TRIBUNA
315
Consiliul Județean Cluj
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIV • 16-31 octombrie 2015
4 lei
Victor Gaetan
Latura tragică a
crizei refugiaților
din Europa
poezia
Ștefan Damian
proza
Mircea Pricăjan
Gheorghe Jurcă
Claudiu Groza
New European Theatre
Action. La București
Ilustrația numărului: Panaite Chifu
bloc-notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Victor Gaetan
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ioan-Pavel Azap
(redactor șef adjunct)
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Revista paveldaniștilor
Mircea Ioan Casimcea
Paveldanist! Iată un cuvânt creat de curând,
alcătuit prin alipirea unui prenume și unui
nume, care de fapt este tot prenume, însă
acestea petrec un scriitor important prin lanurile
Ogorului numit Literatura Română: Pavel Dan.
Dar paveldaniștii cine sunt? Aceștia sunt scriitori,
profesori din toate treptele învățământului româ-
nesc, oameni cu felurite profesii, care prețuiesc
și citesc opera scriitorului născut în majestoasa
Câmpie Transilvană, al cărei demn exponent a de-
venit. Prozatorul descrie Câmpia, evocând sufletul
locuitorilor ei, făurind personaje puternice, adică
vii. Paveldaniștii sunt așadar membrii fondatori ai
Asociației Culturale “Pavel Dan”, înființată la 14
decembrie 2013, în municipiul Câmpia Turzii, în
prezența unor cadre didactice din comuna Tritenii
de Jos - localitatea natală a scriitorul omagiat - cât
și membrii consiliului director ai Asociației, toți cei
care și-au exprimat dorința să se înscrie în această
reuniune culturală.
Președintele comitetului director este scriitorul
Aurel Podaru, funcția de președinte onorific o deți-
ne criticul și istoricul literar Constantin Cubleșan.
Revin la președintele Aurel Podaru, născut tot în
comuna Triteni, deci consătean, fără să fie contem-
poran cu Pavel Dan. El este inițiatorul acestor fapte
culturale, menite să atragă atenția cititorilor, înde-
osebi profesorilor de limba și literatura română,
asupra valorii Operei lui Pavel Dan, cât și pentru
studierea ei în licee.
Aurel Podaru și-a propus mai întâi să aducă în
fața cercetătorilor și cititorilor interesați întreaga
operă a lui Pavel Dan. Astfel, a scos la lumină, din
Arhiva de Folclor a Academiei Române, Filiala
Cluj, culegerea de folclor literar, lucrarea de licență
a scriitorului, din 1932, și a publicat-o în anul 2007,
cu prilejul centenarului nașterii prozatorului, cu ti-
tlul: Pavel Dan. Literatură populară. Caiete. După
acest moment a purces la editarea primei ediții cri-
tice integrale, în trei volume, intitulată Opere, cu
un valoros studiu introductiv semnat de criticul
literar Andrei Moldovan - în 2012 -, așadar edi-
ție princeps de lux, cu cele trei tomuri încasetate.
După această strădanie intelectuală considera-
bilă, care îi certifică intrarea în Istoria Literaturii
Române Contemporane, Aurel Podaru duce până
la capăt planul său bine chibzuit. Ar fi vorba des-
pre a doua etapă a acestui proiect: popularizarea
prin felurite mijloace a scrierilor lui Pavel Dan și a
scriitorului însuși. Așa cum menționez mai sus, a
pus bazele Asociației Culturale “Pavel Dan”, împre-
ună cu un grup de colaboratori consecvenți.
Activitatea Asociației a fost relevată constant în
câteva publicații din Turda, Cluj-Napoca, Bistrița,
însă unei reuniuni cu nobil blazon i se cuvinte pro-
pria publicație. De aceea, iată, este tiparită revista
„Paveldaniștii”, anul I, nr. 1, septembrie 2015, cu
sprijinul financiar al unicului sponsor constant:
Societatea Civilă Profesională de Avocați Podaru,
Buciuman și Asociații, Cluj-Napoca. Redactorul
responsabil este Aurel Podaru, secretarul de redac-
ție - subsemnatul, tehnoredactarea îi apartine lui
Dinu Virgil-Ureche. De asemenea, pe ultima pa-
gină sunt menționate zece nume ale redactorilor
revistei, nume întâlnite și sub textele din publica-
ție. În ordinea cronologică a tipăririi articolelor pe
cele 16 pagini ale revistei, autorii lor sunt următo-
rii: Aurel Podaru, Dan Istrate, Manole Ciui, Victor
Moldovan, Ioan Latiș, Valer Turcu-Iorga, Carmen
Deneș, M. I. Casimcea, Marian Oprea, Anca Kiș, în
final iarăși Aurel Podaru.
În articolul editorial, intitulat „Întemeietorii”,
redactorul responsabil realizează un succinct is-
toric al strădaniilor sale și ale comitetului director
până la tipărirea publicației Paveldaniștii - revistă
editată de Asociația Culturală Pavel Dan. Autorul
își începe textul astfel: „La început a fost ideea.
Ideea înființării unei asociații pentru promovarea
culturii tradiționale locale și, mai ales, a operei lui
Pavel Dan, atât de puțin cunoscută, din păcate, toc-
mai pe meleagurile natale ale scriitorului. ”
Pentru spațiul restrâns al revistei, iconografia
este bogată, reprezentată de 14 fotografii cu mo-
mente din scurta activitate a Asociației, însă pe în-
tâia pagină se mai află imprimată sigla Asociației
Culturale, precum și un luminos citat din scrierile
lui Pavel Dan: „...Și-mi vine să le scriu. Să prind
toată lumea, tot aerul, toate firele de iarbă de pe
țințirim, într-o operă care să miroase a primăvară,
a flori, a fum de băligar, a vis și a fericire.” Pe ulti-
ma pagină, într-o fotografie istorică, protagoniștii
primei ediții a Colocviilor “Pavel Dan” înconjoară,
cu fețele radiind admirație și satisfacție, un suges-
tiv monument realizat de maestrul localnic Petru
Tegla, în metaloplastie și sculptură în piatră și în
marmură, un ansamblu omagial dedicat memoriei
importantului scriitor al Câmpiei Transilvane.
■
Pe copertă: Panaite Chifu, Ruină (2012), marmură,
280 x 90 x 80 cm, Kartal, Istanbul, Turcia
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
Panaite Chifu	Sculptură Atmosferică (proiect)
Vizitați noul nostru site:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri

2
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
editorial
Originea dreptului și
noțiunea de adevăr (III)
■ Mircea Arman
Atunci cînd vorbim despre lumea grecească
vorbim, volens-nolens, despre lumea spi-
ritului. Mai mult, putem vorbi de prima
tinerețe și chiar de adolescența spiritului. Pentru
prima dată putem vorbi despre un conținut al vo-
inței de știință în sensul statului, familiei, dreptu-
lui, religiei, ca scopuri ale individualității devenită
astfel datorită și în vederea acestor scopuri. Omul
în genere, din contra, trăiește și creează în vederea
unui scop pe care îl urmărește cu maximă consec-
vență chiar și împotriva individualității sale. Fi-
gura emblemă a concepției grecești despre lume
este Heracles, figură mitică, poetică, plăsmuită
undeva în negurile memoriei colective grecești,
iar cea reală, istorică, este Alexandru Macedon.
Atît primul, cît și cel de al doilea simboilizează,
în primă instanță, forța tinerească, energia civili-
zatoare, avînd atît unul cît și celălalt, în viziunea
imaginarului grecesc, dimensiuni fantastice, deși
Heracles acoperă sensul general al spiritului gre-
cesc pe cînd Alexandru pe cel individual.
S-a spus mereu, cu puțină îndreptățire însă,
că omul este măsura centrală și stîlpul concepți-
ei grecești asupra lumii, statului, religiei. Această
greșeală persistă în destule cazuri de la Hegel1 și
pînă în contemporaneitate.
Pentru o mai bună lămurire a acestor probleme
vom depăna firul cercetării noastre pornind de la
imaginarul poetic, în speță de la Hesiod, Homer
sau Ovidiu.2
Ne spune Hesiod că la început era Haosul.
Acesta era veșnic, fără de sfîrșit și adîncit în întu-
neric. Din acest indefinit primordial se naște lu-
mea și zeii cei fără de moarte, dar și zeița mamă,
Geea, adică pămîntul. Pe trupul zeiței acesteia pu-
ternice și de o mărime fără de sfîrșit se naște tot
ce viețuiește, iar în adîncurile ei, la fel de departe
precum cerul plin de lumină, se află Tartarul în-
văluit în bezna veșnică. Din Haos, izvorul vieții,
ia naștere Dragostea - Eros - cea care leagă și
însuflețește totul. Și astfel ia ființă lumea. Același
Haos nemărginit va naște întunericul cel veșnic
pe care grecii îl vor denumi Erebos și Noaptea cea
neagră - Nyx. Iar din Noapte și Întuneric se naște
Lumina veșnică - Ether și Ziua - Hemera. Astfel,
noaptea și ziua își urmează una alteia. Geea cea
puternică și nesfîrșită dădu viață Cerului cel de
necuprins, Uranos, iar acesta acoperi pămîntul.
Geea născu din sine Munții, Marea și toate cele
ce nu au tată.
Este interesant de arătat că în cazul civilizați-
ei grecești, spre deosebire de alte civilizații vechi,
imaginarul colectiv, imaginar poietic, privește
nașterea lumii ca o naștere ex nihilo, din Haos, și
nu ca un act de voință a unei ființe supreme cu
atribute antropomorfe ca și în cazul marii părți a
miturilor creației pe care le întîlnim la popoarele
orientale. La rîndul lor, elementele naturii, munții,
marea, cerul, și fenomenele astronomice precum
ziua sau noaptea dar și viața provin din cea mai
mare zeitate zămislită de Haos, Pămîntul, Geea,
și iau naștere din același nimic, dar printr-un fe-
nomen de separație, de împărțire, concepție ce va
rămînea în arealul mentalului colectiv grecesc, în
variate forme, pînă în filosofia lui Platon.
Ceea ce face ca acestea să poate coexista este
Dragostea - Eros - cel ce adună și ține laolaltă,
cu alte cuvinte cel care dă ființă. Așadar, inclusiv
Zeul este rodul nimicului. De remarcat că cea mai
veche zeitate ce nu-și leagă numele de vreun ele-
ment al naturii sau un fenomen al acesteia este
Eros. Același Eros face posibilă legătura, prin afi-
nitate, a Geei cu Uranos, a pămîntului cu cerul.
Din unirea celor doi se nasc șase fii, toți titani ge-
omorfi precum Okeanos, care înconjoară pămîn-
tul aidoma unui rîu fără maluri și care împreu-
nă cu soția lui zeița Thetis au adus pe lume toate
rîurile și toate zeitățile mării, Okeanidele. Pe de
altă parte, titanul Hyperion împreună cu Thea au
făcut posibilă apariția: Soarelui - Helios, Lunii -
Selene și Aurorii - Eos, cea cu degetele trandafirii.
Din Astreos și Eros au apărut toate stelele și toate
vînturile: Boreas - vîntul de miazănoapte, Euros
- cel dinspre răsărit, Notos - vîntul de miazăzi și
Zefiros dinspre apus, cel purtător de ploaie.
Lesne vom observa că în logica nașterii și de-
venirii universului elementul de tip antropomorf
își face simțirea relativ tîrziu, și doar într-un plan
secund, prin intermediul aceluiași Eros, prin acel
ceva ce face posibilă relația și apariția celorlaltor
elemente din cele două considerate de greci pri-
mordiale și apărute din nimic : pămîntul și ce-
rul, Geea și Uranos. Acel ceva ce face posibil ca
un ceva să fie, este ființa (existîndele, ta ousia).
Așadar, din diversele posibilități ale ființei, prin-
tr-un fenomen de copulație, ia naștere Universul,
fenomenele naturale dar și stihiile naturii întru-
pate prin imaginea unor ciclopi din afara firii, fi-
ințe îngrozitoare, avînd un singur ochi și o putere
uriașă. Nefăcînd excepție de la regula cvasitotată
a plăsmuirilor religioase antice și pantheonul gre-
cesc este măcinat de lupte intestine pentru dobîn-
direa puterii supreme. Astfel, spune mitul grecesc,
Uranos supărat și gelos pe marea putere a copiilor
săi, titanii, i-a închis în adîncurile pămîntului fără
de a le lăsa putința de a mai vedea lumina zilei.
Geea, mama lor, suferea cumplit din cauza prea
marii poveri pe care o purta în pîntece. Ea își în-
demnă copii să se răzvrătească împotriva tatălui
lor, însă, din cauza fricii, nu găsi ascultare decît
la fiul său mai mic Cronos. Prin șiretenie, acesta
uzurpă scaunul de domnie a tatălui său. Ca să-l
pedepsească pe Cronos3, zeița Nyx zămisli un șir
întreg de zeități îngrozitoare: Thanatos - moartea,
Eris - discordia, Apate - înșelăciunea, Ker - ni-
micirea, Hypnos -somnul împreună cu visele și
nălucile întunecate, Nemesis- zeița neîndurării,
răzbunătoarea fărădelegilor. Aceste zeități semă-
nară groaza, dezbinarea, înșelăciunea, lupta și ne-
norocirea în lumea în care domnea Cronos.
Este un fapt de domeniul evidenței că prima
parte a acestui mit nici măcar nu amintește de o
creație de genul celei antropomorfizate, iar slabele
influențe de acest fel nu pot fi luate în considerare.
Se pare, imaginarul poietic grecesc are în vede-
re, în fondul său prim, cel mai îndepărtat, creația
de tip ex nihilo, o raritate pentru imaginarul de tip
primitiv, iar prejudecata după care grecii ar fi avut,
ca structură mentală, un adevărat horror vacui,
se vădește a fi falsă. Și totuși, probabil că acesta
este și faptul care a indus în eroare o întreagă ple-
iadă de savanți, odată cu detronarea lui Cronos
și încoronarea lui Zeus, putem vorbi de o mar-
cată influență antropomorfizatoare, ba mai mult,
de o reală gigantomahie pentru om, reflectată atît
de bine în mitul lui Prometeu. În fond, această
imagine a pantheonului grecesc, care surprinde
lupta lui Zeus pentru cucerirea și mai apoi pen-
tru menținerea puterii, evident infinit mai tîrzie
decît prima parte a mitului ne este redată și par-
vine în cultura grecească prin Homer, respectiv
prin Iliada și Odiseea, putîndu-se observa deja o
structurare clară a societății grecești condusă de
către aristocrația gentilică a cărei conducători,
basileii, sunt considerați nu numai conducători
civili și militari, dar întrunesc și calitatea de șefi
religioși. Puterea lor este absolută și discreționară.
La fel, Zeii din Olimp se vor deosebi de aristocrați
și de bazilei numai prin atributul nemuririi și al
puterii magice. Zeus nu este altceva decît un ba-
sileu - sprijinit la rîndul său de aristocrația zeilor
- care stăpînește cerul și pămîntul. La fel, fratele
său, Poseidon este un basileu idealizat aidoma lui
Zeus. El este stăpînul absolut al mării și cîrmuiește
înconjurat de aristocrația zeităților mării. Așadar,
printre zei ca și printre oameni, există bazilei
care-și cîrmuiesc discreționar regatele lor. Zeus
stăpînește cerul și pămîntul, Poseidon, marea, iar
un al treilea frate, Hades, împărăția subpămîn-
teană. La acest moment, care este, totuși, unul
secund și tîrziu, caracterul antropomorf al religi-
ei grecești este evident. Nu același lucru se poate
spune despre vechea religie a spațiului Egeean, de
la Creta și Cyclade la Grecia continentală unde
unii comentatori vorbesc de așa numitele zei-
tăți ale pămîntului, religii care pot fi consemnate
încă din anul 7000 i.e.n., cînd în acest teritoriu se
vorbeau limbi non-grecești, probabil de sorginte
anatoliană, dar a căror influență este imposibil să
nu se fi transmis chiar pînă în perioada homerică
și chiar mai tîrziu, nemaivorbind de perioada în
care s-au format miturile grecești și pe care am
amintit-o puțin mai devreme.
Nu vom putea să nu vorbim aici, de o altă zei-
tate fără de care nu am putea concepe spiritul reli-
giei și culturii grecești ca atare: Apollo.
Din timpuri imemoriale, timpuri în care Grecia
era locuită preponderent de pelasgi, Zeus Tonans,
învingătorul Titanilor, era zeitatea care domina
cu autoritate pantheonul grecesc. Era un Zeu a
cărui sanctuare împodobeau creștetele munților
și coamele dealurilor, un Zeu cosmogonic, căruia
puțin îi păsa de rasa insignifiantă a muritorilor.
Preoții lui, se impuneau mulțimilor prin forță și
teroare, în numele Tatălui necruțător. Acest zeu,
era protectorul căminelor, al tratatelor și al jură-
mintelor făcute pe spăimîntătorul Stix.
Odată cu invazia dorienilor, o adevărată fer-
voare mistică pătrunde in Elada. Luptători înnăs-
cuți, înarmați cu arcuri puternice și săgeți erau în-
soțiți de femeile lor cu părul deschis, roșu - auriu,
precum soarele. Acestea erau un soi de preotese
ale lui Helios, pe care-l invocau atunci cînd bătă-
lia sta să înceapă.
Zeul pe care îl aduceau cu ei dorienii era un
zeu omniprezent, familiar și deschis, iar Soarele
nu era decît semnul care-l însoțea pe acest fiu al
lui Zeus. Aducea cu sine un nou limbaj și o nouă
mentalitate, luminate de muzică și poezie. Toate
acestea se transmitea sufletului dar și trupului
uman, armonia sunetelor și cuvintelor trans-
mițîndu-se și făcîndu-și simțită prezența și asupra
trupurilor umane.
Continuarea în pagina 12
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
3
cărți în actualitate
Cartea noastră cea
de toate zilele
■ Delia Muntean
Săluc Horvat
Cartea de-a lungul anilor
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2015
Dacă vrei să răsfoiești unul dintre volumele
recent publicate de Săluc Horvat - Cartea
de-a lungul anilor, Editura Școala Arde-
leană, Cluj-Napoca, 2015, prefață de Teodor Ar-
delean (apărut împreună cu încă trei lucrări) -,
e necesar mai întâi să accepți o provocare: să te
întorci în timp, cu decenii bune în urmă, și să te
așezi la un pupitru în vechea sală de lectură a Bi-
bliotecii Universității Regale „Regele Ferdinand I”.
Este invitația sugerată de imaginea de arhivă re-
produsă in extenso pe coperta volumului. Ai avea
ocazia - lector de secol XXI fiind, grăbit în toate - să
zăbovești câteva clipe alături de studenții imorta-
lizați de aparatul de fotografiat. Să mângâi cartea,
să-i pipăi textura, să te desfeți admirând eleganța
corpului de literă, culoarea patinată a hârtiei și a
textului.
Abia după acest ritual - comparabil cu pregăti-
rea materialului-gazdă pentru a primi scrisul - car-
tea se lasă, în sfârșit, citită.
Avem de-a face, de altfel - după cum mărtu-
risește autorul în Cuvânt(ul) de încheiere - cu un
volum-omagiu, redactat „în semn de [...] recunoș-
tință pentru multele momente de bucurii intelectu-
ale și profesionale pe care le-a(m) trăit în mulții ani
dăruiți cărții și bibliotecii” (p. 153). Este „povestea
de dragoste” a unui om pentru care lectura, studiul,
scrisul reprezintă un mod de a fi. O formă de liber-
tate, un drum spre sine și către ceilalți. Stau dovadă,
în egală măsură, volume precum: Mihai Eminescu
în memoria timpului (1998), Mihai Eminescu.
Dicționar cronologic (1994), Luceafărul, ediție bi-
bliofilă (2000), De la Titu Maiorescu la Petru Creția.
Contribuții la un dicționar al eminescologilor (2010),
Liviu Rebreanu. „Ion” - universul uman (2002),
Însemnări pe margini de cărți (2005), Cronici și co-
mentarii literare (2010) sau manualul Introducere
în biblioteconomie (1996), rămas - chiar și după
aproape două decenii - studiu de referință pentru
lucrătorii din domeniu. Stau mărturie anii petre-
cuți la catedră, la Biblioteca Universității băimăre-
ne ori în redacția „Nord(ului) Literar”.
Săluc Horvat își elaborează scrierile exigent,
după un scenariu și o documentare minuțioase,
ce amintesc de conștiinciozitatea și stăruința (ar-
delenești) ale unui Liviu Rebreanu. Conținuturile
sunt dense, rânduite pedagogic și formulate so-
bru, cu atent dozate „scăpări“ de natură afectivă.
Cartea de-a lungul anilor trădează însă o altfel de
sensibilitate, o atitudine oarecum mai empatică
față de obiectul supus cercetării - dimensiuni ale
personalității unui cărturar dăruit precumpănitor
bibliotecii și care crede în puterea cărții de-a apro-
pia oamenii Cetății, ca să schimbe, într-o împreu-
nă-lucrare, lumea.
Pentru „omul-autor” (sintagmă truvabilă în pre-
față), cartea este vie, loială, „deține secrete, dar și
multe răspunsuri”, în paginile ei stând de vorbă cei
care au fost cu cei care vor fi. Cartea traversează cu
discreție secolele, supraviețuind cu demnitate pro-
vocărilor.
Aceasta e perspectiva din care se cade să în-
tâmpinăm volumul de față.
El cuprinde șase capitole (I. De la tăblițele de
lut la cartea electronică; II. Cartea; III. Tiparul și
evoluția lui; IV. De la dulapul de cărți la biblio-
teca digitală; V. Bibliologia - știința despre carte;
VI. Însemnări pe margini de cărți), care însoțesc
drumul scrisului și al cărții de la începuturi până
în zilele noastre.
În prima secvență, rădăcinile scrierii sunt
așezate, pe urmele vechilor egipteni, sub semnul
mitului. Întâi s-au folosit ideogramele (scrierea
de idei/sintetică), imaginile fiind încrustate/pic-
tate pe lemn, piatră, mătase, scoarță de copac ș.a.
Descoperirile ulterioare au scos la iveală și alte
modalități de comunicare între oameni (ața cu
noduri, răbojul etc.). Au urmat grafiile analitice,
printre cele mai vechi fiind semnalate scrierile
cuneiformă, hieroglifică egipteană și chineză
(aceasta din urmă, cu datare pe la 1400 î.H., fi-
ind inscripționată și pe carapace de broască țes-
toasă); cercetătorul Săluc Horvat le adaugă, în
urma expertizelor consultate, și tăblițele de lut
ars de la Tărtăria (județul Sibiu), scoase la su-
prafață în 1961.
Referitor la alfabetul considerat astăzi ca
aparținând eminamente grecilor, aflăm că se
datorează hicsoșilor - triburi nomade asiatice,
care au condus Egiptul între 1674 și 1570 î.H.,
stabilindu-se în Delta Nilului. Împrumutat de
alte popoare, alfabetul lor a trecut și pe la feni-
cieni, abia ulterior fiind utilizat (și îmbogățit cu
vocale) de către greci. „Scrierea greacă - notează
autorul - era una continuă, [...] fără spații între
cuvinte și fără paragrafe noi, lipsită de punctua-
ție. Se scria de la stânga la dreapta, dar în formă
continuă, urmând de la dreapta la stânga, după
modelul drumului urmat de plugul tras de boi.”
(p. 21)
Informații consistente găsim în legătură cu
materialele „primitoare de scris” („a primi scri-
sul” - iată o sintagmă superbă, încărcată de
înțelesuri): piatra (îndeosebi granitul negru),
coaja copacului, lutul, plăcile metalice sau de
lemn, tăblițele de argilă, papirusul, pergamentul,
omoplații de oaie (pe care Mahomed ar fi scris
Coranul). Fiecare „gazdă” are o poveste, pe care
Săluc Horvat ne-o destăinuie cu pasiunea și răb-
darea unui examinator atent. Aflăm, de pildă, că
o lucrare a lui Confucius (Analecte), însumând
peste zece milioane de semne, a fost copiată între
anii 175-182 d.H. pe cincizeci de pietre, înalte de
1,75 metri. Sau că eunucul Cai Lun (105 î.H), cel
care a descoperit hârtia, a prelucrat pentru obți-
nerea ei cârpe, cânepă și scoarță de copac.
Al doilea capitol surprinde traseul cărții, de
la cea „vorbită”, trecând prin cartea-manuscris,
apoi prin cea tipărită, până la edițiile electronice
din vremurile noastre. Autorul se oprește și asu-
pra categoriei sociale a scribilor, care multipli-
cau, după știința și puterile lor, operele redactate
manual. Când materia primă era insuficientă,
aceștia .radiau textul original, înlocuindu-l.
Nu delimitau foaia de titlu, paginile nu erau
numerotate și lipsea adesea anul publicării. Cât
despre „erată” - un text distinct, în care erau
consemnate greșelile copiștilor -, ea va apărea
abia mai târziu, grație olandezului Erasmus din
Rotterdam.
Semnificativă se dovedește și istoria „code-
xului” - cea mai veche carte, alcătuită inițial din
tăblițe de lemn, legate cu o curelușă/un șnur și
menită cu precădere păturilor sociale inferioa-
re. O evoluție particulară a cunoscut Codex au-
reus, scris cu litere de aur la porunca lui Carol
cel Mare, pe papirus. Aflăm că unul dintre frag-
mentele salvate după distrugerea Bibliotecii din
Heidelberg, în timpul Războiului de Treizeci de
Ani, se găsește acum la Biblioteca „Batthyaneum”
din Alba Iulia. O secvență distinctă înfățișează
istoria Bibliei, „cartea cu cea mai puternică influ-
ență asupra destinului uman” (p. 38). Mulțimea
informațiilor, deși extrem de riguros organizate,
copleșește lectorul.
Urmează epopeea tiparului (capitolul III).
Descoperim, printre altele, că literele mobile erau
utilizate în Coreea cu două sute de ani înaintea
tipăririi de către germanul Johannes Gutenberg,
la Mainz, a Judecății de Apoi din Cartea Sibilelor
(1444). Sunt menționate „incunabulele” (<„scu-
tec”, „leagăn”) - denumire sub care sunt grupa-
te astăzi (și protejate prin lege) lucrările realizate
până la sfârșitul secolului al XV-lea în tipografia
lui Gutenberg.
Mai reținem considerațiile referitoare la
editorul Aldus Manatius/Aldo Manuzio (1449 -
1515), cel care a îngrijit publicarea în original a
operei clasicilor greci și latini, căruia i se datorea-
ză, deopotrivă, înființarea edițiilor „de buzunar”,
tipărite cu niște caractere speciale, numite „al-
dine” (cursive, italice). Utile se dovedesc pentru
bibliofil și informațiile privind „Biblioteca pentru
toți”, colecție editorială românească datând din
anul 1895, cuprinzând volume ce însumau iniți-
al aproximativ o sută de pagini și costau treizeci
de bani. Ea a cunoscut tiraje semnificative (opere
scrise de Victor Hugo, Mihail Sadoveanu ori Liviu
Rebreanu au fost tipărite în peste un milion de
exemplare) și o largă răspândire, inclusiv în me-
diile sătești.
Merită interesul cititorului, de asemenea, no-
tațiile despre cărțile „în miniatură” sau „liliput” -
având dimensiuni de doar câțiva milimetri, unele
conținând chiar și ilustrații color (p. 59 - 60) -,
4
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
precum și considerațiile vizavi de „bibliofilie” -
dragostea pentru carte, „bibliomanie“ - „aduna-
rea de cărți doar din dorința de a avea multe [...]
sau pentru a etala bogăția” (p. 60), „biblioclastie”
- atitudinea de respingere/de distrugere a unor
cărți.
Lămuritoare și cu adevărat utile se dovedesc
secvențele alocate structurii unui volum tipărit,
ISBN-ului, formatului, drepturilor de autor. În
continuare, sunt trecute în revistă cărțile româ-
nești vechi (p. 70 - 75), apocrifele (cărțile popu-
lare), capitolul încheindu-se cu informații legate
de e-book, e-reader, POD („print on demand” =
„imprimare la cerere”). Secțiunea următoare, cu
titlul De la dulapul de cărți la biblioteca digitală,
are la bază o vastă documentație în ceea ce pri-
vește marile biblioteci ale lumii. Cititorului îi sunt
puse la dispoziție date concrete înfățișând evolu-
ția lor, vitregiile prin care au trecut, diversitatea
colecțiilor și proveniența acestora etc. Astfel, dacă
Biblioteca Națională a Franței (fondată în 1368 de
către Charles al V-lea) poate găzdui simultan până
la 1600 de cititori, Biblioteca Interuniversitară
Sorbona deține pe rafturile sale (având patru-
zeci de kilometri lungime) „2300 de manuscrise
medievale și contemporane, 650 de incunabule,
1.000.000 de volume tipărite” (p. 93), în timp ce
Biblioteca Congresului SUA posedă, printre alte-
le, peste 30.000.000 de cărți, redactate în vreo 470
de limbi, și peste 61.000.000 de manuscrise.
Paginile 107 - 120 se constituie într-un auten-
tic compendiu de bibliologie (necesar elevilor,
studenților, persoanelor pasionate de studiul
cărții în genere), iar însemnările finale cuprind
considerații pe marginea unor lucrări semnate
de Umberto Eco (Memoria vegetală și alte scrieri
de bibliofilie), Martyn Lyons (Istoria cărților) și
Liliana Corobca (Controlul cărții. Cenzura litera-
turii în regimul comunist din România).
Dedicând volumul de față tuturor cărților care
i-au construit devenirea, Săluc Horvat se scrie pe
sine, își dezvăluie identitatea. La cei optzeci de ani
ai săi - împliniți în iunie 2015 - adaugă astfel cel
puțin încă șaptezeci, adică durata medie (actuală)
de viață a unei cărți.
A câștigat - să zicem - „o asigurare de viață,
un mic avans de nemurire” (Umberto Eco).
■
Nu trecem singuri
prin lume
■ luliu Pârvu
Vistian Goia
Nu trecem singuri prin lume
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2015
Vistian Goia, cunoscutul profesor uni-
versitar clujean, și-a rotunjit, în toamna
aceasta, cel de-al 80-lea an de viață, cu
modestia și seninătatea care-i sunt funciare. Îl
privesc cu aleasă considerație zeci de generații de
absolvenți de filologie, pe care i-a pregătit să ajun-
gă buni profesori de limba și literatura română în
școli de pe întreg cuprinsul țării. Promoția noas-
tră, întrunită la ceas aniversar, a avut plăcerea, de
curând, să-l reîntîlnească pe coridoarele facultății
la fel de vioi, la fel de afectuos, cu spiritul la fel de
viu cum era și cu jumătate de secol în urmă. Pe
atunci, doar un tânăr asistent la catedra de me-
todică; acum, profesor universitar pensionat, cu
toate gradele academice promovate, și autorul
unei opere literare și didactice larg apreciate.
Cum îi stă bine unui intelectual de înaltă ținu-
tă, care își administrează meticulos viața, Vistian
Goia nu a lăsat la voia întâmplării nici acest mo-
ment aniversar. În colaborare cu Editura Școala
Ardeleană a pregătit o culegere de medalioane
literare, Nu trecem singuri prin lume, care îi de-
finesc personalitatea pe toate laturile sale. Încă o
dată iese în fața publicului cu modestie, definin-
du-se nu astuțios, nici emfatic, ci admirându-i so-
lemn ori amical pe câțiva dintre intelectualii, mai
ales clujeni, pe care i-a cunoscut. Desigur, cei mai
mulți din lumea academică, dar nu numai. Este
vorba de dascăli, de colegi de studenție, de colegi
universitari, chiar de vecini. Vistian Goia, cum
singur se definește, acoperă tiparul unui autor
clasic, nu doar prin stil, ci și ca viziune. Portretele
sale sunt prin excelență luminoase, umbrele rare-
ori își găsesc loc în spațiul lor. Se constituie prin
acumulări de trăsături umane alese, nu neapărat
la modul encomiastic, dar care impun prin căl-
dură sufletească, prin moralitate, prin distincție.
Și pentru ca măcar una să rămână memorabilă,
aceasta este ilustrată printr-un fapt de viață sem-
nificativ, adesea definitoriu. Sunt împlinite, astfel,
condițiile evocării ca narațiune, încât medalioa-
nele, toate, asta sunt până la urmă, niște evocări.
Or un astfel de demers literar te definește întot-
deauna și pe tine ca autor, nu numai pe cel ales
ca subiect. De altfel, la sfârșitul cărții, ca „privind
în oglinda retrovizoare”, Vistian Goia reproduce
și două portrete foarte expresive pe care i le com-
pun Mircea Popa și Alina Pamfil, completându-i
fericit autoportretul - puzzle rezultat din propriile
evocări.
Autorul nu este la prima carte memorialistică.
În anul 2005, la 70 de ani, publica Glasul memo-
riei. În 2010, la 75 de ani, Ferestrele Blajului. În
2012, Gruiul copilăriei. Fiecare dintre aceste vo-
lume a însemnat o duioasă privire în urmă, spre
anii copilăriei ori cei ai formării sale adolescen-
tine. Un lirism specific acestui tip de narațiune
le caracteriza, cu bunăvoința cuvenită, cu umor
câteodată, în ciuda vitregiei vremurilor trăite. În
volumul Nu trecem singuri prin lume este, poate,
mai puțin lirism, dar, cu siguranță, mai multă și
mai diversificată observație. Viața academică nu
a fost și nu va fi niciodată plată. În relieful său,
alternează vârfurile semețe cu înălțimile domoa-
le, unele robuste, altele mai calme, unele mai în
bătaia soarelui, altele mai umbrite, când austere,
când pitorești, după combustia interioară a fie-
căruia. Ca toți cei care au trăit într-un asemenea
spațiu, și Vistian Goia a privit în juru-i adeseori
contrariat, fie entuziast, fie mirat de ce vede, timid
uneori, dar mai ales amical. Generația sa a absol-
vit studiile universitare, în 1960, cu o dublă speci-
alizare: filologie și istorie. A avut, astfel, profesori
din amândouă specialitățile. Ca metodician, s-a
O
Panaite Chifu
Astree și Celadon (2001), calcar, 120 x 60 x 60cm, Montbrison, Franța
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
5
o
intersectat, de-a lungul carierei, și cu profesori
de la pedagogie. În felul acesta, chiar dacă el se
revendică filolog, în domeniul istoriei literaturii
concentrându-și mai ales energiile creatoare, s-a
bucurat de efectele formative ale prestației unui
larg evantai de universitari. Îi admiră necondiți-
onat pe Ion Vlad, Iosif Pervain și Mircea Zaciu,
pe care i-a luat ca modele și spre care privește în-
totdeauna cu timiditatea, dar și căldura discipo-
lului. Portretele lor aduc a icoană, în față-le nu te
poți așeza decât cu capul plecat. În același spirit
sunt portretizați și Adrian Marino, Augustin Z.
N. Pop, Alexandru George ori Alain Guillermou,
exuniversitari ori exclujeni, pe care a avut prile-
jul să-i cunoască într-o împrejurare sau alta de
viață. Dintre istorici, i-a privit cu aceeași admi-
rație pe Constantin Daicoviciu și David Prodan,
iar dintre pedagogi, pe Dumitru Salade, azi per-
sonalități legendare ale vieții academice clujene.
Deși nu a fost un pasionat pentru studiile ling-
vistice, a reținut peste ani imaginea profesorului
Romulus Todoran, pentru ținuta sa academică
impecabilă... Doamne, cum trece vremea!... Când
vine vorba de colegii de studenție, câțiva dintre
ei ajunși, la rându-le, personalități puternice ale
vieții universitare clujene, portretele capătă alt
contur. O infuzie de jovialitate schimbă natu-
ra evocării. Admirația rămâne, dar pigmentată
consistent cu umor când sunt rememorate scene
nostime ori metehne ale vieții studențești și uni-
versitare. Excelează, în acest sens, medalioanele
închinate lui Mircea Popa, „eruditul și polemistul
generației noastre”; lui Aurel Răduțiu, văzut ca
un aristocrat printre colegii săi din an; lui George
Armășescu, amicul de studenție și de catedră de
neuitat... Cam pe același ton, dar altfel nuanțate
sunt și portretele câtorva tineri lectori și asis-
tenți din vremea aceea: Dumitru Pop, Georgeta
Munteanu, Mircea Curticeanu, Vasile Fanache,
D. D. Drașoveanu, Ștefan Hazy, Alexandru Husar,
Ion Gostar, Tiberiu Weiss. Nostimă de tot este
scurta evocare La o șuetă-n pauza mare, care îi
introduce pe cei avizați în atmosfera de pe co-
ridoarele Facultății de Litere de cu câțiva ani în
urmă, avându-i ca protagoniști, printre alții, pe
Ion Șeuleanu, Gr. Gruiță, V. Fanache, I. Baciu,
D. Bejan, iar în treacăt, pe Șt. Bitan și V. Stanca.
Nici pe vecinii de bloc nu-i uită, în măsura în care
aceștia s-au integrat în viața academică clujeană.
În sufrageria medicului chirurg Ioan Mihuț, unde
adeseori se organizau festinuri la zile onomastice,
a cunoscut, ca invitat, două somități ale lumii me-
dicale, pe rectorul Gicu Ionescu și pe minunatul
profesor Crișan Mircioiu, înconjurați de fiecare
dată de o gardă de medici, musafiri și ei. Și cât de
elevat știu să petreacă medicii în rarele lor mo-
mente de răgaz! Ori cunoscutul boemei clujene
Remus Pop, zis și Mongolul, un fel de Mecena, în
zilele lui bune, multora sponsor și amic. Galeria
de medalioane este completată și cu portretele a
trei cărturari blăjeni, de care a fost sau este legat
sufletește: Ion Buzași, Ioan Popa, Iacob Goia, un
unchi înstrăinat.
În portretul pe care i-l compune, Alina Pamfil
surprinde cu multă precizie trăsăturile umane ale
dascălului său. Ne permitem, de aceea, să cităm
din el un fragment semnificativ: „Cărțile domnu-
lui profesor Vistian Goia restituie imaginea unui
om moral, stenic, riguros, decis și alert, ce-și tră-
iește așezarea în cultură, dar și în viață, cu firesc
și cu multă bucurie.” Da, așa este! Volumul de
evocări Nu trecem singuri prin lume confirmă, o
dată în plus, acest profil spiritual. Vistian Goia a
pornit în viață foarte de jos. Copil, orfan de tată,
într-un sat de pe valea Secașului, deși mai mult
timid decât aventuros, a avut totuși ambiția să-și
depășească mereu condiția. Mintea l-a ajutat să se
încumete a visa. Accederea spre Blaj a însemnat
primul pas. Școlile de aici mai asigurau un spa-
țiu propice formării caracterelor puternice, deși
vremurile deveniseră greu de suportat. Condiția
de învățător rural pe care a dobândit-o la absol-
vire putea însemna mult față de cea de țăran, rob
al pământului. Visul, odată declanșat, inspira
însă către mai sus. Următorul pas l-a făcut spre
Facultatea de Filologie și Istorie a Universității din
Cluj. Aici, profesori emblematici, colegi simpatici
și generoși, solidari în sărăcie, studiu perseverent,
greutăți materiale, descurajare în unele momente,
dar și îndemnuri prietenești. Profesor de limba și
literatura română într-un oraș de pe Valea Jiului
însemna iarăși mai mult, ca statut social, decât
condiția de învățător rural. Meritele studentului,
colegialitatea sa fără cusur n-au rămas nici ele
fără urmări. Este rechemat, în curând, la facultate,
de astă dată ca asistent la catedra de metodică. Alt
pas, poate cel mai important, al urcușului său. În
viața universitară, ca să reprezinți ceva, ești obli-
gat să-ți delimitezi un spațiu de cercetare propriu,
altfel nu ești băgat în seamă. Vistian Goia, pe lân-
Panaite Chifu
Plantă necunoscută (2014), lemn
50 x 42 x 26 cm
gă obligațiile de catedră cu totul specifice, a avut
o certă disponibilitate de istoric literar, pe care
și-a onorat-o prin studii de referință, descoperind
și afirmând adevăruri „în chestiuni considera-
te definitiv clasate”, cum singur recunoaște. Și-a
concentrat atenția asupra câtorva personalități
ale vieții literare, culturale și politice din a doua
jumătate a secolului al XIX- lea. A scris despre V.
