TRIBUNA Director fondator: Ioan Slavici (1884) Publicație bilunară care apare sub egida Consiliului Județean Cluj Consiliul consultativ al revistei de cultură Tribuna: Constantin Barbu Alexandru Boboc Nicolae Breban Victor Gaetan Nicolae Iliescu Andrei Marga Eugen Mihăescu Vasile Muscă Mircea Muthu D.R. Popescu Irinel Popescu Marius Porumb Petru Romoșan Gh. Vlăduțescu Grigore Zanc Redacția: Mircea Arman (manager) Ioan-Pavel Azap (redactor șef adjunct) Claudiu Groza Ștefan Manasia Oana Pughineanu Ovidiu Petca (secretar tehnic de redacție) Aurica Tothăzan Maria Georgeta Marc Tehnoredactare: Mihai-Vlad Guță Colaționare și supervizare: L.G. Ilea Redacția și administrația: 400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1 Tel. (0264) 59.14.98 Fax (0264) 59.14.97 E-mail: redactia@revistatribuna.ro Pagina web: www.revistatribuna.ro ISSN 1223-8546 Responsabilitatea asupra conținutului textelor revine în întregime autorilor Pe copertă: Tamekane Yoshikatsu (Japonia) Monumentul verii, xilografie Prima Bienală de gravură Iași, 2015 Galeria Cupola Istorii cu scriitori Scoase la lumină de Adrian Suciu Din punct de vedere al istoriei lite- raturii române, una dintre arhivele cele mai valoroase și mai necunoscute este Arhiva Camerei Deputaților. Foar- te mulți scriitori au fost parlamentari, angajați ai instituției, sau s-au inter- sectat, în activitatea lor, cu forul de- liberativ, în diverse epoci istorice. La inițiativa scriitorului Adrian Suciu, con- Scriitorul și academicianul Tudor Arghezi la tribuna Marii Adunări Naționale, în data de 28 aprilie 1958. Sursa foto: Arhiva Camerei Deputaților. silier parlamentar la Camera Deputaților, revista “Tribuna” prezintă cititorilor, în serial, piese inedite și spectaculoase din Arhiva Camerei Deputaților cu și des- pre scriitori. Ne propunem un demers de prezentare a unor documente cu valoare istorică și nu unul de interpretare a aces- tor documente. Interpretarea rămâne în sarcina istoricilor și, de ce nu, a cititorilor. Fișa de deputat în Marea Adunare Națională a criticului, istoricului literar și scriitorului George Călinescu, completată și semnată olo- graf de către acesta la data de 8 aprilie 1948. Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în “Revista Fundațiilor Regale” ode di- tirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la ide- ologia comunistă. Călinescu a fost directorul a trei dintre cele mai incisive publicații pro- comuniste din primii ani postbelici: „Tribuna Poporului”, „Națiunea” și „Lumea”. A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică (la Kiev, Moscova, Leningrad - 1949) și în China comunistă (1953), publicân- du-și impresiile de călătorie în două volume. Sursa foto: Arhiva Camerei Deputaților. 2 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 editorial Originea dreptului și noțiunea de adevăr (IV) ■ Mircea Arman Susținîndu-ne teza unui antropomorfism inversat - de la zeu la om - vom arăta că, în general, relația zeu - om, nu se consumă neapărat la nivelul persoanei, ci, mai degrabă, la acela al comunității. Cel mai elocvent răspuns ne vine de la nivelul cultului public și al cetății. Aici viața religioasă apare integrată vieții social-poli- tice. Diferențele dintre funcția sacerdotală și cea publică aproape că nu există, ele sunt mai degrabă reciproce decît contradictorii. Între zei și cetate nu există niciun fel de tensiune sau acțiune diver- gentă. Acest lucru survine doar în cazul impietă- ții, asebeia. Aceasta nu este doar un păcat față de zei, dar reprezintă și un deserviciu adus comuni- tății, cetății. Acest fapt se pedepsește cu moartea sau surghiunul. Remarcăm, așadar, faptul că cre- dința individuală este de fapt asumată de credința colectivă și nu este decît o rezultantă a acesteia, individul nefiind decît reprezentantul colectivită- ții în relația om-divinitate. De aceea, surghiunul este asimilat pierderii divinității, nefiind un fapt necunoscut că la originea religiei grecești stă ze- itatea casei, numiții lari. În treacăt fie spus, grecii nu făceau diferența între singular și plural atunci cînd venea vorba despre divinitate. Astfel, izgonit de lîngă zeii casei și cetății, individul își pierde și bruma de eu pe care o are, dacă poate fi vorba de noțiunea de eu în cazul grecului trăitor în antichi- tatea timpurie, cea de pînă la secolele V sau chiar IV i.e.n. Și totuși, pentru a-și redobîndi statutul de om, cel izgonit va căuta să se închine la alte al- tare decît la cele ale strămoșilor săi, să se alipească unei alte vetre și, așa cum spune E. Rohde, prin participarea sa la cultul nou găsit, să-și reînnoade legăturile cu divinitatea. Însă această formă de re- ligie socio-politică a fost tratată prea în amănunt de un Fustel de Coulanges, ca să mai insistăm asupra ei. De altfel, ea este doar unul dintre as- pectele - ce-i drept importante - ale experienței Liviu Acasandrei (România) Stop Indiferenței!, mezzotinta religioase a vechilor greci. De aceea, vom abor- da, în continuare, aspectul opus, dar socialmente necesar, al problemei integrării socio-politico-re- ligioase a individului grec din antichitatea timpu- rie. Acest aspect contrar, dar în același timp com- plementar, este arondat cultului dionisiac. Acest cult se adresa, în general, acelor indivizi neînca- drați în funcțiile sociale ale polisului grecesc. Se are în vedere, în primul rînd, cercul femeilor și sclavilor, deoarece femeile și sclavii erau excluși din viața politică. În calitate de Bacchai, ei joacă un rol dominant în cultul dionisiac, acest fapt venind să echilibreze, oarecum, lipsa oricărui rol în conducerea statului. Opunîndu-se elementelor nobiliare care conduc statul, ei vor trebui să lupte cu multă tenacitate pentru a fi admiși în fratriile de orgeoni sau thyasi, care erau, de fapt, grupuri (thiaze) de adepți reunite în orgii păstrînd amin- tirea grupurilor cîmpenești, în raport cu dema primitivă. Nu întîmplător unii cercetători vorbesc despre cultul dionisiac ca despre unul țărănesc, campestru. Așadar, secta religioasă dionisiacă a reprezentat, dintr-un început, un spațiu de ma- nifestare favorabil celor marginalizați social. Di- ferite epitete ale zeului precum cel de Eleutherios sau Lysios arată un amestec de social și religios în tentativa individului marginalizat de a tinde spre libertate și emancipare. Ceea ce realizează cultul dionisiac, atît sub aspectul unei defulări sociale dar și psihice și comportamentale, vizează o situ- are opozitivă față de cultul oficial prin depășirea ordinii și convențiilor existente. În vreme ce cultul oficial era legat de noțiunea de sophrosine, noțiune ce derivă din Sophos și care semnifică înțeleptul, înțelepciunea dar și zeul - acesta fiind în ultimă instanță înțeleptul, dar și autocontrolul și stăpînirea de sine, fiecare individ avîndu-și locul în funcție de valorile tradiționale admise, cultul dionisiac apare, dimpotrivă, ca un cult al nebuniei și delirului prin intrarea subiectu- lui în stare de transă, prin posedarea de către zeu. Prin mania, adică prin nebunia divină, individul transcende spațiul sacrului oficial, hieron-ul tra- dițional. Practicantul ajunge astfel, la fel cu po- etul, prin contactul nemijlocit cu divinitatea la o stare de beatitudine și puritate totale, adică la osi- os, la consacrarea completă și eliberarea absolută față de sacru. Așa cum arată și Jane Harrison, în Prolegomena to the study of Greek Religion, aceas- tă eliberare de hieros se poate face fie în jos, în direcția profanului, fie în sus în sensul contopirii cu divinitatea. De remarcat însă, încă Doods ară- ta că această comuniune cu zeul nu era, în fapt, o comuniune personală obținută prin aschesis, meditație, rugăciune sau dialog interior, ci una de grup, în și prin thyasă, datorită unei techne ce im- plica dansurile, salturile, cîntecele și rătăcirile fără țel, apropiindu-l pe om mai mult de latura ani- malică a constituției sale. Cu toate acestea, spune același Doods, a fi posedat de zeu nu înseamnă și comunicarea cu acesta. Deși odată ajuns la o excitație paroxistică zeul pune stăpînire pe tine și te îndepărtează de tine însuți, rămîne chiar și în această relație inaccesibil și străin. Individul nu mai este stăpînul său, fiind, de fapt, stăpînit de ate, o altă formă a nebuniei divine. Louis Gernet, spunea într-un studiu publicat exact acum o ju- mătate de veac, că Dionysos este un maestru al disimulării și al magiei, niciodată prezent acolo unde se crede că se află, singurul dintre toate di- vinitățile grecești ce nu poate fi prins într-o formă și circumscris într-o definiție pentru că el repre- zintă mereu un alt și alt Altceva. Paralel cu cultul dionisiac și înrudit cu el, unii afirmă chiar că este, la origine, unul și același, este cultul lui Orfeu sau orfismul, mișcare larg răspîndită, în Grecia și asu- pra căreia vom reveni pe parcursul acestui studiu. Atunci, devine clar că nu în cultul dionisiac vom putea descifra relația particulară a omului cu divinitatea. Gîndul ne duce mai degrabă la cul- tele misterelor în cadrul cărora viața religioasă s-ar fi putut să capete o conotație individuală și în care, totuși, începînd cu sec. al VI-lea î.e.n. cultul lui Dionysos începe să joace rolul predominant. Vernant spunea că un mister constituie o comu- nitate dar nu o comunitate socială ci, mai degra- bă, una spirituală la care participă fiecare de bună voie prin adeziune liberă și indiferent de statutul social. În acest sens se devoalează o altă latură a vieții religioase în Grecia antică, o altă practică, în care misterul se adresează individului ca atare și îi dă conștiința unei opțiuni sustrăgîndu-l desti- nului comun și garantîndu-i o soartă mai bună în lumea subpămînteană. De aceea, și în cazul Misteriilor comuniunea, de această dată particulară, cu zeul joacă un rol central. Însă această comuniune nu este numai- decît una ce ține de caracterul intimității spiritu- ale ci mai degrabă una de gen familial, inițiatul fiind văzut ca un soi de fiu sau fiică a divinității, relevînd un caracter pur orfic al acestor misterii. Aceste tipuri de relații au fost apanajul unor fa- milii nobiliare precum Eumolpizii sau Keryk-ii de la Eleusis care vor fi și administratorii misteriilor. Aceste familii vor pune la dispoziția publicului accesul la aceste mistere, democratizînd oarecum acest privilegiu nobiliar. Așa cum aminteam, Eumolpizii introduc reli- gia populară dionisiacă în cadrul misteriilor pa- tronate de ei, aproape sigur, la începutul sec. VI î.e.n., îmbogățindu-și astfel inițierea și cultul cu doctrina și tradiția lui Zagreus. În acel timp, cul- tul popular și orgiastic al lui Bacchus frigianul, O TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 3 o revărsa un val de nebunie asupra Greciei, în imen- se cortegii de bărbați și femei în delir care agitau tirsuri și purtau pe cap ramuri de viță de vie. Pentru a opri cumva această mișcare tumul- toasă și pentru a-i opune o inițiere mai înaltă, sa- cerdoții de la Eleusis au adoptat pe Dionysos cel sfîșiat și l-au introdus în cultul Marilor Zeițe. Vom reproduce, în cele ce urmează, o altă vi- ziune asupra Misterelor în general și celor de la Eleusis, în particular, pe care studiul de față nu și-o asumă decît în mică măsură, dar care fascinează prin bogăția spirituală a interpretă- rii și descrierii, și aparține theozofului francez Ed. Schure: „Religia de la Eleusis nu cuprindea numai ce- remoniale, reprezentații și sărbători periodice. În perioada înfloririi ei, înainte de războaiele me- dice, esențialul Misterelor consta în predarea în- țelepciunii secrete. Aceasta era comunicată miș- tilor, care veneau să locuiască, pentru o vreme, în incinta templului. Se realiza o pregătire fizică prin posturi, meditații asupra naturii sufletului și a Zeilor, prin concentrarea limpede a gîndirii înaintea somnului și la trezire, pentru a păstra impresia clară a visurilor pe care omul obișnuit rareori și le amintește. Scopul acestei inițieri era de a face din mist (din cel ce poartă un văl) un epopt (adică un vizionar) și de a-l face să-l vadă pe Dionysos. Dar Dionysos era un Zeu multiplu, un Zeu fracționat în întreaga omenire și care se ma- nifesta diferit pentru fiecare discipol. La Eleusis, erau cunoscute trei moduri de manifestare, care reprezentau trei trepte de inițiere. Prima, acce- sibilă numai inteligenței abstracte, era cea a lui Orfeu, a lui Dionysos Zagreus, (mitul lui Zagreus se va regăsi explicitat în lucrarea de față atunci cînd vom discuta despre secta orfică n.n. M.A.) împărțit în toate ființele. Mistului debutant i se spunea: . Mistul se reculegea, medita, privea în sine și nu găsea ni- mic. De obicei, nu-l putea înțelege pe acest zeu răspîndit peste tot, în același timp unu și multiplu, sublim și malefic, puternic și neputincios. Era pri- ma încercare, cea mai ușoară, dar deja chinuitoa- re, cea a îndoielii sufletului în fața contradicțiilor insolvabile ale rațiunii neiluminate. Hierofantul îi spunea mistului deconcertat: <Învață să înțelegi necesitatea contradicției care se află în adîncul oricărui lucru. Fără suferință nu ar exista viață, fără luptă nu ar exista progres, fără contradicție nu ar exista conștiință, Dionysos ar rămîne pe veci ascuns în sînul lui Zeus, iar tu nu ai fi decît o picătură de apă dizolvată într-o nebuloasă. A fost o vreme, e drept, vremea îndepărtată a Atlantidei, cînd omul primitiv era încă atît de unit cu natu- ra că putea vedea forțele ascunse din elemente și vorbea cu ele. Egiptenii au numit acest timp cel al Schesou - Horilor, cînd zeii stăpîneau pe pămînt. Atunci Dionysos, deși fragmentat în oameni, era încă unit în conștiința lor. Căci oamenii din acea vreme erau vizionari și Zeii trăiau cu ei în forme eterice, schimbătoare și foarte diverse. A urmat o epocă, mult mai apropiată de a noastră, cînd spiritul divin s-a încarnat în cei pe care îi nu- mim eroi. Se numeau Heracles, Iason, Cecrops, Cadmus, Tezeu și mulți alții. Printre acești oa- meni divini, care au întemeiat cetățile și templele Goran Trickovski (Bulgaria) Agoraphobia, intaglio Premiul al II-lea noastre, a fost unul care a plecat din Grecia pen- tru a cucerii India și a se întoarce apoi prin Arabia și Asia Mică în Tracia, cu cortegiul său straniu, răspîndind peste tot cultul viei și al bucuriei. Noi îl numim cel de-al doilea Dionisos. Acesta nu este născut din Demeter cea celestă, din lumina incre- ată, ca primul, ci dintr-o muritoare pe care grecii o numesc Semele. Aceasta, dintr-o dorință teme- rară, a cerut să-și vadă Zeul în toată splendoarea sa și a murit fulgerată la contactul cu acesta. Dar, din îmbrățișarea zeului necunoscut, a conceput un copil divin. Află acum ce învățăminte putem trage din această întîmplare. Dacă omul de astăzi ar cere să-i vadă dintr-odată, cu ochii săi fizici, pe Zei, adică profunzimea lumii și puterile cosmice printre care atlantul se mișca în mod firesc, pen- tru că era astfel organizat, omul de astăzi nu ar putea suporta acest spectacol înfricoșător, acest vîrtej de lumină și de foc. Ar muri fulgerat, la fel ca iubita Zeului, Semele cea prea arzătoare. Dar fiul curajoasei muritoare, acest Dionysos, care mergea odinioară pe pămînt ca un om în carne și oase, trăiește în continuare în lumea spiritului. El este călăuza inițiaților, el este cel care le arată drumul către Zei! Perseverează... și îl vei vedea> Or, se întîmpla că într-o noapte, în timp ce dor- mea în celula sa din templul de la Eleusis, mistul avea un vis și îl vedea trecînd prin fața sa pe Zeul încoronat cu ramuri de viță, cu suita sa de fauni, satiri și bacante. Lucru ciudat, acest Dionysos nu avea deloc trăsăturile regulate ale unui olimpian, ci mai degrabă chipul unui silen. Totuși, de pe fruntea sa sublimă și din ochii săi țîșneau fulgere de clarviziune și raze de extaz, care îi trădau na- tura divină. Iar mistul spunea: ? Atunci vedea contorsi- onîndu-se în fața sa un fel de monstru, amestec de taur, șarpe și dragon furios, care îl umplea de spaimă. Și, în acest timp, o voce interioară îl striga implacabil: Cînd îi povestea viziunea sa hierofantului, acesta îi răspundea:. Mulți miști se revoltau împotriva acestei idei și o respingeau plini de indignare, chiar rîzînd de ea. Nu consim- țeau să se recunoască în monstru și își întorceau cu groază privirea de la el. Își dovedeau astfel in- adaptarea la metodele de la Eleusis și trebuiau să renunțe la a-și mai urma inițierea. Cei care, din contră, se familiarizau cu acest tip de fenomene, își dădeau din ce în ce mai mult seama de sen- sul și scopul acestora. Cel de-al doilea Dionysos le devenea instructor și le descoperea, ridicînd văl după văl, secrete din ce în ce mai minunate. În miezul lumii Zeilor, care se deschidea pentru ei din interior, ca o auroră clară, cîțiva rari aleși ajungeau să-l vadă pe cel de-al treilea Dionysos. [Dionysos Iakkos, a cărui statuie era purtată în cea de-a noua zi a sărbătorilor, înainte de noaptea sfîntă. Era reprezentat de o statuie de copil, deoa- rece era considerat un zeu care renaște și crește. n.n., M.A.] În realitate acesta era primul Dionysos (cel sfîșiat de Titani, adică fragmentat în ființe și împărțit în oameni), acum reconstituit și înviat într-o armonie superioară și într-un fel de transfi- gurare. Epoptul avansat percepea astfel arhetipul uman sub forma sa greacă, ajuns la plenitudinea conștiinței și vieții, model divin al unei umanități viitoare. Acest Dionysos era de o frumusețe per- fectă și translucidă, care poate fi ghicită în mar- mura lui Praxiteles. O sudoare ambroziană scli- pea pe corpul său modelat din eter. Ai fi spus că o Demeter celestă îi buclase părul de aur, iar flacăra tristă și blîndă din privirea sa părea a-i răspunde melancoliei unei Persefone îndepărtate. [...]. Am pătruns astfel în miezul fenomenului di- onysiac. Din acest centru incandescent radiau celelalte fenomene mistice de viziune și extaz par- curse prin disciplina eleusiană. Din toate aceste experiențe emana doctrina religioasă care, sub formă de imagini sugestive și prin racursiuri pu- ternice, lega destinul omenesc de viața cosmică. Era vorba nu de teorii abstracte, ci, așa cum spu- ne pe bună dreptate Aristotel, de o filozofie ex- perimentală, emoțională, întemeiată pe o serie de evenimente psihice. Sărbătorile periodice de la Eleusis, care se încheiau cu fenomene de un alt gen, pe care Porfiriu le-a descris, nu erau decît punerea în scenă somptuoasă, transpunerea dra- matică a ceea ce miștii și epopții traversaseră, in- dividual, în inițierea lor. Știm că drama, reprezentată în templu, se ter- mina prin căsătoria simbolică a Persefonei cu Dionysos înviat, uniune care purta numele de hyeros gamos (căsătoria sacră). Aceasta exteri- oriza, într-un fel, fenomenul interior trăit deja de epopți. Inițiatul călătorise în cealaltă lume cufundîndu-se în abisurile subconștientului său. În acest Hades, găsise monștrii tartarului și toți Zeii: Demeter (mama primordială), Persefona (Sufletul nemuritor) și Dionysos (Eul cosmic, Spiritul transcendent) care evoluează spre ade- văr prin toate metamorfozele sale. Acum retrăia aceste lucruri, mărite prin artă, într-o adunare de suflete acordate după același diapazon ca al său. ■ 4 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 cărți în actualitate Eminescu și Sătmarul ■ Ion Buzași Viorel Câmpeanu, Mircea Petru Drăgan, Gheorghe Glodeanu, Kiss Imola, Ioan Nistor, Mircea Popa, Gheorghe Vulturescu, Alexandru Zotta Mihai Eminescu și scriitorii sătmăreni (Documente de istorie literară - Studii critice) Volum coordonat de George Vulturescu. Cluj-Napoca, Editura „Școala Ardeleană”, 2015 ntâmplarea m-a făcut - spune Eminescu în- tr-o însemnare autobiografică - ca din co- „ pilărie încă, să cunosc poporul român, din apele Nistrului începând, în cruciș și-n curmeziș, până-n Tisa și-n Dunăre.” Și într-adevăr, poate nu- mai Nicolae Iorga, o jumătate de secol mai târziu, a străbătut atâtea ținuturi și așezări românești. Au și apărut o serie de cărți și contribuții bio- grafice despre legăturile cu ținuturile românești și, în mod firesc a venit pentru istoricii literari întrebarea dacă Eminescu a fost și la Sătmar, în ținuturile sătmărene, mai ales că acest toponimic este frecvent în scrisul său („Din Sătmar până-n Săcele...), în poezia Doina, dar și în publicistică, - unde vorbește despre o frumoasă limbă vorbită de locuitorii acestui frumos ținut românesc. Rămâne o ipoteză plauzibilă că Eminescu ar fi fost și pe pla- iurile sătmărene, întemeiată pe aceste consideren- te și pe faptul că unii dintre prietenii săi, sălăjeanul Ioniță Scipione Bădescu, de la societatea literară „Orientul” desemnat să culeagă folclor din această zonă a fost arestat de poliția maghiară și întemni- țat la Satu-Mare, iar Eminescu l-ar fi vizitat. Poetul George Vulturescu, un cercetător sta- tornic al tradițiilor culturale sătmărene, care ne-a dat un bogat și bine informat Dicționar al scriito- rilor sătmăreni, a coordonat un volum, de curând apărut - Mihai Eminescu și scriitorii sătmăreni -, convocând pe autorii unor studii de istorie literară pe această temă (Viorel Câmpeanu, Mircea Petru Drăgan, Gheorghe Glodeanu, Kiss Imola, Ioan Nistor, Mircea Popa, Alexandru Zotta) să-și expu- nă opiniile și rodul cercetărilor. George Vulturescu în paginile introductive schițează planul unei ase- menea exegeze istorico-literare. Dacă „popasul sătmărean” al lui Eminescu ră- mâne de domeniul ipotezei, alte câteva chestiuni de istorie literară argumentează legăturile poetului cu Sătmarul. Vlado Gorevski (Macedonia) Din jurnalul lui Ulise VII, litografie În primul rând a cunoscut poezia unor săt- măreni, astăzi scriitori uitați: din poetul Dimitrie Sfura (1931-1858), recita cu patos la petrecerile studențești, poezia Mai turnați-mi în pahare. În memoriile sale Teodor V. Ștefanelli spune că poe- tul „îl intona cu capul ridicat, cu ochii scânteietori, în atitudine dramatică. Era un fel de extaz când îl zicea: vedeai ce adânc îl impresiona acel cântec, și din toată atitudinea sa, te încredințai despre ne- mărginita iubire ce avea el pentru poporul său. Odată l-am întrebat care e autorul acestui cântec și mi-a răspuns: «ia un biet tânăr transilvănean, care avea durere de inimă pentru nenorocitul său po- por, am auzit că l-a compus, l-a cântat și a murit după ce-l cântase»”. Poetul George Marchiș (1836- 1884) este autorul unor poezii cu titluri și sonuri preeminesciene: Din străinătate, Rămâi străinătate, Plângerea proscrisului, O epistolă ș.a. care semnată doar M.G. au fost atribuite de istoricii literari lui Eminescu, lucru ce constituie o onoare pentru mo- destul versificator sătmărean. Fiica acestuia, Otilia Marchiș, are o biografie interesantă: a ajuns secreta- ră lui Anatole France, prietenă cu Rodin, Brâncuși și Henri Barbusse, care i-a și prefațat o carte de memorii și, căsătorită cu un scriitor maghiar, că- lătorește în Extremul Orient, este autoarea unor reportaje despre ținuturi exotice, precum Japonia, anticipând notele de călătorie ale unor scriitori ca Mihai Tican-Rumano sau Ioan Grigorescu. Un comentariu mai aplicat merită „antiemi- nescianismul” unor preoți greco-catolici și pu- bliciști sătmăreni, în prelungirea atât de des in- vocatului pamflet Mihail Eminescu de Al. Grama, apărut la Blaj în 1891. Numele cel mai sonor este al lui Vasile Lucaciu, „leul din Șișești”, cunoscutul luptător memorandist pentru cauza națională a românilor. În Revista Catolică, publicație aproape intruvabilă, pe care totuși George Vulturescu, după stăruitoare căutări, a aflat-o identificând articolul în care în termeni asemănători cu cei din artico- lul lui Grama se condamnă poezia lui Eminescu pentru că „iese din tiparele moralei creștine” și are o influență nefastă asupra tineretului, „.căci împregiurul numelui său (al lui Eminescu n.n) s-a escitat după moarte mai cu seamă prin tinerimea noastră un fel de entusiasm ce s-a părut a fi un cult cu adevărat păgânesc. Zicând aceste noi constatăm numai un fapt, iar nu detragem nimic din meritul poetului, măcar că din punct de vedere creștinesc, meritele i se pierd cu totul în Nirvana pe care a cântat-o.” La Vasile Patcașiu referința la studiul lui Grama și aprobarea acestuia sunt mai evidente: „. În acest an a apărut la Blaj foaia bisericească, poli- tică Unirea, care în partea literară, în un șir lung de numere a criticat pe poetul Eminescu și poeziile lui încât, prin un studiu critic scris cu mare îngrijire și erudițiune a arătat până la evidență că Eminescu a fost un om corupt și la corupțiune învățau po- eziile lui. Junimea trebuie ferită de a-i da în mână spre cetire produsele pornografice ale acestui poet - geniu de clică.” Sunt „ecouri sătmărene” ale pam- fletului blăjean gramist. Dar nici la Blaj și nici în Sătmar nu se poate vorbi de un curent antiemi- nescian, căci după aceste răbufniri apar studii și ar- ticole de prețuire a poeziei lui Eminescu. La Blaj, în 1903, profesorul și preotul greco-catolic Al. Ciura publică o paralelă literară Eminescu și Coșbuc, iar în 1910, alt preot greco-catolic și publicist, Ilie Dăianu, adună mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut pe poet în timpul popasului blăjean din vara anului 1866, în broșura Eminescu în Blaj, o carte de referință pentru toți biografii eminescieni. Cât privește pe sătmăreni, chiar Vasile Lucaciu și Vasile Patcașiu, în 1914, la 25 de ani de la moartea poetului, vor prelua aserțiunea maioresciană și vor susține că versurile lui Eminescu au marcat înno- irea poeziei românești. Dar paginile ce înfățișează aceste ecouri sătmărene ale pamfletului din Unirea blăjeană (1891) sunt cele mai importante ca docu- ment de istorie literară prin caracterul lor inedit, așa cum cvasiinedit este studiul biografic elogios, semnat de Antoniu Băliban, tatăl nașilor de cunu- nie al părinților mei, publicat în revista gherleană Amicul Familiei, nr. 12 (15 iunie) 1890. Șirul exe- geților sătmăreni ai lui Eminescu se continuă cu Vasile Vartolomei, Gheorghe Bulgăr (cu studiul mereu citat Momentul Eminescu în dezvoltarea limbii române literare), cu eminescologul bucovi- nean Grațian Jucan, stabilit în ultimii ani ai vieții la Satu Mare și se încheie cu universitarul Gheorghe Glodeanu, autorul eseului Avatarurile prozei lui Eminescu. Regret că dintre acești cercetători lip- sește numele unui mare cărturar sătmărean, Nae Antonescu (1921-2008), din Terebești, care în 1980 a publicat - chiar în Cronica sătmăreană - articolul Eminescu și părțile sătmărene. O problemă importantă este și traducerea poe- ziilor lui Mihai Eminescu în maghiară de către săt- măreni: Dsida Jeno, unul din cei mai buni tradu- cători în limba maghiară al poeziilor eminesciene; Fenyi (Fischer) Iștvan (1919-1994), care a tălmăcit în ungurește poemul Miron și frumoasa fără corp, iar Soltesz Iozsef Johann (1945-2006) a tradus în engleză Luceafărul. Dovezile sătmărene de prețuire a lui Eminescu se încheie apoteotic prin prezentarea unui monu- ment unic în țară: Pădurea Eminescu. În 1939, așa- dar la semicentenarul morții lui Eminescu, genera- lul Georgescu Pion se afla pe aceste locuri, în plină vară fierbinte pe Granița de Vest pentru a înfrun- ta zăngănitul de arme ce amenința Transilvania. Generalul a ordonat să se scrie pe dealul Comja cu molizi numele lui Eminescu, la această graniță de vest numită de Iosif Vulcan, cel care l-a debutat în revista Familia - „ultima și mult periclitata senti- nelă a românismului.” Se confirma astfel geniala cugetare călinesciană conform căreia marii noștri scriitori și Eminescu în primul rând „sunt eternii noștri păzitori ai solului veșnic.” ■ TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 5 Ierbar de cuvinte ■ Menuț Maximinian Gavril Moldovan După ce trec, zilele devin abstracte Iași, Editura Tipo Moldova, 2015 upă ce trec, zilele devin abstracte este titlul jurnalului apărut în Colecția „Ope- ra Omnia - Publicistică și eseu contem- poran” la Editura Tipo Moldova sub semnătura scriitorului Gavril Moldovan. Pentru a nu rămâne doar simple enumerări, zilele sunt consemnate în- tr-un jurnal prin care, astfel, sunt scoase din ano- nimat, salvându-se prin scris. Cu siguranță, jur- nalele contribuie la imunitatea timpului, clasând zilele precum florile într-un ierbar, transformân- du-le în istorie. Plimbările, dialogurile, lecturile ne fac zilele mai frumoase, iar împărtășirea bucu- riilor mărunte cu cititorii nu face decât să pună un strat la baza identității noastre ca scriitori. Jurnalul debutează cu anul 1966, an în care, pe data de 5 decembrie, Gavril Moldovan avea și debutul în Tribuna cu poezia Tăcere, debutând în același timp cu Dinu Flămând și Ion Mircea. Clipele petrecute ca student la revelioanele din Complexul Hașdeu sunt, poate, printre cele mai frumoase din perioada clujeană a scriitorului, când tinerețea era la ea acasă, iar tânărul Petru Poantă propunea să „bem un pahar în cinstea lui Kant”. Cunoscutul poem Mâna stângă este citit în 1969 în Cenaclul de la Filologie și publicat în re- vista care purta numele celebrei mișcări Echinox. Acest poem va da și numele primului volum de versuri, Mâna stângă, predat Editurii pentru Literatură de pe str. Horea din Cluj, volum care însă, datorită politicii editoriale, nu va mai apă- rea decât după Revoluție, la Editura Charmides din Bistrița. Anul 1971 aduce un moment impor- tant în viața personală a scriitorului - căsătoria, iar mai apoi repartizarea ca profesor în Mărișelul clujean, cel cu case abandonate, mori pustii și lo- curi oculte care îi va fi benefic creației literare. În același an ajunge la ziarul bistrițean „Ecoul”, de unde va ieși și la pensie, într-un colectiv din care făceau parte, printre alții, și scriitorii Ion Moise și Olimpiu Nușfelean. Anul 1972 este anul venirii pe lume a primului copil - Horia și a primelor griji legate de statutul de tată. Întâlnirile cu marii scriitori veniți la Bistrița devin amintiri plăcute, cum este și cea din 16 decembrie 1984 de la Colegiul Național „Liviu Rebreanu”, unde bistrițenii îl aplaudau pe Ioan Alexandru. Remarcăm o scrisoare din anul 1985, de la Nicolae Băciuț, în care îi mulțumea pentru o cronică în „Ecoul” (Gavril Moldovan începuse să fie un apreciat cronicar al ziarului bistrițean) și îi recomanda să se ocupe mai mult și de tinerii scriitori în afirmare - Domnița Petri, Cleopatra Lorințiu, Virgil Rațiu, Ioan Pintea, nume cunos- cute azi în literatură. Impresionează secvența în care, împreună cu fiul Horia, duc pendula la reparat, de aici scriito- rul având o adevărată filozofie asupra timpului și a universului care nu este altceva decât un imens orologiu. Nu lipsesc din jurnal nici secvențe legate de dezbaterile din perioada comunistă, amintind aici doar secvența cu mica revoluție a călătorilor din Autogara Bistrița, care au fost ținuți ore în șir pe peron datorită lipsei motorinei. Câțiva rebeli din- tre cei 2000 de călători au incendiat chioșcul cu ziare, astfel portretul conducătorului de pe revista „Era socialistă” ajunge în flăcări. Impresionează portretele celor aflați în pragul trecerii spre veșnicie, cum este cel al unchiului Blaga, dar mai ales al mamei, care în anul 1989 se afla în vechiul pat cuprinsă de boală. Poate că aici Gavril Moldovan conturează unul dintre cele mai frumoase chipuri, cel al mamei, care „face cât o împărăție. Ea adună rouă în priviri legând trecu- tul de prezent, copilăria de adolescență, maturita- tea de bătrânețe. Ea are busuioc la grindă”. Primul volum de poezii - Recolta de vise îi apa- re lui Gavril Moldovan doar cu câteva luni înainte de Revoluție, la Editura Dacia: „Dacă debutam atunci, prin 1969, când am predat primul volum lui Ion Lungu, era mult mai bine. Eram cooptat în generația echinoxistă. Dar așa, am pierdut va- lul. Sunt un necunoscut, necitat, neamintit, trecut cu vederea”. Lucrurile nu vor sta chiar așa pen- tru că volumele publicate îi vor aduce lui Gavril Moldovan recunoașterea. Jurnalul inserează și note de călătorie, amintind aici doar anul 1995, când scriitorul vede pentru prima dată Grecia, pe care o conturează într-un portret ce ar putea sta oricând pe panourile de expunere al agențiilor care doresc să ne atragă spre tărâmurile elene. Impresionează schimbul de epistole cu Ștefan Borbely care, vizitând redacția, a văzut o floare de la care a dorit răsad, fiind astfel schițată sensibili- tatea unui critic cunoscut al zilelor noastre. Itinerariile pe vechiul drum - Cimitirul Evreiesc - Pădurea Ghinzii - Fosta cabană Ifet este prezent adeseori în jurnalul lui Moldovan, care aduce adevărate omagii pădurii în diversele ei etape. Apoi, povestea izvorului pe care îl per- sonifică, transformându-l într-o mică ființă „ce se joacă cu mărgelele de sticlă între smocuri de iarbă și buruieni răzlețe”. Venirea primăverii cu câmpul înflorit de nar- cise, lupta pe întuneric cu cucuveaua, povestea ariciului cu introducerea mai departe în sfera li- teraturii (Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade, Weronika Siupka (Polonia) Fațada, acvaforte Idiotul de F.M. Dostoievski) și, dincolo de toate, bucuria de a trăi fiecare zi conștient fiind că „tim- pul hărăzit mie se scurge ca nisipul prin clepsidră și oricât spun cei ce cred în Dumnezeu că nu tre- buie să te sperie și să te îngrijoreze moartea, eu nu cred acest lucru. Eu cred că prin moarte pierdem ceva ireparabil și că dincolo de ea nu ne așteaptă nimic”. De altfel, relația cu divinitatea a scriitoru- lui este una aparte, acesta declarând: „Dumnezeu e viclean. Te omoară, apoi îți dă soare”, „L-am lă- sat pe Dumnezeu cu buza umflată. Mereu îl lăsăm în asemenea postură, comițând lucruri în afara sferei lui didactice”, iar apoi „Dumnezeu nu mă lasă pierdut de tot. Îmi dă o șansă. Cu toate că-l contest uneori, căci nu mi se dezvăluie pe de-a în- tregul”. Cei doi creatori sunt, până la urmă, pe ace- eași lungime de undă, poetul dându-și seama de sacralitatea cuvântului, care este de la Dumnezeu, și de binecuvântările pe care acesta i le dă: „Cred că e bine să te temi de Dumnezeu în fiecare zi și această teamă să te oprească în a face rău, în a-ți da drumul fiarei din tine”. Poate că unele dintre cele mai mari bucurii ale scriitorului sunt cele în care își pune stiloul în călimară și se bucură de jocul copilăriei împreună cu nepoții Tudor și Andrei, deveniți și ei personaje ale jurnalului. Nu lipsesc nici părerile despre lecturile pe care Moldovan le