TRIBUNA
308
Consiliul Județean Cluj
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIV • 1-15 iulie 2015
Transilvania International
Film Festival Cluj-Napoca 29.05-07.062015
4 lei
Poeme de
Gheorghe
Vidican
Andrei Marga
Conducerea
împărtășită
Vasile Radu
Profesori ai
Artelor clujene
Ilustrația numărului: Vasile Pop
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Victor Gaetan
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ioan-Pavel Azap
(redactor șef adjunct)
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Afișul festivalului TIFF 2015
Expoziția Vasile Pop la Muzeul de Artă Cluj-Napoca
corespondență din washington
Papa Francisc vine în Bosnia
înarmat cu Evanghelia
■ Victor Gaetan
La 20 de ani după o negociere avantajoasă, Sfân-
tul Părinte face o vizită de o zi într-o țară cu o
mare diversitate etnică, culturală și religioasă.
Sarajevo, Bosnia-Herțegovina - Sfântul Părinte își
alege cu grijă destinațiile.
În Sarajevo, oraș majoritar musulman, Papa
Francisc intră, ca geostrateg, cu Evanghelia după
Marcu pe buze: „Iubește-ți aproapele ca pe tine în-
suți” (Marcu 12:31).
În ciuda experienței celui mai cumplit război din
Europa din 1945 încoace, dus exclusiv pe conside-
rente religioase și etnice - în ciuda unei înțelegeri
de pace care a făcut segregarea permanentă și a unei
Constituții care împarte statul în două părți inegale
(musulmanii bosniaci și croații locuiesc în Federația
Bosnia-Herțegovina, în timp ce sârbii populează
stângaci delimitata Republică Sârbă) - oamenii obiș-
nuiți își doresc o normalitate care să rezulte din con-
centrarea asupra unei umanități împărtășite.
Oamenii obișnuiți sunt publicul-țintă al Papei
Francisc, oameni cum ar fi Salim Hajderovac, un
tâmplar musulman care a sculptat marele jilț pentru
Liturghia în aer liber de sâmbătă.
„Politicienii ne-au făcut să ne luptăm între noi în
timpul războiului, dar noi, oamenii obișnuiți, trăim
împreună, muncim împreună, sărbătorim împreună
și murim împreună”, a explicat Hajderovac într-un
interviu cu Reuters.
Istoric vorbind, Sarajevo a fost dintotdeauna un
loc cu o mare diversitate culturală, nu foarte dife-
rit de Tirana, Albania, prima destinație balcanică a
Papei Francisc, pe care a vizitat-o în septembrie tre-
cut. Sfântul Părinte și-a descris marea bucurie în pri-
vința „coexistenței pașnice și a colaborării care există
între adepții diferitelor religii” din Albania.
În Bosnia există o frustrare crescândă exprimată
de liderii cultelor, de figuri politice interesate și de
oamenii din stradă, că un stat rigid și corupt lucrează
contra prosperității și libertății.
Între timp, actori externi, mai ales din Arabia
Saudită și Turcia, sunt gata să tragă foloase din furia
locală, mai ales cea a comunității musulmane, care
reprezintă mai mult de 50% din populația Bosniei-
Herțegovina - cu toate că nu a mai existat vreun re-
censământ oficial din 1991.
Dezintegrare și război
Iugoslavia, o țară creată în 1918 în urma traumei
Primului Război Mondial, n-a avut niciodată o iden-
titate națională unificată.
Liderul comunist Josip Broz, cunoscut ca „Tito”,
a condus țara din 1946 până la moartea sa în 1980,
și regimul său totalitarist a ținut laolaltă multele ele-
mente disparate (și, chipurile, seculare) ale acesteia.
Odată cu prăbușirea comunismului sovietic în
Europa de Est în 1989-1990, a venit și destrămarea
treptată, violentă a Iugoslaviei, în mare de-a lungul
liniilor de clivaj etnice - un clivaj marcat și de o divi-
ziune religioasă: sârbii sunt în general creștini orto-
docși, etnicii bosnieci sunt majoritar musulmani, iar
comunitatea croată este majoritar catolică.
Conflictul a fost unul complex, el fiind dus pe
fronturi multiple: războaie în Slovenia, Croația,
Bosnia, Kosovo și Serbia sunt pretutindeni cunoscu-
te ca războaiele iugoslave din 1991-1999.
Ca urmare a acestora au murit mai mult de
100 000 de oameni. Peste 2 milioane de oameni au
fost strămutați, cu toate că 1 milion s-au reîntors în
cele din urmă la casele lor până în 2004.
Astăzi, toate cele 6 republici care făceau parte
din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (nu-
mită așa în 1964) sunt țări independente: Bosnia-
Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru,
Slovenia, Serbia. Kosovo, „provincie autonomă” în
cadrul Republicii Sârbe, și-a declarat independența
în 2008.
Franciscanii din Bosnia
Catolicii au fost atât victime cât și combatanți, dat
fiind că majoritatea forțelor croate și slovene erau
credincioși catolici.
Un exemplu de ură și distrugere dezlănțuite în
Bosnia este ceea ce s-a întâmplat la mănăstirea și se-
minarul franciscan Sfinții Petru și Pavel de la perife-
ria orașului Sarajevo.
Timp de două luni în primăvara lui 1992, forțe-
le sârbe au sechestrat 14 călugări franciscani și opt
surori în mănăstire, nepermițându-le să plece. În 8
iunie, un grup paramilitar sârbesc a descins asupra
comunității, amenințând monahii cu moartea și
obligându-i să coboare în beciurile mănăstirii sub
amenințarea armelor.
După 30 de ore, franciscanii au fost eliberați și
expulzați din țară. Mănăstirea și seminarul, care
includeau o bibliotecă cu manuscrise prețioase, au
fost incendiate. În ciuda faptului că fuseseră activi în
Bosnia de mai mult de 700 de ani, franciscanii au fost
expulzați ca interlopi străini.
Cum au reacționat franciscanii? Au reconstruit
imediat totul, la scară mai largă, angajând un renu-
mit arhitect musulman ca dovadă că reconcilierea
este cheia viitorului.
Ordinul a inițiat acțiunea „Pâinea Sfântului
Anton”, în 1992, pentru a distribui hrană, alimentând
astfel mai mult de 1000 de oameni pe zi.
Au creat un centru de terapie fizică, programe
dedicate stressului post-traumatic, școli pentru copi-
ii săraci și programe de ajutor pentru vârstnici. Au
transformat o clădire imensă în cămin studențesc,
spre a preveni plecarea studenților talentați în stră-
inătate, adesea pentru totdeauna.
Au inaugurat un post de radio și au dezvoltat alte
instrumente media.
„Războiul ne-a adus o mai bună organizare”, ne-a
declarat părintele franciscan Mijo Dzolan, părintele
superior al regiunii.
Masacrul de la Srebrenica
Probabil cel mai atroce eveniment din războiul
bosniac s-a întâmplat în interiorul și împrejurimile
orașului Srebrenica, în nord-est, un oraș majoritar
musulman, în cadrul Republicii Srpska, dominată de
sârbi.
Unități ale armatei sârbe bosniece au început să
înfometeze sistematic populația din Srebrenica în
1992, interzicând accesul oricărui ajutor în hrană,
medicamente sau acțiuni umanitare în oraș.
Până în 1995, armata a capturat orașul, separând
sistematic bărbații și băieții de restul populației și
adunându-i în câmpuri, depozite, școli și pe terenuri
de fotbal.
Mai mult de 8000 de victime, în majoritate băr-
bați, au fost masacrate; mai mult de 6800 de cadavre
au fost identificate prin teste ADN și înmormântate
după cum se cuvine. În același timp, sute de femei și
fete au fost violate și abuzate sexual.
Trupele olandeze de menținere a păcii ale
Națiunilor Unite s-au dovedit clar incapabile să
Continuarea în pagina 12
2
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
editorial
Criza conștiinței
grecești: Sofiștii (II)
■ Mircea Arman
Gorgias din Leontinoi
Este unanimă părerea după care Gorgias din
Leontinoi este al doilea sofist ca mărime
după Protagoras. S-a născut pe la 484 î.Ch.,
la Leontinoi în Sicilia. Philostratos afrmă despre
el că reprezintă în arta retoricii cam ceea ce este
Eschil pentru tragedie. Se afirmă ca s-ar fi speci-
alizat în arta retoricii avîndu-i drept profesori pe
Corax și Teisias autori ale unor manuale despre
tehnica discursului.
Maestru al retoricii, după cum spuneam,
Gorgias se remarcă în epocă prin discursul său
strălucit plin de umor și încărcat de paradoxuri.
Spre deosebire de alți retori și sofiști Gorgias se
singularizează prin atitudinea sa de înalt simț
etic, dar și prin meditația sa profundă atît pe
terenul metafizicii cît și pe cel al gnoseologiei și
politicii.
În jurul anului 427 î.Ch., îl găsim la Athena
în vederea obținerii de ajutor pentru Leontinoi
în războiul pe care cetatea sa natală îl purta cu
Syracuza. Acest lucru se va concretiza după ce
Gorgias îi va impresiona pe athenieni cu calitățile
sale persuasive dar și prin faptul că alege să ex-
prime adevărul ca fundament al discursului său.
Călătorește în Grecia și ține cuvîntări la
Olympia, Argos, Delphi, Thesalia și Beoția. După
moartea sa i se ridică cîte o statuie de aur în mări-
me naturală atît la Olympia cît și la Delphi.
A scris mai multe lucrări, din care au rămas
doar cîteva titluri și cîteva fragmente semnifica-
tive, dar oricum insuficiente pentru a ne putea
forma o părere exactă, solidă, asupra concepției
sale. Dintre titlurile pe care le cunoaștem mențio-
năm: Retorica, Asupra naturii sau Neantul; Elogiu
Elenei; Apărarea lui Palamede.
Ceea ce ne-a rămas din scrierile sale, mai precis
din Despre natură sau Neantul, regăsim la Sextux
Empiricus în Adversus Mathematikos (VII, 65-
87) sau în scrierea fals atribuită lui Aristotel,
Melissos, Xenophanes și Gorgias. Ambele frag-
mente sunt dificil de abordat și vehement contes-
tate. Oricum, filiația sa intelectuală trebuie căuta-
tă undeva la Empedocle și la eleați, iar substratul
retoric în Sicilia.
SEXT., Adv. math. VII, 65 și urm. Gorgias din
Leontinoi a făcut și el parte din categoria celor care
exclud orice criteriu de adevăr, dar nu prin obiec-
ții similare celor aduse de școala lui Protagoras.
În scrierea Asupra naturii sau Neantul enunță
trei sentențe de bază care se înlănțuie; una care
este totodată și prima teză, anume despre faptul
că nimic nu există; a doua, teza conform căreia
dacă totuși [ceva] există, nu poate fi reprezentat
de om; a treia teză e cea conform căreia dacă [acel
ceva] ar fi reprezentat, nu poate fi comunicat și
nici explicat altora. (66) Că nimic nu există el ar-
gumentează în felul următor: dacă există [ceva],
acel [ceva] este, fie existentul, fie nonexistentul,
fie laolaltă [existentul și nonexistentul]. Dar nu
este nici existentul, după cum va stabili ulterior,
nici nonexistentul, după cum se va statornici, nici
totodată existentul și nonexistentul, după cum
va explica el mai departe; așadar, nu există ni-
mic. (67) Și nici nonexistentul nu este; căci dacă
este nonexistentul, totodată el este și nu este; în
măsura în care este conceput ca nonexistent, nu
este, dar în măsura în care nonexistentul este,
totuși el este. Rezultă absurditatea că ceva toto-
dată este și nu este existent. Deci nonexistentul
nu este. Dealtfel, dacă nonexistentul este, atunci
existentul nu va exista, căci acestea se bat cap în
cap: dacă pentru nonexistent este admis predica-
tul „este” atunci pentru existent va trebui admis
acela de „nu este”, or, cum existentul nu poate în
nici un caz să nu fie, în acest caz nu poate să fie
nici nonexistentul. (68) Dar nu este nici existen-
tul. Căci dacă ar fi, atunci este fie veșnic, fie creat,
fie laolaltă veșnic și creat; dacă însă nu este nici
veșnic, nici creat, nici una nici alta, după cum
vom demonstra, ajungem la concluzia că existen-
tul nu este. Într-adevăr, existentul fiind etern, <să
pornim de aici>, nu are nici un început (arhe).
(69) În adevăr, tot ceea ce devine are un început,
iar ceea ce este etern (aidion) nu are început, căci
este postulat ca fiind nenăscut; neavînd început
este nelimitat (apeiron); dacă este nelimitat, nu
se poate afla în nici un loc; căci dacă s-ar afla în-
tr-un loc, acel ceva în care se află ar fi altceva decît
el, [l-ar depăși]. În acest caz însă existentul n-ar
mai putea fi nelimitat (apeiron), înconjurat cum
se află de ceva. Căci conținătorul este mai mare
decît ceea ce conține. Concluzia este că nelimi-
tatul nu se află nicăieri. (70) Și nici nu poate fi
conținut în sine însuși, căci astfel conținătorul și
conținutul s-ar confunda, iar existentul ar deve-
ni dublu și anume „loc” și „corp”. Așa ceva însă
este o absurditate. Prin urmare, existentul nu se
află conținut nici în el însuși. Dacă existentul este
veșnic, el este nelimitat, iar dacă este nelimitat,
nu se află în nici un loc, înseamnă că nu există.
Admițînd așadar veșnicia existentului, el nu poa-
te fi asociat unui început. (71) Dar existentul nu
poate fi nici născut; căci dacă s-ar fi născut, ar fi
apărut fie din existent, fie din nonexistent. El nu
s-a născut din existent, căci, dacă existentul este,
el nu s-ar fi născut, ci ar ființa dinainte; și nici din
nonexistent, căci ceea ce nu există nu poate gene-
ra ceva, din cauză că ceea ce generează trebuie în
mod necesar să participe într-un fel oarecare la
o modalitate de existență. Prin urmare, existen-
tul nu este născut. (72) În conformitate cu cele
de mai sus, nici [cele două] posibilități nu pot fi
admise, și anume a fi veșnic și totodată născut;
aceste posibilități se exclud una pe alta. Dacă
existentul este veșnic, înseamnă că nu s-a născut
și, dacă s-a născut, înseamnă că nu este veșnic.
În concluzie, dacă existentul nu este nici veșnic,
nici născut, nici veșnic și născut, înseamnă că
nu este existent. (73) În altă ordine de idei, dacă
[existentul] este, atunci este sau unu, sau multi-
plu; dar, cum se va stabili îndată, nu este nici unu
nici multiplu, deci existentul nu există. În adevăr,
dacă ar fi unu, ar avea atributele cantității, ale
continuității, ale mărimii, ale corporalității; dar,
dacă ar avea unul din aceste [predicate] n-ar mai
fi unu; căci luat în considerare cantitativ, va fi di-
vizibil, fiindcă [dată fiind] discontinuitatea, se va
secționa; la fel și cu mărimea, concepută ca ceva
care nu va putea fi divizat; în cazul corporalitații
va avea trei dimensiuni; lungime, lățime și gro-
sime. Prin urmare, este peste putință să afirmăm
că existentul n-ar fi nimic din toate acestea. Să
conchidem deci că unu nu este existent (74). Dar
nici multiplul nu există; căci, dacă nu este unul,
nu este nici multiplul. Multiplul este o punere la-
olaltă a celor luate unul cîte unul. De aceea, în caz
că dispare unul, odată cu el dispare și multiplul.
După cum reiese din aceste [argumente] nu este
nici existentul, nici nonexistentul. (75) Că ambe-
le nu există, adică nici existentul și nici nonexis-
tentul, este ușor să ne facem o socoteală. În cazul
cînd este existentul cît și nonexistentul, înseamnă
că nonexistentul este totuna cu existentul, în mă-
sura în care privește existența. Și din această ca-
uză nu există nici unul, nici celălalt. S-a convenit
doar că nonexistentul nu este, iar acum se vede că
existentul este unul și același lucru cu nonexisten-
tul. (76) Adevărul este că odată stabilit faptul că
existentul este totuna cu nonexistentul, nu este cu
putință ca amîndouă „să fie”; căci dacă sunt două
[entități diferite], nu pot fi unul și același [lucru]
și dacă sunt unul și același [lucru], nu pot fi două
[lucruri diferite]. De unde, concluzia că nimic
nu este. Căci dacă nu este existentul, nici none-
xistentul și nici amîndouă laolaltă, iar în afară de
acestea nu pot fi concepute alte posibilități, atunci
nimic nu este. (77)
Să arătăm acum că, chiar dacă ar exista ceva,
pentru om [acel ceva] s-ar afla în postura de a fi
incognoscibil și de neconceput. Dacă admitem,
așa cum pretinde Gorgias, că ceea ce gîndim nu
are existență, înseamnă că ceea ce este existent
nu este gîndit. Așa ceva este logic. De pildă, dacă
în conținutul gîndirii se află predicatul de „alb”
și dacă însușirea de „alb” poate fi gîndită, atunci,
prin analogie, dacă pentru acel ceva ce e gîndit
se constată nonexistența, înseamnă că pentru cele
existente se va predica în mod necesar imposibi-
litatea de a fi gîndite. (78) Iată de ce concluzia că
„dacă ceea ce gîndim nu are existență, atunci nici
ceea ce există nu poate fi gîndit” apare sănătoa-
să și plină de bun simț. Adevărul este că ceea ce
noi gîndim - să o luăm de aici - nu există, după
cum vom demonstra; prin urmare existentul nu
este gîndit. Este deci evident că ceea ce gîndim
nu există. (79) În adevăr, dacă ceea ce gîndim ar
exista, ar trebui să admitem că există toate cele pe
care le gîndim, oricum ar fi ele gîndite. Aceasta
însă e absurd. Nu înseamnă că, dacă cineva se
gîndește la un om care zboară sau la niște care ce
aleargă pe suprafața mării, omul zboară în adevăr
sau carele chiar aleargă pe mare. Concluzia este
că ceea ce este gîndit, nu este existent. (80) Afară
de aceste argumente, dacă într-adevăr ceea ce este
gîndit ar fi existent, ar trebui să admitem că none-
xistentul nu poate fi gîndit, deoarece contrariile
se definesc prin predicate contrarii. Or, contrariul
existentului este nonexistentul. Iată de ce, în chip
absolut, dacă existentului i se atribuie predicatul
de „a putea fi gîndit”, nonexistentului îi va cores-
punde predicatul „a nu putea fi gîndit”. Ceea ce
este absurd. De pildă, Scylla, și Himera, și multe
alte lucruri care nu există, iată că totuși sunt gîn-
dite. Rezultă deci că, ceea ce există nu [poate] fi
gîndit. (81) Ar fi ca și cum - dat fiind că cele ce
sunt văzute, de aceea sunt numite „văzute”, pentru
că sunt văzute, și pentru că cele ce se aud - noi am
exclude cele ce se văd pentru că nu se aud, sau am
nega cele ce sunt auzite pentru că nu sunt văzute
(fiecare în parte se cuvine judecat după percepția
O
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
3
o
respectivă și nu după alta); astfel stau lucrurile și
cu cele ce sunt gîndite, chiar dacă nu pot fi vă-
zute prin simțul văzului, nici auzite prin simțul
auzului; ele totuși există, deoarece sunt percepute
după un criteriu care le este propriu. (82) Dacă
cineva se gîndește la care alergînd pe mare chiar
dacă nu le zărește, ar însemna să dăm crezare că
există care alergînd pe mare. Dar aceasta este o
absurditate. Existentul, așadar, nu poate fi gîndit,
nici sesizat.
(8	3) Dar, să presupunem că ar putea fi gîndit
de noi; altcuiva însă tot n-ar putea fi comunicat.
Căci dacă cele existente sunt susceptibile de a fi
văzute și auzite și, în general vorbind, perceptibile
- căci referința privește lucrurile exterioare nouă
- iar dintre acestea, cele vizibile sunt percepute
prin văz, iar cele auzite, prin auz și nu vicever-
sa - cum de-ar fi oare cu putință ca acestea să fie
semnalate altuia? (84) Mijlocul nostru de sem-
nalizare este cuvîntul, dar cuvîntul nu înseamnă
nici lucrurile, nici existentul. Prin urmare celor
ce receptează [cuvintele noastre], nu le semnalăm
lucrurile, ci numai cuvîntul, care este altceva decît
lucrurile. În același chip deci, în care ceea ce este
vizibil nu poate deveni audibil și invers, tot așa
și existentul, de vreme ce este ceva exterior nouă,
nu coincide cu cuvîntul nostru. (85) Și dacă [lu-
crurile existente] nu coincid cu cuvîntul, nu pot fi
comunicate altcuiva. Cuvîntul - susține el - este
produsul unei acțiuni exercitate asupra noastră de
lucrurile din exterior [cu alte cuvinte, a lucruri-
lor sensibile]. Să luăm un exemplu. Din contac-
tul cu un gust se naște în mintea noastră cuvîntul
care corespunde acestei calități; din contemplarea
unei culori, cuvîntul corespunzător acestei culori.
Admis acest lucru, cuvîntul nu reproduce ceea
ce este exterior, ci ceea ce este exterior a ceea ce
conferă cuvîntului sens. (86) Dealtfel, nu este cu
putință să susții că, așa cum sunt reale [în mod
obiectual] lucrurile care pot fi văzute și auzite,
tot așa s-ar întîmpla și cu vorbirea; că, din faptul
existenței ei [a vorbirii] în virtutea unui substrat
real, ar rezulta putința ei de a reproduce lucruri-
le care există datorită substratului lor real. Chiar
presupunînd că vorbirea - spune el (Gorgias) -
are un substrat obiectual, totuși ea diferă de toate
celelalte lucruri obiectuale. Cuvintele diferă în cel
mai înalt grad de corpurile vizibile. Căci unul este
organul prin care se face perceput vizibilul și altul
acela în virtutea căruia vorbim: în adevăr, vorbi-
rea nu ne poate informa despre multe din lucruri-
le ce ființează în mod real, întocmai cum acestea
nu-și pot releva natura, unul altuia. (87) În fața
acestor grave probleme fără ieșire ridicate de
Gorgias, dispare în ce le privește - însuși criteriul
adevărului. Căci despre nonexistent, noncognos-
cibil, noncomunicabil nu există nici un criteriu
[de apreciere]1.
Odată cu trecerea timpului s-au conturat mai
multe opinii în ceea ce privește semnificatia aces-
tui fragment.
Un prim curent este acela care vede în textul lui
Gorgias un simplu exercițiu de retorică, conținu-
tul ideatic neputînd fi luat în serios.
A doua opinie, mult mai elaborată, consideră
ideile lui Gorgias ca fiind valide și reprezentînd
un atac nemaiîntîlnit la adresa eleaților. Acești
comentatori afirmă că retorul din Leontinoi este
primul care face diferența între a fi ca și copulă și
a fi ca existență. Dacă ar fi să vorbim în termeni
moderni, Gorgias este precursorul „diferențierii
pe care Frege o face între înțeles și referință”2.
O a treia opinie, care pleacă încă din opinia lui
Platon (Menon, 76-c-e), după care se desprinde
din gîndirea lui Gorgias o teorie a percepției care
își găsește originea în poemele lui Empedocle și
care are la bază lipsa identității dintre cuvînt și
lucru, cu tot ceea ce implică lipsa unei afectări
senzoriale unitare.
Acest adevărat abis care se deschide între cu-
vînt și lucru, este exploatat de Gorgias inclusiv
în ceea ce privește tehnica retorică. În practică,
el arată importanța capitală de a vorbi scurt, dar
și lung, în funcție de momentul prielnic (Kairos),
apelînd atît la emoție cît și la persuasiune.
În ce privește discursul, el recomandă, din
punct de vedere stilistic, isokolon-ul (două sau
mai multe propoziții cu același număr de silabe),
parison-ul (paralelismul structural între două
propoziții) și homoeoteleuton-ul (o serie de două
sau mai multe propoziții sfîrșite cu același cuvînt
sau cu un cuvînt cu care să rimeze).
Din perspectiva noastră, dincolo de ceea ce se
afirmă prin al doilea și al treilea punct de vedere
expus aici și cu care suntem pe deplin de acord,
noi credem că, luat evident în serios, discursul lui
Gorgias, reprezintă prima poziție agnostică și ni-
hilistă din cultura europeană.
Influența lui Gorgias în epocă a fost cu adevărat
uriașă, creînd o adevărată filiație (deși nu în ade-
văratul sens al cuvîntului) avînd drept urmași o
adevărată pleiadă de „sofiști” printre care îi amin-
tim pe: Alcidamas din Elaia, Isocrates, Menon
din Larissa, Polus din Acragas sau Protarchos din
Athena unul dintre personajele dialogului plato-
nician Philebos.
Prodicos din Keos
Prodicos s-a născut într-una dintre insulele
Cyclade, Keos, undeva în jurul anului 460 î.Ch.,
și era încă în viață în timpul morții lui Socrate.
A călătorit mult, în general în interes de afaceri,
dar a și predat pentru importante sume de bani
„sofistica”, astfel îl regăsim în mai multe rînduri
făcînd afaceri și ținînd cursuri la Athena.
Se spune că însuși Socrate îi trimitea pe tine-
rii învățăcei pentru a fi inițiați de către Prodicos
ca, mai apoi, însuși Socrate să le desăvîrșească in-
strucțiunea.
Din punct de vedere al concepției sale „despre
natură” nu putem să afirmăm decît că nu a depă-
șit nivelul gîndirii presocraticilor socotind că uni-
versul este constituit din patru elemente: pămînt,
aer, foc și apă.
În ce privește viziunea sa asupra zeilor, consi-
dera că aceștia nu sunt decît întrupări ale diverse-
lor fenomene naturale sau expresii ale lucrurilor,
vinul fiind Dionysos și pîinea Demeter, din acest
punct de vedere, fiind un „sofist” tipic.
A scris mai multe lucrări, dintre care amintim:
Despre natură, Despre natura omului, Despre co-
rectitudinea folosirii cuvintelor (Peri orthotes ono-
mathon), Despre alegerea lui Herakles.
Cu toate acestea ceea ce îl face remarcat în rîn-
dul gînditorilor greci este teoria sa asupra limbii,
mai precis acea „orthotes onomathon”, adică co-
rectitudinea folosirii cuvintelor.
O descriere mai amănunțită a teoriei lui
Prodicos asupra necesității utilizării riguroa-
se a cuvintelor o regăsim în dialogul platonic
Protagoras, în care Prodicos este unul dintre per-
sonajele principale.
Cu toate că nu face direct referire la Prodicos
(Socrate arată doar că nu i-a putut audia cursurile
din lipsă de bani, afirmație care trebuie luată sub
beneficiu de inventar) „orthotes onomaton”, doc-
trina platoniciană din Kratylos, datorează, se pare,
mult sofistului din Keos, cu toate acestea, nu pu-
tem afirma identitatea de viziune, cu atît mai mult
cu cît expresia „corectitudinea cuvintelor sau nu-
melor”(orthotes onomaton) apare încă la Homer și
semnifică tot atît cît etymologia, implicînd faptul
că „numele corect arată însăși natura lucrului”3
Că paternitatea teoretică a acestei doctrine tre-
buie atribuită lui Prodicos o arată, pe lîngă măr-
turia platoniciană, și papirusul descoperit în 1941
cu comentarii la Eclesiastul4 și care face referire
la doctrina „noncontradictorialității(orthotes) cu-
vintelor” ce-i aparține sofistului din Keos.
Prodicos și importanța sa în istoria gîndirii an-
tice rămîne legată de dezvoltarea acestei doctrine.
Hippias din Elis
Este unul dintre cei mai longevivi gînditori
greci. Se pare că s-a născut pe la 443 î.Ch., și a tră-
it pînă în 343 î.Ch., cîștigîndu-și o uriașă reputație
în primii ani ai secolului IV î.Ch.
A fost considerat unul dintre cei mai strălu-
ciți savanți ai timpului său, motiv pentru care
Xenofon îl numește polymathes. Din acest motiv
se ocupa cu arta predării și, se pare, a strîns sume
uriașe din această profesie. Cel mai adesea este
pomenit a fi predat în cetățile dorice, în special
la Sparta, care i-a și acordat cetățenia, ceea ce este
un lucru destul de rar.
Din punct de vedere politic este un democrat,
iar afirmațiile lui Xenofon (Istoria greacă VII)
asupra filoaristocratismului său sunt mai de-
grabă speculații legate de strînsa sa legătură cu
Lacedemonia, decît adevăruri istorice confirmate.
Ca și în cazul altor sofiști, din lucrările lui nu
s-a mai păstrat nimic, titlurile și informațiile des-
pre gîndirea sa parvenindu-ne prin intermediul
doxografilor și mai ales al lui Platon.
A scris în versuri și proză în forma epică, di-
tirambi și tragedii. Se spune că ar fi fost dotat cu
o memorie prodigioasă, de unde și multitudinea
de cunoștințe, dublată de o tehnică desăvîrșită de
a învăța pe alții. Legenda transmite faptul că era
capabil să reproducă cincizeci de nume diferite, în
ordinea în care fuseseră rostite, la o primă audiție.
A predat o sumedenie de materii, dintre care
amintim: astronomia, matematica, geometria, ge-
nealogia, mitologia, istoria, pictura și sculptura,
gramatica și muzica.
O importanță seosebită in istoria culturii gre-
cești o reprezintă însemnările sale pe care le nu-
mește synăgoge, în fond, o sumă de notări, frag-
mente, istorioare și informații biografice despre
scriitorii greci din perioada arhaică dar și despre
scriitori nongreci.
Totodată, demnă de a fi amintită aici este lis-
ta întocmită de Hippias cu privire la învingăto-
rii de la jocurile Olympice care au o importanță
deosebită în determinarea cronologică a istoriei
grecilor.
Euclid îl amintește ca fiind un strălucit mate-
matician, adevăratul descoperitor al quadraturii
cercului.
Cel mai pregnant este creionat Hippias de către
Platon în cunoscutele dialoguri Hippias Minor și
Hippias Major și unde ne este arătat ca fiind sofis-
tul prin excelență.
Chiar dacă cele două dialoguri au fost contes-
tate sub aspectul autenticității lor, nu credem că
există suficiente argumente pentru a pune la în-
doială acest aspect.
4
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
Platon este cel care, atît în cele două dialoguri
care poartă numele sofistului cît și în Protagoras,
expune „doctrina ființei” la Hippias, care are la
bază distincția pe care o face sofistul între limbaj
și reprezentare, respectiv între reprezentare și na-
tura reală a lumii exterioare.
Pe plan etic era adeptul dreptului natural în
dauna legii, fiind de altfel promotorul unei con-
cepții a „autosuficienței ființei umane”, ca urmare
prezentîndu-se cu ocazia unor jocuri Olympice
cu haine, încălțăminte și bijuterii confecționate
de el însuși.
La fel cu ceilalți sofiști, Hippias are conștiin-
ța libertății de gîndire a omului ca și constituent
fundamental al raportării sale la lume. El este pri-
mul gînditor sofist care are conștiința apartenen-
ței la o mișcare închegată care zguduia din temelii
vechea lume arhaică grecească, mișcarea sofistă.
Importanța sofiștilor ca
premergători ai spiritului
european
Pare șocant să vorbești despre sofiști ca fiind
premergătorii spiritului european. Desigur, grecii
și cultura greacă în ansamblu ar putea fi socotiți
ca fiind premergătorii spiritului și culturii euro-
pene așa cum le găsim formate încă în cel mai
timpuriu Ev Mediu cînd primii regi creștini fon-
dează regatele apusene. Numai că, la o privire mai
atentă, lucrurile nu stau tocmai așa.
Gîndirea greacă clasică, așa cum se va statua
odată cu Platon, nu are în fond, un cuvînt ho-
tărîtor în formarea așa-zisului spirit european.
Viziunea platonică nu își găsește ecoul în sensibi-
litatea apuseană, iar aristotelismul se va întoarce
în Europa abia prin scolastici.
Putem vorbi de platonism în zbaterile sîn-
geroase ale Bizanțului și, mai tîrziu, în viziunea
neoclasică a Renașterii dar nicidecum nu putem
afirma despre spiritul platonic ca ar guverna fun-
damentele gîndirii europene. Venit pe filiera gîn-
dirii eleate, platonismul nu este propice viziunii
transcendente a creștinismului, în ciuda efortu-
rilor extreme ale părinților bisericii avîndu-l ca
port-stindard pe Augustin. Mai mult, noul dina-
mism, care s-ar putea revendica din spiritul cer-
cetător al lui Aristotel, face casă bună cu creștinis-
mul militant propagat de biserica apuseană.
Aici și numai aici - întrucît Bizanțul se va zbate
o mie de ani în nălucirile creștinismului oriental
pătruns de platonism - va lua naștere spiritul năs-
cocitor, nebunia „spiralei afirmației și negației”,
eul ca fundament al raportării la lume, individu-
alitatea ca excepție. Cultura greacă, incluzîndu-l
aici și pe Aristotel, nu va ajunge la aceast tip de
dezvoltare a mentalităților și ideilor decît, la mo-
dul incipient și pasager, prin sofiști.
Nici o istorie a filosofiei nu insistă asupra „ro-
lului devastator” pe care la avut sofismul în gîn-
direa și mentalitatea grecilor. Adevărată revoluție
spirituală, această erezie fără margini a șocat spi-
ritul grec într-o măsură nemaivăzută pînă atunci.
Gînduri pline de hybris precum acelea referi-
toare la inexistența zeilor sau la „homo mensu-
ra” nu mai fuseseră rostite pe pămîntul sfînt al
grecilor, iar nebunia emancipării copiilor față de
autoritatea paternă erau semne clare ale năruirii
mentalității și societății arhaice grecești.
Libertatea ca dimensiune fundamentala a indi-
vidului era ceva nemaiauzit și inacceptabil pentru
dezvoltarea societății și mentalității eline la mo-
mentul respectiv. Faptul că sofiștii apar la acest
moment de cotitură al gîndirii grecești cînd o
lume stă să se năruie iar alta stă să se nască nu re-
prezintă un moment favorabil pentru o adevărată
cotitură în spiritualitatea Eladei.
În fond, sofiștii sunt expresia apariției spiritu-
lui democratic, iar democrația asumată în spirit
face posibile discuții despre egalitatea omului,
despre nomos și physis, despre justiția umană și
cea naturală.
W.K.C. Guthrie, într-un cunoscut studiu5 pune
la baza cercetării sale relația nomos - physis ca fi-
ind definitorie nu numai pentru apariția curen-
tului sofist ci pentru întrega dezbatere ideatică a
secolelor IV-V î.Ch., în care, în ciuda aparențelor
create de diverșii istorici ai filosofiei nu Platon și
școala lui deține importanța covîrșitoare.
Se impune tot mai mult ideea după care no-
mos-ul trebuie să prevaleze physis-ului, legea scri-
să să domine tradiția acelor nomoi nescrise.
Aceste idei atît de inovatoare, chiar revoluțio-
nare, relativ la dezvoltarea societății în acel mo-
ment, nu erau pe placul nobilimii, ale lui Platon
sau, mai tîrziu, Aristotel și nici nu penetrau în
marea masă a populației. Era apanajul tineretului
studios, a minților deschise înspre progres, egali-
tate și libertate.
„Aceasta era situația cînd a preluat Platon pro-
blema: la o extremă egalitatea tuturor cetățenilor
în fața unui cod de legi scrise și publice, la cealal-
tă idealul omului puternic, eroul naturii, care, în
marșul său către puterea absolută și exercitarea ei
egoistă, privește legea cu dispreț. [...]. Un astfel de
conducător s-ar descurca mult mai bine fără legi
scrise, rezultatele concepției sale științifice fiind
impuse supușilor, cu voie sau fără voie, omorînd
sau surghiunind atunci cînd este necesar pentru
binele cetății, ca întreg. [...]. Această concluzie
drastică este schimbată considerabil atunci cînd
Platon admite că, în lipsa unui om de stat ideal,
un bun cod de legi oferă cea mai bună «imitație»
a conducerii pe care ar fi exercitat-o acesta, iar în
orice stat obișnuit el trebuie stabilit și pus în vi-
goare cu extremă rigoare. [...].
Acest concept era invocat deopotrivă pentru
cauza populară și pentru cea absolutistă, căci «la
natură se putea face apel la fel de bine în sprijinul
monarhiei ca și în sprijinul poporului».”6
De aceea, rolul lui Platon în a combate și dis-
truge chiar spiritul sofistic este unul mult ușurat.
Platonismul vine oarecum ca o frînă, ca o reîn-
toarcere la „vechile unelte” și ca o izbăvire pentru
societatea, mentalitatea și morala greacă.
În ciuda dezvoltării economice, a bunăstării și
avîntului cercetător care cuprinde Grecia la sfîr-
șitul secolului V î.Chr. și pe parcursul întregului
secol al IV-lea î.Chr, a războaielor, descoperirilor
geografice, extinderii coloniilor, a schimburi-
lor comerciale și a importantului „commercium
de idei” mentalitatea greacă în esența ei cea mai
esențială nu suferă schimbări majore.
Familia și cetatea nu comportă schimbări
semnificative, iar rolul religiei, departe de a se
fi diminuat, crește. Bunăstarea, dezvoltarea ora-
șelor, civilizația ajunsă la culmile ei nu este sufi-
cientă pentru a modifica structura mentalității
gecești. Acest lucru se va întîmpla doar odată cu
Alexandru Macedon și cu filosofia maestrului său
Aristotel. Însă și acest fapt se va săvîrși în interi-
orul matricei spirituale grecești și fără a se reuși
decît o reformare a ei.
De aceea, spiritul european nu este continua-
torul organic al gîndirii și civilizației grecești, ci
numai catalizatorul acesteia. Structurat pe forța
conceptului de transcendens - străin cu desăvîr-
șire modalității de raportare la lume specific elin
- și pe structura dialectică a afirmației și negației,
pe libertatea și valoarea individului ca parte a co-
munității, Europa modernă păstrează prea puțin
din structura mentală și din cultura socială a gre-
cului clasic.
Ce ar putea crede grecul acelor vremi despre
europeanul a cărui lume și mentalitate este struc-
turată pe idea de muncă și rugăciune, ora et labo-
ra? atîta vreme cît în mentalitatea grecului munca
era văzuta drept ponos, respectiv o grea pedeapsă,
o corvoadă destinată îndeobște sclavilor.
Nu același lucru putem afirma despre spiritul
sofistic, atît de străin grecilor încît îl înlătură și îl
repudiază, atît de apropiat europenilor încît stă la
baza gîndirii științifice moderne, a fundamente-
lor politice, sociale și economice.
Nu este rolul cercetării de față de a dezvolta
implicațiile gîndirii sofistice in cultura europeană
modernă, însă sublinierea rolului major pe care
acești gînditori îl au pentru istoria culturală a eli-
nilor dar și a europenilor, mai tîrziu, trebuia să fie
încă o dată subliniată și afirmată.
