TRIBUNA
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIV • 16-31 iulie 2015
309
Consiliul Județean Cluj
4 lei
Victor Gaetan
Pontiful față în
față cu un paria
Petru Romoșan
Umbra lordului
Byron peste Grecia
Marian Sorin Rădulescu
Călăuza
Un experiment insolit
Ilustrația numărului: Emil Băcilă
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
agenda
Concursul de proză scurtă
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
LiterNautica - ediția a ii-a
de cultură Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Victor Gaetan
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ioan-Pavel Azap
(redactor șef adjunct)
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Condiții de participare:
- poate participa orice utilizator care
are un cont valabil pe liternautica.com
până la data limită de înscriere a textelor;
- nu se acceptă conturi duplica-
te (se verifică inclusiv IP-urile dinami-
ce și cele provenite de pe site-urile proxy);
- se acceptă un singur text de proză care să nu
depășească 2.500 de cuvinte (aproximativ 4 pa-
gini standard A4 cu font Times New Roman,
caracter 12, la 1 rând), tematică la alegere;
- se acceptă texte care nu au mai fost pu-
blicate pe liternautica.com sau ori-
ce alte publicații online sau tipărite;
- nu se acceptă fragmente de roman, nuvelă etc.;
- textele trebuie să respecte regulile gra-
maticale și de ortografie ale limbii române,
în caz contrar nu vor fi primite în concurs;
- cei înscriși în concurs își asumă răspunderea că
sunt autorii de drept ai textelor și că nu pot exista
acuzații de plagiat.
Premii: Locul 1 - 600 lei, Locul 2 - 400 lei,
Locul 3 - cărți (la alegere, de pe site-urile elefant.
ro sau libris.ro) în valoare de 200 de lei.
Înscrierea lucrărilor: până pe 9 august, ora
24:00, textele pot fi trimise, ca fișier doc sau docx,
la adresa liternautica@gmail.com, însoțite de nu-
mele autorului, așa cum este afișat pe site; în cel
mult 48 ore de la trimiterea textelor, se va primi
un mesaj de confirmare sau de refuz, în cazul în
care nu se respectă cerințele de participare.
Jurizarea:
Etapa 1 (10 august - 23 august 2015):
- texte înscrise în concurs vor fi publica-
te pe site, pentru a fi supuse votului public;
Premiul național pentru debut
în poezie Traian T. Coșovei
ediția a II-a
Emil Băcilă Peisaj la Tarnița (1983) tempera, 80 x 70 cm
- textele nu vor fi însoțite de numele autorilor;
- doar utilizatorii înscriși își pot exprima vo-
tul, printr-un comentariu la pagina de con-
curs, după cum urmează: Locul 1 - tex-
tul 22 / Locul 2 - textul 33 / Locul 3 - textul
3 / Locul 4 - textul 9 / Locul 5 - textul 5;
- autorii care își votează propriile texte vor fi ex-
cluși din concurs.
Etapa 2 (24 august - 30 august):
- primele 10 texte cu punctaj cel mai ridicat (fără
a fi însoțite de numele autorilor) vor fi propuse
spre vot juriului oficial.
Pe 31 august vor fi desemnați câștigătorii iar
clasamentul celor 10 texte finaliste (însoțite de
numele autorilor) va fi publicat pe site. În cel mult
48 ore, câștigătorii vor primi un mesaj prin care se
va stabili metoda de ridicare a premiului.
Juriul este format din: Alexandru Despina,
Cornel Bălan, Felicia Mihali, Florin Irimia, Radu
Părpăuță.
■
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Emil Băcilă	Semne, acuarelă, 50 x 70 cm
Emil Băcilă Capcana (1986) ulei pe carton, 60 x 50 cm
Ca toți creatorii autentici, poetul Traian T.
Coșovei a fost generos. Lista tinerilor poeți
pe care i-a încurajat, prezentat și promovat
este impresionantă. Suntem, astfel, încredințați că
avem acordul său în acest demers.
Asociația Culturală Direcția 9, în parteneriat
cu Editura Tracus Arte, acordă Premiul națio-
nal pentru debut în poezie Traian T. Coșovei.
Volumul premiat va fi publicat de către Editura
Tracus Arte și va fi anunțat în octombrie 2015,
cu ocazia celei de-a doua ediții a Galei Tinerilor
Poeți Traian T. Coșovei.
Se pot înscrie concurenți nedebutați în volum,
indiferent de vârstă și fără nici o condiționare.
Concurenții vor înscrie un grupaj de minim 30
de poeme, în format electronic. Grupajele vor fi
culese cu caractere Times New Roman, corp 14
și vor fi expediate pe e-mail directia9@yahoo.
com de pe un e-mail care nu conține indicii pri-
vind identitatea autorului. Grupajele trimise de
pe e-mail-uri care conțin numele autorului sau
indicii privind acesta vor fi descalificate. De ase-
menea, indicarea unor indicii publice în legătură
cu grupajul trimis, de către autor sau apropiați ai
acestuia, din care să rezulte o legătură între poet
și grupajul trimis, va duce la descalificare. Data
limită pentru expedierea grupajelor este 1 sep-
tembrie 2015, ora 24.00.
Juriul ediției 2015 a Premiului național pen-
tru debut în poezie Traian T. Coșovei este com-
pus din scriitorii Dan Mircea Cipariu, Adrian
Suciu și Robert Șerban. Fiecare dintre membrii
Juriului va juriza separat grupajele înscrise în
concurs și va furniza un clasament cuprinzând
primele trei poziții. Toate grupajele nominaliza-
te de către cei trei membri ai Juriului vor intra în
faza finală și vor beneficia de o a doua jurizare,
câștigătorul urmând să fie decis cu minim două
voturi din trei în această fază a jurizării.
■
2
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
editorial
„Rolul culturii în prevenirea
o
conflictelor și provocărilor
contemporane” și „Cultura greacă,
reală matrice a culturii europene?”
Masa rotundă a revistei „Tribuna”, 9-10 iulie 2015
■ Sorin Grecu
Recenta masă rotundă organizată de către
revista „Tribuna” - cu o admirabilă consec-
vență, demonstrată în ultima perioadă - s-a
bucurat, în 9 și 10 iulie a.c. de prezența unor scrii-
tori și oameni de cultură de prestigiu din București,
Cluj-Napoca, Baia-Mare și Bistrița: Grigore Zanc,
Marius Dumitrescu, Vasile Muste, Adrian Țion,
Alexandru Petria, Franțois Breda, Diana Cosma,
Ioan-Pavel Azap, Claudiu Groza, Gabriel Cojoca-
ru, Oana Pughineanu. Amfitrionul evenimentului
a fost filosoful Mircea Arman, care a condus cu
eleganță și tact discuțile el fiind și cel care, în des-
chidere, a prezentat temele mesei rotunde, ridicân-
du-le „la fileu” și invitându-i pe participanți să-și
spună punctul de vedere. În opinia sa, „după câte
se pare, ne apropiem cu pași repezi de un conflict
între civilizații și culturi, în același timp”, iar una din
întrebările conferinței și-a făcut loc, în mod firesc:
„Poate cultura duce la un dialog ori nu, iar dacă in-
teresele economice și de alt fel sunt mai importan-
te decât apropierile culturale?” Abordând această
temă, filosoful s-a referit pentru început la recenta
sa deplasare în Statele Unite ale Americii, unde a
meditat dacă „marii actori” ai lumii moderne, rușii
și americanii, dețin cumva valori culturale comu-
ne. Iar răspunsul său a sosit aproape instantaneu:
„Nu au. Iar dacă cultura rusă - reprezentată, printre
alții de Dostoievski, Gogol, Soloviov - se apropie
fundamental de ceea ce e cultura europeană, sta-
tuată după perioada Iluministă (pe Aristotel și pe
Platon preluându-i de la arabi) oricât am spune că
suntem urmașii grecilor în gândire, faptul acesta
rămâne sub semnul întrebării. În mod paradoxal,
rușii sunt mult mai aproape de cultura europeană
decât americanii, cei care au preluat latura pragma-
tică din cadrul culturii europene. Eu - de pildă - în
S.U.A. nu m-am simțit foarte confortabil cu valorile
mele europene, fiindcă ei te invitau acolo să „explo-
rezi”, te lăsau să te descurci singur, după o scurtă,
prealabilă, informare. Deci întrebarea pe care mi-o
pun acum este dacă aceste viziuni - care sunt atât
civilizaționale, cât și culturale - contribuie la ceea
ce înseamnă provocările și conflictele secolului. Și
nu vorbim de marea falie între cultura creștină și
cea musulmană sau cea iudaică, pliată totuși, mai
bine, pe creștinism..” Referindu-se apoi la europeni,
vorbitorul a arătat că, în opinia sa, valorile cultura-
le grecești nu au fost importate de către aceștia și
nu au fost asumate de cultura europeană - ci mai
degrabă au fost asumate valorile culturale romane,
diferite de cele ale culturii grecești. „Dacă Dreptul
creează civilizație, așa cum romanii au inventat
Dreptul și au inventat o uriașă civilizație, grecii au
creat doar Dreptul criminal, bine structurat.” „Iar
dacă aceste diferențe culturale, diferențe de ra-
portare ale individului la lume implică și apariția
conflictului (vezi Cruciadele, Inchiziția, războaiele,
Holocaustul etc.) să vedem dacă și cultura are un
rol în escaladarea sau stagnarea conflictelor și de
asemenea, care e rolul ei actual?” - și-a încheiat ex-
pozeul, printr-o întrebare, filosoful Mircea Arman
expozeul, invitându-i pe cei prezenți să-și prezinte
punctul de vedere. Întrebare preluată din zbor de
către Alexandru Petria, acesta aducând dezbate-
rea de la nivelul “macro” al dezbaterii filosofice la
cel “micro”, al societății contemporane românești.
În opinia sa, falia existentă la această oră, deschisă
încă din anii '90, între diferitele categorii sociale ale
acestei țări - și e atât de adâncă încât intelectualii au
ajuns într-un “spațiu unde nu există oxigen, fiind
rupți complet de mase, neștiind pe ce lume sunt și,
ca atare, sunt neluați în seamă de marele public”.
Într-o primă intervenție, scriitorul Grigore Zanc
se întreabă dacă “are cultura puterea și rolul să apla-
neze, să atenueze conflicte socio-politice, umane
sau - dimpotrivă, aceasta e sfera care alimentează
conflictele?” Aducând exemplul unor comentatori
ai unor momente de cotitură ale istoriei omenirii,
cum ar fi Revoluția franceză sau la cei care s-au re-
ferit prepondernt la resentimentele personale ale
lui Lenin împotriva sistemului țarist, indicând-o
drept cauză a revoluției bolșevice, acesta subliniază:
“Nu poți să spui că Revoluția franceză a fost o joacă
de copii, numai fiindcă nu știu ce tineri s-au simțit
ofuscați, pentru că nu li s-a făcut dreptate. Sau por-
nirea lui Lenin împotriva sistemului țarist a fost pe
motivul că fratele lui a pățit ce a pățit pentru partici-
parea la pregătirea atentatului împotriva țarului...”
Iar concluzia sa, referitoare la această temă, a fost
următoarea: “Aș pune oarecum în antiteză acest sta-
tut al culturii în raport cu problematica socio-uma-
nă și modul cum poate ea genera teorii frumoase,
dar nu cred în puterea culturii de a aplana anumite
conflicte.” Ceva mai târziu, însă acesta a ținut să-și
nuanțeze puțin afirmația: “Sigur că are cultura un
rol de a atenua asperitățile sociale, dar din păcate
nu poate aplana marile conflicte conduse de aspec-
tul socio-economic și nu poate, decât postfactum, să
tragă concluzii: în consens cu butada că întotdeau-
na învingătorul ia totul, propunânând noile criterii
valorice și evaluări, în funcție de propriile interese,
aspirații sau viziuni..”
La rândul său, eseistul și filosoful Franțois Breda
a arătat, în sensul spuselor antevorbitorului, că un
conflict armat n-are nimic de-a face cu cultura.
“Cultura e un <slujitor> pe timp de pace. Dar în
ceea ce am putea avea încredere ar fi faptul că însăși
noțiunea de civilizație și cultură e-n plină transfor-
mare, pe lângă faptul că asistăm la un capitalism din
ce în ce mai <lichid>, când totul e de unică folosin-
ță, atomizat. Uitați-vă, de pildă la Facebook, acolo
nu ești prieten cu nimeni, tu numai tot cauți ceva
și nu știi ce. Noțiunea de civilizație și cultură e în
transformare, în cadrul societății actuale, <lichi-
de> și foarte consumiste. Faptul de a arunca, de a
ne lepăda de asta este foarte important pentru noi.
Mergem într-o direcție bizară, fără a întreba pe ci-
neva și, oricum, chiar dacă o facem, nimeni nu zice
nimic, nu ne răspunde. Valorile democratice clasi-
ce sunt distorsionate. Cred că mai putem spera la
o altă direcție doar dacă ne raportăm la Youtube,
internet și multiculturalitate informatică, lucruri în
continuă schimbare și dezvoltare.”
Incitat de subiectul multiculturalismului, Mircea
Arman își prezintă, succinct, opinia: “Din punctul
meu de vedere, multiculturalismul e un eșec. Iată,
un exemplu pe care-l cunosc, vine din viața de zi cu
zi: de pildă, o prietenă a mea, unguroaică, s-a des-
părțit de soțul ei, un tunisian, din pricina unor pro-
bleme de incompatibilitate culturală. E clar, din pă-
cate că noi, europenii, nu ne putem înțelege cu cei
din lumea arabă fiindcă, oricât ne-am suci nu avem
aceleași viziuni cu ei, aceeași raportare la lume.”
La rândul său, Grigore Zanc intervine și el pe
această temă: “Și multiculturalismul ăsta e un
concept ideologic sub care se pot ascunde diver-
se interese de grup, etc. Ca și invocarea de pildă a
discriminării, în diverse contexte pentru a justifica
pozițiile unor grupuri socio-politice. De pildă, din
frecventa contrapunere fumători-nefumători se
ajunge la dezvoltarea unor teorii aproape catastro-
fale despre nocivitatea fumatului, în vreme ce nu
se întreabă nimeni ce e cu noxele din marile orașe,
insuportabile adesea și cum pot fie ele eradicate.
Sunt forme catastrofale de atac la libertatea omului,
interzic fumatul în loc să se întrebe ce-i cu noxele
astea din atmosferă, care ne ucid...” Referindu-se
la rolul personalităților culturale puternice care au
orientat de-a lungul istoriei zona civilizației spre
O
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
3
o
susținerea culturii, Grigore Zanc l-a menționat
ca exemplu emblematic pe împăratul Alexandru
Macedon, elevul filosofului Aristotel, pentru care
acesta adunase din expediții sale războinice ma-
teriale de cercetare pe care le expedia la reședința
filosofului pentru a-i facilita cercetarea și realizarea
unor descoperiri sau confirmarea unor descoperiri
științifice. “Și în condițiile actuale, un guvern înțe-
lept sau o personalitate cu deschidere spre cultură
poate poate impune o politică favorabilă dezvoltării
acestui domeniu, în vreme cu un personaj politic
rudimentar, chiar dacă va reuși să sporească forța
materială a unui stat, dacă nu e sensibil la sfaturile
înțelepților va dăuna culturii, ” a mai arătat Grigore
Zanc.
O altă participantă la dezbatere, redactorul
“Tribunei”, Oana Pughineanu, referindu-se prin-
tre altele la compatibilitatea culturilor - în speță la
diferențele dintre cea occidentală și cea islamică,
ilustrate, destul de recent de masacrul de la “Charlie
Hebdo” - arată cum cultura noastră occidental-libe-
rală “merge” după criterii democratice, călăuzită de
mass-media, însă cea islamică - pe o unică direcție.
“La noi totul se bazează pe un conflict constructiv,
pe când la ei nu se discută nimic,” iar construirea
dialogului, pe cale empatică, între europeni și isla-
miști îi pare o utopie.
Regizoarea și profesoara Facultății de Teatru și
Film a Universității “Babeș-Bolyai”, Diana Cozma,
referindu-se la compatibiliatea culturii america-
ne cu cea europeană și-a mărturisit experiența sa
“îngrozitoare” trăită recent, în S.U.A., cu prilejul
unui periplu în sfera teatrului și a show-bizz-ului
de peste Ocean. “În spatele imaginilor care-ți luau
ochii nu se afla decât un mecanism rece, financi-
ar, o strategie făcută cu ani de zile înainte, ” arată
aceasta, menționând că a avut sentimentul că se
află în lumea - nici măcar a teatrului absurdului -
ci a Operei de trei parale a lui Brecht. “Faptul că în
Manhattan se juca o piesă scrisă de un homeless,
acesta a adus vânzări enorme. Era o formulă atent
concepută pentru a umple o casă de bani, de către
niște oameni obosiți din punct de vedere social
care, lăsând în urmă damfuri de parfum, sub masca
și costumele lor impecabile nu mai știu ce să inven-
teze”, a conchis regizoarea.
Într-o primă intervenție, scriitorul și criticul de
teatru Claudiu Groza mărturisește că în concepția
sa această cultură, cea americană, “reprezintă un
pol nerelevant pentru valorile noastre, europene,
iar un paradox, care se simte de vreo cincispreze-
ce ani încoace, în problemele societății americane,
e faptul că n-a avut în centrul ei tocmai cultura”.
Adaugă apoi că societatea americană nu e numai o
uzină de făcut bani, ci paradoxul său se simte și la
nivel de civilizație: după perioada de libertinaj, din
anii '70, societatea americană a devenit o societate
bigotă, influențată acum de bisericile neoprotestan-
te care conduc țara. Și, în tot acest capitalism fără
scrupule există și rolul teatrului “de a te mângâia pe
creștet”, de a te impulsiona să fii activ, ca să nu fii
întreținut de sistem - opinează vorbitorul.
La rândul său, revenind la cultură, ca mijloc de
aplanare a conflictelor între civilizații, scriitorul și
editorul Gabriel Cojocaru crede că aceasta “ar pu-
tea ajuta la o mai bună comunicare și informare
cu ajutorul mijloacelor informatice.” Iar exemplele,
negative, date de antevorbitori, situații întâlnite în
timp - Inchiziție, războaie, Holocaust - îl determi-
nă să nu fie sigur dacă, într-adevăr, cultura poate
aplana sau nu un conflict, “fiindcă nu avem niciun
exemplu actual care să certifice acest lucru”. Totuși
- arată acesta - în cazul in care se ajunge la aseme-
nea situații, delicate, poate faptul că societățile au
devenit mai civilizate, cu o abordare mai deschisă a
problemelor ar putea determina evitarea pe viitor a
escaladării unor noi situații conflictale.
Referindu-se la “speranța” internetului, evocată
anterior de Breda și Cojocaru, Adrian Țion arată că
deși acesta “este non-cultură, ceva nou ce nu știm să
<prindem> și să-i dăm o formă, pe internet găsim
și cultură adevărată, pentru cei ce știu s-o caute -
referindu-mă la informația culturală sau literară.”
Adrian Țion menționează și faptul că - în calita-
tea lui de prozator - dornic să se elibereze de for-
mele “clasice”, ardelenești, de exprimare în proză,
încearcă permanent să intre în sfera internetului,
unde există și multă literatură autentică, modernă.
Referindu-se de asemenea la rolul culturii, ca me-
diator al conflictelor între civilizații, el consideră că
“s-a ajuns acum din păcate să fie nevoie să se me-
dieze conflicte din interiorul aceleiași civilizații -
mult mai mici decât, de pildă, cele între civilizația
noastră și cea musulmană”. Doar atunci, probabil,
cultura ar putea avea capacitatea de a produce o
mediere - dacă setul de valori propus este acceptat
și de partea cealaltă, astfel ca părțile să se întâlneas-
că undeva la “mijloc”, concluzionează Țion.
Pe linia ideilor expuse, anterior, de către Adrian
Țion, Claudiu Groza revine pe această temă, ară-
tând următoarele: “Conflictele dintre civilizația
iudeo-creștină și cea musulmană sau alte tipuri de
conflicte interetnice sau interconfesionale nu s-au
pretat <ieri> pentru că au trăit mai mult de jumă-
tate de secol așa, în interiorul civilizației europene.
Vezi conflictul din Irlanda de Nord (care a durat
cincizeci de ani) sau cel din Țara Bascilor, de patru-
zeci, sau apartheid-ul din Africa de Sud. De aseme-
nea, problema homosexualității care ridică aceeași
problemă de “pliere” din partea uneia dintre părți
și când colo, se ajunge ca fiecare să-și arate <muș-
chii>, celeilalte. Sau, de pildă, să nu mai pomenesc
de conflictul din Jugoslavia, un conflict al setului
de valori diferite în cadrul unor populații, grupuri
etnice care conviețuiseră împreună încă din perioa-
da Imperiului Otoman.” Iar concluzia lui Groza este
una deloc optimistă: “Se pare că noi, ca și civilizație,
suntem destul de primitivi: în loc să ne punem la
masa negocierilor, ne dăm de fiecare dată cu mă-
ciuca-n cap. Dacă nu reușim să ne consiliem subs-
traturile de valori, cum am putea să ne înțelegem cu
niște persoane care au alte seturi de valori, pe care
le privim ironic?”
Referindu-se la tema rolului omului de cultură
în societate, părerile participanților au fost sensibil
împărțite: dacă Grigore Zanc consideră că acesta ar
trebui să fie cel de sfetnic, de “consilier al regelui”,
având menirea să lumineze politicianul în luarea de-
ciziilor, deși există riscul ca acela pe care trebuie să-l
lumineze să nu fie luminabil, Adrian Țion arată că
omul de cultură n-ar trebui să se amestece în politi-
că, amintind de eroarea scriitorului Albert Camus,
care a spus NU în momentul când s-a pus problema
independenței Algeriei. În opoziție cu opiniile celor
doi, Breda crede că, dimpotrivă, atunci când omul
de cultură se află într-o poziție cheie într-o socie-
tate se distinge foarte clar lucrul respectiv, fiindcă
acesta știe să “calmeze” niște situații. Și, în sprijinul
afirmației sale, menționează situația existentă în
statul Israel, unde scriitorii sunt adesea puși la masa
tratativelor în fața reprezentanților diverselor forțe
antagonice din zonă. Rămânând la poziția sa iniți-
ală, Grigore Zanc revine arătând că pentru a intra
intelectualii în diplomație, pentru a juca un ase-
menea rol, sistemul politic ar trebui sa fie deschis,
receptiv spre solicitarea contribuției acestora, iar
rolurile nemijlocit politice nu fac întotdeauna casă
bună cu amplitudinea intelectuală a unei persona-
lități. Totul, pentru că modul de-a gândi al omului
de cultură - de a gândi sau soluționa niște proble-
me - se contrapune cu unul de cele mai multe ori,
primitiv. Iar soluția ar fi, în opinia sa, ca oamenii să
fie selectați după vocație. Scriitorul maramureșean
Vasile Muste intervine și el, arătând, cu ironie, că
toată generația de scriitori de la '48 a intrat în po-
litică, ratându-și cariera pentru care reprezentanții
ei optaseră ințial, în domeniul scrisului. „Problema
este dacă să intre intelectualii în politică, oameni
care să studieze politica și apoi s-o facă. În anii '90
n-am avut niciun politician, n-avem nici acum - și
atunci credeți că e benefic lucrul acesta?” - a între-
bat el, retoric. Acestei întrebări, din nou scriitorul
Grigore Zanc: „A fost un asalt al veleitarilor la adre-
sa marilor creatori iar aceștia, coplețiți de agresiu-
nea primitivă a pretinșilor persecutați ai regimului
trecut au reacționat, abandonând prim-planul vieții
culturale și politice. Au zis atunci că-i lasă să-și facă
mendrele. În general omul de cultură, cu precădere
scriitorul, creatorul care își descoperă vocația are și
obligația de a o valida prin creație. Singura situație
în care acesta își poate abandona vocația este dato-
ria morală în numele căreia „abandonarea”, respec-
tiv sacrificarea vocației este făcută în numele unor
valori morale, respectiv a unei datorii morale mai
presus de propria-i creație. Eu am încercat să ilus-
trez acest raport în lucrarea „Hamlet, între vocație
și datorie morală”, luând ca reper personajul sha-
kespearian, Hamlet, considerat prin vocație om de
reflecție, om de cultură, dar prin condiția socială,
respectiv origine - fiind fiu de rege - este pus în si-
tuația de a se manifesta ca om de acțiune, respectiv
să ia decizii politice, ajungând în cele din urmă să
se rateze, ca om de creație, inclusiv plătind cu viața
pentru a-și îndeplini datoria morală față de țară și
respectiv, răzbunarea morții tatălui.”
Revenind, pe final la subiectul său predilect, cul-
tura greacă, căruia i-a dedicat până acum câteva
lucrări, Mircea Arman arată: „Noi nu am moștenit
valorile civilizației grecești autentice - și nici nu re-
zonăm la ele, iar democrația pe care o avem este ro-
mană, pentru că romanii au inventat un lucru for-
midabil pentru civilizație: Dreptul, întemeindu-și
civilizația pe baza lui.” După care, adresează celor
prezenți, întrebarea: ”Noi, ca europeni avem ceva
în comun cu valorile culturii grecești și cu cultura
greacă?” Iar filosoful Breda răspunde, cu prompti-
tudine: „Subzistă ceva din civilizația greacă: Noul
Testament scris în grecește, precum și alte ajustări
și metamorfoze...” După care Mircea Arman își
susține mai departe teoria, conform căreia “despre
educația grecului putem spune așa: gimnastică,
muzică, filosofie, Dreptul criminal (Solon). De ace-
ea romanii au ajuns o mare civilizație, prin Dreptul
lor, pentru că fiecărui individ din Imperiul Roman
îi aplicau niște concepte.. ” Îl completează juristul și
poetul Marius Dumitrescu: „Romanii n-au preluat
metafizica greacă și au fost ingineri, juriști - reu-
șind să construiască un mare imperiu...”
În concluzie, masa rotundă, desfășurată în sala
de conferințe a Hotelului „Seven” din Cluj-Napoca,
a reprezentat un excelent prilej de întâlnire al oa-
menilor și ideilor, pe un teren fertil, în continuă
efervescență, grație inițiativei lăudabile a revistei
culturale „Tribuna”. De asemenea, vă informăm că
în zilele de 30-31 iulie a.c. vor avea loc încă două
conferințe, având următoarele teme de discuție:
„Rolul revistelor culturale în formarea omului mo-
dern” și „Heidegger și neoconservatorismul ameri-
can.”
■
4
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
cărți în actualitate
Gavril Istrate într-o carte
de evocări
■ Ion Buzași
Gavril Istrate
Evocări
Bistrița, Ed. Mesagerul, 2015
La un an după plecarea în eternitate, când ajun-
sese aproape centenar, Mircea Daroși adună
într-o carte - apărută anul acesta la Editura
Mesagerul din Bistrița - câteva din cele mai sem-
nificative evocări ale lui Gavril Istrate (1914-2014),
„decanul filologilor români”. În anul centenar ace-
lași profesor a publicat o schiță monografică Gavril
Istrate, iar cartea de curând apărută poate fi conside-
rată o „addenda” la volumul anterior, aducând utile
completări, nuanțări și corelații. Mircea Daroși este
consătean cu Gavril Istrate, din Neposul (sau Văra-
rea) Năsăudului și, pe bună dreptate, este mândru de
această obârșie comună, pe care caută s-o onoreze și
prin asemenea contribuții biografice, amintindu-și
vorbele cronicarului Neculce că mai bine știu istoria
locurilor cei care sunt de acolo, decât cei străini, ei
adăugând la informația documentară și o necesară
„participare afectivă”.
Această „participare afectivă” - în rânduri scrise
cu „mintea și cu sufletul” o găsim în toate secțiunile
cărții, dar cu un accentuat sentiment de mândrie lo-
cală în prima - când este „văzut de năsăudeni”, care-l
consideră unul de-al lor. Gavril Istrate a iubit toată
viața mândra Țara Năsăudului, a scris despre istoria
și literatura acestor locuri, despre liceul năsăudean
și despre profesorii pe care i-a avut, dar destinul
biografic l-a îndreptat spre Iași, capitala culturală a
Moldovei, spre filologia ieșeană, unde a avut ma-
giștri de care își amintea cu emoție și prețuire: G.
Ibrăileanu, Iorgu Iordan, Octav Botez, G. Călinescu
ș.a. Era emoționant să-l asculți când ne spunea că tâ-
năr bacalaureat, ajuns student la Iași, în 1933/1934,
avea impresia că pașii lui calcă urmele marilor săi
dascăli. A cunoscut scriitori pe care noi care-l ascul-
tam îi știam numai din istoriile literare. Și atunci, în
mod firesc, unul dintre evocatori se întreabă dacă
Gavril Istrate este ardelean (năsăudean) sau mol-
dovean și răspunde că această dilemă este evident
Emil Băcilă	Flori roșii pe fond violet (1975) acuarelă, 35 x 50 cm
superfluă - pentru că el aparține filologiei românești,
numele său înscriindu-se în continuarea unor stră-
lucite personalități ce au onorat această disciplină.
Adevăr confirmat în cea de a doua secțiune a cărții,
consacrată aniversărilor omagiale, de care a avut o
binemeritată parte, de la 65 de ani până în pragul
centenarului. Desprind din aceste rânduri omagia-
le câteva semnate de Al. Husar, conjudețeanul său
năsăudean, și apoi profesori ambii la universitatea
ieșeană: „Recunoscut pe plan național, prin meri-
te ce nu-i pot fi contestate în învățământ și știință,
membru de onoare al Societății de Științe Filologice,
membru fondator și membru de onoare al Astrei,
Gavril Istrate se bucură de un prestigiu ce n-a putut
fi știrbit în confruntarea cu timpul, de atâtea ori ne-
cruțător în aprecierile sale. Transilvania și Moldova
și-l revendică deopotrivă. Și-l revendică o țară căreia
îi închină o viață de om, în sensul înalt al cuvântului,
un om între oameni” (p. 59).
Cuvintele regretatului autor al Mitopoeticii, scrise
atunci când prietenul său năsăudean împlinea 85 de
ani, constituie un portret ale cărui linii le găsim con-
turate în celelalte secțiuni ale cărții. „Opiniile critice”,
cea de-a treia secțiune, prezintă activitatea comple-
xă a unui cărturar, filolog și lingvist care a depășit
limitele rigide ale acestor specializări. Este, fără în-
doială, întâi de toate un specialist reputat în istoria
limbii române literare, alături de Iorgu Iordan, G.
Ivănescu, Ion Coteanu. Pasiunea sa pentru studiul
limbii române literare se explică prin cunoașterea
profundă a marilor scriitori români, a valorilor sti-
listice din opera acestora. Între acești scriitori, câți-
va au format obiectul predilect al studiilor sale de
stilistică: de la conjudețeanul său George Coșbuc,
de care s-a preocupat de la teza de licență până în
anii senectuții, până la marii moldoveni, Eminescu,
Creangă și Sadoveanu, a căror operă o cunoștea cu
trimiteri exacte la capitole și fragmente.
Am citit cu plăcere paginile care vorbesc despre
Gavril Istrate - bibliofil. Este o componentă a per-
sonalității sale literare care oferă deschiderea spre
celelalte laturi ale scrisului. Bibliofilia, dragostea
pentru carte, înseamnă și dragostea pentru scriitori,
pentru paginile lor, pentru izbânzile expresive ale
limbii române. Am încercat de câteva ori, în întâlni-
rile noastre să văd dacă are cutare ediție Eminescu,
crezând că-l „prind”, fiindcă eu o aveam. Nu numai
că o avea, dar mi-o și descria cu amănunte și bucuria
că posedă un obiect (cuvântul nu este tocmai potri-
vit), un lucru de preț, un odor; de la ediția princeps
Maiorescu până la edițiile noi, de la edițiile ilustrate
de Ion Țuculescu până la cele recente, împodobi-
te cu grafica și pictura Floricăi Cordescu sau a lui
Ștefan Boușcă. Știa unde se mai găsesc și cine sunt
colecționarii de ediții rare - nu o să le amintesc nu-
mele -, dar aceștia sunt numai colecționari, pe când
Gavril Istrate era un iubitor de ediții și cunoscător al
valorii lor. Articolele sale despre Edițiile Eminescu -
cuprinzând amănunte ce pot să pară fastidioase nea-
veniților, sunt cea mai bună dovadă a pasiunii sale
bibliofile, și dintre marii bibliofili români, cred că
numele său poate fi alăturat de Șerban Cioculescu,
și el o vreme profesor la Universitatea din Iași.
Al. Husar amintea în articolul aniversar - Gavril
Istrate 85, că a fost unul din cei mai entuziaști mem-
bri ai Astrei și în această calitate un neîntrecut orator.
L-am ascultat și în această ipostază și mă gândeam
când, noi, cei mult mai tineri îl ascultam la Blaj,
vorbind despre Cipariu, la Maieru, vorbind despre
Liviu Rebreanu sau Iustin Ilieșiu, la Hordou des-
pre Coșbuc, la Ciucea despre Goga, la versurile lui
Șt. O. Iosif din Cobzarul: „Noi toți suntem așa de
tineri/ Că am putea să-ți fim nepoți,/ Dar când ne
zici bătrâna Doină/ Ești cel mai tânăr dintre toți”. Tot
așa, când bătrânul Gavril Istrate vorbea cu înflăcăra-
re despre acești „păzitori ai solului nostru veșnic” -
vorba lui G. Călinescu - ni se părea mai tânăr decât
noi.
Închidem cartea după ce am parcurs și câte-
va „gânduri de despărțire”, necroloage semnate de
profesori universitari ieșeni sau de foști studenți,
creionând din nou portretul omului și al cărturaru-
lui, într-o armonioasă îngemănare: „I-a iubit pe toți
oamenii, iar cine a avut norocul să-i fie în preajmă a
primit lumina din lumina minții sale, dar mai ales
s-a încălzit la căldura sufletului său. Cu pricepere,
înțelepciune și generoasă înțelegere pentru toate
câte-s omenești, a educat studenți, a îndrumat doc-
toranzi, a cernut valori, a promovat generații de fi-
lologi și, nu în ultimul rând, a reușit să aducă un pic
de normalitate în epoca politică și socială” - în care
a avut funcții importante în viața culturală a Iașului.
■
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
5
Satul natal este poezia
■ Ioan Negru
Dumitru Fânățeanu
Piatra destinului
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2014
Orice poet, atunci când e, este un ascet
spre poezie. Lumea care trăiește poezia
nu este altfel. Dar lumii i se cere să fie. Și
este. Nu asceză i se cere. Conceptele de „chatar-
sis”, de „intențional”, de „întru” îi sugerează o
cale. Una, la fel ca asceza, metafizică. Religioasă.
Etică. Dar și poetică. „Nu m-ai căuta, dacă nu
m-ai fi găsit”.
Știm că orice om e o cale, singulară, chiar dacă
și statistică. Putem spune și că orice volum de
poezie este o cale. O cale cotidiană, dar care iese
din statistic, din cantitativ, din numărabil. Una
unică. Nu știm până unde, nu știm unde eâste
acel „unde”. Orice volum de poezie trebuie să fie
o cale, o asceză spre poezie. A celui care scrie, a
celui care citește. O cale singulară, nu singura.
O astfel de cale propune și Dumitru Fânățeanu
în volumul Piatra destinului, (ed. Grinta,
Cluj-Napoca, 2014), cu o excelentă prefață de
Vasile Gogea. Nu este prima carte pe care o
publică autorul. Aceasta are și o „notă biogra-
fică” din care se pot afla mai multe despre autor.
Despre „destinul” său cotidian.
Fără nici o tăgadă, Dumitru Fânățeanu este un
creștin. Nu un poet religios, dar un om care, așa
spune poezia scrisă de el, ține seama de scriu, de
divin. De Dumnezeu. În Nord, de-acolo de unde
e, nu-i voie, nu se cade, nu se poate să crezi altfel.
Să trăieși fără dimensiunea divinului. În fapt, di-
vinitatea nu este o „dimensiune”, ci o trăire. Care
este una cotidiană, mai apoi, poetică și poietică.
Dumitru Fânățenu nu are o altă lume de trăit
decât această lume, decât lumea sa. Decât, ar
spune poetul, lumea lui Dumnezeu. Care este
perfecțiune, iubire, cuvânt, mântuire. Adică,
Emil Băcilă	Natură moartă, ulei pe carton, 53 x 70 cm
dacă-mi este permis, lumea cotidiană. Dar un
cotidian unic prin trăire. Prin poezie. Abia așa
vin ceilalți zei: satul natal, iubita, poezia. Și cerul.
