eveniment
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Victor Gaetan
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ioan-Pavel Azap
(redactor șef adjunct)
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Paul Gherasim, Însemn (2005), u/p, 98x98 cm
(colecția autorului)
Fotografii: Oliv Mircea, Alexandru Mircea
Zilele „Tribuna”
Ediția a III-a, 11-13 septembrie 2015
■ Sorin Grecu
Saloanele hotelului clujean „Seven” au găzdu-
it, timp de trei zile, Zilele revistei „Tribuna”,
manifestare culturală de anvergură naționa-
lă, ajunsă deja la cea de-a treia ediție. Amfitrionii
evenimentului au fost filosoful Mircea Arman,
managerul revistei „Tribuna” și scriitorul Ioan-
Pavel Azap, redactor-șef adjunct al publicației - cei
care, alături de academicianul Alexandru Boboc,
„motorul neobosit al dezbaterilor”, au moderat
discuțiile - diverse, interesante și elevate - ale
Zilelor „Tribuna”. Cu această ocazie participanții
- poeți, prozatori, filosofi, eseiști, profesori, dar
și persoane având cele mai diverse ocupații - au
asistat la conferințe și dezbateri, susținute de pro-
fesorul Andrei Marga („Geometria supraputeri-
lor”) și academicianul Alexandru Boboc („Opera
poetică. O scurtă incursiune teoretică”), precum
și la o serie de lansări de carte și recitaluri de po-
ezie. Volumele lansate - de proză, filosofie, poezie
și eseu - sunt următoarele: Lupii Chioarului - de
Victor Tecar, Bidonul - de Mircea Pora, Semiotică
și comunicare - de Alexandru Boboc, Autoafirma-
rea Universității Germane - de Martin Heidegger,
ediție tradusă de prof. Vasile Muscă și îngrijită de
acad. Al. Boboc, Din istoria marilor idei etice și pe-
dagogice - de Nicolae Iuga, Nopți de jazz / Nuits
de jazz - de Ion Cristofor, No, așe! - Lucian Perța,
Constelația copilăriei - de Vasile Muste (traducere
în limba cehă), Cântec de lumină frânt - de Yvon-
ne Rossignon (volum postum, prezentat de Maria
Vaida), Mic manual de traumatologie - de Sorin
Grecu, Îndelunga răbdare - de Dumitru Fână-
țeanu, Profetul popular de Adrian Suciu, Eseu des-
pre adevăr, dreptate și minciună - de Ioan Hotea,
Întoarcerea în paradis - Adrian Cârstea, Al Vaseru-
lui - de Gavril Ciuban.
Prima zi a manifestării, cea de vineri 11 septem-
brie, a fost dedicată lansării unor volume de proză,
aparținând prozatorilor Victor Tecar (Baia-Mare)
și Mircea Pora (Timișoara) precum și conferinței
profesorului Andrei Marga. Prima carte lansată a
fost una de proză, Lupii Chioarului, aparținându-i
prozatorului Victor Tecar. Gabriel Cojocaru, poet
și director al Editurii „Grinta”, editorul cărții, a afir-
mat despre ea că „autorul și editura vă propun un
roman de mare întindere, o trilogie care va răsturna
la un moment dat o anumită ierarhie a scriitorilor
contemporani de la noi”. La rîndul său Ioan Pavel
Azap arată cum, în ciuda masivității care, la prima
vedere l-a descurajat s-o mai citească, a fost furat
apoi de cartea publicată pe parcursul a zece ani,
citind-o pe nerăsuflate. „De ce este bună această
carte? Dincolo de scriitură, de forța de scriitor, ra-
portarea la anii postbelici, până la anii '90, cu foca-
lizarea pe colectivizare, Victor Tecar a avut puterea
de a se detașa de epocă, fără a ignora părțile dra-
matice. O carte care este obligatoriu să-și găsească
cititorii, atât în rândul marelui public cât și printre
critici, ca să i se definească rolul în literatura con-
temporană.” Luând cuvântul, prozatorul a ținut să
evoce motivele - personale, cele de recuperare a
unui trecut traumatizant și a unor episoade crunte
din perioada comunistă la care a asistat, copil fiind
și care au continuat și în anii următori, până prin
cei '90... „Toate astea îmi apăreau în gând și nu-mi
dădeau pace. Și atunci am hotărât să le scriu. Și le-
am scris”, mărturisește autorul.
Cel de-al doilea volum lansat cu această ocazie
a fost unul de proză scurtă, Bidonul, aparținând
scriitorului timișorean Mircea Pora, om legat de
Clujul anilor '70, la rândul său cu o biografie de-a
dreptul fabuloasă, cu suișuri și coborâșuri datorată
vicisitudinilor la care a fost supus în perioada co-
munismului. Despre literatura acestuia, Ioan-Pavel
Azap a spus următoarele: „Vorbim de proza unui
autor rafinat, pe de-o parte livrescă, o scriitură a
unui cititor deloc superficial, dar și realist în același
timp, care te întâmpină cu o ironie - uneori acidă,
uneori tandră - din perspectiva realității cotidiene
românești”. Despre sine, Mircea Pora s-a mulțumit
să declare, cu modestie: „Cartea asta s-a născut
pentru că s-a născut. Am publicat niște texte inspi-
rate din realitatea în care trăim, motiv pentru care,
dacă aș fi rămas în Franța, unde am stat patru ani,
aș fi clacat. Însă m-am întors, odată cu destrămarea
familiei, în România, pe care am găsit-o de un co-
mic trist care nu se mai sfârșește. Cartea este o evo-
care a anilor '50, când făceam parte dintr-o catego-
rie socială total neagreată și care a fost înlocuită de
o nouă categorie socială, de cea mai joasă esență,
care a preluat conducerea, dar și a Clujului anilor
'64-'65, la Facultatea de Biologie, unde după ce
m-am «aventurat», am realizând rapid că n-aveam
ce căuta acolo... Am surprins, de asemenea și eve-
nimentele vieții mele din anul 1970, într-un sat
suprarealist din Banat, unde fusesem repartizat și
care n-avea nici măcar milițian, darmite medic...”
Prima zi a manifestărilor revistei „Tribuna”
s-a încheiat, cu o conferință, de zile mari, susți-
nută de către profesorul Andrei Marga, pe tema
lumii contemporane, în schimbare, intitulată
„Geometria supraputerilor”. Prelegerea a reprezen-
tat o radiografie, complexă, a lumii contempora-
ne, „aceasta fiind dirijată de puteri și supraputeri,
cu o geografie în perpetuă schimbare, sub influen-
ța supraputerilor”, analizând, în deplină cunoștință
Continuarea în pagina 30
2
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
editorial
Originea dreptului și
noțiunea de adevăr (II)
■ Mircea Arman
Am văzut că, în general, se credea că noii
născuți proveneau din diverse falii ale
pămîntului dar și din ape, pomi, stînci,
fiind socotiți astfel copii ai pămîntului, veniți din
pămînt (Dietrich), ilustrînd astfel mitul nașterii
omului din pămînt la australieni. Mordvinii cînd
vor să adopte un copil îl așază într-o groapă să-
pată în pămînt, simbolizînd astfel noua sa naște-
re, așa cum la romani copilul adoptiv este plasat
pe genunchii mamei adoptive. Ulterior, această
idee a descendenței din pămînt s-a transformat
într-una mai subtilă, pămîntul fiind asociat pro-
tectorului copiilor ca izvor al tuturor forțelor, be-
nefice și malefice, el fiind zeitatea la care se închi-
nă toți noii născuți.
La greci, așa cum arată Plutarh în numeroa-
se părți din Viețile sale, copiii părăsiți nu sunt
omorîți ci lăsați pe pămînt, în credința că Mama
- Pămînt le va purta de grijă. Ea va hotărî care
dintre copii va trebui să moară și care să trăiască.
În credința celor vechi, un copil abandonat
elementelor cosmice, pămîntului, devenit or-
fan ca statut social riscă să moară, dar în același
timp, dacă forțele telurice hotărăsc altfel, atunci,
fără îndoială, destinul lui va fi unul de excep-
ție. El va ajunge, invariabil, erou, rege sau sfînt.
Astfel, destinul său legendar nu va face altceva
decît să imite destinul zeilor abandonați ime-
diat după naștere. Vom aminti aici numai cîte-
va exemple precum Zeus, Poseidon, Dionysos,
Hermes, Attis, dar și muritori precum Perseu,
Ion, Atalanta, Amphion, Zethos sau Oedip.
Drama copilului abandonat este contrabalansată
de măreția „destinului său cosmic”, de superba
sa unicitate. Îndeobște, apariția unui asemenea
Paul Gherasim	Octogon (1970), u/p cu ceară 100 x 80 cm, (colecția Fam. Mișcoci)
exemplar uman coincide cu diferite evenimente
esențiale ale universului: crearea unei lumi noi,
crearea Cosmosului, încheierea sau nașterea unei
epoci istorice, apariția unei noi religii, a unei noi
idei care va structura sau coordona lumea. Acest
copil, va avea, de aceea, un destin ieșit din co-
mun, va fi crescut de către stihiile naturii și nu de
către o familie obișnuită, va ajunge acolo unde
nu le este dat muritorilor obișnuiți.
Un alt ritual - corespondent celui de al doilea
analizat de Dietrich și notat de noi cu „b”, este
acela al înhumării cadavrelor copiilor. Și deși, în
general, înhumarea are loc abia după incinerare,
copiii sunt îngropați fără a fi incinerați tocmai
datorită credinței că aceștia se vor întoarce în
sînul Mamei Pămînt, pentru a se putea renaște
mai tîrziu. Trădătorii, ca excepție, nu puteau fi în-
mormîntați pentru că, așa cum arată Philostrat,
erau nevrednici să fie adăpostiți de pămîntul cel
sacru. Pămîntul, sacru fiind, este și creatorul
continuu, formatorul și dătătorul de viață al ori-
cărui eveniment cosmic; pămîntul este începutul
și sfîrșitul oricărei vieți. Orice este viu se naște
din pămînt, se manifestă apoi pe suprafața lui ca,
apoi, cînd se va fi istovit, cînd își va fi consumat
energiile divine și partea de viață ce i se cuvinea
să se întoarcă în pîntecele primitoare ale divinei
mame. Astfel, între pămînt și creațiile sale vii
există o simpatie, o legătură magică, o simbioză
și o unitate. Această unitate biotică solidarizează
teluricul cu vegetalul, regnul animal cu cel uman,
avînd o constantă comună care le pătrunde și le
leagă pe toate: viața. Atunci însă cînd are loc un
hybris sau o crimă monstruoasă, ceva ce este, de
obicei, în afara firii, atunci întreg acest ciclu cît și
legătura organică, esențială, a acestuia, este pro-
fund perturbată. În prologul la Oedip Rege, pre-
otul deplînge nenorocirile abătute asupra Thebei
datorită hybrisului lui Oedip. La fel, însă situa-
tă la polul opus, este mărturisirea lui Ulysses
(Odissea, IX, 109 și urm.) că și-ar datora bogă-
ția și fericirea bunului său renume. Hesiod, for-
mulînd o concepție agrară a armoniei și rodni-
ciei cosmice arată că: „Cei care sunt drepți față
de străini și concetățeni, cei care niciodată nu
calcă dreptatea, cetatea lor e înfloritoare, poporul
lor prosperă... nu îi urmează, nici dezastrele...
Pentru ei, pămîntul poartă mană din abundență.
Pe munții lor, stejarul e încărcat de ghindă în vîrf
și de albine la mijloc; oile lor țurcane poartă lînă
grea; femeile lor aduc pe lume copii asemănători
părinților; ei se bucură de abundență; nu au ne-
voie să plece pe mare; pămîntul fertil rodește”(-
Munci și zile, 227-237).
Relația între fecunditatea pămîntului și fe-
cunditatea femeii este una dintre caracteristicile
fundamentale ale societăților agricole, societăți
așezate și mult mai evoluate. Se pare că, de altfel,
această descoperire a agriculturii este apanajul
semințiilor ariano-semitice.
Grecii și romanii, ca determinare mentală, au
făcut mereu relația între pămînt și matricea ma-
ternă și între lucrul pămîntului și actul procrea-
ției, acest fapt, comun altfel și altor culturi, dînd
naștere unui număr imens de credințe și rituri.
Să luăm cîteva exemple devenite de notorietate
publică:
Eschil ne spune că: „Oedip și-a zămislit propria
sa moarte, atunci cînd a îndrăznit să însămînțe-
ze brazda sacră în care se alcătuise și să sădească
o tulpină însîngerată” (Șapte contra Tebei, 750 și
urm.), iar Sofocle ne spune despre Heracles că ar
fi: „lucrătorul stăpîn al unui cîmp depărtat, pe
care nu-l vizitează decît o dată la vremea semă-
natului și o dată la vremea culesului” făcînd alu-
zie la plecările repetate ale eroului și singurăta-
tea bîntuită de gelozie a Deianirei. Dietrich, care
completează aceste texte clasice cu o altă sume-
denie de referințe, urmărind frecvența motivului
arat-amat la poeții latini, crede că identificarea
femeii cu brazda lucrată și a muncilor agricole
cu actul procreației este o intuiție arhaică foarte
răspîndită. De aceea, spune el, vom distinge mai
multe identități în această sinteză mistică: identi-
tatea femeie-cîmp arabil; lingam-plug și cea din-
tre muncile agricole și actul procreației.
Exemplele în acest sens sunt atît de numeroa-
se, materialul atît de vast, încît numai pe această
temă ar putea fi scrise zeci de volume. Ceea ce ne
interesează pe noi este să arătăm doar faptul că
pămîntul, în toate accepțiunile sale, este privit ca
leagăn al vieții, ca și generare și continuare a ei,
chiar dacă acest fapt este văzut ca și continuare a
vieții după moarte.
Astfel, în exemplele mitice și ritualice pe care
le-am trecut, ce-i drept sumar, în revistă, ideea
de bază care se desprinde mereu este aceea a rod-
niciei pămîntului, a capacității lui de a genera și
hrăni. De aceea, în timp, Mama Pămînt va de-
veni mama grînelor, Demeter. De altfel, în spa-
tele tuturor zeităților feminine ale Greciei, de la
Hera la Nemesis, Erinii sau Themis, stau diferi-
tele ipostaze ale Mamei Pămînt. Diferența con-
stă în faptul că noile divinități dobîndesc un ca-
racter mai precis, mai specializat, iar figurile lor
devin mai dinamice. Încep prin a avea o istorie,
prin a trăi drama nașterii, a rodniciei și a morții.
Trecerea de la religia „atlantă” a Mamei Pămînt la
O
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
3
o
divinitățile de tip agricol marchează, sub aspectul
evoluției sociale, trecerea de la stadiul vînătoru-
lui și pescarului la cel al agricultorului, iar în ce
privește mentalitatea, de la religia familiei la re-
ligia cetății, respectiv de la simplitate la dramă.
Este evident pentru cercetătorul modern că
adevăratul obiect de studiu al unei anumite epoci
nu este neapărat cultura materială sau instituții-
le, ci mai degrabă mentalitatea care le-a generat.
De aceea, foarte pe scurt, vom încerca să arătăm
cum această credință primitivă, dincolo de in-
stituții și drept privat, a creat o moralitate și un
anumit mod de a fi, respectiv un comportament.
Este, cum am văzut, limpede că religia din illo
tempore era una casnică, strict familială, cum de
altfel va fi și morala pe care o va dezvolta. Această
religie nu predica unirea dintre oameni, frater-
nitatea de specie. Pentru omul din acea epocă,
toți ceilalți ce nu aparțineau familiei și nu slu-
jeau altarul și zeul casei erau doar niște străini,
potențiali inamici. Nu numai că semenul tău nu
poate participa la ritualurile familiei tale, dar nici
măcar nu se poate apropia de mormîntul familiei
tale. El nu se roagă acelorași zei ca și tine, mai
mult, zeii tăi resping adorația lui, de aceea el este
dușmanul tău.
Pornind de la acest simplu aspect vom vedea
că această religie, dincolo de sentimentul extre-
mei strări egocentrice va perpetua și starea de
extremă izolare a individului uman. Sentimente
de genul celui al prieteniei sau al solidarității, al
grijii sau al respectului pentru celălalt nu puteau
să apară la individul acelor epoci îndepărtate.
Cu toate acestea, la fel ca și în cazul dezvoltării
ideilor religioase, și morala va depăși, evident,
în cursul a mii de ani, această stare egocentrică
și incompletă, căci de la datoria către familie se
va ajunge, treptat, la datoria față de umanitate.
Să încercăm să refacem, in mentis, drumul aces-
ta meandric al mentalității religioase și morale a
omului primitiv.
Religia casnică presupunea o relație nemijloci-
tă a omului cu divinitatea. Vatra sacră, focul care
arde necontenit, este însuși zeul. El este vegheat
permanent de capul familiei și de morții, străbu-
nii, îngropați în proximitatea lui. Zeul este pre-
zent clipă de clipă pe parcursul întregii existențe,
cum prezentă necontenit este însăși conștiința
individului. Zeul veghează să țină trează conști-
ința individului, iar individul are grijă ca prezen-
ța zeului (focul din vatră) să fie asigurată necon-
tenit. Cei doi sunt mereu împreună. Singurătatea
nu este resimțită atîta vreme cît zeul este prezent
pretutindeni alături de om: în casă și în jurul ei,
unde omul își are ogorul și proprietatea. Zeul este
și hotarnicul proprietății, therma, cum îl numeau
romanii, dar și judecătorul necruțător al faptelor
cotidiene ale omului. Mai mult, acordînd focului
sacru denumirea de castă, el credea că acorda-
rea acestui epitet impune și castitatea sexuală. În
apropierea vetrei actul sexual era prohibit, cuvin-
tele și comportamentul trebuiau atent drămuite.
Primele idei și sentimente de vină sau greșea-
lă, indubitabil, provin de aici. Individul care are
conștiința greșelii și sentimentul vinovăției nu
se mai apropie de focul sacru, nu mai aduce or-
fande, zeul îl va respinge. Divinitatea nu admite
scuze. Ea nu face diferența între un omor pre-
meditat sau unul involuntar. Cel pătat de sînge
nu mai are acces la sacerdoțiu. Pentru ca aceste
ritualuri și sacrificii să poată fi reluate este abso-
lut necesar un ritual purificator, o ceremonie de
ispășire. Cu toată primitivitatea sa, această reli-
Paul Gherasim	Martiri (2005), u/p
gie cunoaște mila, șterge suferințele conștiinței, a
sufletului, dînd posibilitate individului să-și ducă
mai departe existența, să întrețină mai departe
flacăra religiei. Ignorînd cu totul caritatea, religia
casnică impune în schimb datoria față de fami-
lie. Universul se rezumă la atît și datoria nu este
față de comunitate sau față de vecin, ci în exclu-
sivitate față de propria familie. Acest sentiment,
în esența lui, s-a păstrat aproape neatins pînă în
zilele noastre. De aceea, pentru mentalitatea pri-
mitivă, căsătoria este obligatorie. A nu te căsători
era echivalent cu a comite un hybris, cu o gravă
ofensă adusă zeității. Crima de a nu asigura per-
petuarea familiei era de neiertat, căsătoria, cea
mai sfîntă îndatorire.
În ce privește căsătoria, cum lesne se deduce,
aceasta nu poate avea loc decît în prezența divi-
nităților casnice, fiind în primul rînd, esențial și
indisolubil, o unire religioasă și nicidecum una
consensuală, așa cum va deveni ea în crepusculul
societății grecești. Mai mult, progenitura născută
dintr-o legătură pur consensuală, care nu avuse-
se oblăduirea ceremoniilor religioase, a zeităților
căminului, era considerată bastardă, mai mult,
lipsită de Zeu, de religie, de posibilitatea de a
oficia o ceremonie sacră sau de a se ruga. Astfel,
individul devine un paria, mai mult un animal
decît o ființă umană.
Pe de altă parte, această religie veghează, din-
colo de aspectul moral, și asupra purității famili-
ei, a asigurării de descendenți siguri, aparținători
ai aceleiași spițe. Cea mai mare impietate, cea
mai mare greșeală, este cea a adulterului și asta
datorită faptului că prima și cea mai importan-
tă regulă a acestei religii este ca sacerdoțiul să se
transmită din tată în fiu. Mai mult, o altă regulă,
cea care prevedea ca mormîntul să nu cuprindă
decît membrii ai aceleiași familii, nu putea, cu
niciun chip, să fie violată. Altfel, tot ceea ce este
principiu în această religie este pîngărit, vatra
sacră devine impură, fiecare jertfă apare ca fiind
o impietate. De aceea, atunci cînd se întîmplă
această monstruozitate, șirul familiei este sfărî-
mat, fericirea morților familiei se risipește, fami-
lia se stinge.
Pedeapsa, în aceste cazuri, este pe măsură.
Tatăl are posibilitatea de a nu-și recunoaște fiul.
La Atena, capul familiei își omoară consoarta,
la Roma, soțul judecător își condamnă soția la
moarte. Regulile religioase, din care va proveni
dreptul privat și criminal grec și roman, erau atît
de neîndurătoate încît, în cel mai bun caz, băr-
batul este forțat să își repudieze soția. Pe de altă
parte, cu toată rigurozitatea ei morală, această re-
ligie, la fel cu cele semitice, încurajează, în unele
cazuri, incestul, și asta doar pentru a proteja uni-
tatea și continuitatea familiei.
Acestea sunt primele legi morale impuse de
religia casnică. O religie care, dincolo de impul-
surile naturale impune bărbatului și femeii o le-
gătură care ține atît cît ține viața fiecăruia și din
care decurg îndatoriri riguroase a căror nerespec-
tare implică tragedii incomensurabile atît în viața
pămîntească cît și în cea trăită în pămînt, în inte-
riorul mormîntului. Nu altul este motivul cu care
anticii au abordat viața conjugală și puritatea pe
care a păstrat-o familia un timp atît de îndelungat.
În ce privește drepturile femeii în această fami-
lie primitivă, ele sunt, oarecum, asemănătoare cu
ale bărbatului. Primul drept al femeii este acela de
a asculta, așa cum cel al bărbatului este de a co-
manda. Un altul, cel mai important, și care o face
aproape egala bărbatului este dreptul de a veghea
vatra sacră. Ea veghează ca focul sacru să rămînă
pur, îl invocă sau îi oferă sacrificii, avînd, așadar,
dreptul suprem al sacerdoțiului. La greci, servi-
ciul divin nu este complet în lipsa femeii, la ro-
mani, rămas văduv, preotul își pierde sacerdoțiul.
Nu este exclus ca venerația pe care o va dobîndi
mama de familie încă în acele timpuri și pe care
și-a păstrat-o pînă în zilele noastre să fie datorat
tocmai faptului că, încă din zorii umanității, ea a
participat activ la sacerdoțiul casnic.
În ceea ce îl privește pe fiul familiei, el este su-
pus autorității tatălui în asemenea măsură încît
tatăl poate dispune discreționar de viața acestuia
sau, la rigoare, îl poate vinde. Cu toate acestea, și
fiul are un loc indispensabil în oficierea cultului.
În scrierile sale Dionisos din Halicarnas ne spu-
ne că, în zilele de sărbătoare, romanul care nu are
un fiu, pentru a putea îndeplinii ceremonialul
religios, este nevoit să adopte unul. Altfel, tatăl
este convins în ce măsură va depinde soarta sa,
în viața de apoi, de vrednicia fiului pentru care
el, tatăl, va deveni un zeu, o divinitate permanent
invocată.
Așa stînd lucrurile, nu este greu de imaginat cît
de unită, atît sentimental cît și convențional, era
familia primitivă. Aceste virtuți casnice, familiale,
erau denumite de antici virtuți pioase. Supunerea
față de tată, dragostea față de mamă, respectul
pentru străbuni și venerarea vetrei sacre erau, în
accepția anticului, pietate. Tot ceea ce privea fa-
milia era asimilat divinului. Pietate era datoria,
afecțiunea naturală față de familie, ideea religi-
oasă, viața zilnică subordonată acestor dezidera-
te, totul era pentru antic pietate. Pentru a susține
aceste afirmații vom aminti aici doar cîteva dintre
atitudinile eroilor homerici cu privire la casă și
viața de familie.
Să ni-l amintim pe Anchise care refuză să-și
părăsească casa deși Troia era jefuită și incendia-
tă. El, în fond, nu își părăsește zeii, care, dealtmin-
teri, nu puteau fi învinși, cu toate că, orașul era
cucerit. De aceea, apărîndu-I în vis, Hector îi cere
lui Aeneas, de fapt, să salveze zeii Troiei, să îi stră-
mute și să întemeieze o nouă Troie. Toată această
aventură magnifică a preotului Aeneas va fi redată
magistral de Vergiliu, fapt care demonstrează că
încă în vremea lui vechile obiceuri, rituri și cere-
meonii sacre ale religiei casnice trăiau.
Note
1	A. Dietrich, Op. cit., p. 78-79.
2	Plutarh, Quest. rom., 51. Macrobiu, Saturnalia, III, 4.
■
4
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
cărți în actualitate
Lumea lui Ioan Groșan
■ Menuț Maximinian
Ioan Groșan
Lumea ca literatură. Amintiri
Iași, Editura Polirom, 2014
Considerat unul dintre cei mai buni roman-
cieri ai momentului, Ioan Groșan adună
în volumul Lumea ca literatură. Amintiri
povești de viață petrecute de scriitor de-a lungul
timpului, împreună cu confrații săi. Și sunt multe,
începând cu anii facultății clujene, fiind absolvent
al Facultății de Filologie, Secția româno-spaniolă,
iar mai apoi pașii îl poartă ca profesor, director
artistic al Studioului de Creație Cinematografică
al Ministerului Culturii, dar și redactor la Contra-
punct și Academia Cațavencu și publicist-comen-
tator la Ziua.
Autorul acestui jurnal, cu întâmplări mai mult
sau mai puțin hazlii, ne avertizează, încă de la în-
ceput, că nu face parte dintre acei scriitori care
consideră că orice întâmplare mai interesantă,
trăită sau auzită de ei, trebuie trecută în literatură.
Așa se face că selecția întâmplărilor este drasti-
că, din diversele împrejurări (mai ales chefuri,
desigur), fiind aduse în fața noastră acelea care
Groșan crede că merită a fi spuse mai departe:
„Auzindu-mă nu o dată, amicul meu infatigabilul
Dan Mircea Cipariu mi-a zis, măi, Ioane, de ce
nu scrii tu toate chestiile astea? E păcat să se piar-
dă așa, la o masă. Uite, eu îți ofer pe site-ul meu
„Agenția de carte”, o rubrică săptămânală sau cu
ce periodicitate vrei tu, când ai tu chef să scrii”.
În cele din urmă, după îndelungi ezitări, Groșan
cedă rugăminții amicului său „gândindu-mă că,
poate, chiar ar fi păcat să nu aștern în scris câteva
din aceste amintiri, fie și numai pentru că ele pot
depune o mărturie despre o anumită atmosferă,
un anumit timp și anumiți, minunați oameni”.
Alex Ștefănescu crede că mai întâi de toate
Ioan Groșan este preocupat de sufletul omenesc,
dovedind, prin scrisul său, că sufletul este nemu-
ritor, dacă nu ca entitate metafizică, atunci ca su-
biect pentru literatură. Acest jurnal pornește de
la convingerea că nu orice eveniment poate fi fic-
Paul Gherasim
Martiri (2005), u/p, 100 x 70 cm,
(colecția Fundația Anastasia)
ționalizat și trecut în literatură, astfel încât aceste
întâmplări nu sunt introduse în cărțile de bele-
tristică, ci așezate, așa cum au fost ele, fără prea
multe împopoțonări stilistice.
Edi Bălică spune despre aceste povestiri că
„sunt ca niște pilule cu efect rapid, care creează
dependență. Rămâi cu senzația că scriitorul celor
„100 de ani de zile la porțile Orientului” n-a dat
toți așii din mânecă, toate istoriile trăite sau auzi-
te, toate poantele strânse în ani de zile. Dar nu-i
nimic, poate le recuperăm în următoarea carte”.
Povești incredibile, pline de har și tâlc, care,
poate, nu aveau același farmec dacă ar fi fost
„înghesuite” în literatură. Sunt mai bine recepta-
te așa, desprinse de această lume a metaforelor.
Vedem, în primul rând, plăcerea de a povesti cele
26 de episoade, aducând în atenția noastră un
umor discret, dar și o autoironie referindu-ne aici
doar la episoadele petrecute la Cannes, când mi-
cul nostru „actoraș”, care a fost prezent într-un rol
secvențial, în Balanța lui Pintilie, merge, cu o legi-
timație de la Academia Cațavencu, la faimosul fes-
tival. Totul se întâmpla în mai 1992, protagonistul
nostru fiind dotat de acasă cu câteva pachete de
Carpați fără filtru, două conserve portugheze de
sardele și exact 30 de franci. După ce a coborât
din tren și a pus piciorul pe covorul celebrului
festival, a obervat că nu figura pe lista acredita-
ților de presă, din România fiind doar Eugenia
Vodă, de la România Literară și încă doi domni.
Deși a spus că este actor, nici pe lista actorilor nu
figura, din România fiind doar Maia Morgenstern
și Răzvan Vasilescu. Fiind supus unei decizii rapi-
de, la fel ca tema „Inteligența românească în acți-
une” al lui Adrian Păunescu, Groșan găsește plaja
ca loc al odihnei, neștiind că și aceasta, spre dimi-
neață, se închide. Salvarea vine tot de la Eugenia
Vodă, care îl lasă să doarmă în mașina ei, după
ce, la recepție, vede cum o grămăjoară de nisip se
formase lângă pantofii lui gri cu găurele. Convins
că există un Dumnezeu al tinerilor actori români
săraci, protagonistul acestei întâlniri acceptă invi-
tația unei producătoare suedeze de cinema porno
să stea în vila ei, însă și aici, cum spune proverbul
românesc, o dă cu bota în baltă, deoarece când o
prinde de mână aceasta se simte jignită și îl roagă
să părăsească casa ei. Apoi, întâlnirea cu Pintilie
și asigurarea elixirului lui Bachus încheie aceas-
tă aventură, care are ca și concluzie faptul că pe
panoul de la Cannes poza lui Gorșan a ajuns să
fie mult mai mare decât cea a Maiei Morgenstern.
Așa cum este normal, printre povestiri se înse-
rează și cele cu țăranii din Mogoșești, vatra natală
a lui Groșan. Este știut faptul că în zi de salariu,
întotdeauna bufetul de lângă gară este plin, așa fă-
cându-se și în cazul nostru, când doi vecini nu se
mai recunosc, însă, spre dimineață, sprijinindu-se
și „culegându-se amiabil unul pe altul de prin
șanțuri, tot fără să se recunoască), s-au dus spre
celălalt capăt”. Singurele care i-au recunoscut au
fost nevestele, care îi așteptau disperate în poartă.
Întotdeauna în povestirile lui Groșan sunt
așezate și comparații cu marea literatură, în
acest caz gândindu-se la Cântăreața cheală a
lui Ionescu. Apoi, în „Parașutistul” ne întâlnim
că povestea a patru veterani de război care, pe
o terasă din Timișoara, vorbesc despre parașute
și coborârea din cer, ca un înger, însă, până la
urmă, povestea se încheie cu aterizarea în mij-
locul ciurzii de vaci și luarea în primire de către
taurul comunal.
În „Poetul și veterinarul” luăm parte la Tabăra
de creație de la Ocoliș, fiind prezenți în casa
sculptorului Ioan Marchiș, unde se asculta un re-
cital de poezie, iar pe fondul sonor se auzea cum,
undeva, se năștea greu un vițeluș sau un mânz,
iar medicului Bâle i se cereau consultații telefo-
nice. „Dracula în doi” este o povestire bistrițea-
nă, petrecută în Pasul Tihuța, la Castelul Dracula,
împreună cu colegul din grupul Ars Amatoria,
George Țâra, care era mire, iar printre nuntași se
numărau Radu G. Țeposu, Augustin Frățilă, dar
și Grupul Divertis. Tot de George Țâra este legat
și „Cel mai frumos omagiu”, în care se povestește
cum, bucureștean fiind în acea perioadă, bunica
din Prundu Bârgăului îl invită acasă să cunoască
o domnișoară care tocmai s-a angajat într-o far-
macie, astfel încât burlacul pornește spre casă, „cu
o sticlă de coniac într-o mână și un buchet de flo-
ri în cealaltă”, concluzia fiind „în viața mea, măi,
Ioane, n-am mai văzut o fată mai urâtă, balcâză și
lălâie”, iar concluzia peste concluzie aparține bu-
nicii „Vai de mine, măi, George, cum să fie urâtă,
când o făcut atâta școală, șase ani de Farmacie”.
Nu este omis din întâmplări nici Ioan Buduca,
care le-o prezintă colegilor pe logodnica sa, Anda,
la un restaurant, acolo unde comandă biftec tar-
tar (carne crudă, tocată, pe care trona un gălbe-
nuș de ou, tot crud), iar eroul nostru, de la atâta
stres, i se face rău, tăind în două farfuria, astfel
încât, deși toți s-au controlat să nu spună pros-
tii, până la urmă totul a fost un dezastru. Apoi,
Ion Mureșan și vorbele lui memorabile, dar mai
ales pescuitul în Deltă, acolo unde Dumnezeul
pescarilor i-a părăsit, până la urmă. Serialul
„Eros în socialism” vorbește despre „Joia tinere-
tului”, acolo unde părinții aveau interzis, tinerii
dansând blues pe întuneric, o lumină chioară de
la stâlpul din centrul satului făcând întâlnirile
„mult mai sexi decât toate instalațiile de lumină
difuză din discotecile de acum”. Apoi, întâlni-
rile exotice cu studenții africani, arabi, asiatici,
care erau veniți la studii la Cluj, nescăpând nici
Groșan, care are o aventură cu Maria Trinidad,
o minionă din Mexic. Apoi, modul în care un
coleg își alegea „victimele”, mergând pe sate cu
O
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
5
Secreta petrecere
a nepetrecutului
■ Ioan Negru
Rodica Scutaru Milaș
Secreta petrecere a nepetrecutului
Cluj-Napoca, Ed. Ecou Transilvan, 2014
Ori mă bat femeile, adică Dumnezeu, ori
nu, întotdeauna le-am înțeles pe femei în
alt registru decât pe cel al bărbaților. Dar
când e vorba de poezie, și acuma este, n-am cum
gândi, și înțelege, decât pe calea poeziei. Să-mi
fie cu iertare, poezia nu are sex. Poezia, dacă e, și
când e, n-o purtăm la noi (cu noi), că nu ne este
în posesiune, adică nu-i a noastră. Ea, poezia, ca
și moartea, ne ia de mână și ne duce. Până acolo
unde trebuie ele, amândouă, să ne ducă. Unii ar
zice că până la iubire. De acord, la o iubire misti-
că. Celelalte iubiri, oricum le-am trăi, n-au parte
decât de țărână. De deșertăcine. Și de, uneori, fi-
rav, un text. Nu de poezie.
Încă mai cred, creștin sau necreștin fiind, că
poezia este de la începutul lumii. Dacă nu-i de la
început, n-are rost. N-are noimă, temei. Înțeles.
Aici, nu omul pierde, ci omul care nu și-a găsit ca-
lea. Nu calea poeziei, care e calea lui, ci, așa cum
bine crede, calea lui personală. În „Calea” omului,
atâta cât divin este, atâta poezie este. Nu versifi-
cație, nu texte ritmate sau/ și rimate. Nu că acolo
n-ar putea fi în poezie, dar prea ne-am învățat cu
un limbaj „aspru” (nepermis) legat de poezie, fi-
losofie, religie. Ca să nu mai spun de cele „sfinte”
ale noii cosmogonii, cosmologii, astrofici etc.
Am scris cele de mai sus pentru a încadra, pe
cât mi-e dat, volumul de poezii (care cuprinde și
reproduceri după operele sale plastice) al Rodicăi
Scutaru Milaș, Secreta petrecere a nepetrecutului
O
propagandă literară. Dacă ar fi să se facă un top
al aventurilor la sat, Groșan i-ar nominaliza atât
pe medici, cât și pe ingineri (unul dintre aceștia
ținea grafice atât cu producțiile la grâu și porumb,
dar și cu perioadele de ciclu ale celor trei aman-
te), dar și profesorii. Poate, una dintre cele mai
frumoase povestiri este cea despre măslinele lui
Alexandru Vlad, care pornește într-o adevărată
aventură, după ce medicul îi recomandă, pentru
dureri de stomac, consumarea a doi sâmburi de
măsline, dimineața, pe stomacul gol. În perioada
ceaușistă, măslinele nu erau de găsit nici la alimen-
tara din colț, unde după intense căutări Vlad are
de-a face și cu Securitatea, nici la bufetul partidu-
lui, pentru că nu avea legitimație, deși se aranjase
el precum unul din biroul tovarășului Ceaușescu,
salvarea venind de la Armată, însă borcanele cu
măsline aduse erau fără sâmburi. Salvarea vine
de la un fost coleg, activist la județeana de partid,
care i-a spus că la el se consumă multe măsline și,
la urma urmelor, având nevoie doar de sâmburi,
poate să i-i le dea lui, să-i spele, să-i usuce și mai
apoi să-l ajute. În „Zece farfurii cu supă” ne întâl-
nim cu povestea pețitului lui Lucian Perța, unul
dintre cei mai meticuloși din gașca studenților, pe
care îl însuraseră părinții cu una dintre urâțeniile
fascinante, „cu excepția actualei soții, impecabila
Firuța, n-a avut parte decât de hidoșenii”. După
(ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014, cu tra-
ducere din limba română în limba germană de
Eugen Cojocaru, cu o prefață (foarte bună) de
Rodica Marian și cu un cuvânt înainte (aproape
antic) de Negoiță Lăptoiu), care, pentru cei care-i
știu volumele anterioare, face un pas peste pra-
gul blestemului și bucuriei. În termeni mistici,
binecuvântați, este pasul făcut peste moarte. Peste
credință. Pasul în care, în tine însuți, creștin fi-
ind, ești zeul. Nu identic cu el. Zic ei. Creștinii.
Dar, cred eu, ești Zeul. N-ai cum să fii, om fiind,
acum fiind, decât monoteist. Adică tu însuți/ în-
săți. Singularitate.
Dacă nici pe calea poeziei nu ești, atunci
în zadar credința noastră. Învierea noastră.
(Parafrazez). Nu-i ușor, și nu eu dau notă de bună
purtare, dar Rodica Scutaru Milaș, spun și scriu,
a ajuns pe calea poeziei. Nu numai în acesat vo-
lum, dar aici își leapădă pielea cotidiană. Este alt
om. Orice poezie ține de non-om. Este o trecere.
Un pas pășit. Cu întoarcere, asemei „peșterii” lui
Platon, pentru cei care înțeleg rostul celui care
„vede” și a întoarcerii sale „între umbre” și oa-
meni.