face aplicat, zi de zi, cu creio- nul în mână, remarcând aici doar părerile despre mica gelozie dintre Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu, rezolvată între timp prin reprimirea în paginile „României Literare” a celui din urmă. De altfel, Alex Ștefănescu spunea despre volumul „În odaie e joi” că cuprinde unele dintre cele mai originale versuri apărute în ultimii ani în limba română. Drumul prin pădure este leac pentru toate gân- durile, fiind izvor de inspirație și câmp de energie pentru sufletul scriitorului care iubește natura, contopindu-se cu aceasta și căruia nu-i plac du- minicile, considerate zile pustii, mai sărace în evenimente. Jurnalul lui Gavril Moldovan este prilej de re- descoperire a spiritului dinamic al scriitorului, de conturare a propriilor valori culturale și umane și, dincolo de toate, o etapă importantă din viața unui om care s-a dedicat scrisului. ■ TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 Zeul unic este cartea ■ loan Negru Alexandru Jurcan Scorpionul și fecioara (Povestiri) Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2015 Nu știu ce este, înainte de toate, Alexandru Jurcan: pofesor, prozator, poet, cronicar? Sigur că, numai om. Și prieten. Entuziast și plin de bucurie. Nu-i cum să nu-l simți aproa- pele tău, semenul tău. Nu Altul, ci Celălalt. Al tău. Cred că termenul de scriitor, de creator l-ar de- fini cel mai bine. Creatorul ține de uman, de ome- nesc, dar, în același timp, ține și de non-uman. Nu de anti-uman. Materia primă a creatorului (scriitorului) este limba, limbajul. Prin ea, ceea ce n-a fost, el face să fie. Dă existență. Sigur, nu există decât existența. Dar creatorul o face să fie și altfel. Nu în întregul ei, ci doar în acel plan al ei care îl preocupă. Apoi, ceea ce stă scris este cu- prins între coperțile unei cărți. De data aceasta Alexandru Jurcan ne propune un volum de proză scurtă: Scorpionul și fecioara - Povestiri. Ilustrațiile aparțin lui Alexandru Bodea, iar pe coperta 1 este reprodusă o lucrare (Medievală) a Irinei Petraș. Proză scurtă („povestire”) înseamnă aici o pa- gină, una jumătate, maxim două. De mare con- centrare epică, microcosmică, umană. Fără mari „perversiuni” stilistice. Uneori, în unele fraze, se poate vedea și poetul, care se lasă mai apoi în voia prozatorului. Care „se grăbește” să pună punct textului. Citind această carte devii fascinat și de text, dar și de omenescul cuprins de el. Adică de cel care a scris-o. Pare că povestea e doar atât, o secvență din viața omului. Pare, dar nici viața nu-i altfel. Scurtă și, în cele mai multe secvențe de timp, fără pro- funzime. Dar sunt în viața omului și mici povești care pot deveni, sunt semnificative. Acestea sunt domeniul de preocupare, în această carte, al lui Alexandru Jurcan. Prin convingere și cutumă cognitivă credem că trăim într-un spațiu tridimensional. Știm acum că nu este așa, de la Einstein încoace. Nu insist asu- pra acestui fapt. Știm însă că, în ceea ce privește „povestea”, trăim în mai multe lumi: una ontică, cosmică, ontologică, a textului, a fanteziei. În ceea ce privește cartea, trăim în lumea textului. A lumii „făcute” de autor. În lumea lui Alex. Jurcan. Textele sale, ca să intrăm un pic în registru te- ologic, sunt „mici (dumne)zei”. Aparent fără mare putere, căci, dacă am fi monoteiști (și suntem), ar trebui să fie un Dumnezeu unic. Este și acest Unic (Unu), el se numește Scorpionul și fecioara. În fapt, cartea de față. Nu-i vorba de niciun fel de panteism sau de avut în vedere religiosul, ci doar de imanenta pre- zență a divinului în cele omenești. Și non-umane, adică scriitoricești. Divinului putem să-i mai spu- nem și non-uman. „Mici zei” sunt peste tot în viața omului: scri- sul, moartea, fantezia, scriitorul, nevasta, luna, dragostea, infidelitatea, adulterul, câinele, pisica, țevile din baie, divorțul etc. „Mici zei” sunt și pro- zele din această carte. Nu poți scăpa de ei. Crezi că poți citi cartea de oriunde. Când colo, vezi că textele sunt ordonate alfabetic, ca la dicționar. A doua oară o citești începând de la „facere” până la ultima „judecată”. „Zeul unic”, am mai spus, este cartea. Bineînțeles, nu suma textelor. Deși, prin ele doar, cartea este. „Copile, fii atent și bagă-ți în cap sfaturile mele, n-are rost să descrii realitatea dezlânată. Trebuie să evadezi în ficțiune, să cosmetizezi realul, să-i dai un sens, să îl scoți din haosul primordial, plic- tisitor. Crede-mă, am trecut și eu prin chinurile creației. Vreau să te ajut să nu devii un grafoman notoriu. Foarte bine că vrei să devii scriitor, nu te lăsa, nu crede că este ușor”. (Spre ficțiune, înainte marș, p. 150) De scris, este ușor să scrii, greu este să devii, să fii scriitor. Asemeni lui Alex. Jurcan. Desigur, car- tea lui aparține lumii reale, adică literaturii, adică bibliotecii. Și biblioteca este o lume reală. Chiar dacă este, și este, o altă lume. Autorii, printre ei îl număr și pe Sandu Jurcan, pot avea, de la o vreme, glorie. În viață fiind ei. La ce bună pentru un au- tor gloria postumă? Apoi, cărțile lor intră tăcute în biblioteci. Acolo, și acolo, este cititorul. Ceea ce este scris, este scris pentru om. Omul este gloria lui Dumnezeu. Ca să rămânem, europeni fiind, în creștinism. Chip și asemănare. Așa fiind, putem spune că divinul scrie pentru divin. Înțelegând, scrii pentru înțeles. Înțelesul nu este neapărat înțe- legerea unui anume demers. Literar, filosofic, ști- ințific. El nu ține de gloria autorului, ține de carte. Este, într-un fel, cartea însăși. Cartea este pentru fiecare individ, ins, persoană. Paradoxal, deși car- tea este înțelesul, ea nu are un singur înțeles. Așa și cu omul. Și cu istoria sa. Și, ca s-o duc până la capăt, și cu teoria („povestea”) asupra universului. Dacă „povestirile” vorbesc despre „mici zei”, atunci și cartea este o „mică mitologie”. „Miturile” ei nu sunt unele de „întemeiere”, ci, dacă am putea spune așa, de nuanțare spre un înțeles. În cea mai mare parte, „locurile comune” sunt aici cele care întemeiază. Partea „comună” devine întreg. Ca în- treg, devine absolut. Fiecare om, prin faptele, dar și prin existența sa, își are propria sa eternitate. Eternitatea acestei cărți s-a născut odată cu ea. „Pe față avea un scorpion bine înfipt, acoperindu-i fața și gura.” ■ Ferenc Siklody (România) The Boss, linogravură TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 7 După ratarea sinuciderii ■ Alexandru Petria Liviu Ioan Stoiciu Nous Cluj-Napoca, Editura Limes, 2015 Liviu Ioan Stoiciu este un aricit al propriilor adevăruri, o personalitate care ar trebui să fie un reper oficial în cultura română, din categoria Paul Goma și Mircea Daneliuc, dau doar două nume cu care am o relație specială. Opera sa poetică îl definește ca pe unul dintre po- eții de primă mărime ai țării. Ca și omul, poezia pe care o scrie este una con- torsionată, nu ușor de digerat de către cititorii obișnuiți. Nu recurge la niciun truc pentru atra- gerea simpatiei, își este suficientă sieși, incomodă. Este ca rostogolirea unui bolovan colțuros pe un drum asfaltat. Un spectacol insolit, memorabil prin ciudățenie și prin forța emanată. Ultimul său volum de versuri, Nous, este, în linia celor anterioare, un popas asupra marilor teme ale existenței. Cum a precizat nu o dată, Stoiciu și-a ratat si- nuciderea și prin Nous încearcă să-și dea seama dacă și de ce merită să mai trăiască, când „mor- mânt îi e memoria și e mai bine să treci pe lângă morminte fără a spune o vorbă”. „Am rămas atât de singur, că mi-e continuu greață”, se confesează, conștient că „E ceva/ aici care ne ține departe de noi înșine. Acesta e secretul/ frumuseții”. Ca orice creator autentic, este nemulțumit de scrisul său și de ceea ce-l înconjoară: „Restrâns, dând și primind din ce în ce mai puțin,/ rămas fără nicio țintă și fără nicio dorință - e posibil? Oricum,/ nu i se mai înfăptuiește niciun vis. Nu mai are pretenții,/ lasă lucrurile să curgă de la sine, deși știe că/ n-a atins maximum... (sâmbă- tă, 14 februarie)”, „S-au adunat, fiecare cu mize- riile lui, inițial, la/ mașina de spălat a satului, pe/ gârlă — la vârtelnița de piatră, cu găuri, unde au frecat,/ au stors, au pus covoarele scrise mărunt/ la uscat, în vârful unor pari. Apoi s-au mai împrăști- at:/ unii vor termina de pus șindrila pe toți pereții exteriori ai caselor, în timp, alții pun la uscat/ fâ- nul în grajduri. Așa-i la noi, până la moarte,/ un delir/ obștesc: n-are cine pe cine să-și verse fierea. Se/ mai scoală câte unul la masă cu/ gura plină și trage o înjurătură „la general”: tu-i/ paștele mă-sii de viață, după care/ se așază la loc și mestecă mai departe, dacă are ce./ Atunci, pentru trei minute ni/ se face lehamite, ni se pârjolește, mistuie, ni- micește,/ sufletul își ia adio de la fiecare/ și dispare în spatele unor geamuri murdare. (Tu-i paștele mă-sii)”. Structurarea cărții pe trei capitole e, de fapt, fragmentarea unui demers unitar, unde variază doar ambianța, unghiurile de abordare și persoa- na la care sunt scrise poeziile. Persistă același aer aproape irespirabil, de sfârșit de lume, „o răsuflă- toare a infernului. Această răsuflătoare unde/ se petrec mari reacții chimice.”. Poetul este într-o relație specială cu divinita- tea: „S-au împreunat toate drumurile aici, abia acum ai/ înțeles - intri în biserică, te/ închini, cauți o flacără de candelă, fiindcă lumânările/ au beculețe aprinse și n-au legătură cu/ tine, te rogi: Doamne, sunt nebun, m-am hotărât să/ o iau de la capăt. Am adus/ sticla asta de vin la altar, mă las pe mâinile tale - „când/ mi-a fost sete, mi-ai dat să beau”./ Eu n-am uitat. Sunt/ o formă desfigu- rată acum, răscolit de viermi pe dinlăuntru, în- grămădit în mine însumi, ascuns,/ dacă aș putea să ies la un liman! Sunt o amintire? Am/ ajuns să pricep unele lucruri, dar nu/ sunt crezut. Lasă, nu ești primul. Ia din mâncărurile/ date de sufletul morților, ce/ s-au pomenit azi, nu te mai uita în urmă, du-ți nopțile/ și zilele la abator - vaci gra- se,/ mulțumește-te cu puțin, fii tu însuți. Îți râzi de mine? Te/ urăsc, Doamne, așa cum mă urăști și tu/ pe mine. Se bate cu palma peste gură. Mai bine ar bate coasa./ După judecata omenească. El, care plutește/ deasupra solului. Are diferite căderi sufletești. Iese din/ biserică: drumul deschis în față,/ nevăzut, te duce din nou spre răsărit, în sen- sul/ invers al acelor de ceasornic. Tot/ mai privești cum se rotește planeta Venus? Nu mai suferi/ atât! De ce nu lași altuia locul? (Mă urăști)”. La capătul poeziilor lui L.I.S., din Nous, nu se întrevede speranța. Autorul și versurile sale sunt una, într-o singularitate dureroasă. ■ Prima Bienală internațională de gravură contemporană, Iași 2015 Lucrările premiate 8| TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 comentarii Cealaltă Indie ■ Ani Bradea n seara zilei de 11 septembrie 2015 încercam să găsesc sala Tonitza a Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, după ce trecusem de unicul personaj ce mi-ar fi putut da vreo informație, fără să-l întreb nimic totuși, portarul. Curtea interi- oară era pustie. Eu, o străină a locului, priveam debusolată în jur. Voiam să ajung la un eveniment organizat de Cluj Center for Indian Studies, invi- tată fiind de scriitoarea Hanna Bota, al cărei ro- man inspirat dintr-o călătorie în India îl citisem, și chiar publicasem atunci un text cu impresii de lectură. De undeva, dinspre intrările pe care le ghiceam la parterul clădirii, desprins parcă din semiîntunericul bolților de piatră, a apărut un bărbat. Grăbit, sărind sprinten treptele, ce mi se așterneau largi și somptuoase la picioare, abia am apucat să-i strig în urmă, uitând de o formulă po- liticoasă de salut, n-a fost timp de asta: știți cum- va unde e sala Tonitza? Mai mult am ghicit decât am auzit răspunsul, bărbatul era deja în capătul scării: pe aici, se pare că nu e posibil pe dincolo. Habar nu aveam unde e „dincolo”, dar am înțeles că avem același drum. Ajuns pe palier s-a oprit o clipă, eram la distanță în urma lui, și mi-a indicat scurt: înainte, pe ușa din față, și apoi la dreapta. Am mulțumit dar nu cred să mă fi auzit, pierise deja pe ușa în cadrul căreia o doamnă zâmbitoare întâmpina musafirii. Aveam să aflu, doar câteva minute mai târziu, că bărbatul grăbit se numește Ovidiu Ivancu, unul dintre lectorii evenimentu- lui, iar cartea sa, în care-și povestește experiența indiană, cumpărată atunci cu autograful autoru- lui, m-a cucerit definitiv în zilele imediat urmă- toare. Vremea musonului: patru ani în india, Jurnalul meu indian (2009-2013), apărută la editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, este cartea percepută de că- tre unii cititori ca fiind o alternativă la India lui Eliade, dar care, la fel ca în cazul altor autori ce și- au transpus pe hârtie călătoriile în țara contraste- lor absolute, sfârșește prin a fi doar o privire din alt unghi, din altă perspectivă. De altfel Ovidiu Ivancu întărește această idee încă din primele pagini ale volumului, chiar dacă prin afirmația sa el încearcă să se „delimiteze” de imaginile cu- noscutelor scrieri: „Dacă doriți India lui Eliade, a lui Forster sau a lui Rushdie, citiți-i”. În paranteză însă continuă: „veți găsi și realități asemănătoare cu cele descrise de mine!” Citindu-i și citindu-l, constatăm cu ușurință că asemănările sunt mul- te, paradoxale chiar, dacă ne gândim la un salt în timp de vreo optzeci de ani. Dar, înainte de a pătrunde în hățișul argumen- tărilor, se cuvin câteva precizări. Vremea musonu- lui: patru ani în India este, așa cum spune subti- tlul volumului, jurnalul celor patru ani petrecuți de către Ovidiu Ivancu în India, mai exact ca lec- tor de limba română la Delhi University. Așadar o călătorie programată în scop profesional, o slujbă bine plătită în comparație cu salariul unui profe- sor din țară, fără interese și căutări mistice, dinco- lo de presiunile unei cercetări științifice. „Nu îmi fac iluzii, nu am niciun fel de așteptări...”, spune autorul în chiar debutul jurnalului său, deși, doar o pagină și jumătate mai departe, se contrazice, după primele întâlniri din afara aeroportului: „Un mit începe să se destrame. Va continua să se des- trame pe zi ce trece.” Și nici nu cred că e posibil altfel. Citindu-i pe indianiști, este cu neputință să te duci acolo, indiferent de scopul vizitei, fără așteptări, și fără a încerca măcar să le verifici, la nivel de observație, teoriile. Și dacă tot vorbim despre mituri, sau despre re- acțiile europeanului ajuns în această parte a lumii, ciocnirea civilizațiilor e descrisă aproape de toți la fel, de la Eliade încoace. La evenimentul de la Muzeul de Artă din Cluj au fost cinci persoane care au prezentat versiuni proprii, și de asemenea diferite, ale aceleași Indii. Într-o privință au fost toți de acord: primul impact, șocul, în special ol- factiv, pe care ești silit să-l experimentezi imediat ce ai pus piciorul pe pământ indian. Hanna Bota spunea: ceea ce te izbește, imediat ce ai ieșit din aeroport, este mirosul. Afirmația am regăsit-o și la ceilalți vorbitori, iar O. Ivancu scrie: „Pe aeropor- tul Indira Gandhi, o căldură sufocantă! Un miros indescriptibil de praf, urină și balegă în proporții indistincte.” Iar șocul nu se oprește aici dacă îți propui, sau ești nevoit, să vezi India altfel decât se vede ea din perspectivă turistică. „Am avut ghi- nionul de a o cunoaște nu din postura unui turist pentru care agenția de turism organizează totul, nu din scaunul unui autocar cu aer condiționat și geamuri fumurii, nu de pe geamul unei camere dintr-un hotel de patru sau cinci stele... Am cu- noscut-o în profunda ei mizerie și vulgaritate, o țară care nu trăiește decât în foarte mică măsură în ceea ce mi se părea a fi secolul XXI...” Spune Ovidiu Ivancu, iar înapoi în timp, în aprilie 1929, exprimând mai mult decât ironia din citatul an- terior, cu un dispreț afișat chiar pentru cei care au descris India din postura călătorului de lux, Mircea Eliade nota: „Răzvrătirea împotriva celor care cunosc India din hotele și automobil - e za- darnică, e stupidă. Citesc spusele lor și mă înspăi- mânt; pentru că, înapoia rândurilor ca o reverie pastorală, eu întrezăresc acele icoane de primăva- ră bengaleză pe care statisticile nu le menționea- ză, iar fotografii le evită.” Și seria asemănărilor, punte peste timp, poate continua. De la șerpii sau insectele cu care, uneori, ești silit să locuiești în casă și până la oamenii care mor în sărăcie cumplită și boală pe străzi, sub ochii indiferenți ai trecătorilor, nimic nu pare să se fi schimbat în aproape un veac de evoluție a umanității. Totuși jurnalul lui Ovidiu Ivancu ne arată și altceva. Nu e vorba de ceva mai frumos, mai idilic, din contră. Din postura de locuitor al zonei de nord, cea mai săracă a orașului New Delhi, din interacțiunea cu oamenii de acolo, cu mizeria străzilor și a caselor, cu piedicile de tot felul impuse de administrație, ori cu ciudățeniile sistemului de învățământ, au- torul constată că versiunea sa este mult diferită de a celor care au scris și vorbit despre această țară. De fapt India nu poate fi decât suma tuturor versi- unilor existente. „O vreme mi-a fost teamă să vor- besc deschis despre ce cred în legătură cu India. Imaginea livrată în afară e atât de substanțial di- ferită de ceea ce constat eu, zi de zi, în New Delhi, încât mult timp am crezut că, undeva, mai există o altă Indie la care eu nu am acces. Poate că există; probabil că există tot atâtea Indii câți ochi privesc către țara aceasta. (...) Am acum convingerea că nici măcar marii specialiști în sanscrită, mitologie hindusă sau indianistică nu sunt mai puțin far- seuri când încearcă să vorbească despre INDIA.” Dar versiunea lui O. Ivancu e diferită doar în măsura în care scopul său nu a fost (neaparat) Ovidiu Ivancu Vremea musonului: patru ani în India Jurnalul nicu indian (2009-2013) crearea unei viziuni proprii asupra Indiei și „li- vrarea” ei, în format scris, Europei. Văzând doar o parte din această țară, mai exact orașul New Delhi (cu excepția unor „evadări” izolate, o dată pe an, la Festivalul de literatură din Jaipur și o excursie, la finalul șederii, în Himalaya), interacționând cu o categorie socială puțin reprezentată la sca- ra întregii societăți (doar sporadic contactele cu administrația, sau cele uzuale pentru satisfacerea nevoilor zilnice), observând mai mult și partici- pând mai puțin, autorul nu poate, și nici nu-și propune, să ofere o imagine completă a Indiei. Însă, dincolo de slujba de profesor, el este scriitor, și e firesc ca această experiență să fie folosită ca atare. Iar jurnalul e modalitatea cea mai la înde- mână, chiar dacă volumul Vremea musonului: pa- tru ani în India nu respectă acuratețea acestui gen literar, înțelegând că el este construit după o serie de însemnări zilnice, grupate și concentrate pe perioade mai lungi de timp. Acestă „autocenzură” face scrierea însă și mai cursivă, cartea se citește cu „foame”, ca un roman palpitant, cu acțiune an- trenantă care ține cititorul captiv. Despre temperamentul indienilor, despre ma- nifestările lor publice, despre o altă concepție asupra trecerii timpului, despre sărăcie versus bogăție, mizerie și violență, lipsa oricărui simț civic, despre paradoxul construirii unui viitor în- tr-o țară în care nu există nicio certitutine a zilei de mâine, despre toate acestea și multe altele este cartea lui Ovidiu Ivancu. De bună seamă călăto- rului care ar dori să adauge India pe lista vitoarele sale destinații, cartea aceasta îi poate fi ghid. Și nu un ghid turistic ci unul de supraviețuire! Pentru că jurnalul celor patru ani indieni te învață cum să-ți schimbi butelia pe căi neoficiale, în caz contrar trebuind să aștepți zile, săptămâni chiar, cum să-ți prelungești viza recurgând la tot felul de tertipuri, cum să-ți păzești telefonul mobil în metrou, cum să achiziționezi o cartelă pentru telefon, cum să negociezi orice, în orice situație, cu alte cuvinte cum să supraviețuiești. Iar unele personaje, chiar dacă autorul folosește pentru a le numi, în general, inițialele, sunt de notorietate. Cum e acel indian îndrăgostit de Eminescu, ab- solvent al unui curs de limba română, în urmă cu treizeci de ani la Delhi University, care organizea- ză anual de 15 ianuarie simpozioane dedicate po- etului, dar care nu știe aproape nimic despre per- sonalitatea și opera eminesciană. De data aceasta O TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 o cunoaștem și numele lui complet, Ashok Kumar îl cheamă. Probabil comicul de situație în care e prezentat în jurnal, precum și insistența agasantă de a vorbi despre ceva la care nu se pricepe, l-au determinat pe autor să-i dezvăluie identitatea. Noi, citind, nu putem decât să ne amuzăm: „15 ianuarie dimineața... Începe simpozionul. Ashok Kumar vorbește infinit mai mult decât ceilalți. Face paralele fanteziste între Eminescu și cultu- ra indiană, stabilește câtorva cuvinte latinești o fantezistă etimologie sanscrită, încearcă, fără prea mult succes, să vorbească în limba română, îi în- trerupe frecvent pe ceilalți vorbitori, confiscând, mai apoi, microfonul, e repetitiv și incoerent.” Surprinzător însă (sau, poate, dimpotrivă), în ciuda tuturor greutăților de adaptare, a nerăbdării cu care-și așteaptă vacanțele și odată cu ele evada- rea în Europa, a bucuriei cu care conștientizează că nu este parte a acestui popor și la un moment dat experiența se va încheia, până la final India reușește să-l acapareze pe autor. Și asta după ce a trăit permanent cu o detașare impusă, cu o voită lipsă de implicare, perfect conștient de pericolul pe care-l exercită, odată cu trecerea timpului, această țară asupra voinței sale. „În timp, India te abrutizează. (...) Apoi, toată țara aceasta, blocată undeva în istorie, exercită asupra mea o anume fascinație. Nu e vorba de exotism, ci de cu totul altceva. E ca și cum aș privi un colosal mamifer, mai mare și mai greu decât orice mi-aș fi putut imagina, ținându-și echilibrul pe o sfoară atârna- tă undeva între două vârfuri de munte.” Frumoasă metaforă! Și colosul rezistă absorbind energia tu- turor indivizilor din care se compune, pentru că India există doar la nivel de mase, de colectivitate, individul în sine nu are nicio însemnătate. Încă din primele zile petrecute în Delhi, Ovidiu Ivancu este șocat de lipsa oricărui interes pentru individ, de încălcarea dreptului la intimitate, de încerca- rea de absorbție a unei societăți care funcționează doar la nivel global. Cu toate acestea sfârșitul brusc al șederii adu- ce și regrete. Regretul că nu a reușit să cunoască mai mult, să vadă mai mult, că nu există o poveste neașteptată, surprinzătoare, care să constituie un final relevant, în loc de orice concluzie. „Am ne- voie de o sinteză aiuritoare, paradoxală în care să poată fi cuprinsă, simbolic, transformarea mea la contactul cu India. Am nevoie de o metaforă, de o alegorie.” Și chiar dacă nu este găsită o astfel de formulă, încheierea lasă o ușă deschisă. „Tot ceea ce a rămas acum e dorința ca totul să se termine cât mai repede. Îmi doresc cu disperare intrarea într-o rutină, în rutina românească. Nu mă pot amăgi cu gândul că va fi ușor. Cheia apartamentu- lui e pe masă, lângă laptopul pe care scriu. De afa- ră, se aude taxiul. Sting țigara și plec...” Transpare de aici regretul, dar și dorința de a reveni cândva. Nu lipsește însă nici misterul în care se învăluie India, în toate scrierile celor care au dorit să o cunoască. Și care au plecat recunoscând unanim același lucru: India este mult mai mult decât atât! Da, cu certitutine, Ovidiu Ivancu are dreptate: „probabil că există tot atâtea Indii câți ochi pri- vesc către țara aceasta”. Note 1 „Povestea Indiei noastre”, eveniment organizat de către Cluj Center for Indian Studies, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, 11.09.2015, Cluj Napoca. Lectori: Hanna Bota, Ovidiu Ivancu, Constantina Raveca Buleu, Iudita Pelea și Mihaela Gligor. 2 Mircea Eliade, India ..., Humanitas, București, 2008, p. 31 ■ O speculație pornind de la Ion A. Rădulescu Pogoneanu ■ Remus Foltoș Faptul că un specialist al filosofiei românești, așa cum este domnul Florian Roatiș, ne propune, prin prefața sa, o lectură inedită pentru vremurile pe care le trăim (Viața și filoso- fia lui Vasile Conta, Ed. AIUS, Craiova, 2014), o lectură a unui discipol al lui Titu Maiorescu, Ion A. Rădulescu-Pogoneanu, devine automat un gest ce ne obligă măcar să înregistrăm în memorie o filă din bogata moștenire interbelică, dar și ante- rioară acesteia. Urmând pas cu pas activitatea și viața lui Rădulescu-Pogoneanu, domnul Florian Roatiș se oprește exact la lucrurile ce merită aten- ția și, cu un meritoriu efort, ne introduce într-o epocă inaugurală și fastă în care încă Eminescu mai trăia, iar Titu Maiorescu depunea eforturi colosale pentru școala românească, atât instituți- onal-funcționăresc, cât și prin bursele în străină- tate ce erau repartizate de către acesta spre bene- ficiul nemijlocit al culturii și educației naționale. În acele timpuri imemoriale când se edificau, rând pe rând, toate domeniile și disciplinele unei culturi naționale în plină ascensiune, se pare că oricare dintre numele care se afirmau atunci erau sortite să rămână în istorie. Și așa a și fost. Iar fără aportul acelei generații de aur, am mai spus asta de multe ori, nu avea cum să se configureze în niciun fel cultura și civilizația românească. Căci în acea perioadă au început să funcționeze cu adevărat instituțiile, au început să fie așezate în matca lor primele încercări în domeniul tuturor speciilor literare, au apărut primele seturi de specializări în toate științele, au fost înfăptuite concret legăturile pe toate palierele cu Occidentul, atenția generală era centrată pe progres, pe efort și pe conceptul de merit, valorile stabileau regulile, regulile stabileau practicile, rivalitățile respectau consensul binelui general, spiritul aristocratic stabilea ierarhiile fără să devină tiranic: fiecare avea locul lui în ordinea contextului, noblețea era un bun care se câștiga iar nu se moștenea: caracterul prima și conta. Într-o astfel de lume, care alimenta neconte- nit cu personalități strălucitoare panoplia idea- listă a națiunii române, se poate bănui că oricine avea acces la propria sa libertate. Se miza tocmai pe această situație aurorală în care se aflau toa- te registrele, fie ele politice, sociale, culturale sau administrative. Faptul că ne desparte de această perioadă un timp atât de scurt (aproape un secol) devine pentru societatea românească de astăzi prilejul de a rememora, dar și de a explora, cu mij- loace pur istorice, fapte care se repercutează încă asupra mentalității noastre colective. Astfel vom putea găsi nesperate origini ale multor idei sau conjuncturi, contexte sau statusuri care, decripta- te și originate, pot deveni resurse concrete pentru întemeieri pe care nici nu le-am fi putut bănui. Și iarăși mă pot gândi, bunăoară, la cei 2000 de ani de creștinism care, pe alocuri, au rămas să bată pasul pe loc, augumentând una și aceeași Clipă pe eșicherul unei perioade atât de lungi. Lucruri care au rămas intacte atâtea secole și au fost ferite de ideile progresiste de orice fel, care le-ar fi putut distruge. Iar apoi mă gândesc iarăși la acea sută de ani care ne desparte de perioada noastră de inter- belic înfloritor, iar inferențele care îmi vin în min- te răspund toate aceluiași imperativ - să recupe- răm ce se mai poate: și vom fi surprinși că nimic nu s-a pierdut cu adevărat. În mijlocul, în focarul formei mentis a acelor vremuri a fost clădit un om care trăiește și azi. Și tot mai mult am impresia că, în mijlocul evenimentelor atât de schimbătoa- re, în vârtejul unui carusel amețitor, nimic nu se schimbă în sufletul uman. Omul răspunde acelo- rași chemări, cu toate că aparențele care îl târăsc în dreapta și în stânga, îl fac să uite acest lucru. Practic, nimic nu se schimbă în psihologia lui, în caracterul sau afectivitatea sa. El iubește, urăște, e bucuros și trist, e bun sau mai puțin bun, răs- punzând unor trăsături interioare care nu se pot schimba. Vom aduce un singur argument pentru această teză: iarăși, se pot lua la cercetat scrierile filocalice ale primilor Părinți. Cât de actuale sunt! Cât de aproape de adevărurile noastre! Parcă au fost scrise zilele trecute! Până și arta stilistică pare scoasă din cutie ieri! Și au trecut 2000 de ani! Iar ideile - la fel de valabile și aplicabile! În ceea ce privește activitatea de recunoaștere și identificare a caracterelor anistorice și deci ne- schimbabile: acest lucru rămâne o premisă pentru o muncă de cercetare posibilă. Iar atunci când noi ne „pierdem” pe coordonatele epocii interbelice, nu trebuie decât să le marcăm caracteristicile din punct de vedere istoric, căci asemănările cu pre- zentul se vor face singure, și de la sine, vizibile. Mai există însă o problemă. Nu întotdeauna scrierile sau mărturiile care implică direct carac- terul istoric al unei perioade sunt îndeajuns de ex- plicite sau limpezi pentru ca acea epocă să ne fie pe deplin deslușită. Cu asta toți suntem de acord. Cu toate acestea, germenii ființiali ai unei epoci - cuprinși în „fragmentul” supus cercetării - sunt îndeajuns de revelatori pentru ca din parte să fie dedus întregul. O operă ce descrie fie evenimente, fie idei, fie personaje, fie intră în mintea acestor personaje - este o operă care poate vorbi nemij- locit despre spiritul particular al evului respectiv, din care este dedus tot restul de „informații” care aparent lipsesc. Cred că oricine, citind, să spu- nem, un jurnal, un roman-fluviu sau o carte de istorie scrisă frumos, până chiar și o carte de idei, poate gusta din spiritul ce plutește și se intersec- tează cu fapte, cu oameni, cu vise și gânduri, cu certitudini și posibilități, cu adevăruri și aparențe - care recompun acel ceva subtil ce pătrunde și care se lasă pătruns, ca și cum succesiunea cro- nologică deține un secret care poate explica totul printr-o continuitate de durata unui concept - pe care îl simți dar nu-l poți reda cu totul, îl știi dar nu-l poți pune în literă, ai vrea să-l gonești dar îți rămâne în minte, ești pe punctul de a-l uita și ți-l reamintești repetitiv chiar atunci. Tocmai de aceea, fiecare lucrare (filosofică, în cazul nostru) pe care am putea-o analiza, fie de doctrină, fie de exegeză, într-un anumit moment, 1O TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 poate fi catalogată ca un sumum de idei ce, ne- greșit, au un caracter de evenimente: ele (ideile) depind logic unele de altele (se înșiruie), unele sunt concluziile celorlalte ca și cum ar reprezenta „morala” ce se extrage din ele (ca într-o povesti- re), altele sunt supuse unor interogații violente ce ar putea juca rol de „intrigă” (ibidem): în general orice text filosofic poate juca rolul unei expuneri din care se poate degaja „spiritul tutelar” al vre- mii. Iar atunci de ce nu am concede că - genera- lizând - orice product al activității umane, fie că iese din mâinile sau din mintea sa, n-ar fi „trecut prin fierul roșu” al spiritului, fiind susceptibil me- reu de a ne livra o ipostază întregitoare (adică „să citim” în parte întregul). Și oprindu-ne la volumul quasi-monografic despre Vasile Conta al lui Rădulescu-Pogoneanu, ar trebui, în acest sens, să privim totul ca pe o po- veste în care datele biografice și ideile filosofice sunt îmbrăcate într-o „atmosferă” captivantă, care reconstituie un fragment de existență ce tânjește spre alcătuirea unei viziuni întregitoare. Dacă am aduna multele cărți de analiză, comentariu sau hermeneutică ale perioadei respective am avea o imagine compactă, ca a unui mozaic sau ca a unui joc de puzzle, iar piesa singulară din acest joc va fi, de fiecare dată, recognoscibilă pentru locul specific ce i se potrivește. În acest sens am exprimat cele de mai sus. Iar digresiunea despre posibila filosofie a istoriei, pe care am schițat-o (ce presupune un principiu de continuitate etern), rămâne o problemă deschisă. Ea mi-a fost sugerată exact de cursul și morfolo- gia narativă a cărții lui Rădulescu-Pogoneanu, în modalitatea - să spunem - specifică în care a fost configurată de către autor (țin să subliniez: cur- sul și morfologia...). Și, de cele mai multe ori, se întâmplă ca o monografie sau un comentariu să spună mai mult decât în mod obișnuit, să poată fi citită „printre rânduri”. Căci orice poveste are tâlcurile ei ascunse care îți vorbesc fără ca tu să le înțelegi, deși auzul le pipăie adâncimile. Revenind, în altă ordine de idei, la lucruri mult mai concrete, trebuie spus că a scrie un articol care vizează o carte asupra lui Vasile Conta mai înainte de a scrie un articol despre opera însăși a lui Vasile Conta, este un lucru nu neapărat ne- potrivit, însă quasi-inoportun. Cu toate acestea, și cu cele spuse mai înainte, ne vom opri la câteva considerații. Vasile Conta este primul filosof sistematic pe care l-a avut România și singurul filosof al Junimii. Importanța lui e colosală, mai ales că acesta a fost cunoscut și recunoscut mai ales în Occident. Vasile Conta încearcă o soluție de sinteză într-o variantă originală care apropie registrul teoriei cunoașterii de registrul metafizicii. Cunoașterea e modelată după metafizică, iar metafizica e mo- delată după cunoaștere. El fundează un sistem filosofic materialist, determinist și evoluționist. Materia este aceea care stă la baza tuturor prefa- cerilor care nu au repaos. Iar legea care determină aceste prefaceri este una „fatală”, deci afirmând un determinism total, una a „ondulațiunii universa- le” care prevede că orice lucru (plante, animale, societate, idei) suferă o creștere, un apogeu și o descreștere - evolutive. În ce privește metafizica, ea este localizată cronologic precum la Comte, la mijloc, după religie și înainte de epoca pozitivă. Numai că la Conta, metafizica nu poate dispare, înghițită de cursul istoriei, căci ea va fi întotdeau- na aceea care va unifica cunoștințele din științe, va efectua examinarea valabilității cunoștințelor și va stabili ipoteze. Cunoștințele exacte fac din metafizică o știință, iar quasi-cunoștințele sau cu- noștințele ipotetice fac din aceasta o artă. Toate aceste amănunte, trebuie precizat, apar la Rădulescu-Pogoneanu în forma unei relatări pretențioase dar care păstrează „firul conducător” printre