Și timpul, cu destinul lui, și cu destinul nostru.
Al fiecăruia.
Când crezi, nu poți fi decât senin. Deși,
aparent, pășești și prin rouă, și prin mocirlă. Și
cu bucurie, și cu tristețe. Când le ai pe acestea în
sufletul și minte ta, trăiești. Între cer și pământ.
S-a spus: ceea ce este în cer, aceea este și pe pă-
mânt. Expresia a fost bătută și răzbătută. Și dusă
și la piuă. Dar ea trebuie să fie nuanțată și cu
ideea, cu faptul trăirii. A celei cotidiene, nu reli-
gioase sau metafizice. Nici poetice. Dacă privim
poezia plecând de la om, nu cred că putem lăsa
deoparte omul. Scriitorul. Ori din ce unghi am
privi un text, vedem textul. Dar, cel puțin atâta
timp cât mai este fizic printre noi, să vedem și
omul. Mai ales trăirea sa. Unică. Fără ea nu cred
că înțelegem bine cotidianul. Și nici poeticul. Nu
statisticul.
Partea proastă a omului este că nu este zeu,
ci om. Oameni știu sigur că sunt. Și trăirea lor.
Unică. Sau aproape. Trec zilele și odată cu ele/ in-
trăm într-o ultimă clipă... Nu-i vorbă, mai avem
vreo cinci miliarde de ani. Și, și atunci, vom in-
tra într-o, nu în ultima clipă. Că, nu-i cum altfel.
Ploile toamnei vrând să cheme/ Pierduții pași de
pe poteci... Ne-am învățat, rău am făcut, cu un
timp liniar. Timpul liniar, orice am face, este o
cutumă. Uneori, vrem să ne plângem că viața-i
prea scurtă, că iubirea-i prea scurtă, că toate
trec. Și mor. De orice ne-am putea plânge, numai
de moarte nu. Și scoate-ne, Doamne,/ Din va-
carmul nebun al zilei de azi... Dar dacă am gân-
di un timp ciclic, ne-am mai putea întâlni. Asta
cred că vrea să facă, și reușește uneori, poezia.
Cerul e o mare adâncă,/ aleile rătăcite sub frunze/
clatină mersul tăcut.
Emil Băcilă Singurătate (1969), acuarelă, 100 x 70 cm
Cam greu de spus logic cum trece poezia din
trăirea omului în poezie, în ea însăși. În înțeles,
aș zice. Prin limbă și limbaj. Prin metaforă și
simbol. Toate versiunile acestea, și altele, au fost
teoretizate. Și în lucrări celebre. Dar poezia este
de la începutul lumii. Cum trece steaua în om
știm, cum o face poezia nu știm. Dar o face. De
aceea am mai spus că poezia este până la poet,
de-acolo este ea însăși. S-a înălțat parcă un zid/
la fiecare colț de lume. Sau: Ei mor neștiuți și ne-
plânși.
Am vrut și vreau să privesc poezia și dinspre
om, nu numai dinspre poezie. Sigur că, textele
spun și despre om. La modul cotidian, n-au mare
lucru de spus. Poate că spun altfel, dar mare fapt
și viziune nu spun. Vorbesc, ele, textele, în tim-
pul liniar. Creație a lumii, naștere, iubire, sat na-
tal, apropiere de ducă. Nu toate acestea rămân
în trăirea omului. Ci viața sa. Atâta cât și-o mai
aduce fiecare aminte. Și textul scris. Blestemul
și bucuria textului scris. Așa cum cred că spune
aici dl. Dumitru Fânățeanu. Un arhitect neîntre-
cut/ își are-n toate, măreția/ Srăluminată-n timp
Poate că „trăirea” despre care vorbeam poate
fi un sinonim al „satului natal”. Blaga a zis foarte
bine: Eternitatea s-a năsut la sat. Adică a înce-
put, adică i-a fost leagăn, și iubire i-a fost. Și, mai
încolo, mormânt.
Nicio carte nu se citește ușor, mai ales dacă
vrei s-o citești și să o înțelegi cât de cât. Nici
omul nu se citește ușor. Dacă-ți este dat să o
faci. Nici dl. Fânățeanu nu se dă ușor „de prins”.
Citindu-i textele, le recunoști, iar poezia pe care
o scrie ți se pare familiară. Singurătatea e în afa-
ra naturii. Și totuși, singurătatea e omul. La fel și
poezia. Da, și poetul, și poezia sunt, dacă sunt,
în afara naturii.
Pentru Dumitru Fânățeanu satul natal este
poezia.
■
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
Cartea bărbaților
________________5_____
■ Ștefan Manasia
Moni Stănilă
Colonia fabricii
București, Editura Cartea Românească, 2015
nainte de a fi poet(ă), Moni Stănilă este un
personaj. Unul dintre puținele autentice,
magnetice, în lumea noastră literară sufocată
de reciclatori și pastișeuri, invidioși sau veleitari,
egouri hipergonflate etc. Auzind-o cum vorbește
despre poeți & poezie, simți că literatura este - în
continuare - faptul ăla simplu, fabulos și esențial,
aminoacidul care ne face să procesăm existența
întru bine, frumos, adevăr. De aceea, nici nu-i de
mirare că - în ședința finală din sezonul 2014-
2015 a Clubului de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau”
(sîmbătă, 27 iunie) - poezia lui Moni Stănilă a
umplut literalmente saloanele Insomniei, făcîn-
du-i pînă și pe cei mai puri & duri critici să-și păs-
treze hangerele retorice în teacă. La Cluj, Moni a
prezentat al treilea său volum de poeme, Colonia
fabricii, un fel de continuare organică, mai împli-
nită, a precedentelor Postoi parovoz. Confesiunile
dogmatistei (2009) și Sagarmatha (2012).
Colonia fabricii este un vast prozopoem sau
poem narativ, ambițios și expansionist care, tele-
scopînd destinele a trei (generații de) bărbați, te
face să simți - aproape visceral - istoria secolu-
lui XX. Alexandru (1900-1984), Ion (1908-1981)
și Dan (1946-2064) sînt nu doar titlurile celor
trei secțiuni ale cărții, dar și eroii unui clan bă-
nățean, vînturat de istorie din Alpii luptelor din
Primul Război Mondial pe frontul de Est din al
Doilea sau din idilismul transhumanței în fuga
de prigoana Securității. Intro-ul cărții e de ro-
man sudamerican, proiectîndu-ne într-un timp
mitic: „Treci dealul cu căruța pînă la Românești.
Avioanele întind funii de lapte în calea noastră
așa cum ai întinde sfori pe balcon ca să crească
rochița rîndunicii.” Proza aceasta poetică, bine
ritmată - pe măsură ce avansăm în lectură - se
impregnează de istorii orale, reziduuri de basm,
documente oficiale care păstrează parfumul și
(uneori) ridicolul epocii. Te duce cu gîndul la
Emil Băcilă	Ponte Rialto (1975) tempera, 35 x 50 cm
proza cvasimonografică a unui Manuel Scorza,
bunăoară - acela scanînd cu infinită tandrețe
destinele estropiaților peruani. Și Moni Stănilă
recuperează, salvează vocile umiliților & obidiți-
lor, fără a lăsa însă o clipă garda jos, fără a cădea
în patetism. Dacă exorcizează crime sau evocă
amenințările sistemelor de represiune, o face fără
să adopte postura comodă (și atît de uzată a) jus-
tițiarului. Descrierea expresivă, aproape imnică
îți provoacă însă oroarea, durerea și, în cele din
urmă, catharsisul de care, douămiiști postindus-
triali, cei mai mulți fugim azi ca dracul de tămîie.
Treimea e însă prezentă în structura și substra-
tul acestei cărți. Trei bărbați, trei destine, trei an-
core spre istoria locului, tribului, secolului. Vocea
lui Alexandru monologînd precipitat, agonic, tes-
timonial: „În Evanghelii ni se spun multe lucruri
frumoase, pilde și învățături. Iisus ne-a vorbit. Se
dau detalii, sunt epitete, comparații, parabole, pe-
ricope. Doar răstignirea se tace. Se tace și se face.
Sunt cîteva verbe, parcă 8: L-au luat, L-au bătut,
L-au batjocorit, L-au dezbrăcat, L-au răstignit,
L-au străpuns, L-au coborît, L-au îngropat.// Ne-
au luat, ne-au dus, ne-au pus să tragem, au tras în
noi, ne-au înfometat și ne-au abandonat. În Alpi.”
Un complicat și subtil tablou christic e și poemul
acesta ca o notație de jurnal, decupaj din istorisi-
rea de viață a lui Dan: „20 februarie 1990// Băiatul
vitreg al lui Colăcel? Îl știu, pe Sorin Leia îl știu și
copiii noștri. Băiat bun, respectuos ca o fată. Soră-
sa era în clasă cu fiică-mea. L-au împușcat în cap
în 17 decembrie. În februarie l-au scos din groapa
comună, l-au adus acasă, l-au expus așa, pe jumă-
tate pămînt, cu dinții la vedere, apoi l-au îngropat
după merit. În cămașa aia cu picățele cu care l-au
găsit. Cum era să îl schimbe? Se desfăcea carnea
de pe el, chipul eroului.” Același dialog subtil -
de data asta cu Întîia Epistolă către Corinteni a
Sfîntului Apostol Pavel - îl instaurează autoarea
în istorisirea de viață a lui Ion, într-un scurt poem
descriptiv, erupție de imagini & viziuni, high defi-
nition a dragostei: „dacă fericirea e somn, mînca-
re și multă-multă pădure, dacă e gîndul la morți și
mîna la inimă, dacă e o țigară fumată în curtea bi-
sericii, dacă e pocăință, [...] dacă e monișidanași-
mihaișimihăiță, [...] dacă e mariavioletagelu, [...]
dacă e o cruce neagră în munte cu litere șterse de-
mult, [...] dacă e o pereche de mîini mici-mici cît
două vrăbii săpîndu-ți mormîntul, dacă e părul și
mărul și sicriul, dacă e o pălărie maro înțepenită
în poze decolorate, dacă e brîul și cristelnița, dacă
e moartea aproape - atunci, da, atunci, da, atunci
pot spune că sunt fericit”.
Pentru că dragostea - în toate înțelesurile ei,
aproape cosmică - bîntuie viețile și vedeniile
acestor bărbați, crescători de oi & soldați de con-
junctură, soți și amanți și bunici, nedesprinși încă
de ruralitatea mitică. În lumea aceasta, teroarea,
atrocitatea sînt exorcizate prin basm (un basm
personalizat, un basm-talisman): „Îmi trebuia o
fată care să poată număra pe întuneric și care să
nu-mi nască băieți. Mie îmi trebuiau 3 fete, să fiu
eu Verde Împărat.”; „26 august ’72// Beau de cî-
teva zile. Sînt fericit. De-acum are cine să plîngă
după mine.// E exact așa cum am visat. Fata lui
Verde Împărat cu părul de aur, numai bună să o
îmbraci în borangic și să o lași la fereastră să nu-
mere oile.” Iată numai două edificatoare fragmen-
te din antimemoriile lui Dan.
Tema rurală Moni Stănilă o speculează & uzi-
tează cu totul altfel decît, să spunem, Ioan Es.
Pop, e la ani lumină de expresionismul halucinat,
noir, etilic al acestuia, după cum se diferenția-
ză clar de junii agroromantici basarabeni (de la
Anatol Grosu, tributar esteticii espopiene, la un
Ion Buzu, sprinten și - deocamdată - extrem de
superficial). E o carte de maturitate, a unui poet
îndrăgostit de lumea, viziunile, memoria și tehni-
cile lui narative.
Alături de Cantosurile domestice. 4 A.M. a lui
Radu Vancu, Eschiva lui Vlad Drăgoi, Nada lui
Andrei Dosa și Valea Rea a lui Andrei Doboș,
Colonia fabricii rotunjește un an 2015 fast pen-
tru poezie, așa cum nu s-a mai întîmplat de mult.
Criticii și juriile literare ar trebui să-și frece pal-
mele ca musca piciorușele.
■
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
7
grupări culturale
Un nume care nu mai poate
fi ignorat în lumea poeziei:
Asociația Culturală Direcția 9
■ Cristina Berinde
„Să ne imaginăm că lumea asta este o
noapte intensă. Pășim în întuneric, cu o
lumânare în mână. Mergând pe drum,
fiecare mai poate aprinde câte o lumâ-
nare. Și dacă reușim fiecare dintre noi să
aprindem în viață 2, 3, 5 lumânări, facem
lumea un pic mai frumoasă.”
Adrian Suciu
nființată în 2013 ca o inițiativă privată,
Asociația Culturală Direcția 9 a devenit în doi
ani de existență o voce puternică în disemi-
narea spre public a poeziei române contemporane.
Direcția 9 s-a născut din dorința de a sprijini cul-
tura și literatura română, de a realiza proiecte ca
debutul și publicarea unor scriitori ignorați, re-va-
lorizarea unor artiști uitați de public, dar și eve-
nimente care să aducă în fața oamenilor arta și să
reamintească românilor că avem o identitate cul-
turală, pe care trebuie să o cunoaștem ca să ne-o
asumăm. 17 volume de poezie publicate, peste 20
de recitaluri, turnee în 12 orașe, o amplă videotecă
de înregistrări, premii acordate în numele marilor
poeți și numeroși tineri descoperiți și lansați.
Toate proiectele Direcției 9 sunt exclusiv finan-
țate din fonduri private. Poeții a căror publicare
este sprijinită editorial și financiar sunt fie poeți
consacrați a căror acces la public și edituri este di-
ficil, fie tineri debutanți prin care Direcția 9 face
un act de cultivare a viitoarelor generații de artiști.
Publicarea acestor volume vine la pachet cu răs-
pândirea poeziei prin recitaluri poetice, cunoscute
de-acum sub numele de Poezia Vie. Multe dintre
cărțile publicate au câștigat deja premii literare
importante și beneficiază de o critică favorabilă.
Menționăm volumele Cercul de Camfor - Valeriu
Mircea Popa (Ed. Herg Benet, 2013), Nimeni, ni-
mic, niciodată - Ciprian Chirvasiu (Ed. Herg Benet,
2013), Tâlharul cel bun - Marius Dumitrescu (Ed.
Karth, 2014) și Sfaturi pentru tinerii muribunzi -
Raluca Oana Ciceu (Ed. Grinta, 2014).
Inițiatorul și președintele Asociației este poetul
Adrian Suciu, bistrițean de origine, care după ani
de experiență proprie în a sprijini tinerii poeți și,
conform spuselor lui, sătul să vadă cum poezia se
stinge în festivaluri „la care se cojește varul pe pe-
reți de plictiseală”, a decis să construiască o casă cu
ușile deschise, o căruță și un drum.
De ce Direcția 9? Nu pentru că se dorește des-
coperirea unei direcții noi în poezia românească
ca stil literar, ci pentru a lua o nouă direcție pe
calea în care cultura și poezia în mod particular,
ajunge la oameni. Și vorbim de oameni, nu de pu-
blic. Noțiunea de public presupune deja oameni
conștienți de dorința lor de-a consuma literatură,
însă numărul lor este în scădere într-o vreme în
care timpul pentru recreere este limitat și invadat
de oferte de consum profitabile financiar. A aminti
oamenilor că au un suflet, că există hrană pentru
suflet care nu se cuantifică comercial și nu are preț,
că viața este o poveste care poate fi împărtășită,
este una din lumânările aprinse în întuneric care
vor face lumea mai frumoasă. Astfel s-a născut și
conceptul Poezia Vie sub care se desfășoară eveni-
mentele Direcția 9, poezia trăind numai în prezen-
ța unui public care o caută, o cere și se hrănește cu
ea. Iată de ce, evenimentele organizate de Direcția
9 se apropie de oamenii obișnuiți, pătrunzând în
mediul lor și adaptându-se fără a solicita eforturi:
recitalurile nu se fac în scaune rigide de biblioteci
și librării, ci în baruri și cluburi, unde oamenii se
adună la o cafea, la o bere, la un vin, și deschizân-
du-și sufletul spre lucrurile plăcute lor, descoperă
că vorbele pot fi folosite și pentru altceva decât
bârfe, lamentări, laude de sine sau melodii en-vo-
gue. De multe ori muzica folk autentic românească
însoțește recitalurile, sălile devin neîncăpătoare și
programul se întinde până târziu, fără alte reguli
decât aceea că fiecare artist trebuie respectat ascul-
tându-i-se „sufletul pus pe masă”. Au însoțit recita-
lurile Poezia Vie: Maria Gheorghiu, Nicu Nicușor,
Raul Cârstea, Adi Manolovici și Nicu Alifantis.
Dintre evenimentele organizate de Direcția 9
în 2015 amintim: Poezia Vie București (ianuarie
2015) însoțiți de Raul Cârstea & Adi Manolovici,
Poezia Vie Brașov (februarie 2015) însoțiți de
Nicu Nicușor, Poezia Vie - Maria și poeții (mar-
Sigla Direcția 9
tie 2915) alături de Maria Gheorghiu, Poezia Vie
Galați (martie 2015) și Poezia Vie București (apri-
lie 2015), Atelierele Poezia Vie Vama Veche (1-3
mai 2015) și o recentă serată de lansare intitulată
„slujbă de lansare”, a volumului Profetul popular
(Adrian Suciu, ed. Tracus Arte, 2015).
Urmează Festivalul de Poezie Artgothica Sibiu
(24-26 iulie 2015), unde Direcția 9 este co-orga-
nizator alături de Asociația Artghotica Sibiu, în
cadrul căruia se acordă premiile Mircea Ivănescu
pentru Cartea de Poezie a Anului și premiul
Mopete pentru debut în poezie. Gala Tinerilor
Poeți care va avea loc în noiembrie 2015 este un
eveniment în memoria poetului Traian T. Coșovei
organizat în colaborare cu Editura Tracus Arte, în
cadrul căruia se acordă premiile pentru debut în
Poezie „Traian T. Coșovei” și „1, 2, 3^”.
Renumele pe care asociația l-a căpătat se vede
în publicul mobilizat și în interesul artiștilor de-a
participa: Festivalul de Poezie de la Sibiu în 2014
a avut sălile neîncăpătoare, Gala Tinerilor Poeți
Traian T. Coșovei din noiembrie 2014 a adunat în
București peste 150 de persoane, la fel ca și primul
recital Poezia Vie din 2015, unde au ascultat poe-
zie și muzică 100 de persoane.
Merită amintită Videoteca Direcția 9, lansată în
2014, o colecție de înregistrări realizate la eveni-
mentele asociației, conținând peste 80 de recitaluri
poetice ale unor poeți contemporani. Videoteca
poate fi accesată pe canalul youtube la adresa:
www.youtube.com/directia9.
Asociația își construiește o marcă proprie și în
volumele de poezie publicate: cele ale poeților de-
butanți fac parte din colecția Poezia 9, iar ceilalți
apar în colecția Poezia Vie. Până acum în 2015 au
fost publicate volume aparținând poeților Silvia
Bitere, Raluca Neagu, Adrian Pârvu și Marius
Dumitrescu. Remarcabilă este colaborarea cu o
echipa de profesori lingviști din Israel, împreună
cu care s-a editat deja un volum româno-ebraic al
poetului Adrian Suciu, iar în pregătire se află o an-
tologie de poeți contemporani români și israelieni.
Ar mai fi de spus că Direcția 9 este invitată la
majoritatea festivalurilor de poezie cu tradiție
(Sighetu Marmației, Antares Galați, Zilele revistei
„Tribuna” etc.) pentru simplul motiv că echipa de
poeți numără mereu tineri artiști altfel absenți la
majoritatea întrunirilor literare clasice.
Și încă ceva: la ultimul eveniment Direcția 9
din iunie 2015, pe masa cu cărți a apărut o urnă.
Cărțile publicate cu sprijinul Direcției 9 nu vor mai
avea un preț și nu se vor vinde în mod direct: cel ce
dorește o carte lasă în urnă atât cât îl lasă sufletul.
Banii strânși, folosiți la finanțarea altor volume,
capătă ceva din măreția sufletelor deschise de
poezia care trăiește alături de Direcția 9.
■
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
poezie
■ Marcel Mureșeanu
De ce nu se mai nasc inorogi
Nici craniul acestui bostan enorm
nu e gol, în tigva sa se adăpostesc
sâmburii lumii, uleiurile volatile
din celelalte ființe ale grădinii
care se vede din lună!
Întins pe pământ el pare frumos
peste obișnuit și măsură,
vrejurile verzi ca o trenă
vin din niciunde și se opresc
în trupul său sferic.
Greu ca pământul, ușor ca soarele,
el își cucerește în liniște spațiul
și își muncește făptura,
blestemându-și ușurința cu care
a refuzat să fie inorog.
Ce mai poți zice?...
Azi mă închin unui Dumnezeu sonor,
feței aceleia care bate cu unghia
în lemn și în bronz, trezind la vibrație
corzile vocale ale tulpinei mele de trestie,
Domnului care-mi cântă un cântec
de leagăn, acum în ziua și-n ceasul
când cade ultimul zid de apărare
în fața morții.
Cântă-mi, fratele meu ceresc, tare,
din țimbale și surle, să nu aud
cum se prăbușește Turnul
în care am fost de Tine închis!
O beție, două beții
După ce mi-a scos unghiile, pe toate,
după ce mi-a despicat degetele,
s-a întors disperat spre mine
și m-a rugat: cântă!
Atunci eu i-am cântat ca unui
salvator, pentru că uitase limba
să-mi taie.
Când s-a îndepărtat îndeajuns
l-am iertat și-am început
să-mi pregătesc răzbunarea!
Locul munților e la mare
Va veni o vreme
când vom ține mierlele în pumni
ca să ne încălzim,
dar nici aceea nu va fi ultima!
Răul e că, uite, vulturii își fac
cuiburi din ce în ce mai mari!
Răul e că hoții fură
funiile cărărilor și le duc
în pustie! Răul e că nu putem face
altul pe râu în jos!
Când nu se mai poate
Peștișorul de Aur
a luat atâta mare cu sine
câtă să-i ajungă până la mine.
Te iubesc, zice el, du-mă
înapoi printre valuri!
Dar era prea târziu,
cele trei dorințe muriseră,
iar marea se mutase
de pe sarea sa
nimeni nu știe unde.
Natură moartă cu gulag
Se aud țipete pe afară,
frigul cel mare îl bate pe cel mic
doi ochi de lup la fereastră
pe vatra lor de jăratec
se coc turme de oi
un stol de prizonieri
mână vântul
spre porțile lagărului
o lumină tâmpă
îi întâmpină, bate în roșu
și le deschide,
tremură oasele celor vii
ca niște sirene-s răsuflările lor
pe piepturile muribunzilor
se uscă hainele ude
ale ofițerilor.
Aici nu se doarme
Și acum ce veți face
după ce v-ați scuipat unii pe alții,
după ce v-ați împroșcat cu mocirlă,
după ce v-ați batjocorit cu vorbe,
după ce v-ați băut sângele unii altora,
v-ați tortutrat mamele și copiii?
Ce veți face după ce ați ascuns
tâlhari în casele voastre,
v-ați vândut locul de veci al nașterii,
fecioarele, vulturii pleșuvi, norii,
melcii și iconostasele mării?
Nimic altceva, nimic altceva, ziseră ei,
decât că o vom luat de la început!
Între timp, apa fierbinte
în care-și înmuiaseră picioarele
se răcise.
O hotărâre pripită
O întrebare e o șopârlă verde,
ea se strecoară în urechea mea
și își face cort acolo, întinde masă
și se pune pe așteptat.
Dar răspunsul nu s-a născut încă,
tatăl și mama lui nu s-au întâlnit
și nici pat unde să puieze nu au.
Nu-i nimic, gândește întrebarea,
voi umbla hai-hui prin munții minții tale
și poate mă voi sihăstri.
Un surâs lung a trecut prin sufletul meu
și-am luat un răspuns ascuțit ca o lance
cu care am străpuns șopârla întrebătoare
din burta ei au ieșit pui timpurii
cu chipul de abia început
și s-au răspândit care pe unde.
Tulburați-vă
După ce a citit o poezie
o mierlă poate muri,
după ce a citit o poezie
o mierlă se poate întoarce din moarte!
În pieptul nostru și-n al lui Dumnezeu
bate aceeași inimă, dar numai El
știe despre asta.
Fă ca umbra ta să fie
mândră de tine!
Niște fotografii
Tancuri americane brăzdează țara.
Vine pacea! Poporul se bucură,
le iese în față cu flori,
osana, osana! strigă mulțimea.
Când intră iarăși în casă,
bătrânii găsesc pe pereți
mari fotografii din tinerețe
de la intrarea Armatei Roșii
în România, în care păreau
mult mai frumoși.
Al dracului lucru, își zic ei,
când am făcut noi pozele astea?
Și uită-l pe Nelu dezbumbat la pantaloni
tocmai când dă mâna cu tanchistul!
E mai 2015! Se zguduie casele,
saltă țițeiul în țâța dealului,
un avion adună norii între granițe,
precum un câine ciobănesc
turma oilor lăcrimoase și proaste.
Trac
Îmi voi decapita teama de trecut,
o voi urca pe eșafodul ei rozaliu
din Piața Varvara, ademenind-o
cu minciuna că am existat.
Ne-am mai ținut noi de evocări
în viața asta și n-am murit,
am mai scormonit noi prin cenuși
și am găsit viorele, dar acum
e altceva: am de executat
o săritură cu parașuta, legat la ochi,
în brațele unui punct fix
care tocmai e silit să se mute!
Cineva ne înșeală pe amândoi.
■
parodia la tribună
Marcel Mureșeanu
Aici nu se doarme
Și orice vom mai spune sau vom mai face,
după toate câte am făcut
din amurgul furtunilor revoluției încoace,
am primit ce am cerut!
Eu am fost de față la multe tâlhării,
petrecute mai ales în cultură,
de la nivel de cămin cultural la primării,
unele apelând și la tortură.
Nu mi-am uitat însă locul nașterii și,
pregătit pentru a greși, m-am întors în cetate,
dar aici e șantier în fiecare zi,
nicicum să dorm liniștit nu se poate.
Se pun borduri și se iau borduri
și-apoi iarăși și iar,
dar, decât să scap niște înjurături,
mai bine scriu acest poem
protestatar!
Lucian Perța
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
Premiul revistei „Tribuna”, Cluj-Napoca, la Festivalul
Național de Poezie „Rezonanțe udeștene”, ediția a
XX-a, Suceava - Udești, mai 2015
Diana Andreea Beldeanu
Elevă în clasa a Xl-a la Liceul „Petru Rareș” din Suceava, membră a cenaclului literar „Alecart”
„și iată, m-am trezit că lucrurile sunt atât de aproape de
mine încât abia pot merge printre ele fără să mă rănesc”
Nichita Stănescu
bear spring
e ușor & e o consolare. iarna își face seppuku
plasturi impermeabili se agață de vârful copacilor
ceața se izbește
se unduie odată cu camera foto
primăvara e mult mai umană
e altceva
decât țigle negre & sfori de zăpadă gheața
lucioasă
care ți-e mamă ți-e tată e altceva când blocul din
față se îneacă în luminițe
în lavă de chakre sfărmate
parcă sunt visele tale lucide din cărțile de psiho/
le place să-și fabrice
fericirea pe foi
de tutun pe regrete târzii
dar
n-o să-ți răsară câmpiile elizee în fața școlii
cu prima floare
n-o să dispară trepidațiile din nopțile cu stele
de duzină va curge prin tine o lună amară
obsedantă
la fel ca neprețuita cerneală a primului tău tatuaj
până când o voce va așeza
țiglele lui martie pe culori știute & va îngropa
ursulețul tău psihopat
machines
acești muguri înghețați acest calm al frigului
sfidează
geometria ta aproape perfectă. te ridici 2-3 metri
vezi cu o aruncătură de privire mai departe de
taică-tu
de clădirile unsuroase de sinuciderile din cerul
gurii
cuverturile te bandajează au farmecul lor/ când te
pătrund
sunt două gheișe cu fețe topite
între două uși
mereu prea înalte prea mici prea din lemn de
mahon
aprinzi un foc acest foc negru sublimat din pixelii
ființei de ieri nu de azi te pui pe
automatic mode &
mănânci pofticios membre capete aripi. e o plăcere
vinovată
de când
mă zbat de când chem ploile
de sub tălpi de sub aceste tălpi cusute
cu ață de dinți. mă aliniez după orion
ca după un bloc neluminat
în zeci de ani rotițele aceste pieritoare rotițe vor
umbla
înghețate & drăcește
în tandem
awakening/peisaj bisolar
crește subit arborele de accacia. depun la
rădăcină această
inimă
mecanism tetracameral înecat în sirop. poți
simți cum pulsează
cum ia pe nevăzute locul altei inimi & trece
lumea prin orbite
are carapacea ei bătută în nituri. scoarța translu-
cidă imprimă
urme de
rășină
transfer privirea & lumea. am spatele vărgat/
reflexia ta
se coace în coloana sticloasă
abia acum văd druizii luând forme de feline
abia acum
ne înconjoară inele de piatră
tălpile care plâng gleznele care se încolăcesc în
liane
fără suflu scarabei discreți care savurează
măduva
din când în când lasă clipe de respiro
mintea e o sferă strivită la poli crăpături ca la
ziduri
alei subțiri
și rare
cu buchete de gânduri
cu aripi muiate-n etanol
don’t wake me up
lasă aerul sterp & lasă druizii să strige la nesfârșit
după feline după alte feline inima e o baterie
știu de ce voia radu 2 sori
genesis 2.0
arde iar fibră în mijlocul sufrageriei. tranșez un
pom îi suprapun
zâmbete scurte & fade
mama se bucură
tata se bucură
fiecare pentru el
ca pentru o piele
nouă
luminile prefecturii sunt roșii de 30 de minute.
pavele sleite
mi-aduc pădurile grele sălbăticiunile
până în gaura cheii
mă uit în gol/ prin ghirlande lucioase
nu se vede pasărea
doar lumânări-pastilă mă obsedează
flacăra
care nu arde nimicul ăsta savuros
singurul meu nimic bun la toate
spune-mi de ce leșin
de drag lângă granitul ăsta de ce iau
în brațe sensul giratoriu & florăria din stație de ce
pup banca
de pe oituz & semafoarele
incredibile. radu sau alex îmi schițează toate străzile
în palmă
mă satur să pâlpâie
roșul din senin. pun figura aia înghețată să-mi
descuie mintea
mama să zâmbească
tata să zâmbească
dada da totul piere normal
ca in fiecare zi
nu vine pasărea cineva înfige cuie
pentru o mie de ani pavele înghețate peste oraș
sunt blocată aici
între ghirlande & vorbe-n vânt
ochiul s-a închis preț de o secundă
lumii i s-au desprins rădăcinile învinețite de rău/
fiecare fir
îmbibat în sevă neagră sevă bolnavă
acum respiră
copacii înverzesc în mijlocul lui ianuarie
flori de cireș în părul meu
sticlele se sparg tăria devine apă de izvor/
bătrânii își spală mâinile în lapte
obloanele din abanos iau foc mă aplec pe geam
strada e albă
chipuri albe
în cartier răsună spărgătorul de nuci la alcoolicul
de la 1
gândacii de bucătărie valsează
bărbatul ciung de după colț are ceai de soc în sticla
de neumarkt
& fusta boțită a tipei de la aprozar e trenă din nou
orașul e nebun
dream-catcherul de deasupra patului levitează
luminează dormitorul cu unghia de jad
strălucesc rafturile ca niște gene cu steluțe
shine on you crazy diamond
cresc aripi pene îmi sparg pielea sunt
un înger din carne
când să zbor/ obloanele se trag îmi zdrobesc puful
claviculei
sfărâmă oasele
keops ne cheamă
furtuni de nisip aruncă florile stelele albul
orașul e nebun
acum se deschide
■
10
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
proză
Omorul
■ Dorin Petrișor
Bunicule, cum a murit tata?” Bătrânul își
întoarse consternat privirea spre Emil.
„Așadar n-a uitat”. Nepotul îi pusese
aceeași întrebare cu cincisprezece ani în urmă, pe
drumul de întoarcere de la cimitirul unde tocmai
fusese înmormântat Emil Apostol, fost polițist ju-
diciar, specializat în infracțiuni economice. Traian
Apostol, profesor pensionat, retras imediat după
moartea violentă a fiului în satul Ciotu Strâmb,
la doar câțiva kilometri de Oraș, credea că micul
Emil uitase de promisiunea făcută, cum că va fi
lămurit când va mai crește, eventual când va ajun-
ge student... Ei bine, se pare că băiatul doar pusese
la păstrare interogația, așteptând tenace un răs-
puns, în absența căruia părea că nu și-ar putea în-
temeia propria viață. Știa doar ce știa toată lumea,
că polițistul Emil Apostol fusese înjunghiat de doi
proxeneți mărunți într-o cârciumă din Container,
cum i se spunea pe atunci Orașului de Jos.
Ciudat. Nu putea fi vorba de vreo poliță mai ve-
che pe care cei doi o aveau de plătit, întrucât Emil
investiga altfel de infracțiuni. Ce căuta un poli-
țist care cerceta cazuri ample de evaziune fiscală
sau spălare de bani, specifice gulerelor albe, într-o
speluncă care mirosea a mucegai și urină stătută
nimeni nu putea ști. Asta pentru că superiorii lui
Apostol nu puteau da informații despre cazul în
care era angajat acesta, caz care era în lucru, desi-
gur, dar până acum cel puțin nu există indicii cum
că uciderea polițistului ar avea vreo legătură cu
munca lui, răspundeau ei întrebărilor lansate în
cascadă de reporterii televiziunilor naționale care
au năvălit în Oraș amușinând un subiect gras cu
(sperate de ei) conexiuni politice la vârf.
Martorii oculari ai asasinatului au declarat
atunci, la unison, că polițistul se așezase cu o ca-
fea în față la o masă retrasă, întrun colț al birtului
La Trei Brazi (nu exista nici un brad prin zonă,
doar niște plopi răzleți, dar cârciumarului îi plă-
cea denumirea, i se părea de bun-gust). Aștepta pe
cineva, dar acel cineva părea că întârzie, căci Emil
bătea cu degetele în masă, aruncând din când în
când privirea spre intrare. La o masă alăturată,
frații Argintaru beau rachiu și păreau în formă,
deși nu beți, ci doar un pic prea veseli. Neobișnuit
- spuneau martorii -, deoarece Neluțu și Mădălin
Argintaru nu prea râdeau, ci mai degrabă mârâ-
iau agresiv prin bodegă, astfel încât bețivii zonei
să nu uite cine le sunt stăpânii. La un moment dat,
Mădălin i-a strigat polițistului „gabore, vino să
bei o țuică cu noi, că e ziua mea”, dar Emil a pre-
ferat să-l ignore, declară Leana, bărmăniță și ne-
vastă de patron de restaurant, cum se recomanda
de câte ori considera necesar să-și afirme statutul
social. Cei doi s-au ridicat de la masă, spunând că
„ai dreptate, gabore, tu ești un domn, așa că noi
trebuie să venim la masa ta, să te cinstim”, și s-au
îndreptat spre el. Emil s-a ridicat și - spun marto-
rii oculari - și-a băgat mâna dreaptă în interiorul
hainei, moment în care frații Argintaru au năvălit
cu cuțitele pe el și l-au înjunghiat până a rămas
inert într-o baltă de sânge. La proces au declarat
că l-au înjunghiat de teamă să nu-i împuște (l-au
lovit de cincisprezece ori!), așa că instanța de ju-
decată a considerat că este vorba de legitimă apă-
rare. Polițistul chiar avea un revolver sub haină.
În plus, aceeași martori oculari și-au amintit la
proces (doar în fața judecătorului, întrucât în faza
cercetării era încă „bulversați de evenimente”)
că Emil s-ar fi ridicat primul de la masă și i-ar fi
amenințat, cu mâna sub haină (unii au zărit chiar
pistolul în mâna lui), că „vă împușc pe toți, țigani
borâți, futu-vă mama voastră de ciori”, ceea ce,
evident, a adăugat circumstanțe rasiale cazului.
