TRIBUNA 307 Director fondator: loan Slavici Revistă de cultură • serie nouă • anul XIV • 16-30 iunie 2015 Consiliul Județean Cluj 4 lei Mircea Arman Criza conștiinței grecești: Sofiștii Interviu cu Alexandru Matei „Fascinația filosofului pentru scriitor mi se pare păguboasă” Proză de Ștefan Manasia Edi Ilustrația numărului: Manuela Botiș , 5 meridian TRIBUNA Director fondator: Ioan Slavici (1884) Publicație bilunară care apare sub egida Consiliului Județean Cluj Consiliul consultativ al revistei de cultură Tribuna: Constantin Barbu Alexandru Boboc | Gheorghe Boboș | Nicolae Breban Victor Gaetan Nicolae Iliescu Andrei Marga Eugen Mihăescu Vasile Muscă Mircea Muthu D.R. Popescu Irinel Popescu Marius Porumb Petru Romoșan Gh. Vlăduțescu Grigore Zanc Redacția: Mircea Arman (manager) Ioan-Pavel Azap (redactor șef adjunct) Claudiu Groza Ștefan Manasia Oana Pughineanu Ovidiu Petca (secretar tehnic de redacție) Aurica Tothăzan Maria Georgeta Marc Tehnoredactare: Mihai-Vlad Guță Colaționare și supervizare: L.G. Ilea Redacția și administrația: 400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1 Tel. (0264) 59.14.98 Fax (0264) 59.14.97 E-mail: redactia@revistatribuna.ro Pagina web: www.revistatribuna.ro ISSN 1223-8546 Responsabilitatea asupra conținutului textelor revine în întregime autorilor Pe copertă: Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta, tehnică mixtă Expoziția Manuela Botiș la Muzeul de Artă Cluj-Napoca ■ Luca Cipolla Il pioppo Non come bandiera che sventola al poggiolo ne di canto orfico si tratta, stella anemica ti sveli e riflessa luce al pioppo... languono i ricordi d’una mente a trama larga che giusto una carezza mendica all’istante sotteso nella sua brezza. Plopul Nu de un steag care flutură pe balustradă nici de cânt orfic nu este vorba, stea anemică te dezvălui și lumină răsfrântă plopului... lâncezesc amintirile unei minți cu urzeala lată ce tocmai cerșește-o mângâiere clipei prevestite în propria adiere. Agar Ti rendi conto che il sapore suo e di antichi pini lungo il viale della stazione; la mattina assorbivo l’amalgama del reale nel sogno di biglie tempestato, le sue gambe gia s’aprivano al ricordo d’un’altra vita quando mi parlava. Hagar Îți dai seama că mireasma ei vine din pini străvechi de pe aleea gării; dimineața absorbeam amalgamul realului în visul împodobit cu bile, picioarele i se deschideau deja la amintirea unei alte vieți în timp ce-mi vorbea. Il giardino Per amarti qui ti devo toccare, ma nel giardino mi bastera sentirti; per annusare un fiore mi devo chinare, li nel recinto dei suoi petali potro vestirmi; e per giocar coi pesci non so nuotare, ma non sara piu agevole mutarmi in essi? Per discerner l’errore m’affido ad uno specchio eppure oltre il fiume bastera guardare me e te come altri ed altre.. Capiremo allora i nostri giochi ove il sole qui si cela sovente dietro nubi di fosforo. Nessun costume di scena nella materia del tutto distinguibile e indistinto, Amore ci dissolva come versi in seno al canto. Grădina Spre-a te iubi aici trebuie să te ating, dar în grădină e de-ajuns să te simt; ca să miros o floare trebuie să m-aplec, acolo în gardul petalelor ei voi putea să mă îmbrac; și spre-a mă juca cu peștii nu știu să înot, dar nu fi-va mai ușor să mă preschimb în ei? Ca să disting greșeala mă-ncredințez oglinzii, și totuși dincolo de râu ajunge să mă uit la mine și la tine la alții și la alte... Atunci vom înțelege jocurile noastre unde aici soarele se-ascunde adesea după nori de fosfor. Niciun costum de scenă în materia întregului perceptibil și tăinuit, Dragoste să ne desfacă asemeni versurilor într-un cânt. Meridiani (a Mihai Eminescu) La querula poiana cinge d’ali la coltre smagliata della macchia, dalle nuvole getta un libro, le pagine strappate prima della fine; d’acqua ogni specchio riflette gli occhi dell’autore, melanconici e rabbiosi, distante e quella casa e lo scrittoio in legno dove mai piove. Meridiane (lui Mihai Eminescu) Șorecarul jeluitor cuprinde cu aripi pătura destrămată a desișului, din nori aruncă o carte, paginile smulse înainte de sfârșit; a apei fiecare oglindă răsfrânge ochii autorului, plini de dor și mânie, departe este casa aceea și masa de scris din lemn unde nicicând nu plouă. Traducerea românească aparține autorului, dl Luca Cipolla. ■ 2 TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 editorial Criza conștiinței grecești: Sofiștii (I) ■ Mircea Arman Este un fapt de domeniul evidenței că apa- riția sofiștilor, reprezintă pentru Elada pragul limită necesar depăsirii barierelor lumii arhaice și realizarea deschiderii „dureroa- se” spre libertatea neîngrădită a minții. Apariția sofismului în Grecia a reprezentat un șoc cum nu mai existase altul în întreaga istorie a popoarelor din acest areal geografic și, în fond, din întreaga lume antică. Sofistica, ca modalitate de raportare la lume, implică trecerea oricărei bariere religioase, depă- șirea angoasei generată de hybris și libertatea de a gîndi fără opreliște, dar în același timp devine și o ocupație, o îndeletnicire practică din care unii își vor asigura existența, respectiv filosofarea care se constituie ca profesie. Sigur, este extrem de greu să vorbim de ope- ra unor gînditori denumiti în derîdere „sofiști”1 dacă privim sofismul ca filiație, ca pe un curent filosofic închegat. Poate, mai curînd, putem vorbi de filosofi care se ocupă cu sofistica, adică cu ex- primarea gîndului liber. Este la fel de dificil să te pronunți cu adevărat asupra gîndirii sofistice atîta vreme cît, deși există o literatură doxografică uriașă, nu ni s-a păstrat nimic din scrierile propriu-zise ale gînditorilor sofiști. Există, din păcate, o tradiție extrem de tristă și contraproductivă în a evalua ideile acestor gîndi- tori, mai ales datorită reclamei negative făcute de Socrate și eternizării ei prin emulul său Platon. Noi credem că o evaluare corectă a concepțiilor acestor filosofi, mai multă atenție acordată mo- dului și naturii gîndirii lor,2 vor putea scoate la iveală o bogăție excepțională a filosofiei lor și o modernitate a viziunii și concepțiilor care, la un moment dat, ar putea părea aproape contempo- rană. Evident, reprezentînd un curent de idei care se structura în jurul tezei conform cărei „omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt ca ceea din ciclul Mai mult decât arta, tehnică mixtă Manuela Botiș ce sunt și a celor ce nu sunt ca ceea ce nu sunt”, din punct de vedere al mentalităților contem- porane, religioase și filosofice, această concepție marca, în primul rînd, un profund hybris. Pentru prima oară, omul era pus nu pe picior de egali- tate cu Zeul, ci deasupra lui. Gînditorii vremii,3 care erau încă un fel de poeți religioși și filosofi ai adevărurilor absolute, nu puteau accepta această răsturnare dramatică a valorilor arhaice. Pe de altă parte, Socrate, preluînd de la sofiști „zborul rațiunii”, îl mentine încă într-un sistem valoric acceptat, dar în același timp îl și adaptea- ză unor rigori de raționament care ating riguro- zitatea și subtilitatea științifică. Gîndirea liberă a sofiștilor, uneori poate prea liberă, generează un refuz puternic al gînditorilor autorizați ai vremii, în timp ce noua briză de gîndire nedogmatică face furori în rîndul tineretului studios. Se crează o efervescență pe care perioada arhaică, cu toată dinamicitatea sa, nu a cunoscut-o. Schimbul de idei, lupta dialectică4, apelul la datele experienței, face din sofiști adevărați precursori ai modalității științifice de abordare a lumii, atît de apropiate simțului și viziunii lumii moderne. Oricum, ceea ce este determinant în analiza gîndirii sofistice, este accentul pe care aceasta o pune pe cuvînt în detrimentul construcției con- ceptuale. Însă această negare a conceptului și a relațiilor stabilte între ele (concepte), marchează, în fond, un deconstructivism extrem care merge pînă la a afirma inexistența științei și a adevăru- lui. Pentru sofiști, adevărul este similar cu apa- rența sa, nu mai există adevăruri absolute, lucruri imuabile, binele este un simplu cuvînt, ca și răul, nimic din ceea ce există nu are nici un fel de stabi- litate, imaginea fiind tot ceea ce contează. Nu seamănă, oarecum, toate aceste cu ceea ce se întimplă acum, în cea mai apropiată și mai tehnologizată dintre lumile posibile? Dar dacă pentru lumea contemporană această instabilitate a conceptelor apare ca o expansiune necontro- lată a experimentului științific, pentru sofiști ea venea ca o dezlănțuire sălbatică a posibilităților nesfîrșite ale jocului rațiunii care uneori atingea absurdul. Și totuși, nu acesta este meritul incontestabil al gîndirii sofistice, acela de a pune sub semnul întrebării însăși fundamentele gîndirii, ridicînd acest fapt la rang de problemă? Nici nu vedem un alt motiv pentru care Prantl, în Geschichte der Logik im Abendlande, va cataloga sofistica ca fiind un soi de „nominalism retoric al conceptului”5. În fond, atît Protagoras cît și Gorgias, în cele- brele dialoguri ale lui Platon, arată că fundamen- tele gîndirii sunt lipsite de orice consistență, totul fiind relativ și rezumat la experiență sau la atitu- dinea pragmatică. Este, în fond, pentru prima dată în istoria gîn- dirii cînd este cercetat însuși mecanismul și fun- damentul acesteia, însă acest lucru nu la modul intuitiv, ca la Parmenide bunăoară, ci printr-o analiză rațională, logică, strict aplicată obiectului cercetării. Avem de a face, după cîte știm, cu pri- ma manifestare explicită a conștiinței și metodei critice în cultura universală. Sigur că această afirmație a noastră poate să fie și ea pusă sub semnul întrebării. Într-o cunoscută lucrare, Die griechischen Denker6,Th. Gomperz se situează, probabil pentru prima dată, pe o poziție valorizatoare a gîndirii sofistice interpretînd cu- noscuta sentință: „omul e măsura tuturor lucru- rilor” în sensul general al umanității, rezultînd de aici că gîndirea rațională este măsura tuturor lucrurilor, interpretare la care achiesăm și noi, în ciuda unui val de contestări dintre care amintim și pe cea a pragmatistului englez F.C.S. Schiller7 care afirmă că meritul lui Protagoras este acela de a fi arătat, în premieră, faptul că adevărul are două aspecte, anume cel obiectiv și cel subiectiv, fapt întărit de un alt englez, Bertrand Russel8, care spune despre Schiller că se considera un adevărat discipol al lui Protagoras. Din punctul nostru de vedere, afirmația atri- buită abderianului, „homo mensura”, nu se referă neapărat la ceea ce afirmă Schelling, anume că o opinie poate fi mai bună decît o alta și doar atît, întrucît ea nu poate fi mai adevărată, prin acest fapt voind să arate pragmatismul funciar al sofiș- tilor. Noi afirmăm că Protragoras, la fel cu ceilalți sofiști, dincolo de faptul că nu proferau justiția, virtutea sau morala, erau în primul rînd atei, din- colo de faptul că Protagoras, în dialogul cu același nume al lui Platon se ferește să o afirme răspicat, lucru de altfel, imposibil în epocă. „SEXTUS EMPIRICUS, Adversus math. IX, 55-56 [după Critias B 25]. Este de acord că acești filosofi [Euhemeros, Diagoras, Prodicos, Critias] și Theodoros ateul și, după unii, și Protagoras din Abdera... care a scris undeva explicit: „despre zei nu pot spune nici dacă sunt nici de ce fel sunt; căci multe mă împiedică’ [B 4]. Cum din această cauză atenienii l-au condamnat la moarte, a fugit și nau- fragiind „a murit pe mare”. Și Timon din Philius pomenește de această întîmplare în cartea a doua a Siliilor [fr. 5 Diels], relatînd următoarele: Dintre < toți> sofiștii de și de mai tîrziu celui cu vocea sonoră și limpede și vorba ușoară, lui Protagoras, voiau să-i facă scrum lu- crarea, pentru că a afirmat că pe zei el nici nu i-a văzut, nici nu-și poate da seama ce fel și cine sunt, cu toată prudența dreptei măsuri. Aceasta nu i-a fost de niciun ajutor, ci a încercat să fugă, să nu ajungă în Hades după ce va fi băut ucigătoarea bă- utură a lui Socrate9”. O TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 3 o De pe această platformă ideatică este normal să credem că „homo mensura” se referea nu atît la vreo atitudine pragmatică a omului, fapt care nu poate fi, în acest caz, exclus, ci mai degrabă la o atitudine dominatoare a omului în raport cu celelalte ființări, acesta fiind singura ființă inteli- gentă și prin aceasta superioară. Așa se explică că omul este „măsura” lucrurilor care sunt și al celor care nu sunt. Prin măsură, Protagoras se referea probabil la capacitatea valorizatoare a omului. Așadar, omul este măsura lucrurilor, adică cel care prin atitudinea sa „înțelegătoare” poate va- loriza existența. Mulți ar spune că atribuim prea mult lui Protagoras și sofiștilor și că această in- terpretare depășește mentalitatea epocii, însă noi credem că, luînd în considerare întrega atitudine a filosofului din Abdera dar și cea a altor filosofi pe care putem să îi alăturăm acestei școli, cum ar fi bunăoară Gorgias și celebrele sale argumente în favoarea nonexistenței, avem convingerea fermă că nu am exagerat cu nimic în interpretarea noas- tră. „SEXTUS EMPIRICUS, Schițe pyrrhoniene I, 216 urm. Și Protagoras e de părere că „măsura tuturor lucrurilor este omul.” [B 1], prin „măsu- ră” înțelegînd „criteriu”, prin „lucruri”, „realități”, încît virtualmente, spune că omul este criteriul tuturor realităților, ...și prin aceasta el acceptă ca fiind adevărate numai cele ce apar fiecăruia, și în modul acesta introduce (în cercetare) relativis- mul. De aceea, el pare a avea păreri comune cu pyrrhonienii. Dar el diferă de aceștia; și noi vom cunoaște această deosebire dacă vom expune cum se cuvine cele ce crede Protagoras. [DK] Deci acest filosof afirmă că materia se află într-o conti- nuă curgere10 și în timp ce aceasta curge neînce- tat, au loc adausuri în locul celor ce s-au desprins de ea, că senzațiile se transformă și se alterează, în funcție de vîrstă și de celelalte stări ale corpurilor. (218) Mai afirmă că rațiunile tuturor aparențe- lor se află în materie, astfel încît materia poate fi, în măsura în care depinde de ea, toate lucrurile care par tuturora. Dar oamenii percep lucrurile de fiecare dată altfel din pricina dispozițiilor lor . Astfel, cel care se află într-o sta- re naturală percepe din proprietățile existente în materie pe cele ce pot apărea prin senzație celor ce se află în stare naturală, iar cel ce se află într-o stare contrară naturii le percepe pe cele contrare naturii. (219) Și cu privire la deosebirile datorate vîrstei, la starea de somn sau de veghe și la fiecare fel de a fi al condiției umane, e valabil acest rațio- nament. Prin urmare omul devine criteriul reali- tăților, după Protagoras11”. Noțiunea esențială și care structurează întrea- ga gîndire grecească și apoi europeană, cea de ale- theia în cazul primei și cea de adevăr în cazul celei de a doua, va suferi o adevărată relativizare în gîn- direa sofiștilor, așa cum se va întîmpla mult mai tîrziu și în cultura europeană, conceptul de ade- văr fiind căzut, în zilele noastre, în desuetudine. Socrate diminuează mult din importanța aces- tor gînditori, iar ura și desconsiderarea care îi va urmări pînă în contemporaneitate trebuie să dea serios de gîndit cercetătorului modern. O mișcare a cărei importanță ar fi fost doar un pretext pentru dialogurile lui Platon nu putea fi atît de combătu- tă, contestată și problematizată în epocă. Și atunci de ce a fost această mișcare atît de hulită dacă nu tocmai datorită lipsei de etică, datorită faptului că a creat un hybris înfiorător odată cu ducerea la extremă a analizei raționale și lipsa oricărei valori morale în modalitatea de abordare a subiectului Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta, tm în genere. Gîndirea dusă pînă la ultimele ei conse- cințe nu putea conveni felului de viață grecesc din acea epocă, mentalitățile nu erau nici pe departe pregătite să înfrunte asebeia. Acceptarea sofiștilor, ar fi fost, tocmai din aceste motive, sinonimă cu cu negarea lumii elene, a valorilor și idealurilor ei. În fond, odată cu sofiștii, apare pentru pri- ma dată problematizarea noțiunii de aletheia, care era, cumva, stîlpul și fundamentul ultim pe care se clădea lumea grecească12. De la Iliada și Odyssea lui Homer și pînă în filosofia lui Platon și Aristotel întreaga structură a ființei poporu- lui grec se clădește pe acest concept. Sofiștii vor fi primii care vor relativiza adevărul și vor duce analiza lui la nivelul experienței, fiind cei ce vor afirma identitatea dintre gîndire și lucru oarecum avant la lettre. Sigur, aici va fi și „oul lui Columb” al problemei, în sensul în care întreaga înverșunare socratică și apoi platonică și aristotelică va porni tocmai de la acest fapt, deși, într-un fel, Aristotel nu va fi străin de o abordare asemănătoare, uneori, a chestiunii. Era imposibil, pentru dezvoltarea socială, po- litică, economică, mentală sau religioasă a indi- vidului din epoca respectivă să se poată alinia și accepta gîndirea și raționamentul extrem, golit de valori morale al filosofiei sofistice. Nici măcar nu ne putem imagina ce impact ar fi avut pentru lumea antică acceptarea ideilor sofiștilor privitoa- re la inexistența unui adevăr imuabil, ce ecou ar mai fi avut filosofia unui Platon sau chiar a unui Aristotel în epocă. Să ni-l amintim pe Platon cel care nu concepea filosofia în afara filiației, în afara locului în care se filosofează. Cum putea cineva accepta atunci că un filosof este de fapt un fel de profesor itinerant, că poate un individ profesa gîndirea în timp ce își cîștigă existența? Filosofia era privită ca o în- deletnicire a cetățeanului liber, cu posibilități, și nu celor care trebuiau să muncească pentru a-și asigura existența. Socrate, prin faptul că era sărac, nu reprezintă decît excepția care întărește regula. Așa stînd lucrurile, repetăm, filosofia sofiștilor nu poate fi localizată într-o școală. De accea, ea este mai liberă, mai dispusă să meargă cu raționa- mentul indiferent de consecințe, pe cînd filiația, care era de fapt o frăție, era legată de loc, de social, de convenție și de politic. Libertatea gîndirii dusă la ultimele ei conse- cințe naște scepticism, o spune Bertrand Russel13, și este unul din puținele lucruri din gîndirea sa cu care suntem, mai mult sau mai puțin, de acord. Ca un exemplu elocvent, în acest sens, stau fragmentele care sunt redate de Sextus Empiricus în Adversus Mathematicos (VII, 65) din presupusa operă a lui Gorgias din Leontinoi și care, în esen- ță, ar putea fi catalogate drept sceptice dacă nu ar fi de-a dreptul nihiliste și a căror esență constau în faptul că omul nu poate cunoaște nimic, iar dacă o face atunci cunoașterea este falsă, întrucît nimic nu este adevărat. Este un lucru demn de remarcat, că în aceas- tă perioadă a secolului al V-lea î.Ch., Atena nu se remarcă, în fond, aproape cu nimic, dacă facem abstracție de Socrate, pe tărîmul filosofiei și ști- inței, ceea ce cunoaște o remarcabilă dezvoltare în această perioadă fiind artele. Sofiștii nu erau atenieni, fiind născuți, cu toții, în alte părți ale Greciei. În Atena moravurile erau încă prea rigi- de, societatea prea puritană, pentru a putea primi o asemenea gîndire cum era cea sofistică. Sigur, orice profesor de filosofie va arunca ana- tema asupra sofiștilor luînd moda deschisă de Socrate și perpetuată pînă în prezent, dar prea puțini iau în serios și analizează rolul imens al sofisticii în definirea gîndirii europene. Cine ar putea spune astăzi, în măsura în care este serios și de bună credință că încă de la Thoma de Aquino încoace și apoi cu deosebită pregnanță în ultimele două-trei secole, gîndirea de tip sofistic nu a cîști- gat lupta cu „filosofia serioasă”? Nu este în intenția noastră a dezvolta această idee și nici caracterul lucrării de față nu ne-ar permite o atare divagație. Ceea ce este cert și do- rim să subliniem este doar faptul că, probabil, ro- lul sofisticii nu este încă bine stabilit în economia gîndirii antice și europene, în ciuda atîtor eforturi remarcabile, probabil, tocmai din deja clamata lipsă a operelor acestora. În ciuda acestor inconveniente, pe baza textelor platoniciene, aristotelice și a mai multor consem- nări doxografice, vom încerca să refacem, pe cît ne stă în putință, profilul cîtorva gînditori sofiști. Protagoras din Abdera Există două relatări, două dezvoltări opuse, despre originile și statutul social al lui Protagoras. Prima pe care o vom aminti aici este cea a lui Philostratos14, după care Protagoras ar fi fost fiul lui Maiandros, un om bogat în comparație cu alți traci, fiind dat de către acesta, în schimbul unor daruri bogate, magilor persani pentru învățătu- ră, după ce ar fi obținut chiar încuviințarea re- gelui Xerxe. Pe marginea acestei filiațiuni pune Philostratos „nebunia” lui Protagoras care l-ar fi făcut să afirme despre zei ceea ce a afirmat. Ar mai fi fost apoi discipolul lui Democrit, în cetatea sa de baștină, Abdera. Sigur, toate aceste afirmații trebuie luate sub beneficiu de inventar, deoarece este greu de cre- zut că, realmente, Protagoras ar fi ucenicit printre persani, mai degrabă suntem înclinați să credem că acest „periplu inițiatic” ar fi fost inventat, pen- tru a scuza ateismul de neimaginat, pentru acea vreme, al gînditorului sofist. Mai mult, este imposibil de afirmat disci- polatul făcut în școala lui Democrit, aîta vreme cît cronologia lui Diodor, dar nici măcar cea a lui Apollodoros nu se potrivesc15, fiind, după cîte se pare, mai bătrîn cu douăzeci de ani decît Democrit. Într-o altă versiune16, Protagoras devine fiul lui Artemon din Abdera, un om pasămite sărac, atîta vreme cît filosoful, fiul lui, este de meserie hamal. Relația cu Democrit (sic!) l-a făcut să se ocupe de retorică și filosofie fiind cel ce a inventat raționamentele eristice, lucru, la rîndul său, îndo- ielnic, așa cum susține și Mario Untersteiner în 4 TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 celebra sa lucrare referitoare la sofiști. Se pare că a murit într-un naufragiu, în drum spre Sicilia, la o vîrstă extrem de înaintată, fiind amenințat de condamnarea la moarte la care a fost osîndit de către atenieni. Operele care mai supraviețuiseră în timpul vieții lui Diogenes Laertios17 ar fi fost: Arta con- troversei, Despre luptă, Despre științe, Despre stat, Despre ambiție, Despre virtuți, Despre starea pri- mordială a lucrurilor, Despre lucrurile din Hades, Despre faptele greșite ale oamenilor, Precepte, Proces pentru onorar, Discuții contradictorii, căr- țile 1, 2. Este extrem de greu de reconstituit, la modul serios, caracteristicile gîndirii protagoriene pe baza presupuselor fragmentelor rămase cît și pe baza mărturiilor ulterioare. Cert este că în dialogul platonician Protagoras acesta este prezentat ca un personaj de primă mă- rime, iar vizita sa la Atena văzută ca un adevărat eveniment. Aceasta cu atît mult cu cît influența enormă pe care o va avea filosofia lui Protagoras asupra tine- retului grec din acea perioadă este greu de ima- ginat, avînd în vedere faptul că era pentru prima oară cînd apărea o adevărată emancipare a gîn- dirii de sub dogmele stricte ale religiei și moralei arhaice. Era semnalul, firav poate, al unui nou în- ceput, al unei noi libertăți, al unei noi gîndiri care avea în centru său omul. Fragmentul care este cel mai des comentat și avînd cea mai mare credibilitate, care apare atît la Platon în Theaitetos dar și la Aristotel în Metafizica sau la Sextus Empiricus în Schițe Pyrroniene ( ne referim aici la homo mensura) sună cam așa în re- darea lui Diogenes Laertios (IX, 51): „Protagoras a fost primul care a susținut cu privire la lucruri că există două raționamente opuse unul altuia și a fost cel dintîi care a argumentat la acest mod. A început chiar o scriere de-a sa astfel: „Anthropos metron panton kai ton onton kai ton me onton”, adică: „omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt drept ceea ce sunt și a celor ce nu sunt drept ceea ce nu sunt”, text pe care l-am mai comentat anterior și este, se pare, singurul frag- ment, alături de sofismul antistrephon despre care Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta, tehnică mixtă vom vorbi în cele ce urmează, necontestat, care i-ar aparține lui Protagoras, asupra celorlalte exis- tînd serioase dubii. Opiniile după care, ca modalitate de gîndire, ar fi fost tributar heraklitismului nu par a fi lipsite de oarecare îndreptățire, însă cele după care aple- carea apre studiul logico-gramatical s-ar datora doar nevoii de a cîștiga în controversă, cunoscut fiind apetitul tuturor sofiștilor pentru argumentul de tip „per a contrario” și nu numai, este, dacă nu hazardat, atunci cu siguranță minimalizator. „Primul a împărțit vorbirea în patru specii, anume în rugăminte, întrebare, răspuns și co- mandă; alții spun că a împărțit-o în șapte: narați- unea, întrebarea, răspunsul, comanda, raportarea, rugămintea, invitarea. Pe acestea le numea el fun- damentele vorbirii.”18 Pe de altă parte, i se atribuie descoperirea așa-zisei „discuții socratice” sau după cum aflăm din Euthydemos al lui Platon, a folosit primul ar- gumentul lui Anthistene prin care se străduiește să arate că nu există contradicție. În ce privește paternitatea unanim accepta- tă a unuia dintre sofismele clasice numit de că- tre greci, antistrephon, amintite de noi anterior, acesta este citat de Prantl19 în a sa Geschichte der Logik im Abendlande și prezintă speța la modul următor: Protagoras are un contract cu discipolul său Eulathos prin care se angajează să-i dea lec- ții de pledoarie contra plată, aceasta urmînd a fi achitată în momentul în care emulul ar fi cîștigat primul proces. Cum Eulathos nu se grăbea să își susțină primul proces, realizînd intenția de fra- udă a acestuia, Protagoras îl cheamă în judeca- tă. Argumentul lui Protagoras a fost următorul: „Dacă cîștigi, atunci trebuie să-mi plătești con- form contractului dintre noi, pentru că ai cîștigat primul proces; dacă pierzi, trebuie să-mi plătești, căci așa hotărește tribunalul”. Eulathos, în buna tradiție a maestrului, îi răs- punde astfel: „Dacă pierd procesul nu trebuie să-ți plătesc, întrucît contractul dintre noi mă obligă să-ți plătesc numai la primul proces cîști- gat; dacă cîștig nu trebuie să-ți plătesc pentru că așa a hotărît tribunalul”. Sigur, dezvoltarea temei sofismelor și a erorilor logice strecurate în ele nu face obiectul cercetă- rii de față, iar cei interesați vor putea găsi marea majoritate a acestor „spețe logice sofistice” în dia- logul platonician Eutydem sau în Respingerile so- fistice de Aristotel. Importanța apariției lui Protagoras se confun- dă aproape în întregime cu rolul sofisticii în gîn- direa elenă și cu rolul ulterior pe care îl va dobîndi în construcția matricei spirituale a continentului nostru de la Renaștere și pînă în prezent. În fond, rolul lui Protagoras pentru gîndirea oc- cidentală, spre marea consternare a unora, e mai important decît rolul lui Socrate, acesta din urmă punînd adevărul înaintea omului, în ciuda maxi- mei „cunoaște-te pe tine însuți” pe care o clama mereu. Protagoras subordonează adevărul omu- lui așa cum face astăzi cultura și știința europeană. Relativizarea adevărului, perspectiva dialectică asupra existenței, pragmatismul și scepticismul, iată cîteva daruri pe care Protagoras le va lăsa ra- ționalismului științific european și pe care grecii acelor vremuri nu erau pregătiți să le primească. Note: 1 Este bine de reaminitit că termenul de “sofist” avea la origine sensul de înțelept, Homer, Hesiod, Solon sau Pitagora fiind numiti “sophoi”. Termenul de ”sofist” este întrebuințat la adresa lui Protagoras și a celorlalți filosofi din așa-zisa școală sofistă în deriziune, se pare, pentru prima oară, de Socrate, ca mai apoi acest nume să devină, pentru gînditorii în cauză, un adevărat re- nume. 2 Vezi în acest sens cartea monumentală a lui Mario Untersteiner, I Sophisti, Frammenti e testimonianze, Nuova Italia, Firenze, 1954. 