Nu suntem de partea celor care încearcă să mi-
nimalizeze rolul sofiștilor pentru a putea pune în
vedere cu mai multă pregnanță filosofia platoni-
ciană. Ceea ce era în epoca perceput ca o nece-
sitate, ca o revenire la valorile tradiționale ferm
delimitate, adică negarea și ironizarea gîndirii
sofistice, a rămas de mult timp doar o modă și o
intreprindere păguboasă. Este absurd și ridicol să
vezi cum orice profesor de filosofie condamnă so-
fismul ca făcînd suprema impietate: împărtășirea
înțelepciunii contra unei remunerații, uitînd că și
el și atîția alții o fac cu o nesfîrșită dezinvoltură.
Bibliografie selectivă
Texte
Diels (H.), Die Fragmente der Vorsokratiker, ediția a V-a,
Berlin, 1935-1937.
Untersteiner (M.), I Sofisti. Frammenti e testimonianze,
Firenze, 1954.
Studii și lucrări generale
Banu (I.) și colab., Filosofia greacă pînă la Platon, vol. II, par-
tea a 2- a, București, 1984.
Diogenes (L.), Viața și doctrinelefilosofilor, București, 1963.
Dumitriu (A.), Istoria Logicii, ediția a III-a revăzută și adău-
gită, București, 1993.
Dupreel (E.), Les Sophistes, Neuchâtel, 1949.
Guthrie (W.K.C.), Sofiștii, București, 1999.
Howiger (R.J.) Untersuchungen zu Gorgias 'Schrft uber das
Nichtseiende, Berlin, 1973.
Kerferd (G.B.), The Sophistic Movement, Cambridge, 1981
Levi (A), Storia della sofistica, Napoli, 1966.
Parkinson (G.H.R.) și Shanker(S.G.), editori generali,
Routledge History of Philosophy, vol. I, ed. electronică.
de Romilly (J.) Les Grands Sophistes dans Athene de Pericles,
Paris, 1988.
Saitta (G.) Billuminismo della sofistica greca, Milano, 1938.
Sextus (E), Schițe Pyrrhoniene, București, 1965.
Schneidewin (W.) Das sittliche Bewusstsein. Eine Analyse
Gorgias, Paderborn, 1937.
Note
1	Apud Ion Banu și colaboratorii, Filosofia greacă
pînă la Platon, vol. II, partea a doua, p. 461-465.
2	Vidi Routlege, History of Philosophy, Vol. I,
From Begining to Plato, p. 235, ediție electronică.
3	Platon, Kratylos, 428 c.
4	Vidi, Routlege. Op. cit., vol I, p. 236-237, editie
electronică.
5	Guthrie (W.K.C.), Sofiștii, București, 1999.
6	Op. cit., p. 108.
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
5
cărți în actualitate
Despre goblenurile
domnului Radu Vancu
■ Ștefan Manasia
Radu Vancu
4 A.M. Cantosuri domestice
Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2015
„Eu scriu poeme cum țes
gospodinele/ goblenuri, am spus.” (Canto XI)
Prietenul meu Radu Vancu a publicat anul
acesta o carte de poezie foarte frumoasă,
care dezvăluie și mai mult din intențiile, din
gabaritul proiectului său literar (sau mai degrabă bi-
ografic). Cel mai comod e pentru mine să încep prin
a-i da cuvîntul lui Andrei Terian care, pe coperta a
patra, observă cît se poate de corect: „dintre poeții
români contemporani, Radu Vancu e singurul care
a reușit să-și transsubstanțieze biografia într-o epo-
pee.” O epopee - așa cum o arată titlul poundian al
volumului de față - intertextuală, erudită, îndem-
nîndu-te din toate unghiurile la o adevărată detec-
tivistică literară.
Pe de altă parte, rememorînd titlurile acestei ope-
re - deja extrem de variate și stratificate - și oprin-
du-mă, mai ales, la Amintiri pentru tatăl meu (2010),
Sebastian în vis (2010) și Frânghia înflorită (2012) -
îmi vine în minte idealul cinematografic al lui Lukas
Moodysson, suedezul care își concepea filmele, de
la un titlu la altul, ca pe niște lovituri de ciocan din
ce în ce mai bine aplicate în țeasta omului comod.
Cu o sîrmă funcțională dar ruginită, Vancu zgîndără
trauma personală, rana necicatrizată ever. În poeme
suple și filiforme, memorabile și cantabile: cele XLV
de Cantosuri domestice scrise la ceasul primei dimi-
neți, 4 AM, cînd aurora cu degete trandafirii a bu-
nului Homer abia dacă atinge mansarda lui Vancu
Family. Pentru că centrul magic al galaxiei Vancu
este apartamentul, cu aromele bucătăriei și cărțile,
jocul LEGO al micului Sebi (nu întîmplător, LEGO
devine o metaforă a poemului, din piesele căruia
poți remodela/ordona universul).
Al doilea trup
■ Ștefan Manasia
Dumitru Zdrenghea
Eu celălalt
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013
Mulți clujeni îl cunosc și îl prețuiesc pe
cardiologul Dumitru Zdrenghea. La
șaizeci și șapte de ani, domnia sa debu-
tează cu o carte simultan naivă și seducătoare - la
care destui poeți profesioniști, membri ai USR ar
visa. Despre Eu celălalt, criticul literar Aurel Sasu
notează pe coperta a patra: „Suntem în fața unui
surprinzător volum de suavități încarcerate și de
insolite paroxisme ale existenței. Sufletul poetului
este al unui Iov, așteptînd cu disperare să-l vin-
dece răzvrătirea pioasă a propriei lui credințe.”
Un volum, așadar, cu armătură religioasă, spiri-
tualistă, unde transpar - desigur - multe din an-
goasele și traumele vieții de medic dedicat. „Eu
celălalt/ Am scris aceste versuri/ Triste, disperate
sau amare,/ Cu diavolul și Dumnezeu de mînă”
(Eu celălalt) e incipitul primului poem, pentru ca
Ziceam că Radu sfredelește trauma și trauma de-
vine motorul & combustibilul poetic, într-un mod
în care - în literatura română recentă - am mai văzut
numai la Ion Mureșan, în Cartea Alcool. Cu Muri și
Mihai Eminescu, mai vreau să notez aici pînă nu uit,
Radu mai împărtășește pasiunea pentru adjectivul
dulce, și un fel de stare narcotică, tandru-resemnată
în fața Texistenței. Uneori abuzul de dulce și dimin-
utive - într-un topos ce se întinde de la măcelărie la
cofetărie - duce la sațietate și, paradoxal, la o anume
neîmplinire poetică. Cartea se sprijină, însă, din fe-
ricire, pe destule poeme lucrate superb, unde Radu
Vancu înscenează, poate, tot ce a dat el mai bun
în materie de imaginație necrofeerică, autoironie,
sprinteneală citațională, armonie prozodică, mono-
log cvasiteatral, clovnerie benignă. Iată unul din tex-
tele mele preferate, Canto XXXII, pentru că acesta
este, de fapt, o splendidă introducere a clanului, care
primește abia acum un fel de aură și străbate parcă o
lumină tonică de desen animat urban: „Cînd soarele
te privește ca un psalm/ răzbunător, nu mai e nimic
de/ făcut. Știi ce ai de făcut, așa că// după ce-l iei de la
grădiniță/ coborîți încet prin poienița de/ zade (cum
or fi arătînd// zadele?) spre căsuța coșcovită/ și dulce
din mijlocul minții. Îl/ strîngi emoționat de mînuță,
e/ ca atunci cînd te-ai dus cu tata/ cu cortul (nu te-ai
dus niciodată/ cu tata cu cortul) și după noaptea//
groaznică în care n-ai dormit deloc/ ai ieșit printre
urzicile enorme/ și lumina ți s-a gudurat la picioa-
re// cu ochii ei de cîine care știe că/ a făcut-o lată.
Ochii cîinelui tău/ Rulfo după ce te-a mușcat de//
umăr (n-ai avut niciodată un/ cîine, Rulfo sau altfel).
Ochii/ lui tata mort, cînd știa că tu știi// că e mort.
(Asta ai avut, da. Din/ plin.) Și cînd vă apropiați de/
căsuță, Sebi strigă: «Rulfo, Rulfo!»// și cîinele enorm
cu blana ca lumina/ se rostogolește spre el și i se frea-
că/ de piciorușe, privindu-l cu ochii// lui tata. După
5 va veni și Cami,/ o va parca pe Suzi în fața căsuței/
următorul text să trimită mai degrabă la rubaya-
tele lui Omar Khayyam decît la Cartea lui Iov:
„Nu vreau să mă mai nasc a doua oară,/ Căci tot
ce-i viu iar trebuie să moară./ Și nu suprema cli-
pă mă-nfioară,/ Ci suferința clipei ce-o să moară.”
(Suferința clipei) Între exasperarea nihilistă și pre-
moniția lumii diafane cerești, aproape arghezian,
se construiește poemul Iconoclastă: „Crezînd că
nemurirea-mi aparține/ Eu te-am hulit alături de
călăi,/ Din carnea ta am rupt bucăți și sînge/ Eu
am băut alături de cei răi.// Te-am chinuit în fie-
care clipă,/ Te-am biciuit pe lungul crucii drum/
Și n-am crezut în tine nici o clipă,/ Și încă te mai
biciui și acum”. Atunci cînd simbolurile creștine
și cuvintele mari nu sunt aglomerate în catrene
sau vers liber, cînd poetul intuiește forța poetică
a sugestiei, întîlnim poeme delicate precum Aș-
teptînd clipa: „Vreau să mă-ntunec frumos,/ Clipa
să nu-mi fie grea,/ Nici aspră,/ Nici nedreaptă,/
Ci adevărată./ Vreau să vină tiptil,/ Să se așeze în
brațe,/ Să o iubesc chiar./ Iar cînd atingerea de
gheață/ O să devină fierbinte,/ Să ne topim împre-
și lumina cealaltă ne va înveli pe/ toți ca o blană.”
Poemul continuă dar introducerea familiei, candidă
pînă la incandescență s-a terminat. Sînt suficiente
textele acestea nepretențioase și hierofanice pentru a
nu lăsa volumul pradă imaginilor obsesiv morbide,
cîinilor înecați în tablouri dostoievskian-estetizante,
pisicilor legate de bătătorul de covoare și zdrobite cu
bîta de baseball, creierului și celorlalte organe tortu-
rate, înecate în alcool și spaimă și, pe deasupra tutu-
ror, fiindu-ne arătat - ca pe un stadion nord-coreean
portretul lui Kim Jong Il - spectrul copleșitor-cas-
trator al SINUCIDERII.
Din cînd în cînd, „terciuit sub/ răngile de lumi-
nă, creierul/ ăsta care avea aerul unei/ victime per-
fecte/ chiar era una”, spune, de-acum încîntat eroul
epopeii în Canto XII - altă piesă de rezistență care
se deschide care se deschide cu o excelentă anecdo-
tă mivănesciană: „Cît de ciudat mi se părea cînd/
Mircea Ivănescu-mi spunea că se/ bărbierește fără să
se uite-n/ oglindă. Tăieturile mici de pe/ fața lui mi
se păreau fiecare/ un poem absurd. Le număram/ ca
pe o antologie”. Adesea poemele sînt pline de haz și
învelite într-un halou de civilitate, de respectabilita-
te ironic-urbană: microeseuri observaționale, deta-
șat-melancolice, așa cum numai Alexandru Mușina
ar mai fi putut, pînă de curînd, scrie. Și mă gîndesc
aici la Canto XXXIV, al micului dejun irlandez, iată
finalul: „Cea mai mare ambiție a mea acum/ e să mă-
nînc oul irlandez prea moale/ fără să mi se facă grea-
ță și să suport/ electroliții încinși/ fără să fac piele
de găină./ Pentru greață am roșia gratinată și gîndul/
c-o să ajung azi pe Eccles 7./ Pentru pielea de găină
nu s-a gratinat încă/ îndeajuns creier.”
Foarte frumos și distilînd aproape insuportabil
acea artă poetică la care meșterește adesea Radu
Vancu, răbdător ca un ghelf, în toate cărțile lui, este
și Canto XXV, din care vom reține înainte de a ne
evacua din spațiul comentariului: „Omul e flămînd
după/ frumusețe. E un vid./ Uneori îi chiorăie pur/
și simplu mațele, alteori/ dă de-a dreptul în/ ulcer -
ca atunci cînd,/ ghemuit lîngă pătuțul/ fiului său, îl
privește dor-/ mind și îi mîngîie/ pijămăluța cu flo-
ricele/ și se îndoapă cu/ frumusețe și continuă/ să-l
doară.”
■
ună,/ Tăcuți, spre o nouă viață.” Tot așa, inserarea
termenilor medicali (celule, mitocondrii) sau din
fizică (Big Bang, atom, hiperdens) în unele poe-
me creează acea imagine insolită pe care mereu o
vînăm: „Bezmetice, celulele goneau/ Spre nicăieri
sau poate spre iubire,/ Încrîncenate-n carnea cu
dureri,/ Fugind de neființă și pieire.// Bezmetice,
celulele plîngeau,/ Cu mitocondrii scoase la re-
formă./ Și ce membrane veștede aveau!/ Și tim-
pul își pierduse orice formă.” (Goana spre nimic)
sau „Big Bang-ul se-ntoarce invers, parcă,/ Și-o
să ajungem simple efigii,/ Atomii se contractă în
cascadă,/ Lumina scade-n fiecare zi.// Tot ce a fost
măreț odinioară/ Devine derizoriu și banal./ Și
Dumnezeu se micșorează, parcă,/ Și nici credința
nu mai stă sub har./.../ E lumea toată fără nici un
sens/ Și pregătită numai ca să moară./ Vom reve-
ni în punctul hiperdens/ Din care ne-am născut
odinioară.” (Întoarcerea la nimic) Acestea sînt co-
ordonatele între care evoluează textele din acest
prim volum al domnului Dumitru Zdrenghea.
Emoția poetului e reală și, atunci cînd nu sînt că-
utate efecte lirice, cînd oximoronul funcționează,
cînd simplitatea nu se mai supune retoricii, poe-
mult stă în picioare.
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
După cea închipuită
de mine
■ loan Negru
Iulian Dămăcuș
Povestea lui B.
Cluj-Napoca, Ed. Napoca Star, 2015
Din păcate, bunul nostru prieten, Iulian
Dămăcuș, nu stă prea bine cu sănătatea.
Suntem departe unul de celălalt, ne „ve-
dem” doar telefonic sau pe net. Și prin cărțile pe
care le scriem. Mai ales el. Cred că, scriind, se
simte mult mai bine. Se poate vedea, se poate citi.
Om întreg.
După ce a trecut prin multe - haiku, epigrame,
versuri, proză, eseu - i-a venit și lui mintea la cap,
re-scrie poezie. La țară, s-ar zice: om bătrân și fără
minte. Bătrân, cât de cât, e, minte are. De de ce să
se ocupe cu ceva de care nimeni nu are nevoie?
Fie că nu o citește, fie că o are, poezia, toată lu-
mea, fie că ești, ca poet, considerat, om neserios.
Bețiv, curvar și fără meserie. De-ar fi putut gîn-
durile mele/ să treacă direct pe hîrtie, ei! Așa/ lu-
mea m-ar fi cunoscut altfel./ Cîte pagini triste s-ar
fi adunat!...
Nu că poezia ar fi tristă sau altfel; citind-o, te
face să râzi de omul care o scrie. Râzi, spunând:
alt om bun de nimic. Numai că poezia nu se
„ocupă” de om, ci, atunci când e, de poezie. Așa
cum nici Biblia, nici Bhagavad-Gita, nici Coranul
nu se „ocupă” de om, ci de divin, de sacru. Ale
omului fiind toate. Vă este rușine cu mine?/ Dar
ce vă-ntreb? Mă-ndoiesc eu de vorbele voastre?/
Nu m-ați trădat niciodată./ Cel puțin pe față.../
Întrebările astea nașpa nu-mi dau pace/ Parcă mi
le pun mie.
Povestea lui B. - cu excelentă prefață scrisă
de Andrei Zanca - putea să poarte orice nume.
Depinde de unde privești: că ai putea să fii, ca
abreviere, în statistic, dar ai putea fi, dacă crezi,
în corul Raiului. Dar ai putea fi și un text de-al
lui Dămăcuș. Și, după unii metefiziceni, și singu-
laritate. Multe ar putea să fie omul, ar zice omul.
Nu e. Și textul despre om ar putea fi scris în multe
feluri. Nu e scris. Și poezia ar putea fi altfel, zice
bietul om. Nu se poate. Poezia, ca și omul: ori e,
ori nu este. Și, la Iulian Dămăcuș, este. Tare mă
tem că-i este ca și cuiele lui Blaise Pascal. Și ca și
Testamentul. Nu crede în altceva.
Vorbește, scrie, despre oameni, despre femei și
beții, despre moarte. Nimic nou. Vorbește, scrie,
despre om. Nu-i mare lucru, nu-i mare făcătură.
El, din Cătina, ne dă nouă lecții? Da, ne dă.
Întâi, pentru că textul poate fi citit foarte ușor,
cum ai sta în luntrea lui Karon, apoi fiindcă spu-
ne despre omul cotidian, apoi pentru că spune că
toți trăim. Și murim. Apoi, câine bătrân, știe că,
în final, nu rămâne cortina, ci textul. Și nu numai
Povestea lui B.
Toți mă privesc, dar nimeni nu mă vede./
Cerneala s-a uscat înainte de-a ajunge pe/ nisipul
fierbinte al hîrtiei. Foaia albă nu-i decît/ o părere,
așa ca lumina ce-mi descoperă visele/ tot mai în-
depărtate, tot mai neclare. Visele/ care cad precum
frunzele toamnei. Iar apoi zăpada -/ albă mereu
nescrisă.
Nu vreau să intru în „măruntaiele” textului
lui Iulian Dămăcuș, piele peste piele, os peste os.
Frăgezime care te duce cu gândul la primăvară.
Poți, spune el, fi și primăvară. Nu spune câtă. Nici
n-are rost.
Mi se pare uneori privind în urmă că stau/ în
fața unei porți închise. O deschid/însă dincolo nu
mai e nimic. Locul e pustiu./ Încerc să-l umplu cu
voi, cu lumea noastră/ dar nimic nu rămîne acolo.
Mă întristez și/ mă întreb dac-ați existat vreoda-
tă. sau/ poate lumea pe care-am vrut-o eu n-a
durat mai/ mult de-o beție, preț de-o partidă de
cărți./ Erau astea, păcate? Atît de grele?
Nu băgați în seamă că scrie după normele orto-
grafice ale vechii Academii, tot aia veche rămâne.
Cu câteva semne noi. Sau vechi.
Despre mine, mai nimic. Lume puțină/ de ce
s-ar deranja? Cine-am fost eu?/ Nici măcar o masă
să se-mbete, să se hrănească/ pentr-o zi-două. De
ce să le pară rău?
Multă lume ar spune că se vorbește aici despre
om. Nu, spune despre poezie. „Despre mine, mai
nimic...” Nici omul nu se vede pe sine. Despre el
vorbesc sociologia, psihiatria, stomatologia, chi-
rurgia, ginecologia, obstretica și multe altele. Mai
toată lumea vorbește despre om, nu și despre po-
ezie. Așa cum o face, aici și acum, despre poezie,
Iulian Dămăcuș.
Uneori, e atât de simplu, deși nu e, să te vezi pe
tine însuți. Poezie fiind, din când în când.
Măcar atât. Adică Zeu. Și, încă, nemuritor.
Nici mie nu-mi pare rău după ei, ci după lume!/
După cea închipuită de mine. Pe care-o cunoșteam/
și-n care mă simțeam bine.
■
Vasile Pop	Compoziție cu autoportret (2008), acryl/pânză, 137 x 315 cm
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
7
Cabana „amintirilor” și
a „neuitării”!
■ Vistian Goia
Povești din Blăjoaia - Culese de Aurel Buzgău
Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2014
Termenul de ”poveste” trebuie înțeles aci în
sens foarte larg, adică relatarea unor în-
tâmplări petrecute cândva, într-un loc și
într-un timp cunoscute de un număr de dascăli și
elevi. Așadar, narațiunile nu se bazează pe ceea ce
numim ”miraculos, plăsmuire, imaginație”, (ceea
ce caracterizează literatura fantastică), ci pe fap-
te reale ale unor persoane identificate. Deci titlul
cărții putea să fie foarte bine Amintiri despre Blă-
joaia!
Cartea pe care o prezentăm este deopotrivă o
monografie istorico-geografică și, în bună par-
te literară, pentru că substanța ei se încheagă pe
Vasile Pop Scotsch (1994), ulei/pânză, 80 x 70,5 cm
Pop
baza amintirilor depănate de profesorii și admi-
nistratorii care au dotat cabana și au gospodărit-o
an de an, începând cu 1973, până prin 1990.
Profesorul Aurel Buzgău, epigramist cunoscut,
s-a servit de înregistrări audio pe care le-a trans-
pus pe hârtie, iar forma lor finală a fost supusă
aprobării ”povestitorilor”, (cu semnătura acesto-
ra), iar autorul cărții și-a rezervat modesta postu-
ră de ”reporter”.
Dintr-un început, apreciem răbdarea și inspira-
ția profesorului amintit în strângerea și ordonarea
”memoriilor”, pentru a da ”viață” unei instituții de
educare și recreație, dragă clujenilor de altădată.
Astfel, conținutul cărții și stilul relatărilor se înca-
drează în ceea ce numim memorialistică. În acest
sens, credem că Aurel Buzgău a îmbrăcat, de mul-
te ori, haina ”regizorului” ce selectează și încheagă
niște evocări aparținătoare intelectualilor care au
poposit cândva la Blăjoaia. Cabana și împrejuri-
mile, nespus de frumoase; munții, apele, vegetația
Conilărie (2014), tm/p,120 x 150cnilor și ale aduJților,
petrecerile diurne ori nocturne se încheagă într-o
carte interesantă tocmai prin varietatea ”povești-
lor” născute atunci, dar scrise acum.
Narațiunile sunt subiectivizate, datorită fie-
cărui povestitor în parte, prezent în postura de
autor, martor sau mesager al întâmplării relatate.
Întrebându-se de ce au fost frumoase verile petre-
cute la Blăjoaia (de zeci de cadre didactice și de
mii de copii), Aurel Buzgău răspunde franc: pen-
tru că întâmplările din drumeții, de la carnaval,
de la bucătărie și de la focul de tabără sunt evocate
fără a-l plictisi pe cititor. Apoi, datorită faptului că
”fiecare narator vine cu felul său propriu de a sim-
ți și a relata unul sau mai multe evenimente” (p.
173). Iată ce declară unul dintre cei 15 povestitori,
Dan Bindea:
”Era o tabără în care am învățat să iubesc mun-
tele, să-i citesc semnele, să urmăresc și să respect
natura, fie că erau ulii, șopârle, vipere, păstrăvi
uriași din lacul din fața taberei, poveștile pădu-
rarului Coroiu cu lupi și urși, pădurile de molizi,
întinderile de jnepeni de pe platouri sau turbăria.
Am învățat să cunosc ciupercile să privesc fasci-
nat hergheliile de cai semisălbăticiți, lăsați peste
vară la pășunat...”
Mariana Răduțiu, deși inspectoare sau director
de liceu, s-a adaptat repede și cu plăcere atmosfe-
rei din tabăra de la Blăjoaia. A observat cum se
găteau elevele pentru discoteca de la clubul ame-
najat în podul cabanei. A reținut personaje și sim-
boluri preferate: Păcală și Tândală, Omul de pe
Marte, Iepurașul cel viteaz, în calitate de membră
a juriului care nota rezultatele de la parada măști-
lor din cadrul carnavalului.
Sigur, unii copii mai mărișori au fost cuprinși
de primii fiori de dragoste, au învățat să danseze
blues pe terasa cabanei, sub privirea protectoare a
stelelor. De asemenea, tinerii s-au obișnuit să mă-
nânce alimente modeste: mămăliguță, macaroane
cu brânză, pâine neagră cu magiun ș.a. Apoi, au
făcut baie rece în apa Someșului, la confluența cu
Blăjoița, s-au bucurat, în jurul focului, de-o slăni-
nă friptă ”în băț”. Din multe motive, autorul aces-
tei confesiuni își intitulează narațiunea, pe drept,
”Blăjoaia, dragostea mea...”
Pe de altă parte, cititorii află cum a fost recon-
diționată vestita cabană. Inițial, ea a fost constru-
ită de IFET, cu destinația de unitate forestieră,
folosită o vreme de protipendada județenei de
partid (ca vilă de protocol). Apoi a fost adaptată
la specificul taberei de copii, după ce intrase în
custodia Casei Pionierilor din Cluj-Napoca.
Ceea ce impresionează din toate însemnările
memorialistice este ”solidaritatea” și, concomi-
tent, sacrificiul generațiilor de dascăli, ingineri,
meseriași, femei și bărbați, adolescenți și copii.
Cu toții au contribuit prin ceva la înzestrarea și
durabilitatea acestei instituții care nu poate fi ui-
tată. În jurul ei s-a creat aproape un ”mit” prin
entuziasmul tineretului, care i-a cuprins și pe
maturi. Îndrăzneala lor este un exemplu pentru
cei de astăzi. Dascăli, educatori, școlari vor citi,
probabil, din curiozitate și se vor mira că într-un
trecut nu prea îndepărtat, românii erau vrednici,
se uneau, dovedind că sunt capabili să ofere un
exemplu pentru urmași.
Dar, ce s-a ales de vestita instituție în anii
postrevoluționari? Ne spune chiar Aurel Buzgău:
a rămas ”o cabană părăsită, cu acoperișul terasei
aproape prăbușit, pereții spălați de ploi și lemnă-
ria obosită”, încât se va mira cineva auzind că aci
era, odată, plin de copii, cu râsetele și ștrengăriile
vârstei lor.
Oare, românii chiar sunt stăpâniți de vocația
”distrugerii” ori a abandonării a ceea ce predece-
sorii noștri ne-au lăsat? Știm cu toții că au dispă-
rut atâtea fabrici și uzine, pe dealurile din jurul
Clujului nu se mai văd livezile vestite de altădată
ș.a.m.d.
Sigur, s-au ridicat numeroase cabane particu-
lare, semn al bunăstării unor români, dar ele nu
vor avea niciodată faima și farmecul celei din
Blăjoaia. Însă, românimii profunde nu i-a mai ră-
mas decât speranța, adică să trăiască visând la o
nouă ”Blăjoaie”?! De aceea, îl înțelegem pe ”auto-
rul” acestei cărți, care apelează retoric la blăjoienii
dintr-un trecut rămas doar în povești. Adică, ni se
sugerează (și noi îl credem), că nu e bine să dispe-
răm, ci să visăm mereu pe paginile cărții, pentru
că lumea de acolo e mai frumoasă decât aceea de
astăzi.
Pe de altă parte, să nu uităm un adevăr: deși
cabana veche e o ruină, peisajul montan și-a păs-
trat mereu splendoarea, încât ar putea fi din nou
admirat, privindu-l dintr-o nouă ”cabană”?! Bine
ar fi să nu fiu contrazis!
■
Vasile Pop Mireasă (1983), ulei/pânză, 100 x 70 cm
8|
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
Radiografia unui suflet
■ Marin lancu
Marcel Mureșeanu
Monede și Monade. Volumul V
Cluj-Napoca, Editura Avalon, 2015
Observator al vieții, și încă unul dintre cei
mai sensibili, după cum seria celor cinci
volume de reflecții din Monede și Mo-
nade o confirmă pe deplin din 2001 și până în
prezent, Marcel Mureșeanu își propune ca prin
aceste tipuri de exerciții să se elibereze de teluric,
ca, odată ajuns acolo sus, în lumea pură, astrală a
ideilor, să se abandoneze unor devastatoare im-
pulsuri confesive, dezvăluind noi dimensiuni ale
conștiinței sale artistice. Luciditatea, echilibrul,
consistența și expresia eliberată de orice echivoc
reprezintă principalele calități ale unui scriitor de
structură aparent clasică, bântuit însă de dilemele
și temerile secolului și ale personalității sale cre-
atoare. Spirit în stare de veghe, grav și jovial, plin
de suavități, sarcastic sau resemnat, optimist și
înflăcărat, alteori ludic și spectacular, jubilând și
trăind un soi de încântare în fața frumuseților și
misterelor vieții, Marcel Mureșeanu consemnează
trăiri, stări și atitudini, de la neliniștea și liniștea
care întovărășesc scrisul la considerații legate de
suferință, de disperare sau de bucurie și iubire,
toate concentrate în imagini ridicate la un înalt
grad de puritate, fraze simple, exprimate într-o
manieră lejeră, dar nu lipsite de o oarecare vi-
brație și neliniște, în care anecdoticul este însoțit
de disperări și candoarea alternează cu încrânce-
narea. Peste tot, în aceste demersuri și profunde
procese intelectuale, o sinceritate acută coexistă
cu o fervoare tot mai potențată, pe fondul unei
continue apetențe a autorului de a-și limpezi că-
utările și a surprinde însăși esența vieții, în toate
ipostazele firești ale acesteia.
Eliberat de rigorile și obligațiile privind con-
textualizarea atmosferei și, eventual, a etapelor de
creație impuse de însemnările din scrieri de genul
Amintirilor și Memoriilor, Marcel Mureșeanu in-
scripționează pasiuni, ingenue exaltări și vibrații,
dezvăluind infinite trasee ale unui lăuntric vizibil
maturizat. Jurnal de idei, mereu surprinzător și
inepuizabil tematic, volumul Monede și Monade
se încheagă dintr-o salbă de „senzații momenta-
ne”, inspirate din experiența intimă și existențială
a autorului, configurând într-un fel o aventură
spirituală a unui scriitor, care, scrutându-se lucid
și insistent, poate comunica pe orice temă, într-un
total contrast cu atâția „speculanți ai ideilor”,
aflați, după cum se exprima Marin Preda, într-un
promiscuu delir intelectual. Ridicate la gradul ma-
xim de puritate, gândurile din Monede și Monade
sunt exprimate într-un limbaj poetic, bogat în
sensul expresivității, al plasticității literare, aces-
tea căpătând în plan lingvistic o evidentă „corpo-
ralitate”. Înscriindu-se într-o anumită dinamică
tot mai accentuată a fenomenului literar modern,
în care predispoziția spre confesiune a devenit
mai mult decât evidentă, Marcel Mureșeanu re-
ușește să configureze imaginea exactă a unei rea-
lități interioare, cu deschideri subtile spre nucleul
generator și iradiant al operei, dar, în egală măsu-
ră, și spre insolubilele ecuații umane: individul și
istoria, omul și existența. Expuse într-un timbru
foarte grav și eliberate de orice echivoc („A rămas
doar un fir verde în barba ta. Cine va mai paște
timpul?”), alteori într-o tonalitate suavă și afectu-
oasă („Iubește și dă mai departe!”; „E apa tulbure,
sunt ochii tăi, e ziua?”; „Tu ești râul care te verși
în mine, de aceea apa mea-i nestătută mereu”),
aceste enunțuri ridică doar câteva dintre proble-
mele morale spre care se orientează cu un nedez-
mințit interes omul modern. Nimic nu-i scapă
așadar moralistului, considerațiile sale privesc, în
egală măsură, viața și moartea, fericirea și sufe-
rința, răutatea și prostia, imixtiunile hazardului
în existență, așa cum neîncrederea în politică se
convertește adeseori în inaderență declarată față
de unele manifestări ale politicienilor demagogi,
nevoia respingerii imposturii, cu toate repercusi-
unile asupra unei mentalități, impunându-se de la
sine: „În fiecare seară, la fiecare televiziune, ciocli
eleganți și tuciurii, vulcani noroioși ai manipulă-
rii, cu mâinile înroșite de sângele adevărului, se
adună lângă simbolice sicrie de lux ale poporului
și oficiază acolo triste și decrepite orgii oratorice,
bâlbâite și spumegânde, blestemându-se unii pe
alții, vorbind cu vorbele eminențelor cenușii din
spatele lor. Apoi, obosiți și împovărați de cearcăne
interioare, dar niciodată recunoscându-și vina, se
întâlnesc după miezul nopții și își spală rufele în
șampanie”. În aceeași manieră, Marcel Mureșeanu
nu-și poate reprima o atitudine severă în fața
ignorării Istoriei și a tradiției („Cărțile arse nu dau
căldură!”; „De noi, scriitorii români, nici pentru
a ne face rău nu au stăpânii noștri timp”; „A fost
prea frig în primăvara asta. Au degenerat florile
din Pomul Cunoașterii”; „La Alba Iulia, pe toam-
nă. Cât de încăpător trebuie să fie un loc pentru
a primi în el și Chinul și Unirea unui neam!?”).
Alteori, în comentariul asupra valorilor autentice,
fraza devine mai calmă, rostirea concentrându-se
într-o serie de frumoase viziuni metaforice, ex-
tensibile, de altfel, asupra întregii sale concepții
literar-artistice („Chiar dacă limba noastră nu
începe de la Eminescu, ea nu are altă cale decât
prin el”; „Multor femei vii le convine să creadă
că două dintre cele mai frumoase ființe din lume
sunt Venus din Urbino, a lui Tițian și Olimpia lui
Monet, și nu vreuna dintre contemporanele lor”).
Văzut în sine ca o esențială spovedanie, scrisul
reprezintă pentru Marcel Mureșeanu o pasionan-
tă întoarcere spre sine. Notațiile din Monede și
Monade sunt fugare, păstrând totuși o anumită
coerență a privirii și a gândului („Prima zăpadă,
primul sărut!”; „Când ascult cucul, nu pot face
al doilea lucru. E ca și când i-aș refuza un dialog
destinului”; „Dacă nu mă pot apăra, nu are rost să
mă tem!”; „Ca sufletul, viața trece prin orice!”).
Autorul e sensibil la trecerea timpului, la descri-
erea anotimpurilor, după cum, de exemplu, în
paginile unor asemenea „caiete” de creație, un
spirit precum Camil Petrescu furniza observații
pline de virtuți picturale privind unele fenome-
ne ale naturii, de la descrierea culorilor cerului
toamna, cu formele halucinante ale norilor, la fi-
orul cosmic furnizat de zilele de viscol din timpul
iernii, menținând constant enunțul în domeniul
senzorialității. Organizate în jurul unor asemenea
obsesii, notațiile lui Marcel Mureșeanu îmbină
senzațiile plastice cu o atitudine lirică afectivă,
simptomatică pentru profilul creației sale poetice:
„Brusc a-nceput să ningă și nu s-a mai oprit”; „Tu
reprezinți în fața mea universul, îi zic acestei peta-
le de crin din palma mea, căreia o boabă de polen
i-a mai rămas pe față, acoperind-o de paloarea
obligatorie la intrarea în cea dintâi veșnicie”; „Ca
niște ploi stresate, zăpezile au albeața mortuară a
înghețatului. Doar ele pot cădea din cer fără să
se zdrobească...”; „Să pui o brândușă de toam-
nă între paginile cărții, doar astfel vei ști unde ai
rămas și dacă pe la încheieturile ei evenimentele
n-au curs mai departe, fără de tine!” „Exerciții de
libertate în efemer și în diafan”, adevărate jocuri
de limbaj („Mult e dulce și duioasă limba ce-o
tăcem!”; „Secretul acestor munți este liniștea.
Secretul acestei liniști sunt munții”), cinice, drep-
te, vaporoase și suave, ironice, hâtre, cuminți sau
admirative, departe de a se constitui doar în niște
convenționale enunțuri ale unui „jurnal” oareca-
re, reflecțiile din Monede și Monade devin prin
vibrație poetică și viziune posibile fragmente ale
unor poeme în care elementul plastic se însoțeș-
te cu o serie de inflexiuni meditative bine doza-
te, atât doar cât să imprime frazei o dimensiune
existențială de maximă autenticitate („La ce bun
să trăiești dacă n-ai nimic pentru care să mori?”;
„Camera de tortură a clipei nu are ferestre!”; „E
frig între coapsele viitorului”; „Ninsoare, peste lu-
cruri, ca o iertare.”; „Suntem mulți, în mișcare,
viermuim, nici nu se vede moartea de atâta viață”;
„Se tot înfoaie cireșii, precum curcanii, până le
vor ieși mărgele roșii la gât și de abia atunci vor ști
prețui clipa”; „Copiii sunt crucile pe care se răstig-
nesc părinții!”; „Viața la țară e ca o frumoasă fe-
meie desculță care nu crede în existența zăpezii”;
„Mereu trebuie să ai un copac înalt la îndemână,
ca să ai în ce te cățăra, dacă vrei să-l vezi pe Iisus
când trece, cu mulțimile, pe-acolo! Te poți urca
și după ce a trecut!”; „Caii celor patru cavaleri ai
Apocalipsei încă nu s-au născut. Mânzul de colo
nu-i decât un fluture!”). În alte situații, atras de
latura spectaculară pe care le incumbă, Marcel
Mureșeanu recurge la elemente provenite din li-
teratura populară sau din diferite alte mitologii
(„Clepsidra-Phoenix își scutură nisipul în ochii
noștri și zboară la joasă înălțime, sub radarele
morții!”; „Întotdeauna Teodoric îl va ucide pe
Odoacru și nu invers. În cazul lui Cain și Abel
nimic nu este sigur!”; „Cât de veche e Pasărea
Phoenix dacă Iov însuși știe de ea?!”; „Frigul e
orb. El poartă efigia lui Oedip. Temeți-vă!”; „De
Paști, și-n Rai se face Curățenia Mare!”; „Nu că-
utați viermele în mărul mistic!”). Din această
perspectivă, se ajunge invariabil la mesajul biblic,
determinând ca faptele lui Hristos să fie înțelese
și readuse adeseori cu o autentică smerenie creș-
tină în viața noastră („Sfântul Graal nu există și
de aceea nu va fi descoperit pentru că aceasta este
singura lui formă de a exista”; „Sunt la picioarele
crucii mele. Cineva a dat-o cu ulei de măsline, și
nu mă pot cățăra până acolo sus”).
Oferind noi deschideri spre nucleul generator
și iradiant al creației sale poetice, efectul acestor
seducătoare fulgurații trebuie căutat pe deplin și
suficient în armonia ce poate fi creată prin în-
cărcătura lor ideatică și picturală. Grele de culori
și sensuri dintre cele mai revelatoare, textele cu-
prinse în cele cinci volume ale seriei de Monede și
Monade completează abisal, prin dimensiunea lor
accentuat subiectivă, fizionomia poetului Marcel
Mureșeanu, aflat foarte aproape în situația de a
deveni un fel de „Socrate al Clujului”, după cum
părintele Stăniloaie îl numea pe filosoful creș-
tin Petre Țuțea un „Socrate al Bucureștiului, al
României.”