A. Urechia, despre B. P. Hasdeu și discipolii săi,
despre elocința unor iluștri parlamentari, despre
câțiva mari polemiști din cultura română.
S-a împlinit și în plan familial, având norocul
și priceperea să-și găsească o soție minunată, pe
măsura calităților sale sufletești. Doi copii foar-
te reușiți și doi nepoți, până acum, desăvârșesc o
căsnicie de care orice bărbat ar fi mândru.
La 80 de ani, Vistian Goia privește senin spre
trecut, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru daru-
rile cu care l-a înzestrat și pentru gândurile bune
pe care i le-a inspirat. Ca moralist, cum se reven-
dică, atrage încă o dată atenția celor care vor să-l
asculte că nu e bine să trecem singuri prin lume,
firesc este să trăim printre oameni, spre a-i ajuta
la restriște și a ne bucura, la rându-ne, de ajuto-
rul lor. Oameni adevărați au fost, sunt, și vor fi
mereu, oricât s-ar opinti vremurile să-i scoată din
rostul lor.
■
Panaite Chifu
Templul spiritelor pure (2000), marmură, 1500 x 500 x 320 cm, Guilin, China
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
Antibiserica lui Raicard
■ Ștefan Manasia
Cristi Ardelean
Apocrife
București, Editura Eikon, 2015
Cînd am citit, mai întîi pe fragmente, Apo-
crife, de Cristi Ardelean, inima și retina
mi-au reamintit Anluminură, unul din-
tre poemele exemplare ale generației ’80, scris
de Paul Grigore (1952-1989), probabil cel mai
uitat, nevizitat și neurmat dintre optzeciști. Po-
emul lui Paul Grigore se constituie într-o evan-
ghelie eretică, apocrifă, hedonistă, de o șocantă
imagerie sexuală, pornind de la premisa că Iisus
„s-a considerat doar Fiul Omului”. Mai scurt
decît oricare evanghelie canonică (imitînd-o
însă perfect, structural & arhitectural), poe-
mul grigorian își găsește complementul ideal în
noul roman al lui Cristi Ardelean: asumîndu-și
libertățile prozatorului (post)postmodern, el
compune un „nou testament”, format din trei
evanghelii plus o cosmogonie (sau evanghelia a
însuși Profetului). Îmi dau seama abia acum, la
a doua lectură, cît de dificil va fi fost să păstreze
dispunerea în versete a frazelor, ritmul și muzi-
ca (sacre), să sorteze & asorteze lexicul arhaic
sau regionalismele.
Pentru artiști, învățătura lui Christos func-
ționează cel mai adesea ca principiu castrator,
ducîndu-i la opere fade, festiv(ist)e, decorative,
du(b)ios-dulcicole - de exemplu, în cinema, în-
tîlnim pe însiropatul Iisus al lui Zeffirelli versus
Profetul-biftec-BDSM al lui Mel Gibson. Rar,
lucrurile stau altfel: Evanghelia după Matei de
Pier Paolo Pasolini e, pesemne, tot ce a produs
creștinismul mai bun și mai dens în materie de
cinema; dar și Bunuel, Tarkovsky, Lunghin, al-
ții cîțiva, au creat filme originale, la ani-lumină
de pietism și filistinism. În roman, cel mai cu-
noscut titlu rămîne Ultima ispită a lui Hristos,
de Nikos Kazantzakis, talonat de Omul din
Nazareth, de Anthony Burgess, Evanghelia după
Isus Cristos, de Jose Saramago, sau Copilăria lui
Isus, de J.M. Coetzee. Asta ca să nu ne mai în-
toarcem la - cel mai probabil - strămoșul co-
mun, balaurul rus bicefal: Tolstoievski.
Cristi Ardelean cîștigă, în 2012, premiul de
debut al editurii Cartea Românească. Aceasta
îi publică, în 2013, romanul Agenția, în care
Luminița Corneanu remarcă deja „un autor cu
simț al observației și capabil de ironie fină” (în
România literară, nr.30/ 2013). În 2014 apa-
re a doua sa carte, Din oficiu (Editura Karth),
roman „despre mediul juridic românesc [...]
transpus printr-o ficțiune funambulescă (poli-
cier new-wave)”, cum îl descrie Ștefan Baghiu
(în Cultura, nr.486/ 2014). Pentru ca, în 2015,
al treilea volum, Apocrife, să abandoneze mi-
crorealul românesc, jungla urbană contempo-
rană și să parieze totul pe ficțiunea de inspira-
ție neotestamentară. Un autor versatil, iată, de
la un titlu la altul, un prozator ambițios, care
își fixează - în permanență - noi mize. Nu cu-
noaștem prea mulți în generația sa capabili să
se reinventeze de la o carte la alta.
Apocrife parodiază, de- și re-construiește o
geografie sacră. Cei trei Crai de la Răsărit sînt
acum Mandolit, Lingurar și Merheș, trei răufă-
cători convertiți pe drumul Evdochiei, conduși
de ființe divine - acestea pot fi îngerii scriptu-
rilor sau paleoastronauții despre care au glosat
cercetători nonacademici de factura lui Erik
von Daniken - spre locul unde Niculina, feme-
ia totemică, va da naștere Pruncului. Cea dintîi
mărturie (și evanghelie) este prima parte a ro-
manului, intitulată Mandolit.
Bruștele modificări de climă, percepțiile ex-
trasenzoriale sînt transcrise conform vocabu-
larului rudimentar al lui Mandolit. O „lumină
tulbure” alertează și alterează simțurile celor
(trei) aleși. Calea iluminării, negării și - în cele
din urmă - acceptării are toate nuanțele deliru-
lui mistic, pe urmele literaturii onirice și mani-
eriste practicate de un Ștefan Agopian. Pruncul
divin se va numi Raicard - nume de un comic
enorm, scris chiar așa - și se dezvăluie pe par-
cursul acestei evanghelii ca un profet alternativ.
Iată începutul minunilor: întîlnind pe drum o
fată oarbă, Raicard o lasă la fel de oarbă, des-
chizîndu-i numai „ochiul lăuntric”, revelîndu-i
bogăția sinelui și deșertăciunea mundană; în-
torcîndu-se acasă, pentru a (ne) mărturisi mi-
racolul, oarba își zdrelește picioarele în toți
bolovanii, continuînd să alerge extatică, ferici-
tă. Iată a doua minune: unui bătrîn care trage
să moară, Raicard îi dăruiește dulce „osîndă”;
pielea-i albește și-ntinerește, mîna-i redevine
puternică, lui, care își dorește numai să moară.
Avem de-a face cu un profet ironic și paradoxal,
din familia nietzscheeanului Zarathustra. Prins
și întemnițat, după ce aproape fusese lapidat,
Mandolit analfabetul scrijelește cu bățul o piele
„strînsă și curată”: „49. De după o lespede grea
scos-am un băț 50. Și-nceput-am pielea să zgîrii
51. Uitat-am semnele și cuvintele 52. Crezut-
am că nu pot 53. Dar singure parcă venit-au”
(p.45) Mandolit (gr. lithos, piatră) necioplitul
depune mărturie sălbatică, primitivă, „cutre-
murată”.
Mult mai evoluată și rafinată - poate, de ace-
ea, mai puțin verosimilă, pentru că alterată de
interpretare - este „evanghelia” lui Lingurar,
partea a doua a cărții. Raicard predică sus pe
deal, iar Lingurar reține cu ușurință, ca să tran-
scrie nuanțat: omul este „O mască de lut în-
tr-un veșmînt alb” (p.54); sau „Ce este fericirea
învățătorule?” întreabă Perhan, ca să i se răs-
APOCRIFE
Qati Aromân
Cristi Ardelean
pundă „Ceva ce nu-ți folosește” (p.56) ș.a.m.d.
Lingurar observă atmosfera evenimentului, re-
ține fizionomii și gesturi, îl remarcă pe Străinul
(filistin deghizat & iscoadă) venit, la rîndu-i, să
transcrie și să interpreteze verbul sacru (vom
vedea, interpretarea sa va lua forma calomni-
ei și delațiunii). Al doilea evanghelist teoreti-
zează în timp ce practică scriitura sacră: „32.
Privit-am slovele și ciudate fost-au 33. Carnea
parc-avut-au și mădulare și sînge în vintre 34.
Și coamă avut-au și rînjet și răget 35. Mai vii ca
mine fost-au, mai vii fi-vor” (p.59).
Al treilea evanghelist, Merheș, este repre-
zentantul bogaților care - o știm din pildele lui
Iisus - se vor strecura în Împărăția Cerurilor
mai greu decît o cămilă prin urechea acului.
Merheș are moliciuni sufletești și îndoieli, vor-
bire mieroasă, tînguitoare: „39. Rușine-mi este,
Învățătorule, și bine înțeleg 40. Că pentru cei ca
mine venit-ai 41. Nu te merităm și dreptate nu
este 42. Pentru noi să mori” (p.90).
Raicard se oferă comunității sacrificial, ase-
menea țapului ispășitor, cu seninătate, bunătate
și inocență. Stîrnește mulțimile, antrenîndu-le
într-un teribil episod de canibalism, necrofilie
și îndumnezeire - nu neapărat în această ordi-
ne - descris cu forță de mare prozator.
Partea a patra a cărții (finalul) este mărturi-
sirea lui Raicard, călătorie inițiatică spre origi-
nile universului, ale vieții, mixînd - în același
limbaj înalt, ceremonios și arhaizant - infor-
mații și povești pe care le-am putea întîlni în
cărțile lui Stephen Hawking sau în trăznăile sci-
ence-fiction ale unor Stanley Kubrick și Ridley
Scott. Partea aceasta, finală, ar trebui revăzută,
fluidizată, dotată cu acel „efect de autenticitate”
ce îi lipsește în această - sperăm că numai -
ediție întîi.
Senzația pe care ți-o lasă, aproape la fiecare
pagină, Apocrife-le, este a limbajului care se au-
tocelebrează, convocînd vehicolul ficțiunii reli-
gioase ori (para)științifice. Noul roman semnat
de Cristi Ardelean captivează în pofida lexicu-
lui și topicii „bătrînești”, psaltice, cronicărești.
Delirul mistic, comicăriile personajelor și tra-
gismul situațiilor contaminează cititorul. Cu o
bună mediatizare și intrat pe mîna comentato-
rilor atenți, Apocrife-le ar putea deveni un hit.
■
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
7
„Până ce fructul oprit ne
va fi merinde în Rai”
■ Ioan Negru
Dumitru Fânățeanu
Iluminările înaltului
Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2014
Un volum de versuri este, printre altele, și
o „epifanie”, un avatar al zeului. Al zeului
care este poezia. Pentru om, o nouă carte
de poezie trebuie, cred, să fie gândită ca o „urca-
re” a poeziei, „coborâtă” în el, spre poezia însăși.
Prin poezie, omul cotidian, cu trăirea sa cu tot,
umanizează într-un fel Absolutul, îi dă prezență
concretă în om și în Cer.
Așa cum nu există o singură modalitate de a
înțelege și trăi Zeul, ci atâtea câți oameni sunt,
câte înțelesuri și trăiri sunt, tot așa și poezia. Și
ea, în cotidian, are calea de la asceză la mistic.
Mai apoi vine, cred, întruchiparea ei în limbă.
Mai apoi criteriile de valoare, morale, estetice etc.
Oarecum exterioare textului și, într-un fel, de sine
stătătoare.
Ca om, n-ai cum să nu ții seamă de locul în
care te naști, unde ți-ai trăit copilăria și adoles-
cența, unde ai iubit, ai trăit. Mai ales în Nord, de
unde este Dumitru Fânățeanu (dar nu numai în
Nord), locul este „înstruțat” cu zei. Nu mai pu-
tem spune că mediul în care trăiește omul, natura
să zicem, ține numai de sine, ci ține și de om. Ea
este o altă față a sa. Nu mai trăim în „sălbăticie”,
oricum s-ar numi ea. Cu atât mai puțin trăim în
„sălbăticia” limbii. Și mediul, și limba ne sunt, le
gândim ca fiindu-ne și exterioare, dar mai ales
„interioare”, ale minții și trăirii noastre. Ambele
sunt „pline de zei”. Fiecare dintre „zei”, mai mici
sau mai mari (cuvânt, metaforă, simbol), vin cu
„locul lor comun”, cu inefabilul și misterul lui, dar
și cu partea lui ternă, omenească. Cu toții supuși
zeului cel mare al poeziei. În plan poetic, în cel
religios, teologic - supuși lui Dumnezeu. Cerului.
Cele scrise mai sus sunt prilejuite de cărțile
de poezie ale lui Dumitru Fânățeanu, în speci-
al de volumul Iluminările înaltului, ed. Grinta,
Cluj-Napoca, 2014, cu o prefață („Un poet al
Nordului”), aplicată la autor și text, scrisă exce-
lent de Ion Cristofor. O bună „poartă dee intrare”
în „tainele” acestui volum.
Înăuntrul meu/ e o altă lumină/ adeverită prin
har.” (În Slava Luminii din Cer, p. 147). Între Cer
și pământ/ e o altă vecie de taină.../ Ne supunem
voinței Divine/ rânduielile lumi-s departe/ de
aceste virtuți. (Între mine și tine, p. 137) De la
aceste citate din versurile sale am putea pleca spre
un (alt) înțeles al poeziei lui Dumitru Fânățeanu.
S-a spus încă din vechea antichitate (Summer):
„Ceea ce este în cer, aceea și pe pământ”. Textul
a fost apoi preluat și de către evreii aflați în
captivitate. De la Cer și de la Pămînt am putea,
așadar, pleca. În textele poeziei de față putem vor-
bi de două „feluri” de ceruri. Un Cer divin, locuit
de Dumnezeu (Zeu) și un cer situat oarecum mai
jos, mai „uman”, mai poetic, mai aproape. Între
Cer și pământ/ e o altă vecie de taină..., spune po-
etul. Poate că este vorba de ceea ce Lucian Blaga
a numit „personanță”. De-aceea unul „coboară”, și
celălalt „urcă”.
Oricum am gândi cerul, la Dumitru Fânățeanu
el este unul creștin. Și pământul la fel. Pe pământ
și în Ceruri/ între bine și rău/ e aceeași negare//
Secoli bătrâni/ de lupte și jertfe/ semne prefăcu-
te-n cenușă.// Îmi repugnă ura din preajmă/ dar
freamătă-n spirit/ chemarea Divină. (Între mine și
tine, p. 139).
Cerul, adică Dumnezeu (Cerul este un termen
mai potrivit pentru poet și pentru înțelesul poezi-
ei din volum) nu se poate sinucide (Leibniz), adică
nu poate face răul. De aici, mai apoi, ideea liberu-
lui arbitru. Numai că și Cerul, ca și Răul, poate fi
privit din mai multe unghiuri (observatori): poa-
te fi unul ontologic, sau logic, metafizic, teologic,
epistemologic, moral (etic), mistic, cotidian etc.
Pentru om, nu există un singur Cer, ci atâtea câți
oameni sunt și încearcă să-l înțeleagă. La fel cu
pământul. La fel cu Răul. Trebuie făcută o distinc-
ție între dogmă, care se vrea o doctrină articulată
și argumentată, și „trăirea” omului cotidian. Mai
precizez că, în fapt, în ceea ce-l privește pe om,
nu există altceva decât omul cotidian. Oricum
l-am numi: poetic, religios, filosofic, matematic,
statistic etc. Dogma nu este pentru Dumnezeu, ci
Panaite Chifu
pentru om. La fel și credința. Poeziile lui Dumitru
Fânățeanu oscilează între ontologic și ontic, între
Cer și pământ. Între ontologic și moral. Cerul
e bun, pământul e corupt. Numai „satul natal”
nu este „corupt”. Am spus-o într-o cronică des-
pre volumul de poezii al aceluiași autor intitulat
Piatra destinului: satul natal este poezia. (Vezi re-
vista „Tribuna” de mai dăunăzi). Multe din poezi-
ile acestui volum sunt o chemare/ îndemn la as-
censiunea spirituală și morală a omului spre Cer,
dar și o „coborâre” a Cerul spre/ în om. Dar multe
sunt (frumoase, ca și celelalte) o cronică-pamflet
a vieții cotidiene. (Vezi, spre exemplu, Ceremonii
de gală). Oaza de liniște și de divin o dă satul na-
tal. Și iubirea/ iubita.
Scrisul poemelor nu stă în ontologic, ci în
ontic. Adică aparține omului cotidian. Celui pă-
mântean. Iar pământeanul, oricum s-ar numi el,
aparține vieții. Mai mult, unui anume limbaj, unei
anume limbi. Mai apoi Cerului (Zeului, zeilor) și,
odată cu el, poeziei.
Cerul, dacă-l privim/ înțelegem în dogma
iudeo-creștină, dă viața și moartea. Iubirea și
harul. Binecuvântarea și mântuirea. Spațio-
temporalitatea. „Marea trecere”, cum s-a spus.
Neterminate-mi vor rămâne poate/ Multe poeme...
Ce calmă e visarea în păduri (Sub zarea încinsă,
p. 43); Unde-mi sunt anii aceia vioi/ ce-i purtam
în sublimul iubirii? (O, vremuri, p. 78); Melancolia
mă așteaptă tăcută/ mai la marginea zilei (Iubito,
acele vremuri de demult, p. 108); Stingheră-i iu-
birea în poemul ce-l scriu (Sufletul meu nevăzut,
p. 120); Ce înaltă-i iubirea în poemul ce-l scriu
(Îndemnuri, p. 126); Curg dincolo de zare/ culo-
rile pe frunze (În Slava Luminii din Cer, p. 145);
Doamne, Tu m-ai ales/ ca umbra de sub/ firul de
iarbă (În Slava Luminii din Cer, p. 145);... până
ce fructul oprit/ ne va fi merinde în Rai (Mereu
la-ndemâna destinului, p. 36). Și de la acest ultim
vers se putea începe un mic discurs despre poezia
lui Dumitru Fânățeanu. Așa cum, și de la celelalte,
citate înaintea lui, ar putea avea loc. Le-am citat
pentru a exemplifica, pe scurt, marea trecere co-
tidiană a fiecăruia dintre noi. Dacă acum suntem
tineri, oare în tinerețe cum am fost? Pare a se în-
treba autorul. Timpul, trecerea, destinul, roua,
amiaza, stelele sunt câteva din temele care revin
mereu în versurile sale. Nostalgic, romantic, pase-
ist etc. Se poate, dar peste toate, poetul. Depărtări
ruinate sub vremuri/ sunt toate aceste melancolii
(Dureri neauzite, p. 113).
Iluminarea, pentru om, este o revelație aproape
mistică. Iluminarea aduce, pentru om, timpul și
trăirea într-un singur „ghem”, în care sunt, deo-
potrivă, trecutul, prezentul, viitorul. Este o tre-
cere din ontic în ontologic. O „urcare” de/ din
pământ în Cer. O „coborâre” a Cerului în om.
Via spiritis (2009), lemn, 280 x 55 x 50 cm
Iluminarea este revelație, adică, în mai vechile
accepțiuni, apocalipsă. Deci, nu sfârșitul lumii, ci
revelație. Înaltul, în această poezie, nu este Cerul,
Dumnezeu. Care nu poate avea revelații. Înaltul
este poezia. Cu omul ei cu tot. De aceea „ilumi-
nări” (plural) ale înaltului (singular).
Între Cer și pământ e o altă vecie de taină...
Acolo, aici „între cer și pământ” este vecia de tai-
nă a poeziei lui Dumintru Fânățeanu.
N-aș zice că poezia sa se citește ușor. De fapt,
nicio poezie nu se citește ușor. Poezia sa nu este
un „îndemn” către Cer (deși este), nici către nos-
talgia satului natal devenit poem (deși este), nici
un discurs poetic asupra răului contemporan co-
tidian (deși este).
Poezia sa este, așa cum trebuie să fie, o chemare
spre bucurie. Adică spre poezie.
Până ce fructul oprit ne va fi merinde în Rai.
■
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
comentarii
Aritmii de lectură
■ Radu Ilarion Munteanu
Andrea H. Hedeș
Aritmii
Cluj-Napoca, Ed. Noema, 2015
Ascrie despre scrisul Dnei Andrea Hedeș
naște o dilemă. A citi, însă, ce scrie autoa-
rea nu e defel dilematic. Calitatea, origi-
nalitatea, densitatea, textuală și ideatică, erudiția,
toate sesizabile în genurile pe care le abordează,
au fost remarcate demultișor de condeie consa-
crate. Sigur că aș mai putea adăuga elemente spe-
cifice, dar ar fi contraproductiv. Autoarea nu are
chiar alergie la aprecieri superlative, dar o umbra
de suspiciune, ce declanșează o reacție retractilă
- asta da. Înainte de a explicita dilema, să admi-
tem că a scrie despre scrisul Dsale e și o provocare
stimulativă. Căci, după satisfacția lecturii, nu poți
scrie fără o doză rezonabilă de superlative. Iar
pentru a-i inhiba doza, altfel echilibrată, decentă,
de suspiciune, ești nevoit să filtrezi orice notă en-
comiastică și, mai ales, spre binele textului reflec-
tant, să argumentezi afirmațiile apreciative. Pe cât
posibil - pe text.
Și acum dilema. E strict personală. Un Horia
Gârbea, altfel unul din nașii literari ai Dnei
Andrea Hedeș, figură multilaterală, poate recepta
egal poezia și textele critice ale autoarei. Iar litera-
tura pentru copii e accesibilă, prin definiție, unei
categorii mai largi de cititori profesionalizați. Cu
totul altfel stau lucrurile pentru un consumator
mult mai asimetric de literatură. În particular un
producător aproape exclusiv de proză, dotat cu
organ receptiv în aceeași zonă, extensibil la genul
dramatic, dar prea puțin cultivat pentru absorbția
poeziei. Vorbim de poezia de o calitate ce depă-
șește banalul, chiar mult, în cazul nostru. Cu cea
ieftină nu-mi pierd vremea. Sigur că am avut afi-
nitate imediată cu poezia unui Marin Sorescu, la
vremea sa, dar asta e cu totul altă discuție.
Desigur, cu cât e mai problematic exercițiul de
lectură al acestui volum, cu atât e mai provocator.
Și cum am renunțat, rând pe rând, la trăsături-
le copilărești, ultima ce mi-a mai rămas e nevoia
organică de a răspunde la provocări. Reflectând
asupra poeziei autoarei (forma prenumelui creea-
za unele dificultăți flexionare: genitivul e proble-
matic), o poartă de intrare în substanța acesteia
e delicatul echilibru formal, muzical, progresiv,
între cele 4 capitole. De rafinamentul titlurilor și
al mottoului aș prefera să nu glosez. Căci aceste
elemente arhitectonice sunt marcă identitară atât
în poezie, cât mai ales în critică. Toate citările
sunt, cum ar spune P. G. Wodehouse (ce m-o fi
apucat, nimic nu-i mai străin scrierilor Andreei
H. Hedeș) far fetched. Mai sunt și un mic test.
Cititorul care simte nevoia să amendeze demon-
strația de erudiție se autoelimină și pierde savoa-
rea lecturii. Căci citările sunt în întregime la locul
lor, peste tot.
Să dai unui prim capitol, ca titlu, un citat
din Hesiod e un argument al conștiinței valo-
rii proprii. Substanța textelor cu girul acestui
titlu e poetică, fără urmă de îndoială. Dar are
o anume ambiguitate deloc neinteresantă. Are
personaje, în sens extraliric și are consecuții
episodice. Tablourile dintr-un poem continuă,
uneori, fără a exagera, în următoarele câteva, unele
personaje traversandu-le. E o osmoză poetică sau
o tentă de epic în poezie? Las pe seama celor pri-
cepuți la poezie să aprecieze, eu aș înclina spre a
doua alternativă. Iar aest aer vag epic se conjugă
așa de armonic cu fondul poetic, încât cucerește.
Personaje am spus? Primul e chiar Dumnezeu.
Care, după 8 versuri devine dumnezeu. Ba chiar
e trădat ca fiind o carte poștală. Pe care eul poetic
îl... alintă. Dacă ceva e exclus, e trecerea acelui
Dumnezeu în derizoriu. Dar nici ridicarea eu-
lui poetic la scară demiurgică nu e de acceptat.
Atunci? E un joc sugestiv care aduce universul la
îndemâna poetului. Am insistat atâta asupra pri-
mului poem pentru a sugera o cheie de lectură cel
puțin a primului capitol.
Cei nouă sfinți ar putea proveni, discret, din
cele nouă ceruri? Nu, ar fi facil. Autoarei îi e stră-
in facilul. Observăm că sfinții sunt mereu însoțiți
de cărți. Deci ei populează biblioteca cu nouă eta-
je, preluată de Carlo Frabetti** de la însuși Dante.
Dar pe dos. Biblioteca autoarei nu e un rai, ar fi iar
facil. E un antiiad. Eul poetic e familiar cu sfinții
ce-l populează.
Un Dumnezeu aproape anodin, comensurabil
cu universul poetic devoalat de curgerea poeme-
lor. Între el și eul poetic, accentuat pe măsura pă-
șirii prin universul său se interpune alt personaj.
Necesar compozițional. Omul lui Dumnezeu.
Alături de el, firește, femeia. Sugestie adamică
anonimă. Iar legenda biblică se amestecă, osmo-
tic, cu basmul românesc, la curățatul fântânii.
Univers fără diavol? N-ar avea sens. Dar diavo-
lul Andreei e și el unul pe dos. Nu trăiește în focul
Gheenei, ci în apa rece. Iarăși e logic. Diavolul e
tentația, iar apa rece e speranța drumețului înse-
tat. Bogăția de lecturi ale poetei se vădește, discret,
îngerul care a strigat trimițând vag, neostentativ,
la bătrânul domn cu aripi uriașe. Sintagme biblice
sunt revalorificate cu îndrăzneală acoperită: „Dar
inima mea vrea să fie/ O grădină englezească
înainte de ploaie/ Când fiecare boboc murmur/
Cântare cântărilor Cântarea cântărilor.”
Lectura biblică, nici iconoclastă, nici reveren-
țioasă, ci cu umană și măsurată insolență, merge
până la joc. Ființa poetică se deghizează într-o bă-
trână ce-și duce visele lui Dumnezeu. E ars poeti-
ca, e profesiunea de credință, lipsită de inutila so-
lemnitate, cu un bine plasat abur ludic. Deghizată
într-un autoportret cu blândă și înțelegătoare au-
toironie.
Imaginile poetice au greutate, mereu neoste-
ntativă, defel discursive, au naturalețe: inserarea
cu unde femeie grea / urnește soarele din pături de
ceară. Totuși, poeta n-are probleme să polemizeze
en passant cu mitul lui Icar.
Finalul capitolului e dedicat, cui altcuiva, ma-
mei. O mamă demiurg. O sursă vitală la care te în-
torci după de ai băut halbe de agheazmă cu sfinții,
după ce l-ai lăsat în urmă pe diavolul din fântână,
după ce ai dialogat impersonal cu Dumnezeu. O
instanță, de fapt, supremă. Dintre meseriile tra-
diționale o are pe cea mai simbolică: broderia.
Sufletul poetei e, privit în oglinda mamei, ca o
broderie. Ceva simultan lumesc, încastrat în epo-
ci, venind din lumea basmelor și a credinței și
ceva marcat de un estetism natural.
Formatul poetic al capitolului 2, Ploaia și roua
(sintagmă extrasă din gândirea chineză) diferă
substanțial. Impresia narativă și limbajul poetic
fac, împreună, un salt paralel, ținându-se sincron
de mână. Ce rămâne constant, e circulația osmo-
tică a unor elemente (nenuntiții cocori și femeile
îmblânzite de dragoste, între altele), dar versuri fi-
nale de poeme răspund altora din primul capitol.
Sintagma “iubitul meu” nu are a lipsi din po-
ezie. Dar concluzia poemului al cărei personaj e
acesta e parfumată de picătura distilată de pelin
lucid: „Ca o corabie lovită/ geme inima mea// ini-
ma sa/ cimitir de corăbii.”
E o sinteză veche de când lumea. Una dintre.
Cea cu încărcătura poetică maximă. Orice happy
en d e provizoriu^
Poemul VII din acest capitol 2 e un mândru,
vertical, curajos autoportret poetic. Primul era un
deghizament. A-l cita în întregime ar strica exer-
cițiul de lectură. Incumbă cititorilor.
Și, imediat, mărturisirea esențială, în comple-
tarea autoportretului: versul cules cu italice: je ne
sais pas trahir. mărturisire care se conjugă, iar
armonic, cu “pudori sfârtecate de-un gând”. O au-
todefinire a ființei, dincolo de poezie, dincolo de
cronici, dincolo de scrisuri.
Lunecând firesc în lumesc, Dumnezeu devine
Preamilostivul. Măsură a drumului parcurs prin
universul poetic asumat.
Capitolul 3 - Lamentații. Este explozia lirică a
volumului. Nu sunt chiar sigur că sunt tocmai la-
mentații, dar termenul e acoperit în teorie și ori-
cum sunt mesaje adresate unui interlocutor am-
biguu. Care poate fi Dumnezeu, poate fi iubitul,
unul oarecum abstract, pe măsura temperaturii
ridicate a textului. Dar poate fi, cunoscând schim-
bările de direcție ale discursului poetic chiar un
alter ego sui generis.
Ultimul capitol, Cântece, dedicat bunicului
Dariu, e și cel mai voluminos. Într-un anume
fel, primele trei pot fi (re)citite și ca o elaborată
introducere a acestuia din urmă. Un soi de cine
suntem și ce vrem, ca să glumim puțin, citând
din clasici în viață. Dacă poezia din primele 3 ca-
pitole e marcată de o anume diferență specifică,
substanța acestui ultim e poezie pur și simplu. Și
regăsim în ea ființa sagace, pretențioasă, dăruită,
generoasă, vibrândă în rezonanță cu frumosul li-
terar din textele critice. Desigur, cei care se pri-
cep la poezie mă vor contrazice. N-au decât. De
la mine așa se vede. Mai mult, de la mine așa se
simte. De ce o lungă meditație pe tema morții, de
ce un dialog afectuos cu ființa care ne moare fie-
căruia, n-ar avea o rezonanță cu intuiția acută a
lecturilor cu format critic?
Volumul merge într-un crescendo, are chiar
structura unui concert: partea întâia moderato
cantabile, partea a doua allegro affetuoso, a treia
lamento confessando, iar ultima pensando finale.
La fel ca cei competenți în poezie, muzicologii vor
amenda vehement inexistența unor atari moduri
interpretative. Ei, și? Dacă va exista un singur citi-
tor care va regăsi, citind acest exercițiu de lectură,
pe sinele lector al volumului, atunci licențele mele
terminologice își vor regăsi rațiunea.
* Cartea iad, Carlo Frabetti, Humanitas, 2003
■
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
Trăind în „vremuirea”
prezentului
■ Adrian Țion
Sergiu Pavel Dan
Învolburări și vremuieli politice
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2015
Ocarte care se citește ușor, cu mare plăcere
și real câștig este culegerea de eseuri În-
volburări și vremuieli politice, aparținând
universitarului clujean Sergiu Pavel Dan. Este
o apariție recentă a Editurii Școala Ardeleană,
Cluj-Napoca, 2015. Iată că genul se edifică prin
lansarea colecției Școala ardeleană de eseistică.
Sergiu Pavel Dan este un eminent om de cultură
umanistă al Clujului contemporan, care face parte
din categoria celor ce trăiesc sau scriu literatura
privind critic (și uneori amuzat) prin fereastra po-
liticului. Pe coperta volumului său este reprodusă
celebra pictură a părintelui romantismului francez
Theodore Gericault Pluta Meduzei. Dar numai
despre romantisme nu este vorba între coperțile
acestei cărți. Simbolistica tabloului are în vedere o
subtilă trimitere la responsabilitatea unui lider po-
litic pornind de la cazul căpitanului arogant de pe
fregata franceză La Meduse, acuzat și întemnițat
pentru că, din lipsă de profesionalism, a pricinuit
moartea a sute de oameni. Cei rămași în viață au
ajuns să se sfâșie între ei. Imaginea sumbră a su-
praviețuitorilor de pe „plută” îngrozește și azi. În
fața originalului, la Luvru, impresia e copleșitoare.
Un mesaj deductibil de aici ar fi că rolul social al
căpitanului de navă e similar cu al unui conducă-
tor de stat. Franța întreagă, îngrozită de tragicul
eveniment, s-a recunoscut atunci în acel tablou.
E Franța secătuită de vlagă, imediat după ieșirea
din perioada napoleoniană. Ar fi cazul României
de azi, ieșită din tulbureala unei conduceri aven-
turiste? pare a se întreba autorul cărții și cititorul
ei împreună cu el. Ceea ce pictura acutizează prin
mesaj, titlul bălmăjește inteligent, cu șiretenie și
intenție de panoramare. Tinde să cuprindă tulbu-
rările politice actuale în derivate sugestive, având
în componență consoana fricativă v, dătătoare -
nu-i așa? - de frisoane (pentru a scoate cititorul
din adormire!). Rafinamentul stilului practicat în
volum poate ținti până acolo, fără doar și poate.
Așadar: Învolburări și vremuieli politice prinse în
vârful peniței ascuțite și mușcătoare a unui po-
lemist ascuns sub masca eseistului inofensiv.
Panaite Chifu Adio (2004), marmură de carrara, 300 x
110 x 100 cm, Castelaraimondo, Italia
De pe pozițiile unui regalist sui-generis, pro-
fund, nu emfatic, așa cum șade bine unui arde-
lean autentic, Sergiu Pavel Dan trece în revistă
etapele de manipulare grosolană a maselor de că-
tre „emanații” lui decembrie 1989, „moștenitorii
propagandiștilor comuniști”, comentând elegant
și competent schimbările succesive ale imnului
național de la cel regal la actualul Deșteaptă-te,
române!, sub imperativul căruia noii descăle-
cători au adormit cu dibăcie spiritul de revoltă
al nației. La fel s-a întâmplat cu strămutarea zi-
lei naționale de la 23 august la 1 decembrie, iar
„sfânta zi” de Zece Mai (1866, când regele Carol
de Hohenzollern a sosit în România sau 1877,
când a fost proclamată independența țării) a
fost strategic trecută în umbră tocmai pentru
a nu se confunda cu ziua regalității. Autorul
atrage atenția că modificări au fost aduse și imnu-
lui național german din perioada nazismului (au
fost radiate primele două strofe), dar melodia cre-
ată de Haydn a rămas; la fel cum solemnitatea im-
nului național maghiar, bazat pe muzica lui Ferenc
Erkel și cu textul vechi din 1844 au rămas și după
intrarea tancurilor sovietice în Ungaria. Cât des-
pre al nostru Trăiască Regele compus de Eduard
Hubst pe versurile lui Vasile Alexandri ce să mai
vorbim dacă Ion Iliescu i-a interzis regelui să-și
vadă țara „după atâtea decenii de exil nemeritat”.
Aici autorul cărții se întreabă pe bună dreptate și
cu durere în suflet: „Se cuvine oare să ne mai con-
formăm directivei politice impuse de Gheorghiu-
Dej și Petru Groza, valeții Moscovei, cei care i-au
impus tânărului Rege Mihai abdicarea înarmați cu
pistoale ca niște gangsteri și șantajându-l cu lichi-
darea celor o mie de tineri regaliști întemnițați?”
Mă întreb și eu, cititor ocazional, bulversat de evi-
dența acestei crunte realități, dacă mai apleacă azi
cineva urechea la asemenea întrebări. Pledoaria
pentru „sfânta zi” de 10 Mai rămâne un crez in-
tim, de suflet, un vis neîmplinit pentru o mulțime
de români dezamăgiți, insultați, jefuiți mișelește,
nebăgați în seamă.
Multe din eseurile volumului au o structură
ciclică. Încep cu un dat istoric, denominativ și
se încheie cu raportarea la el, după ce a fost de-
monstrată deosebirea, discrepanța de conținut
a referințelor sau asemănarea. Discutând despre
statutul și imaginea președintelui în genere, Sergiu
Pavel Dan își alege ca reper, din presă, denumirea
simbolică dată în USA unui arbore gigant sequo-
ia, aceea de Președinte (The President), înțelegând
prin asta „trăinicia crezului republican” la ameri-
cani și nu impusa sintagmă de la noi „fala noastră
și mândria” ajunsă de batjocură. După pasul făcut
prin „duminica Orbului” din 1990 și după degra-
darea în ultimul hal a instituției prezidențiale de
către cel de al treilea ales postdecembrist, numit în
carte „ciuruitorul, adică cel care și-a anunțat biru-
ința electorală cu frumoasele vorbe i-am ciuruit”,
dezgustul românului pentru funcția cea mai înal-
tă în stat nu poate să-l conducă spre alte apelati-
ve comparabile cu semețul arbore sequoia decât,
sugerate ironic, „lider jneapăn sau mărăcine ori
poate de președinte urzică”. Dar amărăciunea poa-
te duce și spre „președintele Ducă-se-pe-pustii!”
Tonul devine dur, eseistul se dovedește un aprig
și incisiv gazetar ancorat în problematica zilei.
Corelarea comparațiilor alunecă, după cum e și
firesc, la textul literar în mai multe deambulări cri-
tice, dar invectiva rămâne la fel de pitoresc pusă
în pagină. O altă „amarnică evaluare” este făcută
în cazul fostului ambasador american la București
Mark Gitenstein, cel care a deturnat adevărul în
privința referendumului de demitere a președin-
telui luând în brațe „teza vicleanului fost marinar
relativă la ilegalitatea demiterii lui”. Dacă un să-
tean din Răscoala lui Rebreanu se răzbună pe boul
lui care a luat-o razna, certându-l cu cuvintele ”Să
nu fii boier că te-a luat dracul!”, la sosirea noului
ambasador american, autorul își imaginează că
ar trebui întâmpinat cu parafrazarea „Să nu fii
Gitenstein că te-a luat dracul!”
În ordinea acestor expuneri se situează și ese-
ul În loc de laissez faire, duduie tribunalele. Aici
este deplâns imobilismul economic responsabil
de a fi favorizat îmbogățirea nemăsurată a unora
și sărăcia lucie a altora, neîncurajându-se clasa
de mijloc, mai exact contribuția ei la o dezvoltare
normală. Etalonul utilizat în expunere este dicto-
nul economistului Vincent de Gournay citat în titlu
care, aplicat rațional, ar fi încurajat „angajamentul
industrial” organizat. În lipsa lui, prin tribunale
se aude zăngănitul cătușelor întrucât evazioniștii
acționează din umbră iar spaima de a avea iniția-
tive sporește la vestea arestărilor. Triumfă „statul
de tip procuratură”, el pune la cale arestări co-
mandate și răzbunări între liderii politici aflați în
conflict de interese. Nu scapă de atacul justițiar al
autorului nici Justiția. Sunt încodeiați cu ingenio-
zitate Monica Macovei, foarte vocală mai ieri, „re-
prezentanta băsiștilor fundamentaliști (talibanii
le zic unii confrați)” și Robert Cazanciuc, numit
în funcție pentru a lua poziția mutului în timp ce
arestările din stradă și din localuri nu mai conte-
nesc, amintind de altă epocă întunecată din istoria
noastră. Ultimul reprezentant al acestei „suprapu-
teri” este apropiat personajului Român Gruie din
piesa lui Al. Davila Vlaicu-Vodă, întrucât și acesta
e mut.