Stranie era și dispariția fraților Argintaru
imediat după pronunțarea verdictului de achita-
re, în condițiile în care toată suflarea alcoolică a
Containerului îi aștepta La Trei Brazi, locul unde
aceștia obișnuiau să cinstească mesenii marcând
vreo victorie măruntă asupra „gaborilor”. Și acum,
când au scăpat după ce au omorât un gabor, s-au
dat la fund? De ce? Emil Apostol nu avea nici o
rudă în stare să-l răzbune, deci teama celor doi
proxeneți era exclusă ca motiv al dispariției lor.
Martorii oculari ai omorului au început să cârco-
tească. La început cu fereală, șușotind doi-trei la
câte o masă cu mușamaua având desenul original
complet acoperit de murdăria tolerată cu anii de
patron, pe urmă vociferând deschis.
O avalanșă de informații „certe” a înghițit ulte-
rior Containerul. Soția lui Mădălin (cel care-l în-
junghiase primul pe polițist), focoasa Esmeralda,
ar fi fost amanta de taină a lui Emil, bărbat fru-
mos și zvelt, în plus văduv, căci nevasta îi murise
la puțin timp după nașterea băiatului. Unii mar-
tori oculari chiar jurau că l-au văzut de mai mul-
te ori intrând în apartamentul lui Mădălin, când
acesta era purtat, împreună cu fratele, cu afaceri
prin „Jărmania”. Cine n-ar fi vrut s-o tăvălească
pe Esmeralda, care avea bucile tari ca bolovanii de
O
Emil Băcilă	Floarea soarelui, tempera, 35 x 50 cm
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
11
o
râu și țâțe cât ale vacilor olandeze? Mădălin ar fi
aflat de escapadele nevestei și i-a făcut felul aman-
tului. În plus, Esmeralda dispăruse și ea, simultan
cu frații Argintaru. Deci e clar - susțineau mar-
torii - Mădălin o înjunghiase și pe ea; era bărbat
adevărat și nu putea suporta rușinea ca muierea
lui să-l înșele, mai ales cu un gabor. „Cine știe prin
ce râpă îi putrezesc oasele?” - oftau semnificativ
aceștia.
Alții, tot martori oculari ai omorului, susțineau
că dețin „informații confidențiale” potrivit căro-
ra colegii lui Emil, vrând să-i răzbune moartea,
i-au ucis pe Argintari, într-o razie nocturnă, care
s-a lăsat cu focuri de armă mai dese decât poc-
netele artificiilor de Revelion, apoi i-au incinerat,
într-un buncăr secret al Poliției, pentru a nu lăsa
vreo urmă. Aceeași soartă ar fi împărtășit-o și vo-
luptoasa Esmeralda. În fine, alți „oculari”, partea
sobră a sectei martorilor, spuneau că nici vorbă de
omorârea lor, atât frații Argintaru, cât și țâțoasa
Esmeralda erau bine-mersi în „Jărmania”, unde
administrau cu succes o rețea de prostituate din
România abia trecute de 12 ani. Ba chiar își cum-
păraseră acolo două vile, una pentru ei, alta ca
stabiliment pentru curvele-copile, supraveghea-
te atent de Esmeralda, care, între timp, devenise
un dulap de mușchi și osânză, foarte departe de
imaginea excitantă care-l împinsese pe Emil spre
aventura fatală, pe scurt o codoașă bătrână scu-
fundată în furie, neputință și alcool. Care matroa-
nă ar mai fi trăit doar cu amintirea tânărului și
galantului polițist.
*
„Știu, ca și tine, cum a murit tatăl tău, însă nu
și de ce a fost omorât. Pot doar presupune. Pentru
asta însă trebuie să-ți vorbesc despre Oraș, așa
cum era acum două decenii”. Se așezară amân-
doi la masa din grădină, umbrită de bolta de viță.
De acolo se zărea Orașul, petec de câmpie și deal
înțepat de fuioare de fum. „Orașul a crescut pe
temelia vechiului târg, așezat pe malul stâng al
râului, care, deși era chiar sub Colină, nu cădea
pradă inundațiilor de primăvară, fiind mai înalt
decât partea dreaptă” - începu Traian. „Colina,
destul de abruptă și împădurită, era locul micilor
escapade duminicale ale târgoveților, care um-
pleau poienițele cu grătare pe care sfârâiau micii
sau ceafa de porc. Târgul a devenit oraș după ce
regimul comunist a decis că are nevoie de indus-
trie. Cum fâșia de pământ cuprinsă între malul
stâng și colină era nu doar suprapopulată, ci și
insuficientă, fabricile, de cărămidă, de confecții,
cea de cuie și sârmă ghimpată, au fost construite
pe malul drept. L-au asanat la repezeală și au trân-
tit rapid, în câțiva ani, și o sumedenie de blocuri
de locuințe pentru muncitorii aduși de aiurea.
Cum administrația de atunci nu a catadicsit să
ofere o denumire oficială noii părți a Orașului, au
făcut-o locuitorii acesteia: i-au zis pur și simplu
Container. Pe malul stâng, autoritățile s-au măr-
ginit să exproprieze câteva case modeste, pentru
a construi un spital, două școli, sediul Miliției și,
evident, Primăria, care, în mod ciudat, dintr-un
capriciu al arhitectului Orașului, avea la parter o
sală de cinema. În rest, casele de pe malul stâng,
oricum modeste, locuite de mici meseriași sau
agricultori, au scăpat de furia demolărilor.
Astfel, populația vechiului târg a sporit de
cinci ori. Imaginează-ți - Emil - mii de oameni
necunoscuți care, în câțiva ani, devin vecinii tăi.
Străzile se umplu de hârtii aruncate, de coji de
semințe, de bărbați unsuroși, nespălați cu lunile,
deși, pentru prima dată de-a lungul generațiilor,
Emil Băcilă
Maci, acuarelă, 50 x 35 cm
au acasă apă curentă, acoperindu-și vara burțile
revărsate cu maiouri prea scurte și strigând «ce
te-aș fute, japiță!» fetelor noastre. Noi retrăgân-
du-ne în dosul porților masive, cum se fac în
Transilvania, pentru a nu vedea și auzi scârboșe-
nia noii lumi care ne invadează. E drept, pe de altă
parte, că mulți dintre noii veniți erau persoane cât
se poate de decente, dar cine are timp să noteze
normalitatea în vremea bestiilor?”
Pare greu de crezut, însă lumea Orașului de Jos
a decăzut și mai mult odată cu liberalizarea politi-
că. Locuitorii săi erau într-adevăr unsuroși și bă-
dărani, însă în vremea comunistă aveau venituri
suficiente cât să le întrețină iluzia prosperității în
maiou. După căderea regimului, fabricile au fost
închise pe rând (prima fiind cea de cuie și sâr-
mă ghimpată), utilajele au dispărut fără urmă, iar
muncitorii s-au trezit dintr-o dată cu foarte mulți
bani la îndemână în urma salariilor compensa-
torii încasate odată cu concedierile colective (nu
atât de mulți încât să le ajungă pentru restul vieții,
cum își închipuiau unii), dar fără ocupație, fără
perspective, altele decât bodegile răsărite peste
tot, ca ciupercile după ploaie. În doi ani, aproape
un sfert dintre ei au murit de ciroză, ceea ce a lan-
sat o altă ramură economică pe lângă cârciumărit,
cea a popilor, cârd de sutane negre care, la apariția
în Container, erau uscățivi și încărcați de priviri
aspru-evlavioase, pentru ca, în doar câțiva ani, să
devină mătăhăloși, fără expresie în priviri, ase-
meni porcilor pe care văduvele în vârstă îi sacrifi-
cau pentru pomană, apoi hrănindu-se următorul
an, dacă nu mai mulți, ele și grămada de plozi,
doar cu pâine (și diverse buruieni, primăvara),
totul pentru ca soților otrăviți cu băutură contra-
făcută «să le ierte Dumnezeu păcatele».
Plozii de atunci deveniseră mari și chiar mai
exasperați decât părinții lor, erau șomeri cu voca-
ție. Cei din urmă apucaseră măcar să primească
apartamente gratuite, de la stat, e drept netermi-
nate, dar le finisaseră cu priceperea meseriașului
universal și cu materialele furate de fiecare din
fostele fabrici. Ajutorul social, sau în cazurile fe-
ricite, pensia le ajungeau cel puțin o săptămână
pentru a se îmbăta temeinic împreună cu femei-
le, decăzute și ele, La Trei Brazi sau la alte bombe
construite din tablă ondulată sau chiar placaj um-
flat de umezeală. Urma beția «pe caiet», unde câr-
ciumarul își nota conștiincios cantitatea de otravă
înghițită zilnic de fiecare și care urma să fie achi-
tată la următoarea pensie, după care urma un nou
ciclu de datorii. Leana, nevastă de patron, trăgea
câte o cruce mare în dreptul fiecăruia din cei lu-
ați din birt de ciroză sau delirium tremens. După
fiecare cruce rachiul devenea tot mai prost și mai
toxic, de parcă Leana ar fi vrut să rămână cu tot
mai multe datorii neachitate. Singurii care nu ră-
mâneau deocamdată în pagubă erau preoții. Dacă
văduvele nu aveau bani pentru slujba de înmor-
mântare, nici mobilier de donat sfintei, se împăr-
țeau în două categorii, cele care făceau menaj sau
lucrau grădina popii vreme îndelungată, sau cele
mai tinere și mai arătoase care scormoneau deli-
cat după comori, pe sub sutană... Cu timpul, până
și popii au sărăcit și se îmbătau și ei temeinic La
Trei Brazi, în rând cu enoriașii, sperând în secret
la vreun înjunghiat mortal, a cărui înmormântare
le-ar asigura băutura pe câte o lună întreagă.
Tinerii băieți se împărțeau și ei în două cate-
gorii: cei aflați în pușcării și cei care urmau să
intre. Hoții mărunte sau tâlhării stupide îi trimi-
teau după gratii, pe unii chiar înainte de a învăța
să hârjonească femeile. Alții deprindeau devre-
me arta tăvălirii fetelor, excedentare numeric în
Container, după care le trimiteau la șosea, «la
produs», iar pe cele mai arătoase, frații Argintaru,
dar nu doar ei, le exportau prin «Jărmania și
Italea», să ofere servicii plătite cash, nu «pe caiet»
ca acasă. La început, peștii își trimiteau curvele
la produs și pe malul stâng al râului, unde trăiau
băștinașii mai cu dare de mână, dar au renunțat
după ce nevasta profesorului Ioanid, directorul
liceului teoretic, l-a surprins în pat cu o fătucă
care nu avea (pe atunci) decât sfârcuri, ca băieții.
După o pereche de palme date soțului și o alta, în
urma unei fugi val-vârtej, șefului Poliției, doamna
Carmen Ioanid a obținut decizia secretă a autori-
tăților de a nu mai permite fetițelor să treacă râul.
Cu excepția unor cazuri, bine reglementate, când,
odată cu șpaga adusă de la proxeneți, descheiau și
fermoarele polițiștilor.
Se părea că Orașul ajunsese la fundul gropii, nu
mai avea unde să decadă. Așa și era. Pe nesimțite,
de parcă era condus de o mână nevăzută, a înce-
put să-și revină. Fiind tăiat de un drum național
intens circulat, primele afaceri care au înflorit au
fost atelierele de reparații auto. Au urmat micile
taverne cu pensiuni, construite cochet, din lemn,
12
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
înșirate ca mărgelele pe ambele margini ale șose-
lei. Mâncarea bună și curvele ieftine îi atrăgeau ca
un magnet, la început pe camionagii turci, dar pe
urmă și pe unguri sau chiar pe români. Iar curvele
au început să se îmbrace din ce în ce mai bine, ba
au prins chiar și obiceiul de a se spăla și a folosi
deodorante.
Au apărut și micile fabrici, de te miri ce.
Primarul, fost secretar de partid comunist în fosta
fabrică de cuie și sârmă ghimpată și actual mem-
bru al partidului socialist aflat la putere, dovedi-
se un remarcabil talent de administrator. Bărbat
zdravăn, pe la cincizeci de ani, bonom și foarte
popular printre locuitorii Orașului, fie aceștia in-
telectuali, muncitori, șomeri, ba chiar și interlo-
pi, Primarul va juca un rol cheie în evenimentele
care urmează. Convinsese destul de ușor consiliul
local să acorde o sumedenie de facilități investito-
rilor. Aceștia primeau spații pentru activitățile lor
în clădirile ruinate ale fostelor fabrici, cu scutire
de chirie în primii zece ani și chiar și scutiri de
taxe locale, ca o compensație pentru investițiile
făcute în reabilitarea acelor spații (care nu mai
aveau nici instalații, nici tâmplărie, furate ime-
diat după falimentul declarat al întreprinderilor
comuniste).
Primii sosiți erau italienii, cu trei făbricuțe de
încălțăminte, deschise una după alta, care au în-
ceput să instruiască și apoi să angajeze fete care
încă nu se prostituau și băieți care încă nu ajun-
seseră în pușcărie. Italienii au fost, de altfel, și
primii clienți mai de soi ai curvelor Orașului. Cu
diferența că nu le luau sporadic și aleator, ci pur și
simplu au închiriat fiecare câte o fetiță de la pro-
xeneții Orașului (toți trei întreprinzătorii italieni
erau puțin trecuți de o jumătate de veac de exis-
tență). Cartelul peștilor, născut în urma unei fur-
tunoase «negocieri», la care a participat și o mași-
nă a Ambulanței pe post de observator, a decis să
fie reprezentat de frații Argintaru. După ședință,
Mădălin le-a prezentat macaronarilor oferta re-
zultată, spunea el, printr-o riguroasă și profesio-
nistă selecție. Mercedesa, Izaura și Rafaela au fost
trecute, pe rând și după gustul fiecăruia, în patri-
moniul italienilor, care le-au îmbrăcat ceva mai
decent, le-au trimis la spălat temeinic, la cosmeti-
că și coafor, ba mai mult, după o examinare speci-
fică târgurilor de cai, fetele au încăput și pe mâna
dentistului. Mădălin a primit o ofertă de leasing
pentru curve, pe care a încercat s-o dubleze cu o
mimică de revoltă, însă, la vederea revolverelor
afișate cu nonșalanță de italieni, a bătut palma
declarând ritos că a admirat întotdeauna corec-
titudinea în afaceri. Mai ales că, după câte auzise,
cei trei proveneau din fermecătoarea provincie a
Neapolelui... Ba le-a oferit și un bonus constând
în supravegherea fidelității erotice a fetelor proas-
păt achiziționate, bonus primit de napoletani cu
zâmbete semnificând «naturalmente, signori».
Au mai apărut un olandez roșcat și pistruiat,
care a deschis o făbricuță de mobilier pentru copii,
un austriac cu înfățișarea ștearsă a funcționarului
din romanele lui Kafka, cu una de echipament
pentru schi, un neamț masiv și mustăcios, cu una
de prefabricate pentru construcții, iar șirul conti-
nua de parcă se lansase o nouă modă. Noii antre-
prenori nu mai apelaseră la serviciile Argintarilor,
unii veniseră însoțiți de neveste, iar pe alții nu-i
văzuse nimeni în compania femeilor, ci doar în
cea a lămpilor de birou sub care zăceau târziu în
noapte socotind și iar socotind. Șomerii scăzuseră
numeric până la zona alcoolicilor deja intratabili
și o adiere de optimism a început să acopere dis-
perarea instalată în inimile celor din Container.
Mai rămânea de rezolvat problema locuințelor
pentru noua clasă medie a Orașului. Cele câteva
case bătrânești cu grădini suficient de mari de pe
malul stâng al râului au fost rapid achiziționate
de Hans Șurubel, kafkianul patron austriac, miș-
care surpriză, întrucât nimeni nu bănuise feroci-
tatea omului de afaceri în spatele fizionomiei sale
blânde și cumsecade. „Sunt multe de deslușit aici,
dragă Emil, așa că avem răgaz și zilele următoare”
- își încheie Traian Apostol expunerea.
(Fragment din romanul
Diavolul în Paradis)
■
Emil Băcilă	Masa cu ornamente (1962), ulei pe carton, 60 x 80 cm
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
13
Creative Writing by
Slavici. Ioan Slavici (IV)
■ Mihai Barbu
Recetă practică pentru a face o lucrare
literară, în genere. Ia o testea de hâr-
tie, un condeiu și o sticluță de cerneală.
Dacă lucrezi numai ziua, nu-ți trebuie nici lampă,
nici lumânare și nici tutun, dacă nu fumezi. Pui
hârtia și cerneala pe masă etc. etc. etc...” (Ioan
Slavici, Amintiri, Cultura Națională, 1924, pp.
156, 157)
1.	Constatarea lui Grumme:
Valahii sunt băieții buni dar fără
cap. Sunt poeți dar toți fac versuri
proaste...
Sigur că Ioan Slavici, autorul citatului de mai
sus, simplifică lucrurile la maximum dând impre-
sia că oricine, cu o minimă investiție în bunuri
materiale (hârtie, condei și cerneală) poate realiza
și bunuri spirituale. Ideea asta că românul s-a năs-
cut poet nu e numai a noastră ci și-au însușit-o, în
mod conștiincios, și alte neamuri cu care am in-
trat, de-a lungul vremii, în contact direct. George
Coșbuc îi povestește lui Slavici cum a ajuns el,
odată, la Munchen și cum s-a întâlnit cu un tânăr
pictor neamț. Acestuia îi plăcea să discute, necon-
tenit, despre teoriile artei. În loc să picteze, neam-
țul filozofa. Obiceiul ăsta teuton de a teoretiza, zi
de zi, arta îl scoate din sărite pe poetul ardelean.
Românului îi place, în general, să facă teoria chi-
britului dar nu când e vorba despre principii de
estetică și, în general, despre artă. Acolo lucrurile
îi par mai complicate și le lasă, definitiv, în sea-
ma nemților. Românul dorește să nu-și bată capul
cu ele și, dacă se poate, ar vrea să le simplifice la
maximum. Alor noștri, de obicei, le place să ac-
ționeze într-un mod personal, adică după cum
îi taie capul. Astfel, potrivit lui Coșbuc, „teoriile
sunt socoteala de-acasă iar producerea operelor
de artă e socoteala din târg”. Îi explică acest lucru
și tânărului neamț amintindu-i că el, ca poet (ro-
mân), „dă foarte puțin pe teoriile în artă”. Apoi l-a
făcut să râdă pe preopinentul său când i-a zis că
„românii au o vorbă mojicească, dar foarte potri-
vită în ce privește pe criticul care dă povețe artis-
tului: Te apuci să-nveți pe tat-to cum se fac copiii ”.
Tatăl pictorului neamț era băcan. Acesta avusese,
în Munchen, un hotel a quatre saisons dar scăpă-
tase rău. Nu poate să-ți meargă bine, fără întreru-
pere, în toate anotimpurile. „Era chefliu și darnic.
N-avea apucături de neguțător. Bavarez întreg”,
concluzionează Coșbuc. În discuțiile pe care le au,
între patru ochi, fostul băcan Grumme nu putea,
în niciun chip, să pronunțe corect numele oaspe-
telui său. Când, din vorbă-n vorbă, află că-i român
(„adică valah, nu-i așa?”), neamțul face o consta-
tare pe care o știe (și de care se bucură) toată lu-
mea din Carpați până la Dunărea albastră: „Toți
românii sunt poeți”. Din păcate, partea a doua din
fraza neamțului nu era deloc măgulitoare pentru
scriitorul român: „Dar toți fac versuri proaste.”
Neamțul avusese, anterior, pe lângă hotelul mun-
chenez, încă un restaurant și un hotel în Karlsbad.
Acolo el a constatat exact (ca orice om pragmatic,
neamțul își sprijinea opiniile pe baza propriilor
observații) cum se comportau ai noștri, aflați în
vilegiatură pe alte meleaguri: „Românii? Băieți
buni, dar fără cap. Toți cheltuitori. Nu știu nici cât
au în pungă, nici cât scot din ea. Și apoi poeți.”
Grumme avea, ca un adevărat iubitor de literatu-
ră & artă, o carte de impresii (sau, de „sugestii și
reclamații”, pe stil vechi) la îndemâna celor care-i
treceau pragul. Acolo „cei mai de Dai-Doamne”
se simțeau datori să scrie nu numai aprecieri asu-
pra paturilor și a mâncărurilor ci și literatură. Mai
exact: improvizații, epigrame, „versuri proaste,
nărozii”. Coșbuc e oripilat: „Papara, papara pa-
parei până într-a opta spiță!” (Amintiri, p. 152).
Aflat, la Karlsbad, pe culmile disperării, Coșbuc
este atenționat de băcanul Grumme că a găsit,
totuși, și un poet român „care-i întrece pe toți”.
„Așa ceva mai rar”, zice Grumme, și-i arată un
nume. Era chiar „acel rege al poeziei veșnic tânăr
și ferice”, veselul Vasile Alecsandri. Slavici nu re-
produce, din păcate, în Amintirile sale, versurile
scrise de bardul de la Mircești pe Albumul hote-
lului Grumme. Rămâne în sarcina altor istorici
literari să le scoată la lumină. Dar pentru că ero-
ul acestor rânduri e, totuși, bădia Gheorghe din
Hordou, Ioan Slavici face câteva nuanțări absolut
necesare privitoare la ceea ce credea contempora-
nul său, Coșbuc, despre principiile estetice. „Din
discuțiunea urmată între Coșbuc și Neamțul de
la Munchen vor fi trăgând unii concluziunea că
după părerea lui Coșbuc adevăratul artist n-are
voie să fie dumirit asupra principiilor de esteti-
că. Aceasta nu a zis-o și nici n-o admitea Coșbuc.
El zicea numai că n-are artistul adevărat să pri-
mească îndrumări estetice de la alții, căci el se
dumirește în mod firesc el însuși prin sine - mai
bine de cum ar putea ori-și-cine să-l dumirească”
(Amintiri, p. 153). Diferența e subtilă și sperăm
că acum, la un secol și ceva distanță, s-o fi înțeles
exact. Și noi, și cititorii noștri.
2.	Porunca lui Saul: Dacă ești un
poet mare nu te asocia, niciodată,
cu unul mai mic ca să scrieți,
împreună, tragedii versificate în
5 acte. Chiar dacă pedalați bine
împreună...
În anul 1887, Macedonski ajunsese, după
spusele sale, spre aproape de finalul unei pie-
se intitulată „David”. Acesta e momentul în
care lansează, în presa vremii, informații con-
crete despre viitorul acestei producții teatrale.
„Poetul Macedonski lucrează cu activitate la o
tragedie estrasă din istoria regilor ebrei și in-
titulată David. Se spune că Direcția Teatrelor
va face toate cheltuielile necesare cu punerea
în scenă și aducerea de la Viena a unui balet
anume pentru această tragedie”. Macedonski
plusează, în revista „Familia” (care preia știrea
din „Românul”, ediția din 19 octombrie 1887),
că ar fi în vorbă chiar cu dl. Maurice Cohen
de la Paris pentru compunerea ariilor de balet
și a corurilor. Anunțurile erau, vai, prematu-
re. Piesa e lăsată baltă și abia peste patru ani,
Macedonski începe colaborarea cu epigramistul
Cincinat Pavelescu și, astfel, vechiul „David”
devine noul „Saul”. În februarie 1893, noul text
e gata și e anunțată o lectură restrânsă în salo-
nul principesei Maria D. Ghica care era, în acea
vreme, co-director al „Literatorul”-ui. Cei doi
autori dramatici am ambiții foarte mari. Ei și-
au tradus primele două acte în franceză și le-au
trimis spre luare aminte, la Paris, unor reputați
autori dramatici și critici teatrali. „Familia”
(din 10 sept. 1893) știe că cei doi au intrat în
tratative concrete cu mai mulți compozitori
printre care și cu Saint Saens, „autorul genialei
Samson și Dalila” care își „va lua sarcina de a
face partitura la aceasta piesă”. De unde până
unde, o să vă întrebați odată cu noi și pe bună
dreptate, un poet de primă mână a literaturii
noastre se asociază cu un epigramist (e drept,
faimos) ca să scrie, la două mâini, o piesă cu su-
biect biblic? Cincinat Pavelescu a fost promovat
în fruntea „Literatorul”-ui, ca prim-redactor,
în noiembrie 1892. „După ce am colaborat un
an la Literatorul, (Macedonski) mi-a propus să
scriem împreună o tragedie în versuri, Saul”
(Revista Fundațiilor Regale, 1 martie 1942).
Care era metoda de lucru și cum funcționa
acest concubinaj artistic? Potrivit lui Cincinat,
el ar fi fost cel cu inspirația iar Macedonski ar
fi venit în această cooperativă artistică, doar cu
rolul (decorativ) de „artist meșteșugit al versu-
lui”. Se pare că versiunea epigramistului care, în
particular, era și un om al legii a fost oarecum
fantezistă. După 1896, când relațiile dintre cei
doi devin de o răceală polară, paternitatea lui
„Saul” este pusă, în mod dramatic, în discu-
ție. În 1907, anul faimoasei răscoale țărănești,
Macedonski se radicalizează, la rându-i, și-i dă
lovitura de grație lui Cincinat chiar pe terenul
său. Epigrama semnată de poet se intitulează
„Cincinatului” și pune lucrurile la punct: „Elev
că-mi ești mi-ai declarat/ Un lucru însă e ciu-
dat/ Aminte nu-mi aduc decât/ Atât/ Că ce-am
scris eu ai subsemnat” (Românul literar, 28 oct.
1907). Pe vremea când erau amici, cei doi se
luptau, în calitate de autori și oameni de litere,
cu ditamai Directorul General al Teatrelor din
România, somându-l „a face să se reprezinte
în stagiunea aceasta, în repertoriul căreia a și
fost trecută, tragedia noastră Saul, după cum
ne-ați încunoștințat formal, prin adresa dv.
sub nr. 1121 din 23 noiembrie a.c. Totodată vă
facem atenți că tragedia aceasta, ce a avut un
imens succes literar ce a dat și rețete mai pre-
sus de cele medii, a fost anunțată pe rând a se
reprezenta și în repertoriile anilor trecuți, fără
ca, cu toate aceste, să fie reluată.” După toate
cele pe care le-am expus mai sus o întrebare ră-
mâne: care să fi fost motivul real pentru care
Macedonski ar fi avut nevoie de Cincinat ca să
scrie, împreună, o piesă în versuri cu subiect
istoric. Cincinat nu era nici dramaturg, niciun
poet care să se fi exprimat pe întinderi mari.
Chiar dimpotrivă... De la epigramă la o trage-
die în versuri (desfășurată pe distanța a 5 acte)
e o distanță ca de la Pământ la Lună. Dintre
multiplele ipoteze posibile (egale sunt toate,
valabile toate...) avansăm și noi una mai puțin
vehiculată. Când am descoperit amănuntul că
cei doi aveau o mare pasiune comună, bicicleta,
am avut o revelație. Acesta mi s-a părut răspun-
sul perfect la dilema care ne frământă de când
am atacat acest subiect. Contemporanii au ob-
servat că, pe traseul de la București la Brașov,
Alexandru și Cincinat pedalau foarte bine îm-
14
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
preună. Pentru a-l așeza pe „Saul” pe întâia sce-
nă a țării cei doi oameni de litere (și de sport)
mobilizează presa prietenoasă ca să le ia partea
și gazetele încep să titreze despre procesul in-
tentat de autori Teatrului Național. Conducerea
instituției și directorul Constantin Nottara ră-
mân, însă, imuni la amenințările cu cremenalul
și nu iau în seamă pornirile belicoase ale au-
torilor. Așa se face că Macedonski scrie o altă
misivă, în data de 16 sept. 1899, în care încearcă
să pună piciorul în prag și devine, acum, un om
tranșant până la extrem: „cât privește prezentul
și viitorul, văzând că sunt izbit de același os-
tracism, retrag piesele citate mai sus (e vorba
de 3 Decembrie - un act în proză, Iadeș - două
acte în versuri, Uncheșul Sărăcie - legendă în 3
tablouri și în versuri, Saul - tragedie în versuri,
în cinci acte, în colaborare) și vă rog a dispune
să mi se înapoieze formal și neîntârziat manus-
criptele în cestiune, cât și manuscriptul tradu-
cerii lui Romeo și Julieta, versiune primită încă
acum douăzeci de ani și ținută la dosar spre
a se reprezenta în locu-i o versiune respinsă”.
Privitor la Saul vom menționa, în încheiere,
faptul că un autor din Petroșani, dl. Dumitru
Velea - fost director al Teatrului „Ion D. Sîrbu”
din localitate, a scris, cu intermitențe, între
1970 și 1973, o piesă în patru acte intitulată
„Legea”. Principalele personaje ale piesei sunt,
ca și la Macedonski, Saul și David. „Legea” a
fost tipărită, împreună cu alte trei piese, în vo-
lumul intitulat „Zilele de pe urmă”, la Editura
Fundației culturale „Ion D. Sîrbu” în anul 1994.
Volumul îi e dedicat lui Mircea Ciobanu și are
ca motto următoarea cugetare: „Pedeapsa se
naște înaintea vinei și omul află târziu aceasta.
Sau niciodată...”
3.	Sugestia lui Cantemir: Nu
traduceți, niciodată, în românește,
versuri după metoda struțo-
cămilei. După 20 de ani o să aveți
revelația unui eșec...
Ați citit bine. Macedonski a așteptat, degeaba,
20 de ani să i se joace traducerea sa după „Romeo
și Julieta”. Privitor la chestiuni legate de labora-
torul său intim de creație, poetul explică de ce a
modificat câteva nume proprii în raport cu origi-
nalul. Preschimbarea lui „Capuleti” în „Capolet”
și/sau „Capoleti” e prima dintre ele. „Această din
urmă modificare de nume este precugetată. Mi
s-a părut ridicol a zice în românește Capulet și
Capuleti”. Aici poetul rozelor avea perfectă drep-
tate: în românește „Capulet” și „Capuleti”, cele
două cuvinte „sună ca dracu”, vorba lui Petre
Roman. (Aprecierea a fost făcută cu prilejul ale-
gerii numelui Frontului - ca organism de partid
și de stat - ce avea să conducă România din ’89
încoace.) Iar o sedilă scăpată, involuntar, sub nă-
răvașă literă „t” ar transforma, inevitabil, pentru
publicul amator de distracții și eufonii subtile,
tragedia-n comedie. (Și comentatorul de fotbal
Cristian Țopescu se ferea, înainte de Revoluție,
să pronunțe, „din motive lesne de înțeles”, nu-
mele întreg al portarului elen Papadopulos re-
zumându-se a zice, pe micul ecran, doar prima
parte a lui. Lumea s-a dovedit înțelegătoare și l-a
ales pe liste liberale, după schimbarea de regim,
Senator al României. Poetul Macedonski nu a
avut parte de o asemenea onoare fiind eliminat,
de pe listele de deputăție, tot de liberali. De unde
se vede că românul e liber schimbist și nu folo-
sește, peste tot, aceeași măsură când e să cântă-
rească faptele și precauțiile omului.) Pe de altă
parte, dincolo de reținerile - firești în epocă - ale
poetului privitoare la onomastică, calea pe care
a urmat-o Macedonski în traducerea sa seamănă
perfect cu metoda cu care a fost concepută, fără
nupții, o struțo-cămilă. Să ne explicăm: „Romeo
și Julieta”, în versiunea lui Macedonski, „este o
tragedie în 5 acte pe versuri de Shakespeare, pre-
lucrată după textul englez, după versiunea fran-
ceză și după textul italienesc întocmit într-adins
pentru scenă de Ernesto Rossi”. Odată termina-
tă, această traducere este oferită (în ziua de 20
august 1881) d-lui Ion Ghica, Director general al
Teatrelor, cu convingerea sinceră că „chiar dacă
s-ar afla o altă traducție asupra aceleiași piese,
a mea se va lua în dezbatere, conform dreptu-
lui ce are oricine de a concura, și astfel onorabi-
lul Comitet va admite pe cea mai comparativă”.
Comitetul Teatrului Național consemnează fap-
tul că Romeo și Julieta „întrunind condițiunile
cerute, se primește a face parte din repertoriul
Teatrului”. La acea vreme, gazetarul Macedonski
știa, deja, ceea ce știa tot târgul. Dimitrie Ghica,
fiul lui Ion Ghica, trudea și el la traducerea ace-
leiași piese iar Vasile Alecsandri, partenerul de
susținut dialog epistolar al d-lui director, era în-
cântat că Despot al său „a stârnit ambițiile au-
torilor dramatici dar țin înainte de toate ca fiul
tău, Dimitrie, să termine traducerea lui Romeo și
Julieta. Va face un dar prețios țării sale traducând
în întregime pe Shakespeare.” Întâmplarea face
că „Romeo și Julieta, dramă în 5 acte, traducție
de Dimitrie Ion Ghica”, apare la București aproa-
pe concomitent cu traducerea lui Macedonski.
E vorba, în cazul lui D. Ghica, de anul 1882.
Această coincidență îl ajută pe Macedonski să
pună, în „Literatorul”, pe două coloane, frag-
mente semnificative din textele aflate în compe-
tiție pentru a demonstra superioritatea variantei
sale. Partida e, însă, definitiv pierdută. Pentru
că potrivit lui Th. M. Stoenescu, un discipol al
poetului, s-a preferat variantei lui Macedonski
„o răpciugă ce are încă nevoie de corecturi”.
Nici somațiile judiciare, nici cererile repetate nu
reușesc să scoată piesa „din cartoane”, cu toate
protestele poetului-dramaturg. El a ajuns la con-
cluzia că „în teatru nu are nici o valoare meritul
adevărat, ci influența și favoritismul. Însumi am
fost chemat de împrejurimi să mă conving că e
astfel. O traducere a mea din Shakespeare, Romeo
și Julieta, primită în unanimitate de Comitet în
contra traducerei aceleiași piese făcută de d.
D. Ioan Ghica, n-a fost nici astăzi pusă în scenă.
Din contra, piesa respinsă, fiindcă era a fiului lui
Ioan Ghica, este cea care a fost reprezentată de
numeroase ori. Saul, tragedie ce a adus încasări
serioase, și a avut și un deplin succes moral, a fost
scoasă de pe afiș și de nouă ani nu s-a mai pre-
zentat, deoarece se decisese, în oarecari cercuri,
că Pygmalion a dlui general Dabija Bengescu să
fie menținută cu formula că e singura tragedie
clasică, pe când în realitate, ea sforăie ca o me-
lodramă și șchioapătă în versuri ca un Pegas ce
ar merge numai în trei picioare”. Spirit război-
nic la maturitate - tatăl său a fost general în răz-
bel - (poetul se ceartă cu Alecsandri, Eminescu,
Caragiale - care nici ei nu-i rămân deloc datori)
Macedonski nu a fost la fel pe vremea când era
elev la Gimnaziul Mare din Craiova. Dacă la
majoritatea materiilor era notat cu „binișor” (in-
clusiv la română), la purtare junele Macedonski
era apreciat la superlativ (nu cel absolut...) cu
„bine”.
4.	Concluzia operației de rutină
a locotentului Scrob: Prelevarea
și transplantarea unei inimi
romanțioase te poate duce, în mod
repetat, direct în istoriile literaturii
neamului
Singurul poet care e citat de două ori, cu ace-
eași strofă, în două articole diferite din „Istoria li-
teraturii române de la origini până în prezent”, e
un stihuitor socotit, azi, de-a dreptul minor. Acesta
și-a asigurat, însă, nemurirea în Istorie.prin două
exemple ce se voiau, în intenția Divinului critic,
total negative. La capitolul intitulat „Literatorul.
Poezia socială și decadentă. Romanul clasic”,
în articolul dedicat lui Alexandru Macedonski,
Călinescu îl ridiculizează pe poet în chestiuni
privitoare la noua doctrină literară promovată în
revistele sale antijunimiste. Criticul a zis, negru
pe alb, că „rezultatele acesteia sunt detestabile”
(Istoria.., Minerva, 1982, p. 523). Potrivit lor,
Macedonski ajunsese „să prețuiască pe ridiculul
Carol Scrob, căruia îi cita cu laudă aceste inepții”:
Aș dori din piept să-mi scot/ Inima cu dor cu tot/
Și s-o pun în pieptul tău/ Ca să simți ce simt și eu.