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
comentarii
Popa Tanda - omul
Dracului! (2)
■ Ormeny Francisc
Am stabilit în prima jumătate a acestui
studiu că, în nuvela Popa Tanda, intero-
gativitatea are puterea de a sonda și de a
între-vedea camerele și culoarele secrete ale fon-
dului și ale formei deopotrivă și de a activa, din
interiorul acestora, liniștea și clarviziunea hie-
ratică ce permit realității să(-și) devină dioramă
fără să-și schimbe profeția. Am arătat mai depar-
te cum, folosindu-se de zona de (pen)umbră ce
lubrifiază orice transformare, interogativitatea își
găsește adecvatul și își înșiră colonadele (rezolvă-
rile) prin muncă - aceasta întâmplându-se în par-
te și din cauza faptului că „‘omul modern pare să
nu se poată suporta în afara muncii. Ca niciodată
până acum, a devenit o problemă cum pot fi ocu-
pați oamenii în afara muncii lor, ceea ce era vala-
bil înainte numai despre copii’ ”. (Mayer, 1958, p.
229, în Diaconu, 1996, notă de subsol la p. 209)
Ceea ce ne propunem în această a doua parte
a analizei noastre este să lămurim poate cel mai
ciudat aspect al nuvelei - și cel care dictează toto-
dată cadența tuturor prefacerilor, a reparărilor și
a preparărilor exhibate în text: de ce orice savoi-
re-vivre al preotului Trandafir este validat / cons-
ființit de săteni cu un sec „Popa e omul dracului!”:
„Oamenii treceau pe lângă casa popii, clătinau
din cap și ziceau câteodată: ‘Popa e omul dracu-
lui!’ Iară popa petrecea bucuros pe afară.” (Slavici,
2000, p. 103) O primă mână de ajutor pentru a în-
țelege ce îi urează de fapt sătenii preotului și de ce
„aleg” să îl întâmpine de această manieră vine din
direcția unor scrieri kierkegaardiene ceva mai ob-
scure, intitulate în mod foarte general „discursuri
edificatoare la ocazii imaginate”, predici semi-fic-
tive în care eseistul danez atacă exact această pro-
blemă a salutului sătesc și urban „obligatoriu”. În
opinia sa, acest salut nu răspunde atât de mult
căldurii unui sentiment de regăsire (a sinelui în
prezența unui „celălalt” inopinat dar auspicial
și a ceea ce a însemnat / construit pentru sinele
în cauză acest „celălalt” în trecut - „moștenire”
ocult-protectivă și a cărei forță a familiarității și
a sentimentului de „acasă” este prezentificată de /
prin momentul întâlnirii) cât nevoii de a „lipi” cea
mai impesonală cu putință etichetă umană (salu-
tul mașinal și indispensabil, dincolo de care și în
absența căruia societatea începe să se deșurubeze
și să alunece în haos) peste un sentiment amfibo-
logic, deranjant - dacă nu chiar bulversant, de a fi
întâlnit o undă (un câmp) de necunoscut venind
de fiecare dată prin închise și inexpicabile (până
la panica / paralizia răspărului) forțe proaspete
dinspre (întrupate în) ceea ce credeai că îți este
cel mai la îndemână (figura / prezența prietenului
sau a vecinului). În opinia lui Kierkegaard, rezi-
duul incontrolabil și mușcător de întuneric (ce-
nușa rapace ca mercurul) pe care acest „celălalt”
îl aduce de fiecare dată cu el este intuit rapid de
conștiință (care poate reacționează astfel cu / prin
cei mai primitivi / arhaici „cili” metafizici de care
dispune), care salută tocmai pentru a nu-i lăsa
inimii timpul normal de reacție la o asfel de pre-
zență răscolitoare (cu un grad de neplăcut al cărui
pericol e greu de estimat sau de pre-vizualizat).
Nereacționând, refuzând să creadă în ceea ce toc-
mai a intuit și poate chiar văzut (alegând să uite
rapid acest presentiment acut al fiorosului; de ce
nu, această clarviziune), inima invalidează aceas-
tă emanație / zvârcolire / agitație neagră și tenta-
culară a aurei, își manifestă apetența, curiozitatea
caldă și deschiderea intelectuală către persona
(masca) celuilalt - sentiment care deși nu e chiar
iubire, nu e, evident!, nici chiar teamă1 (și aceasta
deoarece e o groază / o angoasă foarte bine sedată
și ocolită); e o „epactă”2 de neocolit a societăților
(comunităților) stabile: „[nota autorului: Astfel,
deși poate că fiecare individ în străfundurile sale
resimte] dificultatea de a ura ceva concret în ra-
port cu ceea ce e nedefinit și imposibil de defi-
nit, (...) [nota autorului: nimeni nu mai] îngăduie
acestei dificultăți să îi împiedice urarea, nu lasă
gândului timpul să neliniștească graba misterioa-
să și nedefinită a inimii, ci urmează o bunăvoință
care, chiar dacă nu merită să fie cinstită cu nume-
le de iubire, nici nu trebuie disprețuită ca semn
de ușurătate.” (Kierkegaard, 2011, p. 54, preluare
ușor modificată a citatului)
Totuși, salutând estompat-omagial prin prisma
Draculului, sătenii din Sărăceni arată că văd to-
tuși ceva din negreala acestei aureole și că, mai
în glumă mai în serios, o și numesc aproape de-a
dreptul. Ceea ce văd ei însă, cumva instinctual, ca
fiind drăcesc în persoana părintelui este capacita-
tea tipic luciferică a acestuia de a demitiza natura
și de a și-o aduce aproape (în intimitatea aparte
a pulsului de scenarist al colecționarului). În ter-
menii lui Santayana, părintele Trandafir distruge
cu o luciditate draconică (în exactitatea ei exce-
sivă și strașnic calculată) mitul sărăciei satului; îl
stoarce de dramatismul stătut (fetid și respingă-
tor de-a dreptul) ca pe un burete, lăsând din nou
Ideea de natură să se vadă în toată măreția fertili-
tății și a puterii ei de regenerare - niciodată disi-
mulate și niciodată imitabile (doar „eliberabile”);
lăsând natura existentă să redevină însuși fluxul
senzitivității umane: „Mă pomenesc afirmând că
[...] ‘natura e stoarsă ca un burete, greu și șiroind,
din apele senzitivității.’ E clar că ‘natura’ în chesti-
une este, de fapt, ideea de natură,, la început vagă
și supraîncărcată de mit, dar care devine apoi dis-
tinctă, constantă, articulată. Natura existentă nu
ar putea fi scoasă, nici îmbibată, nici uscată, din
apele senzitivității, pentru că natura existentă este
un sistem de corpuri ce antedatează mult senziti-
vitatea și care face ca senzitivitatea să fie oportună
și semnificativă; dacă nu (în ipoteza idealistă), na-
tura existentă este însuși fluxul senzitivității [...].
Ceea ce, la prima ei apariție, iese udă leoarcă din
elementul lichid este noțiunea dramatică de na-
tură creată de mitologie.” (Santayana în Marga,
2000, p. 374)
Reiterând mitul eliberatorului (sătenii din
Sărăceni fiind pe punctul de a regresa în acei
Adami și Eve loviți de toropeala unei autosufi-
ciențe surde prin nonsensul situării față de timp
[într-un spațiu de neclintit] și prin imposibilitatea
de a justifica orice fel de motivație și, normal, de
lene, gata în orice moment să calce pe nesimți-
te înapoi în maimuță - din care nu se ridicaseră
oricum decât de foarte puțină vreme - referința
la Bakunin devine aici mai mult decât evidentă
și necesară3), de ce nu al izbăvitorului îndârjit, ce
se mântuiește prin muncă, ce juisează în bleste-
mul biblic al muncii, sau care își trăiește bleste-
mul ca pe o renaștere în umbra puterii, părintele
Trandafir arată lumii că, de fapt, miza lui e alta,
și anume, aceea de a descoperi strălucirea a ceea
ce nu strălucește în registrul normal (obișnuit)
al luminii; de a descoperi (intui pragmatic) lu-
mina increată (lux increata); de a-l descoperi pe
Dumnezeu acolo unde lumina creată a lumii L-a
uitat deoarece nu mai poate purifica obscurul (o
dorință pe care, din nou, îndrăznim s-o interpre-
tăm ca fiind una similară cu aceea a acului de a
intra în venă și de a participa cu propriile-i lichide
la rezervoarele, la veiozele intravenoase și la flu-
xurile de adâncime ale creației): „Dumnezeu este
lumina care nu strălucește (și nu) se transferă prin
frângere, ci doar (acea lumină care este) deifor-
mitatea îl lucru.” (Cartea celor 24 de filosofi, 2015,
p. 39)
Interpretată la acest nivel, nuvela lui Slavici nu
mai e „banală comedie a erorilor” (Santayana în
Marga, 2000, p. 375) ci un interesant compen-
diu despre posibilitățile de cabrare ale încă-oa-
menilor... despre rafinarea suferinței ce decurge
din rătăcirile vinovate și din situările greșite: „A
spori plăcerile și a reduce suferința ar însemna a
introduce în lumea senzațiilor o îmbunătățire, ca
și când ar muri brusc un diavol în iad sau în ce-
ruri ar fi creat un nou înger.” (Santayana în Marga,
2000, p. 380)
Note
1.	Teama sau frica, spre deosebire de angoasă și de
groază, răspunzând tot timpul unei structuri (bine)
determinate.
2.	„Număr de zile care trebuie adăugat unui an lunar
pentru a-l face să concorde cu anul solar” (DEX)
3.	„Primii noștri strămoși, Adamii și Evele noastre, au
fost, dacă nu gorile, atunci rude apropiate ale gorilei,
fiare omnivore, inteligente și feroce, înzestrate într-o
proporție mai mare decât orice alt animal din altă spe-
cie, cu două facultăți prețioase - puterea gândirii și do-
rința rebeliunii.(...) dintr-o dată apare Satana și îl face
pe om să se rușineze de ignoranța sa bestială și de umi-
lința sa; îl emancipează, lipește pe obrazul său sigiliul
libertății și al umanității, provocându-l la nesupunere -
incitându-l să guste din pomul vieții.“. Mihail Bakunin,
Dumnezeu și Statul (God and the State), ediție on-line
disponibilă la http://www.marxists.org/reference/ar-
chive/bakunin/works/godstate/ch01.htm, consultat pe
data de 19 August, 2010 1:35 a.m., traducerea noastră a
fost efectuată după varianta engleză a cărții.
Bibliografie:
Ce este Dumnezeu? Cartea celor 24 de filosofi (Liber XXIV
philosophorum). (2015). Traducere din limba latină, note
și comentarii de Daniel Coman. Oradea: Editura Ration et
Revelatio.
Diaconu. Madalina. (1996). Pe Marginea Abisului, S0ren
Kierkcgaard și nihilismul secolului al XIX. Editura Științifică:
București.
Kierkegaard, S0ren (2011). Opere. ***Discursuri edificatoare
(1843-1844). Trei discursuri la ocazii imaginate. Traducere de
Ana-Stanca Tabarasi. București: Humanitas.
Mayer, Ernst. (1958). Kritik des Nihilismus. Munchen:
Lehnen Verlag.
Santayana, George. (2000). “Rațiunea în cadrul bunului simț”
(pp. 372-400). Traducere de Virgil Stanciu. Text în Filosofia
Americană (Volumul I. Filosofia Americană Clasică). Andrei
Marga (ed.). București; Editura ALL EDUCATIONAL.
Slavici, Ioan. (2000). Moara cu noroc * Popa Tanda * Budulea
Taichii. București: Editura 100+1 Grammar.
■
10
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
poezia
■ Gheorghe Vidican
În fiecare zi
în fiecare zi văd pândarii adunați la sfat
mă dojenesc pentru păcatul nașterii
în ochii lor licăresc răsăritul și apusul acestei
întâmplări
săgeata oarbă a evei
retează privirea
ard lichenii în târziul încăpățânat să-nflorească
cele două anotimpuri mă răsucesc spre ieșirea
palatului cu pietrele cubice sădite în ochii
slujbașilor
viclenia curtenilor le dilată pupila
semnele voastre seamănă cu asasinatul de la
sarajevo
văd niște făpturi disperate de răsăritul soarelui
în colțul gurii măruntaiele cenușii
gesturi pline de bâlbâială
un fir de întuneric stă să spânzure lumina orbilor
învingători ai clepsidrei
învinșii jertfesc odihna femeii
locuiesc în dorințele ei
pe pajiștea fărădelegilor gladiatorii devin faraoni
se intonează înalte rugi
atâta pustietate în zborul porumbelului
în fiecare zi mă dezic de nașterea mea
dând pândarilor extrase din cărțile vremii
clipa e un semn virtual
oul fierbe în gamela sodatului
strigăm roua cu stropul de apă
furat de pe buzele lui cezar de vicleșugul
cleopatrei
cât despre focul dragostei odihnește în vezuviu
învățând numărătoarea inversă
mă vindecă de strigătul libelungilor liniile fardate
a umbrei
dispare scribul în pana cu mirul clipei de veghe
la căpătâiul exfoliat de întrebări
căpetenii existențiale
sparg ochii pândarilor
țăndări de ochi electrocutează vidul
tăiem vocea învingătorului în două
să avem două voci de învingători
doar chipul lui nu poate dedubla fericirea
victoriei
în arenă intră cezar cu brațul gladiatorului în
mână
odihnind întrânsa teama răzbunării
în fiecare zi cârtița electronică e jumătate rigoare
jumătate trădare
ascunde în ochi frica
taie cu lama interiorul din camera învingătorului
senzații tari pe buzele pândarilor
fără ochi
întunericul
ascunde cârtița bolnavă de tinerețe
Golurile de apă
din loc în loc golurile de apă îmbracă memoria
lăcustelor
cu lumină din calea lactee
și-au desprins zborul de cercurile vicioase
născute în jurul pietrei
remușcările laptelui scurs din visele matinale ale
stropului de rouă
ard trupurile înmirezmate de răcoarea ierbii
viclenia concentrică a umbrei macină răsăritul
fostei mele nașteri
zgomotoase curg șiroaiele de sudoare în
inflorescența carnivoră a sărutului plină de
remușcări și întoarceri în clepsidră umbra își
oprește inima să bată în fața luminii
din gaura cheii se deschide liniștea
lăsându-mi carnea să trăiască în flori de laser
pe bloguri lăcustele dau anunțuri matrimoniale:
caut șarpe de apă să-și usuce pielea pentru
căsătorie
vino cu amintirile tale
să mă îmbraci mireasă la cinci dimineața
cînd soarele hibernează în golurile de apă
uneori visează că îl mănâncă peștii
am obosit în iluzia nunții cu miros de mere
penumbra pescarului are identitatea știrbită
amabilitățile umede ale nuntașilor
declară adolescența pe vecie lăcusta
jupoaie soarele
de clinchetul șarpelui cu clopoței
spune lumii că nu se pricepe la nimic
se cuvin laude
pentru clinchetul care separă noaptea de cântatul
cocoșilor
se trezește din somn
strănutul pescarului vâslind cu încetinitorul
prin golurile de apă
populează lacrima șarpelui
lăcusta mimează împerecherea în văzul
nuntașilor
trupurile lor intrate în colaps sentimental
simt dezastrul împerecherii
mâloasă dimineața stă la pândă
gata gata să înflorească în zarzări
Taxatorul de bilete
am lăsat vânzătorii
într-un orologiu vechi
pe o filă plină de riduri din jurnalul taxatorului
de bilete
mă reazăm de orele petrecute prin mormanul de
frunze
ruginind limbile ceasornicului
mersul de melc al sărutului tău de divă politică
locală
(trecută prin așternutul plin de rușine al
trecutului tău)
privește mugurii magnoliului
îmbobociți într-o picătură de apă
ochelarii trecătorilor se aburesc
uimiți de flagelarea fotosintezei
uimitoarea înflorire a apei
jupuită de sare
se sparge
cochilie de melc
mătăsoasa rezonanță
taxatorul de bilete cu vînzătorii înșiruiți pe
secundele orologiului
pseudo-fotosinteza privirii
întoarce coaja timpului în mirosul vinului
viile înflorite din dealurile oradiei plutesc în
beția primăverii
peste transparența sticlei de pălincă din
buzunarul cerșetorului
perdele și cearșafuri
astupă mirosul cafelei să nu trezească noaptea
hoinarii trag după ei o bucată de viață
o vând în talcioc
taxatorul de bilete desenează dimineața în
romburi
deformate de răsăritul soarelui
se instalează în sângele cerșetorului o panică
generată de sughițul vânzătorilor
minutarul orologiului vechi are luciditatea
elenei din troia
misterul din florile de magnoliu e îngropat în
fotosinteză
stăruie în jocul provocat de tădarea mieunatului
de pisică
în călcâiul lui achile
e chipul lui ulise
hașurează triumful victoriei
în frunza de magnoliu
inima cerșetorului
ca într-un mușuroi
cochilie de melc prin talcioc taxatorul de bilete
făcând după chipul și asemănarea lui vânzători
se odihnesc întrînsul
o locuință plină cu arome de somn
clopotul trage de funie dimineața
îmbobocirea magnoliului pe fila plină de riduri
în jurnalul taxatorului de bilete a răsărit soarele
■
parodia la tribună
Gheorghe Vidican
În fiecare zi
în fiecare zi mă trezesc după același tipic
în mansarda mea cu vitralii,
strâng dimineața în pumni, un pic,
ferindu-mă de represalii
și, sub privirea săgetătoare
a soției mele,
îmi pregătesc ceva de mâncare —
am gătit și licheni în vremuri grele
și, neuitând că încă sunt slujbaș,
mă pregătesc de plecare
înspre Asociația Nevăzătorilor fac pași,
desigur, nu ca pașii profetului blagian
pe urmele cărora am încropit
de două zeci și patru de ani, an de an,
Festivalul de Creație Literară pentru
Nevăzători,
nici pe departe mărunt sau bâlbâit
cum l-ar fi dorit dușmanii uneori,
ci plin de conținut, importanță și culoare,
o adevărată sărbătoare, e drept, vulnerabilă
câteodată, privind dinspre finanțare,
dar în întregul ei, absolut adorabilă —
în fiecare zi ajung la servici
la oră fixă, fără întârzieri,
să nu dau prilej de bârfe și nici
să-mi pun șefii în situații delicate, creându-le
neplăceri,
am multe de făcut și fac multe
activități cultural-sportive,
totul e să știi să te faci să te-asculte
oamenii cu care lucrezi, din motive
pur sportive și culturale,
respectând totuși rigorile
cercului de norme de funcționare
ale instituției și mai ales orele
în care tratatul de liniște stabilit
să nu se transforme în maltratat de liniște —
în sfârșit,
fericirea unei zile de muncă nu este
egalată decât de terminarea ei,
de reîntoarcerea în casnica poveste
a căminului —
în fiecare zi, apoi, la masa de scris percep
forma obeză a foșnetului manuscriselor
și de fiecare dată când încep
un nou poem, pentru un nou volum,
mă gândesc cu groază imediat
că mai știu eu când și mai știu eu cum,
și acesta o să fie parodiat!
Lucian Perța
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
11
Urmare din pagina 2
Papa Francisc vine în Bosnia înarmat cu Evanghelia
protejeze localnicii. Anul trecut, unii din aceștia au
fost găsiți vinovați de către Curtea Internațională de
Justiție din Haga.
Prezența musulmană în Bosnia este veche de câte-
va secole, din 1463, când Imperiul Otoman a cucerit
Regatul Bosnia. În mod tradițional, comunitatea a
practicat de multă vreme o versiune foarte moderată,
pe alocuri mistică a Islamului.
„În Bosnia-Herțegovina, Islamul a fost întotdeau-
na implicat într-un schimb de idei cu alte religii, cea
catolică, sârbă-ortodoxă și iudaică” a declarat pos-
tului Deutsche Welle Enes Karic, profesor de studii
islamice la Universitatea din Sarajevo.
De exemplu, la multe zile după masacrele de la
Srebrenica, un imam de frunte, Husein Kavazovic, a
chiar declarat: „Dragi frați și surori, acești oameni au
fost uciși de cetnici [sârbi ultranaționaliști]. Oricine
vrea să lupte, se poate înrola pe front - dar în niciun
caz nu are voie să se răzbune pe civilii sârbi care tră-
iesc aici ori în altă parte. Oamenii din Srebrenica au
fost uciși de cetnici - și nu toți sârbii sunt cetnici.”
Kavazovic a fost ales Mare Muftiu acum doi ani,
înlocuindu-l pe Mustafa Ceriț, care avea legături
strânse cu Vaticanul și a condus comunitatea musul-
mană bosniacă între 1993-2012.
Semne îngrijorătoare
Nemulțumirea extinsă din 2014, având ca obiect
mizeria economică, inclusiv șomajul de circa 30%,
corupția și o birocrație sufocantă a guvernului, s-a
soldat cu revolte în 20 de orașe mici și mari, mai ales
în federația croato-bosniacă. Mii de oameni s-au
adunat în centrele urbane majore Sarajevo, Tuzla și
Zenica. Protestatarii au incendiat clădiri guverna-
mentale. Au azvârlit mobilier și fișete de la etajul pa-
tru în Tuzla și au dat foc reședinței prezidențiale din
Sarajevo.
Numind situația „dezastruoasă” într-o discuție
publică cu Organizația pentru Ajutorarea Bisericilor
în Nevoie din octombrie trecut, episcopul Franjo
Komarica din Banja Luka (Republica Sârbă) a subli-
niat strategia Bisericii Catolice: „Avem nevoie de mai
multă justiție, reconciliere și voință de a colabora”.
Cardinalul Vinko Puljic din Arhidioceza
Vrhbosna a incriminat îndelung acordurile de pace
din Dayton, semnate acum 20 de ani în orașul din
Ohio de către cele trei părți combatante, ca fiind sur-
sa problemelor țării.
El se întreba, odată, retoric: „Adică să împarți țara
și apoi să pretinzi că e o singură nație? Este profund
ilogic.”
Într-un interviu cu ziarul italian Il Giornale, mai
devreme în acest an, cardianalul din Bosnia a incri-
minat și mai clar proasta funcționare a statului ca fi-
ind principala piedică în calea unei creșteri pozitive:
„Acest stat nu funcționează!”
El a descris cel puțin două alte obstacole ale comu-
nității catolice: inegalitatea consfințită de Constituție
(la rândul ei, derivată din acordurile de la Dayton) și
pierderile masive de vieți datorită războiului.
„Tratatul de la Dayton a fost un motiv de tristețe.
El nu era fezabil. A eșuat. Acest fapt este problematic,
pentru că atunci când croații au rămas fără niciun
drept, acordul a adus o scădere mare a numărului
de credincioși catolici în țară”, a explicat cardinalul
Puljic la sfârșitul lui 2012.
„Oricine împiedică Bosnia-Herțegovina să-și tră-
iască realitatea multiculturală, face o greșeală enor-
mă”, a adăugat el.
Populația catolică din Bosnia-Herțegovina a scă-
zut de la 820 000 la 430 000, din cauza războiului.
Croația vecină oferea cetățenie cu toate drepturile
croaților bosnieci refugiați în timpul războiului, și
mulți dintre ei au plecat pentru totdeauna.
Cardinalul Puljic crede că Europa a fost mult mai
receptivă față de nevoile comunității musulmane,
decât față de fundamentele creștine ale culturii eu-
ropene.
Cu toate acestea, longevivul lider al Bisericii, nu-
mit cardinal în 1994 de către Papa Ioan Paul II, a
subliniat rolul deosebit al catolicilor în ameliorarea
„marilor tensiuni dintre creștinii ortodocși și musul-
mani.”
El a declarat: „Noi, catolicii, suntem un soi de ca-
talizatori între ei. Dorim să aducem liniștea” și „un
climatde dialog, fiindcă este necesar întotdeauna să
discuți, dacă vrei să distrugi ideile preconcepute.”
„O armă la tâmpla mea”
Ambasadorul Muhamed Sacirbey a semnat acor-
durile de la Dayton din partea musulmanilor bosni-
aci, apoi și-a retras semnătura în 2005, când a con-
statat impactul asupra țării pe care l-au avut acestea
după război.
Într-un interviu din 2010, observațiile sale le con-
firmă pe cele ale cardinalului Puljic.
Descriind acordurile ca fiind „impuse” de „ma-
rile puteri”, omul de stat spune că a semnat fiindcă
„aveam o armă la tâmplă”.
El explică mai departe: „Ni s-a spus că trebuie să
acceptăm să votăm și să avem reprezentanți la pute-
re după criterii etnice, și de aceea acum, pe termen
lung acordurile de la Dayton au eșuat. Voi înglobați,
accentuez cuvântul înglobați, politicile etnice, astfel
încât va crește din ce în ce mai mult șovinismul.”
„E un start pentru pace, este, în mod cert un în-
demn la încetarea războiului, dar nu e o bază pentru
nicio țară normală”, a spus Sacirbez.
„Cred că, de fapt, acordurile de la Dayton sunt
încă rădăcina a ceea ce nu merge în Bosnia,” a adă-
ugat el. „Ele au oprit războiul, dar nu reprezintă, de
fapt, baza definitivă, durabilă, a prosperității țării.”
O influență wahabbi?
Unul din aspectele cele mai ciudate ce pot fi re-
marcate într-un tur al Bosniei-Herțegovina este pre-
zența, la fiecare pas, al unor moschei noi sau reno-
vate.
Cele mai multe din noile construcții sunt în con-
trast flagrant cu moscheile tradiționale otomane din
piatră, cu cupole joase, rotunjite și un singur minaret
monumental. Multe din moscheile noi au fost con-
struite cu bani saudiți, în conformitate cu o ramură
anume a Islamului, wahabbismul.
Islamismul Wahabbi a apărut în secolul 18, ca o
ramură a mahomedanismului sunit, practicat astăzi
în general în Arabia Saudită. Statul Islamic (ISIS) se
legitimează pe baza postulatului wahabbi că Islamul
trebuie să determine și să domine politica și guver-
narea.
Parlamentul European a declarat în iulie 2013 că
wahabbismul este principala sursă a terorismului in-
ternațional.
Influența curentului wahabbi în Federația Bosniacă
este reală, importată de soldații străini care au venit
să lupte alături de musulmanii bosniaci și nu au mai
plecat, ea fiind, de asemeni, finanțată de fundații ca-
ritabile saudite care își caută protejați spirituali.
Cea mai vizibilă manifestare a wahabbismului în
Sarajevo este moscheea regelui Fahd, cel mai mare
loc sfânt din Balcani (ea poate adăposti 4000 de cre-
dincioși), care a fost construită de saudiți în 2000, ea
costând circa 30 de milioane de dolari.
Moscheea este situată pe o proprietate a guvernu-
lui saudit. Conform unui raport al ABC News, un re-
porter de investigație bosniac a ajuns la concluzia că
saudiții au cheltuit circa 500 de milioane de dolari în-
tre 1992 și 2001 pe construcția de moschei în Bosnia.
„Islamul este o familie complexă”, ne-a explicat
Dzevad Karahasan, profesor musulman bosniac la
Seminarul Teologic Franciscan. „Wahabbsimul este
un fenomen complet nou în Bosnia, astăzi: necunos-
cut; importat.”
Profesorul a adăugat: „Musulmanii din Bosnia nu
merg la noile moschei. Acestea au fost construite de
străini. Moscheea tradițională din Bosnia este mică,
la fel ca o casă.”
Peste tot în Bosnia musulmană, în ultimii 10 ani,
au existat ciocniri între comunitatea locală moderată
și străinii cu idei mult mai radicale despre Islam și
rolul său în Bosnia-Herțegovina.
În 2011, când un naționalist bosniac, despre care
se spunea că ar fi adept al wahabbismului, a deschis
focul asupra ambasadei Statelor Unite din Sarajevo,
sentința a fost blândă.
Pușcașul, împreună cu alți 17 complici, au fost
imediat arestați.
Musulmanii bosniaci au fost net împotriva aces-
tor acțiuni. Marele Muftiu a condamnat pușcașul,
declarând:” Atacul asupra Ambasadei SUA este un
atac asupra noastră.”
Totuși, multă lume se teme de tabloul economic
mizerabil al regiunii care, combinat cu ajutor extern,
face practicile religioase extremiste mai atractive.
Un reportaj al postului public național de radio
despre fenomenele din Kossovo a citat un politician
cu vederi reformiste care ar fi spus că 800 de milioa-
ne de dolari au fost investite de organizații de caritate
din Orientul Mijlociu pentru a ajutora minuscula
țară sărăcită.
„Islamul radicalist este unul din riscurile majore
pe termen mediu și lung în Kosovo, pentru că el țin-
tește la a ne schimba fundamentele sociale” a declarat
Ilir Deda pentru NPR.
În octombrie trecut, episcopul Franjo Kamarica
din Banja [Bistrica] a avertizat: „Există oameni care
ar putea exploate instabilitatea.”
„Nu trebuie să ignorăm norii negri care vin din
sud-est. Forțe radicale, distructive, din lumea arabă,
pot ușor să se așeze și să înflorească aici,” a spus el.
Diplomația de moschee
Între timp, guvernul turc, rivalul tot mai puter-
nic pentru supremație în lumea islamică al Arabiei
Saudite, sub președenția lui Recep Tayyib Erdogan,
vede, de asemeni, o ocazie pentru influențarea
Bosniei-Herțegovina.
Presa turcă a numit-o „diplomația de moschee”,
și ea implică încurajarea comunităților musul-
mane din fostele teritorii ale Imperiului Otoman,
prin investiții în școli, obiective culturale și parte-
neriate economice.
Restaurarea unor moschei tradiționale otomane
în Bosnia-Herțegovina și Kosovo este una din aces-
te activități dezvoltate de Directoratul Turc Pentru
Probleme Religioase (Diyanet) și de Agenția turcă
Pentru Cooperare și Dezvoltare.
Un proiect și mai măreț decât moscheea regelui
Fahd din Sarajevo este moscheea din Tirana, con-
struită de statul turc, care urmează să să aibă 4500 de
locuri, și va costa 34 de milioane de dolari.
Cum declară profesorul Istar Gozaydin de la
Universitatea Doguș din Istambul, într-un inter-
viu cu Voice of America, țările balcanice, mai ales
Bosnia-Herțegovina, sunt principalul câmp de luptă
între Turcia și Arabia Saudită, în ceea ce privește vii-
torul Islamului.
Ce dorește să facă vizita Papei Francisc este să-i
dea Sfântului Părinte posibilități multiple pentru a
încuraja localnicii din Bosnia-Herțegovina, de mul-
tiple religii, să treacă peste rivalități, să reziste presi-
unilor externe și să colaboreze unii cu alții în mod
constructiv.
Un articol al agenției Reuters de săptămâna tre-
cută intitulat „Pregătirile pentru vizita Papei pro-
movează unitatea în Bosnia multi-confesională” a
descris chiar acest deziderat, prezent în pregătirile
pentru vizita de o zi a Papei Francisc în Sarajevo.
(Victor Gaetan este corespondent al Washington Post
și colaborator al Foreign Affairs )
Traducere de Cristina Tătaru
■
12
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
TIFF 2015
Un cinefil cugetând
după festival
Alexandru Jurcan
Acum, la terminarea recentei ediții TIFF,
mă întreb cu spaimă cum ar fi viața la
Cluj fără febra acestui festival, care pro-
duce cinefililor cantități considerabile de endorfi-
nă, între broșuri subliniate, adnotate, controverse
ideatice, nopți destul de albe, plus nostalgiile de
rigoare. Totul începe cu apariția afișului emble-
matic, apoi se pune în mișcare o publicitate boga-
tă, rafinată, îmbietoare. Butaforia naște căsuțe și
birouri efemere. Corturi întinse, casa TIFF, locații
noi, voluntari amabili, concerte, piscine filmice,
terase compozite - iată sublimul câmp de bătaie
spirituală. Rămâne la el acasă snobismul atroce.
Unii tineri nu știu la ce film au intrat. După TIFF
rulează degeaba un film la care s-a stat în picioare,
deoarece poți număra spectatorii pe degete.
O bucurie personală mi-a marcat ediția recen-
tă: lansarea cărții mele Ecran literar în colecția
TIFF cinefil, coordonată de Ioan-Pavel Azap. Un
fel de botez cinematografic, la care au participat
scriitori clujeni, dar și Dana Duma și Valerian
Sava de la București. În paralel, s-a lansat și cartea
lui Călin Stănculescu - Scriitorii și filmul - sub
aceleași auspicii.
Un generic care m-a mobilizat complet a fost
Cuvintele sunt de prisos. Filmele din această sec-
țiune au subliniat puterea imaginii, individualita-
tea cinemaului, mărcile lui definitorii. În Test de
Aleksandr Kott vorbesc fulgerele, perdelele dez-
lănțuite, apele ce-și fac vad pe stânci aprinse de
căldură. Totul se concentrează în priviri, iar focul
conviețuiește cu ploaia, ca la Tarkovski.
Regizoarea Margarita Manda avea emoții
la proiecția filmului său fără cuvinte - Pentru
totdeauna. Mi-a amintit de Antonioni, Duras,
Anghelopoulos. Într-un secol în care poveștile
dispar, iar oamenii nu mai comunică, filmul cre-
ează o emoție nesperată.
Am văzut la aceeași secțiune Insula de porumb
și Doamna și câinii. Eu, care iubesc câinii, am vi-
brat mai intens la gesturile ritualice, la conviețu-
irea tandră, departe de stresul orașului. Oamenii
se distrează zgomotos în băltoace, când la doi pași
se află natura paradisiacă, luxuriantă.
Am uitat să notez aici rugăciunea mea profa-
nă și tiff-ană: Tatăl nostru... ajută-mă să rezist
la festival, să pot selecta filme, să nu am gripă, să
nu fac ceva entorsă fugind de la un film la altul,
să nu mă îndrăgostesc de vreo spectatoare atipi-
că!. Ce fericit am fost la Un porumbel cugetând
pe o ramură de Roy Andersson, atunci când unii
spectatori părăseau sala! Mi-am șoptit în barbă: ei
nu pricep ca mine absurdul, umorul negru, fragi-
litatea cinică umană. În film, comunicarea stear-
pă are accente ionesciene: „Mă bucur că te simți
bine!”. Alții și alții cu telefoane sterpe, care emit
superficiala replică sterilă.
Distanțele se estompează. Timpul e implaca-
bil. Nastasia Kinski revede cu noi Paris, Texas
de Wim Wenders din 1984. Fără fisuri artistice.
Travis cel catatonic se deschide în final spre o co-
municare ciudată, dar totală, grație misterioaselor
oglinzi. Însă el nu se consideră vrednic să conti-
nue povestea compromisă de propriul ego alterat
de gelozie. Am așteptat mult și am fost răsplătit de
Tribul lui Slaboshpitsky. Cu surdo-muți neprofe-
sioniști. Cutremurător. O descindere în infern în
tăceri minate, subversive.
Nu mi-a plăcut Comoara lui Porumboiu. După
dezamăgirea cu Metabolism așteptam un reviri-
ment în forță. Miza e minoră, iar finalul fabu-
los-pueril. Nici filmul Cădere liberă al lui Palfi nu
m-a dat gata, chiar dacă sunt familiarizat cu ilogi-
cul și absurdul. Filmele lui Villaronga nu sunt pe
gustul meu, deși în Cușca de sticlă m-am simțit
relativ bine în compania expresionismului gotic și
a atmosferei horror cu nuanțe de cobalt.
M-a amuzat Povești trăsnite de Szifron, accep-
tând cu tristețe propensiunea umană vindicativă.
Da, să moară și capra vecinului, să ne urâm până
la carbonizare totală!
Filmul Cu inima împăcată de Bille August are
rigoare bergmaniană. Un carusel râsu-plânsu,
cu actori credibili și un final ușor melodramatic.
Regizorul ceh Petr Vaclav prezintă lumea romi-
lor în O viață mai bună. Fără cosmetizări, cu im-
presia de documentar. Pentru proiecția filmului
Casa de vară s-a organizat o discuție cu actorul
Sten Jacobs, deținătorul rolului principal. A vor-
bit despre stilul regizorului Curtiz Burz (născut
în Mediaș), care îi lasă pe actori să improvizeze
pe o secvență propusă. Filmul vorbește despre pe-
dofilie cu subtilitate, într-o gradație bine condusă.
Lipsit de cinism, profund uman, filmul Muntele
virgin de Dagur Kari înlătură clișee și aduce o
prospețime a privirii. Mai apoi, Viața într-un ac-
variu de Zophoniasson rămâne în zona evenimen-
țială, fără mari propuneri artistice. Filmul Caz de
forță majoră de Ostlund mi s-a părut extrem de
inteligent, purtându-ne spre dramă neostentativ.
Culpa care fierbe naște monștri, contaminându-i
pe cei din jur. Rodriguez a regizat Mlaștina - un
policier elegant, cu o imagine de invidiat (sepia,
bleu, coraliu). Excelent jocul Ninei Hoss din
Phoenix de Petzold și tulburător filmul lui Sissako
- Timbuktu - despre fundamentalismul religios.
Acum îmi adun gândurile, fișele, impresiile.
Nu cuget ca porumbelul pe ramură, ci cultiv nos-
talgii pe bulevard, cu cafele toride, estivale.
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
13
Cum am ajuns actor
într-un film premiat
la Cannes
(Jurnal de TIFF)
Mihai Goțiu
u a fost opțiunea mea: TIFF-ul de anul
ăsta l-am văzut la persoana întâi. De vină
a fost Porumboiu. Corneliu Porumboiu.
Și a mai fost (pentru mine) o ediție a documenta-
relor (dar nu doar). Chestie de opțiune personală.
„Ni, mă, că-s în film!”
Când Mihai Chirilov mi-a zis, la deschiderea
TIFF, c-am ajuns actor în Comoara lui Cornel
Porumboiu, am luat-o ca pe o glumă pe care n-am
înțeles-o. Dar Chiri nu avea snoave în program,
m-am convins: chiar apar în filmul lui Porumboiu
- dar așa, ca orice special guest, preț de câteva se-
cunde și fără vreo replică, suficient însă pentru a
mă obliga să scriu despre Comoara la persoana
întâi, cu subiectivismul implicit subînțeles. Că,
până la urmă, nu-i la îndemâna oricui să „joace”
într-un film premiat la Cannes. Gluma nu se în-
cheie însă aici. Mai spre dimineață, căutând arti-
cole și interviuri despre geneza filmului, am aflat
că are ca punct de pornire un caz real - niște oa-
meni care chiar au plecat cu detectorul de metale
spre Islaz (Islazul ăla cu proclamația de la 1848)
să caute comoara străbunicilor. Iar Porumboiu
a vrut să facă, inițial, un documentar despre
asta. Prietenii și cei care au citit Afacerea Roșia
Montană știu că în gimnaziu programasem o ex-
pediție în satul din Apuseni (unde avea bunici un
coleg de clasă) să căutăm prin minele de acolo...
vestita comoară a lui Decebal. Iar mai târziu, prin
2002, când am ajuns pentru prima dată la Roșia
Montană, gândul îmi era să scriu o carte cu acțiu-
ne polițistă care se învârtea în jurul morții miste-
rioase a unui holoangăn (căutător de aur) din sat.