Ceva ce n-a fost/ cu ceva ce-a rămas/ dăinie.
(Meditație)
Oricum ai face, ești numai om. Oricum ai scrie,
ești numai text. Și, totuși, omul. Și, totuși, textul.
Nu-s acasă, au lăsat mătură în ușă.
Prin noaptea tăcerilor mari/ ne furișăm dez-
moștenniți/ și zarea de plumb,/ pașii ei rari,/
și-i cerne/ prin ochi de blestem/ dezgoliți... (Prin
ochiul nopții)
Petrecerea nepetrecutului ar putea fi un oximo-
un divorț, a venit o altă zi a logodnei, în care pri-
etenii, puși la patru ace, ajung la bunica logodni-
cei care îi servește cu supă, iar viitorul mire nu se
oprește din mâncat, deși i se spune că mai sunt
și alte feluri, decât la a zecea farfurie, concluzia
gazdei fiind „Zamfiră, dragă, ăsta ne mănâncă și
mobila”, iar logodna ratată.
Ultima povestire ne aduce în față povestea te-
rasei din spatele Muzeului Național al Literaturii
Române, muzeu mutat, la fel ca sediul Uniunii
Scriitorilor din România, iar celebra terasă ame-
nințată cu dispariția. Aici, în vremuri memorabi-
le, au fost prezenți toți marii scriitori, depănând
povești și stând de vorbă despre soarta literaturii,
astfel născându-se și anumite povestiri. Aici, ade-
seori, Ioan Groșan dialoga cu Radu G. Țeposu,
Eugen Suciu, Mircea Tiberian, Horea Gârdea,
Răzvan Voncu, Horia Roman Patapievici și mulți,
mulți alții.
Pe portalul „Ce am citit” despre volumul lui
Groșan scrie „Carte micuță, așteptări pe măsură,
nedezmințite în mod esențial la sfârșitul lecturii”,
autorul nu pare „a avea ambiție mai mare decât
aceea de a schița câteva întâmplări și portrete ca-
ricaturale din lumea literelor de la noi, cu multă
anecdotică și scene de caracter, cu boemă și ca-
priț cât cuprinde”. Însă tocmai aceste lucruri aduc
succesul imediat al cărții, care a fost bine primită
ron, dar secreta lui trecere, nu. La o adică, și legat
de om, ar putea fi moartea. Cu care ne naștem și
pe care o ducem până la capăt. La capătul firului
nostru, și moartea moare. Cu eternitatea noastră
(cotidiană sau nu) cu tot.
Ciudat e/ că nimic nu e mai ciudat, totul a deve-
nit albastru (Capriciu)
Trebuie să învăț/ că dintre toate visele/ mie nu
mi se cuvine/ decât să îmbrățișez/ nedeslușitul...
Deșartă visare.../ În drumul lumii/ nu-s decât
fum.../ O simplă părere... (Clipa tăcerii)
Secreta petrecere a nepetrecutului spune des-
pre cineva care nu știe. Nu despre cel care neapa-
rat ar trebui să știe. Dar spune și că există cineva
care știe și petrecerea și nepetrecutul ei. Sigur că
te duci cu gândul la naștere, la moarte, la timp.
La un timp liniar și la unul ciclic. Dar și la poe-
zie. Cine trece, când noi nu știm că trece? Cine
trece, când este de netrecut? Dacă am zice că
omul, ar fi prea ușor. Despre Dumnezeu tăcem.
Trebuie să fie cineva dat spre „petrecere” și care
încă n-a venit. N-a venit să se petreacă sau să fie
petrecut. Trebuie să avem în vedere două existen-
țe. Metodologic vorbind. Una a „petrecerii” și alta
a „nepetrecutului”. Și mai este una a celui care
știe. Căci, dacă este „secret”, atunci nepetrecutul
este petrecut. Aș spune că acest fapt se întâmplă
în cartea de față. Adică în poezie. Sigur că, poe-
zia ține de om, dar ea este de la începutul lumii.
Și albastru și roșu le avem de la începutul lumii.
Dar, altfel, le avem numai de la om. Și implozia,
și explozia. Și venitul acasă, și mersul într-acolo.
Acolo, în neștiut.
Atâta doar, poezia Rodicăi Scutaru Milaș nu
este „secretă”, este de față. În prezenta carte. Poți
trece pe lângă ea cum ai trece pe lângă nimeni.
Poți, altfel, să o faci să-ți fie propria-ți trăire. Să te
binecuvânți.
Așa fă, cititorule!
■
de confrații scriitori, dar și de critică, fiind de cu-
rând cartea care a obținut trofeul Festivalului de
la Vișeul de Sus.
Cristian Teodorescu este convins că atmosfera
scriitoricească și poveștile confraților nu vor dis-
părea odată cu Muzeul Literaturii, ci se vor muta
în alte locuri și spații. „Groșan descrie, de fapt, o
lume idilică a aventurilor de studenție și a boemei
dintotdeauna, o lume unde se râdea și se petrecea,
clar antiteză a discordiei prezente în miezul căreia
stau infernalele dosare ale Securității”, spune Dan
Gulea. Iar Andreea Banciu îl vede pe Ioan Groșan
ca „un scriitor cu un delicios simț al umorului și
o impecabilă luciditate”.
Volumul merită a fi citit nu doar de cei care
au trăit pe pielea lor perioada comunismului, ci
și de generațiile actuale, care pot lua exemplul lui
Groșan, care a știut întotdeauna să trateze lucru-
rile cu calm, dar și cu umor pentru că, până la
urmă, voia bună a fost cea care a salvat poporul
nostru din multe dezastre.
Cartea se citește ușor, cu plăcere, fiind ca o
cană de ceai care te îndulcește stând de vorbă cu
autorul. Cu siguranță asemenea povestiri merită
a fi aduse în atenția cititorilor, pentru că, până la
urmă, ne descriu umanitatea scriitorilor. Sunt și
ei oameni, la fel ca cititorii lor, deși unele dintre
dialogurile lor sunt, poate, mai savuroase.
■
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
O istorie originală a
ideilor etice și pedagogice
■ Gabriel Cojocaru
Nicolae luga
Din istoria marilor idei etice și pedagogice
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2015
Disciplinele istoriei și istorisirea în genere
pot fi concepute în mai multe moduri.
O istorie oarecare se constituie de regu-
lă cronologic, prin prezentarea unor evenimente
și/sau personalități ale domeniului, pe cât posibil
fără rest. Astfel putem avea o istorie politică, prin
prezentarea înșiruită în timp a evenimentelor și
a conducătorilor politici, a șefilor de stat, a fara-
onilor etc. Putem avea o istorie a filosofiei, prin
prezentarea în succesiune aproximativ tempora-
lă a vieților și doctrinelor filosofilor. Putem avea
o istorie a unei biserici, prin prezentarea vieților
și realizărilor ierarhilor bisericii în cauză. Putem
avea o istorie a unei științe, prin prezentarea vie-
ților și descoperirilor făcute de către oamenii de
știință în speță. Sau putem avea o istorie a unei
științe făcută altfel, anume prin prezentarea unor
mari idei științifice, care sunt mai longevive, care
au o durată de viață incomparabil mai mare de-
cât a vieții oamenilor. Ideile au particularitatea
- platonic vorbind - de a exista de dinainte de
nașterea oamenilor, a creatorilor din domeniu, de
a anteviețui în raport cu oamenii și de a supra-
viețui considerabil și după moartea oamenilor de
știință, a autorilor care le-au emis și le-au impus.
În consecință, avem posibilitatea de a face
două tipuri de istorie: (i) o istorie a personali-
tăților dintr-un domeniu oarecare, o istorie cu
persoane pe post de persoanje și (ii) o istorie în
care personajele nu sunt persoane, ci idei. Acest
ultim tip de demers ar putea fi ilustrat cu lucra-
rea Fenomenologia spiritului a lui Hegel, care este
o astfel de narațiune, în care personajele nu sunt
oameni ci idei.
Un atare mod de a concepe istoria unor do-
menii strâns înrudite - etica și pedagogia - este
propriu și cărții la care ne referim aici, aparți-
nând unui universitar arădean: Nicolae Iuga,
Din istoria marilor idei etice și pedagogice (Ed.
Paul Gherasim
Lambda (2004), u/p, 50 x 38 cm,
(colecția Fam. Marius Nicolescu)
Paul Gherasim
Logos (2003-2004), u/p, 70 x 38 cm
Grinta, Cluj-Napoca, 2015), carte care își asumă
ca model, în mod explicit, celebra lucrare a lui
Bogdan Suchodolski (1903-1992), filosof și isto-
ric al științei, La pedagogie et les grands courants
philosophiques. Pedagogie de lessence et pedagogie
de lexistence (Preface de M. Debesse, Edition du
Scarabee, Paris, 1960). Și aici, la fel ca și la Hegel,
personajele cărții sunt idei. Această manieră de a
concepe istoria domeniilor nu are obligația să fie
atot-cuprinzătoare. Pentru a prezenta o idee nu
este obligatoriu ca să fie prezentați toți oamenii
de știință care au contribuit la inventarea, crearea,
dezvoltarea și impunerea acesteia, ci este suficient
să fie prezentați un număr mai restrâns de autori,
cu titlu exemplificativ, o compendiere a domeniu-
lui.
În al doilea rând, Nicolae Iuga îl are ca model pe
filosoful și pedagogul clasic german J. Fr. Herbart
(1776-1841), care afirma cu claritate principiul
legăturii indisolubile între Etică și Pedagogie.
Mai exact, Herbart susținea că Pedagogia ca ac-
țiune socială de anvergură, ca termen generic și
scris cu majusculă, are două componente: Etica
și Psihologia. După Herbart, Etica furnizează sco-
pul educației, adică virtutea, iar Psihologia pro-
cură mijloacele și metodele pentru atingerea aces-
tui scop. La fel, și Nicolae Iuga consideră Etica și
Pedagogia ca fiind inseparabile, iar când se referă
la doctrina unui gânditor anume, prezintă mai în-
tâi ideile etice și apoi cele pedagogice ale acestuia.
Structura cărții lui Nicolae Iuga este intere-
santă și originală. Autorul utilizează termenul de
idee pedagogică cu sensul de concepție personală
sau produs al activității de gândire în domeniul
pedagogiei, aparținând unei personalități istorice
determinate, precum și „forma” (eidos) sau termi-
nologia în care această idee este expusă. Dar, tot-
odată, el utilizează și termenul de ideal pedagogic
sau ideal al educației (enunțat prescurtat ca ideal),
ca fiind diferit de idee. Prin ideal, autorul înțelege
nu o concepție personală, ci un model imperso-
nal, un standard superior de realizare umană, ela-
borat conștient și metodic, prin însumare, pe par-
cursul mai multor generații. Idealul va fi năzuința
formativă (nissus formativus) exprimată conștient
a unei epoci istorice mai îndelungate, o reprezen-
tare finalistă care fundamentează și motivează
acțiunea umană. Se înțelege că mai multe idei pe-
dagogice aparținând unei epoci istorice vor con-
tribui la configurarea unui ideal pedagogic. Prin
analogie cu domeniul epistemologiei, la Nicolae
Iuga Idealul educației este sinonim cu paradigma,
iar Ideea pedagogică cu elemente de „știință nor-
mală” și normativă, cu enunțarea și soluționarea
unor probleme determinate.
Astfel vom avea: (1) Idealul Kalokagathon al
Antichității grecești (cu autori precum Pythagora,
Platon, Aristotel). Apoi, (2) Idealul spiritua-
list creștin al Evului Mediu (Fundamentele eti-
ce și pedagogice ale Creștinismului, Clement
Alexandrinul, Origen, Sf. Augustin, Sf. Toma
de Aquino); (3) Idealul universalist al Renașterii
(Pico della Mirandola, Erasmus din Rotterdam,
Thomas Morus, Franțois Rabelais, Michel de
Montaigne, Tommaso Campanella); (4) Idealul
naturalist al pedagogiei clasice (Jan Amos
Comenius, John Locke, Shaftesbury, David
Hume, Jean Jacques Rousseau, J. H. Pestalozzi);
(5) Idealul eticist al iluminismului kantian (Imm.
Kant, J. Fr. Herbart); (6) Idealul pragmatismului
în modernitate (Pozitivism, utilitarism, pragma-
tism, W. James, John Dewey, Jean Piaget). Cartea
lui Nicolae Iuga se încheie cu un capitol mai puțin
obișnuit, intitulat Lipsa de ideal și criza umanității
europene, în care sunt luați în discuție autori pre-
cum: Edmund Husserl, Martin Heidegger și Karl
Jaspers.
Cu cartea lui Nicolae Iuga Din istoria mari-
lor idei etice și pedagogice, ne aflăm în fața unei
încercări originale de a unifica istoria Eticii și a
Pedagogiei - în scopul tratării conjugate a acestor
discipline, în spiritul lui J. Fr. Herbart - și a unei
încercări, de asemenea originale, de a re-sistema-
tiza istoria disciplinelor în funcție de idealurile
pedagogice, luate cu rol de paradigme, compara-
bile cu paradigmele (în înțelesul lui T. S. Kuhn)
din științele naturii. Prezentarea fiecărui autor
în parte este realizată cu acribie documentară și
într-un stil alert, accesibil, cu reale valențe litera-
re.
■
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
7
Flavia Cosma și
labirintul existențial
■ Antoaneta Turda
Flavia Cosma
Zgârieturi pe fața oglinzii
Iași, Editura Ars Longa, 2014
Pentru cei ce cunosc universul liric al Flaviei
Cosma, cea mai nouă carte, Zgârieturi pe
fața oglinzii (apărută anul trecut la Editura
Ars Longa din Iași) poate părea, la prima vedere,
asemănătoare cu ceea ce a scris și până acum. Dar
totuși! Fidelă ideii că poezia trebuie să fie oglin-
da sufletului, poeta canadiană de origine română,
scoate cu acest volum, o altă poezie în care regă-
sim temele sale favorite: iubirea și relația om-divi-
nitate. Deși mai puțin vizibile aici (tema predomi-
nantă fiind dată de sentimentul înstrăinării), ele
există totuși, făcând-o ușor de recunoscut pe po-
eta ce declară solemn în Odihnă: „Mă ghemuiesc
în inima ta,/ Mă-ncălzesc la flacăra sângelui tău,/
Adorm în bătăile surde, monotone,/ Hipnotice/
Ale tobelor tale/ Făurite din piei dulci de căprioa-
re, de cerbi” (p. 49).
Frământată de tristeți covârșitoare date de
înstrăinarea de pământul natal (bine redată în a
cincea poezie din ciclul Sezonul ploilor) și de me-
canismul distrugător al vieții cotidiene, autoarea
dialoghează cu cititorii săi, nesfiindu-se să re-
cunoască că este „O inimă tânjind după stele în
zori” (p. 51). Dorința de detașare este explicabilă,
mai ales dacă înțelegem bine mesajul primelor
opt elegii ale volumului, în care simbolistica ci-
Urmare din pagina 36
ABSTRAKT
face parte din categoria senzualilor telurici și sum-
bri, a căror participare la existență este dramatică,
asemenea unei arderi mocnite, cu neașteptate
izbucniri (1) - i-a deschis artistei oportunitatea
„revizitării” artei contemporane sub auspiciile fe-
cunde ale unui spirit liber și deschis, descătușat în
fața inhibițiilor induse și impuse de regimul poli-
tic din România acelor vremuri.
Atât în lucrările figurative, cât și în cele abs-
tracte, Dora Dumitrescu dovedește o vitalitate
metalică, o structură echilibrată, epurată de dra-
mele existențiale care i-au trasat destinul. Din
griurile specifice școlii tradiționale, culoarea pură
țâșnește asemeni unor stalactite de cristal, devoa-
lând o lume interioară sobră, pe fondul căreia se
aud discret acordurile unor Arnold Schonberg
sau Igor Stravinsky. Ritmul compozițional, di-
namica culorii și armonia tonurilor se întâlnesc
pentru a oferi privitorului un spectacol de lumini
și umbre. Plecând de la realitatea proximă și ime-
diată, compozițiile Dorei Dumitrescu contruiesc
un univers fațetat în simboluri și restabilesc or-
dinea interioară după regulile unei geometrii
personalizate, care o ajută Să treacă peste granița/
Dintre floarea-soarelui/ Și floarea lunii,/ Și peste
cea dintre alfabetul/ Întâmplărilor de mână/ Și-al
întâmplărilor de tipar. (2)
Fire introspectivă, Dora Dumitrescu sondează
interiorul profund al sufletului său și îl recompu-
ne, oferindu-l în totalitate privitorului. Așa cum
frelor descifrează, rând pe rând, mistere umane și
divine, cifra 9 din elegia Etajul IX fiind relevan-
tă în demonstrarea veșnicei aspirații umane către
absolut și către nemurire: „Și cum fereastra nu se
deschide,/ Trebuie să fug, să dispar,/ Nu pot res-
pira această otravă, mă cuprinde/ leșinul,/ Și cum
fereastra nu se deschide,/ Drumul cel mai scurt
înspre eliberare/ Este să cobor treptele celor nouă
etaje/ Una câte una” (p. 36).
Dar poți fugi de moarte?! Categoric nu, iar spe-
ranța stupidă amplifică teama de moarte prezen-
tă pe tot parcursul acestui volum care, mai mult
ca cele anterioare, dezbate acest mister de nepă-
truns. Nepătrunderea și neînțelegerea morții ține,
desigur, de limitele omului care, deși încearcă
toate metodele de a atinge nemurirea (somn, as-
pirația spre divin etc.) nu se alege decât cu urmele
trecerii ireversibile a timpului, care provoacă cu
fiecare zi scursă din viață, răni adânci fizice și psi-
hice. N-am răspunsuri... recunoaște sincer Flavia
Cosma în poezia omonimă, referindu-se la marile
întrebări existențiale. Singura soluție în fața ma-
șinăriei numită viață care se termină inevitabil în
moarte, este lamentația bine oglindită în Joc târ-
ziu, poem în care frecvența pronumelui personal
persoana I plural formă neaccentuată, sună ca o
îngânare din bocetele populare românești.
Parcurgerea volumului poate crea impresia
unui jurnal intim în care sunt consemnate cu
nonșalanță și realism mai ales tristețile vieții, mo-
mentele de bucurie fiind puține și legate de natu-
prima geană de lumină a apărut în peșteri, spe-
ranța izbucnește necondiționat din pânzele ar-
tistei; Love d.d., My Broken Heart, Invocarea lui
Icar, Mesagerul, Introspecție, Refuzul tenebrelor,
Explozie, Constelația Lyrei, Inspirație, toate aceste
lucrări culminează cu un strigăt sincer, revoluțio-
nar: DORA.
Ca în cazul Dorei Dumitrescu, Miriana Savova
(1957) cunoaște atracția către abstract, pe care o
resimte încă din facultate (1981 / Universitatea
“St. Kiril and Metodiy” din Velico Turnovo, secția
pictură, prof. Yanaki Manasiev). Personalitatea sa
construită pe coordonatele unei libertăți asuma-
te încă de tânără se traduce la nivel artistic prin
forța manifestă, cu rădăcini în tradiția școlii de
avangardă rusă. Călătoriile în străinătate pe care
le întreprinde cu familia încă din vremea copilă-
riei îi deschid perspectivele unei cariere artistice
de excepție. Fire iscoditoare și curioasă, mereu
interesată de noutate și inovație, Miriana Savova
reconstruiește un univers plastic coerent, bazat
pe o luciditate frustă, deloc edulcorată de tonu-
rile picturii tradiționale. Linia se materializează
la nivel plastic, punând în valoare culoarea pură:
Albastrul reprezintă principiul masculin, sobru și
spiritual. Galbenul reprezintă principiul feminin,
blând, voios și senzual. Roșu este materie, brută și
grea, culoare care se cere a fi stăpânită de celelalte
două. (3) Iar peste toate acestea stăpânesc albul și
negrul, care vin să echilibreze compoziția.
Miriana Savova sintetizează realitatea înconju-
rătoare, modelul real îmbrăcând forme absolute și
ră și animale, nicidecum de oameni, lor autoarea
adresându-se doar cu întrebări grave existențiale.
Unul dintre rarele momente de beatitudine ma-
ximă este cel din Revenire în care gingășia senti-
mentelor alungă urâtul cotidian: „Pisicuță, pisi-
cuță,/ Tu nu te întrebi pe unde am mai umblat,/
Nici ce dureri noi adăugat-am/ La viața-mi im-
perfectă” (p. 79).
De ce își asumă poeta, pe cont propriu, imper-
fecțiunea vieții, deși e conștientă că, în această
privință, toți suntem la fel, diferite fiind doar im-
perfecțiunile?!
Un posibil răspuns l-am putea găsi dacă am în-
țelege de ce este predominantă în volum combi-
nația culorilor alb-albastru care înseamnă castita-
te, echilibru, rigiditate dar și înțelegere, sondarea
adâncimilor și detașare de lume. Ele duc cu gân-
dul la îmbrăcămintea Fecioarei Maria și la spiritul
Denumire ilustrație
matern ocrotitor și iubitor invocat în poezia Un
fluture, un vis.
Un alt posibil răspuns se află chiar pe prima
copertă unde, frumosul canar ne amintește că el
este, în unele mitologii, un simbol al aspirației
spre fericire iar în altele, un simbol al solitudinii
și al constrângerii de a locui în altă parte.
Lectura poeziilor cuprinse în această carte este
incitantă prin faptul că, printr-o simbolistică bo-
gată și câteva efecte stilistice remarcabile, autoa-
rea propune o introspecție a eului și nu un exer-
cițiu narcisist al privirii în oglindă. Privirea spre
propria ființă este făcută cu rigoare, pendularea
dintre stările de melancolie și bucurie nefiind în-
tâmplătoare sau superficială ci pur și simplu un
rezultat al bunei perceperi a vieții.
Cei ce vor avea răgazul să citească acest volum
vor avea imaginea unei ființe profund ancorată
în tumultul cotidian pe care nu îl judecă, ci mai
degrabă îl contemplă, raportându-l la destinul
uman în general.
amintindu-ne constant că orice element din jurul
nostru este generator de spectacol (4). Tușele vi-
brante alternează cu geometria formelor pentru a
reconstrui elementele lumii înconjurătoare. Urme,
Insule, Contraste, Sunete, Coaste, Intersecții repre-
zintă puncte stabile, de regăsire individuală, ab-
solut necesare existenței umane. Cu cât realitățile
lumii contemporane devin mai complexe și mai
diverse, cu atât transferul acestora la nivel plastic
se face mai fragmentar și mai abstract. Arta oferă
o viziune dinamică a lumii, înglobând un număr
infint de puncte de vedere care se schimbă în mod
constant și care oferă numeroase perspective de
decodare a sensurilor operei de artă, și, implicit, a
sensului condiției umane.
Condiția umană este structural abisală - pră-
păstii, grote, tenebre, spaime, inhibiții -, iar indi-
vidul, în drumul parcurs, caută să le transceadă,
fiecare după puterea sa de înțelegere și după expe-
riența care i-a fost dată sau pe care a dobândit-o.
Iar arta vine să garanteze ființei umane un peri-
metru de supraviețiure.
Note:
1	Călin Dan, Un expresionist al sudului - Corneliu
Baba, Revista Arta nr. 8/1986.
2	Pașaportul, Marin Sorescu, Ceramică, Editura
Militară, 1979.
3	Franz Marc
4	Gheorghe Achiței, Frumosul dincolo de artă, Editura
Meridiane, 1991.
■
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
poezia
■ Ioana Ileana Ștețco
Prietenii mei
Sunt atentă
urmăresc de sus ca pe o hartă
cum se aprind și se sting luminile
prietenii mei conectați la bornele firii
luminează cu ochii
singurătăți dezbrăcate
Harta aceea e harta surâsului
pe ea se scriu geografiile
și se pun în vânzare
răzvrătirea e semnul că mai sunt
pești în fântână
Întind mâna
mâna atinge o stea căzătoare
poartă un chip cunoscut și spune că-i mama
cad frunze cu nervuri liniștite
chipul ei desenează cetăți
și luminează intrările principale
mă lasă să mă joc cu umbrele
pe unde prietenii mei conectați
la borna risipei
luminează cu inima
Timpul care s-a scurs
are chipul banilor falși
a venit dezbrăcat
se întoarce de unde-a venit
vânturând curmăturile
timpul are culoarea pământului și a ierbii
pe unde prietenii mei
conectați la bornele morții
luminează și din morminte
Felinare de piatră
între cer și pământ, în locul acela primejdios
m-am trezit visând
visare lungă cu bătaie pe loc
la școala visării, profesorii sunt zei repetenți
închid depărtările în chenare de aer
coboară sacii din spatele umbrei
și uită
scormonesc prin cufere după legături
cei fără de mâini - sunt culegători
cei fără de picioare- sunt alergători
cei fără de minte - sunt gânditori
cei fără de inimă sunt cei mai periculoși
se văd în locul pomului roditor
sunt poame în copacul de piatră. Râd și se
strâmbă
fură din cântec visarea
trag sfoara ce lumile leagă
copacul din care visătorii cad toții deodată
și uită
de acolo, ca din întâmplare pică seara
grea cu bulgări de lut, cu sâmburi de piatră
mare larmă jos pe pământ
în locul acela primejdios
unde visătorii cad dintr-un singur copac
luminează ca felinarele
și uită
Nimic mai trist ca un felinar trezit brusc din
visare
pare pus pe harță cu umbrele
în locul acela primejdios unde profesorii
sunt zei repetenți
și unde apele curgătoare
sunt mări pictate pe peretele
unui poem
Fabrica de uitare
Acolo se desenează formele singure
flămânde, cu gura deschisă
ca și cum ar cânta
Știu cum sunt pierdute războaiele
la ruletă
iar în jurnalul de seară
regretele sunt resturi menajere
Un vis amânat celor rămași
pe teritoriul peste care arunci
reziduuri din fabrica de uitare
Trec apele și spală cântări vinovate
ne spală de bube
îndreaptă pereții sunetului
înspre satul în care toți se scriu cu un singur
nume
și acela necunoscut
limba generoasă împrumută sunete
de la cei care știu melodia
și dau dedicații umbrelor
din fabrica de uitare
Ai să dai seama
Ai să dai seama doamnă
despre aripa care îngroapă diminețile
în punctul din care au plecat
de acolo se văd munți zburători
cicatricile lor ne colindă
delfini tineri și învățați
Ai să dai seama doamnă
despre lacrima ștearsă cu mâneca ruptă
despre forma ovală a cântecului
ce mătura neantul
zâmbind
Ai să dai seama doamnă
despre marea adâncă
sora de lapte
croitoreasa de aripi
pe numele ei
bolnavă de repetatele nașteri
și de războaiele de țesut vise
în ițele încurcate ale lumilor vii
Ai să dai seama doamnă
despre fluturii-n formă de fată
ce se lipesc pe lămpile
cu încheietura subțire
despre cicatricile timpului meu
s-au scris biblioteci
se scrie pe iarbă
despre cicatricile trupului viu
albe și nevindecate
ai să dai seama doamnă
În cer și pe pământ
ai să dai seama
despre visul înalt ca un păcat capital
Jocul
De câte ori mă joc cu umbra
jocuri periculoase
(de-a ascunselea de-a dezmembrarea)
de-a retragerea-n sine
păsările pierd înălțime
ieri mi-am ascuns un picior
cu degetul mijlociu de la mână
umbra ironică m-a țintuit
cu arătătorul ei de umbră
pe balustradă
eram bolnavă
cu diagnostic știut
un curcubeu care atârnă
de crenguțe rupte de-alun
curcubeul desculț
a plecat în exil
noi cu privirea-l petrecem
până ne dor umbrele
■
parodia la tribună
Ioana Ileana Ștețco
Ai să dai seama
Am auzit că mi s-a spus, nu o dat’,
că o să dau seama pentru
reclamațiile vecinei Phoenix când am plecat
din Borșa, într-o dimineață, chiar din centru,
la Baia Mare și nu am apucat
să-mi iau de la ea „la revedere”.
Mi s-a spus că o să dau seamă
pentru inexplicabila tăcere
poetică de trei decenii
și că am dat zâmbind prea multă vamă
tăcerii.
Am fost amenințată că o să dau
seamă pentru multele concesii făcute,
în doze suportabile, iubirii,
că toate o răsplată au
și se prea poate
să plătesc până și-n vise
și oricât aș încurca ițele faptelor,
drumurile scăpării tot îmi vor fi închise.
Am fost înștiințată în scris
că o să dau seamă
despre premiile ce le-am strâns
nefiscalizate, astă toamnă,
despre relațiile cu unii scriitori
și întâlnirile din biblioteci,
despre proiectul cu școala de fete, mai ales,
despre intenția, deci,
de a bulversa învățământul,
și așa într-un evident regres.
Dar păcatul capital, mi s-a spus,
cu toată complezența,
e că-l cunosc pe Lucian Perța!
Lucian Perța
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
Alina Naiu
Chipul și asemănarea noastră
Convenție între mine și mine
dorința de a mângâia obrazul propriilor mele
halucinații -
aici este nebunia nesfârșită.
chiar și vulturii au puțină milă
la vederea trupurilor muribunde ale prăzii.
mamă și tată,
toate astea nu înseamnă nimic!
am învins atât de mult,
încât am început să privesc lumea
cu aceeași dragoste cu care victima sărută lama
cuțitului.
ce repede curg cuvintele.
- e durerea mea, aceea care nu se simte -
ce-o să se aleagă de mine
după ce noaptea aceasta se va sfârși?
când, iată,
aș putea cu adevărat
să pierd răsăritul soarelui,
să ratez lovitura pe care-o primește retina
la fiecare zbatere a pleoapei.
mă așez în fața geamului
și îmi aprind o țigară.
e și asta o convențe între mine și mine,
un teatru.
mă judec singură
cât se poate de bine.
Din captivitate
refuz să mai privesc realitatea aceasta
ca pe-un câine turbat care mă stăpânește
ca și când ar stăpâni o halcă de carne străvezie.
ia uite, viață,
m-am hotărât să trăiesc și în afara ta!
și ce existență..
până la urmă
chiar și șarpele își tot leapădă pieile
și nu știe, săracul:
îl va ajunge până la oase lumina.
îmi privesc bărbatul în ochi
cu o precizie de care nu mai credeam că sunt în
stare.
îl iubesc
pentru că simțim aceeași frică
și avem puncte de vedere la fel de cinice.
ne regizăm unul altuia trecutul
și ne înscenăm
niște vieți atât de comune
încât cinismul nostru încremenește
și lasă urme în captivitate
pentru a ne recunoaște destul de ușor.
așa că vezi, viață,
o să mă retrag cu pași apăsați
și n-o să mai spun nimănui niciun cuvânt rău.
(despre cei care nu există,
am numai cuvinte de laudă)
Tot felul de păsări
trăiam undeva la marginea orașului
și începuseră să zboare
tot felul de păsări pe la ferestrele noastre.
măturam curtea
hrăneam animalele
și totuși încă nu orbiserăm definitiv.
până la urmă
eram conștienți
că realitatea se afla cu totul în altă parte.
spune-mi, spune-mi o poveste, auzi!
nu adormi tocmai acum
când totuși am rămas cu tine
și aerul pe care-l respir e din ce în ce mai lucid.
începuseră să zboare
tot felul de păsări pe la ferestrele noastre.
albul ochilor mei se împuțina pe zi ce trece
și aș fi făcut orice.
o să vezi,
o să înnebunim definitiv.
păsările vor pleca
își vor căra cuiburile în gheare
iar puii lor vor cădea
unul câte unul
unul câte unul
totul într-un perfect sincron.
Registrele cu morți
iartă-mă, deci,
pe mine, cea care stă în genunchi
și vede în trădările de sine
un semn că destinul încă își face treaba
ca un funcționar prost plătit
care ia pauza de masă la ora
când rugăciunile sunt cele mai absente.
dar pentru ce să mă rog,
când nici întunericul
și nici lumina nu sunt ale mele?
n-aș frânge moartea,
darămite felia de pâine.
ascultă-mi pildele
și umilește-te
când vin să te întreb
târându-mă ca un lichen pe fereastra acestor zile:
unde sunt ochii tăi de lup vegetal
unde sunt degetele cu vârfurile arzând
să pâlpâie în noapte
să rescrie în alfabetul uitării
tot ceea ce n-a fost rostit?
crește în mine toată această singurătate,
tristă ca o cale ferată,
ca un drum făcut de nouă ori până acasă.
mă număr pe degete
știu că n-o să încap în registrele cu morți
din moment ce despre nașterea mea
nu s-a vorbit la facerea lumii.
uneori timpul se oprește
ne presară țărână pe degete
vorbește cu Dumnezeul surzilor
și își ascute săbiile
de pietrele chipurilor și asemănărilor noastre
(ca un diavol,
are întotdeauna foarte multă răbdare
în numele șlefuirii uitărilor toate)
a fost atâta liniște
și parcă în nicio zi n-am murit de atâtea ori ca
astăzi
cuțitul
cu care curăț pământul de pe oase
a ruginit când am tăiat o felie de pâine
azi
a fost o zi atât de tristă
încât am trăit
atât cât să nu ne aducem aminte unul de altul
uneori timpul nu ne mai împinge trupurile
ca și cum ar fi niște cărucioare ajutătoare
pentru suflete oloage
se oprește câteva secunde
plânge și ne iartă
după chipul și asemănarea noastră
Bea din apa aceasta
pe-aici,
pietrele sunt blesteme
le creștem cuminți
ne îndesăm sufletul în ele.
copiii noștri imaginari zdrobesc între genunchii
lor albi
un somn cât o viață
care atârnă între lumină și capătul mâinilor
stângi
bea din sângele meu!
vindecă-te de orice urmă de singurătate.
arterele mele sunt praștii.
sperie oamenii de pe străzi
și cad secerate ca niște monezi
cu zornăitul izbirii
arginților de pământ
oaselor de oase
peste 7 ani ai altor oase.
cine nu aude
cum bate inima pustiului
pentru cei ce nu au iubit niciodată
nu are urechi să audă
nici ochi să vadă
frumusețea nesfârșită a morții
Cain s-a mai născut o dată,
ziceau unii,
iar sângele nu s-a mai dat
celor care l-au prefăcut în apă.
(bea din apa aceasta -
apa mea sânge nu se face!)
■
10
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
proza
Domnul Alb povestește
despre umbre
Dan Căilean
n anumite nopți cu lună plină, umbrele se
desprind de ființe și se întâlnesc să discute.
Umbrele își aleg cu grijă acele nopți și unul
dintre factorii cei mai importanți este ca luna plină
să lumineze cât mai strălucitor, cu acea impresie
de argintiu pogorât peste mantaua întunericului.
Octogon (1981), papură, aur, hârtie japoneză 20 x 20 cm, (colecția autorului)
Paul Gherasim
Niciun nor nu trebuie să tulbure momentul în
care o parte dintre umbrele celor care viețuiesc
in clădirile învecinate își dau întâlnire pe locul
mărginit de aceste clădiri. Este, de fapt, un spațiu
între blocuri, cu alei și borduri betonate, cu cât
mai multe mașini parcate și cu petice de verdeață
ofilită.
Umbrele încep să-și facă apariția, puțin după
miezul nopții. În general, majoritatea lucrurilor
misterioase se petrec în preajma miezului nopții,
iar umbrele, cele care doresc să participe, nu vor
să se abată de la regulă. Nu se știe când au început
aceste întâlniri, nici cine le-a inițiat. Cert este că
toate umbrele simt imboldul de a participa, ca un
soi de vibrație. În schimb, nu toate dau curs acelei
vibrații, deși o frântură de curiozitate le macină și
le ispitește. Cine știe? Poate odată și odată se vor
duce, dar până atunci preferă să rămână răsucite
ca un sul în preajma ființelor adormite în întu-
nericul locuințelor, așteptând ca, în momentul în
care razele soarelui să lumineze trupurile ridica-
te, să țâșnească desfășurându-se și întinzâdu-se,
lipindu-se de ființe.
În schimb celelalte se preling pe sub ușile de
intrare în apartamente, alunecă pe scări asemeni
unor reptile late și întunecate, apoi ies afară, un-
duindu-se pe betoanele trotuarelor. Sunt unele
care, profitând de ferestre deschise, curg, asemeni
unui fluid negricios, în jos, pe pereții blocurilor.
Se adună, încet, încet, trec unele pe lângă alte-
le, studiindu-se, încercând să se simtă reciproc.
Multe dintre ele se cunosc, altele sunt mai noi,
fiind atât dornice de cunoaștere cât și subiect
de curiozitate din partea celor mai vechi. După
această scurtă plimbare, umbrele se retrag înspre
pereți, se ridică pe aceștia, astfel încât, unele lângă
altele, drepte, stând în picioare, să se poată vedea,
să se poată percepe.
Un șir de umbre negre, de jur împrejurul pe-
reților. Unele mai înalte, altele mai scunde. Unele
mai slabe, altele mai dolofane. Unele de bărbați,
altele de femei, acestea din urmă, pentru a nu
exista dubii, preferând să stea în profil. Unele lu-
cruri nu pot face distincții și pentru umbre nici
nu contează: vârsta și aspectul fizic exterior, care
pentru ființele umane sunt atât de importante și,
uneori, relevante. Cauzând, în schimb, multe bă-
tăi de cap și mult stres.
Așadar, umbrele sunt înșirate de-a lungul pere-
ților, asemeni unor soldați întunecați, nemișcați,
care se studiază reciproc. De fapt, toate așteaptă
ca o primă umbră să deschidă discuțiile. Aceste
discuții nu vor fi auzite de cineva, în afară de ce-
lelalte umbre. Deoarece umbrele nu au glas. Nu
strigă. Nu vorbesc. Sunt tăcute. Asemeni nopții
scăldate în argintiul lunii pline. Știu ele, umbrele,
să-și aleagă nopțile și pot influența, preț de câteva
ore, mișcarea eventualelor ființe plimbărețe noc-
turne. Care fie pe jos, fie cu mașini, le-ar putea
tulbura reuninunea. Din momentul în care se
adună, nimic și nimeni nu le deranjează.
Umbrele nu vorbesc, dar comunică. Se simt,
comunicarea dintre ele curge ca o vibrație.
Percepția ține loc de glas.
Sunt atât de fericită! In momentul în care am
simțit semnalul că urmează să ne întâlnim, pur și
simplu nu am mai avut răbdare... Imi venea să-mi
las baltă ființa și să vin, vibrează o umbră femini-
nă, cu bust generos.
Mă simt atât de bine, confirmă, cu o vibrație
gravă, umbra unui bărbat înalt și slab. Să stai
drept, după atâta vreme... Aș vrea să dureze o
veșnicie... În rest, fie tot întins pe jos, undeva în
jurul ființei, fie frânt pe spațiile dintre trotuare și
pereți, fie înfășurat sul noaptea... Cât de bine e să
stai drept!