Alteori dezbaterea pornește de la o nemulțu-
mire constatată întâmplător. Promotor al valorilor
Clujului de altădată, cu un profund sentiment al
gratitudinii față de trecut, universitarul clujean
Sergiu Pavel Dan rămâne neplăcut surprins la ve-
derea inscripției Victor Papilian, luptător antico-
munist, apărută pe monumentul funerar (cunos-
cut) al medicului și scriitoruluil Victor Papilian,
decan al Facultății de Medicină, autor al celor
mai apreciate manuale de disecție anatomică, în-
temeietor și director al Filarmonicii, director al
Teatrului Național din Cluj. Dar nu aceste titluri și
merite prevalează, ci calitatea de „luptător antico-
munist”. Prezentul plin de suspiciuni se pare că-și
bate joc de trecutul demn și-n felul ăsta. Prezentul
conjunctural schimbă fața trecutului, în acest caz
atribuindu-se defunctului o calitate nicicând râv-
nită de acesta.
Eseistul, al cărui demers merge cu evidente ra-
mificații spre polemica savuroasă, nu pregetă să
predea hățurile analistului (itinerant prin hățișuri-
le istoriei), schimbând registrul și aducând sub lu-
mina rampei critice observațiile sale în legătură cu
momente axiale din trecutul Europei. Predilecte
rămân pentru Sergiu Pavel Dan pretextele pe mar-
ginea cărora poate glosa dezinvolt și cu aplicație pe
orice temă, precum în Cărările diversiunii (2009)
bunăoară. Sunt pretexte oferite de mersul istoriei
și folosite pentru a lumina aspecte ale unor „învol-
burări și vremuieli politice” din actualitate. Două
Continuarea în pagina 12
10
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
poezia
Ștefan Damian
Panaite Chifu	Secretul dezvăluit (2011), marmură, 260 x 120 x 115 cm, Taiwan ( Ben Q)
Autoportret
Se întrezări cum se întrezăresc
toate lucrurile umbrite pe dinăuntru.
Pe din afară
o parte de acoperiș
stătea sprijinit de zidul de întuneric.
Martori nu existau:
totul era mai concis
decât toate lucrurile lipsite de concizie
iar el un autoportret
amestecat cu vântul imaginar
un joc ca al mâinii pe masa
spermatică a unei crâșme de periferie.
Țel
Ceața curge prin noi
ne străpunge suntem locuim
miezul de umbră de ambră
punem punct o luăm de la capăt
nu mai știm când și cum
devenim suntem dorim
dar uităm clipa cea mare
temporar
ne e scrisă pe frunte trădarea
de la o clipă la alta parcă vrem și nu vrem
să fim altfel și suntem atât cât putem.
Îngeri degenerați
În cluburi de noapte îngeri degenerați
sorb viața din paharele unde plutește
soarele de zăpadă al zilei ce vine.
Cad apoi fulgerați
lumea se-ntreabă ce este inima lor
dacă au sau nu asemenea jucărie
bună de pus într-un borcan cu spirt.
Se crede că sunt fără trup și substanță
buni de scos la mezat
pentru aripile nevăzute ca bărbile patriarhilor.
Că pot să aducă
unisex
nenorocirea speranței
și speranța nenorocirii.
Credo
De multe ori am crezut ceea ce de multe ori nu
am crezut.
Mi-am zis și acum cred că apare din nou
primăvara
hazlie în care nu cred.
Va lăsa loc unei veri tenebros luminoase
se va întinde ca o pisică moale
pe pământul împuns
de primele plante cu răbdarea tocită de așteptare.
O înțeapă impudice,
o fac să spumege
să clocotească
izvor uscat arșiță
a unei iubiri prea pătimașă.
Vinovat
Pot trăi urmărind
sughițurile spasmodice ale vântului
în gardul de sârmă ghimpată
valurile despicate în stânci
ale izvorului
urletul mării contorsionat
ca trupul șarpelui pe trunchiul mărului
zborul rătăcit al norilor
când știu că-n spatele lor albastrul
e o poveste eternă.
Cred că găsesc în toate
speranța copilului care știe
că poate să zboare.
Eu vinovat că vine zăpada.
Condiție
Fluturi prinși anapoda în insectar
își prelungesc viața
cu un tremurat febril de aripi.
Cum prinde lentile lumina
și o reflectă
se refractă moartea se descompune
viața lor efemeră în schije
în jocul amețit
al unei splendide decăderi.
Timp
Poeziile nu se mai scriu astăzi
la masa de scris:
fetele le scriu cu ruj
pe buza paharului din care adapă
zeii bolnavi ai speranțelor
doamnele de vârstă mijlocie pe bonuri
de masă
cele în vârstă la casele de marcat
în care le-au rămas
anii frumoși ca niște cercei
de care nu s-a agățat nimeni
de prea multă vreme.
De sărbători
Vin sărbătorile aprind
becuri în sângele melancoliei
tu ești Beatrice strigă toate celulele
frânte de vrajbă
tu ești aproape departe
sus foarte mult prea sus
te pot simți
zvâcnind ca o bulboană de vulcan noroios
inunzi câmpiile neculese
ale verii trecute ești cancer ce roade în os.
Când ești - ești durere.
Când nu ești - ești durere.
Și, astfel, mereu. Rămân în urmă
resturi din zilele anului nepetrecute.
■
parodialatribună
Ștefan Damian
Credo
De multe ori am scris ceea ce nu credeam că
pot scrie
și am desenat ceea ce nu credeam a desena
că pot,
de la pisica de Eritreea până la portrete de
familie,
hazlii uneori, privite în tot.
Totdeauna sfârșitul de vară m-a inspirat,
parcă un arhanghel de sticlă mă veghea de
sus
și, după cum în scris am demonstrat,
lucrul acesta în două limbi l-am spus.
Cred și am crezut totdeauna
că, indiferent de arșită, poezia
izvorăște și se-mprăștie-n România
în primul rând de la revista „Tribuna”.
Lucian Perța
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
11
Urmare din pagina 3
Originea dreptului și
noțiunea de adevăr (III)
Prezența armonioasă și luminoasă a cultului
apolinic va marca în istoria străveche a grecilor
întemeierea cetății și conctrucția unui nou tip
ideal de om și umanitate. Din lira lui Apollo vor
ieși muzele a căror mamă este Mnemosyne, adică
memoria universală, apoi miturile solare, epopeea
lui Homer și theogonia lui Hesiod.
Cu toate acestea, sau, mai degrabă, ca o rezul-
tantă firească a lor, Apollo devine Zeul divinației
și al înțelepciunii. Aceste două caracteristici ale
sale îl fac să se impună ca zeul panhelenic prin
excelență, conducătorul suveran și de necontestat
al tribunalului Amfictionilor, suprema instanță a
popoarelor elenice. În această ipostază el apare
ca fiind cîrmuitorul lumii antice, căci de la tira-
nii Siciliei pînă la faraonii Egiptului toți erau su-
puși actelor sale divinatorii, a căror exponentă era
Pithya sau pitonisa. Cel mai celebru sanctuar al
său se afla la Delphi.
Evident, la Delphi se prorocea încă din timpuri
imemoriale, cînd Apollo încă nu sosise pe me-
leagurile Eladei. Izvoarele antice, în speță Eschil
în Eumenidele, ne spune că în acele vremuri la
Delphi se prorocea în numele a trei divinități:
Terra, Themis și Phoebe. Acest lucru s-a întîmplat
timp de secole, poate milenii.
În schimb, întemeierea oracolului lui Apollo la
Delphi, aduce cu sine o nouă organizare, mai ela-
borată și savantă, a actului profeției.
Pitonisele erau alese pentru a-și săvîrși slujba și
menirea încă din copilărie, fiind desemnate de că-
tre un colegiu al preoților și erau crescute în sanc-
tuar, precum călugărițele în doctrina creștină, sub
același jurămînt al castității și ascultării. Tradiția
spune, că pentru a îndeplini această funcție erau
alese, paradoxal, firi rustice și simple, ceva în ge-
nul pacientelor lui Charcot la Salpetriere, asista-
te fiind de un pontif al lui Apollo care interpreta
oracolele lor. Alte surse, consideră că intrarea în
transă a Pithyei era rezultanta mofetelor emanate
de falia existentă pe locul unde fusese construit
templul, fapt infirmat de știința contemporană.
Indiferent de cum s-au petrecut faptele în
sanctuarul de la Delphi, cert este că acest cult so-
lar al lui Apollo a avut o influență uriașă asupra
constituirii culturii și mentalității antice grecești.
În acest sens studiul lui Nietzsche asupra acestei
problematici a rămas definitoriu pînă în contem-
poraneitate.
Pe de altă parte, reluînd firul discuției noastre,
savanți de talia lui Murray sau Bowra consideră
că pretinsa religie homerică nu era nici pe departe
o religie propriu-zisă, deoarece adevărata credin-
ță religioasă a grecilor înainte de secolul al IV-lea
nu are nimic în comun cu formele luminoase ale
Olimpului. În acest sens, subliniază Bowra, aspec-
tul antropomorfic al acestui sistem dezvoltat de
imaginația individuală homerică nu are nici o le-
gătură cu adevărata religie și moralitate a societății
grecești din acel timp.
Iată cum, părerea unora conform căreia ar exista
o religie profund antropomorfică a vechilor greci,
fapt cu care noi nu ne-am pus de acord încă de la
început, se dovedește a fi o profundă eroare. Tot
așa, bazîndu-ne și pe cercetările unui Doods și nu
numai, vom încerca să înlăturăm o altă prejudecată
constantă a religiei și omului grec: raționalitatea sa
extremă și exclusivă.
Ce vrea să spună însă termenul de antropomor-
fism relativ la viziunea grecească asupra zeilor?
Nici într-un caz faptul că zeii erau concepuți și re-
prezentați după imaginea oamenilor. Dimpotrivă,
corpul uman avînd vigoarea și prospețimea ti-
nereții le apărea ca o imagine a divinității. Pe de
altă parte, cultul nudului și al exercițiilor fizice
sistematice efectuate în palestră au dus, se pare, la
această valorizare a corpului uman. De altfel, pri-
mele statui grecești cunoscute în ordinea vechimii
sunt nuduri și reprezintă corpuri de atleți în tim-
pul exercițiilor. Elementul agonal reprezintă, încă
din cele mai vechi timpuri, unul din elementele
esențiale ale dezvoltării culturii și religiei grecești.
Chiar și jocurile, pe care le vom exemplifica puțin
mai tîrziu ,atunci cînd vom face referire la mitul lui
Heracles (mit cu un caracter profund solar, apoli-
nic. n.n. M.A.) , au un dublu caracter: acela de re-
prezentație și sărbătoare religioasă. Aceste jocuri,
cu caracter național, întruneau mai multe orașe
într-o mare competiție publică. Pe de altă parte,
aceste concursuri capătă dimensiune de sărbătoa-
re religioasă, fiind, în fond, niște ceremonii sacre.
Învingătorul acestor concursuri era considerat
aproape un semizeu, un erou, dobîndind un pre-
stigiu sacru. Pindar, singurul mare poet liric grec
pe care îl cunoaștem privește în operele lui atletul
ca pe un erou și un zeu, ridicînd omul la nivelul
divinității. În acest sens, virtuți precum forța fizică,
dar și cea intelectuală privită sub raportul pricepe-
rii și vicleniei, rapiditatea, agilitatea, statura uriașă
sau frumusețea pe care le etalează învingătorul și
care sunt prezentate publicului de nudul său, sunt
valori religioase și chiar morale. Într-un Imn home-
ric către Apollon se spune: „cine ar veni de departe
i-ar crede nemuritori și veșnic tineri” văzîndu-i atît
de grațioși. Charis, farmecul corpului uman, apare
ca o însușire divină și este un rezultat al conceptu-
lui de frumos (kalos). Modelat în piatră sau bronz,
trupul uman trebuie să exprime această charis,
strălucirea, impetuozitatea și luminozitatea divi-
nă a tinereții veșnice. În celălat pol se află spaima,
groaza și moartea, simbolizată de chipul Gorgonei.
La Lesbos, spune undeva J.P. Vernant, exista un
concurs care consacra valorile frumuseții corpo-
rale și se despășura în timpul sărbătorii numite
Callisteia. Erau alese șapte frumoase fecioare care
alcătuiau un cor, simbolizînd, de fapt, cele Șapte
Muze, devenind apoi obiectul unui cult în același
oraș. Tot așa, spune Herodot, Filip din Crotona,
unul dintre cei mai frumoși bărbați greci din tim-
pul său, a fost declarat erou după moartea sa, așa
cum s-a întîmplat cu mulți atleți greci învingători
la jocuri, divinizați în cetățile lor de baștină.
Așadar, calitățile fizice de excepție - așa cum
se va vedea și în mitul lui Heracles - aveau pentru
conștiința grecului antic valențe divine.
Note
1	G.F.W. Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, Ed.
Academiei, 1968, Buc., Secțiunera I, .Elementele spi-
ritului grec.
2	Vom reda miturile despre zei după Theogonia lui
Hesiod, dar și după Iliada și Odiseea lui Homer și
Metamorfozele lui Ovidiu.
3	Cronos, se pare, nu este același zeu - așa cum se
perpetuează - The Complementary Emphasis of Eastern
Intuition Philosophy, East ans West, editată de C.A.
More, Princeton, University- greșeala cu Chronos, un
zeu ce apare mai tîrziu în pantheonul grecesc, acesta
din urmă simbolizînd timpul ce își devoră propriile
creații. Această confuzie se datorează, probabil, și mi-
tului care spune că, datorită unei prorocii care arăta
că , la rîndul său, Cronos va fi uzurpat de unul din-
tre fii săi, acesta își mînca copii. Mitul trebuie înțeles
strict în litera sa și interpretarea nu trebuie să treacă
la sensul figurat după care timpul își devoră proprii
copii. Acesta și nu altul este sensul mitului lui Cronos
și nu al lui Chronos(timpul). Vezi și R.B. Onians, The
origins of european thought about the body, the mind,
the soul, world, time, and fate, Cambridge, 1954, pag.
427 și urm.
■
Urmare din pagina 10
Trăind în „vremuirea”
prezentului
din cele mai reușite secvențe ale cărții au în vede-
re pe Napoleon cu „blocada continentală” și cro-
nologia afacerii Dreyfus. Profilul unui „stăpân al
Europei”, arogant și năbădăios, mai ales după vic-
toria de la Austerlitz, se desprinde cu limpezime
din paginile purtând titlul Câteva reacții la o ves-
tită aberație istorică. Strategiile lui Napoleon, ca-
botinul, sunt analizate cu scrupulozitate și pasiune
nedezmințite de flerul autorului de a diseca faptele
pentru a le analiza adecvat. Consecința „blocadei”
a dus la conflictul cu Vaticanul după care „niciun
papă vreme de aproape două secole nu a mai pus
piciorul pe solul francez”. Se acreditează conclu-
zia că temperamentul vijelios al Corsicanului, fire
„colerică și tiranică” a atras după sine vijelii poli-
tice și sociale fără precedent până atunci în istoria
Europei. O aventura războinică, înscrisă încă sub
zodia onoarei militare. Hitler a fost o reeditare ma-
cabră. Tot ca un fel de vijelie politică ni se prezintă
comutarea spectaculoasă a pedepselor din sânul
scandalului stârnit de procesul lui Alfred Dreyfus
din jurul anului 1896. Problematica pusă în discu-
ție e eșalonată pe etape în Cronologia tumultuoa-
sei afaceri Dreyfus. Și tot despre onoare este vorba
în cazul revizuirii procesului, când este dezvăluit
falsul grosolan al maiorului Henry, înfăptuit întru
apărarea prestigiului armatei. Acesta se sinucide,
iar ministrul de Război, pierzând din credibilitate,
demisionează. Despre onoare în timpurile noastre
se poate vorbi?
Periplul eseistic al profesorului Sergiu Pavel
Dan se încheie cu addenda Gânduri despre nuve-
lă, punctuale inserții în problematica dezbaterilor
sale de la catedră, devenite studii de referință în cu-
noașterea și aprofundarea cercetării unor prozatori
clasici. Ni se propune o plimbare lejeră și percu-
tantă totodată prin nuvelistica lui Boccaccio, Guy
de Maupassant, Cehov, Dostoievski, Pirandello,
Cervantes, Vasile Voiculescu și, inevitabil, Pavel
Dan. Cartea ne oferă trei etape de abordare a te-
melor, afine unor „învolburări” nuanțate: fixarea
obiectivului critic pe factologia prezentului; urmă-
toarea etapă ne introduce în simptomatologia fap-
telor istorice amintite, servite ca repere universale,
pentru ca ultima treaptă să ne dezvăluie temeini-
cia fabulației imaginarului. Avem astfel prefigura-
te coroana, tulpina și rădăcina unui arbore livresc
ce-și încheagă forma sub ochii noștri. Această gli-
sare între politic-istoric-literar s-ar putea să pară o
lipsă de unitate, dar eseurile cu care ne-a obișnuit
Sergiu Pavel Dan își trag substanța din toate cele
trei dimensiuni supuse analizei. Totuși, cele mai
incitante texte mi s-au părut cele de la începutul
acestei cărți în care spiritul polemic al autorului se
îmbină cu rafinamentul unui intelectual de înaltă
clasă.
■
12
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
proza
Doi ochi ca două scoici
■ Mircea Pricăjan
Băiețelul se ridică pe vârfuri și privește pe
geam, dar se vede doar pe el: sticla e nea-
gră, lumina nu o străbate. Dinăuntrul ma-
șinii, alt băiețel îl vede, însă. Pare foarte închis la
culoare și Alex știe că nu poate fi chiar așa, nici
copacii pe care i-a urmărit tot drumul, nici casele
și nici ceilalți oameni nu erau așa negri cum ară-
tau văzuți prin geamul său. Tata a dus mașina la
înfoliat, i-a spus că face asta ca să nu mai sufere
el de cald când vor merge la mare, o să vezi ce
bine-o să fie, o să dormi fără nicio treabă, i-a zis
și chiar așa a fost, tata știe multe lucruri, și mama
știe, amândoi au întotdeauna un răspuns la între-
bările lui, numai rareori zic nu știu, pur și simplu
așa e, dar Alex crede că ei știu și atunci, doar că nu
au chef să vorbească, oamenii mari au tot felul de
preocupări. Așa că băiețelul de dincolo de geam
arată mai negru decât e cu adevărat, deși precis
că destul de negru e și în realitate, Alex ar putea
da jos geamul și să vadă, să se convingă, știe cum
se face, trebuie doar să scoată mâinile de după
centurile de siguranță ale scaunului său special
și să se aplece și să dea la manivelă, are forță, a
mai făcut-o, și geamul negru ar coborî, l-ar vedea
mai bine pe băiat - numai că atunci și băiatul l-ar
vedea pe el, l-ar vedea și poate ar băga mâna înă-
untru, ar zice ceva într-o limbă de neînțeles și ar
băga mâna în mașină, poate i-ar lua chiar și cami-
oneta de jucărie - pe Bucșă - pe care părinții i-au
cumpărat-o din stațiune în ultima zi de vacanță și
care lui Alex îi place tare, tare, tare mult, e solidă,
din fier, asta nu se rupe așa ușor, a zis mama, cred
și eu, a zis tata, n-a fost tocmai ieftină... dar o să
ai grijă de ea, așa-i? - îhî! a făcut el, întorcându-l
pe Bucșă pe toate părțile, era o jucărie frumoa-
să, cea mai frumoasă jucărie a sa, a dormit cu ea
în pat, strânsă în pumn, iar acum tot în pumn o
strânge, nu, nu vrea să deschidă geamul, nu-l in-
teresează atât de tare să vadă cât e de negru, de
Panaite Chifu
Ceasul Pământului (2002), bronz, 40 x 30 x 17cm
fapt, băiețelul acela. Ochii lui sunt ca două sco-
ici mici, are părul tuns scurt, nu foarte scurt, și
e îngrijit, e pieptănat cu cărare pe o parte, Alex
nu vede nicio cicatrice pe obrazul băiatului, nu
seamănă deloc cu copiii pe care îi vede acasă, pe
stradă, ei sunt săraci, i-a explicat mama, nu au ce
să mănânce, nu au jucării, dorm pe unde apucă,
în soare, în frig, în ploaie, nu au o copilărie feri-
cită - ca tine; la ei să te gândești de fiecare dată
când arunci mâncarea pe jos sau când strici in-
tenționat o jucărie, tu ești un norocos. Alex crede
că mama are dreptate doar parțial, pentru că el
niciodată nu a văzut tristețe pe chipurile copiilor
de pe stradă, dimpotrivă: erau întotdeauna ve-
seli, țopăiau spre câte o mașină și începeau să se
strâmbe ca de durere doar când întindeau mâna,
apoi izbucneau iarăși în râs și își continuau jocul.
Nu poate fi foarte rea viața dacă ei au tăria să râdă.
Nu? Băiețelul de dincolo de geam, cel care stă pe
vârfuri ca să ajungă la sticla neagră și lucioasă, el
pare într-adevăr trist, obrazul lui imaculat este ca
încremenit, Alex crede că nu a mai râs de multă
vreme și este convins că nu va râde nici după ce
se va îndepărta de mașina lor. Ochii lui ca două
scoici privesc țintă, parcă l-ar vedea. Vai de
steaua lor, îl aude Alex pe tata, mult mai au de
suferit, fug de o nenorocire și nici nu știu încotro
se îndreaptă. Alex nu are habar despre ce anume
vorbește tata și nici nu vrea să îl întrebe, nu de
data asta, n-ar putea nici dacă ar vrea, ochii de
scoică ai băiatului îl fixează prea dureros. Mai
bine să se joace cu Bucșă, uite că a pornit mașina,
poate vor trece mai repede în Macedonia (iar apoi
în Serbia, după care acasă, în România - mama
l-a învățat numele țărilor încă de când au plecat
în vacanță) și-atunci tata va conduce iar cu vite-
ză și nu se vor mai opri decât dacă-i va trebui lui
pișu sau caca, și va scăpa de privirea băiețelului
trist. Care băiețel nu a rămas acum în urmă, ci
Mircea Pricăjan
a început să pășească odată cu mașina, probabil
că merge pe poante caraghios, a pus mâinile pe
portieră și îi însoțește ca o vietate marină agățată
de burta unei corăbii, îi însoțește și nu își ia ochii
de la geamul în spatele căruia Alex strânge tare
în mână camioneta de fier, pe Bucșă, și se simte
cumva acuzat de acea privire inflexibilă. Să nu ac-
celerezi, iubi, vezi că băiețelul ăla se ține după noi,
să nu pățească ceva, îi zice mama lui tata. L-am
văzut. Tata oftează, nu știe nici el ce să facă, nu
știe cum să reacționeze, ar ști dacă băiatul ar fi
un simplu cerșetor, dar așa. Crezi că-l poate ve-
dea pe Alex? întreabă mama în șoaptă, uitându-se
cu coada ochiului la băiatul ei - îngrijorarea i se
deslușește în voce, îngrijorare și acel dram de fri-
că nedeslușită ce a început să crească în mașină de
cum s-au apropiat de vamă și au văzut grupurile
de oameni care umpleau spațiile verzi, șezând sau
stând întinși la umbră, așteptând să-și continue
drumul pe care îi alungase frica - o frică, însă,
mai adevărată decât cea din mașina lor de familie.
N-are cum, răspunde tata tot în șoaptă, ai văzut
și tu că e ca oglinda - și ochii îi zboară la butonul
care închide automat toate ușile: să îl apese? de ce
nu s-a gândit la asta când încă nu erau în mijlocul
oamenilor puși pe fugă? Imediat ne vine rândul,
iubire, zice mama, întoarsă în scaun spre el, și îi
pune mâna pe genunchiul gol. Alex tresare și abia
atunci reușește să rupă firul invizibil care l-a legat
de privirea băiatului cu ochi de scoică. Mașina se
oprește. Mai au în față o dubă albă și o motocicle-
tă. Încă un pic, încă un pic, pic, pic, gândește Alex
și, fără voia sa, zice: Pic, pic, pic!... Și mama crede
că vrea să cânte, așa că surâde forțat și începe și
ea: Câte-un pic, pic, pic. Tata tace cu ochii în
oglinda retrovizoare și cu piciorul pe pedala de
accelerație. Afară, în soarele pârjolitor, băiatul își
privește imaginea în sticla neagră a mașinii, se
vede ca o nălucă, imaterial, doi ochi stinși pe un
chip care parcă nu-i al lui. Scoate limba și băiatul
din geamul negru face la fel, ca un drăcușor sâcâ-
itor. Băiatul închide gura și, când mașina se pune
iarăși în mișcare, o lasă să plece.
Oradea-Paleu, 8 septembrie 2015
■
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
13
Pelerini în anotimpul
plecărilor
■ Gheorghe Jurcă
Când cocoșii trâmbițau a doua oară, semn că
ziua își desfăcea pleoapele și cu fiecare ticăit
de ceas zorii înfloreau dezinvolt peste pla-
iurile Montanei, Barda se afla la fântână și-și freca
obrajii cu apă rece, scoasă cu donița, apă din care
stelele - îngrămădite de cu seară în ochiul adânc și
luminos ascuns în ghizdurile de lemn - dispăru-
seră, se treziseră și plecaseră în altă parte a lumii,
poate că luminau cerul altei planete. Nu stătea să se
gândească dacă are vreo treabă de făcut în ziua ace-
ea; el se ridica din pat, arunca o privire pe fereastră
ca să vadă ce chip are noua zi, își trăgea cioarecii pe
el, cămașa, trăgea bocancii în picioare și pleca, încă
buimăcit de somn, la fântânița îngrădită cu lați de
salcie și cu un brâu de gherghine, care făceau di-
mineața mai frumoasă și mai îmbietoare. Lua apa
din cofă cu cana și-și umplea pumnii făcuți căuș,
apoi și-o arunca pe față. Răceala ei îi topea ultime-
le resturi de somn și-l întrema, îi dădea o poftă de
viață de parcă anii ar fi fugit brusc înapoi și era iar
feciorul cel tânăr. Spălatul pe față la fântână era cel
dintâi lucru bun pe care îl făcea în primele ceasuri
ale zilei și, odată alungată somnolența din mădu-
lare, vremea avea alt chip, îi scormonea, parcă, tot
trupul și-l înviora, îi dădea noi puteri precum și
gânduri mai robuste, mai oțeloase, dându-i acea
mulțumire că nu trăise degeaba și că va mai avea
multe de făcut, va privi multe răsărituri și asfinți-
turi de soare, va primi peste față noi bice ale ploilor,
noi zdrențe de vânt și iarna îl vor încolți cu dinții
lor de fierăstrău gerurile, zăpezile zidite babilonic
peste dâmburi și hoance.
Era primăvară în calendar, dar și în natură, pe
dealuri, pe costișe, pe câmpuri; nu era firișor din
marele evantai al primăverii să nu tresară, să nu
fâlfâie, să nu zâmbească soarelui, să nu tremure de
bucurie că totul în jur zâmbea, foșnea a bucurie,
tresălta de mâzga, de laptele vieții trezită din bu-
imăceala înghețului, din nesimțirea orgolioasă a
omăturilor care se subțiau până la pojghița de un
milimetru și apoi dispăreau ca o falnică și vrednică
amintire. Barda, urcând costișa spre livada Șclemii,
apoi spre Leternoaia, rupea câte o mladă de alun și
o zdrelea între dinți ca și cum ar fi vrut să-i simtă
sucul dulce-amărui și inima îi palpita de sânge-
le său amestecat cu sângele primăverii. Își arunca
privirile peste costișe, peste colnice ca și cum nu
le-ar fi văzut dintr-o viață anterioară - și ele erau
tot acolo, dar parcă mai mândre, mai zvelte și mai
mlădioase decât lujerii crinilor ce răsar la aceste
ore din pământul jilav și vor să facă cu albeața lor și
mai inocentă fața primăverii. O bucurie nedefini-
tă izvora din el ca un izvor ce țâșnește din pământ
unde nici nu te aștepți, ba chiar din stâncă, și prima
lui reacție era să fluiere sau să îngâne vreo melodie
pe care o credea uitată, dar se trezea și ea în memo-
ria lui aidoma ierbii, aidoma florilor de câmp.
*
Barda e un om cum nu găsești unul la o mie și
chiar mai mult: niciodată posomorât, niciodată ur-
suz, mofluz, supărat, încruntat sau cu privirea pier-
dută, întoarsă pe dos ca o mănușă sau ca un ștrimf,
ci mereu vesel, cu privirea limpede, caldă, vorba
calmă, blândă. Se poate spune că nu știe nimeni, în
afară de el, cum e atunci când e doar singur, el cu el,
și asta n-ar putea spune nimeni, nici chiar el, poate
numai unul care s-ar pricepe să-i descifreze tainele
sufletului său. O dată ori, poate, de mai multe ori
- dar nimeni n-a putut băga de seamă treaba asta
- și-a cântat doina tristeții, singurătății sale și s-a
mărturisit fiului său Gheo, singurul care la vremea
aceea, având mașină, îl vizita mai des, plus avanta-
jul că venea nu de puține ori pe teren în moțime ca
să culeagă date despre starea, despre situația, viața
pe care o duc ortacii săi de pe ape.
Gheo iubea cu patimă munții, cu pădurile lor
umbroase, cu steiurile aspre, cu coastele și dealurile
răpănoase încărcate de spini, de tufe de păducel, de
lemnul-câinelui, de jnepeni, de tot felul de târșuri,
de vaierele vântului, de desenele pe care le descriau
pe cerul vânăt păsările acelea cu aripi mari, luna
- care răsărea palidă precum un nor, dar căpăta
apoi strălucire - jucându-se de-a v-ați ascunselea
printre copaci, un fum albastru ce ieșea din cele câ-
teva hornuri de case, tăcerea deplină în care putea
auzi limpede murmurul slab de viață. Urechea lui
percepea scurgerea apelor prin văi și adâncuri de
pâraie, deși nu le vedea, dar bănuia că există mul-
te dealuri dincolo de crestele înalte ale munților
și multe izbucuri ce-și croiau drumuri prin trecă-
tori. Calmul dimineților și al nopților trăda la fel
de bine ținutul celor mai apropiate șuvoaie, cât și
murmurul blând al celor îndepărtate și nevăzute.
Aici auzea zgomote și clinchete de șoapte line atât
de îndepărtate și, totuși, atât de limpezi, de priete-
noase, un tropot, un zgomot metalic de copite sau
un huruit de car undeva după un colț de stâncă,
sau trunchiul aspru al unui stejar uriaș - zugrăvit
în tente întunecate și viguroase - în prim-plan,
care ștergea distanța sesizabilă pe calea aerului a
colinei azurii, a orizontului însorit și a norilor ce se
îndepărtau contopindu-și nuanțele unele în altele.
Mintea lui era tânără și plină de tot soiul de în-
chipuiri luminoase și sumbre, printre alte și alte
fantasme, închipuiri fabuloase; acolo își aveau lo-
cul și amintirile poveștilor din copilărie și acum,
când se trezea la viață, maturitatea tinereții le pi-
cura și o însuflețire pe care vârsta fragedă nu le-o
putea da.
— Dragii mei copii, îi spunea tatăl lui Gheo,
mai dați pe-acasă să ne mai vedem, să mai schim-
băm o vorbă, să ne aducem aminte de vremurile
de odinioară, de bătrânii neamului care s-au dus,
de Culaia, de biata mama voastră, o femeie rară pe
care n-avem voie s-o dăm uitării! Vino mai ales tu,
Gheo, că ai mașină și știu că faci multe drumuri
în Apusenii tăi dragi, ai tăi și ai mei, și ai celorlalți
Bărdulești. Veniți până mă mai aveți pe mine, că
după aia n-o să vă mai tragă firea să dați pe-aici.
Îmi pare atât de rău că nu s-a adeverit mai nimic de
familia noastră mare; ați plecat care încotro și am
rămas singur, singur cu ăsta mic, cu Dorian.
Barda, bătrânul, avea o durere ascunsă în glasul
lui încă puternic și-ți trebuia o anumită dibăcie să o
deslușești. Vocea lui cobora până la nivel de șoaptă,
ca și cum s-ar mai fi aflat lângă ei cineva străin și nu
ar fi vrut să audă vorbele sale.
*
Mergea la grajd și dădea drumul vitelor la păscut,
căci toate merg mai bine pe rouă și iarba se lasă mai
moale, mai mătăsoasă la rupt de dinții animalelor,
iar acestea păreau plantate acolo parcă din alte vea-
curi, de bunăseamă din alte primăveri, mai păgâne
decât cele de acum, când nu se auzeau pe sute și mii
de metri pătrați alte zgomote decât tăcerea deplinei
tăceri, zgomotul apei ce urca prin micile puțuri ale
pământului pentru a se aduna într-o fântâniță, un
știubei, micul zvâcnet al sevei prin mlădițele tufelor
de alun, de măceș și zmeuriș. Până ce animalele păș-
teau cu atâta haznă iarba crudă, Barda își lua tisigu-
rile: o secure, un firez de mână, un par de fier - cu
care făcea gaură în pământ pentru a putea împlânta
un prepeleac în locul celui uscat și care făcea gardul
vulnerabil pentru animale, care tindeau să ajungă fie
la o pășune mai bună, fie la o căpiță de fân rămasă
peste iarnă în pustiul alb al zăpezii.
Lua toate gardurile la rând, le consolida acolo
unde era nevoie, împrăștia grămezile de soboli,
aduna vreascurile căzute peste iarnă din cauza gre-
utății zăpezilor, le aduna la un loc și apoi le dădea
foc, înălțând adevărate bobotăi, de credeau copiii
naivi că vor să se urce la cer. Mai curăța unii pomi
fructiferi ale căror ramuri se uscaseră sau pur și
simplu pe unii îi tăia din rădăcină și-i hărtănea în
bucăți mărunte pe care le ducea - legate într-o sar-
cină, în spate - acasă și le punea pe foc.
Se întâmpla să se întâlnească cu-n vecin pe care
nu-l mai văzuse de când căzuse iarna peste sat și
peste munți.
— Bună, baci Toader!
— Bună, Bărduță!, răspundea acesta.
— Ai vin’t să trezești locurile la viață?
— Apăi, natura le dă mai întâi viață, apoi noi,
țăranii, o facem să răgăzuie mai cu forță când le
strângem în brațe cu privirile, cu inima, cu sufletul,
cu credința că vom avea un an bun.
Se pierdeau apoi prin troașe, prin văioage și
se auzeau ici-colo ecoul loviturilor de secure.
Câmpurile, dealurile prindeau glas, prindeau viață.
Apăreau ca venite din necunoscut țărcile, ciori-
le cele gâlcevitoare și dădeau troașelor, pășunilor
larma cunoscută de mai an, la care prindeau a răs-
punde prin mugetele lor vitele, oile, caprinele, cot-
codăcitoarele, mai pe urmă gâzele, fluturii, țânțarii,
lăcustele - locatarii dintotdeauna ai câmpurilor,
fără de care acestea ar fi pustii și bune de înmor-
mântat în gorganele tăcerii eterne.
Nimeni nu-și dădea seama când soarele se ridi-
ca în crucea cerului și razele lui te pișcau de față
și toate viețuitoarele căutau cu disperare umbra.
Barda mergea să-și aducă animalele în grajd peste
amiază, dar ele se tolăniseră demult la umbrele co-
pacilor cu coroana lată.
— Haideți cu tata la grajd, le zădăra el cu cioma-
gul, și vitele se ridicau anevoie și plecau spre locul
știut.
Tot ce viețuiește are instinct. Ca atare, o luau cu
pași moi spre adăpost, după ce sorbea fiecare câte o
vadră de apă scoasă din fântână, de la Pârâul Rece.
Barda închidea grajdul pentru a împiedica să intre
căldura și să le strice odihna. Ca un zeu - îmbrăcat
în cioareci de lână și-ntr-un mundir din cânepă, cu
pălăria lui cu gardini late - privea peste întinde-
rea dealurilor ce-și lăsau spinările spre valea, apoi
peste măgura Citerii. Privea totul cu ochii lui că-
prui, obrintiți de soare, ca și cum toate astea s-ar
fi aflat în palma lui uriașă și le mângâia cu privirile
lui blânde, cu suflarea calmă, caldă și odihnitoare.
Cât de aproape erau și cât de departe păreau în
vremea copilăriei. Oare de ce toate - culmi, dealuri
14
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
dâmburi, păduri, bolfe de piatră, cer, pământ, stele,
lună - aveau pe-atunci dimensiuni apocaliptice, iar
acum par niște lucrușoare, adevărate pietricele pe
care le poți arunca în bătaia vântului? Nu mai de-
parte Vâlcanul, împădurit pe trei sferturi cu păduri
de molid și de brad, îi apărea aidoma unui munte
pe care ți-ar trebui câteva zile să-l poți înconjura,
când, în realitate era doar un bulz mare de calcar,
din care vărarii veneau și dumicau cu fistăul și cio-
canul calupuri de piatră și le cărau acasă cu căruțele
cu boi sau cu cai, unde le fărâmițau până la dimen-
siunea un bulgărui cât pumnul unui om, le așezau
cu multă iscusință într-un cuptor cu boltă și apoi
făceau un foc din blăni de fag uscate, foc care ardea
două, trei zile, până ce piatra se cocea precum un
cartof și când aruncai apă pe ea începea să sfârâie
ca o piatră de carbid. După ce focul se micșora și
apoi treptat se stingea, lăsau cuptorul sau văralni-
ța să se răcească bine, apoi începeau să-l desfacă:
mai întâi bolta, apoi pereții și așezau direct în carul
cu care urmau să-l ducă prin țară, prin te miri ce
localități de care nu auziseră niciodată. Acopereau
bine, mai întâi, mormanul de var cu tot felul de
țoale, apoi prindeau deasupra căruțelor un coviltir
făcut din pânză de țelt pentru a nu pătrunde ploaia,
la caz că îi putea prinde pe drum câte-o ploaie și
să le facă piatra-de-var zeamă albă, care să curgă
toată printre loitrele căruțelor și ei să muncească,
să se spetească atâtea zile pentru a-l prepara și a-l
duce să-l vândă celor care aveau trebuință de el. În
ce îl privește pe Barda, făcuse o singură experiență
de acest gen și neavând noroc sau, mai mult decât
atât, nu alesese sezonul cel mai bun, venise cu el
aproape întreg acasă și mai mult nu mai cutezase
niciodată să facă pe vărarul.
În fine, după ce s-a lăsat amețit precum copiii
de înălțarea vreunui zmeu colorat de viziunile co-
pilăriei, a coborât câțiva zeci de pași și s-a așezat pe
fundația fostei pivnițe, pe care încă n-o dărâmase
de tot, doar o umpluse cu pământ, deoarece aici
își făceau raiul lor șerpii, scolopendrele, liliecii și
tarantulele, și ori de câte ori, verile, pe vremea coa-
sei, se apropia cu tăișul custurii de gura beciului,
băloasele dihănii țâșneau care încotro prin iarba
înaltă și el o tăia pe care o prindea cu coasa. Acum
își scosese căputul de pe el, și-l puse drept așternut
și se lungise la umbra unui prun ale cărui frunze
înverziseră bine și creau, parcă, o liniște de mătase.