Și s-a încheiat taman pe dos: Porumboiu a vrut să
facă un documentar și a ieșit, până la urmă, o fic-
țiune; eu am început să scriu un roman și a ieșit,
după 11 ani, o documentare non-fiction. Ca jocul
să fie complet, autorul scriitor (adică eu) ajunge
actor (”interpretându-și” propriul rol, real) în
ficțiunea autorului scenarist și regizor. Povestea
e cu atât mai anecdotică, cu cât am convingerea
că Porumboiu habar nu avea de detaliile scrierii
Afacerii Roșia Montana și a modului în care ficți-
unea a devenit realitate.
Cu scuzele de rigoare pentru introducerea asta
lungă, dar la Comoara merită să mergeți doar
dacă aveți un simț ludic ridicat (și vă place ca
măcar din când în când să vă jucați). Nota bene:
prima vizionare de la Cluj a filmului a continuat
în același registru - fiind proiectat în amfiteatrul
natural Arkhai Sculpture Park de la Vlaha (pe
la 20 de km de Cluj), amenajat de Erno Ciupe
Bartha, un artist căruia la rândul lui îi place să se
joace la nebunie (ăsta e unul dintre marile secrete
ale TIFF-ului - evenimentele unice, care adaugă
plus-valoare proiecției în sine și asta e, ești no-
rocos dacă le prinzi pe viu, că de repetat nu se
repetă; o altă continuare a poveștii din film fiind
mobilizarea cu toba și megafonul în căruță pe uli-
țele din Vlaha și din satele din preajmă, pentru a
chema oamenii la eveniment în condițiile în care
ultima caravană cinematografică ajunsă pe aici a
fost taman pe la 1968).
Și iarăși am deviat de la Comoara, dar e inevi-
tabil câtă vreme acțiunea filmului e o farsă, fără
mari mize moralizatoare specifice producțiilor
generației în care e încadrat, dar care, în cele
din urmă, oferă o rețetă de supraviețuire în fața
farselor cotidiene mai mici sau mai mari la care
suntem părtași fiecare. Câți dintre voi n-ați cerut
împrumut sau nu vi s-au cerut împrumut bani în
perioada crizei pentru a acoperi ratele? Câți n-ați
apelat la soluția ”specialistului” second-hand, că
ăla real e prea scump? Câți n-ați avut un șef în
fața căruia ați fost nevoit să inventați ”adevăruri”
pentru că adevărul real e prea neverosimil și-i
”insultă inteligența”? Câți nu aveți job-uri care
nu vă motivează decât prin prisma salariului fix?
Câți n-ați căutat soluții miraculoase pentru a vă
schimba viața? Câți n-ați vrut să fiți măcar pen-
tru o zi Robin Hood, să luați de la bogați (chiar
și acceptând plata unui comision de 7% - o altă
farsă genială) și să împărțiți la săraci? Peste toate
aceste situații și farse cotidiene, Porumboiu trece
cu detașare și cu zâmbetul pe buze (asta e rețeta
de supraviețuire despre care ziceam că o propune,
intenționat sau nu, filmul), iar în unele cazuri, râ-
zând cu gura până la urechi - secvența repetitivă
cu detectorul de metale e pentru istoria cinema-
tografiei cel puțin autohtone. Chiar și contextul în
care regizorul alege să plaseze acțiunea - protes-
tele pentru Roșia Montană din toamna lui 2013
- pornește de la o farsă. Că ce altceva e proiectul
minier de la Roșia Montană, decât o uriașă far-
să, o ficțiune în care s-au pompat și cheltuit sute
de milioane de dolari pentru a pune mâna pe o.
comoară? Iar ăsta e un alt detaliu, un secret pe
care nu știu dacă Porumboiu îl știe (sau măcar îl
intuiește): că cei care s-au opus acestei farse mo-
numentale (așa-zis-ul proiect minier) au făcut-o,
la rândul lor, cu zâmbetul pe buze, că de s-ar fi în-
crâncenat zi de zi la fiecare atac și mizerie la care
au fost expuși în aproape un deceniu și jumătate
de rezistență ar fi umplut acum sanatoriile patri-
ei (am înregistrat de mai multe ori poveștile lui
Eugen David despre Șâncă (de la ”și încă”, rostit pe
nas), personaj semi-legendar din Roșia Montană,
din perioada campaniei comuniste de alfabetizare
- într-o zi o să le dau mai departe, alături de alte
povești mai puțin serioase din lupta pentru Roșia
Montană).
Habar nu am dacă filmul Comoara va fi sau
nu un succes ”de casă” - piața românească e
cât se poate de imprevizibilă -, dar ar merita.
Vizionarea de la Cluj (mai exact de la Vlaha) e
o premisă bună - organizatorii aveau ca target
vreo 200 de spectatori și înțeleg că s-au trezit cu
aproape 700, însă în domeniu Clujul e reper doar
pentru Cluj. Cu siguranță însă merită să vă faceți
vreme să vedeți filmul. Nu pentru cine știe ce ade-
văruri existențiale revelatoare, ci pentru detașarea
de ele, măcar pentru câteva ore, cu zâmbetul pe
buze. E terapie!
Terapii trăsnite. A se aplica,
totuși, cu moderație
Povești trăsnite (Relatos salvajes, r. Damian
Szifron, Argentina / Spania) - filmul de deschide-
re. Nu vă lăsați înșelați de aparențe. Pare că e vorba
de Argentina, dar unele povești se suprapun 100%
și peste realitățile autohtone. Dintre toate episoa-
dele, pentru cel cu ridicatul mașinilor, pot depune
mărturie că unele replici ale funcționarilor par a
14
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
Coneliu Porumboiu primind Premiul Un Certain Talent la Cannes 2015	Credit foto: Anca Frontescu
fi copiate din repertoriul celor români (nu de alta,
dar am pățit și eu boacăna). Spre deosebire însă
de ”eroul” din film, aveam deja mai mult antre-
nament și vă destăinui și vouă secretul: când dați
peste vreun funcționar mârlan (că e vorba de sec-
torul public, dar nici cu funcționarii băncilor ori
cu cei de prin call-center-uri nu mi-e rușine), care
nu știe altceva decât să repete ca un roboțel o po-
ezioară, totul e SĂ NU VĂ ENERVAȚI! Nu-i dați
de înțeles că ați fi grăbit! Chiar dacă riscați să ru-
peți o căsătorie, să nu vă mai vorbească plodul, că
nu ajungeți la aniversarea lui ori să rămâneți fără
job, lucrul ăsta nu trebuie să se vadă. Dimpotrivă,
cereți-i să vă explice de două, trei, cinci ori ace-
lași lucru (evident, în moduri diferite) și faceți
pe neștiutorul, nu pe omul enervat... Vă garan-
tez că ține. Din fericire, până la urmă se prinde
și eroul din film, iar răzbunarea lui e cât se poate
de. explozivă. La propriu. Nu e singura poveste
pentru care recomand Povești trăsnite. Pe podium
se mai află confruntarea a doi șoferi - masculi
alfa (e o terapie bună când sunteți prinși în trafic
cu diferiți dobitoci prin preajmă să vă gândiți la
secvențele astea) și cel în care un milionar nego-
ciază (și cumpără) libertatea fiului său, cu omul
bun la toate din casă (care trebuie să ia asupra lui
vina accidentului), cu avocatul și cu procurorul.
Mențiune specială pentru episodul răzbunării
miresei care află că a fost înșelată chiar în toiul
nunții (asta dacă vă e dor un pic și de Kusturica).
Documentarele (fragmente)
Tineretul german (Une jeunesse allemande, r.
Jean-Gabriel Periot, Franța / Elveția / Germania).
E un documentar care trebuie neapărat vizionat
de toți cei care vor să înțeleagă cum se ajunge
la radicalizare într-o societate. Studiu de caz e
Germania celei de-a doua decade a anilor ‘60,
unde studenții de la Film (și nu doar ei) se con-
fruntă cu o generație ale cărei mentalități sunt
dependente încă de perioada nazistă, care doar
mimează democrația. Tinerii sunt ascultați (sunt
invitați la dezbateri televizate, au poziții impor-
tante în ziare de audiență), dar nu și băgați în
seamă (titlul nu e deloc întâmplător împrumutat
după un celebru discurs al lui Hitler, în care le cere
tinerilor naziști obediență față de stat). De aici și
până la radicalizarea extremă - nașterea Facțiunii
Armata Roșie (Red Army Faction) - e doar un
pas. De văzut și de revăzut, dincolo de ideologii.
Că suntem cam în aceeași fază: evenimentele do-
cumentate se întâmplă în Germania la 20-25 de
ani de la căderea nazismului, cum suntem și noi
acum după căderea comunismului. Și nu e singu-
ra similitudine. Aproape toate secvențele din film
sunt imagini din anii ‘60, începutul anilor ‘70,
unele dintre ele realizate chiar de către membrii
Red Army Faction (înainte și după radicalizare),
prezentate public doar acum (săptămâna trecută
a fost lansat și în cinematografele germane).
***
Tot documentar e și Cum arată tăcerea
(The Look of Silence, r. Joshua Oppenheimer,
Danemarca / Finlanda / Indonezia / Norvegia
/ Marea Britanie). Povestea e despre genocidul
indonezian din anii 1965-1966, când peste un
milion de comuniști (”comuniști” fiind, totuși,
un termen generic pentru oricine era considerat
indezirabil) au fost uciși la instaurarea dictaturii
militare. Mulți dintre ei n-au fost executați însă
de armată, ci chiar de către proprii lor consăteni
(uneori, chiar rude). După aproape patru decenii,
un tânăr pornește cu camera de filmat să-i întâl-
nească și să-i confrunte pe cei care i-au ucis frate-
le. Asta în timp ce în școli, la orele de Istorie (și de
spălare pe creier) se învață, în continuare, că asa-
sinii sunt ”eroi”. Povestea e cu atât mai teribilă cu
cât cel mai probabil tânărul nu s-ar fi născut dacă
n-ar fi murit fratele lui (mama lui îi mărturisește
că după uciderea fratelui său și-a dorit enorm un
alt fiu care să-i ia locul.).
***
Vizita (The Visit, r. Michael Madsen, Austria
/ Finlanda / Danemarca / Irlanda / Norvegia) e
despre primul contact cu extratereștrii. Care toc-
mai au aterizat pe Pământ. Cum comunicăm cu
ei? Cum le transmitem că suntem pașnici? Cum
aflăm ce intenții au? Doar că la toate tentativele
de contact. tăcere. Și uite așa, pentru că nu re-
ușim să înțelegem, din motive de. precauție, de
prevenție, trimitem tancurile și aviația militară.
Moment în care extratereștrii se cară. Fără mă-
car să le vedem fața. Piua. Încă nu suntem pregă-
tiți. Concluzia nu e deloc liniștitoare pentru rasa
umană. Că nu despre extratereștri e vorba, ci des-
pre noi și nevoia noastră absolută de control. Și
deciziile pe care le luăm când nu înțelegem ceva
deși avem pretenția că suntem rasa care le știe pe
toate.
Și o închidere anarhistă
Până la urmă, TIFF s-a încheiat cât se poate
de. anarhist - Gunoi (Trash), în regia lui Stephen
Daldry. Nu ai cum să nu-l compari cu Cidade de
Deus (Orașul zeilor), Gunoi ieșind necâștigător
dintr-o asemenea alăturare la capitolul scenariu.
Cu toate acestea, lupta celor trei prieteni din pe-
riferia favelei din Rio de Janiero - adică din zona
cea mai săracă a săracilor, care supraviețuiește la
modul cel mai propriu din gunoaie - e tonifiantă.
Atât pentru faptul că arată că umanitatea nu ține
cont de sărăcie și de condițiile sociale, cât și pen-
tru faptul că filmul se încheie cu ieșirea oamenilor
în stradă. Scenariul e, pe alocuri, neverosimil din
punctul de vedere al acțiunii, dar nu și al carac-
terelor: corupți și corupție instituționalizată ori
forțe de ordine servile politicienilor există peste
tot, la fel cum există însă și visători și idealiști care
schimbă lumea chiar și în groapa de gunoi.
P.S.
Nu doar filmul de închidere a fost ”anarhist” la
TIFF 2015, ci și cea mai mare parte a design-ului
afișelor. Peste tot în oraș au tronat afișele cu
steagurile anarho-sindicaliste (negru cu roșu)
și eco-anarhiste (negru cu verde) în colț. Habar
n-am dacă a fost intenționat sau așa. a ieșit.
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
15
Auto-contemplare -
Comoara
Lucian Maier
Grila de lectură a noului film realizat de
Corneliu Porumboiu este dată de prezen-
ța pe ecran a piesei Life is Life, înterpretată
de formația slovenă Laibach, piesă care însoțeș-
te ultimul plan al filmului: trecerea aparatului de
filmat spre soare, stăruirea pe astru și creditele
filmului. Piesa este inclusă pe discul Opus Dei,
lansat de Laibach în anul 1987. Este o reinterpre-
tare a cîntecului pop Live is Life compus trei ani
mai devreme de formația austriacă Opus. Cînte-
cul original este o înregistrare live și reprezintă o
celebrare a bucuriei de a fi pe scenă și în public
la manifestări pop-rock. Versurile piesei vor-
besc despre puterea și energia pe care formația le
transferă publicului și le reprimește de la acesta
într-un carpe diem de neratat, care face viața să
fie viață. Acesta ar fi originalul. Laibach transferă
ritmul și notele piesei în zona rock-ului industrial
și intervine în versurile inițiale în așa fel încît adu-
ce povestea cîntecului dinspre bucuria comuniu-
nii pop spre un manifest al unei puteri opresive
(unde life is life are o rezonanță cît se poate de iro-
nică). Schimbarea discursivă tolerată de Laibach
are loc cu o intervenție minimă în textul original.
În prima strofă sînt schimbate două prepoziții și e
adăugat un pronume personal, iar textul deja vi-
rează spre spre o manifestare politică absolutistă.
Ceea ce arată Laibach e că minima intervenție în
discursul real(ității)-originar(e), poate răsturna
întreaga ordine - cîtă vreme ordinea e o ordine de
idei, (pre)stabilită de minte. Și oferă un cîntec mai
original decît originalul, reținut (și în) în istoria
artei contemporane, prin muzeificarea de care a
avut parte Laibach la Tate Modern.
Versiunea originară a Comorii e ceea ce au tră-
it Corneliu Porumboiu și prietenul său, Adrian
Purcărescu, atunci cînd au încercat să descopere
comoara din filmul actual. Aceștia au căutat în
realitate (avînd alături o echipă de filmare și un
domn cu detectoare de metale) comoara despre
care e vorba în film, au căutat-o în aceeași loca-
litate, Islaz. Comoara din cinema e o replică dată
realității, o copie în care realitatea se îmbrățișează
cu ficțiunea, Adrian Purcărescu își joacă propriul
rol fictiv, soarele trimite la goana după aur, iar
visul american e dus la ultimul etaj al unei mul-
tinaționale de curtaj; Toma Cuzin vine pe ecran
împreună cu familia sa reală într-un rol de familie
fictivă, într-un joc tip Reconstituirea lui Calotescu
& Pintilie: realul e visul visat aievea atunci cînd
pleci la drum cu speranțe, speranțele nu-s confir-
mate de realitatea drumului, dar în același timp
mintea le reține pentru ea, cu emoțiile aferente
ficțiunii mintale, iar mintea și ființa sînt parte din
realitate în tot acest timp.
Astfel, motorul filmului nu mai e povestea des-
pre comoară, ci jocul secund care l-a interesat pe
Corneliu Porumboiu de la început, de la A fost
sau n-a fost?: dinamica minte-realitate-ficțiune
(în relație cu memoria personală, denotația &
conotația). În Comoara în același timp avem pe
ecran cele mai mari teme ale realității și ale cine-
matografului - familia, cinstea, adevărul, dorința
de îmbogățire, Robin Hood - și cele mai derizorii
reprezentări ale acestora, cu soți care abia își vor-
besc, acriți de toate, cu șeful care visează relații
extraconjugale în timp ce slujbașul său visează
comori și primenire. Povestea comorii, sudarea
echipei de căutători, așa, la negru, căutarea prin
curte, cu mugetele nesfîrșite ale detectorului de
metale, totul face istoria personajelor extrem de
marginală, de periferică. Dar în același timp în
care e așa, și e perfect-ficțiune, e și extrem de re-
al(istă) ca semn și semnificație, fiindcă din per-
spectiva unui întreg (fie el întregul univers, fie
universul uman, fie întregul Hollywood), viața
fiecăruia dintre noi e la fel de marginală, în cri-
zele pe care și le consumă, în tîmpeniile în care
își sculptează bucuria, în ritualurile în care își află
unicitatea.
Și tocmai fiindcă e atît de interesat de uni-
versalitatea marginalului - prin prisma visului
de primenire -, Porumboiu lucrează cu soft-ul
exportatorului de vis, Hollywood-ul. Fixație pe
subiect, totul la vedere, îngroșări ale demersului
central (comoară-aur-Roșia Montană), filmări
plan-contraplan pentru a dinamiza discuțiile și
a obține suspans, glumițe hitchcockiene (deschi-
derea sertărașelor cutiei-comoară) și un rînjet
tip Tarantino la final, cu soarele orbitor. Soare
găsit ca o prelungire a jocului copiilor în parc
(un joc devenit deloc inocent), un soare care e
și ironic, e și adevăr - pînă la urmă pe cine să
mulțumești dacă nu pe adevăratele comori din
casă, copiii?
Mintea este deja un cinematograf în lucru, iar
în relația dintre minte și realitate, realitatea este
un al doilea joc deja prezent în fluxul ideilor din
cap, în același timp flux al ideilor de pe ecran.
Corneliu Porumboiu, cu o reflexivitate grijuliu
ancorată în civilizația autohtonă, oferă cele mai
izbutite exerciții cinematografice de auto-con-
templare.
■
Cadru din Comoara
16
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
Court - Realism indian
lonuț Mareș
Court (Tribunal), surprinzător de maturul de-
but în lungmetraj al tânărului regizor indian
Chaitanya Tamhane (născut în 1987), a fost
una din revelațiile ediției din acest an a TIFF-ului,
prezentat în secțiunea Supernova.
Cu un foarte bun traseu festivalier după cele două
premii de anul trecut de la Veneția - trofeul Luigi De
Laurentiis pentru debut și cel al secțiunii Orizzonti -,
acest film realist și cu un scenariu impecabil este
cronica, aproape documentară, a unor mentalități.
Darea de seamă despre ciocnirea, nespectaculoasă, a
unor idei, splendid transpusă cinematografic.
Debutul lui Tamhane pornește de la arestarea și
inculparea unui rapsod popular din India prezentu-
lui, care își cântă în locuri publice poemele cu mesa-
je sociale și politice extrem de critice. După moartea
suspectă a unui lucrător din sistemul de canalizare,
bărbatul de 65 de ani este luat de poliție și trimis în
fața justiției pentru că, într-unul din manifestele sale
publice, i-ar fi instigat pe muncitori la sinucidere.
Pornind de la un astfel de pretext narativ, filmul
își etalează lent, dar cu o regie extrem de sigură pe
forța ei de sugestie, descrierea clinică a sistemului
judiciar depășit și în folosul puterii din India, cu toa-
te hachițele sale printre care oameni posibil nevino-
vați își pierd ani din viață.
Este exact ceea ce i se întâmplă poetului-activist
cu care Tamhane își începe filmul. Bărbatul este ară-
tat, în debut, cum le predă cunoștințe generale unor
Unde sunt westernurile
de altădată?
Adrian Țion
Printre noutățile liniștite (nescandalizante
adică) ale Festivalului de Film Transilvania,
ediția a XIV-a, se numără și thriller-ul-po-
veste Slow West/ Vestul liniștit (2015) al lui John
Maclean, decorat la Sundance cu Marele premiu.
Cu o factologie ce aparține culturii și tradiției ame-
ricane, e limpede de ce filmul a fost premiat chiar
în Utah, stat din vestul Statelor Unite. Calchiat pe
formula „Vestului sălbatic”, titlul este o ironică an-
titeză ce ascunde barbaria ținutului îndepărtat, in-
trat în legendă și în westernuri. Nu numai titlul este
calchiat, ci și structura genului, deturnată ușor spre
parodierea formulei clasice, deși tonalitatea narați-
unii se menține în tipare forțat realiste.
Slow West este primul lungmetraj al lui John
Maclean și trădează ambiția de a însăila povestea
drumului inițiatic într-un western dilatat până la
parabolă. Numai că, în mod paradoxal, această
poveste din Far West-ul american este spusă de un
european și filmată mai mult în Noua Zeelandă.
Noroc doar că azi nimeni nu se mai împiedică
în vocea autenticității dată de creatori autohtoni.
De la John Ford la Sergio Leone, westernul a tre-
cut prin studiouri străine cum trec spaghetele din
bucătăria italiană în specialitățile culinare din alte
culturi. Hollywood, Cinecitta, Almeria, Barrandov
și chiar Buftea. Karl May a scris despre Winnetou
și n-a pus niciodată piciorul pe pământ american,
copii, apoi cum urcă pe una din scenele dintr-un
cartier din Mumbai pentru a-și face cunoscute idei-
le, prin muzică și poezie.
După ce bărbatul, de un calm imperturbabil,
ajunge în mâinile justiției, atenția se mută pe avo-
catul său, un reprezentant al clasei de mijloc occi-
dentalizate și activist pentru drepturile omului, și pe
avocatul acuzării, o femeie de condiție medie.
Tamhane combină momentele din timpul proce-
sului efectiv cu scene prin care avem acces, separat,
la viața obișnuită a celor doi avocați rivali și, într-un
final surprinzător, a judecătorului chemat să decidă
în acest caz.
Înfățișările în instanță sunt filmate în cadre lun-
gi, fixe, în care „acțiunea” se derulează în timp real,
pentru a sugera imobilismul justiției indiene, unde
procese simple pot dura ani, perioadă în care incul-
pații sunt ținuți închiși.
Scenele de la tribunal, înregistrate ca într-un do-
cumentar observațional, sunt alternate cu momentele
din existența extra-profesională a celor doi avocați.
Iar aici este sclipirea regizorală și conceptuală a tână-
rului cineast, pentru că astfel de descrieri cu înclinații
antropologice ajută la înțelegerea personajelor și tri-
mit spre resorturile pentru care sistemul funcționează
astfel, prins între o tradiție desuetă, din timpul coloni-
alismului, și tentative timide de reformare. Din aceas-
tă perspectivă, pornind de la un caz individual, filmul
este și un comentariu general asupra Indiei.
seria Winnetou s-a filmat în Iugoslavia, Joe
Limonadă (1964) la Praga, până ce și ardelenii noș-
tri au fost strămutați în „preria” carpato-dunărea-
nă. Apropo de Winetou. Pierre Brice, celebrul lui
interpret, a murit zilele acestea, îndoliind lumea
filmului.
Calitățile peliculei Slow West nu depășesc media
realizărilor de serie pe această temă. Comedie nu e,
dar nici drama servită nu poate impresiona înde-
ajuns pentru a fi ridicată la acest nivel. Dramoletă
parodică, da, aș zice. Așa mai merge. Povestea tână-
rului scoțian aristocrat și naiv, Jay Cavendish (Kodi
Smit-McPhee), ajuns pe tărâmul căutării iubirii o
pot citi în grilă Harap Alb pornit pe drumul ini-
țiatic al cunoașterii vieții. Spânul din poveste este
aici Silas Selleck interpretat de Michael Fassbender,
un pistolar misterios și înrăit, care îl însoțește spre
iubita sa Rose Ross (Caren Pistirius), refugiată
din Scoția în Lumea Nouă împreună cu tatăl ei.
Pragurile pe care trebuie să le treacă tânărul în-
drăgostit sunt de o duritate extremă, inimaginabilă
pentru un delicat aristocrat. Însoțitorul lui Jay îi
atrage atenția că în această țară (lume), „dacă ridici
o piatră, de sub ea apare un om gata să te omoare”.
Și într-adevăr așa este. Drumul este presărat cu ne-
numărate capcane și crime. Viclenia lui Silas nu e
departe de viclenia Spânului. El îl însoțește pe Jay,
nu pentru suma pretinsă de la acesta, ci pentru că
Avocatul apărării este arătat în timp ce face cum-
părături de produse scumpe, în momente de sin-
gurătate în propriul apartament, la o conferință a
activiștilor pentru drepturile omului, la o masă cu
părinții sau la o ieșire într-un bar unde se ascultă
muzică străină.
Avocatul acuzării este o femeie de vârstă medie,
care gătește în fiecare seară pentru soț și cei doi co-
pii. Atunci când iese în oraș, această familie tipică
alege un restaurant tradițional indian sau o piesă de
teatru de bulevard în care reprezentarea mentalită-
ților conservatoare este intens aplaudată de public.
Scopul volutelor narative ale cineastului indian
este de a demonstra o realitate: mediul social deter-
mină, decisiv, modul de gândire.
Iar acest proces descriptiv este construit minuți-
os și cu delicatețe de Tamhane, prin cadre ce acordă
atenție personajelor, dar surprind în același timp
mediul în care acestea trăiesc și fragmente din reali-
tatea indiană, cu sunetele și culorile ei specifice. Atât
în interioare, cât și în exterioare, camera înregistrea-
ză contrastele sociale, de mentalități și de înțelegere
a lumii, contraste care se regăsesc, la scară mai mică,
în sistemul de justiție, aproape kafkian prin absur-
ditatea sa.
Tamhane nu-și judecă însă în niciun moment
personajele. Nu arată cu degetul spre eventuali vi-
novați. Interesul său este de a expune, strategie ce
permite în cele din urmă să se ajungă organic la o
concluzie, care poate fi interpretată ca o critică la
adresa unui sistem judiciar nereformat. Și se obține
o adevărată reflecție filosofică asupra ideii de liber-
tate de exprimare și de dreptate.
■
află dintr-un anunț că s-a pus o sumă importantă
de dolari pe capul iubitei lui Jay, Rose. Peripețiile se
întețesc proporțional cu numărul împușcăturilor
și împușcaților. În scena finală cad secerați până la
ultimul. Unul din împușcați e chiar Jay, din păcate.
Viața e dură, încercările neiertătoare și haotice în-
tr-o lume a violențelor extreme. El nu ajunge să-și
vadă împlinit visul iubirii. Beneficiar - Spânul.
Oricât de încărcat de semnificații ar fi acest road
movie al lui John Maclean, Slow West nu reușește
să sară din serie, pentru a propune un stil para-
lel, deși scenariul e corect conceput. Mai degrabă
John Maclean se folosește de formulă pentru a re-
crea firul nesfârșitelor povești din etosul popular.
Constat cât de mult s-a schimbat gustul parodierii
westernului ca gen. E o violență aridă, căutată în
limbajul folosit de John Maclean. Cât de departe
este delicatul Man of the East/ Un gentleman în
Vestul sălbatic în regia lui Enzo Barboni din 1972
cu Terrence Hill, comedia muzicală de un umor
irezistibil Limonadovy Joe aneb Konska opera, cele-
brul Joe Limonadă din anii ‘60 al lui Oldrich Lipsky
sau seria „dolarilor găuriți” din westernurile spa-
ghetti ale lui Sergio Leone, cu Clint Eastwood cap
de afiș! Lista poate continua. Mă opresc la 800 ba-
las/ 800 de gloanțe al lui Alex de la Iglesia (2002),
nostalgică evocare a studiourilor de film Almeria
din deșertul Tabernas (Andaluzia), în care copilul
Carlos fuge de acasă ca să-l caute pe bunicul său
(cascadorul lui Clint Eastwood) ascuns în „decor
western” pentru „un pumn de... bănuți” ca să su-
praviețuiască umil. Mai mult de 800 de gloanțe se
trag în filmul lui John Maclean, dar efectul nu mai
e același. Din acest punct de vedere, Slow West îmi
lasă un gust amar. Unde sunt westernurile de altă-
dată sau chiar parodierile lor?
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
17
Turma
Adrian Marian
Oregizoare suedeză de 42 de ani, Beata
Gardeler, se joacă strălucit într-un film,
Turma / Flocken, din secțiunea Superno-
va a TIFF-ului și laureat la Festivalul de la Berlin,
cu vorbele lui Einstein: „ca să fii membru ideal
al unei turme de oi, trebuie să fii mai ales oaie”.
Este valabil și la alte mamifere cum de altfel și
savantul sugera.
Cel mai succint rezumat al filmului s-ar pu-
tea concretiza printr-o întrebare: Care ar putea
fi efectele dacă un viol este sau nu este reclamat?
Acțiunea nu se petrece în Africa de Sud unde
este estimat că circa 25% dintre bărbați sunt au-
torii unei agresiuni sexuale și 50% din femei,
pe parcursul vieții, victime, nu este vorba de o
țară islamică unde victimele violului sunt una-
nim repudiate și deseori omorâte pentru a păstra
onoarea familiei, nu este vreo țară africană unde
violul este folosit ca „armă” de distrugere a unor
întregi seminții.
Nu este amintirea glorioasei Armate Roșii
care a „reușit” un număr de peste două milioane
de asemenea acte pe teritoriul Germaniei ocu-
pate, sau nici măcar o țară mai proaspăt admisă
în Uniunea Europeană unde, în Noul Cod Penal,
pedepsele pentru acest gen de fapte au fost puțin
diminuate și unde circulă un banc (prost) despre
polițiștii care s-au îmbolnăvit la reconstituire. Să
nu spunem numele acestei din urmă țări.
Filmul reușește să nu fie de groază, scabros,
sexos pentru adulți, film frescă socială încărcat
de adânci semnificații sau vreun film psihologic
unde numai inițiații înțeleg mesajele. Turma nu
este minimalist, marginal, didactic, docudramă,
docuficțiune, filmat în sepia ca românescul (ex-
celent) Aferim!, sau în timp real ca în vasluianul
(interesant) Polițist adjectiv. Ce este atunci filmul
din discuție?
Este greu să spui despre filmul suedez Turma
că ți-a plăcut. Filmul sperie. Prin normalitate și
credibilitate. Prin firesc și mesajele implicit și
explicit transmise. Prin ceea ce ar trebui să fie
motivația intrinsecă a artei - se face artă în spe-
ranța și cu convingerea, cred că nu se exclud, ci
se completează temporal, că se poate crea o lume
mai bună.
Demult, era obiceiul la televiziune de a se
prezenta filmul CUTARE drept... artistic. Mai
nou, se prezintă thrillerul de mare succes, do-
cudrama, psihologicul, senzaționala comedie,
iar filmele sexoase au buline care să indice clar
copiilor de părinți obosiți și adormiți pe ce să
țină televizorul. Studiourile CUTARE îi prezintă
pe Jean Gabin, John Wayne în filmul X, pentru
a recunoaște, sublinia și exploata valoarea vede-
tei în industria fimului. Pentru că dacă vorbim
de motivație intrinsecă, atunci să recunoaștem
și că a șaptea artă există, subzistă, mai ales dato-
rită motivațiilor extrinseci care țin de publicita-
te, onorarii/salarii, care va să zică de venituri și
cheltuieli.
În cazul nostru am putea spune că TIFF (fe-
licitări pentru alegere d-lui Chirilov și corect ar
fi și d-lui Giurgiu pentru alegerea lui Chirilov)
prezintă AGRESIUNEA (în loc de vedeta) în fil-
mul artistic Turma, regia Beata Gardeler.
De ce artistic? Arta adevărată este mai
reală decât realitatea însăși spune pe undeva
Dostoievski, iar acest film poate să fie foarte real
fără filmări 3D sau efecte speciale precum în
melgibsonianul Patimile lui Isus.
Este artistic pentru că “arta îl face pe om mai
stăpân pe instinctele sale” - spunea scriitorul
Ion Agârbiceanu (scuze pentru sintagma scriito-
rul, era pentru generațiile care nu mai au șansa
să îl întâlnească în unele manuale alternative),
iar acest film despre un viol pune la contribuție
spiritul, sufletul, nu simțurile primare. “Nu prea
îți arde de glumițe la acest film”, spunea un tânăr
la ieșirea din sală.
E adevărat, nu se râde mai deloc, nu se rânjeș-
te cred, nu prea se oftează, nu se tremură nici de
frică, nici de dorință, este un film care fixează în
Turma / Flocken
scaune. La proiecția la care am asistat nu se mai
auzeau nici măcar floricelele și pufuleții din sală.
Spectatorii au putut deveni mai solidari?
Filmul este artistic pentru că arta “este o putere
spirituală în stare să lege pe toți oamenii între ei”
era opinia lui Enescu. La acest film parcă simți
nevoia să îi protejezi pe cei din jurul tău, să fii
mai bun. Și nici măcar să te uiți mai nu știu cum
la tânăra cu un mini exagerat nu îți vine, ci cu
mult mai multă înțelegere.
În cu totul altă idee, vreau să spun că mai toa-
tă lumea se uita doar la film. Deși muzica nu este
psihedelică, fiecare scenă are un suport potrivit,
iar imaginile sunt căutat normale.
Într-o localitate mică din Nordul Suediei în-
trăm brusc într-o nuntă. Și în acțiunea filmu-
lui. Mirele mulțumește pentru prezență. Multor
oameni. Unul l-a învățat să meargă pe bicicletă,
altul l-a salvat de la înec etc. Bănuiești că este
toată lumea din localitate la nuntă. În rolurile
tinerilor, regizoarea a folosit adolescenții satu-
lui, funcționarii publici din roluri sunt în bună
18
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
Cadru din Turma / Floken
parte funcționarii localității, iar actorii din ro-
lurile adulților au făcut exerciții pentru a juca în
dialectul nordic.
Ce poți să spui ca ardelean despre subtilitatea
și rigoarea dialectului suedez nordic? Te duce
gândul la Andrei Șerban care a avut un succes
mondial cu Trilogia antică jucată în greaca ve-
che. Apare un chimism și o muzicalitate a sce-
nei greu de explicat care te inundă prin firesc și
veridicitate. Dacă nu erau atât de mari, blonzi și
vorbitori în suedeza nordică puteai să îți imagi-
nezi nunta într-un orășel de oriunde. Și vocea
catifelată, zâmbetul slugarnic și ochii umezi, dar
jucăuș orientați ai pastorului erau parcă de aici.
Cum poți să îți închipui și că una din domnișoa-
rele de onoare, neobișnuită fiind cu alcoolul, se
îmbată la nuntă, dar nuntașii nu dramatizează,
toți beau, însă unele aspecte se punctează.
Aceeași domnișoară de onoare, Jennifer, cau-
tă ajutor la psihologul școlii, povestind că a fost
violată de prietenul ei, Alex, băiat pedant, spor-
tiv, de familie bună. Au 14 ani, fiind într-o clasă
terminală amândoi. Poliția suedeză intervine, ia
declarații și deschide proces.
Lumea și acțiunea filmului de aici înnebu-
nește. Înnebunește mai domol, mai organizat,
așa cum îi stă bine unei comunități din Suedia
de nord, mai ardelenește ne venea să zicem.
Dar chiar în ritmul lor lent și organizat există
Internetul. Rețelele de socializare, adresele ano-
nime, aruncătoarele de gunoi (mai că te gândeai
la postacii noștri de partid - apropo, știți care
este partidul din România care a plătit cei mai
mulți postaci, sau câți postaci, câte bloguri de
partid sunt doar în Cluj?). Deci (vorba de înce-
put a românului), mult mai rapid decât inter-
venția Poliției și Justitiei, Jennifer - și familia
ei! - este desființată, vopsită, spălată, tocată pe
siteurile de socializare. Se lucrează și cu „ma-
terialul clientului”. Mama este divorțată, crește
singură două fete, nu a fost ușă de biserică și are
acum un prieten mai tânăr. Prietenul are un cal.
Calul este cel mai bun prieten al victimei și pare
cel mai puțin fățarnic în toată acea comunitate
mică, cinstită, unită, bigotă și tehnologizată.
Pe bloguri cu vitejia caracteristică autorilor
apocrifi se scriu enormități despre fată și familia
ei: ”comunitatea noastră a fost întinată de min-
ciunile fiicei unei curve!, Să-i aprindem! Să-i
aratăm noi ce-i violul!, Să le dăm afara de peste
tot!” și apare un nou blog: „Eliberați-l pe Alex!”,
cercetat ca minor oricum în stare de libertate.
Calomniază, calomniază, tot va rămâne ceva
este un dicton care, iată, beneficiază de sprijinul
informaticii. Scârba violului se repetă informa-
tic. Mama este retrogradată la serviciu, sora este
scoasă din echipa de fotbal, Jennifer este izolată
și agresată la școală, dar nu are alternativă, loca-
litatea este mică, alte școli sunt foarte departe.
Prietenul mamei este bătut, i se omoară calul
pe care fata îl iubea și, ca din neatenție, ca o în-
cercare, o sărută puțin pe Jennifer. Puțin, dar su-
ficient să fie silit să renunțe la prietenia cu mama
ei și apoi să meargă la bere cu lumea bună a sa-
tului indignată de acuzația prezumtiv nefondată.
Mama băiatului este portdrapelul vajnic și ne-
obosit al acțiunii de ostracizare a fetei și de pu-
nere sub presiune a Poliției, Justiției, a dascălilor.
Parcă auzi mamele de băieței de bani gata de la
noi care își apără adolescenții neglijați din cauza
afacerilor, buni cunoscători ai siteurilor pentru
adulți și fără repere morale.
Tatăl știe că fiul a comis-o. Așa încep să se
convingă și spectatorii că Jennifer nu minte.
Scena violului nu era prezentată. Ea fusese dată
afară (făcea curat în biserică) și de preot, care
spontan luase partea lumii bune formate din cei
mai buni contribuabili ai parohiei. Este preotul
parvenit universal.
Dacă spui adevărul despre „lumea bună” nu
mai poți să dai nici cu mătura oriunde. Scârba
violului se repetă când conștientizăm că ne este
mai ușor să ascundem adevărul. Tatălui băiatu-
lui îi este mai ușor să se înnece în băutură decât
să îl pună pe băiat să recunoască. Mama victi-
mei, deși încercase s-o apere, decât să își înfrun-
te soarta, are și ea episoade alcoolice. Se întâm-
plă doar în Suedia? Este un mecanism social care
creează senzația scârbei unui viol repetat.
Cineva trebuie să cedeze și o fac cei doi copii
de 14 ani. Mai nimic nu este alb și negru în via-
ță și nici în acest film. Jennifer la cei 14 ani nu
și-a dat seama că poate fi mai puțin umilitor să
nu spună nimic despre un viol, iar Alex are re-
mușcări și mărturisește mamei adevărul. Mama,
vocală precum o țață de-a noastră care nu-și
vede proasta creștere a beizadelelor, îl silește să
se bucure de clemența socială. Poate scenarista
suedeză a citit schița cu dl. Goe sau i-a cunoscut
pe beizadelele care fac senzație cu limuzina sau
șalupa pe Snagov sau la Mamaia. Alex dintr-un
adolescent care a greșit și cu procese de conștiin-
ță se transformă într-un mic monstru care crede
că totul îi va fi permis sau cel puțin iertat. Sau
poate scenarista nu a auzit de dl. Goe și beizade-
le, dar scrie pur și simplu bine, regizoarea care
a citit este excelentă, iar cei de la TIFF inspirați.