Știe cineva vreo soluție să pot scăpa de ființa
mea?, întreabă o altă vibrație de bărbat, de aceas-
tă dată aparținând unei umbre ceva mai scunde,
dar cu forme pronunțate de mușchi. Eu altceva
îmi doresc de la existența mea, nu numai ce vrea
ființa... M-a purtat la sală, am făcut forță, nu zic...
arăt bine - pentru convingerea tuturor își încoar-
dă mușchii brațelor, iar de undeva, din lateral se
simt vibrațiile unor chicoteli feminine - dar m-am
săturat... Mă poartă prin cluburi, eu trebuie să mă
fac sul fiindcă acolo e cam intuneric, uneori toată
ziua... apoi seara se încaieră cu unul sau cu altul,
eu iar sunt sul, până într-o zi când va băga careva
cuțitul în el și nici ființa, dar nici eu nu vom mai
exista... iar eu vreau să exist... Cu, sau fără el! Știe
cineva...?
Eu una n-am auzit de așa ceva... Vibrația e a
unei femei în vârstă. Văzută din profil e puțin gâr-
bovită, are și umbra unui toiag cu care se sprijină,
iar vibrația este tremurândă. N-am auzit... Mai
ziceau umbrele bătrâne, în tinerețea mea... era
un alt loc în care ne întâlneam... că ar exista ceva
umbre de vrăjitoare care pot descânta să te scape
de ființă și să devii liber...
E adevărat?, întreabă umbra cu mușchi... E
adevărat? Să mă dau mai aproape, să-ți simt vibra-
ția mai bine... Zis și făcut. Se prelinge până lângă
umbra bătrână, împinge una dintre umbrele aflate
lângă aceasta, urcându-se, de fapt, peste aceasta și
obligând-o să plece și se ridică vibrând triumfă-
tor. - Hai, spune mătușă... spune ce-ai auzit!
Ei, ezită umbra bătrână... nu sunt sigură că e
adevărat... Nu știu dacă se poate... Eu doar am au-
zit zvonuri, nu știu să se și poată...
Ai zis că bătrânii tăi știau ceva, se rățoiește um-
bra cu mușchi, ridicând un braț gigantic raportat
la statura firavă a umbrei bătrâne. Eu vreau să fiu
liber!
Lasă femeia în pace, vibrează umbra bărbatu-
lui înalt și slab... Toți știm că sunt doar povești...
Auzi, umbre de vrăjitoare! Povești și înșelătorii...
Dragii mei, vibrează din nou, tremurând, um-
bra bătrânei, poate că nu sunt chiar povești...
Deci e adevărat!, triumfă umbra cu mușchi...
Spune, mătușă, spune...
Se zice, spuneau umbrele bătrâne, că undeva,
la marginea de nord a orașului stătea, nu știu dacă
mai stă, o vrăjitoare tare bătrână care comunica
cu umbra ei. Iar umbra îi era devotată întru totul
O
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
11
o
vrăjitoarei. Și atunci când la vrăjitoare veneau
diverse persoane pentru decântece, umbra ei po-
vestea cu umbrele persoanelor. Și pentru acelea
care nu mai voiau să rămână cu ființele, vrăjitoa-
rea făcea nu știu ce, iar ființa pleca de acolo fără
umbră...
Iar umbrele sunt libere! Să facă ce vor ele!, iz-
bucnește, din nou, umbra cu mușchi.
Ce prostie, vibrează umbra bărbatului înalt și
slab. Cine-a mai auzit de ființe fără umbre? Nu că
și-ar da seama că nu mai au umbre... sunt atât de
nepăsătoare ființele în ceea ce ne privește, încât
sunt sigur că nu și-ar fi dat seama... dar asta nu
înseamnă că e și real...
Mă simt nevoită să intervin și să vă spun că nu
tot ceea ce este considerat imposibil nu poate fi
real, se aude vibrația feminină, plină de gingășie
a unei umbre filiforme, care stă lipită de o umbră
bărbătească, la fel de firavă. De exemplu, faptul că
noi ne întâlnim aici, în anumite nopți, este cât se
poate de real pentru noi, iar pentru alții pare im-
posibil... Și așa cum în aceste momente suntem
rupți de ființele noastre...
Suntem rupți doar până când știm că trebuie
să ne întoarcem... Simțim asta și nu putem face
altfel. Umbra bărbatului înalt și slab este cât se
poate de convinsă. - Suntem meniți să ne întoar-
cem. Asta este!
Din păcate, susură umbra feminină gingașă. Și
eu mi-aș dori să existe o soluție, dar nu pentru a
fi liberă ci - se simte o fâstâceală - pentru a fi îm-
preună cu... Și toate umbrele văd cum se strânge
lângă umbra bărbătească firavă, din dreapta ei. -
Noi doi am vrea să fim tot timpul împreună, dar
ființa mea are o ființă bărbat cu o umbră pe care,
pur și simplu, nu o suport... la fel și cu ființa lui...
Iar noi ne-am cunoscut, întâmplător și am simțit
imediat că ne iubim... Din păcate nu putem fi îm-
preună decât în nopțile când suntem înștiințați că
ne putem întâlni... Aici... Câteva ore... Atâta tot...
O, dragii de voi, vibrează umbra de femeie cu
bust generos. De-aș putea aș lăsa să-mi curgă o
umbră de lacrimă, atât de emoționată sunt... Și eu
sunt profund nemulțumită de ființa mea!, vibra-
ția își schimbă tonalitatea, devine tăioasă, dură.
- Mie personal nu-mi place cum arăt. Bustul ăsta
atât de mare... nu știu cum să vă spun... mie mi se
pare exagerat...
Se pare că o parte dintre umbrele de bărbați nu
prea este de acord cu afirmațiile acestea, astfel în-
cât se pot percepe vibrații de dezaprobare.
Lasă! Ce știți voi? O umbră de femeie care arată
bine trebuie să fie proporționată... înainte, când
ființa mea era mai normală, aveam o siluetă im-
pecabilă... Acum arăt ca și cum sunt gata să ex-
plodez!
Păi dacă sunteți atât de mulți nemulțumiți, aș
vrea să vă spun că și eu sunt alături de voi, se sim-
te vibrația umbrei bărbatului înalt și slab. Vă spu-
neam că nu mai suport să fiu târât pe jos, să fiu,
mai mereu, cu o jumătate pe pereți, ori pe stâlpi...
îmi doresc să stau drept! Să fiu drept!, vibrația este
cât se poate de convingătoare.
Și eu m-am săturat de ființa mea... Și eu... Și
eu, se simt din ce în ce mai multe vibrații ale um-
brelor înșirate de-a lungul pereților. Vrem să fim
umbre libere!, devine sloganul vibrat de toți cei
prezenți.
Păi vedeți?, vibrează triumfător umbra bărbatului
cu mușchi. Vedeți că toți vă doriți același lucru pe
care l-am spus eu de la bun început? Ați crezut că
spun prostii, dar acum îmi dați dreptate: ne-am să-
turat de ființele noastre! Fiindcă vrem să fim liberi!
Fiindcă nu le pasă de noi!, vibrează puternic o
umbră scundă și dolofană, fără a fi clar dacă este
de bărbat sau femeie.
Fiindcă ne-am săturat să fim legați de ele, să
facem doar ce vor ele, vibrează o altă umbră.
Vibrațiile umbrelor sunt tot mai vehemente.
Pentru că umbrele, ca și ființele, au doar nevoie
de un imbold pentru ca o nemulțumire singula-
ră să găsească suport și susținere colectivă mult
mai repede decât și-ar imagina mulți. Astfel că o
întâlnire care se presupunea a fi una liniștită, așa
cum fuseseră cele de mai înainte și la care să se
schimbe doar impresii și păreri despre existența
de umbră, se transformă într-o adevărată revol-
tă împotriva ființelor. Normal că a ființelor, de-
oarece umbrele acestora coborâseră la întâlnire.
Umbrele lucrurilor, ale blocurilor și ale mașinilor,
sunt și ele prezente, dar asemeni celor ce le apar-
țin nu pot simți, nu pot vibra. Sunt inerte. Sunt
umbre de lucruri. Doar asistă.
Umbra bărbatului cu mușchi devine un gen
de lider al revoltei și se agită cel mai mult, ges-
ticulând cu brațele-i uriașe. Umbra de femeie cu
bust generos se rotește, când spre stânga, când
spre dreapta, încercând, probabil, să argumenteze
cele spuse anterior. Umbra femeii firave se strânge
tot mai tare înspre umbra bărbatului firav de lân-
gă ea, iar umbra bărbatului înalt și slab să strădu-
iește să stea cât mai drept, își înalță cât mai mult
posibil umerii și doar înclină aprobator din cap.
În acest tăcut, pentru urechile ființelor, va-
carm, nicio umbră nu-i mai acordă importanță
umbrei femeii bătrâne. Deși, la un moment dat,
printre celelate vibrații se percepe cea a umbrei
cu mușchi: „Unde ești mătușă? Babo, să vii să ne
spui unde o găsim pe vrajitoare... Mătușă...”. Pe
moment nu mai insistă, prins în vârtejul general.
E clar! Toate umbrele doresc să scape de ființe, să
fie libere și să ducă o existență independentă de a
acestora. Ei bine, dacă ar fi fost să o urmărească
vreuna dintre celelate umbre, ar fi observat cum
se ține tot mai greu dreaptă. Sau, cât se poate de
dreaptă. Ar fi observat cum alunecă încet pe pe-
rete, tot mai jos, umbra toiagului nefiindu-i de
niciun ajutor. Într-un final, doar umbra capului îi
mai rămâne pe perete. Exact în acel moment, um-
bra bărbatului cu mușchi își mai rotește o dată ca-
pul și vibrează puternic: „Hei, mătușă, unde ești?”.
O vibrație de geamăt îl face să se uite în jos.
Ce faci acolo?, o întreabă.
Nu mă simt prea bine, vibrează slab umbra bă-
trânei... Simt că...
Ce simți? Te rog să nu-mi spui că te simți rău,
te rog... , vibrația lui devine rugătoare. Te rog, tre-
buie să ne spui secretul... Unde o găsim pe vrăji-
toare?
Nu pot... Sunt slăbită... Ființa mea se du-
ceeeee... În nord...
Te rog babo! Nu te duce!... Nu muri, babo..........
Ajută-ne...
Și pe fondul acestor vaiete și tânguiri, umbre-
le asistă la ceva ce nu mai văzuse niciuna dintre
ele. Umbrei bătrânei îi alunecă și capul de pe
perete, astfel că este complet întinsă pe betonul
trotuarului. Nu se face sul așa cum s-ar fi aștep-
tat cei mai mulți ci devine, brusc, strălucitoare.
Asemeni obiectelor peste care luminează luna
plină. Devine tot mai strălucitoare și apoi, la fel
de brusc, se stinge și dispare. Cu toiag cu tot.
După acest incident neașteptat, nu se mai aude
nicio vibrație. Au asistat cu toatele la stingerea
unei umbre. La dispariția ei. Urmare a morții fiin-
ței ei. Undeva, deasupra lor, într-unul dintre mul-
tele apartamente. În care, pentru moment, vor fi
nevoite sa se reîntoarcă, să se facă sul și să aștepte
zorii pentru a reîncepe alergătura zilnică, legate
de ființele lor.
Nu mai au putere să vibreze una către cealal-
tă. Nici măcar umbra bărbatului cu mușchi, de-
venită, dintr-o dată, gârbovită. Învinsă. Pentru
moment. A sperat pentru câteva momente. Cu
toatele au sperat. Apoi au trăit experiența a ceea
ce le așteaptă și pe ele. Mai devreme, sau mai târ-
ziu. Independent de voința lor de umbre. Atunci
când ființa lor va dispărea, vor dispărea și ele. Vor
fi mereu și mereu legate de ființele lor, vor fi me-
reu umbre.
Cu toate acestea eu m-am simțit bine, se face
simțită vibrația umbrei bărbatului înalt și slab.
Da! M-am simțit teribil de bine! Am stat atât de
mult drept, încât cred că voi putea suporta umi-
lința zilnică de a fi târât pe jos, începând de mâine
dimineață, până la viitoarea noastră întâlnire...
Atunci voi sta din nou drept!
Eu nu mă simt deloc bine, vibrează umbra ce-
lui ce fusese pentru atât de puțin timp lider. Nu!
Nu mă simt bine deloc... De ce nu a mai așteptat
puțin? Cred că am fi reușit să aflăm mai multe...
Și dacă am fi aflat, ce?, vibrează umbra femeii
cu bustul mare. Să presupunem că vrăjitoarea aia
există, pe aici, pe undeva. Cum am fi putut ajunge
acolo? Cum am fi putut să ne conducem noi fiin-
țele să ne ducă... spre nord? Doar știm că nu noi
dirijăm ființele ci ele ne poartă pe noi... pe unde
vor ele...
Poate am fi putut... poate am fi putut, nu-și
pierde speranța cel cu mușchi, deși în vibrația lui
se simte aceeași descurajare... Poate mai încercați
să aflați câte ceva... poate...
Practic, nu mai e nimic de comunicat, de vi-
brat. Vine semnalul că umbrele trebuie să se re-
tragă, fiecare spre ființa ei. Așa cum veniseră, tot
la fel alunecă pe scări, în sus, ori pe pereți spre
deschizătura ferestrelor. Va veni o altă noapte cu
lună plină, se vor întâlni din nou și, cine știe, poa-
te că vor găsi o cale să-și obțină mult dorita liber-
tate. Cu sau fără vrăjitoare.
Până atunci, rămân doar visele unor umbre:
bărbatul cu mușchi să hoinărească de capul lui,
femeia cu bustul mare să nu mai fie dependentă
de capriciile altuia, bărbatul înalt și slab să stea
cât mai drept, iar îndrăgostiții, ei, îndrăgostiții...
ei bine, să se iubească! Simplu, nu?
Peste spațiul dintre blocuri se lasă o liniște și
mai mare decât cea de până atunci. Luna plină se
pregătește să treacă înspre asfințitul ei, mișcând
lin umbrele clădirilor și mașinilor. Și parcă din
dorința expresă de a sparge monotonia acestui
sfârșit de noapte, vibrând schelălăit, umbra unui
câine se ivește, de undeva dinspre colțul blocului.
Alunecă rapid pe trotuare și ajunge într-un colț
mai întunecat unde se face sul lângă trupul înco-
vrigat al ființei lui câine. Care doarme, respirând
ușor.
Iar undeva, în partea de nord a orașului...
(Fragment din romanul Sinenomia, în curs de
apariție la Editura „Școala Ardeleană”)
■
12
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
Georgesgmund
Adrian Virgil
n Georgesgmund șoselele astăzi sunt covoa-
re lichide încinse în care se îneacă arzând în
hohote de râs toți cei care-mi fut liniștea și nu
mă lasă să mă odihnesc. Jobul ăsta de căcat vrea să
mă omoare. Lucrează pentru o organizație secretă
dintr-o altă dimensiune. Are firmă de bacterii în
interiorul meu. Sunt pedepsit să-mi port crucea
din flash-uri.
În pistolul cumpărat mai am încă patru vieți și
mă gândesc să-mi trag una pe șina trenului din
spatele casei dar mă distrează prea mult bătrâna
șchioapă care bea mult și are încă putere în fiecare
zi să-și împingă căruciorul plin de fructe pe lângă
sala de balet din colțul străzii.
Mai am 30 de minute și trebuie să merg la
muncă. Program de căcat. Șase cu una și să-mi
fut toți dracii ca aș ieși în șosete și în pula goală
de căldură, aș țipa razna de fugă pe stradă. La bi-
serica veche m-ar duce nebunia cu tot cu drapelul
de la gelaterie, țipând “chargee” din fruntea infan-
teriei. Aș tribaliza-o printre sperietoarele de ciori
germane într-un viol pe frau Ribeca. Blonda bru-
netă pe tocuri, care îmi face cu ochiul din turnul
bisericii. Are portalul deschis - văd acolo cerul -
spre picnic natură chopin și futai bine venit dupa
un secol de abstinență. Pocăitul pulii. Șeful mine-
riadei. Militantul. Preotul sclerozat de bomboane
mintale prin tomberoanele sangvine ale cosmo-
sului interior...
Ce fript!
Heute Je suis Tatiiiiiiiii!
E timpul pentru moment să sting felinarele
să-mi așez frumos imaginile în debara. Trebuie
să o tai la muncă și mă doare lumea asta a lor.
Trebuie să mă spăl pe dinți, sub braț, să-mi calc
cămașa, să nu fumez un cui. Mai bine să-l sting în
oceanul albastru, senin, în care îmi moi picioarele
seara după jeg, cu un pahar de vin în mână.
23:00. Tocmai ce am ajuns de la muncă. M-au
rupt nemții dar după dus coșciugul întotdeauna
miroase a lămâie.
Drumul spre casă, lung de vreo 10 minute,
măsurat cu pasul meu legănat și brutal, a fost
chill astăzi. Câțiva stropi de ploaie cu un pic de
vânt plăcut pentru reanimare. Strada mișto as-
faltată curge cu un pic de curbă paralel cu calea
ferată. La dreapta sare în evidență o uzină argin-
tie imensă pe care am sesizat că niciodată nu se
așează nici un fel păsări. La stânga, una după alta,
căsuțe cochete frumos aranjate ca în Germania.
Trenurile aici sunt toate coxate. Au o viteză ame-
țitoare. Când aștept în stație și simt că se apropie
câte unul, mă țin strâns de bancă.
Camera mea arată ca o celulă de arest preven-
tiv, doar că nu are wc-ul înăuntru. Atunci ar tre-
bui să spun că sunt bogat. Un tip important cu
o misiune importantă. Cu diurnă de la univers.
Dulapul e din metal, ca să țină o eternitate, nu?
Am un pic de groapă în podea, dar acolo am co-
vor dublu. Scârțâie și se plimbă duhuri în cerul
nopții pe acolo.
În clădirea asta, care nu-i un bloc ci o casă fain
zugrăvită în exterior, trăiesc ausslenderi și an-
ti-sociali germani, care pipă și beau toată ziua. Pot
spune că toți vecinii mei sunt dealeri.
Mă rog, excepția de la buletin ar fi Georgy bulgă-
roiul. Vecinul de apartament, pe la vreo 55 de ani.
Adineauri am băut cu el două ștampăle de grappa.
El e împotriva drogurilor.
„Questi fuma toată ziua la ierba!” arată el cu
degetul care indică muia spre vecini.
Ciobanul ăsta de Georgy. Corp de malac cu
mers de rață. Muncitor foc, dar dă câte o beși-
nă de efectiv îi pârâie chiloții. I-am tot povestit
de muzee, dar când aude de domuri își încrun-
tă creierul și scuipă pe italiana lui învățată în
construcții, prin Elveția...”Me caco!”
Manelele bulgărești fac circul în mercedes-ul lui
pe butelie de gaz. Rânjește și acum pe canapea cu
nevastă-sa, că-i place vrăjeala.
Vania, femeia lui - o maimuță foarte harnică
îmi strică toată ziua liniștea: cică nu învelesc bine
în staniol pâinea pentru salată.
„Porque te amo”, melodia asta îmi tot flutură
ca o bandă de casetofon ciufulită în creier. Toată
ziua astăzi, la lucru, cineva a tot bătut-o în cuie
prin boxe. Și grappa, rachiul ăsta afurisit cum îi
dă el șpiț în cur la nerv, să sară din coacăză ziua
de lucru, în toată împuțiciunea ei până la gât.
Muie falnică, Wolfgang, stomatolog căcios ce ești.
Bauer, cu floc de șnițel pe bărbie. Îmi tot spune el
mie cum să-i pun tacâmul pe masă, când în scui-
patul meu îi tot flutur câte o clătită peste față.
Am simțit în flori, da, am simțit în flori un
magnet care m-a atras departe de el și de ei, de
nota de plată pe care am umflat-o cu calculatorul
de buzunar, ca pe un balon obez, care a bubuit în
cele din urmă în țipetele șefului în urechi.
Batalioane de farfurii jegoase și clienți. Eu îm-
potriva tuturor, deși majoritatea nemților sunt
foarte cumsecade. Cavaleria dezlănțuită cu mine
în frunte pe terasă. A trepidat pământul până
în Nurnberg. Capetele au zburat într-o veselie,
iar artileria mega boom prin paharele de spezi,
și russen, și weizen, și cola-weizen, să-i fut în
gură cum explodează nou născutul și cancerul
pe skiuri, slalom uriaș prin trupul tot mai supt al
compozitorului, care acum, pe final, vede totul de
la masa din colț și simte că sunt de pe altă planetă.
Nevastă-sa îi în sanatoriu de vreo câțiva ani. E
tot timpul cu gândul la ea. Lacrimi grele ca fierul
de călcat i-au crăpat obrajii. Simt multe deșeuri
acolo. Lângă doarme. Într-o aluniță. Zâmbește și
îmi tot zice în germană că alunița de pe pomete-
le obrazului e Maiorca. Nu se mai spală, cred, de
luni și luni de zile. Pentru mine, el e cel mai cu-
rat exemplar care vine să mănânce pizza. Înțelege
prea bine lăbăreala.
Marțea trecută, în colțisorul ăsta de rai, am
simțit viața așa cum am simțit-o în perioada de
izolare, de transă, de dinaintea plecării.
După câteva săptămâni de muncă intensă la
roabă, sinonimă lejer cu o poziție cu un statut
decent pe scara ierarhică a trudei, a biciului, am
simțit încă odată cât de ausslander e și trupul. E
doar vibe și el. Nu e fizic. Nu are rădăcină. Nu-l
poți crește ca pe un pământean. Nimic nu e fizic.
Nici pământeanul nu e pământean. Iluzia existen-
ței în stadiul morții înflorește oglinzi. Ne naștem
în moarte. Creierul e corpul fizic între ghilimele al
iluziei. E precum calcarul pe care-l frec cu burete-
le de sârmă de pe țevile din Germania. Ochii sunt
picioare în ghips. Au cântar ca-n piață. Greutăți
care îți sparg capul în definiția oaselor. Sângerezi
necontenit, bestial, din pulsație, atât de recidivist
e iadul. Băltoacele de sunete din colțișorul ăsta al
meu m-au ajutat să-mi scot ochii, ca să văd apa,
vântul, copacii, soarele, imaginea lor cheală de
piele.
Două ore bune am petrecut aici marțea trecută și
au fost de departe cele mai plăcute momente din
scurta zi de liber. E atât de chill să-ți mai dai câte
o liniuță de eternă libertate. Una câte una, până
prinzi sacul plin de coaie și te contopești cu su-
pradoza.
După-amiaza am devenit aparat de descărcat
făina. Saci grei cred de 20 kg bucata. Alerg cu ei,
copt de spate, dar mândru foc, printre înjurăturile
care-mi umflă obrajii ca plasa de la fotbal, că tre-
buie să fiu primul. Mă consider într-un gameboy
care acumulează pe tejgheaua de sub cuptor mai
mulți saci de făină.
Tic-tac tic-tac tic-tac... Șeful Adriano, patro-
nul pizzeriei, cară farfuriile de unică folosință și
șervețelele. Georgy bulgăroiul, roșu în obraji și
transpirat leoarcă, behăie tot cu un bidon plin
de aluat în brațe. Ieri am fost la shopping cu el.
Își cumpără chiloți întruna. Îmi spune pe tonul
lui, „Me caco!”, că o dat 5 euro pe o pereche de
ochelari de soare și îl doare capu de la ei. I-am
zis că ăia ieftini nu au protecție și a început gesti-
culând tot „vafa în curo”, „porca troia”, ca aparatul
de popcorn, că el nu aruncă banii pe fereastră. A
zis că-s nebun că am dat 80 de euro pe o pereche
de ochelari (i-am stricat ziua). Da, frate, ochelari
de la Humphrey, să mă simt și eu ca o fată faină,
mă răsfăț un pic, bulgăroi copt la creier ce ești,
că-mi fuți liniștea toată ziua! Ți-aș pune sub bra-
dul de crăciun un bocanc de neuroni. Ahhh, ză-
padă! Ce flash minunat îmi răscolește acum inte-
riorul. Parcă așa mi-a uns balamalele cu budincă.
Vin fiert și scorțișoară simt pe buze și trosnitul
lemnelor din screensaver-ul lcd-ului, dar trebu-
ie să-mi revin. Veninul din sânge nu doarme. E
nevoie să mutăm cât mai rapid sacii de făină, ca
să poată dispărea tirul, ca apoi să strângem toată
terasa. Adriano are planuri să-și extindă terasa și
ne are pe noi de mâine ca muncitori la negru în
construcții. Mai vine să ne ajute și un prieten de
al lui Georgy, care a pus lambriuri vreo 5 ani prin
Elveția. Are ditamai lanțul de aur la gât.
■
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
13
filosofie contemporană
Funcția legilor generale
în istorie1 (I)
■ Carl G. Hempel
Argument
În dezbaterile culturale, se ajunge adesea la a căuta rezolvări la probleme ce au fost în bună măsură
soluționate. Soluționarea este, în mod frecvent, contribuția unor filosofi. De aceea, ținând seama de
nevoi culturale actuale, vom publica, în traducere, o seamă de texte care redau sintetic și soluții și veder-
ile unui autor de referință. Textul care urmează, Funcția legilor generale în istorie, este datorat lui Carl
Gustav Hempel și a rămas referința fundamentală atunci când se discută explicația în istorie. Vom con-
tinua cu un text al lui Robert Brandom, apoi, cu texte datorate lui Bertrand Russell, Romano Guardini,
Norberto Bobbio, John Rawls, Jurgen Habermas și alții.
1Este o opinie destul de larg răspândită ace-
ea că istoria, spre deosebire de așa-numi-
. tele științe fizice, se ocupă cu descrierea
evenimentelor particulare din trecut mai curând
decât cu cercetarea legilor generale ce guvernează
respectivele evenimente. Această viziune probabil
că nu poate fi negată ca și caracterizare a proble-
maticii de care sunt cu precădere interesați unii
istorici; ca afirmare a funcției teoretice a legilor
generale în cercetarea științifică istorică, ea este
însă, desigur, inacceptabilă. Considerațiile ce ur-
mează sunt o încercare de a confirma acest punct
de vedere, arătând pe larg că legile generale au
funcții perfect analoage în istorie și în științele
naturii, că ele formează un instrument indispen-
sabil de cercetare istorică și constituie baza comu-
nă a diferitelor procedee, considerate adesea a fi
caracteristice științelor sociale, spre deosebire de
științele naturii.
Prin lege generală vom înțelege aici o propozi-
ție având o formă universal condiționată ce poate
fi confirmată sau infirmată de descoperiri empiri-
ce corespunzătoare. Termenul de „lege” sugerea-
ză ideea că propoziția în cauză este în fapt bine
confirmată de evidența relevantă accesibilă (the
relevant evidence available); dat fiind că această
denumire este, în multe cazuri, irelevantă pentru
scopul nostru, vom folosi frecvent termenul de
„ipoteză de formă universală” sau, pe scurt, „ipo-
teză universală” în loc de „lege generală” și vom
stabili separat, dacă va fi nevoie, condițiile de con-
firmare satisfăcătoare. În contextul acestei lucrări
se presupune că o ipoteză universală exprimă o
regularitate de felul următor: în fiecare caz în care
un eveniment de tip particular C se produce în-
tr-un anumit timp și loc, un eveniment particular
E se va produce într-un timp și loc ce este într-un
raport specific cu locul și timpul producerii pri-
mului eveniment. (Simbolurile „C” și „E” au fost
alese pentru a sugera termenii „cauză” și „efect”,
care adesea, deși nu întotdeauna, sunt aplicați
evenimentelor ce se află în legătură printr-o lege
de genul celei de mai sus.)
2.1.	Funcția principală a legilor generale în ști-
ințele naturii este de a uni evenimente în tipare
numite de obicei explicație și predicție.
Explicația producerii unui eveniment de un tip
specific E într-un anume loc și timp constă, așa
cum se consideră de obicei, în indicarea cauzelor
sau a factorilor determinanți ai lui E. Așadar, afir-
mația că un set de evenimente - să zicem C1, C2,
..., Cn - a cauzat evenimentul de explicat, echi-
valează cu afirmația că, în conformitate cu anu-
mite legi generale, un set de evenimente de tipu-
rile menționate este în mod regulat însoțit de un
eveniment de tipul E. Astfel, explicația științifică
a evenimentului în cauză constă din:
(1)	un set de propoziții care afirmă produce-
rea unor anumite evenimente C1 .,Cn
într-un anumit loc și timp,
(2)	un set de ipoteze universale, astfel încât
(a)	propozițiile ambelor grupuri sunt în
mod firesc bine confirmate de eviden-
ța empirică
(b)	din cele două grupuri de propoziții
se poate deduce logic propoziția care
afirmă producerea evenimentului E.
Într-o explicație fizică, grupul (1) ar descrie
condițiile inițiale și limită pentru producerea eve-
nimentului final; în general, vom spune că grupul
(1) stabilește condițiile determinante pentru eve-
nimentul de explicat, în timp ce grupul (2) con-
ține legile generale pe care se bazează explicația;
ele implică propoziția conform căreia ori de câte
ori se produc evenimente de tipul celor descrise
în primul grup, va avea loc un eveniment de tipul
evenimentului de explicat.
Ilustrare. Fie evenimentul de explicat fisurarea
radiatorului unui automobil în timpul unei nopți
friguroase. Propozițiile grupului (1) pot enunța
următoarele condiții inițiale și limită: mașina a
fost lăsată în stradă toată noaptea; radiatorul ei,
confecționat din fier, a fost plin cu apă, iar capa-
cul a fost înșurubat strâns; temperatura în timpul
nopții a scăzut de la +4°C seara, la -4°C diminea-
ța; presiunea aerului a fost normală; presiunea la
care se fisurează materialul radiatorului este cuta-
re. - Grupul (2) ar conține legi empirice precum
următoarele: apa îngheață sub 0°C, la presiunea
atmosferică normală; sub 0°C, presiunea unei
mase de apă crește cu scăderea temperaturii, dacă
volumul rămâne constant ori descrește; când apa
îngheață, presiunea crește din nou; în sfârșit, acest
grup ar trebui să includă o lege cantitativă privind
schimbarea presiunii apei ca funcție a temperatu-
rii și a volumului ei.
Din propoziții de aceste două tipuri se poate
deduce, prin raționament logic, că radiatorul s-a
fisurat în timpul nopții; o explicație a evenimen-
tului studiat a fost stabilită.
2.2.	Este important de reținut faptul că sim-
bolurile „E”, „C”, „C1”, „C2” etc., folosite mai sus,
reprezintă tipuri de proprietăți ale evenimentelor
și nu ceea ce se consideră uneori a fi evenimen-
te individuale. Deoarece obiectul descrierii și al
explicației în orice ramură a unei științe empirice
este întotdeauna producerea unui eveniment de
un anumit tip (precum o scădere a temperaturii
cu 8°C, o eclipsă a lunii, o diviziune celulară, un
cutremur de pământ, o creștere a angajărilor, un
asasinat politic) într-un anumit loc și timp, ori în-
tr-un anumit obiect empiric (precum radiatorul
unei anumite mașini, sistemul planetar, o anumi-
tă personalitate istorică etc.) la un moment dat.
Ceea ce se numește uneori descrierea completă
a unui eveniment individual (precum cutremurul
de pământ de la San Francisco din 1906 sau asa-
sinarea lui Iulius Caesar) ar reclama o expunere a
tuturor proprietăților pe care le prezintă regiunea
spațială sau obiectul individual implicat, pentru
perioada de timp ocupată de evenimentul în cau-
ză. O astfel de sarcină nu poate fi niciodată com-
plet îndeplinită.
A fortiori, este imposibil să explici un eveni-
ment individual în sensul justificării tuturor ca-
racteristicilor sale cu ajutorul ipotezelor univer-
sale, deși explicația a ceea ce s-a întâmplat într-un
anume loc și timp poate fi treptat făcută mereu
mai specifică și mai comprehensivă.
Nu există însă nici o diferență, în acest sens,
între istorie și științele naturii: ambele pot să-și
explice conținutul doar în termenii unor concepte
generale, iar istoria poate să „cuprindă individua-
litatea unică” a obiectelor sale în egală măsură ca
și fizica sau chimia.
3.	Următoarele aspecte rezultă mai mult sau
mai puțin direct din analiza de mai sus a expli-
cației științifice și sunt de o importanță deosebită
pentru problemele ce urmează a fi discutate aici.
3.1.	Se poate spune că un set de evenimente a
cauzat evenimentul de explicat doar dacă se pot
indica legi generale care leagă „cauzele” și „efec-
tele” în maniera caracterizată mai sus.
3.2.	Indiferent dacă terminologia cauză-efect
este sau nu folosită, o explicație științifică s-a re-
alizat doar dacă s-au aplicat legi empirice de felul
celor menționate la (2) de la 2.1.1
3.3.	Folosirea ipotezelor empirice universale
ca principii explicative diferențiază explicația au-
tentică de pseudo-explicație, precum, să zicem,
încercarea de a explica anumite trăsături ale com-
portamentului organic prin referire la o entelehie
pentru a cărei funcționare nu există nici o lege,
sau explicarea realizărilor unei anume persoane
în termenii „misiunii sale în istorie”, a „destinu-
lui” său, ori a unor noțiuni similare. Explicațiile
de acest tip se bazează pe metafore mai degrabă
decât pe legi; ele exprimă cerințe picturale și emo-
ționale în locul înțelegerii conexiunilor factuale;
ele substituie cu analogii vagi și „plauzibilități” in-
tuitive deducția din propoziții verificabile și sunt,
prin urmare, inacceptabile ca explicații științifice.
Orice explicație având un caracter științific
poate fi supusă la verificări obiective; acestea in-
clud:
(a)	un test empiric al propozițiilor care stabi-
lesc condițiile determinante;
(b)	un test empiric al ipotezelor universale pe
care se bazează explicația;
(c)	o investigație asupra caracterului logic
conclusiv al explicației, în sensul că propo-
ziția ce descrie evenimentul de explicat re-
zultă din propozițiile grupurilor (1) și (2)
4.	Se poate expune acum foarte pe scurt funcția
legilor generale în predicția științifică. În general,
predicția în științele empirice constă în derivarea
unei propoziții despre un anume eveniment viitor
(de exemplu, poziția relativă a planetelor față de
soare, la o dată viitoare) din (1) propoziții ce de-
scriu anumite condiții (trecute sau prezente) cu-
noscute (de exemplu, pozițiile și forța motrice a
planetelor într-un moment trecut sau prezent) și
14
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
(2)	legile generale corespunzătoare (de exemplu,
legile mecanicii cerești). Astfel, structura logică a
predicției științifice este aceeași ca cea a explicați-
ei științifice, descrisă la 2.1. În mod deosebit, pre-
dicția ca și explicația implică în științele empirice
referirea la ipotezele empirice universale.
Distincția uzuală între explicație și predicție se
bazează în principal pe o diferență paradigmatică
între cele două: în timp ce, în cazul unei explica-
ții, se știe că evenimentul final a avut loc, iar con-
dițiile sale determinante trebuie căutate, situația
este contrară în cazul unei predicții: aici condițiile
inițiale sunt date, iar „efectul” lor - care, în cazul
tipic, nu a avut încă loc - trebuie determinat.
Având în vedere similitudinea structurală a
explicației și predicției, se poate spune că o ex-
plicație, așa cum este caracterizată la 2.1., nu este
completă decât dacă ar putea funcționa în egală
măsură ca predicție: dacă evenimentul final poate
fi derivat din condițiile inițiale și ipotezele univer-
sale enunțate în explicație, atunci el ar putea fi la
fel de bine prezis, înainte de a avea loc în realita-
te, pe baza unei cunoașteri a condițiilor inițiale
și a legilor generale. Astfel, de exemplu, condițiile
inițiale și legile generale pe care astronomul le-ar
invoca în explicația unei anume eclipse de soare
sunt de așa natură încât ele ar putea servi de ase-
menea ca bază suficientă pentru o previziune a
eclipsei înainte ca aceasta să aibă loc.
Cu toate acestea, doar rareori explicațiile sunt
formulate atât de complet încât să prezinte acest
caracter predictiv (pe care l-ar releva testul menți-
onat la (c) de la 3.3. De obicei, explicația propusă
pentru producerea unui eveniment este incom-
pletă. Astfel, putem auzi explicația că o șură a ars
„pentru că” o țigară aprinsă a fost aruncată în fân,
sau că o mișcare politică are un succes anume
„pentru că” profită de prejudecățile rasiale larg
răspândite. În mod similar, în cazul radiatorului
stricat modul obișnuit de formulare a unei expli-
cații ar fi restrâns la a semnala că mașina a fost
lăsată în frig și că radiatorul a fost umplut cu apă.
- În propoziții explicative, precum acestea, legile
generale care conferă condițiilor exprimate carac-
terul de „cauze” sau „factori determinanți” sunt
complet omise (uneori poate „de la sine înțeles”)
și, mai mult, enumerarea condițiilor determinan-
te ale grupului (1) este incompletă; acest fapt este
ilustrat de exemplele precedente și chiar de anali-
za anterioară a cazului radiatorului stricat: după
cum ar scoate în evidență o examinare mai atentă,
chiar și acea mult mai detaliata expunere a con-
dițiilor determinante și a ipotezelor universale ar
trebui amplificată pentru a servi ca bază suficien-
tă în deducția concluziei că radiatorul s-a stricat
în timpul nopții.
În anumite împrejurări, caracterul incomplet
al unei anumite explicații poate fi considerat nee-
sențial. Astfel, de exemplu, putem avea sentimen-
tul că explicația la care ne-am referit în ultimul
exemplu ar putea fi completată dacă am dori acest
lucru, deoarece avem motive să presupunem că
cunoaștem tipul de condiții determinante și de
legi generale care sunt relevante în acest context.
Cu toate acestea, întâlnim foarte des „explica-
ții” al căror caracter incomplet nu poate fi eludat
pur și simplu ca fiind neesențial. Consecințele
metodologice ale acestei situații vor fi discutate
mai târziu (mai ales la 5.3. și 5.4.).
Considerațiile de mai sus se aplică explicației în
istorie ca și în orice altă ramură a științelor empi-
rice. Explicația istorică tinde, în egală măsură, să
arate că evenimentul în cauză nu a fost „întâm-
plător”, ci era de așteptat având în vedere anumite
condiții anterioare sau simultane. Așteptarea la
care s-a făcut referire nu este profeție sau ghicire,
ci anticipare științifică rațională care se bazează
pe asumarea legilor generale.
Dacă acest punct de vedere este corect, atunci
ar părea ciudat faptul că, în timp ce cei mai mulți
istorici propun explicații ale evenimentelor isto-
rice, mulți dintre ei neagă posibilitatea recurgerii
la vreo lege generală în istorie. Această situație se
poate totuși justifica printr-un studiu mai atent al
explicației istorice, așa cum reiese din analiza ce
urmează.