Opt pagini mai încolo, în articolul despre Carol
Scrob, G. Călinescu se miră cum mai mulți con-
temporani au căzut pradă farmecului lăsat de poe-
zia „ridiculului”. Mai mult, omul nostru era pus, de
contemporani, în calitatea sa de cântăreț „sublim”,
alături de Duiliu Zamfirescu și era perceput ca o
„privighetoare a dumbrăvilor iubirii adânci”. Scrob
a fost, în viața activă, cea de toate zilele, locotenent
și a ieșit la pensie maior. Perspectiva lui asupra uni-
versului poetic era aceea că, din punct de vedere
organizatoric, „Lumea toată este o armată mare/ Și
în ea poetul nu-i decât soldat”. Nu zicea, mai târziu,
Nichita Stănescu că „poetul, asemenea soldatului,
nu are viață personală”? Scrob însă avea parte, cât
de cât, de ea. Mai ales pe latura ei literar-artistică,
muzicală și sentimentală. Compozitorii i-au popu-
larizat, prin romanțe și cântece de lume, versurile
inepte. Când parte din gazetele vremii au obser-
vat chiar „o picătură de geniu” sub chipiul său de
„officier” român, omul s-a simțit dator să apeleze
la campanii de caritate ca să-și publice tot ceea ce
a scris. Nu voia, sub niciun chip, să-i mai rămână
nimic în manuscris. Bănuia că posteritatea e, în
majoritatea cazurilor, ingrată cu scriitorii de ori-
ce calibru. În 1941, Călinescu îl mai citează odată,
în marea sa Istorie., pentru exemplificarea unei
idei despre frenezia erotică la români. A ales, ca
să vezi drăcia dracului, tocmai versurile care l-au
ambetat, anterior, și pe Macedonski: Aș dori din
piept să-mi scot/ Inima cu dor cu tot/ Și s-o pun în
pieptul tău/ Ca să simți precum simt eu. Norocul e
orb. Așa cum orbul a nimerit Brăila, așa a nimerit
și viitorul maior, de două ori, în pagini diferite, în
Istoria literaturii române... („Ți-am făcut un rău? O
crezi?/ Scoate-mi inima și vezi!”) Macedonski de-
plângea faptul că literații noștri fruntași trebuie să
se lupte pentru traiul zilnic „și să se osândească la
funcționarism”. Vina o dă nu pe statul român ci pe
„partea feminină a societății noastre” care ar trebui
să-și deschidă, larg, casele pentru poeții și scriitorii
neamului. Așa a văzut că se făcea la Paris, unde „un
poet e plătit cu 500 și 1.000 de lei pe seară” și e „cu
osebire măgulit de stăpâna casei”. Aci, Macedonski
nu s-a dovedit un fi un atent observator al tabie-
turilor femeii române. Ea deschidea casa poeților,
în calitatea lor de ofițeri ai armatei române, pentru
că doar ei erau gata, în orice moment, să servească
Patria. Dar și Femeia.
■
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
15
O perspectivă generală
asupra schimbărilor majore
introduse de telefonul mobil în
experiența umană (I)
■ Emilia Faur
Problema noilor media și a schimbărilor
aduse de acestea reprezintă una din preo-
cupările studiilor filosofice și sociologice
actuale. Abordarea noastră vizează unul din mij-
loacele tehnologice-media și modificările intro-
duse odată cu acesta - telefonul mobil. Pornind
de la caracterul general al telefonului mobil și de
la modul în care el se distinge de celelalte media,
vom arăta în cele ce urmează modul în care acest
device schimbă atitudinea și raportarea subiectu-
lui, atât față de ceilalți subiecți, cât și față de lume.
În acest ultim context vom urmări, pe de-o parte,
relația de afectivitate pe care subiectul o între-
ține cu acest tip de obiect (mobil), cât și relația
intersubiectivă; iar pe de altă parte, raportul de
distanță, atât a device-ului față de corp, cât și cea
stabilită între subiecți, situație în care problema
corpului și a spațiului devine esențială.
Telefonul mobil și obiectele
media
Raportat la celelalte media, telefonul mobil
apare ca „emblemă absolută”, ca „ustensilă a us-
tensilelor”(calitatea de „Zuhandenheit”, faptul-
de-a-fi-la-îndemână)1. Odată cu telefonul mobil
avem de-a face cu un „triumf al scrierii”, nema-
iavând de-a face atât cu vorbirea (comunicarea),
cât cu înregistrarea. După Ferraris, telefonul mo-
bil devine un instrument în construcția realității
sociale, mai mult, prin arhivarea „hârtiilor”, te-
lefonul mobil oferă posibilitatea de a reconstrui
traseul subiectului. Telefonul mobil apare astfel
ca și corpus (el e portofel, act de identitate, etc),
nemaifiind doar un obiect fizic, ci el promite co-
nexiunea la toate sistemele de comunicare, orală
Emil Băcilă
Dans fantastic (1975), acuarelă, 50x35cm
și scrisă, accesul la toate circuitele de înregistrare
- scrieri, imagini, muzică; verificări ale contului -
plăți, descărcări - carte, etc.2
Realizând o analiză a „noilor media”,
Leopoldina Fortunati arată faptul că telefonul
mobil și internetul sunt artefacte tehnologice și
nu stau doar ca și comunicație mediată. Așadar,
pe lângă conversație și informație, telefonul mobil
acoperă și orientarea, localizarea, agenda, măsu-
rarea timpului (ceas), alerta (alarmă deșteptătoa-
re), mobile business, divertisment, m-learning,
etc, pe când internetul doar ține pasul. Mai mult,
telefonul mobil posedă materialitate, internetul
nu, internetul apare ca o saphrodită, necesitând
un corp material al altei media. Mai mult, telefo-
nul mobil stabilește interacțiunea cu media (pot
urmări un canal, pot vota în timpul emisiunii,
etc), fiind și un convergent al muzicii (rington,
radio, etc).3
Jane Vincent, constată la rându-i faptul că te-
lefonul mobil diferă de alte device-uri (televizor,
radio, etc) prin aceea că nu e folosit exclusiv în
„gospodărie”4. Într-o manieră similară, David
Mercer, consideră că diferența introdusă de tele-
fonul mobil ar fi tocmai caracteristica de „mobili-
tate”, căci, spre deosebire de telefonul fix, legat de
spațiul specific, telefonul mobil apare mai degra-
bă legat de persoană.5 Jarice Hanson, consideră la
rându-i că prin faptul că pe telefonul mobil avem
încorporat wireless, avem o mai mare mobilitate,
utilizatorilor permițându-le să interacționeze cu
ceilalți în orice loc este pus la dispoziție un ser-
viciu wireless. Astfel, serviciul nu mai e neapărat
legat de birou, jocurile pot avea loc atât de unul
singur (sau anonim), cât și în compania altora, în
spațiul cibernetic. În acest context, activitățile cu-
noscute ca „muncă”, „acasă”, „timp liber”, nu mai
sunt atât de clar delimitate.
Telefonul mobil schimbă stilul de comunicare,
schimbă obișnuințele zilnice, e multitasking, ține
mai mult ca oricare alt device de interacțiunea
socială, iar dacă televiziunea și industria filmului
depind de internet, telefonul mobil încorporea-
ză toate acestea, cere adaptarea lor, putând chiar
schimba, de exemplu, „imaginația narativă” a fil-
mului.6 După Jarice Hanson, telefonul mobil și
internetul, apar ca și catalizatori ai schimbării so-
ciale și câteodată o reflectă pe aceasta.7 Pe de altă
parte, Ferraris consideră că telefonul mobil doar
emfatizează realitatea. În ambele cazuri, însă, este
evidentă o schimbare de raportare la realitate
a subiectului, cât și dobândirea unor noi rapor-
turi sociale, întrucât avem de-a face cu instituirea
unor noi reguli de conduită, cât și cu o modificare
a relației de afectivitate. Mai mult, dat fiind faptul
că în cazul telefonului mobil conexiunea poate fi
întreprinsă oriunde și la oricare nivel, consecin-
ța este ștergerea granițelor sferei private și-a celei
publice. De asemenea, mai mult decât oricare alt
device, telefonul mobil ține de efectivitate (rați-
onalizare - „productivitate, eficacitate și timp”),
fiind astfel un instrument ce corespunde cererilor
capitaliste. Telefonul mobil apare în acest sens ca
fiind cel mai ușor de achiziționat obiect media.
Consecința acestui mod facil de achiziționare este
inserarea schimbărilor mult mai rapidă în țesătu-
ra socială și de comportament în genere.
Însă, să vedem mai amănunțit cum, spre deo-
sebire de alte obiecte mediale, telefonul mobil este
cel mai personal obiect și ce semnifică aceasta.
Vom vorbi, așadar, de relația de afectivitate.
Telefonul mobil și relațiile de
afectivitate: subiect- telefon
mobil; relație intersubiectivă
Urmând perspectivei lui Durkheim, Amparo
Lasen consideră că emoțiile sunt cele care stau la
baza relațiilor interumane. Pe acest fundal, social
media apar ca manipulând emoțiile. Problema are
vedere preocuparea pentru design, unde se ia în
considerare prezența obiectelor în viața subiecți-
lor, diferitele lor „expresii” și nu doar valoarea lor
de uz. Apelul la emoții este vizibil în cadrul recla-
melor pentru telefon, în vederea exercitării unei
atracții, prin prezentarea unei atitudini pozitive,
și creeării unei legături personale între subiect și
obiectul propus. După Lasen, mobilitatea e o ca-
litate comună atât emoțiilor cât și mobile media,
motiv pentru care telefonul mobil este singurul
dispozitiv care poate exercita o schimbare la ni-
vel de apercepție și distribuire afectivă. Putem
vorbi de altfel de o exercitare a controlului de că-
tre mobile media („affordances and constraints”).
Amintind diferența emotions-affects, unde cele
din urmă țin de reacții corporale, reiese faptul
că în practicile media afectivitatea care survine și
irumpe, este mobilizată. Desigur, întreaga gamă
de emoții nu poate fi cuprinsă (pot lipsi „shades
of body and face”8), însă această mobilizare poate
contribui la reducerea emoțiilor la un anumit set
de semne, în consecință, la standardizarea emoți-
ilor. Spre deosebire de practicile media în ansam-
blul lor, în cazul telefonului mobil, ambele dimen-
siuni de afectivitate se regăsesc (neintenționalul și
convenționalul) - mai mult, avem de-a face cu o
relație între afect și cogniție, unde emoțiile sunt
cele care formează aprehensiunea unui posibil
viitor (expectanță, pre-acțiune). Uzul telefonu-
lui mobil depășește uzul dispozitivelor în genere.
16
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
Acesta e „mai personal”, poate declanșa și emoții
negative („bad encounters”), fiind folosit de ase-
menea în contextul nevoii subiectului de „a face
față situațiilor”, prin eliminarea temerii, facilitând
comunicarea emoției („texting”) și compensarea
unei frici sociale. Cu alte cuvinte, telefonul mobil
funcționează ca aparat de captare și devărsare a
emoțiilor, dar și ca scut, mulțumită faptului că re-
ușește să creeze un spațiu fictiv de refugiu. Avem
însă de-a face și cu anumite consecințe negative,
întrucât poate interveni frustrarea și neînțelege-
rea. Spre exemplu, individul care trimite un me-
saj are anumite expectanțe în cazul unui eventual
răspuns, acest răspuns i se poate părea insuficient
în raport cu ce a fost emis; sau, mesajul acestuia
e supus interpretării, de acolo posibilitatea unor
eventuale neînțelegeri.
Telefonul mobil contribuie în aceeași măsură
la schimbarea „culturii sentimentale”, având de-a
face cu stabilirea unor noi maniere la masă, ori cu
transformarea formării imaginii publice (trecerea
de la intim la public). Acel „affective bandwidth”
face astfel referire la cât de multă informație afec-
tivă se eliberează printr-un device sau aplicație.
Ori, așa cum am văzut, telefonul mobil funcțio-
nează nu doar ca instrument de stocare a emoției,
ci și ca mediu de comunicare a acesteia, prin in-
termediul acestuia eliberându-se o cantitate con-
siderabilă de informație afectivă, având în aceeași
măsură posibilitatea de control al ei.
Pornind de la analiza a ceea ce e desemnat ca
fiind „noi media”, Leopoldina Fortunati stabileș-
te, așa cum am indicat în mod sumar mai sus,
asemănările și diferențele care se instituie între
telefonul mobil și internet, ca artefacte. După
Fortunati, evoluția tehnologiilor depinde de in-
teresul actorilor și de aici rezultă acea impredic-
tibilitate și non-intenționalitate a consecințelor 9.
În acest context, actorii sociali sunt văzuți ca „va-
riabile independente ale procesului tehnologic”10.
Pe același fundal sunt analizate o serie de „vari-
ante de design” pe corpul material al telefonului
mobil, introduse de „e-actors”. Acestea sunt: indi-
vidualitatea telefonului mobil (uz personal); uzul
sedentar (destinat mobilității, telefonul mobil e
folosit totuși și-n casă, la birou, etc); „detrona-
rea” telefonului fix11; folosirea mesajelor, folosirea
semnalelor sunet speciale12; practica deliberată de
a suna aleatoriu la un număr pentru a lărgi cer-
cul social al cuiva; uzul pentru a te prezenta13;
nu în ultimul rând, aspectul estetic.14 Astfel, deși
orientată în analiza situației procesului de con-
sum (fapt asupra căruia nu vom insista în eseul
de față), Fortunati stabilește acele caracteristici
ale telefonului, reluate în multe rânduri de ceilalți
autori menționați aici, care justifică relația de de-
pendență față de acesta.
Făcând trimiteri la scrierile lui Fortunati, Jane
Vincent abordează relația subiectului cu obiec-
tul și interacțiunea acestuia cu ceilalți subiecți în
două teme. Prima, vizează felul în care telefonul
mobil e folosit pentru întărirea contactelor so-
ciale deja existente și, astfel, în construirea rela-
țiilor (private sau de afaceri); la fel, în realizarea
aranjamentelor (multe în timp scurt). Cea de- a
doua, încearcă să arate faptul că oamenii par a
întreține o relație emoțională cu telefonul lor mo-
bil, diferită față de oricare altă relație cu vreun
dispozitiv de comunicație electronic. 15. Dacă în
primul caz avem de-a face cu principiul „emoti-
on labour” sau „dependent presence”, pentru cel
de-al doilea caz, avem câteva exemple care ilus-
trează atașamentul individului de telefonul mobil.
Astfel, arată Vincent, achiziționarea unui telefon
Emil Băcilă
are loc fie din necesitate - „because everyone else
had one”16; fie pentru distracție („because I love
playing”), fie din motive de securitate sau sigu-
ranță („to know someone safe”); fie, telefonul mo-
bil e folosit ca „reminder” al amintirilor fericite
(poze, wallpaper, etc), etc.17
Diversitatea și motivele dau seama de o depen-
dență față ceilalți, care capătă forma dependenței
față de telefonul mobil. Telefonul mobil pare a sa-
tisface nevoia de a simți prezența celorlalți prin
mânuirea, simțirea sau chiar gândul la dispozitiv,
la text sau la imagine. Aceasta are de-a face, de-
sigur, și cu distanța corp uman - corp telefonic,
însă, în acest context, vom ține cont doar de ca-
pacitatea telefonului de arhivare. Atașamentul ar
ține, mai degrabă la nivel inconștient, de ceea ce a
fost arhivat18. De aici și mulțumirea indivizilor, în
ceea ce privește tehnologia, precum și emoția pe
care aceștia o exprimă în momentul în care vor-
besc despre telefonul mobil19. Telefonul mobil e,
așadar, un depozitar al multiplelor relații media-
te în care „eul electronic” („electronic self”) este
„depozitat” („stored”) alături de „electronic emo-
tion” asociat acestuia, devenind un loc inviolabil
care conține date intime, unde
„Nu doar materialul în forma numărului de
telefon, a textelor sau imaginilor și-a set up-ului
personal al dispozitivului este important aici, ci
întreaga semnificație pe care telefonul mobil o are
pentru posesorul său, ca rezultat al istoriei folo-
sirii sale și a relațiilor care înconjoară și comple-
mentează comunicanții săi.”20.
Adăugând, Jarice Hanson consideră că aceste
tehnologii (aici, telefon mobil și internet), con-
tribuie la reconsiderarea valorilor 21 și a felului
în care diferite grupuri folosesc acele schimbări
pentru a-și defini identitatea individuală și de
grup, urmărindu-se contribuția la schimbarea
atitudinii, modului de comportament și-a valo-
rilor culturale odată cu introducerea celor două
tehnologii. Mai mult, prin creearea posibilității
de alegere a grupului de apelanți („block calls”,
„approved call list”, etc), telefonul mobil stabileș-
te un nou mod de interacțiune socială. 22 Cu alte
cuvinte, îmi este permis să-mi aleg grupul căruia
pot fi asociat,așadar și atașarea însușirilor pe care
le consider favorabile sau proprii. De altfel, tim-
pul dedicat unei conversații poate da seama de
atitudinea mea față de apelant.
În consecință, avem de-a face cu: noi raporturi
Dans fantastic (1975), acuarelă, 50x35cm
între subiecți, o altfel de „educația sentimenta-
lă”, noi ordini în conversație, noi reguli legate de
unde și cum s-ar cuveni să se folosească telefonul
mobil, cu investiția emoțională în obiect, perso-
nalizarea lui, considerarea lui ca fiind intim, per-
sonal23, de aceea, „unic”; cu creearea unui mediu
emoțional virtual și a unui nou raport cultural
(schimbarea valorilor); un nou mod de interacți-
une socială, etc. Cu alte cuvinte, vorbim de o afec-
tare a vieții în genere și nu de puține ori, credem,
am auzit pe cineva referindu-se la faptul că nu ar
putea trăi fără telefonul mobil. Dar, ce înseamnă
mai exact acest „a trăi” și cum s-ar descrie el în
termenii „distanței”?
Telefonul mobil și noile
raporturi de „distanță”(distanța
device-ului față de corp)
Înainte de a lansa discuția asupra transformării
percepției subiectului asupra lumii și în raport cu
ceilalți, prin transcenderea distanței sau „schim-
barea” prezenței, propunem să amintim o primă
distanță (poate mult trecută cu vederea), anume
distanța dintre individ și telefonul mobil.
După Leopoldina Fortunati, telefonul mo-
bil a redus distanța tehnologiei de corpul uman,
schimbând în aceeași măsură direcția dezvoltă-
rii tehnologiilor informației și comunicației, dar
și raporturile de afectivitate. Telefonul mobil,
internetul și alte media, formează sistemul so-
cio-tehnic, modificând mediul comunicativ în
care trăim, iar asta mărește, limitează sau comple-
mentează comunicarea „corp-la-corp”. Celelalte
media, ca radioul sau walkman-ul reduseseră deja
această distanță, însă ele nu erau, într-un anu-
mit sens, tehnologii mainstream. 24 Primul care
reduce considerabil distanța e calculatorul (in-
ternetul): corp uman-ecran; însă, doar odată cu
telefonul mobil un nou ritm este impus, întrucât,
acesta din urmă ajunge să „fuzioneze” („hybridise
itself”) cu corpul uman, în aceasta constând, în
termeni de distincție față de alte dispozitive, ade-
vărata noutate:
„În această situație distanța dintre subiect și
obiect și alți subiecți, devine punct esențial, dat
fiind faptul că distanța este cea care dă forma per-
cepției”25
Fiind pe corpul uman, telefonul mobil pune
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
17
o
în „criză” nu doar percepția (care are nevoie de
distanță), cât și reflexivitatea. Dacă distanța struc-
turală între dispozitiv și utilizator a fost un foarte
bun stimul pentru reflexivitatea socială și perso-
nală legată de tehnologie, astăzi, distanța e radical
redusă, telefonul mobil inversând decisiv această
tendință.26.
Reluând această perspectivă, Jane Vincent
adaugă faptul că unii sociologi consideră că o
comunicare față-în-față a fost substituită de „ex-
periența corp-la-corp”(„body-to-body experien-
ces”), în sensul în care telefonul mobil îi solicită
utilizatorului:
„to employ aural, oral, and tactile senses as well
as invoking smell and taste in the memory and
conversational experiences they engender” 27
După Moldano, afirmă autoarea, telefonul mo-
bil pare să străpungă corpul cu asaltul asupra sim-
țurilor, cerându-i multiple reacții care se supra-
pun altor acțiuni simultane (e vorba de un simț
tactil, care nu trebuie să fie în mod direct și obli-
gatoriu în contact cu pielea). Mai mult, telefonul e
ținut aproape de corp sau în mână pentru a simți
când primești apelul; ori un alt exemplu ilustrativ
e aruncarea telefonului „la nervi” (așa cum am
văzut, telefonul arhivează emoțiile, fiind mediu de
descărcare al lor). Telefonul mobil servește și ca
liant între oameni, oferind o memorie electronică
mediată, chiar și când o întrevedere fizică nu mai
este posibilă. Astfel, avem și obișnuința de a atin-
ge telefonul mobil în vederea re-citirii mesajelor,
textul fiind un document vizual al contactului, în
așa fel încât fiecare se comportă în așa fel încât
să mențină aspectul senzorial și familial al unei
„relații vii”.28
Putem observa, așadar, faptul că telefonul mo-
bil se situează mai aproape de corpul uman, mai
mult decât oricare alt dispozitiv, acționând ca un
hybrid pentru acesta, punând în dificultate per-
cepția și reflexivitatea subiectului. Ori, dacă in-
ternetul necesita un corp material instrumental,
telefonul mobil e el însuși corp material, trans-
formând corpul uman în simplă instanță fictivă.
Însă, să acordăm acum o atenție mai precisă con-
ceptului de „prezență” adus de impunerea unei
distanțe în contextul apariției acestor noi media,
cu precădere, a telefonului mobil și-a modului în
care acestea schimbă modul de raportare al su-
biectului la lume și la ceilalți.
Note
1	Cf. Ferraris, Maurizio, Alo? Unde ești? Mic tra-
tat despre telefonul mobil, Ed. RAO, București, 2008,
passim.
2	Cf. Ferraris, Maurizio, Alo? Unde ești? Mic tra-
tat despre telefonul mobil, Ed. RAO, București, 2008,
pp. 13-16.
3	Cf. Fortunati, Leopoldina, “A discourse around
theories on new media”, în: Linke, Christine, Schlote,
Isabel, Hoflich, Joachim R., Kircher, Georg F..; Mobile
Media and the Change of Everyday Life, EBSCO
Publishing: eBook Collection (EBSCOhost) - prin-
ted on 5/31/2015 8: 40 AM via EASTERN KENTUKY
UNIV AN: 488435, Account: s8356098, p. 24.
4	Însă, asemeni celorlalte medii electronice, tele-
fonul mobil aduce ciocniri între comportamentul pri-
vat și cel public; vom vedea mai târziu care sunt aceste
schimbări și cum telefonul mobil exercită noi modi-
ficări, Cf. Vincent, Jane, “Living with mobile phones”,
în: Linke, Christine, Schlote, Isabel, Hoflich, Joachim
R., Kircher, Georg F..; Mobile Media and the Change of
Everyday Life, EBSCO Publishing: eBook Collection
(EBSCOhost) - printed on 5/31/2015 8: 40 AM via
EASTERN KENTUKY UNIV AN: 488435, Account:
s8356098 p. 157.
5	Cf. Mercer D. The Telephone : The Life Story
Of A Technology [e-book]. Westport, CN: Greenwood
Publishing Group; 2006. Available from: eBook
Collection (EBSCOhost), Ipswich, MA. Accessed May
31, 2015, p. 131.
6 A se vedea Maurizio Ferraris
7 Hanson, Jarice. 2007. 24/7 : How Cell Phones
and the Internet Change the Way We Live, Work, and
Play. Westport, Conn: Greenwood Publishing Group,
2007. eBook Collection (EBSCOhost), EBSCOhost
(accessed May 31, 2015), pp. 2- 4.
8 Lasen, Amparo, „Mobile media and affec-
tivity: some thoughts about the notion of affective
bandwidth”, în: Linke C, Schlote I, Hoflich J, Kircher G.
Mobile Media And The Change Of Everyday Life [e-bo-
ok]. Frankfurt am Main: Peter Lang; 2010. Available
from: eBook Collection (EBSCOhost), Ipswich, MA.
Accessed May 31, 2015, p. 139.
9 Pe de altă parte, Hanson consideră că tehnologia
poate fi inventată înainte ca noi să avem un motiv s-o fo-
losim, cu alte cuvinte, odată ce o avem găsim moduri să o
integrăm în viețile noastre; efectele imediate nu sunt ime-
diat observate. Autorul răspunde astfel întrebării: de ce
folosim tehnologiile, în număr așa mare, dacă ele sunt așa
problematice,Cf. Hanson, Jarice. 2007. 24/7 : How Cell
Phones and the Internet Change the Way We Live, Work,
and Play. Westport, Conn: Greenwood Publishing Group,
2007. eBook Collection (EBSCOhost), EBSCOhost (ac-
cessed May 31, 2015), p. 5.
10 Cf. Fortunati, Leopoldina, “A discourse around
theories on new media”, în: Linke, Christine, Schlote,
Isabel, Hoflich, Joachim R., Kircher, Georg F..; Mobile
Media and the Change of Everyday Life, EBSCO
Publishing: eBook Collection (EBSCOhost) - prin-
ted on 5/31/2015 8: 40 AM via EASTERN KENTUKY
UNIV AN: 488435, Account: s8356098, p.21.
11 Deși destinat ca mod de comunicare comple-
mentar, telefonul mobil depășește telefonul fix; de al-
tfel, Ferraris, spre exemplu, va arăta, marcând diferența
dintre cele două, cum telefonul mobil devine un obiect
intim, „unic”, „doar al meu” - „Jemeinigkeit” - a răs-
punde la telefonul mobil al altcuiva presupunând o
relație prealabilă de încredere și confidență; Ferraris,
Maurizio, Alo? Unde ești? Mic tratat despre telefonul
mobil, Ed. RAO, București, 2008
12 ex: bip-ul; aici, cu referire în principal la cos-
turi: adaptabilitate și evitarea costurilor. La Ferraris,
sunetul e avertisment și „act care transformă”, avem
de-a face cu un conținut mental: „mă gândesc la tine”;
sau act social: „te anunț că mă gândesc la tine”; avem și
o semantică și pragmatică a bip-ului ca: întâlnirea - în-
cuviințare și promisiune, reprezintă așadar obiect soci-
al; sau ca: curtarea - e o „urmă”, poate genera speranțe
și închipuiri reale care e posibil să ducă la o întâlnire
sau obiect social; Cf. Ferraris, Maurizio, Alo? Unde ești?
Mic tratat despre telefonul mobil, Ed. RAO, București,
2008, p. 45
13 construcție de imagine publică, de siguranță;
pentru a umple golurile în momente de tăcere; depă-
șirea timidității sau discomfortului în performanță și
menținerea imaginii într-un spațiu public, etc
14 vom vedea mai jos că acesta ține nu doar de
subiectivitatea consumatorului, sau de faptul că telefo-
nul mobil e cel mai personal obiect tehnologic, ci și de
faptul că acest obiect se află cel mai aproape de corp.
15 Cf. Hanson, Jarice. 2007. 24/7 : How Cell Phones
and the Internet Change the Way We Live, Work, and
Play. Westport, Conn: Greenwood Publishing Group,
2007. eBook Collection (EBSCOhost), EBSCOhost
(accessed May 31, 2015), p. 160.
16 am putea numi asta presiune socială, dar miș-
carea e mult mai complicată decât atât, întrucât lucrăm
cu alte elemente: disponibilitatea telefonului, diferitele
lui uzanțe, etc
17 Cf. Vincent, Jane, “Living with mobile phones”,
în: Linke, Christine, Schlote, Isabel, Hoflich, Joachim
R., Kircher, Georg F..; Mobile Media and the Change of
Everyday Life, EBSCO Publishing: eBook Collection
(EBSCOhost) - printed on 5/31/2015 8: 40 AM via
EASTERN KENTUKY UNIV AN: 488435, Account:
s8356098, pp. 161-164.
18 Un exemplu ar fi individul care nu șterge me-
sajele de la o persoană dragă recent decedată, ștergerea
ținând de un proces de doliu, păstrarea lor inducând
sentimentul de „as if he hadn’t completely gone”; vom
vedea, mai târziu, la Ferraris o analiză pe larg a acestui
tip de „prezență” și sentimentul de a fi izolat, abordat și
de Vincent
19 acesta primește diferite adjective - am putea
discuta de ceea ce se numește relație de afectivitate pe
care omul o prezintă în raport cu mașina, dar, odată cu
telefonul mobil și implicațiile sale, discuția e mult mai
largă
20 Vincent, Jane, “Living with mobile phones”, în:
Linke, Christine, Schlote, Isabel, Hoflich, Joachim R.,
Kircher, Georg F..; Mobile Media and the Change of
Everyday Life, EBSCO Publishing: eBook Collection
(EBSCOhost) - printed on 5/31/2015 8: 40 AM via
EASTERN KENTUKY UNIV AN: 488435, Account:
s8356098, p. 167, trad. proprie
21 aici, americane, dar afirmația poate fi extinsă
22 una din temerile majore este, însă, după David
Mercer, tocmai „cyberbalkanizarea”, unde oamenii
își pot limita interacțiunea socială exclusiv la cei cu
care împărtășesc interese similare; Cf. Mercer D. The
Telephone : The Life Story Of A Technology [e-bo-
ok]. Westport, CN: Greenwood Publishing Group;
2006. Available from: eBook Collection (EBSCOhost),
Ipswich, MA. Accessed May 31, 2015., p. 132
23 Pentru Ferraris, există o situare a telefonului
mobil care descrie „tonalități emotive” - caracterul de
„Befindlichkeit”, iar în acest context, cunoașterea nu
reprezintă mare lucru în raport cu importanța afectivă;
Cf. Ferraris, Maurizio, Alo? Unde ești? Mic tratat despre
telefonul mobil, Ed. RAO, București, 2008
24 Cf. Fortunati, Leopoldina, “A discourse around
theories on new media”, în: Linke, Christine, Schlote,
Isabel, Hoflich, Joachim R., Kircher, Georg F..; Mobile
Media and the Change of Everyday Life, EBSCO
Publishing: eBook Collection (EBSCOhost) - prin-
ted on 5/31/2015 8: 40 AM via EASTERN KENTUKY
UNIV AN: 488435, Account: s8356098, pp. 27-28.
25	Idem, p.28
26	Idem, ibidem.
27	Vincent, Jane,	“Living with mobile phones”,	în:
Linke, Christine, Schlote,	Isabel, Hoflich, Joachim	R.,
Kircher, Georg F..; Mobile Media and the Change of
Everyday Life, EBSCO Publishing: eBook Collection
(EBSCOhost) - printed on 5/31/2015 8: 40 AM via
EASTERN KENTUKY UNIV AN: 488435, Account:
s8356098, p. 158
28 Cf. Idem, p.166
29 Punctele de întâlnire sunt șterse, dat fiind fap-
tul că e garantată localizarea
30 De altfel, întrega teorie a acestuia se sprijină pe
un demers heideggerian, fenomenologic.
31 A se vedea și conceptul de „absent presence”;
Gergen, Kenneth J., „The challenge of absent presen-
ce”, în Katz, James E, Aakhus, Mark (ed.) Perpetual
Contact: Mobile Communication, Private Talk,
Public Performance Cambridge University Press,
2002, pp. 227-242
32 A se vedea mai jos: Hanson, Jarice. 2007.
24/7 : How Cell Phones and the Internet Change
the Way We Live, Work, and Play. Westport,
Conn: Greenwood Publishing Group, 2007. eBook
Collection (EBSCOhost), EBSCOhost (accessed May
31, 2015), p. 4
33 Ferraris, Maurizio, Alo? Unde ești? Mic tratat
despre telefonul mobil, Ed. RAO, București, 2008, p. 59.
■
18
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
interviu
„E mai bine să nu știi cât
de aprigă va fi bătălia pe
care o vei da mâine”
■ de vorbă cu scriitorul Petru Popescu
Flavia Topan: - Dle Petru Popescu, spuneați,
la un moment dat, că publicul și timpul sunt cri-
teriile de verificare a valorii literare. Rămân ele
și astăzi valabile? Aveți certitudinea că redesco-
perirea dumneavoastră este completă în literatura
română contemporană?
Petru Popescu: - Publicul și timpul sunt ace-
leași criterii ale valorii ca și înainte, dar operea-
ză diferit de acum 30-40 de ani, pentru că cifra
umană a planetei s-a triplat.
Avem azi de sute de ori mai multe subculturi
decât aveam în anii '70, și în fiecare din ele există
staruri. Ca nume și ca operă. Eu, prozator, sunt
mai puțin cunoscut decât un actor ori un rapper.
Succesul unei opere și al unui nume include azi
o valoare care nu era recunoscută în literatură
când am debutat eu: calitatea de a fi „pop” (în
România se folosea termenul de „comercial”, pe
care l-am auzit spus despre mine de multe ori).
Comercialul/pop-ul de azi, ca valoare de atrac-
ție, e mult mai iubit de publicul larg decât era
romantismul ori chiar realismul. Modelul avant
la lettre al prozatorului pop a fost Hemingway.
Când am scris Prins, n-aveam decât un scop:
să mișc emoțional cititorul. Am făcut-o. Când
am scris Supleantul, am avut același scop. Da,
cred că redescoperirea mea e completă pentru
anii în care trăim, pentru că scrisul meu și bio-
grafia mea creează nu numai satisfacție artistică,
ele creează și acea vioiciune bârfitoare pe care
o suscită scriitorii de tipul meu - eu mă doresc
important, firește, dar n-am fost pompos ori so-
lemn, nici în română, nici în engleză, și nu sunt
nici azi. Cine rămâne un timp mai îndelungat?
Scriitorul cu războiul civil din Spania, cu luptele
cu taurii, cu exploatarea vieții personale - adică
Hemingway? Ori cel cu moartea eroului tocmai
când apăruse iubirea, cel cu confruntarea omu-
lui de azi cu pitecantropii, cel cu atenția fiicei
faraonului (de care am fugit cu mare spaimă) -
adică eu?
— Prins, Oaza ori Înainte și după Edith, pen-
tru a enumera doar câteva titluri, îmi par con-
struite în jurul ideii de iubire ca refugiu. Este dra-
gostea singurul sentiment care ne apără în fața
agresiunii realului?
— Adevărat, aceste cărți sunt construite în ju-
rul iubirii ca refugiu. Dar numai în una, Oaza,
îndrăgostiții sunt comparabili și, deci, sortiți să
creeze un cuplu. În Prins, moartea îl smulge pe
inginer din scurta fericire cu neașteptata femeie
frumoasă și luminoasă, care îl urmărise de mult.
În Înainte și după Edith, ambii eroi sunt deja in-
jectați cu o mare doză de neîncredere în soartă,
și de cinism - Edith e o psihopată a răzbunarii,
iar detectivul e un psihopat al riscului și al sinu-
ciderii. Deci, chiar dacă iubirea e visată, ea nu
garantează protecție față de real. De altfel, stând
strâmb și judecând drept - e iubirea un senti-
ment calm, protector, odihnitor? Da’ de unde!
Cei pe care-i iubim sunt și cei de a căror judecată
ne temem cel mai mult.
— Dacă „suntem/ infinitșiunstropdeculoare”
(suntem/ infinit și un strop de culoare), este rațiu-
nea morții noastre viața?
— Sensul acestei metafore este, iarăși, moar-
tea fratelui meu geamăn. Nevăzut înseamnă
smuls de lângă mine, dus înainte de vreme, și
deci înotând într-un timp etern, total neaccesibil
mie, celui care a rămas în viață.
— Care este, pentru dumneavoastră, povestea
din spatele poveștii din Prins?
— Povestea din spatele lui Prins e partea cea
mai puțin cunoscută a biografiei mele, și, totuși,
e liantul și baza a tot ce am scris. Fratele meu
geamăn, Pavel, a murit de poliomielită la 13 ani,
și era sută la sută de așteptat să mă fi molipsit
și eu. Poliomielita bulbară paralizează creierul,
respirația etc. Dar, după săptămâni de carantină,
miracolul a fost declarat - deși am fost în aceeași
cameră și în același pat cu Pavel, soarta lui a fost
să se ducă, iar a mea să nu mă duc.
Deci, a murit egalul și identicul meu frate,
adânc iubit de mine. Tristețea mea, și năzuirea
aberantă de a înțelege soarta, infinitul, viitorul,
sunt cele două emoții formate foarte devreme, la
13 ani, care s-au revărsat în tot ce am scris.