Spectatorii la unele filme au fost mulți, la altele
au fost puțini... Nouă ne place până și titlul aces-
tui film.
Alex scăpase cu o amendă penală și o supra-
veghere judiciară. Jennifer fură o pușcă, aleargă
în pădure și își potrivește pușca la cap pentru a
se sinucide. Prima declarație a lui Alex, înainte
ca mamița să apuce să intervină, a fost la fel cu
cea a victimei, ceea ce a convins jurații și... spec-
tatorii că fapta s-a comis aievea.
Finalul filmului este deschis. Jennifer este cu
pușca la cap dar nu se aude că ar fi tras, iar Alex
la petrecerea de absolvire a cursurilor violează o
colegă. Colega are trăsături asiatice, cu siguranță
fiica unor emigranți care nu au obținut ușor un
loc de muncă, care ar avea argumente să rabde
mai lesne decât să reclame.
Filmul se încheie și nu se știe dacă noua victi-
mă și părinții ei au reclamat. Dar de data aceasta
scena faptei s-a dat în film pentru a fi clar dacă
este bine sau nu să spui adevărul la timpul lui.
N.B.
Tânărul spectator pe care l-am citat mai sus a
surprins o realitate. Filmul te fixează în scaun și
nu prea îți vine să dai ghes instinctelor primare.
Spectatorii au ieșit de la film nici bine dispuși,
nici triști. Gânditori. Chiar și aceia care, con-
form titlului, au venit la film un pic tentați de
subiectul sexos. Un viol. Nu trebuie să fii mare
expert să îi identifici.
Este imposibil să nu cazi pe gânduri de câte
ori și în câte feluri suntem agresați. În multe lim-
bi ale pământului pentru viol se folosește același
cuvânt ca și pentru batjocură.
În Testele PISA de clasificare a sistemelor de
învățământ Suedia este pe locul II și oricum este
pe primele locuri în lume la toate categoriile de
întreceri educaționale. Este foarte ușor pentru
oricine să cerceteze pe Internet locul României
în lume la aceste teste.
În clasamentul țărilor cu cea mai puțină co-
rupție, cu cele mai puține infracțiuni pe cap de
locuitori, Suedia are de asemenea în clasamente
locuri foarte bune. În Parlamentul lor sunt dez-
bateri pentru ca sistemul de învățământ să nu
mai fie chiar așa de degajat. Există permisiunea
în unii ani de a se da doar o dată pe săptămână
teme pentru acasă copiilor.
La noi se reclamă enormitatea că a scăpat
controlului social până și greutatea fizică a ghi-
ozdanului darmite a încărcăturii temelor. De
exemplu, oare chiar niciun director de școală,
sau vreun inspector școlar nu a aflat că greutatea
ghiozdanului nu are voie să depășească 10% din
greutatea copilului? Nu ar merita pentru indem-
nizația de conducere să pună vreodată un ghioz-
dan pe cântar? Sau de ce unor caiete li se spune
studențești și nu trebuie folosite de copiii mici?
Poate de aceea un asemenea film apare în
Suedia - pentru că cei de acolo își pun proble-
ma Batjocurii sub multiplele ei variante sociale
atunci când o comunitate umană acționează ca o
turmă, iar șansa tehnologiei este folosită pentru
a potența instincte primare și grobianism gregar.
Prin alte locuri au trecut doar 25 de ani, nu până
la instaurarea democrației, ci de la acel asfixiant
și halucinant „noi muncim nu gândim și moarte
intelectualilor”.
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
19
Mircea Daneliuc înainte
de marea lehamite
Marian Sorin Rădulescu
Dacă admitem că singurul regizor român
de cursă lungă (pentru patruzeci de
ani, cuprinși între Duminică la ora 6 și
Tertium non datur) este Lucian Pintilie, putem
observa că ceilalți cinci „grei” ai perioadei 1960-
1990 - Mircea Săucan, Dan Pița, Mircea Veroiu,
Alexandru Tatos și Mircea Daneliuc - au căutat
(și izbutit) să se exprime în (cel mult) 15 ani1.
Mircea Daneliuc a fost un regizor de marcă,
mai ales în perioada 1975-1990. Din mai sus-po-
meniții regizori activi ai perioadei (Mircea
Săucan a fost pus pe linie moartă în 1973, lui
Lucian Pintilie îi fusese interzis singurul film pe
care a avut voie să-l realizeze în douăzeci de ani,
iar Dan Pița și Mircea Veroiu mai făcuseră și ra-
bat de la ștacheta pe care au izbutit s-o ridice cu
Nunta de piatră), Daneliuc pare apropiat - prin
consecvența cu care a rămas credincios unui
anumit tip de realism cinematografic - doar de
Alexandru Tatos. Amândoi au practicat un fel
de „cinema-voyeur” de tip hiper-realist, cu un
discurs estetic organizat „pe baza lumii reale
așa cum este, fără nicio artificalizare a ei” (Dan
Stoica). „Priza directă” la realitate și cine-verite-
ul lor (un fel de „jurnalism cinematografic”) s-au
născut - afirma Daneliuc - „dintr-o foame de
adevăr” bine articulată cu o serie de alte elemen-
te profesionale și mai ales de stil. Rezultatul: o
formă insolită de firesc, de naturalețe, ce conferă
întregului autenticitatea atât de greu de contra-
făcut pe ecran. Este brand-ul Mircea Daneliuc
din perioada ante-1990.
Primul meu „Daneliuc” (pentru că prin el,
în chiar anul premierei, aveam să fac cunoș-
tință cu filmele lui) se numește Ediție specială
(1978), un policier cu „împușcături, cascadori,
tâmpenii, fasole bătută” - scrie însuși regizorul
în volumul de memorialistică Pisica ruptă (Ed.
Univers, 1997). După repetate modificări, adă-
ugiri de personaje, situații, replici etc., Ediție
Dorel Visan în lacob (1988)
specială avea să devină de nerecunoscut: „era
alt film, complet altul; complet și disperat altul”.
Nu putem compara această Ediție specială - sin-
gura care este (adică - spune producătorul Ion
Bucheru - un film despre „clarificarea conștiin-
ței unui gazetar în anii de răscruce 1939 - 1940,
sub influența luptătorilor comuniști din ilegali-
tate”) - cu filmul imaginat de Daneliuc, însă îi
putem căuta locul în cinematografia româneas-
că. Și descoperim un thriller polițist de atmosfe-
ră, cu totul altul nu numai față de felul în care
- cinstit, fără repici și situații lozincarde - fusese
gândit de regizor, ci mai ales diferit față de toate
celelalte filme românești de gen cu polițiști, co-
muniști și gangsteri din perioada interbelică. Nu
doar datorită scenografiei, costumelor, imagi-
nii, ci și registrului interpretării actoricești. Aici
a fost relansat Ștefan Iordache (ce avea apoi să
fie folosit asiduu în multe filme de referință ale
anilor ‘70, ‘80, ‘90) și a debutat, într-un rol prin-
cipal, Ioana Crăciunescu (distribuită ulterior de
Dinu Tănase în La capătul liniei).
L-am văzut apoi pe Mircea Daneliuc - doar
ca actor - în postura pur decorativă din insig-
nifiantul Al patrulea stol (1979) și în filmul lui
Alexandru Tatos, Casa dintre câmpuri (1979).
Acesta din urmă avea să-i anunțe verva contes-
tatară pe care, în Proba de microfon2 (1980) și
Croaziera (1981) și-a manifestat-o ca autor to-
tal - scenarist, regizor, interpret. Cel dintâi ti-
tlu trimite la „proba pe care o dă fiecare om în
momentul în care are un microfon în față, adică
o probă de sinceritate care nu se referă doar la
cel intervievat, ci și la cel care ține microfonul în
mână” (Daneliuc), astfel că filmul devine „poves-
tea unor oameni care-și înregistrează pierderile
și câștigurile la capătul unor experiențe comu-
ne” (Daneliuc). Eva Sârbu observa cum „lumea
sonoră dublează, cel mai adesea în contrapunct,
lumea vizuală a filmului”, cu dialoguri libere (în
Mircea Daneliuc la TIFF 2015
sensul vorbirii de toate zilele) și o rostire voit ne-
actoricească, „vie până la bâlbâială, până la ne-
găsirea cuvântului într-un moment de furie”, ce
„anulează, decis și inspirat, ideea de graniță între
film și realitate”3. Titlul celui de-al doilea trimi-
te - ironic - la o întreagă „politică de stat”. Sub
aparența „grijii față de om” și, în special, față de
„tânăra generație”, cadrele de conducere ale par-
tidului unic organzează o excursie pe Dunăre ca
premiu oferit tinerilor fruntași în „întrecerea so-
cialistă”. Inițial amuzanta „croazieră” a premia-
ților se transformă într-o corvoadă. Apologul
lui Daneliuc surprinde - neobișnuit de caustic
pentru vremea aceea - felul în care buna dispo-
ziție și răsplata celor merituoși era arbitrar co-
mandată, cenzurată, raționalizată etc. Polemica
din Croaziera cu „obișnuințele cinematografului
românesc” - „obișnuința filmului academist, a
filmului cu epică liniară, la care Mircea Daneliuc
renunță în favoarea unei compoziții cu un ritm
lax, cu o desfășurare fără finalitate evidentă, cu o
morală indirectă” - este „continuarea unei ofen-
sive declanșate de la debut prin Cursa” (Valerian
Sava).
Am ajuns la primul Daneliuc - Cursa - la zece
ani de la premieră. I se făcuse o copie nouă de 35
mm. și a fost relansat în cinematografe. Alături
de Filip cel bun, Ilustrate cu flori de câmp, Mere
roșii, debutul său în lung-metraj din 1975 avea
să marcheze începutul unei mișcări de „intelec-
tualizare” a cinematografiei românești, de ches-
tionare a „snobismului retoric și estetizant”, de
„coborâre la nivelul faptelor curente, fără miză
demonstrativă, dar cu o secretă încărcătură de
adevăr existențial” (Valerian Sava). Cea din-
tâi cursă câștigată de Daneliuc este, în primul
rând, o izbândă a firescului, a adevărurilor de
viață rostite fără emfază. Debut fulminant: Tora
Vasilescu. După acest succes a urmat - mărturi-
sește actrița într-un interviu acordat Evei Sârbu,
la începutul anilor ‘80 - îngâmfarea: „Da, da, și
poți să scrii. Au mai pățit-o și alții, așa că nu mi-e
rușine.” Hop-ul cel mai greu de trecut a fost pri-
mul rol care i-a „ieșit” bine și care, culmea, s-a
întâmplat să fie și debutul. „Pentru că ți se pare
că ești ‘unicat’. Ca tine nu mai e nimeni. Numai
anii în care stai pe tușă și vezi că-s mulți care vin
din urmă, și toți au aceeași senzație și pretenție
de unicat, când înțelegi că oricine poate fi înlo-
cuit cu oricine, și dacă oricine înseamnă că și tu,
anii în care aduni amar peste amar te lecuiesc de
ideea asta...”
Am așteptat Glissando (1984) vreo doi ani.
Când a ajuns, în fine, în sălile de cinema, a fost
un eveniment. Desigur, pentru spectatorii con-
știenți că „arta modernă cere uneori efort și pre-
supune chiar un anume disconfort”, pentru cei
20
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
pregătiți să-și aducă „aportul activ la împlinirea
actului artistic” (Valerian Sava). Pentru ei, acest
film deloc facil, în care e greu să stabilești ce e
real, ce e imaginar și ce e vis, a fost un film de
senzație. Șarada lui Daneliuc, având ca punct de
plecare un nucleu din nuvela Omul din vis de
Cezar Petrescu, se vrea o critică a fascismului,
însă publicul românesc a întrevăzut o serie de
asemănări cu dictatura și cultul personalității din
anii ’80. Supraîncărcarea barocă din Glissando -
un „revelator al labirintului psihologic” (Mircea
Alexandrescu) - îi solicită însă în exces pe spec-
tatorii obișnuiți cu un tip de cinema mult mai
puțin pretențios.
Tot un film mult așteptat avea să fie și Iacob
(1988), adaptare după schița Moartea lui Iacob
Onisia de Geo Bogza. Difuzat în ultimii ani ai
dictaturii partidului unic, Iacob fascina printr-o
„stare latentă de tragic, care nu aplica literal legea
triplei unități a grecului, dar era cumva îmbibată
de asta”, printr-o „structură elementară izbitoa-
re: aer - pământ - foc - apă, trimițând la celă-
lalt grec” (Daneliuc). O dată în plus (așa cum s-a
mai întîmplat cu Pădurea spânzuraților; Nunta
de piatră; Duhul aurului; Tănase Scatiu; Duios
Anastasia trecea; De ce trag clopotele, Mitică?;
Glissando; Ochi de urs; Moromeții), filmul româ-
nesc avea să confirme că o ecranizare nu trebuie
să fie „un act de vulgarizare a literaturii prin in-
termediul ecranului”, ci o „prefacere” - spunea
Daneliuc (în revista Secolul XX, nr. 304-305-
306). Și a adăugat: „Prin Iacob ating mult aștep-
tata clipă a desprinderii de Glissando. Abia acum
îl resimt în afara mea, în trecutul meu, obiect.”
Mitica Popescu si Gheorghe Cozorici în Vanatoarea de vulpi (1980)
Desprinderea de Iacob însemna, pentru
Mircea Daneliuc, intrarea într-o nouă eta-
pă - aceea în care și-a scris și regizat un „de-
calog al scârbei” (Lucian Georgescu) sub sem-
nul unei stări de lehamite incurabilă și al unei
crescânde „neînfrânări”: A unsprezecea poruncă
(1991); Tusea și junghiul (1992); Patul conjugal
(1993); Această lehamite (1994); Senatorul mel-
cilor (1995); Ambasadori, căutăm patrie (2003);
Sistemul nervos (2005); Legiunea străină (2008);
Marilena (2008); Cele ce plutesc (2009).
Tora Vasilescu și Mircea Albulescu în Cursa (1975)
Note
1 Cinsprezece ani i-au fost dați lui Mircea Săucan să
experimenteze formulele sale insolite (de la Casa de pe
strada noastră, apărut la sfârșitul anilor ‘50, trecând
prin Când primăvara e fierbinte, Țărmul nu are sfârșit,
Meandre și până la Suta de lei, în 1973. Din păcate, fil-
mele sale au fost mereu trunchiate, total interzise sau
difuzate cu extremă parcimonie. Cu Dan Pița (în plină
forță creatoare între 1970-1985), presa și factorii de
decizie au arătat o mult mai mare îngăduință (datorită
adaptării cineastului la specificul conjuncturii) și l-au
lăsat să lucreze. Tănase Scatiu, inegalul Bietul Ioanide,
seria întâi și a treia a Ardelenilor, Concurs, Dreptate în
lanțuri au ajuns în sălile de cinema, iar unele au fost
trimise la festivaluri (e drept, nu de prim rang). Doar
Faleze de nisip avea să fie retras din difuzare după doar
câteva zile de la premiera bucureșteană, iar Pas în doi
(1985, distins cu o Mențiune de Onoare la Berlin, în
1986) a circulat într-o versiune trunchiată. Dan Pița
debutase cu Mircea Veroiu mai întâi cu documenta-
rul de lung-metraj Apa ca un bivol negru (1970), iar
apoi cu cele două filme inspirate din lumea lui Ion
Agârbiceanu și filmate la Roșia Montană: Nunta de
piatră și Duhul aurului. Și Veroiu a „marcat” în cam
același interval - ultimul său film rotund, împlinit, fi-
ind Adela (1985). Tot 15 ani. Până atunci, pe lângă câ-
teva filme preocupate excesiv de elementul formal, în
detrimentul construcției dramaturgice, Veroiu dăduse
Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Sfîrșitul nopții, Să
mori rănit din dragoste de viață. Alexandru Tatos a de-
butat cu Mere roșii (1976), iar până la Cine are dreptate
(1990, anul când a fost răpus de o boală necruțătoare),
Tatos a izbutit o filmografie de unicate, între care se
disting Duios Anastasia trecea, Casa dintre câmpuri,
Secvențe, Fructe de pădure, Secretul armei... secrete.
2	Proba de microfon apare în același an cu O lacrimă
de fată (debutul în lung-metraj al lui Iosif Demian), ce
cultivă aceeași metodă a realismului obținut printr-o
folosire a mijloacelor doar aparent reportericești. Și
aici, ca în filmul lui Daneliuc, aparatul e obiect de cer-
cetare a mișcării gândului.
3	Procedeul nu e cu totul nou în filmul românesc; în
100 de lei, Mircea Săucan (promotor al unei stilistici
elaborate, sofisticate) fusese interesat nu atât de „fra-
zarea ortografică” a personajelor sale, cât mai ales de
„frazarea psihologică” a replicilor rostite cu ochii dați
peste cap de Ileana Popovici - „cuvinte anticipate, sub-
liniate, retezate de mutre și mutrițe”, „amestec de can-
doare și insolență”, „puterea de a recrea textul, adică a
crea impresia că-și inventează replicile, că-și pre-gân-
dește vorbele” (Ecaterina Oproiu).
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
21
Chimval răsunător
Cătălin Bogdan
Deși mulți o ignoră - e un drept specific so-
cietăților secularizate de astăzi -, religia
continuă să fie o realitate socială. Fie o
descoperim după colț, ca o șansă - sau ca o ispită,
cu deznodăminte imprevizibile -, fie ne împiedi-
căm de ea, ca de un obstacol neașteptat, religia e
departe de a-și fi spus ultimul cuvânt. Dacă ne
uităm în jurul nostru, raporturile cu aceasta sunt
dintre cele mai diverse, de la atei care-i privesc pe
credincioși cu un amestec de dispreț și compăti-
mire, până la practicanți mai mult sau mai puțin
fervenți care suportă cu greu rătăcirea celor ce
nesocotesc sfintele tradiții, alături de mulți alții
care îmbină inefabil, în mixturi dintre cele mai
surprinzătoare, indiferența decomplexată cu rigi-
ditățile pioase. Și dacă religia doar pentru conști-
ințe rămâne în continuare un ideal ce-și păstrează
miza politică, nu o dată religia celuilalt - chiar
dacă e aceeași cu a noastră - e nu atât o provocare
morală, cât o năpastă. Fiindcă ne invadează, ne
circumscrie, ne transformă. Întrucât celălalt pă-
trunde în mica noastră lume cu religia sa cu tot -
implicit cu pretențiile sale de adevăr și mântuire.
Ne-o arată și câteva din filmele prezenta-
te în acest an la TIFF, oferindu-ne un elocvent
tur de orizont. Să intrăm mai întâi în sălița de
judecată cu porți închise a unui tribunal rabi-
nic, în Israelul de astăzi. Împreună cu Viviane
Amsalem, protagonista filmului regizat de Ronit
și Schlomi Elkabetz, prelungit punct final al unei
trilogii consacrate constrângerilor familiale. În
joc e un mult dorit - de către femeie - divorț -
la fel de mult respins de către bărbat. Să nu ne
mirăm de rolul rabinilor într-o astfel de poveste,
întrucât câteva secole bune strămoșii noștrii au
purces la Mitropolie de fiecare dată când se iscau
litigii privitoate la căsătorii, de competența ex-
clusivă e tribunalelor ecleziastice, după cum era
pravila în civilizația autohtonă a Bizanțului după
Bizanț. Cu rădăcini adânci în iudaismul patriar-
hal, dreptul de a divorța aparține și astăzi doar
bărbatului, singurul în măsură să rupă contrac-
tul nupțial și să ofere libertate femeii măritate.
Pentru a limita ambiguitățile, filmul alege un caz
aparent mai simplu, fără infidelități de o parte
ori alta - obișnuitele debușee ale crizelor marita-
le. Adulterul, de altfel, are o tristă istorie penală,
origine a nenumărate și atroce execuții capitale,
ori a altor pedepse infamante. De la tradiționala
lapidare, părăsită datorită evidentei rețineri a lui
Iisus, lumea creștină a trecut la arderi de vii ori
înecări, la biciuiri publice, claustrări la mănăs-
tire, nasuri tăiate, confiscarea averii ori răzbu-
nări tolerate ale celui încornorat ori ale tatălui
dezonorat. Mii de ani situația a fost în general
alta decât cea cu care suntem obișnuiți, în bună
măsură, în contemporaneitatea noastră secula-
rizată, unde divorțul e din ce în ce mai rapid și
ușor, iar adulterul suscită cel mult un scandal
monden. Creștinismul, valorizând unicitatea și
indisolubilitatea căsătoriei, a refuzat de princi-
piu divorțul, catolicismul excluzându-i încă de
la împărtășanie pe recăsătoriți, în timp ce orto-
doxia îi tolerează ca pe niște penitenți. Dar fil-
mul israelian pune degetul pe o rană mai adâncă:
de ce decizia e încă în mâna bărbatului? După
dealuri al lui Cristian Mungiu ne-a arătat deja
Divorțul iui Vivian Ansaiem
cum poate să nască o dramă o pioasă pătrundere
în altar a unei femei, fie ea și cu sufletul tulburat.
Astfel de practici discriminatorii s-au întemeiat
pe o antropologie asimetrică în funcție de gen.
Toate cele trei mari monoteisme au plasat feme-
ia într-o poziție de inferioritate, conferind ar-
gumente teologice privilegiilor masculine. Jean
Delumeau - care a studiat cazul creștinătății oc-
cidentale - a scormonit printre predici, manuale
de spovedanie, opuscule demonologice, savante
tratate medicale ori comentarii de jurispruden-
ță, pentru a releva tristul derapaj al unui miso-
ginism visceral. Viviane Amsaiem se simte în
cușcă, o cușcă întărită de eșecul resentimentar
al soțului, care nu-și poate accepta neputința, în-
frângerea, ratarea afectivă. Tradiția îl favorizea-
ză, fiindcă idealul comunitar este cel al stabilității
cuplului și al pedagogiei conformismului religi-
os. Un divorț aduce cu sine multe necunoscute,
iar suplimentul de autonomie al celui separat în-
grijorează. Presupoziția (discutabilă) de la baza
acestui ideal este cea a prea facilei dezertări de la
complexa miză a unei căsnicii - ceea ce însă de-
monstrează prezumția unor priorități religioase
ce prea adeseori ignoră, de fapt, miza existențială
a relației. Pe rabinii tribunalului nu-i interesează
suferința femeii, ci doar aparentele bune intenții
ale bărbatului și mai ales cucernicia lui. La fel
cum pe vlădicii dintre noi îi interesează mai pu-
țin vânătăile soției, cât sacrificiul care l-ar putea
mântui pe bețivul său soț. Procesui iui Viviane
Amsaiem mai ilustrează ceva: religia devine ușor
o bună scuză pentru a masca dificultăți afective.
E comod să-l învinovățești pe celălalt de lipsă de
suficientă cucernicie pentru a-l penaliza afectiv
cu conștiința împăcată. Înainte de a fi un pam-
flet despre excesul de autoritate al religiei, filmul
lui Ronit - excelentă protagonistă, de asemenea
- și Schlomi Elkabetz ne poartă pe cărările tare
încâlcite ale relației dintre bărbat și femeie. Un
labirint pe potriva escamotărilor perverse ale
unui proces kafkian.
Să ne mutăm acum în deșertul saharian. Dacă
religia a invadat deseori iatacurile, miza a fost
mai mereu controlul căsătoriilor. Și cum Viviane
se căsătorise prea devreme, deci mai mult în ne-
cunoștiință de cauză, impulsul venise tot din-
spre tradiția religioasă, grijulie în principiu să
preîntâmpine zburdălniciile erotice ale tinere-
ții. Islamul a rămas, în general, cel mai punitiv
în raport cu așa-numitele delicte sexuale. Unii
însă sunt mai privilegiați decât alții. Timbuktu al
mauritanului Abderrahmane Sissako ne prezintă
jihadul și din perspectiva beneficiilor sexuale ale
cucerniciei. Nu este vorba, de data aceasta, de vio-
lurile cu care sunt terorizate populațiile nemusul-
mane cucerite. Cei cuceriți sunt ei înșiși, în acest
caz, musulmani. Iar banala curte a pretendentului
la însurătoare se face, în noul context, cu arma pe
masă. O astfel de silnicie e, într-un anumit sens,
mai perversă decât un viol, fiindcă are agravanta
ipocriziei. Fervoarea pretinsului promotor al șa-
riei devine un argument suficient pentru a trece
peste voința alesei. Este însăși esența împilării în
numele religiei: pioșii au drepturi suplimentare. E
o schemă care funcționează, în general, în toate
religiile - la creștini, spre pildă, asceții sunt ușor
investiți, în ochii celorlalți, cu multiple haruri,
iar îndemnul lor are o autoritate de neconcurat.
Șantajul pios e adeseori paralizant pentru conști-
ințe. Dublat de patosul puterii, rezultatul e o stare
de asediu permanentă, în numele unor imperative
pretins divine. Desigur, ambigua condiție umană
le e aliată. Suspiciunea față de muzică, de pildă,
are o îndelungă istorie în chiar cultura noastră
europeană. Vehicul al pasiunilor incontrolabile,
muzica i-a îngrijorat pe toți paznicii autorităților
mântuitoare. Tribui lui Miroslav Slaboșpițki poate
fi citit, printre altele, și ca o disptopie a amuțirii,
indiciu implicit al imensei violențe resorbite, de
fapt, prin cuvânt și muzică.
Să ne încheiam periplul într-un sat scandinav.
Turma suedezei Beata Gârdeler ne vorbește des-
pre un viol adolescentin urmat de o excomunica-
re de facto a victimei din minuscula comunitate.
Solidaritatea cu făptașul imberb culminează cu o
adunare festivă în biserică, unde acesta e aplau-
dat, iar victima este persona non grata. Alături
de mama băiatului, instigatorul din umbră este
chiar pastorul, preocupat cu prioritate să păstreze
consensul comunității. Aplicând, în fond, vechiul
adagio justificator: este mai de foios să moară un
om pentru popor... În acest caz, religia e complice
la un delict pentru a întreține sentimente cucerni-
ce. Oferind o protecție ipocrită și speculând slaba
credibilitate a victimei. Indiferența - suntem în
mediu protestant - față de opțiunile private gli-
sează către o derogare față de responsabilitatea
de a denunța, indiferent de disconfortul moral ce
l-ar provoca. În joc nu e doar o oiță pe cale de a
se pierde din deznădejde, ci și viitoarele victime
ale micului violator implicit încurajat. Din pă-
cate, prea adeseori idealul comunitar - ca toți să
fie una, din dragoste - s-a bazat pe un consens
vinovat, dosind nedreptăți în numele unui pre-
tins imperativ superior. Nu există însă dragoste
veritabilă fără adevăr, iar în lipsa acesteia, religia
nu e mai mult decât un chimvai răsunător, vorba
apostolului.
■
22
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
Cinematograful,
dragostea mea...
Ioan Meghea
ntr-o după-amiază de vară, femeia de lângă
tine îți va cere să pleci împreună cu ea unde-
va departe, într-un alt loc, să te muți într-un
oraș mult mai mare. Nu pot să uit cuvintele so-
ției mele din acea după-masă: „Dragul meu, cu
toții avem ambiții. O știi și tu asta. Cred că e nor-
mal să-i doresc fiului nostru câteva școli bune
și un oraș universitar, iar nouă, niște slujbe mai
onorante, o casă și ceea ce-mi povesteai uneori
că-ți lipsește: un teatru, o filarmonică, o operă,
marile cinematografe, biblioteci.”
Până la urmă, asta însemna să-mi iau în spate
mobila, hainele, toate acele nimicuri care încă
purtau mirosul meu și să le duc în orașul acela,
lăsând în urma mea ceva care, de-o viață, a făcut
parte din mine...
Clujul mi-a dat toate astea. Serile de vineri de
la Filarmonică, spectacolele de teatru și de ope-
ră, marile librării prin care-ți petreci diminețile
căutând noutăți și nu în ultimul rând spectaco-
lele cinematografice ale marelui oraș sau eveni-
mentele speciale ale celei de a șaptea arte.
Apropo de cea de a șaptea artă... Și în acest an,
orașul meu a avut parte de o mulțime de perso-
naje frumoase. Producători, regizori, scenariști,
actori, directori de programe, jurnaliști români
și străini, voluntari, fete tinere! Au loc proiec-
ții în aer liber, expoziții, masterclass-uri, work-
shop-uri, concerte gratuite, lansări de carte. Pe
urmă, au apărut tot soiul de locații: TIFF lounge,
Club moving, Casa TIFF, săli inedite de proiec-
ție, centre de presă... Și pentru că toate acestea
trebuiau să poarte un nume, i s-a spus TIFF.
Transilvania Internațional Film Festival, edi-
ția cu numărul 14 din 2015, a marcat un record
în istoria acestui festival: 223 filme din 60 de țări,
400 de proiecții și un număr record de spectatori
- peste 73.000. Participanți au fost mai mult de
110.000 în cele 10 zile.Frumos...
I.oiifc	IbKnrd
Williams Jackwitz
Beatles
ElUr An inicriktapNMic wikw«wimuiK-n m l^lî> Suilnc <JkriMdlNUII
Ei bine, așteptam aceste momente de mult
timp și până la urmă au venit.
Știam că între 29 mai și 7 iunie orașul meu
va fi „invadat” de evenimente speciale, știam că
voi găsi în broșura-program APERITIFF toate
filmele astea și totul despre ele. De la A la Z. Și
mai găseam zilnic publicația cu același nume, o
publicație oficială TIFF ce-mi oferea TOT ce se
întâmpla în fiecare zi! Proiecții, expoziții, inte-
rogaTIFF-uri, despre jurizări, despre... Pagini în
limba română dar și câteva „english pages”!
Ce a urmat? Păi... Zilnic bântuiam prin mare-
le oraș, bifam filmele care urma să le văd sau, mă
rog, pe care încercam să le văd și „mă umpleam”
de toate imaginile frumoase din jurul meu.
...Seara de marți, 2 iunie, la Casa de Cultură a
Studenților. Focus Norvegia la TIFF 2015, o pro-
iecție fermecătoare, o poveste tandră și extrem
de amuzantă despre prietenia dintre patru tineri
din Oslo, în plină frenezie Beatles, în anii ’60.
Filmul, regizat de Peter Flinth, chiar așa se nu-
mea. Beatles. Intrarea liberă!
Da, era momentul să-mi aduc aminte de anii
tinereții mele, despre adolescența în care am trăit
și eu cu „Let it be”, cu „Yesterday”, „Hei Jude” sau
„Strawberry fields forever”. În sala întunecoasă
și plină, patru tineri norvegieni îmi spuneau că
am avut și eu 16 ani...
Un scenariu frumos. Kim, Gunnar, Ola și Seb
nu știau prea multe, dar știau TOTUL despre cei
patru Beatles, John Lennon, Paul McCartney,
George Harrison și Ringo Starr. Dormitoarele
lor aveau pereții încărcați cu postere, cu foto-
grafii decupate din revistele vremii, fiecare din
ei a adoptat unul din numele celor patru Beatles
și împreună plănuiesc să-și înființeze propria
trupă. The Snafus. Ce mai, beatlemania a lovit
Norvegia și pe băieții noștri!
O scenă din filmul lui Peter Flinth mi-a arătat
câtedemeserias omulăsta.
tlalvnr (Me Nicobii
Sehultz .kngcnscn
Despre oameni și oi / Hrutar
Pe o scenă, Kim, Gunnar, Ola și Seb, îmbrăcați
în costumele create pentru Beatles de Armani,
adică vestitele haine fără guler, cămașa albă și
cravata lungă, subțire, cu tunsoarea aceea atât de
cunoscută de milioane de oameni, înterpretea-
ză una din melodiile Beatles. Ținuta, gesturile,
vocile, mânuirea instrumentelor, totul seamănă
cu unul din multele spectacole ale anilor ’60. În
continuare, aparatul de filmat plonjează în sală,
printre fanii care țipă, cântă împreună cu cei de
pe scenă, plâng și uneori sunt scoși pe brațe de
oamenii de ordine. Grozavă găselniță, domnule
Peter Flinth!
Mai e și o poveste de dragoste... Copii fru-
moși, gesturi tandre, mici supărări și împăcările
acelea atât de dulci!
Am ieșit din sală fredonând în gând
„Yesterday” și cu câteva lacrimi în colțul ochi-
lor...
Până la urmă, totul are un sfârșit. A venit și
Gala de închidere a festivalului, s-au dat premii-
le mult așteptate, filmul argentinian Incendiul în
regia lui Juan Schnitan a fost marele câștigător
al Trofeului Transilvania, Nastasia Kinski a luat
binemeritatul Premiu pentru contribuția adu-
să cinematografiei mondiale, s-a dat și Premiul
publicului și Premiul special al juriului filmului
Despre oameni și oi. Cum era și firesc, și noi ro-
mânii am avut parte de premii frumoase. Filmul
Comoara al regizorului Corneliu Porumboiu
a primit Premiul Zilelor Filmului Românesc la
Secțiunea Lungmetraj, iar filmul Ramona al lui
Andrei Crețulescu a primit Premiul Secțiunii
Scurtmetraj. Și nu în ultimul rând, cu toții am
avut satisfacția de a lua parte la un mare eve-
niment. Marele actor Marin Moraru a primit
Premiul de Excelență TIFF 2015, pentru tot ceea
ce ne-a dat și ne va da acest om minunat. Și nu
a fost puțin...
Totul s-a terminat. Afișele încă mai sunt pe
zidurile orașului, sălile întunecoase mai păs-
trează ceva din mirosul peliculelor de ieri, iar
noi încă ne amintim de Wild Tales, de Aferim!
sau de Escortata lui Michael Curtiz acompa-
niată de Orchestra Operei Maghiare din Cluj.
Cinematograful, dragostea mea!
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
23
Premiile TIFF 2015
Trofeul Transilvania (15.000 de euro) -
Incendiul / El incendio (Argentina, 2015; r. Juan
Schnitman)
Premiul pentru regie (5.000 de euro) - Kristina
Grozeva, Petar Valchanov (Lecția / Urok,
Bulgaria / Grecia, 2014)
Premiul Special al Juriului, oferit de HBO
(1.500 de euro) - Despre oameni și oi /
Hrutar (Islanda / Danemarca, 2015; r. Gnmur
Hakonarson)
Premiul pentru interpretare, oferit de Vitrina
Advertising (1.000 de euro) - Margita Gosheva
(Lecția / Urok, Bulgaria / Grecia, 2014; r. Kristina
Grozeva, Petar Valchanov)
Premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federației
Internaționale a Criticilor de Film unui film
din secțiunea „Cuvintele sunt de prisos” - Test /
Ispytanie (Rusia, 2014; r. Aleksandr Kott)
Premiul Publicului, oferit de MasterCard
- Despre oameni și oi / Hrutar (Islanda /
Danemarca, 2015; r. Gnmur Hakonarson)
Premiul de Excelență, oferit de Mercedes-Benz
- actorul Marin Moraru
Premiul pentru întreaga carieră (post-
mortem) - actorul Richard Johnson
Premiul Special pentru contribuția adusă
cinematografiei mondiale - actrița Nastassja
Kinski
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru
lungmetraj, oferit de Cinelabs România (6.000
de euro constând în servicii de post-producție) -
Comoara (2015, r. Corneliu Porumboiu)
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru
debut, oferit de Raiffeisen Bank (1.000 de euro)
- Lumea e a mea (2015, r. Nicolae Constantin
Tănase)
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru
scurtmetraj, oferit de Jameson (1.500 de euro),
ex aequo - Ramona (2015, r. Andrei Crețulescu)
și Black Friday (2015, r. Roxana Stroe)
Mențiune Specială în Zilele Filmului
Românesc pentru scurtmetraj - Pavel (2015, r.
Alexandru Ranța)
Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj din
secțiunea Umbre, oferit de Shorts TV (500
de euro) - Pădurea neagră / El bosque negro
(Spania, 2015; r. Paul Urkijo Alijo)
Premii în cadrul programelor TIFF:
Transilvania Pitch Stop Development Award,
oferit de TIFF si Diferit (2.000 euro) - Soldații
(2015, r. Ivana Mladenovic)
Transilvania Pitch Stop CoCo Award, oferit de
Connecting Cottbus Co-Production Market -
1985 (r. Bogdan Mureșanu)
Premiul Competiției locale, oferit de Allianz-
Tiriac (1.500 de euro) - Ridică-te și umblă! /
Kelj fel, es jarsz! (r. Ban Jozsef)
Mențiune Specială în cadrul Competiției
locale, oferit de Fabrica de Pensule (300 de euro)
- Sorin (r. Sofia Iulia Nelega)
Premiul Let’s Go Digital! pentru cel mai bun
film realizat în cadrul atelierului de film pentru
adolescenți, oferit de UPC - Păpușa de cârpă,
realizat de Georgiana Barcan, Delia Tărcăoanu,
Luca Nicolaescu
Alte premii:
Premiul Juriului Tinerilor Francofoni, oferit de
TV5 Monde, RFI România și Institutul Francez
- Viață sălbatică / Vie sauvage (Belgia / Franța,
2014; r. Cedric Kahn)
Nastassja Kinski
Foto: Chris Nemes
Foto: Nicu Cherciu
Marin Moraru
Nicolae Constantin Tanase și Corneliu Porumboiu	Foto: Nicu Cherciu
Juriu Competiție
Juliette Lepoutre (producător; Franța), Violeta
Bava (actriță, producător, selecționer al festiva-
lului și co-director al Buenos Aires Laboratory;
Argentina), Olimpia Melinte (actriță; România),
George Ovashvili (regizor; Georgia), Dennis Lim
(directorul Departamentului de selecție al institu-
ției Film Society atașate Lincoln Center; S.U.A.).
Juriu FIPRESCI
Tonci Valentic (critic de film, redactor, journa-
list, cercetător; Croația), Sanjin Pejkovic (cerce-
tător și critic de film; Suedia), Laurențiu Brătan
(critic de film; România).
Grupajul TIFF 2015 a fost coordonat
de Ioan-Pavel Azap
24
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
Timpul biblic și
valențele sale
■ Veronica Hicea
Relația temporală în Biblie este una suigene-
ris, căci ea implică marea revelație sau tim-
pul mesianic, după lexicul uzual în studiile
biblice.
Numele, de origine greacă, Biblia (= Cărțile) a
fost dat, inițial, numai Vechiului Testament, care
reprezintă Scripturile sfinte evreiești sau Legea (în
ebraică Torah) și care, după traducerea în limba
greacă veche, mai este cunoscut și sub denumi-
rea de Septuaginta1; aici folosim denumirea de
Biblia în sensul comun de astăzi, Vechiul și Noul
Testament gîndite împreună.