În unele cazuri, ipotezele universale ce stau la
baza unei explicații istorice sunt destul de explicit
exprimate, așa cum ilustrează pasajele din urmă-
toarea încercare de a explica tendințele agențiilor
guvernamentale de a se perpetua și de a se extinde
[sublinierile sunt ale autorului]:
„În condițiile în care guvernul își extinde acti-
vitatea, tot mai mulți oameni manifestă un interes
îndreptățit de a-și continua și dezvolta funcțiile
guvernamentale. Oamenilor care au slujbe nu le
place să le piardă: aceia care s-au deprins cu anu-
mite calificări nu primesc cu bucurie schimbarea;
celor acre s-au obișnuit cu exersarea unui anume
fel de putere nu le convine să renunțe la controlul
pe care-l exercită - dacă doresc ceva, ei vor să-și
sporească puterea și, corespunzător, prestigiul...
Astfel, oficiile și birourile guvernamentale,
odată create, stabilesc, la rândul lor, direcții, nu
numai pentru a se fortifica împotriva asaltului, ci
și pentru a-și lărgi aria operațiilor.”2
Cu toate acestea, cele mai multe explicații din
istorie sau sociologie nu includ o enunțare expli-
cită a regularităților generale pe care le presupun;
se pare că există cel puțin două motive care justi-
fică acest lucru:
Primul: ipotezele universale în cauză se leagă
frecvent de psihologia individuală sau socială,
care se presupune că este oarecum familiară fie-
căruia prin experiența de fiecare zi; de aceea, ele
sunt admise tacit ca valabile. Aceasta este o situa-
ție asemănătoare celei caracterizate la 4.
Al doilea: ar fi foarte dificil, deseori, ca presu-
punerile de bază să fie formulate în mod explicit
cu suficientă precizie și, în același timp, astfel încât
să fie în acord cu întreaga evidență empirică rele-
vantă accesibilă. Examinând caracterul adecvat al
unei explicații propuse, este foarte instructiv să se
încerce o reconstrucție a ipotezelor universale pe
care ea se bazează. În particular, termeni precum
„deci”, „prin urmare”, „în consecință”, „pentru că”,
„în mod firesc”, „evident” etc., indică adesea pre-
supoziția tacită a unei legi generale: ei sunt folosiți
pentru a lega condițiile inițiale cu evenimentul de
explicat; că acesta din urmă era „în mod firesc” de
așteptat ca o „consecință” a condițiilor stabilite,
este un fapt ce rezultă doar dacă se presupun legi
generale corespunzătoare. Să analizăm, de exem-
plu, enunțul: fermierii din Dust Bowl migrează
spre California „pentru că” seceta continuă și
furtunile le fac existența tot mai precară și pentru
că li se pare că în California vor avea condiții de
viață mult mai bune. Această explicație se bazează
pe o ipoteză universală după care populațiile tind
să migreze spre regiuni care le oferă condiții de
viață mai bune. Evident însă, ar fi greu de enunțat
în mod precis această ipoteză sub forma unei legi
generale care sa fie în mod firesc bine confirmată
de întreg ansamblul existent dovezi relevante. În
mod similar, dacă o revoluție este explicată prin
referire la nemulțumirea crescândă a unei părți
mari a populației față de anumite condiții predo-
minante, este clar că în această explicație se pre-
supune o regularitate generală; noi nu putem însă
stabili ce întindere și ce formă specifică trebuie să
ia nemulțumirea și ce condiții de mediu trebuie
să existe pentru a produce o revoluție. Observații
similare se aplică tuturor explicațiilor istorice fă-
cute în termenii luptei de clasă, a condițiilor eco-
nomice sau geografice, a intereselor îndreptățite
ale anumitor grupuri, a tendințelor de consum
evident, etc.: toate se bazează pe asumarea ipote-
zelor universale3 care leagă anumite caracteristici
ale vieții individuale sau de grup cu alte caracte-
ristici; în multe cazuri însă, conținutul ipotezelor
care sunt tacit asumate într-o explicație dată nu
poate fi reconstruit decât foarte aproximativ.
5.3.	S-ar putea argumenta că fenomenele inclu-
se la tipul de explicație menționat anterior au un
caracter statistic și că, prin urmare, în explicația
lor se cer asumate doar ipotezele de probabilitate,
astfel încât problema referitoare la „legile gene-
rale fundamentale” s-ar baza pe o premisă falsă.
Într-adevăr, pare posibil și justificabil a interpreta
anumite explicații istorice ca fiind bazate pe asu-
marea ipotezelor de probabilitate mai degrabă
decât a legilor „deterministe” generale, adică a
legilor sub formă de condiții universale. Această
cerință poate fi extinsă la multe din explicațiile
produse și în alte domenii ale științelor empirice.
Astfel, de exemplu, dacă Tommy se îmbolnăveș-
te de pojar la două săptămâni după fratele său și
dacă el nu a fost în compania altor persoane cu
pojar, acceptăm explicația că el a luat boala de la
fratele său. Așadar, există o ipoteză generală ce stă
la baza acestei explicații; însă nu se poate spune
că este o lege generală în sensul că orice persoană
care nu a avut pojar înainte îl va lua cu siguranță
dacă stă în compania cuiva care are pojar; nu se
poate susține decât cu mare probabilitate că se va
produce o contagiune.
Multe din explicațiile istorice par a admite
o analiză de acest fel: dacă ar fi în întregime și
explicit formulată, ea ar stabili anumite condiții
inițiale și anumite ipoteze de probabilitate4, astfel
încât producerea evenimentului ce trebuie expli-
cat devine probabilă condițiile inițiale având în
vedere probabilitatea ipotezelor. Dar indiferent
dacă explicațiile istorice sunt interpretate ca fiind
de natură „cauzală” sau „probabilistică”, rămâne
adevărat faptul că în general condițiile inițiale și
mai ales ipotezele universale implicate nu sunt
clar indicate și nu pot fi completate în mod ne-
ambiguu. (În cazul ipotezelor de probabilitate, de
exemplu, valorile de probabilitate vor fi cunoscu-
te în cel mai bun caz doar în mare.)
5.4.	Ceea ce oferă analizele explicative ale eve-
nimentelor istorice nu este, prin urmare, în cele
mai multe cazuri, o explicație în unul din sensu-
rile dezvoltate mai sus, ci ceva ce s-ar putea numi
o schiță explicativă. O astfel de schiță constă din
indicarea mai mult sau mai puțin vagă a legilor
și condițiilor inițiale considerate a fi relevante, ea
trebuind a fi „completată” pentru a deveni o ex-
plicație propriu-zisă. Această completare reclamă
o cercetare empirică suplimentară a cărei direcție
este sugerată de schiță. (Schițele explicative sunt
obișnuite și în sfera istoriei; multe explicații din
psihanaliză, de exemplu, sunt ilustrative în acest
sens.)
Evident, o schiță explicativă nu admite un test
empiric în aceeași măsură ca și o explicație com-
pletă; și totuși, există o diferență între o schiță
explicativă acceptabilă științific și o pseudo-ex-
O
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
15
o
plicație (sau o schiță pseudo-explicativă). O schi-
ță explicativă acceptabilă științific trebuie să fie
completată de propoziții mai specifice; ea indică
însă direcția în care aceste propoziții sunt de găsit;
iar cercetarea concretă poate duce la confirmarea
sau infirmarea acelor indicații; adică, ea poate
dovedi că tipul de condiții inițiale sugerate de
fapt sunt relevante; sau ea poate evidenția faptul
că, pentru a ajunge la o explicație satisfăcătoare,
trebuie luați în considerare factori destul de dife-
riți ca natură. - Procesul de completare impus de
o schiță explicativă va dobândi, în general, o tot
mai mare precizie a propozițiilor implicate; însă
în orice fază a acestui proces, propozițiile respec-
tive vor avea o anume semnificație empirică: se va
putea indica, ce și care ar fi descoperirile ce le-ar
confirma. În cazul explicațiilor non-empirice sau
al schițelor explicative, pe de altă parte - să zi-
cem, prin referire la menirea istorică a unui anu-
mit popor, ori la un principiu de justiție istorică
- folosirea termenilor lipsiți de sens din punct de
vedere empiric face imposibilă indicarea, chiar și
în mare, a tipului de investigație care ar avea o le-
gătură cu respectivele propoziții și care ar putea
conduce la o evidență ce, fie ar confirma, fie ar
infirma explicația propusă.
5.5.	În încercarea de a evalua justețea unei anu-
mite explicații, va trebui întreprinsă mai întâi re-
construirea cât mai completă posibil a argumentu-
lui care constituie explicația sau schița explicativă.
În particular, este important să se înțeleagă care
sunt ipotezele explicative fundamentale și să se
aprecieze care este amploarea și fundamentul lor
empiric. O resuscitare a ipotezelor îngropate sub
pietre de mormânt ca „deci”, „prin urmare”, „pen-
tru că” și altele asemănătoare va evidenția adesea
că explicația propusă este slab fundamentată sau
absolut inacceptabilă. În multe cazuri, acest pro-
Paul Gherasim
Octogon de purpură (1971), u/p, 198 x 198 cm, (colecția Muzeului Râmnicu Vâlcea)
cedeu va scoate la lumină greșeala de a pretinde
că un mare număr de detalii ale unui eveniment
au fost explicate când, chiar și într-o interpretare
foarte largă, au fost interpretate doar unele carac-
teristici generale ale sale. Astfel, de exemplu, con-
dițiile geografice sau economice în care trăiește un
grup pot explica anumite trăsături generale ale, să
zicem, artei sau ale codurilor sale morale; a admite
aceasta nu înseamnă însă că, în acest fel, realizările
artistice ale grupului ori sistemul său de morală au
fost explicate în detaliu; deoarece ar însemna că ar
fi suficientă o descriere a condițiilor geografice sau
economice predominante pentru ca din aceasta
să se poată deduce, cu ajutorul unor legi generale
determinabile, o prezentare detaliată a anumitor
aspecte ale vieții culturale a grupului.
O eroare înrudită constă în detașarea unuia din
diferitele grupuri importante de factori care ar tre-
bui să fie enunțați la condițiile inițiale, iar apoi a
pretinde că fenomenul în cauză este „determinat”
de acel grup de factorii deci poate fi explicat exclu-
siv în termenii acelui grup de factori.
Adepții unei anume școli de explicație sau inter-
pretare istorică invocă uneori ca dovadă în favoa-
rea demersului lor o previziune istorică care a avut
succes, produsă de un reprezentant al școlii lor.
Însă, cu toate că succesul predictiv al unei teorii
este fără îndoială o dovadă relevantă a justeței sale,
este important a fi sigur de faptul că previziunea
de succes se poate obține în fapt cu ajutorul teoriei
în cauză. Se întâmplă uneori că previziunea este în
realitate o prezicere ingenioasă care poate să fi fost
influențată de viziunea teoretică a autorului ei, dar
la care nu poate ajunge numai cu ajutorul teoriei.
Astfel, un adept al unei „teorii” metafizice a isto-
riei poate intui just dezvoltările istorice și poate fi
în stare să facă predicții corecte, pe care le va chiar
exprima în terminologia teoriei sale, deși ele nu ar
fi putut fi dobândite cu ajutorul ei. A veghea împo-
triva unor astfel de cazuri pseudo-confirmatoare
ar fi una din funcțiile testului (c) de la 3.3.
6. Am încercat să dovedim că în istorie, la fel ca
în orice altă ramură a cercetării empirice, explica-
ția științifică se poate realiza doar cu ajutorul unor
ipoteze generale corespunzătoare, sau cu ajutorul
unor teorii, care sunt corpuri de ipoteze sistema-
tic înrudite. Această teză este evident în contrast
cu punctul de vedere familiar după care explica-
ția veritabilă în istorie se obține, printr-o metodă
care distinge în mod caracteristic științele sociale
de cele ale naturii, adică metoda comprehensiunii
empatetice. Istoricul, ni se spune, se imaginează pe
sine în locul persoanelor implicate în evenimente-
le pe care vrea să le explice; el încearcă să înțeleagă
cât mai complet posibil împrejurările în care ele au
acționat și motivele care le-au influențat acțiunile;
prin această auto-identificare imaginară cu eroii
săi, el ajunge la o înțelegere și astfel la o explicație
adecvată a evenimentelor care-l preocupă.
Această metodă a empatiei este, fără îndoială
frecvent aplicată de nespecialiști ca și de experți în
istorie. Ea nu constituie însă în sine o explicație; ea
este în esență mai degrabă un instrument euristic;
funcția sa este de a sugera anumite ipoteze psiho-
logice care ar putea servi ca principii explicative în
cazul studiat. Expusă în termeni simpli, ideea ce se
află la baza acestei funcții este următoarea: istori-
cul încearcă să înțeleagă cum ar acționa el însuși
în condițiile date și sub impulsul motivațiilor par-
ticulare ale eroilor săi; în mod experimental, el își
generalizează constatările într-o lege generală pe
care o folosește ca principiu explicativ în justifica-
rea acțiunilor persoanelor implicate. Așadar, acest
procedeu se poate dovedi uneori, euristic, folosi-
tor; întrebuințarea sa nu garantează însă solidita-
tea explicației istorice spre care conduce. Aceasta
din urmă depinde mai degrabă de corectitudinea
factuală a generalizărilor empirice pe care metoda
comprehensiunii este posibil să le fi sugerat.
Întrebuințarea acestei metode nu este indis-
pensabilă explicației istorice. Un istoric poate fi
incapabil, de exemplu, de a intra în rolul unei per-
sonalități istorice paranoice și totuși el poate ex-
plica anumite acțiuni ale acesteia, în principal prin
referire la legile psihologiei anormale. Astfel, fap-
tul că istoricul se poate sau nu identifica cu eroul
său istoric nu este relevant pentru corectitudinea
explicației sale; ceea ce contează este soliditatea
ipotezelor generale implicate, indiferent dacă ele
au fost sugerate de empatie sau de un procedeu
strict behaviorist. O mare parte a atracției pe care
o exercită „metoda comprehensivă” pare a se da-
tora faptului că ea tinde să ne prezinte fenomenele
oarecum „plauzibile” sau „naturale”5, fapt realizat
adesea cu ajutorul unor metafore atractive. Însă
tipul de „înțelegere” astfel exprimat trebuie deta-
șat în mod clar de înțelegerea științifică. În isto-
rie, ca pretutindeni în științele empirice, explicația
unui fenomen constă din subsumarea sa sub legi
empirice generale, iar criteriul temeiniciei sale nu
constă în faptul că ea apelează la imaginația noas-
tră, că este prezentată în analogii sugestive sau este
făcută plauzibilă - toate acestea pot apărea și în
pseudo-explicații - ci exclusiv în faptul că ea se
bazează pe presupuneri bine confirmate empiric
în ce privește condițiile inițiale și legile generale.
7.1.	Am discutat până aici importanța legilor
generale în explicație și predicție și așa-numita
comprehensiune în istorie. Să examinăm acum
mai pe scurt alte procedee de cercetare istorică
care implică asumarea ipotezelor universale.
Strâns legată de explicație și înțelegere este
16
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
așa-numita interpretare a fenomenelor istorice
în termenii unui demers sau teorii particulare.
Interpretările propuse de fapt în istorie constau fie
din subsumarea fenomenelor în cauză sub o ex-
plicație științifică sau o schiță explicativă, fie din-
tr-o încercare de a le subsuma sub o idee generală
care nu rezistă la nici un test empiric. În primul
caz, interpretarea este în mod clar o explicație cu
ajutorul ipotezelor universale; în al doilea caz, ea
este echivalentă cu o pseudo-explicație care poate
atrage emoțional și poate evoca asociații picturale
vii, însă nu ne poate favoriza înțelegerea teoretică
a fenomenelor de studiat.
7.2.	Observații similare sunt valabile pentru
procedeul stabilirii „ semnificației ” unor anumite
evenimente istorice; valoarea sa științifică constă
în a determina ce alte evenimente sunt legate în
mod relevant de evenimentul de studiat, în calitate
de „cauze” sau de „efecte”; iar enunțarea legături-
lor relevante ia, din nou, forma explicațiilor sau a
schițelor explicative care implică ipoteze univer-
sale; aceasta se va vedea mai clar în paragraful ur-
mător.
7.3.	În explicația istorică a unor instituții soci-
ale se pune un mare accent pe analiza dezvoltării
instituției până la faza aflată în studiu. Criticii
acestui demers au obiectat că o simplă descriere
de acest fel nu este o explicație veritabilă. Acestui
argument i se poate da un aspect ușor diferit în
termenii reflecțiilor precedente: O descriere a dez-
voltării unei instituții nu este evident o expunere a
tuturor evenimentelor care au precedat-o tempo-
ral; sunt incluse doar acele evenimente care sunt
„relevante” pentru formarea respectivei instituții.
Iar faptul că un eveniment este sau nu relevant
pentru acea dezvoltare nu ține de aprecierea isto-
ricului, ci este o problemă obiectivă care depinde
de ceea ce se numește uneori o analiză cauzală a
creșterii respectivei instituții6. Așadar, analiza cau-
zală a unui eveniment constă în a-i stabili acestuia
o explicație și, dat fiind că acest lucru impune re-
ferirea la ipoteze generale, la fel se întâmplă și cu
presupunerile în ce privește relevanța și, în con-
secință, la fel și cu analiza adecvată a dezvoltării
istorice a unei instituții.
7.4.	În mod similar, întrebuințarea acțiunilor
de determinare și dependență în științele empirice,
incluzând istoria, implică referirea la legile gene-
rale.7 Astfel, de exemplu, putem spune că presiu-
nea unui gaz depinde de temperatura și volumul
său, sau că temperatura și volumul determină pre-
siunea, în virtutea legii lui Beyle. Dacă însă legile
fundamentale nu sunt formulate explicit, afirma-
rea unei relații de dependență sau de determinare
între anumite mărimi sau caracteristici se reduce,
în cel mai bun caz, la a pretinde că ele sunt unite
printr-o lege empirică nespecifică; iar aceasta este
într-adevăr o aserțiune foarte inconsistentă. Dacă,
de exemplu, nu știm decât că există o lege empiri-
că ce leagă două mărimi măsurabile (ca lungimea
și temperatura unei bare de metal), nu putem fi
siguri nici măcar de faptul că o schimbare a uneia
din cele două va fi însoțită de o schimbare a ce-
leilalte (deoarece legea poate uni aceeași valoare
a mărimii „dependente” sau „determinate” cu
valori diferite ale celeilalte), ci numai de faptul că
oricărei valori specifice a uneia dintre variabile îi
va fi asociată întotdeauna una și aceeași valoare a
celeilalte; iar acest lucru înseamnă, evident, mult
mai puțin decât ceea ce vor să afirme cei mai mulți
autori când vorbesc de determinare sau de depen-
dență în analiza istorică.
Prin urmare, afirmația prea cuprinzătoare po-
trivit căreia condițiile economice (geografice sau
de orice alt fel) „determină” dezvoltarea și schim-
barea tuturor celorlalte aspecte ale societății uma-
ne are valoare explicativă doar în măsura în care
ea poate fi justificată de legi explicite care stabilesc
tocmai tipul de schimbare în cultura umană ce va
urma în mod regulat după schimbări specifice în
condițiile economice (geografice etc.). Doar sta-
bilirea de legi concrete îi poate oferi tezei genera-
le un conținut științific, o poate face să reziste la
testele empirice și-i conferă o funcție explicativă.
Elaborarea cu cât mai multă precizie a unor astfel
de legi pare a fi în mod clar direcția în care trebuie
căutat progresul în explicația și înțelegerea știin-
țifică.
8. Considerațiile dezvoltate în această lucrare
sunt în întregime neutre față de problema „legilor
specific istorice”: ele nu presupun un mod particu-
lar de a distinge legile istorice de cele sociologice
și de celelalte legi și nici nu implică sau neagă pre-
supunerea că se pot descoperi legi empirice care
sunt istorice într-un sens specific și care sunt bine
confirmate de evidența empirică.
Ar merita însă să menționăm aici că ipotezele
universale la care istoricii se referă în mod explicit
sau tacit atunci când propun explicații, predicții,
interpretări, judecăți de relevanță, etc., sunt lua-
te din diferite domenii ale cercetării științifice, în
măsura în care ele nu sunt generalizări pre-ști-
ințifice ale experiențelor de fiecare zi. Multe din
ipotezele universale ce se află la baza explicației is-
torice, de exemplu, au fost clasificate în mod obiș-
nuit ca legi psihologice, economice, sociologice și
în parte poate ca legi istorice; în plus, cercetarea
istorică trebuie să recurgă adesea la legi generale
din fizică, chimie și biologie. Astfel, de exemplu,
explicația înfrângerii unei armate prin referire la
lipsa de mâncare, vreme potrivnică, boală și cele-
lalte, se bazează pe asumare - de obicei tacită -
a unor astfel de legi. Folosirea inelelor copacilor
în datarea evenimentelor în istorie se bazează pe
aplicarea anumitor regularități biologice. Diferite
metode de testare a autenticității documentelor,
tablourilor, monedelor, etc., întrebuințează teorii
din fizică și chimie.
Ultimele două exemple ilustrează un alt aspect
relevant în acest context: chiar dacă un istoric și-ar
propune să-și restrângă cercetarea la o „descriere
pură” a trecutului, fără nici o încercare de a oferi
explicații, afirmații despre relevanță și determina-
re, etc., el ar trebui să folosească în permanență
legi generale. Pentru că obiectul studiilor sale ar
fi trecutul - inaccesibil examinării sale directe. El
ar trebui să-și stabilească cunoștințele prin meto-
de indirecte: prin folosirea ipotezelor universale ce
leagă datele sale prezente cu evenimente trecute ce
sunt studiate. Acest lucru a fost pus în umbră, în
parte datorită faptului că unele din regularitățile
implicate sunt atât de familiare încât se consideră
că nu merită a fi menționate; iar în parte din cauza
obiceiului de a transfera diferitele ipoteze și teorii
folosite pentru a stabili cunoștințe despre eveni-
mente trecute „științelor auxiliare” ale istoriei.
Foarte probabil, unii dintre istoricii care tind, dacă
nu să nege, să minimalizeze importanța legilor ge-
nerale în istorie, sunt conduși de sentimentul că
doar „legile pur istorice” ar interesa teoria. Însă,
odată ce se înțelege că descoperirea legilor istorice
(într-un sens specific al acestei foarte vagi noțiuni)
nu ar face istoria autonomă și independentă din
punct de vedere metodologic de celelalte ramuri
ale cercetării științifice, s-ar părea că problema
existenței legilor istorice ar trebui să-și piardă din
greutate.
Observațiile din acest paragraf nu sunt decât
ilustrări a două principii mai largi ale teoriei știin-
ței: primul, conform căruia separarea „descripției
pure” de „generalizarea ipotetică și construcția te-
oretică” este nejustificată în științele empirice, ele
fiind inseparabil legate în edificarea cunoașterii
științifice; al doilea, după care este în mod simi-
lar nejustificată și inutilă încercarea de a demarca
granițe precise între diferitele domenii ale cercetă-
rii științifice și o dezvoltare autonomă a fiecăruia
dintre domenii. Nevoia resimțită în cercetarea is-
torică de a folosi in extenso ipotezele universale, a
căror majoritate copleșitoare provine din domenii
de cercetare distincte tradițional de istorie, este
doar unul din aspectele a ceea ce se poate numi
unitatea metodologică a științelor empirice.
Note
1	. Maurice Mandelbaum, în analiza sa, în general
foarte clarificatoare, asupra relevanței și cauzalității în
istorie (The Problem of Historical Knowledge, New
York, 1938, cap. 7, 8) susține că există o diferență între
„analiza cauzală” sau „explicația cauzală” a unui eveni-
ment și stabilirea legilor științifice care-l guvernează în
sensul precizat mai sus. El susține că „legile științifice
nu pot fi formulate decât pe baza analizei cauzale”, dar
că „ele nu sunt substituenți ai explicațiilor cauzale com-
plete” (loc. cit., p. 2). Din motivele rezumate mai sus,
această distincție nu pare a fi justificată: fiecare „expli-
cație cauzală” este o „explicație prin legi științifice”; de-
oarece afirmarea unei conexiuni cauzale între anumite
evenimente nu poate fi exprimată științific în nici un alt
mod decât prin referire la legi empirice.
2	. Donal W. Mc Connell, Economic Behavior, New
York, 1939, pp. 894-895.
3	. Ceea ce se numește uneori, în mod greșit, explicație
cu ajutorul unui concept este, de fapt, în științele empi-
rice, o explicație în termenii ipotezelor universale con-
ținând acel concept. „Explicațiile” implicând concepte
care nu funcționează în ipoteze verificabile empiric -
precum „entelehie” în biologie, „destinul istoric al unui
popor” sau „desfășurarea de sine a rațiunii absolute” în
istorie - sunt simple metafore fără conținut cognitiv.
4	. E. Zilsel, într-o foarte incitantă lucrare, „Physics
and the Problem of Historico-Sociological Laws”
(Philosophy of Science, Vol. 8, 1941, pp. 567-579) su-
gerează că toate legile specific istorice au un caracter
statistic asemănător celui al „macro-legilor” din fizică.
Cu toate acestea, observațiile de mai sus se restrâng la
legile specific istorice deoarece explicația în istorie se
bazează într-o mare măsură pe legi non-istorice” (cf.
paragraful 8 al acestei lucrări).
5	. Pentru o critică a acestui gen de plauzibilitate, cf.
Zilsel, loc. cit., pp. 577-578, și, de același autor, „Problems
of Empiricism”, paragrafele 7 și 8, în International
Encyclopedia of Unified Science, vol. II, 8.
6	. Vezi expunerea detaliată și clară a acestei probleme
în cartea lui M. Mandelbaum, loc. cit., cap. 6-8.
7	. După Mandelbaum, istoria, spre deosebire de ști-
ințele fizice, constă „nu din formularea de legi al căror
caz particular este un exemplu, ci din descrierea eve-
nimentelor în raporturile lor determinante reale unele
față de altele; din a considera evenimentele ca produse
și producătoare de schimbare (loc. cit., p. 13-14. Acesta
este un punct de vedere al cărui caracter discutabil a fost
deja scos în evidență de Hume; este credința că e sufi-
cientă o examinare atentă a două evenimente specifice,
fără nici o referire la cazurile similare și la regularitățile
generale, pentru a putea dovedi că unul din evenimente
îl produce sau îl determină pe celălalt. Această teză nu
numai că contrazice semnificația științifică a conceptu-
lui de determinare care se bazează în mod clar pe acela
de lege generală, dar, mai mult, ea nu reușește să ofere
criterii obiective semnificative pentru pretinsa relație de
determinare sau producere. Prin urmare, a vorbi despre
determinarea empirică independent de orice referire la
legile generale înseamnă a folosi o metaforă fără conți-
nut cognitiv.
Traducerea din limba engleză:
Delia Marga
■
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
17
Paul Gherasim - 90
In Honorem
Logos, izvorul
■ Oliv Mircea
drumul acesta e mai lung ca viața-mi.
... e drumul de la literă la duh...
Daniel Turcea - Epifania
Paul Gherasim se numără între cei, putini,
care știu că un adevăr care s-ar revela
brutal în toată alteritatea lui ar fi un ade-
văr care ar omorî, ar copleși, l-ar zdrobi pe om.
Dacă spiritul profund începe astăzi, din nou, să
își facă loc în lume, să revalorifice marile sensuri
ale memoriei creatoare, ale luminii, ale frumuseții
și să înțeleagă astfel interioritățile vieții - făcând
imposibil spiritul superficial care sucomba în fața
tentațiilor abisale ale unor negre angoase, și care
îl cantonează pe artist, fără viitor și fără împlini-
re, eșuând dincolo de tărîmurile imediatului. S-a
spus că epoca noastră a pierdut atît „instinctul
memoriei” cît și „dimensiunea eschatologică și
soteriologică a ființei”. Memoria creatoare este
paradoxal în ochiul oricărui atent privitor și prin
urmare și al pictorului Paul Gherasim, o reinves-
tire multiformă și plină de candoare și de solemnă
prospețime a prezentului. În gîndirea pictorului
nostru, timpul este memorie (prezentul trecu-
tului), este atenție (prezentul prezentului), este
așteptare (prezentul viitorului). Un patos discret
dar ferm i-a îngăduit să trăiască, clipă după clipă,
nu într-un prezent discontinuu, ci într-o curgere
continuă, care poate fi, principial, văzută, fie ca o
acumulare mereu sporită de trecut, fie ca un mers
spre viitor, care ia chipul unei domoale și line
înaintări.
Planul lui Paul Gherasim este planul Adevărului
și Esența Memoriei.
Sufletul, Logosul este pentru el, un proces cre-
ator, o activitate creatoare. Din perspectiva mese-
riei lui de pictor, problema pare a sta în „identi-
ficarea”, în „găsirea” rădăcinii comune a spațiului
și a timpului. Sentimentul creator vine din faptul
că pictorul devine din ce în ce mai mult martor și
observator al faptului că neantul nu are trup dar
are spirit. „Eul statistic”, „persoana crepusculară”,
devin bunuri, care făce posibilă instaurarea bar-
bariei și, în felul acesta, drumul de la „eul crepus-
cular” și „captativ” către „eul oblativ” dăruitor de-
vine aproape imposibil. În acest context, pictorul
nostru înțelege că nihilismul este un ascetism fără
har, înțelege că acolo unde nu este Dumnezeu, nu
e nici omul, că cel ce a murit nu este Dumnezeu
ci omul, și că prin urmare trăim într-un timp fără
oameni. Paul Gherasim știe - amintirea îi adu-
ce în față aievea - că evenimentele esențiale se
desfășoară în realitatea spiritului, înainte de a se
manifesta în realitatea exterioară a istoriei. Știm
acum și noi, împreună cu el, că pierzîndu-și cen-
trul spiritual al existenței, omul de azi și-a pierdut
în același timp și propriul său centru spiritual.
Pierzîndu-și gustul învierii, omul contemporan
este în afara unei existențe autentice; trăiește nu-
mai pe două dimensiuni, ca și cum ar trăi într-un
„loc” fără cer.
Paul Gherasim împlineste în acest an nouă-
zeci de ani. El s-a născut într-un sat din Bucovina
(Botești, Suceava), la 25 iunie 1925. Studiile făcu-
18
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
te cu Nicolae Dărăscu și cu Alexandru Steriade
au pus o excepțională temelie pentru un spirit
contemplativ și un suflet credincios. Educația lui
Paul Gherasim este în mod esențial creștină și se
revendică din marea tradiție.
Cei care l-au cunoscut și i-au ascultat povețele,
îl iubesc pentru că el este de cele mai multe ori
bun și curajos în talentul cu care a fost înzestrat .
Pentru el demnitatea persoanei este legată esenți-
al de problema mîntuirii și a nemuririi; pentru el
oamenii care vor să fie prezenți la propriul lor pre-
zent se află în obediența unui maestru atunci cînd
în dorința lor de a transfigura cultura în realitate
ontologică evită, de fapt, să provoace criza cultu-
rii; pentru el oamenii trebuie să știe că adevărata
revoluție a spiritului neagă spiritul de revoluție și
că - și aici se află, iată, Tainicul Ascuns. Pentru
el cuvîntul are valoare în funcție de cantitatea de
tăcere pe care o conține, o evocă, o poate potența.
Cînd în toamna anului 2013, la optzeci și opt
de ani, cu ocazia unei expoziții personale pe care
o făcea cu mai tănărul pictor Cristein Dițoiu,
Paul Gherasim anunța gîndul care l-a însoțit în
creația sa toată viața și care se formulează în felul
acesta: „Cuvîntul a luminat vederea și cele văzu-
te, sunt transparențe ale celor nevăzute. Gust are
vederea / lumina Darului / darul deosebirii. Gust
are bucuria / în licărul clipei / în care uiți de tine
. ( ...) Rară e clipa uitării de sine. Clipa cea vie a
unei lecții de viață. Sîntem călători pe o fărîmă de
țărînă.
Iar prețul unei călătorii prin cele patru anotim-
puri este un an din viața noastră. Spre redescope-
rire sînt toate și pătrunse de înțeles tainic prin cîte
se arată în lumină Cuvîntul. Cuvîntul se oglin-
dește în viață iar viața își are oglindirea și cuvînt.
” Dacă poetica acestui pictor o poate sintetiza el
însuși în acest fel cu ce se deosebește ea de poeti-
ca altui spirit al veacului, Paul Klee, exprimată și
ea de însuși pictorul: „Ce răsare apoi din activi-
tatea aceasta, indiferent cum s-ar numi, vis, idee,
fantezie, abia atunci trebuie tratat foarte serios
dacă se leagă cu mijloacele artistice potrivite, fără
rezerve, de formă. Atunci acele ciudățenii devin
realități, realități ale artei, care lărgesc ceva mai
Lambda (2005), u/p, 111 x 111 cm, (colecția Fundația Anastasia)
Paul Gherasim
mult viața decît pare a fi în mod obișnuit. Pentru
că ele nu redau cu mai mult sau mai puțin tempe-
rament, numai din cele văzute, ci fac vizibile și pe
cele tainic întrezărite”? Pentru artiști de felul ce-
lor doi lumea e cunoscută ca divină. Ea izvorăște
dintr-un „arche”, dintr-o origine lăuntrică, și stră-
bate drumul pe care i-l trasează ordinea și duhul
știut fiind că și ordinea și duhul îi aparțin ei în-
seși. Ele sînt atotexistentul și atotîmplinitorul
care conține în sine nu numai natura empirică
și natura istorică, ci în primul rînd natura nu-
minoasă. Divinul este pentru acest tip de artiști
elementul originar și tainic al lumii. Pictorul este
în ea și ea este în pictor. A cunoaște și a afirma
asta, cum o fac atît Paul Klee cît și Paul Gherasim,
constituie esența înseși a artei lor. Aceste pu-
teri trebuiesc obținute și apoi „grădinărite” ce
discreție da și cu curaj. Pentru Paul Gherasim
a crede înseamnă așadar a te încrede în această
autorevelare a lui Dumnezeu și a-i da ascultare.
O
Criticul de artă Oliv Mircea împreună cu pictorul Paul Gherasim
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
19
o
A veni în întîmpinarea chemării Sale pe care îți
întemeiezi personalitatea artistică și de care îți
legi propria-ți viață.
Cultura, o știe și o spune Paul Gherasim, este
mitică și simbolică prin natura ei. De aici mai în-
colo se deschide o nouă libertate, o nouă atitudine
și o nouă privire care face posibilă o modelare a
existenței care așează sufletul pe alte temelii.
Darul creator al transfigurării: acesta este sin-
gurul sens în care trebuie să vorbim despre pic-
tură. Pictorul participă în mod secund la crea-
ție, el este un creator creat. Datoria lui este să o
ilumineze interior, pneumatic, să o schimbe la
față în lumina darurilor Creatorului, să realizeze
Frumusețea, care nu este altceva decât strălucirea
Adevărului.
Totul pleacă de la tăcere și ajunge la tăcere.
Pictorul, ca tehnician al ordinii sensibilității noas-
tre, asigură rigoarea geometrică a plasticității ca
pe cea mai intimă și mai profundă dintre rigorile,
armoniile și continuum-urile lumii, refăcînd spa-
țiul ca pe o ordine a simultaneității.
Imaginea-tabloul pe care o-îl „face” Paul
Gherasim devine, în „viziunea” privitorului, un
locus teologicus, un loc al tainicelor coresponden-
țe, o metaforă... Lirismul subiectiv al artistului se
ridică între pictor și între formele, culorile și cu-
vintele din fața lui, îngăduindu-i să întrupeze un
gînd.
Paul Gherasim împlinește în ritmurile acestor
picturi un discurs spornic tăcut în care valoarea
spirituală a literei, devine, forma întrupată a spi-
ritului.
Pictura lui Paul Gherasim te ajută să vezi aerul,
să vezi lumina, în esență, să vezi viața. Viața tre-
buie sa fie o liturghie tocmai pentru că liturghia
este viața esențială, adică este ritm spiritual ordo-
nat, de slujire și slăvire a lui Dumnezeu.
Paul Gherasim slujește un principiu creator de
artă găsind în formele create de el, un raport de
valori ideale, un joc de abstracțiuni, de cantități
simbolice absolute - o logoritmie, o operă de pi-
etate, deci o simplitate nobilă și o măreție calmă.
O nesfîrșită augurală pace emană din această
comuniune a literelor și a spațiului întru lumină.
Doar aerul din preajmă îl vezi fremătînd.
„Cu porfiră e caligrafiată cea dintîi literă a
Logosului. Albul, porfira și auriul sînt culori care
împreună cu pătratul compun, în înțeles transfi-
gurat, tema încercărilor de față”. Purpura și aurul
întemeiază, de fapt, pictura ca artă de linii și fic-
țiuni simbolice colorate. Liniile lung melodioase,
în zările orizonturilor vii, compun expresia lor de
hieratică nuditate care te face să înțelegi că fieca-
re dintre ele ar putea fi, în libertatea lor, o axă a
lumii.
Caracteristica maturității demne a lui Paul
Gherasim, asemeni celei a congenerilor săi
Horia Damian și Aurel Cojan dar și cea a lui Ion
Nicodim și a lui Horia Bernea, stă în modul aris-
tocratic și solemn în care a știut să treacă de la
pasiune la compasiune. În ordinul literatorilor
Paul Gherasim și-a descoperit afinităti elective
cu Radu Petrescu, cu Daniel Turcea și cu Ioan
Alexandru.
Spun din nou: Simplitate nobilă și măreție cal-
mă.
Puțini pictori aduc, asemeni lui Paul Gherasim,
în sunetul zilei, ceva esențial. La majoritatea se
manifestă locvace și gălăgios o elocvență de rang
secund.
■
Dan Hăulică (născut la Iași, la 7 februarie 1932 - mort la București, la 17 august 2014) are o dublă specializare în aria
scrisului și a imaginii plastice. Beneficiar al unor experiențe cu cu caracter formator care consemnează întîlniri cu mari
talente de artiști din Romania Henri H. Catargi, Gheorghe D. Anghel, Alexandru Ciucurencu, dar șifrecventarea unor magiștri
ai cercetării umanistice ca George Oprescu și, mai ales, G. Călinescu. După 1965, de-a lungul călatoriilor prilejuite de bursa
UNESCO și de explorările pentru revista SECOLUL 20 al cărui redactor șef devenise (redactor șef adjunct începând din 1963 și
redactor șef din 1967 și pînă în 1990 cînd pleaca ambasador la UNESCO), biografia sa înregistrează impactul unor personalități
precum Giulio Carlo Argan, Rene Huyghe, Jacques Lassigne, Rene Berger, Roger Caillois, GaetanPicon, Roland Barthes, etc.