3 Trebuie avut în vedere că la apariția sofiștilor, gîndir- ea grecească era dominată încă de reprezentanții școl- ilor preplatonice, iar apariția valului sofist este consi- derată un fel de “iluminism” antic, asemănător celui din sec. al XVIII - lea în Europa. 4 F.C.S. Schiller, From Plato to Protagoras, „Quarterly Review”, ianuarie, 1906, susține că sofiștii sunt ade- vărații artizani ai disputelor prin argumente, adică adevărații inventatori ai dialecticii. 5 Cf. Anton Dumitriu, Istoria Logicii, vol. I, Ed. Tehnică, București, 1993, p. 134. 6 Theodore Gomperz, Die griechischer Denker, Leipzig, 1903-1909. 7 F.C.S. Schiller, Idem. Ibidem. 8 Bertrand Russel, Istoria filosofiei occidentale, vol I, p. 93 , București, 2005. 9 Apud Ion Banu și colab., Filosofia greacă pînă la Platon, vol. II, partea a 2-a, p. 289, București, 1984. 10 Protagoras este cunoscut ca fiind un continuator al ideilor heraclitiene în ce privește problema “curgerii materiei”, respectiv problema fenomenului. 11 Ion Banu și colab., Filosofia greacă pînă la Platon, vol. II, partea a 2-a, p. 290, București, 1984. 12 Vidi, Marcel Detienne, Stăpînitorii de adevăr în Grecia arhaică, București, 1996, passim. 13 Bertrand Russel, Istoria filosofiei occidentale vol. I, București, 2005, p. 94 14 Philostratos, Vita sophistarum I, 10, 1-4, apud Ion Banu, Op. cit, p. 285 15 Cf. Mario Untersteiner, Op. cit., pp. 16-17 și n. 15-25 16 Hesych., Onomatol. In Schol. apud, I. Banu, Op. cit., p. 286 17 Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filo- sofilor, VIII, 50 și urm, București, 1963, pp. 440-442. 18 Diogenes Laertios, Op. Cit., VIII, 54. 19 Carl Prantl, Geschichte der Logik im Abendlande, Leipzig 1927, p. 493. ■ TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 5 cărți în actualitate Imaginar unitar construit ■ Adrian Țion Ion Paranici Drum în insomnii Iași, Editura Junimea, 2015 Stăpânit de psalmodierea în ritmuri surdini- zat elegiace, Ion Paranici se aliniază discret tendințelor de conceptualizare din lirica actuală, rămânând de fapt un sensibil interpret al emotivității primare. El caută „făptura cuvântului grav” în versuri de o caldă muzicalitate. Ultimul său volum de versuri, al patrulea, Drum în insomnii (Junimea, Iași, 2015), trasează direcția unor tră- iri spontane, confesiuni sau meditații, transcrise ca temătoare incursiuni în factologia realului. De altfel, poetul pune în evidență o sensibilitate reti- centă ce înregistrează temeri ascunse și tinde spre „împăcarea cu ele” prin mijlocirea actului creator. Găsește în poetul Antichității, Lucretiu, sprijin întru conservarea propriei sensibilități poetice și motivația acestui drum spre autocunoaștere: „Și ce atâta aprig dor de viață/ Te face să tot tremuri de primejdii?” De pe aici să-și fi extras și Camus aserțiunea „Nu există dragoste de viață fără dis- perarea de a trăi”? Apropierea e evidentă, senzația de abisal de asemenea. Apelul la clasicitatea latină incumbă poetului protecția clarviziunii liber ex- primate și tendința asumării limbajului adecvat întru instalarea limpezimilor adormite. Afin lui Marcel Mureșeanu (și el cândva „că- lător prin insomnii”), dar mai puțin exploziv, Ion Paranici cultivă un lirism despuiat de grandiloc- venta rostirii, aurouiat de retorica reflexivității Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta. tehnică mixtă inocente, unde temele „despre natura lucrurilor” sunt filtrate subiectiv. Un prim popas face po- etul în „livada lumii” încercând să pătrundă le- gile ei nescrise și să descifreze „religia pomilor” (titlul primul ciclu al volumului). Apar temeri și tristeți, ni se vorbește despre înrudirea cu pomii (mit străvechi), insinuare condusă cu abilitate în mai toată masa poemelor. Poetul e martor al me- tamorfozelor lumii, deplângându-și solitudinea: e o singură frunză ce vorbește cu cerul. Calitățile de peisagist rafinat nu întârzie să-și facă simțită prezența. Corespondența dintre peisajul exterior și cel interior avansează asemenea unor epifanii fluctuante. În „grădina cu pomi” poetul desenea- ză „chipul dimineții”, „mugurii ochii-și deschid”, „Dorul/ și-a săpat fântână” (Nici azi) și „oamenii umblă prin lucruri”. Suntem avertizați că e „doar un popas” în grădina deliciilor cu „arbori înalți”, cu nucul adâncit în amintirea copilăriei „ca un veac stufos” și peste care cade necruțătoare „pri- virea de metal a înserării”. Bijuteriile de limbaj sunt obturate elegiac: „E doar popasu-n care/ Pedeapsă mi-i să plâng/ Să cred în vagi nădejdi” (E doar popas). Viziunea panteistă astfel expusă adeverește despre un temperament liric răvășit de amintiri și tristeți. Înțelesul lucrurilor e traducti- bil prin emoții: „Că emoții îmi sunt/ Și dealuri,/ Și pomii,/ Și ploile/ Și drumuri plecate în lacrimi/ Spre mama” (Emoții). Căldura comunicării ad- mite rar ironia transfigurată parabolic, astfel că emoțiile pot înfrânge „ambițiile de carpen”. Urmărind înșiruiri de ..drumuri în nesuri”. Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta. tm poemele devin pe nesimțite exerciții de decantare a nedumeririlor „din cețuri”. Alături de „înțelep- ciunea din piatră” a lui Daniil Sihastru sau de evo- carea Domnului Trandafir umblând „Prin clase -/ Altarele sufletului său”. apar eboșe autoreferen- țiale axate pe binomul sufletul cărților - sufletul pomilor: „Dar câți dintre cei/ Care vor să trăiască/ În sufletul cărților/ Prieteni cu pomii mai sunt?” (Din religia pomilor). O sugestie de autoportret poate fi și aceasta: „seamăn c-o zi/ Rătăcită în viscol”. Oglindirea veacului rupt în două (decem- brie ’89) înaintează prin „drumuri care sânge- rează încă”. periplul existențial trece prin lumea „prea câlțoasă” pentru a eșua în însingurarea afo- ristic semnalată în acest orizont crepuscular: „A plecat de acasă și casa” (S-au tot dus). În poemul Înțeleși cu teama spectrul războiului e asociat. în amintire. cu teama de moarte. închisă și ea în uni- versul silvestru conturat. astfel că teama/ moartea e urcată în fagi și coborâtă-n țărână. O altă teamă existențială a poetului este Timpul - „teama aceasta din noi” (În aerul tare) care al- ternează cu „suverana uitare - rugina din noi”. complementaritate atinsă de „înserarea din sim- țuri” prefigurată de același orizont crepuscular. Eul liric dezabuzat dezvăluie dureroase adevă- ruri. precum vidarea de sens a cuvintelor sau ne- dumeririle ce duc la întrebări care ucid (Ucis de întrebări). Speranța rămasă e înnoptarea „într-o carte prea blândă”. Paralelismul pomi-oameni, pomi-trăiri conduce spre o utilizare originală a le- xicului și spre o viziune unitară. inconfundabilă. viguroasă. În acest context oferit drept colecție de pasteluri-meditații încărcate de simboluri arbori- cole (plopi. carpeni. fagi. paltini) își face loc spre final. în parg de-nnoptare. metafora „pomilor ne- vrotici” plantați în orașul „ucis de întrebări” și vă- zut ca „viespar de interese”. Comparațiile se hră- nesc din același câmp semantic al vegetativului. În acest tip de frazare. cuvintele goale reprezintă doar zarvă. tăcerea - rodire: „Liniștea din vorbe/ E ca seva hrănitoare-n pomi”. după cum bucuria e „momentul de glorie al unui pom înflorit”. În acest vertij imaginar floral-pomicol. unde frunze- le sunt „coloratele noastre emoții”. Ion Paranici se privește cu un ochi exterior ca în poemul Curios din fire: „Ei mă știu/ Din rădăcină-n frunză./ Cineva de acolo/ Freamăt a zidit în mine/ Să mă pierd în ramuri./ În metafore din cărți// Și ce li- niște-i în freamăt/ Când cuvântul trup se face”. Întruparea în cuvânt la care ne invită Ion Paranici în volumul Drum prin insomnii este o deschidere spre imaginarul poetic unitar constru- it al unui meticulos mânuitor al condeiului. ■ TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 Bucură-te și de asceza celui care scrie ■ Ioan Negru Cătălin Șușu Memoria juvenilă (Întâmplări din Vechiul Regim) București, ed. Tracus Arte, 2013 Cartea aceasta, Memoria juvenilă (Întâm- plări din Vechiul Regim), a lui Cătălin Șușu, este un fel de „portret al artistului la tinerețe”. (Probabil că tot o neatenție juvenilă, din partea editurii, a comis o greșeală cam de neiertat: pe coperta cărții este scris Cătălin Șușu, iar pe pa- gina de titlu Cătălin Gabriel Șușu. Sper ca autorul să nu aibă probleme cu contractul și drepturile de autor.) N-am citit, din păcate, romanul/ romane- le (o trilogie din care au apărut două volume) Apocalipsa după Augustin (2003, 2009), dar această carte de-acum, foarte bine scrisă, este una de proză scurtă. Citind-o, te bucuri și de proza scurtă, o reconsideri la modul pozitiv, dar și de felul cum e scrisă. Și aici, și-n alte locuri din tex- tul de pe coperta IV, Dumitru Augustin Doman are dreptate: „un ardelean molcom, care le face pe toate foarte temeinic, dar fără vreo grabă, de par- că ar avea de gând să trăiască două sute de ani”. Simți că autorului îi place să scrie, că îi face oare- cum bine acest blestem al scrisului. Stă îndelung, cu răbdare, la masa de scris și vede tot. Fie prin lupă, fie, mai des, printr-o cameră cinematogra- fică. Înaintea epicului, acțiunii din poveste, stă imaginea, care nu știu dacă este dată de poet sau de prozator, dar nu cred că are importanță. Legat de portret, trebuie spus că fiecare „po- veste” din carte are, printr-unul dintre persona- je, ideea scrisului, intenția de a scrie un roman. „Începutul împlinirii eroului său de roman aici începe, și tot ceea ce ține de acest drum inițiatic, face parte din acest început.” „Eroul său, de fapt un tânăr de vârsta lui, abandonează liceul (ce gro- zăvie! ce curaj!) fuge de acasă pentru a munci pe un șantier, pentru a cunoaște viața de jos, „viața autentică”, nu simulacrul de existență pe care-l duce el, scriitorul, zi de zi, falsificându-și deveni- rea. Numai așa ar putea crea ceva autentic și să scrie ceva de valoare...” (p. 28). „Eu vreau să scriu romane. Am oare dreptul?” (p. 72). „...dar visam în taină să devin un ins celebru, dar nu o vedetă sportivă, ci un autor de romane masive, realiste, cu scene din viață, viața de la țară, bineînțeles.” (p. 122) „Îmi imaginam cum va arăta, într-o zi, coperta cărții scrise de mine, expuse acolo...” (p. 180) „Numai romanul lui Gerda se lăsa așteptat...” (p. 323). Cu acest ultim citat se încheie volumul. În fapt, ultima „piesă”, „Poveste neterminată”, aduce multe idei despre scris, despre neputin- ța de a scrie și despre blestemul ajuns în mintea și comportamentul celui care scrie. Sau a celui care ar vrea să scrie. „N-ai să scrii niciodată un roman, [...] Nu ești făcut pentru asta.” (p. 295) Ultima proză are ca protagoniști doi „scriitori” ajunși la vârsta senectuții. Niciunul celebru din scris, ba chiar (aproape) nepublicați. E un fel de remember pentru juniorii din celelate pagini ale cărții. Nu despre un anume Dedalus este vorba, ci despre mai mulți. „Portretul” este multiplicat de mai multe oglinzi. În toate se vede, însă, în adânc, un fel de Narcis care se crede blestemat să scrie. Autentic. După modelul lui Rebreanu, al lui Breban sau Marin Preda. Cele două personaje din ultima „întâmplare”, deși ratate ca scriitori, au opinii diferite față de felul cum trebuie să scrii: unul crede că trebuie să scrii așa cum, la un mo- ment dat mult așteptat, dar aproape fără speranță așteptat, îți cere textul să scrii, așa cum te duce el spre final; celălat are alte idei, cu care și autorul ar putea fi de acord: „Ideile trebuie să aibă viață, să aibă carne, să prindă contur, imagine, de la înce- put. Ele se cer la lumină, dar nu se lasă cum vin. Eu mă opresc, le răsucesc pe toate părțile, le pun deoparte, le notez în carnet, mă uit și prin alte texte notate mai demult, le reiau și, dacă merge una, o așez, după ce am îmbogățit-o la maximum, o scriu acolo unde îi este locul!...” (p. 308) Numai că cel care spune este destul de bătrân și cam ratat scriitoricește. Și la asta, la ratare, se poate ajunge, spune autorul în final. Sau ca „scriitorul” să dea în mintea copiiilor. Evident că, și junețea se poate rata. Numai că, ea este întotdeauna un început. Început eșu- at în cotidian sau realizat într-un mare roman. „Portretul” este mai mult un crochiu, sau unul fără multă culoare, fără multe detalii. Cât timp ești tânăr nu le vezi, nu le știi. La bătrânețe, le-ai uitat sau nu ți se mai par importante. Așadar, memoria, apoi junețea. Ambele întâm- plate în Vechiul Regim. Și, mai presus de perso- naje, de memoria și tinerețea lor, textul. Singurul personaj cu deplină realitate. Autorul, Cătălin Șușu, care nu se mai află la prima tinerețe, prin această carte de întâmplări din Vechiul Regim, propune, rescriind „memoria tinereții” sale și a altora ca el. Cel de atunci. Elev, licean, student. În ceea ce-l privește de Dedalus- ul lui Cătălin Șușu, este vorba de un început. Nu unul absolut, ci unul care privește intenția măr- turisită de a scrie un roman. Cei mai mulți tineri din carte scriu. Nu romane, ci jurnale și diferite note cu care vor să „înceapă” scrisul. Nici unul nu-și găsește fraza de început care să dea ritmul, respirația cărții, a textului. „Memoria” nu este un simplu receptacol, una care doar înregistrează, ca mai apoi să aibă de unde și ce reda. Memoria este și reamintire, dar și aceea care face posibilă viața conștientă și, în bună parte, subconștientă sau inconștientă a omului. Ea poate fi activă, dar și pasivă. Poate fi a copilăriei, a tinereții, a maturității și senectuții. Poate și să nu fie, să fie moartă. Ne-am putea în- treba ce se întâmplă cu ea în momentul morții. Poți, prin anamnezis, să-ți amintești că ai fost zeu? Poți fi judecat pe baza ei la Judecata de Apoi? Poți ajunde, suflet fiind, „înapoi” la Logos și Unu? La nonmanifestat? Poți, pe baza ei, ieșit fiind în lumină și convins de adevăr, să te întorci în „peș- teră” ca să-i convingi pe ceilalți că văd doar niște umbre? Am putea continua întrebările cu răspun- suri ale filosofiei indiene sau cu noile evoluții ale psihanalizei, psihlologiei, metafizicii. Aici, în vo- lumul de față, memoria propune un început. Unul dintre „începuturile” perioadei tinereții. Inclusiv al celui sexual. Toate întâmplările din volum sunt situate în cotidian. Tinerețea este și ea situată în cotidian. Doar visul, romanul, încearcă să-l depășească. Să-l facă mai viu și, desigur, celebru pe autorul său. Celebru nu în „Vechiul Regim”, ci în cel actu- al. Despre „vechiul”, cel social-politic, nu se spune cu insistență mare lucru, ba chiar nu sunt decât câteva trimiteri la el. Consistente, dar nu obsesive. Doar cei bătrâni o au în carte, dar este vorba aici de „lumea tinerilor”, care nu-l cunosc bine și pe care, deocamdată, nu-i interesează. „Întâmplări” sunt aici cele ale tinereții. Ea este acum „vechiul regim”. Încerci să-ți vezi tinerețea (a ta și a altora) cu mintea de-acum. Dar, mai ales, cu felul de-a scrie de-acum. „Vechiul regim” este fosta modalitate de a gândi și de a scrie. Acum, la maturitate, știi că scrisul poate da viață. O alta, desigur, dar una care rămâne. Rămâne în cititor. Dar și în biblioteci, cu viața lor de apoi cu tot. În „lumea a IV-a” a lui Karl Popper. Chiar și arheolo- gic privind, din ceea ce s-a scris, din ceea ce rămâ- ne, poți recreea o lume. O lume apusă, dar reală. Am mai spus, Cătălin Șușu, în această carte vede lumea până la detaliu. O scrie molcom, cu răbdare demnă doar de marii prozatori, cu am- biție de romancier, cu bunăvoință și, aș spune, cu detașare, cu bucurie. Te vrăjește, ca să te lași vrăjit. Te îmbucură, ca să te poți bucura. Parcă ar fi o lumea aievea. Nu că viața nu este, dar, știm bine, într-o carte numai textul este. El este marele per- sonaj. De la el doar poți învăța. Poți învăța mai ales că tu, cititor fiind, erai mai sărac fără el. Mai sărac, adică ți-a propus o mică asceză. N-ai dus-o până la capăt, ai dus-o în tine. Bucură-te și de as- ceza celui care scrie, spune anume, prin această carte, Cătălin Șușu. ■ TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 7 Simbolul labirintic ■ Marin lancu Petre Isachi Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges Bacău, Rovimed Publishers, 2015, 290 p. Dincolo de „o biografie a gândirii borgesie- ne”, după cum s-ar dori la o primă vedere aceste ingenioase și îndrăznețe Convor- biri imaginare, cititorul are surpriza să descopere că substanța cărții e configurată mai degrabă prin lejeritatea prin care cei doi interlocutori, Pedro, „un simbol întâmplător al cugetătorului anonim”, și Jorge, „permanent în căutare de sine însuși”, se supun unui dialog imprevizibil și complex, ex- trem de liber și de aplicat, în jurul unei multitu- dini de teme, motive, concepte și idei, în care, după cum suntem avertizați, „totul este posibil și totul este imposibil.” Conversația rămâne, în acest caz, varianta pe care Petre Isachi o alege în a si- mula situația de exprimare a mesajului operei lui Borges, interlocutorul său, Jorge, fiind prezentat ca subiect al scrisului (sau falsul autor), actorul principal al enunțului, în timp ce Pedro, dezinhi- bat, informat și aproape verosimil de natural, apa- re ca subiect al enunțării. Din acest punct de ve- dere, organizarea textuală a Convorbirilor ar corespunde pe deplin situației dintr-o secvență borgesiană intitulată Funes el emorioso, în care in- terlocutorul lui Borges, Ireneo, este prezentat ca falsul autor, interlocutorul lui, actor (principal) al enunțului, în timp ce Borges se declară simplu na- rator. Avem în față doi cititori de marcă, mereu deschiși spre marea literatură a lumii, receptivi și mobili, cu experiențe radical diferite în materie de lectură și activitate literară. Libertatea de miș- care a celor doi interlocutori pare să fie infinită, continua transgresare a limitelor impuse de aceste „convorbiri” ajungând să producă, neîndoielnic, în structura textului cele mai spectaculoase răs- turnări. Petre Isachi preia de la Borges un tip de discurs construit pe cele mai amețitoare digresi- uni, cu multiple și curioase suprapuneri de su- biecte, de imposibile și incongruente reuniri de elemente aflate într-o nesfârșită înșiruire. În mod simbolic, această stranie dezordine, după cum ar spune Borges, „este acceptabilă, întocmai ca în plăsmuirile visului.” Subiecte precum „tema tră- dătorului și a eroului”, scene din operele sha- kespeariene de inspirație istorică (Julius Caesar, Macbeth), momente din istoria Romei sau din seria celor O mie și una de nopți, cu povestea tulburătoare a reginei Shahrazad, mitul morții din Miorița și Tinerețe fără bătrânețe și via- ță fără de moarte, „texte scoase parcă din memo- ria universului”, alcătuiesc, în ansamblu, un șir de concepte și idei care, invocate într-o asemenea repetiție ciclică infinită, se succed și se completea- ză reciproc într-o mișcare nesfârșită, făcând să explodeze orice bariere dintre ele. Această stranie senzație de vertiginos și de labirint infinit, ne duce cu gândul la o curioasă descoperire arheolo- gică semnalată de Gustav Rene Hocke în cartea sa Lumea ca labirint, aceasta constând în dezvălui- rea paradoxală de structurare pe verticală a Acro- polei din Atena, care, dedesubtul unei calme per- fecțiuni, ascunde neliniștea unor temelii labirintice, posibilă metaforă, de altfel, a textului borgesian, imaginat sub forma labirintului stra- niu ordonat, a cărui arhitectură dusă la infinit, „generoasă în simetrii”, prezintă regularitatea aproape înspăimântătoare „a păianjenului care își plăsmuiește o casă”, sub forma unor „subterane prevăzute cu nouă uși și cu subterane lungi ce se bifurcă”. Dincolo de toate posibilele reprezentări pe care ni le putem face despre acest univers labi- rintic halucinant, cea mai semnificativă imagine ne-o oferă tot Borges într-un pasaj din El Inmor- tal. „În fundul cavernei, scrie filosoful, era o fân- tână, în fântână o scară ce se prăvălea în bezna de sub ea. Am coborât; printr-un haos de galerii sor- dide am ajuns la o vastă încăpere circulară, abia perceptibilă. Erau nouă uși în hruba aceea; opt dădeau într-un labirint care, în mod înșelător, conducea în aceeași încăpere; cea de a noua (prin- tr-un alt labirint) dădea într-o a doua încăpere circulară, identică celei dintâi. Ignor numărul to- tal al încăperilor; deznădejdea și nerăbdarea mea le-au multiplicat. [...] Și, groaznic lucru, m-am obișnuit cu lumea aceea îndoielnică; mi se părea cu neputință să mai existe altceva în afară de sub- terane prevăzute cu nouă uși și de subterane lungi ce se bifurcă.” Elementul stabil dintr-o asemenea „rețea crescătoare și vertiginoasă” de informații este ilustrat tot de Borges prin descrierea labirin- ticei biblioteci din Babel. „Universul (pe care alții îl numesc Biblioteca), o spune acesta în La biblioteca de Babel, se compune dintr-un număr indefinit, și poate infinit, de galerii hexagonale, prevăzute în centru cu vaste puțuri de ventilație pe care le înconjură balustrade foarte joase. Din orice hexagon se văd etajele inferioare și superi- oare: la nesfârșit.” Discuțiile dintre Pedro și Jorge proliferează într-un haotic și nebunesc perpetuum mobile, fără început și fără sfârșit, ajungându-se, în acest ritm, la monstruoasa „Carte de Nisip”, unde, după cum aflăm din El libro de arena, „nici cartea nici nisipul n-au început și nici sfârșit. [.] Numărul de pagini [.] este de-a dreptul infinit.” Cartea lui Petre Isachi are liniaritate și fluență, ilustrând un alt concept al lui Borges, care vorbea chiar de „un volum ciclic, circular. Un volum a cărui pagină să fie identică celei dintâi, cu posibi- litatea de a continua indefinit.” După cum este elaborată, cartea de Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges ar fi putut să ajungă la infinit. („Niciu- na nu e cea dintâi, niciuna, cea din urmă”). Textul se lasă traversat, în toate punctele sale, de o multi- tudine de idei și concepte, ajungându-se la o tota- lă anulare a oricăror limite dintre ele, indiferent de natura și sursa acestora, texte mai vechi sau mai noi, cu teme susținute de titluri și texte din autorii cei mai reprezentativi ai literaturii lumii, texte despre frumusețea creației și fragilitatea