L-a furat pentru o oră somnul, după care, un cuc
singuratic - așa cum sunt toți cucii din lume - l-a
trezit cu cântecul lui puțin răgușit. Poate îl alunga-
se vreo pasăre din cuibul ei și el, de mânie, nu mai
cânta, ci doar trăncănea, își spunea numele cu un
fel de amarnic regret. S-a ridicat, a scuturat dulama
de fire de iarbă și, cu ea pe umăr, a coborât Dâmbul
lui Nisi. Îl încolțise foamea și de dimineață uitase
să-și bage ceva într-o străicuță. Dar nu numai ca
să-și potolească foamea coborâse la vale, ci voia să
vadă și de animalele lăsate acasă și ce s-a mai în-
tâmplat în lipsa lui. Când să urce treptele de lemn
ale târnațului, se sorea un șarpe încolăcit, care i-a
adus aminte lui Barda că ar putea fi șarpele acela
pentru care săpase două zile încheiate ca să dea
de culcușul lui și să-i facă terci capul. Dar târâtu-
ra asta era ceva mai mare, avea alt fond coloristic,
alte pete, de data asta, roșii. Acum nu s-a mai te-
mut de el; dihania a dat doar a lehamite din coadă,
dar nu s-a trezit. Barda s-a dus la grajd, a luat furca
cu dinți de fier, a venit și a înfipt doi colți în ca-
pul bidiganiei, care a început a se zvârcoli, a da din
coadă, dar Ioan a apucat a-i terciui capul cu talpa
bocancului și marea mirare a fost că târâtoarea a
început a se încolăci pe lespedele curții, apoi a se
pierde prin straturile de legume.
Într-o fracțiune de secundă omul s-a gândit la
ceea ce auzise pe vremea copilăriei sale, că fiecare
casă are șarpele ei, care o păzește, și că nu e bine
nici să-l alungi, nici să-l omori deoarece, casa ră-
mânând fără paznic, se poate să dea o nenoroci-
re peste ea, să ia, bunăoară, foc, să fie inundată de
apă, prădată de hoți, vizitată de vâlve și alte știme.
Aproape că a plâns pentru bietul șarpe, al cărui
trup inert l-a găsit în niște tufe de castraveți, la as-
fințitul soarelui. L-a luat și l-a aruncat în vale. Cine
știe, poate îl vor mânca peștii, dar nu știa precis
dacă peștii mănâncă șerpi; mai bine îl arunca peste
gard, în lunca lui Todor, în care îl vor ciuguli păsă-
rile sau gângănii flămânde.
Urcând treptele târnațului, a zărit și-o gaură de
mărimea unui braț de om prin care, și-a zis Barda,
precis a ieșit șarpele ce stătea ascuns sub pragul ca-
sei. A umblat ca să găsească o bucată de scândură și
a bătut-o, astupând gaura aceea, cu regretul că făcu-
se o prostie. A intrat în casă și când a ferit perdeaua
de la geam i-a zburat pe lângă urechi o ciuvică, care
s-a topit pe ușa rămasă deschisă. S-a așezat neliniș-
tit pe scaun și și-a simțit picioarele tremurând: de
emoție, de surprizele ciudate pe care le întâlnise,
de...? S-a sculat de pe scaun și s-a trântit pe pat,
plonjând, parcă, într-o apă răcoroasă. Curând, din
ceasul de pe perete, un ceas cu cuc, dar care zăcea
defect de câțiva ani, a ieșit brusc păsăruica aceea
metalică din căsuța ei cu obloane și a cântat: cu-cu,
cu-cu, cu-cu de mai multe ori, până ce Barda s-a
speriat de-a dreptul și a început să tremure, nu de
frică, ci dintr-un frig mistic, ce venea de dincolo de
lume. Privind pe geam afară, i s-a părut pentru o
clipă - ori poate că era numai o părere, o închipu-
ire - că lumina zilei se învălătucea cu întunericul
și când era alb, când era negru, ba uneori spațiul
zilei se înroșea ca sângele. Și-a făcut de câteva ori
semnul crucii, apoi a ieșit afară, în târnațul casei, și
a învăluit cu privirile lui flămânde de a vedea, de a
ști, de a vedea dincolo de lucruri, după care, dân-
du-și seama că nu se petrecuse nimic nelalocul lui,
s-a întors în odaie și s-a lăsat din nou pe pat. Nu, nu
era obosit, dar ăsta era obiceiul lui atunci când nu
avea nimic de făcut, îi plăcea să se abandoneze în
straturile și substraturile timpului, amintirilor, în-
chipuirilor a ceea ce urmează a fi mâine, poimâine,
într-un viitor fără viitor. Că nici trecutul nu se știe
până unde se-ntinde și nici de prezent nu putem fi
atât de siguri. Și ca lumea, chipul zilei să i se pară
cât mai concrete, mai plauzibile și pipăibile, se apu-
ca și citea cu glas tare psalmii lui David. De fiecare
dată începea cu Psalmul 50:
„Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
și după mulțimea îndurărilor Tale șterge
fărădelegea mea.
Spală-mă’ntru totul de fărădelegea mea
și de păcatul meu mă curățește.
Că fărădelegea mea eu o cunosc
și păcatul meu înaintea mea este pururea.
Ție unuia am greșit
și răul în fața Ta l-am făcut,
așa că Tu îndreptățești întru cuvintele Tale
și Tu să biruiești atunci când vei face judecata.
Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit
Și în păcate m-a născut maica mea.
Că iată, adevărul l-ai iubit:
cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii
Tale mi le-ai arătat mie.
Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți,
Spală-mă și mai alb decât zăpada mă voi albi.
Auzului meu vei da bucurie și veselie
bucura-se-vor oasele cele smerite.
Întoarce fața Ta de către păcatele mele
și toate fărădelegile mele șterge-le.
Inimă curată zidește în mine, Dumnezeule,
și duh drept înnoiește între cele dinlăuntru ale
mele.
Nu mă lepăda de la fața Ta
și Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine.
Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale
și cu duh stăpânitor mă întărește.
Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale
și cei necredincioși la Tine se vor întoarce.
Izbăvește-mă de vina sângelui, Dumnezeule,
Dumnezeul mântuirii mele;
bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
Ar fi continuat să citească, dar în lada mesei
deasupra căreia se afla lampa electrică a început
să zuruie un ceas. Nu știa că se află acolo un ceas.
Cine îl strecurase acolo? Rămâne o clipă pe gân-
duri. Zuruitul ceasului, sau ce-o fi fost, continuă.
S-a ridicat de pe pat și după ce și-a făcut cruce a
deschis, cu degetele tremurând de emoție, sertarul
de lemn scorojit. Nu se aflau acolo decât: Biblia,
Patericul, Molitvelnicul, Octoihul cel mic și, prin-
tr-o uluitoare mirare, ceasul de buzunar cu capace
de argint al tatălui său Culaia. L-a luat cu mâinile
sale paralizate și l-a privit îndelung. Strălucea de
parcă cineva l-ar fi șters de praf și de uitarea vre-
mii. Tatăl său murise de mai bine de 30 de ani, dar
ceasul era viu. S-a uitat la țagăre, care indicau ora
pe care o arăta ceasul de masă. A apăsat butonul
acela de pe cant și cele două capace s-au deschis.
L-a cercetat cu de-amănuntul: pe o parte a capa-
cului era gravată figura lui Franz Josef, pe cealaltă
Palatul Schonbrunn. Îl găsise, la destrămarea ma-
relui Imperiu Chesaro-Crăiesc, în gara din Viena,
în timp ce se urca în tren ca să vină acasă. Era o
minune, cine și cum îl programase să sune în ziua
de 10 iunie. O fi fost vreo zi însemnată din viața
împăratului și cel ce făurise acest ceas l-a făcut să
zuruie de fiecare dată în această zi. Culaia îl găsise
sub bancheta compartimentului în care se urcase,
plin de praf încât părea o tinichea oarecare și nu-
mai dintr-un instinct anume s-a aplecat și l-a luat,
și, ștergându-l cu mâneca vestonului militar, a vă-
zut că era din argint poleit cu aur. S-a uitat în jur
ca să vadă dacă nu l-a observat cineva și atunci l-a
băgat repede în buzunar. Desigur, asta fusese scur-
ta poveste pe care, sosit acasă, Culaia i-o spusese,
la ceva ani buni după ce Ioan avea să se nască și se
tot gudura pe lângă tatăl său ca să-i arate minună-
ția de ceas care, în plus față de cele două căpăcele
de argint aurit, avea și un lănțug de aur, pe care îl
prindea - atunci când se gătea ca să meargă undeva
în ospeție - la cheutoarea vestonului său de barșon
și ceasul și-l vâra în buzunarul de la jiletca lui din
catifea neagră.
Absorbit de aceste întâmplări ciudate, dacă nu
vrăjite, Barda uitase să mănânce de amiază și când
s-a uitat la ceasul lui Culaia, pe care nu-l mai văzu-
se nimeni de dinaintea morții lui, a văzut că indica
ora șase a după-amiezii și s-a grăbit să urce costișa
dealului ca să dea drumul la animale, să mai apuce
a paște ceva iarbă până la căderea serii.
În timp ce vitele pășteau iarba grasă din jurul
grajdului, Barda a cotrobăit prin micul șopron pe
care-l avea rostuit acolo, ca să vadă dacă sculele
trebuincioase cositului, ce urma să înceapă de la o
zi la alta, erau acolo și bucuria lui a fost mare când
a găsit ilăul pentru bătut coasa, teocul și cutea de
gresie, dar și coasa, cu custura învelită într-o cârpă
îmbibată cu dohot ca să nu ruginească. Le-a scos
O
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
15
o
de la locul lor, le-a șters de praf, apoi le-a abando-
nat în iarbă ca să le încălzească soarele după-amie-
zii și să se obișnuiască, ca și cum ar fi fost niște fi-
ințe acoperite cu cearșaful catifelat al ierbii. Barda
măsură apoi cu ochii ocoalele acelea de iarbă, ri-
sipite ici și colo pe dodoloațele dealuri, unele mai
bombate, altele mai line, mai expuse sau mai ferite
de soarele arzător. Socoti că nu are de gând să toc-
mească pe nimeni la coasă ca să-l ajute, fiind sigur
că va birui de unul singur cu tăiatul ierbii, doar la
strângerea brazdelor și așezarea lor în căpițe voia
să cheme, cu plată, o pologăriță, două, câteva zile,
cât vremea era bună. Nu conta câtuși de puțin pe
ajutorul vreunuia dintre copii, fiecare având moșia
lui, adică treaba, funcția lui, după care era plătit și-
și asigura traiul zilnic. Dacă așa au vrut cârmuitorii
vremurilor, să-i ia copiii și să-l lase singur, cu toată
gospodăria pe cap, atunci înseamnă că trebuie să-și
accepte soarta. Bine că măcar simțea tărie în oase,
nu-l durea nimic, îl părăsiseră cu totul și crudele
amintiri ale războiului, și urmările nefaste ale aces-
tuia, durerea adâncă și grea pe care i-o lăsase moș-
tenire plecarea definitivă a Lucreției, până chiar și
mânia, care nici el nu știe cum se cuibărise în sufle-
tul lui, pe propriii lui feciori, când își luaseră coada
pe spinare și plecase fiecare pe calea lui, pelerini în
anotimpurile plecării.
Subit îl apuca dragostea față de animalele sale.
Se ducea, se apropia de ele, le mângâia balțul, le
mângâia pe greabăn, pe crupe, ba le scărpina - spre
marea lor plăcere - între coarne și ele stăteau ca
niște mielușei și uneori mugeau pe tonuri duioase,
ca un fel de răspuns tandru la gestul stăpânului.
Amurgise bine când și-a băgat vitele în grajd,
le-a lăsat la iesle, i-a tras fiecăreia câte două, trei
țesale, apoi a luat canta din cârligul prins în podul
grajdului, a clătit-o cu apă ca s-o curețe de praf și
și-a pus scăunelul aproape de ugerul Joianei și după
ce i-a înmuiat țâțele cu apă a început să strângă de
ele și laptele țâșnea în jeturi groase și albe în canta
de cinci litri. Joiana era cea mai bună vacă de lapte
pe care o avusese de când se știa. Păștea cu hărni-
cie, era liniștită, cuminte și stătea, cu o blândețe de
mamă, la muls.
Pădurile de stejari de pe munții Budeșiței erau
roșii-violete și pe cerul rotund ca oul apăruseră
primele stele când a închis ușa grajdului, a făcut
cruce mare peste ea și a plecat spre casa din vale.
Odată cu el coborau și vânturile răcoroase, zburau
păsările, ierburile își plecau capetele spicelor, totul
într-un șuierat câmpenesc pe care doar o vioară
l-ar fi putut scoate pe coardele ei. Barda s-a uitat
îndelung peste umăr, în urmă, la guguloiul acela de
calcar împădurit, unde se auzeau țipetele păsărilor
mari, vultani, desigur, și-i zburda inima de bucurie
că cerul de deasupra era curat ca lacrima, ceea ce
însemna că a doua zi va fi vreme frumoasă.
Pe măsură ce cobora costișele pline de meri și
pruni, spre dunga văii, larma - oamenilor, anima-
lelor, câinilor care hămăiau și carelor care scârțâiau
ca într-o poveste uitată de mult - se întețea tot mai
mult și lui i se părea - dar nu era o simplă părere, ci
o realitate, o concretețe a vieții - că venise dintr-o
țară a liniștii, a pustiului și intrase în alta, a zvo-
nurilor, a gălăgiei specifice aglomerației umane. Iar
dacă a doua zi urma să fie sărbătoare în calendarul
creștin, se auzeau răpăitul ciocanelor de lemn pe
toaca de paltin, din turla bisericii, apoi dangăte-
le celor trei clopote: mare, mijlociu și mic, care îl
făceau pe Barda să se gândească departe, dincolo
de stele și de lună, dincolo de dincolo, adică, acolo
unde există doar liniște și multă verdeață și se aud
doar trâmbițele îngerilor. Își făcea cruce, apoi intra
în cuhne, aprindea focul în sobița de tuci, punea
pe plită o oală de cinci litri, în care deșerta canta
cu lapte pentru fiert. Când deasupra oalei creștea o
pojghiță cât un curcubeu, lua cu un ibric lapte și-l
deșerta într-o cană de lut ars, pe care o punea pe
pervazul geamului deschis, unde se crea un curent
rece, apoi lua câte-o linguriță și-l gusta. Când era
călduț, băga în ceașcă o coțcă de cicoare, două de
zahăr, le mesteca cu lingurița, tăia o strujea de pâi-
ne, o prăjea pe foc, apoi punea o pojghiță de unt pe
ea, lictar de prune și începea să îmbuce din felia de
pâine, apoi sorbea o înghițitură de lapte. I-ar fi dat
mâna să mănânce ceva mai consistent, dar nu voia
să-și încarce stomacul ca noaptea să nu poată dor-
mi. Mâncarea ușoară face somnul ușor și lin, era
principiul după care se conducea în viață. Slana,
carnea, ouăle erau bune când își rupeau oasele la
lucru și toată grăsimea se topea în efortul depus și
ieșea afară din corp odată cu transpirația.
Ieșea afară din cuhne, asculta zgomotele serii
sau ale nopții, mai ales cucuvelele și huhurezii,
mergea la fântână, se descălța la tălpile goale, turna
apă în trocuța de lemn și și le spăla, apoi lua niște
topance, un gen de papuci de casă făcuți din pânză
aspră, de cânepă, după care urca treptele casei și se
punea la masă, scotea Psaltirea și citea psalmul lui
preferat, Psalmul 50:
„Miluiește-mă Dumnezeule, după mare mila Ta
și după mulțumirea îndurărilor Tale șterge
fărădelegea mea...”
Când termina de citit psalmul se dezbrăca de
hainele de câmp și-și lua pe cele de noapte și se
așeza în pat. Asculta buletinele de știri de la radio
și se mira, după caz, de ceea ce auzea: un accident
de tren, de avion, un omor, o sinucidere, spargerea
unei bănci în Bronx și câte altele. „Dă-i încolo de
șarlatani, ăia nu-s oameni!”, își zicea în gând. Apoi
făcea o scurtă dare de seamă a ceea ce făcuse peste
zi, precum și un plan a ceea ce urma să facă mâine
și poimâne. Toate bine păsuite, bine gândite, nimic
la voia întâmplării, eventual numai dacă se ivea
ceva, o întâmplare care nu-i trece omului prin cap
nici dacă ar trăi 1.000 de ani.
Mai pe când să adoarmă, a apărut în târnațul ca-
sei, în dreptul ferestrei dinspre vale, o lumină stră-
lucitoare, un rotocol galben, mai galben decât luna.
Se plimba când la stânga, când la dreapta, în drep-
tul geamului. Uneori pălea, alteori se intensifica. A
avut impresia că într-o vreme - cum se juca lumina
aceea de-a privitul - a luat chipul unei femei, alte-
ori, pe-al unui bărbat. Așa ceva nu i se mai întâm-
plase niciodată, dar nu s-a speriat. Ușa era încuiată
cu foraibărul. Hm!... Dar lumina aceea strălucitoa-
re putea intra pe sub cercevelele geamului, pe sub
ușă și chiar prin pereți. La un moment dat a avut
senzația că cineva apasă pe clanța ușii și încearcă
să pătrundă în odaie. A vârât mâna sub pernă și a
simțit tăișul ascuțit al securii, cu care dormea sub
cap de când rămăsese singur, mai precis, de când
îi murise și a doua muiere. „Dar un hoț, vreun ne-
mernic, nu umblă cu măscări din astea luminoase,
el dă buzna, după ce sparge ușa, îți dă una în cap și
ia tot ce crede el că-i va fi de folosință, din casă...
Aici e vorba de ceva necurat, de ceva mistic”, și-a
zis el. Apoi, cerculețul ăla luminos și-a schimbat
în mai multe rânduri culoarea, când roșu, când al-
bastru, când verde, violet, galben, auriu... „Ce faci,
Ioane, nu te-ai culcat încă?”, a auzit o șoaptă stinsă.
„După cum vezi, nu m-a luat încă somnul, mă uit
la tine și încerc să îmi dau seama ce poate să fie. O
lumină care, iată că mai și vorbește, sau e doar o în-
chipuire de-a mea?” „Nu, Ioane, eu sunt, Lucreția.
Am venit să văd ce mai faci, cum o mai duci cu
viața... Dacă te înțelegi bine cu copiii. Te-am mai
vizitat și altădată, dar nu în chip luminos, ci sub
arătare de întuneric. Am văzut că ești singur și mi
s-a boțit inima de durere. E greu să fii singur, mai
ales când știi că ai atâția copii, și niciunul nu s-a
așezat lângă tine, toți s-au împrăștiat, ca făina or-
bului, prin lume. Te căinez, Ioane, crede-mă!”
Ioan s-a sculat în capul oaselor și se uita cu nesaț
la lumina aceea ce fâlfâia atât de lin și de plăcut.
A vrut să se dea jos din păcel și să meargă să des-
chidă ușa și să vadă cum stă lumina aceea în aer
și pâlpâie ca o feștilă de lampă aprinsă. În minuta
aceea a auzit iar șoapta aceea, ceva mai întremată
acum: „Ioane, pot să intru și să stau pe lavița de la
geam, din dreptul patului nostru? N-o să stau decât
câteva minute și poate îmi pui pe masă și-o cană cu
apă, că mi-e tare sete.” „Cheți dragă, intră! Vezi că
donița cu apă și cana e pe podișor; sunt încă reci,
numai ce le-am scos din fântână. Ia și bea, și răco-
rește-te!”
Barda a auzit câteva gâlgâituri, apoi moneda
aceea uriașă, de lumină, s-a așezat pe laviță, lângă
masă. Ioan a văzut bine ochii Lucreției, nasul, părul
lung și lins, dat pe spate, obrajii supți. N-a îndrăz-
nit s-o întrebe cum a apărut în casa lui. Dar ea i-a
spus că de mai multe ori l-a vizitat când dormea,
dar n-a vrut să-l trezească din somn. Numai o dată
a vrut să-l întrebe ce cată aici, în casa lor, femeia
aceea, Zorița. Dar, dacă a văzut că dormeau sepa-
rat, el, în camera lor, cealaltă, în camera de alături,
nu i-a zis nimic și a plecat.
„Ioane”, aude Barda glasul fostei sale neveste,
„te-ai întrebat vreodată ce se va alege de casa noas-
tră, de locurile pe care le-am lucrat împreună atâția
ani de zile? De fapt, nu prea mulți, că eu m-am că-
răbănit devreme. N-or să rămână pustii după ce vii
și tu acolo, în parcela Bărduleștilor, din țintirim? Ai
văzut cum pleacă lumea, cei tineri de la sat la oraș și
într-o bună zi praful se va alege de locurile noastre
dragi! Vezi, să nu te pună păcatele și să pleci pe un-
deva, pe la vreun copil, și să-ți găsești locul de veci
prin țarini străine! Locul tău e aici, la câteva sute
de metri, peste vale, sub prunul de lângă pridvo-
rul bisericii. Măcar de n-ar vinde casa asta pe care
ai făcut-o cu atâta zdroabă! Și nici grădinuța asta
plină de verdeață și flori. Chiar de-o fi să se huluie
într-o bună zi, dar să știm că e casa noastră dragă,
pururi, amin!” „Eu, dragă Cheți, le-am spus, și le
voi mai spune, dar nu știi ce se va întâmpla, doar
știi cât de nestatornică e mintea omului!”, se trezeș-
te Ioan vorbind cu făclia aceea de lumină. „Ioane
dragă, mă bucur că nu m-ai dat uitării, că vii des
și pui câte un buchet de flori la casa tăcerii mele,
la casa mea de pământ! Acum, te las! Tră’ să plec
că vin mintenaș zorile și mă prind pe drum, și pe
ziuă n-oi mai putea găsi drumul spre casa mea. Te
las cu bine! Să știi că am să vin să te mai vizitez din
când în când... Dumnezeu să-ți dea zile și sănătate
multă! Tu ești ca o stâncă puternică, ce nu se sfar-
mă nici de bicele trăznetului. Măcar de-ar semăna
cu tine și copiii noștri! Viața mea a fost scurtă, a ars
ca o lumânare. Așa a vrut soarta. Rămâi cu bine,
dragă Ioane!”
Lumina a dispărut ca prin farmec și-n secundele
următoare zorii dimineții și-au aruncat razele lor
sângerii pe geamul casei în care Barda nu apucase
să închidă un ochi.
Barda trăise cea mai fantastică zi din viața lui,
dar n-a spus nimănui pățaniile sale.
(Fragment din romanul Bărduleștii în curs de
apariție la editura Școala Ardeleană
din Cluj-Napoca)
■
16
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
întoarcere în timp: „Tribuna”
O duminică de iarnă (III)
■ Constantin Cubleșan
Cu siguranță, aveam o viață de obște pasi-
onantă și nu ne plictiseam deloc. Celebre
erau meciurile de fotbal pe care le organi-
zam săptămânal în Parcul „Victor Babeș” al Uni-
versității, jucând cu gazetarii, cu chelnerii, cu ti-
pografii, cu fotbaliștii de la Știința (redevenită mai
apoi „U’ - Oho! Ce lecții de dribling ne dădea
celebrul, pe atunci, Zoltan Ivansuc, prieten la ca-
taramă cu Negoiță Irimie, care îi și scrisese câteva
poezii în extaz, pe care ni le recita la câte un șpriț
lung), după care urmau, evident, nesfârșitele beri,
pentru a ne potoli gâtlejurile însetate. Dar, până
la meciurile oficiale, erau antrenamentele. Acestea
au jucat un rol esențial în îndulcirea relațiilor din-
tre „Tribuna” și „Steaua”, relații foarte acre pentru
veterani, nu și pentru cei din generațiile tinere.
Erau nelipsiți la partidele de joia, D.R. Popescu
(centru înaintaș, impetuos și pătimaș), Leonida
Neamțu (individualist și jongleur - i se mai spu-
nea, între prieteni, Fachirul); Mircea Tomuș (prea
elegant, prea academic); Virgil Ardeleanu (năbă-
dăios, intempestiv, gata oricând să se ia la harță cu
oricine pentru câte o lovitură de pedeapsă ce nu i
se părea acordată pe drept), Nae Mărgeanu (dodo-
loț, ca să nu spun gras, care prefera să facă pe arbi-
tru, pentru a nu alerga prea mult); Aflfred Grieb
(un caracter de neamț sadea), Negoiță Irimie (ce
bine alerga pe extremă; nici nu credeai că scrie
poezii), eu (fundaș, la nevoie, portar, cam domol
și scăpam goluri spre disperarea coechipierilor,
care mă dădeau afară din poartă spre marea mea
disperare), susținuți de colaboratorii apropiați:
Mircea Braga (corpolent și vânjos), Emil Bunea
(cel mai adesea venea cu câte o damigeană de vin
Panaite Chifu
Expozția Mystikosmidea, Biblioteca Academiei Române, septembrie 2015
oltenesc, o punea pe tușă unde rămânea, la dis-
poziția tuturor, ca... apa vie), Viorel Cacoveanu
(cronicar sportiv, la ora aceea, excelent teoretician
de fotbal; pe cât de firav, pe atât de vânos), Radu
Bădilă (cotonogarul numărul unu - „Dai cinci lei,
rup un picior”, zicea, dar n-a reușit niciodată să
rupă cuiva vreun picior), doctorul Cristoloveanu,
mai mult cu vorba, cu șotiile, uneori „antitalen-
tatul” Marcel Mureșeanu care, neștiind fotbal,
încurca groaznic lucrurile pe teren; mai veneau
Valentin Tașcu (oho!, sprinten ca un toreador),
Aurel Sasu (încăpățânat să câștige mereu) și, desi-
gur alții încă, pasageri cu totul.
Dar, câți n-au trecut pe la „bisericuța” din
„Babeș” (incendiată imbecil, după ’89, de nu știu
ce cretin fanatic) pentru că toate antrenamente-
le se sfârșeau pe terasa restaurantului de pe lacul
din parc - Chioșc sau Kios (?!) - în lungi discuții
nocturne, efectiv discuții literare, despre cărți și
autori; pasionante. Pentru că „Tribuna” n-a fost
- cum mai cred unii și acum - numai o revistă
în polemică cu toate publicațiile (din Capitală, în
speță) ci și o revistă care a coagulat în jurul ei ge-
nerații de tineri scriitori de oriunde.
*
Revista se tipărea în culori. Fiecare număr avea
o altă culoare. Așa încât arăta mereu primăvă-
ratec. Când la nr. 15 din 19 mai 1957, revista a
apărut cu prima pagină îndoliată, chenar negru,
anunțând încetarea din viață a marelui scriitor
Camil Petrescu, forurile au fost neplăcut șocate.
Nu se admitea ca o revistă, fie ea și de cultură, să
poarte doliu pentru un scriitor. Numai că scriito-
rul nu era unul oarecare. S-au cerut explicații și
amenințările cu sancționarea celor care au decis
îndolierea revistei n-au întârziat. Totuși, nu au
fost luate măsuri administrative sau de alt ordin.
Recidiva însă n-a întârziat să apară. Numărul
următor, 16, din 26 mai 1957, a apătur tot îndo-
liat. Murise un alt mare scriitor, poetul George
Bacovia. De data aceasta n-a mai mers cu scuze.
Pentru că, s-a spus, cultura socialistă nu are ne-
voie de panegirice. Ca să arate că revista știa să-și
marcheze suferința și față de dispariția unor înalți
demnitari de stat sau de partid, nr. 41 al reviste
ia apărut din nou cu prima pagină în chenar de
doliul. Se stinsese din viață Grigore Preoteasa.
Fronda a fost imediat receptată de către cei de la
Secția de propagandă a C.C. al PCR și propune-
rea de sancționare a redactorului șef n-a întârziat.
Numai că, de la acest număr, Ioanichie Olteanu
nu mai figura în caseta revistei, demisionase din
funcția de redacor șef, în locul lui, fotoliul de con-
ducere ocupându-l Dumitru Mircea. Acesta s-a
scuzat că numărul a fost pregătit de redactorul șef
deminsionar. Astfel că nici de data aceasta n-a fost
sancționat nimeni. Numai că interdicția de a mai
tipări numere îndoliate a venit categorică și așa a
rămas pentru totdeauna. Respectul pentru valori-
le naționale însă n-a dispărut, ba chiar mai mult,
încă din primul an al apariției sale, „Tribuna” a
acordat atenție deosebită marilor personalități
care au impus spiritul național în lume. E de reți-
nut că în nr. 7, din 24 martie 1957, pe prima pa-
gină a revistei, apărea imaginea Coloanei infinite a
lui Brâncuși - era pentru prima dată după război
când imaginea Coloanei era reprodusă pe prima
pagină a vreunei publicații din țară.
Un număr (nr. 32) aniversar, Ion Agârbiceanu
la 75 de ani, îl omagia pe unul dintre cei mai mari
povestitori români. Pe pagina întâia figura un text
de felicitare semnat de Petru Groza. Apoi, articole
semnau: Ion Breazu, C. Ciopraga, Valeriu Bologa,
H. Jacquier, Eugeniu Sperantia, Iuliu Hațieganu,
Radu Enescu, Al. Dima, Teodor Naum ș.a. Un alt
număr jubiliar (nr. 46) a fost închinat lui Tudor
Vianu, la împlinirea vârstei de 60 de ani. În ace-
eași ordine de idei, a respectului pentru cultura
națională, e de reținut amplul articol polemic
al lui Valentin Lipatti care ataca Enciclopedia
Pleiadei, capitolul Istoria literaturilor de sub în-
grijirea lui Raimond Queneau care promovase
sinteza lui Virgil Ierunca, tendențios, propunând
atenției lumii pe Caragiale alături de Urmuz și al-
ții asemenea, „răsturnând raporturile reale” din
istoria noastră literară, „răstălmăcind epoci și
opere”. În final, autorul articolului din „Tribuna”,
se adresa îngrijitorului ediției: „Stimate domnule
Queneau, ce-ați zice dumneavoastră dacă s-ar ti-
pări la București o istorie a literaturii franceze în
care s-ar spune că Franța își datorează gloria în
lume lui Voltaire și Maurice Dekobra, lui Molliere
și Paul Reboux, lui Balzac și Isidor Isou?”.
Asemenea articole de atitudine privind feno-
menul literar românesc în curs au caracterizat
încă de la bun început poziția revistei în apărarea
și afirmarea valorilor culturale, scriitoricești, rea-
le, luând atitudine împotriva oricăror tendințe de
eludare a valorilor estetice în artă.
■
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
17
Panaite Chifu
Forme în spațiu
■ Constantin Prut
ncă de la primele sale lucrări, Panaite Chifu
și-a propus să rezolve o serie de probleme care
țin de limbajul formal, de identitatea structu-
rilor sculpturale. Căutările sale depășeau încă din
acea fază interminabilele dezbateri ce urmăreau
fie motivația discursului figurativ, cu obstinatul
program de lectură a lumii vizibile, fie abandonul
observației și aplecarea sistematică asupra orizon-
tului interior. În plus, sculptorul avea de răspuns
unor voci ale lumii moderne care anunțau înceta-
rea funcționalității artei, sau susțineau cantonarea
ei într-o arie a mecanicului cumul de material, a
îngustei referențialități, a derizoriului.
Drumul ales de Panaite Chifu a urmat cu
Panaite Chifu
Sculptură atmosferică (proiect)
consecvență acest program care, în vremea din
urmă, capătă o deosebită claritate prin stabilirea
conceptului de ”sculptură atmosferică”. Ajuns la
o deplină maturitate, la o desăvârșită înțelegere
a particularității de exprimare prin intermediul
sculpturii, el dezvoltă un punct de vedere com-
plex, care să asigure o bună lectură a formei în-
credințată spațiului. Stabilirea acestui sistem
perspectival este o preocupare constantă a labo-
ratorului său de creație, o urgență față de orice
aspect al problemelor de reprezentare.
Panaite Chifu asimilează achizițiile întâmpla-
te de-a lungul istoriei privind înșurubarea voin-
ței cognitive în universul realității. Perspectiva
albertiană a Renașterii, consacrând o evaluare a
elevației lucrurilor, a fost mult lărgită de Cezanne
prin descoperirea valorilor termice și obținerea
celei de-a treia dimensiuni în cadrul bidimensi-
onal. Această înțelegere cubistă, această condiție
ronde-bosse a sculpturii este acum amplificată
spre o vizune totală a formei.
Folosind pentru lucrările sale denumirea de
”sculptură atmosferică”, Panaite Chifu eliberează
obiectul de orice constrângeri, făcându-l să evolu-
eze independent în spațiu. Desigur, independența
acestor forme este o iluzie, după cum iluzorie este
și levitația lor, pentru că, firește, întodeauna exis-
tă un punct de sprijin unde se descarcă energiile
gravitaționale, dar scopul principal al artistului a
fost atins: perceperea operei dintr-o totalitate de
unghiuri, fapt ce ”deschide” obiectul sculptural
spre mediul ambiant.
Consecința acestei viziuni ample, nestin-
gherită de convenții, este abordarea unei largi
problematici spațiale, extinsă la nivel planetar
și cosmic. Dacă avem în vedere numai lucrările
realizate în materiale definitive (multe proiecte
așteaptă încă să fie realizate), putem cita titluri
care trimit direct la aventura spațială a omului:
Via galactică, Sămânță celestă, Călătorie univer-
sală, Casă de pe planeta Q, Gând stelar, Mișcări
stelare, Parlamentul universului etc. Și lucrările
care vizează realități pământești au o adresă care
presupune un voiaj cognitiv, o tendință extatică
conținută în eliberarea din statismul tradițional
sau din granițele temporale: Spre Inima lumii,
Amprenta unei lumi pierdute, Drumuri milenare,
Memoria Terrei, Ceasul Terrei, Pereche din centrul
lumii, Ruină etc.
Sculptorul a ajuns la o profundă cunoaștere
a materialelor la care recurge - lemn, marmură,
granit, calcar, bronz etc. -, găsind de fiecare dată
cele mai bune soluții pentru ca ansamblul lucră-
rii să rămână într-un echilibru perfect, păstrat pe
durata afirmării potențialului energetic impri-
mat volumelor în mișcare. Este o cunoaștere cu
atât mai necesară în condițiile în care dinamica
”zborului” și tensiunile venite din adâncul ființei
sculptorului pot tulbura ordinea lucrurilor, insta-
larea valorilor raționalității. Incongruența mono-
litică a materialului în care urmează să lucreze ce-
dează treptat pe măsura intervenției, dezvăluind
formele purtătoare de sens, fie că, din punctul de
vedere al organizării volumetrice, au o amploare
evidentă, sau sunt fărâmițate de un puls imprevi-
zibil. Pendularea permanentă între zone contro-
late de forțe raționale, care impun domnia prin-
cipiilor clare, împinse uneori până la disciplina și
simetria unor corpuri geometrice, și zone rezer-
vate frământărilor lăuntrice asigură acestor forme
o deosebită mobilitate, o capacitate de evoluție, de
mișcare acolo unde păreau destinate unor poziții
statice în spațiu. Acțiunea autorului are o adresă
foarte concretă, fiind circumscrisă realităților co-
tidiene, terestre, dar ivirea în amorful material a
unor morfologii ce evocă teritoriile astrale ne do-
vedește că perspectiva spre care tind aceste lucrări
aparține întradevăr domeniului ”atmosferic”. Este
un pas înainte pe care îl face sculptorul pe calea
perfecționării procedeelor perspectivale.
Urmărirea partiturii spațiale a volumelor în
dependeța lor față de mediul cosmic îi permite
lui Panaite Chifu să se preocupe și de problemele
18
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
Panaite Chifu
Sculptură atmosferică (proiect)
cromatice (expozițiile, la fel și sintezele sale cu-
prind și opere picturale, schițe ale unor viitoare
lucrări) și, lucru foarte important, analize și utili-
zări ale luminii, ale regimului diurn și nocturn în
care sunt percepute formele. Cu multă măiestrie,
el stăpânește totalitatea de factori ai condiției at-
mosferice, în fond existența firească a obiectelor
discursului pe care îl susține.
În perioada care s-a scurs de la debutul său,
sculptorul a parcurs distanțe impresionante, lă-
sând pretutindeni amprente palpabile ale voia-
jului ”atmosferic”. Secvențe ale gândirii lui sculp-
turale se află în mai multe locuri din România,
dar și din Franța, Germania, Spania, Portugalia,
Italia, Elveția, Olanda, Albania, Luxemburg,
Turcia, Coreea de Sud, Taiwan, China, Japonia...
Panaite Chifu este o prezență de prestigiu în ”mu-
zeul imaginar” al lumii, și să sperăm că se va găsi
înțelegere și suport pentru marile ansambluri care
așteaptă încă în proiectele sale.
Informații disparate despre opera sa ne-au
oferit cataloagele de expoziție, știrile culturale
înserate accidental, fără rigoare, în presa aservi-
tă mai curând unor scandaluri și evenimente fără
importanță. Este o situație pe care un album poa-
te s-o corecteze, fapt sprijinit și de expozițiile din
spațiile muzeale, care se arată tot mai interesate
de creația lui Panaite Chifu, în care recunosc una
dintre cele mai clare și mai autoritare voci din
sculptura contemporană.
■
Sculptura atmosferică
^^Panaite Chifu
Ființa umană, dintotdeauna, a avut o mare
fascinație față de orice tip de obiecte care
au apărut pe bolta cerească: zmee, baloane,
lampioane, dirijabile, avioane, rachete, construcții
înălțate care se leagă în diferite moduri de sol... față
de compunerile rare de nori, cu cromatica deose-
bită... Fiind o problemă de tridimensionalitate, cu
care operez de peste 40 de ani, întrebându-mă cum
ar fi posibilă exaltarea acestui sentiment uman,
care ar putea fi considerat, cumva, ciudat, pe de
altă parte nefiind vorba decât de marea obsesie a
zborului și evadării spre alte lumi, am fost determi-
nat să caut soluții pentru obiecte care să joace rolul
așteptat, concepute, de data aceasta după legitățile
artistice, care să fie clar destinate îmbogățirii atmo-
sferei din locurile ocupate de către populații, orașe,
sate... Am înțeles că nu poate fi nimic mai potrivit
decât un tip nou de sculptură, care să poată fi ri-
dicată în atmosferă. Astfel, cercetând, am ajuns la
ceea ce am numit SCULPTURA ATMOSFERICĂ.
Sculptura atmosferică va fi diferită conceptual
față de ceea ce cunoaștem despre sculptura trecu-
tului și prezentului. De asemenea, nu putem ajun-
ge la nicio analogie între sculptura atmosferică și
obiectele enumerate anterior, care nu au scop și
construcție artistică, având alte destinații.
Poziționarea unor astfel de sculpturi nu va mai
fi cea clasică, pe socluri, pe spații verzi din par-
curi dedicate sculpturii, în spații citadine... ci vor
fi instalate la înălțimi de peste 1 km, în atmosferă,
având dimensiuni de peste o sută de metri, creân-
du-se spectacolul pe raze foarte mari, de mulți ki-
lometri, cu un număr de spectatori pe măsură, de
sute de mii sau mai mulți deodată, ceea ce, astăzi e
imposibil, putând chiar părea aberant.