Are șansa de a răsfrînge evenimente, fără zgomot publicitar, abordînd celebritatea dintr-un unghi mereu cultural. Discuția este
plasată de Dan Hăulică, dincolo de hazardul pitoresc al zilei și se adresează unui public inteligent și avid. Alcătuiește o imagine
de sinteză care este revelatoare pentru productivitatea culturală a secolului. Scrisul lui împacă soliditatea cercetării și prospeți-
mea inventivă. Nu întîmplător se arată atît de elocventă mărturia patriarhului literelor germane, Ernst Junger , care socotește
că SECOLUL 20 „este cea mai bună revistă ce apare îndărătul Cortinei”.
În anul 2005, întors din misiunea diplomatică pe care a împlinit-o timp de unsprezece ani ca ambasador la UNESCO, parti-
cipă la compunerea expoziției pe care pictorul Paul Gherasim, vechiul lui prieten, o organiza la Palatele Brâncovenești de la
Mogoșoaia co ocazia împlinirii vîrstei de optzeci de ani. Cu acel prilej Dan Hăulică a produs cele două texte pe care vi le pre-
zentăm în scopul realizării catalogului expoziției de tipărirea căruia eu însumi mă ocupam împreună cu pictorul. Prezentarea
expoziției pictorului Paul Gherasim precum și tot ceea ce presupune buna împlinire a unui asemenea eveniment li se datorează
lor: Paul Gherasim și Dan Hăulică dar și Doinei Mândru cît și celor mobilizați de mine în echipa de întocmire a catalogului de
expoziție. (O. M. )
Dan Hăulică
Purpură pentru Logos
Spre sfârșitul anilor ’80, printre injoncțiunile
de care avură parte artiștii, la manifestări de
grafică, una, acerb operativă, își tranșa scurt
interdicția, ca un ukaz: “Tot ce are text nu poate fi
expus”. Spaima de cuvânt, zguduind până în teme-
lii eșafodajul totalitar, explica accesele de lugubră
vigilență, pornirile intratabil bănuielnice, zelul bol-
nav care nu se dădea înapoi nici în fața vitalității
trimfătoare din comediile lui Caragiale.
Delirului de suspiciune, culpabil întreținut, fără
de scrupul, îi ieșea totuși în cale, imprevizibil, câte
o inscripție proclamând curajos apartenența la ță-
rile duhului, la ceea ce merită să ne fie, din înalt în
chip primordial, călăuză. Oricât ar fi părut expus
unei condiții singulare, poetul Ioan Alexandru nu
pregeta, în acei ani, să invoce Logos-ul, legănat în
scrisul și în zicerile lui, ca într-o spumegare iniți-
atică.
Înțelesul acesta grav stăruie și în afirmările că-
rora li s-a devotat pictorul Paul Gherasim, atunci
când a simțit nevoia unui tipar activ de solidaritate,
între el și alți pictori, afini prin cuget și atitudine.
Numele grupului Prolog, ce figurează și în exerga
actualei expoziții personale, deschisă la Muzeul
Palatelor Brâncovenești - Mogoșoaia, nu are o în-
dreptățire de tehnicism estetic, nu se revendică de
la analogii din istoria spectacolului - cutare parte
precedând intrarea Corului, la antici, ori articulând
uvertura și primul act, în partiturile tragediei liri-
ce, cum o elaborase clasicismul. Dacă adoptă scri-
itura greacă, Prologos, și o întipărește în suprafața
efigiei pictate, ca urma unei strădanii impavide,
calm încrezătoare, e pentru că astfel, devenite un
soi de labarum al dreptei vestiri, tablourile să des-
facă, mereu emergentă din axul lor constructiv, o
trimitere irezistibilă către Logos. Nu la un pream-
bul exploziv conlucrează, deci, literele inscripției
picturale, ci la o reiterată simbolizare, a nașterii
din vecie. Un dor de absolut înfioară inefabil li-
niștea fosforescentă a suprafețelor, pictorul se face
ecou, tainic, cutremurului din enunțul grandios al
lui Ioan, Evanghelistul: “La început era Cuvântul
și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era
Cuvântul...”
Orice întârziere descriptivă ar fi neavenită,
sub incidența unor asemenea supreme postulate.
Parcă spre a le pipăi întinderea, ce desfide măsurile
pusilanime, penelul pictorului se exersează uneori
rotunjind variabil scriitura, amplificând necanonic
Paul Gherasim Logos (2003-2004), u/p, 70 x 38 cm
semnele de o micron, trecute în omega. Subjacent,
acționează ca o incitație semnul de infinit, nodul
lui aruncat între extremele totalizante, între alpha
și omega. Literele prinzând în acolada lor universa-
litatea timpului - marcând începutul și sfârșitul a
toate - stau firesc în simbolica acestei picturi; unde
se regăsesc deseori, structurante, crucea și mono-
grama christică, precum altădată în faimosul stin-
dard al lui Constantin Împăratul.
Cât despre lambda, inițiala de la Logos, imposta-
ția literei în tablou o transformă într-o veritabilă
cumpănă, bine proptită vertical, care ar putea ros-
tui, în chip fundator, versanții timpului. Ultimele
pânze, concluzia ansamblului care s-a decantat pe
zidurile albe de la Mogoșoaia, poartă această se-
cretă energie hieroglifică până la culmi de radicală
strictețe. Îi solicită privitorului un matur exercițiu
spiritual, îl cheamă spre o intuiție care e densă și
pură totdeodată.
Ernst Junger își imagina, într-un rând, despre
texte de adânc augur, că nu-și dezvăluie înscripții-
le decât aidoma unor transparențe, lizibile doar în
prezența flăcărilor. M-am gândit la această fasci-
nantă supoziție, lângă pânzele unde Paul Gherasim
părea să fi încorporat un foc subtil, devenit răcoare
cosmică: bogat fără scorii și fără emfază materială,
vibrant însă desăvârșit ca o entelechie.
20
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
Mi le arăta cu o bucurie neascunsă, proprie
aristului lucid, de aleasă cultură. Dar le proiecta,
aș spune, pe un ecran impersonal de împliniri, în
care speța picturii se lăsa, ea, sărbătorită, mai mult
decât individul ce fusese în stare să le izbândească.
În Paul Gherasim pictura nu-și voiește satisfacția
unor orgolii de autor. Purpura pe care mi-o exalta,
în cutare tablou, nu e acolo pentru vreo slavă mun-
dană, ci pentru a celebra ritualurile unei devoțiuni
obstinate, capabilă de asprimi mortificatoare.
Dacă îi repugnă planturoasa opulență și întârzi-
erea într-o ipostază artistică amenințată de confor-
tul simplei manualități, facil încântată de sine, Paul
Gherasim nu înțelege să le opună practica unui ce-
rebralism provocator, de tip Marcel Duchamp, ne-
antul cultivat cu delicii perverse. El își poate speria
confrații, prefăcându-se dornic de renunțări nemi-
loase, ca un Savonarola pus pe autodafeuri care să
pedepsească epicureismul și superfetația estetică.
Rareori însă am întâlnit artiști care să sufere ca el
pentru o venială greșeală de gust ori pentru o gafă,
în alcătuirea simezei. Cu acest apetit nestins, de
propuneri expoziționale exemplar înfăptuite, acți-
unea lui, vreme de câteva decenii, s-a inserat bene-
fic în efortul de a însănătoși viața artistică. Osârdia
lui recunoaște elocvent în pledoaria pentru ca-
litate pe care o semnificau expoziții de răscruce
- Țuculescu, la Dalles, sub oblăduirea ministrului
Pompiliu Macovei, moment de fecundă ruptură în
continuitatea plasticii noastre, sau Luchian înnoito-
rul, dusă la capăt împreună cu specialistul riguros
care a fost Theodor Enescu. La fel, fervoarea îndă-
rătnică pe care Gherasim a arătat-o constant față
de Ion Andreescu, găsindu-i înaintași până departe,
în Nicolae Polcovnicu și iconarii de demult, intră
în achizițiile salubre ale gustului public. Un regim
al adevărului sufletesc, peste convenții parazitare,
se desprindea și în expozițiile Studiu, pe care le-am
organizat împreună, la Timișoara, gazdă entuzias-
tă fiindu-ne Coriolan Babeți. Amestecul caracte-
ristic lui Gherasim, de mansuetudine și originală
determinare, avea să rodească și în alte inițiative,
în muzeele de artă comparată, de el “închipuite”
- cum ar fi spus Dinicu Golescu - la Râmnicu-
Vâlcea ori Suceava. Iată de ce expoziția din Palatul
Brâncoveanului trebuie citită ca un manifest al pu-
rității, dar și ca ocazia unui legitim rapel, care să ne
fortifice memoria.
Sub aparența unui minimalism fără concesii, al
unei reducții parcimonioase, înaintarea lui Paul
Gherasim promovează un soi de acuitate eficace.
Aș îndrăzni să folosesc și în cazul lui, ca și în acela
al lui Marcel Duchamp, o formulă pătrunzătoare,
ceea ce s-a numit une strategie du peu. Puținătatea
voluntară presupune însă, la el, nucleul unei inte-
riorități spirituale, ca o ascunsă făgăduință de or-
din radioactiv. Lambda, inițiala declanșând lectura
numelui care e Logos, avea în Hellada și un echi-
valent numeric. Atunci când își afla sus accentul,
litera răspundea valorii 30; dar coborât, accentul
urca valoarea 30.000. Oare, la prietenul nostru,
sub cerul creștin care pogoară asupra exigenței sale
neabătute, calitativul se poate lăsa elitar restrâns,
înspre un coeficient retractil? Cunoscându-l de ani
lungi, încrucișându-ne nu o dată pașii, în tensiuni
cordiale, n-am reținut nicicând în figura lui Paul
vreo oboseală care să-l refuze ofrandei, de timp și
de elan. Îl văd mereu gata să actualizeze amplu ca-
litatea, să vizeze cifrul ei invidiat nu sub specie ego-
ist restrictivă, ci dimpotrivă, generos dăruit, întors
fără alterare înspre vast și ubicuu.
■
Un început perpetuu
Urmărisem, mai deunăzi, în creațiile pictu-
rale definitorii pentru Paul Gherasim, în
purpura lor calm așternută, în fulguirile
de albastru diafan, o noimă impalpabilă și totuși
blând coercitivă: îmi apăreau ca o figură senin ie-
șită în întâmpinarea absolutului. Egale, fără agi-
tația vreunui neastâmpăr exterior, însă fervide în
adânc, elementele cromatice, subtil logodindu-se,
ar fi compus un eșichier de nimic tulburat, bun
pentru a susține atingeri îngerești, pași care, pre-
cis pe cât de inefabil, să articuleze întinderea.
Nu scriu astfel spre a mă deda extatic metafore-
lor, obnubilând vaporos ambiții expresive care-și
au propria lor netezime. Chestiunea i se ivise lui
Nietzsche, în „Uman, prea uman“, purtătoare a
unei incitante contradicții - „lucrul perfect“, care
nu trebuie să reamintească devenirea, izbânda
deplină care îl scoate dincolo de făcut, de failibil
zămislirii. „Perfecțiunea non-devenită“ - avea să
problematizeze Adorno o atare aspirație, zbuciu-
mându-l paradoxal pe artist, între ce se vădește
făcut, prin cazna unei procesualități neascunse, și
ce este, triumfător, cu autonomie suverană.
A-l raporta pe Gherasim unor asemenea ten-
tații nu înseamnă a-l înstrăina de sine. Absolutul
perfecțiunii, pentru el, nu-i o instanță terifiantă
prin unicitate, sublimă până la îngheț. Nu o gură
de umbră, pe care ai țintit-o norocos ori pe care o
ratezi definitiv, precum un sfinx vorace, avid să te
răpună - dimpotrivă, un loc al prieteniei cu tim-
pul, din care nu-i exclusă o dimensiune ductilă,
capabilă să împletească efort sever și molcomă aș-
teptare. Neputințele despre care vorbește fără de
sfiiciune, când își consideră demersul, sunt me-
nite parcă să proclame o complicitate principială:
ca niște praguri obligând la încordări progresive,
ele îl repliază cu folos pe artist, umilințele îi îm-
boldesc vrednicia. Nimic din vreo țanțoșă reven-
dicare, întărâtată în a reuși numaidecât, nici urmă
de alternativă categorică, ajunsă, voios, până la
sentința antonpannescă: “Dacă nemai puterință,
ce mai chichirezi gâlceavă!”.
Cu vocea lui șoptită, aproape stinsă, nu fără o
abațială reculegere, Paul Gherasim se rușinează
de gâlceava exhibițiilor spectaculoase. Îi repugnă
vivacitatea volubilă, oțărându-se în jalnice zădăr-
nicii, se păstrează disprețuitor față de orice brio
versatil. Discuția despre puterile artistului trece,
în cazul lui, printr-un elogiu al liniștii, scutită de
nerăbdare. Un mai tânăr confrate, pictorul Mihai
Sârbulescu, atent să-i întipărească fidel gânduri și
opțiuni caracteristice, a sesizat judicios, în niște
pagini de Jurnal, această rară aptitudine, proprie
lui Paul: capacitatea uimitoare de a întârzia înce-
putul unei lucrări, dându-i rodnic târcoale, gă-
sind insidios pretexte pentru a nu opera îndată,
pentru a nu fi rob supus unei brute precipitări. În
fond, el își menajează, pornind la drum, niște re-
zerve de contemplare trainică, de vis lent, eficace.
Secolul al XVII-lea, baroc, înregistrase aventura
unui artist proteic, Luca Giordano, gata să îmbra-
ce ipostaze deconcertant variabile, când înspre
Ribera, când înspre Rubens ori chiar Rembrandt.
Totul, sub presiunea unei reputații de virtuozism
exterior, gâfâind de viteza biciuitoare, identifica-
tă cu o poreclă, “Fa Presto”. La antipod, ceea ce
voiește prietenul nostru cristalizează într-o pos-
tură inatacabilă distanța față de orice accelerație
demonstrativă.
Și urcând, cu el, pe firul acestui metafizic gust
Paul Gherasim
Pentru Steliana Maria
pentru începuturi, sustras măsurilor convențio-
nale de timp - ce înțeles mai poate avea încheie-
rea sau neîncheierea, la o temperatură creatoare
ce desfide prevențiuni și dogmatisme? Îmi vine în
minte, deloc întâmplător, o biruință artistică de
amplă semnificație, marcând răscrucea care a ho-
tărât, pentru două secole, independența unei țări
de neașteptat potențial explorator, globalizant în
sens organic. Edificiul comemorând această glo-
rioasă pornire, pentru un destin care avea să în-
fășoare mapamondul, construcția botezată chiar
Batalha, își urcă stupefiant îndrăznelile - o boltă
cu laturi de 20 de metri, fără sprijin intermedi-
ar, ca un rămășag incredibil, o rețea de arcaturi
lanceolate, flamboiantă de torsade și invenții ale
imaginarului oceanic, cum îl revărsa epoca ma-
nuelină la picioarele Lusitaniei. Și, culminația ar-
hitecturii, la capătul întregului ansamblu - o figură
octogonală, din familia geometriilor cărora li se
dedicase, de asemeni, pictorul nostru - înscrie în
palmaresul cel mai înalt al izbânzilor numele în-
suși al neîncheierii. E portalul conducând în ro-
tonda octogonală, înmănunchind, imprevizibil,
celebrele Capelas imperfeitas, unde plenitudinea
minuțioasă se dublează cu desenul unei absențe,
unde piatra cântă generos și enigmatic.
O pictură care se râvnește mereu liberă în cea
mai reculeasă disciplină, asemenea unui perpetuu
și sfânt început, ne îndeamnă la visări exigente.
Din arta lui Paul Gherasim, peste fragilități, se
desprinde o pedagogie curajoasă, a perfecțiunii
ce refuză închiderea.
■
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
21
meridian
Don Quijote printre
eoliene
■ Adrian Țion
Spre mușuroiul cu furnici turistice din Montmartre
Recunosc: am patima călătoriei. Dar și a
scrisului. Două plăceri uzate prin folo-
sință îndelungată și percepute tot mai
mult drept vicii ireprimabile. Între ele se întinde
„deșertul roșu” antonionian colorând, ici colo,
oaze surâzătoare de verdeață. Oaze acoperite
până la urmă de domoale și haine dune de nisip.
Peste ele, etern lucitor și nimicitor, soarele crud
și surd al Saharei pârjolind timpul trăit, insta-
lând tirania uitării. Poeticească și devastatoare
viziune! Îmi spăl amarul cu ironii recurente. De
pildă, îmi place să mă alin - și uneori mă alint
- cu vorba șugubeață a măsluitorului de cuvinte
Marcel Mureșeanu Deșertăciunea nu face nimic
în zadar! Așa să fie? Se aplică și la deșertăciunea
scrisului?
E adevărat că n-am vrut inițial să-mi fixez în
cuvinte scrise trăirile și impresiile din călătoriile
în străinătate, atât de râvnite în anii când acestea
erau interzise, tocmai pentru că erau interzise
(mai ales în ultimii ani autarhici ai regimului to-
talitarist). N-am vrut și totuși am cedat viciului
de care sufăr, poate prea bucuros că am reușit,
în sfârșit, să trec efectiv granița Italiei, Austriei,
Franței și să mă bucur cum se cuvine de liber-
tatea turistică ivită, vai! în urma atâtor sacrificii
de vieți omenești. Niciodată nu trebuie să uităm
asta! Bucuria transpunerii unui drept fundamen-
tal în realitate s-a transformat curând pentru
mine în croșetarea unor expansive propoziții și
fraze, eliberate din lanțurile cenzurii. N-am vrut
să țin un jurnal de călătorie, dar am publicat câte-
va din impresiile mele, caminante rătăcit pe dru-
muri europene, în revista LiterNet.ro la rubrica
numită Călătorii. Trecând prin pădurea de mo-
toare eoliene de producere a curentului electric
din Austria și Franța, gândul îmi zbura adesea la
fragila siluetă a cavalerului tristei figuri în luptă
cu morile sale de vânt și îmi spuneam că statutul
aventurierului clasic s-a topit în firea fiecărui
automobilist ce străbate Europa în scop turistic.
Fiecare turist are în sânge un sâmbure din Marea
Aventură, Marea Iluzie, Marea Cunoaștere.
Sâmburi din care cresc lujeri sfrijiți sau, uneori,
copaci stufoși cu ramuri întinse în diversitatea
comtemplativă a firii omenești. Cu trecerea ani-
lor am observat că aceste însemnări au rol mai
mult de album personal, un fel de aide-memoire
pentru a nu lăsa dunele de nisip să-mi acope-
re amintirea, pentru a nu încurca anii când au
avut loc acele descinderi în mușuroiul numit
Occident invadat de furnici turistice mai de-
grabă bezmetice decât riguros organizate. Don
Quijote în postură de furnică turistică? Și bez-
metică pe deasupra?! Până unde poate merge de-
mitizarea? Între decadențele trase la zi căderea
din mit nici n-ar fi o grozăvie defăimătoare. Cât
de batjocorită a fost Mona Lisa chiar de artiști
importanți! Și cu toate astea, cum se înghesuie
furnicile turistice în Luvru pentru a vedea o pro-
vincială infatuată zâmbind enigmatic din spatele
unui perete de sticlă! Notele mele de călătorie
au o scuză aparte. M-a consolat repede gândul
că în istoria genului n-a procedat altfel spătarul
Milescu. Așa că, de ce nu și o însemnare a călă-
toriei/ a călătoriilor mele pentru uz personal la
urma urmei?
Călătorind, am absorbit cu aviditate maximă
imaginile insolite din țări și ținuturi în care fu-
sesem doar în imaginație. Am străbătut Europa
de la est la vest cu o insațiabilă curiozitate. M-am
războit cu obstacolele ivite în cale, alte mori de
vânt sau moriști ilustrisime, răsărite pe traseu și
îndemnând la comparații. Ca și înaintașul meu
din secolul al XIX-lea, am constatat aceeași „în-
apoiere socială și culturală” a României (acum)
ajunsă pe mâna unor pungași, de parcă n-ar fi
trecut secole de la călătoria sa, ci numai câteva
nefericite legislaturi.
În ultima călătorie (2015) am ajuns la Paris
și punctul atins a declanșat un declic. Pe colina
Montmartre (130 de metri, cel mai înalt punct al
orașului-lumină) s-a aprins și beculețul cenzurii
personale. Furnicarul de turiști manevrând apara-
te foto sau camere video, viermuirea care acoperă
literalmente totul în jur, scările spre La basilique
du Sacre-Coeur, funicularul, trotuarele, pajiștea
m-au trezit din magia unicității și a reveriilor de-
suete. Eram și eu una din furnicile care consumă
turism en gros, mărșăluind spre obiective, înghes-
uindu-mă, stând la cozi interminabile, admirând
în stânga și-n dreapta, bavardând despre stânga și
dreapta franceză. Nicăieri până la Paris n-am avut
această imagine concretă, compactă și devastatoa-
re a consumului turistic. Sute, mii de oameni adu-
nați/ îndesați să devoreze obiective atracțioase:
edificii, muzee, parcuri, localuri, cartiere întregi.
În mijlocul lor, te simți participant la o invazie a
lăcustelor... dar destul cu insectele comparatistice!
Lasă-l pe Miron Costin să doarmă-n „colb de cro-
nici”. În loc de Letopisețe, azi se scriu Letopizdețe,
idilele din filme și scrieri epice au fost înlocuite cu
mult sex explicit! Lumea a evoluat și odată cu ea,
scrisul, mentalitățile, gusturile. Turismul genera-
lizat, parazit prosper, roade tulpina fragilă a echi-
librului social mondial. Uneori invazia Europei e
deghizată în turism, iar imigranții surghiuniți pot
fi teroriști sub acoperire.
Majoritatea notelor mele de călătorie s-a măr-
ginit la consemnarea din exterior a traseului.
Drum, cazări, vizite la muzee sau băi termale.
Obsesia exterioarelor golite de interioare e o temă
ce m-a urmărit constant și, pentru a nu da glas
trăirilor abisale din mine, am preferat de cele mai
multe ori să mă limitez la exterioare. Exercițiu co-
mod, dar riscant. Asta a dat apă la moară uno-
ra să mă taxeze drept grobian, mărginit, lipsit
de profunzime. Cu atât mai bine, mi-am spus.
Paravanul a fost tras, ce-i în fața lui poate fi supus
razelor unui reflector analitic. Forul meu interi-
or nu trebuie să devină trotuarul unui bulevard.
Consemnarea e doar o fotografie rece, permisivă
oricui, a lumii obiectuale. Trăirea ascunsă privirii
e pensulația de pe o pânză, e frământul unui ar-
tist ce-și pune sufletul pe tava evaluărilor. După
mine, cred că și pentru mulți alții, Parisul e un
vârf pe harta oricărui turist. Un punct culminant.
Măcar pe acesta să nu-l mai trădez în fraze neu-
tre, îmi spuneam. Să rămână călătoria la Paris as-
cunsă privirilor, să rămână o taină, cam așa ceva
îmi doream. Adică ceva ce îți aparține numai ție
și de care nu vrei să te desparți exhibând. Ca ta-
bloul pictat de un pictor oarecare. Am văzut ade-
sea cât de greu se despart unii pictori de operele
lor. Gândul subversiv a avansat imediat spre ex-
trapolarea vizuală a acestui sentiment de avariție
auctorială, dibuită în pelicula lui Jacques Rivette
La belle noiseuse (1991) cu Michel Piccoli în ro-
lul pictorului Edouard. Filmul a rulat pe ecranele
noastre cu titlurile improvizate Frumoasa scan-
dalagioaică sau Domnișoara piază rea. Un film
din seria cuvintele sunt de prisos (cum ar spune
Ioan Pavel Azap) de 236 de minute, în care pic-
torul renumit interpretat de Michel Piccoli o
pictează nud, în diferite poziții, pe Marianne, un
model care îi pozează, în interpretarea superbei
Emmanuelle Beart. Atât în patru ore de proiecție.
Nu intrigă, acțiune, replici convenționale sau alte
prostii. Imagini succesive în care pictorul încearcă
să prindă esența contorsionărilor corpului femi-
22
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
nin, frumusețea lui, trăirile lui, tainele lui. Profitul
iconicului. Numai că la sfârșit, după repetate
variante realizate, mai mult sau mai puțin izbutite,
pictorul decide să-și înzidească opera, s-o ascun-
dă de ochii lumii, s-o păstreze doar pentru sine,
oferind privitorilor virtuali o copie prezentată
drept finală. Așa face ridicând un zid de cărămidă
și duce acest mister cu el în mormânt... Ceva ase-
mănător aș fi vrut să fie pentru mine Parisul. Dar
o călătorie, chiar la Paris, nu e o operă de artă,
așa că (mi-am reconsiderat exigențele) pot scrie
liniștit despre ea, adăugând-o celorlalte fragmen-
te de jurnal. Ajungând la această concluzie, am
dat voie cuvintelor să curgă literalmente de pe la
butte Montmartre în jos, spre Champs Elysee, Île
de la Cite, Opera Bastille și departe în est, până în
Montreuil sous Bois, 36, rue du Sergent Godefroy.
Acolo, la etajul 1, porte 11, am fost găzduit 10 zile
de prietenul pe care l-am cunoscut în timpul stu-
denției sale la Cluj, pe nume Constantin Ghircău,
azi artist vocal la Opera Bastille. 10 zile în capitala
Franței! Am socotit că asta e o mare șansă oferită
cu atâta generozitate de prietenul meu parizian,
mon frere parisiene, cum îl alint uneori. Când am
ajuns să pun piciorul pe trotuar, pe rue du Sergent
Godefroy, știam deja de pe net despre aviatorul
Charles Godefroy celebru prin zborul lui teme-
rar din 1919 prin deschizătura arcului de triumf.
Credeam că despre el e vorba, dar pe placa de la
colțul străzii era scris rue du Sergent Godefroy
pompier victime du devoir, ceea ce dădea peste
cap toată documentația mea anterioară. Iată cât
temei poți pune pe informația de pe net! mi-am
spus dezamăgit. Dar tot la net am apelat după în-
toarcere și am aflat că ar fi vorba despre un anu-
me Edmond Godefroy, pompier mort la datorie
(alături de alții) în incendiul din 1854 survenit la
o fabrică de hârtie din Montreuil. Sintagma de pe
plăcuță - un respect prelungit în timp, care-mi
sună apropiat implicării tragice în absurd a per-
sonajelor lui Eugene lonesco din Victimele datori-
ei. Dar Costică, fire de artist boem fixat în tangaj
cultural și informațional, era departe de căutări
de asemenea factură. El ne-a strigat de la fereastra
larg deschsă și ne-a întâmpinat cu bucurie, repro-
șându-ne apoi, în glumă (mie și Aurorei), că am
ajuns prea repede (ora 14), după socotelile lui,
pentru că ar mai fi avut câte ceva de pregătit ca
primirea să fie cum ar fi vrut el. I-am tăiat-o scurt
să nu-și facă probleme, de altfel totul era aranjat
O emblemă la îndemâna fiecăruia
în apartamentul lui și livingul-bucătărie mobilat
modern, cu scaune din material plastic alb cu
pernițe roșii, arăta splendid. Un apartament mo-
dest, dar cochet, cu balcon plin de fori, aranjat cu
gust, dintr-un cartier modest, dar plin de viață.
Eu îi spun cartier Montreuil-ului, deși e o comună
(commune sous-urbaine în termeni francezi) cu
administrație proprie, primar, consiliu etc., situa-
tă la est de Boulevard Peripherique. Din Paris faci
un pas spre est și ești în Montreuil.
Dar înainte de întâmpinarea lui Costică, am
avut parte de un autre accueil. Intrasem deja în
Montreuil și al meu petit lion avea geamurile co-
borâte (căldura era înăbușitoare) când am oprit
la un stop. Puiuțul Peugeot (fără t-ul de pe lunetă
subtilizat de un binevoitor) se simțea ca la sânul
mamei sale pe asfalturile franceze ocrotitoare.
Văzând mașina din România cu număr de Cluj,
un țigan sărăcăcios îmbrăcat, de statură mijlocie,
având în mână un păhărel alb de plastic cu câteva
monede în el (semn că nu bea cafea), dar țanțoș
nevoie mare, s-a apropiat de mașină săltându-și
burta și zâmbind tâmp.
- Bună ziua! m-a salutat el pe românește, bu-
curos că întâlnește un compatriot prin cele stră-
inătăți. Eu sunt din Huedin, a adăugat mândru,
ca și când s-ar fi prezentat unui emul intrat pe
teritoriul lui.
- Da, i-a trântit Aurora de la locul ei, malițioa-
să, și ai palat în Huedin!
Fâstâcit, vecinul meu necunoscut din Huedin
s-a îndepărtat numaidecât, mușcându-și limba.
Nu se aștepta la o asemenea replică. Nu i-a ieșit
apropierea, dialogul ocazional cu cineva din țara
sa. Ce urâcioși au devenit compatrioții ăștia! Eu le
vorbesc civilizat și ei sar la beregata mea. În loc să
se bucure că-mi merge bine pe pământul Franței,
îmi aruncă în față otravă. Oameni sunt ăștia?
Înainte de a porni în acest lung drum, am fost
avertizat că voi fi dezamăgit de Paris din cauza as-
pectului pietonal (africani, islamiști, asiatici, ma-
grebieni) dar nu mă așteptam ca primul contact
cu strada să fie atât de dur. În niciun caz nu mă
așteptam ca palma aceasta să-mi fie dată de un
conațional înfipt în măruntaiele Parisului ca ploș-
nița prosperă în epiderma suculentă. Elicea por-
nită de acest incident a luat proporții în creierul
meu, înțesat cu zeci de bune intenții rămase sus-
pendate în vid. Cu câte mori de vânt de acest fel
îmi va fi dat să mă lupt pe timpul sejurului meu la
Paris, fără să pot schimba ceva, fără să pot atenua
cât de cât imaginea noastră în lume? Morișca nai-
bii! Nu vezi, măi frate, că se învârte în sens invers?
Nu vezi că mi-ai batjocorit cetățenia și onoarea?
Câtă tristețe ai turnat intempestiv în mine, trecă-
tor nenorocit! Am început să mă simt fără vlagă,
un Don Quijote nevolnic, obosit, pustiit de ilu-
zia nobleții, golit de orgoliu, de onorabilitate, de
cavalerism. Un Don Quijote care nu mai vrea să
cucerească nimic, un Don Quijote rătăcit printre
parcuri eoliene imprevizibile, presărate aleatoriu
pe traseu. Pe de o parte, semețele turbine eoliene
plantate în solul viitorului, semne ale supercivi-
lizației și de cealaltă parte moriști peticite, peni-
bile, relicve ale trecutului sărăcăcios și fetid ce fac
să scârțâie stânjenitor angenajul lumii moderne.
Paris, 23 iunie 2015
■
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
23
întoarcere în timp: „Tribuna”
O duminică de iarnă (I)
■ Constantin Cubleșan
La 10 februarie 1957, se nimerise să fie o fru-
moasă zi însorită de duminică (la început,
revista ieșea dumineca). Veneam anume în
oraș înainte de masă - chioșcurile de ziare erau
deschise până la ora prânzului - pentru a o cum-
păra.
În dumineca aceea am ieșit cu toții pe stradă, cu
„Tribuna” în mâini; citeam, discutam, ne făceam
vise. Îmi amintesc cum - noi câțiva studenți pe
atunci: Mircea Braga, Marcel Mureșeanu, Cornel
Rădulescu, Viorel Cacoveanu și vor mai fi fost,
desigur, și alții - grupuri-grupuri - am ocolit ca-
tedrala Sf. Mihail din centrul orașului și cum am
intrat în câteva rânduri să ne încălzim, la Pelișor,
o locantă boemă, ca să nu spun sordidă, situată
chiar în buricul târgului, în încăperile căreia func-
ționează azi cofetăria Carpați. Aici se întâlneau
adesea literații - ce zile, ce seri lungi, ce minunate
nopți am petrecut acolo, mai târziu, când în tre-
cere prin Cluj, mergând la Oradea sau venind de
la Oradea, Sandu Andrițoiu ne povestea fel de fel
de întâmplări din vremea Școlii de literatură și nu
numai, iar între două pahare ne scria fiecăruia câte
o poezie, ca s-o păstrăm drept suvenir. Odată și
odată va trebui să le public, scriind despre el ca
despre un poet veritabil, care a fost și rămâne.
Dintre tribuniștii primei redacții, pe stradă,
în acea promenadă, erau Oarcăsu și Lungu, Isac
și Beuran, Rahoveanu și Negoiță, Căprariu și
Mărgeanu - ce mai, cred că erau cu toții mândri
de izbânda lor. Clujul avea acum o nouă revistă
de cultură, în limba română. O revistă în haine
de lucru, cum a zis cineva, punând-o oarecum în
opoziție cu „Steaua”, care poza în... aristocrată.
Pregătirea primului număr și a următoarelor
s-a făcut pe-ndelete, cu câteva săptămâni înainte,
într-o stare febrilă de formare a redacției, de an-
gajare a colaboratorilor, de fixare a profilului.
Urcam aproape zilnic, pe la amiaz, după orele
de la Facultate, cele vreo treizeci de trepte până
la mezaninul clădirii impunătoare, de vis-ă-vis
de Continental, de pe strada Pușkin, pe atunci,
Universității azi, nr. 1, o clădire ce găzduia la parter
vasta librărie Cartea Rusă, înainte de război fuse-
se Cartea Românească, devenită mai apoi Librăria
Universității, după 1989 la câțiva ani a preluat-o
Diverta, iar azi a intrat într-o oarecare normalitate
sub patronajul librăriei Librarium (dar nu mai e
ce a fost!).
Redacția „Tribunei” se întindea în spațiul unde
funcționează și acum, doar că avea mai multe în-
căperi, birouri, vreo șase-șapte, de-a lungul unui
coridor întunecat, prost iluminat, dar veșnic aglo-
merat de tineri (și vârstnici) care căutau redacția.
De cum intrai pe poarta masivă din fier for-
jat, lucrat pe vremuri de meșteri pricepuți în or-
fevrerie, cu sticlă groasă (o ușă grea, pe care abia
o clinteai ca să te strecori de-afară înăuntru - în
literatură se intră greu, glumeau tribuniștii), în
stânga era o sală largă (azi găzduiește UAP-ul), în
care se aranjaseră, după nicio regulă, mese și sca-
une, fotolii și canapele, panouri etc., pe jos deja se
strânseseră tot felul de hârtii, manuscrise și, fireș-
te, reviste; se purtau discuții aprinse, se vorbea la
telefon, se bătea la mașină, o atmosferă ce semăna
teribil cu aceea din comandamentele militare de
campanie din filmele sovietice despre revoluția
din octombrie care a început la 7 noiembrie.
Aici veneam să ne oferim serviciile, colaborarea.
Redacția era atunci alcătuită oarecum ciudat
pentru cel ce privea dinafară; aparent oamenii ace-
ia adunați de pe ici de pe acolo păreau să nu aibă
nimic în comun, în afară doar de patima pentru
literatură.
Mai întâi, desigur, era Ioanichie Olteanu.
Redactor șef pentru mai puțin de un an. I s-a în-
credințat misiunea fiind un om cunoscut pe plan
local încă din anii gazetăriei sale clujene. Bun or-
ganizator (s-a dovedit și mai apoi, la București ca
director de editură și de revistă literară), un om
fără fasoane, comunicativ însă exigent, totuși. La
Tapiru, cum i se zicea în particular, ajungeai mai
greu. Avea biroul în încăperea de pe colț, cu gea-
muri spre Piață dar și spre strada Jokai, azi Napoca,
unde a fost biroul redactorului șef tot timpul până
acum.
Radu Enescu venise de la Brașov, unde lucrase
în învățământ, figură remarcabilă a Cercului literar
de la Sibiu, de odinioară; Nicolae Mărgeanu îl în-
soțise pe Ioanichie Olteanu venind de la București,
unde colaborase la publicațiile literare ale armatei,
prozator dar se exprima și în critica literară; Ion
Manițiu lăsase în urmă fabrica de vopsele, uleiuri
și chimicale de la Oradea, cândva fusese secreta-
rul particular al lui Cezar Petrescu; Al. Căprariu
ocupase funcția de secretar literar la Teatrul de
păpuși din Cluj, după ce lucrase o vreme ca ajutor
de șofer pe un camion de marfă, de cursă lungă,
fiind dat afară de la Școala de literatură, ca ele-
ment cu vederi burgheze; Dumitru Mircea lăsase
în urmă redacția „Vieții românești” din capitală,
aducând cu sine blazonul unui Premiu de Stat
pentru romanul Pâine albă; Teofil Bușecan aban-
donase o posibilă carieră universitară la „Institutul
Andreescu”, unde fusese, pasager, asistent sau lec-
tor de socialism științific, iar acum era activist la
Regiunea de Partid, secția culturală (cineva, oda-
tă la un învățământ de partid la Filiala Uniunii
Scriitorilor îl întrebase într-o doară: Care-i firul
roșu într-o natură moartă? El răspunsese, după
o meditație ardelenească (era fiu de pantofar, din
Baia Mare): Apoi, tovarășe dragule, ce vedem noi
acolo? O pâine, slănină, ceapă. Apoi, asta-i: ara-
tă că unii au și alții n-au!); Dumitru Isac era în-
tr-adevăr universitar - profesor de filozofie, apa-
rent distant cu toată lumea, purta o țigară înfiptă
într-un șpiț pe care-l ținea veșnic în colțul gurii,
te privea prin fumul de țigară cu niște ochi reci,
opaci, dar morga aceasta ascundea în fapt o fire
de aventurier, mare amator de pocker, în partide
prelungi, la primul etaj al unei clădiri medievale
de lângă actualul magazin „Sora”. Pe vremea ace-
ea, în clădirea respectivă locuia Grigore Beuran
care pentru a veni în redacția „Tribunei” lăsase
funcția de jurist la Clinici, optând pentru o carie-
ră de prozator. În acea garsonieră, cam tenebroa-
să, îi „dezbrăcase”, la fundul gol, cum se zice, pe
tribuniștii ambalați în joc, într-o noapte cumplită
de poker, pe la sfârșitul anilor ‘60, Titus Popovici,
care tocmai primise un geamantan de bani (Ni-i
arătase la Continental, pe la prânz, noi mirându-ne
cum de umbla cu atâta bănet la el și nu se temea;
atunci am văzut pe viu, fișicurile de bani așezate
ca în filmele americane cu gangsteri. Când au dat
cu ochii de atâta bănet, Mărgeanu, Isac și Beuran
și-au zis ca era momentul să dea lovitura și l-au
provocat la o partidă de poker. Numai că Titus
a plusat nebunește, avea de unde, iar ei neputând
Paul Gherasim	Stejar (1994), u/p, 111 x 111 cm
(colecția autorului)
ține ritmul, au fost devalizați complet. Când am
părăsit eu chibițatul, pe la ora 1 din noapte, deja
tragedia se profila, iar Negoiță, care și el privea de
pe după umeri, a zis că de-atunci încolo nu mai era
nimic interesant de văzut, așa că am plecat. Și așa
a fost). Să revin. la Ion Rahoveanu, Maestrul,
cum i se spunea, venit tot din învățământ. Legat
de el îmi amintesc următoarea întâmplare. Nu
știu de unde apăruse, la un moment dat, pe per-
vazul de lângă masa maestrului, un bust de piatră,
urât, ce reprezenta chipul unui scriitor clasic, cu
care nu semăna cum nu semăna Rahoveanu cu
Gina Lolobrigida. Lui însă îi plăcea, ținea la el și
tocmai de aceea, de nu știu câte ori i-a fost vârât în
servietă fără să știe, ducându-l acasă, unde-l des-
coperea de fiecare dată cu uimire și de fiecare dată
îl aducea înapoi; odată l-a dus, pe tren, tot așa în
servietă, până la București, de unde l-a adus fru-
mușel înapoi, ca nu cumva să se piardă. Ce vreți,
îndărătnicie ardelenească. Negoiță Irimie venise
parcă de la Căminul Cultural din Someșeni, dacă
nu cumva apucase să pună piciorul în redacția sau
la corectura ziarului local „Făclia”. Ion Lungu își
redobândise dreptul la semnătură după ce fluie-
rase în biserică fiind la studii în URSS, de unde îl
trimiseseră tovarășii pachet acasă și aici apucase
de lucra ceva, anonim, pe la Institutul de Istorie;
Ion Oarcăsu fusese într-o vreme un fel de secretar
tehnic la Filiala Uniunii Scriitorilor, corespondent
la „Contemporanul”, ceva pe la „Steaua”, în fine, ni-
mic prea sigur. Mai erau angajați, cumva în cumul,
Ștefan Bitan și Adrian Ghijițchi, de la Filologie. Și,
să nu-l uit pe Romică Rusan, proaspăt absolvent
de Politehnică, un mare sufletist.