ei, despre dragoste, fericire, trădare și devoțiune, despre tristețe și imaginile visului, despre nebunie („limita extremă a înțelepciuni”), despre orgoliu și forța cuvântului („Egipteanul credea în forța creatoare și de constrângere a cuvântului”) sau despre frumusețe, „un har neîngăduit oamenilor”, despre care Montaigne „era convins că leagă oa- menii între ei.” Deși în aparență afirmațiile sale ar putea părea excesive, Northrop Frye spunea că „dorința scriitorului de a scrie nu poate veni decât dintr-o experiență prealabilă a literaturii. [.] Li- teratura nu-și trage seva decât din ea însăși”; „lite- ratura se creează pornind de la literatură”. Aseme- nea momente de reconstituire a unor destine sau episoade cruciale din istoria lumii sunt pentru Borges mai încărcate de semnificații decât o viață întreagă. „Orice destin, scrie filosoful și scriitorul în Biografia de Tadeo Isidoro, oricât de lung și complicat ar fi, constă de fapt dintr-un singur mo- ment: momentul în care insul înțelege pentru tot- deauna cine este.” În cartea lui Petre Isachi, dominantă rămâne fascinația bibliotecii. „Întot- deauna mi-am închipuit paradisul ca pe o biblio- tecă”, i se destăinuie Jorge lui Pedro, substanța Convorbirilor fiind oferită, într-un asemenea con- text, de multe trimiteri pur și simplu inventate, dar întotdeauna perfect verosimile, atribuite unor autori reali și corelate constant cu un lanț de citări borgesiene, mereu plasate la locul lor și în măsură să-i ofere cititorului sentimentul autenticității „jocului”. Această aparență de autenticitate a jo- cului îi întinde cititorului subtile capcane literare, direcțiile pe care le construiește Pedro fiind dintre cele mai năucitoare. Discuțiile sunt directe, teme- le fiind stabilite în prealabil sau abordate spontan, reușindu-se realizarea unei relații dialogice plura- liste și într-o derulare directă. Umil și reținut, al- teori înțelept și mai avântat, Pedro se supune cu orgolioasă resemnare ispitei de a se menține în prejma mai înțeleptului său interlocutor. Asistăm la „jocul a două conștiințe obligate să se ascundă și să se dezvăluie sub o formă deghizată”. Întâia coordonată pe care se configurează aceste mereu reînnoite „conversații borgesiene” pare să se defi- nească pe un filon receptat prin mijlocirea cărți- lor. De aici începe, într-adevăr, adevăratul specta- col de idei, textul deschizându-se din acest moment în ritmuri largi, polifonice, orgolios și umil totdeodată, cu necontenite deschideri spre marea literatură a lumii. Un întreg șir de situații începe să ni se dezvăluie de acum înainte, de la funcțiile limbajului și statutul discursului literar la subiecte dintre cele mai grave, toate fiind perce- pute ca mijloc („ambițios și, desigur, utopic”) de a-l apropia pe cititor de Opera borgesiană și, în aceeași măsură, de a altor scriitori ajunși semne în aceste convorbiri-labirint. Dialogul dintre Jorge („el însuși o metonimie a spiritului, dar nu însuși spiritul”) și Pedro („omul contemporan, anamne- ză a semnificantului”) devine „o imagine simboli- că a păianjenului”, a textului „ca țesut”. Cazul rele- vă, cu acută exactitate, una dintre situațiile în care Borges însuși se descrie ca cititor, amintindu-și cum, copilărind într-o grădină veche, descoperă în spatele unui gard bine închis „o bibliotecă de nesfârșite cărți englezești”, rămânând de atunci cu această patimă de a căuta fără odihnă biblioteci și TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 comentarii librării, enciclopedii, anticariate, atlase și istorii de toate felurile, ale căror texte și idei se înscriu de la sine în textul amplu, nesfârșit care este produc- ția umană în totalitatea ei. Repetăm, șirul nume- lor implicate în acest proces este uriaș. Cei doi interlocutori ne oferă șansa, chiar dacă iluzorie, de a comunica cu Heraclit, Aristotel, Tacitus, Socrate, Platon „topiți în retorica atât de bogată a simbolistici lui Borges”, dimpreună cu Nietzsche, Goethe, Dostoievski, Blaga, Eminescu, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Erasmus, Umberto Eco, Vattimo, Cioran, Ion Petrovici, Ște- fan Munteanu, în discuții despre vis, „expresia cea mai tainică și mai impudică a ființei noastre”, des- pre imaginație și inspirație, despre poezie și „o anumită legislație a metaforei”, despre memoria universului și „zădărnicia nemuririi”, cu citate perfect verosimile, atribuite unor autori reali, cu trimiteri la opera reală, în amestec cu o serie de elemente mai puțin verosimile, toate în căutarea unor adevăruri ale lumii. „Rătăcim în identitatea lumii, căutându-ne identitatea”, cum însuși Pedro o spune la un moment dat. Întâia coordonată pare a se defini ca livresc-universală. Aceasta ne poate apropia de ceea ce Paul Valery enunța prin anul 1938 - că, de fapt, „istoria literaturii n-ar trebui să fie istoria autorilor și a accidentelor din destinul lor sau din destinul operelor lor, ci Istoria spiritu- lui ca producător și consumator de literatură. Această istorie ar putea fi dusă la capăt fără men- ționarea niciunui scriitor.” Într-un rând, Borges însuși declara ceva asemănător, socotind ani în șir că „aproape infinita literatură a lumii este cuprin- să într-un om”. Construită sub semnul unui asemenea joc, car- tea lui Petre Isachi oferă în sine imaginea unei în- trepătrunderi amețitoare de idei de toate felurile, religioase, filosofice sau literare, fragmente de tex- te cu a cărei uriașă varietate ne-au obișnuit cărțile mari ale lumii. De fapt, însăși ideea unei aseme- nea cărți revine necontenit de-a lungul discursu- lui borgesian, invocată metaforic și în El Zahir, sub forma unei temnițe din Nittur, în care „guver- natorul îi arată o celulă, pe ale cărei lespezi, pe ale cărei ziduri, pe a cărei boltă un fachir musulman trasase (în culori violente, pe care timpul, înainte de ale șterge, le îndulcea) un soi de tigru infinit. Acest tigru era făcut, în mod amețitor, dintr-o mulțime de tigri; era traversat de tigri, era brăzdat de tigri, includea mări și lanțuri Himalaiene și ar- mate care păreau, deopotrivă, tigri. Pictorul mu- rise cu ani în urmă, în chiar această celulă; venea din Sind sau poate din Guzerat și țelul lui inițial fusese cel de a trasa o hartă a lumii.” Receptate prin mijlocirea cărților, viziunile sau perspecti- vele conturate în Convorbirile imaginare cu Jorge Luis Borges sunt printre cele mai imprevizibile și îndrăznețe. Un întreg șir de situații nuanțate ni se dezvăluie la fiecare pagină. Autorul se dedublea- ză în ipostaza de autor/actor, cele două imagini suprapunându-se în imaginea aceleiași persoane, un joc tipic borgesian, dacă ne gândim că însuși filosoful argentinian spunea: „Nu știu care din noi doi scrie această pagină.” ■ 100 de ani de la moartea lui I.M. Moldovan Timotei Cipariu și Ioan Micu Moldovan (Moldovănuț) ■ Ion Buzași Sunt doi dintre marii dascăli ai Blajului - pro- fesori și preoți - două dintre personalitățile Bisericii Greco-Catolice care au dominat spiri- tualitatea blăjeană și transilvană - în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Timotei Cipariu) și sfârșitul secolului al XIX-lea- începutul secolului al XX-lea (Ioan Micu Moldovan). O paralelă între acești doi dascăli ai Blajului - tre- buie să reliefeze mai întâi relația maestru (Cipariu) - ucenic (Ion Micu Moldovan). Când a venit Moldovănuț în 1842, la Școlile Blajului, la vârsta de 9 ani, la catedrele acestor școli erau câțiva dascăli de prestigiu: Timotei Cipariu, Aron Pumnul, Simion Bărnuțiu, Nicolae Marcu, Ioan Costea ș.a. Admirația lui se îndreaptă spre Aron Pumnul și mai ales spre Timotei Cipariu - pe care și-l alege și ca model de viață, de carieră didactică și ecleziastică. În 1905, la centenarul nașterii lui Cipariu publică în numă- rul omagial al gazetei blăjene „Unirea” câteva date biografice pe care le încheie cu această mărturisire: „Au trecut 60 de ani, de când l-am văzut prima oară, peste 30 de ani am fost în atingere zilnică cu dânsul, și totdeauna am admirat și admir și azi de o parte talentul extraordinar al lui, de alta stăruința de fier ce-a avut din frageda sa copilărie și nu l-a părăsit nici în adânci bătrânețe.” Amândoi sunt autodidacți. Cipariu - se știe - n-a studiat decât la Blaj și apoi în marea și bogata sa bibliotecă, cea mai mare bibliotecă personală din Transilvania acelei vremi. A ajuns un poliglot, având o ușurință extraordinară în însușirea limbilor străine - biografii lui susținând că știa 14 limbi; a fost de ase- menea un polihistor, un cărturar enciclopedic în cul- tura română, ilustrând, prin contribuții remarcabile, toate domeniile științei umaniste: lingvistică, filolo- gie, istorie, teologie, folclor, istorie literară, bibliofilie, memorialistică, oratorie, poezie etc. - în unele dintre acestea fiind un deschizător de drumuri. Face parte din galeria figurilor enciclopedice din cultura ro- mână, alături de D. Cantemir, I. Heliade Rădulescu, B. P. Hașdeu, N. Iorga, G. Călinescu, Mircea Eliade. Ioan Micu Moldovan nu a avut anvergura științei cipariene, dimensiunile enciclopedice ale acesteia, dar în studiul limbii latine, în bibliofilie a fost aproa- pe de maestrul său. A urcat aceleași trepte în cariera didactică - profe- sor la Seminarul (apoi Facultatea) de Teologie Greco- Catolică (a renunțat după un an), stabilindu-se ca profesor la Liceul Sf. Vasile cel Mare, unde va ajunge ca și Cipariu - director; a urcat aceleași trepte și în cariera ecleziastică - preot, canonic, preposit capi- tular, candidat la scaunul mitropolitan. Șirul asemă- nărilor continuă în activitatea culturală și științifică. Ambii au fost membri ai Astrei, pe care Cipariu o considera „un reazem al naționalității române”, ajun- gând vicepreședinți și apoi președinți ai Asociației culturale transilvane; au fost membri ai Academiei Române, Cipariu scriind opere fundamentale, tipă- rite de Academia Română - ca Gramatica limbii ro- mâne (în două volume - Analitica și Sintetica - ope- re care-i statuează efigia unui mare lingvist și filolog european. Ioan Micu Moldovan susține comunicări despre scrisul vechi românesc și despre istoria bise- ricii românești, și, mai ales, contribuie cu informații și exemplare rare sau rarisime la alcătuirea unui atât de necesar instrument de lucru - Bibliografia româ- nească veche - realizată de fostul său elev, de fapt „fiu sufletesc”, Ion Bianu, în colaborare cu Nerva Hodoș. Ambii au prețuit folclorul românesc. Cipariu are între numeroasele sale manuscrise și câteva pagini ce sugerează gândul unei colecții de literatură popula- ră; l-a îndemnat pe unul din învățăceii săi, Nicolae Pauleti din Roșia de Secaș, la această muncă și astfel s-a realizat prima culegere de poezie populară, ante- rioară celei publicate de Vasile Alecsandri. Din păca- te, culegerea lui Pauleti a avut soarta atâtor opere ale dascălilor blăjeni, care au rămas în manuscris multă vreme. O soartă asemănătoare au avut și colecțiile folclorice inițiate de Ioan Micu Moldovan, care și-a îndemnat școlarii din clasele de liceu să culeagă po- vești și poezii populare din ținutul unde își au obâr- șia. Ambele au rămas aproape un secol în manuscris, iar numele celui care este un reprezentant de seamă al folcloristicii românești, Ioan Micu Moldovan, nu este însoțit de evidențierea meritelor sale reale în această direcție. Îl urmează pe Cipariu și în editarea unor perio- dice - deschizătoare de drumuri în istoria publicis- ticii românești: Arhivul pentru filologie și istorie - din 1867, prima publicație de specialitate din cultura română, editată de Cipariu, și scrisă aproape în în- tregime de el, are un colaborator fidel și harnic în persoana lui Ioan Micu Moldovan. Ambii publică în paginile Arhivului... documente istorice și scrieri literare inedite, revista blăjeană fiind o precursoare a revistei „Manuscriptum”. Ioan Micu Moldovan va publica mai ales acte din trecutul bisericii românești pe care le va strânge apoi într-un volum, Acte sinoda- le; dar ca om al școlii și al catedrei s-a gândit să edi- teze o publicație pedagogică, Foaia scolastică (1876), - prima revistă pedagogică din istoria presei blăjene. N-are nici talentul literar (deși multe pagini din frumosul său manual Istoria Ardealului, care ar me- rita să fie reeditat, au un farmec narativ, asemănător cu al cronicarilor moldoveni sau cu stilul istoric al lui Samuil Micu), nici talentul oratoric - dar cuvântările ținute de el ca președinte al Astrei sunt remarcabile prin densitatea și ordonarea logică a ideilor. L-a în- trecut pe Cipariu ca om de acțiune, ca spirit practic și diplomatic - pentru că unui director de liceu blăjean, în perioada dualismului austro-ungar - i se cerea să împace - după o expresie românească - și capra și varza: adică să nu se opună fățiș directivelor venite din partea Ministerului maghiar al Instrucțiunii, pentru că risca închiderea școlii, dar să apere în mod inteligent și eficient, interesele învățământului româ- nesc, și, în ultimă instanță, interesele naționale. Între dascălii blăjeni, Ioan Micu Moldovan se dis- tinge prin ocrotirea paternă a elevilor sârguincioși, pe care-i găzduia în propria locuință, asigurându-le casa și masa, și care i-au devenit, „adevărați fii su- fletești”. Scrisorile de recunoștință ale lui Ioan Bianu sunt cea mai bună dovadă. L-a întrecut pe Cipariu prin spiritul „cruțător” - cum frumos ziceau arde- lenii de odinioară, reușind să lase o fundație de un milion de galbeni, pentru școlile și cultura Blajului. ■ TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 remember Ion Oarcăsu (1925-2000) Biblioteca de la Buchin ■ Constantin Cubleșan Imediat după ce mă introdusese Al. Căprariu între colaboratorii secției de critică literară a revistei Tribuna - asta se întâmpla prin 1958 - m-a luat în primire Ion Oarcăsu, cel care condu- cea destinele secției. Prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost dacă optez pentru recenzarea cărților de proză, de poezie sau de literatură străină. M-ar fi tentat domeniul poeziei dar știam că el era cri- ticul consacrat în comentariul acestor volume, așa că m-am decis pentru proză. „Ai publicat la noi o recenzie la cartea lui Jerom K. Jerome, Trei într-o barcă, mi-a spus el. De ce nu vrei să continui?”. Am clătinat din cap, ca orice începător căruia i se oferă șansa de a alege un drum - eram încă stu- dent - așa că am răspuns oarecum evaziv: „A fost o întâmplare. Iar dacă ar fi să continui, aș putea-o face doar cu aparițiile din literatura rusă și sovie- tică, domeniu care îmi este oarecum familiar”. Nu știu ce a înțeles el din justificarea mea, destul însă că m-a notat imediat pentru a scrie la câteva cărți, recent apărute, ale unor autori români. Colaborarea cu Ion Oarcăsu mi-a fost de mare folos. Îi aduceam textul recenziei - de vreo pagi- nă, o pagină și jumătate - scris citeț, cu stiloul; el mă invita să iau loc pe scaunul de lângă biroul său și, cu pixul în mână, citea textul cu voce tare. Se oprea la câte un cuvânt care i se părea nepotrivit, îmi propunea un altul în loc, sau pur și simplu tăia câte o propoziție întreagă, explicându-mi de ce, și așa mai departe până la sfârșit când se semna pe Carnet de student CARNET UNIVERSITAR iu: CURScrRJ și LUCRĂRI AjWfiniW D . - ■ v/qn »fiiefrn, c/ , Piper, Munchen, Zurich, 1989, p.118). Studiile consacrate Shoah- ului se ridică de multă vreme peste simple descri- eri și devin riguroase operând cu asemenea eluci- dări ale termenilor. A doua observație se referă la optica abordă- rii istorice. Unul din cei mai profunzi intelectu- ali israelieni de astăzi - Yirmiyahu Yovel (Dark Riddle, Penn State University Press, 1998) - a ar- gumentat că antisemitismul, care a atins în istoria europeană forme tragice, nu este o problemă a evreilor, nu este nici o problemă pentru Europa, ci o problemă pe care Europa o are cu ea însăși. Confirmarea, directă și indirectă, a ideii vine din orice direcție. La ora de față, de pildă, din efortul Germaniei de a-i convinge pe evrei să se întoarcă și din efortul Franței de a-i convinge să nu plece. Este necesară, în orice caz, schimbarea până la ca- păt a opticii, căci evreii nu sunt „oaspeții” cuiva în Europa, cum s-a mai gândit în secolul al XVIII- lea, ci parte a culturii europene. Aceasta a atins adeseori piscuri fructificând simbioze cu stră- vechea cultură a evreilor. În fapt, dacă este să ne gândim doar la repere ale actualității, cum ar ară- ta cultura europeană de azi fără, de pildă, Mendel și Einstein, Husserl și Wittgenstein, Max Weber și Freud, Proust și Kafka, Berlioz și Schonberg, Chagall și Chaplin, Boulez și Bob Dylan, Henry Kissinger și Helmut Schmidt? A treia observație este că pogromul de la Iași ri- dică o problemă aparte, printre multe altele, desi- gur. Examinarea cauzelor „masacrului” din 1941 duce la concluzia că a fost vorba de un complex din care nu au lipsit: ordine ambigue sau confuze ale autorităților; intervenția unei forțe organiza- te, precum legionarii; accesul acestora la mijloace ale administrației publice; un context internați- onal încurajator pentru lovirea unei comunități; o populație urbană săracă, dezorientată și gata la soluții violente față de cineva arătat cu degetul de propaganda oficială; brambureala administrativă. Ne place sau nu, cel puțin din considerente de luciditate trebuie luată în seamă și brambureala. Aceasta a făcut ca, așa cum se evocă în volum (p.327-328), până și un ofițer al armatei germane să trebuiască să intervină pentru a opri omorâ- rea evreilor în curtea Chesturii din Iași. S-a putut observa, atunci și mai târziu, că brambureala din administrație poate crea monștri. Putem discuta în ce măsură astfel de factori sunt repetabili. Se poate spune că brambureala se repetă mai mult decât oricare alt factor și poate afecta orice cetățean. În definitiv, dincoace de vi- olența extremă ce a condus la tragedia din 28-30 iunie 1941, fapte grave ulterioare nu se pot explica fără a lua în considerare brambureala din admi- nistrație. Cum se poate explica, bunăoară, trata- rea cu o bestialitate singulară - întrecând până și regulamentele concepute pentru exterminare ale penitenciarelor - a deținuților din închisorile po- litice ale României anilor cincizeci? Cum se poate explica perseverenta rămânere în urmă - econo- mic, instituțional și educațional - a unei țări cu un potențial aparte, până în zilele noastre? Iar relativ la ceea ce se petrece sub ochii noș- tri, cum se pot explica desfigurarea instituțiilor, abuzurile oficializate și confuziile ce stăpânesc numeroase minți, fără a lua în seamă brambure- ala? Cum se poate explica confiscarea dezbaterii publice nu de subiectele vitale ale țării - gravul din ciclul Mai mult decât arta, tehnică mixtă Manuela Botiș declin al forței de muncă, enormele suprafețe ne- lucrate, emigrația cea mai mare din istorie, sără- cia multidimensională, ci de aproape darwiniana confruntare a unor persoane? Cum se poate ex- plica atacarea continuă a celor pricepuți de către delatori și trepăduși, care nu au altă satisfacție de- cât să-i vadă pe toți la nivelul lor? Cum se poate explica neputința de a elabora proiecte și refugiul continuu în clișee? Cum se poate explica ignora- rea legitimării în politică, a demnității umane în drept și a valorii persoanei în viața curentă? Cum se explică selecția coruptă pentru posturi și vasta confuzie a valorilor? Se constată ușor că brambu- reala administrativă nu afectează doar organizări pe dinafară ale vieții, ci lovește destine umane și are efecte mai insidioase decât se crede. Dacă se dă importanță acestor observații, ce pot fi prelungite, firește, atunci scrierea istoriei nu mai este deloc indiferentă. Considerînd-o, se poate spune că astăzi nu ne confruntăm la noi cu vreo diversificare a felurilor de a scrie istoria, nici măcar cu cea propusă de Hegel. Fără a detalia aici ideea, aș spune doar că ceea ce se lasă decu- pabil din mulțimea scrierilor și domină acum is- toriografia (cu puține excepții!) - anume „istoria propagandistică”, „istoria comercială” și „istoria foiletonistică” - nu favorizează nicidecum parti- ciparea la scrierea contemporană a istoriei. La drept vorbind, peisajul istoriografic va tre- bui transformat spre a ajunge la acea „istorie lă- muritoare” ce se așteaptă din partea istoricului demn de profesia sa. Din acest punct de vedere, volumul Pogromul de la Iași și Holocaustul în România este un pas major în reconstituirea cu obiectivitate a unei tragedii eludate mereu. Este și un pas important spre o monografie riguros ela- borată - ca reconstituire până la capăt a faptelor, elucidare conceptuală și viziune istorică actuali- zată - în spațiul „istoriei lămuritoare”. ■ TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 17 poezia ■ Raluca Ciceu plăcerea toamnelor ude au început să se usuce singuri ne trebuie o confirmare știrbită de plăcerea toamnelor ude avem o resursă care ne-a afectat jocul voi vă lipsiți de gestul omenesc al unei femei ascuțite precum creta pe tablă mai e cineva pe aici cu multe cuțite în mână? e un limbaj natural să nu băgăm viorile să ne simțim în abis un record de a fi mai curați decât ceilalți când scăpăm se întâmplă ceva e o tentație naturală care nu lasă urme ordinea: a fost mai bine sau mai rău? a fost diferit cât de interzisă e vorba asta dar noi punem muzică pe dedesubt aici se moare până la capăt așa ca de răzbunare În genunchi E timpul să aflu despre frica de a muri singur. O să se simtă că e făcută în genunchi. Degeaba îți zic, dar noi am topit un copil împreună ascuns într-o pereche de pantofi de unică folosință. E un fel de zi a arătării, o încuviințare nepunctată care a început să producă efecte. Trebuie să o dau jos. Habar nu am cum își jupoaie artistul pielea. S-a tăiat mort. Rămâne, totuși, o teorie, o tijă care poate fora senzația de imponderabilitate dedicată spațiului cosmic. Nu mai apucăm intervenția, dar construim multe cu un ochi pe față și unul pe dos. Facem o ocluzie despre care nu se cunosc prea multe. Doar un vârf de copac. Numai el vede cerul. Pentru această dată mai există cineva care scapă. peste tot se va ucide fără motiv îmi amintesc de o existență măruntă în sfârșit miroase a libertate, a sânge și nu orice fel de sânge în distilarea încăpățânării nu există acel capăt lubrifiat de ignoranță peste tot se va ucide într-un colț de perete vom ascunde mult sânge într-o zi vom trezi împăratul tăcerii și vom vedea mucegaiul umblând în picioarele goale încheie-mă tu pe mine te-ai fi scos dintr-un vis împlinit să închizi orgia momentului de când îți păstrezi pielea cu grijă te încarci diferit de fiecare dată ce factor de multiplicare să simți că ești pedepsit dacă arhivezi îmbrățișarea cronică suntem o lungime bolnavi și ofiliți de același cancer ce bine că ne-am apucat din vreme să bem un amestec dintre unul și celălalt mai bine încheie-mă tu pe mine bucăți de parte femeiască stau cu ochii închiși joc rolul încărcat rouă pe marginea frunzei îți este sete bucăți de parte femeiască stau gata să te domolească despre noi și despre cealaltă lume vezi alături am tendința de a juca multe chipuri niciodată pe al meu suntem copii de interior alegem pasărea care ne omoară actul acesta e o centrifugă ne răsucește și apoi ne taie mărunt tot dulcele din gură văd o inimă prea deschisă mă cutremură fără fir nu am energia pe care simt cum o eman ca o puștoaică nu reușesc să descriu starea e ceva cu multe coloane care-mi poate spăla tot dulcele din gură și mai am nevoie doar de un vârf de deget pentru ca separarea polilor să fie o consultație cu un stetoscop prea rece cineva îmi mută oasele nu-mi vine bine pe aici sub efectul acesta se desfășoară pustietatea pereții îi privesc îndelung până când se deschide ceva despre cum se uită gustul de lămâie nu da indicii pe ambele părți despre cum se uită gustul de lămâie uitat pe buze strigăte amputate o luptă alterată lasă mai vorbim despre asta caricatura noastră are nevoie de haine largi Raluca Ciceu pe ambele părți cineva a inventat urmele de păcat lăsate la colțurile gurii pentru bolnavii mintal totuși sunt și nu respir la timp inconștientă l-am luat pe genunchi priviri râncede pe ambele părți lasă mai vorbim despre asta e un loc special gândit o să vin când se mai joacă putem călca pe fizica noastră potrivită doar când începe să tacă lasă mai vorbim despre asta fiecare organ e o mâncare de post crescuse în tată precum orice proiect planetar printr-un creion nu îl simți imediat e cumva devreme nu ți-e rușine să regizezi extracția unui dinte ai asistat la un cerc închis aruncat pe dinăuntru ai voie să faci cum vrei în lumile care se deschid precum o supapă din cauza voastră se întâmplă tot din cauza voastră fiecare organ e o mâncare de post vindecarea pe loc statuile mele cusute pe teama durerii se vindecă pe loc goale și neacoperite mă încarcă de toate frumusețile stranii încep să vorbească se sfârșește toată armura mea ca într-o joacă pe lângă moartea care stă ghemuită și mă duce să cunosc pământul ■ 18 TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 Catrene ■ Gheorghe Cristea Luciditate... Multe, nu mai pot să cer, Am conștiința trează, Viitorul nu-i mister, Știu și ce urmează. Iubire... Cînd iubim prea multe flori, Nu iubim niciuna, Toate au parfum, culori, Toate... nu sînt una. Învins... Învins, poți fi cîștigător, Coroana nu te-ajută, Cine cîștigă-n viitor Se vede...nu în luptă. Cadou ?... Fiecare-n viața lui, Are de primit, un cui, Din coroană, e un spin, Face parte, din destin. Orice zi... Orice zi are puțin Gongul... Gongul bate, s-a sfîrșit Pericolul... Și din mine în destin. Sau, acum începe, Pericolul cevine, Chipul ei va fi precum, Viața este infinit Nu-l știi, este pe drum, Îl formăm noi, chiar acum. Spionul... Am fost desigur, un spion Ce nu-l poți percepe.. Păcatul... Păcatul în cuibarul Trăiește pentru mîine Nu doar pentru acum. La mal... Tot căutînd secrete, Din sufletul uman La malul mării, a-nghețat Cum face fiecare om, Își duce bine traiul Și apa și iubirea, Am adunat, regrete. Alege-ți... Alege-ți viața , dacă vrei Discret, an după an. Taci... Taci, nu alunga tăcerea, Doar vîntul, parcă neschimbat Discret, întoarce fila. Clopotul... Îmi spune Demiurgul... E o liniște de sfinți. Bate, clopotul în sat, În spate sînt, rînduri, ai mei Nu lăsa nici adierea Să fie urgie.? În față, numai rugul. Împacă-te... Împacă-te, întîi cu tine Să ne tulbure, aici. Nu... Nu sîntem doar apă chioară, Moșul, cu un clop stricat, De ce bate...