Poziționarea la înălțime a unei lucrări sculp-
turale atmosferice presupune un alt tip de con-
cepție, având în vedere faptul că nu va mai fi vi-
zionată în plan orizontal, sau oblic, ci vertical, sau
oblic-vertical. În consecință, totul va trebui regân-
dit, dar folosindu-se cunoașterea, experiența artis-
tică anterioară, talentul și inteligența, astfel încât
compozițiile să funcționeze atât în vederile laterale,
dar mai ales la vizionarea de jos în sus, problemă
ce nu a mai fost dezbatută de către creatori. Baza
oricărei sculpturi clasice nu este nimic, este doar
suprafața de sprijin invizibilă spectatorilor, pe când
în noua compunere aceasta are cea mai mare im-
portanță.
Acest tip de sculptură va fi expusă doar în at-
mosfera terestră, care, având o cromatică anume, o
materialitate deosebită, ușoară, transparentă, obli-
gă la o relaționare nouă între sculptură și mediul
de expunere.
Nu vor fi placabile, indicate, agresiunile materi-
ale și cromatice, grele, care nu și-ar atinge scopul
pozitiv, normal, care ar disturba publicul, chiar pa-
nica, ajungându-se la a nu se mai dori un astfel de
tip de artă.
Lucrările vor fi prevăzute cu surse de lumină
cromatic diferite și dinamice, schimbându-se peri-
odic, în diverse moduri, gândite artistic și cu surse
de sunete muzicale sau compoziții special căutate,
corelate compoziției sculpturale în care vor fi in-
tegrate, lucrările în ansamblul lor fiind statice, sau
dinamice, în mișcare de translație, giratorie sau
diferit gândită. Și acestea vor trebui supuse unui
control pentru a obține doar efecte pozitive, nea-
gresante. Creațiile respective se vor schimba de la
un loc public la altul, asigurându-se astfel, acelu-
iași loc, mai multe lucrări programatic, putându-se
muta de la un oraș la altul, de la o țară la alta...
În vederea obținerii câmpurilor luminoase vor
putea fi folosite surse fotonice dirijate, pulberi re-
flectorizante de cromatică diferită în relație cu lu-
mina solară, acaparate dirijat în câmpul de atracție
al lucrării, gaze colorate închise în spații transpa-
rente...
Distribuirea în atmosferă se va face prin rela-
ționare artistică cu mediul citadin, căutându-se
un fel de empatizare între construcții, parcuri, la-
curi, mări... și concepția lucrărilor atmosferice. De
exemplu, de pe malul Mării Negre se poate admi-
ra o astfel de lucrare, deasupra apei, la înălțimea
Panaite Chifu	Spre Inima lumii (2001), marmură, 600 x 400 x 320 cm, Pitești, România
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
19
o
calculată, îmbogățindu-se mediul, sporind starea
de inedit, admirație, plăcere, mister, dorința de de-
criptare a mesajului... prin compoziții care să con-
țină ceva din structura și energia marină.
Lucrările, intenționat, nu vor avea (prin mijloa-
cele informative) niciun titlu. Astfel intenționez să
obțin un efect maxim de curiozitate și mister, spe-
rând în interesul spectatorilor de a gândi, decripta,
de a căuta valențe ideatice...
În sculptură, de regulă, se operează cu materiale
grele, ceea ce ridică, gândindu-ne la sculptura nouă
pe care o prezint, mari probleme tehnice. Este un
non sens să se creeze niște compoziții costisitoare
și care să nu mai justifice dorința omului de specta-
col. De aceea lansez acum aceasta idee bazându-mă
pe viitorul tehnic al civilizației noastre, în care cred
cu multă tărie, colaborându-se cu inginerii, ca și
astăzi dealtfel, sperând în descoperirea rețetelor de
învingere a gravitației. Pot fi găsite surse de energii
de lungă durată, fiabile, de materiale care nu se vor
supune forței gravitationale (terestre, obținute prin
cercetare, și, de ce nu, extraterestre), vor putea fi
create câmpuri antigravitaționale proprii fiecărei
lucrări. Vor fi posibile și descoperiri de noi forme
energetice care, prin fluxuri dirijate asupra unui
obiect din atmosferă, să-l facă să rămână în pluti-
re, static, sau dinamic, în funcție de interesul avut.
Viitorul, presupunând și multe descoperiri la care
nu putem avea acces nici măcar cu gândul, mă face
să am și mai multă încredere în posibilitatea de a
construi compoziții sculpturale atmosferice, spun
aceasta bazându-mă și pe păstrarea unui anume
fond spiritual al nostru, genetic, care nu va cunoaș-
te mari schimbări, de tipul celor tehnice, așa încât
nevoia de mediu artistic să dispară. Intuiesc, gân-
dindu-mă la lumile mult mai avansate din galaxia
noastră, sau din afara ei că, în mod sigur, acestea
au construit o diversitate de lucruri incluzând gân-
direa de tip artistic. Dacă privim cu gândul doritor
de estetic, de frumos, tipic nouă, vom observa că
și Universul este conceput asemănător, fără a ne
lega de problemele, legitățile de ordin fizic. Cum
arta e de sorginte Divină, cum clar observăm ca
Dumnezeu crează prin noi în această lume, de ce
nu ar face același lucru și în lumile mult mai avan-
sate?! Dacă o face, atunci, sub ce forme de expri-
mare, de construcție, cu ce materiale și energii, sub
ce feluri cromatice...?! Eu sunt ferm convins că în
anumite lumi și în lumea noastră viitoare, o face și
cu SCULPTURA ATMOSFERICĂ !
Dirijându-mi imaginația, gândirea către aces-
te tipuri de construcții sculpturale, am trecut la
reprezentarea grafică a unor posibile compoziții,
respectând cerințele unui cuplaj care să țină de
estetica mixării atmosferei cu astfel de construcții
materiale care sunt, într-un fel, sugestii, din trecut,
pentru posibile lucrări viitoare. Așa am ajuns să fac
o mică expoziție cu astfel de sculpturi atmosferice,
sperând în reacția pozitivă a celor ce au sensibilita-
tea necesară pentru astfel de construcții. Ar putea
exista persoane care să spună că deja se lucrează cu
holograme și ca ar fi inutil ceea ce gândesc eu. Nu
cred că impactul va fi același ! Știindu-se că e vorba
de o hologramă, deja vom privi o lucrare ca la tele-
vizor sau cinema. Mizez pe faptul că omul, trăitor
în real, simte nevoia de concretețe. Vrem să vedem
o lucrare de artă reală și nu reproducerile ei foto-
grafice, vrem teatrul, pentru că e viu, vrem concer-
te în sălile cu specificul respectiv și nu suntem la
fel de încântați ascultând un CD etc. Ființa umană,
precis creată, are destulă inteligență și simțire încât
să nu ajungă la căutarea trăirilor sale în virtual.
În tipul de sculptură pe care o propun ar trebui
să depistăm o complexitate de valențe, nu numai
Panaite Chifu	Perechea din Centrul Lumii (2011), marmură, 300 x 120 x 60 cm, Miroși, România
de ordin estetic, plastic ci și de ordin ideatic, chiar
antropologic cosmic, extrapolând trăirile către alte
lumi. Poate că nu este lejeră decriptarea mesajelor
transmise de aceste megasculpturi din primul mo-
ment, dar răsplata efortului sentimental și rațional
va fi deosebită.
Îndreptățit, ne-am putea întreba dacă nu ar fi
mai bine să lăsăm cerul așa cum este. Dar cum să
ne împăcăm cu ideea că dacă pe cerul senin apa-
re un avion, îl urmărim cu plăcere, dacă apar nori
denși, cu jocuri de culori și lumini solare, la fel, îi
analizăm plini de bucurie căutând similitudini cu
diverse forme cunoscute... (Să nu uităm că un cer
foarte senin aproape că nu este băgat în seamă!).
Așadar, de ce să nu fim convinși de efectul unei
construcții artistice special creată care ne va cuceri
ajungându-se la categoria de spectacol artistic ce-
lest.
Efectul maxim este obținut atunci când cerul
este senin dar, în situații de înnorări, vânturi... se
va face o înseninare zonală artificială, care tehnic
este posibilă și astăzi.
Când va fi posibilă construirea de sculpturi at-
mosferice, cu siguranță, lumea va cunoaște sub
alte forme Universul și va simți și nevoia existenței
într-un mediu planetar diferit, de ce nu extrapla-
netar, având posibilitatea de a-l influența estetic
în relație cu trăirile ei spirituale, cu nivelul ei de
cunoaștere. Fac acestă afirmație cu convingerea
că frumosul este o categorie valorică ce intră în
structura misterioasă a codului nostru genetic spi-
ritual la care doar Dumnezeu va putea interveni.
Gândirea mea artistică este expresia potențialului
cuiva care, trăind în această perioadă de timp, se
supune firesc nivelului tehnic al lumii sale. Cât de
mult aș vrea să pot vedea cu nivelul artistic de peste
300 de ani, cum va arăta o sculptură atmosferică !
Știind că Dumnezeu nu-și amestecă lumile, că are
o planificare clară, după o logică la care nu putem
noi întrupații să ajungem, acum fiind aici, să cău-
tăm forme de înțelegere și stăpânire a materiei și a
energiilor ei și din afara ei.
Precizez că nu am căutat noul cu orice preț, așa
cum este moda acum. Intenția mea este și de a pro-
voca, invita din trecut, pe viitorii artiști să colabo-
reze cu inginerii și să creeze lucrări sculpturale at-
mosferice. Totul a venit firesc, ca rezultat și răsplată
(gândindu-mă la ce trăiri am avut și am) a gându-
rilor mele asupra Terrei, civilizației, Universului,
pe care am dorit să le văd în viitorul lor, trăiri și
dorințe ce mă vor arde până la marea mea călătorie
către alte lumi sau momente temporale ale lumii
actuale în care voi fi autorul multor SCULPTURI
ATMOSFERICE.
■
20
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
arte
Constantin Udroiu -
o tragedie intraductibilă
Expoziție de gravură la Muzeul Etnografic al Transilvaniei Cluj-Napoca
■ Silvia Suciu
Experiența închisorii este una devastatoa-
re. Trecând peste suferința fizică pe care
aceasta o poate provoca, durerea sufleteas-
că poate să meargă dincolo de limitele acceptării.
Dar, tot atât de nebănuite pot fi limitele spirituale
pe care individul le poate transcende pentru a su-
praviețui. Să stai față în față cu tine, să te cunoști
și să te accepți, să speri că, într-o zi, zidurile vor
cădea și că ființa ta va fi redată lumii. Să lupți pen-
tru acest scop și să reușești să te ridici deasupra
călăilor, să îi ierți și să mergi mai departe. Să îți
păstrezi demnitatea și să continui să trăiești cu
certitudinea că ai avut dreptate. Conștiința este in-
violabilă. Este sanctuarul secret în care individul se
regășește singur cu sine. Ea este chemată pentru ca
individul să devină mai vital și mai liber. Și totuși,
ea poate fi înăbușită. Iar în secolul care a trecut,
aceasta a trebuit să stea față în față cu dictaturile
care au asuprit-o. (...) Conștiința este și locul unde
Dumnezeu își face auzită vocea în mod misterios,
întrucât doar prin apelul la conștiință individul
poate să îmbrățișeze binele și să ocolească răul, iar
în final, să iubească. (1)
Mi-l închipui pe tânărul Constantin Udroiu
(n. 1930), la 24 de ani, într-o celulă friguroasă și
întunecată, încercând să își ocupe mintea cu alt-
ceva decât cu găsirea răspunsului la întrebarea De
ce? Dacă nu te revolți când ești tânăr, nu te poți
revolta nici mai târziu, și nici nu poți trăi cu cer-
titudinea faptului că viața ta nu s-a lăsat trăită de
alții! Iar un spirit tânăr nu va accepta niciodată
să fie posedat de un sistem totalitar. Un spirit tâ-
năr se revoltă și își asumă să facă saltul în destin
pentru a supraviețui oricărui sistem impus, chiar
dacă acest salt îl privează de iluzia libertății. Căci
libertatea nu ține de existența vreunui sistem im-
pus din exterior, ci ființează ca esență în noi. Iar
tânărul Constantin Udroiu a găsit această liber-
tate tocmai în momentele sale de singurătate, de
dialog cu sine și cu Divinitatea pe care l-a între-
Constantin Udroiu	Nikopeia in Gloria
ținut de-a lungul detenției. Singurătatea e liberul
arbitru, spune Loius Lavelle.
Un act de revoltă se face prin asumarea conse-
cințelor și acceptarea acestora cu stoicism și dem-
nitate. Multe și grele trebuie să fi fost gândurile
deținutului Constantin Udroiu căruia, deodată, i
se retează posibilitatea de a continua drumul pe
care l-a început. Student al Facultății de Artă din
București, Constantin Udroiu deprinde tehnica
gravurii și a picturii sub îndrumarea lui Gheorghe
Vânătoru. Nu are timp să le practice deoarece
evenimentele politice îl deturnează, pentru un
timp, de la menirea sa. Pentru a ajunge la cristali-
zare, o conștiință trebuie sa se formeze. Cu sigu-
ranță că vocația - aceast dat unic și divin cu care
Constantin Udroiu își investește lucrările -, o va
dobândi în răstimpul acestor ani. Un timp destul
de lung (1954-1964) pentru a-l face să descopere
în sine poveștile pe care avea să le sape mai târziu
în placa de metal sau de lemn, să le transpună pe
zidurile catedralelor, să le transmită celor mai ti-
neri spre învățare. Sfinții pe care urma să îi picteze
mai târziu pe zidurile mănăstirilor și ale catedra-
lelor aveau să fie zămisliți aici.
După ieșirea din închisoare, Constantin
Udroiu este primit în cadrul Uniunii Artiștilor
Plastici din România și participă la numeroa-
se expoziții în țară și în străinătate. Alături de
profesorul său Gheorghe Vânătoru, realizează și
restaurează numeroase fresce din bisericile româ-
nești. Momentul de răscruce pentru destinul său
îl reprezintă anul 1971 când, la invitația presei din
Sardinia realizează o expoziție în orașul Sassari.
Efortul său creator este remarcat de mediul ar-
tistic italian și Constantin Udroiu primește pre-
miul al treilea la Bienala de Artă Contemporană
din Santa Teresa di Gallura (1971). Încă o dată,
artistul face saltul din realitatea sa autohtonă, în-
tr-o altă lume, mai spirituală, unde va găsi terenul
propice unei minunate dezvoltări personale.
Constantin Udroiu Abruzo, xilogravură, 40 x 30 cm
Activitatea sa de pictor de biserici se face re-
pede remarcată de preoții bisericii din Italia.
Pe lângă frescele care vor primi binecuvânta-
rea Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea,
Constantin Udroiu realizează expoziții de artă sa-
cră în bisericile italiene. De asemenea, a fost nu-
mit Senator al Academiei Internaționale de Artă
Modernă (1991) și i-au fost acordate Diploma de
Onoare și însemnele orașului Bordeaux, titlul de
cetățean de onoare al orașelor Accettura (Matera/
Italia/ 1984), Vitulano (Benevento/ Italia/ 1986) și
Passignano sul Trasimeno (Italia/ 2012).
El experimentează cu o întreagă paletă de
tehnici - de la acvaforte, acvatinta, xilogravură,
la pictura pe sticlă, acuarelă și pictura în ulei.
Temele abordate sunt tot atât de diverse: peisaje,
alegorii, portrete, scene de gen, nuduri... În pei-
saje - multe dintre ele surprinzând imagini cita-
dine din orașele europene (Strasbourg, Veneția,
Gimigniano, Carpentras, Vitulano, Koln, Avignon)
- artistul surprinde cu tenacitate spiritul locului.
Bisericile mici de lemn, simple și tăcute, speci-
fice peisajului românesc, intră, parcă, în opozi-
ție cu impetuozitatea catedralelor. În scenele de
gen remarcăm spiritul ludic cu care este înzestrat
Constantin Udroiu: Puști, Prietenii, Tinere, Copii
la țară, Serbare câmpenească sunt lucrări conce-
pute ca omagiu adus vieții și bucuriei de a trăi.
Aici, inciziile în placa de lemn sunt sigure și clare,
iar efectul produs este acela de joc, de invitație în
iureșul dansului. Alegoriile fac trimitere la po-
veștile românești - Pasărea Măiastră, Făt Frumos,
Domnița Luisa - și reprezintă, poate, visele pe care
Constantin Udroiu le-a zămislit în timpul deten-
ției.
Un artist este împlinit când poate transmite
știința sa și altor generații. Prin realizarea Școlii
de Artă Nikopeia - sau „Fierăria artelor - în 1993,
Constantin Udroiu pune bazele generației viitoa-
re de artiști.
Gestul generos pe care Doamna Luisa Valmarin
îl face prin donarea a peste 60 de lucrări de gra-
vură realizate de Constantin Udroiu către Muzeul
Etnografic al Transilvaniei înseamnă restituirea
operei acestui artist patriei care l-a zămislit!
Note
1 Franțois Bousquet / Pour une conscience vive et li-
bre. Une declaration prophetique de Vatican II / Editions
Parole et Silence / 2006
■
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
21
diagnoze
Ce fel de Europă?
■ Andrei Marga
După cotitura istorică din 1989, prin care a
încetat scindarea ideologică pe continent,
tratatul de la Maastricht (1992) a pus țări-
le europene pe direcția unificării politice în cadrul
democrației. Uniunea Europeană își sporea atunci
necontenit prestigiul. Mult prea curând însă, cu noi
generații de decidenți, Europa unită a început să
adune neajunsuri.
Mai întâi, a fost neputința de a adopta o
Constituție, ca urmare a disensiunilor privind pre-
luarea moștenirii culturale. Indecizia privind forma
de conducere a devenit apoi caracteristică. Proiectul
inițial, cel al unei Europe a cetățenilor, a fost sub-
stituit tacit cu neoliberalismul. Criza din 2008 s-a
prelungit datorită inadecvării politicii de „austeri-
tate”. Mai încoace, a fost înlocuirea integrării cu ex-
tinderea și crearea de așteptări nerealiste în Răsărit.
Simptomatic, Europa a lipsit de la decizia asupra re-
configurării politice din jurul Mediteranei. Situația
romilor proveniți din Carpați și Balcani nu a mai
înregistrat schimbări semnificative. S-au produs
atacurile teroriste în Franța și alte țări. Grecia atestă
că disparitățile de dezvoltare nu pot fi soluționate
cu mijloacele neoliberalismului. Iar în săptămînile
recente a izbucnit chestiunea de mult latentă a imi-
grației, care domină acum tabloul.
Valul imigranților a pus în lumină o realitate cu-
tremurătoare: sute de oameni mor, poate zilnic, în
apele Mediteranei, căutând un liman al vieții, alte
mii forțează frontiere fortificate pentru a ajunge în
țările cele mai dezvoltate de pe continent, comuni-
tăți întregi se mișcă nu pentru a schimba viața de
acasă, cât pentru a ajunge în altă țară. Valul a pus în
defensivă unele țări și a sfidat inviolabilitatea gra-
nițelor (căci ar fi barbar să se deschidă focul împo-
triva unor persoane care caută un adăpost!). Valul
continuă să ridice probleme dificile, care compun
o efectivă criză.
Această criză nu este, oricum s-ar privi lucrurile,
o criză a Europei unite. Nu este nici măcar criză a
sistemului Schengen, care are avantaje economice
și de orice natură ce nu pot fi tăgăduite. Dar criza,
trebuie recunoscut, a dezvăluit, la rândul ei, cât de
îngustă este abordarea unor probleme de această
anvergură (care nici nu este cea mai mare!) chiar la
nivelul unor autorități, după cum a arătat că subzis-
tă confuzii privind profilul Uniunii Europene.
Pe de altă parte, criza imigranților aduce în ac-
tualitate nemulțumirile europenilor înșiși față de
starea actuală a Uniunii. Acestea s-au exprimat pe
diferite căi, de la apatie politică la reacții explici-
te. Presa europeană a devenit tranșantă (Jochen
Bittner, So nicht Europa! Die drei grossen Fehler
der EU, 2010), iar analiștii au ajuns să pună între-
bări altădată de neimaginat (Philippe Esper et al.,
Un monde sans Europe?, 2011). Am arătat (Andrei
Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei
Române, 2012) că declinul demografic, nesiguranța
energiei, adâncirea discrepanțelor sociale, scăderea
nivelului profesional, recrudescența extremismelor
sunt printre dificultățile noi ale Europei. Avocați
convinși ai unificării (Jean Marie Miossec, Rivages
d’Europe. Personnalite et avenir dun continent ou-
vert, 2013) semnalează că Europa nu a mai progre-
sat în ultimii ani.
Criza aduce în discuție și faptul că, din afară,
situația Europei se vede altfel decât convine opti-
mismului de serviciu al birocrației. În SUA (de la
Walter Laqueur, The Last Days of Europe. Epitaph
for an Old Continent, 2007, la Zbigniew Brzezinski,
Strategic Vision. America and the Crisis of Global
Power, 2012) se arată cu degetul la carențele aplică-
rii proiectului european. Din China se văd țări eu-
ropene, dar nu se vede Uniunea Europeană (Yu Sui,
China in a Changing World, 2015). Voci din Israel
semnalează că în Europa revin demoni ai trecutu-
lui.
În fapt, refugiații și imigranții nu sunt apariții noi
în Europa. Valul lor nici nu este încă pe cât ar putea
fi, dacă luăm în seamă faptul că un efectiv aproape
de nivelul celui actual a fost înregistrat tot timpul,
de ani buni. Problema veritabilă este mai degrabă
ceea ce anunță valul actual - o punere în mișcare a
populațiilor nu numai din Libia și Siria, ci și din alte
țări ale Africii și ale lumii arabe, ca și din alte părți
ale globului, spre țările dezvoltate. Este limpede că
o nouă migrație a popoarelor a început, iar Europa
unită, fiind printre destinații, va trebui să se pregă-
tească.
Comisia Europeană nu a greșit când a căutat o
soluție de primire și integrare organizată a refugia-
ților și imigranților. Ea greșește însă, înainte de toa-
te, prin aceea că nu a inițiat nici până astăzi, ca actor
cu mare pondere, o acțiune internațională de rezol-
vare a problemelor la fața locului - adică în țările
de unde pleacă refugiații și imigranții. Rezolvarea
„crizei siriene” a fost lăsată la jumătatea drumului,
iar ceea ce a urmat este inacceptabil. Alte cazuri
sunt, dintr-un anumit punct de vedere, analoage.
Autoritățile greșesc apoi prin aceea că au lăsat in-
tegrarea de populații relativ recent venite în seama
unor mecanisme ce nu dau rezultate. Ele greșesc
prin aceea că nu lămuresc din timp cadrul vieții
(locuirea, educația, joburile, viitorul) pentru cei pe
care îi preiau.
În aceste împrejurări, măsurile Comisiei
Europene, oricare ar fi intenția, devin descurcări
sub presiune, în loc să fie soluții temeinice. În joc
pentru Europa sunt, însă, deocamdată, cel puțin
șase chestiuni ce-i ating profilul și viitorul și care ar
trebui tratate cu competență și hotărâre.
Prima - fiind legată de riscuri de securitate -
este chestiunea terorismului. Europa, mai ales după
atacurile teroriste plecate din sânul ei, care au vizat
SUA și propriile țări, nu-și mai poate îngădui să pro-
cedeze punctual și libertar. Procedurile de verificare
a intrărilor nu pot fi oarecare, iar un sistem actu-
alizat al ordinii publice va trebui promovat, fără a
afecta facilitățile prevăzute de acordurile Schengen.
A doua este chestiunea integrării sociale.
Situațiile solicitanților trebuie gândite nu doar pen-
tru cazul mai simplu al refugiului, ci și pentru oa-
meni care aleg să rămână definitiv în țările europe-
ne. Educația, jobul, șansele de viață intră în discuție.
În societatea drepturilor omului, niciun om, odată
stabilit, nu mai poate fi scos cu forța dintr-un loc,
decât în cazuri extraordinare.
A treia este chestiunea demografică. Europa
are deja un grav deficit demografic, care continuă
să crească. Argumentul dependenței dezvoltării și
competitivității de resurse demografice a devenit și
mai concludent în era globalizării. Nicio țară nu-și
permite să-l ignore. De aceea, împotrivirea cu orice
preț la imigrare ține de o perspectivă vetustă, din
capul locului contraproductivă.
A patra este chestiunea religiei. Islamul și-a lăr-
git prezența în Europa postbelică, iar în condițiile
toleranței religioase, relațiile dintre religii nu se pot
regla prin măsuri administrative. Nu se mai poate
spera în mod realist la o puritate religioasă sau con-
fesională nicăieri în lume - pe niciun continent și
aproape în nicio țară. Acest fapt nu trebuie să îm-
piedice însă dezlegarea unor întrebări ce trenează
de decenii. Este în definitiv simetrică relația actu-
ală a Creștinismului cu Islamul (efectiv, câte bise-
rici se construiesc în diferite țări?)? Nu cumva se
impune un aranjament istoric al Creștinismului,
Iudaismului și Islamului? Nu ar trebui aduși la o
discuție lămuritoare discipolii iudei, creștini, mus-
limi ai lui Abraham - măcar pentru oprirea stigma-
tizărilor reciproce?
A cincea este chestiunea multiculturalismului.
Spus cât se poate de direct, un multiculturalism
confuz, ca simplu amalgam de culturi diferite,
opace în fapt una față de alta, este nu numai con-
traindicat, ci chiar primejdios, căci duce la conflict.
Se pot da multe exemple din istorie. Atunci când
coexistența de culturi specificate religios, istoric
și lingual pe un teritoriu este, totuși, realitatea, iar
Europa actuală este un astfel de caz, un cu totul
alt multiculturalism este soluția. Este vorba de un
multiculturalism clarificat - cu obligații de învățare
a limbilor comunităților și de respectare a regulilor
juridice, morale și de comunicare, ce prevăd liber-
tăți și îndatoriri reciproce.
A șasea este chestiunea geopolitică. Din rați-
uni economice, politice și de securitate cunoscute,
Europa nu poate să nu fie prezentă cu valorile și
produsele ei în diferite puncte ale globului. Nu nu-
mai ca state ce pot exercita un rol global în anumite
împrejurări, ci și ca întreg, ca Uniune. Căutarea de
resurse și piețe nu este doar o caracteristică a erei
globalizării, ci o condiție de competitivitate și, deci,
de existență, azi și în viitor. În istoria europeană,
imigranții, oricum se judecă lucrurile, au fost și ră-
mân punți de legătură. Și din acest punct de vedere,
închiderea Europei nu dă rezultate, căci este o opti-
că ce o dezavantajează.
Neavând la îndemână o concepție elabora-
tă asupra acestor chestiuni, asumată de Uniunea
Europeană ca întreg, fiecare țară se descurcă deo-
camdată cum poate. S-a văzut aceasta în reacțiile
dintr-o seamă de capitale.
Nu acceptăm imigranți, căci nu sunt creștini -
s-a spus la Bratislava și Praga. Acceptăm doar dintre
aceia care nu afectează tradiția religioasă a Europei
- s-a declarat la Budapesta. La Sofia este umor
(poate voluntar) când se pun pancarte la puncte de
frontieră cu avertismentul: „No work, no money, no
future!”. Noroc că Vaticanul a amintit de atitudinea
creștină față de oameni. Apoi Germania și Austria
au atras atenția asupra nevoii unei atitudini europe-
ne, iar Franța abordează imigrația în linia tradițio-
nalei solidarizări cu cei aflați în dificultate.
La București se discută aprig și cam suprarealist.
Nu a bătut la ușă vreun solicitant de refugiu sau
imigrare, dar se caută locuri în cămine - ca și cum
vreun solicitant s-ar gândi să rămână, nu să tran-
ziteze cât mai repede. Nu se examinează faptul că,
în țări din care se pleacă, nivelul de pregătire și de
viață, în situația de pace, este de fapt comparabil.
Se caută plasamente în locații speciale - ca și cum
nu ar fi mai bine să câștige concetățenii (mai ales că
Uniunea Europeană va finanța asistarea imigranți-
lor). Se reacționează la cifre, după ce reprezentanții
țării au agreat cu luni în urmă algoritmul de distri-
buire a imigranților pe țări.
Nivelul de pregătire a României pentru prelua-
rea de imigranți este jos, din nefericire prea jos. În
definitiv, nu s-a putut atinge integrarea în locuințe
a săracilor, a romilor, nu există joburi și un minim
acceptabil de viață pentru numeroși cetățeni. Peste
22
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
politica zilei
toate, o politică externă depășită de situație, nici
măcar mimetică, cum este de obicei, și care riscă,
prin ifose, să iasă din cadru, deține controlul.
Două observații în acest punct.
Nu dă rezultate speculația în jurul Schengen-ului.
Acordurile vor continua să existe - fiind din capul
locului enorme avantajele economice, culturale, po-
litice - chiar dacă vor fi schimbări. Renunțarea la
Schengen nu este soluție pentru nimeni. De aceea,
obiectivul rezonabil pentru noi nu este desconside-
rarea sistemului, ci admiterea completă a României,
prin renunțarea la mecanismele discriminatoare
(MCV, de pildă), care, de altfel, de la o vreme, se și
folosesc mai mult pentru a lovi pe unul sau altul în
politica internă.
Este fără acoperire pretenția unora că la București
se dădea soluția pentru Siria. Așa cum se susține
acum emfatic că trebuia apărat regimul de acolo,
se poate spune, cu argumente la fel de solide, că era
bine să se curețe de pe atunci terenul. Riscuri sunt
tot timpul, atunci erau oricum mai mici. În orice caz,
persoane care au făcut din politica externă o medio-
cră imitație, cer acum ieșirea țâfnoasă din rânduri.
Pentru România, nici mimetismul de atunci și nici
perorația lor de acum nu sunt soluții. Între oportu-
nism și aventură, rămâne mereu calea profilării prin
abordare competentă și înțeleaptă.
Desigur, diversitatea de reacții și unele dintre
reacții nu pot să nu pună pe gânduri. Oare atât de
puțin sau atât de confuz se gândește european? Este
ideea Europei unite atât de slab lămurită și împăr-
tășită?
Ce denotă de fapt neajunsurile amintite? Ce ne
spune incoerența reacțiilor? Nu sistemul Schengen
este pus în cauză, ci mai curând neducerea lui la
capăt. Nu proiectul european este provocat, ci calea
pe care a apucat aplicarea lui. Simplu spus, Europa
închisă în orizontul neoliberal conține, cum se
dovedește, un potențial de crize grave. Ea pare, în
aceste săptămâni, mai mult o alianță de state, decât
o uniune structurată și bine condusă. Îngustările de
orizont ale neoliberalismului și fatalele confuzii ale
valorilor, pe care acesta le antrenează, se răzbună.
Ce pretind rezolvările adineaori schițate la chesti-
unile existente? Cele mai multe presupun revenirea
la Europa cetățenilor, a democrației și a valorilor,
care este înscrisă în proiectul inițial al unificării eu-
ropene. Este vorba de Europa unei culturi și civili-
zații ce au trecut praguri importante pentru viața
oamenilor: democrație ce nu se reduce la alegeri
periodice, chiar dacă sunt libere; stat social cu prele-
vări și redistribuții plauzibile; economie ce prețuieș-
te munca și valoarea de întrebuințare a produselor;
politică orientată spre dezvoltare în folos obștesc; în-
toarcerea la criterii de sens ale organizărilor de orice
fel. Numai o asemenea Europă poate asigura deopo-
trivă libertățile și ordinea la care se aspiră astăzi și va
putea dobândi o nouă pondere geopolitică.
Noua criză este o ocazie nemijlocită, cea mai re-
centă, de a relansa dezbaterea asupra Europei și de
a configura nu doar prezentul imediat, ci și viitorul
dezirabil. Dosarul neajunsurilor a adunat prea mul-
te file, încât noi decizii s-ar cuveni luate, iar dezbate-
rea este calea mai bună pentru a evita căi înfundate.
Doar dezbaterea ar putea scoate din arhive o însuși-
re cu care cultura europeană a fost adesea echivala-
tă, anume că apartenența la Europa înseamnă, între
multe altele, să accepți că istoria nu este încheiată,
că dezbaterea publică este mediul deciziilor, că ce-
tățeanul care suntem fiecare poate avea dreptate. Și,
firește, că, pentru a ajunge la adevăr și justețe, este
mereu indispensabilă înlocuirea conformismului,
fie el și instituționalizat, cu gândirea propriu-zisă.
■
România plagiază, fură
și se scufundă
■ Petru Romoșan
n România postcomunistă se plagiază într-o
veselie, în draci. Cine nu e plagiator azi pe
fostul plai mioritic? Fraierii și expirații! Mi-
niștrii plagiază, deputații și senatorii plagiază,
generalii și coloneii plagiază, directorii și secre-
tarele plagiază și ei. Scriitorii și ziariștii plagiază.
Iar România e o țară plină de doctori. Doctori în
drept, în economie, în administrație, în strategie,
apărare și informații, în literatură beletristică, în
istorie, în agricultură, în ecologie etc. Doctori fra-
udatori, desigur.
Citeam chiar recent în România liberă: „Teza
de doctorat a fostului ministru al Sănătății, Eugen
Nicolăescu, prezintă multe semne de incorectitu-
dine științifică și suspiciuni de plagiat. Fragmente
din cărțile altor economiști se regăsesc în lucrarea
acestuia, fără a fi citate potrivit regulilor academi-
ce. Mai mult, în anul în care Nicolăescu și-a sus-
ținut teza, coordonatorul său științific, prof. univ.
dr. Eugen Țurlea, îi era subaltern în Ministerul
Sănătății” Multcontroversatul profesor Țurlea are
un punct de vedere foarte original, fără îndoia-
lă românesc din epoca plagiatului: „Nu se folo-
seau ghilimelele, așa cum se cere acum.” În plus,
tot după România liberă, Eugen Nicolăescu este
din anul 2010 lector universitar doctor titular
la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”,
Facultatea de Finanțe, Bănci și Contabilitate.
„Doctorul” Nicolăescu îi învață și pe alții, fără
ghilimele.
Al câtelea plagiator e fostul ministru Eugen
Nicolăescu de la Victor Ponta încoace? Mai ține
cineva socoteala? Legătura dintre furtul intelec-
tual pe scară largă și furtul pur și simplu, corup-
ția, traficul de influență practicate de presupușii
servitori ai statului ar trebui să fie evidentă, dar
nu prea e. Plagiatul nu e decât dimensiunea in-
telectuală, culturală, profesională a practicilor
comune politicienilor și oamenilor de afaceri
arestați sau trimiși deja în judecată. Dar mai e un
detaliu, unul foarte concret și încă ignorat. Toți
acești doctori fraudatori fură direct din bugetul
statului. Pentru că doctoratul lor fals le permite,
conform legislației în vigoare, să urce în rang și să
primească retribuții crescute. Iar acești bani sunt
Panaite Chifu
Judecata luminii (2006), lemn, 107 x 100 x 25 cm
Panaite Chifu Mesaj divin (2015), lemn, 365 x 170 x 140 cm
luați direct din buzunarele celorlalți, ale celor care
nu au doctorate false. De ce sunt remunerate doc-
toratele e o altă discuție care ar trebui să aibă loc
cândva. În orice caz, ținând cont de flagelul pla-
giatului la doctorate, gaura din buget nu e deloc
neglijabilă. Cine răspunde?
Să cităm aici și dintr-un forumist cu nickna-
me-ul Dr Copy Paste Victor Viorel: „Revoluția
din Decembrie 1989 a fost făcută pentru a o înlă-
tura de la putere pe Tovărașa Academician Doctor
Inginer Elena Ceaușescu, VicePrim Ministru
al Guvernului României, și aducerea în aceeași
funcție a Profesorului Doctor Docent, Generalul
Colonel Gabriel Oprea!!!” Dl Gabriel Oprea, cel
care a acordat o grămadă de doctorate contestate
deja unor celebrități din servicii, apărare și poli-
tică, are și el o reputație-beton de plagiator. Și, la
fel ca în cazul Elenei Ceaușescu, nu i se găsește
diploma de studii juridice.
România plagiază, fură, se descompune și se
scufundă sub ochii noștri.
■
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
23
filosofie contemporană
Articularea argumentelor.
O introducere în inferențialism (II)
■ Robert B. Brandom
Panaite Chifu	Terra și Homo sapiens (2002), lemn, 100 x 59 x 44 cm
Explicare semantică de tip
ascendent sau descendent?
Potrivit unui astfel de raționament inferenți-
alist, forma fundamentală a conceptului este cea
propozițională, iar esența utilizării conceptului
o reprezintă aplicarea conceptelor în aserțiuni,
opinii și idei cu conținut propozițional. Această
poziție susține că a avea conținut propozițional
înseamnă a putea asuma roluri inferențiale de
bază, atât sub formă de premiză cât și sub formă
de concluzie în inferențe. Delimitarea domeniu-
lui conceptual prin intermediul inferenței presu-
pune, prin urmare, situarea fermă pe una dintre
pozițiile altei diviziuni metodologice abstracte.
Aceasta deoarece implică considerarea tipului
de conținut conceptual exprimat prin propoziții
declarative complete ca precedând, în ordinea
explicării, tipul de conținut exprimat prin expre-
sii subpropoziționale precum termenii singulari
și predicatele. Logica termenilor tradiționali se
constituia de jos în sus, explicând mai întâi sem-
nificațiile conceptelor asociate cu termenii sin-
gulari și generali (într-o formă reprezentațională
nominalistă: ca ceea ce denumesc sau reprezintă
aceștia), apoi judecățile construite prin conexiu-
nea termenilor respectivi și finalmente corecti-
tudinea inferențelor prin care se conectează acele
judecăți. Această ordine explicativă este încă cea
tipică abordărilor semantice contemporane de
tip reprezentațional (a căror paradigmă o repre-
zintă modelele teoretice de inspirație tarskiană).
Există, pe de altă parte, și teorii semantice repre-
zentaționale platoniciene care încep prin atribui-
rea de interpretanți semantici (de pildă, seturi de
lumi posibile) propozițiilor declarative. Teoriile
semantice pragmatiste adoptă de regulă o abor-
dare de tip descendent dat fiind că încep de la
utilizarea conceptelor, iar ceea ce facem cu con-
ceptele este să le aplicăm la judecată și acțiune.
Astfel, Kant consideră judecata drept unitatea
minimală a experienței (și prin urmare a conști-
inței în sensul dat termenului de discursului său)
pentru că este primul element din ierarhia logică
tradițională care comportă asumarea responsabi-
lității. (Numirea nu este o acțiune care să implice
răspunderea față de ceva.) Frege pornește de la
conținuturi conceptuale apte de a fi judecate pen-
tru că acestora li se poate atașa forță pragmatică.
Iar prioritatea acordată de Wittgenstein uzului îl
determină să aleagă propozițiile ca fiind bucățile
de limbaj a căror exprimare poate reprezenta o
mutare într-un joc de limbaj. După părerea mea,
acestea sunt trei moduri de a indica, în mare, ace-
eași poziție pragmatistă referitoare la prioritatea
acordată aspectului propozițional. Subliniez din
nou că legătura dintre propoziționalism și prag-
matism în contextul larg al abordării sensului din
direcția utilizării nu este una coercitivă, de vre-
me ce o versiune funcționalistă a acestei abordări
poate privilegia conținuturile asociate cu expresii
subpropoziționale. În orice caz, inferențialismul
este o teorie esențialmente propozițională.