— Cât de importantă a fost re-introducerea ci-
tadinismului în lirica românească a anilor '70?
— Re-introducerea citadinismului, pe care
mi-o revendic, a schimbat proza românească.
Lirica, a schimbat-o mai puțin. Trebuie să accep-
tăm că, deși poezia e teoretic mai admirată de-
cât proza, proza e genul care satisface persoana
noastră zilnică. În orice caz, a fost super-incitant
să pot crea o asemenea diferență, dar cât de greu
a fost, nu știe nimeni, decât eu. Și dacă aș fi știut
dinainte cât va fi de greu, cred că m-aș fi descu-
rajat repede. E mai bine să nu știi cât de aprigă va
fi bătălia pe care o vei da mâine.
— Cât de dificilă (ușoară) a fost integrarea
dumneavoastră în cultura de adopție?
— Dificilă, dar, ca toate alegerile extrem de
adânc dorite, dificultatea n-a contat atunci,
ci mai târziu. Azi, când emoțiile pe care le am
față de ambele culturi sunt egale, mă felicit că
nu m-am gândit bine și temeinic înainte să sar
prăpastia. Am sărit, am aterizat pe malul celălalt
- destin!
— Ce explică lipsa progresului în conștiință al
Petru Popescu
românilor, cum ar fi spus Titu Maiorescu, dezo-
bișnuința noastră de libertate sau neînțelegerea
libertății ca respect al legii? Cât de netrecut a fost,
pentru dumneavoastră, după 1989, hotarul din-
tre realitate și vis, dintre iluzie și decepție? Cei
mai mulți cred că România de azi trăiește într-o
eroare! Dacă acceptați această nefericită realitate,
cum explicați obișnuința românilor de a trăi, atâ-
ția ani, în comoditatea înjosirii și a dezastrului?
— Chiar dacă dezamăgirea de care vorbești
are o bază, și are - nu știu dacă am dreptul să
vorbesc despre ceea ce mă întristează pe mine,
că dezamăgirea e atât de adâncă și de globală,
încât îmi amintește de generația mea. Dar pro-
babil n-am dreptul să vorbesc, pentru că... am
fugit, m-am salvat. Mi-am refăcut cariera, m-am
salvat. Am trăit cincizeci de ani, și în România
și aici, numai din scris, m-am salvat. Norocoșii
nu-i frumos să dea lecții.
Celălalt aspect al acestei probleme e că sen-
timentul de eșec față de „ce-ar fi trebuit să fie”
e foarte vechi în România; e clasic. A existat pe
timpul lui Maiorescu și înainte de acel timp și
după - și asta mă face să mă întreb, din ce vine
acest sentiment? Ce barem ideal n-a îndepli-
nit România ca nație? E mai mult optimism în
Estonia ori în Bulgaria? Pe câte știu, nu.
Iar larga și bogata Rusie, care a avut întotdeau-
na și petrol, și lemn, și cărbune, și manpower,
Rusia a avut întotdeauna și tristețe. De ce? Așa
e sufletul lor. Gogol, mi se pare, a spus: în mai-
ca noastră Rusie, orișice lucru are trei însușiri: e
mare, e murdar și e trist!
Cred că așa cum rușii sunt hiper-triști, româ-
nii sunt hiper-critici și se plâng cu multă ușu-
rință.
— Cum se poate corecta, inteligent și eficient,
imaginea deteriorată a României în lume? Care
considerați că este rolul culturii în această dificilă
re-construcție de civilizație a țării?
— Imaginea deteriorată în lume e deteriorată
în ochiul românilor, întâi. Poate că aici e proble-
ma.
Interviu realizat de
Flavia Topan
■
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
19
diagnoze
Sofisme ce țin în loc
■ Andrei Marga
Democrația este legată de circumscrierea
„sferei publice” ca spațiu în care persoane
mature schimbă argumente pe chestiuni
de interes general. „Eu pot să mă înșel, tu poți să
ai dreptate, dar noi împreună avem de găsit solu-
ția” este deviza. Nu este democrație unde nu se dă
curs soluțiilor mai bune. Argumentarea sănătoasă
este parte a acesteia.
Ce ar fi să observăm, însă, felul în care se argu-
mentează? Să intervenim în dezbateri, dar și să pri-
vim felul în care se discută?
Dacă privim starea argumentării în viața publică
din România actuală, atunci trebuie să spunem că,
dincolo de prestații insulare, se trăiește o costisitoa-
re sărăcie. Argumentarea este puțină, cea sănătoa-
să este rară, iar dezbaterea publică este ocolită. Cu
optzeci de ani în urmă, Mihail Sebastian vorbea de
„cultura de brutalități și tranzacții”, cu „idei nervoa-
se și exclusive”, ce „nu rabdă trecerea de pe un plan
pe celălalt”, în care interlocutorii obosesc în fața
preciziei și rigorii. Cât de departe suntem?
Presa scrisă și vocile publice s-au redus. Aceasta
nu doar datorită expansiunii internetului, ci și ca ur-
mare a declinului încrederii în analize. Jurnalistul,
de pildă, și-a pierdut autonomia în urma schimbării
bazei economice - care este controlată vizibil de au-
torități și cercuri de interese. El a pierdut, însă, și ca
urmare a venirii pe scenă a multor persoane atrase
de libertățile profesiei, dar care nu au fost pregăti-
te serios și sunt gata de orice. Vocile publice s-au
redus, la rândul lor, din cauze similare, ținând de
economie - puțini se mai interesează de societate,
câtă vreme se pot căpătui pe scurtătură - și de la-
cune culturale.
Ca rezultat al acestei situații, mulți cetățeni re-
clamă imprecizia alarmantă a intervențiilor, care
amestecă amănunte cu esențe și zvonuri cu fapte,
precum și feluri de a raționa corecte cu încropeli.
Multe dispute în societate nu se pot tranșa, căci, lo-
gica fiind desconsiderată, discuția a devenit impre-
cație sau sporovăială. Se duc campanii vehemente
fără să se poată invoca vreun fapt, în înțelesul pro-
priu al cuvântului. Flecăreala și incoerența au deve-
nit caracteristice.
Dar o și mai mare greutate are la noi împreju-
rarea că deciziile se iau între extreme - autoritaris-
mul teatral sau un autism asociat cu inacțiunea.
Cultivarea argumentelor are, ca urmare, prea pu-
țin sprijin instituțional. Parlamentul, ca instituție a
dezbaterii argumentative este dominat de liniile pe
care partidele le trasează reprezentanților poporu-
lui și lasă puțin loc dezbaterii înseși. Mai nou, chiar
instituția parlamentară este sub atac din partea
unor interese care nici nu pretind și nici nu permit
dezbaterea argumentativă.
Criza argumentării nu este mică sub aspect edu-
cațional. Dacă aruncăm o privire în cv-uri, vom
rămâne stupefiați să constatăm cât de puțini sunt
cei care au învățat că pe lume sunt reguli de argu-
mentare. Desigur, învățarea argumentării poate fi
„naturală” și, deseori, este. Fără cursuri și seminarii
speciale, destui oameni uimesc printr-o logică im-
pecabila. Dar exercitarea logicii ce condiționează
gândirea sănătoasă și, la nevoie, pregătirea în logi-
că nu au putut ieși de sub dispreț. Încât, până și la
„specialiști” se lasă sesizate urmele acestuia. Efectul
general nu este unul pe lângă care se poate trece cu
indiferență sau cu consolarea că „timpul le rezolvă
pe toate”: o cantitate enormă de probleme rău puse
și de sofisme stau la baza deciziilor ce afectează as-
tăzi viața oamenilor.
Sofismele nu sunt un aspect formal, în sens fri-
vol, ci un indiciu al carențelor gândirii. De aceea, la
drept vorbind, nu poți fi specialist făcând erori de
logică; nici în ceea ce te privește nu „merge și așa”.
Suficiența nu face casă bună cu valoarea în materie
de logică a gândirii.
Să amintim că cercetarea a permis, în timp,
identificarea a numeroase specii de erori și surse de
eroare în argumentare. Aristotel (Respingerile so-
fistice), Francis Bacon (Noul Organon), Immanuel
Kant (Critica rațiunii pure), Brentano (Psychologie
vom empirischen Standpunkt) sunt repere. Am pro-
pus o sistematică actualizată a erorilor (în volumul
Andrei Marga, Argumentarea, Editura Academiei
Române, București, 2010). Din cele mai mult de
opt clase de „erori semantice”, peste o sută de „erori
logice” și mai mult de paisprezece „erori metodo-
logice” ce pot afecta felul de a gândi al oamenilor,
se pot delimita cele mai frecvente sofisme din viața
publică de la un moment dat.
Când este vorba de sofisme, avem de-a face cu
erori logice, cu unele dintre acestea. Dintre nume-
roasele sofisme, dominantele dezbaterii publice
din România actuală găsesc că sunt: confundarea
opiniei cu descrierea, a informării cu argumenta-
rea, apoi considerarea simplei argumentări drept
demonstrație, pentru ca șirul să continue, tehnic
vorbind, cu „eroarea statisticii tendențioase”, „igno-
rarea tezei”, „ratarea subiectului”, „argumentum ex
silentio”, „eroarea obiecțiunilor”, „sofismul omului
de paie”, „non sequitur”. Să ilustrăm cu exemple
această enumerare, într-un efort de a suscita o au-
toreflecție asupra felului de a gândi.
Mulți oameni fac relatări despre persoane și
evenimente. În dezbaterea publică actuală abundă
însă relatări sincopate (se fac omisiuni, voit sau din
neglijență) sau adăugitoare (înflorindu-se faptele).
Din nefericire, persoane influente nu fac diferen-
ța între opinie (care este, prin natura ei, pătată de
subiectivitate) și descriere (care pretinde fidelitatea
față de fapte): „Willy Brandt a urmărit unificarea
Germaniei, astfel că acordurile sale cu Răsăritul
nu au avut valoare europeană”. Sau susținerea că,
„deunăzi, Departamentul de Stat a criticat opiniile
unor oficiali despre justiția din țară”, în care se omi-
te faptul că luarea de poziție anuală a instituțiilor
americane s-a referit pe larg nu numai la reflecțiile
unor oficiali, ci la întreaga desfășurare a activității
juridice din România. Opiniile sunt luate astfel ca
substitut al descrierilor. Mai nou, cum ne spun ju-
riștii, denunțurile sunt socotite probe, ceea ce este,
din capul locului, eronat. Multe probe pleacă de la
opinii, dar aceasta nu dă nimănui justificarea să
considere opinia drept descriere.
Adesea, se pretinde că informând despre ceva am
asista la o argumentare. Observăm o sumedenie
de exprimări care s-au distanțat enorm de ținuta
cetățeanului prob și argumentativ pentru a relata,
subiectiv doar, stări de lucruri cu pretenția că se re-
alizează o argumentare. Sofismul opiniei ce se pre-
tinde descriere, ilustrat mai sus, se prelungește astfel
cu sofismul informării ce se pretinde argumentare.
Descrierea nu se reduce la opinie, iar argumentarea
este altceva decât informarea. Argumentarea folo-
sește informații, dar dispunerea pragmatică a celui
care argumentează este cu totul alta decât a celui
care informează. De pildă, atunci când s-a recurs,
în 2010, la tăierea de salarii și reducerea de pensii,
s-au dat informații sumare privind starea financiară
a țării, dar nu s-au adus probe concludente pentru
teza necesității acțiunii. Prezentarea a fost doar un
exemplu de sofism al informării ce se pretinde ar-
gumentare. Desigur, informațiile sunt de la început
utile, iar buna informare a cetățenilor este condiție
a democrației demne de nume. Dar abia pășind în
argumentare putem pune aserțiunile în discuție:
sunt ele inteligibile? sunt ele făcute cu bune intenții?
sunt adresanții respectați? sunt ele adevărate?
Pentru prea puțini intervenienți în viața publi-
că este limpede diferența dintre argumentare și de-
monstrație. Explicația rezidă nu numai în lipsa cul-
turii formale (în sensul bun, logico-metodologic),
ca urmare a lacunelor instrucției. În SUA sau Anglia
sau Germania sau China, mai nou, învățarea argu-
mentării este mai țintită în școală, iar în numeroase
țări o astfel de învățare se asigură pe canale eficace.
Explicația aduce în discuție, inevitabil, insuficiențele
limbii. De pildă, în limba română nu avem deocam-
dată un cuvânt care să desemneze genul celor două
specii - „argumentarea” și „demonstrația” - cuvân-
tul „întemeiere (Begrundung, în germană, de exem-
plu)” fiind prea polivalent, pentru a distinge apoi
speciile însele. Oricum, sofismul considerării unei
argumentări drept demonstrație este frecvent. De
pildă, „v-am demonstrat că prețul combustibilului
va scădea în perioada ce vine”, sau „vă demonstrez
că prin controlul inflației vom putea pune pe pi-
cioare creșterea economică durabilă”, sau „v-am de-
monstrat, aducând în discuție biografia persoanei,
că aceasta era interesată direct în ceea ce propune”,
sau „v-am demonstrat că în referințele ministrului
la acțiunile unor procurori se ascunde un atac la
adresa justiției”. Aceste exemple, ca și multe altele
ce se recoltează abundent din exprimările publice,
sunt simple sofisme.
De ce spunem că este vorba aici de sofisme?
Luând cuvintele la propriu, este de observat că
demonstrație avem doar atunci când ceea ce este
de dovedit (teza) rezultă cu necesitate din temeiu-
rile (argumentele, probele) administrate. Or, așa
stând lucrurile, demonstrația este posibilă doar în
sisteme axiomatizate și în anumite situații cu totul
speciale: de pildă, în tribunal, când făptuitorul re-
cunoaște în scris, neforțat și fiind în totalitatea fa-
cultăților mintale, că a comis fapta incriminată. În
rest, avem doar argumentări. Acestea pot fi valide,
pot fi și valide și adevărate în ceea ce privește teza
și temeiurile, dar nu sunt demonstrații, ci rămân
argumentări! Firește, argumentările nu sunt puțin
lucru, dar, onest spus, nu ajung să fie propriu-zis
demonstrații decât extrem de rar, dacă cuvintele
sunt luate la propriu. Drept consecință, ar trebui
mai multă moderație la intervenienții în viața pu-
blică, căci în foarte puține situații se poate demon-
stra, noi rămânând, ca oameni, legați de datoria
argumentării.
O eroare frecventă, mai ales în administrație,
este sofismul considerării explicației drept justifica-
re. De exemplu, „nu putem crește salariile buge-
tarilor căci în jurul nostru este criză financiară și
economică”, sau “nu putem reforma acum din nou
universitățile căci nici profesorii și nici studenții
nu sunt interesați de reformă”. Aici nu faptul că se
invocă explicații ale stărilor de lucruri - stagnarea
salariilor bugetarilor, respectiv neefectuarea refor-
mei universitare - este de respins, ci împrejurarea
că se încearcă justificarea lipsei de inițiativă și ac-
țiune prin factori exteriori. Inițiativele și acțiunile
noastre, ca oameni, depind de circumstanțe, dar
20
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
contextele nu sunt niciodată condiții suficiente ale
lipsei de inițiativă și acțiune.
Nu se poate argumenta fără a angaja reguli de
etică, fie și numai implicit. Eroarea frecventă ce
se produce aici este de multă vreme celebră: ea se
numește ingnoratio elenchi, pe românește substitui-
rea tezei cu altceva decât teza, eventual altă teză, pe
parcursul argumentării. De pildă, „Ion Rațiu nu era
credibil când apăra privatizarea, căci avea interesul
să recupereze proprietăți”, sau „se va intra în con-
flict deschis în Europa răsăriteană, căci protagoniș-
tii urmăresc, fiecare, interese proprii”.
Sofismul substituirii tezei are numeroase forme,
pe care manualele le-au inventariat de mult (vezi
Douglas Walton, A Pragmatic Theory of Fallacy,
The University of Alabama Press, Tuscaloosa, 1995,
care a dedicat cele mai ample cercetări sofismelor
în ultimele decenii), cu grijă: argumentum ad igno-
rantiam, argumentum ad populum, argumentum ad
consequentiam, argumentum ad baculum, argumen-
tum ad misericordiam și altele. Aceste sofisme sunt
tot atâtea feluri de a substitui teza de argumentat cu
o altă teză în cursul unei argumentări. Nu vom stă-
rui asupra fiecăruia, chiar dacă fiecare este folosit
copios în dezbaterea publică actuală de la noi. Vom
ilustra câteva, intens frecventate.
Mă gândesc, mai întâi, la argumentum ad homi-
nem. Este sofismul ce constă în substituirea tezei cu
invocarea calităților, defectelor, prestațiilor cuiva,
adică în înlocuirea tezei cu teze despre biografia
persoanei. El ridică problema distincției între opi-
nie și persoana care emite opinia. În reacție la aces-
ta, trebuie acceptat că opinia cuiva se susține sau
se infirmă nu cu altceva decât cu probe - cu probe
ce au legătură cu opinia însăși. Nu întâlnim, oare,
frecvent structura: „cutare nu are dreptate să sus-
țină soluția privatizării întreprinderii căci aparține
grupului interesat să cumpere pachetul majoritar
de acțiuni”, sau „cutare nu trebuie luat în seamă
pentru că abia a scăpat de o anchetă a procuraturii”,
sau „cutare nu contează, căci are un traseu biogra-
fic complicat’. Una din cauzele cognitive ale actu-
alei confuzii a valorilor din societatea noastră este
această abundentă substituire a tezelor, care face
ca persoane fără calități să treacă drept adecvate în
virtutea faptului că nu au făcut nimic, iar persoane
pricepute să fie respinse în baza unor date persona-
le. Nu va putea fi depășită confuzia extinsă a valo-
rilor fără a se asuma, ca o chestiune de cultură, că
una este discuția despre tezele oamenilor și alta cea
despre trăsăturile lor.
La noi, sunt frecventate copios și alte sofisme
din clasa ignoratio elenchi. Mă opresc la unul în-
spăimântător prin frecvența sa, ce poate fi numit
ratarea subiectului. El are loc de fiecare dată când
vorbitorul propune spre discuție un subiect, dar
preopinentul reacționează discutând, de fapt, altce-
va. Cineva tratează, de exemplu, răscoala țăranilor
din Bărăgan din 1907, dar preopinentul îi repro-
șează că nu aduce în discuție și starea țărănimii din
Moldova și Transilvania, sau, un alt exemplu, cine-
va examinează criza financiară din Grecia, iar pre-
opinentul îi obiectează că nu ia în seamă echilibrul
bugetar din România. Orice subiect se poate discu-
ta, dar ar trebui înțeles că, într-o dezbatere matură,
se discută până la capăt subiectul propus, pentru ca
apoi să poată fi discutat oricare alt subiect, și că o
opinie se tratează sub aspectul a ceea ce spune, nu
sub aspectul imensului nespus care o înconjoară.
Frecvente sunt și alte sofisme din clasa ignoratio
elenchi. De pildă, sofismul argumentum ex silentio
și, oarecum simetricul său, sofismul numit eroarea
obiecțiunilor. Primul constă în a lua absența obiec-
țiunilor la o teză drept argument în favoarea tezei.
De pildă, în adoptarea de legi prin mecanismul asu-
mării răspunderii guvernului - folosibil, desigur,
conform Constituției, doar în situații extraordinare
(război, calamități, etc.) - funcționează structura de
gândire „nu avem înregistrate contestări ale acestui
proiect de reglementare, deci reglementarea este
validă”. Aici, este un exemplu de sofism din clasa
argumentum ex silentio. Exemplul „avem obiecții la
felul în care se realizează manualele alternative, deci
politica manualelor alternative este greșită” ilustrea-
ză „eroarea obiecțiunilor”. Cele două sofisme - a de-
riva concluzii din absența sau prezența obiecțiuni-
lor - sunt semnele alarmante ale carențelor culturii
și, până la urmă, ale neînțelegerii sensului dezbate-
rii publice - acela de a ivi soluția mai bună.
Un semn al carențelor culturii este și argumen-
tum ad ignorantiam - acea derivare de concluzii din
împrejurarea că nu se poate momentan dovedi con-
trariul. De pildă, „cu actualii lideri, partidul cutare
se va demantela în perioada următoare”. Recent,
este folosit copios sofismul „cine are dreptate trebu-
ie să dovedească în justiție că nu este vinovat”. Într-o
gândire matură, pentru susțineri (că un partid se va
demantela, că cineva este vinovat etc.) trebuie aduse
probe, iar faptul că deocamdată nu se poate dovedi
contrariul unei susțineri (că partidul respectiv nu se
va demantela, că respectivul nu este vinovat etc.) nu
este probă în favoarea acesteia.
În dezbaterea publică de la noi, foiletonul vrea
să ia locul analizei. Nu insist aspra faptului că foi-
letonul, desigur util, nu dispensează de cultura ar-
gumentării, care aduce precizia necesară dezbaterii
serioase. Nu stărui asupra împrejurării că, așa cum
nu se înțelege ce este o „descriere” față de „opinie”,
nu se înțelege nici ce este o „analiză” față de simpla
reacție la un eveniment și față de „interpretarea”
lui. În dezbaterea publică, chiar autori cu pretenții
amestecă într-un cazan al confuziilor „opinii”, „de-
scrieri”, „explicații”, „analize”, „justificări”, „interpre-
tări”, „ipoteze”, „postulate” și comit erori ce împie-
dică, de la început, accesul la relevanță și, apoi, la
adevăr și justețe. Cultura multor intelectuali poartă
povara acestui amestec nepermis și-și interzice din
interior competitivitatea.
Altfel spus, din cultura aparentă, a opiniei vehe-
mente și nefondate, trebuie ieșit spre cultura evolu-
ată, în care se prezintă nu doar opinii, ci și distincți-
ile necesare. Este motivul pentru care, în ceea ce mă
privește, caut să armez textele cu considerații mai
largi, factuale și conceptuale. Pe de altă parte, în pei-
sajul plin de autori care perorează cu pieptul umflat,
este o datorie să arăți că nu ai întâlnit subiectul doar
cu o seară înainte și că nu improvizezi. Unii iau în
grabă considerațiile largi și evocarea cercetării pro-
prii ca un fel de lux sau orgoliu sau orice altceva,
în vreme ce acest fel de a proceda nu este decât un
efort de consolidare a argumentării în fața unui ci-
titor pe care-l respect ca partener și, desigur, pentru
a exclude suprapunerea cu cei care doar perorează.
Avem de luat distanță astăzi nu numai de ignoranță,
ci și de veleitarismul ce trece drept „competență” și
are efecte la fel de grave.
Asiduu frecventat este și sofismul non sequitur
(nu rezultă) - de pildă, „avem contacte externe
cu diferiți miniștri și multe guverne, încât politica
noastră externă este bună, chiar dacă nu reușește
să atragă investiții și să schimbe opticile altor țări
despre noi”. Efectul general este atmosfera de „cam
așa...” sau „cred că...” sau „poate că...”, în fapt, canti-
tatea enormă de „gândire aproximativă” ce domină
tratarea chestiunilor.
Nu mai puțin frecvent se recurge la eroarea sta-
tisticii tendențioase. Ea constă în a instrumenta sta-
tistica pentru a susține anumite teze, după ce înre-
gistrarea statistică a fost malformată, uneori pentru
a sprijini tocmai acele teze. Bunăoară, „avem șomaj
scăzut, căci așa ne indică statisticile de la oficiile for-
țelor de muncă”, sau „România iese din criza econo-
mică întrucât datele statistice pe ultimele trimestre
indică o creștere”, sau „avem o situație macroecon-
mică bună, căci echlibrul bugetar este efectiv”. Fiind
asiduu folosită, „eroarea statistici tendențioase” face
nerealist, de la început, orice tablou al situației și
pune dezbaterea publică pe căi superficiale în ra-
port cu gravitatea problemelor.
Confuzia ce afectează dezbaterea publică de la
noi este suplimentată de extensiunea neobișnuită a
sofismului omului de paie, cum îl numesc manuale-
le englezești (straw man fallacy). Este vorba de acel
sofism ce constă în a deforma în prealabil opinia
unui preopinent, sau chiar acțiunile lui, pentru a-l
putea combate mai ușor. De pildă, „preopinentul
nu merită luat în seamă, căci are o părere exegerată
despre stările de lucruri din țară când spune că cei
care conduc nu au vreun proiect”. Sau, mai nou, „al-
tădată au fost ei la palat și au decis cum se știe, iar
acum este timpul să fim noi”. Prezența „sofismului
omului de paie” este atât de răspândită în dezbate-
rea publică actuală, încât îi conferă acesteia aparen-
ța că totul este vorbărie fără noimă, iar deciziile sunt
la întâmplare.
Sofismele evocate nu sunt nicidecum toate so-
fismele prezente în viața publică din acești ani ai
unei extinse confuzii de valori. Ele sunt doar cele
mai frecvente la nivelul aserțiunilor. Dacă privim
felul cum se argumentează din punctul de vedere
al distincțiilor ce se fac în câmpul interogațiilor, al
evaluărilor și al propozițiilor deontice, apoi al mo-
dalităților, (ceea ce voi face într-o aplicație ulterioa-
ră) vom găsi și mai multe sofisme.
Nu insist acum asupra sofismelor din sentințele
unor instanțe (la care voi reveni, de asemenea, cu
alt prilej) - începând cu cele mai simple, constând
în folosirea confuză a argumentului pari ratione și a
argumentării a fortiori. Aș stărui doar asupra unu-
ia: sofismul falsei identificări. Un exemplu celebru:
„Einstein s-a fotografiat cu limba scoasă, deci auto-
rul teoriei relativității s-a fotografiat cu limba scoa-
să” este mai replicat decât se crede. „Demnitarul
mănâncă dimineața omletă, deci un membru al
guvernului este interesat de producția de ouă” este
doar un exemplu simplu. Trebuie, în orice caz, dez-
voltată capacitatea de a distinge identitățile sub care
se manifestă oamenii, dacă vrem să vorbim precis
despre ei.
Spectrul întins al posibilităților de eroare ar
trebui să îndemne la prudență. Nu ar trebui cedat
doar cuvintelor, frazelor, repetițiilor, propagandei,
manipulărilor, cu un cuvânt, înșelărilor, inclusiv în-
șelărilor de sine. Pe de altă parte, nimic nu servește
mai bine indispensabila gândire critică - adică acea
gândire ce cultivă concluzii întemeiate - decât o lo-
gică bine folosită.
Evocarea sofismelor frecvente aruncă, însă, o lu-
mină asupra a ceea ce este de schimbat în cultura
de acum pentru a schimba viața de astăzi. Nu este
schimbare în bine fără reforme instituționale favo-
rabile democratizării și fără selecția meritocratică a
decidenților, dar la acestea nu se poate ajunge fără
o cultură interiorizată, ce începe cu despărțirea de
sofisme. O autoanaliză a fiecăruia este una din căile
spre dezbatere fructuoasă și apoi spre democrația
ce-și merită numele. Peste toate, umanitatea oame-
nilor nu se etalează în impunerea, cu forța deținută
momentan, a tezelor, cât în comunicarea argumen-
tativă cu ceilalți, în respectul logicii.
■
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
21
filosofie
Noica despre viitorul
culturii europene
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Motto:
“Idealul european a devenit nu perfecția câștigată prin
meditație, umilință și iubire, ci forța egoistă, forță câștigată
prin toate ingeniozitățile rațiunii, prin acumularea bogățiilor
și prin luptă, adică prin ură” (Alex. Busuioceanu)
Un filozof marginalizat gândind la unison
cu primul scriitor străin laureat al Premiului
Goncourt. Răsfrângeri ale participării platonice
în cultul icoanelor bizantine. „Logosul” culturii
unei națiuni și autonomia „subsistemelor”. Un
formalism descărnat înălțat la rangul de „mo-
del cultural”. Mandarinii mediilor academice și
„Cristoforul” Eliade. „Timpul devorator” (apud.
Noica) al „abrutizaților” (apud. Cioran) unui
secol pe cât de amoral, pe atât de antifascist
(apud. Th. Cazaban). „Reinventarea” Europei
în enclave de supraviețuire a Paradisului (apud.
Cioran).
Folosind un stil subversiv spre a nu trezi
suspiciuni cenzurii comuniste, Constantin
Noica (1909-1987) a scris despre situația
contemporană articolul Încheiere la o cultură ce
nu se încheie. A fost ultimul său articol, apărut
în “România literară” (an XX, 15 oct.1987, nr.
42, p.19). Titlul indică domeniul filozofiei cul-
turii, “încheierea” fiind concluzia unei meditații
despre sensul culturii contemporane de la Galilei
și Leonardo încoace. Deși inculții închinători la
zeul ban tind să considere cultura un fenomen
pe cale de dispariție, scriitorii de valoare știu că
adevărata cultură nu poate fi „nici înfrântă, nici
îngenunchiată” (Vintilă Horia). Concluziile mar-
ginalizatului Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Filozoful Noica, un marginalizat al culturii co-
muniste și post-comuniste, pe hârtie în rev. „Tri-
buna”, Cluj-Napoca, nr. 282, 1-15 iunie 2014, pp.
23-25, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/
constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/)
nu diferă de ideea exprimată de laureatul Premiu-
lui Goncourt. Chiar din titlul articolului, cultura
apare ca un fenomen care nu se „încheie” pentru
că nu se poate încheia.
Noica rezumă povestea Europei interesat de
“logos-ul istoric”, una din căile abandonate prin
“limitarea” interesului contemporan la cunoaște-
rea științifică. De pe poziția celui care participă la
cultura europeană, filozoful a desemnat tipul de
cunoaștere propriu științei prin accentuarea “for-
malismului matematic”. În meditația sa asupra
desfășurării spiritului european în timpul liniar al
istoriei, Noica nu uită a sublinia rolul Bizanțului
la cultura europeană, idee susținută de figuri pro-
eminente ale culturii românești, precum istoricul
Nicolae Iorga și filozoful Nae Ionescu.
Iată cât de sintetic și de limpede exprimă Noica
acestă opinie pe care întâiul creator de Școală
Constantin Noica
filozofică românească o împărtășea în interbe-
lic studenților săi. Filozoful de la Păltiniș începe
povestea Europei regăsind platonismul “partici-
pării” în eikon-ul care a dat “icoana” bizantină.
Următorul moment edificator al Europei ar fi fost
unitatea latinei medievale din care s-au diferen-
țiat în epoca Reformei limbile europene, studiate
de lingvistica secolului XIX. Filozoful neacceptat
de învățământul românesc de după reforma ru-
sească din 1948, mai scria că secolul XIX a fost și
secolul națiunilor. Cel intrat după gratii pentru că
a vrut să publice un manuscris despre Hegel știa
însă că “naționalismele” nu sînt pe placul foștilor
cenzori de genul lui Ion Ianoși, cu liceul său pe
puncte (Omagiu I. Ianoși-70, Buc., Crater, 1998,
p. 524) ajuns “una din instanțele ultime ale cul-
turii noastre” (Noica, iulie 1980). De aceea, spre
Emil Băcilă	Forme și culoare, tempera, 70 x 100 cm
22
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
camuflarea ideilor sale, Noica folosește un limbaj
destul de încriptat. El scrie despre “sistemele au-
tonome de valori”, centrate pe logos-uri diferite
ca rostire, care “tind, într-o cultură [europeană]
împlinită, să capete autonomie”. Apoi, făcând tri-
mitere la Mircea Eliade care susținea că orice cre-
ație o reface pe cea originară a lumii, introduce
ideea de “subsisteme de valori cu matematica în
frunte” care aspiră și ele la autonomie. Așa s-ar fi
instituit domnia logos-ului matematic. Acesta, în
ciuda formalismului său ce-l face să semene cu o
umbră, a ajuns a prinde “realitate” instituindu-se
ca “model cultural”.
Semnificativ pentru spiritul european (adi-
că pentru acea cultură autentică nedesprinsă de
“real”, de creația lui Dumnezeu) este faptul că “nu
se sperie de eșecuri”. Într-o cultură participând
la formalismul matematic, așa cum este de pil-
dăcultura americană, Mircea Eliade ar fi fost un
“Cristo-for”, ca purtător al creștinismului cosmic
românesc. Chiar în America, istoricii religiilor au
vorbit (la un Colocviu dedicat gândirii eliadești)
de o “eră Eliade” fiindcă, în opinia lui Noica, între
“mandarinii” reprezentanți ai mediilor academice
occidentale, Eliade făcea figură de “salvator”.
După filozoful retras la Păltiniș, adevărata cul-
tură a aflat de mult calea de a se sustrage istori-
cității: Nu devenind “planetară” fiindcă ideea de
cultură planetară nu se poate susține, ci în luptă
cu zeii, prin situarea omului de cultură “în ori-
zontul misterului și întru revelarea lui”, cum spu-
nea Lucian Blaga, pe care ocupantul sovietic l-a
trecut pe linie moartă, având grijă, prin mercena-
rii săi, a-și manifesta dezacordul cu propunerea
ca un filozof fără drept de semnătură să primeas-
că Premiul Nobel.
Constantin Noica vorbea de lupta lui Zeus
care-l înfrânge pe Cronos, timpul devorator. În
articolul scris cu puțin înainte de marea trecere,
exprimarea filozofului trăirist (cum se considera
pe sine Noica) pare extrem de sibilinică. Cititorul
este rătăcit în vastele “unități sintetice” ale gra-
maticilor generative care “eliberate de sub tutela
naturii încep a gândi, a vorbi și a sta de vorbă
cu zeii”. Un prilej de abatere de la înțelesul livrat
printre rânduri îl aduce cu sine precizarea că spre
a ajunge la zei, “sistemele autonome de valori”
au nevoie de timp: “nu atât un timp al extazului
sau un timp pur al desfășurărilor logice, ci timpul
real, timpul istoric. Să se poată înfrânge timpul cu
el cu tot? Cultura europeană a arătat că se poate”
(C. Noica, Încheiere la o cultură ce nu se încheie).
E drept că optimismul filozofului marginalizat
de ideologii regimului represiv comunist impli-
ca o amânare de un secol: “N-am nici o îndoială
că omenirea va ști să se redreseze, chiar dacă nu
va reuși în secolul XXI” (Jurnalul de la Păltiniș,
1983, p. 180). Edificată prin dezvoltarea unilate-
rală a “logosului matematic” și prin rolul hotă-
râtor acordat instituțiilor economico-financiare,
Europa “untului” era disprețuită de la Păltiniș de
Constantin Noica, și de la Paris de Emil Cioran
care scria de „abrutizații vremurilor noastre”.
Pentru Constantin Noica, secolul XXI n-ar urma
să fie foarte diferit de secolul XX, ceva îndreptări
ale omenirii fiind de așteptat pentru secolul XXII.
O părere cumva similară exprimase si Theodor
Cazaban. După autorul romanului Parages (Paris,
Gallimard. 1963), secolul XXI „sera antifascist
et coquin”. Ceea ce s-a văzut cu prisosință din
inexplicabila întârziere a editării operelor com-
plete în cazul lui Noica și a lui Eliade (vezi în-
registrarea* Isabelei Vasiliu-Scraba la Al III-lea
Emil Băcilă	Veneția, tempera, 50 x 60 cm
Festival „Mircea Eliade”, Pitești, 27 martie 2010
https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPm-
Fbs). Dar, mai ales din etichetarea nedreaptă a lui
Noica, Eliade și Cioran uzuală în mediul univer-
sitar post-comunist.
Se pare că prin 1978 Noica fusese ceva mai op-
timist: “Cred că secolul XXI va fi unul al regăsi-
rii spiritualității, după ce secolul XIX a fost unul
al istorismului, iar secolul XX al științei” (p. 62).
Însăși afirmația nietzscheiană că “Dumnezeu a
murit” mergea la Noica mână în mână cu pre-
supunerea că spiritualitatea poate dispărea, cum
poate dispărea și viața. Dar “Dumnezeu n-a murit
încă”, preciza Constantin Noica în camera sa „mi-
crofonizată” din stațiunea Păltiniș (p. 98).
Prietenului său Cioran, Noica îi scria pe 6
sept. 1980 că nutrește speranța unei reinventări
a Europei. Nepărăsind scepticismul său de toate
zilele, prietenul de la Paris i-a replicat: “De loin,
cette perspective est concevable; non de pres”.