De grafică se ocupau mai mulți tineri; nu știu
dacă și angajați cu carte de muncă, dar erau toată
ziua în redacție: Niki Kruch, un excelent sculp-
tor, stabilit ulterior la Ploiești; Alfred Grieb, gra-
fician rafinat, plecat în Germania ceva mai târziu;
Mircea Vremir și Liviu Florian - pictori buni, din
generația tânără de pe-atunci.
La corecută era dl. Goga, fost jurist, petrecut și
el prin întunecimile regimului. În anii următori au
intrat în redacție, la compartimentul tehnic, Vasile
Grunea și Vasile Lucaciu, primul venit de la Radio-
Cluj, al doilea de la ziarul armatei. În redacția pro-
priu-zisă: Vasile Rebreanu, Domițian Cesereanu,
Miron Scorobete (o vreme fusese, chiar la înce-
put, și Pavel Aioanei - ce talent extraordinar, topit
prea repede în alcool!) iar în 1962 am intrat eu și
Augustin Buzura, astfel încheindu-se, cumva, o
redacție a primei perioade tribuniste din seria ei
postbelică. A fost o perioadă romantică. De avân-
turi, de mari iubiri și prietenii, de lucrare nobilă în
școala ei de literatură.
■
24
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
filosofie
Grigore Tăușan - un spirit
autentic al perioadei
interbelice
■ Remus Foltoș
La vremea când Grigore Tăușan își scria a
sa Filosofia lui Plotin, pe plan internațio-
nal nu existau decât puține cărți de speci-
alitate în acest domeniu. Chiar el deplânge acest
lucru într-o prefață a uneia dintre ediții (căci la
vremea respectivă au fost tipărite chiar 3 ediții).
De asemenea Grigore Tăușan amintește că, după
ce Marsilio Ficino tradusese corpusul Enneadelor,
nu au mai intervenit alte traduceri decât foarte
târziu: și anume în franceză, în engleză și în ger-
mană, la cumpăna dintre ultimele secole. Așadar
penuria în materie de lucrări despre Plotin și des-
pre neoplatonici era de la sine înțeleasă. Tocmai
în acest context, lucrarea lui Grigore Tăușan își
reflectă nu numai importanța pentru cultura ro-
mână dar și singularitatea și originalitatea demer-
sului său pentru exterior. El spune că nu au apărut
decât foarte puține lucrări despre Plotin și neo-
platonici - nu numai din cauza dificultății subiec-
tului cât dintr-un fel de „uitare” pe care nu și-o
poate explica. S-a scris enorm despre Platon sau
Aristotel, și asta începând încă din Evul Mediu,
dar despre Plotin, nu. Și acestea fiind spuse, Gri-
gore Tăușan își începe argumentația în favoarea
abordării căreia i-a dat curs. Importanța capitală
a temelor pe care le va trata se reliefează de la sine.
El afirmă că cea mai covârșitoare și mai puțin cu-
noscută, în același timp, influență a plotinismului
a marșat pe pedala creștinismului și în special s-a
calchiat perfect pe problemele de mistică crești-
nă. Și pas cu pas, Grigore Tăușan începe să atingă
toate deloc ușoarele chestiuni de doctrină (din-
tre care amintim doar câteva, spre exemplificare):
problema emanantistă a ipostazelor, ontologia ca
fiind de fapt o cosmologie și în interiorul căreia
omul, cu tot ceea ce el înseamnă, își găsește un
loc bine definit și chiar exact, problema spinoa-
să a sufletului și a nemuririi acestuia: sunt numai
câteva dintre frumoasele problematici atinse. Ni-
meni până la Plotin nu a conferit o mai precisă
separație a nivelelor existenței și o mai coerentă
teorie a cunoașterii, căci locul pe care îl ocupă
„rațiunea” (în sens de ratio), să spunem, nu este
mai mare decât locul pe care îl ocupă o cunoaște-
re prin revelație. Ele diferă prin grad și prin ceea
ce este pus în joc. Avem o cunoaștere prin inte-
ligență (sau inteligibile), care este diferită de cea
prin „răpire în cer” doar prin rezultatele diferite
la care conduce. Asta pentru că Binele Suprem sau
Unul are din punct de vedere emanantist, sub el,
o altă instanță, numită de Plotin Inteligența. Și
apoi sub aceasta, ca alt produs emanantist, Su-
fletul Universal, iar acesta se distribuie sufletelor
individuale. Dacă cunoașterea mistică este mai
importantă pentru om asta nu înseamnă că inte-
ligența din care toate se împărtășesc și se hrănesc
este undeva mai prejos. Chiar materia brută, care
este guvernată de sufletul individual, sub forma
corporeității, nu este o materie în sensul deplin
al cuvântului. Ea se împarte în una „spirituală”
și în alta grosieră. Practic, relațiile de subordo-
nare dintre nivelele ontologice sau cosmologice
nu sunt atât de categorice căci peste toate și prin
toate se strecoară și se insinuează Spiritul atoate-
guvernator. Dacă omul are o cunoaștere rațională
el participă la Inteligență (chiar în sens platonic
- numai că aceste idei inteligibile plotiniene se
comportă precum formele aristotelice: adică sunt
implicate direct în materie, în procesualitate și nu
sunt transcendente ca la Platon). Astfel cunoaș-
terea omului este una discursivă, deci trunchiată.
Dar ea nu este decât o formă puțin mai diminuată
a cunoașterii - ea poate conduce la un adevăr (cel
dialectic - ca să fim platonici, ba chiar dianoetic).
În schimb când subiectul este „răpit” în dimensi-
unea fără extensie a Unului se produce joncțiunea
mistică non-discursivă prin care subiectul se to-
pește în lumină (un tip de cunoaștere superior).
Însuși Plotin mărturisește că i s-a întâmplat acest
lucru doar de vreo trei sau patru ori în toată viața.
Dar nu numai astfel de probleme sunt discuta-
te în Enneade. Intervin aici absolut toate proble-
mele care se discutau la acea vreme în școlile de
filosofie, care, de altfel, începeau să se piardă în
vâltoarea unor timpuri ce abandonau vechea ști-
ință. La Plotin găsim și chestiuni de psihologie, de
etică, de estetică, și practic tot ceea ce moștenise
filosofia de la antici își găsește, câte puțin, loc în
Enneadele sale. De exemplu, Plotin discută chiar
spinoasa problemă a categoriilor lui Aristotel. Sau
își exprimă părerile despre logica aristotelică.
E adevărat, dacă urmașii săi, și a avut mulți, nu
puneau o oarecare ordine în scrierile sale, aveam
de-a face cu o lectură aproape imposibilă. Chiar
și așa Plotin este greu de parcurs. Însă azi avem
o bibliografie de cel puțin 1000 de titluri (suntem
siguri de această cifră - din surse pe care le tre-
cem sub tăcere). Iată că într-un secol a avut loc
o dezvoltare incredibil de prolixă. Și totuși, ca
lectori ai lui Plotin (dar și ca exegeți ai acestuia,
vezi: Gândind cu Plotin - Ed. Eikon, Cluj-Napoca,
2011) ni se pare o cifră chiar prea mică în raport
cu frumusețea dar și cu ineditul în care s-au as-
cuns gândurile lui Plotin.
În aceeași ordine de idei, Grigore Tăușan afir-
mă că, deși pare cea mai „încurcată” filosofie, fi-
losofia lui Plotin aduce cele mai substanțiale pre-
cizări pentru tot ceea ce a fost considerat deja de
către predecesori. El înglobează pe Platon dar și
pe Aristotel, de asemenea toate comandamentele
doctrinare ale misticii creștine se împletesc într-o
formă atât frumoasă cât și eficientă cu cele ale
plotinismului.
Cartea lui Grigore Tăușan (despre care vor-
bim), în ansamblul ei (și aici ne referim raționa-
mentele concluzive ale comprehensiunilor succe-
sive aplicate pe text), este și va rămâne o operă
durabilă dar în același timp și distinctă, în epocă,
pentru aplecarea specială a explicațiilor, pentru
exactitatea expunerii problemelor și pentru abi-
litatea extraordinară cu care acesta poate explica
cum stau lucrurile.
Desigur, scurtul nostru eseu nu ne permite să
dăm, la rândul nostru, prea multe detalii de con-
ținut. Și credem că nici nu ar avea prea mare rost.
Lectorul interesat va merge direct la sursă. Ceea
Paul Gherasim
Logos (2005), a/h, 29 x 21 cm
(colecția autorului)
ce vrem însă neapărat să subliniem este faptul că
absolut toți cei care o vor face vor trebui să se în-
cline omagioși în fața a ceea ce în perioada inter-
belică s-a petrecut cu climatul cultural de atunci.
Aici vrem să insistăm, deși am mai făcut-o. Dacă
nu exista acea generație de aur, probabil că astăzi
am fi cerșit de la Occident vreo câteva idei finali-
zate în câteva broșuri. Căci n-am fi avut specialiști
ci diletanți. Și nu e vorba doar despre filosofi ci
și despre literați sau oameni de cultură în gene-
ral. Chiar numai fără de Mircea Eliade și Emil
Cioran, chipul culturii române ar fi fost atât de
sărac. Și nu o spunem doar noi. O spune marea
majoritate a istoricilor acelei perioade. Și cu toate
acestea vina nu este a izolării României de contex-
tul european și mondial. Este, mai degrabă, vina
unei lipse de responsabilitate și a unei lipse de cu-
raj, pe de altă parte. Epoca revolută a avut, cu pri-
sosință, o trăsătură definitorie capitală: aceea de a
„adormi” conștiințele, de a le trece pe „pilot auto-
mat”. O cultură care se mișcă nu după individua-
litățile ei de vârf ci după „atmosfera” ce plutește în
aer este o cultură pierdută, rătăcită. Toți au simțit
acest lucru și iată că avem atâția comentatori ai
perioadei interbelice, o perioadă în care se putea
acționa și reacționa după criterii individuale. Se
poate afirma: de ce nu și mai înainte. Și mai îna-
inte s-a putut. Am putea da exemplu libertatea și
insularitatea fenomenului eminescian. Și chiar și
mai înainte existau conștiințe treze și responsabi-
le. Să spunem: pașoptiștii. Gânditorii și oamenii
de cultură care au avut curaj au făcut istorie. Cei
care au „dormit” ne-au împins mult înapoi căci
nu au oferit nici modele și nici nu au întreținut
focul fecundității spirituale de care are nevoie re-
sortul nervos al unui neam pentru a participa la
istorie. Din acest punct de vedere suntem perfect
de acord cu cel care a spus undeva, nu demult, că
perioada imediat revolută a fost un fel de a trăi în
Eternitate și sub Eternitate. Să fi fost mai bine așa?
Cine știe?...
■
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
25
diagnoze
„Adevărul va ieși la iveală“
■ Andrei Marga
Mulți cred că jurnalistul este înrobit eve-
nimentelor cotidiene și exprimă opinii
pasagere, încât nu contează decât prin
articole perisabile, mai puțin prin totalitatea aces-
tora și viziunea lor. Prin definiție, jurnalistul ar fi
legat de efemer, ca de o soartă!
De aceea, poate, atunci când unui jurnalist, fie
și de notorietatea lui Cornel Nistorescu, apropiații
i-au tipărit editorialele, sub titlul În cazanul tran-
ziției 1997-2000 (Editura Compania, București,
2015, volumele I, II, III), puțini le mai analizează,
considerându-le absorbite în momentul scrierii.
Faptul nu mi se pare justificat. Aceasta din motivul
simplu că în aceste volume este vorba nu numai
de o cotitură în viața României, ci și de una dintre
vocile publice principale, care și-a asumat jurnalis-
mul veritabil și l-a reprezentat.
Se știe că Einstein a fost un student oarecare, că
Wittgenstein nu s-a omorât cu Aristotel, iar Albert
Camus nu se lăuda că l-a parcurs pe Kant. Așa
stând lucrurile, să nu ne așteptăm însă la minu-
nea inversă, ca din absolvenți de orice nivel să iasă
performeri - în știință, în administrație, în artă,
în jurnalism. Nici măcar în confuzia de valori ce
s-a instalat la noi și derutează vizibil destule min-
ți! Cornel Nistorescu face jurnalism din studenție,
dar, trebuie spus, el a fost în fruntea promoției sale
și numai reglementările epocii, de repartizare a ab-
solvenților de vârf mai întâi în alte locuri, au făcut
să nu rămână la catedră în universitatea de origine.
Jurnalismul nu a fost pentru el vagonul ultim pe
care l-a mai prins, ci o profesie pe care a îmbrăți-
șat-o având premise pentru multe altele.
La mulți dintre cei care exercită această profesie
dacă le aduni scrierile, le faci un deserviciu, căci se
pot sesiza ușor tribulațiile și absența convingerii.
Mulți au cedat continuu impresiilor sau incitărilor
și au devenit captivi împrejurărilor sau propriilor
suficiențe. Nu s-a întâmplat doar jurnaliștilor, ci și
unora dintre cei care vor să treacă drept figuri em-
blematice. Cineva mi-a atras atenția zilele trecute
asupra unei persoane - pe care nu o nominalizez
din respect pentru faptul că am fost laureații unui
premiu - care scrie că poate doar emoționa oame-
nii, nu să-i și conducă, dar ia de bune tot felul de
bârfe și zvonuri privindu-i tocmai pe cei care s-au
încumetat să-și asume răspunderi. Ba le și sporeș-
te, crezând că faptele decurg din simple vorbe. Ce
se poate face când nu se știu stabili faptele, iar logi-
ca este în suferință? Se poate cel puțin constata că
rațiunea fără emoții este o rătăcire, dar și că emoți-
ile fără rațiune pot duce la patologie.
Nu a fost și nu este ușor să faci acceptabile două
înțelepciuni străvechi, anume, că în viață contează
adevărul împreună cu calea pe care l-ai dobân-
dit, și că adevărul nu este ceva care îți vine, pe
care îl iei în posesie deodată, în întregime. Cornel
Nistorescu a profilat printre jurnaliștii timpului
său o atitudine critică, inerentă profesiei, dar des-
chisă spre eventualitatea surprizei, o atitudine aș
zice failibilistă. Pe de o parte, el a portretizat cu
asprime credința că la adevăr se ajunge direct, cu
„logica bâtei sau a bunului plac”, pe care „o întâl-
nești în fiecare zi la funcționarul de la primărie,
la cel de la guvern, la vecin, la colegi. O întâlnești
și la oamenii puterii când nu ești de acord cu ei...”
și a conchis judicios: „nenorocirea este că această
logică a lipsei de logică nu ne ajută la nimic. Cu
fiecare sclipire ne mai scufundăm un centimetru”
(I, p. 223). Pe de altă parte, Cornel Nistorescu a
promovat un crez ce merită redat tot în cuvintele
lui: „niciodată nu ești stăpânul adevărului absolut.
[...] Oricât de priceput analist, comentator sau po-
litician ai fi, îndoiala trebuie să te însoțească me-
reu. Certitudinile grosolane sfârșesc întotdeauna
într-o mizerie cruntă. Cel mai adesea, ele micșo-
rează creierul și numai lipsa unor secreții speciale
face ca acestea să nu adauge pe creștetul oamenilor
prea siguri și câte o pereche de coarne (I, p. 162)”.
Îmbrățișarea acestui crez îl onorează ca jurnalist și
ca cetățean, iar pe întinsa suprafață a scrisului său
îl vezi întruchipat.
În cele trei volume puse sub titlul În cazanul
tranziției 1997-2000 avem o cronică comenta-
tă a anilor zbuciumați ai guvernării Convenției
Democratice, cu dificultăți enorme și pași ce au
schimbat fundamental societatea. Fiind unul din-
tre cei implicați în cele trei guverne ale perioadei,
nu voi comenta, la rândul meu, aserțiunile sale,
căci aș fi, în mod fatal, tributar trăirilor personale.
Eu cred că se cuvin însă scoase în relief particulari-
tăți ale jurnalisticii lui Cornel Nistorescu - un jur-
nalist stăpân pe tehnicile profesiei, dar și pe valori
ferme - și împrejurarea că analizele sale, în teme
majore, au fost confirmate de trecerea timpului.
A te adapta la împrejurări, vedem bine în jur,
este deviza conducătoare pentru mulți. Câți nu s-au
înrolat în acei ani în corul celor care cereau înlocu-
irea în funcții a oricărei persoane care a însemnat
ceva în regimul anterior? Cornel Nistorescu nu a
făcut pasul, preferând să cunoască și înțeleagă mai
întâi istoria și apoi să judece oamenii. Chiar în
contextul în care criterii biografice treceau înaintea
altor criterii, el a reacționat lăudând insistent, de
pildă, în 1997, „mutarea accentului dintr-un tre-
cut încărcat într-un prezent dureros, dominat de
nevoia de schimbare guvernată de competență, nu
de patetism” (I, p. 47). El nu a ezitat să fie răspicat,
dintr-un motiv principial: „România are nevoie de
justiție ca de aer. Dacă greșelile sau speriații de ea
vor reuși să creeze doar imaginea unei răzbunări,
atunci toată operațiunea ar putea fi compromisă”
(I, p. 55). Oricum s-ar privi în urmă, nu se poate
contesta că opțiunea sa a fost cea corectă.
Cu aceeași naturală intuiție, Cornel Nistorescu
a subliniat nevoia reprofilării personalului de re-
prezentare a țării prin aducerea în roluri a celor
ce pot sluji dezvoltarea, în primul rând cea eco-
nomică. Și el știe că de veleitari și carieriști este
plină lumea noastră și că este nevoie de altceva.
„Ambasadorii României în capitalele europene
ar trebui - scria el - să fie mai puțin purtători de
drapel spiritual și mai mult deschizători de uși ca-
pitonate pentru interesele noastre economice. La
noi marea bătălie se joacă pe tărâm economic”
(I, p. 17). În agitata discuție privind ocuparea
funcțiilor de decizie, Cornel Nistorescu a apărat
un principiu: „Progresul României este mai im-
portant decât trecutul unuia sau altuia dintre noi.
Iar această nouă atitudine nu obligă pe nimeni să-
și uite suferințele sau vinovățiile” (I, p. 47). Această
opțiune s-a dovedit, prin reușite și eșecuri și la ori-
ce comparație cu țările cu istorie postbelică simi-
lară, sănătoasă.
Cornel Nistorescu a vorbit la timp de impor-
tanța pentru democrație - în care scopul principal
nu este obținerea puterii, ci prosperitatea comuni-
tății - a bunei tratări a opoziției. El a pledat, când
a fost nevoie, pentru invitarea opoziției la negoci-
eri. Cu atât mai mult atunci când a fost vorba de
reformă la propriu, căci, „în fond, este o reformă
care privește întreaga Românie, nu doar puterea
și electoratul acesteia” (I, p. 28). Obiceiul ce avea
să se instaleze - sub impresia care i-a înșelat pe
mulți, că în democrație majoritatea ar fi nu numai
mecanism de decizie, ci și probă a adevărului sau
dreptății - el l-a respins, pe bună dreptate, mereu.
La un moment dat, el a arătat că „bucuria coali-
ției majoritare de a fi ridiculizat ieri în Cameră o
moțiune a opoziției ar trebui, așadar, să-i pună pe
gânduri pe cei care și-au arătat mușchii majorită-
ții” (I, p. 111). Cornel Nistorescu a apărat o „relație
de comunicare, de înțelegere, nu de alianță, între
putere și opoziție” (I, p. 56) și a pus, printre foarte
puținii jurnaliști de la noi, întrebarea încărcată de
răspundere „de ce România este singura țară din
Est care are partide socialiste atât de anemice?”
(I, p. 68). El o putea prelungi ușor, în logica ana-
lizelor sale, cu întrebări precum „de ce liberalis-
mul este prea puțin infuzat de cultură?” sau „de ce
creștin-democrația a rămas incipientă?”. Oricum,
o întrebare, nu e nevoie să insistăm, ce bate, din
nefericire, departe în timp!
Cu bună percepție a nevoilor, el a cerut comu-
nicare extinsă în societate, conform exigențelor
democrației (I, p. 72) și a semnalat riscul de a se
dobândi tehnologie, dar de a funcționa, instituți-
onal, ca o „țară africană” (I, p. 97). Restituirea de
proprietăți și privatizarea - procese fără de care
tranziția la societatea deschisă nu este posibilă - el
le-a înțeles mai profund, cu dilemele lor faptice cu
tot (restituirea caselor a văzut-o ca „un fel de răz-
boi între surzi și răniți”, I, p. 103), și nu s-a abținut
să le examineze ca atare. De aceea, când reforma
amenința să se reducă la subiecte colaterale și „in-
tra pe un calendar greșit” (II, p. 156), el a argu-
mentat că „n-ar fi stricat totuși o concentrare pe
economie și pe eradicarea corupției. După aceea
ar fi fost mai ușor“ (I, p. 183). Orice măsură trebu-
ie să participe la relansarea și consolidarea, nu la
slăbirea economiei.
Accentuând importanța economiei, Cornel
Nistorescu a apărat opinia că schimbarea din
Paul Gherasim	Logos (1982), a/h, 81 x 81 cm
(colecție particulară)
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
România trebuie să fie înainte de toate una de ati-
tudine, poate de cultură. „Oricâți bani ar veni în
România, fără o schimbare de atitudine, progresul
societății și al fiecăruia dintre noi nu poate fi decât
întâmplător”(I, p. 117). La rândul său, el a arătat
că „importul de instituții sau reînființarea altora,
dispărute pentru o vreme, nu rezolvă nimic. Sunt
doar forme care așteaptă un sens, un fond, un alt
mod de a gândi, printr-un alt mod de a munci și
de a respecta legea”(I, p. 119), și a pledat pentru
schimbarea cuprinzătoare a societății.
România s-a confruntat după 1989, ca și alte
țări, cu abordarea trecutului, care trebuie recon-
stituit așa cum a fost. Unii au urmărit în mod
îndreptățit înfăptuirea, fie și tardivă, a dreptății.
Au fost și dintre aceia care au făcut din trecut su-
portul răfuielilor și au crezut că, elucidând trecu-
tul, dau soluții la problemele prezentului. Lucid,
Cornel Nistorescu a pledat pentru lămurirea fără
rest a trecutului, dar a exprimat reserve vis-ă-
vis de speranța că deschiderea mult discutatelor
dosare ale Securității duce, ca în alte țări, la adevăr.
„Accesul la dosare nu va genera decât clarificări
necesare. Pentru fiecare dintre noi față de ceilalți,
dar mai ales în raport cu sine. Are și o doză de ne-
dreptate, pentru că urme adevărate ale colaborării
cu securitatea au rămas mai ales la cei care au avut
de suferit. La cei care au profitat cu vârf și îndesat
n-a rămas aproape nimic, și aceștia scapă a doua
oară și zâmbesc șmecherește” (II, p. 49). Aceasta,
pe lângă faptul că, în lupta politică, s-a recurs la
orice fabricație pentru a limita audiența rivalilor!
Cornel Nistorescu a formulat în editorialele
sale variate considerații despre stilul vieții politice
din România. În multe locuri el a salutat inițiativa,
priceperea, onestitatea, fermitatea, dar, unde aces-
tea lipseau vădit, a stigmatizat situațiile. El a vește-
jit „amatorii fuduli” (II, p. 89) instalați în funcții, a
vituperat „înțelegerea românească a democrației”,
în virtutea căreia nu doar că nu se recrutează oa-
meni capabili, ci „se rade totul” (II, p. 106), a acu-
zat căderea frecventă în „neputința” ce „gripează”
mecanismele (II, p. 111), „superficialitatea” unora
ajunși la vârf (II, p. 118), slaba pregătire școlară (II,
p. 121), incapacitatea comunicării cu cetățenii (II,
p.162), vorbăria despre orice (III, p. 23) lucrul la
„nimereală” (III, p. 162), ineficiența (II, p. 175).
Cornel Nistorescu nu a ocolit alternativa „tehno-
cratică”, pe care o critică pentru „prestația discretă,
neconvingătoare, nestructurată pe etape și lipsită
de curajul confruntării directe” (III, p. 489). El nu
a menajat nici disidența, care, „ajunsă în vârful pi-
ramidei, s-a îngrijit mai întâi de ea însăși” (III, p.
487), după ce „amatorismul” administrativ i-a de-
venit evident (III, p. 486). Cornel Nistorescu lansa
de fapt un apel: „ceva tot se mai poate schimba în
România dacă în judecățile noastre despre noi și
despre ceilalți am trece mai des pe la examenul
onoarei. Ceva îmi spune că pe scenă ar mai rămâ-
ne foarte puțini” (II, p. 199). Iar acest apel a rămas,
neîndoielnic, actual.
Unul dintre adevărurile desconsiderate în
tranziția românească a fost acela că mijloace-
le folosite în societatea anterioară, inclusiv cele
aplicate pentru a demantela socialismul oriental,
nu dau rezultate dacă se vrea articularea unei so-
cietăți deschise. Acest adevăr este solid argumen-
tat, încă de cei care, la mijlocul anilor optzeci,
în publicații internaționale, au anticipat tranzi-
ția din Europa de Est și i-au prescris pașii (vezi
Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter,
Transitions from Authoritarian Rule. Tentative
Conclusions about Uncertain Democracies, The
Johns Hopkins University Press, Baltimore and
Paul Gherasim
Lambda de purpură (2005), u/p, 134 x 134 cm (colecția autorului)
London, 1996). Din perspectiva editorialistului
de cotidian, Cornel Nistorescu a criticat fățiș
continuitatea dinspre reprimările vechiului re-
gim spre cel nou. El a pus întrebarea mai mult
decât retorică: „care este diferența între trimi-
terea pe capul cuiva a Securității, miliției, par-
tidului și cea a trimiterii Departamentului de
Control? Doar una care ține de epoci” (II, p.
120), cu ecouri persistente. Cornel Nistorescu
nu a încetat să pledeze pentru o ordine efectiv
democratică, ce s-a rupt de tradiția represiunii.
Discutarea perioadei Convenției Democratice
atrage în analiză subiectul spinos al țărănismului
politic. Un partid cu obiectivul radical al restabi-
lirii proprietății private și schimbării societății, a
rămas cu soluții sumare în fața necesarei refor-
me economice și, apoi, cedând unor interese de
grup, s-a prăbușit în imaginea publică. Nimeni
dintre jurnaliștii de prim plan nu a tratat mai cu
înțelegere, mai critic și mai responsabil situația
PNȚCD. Țărăniștii, scrie Cornel Nistorescu,
„pot alcătui o rotondă de statui vii, dar gestio-
narea unei societăți este cu totul altceva” (I, p.
291), încât „nepriceperea” în economie (I, p.
317) și lipsa de „luciditate” (III, p. 320) privind
propria prestație i-au coborât de pe piedestal.
Cornel Nistorescu avertiza că „sunt prea mul-
te greșeli într-un singur an pentru a mai păstra
poziția de cavaler neprihănit al dreptății” (I, p.
355), iar pregătirea celor care revendicau un
anumit fundamentalism trebuia să fie mai soli-
dă. „Țărăniștii conduseseră cel mult un șantier
de construcții sau o asociație de locatari. Puțini
dintre ei aveau experiența economiei de piață
și ajunseseră vreodată în situația de a răspunde
pentru lefurile a douăzeci de salariați” (I, p. 420).
Cornel Nistorescu nu numai că a tratat mai echi-
tabil țărănismul politic, dar avea de la început
atitudinea potrivită pentru a o face.
Reflexiv, Cornel Nistorescu se află printre cei
doi-trei jurnaliști de carieră care au evaluat corect
răspunderile din societate pentru înaintări și eșe-
curi. El a pledat inflexibil pentru presa liberă, dar
aceasta nu l-a împiedicat să ia constant distanță de
pervertirea libertății. „În numele dreptului la in-
formație și al circulației libere a acesteia, scrie el,
omul contemporan este învăluit și îmbătat cu bâr-
fe și speculații. De la știre și opinie, pe nesimțite,
mass media a alunecat într-o adevărată industrie a
bârfei. Și adeseori operează ca o putere care le con-
trolează pe toate celelalte trei ale statului. În fapt ea
stăpânește viața omului contemporan.Personal mi
se pare prea mult” (I, p. 225). A fi liber nu se poate
despărți de răspunderea pentru ce spui sau scrii.
Un autor, jurnalist sau nu, dacă este veritabil,
se satisface nu atât cu orgoliul că a lovit în dreap-
ta și în stânga, cât cu mulțumirea că valorile în
care a crezut sunt solide, iar analizele sub care și-a
pus semnătura se confirmă. După o controversă
televizată în care nu părea să fi câștigat, Cornel
Nistorescu scria: „singura mea consolare, spre
sfârșitul emisiunii, indiferent cât de mult aș fi
pierdut, era că viața îmi va da dreptate. Că ade-
vărul va ieși la iveală (I, p. 67). Este o mărturisire
tulburătoare, ce-i indică anvergura. El poate avea
acum mulțumirea că, în numeroase teme aborda-
te în volumele inspirat întitulate În cazanul tran-
ziției 1997-2000, atitudinea și mijloacele sale au
apărat adevărul care a ieșit la iveală, chiar și după
mulți ani.
■
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
27
Un rebel al scenei
americane: David Mamet
■ Stanca Ioana Ursu
David Mamet ocupă un întreg capitol în cul-
tura americană a ultimelor cinci decenii.
Dramaturg și regizor de teatru, scenarist,
regizor și producător de film, Mamet este la el acasă
atît pe Broadway cît și la Hollywood. Scrie scenariile
filmelor Ronin, Hoffa, Incoruptibilii, Nu suntem îngeri
și Hannibal, iar în palmaresul său se află un premiu
Pulitzer pentru piesa Glengarry Glen Ross și două
nominalizări la Oscar pentru scenariile filmelor The
Verdict (Verdictul) și Wag the Dog (Înscenarea). Filmul
House of Games (1987) a fost premiat pentru cel mai
bun film și cel mai bun scenariu la Festivalul de Film
de la Veneția iar Homicide (1991) a fost în competiție
pentru Palme d’Or.
Spectrul preocupărilor sale este vast cuprinzînd trei
romane, eseuri, poezii, teoria artei dramatice și a regiei
de film. Activist politic, jurnalist și autor de caricatură
politică, Mamet este din 2005 colaborator al publicației
online Huffington Post, a scris articole pentru Esquire,
Jewish Journal, The New York Times, The Rolling Stone,
The Paris Review.
În anul 2008 decide să își schimbe orientarea politică
părăsind liberalismul și trecînd în tabăra conservatoa-
re. Își susține noua opțiune cu argumente economice
în articolul Why I Am No Longer a Brain Dead Liberal
(De ce nu mai sunt un liberal cu mintea amorțită?), pu-
blicat în The Village Voice, cu un efect de cutremur în
lumea artistică americană de tradiție democrată.
Mamet este un artist pragmatic, preocupat de po-
litică și economie, un om al momentului, un intelec-
tual care nu se mulțumește să filosofeze la adăpostul
turnului de fildeș ci se angajeaza într-un dialog viru-
lent cu oponenții, scriind eseuri critice la adresa libe-
ralilor și economiștilor de stînga în volumul The Secret
Knowledge, implicîndu-se activ în campania candida-
tului republican din 2012, Mitt Romney. Din postura
de activist politic, scriitorul susține cu tenacitate nou
adoptatul libertarianism în articole și interviuri.
David Mamet s-a născut la Chicago în 30 Noiembrie
1947, într-o familie de evrei intelectuali pasionați de
duelul verbal, unde, așa cum spune în interviul acordat
lui John Lahr, Fortress Mamet, a învățat arta dialogului
care a adus mai tîrziu textelor sale nota de originalitate,
celebra „Mamet speak” (vorbirea Mamet). „În familia
mea, a povestit el odată, pe vremea dinaintea televizi-
unii, ne plăcea să ne petrecem serile făcîndu-ne să ne
simțim prost doar prin abilitatea de a folosi limbajul
într-un mod răutăcios”.1 Tatăl lui, avocat dur și de suc-
ces, pretindea copiilor săi să vorbească clar și corect.
Scriitorul își amintește că acesta ”predica o evanghelie
exigentă a preciziei, nuanței și observației”2 și îi sfătuia
pe copii să „asculte cu urechea internă”.3
În 1965 absolvă colegiul Goddard din Vermont cu
licența în literatură engleză și urmează cursuri de acto-
rie la Neighborhood Playhouse School of the Theatre
în New York sub îndrumarea maestrului Sanford
Meisner.4
David Mamet a practicat mai multe meserii înainte
ca piesele sale să devină succese. A fost chelner, recu-
ziter, dansator, a lucrat pe o ambarcațiune care trans-
porta marfă pe lacul Michigan și într-o agenție imo-
biliară. A fost instructor de teatru la colegiul Marlboro
din Vermont și pentru a primi acel post a scris piesa
Lakeboat, apoi a predat actorie la colegiul Goddard
unde înființează St. Nicholas Theatre Comapany. Este
fascinat de lumea interlopă a orașului Chicago, de isto-
ria locală populată de gangsteri. Participă la partide de
poker organizate într-o casă de amanet, în compania
unor personaje rău famate, unii dintre ei foști deținuți,
care îl cunosc drept Teach, profesorul lor de teatru din
penitenciar. Toate aceste experiențe se regăsesc în pie-
sele și scenariile lui. Stăpînește jargonul specific fiecărei
ocupații și creionează cu ușurință personaje inspirate
din lumile pe care le-a frecventat.
Lumea lui Mamet este o lume a bărbaților, iar spa-
țiile în care își plasează acțiunile sunt temple ale mas-
culinității: săli de biliard, cinematografe XXX, spelunci
unde sunt aranjate partide ilegale de poker. Aduce
puține personaje feminine în prim plan iar cele care
apar sunt masculinizate fie printr-o lipsă de cochetărie
(Carol, Oleanna) fie prin apetitul pentru lupta de la egal
la egal cu bărbații (Deborah și Joan, Sexual Perversity
in Chicago, protagonistele din filmele House of Games
și Heist ) fie prin orientarea sexuală (Boston Marriage).
Femeile sunt privite de la distanță, din perspectiva gru-
pului de bărbați care le văd ca pe niște obiecte sexuale
așa cum face Bernie din Sexual Perversity, sau ca pe
niște dominatrix, așa cum este descrisă soția lui Lingk
în dialogul acestuia cu Richard Roma din Glengarry
Glen Ross. Mamet se amuză analizînd dinamica rela-
țiilor dintre bărbați și femei, lăsîndu-le pe acestea să
acapareze puterea: o secretară perseverentă, aproape
reușește să schimbe decizia unui producător de film;
studenta timidă și complexată distruge cariera profe-
sorului ei; Lingk este controlat de autoritara soție chiar
dacă aceasta nu este prezentă fizic.
Atmosfera care domină poveștile lui este una de ne-
încredere. Replica șarlatanului Mike, din filmul House
of Games, „Să nu ai încredere în nimeni!” ar putea să
funcționeze ca subtitlu pentru fiecare dintre textele
sale, căci toate vorbesc despre încercările oamenilor de
a se păcăli unii pe alții, uneori urmărind cîștiguri mate-
riale, alteori căutînd satisfacția puterii.
Dialogurile, de fapt serii de monologuri paralele,
care arată neputința personajelor de a comunica, îl
apropie pe dramaturg de teatrul absurdului. Structura
pieselor însă este convențională, conținutul este inspi-
rat din realitatea americană, personajele au scopuri clar
definite, iar pentru atingerea acestora fac risipă de ener-
gie și imaginație.
O temă la care revine constant este pierderea valori-
lor morale în goana după profit, devenită scop unic în
viață. Legendarul „the American way” (modul de via-
ță american), idealul celor care au ales să-și clădească
o viață mai bună într-o lume nouă, nepervertită, și-a
pierdut înțelesul inițial și este acum sinonim cu ava-
riția, egoismul, lupta pentru parvenire cu orice preț.
Banii reprezintă mai mult decît puterea lor de cumpă-
rare, sunt un simbol recurent în piesele și filmele lui, fie
că vorbim despre valizele cu bancnote care se plimbă
din mînă în mînă în filmele Jaful și House of Games, fie
că apar substitute ale lor. „The leads”, ponturile repre-
zentînd numele unor posibili cumpărători de terenuri,
sunt ținute sub cheie de șeful agenției ca niște comori și
încredințate celor mai buni dintre agenți; acestea sunt
tranzacționate în înțelegeri secrete și în cele din urmă
fac obiectul unui furt. Scenariul unui film de acțiune cu
mare potențial comercial devine monedă de schimb în
mîinile producătorilor hollywoodieni; aceștia ar putea
să-l ofere uneia sau alteia dintre casele de producție,
asigurîndu-și astfel o poziție importantă și un venit
substanțial. American Buffalo, moneda rară pe care e
reprezentat capul de zimbru, este și ea simbol al succe-
sului material, instigînd la jaf. În Oleanna, moneda de
schimb este cartea scrisă de profesor, pe care studenta
și misteriosul ei grup vor s-o interzică în schimbul re-
tragerii acuzațiilor.