dificilele detalii. Și cu toate că este o lucra- Geza Szekely (România) Falanster, acvaforte, acvatinta re academică (de notat că a fost recomandată ti- parului de către Universitatea din Leipzig) ea n-ar fi mulțumitoare în contextul comentariilor din ziua de azi. Ea are avantajul unei lucrări savante dar și dezavantajul unui compozit prea luxuriant. Pentru perioada în care apare, însă, ea reprezintă o reușită, mai ales că n-a fost înlocuită tematic de nicicare alta, vreme de decenii. Pentru a pune punct în mod abrupt, vom spu- ne că lucrarea lui Rădulescu-Pogoneanu despre Vasile Conta are o valoare dublă: ne-a deschis ochii asupra unui fenomen ce ține de filosofia is- toriei, și - secundar - ne-a oferit câteva noduri exegetice ce se deschid filosofiei de totdeauna. Nu am scris aceste rânduri sub imperiul vreunei con- strângeri interpretative, ci sub spectrul speculației gratuite. Dacă am spus ceva interesant numai citi- torul o va decide... (Mulțumesc domnului profesor Florian Roatiș că mi-a pus la dispoziție volumul, dăruindu-mi-l). ■ Fernando Santiago (Porto Rico) Pește plutitor, intaglio, ac rece TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 11 poezia ■ Marian Hotca zahăr ars îmbrăcat în zahăr ars din cap până-n picioare mă lipesc de pământ ca o flegmă scuipată din neant pe firul ierbii meditând printre oarbe anotimpuri nisipul se leagă de lumină îngerii moi se serbezesc în somnul tăcerii, iar timpul ecvestru nechezând își leapădă copitele în rugină lăsând în urma deșteptării secunde clocite sub brațul de ciumă tendințe în această primăvară încolăcită în sângele luminii se poartă în suflet melancolia ca o povară, sub pleoape valsul lasciv al polenului, iar în urechile tăinuite cântul verde al ploii ce se preface în pasăre de foc curgând clopot clopotul crud de dimineață frânge lumina din soare înainte de strigarea sufletului către moarte Stewardesă Angliei, nu mi-au plăcut verbele neregulate și nici past perfect continuous, dar totuși mă descurc cu limba poeziei: toate cuvintele sunt rugate să-și pună centurile de siguranță! Urmează un zbor lung și cu denivelări aeriene țineți-vă bine de punctul semnului de exclamare, așezați-vă teama sub peruca lui Barack Obama ce am desenat-o prostește în timp ce mă uitam la filmul Gone With the Wind și strigați: nebunie, nebunie, nebunie! Ne spargem ca nucile în gheața de la Polul Nord și grațioasa cădere ne zidește în iarbă poemul epitaf Urlet existențial privește zâmbetul luminii cum sărută borcanele goale puse pe gard să se scurgă de apă rătăcitor prin valul amiezii fumul valsează lovind depărtarea cu copitele de cenușă încearcă să prețuiești tot ce a fost până acum neînsemnat iubește urzicile și lasă-te mângâiat de frunza lor atât de aspră urlă și urlă de durere și spune că exiști doar pentru a mai vedea o singură dată dincolo de cele neînsemnate minunile lumii latente Tomas Kuusing (Estonia) Înotătorii de iarnă, linogravură l-am așezat în pat ca pe o bucată de carne macră & l-am alăptat în fiecare seară cu cuvinte învățate la poartă primul cuvânt n-a fost „mama”, ci a fost altul, mai duios, care nu se poate spune într-o poezie ca aceasta dar să fiu mai explicit (după ce m-a binecuvântat cum trebuie) am luat copilul & l-am înfășurat într-un ziar cultural, apoi l-am aruncat la gunoi, fiindcă nu voiam să-l ucid, căci era atât de drăguț, chiar dacă m-a înjurat ca la carte și l-am dus la pubelă & de atunci nu mai știu nimic de el - poate acum e un geniu în informatică în SUA ori Canada, sau poate l-au mâncat câinii (asta nu mă mai privește fiindcă mi-am pierdut discernământul cuvintelor) ■ în acest moment sunt stewardesă pe avionul de hârtie făcut din ziarul New York Times nu știu engleză că nu mi-a plăcut de regina copilul odată mi-am făcut un copil: era mic, dulce și nevinovat, parodiaJatribună Tomas Kuusing (Estonia) Am ucis un pește mare, linogravură Marian Hotca Urlet existențial privesc orașul mohorât în lumina rece-a dimineții, mi s-a chiar urât să descifrez sensul vieții, rătăcind cu Euterpe prin lumina lui Gutenberg am prețuit doar existențe sterpe, neînsemnate, ca un vârf de aisberg și-acuma văd, când masteratul fac, că etnoturismul nu-i singurul leac mai e și poezia, bunăoară, să-nveți cuvântul să îți facă sluj, urlând la el, cum eu, din astă seară, urla-voi să s-audă pân’ la Cluj! Lucian Perța 12 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 ■ Raluca Ioana Rîmbu Premiul revistei „Tribuna” la ediția a XLVII-a a Concursului Național de Poezie „Nicolae Labiș” Suceava - Mălini, septembrie 2015 Raluca Ioana Rîmbu (născută în 19 august 1997 la Suceava) este elevă la Colegiul Național “Petru Rareș” din Suceava. Este membră a ,,Clubului de poezie Alecart”. Poeziile sale au apărut în “Bucovina literară”, „Timpul” și în revista de atitudine culturală ALECART. Premii și par- ticipări: Finalistă a Festivalului Național „LicArt”, Premiul I la Concursul Național de Poezie ,,Ioanid Romanescu”, Premiul I la etapa județeană a Concursului Național „Tinere Condeie”, Premiul I la Festivalul de poezie „Nichita în luna lui Marte”, Premiul revistei ,,Timpul” la Festivalul național ,,Rezonanțe udeștene”, Premiul revis- tei ,,Climate Literare” la Festivalul de poezie ,,Moștenirea Văcăreștilor”, Mențiune la Concursul Național de Poezie ,,Iulia Hasdeu”. dragă louki, la tine dimineața cel mai greu e să rămâi în viață. trebuie doar să îți freci capul de toți pereții și să ignori lucrurile care te-ar putea face să crezi că-ți poți aduna zilele între două fire de păr și să le dai foc. sunt după-amiezi când în tine se trezesc trupuri mici împinse înainte ca niște animale duse la abator. aștepți să ți se sfărâme tot corpul în drum spre casă dorința tot mai mare de a te tunde și mâinile reci. fericirea e fiecare noapte în care mama ta se așează lângă tine și dispare orice sentiment de vinovăție. dragă hildegard, la tine dimineața e o rugăciune învățată pe dos trebuie doar să o repeți până capul nu se mai simte ca o cutie muzicală stricată aș putea să-ți scriu despre după-amiezile în care toate lucrurile care-mi fac greață seamănă cu două puncte negre pe care le poți acoperi cu degetul asta mă liniștește. când nu poți evita coșmarul zilele se simt ca niște țeste mici aliniate pe marginea căzii se sfărâmă la picioarele tale și-ți fac pielea de găină. fericirea e când patru persoane fumează o țigară furată în ultima noapte din viața lor. dragă natasha, la tine diminețile se simt ca niște spații calde în care reușim să ne ascundem corpurile ca pe niște realități artificiale la marginea patului toate încercările de a da un nume nevoii de a atinge fiecare persoană din lume mâinile devin niște motorașe care sapă în piele și nevoia lor de carne devine nevoia mea de carne. după-amiaza te face să aștepți cuminte și din amintirea ta pot crește copaci artificiali care să acopere toate ferestrele din casă în noaptea asta fericirea nu există și Dumnezeu e ca un câine în mijlocul străzii așteptând să fie observat teoria eșecului să găsești toate cuvintele care merg cu notoriu să pui mâinile la ochi să te învârți până te simți acasă până la senzația de oameni care nu spun niciodată adevărul. ultima amintire de când erai mică nevoia unor mâini mai mari care să te ghideze să-ți strângă fiecare sân până te calmezi până scapi de senzația unui ghemotoc de păr îndesat pe gât. să găsești legătura între tot ce se poate epuiza și o gură de canal fără să schimbi cadrul fără să mai atingi vreodată pe cineva să te folosești de baie ca de un spațiu în care te simți în siguranță să te uiți în oglindă să te întrebi care e cel mai bun moment de a fi fericit. *** necesitatea unui declanșator punerea în funcțiune a sistemelor nefolosite înlocuirea zonelor sensibile cu mâini mici care să te ghideze ca un bec incandescent la instalarea dependenței orice încercare de a te adapta acționează asupra mecanismelor de apărare necesitatea apropierii dintre două animale lăsate singure cineva care să-ți strângă pielea de pe coapse cu atenția unei mame ,,nu contează că ești în doliu” frica să nu ne pierdem mințile ne face să închidem toate geamurile fiecare din noi speră că din liniștea asta o să iasă copaci artificiali și-o să ne ajute să dispărem noaptea asta nu e diferită corpuri calde se aruncă din noi pun mâinile la ochi și nimic nu e mai puternic decât dorința de a ne întinde pe jos la fiecare colț de stradă. ne frecăm burta ca niște animale disperate cu zâmbete largi orașul ne disprețuiește carnea huiduie și scuipă trist în spatele fiecărui trecător dintr-un corp tot mai scund tot mai gol senzația că ceilalți sunt infernul nu mai poate ieși (fericirea strigă de sub pat) mă așez pe jos și-mi târăsc tot corpul prin sângele tău. a devenit singura formă de afecțiune noaptea când doar bătrâni înțepeniți se mai holbează în vitrinele magazinelor pentru mine viața se sfârșește în pragul ușii dincolo e locul celor care nu știu cu adevărat cum să-și ascundă corpurile //mai bine nu le zici să tacă// răbdarea se împinge în mine ca o păpușă de porțelan cu burta plină de gunoaie. îmi imaginez arca lui noe și cum nu aș fi putut niciodată urca în ea. frica m-ar fi sărutat pe frunte s-ar fi învârtit în jurul meu ca ultimul animal rămas îmi repet oricum o să murim într-o zi asta mă calmează. toți au zile în care spaima că le atârnă capul de un fir de păr găsit în mâncare îi face să caute fericirea sub pat când oamenilor începe să le fie milă de tine când oamenilor începe să le fie milă de tine nevoia de afecțiune scade te întinzi pe jos și eviți orice posibilitate de a-ți dezlipi capul de podea rămâi la marginea patului ca un animal amorțit de frig orice refuz de a accepta că nimic nu are sens se prinde de tine ca o pojghiță groasă până când din ea se poate tricota un pulover o să-l porți o să-l strici și-o să fii fericit din nou aici totul se face din obișnuință avem curaj să fim urâți și să ne placă de fiecare dată când stai în patul meu mă întreb dacă e vreo șansă să fii la fel de instabil ca mine și la început e cumva penibil până îmi dau seama că eu nici măcar nu mai trăiesc și tu strigi pentru că nu mai e nimeni acasă să ne spună că nu mai suntem singuri când locuiești cu părinții zilele încep să ia forma unui ghemotoc negru de păr pe care nu reușești să-l înghiți și nimic nu mai e la locul lui când mâinile sunt prea reci ca să le dezlipești de corp toate imaginile din exterior te amorțesc îți amintești că suntem destul de mari ca să ne dăm seama când ne doare ceva și dacă vreau să te plac o să-ți iau mâinile și o să le frec una de alta până sunt destul de calde ca să simt tandrețea aici pe patul acesta unde avem curaj să fim urâți și să ne placă ■ TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 13 proza Patru povestiri de viață și de moarte ■ Sorin Grecu Trista, desueta poveste a lui Zoli - „Mulinetă” Zoli Balint este mic de statură. Dacă s-ar fi năs- cut, de pildă, în Anglia, precis ar fi ajuns jocheu. Dar așa, născut în România, n-a avut altă solu- ție decât să devină meseriaș. Deține, oricum, mai multe calificări - și cea mai îndelungată profesie a sa de până acum e cea de șofer. S-a despărțit de prima soție pentru că femeia nu-i înțelegea pa- siunea pentru șoferie și dorea să-l țină mai mult pe lângă ea. Dar Zoli mai are un hobby mistui- tor: pescuitul. Astfel, de fiecare dată când are pu- țin timp liber, dă fuga la eleșteiele cu pește din preajma Clujului. „Din această cauză sunt pe cale să-mi ratez și a doua căsnicie” - spune el, trist, sorbind dintr-un pahar cu vodcă, la „Spritz Bar”. Și, tocmai pentru că a doua nevastă nu-i suporta această dambla a preferat să-și expună mulineta preferată - dintr-o colecție cu mai multe piese de acest fel - în siguranță deplină, pe peretele din biroul patronilor săi. Obișnuia să intre acolo, de multe ori dinadins, numai ca s-o studieze. Stătea minute în șir uitându-se la ea ca la un odor de mare preț. Însă - culmea! - drama vieții sale s-a declanșat tocmai când, printr-un straniu concurs de împrejurări, a pierdut-o. Își începe, trist, relatarea istoriei mulinetei sale: „Când am văzut-o pentru prima oară la magazin, instantaneu, am făcut o mare pasiune pentru ea. Asta se petrecea în urmă cu 3-4 ani. Costa patru milioane de lei vechi, bani deloc puțini pentru mine și atunci. Am strâns banii necesari punând deoparte bănuț lângă bănuț, renunțând la țigări și băutură timp de două sau chiar trei luni. Între timp, mergeam zilnic la magazin sperând că pa- tronul nu apucase s-o vândă. Am avut, din feri- cire, noroc... Mulineta era tot acolo - așa că am reușit să mi-o procur, spre marea ciudă a soției, care mi-o ura, pur și simplu. De aceea, ca să n-o vadă femeia, am și expus-o pe peretele din biroul celor trei patroni ai mei, dintre care unul era mare pescar, ca și mine.” Se oprește o clipă din povestit, ia încă o înghițitură de V 33, apoi continuă: „Nici măcar n-o foloseam, fiindcă mi-era milă, aștep- tam doar să se ivească prilejul să ajung în Deltă, unde s-o inaugurez, la pește mare. Pentru pescu- itul de zi cu zi foloseam alte trei mulinete, cum- părate de la același magazin. Dar, se vede că des- tinul n-a vrut să am parte de mândrețea mea de mulinetă. Într-o zi, am grăbit pasul spre serviciu, cuprins parcă de o presimțire neagră. Am intrat rapid în biroul șefilor și am rămas uluit și con- sternat: ustensila îmi dispăruse. Cineva o furase, profesionist, lăsând bățul lipit de perete. Precis, nu putea fi decât unul dintre cei trei șefi, pesca- rul, fiindcă nimeni altcineva, în afară de patroni nu deținea o cheie ca să poată intra acolo. Apoi, când l-am întrebat de ce mi-a luat-o, acesta mi-a răspuns că nu are niciun amestec în această dis- pariție. Și a ținut-o așa, oricât am insistat. Mă tot gândesc, de atunci, zi și noapte: oare cum e posibil ca un om, plin de bani, și care-și poate procura aproape orice și-ar dori pe lumea asta să tânjească tocmai la mulineta mea? Dar, acum, un lucru îmi e e clar. Fiindcă mi-a furat lucrul pe care-l iubeam cel mai mult pe această lume, va plăti cu vârf și în- desat: în momentul când îi va fi lumea mai dragă, se va trezi cu casa în flăcări.” Cum am avut-o pe „Pamela”, frumoasa cartierului Mă obseda teribil, prin 1991, „Pamela“, porecli- tă astfel după numele actriței din serialul Dallas. O femeie divorțată având, un copil. O frumusețe rustică - și prin asta, cu atât mai provocatoare. Observasem în câteva rânduri cum, în momen- tul când apărea pe stradă făcea ravagii astfel că, indiferent de vârstă, bărbații întorceau înnebuniți capul după ea. Dar - mi-am dat seama încă de la început - ca să ajungi la favorurile sale se pare că trebuia să parcurgi un drum foarte dificil, fiindcă în preajma ei era “aglomerație”. Și, ca un făcut, de fiecare dată când o vizitam - înarmat cu o butelie de vin ieftin, după posibilitățile mele - mă cioc- neam, acolo, la ea cu un anume bărbat, personaj sus-pus al Clujului, care mă sfida, pur și simplu, prin cadourile pe care i le făcea. Le zăream stând, nedeschise, pe masă, sfidătoare iar imaginea lor mă izbea precum un bulgăre de zăpadă în plină figură. Nu-mi era deloc dificil să remarc ușorul dispreț - justificat de altfel - pe care mi-l arăta bărbatul, fapt care mă stârnea și mai mult să i-o fur pe “Pamela”. E limpede, nimeream la aceasta întotdeauna când se afla cu el, în momentele cele mai nepotrivite, așa că începusem să mă retrag ra- pid, făstâcit, bâiguind o scuză. Însă, într-una din seri, umilit și înfrânt, mi-am jurat solemn că aceasta va fi ultima mea tentativă de cucerire a splendidei femei. Am pornit, fără prea multă tragere de inimă, spre apartamentul său de bloc. Ajuns acolo, mă aștepta - din nou - o cruntă dezamăgire, însă ușor diferită: nu era per- sonajul cunoscut ci un bărbat pe care nu-l știam. Se lăfăia pe fotoliu, fumând, iar pe masă, în fața lui, trona un pahar cu băutură. Dau să mă retrag, din nou, însă de data asta - spre uriașa mea uimi- re - gazda mă oprește, cu un gest ferm: „Poți să rămâi, domnul e de la firma de televiziune prin cablu, tocmai mi-a instalat programele și pleacă în câteva minute.“ În sufletul meu s-a reaprins, brusc, speranța. Și-n plus, în timp ce se foia prin casă, în halatul ei înflorat, asemeni unei - vorba poetului - hierodule casnice, „Pamela” trăgea pă- hărel după păhărel, lucru care începea deja să se distingă pe fața ei. E limpede - îmi ziceam - s-ar putea să mă aștepte plăceri nebănuite. Lucru care, într-adevăr, s-a confirmat. După plecarea omului de la cablu, femeia s-a dezlănțuit. Ba, mai mult, a pus și o jumătate de somnifer în lăpticul copilului, ca să nu fim deranjați, în caz că micuțul ar fi avut vreun coșmar nocturn. Ce ironie: „reduta” pe care o asediasem luni de zile, fără rezultat, să cadă brusc, după ce omul de la cablu i-a instalat 15-20 de posturi TV.Însă, dimineața, îndreptându-mă spre casă - fericit și exultând ca un cintezoi - am conștientizat un adevăr pe care mai mulți mi-l spuseseră anterior, acela că femeile frumoase nu sunt extraordinare la pat, fiindcă - în loc să dea totul, precum feme- ile urâte - se complac într-un fel de autocontem- plație. Totuși, odată pârtia fiind deschisă, am mai vizitat-o de două-trei ori pe „Pamela”, după care - într-o seară, fiind la ea acasă și primind un telefon de la o cucerire, de dată mai recentă, am părăsit-o fără urme de regret. Și-a pus trupul provocator - mult râvnit altădată - în dreptul ușii, încercând să mă oprească. Însă eu, contrar firii mele, am fost nevoit s-o trag cu forța la o parte și apoi să o „ro- iesc” de-acolo, pentru totdeauna. Ușurat și fericit. De fapt răzbunându-mă pe suferințele pe care le trăisem, săptămâni la rând, când îl întîlnisem per- manent la ea acasă pe potentatul meu rival. Iubire eșuată în Cimitirul central M-am maturizat destul de târziu din punct de vedere sexual, la destui ani după o relație avută la 17 ani, rapidă, în garsoniera regretatului poet Eugen Axinte, pe atunci student tomnatic la Cluj. Acesta, lipsind de acasă, îmi dăduse cheia de la intrare ca să-i ud florile. Eroina a fost o fată nu prea dusă la biserică, unguroaică, mai în vârstă decât mine cu un an, elevă în clasa a douăspreze- cea - bis la Liceul de Arte. De o mare frumusețe. Dumnezeu s-o ierte, fiindcă a murit, după vreo cincisprezece ani de la aventura noastră. A fost călcată pe zebră, în cartierul Mănăștur, de un tro- leibuz cu „coarnele” desprinse din cauza vitezei excesive pe care o avea. Era deja mamă a trei co- pii. Povestea noastră n-a durat decât o seară, fi- indcă a doua zi m-a schimbat cu un coleg de clasă, mult mai experimentat (ajuns între timp medic în Germania), căruia - ca un idiot sadea ce eram - îi povestisem splendida noastră aventură și-i dădu- sem toate datele „tehnice“ legate de eveniment, inclusiv adresa și numărul ei de telefon. Dar să revin la povestea noastră. Pentru că mă manifestam (dacă eram, cu adevărat, asta-i o altă chestiune!) încă de la vârsta de 17 ani ca o vede- tă în rândul liceenilor, aveam cât de cât trecere la fete. Le recitam mereu poezii, ele „cădeau” pe spate dar eu - ca-n poezia aceea a lui Coșbuc - nu prea mă pricepeam să duc treaba până la ca- păt. Preferam un sărut și-o plimbare romantică prin Cimitirul Central - Hâzsongârd (locul atâtor avânturi, nu-i așa, eșuate) pe la mormintele unor artiști sau personaje pitorești ale Clujului, unele chiar de pe vremea Imperiului Austro Ungar. Îmi plăcea mult - pentru rezonanța numelui celui îngropat acolo - mormântul lui Frederic Vitalius Barbarino.Știam sigur că o colegă mai șleampătă de-a mea face sex „murdar” acolo, cu câte doi-trei băieți odată - dar pe mine nu mă in- teresa acest aspect: preferam vin în cimitir și să beau o sticlă de vin cu artiștii în devenire ai urbei 14 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 sau cu diverși alți prieteni. Obișnuiam să ne reci- tăm unii altora din poemele noastre sau din cele ale clasicilor și ale avangardiștilor și să povestim la nesfârșit despre literatură și artă (în special des- pre viețile pictorilor impresioniști francezi). Asta pentru că întotdeauna cimitirul, în mod miracu- los, mă liniștea și-mi dădea o siguranță pe care n-o aveam în „lume“... Idila despre care vorbeam a început pe holurile liceului „Ady-Șincai” (numele acestuia fiind re- zultatul împerecherii monstruoase, făcute de co- muniști între cele ale lui Ady Endre și Gheorghe Șincai). Iar protagonistă - o colegă dintr-o clasă paralelă. Blondă, de o frumusețe tulburătoare, un trup mlădiu, bust foarte pronunțat și niște ochi splendizii Dar (pentru că întotdeauna trebuie să existe un „dar“) era exact ca-n versurile poemu- lui Lecția despre cub al lui Nichita Stănescu („Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi avut un colț sfărâmat!”): fata avea dinții atât de cariați în- cât aproape că nu îndrăznea să vorbească. Mi s-a „raportat”, de către colegii de clasă, că era zgârcită la vorbă până și când răspundea întrebărilor pro- fesorilor. Iar în momentul în care o făcea dezvelea niște „ruine” cu adevărat antice, care-i urâțeau, instantaneu, chipul angelic. Cu toate acestea oda- tă am apucat să conversăm, preț de câteva minute, pe un coridor al liceului, dezvăluindu-i atunci și pasiunea mea pentru cimitir. A ieșit „la întâmpi- nare” cu o propunere cu adevărat năucitoare: să chiulim a doua zi și să bem împreună un cabernet în locul atât de îndrăgit de mine, la mormântul lui Frederic Vitalius Barbarinoi Dar și să poves- tim, pe larg, câteva din temele pe care abia le-am pomenit pe coridor... Am acceptat imediat, fără rezerve. Apoi, toată noaptea n-am dormit, de emoției A doua zi, întâlnirea are loc la poarta cimiti- rului. Poarta deschisă larg, îmbietoarei Nu, tu, portar sau alți paznici. Când te gândești că în zi- lele noastre cimitirul colcăie de agenți de pază, care pândesc zi și noapte mormintele doar ca să-i surprindă în fapt pe nesuferiții hoți de coroanei Urcăm, așadar, pe aleea principală din stânga și, imediat, ajungem la mormântul lui Frederic Vitalius Barbarino. Ne așezăm pe banca aferen- tă mormântului. Fata își deschide tașca, din care scoate o sticlă de cabernet și două pahare splendi- de, de cristal, învelite în șervețelei Îmi trage cu ochiul și-mi zice: „Mai am una în geantă, o pun la bătaie dacă o bem pe astai „Deja îmi închi- puiam, privindu-i genunchii - ascuțiți precum două lame de stilet - care mă împungeau direct în inimă. Din fericire, alcoolul îi dă aripi: uită de complexul ei și reușește să mi se dezvăluie ca o fată înzestrată - pe lângă calitățile fizice remar- cabile - și cu o cultură vastă. Suntem, amândoi, în al nouălea cer. Deschidem și a doua butelie. Alternăm versurile din clasici cu ale mele și, la un moment dat, simțim nevoia unei apropieri fizice. Eu, desigur m-aș fi mulțumit cu o mângâiere și un sărut, deși mintea îmi era la deliciile pe care mi le oferise, cu o lună-două înainte, frumoasa de la Liceul de Arte. Dar când vine momentul să ne atingem, unul altuia, buzele, ne trezim că apare, brusc, de după un mormânt, bătrânul paznic al cimitiruluii Face un scandal îngrozitor, vrea să cheme milițiai Până la urmă - după ce dau drumul „mașinări- ei de aburit“, reușesc să-l liniștesc, sacrific băutura fetei oferind-o cerberului, astfel că ajungem până la urmă să bem împreună. După ce lucrurile se li- niștesc, colega mea - cu care avusesem în urmă cu mai multe minute gânduri „criminale” - redevine Lukasz Cywicki (Polonia) Fragmentele timpului I, linogravură martorul tăcut pe care-l știam, descleștându-și maxilarele doar în puține rândurii Doar ochii îi vorbeaui Și, după ce - din vorbă în vorbă - aflu că paznicul e originar din satul bunicii mele, ba pe deasupra, mi-e și ceva rudenie, totul se înche- ie cu happy-end. Dar nici cu splendida colegă nu m-am mai întâlnit, de atunci încolo, decât după treizeci și cinci de anii Așa cum spuneam, după mica pățanie din ci- mitir, petrecută în 1979 sau 1980 (nu mai rețin exact anul) abia în urmă cu un an, având traseul - se pare prin cartierul ei - am reînceput s-o în- tâlnesc, aproape zilnici Acum are dinții perfecți, dar și câteva zeci de kilograme în plus. De obicei, după ce ne salutăm, trec - ușor stânjenit de lipsa ei de atractivitate, neîntinzând prea mult discuți- ile - fiindcă nu mai pare a avea nimic în comun cu fata de odinioarăi Și mai știu despre ea doar atât: s-a măritat, imediat după absolvirea liceului, cu dentistul care i-a confecționat noii dinți, un bărbat cu mai bine de douăzeci de ani mai mare decât ea. Ce s-a întâmplat după aceea, în tot restul timpului, nu cred că mai avea rost să mă intere- sez. Limbajul trupul ei cred că mărturisește acum toul. Trecând, din nou, pe lângă moarte, dar prinzând în schimb o exclusivitate În perioada mea de „știrist” la o importantă televiziune națională, un tânăr cu un ușor han- dicap fizic făcuse o pasiune neobișnuită pentru reportajele mele, în special pentru cele morbide. Le înregistra, pe toate, direct de pe televizor, exact în momentul când acestea se difuzau. După ce ne-am cunoscut, mi-a mărturisit - cu o răutate caracteristică oamenilor cu oareșcari deficiențe - că așteaptă, cu nerăbdare, o știre despre moartea mea și că va fi fericit să și-o imprime și pe aceea, încununându-și astfel bogata colecție cu subsem- natul. Episodul se petrecea prin anul 1997 - 1998. Și, culmea, ceea ce aștepta omul a fost cât pe ce să se materializeze chiar a doua zi. Era amiaza toridă a unei zile de vară. Știrile „adevărate” parcă nu se întrevedeau la orizont, fiind vacanță. O acalmie neobișnuită - ca-n preaj- ma cataclismelor - stăpânea întreaga „fire”. Am hotărât, așadar, să ies până în oraș și să mănânc ceva la fast-food. Urc într-un autobuz din sta- ția din cartierul Zorilor - locul unde se afla pe atunci studioul. Șoferul, o cunoștință mai veche de-a mea, mă cheamă să stau în față, alături de el. Dau curs invitației lui și tocmai ne pregătim să ieșim, din intersecție, pe Calea Turzii. Însă, când să facem manevra, un tir venind dinspre Turda trece la vreo doi metri de noi, în viteză amețitoa- re și, după ce spulberă doi-trei oameni (nu mai țin minte exact numărul victimelor), spulberă o mașină și șterge alte două, după care intră în gar- dul de beton al Facultății Politehnice. Îl spulberă și pe acesta, ca pe-un vreasc, apoi, învăluit într-un nor uriaș, pătrunde vreo o sută cincizeci de me- tri, până în Cimitirul Evreiesc, distrugând zeci de lespezi funerare. Bineînțeles, foamea mi-a trecut instantaneu și m-am întors urgent la studio, dând alarma. Aveam din nou o exclusivitate formida- bilă - pe atunci neexistând, ca astăzi, protocolul prin care pompierii să anunțe presa în momentul când au loc evenimente neprevăzute. O exclusivitate, ca atâtea altele - dar mi-am dat seama, ceva mai târziu, de un lucru: dacă auto- buzul în care mă aflam ar fi ieșit mai repede cu o secundă pe Calea Turzii, eu, șoferul și cei două- zeci-treizeci de călători aflați în interiorul său am fi fost spulberați, la rândul nostru, de către hardu- ghia rămasă fără frâne și încărcată cu zece tone de bile de rulmenți. Astfel, s-ar fi împlinit la țanc și profeția “admiratorului” meu. Între timp s-a întâmplat să mă mai văd cu aces- ta, fiindcă între timp am legat o relație de oarecare amiciție. Însă, pot să jur, în ciuda faptului că nu mai lucrez demult la vreo televiziune, de fiecare dată când îl întâlnesc, simt cum omul e în conti- nuare cu ochii pe mine și-mi așteaptă, înfrigurat, sfârșitul. Pe care, probabil, mi-l dorește cât mai spectaculos și mai dramatic. Desigur, doar așa, de amorul știrilor. ■ TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 15 interviu „Sunt de felul meu și din ce în ce mai mult un retractil” ■ de vorbă cu scriitorul Livius Ciocârlie Titus Crișciu: - În interviul pe care ați avut amabilitatea să mi-l acordați în urmă cu mai bine de trei decenii (publicat în volumul Nașterea zilei de azi, Timișoara, Editura Facla, 1983), mi-ați de- clarat: „Sunt optimist în ceea ce privește viitorul literaturii noastre, cu atât mai mult cu cât și apa- rițiile frecvente de noi talente în toate domeniile li- teraturii îndreptățesc optimismul”. Azi, considerați că s-a împlinit acel deziderat sau îi aduceți anumi- te completări? Livius Ciocârlie: - Până la un punct, viitorul mi-a dat dreptate. Când mi-ați pus întrebările, apăruseră optzeciștii. Ei au confirmat - și ca gru- pare, și ca individualități. Au schimbat fața litera- turii; și universul, și mijloacele. Au încetat să se lupte cu regimul într-un fel derizoriu, cu șopârle și cu îndrăzneli contrabalansate de concesii. Au procedat ca și cum regimul n-ar fi existat. Au re- nunțat la marile teme sociale, de uz restricționat. Au renunțat la metaforă, la metafizică. Au prefe- rat cotidianul, viața de zi cu zi văzută de aproape. Nu mimetic și nu asemănător, ci fiecare autor din perspectiva personalității lui. Când și-a dat sea- ma că adevărul privit la firul ierbii îi demască in- consistența, regimul a reacționat, încercând să-i facă neștiuți pe optzeciști. Publicau foarte greu. A fost meritul lui Nicolae Manolescu, al lui Ovid Crohmălniceanu, al lui Mircea Martin că, girân- du-i în cenacluri, le-au permis să se manifeste oa- recum public și să se facă cunoscuți. Iar ei au fost mulți. De la Agopian, în marginea curentului, la Nedelciu, Cărtărescu, Gh. Crăciun, Groșan, Ion Mureșan, Marta Petreu, Mușina, Stratan, Mariana Marin, Cristian Popescu, și atâția alții, toți au fost înzestrați și profesioniști. Și-au avut și criticii lor, între care ai noștri, timișorenii, Mircea Mihăieș și Vasile Popovici. Dar și Dan C. Mihăilescu, Al. Cistelecan, Bogdan Lefter, Mircea Scarlat... În schimb, m-am înșelat într-o presupunere, pe care atunci nu puteam s-o formulez. Mi-am spus că experiența noastră, a răsăritenilor, extinsă de la tragic până la grotesc, mult mai bogată de- cât a apusenilor contemporani, avea să inspire o mare literatură. Nu scrisă de cei care trăiseră epo- ca, prea legați de ea, ci de unii care, nu prea înde- părtați de ea, dar având și luciditatea, distanțarea necesară unor opere mari, literatura fiind un fe- nomen de mijlocire, nu o expresie imediată, o vor realiza. Nu știam că secolul 21 avea să fie carac- terizat de dezinteresul față de trecut. Dezinteres larg răspândit în lume, dar la noi motivat și de disprețul față de pasivitatea noastră, a celor mai mulți, în epoca lui Ceaușescu, ca și de îndepărta- rea în timp a epocii cumplite, staliniste, a lui Dej. Fapt este că ce așteptam nu s-a produs, că a ur- mat în anii nouăzeci o vreme a mărturiilor, a jur- nalelor, printre care se mai strecurau, fără a forma o grupare, și câțiva continuatori ai optzeciști- lor, de felul lui Petru Cimpoieșu sau al lui Ioan Es. Pop. — În același interviu, la întrebarea „Cât și cum este cunoscută cultura românească în țara lui Francois Villon?”, mi-ați răspus: „mai bine punem problema invers, ce facem noi ca să fim mai bine cunoscuți”? Și tot dumneavoastră ați răspuns, între altele: „Pentru ca o cultură ca să circule trebuie mai întâi ca oamenii să circule... Ne simțim frustrați că scriitori mari din trecut, începând cu Eminescu nu sunt destul de cunoscuți, dar procesul receptării se produce invers, dinspre scriitorii contemporani către cei din trecut”. Azi, față de acei ani, putem circula cât avem bani, la voia inimii. Întrebarea se pune dacă s-a îmbunătățit imaginea noastră litera- ră în fața Occidentului? — Trebuie mai întâi ca oamenii să circule? Mă mir că asemenea cuvinte au putut trece de cen- zură. Aveam dreptate, o literatură se impune prin scriitori contemporani, nu prin clasici. La ce asis- tăm? Câțiva scriitori reușesc să se facă remarcați. Unii, realmente importanți. Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Norman Manea... Pe alții, mai tineri, mi-e greu să-i judec. Nu știu în ce măsură sunt și ei importanți sau au învățat cum trebuie să scrie ca să treacă hotarul dinspre vest. Acest fenomen există și nu comportă vreo vinovăție. Majoritatea cărților, din toate literaturile, care se traduc vor fi curând uitate. Fapt este însă că s-au impus câteva nume, nu o literatură. Cauzele? Am putea vorbi de dificultatea limbii române pentru a se forma traducători, însă maghiara nu e mai ușor de deprins, iar Institutul Cultural, în epoca Patapievici, a făcut mult pentru a-i forma. Mai e de admirat efortul lui Dumitru Țepeneag la Paris, cu traduceri proprii, cu revista „Seine et Danube” (ultimul număr e închinat, în parte, lui Sorin Titel). Poate că și pasivitatea politică despre care vorbeam mai înainte, ca și haotica noastră epo- că de tranziție, a făcut și face să nu fim destul de respectați, de interesanți. Poate, ca să nu zic sigur, că nu avem o falangă de scriitori, cum au fost la un moment dat sud-americanii, apoi polonezii, maghiarii, cehii, pe care să-i propunem lumii. Probabil, toate astea - și altele - la un loc. Cât despre necesitatea de a călători, ea exis- tă. Oricât ar fi de bun un scriitor, rareori îi vine totul de-a gata. El nu și-a terminat lucrul când a încheiat romanul. Trebuie să se lupte pentru a-l impune. Aceasta nu este o probă de vanitate, ci de profesionalism. Cine știe cât s-a umilit Proust ca să-i apară primul volum al marelui său roman, înțelege ce vreau să spun. — În acea perioadă, de început de deceniu opt al secolului trecut, erați prezent la numeroa- se manifestări literare de amploare. Două dintre acestea „Colocviile de critică de la Sibiu” și „Zilele G. Călinescu” de la Onești le-ați numit „fapte cu valoare de simbol”. Mai sunt azi asemenea mo- mente semnificative pentru viața noastră literară? Dacă da, cum le caracterizați? — În anii aceia a existat un fenomen. Ca să nu înfrunte în singurătate vitregia epocii, oamenii simțeau nevoia să se adune, să se împrietenească, să se sprijine reciproc. Mă duceam la București Livius Ciocârlie ca să-i întâlnesc pe Lucian Raicu, pe Nicolae Manolescu, pe Sorin Titel, pe Gelu Ionescu. Mă duceam la Cluj pentru Mircea Zaciu, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic. Alții, cum ar fi Alexandru Călinescu, erau prea departe ca să-i vizitez. Mă întâlneam cu ei în împrejurări ca ace- lea pe care le-ați pomenit. Altfel, sub aspect pro- fesional, nu mă atrăgeau în mod deosebit pentru că nu m-am socotit niciodată un profesionist al literaturii. De aceea, după 1989, când acea nevoie evocată la începutul răspunsului a dispărut, iar eu am renunțat la critică, nu m-am mai dus la co- locvii literare. Ele mai există, am prieteni care le frecventează, s-au adăugat tinerii, sau mai tinerii, presupun că sunt cel puțin la fel de interesante ca pe atunci. — În finalul acelui interviu mi-ați mai spus: „Noi vorbim mult de continuitate, însă nu știu ce nerăbdare, ce inconsecvență ne determină adesea ca după ce începem bine, să renunțăm”. În ultimele trei decenii s-a schimbat ceva în mentalitatea noas- tră? — Nu numai că nu s-a schimbat, dar s-a accen- tuat. Trăim într-o epocă de gravă iresponsabilita- te. Partidele nu vor să înțeleagă - cum au înțeles totuși la intrarea în NATO, în UE - că anumite aspecte ale vieții românilor sunt de interes națio- nal și trebuie tratate ca atare, scoase din sfera po- liticului. E destul să comparăm ce se întâmplă în învățământ unde, nu numai politicăria, ci deseori și interese vinovate, fac ca fiecare ministru să vină cu reforma lui, să comparăm deci cu felul cum s-a procedat la înființarea Universității din Cluj, una din cele mai mari reușite colective ale culturii românești. Concursul pentru posturi a durat doi ani, timp în care, pentru ca instituția să funcțio- neze, au venit să predea provizoriu la Cluj oameni de talia unor Iorga, Pârvan sau Racoviță. Acesta din urmă, definitiv. Rezultatul a fost că, oricâtă vi- tregie s-a abătut ulterior asupra ei, universitatea a rămas la un nivel înalt, pe care-l are și acum. — Am observat în scrierile dumneavoastră ab- sența observațiilor critice la adresa unor autori români contemporani cu noi. Cum se explică foca- lizarea atenției dumneavoastră, în acei ani asupra unor autori din afara țării sau autohtoni aparți- nând altor generații? — Lecturile mele nu sunt focalizate, ci împrăș- tiate. Citesc ce-mi cade în mână, așa cum gândesc 16 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 ce-mi trece prin cap. Nu am un program pen- tru că nu sunt critic. Afară de asta, ce comentez nu este tot ce citesc. Comentez ce mă provoacă. Altfel, oricât de împrăștiate, lecturile mele, aveți dreptate, nu merg spre contemporani. Nu cred prea mult în temeinicia celor care se țin la cu- rent până în ultima zi. La un moment dat, simți că sensibilitatea s-a schimbat, că cea recentă nu te atrage, ori nu ai acces la ea. De aceea, excep- tând noutățile care mă atrag totuși și uneori mă provoacă, sunt la vârsta când mai mult recitești decât citești. Eugen Negrici are dreptate, literatura îmbătrânește, dar nu atât de repede, și nu în între- gime, cred eu, încât să nu regăsesc cu plăcere cărți care și altădată mi-au plăcut. — Am reținut printre aletele că unul dintre pri- etenii pe care i-ați considerat ca apropiați a fost și regretatul Sorin Titel. V-aș ruga să detaliați teme- iurile care, la timpul lor, au determinat acea prie- tenie. — Sorin mi-a fost coleg de an la facultate, dar nu atunci ne-am împrietenit. Abia când el s-a mutat la Timișoara, redactor la „Orizont”, iar casa lui a devenit un loc de întâlnire a mul- tor timișoreni interesanți. Îi citeam cărțile în manuscris, îi dădeam și sfaturi, de care din fe- ricire nu prea ținea seama. Mai utile erau unele referitoare la greșeli de redactare datorate fap- tului că, la fel ca mine, trecuse prin școli într-o epocă nu tocmai prielnică... — Avem ceva comun: amândoi suntem din aceiași zonă și știm cât de mândri sunt bănățenii. Cum se face că dumneavoastră sunteți perceput ca o personalitate care se manifestă modest și unde se ascunde fala bănățeanului, din moment ce v-ați retras dintr-o seamă de activități, între care și cea de critic, care vă situau în eșalonul de frunte al ro- mânilor? — N-am fost eu chiar în eșalonul de frunte, dar e drept că eram pe vremea aceea mai la vedere de- cât sunt acum. Asta, în bună măsură, pentru că am prins anii când critica - după cum și teoria - trecea înaintea poeziei și a prozei. N-a fost ceva firesc, dar noi am profitat. E adevărat, pe de altă parte, că astăzi sunt mai în umbră, ca să reiau cu- vântul lui Sorin, fiindcă sunt de felul meu și din ce în ce mai mult un retractil. Lipsit de energie, nu-mi place să mi se dea importanță, fiindcă e obositor. De aceea, sunt tot mai evanescent. Cât Eugen Negrici, Livius Ciocarlie și Nicolae Breban despre făloșenia bănățenească („cine mi-s io!”), ea trebuie să aibă, ca orice pe lume, și excepții. Eu zic că nu sunt modest, ci conștient că, față de ce îi cer unui scriitor ca să-și merite renumele, îmi lip- sește ceva esențial. Mă socotesc diletant, cuvânt căruia îi dau alt sens decât cel obișnuit. Diletantul poate fi interesant - și cred că sunt un scriitor in- teresant -, dar îi lipsește luciditatea încorporată care dă formă. Nu-i lipsește feminitatea fertilă, fluxul inconștient necesar oricărui act creator. — Bănățean dăruit locului, cum vă bănuiesc că sunteți, mereu m-am întrebat ce v-a determinat să părăsiți Timișoara în favoarea Bucureștiului. În ce mă privește, oscilez între două posibile răspunsuri: climatul politic, sau alterarea conținutului spiritu- lui academic. Vreți ca răspunzându-mi să mă scoa- teți din impas? — Sunt și rămân bănățean, însă adaug că e un cuvânt prea cuprinzător pentru a caracteriza. Fac deosebire între bănățenii de la pustă, din satele bogate - eu, deși născut la Timișoara, nu sunt unul dintre ei, fiindcă identitatea ți-o dau părinții, nu locul unde ai apărut -, de bănățenii din nord, dinspre Făget, de unde era Sorin Titel, și, în sfâr- șit, de bănățenii „de clisură”, termen și acesta prea strâmt, căci nu denumește numai Dunărea din- spre Cazane, ci și Oravița, Caransebeș, Mehadia. Dintre aceștia sunt. În legătură cu plecarea la București ați făcut presupuneri rezonabile care nu aveau cum să ni- merească ținta punctuală: am vrut, pur și simplu, să fim lângă fata noastră rămasă în țară. Deși am fost asigurați de prieteni că nu ne vom adapta, ne-am simțit bine în Bucureștiul care, în ultimii ani, și-a restrâns mult aria, cuprinzând aproape numai cartierul „armenesc”. — După ce ați publicat o seamă de lucrări de critică literară, unanim apreciate, ați revenit la jurnal, gen pe care l-ați abordat în copilărie. Este genul literar care v-a atras sau conținutul pe care-l consemnează clipa care nu se mai întoarce? — Aprecierile de care s-au bucurat cărțile mele de critică nu m-au convins. Le-am scris ca să-mi justific existența la universitate, așa că m-am simțit ca un mercenar. Au fost produse de capul „din cap”, cel necesar pentru „studii și ar- ticole”, nu de capul „din corp”, necesar literaturii fiindcă, Gheorghe Crăciun are dreptate, „trupul știe mai mult”. Deși semănând oarecum, ce am scris eu n-a vrut să fie și sper că nici nu este jurnal. A consemna întâmplările zilei presupune fie, ca la Maiorescu, nevoia de un aide-memoire, fie fap- tul de a-ți da importanță. Eu nu-mi dau. De altfel, nici n-am notat ce a fost semnificativ în ziua re- spectivă, ci numai ce mi s-a părut că pot să scriu bine. Asta, pentru că literatură am vrut să fac și, neavând imaginație, n-am găsit ceva mai bun decât să mă joc cu ziua - faptele și lecturile - de ieri. Literatură, chiar și atunci când seamănă a co- mentariu critic, ori a expunere de idei. Nu e nici- când ceva gândit, premeditat, este spontan, este ce-i trece omului prin cap, așa cum i se potrivește unui diletant. Iar din punctul meu de vedere, tot ce am scris în proză, inclusiv comentariile de lec- tură, formează o singură carte, nu un șir. — Citindu-vă cărțile din ultimii 15 ani, am dat și peste unele fragmente pe care nu am reușit să le descifrez. Mă voi rezuma la răspunsul pe care-l dați la propria întrebare „Ce vrea autorul de jurnal?”: ”Vreau să arăt: cum scriu atunci când reușesc să scriu, cum gândesc când reușesc să gândesc, ce ci- tesc când reușesc să citesc”.Vă rog să detaliați. — Explicația ține de ce spuneam înainte despre condiția mea de diletant sau, altfel zis, de imatur. În mod obișnuit, eu nu gândesc. A gândi pretinde mobilizarea a ceea ce am numit capul „din cap”. Nu-mi stă în fire. Pot s-o fac, când sunt nevoit, dar nu mă interesează. Scriind literatură, înre- gistrez ce-mi trece prin cap, atâta fac (ar trebui să pun verbul la trecut, fiindcă am renunțat). Cât despre lectură, aceasta are de suferit de pe urma bătrâneții, care accentuează tendințele naturale. În cazul meu, apatia, indiferența, prostia. Rar mă mai simt îndemnat să citesc ceva pretențios. — Ați împlinit recent 80 de ani de viață (n. 6 oc- tombrie 1935). Cum ar sintetiza omul, dar și scrii- torul Livius Ciocârlie, această sumă de ani? — Nu pot să văd acești 80 de ani ca un întreg închegat. Ca tot ce ține de mine, au fost și aceștia împrăștiați. O primă perioadă de copil prostuț, una - în perioada Dej - de formare a unui „reacți- onar” capabil de acte imprudente, de consecințele cărora numai norocul m-a scăpat, o a treia, foarte lungă, marcată de sentimentul că trăiesc, ca mai toți contemporanii de condiția mea, inadmisibil de pasiv, și, în sfârșit, acești ultimi 25 de ani, un mare dar nemeritat. În ceea ce privește vârsta însăși, eu zic că am realizat o performanță. E drept, speranța de via- ță a crescut în ultimele decenii, dar mentalitatea se formează când ești copil. Pe atunci, la 75 de ani erai deja foarte bătrân. La 80, un Matusalem. Performanța își are și reversul. S-a terminat bă- trânețea bună, când te simți liber și încă în pu- teri, am ajuns la aceea care te poartă prin spitale. Afară de asta, când te gândești la oameni la care ai ținut și care s-au stins mult mai devreme, cum este Sorin Titel, cum sunt Alexandru Mușina și Andrei Bodiu, parcă te simți vinovat. Interviu realizat de Titus Crișciu ■ TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 17 întoarcere în timp: „Tribuna” Un întemeietor - Ioanichie Olteanu (I) ■ Constantin Cubleșan Puțini mai sunt azi la Cluj cei care își amin- tesc de prezența, de figura aceluia care în 1956, spre toamnă, revenea la Cluj pentru a înființa aici o nouă publicație, „Tribuna”, după ce, în urmă cu mai bine de un deceniu, împreu- nă cu Ion Lungu și Pavel Apostol (un pseudonim ales cu aroganță, vrând să arate lumii că tânărul filosof de atunci ar putea deveni ideologul religiei marxiste, așa cum Apostolul Pavel s-a dovedit a fi doctrinarul religiei creștine), întemeiase cotidia- nul „Tribuna nouă” (1945), o publicație cu orien- tare vădit de stânga. Ioanichie Olteanu căuta să înnoade un fir, de atâtea ori întrerupt, al „Tribu- nei” lui Ioan Slavici, de la Sibiu, din 1884, și de la care își revendicaseră obârșia, de-a lungul vremii, alte serii, continuatoare: la Arad, la Cluj, chiar la București și din nou la Sibiu, mult mai târziu însă. Nu venise tocmai singur. Îl însoțiseră Dumitru Mircea și Nicolae Mărgeanu, dar numeroși alți intelectuali clujeni de marcă l-au înconjurat cu căldură, susținându-l în demersul selectării unor tineri (mai ales) care să alcătuiască primul colec- tiv redacțional. Ioanichie Olteanu avea la Cluj, și nu numai, autoritatea necesară unui atare act întemeietor, datorită activității sale gazetărești (fusese redac- tor al ziarului „România viitoare”, din Sibiu), cât și prestigiului literar (semnase poezii în „Revista Cercului Literar”, în „Națiunea Română”, în „Vremea” ș.a.) recomandat fiind ca unul din pro- dusele proeminente ale Cercului Literar de la Sibiu, din anii războiului, timp în care studiase la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității „Dacia Superioară”, instituție refugiată în ora- șul de pe malurile Cibinului. Dar, mai era ceva ce poate a cântărit hotărâtor în desemnarea lui ca fondator al noii publicații clueje: aderarea de facto la partidul ce devenise, după alegerile din primăvara anului 1946, forța călăuzitoare în țară. Era prezent în mediile culturale și științifice ale orașului, cu discreția ce l-a caracterizat întot- deauna, observând lumea și mai ales căutând a înțelege atmosfera de la acea oră în urbe, pentru a putea decide pe cine și cât se putea baza. Era un om taciturn de felul său, de statură potrivită, aparent robust, cu vorbă domoală însă cu priviri scrutătoare, cântărind cu ochi pătrunzător pe cel ce i se înfățișa într-o formă sau alta. N-am înțeles niciodată de ce, între prieteni, i se spunea Tapirul, poate pentru configurația nasului, ușor încovoiat asupra unei mustăți retezate scurt, sau cine știe din ce alte motive, destul că atunci când cineva făcea referire la el, nu-i spunea pe nume ci îl de- semna după poreclă. Așa cum, tot în anii aceia, lui D.R. Popescu i se spunea Trafulică, lui Pavel Aioanei - Trașcă, lui Victor Felea - Kafka și așa mai departe. Nume pitorești, hazlii în egală mă- sură. Urca fără grabă scările masivului imobil de pe strada Pușkin, de atunci, Universității de azi, în care îi fusese repartizat spațiul redacției revistei „Tribuna”, ocupând nu mai puțin de șapte încă- peri, și se instala în biroul redactorului șef, cel în care se află și azi conducerea, și în care s-au perin- dat de-a lungul anilor toți redactorii șefi, fiecare modificând așezarea mobilierului, chiar schim- bându-l, după propriul gust. Ioanichie Olteanu nu dăduse prea mare importanță ambianței. Biroul său era unul modest, de serviciu, ca să spun așa, de obicei pe el aflându-se foile dactilografiate ale materialelor ce urmau să intre în paginile revistei. Le citea cu atenție și exigență, punând preț atât pe conținutul lor cât mai ales pe forma, pe stilul în care autorul se exprima. Deși nu era câtuși de puțin arogant, nu pu- teai intra la el decât dacă te rcomanda cineva. Așa m-a dus și pe mine, să mă prezinte, Negoiță Irimie, prin vara anului 1957, pentru a-i înfățișa o traducere a poemului lui Serghei Esenin, 26, o baladă despre niște eroi ai revoluției. În Facultate, la cercurile studențești, care își aveau sesiuni de lucru aproape în fiecare lună, citeam traduceri din poezia rusă și sovietică (Pușkin, Lermontov, Maiakovski ș.a.), dobândind astfel un soi de pre- stigiu printre colegii secției de limba rusă. Poemul lui Esenin, fiind lung, mi-a luat multe zile de lu- cru iar când am considerat că a ajuns în formă definitivă, am crezut de cuviință să-l înfățișez spre publicare. Nu-i vorbă, urcasem până atunci de nenumărate ori în redacția revistei, îi cunoș- team pe toți membrii ei, dar apropiați cu adevărat îmi erau foștii colegi de facultate: Negoiță Irimie și Miron Scorobete. Primind avizul de expert al lui Nego, a zis că trebuie neaparat să mă prezinte lui Ioanichie. Acesta m-a primit cu multă cordia- litate și după ce s-a interesat de viața studențească și despre alte asemenea nimicuri, a luat la lectură traducerea. Am așteptat, se-nțelege, cu sufletul la gură, verdictul. Din păcate nu mai am textul ace- lei traduceri dar îmi amintesc câteva versuri cu care începea: „Cântă, poete, cântă,/ Cerul e albas- tru iar marea freamătă și ea/ un cântec despre cei douăzeci și șase, douăzeci și șase...” („Poi pesniu, poet, poi, / Siteț neba takoi galuboi,/ I more toje rakocet pesni? Ih bâlo dvadțati șesti,/ Dvațati șesti ih bâlo. Davțati șesti.”). Când a terminat lectura, m-a privit foarte serios și mi-a zis: „Nu e rău, dar Esenin e greu de tradus. Pentru asta ai nevoie de mai multă experiență”. Apoi a luat de pe birou o revistă sovietică, nu mai știu care anume, și mi-a zis: „Uite aici, o poezie frumoasă a lui Stepan Scipaciov. Încearcă s-o traduci pe asta”. Astfel s-a încheiat prima mea discuție cu Ioanichie Olteanu. Vreo două sptămâni am lucrat seară de seară la cele câteva strofe ale poeziei - Scipaciov era pe vremea aceea unul dintre poeții sovietici cei mai importanți - și când am considerat că mă puteam prezenta cu opul meu în fața redactorului șef al „Tribunei”, m-am grăbit să-i bat la ușă. M-a privit zâmbitor și oferindu-mi un loc pe scaun s-a apucat să citească. Mi-a îndreptat câteva cuvinte/ expresii iar la urmă a zis: „O publicăm”. Acesta a fost debutul meu la „Tribuna”, în numărul 37, din 19 octombrie 1957, cu poezia Fiului meu de Stepan Scipaciov, având girul unuia dintre cei mai buni și autoritari traducători din poezia lumii: Ioanichie Olteanu. Cu câteva numere mai înainte, el publicase traducerea poeziei Visul de Serghei Esenin, rămasă uitată din 1918 în paginile revistei „Neva”, reluată recent în „Ogoniok”. Frumoasă Ivan Mateev (Bulgaria) Direcție-Ploaia, acvaforte, acvatinta traducere. Apoi, în numărul 34 a semnat tălmă- ciri din creația lui Alișer Navoi (Un volum Alișer Navoi, Versuri alese, avea să fie publicat, în tra- ducerea lui Ioanichie Olteanu, la Editura Cartea Rusă, un an mai târziu. Sunt de reținut volume- le traduse din Eduard Bagrițki, Samuil Marșak, Varlam Șalamov, Grigori Balkanov, Natalia Krandievskaia-Tolstaia ș.a., de-a lungul anilor, iar ca o încoronare, Ceaslovul satelor, în 1981, vo- lum pe care mi l-a dăruit cu autograf, aflându-se într-o vizită prin Cluj - „Domnului Constantin Cubleșan, amfitrion admirabil al poeziei, oma- giu de prețuire și stimă pentru scriitor și om. Ioanichie Olteanu, 23 II, 1982”). Din Esenin s-a tradus, de-a lungul anilor, des- tul de mult și destul de bine. În perioada interbeli- că Zaharia Stancu a editat un volum prin care s-a produs primul contact major cu creația poetului rus. După război, cel care s-a apropiat foarte mult de atmosfera eseniană a fost George Lesnea, tra- ducând un volum, într-o tonalitate muzicală de excepție, dar păcătuind de faptul că lirica esenia- nă a fost „aproape naturalizată”. Mai sunt cunos- cute traducerile lui I. Crețu, poet din Basarabia. Cel mai fidel rămâne însă Ioanichie Olteanu. El izbutește să afle echivalențe lexicale românești de o aceeași frustețe a expresiei ca în original, sur- prinzând voluptatea eseniană a imagisticii rurale: „Norii stau să fete/ Și nechează lung./ Aripi ro- șii, bete/ Pân’la mine-ajung.// Ca un uger ceru-i,/ Aștri-s țâțe moi,/ Numele lui, lerui,/ Umflă burți de oi” etc. (Norii stau să fete). Semnificativă este etalarea comparativă a celebrei poezii Vulpea, din care exemplific doar cu prima strofă: „S-a târât cu piciorul zdrobit/ Și în vizuină s-a încolăcit./ O dantelă de sânge-nflorată/ Se scria pe zăpada cu- rată” (Zaharia Stancu); „Șchiopătase pân’la vizui- nă/ C-un picior zdrobit./ Lângă gura ei s-a-ncolă- cit/ Și-n omăt, c-o horbotă de sânge, fină,/ Chipul prins de somn și-a zugrăvit” (George Lesnea); „Șchioapătă așa cu laba ruptă/ Până drept la co- vru îndărăt,/ Se încolăci și fața suptă/ Înflori cu sânge pe omăt” (I. Crețu); „Șontâc-șontâc a ve- nit pân’la vizuină/ Cu piciorul zdrobit și-a căzut acolo grămadă./ O biruie somnul și are o horbotă fină/ De sânge-n jurul botului culcat în zăpadă” (Ioanichie Olteanu). ■ 18 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 o dată pe lună Satele noastre... ■ Mircea Pora Efrumos satul românesc?... se pune între- barea. În mințile unora, bine mai în vâr- stă, posibil și puțin zaharisiți, la această interogație se pot aprinde șiruri de imagini ce conduc spre peisajul de basm. Pentru iarnă sunt evocate căsuțele mici, îmbujorate, asediate de ză- pezi, cu un coș din care se destramă-n vânt un fir de fum, semn că în interior, după pereți, o sobă încinsă revarsă prin încăperi o căldură binefă- cătoare ce permite celor mici să se joace, pisicii să moțăie, bunicii să cârpească în tihnă ciorapi, bunicului să se “lupte” cu paginile vreunui ziar pentru ca în cele din urmă să adoarmă cu el pe piept. Dacă ne aflăm în preajma Crăciunului, atunci spre seară, în sunete de clopoței, apar colindătorii, cu obrajii înghețați, mici și ei ca și nepoții bunicii și bunicului despre care tocmai am vorbit. Pentru urările lor sunt răsplătiți cu mere, nuci, colaci, cozonaci. Mai apoi, după ce colindătorii pleacă, noaptea se lasă tihnită pes- te sat. Fără gânduri rele adorm toți, primarul cu conștiința curată, primărița, preotul, preoteasa, învățătorul cu familia, țăranii cu palmele bătu- cite de muncă. Prin grajduri, prin cotețe, anima- lele mici și mari fac același lucru. Mai rămân de Ann-Kristin Kallstrom Silentium I, intaglio veghe prin curți doar câinii gospodarilor care când și când mai tulbură noaptea cu lătratul lor. Satul românesc îndepărtat, poate interbelic, poa- te din primii ani „democrat-populari”, bun de pus pe cărțile poștale, pentru primăvară, e asoci- at cu plugul semănătorilor, cu copiii ce se duc la școală, fără primejdia de-a fi agresați de cineva, cu păsările călătoare ce-și fac cuiburi peste tot, cu fluturii și mieii ce saltă prin livezi, într-un cuvânt, cu o trezire generală la viață, după apa- tia prelungă din iarnă. Toamna, în sat, în satul străbunicilor, e anotimpul culegerii roadelor, al nunților, în care, nu arareori, fata urâtă dar cu stare pune mâna pe-un băiat frumos, al pregătirilor de tot felul pentru întâmpinarea iernii ce trimite semne, deocamdată de dincolo de zări. Altfel, cu tot idilismul de fond, closetele deloc îmbietoare sunt în curte, la vedere, igiena personală nu e chiar punctul forte al ruralității noastre, iar când plouă mai apăsat noroaiele pot ajunge chiar de poveste. Vorbim, în realitate, sumar, de o societate patriarhală, cu o reală deschidere spre progres dacă timpurile ar fi fost normale. Existau la sate rezerve de bun simț, inteligența nativă era detectabilă frecvent, fizionomiile oamenilor erau agreabile, fiind aproape de negăsit imbecilitatea încrâncenată care poate transforma omul, realmente, într-o fiară periculoasă. Dar vremurile, chiar ele, nu au fost normale și astfel tot ce s-a clădit încet, bine, sub înțelepte exemple, îndrumări, a fost dărâmat. O societate ce abia se constituia, având nevoie de educație ca de aer a fost pur și simplu pulverizată. Din ceea ce tindea la un moment- dat spre statutul de edificiu s-a ales pulberea și praful. În fapt, s-a instaurat pentru nu puține decenii un mod de viață forțat, nefiresc, artificial, la bunul plac al câtorva. Indivizi simpli, cruzi, rău intenționați. Din nefericire din rezervele de oameni rudimentari pe care nația din belșug îi avea aceștia și-au găsit repede colaboratori. Și astfel, „opera” de creere a „omului nou”și a unei societăți “drepte”, fără “exploatați și exploata- tori” s-a înfăptuit. Mai precis din bruscări suc- cesive și violente a normalității a rezultat un fel de pustiu sufletesc, o viețuire într-un climat de spaimă și suspiciune, un individualism exacer- bat, o îndepărtare de trecut și de pământul na- tal. Ne-am desțărat, am devenit ai nimănui, la noi acasă, mulți, mult prea mulți, nu se mai simt acasă. Dictaturile foste tovărășești-muncitorești, cu prelungiri, ca să fiu mai precis, au trăsnit ca un fulger fragila societate românească. Nocivita- tea lor se resimte din plin și acum. Ce a mai ră- mas într-un atare context din promițătorul cuib de oameni care a fost odată “satul românesc”?... Răspunsul e simplu, neplăcut, cel mai adesea n-a mai rămas nimic. Prin casele, nu arareori piper- nicite, stau bătrânii abandonați și inutili. Cei mai mulți nu înțeleg nimic din harababura, mai ales politică, ce se desfășoară-n jurul lor. Instinctul le spune că atmosfera generală e de furt, necinste, voință a câtorva indivizi. Sentimentul ce-i domi- nă e teama de autorități, de oamenii mai tineri din jur. Socotelile lor merg mai mult spre lumea de apoi decât spre cea de azi. Dar, totuși, ceva a apărut la sate în ultimii ani?... Răspunsul e afir- mativ, căci nu putem să nu scriem cu majuscule cuvântul “discotecă”. Dacă pătrunzi în această cârciumă “modernizată”, trebuie mai întâi să înoți prin fum de țigări și semi-întunerec. E pre- zentă și muzică, mai stridentă, mai potolită, la orice tonalitate greu de ascultat. La mesele, mai degrabă joase, pline de pahare-băutură, cești de cafea, se află nenumărați posesori de frunți în- guste, ochi inexpresivi, fizionomii ce degajă un aer deopotrivă de agresivitate, imbecilitate. Ei sunt parte masivă din generația tânără cu care țara asta vrea să meargă înainte. Ei “știu” ce e democrația și “merită” să trăiască în ea. O pun în practică așa cum se pricep. Dacă o femeie e singură, hai peste ea s-o violăm, dacă doi bătrâni sunt singuri, hai și peste ei să ne distrăm puțin, dacă cineva ne face observații, cel mai firesc răspuns e să-i rupem dinții, ș.a.m.d. Toți aceștia, incredibil de mulți, au trecut prin școli, au avut profesori, diriginți, posibil să fi fost cotați cu zece la purtare. Când plouă de noiembrie, cele mai multe dintre satele noastre arată ca niște schelete scoase la plimbare. Le roade la rădăcină și izolarea și orizontul închis ce le apasă. Greu să le mai pui ca și imagini pe cărțile poștale... ■ TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 19 Țiganiada, în varianta unui pseudoletopiseț liric (I) ■ Adrian Mihai Bumb Pentru a contura imaginea de ansamblu a operei lui Ion Budai-Deleanu (1760-18201) trebuie în primul rând să contopim idealu- rile vremii lui cu împlinirile, idealurile și neajunsu- rile epocii respective. În Țiganiada este desfășurată livresc paradigma unei mentalități, dar ce mentali- tate a construit-o? Găsim aici un fragment din isto- ria neamului, dar care este, cum ar sugera Ion Ur- can2, „istoria lecturii“? Iată întrebări la care exegeza începe să răspundă (chiar și la două sute de ani de la scrierea Țiganiadei) cumulând caracterului este- tic al operei instrumentarul greoi și cu aspect de bloc monolit, al multidisciplinarității. Considerată o modalitate de abordare absolut inerentă a capo- doperei lui Budai-Deleanu, în măsura în care este pusă la baza interpretării acesteia, realitatea seco- lului al XVIII-lea (istorică, socio-culturală, politi- că, religioasă, etnică) imprimă caracterul complex al operei, funcționalitatea sa ca produs al culturii naționale, inoculând în viziunea literar-artistică (estetică) mesajul acestei realități. Care este mesa- jul , așadar, al „izvoditurii“ Țiganiada ? Trecutul glo- rios sau prezentul găunos dorește el să eternizeze? Că Budai-Deleanu cunoștea foarte bine realitatea despre care vorbim dovedește și raportul întocmit de acesta în 1803, „Scurte observații asupra Buco- vinei”3, în urma celui din 1780, redactat de către fostul său coleg de la cancelaria Consiliului Aulic de Război, Vasile Balș („Descrierea Bucovinei și a stării ei lăuntrice“), rapoarte întocmite pentru împăratul Iosif al II-lea. Așadar, este suficientă o valorificare istorico-literară a contextelor operei sau o punere efectivă în scenă a istoriei și filosofiei contemporane scriitorului, cu întreg avatarul lor covârșitor ca științe ale umanului, ar face ca „ne- ajungerea limbii“ să fie doar legată de o modestie exagerată a autorului și nicidecum de vreo nepu- tință a acesteia de a exprima adevărul („[...] acest cuvânt înalt și totodată uzat până la a deveni inuti- lizabil...“, cum îl răsfață Heidegger)4? Până la opera scrisă în exil, începând cu 1849, a lui N. Bălcescu (1819-1852)5, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, publicată între 1861- 1863 de către Al. Odobescu și a cărui „Carte I“, intitulată „Libertatea Națională“, debutează cu îm- pământenita frază: „Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagini de viața eroică a pă- rinților lor“6, într-un format alegorico-caricatural, Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu redă cu fidelitate chipul unei societăți dezbinate, concentrate doar pe dobândirea de privilegii („carele cu bucate7“ și, după cum vom vedea puțin mai încolo, o disimu- lare a slugărniciei) și pe obținerea unui statut so- cial privilegiat8, construindu-și alegoria pe margi- nea unui fragment din istoria neamului. De aici și apropierea pe care o putem face între Ion Budai de Cigmău și Charles de Secondat, baron de La Brede și de Montesquieu, acest oponent al feudalității și adversar al vieții sociale fondate pe privilegii, fără a mai pune în balanță satira pe care acesta o aduce moravurilor timpului, odată cu „Scrisorile persa- ne“9 (1721 - revolta favoritei lui Usbek, Roxana, împotriva robiei haremului, critica instituțiilor statului și a organizării statale), cu „Considerațiuni asupra cauzelor măreției romanilor și decadenței lor“ (1734) și cu „Despre spiritul legilor“ (1748), lucrare monumentală, sursă de inspirație în peri- oada reformatoare ce o precede; în această ultimă scriere, distincția pe care Montesquieu o face între formele de guvernământ (despotism, monarhie, republică) și caracterizarea acestora trimite, fără îndoială, spre discuția din finalul Țiganiadei, asu- pra formei de guvernare a statului10, în încercarea de făurire a unui stat ideal. Finalul epopeii se apro- pie, de asemenea, de cel al romanului din 1726, al lui Jonathan Swift (1667-1745), „Călătoriile lui Gulliver în mai multe țări depărtate ale lumii“, și aceasta o excepțională satiră a timpului său, dezno- dământ în care autorul zugrăvește un regim social și politic ideal, în formatul unei utopii, a unei „țări a cailor“. Privilegiile privesc, în contextul realității despre care am ales să vorbim, atât manifestările sociale ale fiecărui individ în parte, cât și interacțiunea social-politică la nivel de sistem de administra- re și guvernare, dovadă discursurile deputaților de după 1848 din Adunarea Obștească. Acestea constituie obiectul criticii în scrierile politice ale lui Kogălniceanu, bunăoară - în ședința din 7 oc- tombrie 1857, acesta combate cu ironie opiniile lui Al. Balș, deputat al marilor proprietari din ținutul Putnei, subscrise și de Nectarie Hermeziu, locote- nent al episcopiei de Roman, opinii care susțineau, printre altele, că „[...] nu poate a da în schimb Moldova cu privilegiurile ei ce sunt mai avantajoa- se decât ale învecinatului Principat, pentru un vii- tor eventual și necunoscut [...] și nici poate a se uni cu încorporarea patriei sale în aceea a Principatului Valahiei“11. Privilegiile sunt o expresie a lipsei ega- lității, a inechității sociale, unele fiind înnăscute, altele dobândite. În același timp, ele se identifică cu demnitatea publică, privilegiul fiind privit ca onoare, ca probitate, garant al prestigiului. Nicăieri nu vom întâlni în Țiganiada, însă, „privilegiul pa- triotismului“ sau cel al virtuților cetățenești, despre care vorbește istoricul moldovean în amplele sale discursuri12: căci „nația este o creație a lumii mo- derne; nația s-a făcut și se face numai acolo unde este unitate“13. Ori, „țiganilor“ lui Budai-Deleanu aceasta din urmă le lipsește cu desăvârșire, fiind doar o formulă „organizată“ a fugii din fața peri- colului, căci ceea ce-i ține împreună e reprezentat de obligativitate și frică, de prezența „bucatelor“ și falsul sentiment de libertate. Conștiința lor na- țională se formează abia ca o ereditate a libertății necunoscute dar visată, a „sloboziei“, fiind o conse- cință a insuportabilității actualei stări sociale („na- ționalitatea era ca și îngropată“14). Ei nu își au încă „țărișoara lor“, casa și ogorul (v. Drăghici), nu au încă, cum ar proclama Cuza Vodă după Unire, „o patrie de iubit și de apărat“15. Observăm pe parcursul Țiganiadei că autorul se referă la unire (deși Alecsandri, vorbind despre societatea de la 1828-1840, identifica „unirea“ cu „un vis nevisat încă de nime“), în genere, nu la unitate16 (dimpotrivă, gloata lui Budai-Deleanu e veșnic dezbinată, pusă pe ceartă, pe păruială și bătaie - până la omor, cum dovedește ultimul „Cântec“ al epopeii). Îndemnul lui Drăghici la unitate rămâne în registrul oratoriei, fără a fi pus în practică, fără a avea vreo aplicație socială: „Voi, tinerilor, luați aminte/ Ce moșul Drăghici acum vă zice;/ Faceți-vă bune-așezământe/ Și lăcuiți dăpre- ună-aice;/ Fiți purure-într-o minte ș-o voie, / Mai vârtos la vreme dă nevoie.17// Că, dacă nu vă veți prinde dă mână,/ Părtățiri iubind și-împărăchiare,/ Asupri-vă-va limbă străină“18. Consecvența acestei întâmpinări o găsim într-o caustică formulare și la I. Heliade-Rădulescu (1802-1872), câțiva ani mai târziu, care conchidea cu sinceritate că principala cauză pentru care existăm ca popor „până astăzi nu e că am fost tari și numeroși și că vecinii noștri au fost puțini și debili, ci pentru că instituțiunile ne-au întărit cu unirea și ne-au ferit de unitate.“19 O vali- dare a celor spuse adnotează Cocon Coantreș, care își exprimă credința că nu numai țiganii vorbesc așa (unul peste altul și fiecare altceva - n.n.), „dar fieștecare norod prost, ce nu are învățătură și nu e bine nărăvit”20 face la fel. Așadar, o observație rece, obiectivă, ce exprimă actualitatea lumii (lui Budai- Deleanu și a unei contemporaneități perpetue), un motiv în plus să marșăm în continuare pe ideea Țiganiadei ca pseudoletopiseț liric. În „Operele“ lui N. Bălcescu (1819-1852) vom reîntâlni această constatare: „Românii încă din veacul al XIV-lea, pe când toată Europa era cufundată în barbarie, aveau niște instituții cu care, în acele vremuri, ar fi ajuns o nație puternică în Europa, dacă unirea ar fi domnit între dânșii [...] Fie ca să nu uităm de aci înainte că unirea face puterea staturilor și prin urmare ferici- erea lor!“21. Nu întâmplător inserăm în paginile acestui studiu gândurile unui Alecsandri, ale unui Kogălniceanu, ale unui Iorga: fără doar și poate, cu tot spiritul lor „modernist“, aceștia au fost buni cunoscători ai pe- rioadei adusă aici în discuție, remarcabilele lor sin- teze ajutându-ne să integrăm tumultul și tulburele acelor vremi. Căci sfârșitul domniei lui G. Bibescu, odată cu înăbușita revoluție din 1848, nu aduce o schimbare a regimului de privilegii, de scutiri și de favoruri (tipar „creator“ de societate), care rămâne „o stare legală în Principate, o dată cu orânduirea domnilor timpurari, numiți de Poartă și de Rusia, în conformitate cu Convențiunea de la Balta- Liman. Însă acest arbor secular al privilegiilor își primise o lovitură de moarte după care nu se mai putu îndrepta. Arborele dezrădăcinat trebuia să cadă și el căzu prin votul dat de Adunarea-mumă în ziua de 29 octombrie 1857, care apoi fu ratificat de Europa întreagă, prin art. 46 al Convențiunei de la Paris. Votul din 29 octomvrie 1857 are o prea mare importanță în istoria civilizațiunii moder- ne a României, ziua în care s-a dat acest vot ocu- pă un loc prea mare în viața bătrânei generațiuni care a așternut bazele renașterii României [...]