știe. Frunze Apo, împacă-te cu toți, Facem parte din comoară. Nu încerca, să fugi de mine Aceasta-i calea înspre bine Un bănuț sîntem și noi, Știi bine, că sînt umbra ta, Urmeaz-o, dacă vrei, că poți. Așteptînd viața de-apoi. Chiar dacă iarna rece vine Ea, nu ne poate separa. Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta, tehnică mixtă Nu știu... În speranțe mă complac Și visez, într-una Nu știu ce transport în sac, Cînd, vine furtuna. Căraușul... Cît cară omul, cîte-a dus, Cu spatele cocoașă La rugăciuni, nu i-a răspuns Decît, lucioasa, coasă. Răzbunarea... Răzbunarea, dublă armă, Taie practic pe dușman, Dar, acela care-o cheamă E lovit de buzdugan. ■ TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 19 proza Edi ■ Ștefan Manasia După-amiezile băteam mingea pe maidan între blocuri. Edi prefera să rămînă la umbră, singur, atras de una din ferestrui- cile de la subsol. Putea să privească minute în șir înăuntru, ca prin hublouri, stația orbitală Mir. Și noi am fi vrut să îmbrăcăm salopetele roșii sinte- tice, să petrecem șase-opt luni în mirosul de uri- nă, de carbon supraîncălzit al tablourilor electri- ce, dar la fel de eroic ni se păruse și încă ni se părea fotbalul, jucat dincolo de „granița celor no- uăzeci de minute”, pe terenul încins. Sindicatul îl construise, odată cu blocurile, pentru amatorii de volei. Acum arăta „ca după bombardamente”: îl acoperea permanent o pulbere în suspensie, tra- versată - ca de-un asteroid - de mingea ușoară. Îi puteam imprima orice efect. Dacă ne-ar fi urmă- rit în amiezile alea, i-am fi umilit pe Enzo Scifo și Michel Platini... La un moment dat ne opream, ca să executăm lovituri libere și să-l spionăm pe puștanul rahitic. Edi se strecurase deja pe jumăta- te, neobservat, în subsolul de sub scara trei. Ai înnebunit, copileee! O să rămîi blocat acolo, i-am strigat pe rînd. Am rîs și ne-am întors la joc. Dri- blam în regim de viteză, ca pe stadionul Zăvoi, și frînam brusc, aproape dezechilibrîndu-ne pe pie- trișul răsărit cine știe cum. Puneam fără milă tibie pe tibie, peroneu pe genunchi, și numai cînd du- rerea ne tăia respirația, scăpam cîte un ...da mă- tii, copile!, mai degrabă șoptit. La care celălalt răs- pundea și mai rar - cu ochii fixați pe ferestrele de care părinții se lipeau uneori ca ventuzele - încă și mai încet: Ba pe-a mă-tii... Și, pe urmă, cînd toți părăsiserăm echipa ca să formăm echipaje, reven- dicînd, unul după altul, subsolurile A-urilor, cu- rățindu-le și utilîndu-le ca pe niște nenorocite de laboratoare spațiale, auzeam de deasupra bătăile ritmice, înfundate, interminabile. Era mingea noastră, portocalie ca zgura de la Roland Garros, mingea pe care Edi o putea ține în aer pînă la o sută de ori, pînă la o mie, fără să se plictisească, trecînd-o din vole în vole peste un fileu invizibil, fixat pe zidul de la parter. Uneori tata lui Gabi și Marius, în maieu și păros ca lupul din Nu zaieț, pagadi, ieșea la fereastră și-i spunea să termine, dar, cum intra înăuntru, Edi relua iarăși bombar- damentul apartamentului de la parter. Noi - tot mai atrași de vis și obscuritate; el - transpirînd din greu, ca un boxer ce n-a făcut categoria nici în ziua meciului. În cele din urmă a binevoit să co- boare în întuneric și să ne alunge, cum numai el știa, plictiseala. Ne-a povestit, în imagini adevăra- te, despre proiectul lui top-secret. Cuvintele lui Edi îl coloraseră deja atît de bine, încît îl și ve- deam, fosforescent și tri-di-men-sio-nal. Știa să-l facă să pară mai tangibil, de la o zi la alta. Pentru că urma să construim un satelit și să-l amplasăm pe orbita terestră. Simplu! Aveam să adunăm folii de tablă și scînduri și cuie și șuruburi și piulițe și celofan. Și placaj și ebonită și sîrme din aluminiu moale și un dinam și baterii ELBA (ce dacă sînt consumate?), pe care să le stocăm în „laborator”. Urma, apoi, să citim în Știință și tehnică și în fan- zinul Anticipația despre cum se asamblează un satelit geostaționar. Toată vara aia am visat sateli- tul și eram aproape siguri că-l vom putea construi în totalitate singuri, ba mai mult, că-i atît de sim- plu să-l construim și că numai un viciu mărunt, fizico-matematic, pe care-l vom descoperi odată și odată, ne împiedica momentan să-l instalăm pe orbită. Stocam mai departe materiale subtilizate din debaralele alor noștri care, buni comuniști, le furaseră, și ei, din uzină sau de la combinat. Toată lumea așa făcea. Găștile rivale ne priveau, mai nou, cu frică și respect. Ne vedeau probabil halu- cinați, ca pe membrii aceia din secta hașișinilor, despre care scrie, în Istoria lui cît un tort diplo- mat, Ovidiu Drimba. În irișii dilatați ai băieților de la A41 plutea, mă puteți crede sau nu, hologra- ma unui satelit. Ceilalți ne dădeau, tot mai isterici, tîrcoale, dar Edi ne pusese să jurăm că nu vom dezvălui nimănui marele nostru secret. Secretul nostru este superioritatea noastră de necontestat, ne-a spus odată mixînd, în aceeași propoziție, fanfaronada unui erou din Herbert George Wells și-nțelepciunea fotbalistă a lui Cornel Pumnea. Întîrziam să construim satelitul, cînd Edi a hotărît să proiectăm mai întîi racheta. Altfel, cum l-am putea lansa în ziua H, la ora Z? Din staniolul cio- colatei chinezești - ah, ciocolata chinezească din anii ’80, cu un pod imperial peste fluviul vieții de- senat pe învelitoare - făcuserăm zeci de rachete umplute cu fîșii din mingi de ping-pong, tăiate cu un foarfece de croitorie: mini-rachetele le aprin- deam cu chibritul aproape instantaneu. Scoteau numai o trombă de fum înecăcios și aromat, pe care îl simt în piept și acum, și decolau de pe aco- perișul blocului, ca să înspăimînte miliardele de vrăbii adunate în plute. Întreaga toamnă am vor- bit, am visat, am proiectat racheta. Era șansa noastră să dăm României un al doilea cosmonaut, după Dumitru Prunariu. (Cînd scriu amintirile astea dezarticulate, URSS-ul s-a fărîmițat de aproape un sfert de veac iar Dumitru Prunariu a rămas, mă tem, singurul cosmonaut român pen- tru eternitate.) Chiar la începutul toamnei unii dintre noi au fost atinși, inevitabil, de apatie. Alții se întorseseră discret la campionatele de fotbal din cartier, dar marele nostru secret dăinuia încă, ne unea și ne făcea indestructibili. Apoi, cînd nu se mai aștepta nimeni, strada de sub faleză a fost demolată. Ultimele case și micile lor grădini. Zar- zavagiii lăsaseră locul blocurilor de muncitori, ingineri, mineri și economiști. Și mai lăsaseră ceva. Pisicile și cîinii pe care nu-i iubiseră, se vede, atît de mult și la care renunțau acuma, fără prea mari regrete. Bietele animale se tîrau la umbra zi- durilor, pe șantiere, printre clădiri, speriate, jigă- rite, abia așteptînd un semn de afecțiune din par- tea cuiva. Într-un loc unde majoritatea copiilor suferă de anemie și rahitism, animalele sînt de-a dreptul scheletice. Și dacă unii le băteau piroane în stomac, le puneau sticlă pisată în pîine sau le trăgeau, cu sete, bombee, Edi a propus să fim noi cei care le salvăm, construind cotețe pe acoperișul blocului. Ar fi fost un fel de sanctuar. Un porto franco pentru cîini și pisici. Ani mai tîrziu, cînd am văzut documentarul despre reabilitarea lui Mike Tyson, incredibila lui afecțiune pentru po- rumbei voiajori, m-a izbit asemănarea cu bietul nostru sanctuar. M-am gîndit, pișat pe mine de nostalgie, la cotețele meșterite de noi. Instinctul de supraviețuire o sa-i facă să nu sară în gol, o să ve- deți. Băi, am avea fiecare cățelul nostru propriu și personal, pe care îl putem boteza oricum: Bonnie sau... Bobi sau Jack Spintecătorul sau... Laika sau... Arnold sau... (fixîndu-l pe puștiul alintat așa) Ma- rinică, spunea Edi. I-am putea dresa asemenea cîinilor partizani care și-au bătut joc, în Serbia, de patrulele naziste. În consecință, am salvat cățelan- drii. Zile în șir le-am dus mîncare pe bloc, am fă- cut cu rîndul de gardă, ne-au curs lacrimi și muci încercînd să convingem părinții de măreția cauzei noastre. Într-o noapte au dispărut toți. Și, curios, nimeni, dar absolut nimeni, nu a auzit un lătrat. Un mîrîit. Nimic. Ne atașaserăm de blănițele alea purecoase. De burticile tot mai rotunde. Am cău- tat cîinii noștri pe străzile apropiate. Lîngă tom- beroane. Pe dig. Pe bulevardul care taie și azi, ca un bisturiu, cartierul. În piepturile noastre „de Biafra” creștea o durere in-i-ma-gi-na-bi-lă, de- voratoare, pe care - cei mai mulți - o vom mai trăi cel puțin o dată: la pierderea sau trădarea primei gagici. Am căutat mai departe, lipsiți de speranță, cîinii noștri, frumoșii noștri cîini, despre care poate un tembel numit Inarritu ar fi facut, cu un deceniu mai repede, acel film-abator: Amor es peros. În toamna aia, înainte de începerea școlii, am lungit drumurile și expedițiile. Descopeream peisaje nebănuite - pur și simplu un bloc pe lîngă care trecuseși de sute de ori, văzut din alt unghi, căpăta o stranietate vecină cu dumnezeirea. O simțeam toți, chiar dacă nu toți știam să o punem în vorbe. La vîrsta aia, fluxurile energetice sînt co- nectate puternic. Oamenii sînt, într-un sens mai înalt, frați. Vagabondam pe șantierele intermina- bile pe care, după ora patru după-amiaza, nu mai rămînea picior de paznic. Ne cățăram pînă la ca- bina macaralelor gigantice, urcam la etajele supe- rioare ale blocurilor neterminate și săream într-o basculantă umplută cu nisip. Nimeni nu și-a luxat măcar o dată glezna. Pentru că eram indestructi- bili. Jucam prinselea, ca veverițele, pe zidurile ul- timului etaj, deasupra căruia nu turnaseră încă planșeul. Nu cădea niciodată nimeni, nimeni nu se rănea. Prindeam gușteri printre marile resturi de beton armat prăvălite sub dig. Descopeream, tot mai des, lîngă pubelele salubrizate prin incen- diere, pachete lucioase de Kent și Camel, prezer- vative fine, ambalaje de ciocolată: fericiți copiii ai căror tătici conduc camioane și excavatoare în țara lui Sadam Hussein! Cînd a fost operat de pe- ritonită, Edi a stat aproape două săptămîni la spi- talul județean, într-o rezervă atacată de gîndaci și igrasie. Despre experiența asta, vorbea, cel mai adesea, extatic. O puștoaică de vîrsta noastră fu- sese și ea internată acolo, în patul vecin, iar tăticul ei întors din Irak îi tot aducea - afectuos și spășit - dulciuri, jucării. Traversam podul de cale ferată construit peste Olt și abandonat, odată cu întregul traseu, îndată după inaugurare. Calea ferată o lu- ase la vale odată cu dealurile argiloase. Japonezii ar fi executat-o mai repede și mai bine, dar mîn- dria națională ne-a împiedicat să le comandăm lor lucrarea. Unele traverse dispăruseră deja. „Se măritaseră” prin curțile oamenilor, ca stîlpi de re- zistență la garduri, însă nu ne-am temut nici mă- car o secundă că unul din noi ar putea cădea în zona unde rîul e destul de adînc și acoperit de ier- buri enorme. Dincolo de pod, așteptau podgoriile cu struguri verzi și albaștri, parfumați, nepăzite de nimeni, pentru că pînă la noi nimeni nu se mai gîndise să atace satul de peste rîu. Seara ne întor- ceam în cartier cu febră musculară. Storși de energie după raidurile noastre, ofeream struguri și mere fetițelor mai frumoase. Mai ales Isabelei, pentru că avea o gură enormă și senzuală, încît părea tot timpul comic îmbufnată - printre buze- le ei zeama strugurilor se scurgea ca în urma unui hipnotic act de canibalism. Edi o privea cumva protector pe Iza, dar - n-aș vrea să mint - la fel de protector era cu toate fetițele noastre, Mariile și Simonele și Mirelele ocolite de povara neprețuită 20 TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 a frumuseții. Umbla, în schimb, mai tot timpul înconjurat de Cosmin Mic și de Glonț, care deve- niseră discipolii lui preferați. În laboratorul nos- tru nu mai măturase de un timp nimeni. Păianje- nii recolonizaseră mediul, satelitul și racheta păreau proiecte tot mai îndepărtate. Prăbușite înainte de decolare sau, ca naveta Challenger, dezmembrată în aer, la șaptezeci și trei de secunde după lansare, în ziua fatală de 28 ianuarie 1986. Edi era sigur că rușii infiltrați la NASA ajunseseră lîngă rampa de lansare și provocaseră defecțiunea, drept răsplată pentru faptul că americanii, cu na- vetele lor tehnologic mai avansate, le abordau în ultimii ani sateliții militari pe care îi sabotau. Tră- daserăm imaginea bine hrănită și eroică a lui Du- mitru Prunariu, cel mai invidiat român, care con- ferențiase, în urmă cu doi sau trei ani, în amfiteatrul de la Casa Științei și Tehnicii. Fusese- răm duși cu școala de învățătoarele și profesorii noștri, dar, ca să-l auzim pe celebrul cosmonaut, am fi fugit de la clasă oricum. Cosmin Mic și Glonțu se îndopau cu cele mai uluitoare secrete. Deveniseră hieratici și incandescenți asemenea unor lama tibetani. Îl urmau pe Edi ca în transă și nu făceau niciun secret din faptul că societatea ce- lorlalți abia îi mai interesează. Prin octombrie la cinematograful din cartier a venit un film din URSS, de care nu auzise nimeni nimic. Idi i smo- tri. Adică Vino și vezi. Edi și-a dus discipolii pre- ferați să vadă, mai întîi, afișul - cu bulanele unei actrițe sovietice dansînd sub ploaia de vară-n pă- durea bielorusă - într-un fel de act umil de vene- rație. Ziua următoare au intrat toți trei în sala de cinema aproape goală și infestată de șobolani, mi- rosind a semințe de dovleac prăjite, despre care se spunea că țigăncile le sărează cu propriul pișat. Nici măcar asta nu îi oprea pe cinefili, cînd aveau un bănuț, să le cumpere. După film s-au întors la bloc, parcă atinși de pojar. Ne fixau cu ochi de bufniță, ca și cum lumina îi supăra. Erau ochii ce- lui care cunoscuse teroarea pe viu, Adevărata Te- roare. Despre asta au vorbit oripilați cîteva zile mai tîrziu și, aproape, nemaigăsindu-și de data aceasta cuvintele: despre mlaștini și partizani, despre craniul lui Hitler și cadavrele sătenilor sti- vuite lîngă hambar, o barză care și-a pierdut cui- bul și umblă amărîtă cu aripa ruptă, despre puști îngropate în nisip, avioane militare de suprave- ghere, aușvițarii scheletici și Hitler îmbătrînit îm- bărbătîndu-i pe kinderii naziști, sau despre alți săteni incendiați de brigada SS în bisericuța de lemn. Băi, 680 de sate germanii le-au ars așa, îți dai seama? Fusese prea mult pentru mințile lor ca strugurii necopți. Dar acum își puteau face laba, dimineața sau noaptea, revăzînd cizmele frumoa- sei bieloruse, auzind-o. Uite-mă, sînt aici. De ce nu mă vezi? Eu sînt reală. În locul adolescentului par- tizan, numit Florian, ei ar fi zărit-o. Ei ar fi ascul- tat-o. Filmul ăsta, pe care nu l-am văzut de altfel decît tîrziu, după Revoluție, le dăduse aripi. Îi ma- turizase subit, prematur. Edi ne-a chemat într-o expediție de cartografiere în josul digului, unde găsise, plimbîndu-se mai demult cu tatăl său, zeci de canale pline ochi cu apă. Prin acestea, pînă la construcția barajului, fuseseră evitate inundațiile în cea mai mare parte a orașului. Canalele erau pline de ierburi și pești, melci și lipitori, scoici cît palma - activi pentru că zilele calde se prelun- geau. În mijlocul molozului tasat în sudul orașu- lui rămăseră bălți, de o limpezime neverosimilă, în care, la mijlocul lui octombrie, țigănușii se îm- băiau încă și ne invitau și pe noi, prea rușinați de maiourile și chiloții albi. În noiembrie, cu o parte din materialele păstrate pentru satelit am con- struit pluta. Pe pluta asta ușor manevrabilă am petrecut clipe de încîntare și navigație. Ne atră- geau rădăcinile și resturile găsite sub coroanele sălciilor, încolăcirile ciudate. Intram în stufărișul de pe lacul amenjat cu debarcadere și cabană de lemn pentru angajații ocolului silvic, cu perișorii zbîrliți pe spinare, așteptînd o detunătură ce n-avea să vină. Ne aventuram apoi pe balta, și ea de o claritate ireală, prevăzută cu ponton și căsuțe de vacanță pentru desfătarea securiștilor și miliți- enilor locali. Aici, pătrundeam direct din canal, pe sub gardul de plasă de sîrmă pe care nu se mai chinuiseră să îl coboare pînă la nivelul apei. Toată lumea se temea de ei, oricum. Să fi fost mijlocul lui decembrie cînd - zilele continuau să rămînă blînde și calde - am crezut că un fazan rătăcit se înalță din stuf, dar imediat am auzit zgomotul în- nebunitor și-am văzut, rotindu-se deasupra noas- tră, elicea elicopterului alb-albastru. Era o situație atît de rară, încît am simțit că se petrece ceva grav, îngrozitor, care ne va afecta, pesemne pentru mult timp, viețile. Decolarea elicopterului - prima la care unii asistaserăm vreodată - ne-a tăiat elanul de exploratori ai canalelor pe cale de dispariție, ai bălților care, probabil, odinioară, adăpostiseră bandiți și haiduci, țigani robi. Zilele erau tot mai scurte. La combinat, din cauza austerității econo- mice, nu se mai cumpărau piese de schimb. Totul se cîrpea. Din cînd în cînd aveau loc explozii des- pre care presa nu prea scria - nici înainte de 1989, nici după. Poluarea, în sudul orașului, crescuse. Vedeam luna lustruită și străvezie prin norul de clor. Atunci Edi ne-a chemat pe toți și, după ce ne-am prefăcut o vreme dezinteresați, ca să-l pe- depsim, ne-am apropiat alene, schimbînd pase cu mingea portocalie sau trăgîndu-ne, prietenește, șuturi în cur. Voi vă uitați la Țestoasele ninja?, a întrebat. Normal că ne uitam, era desenul animat care umplea serile alea sărace și friguroase imedi- at după Revoluție. N-ați vrea să facem propriul nostru club de arte marțiale, să încercăm să inven- tăm propriul nostru stil, bazat pe exercițiu și expe- riență? Să-i batem pe golanii de la profesională? Pe Șobolanu și fraisu lu Șobolanu? Pe Cubanezu? Deja mimam lovituri și parări, ironizîndu-l. Nu- mai că va trebui să ne antrenăm în cel mai mare secret, la subsol. Și țestoasele ninja au un judogi tot la subsol. Și doar cînd e norul ăsta des, putem ieși afară, pe iarbă, la exerciții. De acord? Edi îi învăța- se deja mișcări simple pe Cosmin Mic și pe Glonț. Scheme dintr-un manual rarisim de judo și dintr-unul, și mai rar, de jiu-jitsu. Căderi, rosto- goliri, prize. Luxări și ștrangulări. Făceam zeci de flotări zilnic. Urcam pe pereți în holurile înguste din casa scărilor. Adulții se minunau de urmele de tălpi descoperite peste tot. Ascultam prelegeri despre Jigoro Kano și alți maeștri. Atacam, pe în- tuneric, cîte un adolescent care nu părea extraor- dinar de fioros. Mai mult îl speriam. Visul nostru era să prindem, într-o bună zi, pedofilul care care înspăimînta mămicile și fetițele din oraș. Trupa cîștiga disciplină și mușchi. Urmau alte săptămîni de iarnă, zăpada, construcția de cazemate și ce- tăți, războaiele punice, raiduri de cucerire, cam- panii de apărare. Felinarul de lîngă scara lui Glonț lumina ciocolatiu, de parcă electricienii încerca- seră să prepare în el o uriașă cacao cu lapte. Lumi- na decupa un mic spațiu în ceața cu miros medi- cinal. Executam dansul Țestoaselor Ninja - o formă distractivă de încălzire. Roteam brațele și picioarele și încheieturile mîinilor și picioarelor într-un anumit ritm. Apoi Edi a vrut să ne arate o nouă cădere de jiu-jitsu, pe brațe, în față, compri- marea în reluare a brațelor amortizînd șocul. A rămas întins pe burtă în iarbă, ca și cum ar fi obosit sau s-ar fi gîndit la ceva. Ca și cum ar fi rîs de noi. Căderea fusese perfectă, nedureroasă. I-am admirat grația. Cosmin Grasu a reacționat primul, atingîndu-l ușor cu vîrful adidasului, cînd a văzut că nu se mai mișcă. Edi, scoală, măă! Apoi, lovindu-l în joacă, repetat. Panicat: Copile, scoală, mă, că ne-ai speriat de ne-am căcat pe noi! Băi, Edi poate a leșinat, a zis cu voce sfîrșită Cosmin Mic și - în secundele alea cînd adrenalina ne-a făcut să simțim cutia toracică din beton - a îngenuncheat alături de Glonț, speriați ca doi călugărași, și l-au întors pe spate, cu fața la noi. Edi surîdea. În frun- te părea să aibă o mare bucată de zahăr candel, așa am crezut toți, și numai tîrziu am realizat că, în pata aia de sînge negru ce-ncepuse deja să se-n- chege, era înfipt un ciob dintr-un geam gros, as- cuțit ca un hanger. Lumina felinarului coregrafia- se moartea maestrului, micului nostru maestru. În cîrlionții roșcați i se prinseseră fire de iarbă de Sudan. Luna abia se zărea prin norul adiind din- spre combinat. N-am vrut să merg la înmormîn- tare. Tata m-a convins, strîngîndu-mă tare, fără să-l vadă mama, de ceafă. Dîndu-mi apoi o palmă de încurajare. Edi părea că doarme în sicriul mo- dest pe masa din sufragerie. În frunte avea un plasture roz. Rana nu se vedea. Apartamentul alor lui era de două ori mai mic decît al nostru. Pușta- nii din vecini se perindau prin fața sicriului, a fo- tografiei de pionier înrămate (deloc surprinzător, purta șnurul albastru al comandantului de unita- te). Depuneau flori. De atunci găsesc oribili ștrampii albi ai fetițelor. De atunci, parfumul greu al florilor mă face să vomit și florăriile-mi miros a cimitir. Nimeni nu trebuie să mai știe asta. Cum nimeni nu trebuie să știe că eu am observat pri- mul cît de diferit, cît de original - la fel ca blugii Wrangler vînduți la Consignația - a fost băiatul ăsta. Că se înroșea și aproape îi dădeau lacrimile cînd maică-sa îl trimitea la joacă într-un trening din bumbac ordinar chinezesc, încălțat cu teniși de Drăgășani, care se rup după maximum patru zile de fotbal. Hai, cinci. Că ar fi vrut să poarte la nesfîrșit același tricou alb cu imprimeu, același Lacoste primit gata uzat de la o rudă mai mare. Că putea, în timp ce stopa mingea portocalie pe piept sau pe genunchi, să tragă cu coada ochiului înspre boticul bosumflat al Isabelei. Visez uneori că ies pe geamul de la bucătărie, care face unghi drept cu geamul de la dormitorul lui Edi. Din aparta- mentul meu poți trage cu ochiul în apartamentul lui și invers. Ca-ntr-un caleidoscop. Levitez pînă la pervazul lui și ciocănesc ușor în geam. Dă pla- puma la o parte și sare lîngă calorifer așa cum e, adică în pijamaua cu ursuleți. Deschide fereastra și se strecoară, fără niciun efort, pe pervazul din ciment, exterior. De pe ramurile plutei canadiene, mai înaltă decît însuși blocul și atacîndu-i cu ră- dăcinile fundația, coborîm amîndoi agil - două pisici aristocrate îmbrăcate în pijamale. Alergăm la dig. ■ TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 21 interviu ”Fascinația filosofului pentru scriitor mi se pare păguboasă” de vorbă cu eseistul Alexandru Matei Alexandru Matei a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Doctor în literatură fran- ceză contemporană la Universitatea din București și la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris (2007). Burse doctorale și post-docto- rale la București și Paris (POSDRU, NEC, Bourse de la Ville de Paris). Rezidență ICR Paris în 2009. Lector doctor la Departamentul de Limbi Moder- ne Aplicate din cadrul Universității Europei de Sud-Est Lumina. A predat la Universitatea Spiru Haret (1999-2013), Universitatea din București (2009-2013), Universitatea Transilvania din Bra- șov (2008-2009), SNSPA București (2014-2015). Votat cel mai bun tânăr eseist într-o anchetă a revistei 22 (2008). În prezent, colaborator perma- nent la Observator cultural (din 2000), Astra din Brașov (din 2011) și Șapte Seri (București, din 2015). A publicat articole academice în România, Franța, Olanda, Estonia, Republica Moldova. A colaborat la majoritatea revistelor culturale din București. Volume publicate: Ultimele zile din viața literaturii, București, Editura Cartea Ro- mânească, 2008 (premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată, 2009), Mormântul comu- nismului românesc. „Romantismul revoluționar” înainte și după 1989, București, IBU Publishing, 2011, Jean Echenoz