„Mamet speak” (vorbirea Mamet) este marcă a sti-
lului dramaturgului și contribuția sa originală la arta
dialogului dramatic. Aceasta se definește ca o luptă a
cuvintelor care încearcă să se adune în fraze parcă îm-
potriva voinței vorbitorului. Discursurile sunt potic-
nite, întrerupte de pauze dese și repetări mecanice ale
unor cuvinte.” [...] felul în care folosim limbajul, ritmul
acestuia, determină de fapt felul în care ne comportăm,
mai degrabă decît invers”5 spune Mamet într-un arti-
col citat de Christopher Bigsby. Pauzele lasă loc pentru
creativitatea regizorilor și interpretarea originală a ac-
torilor, iar cititorul pieselor, intrigat de imposibilitatea
personajelor de a-și găsi cuvintele, este invitat la un
exercițiu de imaginație.
Mamet nu s-a sfiit să aducă pe cele mai importante
scene americane și europene texte de o violență ver-
bală necenzurată, saturate de expresii pornografice.
Obscenitatea este o altă marcă a textelor lui Mamet.
Aceasta însă, nu este folosită în mod gratuit, pentru so-
noritatea cuvintelor, ci pentru a realiza portretul unor
personaje credibile. Atît este de legat numele lui Mamet
de folosirea cuvintelor interzise, încît, potrivit biografu-
lui său, Ira Nadel, circulă în lumea artistică americană
o anecdotă pe seama înjurăturilor folosite de scriitor cu
generozitate. Se spune că un trecător care aruncă niște
monede unui cerșetor, rostește un citat celebru: „Să nu
iei, nici să dai cu împrumut”.6 Shakespeare. Cerșetorul
îi răspunde cu un alt citat, se pare la fel de cunoscut:
Du-te dracului! Mamet.
Tehnica in medias res îi permite să simplifice totul,
ducînd minimalismul la extrem. Pe scena lui Mamet
se întîmplă și se spun doar lucrurile esențiale. „A intra
în scenă tîrziu și a ieși devreme, înseamnă să arăți res-
pect pentru publicul tău”7 spune dramaturgul citat de
Ira Nadel iar în volumul On Directing Film spune că
„[...] scriitorii buni devin și mai buni învățînd să taie
din text”, „[...] omisiunea este o formă de creație” (xv).8
Sexual Perversity in Chicago are premiera în orașul
omonim în 1974. Piesa atrage atenția criticilor dar și
a producătorilor de teatru din New York, ajungînd pe
off-off Broadway în 1975 și cîștigînd premiul Obie pen-
tru cea mai bună premieră. Se joacă pe off Broadway
în 1976 și în 1977 este pusă în scenă la teatrul Regent
din Londra. Tot în 1977 American Buffalo se joacă pe
Broadway, primește New York Drama Critics’ Award
iar Mamet devine la 30 de ani un nume consacrat al
dramaturgiei americane.
Distribuția pieselor și filmelor lui Mamet cuprinde
o listă impresionantă: Robert de Niro, Gene Hackman,
Danny DeVito, Joe Mantegna, Anthony Hopkins,
Demi Moore, Alec Baldwin, Al Pacino, Jessica Lange,
Dustin Hoffman. Rolul Karen din piesa Speed the Plow
(Spor la treabă!) a fost jucat la New York în anul 2000 de
Madonna - primită cu răceală de critici - iar cea mai
recentă punere în scenă a piesei, la Londra în 2014, o
are în rolul principal pe rebela actriță Lindsey Lohan,
personaj preferat al tabloidelor.
Criticii au oscilat întotdeauna între admirația pro-
fundă și condamnarea totală a pieselor lui Mamet. Ira
Nadel spune în David Mamet: A Life in the Theatre:
„Mamet era înțeles în New York ca un umorist și în
Chicago ca un dramaturg serios. Operele recente au
fost condamnate ca infecte și obscene și lăudate ca pro-
funde și oneste. Criticii par să fie divizați dar niciodată
indiferenți.”9
Dovadă că sentimentele criticilor de pe Broadway
fluctuează la fel de ușor ca indicii bursieri pe Wall
Street, este faptul că un gigant al spectacolului cum este
Mamet a avut parte și de cîteva eșecuri. Într-un articol
2!
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
publicat în 2013 în The Guardian, criticul de teatru
Mark Lawson enumeră șase piese ale dramaturgului
care nu au fost pe placul criticilor: The Cryptogram,
1994, The Boston Marriage 1999, Romance 2006,
November 2007, Race și The Anarchist 2009. Aceasta
din urmă a avut parte de critici atît de dure încît pro-
ducătorii au fost obligați să închidă spectacolul imediat
după premieră. Mai spune criticul britanic: „Ultima
performanță absolută a lui a fost Oleanna(1992). După
Glengarry Glen Ross și American Buffalo aceasta a com-
pletat prezentarea impresionantă a valorilor americane
care au făcut ca Mamet să pară moștenitorul lui Arthur
Miller și al lui Tennessee Williams.”10
Dramaturgul povestește în interviul David Mamet,
The Art of Theater, că a început să scrie teatru obligat de
circumstanțe. Înființase compania teatrală St. Nicholas
Theatre Company unde, toți cei implicați erau pe rînd
actori, regizori, scenografi și producători. Neavînd
bani pentru a plăti drepturi de autor, s-a apucat să scrie
prima sa piesă. Spune despre piesele lui Harold Pinter
că au fost primele sale întîlniri cu teatrul modern și îl
numește pe dramaturgul britanic cea mai importantă
influență asupra stilului său. Personajul, spune Mamet
„este acțiune, cum spunea Aristotel [...] Nu este ceea
ce gîndește, pentru că noi nu știm ce gîndește. Nu este
ceea ce spune. Este ceea ce face, ceea ce încearcă să re-
alizeze fizic pe scenă”.11 Ira Nadel citează o continuare a
acestei idei din David Mamet in Conversation: ”Aparțin
școlii aristoteliene: personajele nu sunt altceva decît ac-
țiune pur și simplu. Nu creezi un personaj; descrii ce
face el.”12
În piesele lui întîlnim o lume a hoților, a șarlatanilor,
a afacerilor aflate la limita legalității. Personajele sale
sunt fie con artists în înțelesul propriu al termenului
(șarlatani care cîștigă încrederea victimelor printr-un
discurs sofisticat), fie au talentul acestora de a manipu-
la interlocutorii prin limbaj, urmărind să preia contro-
lul unei situații. Con artists sunt pungașii mărunți din
American Buffalo dar și distinsul profesor universitar
și studenta acestuia din Oleanna. Con artists la cel mai
înalt nivel al acestei „arte” sunt, desigur, agenții comer-
ciali din Glengarry Glen Ross. Pe o scară a perfecțiunii
înșelătoriei, pe treapta cea mai înaltă ar trebui să stea
imbatabilul Richard Roma iar pe cea mai de jos, pun-
gașii incapabili Don și Teach.
Încercările personajelor de a manipula și de a-și
impune dominația asupra celorlalți sunt prezente pînă
și în benigna piesă The Woods (Codrii). Aparent o po-
veste de dragoste, plasată într-un loc idilic, piesa începe
prin a-l surprinde pe spectatorul familiarizat cu duri-
tatea teatrului lui Mamet. Situația evoluează însă spre
o competiție pentru putere, pe măsură ce violența ver-
bală își face loc în dialog iar replicile devin tot mai tă-
ioase. Un cuplu care intenționează să petreacă o noapte
romantică într-o cabană, în liniștea pădurii, ajunge să
scoată la iveală tot ce este mai rău în relația lor.
Sexual Perversity in Chicago, ecranizată sub titlul
About Last Night (Spune-mi ce-ai făcut aseară), sur-
prinde tot o competiție pentru putere în cuplu. Cei doi
îndrăgostiți, Deborah și Danny, încep o relație de invi-
diat dar declanșează un conflict care nu are soluție. Pe
scenă evoluează alte două personaje: misoginul Bernie,
care încearcă în felul lui macho - grobian s-o cucerescă
pe Joan, un monument de cinism, femeie independen-
tă, care nu găsește un limbaj comun cu bărbații. Prin
cele patru personaje Mamet vorbește despre relațiile
dintre bărbați și femei, despre sex și prietenie în lumea
pervertită a societății urbane moderne. Piesa este pre-
zentată în tandem cu Duck Variations (Variațiuni des-
pre rațe), considerată o continuare a acesteia, cu toate
că a fost scrisă cu doi ani mai devreme. Cei doi prota-
goniști din Duck Variations par să fie Bernie și Danny
surprinși la multă vreme după întîmplările din Sexual
Perversity in Chicago.
Acțiunea din Speed the Plow (Spor la treabă!) este
plasată în birourile unei case de producție hollywoo-
diene. Piesa ironizează filmele de acțiune clonate după
aceeași rețetă aducătoare de profit; filmele de artă care
abordează teme grele tratate într-o manieră imposibil
de urmărit; producătorii de film ale căror vieți sunt
ocupate exclusiv cu vînătoarea de scenarii și de vedete
vandabile; clasicul personaj al secretarei seducătoare
care își convinge șeful subjugat de farmecele ei să ia o
decizie de business.
Edmond este o anti-Odisee despre călătoria inițatică
a unui om de afaceri newyorkez plictisit de monoto-
nia existenței confortabile. Acesta își părăsește soția și
plonjează în viața de noapte a orașului unde are parte
de experiențe îngrozitoare care îl duc spre culmea de-
gradării umane.
În Glengarry Glen Ross Mamet reia tema lui Arthur
Miller din Moartea unui comis voiajor. Aceeași mese-
rie, aceeași luptă pentru supraviețuire, aceeași lipsă de
loialitate se regăsesc și aici, doar că, în contextul anilor
‘80, acestea par să se fi acutizat.
O agenție imobiliară operează la limita legii iar an-
gajații acesteia conving niște naivi să-și investească eco-
nomiile în terenuri neamenajate, situate în locuri sălba-
tice. Mamet oferă cititorului un dicționar al jargonului
specific acestei bresle, fără de care dialogul dintre agen-
ții comerciali ar fi de neînțeles, și o introducere în care
descrie afacerile imobiliare alunecoase așa cum funcți-
onau pe vremea cînd el însuși lucra în acest domeniu.
Dialogul are un ritm amețitor, fiecare personaj își
etalează talentul de orator ca pe o armă. Oamenii aceș-
tia vorbesc enorm, supraviețuirea lor depinde de capa-
citatea de a-i convinge pe clienți să cumpere, pe șefi să
le repartizeze clienții cu potențial financiar, pe colegi
să se alieze în atingerea unui scop comun. Agenții co-
merciali sunt ca o haită de lupi conduși de instinctul
de supraviețuire, lipsiți de scrupule, lacomi, gata să se
atace unul pe altul sau să facă alianțe cu cel care este pe
val. Manipularea prin limbaj, prezentă în toate textele
mametiene, atinge aici perfecțiunea.
Pentru ecranizarea piesei Mamet a adăugat un per-
sonaj jucat de Alec Baldwin. Acesta este surprins în
plin discurs la începutul filmului, un discurs memora-
bil despre competiție și cîștig cu orice preț, despre su-
premația banului într-o societate care nu mai respectă
valorile umane. Fost agent comercial de mare succes,
îmbogățit datorită puterii de convingere a unor naivi,
acesta este trimis de proprietarii agenției să îi stimuleze
pe angajați printr-un discurs motivațional din care se
desprinde mantra sa personală sau ABC-ul angajatului
model: ”Always be closing!” (Afacerea se încheie întot-
deauna).
American Buffalo a fost comparată cu The Prince a
lui Arthur Miller și face parte din grupul de piese inspi-
rate din business alături de Glengarry Glen Ross și Speed
the Plow - „the money plays”13 cum au fost etichetate
într-un articol din The Nation. Acțiunea piesei este o
furtună într-un pahar cu apă. Avem parte de multă
agitație stîrnită de un motiv irelevant - un bănuț vechi,
despre care trei pungași cred că ar valora o avere, îi face
să pună la cale jefuirea unui colecționar de monede. În
ciuda planului elaborat, care le consumă energia și le
inspiră tirade sforăitoare despre libertatea individului
de a-și alege drumul în viață, întreprinderea se soldea-
ză cu un eșec. Povestea celor trei hoți incapabili este o
parabolă despre eșecul visului american.
American Buffalo, Glengary Glenn Ross și Oleanna
sunt capodoperele lui Mamet, unanim acceptate de
critici și de public. Dacă primele două piese au în co-
mun personaje din clasa șarlatanilor lipsiți de scrupule
iar obscenitățile se revarsă în valuri, Oleanna surprinde
prin personajele din mediul universitar și exprimarea
curată. Tocmai acest context septic face ca toxicitatea
relației dintre profesor și studentă să șocheze specta-
torul. Acesta este surprins de spectaculoasa răstur-
nare a raportului de forțe. Manipularea cuvintelor
reinterpretate pînă cînd oferă înțelesul căutat face din
Oleanna un exemplu perfect de imposibilitate a comu-
nicării. Piesa produce o reacție de antipatie îndreptată
în egală măsură împotriva celor două categorii repre-
zentate de Carol și John: feminismul radical și intelec-
tualii elitiști. Carol este o studentă modestă, cu mari
carențe de vocabular și cu un orizont limitat. O găsim
în biroul profesorului încercînd să-l convingă pe acesta
să-i modifice nota prea mică din cauza căreia nu va pu-
tea să-și continue studiile. John este un intelectual care
își permite să facă nevinovate exerciții critice spunînd
despre educația universitară că este o formă de încețo-
șare a minții. Se confruntă aici două lumi care nu au ni-
mic în comun. John adoptă o atitudine de superioritate
înțelegătoare, paternalistă față de studenta care provine
dintr-un mediu social și intelectual inferior, aruncînd
cuvintele sofisticate, cu înțelesuri necunoscute acesteia,
ca pe niște săgeți de darts.
În prima rundă Carol este învinsă. În actul următor
însă, fata revine în forță, sprijinită de un grup care pare
să fie promotorul unui feminism radical. Ea plătește
aroganța elitistă răstălmăcind unul cîte unul gesturile
și cuvintele lui John, urmînd pas cu pas instrucțiunile
primite de la persoane care cunosc bine legea și care au
elaborat un adevărat scenariu. O glumă cam deocheată
spusă de John într-un moment de relaxare este inter-
pretată ca hărțuire sexuală și o atingere prietenească
pe umăr este etichetată drept tentativă de viol. Balanța
de putere care la început era în favoarea lui John, în-
clină acum spre Carol. În ultimul act, John este făcut
KO de studentă și grupul misterios din spatele ei. În
timp ce profesorul pierde cariera și liniștea din viața
personală, Carol ratează șansa de a-și depăși nivelul.
Mediocritatea cîștigă.
Verna Foster compară piesa lui Mamet cu Lecția
lui Ionesco în articolul Sex, Power and Pedagogy in
Mamet’s Oleanna and Ionesco’s The Lesson.
În România au fost puse în scenă piesele: American
Buffalo, București, Teatrul Act, regia Cristi Juncu;
Edmond, Iași, Teatrul Național V. Alecsandri, regia
Vlad Massaci; Oleanna, București, Teatrul Act, regia
Andreea Vulpe; O viață în teatru, București, Teatrul
Foarte Mic, regia Ovidiu Niculescu; Codrii, Arad,
Teatrul Clasic Ioan Slavici, regia Alexandru Berceanu.
Note
1,	2, 3. Lahr, John, Fortress Mamet, The New Yorker, No-
vember 17, 1997, www.newyorker.com/magazine/199711/
17/fortress-mamet
4.	Sanford Meisner (1905-1997) a fost un actor și profesor
de actorie american care a dezvoltat o metodă de predare a
atrei dramatice, numită „metoda Meisner”.
5.	Bigsby, Christopher, A Cambridge Companion to David
Mamet, Cambridge University Press, New York, 2009,
p. 227.
6.	Shakespeare, William, Opere complete, Hamlet, tradu-
cere Leon Levițchi și Dan Duțescu, Editura Univers, 1986,
p. 341.
7.	Nadel, Ira, David Mamet: A Life in the Theatre, A&C
Black Publishers Limited, UK, 2008, p. 9.
8.	Mamet, David, On Directing Film, Viking, New York,
1991, p xv.
9.	Nadel, Ira, David mamet: A Life in the Theatre, A&C
Black Publishers Limited,UK, 2008, p. 8.
10.	Lawson, Mark, Has David Mamet Lost the Plot?, The
Guardian, June, 12, 2013, http://www.theguardian.com/
stage/2013/Tune/12/david-mamet-lost-the-plot
11.	Mamet, David, The Art of Theater No 11, The Paris
Review, http://www.theparisreview.org/interviews/1280/
the-art-of-the-theater-no-11-david-mamet
12.	Nadel, Ira, David mamet: A Life in the Theater, A&C
Black Publishers Limited, UK, 2008, p. 47.
13.	Solomon, Alisa, Hammerheads: David Mamet’s Money
Plays, TheNation, January22,2009,http://www.thenation.com/
article/hammerheads-david-mamets-money-plays
■
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
Urmare din pagina 2
Zilele „Tribuna”
de cauză, apariția în prim-planul lumii contempo-
rane a «gigantului» de la răsărit, China. Redăm aici
doar un fragment minuscul, edificator însă pentru
a înțelege ce înseamnă această supraputere pentru
lumea noastră - de azi și viitoare: „Militar, SUA și
Rusia se detașează ca supraputeri nucleare, cu ca-
pacități incomparabile de intervenție și descuraja-
re. China urcă rapid alături de acestea, prin arti-
cularea flotei navale (cu portavioane și submarine
nucleare), a aviației și armelor celor mai perfecțio-
nate. Recent, China a devenit al doilea generator de
cercetări științifice și tehnologice în lume și a intrat
în cursa fabricării de avioane de mare capacitate.
[...] Politic, SUA vor continua să exercite cea mai
mare influență în lume. China, însă, cu programul
schimbărilor instituționale odată cu restructura-
rea economiei - cum însăși Hillary Clinton (Hard
Choices, Simon & Schuster, New York, 2014) a sesi-
zat - atrage țări care au angajat propria dezvoltare.
Deschiderea (the opening-up) spre lume, învățarea
din cele mai bune experiențe, ocuparea forței de
muncă (de dimensiuni enorme - 780 de milioane
de lucrători în China, față de 448 de milioane în
India, 157 de milioane în SUA, 111 de milioane în
Indonezia), contactele cu diferite țări (500 de mi-
lioane de turiști chinezi vizitează alte țări în patru
ani), însușirea limbilor străine (analize franceze
spun că deja 29% dintre chinezi vorbesc încă o
limbă) asigură propulsia celei mai populate țări. În
plus, diplomația «armoniei» are atracție certă. Până
în acest moment, China nu a accceptat invitația de
a asuma răspunderi pentru o «ordine mondială»
pe care declară că nu a generat-o, chiar dacă își asu-
mă construirea unei «noi ordini mondiale».” După
încheierea conferinței și luarea de cuvânt a acade-
micianului Boboc, filosoful Vasile Muscă, „fan” de-
clarat al europenismului a recunoscut puterea lor
economică dar și-a manifestat deschis scepticismul
față de capacitatea acestora de a da lumii genii de
tipul unui Einstein: „Vorbind de Einstein, el se află
de la început în codul genetic al științei europene.
«Știința» chineză nu posedă o asemenea posibilita-
te. Ea a avut cu totul alte căi de evoluție logică de-
cât cea europeană și nu putea da un Einstein, după
cum nu va da niciodată un Einstein.”
Sâmbătă, cea de-a doua zi a manifestării, a de-
butat cu conferința d-lui academician Alexandru
Boboc a avut titlul „Opera poetică. O scurtă incur-
siune teoretică”. Începând cu întrebarea „Ce este
poezia?” domnia sa răspunde treptat, discutând
problema din mai multe puncte de vedere: filoso-
fic, lingvistic, estetic. Printre altele, mărturisește,
când se referă la poezia modernă: „În creația po-
etică modernă nu mai trebuie ca propozițiile să
aibă un sens, însă ele automat spun ceva. Poezia
poartă un mesaj mult tăinuit, mult departe de ce
e accesibil tuturor. De aceea trebuie să ai educație
în domeniu. Trebuie să privești realitatea cu ochiul
unui om obișnuit cu astfel de realități. [...] Spațiul
poetic vine și aici ca un spațiu valoric - dacă-ți
apare un pasaj din natură, îți vine cu sentimentul
pe care ți-l creează acest vers. Ca să înțelegi poezia
modernă trebuie să înțelegi această unitate între
spațiu și timp a poetului, fiindcă trăirea ta trimite
la spații, dar este sub sentimentul timpului. Dacă
nu există dimensiunea temporală, atunci n-am
realizat nimic. Clipa ta trebuie să fie cum zicea
Faust: «Rămâi, că ești prea frumosă!» Aceasta e
performanța pe care trebuie să o atingă o creație
poetică!” La rândul său, filosoful Mircea Arman
(amintindu-și că și-a luat doctoratul în domeniul
vechii sale pasiuni, poezia) face o deosebire între
poezie și versificație: ”Aș porni în definirea concep-
tului - poesis - fiindcă, desigur, Platon i-a dat afară
pe poeți din cetatea ideală, justificat, referindu-se
la versificatori. În dialogul Ion poetul e definit ca
și cel care e fulgerat de zeu, zeul vorbește prin poet
iar poetul e o unealtă a zeului, intrând în transă.
[...] Poezia nu este o artă, ci un drum al filosofiei,
capacitatea umană de a crea lumi posibile, pe care
apoi le și materializează. Poetul prinde esența iar
rolul filosofului este să vină pe urmele poetului.
Arta poetică e în versificație. Poezia e filosofică și
metafizică în măsura în care este originară și au-
tentică - spunea Heidegger. Poezia ca sentiment,
ca expunere de senzații, frumoasă, nu poate fi, însă,
interesantă pentru istoria spiritului”.
A urmat prezentarea cărții scriitorului mara-
mureșean Ioan Hotea, Eseu despre adevăr, drep-
tate și minciună, făcută de editorul cărții, Gabriel
Cojocaru, care o caracterizează drept parte a
preocupării mai vechi a scriitorului pentru zona
Sighetului Marmației. La rândul său, luând cuvân-
tul, autorul menționează că lucrarea poate fi inclu-
să într-un domeniu nou, etnofilosofia, iar într-un
capitol al său evocă personalitatea regretatului filo-
sof Jean Bălin, „o personalitate foarte importantă a
Maramureșului voievodal, cea mai mare persona-
litate filosofică a Maramureșului”. Referindu-se la
cartea pusă în discuție, la Jean Bălin și la mișcarea
filosofică maramureșeană profesorul Andrei Marga
a constatat, cu luciditate, următoarele: ”Cinstea e
foarte importantă, dar nu este un concept filosofic.
Recomandarea mea e ca maramureșenii, care sunt
foarte talentați, fără niciun dubiu, să facă o analiză
recentă în domeniile în care activează. Dacă vrei
să contezi dincolo de Dej sau Prislop trebuie să
faci o «inhalare» de noutăți. Jean Bălin a fost cel
mai mare talent al generației sale. Principalul său
studiu e de logică - și era un om foarte talentat.
Trăia o satisfacție enormă că l-a cunoscut pe Țuțea,
fapt care i-a fost fatal. Bălin s-a irosit puțin într-o
filosofie socrato-dâmbovițeană, apoi în una socra-
to-voievodală. Dacă s-ar fi structurat, era mai bine.
Dar cartea lui Hotea reprezintă un omagiu meritat
pentru Jean Bălin.”
Următoarea carte lansată, Constelația copilăriei
- de Vasile Muste, tradusă în limba cehă, a fost
prezentată de către editorul celei mai noi ediții a
ei, Gabriel Cojocaru, astfel: „Chiar dacă a apărut
în două ediții, cartea a fost mult prea puțin lansată
pe orbită de crritica românească, deși e o carte de
poezie excepțională.” „E o carte despre copilărie și
pe fiecare pagină sunt 4-5 versuri. Toată cartea se
poate citi în câteva minute”, a mai mărturisit, cu
modestie autorul.
Cartea următoare, Cântec de lumină frânt - de
Yvonne Rossignon, volum apărut postum, a fost
prezentată de Maria Vaida, cea care a și îngri-
jit volumul. „Sunt îngrijitoarea de ediție a acestei
cărți, o recuperare a unei scriitoare născută acum
103 ani, care în 1944 a fost obligată să părăsească
țara, una din cele mai importante personalități lite-
rare din deceniul patru al secolului trecut. A făcut
Facultatea de Litere și Filosofie la Cluj care, iată,
vine în fața voastră cu un volum considerabil. O
poezie în care se îmbină în mod armonios motive-
le blagiene și tehnica argheziană”, a declarat Maria
Vaida despre acest volum. La rândul său poetul Ion
Cristofor a arătat că „opera lui Yvonne Rossignon
nu a circulat înainte de revoluție din motive poli-
tice, după cum nici înainte de 1947, când toți di-
plomații dinainte de 1944 au fost scoși din funcții
și care au fost nevoiți să ia calea exilului. E și cazul
Yvonnei Rossignon. A fost una din marile poete
din perioada interbelică, având inflexiuni blagiene,
dar extrem de sensibilă.”
Volumul următorului poet lansat, mara-
mureșeanul Dumitru Fânățeanu, cu a sa carte
Îndelungata răbdare a fost prezentat de către scrii-
torul Ioan-Pavel Azap: „Fânățeanu este unul dintre
cei mai perseverenți autori pe care i-am întâlnit,
fiind dotat cu o îndelungată răbdare. Ce-l caracte-
rizează și e esențial pentru poezia domniei sale: o
candoare, o raportare la literatură cu o sincerita-
te rar întâlnită.” În continuarea prezentărilor, po-
emele volumului poetului clujean Ion Cristofor,
Seri de jazz / Nuits de jazz sunt considerate de
către Gabriel Cojocaru drept „o formă de poezie
inconfundabilă. E foarte greu să-l comparăm pe
Cristofor cu cineva și să spunem că asupra univer-
sului său liric pe care-l propune există o oarecare
influență.” Despre tânărul poet Adrian Cârstea și
volumul său de debut, Întoarcerea în paradis, con-
sacratul Adrian Suciu a mărturisit că, având încre-
dere mare în talentul său, l-a recomandat editurii
clujene „Grinta” și editorului Gabriel Cojocaru,
însă versurile pe care le-a publicat în această car-
te nu le cunoaște, așa că l-a rugat pe Cojocaru să-l
prezinte. Până la urmă, tânărul poet a ales variantă
să să se prezinte singur, convingător, citind câteva
poeme din volum.
La rândul său, același omniprezent Gabriel
Cojocaru, în momentul când a prezentat noua car-
te de versuri a lui Adrian Suciu, Profetul popular, a
afirmat că, în opinia sa, avem de-a face cu volumul
anului în România și cel mai interesant citit de el
în acest an: „Gruparea din care face parte Adrian
Suciu, alături de Lucian Vasilescu și Ciprian
Chirvasiu, reprezintă un curent extrem de valoros
la nivelul poeziei române contemporane. Mai exis-
tă acolo și Paul Vinicius și Ioan Es. Pop, câțiva pi-
loni ai poeziei românești actuale.” La rândul său, în
stilu-i cararacteristic, teatral, poetul Adrian Suciu a
mărturisit că se simte în fața celor din sală asemeni
lui Isus Cristos în fața ucenicilor săi, cărora le spu-
ne o parabolă. „Așa sunt și poemele mele, un fel de
desene făcute de Isus Cristos pe nisipul plajei pen-
tru niște copii ușor retardați” - marșează poetul,
frondeur, ca de obicei... După care s-a simțit dator
să-i dea o replică d-lui academician Alexandru
Boboc, cel care teoretizase poezia într-un studiu:
„Nu-i folosește la nimic unui poet să înțeleagă ce e
o poezie, ce e metafora. Dacă ești poet, o faci pur și
simplu. Nu-ți explici că ești poet.”
După lansarea volumului Mic manual de trau-
matologie, de Sorin Grecu, prezentat chiar de către
autor și „ilustrat” cu câteva poeme, a sosit momen-
tul ca profesorul Nicoale Iuga să prezinte volumul
Al Vaserului, scris de către poetul maramure-
șean Gavril Ciuban: „Ciuban scrie o poezie ca pe
la jumătatea anilor '70 și prin destinul său literar
confirmă teroia lui Platon că poetul este inspirat
și posedat de zeu. Ciuban a fost angajat la un mo-
ment dat la o întreprindere de colectare de fructe
de pădure, stând săptămâni întregi în singurătate,
în munți, astfel că a putut să scrie poezii fără să-
și pună probleme ce zice critica. Și-a luat destinul
literar în mâini și-a reușit. Un poet cu untalent
real.” Cu modestia care-l caracterizează, la rândul
său, Ciuban a declarat că ideea de a scrie despre
Valea Vaserului i-a fost sugerată de către poetul
30
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
Gabriel Cojocaru, Alexandru Boboc, Mircea Arman, Andrei Marga și loan-Pavel Azap
Ion Mureșan - și acestuia i se datorează acest lucru:
„I-am povestit lui Muri, străbătând străzile
Clujului, despre acea minune care este Vaser, o mi-
nunată poveste unde mi-am trăit prima copilărie și
tinerețe. Impresionat de povestea asta, m-a întrebat
de ce n-o scriu eu. A trecut de atunci mai mult de
un deceniu și cuprins de o «slăbiciune» lăuntrică
am început să scriu despre Vaser. Dumnezeu, prin
Muri mi-a trimis acest mesaj. Astfel, șuvoiul a iz-
bucnit și am reușit să-l descriu.”
Seara a doua, cea a poeziei, a fost încheiată de
către cunoscutul parodist Lucian Perța, cel pe care
regretatul critic literar Laurențiu Ulici îl considera
cel mai important parodist din literatura noastră,
asta în condițiile în care pe atunci trăia și se afla
în putere deplină de creație scriitorul Mircea Micu.
Filosoful Nicolae Iuga arată că l-a sfătuit în nu-
meroase rânduri pe parodist „să se abțină să scrie
despre anumite persoane, pentru că tot ce atinge e
parodie și de asemenea, de fiecare dată când scrie
despre unii poeți contemporani, parodia sa este
mai bună decât originalul, astfel că există șansa ca
unii scriitori să rămână în istoria literaturii prin
Perța, nu prin opera lor.” Apoi, autorul însuși, vor-
bind de cartea de față No, așe! în care parodiază fol-
clorul, arată că „tot ce e necrozat trebuie înlăturat
- iar când ne despărțim de ce e necrozat în ființa
noastră trebuie să ne despărțim râzând”.
Seara, cu totul specială, s-a încheiat prin reci-
talurile - îndelung aplaudate - ale poeților Lucian
Perța, Adrian Suciu, Ani Bradea, Maria Pall,
Gabriel Cojocaru, Ion Cristofor, Gheorghe Cristea,
Sorin Grecu, Ioan-Pavel Azap și Adrian Cârstea.
Ziua a treia a Zilelor „Tribuna”, cea de duminică,
a fost dedicată lansării unor cărți de eseu, filoso-
fie și lingvistică. Prima carte discutată a fost cea a
academicianului Alexandru Boboc, „Semiotică și
comunicare”, apărută chiar la Editura „Tribuna”,
despre care autorul însuși a mărturisit că „în raport
cu alte lucrări ale mele, este o sinteză, o regândire,
pentru că cea mai importantă înnoire se reflectă în
aspectul limbajului, fiind rodul unei experiențe în-
delungate de profesor de semiotică și lingvistică”.
De altfel, câteva pilduitoare fraze din prefața cărții
dezvăluie conținutul acesteia: „A vorbi despre lim-
bă și despre forme ale studierii limbajului în comu-
nicare nu poate fi un lucru ușor. Acesta în principal
pentru că orice vorbitor rămâne în esență la sine,
lăsând celorlalți, chiar timpului, posibilitatea de a
înțelege mai bine și de a-l înțelege. De aceea tema
nu o constituie analiza unui concept de limbă, ci
modul cum acesta funcționează. Nu întâmplător,
poate, se tratează limba și ca o «formă de viață».
Rămânem pe cale și în speranța asocierii dimensi-
unii etice a conceperii limbii. Departe de a fi numai
reflecție (specializată sau teoretic-generală) conce-
perea limbii angajează multe, între ele: gramatică,
logică și nu în ultimul rând metafizica, destinul,
poezia.” Discuțiile, dense, au fost purtate de către
specialiști în domeniu, conf. dr. Andrei Bereschi,
profesorul Ion Irimie și profesorul Andrei Marga.
Cu toții au remarcat contribuțiile academicianu-
lui Boboc în domeniu, subliniind faptul că acesta
„aparține Istoriei și pentru multe generații a adus
în discuție texte, idei iar în domeniul semioticii are
contribuții extrem de interesante” (Andrei Marga).
La rândul său, profesorul Irimie a arătat că „avem
de-a face cu un pas al aducerii în contemporaneita-
te și în actualitate a asimilării serioase a conceptu-
lui de informație. Conceptul filosofic sau științific
al contemporaneității este conceptul de informație
și sub apanajul informației se desfășoară știința,
cultura și creația contemporană, fiind semnul evu-
lui nostru științific.”
Cea de-a doua carte lansată duminică, Din
istoria marilor idei etice și pedagogice, i-a aparținut
scriitorului maramureșean Nicolae Iuga care a ară-
tat cu acest prilej că în sală se află doi oameni im-
portanți pentru cariera sa: academicianul Boboc,
profesorul său de la Facultatea de Filosofie de la
București și Andrei Marga, cel cu care a avut cin-
stea să-și dea doctoratul la Cluj. „Salut faptul că
mai există curajul de a vorbi despre pedagogie și că
autorul reflectează la idealul pedagogic, iar Nicolae
Iuga vine cu un avantaj foarte mare: mulți pedagogi
citesc filosofie, dar se vede că «umblă pe scânduri»
în domeniu, neștiind filosofie. Dar la Nicolae Iuga
e evident faptul că știe filosofie... Iuga este unul
dintre puținii care mai există în țară - și sunt doar
doi sau trei - care recuperează pedagogia, și o face
cu succes” - a spus Andrei Marga. La rândul său,
academicianul Boboc arată că „avantajul lui Iuga
e cunoașterea domeniului și de aceea sunt foarte
bucuros că a apărut această carte - care produce o
deschidere și ne duce pe domeniul necesităților și
al teoriilor.” Totodată „toți marii pedagogi au avut
o pregătire culturală largă și o experiență largă, iar
cartea aceasta constituie o generalizare a experien-
ței, dar ar trebui să aibă o și mai mare generalizare
pentru a aduce o mai importantă contribuție în
domeniu.”
Cea de-a treia - și ultima - carte prezentată la
Zilele „Tribuna” a fost Autoafirmarea Universitățiii
Germane, de Martin Heidegger, apărută la Editura
„Grinta”, în traducerea profesorului Vasile Muscă.
Acesta a arătat, în primul rând că ideea cărții i-a
aparținut profesorului Boboc, iar el a fost cel care a
pus-o în practică. Apoi a spus: „Heidegger e o des-
coperire târzie a mea, făcută când eram la sfârșitul
facultății. Toți băieții deștepți încercau să-și dea
licența în Heidegger. Eu, «adormit» în teoria mea
Platon-Aristotel, nu m-am ocupat de Heidegger.
Cu timpul însă a trebuit să mă aplec asupra lui
Heidegger și am realizat că e un gânditor genial”.
La rândul său, academicianul Boboc mărturisește
că ideea a „pornit” de mult, venită din partea regre-
tatei Zoe Dumitrescu-Bușulenga, pe care și-a însu-
șit-o și a și aplicat-o în „Revista de Istorie și Teroie
Literară”, dar ideea și meritul acestei ediții sunt ale
lui Vasile Muscă. „Așa s-a născut ideea aceasta, să
începem cu cuvântarea inaugurală a lui Heidegger,
la Universitatea din Freiburg, în anul 1929. Sunt o
sumedenie de texte care depășesc volumul dizerta-
ției și oferă o înțelegere mai largă a concepției lui
Heidegger.” Discuțiile, ample și de o înaltă ținută
academică, au demonstrat că subiectul Heidegger
rămâne în continuare unul extrem de interesant
pentru cercetători. În cuvântul său, Andrei Bereschi
a arătat că „volumul se remarcă prin tonul ponde-
rat și echilibrat pe care-l abordează comentariile
traducătorilor, o anumită înțelepciune și pondera-
re a lor, care vine cumva în ușoară opoziție cu to-
nul folosit în această cuvântare a lui Heidegger. Și,
într-adevăr, tonalitatea cuvântării este pentru mine
destul de șocantă: un ton de angajare și mobilizare
destul de accentuat.” Apoi, vorbind de destinul -
ratat - al lui Heidegger, acela de a fi sfetnicul lui
Hitler, „post” preluat de Rosenberg, a făcut o com-
parație cu cel al lui Platon, care a sfârșit ca sclav,
nereușind să-și impresioneze tiranul. „Heidegger
a vrut să fie un Platon pe lângă Hitler, după cum
Platon a fost sfetnicul lui Dimitrie cel Bătrân”, a
completat profesorul Muscă. Salutând apariția căr-
ții, profesorul Andrei Marga arată că textul trebuie
plasat în contextul acelor ani fiind un text care exal-
tă universitatea. „De ce exaltă universitatea? Pentru
că proiectul lui Heidegger era proiectul lui Husserl,
Nietzsche - care ziceau că intelectualii sunt «loco-
motiva» unei refaceri - iar Heidegger susține că
universitatea ar putea constitui această locomotivă.
Tentativa lui Heidegger e o mare tentativă în geo-
politică, iar proiectul geopolitic era clar, devine clar
în discurs și ia distanță față de americanizare și de
bolșevizare”, arată acesta. Și continuă, astfel: „El a
dorit să fie sfătuitorul lui Hitler, după ideea soției
sale, fascistă. El a dorit acest lucru, dar a intrat în
competiție cu Rosenberg. A pierdut concursul cu
Rosenberg, dar a scăpat de ștreangul de la Procesul
de la Nurenberg.”
În concluzie, Zilele „Tribuna” au constituit un
excelent prilej de schimburi de idei, referitoare la
ideile contemporaneității, aflate în permanentă
schimbare. Și vorbind de organizatori, una din
concluziile evenimentului cultural - extrem de re-
ușit, conform opiniei majorității participanților - a
fost rostită de către profesorul Andrei Marga, și s-a
referit la menirea și rolul pe care trebuie să-l joace
și pe viitor revista, înființată de către Ioan Slavici în
urmă cu mai bine de 130 de ani: „«Tribuna» a fost
și este în continuare principala tribună, publicație
culturală a Transilvaniei și indiferent de context, ea
va trebui să rămână așa.”
■
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
31
muzică
Primul Tribute Festival
din România
| RiCo
Primul Tribute festival din România a avut
loc în week-end-ul din 7-9 august în Pia-
ța Sfatului Brașov. Intrarea a fost liberă și
peste 10.000 de suflete au fost prezente în cele trei
seri de spectacol.