În această privință, inferențialismul și expresi-
vismul se completează reciproc. Astfel, paradig-
ma expresiei este spunerea. Iar ceea ce poate do-
bândi rolul de premiză și concluzie în inferență
este spunerea în sensul afirmării. Expresivismul,
la fel ca inferențialismul, ne atrage atenția în
primul rând asupra conținuturilor conceptuale
propoziționale. Abia apoi urmează relatarea pri-
vind descompunerea unor astfel de conținuturi
în tipurile de conținut conceptual exprimate (în
sens derivativ) de expresii subpropoziționale ca
termenii singulari sau predicatele. (Și despre re-
compunerea lor ulterioară pentru a obține noi
conținuturi. O astfel de relatare este prezentată în
Capitolul 4.) Dimpotrivă, reprezentaționalismul
este susținut de o paradigmă a designației: relația
dintre un nume și purtătorul său. Potrivit uneia
dintre metodele standard de investigare ale aces-
tei direcții explicative, trebuie apoi introdusă o
categorie ontologică specială de stări de lucruri,
considerată ca fiind reprezentată de propoziții
declarative, în mod oarecum similar cu felul în
care obiectele sunt reprezentate de termeni sin-
gulari.
Expresivismul raționalist înțelege noțiunea de
explicit (ceea ce se poate spune în sensul de a se
afirma, forma pe care trebuie să o aibă ceva pen-
tru a se considera ca fiind exprimat) în termenii
rolului său inferențial. Asociată cu un pragma-
tism lingvistic, o astfel de propunere promovează
ideea că practicile de a cere și a oferi argumente
dețin un rol privilegiat, chiar definitoriu, în ca-
drul general al practicilor lingvistice. Ceea ce
constituie o practică specific lingvistică (și deci
discursivă, potrivit acestei poziții) este faptul
că acordă unor tipuri de performanțe forța sau
semnificația unor afirmații, unor adeziuni cu
conținut propozițional, care pot atât servi ca ar-
gumente cât și necesita argumente. Acele prac-
tici care nu implică argumentare nu sunt practici
lingvistice sau (prin urmare) discursive. Astfel,
jocul de limbaj (Sprachspiel) cu „lespezi” pe care
Wittgenstein îl introduce în secțiunile de la înce-
putul Cercetărilor filosofice nu ar trebui, potrivit
acestor standarde de delimitare, să fie considera-
te drept jocuri de limbaj (Sprachspiel) propriu-zi-
se. Este un caz de practică vocală, dar nu încă
verbală. Spre deosebire de Wittgenstein, identifi-
carea inferențială a conceptualului afirmă că lim-
bajul (practica discursivă) are un centru; nu este
dezordonat. Practicile inferențiale de a produce
și consuma argumente constituie zona centrală
a practicii lingvistice. Practicile lingvistice peri-
ferice utilizează și depind de conținuturile con-
ceptuale constituite prin jocul de cerere și ofertă
de argumente, subzistând datorită lor. Faptul de
a afirma, capacitatea de a-și justifica afirmațiile și
utilizarea afirmațiilor făcute pentru a justifica alte
afirmații și acțiuni nu sunt doar un set de lucruri
care se pot face cu limbajul. Nu sunt pe același
plan cu alte „jocuri”. Sunt ceea ce, înainte de toa-
te, face posibilă vorbirea și prin urmare gândirea:
înțelegerea [sapience] în general. Sigur că facem
multe alte lucruri ca utilizatori de concepte, în
afară de aplicarea conceptelor la judecată și acți-
une și de justificarea acestor moduri de aplicare.
Însă (spre deosebire de imaginea nediscriminat
egalitaristă prezentată de teoreticienii neo-Ro-
mantici contemporani ca Derrida), potrivit aces-
tui tip de raționalism semantic, acele activități
discursive mai generale, sofisticate și recente sunt
inteligibile în principiu numai prin prisma prac-
ticilor esențiale ale inferenței-și-aserțiunii.
Atomism sau holism?
Strâns legată de problema explicitării semanti-
ce de tip ascendent sau descendent este problema
holismului semantic în comparație cu atomismul
semantic. Tradiția semanticii formale se situează
ferm pe poziții atomiste, în sensul că asignarea
unui interpretant semantic la un element (un
nume propriu, să zicem) este considerată ca inte-
ligibilă independent de asignarea de interpretanți
semantici oricăror altor elemente (predicate sau
alte nume proprii, de pildă). Nu trebuie să știi ni-
mic despre ce anume reprezintă alte puncte sau
linii șerpuite de culoare albastră pe o hartă, ca să
înțelegi că un anume punct reprezintă Cleveland.
Obiectivul semanticii formale este acela de a
24
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
explica, la modul ascendent, felul în care niște
unități mici, semantic relevante, pot fi asignate
sistematic la expresii complexe, după ce au fost
deja asignate la expresii simple. Atomismul adau-
gă faptul că asignările la expresii simple se pot
face una câte una. Dimpotrivă, semantica infe-
rențialistă este categoric holistă. Potrivit unei de-
scrieri inferențialiste a conținutului conceptual,
nu poți avea niciun concept decât dacă ai multe
concepte. Aceasta deoarece conținutul fiecărui
concept este articulat prin relațiile sale inferen-
țiale cu alte concepte. Prin urmare, conceptele se
formează inevitabil în grup (deși încă nu rezultă
de aici că ele se formează neapărat într-un singur
grup de mari dimensiuni). Holismul conceptual
nu este o adeziune care îl poate motiva pe acela al
cărui convingeri nu îl îndreaptă către o înțelegere
inferențială a conceptualului. Holismul concep-
tual este o consecință directă a acestei din urmă
abordări.
Expresivism tradițional sau
raționalist?
Esența oricărei teorii expresiviste este, desi-
gur, felul în care aceasta dă seama de exprimare.
Ceea ce se exprimă se manifestă în două forme,
ca implicit (doar potențial exprimabil) și ca ex-
plicit (realmente exprimat). A vorbi despre ex-
primare înseamnă a vorbi despre un proces de
transformare a ceea ce, în virtutea rolului său
în procesul respectiv, devine vizibil ca un con-
ținut ce se manifestă în două forme, ca implicit
și apoi ca explicit. Așa cum am arătat mai sus,
expresivismul tradițional Romantic își asuma
drept paradigmă ceva de felul relației dintre
emoția interioară exprimată prin gestul exterior.
Expresivismul raționalist care stă la baza prezen-
tei expuneri este complet diferit. Atunci când, ca
aici, explicitul se identifică cu articularea specific
conceptuală, a exprima ceva înseamnă a-l concep-
tualiza: a-l pune în formă conceptuală. Am spus
la început că obiectivul lucrării este o descriere
clară a conștienței care înțelege [sapient aware-
ness], a sensului în care a fi conștient de ceva în-
seamnă a supune acel ceva unui concept. Potrivit
abordării propuse aici, a proceda astfel înseamnă
a face o afirmație sau un raționament cu privire
la obiectul de care ești (prin urmare) conștient,
a-ți forma o opinie despre acel obiect - în gene-
ral, a privi obiectul într-o formă ce poate servi
și fi supusă unor argumente, a-l face semnificativ
din punct de vedere inferențial. Tema modului în
care se conceptualizează ceea ce este neconceptu-
alizat constituie o temă familiară supusă atenției
filosofice, dând naștere unei panoplii binecunos-
cute de patologii filosofice. Metoda raționalist
expresivistă urmărită aici se distinge prin strate-
gia diferită pe care o folosește pentru înțelegerea
relației dintre ceea ce este doar implicit și ceea ce
este conceptual explicit.
Această strategie depinde de o constelație de
idei inferențialiste adiacente. Prima și cea mai
importantă idee, deja menționată mai sus, este
un mod de a gândi explicitul conceptual. A fi ex-
plicit în sens conceptual înseamnă a juca un rol
specific inferențial. În cazul cel mai simplu, în-
seamnă a avea conținut propozițional, în sensul
de a putea servi atât drept premiză cât și drept
concluzie în inferențe. Din perspectiva lingvis-
tică relațională, a putea fi gândit sau opinat în
acest sens înseamnă a putea fi asertat. Modul cel
mai simplu de a înțelege strategia explicativă de
tip pragmatist este acela de a înțelege faptul de
a spune (gândi, crede ...) că ceva (prin urmare,
a adopta o atitudine cu conținut propozițional)
ca pe un mod distinct de a ști cum sau de a fi
în stare să faci ceva. Inferențialismul alege modul
de acțiune relevant prin articularea inferențială.
Conținuturile propoziționale (sau mai general
conceptuale) devin utilizabile de către cei anga-
jați în practici lingvistice al căror fond îl repre-
zintă derivarea de concluzii și oferirea de argu-
mente. Faptul de a reacționa adecvat la diferența
prezentată de obiectele roșii nu înseamnă încă
a fi conștient de ele ca roșii. Distincția obținută
prin răspunsuri repetate (ca acelea ale unei ma-
șini sau ale unui porumbel) sortează stimulii res-
ponsabili și în acest sens îi clasifică. Dar aceasta
nu este încă o clasificare de tip conceptual și deci
nu implică o conștientizare de felul celei care face
obiectul investigației de față. (Dacă, în loc să în-
vățăm un porumbel să lovească cu ciocul un bu-
ton mai degrabă decât altul prin stimularea sen-
zorială adecvată, învățăm un papagal să producă
un anumit sunet și nu altul, nu am ajuns decât la
etapa vocală, nu încă la cea verbală.) Următoarea
ar putea fi o activitate normativă, în urma căreia
s-ar reacționa corect la obiectele roșii printr-un
anumit sunet. Nici aceasta nu ar fi încă o chesti-
une conceptuală. Ceea ce este implicit în acest tip
de activitate practică devine explicit în aplicarea
conceptului roșu atunci când acea capacitate sau
deprindere de reacție este pusă într-un context
mai larg ce include considerarea răspunsurilor
ca semnificative din punct de vedere inferențial:
ca oferind argumente pentru alte mutări în jo-
cul lingvistic și ca având ele însele o potențială
nevoie de argumente ce pot fi obținute prin alte
mutări. Primul avantaj pe care îl reclamă acest
tip de pragmatism raționalist în fața formelor de
expresivism precedente este această relativ clară
noțiune inferențială a explicitului conceptual.
Pragmatismul în privința conceptualului caută
să înțeleagă ce înseamnă în mod explicit a spune
sau a gândi că ceva este cazul prin prisma a ceea
ce trebuie implicit să știe cineva cum (să fie în
stare) să facă. Faptul că tipul relevant de acțiune
este o constelație de aserțiuni și inferențe, afirma-
ții și oferte și cereri de argumente pentru aces-
tea reprezintă esența abordării conceptualului
din perspectiva pragmatismului raționalist sau
inferențialist. Însă odată ce o astfel de noțiune
Panaite Chifu
Casă pe planeta Q (2006), granit, 260 x 115 x 60 cm, Hyuga, Japonia
inferențială a explicitului (calitatea de a avea con-
ținut propozițional sau, mai general, conceptual)
a fost stabilită, putem recurge la această noțiune
de a exprima (ceea ce este explicit) pentru a înțe-
lege diversele sensuri în care ceva poate fi expri-
mat (ceea ce este implicit). De fapt, perspectiva
inferențialistă operează cu mai multe noțiuni de
implicit. Prima dintre ele se referă la ceea ce este
făcut explicit printr-o afirmație sau devine expli-
cit prin intermediul ei: o propoziție, un fapt po-
sibil, ce se spune (poate fi spus) sau se gândește
sau se opinează. Dar într-un alt sens putem vorbi
de ceea ce ramâne totuși implicit într-o afirma-
ție explicită și anume despre consecințele sale
inferențiale. Căci în contextul unei constelații de
practici inferențiale, adeziunea la o propoziție
(afirmabilă) înseamnă implicit adeziunea la altele
care decurg din ea. Stăpânirea acestor conexiuni
inferențiale formează cadrul implicit care face
inteligibilă afirmarea explicită. Faptul de a deri-
va inferențe din ceva ce poate fi afirmat explicit
(ce poate fi spus, gândit etc.) înseamnă a explora
relațiile inferențiale ce îi articulează conținutul.
De vreme ce, când spunem că lucrurile stau într-
un anumit fel, de pildă că țesătura este roșie, nu
spunem (facem explicit) în același sens că aceasta
este colorată și dimensionată spațial, aceste con-
secințe contează numai ca implicite. Din mo-
ment ce articulează conținutul afirmației origi-
nale, ele sunt cel puțin implicite în ea. ‘Implicit’
capătă încă o dată un sens inferențial relativ clar,
dar unul distinct față de sensul în care faptul că
țesătura este roșie (la care se poate reacționa dife-
rențial în mod adecvat) este făcut explicit în afir-
mație. În sensuri diferite dar asociate, o afirmație
explicită conține în mod implicit:
1.	corectitudinea ce guvernează mutările in-
ferențiale înspre și dinspre adeziunile față
de conținutul afirmabil în chestiune;
2.	celelalte afirmații care sunt consecințe in-
ferențiale ale primei, potrivit corectitudi-
nii practice menționate la punctul (1); și
3.	conținutul conceptual al afirmației, care
este articulat de inferențele de la punctul
(1).
Aceste noțiuni ale implicitului sunt produse
directe ale celui mai simplu model inferențial al
explicitului.
O
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
25
o
Sarcina semantică a logicii este
de natură epistemologică sau
expresivă?
Îndeobște, logica este considerată ca
modalitatea specială care permite accesul pe cale
epistemică la o formă de adevăr. Logica servește
la stabilirea adevărului anumitor tipuri de
afirmații prin verificarea lor. Însă logica poate fi
considerată și în termeni expresivi, ca set distinct
de instrumente de spunere a ceva ce nu poate fi
explicitat în alt fel. Acest efect depinde de o nouă
mutare: aplicarea modelului original al explicitu-
lui la consecințele inferențiale care sunt implici-
te (în sensul discutat mai sus) în orice afirmație
explicită. Potrivit poziției inferențialiste asupra
utilizării conceptelor, atunci când facem o afir-
mație angajăm implicit un set de inferențe care îi
articulează conținutul conceptual. Angajarea im-
plicită a acestor inferențe este o formă de acțiune.
Înțelegerea conținutului conceptual la care ne-am
angajat este un fel de abilitate practică: o doză de
pricepere care constă în a fi capabil să distingi ce
anume derivă sau nu din afirmație, ce anume ar
constitui argumente pentru sau împotriva ei etc...
Explicitarea acestei priceperi, a inferențelor pe
care le-am asumat implicit, înseamnă a-i da for-
ma unei afirmații că lucrurile stau într-un fel sau
altul. În acest caz o resursă expresivă fundamen-
tală în acest scop este oferită de vocabularul logic
de bază. Atunci când aplic conceptul leu la Leo,
mă angajez implicit să-i aplic conceptul mami-
fer. Dacă limbajul meu este destul de bogat din
punct de vedere expresiv încât să conțină con-
diționale, pot spune că dacă Leo este leu, atunci
Leo este mamifer. (Iar dacă limbajul este destul
de bogat din punct de vedere expresiv încât să
conțină operatori cuantificaționali, pot spune că
dacă orice este leu, atunci este mamifer.) Faptul
că Cleo este cefalopod este o bună (chiar decisi-
vă) dovadă că nu este leu. Dacă limbajul meu este
destul de bogat din punct de vedere expresiv încât
să conțină negație, pot explicita acea componentă
inferențială implicită care articulează conținutul
conceptului leu spunând că dacă Cleo este cefalo-
pod, atunci Cleo nu este mamifer.
Spunând astfel de lucruri, folosind vocabularul
logicii, pot explicita adeziunile inferențiale impli-
cite ce articulează conținutul conceptelor pe care
le aplic atunci când formulez afirmații explicite
curente. Aici modelul original inferențial-propo-
zițional al conștienței (în sens de înțelegere [sa-
pience]) se aplică la un nivel superior. La prima
aplicare obținem o descriere a conștiinței - de
pildă, aceea că Leo este leu. La a doua aplicare ob-
ținem descrierea unei forme de conștiință de sine
de natură semantică. Căci în acest fel începem să
spunem ce facem atunci când spunem că Leo este
leu. De pildă, explicităm (formulând un conținut
afirmabil și deci propozițional) faptul că aderăm
prin aceasta la calitatea lui de mamifer spunând
că dacă ceva este leu, atunci este mamifer. O pre-
zentare de acest gen a rolului expresiv distinct
al vocabularului logicii este oferită în Capitolul
1 al acestui volum. Ea este aplicată și extinsă în
capitolele următoare prin includerea unor ex-
presii complexe precum vocabularul normativ
(în Capitolul 2) și a unor tropi ce indică inten-
ționalitatea precum anumite utilizări ale lui „la”
și “despre” (în Capitolul 5), elemente ce nu sunt
de regulă asociate cu condiționalele și negația.
Astfel, inferențialismul privitor la conținutul con-
ceptual determină o nouă formă de expresivism
privitor la logică. Aplicarea modelului inferenți-
Panaite Chifu
Filostella (2004), marmură de carrara, 150 x 80 x 50 cm, Oulx, Italia
al de explicitare, și deci de expresie, la modul de
funcționare al vocabularului logicii asigură tere-
nul de testare al modelului, ce permite elaborarea
lui la un nivel de claritate și precizie (cel puțin)
neobișnuit în cadrul tradiției expresiviste. Două
tipuri de consecințe filosofice faste ce decurg de
aici sunt explorate în Capitolele 4 și 5, care oferă o
expunere de tip expresiv a naturii și deducerii ne-
cesității utilizării termenilor singulari (și a predi-
catelor) și respectiv o expunere a rolului expresiv
caracteristic vocabularului explicit intențional și
reprezentațional.
Afirmațiile condiționale - ca și afirmațiile for-
mulate prin utilizarea vocabularului logicii în ge-
neral, în cadrul căruia condiționalul este paradig-
matic pentru inferențialiști - exprimă o formă de
conștiință de sine de natură semantică deoarece
ele explicitează relațiile inferențiale, consecințele
și conținuturile unor afirmații și concepte non-
logice simple. Modelul explicitării logice (parți-
ale) a conținuturilor conceptuale nonlogice poate
fi utilizat pentru a clarifica anumite trăsături ale
explicitării simple în afirmațiile nonlogice. De
pildă, conținutul conceptual al unui concept pre-
cum roșu are ca element esențial circumstanțele
noninferențiale determinate de aplicarea sa corec-
tă (circumstanțe la care, amintim, se face apel în
cadrul noțiunii general inferențiale de conținut,
de vreme ce, prin aplicarea conceptului, sancți-
onăm implicit adecvarea inferenței dinspre cir-
cumstanțele aplicării corecte a conceptului înspre
consecințele aplicării sale, indiferent dacă cir-
cumstanțele respective sunt sau nu ele însele spe-
cificate în termeni strict inferențiali). O parte din
abilitatea practică ce constituie cadrul implicit al
priceperii fără de care o teorie semantică general
inferențială nu poate explica practica de a afirma
explicit că ceva este roșu o reprezintă, prin urma-
re, capacitatea de a reacționa noninferențial dar
corect și diferențial la obiectele roșii. Capitolul 3
discută modul în care această parte a cadrului im-
plicit a aplicării explicite a conceptelor obiectelor
observabile poate fi ea însăși explicitată, în sens
logic, mai întâi prin evidențierea ei printr-o infe-
rență de siguranță și apoi prin codificarea acelei
inferențe într-o structură condițională. În termeni
inferențialiști, inferența de siguranță conceptu-
alizează capacitatea inițial nonconceptuală de a
reacționa diferențial la obiectele roșii. Odată ce
capătă această formă inferențială, aspectul conți-
nutului conceptului roșu care ramâne implicit (în
alt sens) chiar și atunci când este prezentat sub
forma unei inferențe de siguranță poate fi expli-
citat prin utilizarea unei structuri condiționale, la
fel ca orice alt aspect articulat în mod inferențial.
Această dezvoltare a relației de expresie din-
tre ceea ce este explicit și ceea ce este implicit
este marcată de ideea fundamentală a delimitării
conceptualului prin articularea sa specific infe-
rențială. În prima etapă, această idee determină
înțelegerea scopului final al explicitării unui lucru
într-un conținut afirmabil (judecabil, cogitabil,
opinionabil), adică propozițional, de felul celui
exprimat prin utilizarea propozițiilor declarative
simple. În etapa a doua, aceeași idee inferenția-
listă generează un model expresiv al rolului con-
ceptual propriu vocabularului logicii, ce servește
la explicitarea sub forma propozițiilor afirmabile
(paradigmatice, condiționale) a relațiilor inferen-
țiale ce articulează implicit conținuturile concep-
telor nonlogice simple pe care le utilizăm pentru
explicitarea lucrurilor în sensul specificat în pri-
ma etapă. În etapa a treia, noțiunea de relație ex-
presivă dintre ceea ce este explicit și ceea ce este
implicit, elaborată în etapa a doua cu referire la
utilizarea conceptelor logice distincte se aplică cu
scopul de a clarifica și mai bine relația dintre ceea
ce este explicit în sensul primei etape și ceea ce se
explicitează ca urmare. Rezultatul este o descriere
cu structură specific hegeliană: o teorie raționa-
listă, expresivistă a unei (forme de) conștiință (și
anume o formă de conștiență care înțelege [sapi-
ent awareness]) oferă baza pentru teoria cores-
punzătoare a unei (forme de) conștiință de sine
(și anume, o conștiință de sine semantică sau con-
ceptuală), care sprijină apoi aprofundarea expu-
nerii originale prin furnizarea unui model pentru
înțelegerea formei de conștiință de la care a pornit
relatarea.
Traducerea s-a făcut după
Robert B. Brandom, Articulating Reasons: an
introduction to inferentialism ( Cambridge, Mass.:
Harvard University Press, 2000 pp. 1-44.
Traducere de
Ioana Nan
■
21
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
Apocalipsul, acum
■ Marian Sorin Rădulescu
Nici nu a început bine școala și un sim-
patic elev de-al meu de clasa a XI-a îmi
spunea că abia așteaptă vacanța mare
pentru că s-a săturat de școală. I-am atras atenția
că s-ar cuveni să folosească alt cuvânt, altă sin-
tagmă. El, în fond, nu se referea la școală (adică:
studiu, învățare, disciplină, ascultare, educație
întru înțelepțire și deprinderea dreptei socotin-
țe), ci la drumul spre clădirea numită școală, pre-
cum și la timpul pierdut adesea de față cu dascăli
blazați, lipsiți total de orice chemare pedagogică
sau chiar (nemotivat) absenți. Ori asta e cu totul
altceva. Pentru că e absurd să te saturi de ceva ce
nici măcar nu ai început să cunoști.
Elevii de azi (cu puține excepții, desigur) nu
au pus încă un început bun la studiu, învățare,
educare etc. E foarte adevărat (și de aceea nu îi
consider pe ei principalii vinovați) că și specia
profesorului (bun pedagog, iubitor de copii, gata
să explice, să deschidă mintea învățăceilor) este
pe cale de dispariție, nu doar a elevului (silitor,
conștiincios, sârguincios). Ce să mai spunem
atunci de specia părinților, care fie sunt divor-
țați, fie sunt plecați în străinătate (și copiii sunt
lăsați în grija bunicilor, a mătușilor, fraților mai
mari sau a cui s-o mai nimeri), fie nu-i interesea-
ză de soarta propriilor odrasle.
Foarte rar - din ce în ce mai rar - îmi e dat să
întâlnesc elevi la care să simt lucrarea părinților,
grija lor pentru a-și cizela și cultiva copiii. Sau
munca dascălilor din clasele primare și gimnazi-
ale. (De aceea subscriu: există semne că sfârșitul
lumii e aproape - asta apropo și de extrem de
eficientele bombe mediatice prin care se „profe-
țește”, ciclic, apocalipsa. E suficient să deschizi
televizorul, să vezi cum a decăzut sistemul edu-
cațional de la școala primară până la universități.
Și te apucă groaza de viitor.)
Nu pot uita întâlnirea crucială cu un inginer
constructor în prag de pensionare. Era pe la mij-
locul anilor ‘80. Tipul terminase liceul înainte
Concursul național de literatură
“Dr. Ion Țeicu”
— lucrările pot fi trimise până la 20 octombrie 2015 —
Asociația „Ilidia Historical Village”, împreună cu Primaria și Consiliul local al comunei
Ciclova Română și Protopopiatul greco-catolic Oravița, organizează, în perioada 24-
25 octombrie 2015, Serile de poezie de la Ilidia - Concursul Național de Literatură
„Dr. Ion Țeicu”. Autorii pot trimite cinci poezii și un reportaj literar, prin poștă, în 3 exemplare,
până la 20 octombrie 2015 (data poștei) pe adresa: Asociația „Ilidia Historical Village”, loc.
Ilidia, judetul Caraș-Severin, cod. 327076, cu mențiunea PENTRU CONCURSUL Național de
literatură. Lucrările vor fi însoțite de o fotografie, un CV literar, numele și prenumele autorului,
vârsta, adresa și numărul de telefon al acestuia. La concurs pot participa creatori care nu sunt
membri ai Uniunii Scriitorilor din România ori ai altor asociații de scriitori. Câștigătorii vor fi
invitați la Ilidia pentru premiere, transportul va fi suportat de către aceștia. Relații suplimentare
la tel.: 0727.588.477.
de instaurarea „democrației populare” (1944) și
a sovietizării țării. Bacalaureatul, îmi spunea el,
consta în vreo zece probe. La fiecare examina-
re orală (matematică, fizică, istorie etc.) putea
asista cine dorea. Când am văzut prima oară
Glissando în regia lui Mircea Daneliuc (secven-
ța flash-back în care personajul principal retră-
iește emoțiile examenului de admitere la liceu)
mi-am amintit de cuvintele inginerului. Acesta
mă tot întreba ce cărți am mai citit. Pe atunci
nu se născuse în mine dragostea pentru litera-
tură (el avea să mi-o activeze și, de asemenea,
să îmi pregătească sufletul pentru întâlnirea cu
muzica clasică) și citeam foarte puțin. Fusesem
exclusiv orbit de filme, filme, filme. Iar el îmi
povestea de vacanțele sale de vară când mergea
la câmp cu o valiză de cărți pe care le citea din
proprie inițiativă. Din păcate însă, pasiunea sa
pentru literatură, pentru artă și frumos nu s-a
întâlnit cu mirarea și emoția pricinuite de trăi-
rea liturgică. Ca mulți intelectuali („iluminați”
nu atât de lumina Taborului, cât de gândirea en-
ciclopedică a iluminiștilor), era ateu. Cel puțin
așa se definea. Curios că în această privință nu
a reușit să mă convingă - Dostoievski mă aca-
parase deja nu datorită subtilităților sale psiho-
logice (cum pretindea Inginerul), ci pentru felul
în care a pus în cuvinte tragedia omului care s-a
rupt de Dumnezeu, de Biserică. Este exact tema
principală a filmului pe care tocmai îl văzusem:
Călăuza lui Tarkovski. Dar pentru cei care-și fac
dumnezei din „cultura omenirii” sau din puri-
tanismul moralei creștine (într-una sau alta din
formele sale) este extrem de greu (ba chiar cu
neputință) să-i convingi de adevărata chemare
a omului: îmbisericirea minții. Raskolnikov, în
Siberia, avea să înțeleagă asta.
Mostră de „liberă cugetare”. Jiri Menzel, cu-
noscutul regizor ceh (Vară capricioasă, Trenuri
strict supravegheate, Ciocârlii pe sârmă, Sătucul
meu drag, L-am servit pe regele Angliei), într-una
din vizitele sale în România, răspunde întrebări-
lor lui Cristian Tudor Popescu. Pedalează pe re-
lația dintre ortodoxie și totalitarism (în Europa
de Est), dintre ortodoxie și corupție (și starea de
indiferență generală), lăudând în același timp
civilizația papistă și mai ales ordinea și discipli-
na țărilor nordice (majoritar protestante, spune
el). Mult mai cinstit ar fi fost poate să constate
doar starea de indiferență generală din România,
fără a pune în cârca învățăturii creștin-ortodo-
xe (așa, după ureche) tot ce merge anapoda în
societatea românească de la începutul mileniu-
lui trei. Dar pentru asta ar fi trebuit ca simpa-
ticul regizor ceh și, deopotrivă, încrâncenatul
ziarist care i-a luat interviul, să aibă habar de
ceea ce contestă. Să facă diferența dintre ceea
ce teologul și filosoful grec Christos Yannaras
(Libertatea moralei, Contra religiei) numea reli-
giozitate versus conștiință eclezială. N-au făcut.
Niciunul, nici celălalt. La fel ca elevul meu care
spunea că-i sătul de școală, când el de fapt (ase-
menea multor colegi de-ai săi) nu a ajuns încă
să simtă truda studiului, a lecturii, a învățării.
Pe de altă parte, o cunoștință de-a noastră ne-a
dat de știre că în ultima vreme nu a citit decât
Biblia și că foarte curând va deveni adventistă.
Și în cazul ei își spune cuvântul foamea de „cla-
rificare” legalistă cu „împărăția spiritului”, de
„iertare de păcate” - privilegii de care va fi fost
asigurată numaidecât de „binefăcătorii” care au
convins-o să se „pocăiască”. Pe fondul unei igno-
ranțe totale, evident, în ceea ce privește îndato-
ririle omului îmbisericit prin Botez. Și ajungem
iar la Dostoievski (teologul, nu psihologul):
„Omul nu poate trăi fără să îngenuncheze; el
n-ar putea suporta aceasta, nu, n-ar fi în stare;
când îl reneagă pe Dumnezeu, el îngenunchează
în schimb înaintea unui idol de lemn, de aur, ori
închipuit”.
Nu, toate acestea nu sunt (nu ar trebui să fie)
pricini de mirare. Nici graba cu care elevii decla-
ră că urăsc școala (înainte de a învăța ce înseam-
nă școală, studiu, înainte de a întîlni profesori
entuziaști care să le transmită din entuziasmul
și bucuria lor), nici graba cu care Jiri Menzel
arată cu degetul spre învățătura creștin ortodo-
xă (principalul vinovat al înapoierii Europei de
Est, crede el și nu numai el), nici graba cu care
oameni din imediata noastră apropiere întăresc
rândurile celor care, certați cu Biserica, continuă
să-și spună creștini după ce - de bună voie și ne-
siliți (prin forță, prin agresiune fizică) de nimeni
- s-au înregimentat în asociații, denominații,
secte etc. (Pentru câtă vreme și cu ce urmări va
rămâne de văzut.) Vrednică pricină de mirare, în
veacul nostru înnebunitor și al tuturor libertăți-
lor („rinocerizărilor”) posibile, este încăpățâna-
rea de a-ți mărturisi credința în context liturgic,
nu după cum te taie capul. De a cinsti icoanele
și de a te abține de la judecarea lor după „logi-
ca” vremurilor „noi” în care cinstirea lor s-a cam
pierdut. (Printre altele și pentru că - atunci când
nu au fost scoase cu totul din biserici, au fost
înlocuite de pietiste tablouri religioase.) Pentru
că nu Dumnezeu este minunea (Călăuza: „Totul
depinde de noi, nu de Zonă!”), ci omul care
(asemenea personajului principal din Rinocerii
lui Eugen Ionescu) nu vrea decât și numai acest
lucru: să rămână om până la capăt.
■
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
27
corespondență din washington
Latura tragică a crizei refugiaților
din Europa: se așteaptă soluții
diplomatice rapide
■ Victor Gaetan
Cu copii mici aduși de valuri pe țărmurile Tur-
ciei și ființe omenești coapte până la moarte
în camioane - vieți pierdute în timpul trecerii
ilegale spre Occident - criza refugiaților care explo-
dează în Europa are o față înspăimântătoare.
Majoritatea refugiaților și a migranților din rațiuni
economice care s-au năpustit pe scena europeană la
sfârșitul lui august sunt din Siria, Irak și Afganistan -
victime ale războaielor ce continuă de 4 ani în Siria,
de 12 ani în Irak și chiar de mai mult în Afganistan.
Mărirea teritoriilor controlate de Statul Islamic
barbar în Siria și Irak a dislocat și mai multe milioane
de oameni în ultimele 18 luni.
Nicio schimbare imediată în criza Orientului
Mijlociu nu a precipitat această mișcare de populații,
care au riscat totul să plece din Turcia spre Grecia, ca
apoi, cum își doreau, să ajungă în Germania, care a
promis să-i primească cu brațele deschise.
De fapt, Turcia s-a arătat remarcabil de primitoare
pentru circa 2 milioane de refugiați de pe teritoriul
său, oferindu-le adăpost și hrană, permițându-le să
se deplaseze în interiorul țării, dar restrângând posi-
bilitățile de a se naturaliza definitiv.
Astfel că publicația noastră a întrebat experți și
creștini cu legături directe cu Orientul Mijlociu: De
ce a apărut această criză umanitară chiar acum și ce
trebuie să se întâmple pentru a o stopa?
Simple considerații economice
Kevin Hartigan, directorul pentru Orientul
Mijlociu și Asia al Serviciului Catolic de Asistență,
cu sediul în Egipt, a lucrat pentru SCA timp de 25
de ani în locuri extrem de tensionate și dificile, de la
Republica Centrafricană până în Pakistan.
Nimic nu e mai grav decât dezastrul ce se desfă-
șoară acum în Orientul Mijlociu, spune el.
„Prăbușirea acestor societăți, distrugerea acestor
țări, a Siriei și acum a Irakului, sunt probabil cea mai
mare tragedie la care am asistat vreodată”, observă
Hartigan.
„Ceea ce s-a întâmplat în Siria este una din catas-
trofele vremurilor noastre”, a adăugat el.
Prin partenerii săi locali, SCA este activ în fiecare
țară atinsă de criză și a oferit asistență unui număr de
peste 700 000 de refugiați sirieni.
Hartigan a descris câțiva factori care au contribuit
la fenomenul actual al migrației.
„Guvernul turc a fost destul de deschis în a le
permite refugiaților să circule prin țară. Nu există
schimbări majore în condițiile de trai ale refugiați-
lor, care aspirau să plece spre Europa pe o perioadă
lungă.”
„Ceea ce s-a schimbat este că un mare număr de
oameni au hotărât că acum e momentul să-și încerce
norocul”, a spus el.
Oficialii turci, care până acum îi împiedicaseră pe
refugiați să încerce să treacă marea spre insulele gre-
cești din apropiere, închid acum ochii; oficialii greci,
care până acum îi arestau pe cei fără documente, le
facilitează acum trecerea mai departe.
Rezultatul este că o puternică dimensiune econo-
mică promovează acum migrația: prețurile cerute de
călăuze au scăzut.
„Acum doi ani, dacă doreai să faci acest drum, te
costa 30 000 de dolari. Era mai degrabă un monopol,
controlat de călăuzele plătite foarte bine.”
Hartigan continuă: „Acum, refugiații folosesc că-
lăuze să parcurgă drumul relativ scurt până la insule-
le grecești, dar nu folosesc, în general, călăuze pentru
drumul pe uscat. Și prețurile au scăzut, pentru că și
riscul a scăzut.”
„Odată ajunși în Grecia, oamenii sunt în stare
să-și vadă singuri de drum, folosind GPS-uri și gru-
puri de pe Facebook, precum și un conducător care
este în contact cu oamenii aflați mai în față, fără a
mai apela la călăuze”, a spus el.
Uși închise
Dar călăuzele continuă să facă venituri enorme de
pe urma oamenilor disperați.
Părintele Muntaser Haddad de la Biserica Catolică
Siriană din Farmington Hills, Michigan, a declarat
revistei noastre că sora sa a trecut recent cu succes
de pe coasta turcă până în Bonn, Germania - pentru
15 000 de dolari.
„Multe familii așteaptă în Turcia și nu se întâmplă
nimic. Sora mea și-a dat seama că trebuie să plece,
fiindcă biroul ONU pentru refugiați nu face nimic
[să-i relocheze pe refugiați]. Ea a plătit o grămadă
de bani pentru un loc pe o barcă periculoasă spre
Grecia, apoi a luat avionul spre Germania”, a povestit
preotul.
Părintele Haddad, care este originar din Qaraqosh,
Irak, un centru al creștinătății care data dinainte de
Islam și a fost devastat de Statul Islamic (ISIS) în vara
trecută - și-a exprimat dezamăgirea că Statele Unite
nu au aprobat mai multe cereri de azil din partea re-
fugiaților.
„Am făcut multe cereri [pentru a sprijini refu-
giați], dar Guvernul Statelor Unite nu răspunde
niciodată la acestea, nu știu din ce cauză. Aceștia sunt
creștini. Noi putem să-i susținem material. Dar nu
putem face mai nimic, decât să adunăm ajutoare pe
care să le trimitem”, a spus el.
„Statele Unite a închis toate, toate ușile pentru po-
porul nostru”, a conchis preotul cu tristețe.
Întrebat despre proporția creștinilor printre cei-
lalți refugiați care se îndreaptă acum spre Europa de
vest, Kevin Hartigan a declarat că aceasta nu poate fi
stabilită exact.
SCA și partenerii săi nu-i întreabă pe oameni de
apartenența lor religioasă, așa că nu are o cifră exactă.
„Presupunem că sunt și creștini printre refugiații
ce tranzitează Europa, dar mulți dintre creștinii si-
rieni sunt strămutați în interiorul Siriei, ridicați din
casele lor, dar rămân în țară”, a spus el.
Povestire la persoana întâi
Helma Adde, o învățătoare asiro-americană la o
clasă a patra din Long Island, al cărei tată este pastor
sirian-ortodox la două parohii din New York, s-a ho-
tărât să-și petreacă vacanța din anul acesta vizitând
comunitățile vechi creștine ale strămoșilor săi.
Ea ne-a descris condițiile inimaginabile în care
trăiesc creștinii atât în Siria cât și în Irak, unde sunt
asediați, amenințați de războiul civil și de Statul
Islamic - de fapt, în pericol de exterminare.
Ea a vizitat trei centre de refugiați din Kurdistan,
din Irakul de Nord. Cei mai mulți creștini rămași în
țară sunt enoriași ai Bisericii Caldeene, strămutați
când Mossul a fost cucerit de Statul Islamic.
Învățătoarea, în vârstă de 37 de ani, a constatat
că, în timp ce jumătate din creștinii pe care i-a întâl-
nit doresc să plece, cealaltă jumătate vor să rămână:
„Mulți creștini strămutați spun: «Vrem să ajungem
acasă. Vrem ca celelalte țări să ne garanteze securi-
tatea»”.
De asemeni, ea este critică în privința atitudinii
SUA. „Oamenii spun că declinul Irakului a început
odată cu invazia americană, și că Statelor Unite nu le
pasă de țările pe care le invadează.”
Din Irak, Adde, împreună cu un regizor de film
american, Jordan Allott, a mers cu mașina în Siria,
protejată de Consiliul Militar Sirian, o miliție creș-
tină. Echipa s-a aflat la câțiva kilometri distanță de
forțele ISIS.
Acum zece ani existau circa 110 000 de creștini
asirieni și sirieni în Siria de Sud-Est, la granița cu Irak
și Turcia. Acum mai trăiesc cam 40 000 din ei, „într-o
stare de haos total”, după cum spune Adde.
Pe plan național, populația creștină a scăzut de la
2 milioane la 1,5 milioane.
„Cei care au rămas, fie nu au avut mijloacele [fi-
nanciare] să plece, fie doresc să se lupte pentru pă-
mântul lor”, a spus ea.
Pe măsură ce ISIS se extinde, oamenii fug din-
tr-un oraș sau sat creștin într-altul, unde dorm în bi-
serici sau case abandonate. „Creștinii se bazează unii
pe alții”, dar li se termină resursele și de-abia dacă
mai au curent electric sau apă curentă.
Helma Adde a remarcat prezența organizațiilor
caritabile catolice în Siria, unde au deschis puncte de
lucru în cartiere. Oamenii stau la coadă să primească
pachete cu alimente de bază, cum ar fi orezul. În Irak,
ea a văzut cum aceste organizații asigurau transport
sigur, provizii și educație pentru copii.