“22. Din această bătrână generație de care vorbește Kogălniceanu face parte și Budai-Deleanu, care a luptat și el - chiar și cu armele neconvenționale, dar combatante, ale satirei - pentru îndreptarea acestei stări de fapt, pentru formarea conștiinței naționale și recunoașterea nației române. Budai-Deleanu, în „Prologul“ operei amintite - semnat de Leonachi Dianeu, anagrama lui Ianache Deleanu; Leon Dianeu (Ion Deleanu); departe de considera, oarecum aristotelic, că poetul e dator să vorbească cât mai puțin în numele propriu23, nu este nici acesta un lucru întâmplător: moții24 din Apuseni, la 1784, adoptau nume conspirative pen- tru a nu fi depistați de forțele imperiale de represi- une, folosind pentru aceasta anagrama propriului nume - consideră că „Luând firul istorii neamului nostru romănesc, de când să au așezat în Dacia, câți și mai câți bărbați, cu tot feliul de vărtuți strălu- 20 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 citori, am cunoaște doară acum, deacă să ar fi aflat între români, din vreme în vreme, bărbați care să fie scris viața lor și cu măestru condeiu împodo- bindu-le fapte și înălțându-i după vrednicie, să îi fie trimis strănepoților viitori. La lipsa unor ca acești autori, acum pre toate acele persoane luminate din căruntele veacuri, ceața uităciunii i-au acoperit. Puține raze a mărimii lor, cu care viețuind strălu- cea, au putut străbate la noi“25. Același gând îl întâl- nim la N. Bălcescu, care remarca faptul că „Istoria noastră n’a fost sau a fost rău scrisă până acum“26. Aceasta și datorită scriitorilor „străini și voitori de rău“, cum îi numește N. Iorga, în „Operele lui Constantin Cantacuzino“27, pe cei care în legătură cu țara noastră mințesc sau nu scriu adevărul, mic- șorând lucrurile și defăimând pe „lăcuitorii“ ei „și multe hule le găsesc“; „cine cum îi este voia poate și zice și scrie, căci că nu este nimeni, nici cu con- deiul, nici cu palma a-i sta împotrivă și a-i răspun- de“28. Atitudine împotriva acestor defăimări29 iau toți scriitorii Școlii Ardelene30, îndrituind simțirea națională la a-și manifesta revolta împotriva statu- tului de tolerat, a nedreptății și umilinței, conferind legitimitate actului revoluționar, contracarând fal- sitatea, minciuna și fabulația așa-zișilor cronicari de curte - născute de interese politice sau de mo- ment, partinice31 (așa cum Șincai îl acuza pe „prea vestitul Engel“, care a „încâlcit istoria Valachiei, nu o au luminat“32; „și peste adevăr tot la oala sa trage jarul“, „lingărește pe unguri“, „se lipește de bârfele neotericilor și scrie, nu istorii, ci povești desfunda- te, ascultă de porunci oficiale, fiind sub ocârmuirea cancelariului ardelean Samuil Teleky“33) sau poate ivite numai datorită fascinației acelui „miraculos“ despre care vorbește Aristotel în interiorul trage- diilor, datorită căruia „toți câți au de povestit ceva o fac adăugând și de la ei, ca să-și desfete ascultă- torii“34 (cum ar zice Budai-Deleanu, „Poetul nos- tru toate le-au împrumutat de la alții, ca să’ș facă mai plăcută izvoditura“35). Același lucru l-au făcut și cronicarii de la sfârșitul de secolului al XVII-lea; exemplu demn de remarcat este Ion Neculce, care se îndreaptă vehement și împotriva compilatorilor cronicii lui Ureche (care „n-au citit bine la istorii, că au defăimat pre moldoveni, scriind că sînt din tălhari“36). Și dacă tot vorbim de „împrumuturi“, nu putem să nu observăm că primul paragaraf al „Prologului“ lui Budai-Deleanu seamănă leit cu o mică introspecție a lui Neculai Costin, istoricul, fiul lui Miron Costin, de nu cumva stereotipia începuturilor cronicărești e de vină: „Scrisorile Omirului și ale altora sunt apăsate de uitare. Cine ar ști faptele trodenilor și a grecilor de nu ar fi scris Omeru cu stihuri nemuritoare?“37 Budai-Deleanu, în „Prolog“: „Ș-unde era Ector, cel a Troii naltă sprijană, și Ahil, tăria și zidul grecilor, de nu să ar fi născut cântărețul Omer?“38 În „Lexiconul Românesc-Nemțesc. Introducere istoricească“39, Budai-Deleanu, înlăturând cu de- licatețe defăimările aduse neamului românesc de către Sulțer (care, printre altele, îi ridica în slăvi pe Nicolae Mavrocordat40, pe Nicolae Caragea41; pa- ragraful „Părerea altora despre Sulțer“, al lui Petru Maior, din „Istoria pentru începutul românilor în Dacia“42 este, și el, relevant în privința „cugetului cel rău al lui Sulțer cătră români“) și Carolus Eder („cel din tâiu și credincios ucenic al lui Sulțer asu- pra românilor“43), amintește cu mândrie vremurile în care „nația aceasta, acum necunoscută, era cea mai întie baște apărătoare și pieptul creștinătății asupra preaputincioșiulor otomani“ (în același re- gistru, Dimitrie Cantemir considera că românii nu și-au scris istoria lor fiindcă le era mai la îndemână /„mai la inimă“ să facă fapte bune decât să le scrie). De asemenea, Budai-Deleanu combate ostilitatea cu care C. Erder a întâmpinat „Supplexul“ în no- tele sale pe marginea documentului, în 1791. Ioan Lupaș, în „Scrieri istorice ale lui Petru Maior“44, afirmă privitor la această problematică a secolului al XVIII-lea: „După ce s-a văzut însă, că și între fiii poporului noastru se găsesc oameni învățați, care îndrăznesc să răsfrângă născocirile clevetito- rilor străini, simțul de încredere în puterile propri a contribuit la reculegerea și înălțarea sufletească a celor adânciți în trecut prea mult în noianul tu- turor umilințelor45“. Budai-Deleanu pune la baza acțiunilor defăimătoare „confecțiile“ toleranților, aceștia fiind cei responsabili de a fi creat „o ima- gine tendențioasă a românilor, pentru a-i menține pe aceștia într-o stare de oprimare și înapoiere“46. Cercul vicios fusese, astfel, creat: intrarea „nați- unii“ române printre privilegiate nu este posibilă datorită înapoierii românilor, inapți de a se repre- zenta în viața socială și culturală a Cetății, inculți și barbari. Parte lui Budai-Deleanu în această incursiune pare a-i lua și Petru Maior, confidentul și priete- nul său47, în „Istoria pentru începutul românilor în Dacia“, când vorbește despre bărbăția românilor, invocând cu satisfacție victoriile lui Vlad Țepeș și ale lui „Ioannes Corvinus de Huniad“ asupra turci- lor: „Nemărginit aș fi să vreu toate faptele români- lor a le scrie, din care se desvălește firea cea bărbată și vitează a neamului românesc.“48 Ideea face parte din discursul social-politic al epocii, specific gândirii acelor veacuri. O vom în- tâlni inclusiv la Mihail Kogălniceanu (1817-1891), al cărui cuvânt introductiv rostit la Academia Mihăileană (24 noiembrie 1843), la deschiderea cursului de „Istorie națională“ este aproape identic din punct de vedere ideatic cu Prologul Țiganiadei lui Budai-Delanu: „Domnilor, cănd aș fi așa de ne- norocit să desvoltez mai mult în inima Dvoastră interesul pentru istoria patriei, m-aș făli că am sporit în Dvoastră și iubirea cătră patrie și prin ur- mare am contribuit la păstrarea naționalității; căci ce poate mai mult să ne o păstreze decăt această istorie care ne arată ce am fost, de unde am venit, ce sîntem și ca regula de trii ne descopere și numă- rul necunoascut ce avem să fim. O asemine carte ar trebui să fie pentru noi aceea ce Iliada era pentru greci. Și să mă credeți, domnilor, că și istoria noastră are întămplări, are portreturi care nicidecum n-ar rămânea mai jos decăt eroii celor vechi, dacă aces- tora li s-ar scoate aureola poetică, cu care pana ge- niului i-a înfrumusețat. Totul este că veacurile eroice au trecut de mult, că astăzi poezia nu se găsește nici macar în versurile poeților și că numai un Omer au fost în lume. (s.n.)“49 Din „Prologul“ Țiganiadei : „Deci nu pentru că numai Ellada și Roma au putut naște oameni înalți și viteji luminați, ne mirăm ce- tind viețile slăviților eroi elinești și romani, ci mai vârtos pentru că Ellada și Roma au crescut oameni întru podoaba și măestria voroavei deplin săvârșiți, carii cu supțirimea și gingășia condeiului său, au știut într-atâta frumsăța pe eroii săi, cât noi astezi, necunoscând pe alții asemene, ne uimim de ma- re-sufleția, naltă-cugetarea, bărbăția ș-alte vărtuți a lor, și doară nu luom sama că mai mare partea întru aceasta este a scriptoriului. Luând firul istorii neamului nostru romănesc, de când să au așezat în Dacia, câți și mai câți bărbați, cu tot feliul de vărtuți strălucitori, am cunoaște doară acum, deacă să ar fi aflat între români, din vreme în vreme, bărbați care să fie scris viața lor și cu măestru condeiu împodo- bindu-le fapte și înălțându-i după vrednicie, să îi fie trimis strănepoților viitori. La lipsa unor ca acești autori, acum pre toate acele persoane luminate din căruntele veacuri, ceața uităciunii i-au acoperit.“50 Reamintim aici că, pentru Aristotel, prologul51 este partea bine definită a tragediei care precedă in- trarea corului („parodos“), parte de sine stătătoare, comună tuturor tragediilor - și dacă se cunoaște că părinți ai comediei sunt Epiharm și Formis, „cine a introdus folosința măștilor, ori a prologului [...] nu se știe“52 - probabil nevoia de autoexplicitare a autorului. Aceasta deoarece, în epoca despre care vorbim, mai plana o meteahnă: grija scriitorilor de a nu se face de râs, de a nu fi defăimați, la rândul lor. Aflăm despre poetul Vornic Dimachi (1778-1837), care scrisese enorm (și pastișase la fel de mult), dar care la sfârșitul vieții își distruge opera53, asemeni lui Gheorghe Bariț, îl auzim pe Nicolae Văcărescu rugând cititorul să nu îl critice de va întâmpina vreun gând mai neplăcut sau nepotrivit etc. Budai- Deleanu se teme și el că va fi defăimat datorită noutății pe care o propune prin modelul operei sale (opera sa fiind originală, nu pastișă; „un gust nou de poesie romănească“, o „izvoditură noao și orighinală românească“), îndemnând la toleranță în acest sens, prin cuvintele lui Cocon Simplițian: „Dar lasă, frate, nu critisi cele ce nu înțălegi, ca să nu te faci de râs, că așa judecând ca tine, trebue să defăimăm toți poeticii și să cântăm purure frunză verde“54. Parcurgem în acest context secolul în care, nu- miți numai de Istanbul, majoritatea domnitorilor aparțin Fanarului55 (greci sau familii grecizate, precum Caragea, Ipsilanti, Șuțu, Ghica, epocă pe care C. C. Giurăscu și Dinu C. Girăscu o con- tabilizează cu 40 de domni în Muntenia și 26 în Moldova, în cei aproximativ 100 de ani ai trăiniciei ei, 1711-1821). Budai-Deleanu consemnează acest lucru în „Epistolia închinătoare“, precizându-i lui Mitru Perea că el și-a schimbat numele din Leon Dianeu în Leonachi Dianeu, după moda din Țara Românească și Moldova, unde „toți ș-adaugă nu- mele cu achi sau cachi, după grecie, fiind că sună mai cilibiu; adecă, în loc de Leonaș sau Leonuț, ei zic Leonachi ș.c.“56 Aceeași idee o subliniază în „Cântecul al XII-lea“, unde explicitează: „[...]la noi acum [...] n-avem domni de ai noștri, ci străini“57 (sau: „Streinii viniturile-ți pradă/ Vându-te ca mar- fa prin dughiene“58). Pentru personajele lui Budai- Deleanu, problema politică oricum pare a fi una de orgoliu personal, acestea trecând prin filtrul per- sonal orice constelație social-politică, de la regim politic la mult izbăvitoarea credință etc („Mai bine hălui mai rău muntean/ Voi să mă-nchin! El să-mi poruncească,/ Decât ciurariului Goleman!“59) . Iar odată cu domnitorii străini pătrund și obiceiuri străine, specifice traiului oriental: de la ceremonia- lul de înscăunare la serbări, de la șalvari și caftane, la anterii și ișlicuri60. Marx constată că „în pala- tele nobililor sau boierilor români, luxul oriental se îmbină cu rafinamentul occidental. Dar masa poporului e cufundată într-o mizerie abjectă...“61 Dar „timpul este unul în care preocuparea pentru receptarea ideilor europene este majoră“62, consi- deră Victor Neumann. Până la mântuirea de orice domnie străină63, prin Unitatea națională, mai este doar o foarte scurtă perioadă de timp. Note 1 După Dim. R. Rosetti, „Dicționarul contimporani- lor“, ediția I, Editura Lito-Tipografiei «Populara», Pasagiul Romăn, no. 12. 1897, p. 63, anii nașterii și ai morții lui Budai- Deleanu ar fi 1770, respectiv 1830. După N. Iorga, enciclo- pedistul din Cigmău s-ar fi născut la 1767: N. Iorga, „Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. II, ediție îngrijită de Barbu Theodorescu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969, p. 245. Placa memorială de pe 3 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 21 o Căminul Cultural din Cigmău, aflat pe locul unde a fost casa familiei Budai, menționează, ca an al nașterii, anul 1763. 2 Cercetarea contextuală a Țiganiadei din perspectiva dis- ciplinelor istorice este unul dintre demersurile exegetice de valoare ale „Contextelor Țiganiadei “, studiu de referință asu- pra operei lui Budai-Deleanu, scris de Ion Urcan; Ion Urcan, „Contexte ale Țiganiadei“, ediția a Ii-a, revăzută și adăugită, Editura Paralela 45, Pitești, 2010. 3 Ion Budai-Deleanu, „Scurte observații asupra Bucovinei“, în „Bucovina în primele descrieri geografice, is- torice, economice și demografice”, ediție bilingvă, îngrijită, cu introducere, postfețe, note și comentarii de academician Radu Grigorovici, prefață de D. Vatamaniuc, București, 1998. 4 M. Heidegger, „Repere pe drumul gândirii“, traducere, note introductive Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, Editurea Politică, București, 1988, p. 136. Aici avem un cu to- tul alt registru al discursului, chiar dacă, și pentru Heidegger, „a fi adevărat și adevăr înseamnă [...] potrivire [...]“. Noi ne referim abia la adevărul istoric, cronicăresc, departe de orice conceptualizare. 5 Radu Cernătescu, în „Literatura luciferică”, Editura Cartea Românească, București, 2010, amintește și de parti- ciparea lui N. Bălcescu, N. Golescu, Al. Russo la Congresul masonic internațional de la Strasbourg din 1847, făcând ur- mătoarea remarcă: „Niciunul dintre ei nu știa însă pe atunci că, cu o generație mai înainte, toate visele lor revoluționare fuseseră deja visate de Ion Budai-Deleanu și disimulate în profunzimile unui poem epic sub forma unui discurs fra- ternal, prea subversiv însă pentru a fi publicat și arătat altfel decât ca pe o zicere de șagă și glumitoare, sau mai bine zicând, jucăreauă. Sunt visele care stau astăzi la temelia statului mo- dern român...” 6 Nicolae Bălcescu, „Opere“, vol. II, „Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul“. Editura Academiei Republicii Populare Române, 1953, p. 25 7 Ion Budai-Deleanu, „Țiganiada”, prefață de Marius Chivu, Curtea Veche Publishing, București, 2011, V, 4, p. 167: „Că de-ar fugi ș-or întoarce spate/ Nu le va mai trimite bucate“. 8 Însuși Vlad Dracul își dobândește tronul în urma alianței cu Sigismund de Luxemburg, în schimbul privilegiului de liberă răspândire a catolicismului în Țara Românească (ordinul călugărilor minoriți). S. Columbeanu, R. Valentin, „Vlad Dracul”, Editura Militară, București, 1978, p. 25, apud E. Windecke, „Cronica”, editura Von Hagen, Leipzig, 1886, p. 228. 9 „[...] acești persani (sunt - n.n.) la fel de bine informați despre moravurile și obiceiurile națiunii ca și mine, astfel încât cunoșteau cele mai tainice stări de lucruri, remarcând situații care, sunt sigur, au scăpat multor germani ce au călă- torit prijn Franța“. Montesquieu, în „Introducere (1721)“ la „Scrisori persane. Caiete“, traducere de Ștefan Popescu, pre- față de Irina Eliade, Editura Minerva, București, 1970, p. 4. 10 Nici dezbaterile lui Diderot (1713-1784) împotriva feu- dalismului, absolutismului, religiei etc din „Enciclopedie“ nu par a-i fi străine lui Budai-Deleanu. 11 M. Kogălniceanu, „Scrieri literare, istorice, politice“, texte alese și studiu introductiv de Geo Șerban, Editura Tineretului, București, 1967, p. 189-190. Și încă: se cere astfel „păstrarea statului-quo, numai păstrarea privilegiilor și imu- nităților și a tuturor consecvenților, care aduce după sine pri- vilegiul nesprijinit de putere; dumnealui însă știe singur cum se păzesc în țară privilegiile obștești și privilegiile particulare; avem dinaintea noastră soarta privileghieților“. 12 Idem, p. 227: „Noi am jertfit de bună voie privilegiurile din naștere, însă sunt două privilegiuri pe care nu ni le poate ridica nimenea: privilegiul patriotismului și al virtuților ce- tățenești; să căutăm dar ca prin patriotism și virtuțile cetățe- nești să întrecem pe celelalte clase și atunci și fără privilegiu- rile nașterei, tot vom fi în capul nației!“ 13 Idem, p. 199. 14 Idem, p. 286. 15 Idem, p. 278 - proclamație (de desființare a clăcii). 16 Deși Budai-Deleanu recunoaște în „Țiganiada”, III, 84, p. 126 (prin Florescu), că „o țară -învrăjbită-ori azi, ori mâne/ Trebue să cază-în mâni străine“. 17 Ion Budai-Deleanu, „Țiganiada”, I, 36, p. 53. Faptic, de-a lungul epicii poemului, nu depășește pragul proverbului „Prietenul la nevoie se cunoaște“. 18 Parcă sunt versurile din 1856, ale lui V. Alecsandri, ale poemului „Hora Unirei“ (publicat în rev. lui M. Kogălniceanu, „Steaua Dunării“): „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inimă română“... 19 I. Eliade-Rădulescu, „Echilibru între antiteze“, indice de persoane, cuvinte, forme de Petre V. Haneș, volumul II, Minerva, București, 1916, p. 59. A se vedea și capitolul „Unire și Unitate“, din aceeași lucrare, p. 76-114. 20 Ion Budai-Deleanu, „Țiganiada”, I, 47, nota 15, p. 56. 21 N. Bălcescu, „Opere complete“, vol. II, studii și biogra- fii istorice, ediție îngrijită de Lucian Predescu, Cugetarea - Georgescu Delafras S.A., București, 1944, p. 49. 22 M. Kogălniceanu,, „Scrieri literare, istorice, politice“, p. 254-255. 23 Aristotel, „Poetica“, studiu introductiv, traducere, co- mentarii de D.M. Pippidi, ediția a III-a, îngrijită de Stella Petecel, Editura IRI, București, 1998, XXIV, 1460 a, 5, p. 100; aici ca laudă adusă lui Homer. 24 Amintim aici frumoasa prezentare pe care o face N. Bălcescu „moților“: „Sub această numire sânt cunoscuți toți mocanii din acei munți ai Abrudului. Credem că această numire vine de acolo că acești nalți și trupeși țărani poartă părul lung, împletit în două coade care le cade pe grumaji“; în „Opere complete“, vol. II, Nota ****, p. 174. 25 Ion Budai-Deleanu, „Țiganiada”, p. 35. 26 N. Bălcescu, „Opere complete“, cit., p. 15 27 N. Iorga, „Operele lui Constantin Cantacuzino“, București, 1901, p. 69. Tema este dezbătută cu patos și de Ioan Lupaș în „Scrieri alese“, vol. I, introducere, ediție în- grijită, note și comentarii de academician Ștefan Pascu și Pompiliu Teodor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 150- 151. 28 Idem. 29 O lege anti-defăimare va fi aprobată de Senatul României abia în... 7 octombrie 2015. 30 M. Kogălniceanu reiterează și el, la 1840, în „Dacia lite- rară“: „A trecut vremea aceea și nu se va mai înturna, când un Filstih, când un Sulțer, când un ticălos convențional ca Carra îndrăznea a ne ocărî, fără rușine, înaintea Europei...“, în „Scrieri literare, istorice, politice“, p. 132. Și încă: „Istoricii vechi, unguri, poloni și turci nu cuprind, precum se înțălege de la sine, decât fragmenturi despre istoria noastră, și aceste încă adesea întunecate prin duhul partidei și a urei.“ Idem, p. 170. 31 P. Maior, „Istoria pentru începutul românilor în Dacia“, vol. I, p. 178: „Enghel, când e vorba de români, ca să știrbeze mărirea românilor, și în papură caută nod“; Idem, p. 179: „Ci sfătuim pre dumnealui Enghel ca să mai citească [...]“. 32 N. Iorga, „Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821)“, vol. II, ediție îngrijită de Barbu Theodorescu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969, p. 181. 33 Idem, p. 182. 34 Aristotel, „Poetica“, XXIV, 1459 b, 15, p. 101. 35 Ion Budai-Deleanu, „Țiganiada”, V, 74, nota 20 a, p. 184. 36 Ion Neculce, „Letopisețul Țării Moldovei precedat de O samă de cuvinte“, Ed., prefață și note de acad. Iorgu Iordan, Ed. Ion Creangă, București, 1972, în „Predoslovie“, p. 19. 37 „Predoslovia“ la „Cartea pentru descălecatul dentâiu al Țării Moldovei și al Neamțului Moldovenesc, Cronici“, ed. M. Kogălniceanu, București, 1872, tom I, pp. 34-35 apud Al. Alexianu, „Istoria poeziei culte românești (1570-1830)“, Ed. Majadahonda, București, 2001, p. 20. 38 Ion Budai-Deleanu, „Țiganiada”, „Prolog“, p. 35. 39 Ion Budai-Deleanu, „Scrieri inedite“, ediție de Iosif Pervain, Editura Dacia, Cluj, 1970, p. 173-176. 40 Citat de N. Iorga, în „Istoria literaturii române în seco- lul al XVIII-lea (1688-1821), vol. II, ediție îngrijită de Barbu Theodorescu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969, p. 18: „Nach Nicolaus Mavrokordat hat noch kein Furst, weder hier, noch in der Moldau, den Gelehrten so viele Achtung erwiesen als er“. 41 Idem, p. 28. 42 P. Maior, „Istoria pentru începutul românilor în Dacia“, vol. II, ediție critică și studiu asupra limbii Florea Fugariu, prefață și note Manole Neagoe, Editura Albatros, București, 1971, p. 6-7 și urm. 43 Idem, p. 9. 44 Ioan Lupaș în „Scrieri alese“, I, introducere, ediție în- grijită, note și comentarii de academician Ștefan Pascu și Pompiliu Teodor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 151. 45 Dovadă că umilința devenise un sentiment național este și atitudinea lui Kogălniceanu în fața acesteia - un om de o rară demnitate, ale cărui sentințe - considera Octavian Goga, la 1936 - își păstrează valoarea axiomatică în gândirea omului: „[...] eu pot fi combătut, dar niciodată umilit, căci niciodată nu mi-am plecat capul dinaintea nimănui, nici am cerut să-mi întindă mâna. De la păstrătorii puterii n-am ce- rut decât aceea ce fiecare este în dreptate de a cere: legalitate“. M. Kogălniceanu, „Scrieri literare, istorice, politice“, p. 223. 46 Ion Budai-Deleanu, „Scrieri inedite“, p. 186. Lucru cer- tificat și de Kogălniceanu, care arată că din pricina copiilor „greșite ori întunecate de răi prescriitori“, operele cronica- rilor noștri, prescurtate și ele de compilatori nepricepuți, „căzuseră între români într-un discredit atât de mare, încât cine zicea Letopisețe zicea basme, cine zicea cronice zicea mituri“- M. Kogălniceanu, „Scrieri literare, istorice, politice“, p. 181. 47 După Dim. R. Rosetti, „Dicționarul contimporani- lor“, ediția 1, Editura Lito-Tipografiei «Populara», Pasagiul Român, no. 12, 1897, p. 119, Petru de Dicio Maior a avut acces la cărțile din biblioteca Vaticanului pentru documen- tarea sa privind originea românilor (asemeni contempora- nului consilier papal Miceal Ledwith, care are un discurs apropiat de cel al iluministului Maior). De asemenea, M. Kogălniceanu afirmă despre Gheorghe Șincai că „Bibliotecile Vaticanului și a celorlalte orașe din Italia, a Vienei, a Budei, a Transilvaniei, îi desvăliseră comoarele lor cele mai ascunse“. M. Kogălniceanu, „Scrieri literare, istorice, politice“, p. 145. 48 Petru Maior, „Istoria pentru începutul românilor în Dacia“, vol. I, p. 176 și urm. 49 În Aurel Nicolescu, „Observații asupra limbii scriitorilor români“, Ed. Albatros, București, 1971, p. 101 se face inclusiv o analiză literară a acestui fragment; textul aparține „Litopisițile Țării Moldovii“, tom I, Iași, 1852. 50 Ion Budai-Deleanu, „Țiganiada”, în „Prolog“, p. 35. 51 Aristotel, „Poetica“, XII, 15-20, p. 80. 52 Idem, V, 1449 b, 5, p. 71. 53 G. Sion, „Suvenire contemporane“, Ed. Hanes, București, 1915, p. 355. 54 Ion Budai-Deleanu, „Țiganiada”, I, nota de subsol v., p. 46. 55 A se parcurge și N. Bălcescu, „Românii și Fanarioții“, în „Opere complete“, vol. II, p. 165-170; descrierea diverselor domnii fanariote, până la insurecția lui Tudor Vladimirescu. De asemenea, de real interes, N. Cartojan, „Cărțile populare în literatura românească. Epoca influenței grecești“, Editura Enciclopedică Română, București, 1974, mai cu seamă capi- tolul „Influența grecească în Țările Românești“. De aseme- nea, Ion Neculce, „Letopisețul Țării Moldovei“, capitolul X: „Căutați, frați iubiți cetitori, de videți ce este omenia și curvia grecească!“; „[...] iar la grec milă, sau omenie, sau drepta- te, sau nevicleșug, nici unele de aceste nu sunt, sau frica lui Dumnedzău. Numai cându nu poate să facă rău să arată cu blândețe, iar inima și firea, tot cât ar pute, este să facă răuta- te. Căutați de cetiți la hronograful grecescu, de vă încredințați și mai bine, pe când au fost grecii puternici și împărăția era a lor, ce făce pre atunce și ce lucra!“ (capitolul X, „Domnia a doa a lui Dumitrașco-vodă Ca[n]tcozino la velet 7192“) 56 Ion Budai-Deleanu, „Țiganiada”, cit., p. 38. 57 Idem, p. 379, nota 2 a. 58 Idem, VII, 13, p. 217: 59 Idem, XII, 5, p. 379 60 Parcă ne apare în fața ochilor Conachi, „poetul tuturor oftărilor pentru cucoanele fanariote ale secolului al XVIII- lea“, în descrierea lui Iorga: „cu ișlic și cu ciubuc și papuci, față în față cu un pui de căprioară“ - în „Istoria literaturii ro- mânești. Introducere sintetică“, Editura Minerva, București, 1988, p. 17. Idem, p. 125. De asemenea, amintim aici pe V. Alecsandri cu „Introducere la scrierile lui Constantin Negruzzi”, paragraful IV, București, 1872, unde acesta notea- ză: „Pe lângă aceste nuanțe, care împestrițau tabloul relații- lor sociale, mai erau și altele nu mai puțin comice și ridicole, precum forma și proporțiile calpacelor boierești, numite șlice sau ișlice, precum prerogativa de a se închina pe la icoane și a lua naforă la biserică înaintea tuturor (trufie grotescă chiar în locașul lui Dumnezeu, unde toți oamenii sunt deopotrivă), precum dreptul de a fi ras pe cap și la ceafă de bărbier-bașa, bărbierul domnesc, precum obiceiul oriental de a fi ridicat de subsuori pentru a sui scările, precum favoarea, adeseori scump plătită, de a lua dulceți, de a bea cafea turcească și de a fuma ciubuc la curte!“. 61 K. Marx, „Însemnări despre români“, manuscrise inedi- te, publicate de academician A. Oțetea și S.Schwann, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1964, p. 175. 62 Victor Neumann, „Exegeza trecutului ca militantism politic. Cazul gândirii lui Ioan Budai.Deleanu“, „Anuarul Institutului de Istorie «G. Barițiu» din Cluj-Napoca”, tom. XLVII, 2008, p. 346. 63 N. Bălcescu, „Opere complete“, vol. II, ed. cit., p. 173. ■ 22 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 filosofie contemporană Articularea argumentelor. O introducere în inferențialism (III) ■ Robert B. Brandom Contextul istoric: raționalism, pragmatism și expresivism În miezul acestei teorii se află raționalismul său: prioritatea pe care o acordă articulării specific in- ferențiale, rolului practicilor de a oferi și cere ar- gumente. Această teorie reprezintă răspunsul meu la modalitatea de delimitare a spațiului distinct al conceptualului. Se optează pentru (și se recunoaște ca discursivă) practica specific lingvistică deoarece integrează practici inferențiale-și-aserționale: atri- buirea de și aderarea la corectitudinea anumitor mutări și ocuparea anumitor poziții ale căror conți- nuturi sunt determinate de locul lor în cadrul ace- lor practici. Pragmatismul raționalist ce rezultă de aici diferă în mod semnificativ în această privință de acela al altor pragmatiști de orientare semanti- că precum Dewey, Heidegger, Wittgenstein, Quine sau Rorty. Pe de altă parte, expresivismul raționalist deține resurse și avantaje conceptuale importante care îi lipsesc expresivismului romantic tradițional. Versiunea actuală a expresivismului oferă un cadru care facilitează o cercetare semantică detaliată (ar- gumentul prezentat în Capitolul 4 este emblematic în acest sens). Același cadru facilitează o abordare expresivistă a logicii, poziție ce deschide perspec- tive potențial importante - de pildă asupra rolului expresiv distinctiv al vocabularului intențional sau explicit reprezentațional (discutat în Capitolul 5). Empirismul a reprezentat stindardul și princi- piul organizator al filosofiei în lumea anglo-saxonă cel puțin de la Locke încoace. Forma prin care se distinge el în secolul al douăzecilea, dezvoltată de filosofi ca Russell, Carnap sau Quine, adaugă la po- ziția clasică privind originea cunoașterii în experi- ență accentul pe rolul cognitiv crucial pe care-l au limbajul și logica. Un scop major al acestui volum este acela de a propune un mod de a aborda aceste din urmă subiecte - și deci sensul, mintea și cunoaș- terea - eliberat de contextul adeziunilor empiriste care au determinat pozițiile adoptate în interiorul acestei tradiții. Prin desprinderea de empirism nu înțeleg să neg faptul că evaluarea practicilor perceptuale trebuie să joace un rol esențial în cadrul epistemologiei și semanticii. Ceea ce s-ar putea numi empirism banal se limitează la observații de felul aceleia că în lipsa experienței perceptuale nu putem cunoaște faptele contingente și că, mai mult, conținutul conceptual nu este inteligibil separat de relația sa cu experien- ța perceptuală.1 Aceste afirmații nu sunt contestate. (Cred chiar că ar fi foarte greu de găsit un filosof care să le fi contestat vreodată, inclusiv dintre cei mai cunoscuți. Dar nu voi încerca să argumentez în acest sens aici.) Adeziunile teoretice și explicative ale formelor de empirism consistente din punct de vedere filosofic depășesc cu mult aceste platitudini. Obiectivul meu principal este teoria semantică pe care o consider ca stând la baza abordărilor empi- riste privind sensul, mintea, cunoașterea și acțiu- nea. Empirismul este un curent de gândire prea vast și divers, cu prea multe vârtejuri nestatornice, gol- furi și ramificații, pentru a fi închis între malurile bine definite ale unor condiții necesare și suficiente. Cursul său general este însă marcat de angajamentul de a întemeia raționamentul teoretic și practic și utilizarea conceptelor pe faptele din imediata noas- tră apropiere: experiențele senzoriale pe partea co- gnitivă și motivațiile sau preferințele intuitive pe partea activă. În formele care mi se par criticabile în cel mai înalt grad, se consideră că a avea aceste ex- periențe nu necesită exercitarea unor abilități speci- fic conceptuale. Acest fapt este înțeles mai degrabă ca fiind o capacitate preconceptuală împărtășită de mamiferele care nu utilizează concepte. În conse- cință, și teoriile asupra acestui fapt sunt concepute pentru a explica în ce constă utilizarea conceptului și pentru a furniza materia primă asupra căreia se exercită sau alături de care funcționează activitățile conceptuale. (Strategiile tradiționale abstracționiste sau asociaționiste nu sunt decât modalități particu- lare de a urmări această linie de gândire; sunt posi- bile multe altele.) Filosofia minții de factură empiristă clasică con- sideră experiențele perceptuale imediate ca fiind pa- radigma conștienței sau conștiinței. Epistemologia empiristă clasică adoptă ca paradigmă a cunoașterii empirice aceleași experiențe, care le justifică și au- torizează pe toate celelalte. Pe măsura dezvoltării tradiției, a devenit mai clar faptul că ambele sunt fundamentate pe o perspectivă semantică mai mult sau mai puțin explicită, potrivit căreia conținutul experienței, conștienței și cunoașterii trebuie înțeles în primul rând în termeni reprezentaționali: ca ceea ce este (sau se dorește a fi) reprezentat prin interme- diul unor stări sau acțiuni reprezentative. În versiu- nile contemporane, această noțiune a conținutului reprezentațional este de cele mai multe ori definită prin identificarea obiectelor, evenimentelor sau stă- rilor de fapt care au cauzat realmente reprezentarea sau a celor care ar cauza în mod întemeiat repre- zentări de același fel în condiții diverse. Această modalitate de a concepe conținutul cunoașterii em- pirice, începând cu experiența perceptuală, se con- sideră apoi ca fiind completată în mod natural de o filosofie a limbajului care se concentrează asupra referinței, denotației și extensiunii, după modelul semanticii extensionale a modelelor teoretice apli- cată la limbajul logicii predicatelor de ordinul întâi. Empirismul caută să înțeleagă conținutul con- ceptelor în termeni de sursă a opiniilor empirice într-un tip de experiență care ne este pur și simplu dată și sursă a intențiilor practice în dorințe sau pre- ferințe care, în cazul cel mai elementar, ne sunt pur și simplu date. Ordinea explicativă de tip raționalist înțelege conceptele ca norme ce determină ce anu- me contează drept argument al opiniilor, afirmați- ilor și intențiilor particulare, al cărui conținut este articulat prin aplicarea acelor concepte și pentru care astfel de statute pot fi la rândul lor argumen- te. Forța sa este gândirea raționalistă clasică, despre care Sellars (într-o notă autobiografică) spune că a stimulat evoluția sa ca filosof încă din anii ’30: gân- dul că “era nevoie de o teorie funcțională a concep- telor a căror proprietate majoră să fie rolul lor în ra- ționament, mai degrabă decât presupusa lor origine în experiență.”2 Diferența este evidentă când exami- năm relația dintre conștiență și utilizarea concep- telor. Empiristul consideră utilizarea conceptelor ca pe o realizare precedată de un tip inferior de conștiență, realizare ce justifică sau face corectă aplicarea unui concept mai degrabă decât a altuia. Pentru a juca acest rol, conștiența în chestiune tre- buie să fie ceva mai mult decât o simplă capacitate de reacție diferențială întemeiată, de felul celei su- părătoare pe care o au dispozitive precum minele explozive sau ușile automate de la magazin. Pentru raționalist, dimpotrivă, genul de conștiență care prezintă o semnificație potențial normativă (genul căruia îi aparține specia semnificației cognitive) constă în aplicarea conceptelor. Pentru a fi conștient în acest sens, trebuie să ai deja concepte. Desigur, se pune imediat întrebarea cum poți deveni utili- zator de concepte dacă nu ești mai întâi conștient de lucruri. Dar la această întrebare Sellars ar putea replica formulând o ipoteză despre felul în care fiin- țe care inițial nu fac decât să reacționeze diferențial pot fi inițiate în practica socială implicit normativă de a oferi și cere argumente, așa încât unele dintre reacțiile lor pot ajunge să aibă valoarea sau semni- ficația socială a unor sancționări, a unor formulări sau propuneri de afirmații articulate inferențial.3 Pe lângă faptul că respinge empirismul, tipul de pragmatism și expresivism raționalist prezentat aici se opune naturalismului, cel puțin felului în care acest termen este înțeles de obicei. Asta deoarece el subliniază ce anume diferențiază ființele discur- sive, supuse unor norme conceptuale distincte, de strămoșii și verii lor care nu utilizează concepte. Normele conceptuale se fac simțite în practicile lingvistice sociale de a oferi și cere argumente, de a evalua corectitudinea afirmațiilor și inferențelor. Produsele interacțiunilor sociale (în sensul strict, care