Tot trecutul (= Vechiul Testament) este cuprins
și evocat de Noul Testament, „timpul de acum”, ...
nun kaipoț, un fel de „prezent”, care este rezul-
tatul faptelor trecute, după cum viitorul este, de
asemenea, cuprins și inclus în prezent, deoarece
se împlinește clipă de clipă, orientat înspre Timpul
mesianic: „Cel ce e să vină va veni”! (Evrei 10/372).
Trecutul retrăiește în prezent, se rememorează în-
tru salvarea mesianică: pentru împlinirea timpu-
rilor toate lucrurile se recapitulează prin Mesia
(de ex., în Evrei 1-11; sau: „[...] spre iconomia
plinirii vremilor [sic!]” (Efeseni 1/4-10; s.n. V.H.);
în același sens a se vedea și Luca 24/27: „[...] «Și
începînd de la Moise, și de la toți proorocii, le-a
tîlcuit lor din toate Scripturile, cele despre El»”.
Intuiția acestei situații de Prezent rememora-
tor, precum și marea rememorare, prin Mesia, a
Sfîrșitului au dat imbold multor filosofi care pun la
bază teoria rememorării, a veșnicei reîntoarceri; in-
terpretări și speculații filosofice care își iau suges-
tia din timpul biblic, precum teoria alegorizantă
la Origene3, la Leibniz4, a repetiției la Kierkegaard
și Heidegger, a eternei reîntoarceri la Nietzsche5.
În Biblie prezentul nu mai este un prezent gra-
matical, ci unul filosofic, metafizic; însumînd ra-
portul de împlinit-neîmplinit, el este, paradoxal,
un perfectum și un imperfectum, ca aspect, în ace-
lași timp, înscriindu-se în alte criterii temporale
decît cele ale logicii gramaticale comune.
Cu valențe metafizice de repetitiv, textul biblic
este un reflex al limbii ebraice, care, ca limbă sfîn-
tă a textelor sacre, „este inaccesibilă discursului
cotidian”6; în același sens, G. Scholem în Judaica7
surprindea refuzul ebraicii ca limbă de uz, ceea ce
i-a permis lui E. Norden8 să pună problema unui
strat mesianic al limbii deja în 1898.
Sistemul verbal ebraic „distinge formele verbale
nu atît în funcție de timpuri (trecut și viitor) cît
în funcție de aspecte: împlinit (care, de regulă, se
traduce prin timpul trecut) și neîmplinit (tradus
de obicei prin viitor). Dar, dacă în fața unei forme
împlinite se așază un waw (numit, din acest mo-
tiv inversiv sau conversiv), aceasta se transformă
într-o formă neîmplinită și viceversa; [...] timpul
mesianic nu este nici împlinitul, nici neîmplinitul,
nici trecutul, nici viitorul, ci inversiunea lor [...]
trecutul (desăvîrșitul) își regăsește actualitatea și
devine neîmplinit, iar prezentul (neîmplinitul) do-
bîndește un fel de desăvîrșire”; în rezumat: „tim-
pul mesianic este timpul acelui waw inversiv”9.
Așadar, problema timpurilor în Biblie este nu
atît una gramaticală, cît una filosofică și meta-
fizică.
Filosofic vorbind, prezentul nu există, întrucît
timpul mesianic se divide în două Ere (—6n): cea
terminată (perfectum), corespunzătoare Vechiului
Testament, de la Geneză și pînă la Parousia
(napouma) - venirea lui Cristos (= Mesia) prin
Iisus -, și cea de-a doua Eră, de imperfectum (ne-
terminată), situată între prima Parousia și cea de-a
doua venire a lui Iisus Cristos (a doua Parousia).
Dat fiind că în limba ebraică, cum am spus, as-
pectul de perfectum și imperfectum sunt reciproc
inversive (în sens apropiat adverbului invers10)
- prin mărci morfologice antepuse -, se creează
un statut metafizic, în sensul că trecutul retrăiește
în simultaneitate cu „prezentul”, iar imperfectum
poate deveni perfectum hic et nunc; cea de-a doua
Parousia se poate produce în orice moment sau
într-un viitor indeterminat, căci oamenii nu cu-
nosc „Vremurile și Soroacele” (Fap. 1/6-7). Astfel
se creează, în textul biblic, un joc subtil între as-
pectele verbale, datorită capacității metafizic-filo-
sofice a textelor sacre de a da aspectelor verbale
particularitatea inversării lor continue, din per-
fectum în imperfectum și invers, ca părți continuu
prezente din timpul mesianic, tinzînd spre un vi-
itor, „perfectum”, la „plinirea vremilor” (vezi și
Efeseni, 1/4-11).
În limbajul biblic, timpul mesianic are o relație
aparte cu timpul cronologic: trecutul, egal cu peri-
oada care se întinde de la Geneză la Înviere, este un
lanț de alegorii, iar „prezentul” este „un interval”
„în care extremitățile timpului stau față în față”.
Sfîntul Pavel, în I Romani 10/11, referitor la tim-
pul „prezent”, ... nun kaipoț, scrie:„extremitățile
timpului stau una în fața celeilalte”.
Toate aceste întîmplări-alegorii, pe care Pavel
le numește tupoi și pe care Ieronim le traduce in
figura - bază a gîndirii Evului Mediu, cum obser-
vă Auerbach -, „s-au întîmplat”, zice Apostolul
Pavel și au fost scrise în formă alegorică, tupik6j,
„pentru învățătura noastră”; adică „trecutul se re-
memorează în prezent pentru hrănirea noastră” 1
(I Corinteni 10/11).
Prezentul biblic conceput de Sf. Pavel ca un
„adverb”, „acum” (nun) sau „Acum-ul paulinic”,
este interpretat de unii studioși fie ca o prepoziție,
cu sensul de „între” - aluzie la expresia paulinică:
„Cele două extreme ale timpului stau față în față”
-, fie ca un adverb, cu sensul de „aproape”11.
Ce înseamnă „aproape” în gîndirea mesiani-
că, adică pentru limbajul biblic? Ar putea fi un
„acum” (nun) sau un timp care se întinde și se tot
extinde la infinit, un impeifectum-perfectum, ca
timp infinit nedeterminat.
Lectura scrierilor biblice a transformat „pre-
zentul” biblic, „acum” (nun), în speranță, „într-un
sfîrșit iminent”, speranță proprie mai ales prime-
lor comunități creștine, „întrucît toată omenirea
aștepta venirea Domnului”12, fapt care l-a deter-
minat pe Apostolul Pavel (Paulus) ca în scrierile
sale să facă preîntîmpinări la acest tip de lectură a
textelor sacre.
Credem că această speranță „într-un sfîrșit
iminent” a primelor comunități creștine - crești-
nismul incipient, sau primar - provine din lectura
ad litteram a unor afirmații paulinice și nu numai,
Vasile Pop Fereastră (1986), ulei/pânză, 120 x 105 cm
precum acestea: „[...] Dumnezeu, în aceste zile
din urmă, ne-a vorbit nouă” (Evrei, 1/1); „[.] ci
acum, la sfîrșitul veacurilor, S-a arătat o dată, spre
ștergerea păcatelor prin jertfa Sa” (Evrei, 9/26);
„[...] și au fost scrise spre povățuirea noastră, la
care au ajuns sfîrșiturile veacurilor (I Corinteni,
10/11) (s.n. - V.H.). Aceste Epistole (chiar dacă
Evrei i-ar fi atribuită discipolului lui Pavel)13 au
fost scrise în sec. I, p.Ch. și se adresau contempo-
ranilor autorului14.
Cele de mai sus exemplifică problematica de
care ne ocupăm aici, și anume „elasticitatea” in-
determinată a timpului biblic și expresia sa for-
mal-lingvistică: prezentul anticipează sau chiar
se confundă cu viitorul, după cum viitorul începe
sau se suprapune prezentului15; textul biblic con-
firmă un timp verbal total, care, formal, este în tre-
cut, în prezent și în viitor, dar care, potrivit logicii
biblice și mesajului biblic, reprezintă o singură
unitate temporală; de ex., Ioan 14/7.
Făcînd hermeneutica diverselor fragmente,
înțelegem că Învierea, prima Parousia, include în
sine întreg trecutul și viitorul, adică o include și
pe cea de-a doua Parousia, „spre iconomia plinirii
vremilor” [sic!] (Efeseni, 1/10). Textul biblic pre-
zintă un fel de simultaneitate a timpurilor16.
Aceste forme verbale foarte elastice, care se
mișcă pe o orbită temporală foarte mare, de la
începuturi și pînă la sfîrșituri, de la făgăduință și
pînă la împlinire, timp pe care propunem să-l nu-
mim timp total unic, ar fi timpul „contemporan”
cu mila și îndurarea lui Dumnezeu, atunci, acum
și în viitor, într-o logică biblică metaforizantă
(Efeseni, 2/1-7).
Această speranță a Parousiei (cea de-a doua
venire) se poate împlini, pe neașteptate, hic et
nunc, sau la „acum”-ul infinit neprecizabil17 și
nedezvăluit omului; faptul duce la acel ideal
perceput de unii filosofi ca un focus imaginarius
(F. K. Forberg18, Kant) și la perfecționarea conti-
nuă a omului înțeleasă ca progres infinit (Benjamin
Walter).
În consecință, prezentul biblic se constituie ca o
relație între realitate și posibil, pe care Leibniz, în
De veritatibus primis, o definește ca omne possibile
exigit existere („orice posibil cere să existe” - să
ființeze) și pe care alți filosofi îl transcriu, inver-
sîndu-l în omne existens exigit possibilitatem suam
(„orice există cere să devină posibil”, adică „tot ce
există devine posibil ca ființare”, întărind speranța
în cea de-a doua Parousia, ca „prezent” iminent și
etern, totodată.
O
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
25
o
La înțelegerea timpului biblic au contribuit și
unii lingviști, cei mai filosofici dintre lingviști,
cum ar fi Gustave Guillaume; în studiile sale
din Temps et verbe (prima ediție, 1929; folosim
ediția din 1970), încercînd o schemă cît mai cu-
prinzătoare a cronogenezei, diferențiază „imagi-
nea-timp” în starea sa potențială, timpul in posse,
de procesul formării sale, timpul in fieri, și de tim-
pul construit, timpul in esse, legînd într-un model
unitar, aspecte, moduri și timpuri verbale.
Conceptul de „timp operativ” al lui
G. Guillaume se apropie de baza gîndirii lui
E. Benveniste19; teoria sa este acceptată de ști-
ința lingvisticii; există filiații de gîndire între
„timpul vorbirii” din concepția acestor lingviști
și „prezentul” biblic, ... non kaipoț: dacă „orice
gîndire aflată în proces de limbaj”, cum spune G.
Guillaume, „implică un timp operativ, atunci și
trimiterea la [...] discursul în act va presupune
un anumit timp, iar cronoteza va conține în in-
teriorul său un timp ulterior (s.n. V.H.), care in-
troduce o deconectare și un decalaj în «prezența
pură» a enunțării [...]. În măsura în care gîndirea
este întotdeauna «în proces de limbaj» și implică,
așadar, în mod necesar în ea însăși un timp ope-
rativ, înseamnă că - oricît de mare i-ar fi viteza și
capacitatea de survol - ea nu va putea să coincidă
vreodată cu ea însăși [...]; pentru a alcătui cuvin-
tele în care se exprimă - și prin care realizează
o anumită imagine - timp -, gîndirea are nevoie
de un timp operativ”20. Reținem din teoria lui E.
Benveniste mai ales ideea defazajului care există
între gîndire și exprimarea scrisă sau orală.
Filosoful G. Agamben observă un paralelism
între teoriile lingvistice și gîndirea teologic-filo-
sofică a Apostolului Pavel (Paulus): „Pavel des-
compune evenimentul mesianic în doi timpi:
învierea și parousia, cea de-a doua venire a lui
Iisus, la sfîrșitul vremurilor. De aici, tensiunea pa-
radoxală între un deja și un nu încă, tensiune ce
caracterizează concepția mîntuirii: evenimentul
mesianic s-a produs deja, mîntuirea e deja împli-
nită pentru credincioși, dar, cu toate acestea, ea
implică, pentru a se împlini cu adevărat, un timp
ulterior” (s.n. V.H.)21.
Precizăm că în textele biblice, în limba greacă
veche, se face o diferență între cronoj și kairoj; în-
țelegem că cronoj ar fi timpul conceptual, timpul
mitic, întregul său, iar kairoj ar fi o parte, nu ex-
tinsă, din el.
Teoria filosofic-lingvistică a timpului operativ
îi permite lui Giorgio Agamben să formuleze o
primă definiție a timpului mesianic: „el este tim-
pul de care are nevoie timpul pentru a se sfîrși”22
(op. cit., p. 70). Potrivit propriei sale definiții,
ne-am permite să refacem lectura titlului cărții
sale, Timpul care rămîne, drept: Timpul care ne
rămîne.
Această lectură o facem prin intermediul tex-
tului Apostolului Pavel, potrivit căruia timpul
mesianic este „timpul pe care-l avem, cît mai
avem timp” (toj [sic!] kairon —comen) (Gala-
teeni 6/10) și care îl îndreptățește pe sfînt să ne
îndemne la: ton kairOn —xagoraxomenoi!, adi-
că „Răscumpărați timpul”! (Efeseni 5/16), ca și
„Răscumpărați vremea”! (Coloseni 4/5).
Așadar raportul omului cu Timpul este altul
în Biblie decît în textele comune. De altfel, Biblia,
ca și toate textele sacre cu o substanțială încăr-
cătură profetică, se exprimă adeseori în alegorii,
metafore și simboluri; o lectură a lor, în manieră
obișnuită, poate crea interpretări eronate și con-
cluzii pripite.
Timpul în Biblie are alte dimensiuni, alte co-
ordonate și valențe decît timpul cotidian legat de
treburile și activitățile obișnuite ale omului.
Timpul biblic exprimă raportul omenirii cu
Divinitatea.
Note
1.	Denumirea de Septuaginta provine de la cei șapte-
zeci de bătrîni înțelepți, ultimii cunoscători de ebrai-
că veche ai comunității iudeo-elenice din Alexandria
Egiptului, care au tradus Vechiul Testament din ebrai-
că în greaca veche (elină), în sec. III a.Ch. Cu timpul,
Septuaginta a ajuns să însemne Biblia în întregul ei.
2.	În general, textul Bibliei ebraice (Torah) este mai lung
decît cel al traducerii grecești din Septuaginta, în care
uneori sînt omise repetițiile sau unele glose și expresii
culturale (cf. și Biblia de la Iași, p. 397, 403 și passim).
3.	Cităm după Biblia sau Sfînta Scriptură. Tipărită [.]
cu aprobarea Sfîntului Sinod, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1988 (=, în continuare, Biblia sinodală). Textele cita-
te în traducere românească au fost confruntate și cu
Biblia. Traducere, introducere și note : pr. Alois Bulai
și pr. Eduard Patrașcu, [Editura Sapienția,] Iași, 2013
(Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași) (=, în
continuare, Biblia de la Iași); cum se știe, există mici di-
ferențe de numerotare și traducere între diferitele ediții
biblice; spre exemplu, în cazul celor folosite de noi: „Cel
ce e să vină va veni”, în Biblia sinodală, față de „Cel care
vine va veni”, în cea de la Iași, nesemnificative pentru
discuția noastră.
4.	Origene (care se consideră că a făcut, în limba greacă
ceea ce a făcut Sf. Augustin în limba latină: „una siste-
mazione della teologia cristiana” - vezi Corrado Augias,
Remo Cacitti, Inchiesta sul Cristianesimo. Come si costru-
isce una religione, Arnoldo Mondadori Editore, Milano,
2008, p. 142 -; din păcate, imensa lui operă originală
s-a pierdut în mare parte), în Despre principii, afirmă că
figurile și evenimentele din Vechiul Testament sunt pre-
figurări și simboluri ale celor ce vor fi și se vor întîmpla
în Noul Testament. Putem spune că faptele și evenimen-
tele trecute din Biblie nu reprezintă un perfectum verbal,
întrucît se vor realiza și împlini într-un viitor. Timpul
trecut este doar o prefigurare a timpului mesianic și al
mesajului creștin; de aici obligativitatea rememorării lor
permanente.
5.	Similar gîndește Leibnitz în De veritatibus primis:
între faptele trecute sau prezente și cele viitoare (posi-
bilitatea lor) raportul este nu de precedență, ci de ur-
mare (apud Giorgio Agamben, Timpul care rămîne (Un
comentariu al Epistolei către Romani). Traducere româ-
nească de Alex Cistelecan, TACT, Cluj-Napoca, 2009 (Il
tempo che resta (Un commento alla Lettera ai Romani),
Bollati Boringhieri Editore, Torino, 2000), p. 43.
6.	Cf. Giorgio Agamben, op. cit., p. 77.
7.	Franz Rosenzweig, Stern der Erlosung, 'The Hague,
1981 (în trad. italiană: La stella della redenzione, Genova,
1985).
8.	Gershom Scholem, Judaica, vol. I, Suhrkamp,
Frankfurt, 1963; reia o idee a sa dintr-o scrisoare adre-
sată lui Franz Rosenzweig din decembrie 1926. Cf. și Gr.
Scholem, Cabala și simbolistica ei. Traducere de Nora
Iuga, Editura Humanitas, București, 1996.
9.	Eduard Norden, Die antike Kunstprosa [...], Leipzig,
1898 (în traducere italiană: La prosa d’arte antica. Dal VI
secolo a.Ch. alleta della rinascenza, Roma, 1986).
10.	Spunea același G. Sholem, mai tîrziu, în 1995, p. 295
(apud G. Agamben, op. cit., p. 77).
11.	Indicînd faptul că toate evenimentele trecute din
Vechiul Testament, corespunzătoare, în gramatica obiș-
nuită, unor forme verbale de trecut, de aspect perfectum
(= terminate), prin perpetua lor rememorare trec din
aspectul verbal de perfectum în cel de imperfectum (=
neterminate), într-o logică specifică textului biblic, de
continuă actualizare și vitalizare. Tot astfel și timpurile
de aspect imperfectum trec în perfectum; de exemplu,
timpul prezent care, din punct de vedere filosofic și în
metafizicul biblic, este doar o suită de momente, ce, în-
dată ce au fost exprimate, oral sau scris, devin timpul
trecut, se prezintă cu aspect de perfectum (idei preluate
de Hegel în Fenomenologia spiritului).
12.	Cf. și: „Pentru Faptele Apostolilor, timpul prezent
(„«astăzi»”) este timpul cuvîntului lui Dumnezeu”
(Biblia de la Iași, p. 2625).
13.	G. Agamben, op. cit., p. 25.
14.	Vezi Biblia de la Iași, p. 2875.
15.	Concludent este și comentariul din Biblia de la Iași,
p. 2877, nota 2, referitor la Evrei, 1/1: „Spre deosebire
de Vechiul Testament, unde intervenția decisivă a lui
Dumnezeu era situată într-un viitor nedeterminat, auto-
rul afirmă aici că timpurile de pe urmă, epoca mesiani-
că, sunt deja prezente!. [.] Termenul grec «aion» (echi-
valentul celui latin «aevum») desemnează un interval de
timp ce nu are limite perceptibile”.
16.	Calificativul de „elastic”, respectiv „elasticitate”, re-
feritor la timpul biblic, ni se asociază, spontan, în minte
cu cel de „fluiditate” folosit de C. Noica (Excurs despre
limitația ce nu limitează, în idem, Devenirea întru ființă,
Editura Științifică, București, 1981) pentru a desemna
dialectica gîndirii umane și relativismul terminologi-
ei (deși filosoful român nu se referă la textul biblic);
cf și Mihail Nasta, L’ontologie de Constantin Noica,
în „International Journal of Romanian Studies”, IV.
Philosophie de C. Noica, 1984-1986, p. 37). Cît privește
textele sacre ale Sfintelor Scripturi, subliniem faptul că
ele sînt deosebite, particulare, individualizate și specifi-
cul lor se sustrage generalului, adică textelor comune.
17.	Observăm aici nu numai simultaneitatea timpuri-
lor, ci și corespondența dintre potențial și real, dintre
realitate și posibilitatea împlinirii sale, în tonalitate cu
afirmațiile lui Leibnitz că trecutul nu precedă, ci urmea-
ză.
18.	Precizăm că subiectul textelor sacre și specificita-
tea sa impunea o indeterminare metafizic-filosofică; ea
a fost realizată prin stil, prin expresia verbală și prin
mijloace gramaticale; adică limba însăși a textelor sacre
trebuia forțată înspre imprecizie și indeterminare.
19.	Karl Fridrich Forberg (1770-1848), clasicist, filo-
sof și teolog german prea puțin cunoscut, „inventatorul
ante litteram al [.] teoriei social-democratice a idea-
lului înțeles ca progres infinit” (s.n. V.H.) (Agamben, op.
cit., p. 40).
20.	Ca și de A. Meillet; de altfel, cei trei lingviști cu teo-
rii filosofice asupra limbajului (A. Meillet, E. Benveniste
și G. Guillaume) au fost, o vreme, contemporani și au
elemente comune de gîndire, pe fundalul teoriei lui
Aristotel privind diferența lingvistică dintre potență și
act (cf. G. Agamben, op. cit., p. 69).
21.	Emile Benveniste, apud G. Agamben, op. cit., p. 69.
22.	G. Agamben, op. cit., p. 71.
23.	Ibidem, p. 70.
■
21
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
filosofie
Chiar dacă ar fi să ne
închidem doar în noi înșine...
o privire asupra lui Ion Petrovici
■ Remus Foltoș
n volumul Filosofie și politică, apărut în 2006 la
Editura Aius PrintEd Craiova, ne sunt prezentate
câteva din lecțiile private de filosofie ale lui Ion
Petrovici, ținute la domiciliul său, după eliberarea
din pușcăriile comuniste (unde a petrecut 10 ani, în-
tre 1948-1958) dar și Discururile și Cuvântările poli-
tice ale acestuia.
Trebuie să mărturisim, această carte a produs
un efect copleșitor asupra noastră (am lecturat-o în
câteva ore deși are peste 300 de pagini!). Nu numai
atât: am recuperat o perioadă istorică - citind-o -,
o perioadă pe care, oricum mi-aș fi imaginat-o, n-aș
fi putut crede că a fost întocmai așa cum am recep-
tat-o ulterior. Ceea ce m-a fascinat aproape cu titlu
de halucinație a fost nu numai stilul absolut străluci-
tor - despre care, de altfel, am mai scris -, ci anume
contagiunea cu o încredere nezdruncinată în virtu-
țile cele mai înalte ale neamului românesc: bunăta-
tea, loialitatea, cumințenia, respectul, adorația pen-
tru țară și strămoși, generozitatea, grija pentru cei
tineri, implicarea cu toate forțele pentru mijlocirea
izbândei în acele vremuri de restriște și război când
Ion Petrovici a fost ministru al Educației, Culturii
Naționale și Cultelor. Prezentul volum, în ediția cri-
tică a lui Adrian Michiduță, reprezintă dovada vie
și exemplul de urmat că este nevoie la scară națio-
nală de recuperarea cât mai urgentă și a altor valori
interbelice decât cele foarte bine cunoscute, ceea ce
Editura Aius PrintEd face de multă vreme, iar pen-
tru acest lucru trebuie temeinic felicitată. A recupera
atâtea cărți ale filosofilor interbelici, ca proiect edi-
torial, nu înseamnă decât un efort financiar în care
toată lumea crede dar la care nu toți se aruncă, un
efort cu bătaie lungă căci prezenta editură mizează
nu pe nume excepțional de cunoscute publicului larg
(poate greșim, dar într-o mică măsură) dar mizea-
ză pe conținuturile absolut inedite ale unor cărți (și
deloc puține); și tocmai de aceea devine din ce în ce
mai interesantă pentru ceea ce ne aduce: ne propune
relectura lui Titu Maiorescu; ne propune (ceea ce in-
firmă ceea ce tocmai am spus) pe Mircea Florian, pe
Ion Petrovici (de asemenea cu foarte multe titluri);
dar și mai puțin cunoscuții: I. Brucăr, Mihai Uță,
Grigore Tăușan, ș.a.m.d. Pe de altă parte ne sunt adu-
se în fața ochilor, de către aceeași editură, contribu-
ții foarte valoroase privind respectiva perioadă, din
partea unor cercetători extrem de avizați dintre care
i-aș aminti pe Domnul Profesor Florian Roatiș (de la
Universitatea din Baia Mare, profesorul examinator
la bacalaureatul în filosofie al subsemnatului; pe de
altă parte eseist extrem de valoros dar și cel care a în-
grijit patru volume din opera lui Nicolae Steinhardt)
dar și inegalabilul și neobositul Adrian Michiduță
(cel care atrage fericit atenția nu doar cu câteva cărți
ci cu câteva zeci: monografii de autori și de idei dar și
arheolog original al perioadei). (Voi face o paranteză
spunând că mulțumesc editurii sus-numite pentru
solicitudinea cu care ne-a trimis câteva din cărțile de
care aveam nevoie).
Cât privește filosoful la care ne referim astăzi, Ion
Petrovici, ce oare ar mai putea să-l prezinte dacă nu
opera sa absolut impresionantă prin număr: - nu
exagerăm deloc - a scris aroximativ 100 de titluri
(cărți) și 120 de articole în periodice. Iar toată această
operă, care, spunem noi, n-ar putea fi parcursă decât
în ani și ani de studii asidue, această operă - o spun
deducând din parte întregul - reprezintă o comoară
națională și universală.
Aplecându-ne numai asupra a câteva rânduri des-
pre categorisirile din interiorul disciplinei filosofie
dar și din scurtele fragmente de istorie „abreviată”
a filosofiei ne dăm seama că Ion Petrovici era acasă
în materie. Nemaivorbind că a fost apreciat peste tot
pentru monografiile despre Kant sau Schopenhauer.
Nemaivorbind că varietatea aproape incredibilă a te-
melor de care s-a ocupat reliefează o muncă absolut
colosală.
Și totuși, lui Ion Petrovici îi este atacată memoria
(după părerea mea nesemnificativ) după ieșirea ne-
dreaptă din viața publică și universitară: motivele:
n-ar fi dezvoltat nimic original. Dar oare aveam ne-
voie de ceva original în acele timpuri în care cultu-
ra românească filosofică era, dacă nu inexistentă, cel
puțin rudimentară. Când era Ion Petrovici elev, Titu
Maiorescu avea 60 de ani. Ori pe cine am avut noi re-
prezentanți (de rang european) ai filosofiei înainte de
Titu Maiorescu și Vasile Conta? Răspunsul vine sin-
gur și este unul negativ. Oare acest spirit care înțelegea
atât de bine epoca sa și cu atât mai mult nevoile strin-
gente ale acestei epoci, își putea permite să se închidă
în bibliotecă și să producă „ceva original”? În vremea
când oamenii de cultură erau atât de rari, își putea
permite România să fie condusă de neștiutori? Cu
mult înainte de Ion Petrovici, însuși Eminescu înțele-
ge necesitatea de a se face util României și se apucă de
treabă în Timpul, corijând și influențând o opinie să-
nătoasă pentru climatul politic și social al vremii sale.
Darămite Ion Petrovici, școlit în Occident și aparți-
nând unor vremuri cu mult avansate celor de di-
nainte, se putea să stea deoparte? Spunem acest lucru
fiindcă suntem convinși, după lectura extraordinar
de plăcută și roditoare a Discursurilor și Cuvântărilor
politice, că Ion Petrovici era la acel moment exact ceea
ce trebuia României: era un bun germanist (eram de
partea Axei), dar cu mult mai mult: era un atât de
elocvent, strălucitor și original orator încât diplomația
sa îl recomanda de la sine.
Totuși, credem că nu ar trebui să insistăm asu-
pra portretului lui Ion Petrovici căci a trecut des-
tulă vreme de când a fost asimilat opiniei publice
avizate de la noi. Ceea ce însă trebuie accentuat este
că Ion Petrovici nu a aterizat în solul germinativ al
României interbelice din cer. Climatul acelei epoci în
care seriozitatea intelectualului era o condiție absolut
necesară dar și urgentată de situația de conflict mon-
dial, climatul în care intelectualul nu putea fi cinic,
hâtru, independent, iresponsabil sau dezinteresat a
creat o vibrație ce n-a putut fi stinsă de anii de co-
munism. Dimpotrivă, „gravitatea” interbelică - în-
treținută atunci poate și de statusul înalt-diplomatic
al monarhiei - s-a moștenit și mai apoi...
Unde s-a topit, azi, acest umanism absolut „res-
ponsabil” care n-a pierit nici în epoca de „după”?
Căci deși ideologia de stânga a avut un aparat re-
presiv - din cauza căruia, în parte, a și sucombat
- această ideologie nu avea nimic neserios în ea.
Naționalismul acestei perioade, deși a fost patriotard,
nu se poate spune că n-a fost animat de sentimente
cinstite. Marea majoritate a poporului, după ce stân-
ga a luat puterea, a crezut în mod cinstit în viitorul
patriei. În acele vremuri naționalismul nu putea fi
luat în glumă; era „timpul națiunilor”. Toată lumea
credea în asta. Ideea identității naționale era o chesti-
une absolut firească și reprezenta concluzia reverbe-
rativă a unei evoluții istorice de până atunci. Și totuși
când a apărut Marea Destrămare a Seriozității? Oare
această Coaliție Mondială a Arlechineriei nu s-a con-
stituit odată cu Cotitura Universală a Confortului?
Oare națiunile, conștientizând că nu merită efortul
de a păstra o identitate în detrimentul „fericirii” in-
divizilor acesteia, nu au marșat pe altă ideologie? Iar
această nouă ideologie panprezentă nu este oare gu-
vernată de un concept care e pe buzele tuturor: știin-
ța și economia? Vrând-nevrând știința a progresat
atât de mult încât pentru orice departament ontolo-
gic există „înlocuitori”. Omul a trecut pe planul doi,
împreună cu vechile virtuți ale sale și cu idealurile
mâncate de cari (fie ele identitare sau nu). Pentru a
asigura un viitor stabil unor proiecte macroecono-
mice și macrosociale nu mai este nevoie de oameni
cu „verticalitate” și de calitate. Totul a fost înlocu-
it de nimic altceva decât... de calculul programelor
IT. Omul a devenit un „produs secundar” al istoriei.
Istoria însăși nu mai contează căci este sub control.
Omul este o simplă „resursă umană” (- cum bine a
spus Dan Puric). Este un cuantum, un număr; iar
viața lui nu mai este angajată în istorie ci în eternitate
căci el nu mai poate schimba nimic căci a schimbat
deja totul - inclusiv nu poate schimba lumea sa căci
scimbarea i-a luat-o înainte. Lumea aparține altor
forțe care deja îl depășesc de mult...
Aceste frumoase gânduri pe care mi le-a prileju-
it lectura lui Ion Petrovici sunt doar câteva aspecte,
zic eu, semnificative. Ceea ce este cu totul și cu totul
valoros, privind retrospectiv la Cuvântările sale poli-
tice, este o nebănuită și invincibilă forță cu care poate
mânui Ion Petrovici auditoriul. Pare că nu poate da
greș nici măcar cu un singur cuvânt, sau cu vreo sin-
gură idee. Un spirit atât de pătrunzător, o inteligență
vie, o abilitate care pare că n-a fost exersată ci exista
dintotdeauna latentă în forul său interior, sunt doar
îmbrăcămințile strălucitoare ale discursului. Cu mult
mai mult, inima „vorbirilor” sale - și asta se simte
peste tot - bate într-un ritm care te cuprinde din altă
direcție decât dinspre tehnica oratorică. Bunătatea
vibrantă a acestui personaj care are o fizionomie pli-
nă de distincție, o fizionomie care pare să înșele în
primă instanță (volumul la care ne referim prezintă
și multe fotografii de epocă), este, credem noi, am-
prenta cea mai manifestă dintre toate calitățile sale.
Ca să fac o mărturisire de final, după părerea mea,
interbelicii reprezintă o paletă impresionantă de ca-
ractere și temperamente diferite. Dar ceea ce, în linii
mari, au lăsat drept moștenire în urma lor a fost im-
portanța pe care absolut toți au conferit-o edificării
din temelii, cu seriozitate, insistență și chiar obstina-
ție așezării în matcă a culturii române. Aproape, se
poate spune, că au fost obsedați să facă să înflorească
în acest colț de lume strălucirea vieții spirituale într-o
diversitate pe care parcă și-ar fi regizat-o între ei în-
scenându-și unii altora întrebări și răspunsuri.
Încheind aici vom spune că orice privire retros-
pectivă care tinde să reactualizeze perioada dintre
Războaie și cea de după, nu este decât un fericit prilej
de a visa cât se poate de concret la o vârstă de împru-
mut a fiecăruia dintre noi. Asta se întâmplă ca și cum
am avea înlăuntrul nostru de recuperat, printr-un
fel de memorie, cele mai frumoase amintiri care nu
se mai pot, din păcate, reactualiza în fapt. Cu o nos-
talgie nemărginită nu putem decât să ne amintim...
Chiar dacă viitorul de cele mai multe ori nu ne aduce
cele mai încrezătoare reflecții, trecutul ne poate salva
normalitatea și sănătatea gesturilor chiar dacă ar fi să
ne închidem doar în noi înșine...
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
27
diagnoze
Conducerea împărtășită
■ Andrei Marga
Exercitarea conducerii se mișcă pe meleagu-
rile noastre între autoritarism și inacțiune.
În primul caz, vârfurile intervin adesea de-
pășind cadrul reglementărilor; în al doilea, stări
de lucruri inadmisibile sunt lăsate să treneze în
numele răspunderii tuturor. Prea rar, autoritatea
și cultivarea opiniei cetățenilor se unesc în acți-
uni. Iar impresia generală ce se degajă este cea a
neputinței.
În vreme ce în democrații care se respectă de-
semnările în posturi cheie (demnitari ai statului,
directori de servicii importante, consilieri prin-
cipali, de pildă) și programele ce se pun în lucru
trec măcar prin comisiile unui for public, la noi
se admite că “șeful își face echipa”, ca și cum de-
viza ar fi inocentă, sau că “șeful are proiectul lui”,
ca și cum acesta nu ar avea nevoie de dezbatere.
Tradiții monarhice sau practici ale dictaturilor au
revenit pe nesimțite în noile democrații.
La polul opus, sunt probleme presante de re-
zolvat - precum reluarea investițiilor industria-
le, ameliorarea infrastructurii, limitarea sărăciei,
debirocratizarea etc. - dar răspunderea este pa-
sată de la unii la alții, încât soluțiile sfârșesc, în
cazul bun, în promisiuni. Cu un echilibru buge-
tar fetișizat, chiar dacă este la nivel jos, și sub pre-
textul greutăților apărute, se stăruie de fapt într-o
evoluție chinuită.
Pe terenul vieții, alternativa este nefastă: sau
se abuzează de un rol dobândit la un moment
dat, rol perceput ca proprietate, și se recurge la
un autoritarism grotesc pentru o țară săracă, sau
se anonimizează răspunderea, iar instituțiile nu
mai fac mai nimic. Faptul că la noi se produc în
mod frecvent paradoxuri - vârfurile instituțiilor
întrunesc putere de decizie, dar nu rezolvă mare
lucru, în vreme ce, pe de altă parte, aproape toată
lumea aplică cuminte reglementările existente,
dar rezultatele sunt mediocre - nici nu mai este
de mirare.
Pendularea de la extrema autoritarismului, la
cea a inacțiunii este legată de confuzii în conce-
perea instituțiilor. Se înțelege greu că una este o
companie - ce pretinde, înainte de orice, disci-
plinarea eforturilor, alta este o asociație civică
- ce include participare pe picior de egalitate,
altceva este o corporație - în care rolurile sunt
distribuite după criterii de competență. Se ajunge
adesea să i se aplice uneia ce-i revine celeilalte.
Termenii orientativi (democrație, guvernanță,
subsidiaritate, autoritate, etc.) sunt înțeleși ade-
sea superficial, pentru ca apoi să fie aplicați cum
se nimerește. Peste toate, puterile statului se colo-
nizează mai mult cu privilegiați, decât cu slujitori
ai cauzelor publice.
Mai nou, însăși tripartiția puterii în stat întâm-
pină dificultăți. Executivul stă cu brațele încru-
cișate în fața neajunsurilor, legislativul discută
timorat aspecte secundare, judiciarul perseve-
rează în tautologii. Altădată, executivul lua sub
control legislativul și judiciarul. Acum, benefici-
arii politici ai sistemului judiciar vor să se creadă
că justiția pică din cer și s-ar putea atinge fără a
discuta felul în care o fac pământenii, în vreme
ce profesioniștii veritabili ai dreptului, din feri-
cire existenți încă, sunt ținuți la distanță. Se cere
tăcere, pentru ca nu cumva să se lase loc pentru
o firească schimbare. Ca la nimeni, se crede că
salutara cuprindere a țării în lumea de valori a
Occidentului este mai curând atașare, decât in-
tegrare, ce s-ar lăsa redusă la gesturi formale, de
simplă complezență. Nu se înțelege că o societate
nu este un agregat mecanic și se cere tratată cu
pricepere - ținând seama de interacțiunile ne-
sfârșite ale economiei, administrației, politicii și
culturii - și cu deschidere spre înnoire institu-
țională, dacă se vrea funcționare fără convulsii.
În lipsa unei concepții articulate despre demo-
crație și instituțiile acesteia, ramurile puterii se
îndreaptă una contra alteia și, într-o agitație fără
noimă, ajung să se blocheze una pe alta.
Care este ieșirea? Îmi vine în minte obser-
vația făcută deja de Amitai Etzioni (Modern
Organizations, Prentice Hall, Englewood Cliffs,
1964) privind diferența între “autoritate admi-
nistrativă”, care înseamnă o “ierarhie de putere
(power hierarchy)” și tratarea tuturor celor impli-
cați pe baza unor reguli, și “autoritate profesio-
nală”, care-și asumă să respecte valoarea profesi-
onală a fiecăruia (pp.75-84). Ultima își asumă că
pregătirea efectivă a oamenilor în raport cu do-
meniul considerat este diferențiată și netransfe-
rabilă de la o persoană la alta, încât, pe cale de
consecință, capacitatea profesională nu se poate
valorifica dacă devine obiect al dispozițiilor pur
administrative.
Așa stând lucrurile, cel care conduce trebuie
să cunoască cum se prezintă stări de lucruri și se
concep dezvoltări, să știe nu doar să reacționeze,
ci și să organizeze, nu numai să decidă acțiuni, ci
și să însușească și prelucreze argumente. Pentru a
ne exprima cât se poate de sintetic, el are de com-
plementat continuu guvernarea (conducerea ce
se exercită dintr-un centru, ale cărui decizii sunt
obligatorii) și guvernanța (acea conducere ce cre-
ează o sinergie asigurând autonomia de inițiativă
a componentelor). Orice dezechilibru în relația
celor două duce la eșec.