Dar a văzut și sate creștine devastate de ISIS. La
începutul acestui an, 33 de sate de pe râul Kharbour
au fost distruse. Oamenii au fugit doar cu hainele de
pe ei. ISIS a luat aproape 250 de ostatici și vrea 20
de milioane de dolari recompensă pentru ei. Liderii
bisericii negociază, dar nu au putut aduna banii.
Călătoria lui Adde este subiectul unui film care
e în lucru, Ultimul nostru popas: cum supraviețuiesc
creștinii asirieni și cum își apără cu curaj pământurile.
Familii și credință în Siria și Irak, produs de In Altum
Productions.
Reacția Statelor Unite
Părintele Andrew (38 de ani), născut în Siria și
slujind la Biserica Ortodoxă Siriană Sf. Aphraim din
Alexandria, Virginia, ne-a declarat că, pentru mem-
brii familiei sale și prietenii acesteia, creștini ce tră-
iesc în și pe lângă Damasc, viața este „funcțională,
dar nesigură, total nesigură”.
El se teme că oamenii nu mai au opțiuni, fiindcă
„religia noastră este una a păcii, așa că noi nu mai pu-
tem supraviețui” într-un loc devastat de război și ură.
Părintele Andrew a declarat că apelul său către gu-
vernul Statelor Unite este: „Ajutați-i măcar pe creș-
tini. Noi suntem victime”.
La o conferință de presă a Cavalerilor lui Columb,
în august, arhiepiscopi catolici din Siria și Irak au de-
clarat că ei cred că guvernul SUA face discriminare
împotriva creștinilor la acordarea vizelor: din oc-
tombrie 2014, s-au acordat 934 de vize unor refugiați
din Siria - 28 unor creștini și 906 unor musulmani,
conform Agenției Catolice de Știri.
2!
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
efectul de seară
Kevin Appleby, directorul Serviciului de Imigrare
și Refugiați de pe lângă Conferința Episcopilor
Catolici din SUA, a făcut două remarci importante
privind criza refugiaților.
Întâi, refugiații nu constituie un „risc excepțional”
pentru națiunea noastră, așa că ar trebui să li se per-
mită să se așeze aici.
„Există îngrijorarea că sirienii vin dintr-o zonă de
război, așa că vor fi probleme de securitate cu această
populație, dar astea sunt povești cu drobul de sare.
Toți refugiații trec prin controale privind trecutul lor.
Ei trec prin mai multe filtre decât orice alt grup”, a
explicat Appleby.
În al doilea rând, el e de părere că asistăm de-abia
la începutul crizei - dacă nu începem negocieri poli-
tice și diplomatice.
„Acești refugiați sunt victime ale grupărilor tero-
riste și guvernelor din Orientul Mijlociu. Ei nu sunt
inițiatorii acestor probleme, așa că dacă nu facem
mai multe demersuri să se încheie conflictul din
Siria, ei vor continua să vină, pentru că viețile le sunt
în pericol”, a spus el.
Realități politice
Firet Demir, economist la Universitatea din
Oklahoma, afirmă că acesta este doar începutul cri-
zei migrației.
„Oamenii aceștia nu au dorit să fie refugiați. Nicio
țară nu s-a confruntat cu așa un dezastru ca Siria, cu
strămutări în interiorul și în afara granițelor”, a spus
Demir, care are o descendență turcă și kurdă.
„Vom mai asista la multe lucruri”, a adăugat
Demir. „Vine iarna; numărul va tot crește.”
Demir subliniază că actorii politici internaționali
au făcut prea puțin să găsească un acord diplomatic.
În optica lui, SUA și Europa au ignorat criza.
Între timp, Arabia Saudită și Qatar-ul finanțează
militanții, încercând să forțeze mâna guvernului siri-
an, care este sprijinit de Rusia și Iran. Turcia l-a sus-
ținut inițial pe președintele Bashar al-Assad, apoi a
trecut de partea jihadiștilor, încercând să-l răstoarne
pe președinte.
„Sunt optimist în privința impactului crizei imi-
granților asupra Europei, fiindcă liderii europeni vor
exercita probabil mai multă presiune ca să oprească
războiul civil în Siria, ca rezultat al acestei migrații”, a
spus el, adăugând: „Și el poate fi oprit prin restrânge-
rea afluxului de luptători și arme prin Turcia. Arabia
Saudită și Qatar-ul sunt principalii susținători, iar
Turcia este principalul lor ajutor”.
Într-un clip devenit viral, un băiețel sirian de 13
ani a declarat Al Jazeera, în Ungaria: „Sirienii au ne-
voie de ajutor acum; opriți imediat războiul. Noi nu
vrem să locuim în Europa; doar opriți războiul”.
Kevin Hartigan de la SCA este de aceeași pă-
rere: „Nivelul de disperare în Siria - ca și în Irak și
Afganistan - este foarte înalt. Războiul continuă aici
de prea multă vreme. Oamenii care constituie majo-
ritatea valului de migranți spre Europa sunt oameni
care și-au terminat opțiunile. Chiar doreau să rămâ-
nă în țările lor, sau cel puțin aproape de acestea”.
„Criza este în funcție de cât de groaznice devin
evenimentele”, a observat el.
Hartigan a încheiat: „Avem senzația că SUA tre-
buie să devină agresive ca să se găsească o soluție
diplomatică pentru război, fiindcă dacă acesta conti-
nuă în Siria, nu vom mai avea cum să limităm aceas-
tă disperare umană”.
(Victor Gaetan este colaborator al Washington Post și al
Foreign Affairs )
Traducere din limba engleză de Cristina Tătaru
■
Obytovna. 02. Kolin (1)
■ Robert Diculescu
Obytovna 02 celulă? Obytovna o mini-ce-
lulă cu geamuri și ușă și aerisire în podea
și mochetă, o multiaerisită damă de com-
panie, o curviștină-pușcărie. Nouă ne-a plăcut de
tine! Te-am urât și iubit ca într-o dragoste dusă
la capăt. Un miraj. Un scurt purgatoriu și un pre-
ambul pentru altceva. Obytovna 02, capcană di-
chisită în care oaspeții ei au intrat de bunăvoie și
apoi nu au mai știut să iasă? Așa se întâmplă când
dragostea este cuibărită în mintea ta. Dragostea te
țintuiește locului, te pune la podea, te aruncă în
cearceaful curat al Olgăi. Dar au vrut să iasă? Sau
să mai rămână?
Au mai vrut o gură de bere, au vrut mai multe,
au dorit un fum, au vrut un alt aer de munte, se
înțelege, au vrut răsfăț, au vrut schimbare, au visat
la o vacanță bine plătită și multă paprika, au vrut
totul, dar totul nu se dă la sticlă, nu la pungă și nici
la pachet. Totul nu se dă deloc. Și mai ales totul nu
se dedă la fapte murdare. Totul ăsta nu se împe-
rechează cu orcării veniți din România, Slovenia,
Polonia, Bulgaria. Cu ei nu! Totul este departe și
aproape și mereu aici. Întinzi mâna și îl iei! Totul
este o marmeladă de întins pe ochii tuturor și de
luat înapoi dacă poți. Totul există atunci când nu
îl vezi. Atunci când te-a orbit parțial ai parte de
tot fără să-ți dai seama de asta.
În ce ordine să iasă din autocarul Merțedes plă-
tit cică de firmă și în ce ordine să intre în căminul
minunat? Pe unde să răzbată mai repede sau să se
strecoare afară-înăuntru-afară. Ori definitiv înă-
untru?
Acum un pas înainte face cât doi înapoi. Cum
să li se pară că au ieșit când de fapt sunt băgați în
clădirea cu trei etaje și sute de camere cu contract
legal? Ei au venit și vor să plece. Nu au fost forțați.
Transport gratuit în noapte prin Tatra - podișuri
și platouri întinse, păduri, multe curbe, amețeli
sau o trecere parcă prin tantra-poziții. În Tatra
se face cea mai reușită tantra. Călătoria-tantra a
fost divină și iată Kolinul! Și iată căminul 02! Aici
rămâneți voi!
În clădiroiul ăsta nu se fumează, nu se urlă,
nu aveți lift, urcați până la trei zilnic mai multe
drumuri, întreținerea mușchilor pentru făbri-
cuță, pentru marele HP, tătucul responsabil cu
koroanele plătite la oră și la zi pentru voi, doar
pentru voi. Nu se țipă pe coridoare, nu deran-
jați, respectați regulamentul de ordine interioară
scris la panou, nu se nimic în general, apoi mai
vedem, wc-urile comune sunt acolo, acolo pen-
tru fete și dincolo pentru băieți, dușurile dincolo
de camerele astea, bucătăria comună uite aici, se
vede da, lasă că vedeți voi mai bine mâine! Cheile
de la camere aici, nu le pierdeți, nu furați, nu vă
dedați la ce nu trebuie că vă zburăm imediat din
cămin acăsică! Noi vrem să zburăm din cămin!
Noi vrem dar nu mai putem! Cearceafurile aici.
Hai la culcare! Este târziu! Mereu prea târziu.
Va veni munca cât de curând. Munca pe bandă,
sub bandă, peste bandă și mai ales în bandă. Va
veni oboseala, oboseala specială a bandei, va veni
somnul fără vise. Numai el va veni.
Dincolo sunt ceilalți. Dincolo de dincolo sunt
ceilalți trecuți de ceilalți. Cei care vor veni în con-
tinuare spre Kolin. Ca oile la tăiere vor veni aici
în paradis. Au semnat? Nici nu știu ce au sem-
nat și nici nu trebuie să știe. Au semnat totul.
Contractele în cehă nu sunt traduse în totalitate
în română. Sunt mici omisiuni necesare. Dar lasă!
Așa merge când merge și pentru toți va fi bine.
Și pentru voi va fi bine! Și pentru noi! Pentru noi
mai mult acum. Pentru voi mai târziu. Cu mult
mai târziu! Bine și așa! O să vină binele peste noi
și nu va mai pleca deloc. Totul este al vostru și
numai al vostru. Tortul.
***
La ce chemare să răspundă și la care nu? La
cele de noapte, de zi sau cele de la patru diminea-
ță când se pregătesc să intre în șutul de zi timp de
doisprezece ore cu autobuzul plin de cocoșați? Și
cine îi cheamă și unde?
Să iasă pe ușile camerelor de cămin sau să iasă
pe geamurile wc-urilor comune? Să sară sau să
plutească? Să-și construiască aripi sau să rămână
în chiloți curați? Și să plutească! Niște parașute
sută la sută producție românească, lecție de mă-
iestrie și genialitate, aflate într-un dans deasupra
Kolinului rotitor, rotitor, ca puii la rotisor.
Să iasă în același timp cu ceilalți? Ori să iasă se-
parat? Pe scări să iasă sau să se lipsească de scări?
Să dărâme scările? Să meargă sau să alerge?
Să iasă pentru a scăpa sau să rămână unde este
mâncare și căldurăăă? Să mai stea un pic! Să mai
gândească sau să nu mai gândească! Să mai cum-
pere o licoare, să mai ruleze o țigare, un joint,
ceva, cumva, o conversație, o aberație, apoi din ce
în ce mai multe povești, povestioare, glume, glu-
mițe, tăceri, încruntări, nervi. Țigări și aberații, ți-
gări la pachet șaptezeci și șapte de koroane, țigări
la punguță albastră sau portocalie la patruzeci de
koroane, orice numai să uite că sunt unde sunt și
ușor, ușor chiar nu mai sunt unde sunt. Nu mai
sunt! Lasă! Este bine! Și unde este bine nu mai are
loc răul! Răul este departe. Foarte departe!
Ne-au înșelat, i-am înșelat sau nimic din ce
ține de înșelăciune, ci de cum supraviețuiești.
Asta fără a lovi în cine nu trebuie, fără a înjura
vreun șef, șefuleț, cocoțat, un aberant, mai mulți
aberanți într-un singur loc adunați tocmai aici,
mereu prea mulți, barosan, administrator de că-
min, lider, supralider, supervaizăr, gruplider, mai
bine un budvaizăr de la gheață de scos și băut sau
de ars la foc mic un coordonator. Sau și mai rău...
să nu lovești coordonatorul prin față sau pe la
spate! Nu lovi coordonatorul! Căci vei fi lovit de
tatăl coordonatorilor înapoi cu sete, o sete ceheas-
că, setea asta nu se termină niciodată, rămâne in-
tactă. Nici berea la butoaie nu oprește setea asta
a lor. Ea se reînnoiește ca și a noastră. Sete egală.
Funcții diferite. Funcțiile setei la români și cehi.
Atent să nu îți iei amenzile știute și cele nești-
ute. Există amenzi surpriză, capcană, unele sunt
năucitoare rău, nu îți dai seama cum vin și cum
vei munci ca prostul să le plătești.
Atent la regulamentele interioare, exterioare,
cele ale căminului, cele ale Olgăi - administratora
de cămin. Atent la orice mișcare. Rămâi atent!
Să iasă pe ușile camerelor de cămin sau să iasă
pe geamuri? Să iasă pentru a scăpa sau să rămână
unde este mâncare și căldurăăă? Mai bine să ră-
mână. Mai bine să mai stea. Mai bine să mai vadă.
Mai bine așa!
■
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
muzica I
„Am urmat ceea ce mi-a
plăcut și așa a fost să fie”
■ de vorbă cu muzicianul și impresarul Sorin Bocerean
Sorin Bocerean a fost basist la formația Foile-
ton din Timișoara (colecționarii de viniluri
probabil cunosc albumul Formații Rock 13,
apărut la Electrecord în 1990). În anii 1990, Sorin
Bocerean a început să organizeze evenimente și să
se ocupe de impresariat. Astfel, de-a lungul ani-
lor s-a mutat la București și este cunoscut pentru
succesele lui alături de Cargo, Genius, Laguna.
RiCo: — Ai lucrat cu Laura Stoica. Care a fost
reacția ta cand ai aflat de accidentul fatal de mași-
nă (9 martie 2006)?
Sorin Bocerean: — Reacția a fost una de regret,
de părere de rău, de compasiune față de mama ei.
Încheiasem de ceva vreme colaborarea cu ea și
nu mai eram în contact direct. Deși ne știam de
la începutul anilor '90, am cunoscut-o mai bine
pe Laura Stoica, tocmai într-una din perioadele
ei cele mai grele. O simțeam singură, răzvrătită,
frustrată și suferindă sufletește, chiar dacă în jurul
ei existau câțiva oameni, poate prieteni, nu știu si-
gur... Mi-a solicitat colaborarea cu câțiva ani în
urmă, cred prin anul 2000 sau 2001, dar nu s-a
concretizat nimic. Apoi, din nou peste câțiva ani.
Mi s-a părut o fire complicată și nu am reușit să
fac față acestui fel de a fi al ei. Totuși, am muncit
mai multe nopți împreună cu oamenii din studio,
la ultimele ei imprimări și am pus-o în legătură
cu regizorul videoclipului Nu-i nimic, după care
m-am retras. După un timp am înțeles că trăia o
frumoasă poveste de dragoste cu cel ce urma să-i
devină soț. M-am bucurat fiindcă știam prin ce
vremuri grele trecuse și gândeam că noua situație
o va stimula din punct de vedere al creației și în
general din punct de vedere artistic. Fire capri-
cioasă, Laurei Stoica i-au lipsit mai mulți ani oa-
menii compatibili profesional, cu care să constru-
iască un nume și mai mare decât era cel confirmat
deja. Din păcate pentru ea, era cantonată aproape
exclusiv în zona TVR-ului, post care a promo-
vat-o ani de-a rândul, dar a cărui singularitate în
demersul respectiv avea limitele sale în contextul
anilor 2000. Am insistat foarte mult ca să schimbe
sound-ul, să se adapteze la vremurile pe care le
trăim. Replicile ei erau foarte dure și nu este cazul
aici să discutăm intregul set de probleme; totuși,
cert este că a cedat într-o oarecare măsură și cred
că dacă bunul Dumnezeu ar mai fi avut răbdare
cu Laura Stoica, astăzi ea era în super top!
— Survolaj. Consideri că acest proiect putea să
aibă mai mare succes pe plan național la vremea
respectivă?
— Survolaj nu putea să aibă un mai mare suc-
ces decât a avut chiar dacă nu se desființa așa cum
nici în prezent nu poate avea mai mare succes.
Motivele sunt mai multe și diferite ca natură. Ca
să nu fiu înțeles greșit aș vrea să menționez fap-
tul că nu am aici în vedere valoarea profesională
a vreunui component al grupului, grup a cărui
valoare a fost compatibilă cu ideea de succes în
acele vremuri. Este vorba de. ”spațiu și timp”.
Așa cred eu.
— Ai organizat un concert cu Vali Sterian la
Timișoara în 1992. Ce impresie ți-a făcut ca om și
ca artist?
— În acea perioadă doream să fac un concert
cu formația din care făceam parte - Foileton - și
îmi trebuia un cap de afiș. Vali Sterian era încă „la
modă” în acea perioadă de zbucium a societății
românești în sensul că era o portavoce a nemul-
țumiților față de regimul politic și speram că va
aduce ceva lume la concert. Nu am reușit să-mi
fac o impresie despre el ca om fiindcă am avut
contacte puține, aproape toate terminându-se în
aburii alcoolului și cred că o impresie clădită pe
acest fond ar fi incompletă vis-a-vis de realitate.
Ceea ce m-a marcat deosebit (și sunt trist când
o spun) a fost finalul vieții acestui om care a fost
părăsit de cei ce l-ar fi putut susține măcar sufle-
tește, moral în timpul procesului și al bolii ne-
cruțătoare. Un apropiat al său mi-a spus că „Vali
Sterian a murit în primul rând de inimă rea”, uitat
de oameni importanți ai vremurilor respective,
oameni a căror ascensiune a fost, nu întâmplător,
contemporană cu mesajele mobilizatoare, soci-
al și politic, din creația și interpretarea sa. Acest
aspect trebuie privit în primul rând în contextul
vremurilor tulburi al deceniului zece trecut și pu-
ternic ancorat uman. Privind astfel povestea tra-
gică a finalului lui Vali Sterian, desprind ideea că
în viziunea unor potențați, oamenii scenei sunt
aidoma menestrelilor evului mediu și nimic mai
mult.
— De ce ai terminat colaborarea cu Cargo după
doar patru ani împreună?
— Cred că am ajuns la saturație și vroiam să
schimb ceva. Anii ‘95 si ‘96 au fost cam „agitați”
pentru formație. Spre finalul toamnei lui ‘96 când
am stat în studio noapte de noapte, pentru impri-
marea albumului de colinde, am intrat într-o stare
de surescitare din care nu am ieșit decât undeva
în primăvara lui ‘97. De regulă, în situații similare
găsesc tot felul de pretexte și atunci le-am găsit,
oricum erau fără importanță prea mare. Regret că
am supărat atunci formația, dar. c’est la vie.
— Cum ai auzit de Genius prima data? Cum
i-ai descoperit?
— Urmăream o banală emisiune a unui post
TV local și formația care se numea atunci altfel
a apărut pe ecran. Am rămas plăcut impresionat
și după câteva minute vorbeam deja la telefon cu
Oana (vocea viitoarei formații Genius) și i-am ex-
pus planul de ascensiune „în vârf”. După un an de
zile piscul a fost atins. A fost povestea de succes
pe care o doresc milioane de oameni.
— Te-ai gândit un pic la posibilități, sau ai avut
impulsul pe moment: Da. Această formulă va avea
succes. Trebuie sa lucrez cu ei!
— Eram sută la sută sigur de succes și de aceea
am acționat rapid de frică să nu-i descopere alt-
cineva.
— Ideea proiectului Laguna a fost a ta?
— Nu. Un intermediar m-a bâzâit luni de zile
cu Nicoleta Luciu de care eu nu știam până atunci
și mi-a explicat că este o femeie frumoasă și că
acest fapt este un atuu pentru formația din care
făcea parte și care se zbătea în anonimat.
— Cum a fost sa treci de la lucrul cu o forma-
ție de bărbați maturi care cânta rock live (Cargo)
la formula unui trio de playback cu negativul
(Genius)? A fost vorba de o nebunie de moment,
sau ți-ai dat seama de schimbarea gusturilor publi-
cului la nivel general?
— Pe cât de mult mi-a plăcut Cargo pe atât m-a
impresionat vocea Oanei (Genius). Atunci când
îmi place ceva nu mă interesează de public ci de
ceea ce simt eu. Habar nu aveam de muzica dance
de atunci. Nu mă interesa. Pur și simplu mi-a plă-
cut. Trecerea de la bărbați maturi la trio de copii
a fost relativ simplă fiindcă în general artiștii nu
au vârstă. Toți sunt niște copii, mai mici sau mai
mari, iar eu sunt la fel. Problema cu playback-ul
mi-a ușurat mult activitatea și mi-a adus venituri
mai mari.
— Cum a fost să treci de la lucrul cu post-ado-
lescenți la baluri de boboci (Genius) la un duet de
femei mature care făceau pictoriale în reviste deo-
cheate (Laguna)?
— M-am simțit destul de bine între două fe-
mei cu adevărat foarte frumoase, ca să fiu sincer.
Aș mai vrea să spun că Laguna nu a cântat la nici
o petrecere privată cât timp am reprezentat-o eu.
Am făcut turneul unei mărci de bere pe plan na-
țional, am făcut spoturi publicitare și am cântat
pe stadion, baluri de boboci, în cluburi pentru
publicul larg. Eu îmi doream să fac în viitor „sce-
na mare”, și având experiența primului album, să
caut să urc în calitate, spre un act artistic aproa-
pe de real din perspectivă globală, cu concursul
oamenilor din studio. Cursul ulterior al formației
nu-l cunosc. Revenind, Anca și Nicoleta sunt tipul
de oameni care atunci când intră într-o încăpere,
aceasta se luminează! La fel erau și cei trei tineri
Genius: Oana, Ovidiu și Cezar. Krypton, în peri-
oada 2001-2005 era catalogată drept o formație de
„frumușei”, iar Cargo prin Kempes, Adi, Ramon,
30
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
showmustgoon
Tavi sau Cristi etc. trecea drept o formație cu ca-
rismă, personalitate, și diferită de celelalte grupări
de pe „piață”. În showbiz sunt importante aceste
lucruri! Showbiz-ul se poate intersecta uneori cu
arta, dar nu este obligatoriu necesar. Poate cineva
să-mi spună cu exactitate cât din onorariul unui
artist de muzică de divertisment - și aici includ
și muzica pop și rock - este pentru frumusețe
și carismă, cât pentru voce și cât pentru... artă?
Spectatorul când cumpără biletul de spectacol din
zona respectivă, cât dă pentru frumusețe și caris-
mă și cât pentru actul artistic? Am să parafrazez
aici un amic ce mi-a spus cândva că „face muzică
de plăcere studiind și cântând în apartamentul
personal, iar showbiz face pentru bani cântând
la petreceri”. Îmi place teribil această formulare și
fiindcă persoana care mi-a spus aceste vorbe este
un instrumentist (timișorean) de excepție, o ridic
la rang de dicton. Și tot în legătură cu Laguna,
mai precis, cu primul videoclip (Alerg), cu care
am speriat toate televiziunile și pentru difuzarea
căruia a fost nevoie de acordul scris al CNA-ului,
a existat și o componentă artistică de imagine și
mesaj, iar forul respectiv a dat avizul pentru di-
fuzare în cunoștință de cauză, spun eu! Premiera
a fost la ProTV, cenzurată. Nu știu dacă Venus ar
fi fost la fel de frumoasă având și mâini, pe lân-
gă acei sâni, sau dacă într-adevăr sub numele de
Afrodita personajul feminin respectiv ar mai fi
tulburat în așa mare măsură mitologia greacă -
glumesc desigur - dar ca unul din producătorii
artistici în cazul Laguna, consider că româncu-
țele noastre Nicoleta și Anca formau un „grup
statuar” - cum am denumit eu „încleștarea fete-
lor” - demn de admirație a frumosului feminin
autohton, în acel video al lui Millo Simulov. Dacă
un pictor aflat „în trend” le-ar fi pictat, tabloul ar
fi fost poate menționat pe TVR Cultural pe când
așa, s-au făcut fel și fel de catalogări ale video-ului
respectiv.
— Lucrezi cu artiștii în echipă, sau vă înțelegeți
de la început că în mare măsură îți cunoști bine
treaba, și le spui artiștilor ce au de făcut?
— Depinde de felul și gradul implicării. În anu-
mite conjuncturi am fost și producător artistic/
muzical în alte cazuri doar manager sau impre-
sar. Am scris și texte - (la Krypton - pe albumul
Deasupra lumii), și am compus piese (pe albumul
Colinde - Cargo).
— Ca impresar sau manager, este bine să păs-
trezi o distanță față de artist, sau e bine sa te îm-
prietenești cu artiștii cu care lucrezi?
— E greu a fi prieten când e vorba de glorie,
bani și femei frumoase, nu? În general afacerea
era afacere ceea ce nu ne împiedica să ne ajutăm
și să fim prieteni în funcție de cum era situația.
— Cum ai reușit să te ocupi de viața ta persona-
lă în aceeași perioadă?
— Deloc, dacă te referi la familie. Dacă te referi
la suflet, îți pot spune că m-am hrănit și satisfăcut
cu reușitele artiștilor cu care am lucrat și cu ceea
ce am creat alături de ei: compoziții, versuri, pro-
ducție muzicală, concerte etc.
Interviu realizat de
RiCo
■
Încarnări dadaiste
■ Teodora Anao
Trăim, cu siguranță, într-un maraton al cre-
ativității. Motorul ei este inversarea eviden-
țiată de Susan Sontag, în privința imaginii:
”noțiunea primitivă de eficacitate a imaginilor
pleacă de la premisa că ele posedă calitățile lucru-
rilor reale, însă tendința noastră este să atribuim
lucrurilor reale calitățile unor imagini”. Această
transformare aproape că a devenit un imperativ.
Un imperativ care, asemeni unui virus, pătrunde
pînă în adîncimea facultăților intelectuale. Semne-
le acestei virusări sunt, spre exemplu workshopu-
rile, un soi de întâlniri ale creativilor anonimi,
unde, fiecare este învățat să scoată din sine doza de
creativitate de care are nevoie. Fiecare participant
este încurajat să scoată din sine lucruri pe care nu
bănuia că le posedă. În final, un animator, le adu-
nă, le aranjează pe culori, le încadrează în ”ce am
învățat din această poveste copii” și ca prin minune
dicționarul ideilor primite de-a gata devine mostră
de talent. Nimeni nu a transmis nimic, dar simțul
unei comunități spontane, a unei șezători amabi-
le este poate cel mai mare cîștig. Imaginea nu mai
este sufletul publicității. Ea este corpul, produsul
brut. Sau, dacă doriți, e un suflet serializat, care
asigură valoare de schimb produselor care nu au
nicio valoare de întrebuințare. Probabil aceasta
este forma de trecere de la ”natură la cultură” a
vremilor noastre. Nu putem spune nici măcar că
este un mecanism nou. Ceea ce este modificat este
poate, după cum remarcă Bataille, imposibilitatea
acestei societăți a abundenței de a-și transforma
surplusurile în parte blestemată. Astfel, în mod
paradoxal, excesele devin simple adicții, eficiente
datorită reproducerii lor mecanice (ceea ce este
imposibil de obținut în cazul unui exces care pre-
supune tocmai spulberarea limitelor între care se
reprouduc lucrurile. Excesul funcționează după
formula Imperiului simțurilor, pe cînd o adicție
este doar iluzia unui exces). Fetișizarea misteri-
oasă a mărfurilor devine astfel o necesitate. Iluzia
lui mai mult, în pachețele bine delimitate. Practic,
nu mai există limite ale limitării. Consumatorul
însuși trebuie fabricat pe măsura acestor limitări
fetișizabile. Workshopul este un minunat instru-
ment în acest sens. Interactivitatea este atingerea
lui Midas, transformînd orice în aur. Este produ-
cerea spontană a aurei de către eterna frumusețe
aflată în ochiul privitorului. Cînd asiști la un wor-
kshop de creative writing spre exemplu, e ca și cum
asiști la un fel de parodiere a avangardei fără ca
cineva să o perceapă. Toate jocurile disprețuitoa-
re pe care avangardiștii le practicau pentru a lua
în derîdere limitările ”operei” și ”creatorului” sunt
acum considerate motorul creativității. ”Manifes-
tul pentru amorul slab și amorul amar”, practicat
ad litteram, produce la fel de ad litteram ”un scrii-
tor infinit de original și înzestrat, cu o sensibilitate
încântătoare, deși, se înțelege, neînțeleasă de oame-
nii vulgari”. Nu știu dacă avangardiștii și-au putut
imagina că vor fi din nou un motor al morții artei
tocmai pentru că vor fi luați în serios. Că vor deve-
ni matriță tocmai pentru producerea obiectelor pe
care ei le considerau moarte.
La limită, pînă și învățămîntul s-ar putea
transforma cu totul într-o practică interactivă.
Profesorul ar putea lua locul unei postări pe face-
book, iar studenții ar deveni voioase commnenturi.
Energia depusă în această ”facere” ar putea trece
drept transmitere de cunoștințe fără nicio proble-
mă. Subiectele de discuție nu vor mai fi impuse.
Ele se vor naște într-o totală libertate pe parcursul
discuției. Orice deviere va fi considerată fie o mos-
tră de creativitate, fie atingerea adevăratului fond
al problemei, iar interactivitatea se va confunda cu
imaginea unei maieutici întotdeauna sau aproa-
pe întotdeauna tămăduitoare. În fond, este vorba
de un principiu a la Warhol care descoperise prin
Factory și business art această genială găselniță:
produsul cel mai vandabil e spațiul în care oame-
nii sunt lăsați să devină creativi, să se desfășoare.
Pentru orice producător importantă a devenit sce-
na. Actoria sau actorii sunt indiferenți, sunt piesele
de schimb care asigură prin reproducere mecanică
moda unui ”feeling the fullfilment”. Record la nu-
mărul de femei care se rujează simultan cu un anu-
mit ruj, record de clujeni care stau la cozi de trei
ore pentru a ajunge în ”Donuterie” etc.
Edgar Morin își încheie minunata lui carte des-
pre sapiens demens (”Paradigma pierdută: natura
umană”) într-o cheie optimistă și ciudată, desprin-
să parcă dintr-un scenariu SF. El crede că această
specie fabuloasă a avut parte de mai multe nașteri
(inițiala desprindere de natură, arche-societatea, și
societatea istorică, marcată de violență, un preț al
jocului dintre dezorganizare și organizare pe care
îl plătim necondiționat). O ultimă naștere ar urma
să aibă loc, și ea este o naștere întru ”idee”, sau mai
bine spus, un soi de actualizare a ideii în corpul so-
cial al speciei: „Ideile ar fi deci ființe aflate la grani-
țele cerebrale ele vieții, așa cum la o altă graniță se
află virușii. La fel ca și ideile, viruși sunt ființe capa-
bile să se autoreproducă, cu condiția să paraziteze
un organism; la fel ca și ideile, ei tranzitează de la
un sistem viu la altul, se fixează eventual pe un cod
genetic, așa cum ideile se fixează pe un cod cultural
pentru a transmite o informație creatoare sau mor-
tală. Spre deosebire de viruși însă, ideile se unesc,
se asamblează în secvențe organizate, devin mituri,
ideologii, ființe antropomorfe, fapt care le face încă
și mai asemănătoare cu ființele vii”. Poate că trăim
o sinistră tranziție spre această naștere. Dar ea nu
pare să fie decît un paroxism al imaginii, care per-
petuează violența în mod atît de istoric, prea isto-
ric, de data aceasta nu prin dezcărnarea ascetică a
imaginii, ci printr-o continuă încărnare lipsită de
credința oricărei întrupări.
■
Panaite Chifu	Perpetuum, lemn, 56 x 53 x 32 cm, 2014
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
31
teatru
New European Theatre
Action. La București
■ Claudiu Groza
Noul sezon teatral a început anul ăsta încă
de la sfârșitul verii, cu un festival inedit,
organizat de Teatrul Național din Bucu-
rești între 28 august și 4 septembrie. Evenimentul
a fost realizat, cu fonduri ale Programului Europa
Creativă al UE, sub egida NETA - al cărui nume
l-a și purtat festivalul -, o rețea teatrală europeană
cu 68 de membri din 19 țări, predilect din spațiul
balcanic/est-european.
S-au jucat la NETA 2015 spectacole din Albania,
Bulgaria, Croația, Macedonia, Muntenegru,
Slovenia, Grecia, Italia, Rusia, Georgia și România,
multe din ele coproducții internaționale, câteva
prezentate la București în premieră absolută.
Evident, anvergura, calibrul artistic și relevan-
ța estetică a acestor producții a fost extrem de di-
versă: unele au fost doar niște tatonări, destul de
pâcloase, altele au atins limitele experimentului;
unele au forțat prejudecăți de percepție, altele au
mizat pe pregnanța poveștii. Totuși, în ansamblu,
Festivalul NETA a fost o excelentă panoramă a
tendințelor teatrale dintr-un spațiu geografic pro-
xim, prea puțin cunoscut la noi în ultimul dece-
niu, după utila breșă făcută pe vremuri la „Zile și
nopți de teatru european” din Brăila.
Noroc, Nosferatu! de Andrej E. Skubic (NETA/
Teatrul Național Sloven din Nova Gorica/ Teatrul
Mladinsko din Ljubljana/ Societatea Culturală
B-51 - Ex Ponto) a fost prima premieră absolută
a festivalului. Montarea exploatează o temă trau-
matică și cu reverberații biografice în acest caz:
sindromul Dravet, o formă foarte gravă de epilep-
sie. Fiica autorului piesei, ca și regizoarea specta-
colului, Simona Semenic, suferă de această boală.
Totuși, reprezentația nu este o confesiune perso-
nală, cât mai degrabă o devoalare a provocărilor,
culpei, capacității de a gestiona o astfel de reali-
tate liminară. Aici, Ales și Natasa se confruntă cu
schimbările de comportament și crizele fiicei lor
Vida, sufocați de durere când ea e în pragul morții,
sufocați de neputință și furie când nu pot dialoga
cu ea. O existență mereu tensionată, redată sce-
nic secvențial, fără respectul cronologiei, care-l va
transforma pe Ales, după moartea Videi, într-un
homeless alcoolic și posibil ucigaș.
Logica narațiunii se definește pentru spectator
destul de târziu, însă tocmai această aparentă in-
coerență a poveștii catalizează tensiunea pe care o
redau protagoniștii și întâmplările prin care trec
aceștia. Un balans între cea mai mistică speranță
și cea mai cruntă deznădejde, mereu pe muchie,
parcă, foarte bine conturat de toți interpreții
(Blaz Valic, Maja Nemec, Bostjan Narat, Damjana
Cerne), potențat paroxistic de expresiv-frisonan-
tul joc al Arnei Hadzialjevic în Vida.
Noroc, Nosferatu! este un spectacol minimalist
prin construcția sa scenică, dar foarte convingător
prin autenticitatea sa umană.
Naționalul bucureștean a fost prezent în fes-
tival cu un spectacol pe un faimos text balcanic:
Butoiul cu pulbere de Dejan Dukovski, în regia lui
Felix Alexa. Piesa este un inventar de „știri de la
ora 5”, în care diverși cetățeni își sparg capetele, se
bat pe rupte, amenință sau sunt amenințați cu cu-
țitul, se sinucid etc. Aparent, un șir de orori. Însă
Dukovski intră atât de bine dincolo de contingen-
ța faptului divers, în iureșul vieții și explozia clipei
eroilor săi, încât faptele lor nu sunt doar semne ale
abrutizării, ci și ale derutei, ale bâjbâielii prin pro-
pria existență.
Felix Alexa a construit un spectacol pregnant
pe textul lui Dukovski, poate cu un ușor deficit de
nerv, vizibil în anumite momente. Totuși, majori-
tatea, mai ales datorită actorilor, au atins necesara
incandescență. I-am remarcat, pentru energia și
dinamica lor scenică, pe Marius Manole, Mihai
Călin, Marius Bodochi, Istvan Teglas; însă foar-
te bine și-au configurat personajele și Răzvan
Vasilescu, Crina Semciuc, Florentina Țilea,
Victoria Dicu, Alexandra Poiană, Andrei Finți,
Marcelo S. Cobzariu.
Butoiul cu pulbere este un spectacol despre vie-
țile noastre, cam oriunde prin Europa. Un text de
maximă acuitate contemporană, transpus într-un
spectacol de maximă sinceritate. Ca o oglindă care
nu deformează absolut nimic.
Mai puțin cristalizat artistic, în ciuda comple-
xei articulări de idei, a fost Medeea, mama mea de
Ivan Dobcev și Stefan Ivanov (Teatrul-Laborator
„Sfumato” din Sofia). Încercând să reinterpreteze
mitul Medeei dintr-o perspectivă contemporană,
metaforică și simbolică, dar totodată și încărcată
de ororile cotidiene - de la orfani abuzați în case de
copii la mame drogate ce-și ucid pruncii -, autorii
spectacolului (regia e a lui Dobcev și a Margaritei
Mladenova) intră într-o magmă livrescă năuci-
toare, care estompează orice noimă sau forță de
sugestie a întâmplărilor evocate. Totul pare un fel
de litanie de grup, cu mișcare scenică minimală,
cu ecleraj tenebros, cu interludii muzicale mai de-
grabă exotice decât potrivite în context (melodii
țigănești), în care se aud numele lui Shakespeare,
Beckett, Paul Celan, Elias Canetti, fraze colocviale
sau argotice, imprecații, într-un haloimăs incoe-
rent. Un spectacol lipsit de limpezime, fără dina-
mică, prea pretențios și auto-suficient pentru a fi
înțeles.
Un succes notabil - și meritat - tocmai prin
aspectul său de „teatru popular”, simplu, ingeni-
os, de mare frumusețe și sensibilitate, a avut în
schimb Un mort se întoarce la iubita lui de Svetlana
Makarovic (Teatrul Preseren din Kranj și Teatrul
Municipal din Ptuj, Slovenia).
Dincolo de titlul „draculian”, avem de-a face cu
o poveste de dragoste - e-adevărat, ceva mai tristă.
Svetlana Makarovic pleacă de la tradiția populară
conform căreia un mort jelit prea mult va veni pe
pământ să ia cu el pe cel îndurerat, dar în piesa
ei iubirea e tocmai fermentul unei supra-viețuiri
simbolice a celui plecat. O fată își plânge iubitul
mort, deși familia o sfătuiește să-l uite și să se
mărite cu prosperul morar al satului. Ca în orice
poveste populară, personajele se dedublează ori
capătă accente grotești, convenția e anulată, orice
e posibil: la un moment dat apar două fete, una
pragmatică, rece, cerebrală, alta îndrăgostită, ide-
alistă; morarul se consultă cu mama sa... moartă
despre oportunitatea unei căsătorii etc.
Regizorul Jernej Lorenci a construit un specta-
col fermecător sub forma unei „povești horite”, cu
interpreții așezați pe scaune, în fața publicului, ca
la o serbare sătească, cu multe momente muzica-
le, cu mult umor, cu multă emoție, cu o simplitate
eficientă și expresivă, cuceritoare. Un spectacol
aparent „etno”, aparent clasic, dar atât de onest și
puternic tocmai prin aceste aparențe încât orice
rezervă a privitorului era anulată. Într-un fel, acest
spectacol arată că „naturalul”, genuinul începe să
aibă savoarea extrem-modernității...