le distinge de trăsăturile populațiilor) nu fac obiectul de studiu al științelor naturale - deși nu trebuie tratate, din acest motiv, ca bizare și supra- naturale. Prin conferirea de conținut conceptual actelor, stărilor și expresiilor implicate de ele, aceste practici instituie un spațiu cultural care se funda- mentează, dar depășește cadrul dispozițiilor re- active întemeiate și a acțiunilor ce decurg din ele, caracteristice oricăror ființe naturale. Utilizarea conceptelor determină distincția între obiecte care au naturi și obiecte care au istorii. Obiectele fizice precum electronii sau compușii aromatici sunt pa- radigmatice pentru prima clasă, în vreme ce forma- țiunile culturale precum poezia romantică engleză sau modurile de utilizare a termenilor „natură” și „natural” ar fi paradigmatice pentru cea de a doua. Relațiile dintre aceste categorii sunt o problemă complexă. Obiectele fizicii, chimiei sau biologiei au naturi mai degrabă decât istorii, dar cum rămâne cu disciplinele care le definesc și le studiază? Ar trebui fizica însăși considerată ca având natură, sau ca având istorie? A conchide că răspunsul este cel de la urmă înseamnă a acorda prioritate istoricu- lui, culturalului și conceptualului. Pentru că acest lucru înseamnă a considera diferența dintre obiec- tele care au naturi și obiectele care au istorii, între obiectele studiate de Naturwissenschaften și obiec- tele studiate de Geisteswissenschaften ca fiind ea însăși o formațiune culturală: tipul de obiect care are el însuși o istorie mai degrabă decât o natură. A stăpâni un concept înseamnă a stăpâni utilizarea unui cuvânt - iar utilizările cuvintelor sunt niște paradigme pentru genul de obiect care trebuie înțe- les istoric. În acest sens chiar și concepte ca electron sau compus aromatic constituie genul de obiecte care are istorie. Dar acestea nu sunt pur istorice. Deoarece regulile de corectitudine ce guvernează aplicarea acestor concepte depind de acele inferențe implicate de ele care sunt corecte, adică de ce anume decurge în mod real din altceva. Iar acest aspect de- pinde de starea de fapt a electronilor și compușilor O TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 23 o aromatici, nu doar de judecățile și inferențele pe care le sancționăm. (A spune acest lucru înseamnă a spune că utilizarea cuvintelor corespunzătoare nu trebuie considerată ca reducându-se la înclinațiile noastre către astfel de sancționări.) Înțelegerea tipu- lui de dependență relevant - ce inferențe sunt co- recte și deci la ce ne angajăm de fapt prin aplicarea lor și deci care le sunt de fapt conținuturile (conți- nuturi pe care le-am atribuit lor folosindu-le într-un anumit fel), spre deosebire de ceea ce ni se par a fi - este o sarcină delicată și importantă. Niște mate- riale esențiale în acest scop sunt adunate în ultimele trei capitole ale acestui volum. Capitolul 4 descrie ce înseamnă să vorbești despre obiecte. Capitolul 5 spune ce înseamnă să credem că vorbim despre obiecte. Iar Capitolul 6 arată felul în care structura argumentării face posibilă înțelegerea modului în care ne supunem afirmațiile unor evaluări potrivit unui fel de corectitudine prin care autoritatea este atribuită obiectelor despre care vorbim mai degrabă decât atitudinilor noastre în raport cu ele. Nici una dintre aceste relatări nu este de factură naturalistă. Pe lângă faptul că respinge empirismul și adop- tă non-naturalismul, teoria semantică raționalistă propusă aici se evidențiază și prin aceea că nu con- sideră reprezentarea drept conceptul său funda- mental. Angajamentul metodologic de a porni în definirea utilizării conceptelor (și deci, în cele din urmă, a conținutului conceptual) de la argumentare mai degrabă decât de la reprezentare nu înseamnă negarea faptului că utilizarea conceptelor prezintă o importantă dimensiune reprezentațională. De fapt, modul inedit în care debutează explicația are avantajul de a reliefa anumite aspecte ale reprezen- tării conceptuale altfel greu de observat. Ultimele trei capitole aduc în prim plan unele dintre aceste aspecte, pe măsură ce acestea încep procesul de în- casare a obligațiunii emise prin ordinea explicativă de tip inferențialist - adică prezentarea unei defi- niții a relațiilor referențiale cu obiectele în termeni, esențialmente, de relații inferențiale între afirmații. Desigur, mutările lingvistice neinferențiale din per- cepțiile inițiale și mutările lingvistice din acțiunile finale joacă și ele un rol crucial în această definiție. Însă articularea specific inferențială a recunoașterii adeziunilor propoziționale ce rezultă din observa- ție și rezultă în performanțe intenționale primează în înțelegerea semnificației normative cognitive și practice a capacităților de reacție diferențială înte- meiată, exercitate în cadrul acestor procese. Numesc poziția conform căreia articularea in- ferențială este un element necesar în definirea con- ceptualului „inferențialism slab”. Poziția conform căreia articularea inferențială interpretată în sens larg este suficientă pentru a da seama de conținutul conceptual o numesc „inferențialism tare”. Poziția conform căreia articularea inferențială interpretată în sens strict este suficientă pentru a da seama de conținutul conceptual o numesc „hiperinferenți- alism”. Diferența dintre interpretarea largă și cea strictă a articulării inferențiale este justificată indi- ferent dacă se iau sau nu în considerare circumstan- țele neinferențiale ale aplicării (în cazul conceptelor precum roșu care au utilizări informative neinfe- rențiale) și consecințele aplicării (în cazul concep- telor precum a se cuveni care au utilizări practice neinferențiale). Sensul larg atrage atenția asupra angajamentului inferențial la care se aderă implicit prin utilizarea oricărui concept, chiar și a acelora cu circumstanțe sau consecințe neinferențiale de apli- care: mai precis, aderarea la corectitudinea inferen- ței dinspre circumstanțe înspre consecințele aplică- rii. Poziția susținută aici este inferențialismul tare.4 Orice tip de inferențialism susține un anumit holism semantic, opus atomismului care însoțește adeseori adeziunea la o ordine de explicare seman- tică de natură reprezentaționalistă. Căci dacă conți- nutul conceptual exprimat prin orice propoziție sau cuvânt este înțeles drept constând esențialmente în relațiile lor inferențiale (în interpretare largă) sau ca fiind articulat prin relațiile lor inferențiale (în interpretare strictă), atunci pentru înțelegerea unui astfel de conținut este necesară înțelegerea multor altora. Asemenea abordări semantice holistice ale rolului conceptual se expun unor potențiale pro- bleme privind atât stabilitatea conținuturilor con- ceptuale în urma schimbării opiniei sau adeziunii la corectitudinea diverselor inferențe, cât și posibi- litatea comunicării între indivizi care sancționează afirmații și inferențe diferite. Totuși, astfel de pro- bleme devin mai puțin grave dacă înțelegem con- ceptele ca norme ce determină corectitudinea di- verselor mutări. Nu este nevoie ca normele la care ader prin folosirea termenului „molibden” - ceea ce reiese actualmente sau ceea ce nu este compatibil cu aplicabilitatea conceptului - să se schimbe odată cu schimbarea opiniilor mele despre molibden și a contextului inferențial din jurul său. S-ar putea ca și eu, și dumneavoastră să ne aflăm sub imperiul acelorași norme publice lingvistice și conceptuale, cu toate că ne-am dori să facem afimații și mutări inferențiale diferite. Este decizia mea dacă mizez în acest fel pe „molibden” în jocul de a oferi și cere argumente. Dar nu mai este decizia mea ce fel de semnificație capătă această mutare. (Și nu cred că lucrurile diferă semnificativ nici în cazul în care joc această miză în forul interior, în gând.) Așa cum am remarcat deja, inferențialismul implică și o adeziune la primatul conceptual al propoziționalului. Astfel, explicațiile semantice de tip inferențialist inversează ordinea tradițională: începând cu corectitudinea inferenței, ele explică conținutul propozițional și se folosesc de ambele pentru a explica conținutul conceptual exprimat prin expresii subpropoziționale precum termenii singulari și predicatele. Capitolul 4 descrie felul în care se poate realiza această ultimă etapă (care n-a reținut în mod deosebit atenția inferențialiștilor de dată mai recentă ca Sellars sau - după înțelegerea mea - Dummett). Forma de expresivism raționalist cercetat aici implică și respingerea opiniei convenționale despre natura și semnificația filosofică a logicii. Logica nu este înțeleasă în sensul obișnuit de studiu al unui tip distinct de inferență formală. Ea este mai degrabă studiul modului în care rolurile inferențiale ale vo- cabularului joacă un rol expresiv distinct: ele codi- fică în formă explicită inferențele care sunt impli- cite în utilizarea vocabularului comun, non-logic. Explicitarea rolurilor inferențiale ale vocabularului logic poate atunci căpăta forma unor modele de inferență care le implică și care sunt valide formal în sensul că sunt invariante în urma substituirii vocabularului non-logic cu vocabular non-logic. Însă această sarcină este doar auxiliară și utilitară. Sarcina logicii este în primul rând aceea de a ne aju- ta să spunem ceva despre conținuturile conceptuale exprimate prin utilizarea vocabularului non-logic, nu aceea de a demonstra ceva despre conținuturile conceptuale exprimate prin utilizarea vocabularu- lui logicii. Potrivit acestei perspective, corectitudi- nea formală a inferențelor, care implică în esență vocabularul logicii, provine din și trebuie explicată în termeni de corectitudine materială a inferențe- lor, care implică în esență vocabularul non-logic, și nu invers. Logica nu este prin urmare un canon sau standard al argumentării juste. Ea ne poate ajuta să explicităm (și deci să expunem criticii și transfor- mării) adeziunile inferențiale ce guvernează utiliza- rea întregului nostru vocabular și deci să articulăm conținuturile tuturor conceptelor noastre. În fine, pozițiile prezentate aici răstoarnă ideile humeene preponderente privitoare la raționamentul practic. Potrivit acestei abordări unanime - ce reiese clar din textele lui Davidson asupra acțiunii, a teoreticienilor opțiunii-raționale și a altora care abordează normele rațiunii prin prisma teoriei deciziei sau a teoriei jocului - normele ce guvernează raționamentul practic și care definesc acțiunea rațională sunt esențialmente norme instrumentale, care își derivă autoritatea din preferințe sau dorințe intrinsec motivatoare. Aceste stări sunt echivalentul empirist, pe partea factorului activ, a episoadelor preconceptuale de conștiență din care derivă autoritatea epistemică pe partea co- gniției. Capitolul 2 prezintă o poziție potrivit căreia declarațiile despre preferințele sau dorințele unui actant sunt interpretate mai degrabă drept codifi- când adeziunea față de anumite modele specifice de raționament practic, selectate dintr-o varietate largă de modele care sunt codificate prin utilizarea altor tipuri de vocabular normativ. Conceptelor de dorință și preferință li se retrage astfel poziția pri- vilegiată și sunt plasate ca având un fel de autori- tate normativă derivată și periferică. Sancționarea și adeziunea stau la baza acțiunii raționale - ca de altfel a rațiunii în general - iar preferințele intervin numai în măsura în care actanții raționali trebuie să plaseze preferințele în urma corectitudinii raționa- le, și nu înaintea ei. Prin urmare propun o viziune care se opune mul- tora (dacă nu celor mai multe) dintre principalele angajamente de ordin teoretic, explicativ și strategic ce au conturat și motivat filosofia anglo-america- nă în secolul al douăzecilea: empirismul, natura- lismul, reprezentaționismul, atomismul semantic, formalismul logic și instrumentalismul în privința normelor rațiunii practice. În ciuda dezacordului meu cu unele elemente centrale viziunii care animă filosofia analitică, tradiția anglo-americană este în mod hotărâtor cea care îmi furnizează structura ex- punerii și argumentării și criteriile adecvării cu care fac o afirmație cu conținut clar, cu care o argumen- tez și cu care îi urmăresc responsabil consecințele. Nu cred că aceste standarde trebuie considerate ca implicând sau ca fiind garantate exlusiv de o sin- gură constelație de idei. Prin urmare, chiar dacă proiectul la care mă angajez nu se identifică în mod fericit cu analiza sensurilor în înțelesul tradițional, el urmărește să fie recunoscut ca un proiect conti- nuator. Căci ceea ce încerc să fac, într-un sens infe- rențial clar și specific, este să explicitez ceea ce este implicit în diverse concepte importante din punct de vedere filosofic. Printre exemplele analizate în paginile următoare se numără noțiuni precum con- ținut conceptual, logică, a se cuveni, întemeiat, ter- men singular, ce anume se exprimă prin directețea intențională a lui „la” și „despre”, sau obiectivitate. Sellars spunea odată că scopul întregii sale acti- vități este să înceapă să mute filosofia analitică din faza sa humeeană în cea kantiană. Sensul întreg al acestei remarci cuprinde ecouri provenite din nu- meroasele încăperi și coridoare ale edificiului kan- tian. Însă la baza sa stă, cred, convingerea că natu- ra, contribuția și semnificația distinctă a articulării conceptuale a gândirii și acțiunii au fost neglijate sistematic de către empirism în toate formele sale. Deși adăugarea logicii la amalgam în secolul al do- uăzecilea anunța o evoluție promițătoare, regândi- rea de la început a constrângerilor și criteriilor de adecvare a întregului demers în lumina forței ex- 24 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 presive a noilor idiomuri formale ajunse la dispozi- ția noastră era, din punctul de vedere al lui Sellars, o greșeală. Rezultatul a fost urmărirea viziunilor em- piriste tradiționale cu alte mijloace - care nu puteau din principiu da seama în cele din urmă de norma- tivitatea utilizării conceptelor ce își găsește expresia diversă în distincția dintre legile naturii ce codifică relații inferențiale între fapte, pe de o parte, și sim- ple regularități privind faptele, pe de altă parte, sau în diferența dintre acțiunea motivată și simpla miș- care stimulată. Alternativa cea mai promițătoare este concentrarea de la bun început asupra articu- lării conceptuale a adeziunilor și sancționărilor do- bândite perceptual și urmărite practic mai degrabă decât asupra experiențelor și preferințelor care ne sunt pur și simplu date. Această strategie kantiană este mai bună din același tip de motive care ne face să credem că putem învăța mai multe despre o clă- dire dacă îi analizăm planurile decât dacă îi anali- zăm cărămizile. Profesorul meu Richard Rorty a descris demer- sul la care acest volum se vrea o contribuție ca fiind o extensie a contribuției lui Sellars: aceea de a fa- cilita o nouă tranziție de la abordarea kantiană la cea hegeliană a gândirii și acțiunii.5 Justețea acestei caracterizări poate fi înțeleasă în termenii opțiuni- lor strategice deja exersate aici. Mai întâi, mă inte- resează deosebirea dintre natură și cultură. În acest context putem identifica spațiul culturalului cu activitățile care fie constă în aplicarea conceptelor la raționament și acțiune, fie presupun asemenea capacități. Geisteswissenschaften au ca scop spe- cific studiul utilizării conceptelor și al activităților facilitate de acest lucru - activități de care sunt ca- pabili numai utilizatorii de concepte. Unul dintre obiectivele mele principale este să prezint și să ex- plorez consecințele unui tip particular de principiu demarcativ al spațiului cultural înțeles în acest fel. Cu toate că activitățile culturale iau desigur naștere în cadrul unei lumi naturale, pe mine mă preocupă în mod deosebit ceea ce devine posibil prin apari- ția constelației distincte de comportamente articu- late conceptual pe care Hegel o denumea „Geist.” Produsele și activitățile culturale devin în mod explicit astfel numai prin utilizarea unui vocabular normativ care nu este în principiu reductibil la vo- cabularul științelor naturii (cu toate că, desigur, ace- leași fenomene pot avea alte descrieri în acest voca- bular). Mai mult, utilizarea vocabularului științelor naturii (ca aceea a oricărui alt vocabular) este ea însăși un fenomen cultural, ceva ce devine inteli- gibil numai în cadrul orizontului conceptual oferit de Geisteswissenschaften. Chiar și studiul naturii are o istorie, și propria sa natură, dacă există, trebuie abordată prin studiul acelei istorii. Sunt imaginea și dezideratul pe care i le datorăm lui Hegel. O a doua dimensiune a influenței hegeliene este pragmatismul său în privința normelor conceptuale. Una dintre ideile novatoare ale lui Kant este aceea că raționamentele și acțiunile trebuie deosebite de reacțiile ființelor naturale obișnuite prin statutul lor normativ distinct, ca lucruri de care suntem într-un sens distinct responsabili. El înțelegea conceptele ca fiind normele ce determină de ce anume ne-am fă- cut responsabili, la ce ne-am angajat și ce ar justi- fica acest lucru, prin acte specifice de raționament și acțiune. Pe de altă parte, Kant împingea multe chestiuni dificile privind natura și originea acestei normativități, a legăturii dintre concepte, în afara familiarului spațiu fenomenal al experienței, în spa- țiul noumenal. Hegel a recuperat acest ansamblu de probleme concepând statutele normative ca fiind statute sociale - elaborând o ipoteză potrivit căreia (așa cum se exprima colegul meu John Haugeland într-un alt context)6 tot ceea ce este constituit tras- cendental este instituit social. Se presupune că fun- damentul pornind de la care activitatea conceptu- ală de explicitare devine inteligibilă este o practică esențialmente socială, implicit normativă. Pragmatismul privind normele implicite în ac- tivitatea cognitivă a ajuns la noi din prima jumăta- te a secolului al douăzecilea din trei direcții inde- pendente: de la pragmatiștii americani clasici, prin Dewey; de la Heidegger cel din Ființă și timp; și de la Wittgenstein cel din Cercetări filozofice. Cu toate acestea, încercând să descifrez felul în care aplicarea ideilor novatoare ale acestor tradiții (în parte simi- lare, în parte complementare) ar putea contribui la evoluția filosofiei contemporane a limbajului și a gândirii, m-am văzut atras de versiunea inițială a lui Hegel. Fiindcă, spre deosebire de toate aceste trei versiuni mai recente ale unei teorii a practicii sociale, cea a lui Hegel este un tip de pragmatism raționalist. În contrast cu asimilaționismul concep- tual al celorlalte, el acordă prioritate argumentării în înțelegerea a ceea ce înseamnă să spui sau să faci ceva. Pe de altă parte, Dewey și James,7 Heidegger din textele timpurii și Wittgenstein din textele mai târzii s-au opus, fiecare în felul său, paradigmei semanti- ce reprezentaționale. Însă nici unul nu oferă în mod explicit o paradigmă alternativă care să fie destul de complexă și de stabilă structural pentru a folosi unei semantici - de felul celei care a dus la evoluți- ile modelelor teoretice ale reprezentaționalismului, inclusiv la semantica lumilor posibile8 - sau pentru a furniza o descriere, a funcției distincte a vocabu- larului logicii. Mi se pare că versiunea hegeliană ra- ționalistă, inferențialistă a tradiției romantice expre- siviste pe care a moștenit-o oferă promisiunea unei asemenea paradigme alternative. Versiunea hegeli- ană a expresivismului este promițătoare și pentru că este nu doar pragmatică și inferențialistă în privința conceptelor, ci și relațională, în sensul că implicitul și explicitul se constituie fiecare, cel puțin în parte, din relația lui expresivă cu celălalt.9 Înțelegerea infe- rențialistă a explicitului este tocmai ceea ce lipsește pentru a face viabilă o alternativă expresivă la repre- zentaționalism. Așa cum am demonstrat mai sus, expresivismul raționalist concepe explicitul - ceea ce se poate gândi, spune, forma pe care trebuie să o ia ceva pentru a fi considerat exprimat - în termenii rolului său în inferență. Mi se pare că Hegel este cel care a introdus această idee, chiar dacă el consideră unitatea minimală a conținutului conceptual ca fi- ind întregul sistem holistic al tuturor judecabilelor interconectate inferențial și deci nu este un propo- ziționalist. În sfârșit, acest pragmatism raționalist expresivist creează o legătură recognoscibil hegeliană între logică și conștiința de sine, în sensul că explicitează fundamentul implicit fără de care nimic nu poate fi explicitat. Astfel, el oferă o descriere a unui tip de conștiință, conștiență în sensul înțelegerii [sapience], care susține descrie- rea echivalentă a unui tip de conștiiță de sine: con- știința de sine semantică sau conceptuală. Această noțiune a ceea ce se explicitează prin utilizarea caracteristică a vocabularului specific al logicii facilitează astfel o nouă evaluare a tipului de con- știință cu care începe expunerea.10 Cred că aceasta este o constelație de idei care deschide perspectiva lărgirii orizontului filosofi- ei analitice contemporane. Speranța mea este ca, temperând asemănarea cu animalele care-i pre- ocupa pe Locke și Hume și evidențiind posibili- tățile oferite de implicarea în practici sociale de ofertă și cerere de argumente, ne vom apropia de o descriere a umanului care apreciază just tipurile de conștiință și conștiință de sine ce ne deosebesc ca ființe culturale și nu doar naturale. Note 1 Aici vorbesc ca neinițiații, ca să evit o lungă parafra- ză. „Experiența” nu este unul dintre cuvintele mele. Nu mi s-a părut necesar să-l folosesc în numeroasele pagini ale volumului Making It Explicit (cu toate că este menți- onat acolo) și aceeași politică predomină și în cuprinsul acestei lucrări. Nu cred că este nevoie - fie în epistemo- logie, fie, mai important, în semantică - să apelăm la ni- ciun fel de factori intermediari între fapte perceptibile și raportări ale lor care sunt obținute non-inferențial prin practicarea dispozițiilor reactive diferențiale întemeiate. Există, desigur, mulți factori intermediari cauzali, de vre- me ce raportarea observațională non-inferențială este o adeziune cu conținut propozițional a cărei recunoaștere se află la capătul unui întreg lanț de evenimente co-varia- bile în mod întemeiat, inclusiv o cascadă de fenomene ne- urofiziologice. Însă nu văd cum vreunul dintre ele ar avea vreo anume semnificație conceptuală sau (prin urmare) cognitivă sau semantică. Cele mai puternice contraargu- mente, din perspectiva prezentată în această lucrare, sunt cele propuse de colegul meu John McDowell în Mind and World (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1994). 2 Wilfrid Sellars, Action, Knowledge, and Reality, ed. H. N. Castaneda (Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1975), p. 285. 3 Prezint acest proces cu mai multe detalii în primele trei capitole ale volumului Making It Explicit (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1994). 4 Articolul inovator al lui Sellars despre inferenția- lism, “Inference and Meaning,” în Pure Pragmatism and Possible Worlds: The Early Essays of Wilfrid Sellars, ed. J. Sich (Reseda Calif.: Ridgeview Publishing, 1980), pp. 257-286, nu face aceste distincții. De aceea poate fi supus obiecției că adună dovezi în favoarea inferențialismului slab, pe care le analizează apoi ca justificând o adeziune la inferențialismul tare sau chiar la hiperinferențialism. 5 În introducerea sa la recenta ediție retipărită a cărții lui Sellars Empiricism and the Philosophy of Mind, la care am contribuit cu un Ghid de studiu (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1997). 6 John Haugeland, “Heidegger on Being a Person,” Nous 16 (1982): 16-26. 7 În această privință, ca în multe altele, Peirce reprezin- tă un caz mai complicat. 8 Ca trimitere rapidă la ceea ce am în minte, să luăm adverbele. Unui verb ca „umblă” i se poate atribui o func- ție dinspre obiecte înspre seturi de lumi posibile ca inter- pretantul său semantic. Apoi unui adverb ca „lent” i se poate atribui o funcție dinspre [funcții dinspre obiecte înspre seturi de lumi posibile] înspre [funcții dinspre obiecte înspre seturi de lumi posibile]. Atunci devine ușor de reprezentat diferența semantică dintre adverbele atributive și cele non-atributive: diferența dintre adver- be ca „lent”, unde inferența dinspre „o Fs” înspre „o Fs lent” este una corectă și adverbe ca „în închipuirea cui- va”, unde inferența corespunzătoare nu este corectă. Vezi, de pildă, articolul lui David Lewis “General Semantics,” în Semantics of Natural Language, ed. G. Harman și D. Davidson (Dordrecht: Reidel, 1972), pp. 169-218. 9 Cf. cap. 3 al lucrării Hegel de Charles Taylor (New York: Cambridge University Press, 1975). 10 Nu întotdeauna Hegel este interpretat ca abordând subiectele pe care eu le consider centrale în opera sa - în primul rând natura normelor conceptuale și a conținutu- lui conceptual. Însă atunci când este interpretat astfel, se pare că are multe lucruri interesante de spus. Elaborarea și justificarea acestui mod de interpretare constituie o sarci- nă semnificativă. Prevăd că voi scrie o carte despre Hegel. Traducerea s-a făcut după Robert B. Brandom, Articulating Reasons: an introduction to inferentialism ( Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 2000 pp. 1-44. Traducere de Ioana Nan ■ TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 25 diagnoze Sionismul, Israelul și gîndirea universală (I) ■ Andrei Marga De pe solul Europei au plecat mișcările de afirmare națională. Aici a luat formă și acel Resorgimento al evreilor în jurul re- venirii la Muntele Sion. Dar, spre deosebire de alte mișcări naționale, sionismul a survenit după o ne- obișnuit de lungă diasporă. Drept consecință, el a uimit chiar o seamă dintre evrei, cărora nu le ve- nea să creadă că visul de a reveni în propriul stat, pe propriul pămînt, ce i-a nutrit de secole, se mai poate realiza. Sionismul este rezultatul lungii evoluții a con- științei de sine a evreilor, dar și al curentelor de gîndire din epoca modernă. Nu-l putem despărți însă de ascensiunea capitalismului liberal din se- colul al XIX-lea, nici de pozitivismul epocii (care a permis, de altfel, constituirea acelei Wissenschaft des Judentums ce a jucat un rol important în emer- gența sionismului), de căutarea identității nați- unilor de către romantismul german, începînd cu Herder, de emergența principiului național în urma Revoluției Franceze, de curentul anti- semitismului ce a urmat emancipării, de trium- ful iluminismului (de care s-a legat Haskala lui Mendelsohn). Toate acestea i-au determinat pe evreii europeni să se angajeze în politica timpu- lui și să-și promoveze propria identitate națională. Cronologic vorbind, „sionismul poate fi conside- rat drept ultima mișcare națională europeană și ultima care avea să-și vadă realizate obiectivele... dar în afara Europei” (Alain Boyer, Les origines du sionisme, PUF, Paris, 1988, p. 39). Mai mult, sio- nismul debutează ca „mișcare minoritară” (Alain Boyer, op. cit., p.41), pentru ca apoi, persecuțiile din diferite țări, pogromurile din Răsărit, trage- diile fără seamăn legate de nazism și Shoah, re- presiunile stalinismului și decepțiile „autonomiei culturale” să-i convingă pe tot mai mulți evrei că sionismul este de fapt soluția viabilă. Mai mult decît oricare altă mișcare de eliberare și afirmare națională, sionismul a fost înconjurat de prejudecăți și neînțelegeri. În fapt, unei popu- lații care, din epoca elenismului, trăia în mai mare parte în alte țări decît în Eretz Israel, i se oferea un nou orizont istoric. O populație care pierduse, în urma revoltei lui Bar Kochba (135), încrederea în soluții pămîntești și s-a unit în jurul Torei și al speranței eschatologice a revenirii la Ierusalim, era chemată de mișcarea sionistă să converteas- că așteptarea mesianică în acțiune. O populație deosebit de creativă urma să iasă din sistemele economice ale unor țări. O populație cu o cultură străveche urma să revină pe pămîntul ocupat între timp de alții. O populație înalt competitivă urma să ia loc printre națiunile lumii. O populație ata- șată lumii moderne urma să intervină ca entitate în echilibrele delicate ale statelor. Aceste fapte nu puteau să nu genereze împotriviri. Nici astăzi nu au dispărut cu totul ecourile acestor împotriviri, iar faptul se resimte în devizele și pretextele ce ali- mentează antisemitismul actual. Este destul să amintim că prejudecățile și neîn- țelegerile au fost atît de tenace încît sioniștii, care urmăreau revenirea evreilor pe pămîntul lor isto- ric, au fost acuzați tocmai de „neocolonialism”! O rezoluție (3379) a ONU, din 1975, a declarat sionismul drept „formă de rasism și discrimina- re rasială”, pentru ca o altă rezoluție (1775) a ace- leiași organizații, din 1991, să anuleze rezoluția precedentă și să suprime aberația. Cum s-a spus foarte bine (Arthur Herzberg, The Zionist Idea, Athenaeum, New York, 1981) „sionismul există, el a avut importante consecințe, dar teoria istori- că nu a știut niciodată cum să-l abordeze” (p. 15). Afirmația se confirmă adesea, din nefericire, și as- tăzi. Ce putea stîrni de fapt neînțelegeri? Sionismul era, la rîndul său, o mișcare de afirmare națională, dar, spre deosebire de celelalte, el urmărea con- strucția unui stat fără să aibă la dispoziție teritoriu și limbă comună, care, se știe, au fost condiții ale mișcărilor de eliberare națională din Europa. De această situație adversarii au profitat copios cul- tivînd imaginea grosieră după care sionismul ar fi o acțiune clandestină, pusă pe rapt. Iar această imagine vine, din nefericire, pînă în propaganda zilelor noastre. Străvechea și ramificata cultură a evreilor - trebuie spus - a făcut ca sionismul să nu fie sin- gura mișcare printre ei. Evreii au înregistrat și alte mișcări în diaspora la care i-a silit ocuparea, de către romanii conduși de Titus, în anul 70, a Ierusalimului și distrugerea statului evreu. Dar sionismul este mișcarea cea mai caracteristică a evreilor după emanciparea din țările europene și în preajma reconstituirii statului Israel. Mișcarea sionismului a antrenat evenimente de cotitură în istoria lumii. Am în vedere aici în pri- mă linie formarea statului Israel, în 1948, și recon- figurarea politică a Orientului Mijlociu. Aceasta a pus capăt situației în care cel mai vechi popor (alături de chinezi) păstrat de istorie, cu o con- tribuție culturală ce a dat în multe privințe forma mentis umanității, a fost privat de statul propriu și teritoriul său, și a creat șansa unei noi dinamici în regiune. De sionism sînt legate scrieri de cotitură ale gîndirii din vremea noastră. Nu putem separa evoluțiile din religie în secolul al XX-lea de Franz Rosenzweig. Nu putem înțelege reevaluarea reli- giei fără Gershom Scholem. Nu putem înțelege cotitura spre abordarea comunicării ca mediu al reproducerii culturale a vieții fără Martin Buber. Nu putem înțelege reluarea înțelegerii clasice a politicii fără Leo Strauss și Hannah Arendt. Nu numai că aceste praguri sînt legate de numele po- menite, dar chiar aceste personalități le-au inițiat în mare măsură. Am putea face o analogie. Idealismul german - cu Kant, Fichte, Hegel, Schelling - a fost în fond un proiect de afirmare a culturii germane în condițiile timpului. Intelectualii sionismului au exprimat, la rîndul lor, cu implicații istorice, teologice, filoso- fice și de altă natură, proiectul reafirmării evreilor în istoria lumii. Primul a fost un moment de co- titură în cultura universală. Al doilea urcă neîn- doielenic la statura unui alt moment, cu inerente particularități datorate premiselor și contextului. Lumea de astăzi se alimentează din inițiative de gîndire ce au venit din sînul diferitelor națiuni. Ne alimentăm, de pildă, din Romano Guardini și din Rosenzweig, din Rudolf Bultmann și Gershom Scholem, din Heidegger și Martin Buber, din John Rawls și Leo Strauss, din Habermas și Hannah Arendt, din gînditori creștini și din gînditori iudei, deopotrivă. Acest fapt este trecut prea frecvent sub tăcere, încît se ajunge că pînă și antisemiții, pe față sau tăinuiți, să se folosescă de autori evrei fără a-i citi pînă la capăt. Este foarte important ca în fiecare caz să se ia în seamă scrierea culminantă a operei - bu- năoară Der Stern der Erlosung (1921), Les grand courants de la mystique juive (1968), Ich und Du (1923), On Tyranny (1948), respectiv, The Human Condition (1958) - care este recunoscută ca reper internațional. Să o spunem, însă, direct: cititorii rămîn la o înțelegere inevitabil parțială a opere- lor lui Rosenzweig sau Scholem sau Buber sau Leo Strauss sau Arendt dacă nu iau în seamă an- gajamentul lor sionist. Iar acest angajament a fost exprimat în scrieri ele însele de referință, care au chestionat în profunzime lumea. Aceste scrieri vorbesc încă despre lumea în care trăim. De aceea, tocmai pe scrierile angajamentului sionist al auto- rilor amintiți axez intervenția de față. Vreau să contribui în acest fel la risipirea ne- înțelegerilor printr-o reflecție asupra sionismului în cinci pași. După evocarea formării sionismului (I) și a opțiunilor operei fondatoare a lui Theodor Herzl (II), voi caracteriza contribuția sionismului la construcția statului Israel (III), pentru ca, în continuare, să examinez asumări ale sionismului, deschizătoare de epocă în gîndirea universală, la Karl Rosenzweig, Leo Strauss, Gershom Scholem, Martin Buber, Hannah Arendt (IV). Voi încheia cu o succintă privire în viitorul sionismului (V). Intervenția mea este evocativă, dar, avînd în vede- re prejudecățile și neînțelegerile ce persistă, capătă valențe de lămurire a istoriei. Constituirea sionismului Se știe bine că incontestabilul geniu care a fost Hegel, din care se inspiră mulți și astăzi, nu a putut înțelege două popoare - evreii și chinezii. Aceste popoare nu încăpeau, prin istoria lor aparte, în schema de interpretare a istoriei universale con- cepută de cel mai mare filosof al modernității. Iar cînd a formulat ceva despre acestea, Hegel ne-a lă- sat exemple de erori ale celor mai mari gînditori: că evreii ar ține de Persia, că niciodată chinezii nu vor filosofa etc. În cazul evreilor l-a pus în încur- cătură unitatea lor în jurul unei viziuni