Complementarea depinde, firește, de perfor-
manța pe care o urmărește instituția. Howard R.
Bowen (Investment in Learning, Jossey-Bass, San
Francisco, 1977) este și acum referință, cu obser-
vația că “procesul producției specifice” diferen-
țiază de fapt instituțiile și se cere luat în seamă.
El s-a oprit la universități, pe care le consideră
mai complexe decât companiile. Într-o universi-
tate este vorba de convertirea de resurse în valori
formative și de cunoaștere, încât nu se pot obți-
ne rezultatele dorite fără condiții aparte, precum
libertate academică și autonomie instituționa-
lă (oricât de contrafactuale par acestea în zilele
noastre). Ca ilustrare, pregătirea studenților la
orice nivel - bachelor, master, doctorat, studii
avansate - se face după un curriculum (discipli-
ne, calibrul științific, volum al învățării individu-
alizate etc.) a cărui calitate condiționeză valoarea
studiilor. Se pot norma, desigur, diferite opțiuni
în ceea ce privește construcția curriculumului,
dar nu dau rezultate corsetele puse prea jos. Un
proces deschis spre inovație - cu toate consecin-
țele: variația disciplinelor în funcție de evoluția
cunoașterii, de contexte ale pregătirii, ale valori-
ficării pe piață, ale competiției - este indispensa-
bil și pretinde autoritate profesională, mai mult
decât decizie administrativă.
Pregătirea profesională o realizează persoane-
Vasile Pop Compoziție (1998), acryl/pânză, 142,5 x 119
le și se sedimentează în competențele, în abilită-
țile, în valorile pentru care acestea optează și în
cultura pe care o manifestă în societate. Mai nou,
câștigă tot mai mult teren, în mod benefic, ade-
vărul că dobândirea unei „profesii” înscrise în di-
plome trebuie prelungită (cum ne spune Howard
Gardner, The Five Minds of the Future, Harvard
Business Press, 2008) cu dobândirea „comporta-
mentului de profesionist”. A te manifesta ca pro-
fesionist presupune, pe lângă pregătirea strictă,
confirmată de hârtii, multe alte lucruri ce țin de
folosirea pregătirii, inclusiv o devoțiune rezultată
dintr-o înțelegere a vieții în societate. Nu ai un
comportament de profesionist fără a-ți repre-
zenta instituția din care faci parte ca unitate cu
scop specific, de atingerea căruia, într-o măsură,
răspunzi! Dacă instituția trece în ochii celor care
o reprezintă doar ca mijloc pentru scopuri pur
personale, atunci nu rezultă mare lucru! Cu atât
mai puțin rezultă ceva atunci când tocmai cei care
conduc sunt nutriți doar de asemenea scopuri.
Cum se și observă, de altfel, la mulțimea celor
care conduc și nu lasă ceva semnificativ în urmă,
afară, poate, de rebotezarea inițiativelor predece-
sorilor și executarea ordinelor șefilor ierarhici!
Numeroase instituții reclamă guvernanță pen-
tru a funcționa cu rezultate. De pildă, un minis-
ter nu are randament dacă direcțiilor generale și
direcțiilor nu li se recunoaște competența deci-
ziei și răspunderile aferente. O universitate nu
poate îndeplini spectrul funcțiilor sale ireducti-
bile - instituție formatoare pentru împărtășirea
și sporirea cunoașterii; centru de cercetare ști-
ințifică performantă; instituție formativă pentru
preluarea și aplicarea cunoașterii; sursă a inova-
țiilor tehnologice; instanță a examinării critice a
situațiilor, loc al angajării pentru drepturi civile,
justiție socială și reforme - decât în condițiile
autonomiei ca întreg și asigurării libertăților în
interior. O comunitate multietnică nu-și rezolvă
problemele fără crearea sinergiei prin guvernan-
ță. Un guvern, chiar dacă ar avea un proiect bine
elaborat și o viziune, nu ajunge la rezultate decât
aplicând subsidiaritatea.
Atunci când se încearcă convertirea conduce-
rii în organizări univoce, „guvernanța corpora-
tivă (corporate governance)” se oferă ca soluție
îmbietoare. Ea prevede, prin statute, competen-
țe precise fiecărei componente, sub coordonarea
unui centru. Economiștii au arătat primii cât de
importantă este această guvernanță atunci când
unitatea se lasă concepută ca o corporație.
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
Statutele sunt însă frecvent excedate de dina-
mica de care este nevoie. De aceea, soluția mai
bună pentru multe instituții este considerată, pe
bună dreptate, „guvernanța împărtășită”. Aceasta
constă în acea „matrice (pattern) a autoguver-
nării în care procesul de luare a deciziilor este
împărtășit de constituenții afectați de decizii”. În
alte cuvinte, în acest caz, chiar cei care iau de-
ciziile sunt, în același timp, consultanți, traineri
și mentori și participă, astfel, la toate activitățile
acelei unități, după cum constituenții iau parte la
deciziile ce-i implică.
În orice situație, însă, iar acest aspect se cere
subliniat, mai ales într-un context în care gu-
vernanța este înconjurată de așteptări exagerate,
conducerea cu performanțe a unei unități pre-
supune „guvernare”. Nu altcineva decât Banca
Mondială a arătat că nu dau rezultate durabile
guvernanțele fără guvernare chibzuită. Analizele
americane mai noi arată că importanța gu-
vernării a fost mare și va fi și mai mare. Pe ca-
zul universităților, de pildă, anvergura vârfului
devine decisivă (Philipp G. Altbach, Patricia
J.Gumport, Robert O.Berdall, eds., American
Higher Education in the Twenty-First Century.
Social, Political, and Economic Challenges, The
Johns Hopkins University Press, 2011, pp.304-
306). Cum s-a spus deja cu câțiva ani în urmă,
conducerea se dispersează dinspre președintele
de universitate spre lideri de facultăți, institute,
departamente, organizații, funcționari, în forma
unei „conduceri integrate, sinergice, cooperative
și colaborative” care se mișcă de la vârf spre „no-
durile” decizionale. Joseph Stiglitz (Globalization
and Its Discontents, Norton, New York, 2003) a
arătat între primii că nu numai „guvernele inva-
dante”, ci și „guvernele debile” sunt contrapro-
ductive.
Recunoașterea importanței guvernării face
trecerea de la „guvernanța împărtășită (shared
governance)”, la „conducerea împărtășită (shared
leadership)”, care este forma mai adecvată a con-
ducerii. În vreme ce prima implică constituenții
în conducere, dar le limitează rolul, a doua aduce
o structură ce-i valorifică mai amplu sub autori-
tatea vârfului. Prima delegă autoritate, dar abia a
doua o face pe scară sistematică. Prima cere con-
stituenților acțiune proprie conform statutelor, a
doua le cere „colaborare continuă”.
Cel care discută tema conducerii poate fi în-
trebat cum ar proceda. Experiența mea în roluri
executive (ca rector al unei universități de talie
mare, ca ministru sau lider de instituții centrale)
pledează pentru formula „conducerii împărtăși-
te” pe care, așa cum arată și documentele, am și
angajat-o. Mă opresc aici la exemplul conduce-
rii unei universități de talie considerabilă, care
este mai intuitiv. Ca rector (vezi pe larg Andrei
Marga, Anii inovării. Reforma universității clu-
jene, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2014) am
adoptat de la început măsuri specifice ce au fost
noutăți nu numai în contextul din țară: stabili-
rea detaliată a competențelor prin noua Cartă a
UBB 1995 (în cadrul unei guvernanțe corpora-
tive); lărgirea autonomiei de decizie în materie
de finanțare și personal pentru facultăți și insti-
tute (prin subsidiaritate); punerea în joc a unui
program de modernizare și dezvoltare universi-
tară bine elaborat, cu concursul celor mai buni
specialiști; instituirea unui sistem de informare
curentă a întregii universități asupra deciziilor și
evenimentelor (între altele, editând UBBInfo și
publicând deciziile, din prima, până în ultima zi
a mandatelor 1993-2012); încurajarea competiți-
ei abordărilor și a trierii lor argumentative; des-
centralizarea (într-o concepție pluralistă) în con-
dițiile existenței unui program al instituției larg
împărtășit. Asumpțiile generale au fost două: 1.
cei care lucrează într-o astfel de instituție sunt nu
doar angajați, ci și persoane, prin a căror conști-
ință și voință trebuie să treacă deciziile majore; 2.
universitatea este - spre deosebire de asociațiile
civice - un fel de corporație ce urmărește con-
vertirea resurselor în valori formative și cogniti-
ve durabile.
Desigur că formula „conducerii împărtășite”
nu este ferită de riscuri. Riscul major este acela
ca, în condițiile unei precare culturi instituționa-
le și a politizării extinse din jur, conducerea in-
stituției să cadă în mâinile unor persoane intere-
sate mai mult să beneficieze de avantajele rolului
(prestigiu social, venituri în plus, șansa aranjării
rudelor și coteriilor, călătorii etc.). Acest risc
poate fi însă diminuat prin reglementări precise
privind ocuparea funcțiilor, care să se extindă de
la condițiile selecției vârfului, la precizarea selec-
ției celorlați. Spre exemplu, nu dă rezultate siste-
mul actual din țara noastră al numirii decanilor
de facultăți de către rector, care, așa cum se vede
ușor, îi aservește pe aceștia celui care îi numește.
Observația de la care experiențele recente ne
obligă să plecăm este aceea că în instituții, ade-
sea, cei care ocupă funcții de decizie ascund ne-
priceperea și lipsa de proiecte și de realizări în
spatele guvernanței. În fapt, formula pretențioasă
a „conducerii împărtășite” este aplicabilă atunci
când inovația vine „de jos” și nu se lasă stimula-
tă suficient doar prin reglementări generale. Pe
de altă parte, formula dă rezultate atunci când
raporturile dintre persoane și raporturile insti-
tuționale sunt reglate în așa fel încât acestea nu
mai constituie o problemă deschisă. Acolo unde,
însă, mai trebuie democratizări, unde descentra-
lizarea este incipientă, comunicarea defectuoasă
și corupția extinsă, unde lipsesc reglementările
adecvate, „conducerea împărtășită” dă mai greu
rezultate, iar la premisele ei mai trebuie lucrat.
Vorbirea populară ne spune ce se întâmplă atunci
când „o instituție a încăput pe mâna unor nepri-
cepuți”, când „vîrful” nu-i pentru acea instituție.
Stendhal și Thomas Mann, cu timp în urmă, au
atras și ei atenția asupra consecințelor grave ale
accesului celor mai puțin romandabili la vârful
instituțiilor, iar avertismentul lor își păstrează
actualitatea.
Concluzia generală ce derivă din considerații-
le de mai sus este aceea că, dacă se vor rezultate,
și nu doar gesturi teatrale pentru naivi, atunci
însăși conducerea instituțiilor trebuie regândită
și transformată, după ce a fost infuzată cu o cu-
noaștere actualizată. Ce are de făcut o conducere
în cazul „conducerii împărtășite” pentru a realiza
ceea ce promite? Am în vedere acțiuni în patru
direcții.
Prima este asumarea frontală a probleme-
lor existente și, înainte de orice, buna punere a
acestora. Se poate spune, referindu-ne la cazul
României, că prea multe probleme rămân nere-
zolvate pentru că sunt rău puse. De pildă, pla-
sarea crizei din 2008 în seama consumului ridi-
cat al populației, care ar reclama, cum s-a spus
atunci, cu izbitoare ignoranță, „reforma statului”
(ce începea, ridicol, cu tăieri de venituri!), a fost
o problemă rău pusă, ce nu s-a putut rezolva nici
până în zilele noastre. Ca un alt exemplu, pro-
blema de astăzi a justiției nu constă nicidecum
în confruntarea dintre cei care postulează că în
societate justiția deja există și cei care nu i-ar
recunoaște importanța. Problema profundă a
justiției este reformarea ei cu pricepere, ceea ce
înseamnă legi bine elaborate, proceduri civiliza-
te, selecția sub control public a magistraților, alt
sistem de pregătire a acestora, astfel încât să se
poate atinge independența actului judiciar. Este o
problemă mai curând profesională decât politică,
căci cea mai bună garanție a independenței justi-
ției este profesionalismul magistraților și dezba-
terea publică asupra funcționării instanțelor. Așa
cum am mai arătat, de la formularea legilor, la
decizii pe bază de legi în tribunale, la aplicarea
dreptului și la justiție este încă un drum lung.
Acest drum și justiția din țara noastră îl are de
parcurs, dacă vrea să fie recunoscută nu numai
de suporterii politici ce vor să o instrumenteze,
ci și de cetățenii țării, nu doar de aceștia, ci și de
justițiarii din țări în care legile, dreptul și justiția
sunt tratate cu răspundere pentru fiecare decizie.
A doua direcție este cultivarea efortului de a
elabora soluții chibzuite și organizări temeini-
ce. Conducerea are importanță crucială, dar nu
poate fi la înălțime decât dacă este conștientă de
anvergura răspunderilor ce-i revin și dacă este
bine sfătuită. Obligațiile ei sunt cu atât mai am-
ple cu cât demnitatea este mai înaltă. Iar gândirea
temeinică a lucrurilor, ce condiționează orice so-
luție, nu rezultă dintr-un singur cap și nici măcar
dintr-o mână de capete. De aceea, deviza unor
consilieri din zilele noastre - „acum am ajuns noi
la butoane, altădată au fost alții” - nu numai că
nu are de a face cu democrația, dar va fi contra-
productivă. Puterea nu este proprietatea cuiva,
nici măcar temporar, iar dacă este tratată astfel,
atunci devine repede înșelătoare.
A treia direcție vizează valorificarea compor-
tamentelor de profesioniști. Democrația presu-
pune alegeri, dar nu poate justifica nicidecum
faptul că, în numele alegerilor libere, ajung ama-
tori la decizii. Selecția personalului nu mai poate
fi despărțită, fără costuri mari, de criterii ce fa-
vorizează nu atât diplomele citate în cv-uri, cât
comportamentele de profesionist. Democrația
funcționează atunci când aceste comportamente
sunt puse în valoare. Pe de altă parte, Parlamentul
nu are a decide, desigur, în chestiuni de adevăr și
justiție, dar este singurul legitimat să legifereze
cadrul atingerii lor.
A patra direcție este cultivarea meritocrației.
Conducerea, oricât de mari sunt iluziile, nu dă
rezultate fără înlocuirea energică a plutocrației
și a continuei selectări a nepregătiților cu meri-
tocrația. Mă limitez aici la a sublinia că discuția
izbucnită recent în SUA și Germania privind
relația dintre „democrația marketizată” și „de-
mocrația meritocratică” este una dintre cele mai
oportune și inspiratoare din ultimii ani.
Se spune că de la vârf se binecuvântează o in-
stituție. Aș adăuga observația că numai manifes-
tarea vârfului nu ajunge. Mai este nevoie de anga-
jarea răspunderii pentru întreg, de capacitate de
organizare și, mai ales, de folosirea profesioniș-
tilor efectivi și de cultivarea criticii argumenta-
tive a cetățenilor. Atât autoritarismul, cât și ano-
nimizarea răspunderii sunt, după cum se poate
observa, după zece ani irosiți, expediente ce nu
scot conducerile din ineficiență și societățile din
sărăcie. Aceste expediente pot conveni câtorva,
dar nu sunt nicidecum soluții pentru mulțimea
celorlalți.
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
o dată pe lună
Scrisoare pentru mama_
■ Mircea Pora
Draga mea, ne-ai părăsit deja de multă vre-
me, o Doamne, cum mai trece timpul.
Ne-ai spus “adio” tocmai când Secretarul
General a refuzat să intre cu trupele noastre în Ce-
hoslovacia. Știai că în momentul acela, tata, ca și
mulți alții, a vrut să intre în Partid? Spre cinstea
lui până la urmă însă n-a făcut-o. Ultimii, mai ales,
ultimii, 10 ani ai “Epocii de Aur” (s-a auzit, sunt si-
gur, și la voi de denumirea asta), au fost de groază.
Prăbușire totală. Toată România era o rețea, o îm-
pletitură, uriașă, de cozi. La tot ce vrei, carne, pâine,
lapte, macaroane, dropsuri, labe de pui, capete de
oaie, dar și la cuie, vată, elastice pentru indispensa-
bili, medicamente etc. Greu să-ți spun la ce nu era
coadă. Se stătea prost și cu căldura din case și cu
lumina, devenisem cu adevărat niște caricaturi. Pe
televiziune, muzică populară, veselie puțină, bine
cenzurată, reportaje mai mult ca sigur false despre
tot felul de realizări. La orele 20, fără greș, apărea
Nicolae, în ultima lui perioadă, în compania unor
șefi de state de culoare. Sâmbăta, în fiecare sâm-
bătă, se difuzau romanțe, pe motiv că acestea se
numărau printre preferințele EI. Deci frig, beznă,
semi-foamete, cozi ce se lăsau cu înghionteli, chiar
cu bătăi, totul pe fond de romanțe. Până la urmă pe
cei doi i-au împușcat și cam asta a fost și Revoluția.
(De n-ar fi fost și morții ei.)
Dragă mamă, după 25 de ani, un sfert de secol
cum ar veni, de la marile evenimente, Țara nu arată
cum ar trebui. Lipsesc drumurile, la autostrăzi mă
refer, căile ferate sunt slabe, “statul de drept”, deo-
camdată, e mai mult o poveste de Petre Ispirescu,
Vasile Pop	Compoziție
seamănă cu o cutie de carton în care stau zgribuliți
trei pui de găină. În fond, nici n-ar putea fi altfel.
După secole și secole de felurite tiranii ar fi și cul-
mea să ne trezim, așa, peste noapte, de-a dreptul
democrați. Facem pe democrații, asta e altceva,
dar, în realitate, la cei mai mulți dintre noi instinc-
tele dictatoriale ies în față. Ș-apoi, astea le-am mai
discutat noi, deviate direct din îndelungata “supra-
viețuire”, s-au reaprins, arzând ca niște torțe, lăco-
mia, impostura, setea de mărire, de bani câștigați
necinstit, corupția. Acum câteva zile, deci nu de
multă vreme, a intrat în funcție o instituție D.N.A.,
care mai pune mâna pe hoțomani. Culmea e că mai
toți aceștia sunt din “clasa de sus”, vezi Doamne,
“lumea bună” de extracție recentă, căci pe cealaltă,
după cum bine știi, au înghițit-o închisorile patro-
nate de alde Vișinescu și Fecioru. Și de-ar fi fost
numai ei. Viața artistică, ca să vorbim puțin și des-
pre ea, dragă mamă, e cam la pământ. Mă refer la
creație, interpretare, diverse probe de subtilitate. În
teatru se rage, se dau fuste peste cap, te orbesc jo-
curile de lumini și cam atât. În primul rând lipsesc
textele dramatice, e secetă și de actori, iar regizorii,
mulți dintre ei, au devenit autori. Ferească Sfântul
de “viziunile” lor. Compozițiile de muzică ușoară,
imposibil de ascultat. Un haos sonor, susținut de
interprete fără voce. La un moment-dat rag și astea
căci ce să facă altceva? Dar să ne-nțelegem, sunt ve-
dete... Învățământul, ce să-ți spun, poartă “opinci”.
Acum profesorul a căzut pe plan secundar, joacă
în divizia B, ȘEF fiind elevul, indiferent de bun
simț, inteligență, dorință de-a ști ceva. N-ai să mă
Vasile Pop Interior (1998), acryl/pânză, 142,5 x 119 cm
crezi, ar fi și greu s-o faci, dacă-ți voi spune că de
la Revoluție și până acum, au fost vreo 16, poate
și mai mulți miniștri ai învățământului. Exact ca și
fumul, au venit, au făcut puțin pe grozavii și final-
mente au plecat. Ce fac acum, cu ce se ocupă, nu-
mai Cel de Sus, de care tu ești mai aproape, poate să
știe. În rândul tineretului, îngrijorător de ignorant,
e o hăhăială generală, o nepăsare dusă la extrem,
o plăcere de-a sta prin așa zisele “cluburi de fițe”,
unde atmosfera e un amestec de imbecilism și por-
nografie. (Nu sunt toți așa, dar mult prea mulți.)
Tu, acolo unde ești, te poți vedea cu nenumărați
dintre foștii noștri oameni de o autentică valoare.
Dacă te întâlnești cumva cu G. Călinescu spune-i,
discret, desigur, că nu prea mai e în centrul aten-
ției, că națiunea a suferit o pierdere prin plecarea
Marioarei Zăvoranu, dar nu uita să adaugi că Oana,
artista, vedeta, fiica Marioarei, e bine, o avem cu
noi și pregătește un mega-spectacol liric unde e in-
clusă și poezia maestrului “Eu sunt grec”. Dacă dai
peste Luchian sau Enescu, atrage-le atenția să se
uite la plaja de la Vama-Veche. Urlete, mers precar,
prăbușiri în nisip, exact cum spunea un reporter:
”Ne aflăm în atmosfera specifică de la V.V.” Așa e...
Nu poți fi decât mândru că ai asemenea urmași...
Dacă, cine știe cum, dai de Lovinescu, spune-i că
Steaua lui Gâlcă și Gigi ar putea rata campionatul
iar dacă te încrucișezi cu Iorga, fă-i întâi o plecă-
ciune și pe urmă spune-i și lui: ”Dle profesor, tra-
dițiile cu berea și micii, cu grătarele sunt neatinse,
cât fumegă MICUL aici, nimeni nu ne clintește”...
Înainte de a încheia încă o știre. Cred că-ți mai
amintești de tanti Udrea, venea pe la noi, îi mai
dădeai o supă, o aripă de pui etc. După Revoluție
a ajuns pe “cai mari”, cum artistic se spune, apropi-
ată de nea Traian, președintele, și acum a nimerit
la Târgșor. Asta nu e o stațiune ci un loc cu mult
mai rău. Dacă-l vezi cumva pe Arghezi, lui poți să-i
spui pocinogul, în niciun caz, însă, lui Bacovia, căci
pe el “situația” îl va afecta în profunzime. Acum te
las, cât de curând o să revin cu alte știri, sper din
suflet mai bune...
■
30
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
efectul de seară
Monositi (1)
■ Robert Diculescu
0 să-ți spun cum este orașul. O să încerc,
dar nu o să reușesc, sunt prea mulți cei
despre care trebuie povestit. Și apoi tăcut.
Nimic de spus, relatat, împărtășit. Nu se poate
spune nimic. Cu tăcerea este cel mai greu de lu-
crat. Ești controlat. Nu o poți controla. Nu poți
să taci prea mult. Și orice spui se poate întoarce
împotriva ta. Tăcerea îndelungată de apartament,
de stradă, de parc, de magazin, te poate lovi, pune
la perete, te poate amuți definitiv, poți fi tocat mă-
runt de ea cu mâinile și mintea ta, lăsat în fața
ușilor hotelului fără număr, fără suflu și ridicat
dimineață. Ai putea fi asemeni unei sticle de șam-
panie consumată cu o noapte înainte, la una din
petrecerile-maraton, și aruncat în gunoaiele aflate
în demisolul clădirii hotelului, o sticlă valorează
mai mult uneori, mult mai mult ca un om sau ce a
rămas din om în carne-oase-rest-minte.
Cu teama asta tot trăiesc ceilalți sau încearcă să
trăiască. Sau, mai degrabă să o suporte, și cei care
spun că nu, mint neconvingător, cred doar când
încep să mintă și nu se mai pot opri. Chiar dacă își
dau seama că nu spun nimic adevărat. Jocul este
plăcut. Jocul a rămas pentru ei în stare de funcți-
onare perfectă. Jocul joacă cu instrumentele lui
în locul lor. Înlocuirile le plac, îi scutesc de atâtea
eforturi care îi epuizează înainte de a le face. Ori
inventa, atunci când este nevoie. Probabil cred ce
mint, asta cred și când nu mai cred, când nu mai
cred continuă încăpățânați să dea culori țipătoa-
re, seducătoare lanțului de minciuni povestit cu
lux de amănunte. Cred că vor reuși într-un fel să
îndepărteaze ce va urma să li se întâmple. Asta
dacă nu vorbesc nimic. Dacă vin la petreceri să
uite, dacă continuă apoi petrecerile acasă în alt
Vasile Pop	Autportret (1995), acryl/pânză, 93 x 88,5 cm
fel, unul propriu, singular, unic. Petreceri-unicat
de apartament inspirate de cele gigantice din ho-
telul Parc. Copiază fidel și le reușește, își dau idei
unii altora, le continuă pe cele primite în hotel.
Fără mărturisiri. Fără lacrimi. Fără povestiri.
Fără. Este mult mai convingător, spun unii, nu se
știe care, dar continuă să o repete. Spun mai ușor
ce nu cred. Este mult mai simplu de spus ce nu
crezi. Pentru cine?
Și cine de fapt vorbește în locul lor? Se repre-
zintă total când nu se mai reprezintă. Fără nimic
convingător! Și tot vorbește pentru a se auzi și a-și
da curaj. Cu cât o să încerce să spună mai mult
cu atât nu se va înțelege mare lucru. Așa se face.
Doar așa se poate face acum. În alte timpuri va
fi altă metodă perfecționată de transmitere a ce
este încapsulat și prelucrat, asurzire, țipăt, foșgă-
iala ce se întâmplă și tot urmează să vină neaștep-
tat peste ei, în același moment prost ales, ultima
foșgăială trăită separat și împreună. Ceva care s-a
întâmplat în atâtea feluri greu de verificat de cei
care încearcă să afle. Să. Așa în general. Să se afle
ce nu se poate afla.
Transmite. Sau i se pare că o face. Șoptește. Sau
i se pare că șoptește.
Acoperit de vorbele celorlalți. De lângă Celula
din hotelul Parc. Hotelul este orașul în miniatură
cu mișcările șerpești ale fiecăruia reproduse fidel
în clădirea model a orașului. Calcă toți pe cori-
doarele cu toate acele covoare armenești, turcești
etc., vorbesc, iau parte.
Toți din oraș trăiesc în acest hotel. Sunt
transferați sub o formă nouă, greu descriptibilă,
poate doar aproximată când ai vrea să spui cum
se întâmplă. Sunt în somn aici, chiar dacă nu își
dau seama, chiar dacă nu își aduc aminte decât
frânturi, care par la trezire invenții spuse de alții
care ar vrea să-i controleze. Dar, toate au loc spre
binele lor viitor.
Toți viețuiesc și se reîncarcă în hotel, pe scările
hotelului, în cele două lifturi cu geamuri placate
de stinghii de aur și perle în partea de sus, la pe-
trecerile nocturne, chiar dacă neagă la trezire ce li
se întâmplă. Odată cu începerea nopții se declan-
șează filmele unde sunt supți din paturile lor de
aparatele aflate în demisolul hotelului. Așa și tre-
buie. Să nege ce li se întâmplă exact atunci când
se întâmplă.
Din coridoarele, camerele, băile, sala de mese,
cofetăria, barul celulei din hotelul Parc. De aco-
lo. Transmite din toate locurile odată, întretăiat,
suprapus, feliat, amestecat, deturnat, puțin ucis,
mânjit de un sânge care nu este a lui, dar încă ex-
trem de viu.
Apoi, din șaormăria lângă care era fostul bar
Zodiac, unde se mai joacă încă și astăzi biliard, la
niște mese prăfuite acoperite cu fețe de mese gal-
bene, cu modele de flori roșii. Probabil sunt niște
trandafiri. Trandafirii însuflețesc mișcările jucă-
torilor când lovesc bilele albe, roșii, negre și ni-
meresc traiectoria dorită. Intri în gaura la mantă,
ieși din gaură în altă parte, ori nu mai ieși deloc!
Orașul pare de cele mai multe ori mahmur,
amețit, în apropierea unei morți care nu mai are
nicio legătură cu ce se cunoaște despre moarte, ci
mai degrabă cu ce va urma să se afle, ori nu. Să nu
se afle. Cine vrea să se afle?
Oamenii sunt mahmuri, poartă tricouri de cu-
loare albă, cămăși proaspăt călcate, amețiți de la
ieșirea de pe ușa apartamentelor. Stau cu privirile
ațintite spre cer, spre becurile stinse și spre cele
aprinse de lângă bănci, unde roiesc hoarde de țân-
țari criminali, îmbibați de aromele florilor de tei
și florilor de castani. Rătăciți printre straturile de
trandafiri, lalele, gura-leului din parcul de lângă
catedrală.
Sunt în căutarea sticlelor de apă fierbinte.
Mereu caută apa fierbinte, luată de la non-stopuri
în sticle fără etichetă. Sunt multe feluri de apă
fierbinte. Vânzătoarele știu dinainte ce își doresc
și îi servesc în cantitățile cerute de cei însetați.
Este o sete reînnoită care îi absoarbe. Nu poți su-
praviețui în uscăciunea gâtului revenită noapte
după noapte. Nu poți să-ți permiți un gât uscat.
Chiar și cînd sunt treji nu sunt chiar treji. Nu
folosește să rămâi treaz prea mult timp, nu vrei
să vezi decât ce vrea fiecare să vadă, bucățica de
peliculă bună, nu cea rea. Trotuarele miros a tes-
covină, dumnezeu pare tescovină inhalată și abur
trimis asupra lor îmbătați. Instantaneu.
L-a văzut în magazin pe bețivul de valoare
ridicată, care a cerut spirt la jumătate Mona și
jumătate de apă minerală Borsec. S-a gîndit la
combinația din filmul despre Sulina, unde un
confrate consuma pe îndelete la o masă de lemn
combinația asta. A gîndit că mai trebuie ca pâi-
nea să treacă prin alcool și să capete gust. Gustul
ăsta de pîine va ține o lună de foame. Nu-ți mai
trebuie altceva și ai viziuni scurte, fleșuri, plecări
de pe loc și întorceri în alt loc. Plus plutiri deasu-
pra blocurilor orașului, hotelului, periferiilor din
Catanga, garsonierelor din Peco, o altă margine
de oraș. Nu vrea mai mult de atât, se concentrează
pe ce are, merge pe ape și gata înecarea plăcută de
trecere. Una efectuată dincolo de parcul care îl tot
îmbată și nu-l lasă treaz. Aici nu se mai poate sta
treaz. Toți ar pierde din trezia îndelungată a celor-
lalți. Unirea lor este în cuget și simțiri deopotrivă.
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
31
muzică
Festivalul Dobrojazz de
la Tulcea, ediția a doua
^Virgil Mihaiu
În vara anului 2014, la Tulcea avea loc... lan-
sarea la Dunăre a Festivalului DobroJazz, sub
egida Fundației ParteR, grupare de intelectuali
luminați, deciși să pună pe harta jazzului această
mirifică zonă a României și a continentului din
care facem parte. Inițiatorul și coordonatorul fes-
tivalului, Dan Hornoiu concepuse un program
coerent, profilat pe un compartiment stilistic
aflat în plină expansiune - așa-numitul etno-jazz.
Dacă, în Basarabia vecină, Festivalul Ethno-Jazz
de la Chișinău și-a consolidat deja de la începu-
tul secolul 21 un renume internațional, la noi în
țară o manifestare de acest tip s-a lăsat așteptată și
este, cu atât mai mult, salutară. Tulcea merită pe
deplin un asemenea eveniment, ca urbe al cărei
șarm quasi-patriarhal, agrementat cu permanen-
te influxuri cosmopolite, rezultă primordial din
glorioasa-i amplasare: arc triumfal situat între cei
mai vechi munți ai Europei și Amazonia Gurilor
Dunării.
Oferta pentru ediția a doua - desfășurată în
prag de vară 2015 - a venit în continuarea in-
citantelor propuneri de anul trecut, valorizând
virtuțile creative ale unui spațiu multicultural, al
fertilelor interferențe spirituale. În plus, e lăudabil
accentul pus pe contribuțiile noilor generații de
muzicieni de jazz, în curs de afirmare la confluen-
ța dintre Europa Centrală-Balcani-Marea Neagră.
Deschiderea a aparținut tânărului duo format din
Alexandru Arcuș/sax alto, caval, ustensile elec-
tronice & Adi Stoenescu/pian. Am notat, de la
bun început, progresele înregistrate de cei doi, nu
doar în privința dexterității instrumentale, ci și la
nivelul concepției. Compozițiile lor aglutinează
elemente ludice și lirice, în formulări judicios ar-
ticulate și pline de nerv improvizatoric. Tânguirea
doinei e trecută prin filtrele tehnicilor acustice ac-
tuale, iar spiritul ancestral se conciliază cu luci-
ditatea insidioasă a electronicii. Temele sprințare
permit îngemănări, când angulare, când mlădioa-
se între armoniile pianistice și stringența liniilor
melodice desenate de saxofon, totul presărat cu
suculente fiorituri de sorginte folclorică. Pe Adi
Stoenescu îl admirasem acum câteva luni în pro-
iectul ce-i evidenția talentul de organist (în com-
pania saxofonistului Cătălin Milea și a bateristu-
lui Tavi Scurtu), dar la Tulcea i-am descoperit și
(de la dreapta la stanga) Kyriakos Tapakis, Kostas Anastasiadis, Kostas Theodorou (alias Dine Doneff), Pantelis Stoikos
calitățile de pianist - sensibil, muzical și ... comp-
lementar față de inițiativele mereu surprinzătoare
ale unui reedsman complex și complet cum este
Alexandru Arcuș (apropo: după ce îi propuse-
sem juriului Down Beat Jazz Critics Poll pe par-
tenerii săi din extraordinara formație Trigon de la
Chișinău - Anatol Ștefaneț, Dorel Burlacu, Gari
Tverdohleb - actualul nivel atins de A.A. îl face
un candidat serios pentru secțiunea Rising Star /
alto sax a celei mai titrate ierarhii jazzistice de pe
Glob).
Deși actualmente rezidează în Olanda, com-
ponenții Trio-ului Open Source sunt născuți în
țări diferite: basistul Ray Janga provine din Insula
Curațăo, bateristul Juri Schewe din Germania, iar
„creierul” grupului este pianistul bulgar Momchil
Atanasoff. Născut în 1990, acesta din urmă a acu-
mulat deja o multitudine de credite ca rezultat
al studiilor de specialitate efectuate în patrie. În
manierea sa improvizatorică sunt recognoscibi-
le ecouri hard bop și funky din Horace Silver și
McCoy Tyner, formule romantic-repetitive, ori-
entalisme, referințe dezinhibate la muzica rock,
minimalisme dezvoltate ... maximalist - până
la nivele fortissimo etc. În cele din urmă, aceas-
tă abordare eclectică își asumă, explicit, modelul
tutelar: celebrul grup suedez E.S.T., foarte influ-
ent în jazzul de la cumpăna secolelor XX-XXI,
până la tragica dispariție a liderului său, pianistul
Esbjorn Svensson (1964-2008). Pentru ca lucruri-
le să fie clare, piesa Fast Forward îi este dedicată
lui Svensson însuși. E dificil de înțeles (în afara
respectului juvenil) opțiunea talentatului emul
bulgar de a-și limita deliberat propriul potenți-
al energetic la un epigonism pândit de pericolul
redundanței. Din fericire, porțile spre o viitoare
evoluție mai personalizată rămân deschise, după
cum o demonstrază și albumul Mirage, pe care
trio-ul l-a realizat în 2013.
Cvartetul vocalistei Ana-Cristina Leonte - cu
Albert Tajti la pian, Michael Acker/contrabas și
Tavi Scurtu/baterie - se află în plină ascensiune
pe scena jazzului autohton. În consens cu profilul
festivalului, cei patru tineri muzicieni au interpre-
tat, cu multă sensibilitate, un repertoriu în care
tonul a fost dat de aranjamente după prelucrări
de Constantin Brăiloiu și Bela Bartok bazate pe
(de la stanga la dreapta) Vasil Parmakov, Pedro
Negrescu, Hristo Yotsov
melodii tradiționale românești. Vocea catifelată
a protagonistei poartă în sine o calitate specific
melancolică, interiorizată, eludând extravagan-
țele gratuite și rămânând bine ancorată în text
- însușiri quasi-scandinave. În fond, cântăreața
e originară tot dintr-un areal nordic - Bucovina
(chiar dacă numai sub aspectul nostru geo-cultu-
ral subiectiv). Originala ei vestimentație (ie gal-
benă și fustă bleumarin) mi-a străfulgerat ideea
că Ana-Cristina Leonte ar putea deveni o Sofia
Vicoveanca a jazzului... Cei trei instrumentiști au
realizat un acompaniament aerat, preponderent
cool, pigmentat cu interesante pasaje solistice.
Spre a înflori pe deplin, asemenea minunate pre-
mise merită să fie cultivate și diversificate, evitând
o anume placiditate ce poate deveni trenantă și,
cu timpul, contraproductivă.
Un strălucit program de jazz, sfidând orice fel
de etichetări prestabilite, fu oferit de trio-ul bul-
garo-român alcătuit din pianistul Vasil Parmakov,
contrabasistul Pedro Negrescu și bateristul Hristo
Yotsov. Trei muzicieni de mare forță, capabili să
reformuleze valori definitorii ale jazzului - li-
bertate expresivă, spontaneitate, swing - printr-o
genuină interacțiune. Spectacol creativ, ingenios,
spumos, fără niciun moment fastidios. În con-
sens cu învățăturile marilor clasici ai genului, cei
trei complici și-au însușit dictonul errare huma-
num est ca aliat (nu ca inamic) în incursiunile lor
menite să materializeze auditiv sublimul. Demn
de admirat curajul lor de a redescoperi, cu dez-
involtura și pasionalitatea jazzmanului de reală
vocație, standarde dintre cele mai „uzate”, precum
All the Things You Are, Body & Soul, The House of
the Rising Sun. Dacă Yotsov (alături de pianistul
Antoni Doncev) se afirmase încă de la mijlocul
anilor 1980 ca vibrafonist/percuționist al duo-
ului Acoustic Version (cu care Bulgaria câștigase
concursul european al tinerelor talente jazzis-
tice), în schimb răvășitorul pianism al lui Vasil
Parmakov mi se pare, cel puțin deocamdată, pe
nedrept subestimat. S-ar putea ca aci să fie vorba
și despre un anume exces de modestie al interpre-
tului însuși, ceea ce i se cam potrivește și lui Pedro
Negrescu. Certamente, nu doar datorită titulatu-
rii sale simbolice, Bridge of Friendship (omonimă
celei a podului de peste Dunăre dintre Giurgiu și
Ruse), acest trio merită certamente o recunoștere
mai amplă!