Un decor discret și eficace al lui Branko
Hojnik, superbe costume ca-și-populare imagi-
nate de Belinda Radulovic, minunata muzică a
lui Branko Rozman, cu melodii din doar câteva
acorduri și adevărate recitaluri de grup, o regie in-
spirată le-au permis actorilor Ana Urbanc, Vesna
Pernarcic, Miha Rodman, Aljosa Ternovsek, Darja
Reichman, Borut Veselko, Vesna Jevnikar și muzi-
cienilor Judita Polak și Ciril Roblek un tur de forță
admirabil.
Plin de rafinament, de umor, de emoție, de
culoare, de farmec și de pasiune, Un mort se în-
toarce la iubita lui a fost unul din cele mai gustate,
comentate și plăcute spectacole ale Festivalului
NETA.
Inspirat tot din tradiția Europei sud-estice, dar
iarăși edificat cu o dăunătoare sărăcie de imagi-
nație scenică a fost Tobelia de Ljubomir Durkovic
(Teatrul de Dramă și Marionete din Vrața,
Bulgaria/ Micul Teatru de Dramă din Bitola,
Macedonia/ Societatea Culturală B-51 - Ex Ponto,
Ljubljana).
Tobelia e o fată/femeie care, în lipsa unui des-
cendent pe linie masculină al familiei, preia rolul
de „bărbat al casei”. Aici, acest rol este asumat de
trei femei deodată: soția, fiica și cumnata unui
bărbat decedat. Cele trei se claustrează în casă, ca
într-un fel de mausoleu comemorativ, nefăcând
altceva decât să repete un auster ritual domestic,
chinuindu-se reciproc prin acutizarea durerii, a
pierderii.
Subiectul în sine, cu doza de angoasă ce te duce
cu gândul la Bernarda Alba, are un potențial sce-
nic cert, iar ideea regizorului Nick Upper de a
plasa acțiunea într-un spațiu restrictiv, cu ecleraj
minimal și costume negre servea acestuia. Din
păcate, și aici deficiența era a textului, un verbi-
aj găunos și redundant al cărui efect nu mai era
de la un moment dat să configureze angoasa, ci
doar să obosească precum un disc zgâriat. Asta în
ciuda jocului profesionist, echilibrat al actrițelor
Joana Popovska, Rositza Ognjanova și Kamelia
Lișkovska.
Cu siguranță, cel mai „experimental” specta-
col de la NETA 2015 a fost Confuzii după Robert
Musil (Festivalul Eurokas & Academia de Artă
Dramatică & Domino, Zagreb) o montare care
a suscitat numeroase discuții profesionale prin
originalitatea abordării, dar care a derutat destui
spectatori.
Fără îndoială, Confuzii e exemplul tipic al unei
lecturi hermeneutice regizorale. Plecând de la ro-
manul Rătăcirile elevului Torless al lui Musil, în
care un elev de la o școală militară e abuzat fizic,
mental și sexual de colegi ai săi, regizorul Branko
Brezovec deturnează narațiunea romanescă, ac-
centuându-i aspectul de ritual inițiatic, dându-i o
notă hieratic-ceremonială uneori, alteori o saca-
dare sadică, uluitor-cinetică, și dublând-o cu un
fundal muzical care calibrează tempoul acțiunii
conform tempoului partiturii. Brezovec folosește
o simfonie de Peteris Vasks, compozitor leton con-
temporan, respectiv ultima parte din Siegfried de
Wagner. Or, astfel, tinerii eroi încep să pară mem-
brii unei frății secrete, marțiali și sălbatici totoda-
32
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
tă, realitatea poate fi puerilă ori kafkiană, promis-
cuitatea devine un fel de deziderat al cunoașterii
filosofice etc.
Spectacolul e ostentativ strident, brutal, cu mo-
mente nud, cu scene de acuplare homoerotică,
cu biciuiri și elemente de tortură, aglomerat de
acțiuni derulate concomitent în toate planurile
scenei, cu tot cu muzica și fundalul video, ca un
galimatias gălăgios de semne scenice și simboluri
metanarative. Se vrea un spectacol decadent, de-
șănțat, ofensiv, impertinent - și chiar e așa. Dar
e, în același timp, un spectacol al obositei noastre
postmodernități care pe mine m-a convins și cu-
cerit prin doza sa de inteligentă risipire artistică.
Confuzii are gratuitatea intelectuală a unui tablou
pictat pe un vapor ce se scufundă. E un joc al in-
teligenței, rafinat și auto-persiflant. Cu atât mai
admirabil, zic eu.
De o prestanță a jocului impecabilă echipa de
actori, dintre care cei mai tineri au dovedit o versa-
tilitate, forță a nuanței, aparență a viciului și ener-
gie atletică remarcabile: Romano Nikolic, Hrvojka
Begovic, Adrian Pezdirc, Domagoj Jankovic, Dado
Cosic, Suzana Brezovec, Tihomir Milovac.
Un alt spectacol din „topul” Festivalului NETA
au jucat la București actrițele reunite în producția
Teatrului Koreja din Lecce, Italia: Cuvântul tată de
Gabriele Vacis, de fapt o creație colectivă bazată pe
date biografice ale protagonistelor. Un spectacol...
european, s-ar putea spune, pentru că interpretele
sale vin din Bulgaria, Polonia, Macedonia și Italia,
dar poveștile lor au același aer, fie în bucurii, fie în
tristeți, deși au trăit fiecare altfel.
E greu de rezumat acest spectacol, pentru că e
bazat pe senzații, experiențe de viață intime, de la
amintiri cu tați mereu plecați, care nu-și respec-
tă promisiunile, la altele cu tați abuzivi, cu fete
rebele, și până la altele ce nu mai țin de familie
neapărat, cât de viață. De viața în comunism, de
pildă, cu toate cozile, obiectele „de preț” păstrate
cu grijă, o întreagă lume dispărută, dar de care nu
ai cum să nu-ți amintești. Dialogul alert al inter-
pretelor, schimbul lor de trăiri, păreri, amintiri,
interludiile „gimnastice” par un schimb de replici
chiar cu spectatorii, or asta dă acestei montări un
aer prietenos.
Cuvântul tată e un spectacol elegiac, nostalgic,
adesea emoționant, de o căldură aparte, dar și
extrem de vital, de tonic, de năstrușnic, cu multe
cântece, cu explozii de energie, un spectacol ca-
re-ți lasă o gamă întreagă de senzații.
Scenografia se bazează în mare măsură pe un
mare „zid” din butelii de plastic, care poate con-
figura spațiul în varii moduri, dar asigură și o
„scenofonie” (Roberto Tarasco). Sub coordonarea
experimentatului regizor Gabriele Vacis, actrițele
Irina Andreeva, Alessandra Crocco, Aleksandra
Gronowska, Annachiara Ingroso, Maria Rosaria
Ponzetta și Simona Spirovska au jucat cu o pros-
pețime, sinceritate și grație la care nu puteai să nu
rezonezi.
Cuvântul tată va mai fi jucat, sper, în România.
Un alt exemplu despre cum textele „filoso-
fice” duc la spectacole fără măsură am avut cu
Chirii și Metodiu, who are you? de Jordan Plevnes
(Teatrul Național „Voydan Cernodrinski” din
Prilep & Teatrul Mic de Dramă din Bitola & Ohrid
Summer Festival - Macedonia/ Teatrul Sfumato
din Sofia/ Kyklos Art Studio din Salonic, Grecia),
o altă coproducție prezentată în premieră absolută
la NETA 2015.
Piesa lui Plevnes are marea ambiție de a înfățișa
un fel de frescă a globalizării, a civilizației contem-
porane, prin intermediul a doi frați numiți Chiril
și Metodiu de tatăl lor, emigrant politic. Chiril e
profesor în SUA, Metodiu e inginer la Gazprom,
iar tatăl lor aflat la vârsta senectuții vrea să fie în-
mormântat în satul natal din Grecia, dar nu i se
dă voie, așa că protestează la ONU. Peste această
poveste orizontală destul de bizară se construiesc
trimiteri filosofice și morale la acțiunile de „înte-
meietori” de civilizație ale lui Chiril și Metodiu cei
de acum 1100 de ani. Textul are secvențe intere-
sante și bine scrise, dar e cvasi-imposibil de tran-
spus dramatic.
A fost o performanță a regizorului Martin
Kochovski să dea o minimă coerență textului, cu
ajutorul amplei structuri scenografice (un zgâ-
rie-nori/catedrală/turn Babel modern?) imaginate
de Jani Konstantinovski Puntos și efortul de apla-
udat al actorilor.
Din păcate, miza acestui spectacol ce a con-
sumat resurse importante a rămas mai degrabă
intuită decât manifestă, textul nefiind destul de
puternic pentru a da cuvenita, scontata amploare
simbolică reprezentației...
Prin comparație, deși „cuminți”, următoarele
două spectacole au avut atuul coerenței.
Noaptea lui Helver de Ingmar Vilkvist (Teatrul
Academic de Dramă „V. F. Komisarievskaia” din
Sankt Petersburg) este o poveste cu iz de teatru
expresionist ce redă experiența unei femei și a
tânărului retardat de care are grijă într-o noapte
care schimbă lumea. Helver capătă încredere în
sine când e tolerat la o paradă para-militară. Vine
acasă cu steagul, încântat de importanța lui, fără să
știe că în noaptea de după marș el va fi „vânatul”,
sub-omul ce trebuie eliminat.
Textul a fost montat de regizorul Aleksandr
Bargman exact în registrul său psihologic,
aproape strindbergian, foarte bine susținut sce-
nic de doi actori cu resurse și experiență, Denis
Pianov și Oksana Bazilevici, care au conturat
foarte bine situația liminară a personajelor, re-
lația dintre ei, cu entuziasmul lui și disperarea
ei, conflictul lor aproape fizic, apoi decizia, în-
crâncenarea. Sentimente, trăiri, situații perfect
transpuse scenic.
Noaptea lui Helver este un spectacol curat, lu-
crat meșteșugărește, dar departe, după părerea
mea, de sclipirea originalității, tocmai prin atmo-
sfera clasică pe care o degajă.
Tot clasic, dar cu scuza premierei absolute pe o
scenă albaneză, a fost și Lungul drum al zilei către
noapte de Eugene O’Neill, montat de Spiro Duni la
Teatrul Național din Tirana.
Cunoscuta piesă cu inflexiuni autobiografice,
în care e vorba despre conflictul dintre generații
dar și despre o maturizare ce coincide cu trecerea
într-o altă eră, a fost transpusă de Duni exact în
litera ei originară, ca o dramă realist-burgheză, cu
anumite trimiteri însă, prin intensitatea specială a
jocului, la relațiile de familie din Albania contem-
porană - se pare că publicul albanez receptează
foarte acut acțiunea vechii piese. Un decor amplu,
convențional-domestic, a permis actorilor Yllka
Mujo, Artan Imami, Genti Decka, Lulzim Zeqja și
Flaura Kureta un joc de acuratețe, din nou cu ac-
cent pe construcția psihologică a eroilor, cu bune
acorduri tensionale.
Două spectacole în „format clasic”, dar care
prind cu siguranță la publicul contemporan, mai
puțin dispus să intre în economia semnificațiilor
unui „manifest” etic...
În fine, cel mai „personalizat” spectacol de la
NETA 2015, expresia celei mai „nelegiuite” viziuni
artistice, care nu ține cont de nici o regulă și pro-
pune o logică proprie, a fost Electra după Sofocle,
în regia lui Andrii Joldak (Teatrul Național din
Macedonia).
Un spectacol care poate să te dezguste sau să te
cutremure, pe care-l poți eticheta lesne ca „nebu-
nie”, care ți se poate părea scăpat din frâu, strident,
narcisist, infatuat, copleșitor, cathartic (așa îl soco-
tesc eu), dar care nu te poate lăsa amorf.
Joldak ne aduce o Electra în care doar trama e
cea antică, dar acțiunea e ca într-un thriller ames-
tecat cu o telenovelă. De altfel, Euripide însuși și
soția lui sunt primele victime ale întâmplărilor,
în timp ce el bate la mașină textul Electrei. Andrii
Joldak se joacă de-a postmodernismul...
Planurile cronologice, relațiile istorice, sincro-
nizarea scenografică, raporturile dintre personaje
sunt anihilate, bruscate, bricolate brutal ca să ser-
vească tezei regizorale. De la Electra și Oreste vă-
zuți ca doi adolescenți goth, nițel high, până la Isus
Cristos ce poruncește crima, ca un tată pedepsi-
tor (el o bate cu cureaua pe Electra!), la atelierul
de frigidere aflat în planul opus „palatului” regal
ori la melodiile Zemfirei completate de o acustică
traumatică, totul pare să fie strident în spectacol.
Unele scene sunt prea lungi, în altele nu se petrece
nimic, sunt niște interludii muzical-coregrafice,
spații întregi stau nefolosite etc.
Și totuși... Cele câteva secvențe care trasează
acțiunea au o intensitate năucitoare și un efect pe
măsură. Restul pare doar un cadru, o ramă care
explică, poate prea vătuit, de ce e așa cum vedem
și nu altfel. Am impresia că Joldak a construit un
spectacol de atmosferă în care a plasat intriga din
Electra. Ca să înțelegi, adică, mobilul Electrei, ca să
participi la acest pseudo-catharsis, trebuie să tră-
iești cu ea, ca ea, de-a lungul spectacolului, cu toa-
te pauzele de decizie, toate ezitările, toate culorile
și gesturile și reveriile ei. De ce apare Isus în acest
spectacol? A fost o întrebare pe care am tot auzit-o
și pus-o. Răspunsul meu ar fi: pentru că e zeul nos-
tru. Pentru că Electra nu mai e o poveste „istorică”,
o piesă antică, ci o întâmplare de azi. Pentru că o
fiică abuzată sexual poate să-și ucidă tatăl adoptiv.
Se poate specula enorm pe marginea semanti-
cii din Electra, pentru că spectacolul este expresia
unei viziuni atât de intime încât orice explicație
devine plauzibilă. Rămân totuși, ca elemente cer-
te, câteva scene de o forță uimitoare, o poveste ce
poate fi urmărită și înțeleasă, un decor opulent,
uneori spectaculos, cu planuri multiple și formate
diverse, de la cel minimalist la cel monumental. Și
rămâne, mai ales, un joc extraordinar al Electrei
(Darya Rizova), o actriță care joacă parcă în tran-
să, cu un amestec de docilitate și sălbăticie care te
înfioară, o actriță pe care dacă o vezi pe scenă, ai
impresia că orice exces al lui Joldak e justificat de
felul în care ea trăiește. Aleksandar Gorgieski a se-
condat-o foarte bine în Oreste, pe când Zvezdana
Angelovska și Nicola Acevski au conturat cu-
plul Clitemnestra-Aegist, iar Slavisa Kajevski
pe Agamemnon. Borce Nacev, Aleksandar
Mihajlovski, „electrele-copil” Anastasia Taskovska
și Michaela Nikoloska (una din ele ar fi de fapt, se
sugerează, chiar Oreste, indecis ca o femeie, inca-
pabil de acțiune) și Arna Sijak au completat distri-
buția, cu prezențe remarcabile.
Electra este un spectacol provocator, cu o viziu-
ne, încep să fiu din ce în ce mai sigur, extrem-con-
temporană asupra unei povești antice a umanită-
ții. Un spectacol puternic, impecabil în alcătuirea
sa nefinisată, al cărui catharsis se naște din sălbă-
ticia frisonantă a Electrei, pe melodiile cântate de
Zemfira. E lumea în care trăim...
■
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
33
film
Intimitatea unor istorii
cu final nefericit
■ Lucian Maier
Două dintre filmele ajunse pe ecranele noas-
tre în această vară și toamnă investighea-
ză intimitatea unor evenimente dureroase
petrecute în spațiul muzical pop-rock contempo-
ran. Sinuciderea lui Kurt Cobain (documentarul
Cobain: Montage of Heck, realizat de Brett Morgen,
prezentat în iunie în cadrul Festivalului de film
Transilvania) și moartea cantautoarei britanice
Amy Winehouse (documentarul Amy, realizat de
Asif Kapadia, care încă este prezent în circuitul ci-
nematografic național.
Persoanele prinse în aceste documentare au cîte-
va trăsături comune: capacitatea de introspecție și
de transformare a gîndurilor și emoțiilor proprii în
muzică; și, ceea ce și duce la declin, o dorință de a
rămîne cît mai normali, cît mai aproape de ceea ce
înseamnă o viață simplă - într-un context în care
celebritatea are drept corolar lăcomia nestăvilită a
presei pentru imagini și scandal. Pentru ambii ar-
tiști, criza e un rezultat al unei dorințe de apropiere
și împărtășire a intimității dificil de rostit și dificil
de arătat în același timp (dar trăită foarte acut de
ambele persoane), dorință neînțeleasă de cei din
jur, familie originară și iubit/soț ori iubită/soție.
În ceea ce privește producția, ambele documen-
tare au beneficiat de acordul familiilor celor doi
artiști în ceea ce privește apropierea de subiect. În
cazul lui Cobain, acest acord a fost total și, dincolo
de cele vizibile pe ecran, rămîne și ca recomandare
(din partea familiei Cobain) de a privi documen-
tarul drept versiune oficială a istoriei. În cazul lui
Amy, relația dintre echipa de producție și familie
s-a rupt în timpul construirii peliculei, tatăl artis-
tei fiind deranjat de faptul că realizatorii ar fi fost
mai interesați de perioada de cădere a artistei decît
de timpurile în care lucrurile au mers bine. Astfel,
Mitch Winehouse considera că a fost denaturat chi-
pul artistei. Familia Winehouse a îndemnat fanii să
vadă filmul pentru imaginile de arhivă inedite în
care apare fiica lor (unele puse la dispoziție chiar de
ei), dar să fie circumspecți în ceea ce privește por-
tretul pe care îl are Amy.
Cobain: Montage of Heck
Documentarul despre Kurt Cobain are o con-
strucție liniară. Persoanele apar pe ecran în ordinea
în care au intrat în viața lui Kurt. Părinți, iubită,
colegi de trupă, soție. Singura absență notabilă este
cea a lui Dave Grohl, bateristul formației Nirvana,
care a fost disponibil pentru interviu prea tîrziu
pentru ca imaginile respective să poată fi folosite în
film. Nu e o lipsă extrem de importantă, dat fiind
faptul că în ultima parte a vieții lui Cobain, Grohl
nu a fost cel mai activ personaj. Iar perioada muzi-
cală solicitantă a trupei Nirvana e bine conturată de
autor prin imagini de arhivă, interviurile cu Cobain
și prin declarațiile actuale ale basistului trupei, Krist
Novoselic.
Personalitatea artistului fiind deja destul de ex-
centrică prin acuitatea cu care scruta realul și prin
intensitatea afectivă (autodistructivă) cu care par-
ticipa la tot acest real, autorul filmului alege să fie
cît se poate de neinvaziv în portretizarea acestuia.
Nimic din ceea ce ține de cinematograf nu preia
și nu accentuează bucuria, suferința sau delirul lui
Cobain. Titlul filmului preia o sintagmă folosită de
Cobain ca nume pentru o casetă demo stereo de 36
de minute. Pe casetă sînt mixate, înainte de apariția
primului disc Nirvana, porțiuni din diverse melodii
ale altor artiști (de la Led Zeppelin, Iron Maiden și
Metallica la Cher sau Dean Martin Jr., sau coruri
de copii din Star Wars), pasaje de la radio, mostre
muzicale pe care le va dezvolta apoi cu Nirvana și
sunete înregistrate de el. Construcția filmului ur-
mărește ideea de colaj subliniată de acea casetă: un
montaj de elemente disjunctive - opinii ale mem-
brilor familiei și ale apropiaților artistului, imagini
personale arhivate (filme de familie și fotografii, pe
de o parte; picturi și desene realizate de Cobain, pe
de altă parte), imagini din presă, pagini scrise de
Cobain și înregistrări ale vocii acestuia; totul legat
prin lumină, prin păstrarea unui colorit și unui
contrast unitare de-a lungul peliculei. Pentru une-
le dintre momentele delicate ale vieții sale, cum e
prima tentativă de sinucidere, Morgen alege să dea
un aer comic-jucăuș montajului său. Secvențele re-
spective reprezintă sub formă de animație povestea
împărtășită vocal de artist (Cobain a revenit asupra
acelor momente și și-a înregistrat gîndurile într-un
fel de jurnal audio). Prin această alegere e în conti-
nuare păstrată ideea de unitate a discursului drept
mod de-a-fi-aproape de viziunea lui Cobain (el în-
suși fiind un desenator și un pictor iscusit).
Ceea ce reușește Morgen prin acest montaj e să
pună spectatorul față în față cu modul în care Kurt
Cobain observa lumea și, în paralel, cu modul în
care cei apropiați își amintesc momentele impor-
tante din viața acestuia (unde e posibil să intre și
o bună porție de „cum și-ar fi dorit ei să fi fost iar
între timp s-au convins că așa a fost!”). Cobain e cel
mai intim raport asupra vieții unui artist rock. La fel
de pertinent precum Some Kind of Monster, docu-
mentarea terapiei prin care trece formația Metallica
la începutul anilor 2000, însă considerabil mai im-
portant dată fiind statura cult pre și post mortem a
lui Cobain și teoriile din jurul sinuciderii artistului.
Amy
Filmul lui Asif Kapadia nu este important pentru
faptul că apropie spectatorul de personalitatea lui
Amy Winehouse, treabă care permite descoperirea
talentului pe care îl avea aceasta. Pentru persoane-
le care au ascultat-o pe Amy e o treabă știută, iar
pentru cei care nu i-au ascultat discurile, e un fel
de bonus. Ceea ce e important aici e că ajungem să
realizăm ce înseamnă să fii hăituit de presă, în ace-
lași timp în care înțelegem superficialitatea din spa-
tele acestui tip de angajament media. Voyeur-istul
construit de cinema și de televiziune capătă aici un
portret natural, fidel, accesibil. O tăietură precisă în
realitate, la care Nightcrawler doar aspiră și față de
care ideile reprezentate în Peeping Tom sau Blowup
par metafore mult prea prețioase. Cîteva cadre în
care click-ul declanșatorului aparatelor se prăvă-
lește peste spectator, flashurile aparatelor acoperă
ecranul cu o lumină orbitoare și criza umanității
devine clară.
Amy e un documentar puternic, amănunțit, in-
tim. Te ajută să înțelegi conjunctura de viață a lui
Amy, de la relația cu sine la relațiile cu părinții și cu
industria muzicală. E o nevoie de echilibru în viața
ei pe care nu au înțeles-o nici soțul ei, nici tatăl său,
nici producătorul său. Cei din industrie care ar fi
putut să o ajute să pășească spre acel echilibru (unul
dintre directorii de la Universal Music, care și vor-
bește despre ce înseamnă să fii superstar și despre
faptul că nu există o metodă prealabilă după care să
înveți acel statut) au fost prea departe de Amy; sau,
dacă au fost aproape - cum e cazul lui Yasiin Bey,
unul dintre colaboratorii săi tîrzii - au fost pentru o
perioadă prea scurtă pentru a putea avea un impact
semnificativ asupra drumului ei.
Vocea rămîne în urma lui Amy Winehouse.
Pentry Amy, vocea e depozitarul emoției și adevă-
rului vieții ei și, în același timp, vocea deschide gra-
nițele spațiului personal. Tot vocea e ceea ce auzi în
cazul unui strigăt de ajutor. Acestea sînt ideile care
conturează conceptul vizual al lui Asif Kapadia.
Persoanele prezente în film sînt prezentate ca voce,
de multe ori din off. Nu există interviuri frontale,
realizate special pentru proiect, prin care istoria să
fie reconstituită.
■
34
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
colaționări
Angel, Asser și
O’ Connell
■ Alexandru Jurcan
Eram la Paris și cinam la niște prieteni. Prin-
tre alți invitați și-a făcut apariția un profe-
sor de filosofie, domnul Antoine. Da, am
auzit bine: el preda deținuților de la imensa închi-
soare din Fleury-Merogis - cel mai mare centru
penitenciar din Europa: șapte clădiri, dintre care
una destinată femeilor și tinerilor. Antoine mi-a
făcut cadou cartea Fleury-Merogis, scrisă de fostul
său elev Angel Perez (Editura Pensee Universelle,
Paris, 1983). Angel a fost deținut, apoi eliberat.
Căsătorit, două fetițe și o carte. A trăit ani buni
între cei 3.500 de deținuți, a văzut sinucideri, a
înțeles că șefii tremurau pentru cariera lor, lăsând
reintegrarea și educația pe plan secund.
Jonathan Asser, născut în 1964, a fost la închi-
soare, apoi s-a gândit să scrie despre acei ani. A
luat cursuri de scriere, de conturare a personaje-
lor. Regizorul David Mackenzie, fascinat de sce-
nariul lui Asser, a realiza filmul Starred Up, care
a rulat în Franța cu titlul Les poings contre les
murs. Joacă Jack O’Connell, Rupert Friend, Ben
Mendelsohn. Eric e transferat într-o închisoare
pentru adulți, unde își întâlnește tatăl, pe care-l
consideră un dușman. Regizorul face credibil di-
alogul celor doi, lucrând excelent cu toți actorii,
vizibil inspirat de filmul Un profet de Audiard, pe
care l-a digerat în mod inteligent, după care și-a
creat un suspens filtrat prin propria-i experiență
artistică.
Actorul O’Connell, deja celebru la 25 de ani,
e mai mult decât convingător în rolul lui Eric. În
desele interviuri, el declară că este mândru de
filmografia sa, doar că și-ar dori să-i amelioreze
diversitatea. La 15 ani a părăsit școala, unde a
descoperit, totuși, cursul gratuit de artă drama-
tică. Până acum a jucat roluri de tineri furioși și
violenți. Angelina Jolie l-a distribuit în filmul său
Unbroken. Connell afirmă că nu joacă pentru ce-
lebritate, ci ca să-și ajute mama și sora să ducă o
viață fără griji.
Revenind la filmul lui Mackenzie, concluzio-
năm că este sfâșietor, intens, proporționat, fără
violențe gratuite, ci plasate sub semnul unei mize
ingenioase.
■
remember cinematografic
Cel înverșunat...
■ loan Meghea
El a devenit cunoscut prin rolul jucat în
filmul Bond” - ne spune Wikipedia...
Eu am altă părere. Pe actorul ăsta l-am
cunoscut întâmplător, intrând într-o sală de ci-
nema după ce am văzut titlul filmului, dar, mai
ales, îndemnat de regizor. Steven Spielberg. Se
numea Munich, era făcut în 2005, citisem câte
ceva despre el și știam că voi vedea un film dra-
matic, un thriller politic bazat pe Operațiunea
Mânia lui Dumnezeu și care vorbea despre repre-
saliile guvernului israelian împotriva Organiza-
ției pentru Eliberarea Palestinei după masacrul
de la Munchen de la Jocurile Olimpice de vară
din 1972. Atunci l-am văzut în rolul unui șofer
sud-african, Steve, unul din cei patru evrei volun-
tari care formau echipa de asasini. Nu avea rolul
principal, nu era tulburător de frumos, dar m-a
impresionat prin virilitatea lui, prin gesturile sale.
Cu siguranță, mi-l doream ca prieten. Un bărbat
extrem de serios care vorbea puțin, cu fața „tăia-
tă” bine, ochii acoperiți de un rictus sever și buze-
le strânse. Daniel Craig...
Actorul Daniel Craig s-a născut pe 2 martie
1968 în Chester, Cheshire, Anglia. Mama, Carol
Olivia Craig, a fost profesoară de artă, iar tatăl,
Tim Craig, om de afaceri.
Tânărul Daniel vădește înclinații deosebite
pentru teatru de la vârsta de șase ani debutând
cu rolul Oliver la Frodsham Primary School. La
14 ani primește roluri în piesele Romeo and Juliet
și Cinderella la Hilbre High School din West
Kirby, Wirral. Este acceptat peste doi ani la The
National Youth Theatre’s unde interpretează rolul
Agamemnon din piesa lui Shakespeare Troilus
and Cressida. Îsi desăvârșește studiile de actorie
la Guildhall School of Music and Drama unde
îi are drept colegi pe Ewan McGregor, Alistair
McGowan, Damian Lewis și Joseph Fiennes.
Absolvă în 1991, anul următor făcându-și debutul
în filmul The Power of One.
Apare și la televiziune în serialul BBC Our
Friends în the North. Notorietatea va veni odată
cu două blockbustere: Lara Croft: Tomb Raider
(2001) și Road to Perdition (2002). Alte două
mari succese după îndelung mediatizatul Casino
Royale le-a avut în 2007: The Invasion și The
Golden Compass, amândouă alături de buna cole-
gă și prietenă Nicole Kidman. În 2011 s-a căsăto-
rit cu frumoasa actriță Rachel Weisz.
Actorul acesta a avut parte de 47 de roluri în
tot atâtea filme. De câteva v-am spus, dar se pare
că rolul de James Bond, celebrul agent 007, i-a
adus o recunoaștere ca „băiatul rău” care rezolvă
totul, în favoarea „țării și a reginei”. Sunt aproape
10 ani de când Craig a fost anunțat oficial ca al
șaselea Bond. Și, se pare, cel mai bun...
Așa au apărut în 2006 Casino Royale, apoi
Partea lui de consolare în 2008, Skyfall în 2012 și
Bond 24 în 2015. Succesul a fost mare. Despre
Skyfall se spune că este cea mai de success pro-
ducție britanică a tuturor timpurilor. Încasări de
1,1 miliarde de dolari. Dumnezeule! Și parcă n-ar
fi destul, Daniel Craig pregătește Spectre, încă un
James Bond, gata să dea piept cu toată lumea rea.
Interesant e că a reușit să-l umanizeze tare mult
pe acest erou. E pentru prima dată că James Bond
e bântuit de traumele copilăriei, are tot soiul de
sentimente și dacă știe să câștige, cu siguranță
știe și să piardă. Personajul său e destul de chinuit
și măcinat de conflicte. Poate fi și vulnerabil. Ca
tine, ca mine.
Cât despre omul Daniel Craig, ar fi multe de
spus. Nu-i place să-și promoveze producțiile, dar
o face cu eleganță, pentru că e necesar, așa că se
împarte între tot felul de televiziuni, site-uri sau
ziare. E un tip teribil de politicos, cooperant, tăcut
și mai ales profesionist. Vă spuneam mai înainte
despre înfățișarea sa. Da, e mereu încruntat, seri-
os, are un umor sec și treaba asta descurajează din
start „glumițele” sau discuțiile în răspăr ale celor
din jurul său. Curios, nu suportă nebunia fanilor
din jurul său. Cândva, o spunea atât de frumos:
„Visez la ziua în care o să pot intra într-un pub,
cineva să zică. <<Uite-l pe Daniel Craig> >și apoi
să mă lase în pace”. Splendid, omule!
Încă e tânăr, are 47 de ani, are o viață discretă
deși el și soția sa, Rachel Weisz, sunt totuși staruri
de cinema. Amândoi citesc mult iar lui, uneori,
Daniel Craig
îi place să bea bere. Deși arată atât de „domn” în
costum, îi place să se îmbrace în blugi și tricou.
Are un simț al înțelegerii teribil de dezvoltat când
o spune: „Nu sunt James Bond, nu port pistol și
nici nu prea știu să trag cu chestia asta!” Cu sigu-
ranță că de aia face atât de bine personajul James
Bond!
Să nu uit să spun și treaba asta. Daniel Craig
a jucat și mult teatru pe Broadway. Piese mari, în
regii celebre, cum a fost Harold Pinter sau Mike
Nichols.
În rest, se comportă aproape ca noi. Are o
casă la țară unde se relaxează, dimineața mai na-
vighează pe internet, face poze, citește. „Muncă
grea”, spune actorul. S-ar putea ca în curând să
nu-l mai joace pe James Bond. Și? „Oricum, de
actorie nu o să mă las”.
Recunoaște că rolurile astea i-au adus foar-
te mulți bani. Își permite un trai confortabil și,
doamne, cât de frumos o spune: „Familia și copiii
nu duc lipsă de nimic, iar asta e o ușurare imen-
să pentru oricine. Sunt incredibil de norocos”. O
spune asta cu plăcere și cu un aer modest, stinge
țigara, își termină berea și se întoarce la treabă...
■
TRIBUNA • NR. 315 • 16-31 octombrie 2015
35
sumar
plastica	
bloc-notes
Mircea Ioan Casimcea
Revista paveldaniștilor	2
editorial
Mircea Arman
Originea dreptului și noțiunea de adevăr (III)	3
cărți în actualitate
Delia Muntean
Cartea noastră cea
de toate zilele	4
Iuliu Pârvu
Nu trecem singuri
prin lume	5
Ștefan Manasia
Antibiserica lui Raicard	7
Ioan Negru
„Până ce fructul oprit ne va fi merinde în Rai”	8
comentarii
Radu Ilarion Munteanu
Aritmii de lectură	9
Adrian Țion
Trăind în „vremuirea” prezentului	10
poezia
Ștefan Damian	11
parodia la tribună
Lucian Perța
Ștefan Damian	11
proza
Mircea Pricăjan
Doi ochi ca două scoici	13
Gheorghe Jurcă
Pelerini în anotimpul plecărilor	14
întoarcere în timp: „Tribuna”
Constantin Cubleșan
O duminică de iarnă (III)	17
Panaite Chifu
Constantin Prut
Forme în spațiu	18
Panaite Chifu
Sculptura atmosferică	19
arte
Silvia Suciu
Constantin Udroiu - o tragedie intraductibilă	21
diagnoze
Andrei Marga
Ce fel de Europă?	22
politica zilei
Petru Romoșan
România plagiază, fură și se scufundă	23
filosofie contemporană
Robert B. Brandom
Articularea argumentelor.
O introducere în inferențialism (II)	24
eseu
Marian Sorin Rădulescu
Apocalipsul, acum	27
corespondență din washington
Victor Gaetan
Latura tragică a crizei refugiaților din Europa: se așteaptă
soluții diplomatice rapide	28
efectul de seară
Robert Diculescu
Obytovna. 02. Kolin (1)	29
muzica
de vorbă cu muzicianul și impresarul Sorin Bocerean
„Am urmat ceea ce mi-a plăcut și așa a fost să fie” 30
showmustgoon
Teodora Anao
Încarnări dadaiste	31
teatru
Claudiu Groza
New European Theatre Action. La București	32
film
Lucian Maier
Intimitatea unor istorii cu final nefericit	34
colaționări
Alexandru Jurcan
Angel, Asser și O’ Connell	35
remember cinematografic
Ioan Meghea
Cel înverșunat...	35
plastica
Mihai Plămădeală
Dali, însă Magritte	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
Dali, însă Magritte
Mihai Plămădeală
Unul dintre cele mai surprinzătoare pro-
iectele de artă vizuală din România ulti-
melor două decenii este cel al lui Cosmin
Petru Paulescu, intitulat Supra Super Subditus.
Este vorba despre o inițiativă post-postmodernă
de interpretare, respectiv de reevaluare a ideilor
de subconștient colectiv și de dicteu automat.
Titlul este un joc de cuvinte care pornește de
la Suprarealism, cum este denumit curentul de
avangardă istorică în limba română, continuă
cu Superrealism, numele din engleză și își află
punctul terminus în latinescul Subditus, care în-
seamnă subiect. Primele lucrări ale suitei au fost
finalizate de către artist la mijlocul anilor ‘90 și
au dormit în așteptarea expunerii nu mai puțin
de două decenii în rastel, în condiții impecabile
de conservare, pentru ca în 2013 seria deschisă
inițial să cunoască o surprinzătoare continuare,
echivalentă cu închiderea unui cerc.
Din punct de vedere tehnic, pentru că mîna și
ochiul artistului sunt fără cusur, nimic nu a fost
lăsat la voia întâmplării, fie că este vorba despre
acorduri cromatice consonante sau disonante,
relații ritmice, așezare în plan sau trompe lreil.
Partea cea mai interesantă începe însă de aici.
Reperele stabilite sunt mai degrabă iconologi-
ce decât iconografice. Dincolo de o vastă cultură
vizuală, Cosmin Petru Paulescu, Cozo, după cum
semnează și este cunoscut publicului iubitor de
artă, posedă calități ale unei extrem de rare for-
me de maturitate, combinată cu inteligența emo-
țională. Apropierea sa de Salvador Dali și Rene
Magritte este una care exclude comparația, filia-
ția, dar și precauția. Distanța și buna măsură, jus-
ta raportare și accentul pus pe elemente abstracte
înscrise pe alte coordonate decât cele de care au
fost interesați cei doi corifei ai Suprarealismului.
În fapt, Cozo se întoarce undeva la confluen-
ța Dada-ului cu Suprarealismul, pentru a merge
pe o rută deschisă de Hannah Hoch și Giorgio
de Chirico, ca și cum istoria de atunci și până
acum (a artei) nu ar fi fost scrisă. Rezultă o pic-
tură proaspătă și în același timp criptică. Putem
aduce în discuție firescul nefirescului, aceasta fi-
ind starea de spirit pe care o trăim în actul de
lectură a imaginilor. Lucrările sunt încărcate de
un magnetism aparte: recunoaștem tot ce vedem,
la nivel de element, dar coregrafia generală, deși
aparent familiară, este desprinsă, dacă nu din lu-
mea tenebrelor, cel puțin dintr-un univers para-
lel. Fantezia sa debordantă conduce spre soluții
inspirate câteodată din colaj și Appropriation
Art, alteori spre metamorfoze de tip Max Ernst.
Proiectul reunește lucrări de pictură în ulei pe
pînză sau tempera pe lemn preparat și obiecte,
unele dintre ele parietale, dar întregul funcțio-
nează în același timp ca instalație. Privitorului
i se rezervă punctul de observație privilegi-
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ridi-
care de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33
lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma co-
respunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx B.N. Trezoreria
Cluj-Napoca.
„miiillhii 	I
CORESI
mor morii «râu Iul	I
0M234 6 100180"
Cosmin Petru Paulescu
Rene But Salvador
at, putând deveni astfel spectator al unei lumi
onirice, din care coșmarul a fost complet exclus.
Experianța vizuală este echivalentă cu încerca-
rea labirintului.
“Personajele” animaliere, în special cele ihtio-
logice, se constituie în laitmotiv al seriei. Omul
își găsește și el un loc privilegiat în această lume
dominată de mister, o lume ale cărei repere ră-
mân însă benigne. Artistul este preocupat, în ge-
neral vorbind, de reprezentarea corpului uman,
această temă fiind recurentă în creația sa. Dintre
ipostazele de rostire ale figurilor propuse reți-
nem autoportretizările realizate în maniera lui
Fernando Botero Angulo. Citatul vizual joacă un
rol de frunte în contextul dat.
O marcă a compozițiilor aduse în discuție ar
fi aceea că elemente care nu-și au locul unul lîn-
gă celălalt în lumea reală, conlucrează la o logică
imposibil de pătruns prin mijloace raționale.
Lei heraldici dorm pe planete embrionare, ro-
iuri de pești creează joncțiuni spiralate între cer și
pămînt, melci cu pânze traversează mări și ocea-
ne, în timp ce rechini survolează, asemenea unor
Zeppelin-uri, cerul pe care se întrevede, ca din
întâmplare, Terra. Toate acestea într-un moment
în care la putere, chiar la modă, este în România
noul val figurativ, o direcție de cercetare și expri-
mare deopotrivă onorabilă și viabilă.
Supra Super Subditus reprezintă o surpriză de
proporții, cu atât mai mult cu cât Cosmin Petru
Paulescu, decan al Facultății de Arte Decorative
și Design din cadrul Universității Naționale de
Artă București, a activat în intervalul de timp
menționat cu predilecție în zona artei murale,
a instalației și performance-ului. În privința su-
biectelor tratate și a manierei la care a apelat în
proiectul prezentat, acestea transcend cu adevă-
rat realitatea.
■