et la distance interieure, Paris, Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta, tehnică mixtă L’Harmattan, 2012, și O tribună captivantă. Tele- viziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983), București, Curtea Veche, 2013. Alexandru Petria: - Alexandru Matei, ați scris că v-ați ”săturat de Gabriel Liiceanu, m-am sătu- rat să trăiesc într-o țară în care filosofii visează să ajungă scriitori și-n care scriitorii se cred ompha- los-ul lumii. Să trăiesc într-o țară în care cei care nu gândesc sunt ajutați să nu gândească în conti- nuare. Să mă duc cu o bicicletă de 1000 de euro în Aleea Alexandru la roiul papioanelor și să o ard apolitic prin stratosferele culturii.”, în 25 de ani după. Alternative și provocări, recenta carte care v-a apărut la Adenium, semnată împreună cu Paul Cernat. V-aș ruga să detailați. Alexandru Matei: - Există o mare doză de va- nitate, de “imaginar” sau de “design” în manifes- tările publice ale intelectualului român. Dar asta-i normal, poate, intelectualul este și el o marcă, trebuie recunoscut. Regimul comunist a încer- cat să recupereze marca, și a reușit. În România, Puterea nu e de fapt niciodata cu adevărat pusă în chestiune. Ea fascinează și gata. Am avut o putere politică, acum avem una economică, tropismul e același. Intelectualul este de fiecare dată un fel de înger care nu se opune, care se lasă flatat și fla- Alexandru Matei tează la rîndul lui puterea, cu condiția să fie lăsat în pace. Filosoful român care scrie pentru public nu e cineva care scrie pentru a-l pune pe gînduri, ci unul care scrie pentru a spune ceea ce cititorul așteaptă de la el. Nimic de gîndit, totul de con- firmat și de admirat. Apoi, fascinația filosofului pentru scriitor mi se pare păguboasă. E ca și cum ai recunoaște că nu descoperirea unor adevăruri sau înnoirea metodologiilor sînt importante, ci numai charisma stilului. La adăpostul charismei, poți spune orice. Acesta pare să fie principiul me- ritocratic din România. Apolitismul care transpi- ră din titluri despre îngeri și empireu e o formă de acceptare a unui partaj al puterii care a funcționat foarte bine în comunism. Faceți ce vreți în spa- țiul public, voi politicienii, voi “capitaliștii” (sau “comuniștii”), dați-ne timp, bonne chere și liniș- te, noi o să stăm cu ale noastre și o să ne vindem marca în mulțime. Asta nu înseamnă că aș fi de acord cu o eventu- ală exagerare contrară. Avem nevoie de literatură, avem nevoie de “filosofie”, dar haideți să facem asta fără să trecem sub tăcere spațiul public, să ne afișăm, cum ar spune Barthes, să nu ne ascundem sub faldurile diverselor costume de prestigiu și de status. — Ce mă deranjează, în mod deosebit, la majo- ritatea intelectualilor români este lipsa de compa- siune pentru cei nevoiași, care sunt priviți ca gan- dacii sau negii. Este un sâmbure de fascism care nu prevestește anotimpuri senine. — Mi se pare că nu-i vorba de nimic altceva decît de marketing intelectual. Atîta vreme cît in- telectualul se produce pe sine ca un atractor de identificare, el nu își poate permite să nu se afi- șeze ca fetiș. Cu papion, cu un anume timbru, cu anumite teme, cu anumite convingeri care nu se schimbă, intelectualul trebuie să-și afirme noble- țea, pentru a se vinde pe sine. Fără îndoială, există elemente bune și rele în această imagine. E bine să asculți muzică bună, să vorbești frumos, să fii un diletant în artă și poate să mergi la biserică. Dar nu-i vorba de asta, ci de faptul că aceste elemente sînt asamblate într-o marcă scoasă pe piață. Din această imagine, compasiunea pentru nevoiași nu poate face parte. Pentru că nu nevoiașilor li se adresează acești intelectuali. Cezura trebuie păs- trată, săracii trebuie considerați vinovați, pentru ca ceilalți, care urmează să cumpere cărți și să-i asculte pe autorii lor, să se simtă, prin opoziție, merituoși. Însă aici chestiunea devine complexă: 22 TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 Manuela Botiș dacă intelectualii își restrîng acțiunea la cei pe ca- re-i consideră clienții lor, altora le rămîn masele. Nimeni nu se mai preocupă de ele. Ele rămîn să se descurce singure, așa cum de altfel au făcut mai mereu. Asta nu înseamnă că educația, emancipa- rea, e o treabă ușoară, că nu există rezistențe. Da, există, dar e și rolul nostru să le punem în eviden- ță și să atragem atenția asupra lor. Iar dacă aceste inițiative suferă de lipsă de spectaculos, c’est la vie, ne vom obișnui cu un public redus. Probabil că marginea culturală care suntem îi face pe actorii ei să compenseze absența la centru printr-un suc- ces de masă și de casă aici, la margine. Dar asta devine o altă discuție. — Cartea e provocatoare, o să stârnească pole- mici, în condițiile în care spiritul de turmă parcă e în ADN-ul intelectualității româneștii Ce se do- rește textul, de fapt? — Mă tem că publicul vrea sînge și nu va găsi aici sînge. Textul dorește altceva: în primul rînd, să demonstreze că un dialog între opinii diferite e posibil. Dar există, desigur, o platformă comună. Ea nu e însă una partinică, politică, nu e nici una instituțională (deși ne leagă de bună seamă revista în care articolele au apărut, Observator cultural, unde publicăm de peste 15 ani amîndoi), ci mai degrabă o afinitate de sensibilitate intelectuală (și poate de condiție socială): absolvenți de Litere, cred că simțim mai acut clișeul, “cărămida” cum ar spune Barthes, gata-făcutul. Poate-i vorba de o sensibilitate critică, și asta mi se pare esențial. Poți vota cu Ponta sau cu Iohannis, important este să-ți dai seama cînd un anume discurs începe să se audă în gol, să devină o marcă pe care o vin- dem, prin care ne dobîndim o respectabilitate în spațiul public nesusținută de altceva. E vorba și de refuzul de a alege o dată pentru totdeauna o tabără, de a alege violent, de a fi în mod clar de o parte sau de alta pentru a fi mai ușor identificat și promovat sau înjurat ca atare. De asta, nu cred în succesul acestui volum, ci într-un fel în morala gestului al cărui rezultat este. E vorba despre un fel de utopie: noi vrem să convingem fără să ape- lăm la un discurs persuasiv. Oare se poate? — Trăim un deficit de democrație. Îl pun și pe seama morții presei de calitate... — Presa de calitate în România nu există, e drept, cu excepția unor oaze. Pentru că în România s-a întâmplat imediat după 1990 un fenomen: tot proiectul de emancipare, socialist, care intrase în vrie, desigur, dar care nu fusese fără rezultate la început, tot proiectul luminist pe care orice stat e bine să-l aibă, s-a năruit. Imediat. Deficitul de de- mocrație a fost colmatat cu populisme în timpul regimului Iliescu, apoi cu terapie de șoc pe timpul lui Constantinescu, și-n timpul asta societatea ro- manească a început și a continuat de altfel repede să-și piardă acea poate iluzorie coeziunea pe care părea să o aibă. Inegalitățile au crescut, dar nu la bani mă refer, ci la educație, la consum cultural, la instituții care să aibă grijă de cetațean, chiar dacă nu-i impune această grijă. Apologia individualis- mului cultural, a divertismentului non-educativ, era un ecou mimetic a discursurilor liberale din Vest, unde societățile trecuseră prin vaste procese de aculturare. Nu doar că presa de calitate și cărțile de calitate sunt mai puține, astăzi, dar cartea este asimilată unei mărci - costă scump, e ca un papion care are nevoie de costum ca să se poată integra - care nu se găsește decît la oraș. Fie citim ca să ne înălțăm sufletul, după ce plătim niște zeci de lei, fie dăm un leu pe Click. Duceți-vă la Cărturești și uitați-vă la noutăți. O sa vedeți edituri mari sau cărți frumoa- se și scumpe scoase de edituri mai mici. Uitați-vă cît ocupă “noutățile” dintr-o librărie mare: spațiu insignifiant. La Cărturești te duci sa bei un ceai, să cumperi un cadou, să îți cheltuiești banii tot ca la mall, pe fetișuri, dar unele mai cu ștaif. Calea de mijloc, pe care îndrăznesc să spun că socialismul o încuraja, timid, în anii ’60, a dispă- rut. O fi fost o utopie. Perfect. Atunci de ce mai rostim astăzi cuvinte mari, la lansări de carte, cînd în țară nu mai există librării? Dar, ca să în- chei optimist. Există internetul. Fiecare citește ce vrea. Numai să caute. — Mai există critică literară serioasă la noi? — Întrebarea dvs. mi se pare că are nevoie de explicitări. Critica literară serioasă o găsim în cărți, e drept că și în unele reviste, dar critica li- terară nu se mai adresează astăzi maselor. Există într-un număr din Contemporanul, din anii 1960, titlul “Literatura, cauza întregului popor”, și acesta este sloganul epocii în care se lansează Manolescu sau Simion, dar și Nemoianu, Pavel sau Matei Călinescu (acesta din urmă mi se pare cel mai bun de altfel dintre ultimii trei). Critica litera- ră serioasă nu se adresează oricui, pentru că am ieșit din paradigma socialistă în care muncitorul .- care a cam dispărut, de altfel - intră în librărie și se uită să vadă ce romane românești au apărut. Și nu o face printre altele și pentru că nu mai are unde. În anii în care intelectualii români făceau procesul comunismului, librării se închideau în toată țara. În Tîrgu-Mureș, orașul în care am lo- cuit 18 ani, locul celei mai mari librării (Romulus Guga) este luat de niște ani de GarantiBank. Critica literară nu mai interesează decît profesi- oniștii, altfel vorbim de recomandări. Dacă vreți critică literară serioasă, citiți nu doar Observator cultural, dar și într-o oarecare măsură România literară, Cultura, Vatra. Problema nu e seriozita- tea, ci adecvarea. Poți fi un critic serios și dedicat, cum se spune, dar asta nu înseamnă totul. Trebuie să scrii bine - iar bine nu poate fi judecat decît în raport cu un fel de aer al epocii. — La ce lucrați acum? — Lucrez la o traducere din Bruno Latour (Moduri de existență, o carte “mare” și mare!), care va apărea în toamnă la editura Tact din Cluj, o excelentă editură de teorie, dar și la un volum despre Roland Barthes, de la a cărui naștere se îm- plinesc la toamnă 100 de ani. Nu am profilul lui Barthes, nici scriitura lui, dar mă simt aproape de aproape tot ceea ce gîndea el. Cartea urmează să apară la editura Art, dacă totul merge bine, tot în această toamnă. Ar mai fi niște proiecte, dar cam asta aș avea de spus deocamdată. — Ca intelectual de stânga, cum vedeți norma- lizarea României? Avem vreo șansă să nu mai fim un soi de colonie? — Întrebarea ar putea să nască o altă carte. Mi se pare important ce va fi, de aici în cîteva decenii, România. Aici nu cred în mari schimbări. Noi am încercat să nu mai fim o colonie, sub Ceaușescu, și a ieșit prost. Istoria nu-ți oferă prea multe șanse, și nu pentru mult timp. Acum nu văd niciuna, dar pe termen lung, nu știu. Cred însă că, în România, dar și în afara ei, vor exista mulți oameni valo- roși, inteligenți, care vor lăsa urme fericite în lume. Nu cred că ei vor avea puterea, însă, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să încerce să devi- nă puternici. Sunt un intelectual de stînga numai în măsura în care încerc să nu idealizez “natura” umană și, apoi, realitățile sociale și individuale, nici în bine nici în rău. Asta înseamnă probabil scepticism, fie. Cred, asta ca să pornesc un altfel de scandal că, în ciuda criticilor aduse intelectua- lilor români dominanți, poate-i mai bine să citești o carte de Liiceanu decît una de Dan Puric sau una de Danielle Steel. Dar pentru asta trebuie să existe și instituții care să funcționeze. Or, trebuie spus totuși: aceste instituții funcționau mai bine într-o anumită perioadă dintr-un sistem totalitar decît astăzi. Intelectualii sînt primii care ar trebui să recunoască asta. Interviu realizat de Alexandru Petria ■ TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 23 Grija lui Goethe ■ Dumitru Velea 1Grija pătrunde în casă și pe gaura cheii - spune un proverb. Sau: Grija numai pă- . mântul o curmă. Între aceste două determi- nante, o deschidere și o închidere, se desfășoară povestea omului, prin „lumea mică”, prin „lumea mare”, stăpânit de lipsuri și nevoi, încercând să-și împlinească datoria. Dar sosește o zi, când poves- tirea se suprapune cu povestea. Pentru o clipă se luminează și se acoperă definitiv sensul călăto- riei. Faust, care a mers până la capătul poveștii, văzând cum focul mistuie casa celor doi bătrânei, Philemon și Baucis, că fapta-i generoasă, în loc să poarte fericire, se răsucește în suferință - ca sens al peripețiilor sale - se preface om: pe măsură ce Mefisto îi curmă lumea-n el, îi și deschide ochii su- fletului. În miez de noapte, Faust aude în fața ușii, apropiindu-se, patru femei cărunte: Lipsa, Dato- ria, Grija și Nevoia. La ceasul acesta el este înțe- lepțit și bogat. Din fața ușii sale, toate pleacă - în afară de una, mai misterioasă, care „pătrunde pe gaura cheii”, Grija. Dialogul, chiar de la început, se deschide într-o revelare de sine, unde celălalt începe să-ți ia chipul: „Faust (cutremurându-se): E cineva aici? Grija: Răspunsu-i - da! Faust: Și cine ești? Grija: Sunt cea din fața ta. Faust: Să piei de- aici pe loc! Grija: Aici mi-e locul”. Urmează măr- turisirea că niciodată nu l-a părăsit: „Grija: Chiar când nu pătrund de-a dreptul / În ureche, tulbur pieptul; / Sub diverse-nfățișări / Vântur marile-mi puteri. / Pe poteci, pe mări vin iarăși / Veșnic te- mător tovarăș, / Nedorit, mereu aflat, / Lingușit și blestemat”. Faust își rezumă traiectul vieții ca „niciodată-împăcat-deplin”. Fapta și creația, orice activitate umană este însoțită de neliniște, de grija de toate zilele, iar omul, de ziua grijii. Dar cum toate acestea i-au devenit spectrale, iar „ce-i Din- colo rămâne nepătruns”, Faust se clatină, ca orice om, simte că libertatea sa a fost și ea iluzorie și că el nu este decât unul din șirul de orbi până la acea cotitură „spre limpezime”, anunțată de Dom- nul, încă din Prolog. Grija împlinește ceea ce era de împlinit: „Plecând, te fac să sorbi / Veninu-a- cestui blestem ce te scurmă. / Oamenii toată via- ța lor sunt orbi: / Tu, Faust, fii acum la urmă”. Și îl orbește. Grija îl obligă, astfel, să se reîntoarcă spre lumina interioară, să aibă acces spre vederea esențială: „Faust: Tot mai adânc se lasă-adân- ca noapte, / Lăuntric însă-n raze dulci mă zvânt; / Tot ce-am gândit, grăbesc să schimb în fapte; / Iar singură-măsură-i al Domnului cuvânt”, (Go- ethe, Faust, Ed. Univers, 1982, Buc., trad. Ștefan Aug. Doinaș, pp. 366-368). Sau în cuvintele unui important comentator, Trunz: „Grijii îi rămâne puterea, eroului îi rămâne libertatea”. Libertatea Entelechiei, a Psyche. Sau, mai bine zis, pacea - fiindcă acum este o eliberare de grijă. Mutând în alt plan de simboluri, dar conjunct ca dezvăluire a adevărului ființei omenești, sabia ce ne scurmă în piept, lăsată de Iisus ca dar, abia în această clipă - când ia sfârșit lupta omului de a se cunoaște și împlini - ne eliberează de grijă și ne redă pacea. Nu întâmplător acest cuvânt - contrar grijii - se așează de cioplitor pe cruce. Și Ernesto Sabato, în cutremurătorul roman Abaddon, exterminatorul (Ed. Univers, 1986, Buc., trad. Darie Novăceanu), după călătoria prin cele două lumi, cea „mare” fi- ind adevăratul infern, întâlnește, în cimitirul din „Capitan Olmos” - de unde pornise - piatra pe care scria: Ernesto Sabato A dorit să fie îngropat în pământul acesta cu un singur cuvânt pe mormântul său: PACE Lui Faust, fiindcă permanent a fost însoțit de grijă și „s-a străduit din greu”, i se dă salvarea, în- gerii smulgându-i sufletul din ghearele mefistofe- lice. La capătul puterilor, Faust a văzut pentru o clipă pe femeia căruntă și cernită - Grija -, care l-a însoțit ca o umbră. O șansă și un semn că omul poate să-și ia în stăpânire povestea sa. 2. În filosofia germană, prin tentativa lui Martin Heidegger, de regândire a Ființei, grija, die Sorge, va deveni un concept fundamental. În 1927, Heidegger publică Sein und Zeit - carte de referință în gândirea occidentală, care contribuie la modelarea Zeitgeist-ului european. Și din aceas- tă vastă desfășurare a gândirii în jurul Ființei n-a fost să ni se dea decât Partea întâi cu Introducerea sa asupra sensului de Ființă. Această parte se răsucește în jurul Dasein-ului - Interpretarea Dasein-ului prin temporalitate și explicarea tim- pului ca orizont transcendental al întrebării despre Ființă. Prima Secțiune este Analiza fundamentală preliminară a Dasein-ului, a doua - Dasein-ul și temporalitatea. (Partea întâi cu Introducerea sa au intrat în cultura noastră, mai întâi, prin traduce- rea lui Dorin Tilincă și aportul lui Octavian Vuia, sub titlul Ființă și Timp, Ed. Jurnalul literar, 1994 Capitolul al șaselea, care rotunjește prima secțiu- ne, are în centru conceptul die Sorge, grijă, tradus de Dorin Tilincă, la sugestia lui Anton Dumitriu, prin neliniște, și poate pentru a „rima” mai bine cu conceptul der Angst, angoasă. În Secțiunea a doua, în Capitolul al treilea se regăsește tempo- ralitatea ca sens ontologic al neliniștii. Aici, die Sorge va „rima” cu „das Sein zum Tode”. Să men- ționăm că pentru evidențierea neliniștii ca Ființă a Dasein-ului (a Ființei-aici, a existenței umane, dar nu în sens antropologic), Heidegger a căutat „fundamente ontologice adecvate pentru ființarea care suntem noi înșine și pe care o numim om”. Și pentru aceasta, el aduce o „mărturie preonto- logică”, din istoria Dasein-ului. Această „dovadă Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta. Muzeul de Artă Cluj-Napoca 24 TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 preontologică pentru interpretarea existențial-on- tologică a Dasein-ului ca neliniște” a găsit-o - se spune - în articolul comentatorului goethean, K. Burdach, din Deutsche Vierteljahresschrift fur Literaturwissensschaflt und Geistesgeschichte I (1923), Faust și Grija, unde acesta precizează că Goethe a preluat fabula despre grijă, Cura, de la Herder, dintre fabulele lui Hyginus (64 î.e.n. - 17 e.n.), prozator latin de origine spaniolă. Să o ci- tăm în latină și în traducere după Burdach: „Cura cum fluvium transiret, videt cretosum lutum sustulitque cogitabunda atque coepit fingere, dum deliberat quid iam fecisset, Jovis intervenit, rogat cum Cura ut det illi spiritum, et facile impetrat, cui eum vellet Cura nomen ex sese ipsa imponere, Jovis prohibuit suumque nomen ei dandum esse dictitat, dum Cura et Jovis disceptant, Tellus surrexit simul suumque nomen esse voit cui corpus praebuerit suum, sumpserunt Saturnum iudicem, is sic aecus iudicat; «tu Jovis quia spiritum dedisti, in morte spiritum, tuque Tellus, quia dedisti corpus, corpus recipito, Cura enim quia prima finxit, teneat quamdiu vixerit, sed quae nunc de nomine eius vobis controversia est, homo vocetur, quia esse factus ex humo».” „Într-o zi, pe când neliniștea traversa un flu- viu, privirea îi căzu pe un liman argilos. Dusă pe gânduri, luă o bucată (de lut) și începu să-i dea formă. În timp ce reflecta la ceea ce urma să cree- ze, apăru Jupiter. Neliniștea îl rugă să insufle spirit fragmentului de lut care avea formă. Jupiter se în- voi bucuros. Dar atunci când neliniștea vru să im- pună creaturii sale propriul său nume, Jupiter se opuse, cerând ca aceasta să poarte numele lui. În timp ce Jupiter și neliniștea își disputau dreptul de a da nume creaturii, apăru și Terra cu rugămintea ca figura să poarte numele ei. Cei ce își disputau astfel dreptul, l-au chemat pe Saturn drept jude- câtor. Acesta le-a comunicat următoarea sentință, aparent echitabilă: Tu Jupiter, care i-ai dat spiri- tul, și tu, Terra, care i-ai dat corp, să primiți după moartea creaturii ceea ce i-ați dat, unul spiritul, celălalt corpul. Dar pentru că neliniștea a fost pri- ma care a creat această făptură, este just ca, atâta timp cât ea trăiește, să fie stăpânită de neliniște. Și pentru că voi nu vă înțelegeți asupra numelui, se va numi „om” (homo), căci este făcut din humă (terra)”, (Ființă și timp, pp. 190-191). Heidegger luminează semnificația deosebită pe care o are această „mărturie preontologică” în problematica ontologiei fundamentale. Neliniștea aparține făpturii umane nu doar „atâta timp cât ea trăiește”, ci se dezvăluie ca preeminență la baza corelației, din interpretarea omului, „corp” - „spi- rit”. Ea este la „originea” omului - prima finxit - și nu-i părăsește niciodată această „origine” - teneat quamdin vixerit - atâta timp cât omul „se află în lume”. Iar descifrarea și judecarea acestor deter- minări „originare” i-a fost atribuită lui Saturn, adică timpului. Mai mult, în aceste structuri fun- damentale ale Dasein-ului „cura”, „neliniștea” își din ciclul Mai mult decât arta. Muzeul de Artă Cluj-Napoca Manuela Botiș dezvăluie o ambiguitate semantică: „străduința angoasantă” și „devotamentul”. Preluând o aser- țiune a lui Seneca, Heidegger conchide: „acea perfectio a omului... este o «realizare» a «neli- niștii» („die perfectio des Menschen. ist eine «Leistung» der Sorge”, Sein und Zeit, Ed. Max Niemeyev, Tiibingen, 1979, p. 199). În alte cu- vinte, „neliniștea” este o constituție ontologică a Dasein-ului, iar grija vieții (Lebenssorge) și devo- tamentul (Hingabe) sunt sensul ontologic al său. În cadrul acestei întemeieri ontologice și adeveriri categoriale chiar și conceptul de realitate retrimi- te la „neliniște”. Și conform tezei fundamentale că substanța omului este existența (die Substanz des Menschen ist die Existenz - op. cit. p. 212) se interpretează existențialitatea ca „neliniște”. Pe aceasta, Heidegger circumscrie sensul Ființei. Abia în Secțiunea a doua, când se are în vedere Dasein-ul ca totalitate - și perspectiva cercetării este temporalitatea - în constituția existențial-on- tologică cea mai originară a sa, „neliniștii” i se Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta, tm adaugă, adeverindu-se, acel „das Sein zum Tode”. Deci, „neliniștea”, grija, ca Ființă spre moarte. În cuvintele lui Heidegger: „Die Sorge ist Sein zum Tode”, (op. cit., p. 329). 