Eu nu sunt de acord cu conceptul festivalurilor
„Tribute Bands”. Practic, cineva a finanțat treaba
asta și a fost de acord să dea o grămadă de bani
unor muzicieni care cântă muzica altora (iar în
afară de Doors, Queen și Nirvana, muzica celor-
lalte trupe este încă promovată în lumea asta de
către artiștii originali). Mai mult, cu bugetul alo-
cat tuturor formațiilor (mercenare) adunate pe
scenă timp de trei seri să chemi o trupă autenti-
că și bună. Ideea multora de a înființa un tribute
band în România vine în primul rând din dorința
de a câștiga bani mulți într-un timp foarte scurt.
Acestea sunt angajate de îndată ce și-au format un
repertoriu de piese cu o durată de aproximativ o
oră (și în funcție de talentul dovedit și de nivelul
de relații personale ale membrilor componenți pe
plan local) la petreceri de firme și nunți. Acestea
sunt în mare parte formate de către artiști care au
deja o vechime în domeniu și care și-au pierdut
răbdarea să mai aștepte ca muzica originală com-
pusă de ei de-a lungul anilor alături de diverse
proiecte să fie descoperită de suficientă lume (sau
poate nu sunt suficient de talentați să compună
piese care să impresioneze și nu au atâta timp la
dispoziție să colinde țara să-și promoveze muzi-
ca originală). Durata medie de viață a unei trupe
care încearcă să promoveze compoziții proprii
poate fi de doi ani de zile, iar asta se datorează
lipsei unei infrastructuri care să susțină talentul
muzical pop-rock autohton și care să lanseze noi
vedete în mod constant din acest domeniu muzi-
cal. Astfel, se pot acorda circumstanțe atenuante
artiștilor care sunt chinuiți de talent și care cau-
tă soluția ideală pentru a cânta la instrumente în
fața unui public - și în același timp de a câștiga
bani din pasiunea lor, într-un timp relativ scurt.
Festivalul Tribute poate fi o rampă de lansare și
un motiv pentru înființarea altor proiecte de
acest gen, în detrimentul muzicii noi și originale.
Practic se promovează mimetismul și se încura-
jează imitația în muzică.
Nu știu ce a fost mai șocant pentru mine în
ziua în care am primit primul anunț pe facebo-
ok legat de acest festival: faptul că o primărie a
fost de acord să investească banii contribuabili-
lor în așa ceva sau faptul că artistul care a trimis
acest comunicat se lăuda cu faptul că intrarea este
liberă.
Anunțul venea în 15 iulie, la doar trei săptă-
mâni înainte de data stabilită pentru festivalul în
aer liber în plin sezon turistic la Brașov. De acest
subiect nu merită însă să ne legăm, deoarece
„Revolution Fest” din Timișoara, un eveniment
de amploare organizat timp de 4 zile pe 5 scene nu
s-a promovat cu mai mult timp înainte^ dar logi-
ca mea îmi spune că dacă s-ar fi promovat mai din
timp acest festival din toiul verii, este posibil că ar
fi ajutat la sporirea numărului de turiști sosiți din
țară pentru acest festival unic încă la noi - și care
ar fi avut un motiv în plus să viziteze Brașovul cu
aceeași ocazie. Vasta majoritate a primăriilor încă
nu s-a prins de schema turismului cultural, în
special acelea care beneficiază de turism tot tim-
pul anului. Ca primărie, aș fi căutat să promovez
acest festival mai din timp în toată țara, nu doar
în regiunile de origine ale artiștilor invitați, mo-
tivul fiind că șansele sunt mari ca cei care ascultă
Black Sabbath (promovat de PrefixTM din Turnu
Măgurele), AC/DC (The ROCK, București), Pink
Floyd (Speak Floyd, Cluj-Napoca), Nirvana (Up
To Eleven, București), The Doors (Red Cat Bone,
București), Metallica (Masterpiece, Cluj-Napoca),
Whitesnake (Forevermore, București) sau Queen
(RoQ, București) să fie mai în vârstă și să aibă fa-
milii cu care își planifică concediile și drumețiile
prin țară mult mai din timp.
Cred că a fost o experiență ciudată pentru câ-
teva din aceste formații, obișnuite cu petrecerile
private și de firmă, să cânte pe o scenă mare în
fața unui public amestecat. Despre cei de la Turnu
Măgurele chiar nu știu pe unde mai cântă (aflân-
du-mă în complet alt capăt de țară, este prima
dată că am auzit de acest proiect Black Sabbath) și
la fel pot zice de cei care promovează Whitesnake,
Queen și The Doors; The ROCK, Speak Floyd și
Masterpiece în schimb sunt active în cluburi - le-
am zărit pe câteva afișe de întruniri de „baicheri”
(iar în ceea ce-i privește pe cei care imită AC/DC,
acești flăcăi se află pe drumurile țării noastre pe
întreg parcursul anului). Up To Eleven este însă
singura care mai face excursii prin țară cu un
repertoriu original de piese, fiind semnată chiar
la Universal Music România. În țările învecinate
nouă, există mai multe formații care adoptă for-
matul celor de la Up To Eleven pentru a-și îm-
bunătăți șansele de extindere a traseelor de cân-
tări și pentru a cânta de mai multe ori pe an în
aceleași cluburi. Artiștii noștri par mai radicali
în acest sens: sau refuză cu desăvârșire să cânte
piesele altora, sau înființează proiecte de preluări
pentru venituri suplimentare pe lângă slube, fără
nicio intenție de a compune vreo piesă originală
vreodată.
În concluzie rămân la părerea că dacă s-ar fi
dorit să se invite AC/DC, Metallica sau Black
Sabbath la Brașov (chiar într-o sală închisă, cu
bilet la intrare), iar dacă acest concert ar fi fost
promovat cu luni de zile din timp, pe plan regi-
onal, național și prin agenții de turism - pe plan
internațional, aceasta ar fi generat o imagine mult
mai pozitivă pentru oraș decât acest festival im-
provizat (care devine probabil anual), promovat
mai mult pe plan local cu puțin timp în avans.
„Tribute Festival” a fost probabil un eveniment
interesant pentru brașovenii care nu și-au per-
mis să meargă până la București pentru a vedea
concertele cu artiștii adevărați - și pentru turiș-
tii aflați întâmplător pe terasă sau la plimbare în
Piața Sfatului la ora respectivă.
Festivitatea s-a încheiat pe o notă mioriti-
că, care a dat nesperat de bine organizatorilor și
formației cap de afiș. Programul s-a întins mai
mult decât era permis; evenimentul trebuia să
se încheie la 23.15. Pentru că formațiile invitate
pe această scenă nu sunt obișnuite cu susținerea
de recitaluri în cadrul unor festivaluri cu public
mixt, nu a existat respectul reciproc între artiști.
S-au depășit timpii prestabiliți de schimb dintre
trupe și de probe de sunet (line-check) înainte de
recital. Totodată, niciuna din trupe nu s-a gândit
să își scurteze programul cu una sau două piese.
Drept urmare, ultima formație din programul de
sâmbătă (și poate cea mai interesantă din seara
respectivă) nu a apucat să își prezinte întregul set-
list de piese pregătit; s-a tăiat curentul în mijlocul
recitalului RoQ. Lumea adunată în piață a mai stat
20 de minute, după care a început să cânte „We
Will Rock You”. Tribute band-ul Queen a urcat
apoi din nou pe scenă și a continuat să cânte fără
curent, a cappella, accentul punându-se pe tobe.
Nu cred că vreun artist copiat s-ar întoarce în
mormânt; dealtfel aici s-ar putea face o paralelă
între muzica pop-rock contemporană ale unor ar-
tiști decedați precum Freddie Mercury și compo-
zitorii de muzică clasică (orice orchestră de operă
din lumea asta este de fapt un cover band pen-
tru muzica care era la modă acum două secole).
Având în vedere acest lucru, poate este normal
ceea ce se întâmplă, dar nu consider normal să nu
existe în paralel o scenă bogată de trupe tinere,
noi, cu compoziții proprii, care să fie sprijinite cel
puțin în egală măsură.
Acesta este motivul principal pentru care am
scris acest editorial; nu se mai promovează mu-
zica nouă ale formațiilor care cântă muzică ori-
ginală live. Aceste formații pot în timp să devi-
nă viitoare vedete dacă li s-ar da șansa să urce
pe scenă și dacă publicul amator de concerte ar
avea răbdare să-i asculte. În lumea nebună în care
trăim însă, nici publicul nu își mai găsește timpul
necesar să aprecieze și să asimileze muzica nouă,
dar nici artiștii nu mai dau dovadă de elocven-
ță, imaginație și nebunia improvizației care să nu
permită compromisul diluării actului cultural din
dorința de a câștiga bani pe moment - irosindu-și
harul în epoca materialismului exacerbat.
■
32
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
Festivalul alternativ
RADAR / Varna 2015
^^virgil Mihaiu
n vara anului trecut, la prima ediție a Festiva-
lului DobroJazz de la Tulcea, rămăsei impre-
sionat de prestația grupului condus de bulga-
rul Dimitar Bodurov. De la istorica introducere
a ritmurilor aksak în jazzul american prin inter-
mediul pianistului sofiot Milcho Leviev, nu mai
auzisem - într-o formulă de piano trio - o fuziune
atât de convingătoare între ethosul sud-dunărean
și cel jazzistic. După ce-i adresasem felicitările de
rigoare, tânărul muzician mi-a mărturisit că ceea
ce văzusem reprezenta doar o parte din preocu-
pările sale. Pe direcția managerială, Bodurov este
fondatorul unui festival alternativ, pe care îl orga-
nizează la Varna sub egida municipalității locale.
Nu puteam rezista amabilei sale invitațiuni de a
asista la ediția a doua a acestei manifestări, desfă-
șurată în plin sezon estival 2015.
Atu-ul principal al unei asemenea întreprin-
deri constă în însuși spațiul natural și arhitectural
al capitalei litoralului bulgar. Nu mai ajunsesem
aici din prima jumătate a anilor 1990, cu ocazia
participării la magnificele festivaluri de jazz orga-
nizate de saxofonistul și compozitorul (rus stabi-
lit la Varna) Anatoly Vapirov. Dacă pe atunci at-
mosfera era încă marcată de haosul perioadei de
tranziție, acum am vizitat o urbe pe care nu m-aș
sfii s-o denumesc „o Nisa balcanică”. O ambianță
propice nu doar sejururilor pur turistice, ci și am-
plificării orizonturilor culturale.
Evenimentul elaborat de Dimitri Bodurov se
numește RADAR / Festival Beyond Music și se
bucură de ospitalitatea Galeriei Municipale de
Artă, amplasată într-un edificiu vintage inteligent
remodelat. Alcătuirea programului purta am-
prenta vivacelor legături ale directorului artistic
cu tendințele actuale din Occident (prioritar cu
Olanda, patria sa de adopțiune). Fiecare dintre
cele trei gale a acordat spații generoase așa-numi-
telor audio-visual performances, sau audio-visual
installations, constând în caleidoscopice procesări
Dimitar Bodurov - pian
de imagini (preponderent în alb-negru), acompa-
niate de muzici electronice ale căror caracteristici
principale erau: mega-volumul sonor (dus uneori
până la limitele suportabilității, însă doar cu spo-
radice revelații din punct de vedere estetic), teh-
nicile minimalist-repetitive, utilizarea bruitisme-
lor și efectelor de distorsiune ș.a.m.d. Presupun că
nu sunt dificil de accesat pe internet mostre din
propunerile acestor realizatori, dintre care îi citez
pe Joos Van Veen, Petar Doundakov, Ivan Shopov
(a.k.a. Cooh/Balkansky), Eli Joteva, duo-ul Incite,
Franck Vigroux.
Tânăra pianistă slovenă Kaja Draksler a oferit
un recital sobru, cu stranii evocări ale dangătelor
de clopote (asemenea celor pe care le valorizase
George Enescu în compoziția sa Carillon noctur-
ne), efecte de pian preparat, însă și abstracte inser-
turi de ragtime sau aluzii la idiosicraticul Satie. Un
alt recital solo - al violonistei Biliana Voutchkova
- a beneficiat de ambianța Observatorului
Astronomic din încântătorul parc ce se întinde
de-a lungul plajei din Varna. Improvizație con-
tinuă, quasi-integralmente non-convențională,
cu o culminație în câteva fraze bachiene. Totul
desfășurat, timp de aproximativ o oră, în obscu-
ritatea sălii circulare, pe a cărei boltă se deslușeau
constelațiile infinitului univers în care ne ducem
existențele condamnate la finitudine.
După cum era de așteptat, prezența pe scenă
a lui Dimitar Bodurov a generat unul dintre mo-
mentele de referință ale festivalului. Pe linia expe-
rimentelor sale acustico-electronice, junele artist
ne-a propus o suită concepută special pentru a fi
transpusă în mișcare dansantă. Dacă sus-aminti-
tele colaje de imagini și sunete electroniza(n)te
puteau inspira cel mult reacții spasmodico-me-
canice, propice eventualilor dansatori ocazio-
nali, în cazul de față se impunea colaborarea cu
profesioniști, chiar dacă aflați încă în stadiul de
formare. Din punct de vedere conceptual, materi-
alizarea muzicii prin corp a fost asigurată de em-
paticul coreograf britanic (stabilit la Amsterdam)
Peter Leung. Spre deosebire de versiunea origi-
nală, prezentată în Occident, la Varna s-a apelat
la un cvartet alcătuit din foarte tineri dansatori
bulgari (trei fete + un băiat). Aceștia și-au pus în
joc cunoștințele de dans contemporan, spre a se
plia cerințelor celor doi creatori - compozitorul și
coreograful. În viziunea celui din urmă, corpurile
tind să devină sculpturi vivante, menite să tradu-
că evanescența notelor extrase de pe claviatură
de către pianist, combinate - în savante alchimii
- cu sunete din interiorul pianului și/sau laptop.
Compozitorul/instrumentistul (născut în 1979)
demonstrează și prin această fericită îmbinare de
spontaneitate și meditație, că e capabil să gene-
reze nu doar fulgurante stări de spirit, ci și edifi-
cii sonore ample și echilibrate. Dincolo de orice
strategii conjuncturale, Bodurov deține harul au-
tenticului creator: acela de a inventa și transmite
incomparabile efluvii emoționale.
Dacă în privința lui Bodurov mă așteptam la o
asemenea convingătoare expresivitate, în schimb,
cvartetul autointitulat Fly We To The Moon a fost,
cel puțin pentru mine, revelația festivalului. O
Rosen Zahariev - flugelhorn
muzică de o mare forță evocativă, amplu și tot-
odată subtil configurată pe direcții mereu sedu-
cătoare, cu reminiscențe organic asimilate din al-
bumele prin care Miles Davis revoluționa estetica
jazzului spre finele anilor 1960 - In a Silent Way,
Bitches Brew, Live Evil... În prim-plan evoluează
Rosen Zahariev, probabil cel mai interesant flu-
gelhornist pe care l-am ascultat în ultimii ani.
Intervențiile sale pe argintiul instrument sunt de
o poeticitate ce dă aripi visării, dar în pofida con-
tururilor irizate, tonurile sunt modelate cu acu-
ratețea unui filigranist. Între episoadele solistice
la flugelhorn, alternate cu incisive intervenții la
trompetă, Zahariev manevrează o multitudine de
instrumente de percuție - în buna tradiție a per-
cuționiștilor brazilieni (Airto Moreira, Guilherme
Franco, Armando Marcal...), susținut de pulsații-
le basului electric al lui Gheorghi Doncev și de
fundalul dătător de energii asigurat de bateristul
Aleksander Danil. Principalul aliat al inventivită-
ții zahareviene este keyboardistul Todor Stoianov,
sensibil companion pe cărările neștiute ale im-
provizației instantanee. Polaritatea alămuri vs. in-
strumente electronice e rezolvată printr-o fertilă
comuniune ideatică, transfigurată în peisaje mu-
zicale quasi-hipnotice.
Pe lângă programul propriu-zis, micul festival
coordonat de Dimitar Bodurov mi-a facilitat și
întâlniri cu intelectuali autohtoni și invitați din
străinătate. Mi-am reîntărit astfel convingerea că
despre primii știm mult mai puțin decât ar me-
rita. De exemplu, am făcut cunoștință cu Milen
Panayotov, compozitor dispus să-și asume riscan-
tele căi ale muzicii noi, angajat al postului națio-
nal de radio din capitala Bulgariei. Dacă accesați
website-ul său (http://milenpanayotov.wix.com/
about), veți avea surpriza de a constata că se des-
chide cu un citat al compatrioatei noastre Doina
Rotaru. Cum era de așteptat, reîntâlnirea mea cu
Anatoly Vapirov fu încă o experiență de neuitat.
Marele exponent al jazzului de avangardă - din
Rusia, Bulgaria, Europa & de pe Glob - continuă
să fie la fel de activ ca în anii 1980, când scriam
despre el în Jazz Forum (publicația editată de
Federația Internațională de Jazz la Varșovia), sau
în paginile volumului Russian Jazz New Identity,
editat de Leo Feigin la Quartet Books din Londra
în 1985. Anul viitor, admirabilul festival interna-
țional de jazz pe care Vapirov îl organizează la
Varna spre finele lunii iulie va avea ediția jubili-
ară, cu numărul 25. Sper să rămân în viață până
atunci și să pot comenta evenimentul în presa
culturală.
■
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
33
teatru
Neobosiții meșteri din
„Atelier”... (II)
■ Claudiu Groza
Un spectacol foarte aparte din programul „Ate-
lierului” 2015 a fost Sfori (Compania Alexis
Rouvre din Bruxelles, Belgia), regia Paola Riz-
za & Alexis Rouvre, recomandat drept „un spectacol de
teatru-circ”, termen care mi se pare impropriu. Este de
fapt vorba despre un spectacol de „circ nou”, așa cum e
cunoscută tendința artistică din întreaga Europă unde
circul are o tradiție și o dinamică mult mai importante
decât la noi. E meritul regizorului Radu Dinulescu de a
fi introdus și în România acest fenomen încă extrem de
exotic pentru spectatorul autohton. De aceea, de altfel,
Sfori a și provocat oarecari mustăceli nemulțumite, deși
e un demers excelent articulat și remarcabil susținut
din perspectiva esteticii noului circ european. Ce pre-
supune aceasta? Sincretism, pe scurt: noul circ îmbină
elemente de prestidigitație, iluzionism etc., cu ecleraj,
coregrafie, multimedia, muzică, actorie, mizând pe o
dramaturgie mai marcat-teatrală a reprezentației, dar
păstrând estetica specifică circului.
Or, în acord cu această definiție, spectacolul lui
Rouvre a fost conceput impecabil. Grămezile de sfori pe
care protagonistul (care semnează și scenografia) face
noduri și le deznoadă, le manevrează ca pe niște șerpi
ori face din ele pânze de păianjen, folosind înșelătoare
tehnici de iluzionism și prestidigitație, sunt un decor
în care se iscă o poveste. E, adică, teatru. E și dans, da-
torită coregrafiei concepute de Nicanor de Elia și Alexis
Rouvre. În completare cu muzica lui Loic Bescond și
light-designul lui Charlotte Plisart, avem de-a face cu
un spectacol fermecător, bogat, plin de rafinament și
sugestii, iar dacă acceptăm convenția dansului contem-
poran, conotația sa de abstractizare simbolică, de ce nu
am accepta convenția noului circ, oricum mult mai ac-
cesibil-narativă și cu o semantică mai netă. Sfori e pur și
simplu povestea - splendid povestită - a unui om prins
în hățișul vieții, ca să simplific. Optimist sau pesimist,
biruitor sau captiv, el trebuie să parcurgă acest traseu
vital. Despre asta a vorbit Alexis Rouvre, iar dacă vă veți
gândi iarăși la spectacolul său, ținând cont de codurile
lui specifice, îmi veți da dreptate.
Mai multe producții ale Teatrului „Andrei
Mureșanu” din Sfântu Gheorghe au figurat în pro-
gramul din acest an al Festivalului „Atelier”.
Dintre ele, s-a detașat Colibri de Garret Jon
Groenveld, cu Ion Fiscuteanu jr. și Sebastian Marina,
în regia celui din urmă. Un spectacol hiper-minimalist,
dacă pot spune așa, întrucât se bazează integral pe per-
formanța scenică a celor doi talentați și experimentați
actori, „ajutați” de un ingenios și eficient-sugestiv con-
cept scenografic al lui Laszlo Wegroszta și de coregrafia
lui Attila Veres-Nagy.
Colibri este o distopie cvasi-kafkiană, apăsătoare,
expresia în litotă a unei lumi concentraționare, a
unui lagăr existențial implacabil. Într-un subsol um-
bros-tenebros (excelent figurat de ștăngile lăsate la doi
metri deasupra scenei, părând niște conducte de tot
felul, și de teancurile de ziare-dosare pe care protago-
niștii le folosesc drept scaune și birouri), doi „agenți de
recutare” împart joburi unor petenți nevăzuți - niște
non-ființe, dacă e să deconspirăm fina semantică a în-
scenării. Joburi bizare, de la striperi la vânători de co-
libri ori săpători de tranșee pentru un război apocalip-
tic, bănuim. Joburi impuse, așa cum sunt și acestea ale
agenților, mici rotițe ale „sistemului”, ei înșiși prinși în
malaxorul suspiciunii, ei înșiși subiecți ai dosarelor
pe care le manevrează dezinvolt, ca niște demiurgi de
jucărie. Din rutina zilnică, din acumularea de frustrări
și bănuieli, din jocul deciziilor parcă aleatorii pe care
le iau (care „se iau” de undeva de sus, de fapt), se naște
și conflictul final, „eliminarea” unuia din ei, neobosita
„rotire de cadre”.
Ion Fiscuteanu jr. și Sebastian Marina au conturat
impresionant două personaje cu existență rutinieră,
mic-burgheză, cu sandviciuri mâncate pe fugă, între
două dosare, cu zilnica redare a drumului spre și din-
spre casă, „raportat” autorității ierarhice, cu mici pu-
seuri „domestic-umane” scăpate printre comunicările
seci ale alocării de joburi, cu mici crize de nervi, rapid
potolite, cu tot ce înseamnă „fire” omenească, chiar în
cușca unui mare sistem concentraționar. Pentru că de-
spre „umanitate în cușcă” este vorba în acest spectacol
dens și intens, alert și profund, emoționant și plin de
semnificații. Colibri merită remarcat nu doar pentru
sensul său moral, ci și pentru ținuta sa artistică inge-
nioasă.
La un sistem opresiv mult mai familiar și cu o alonjă
de semnificație și mai puternică trimite și Ț(T)ara mea
de Radu Macrinici, înscenat chiar de autor, avându-i în
distribuție pe Inna Andriucă și Nae Croitoru.
În maniera sa scripturală, extrem de bogată și rami-
ficată semantic, Macrinici propune o situație dramatică
neobișnuită. Naratoarea întâmplărilor este soția unui
securist ce-și torturează victimele chiar în propria casă,
în timp ce Ea și Ela (soția și fiica) trebuie să meargă la
plimbare, căci El (tata) are „musafiri”. Invenția ficțion-
ală se amplifică semantic în orizontul realului: oricât de
neverosimilă pare situația, ea ne pune în fața unui dub-
lu abuz de autoritate. Ea și Ela sunt nu doar victimele
manipulării ideologice (Țara cea mare și frumoasă,
viața frumoasă etc.), ci devin și victime ale abuzului
conjugal-patern (Ea este un „cobai”, Ela e vulnerabilă,
întrucât inocentă, și va fi sacrificată în final, simbolic,
la Revoluție).
În ciuda acestei construcții dramaturgice arbores-
cente semantic, spectacolul e conceput cu limpezime,
ca un one woman show susținut foarte bine de Inna
Andriucă, într-un spațiu scenografic simplu și suges-
tiv, salonul unui spital de boli nervoase, probabil, cu
o cromatică roșu-galben-albastră discretă, a medica-
mentelor pe care Ea le ia, cu secvențe aproape expre-
sionist-dure, cu altele dureros-copilărești, într-o alter-
nanță inspirată ce redă frust și conține subtextual toate
sensurile textului.
Ț(T)ara mea nu e un spectacol ușor, pentru că face
apel nu doar la memorie, ci și la emoții și o face în grila
unei povești atipice. Dacă reușești însă să rezonezi cu
el, e imposibil să nu ai un frison interior, oricât de „is-
toric”-străin ți-ar fi pretextul său dramatic.
În alt registru, social-domestic, s-a încadrat a treia
producție locală din „Atelier”: Împreună de Petronela
Rotar, regizată de Mirela Bucur. Spectacolul e un fapt
divers amărui-contemporan: povestea unui cuplu
modest, în preajma Crăciunului, asaltat de soacra
mic-burgheză, afectată, „cuviincioasă”, care ține la con-
venția socială, și părintele-homeless, marginal social.
În ciuda interpretării oneste, ba chiar savuroase un-
eori, a actorilor Daniel Rizea, Mona Codreanu, Ioana
Alexandrina Costea și Sergiu Aliuș (acesta foarte preg-
nant într-un rol bine asumat și construit), spectacolul
n-a spart bariere, fiind doar corect-descriptiv.
Pragul mediu n-a fost depășit nici de Lorena Lupu
cu Povestiri din Miserupia (Teatrul Tabu, București),
deși monologul unei fete abuzate de familie, apoi de
„peștii” care o vindeau și revindeau, narat cu o anu-
mită detașare cinică, substitut al protecției psihice, are
în sine un potențial semantic notabil. Vizibila emoție a
protagonistei - care a dat și estomparea vocii, ca și un
parcurs scenic vizibil inegal - a făcut ca reprezentația
să nu aibă cuvenita forță, iar alternanțele de registru
să nu fie sesizabile. Povestiri din Miserupia e un spec-
tacol care trebuie să provoace empatie; or, acest lucru
nu s-a întâmplat la Sfântu Gheorghe. Totuși, încercând
să înțeleg mobilul său interior, senzația mea este că nu
avem de-a face cu o producție ratată, ci cu un spectacol
perfectibil, care merită jucat după necesare corecturi.
O formulă teatrală mai puțin frecventată în teatrul
autohton contemporan - un expresionism devel-
opat în teatru fizic - a folosit Antoaneta Cojocaru în
spectacolul-laborator Cea mai puternică de August
Strindberg (Teatrul de Comedie București). Dialogul
antagonic dintre două femei, rivale, drapat în con-
venție socială, dar scăpat din frâiele conversației de
salon, capătă aici intensitatea unei lupte corp la corp
parcă, tensiunea acumulându-se replică după replică,
paroxistic, reverberată spre spectator.
O scenografie opulentă (Vladimir Turturică), cu
multe lalele și suprafețe pufoase, de budoar, creează și
răspărul semantic al punerii în scenă. Astfel, secvența
are și ceva artificial, neverosimil, dar și o forță concretă,
dată de interpretarea puternică a Mihaelei Teleoacă și
Antoanetei Cojocaru. Nu sunt neapărat un aderent
al acestui tip de teatru, cam prea calofil-gratuit după
opinia mea, însă respectând titulatura de laborator a
spectacolului, Cea mai puternică s-a integrat foarte ex-
act în profilul de „atelier” al festivalului și este expresia
unei viziuni regizorale cu solidă susținere estetică.
Tot plin de forță, dezvăluind încă o dată resursele
remarcabile ale unui actor de primă mână, Attila
Harsanyi, a fost Sex, drugs, gods & rocknroll de Eric
Bogosian, în regia lui Tapaszto Erno (Compania
„Aradi Kamaraszinhaz”, Asociația „Maszk”, Szeged și
„Bakelit Multi Art Center”, Budapesta).
Mitemele biblice sunt reinterpretate în acest spec-
tacol în cheie derizorie: Dumnezeu e un CEO de mul-
tinațională, un fel de miliardar cinic-ludic ce-și joacă
superbiile, depresiile, furiile, frustrările, pigmentate
cu momente muzicale în care face pe vedeta rock, to-
tul într-un scaun cu rotile tehno-echipat. Nota parod-
ic-rizibilă e evidentă: avem de-a face cu un demiurg
handicapat, dezabuzat, nefolositor lumii de azi, influent
încă, dar ciclotimic, un Dumnezeu post-nietzschean.
Cu sau fără tentația hermeneuticii, spectatorii au fost
însă fascinați, pe bună dreptate, de interpretarea frenet-
ic-energică a lui Harsanyi, care face din Sex, drugs... o
montare memorabilă.
În fine, câteva cuvinte doar despre un demers in-
teresant al lui Ion Sapdaru: Metamorfoza, după Kafka
(Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Iași). Regizorul
a pus povestea kafkiană într-o cheie realistă, din
care se detașează - potențat, astfel - orizontul onir-
ic-coșmaresc al lui Gregor cel transformat în gândac,
repudiat de familie, recte de bunul-simț burghez, și
tolerat în camera sa până la moarte. Interacțiunile din-
tre oribila jivină și familia sa troglodită sunt marcate
dramaturgic cu ingeniozitate, fractura de comunicare
ieșind la iveală cu evidență. Premise foarte bune pent-
ru o montare care, din păcate, nu a avut suflul potrivit
pentru a deveni un eveniment artistic. Interpretarea
cam prea convențională a actorilor, tempoul fără nerv,
sugestiile nesusținute scenic au făcut ca reprezentația
să fie doar mulțumitoare. Am remarcat, totuși, tocmai
pentru că se evidenția din ansamblu, excelentul rol al
lui Cosmin Panaite în Gregor, de o mobilitate fizică și o
expresivitate facial-gestuală de zile mari, un rol de vir-
tuoz. În rest însă, un spectacol prea cuminte...
■
34
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
colaționări
Noaptea germană
■ Alexandru Jurcan
Tocmai am terminat lectura romanului Fe-
meia de pe scări de Bernhard Schlink, Po-
lirom, 2015, traducere de Gabriela Eftimie
și, deodată, am avut o dorință subită să revăd fil-
mul Europa de Lars von Trier. Cu siguranță, grație
celor două personaje feminine: Irene și Kathari-
na. Femeia din cartea lui Schlink - Irene - a fugit
din R.F.G. și se ascunde. Ce fel de trecut vrea să
ascundă? La fel, Katharina lui Trier dorește să uite
de oamenii-lupi, e mereu tracasată, într-o Germa-
nie plină de răni, abia ieșită din război, abulică și
bezmetică.
Iată un Lars von Trier rotund, organizat, tul-
burător. Filmul Europa gravitează în jurul vocii
naratorului (Max von Sidow). E singura voce din
off din toate filmele văzute de mine, care-și gă-
sește justificarea totală, într-un sine qua non de
zile mari: „Ascultați vocea mea... Cu ajutorul ei
vei intra adânc în Europa. Număr până la zece.
concentrează-te. (imagine: șinele trenului în
mers). nu uita de umilință. ești în Germania
de după război.” Joacă în film Jean-Marc Barr,
Barbara Sukowa, ba chiar Lars von Trier în rolul
evreului.
Trenul (Zentropa) e metafora clară a unei
Germanii debusolate. Imaginea sepia se colorează
uneori fragmentar, pe porțiuni, în sensul vreu-
nei sublinieri - ba apa din vană, roșie din cauza
sângelui, ba un chip în mulțime. Auzim: „Ești în
tren și nu poți coborî. vezi germani care omoară
germani. Călătorești prin noaptea germană.”
Atât de percutantă e vocea care folosește persoana
a doua, adresându-se lui Leopold, americanul de-
venit responsabil în vagonul de dormit, încât mi-
ar fi plăcut să scriu acest articol în acel stil, adică:
Vedeți slujba de Crăciun din 1945, amestecați-vă
între oamenii plini de ninsoare, frigul vă pătrunde
în oase. Să auziți obsedanta muzică ritmat-an-
goasantă din film. Să nu uitați vreodată de umilin-
ță. Să observați că ritmul poematic sporește fiorul
epic și suspensul.
■
remember cinematografic
Cicatricile trecutului
■ loan Meghea
Nu o dată am întâlnit povestea asta. Istoria
unui etern rebel care nu ascultă de ni-
meni, nici chiar de spaimele lui, un om
care are o primă dragoste, un job care părea să-l
așeze pentru totdeauna alături de ceilalți rebeli,
de ceilalți oameni îndrăgostiți de meseria asta.
Boxer profesionist. N-a fost să fie așa. Cineva,
acolo sus, i-a arătat că se poate întâmpla și altceva,
că nu merită să-și șubrezească prematur corpul.
Ca și altă dată, o neînsemnată „mișcare” face ca
omul nostru să întâlnească arta. Credeți-mă, nu
avea nimic, dar absolut nimic cu aceasta și la 21
de ani, cu totul întâmplător, vine lângă actorie. Și
ce actorie! Tocmai la Actors Studio, la New York!
Avea în buzunar 400 de dolari împrumutați de la
sora sa. A dat o probă - că așa trebuia să facă - și
marele Elia Kazan a declarat: „Am văzut cea mai
bună probă din ultimii 30 de ani! Fantastic!”. Asta
a fost totul.
Phillip Andre Rourke s-a născut în Schenecdaty
la 1952. Boxer amator, câștigă primul său meci la
doar 12 ani. Se părea că asta va fi povestea acestui
flăcău, pe care o anumită parte a lumii l-ar fi înre-
gistrat câțiva ani ca pe una din miile de „mașini”
de dat și de primit pumni, apoi l-ar fi uitat. Cam
asta-i procedura. Nimic mai banal...
A avut parte de multe accidentări în ring, și nu
o dată medicii l-au sfătuit să lase „moartă” viața
asta. Ușor de spus... În 1973, avea 21 de ani, 27 de
victorii, 17 prin KO și trei înfrângeri. Doar trei!
Până la urmă, speriat de turnura pe care o luase
toată povestea asta, Mickey a decis să ia o pauză.
Grozavă idee la copilul ăsta!
Într-una din zile, un prieten de la Universitatea
din Miami, care regiza o piesă, l-a chemat în locul
unui actor care se retrăsese și ăsta a fost începu-
tul. Sigur, putea să renunțe, nu știu ce l-a făcut să
accepte toată istoria asta.
A fost ceea ce unii numesc „dragoste la prima
vedere” și de aici până la plecarea la New York
nu a fost decât un pas. Așa a ajuns la Actors
Studio, acolo pe unde au trecut și alți actori
faimoși, poate cei mai îndrăgiți artiști ai lumii:
Marlon Brando, James Dean, Paul Newman sau
Rober De Niro. Un boxer, care făcuse ceva prin
câteva ringuri, a reușit să stea alături de ma-
rii artiști ai teatrului și cinematografiei. Și asta,
destul de ușor, până la urmă ceva asemănător
cu acele KO ale sale.
Flăcăul ăsta arăta foarte bine. Sportul îi mode-
lase corpul, era frumușel, încă nu i se deteriorase
chipul, în fine, avea cam tot ce-și dorea un tânăr
viitor actor. Să nu uităm: avea și talent, asta o spu-
sese chiar marele regizor Elia Kazan. Ce-și dorea
mai mult? Roluri, roluri cât mai bune, premii și
bani...
În 1979, un mic rol în filmul 1941 al lui
Steven Spielberg și altul în Heaven’s Gate în 1980.
Începuturi ușoare, roluri „de dus tava”, dar vine
anul 1981 și se face remarcat cu prestația din Body
Heat. Rampa lui de lansare...
Critica cinematografică a avut și ea rolul ei iar
publicul l-a admirat pentru ceea ce făcuse acest
tinerel frumușel și talentat în filmul Diner din
1982. Au urmat câteva roluri care l-au aruncat te-
ribil de mult în față. Rumble Fish sau The Pope of
Greenwich Village un rol extrem de bun în Year of
the Dragon în 1985, apoi câteva filme ca A Prayer
for the Dying și Barfly, Angel Heart și neuitatul rol
din 9% Weeks alături de frumoasa Kim Basinger,
cea care-l poreclise ,,scrumiera umană”. Da, înce-
puse o viață teribil de nesăbuită. Droguri, alcool,
vreo șase Cadillacuri, motociclete de marcă, vile
de milioane de dolari și un comportament prin
care o luase razna rău de tot. Cheltuia nesăbuit,
banii plecau mai repede decât veniseră, mașinile
le-a vândut pentru sume modice, vecini, exaspe-
rați se mutau mereu de lângă casa lui, dar, ce era
mai grav, prin comportamentul ăsta își cam tăia
drumurile spre Hollywood. Să ne înțelegem: ce
producător, regizor sau actor mai doreau niscaiva
relații cu el?
Începuse să refuze roluri care ar fi putut să facă
„corecturile” din viața lui. A refuzat rolul lui Eliot
Ness din filmul Untouchables - drept e că l-a luat
Kevin Costner și știm ce a ieșit -, apoi a renunțat
și la o ofertă pentru Tăcerea mieilor. Unde i-au
fost mințile, nu știu... Să te caute Dustin Hoffman
pentru a face împreună Rain Man și tu să refuzi!...
Nu știu cum să numesc toată povestea asta.
Vanitate? Boală? Se credea prea bun și de neînlo-
cuit la Hollywood?
Devenise un actor controversat, dificil, cinic,
cu un comportament teribil de nesăbuit. În 1991
Mickey Rourke
a devenit boxer profesionist, în 1995 se retrage
din povestea asta, după ce a făcut câteva opera-
ții de reconstruire a feței sparte. Cicatricile vieții
lui apăruseră. Are o sală de fitness în Hollywood,
o stațiune de vacanță în Beverly Hills. În 1992 se
căsătorește cu modelul Carre Otis, partenera sa
din pelicula fierbinte Orhideea sălbatică. O con-
viețuire la fel ca și viața lui: violență domestică, al-
cool, droguri. În 1998 se despart. Era prea mult...
Toate aste au început să-i distrugă fața și corpul.
Îmbătrânit înainte de vreme, urmele vieții lui pe
un chip cândva adorat de milioane de femei. Noua
lui viață? O căsuță la periferia Hollywoodului pe
care o împărțea cu câinii lui, lumea îl uitase, trăia
undeva spre zona de „jos” a vieții.
Apoi, Dumnezeu s-a uitat din nou la el.
Regizorul Robert Rodriguez îi oferă în 2005 o
șansă. O să joace în filmul Sin City iar în 2008 va
interpreta un rol teribil de greu. Se va juca pe el
însuși, în pelicula de succes The Wrestler. Rolul
unui bătrân luptător care se reîntoarce în ring,
dând peste cap toate pronosticurile. Un oarecare
succes, un Glob de Aur și o nominalizare la Oscar.
În fine...
Astăzi, Mickey Rourke face film după film. E
drept, sunt pelicule mai mult sau mai puțin mi-
nore. „O fac pentru bani”, recunoaște el. Nu știu
dacă omul acesta își vede toate greșelile din via-
ța lui. Poate da, poate nu. Nimic nu se mai poate
întoarce. S-au dus niște relații, unii oameni din
Hollywood și-au întors capul de la el. Viața însă
merge înainte și totul e ca demonii să nu se mai
întoarcă...
■
TRIBUNA • NR. 313 • 16-30 septembrie 2015
35