de neobiș- nuită durabilitate. Fără a cădea în păcatul scrierii istoriei din vreo perspectivă a prezentului, trebuie observat că si- onismul vine dintr-o caracteristică a vieții evre- iești dintotdeauna: fidelitatea față de ea însăși în credința redobîndirii „pămîntului promis”. Chiar această caracteristică istoricii (vezi Alain Boyer, op.cit.) o explică prin contribuția evenimen- telor. Pe de o parte, începînd cu vestitul rabin Jonathan Ben Zakkai (69), în condițiile distrugerii Tempului, iudaismul a înregistrat codificarea în forma „iudaismului sinagogal”, ce a devenit repe- rul unității spirituale. Pe de altă parte, stigmatizați, marginalizați, persecutați, evreii s-au repliat me- reu în dreptul moștenirii proprii. Ei au cultivat-o și au fost constrînși să o cultive. Să ne întoarcem, însă, fie și foarte concentrat, din interpretări cuprinzătoare, pe firul istoriei. Începutul databil al sionismului este legat de un fapt tragic: o mînă de evrei din Siria au fost acu- zați în 1840 de omor ritual, torturați și asasinați 21 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 (cum ne spune Jacques Attali, Les juifs, le monde et l’argent, Artheme-Fayard, Paris, 2002). Abia intervenția Înaltei Porți otomane a împiedicat atunci un măcel pe scară mare. Oricum, faptul a atras atenția asupra soartei plină de riscuri a vieții evreiești. În Ierusalim trăiau în acel moment opt mii de evrei, într-o populație de cincisprezece mii de lo- cuitori. De această comunitate s-a interesat baro- nul englez Moses Montefiore, care a construit un sat lîngă zidul Ierusalimului spre a-i ajuta pe evre- ii din Palestina. În spațiul german Moses Hess a publicat cartea Rom und Jerusalem (1862), în care a chemat la stabilirea unei comunități evreiești în Palestina și a privit mișcarea evreilor din Europa ca eliberare națională. În 1863 la președintele american s-a prezentat preotul canadian Monk, care trăia la Ierusalim, pentru a-i mărturisi că se simte trimis de Dumnezeu să restabilească statul lui Israel. Cu acest prilej, Abraham Lincoln și-a ex- primat „speranța că evreii vor putea să-și restaure- ze căminul național (national home) în Palestina”. În 1860 la Paris se întemeiază Alianța Evreiască Universală, care construiește cîteva școli în apro- piere de Jaffa și Ierusalim. Ideea unui stat evreiesc a aparținut lui Leo Pinsker, care, în cartea Autoemancipation - ein Mahnruf an seine Stammesgenossen (1882), a vor- bit de „renașterea politică, națională și spirituală a poporului evreu din Palestina” și de „casa lui Jacob”. Cu aceasta începe celebra Alya (Urcarea) spre Ierusalim, mai ales a evreilor din Rusia, Polonia și România. Baronul german Maurice de Hirsch cumpără teren în Palestina pentru a-i in- stala pe evreii întorși în Țara Sfîntă și construiește primele ferme. Poeta americană Emma Lazarus obține gravarea pe Statuia Libertății de la intra- rea în portul New York a chemării la a face din Palestina „țara celor fără de patrie”. Murindu-i unicul fiu, von Hirsch își dedică averea emigra- ției evreilor ruși (care erau peste trei milioane pe atunci) spre Argentina și organizează, în 1890, Jewish Colonisation Association. Ziaristul vienez Nathan Birnbaum lan- sează termenul de „sionism” (în publicația „Selbstemancipation”, 1891), pentru a desemna mișcarea de eliberare națională a evreilor și de for- mare a unui stat național pe pămînturile din jurul muntelui Sion, la Ierusalim. În timp, au fost, dis- cuții asupra apartenenței la poporul evreu - ceea ce s-a lămurit prin apel la Hala’ha (lege). Au fost discuții asupra statutului juridic al comunității ce urma să fie formate („colonie autonomă” sau „că- min” sau „stat național”?), asupra religiei (s-a con- stituit, alături de „sionismul iudaic”, și un „sionism creștin”) și asupra teritoriului (context în care s-a vorbit și de „sionism fără Sion”). Istoria a înaintat, însă, cu toate argumentele istorice, juridice, cultu- rale și politice spre statul național al evreilor. Scriitorul rus Asher Ginsberg a propus, la sfîr- șitul secolului al XIX-lea, un acord între evrei și arabii din Palestina și stimularea emigrației de in- telectuali. Cînd în Rusia au explodat pogromurile, președintelui Harrison, înalte oficialități america- ne, creștini și iudei, i-au cerut „a se lua în discuție reclamarea Palestinei de către evrei, vechea lor pa- trie”, din care au fost forțați să plece și la care sînt din capul locului îndreptățiți. Inițiativa a trecut, însă, la începutul anilor nouăzeci, în mîna unui zi- arist vienez, Theodor Herzl, care avea să dea formă doctrinară sionismului. Sionismul s-a articulat ca mișcare organizată, cu doctrină proprie, într-o situație de explozie a antisemitismului în Europa. Așa cum arată ana- lize recente, a fost vorba de un proces cu două la- turi. Pe de o parte, în țările europene a avut loc, pe fondul revoluției industriale, o urbanizare rapidă care a adus mulți evrei la oraș și i-a făcut vizibili. Imediat s-a stîrnit un antisemitism virulent, cu Viena drept campioană, încît trebuia căutată o altă soluție decît simpla emancipare. Pe de altă parte, în Rusia, Polonia, România evreii erau săraci, iar evreii occidentalizați i-au privit cu superioritate, ceea ce a alimentat un alt fel de antisemitism. Și această situație cerea o soluție. Theodor Herzl și-a asumat să dea soluție la am- bele laturi ale problemei și a scris: „Vreau să dau evreilor din toate națiunile un colț de lume în care ei pot trăi în pace, nu tracasați, ofensați și disprețu- iți” (Briefe und Tagebucher, vol. 3, p. 55). Sionismul el îl concepe ca mișcare a „reprezentanților popo- rului evreu risipit” pentru „stat al evreilor” (Briefe und Tagebucher, vol.3, p.23). Theodor Herzl spu- nea că „printre noi... săracul este cel mai de plîns” (p. 58) și că sionismul trebuie să se îndrepte mai întîi spre cei săraci. II. Importanța operei fondatoare a lui Theodor Herzl În 1895, deci acum o sută și douăzeci de ani, Theodor Herzl, o personalitate din prima genera- ție de evrei emancipați - traumatizat de strigătul „Moarte evreilor!” pe care îl auzise la Paris în tim- pul afacerii Dreyfuss - începe să redacteze cartea sa Statul evreilor (în ebraică Medinat Hayehoudin, cităm aici din Theodor Herzl, L’Etat des juifs, La Decouverte, Paris, 2003). Scopul pe care și-l pro- pune este „crearea unui stat pentru evrei” (p. 15) prin utilizarea unei „forțe motrice” prezentă în re- alitate, care este „suferința (detresse) evreilor” (p. 16). Nu este vorba de o „utopie”, ci de o certitu- dine istorică. Pe de o parte, „statul evreilor este o necesitate pentru lume și, de aceea, va fi stabilit” (p. 18). Pe de altă parte, „evreii care vor statul lor îl vor avea și în vor merita” (p. 19). În mod evi- dent, Theodor Herzl era încrezător în învățămin- tele istoriei moderne a Europei și în capacitățile poporului evreu. El adăuga observația că „luarea în posesie și crearea țării noastre vor putea să se facă în condiții necunoscute pînă astăzi, cu șanse de reușită excepționale” (p. 91). Theodor Herzl era însă convins în egală mă- sură de persistența antisemitismului. Observația sa profundă era aceea că așteptata emancipare a evreilor nu i-a făcut mai puțin ținta atacurilor. Și cînd se proclamă egalitatea în drepturi în societate evreii sînt exclusi din armată, servicii publice, mai nou din comerț („nu cumpărați de la evrei!” se spune, fie și în șoaptă). „Opresiunea este generală” (p. 34), căci „popoarele printre care evreii trăiesc sînt antisemite”, pe față sau pe ascuns (p. 34-35). Toleranța este urmată de regulă de persecuții. În fapt, asimilarea sporește antisemitismul și perico- lele (p. 22-25). Evreii se pot contopi cu popoarele respective, dar ostilitatea reapare după nici două generații (p. 39). „Lupta socială va trebui, așadar, să se dea pe seama noastră, pentru că ne aflăm în posturile cele mai expuse, fie în capitalism fie în socialism”(p. 35). Iar din această situație nu se poate ieși. Autorul Statului evreilor avea o explicație soci- ologică profundă a antisemitismului timpului său. În trecut cauzele acestuia au fost religioase, dar acum chiar condițiile economice alimentează an- tisemitismul. Bunăoară, în ghetto-uri evreii erau concurenții burgheziei mijlocii, dar în condiții- le asimilării ei devin concurenții marii burghezii industriale și bancare (p. 38). Altădată, evreilor li se reproșa că și-au păstrat o religie diferită; acum li se reproșează că sînt concurenți prea puternici. Ofensiva la adresa lor crește pe măsură ce evreii dau semne că nu sînt atinși. Theodor Herzl nu ezita să dea expresie demni- tății umane a evreilor. „Noi nu sîntem diferiți de alți oameni - spunea el. Este sigur, însă, că nu ne iubim inamicii” (p. 39). Dacă se prezintă uniți, ca oricare alt popor, evreii se expun și mai mult atacurilor antisemiților. Mai este sigur, continua Theodor Herzl, că evreii nu se pot ascunde în nici un fel, căci rămîn un “popor recognoscibil” (p. 40). „Personalitatea noastră națională este istori- cește prea celebră, iar valoarea ei încă prea înaltă, în pofida tuturor umilințelor pe care le-am suferit, pentru ca disparițiea ei să fie desirabilă” (p. 39). Situația ne obligă să acționăm, conchidea Theodor Herzl. Problema este de a crea un stat, un „verita- bil stat model” (p. 40). În acest scop, este nevoie de o suprafață de pămînt (p. 41) și, după negocieri cu cei vizați (p. 91), de organizarea migrației în con- diții reglementate juridic cu statele respective (p. 30). Theodor Herzl a preconizat crearea unei Society ofJews, ca organizație, cu acordul guvernelor țări- lor respective, care să se ocupe de plecări și de ne- gocierea de teritoriul: Palestina sau Argentina (p. 41-43). El a propus crearea unei Jewish Company, ca organizație care preia organizarea activității economice a evreilor în teritoriul în care ajung (p. 42). Negocierea este soluția. Autorul Statului evreilor a oferit detalii mul- te privind organizarea celor două agenții și ac- tivitatea lor în cadrul legal și economic existent. Ieșirea evreilor din economia și statele existente și construcția unei noi economii, în cadrul statului propriu (cumpărarea de pămînturi, chestiunile imobiliare, construcțiile muncitorești, muncitorii necalificați, asistența, piața, organizarea industri- ei, mobilizarea de capital, pregătirea profesională etc.) ocupă restul reflecțiilor sale. Primii care ur- mează să ia calea Alya vor fi evreii cei mai săraci (p. 42). Theodor Herzl a reflectat asupra organizării in- stituționale a statului evreilor. El a început lămuri- rile cu legitimarea, care, în situația dată, trebuie să apeleze la „necesitatea rațională” (p. 86), singura accesbilă în condițiile diasporei. Relația dintre gu- vernanți și guvernați trebuie să fie aceea de nego- tiorum gestio, în care „ansamblul cetățenilor este dominus negotiorum, iar guvernul gestor” (p. 86). Apoi a continuat cu caracterul statului, care, în ca- litate de „gestor al evreilor, trebuie să fie, în orice accepțiune a cuvîntului, o persoană morală” (p. 88). El a înaintat enunțînd nevoia unei „constituții moderne, cea mai bună posibilă” (p. 91), în care „forma de stat și principiul guvernării trebuie să se echilibreze” (p. 92). Democrația fără autoritate legală nu i se pare soluție, căci „duce la palavrele parlamentare și la apariția speciei atît de detestabi- le a politicienilor de profesie” (p. 92). În optica sa, „politica trebuie să se facă „de sus în jos” (p. 92), încît soluția este „republica aristocratică” (p. 93). Theodor Herzl a încheiat exprimîndu-și încrede- rea de nezdruncinat în succesul „statului evreilor”. „Lumea - scria el - va fi eliberată prin libertatea noastră, îmbogățită prin bogăția noastră, înălțată prin grandoarea noastră” (p. 104). (Discurs la reuniunea internațională consacrată tineretului sionist, susținut în 21 octombrie 2015, la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca) ■ TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 27 efectul de seară Obytovna O2- Kolin (2) ■ Robert Diculescu Gambrinusul este prea dulce. Branikul este prea amar. Gusturile se întâlnesc pe limbi- le noastre și se iubesc, ard și ard neîncetat. De la gât în jos. Apoi în sus. Curățare. Branikul pare verde în sticla roșie. Gambrinusul este o por- tocală răsturnată în palme când dormim și nu mai visăm nimic. Vrem Gambrinus injectat sub piele! Coordonatorule! Liderule! Dorim fiolă-Gambrinus de purtat în buzunar în timpul schimbului de noapte și a celui de zi. Avem dreptul. Muncim mai cu spor așa. Ne elec- trocutăm. Săpăm. Găsim. Arhivăm amintiri. Le topim. În fine. Munciiiiimmm. Asta facem. Lăsați fiola să se deșerte rapid! Orkării ideali sunt sedați precum liderii ce bagă jointul în pauze. Chiar aco- lo în baia de la vestiar. Sunt mai flămânzi ca orice operator de 75 de koroane pe oră. Trag ca șerpii în singurul vestiar care nu are camere de supra- veghere. Chiar acolo! Și rezistă douăsprezece ore. Ne rezistă. Ai naibii lideri care conduc zeci și sute de operatori. Zi după zi. Și noapte peste noapte împreunate. Ca într-un viol select foxconn pozi- ții. După doza luată liderii ar putea conduce și mii de operatori în același timp. Cu același sictir. Noi nu mai visăm. Ei nu mai visează. Nimeni nu mai visează. Ce să mai viseze? Proștilor! Gata! Nu se mai visează! Se vizează doar cartela folo- sită la intrarea în schimburi. Cartela capătă cu- lori diferite în funcție de zi. Zilele rămân aceleași. Aceleași mișcări, glasuri, voci în jur. Aceleași. De la început la sfârșit. Sfârșitul ne este mai aproape ca orice început. Branikul este puțin mai ieftin ca berile scum- pe. Budwaiserul este de dorit. Dar ajunge mai rar pe masa lor. Este drumul lung până la el și ko- roanele mult prea calculate. Nimeni nu se duce înspre acolo. Adică spre centrul orașului. Nimeni nu se mai întoarce de acolo la fel ca la plecare. Crâșmele, magazinele, aerul, capcanele, oamenii de aici îi transformă pe cei plecați din căminul Obytovnei spre centrul Kolinului. Uneori, cei ple- cați se întorc obosiți și după mai multe zile în că- min. De parcă ar fi plecat până la Praga. Nu până în centrul orașului ăstuia. Oamenii se transformă pe drum în alții bântuiți. Ești bântuit și vrei să pleci! Vrei să pleci! Și pleci. Sebastiăo de Paula (Brazilia) Lupta vieții I, xilogravură * Dimineața au magazinul de lângă căminul Obytovnei deschis. Cel mai apropiat magazin open mind. Deschide la cinci dimineață. Ei ajung cu autobuzul de cocoșați adormiți în jur de șap- te. Prea multe respirații în autobuz pentru prea puține scaune. Când vine soarele spre ferestrele căminului hop și ei pe scări până la trei. Aleargă spre soarele ce se va strecura sub cearceafurile lor să-i încălzească, perpelească, aburească. Greu. Greul devine un mare ușor în curând. Ajunge. Păzea dușmanilor! Ajungem cu ultimele picături de energie intacte păstrate pentru ultimele înghi- țituri. Ultimul hop cu gândul la licoare. Oh, hai că ajungem în cameră, ajungem în rai și nimeni nu ne mai aruncă afară. Îi aruncăm noi pe ei pe ban- dă să doarmă în locul nostru. Să muncească ei cu mâinile noastre. Oamenii-servăre stau pe bandă și în preteste să nu adoarmă. Curentați și electro- cutați. Uităm repede de ei. Și ei de noi. Urcatul până la trei pare ultima pedeapsă a picioarele după douăsprezece ore de stat în ele. Stai în picioare și ele stau cu tine. Stai în picioare de parcă nu mai sunt ale tale. Cât stai tu cu ele și ele continuă să-ți fie alături. Picioarele noastre o fericire! A spus el mai demult. Important este să nu le uiți și să le impulsionezi să te țină drept, să poți păși stânga, dreapta, înainte, înapoi, să auzi comenzile și să răspunzi. Picioarele fericite să te rețină treaz cu orice preț până în ultimul minut. Până atunci! Acum la cutie berea aflată în promoție. Promoția asta o țin pentru noi vara asta. Știu ei că le suntem aproape și ei nouă aproape. Acesta este micul dejun înainte de somn după schimbul de noapte. Un ochi se închide. Lui Sevastos i se închide dreptul primul. Uneori. Apoi stângul. Întâi stângul. Alteori drep- tul. Depinde de ce povestește. Probabil cel drept. Ce somn cade din tavan! Ce somn vine dinspre servărele HP! Și tot vine! Parcă îl auzi cum vine să ne doboare. Să ne injecteze odată! * Aerul cald al dimineții Se strecoară pe fereas- tra camerei ca un hoț. Îl prinde. I se închid ochii. Antonio Canau ( Portugalia) Cap de cal!? șablon, chine colle Toate stadiile oboselii le-a încercat. Pe toate în pe- turi și sticle. Oboseala-Starocech este pentru zile negre. Puțini țechini pentru o bere slabă. Nimic comparabil cu berea la țap de la Harlei. Berea băută în Harlei lângă sediul Poliției din Kolin are un guust mai înțepător și muzica din to- nomat te poate asurzi, deturna și arunca cu forța în altă parte. În una din care te mai întorci mai greu spre realitatea căminului, fabricii sau a șefi- lor. Nimeni nu mai vrea să se întoarcă până când nu este nevoit să o facă. Cineva nevoiește mereu nevoiașii. La amiază era deja unul lovit întins pe masă. Din când în când se mai trezea și mai cerea un rând. Chelnerița îl trimtea acasă. El mai cerea încă un rând. Ultimul rând. Chelnerița urla la el să plece spre casă. Nicio comandă în plus pentru el. Nicio gură și nicio milă. În baie a dat peste altul cu pantalonii în vine, pe wc și îngânând cântecele tâmpite. Noroc că exista lângă chiuvetă un pișoar. * Ai venit să câștigi. Au venit să câștige ce au pierdut în alte părți ani de zile. Au venit pentru un câștig care dispare. Au venit să-l câștige și unii au făcut-o neinspirat de atâtea ori în același fel și în atâtea locuri necâștigătoare. L-au pierdut în timp ce credeau că îl câștigă sau că va fi al lor definitiv. Fata asta nu se dezbracă la co- mandă, ea rămâne mereu înfofolită în niște haine transparente. Ea este la mare distanță de fiecare doritor al ei, dar ție ți se pare că se apropie de tine. Și poate ți se va oferi în mod sigur. Ești convins că nu vei pierde fix din momentul în care începi să pierzi. Privești și vrei! Tot timpul. Tu vrei! Pune mâna și prinde! Câștigul închipuit este un maxim al iluziei. O iluzie gonflată care se sparge, țăndări în cap și începe să-ți placă repetarea acestui joc. Începi să îndrăgești jocul pierzător, pentru că speri în schimbarea semnului, a desfășurării lui și crezi că vei avea rezultatele finale de partea ta, în cele din urmă. Mereu speri că vei schimba chiar în timpul jocului regulile. Mai ales pe cele care îți sunt de- favorabile de la bun început. Dacă nu joci nu poți schimba regulile! ■ 21 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 muzica I Comoditatea muzicală în 2015 JRiCO~ n ani recenți, urmărind atent evoluția unui trio de fete din Germania (care promovează o muz- ică urbană supărată ce te obligă să reacționezi într-un fel sau altul), la un concert de club, am avut o fugă de idei în ceea ce privește diferențele de mentalități, diferență care formează un zid cultural invizibil între estul și vestul europei și care nu poate fi spart cu o simplă șpagă. Ajung la concluzia că Nelu Dumitrescu de la Iris avea dreptate când mi-a zis acum 15 ani că “o formație românească nici nu are rost să încerce să iasă afară”. Se pare că persecuția muzicii rock pe vremea comunismului a fost o strategie care ne-a afectat scena muzicală pe termen lung, cu sechele care par a fi permanente. Deși Cluj-Napoca este înfrățit cu orașul Koln din Germania (din punct de vedere al muzicii rock ur- bane), publicul clujean care merge la astfel de man- ifestări s-a apropiat mai mult de Leipzig decât de Koln în actualul deceniu. Sleazy Inc. Operated era a patra formație venită la Cluj din Leipzig, după The Tazmanian Devils, Don Vito și Monozid. De la Koln nu a venit nicio astfel de formație la Cluj. Eu cred că edilii ignoranți, care poartă ochelari de cal fabricați din bancnote euro, nici nu au habar că încă mai există o scenă efervescentă de rock la nivel de cluburi în Cluj. Totul funcționează într-un mod foarte comod la nivel politic: ceea ce nu vezi la televizor, nu există. Este păcat de scena clujeană de muzică rock, care nu cred că poate fi susținută printr-un singur festival (firav) organizat vara în centru (unde majoritatea invitaților vin din afara localității), acest festival fiind totodată pierdut (in- trodus intenționat) în avalanșa de evenimente de muzică electronică din cadrul Untold Fest. Formațiile de la București nu vor în primul rând să cânte (în țară). Ele vor să li se garanteze în primul rând un onorariu, după care se gândesc că vor să cânte în țară. Luând ca exemplu formația de la Leipzig Sleazy Inc. Operated, ea vrea în primul rând să cânte, să vadă locuri noi și să cunoască o lume la care nu ar avea acces dacă nu ar lucra în acest domeniu. Trioul de fete a venit pe bani de drum să cânte la Cluj și Satu Mare; la începutul se- rii nici nu se știa unde vor fi cazate. Interesul muz- icienilor din vest este ca muzica lor să ajungă la un public cât mai larg și divers (știu că Leipzig este sit- uat în zona fostului bloc comunist, dar se pare că la ei drumul spre normalitate a putut fi asfaltat în 25 de ani), și este interesul artistului în primul rând să ia taurul de coarne și să pornească în necunoscut pentru a-și atinge scopul... La trupele noastre nu s-a înțeles încă faptul că cine nu riscă, nu câștigă. Comoditatea oprește artistul de București să par- curgă o distanță mai mare de două-trei ore de casă. Avem destul de multe formații care repetă în di- verse săli, nu își dau nume (probabil din lipsă de imaginație) și nu ies niciodată pe o scenă de club. Și probabil acesta ar putea fi exemplul adevăratei scene “underground” la noi. Comoditatea oprește însă artistul din subsolul mucegăit clujean să iasă la lumina beciului îmbâcsit de fum. Aici comoditatea este accentuată de lipsa de curaj moștenită din fos- tul sistem. Mai nou, muzicienii clujeni care con- sideră că au făcut parte din scena “underground” înființează proiecte muzicale de preluări sau pleacă definitiv din țară și cântă în cluburi din Germania! Problema face parte din mentalitatea moștenită de pe vremea “regretatului” Nicolae Ceaușescu, când locul de muncă și locuința au fost elemente de siguranță garantate cetățeanului de către stat. În decurs de jumătate de secol s-a șters cu buretele conceptul cetățeanului de a risca să se dedice unui proiect pe termen lung - pentru a avea potențialul de câștig mai mare, pe măsura sacrificiilor făcute. Comoditatea este atitudinea preferată de majori- tate, iar prin comoditate nimeni nu se poate bucu- ra de o evoluție la nivel cultural. Comoditatea nu permite ca trupele de București să cânte mai des și să adune un public mai numeros la Timișoara și la Cluj. Comoditatea nu permite dezvoltarea unei pa- lete mai diverse de genuri aborate de către tineretul clujean care se apucă de cântat. Comoditatea nu permite ca grupurile muzicale de fete să apară și în underground-ul nostru. E mai ușor să te dezbraci în reviste deocheate (pen- tru bani) decât să petreci ore de studiu în fiecare zi (ceea ce implică o investiție de timp și energie) la un instrument muzical (ceea ce implică și o in- vestiție financiară). Există o mentalitate misogină înrădăcinată la noi de către Festivalul Mamaia din anii 1970, când fetele cu voce cântau solo și lăsau munca compozițiilor pe seama unor bărbați mai în vârstă, care poate le deveneau ulterior parteneri de viață. Șansele sunt evident mai scăzute pentru un “working girl” de a fi văzută și dorită de un om de afaceri de succes. Comoditatea face artistul (devenit animator) să nu se streseze cu lecții de canto și cu memorarea unor versuri (care oricum nu sunt așternute pe hârtie într-un mod logic, uneori chiar fără rimă). E bine că există producători care storc procente bune din buzunarul acestor figuranți pentru muzica compusă. Producătorii la rândul lor sunt comozi că nu iau taurul de coarne să apară chiar ei pe scenă. Cei mai comozi sunt organizatorii de festivaluri și directorii de marketing care împart bugetele fir- melor multinaționale, pentru că intră în acest cerc vicios, evitând o sonorizare prea complicată, în detrimentul formațiilor care cântă live, pentru ca diferența de preț să le intre în buzunar. Probabil această formă de comoditate explică și faptul pentru care nu văd evenimente și turnee sponsorizate de firme de bere și țigări în cluburi mai mici, deși, dacă stai să aduni publicul adunat seară de seară, se poate să ai surpriza să fie mult mai numeros decât acela adunat pentru câteva ore într-o singură zi pe platoul unei piețe din centrul orașului. La un moment dat s-a înființat proiectul Blaxy Girls pentru că lui Costi Ioniță i-a picat fisa că nu există o trupă activă de fete la noi. Ele au avut album, câteva clipuri, dar nu știu unde au cântat, că la Cluj nu le-am văzut niciodată. Normal ar fi să se înființeze un grup de fete din pasiunea lor pentru muzică, nu din pasiune pentru bani. Acest grup de fete purta chitări în brațe, se îmbrăca în stil emo și cânta un pop-R&B-dance. Totul este o bătaie de joc pornită de la comoditate: comodi- tatea de a scoate banii din buzunar de la un public needucat muzical care rămâne cu impresii greșite despre moda corelată cu genul muzical ascultat și învață că “rock” înseamnă pop-R&B-dance. M-am legat de Blaxy Girls pentru că este singurul proiect apropiat de rock, 100% feminin, de la noi la care m-am putut gândi. La nivel de industrie comercială, casele de dis- curi din București sunt prea comode să investească bani în proiecte rock pe termen lung, care poate nu rămân împreună atâta timp cât trebuie ca efortul să dea roade pentru toată lumea. Formațiile rock sunt prea comode să facă compromisurile necesare in- dustriei actuale ca să iasă din underground-ul nos- tru. Artiștii rock sunt prea comozi să se gândească la ce trebuie să facă pe moment ca să reușească pe termen lung. Casele de discuri de la București care învârt presa și relațiile cu mass media sunt prea co- mode să se gândească la o strategie de diversificat oferta de genuri muzicale. Se plâng că nu se înreg- istrează vânzări și se ocupă și de afaceri colaterale de import și distribuție, înloc să se gândească pe termen lung ca investiția pe moment să dea roade peste câțiva ani. Promovând și muzica punk, hardcore, metal, drum’n’bass, se promovează și scenele muzicale respective; se vor descoperi tinere talente care vin cu idei noi muzicale și poate semnalând toate aces- te formații și ajutându-le cu înregistrarea muzicii originale, se va stimula dezvoltarea scenelor locale și va exista un public pentru toate aceste genuri pe plan național. Deocamdată casele de discuri sunt afaceri per- sonale ale unor indivizi care din comoditate știu să promoveze strict muzica sezonieră, iar dacă se poate, tot din comoditate, lucrează tot cu aceiași 2-3 producători care au dovedit în ultimii 10 ani că știu să compună o muzică facilă, care atinge suflet- ul omului de rând pe moment. Trupele românești din underground împru- mută ritmuri din anii ‘80, fie că e vorba de heavy metal sau glam rock în secuime sau new wave indie rock la București. Este jalnic să constați că de fapt la noi chiar lipsesc cel puțin 20 de ani de conduită și struc- tură muzicală. De la East European Rock și muz- ica ușoară promovată la Mamaia (influențată de Italo-Pop) am trecut brusc la ritmuri Eurodance și manele acum 15 ani. Comoditatea a împins artistul nepregătit pe scenă. Comoditatea a ținut formațiile rock lansate înainte de 1990 pe același făgaș. Comoditatea a făcut ca alți artiști talentați cu potențialul de a compune ceva original să plece definitiv în străinătate sau să renunțe cu totul la muzică. Comoditatea face că anumite formații nu mai repetă după ce consideră că au atins nivelul la care doreau să ajungă. în conformitate cu expre- sia “lasă că merge și așa”! Nu cred că mulți își dau seama, dar publicul stă de fapt la baza mișcării; publicul este cel care poate influența atmosfera din sală și de pe scenă. Există însă foarte puțini artiști (în adevăratul sens al cuvântului) care se “rup în figuri”, indiferent de numărul perechilor de ochi care-i privesc din um- bra reflectoarelor. Publicul este comod prin faptul că nu iese la concert decât dacă cunoaște formația. Publicul este comod prin faptul că nu se riscă să vadă ceva necunoscut sau nou. Din cauza publicu- lui prea comod să cumpere înregistrările originale ale artiștilor (în format fizic sau online) sau bilete la concert, muzicienii au devenit comozi, nu și-au mai dat interesul să creeze momente deosebite de spectacol pe scenă (în principiu, pentru că asta ar fi însemnat o investiție de energie, timp și bani din partea lor), și s-au reorientat pe proiecte ded- icate preluărilor de șlagăre internaționale, cântatul la nunți și botezuri, șamd. În 2015, creativitatea lipsește la muzicienii care sunt împinși în față, iar muzica originală pare să fie o fiță de domeniul tre- cutului. ■ TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 Fertilă întâlnire muzicală româno-norvegiană ^^virgil Mihaiu Duo Interplay (Norvegia): Trond Schau/pian & Maiken Mathisen Schau/flaut Printre atracțiile din programul celei de-a 49-a ediții a Festivalului Toamna Muzicală Clujeană s-a înscris și un concert cuprin- zând lucrări instrumentale și electroacustice de compozitori norvegieni contemporani. Purtând inspiratul titlu Musica Borealis, proiectul a fost finanțat printr-un grant EEA, oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României. Or- ganizarea concretă a revenit prestigioaselor in- stituții clujene Academia de Muzică G. Dima și Filarmonica Transilvania. Ideea centrală a galei a fost să familiarizeze publicul nostru cu specificul muzicii erudite create actualmente în Norvegia. Ceea ce s-a reușit, cu concursul unor muzicieni - din acea țară și din Cluj - sensibili și empatici la ipostazele recente ale artei sunetelor. Aceștia activează, în principal, sub două sigle: Duo In- terplay, format din norvegienii Maiken Mathisen Schau la flaut și Trond Schau la pian și Ansam- blul AdHOC, condus de dirijorul Matei Pop, în următoarea componență: Dorina Mangra/vioară, Eva Butean/pian, Aurelian Băcan/clarinet, clari- net-bas, Melinda Beres/vioară, Csongor Denes/ vioară, Ovidiu Costea/violă, Ovidiu Marc/violon- cel, Emil Simion/percuție, Dorin Pop/percuție și Ciprian Pop/mediu electronic. Compoziția lui Ketil Hvoslef Inventiones pen- tru vioară și pian a beneficiat de interpretarea pli- nă de nerv a violonistei Dorina Mangra, seconda- tă de pianista Eva Butean. Compatibilitatea dintre cele două instrumentiste servea din plin princi- piul complementarității ce stă la baza lucrării. Invențiunile lui Hvoslef se dezvoltă imprevizibil, în împletiri de linii melodice suple și astringente. Piesa își menține organicitatea, deși - pe de altă parte - propune auzului provocatoare deschideri înspre inedit. Timbrul acustic e valorizat plenar, atent reliefat și printr-o anume ritmicitate subli- minală, atașantă pentru ascultător. Nu e de mirare că ingeniosului „Tonsaetzer”, născut la Bergen, i-a fost acordat de patru ori premiul Lucrarea anului din partea Societății Compozitorilor Norvegieni. Microludes pentru flaut și percuție - compozi- tor Olav Berg (format inițial ca trompetist) - con- stă din deambulări flautistice pe câteva structuri ritmice, „decupate” pe diverse instrumente de percuție (mai învăluitoare, aș zice, în cazul vibra- fonului). Feblețea autorului pentru instrumente- le de suflat oferă interpretei Maiken Mathiesen Schau sugestii pentru revelarea dilematicei expre- sivități a flautului, în interacțiune cu percuționis- tul Dorin Pop. Compozitorul Lasse Thoresen a fost prezent cu două lucrări. Stages of the Inner Dialogue ne-a dat ocazia de a aprecia arta pianistică a lui Trond Schau. Cu suverană siguranță, dar și cu o necesa- ră doză de suplețe, acest instrumentist - care l-a avut ca maestru pe monumentalul Lazar Berman - efectuează o adevărată operă de hermeneutică muzicală printre meandrele pianistice. Efectele sunt quasi-impresioniste, deși articularea frazelor e mai curând neoclasică. Inevitabil, dialogurile in- terioare sugerate prin interogațiile și răspunsurile configurate de cele două mâini trimit la raportu- rile inextricabile dintre afectivitatea septentriona- lă și tenebroasa natură ce i-a fost predestinată. În duetul pentru flaut și pian Sea of Names, Thoresen transfigurează durerea cauzată de moartea mamei printr-o muzică a redempțiunii, cu accente dra- matice, de un pathos conținut. Flautul oscilează între sunetul natural și cel impregnat de adao- suri neconvenționale - respirație, voce, fluierat... Sonurile au profunzimi și ecouri coagulate într-o curgere epică, marcată de caracterul ineluctabil a Marii Treceri. Pot fi decelate aci și anumite reflexe ale preocupărilor compozitorului pentru implica- țiile filosofice ale religiei Baha’i. Pe bună dreptate, doctul prezentator al concertului - compozitorul și profesorul Adrian Pop - menționa colaborarea Corului Filarmonicii Transilvania la premiera mondială a oratoriului Teraces of Light, compus de același Lasse Thoresen, cu ocazia inaugurării în anul 2000 a Teraselor Templului Baha’i de pe Muntele Carmel, la Haifa în Israel. Syntax de Bjorn Kruse a fost interpretată de excelentul clarinetist Aurelian Băcan, împreună cu agilii percuționiști Emil Simion și Dorin Pop - demni continuatori ai școlii de percuție impu- se la Cluj de către Grigore Pop. O muzică eveni- mențială, alertă, în care compozitorul norvegian știe să-și valorifice îndelungata experiență de ja- zzman saxofonist. Aș zice că o face oarecum în răspăr față de evanescențele romantice impuse ca „marcă scandinavă” de către compatriotul său Jan Garbarek. Kruse nu ezită să apeleze mai curând la resursele vitalității vikinge capabile să înfrunte intemperiile, decât să reia clișeele unei atitudini resemnat-contemplative. Arne Nordheim (1931-2010) este considerat a fi lampadoforul noii școli muzicale norvegiene. Colaborând cu experimentaliștii din Danemarca, Franța, Olanda și Polonia anilor 1960-70, el a contribuit decisiv la sincronizarea componisticii din țara sa cu modernismul european. Pe lângă recunoașterea meritelor sale pe plan național (i s-a atribuit chiar un spațiu de creație din par- tea Casei Regale), Nordheim a beneficiat de eco- urile admirative stârnite de amiciția sa cu rebelul exponențial al muzicii din acea epocă - Frank Zappa. În cadrul concertului Musica Borealis a fost prezentată lucrarea Solitaire pentru mediu electronic, concepută în 1968 cu suport logistic din partea Studioului Experimental al Radioului Polonez. Tematica alienării umane în peisajul nordic e adecvat oglindită prin procedeele mu- zicii concrete - blocuri sonore sumbre, rostogo- lindu-se asemenea unor stânci spre oceanul li- niștii înghețate. Dacă ar fi să judecăm după cum a evoluat conceptul de muzică electroacustică în anii din urmă, piesa lui Nordheim își reconfirmă aura inovativă etalată atunci când fusese creată. Ea își menține prospețimea tocmai prin contrast cu epigonismul și sterilitatea în care au eșuat co- hortele de manipulatori ai ustensilelor electronice tot mai performante (și parcă tot mai alienante...). Actualmente, nenumărate lucrări electroacustice de pe mapamond nu fac altceva decât să reitereze (bineînțeles cu un surplus incomensurabil de po- sibilități tehnice) paradigmele deja create de un Nordheim și contemporanii săi. În privința laturii vizuale, Solitaire demonstrează că, să-i zicem așa, abstracționismul cinetic al începuturilor a deve- nit între timp o cutumă, ca un fel de light-design pleonastic și redundant, pe care noii exploatatori ai tehnicilor electronice se simt parcă obligați să-l servească spectatorilor captivi în fața unui ecran. Compozitoarea Ase Hedstrom a fost prezentă în programul de față cu Sorti pentru cvartet de coarde (din anul 1989) - un abil montaj de texturi, câmpuri și fluxuri sonore, redat cu profesionalism de cordarii Ansamblului AdHOC. În fine, ambiți- oasa Glimpses of a Daylight de Jostein Stalheim a revelat capacitățile ansamblului AdHOC de a se plia exigențelor muzicii contemporane, indife- rent de zona de proveniență. Meritul revine atât tinerilor instrumentiști, trecuți prin înalta școală a Academiei de Muzică G. Dima din Cluj, cât și liderului Matei Pop, un muzician complex, cu- mulând atribute de dirijor, compozitor, pianist și ... vizionar. Consecvența implicării formației AdHOC în viața noastră muzicală ne dă speran- ța că prodigiosul proiect al lui Cornel Țăranu Ars Nova de Cluj - ansamblul purtător de stindard al avangardei muzicale române din 1968 până în prezent! - va avea parte de o fericită continuitate peste generații. ■ 30 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 teatru DaDa HOP! ■ Claudiu Groza Aproape 30 de tineri actori, din promoții diferite, din (aproape) toate școlile româ- nești de teatru, mai mici sau mai mari, cu experiență scenică ori fără, entuziaști și pofticioși de joacă, au participat la a 18-a ediție a Galei Tâ- nărului Actor HOP de la Costinești, în primele zile ale lui septembrie. Costineștiul cucerit de actori - dar gol de turiști, la final de sezon - a arătat ca în anii trecuți: colorat, pitoresc, năstrușnic, boem. Totuși, una din temele probei la alegere le-a cam dat de furcă participan- ților, mai inhibați parcă decât concurenții de la pre- cedentele (recente) ediții ale Galei. Dadaismul nu e încă o temă de studiu în afara facultăților de Litere, textele dadaiste nu au circulație publică, „decodarea” lor nu este lesne de făcut, încât destui concurenți au avut dificultăți în a-și asuma coerent și a reda con- vingător fragmentele alese. M-am gândit chiar în timpul Galei că ar fi fost poate util ca actorilor să li se facă o paralelă cu o zonă artistică pe care o studi- ază în școală, teatrul absurd, ce le-ar fi ușurat, cred, „lectura” dadaistă. Mult mai relaxat-inventivi au fost mai toți la probele obligatorii, bazate pe melodii care nu trebuiau cântate, ci „jucate”. Oricum, efortul pe care fiecare l-a făcut pregătin- du-și probele a fost la fel de mare și meritoriu ca în anii dinainte, ceea ce denotă net calibrul Galei HOP, calitatea tinerilor actori selectați și pasiunea lor am- bițioasă pentru teatru. Juriul Galei HOP 2015 a fost format din Maia Morgenstern, Luiza Zan, Iuliana Vîlsan, Radu Jude și Tudor Chirilă. Nici unul din cele patru spectacole de grup nu a obținut Premiul „Cornel Todea” - pentru cea mai bună trupă de actori. După opinia mea, acest premiu putea fi acordat pentru DADA Vacanța!, cu Amelia Toaxen, Raul Hotcaș, Corina Vișinescu și Radu Tudosie, care a primit Premiul Publicului. Cei patru interpreți au plecat de la Steaua fără nume pentru a compune un mic spectacol plin de culoare, care a mixat cele două teme ale concursului - dada și vacanța - ingenios și inspirat, având atât dinami- că scenică actoricească, cât și plastică vizuală. Pe un petec de „plajă”, ca la un picnic improvizat, eroii au povestit și au „pictat” într-un amestec savuros de re- plici poznașe și gesturi ludic-stridente (gaguri, clov- nerie). Poate n-a fost destul de... dadaist spectacolul lor, cât să convingă juriul. Dar n-au fost așa nici ce- lelalte propuneri, chiar pe texte dada, de la Dialog cu policandrul de Grigore Cugler, în care Cosmin Dominte și George Lepădatu au construit un dialog ceremonios-calofil, interesant, dar nu destul de... ar- tificial-neverosimil pentru a „prinde” spiritul dada, la Copacul de Anca Ștefan, regizat de Alexandra Popescu, cu Alexandru Lucian Aron și Grațiela Bădescu sau With a little help from my friends de Maria Manolescu, în regia Irinei Crăiță-Mândră, cu Dani Achim, Rareș Andrici, Cătălina Bălălău și Alexandru Voicu - ambele prea estompate, prea schematice, în ciuda bunei prestații actoricești. De altfel, Cosmin Dominte a luat Premiul pentru pre- stanță și rostire scenică acordat de Dorina Lazăr, iar Cătălina Bălălău - Premiul special al juriului. Marele Premiu al Galei HOP 2015 - Premiul „Ștefan Iordache”, ca și Premiul Vox Maris, au fost obținute (și meritate) de Dana Marineci, actrița care - după părerea mea - a știut cel mai bine să redea în recitalul ei spiritul dada, demonstrând o lectură avizată a textului pe care și l-a ales. Dana este o ac- triță cu o anume experiență de scenă, dar se vede că stăpânește foarte bine și resorturile hermeneu- tic-literare. Cu Sonata sunetelor primordiale de Kurt Schwitters - un text bazat pe eufonie, cu „cuvinte” într-o limbă inventată -, actrița a reușit să-și catali- zeze și arate excelent resursele artistice. Am văzut un recital delicat și frust (cu mimarea „sonoră” a unui act sexual, de pildă), plin de umor, foarte bine învă- țat și redat cu acuratețe și accente controlate și bine puse. O dicție perfectă, o mimică facială remarcabi- lă, o capacitate matură de a comunica stări din cele mai diverse au fost atuurile Danei Marineci. Pentru această fastă combinație de talent artistic, profesio- nism actoricesc și ingeniozitate în lectura literară, îi spun încă o dată Bravo! La „individual” s-a distins Maria Teodora Filip (Premiul pentru cea mai bună actriță), cu Un dada clown, care i-a permis să-și etaleze versatilitatea și energia scenică, ca și capacitatea de a schimba regis- trele de joc - aspect vizibil și în proba impusă, savu- ros monolog de pițipoancă, într-un mixaj muzical cu melodii gen Carolina, Tu, Alin, Alin, Alin sau Scrisoare către Făt-Frumos. Premiul pentru cel mai bun actor i-a revenit lui Nicholas Cațianis, care a fost selectat și în programul 10 pentru film de la TIFF. În proba la alegere (mo- nolog după Ionesco și Cristopher Durang) Cațianis s-a ipostaziat parodic și fin în rolul unui vânzător ambulant oarecum retardat, cu discurs precipitat și obsesii yoghin-motivaționale, iar parodia - mai șarjată, de-acum - a fost evidentă și în proba obliga- torie, în care actorul a jucat un transexual cu gesturi afectate și maniere ostentativ-artificiale (modelul real era recognoscibil). Nu doar premianții merită însă menționați, ci și colegii lor, măcar în treacăt, ori măcar pentru pro- bele obligatorii (dacă cele la alegere au fost uneori neconvingătoare, punând dada în cheie realistă, de-un parexemplu). Prospețime și ingenuitate a arătat Nicoleta Marica într-un monolog ca de păpușă, cu fustă și funde din hârtie, dar și umor, în „oda” adusă pră- jiturii din proba impusă („te vreau”). Sonia Divile a articulat bine stările „mute” ale personajului său, un actor la un casting, nițel impertinent. Alexandru Voicu a fost savuros în rolul băiatului cu șezlongu- rile de pe plajă, amestec de tupeu comercial și clov- nerie. Emilia Badea și-a construit un monolog dur, aproape naturalist în proba obligatorie, trecând în registru depresiv-amuzant în proba impusă. Ana- Maria Pop a mizat pe un bine condus orizont pa- rodic în ambele probe. Temperamental-glacială a fost Alina Petrică în partitura ei de „Catwoman”, apoi pasională în proba impusă, ca un fel de „dom- nișoară Nastasia” - ambele momente relevante pen- tru resursele ei și cu o bună energie fizică. Răzvan Krem Alexe a fost inventiv mai ales în a doua probă, parodiind un djinn transexual după Genie in a bottle a Cristinei Aguilera. Tot pentru a doua probă - mo- nologul unui cocalar dezamăgit în dragoste (pe Cry me a river a lui Justin Timberlake!), spus cu o natu- ralețe cuceritoare - Aron Alexandru Lucian a fost ovaționat de public. Și cam tot în zona asta plebee, cu un personaj bine conturat, s-a plasat și George Lepădatu, și el, ca și Cosmin Dominte (acesta foarte activ, cu trei prezențe în gală) - doi actori formați, cu personalitate. Detaliat, atent și-a conturat perso- najul - un șofer cu „aspirații teatrale” - Alexandru Constantin Apostol. Cristina Juncu a exploatat re- Dana Marineci foto: Andrei Gindac sorturile anecdotice ale monologului unei logodnice sufocante, dar potențialul ei s-a demonstrat în proba a doua, după Ghiță al Cleopatrei Stratan, un amestec de savoare și inocență. În schimb, rizibil-cinic a fost Rareș Andrici în alegerea sa - un preot care recită hotărât versurile din Pe la spate (600 SEL), cumva în pandant cu Cătălina Bălălău - mai soft în postura de evanghelistă onctuoasă (Maneaua sfântă - Vasile Oprea). Așa cum spuneam, tema a intimidat mulți parti- cipanți, de aceea în destule cazuri proba obligatorie a fost mai semnificativă pentru ambitusul protago- niștilor. Am lăsat deoparte câteva nume, dar nu pentru că tinerii actori nu ar fi fost cu toții talentați și har- nici, ci pentru că unora nu le-am dibuit încă per- sonalitatea artistică. Aștept să-i văd în spectacole, în roluri mai relevante pentru abilitățile lor, ca și pe interpreții momentelor de grup - și ei cumva privați de focusul reflectoarelor. Repet un lucru pe care Gala HOP 2015 mi l-a confirmat, după experiența din juriul de preselecție de anul trecut. Cred că Gala HOP este cel mai ge- neros proiect al UNITER, iar directoratul lui Radu Afrim o opțiune excelentă a lui Ion Caramitru. Gala HOP a devenit de câțiva ani un target pentru mai toți tinerii actori români. Or, asta înseamnă deter- minare, ambiție, atenție, curiozitate, maturizare. Adică, cu sau fără premii, selectați sau nu, niște ti- neri actori mai buni... Cât despre atmosfera de la Costinești, în ciuda vremii nu prea prietenoase, pot să spun că a fost... electrică. Plină de veselie, energie, inventivitate, de o tinerețe contagioasă, de un spirit în mai mare măsu- ră colegial decât concurențial. Rândurile de mai sus nu trebuie citite ca judecăți de valoare ritoase, ci mai degrabă ca niște observații amicale, ca o „dare de seamă” a Galei HOP din acest an. Pentru că dincolo de ezitări și emoții, dincolo de premii - care întotdeauna sunt mai puține decât cei ce le-ar merita -, am văzut la Costinești o nouă ge- nerație de actori energici și talentați - cu toții -, care vor fi (cel puțin ar trebui să devină) viitoarele „cele- brități” ale teatrului românesc. Unii sunt deja destul de cunoscuți și experimentați. Iar Gala HOP, prin spiritul ei fermecător, nu face decât să le amintească tinerilor noștri colegi pasiunea lor pentru joc. Sau, de ce nu?, pentru joacă. ■ TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 31 Festivalul Internațional de Film Comedy Cluj-Napoca — ediția a 7-a, Cluj-Napoca, 16-25 octombrie 2015 — Cetățeanul Adrian Țion Cotat, imediat după vizionare, drept serios candidat la unul din premiile festivalului, Cetățeanul / Obywatel (Polonia, 2014) a obținut nu unul, ci două premii importante la Comedy Cluj 2015: Cel mai bun film, Cel mai bun scenariu. Filmul lui Jerzy Stuhr a convins nu numai juriul (pus deseori în dificultate), ci și publicul (atras de stilul percutant și bine în- chegat al narațiunii). Se vede că ucenicia regi- zorului polonez prin preajma maeștrilor (Wajda, Zanussi, Kieslowski) și-a lăsat amprenta, reușind să asimileze experimentele școlii autohtone de film, nuanțând și respectând normele acesteia, de unde o anume sobrietate a tratării subiectu- lui în manieră realist-obiectivă, cu amprentare pe expresivitatea imaginii și alternanța cadrelor între simbol și metaforă. Din toate acestea avem Jerzy Stuhl câte ceva și în Cetățeanul lui Jerzy Stuhr. Fluxul narativ îmbină spaimele inconștientului cu agre- sivitatea realului trăit de un erou ghinionst (s-ar spune), aflat în comă indusă. Căderea în transă halucinogenă a personajului motivează struc- tura onirică a povestirii, dar avem o abordare onirică bine temperată, neostentativă, cursivă. Jerzy Stuhr apare aici în triplă ipostază: re- gizor, scenarist și interpret al rolului principal, Jan Bratek. Mai mult decât atât, pentru scenele din tinerețe ale personajului este folosit Maciej Stuhr, fiul regizorului. Cu alte cuvinte, un film de autor în toată puterea cuvântului. Personajul poveștii este Jan Bratek, aflat pe patul de spital în urma unui accident stupid. El este un tip du- plicitar, dar candid în felul lui și accidentul nu face decât să-l propulseze în lumina adevărului. Cu fața ascunsă sub bandajul ca o mască, el face o călătorie în jurul craniului său retrăind momen- te-cheie din viață, primind vizitele apropiaților cu un fel de rezervă. Desigur, excepție face mama lui Jan, ombilicală legătură freudiană, ce pune în evidență tandrețea personajului. Bandajul e și un strat protector interpus între forul său interior și lumea din afară, crustă nevizibilă, ne dăm seama, dar pe care a purtat-o, precaut, toată viața. O șiretenie constantă se insinuează aici. Rememomările lui Bratek trec în revistă evenimentele politice și sociale ale Poloniei din anii ’50 până azi, felul în care eroul s-a strecurat printre ele și a rezistat cu stoicism provocărilor sorții, ba a și profitat cât a putut de ele. Drumul zigzagat al eroului trece și prin Solidarnost, cu urmări imprevizibile pe moment, fructificabile mai târziu, după detenție. Planurile se intersectează subtil imprimând scenelor un ritm alert ce ipostaziază efortu- rile susținute ale ghinionistului erou, aruncat de destin în diferite slujbe spre a supraviețui. Bratek este azvârlit din senin în situații-limită, se arată dispus să accepte compromisuri, jucând sarabanda adaptării la condițiile timpului cu o anume reținere. Jerzy Stuhr propune profilul cetățeanului suficient de abil pentru a se ară- ta implicat și suficient de laș pentru a parveni. Așadar o caricatură a politicianului de top din Estul european, mizând pe hazard ca pe o car- te câștigătoare, speculând neîncetat și căruia tot fatalitatea îi va veni de hac prin excluderea din orice competiție. După expunerea rechizitoriu- lui în imagini halucinante, fatalitatea dispune în chip justițiar. În film se poate, în realitate e mai greu. Comice sunt secvențele cu soția volunta- ră, angajată în serviciile de securitate comuniste, care amenință cu evacuarea din spațiu (pe el și pe mama lui) și fatalitatea răstălmăcită ca opor- tunitate de evoluție. Desigur, o privire ironică, în răspăr, aruncată spre cetățeanul de rând care, din pricina învolburatelor vremi, zice-se, nu poate accede la statutul unui virtual Cetățean Kane. ■ 32 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 Despre bătrânețe și nu numai... ■ Ioan Meghea Nu e ușor să scrii despre bătrânețe și să faci treaba asta când mai ești și școlar... Am așteptat cu nerăbdare zilele astea. Sigur, ele au mai fost și altă dată, dar cu trece- rea anilor au devenit tot mai bine „asezonate” cu producții de calitate. Așadar, între 16 și 25 octombrie 2015 a avut loc cea de a 7-a ediție a Festivalului Internațional de Film Comedy Cluj, care a reunit opt lungmetraje în competiție și aproape 200 de filme per total. Bogat repertoriu, nu-i așa? Gala de deschidere a avut loc la cinematogra- ful “Florin Piersic” și a oferit o comedie roman- tică, Ashby. O proiecție specială, un film amer- ican făcut anul acesta și un regizor nou pentru mine, Tony McNamara. Dar ceea ce m-a frapat a fost interpretul principal. Un actor despre care am scris nu demult în revista “Tribuna”, un om care-și purta pe față și-n suflet cicatricile tre- cutului: Mickey Rourke. Cândva, credeam că de- spre el voi povesti doar “la trecut”. Ei bine, iată-l din nou între noi. Un nou rol, o față cu ridurile la vedere. Ce pot să spun despre film? O poveste “cu- rată”, cu un story destul de romantic și cu doi interpreți atât de diferiți! De la început îl cu- noaștem pe Ashby, un bărbat în vârstă care, în urma unui banal incident de mașină, aflăm că e foarte bolnav, o boală incurabilă și un verdict teribil: doar câteva săptămâni de trăit. Mickey Rourke, astăzi, e un om în vârstă, cu o tristețe perpetuă pe chip - Dumnezeule, cum poate fi un bărbat căruia i-a murit soția și unica fată, iar el mai are doar o fărâmă de timp de trăit! (acesta e filmul)-, o față ridată și încadrată de o umbră de barbă și părul mare, în neorânduială. Apoi, aflăm câte ceva despre celălat perso- naj. E un elev de 15 sau 16 ani care, împreună cu mama sa, a sosit în micul oraș de provincie. Întâmplător, are un vecin. Pe Ashby. La școală, profesorul de engleză le cere copiilor să scrie un eseu despre cineva în vârstă. Printre altele, ne dăm seama că elevul cel nou, Ed Wally, este inteligent, vorbește doar ce tre- buie, are un “vino-încoace” teribil și poate mulți tineri și l-ar dori ca prieten. Sau poate nu. Tânărul Ed îl va aborda pe vecinul în vârstă și vor povesti câteva zile acasă la acesta. Despre arta de a reuși în viață, despre cum e să fi “băr- bat”, cum să abordezi tot soiul de probleme, cum să iubești, cum_ Dar, neprevăzutul apare și el. Întâmplător, cu totul întâmplător, Ed găsește în casa singurati- cului bărbat tot felul de lucruri ciudate: câteva pașapoarte diferite, cu aceeași fotografie, a lui Ashby, arme și încărcătura pentru ele, câteva gadgeturi sofisticate din domeniul spionajului, ba chiar două diplome primete de omul nostru de la CIA. Așa află Ed Wally că banalul vecin, Ashby, este un asasin CIA, retras - oarecum - la pensie. Are loc și o discuție pe tema asta între cei doi. Tânărul este oripilat de ceea ce află, dialogu- rile sunt spumoase, uneori au o tentă hazlie, de genul “Ashby, câți oameni ai ucis?”, și răspunsul vine: ,,Cred că 95. Nu, 96”, sau: “Au fost misi- uni sau primeai ținte?”, cât și solicitarea expresă a asasinului: “Jură că nu vei scrie în lucrarea ta că sunt asasin. Fii liniștit, nu te ucid. Sunt în rezervă de 12 ani”. Viața își urmează cursul. Ed va ajunge în echi- pa de baseball a școli și aici va învăța cum tre- buie să te porți ca să învingi. E foarte interesant discursul bătăios pe care-l servește antrenor- ul băieților înaintea unui meci, un text despre menirea lor pe teren, dar și în viață, le vorbește despre legendele vremurilor trecute din baseb- ballul american și despre ce au însemnat aceștia. Băiatul ajunge “piesa numărul unu” de pe teren, își dă seama că se poate să fi și primul. Totul e să vrei... Ashby Filmul are și o frumoasă poveste de dragoste între Ed și frumoasa Eloise, cu mici neînțele- geri, cu declarații teribil de convingătoare și, bineînțeles, cu happy -end. Se petrec și două crime. Ashby, deși bolnav, mai are de rezolvat câteva lucruri pe care i le dic- tează conștiința. Până la urmă, de ele află și Ed și asta duce la o mulțime de neînțelegeri între cei doi. Finalul filmului este “aranjat” de scenaristul și regizorul Tony McNamara în felul următor: într-o dimineață frumoasă de vară, o “echipă a morții” îl ridică pe eroul nostru și-l execută în- tr-o pădure. Scena finală ne arată înmormântar- ea lui Ashby. Ed rămâne cu câteva lucruri demne de reținut: lecțiile despre viață primate de la ci- udatul și singuraticul vecin, amintirea unor fru- moase zile alături de acesta și încrederea în ceea ce va face de acuma, alături de frumoasa Eloise. ■ Comedy și prețul gloriei Alexandru Jurcan Clujul acumulează festivaluri, adună per- sonalități, stabilește contacte unice. Fes- tivalul Comedy Cluj devine tot mai serios, organizat, angajat. Invită teatre, voluntari, regi- zori, producători. Nu se pune problema compa- rației cu festivalul TIFF, ci a existenței unei oaze cinefile autumnale. Am intrat la Reîntoarcerea, regizat de Bjorm Haraldsson, și m-a uimit faptul că o temă tele- novelistica a putut fi tratată regizoral cu o serio- zitate artistică de un rafinament aparte. Umorul, evitarea clișeelor, jocul precis al actorilor, într-o gradație de invidiat - iată coordonatele majo- re. Numai că filmul s-a întrerupt spre final. Ni s-au restituit banii și am fost frustrați de punctul culminant. Se mai întâmplă, nu? Filmul Yankeul de Sean Lackey m-a dezamă- git profund: umor facil, clișee nefiltrate, divertis- ment subțire. Apoi m-am îndreptat spre filmul unui regizor pe care l-am descoperit prin Oameni și zei. Nici de data aceasta Xavier Beauvois nu a coborât ștacheta. Filmul Prețul gloriei ( Ranțon de la gloire) aduce implicit un omagiu artei a șaptea, prin Chaplin. Eddy (Benoît Poelvoorde) si Osman (Roschdy Zem) decid să câștige bani prin profanarea mormântului lui Chaplin. Fură sicriul (suntem în anul 1977), după care încep șantajul, prin telefoane neprofesioniste, brutale, neinspi- rate. Xavier Beauvois a avut ideea filmului în momentul în care a revăzut Luminile rampei. Imediat a început documentarea serioasă. S-a consultat cu familia Chaplin, a studiat arhive, dar și corespondența soției cu răpitorii. Exact: în 1977 un polonez și un bulgar au purces la furtul sicriului. Regizorul a filmat la 12 metri de adevăratul mormânt. “Aveam uneori impresia că Chaplin mă observă” - declară el în interviuri. În film joacă și Eugene Chaplin (fiul lui Chaplin) în rolul intendentului circului. Cei doi nefericiți par personaje interpretate de Chaplin, astfel că pot părea simpatici. Nu uităm că viața bate filmul, că zilnic apar subiecte sen- zaționale, însă un regizor de talia lui Beauvois a învățat legile rigorii, gradația și verosimilita- tea poveștii. Cu actori impecabili, cu muzica lui Michel Legrande, filmul creează o amplitudine artistică sobră, durabilă. Mereu am știut să caut - la orice festival - fil- mul care să justifice prețul demersului. În cazul de față, prețul gloriei. ■ TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 33 in memoriam Alexandru Cristea - spre 88... Cei plecați ■ Vasile Radu Alexandru Cristea S-a stins, la Cluj, ”Soarele rece”, pictorul și graficianul Alexandru Cristea (1928-2015) personajul care a ars cu fervoare exemplară calmul și beatitudinea artei atât în nopțile epocii proletcultiste, cât și în zilele aurorale ale primăverilor brumate ce par să nu mai poată suprima acel blestem perpetuu care leagă și dezleagă, fără noimă, viața românului astăzi! Scriam în urmă cu o jumătate de an despre el ca despre unul dintre cei... rămași. Azi, îl vedem și nu e - vorba eminesciană! Îmi permit să citez din acel articol: "Printre cei rămași în ,inventarul’ anual al artiștilor tot mai des apar spațiile goale, nelocuite de opere. Muntele mic și tânăr nu mai devine muntele mare și bătrân, iar istoriile sale scurte se topesc încet, relativizate în aspicul vremii. Muntele Heniu, micul său ,Olimp’ cosmic (Opera sa), a rămas singurul obstacol care îl mai desparte pe artist de moarte - cea mai higienică operație a sufletului pornit spre purificare, pregătit în estetica creștinătății să îmbrace cămașa pură a eternității”. Viața sa a fost un parcurs obstacular, rânduit cu capcane, presărat cu bucurii aspre și plăceri fla- gelante, jugul acceptat voluntar al căruței sale de vise. Arborând o ”cochetărie” masculină plină de lirism - care dădea avânt unui suflet de copil - și-a orânduit opera ca o ”tauromahie” în termeni foarte îndepărtați, dar, pe de altă parte, foarte apropiați de scamatorul genului, Picasso. Admirând principiul masculin al forței, Taurul era Majestatea, Artistul, un bufon al Regelui, mimând Umilitatea! Puterea oarbă rătăcind, strunită de către artistul cu capă, agitând insolent, perdeaua glumelor în fața ochilor suveranului. În fața morții această luptă subtilă încetează să mai existe: pe Câmpul verde, strălucind primăvaratic, stau alături, dintr-o întâmplare sau printr-o prietenie consacrată îndelung, craniul hidos al taurului și pedunculii gingași ai florii care au învins brumele intempestive ale atâtor primăveri bes- metice. Așa că, Bătrâne Maestre, nu ne rămâne decât să credem pe cuvânt Poetul: “Că vinovat e tot făcutul / Și, sfânt, doar nunta, începutul“... Printre cei rămași în “inventarul” anual al artiștilor tot mai des apar spațiile goale, nelocuite de opere. Muntele mic și tînăr nu mai devine muntele mare și bătrîn, iar is- toriile sale se topesc încet relativizate în aspi- cul spuzit al vremii. Heniul, “muntele cosmic” al sătenilor bîrgăuani - cu care lui Alexandru Cristea îi place să se fălească - “se lichefiază”, scurgîndu-se inexorabil spre poale, lăsînd “zei- tățile păgîne” care-i populau sălașurile să înoate în plasma noroioasă și difuză a altui început de lume. Barnabo, omul munților (Dino Buzzati) cutezătorul montagnard, care “tînăr fiind, pă- duri cutreiera” - altfel de cum o făcuse odini- oară Eminescu - își împleticește pașii desenînd cu traseul lor “opturi” în firida atelierului său de 4x4, rămas singurul obstacol care îl mai des- Alexandru Cristea parte de moarte - cea mai higienică operație a sufletului pornit spre purificare, pregătit în estetica creștinătății să îmbrace cămașa pură a eternității. Barbaria “decodării” vîrstelor (viselor) ar- tiștilor din ultima sută de ani începe cu “33”, miracolul cristic al morții urmate de înviere a unui personaj hipnotic, visător, continuă cu “44”, leviathanul funest al contractului acestora cu statul comunist (Thomas Hobbes), apoi cu cifra “55”, a cărei plenitudine repetitivă nu dă “fifty-fifty” ci, prin adunare, subsumează între- gul “fabulos” al plenitudinii frenetice revărsate prin ideologie, continuă cu “66”, cifra rătăcirii “fiarei” care vinde “miracolul” societății fără bani (cu carduri, sau cu o simplă, dar apăsătoa- re “carte de debit” ) cu “77”, stegarul multiplicat victorios al capitalismului “plenar”, cu “88”, ci- fra derutantă, împleticită în cacofonia ei repe- titivă și confuză a intersectărilor de drumuri și, poate, sfîrșește cu “99”, o limită a demnității și onoarei umane gîrbovite care se încăpățînează să rămînă “în picioare”. S-a terminat cu odihna seniorială pretinsă a vîrstei! S-a terminat cu senectutea, cu mîndria “omnipotentă” a înțelepciunii de crepuscul! Prea mulți îngeri căzuți aidoma primului dintre ei, Lucifer, rătăcind printre noi! Damnațiunea este fără cusur în grozăvia sa: contabilizează nu demnitatea ci datoriile omului - față de sine, față de ceilalți, față de Dumnezeu! Asemeni înfricoșătoarelor “Registre de capitulații”: pro- prietăți, venituri, datorii, dijme și dări pe care națiunile dominante le-au impus supușilor lor. Printre ei și noi! În tinerețe, între congeneri, ne acordam ce- remonios și vesel un apelativ cu rangul de virtu- te: “bătrîne”! Era o formă inocentă de huzur, de prețuire, de exprimare a bucuriei apartenenței și înțelegerii întru respectul filiațiilor care ne unea. Și sînt din ce în ce mai îngrozit astăzi să constat că ceea ce omul poate acorda cu mîna, adică bunăstarea, liniștea, bucuria, onoarea, se poate transforma cu timpul într-o lovitură cu palma, ca formă de uzurpare și de îngheț defi- nitiv al respectului unei comunități care nu are conștiința propriei sale morți. Așa că, “bătrîne” artist Alexandru Cristea, aflat către 88 de ani, să repetăm, cît mai putem, fără să obosim, după poetul Ion Barbu: “Că vinovat e tot făcutul / Și sfînt, doar nunta, începutul“. P.S. Puțin a lipsit să-l vedem viu pe profe- sorul tău, onorabilul artist plastic care și-a în- ceput cariera ca lucrător la fabrica de avioane, pictorul Cs. Erdos Tibor. Firul subțire al vieții sale s-a rupt în 11 februarie, cu două săptămîni înainte de-a putea face primul pas, nesigur și tremurător, asemeni pruncilor, spre cel de-al doilea secol al vieții! Alocuțiune rostită în deschiderea expoziției re- trospective „Alexandru Cristea spre 88”, 12 martie 2015, Muzeul de Artă Cluj. ■ 34 TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 Urmare din pagina 36 Bienala Internațională de Gravură Contemporană/N-E Vernisajul bienalei la Galeria Cupola din Iași vism, reacțiune, critică. Gravura de astăzi tinde să-și câștige o nouă autoritate ca obiect al creației și fiecare autor în- țelege, cu o anumită gravitate, nevoia pătrunde- rii structurii interne a acestui domeniu, în afara inovațiilor de natură „eseistică” care se întemeiază pe o lectură din exterior a principiilor. Gravorii prezenți în Bienală preferă tehnicile „dificile” (acuaforte, acvatinta, mezzotinta, ac rece, gravura cu dăltița) dar și ale gravurii „înalte” (xilogravu- ră, linogravură). Un fapt remarcabil îl constituie și tehnicile mixte care dau un plus de creativitate și care nu licitează efectele imediate ale tehnicii. Nevoia unei autodefiniri în raport cu procede- ele, care să direcționeze efortul fiecărui autor atât prin exprimarea sineului cât și prin înțelegerea factorilor obiectivi ai expresiei, sunt dați de „spi- ritul tehnicii”. Se remarcă, pe de o parte, vitalita- tea proprie a expozanților care se reflectă în do- rința de a căuta drumuri nestrăbătute, ce-i drept, mai mult în lumea tematicii decât în lumea for- melor, dar și tendința de asimilare a unor modele consacrate. Invitați ai Bienalei sunt reputați artiști ai momentului: Mircea Dumitrescu („Semn”), Suzana Fântânariu-Baia („Eliptical Universe II”), Ovidiu Petca („The walk of the post-modern Egyptian Girls”), Nicos Terzis („Power”), Atena- Elena Simionescu („Puncte de vedere”), Dragoș Pătrașcu („Studiu despre singurătate”), Mihail Voicu („Enoh”), Cezarina Caloian („În patria noastră multe silvae sunt I”), Florin Pînzariu („A potential difference”) iar lucrările lor sunt exce- lent servite atât în planul tehnicii cât și a expresiei de sine a autorilor. Geometriile „organice” semnate de Patrick Aubert (Franța), Grig Bejenaru (România), Hugo v. Besard (Belgia), Graciela Buratti (Argentina), Antonio Canau (Portugalia), Giorgio Fiume (Italia), Valeriu Herța (Republica Moldova), Kim Hyun-Sin (Taiwan), Eva Toker Jawerbaum (Argentina), Ann-Kristin Kallstrom (Suedia), Yiannadakis Manolis (Grecia), par a fi, în par- te, transpuneri ale unei paleontologii imaginare în care configurații bizare exprimă rostogolirea ritmică a timpului. Cu lucrări de o surprinză- toare noutate în care se urmărește compunerea imaginii și în care decorativismul se împletește cu expresionismul abstract sunt prezenți gra- ficienii: Domenico Capobianco (Italia), Eun-Ii Choi (Japonia), Jan Cross (U.S.A.), Manfred Egfer (Austria), Tibor Egyed (Ungaria), Alexandru Jakabhazi (România), Iovancov Jelena (Muntenegru), Cecile Massard (Belgia), Olga Orel (Rusia) ș.a.m.d. Fluența intertextuală a gândirii creatoare se ve- rifică la autori precum: Silviu Blidaru (România), Giuliana Bellini (Italia), Eve Eesmaa (Estonia), Andrew Grabar (U.S.A), Anca Boeriu (România), Mehrdad Khataei (Iran), J.J.Munich (România), Chirchaiskul Kraisak (Tailanda), Adriana Lucaciu (România), Mirko Molnar (Serbia), M.Myroshnychenko (Ucraina), Elmar Peintner (Austria), Sakuri Sadao (Japonia), Veronica Siupka (Polonia) etc. Premiul întâi a revenit artistei poloneze Delekta Pawel pentru lucrarea „Obiecte XIV” (tehnică proprie), care dovedește în chip esențial atât valoarea de instrument în economia expresiei pe care o poate avea gravura, cât și puterea artis- tului de a transcende limitele ei pentru a exploata reactivitatea imediată. Cel de-al doilea premiu a fost acordat artistului bulgar Goran Trickovski Pawel Delekta (Polonia) Premiul I Obiecte XIV, tehnică proprie pentru lucrarea „Agoraphobia” (intaglio) a cărei construcție, cu o aluzivă destinație funebră, de- pășește prea facilul vizibil pentru a interoga vali- ditatea anxietății induse cultural. Cel de-al treilea artist premiat, pentru lucrarea „Dispariție în întu- neric” (linogravură), Mircea Popescu (România), obține prin exploatarea valențelor multiforme ale „semnului” o notă de mișcare învolburată și ten- sionată. La o primă vedere, Yoshikatsu Tamekane (xilo- gravură, nominalizat - Japonia) dovedește o con- cepție aproape estetizantă, de o eleganță candidă, lucrarea sa neurmărind a fi o descătușare energe- tică ci o ilustrare a convingerii că aceleași esenți- alizări pot apărea sub formă mentală/ingenioasă sau fizică/ configurativă. Există un timp interior al imaginii, sugerat de însuși ritmul ei de alcătui- re, de rapiditatea sau lentoarea cu care se depune materia, de energia acțiunii. Wieczorek Krysztof (gravură, Polonia) concepe, mergând pe liniile predecesorilor clasici, o alegorie post-modernă a oniricului, efect dublat de împărțirea pe regis- tre a imaginii din care erup personaje nesperate din piatră sau nori, fiind în fapt, singurele forme însuflețite într-o compoziție apăsătoare. Cywicki Lukasz (linogravură, Polonia) face o întoarcere în timp, la primitivismul formei, scrijelind în esența amprentei, ordonând redescoperirea propriilor însemne într-o nouă realitate epurată. Jocul ex- clusiv cu contrastul alb (creator de lumină) - ne- gru (explorarea profunzimii) conferă lucrării di- namică și o putere de metamorfozare aparte. O expoziție de anvergură care va respira pu- ternic în ambianța europeană, o reușită merito- rie care va asigura în viitor fundamentul pentru obținerea unei imagini mai complete și, în ace- lași timp, mai nuanțate a centrului artistic ieșean, ferm înscris în configurația culturii românești. Felicitări organizatorilor pentru acest regal al gravurii internaționale care s-a materializat spre a deveni simbol al unei demnități intelectuale re- zistentă vicisitudinilor. ■ TRIBUNA • NR. 316 • 1-15 noiembrie 2015 35