TRIBUNA
306
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIV • 1-15 iunie 2015
ei
Consiliul Județean Cluj
Poeme
Al. Cristian Miloș
Alexandru Mărtinaș
Menuț Maximinian
Andrei Marga
Urmări ale
„Marelui Război”
Teatru
Un palimpsest
coregrafic-teatral
Ilustrația numărului: Blanca Alina Pop
meridian
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor șef adjunct)
Ioan-Pavel Azap
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Blanca Alina Pop, Anotimpuri, ulei pe
placaj, ramă tăiată, lăcuită
■ Menuț Maximinian	
Dincolo	Dragostea supraviețuiește Înotând în acvariul cu pești.
Căutările	Pe un șezlong
Au trecut gardul.	Stă tolănit, la soare, curajul.
Peste stânci	Scrisorile au fost înghițite,
E viață albastră.	Lăcomia s-a parfumat în lift,
Dacă mergi Dincolo de cărări,	Iar acum așteptăm.
Întâlnești oameni. Dacă vrei, Dincolo de viață	Parfum etranger
Îți găsești calea.	L’atelier de mecanique du creur
Dincolo de dincolo	Est en renovation.
Sunt misterele.	La fenetre avec vue sur l’âme
Dincolo de ele	A ferme ses rideaux.
E viața morții.	L’amour survit En nageant dans l’aquarium aux
Au-Dela	poissons. Dans une chaise-longue Le courage reste etendu au soleil.
Les recherches ont passe	On a avale les lettres,
Par-dessus la palissade.	L’avarice s’est parfumee dans l’ascenseur,
Outre les rochers	Et maintenant on attend.
Il y a de la vie bleue. Si tu marches	
Au-dela des sentiers Tu rencontreras des hommes.	Singurătatea
Si tu veux,	Am privit, în ochi, singurătatea.
Au-dela de la vie	Era așezată pe podeaua casei.
Tu trouveras ton chemin.	Ronțăia chipsuri.
Au-dela de l’au-dela	Am invitat-o la cina mea.
Il y a les mysteres.	De atunci, la cină,
Au-dela d’eux	Îi spun ce se întâmplă peste zi,
Il y a la vie de la mort.	O întreb de unde vine noaptea Și îi mai spun că eu singur
Tu și eu	Îmi sunt de ajuns.
Ești Icoana mea;	La solitude
Pe Cer.	J’ai regarde dans les yeux la solitude.
Când mă uit la Carul Mare,	Elle etait assise sur le plancher de la
Văd chipul tău luminat.	maison.
Fără tine,	Elle croquait des chips.
Chipul ar păli,	Je l’ai invitee a dîner avec moi.
Trupul s-ar înțeleni,	Depuis la, au dîner,
Pierzându-se...	Je lui raconte ce qui s’est passe ce jour-la,
Casa mea	Je lui demande d’ou vient-elle la nuit
E făcută după cuibul visurilor tale...	Et je lui dis aussi que moi seul Je suis suffisant a moi-meme.
Toi et moi	Un drum
Tu es Mon icone;	Un drum, un alt drum...
Sur le Ciel.	O poveste, o altă poveste.
Quand je regarde le Grand Chariot,	O floare, o altă floare...
Je vois ton visage illumine.	O viață și o altă viață.
Sans toi,	Între ele,
Le visage se ternirait, Le corps se petrifierait, En disparaissant...	Noi doi.
Ma maison Est faite selon le nid de tes reves...	Un voyage
Parfum străin	Un voyage, un autre voyage... Une histoire, une autre histoire. Une fleur, une autre fleur... Une vie, une autre vie.
	
Atelierul de mecanică al inimii	Entre elles,
Este în renovare.	Nous deux.
Fereastra cu vedere la suflet Și-a tras perdeaua.	Centrul de traduceri Universum Iași
Blanca Alina Pop
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
editorial
De la noțiunea de Psyche la
cea de Physis și importanța lor
pentru gîndirea presocratică (II)
■ Mircea Arman
Interpretările moderne ale conceptului de
physis, în special cele ale lui Heidegger din
Despre esența și conceptul de physis în Fizica
lui Aristotel,1 pun laolaltă mai multe concepte,
cum ar fi cele de timp, ființă, ousia și physis, chiar
dacă ele nu au fost puse, la acest mod, în relație,
niciodată, de către filosofii antici.