3. Oare, funcția fundamentală a filosofiei, ace- ea de „a ne simți acasă” în acest colț din univers (Hegel), de a fi o viziune consolatoare a omului în lume (Tuțea), cum se împacă cu această eclezi- astică viziune heideggeriană? Goethe dăduse un răspuns: Faust - ajuns la o mutație ontologică: bolovanii propriei gropi auzindu-i rostogolin- du-se, grație acțiunii sale civilizatorice - este salvat. Fiindcă a fost „niciodată-împăcat-deplin” și „s-a străduit din greu” sub ochiul nemiloasei griji, chiar cu prețul prăbușirii operei sale, sufletul îi este ridicat în slava cerului. Poate această lipsă, neîmpăcare, neîmplinire a omului să fie originea creației ca parte de reîmplinire a divinității? În cuvintele lui Heidegger, ca Ființă a Dasein-ului. Partea a doua a tratatului său nu se știe ce ar fi cuprins. Sigur, el s-a îndreptat spre acele „lumini- șuri” unde a surprins că „poematic e dat omului să locuiască acest pământ” și că „ceea ce rămâne, poeții întemeiază” - „Was bleibet aber, stiften die Dichter”, (Fr. Holderlin, Gedichte, Ed. Kriterion, Buc., 1973, Andenken, p. 129). Studiile asupra lui Holderlin, Rilke, Trakl, despre originea operei de artă dau o notă asupra a ceea ce ar fi trebuit să fie acea „parte a doua” a operei sale capitale, cu care ne-a rămas dator. Și totuși, grija a avut grijă. Aceeași femeie cernită i s-o fi strecurat și lui Martin Heidegger pe gaura cheii, când povesti- rea s-a suprapus cu povestea, când explicitarea ontologică a poeziei, a logosului și Dasein-ului s-a suprapus cu Ființa. Ca păstor al Ființei și sfințenie a gândului trebuie să fi auzit și el, la 26 mai 1976, Chorus Mysticus, din finalul lui Faust: „Vremelnic-sensibilul / Doar ca simbol survine; / Aici intangibilul / Evidență devine; / Aici genui- nul ne- / Rostibil s-a spus; / Etern-Femininul ne / Trage în sus”. ■ TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 25 efectul de seară Rivas Vaciamadrid (7) ■ Robert Diculescu Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta, tehnică mixtă El nu trebuia să-i ucidă cu vorba, cu gândul sau cu fapta pe muncitorii din bucătărie. Pe muncitorii din subsolurile capitalei ce producea hârtiuțe fâșnitoare cu producția din adâncuri. Mai adânc și mai adânc săpat, după bogății săpau zilnic, și în multe locuri, pentru banii lui și înmulțirea proprietăților. Pentru extinderea permanentă a empresi. Empresa își creștea lună după lună tentaculele și înfuleca următorii bani ai clienților. Lăsa legal-ilegal buzunare goale, hârtiuțele se transformau în alte investiții într-o diversificare lunară de ne- oprit. Pe ei, manipulatori executanți magistrali ai operațiunilor complexe pe timp de iarnă, primăvara, iarna, ori vară pe ploaie, pe ger, cu salopete și mănuși chinezești în mâini trebuia să-i îngăduie cu toate ale lor. Ei cu mâinile goa- le, topoare, furci și îndemnul: vrem mai mulți dinero! Poți să ne faci ce vrei! Noi, vrem dine- ro! O parte din ai tăi să fie pentru mânuitori ai cimenturilor și vopselelor. Pentru că lor pur și simplu nu le mai plăcea munca din bucătă- rii. De multe ori făceau crize, bășici, cangrene, bătături, umflături, scobituri, plăgi, deveneau nervoși. Nu mai puteau răbda, dar nu mai pu- teau să renunțe. Este mortal să pleci cu coada între picioare din țara asta în a ta. Nu vrei de- misia! Demisia nu te mai vrea nici ea, a divorțat de tine, a plecat și ea spre țări mai calde. Nu renunți, nu mai poți, dar nu renunți! Îl înfrunți pe Padrito, te lungești pe jos, arunci sculele în- tr-un colț al obrei. Mai iei o gură de bere, căci așa îți revii la sentimente mai bune, la o anumită calmitate de stop. Gura de bere băută în timpul programului este cea mai bună gură de bere, pe care o bei în viața asta, și în cealaltă. Băutura în timpul programului de muncă este excitație de neegalat. Și beat îți muncesc mai cu foooc și fo- ocuri! Să vezi asta și să crezi! Ai văzut deja fără să te fi uitat, ai calculat înainte să te uiți, ai știut patroane, crezi tu și fără să vezi! Mărturisești ce nu vezi, dar ai vrea să vezi, cu orice preț! Minu- nile țin mai mult de trei zile, unele chiar țin tot timpul, dacă le întreții din conturi bine garnisi- te cu hrană. Se poate termina imediat o vilă de la fundație începută cu o navetă la zi, nu mai mult și nici mai puțin, așezată strategic chiar sub umbra făcută de betonieră. Așează-o aici și privește numai ce se întâmplă! Este altă miș- care, dansează mușchiul pe sub tricou, tremură de plăcere degetele pe scule, picioarele aleargă ca cele de gazelă și într-o săptămână îți termi- năm un cartier rezidențial. Unul de dat la cheie. Suntem niște ceatarero meseriași, puși prea jos, pre jos de mârlănia ta! Ia o mică pauză la amiază, se uită fără să-i vadă spre clopoțeii șekspir de pe stradă. Îi aude, îi tot aude pe clopoțeii ascunși sub ciorapii fete- lor decoltate. Vara caliente, seniorita! Seniorita îți este cald? Cum? Așa deci? Așa? Și mie îmi este cald, foarte cald, aici uitat între zidurile apartamentului din Velasques îmi este teri- bil de cald, chiar și aici unde sunt cocoțat pe schela montată de mâinile lui Gicu, aici unde ar trebui să fie ger. La începutul fiecărei nouă obre el montează schelele. Ridică schelă după schelă la etaj cu frânghia. Frânghia groasă în- nodată în mai multe locuri, cea în care ne vom prinde într-o zi gâtul, ca niște pui de aprozar proaspăt aduși la tăiere, apoi la vânzare cu noi. Unde ne răcorim inima? Dar mintea? Unde ne răcorim? În ce poziție poate fi mai rapidă totala răcorire? Aici printre vopsele? Este bine? Am deja trasată pe hârtie o hartă a plăcerilor interzise. În cemento să te zidesc? În rasigioane să te îmbălsămez? Pe saci de arania? La răcori- că? Simt de la distanță că ești mai fierbinte ca o rachetă atomică gata pornită spre noi cei din obră. Mucio clopoței se aud în urechea lui prin fereastra deschisă spre bulevard. Mucio. De ce bat clopoțeii șekspir? Ziua în amiaza mare stau liniștit și fericit sub dantelele tale. Clopețeii șekspir, purtați de femei sub fustă. Aude clin- chetul lor neîntrerupt, zi-noapte, noapte-zi îl are în urechi. Îl cheamă înăuntru, adânc, cât mai adânc în buncărul haus of love, de închis gura, alinat inima. Și cine te așteaptă după ușă? Nimeni. Cine deschide ușa? Nimeni nu deschi- de. Dreptul lor de apărat, ori nu? Dreptul ro- man, trac, dreptul la tăcut și altele care nu mai contau acum. Ei aveau drepturile lui Padrito, nescrise, dar spuse și repetate zilnic, Tatăl nos- tru care ești cerul și hrana noastră săptămânală, tatăl nostru siempre și pentru totdeauna, dăru- it nouă, născut și nu făcut. Nu din pământ, ci spirit pur și uischi pur. El gentilul, care a băut cu ei o noapte, într-un bar de cartier, uischiane Gioni mnemonic, apoi ualkăr mai multe sticle, din nou Gioni caliente en sangre și Carduuu cu eticheta roșie. Să nu uite niciunul când face șe- ful cinste. Este cinste pentru toată viața! Cubată după cubată, cu cola sărind din pahar. Stropi mulți pe masă și sub masă, să bea și cei înse- tați de sub bulevarde. Gâlgâiala-combinație din pahare nu se mai sfârșea, setea nu se mai potolea, uischeanul gâdila gâtlejul fiecăruia. Gâtlejul plin de prafuri trebuie udat continuu, gât muncit nu glumă. Gât muncit de dimineața până seara, căci aici și cu gâtul zidești, vopsești, construiești, dărâmi și cari glume-povești. Povești și glume deochiate. Aventuri de bărbați și incursiuni bărbătești în noapte-zi. Femeile lor sunt cele mai tari femei. Ei au grande co- jones, cele mai semețe de pus pe masă, unele peste altele și admirat îndelung de către ceilalți. De trimis peste graniță, amigo, la toată lumea! Amigo, tu eres mi amigo, clarooo, pentru câte- va ore. Numai glume pe masă, sub masă întin- se, cu experiența lui de trabahador din elveția în anii șaptezeci, căci așa s-a ridicat mi patria, nu cu miștouri. La viața mea am muncit ca să ajung sus-sus ami sus de palatul telefaonelor. Am muncit! ■ Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta, tm 21 TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 jurnal Spicuiri din jurnal ■ Gavril Moldovan Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta, tehnică mixtă 26 mai 2015: Izvorul pe lângă care trec din când în când, cum o fac și acuma, în această zi a unei luni binecuvântate, e o mică ființă, o vietate, un băiețel poate sau o fetiță ce se joacă cu mărgelele de sticlă între smocuri de iarbă și buruieni răzlețe. E așezat la poalele unui delușor, lângă cărarea pe care o străbat adeseori pentru a ajunge la un loc al nostru numit Coasta Roșie, unde avem de prășit în fiecare vară porumb. Cur- ge în șuvițe și se aud mici șipote. Trăiește, respiră și se mișcă. O fetiță ce-și piaptănă cosițele ziua-n amiaza mare, pe căldură și căreia nu-i pasă de ni- meni. E cristalin, se vede până în fundul lui și toarce, toarce într-una de parcă fetița și-ar lua cu ea o pisică pe care o mângâie neîncetat. Izvorul acesta își vede de treaba lui de sute de ani, poate de mii căci lumea satului așezat mai în vale nici nu știe de unde și când s-a moștenit această alcă- tuire de elemente care împreună vor să scânteieze, să scâncească ziua și noaptea. El ține cu dinții de viață. Susură rar de parcă își numără clipele exis- tenței sale, câte a trăit până acum sau câte i-au mai rămas de trăit. A susura e un cuvânt, o onomato- pee care vrea să imite șipotul, foșnetul, scurgerea apei când se prelinge și se îndreaptă spre cine știe unde, după legea minimei rezistențe întâlnită în cale. Unda se scurge lin printr-o matcă foarte în- gustă, se strecoară agățându-se de câte vreo pie- tricică sau moviliță de lut ce o întâlnește în calea ei și pe care le depășește cu ușurință căci din urmă tot vin alte și alte vălurele care-i îngroașă rânduri- le și le face înalte, mai înalte decât stavilele ce-i ies în față și pe care le lasă în urmă. Dacă am vrea să-l ocolim am putea face foarte bine acest lucru, dar ne place să-l privim, să-l vedem cum își croiește loc prin lume, cum se luptă cu mai marii lui ierar- hici fără să aibă complexul râului, mării sau oceanului. El știe că acești uriași urmași ai lui din apa lui și-a altora ca el își iau apa, se hrănesc cu picurii lui neînsemnați și de multe ori nesocotiți. Pic cu pic patriei râu! Te apleci asupra lui în zi de arșiță să-i bei apa rece și curată și vezi răsturnată în oglinda-i neîntinată bolta cerească, sub pă- mânt, undeva. Poate aici e toată mândria izvoru- lui, că prin el vezi ca printr-un geam dincolo de lumea noastră, ca printr-o genune ce conține multe taine. Ca Don Quijote în vestita peșteră Montesinos. Vezi sau îi bănuiești străveziile fire de apă strecurându-se pe sub pământ și apoi ieșind la suprafață asemenea firelor de iarbă, unindu-se una câte una și formând o matcă. Sunt înrudite oare? Pot trăi separat sau numai împreu- nă? Walt Whitman ne-a spus despre firele de iar- bă ce ne-a spus dar a uitat să zică ceva și despre firele de apă care sunt asemenea ierbii, necunos- cute și tainice. De unde vin ele, cum se formează și se adună în mica îngrămădire de cristale ce on- dulează o fragilitate care atentează la cunoștințele noastre? „Vino, măi copile, odată”, striga mama după mine, căci veneam împreună de la locul nostru unde am prășit, am dat toată ziua cu sapa și am flămânzit, am asudat și ne-a fost sete, iar acum eu am rămas în urmă, în drumul spre casă, să beau apă, să privesc izvorul acesta ce atrage fi- ința prin fragilitatea lui, prin continua lui cutre- murare. Parcă țese o pânză incoloră, transparentă, parcă degetele-i subțiri ar mângâia ceva nevăzut la fel de tainic ca el. Mama mă strigă să țin pasul cu ea dar eu mai stau puțin în urmă, mă mai uit la apa plină de boabe argintii, înconjurată de mă- nunchiuri de iarbă, de cosași și alte mici viețui- toare care nici măcar nu știm cum și de ce au ajuns aici, în locul acesta unde izvorul și-a stator- nicit șederea lui blândă și liniștită. Mai stau un pic chiar dacă mama se îndepărtează, o ajung eu din urmă, n-ai frică, mai poposesc să privesc undele mici născute de trecerea pe deasupra clarului de apă a vreunei insecte micuțe, ce nici măcar nu se udă, și merge pe deasupra apei, pe suprafața ei ca Isus Cristos, fără să se cufunde (Asta mi-a plăcut cel mai mult!), să mai observ ceva ce altădată n-am putut desluși cu claritate. Cum s-a pitit el aici sub niște arbuști să nu-l bată soarele amiezii, bată-l norocul să-l bată, cum și-a făcut cuibul ca o rândunică sub grinda grajdului nostru unde dorm vitele, cum s-a pitulat, dar nu tare de tot ca să-l putem vedea și să ne stâmpărăm setea, drăgu- țul de el, fecior de deal care curge la vale, tânăr de mers în armată, dacă și când apele-i vor vântura lumea. „Hai, măi copile” striga iar mama abia au- zită, dar eu chiar atunci văd ceva ce nu trebuie, nu poate să sufere amânare: o rază din lumina soare- lui strecurată printre niște frunze date la o parte de cine știe ce însetat pedestru, om, pasăre sau insectă, printre două rămurele verzi arcuite peste făptura de pustnic a izvorului, văd, spun, cum raza aplecându-se pe suprafața oglinzii apei lua înfățișarea unui mic foc strălucitor, a unei mici vâlvătăi roșietice pe care aș fi vrut s-o iau în palme și s-o duc acasă. Atât era de minunat ornamentată că îți venea să o iei ca pe o mărgică și să o bagi în buzunar. Era o luminiță colorată de amurgul ce abia începea, o fărâmă de univers, de cer stins și reaprins în albia de giuvaer a izvorului. Poate că frumusețea nu e singură pe lume, din moment ce sunt lucruri care concurează cu ea, am spus eu mult mai târziu, când am ajuns acasă și mama m-a dat la școală să-nvăț carte și să bag mâna-n foc pentru dovedirea adevărului adevărat că izvo- rul nu e ceea ce spun unii și alții ci ceea ce spun și unii și alții. Adică, el nu pășește dar se mișcă, el e format din mai multe lucruri deodată, care nu știm de unde vin fiecare în parte.Vin din părți di- ferite. De aceea regret că a murit Walt Whitman. Poate că el ne-ar fi putut spune dacă ar mai fi trăit, ce și cum despre izvor sau boabele lui de apă. Un- deva, în sat, sub un deal apătos e casa consăteanu- lui meu Mintiuan. Copilul acesta doarme în casă și la capătul patului lui clipocește un izvor, ale că- rui broboade aurii se scurg încet și lin sub zidărie. Suntem într-o bancă la școală și în fiecare dimi- neață el îmi spune câte ceva despre conviețuirea lui cu izvorul. Când meșterii au făcut casa nu și-au dat seama că fixează talpa de jos a construc- ției pe un izvor încă neivit pe pământ. Un izvor ascuns care acolo pe dedesubt clocea și aștepta vreo ocazie să se nască. Își tăinuia acolo viitoarea ivire. Abia după aceea, când casa a fost gata, hop! și izvorul și-a dat drumul curgând în jos ca un schior. Ce-o fi fost în capul lui? Tatăl lui Mintiuan a vrut să strice casa și din materialele rămase să înjghebeze o alta mai la vale, unde apa izvorului să nu curgă chiar pe la patul copilului. Dar el nu a lăsat să se întâmple acest lucru. Și tatăl l-a ascul- tat. Era un tată înțelept. Izvorul trăia cu copilul și când luna se afla de partea cu geamul, razele ei intrau în casă oblic și deasupra izvorului făceau minuni de frumusețe la atingerea suprafeței apei. Parcă se aprindea o stea, un foc minuscul, o văpă- iță ivită ca dintr-o candelă bătrânească. Se lumina toată odaia. Mai lipsea un piptalac care să cânte. Mici ace luminoase se-ndesau în mijlocul ființei lui, dându-i privirii scăpărări albastre, roșii, verzi. Era un tablou nocturn ce parcă abia aștepta ca ci- neva să-și pună semnătura jos, în colț. Dar cine să o facă? Autorul anonim nu avea nume. El doar își desfășura măiestria lui în văzul tuturor și atât. De aceasta mi-am amintit când priveam acea vâlvăta- ie roșietică a izvorului de la locul meu, pe care am vrut să o prind în pumn și să o duc acasă. Mintiu- an o avea acasă aici la izvorul lui și nu e de mirare că el citea deja Biblia când eu abia buchiseam „Nică fără frică”. Puteai spune că el dormea cu o flacără, cu un fuior de lumină la lumina căruia se trezea noaptea și citea, la vâlvătaia purpurie irea- lă, imaterială, la acel mic foc adus de pe vatra zei- lor, un foc de surcele și așchiuțe albe care mâncate de flăcări deveneau roșii apoi verzui, apoi... Izvo- rul acesta semăna cu un cuib al unei păsări ce zbura pe sub pământ și ieșea la suprafață, apoi ia- răși intra în pământ în alt timp și-n alt loc. Pri- veam izvorul ca pe un chip al unui necunoscut ale cărui puteri curgătoare vin din centrul pământu- lui. Dintre cine știe ce stânci puse acolo de mâini creatoare și nevăzute de nimeni. Poate că minus- culele celule ude ale izvorului puteau urca sus la munte și de-acolo să coboare la șes și tot așa într-o continuă curgere să adape lumea, să ves- tească plinătatea unor clipe promițătoare. Toată noaptea șipota în gândul meu apa sfântă a izvoru- lui, în visul meu, în inima ce tânjea după unde. ■ TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 27 corespondență din washington Căutați banii: O campanie irlandeză cu fonduri americane pentru căsătoriile între persoane de același sex ■ Victor Gaetan ntre 2004 și 2014, societățile de binefacere Atlantic cu sediul în America au investit mai mult de 17 milioane de dolari pentru a cataliza efectiv lobby-ul privind drepturile homosexualilor în Irlanda. Graba Irlandei de a redefini în perma- nență căsătoria este un fapt ciudat pentru o țară care nu a legalizat divorțul decât acum 20 de ani. Cum ar putea națiunea care „a salvat civilizația” să decidă în mod precipitat să-și facă constituția „ne- utră ca gen”, mai ales într-o secțiune a ei dedicată... familiei? Organizații-cheie care se opun acestei schim- bări radicale cred că un răspuns poate fi detectat în programul multi-milioane de dolari de finanțare externă, care a investit pe tăcute în Irlanda pentru finanțarea câtorva organizații pentru drepturile ho- mosexualilor, din 2004, bani proveniți mai ales de la societăți de binefacere Atlantic din Statele Unite. Cu toate că nu este la fel de cunoscută ca Fundația Gates, Atlantic are un pedigri similar: omul de afa- ceri multimiliardar Chuck Feeney își donează din averea pe care a făcut-o ca și co-fondator al prăvă- liilor duty-free din cadrul liniilor aeriene DFS. Una din țintele sale este Irlanda, poate și fiind că părinți săi au fost irlandezi catolici, imigranți în era depre- siei în New Jersey, unde a crescut Feeney. Între 2004 și 2014, fundația lui Feeney a creat virtual mișcarea pentru drepturile gay din Irlanda, investind direct mai mult de 17 milioane de dolari și un neprețuit aport logistic, conform editorialis- tei catolice Breda O’Brien de la Irish Times, o cer- cetare rezumată pe blogul „Yes Funding Exposed” (Finanțarea Yes dezvăluită) și pe propriul website, precum și în rapoartele organizației Atlantic. Referendumul din 22 mai a pus întrebarea po- pulației cu drept de vot irlandeze dacă e de acord sau nu ca să se adauge la Articolul 41 al Constituției următorul text: „Căsătoria poate fi contractată con- form legii între două persoane, indiferent de sexul acestora.” Organizațiile Atlantic au condus campa- nia „Yes” (Da), alături de Rețeaua Pentru Egalitatea Gay și Lesbiene (GLEN), organizația „Marriage Equality” (Egalitate în căsătorie), Transgender Equality Network Irland (Rețeaua pentru egalita- te transsexuală Irlanda) și Irish Council for Civil Liberties (Consiliul irlandez pentru libertăți civile). Un grup înrudit cu cele de mai sus care a primit fonduri de la Atlantic nu mai este activ. Catalizând o mișcare Anul trecut, Atlantic Philantropies a publicat un document explicând multiplele fațete ale finanțării acestei mișcări. „Catalizând egalitatea și vizibilitatea - LGBT în Irlanda 2004-2013” a descris cele patru scopuri ale programului: - să conceapă schimbări legislative privind parte- neriatele de același sex și identitatea trans-sexuală; - să extindă „serviciile de bază” astfel încât ele să includă comunitatea lgbt; - să dezvolte capacitatea organizațională; - să crească coeziunea grupurilor care primesc finanțare. Pentru aceasta, Atlantic a dat grant-uri multi- anuale, a finanțat personalul organizațiilor care, „dacă au existat, s-au bazat pe voluntariat și și-au angajat consilieri internaționali”. De exemplu, cu 10 ani în urmă, GLEN era o organizație de voluntari, cu un singur salariat care se ocupa de prevenirea HIV/SIDA. Conform textului „Catalizing LGBT Equality”, grantul multianual acordat GLEN de către Atlantic, i-a făcut capabili să-și ridice activitatea la stadiul de mecanism de lobby cu angajați salariați cu normă întreagă și înalt profesionalizați. Raportul se laudă că: „Drept rezultat al investiției Atlantic, organizați- ile de durată ale LGBT au fost dotate cu un personal de strategi foarte respectați și capabili, lobby-iști, militanți de campanie, experți în marketing, ma- nageri de programe și organizatori ai comunității.” Un film de scurt metraj triumfător depre succese- le campaniei care însoțește raportul explică în mod memorabil că Atlantic sprijină micile organizații pentru drepturile omului care sunt „vulnerabile la valorile tradiționale”. Per total, organizației Atlantic Philantropies i se datorează „legea fundamentală a parteneriatului civil din 2010, un referendum pu- blic, programat asupra căsătoriei civile (care a fost ținut în 22 mai) și crearea în guvern a unui „Grup de Consiliere privind Recunoașterea Genului”. Răspuns „nu” În mod straniu, Feeney și Atlantic Philantropies au fost făcuți publici ca finanțatori primari ai orga- nizatorilor campaniei Yes doar luna trecută, cu toate că aceste contribuții - ca și raportul și filmul - sunt postate pe site-ul Atlantic Philantropies. O’Brien a scris un articol dur în Irish Times, pe 6 mai, cu titlul blând „Întrebări despre finanțarea campaniei de re- ferendum”, cu toate că subtitlul „Gândirea de grup a fost ridicată la rangul de rit sacru irlandez” este în mod clar conceput de autoare. O’Brien arată că, cu toate că presa irlandeză este în mod normal foarte critică în legătură cu finanțarea externă a inițiative- lor interne, Atlantic Philantropy nu a fost nici cri- ticată, nici cercetată. Ea a numit GLEN „cel mai de succes grup de lobby din istoria Irlandei.” O’Brien a sugerat că concetățenii săi irlandezi s-au convins că „Yes” a fost o campanie ce a vizat „talpa țării”, „fiindcă dacă am admite că a fost o mișcare înde- mânatică, de elită, a unor înalți profesioniști, finan- țată din străinătate, ar trebui să admitem că am fost abil manipulați.” Ea a conchis: „Pot banii americani să cumpere un referendum irlandez? Să vedem.” Pe urmele lui O’Brien, militanții „No” au in- clus în materialele lor o critică la adresa Atlantic Philantropies. KeepMarriage.org a numit finanța- rea de 17 milioane de dolari a lui Feeney punctul 1 din cele „Patru lucruri pe care activiștii Yes chiar Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta, tm nu vor să le știți.” Organizații locale ale Mothers and Fathers Matter (Mamele și tații contează), o organi- zație de frunte care se opune modificării constituți- ei, au dat un comunicat de presă în 15 mai, numind indiferența presei irlandeze la faptul că Atlantic Philantropies a rulat cele mai mari fonduri în cam- pania Yes „o formă de corupție”. Blog-ul „Finanțarea Yes dezvăluită: cum să cum- peri un referendum irlandez” a apărut în spațiul vir- tual în primele zile ale lunii mai. În 11 mai, blog-ul a explicat cum „e demonstrat modul în care interese private în Irlanda și în străinătate deformează, prin promovarea cu cheltuieli de milioane a unei părți, procesul democratic și schimbă potențial cursul is- toriei sociale a Irlandei.” Recent, „Yes Funding Exposed” (Finanțarea Yes dezvăluită) a arătat un scenariu despre cum organizațiile non-LGBT finanțate de Atlantic Philantropies și-au asumat campania Yes, o tactică ce a sprijinit potențial, în mod indirect, schimbarea constituției. Consiliul Imigranților din Irlanda, de exemplu, a primit aproape 9 milioane de dolari de la Atlantic între 2003 și 2014. Mai devreme luna aceasta, Consiliul a cerut un vot Yes la referendum. Ca reacție, Atlantic a salu- tat public Consiliul Imigranților pentru poziția sa. Un ONG intrenațional, Madrid-based Citizen Go (Cetățeni provenind din Madrid, sus ), chiar a deschis o potiție publică cu semnături, cerând ca Atlantic „să nu se mai amestece în politica irlande- ză.” Mai larg decât „Atlantic” Însă, dezvăluirile despre Feeney și buzunarele sale adânci au venit târziu în acest joc. Și alte enti- tăți străine au contribuit la cauza „Yes” (chiar dacă în proporție mai mică), cum ar fi Fundația Ford, Consiliul Britanic, Regatul Țărilor de Jos, comisia Europeană și Fondul de acțiune urgentă pentru drepturile femeii cu sediul în California. În mod incredibil, ce a intrat mai mult în atenția media a fost o așa-zisă legătură între campania pe bază de voluntariat „No” și National Organization for Marriage (NOM) - Organizația națională pen- tru căsătorie - cu sediul în Statele Unite. „Creștinii din Statele Unite finanțând’ campania „No” la refe- rendumul privind căsătoriile între gay”, titra în 16 mai ziarul britanic The Guardian. Cu toate acestea, singura acțiune de spri- jin a NOM descrisă în articol a fost următoarea; „I-a îndemnat pe creștinii evanghelici să vizite- ze KeepMarrriage.org, care militează pentru un TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 politica zilei vot No. Un purtător de cuvânt al NOM a explicat pentru The Guardian că legea irlandeză interzice donațiile din străinătate să intre în țară spre a in- fluența rezultatul referendumurilor. Într-adevăr, website-ul „Mamele și Tații Contează” subliniază că nu poate primi donații din afară pentru că „Trebuie să fii rezident irlandez sau cetățean irlandez ca să donezi unor activități politice în Irlanda”. Biserica Catolică din Irlanda Într-un articol din revista Crisis, în 15 mai, președintele C-Fam, Austin Ruse, confirmă că în Irlanda campania No nu a avut finanțare de la or- ganizații americane, pentru că „alocațiile de căsăto- rie din Statele Unite au cam fost terminate, după ce completurile de judecată au interzis aceasta.” Ruse a arătat că Biserica Catolică din Irlanda nu a dat vreo orientare morală pentru dezbatere. Mai degrabă, scrie Ruse, „Un alt sprijin pe care îl au militanții ir- landezi pentru false căsătorii este Biserica catolică, care este sacul perfect de box și în mare măsură și merită asta.” „Biserica a pierdut credibilitate în tim- pul scandalurilor sexuale și de aceea ar putea avea un impact negativ asupra acestei dezbateri,” a mai adăugat el. Biserica nu a luat poziție în privința refe- rendumului asupra redefinirii căsătoriei în Irlanda. O purtătoare de cuvânt a arhiepiscopului Diarmuid Martin din Dublin a declarat pentru Irish Times miercuri că nu e politica arhiepiscopu- lui să „le spună altora cum să voteze, doar atât că el a subliniat că, dată fiind importanța căsătoriei și familiei, decizia nu trebuie luată cu ușurință și că oamenii trebuiesc informați ce este în joc.” Cel pu- țin un preot catolic, abatele Tim Hazelwood, pre- ot paroh în Cork, și-a anunțat public intenția de a vota Da. Cu toate că articolul din Guardian din 16 Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta, tm mai crea confuzie în legătură cu sprijinul din afară pentru cei ce se opun schimbării din Constituție, el observa just: „Un vot Da ar marca o altă înfrângere pentru Biserica Catolică și puterea politică pe care o avea odată în Irlanda.” În 23 mai, în timp ce mulți prozeliți No admiteau eșecul la referendum, grupul catolic pro-căsătorie Iona Institute a dat pe twitter mesajul la Irish TV al purtătoarei de cuvânt Eileen King de la Mothers and Fathers Matter: „Ne-am luptat cu sloganele și banii.” (Victor Gaetan este corespondent al Washington Post și colaborator al Foreign Affairs ) Traducere din limba engleză de Cristina Tătaru ■ România - un stat eșuat? ■ Petru Romoșan Nu, România nu a intrat încă pe lista sta- telor eșuate („failed states”, „Etats en deliquescence”) publicată anual de organizația Fund for Peace. Pe această lista, România nu e încă alături de Sudanul de Sud, Somalia, Ciad, Afganistan, Yemen, Haiti, Pakistan, Guineea, Irak, Coasta de Fildeș, Siria etc., deși destui indicatori, mai ales cei politici, dar și destui indicatori sociali, dacă ar fi cercetați cu onestitate, ar îndreptăți-o să intre cel puțin pe lista de aștep- tare. Dezbaterea în curs pe tema cazului Rarinca e un bun prilej de a depăși polemica violentă înce- tățenită între cei care susțin clasa politică actua- lă, coruptă, falimentară, eșuată, și reprezentanții ONG-urilor puterilor protectoare, care au uitat că sunt și cetățeni români. Dar ce mai înseamnă să fii cetățean român într-un stat aproape eșuat? Nu e mai înțelept să slujești de-a dreptul Uniunea Europeană (Germania în primul rând) și NATO (sau SUA) mai de-a dreptul? Cu cât reprezentan- ții politici sunt dovediți a fi mai penali - primari de mari orașe, președinți de consilii județene, miniștri, deputați și senatori sunt ori în pușcărie, ori arestați la domiciliu, ori puși sub control ju- diciar -, cu atât reprezentanții puterilor tutelare își arată mai nonșalant acreditările. Campioana absolută pare a fi Monica Macovei, pornită într-o cruciadă a tot ce mai amintește de ce a fost când- va România, fără să ne precizeze totuși în numele cărei entități (statală sau transnațională) e atât de dezlănțuită. Călin Popescu Tăriceanu, actualul președinte al Senatului, el însuși aflat, foarte probabil, în vi- zorul DNA și deținând funcția printr-o evidentă impostură (aceea că interpretează comedia libe- rală în folosul PSD-ului lui Victor Ponta), a se- sizat foarte oportun absența aproape totală din funcție a președintelui Klaus Iohannis și i-a adre- sat o scrisoare deschisă, semnată împreună cu alți senatori, care l-a împins pe acesta într-un ofsaid jenant. Eșecul statului român, falimentul său poa- te fi ușor observat prin prestația nulisimă a noului său președinte. Dacă Traian Băsescu își acoperea deplina vacuitate printr-un scandal neîntrerupt, Klaus Iohannis e doar un grefier („un ficus”) al funcției de președinte. Singurele lui preocupări par a fi legate de reședința somptuoasă în care nu a reușit încă să se instaleze și, mai ales, de rolul de Primă Doamnă a României pe care ar trebui să-l primească soția sa. În rest, doar prestații de „ficus” sau de grefier. În 2013, România era situată numai pe locul 130 în lista degradării statalității (Failed States Index 2013), într-un grup care mai cuprindea Kuwait, Antigua & Barbuda, Mongolia, Panama, Bulgaria, Bahamas, Muntenegru, Croația, Oman, Barbados și Grecia. Un loc bun, deși situat după alte 40 de state creditate ca mult mai stabile. Care ar fi indicatorii politici care plasea- ză România în rândul statelor aproape eșuate? „Criminalitatea și delegitimarea statului: corupție endemică, furt instituțional generalizat, rezistență la transparență și la practici de bună guvernanță [...]