Vocalista Sanem Kalfa (Turcia) și ghitaristul/
violistul George Dumitriu (România) alcătuiesc
un duo echilibrat și, totodată, predispus la expe-
rimentalisme. Interesant este că, din punct de ve-
dere lingvistic, tânăra improvizatoare s-a orientat
atât spre idiomul ei nativ, cât și spre portugheză
(în varianta sa braziliană, globalmente recognis-
cibilă datorită bossa novei). Polifoniile adeseori
poantiliste, extrase din ghitară și apoi prelucrate
cu ajutorul laptop-ului, susțin empatic spectaco-
lul vocal dens și divers al înzestratei cântărețe. Un
recital intimist, cu o tentă preponderent medi-
tativă, în care subzistă principii estetice promo-
vate în Est, începând de prin anii 1980, de către
32
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
Valentina Ponomareva/Rusia, Anca Parghel/
România, Yildiz Ibrahimova/Bulgaria-Turcia,
Sainkho Namtchylak/Tuva, iar mai apoi de Eva
Bittova/Cehia sau Grzegorz Karnas/Polonia...
Ediția 2015 a Festivalului Dobrojazz a fost în-
cununată de recitalul unui grup provenit dintr-o
zonă improbabilă a jazzului: regiunea macedo-
neană din nordul Greciei. Muzica propusă de
Kostas Theodorou Quartet este, în egală măsură,
profundă și atractivă, ancestrală și modernă, ex-
pansivă și interiorizată. O estetică a contrastelor
quasi-expresioniste, reliefate de policrome țesă-
turi ritmice, având o sorginte multiculturală, care
- redusă la cel mai mic numitor comun - ar putea
fi definită drept greco-macedo-orientală. La nivel
conceptual, aportul contrabasistului/compozi-
torului/liderului Kostas Theodorou (alias Dine
Doneff) este fundamental. Avem astfel parte de
piese inspirate din obsesiile străvechi ale locui-
torilor acelor teritorii de legendă (ritualul de in-
vocare a ploii, ceremoniile ciclurilor vieții, lupta
pentru supraviețuirea identitară), dar și legate de
preocupările interdisciplinare ale lui Theodorou/
Doneff - cum ar fi studiul operei scriitorului por-
tughez Fernando Pessoa. Din punct de vedere
timbral, principalul elementul de coloratură este
dat de sonoritățile seci ale oud-ului, mânuit de ci-
priotul Kyriakos Tapakis. Bateristul/percuționis-
tul Kostas Anastasiadis se exprimă temperamen-
tal-tumultuos, însă bețele, baghetele și periuțele
pe care le utilizează sunt astfel confecționate încât
să pună surdină sunetului (procedeu care - pa-
radoxal - le potențează efectul). Pe lângă apreci-
abila sa omogenitate, cvartetul dispune și de un
veritabil star: Pantelis Stoikos. Cu ale sale briante
parade la trompetă și caval, cu alura sa de faun
(nas acvilin, barbă blondă, ochi albaștri, mișcări
dansante), acest extraordinar suflător și sufletist
pare când un Don Cherry descins pe Muntele
Olymp, când un Ian Anderson redefinind prin
sunetul cavalului o ancestralitate balcano-celti-
că transcontinentală. Pe lângă flexibilitate, simț
melodico-ritmic, precizia atacului, sau ornamen-
tarea discursului muzical cu picante melisme,
Stoikos își permite extravagante extensii tehnice
neconvenționale (inclusiv demontarea trompe-
tei), întotdeauna subsumate logicii de ansamblu.
În câteva dintre splendidele sale frazări modale
pe trompetă se puteau distinge și inflexiuni nouă
familiare - așa după cum le știm de prin Banat,
Bucovina, Moldova, sau din felul cum apar ele în
mai recente prelucrări ethno-jazz din Basarabia
(Petru Haruța, Valeriu Mazâlu, Eugen Didic).
Nu pot încheia fără a elogia spiritualul afiș
conceput pentru Dobrojazz de Mugur Grosu,
ideea pauzelor de 30 de minute în care publicul
are ocazia de a socializa, atmosfera convivia-
lă de la Teatrul Jean Bart și din elegantul edifi-
ciu învecinat Casa Avramide, eforturile depuse
cu generozitate de organizatorii coordonați de
Dan Hornoiu, prezența literatorilor/jurnaliștilor
Ștefan Caraman, Patrick Andre de Hillerin, Petru
Țincoca... În plus, vizitând Muzeul de Artă din
Tulcea, avui plăcuta surpriză de a revedea origi-
nalul tabloului Adam și Eva de Victor Brauner, cel
care fusese preluat pe afișele marii expoziții dedi-
cate avangardei române dintre 1900-1950, pe care
ICR Lisabona o organizase la Museu Nacional de
Arte Contemporânea din centrul capitalei portu-
gheze în 2009.
■
10 ani de ARTmania
Festival
RiCo
Festivalul ARTmania atrage în fiecare an mii
de turiști la Sibiu și se află într-o perma-
nentă dezvoltare și adaptare, organizând la
aniversarea de zece ani principalele concerte in-
ternaționale în Piața Mare, cu acces gratuit, în zi-
lele de vineri și sâmbătă, 31 iulie și 1 august 2015.
Piața Mare, principalul obiectiv turistic al cetății
medievale pentru publicul festivalului, este locul
unde au concertat în ultimii nouă ani cele mai
frumoase proiecte muzicale din universul muzicii
rock și metal.
Programul concertelor din Piața Mare va urma
structura clasică cu trei formații internaționale pe
seară, începând de la orele 19:00. Apocalyptica,
Anathema, Saturnus, Clan of Xymox și Enemy of
Reality sunt principalele formații confirmate pen-
tru Sibiu, patru dintre ele concertând pentru pri-
ma dată la festival.
În săptămâna ARTmania Festival va avea loc
competiția „Global Battle Of The Bands” și un
concert An Theos, alături de evenimentele alter-
native care se pregătesc pentru fanii festivalului.
Săptămâna ARTmania Festival prezintă o serie de
evenimente alternative, de la vizite la muzee, ex-
poziții, seri de lecturi poetice, ateliere și petreceri
tematice, programul complet urmând a fi comu-
nicat în perioada următoare. Festivalul promo-
vează și în acest an evenimente culturale derivate
din cultura rock, în săptămâna 27 iulie-2 august,
sub deviza “10 ani de ARTmania Festival”.
Apocalytica live e în premieră pe sce-
na ARTmania - sâmbătă, 1 august 2015. Încă
de la preluările epice “Enter Sandman”, “The
Unforgiven” și “Nothing Else Matters” ale celor de
la Metallica sau „Refuse/Resist” de la Sepultura,
și-au demonstrat talentul de reorchestrare lăsând
profunzimea pieselor intactă și au creat un nou
sound de negăsit în istoria muzicală metal. Într-o
lume a nostalgiei muzicale cu avalanșe de idei re-
ciclate, puține trupe mai pot fi numite unice, iar
Apocalyptica este una dintre ele.
Finlandezii continuă să demonstreze că muzi-
ca rock nu are de-a face cu instrumentele pe care
le folosești, ci cu atitudinea. Al optulea album va
fi lansat în primăvara acestui an și va fi parte din
concertul de la Sibiu. „Shadowmaker” este o com-
binație armonioasă între violoncel și tobe, cu ritm
alert și modificări de tempo, un crescendo care dă
fiori. Riff-urile distorsionate de violoncel sunt mai
grave ca oricând, iar muzica clasică este alternată
de fragmente heavy-metal, pentru o experiență
acustică de neegalat.
Vincent, Jamie Cavanagh, Daniel & co. revin
la Sibiu pentru a sărbători alături de publicul
ARTmania zece ani de experiențe și concerte de
neuitat. “Distant Satellites”, cel mai recent album,
este apogeul creației Anathema pe plan muzical
și conține aproape toate elementele imaginabile
trăite prin muzica Anathema: frumusețe, intensi-
tate, dramă, liniște, speranță și o dimensiune ex-
tra-muzicală despre care am tot primit indicii pe
parcursul evoluției trupei, ce devine pentru prima
dată atât de clară. Anathema nu a mai concertat la
ARTmania Festival din 2007, anul în care Sibiul
era Capitală Culturală Europeană și festivalul se
afla la cea de-a doua ediție.
Saturnus, una dintre cele mai inspirate și re-
cunoscute formații din aria melodic doom metal
cântă în premieră la ARTmania Festival. Înființată
în 1991, în Copenhaga, Danemarca, trupa este
cunoscută pentru abordarea unică și alternarea
stilurilor vocale - recitare, growl și melodic, dar
și pentru emoția transmisă, purtând ascultătorul
printr-o călătorie sonoră melancolică și dramati-
că în același timp.
Clan of Xymox se număra printre primii adepți
ai darkwave-ului. Muzica lor reprezintă o îmbi-
nare de synthpop, darkwave și gothic rock. Trupa
a trecut prin multe schimbări muzicale de-a
lungul celor trei decenii de existență, bucurân-
du-se de o popularitate crescută în anii ‘80, cu
single-uri în topurile Billboard. Videoclipul pie-
sei “Imagination” a fost difuzat în heavy rotation
pe MTV, iar single-ul din 2011, “In Your Arms
Again”, a fost inclus pe coloana sonoră a filmului
The Girl with the Dragon Tattoo.
Enemy of Reality, trupa de symphonic metal ce
a luat naștere în 2013 în Atena, este formată din
soprana Iliana Tsakiraki, chitaristul Steelianos,
clăparul Marianthi, basistul Thanos și toboșarul
Philip Stone, albumul de debut Enemy of Reality
- a ‘Rejected Gods’ conține zece piese ce îmbină
muzica clasică și opera cu progressive și heavy, re-
zultând un symphonic metal distinct.
Miercuri 29 iulie, la Hard Rock Cafe Sibiu, for-
mația de epic-folk-metal An Theos a pregătit un
show live, parte din turneul european din vara
acestui an și o revenire la ARTmania Festival.
Semifinala „Global Battle Of The Bands”, cea
mai mare competiție la nivel mondial pentru for-
mații cu propriile lor piese live, ajunge la Sibiu în
30 iulie la Oldies Pub, făcând parte din Festivalul
ARTmania Sibiu 2015. Doar un grup muzical va
reprezenta România la Finala Mondială GBOB
de la Berlin la începutul anului 2016, pentru a
lua titlul de “Best New Band in the World” (Cea
mai bună formație nouă din lume) și Pachetul
Internațional pentru Dezvoltarea Formației.
Formațiile românești sunt încurajate să se înscrie
în competiție.
ARTmania Festival își justifică existența prin
dezvoltarea unor perspective culturale noi în sfe-
ra organizării de evenimente culturale prin cele
nouă ediții derulate până în prezent, precum și
prin asocierea actelor culturale moderne cu spații
de tradiție, recunoscute mondial și prin valorile
culturale promovate în cadrul evenimentelor.
Festivalul realizează an de an un impact sem-
nificativ asupra grupului țintă prin valorile pro-
movate în programul anual și prin cele mai noi
tendințe artistice prezentate. Pentru principalii
beneficiari, locuitorii Sibiului, festivalul aduce
manifestări artistice de înaltă calitate și impulsio-
nează dezvoltarea locală și regională, prin turism
și relații mai apropiate de cultura altor zone eu-
ropene.
ARTmania Festival ne așteaptă la Sibiu în săp-
tămâna 27 iulie - 2 august.
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
33
politica zilei
Mândria de a fi turc
(epitaf)
■ Petru Romoșan
Poate cel mai impostor guvern din câte am
avut în ultimii 25 de ani este chiar cel al
tinerilor „turciți” (iar nu turci), condus de
ucenicul palavragiu (iar nu vrăjitor) al arogantului
corupt (excesiv de „turcit”) Adrian Năstase, vor-
bim de un procuror neterminat și agent acoperit
de conjunctură, din excesiv arivism, inenarabilul,
incalificabilul Victor Ponta. Prin acest guvern de
juni corupți (Șova și ceilalți), PSD se apropie de
faliment și se poate anticipa că la viitoarele ale-
geri, ținând cont și de noile legi electorale, va atin-
ge cu dificultate cota de 20%.
Desigur, Turcia de astăzi, putere emergentă
care impresionează, repusă corect în istoria mo-
dernă de eroul național Ataturk, nu mai are mare
lucru de-a face cu fostul Imperiu Otoman, care a
agonizat și peste Principatele Române vreo 200 de
ani. Dar moravurile de la București (și mai puțin
de la Iași, cu influențele lui poloneze) de azi au
încă o mare legătură cu descompunerea și decă-
derea otomană, încheiată pentru noi abia la 1877.
Peste fanariotismul nostru devenit natură s-au
adăugat vreo 50 de ani de ocupație sovietică, cea
din tinerețea „patriarhului” comunisto-pesedist
Ion Iliescu.
Lupta pe justiție care se dă în acest moment,
o trântă care pe care, încrâncenată, violentă, e
de departe cel mai interesant fenomen în curs în
România. Cei care îi apără pe corupți, pe banii
corupților, comic și ironic în numele democrației,
strecoară sistematic, pervers ideea că „binomul”
(SRI-DNA) sau „trinomul” (SRI-DNA-ÎCCJ) nu
ar reprezenta România profundă, că ar fi condus
din afară, și unde sunt independența și suvera-
nitatea pe „care le-am avut”, sub Ceaușescu, sub
Iliescu, sub Băsescu, sub PCR, sub PSD, sub PDL?
E adevărat, atacul la SRI, DNA, ÎCCJ (nu enume-
răm și CCR, care e prea de tot compromisă de
Zegrean și de Băsescu), la Președinție chiar vine
de la niște grupări transpartinice foarte speriate
- oameni care se știu cu multe muște pe căciulă
și care oricând se pot trezi cu mascații la ușă sau
pot fi arestați în trafic ori la coborârea din avion.
SRI-ul, dintr-un serviciu care i-a sprijinit
temeinic pe corupții tranziției (Vântu, Năstase,
Băsescu, Voiculescu...), a devenit o poliție foarte
activă și eficace, care a participat, alături de DNA,
la arestările din ultimul an. E ceva rău în asta? Ani
de-a rândul, serviciul s-a lăudat că el doar infor-
mează, nu se implică. Acum, împreună cu DNA,
sprijină arestările - miniștri, senatori, deputați,
înalți funcționari centrali și locali. E o schimba-
re majoră în sensul eficacității și pragmatismului
(care amintește de FBI) și care nu poate fi decât
salutată. Foarte probabil, cuțitul ajunsese la os și
nu se mai putea altfel.
Mai mult, L’Express-ul franțuzesc observă că
în prima linie a luptei împotriva corupției din
România sunt femeile, procurori, judecători, acti-
viste ale drepturilor omului. Nimic surprinzător,
așa se întâmplă în toate țările în care statul a ajuns
pe marginea prăpastiei. Se pot da nenumărate
exemple, mai ales din Africa și din America de
Sud. Și poate că nu e departe momentul în care
România va fi condusă, din aceleași motive, de o
femeie președinte. Sau poate o femeie prim-mi-
nistru. În orice caz, miniștri femei în posturi-che-
ie pot apărea începând chiar cu viitorul guvern. Și
în România, ca în toată lumea, multe profesiuni
se feminizează accelerat, numărul femeilor care
fac studii superioare e în creștere, nu de puține
ori depășindu-l pe al bărbaților, mai ales în do-
meniul justiției.
Deocamdată suntem încă foarte departe de
normalitate de vreme ce Dan Voiculescu poate
să-și fabrice din pușcărie un alt partid zis „uma-
nist”, iar o televiziune marcantă, de casă, poate
să-l promoveze ca pe o trufanda democratică. În
capul unora, afacerile nu pot fi nicicum despărțite
de politică, prea au făcut asta toată viața și le-a
mers din plin.
„Mândria de a fi român”, sloganul agresiv de
campanie al PSD, s-a transformat recent în mân-
dria de a fi azer sau turc. PSD-ul îi datorează asta
șefului său, micul aventurier Victor Ponta. Acesta
pare a avea un sfârșit politic pe măsura micimii
personajului care a stat totuși, iată, spre rușinea
noastră, trei ani în fruntea guvernului României.
Junele premier nu a fost, de fapt, decât purtăto-
rul de cuvânt, foarte vorbăreț, al unui fantoma-
tic, inexistent guvern. Victor Ponta e deja, politic
vorbind, un „tete de Turc” („cap de turc”), adică
un țap ispășitor al ultimului și, poate, definitivului
eșec la guvernare al PSD.
■
arte
Profesori și Artiști ai învățământului artistic din Cluj (I)
Catedra de arte decorative
■ Vasile Radu
1.	Bene Jozsef „Ogoniok”
Printre profesorii de la noul Institut de Artă
din Cluj, Bene Joszef (Daia, 1903 - Ulm, 1987)
făcea o notă aparte. Tânărul ”Joszka”, provenind
dintr-o familie de secui, se pregătise inițial pen-
tru a îmbrățișa meseria de croitor, dovedind un
simț estetic înnăscut, acordat unei mâini fine, ca-
pabilă să conducă acul, cu abilitate pentru forma
antropomorfă, cultivată cu eleganță, în acord cu
bunul gust al epocii „art deco”. În 1935, deși stu-
diase, între 1924-1928, la București cu reputatul
freschist Costin Petrescu, cu pictorul Camil Ressu
și sculptorul Dimitrie Paciurea, Bene se angaja-
se la Casa de Modă „Maison Agnes”1. Apoi, ia
hotărârea curajoasă (și, oarecum, nejustificată și
surprinzătoare pentru familie) de-a prefera acului
și foarfecei, creionul de desen și pensula pictoru-
lui, dând curs unei sensibilități mai vechi, cu acea
acerbă chemare romantică a tinerilor spre a trăi
imprevizibil și riscant utopia unei vieți închin-
ate artelor. Devine solidar grupului de studenți
ardeleni aflați la București, prieteni care urmau
cursurile aceleiași instituții: Carol Pleșa, Arnold
Kencinschi, losif Fekete, Ștefan Băeșan, etc. După
Război este chemat să devină profesor la Institutul
Maghiar de Artă din Cluj, înființat în iunie 1948,
avându-l ca student din primul an, printre alții, pe
blăjeanul Emil Băcilă.
Odată cu înființarea Institutului de Artă
Plastică „Ion Andreescu” la Cluj prin Hotărârea
Consiliului de Miniștri nr. 1137 din noiembrie
1950, Bene Joszef este adus profesor la catedra
de arte textile, fiind urmat și de studenții săi de
la vechiul Institut Maghiar de Artă, printre ei
numărându-se și Emil Băcilă care, după absolvi-
re, va fi reținut în calitate de „laborant” (prepa-
rator) la această catedră. El pregătea temele de
atelier și oferea un ghidaj al studiului, explicând
soluțiile plastice alese împreună cu profesorul
Bene. Supranumit „Ogoniok”2 pentru obișnuința
sa de-a face corectura lucrărilor studenților, ofe-
rind exemple din noua artă sovietică publicată în
această revistă, Bene una făcea, alta vorbea: fostul
student al lui Camil Ressu asimilase cu sârguință
arta de mare rafinament și prospețime coloristică
a profesorului său cu studii la Munchen, servin-
du-se, în corectura sa, de metodele maestrului,
dar, atunci când cita exemple în sprijinul unei
idei sau alteia se referea ipocrit la exemple din
arta sovietică! Aceasta „îl salva” de pericolul real
de-a fi „turnat” la Rectorat de „cârtițele” plantate
cu grijă de Securitate pentru a veghea la purita-
tea mesajului realist socialist, care trebuie însușit
prin școală. Această dedublare permanentă crea
adesea situații hilare spre amuzamentul studențil-
or și altor cadre didactice care priveau cu simpa-
tie bonomia și ironia benignă care îi caracteriza
munca. Îndeobște, Bene Iosif avea un respect egal
atât pentru forma plastică, cât și pentru culoare
dar, cu timpul, preferința să pentru mediile pictu-
rale solubile, apetitul său pentru tehnica „umedă”
a acuarelei, pentru reînvierea anticei encaustica
l-au condus, treptat spre atingerea unui grad de
rafinament cromatic strâns legat de principiile
cromatice ale lui Paul Klee, departe de modelele
promovate prin revista sovietică „Ogoniok”. Deși
lăsau impresia că se împărtășesc doar din „ine-
stimabila experiență a artiștilor sovietici”, cei doi
oficianți ai artei căutau cu infrigurare soluțiile
moderne promovate de arta europeană a epocii,
cele mai importante „surse” fiind Paul Klee și
Johannes Itten.
2.	Paul Klee, un profesor agreat,
aflat dincolo de „Cortina de
Fier”
În prelegerea sa „Căile studiului naturii” (1923)
apărută în primul volum „Bauhausbuch vonWei-
mar” (1920 - 1924)3 Klee prezintă natura, în mod
insistent, ca element «sine qua non» al oricărei
activități artistice; ea trebuie să rămână punctul
de plecare, în pofida libertății de interpretare
34
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
a motivului pictural. Dar, pentru artistul crea-
tor, această natură - afirmă Klee - nu este doar o
apariție vizibilă, ci relevarea unei misterioase vieți
lăuntrice. Filozofia romantică a naturii pare să
reînvie astfel sub o nouă formă în concepția mo-
dernă despre lume a lui Klee. Iată cum își definește
poziția: un romantism rece și fără patos. Fraza să
- Prin cunoașterea pe care o avem asupra conțin-
utului său intim, obiectul se extinde dincolo de
aparență - sugerează pătrunderea în zona abisală
a iraționalului. În același timp, el contribuie la lărg-
irea noțiunii de formă în accepția cubiștilor, a căror
orientare, mai mult rațională, a multiplicat și lărgit
dimensiunile și aspectele exterioare ale obiectului
prin așa-numita connaisance, transgresând astfel
epoca iluzionistă”.4
„Noutatea absolută” a acestei teorii moderne a
artei este însă departe de-a putea fi caracterizată ca
originalitate absolută. Leon Batistta Alberti (1404
- 1472) în Cartea I din scrierea sa „Della Pittura”
pe la mijlocul secolului al XV-lea (după 1432) ca,
de altminteri și Piero de la Francesca (1406 - 1492)
în „De Prospectiva Pingendi” sau Leonardo da
Vinci (1452 - 1519) în „Trattato della Pittura” așea-
ză natura ca izvor al artelor lor. Ba, mai mult, Klee
preia substanțial din teoria albertiană care vorbește
despre patru elemente fundamentale de origine
matematică (abstracte) care alcătuiesc premisele
figurative ale oricărei opere: punctul, linia, supra-
fața, volumul. Este tocmai ceea ce Klee va extra-
ge ca elemente fundamentale ale studiului naturii
prin arta sa:
„Orice formă picturală începe cu un punct ce se
pune pe sine însuși în mișcare, punctul se mișcă și
astfel linia se naște, prima dimensiune. Dacă linia
se deplasează pentru a forma un plan obținem un
element bidimensional. În mișcarea de la plan la
spațiu, coliziunea planelor dă naștere corporalității
(tridimensionalul)... Un sumar al ierarhiilor cineti-
ce ce deplasează punctul într-o linie, linia într-un
plan iar, planul, într-o dimensiune spațială”.5
În „Cursul despre culoare și formă” al Catedrei
de Arte Decorative de la Cluj6 vom întâlni o for-
mulare apropiată și o viziune asemănătoare asupra
artelor și creației artistice:
1. „Artistul, pentru a putea oglindi viziunea pla-
stică a realității, este obligat să studieze încontinuu
natură cu toate aspectele ei. Natura este cel mai bogat
izvor care furnizează subiecte, idei. Tocmai de aceea
studierea realității trebuie să fie preocuparea princi-
pală a unui creator. Ocolirea acestor preocupări va
duce inevitabil la schematizări, la convenționalism,
la manierism. Numai realitatea ne poate asigura
măiestria, ne poate îmbogăți permanent arsenalul
cunoștințelor noastre plastice (varietatea tipurilor,
caracterelor, formele noi, armonii diverse, observa-
rea echilibrului și ritmului din natură) p. 4-5.7
2. „Forma este structura unei opere de artă. În
artă forma include și mijloacele tehnice specifice de
exprimare, de aceea tânărul artist va fi obligat să-și
însușească cunoștințele tehnice și tehnologice”p. 4.8
3. „Ornamentul a avut și, în parte, mai are și
astăzi un caracter figurativ. În tapiserii și în alte lu-
crări decorative monumentale sunt abordate teme
diferite cu un conținut bogat. Nu este mai puțin
adevărat că o bună parte din lucrările decorative și
aplicate sunt lipsite de semnificație tematică. Aceste
creații, prin funcțiile lor, nu cer și nici nu admit
teme majore, ornamentează suprafețe date, încântă
ochiul, înfrumusețează mediul în care sunt așezate
(îmbrăcăminte, draperii, covoare, ornamentația di-
feritelor obiecte casnice, etc.) Aceste creații păstrează
valoarea estetică prin alternarea și îmbinarea armo-
nioasă a culorilor și liniilor”. p. 4-5.9
4.	„Puterea unei culori va fi mai pronunțată în
mediul de culori complementare, culorile înrudite le
estompează. De aceea o culoare vie nu are nevoie
de contraste puternice. Dacă sunt așezate două cu-
lori vii laolaltă, atunci sunt atât de accentuate încât
își pierd intensitatea și devin stridente. Pentru ca o
culoare să trăiască, cealaltă culoare trebuie să fie su-
bordonată. Pentru ca să trăiască o culoare trebuie să
se deosebească de mediul ei și prin tonalitate, adică
să fie mai închisă și mai deschisă.” p. 9.
„Culorile au și gradul lor de ton. Cu cât va ajunge
o culoare deschisă într-un mediu de culori închise,
cu atât va părea mai deschisă și viceversa.” p. 9.10
„Gama de culori se deosebește și prin acele fa-
cultăți care sugerează căldură sau răceală. Astfel
vorbim de culori calde și reci. Culorile roșu și galben
și derivatele lor obținute prin amestec sunt culori
calde. Albastrul verdele, albastrul și violetul sunt
reci. Și această particularitate a culorilor este com-
parativă. O culoare dintr-o gamă rece pare mai cal-
dă decât una din gama caldă.
„În distribuirea petelor de culoare trebuie să fim
atenți la dimensionarea lor. Prin justa distribuire
obținem efecte frumoase, lucrarea devine intere-
santă, convingătoare, o distribuire greșită poate stri-
ca efectul dorit. Măiestria pictorului este de-a vedea
luminozitatea puternică și umbrele prin contraste
mici de culoare, obținându-se suficiente nuanțe de
culoare pentru a putea transpune în lucrare natura
în mod veridic”.
„În pictură trebuie să căutăm întotdeauna rapor-
turile dintre culoare și luminozitate pentru a putea
găsi just diferențele între ele pe suprafața unui obiect
dat, sau raportul dintre o figură sau obiect și mediul
în care acestea sunt așezate. Numai dacă vom pu-
tea găsi raporturile tonale vom putea realiza lucrări
convingătoare”.11
Adaptarea principiilor teoriei cromatice ale lui
Klee la specificul studiului artelor decorative, în
speță, al tapiseriei și imprimării textile, l-a făcut pe
Emil Băcilă să adauge cursului redactat împreună
cu Bene Iozsef și ceilalți colegi noțiuni privind re-
nunțarea la spațialitatea iluzionistă tipică reprezen-
tărilor spațiale picturale în beneficiul unui studiu
al planimetriei ornamentului ca element bidimen-
sional:
„Caracteristic în arta decorativă este renunțarea
la iluzia celei de-a treia dimensiuni, adică, a per-
spectivei, reducerea celei liniare, precum și elimina-
rea clar-obscurului, obținându-se acel sens decora-
tiv” (Cenino Ceninni vorbește despre pictură ca o
artă care trebuie să fie luminoasă, limpede, vie tin-
zând către strălucire, claritate și precizie. El ignoră
însă peisajul, clar-obscurul, perspectiva. Există o
strânsă legătură între toate genurile artistice. Rostul
ornamentului este să anime o suprafață fără să o
distrugă).
„Calitatea primordială a pictorului decorator este
de-a eșalona în mod agreabil suprafața pe care o de-
corează. Elementul principal al acestei acțiuni este
culoarea”.
„Armonia culorilor prin analogie și contrast. Prin
armonie se armonizează gamele, nuanțele, luminile
colorate, iar prin contrast la fel”.
„Concluzii: armonia complementarelor este supe-
rioară armoniei contrastelor. Culorile fundamentale
(roșu, galben, albastru) dau ansambluri mai armo-
nice de contraste decât celelalte contraste”.
„Folosirea negrului ca element distinctiv între
două culori contrastante în dauna albului”.
„Nuanțele pe fond negru sunt mai frumoase decât
cele pe fond alb”.
„Fără a atinge o culoare se poate întări, susține
sau neutraliza prin activarea culorilor învecinate”.
„Culorile joacă un rol fiziologic, atingând laturi
ale psihicului...”
„Culoarea servește la desfășurarea formei”.12
Astfel, Emil Băcilă va exersa la nesfârșit asupra
elementelor compoziției cromatice, devenind re-
pede printre cei mai abili „orchestratori” de tonuri
și „forme”, dând cartoanelor sale un caracter or-
namental care se apropia „periculos” pentru acea
epocă de principiile avangardiste ale „artei capitali-
ste” reprezentată de Paul Klee. Prin aceasta el a de-
venit un artist „aproape” abstract, ceea ce nu intra
în vederile „culturnicilor” preocupați de promova-
rea realismului socialist. Prin artă să, Emil Băcilă
va transmite subiacent un fir invizibil care lega
noua cultură „socialistă” de matricea ei originară,
inexorabilă a tradiției europene, atât de prezentă
în marile centre artistice ale Europei Occidentale,
dar, atât de blamată de exponenții ideologici ai re-
gimului politic comunist. În mod aproape tainic,
expunerile sale, corectura sa erau o relaționare per-
manentă cu arta veche a Europei, asumată treptat,
prin studiu și de studenți, care vor vedea în aceasta,
legătura lor spirituală și afectivă cu Vestul, la ale
cărui „castele” fiecare visa în taină.
După anul 1970, Emil Băcilă va avea prilejul,
în cadrul relațiilor strânse universitare dintre
Institutul de Arte Plastice ”Ion Andreescu” din
Cluj și Institutele similare din Dresda și Offenbach
am Main, să refacă legătura spirituală care îl lega
de arta germană interbelică, pornind de la aceiași
bază academică comună reprezentată de Școala de
la Bauhaus (Paul Klee)
Note
1.	Pelin, Mihai, Deceniul prăbușirilor (1940 - 1950) Ed.
Compania, Buc., 2005, pag. 118.
2.	„Ogoniok” (”Flacara”) a fost o revistă de literatură
și artă rusească înființată în anul 1899 care a devenit în
perioada stalinistă un centru de iradiere și de promovare
al ideilor jdanoviste și leniniste despre „noua” artă a rea-
lismului socialist. După cel de-al doilea război mondial,
revista devine purtătoarea manifestă a artei realist - socia-
liste în toate țările europene „eliberate” de armata sovieti-
că. Inclusiv, România, devenind „corectorul” ideologic al
noilor stăpâni politici de după” Cortină de Fier”.
3.	Gideon-Welcker, Carola, Paul Klee, Ed. Meridiane,
Buc., 1972, pag. 41.
4.	Ibidem.
5.	Alberti, Leon Batista, Despre picture, Ed. Meridiane,
Buc., 1969, Cartea I, pag 9-11.
6.	Bene, Iosif, Băcilă, Emil, Balotă, Ileana, Ciupe, Maria,
Szentimrei, Iudita, Studiul picturii la secția de arte deco-
rative, 1965-1966, manuscris, Arhiva familiei Băcilă.
7.	Ibidem.
8.	Ibidem.
9.	Ibidem.
10.	Ibidem.
11.	Ibidem.
12.	Ibidem.
■
TRIBUNA • NR. 308 • 1-15 iulie 2015
35
plastica
corespondență din washington Victor Gaetan Papa Francisc vine în Bosnia înarmat cu Evanghelia	2
editorial	
Mircea Arman	
Criza conștiinței grecești: Sofiștii (II)	3
cărți în actualitate	
Ștefan Manasia	
Despre goblenurile domnului Radu Vancu	6
Al doilea trup	6
Ioan Negru	
După cea închipuită de mine	7
Vistian Goia	
Cabana „amintirilor” și a „neuitării”!	8
Marin Iancu	
Radiografia unui suflet	9
comentarii	
Popa Tanda - omul Dracului! (2)	10
Ormeny Francisc	
poezia	
Gheorghe Vidican	11
parodia la tribună	
Gheorghe Vidican	
Cosmin Perța	11
TIFF 2015	
EDIȚIA A XIV-A, CLUJ-NAPOCA, 29 MAI - 7 IUNIE	13
Alexandru Jurcan	
Un cinefil cugetând	
după festival	13
Mihai Goțiu	
Cum am ajuns actor într-un film premiat	
la Cannes. (Jurnal de TIFF)	14
Lucian Maier	
Auto-contemplare - Comoara	16
lonuț Mareș	
Court - Realism indian	17
Adrian Țion	
Unde sunt westernurile de altădată?	17
Adrian Marian	
Turma	18
Marian Sorin Rădulescu	
Mircea Daneliuc înainte de marea lehamite	20
Cătălin Bogdan	
Chimval răsunător	22
Ioan Meghea	
Cinematograful, dragostea mea...	23
Premiile TIFF 2015	24
eseu	
Veronica Hicea	
Timpul biblic și valențele sale	25
filosofie	
Remus Foltoș	
Chiar dacă ar fi să ne închidem doar în noi înșine...	
o privire asupra lui Ion Petrovici	27
diagnoze	
Andrei Marga	
Conducerea împărtășită	28
o dată pe lună	
Mircea Pora	
Scrisoare pentru mama...	30
efectul de seară	
Robert Diculescu	
Monositi (1)	31
muzică	
Virgil Mihaiu	
Festivalul Dobrojazz de la Tulcea, ediția a doua	32
RiCo	
10 ani de ARTmania Festival	33
politica zilei	
Petru Romoșan	
Mândria de a fi turc (epitaf)	34
arte	
Vasile Radu	
Profesori și Artiști ai învățământului artistic din Cluj (I).	
Catedra de arte decorative	34
plastica	
Florin Gherasim	
Vizită la atelier	36
Vizită la atelier
■ Florin Gherasim
Nimic nu dă de bănuit unui trecător
obișnuit, pe liniștita stradă Petrila, că
în casa de la numărul 5, cu nimic de-
osebită de celelalte case din cartierul muncito-
resc de lângă calea ferată, se află multe, multe
opere de artă, al căror număr crește de la zi la
zi. De aceea, cei mai mulți oameni trec liniștiți
mai departe. Doar câțiva, cei inițiați, se opresc
tocmai la casa de la numărul 5. Într-un ungher
ferit al stâlpului porții, se apasă butonul soneri-
ei care țârâie îndelung. După așteptare, când să
pleci, convins că, parafrazându-l pe George Că-
linescu, aici nu locuiește nimeni, apare, totuși,
cu câinele alături și cheile în mână, stăpânul
casei și, totodată, spiritul creativ al locului.
Prima impresie este aceea că ai picat cu totul
inoportun. După câteva lătrături, câinele se po-
tolește și dă semne de prietenie. Nu și privirea
încruntată a stăpânului, căruia părul și barba
albă îi dau un aspect mitic de moș Noe ursuz.
Pare deranjat de vizitatorul inopinat, care-i în-
trerupe o importantă altă preocupare. Totuși,
pictorul octogenar Vasile Pop, căci despre el
este vorba, deschide, cu cheia magică, poarta și
mă poftește înăuntru, neslăbindu-mă însă din
priviri.
Dorința de a-l vizita, de a trece pragul ate-
lierului său exista, era veche. Îi văzusem câteva
expoziții, dintre care, mai ales cea de la Muzeul
de Artă clujean, din anul 2010, m-a intrigat,
mi-a stârnit mirare, uimire. Când, unde și cum,
cu ce energii, cu ce preț a putut acest om să re-
alizeze atâtea și atâtea lucrări cu dimensiuni
variind de la mici la foarte mari, atâția metri
pătrați de suprafață pictată ?!
Iată-mă, așadar, în atelier. Ce văd ?! Foarte
multe lucrări, cu ramă sau fără, finisate sau încă
în șantier, schițe, crochiuri, desene, cărți de
artă. Intre toate acestea, șevaletul, cu o pânză
pe care strălucesc culori umede. Alături, pe un
scaun, borcane cu pensule, tuburi și cutii des-
făcute cu alte culori. Intr-adevăr, gândesc, am
deranjat. Artistul era la lucru. Încet, încet con-
versația se leagă, dar nu ușor. Respinge afirma-
ții aluzive la încadrări, afilieri, asocieri cu con-
frați sau anumite grupări artistice, chiar dacă ar
părea măgulitoare. Pictorul Vasile Pop este, ca
artist, doar el însuși, un lup solitar.
Mai urmează un prag al inițierii. Atunci
când, din priviri de ei știute, doamna Eva, so-
ția artistului, aduce cafele. Împreună sorbire a
lichidului fierbinte și amărui pare semnul că ai
fost acceptat și poți, destins, să te simți de-al
casei. De-acum, abia, te poți mișca în voie prin
ambele încăperi ale atelierului, poți iscodi prin-
tre lucrări și, mai ales, poți cu adevărat purcede
la dialog cu artistul.
Stivele de lucrări, mari și mici, stau unele
lângă altele și unele peste altele, accesul la ele
Vasile Pop Atelier (2012), acryl pe pânză, 207 x 140 cm
fiind secvențial, bucată cu bucată, ca la stra-
turile succesive ale unei acumulări geologice.
Reversul acestui neajuns este acela că vrând
- nevrând, dacă intri in horă, nu poți să vezi
doar anumite lucrări, trebuie să le vezi pe toa-
te. Efortul de a trece prin mâini și prin priviri
aproape tot inventarul fabulos al atelierului
mi-a oferit surpriza revelării unor falii din cre-
ația artistului, altele decât cele cunoscute mie.
De exemplu, lucrările de început, ori cele din
anii optzeci, apoi desenele, păstrate în cutii,
executate în creion, peniță, dar cel mai ade-
sea cu pensula, însoțind, ca un jurnal nedatat,
aproape fiecare zi din viața artistului, începând
din anul întâi de studenție și până în proximi-
tate. Compoziții, tehnici, imagini și, mai ales,
povești, căci aproape fiecare lucrare are o po-
veste îndărătul ei, pe care doar autorul o știe și
o devoalează, dacă și când vrea.
Omul care m-a intâmpinat aparent ursuz,
în poartă, la sosire, este de fapt un mucalit cu
apetit pentru comunicare, care are ce arăta și ce
spune despre lume, viață și artă și chiar spune în
conversații spumoase, dar numai dacă interlo-
cutorul a trecut niște praguri de încredere. Mă
consider privilegiat să fi fost primit, acceptat și
să descopăr nu în una, ci în mai multe vizite
la atelier un om, un artist deosebit și universul
atâtor opere care poartă o singură semnătură:
Vasile Pop.
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ridi-
care de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33
lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma co-
respunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx B.N. Trezoreria
Cluj-Napoca.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mormon* «rdulul