Apoi plasează întregul aport noician la filozo-
fia contemporană într-o enclavă a Europei care
a regăsit spiritualitatea abandonată de cultura
occidentală: “Vu d’ici, Păltinișul paraît la derni-
ere survivance de Paradis”. Probabil acel rai al
perioadei “Criterionului” din care-și trage seva
filozofia noiciană, spiritualitate evocându-i lui
Cioran două figuri memorabile (una a profeso-
rului Nae Ionescu și cealaltă a filozofului Mircea
Vulcănescu), dar și răgazul vacanțelor petrecute
în împrejurimile Sibiului, nu departe de Păltiniș.
Ideea Paradisului în care Noica “reinventează
Europa” de dinainte de înstăpânirea “logosului
matematic” asupra culturii occidentale este și mai
mult scoasă în evidență de ideea „căderii în timp”
de după îndepărtarea lui Cioran de paradisul
României natale: “Je suis bien puni d’avoir voulu
a tout prix m’en eloigner” (Cioran către Noica, 22
dec. 1980).
* Această inregistrare https://www.youtube.
com/watch?v=GUvdVrPmFbs a scriitoarei Isabela
Vasiliu-Scraba postată de utilizatorul „mirelvv” a
fost -ca și alte conferințe înregistrate ale Isabelei
Vasiliu-Scraba-, în mod abuziv „legată” împreună
cu înregistrări video din alte surse, adăugate pro-
babil ca un fel de „represalii dictatoriale” pentru
a aduce discursul meu pe linia gândirii „oficiale”,
prezentă în celelalte înregistrări adăugate. La o
superficială trecere în revistă a unor astfel de „se-
curiste” grupaje video (pe care greața provocată de
asemenea abuzuri m-a împiedicat să le văd, deși
componența grupajelor este înșirată pe coloana din
dreapta), se remarcă mai multe tendințe: (1) în-
greunarea căutării după „Isabela Vasiliu-Scraba”,
întrucât lanțurile de înregistrări video mai oferă
oricare alt video din grupaj; (2) prin unele dintre
înregistrările adăugate de inchiziția internetului
se urmărește plasarea (în preajma puținelor mele
conferințe publice) unor foști ideologi comuniști (a
căror neștiință într-ale filozofiei e compensată de
titlul de doctor în filozofie) care prezintă varianta
prefabricată a discursului de la care eu, gândind
pe cont propriu, mă depărtez; (3) alte înregistrări
plasate cu de-a sila urmăresc o anume sugestionare
subliminală: aceea că, abătându-mă de la gândirea
„oficială”, aș face politică „legionaroidă”, cum scria
într-un comentariu un profitor al regimului comu-
nist și post-comunist ascuns după pseudonim. In
ultimul caz abuzurile cuplării forțate a înregistă-
rilor mele postate pe youtube urmează stilistica
anchetatorilor de genul torționarului Alexandru
Nikolschi/ Boris Grumberg din închisorile co-
muniste care asociau cu de-a sila oameni apoi îi
schingiuiau să recunoască a fi complotat împreună
într-o formațiune politică indicată de ei, spre a con-
fecționa GRUPURI chiar din inși care nu avuseseră
nimic în comun. Așa cum nici eu nu am nimic in
comun cu inregistrările adăugate „din umbră” pe
care nu le-am văzut și probabil nu le voi vedea, mai
ales forțată a o face prin astfel de practici securiste.
SURSA:
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/
isabelavs-noicaeuropa/
■
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
23
corespondență din washington
Pontiful față în față
cu un paria
Ce au discutat Putin și Papa Francisc la Vatican
J Victor Gaetan
Recent, președintele Vladimir Putin s-a
întâlnit cu Papa Francisc la Vatican. În
lumea occidentală, imaginea pontifului
așezându-se lângă un paria ar putea fi una revol-
tătoare, dar ea corespunde foarte bine cu învăță-
turile și ambițiile lui Francisc.
Putin a fost cel care a cerut întrevederea la
sfârșitul lui mai, iar Francisc a fost repede de
acord. La acea vreme, unii consilieri papali au
prevenit că misiunea lui Putin e una cinică: să-și
îmbunătățească imaginea într-un moment când
președintele ucrainean Petro Poroșenco prezicea
o „invazie pe scară largă” a forțelor rusești, când
secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg,
se pronunța împotriva „Rusiei resurgente” și
Uniunea Europeană se pregătea să-și extindă
sancțiunile. Până la urmă Francisc a decis să des-
fidă toate așteptările (și i-a șocat pe greco-catoli-
cii ucraineni, care îl criticau pe Papă pentru re-
fuzul de a condamna Moscova ca pe un agresor)
și să se așeze la masa tratativelor cu omul care
conduce Rusia.
Există cinci motive principale ale deciziei lui
Francisc.
Unul a fost făcut clar în timpul vizitei papale la
Sarajevo, la începutul lui iunie. „Trebuie să comu-
nicăm unii cu alții”, le-a spus el autorităților, „să
descoperim calitățile fiecărui om, să promovăm
ceea ce ne unește și să ne privim diferențele ca pe
o ocazie de creștere a respectului reciproc.”
Acest sentiment poate părea banal, doar că
Francisc a ridicat noțiunea de întâlnire personală
- cu Dumnezeu, cu săracii, cu oameni temuți sau
nepopulari - la rangul de precept central al pon-
tificatului său. Această obligație este dezvoltată
în Evangelii Gaudium, și este principalul „plan de
acțiune” pe care Papa i l-a dat lui Putin în timpul
întâlnirii lor. Francisc a fost și s-a și rostit împo-
triva războiului, pledând pentru rezolvarea paș-
nică a conflictelor. Prin întâlnirea cu Putin, fără
îndoială o interacțiune dificilă, Francisc și-a du-
blat toate aceste vorbe, cu fapte.
Un al doilea factor în luarea deciziei este scep-
ticismul papei în privința politicii externe ame-
ricane.
Un clivaj major între Vatican și Washington
merge înapoi în timp la momentul invaziei din
Irak, când Papa Ioan Paul al II-lea s-a împotrivit
cu glas tare trimiterii de trupe americane pentru
a-l detrona pe Saddam Hussein. El chiar a trimis
un însărcinat special, cardinalul Pio Laghi, să-și
prezinte argumentele în fața președintelui George
W. Bush, în 5 martie 2003. Dar vizita a fost în
zadar. „Aveam impresia că ei hotărâseră deja”,
a declarat veteranul diplomat în Italia, la câteva
luni după aceea. Bush „se comporta și vorbea ca
și când ar fi fost sub inspirație divină și părea că
crede sincer că era un război al binelui cu răul,
L-am întrebat: dacă realizează consecințele ocu-
pării Irakului. Dacă știe ce va fi: confuzie, lupte
între șiiți, suniți și kurzi.” Pare-se că nu realiza.
Cum s-a temut Ioan Paul, invazia Statelor
Unite a fost un dezastru pentru creștinii din
Orientul Mijlociu. Vechi comunități și lăcașuri
sfinte au fost distruse, iar organizațiile de caritate
în tot Orientul Mijlociu depășite de situație. Din
punct de vedere al Vaticanului, aceiași americani
care propovăduiau invadarea Irakului promo-
vează acum escaladarea conflictului armat de la
frontiera de est a Ucrainei. Astfel, mințile cele
mai strălucite din diplomația Vaticanului, adi-
că Francisc, secretarul de stat, cardinalul Pietro
Parolin și arhiepiscopul Paul Gallagher, secre-
tar pentru relațiile cu alte state, sunt hotărâte să
dezamorseze „atmosfera de război” ce învăluie
Ucraina.
Într-adevăr, Vaticanul dezaprobă mai ales stra-
tegiile care urmăresc să mărească ruptura dintre
oponenți. Luați exemplul Belarus-ului. Politica
SUA din 2004 încoace a fost în mare măsură îm-
potriva regimului lui Alexandr Lukașenko, in-
clusiv impunând diferite sancțiuni pentru prac-
tici nedemocratice. În același timp, Vaticanul
și-a îmbunătățit constant relațiile de cooperare
cu Belarus, unde 15% din populație este catoli-
că. Roma a încurajat Belarus să joace un rol po-
zitiv ca gazdă a tratativelor de pace între Rusia,
Ucraina și Uniunea Europeană. Tratatul Minsk II
care reglementează actualul armistițiu este o do-
vadă a progresului acestei țări, după cum spune
Parolin.
Un al treilea factor este Siria. Francisc și Putin,
lucrând cu și prin bisericile lor respective, deja
au coordonat un plan de a zădărnici intervenția
SUA în Siria. În 2013, Washingtonul a acuzat re-
gimul președintelui sirian Bashar al. Assad de a fi
ucis mai mult de 1400 de oameni într-un atac cu
arme chimice și l-a avertizat de o posibilă inter-
venție militară. Vaticanul a cerut Occidentului să
intensifice abordarea diplomatică, fără a recurge
la agresiune armată. Putin, de asemeni, a susținut
o campanie publică agresivă împotriva potenția-
lelor bombardamente ale SUA și, câteva zile mai
târziu, Secretarul de Stat al SUA, John Kerry și
Ministrul Afacerilor Externe rus Serghei Lavrov
au anunțat un plan de a transfera armele chimice
ale Siriei sub control internațional - astfel apla-
nând o reacție militară a SUA.
Francisc și Putin s-au întâlnit prima dată în
persoană la mai puțin de două luni după criză.
Siria era pe primul loc în agenda lor de discu-
ții. Era vorba de o colaborare continuă în Siria și
Liban între Bisericile Ortodoxă și Catolică și co-
municarea între ele pe toată scara ierarhică; până
la urmă Bisericile s-au angajat în acest sens, dar
acest rezultat a făcut Vaticanul să simtă că Putin
își onorează angajamentul de a proteja comuni-
tățile creștine din Orientul Mijlociu - o alianță
pe care Vaticanul o dorește și de care are nevoie.
De atunci, pe lângă o întâlnire la vârf din
Damasc între cele cinci Biserici majore ortodo-
xe și catolice, care a avut loc săptămâna trecută,
Rusia și Vaticanul colaborează la ajutor umanitar
pentru a ajuta creștinii să supraviețuiască în tim-
pul războiului.
Al patrulea factor este populația catolică
ucraineană. Papa se întâlnește cu Putin să pună
la punct modelul de comportament pe care îl
așteaptă de la turma sa din Ucraina. Este verse-
tul 101 din Biblie: Iubește-ți dușmanul. La în-
ceputurile conflictului, mulți observatori s-au
așteptat ca Papa să se ralieze Ucrainei de vest,
fiindcă Biserica Catolică are o prezență marcan-
tă aici, prin Biserica Ucraineană Greco-Catolică
(UGCC), o biserică energică, persecutată și in-
terzisă în timpul comunismului.
UGCC s-a reinstalat pe scena națională în
1990. Astăzi are circa 5,4 milioane de credincioși,
cu precădere în vestul Ucrainei; 3000 de preoți
(de la 300, câți erau în 1989), 800 de studenți te-
ologi și comunități puternice în diaspora din în-
treaga lume.
Renașterea UGCC în ultimul sfert de secol e o
dramatică poveste catolică de succes. Împreună
cu alte confesiuni, UGCC a fost activă în timpul
protestelor din Maidan, care au dus la prăbușirea
regimului lui Victor Ianukovici. Este, deci, rezo-
nabil să te aștepți că Sfântul Scaun va promova
punctul de vedere că Rusia este agresorul împo-
triva Ucrainei și trebuie sancționată.
În loc de asta, Francisc se preocupă să blo-
cheze un război care îi așează pe creștinii din
Ucraina de vest împotriva celor din regiunea
Donbas, unde cei mai mulți locuitori aparțin
de Biserica Ortodoxă Ucraineană și sunt alia-
ții Moscovei. În februarie, Francisc s-a referit la
„această oribilă violență fratricidă” în Ucraina,
adăugând: „Gândiți-vă. Acesta e un război între
creștini! Împărtășiți același botez. Vă luptați cu
creștini. Gândiți-vă că e scandalos.” De asemeni,
i-a prevenit pe episcopii catolici ucraineni să nu
politizeze Biserica sub imperiul crizei, conform
unui comunicat emis de Vatican.
Toate acestea sunt legate de factorul final în
procesul de luare a deciziilor de către Papă: re-
lațiile dintre catolici și ortodocși. Francisc și
Parolin încurajează dialogul constant catolic-or-
todox, care se tot încearcă de 50 de ani și care a
luat proporții în ultimii 10.
De când Papa Paul al VI-lea și patriarhul or-
todox Athenagoras s-au întâlnit în Ierusalim în
1964, cele două principale confesiuni creștine,
divizate din 1054, s-au mișcat spre o mai mare
unitate. Puține sunt problemele teologice care le
despart: principalul punct nevralgic între acestea
este supremația papală. A înfăptui un consens
ecumenic a fost una din prioritățile lui Ioan Paul.
Papa Benedict al XVI-lea a împins semnificativ
cauza înainte, iar Francisc se străduiește să o păs-
treze.
În acest sens, Francisc a depus eforturi spre o
colaborare cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu
din Istambul, care este liderul spiritual al Bisericii
Ortodoxe. Dar el știe că adevăratul jucător în lu-
mea ortodoxă este Biserica Ortodoxă Rusă, da-
torită mărimii sale și relaților cu statul rus. Din
cei 260 de milioane de creștini ortodocși din în-
treaga lume, aproape 40% trăiesc în Rusia, con-
form Forumului Pew din 2011 asupra Religiei și
Studiului făcut de Public Life asupra Creștinătății
Globale.
În prezent Vaticanul are o rețea de diplomați
care au dezvoltat relații de colaborare cu omo-
logii lor din Biserica Ortodoxă Rusă. Cercul de
consilieri ai lui Francisc include un foarte res-
pectat nunțiu papal în Moscova, slovenul Ivan
Jurkovic, care a servit de asemeni ca nunțiu în
Ucraina (2004-2011) și Belarus (2001-2004).
Când Francisc l-a întâlnit pe Putin, lângă el se
afla monseniorul Lisvaldas Kulbokas, un munte
24
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
politica zilei
de lituanian de 41 de ani, a cărui ultimă misiu-
ne fusese cea de Prim Secretar al Nunțiaturii din
Moscova.
Parolin, omul-cheie în negocierea de către
Vatican a acordului de normalizare a relații-
lor cubanezo-americane din decembrie trecut,
a stabilit de asemeni relații de bunăcredință cu
Biserica Ortodoxă Rusă. Patriarhul Kiril i-a lă-
udat recent pe Francisc și Parolin că au „evitat
considerațiile unilaterale” privind conflictul
din Ucraina, într-un discurs rostit la Academia
Diplomatică a Ministerului Rus al Afacerilor
Externe.
De la căderea comunismului, papi succesivi au
visat să îl întâlnească pe Patriarhul ortodox rus
pe pământ rusesc. Ar fi un semn puternic că creș-
tinătatea a trecut peste o ruptură istorică de bază,
permițându-i Bisericii să „respire cu doi plă-
mâni” cum spunea Papa Ioan Paul. În drum îna-
poi dinspre Turcia, anul trecut, Francisc a spus:
„I-am spus patriarhului Kiril că ne putem întâl-
ni oriunde dorește, numai să mă cheme, că voi
veni.” Orice invitare a Papei trebuie să aibă apro-
barea atât a unui conducător de stat cât și a lide-
rilor religioși naționali, și cere, în general, o co-
ordonare extinsă între respectivele ministere de
externe. În timp ce Francisc și Putin se întâlneau
săptămâna asta, Serghei Lavrov și Arhiepiscopul
Gallagher erau împreună. Mai mult, un punct
mai puțin vizibil pe agenda Vaticanului este o în-
tâlnire din 20 iunie dintre Mitropolitul Ilarion,
președintele Departamentului de Relații Externe
a Bisericii Ortodoxe Ruse (în fapt, ministrul de
externe al Bisericii) și Cardinalul Parolin. Ilarion
a fost foarte critic la adresa UGCC, acuzându-l
pe conducătorul acesteia, Marele Arhiepiscop
Sviatoslav Șevciuc, de intenții belicoase. Ilarion
este de asemeni aliat cu partea mai conservatoa-
re a Bisericii Ortodoxe Ruse, asta însemnând că
dacă încuviințează o vizită papală în Rusia, ea
probabil că se va întâmpla.
Întâlniți și mulțumiți
În întâlnirea lor care a ținut 50 de minu-
te, Francisc și Putin au discutat conflictul din
Ucraina și instabilitatea din Orientul Mijlociu,
conform unui comunicat al Vaticanului. Se men-
ționează că Francisc a spus că „noi” trebuie să ne
angajăm într-un „efort sincer și mare” pentru a
înfăptui pacea prin dialog, să fie respectate acor-
durile din Minsk și să se permită intrarea aju-
toarelor umanitare în Donbas. Protejarea mino-
rităților religioase din Siria și Irak a fost celălalt
subiect major. Vaticanul dorește să rămână im-
plicat în aceste și în alte probleme. Un nou birou
de mediere pontificală este în curs de a fi înființat.
Orice s-ar întâmpla, Francisc i-a acordat lui
Putin respectul pe care liderul rus și-l dorea.
Francisc este hotărât să așeze Biserica Catolică
în poziția de interlocutor neutru, echilibrat în
privința viziunii globale a Vestului și Estului,
Sudului și Nordului. Și procedând așa, cu toate
obiecțiile Occidentului, el ar putea înfăptui pacea
de care același Occident are atâta nevoie.
(Victor Gaetan este corespondent al Washington Post și
colaborator al Foreign Affairs )
Traducere din limba engleză de
Cristina Tătaru
■
Umbra lordului Byron
peste Grecia
Petru Romoșan
Cine n-a citit poemele lordului Byron?
După cum puteți găsi degrabă pe Inter-
net - ceea ce fac și eu acum, grăbit fiind -,
George Gordon Byron, mai cunoscut ca „Lord
Byron”, unul dintre marii romantici britanici,
alături de Shelley, Keats (cu a sa memorabilă
Ode to a Grecian urn), Coleridge, Wordsworth,
este autorul celebrului poem Childe Harold, in-
spirat dintr-o călătorie în Orient. Eroul Byron,
unul dintre cei mai mari ai țării sale - un impe-
riu global deja la începutul secolului al XIX-lea
-, a intrat în bagajul cultural și moral al ori-
cărui vorbitor de limbă engleză. Dar ce ne in-
teresează pe noi aici e că Lordul Byron e și un
erou grec, intrat definitiv în conștiința oricărui
grec care învață și respectă istoria Eladei. Lor-
dul Byron a luptat pentru independența Greciei
moderne și, dacă nu s-ar fi prăpădit înainte de
o mare luptă împotriva otomanilor, ar fi fost
declarat, spun unii, „rege al Greciei”.
Să revenim însă la actualitate, la criza dato-
riei grecești. Toată lumea vede limpede azi, cu
atât mai mult după referendumul istoric pro-
vocat de tânărul prim-ministru Alexis Tsipras,
că Europa comună de azi e una germană, nici
măcar una franco-germană, că moneda euro
nu e decât fosta marcă vest-germană, care și-a
luat un nume acceptabil pentru toți europenii.
Reamintim că, inițial, moneda europeană tre-
buia să se numească ECU, dar s-a renunțat la
acest nume pentru a nu trezi suspiciuni.
După ce au pierdut două războaie mondiale,
germanii, pe urmele genialului șef de servicii
secrete Reinhard Gehlen, care le-a redat dem-
nitatea și independența relativă (față de hege-
monul american), împreună cu providențialul
om politic Konrad Adenauer, au găsit o cale
nouă, „inteligentă” și „secretă”, de a-și fabrica,
în sfârșit, și ei imperiul lor. La fel ca tradițio-
nalii lor concurenți, britanicii, francezii, rușii
și americanii. Un imperiu cucerit fără soldați,
fără război, un imperiu economic, bazat pe o
monedă mai mult teoretică, fantomatică - euro.
În plus, nu și-au putut reprima dorința de a se
răzbuna pe cei care i-au trădat sau i-au „ajutat”
să piardă al doilea război european și mondial,
între care și România, printr-o susținere fățișă,
dezgustătoare, a marinarului președinte Traian
Băsescu. Iar acum avem, așa cum știe toată lu-
mea, chiar un președinte neamț...
După votul masiv al grecilor la referendumul
pentru OXI, adică NU, germanii au înțeles deja
de luni 6 iulie 2015 că, oricum se va rezolva cri-
za greacă, ei au pierdut câteva zeci, dacă nu sute
de miliarde de euro. De unde și nervozitatea
din Germania și din alte câteva țări din nordul
Europei. Nenorocul creditorilor, care până aici
s-au descurcat mult prea bine, e că la Atena a
apărut un guvern profesionist și patriot. Care
guvern vorbește foarte bine limba engleză, mai
ales engleza britanică, așa cum a văzut toa-
tă lumea în cazul noului ministru de Finanțe,
Euclid Tsakalotos, absolvent și doctor în eco-
nomie la Oxford. La fel de bine se descurca en-
glezește spectaculosul și eroicul fost ministru
de Finanțe, Yanis Varoufakis, grec australian,
Emil Băcilă Familia (1969), acuarelă, 100 x 70 cm
cu doctorat în economie tot în Regatul Unit,
la Essex, și vremelnic profesor de economie în
Texas.
A doua capitală a Greciei se găsește de foarte
multă vreme la Londra. Acolo își au a doua re-
ședință armatorii greci și tot în Marea Britanie
își trimit grecii bogați copiii la școală. Sau în
Statele Unite. Se știe că înaltele școli britanice
de științe sociale și politice, ca London School
of Economics, de pildă, încurajează reflecția
pe temele stângii, și asta nu de ieri-de azi. La
fel și unele celebre universități americane, ca
Harvard și Berkeley. Și iată că tinerii greci au
învățat strălucit negocierea politică și economi-
că. Și fac istorie mare pentru țara lor.
Dar poate că mai interesant ar fi să amin-
tim că referendumul din Grecia îl precede, pe
nepusă masă, pe cel anunțat de multă vreme
de premierul David Cameron pe tema ieșirii
Regatului Unit din UE. Să fie referendumul
grec doar o repetiție pentru șocul mult mai vio-
lent pe care i-l pregătesc britanicii unei Europe
care a devenit prea de tot germană?
Salvează Lordul Byron încă o dată Grecia?
Cuplul germano-francez, atât de pus în evi-
dență, imperial și indecent, nu poate fi decât
un atelaj foarte iritant pentru perfidul și atât de
experimentatul Albion. Și Grecia? „She walks
in beauty...” (Byron).
■
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
25
efectul de seară
Monositi (2)
■ Robert Diculescu
n fiecare zi mai trece o zi și o noapte. În fie-
care zi.
O să-i spună despre cum se trăiește pe ca-
iet. Pe datorie și amânare permanentă. Un imn
pentru datorii. Un imn răsuflat și lent între dato-
rii. Un drum letal și clar, fără explicații. Cumpără
și îndeasă sticlele, peturile, plasticurile în punga
de rafie. Fug acasă și se ascund în bucătărie pen-
tru a consuma în singurătate tot ce au cumpărat.
Alcoolul a devenit aliment de întreținere
olimpic. Au zilnic disponibilă doza prescri-
să pe rețetă. Nu o pot uita nici în somn. Ea
este hrana. Zilnic o cumpără. Ea i-a cumpă-
rat pe bucăți, pe doze mici și apoi mărite. Mai
mari și mai mari, și apoi i-a sorbit cu totul.
Iau treptat formă chipurile care îi stăpânesc auto-
ritar. Chipurile de pe etichete. Chipurile senine,
șăgalnice, îmbătate de fericire. Ei cheamă și chea-
mă mereu ce nu va veni niciodată. Tot cheamă
ce nu poate veni să-i ajute. Rămân prinși nopți
la rând ca într-o cursă în holurile hotelului Parc,
prăbușiți lângă ușile camerelor ca niște saci de
resturi, care urmează să fie ridicate de către fe-
meile de serviciu. Ultimul drum spre tomberoa-
ne este cel mai bun drum pe care îl vor parcurge
vreodată în viața lor. O călătorie rapidă. Ultima.
///
Frumusețea muncitorului în zbor. Doar pri-
măvara. Odată cu apariția soarelui ucigător.
Creșterea temperaturii și lichefierea mușchiului.
După prima curbă exact după barul Bacus apare
el. Execută încet o piruetă cât să-i observi spatele
și cămașa desfăcută la gât din spatele supermar-
chetului. Totul se vede de la depărtare de parcă ar
fi lângă tine. Fiecare mișcare. Îi simți răsuflarea
Yole, tempera, 50 x 10 cm
Emil Băcilă
de parcă ai fi lângă el. Deja trece relaxat prin spa-
tele blocului de patru etaje. Îl vezi cum începe să
zboare, fără prea mult efort, se tot înalță. Înălțarea
s-a produs după prima sticla de bere băută, ur-
mează o a doua, a treia și nenumărate alte sticle.
Toate băute în zbor. Și mai are puterea să mai care
în spate cu el o navetă de sticlă de bere. În plus, el
duce cu el foarte multe pachete cu șervețele, hâr-
tie igienică și dezodorizante chinezești . Nu se știe
pentru ce. Nici pe el nu-l interesează. Zboară.
///
Într-o zi vor dispărea toate magazinele și vor
exista doar farmacii. La fiecare colț de stradă va
fi o farmacie cu mari reduceri. Reducerile vor fi
urmate de și mai mari reduceri. Reducerile vor fi
fără oprire tot timpul anului. În hotel Parc se vor
muta și se vor înmulți, deoarece vor face dragoste
din cauza dozelor prescrise neîncetat de specia-
liști. Vor exista farmacii la fiecare colț de stradă,
în fiecare parc, sub parc. Chiar și pentru cei care
trăiesc sub parcuri. Să nu mai urce la suprafață
niciodată. Să râmână acolo la adăpost pentru ali-
mentări permanente. Hrana nu le va mai folosi la
nimic. Hrana nu va mai fi pentru ei. Nimeni nu
mai vrea să mai mânânce. Vor mânca doar din
lista recomandărilor. Niciodată altceva.
Dar porcii înving mereu. Porcii de interior.
Porcii de apartament. Și cei de stradă. Haita de
porci liberă. După ei va rămâne doar pornografia
și afișele ei mari colorate intrate în fiecare aparta-
ment, lăbărțate pe oglinzi de baie, pe faianța cu
modele de mici dimensiuni. Pe faianțele cu delfini
albaștri desenați cu carioca și în cărbune. Cu re-
clame din televizoare pe post de plapumă. Sub ele
au filme. Sub ele mici înecuri și înoturi de ieșire
Emil Băcilă
Monument, acuarelă, 100 x 70 cm
deasupra apei. Vor avea livrate prin pachete câte-
va teme sub greutatea cărora se vor prăbuși într-o
bună zi. Sau într-o oarecare noapte. Vor înghiți ce
trebuie până când trebuie să înghită. Scris totul pe
rețetă. Personalizat. După rețetă. Liniștea.
///
Singura salvare posibilă se afla de fiecare dată
în ceea ce-l putea distruge.
Ei când se trezeau și nu mai aveau ce să mă-
nânce beau o cană de apă, de la baie aflată în ca-
pătul coridorului și se culcau la loc. Așteptau să
fie hrăniți de dincolo, dar nimic pentru ei. Erau
niște pripășiți dincolo de granița de care nu ar fi
trebuit să treacă niciodată. Nu mai venea nimeni
la ei, îi lăsau să moară în arșița aceea care le ră-
sucea pielea și organele pe toate părțile. Îi golea
de forță și gânduri. Căldura le înfigea micile ace
otrăvite și pompa înăuntru un sfîrșit calculat di-
nainte de alții.
///
Fețele lor obosite. Fețele lor aparent vesele.
Chipurile celorlalți. Aceleași mereu. Aceleași.
Acelaeași reproduce ca niște benăre pe balcoane
și sub balcoane.
Pe scări același salut. Fețe obosite cu gură și
fără gură. Nu mai pot vorbi. Se adăpostesc lângă
coșurile de gunoi verzi, unde au instalat două cor-
turi cu motive de cruci roz. Stau lângă geamurile
de la parter ale hotelului Parc, acolo unde noaptea
fetele aruncă șervețelele folosite peste noapte pe
fereastră, cineva trebuie să le strângă și să le dea
mai departe pentru a se povesti despre ele și des-
pre fete. Fețe peste tot, fețe cu gură, chiar cu gură,
încă cu gură. Guri silabisesc tot timpul incantații.
Apoi rânjesc. Tot timpul rânjesc celorlalți întâlniți
pe stradă și la petrecerile din hotelul Parc.
■
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
muzică
Încântări corale
Ciprian Para, Ave Musica
& oaspeții lor
^Virgil Mihaiu
Printre spectacolele ce au încununat anul
universitar 2014-2015, la Academia de
Muzică G. Dima din Cluj, s-a numărat și
concertul extraodinar susținut de corul Ave Mu-
sica al prestigioasei instituții clujene. Evenimen-
tul a avut un caracter festiv, marcând (primii) 25
de ani de carieră artistică ai dirijorului Ciprian
Para. Originar din zona de Vest a țării noastre,
la confluența dintre Transilvania și Banat, el și-a
început studiile la Liceul Ion Vidu din Timișoa-
ra, după care a urmat cursurile clasei Dirijat cor
academic, sub îndrumarea profesorului Florentin
Mihăescu), din cadrul Academiei de specialitate
clujene. Deosebita sa înzestrare muzicală i-a per-
mis lui Ciprian Para accesul spre perfecționarea
în arta dirijorală la Conservatorul de Muzică San-
ta Cecilia din Roma, precum și la Sion (Elveția),
Montilla și Melilla (Spania). Pe urmele maeștrilor
ce l-au precedat - Augustin Bena, Lucian Surla-
șiu, Dorin Pop, Florentin Mihăescu, Cornel Gro-
za - tânărul cadru didactic a preluat conducerea
ansamblului coral al studenților Academiei G.
Dima. Această formație, care de-a lungul câtorva
decenii a acumulat o solidă reputație, se numește
Ave Musica începând de la concertul de Crăciun
din stagiunea 2006-2007.
Indubitabil, calitățile actualului dirijor s-au
răsfrânt în mod benefic asupra prestației nu-
meroșilor componenți ai ansamblului (pe scena
concertului festiv au fost prezenți peste o sută de
coriști!). Acum câțiva ani avusesem ocazia de a
aprecia concepția dirijorală de mare sobrietate,
riguros pusă în practică de Ciprian Para, cu oca-
zia unui turneu girat de ICR Lisabona, întreprins
de el împreună cu corul Theophania, un ansam-
blu alcătuit din 17 cântăreți. În perioada scursă
de atunci, proiectele lui Para s-au amplificat și
diversificat, însă principalele sale direcții de ac-
țiune sunt urmărite cu consecvență: în calitate
de conducător artistic, el insistă prioritar asupra
relevării și potențării valențelor colective ale in-
terpretării. Orgoliile individuale sunt estompate
de funcția epifanică a actului interpretativ, căci
dirijorul știe să creeze și să transmită cântăreți-
lor necesara stare de grație. În absența acesteia,
nu s-ar putea concretiza fuziunea dintre mesajul
sublim-înălțător al muzicii și travaliul - de ma-
ximă intensitate și concentrare - exercitat asupra
materiei sonore, spre a-i conferi evanescența.
Ansamblul evoluează cu atâta suplețe și omoge-
nitate, încât - la fel cum marele Duke Ellington
afirma că instrumentul la care cântă era însăși
orchestra - în cazul de față se poate spune că diri-
jorul reușește să utilizeze corul asemenea unei ...
orgi cu inflexiuni umane.
La fel ca în cazul turneului din Portugalia, și
concertul de la Sala Studio a AMGD a avut parte
de o excelentă structurare a programului. O sim-
plă enumerare a câtorva titluri și compozitori e
relevantă pentru apreciabila deschidere stilisti-
că pusă în practică de dirijorul Ciprian Para: ca
omagiu adus fondatorului Academiei de Muzică
din Cluj s-a cântat axionul Cuvine-se cu adevă-
rat de George Dima. Paul Constantinescu a fost
prezent în program cu două dintre cele patru ma-
drigale compuse pe versuri de Mihai Eminescu.
Din vastul repertoriu de gospels și negro spiritu-
als au fost selectate Swing Low, Sweet Chariot,
în aranjamentul compozitorului suedez Anders
Ohrwall, Amazing Grace, în versiunea letonului
Eriks Esenvalds, și The Road Home, aranjament
de Stephen Paulus (USA). Alte interesante piese:
Der Abend de Hugo Afven (Suedia), Dirait-on
(pe versuri de R. M. Rilke) de Morten Lauridsen
(USA) și dinamicul Libertango de Astor Piazzolla
(Argentina) în aranjamentul compozitorului
Oscar Escalada.
Un moment de vârf l-a constituit interpretarea
în primă audiție a parodiei Insalata italiana, op.
68, a compozitorului Richard Genee (Austria), cu
un aranjament datorat compozitorului Jurgens
Juergers. O bună ocazie de a revela disponibili-
tățile ludice și resursele de humor ale maestrului
Ciprian Para, care a avut inspirația de a le da ...
mână liberă star-urilor operei clujene - tenorul
Marius Budoiu și basul Petre Burcă. Aceștia ne-
au regalat cu savuroase mostre din inepuizabilul
lor arsenal de replici spontane, savuroase gaguri
vizual-acustice, invențiuni de mimică și gesti-
că, efecte scenice... fiind susținuți cu empatie de
soprana Nicoleta Ardelean, mezzosoprana Ana
Rusu și de minunatul cor al studenților clujeni.
În pauză, prof. univ. dr. Elena Chircev a
prezentat volumele Concepția interpretativă în
demersul dirijoral și Relația dirijorului cu ansam-
blul muzical, semnate de Ciprian Para și apă-
rute la Editura Media Musica din Cluj în 2015.
De asemenea, a fost lansat albumul discografic
Gioachino Rossini - La Petite Messe Solennelle
(editat la Libris, Brașov), în interpretarea Corului
Ave Musica al Academiei de Muzică G. Dima din
Cluj-Napoca. De altfel, partea a doua a concertu-
lui prezentat în cronica de față a cuprins fragmen-
te din această frumoasă lucrare a compozitorului
italian. De remarcat prestația soliștilor vocali
(deja menționați mai sus), însă și alți interpreți
ce au contribuit la reușita întregului spectacol:
pianiștii Adela Francoise Bihari, Cristina Helena
Mureșan, Horea Haplea, clavecinistul Erich Turk,
precum și membri ai faimosului cor Cappella
Transylvanica (condus de aproape trei decenii
de dirijorul Cornel Groza), care li s-au alăturat
admirabililor coriști-studenți. Ca o simbolică în-
frățire întru arta cântului, la final fu intonat un
original imn Ave Musica/Ave Cappella, purtând
semnăturile lui M. Christiansen și Ciprian Para.
În concluzie, și pe plan coral Clujul se află în pri-
ma linie a efervescentei vieți artistice românești.
■
Corul Ave Musica, dirijor Ciprian Para
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
27
Hteththemeth prezintă
o muzică inumană
| RiCo
Hteththemeth este una dintre cele mai
enigmatice apariții pe scena metal, cu
un stil unic și fără o limită de exprimare,
“muzica inumană” practicată de trupă sare fără
timiditate de la metal cu elemente ambient și in-
fluențe de black metal, ajungând până la blues și
bossa nova. Conceptual, Hteththemeth se găsește
în fața unui peisaj plin de sentimente, unele plă-
cute, altele reci, unele confuze, altele depline.
Târziu în noapte, pe o ninsoare mirifică (la fi-
nalul anului 1999), Lao Kreegan și Jamm Klirk,
doi prieteni vechi, se hotărăsc să compună un sin-
gur album sub o titulatură unică. Inspirați de un
vis pe care Lao îl avuse, cei doi decid ca numele
proiectului să fie Hteththemeth, numele unui ar-
hanghel decăzut din motive... personale.
În ultimii doi ani, proiectul brașovean a
continuat incursiunea live, și-a mărit armata de
susținători și lucrează la povestirea veselă și tristă
a albumului Best Worst Case Scenario, împletind
metal-ul cu diverse elemente muzicale... speci-
fice pentru ceea ce formația numește “unhuman
music”.
Am descoperit Hteththemeth întâmplător
pe internet și m-a mirat faptul că avea ceva de
transmis, un concept muzical bine pus la punct
și oameni dedicați proiectului (o conjunctură
fabuloasă într-o scenă muzicală aridă în care
majoritatea muzicienilor tineri pornesc cu
proiecte de preluări pentru a cuceri piața
nunților).