. Deteriorarea treptată a serviciilor publice: dispariția funcțiunilor de bază destinate cetățeni- lor, precum poliție, educație, sistem de sănătate, transporturi. Punerea funcționarilor publici în serviciul elitelor dominante (forțele de securitate, banca centrală, administrația prezidențială, vămi și servicii de informații). [...] Aparat de securitate care se constituie ca un stat în stat: apariția unei gărzi pretoriene care beneficiază de o impunitate cvasitotală. Miliții private protejate sau susținute de stat și îndreptate împotriva opoziției sau a ori- cărui grup susceptibil de a fi favorabil opoziției. Subunități din rândul armatei folosite ca resurse în interesul elitelor dominante. [...] Apariția unor facțiuni în sânul elitei: fragmentarea claselor do- minante de-a lungul liniilor de fractură comuni- tare. Utilizarea de către elite sau de către instituții a unei retorici naționaliste sau de solidaritate et- nică [...]. Intervenția altor puteri: participare mili- tară sau paramilitară a unor armate străine, state, grupuri sau entități care au ca rezultat bulversarea echilibrului local de forțe. Dependență excesivă de ajutor străin sau de misiuni străine [...].” Să vedem acum și câțiva dintre indicatorii so- ciali: „Emigrație cronică și susținută, fie că e vor- ba de fuga de creiere sau de plecarea reprezentan- ților clasei de mijloc [...]. Presiune demografică (în cazul Romîniei, în sensul scăderii galopante a populației). [...] Dezvoltare inegală: inegalitate reală sau percepută între grupuri în materie de educație, de redistribuire a bogăției, de locuri de muncă. [...] Declin economic subit sau accentu- at: măsurat prin indicii de declin global care cu- prind venitul individual mediu, PIB, gradul de îndatorare, indicele mortalității infantile, nivelul de sărăcie, numărul de firme care falimentează. O scădere rapidă a prețurilor la materiile prime, a veniturilor, a investițiilor străine directe, a ram- bursării datoriei - o creștere a economiei subtera- ne poate traduce incapacitatea statului de a plăti salarii și pensii.” Vă sună cunoscut toate acestea? Se îndreaptă sau nu România spre un loc fruntaș pe lista sta- telor eșuate? Să remarcăm că nici în statele eșuate folosirea limbii băștinașe nu e interzisă. Din feri- cire, și noi mai putem vorbi limba română. Chiar și reprezentanții ONG-urilor străine ne vorbesc încă limba. Dar semnele „globalizării” se înmul- țesc și sunt tot mai vizibile: guvernul ucrainean l-a propus pe fostul președinte al Georgiei, Mihail Saakașvili, guvernator al Odesei încă ucrainene, sasul luteran Klaus Iohannis a devenit președin- te în România, țară majoritar ortodoxă, Emil Hurezeanu a fost numit ambasador în Germania deși nu mai deținea cetățenia română de zeci de ani. Și definiția statului va trebui revizuită? ■ TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 muzică Corniștii clujeni adaptându-se dezideratelor lui Mahler ^Virgil Mihaiu Printre argumentele ce fac din Cluj o urbe cu o indeniabilă calitate a vieții se numă- ră admirabilele sale instituții muzicale. În anii din urmă, mi s-au relatat (sau am întâlnit eu însumi) situații precum acestea: unor intelectuali occidentali de marcă, după ce asistau la specta- cole ale Filarmonicii “Transilvania” sau ale celor două Opere clujene, nu le venea să creadă că or- chestrele respective erau alcătuite din „instru- mentiștii casei”, angajați la fiecare dintre ele, iar nu din prezumtivi navetiști de la o scenă la alta... Uimire stârnea și funcționalitatea ansamblurilor de balet ale acelorași Opere, sau inepuizabilele demonstrații de talent ale succesivelor generații din cadrul Academiei de Muzică “G. Dima” și ale Liceului de specialitate “Sigismund Toduță”. Reacții asemănătoare am înregistrat recent, acompaniindu-i - la două concerte diferite, precum și la magnificul spectacol de dans Amor Amores, realizat de marele coreograf Gigi Căciuleanu împreună cu ansamblul de balet al Operei Române din Cluj - de jazzologul ame- rican John Edward Hasse distins cu titlul de doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică „G. Dima”) și pe compozitorul și muzicologul bolivian, stabilit și afirmat în Marea Britanie, Agustm Fernandez. În calitatea lor de oameni de muzică, pe cât de rafinați pe atât de exigenți, cei doi oaspeți au dat o înaltă apreciere prestațiilor ansamblurilor artistice clujene. Atitudinea lor deschisă și admirația lor sinceră mi-a revelat, o dată în plus, incapacitatea multora dintre compa- trioții și concitadinii noștri de a-și onora propriul patrimoniu cultural, sau/și valorile artistice care continuă să se nască din abundență în această țară. Uneori asistăm în sfera artelor la reușite cu to- tul ieșite din comun, fără ca ele să fie măcar con- semnate, dacă nu elogiate - după cum s-ar cuveni - de către mass media. Dintre multiplele exem- ple pe care ni le-a oferit de curând efervescenta noastră viață muzicală îmi permit să-l evidențiez pe următorul: în perioada premergătoare Paștilor 2015, Filarmonica „Transilvania” le-a oferit melo- manilor un frumos cadou - bulversanta Simfonie a doua („Auferstehungssinfonie” = a Învierii) de Gustav Mahler. Despre actualitatea acestui opus - ce a avut premiera în anul 1895 - e suficient să amintim că a fost aleasă ca unic punct din pro- gram, în cadrul concertului comemorativ ținut la New York cu ocazia împlinirii unui deceniu de la tragicul eveniment din 11 septembrie 2001. În versiunea interpretată în 2015 la Cluj, com- plexul angrenaj vocal-simfonic a fost condus de către apreciatul dirijor suedez Christian Lindberg (pe care îl prezentasem elogios într-o cronică din bilunarul de cultură „Tribuna”, după precedenta sa evoluție în aceeași sală și cu aceeași orchestră anul trecut). Dl. Lindberg e un muzician total, renumit și pentru activitatea sa ca interpret la trombon și compozitor. Temperamentul său im- petuos, energetismul pe care îl transmite inter- preților și publicului, expresivitatea și acuratețea gesticii sunt calități primordiale, ce fac din cola- borarea sa cu Filarmonica Transilvania un notabil eveniment cultural (organizat, ca și anul trecut, cu susținerea Ambasadei Suediei din București). De notat că, în cazul acestei capodopere mahle- riene, pe lângă amploarea în sine a scriiturii, apar și probleme legate de însuși aspectul cantitativ al aparatului interpretativ: compozitorul a prevăzut o impresionantă paletă instrumentală, augmenta- tă în partea a cincea printr-o secțiune de alămuri și percuție plasată „în depărtare ” (Fernorchester aus Blechblaesern und Schlagzeug). Acesteia i se adaugă un cor mixt pe șase voci, precum și soliști vocali (în cazul de față Daniela Păcurar și Liliana Mattei). În ambianța perfect adecvată a sălii de concer- te edificate în anii 1930 în stil art deco, actualul Auditorium Maximum al Colegiului Academic din Cluj, cerințele lui Mahler s-au concretizat prin următorul amplasament: orchestra principa- lă, dirijorul și solistele - pe podiumul de concert; secțiunea masculină a corului Filarmonicii - în lojile din dreapta spre scenă ale balconului; secți- unea feminină a aceluiași cor, condus de maestrul Cornel Groza - în lojile din stânga spre scenă ale balconului; „orchestra din depărtare” - în culise, dar vizibilă parțial prin ușile deschise din spatele orchestrei. În acest context intervine elementul inedit, asupra căruia mi-a atras atenția șeful partidei de corni, prof. univ. dr. Alexandru Marc. Profitând de nivelul excelent al studenților clasei de corn, pe care o coordonează la Academia de Muzică „G. Dima”, dl. Marc și-a valorizat poziția de profesor practicant, membru atât al prestigioasei instituții de învățământ superior, cât și al nu mai puțin pre- stigioasei sale surate cu statut de Filarmonică de Stat, implicându-i în colosala realizare scenică a Simfoniei nr. 2 de Gustav Mahler pe discipolii săi - unii absolvenți, alții încă studenți: Gavril Cupșa, Flaviu Lonca, Ștefan Danifeld, Flavius Marc, Ioan Marina Uifălean, Tivadar Barta, Claudiu Pitic, Anca Bodea, Sergiu Tompa și Daniel Dumitrescu. Implicarea tuturor acestora reprezintă, prin sine însăși, o performanță de ținută mondială, de- săvârșită prin măiastra ei integrare într-o masă sonoră copleșitoare. Felicitări speciale pentru această reușită, cu repercusiuni benefice asupra nivelului artistic al ansamblului clujean. Cum se poate constata cu ochiul liber, permanentul pro- gres înregistrat de Filarmonica „Transilvania” pe calea spinoasă a autoperfecționării se întrepă- trunde în mod fericit cu suveranele performanțe academice ale Academiei de Muzică „G. Dima”. Spre satisfacția amanților frumosului, ambele in- stituții contribuie, sinergetic, la propășirea vieții noastre culturale. Onoare lor! ■ Orchestra si Corul Filarmonicii „Transilvania” Cluj 30 TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 Bătălia mondială a formațiilor G-BOB 2015 se află la jumătatea parcursului în România | RiCo Vespera Asociația Sunetul Muzicii aduce în Româ- nia cel mai mare concurs din lume pen- tru formații live, The Global Battle of the Bands, Bătălia mondială a formațiilor! Obiectivul principal al proiectului este de a găsi o formație dinamică și carismatică pe scenă care să repre- zinte țara noastră la Marea finală a competiției mondiale a formațiilor (G-BOB World Final) la Berlin, în prima parte a anului 2016. Cine poate participa? Formații muzicale de orice gen muzi- cal și de toate vârstele, cu 2 până la 6 membri în componență (semnate sau nesemnate), care pro- movează piese originale (nu preluări). Înscrierea este gratuită, completând un simplu formular pe website-ul oficial: www.gbob.com Dacă până în prezent, la patru din cele cinci ediții anterioare G-BOB România, concursul na- țional a fost organizat într-o singură etapă finală (în trei ani consecutivi doar la București), de data aceasta Asociația Sunetul Muzicii și-a propus să organizeze semifinale regionale în centre cultu- rale cu locații potrivite spectacolelor din întreaga țară. Astfel, până în prezent au avut loc: Semifinala G-BOB Transilvania în 21 martie, de unde s-au calificat în finală Vespera (Alba Iulia-Cluj-Napoca) și Face Today (Odorheiu Secuiesc); Semifinala G-BOB Oltenia în 15 mai, de unde s-au calificat în finală I’m The Trip (Sibiu) și Invader (Lupeni); Semifinala G-BOB Muntenia în 22 mai, de unde s-au calificat în finală: Basska (București) și The Purple Dandies (București) și Semifinala G-BOB Crișana- Maramureș din 29 mai, unde câștigători etapei regionale au fost Baby Elvis (Oradea) și N.O.R. (Oradea). Următoarea Semifinală G-BOB se or- ganizează la ediția aniversară ARTmania Festival Basska 10 ani, joi 30 iulie, la Oldies Pub Sibiu. Semifinala G-BOB Transilvania (organizată la Hard Club Cluj-Napoca, 21.MAR.2015) a adunat 250 de persoane. Nu există alt eveniment sau altă competiție la Cluj-Napoca unde consumatorul de muzică, avid de nou, să aibă șansa să vadă atâtea formații într-o singură seară. La prima ediție s-a dovedit că orice formație înscrisă are șanse reale de a câștiga o semifinală, chiar și în deplasare. Cine a fost prezent la Cluj a avut parte de o serie întreagă de formații compe- titive în seara concursului: Face Today, Rattlejack, Hybrid Symphony, Steretrombone, Kaidun, Divided By Perception și Vespera au fost prefe- ratele juriului. Persoanele invitate să facă parte din juriu sunt tinere, fac parte din noua generație de oameni activi în domeniul muzical (directori artistici de festival, patroni de magazine de accesorii muzica- le, ingineri de sunet la studiouri de înregistrări), fiecre oferind un premiu util pentru dezvoltarea carierei artistice a celor aflați în concurs. Multe din trupele care s-au prezentat la prime- le Semifinale GBOB România nu au înțeles noțiu- nile de bază ale acestui concurs. Există concursuri locale, organizate de cluburi, unde formațiile mu- zicale cântă 20-30 de minute ..ca într-un mini- recital. GBOB România permite artistului să se exprime și că convingă juriul și publicul cu doar două piese ... alese atent și repetate mult în preaj- ma concursului (ca să se încadreze în 8 minute). Practic, această regulă vine tot în sprijinul artistu- lui pe termen lung: cine va cunoaște succesul în domeniul muzical va avea piese difuzate la radio care au o durată maximă de 3,5 minute. Semifinala G-BOB Oltenia (organizată la Aby Stage Bar Râmnicu Vâlcea, în 15.MAI.2015) a adunat peste 200 de amatori de muzică live și 12 formații din șapte orașe. Prezența cea mai intere- santă pentru unii a fost trupa de copii (între 8 și 13 ani), Sold Out, îndrumată de artiștii de la Antract. I’m The Trip (Sibiu), Crimena, Red Fiction (ambe- le din Craiova) și Invader (Lupeni) au fost prefe- ratele juriului din această seară. Toți s-au bucurat de faptul că formațiile par- ticipante s-au adunat din mai multe localități, acoperind o zonă mai largă decât cea a Olteniei, din Lupeni (HD) la est, Sibiu (SB) la nord, Câmpulung Muscel (AG) la vest și Craiova (DJ) la sud. Genurile muzicale au fost la fel de diverse, dând o culoare deosebită acestei semifinale, care a strălucit și prin diferențele de vârstă dintre artiști (de la copiii de 8 ani din Sold Out până la basistul de 52 de ani, Marius Dumitrescu de la Proxima). Cred că faptul că cele două câștigătoare ale etapei (I’m The Trip și Invader) au venit din locurile cele mai îndepărtate de Râmnicu Vâlcea spune multe despre scena locală și regională din Oltenia. Formația twoas4 din Grosseto, Italia nu a mai participat aici pentru că Oscar, chitaristul for- mației, se operase recent și nu se simțea în stare să facă drumul cu avionul. Rămâne să ne întâl- nim cu formația italiană (a cărei solistă, Iulia, s-a aflat în public la Râmnicu Vâlcea) la o viitoare etapă (discuțiile sunt pentru Semifinala G-BOB Moldova la Iași sâmbătă 19 septembrie). Astfel, G-BOB România a căpătat deja o aură internațională; de-a lungul lunilor s-au înscris peste 110 formații în concurs, din 5 țări diferite (România, Moldova, Italia, Ungaria și Serbia). Semifinala G-BOB Muntenia (organizată la Club Fabrica București, în 22.MAI.2015) a adu- nat cel mai puțin numeros public. Capitala este plină de evenimente, unele chiar de amploare, în aer liber - și a început sezonul teraselor. Singura formație care a înțeles fenomenul G-BOB, The Purple Dandies (trioul bucureștean unde doi din- tre componenți sunt de origine iraniană), și-a asi- gurat locul în finală prin publicul fidel numeros pe care l-a adunat aici (în etapa aceasta a compe- tiției, votul publicului contează în egală măsură cu cel al juriului). Influența muzicii britanice în stilul muzical al trupelor din București s-a simțit la peste jumătate dintre cei înscriși la această etapă; Stone Light a fost prima formație din etapa Semifinalelor care a câștigat un premiu, deși a cântat o singură pie- să în cele 8 minute acordate formației. Basska, Velosonics, The Purple Dandies și Blue Night Shadow (toate din București) au impresionat ju- riul. Lumea nu ascultă muzică, iar acest lucru se da- torează probabil faptului că nu se mai face muzi- că. Curentul actual de melodii dance-pop, house și electronică este compus din ritmuri, de cele mai multe ori pre-programate, pe un soft de calcula- tor, cu o voce feminină care repetă la exasperare câteva cuvinte, o frântură de frază, care nu trebuie neapărat să facă sens, cât trebuie să se potrivească O TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 31 o cu ritmul melodiei. Lumea nu mai este obișnuită cu mesajul transmis de un cântec sau opinia unui solist vocal care transmite o emoție și care poate fi reprezentantul generației lui prin opiniile evo- cate. Vremurile acelea au apus din păcate - odată cu ridicarea cortinei de fier. Trăim într-o lume globalizată. Un prieten mi-a atras atenția în wee- kend-ul respectiv că dacă acum 30 de ani topuri- le muzicale din SUA și Anglia promovau artiști complet diferiți, astăzi, aceleași “vedete” se află pe primele 10 locuri ale ambelor clasamente. Semifinalele GBOB sunt inedite, iar acesta este realmente cel mai amplu concurs național la ora actuală pentru formațiile LIVE din România. GBOB România scoate formațiile din mediul virtual și le obligă să urce pe scenă pentru a se prezenta și pentru a lua contactul cu oamenii din industrie invitați în juriu și cu publicul curios să descopere muzica nouă! Semifinala GBOB Crișana - Maramureș (or- ganizată la Abyss Rock & Metal Pub Oradea, în 29.MAI.2015) a promovat cel mai heterogen pro- gram muzical, deși aici s-au înscris cele mai pu- ține formații în concurs. Spectacolul putea fi mai lung, dar una din trupe s-a destrămat; o a doua și-a pierdut solistul pe parcurs și a treia care nu a mai participat era compusă din pre-adolescenți, care sau nu li s-a permis să facă drumul la Oradea de către părinți, sau au avut emoții prea mari îna- inte de a urca pe scenă. Faptul că acest concurs se lungește pe parcur- sul unui an întreg nu va permite trupelor neseri- oase și lipsite de răbdare să ajungă în finală. Deși nu au excelat la premierea finală a Semifinalei, formațiile Statuar (de heavy metal clasic) și Ataria (de hard rock clasic) erau bine în- chegate, și-au interpretat muzica fără greșeală și s-au dovedit extrem de competente pe nișele mu- Manuela Botiș din ciclul Mai mult decât arta, tehnică mixtă Manuela Botiș zicale promovate de ele. Din păcate însă, nu pre- zentau niciun fel de element din anii 2000 inserat în linia melodică a pieselor, au urcat direct cu hai- nele de stradă pe scenă și nu aveau joc scenic. Am fost impresionat de energia și dinamica celor de la High și Elyon (o formație cu o muzi- că pe atât de atractivă pe cât de neatractiv îi sună numele). Riot Monk a ieșit în evidență la juriu, fi- ind cea mai premiată trupă din Semifinala G-BOB Crișana-Maramureș. Baby Elvis a prezentat ceva aparte; deși anco- rată în ritmurile anilor ‘60 (mă gândesc la surf rock când le ascult muzica), este bine ambalat în sound-ul anilor 2010. Au avut schimbări de ritm care m-au impresionat și care fac ca muzica lor să iasă în evidență, nefiind monoton ritmată ... și previzibilă cap-coadă. Spre deosebire de prima din ciclul Mai mult decât arta, tehnică mixtă dată când i-am văzut la un eveniment din Cluj, acum aveau o vestimentație scenică, un alt fel de a se prezenta pe scenă (care-mi aducea aminte de Grimus când era la început de drum) și s-a lucrat la coregrafie (chiar dacă instrumentiștii nu sunt încă sincronizați pe scenă). Mișcarea browniană a fiecărui muzician făcea să se acopere toată scena și a dat un plus de imagine proiectului față de tru- pele aflate în apropierea lor ca punctaj. Per ansamblu cred că a fost cea mai interesan- tă etapă până acum din punct de vedere muzi- cal. Majoritatea formațiilor s-au îmbrăcat special pentru scenă, iar muzica a rupt. 8 din cele 9 for- mații au sunat foarte bine, iar PlugIN, venită de la Debrețin, a inundat încăperile clubului în ritmuri de blues pe care publicul l-a apreciat, stând în sală și dansând pe loc în timpul recitalului. Premile acordate formațiilor la Oradea au atins o amploare internațională: Riot Monk (din Baia Mare) va cânta anul acesta pentru prima dată în Ungaria; Plug IN (de la Debrecen) se va întoarce la toamnă pentru un mini-turneu la noi în țară. În concluzie, unele formații nu au impresionat decât cu una din piese în timp ce alte trupe sunt prea concentrate pe instrumente și comunică prea puțin cu privirea spre public. Calitatea pre- stațiilor în general a fost peste medie în cele mai multe cazuri, dar din păcate, la peste jumătate din formații, singura diferență dintre ele și spectatorii din sală era că artiștii erau așezați pe scenă. La un concurs unde miza este de a reprezenta România la Finala mondială, consider aspectul vestimen- tar (măcar potrivirea culorilor de tricouri între membri) foarte important. Prin prezentarea profesională și publică a unui conținut artistic specific, G-BOB România con- tribuie la popularizarea și cunoașterea muzicii contemporane din toate colțurile țării. G-BOB România sosește joi 30 iulie la Oldies Pub Sibiu în cadrul ediției aniversare Artmania Festival 10 ani. ■ 32 TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 teatru Luciditatea de diamant a iubirii... ■ Claudiu Groza Expresia de mai sus, decupată chiar din replici- le scenariului, caracterizează cred cel mai fidel conceptul spectacolului Vertij, montat de Mi- hai Măniuțiu la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda. Plecând de la un text propriu, regizorul edifică un spectacol-poem, încărcat însă de o riguroasă acui- tate. E, cum am constatat și la alte spectacole ale lui Măniuțiu, un construct cerebral, subminat extrem de subtil de o tușă a emoției, ca și când autorul ar încerca să-și reprime trăiri prea stridente, supără- toare pentru cei din jur. Însă, în ciuda acestei răceli a exprimării, figurată și spectacular, Vertij emoționea- ză, creează empatie, te obligă și pe tine, privitorul, să aderi la această declarație de dragoste filială. Pentru că spectacolul, după cum a precizat chiar creatorul său, e dedicat mamei sale, relației dintre ei, e o luptă cu estomparea comunicării determinate de o boală nemiloasă, „monstrul ăla mic și nemernic” ce poate fi învins doar prin „luciditatea de diamant a iubirii”... Vertij Din câte știu, Vertij e unicul spectacol pe care Mihai Măniuțiu l-a conturat plecând de la datele propriei biografii, cu o franchețe ce nu poate stârni decât empatie. „Caruselul existenței” care dă vertij, boala Alzheimer, prin care pierzi pe cineva drag, deși acea persoană nu dispare fizic, meditația asu- pra acestor traume, exorcizarea durerii, pe cât se poate, obișnuirea cu o nouă realitate, incontrolabi- lă, pe care poți numai s-o accepți, toate acestea sunt temele subtile sau manifeste ale spectacolului. Vertij combină textul cu coregrafia, cu o sceno- grafie izbitor de pregnantă și inedită, cu o muzică „aburală” și un light-design „boreal”, aș spune, și cu o interpretare de mare expresivitate. Avem de-a face cu un spectacol sincretic în plan estetic, fiecare element având o pondere specială în configurarea ansamblului de semnificații. Textul, fragmentar, e narat de vocea lui Marcel