Revista „Tribuna” prezintă primul interviu
realizat cu întreaga componență Hteththemeth!
(RiCo)
RiCo: Ce înseamnă Hteththemeth pentru voi?
Vlad: Am încercat să ne gândim la ceva greu de
scris și imposibil de citit. Nu ne-a ieșit foarte bine,
dar îi încurcăm pe destul de mulți dintre cei care
aud de noi sau ne văd numele scris. Hteththemeth
este familia noastră defectă.
Lao: În noaptea ce a urmat discuției de care
pomeneam mai sus, mi s-a revelat o întreagă
poveste. Se făcea că eram undeva prin univers și
asistam la “necazul” unui arhanghel! Adoriel, pe
numele său, încerca să-i convingă pe oameni că
ar fi cazul să depună mai mult efort vis-a-vis de
sentimentele lor și să ducă dragostea la paroxism!
Noțiunea inventată de el, pe numele ei “adorație”,
urma să fie sentimentul ce va înlocui “dragostea”
deja perimată. Toate bune și frumoase, numai
că oamenii la căpătâiul cărora arhanghelul ve-
ghea nu erau “convinși” de puritatea adorației,
parazitând-o cu minciuni și sentimente vulgare.
Dezamăgit, arhanghelul hotărăște să decadă pen-
tru a strânge în desaga sa sufletele oropsite ale
muritorilor impuri. Decăderea lui este una fizică
și spirituală, el părăsind Cerurile pentru a fi în
mijlocul “acțiunii”. Astfel, ca toți îngerii “plecați”,
Adoriel își găsește un nou nume! Și astfel ia naște-
re Hteththemeth! Între timp, pentru că de atunci
au trecut milenii, pentru a avea un randament
mai mare, personajul principal al poveștii se hotă-
răște să găsească șase muzicieni plecați cu sorco-
va, cu care să realizeze o simbioză perfectă. Astfel
după întâlnirea cu Lao Kreegan (un extraterestru
care venise pe Pământ cu diverse treburi), trep-
tat prin acesta îi descoperă pe Koldr, Bob, Vlad,
Luci și Codrez și le propune simbioza de care vor-
beam mai devreme. Și astfel ia naștere al doilea
Hteththemeth, mult mai complet și mai prolific.
RiCo: Puteți povesti despre o experiență intere-
santă avută pe drum cu formația?
Vlad: Am cântat în mai multe locuri în țară
și peste tot părea să ne urmărească, obsesiv,
Dunărea. Am trecut printr-o multitudine de stări,
de la amuzament până la enervare și exasperare.
Lao: Fiecare drum cu trupa e o experiență in-
teresantă. Suntem ca o familie scăpată de la spita-
lul de nebuni!
Codrez (baterie): La mine cea mai tare ex-
periență nu a fost pe drum, a fost la primul
concert, când efectiv am fost hipnotizat de tot
ce se întâmpla pe scenă. Am trăit în sfârșit live
o parte din această poveste fabuloasă numită
Htehthehthemeth. Pe vremea aia îmi era greu să
scriu numele trupei. (Acum știu!) Și prima depla-
sare a fost foarte ciudată (mai ales la întoarcere).
Am venit cu Leo în mașină și nu am avut cum
să scap fiindcă avea la uși blocare pentru copii.
Nu are legătură cu condusul, e un șofer excelent.
Doar că această ființă inumană vorbește mult.
Suceava - Brașov e un drum de-a lungul Dunării!
RiCo: Cum compuneți muzica voastră?
Luci (chitară): Cel mai important lucru pe
care îl putem transmite publicului este o parte
din sufletul nostru. Vorbim aici despre trăiri și
emoții care înseamnă foarte mult pentru noi și
care au prins o formă muzicală aparte, cristaliza-
tă în viziunea conceptuală Hteththemeth, dar din
punct de vedere muzical Bob este mastermind-ul
trupei, iar Leo este tartorul liric și conceptual.
Bob (voce, chitară, mellotron): În marea ma-
joritate a cazurilor, piesele au fost un proces co-
laborativ între mine și Lao, eu venind cu muzica,
iar el cu versurile și linia melodică vocală. Avem,
bineînteles, și cazuri în care Lao mai vine cu o
idee de piesă, sau reușim cu toții la un jam sessi-
on să încropim ceva interesant. Ghidați de o forță
misterioasă din univers care a văzut în noi un su-
flet înrudit cu o viziune comună asupra lumii, am
ales să ne exprimăm, prin arta pe care o facem,
dezacordul pe care-l avem față de falsitatea din
spatele emoțiilor umane.
Lao: Dacă la primul album muzica a fost com-
pusă în totalitate de către mine și Jamm, acum
lucrurile stau altfel. Spuneam mai sus simbolic
că la un moment dat Hteththemeth a luat naștere
pentru a doua oară în momentul în care ne-am
întâlnit cu toții, cei care suntem prezenți în for-
mula de astăzi. După realizarea primului album
în 1999 și a unui EP în 2000, Hteththemeth a con-
tinuat să fie un one person project cu apariții live
obscure și ermetice. asta până prin 2011, când
treptat au început să se alăture nebuniei cei men-
tionați mai sus. Cu un upgrade major din toate
punctele de vedere (conceptual, stilistic, dar mai
ales muzical) Hteththemeth a devenit cu adevărat
o trupă și mai ales una live.
RiCo: Ce părere ai despre scena muzicală din
România în 2015?
Koldr (bas): Scena românească mi se pare că
ia amploare; apar tot mai multe trupe bune și în
genuri mai „nișate” în țara noastră. În plus, ob-
serv că multe din aceste trupe primesc laude și
din partea publicațiilor străine, ceea ce nu poate
fi decât un lucru bun. Să nu mai punem la soco-
teală că se mărește și numărul celor care reușesc
să treacă granițele României și să susțină turnee
sau concerte în cadrul unor festivaluri.
Vlad: Scena muzicală din România este, din
păcate, cea pe care poporul român o merită.
Multe proiecte bune mor din fașă, în timp ce
multe produse de proastă calitate fac bani grei
din muzică. E un cerc vicios în care se învârtesc
radio-urile, posturile TV, artiștii, pseudo-artiștii,
producătorii, managerii și publicul. Nu prea văd
o ieșire, pentru că am senzația că educația muzi-
cală și nu numai, culturală în general, a publicu-
lui este în cădere liberă. Există totuși oameni care
citesc cărți bune și ascultă muzică bună. Sper să
21
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
Urmare din pagina 36
fie tot mai mulți și să ieșim, încet-încet, din cer-
cul vicios despre care vorbeam.
Bob: Consider că scena muzicală românească
duce o lipsă gravă de tineri artiști cu potențial.
Asta se datorează unei probleme mari în media,
și anume, confortul. Deși această problemă e pre-
zentă peste tot în lume, în România este totuși
extraordinar de pregnantă. Problema cu con-
fortul este, în mare, legată de aspectul financiar.
Majoritatea preferă să investească timp și bani în
ceva ce este deja cunoscut, în loc să investească în
ceva complet nou, din frica de a pierde bani. Este
o frică normală, dar la noi în România este dusă
în extrem. Astfel, nici publicul și nici organiza-
torii nu investesc în talentul local. Prin urmare,
organizatorii fac evenimente cu aceleași trupe
consacrate, care cântau și acum 10-20 de ani, și
bineînțeles cu trupe din străinătate, care sunt
deja apreciate la ele acasă, deci cu siguranță vor fi
apreciate și aici. Asta le asigură un profit mare, cu
riscuri mici. De aceea, trupele din underground
rămân în underground, multe neieșind vreodată
din sala de repetiții.
Luci: 2015. România. Scena muzicală... Nu
prea mai există o scenă cu adevărat muzicală în
România. Majoritatea “artiștilor” care sunt pro-
movați se încadrează în genurile muzicale “la
modă”, adică ceea ce insistă să promoveze in-
dustria muzicală, care din păcate nu prea mai e
decât industrie. Cum spune și Bob, în țara asta
nu se mai asumă riscuri. Cu asemenea producă-
tori în anii ‘60-‘70 cred că nu aveau absolut nicio
șansă de afirmare trupe colosale cum ar fi The
Beatles, Pink Floyd, Queen... și mă opresc aici
cu exemplele. Nu se mai caută muzică, nu se mai
caută actul artistic; se caută kitsch-ul, guma de
mestecat pentru creier, adică în general o linie
melodică catchy si “la moda” împreună cu niște
versuri simple pe care să le poată înțelege oricine.
Cam asta ar fi 90 la sută din ceea ce se promovea-
ză azi în România. Cât despre accidentele fericite,
acestea au început să se împuțineze din păcate.
RiCo: Care este cartea preferată?
Koldr: Coșmar și e scrisă de Rodica Ojog-
Brașoveanu.
Vlad: Trilogia Răstignirea trandafirie (Sexus,
Plexus, Nexus) de Henry Miller, pentru comple-
xitate, naturalețe, diversitate, stil literar și pentru
felul în care e prezentat drumul chinuitor al ar-
tistului de geniu Henry Miller de la zero până la
marele scriitor care a devenit.
Luci: Cartea mea preferata este o carte mai
degrabă pentru adolescenți, Odiseea Căpitanului
Blood de Rafael Sabatini, pe care am citit-o de
peste 10 ori... Cu toate ca am multe cărți care îmi
sunt foarte dragi, sufletul meu a ales să se lege mai
mult de această carte.
Bob: Cartea mea preferată este volumul de
povestiri scurte Necronomicon de H.P. Lovecraft.
Conține cele mai interesante și infiorătoare po-
vești scrise vreodată, însoțite bineînțeles de un
limbaj frumos, literar, a la Shakespeare.
Codrez: Dăruind vei dobândi de N. Steinhardt.
Lao: Biblia! Păi să se scrie o carte despre mine
la aproape 5000 de ani de când am apărut, carte
pe care să o citesc la alți 2000 de ani după ce a fost
scrisă... Cum să nu-mi placă o asemenea carte?
Interviu realizat de
RiCo
■
Solar
Margareta Catrinu
Aici, pictura trece de la accidental la absolut,
de la obiect la geometria obiectului. Preluate din
natură, formele își cer dreptul la esențializare, la
descătușarea de reprezentarea în oglindă a rea-
lității, și capătă valențe abstracte. Abstractizarea
reprezintă o modalitate personală de înțelegere a
realității exterioare, printr-o analiză a stărilor și
revelarea acestora prin expresie plastică. Materia
picturală se esențializează, iar linia se contractă
uneori până la crearea unor țesături și întrepă-
trunderi care ne lasă să “ghicim” forme din reali-
tatea imediată (Chipul cu cerc, 2015). În lucrările
Margaretei Catrinu percepem o mișcare constan-
tă de la lumea reală la abstract, dar o mișcare care
se poate desfășura în ambele sensuri. Uneori,
obiectul preluat din realitate este redat prin forme
abstracte, abandonându-se în lumea nevăzută a
iluziei, alteori, forma abstractizată lasă să trans-
pară realitatea lumii înconjurătoare.
Există în acest demers plastic al Margaretei
Catrinu o profundă ordine logică, o cerebralitate
care o ajută să se salveze atât la nivel individual,
cât și la nivel artistic. Echilibrul interior este ex-
primat printr-o forță creatoare manifestată ple-
nar, iar artista atinge “paradisul terestru” într-un
climat controlat de o mentalitate și o ordine să-
Margareta Catrinu
Chipul cu cerc
nătoase, supuse regulilor de bază ale universului.
Arta sa se dezvoltă pe coordonatele unor spații
spirituale, imateriale și cosmice, ceea ce ne face
să înțelegem că, prin creație, artistul ajunge la o
disciplină a sufletului care, corelată cu o profundă
stăpânire a mijloacelor de expresie, îl fac să atin-
gă statutul de “Demiurg” și să își deschidă accesul
către “memoria viitorului” (Yves Klein).
Dinamica lumii sale metaforice se împlinește
astfel ca spațiu al inițierii ființei umane în cău-
tarea Sinelui prin refuz al disoluției, biologicului,
accidentalului și clamarea unor trăiri adevărate în
zona Sacrului sau Creativității. Astfel, pas cu pas,
asistăm prin imagini la dezocultarea universului
său interior în care ardența credinței creștine este
suportul definitoriu al definirii sale. (Alexandra
Rus, 2005)
Notă biografică
Margareta Catrinu
Născută la Beiuș (09.07.1949), “în casa bunici-
lor materni”, Margareta Catrinu urmează Liceul
de Arte Plastice Romulus Ladea din Cluj-Napoca
și este absolventă a Institutului de Arte Plastice
și Decorative Ion Andreescu din Cluj-Napoca
(1974). Din același an este profesor titular la
Liceul de Arte Plastice Romulus Ladea, unde, pe
lângă activitatea de catedră, va îndeplini și funcții
de conducere (director adjunct, director, meto-
dist sau inspector de desen). Este prezentă con-
stant la Saloanele Oficiale ale UAP - Filiala Cluj,
la Saloanele Naționale ale UAP de la București
(1982, 1983, 1993, 2006), la Saloanele Moldovei
(2010), la Arad-Meeting Point (2013), la Grafica
Românească GR’14 - București, la Saloanele
Astrei (Sibiu, 2014), la Bienala Internațională Ion
Andreescu (Buzău, 2014) și la numeroase expozi-
ții de grup în țară și în străinătate (Franța, Olanda,
Ungaria). Realizează expoziții personale la Cluj-
Napoca. Lucrările sale se află în colecții publice și
particulare din România, Anglia, Grecia, Franța,
Olanda, Italia, Elveția, Spania, S.U.A.
■
Margareta Catrinu
Copacul
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
2!
teatru
Teatru de proximitate (II)
■ Claudiu Groza
Am văzut la Timișoara și patru din spec-
tacolele secțiunii de dramaturgie româ-
nească ale FEST-FDR 2015, fiecare sem-
nificativ pentru impactul textelor autohtone (dar
nu numai) în spectacologia de azi.
Dar voi începe cu... o paranteză, pentru a
comenta puțin reprezentația care a încheiat
mini-festivalul „Art of Ageing” pe care l-am
analizat în prima parte a acestei sinteze. Maria
de Buenos Aires, pe muzica lui Astor Piazzola
și libretul lui Horacio Ferrer, înscenat de Ada
Lupu la Naționalul timișorean, a fost un cadou
oferit oaspeților festivalului. Nu văzusem îna-
inte montarea, dar auzisem despre ea opinii
oarecum rezervate. Spectacolul însă mi s-a pă-
rut o reușită, nu mă feresc s-o spun, și cred că
acele păreri mustăcinde erau expresia unui ori-
zont de așteptare diferit față de ce este Maria de
Buenos Aires. Am văzut o variantă mai veche la
Opera Română din Cluj, așa încât eram „averti-
zat”. Maria de Buenos Aires e un poem-concert
dansat. O poveste de dragoste narată auditiv și
vizual, care mizează pe emoție, pe empatia pri-
vitorului și care sfidează logica pedestră a na-
rațiunii. Partitura lui Piazzola combină sonu-
rile tangoului și muzicii latine într-o manieră
avangardistă, cu fracturi armonice și momente
de muzicalitate romantică, cu frângeri de ritm,
iar versurile lui Ferrer conturează abural zvâc-
nirile pasiunii și drama morții din iubire. E un
spectacol care trebuie simțit, gustat, nu despi-
cat rațional.
Or, după părerea mea, Ada Lupu a edificat un
spectacol ce redă perfect spiritul acestei creații,
fără să tenteze artificii regizorale ori îngroșări
de accente care i-ar fi distrus echilibrul inte-
rior. Montarea e una de echipă, oricum, pen-
tru că alături de actorii timișoreni au evoluat
și dansatori de tango și, firește, muzicieni. Am
admirat cuplul Ion Rizea-Claudia Ieremia, în-
tr-o bună simbioză scenică, poate estompați un
pic - pentru că așa cad accentele aici - de per-
formanța cuplului de dansatori, Cristina Daju
și Silviu Gușat, am socotit onestă evoluția ce-
Viața-i mai frumoasă după ce mori
lorlalți actori, coordonați coregrafic de Răzvan
Mazilu, am fost cucerit de orchestra condusă
de Alin Stoianovici și, mai mult decât tot, am
rămas impresionat de Sânziana Tarța în rolul
titular, o actriță care e concomitent o muzicia-
nă desăvârșită și are o certă vocație coregrafică.
Nu mai insist, cu scuze pentru toți membrii
numeroasei echipe de realizatori, cărora le ofer
un „chapeau” din suflet.
Repet, Maria de Buenos Aires este un spec-
tacol absolut reușit, o montare cu totul apar-
te pentru spațiul nostru teatral-muzical, care
trebuie privită - dincolo de faptul că figurează
într-o stagiune teatrală - ca un concert-po-
em-dansat în care alte mecanisme decât în tea-
tru creează semnificație, frumusețe și emoție.
Iar această emoție s-a simțit.
Și revenim la FDR.
Poezia, amestecată cu orori, reverii și coș-
mare, a fost prezentă și în Viața-i mai fru-
moasă după ce mori, pe un text și în regia lui
Mihai Măniuțiu (Teatrul „Tomcsa Sândor” din
Odorheiul Secuiesc). Din nou un spectacol po-
ematic, dar și foarte teatral prin cinismul lu-
dic, ușor înfiorat subtextual-metafizic, în care
moartea e „trăită”, temută, e subiect de dubita-
ție și ironie.
O grădină de vară a morților (ori a celor
aflați în purgatoriu, înaintea Judecății), cu lăzi
de bere, petreceri, mici certuri și izbucniri de
orgolii, cu crize depresive și entuziasme bahi-
ce deșănțate, e universul acestui spectacol, în
care ritmul drăcesc alternează cu momente de
prostrație, dialogurile vii cu tăcerile înspăi-
mântate, regretele cu speranțele, căința cu eșe-
curile, într-un carusel de dincolo de lume din
care, însă, se vede chiar lumea, Pământul, în-
vârtindu-se implacabil undeva departe, iar un
ipotetic, nevăzut Dumnezeu se învârte chiar în
scenă, la final, pe bicicleta ce parcurge singură
un traseu circular în mijlocul scenei.
E ca un fel de Așteptându-l pe Godot post-
apocaliptic acest spectacol ce conține o bogă-
ție de sensuri, de culori, de stări, de emoții, de
tempouri și provocări. De la copacul bogat ce
umbrește stivele de lăzi - un pom al cunoaște-
rii?, un punct de reper?, un semn livresc?, iată
câte înțelesuri poate avea - până la monologul
tulburător al fetiței care spune la un moment
dat „Bau-bau e să fii singur”, cheful perpetuu al
existenței „mai frumoase” de după moarte nu
te împiedică să cazi pe gânduri, să simți frisoa-
ne, să râzi și să-ți dea lacrimile de la o clipă la
alta. Un spectacol impresionant prin forța de a
transpune teatral un concept filosofic, dezbătut
de toți gânditorii și teologii de la facerea lumii,
vorba ceea.
De aplaudat fără rezerve excelenta trupă
de la Odorhei, cu Antal D. Csaba, Finciszki
Andrea, Jakab Orsolya, Toth Ârpâd, Lâszlo
Kata, Vidovenyecz Edina, Szucs-Olcsvâry
Gellert, Mârton Reka, Mezei Gabriella, Nagy
Csongor Zsolt, Dunkler Robert și Barabas
Ârpâd. Tudor Lucanu, cu o scenografie extrem
de plastică, Șerban Ursachi cu o muzică ghi-
duș-inspirată (superbe cântecele interpretate
de actori) și Vava Ștefănescu, cu o coregrafie
dinamic-dezordonată, potrivită contextului, au
întregit echipa.
Minat de o anume incoerență a textului de la
care pleacă a fost Organic de Saviana Stănescu,
în regia lui Andrei Măjeri (Teatrul Național
București/Programul 9G). În sine, tema e ten-
tantă, iar felul în care se dezvoltă intriga pare
promițător. Un cuplu de americani, el un fel
de interlop, ea o vampă casnică, îl găzduiesc o
vreme pe Omy, un adolescent dintr-o nenumită
țară „primitivă”, momit pe tărâmul făgăduinței,
unde va avea o existență fericită după donarea
unui rinichi. Pe bani, firește. Totul ar trebui să
fie o tranzacție fără scrupule, doar că tensiu-
nea din distopicul cuplu crește după ce ea se
atașează de copilul care e incapabil să comuni-
ce, părând și un pic retardat. O aglomerare de
secvențe domestice, care mai de care mai rizi-
bile, cu altele monologale, cu certuri maritale,
partide de sex, crize de gelozie, cu deruta totală
a deznădăjduitului Omy și panica traficantului
de organe, care se simte prins într-o capcană,
anihilează tensiunea ce ar fi trebuit să se con-
struiască, astfel că finalul este doar magmatic
și de neînțeles, iar apogeul dramatic al intrigii e
strivit de balastul poveștii dinainte.
Andrei Măjeri a încercat să dea dinamică
textului destul de expozitiv printr-o sumedenie
de artificii, nu mereu inspirate, de la accentua-
rea notelor comice ale dialogului la momente
muzicale ori imagini. Spectacolul are o aparen-
ță ritmică, alertă, ca un recital de dj, dacă vreți,
dar spectatorul obosește prin aglomerarea de
„paranteze” semantice care destructurează in-
triga.
Organic a fost o provocare prea mare pentru
talentatul regizor, în pofida unui joc de scenă
bine condus și a unei interpretări de bună cali-
tate a actorilor Silva Helena Schmidt (de nota-
bilă versatilitate), Andrei Stehan și Lucian Rus
(acesta foarte unitar-coerent în rolul lui Omy).
Totuși, ca parte a Programului 9G, cred că a
fost o experiență folositoare pentru toți cei im-
plicați.
Însă nu doar textele recente sau scenarii-
le teatrale au intrat în focusul selecționeru-
lui FDR, Oana Borș, ci și dramaturgia româ-
nă „clasică”, prin Mobilă și durere de Teodor
Mazilu, în direcția de scenă a lui Victor Ioan
Frunză (Centrul Cultural pentru UNESCO
„Nicolae Bălcescu”, București). Vastul „labo-
30
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
rator” al regizorului a mai inclus spectacole pe
texte aparent „datate”, dacă ar fi să menționez
aici măcar Identități, după schițe de Dumitru
Solomon, montat acum vreo 6 ani la Brăila,
într-o versiune extrem de pitorească și alertă,
folosind întreaga clădire a teatrului pentru sec-
vențele dramatice.
Cu Mobilă și durere, Frunză procedează ca
Theodor Cristian Popescu în Opinia publică
de Baranga, și acela un spectacol relativ recent.
Firește, efectul e diferit, căci ambitusul textelor
diferă, însă ambii creatori preiau piesele în lite-
ra lor, efectiv, fără a le „actualiza” (cum extrem
de prost inspirat a făcut Cristian Hadjiculea la
Cluj cu Acești nebuni fățarnici). Or, spectatorul
e izbit, paroxistic aproape, de rizibilul situației
dramatice, ale cărei valențe „moraliste” sunt cu
totul anulate, făcând loc unei cascade de comic
irezistibil. (Cumva, reacția publicului seamănă
cu aceea a studenților cu care am făcut un ex-
periment literar, punându-i să citească poezie
proletcultistă românească. Li s-a părut extraor-
dinar de amuzantă, acesta fiind unicul registru
de receptare.)
Satira maziliană e preluată de Victor Ioan
Frunză ca atare, textul fiind transpus scenic în
toate articulațiile genuine ale intrigii. Efectul e
însă dublu: pe de o parte, spectatorul sesizea-
ză ironia auctorială, nota de absurd a situației
propuse - un șef de cooperativă de mobilă al
cărui scop e să facă cele mai proaste scaune;
context evident neconform cu „etica socialistă”
a momentului scrierii piesei -, pe de alta, „rea-
lismul” jocului, cu personaje precipitate să pro-
fite de sistem, angrenate într-un joc al corupției
„concurențiale”, are și un parfum vintage, desu-
et cumva, ca în vechile filme prezentate acum
la TV, dar poate fi comparat și cu evenimente
contemporane. Evident, nu e nimic „pedago-
gic” în spectacolul lui Frunză, e, dacă vreți, un
„experiment” teatral ce resemantizează piesa
lui Mazilu. Nu toate textele clasice se pretează
însă la un astfel de tratament; cred că Vlaicu
Vodă jucat ca la 1900 ar fi la fel de plicticos,
dar în Mobilă și durere e vorba despre o realita-
te atât de nefirească prin ea însăși încât devine
comică și, cumva, exemplară.
Ritmul aproape drăcesc al derulării spec-
tacolului le-a permis actorilor din distribuție
recitaluri cvasi-funambulești, cu o supra-do-
zare de ipostaze care au apăsat doar accentele,
fără să devină îngroșări supărătoare. Fiecare
personaj părea astfel marcat de un soi de „is-
terie a viețuirii”, de un consum frenetic al cli-
pei, de sentimentul unei „întreceri” în a-și de-
monstra superioritatea de „eminență cenușie”
ori de abil executant de ordine dubioase. De
la George Costin (Sile Gurău) - al cărui erou
era parcă mereu în pragul unui atac cerebral
la Adrian Nicolae (Sile) sau Andrei Huțuleac
(Urecheatu) - ambii onctuos-serviabili, atenți
însă cam de unde bate vântul „ideologic”, până
la Sorin Miron (Paul Arnăutu) - cu un perso-
naj construit în cheie calm-perfidă, dar de un
calm tensional, și, în fine, la damele cu puse-
uri de pisiceală și manipulare erotică (Nicoleta
Hâncu - Lizica și Alexandra Fasolă - Melania),
o întreagă galerie umană cu pulsiuni, nevroze,
inhibiții, frustrări, ambiții, meschinării, orgolii
s-a înfățișat privitorului, cu o alertețe nărăvașă,
cuceritoare.
Decorul simplu al Adrianei Grand, compus
din vechi piese de mobilier casnic ori de birou,
într-o dispunere multifuncțională, prin care
„cadrele” acțiunii se transformau cu ușurință,
augmentate cu elemente de recuzită bine ale-
se, a conturat un univers vetust, delabrat, foarte
conform cu precaritatea existenței personajelor.
Mobilă și durere e într-adevăr un spectacol
de laborator, pe care doar un regizor cu mare
anvergură hermeneutică îl poate construi fără
a distruge tiparele originare ale piesei, punc-
tând însă și semantica sa actuală. Nu știu în ce
măsură dramaturgia română dinainte de 1989
ar mai putea fi exploatată în acest fel. Cert este
însă că lui Victor Ioan Frunză „experimentul”
i-a reușit.
Un spectacol remarcabil al FDR - o excelen-
tă și convingătoare demonstrație de acuitate
semantică, inspirație dramaturgică, fler „mini-
malist” regizoral și pregnanță a interpretării -
a fost Amintiri din epoca de școală de Mihaela
Michailov, în regia lui Radu Apostol, cu Katia
Pascariu și Alexandru Potocean (Asociația
ADO - Artă pentru Drepturile Omului,
București).
Trebuie spus de la început că spectacolul e
rezultatul unei munci de echipă, de aceea i-am
și menționat deja pe o parte din realizatori.
Subiectul său e unul care provoacă periodic, în
ultimii ani, la noi, dezbateri și scandaluri publi-
ce, discuții belicoase și modificări de „norme”:
învățământul. Temă aridă pentru un spectacol
de teatru, ar spune pripit unii. Nici vorbă, însă:
educația e un proces prin care am trecut cu to-
ții, care ne-a modelat sau deformat pe fiecare,
despre care oricine are amintiri, opinii, experi-
ențe intime. Iar Mihaela Michailov studiază do-
meniul de mai mult timp; un alt proiect de gen
a fost Profu’ de religie, montat de Bobi Pricop
la Craiova.
Spre deosebire însă de acel spectacol, care
pleca de la o știre de presă, construindu-se ca
o dezbatere despre limite morale și ambiguități
sociale, despre „etichete” și relativitatea „ade-
vărului”, aici avem de-a face cu un discurs mai
degrabă poznaș, descărcat de gravitate, asemă-
nător unei confesiuni copilărești prin care-ți
amintești „cum a fost la școală”. Însă firele aces-
tui tablou ce poate fi comparat cu „jocul edu-
cativ” de când eram eu copil, Să țesem frumos,
alătură culorile bucuriei și culorile terorii, con-
formismului, autorității, în proporții inegale,
cu noi, personajele, ascunse timid într-un colț.
„Amintiri din epoca de școală e ca un ghioz-
dan din care ies, pe rând, părți din ce-am fost”,
explică Mihaela Michailov în volumul omonim.
Un volum ce conține, alături de textul spectaco-
lului, și mici mărturii-amintiri ale protagoniști-
lor, ca și etapele nașterii/dezvoltării proiectului,
printr-un atelier cu elevi și opinii despre școală
ale acestora. Or, acest conglomerat permite o
abordare sociologică grăitoare. Creatorii spec-
tacolului au în jur de 30 de ani. „Competiția”,
„umilința”, „fondul emoțional comun”, ameste-
cul de clișee rutina(n)te ale învățării („Ana are
mere”) și mitografie istorică pe care o mențio-
nează ei conturează un univers, în pandant cu
„pragmatica” opiniilor noilor învățăcei: nevoia
de „răbdare” din partea profesorilor, tentația
„străinătății”, dar și idealuri adolescentine („să
apăr drepturile oamenilor”).
Sunt elementele acestea din puzzle-uri di-
ferite? Nu aș putea să răspund. E limpede însă
că textul spectacolului e bricolat cu amintiri de
vârste diverse, dacă-mi permiteți metafora. Și e
un text cuceritor, amuzant, impresionant, emo-
ționant, entuziast, amărui, ronțăibil și rumega-
Amintiri din epoca de școală
bil, cu subtext și deloc „pedagogic”. Tot ce ține
de școală, de la „memorare” la mâna agitată pe
sus, ca să se vadă „că știi”, de la ghiozdanul su-
pradimensionat la harta jerpelită pe care tre-
buie „să arăți”, de la coșmaruri la reverie, de la
vitalitate la posăceală, e cuprins în acest specta-
col de fermecătoare savoare.
Scenografia colorat-semnificativă a Mariei
Mandea, cu marele ghiozdan ce e parcă un sim-
bol al școlii chiar ca instituție-clădire, discreta
coregrafie a lui Paul Dunca, a gesturilor „șco-
lare”, muzica subtil-sonoră a lui Jak Neumann
completează jocul impecabil al actorilor, regia
ingenioasă, întrucât foarte exactă, fără artificii
de prisos, și potențează un text scris cu nerv și
empatie.
Greu de rezumat, interpretat confesiv, bu-
imăcitor, aruncându-te în propria ta memo-
rie, apoi confruntându-te cu amintirile altora,
uimitor de asemănătoare, unele, cu ale tale,
Amintiri din epoca de școală nu e doar o madle-
nă, ci și o chestionare, în cheie artistică, asupra
existenței. Și nu numai a existenței de școlar, ci
și de om, pur și simplu. E un spectacol care, re-
cunosc, m-a emoționat profund, deși m-a făcut
adesea să râd în hohote. Și cred că a-l vedea e
mai de folos, pentru oricine, și mai cu seamă
pentru cei implicați, decât zece colocvii sterile
despre „cum ar fi să fie bine” în școala româ-
nească.
■
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
31
film
Scurtmetraje românești
recente
■ Lucian Maier
Black Friday (r. Roxana Stroe, 2015) e o
întoarcere asupra anilor ’80, sub Ceau-
șescu. Titlul duce filmul pe o plajă a sen-
surilor duble, a ironiei, unde ziua reducerilor în
consumismul Occidental e tălmăcită românește
drept zi criminală, după o coadă nefructuoasă
la alimente. Ritualurile de cumpărături obliga-
torii (în acele timpuri românești) îl transformă
pe personajul central al filmului (interpretat de
Gabriel Spahiu): acesta schimbă instrumenta-
rul specific depanatorilor radio-tv cu o pușcă
pe care are montate lunetă și amortizor. Filmul
devine un studiu al căderii persoanelor care în-
tră în vizorul personajului (în spatele filmului e
un text de Vladimir Sorokin), într-un fel de pri-
vire cu metaforă spre ideea de om nou (idealul
regimului comunist) ca om-deja-mort. O Dacie
reparată, un joc de table, un covor spălat, bici-
cletă, sticle de sifon, sticle de lapte - persoanele
căzute eliberează elemente-emblemă ale epocii.
Black Friday e un film produs de UNATC.
Partea bună în acest caz e legată de felul în care
arată pelicula - în ciuda faptului că pe blocuri
nu vezi păienjenișul de antene și fire specifice
epocii (cu atît mai mult cu cît vorbim de un
personaj din domeniu), e o anumită grijă în
producție care face filmul să arate bine. Un bine
nu neapărat natural sau veridic, dar un bine de
sticlă-atent-colorată care îți fură privirea, ceea
ce poate fi de bun augur într-un viitor cine-
matograf de masă (generic, imagine, filosirea
relantiului, introducerea mărcilor stradale enu-
merate anterior). Din păcate, dincolo de acest
caracter sticlos, filmul nu reușește să fie convin-
gător în ceea ce-și propune. Răfuiala persona-
jului cu lumea are loc pe notele Dansului cava-
lerilor din baletul Romeo și Julieta de Prokofiev,
o compoziție care, prin structura ternară și
atmosfera tenebroasă, dă secvenței respective
(care ocupă aproximatv jumătate din peliculă)
un monumentalism deranjant. Intenția e posi-
bil să fi fost alta, aceea de a duce căderile celor
atinși de glonț spre congruența poetică vizibilă
la Sorokin, ceea ce ar fi trebuit să construias-
că, în cazul filmului, o răzbunare (estetică) pe
comunism, pe oamenii săi de rînd. Din păcate,
compoziția lui Prokofiev nu e atît de ușor de
manipulat; prin structura sa clasic-distorsiona-
tă (disonantă), prin celebritatea ei, preia linia
întîi a discursului și, ca ilustrație de fundal a
Dansului cavalerilor, filmul Roxanei Stroe slă-
bește minut cu minut.
Chiar dacă ne întoarcem în 2008, e dificil de
crezut că găsești în București persoane care să
invite cu atîta inocență la un borș un angajat
anti-tero aflat pe poziție - pe traseul președin-
ților de state NATO prezente la congresul din
capitala noastră. Și și dacă găsești, e o excepție
care ar merita ajutată (în realitate), nu recla-
mată (în peliculă). Ori, cînd asta e linia pe care
filmul intră pe ecran, realismul (chiar și realis-
mul comic al) poveștii scade. Chiar dacă fina-
lul e intens, chiar dacă uman personajele cresc
frumos și credibil după depășirea picanteriilor
din debut - printr-un joc bun al actorilor, cu o
gradare bună a tensiunii și o susținere a aces-
teia prin lungimea planurilor și poziționarea
camerei față de persoanele din poveste -, in-
vestiția inițială în rîsu’-plînsu’ e dificil de uitat.
Dispozitiv 0068 (r. Radu Bărbulescu, 2015) ar
fi putut fi un film consistent dacă ar fi renun-
țaț la tușarea excesivă a simplității celor din
popor și la ideea că nu putem avea un film bun
dacă nu găsim nimic de rîs în el.
Ramona (r. Andrei Crețulescu, 2015) e un
film stilizat, care împrumută elemente de la
Lynch (grafica genericului, creditelor, ase-
mănătoare celei din Lost Highway), Tarantino
(femeia care pune piciorul în prag) și le mi-
xează într-un context filmic specific - noir-ul
(Lynch) și action-ul postmodern (Tarantino),
cu spații sociale underground, unde violența
este extremă. Cei doi autori menționați lu-
crează într-un context de gen în care feme-
ia e pusă în valoare - ca neo-femme fatale
(misterioasă, cu fețe multiple, porn-star-ho-
me-baby - Patricia Arquette la Lynch) sau ca
neo-războinic, la Tarantino, în femeia-copil
care se răzbună aprig (Uma Thurman în Kill
Bill). Sigur, aceștia au timp la dispoziție încît
să formuleze și să susțină caracterul epic-in-
tertextual al personajelor lor. Un scurtmetraj
nu e prea ofertant în acest sens (al timpului
de care dispui), dar nu asta face întreprinderea
lui Andrei Crețulescu discutabilă. Discutabil
e faptul că personajul său feminin (interpe-
rat de Rodica Lazăr) e mai mult o efigie, un
deus-ex-machina. Într-o noapte, între do-
uă-trei fumuri de țigară înainte și după, ea
rezolvă trei cazuri - ucide băieții care i-au
maltratat prietena. Pe fiecare într-un context
care taie cîte o ramură a macho-ismului actual
(pat, mașină bengoasă, plajă).
E o propunere puternică, de anvergură,
dar, din păcate, una slab susținută. În contex-
tul filmului de gen, ceea ce lipsește peliculei
este suspansul. Din clipa în care vezi persona-
jul (masculin) aflat pe scaunul din dreapta al
Mercedesului condus de eroină și observi mo-
dul în care ea aruncă țigara pe geam, e destul
de clar că totul va merge în limitele gîndite de
femeie. Cu cît e mai clar că totul se va sfîrși
cum a fost (pre)stabilit, cu atît filmul emană
o aroganță mai mare. Pe de altă parte, în con-
textul jocului (postmodern) cu genul, filmul
are o intrare promițătoare - camera și perso-
najul sînt elemente angajate diferit în poveste:
personajul are o istorie de împlinit, camera de
filmat are jocul ei cu spectatorul, ba îi arată
elemente care caracterizează spațiul de lucru
al persoanelor pe care ea le vizitează, ba nu
îi arată tot focul acțiunii; apoi, la început, e o
întreagă paranteză ironică deschisă prin cioc-
nirea misiunii (serioase a) femeii cu melodia
franceză despre Brigitte Bardot din camera
victimei prime, pe ritmurile căreia omul e se-
cerat. Pe parcurs treaba asta se sparge, camera
e din ce în ce mai prinsă de acțiune (cu posibi-
lul scop de a fi crescut suspansul), iar la final
relația acțiune-muzică se pierde.
Ultima ucidere din film și creditele se deru-
lează pe She’s in parties a celor de la Bauhaus.
Piesa e prezentă în întregime în film, iar faptul
că pe ecran sînt imagini despre care e vorba în
melodie, apoi faptul că piesa e și suport pentru
credite o transformă dintr-un element diegetic
prin care e interpretat, autoreferențial, filmul
(acțiune, Special effects by Loonatik and drin-
ks, the graveyard scene/the golden years) într-o
ilustrație muzicală convențională, mai aproape
de kitsch odată cu flăcările care cuprind um-
brela de paie de pe plajă și cu aprinderea unei
noi țigări. Astfel, Ramona e o propunere teribi-
listă, nu un film cu un conținut autentic.
Trăinicia lui Nu există-n lumea asta (r.
Andreea Vălean, 2015) crește la întîlnirea ima-
ginii calde cu maneaua, la vederea decorului
decent - care nu anunță nici muzica pe care
o auzim în boxe, nici scandalul ulterior - și
e susținută de jocul excelent al lui Alexandru
Potocean (în special) și al lui Conrad
Mericoffer. În film, cei doi sînt prieteni cu vizi-
uni diferite despre artă și viață, nu s-au văzut de
mult timp, iar reîntîlnirea declanșează o serie
de reacții antagonice în personajul interpretat
de Potocean. Furie, condescendență, iubire din
datorie și calm. Pînă la urmă, conform filmului,
maneaua chiar e cea mai pură trăire umană, cît
se poate de ironic și de realist în același timp!
LAG (r. Anton Groves și Bogdan Orcula,
2014) e o secvență de gen (horror) care chesti-
onează percepția umană în raport cu cinemato-
graful. Identificarea spectator-personaj, trăirea
intensă, suspansul. Un film scurt (pînă în patru
minute), eficient și (într-un context didactic)
edificator în acest sens.
■
32
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
Un experiment insolit -
Călăuza
■ Marian Sorin Rădulescu
Am revăzut (nu mai știu a câta oară) Stalker
(Călăuza), filmul care - încă de la prima
vizionare, în 1982 - avea să fie o piatră
de hotar pentru mine, ca cinefil. Pentru strania
combinație între formă și fond, pentru „cum” și
„ce” comunică. Mai mult decât în alte filme, aici
Tarkovski și-a propus (și a izbutit) să se joace cu
răbdarea multor spectatori, să le înșele așteptările.
Mai cu seamă că genul cinematografic (S.F.-ul) -
pe post de cal troian (cum procedase și la Solaris)
- presupune fapte, aventură, efecte speciale și mai
puțin (sau chiar deloc) introspecții și comentarii
elegiace pe tema alungării poeziei și poeților din
cetate.
Cea dintâi dezamăgire va fi fost „trădarea” față
de sursa literară din care Tarkovski s-a inspirat -
povestirea Picnic la marginea drumului a fraților
Strugațki (Arkadi și Boris). De altfel, datele ști-
ințifico-fantastice preluate de regizor din scrierea
popularilor autori au dispărut progresiv, pe mă-
sură ce filmarea înainta. După repetate modificări
cerute de Tarkovski, autorii scenariului (al căror
nume figurează pe generic) i-ar fi spus acestuia
să facă după cum crede de cuviință. Ceea ce nu
a fost posibil până la capăt la Solaris (datorită
opoziției lui Stanislav Lem, autorul cărții omoni-
me), avea să fie cu putință - cu asupra de măsură
- la Călăuza. Astfel, personajul principal este, la
Tarkovski, un Hrist care - într-un timp și într-un
loc neprecizate - se străduie să aducă într-o Zonă
misterioasă (adică la viață) pe cei ce spun că și-au
pierdut orice nădejde.
Nicicând - în cinema - disperarea nu este mai
frumoasă. Nicicând nu este mai dureros strigătul
celui care constată strania metamorfoză a omului
în umanoid. Nicicând nu e mai zbuciumată dez-
integrarea sufletului omenesc. Nicicând nu doare
mai tare spiritul ajuns independent, emancipa-
rea omului de sub împreună-strădania numită
Biserică (adică Eclesia). Asta, firește, dacă privito-
rul nu se împotmolește în „pragul” filmului - ca-
Cadru din Călăuza
drul S.F - și trece peste sugestia vagă a prezenței
unor meteoriți și - în cazul fiicei Călăuzei - te-
lekinezie. Iar cel care trece, se va afla deopotrivă
în universul lui Cervantes și Dostoievski, al lui
Soljenițân și al lui Rubliov. Sau în însuși spațiul
taboric .
Pe caseta video a Călăuzei din UK, un critic
de film scria: „Una din cele mai pesimiste viziuni
asupra omenirii.” Și - într-un fel - are dreptate.
Ceea ce surprinde aici Tarkovski e tocmai apo-
fatismul gândirii (teologice) răsăritene, ce poa-
te fi rezumat (și) așa: „a avea credință înseamnă
să vrei ca Dumnezeu să existe și să te porți ca și
cum ar exista”. Ori, credință li se cerea celor care
aveau să intre în „camera dorințelor”. (Scriitorul
și Profesorul - ca mulți alții, aflăm - nu sunt pre-
gătiți și nu intră.) Asta după ce află de la Călăuză
că „totul depinde de om, nu de Zonă”. Probabil
că cei care se sperie de „pesimismul” viziunii tar-
kovskiene sunt chiar cei care - asemenea cinicu-
lui Scriitor din film - au ajuns foarte aproape de
stadiul de umanoid și refuză orice călăuzire spre
adâncul propriei conștiințe. Sau cei care - ase-
menea pragmaticului Profesor - și-au pierdut
complet încredera în omenire. Zona însă îi lasă
„să treacă” (îi „păstrează”) doar pe cei cu adevărat
deznădăjduiți; ceilalți se zdrobesc sub povara lu-
cidității lor lipsită de orice formă de compasiune.
Călăuza cheamă fiecare spectator să reflecteze
la propria modalitate de angajare în călătoria prin
Zona-viață. Filmul lui Tarkovski - experimental,
insolit, greoi (mai cu seamă atunci când te-ai fa-
miliarizat cu clișeele filmelor populare, cu o anu-
mită narațiune cinematografică - se lasă deslușit
de către oricine îl privește dornic să descopere
posibilitățile de expresie oferite de cinema unui
cineast neobișnuit, dornic să filmeze nevăzuta
nostalgie după copilărie, iubire, poezie. Pentru
cei ce cred că „stăpânesc” (sau că „înțeleg”) cine-
ma-ul, Călăuza este o serioasă piatră de poticnire.
Note
1 Andrei Tarkovski: „Nu am fost nici pasionat de el și
nici nu am dorit să evadez, prin el, din realitate.” Felul
în care a înțeles Tarkovski să aducă fantasticul în ci-
nema îl apropie de Dostoievski: „Fantasticul este tot
una cu realul; fără real nu există fantastic.” În Solaris
și Călăuza, dar și în Oglinda sau Sacrificiul întâlnim
„fantasticul credinței”, despre care (în Jurnalul fericirii)
Nicolae Steinhardt scria că „nu amăgește și nu duce
pe alte tărâmuri ale iluziei”, că „nu e simplă schimba-
re de decor” deoarece „nu tăgăduiește realitatea, ci o
transcende”. De fapt, nici nu e fantastic pentru că „nu
distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi
posibile tot neesențiale, ci o solicită să se concentreze
asupra realității; care nu stupeface știința, ci transfigu-
rează lumea și metanoizează eul.”
2 Este binecunoscută intenția lui Tarkovski de a eli-
mina în totalitate raportul cu S.F.-ul din scenariu.
Planurile însă i-au fost dejucate de Lem, care s-a opus
și a amenințat cu retragerea dreptului de ecranizare.
S-a ajuns la un compromis, astfel că filmul adaugă sce-
nelor din cosmos scene de pe Pământ: „Aveam nevoie
de Pământ - arăta regizorul - pentru a sublinia con-
trastele. Voiam ca spectatorul să poată aprecia frumu-
sețea Pământului, să se gândească la ea și, revenind de
pe Solaris, să simtă durerea mistuitoare a nostalgiei.”
Solaris rămâne „o foarte gravă meditație despre des-
tinul escatologic al umanității”, despre „supraviețuirea
prin iubire și neuitare”.
3 „Filmul Călăuza este dedicat în întregime proble-
mei tragice a „omului fără Dumnezeu”” (Costion
Nicolescu), iar „Zona este ultima enclavă a Credinței,
ultima șansă a Iubirii, refugiul Trascendenței”
(Emmanuel Camere).
4 Strigătul deznădăjduit al iconarului medieval
(„Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!”) își găsește
ecou în amărăciunea Călăuzei dintr-un ev post-indus-
trial („Nimeni nu are nevoie de Zonă!”).
5 Aluzie la scena evanghelică de pe Muntele Taborului,
în care, înspăimântat, Petru îi spune lui Iisus:
„Învățătorule, bine este ca noi să fim aici și să facem
trei colibe: Ție una și lui Moise și lui Ilie una.” Atunci,
Iisus „S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit
fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe
ca lumina.” În pragul „camerei dorințelor” din Zonă,
Călăuza le spune Scriitorului si Profesorului că ar dori
să se mute acolo cu soția lui și cu fetița lor infirmă: „Ce
bine este aici! Ce liniște! Nu este nimeni care să ne facă
vreun rău!” De ce tocmai acolo? Pentru că acolo e casa
adevărată, doar acolo răutatea oamenilor nu are putere
și nimeni nu le poate face niciun rău. Unde este rău-
tatea neputincioasă? Acolo unde S-a pogorât binecu-
vântarea Domnului, iar smerenia a învins trufia. Dar,
adaugă Călăuza: „nimeni nu trăiește și nu poate să tră-
iască în Zonă”. Prin urmare, Zona (înțeleasă astfel, ca
spațiu taboric, al harului) este locul spre care năzuiește
și se îndreaptă inima omului obosit de „cele lumești”,
locul unde totul devine posibil și minunile chiar se mai
pot întâmpla dacă ceri cu credință și dacă știi - ca în
Așteptându-l pe Godot - să rabzi, să aștepți. Să crezi, să
nădăjduiești, să iubești. Dacă respecți „sistemul com-
plicat de semne” din Zonă.
6 S-a spus, și despre Călăuza, că nu este cinema. La fel
cum, datorită formei lor neobișnuite, s-a spus despre
alte filme din lumea mare (Dodeskaden, Culorile rodiei,
Meandre, 100 lei ș.a.) că nu sunt cinema. La fel cum s-a
spus despre icoanele bizantine că - datorită perspecti-
vei inverse, formelor și tonalităților austere, refuzului
oricărui tip de naturalism sau de sentimentalism - nu
sunt pictură. Cine are urechi de auzit și ochi de văzut,
va pricepe.
■
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
33
remember cinematografic
Adio, Romy^
■ Ioan Meghea
Zilele trecute, nepoatele mele s-au întors acasă
după o călătorie cu părinții la Viena.
Le-am întrebat ce au văzut, pe unde au mai
umblat și dacă s-au întâlnit cu Mozart.
Cu Mozart nu s-au întâlnit, doar cu locurile
pe unde genialul muzician a trecut și a cântat, în
schimb... „Bunicule, am fost la castelul Schonbrunn
unde a trăit Sissi. Împărăteasa Sissi.” mă informă
cea mică. Cea mare, completează spre informarea
mea:,,Acolo s-a făcut și un film despre ea, bunicule!”
Da, dragele mele, în anii ’50, la palatul Schonbrunn
s-a turnat trilogia Sissi. Ce nu știau nepoțelele mele,
era faptul că în rolul principal a jucat o femeie fasci-
nantă, cu un imens talent, o frumusețe deosebită și o
deosebită inteligență...
Rosemarie Magdalena Albach-Retty, alintată
Romina sau Puppele, s-a născut în 1938 la Viena,
într-o familie de mari actori, Magda și Wolf Albach
fiindu-i părinții. În 1953, pe când era elevă la Școala
de Arte Frumoase din Cologne, s-a întâmplat ca pro-
ducatorul Kurt Ulrich să caute o adolescentă potrivi-
tă să joace rolul unei fete în filmul Când liliacul alb
înfloreste din nou unde juca chiar mama sa. Pentru
acest rol, Magda a propus-o pe fiica ei, Romy, care,
chemată să dea probe, a dovedit o sensibilitate și un
talent deosebit. Așa că a fost aceptată în film, acesta
fiind debutul său cinematografic. Avea 15 ani.
Însă adevăratul succes vine în 1955 cu Sissi, un
film de altfel mediocru, unde va interpreta rolul prin-
țesei Bavariei. Părea sortită pentru roluri de prințese
sau împărătese, mult timp acest personaj fiind asoci-
at cu propria ei identitate. Se părea că Romy era Sissi.
Doar atât. A fost o serie de șase povești despre Sissi și
cu acest rol devine ceea ce-și dorea. Un star interna-
țional de film.
În 1957, la Festivalul de la Cannes este remarcată
de marele Kirk Douglas care îi oferă un contract pe
trei ani. Frumoasă mișcare! Dar... Familia se opu-
ne ideii ca Romy să plece departe de ei, în America.
Supărată, Romy va juca în Fete în uniformă și intră
perfect în atmosfera filmului care era destul de cenu-
șie. Ca și starea ei din acea vreme.
În 1958, acceptă rolul Christinei din filmul cu
același nume unde avea drept partener un oarecare
actor, Alain Delon. Un tânăr francez de o frumusețe
tulburătoare, pe care nu după mult timp l-a remarcat
și l-a dorit în viața sa. Așa că, se mută la Paris cu el iar
în primăvara anului 1959 cei doi se logodesc și astfel
fata aceasta se va rupe de lângă fusta mamei pornind
în aventura vieții sale. Pe cont propriu.
Alain Delon a reușit să o învețe să fie femeie, a
învățat-o să-și aleagă adevăratele roluri și să nu mai
primească orice ofertă. Romy se va schimba enorm
lângă acest bărbat. O nouă frumusețe, un aer somp-
tuos, o feminitate extremă și o naturalețe grațioasă.
Despre toate aceste dar și despre multe alte fațete ale
acestei relații tulburătoare, Alain Delon va povesti în
2011 în cartea sa Les femmes de ma vie. Peste 200 de
fotografii și comentarii cât se poate de pertinente.
Cinci ani a durat această iubire pasională, apoi
s-au despărțit. Deși marele regizor Luchino Visconti
a încercat să o modeleze, cultivându-i gustul pentru
amintirile trecutului, arătându-i că moartea nu are
doar fațetele ei înfiorătoare ci și un anumit fel de
frumusețe, anumite culori, deși Romy încearcă să-și
facă sârguincios,,temele” cu acest magistru, propria
sa existență se pare că o pune la mari încercări.
A avut o viață nefericită și tumultuoasă, marca-
tă de nenumărate suferințe, dar și de mari succese,
o viață presărată cu iubiri nefericite. Faptul că Alain
Delon o părăsește, sinuciderea actorului și regizorului
Harry Meyen, cel de al doilea soț, moartea într-un ac-
cident stupid a fiului lor David, toate astea îi provoa-
că o mare suferință actriței, care devine dependentă,
Romy Schneider și Alain Delon
încetul cu încetul, de alcool și medicamente anti-
depresive. În 1975, se căsătorește cu Daniel Biasini.
Acesta i-a fost secretar, șofer, amant, soț și împreună
au o fată, Sarah. Au fost ultimii nouă ani din viața
acestei femei atât de tragic marcată de necazuri care se
pare că a murit pentru prima dată în acea seară fier-
binte de vară când a aflat că David, fiul său de 14 ani
nu va putea fi salvat. Și doamne, cât l-a iubit pe acest
copil cu bucle blonde! Când nu lucra, îi dedica tot
timpul și când acesta a dispărut, viața ei s-a sfârșit.
A avut multe roluri de referință în cinematografie
și cariera ei a avut parte de filmele unor mari regizori.
Așa a apărut în Boccacio ‘70 al lui Luchino Visconti,
Ludwig al aceluiași și Procesul lui Orson Welles, Clar
de femeie de Costa Gavras, apoi Moartea în direct și
Arest preventiv ș.a., ș.a. Multe roluri au fost create îm-
preună cu regizorul Claude Sautet, un cineat care a
știut să abordeze cu Romy Schneider scene încărcate
de o mare sensibilitate, cum au fost Întâmplările vie-
ții, Fata și comisarul sau O poveste simplă.
Cât despre viața ei, ce putem adăuga. Iubea cre-
ațiile Chanel, Yves Saint Laurent, cât despre notorie-
tatea ei, Berbard Pascuito, unul din biografii actriței,
spunea: „era o femeie pentru care important era să
iubească, suferea din dragoste și îi făcea pe alții să su-
fere din iubire”
Ultimul film al ei a fost Trecătoarea din Sans-Souci
al lui Jaqcques Rouffio, în 1981.
A murit în somn pe 29 mai 1982. Avea 44 de ani.
Adio, Romy.
■
colaționări
Un câine imprevizibil
■ Alexandru Jurcan
Ocarte necesară, demnă de Esop, e Cercul
mincinoșilor de Jean-Claude Camere,
tradusă la noi de Brândușa Prelipceanu
și Emanoil Marcu (Humanitas, 2013). Găsesc la
pagina 330 exact ce doream. Cum la un cinema-
tograf rula o ecranizare, iar un individ vede filmul
în compania câinelui său, care se amuza pe cinste.
„Aveți un câine formidabil. ce mult i-a plăcut!”
- zice un spectator. Replica stăpânului: „Da. și
sunt mirat, deoarece cartea nu i-a plăcut deloc”.
Mie mi-a plăcut mereu Confesiunea unui copil
al secolului de Alfred de Musset. Am în față ediția
din 1972 (trad. de Valentina Grigorescu) a roma-
nului scris în 1836. De la început, Musset măr-
turisește că suferă de o boală, care nu e numai a
lui - este celebrul „rău al secolului”. Iată părerea
sa: „Toată boala secolului nostru are două izvoare:
poporul care a trecut prin 1793 și 1814 poartă în
inimă două răni: tot ce avea, nu mai este; tot ceea
ce va fi, nu este încă”. Anii 1833-1835 sunt anii
legăturii năvalnice cu romanciera George Sand.
Plimbări romantice prin natură, gelozii, obosea-
lă, distracții. Iubirea aceea își fixase o miză uriașă,
ceea ce nu putea fi realizabil.
Nu m-a convins filmul Confession d’un enfant
du siecle realizat în 2012 de Sylvie Verheyde, cu
Charlotte Gainsbourg și Pete Doherty. Normal că
m-a deranjat, ca de obicei, vocea din off, adică un
cordon ombilical îndreptat spre sursa literară. Un
oarecare glamour vine dinspre irizările imaginii,
din ceața umedă, ca o metaforă a acelui „rău al
secolului”. Excelentă în rol este Charlotte, adi-
că extrem de credibilă. Pete Doherty m-a pus în
încurcătură, cu mutra lui dezabuzată, cu statura
de Oblomov, dolofan și indecis. Mantia lui pare
a fi un seismograf al epocii. Personajul interpre-
tat de Pete (Octave) trece la fel de impasibil prin
chefuri lubrice, sawloane, desfrâu, milă, iubire.
Ea (Brigitte) se lasă greu cucerită, iar mai apoi
suferă precum eroina din Adolphe de Benjamin
Constant. Ceva nu merge în relația lor, ca o cea-
ță nocivă, desprinsă din osia secolului. Octave ar
trebui să decidă dacă iubirea reprezintă binele sau
răul. Doar la mormântul tatălui își recunoaște
slăbiciunile: „Promit să devin mai bun!”. Întreaga
făptură a actorului Doherty pare o hipertrofie a
unui spleen defensiv, care se insinuează chiar în
scena de dragoste, când el, cu Brigitte fiind, își
imaginează alte chipuri de femei, ca să-și rotun-
jească plăcerea fizică.
Lipsesc acele propuneri artistice care să pro-
pulseze filmul în sfera ineditului, a fiorului unic.
Câteva scene soporifice, plus tendința excedenta-
ră. ce vor provoca, oare, câinelui lui Carriere?
Nu se știe precis, cred că e un câine imprevizibil.
■
34
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
arte
Profesori și Artiști ai învățământului artistic din Cluj
Emil Băcilă
Poetica acuarelei
■ Vasile Radu
„Culoarea a intrat în posesia mea. Nu mai trebuie
să alerg după ea. Eu știu că are loc în mine pentru
totdeauna. Aceasta este semnificația acestui amestec
binecuvântat de culori și eu sunt un pictor.”
Paul Klee
(Căile studiului naturii, 1923)
Spiritele tinere se lasă îndeobște seduse de
„asalturile” senzoriale ale vârstei cunoaș-
terii senzitive și resimt acut plenitudinea
cromatică și varietatea materiei colorate pe care
receptacolul proaspăt al sensibilității lor o consu-
mă cu nesaț, ca un exercițiu pasional al plăcerii
imediate.
Înainte de a o recepta natura senzitiv, vârsta tâ-
nără pune în fața artistului «obstacolul» învățării
culorii pe care doar strategia percepției educate
o exaltă și potențează, făcând din practică și din
experiență criteriul valorii depline, desăvârșite
artistic.
Fără „veșmântul” culorii lumea înconjurătoa-
re este o apariție ternă, lipsită de expresia senti-
mentelor vii pe care doar geometria spațiilor cu
nesfârșitele lor insinuări, fragmentări, estompări
și suprapuneri nu o mai poate anima. Aceste gân-
duri revin obsesiv în mintea pictorului pentru
care unealta sa cea mai de preț rămâne ochiul ca
sistem complex al reflecției cromatice. Invariabil
această experiență empirică trece rațional și edu-
cat în bagajul absolut al artistului capabil să ex-
prime sistematic experiența sa senzorială într-o
formă rațională, elaborată, devenind cu timpul
ceea ce Leonardo numea ca fiind arta: “una cosa
mentale”!
După ce experiențele fizicienilor și artiștilor
din secolul al XIX-lea au despărțit cu brutalitate
„științifică” prisma binecunoscută, descompu-
nând raza de lumină - dând prilejul afirmării os-
tentative, aproape indecente a impresionismului
și neoimpresionismului - teoriile moderne ale
secolului al XX-lea au reclădit temeinic sinteze-
le cromatice (descompunând culorile, în același
timp) așa cum acestea sunt percepute în lumea
culorii. Departe de „idiosincraziile” excesive ale
tonului local, ele însele un artificiul logistic al
ochiului artistului sau de rețetele de paletă reco-
mandate prin practica acadenică. Printre cele mai
elaborate teorii îmbrățișate de artiștii moderni au
fost scrierile despre culoare ale lui Paul Klee și
Johannes Itten.
În pofida faptului că a decis inițial să se ex-
prime artistic prin artele decorative, Emil Băcilă
- a cărui expoziție retrospectivă urmează să
fie vernisată la începutul acestei luni la Muzeul
de Artă Cluj - a experimentat de-a lungul tim-
pului - dat fiind exigențele didactice la care era
constrâns prin angajarea sa în cadrul catedrei de
arte decorative de la Institutul „Ion Andreescu”
- la aprofundarea studiului pentru culoare și or-
nament, păstrându-și expresia într-un regim de
generalitate care prefera, ca bază a studiului în
școală, pictura. Tapiseria i se părea asediată de
prea multe nestatornice și bulversante noutăți
tehnice, pornind de la confuzia adeseori practi-
cată între pictura de șevalet și tapiseria parieta-
lă ca element decorativ definitoriu integrat în
arhitectură. Netezirea asperităților și reliefarea
subtilităților limbajului cromatic rămâneau - în
viziunea artistului - cel mai bun lucru de făcut.
Găsea aici suficient spațiu pentru progresul său
artistic fără a rămâne „în afara timpului”, alături
de tapiseria tradițională, sau, fără a agrea noută-
țile șocante care transformau tapiseria în obiect
spațial, sculptural animat de categorii noi ale este-
ticului modern precum „misteriosul”, „grotescul”,
„tragicul” definitorii pentru alte genuri artistice.
Cele specifice tapiseriei rămânând alte categorii
ale esteticului tradițional precum „tactilitatea”,
„organicitatea”, „somptuozitatea” etc.
Astfel îl întâlnim pe tânărul artist mai degrabă
preocupat de limbajul cromatic pe care va încer-
ca să-l pătrundă studiind experiența strălucită a
„confratelui” său mai vârstnic, Paul Klee, cel care
inițiase o adevărată revoluție prin artă de a înțele-
ge și de a folosi culoarea.
*
Când a murit Paul Klee, în 29 iunie 1940,
Emil Băcilă abia dacă împlinise vârsta de 14 ani!
Maestrul de la Bauhaus - chinuit de scleroder-
mie, o boală agravată în ultimul său deceniu de
viață - lăsase în urmă o excepțională contribuție
la dezvoltarea teoriei culorii și a principiilor me-
todologice de învățare a acesteia în școlile de artă.
Prin aceasta „...el a vrut să sugereze că intenția lui
nu era de a educa specialiști sau de a forma genii,
ci, de a îndruma tineretul către o bază nouă de
exprimare optică, sensibilizându-l prin interme-
diul unui vocabular pe care fiecare trebuia să-l
verifice și să-l dezvolte personal.”1 Asocia deme-
rsului său atât elemente de bază ale matematicii
cât și elementele primare ale organicului ceea ce
corespundea specificității demersului artistic. Se
opunea astfel suveranității formei, ca expresie
imuabilă a morții, preferând acesteia calea unei
formulări vii, dinamice a vieții, formulând plas-
tic ceea ce el însuși va numi exprimarea „gene-
zei” operei în chip specific de către fiecare artist
creator.
La cursurile sale, Klee iradia o „...forță ocultă,
puternică asupra publicului său tânăr, în timp ce
sta la tablă și desena cu amândouă mâinile, ilu-
trându-și ideile și conturând cu exactitate bazele
metodelor sale de gândire și expresie.”2 Noutatea
și insolitul antiacademist ce caracteriza didactica
sa au avut un ecou remarcabil pentru modernita-
tea europeană, contribuind la ceea ce se va detașa
ca „avangardă” a modernității europene.
În România, metodele sale au fost repede îm-
brățișate de artiștii tineri, cu spirit de inovație,
convinși că sunt reprezentanții „noii sensibilități”
raționale europene. Mai mult decât în capitala
țării, la București, ardelenii din nord, care aveau
statornice legături cu tradiția artei centraleuro-
Emil Băcilă
Autoportret (1984), ulei și tempera
pene prin școlile naționale maghiară și austriacă,
s-au grăbit să o cunoască și s-o aplice așa cum au
înțeles-o și, mai ales, așa cum aceasta li se potri-
vea, poate mai puțin riguros, după o anume ”spe-
cificitate locală”, păstrând, însă, bazele studiului
picturii așa cum acesta s-a conturat prin principi-
ile Școlii de la Bauhaus.
În perioada sa „timișoreană” (1933-1945)
Școala de Arte Frumoase de la Cluj (1927) prin
profesorii săi a aplicat o parte din principiile de
la Bauhaus. După război, la Cluj a luat ființă în
anul 1948 „Institutul Maghiar de Artă”, instituție
de învățământ superior care, în pofida denumi-
rii sale, nu era format pe baze exclusive etnice,
printre profesori și studenți aflânduse și români.
După numai doi ani, în 19503, la criticile aduse
de noua putere politică instalată privind preocu-
pările „formaliste”, „de extracție burgheză” din
noua școală, Institutul se reorganizează, devenind
„Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”, după
principiile și curricula școlară a institutelor de
artă sovietice, odată cu puternicul curent de ru-
sificare a țării.
Din prima promoție de studenți va face parte și
Emil Băcilă, care s-a dovedit apt să îndeplinească
condițiile draconice impuse de „selecția de clasă”
- imbatabilul criteriu al dosarului! - impus ace-
lora care voiau să devină artiștii noii ere politice.
Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”
era o apariție oarecum experimentală, fiind pri-
ma instituție artistică a noului regim al „puterii
populare” și urma să fie „unitatea pilot” care să
pregătească cadre artistice înregimentate politic,
scontându-se - așa spera puterea politică centra-
lă! - că va fi mai ușor de luptat împotriva ”artei
burgheze” încă puternic reprezentată instituțional
și individual de artiști afirmați în cadrul național
încă înainte la anul 1945, în vechile centre artisti-
ce tradiționale din București și Iași.
Note
1	Gideon Welcker, Carola, Paul Klee, Ed. Meridiane,
București, 1972, p. 40.
2	Ibidem.
3	Monografia Institutului de Arte Plastice ”Ion
Andreescu” Cluj, f.a. (1957 ?) manuscris, ex. unic,
Arhiva Familiei Băcilă.
■
TRIBUNA • NR. 309 • 16-31 iulie 2015
35
sumar
	
agenda	2
editorial Sorin Grecu „Rolul culturii în prevenirea conflictelor și provocărilor contemporane” și „Cultura greacă, o reală matrice a culturii europene?” Masa rotundă a revistei „Tribuna”, 9-10 iulie 2015	3
cărți în actualitate Ion Buzași Gavril Istrate într-o carte de evocări	5
Ioan Negru Satul natal este poezia	6
Ștefan Manasia Cartea bărbaților	7
grupări culturale Cristina Berinde Un nume care nu mai poate fi ignorat în lumea poeziei: Asociația Culturală Direcția 9	8
poezie Marcel Mureșeanu	9
Diana Andreea Beldeanu - Premiul revistei „Tribuna”, Cluj-Napoca, la Festivalul Național de Poezie „Rezonanțe	
udeștene”, ediția a XX-a, Suceava - Udești, mai 2015	10
parodia la tribună Marcel Mureșeanu Cosmin Perța	9
proză Dorin Petrișor Omorul	11
eseu Mihai Barbu Creative Writing by Slavici. Ioan Slavici (IV)	14
Emilia Faur O perspectivă generală asupra schimbărilor majore introduse de telefonul mobil în experiența umană (I)	16
interviu de vorbă cu scriitorul Petru Popescu „E mai bine să nu știi cât de aprigă va fi bătălia Wpe care o vei da mâine”	19
diagnoze Andrei Marga Sofisme ce țin în loc	20
filosofie Isabela Vasiliu-Scraba Noica despre viitorul culturii europene	22
corespondență din washington Victor Gaetan Pontiful față în față cu un paria Ce au discutat Putin și Papa Francisc la Vatican	24
politica zilei Petru Romoșan Umbra lordului Byron peste Grecia	25
efectul de seară Robert Diculescu Monositi (2)	26
muzică Virgil Mihaiu Încântări corale. Ciprian Para, Ave Musica & oaspeții lor 27	
RiCo Hteththemeth prezintă o muzică inumană	28
teatru Claudiu Groza Teatru de proximitate (II)	30
film Lucian Maier Scurtmetraje românești recente	32
Marian Sorin Rădulescu Un experiment insolit - Călăuza	33
remember cinematografic Ioan Meghea Adio, Romy^	34
colaționări Alexandru Jurcan Un câine imprevizibil	34
arte Vasile Radu Emil Băcilă. Poetica acuarelei Profesori și Artiști ai învățământului artistic din Cluj	35
36
plastica
Silvia Suciu
Solar
plastica	
Solar
Silvia Suciu
Margareta Catrinu
Zmeul
Expoziție personală Margareta Catrinu
Muzeul de Artă Cluj-Napoca (23 iulie - 9 august 2015)
De ani buni, în imaginarul întrupat în pic-
tura mea străbat simboluri de forță, cas-
cade, urcușuri, lumini active cristalizând
în forme fluide sau nu, zborul, ca vis și sacrificiu,
focul și metamorfoza - devenire a tot și toate sau
veșnică mișcare din labirintul floral... (Margareta
Catrinu, 2013)
Cu aceste cuvinte își argumentează artista
Margareta Catrinu demersul plastic în catalogul
Infinitul înflorit (Editura Mega, Cluj-Napoca,
2013). În fapt, acesta este un autoportret, întrucât,
asemeni picturii sale, omul Margareta Catrinu
luminează prin prezență, încântă prin eleganță,
radiază forță și vitalitate. Un spirit solar și opti-
mist, de un tineresc surprinzător, imun la indo-
lența lumii înconjurătoare, cu o atitudine pozitivă
față de piedicile care, adesea, ne apar pe parcursul
existenței.
Culoarea și forma joacă un rol primordial
în compozițiile Margaretei Catrinu. Culoarea-
senzație, culoarea-stare, culoarea-materie; cu-
loarea care îmbracă, ascunde, disimulează, cu-
loarea care devoalează forma, dar, în același
timp, o dinamizează și o recompune aducând-o
la esență. Suntem invitați în universul ei plastic
prin portițe de lumină redate prin tonuri orange,
roșii, galbene, accentuate de tușe verzi-albastre.
Culoarea orange folosită din abundență - formulă
care îi personalizează lucrările - vine să potențe-
ze dinamismul acestei personalități debordante.
Tonifiantă și luminoasă, asociată foarte adesea cu
ideea de creativitate și de comunicare, această cu-
loare aduce o notă de bună dispoziție și optimism.
În fiecare dintre lucrările sale natura lucrează, se
află într-o continuă mișcare, abundă în forme și
nuanțe noi, creează un spațiu de reculegere și de
împăcare cu sine, duce privitorul către o stare de
chietudine și de înălțare spirituală. “Luxe, calme et
volupte ”, ar spune Charles Baudelaire.
Fiecare lucrare poartă în sine o poveste disimu-
lată de către pictorul-narator, iar privitorul este
invitat în acest joc de decodare a sensurilor și a
semnificațiilor ascunse de către artista Margareta
Catrinu. De la un receptor la altul, semnificații-
le pot varia: un peisaj - o nostalgie, un chip - o
Fată Morgană, copacul - inocența regăsită, casa
- căldura căminului, fereastra - deschiderea către
lume, cercul - simbolul universului, al echilibru-
lui, al eternei reîntoarceri și al ciclicității naturii.
Întâlnirea cu lucrările artistei se transformă astfel
într-o călătorie către sinele celei care le-a plăsmu-
it, dar poate fi privită și ca un joc de-a v-ați ascun-
selea între artist și sinele privitorului. Regăsirea
paradisului pierdut ține doar de capacitatea de in-
trospecție a celui care îl caută, de dorința acestuia
de a pătrunde în universul nețărmurit al desco-
peririi de sine, de voința de depășire a stării coti-
diene de incertitudine și de pătrundere în starea
naturală de absolut, trăit ca meditație.
De aici și tendința de abstractizare care apare
ca o constantă în lucrările Margaretei Catrinu, ca
o transcendere a realității.
Continuarea în pagina 32
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ridi-
care de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33
lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma co-
respunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx B.N. Trezoreria
Cluj-Napoca.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.