Iureș - ca o voce auctorială, confesivă - în alter- foto: Adi Bulboacă nanță cu scenele de dans, care prelungesc într-un orizont oniric, interiorizat, reflexiv, gândurile-cu- vinte. Abstracția sacadată, traumatică, frământată, conturată de Vava Ștefănescu și grația fluidă, trans- lucidă parcă, a Andreei Gavriliu (ambele autoare ale coregrafiei), au dat adâncime vizuală, pictura- litate, carnație, vorbelor care parcă nu reușeau să acopere durerea. Flavia Giurgiu, Alexandra Dușa și Bianca Pintea, tinerele actriței ale teatrului tur- dean, au completat, ca un cor suav, acest duo ce transmitea concomitent semne diverse și comple- mentare. Vava și Andreea au avut însă și splendide mo- mente de simetrie coregrafică, altele de mare pictu- ralitate, pe fundalul video-cromatic. Secvența mes- tecării gheții a avut o consistență delicat-dureroasă, pe când cea a „intrării în lumină” a eroinelor, pe spalierele reci, a fost plină de o poetică emoție sim- bolică, pentru că semnifica o trecere, o despărțire. Gheața - calupuri, fărâme, cuburi - a fost sem- nul scenografic al „lucidității de diamant a iubirii”. O scenografie rece, ca-și-rațională, dar nu ostilă, ci mai degrabă speculară, oglinditoare, a imaginat Adrian Damian, în perfect pandant cu bogatul spectru de culori, „boreal” prin opulență, dar bine controlat, al light-designului creat de Lucian Moga. „Aburală”, compusă din sonorități sclipitoare, cris- talizate, muzica lui Șerban Ursachi a potențat acest neobișnuit tablou de senzații și emoție. Pentru că, dincolo de fireasca abstractizare se- mantică dată de expresivitatea coregrafiei, Vertij e un spectacol pe care-l înțelege, simțind, oricine. Or, e imposibil să nu rezonezi emoțional la el, cum- va în pofida structurii sale „raționaliste”. Vertij e un spectacol de mare frumusețe și emoție, un experi- ment estetic reușit, convingător, o confesiune uma- nă ce provoacă empatia, o întâlnire fericită între artiști virtuozi și versatili. Da, dragostea e „o stare frenetică a compasiu- nii”, cum spune chiar Mihai Măniuțiu. Nu mai pu- țin, Vertij e semnul acestei iubiri, oricât de rece ar fi redată aceasta. Ca să mascheze durerea și să redea, cu asupra de măsură, lumina translucidă a pierde- rii de sine... ■ Teatru de proximitate (I) ■ Claudiu Groza Prima secțiune a Festivalului European al Spectacolului Timișoara - Festival al Dra- maturgiei Românești (FEST-FDR), organi- zată în primăvară de Teatrul Național din Timișoa- ra, a inclus în program nu doar producții pe texte autohtone - după tipicul evenimentului -, ci și un proiect teatral european. Printr-o bine articulată convergență, atât spectacolele selectate de teatrolo- gul Oana Borș cât și cele produse sub egida ETC ar putea fi caracterizate drept „teatru de proximitate”, cu un termen ad-hoc adaptat de mine acum, pen- tru că vorbesc despre subiecte stringente, actuale, care ne preocupă acum. Proiectul găzduit de Naționalul timișorean s-a numit „The Art of Ageing” - „Arta îmbătrânirii” și a fost realizat prin colaborarea a opt teatre mem- bre ale European Theater Convention (ETC). Din parteneriatele bilaterale ale acestora au rezultat cinci producții teatrale, inspirate de schimbările și provocările demografice ale Europei contempo- rane, prezentate la Timișoara. De notat că proiectul a fost finanțat prin programul Cultura al Comisiei Europene. Acest tip de proiecte nu este foarte frecvent în România, iar tema „impusă”, care presupune elab- orarea „din mers” a unui scenariu și armonizarea stilurilor și personalităților unor creatori de for- mații și maniere diferite, este constrângătoare și poate influența anvergura estetică ori artistică a spectacolelor astfel închegate. Pe de altă parte, însă, tocmai concretizarea unui „concept social” în for- mat artistic este provocarea cea mare în contextul ăsta, încât nu calibrul estetic, ci capacitatea de sem- nificare socială primează, după opinia mea. Am fost implicat într-un proiect similar, „Emergency Entrance”, alături de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, pe tema imigrației, și pot să spun, prin com- parație, că și „Art of Ageing” și-a atins scopul, dincolo de valoarea firesc diferită a celor cinci pro- ducții prezentate. Teatrul Național din Timișoara merită toate felicitările pentru curajul de a-și fi asu- mat să (și) găzduiască acest mini-festival european, ale cărui spectacole le comentez mai jos. Înainte, însă, aș vrea să configurez „tehnic” specificul spectacolelor produse în asemenea proiecte. Scenografia „minimalistă”, care a suscitat diverse dezbateri profesionale, are o cauză con- cretă: nevoia de mobilitate a producțiilor, care se joacă alternativ în teatrele producătoare, ca și în minifestival. Scenariul trebuie adaptat unor actori de limbi și formații diferite, fiind îndeajuns de ac- cesibil și pentru publicuri cu experiențe socio-cul- turale foarte variate. Interacțiunile inter-identitare, mixul cultural, „ciocnirea” mentalităților, apelul la traume politic-istorice, raportul societate-individ sunt alte elemente care alcătuiesc conglomeratul spectacolului. Evident, în cele din urmă, calitatea montării depinde de harul scenaristului, regizoru- lui și actorilor de a ne înfățișa un act artistic, din- colo de constrângeri „ideologice” sau condiționări financiare. Or, fiecare din producțiile prezentate în „Art of Ageing” a fost relevantă - cu plus sau O TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 33 Orfanii și căpșunile O minus - pentru modul de abordare teatrală a unei teme cu mare impact social. Cel mai bine articulat scenariu, prin rever- berațiile simbolic pe care le propune, alături de o concretețe cinic-ludică a „ramei”, a fost cel al lui Peca Ștefan la Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân (Teatrul Național Timișoara și Badisches Staatstheater Karlsruhe, regia Malte C. Lahmann). Prefațat de câteva melodii interpretate de seniorii din corul Temeswarer Liederkranz, spectacolul se construiește ca un fel de joc televizat interactiv, în care spectatorii au rol activ, de a „modela” prin răspunsul la întrebări legate de îmbătrânire cursul spectacolului. Întrebările „sondajului” provoacă reacții personale, te fac să te oglindești proiectiv în viitor („Până la ce vârstă vrei să lucrezi?”, ar fi un exemplu). Dincolo însă de acest orizont ime- diat, dinamic, există o poveste cu substrat poetic, cea a relației dintre un bătrân bolnav, sătul de viață, și societatea impecabil-nemțească în care a emi- grat dintr-un sat „dispărut”, celebrul Lindenfeld. Existența eroului e narată fragmentar-aleatoriu, prin dialoguri cu funcționari, cu fiica sa, cu me- dicul curant, cu infirmiera de la spital, probând de fapt inadaptarea personajului, eterna sa nostalgie pentru tărâmul pierdut. Foarte bine drapat în faldurile dinamicii inter- active e acest simbol al singurătății și abandonului intim, care dă spectacolului o încărcătură simbol- ică de mare profunzime. Actorii români și germa- ni - Sabina Bijan, Sofia Loffler, Jan Andreesen și Colin Buzoianu - și-au demonstrat capacitatea de a se ipostazia, din mers, în pielea diverselor per- sonaje, într-o reprezentație alertă și solicitantă. Și au făcut-o exact cum trebuia, formând o echipă de remarcat. Pe ceas... a fost, după părerea mea, exemplul cel mai concludent pentru valențele (și) sociale, (și) estetice ale unui spectacol construit sub impera- tivul unei „teme impuse”. Un alt teatru din România, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, a fost de asemenea implicat în „Art of Ageing”, alături de Staatstheater Braunschweig. Orfanii și căpșunile e inspirat de realități românești, documentate de echipa de la Werkgruppe 2, care semnează scenariul. Subiectul, după cum derivă din titlu chiar, e cel al copiilor rămași în grija bunicilor aproape neputincioși, după plecarea în străinătate a părinților lor. Mărturii inocent-dureroase ale copiilor, confe- siuni derutat-deznădăjduite ale bunicilor, un aer de viață de-azi-pe-mâine, cu tulburătoare mici „jocuri” de căutare afectivă, cu empatia îndurerată a bătrânilor care trebuie să-și ascundă neputința pentru a fi și „educatori”, stricți, așadar - o întreagă lume neștiută, de oameni simpli confruntați cu o realitate pe care n-o cunoșteau, care contrazice legile familiei tradiționale este dezvăluită în acest spectacol care emoționează adesea, în ciuda at- mosferei ușor ludice pe care vrea s-o transmită. Regizoarea Julia Roesler a optat - foarte inspirat - ca actorii să-și joace rolurile de copii fără arti- ficii de compoziție. Or, efectul semantic e impre- sionant. Copiii sunt niște adulți încă nematurizați, ori maturizați forțat. Pe chipul lor se văd riduri, dar se joacă, își fac selfie-uri răsfățate, trimit filmulețe video părinților de departe, ca orice copii. Iar fi- nalul cu dorințe și mărturii ale copiilor se încarcă astfel cu o emoție greu de depășit indiferent. Excelent, în spiritul acestei convenții ingenioase, au evoluat actorii Gabriela Baciu, Gina Călinoiu, Sven Honig, Oliver Simon și Kim Efert, într-o sce- nografie bine articulată, bazată pe obiecte de scenă, a lui Adrian Damian. Spectacolul are o singură hibă: o anume redun- danță a situațiilor dramatice, sesizabilă cam spre a doua sa treime. Totuși, coerența, relevanța sa sim- bolică și emoția pe care o transmite sunt evidente. Un deficit de regie - și de dinamică scenică, im- plicit - a caracterizat Tărâmul începuturilor de Nino Haratișvili (Deutsches Theater Berlin și Slovenske Narodne Divadlo Bratislava). O grilă prea poetică, crepusculară, prea recitativă, a obturat cumva ad- erența publicului la povestea-confruntare a două femei vârstnice, provenind din spații diferite, cu mentalități diferite. E-adevărat, spectacolul are o bună proiecție de semnificații, pentru că de fapt avem de-a face cu două monoloage interioare atât de puternice încât anulează dialogul. Fiecare ero- ină se confruntă de fapt cu propria viață trecută, ca într-un fel de rememorare nostalgic-frustrat-beli- coasă, o împăcare-răfuială exorcizantă cu trecutul. Neputința comunicării apare și ea, nu doar în schimbul de replici dintre ele, ci și cu nepotul uneia ori soțul celeilalte. Spectacolul nu e lipsit de momente foarte bune, precum „alunecarea” unei eroine în tinerețea ei de femeie emancipată, frumoasă, cuceritoare, o secvență ce trezește empatia spectatorilor, ori altul ce vizează opresiunea comunistă, care anihilează orice trăire solară, demnă. Din păcate însă, spațiul semicircular de joc, cu o scenografie mai degrabă convențională, nu foarte utilă dinamicii scenice (Nikolaus Frinke), a făcut ca spectacolul să rămână la distanță de public, cu tot jocul intens-interior- izat, bine stăpânit, al actrițelor Gabriele Heinz și Emilia Vasaryova, secondate de Dusan Jamrich și Eric Wehlan. Regia lui Brit Bartkowiak a mizat cam prea mult pe intimizarea tensiunii dramatice și prea estompat pe construcția acțional-scenică, încât spectacolul creează o inaderență de receptare. În fine, artiștii de la Gradsko Damsko Kazaliste Gavella, Zagreb și de la Theater und Orchestra Heidelberg au optat să propună două spectacole pe același text: Mă tem că acum ne cunoaștem de Ivor Martinici, în două variante de scenă complet opuse. Subiectul piesei e extrem de simplu: despărțirea unui cuplu, după ani de conviețuire, din cauza lip- sei de comunicare, a pierderii afecțiunii, pe funda- lul unui Zagreb aproape iconic. Nu am citit textul, așadar nu-i cunos configurația. Pot să deduc însă că are elemente de comedie, alături de inserturi on- irice sau poetice. Croații au mizat pe acest orizont comic, îngroșat nițel prin regia lui Dominique Schnizer. Relația ce- lor doi iubiți nu se încheie brusc, ci e presărată de dese vizite ale ei, pentru a-i mai repoșa lui ceva, ca într-un fel de tatonare a putinței de împăcare. El, rămas în apartamentul cu multiple uși de încăperi și dulapuri (scenografia Christin Treunert) e „bân- tuit” de alte două femei, care apar subit din di- verse cotloane pentru a-l determina să-și schimbe viața. E un fel de retrospecție asupra tinereții deja aproape încheiate și a „ultimului tren” ce trebuie prins - poate o sugestie prea subtilă vizavi de tema proiectului. Spectacolul s-a derulat alert, dinamic, extrem de amuzant, poate pierzând astfel din eventuala profunzime a raportului antagonic. Energici, plini de tinerețe, au fost actorii Ivana Bolanca, Natalija Djordjevici, Filip Krizan și Irena Teresa Prpici, atrăgându-și simpatia publicului. În extrema opusă, a unui teatru hiper-sim- bolizat (postdramatic?, iată un concept care începe să prindă sens, deși acoperă încă nu știm ce, cu ex- actitate), în care subiectul rezumat mai devreme nu se regăsește deloc, s-a edificat spectacol german, în regia lui Miriam Horwitz. Regizoarea a optat pentru un teatru de factură onirică, cvasi-expresionistă, extrem de tensională, deși textul e rebricolat și devine astfel nițel incoer- ent, cu o coregrafie sacadată, agonică uneori, în care protagoniștii se izbesc de turnanta decorului figu- rat ca o pădure coșmarescă, cu costume fanteziste (Pia Dederichs). E o combinație de teatru-dans cu recitativ, dar într-atât de experimental-incoerentă încât conceptul său estetic (poate de luat în seamă), nu ajunge la privitor decât ca o magmă de semne pretențioase, ostentativ-simbolice. Un spectacol complet opac, mai ales după reprezentația foarte „terestră” a croaților. De admirat doar efortul ac- torilor-dansatori Lisa Forster, Josepha Grunberg, Fabian Oehl și Andreas Seifert. Firește, spectacolele sunt oferte punctuale, de aceea le-am și comentat pe fiecare în parte. Ce ar fi însă de conchis cu privire la proiectul „The Art of Ageing” este că a fost un real succes, pentru care toate teatrele partenere merită felicitate. Personal, îmi doresc ca în astfel de cooperări teatrale sem- nificative să fie angrenate cât mai multe teatre și companii românești, pentru că beneficiile artistice sunt evidente. ■ 34 TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 film Mad Max: Fury Road ■ Lucian Maier Fury Road, restartul dat de George Miller seriei Mad Max, la treizeci de ani de la Beyond Thunderdome, este un thriller sci- ence-fiction retro-futurist. O producție austriali- ano-americană realizată sub sigla (ruginită, pe ge- nericul filmului, în ton cu mașinile eroilor de pe ecran) Warner Bros. Cu automobile emblemă ale anilor ’40-’70 (Chevrolet Fleetmaster, Chrysler Valiant Charger, Cadillac Coupe de Villes, Volkswagen Beetle, camioane Tatra sau MAN) montate pe șasiuri supradimensionate, cu roți uriașe ori cu șenile, cu motoare supraalimentate, sute de cai putere, viteză, răfuieli în cadență rock, explozii după explozii. 3D, un buget de 150 de mi- lioane de dolari, două treimi din investiție recu- perată în primele zile de proiecții pe glob. În cadrul producției hollywoodiene contem- porane, Mad Max: Fury Road are un merit deo- sebit: autorul său a ținut să construiască universul poveștii într-un mod (cît mai) analogic - cu nu- meroși cascadori, cu mașini construite fizic, puse să se urmărească și filmate în Namibia (deșertul Kalahari și deșertul Namib); jumătate din recu- zita motorizată a filmului (care însuma 150 de autovehicule) a fost distrusă în timpul filmărilor. Computerul a fost folosit pentru a cosmetiza ima- ginea și pentru a reduce numărul de cadre pe se- cundă în interiorul secvențelor în care o anumită acțiune era (prea) rapidă pentru a putea înțelege cele ce se petrec pe ecran. Povestea de pe ecran, una foarte simplă, ex- trem-esențializată și redată la index, fugitiv, între doze de adrenalină continue (la 2-3 secunde un nou plan, un nou unghi de vedere, într-o coregra- fiere repetitivă a exploziei), se petrece într-o lume post-apocaliptică (nu și post-industrială), în care oamenii sînt grupați în trib-corporații conduse de un baron atotputernic. Singurul interes al ba- ronilor este puterea, perpetuarea ei prin urmași. Idee în virtutea căreia e divizată munca în cetate. Populația acestor triburi e ținută într-o carceră ale cărei componente sînt sărăcia extremă și visul religios. În afara triburilor sînt grupuri de pirați sau lupi singuratici care trebuie să supraviețuiască în acest climat ostil. Personajul negativ din film, Immortan Joe, are nevoie de proteze de plastic (pline cu decorații de carton) care să-i ascundă corpul intrat în putrefacție și care, în același timp, să îi susțină grăsimile, îmbuibarea. Fiul său este un musculos fără minte, luptătorii săi sînt un fel de clone-vampir-kamikaze pre-softate cu ger- menele sacrificiului în favoarea conducătorului. O posibilă imagine a Orientului fundamentalist, și, în același timp, o posibilă îmagine a capitalis- mului tîrziu, unde economia i-a strangulat pe cei mulți, care, după credite peste credite, nu își mai permit nimic; educația dispare, gîndirea dispa- re, oamenii răspund religios unor stimuli care le activează nevoile primare, sînt ființe neutralizate socio-politic. Într-un astfel de context, conflictul armat al filmului e rezolvat prin instaurarea unui matriar- hat. Bărbatul care le-a ajutat pe femei să își (re) cucerească demnitatea, în conformitate cu rolul lor social (de ființe care nasc viitorul omenirii), se retrage în pustie, germenii unei noi ere a bunăs- tării rămîn să vegheze creditele peliculei. Și, im- portant în acest cadru matriarhal, mai ales dacă e să venim din fabulă în spațiul politic occidental, femeia care trece la cîrma tribului e un personaj colectiv - e femeia-războinic și femeia-mamă și femeia-doică și tînără și bunică, o despărțire de femeia conducător (politic sau corporatist) pe care o vedem azi în societate, o femeie care întră fără probleme în tiparul patriarhal străvechi. Pînă la aceste intervenții politice, Fury Road oferă o fetișizare a mașinii, a motorizării umane ca spectacol și prin spectacol. Cinematograful e redus la vizual, stimuli primari, montaj accelerat, ca spectator e posibil să ajungi să te simți pus în fața unui joc video care îți testează viteza de reac- ție: cît de repede împuști rațe care împînzesc ecra- nul. Pînă la urmă le împuști, fiindcă viteza comu- nicării actuale, viteza avioanelor actuale, viteza montajului din filmele-blockbuster te predispune la trecerea cu brio a unui astfel de test. Rămîn cî- teva imagini frumoase (care descriu aspecte fizice și administrative ale lumii de pe ecran) și o ne- dumerire: în contextul politic global, cu ce e mai bun un astfel de film decît Immortal Joe, avînd în vedere că în fața maselor pe care le cucerește, Mad Max 4 oferă substanțe similare celor aruncate de Immortal Joe supușilor săi - o momentană, feeri- că, înflăcărată Valhală vizual-motorizată? ■ colaționări Cronica ultimei zile ■ Alexandru Jurcan Vorba amicului meu: ca să pricepi filmul, trebuie să mergi cu lecția învățată. Să te fi documentat înainte de a vedea Pasolini de Abel Ferrara, 2014. Titlul e provocator, însă re- gizorul se oprește la realizarea unui omagiu des- tul de modest, bazându-se (și pe bună dreptate) pe actorul Willem Dafoe, ilustrând pe cât posi- bil agenda lui Pasolini. Adică ultima zi, „banală și fatală” - cum scrie Herve Aubron în Magazine Litteraire din ianuarie 2015. Ziua de 1 noiembrie, 1975. Dominique Fernandez se oprește asupra acelei zile fatidice în ultimele pagini din romanul Îngerul destinului (traducere de Aristița Negreanu). Tânărul îl lovește dur pe Pasolini, acolo pe pla- ja pustie. „Privirea mea mută și plină de adora- ție îi spori furia la culme”. Omul și opera, geniul și povara atroce a homosexualității. Plata unei spiritualități iconoclaste. „Îmi lăsasem viața în mâinile cele mai nedemne s-o primească”. Filmul lui Ferrara nu are o liniaritate crono- logică. Apar familia, prietenii, platoul de filmare, dar și „viziunea alienată” a unui artist adulat, con- troversat, crucificat. Mai scrie Aubron că „ereticul Pasolini nu era anarhic”. Muncea planificat, susți- nut, cu simțul familiei și cu o disciplină de invidi- at. Uneori joacă fotbal cu tinerii tentanți - pentru el fotbalul e un simbol al virilității. Pe muzică de Bach, cu vocea acelei Callas mag- netice, oroarea uciderii primește valențe mistice și mitice. O homofobie dezlănțuită, primară, ani- malică, tribală pune capăt unui destin de excepție. Ferrara și-a propus doar un memento nostalgic, dar și aluvionar pe alocuri. ■ Pier Paolo Pasolini TRIBUNA • NR. 307 • 16-30 iunie 2015 35 ^^^^^um^^^^l meridian Luca Cipolla 2 editorial Criza conștiinței grecești: Sofiștii (I) 3 Mircea Arman cărți în actualitate Adrian Țion Imaginar unitar construit 6 Ioan Negru Bucură-te și de asceza celui care scrie 7 Marin Iancu Simbolul labirintic 8 comentarii Ion Buzași 100 de ani de la moartea lui I.M. Moldovan Timotei Cipariu și Ioan Micu Moldovan (Moldovănuț) 9 remember Ion Oarcăsu (1925-2000) Constantin Cubleșan Biblioteca de la Buchin 10 Andrei Moldovan Ipostaze ale criticului 11 Constantin Zărnescu Ion Oarcăsu și „Moara de idei a Tribunei” 13 Marcel Mureșeanu „A fost poate cel mai amabil dintre redactorii de atunci ai Tribunei” 14 Adrian Țion Ion Oarcăsu în oglinzile paralele ale timpului 14 dezbateri & idei Kovats Gizella Unde vă grăbiți... maică? 15 diagnoze Andrei Marga Pogromul de la Iași (1941) 16 poezia Raluca Ciceu 18 Gheorghe Cristea 19 proza Ștefan Manasia Edi 20 interviu de vorbă cu eseistul Alexandru Matei „Fascinația filosofului pentru scriitor mi se pare păguboasă” 22 eseu Gavril Moldovan Grija lui Goethe 24 efectul de seară Rivas Vaciamadrid (7) 26 Robert Diculescu jurnal Spicuiri din jurnal 27 corespondență din washington Victor Gaetan Căutați banii: O campanie irlandeză cu fonduri americane pentru căsătoriile între persoane de același sex 28 politica zilei Petru Romoșan România - un stat eșuat? 29 muzică Virgil Mihaiu Corniștii clujeni adaptându-se dezideratelor lui Mahler 30 RiCo Bătălia mondială a formațiilor G-BOB 2015 se află la jumătatea parcursului în România 31 teatru Claudiu Groza Luciditatea de diamant a iubirii... 33 Teatru de proximitate (I) 33 film Mad Max: Fury Road 35 colaționări Alexandru Jurcan Cronica ultimei zile 35 plastica Ovidiu Petca Mai mult decât arta 36 plastica Mai mult decât arta ■ Ovidiu Petca din ciclul Mai mult decât arta, tehnică mixtă Manuela Botiș Muzeul de Artă din Cluj a găzduit succesiv două expoziții eveniment, amândouă re- flectate în paginile revistei Tribuna. Ambele expoziții au ceva comun. Pleacă de la o negație, dacă e să ne gândim la cele două titluri manifest de pe afișele lor. Pun în paranteză arta. In Absentia în cazul tinerei artiste Blanca Alina Pop. Mai mult decât artă în cazul Manuelei Botiș. Într-un mod provocator, vrafurile de rame con- fecționate sau neîncheiate intrau în contrast cu picturile plain-air golașe ale Biancăi Alina Pop, expoziția având o dimensiune materială și profană dacă ne gândim la etalarea aproape speculativă de rame, cadre, unelte, șasiuri, dar și la peisajele lasci- ve zburdând de elan și multă culoare. O abordare asumată artistic și filosofic. Enunțul Manuelei Botiș, Mai mult decât artă, conține o negație umilă și sacră în același timp. Artista în urma unui exercițiu îndelungat, a unor lungi cercetări estetice și dogmatice a ajuns la o concluzie profundă. Dumnezeu este în toate. Este unicul creator, mai presus decît arta. O abordare asumată artistic și teologic. O concluzie dureroasă, un sacrificiu suprem pentru un artist, pentru un creator. Fiecare ar- tist este robul credinței în propria forță creatoare, are dorința tainică sau afișată de a-l concura pe Dumnezeu. Doar o persoană luminoasă, pătrun- ABONAMENTE Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ridi- care de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma co- respunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx B.N. Trezoreria Cluj-Napoca. să de o credință sinceră și adâncă, după o perioda îndelungată de meditație, izolare și, bineînțeles, în- armată cu o convingere profundă acceptă această renunțare, mai mult sau mai puțin fericită pentru cei din afară. Manuela Botiș, asemenea iconarilor și zugravilor anonimi, este pătrunsă de multă cre- dință. Expoziția Mai mult decât artă este dedicată sem- nului crucii și a dragostei fără margini pentru Iisus, fiul lui Dumnezeu. Fiecare lucrare conține aprope obsesiv acest semn divin al mântuirii. Autoarea re- nunță la crucea ca obiect de supliciu, ca semn al su- ferinței, al sacrificiului suprem. Crucile Manuelei Botiș, induc în vizitator o stare de bucurie. Sunt însuflețite de rugăciune, de comuniune creștină. Nu știu unde se termină talentul artistei care ne-a bucurat ochii și mintea atâția ani și unde înce- pe acel “mai mult decât arta”, forța divină. Cred în Manuela Botiș și în forța ei creatoare, în unicitatea operei de artă. Accept provocarea însă. Mai mult decât artă în cazul Manuelei Botiș. In Absentia în cazul tinerei artiste Blanca Alina Pop. Respect demersul lor artistic. ■ Tipar executat la Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146. Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.