Vom încerca, în cele ce urmează o asemenea
analiză, chiar dacă sumară, asupra relațiilor și in-
terferențelor acestor concepte, pentru o mai bună
înțelegere a conceptului de physis la filosofii pre-
socratici, în special. Vom lua, ca fir călăuzitor și
lucrarea lui Heidegger, Timp și Ființă, tălmăcită în
românește de către subsemnatul.2
Ceea ce frapează, în primul rînd, în Timp și
Ființă, este modul în care este pusă problema.
Dacă în Ființă și Timp3, exista un temei explicit
de unde analiza se putea desfășura, respectiv fi-
ințarea, în Timp și Ființă, problema unui în sine
a timpului și ființei naște următoarea întrebare
legitimă: dacă există un timp în sine și o ființă în
sine, atunci ce este acest în sine al timpului și fi-
inței? Heidegger, sesizînd acest blocaj al gîndirii
încearcă, pornind de la cele trei dimensiuni ale
timpului, trecut, prezent - în sens de actualitate
- și viitor, să structureze o a patra dimensiune a
timpului care ar fi prezența statornică sau constan-
ta ajungere la prezență.
În limba germană Anwesen este un termen
aproape imposibil de echivalat. Mai mult, el poa-
te fi foarte greu diferențiat de Anwesenheit, care
înseamnă prezență. Ortografiat sub forma An-
wesen, observăm că în compunerea cuvîntului
intră verbul wesen, care este termenul mai vechi
pentru a fi, a exista, a ființa, iar substantivizat în
forma Wesen semnifică esența, dar și Ființa vie
ca opusă lucrului, Lebewesen însemnînd viețui-
toare. Greutatea transpunerii dar și a înțelegerii
termenului de prezență statornică sau ajungere la
prezență este consecința lipsei participiului pre-
zent activ în limba română. De aceea, Anwesen
trebuie înțeles ca o permanentă ajungere la pre-
zența statornică, termenul implicînd și mișcarea,
kinesis, nu numai permanența. Așadar, în terme-
nul Anwesen acționează și elementul de aducere
la prezență, adică în acel loc privilegiat care nu
este doar un aici, o actualitate, dar în care se poate
manifesta esența a ceva, acea esență care conferă
existență, făcînd ca un lucru să fie. Acest loc de
manifestare a unui lucru, Heidegger îl situează
lingvistic în particula An.
Grecii, pentru ca să poată desemna această pre-
zență-statornică-care-ajunge-mereu-la-prezență,
aveau termenul ousia4, participiul verbului einai,
termen care devine operabil abia la Aristotel, dar
care, încă din secolul al VI-lea, din zorii gîndirii
filosofice grecești, însemna casa, zeul casei, mai
precis focul, hestia, (de unde esti) gospodăria,
bunurile averea, și era strîns legată de noțiunea
de physis, așa cum vom demonstra în cele ce ur-
mează.
Încă Parmenide, cel ce va introduce o altă vizi-
une în gîndirea greacă timpurie decît cea dezvol-
tată de milesieni, a afirmat: esti gar einai, fiindul
este.
Că există ceva care are atributul existenței, a
prezenței aici, este un adevăr de necontestat, adi-
că o evidență.
Ce este însă acest este?
Felul în care acest este este, se pare că nu l-a
preocupat prea mult pe Parmenide; a constatat
doar ceea ce i se impunea cu evidență. Cum este
și cum este posibil ceea ce este, a fost, în linii mari,
neglijat de întreaga școală eleată.
În general, aceasta a fost preocupată de ființă ca
un atribut esențialmente uman, nu ca pe unul al
physis-ului, așa cum se întîmpla cu milesienii. De
aceea, în general, grecul va gîndi existența nu prin
observație directă asupra naturii, a physis-ului, ci
prin aplecarea gîndirii asupra ei însăși.
Iată diferența fundamentală între physiologii
„hylozoiști” ionieni și gînditorii eleați.
Heidegger va surprinde cu multă luciditate
acest fapt și va încerca, din interiorul limbii, să
găsească o formulă care să justifice acest este.
Formula pe care o găsește el se traduce în terme-
nii lui Es Gibt, adică Se dă.
Pusă în acești termeni, problema nu este chiar
atît de nouă precum îi place lui Heidegger să lase
să se înțeleagă.
Încă Anaximandru spune că lucrurile se nasc și
pier, în conformitate cu timpul, din și în apeiron.
Vom porni, pentru început, de la valența substan-
țială a acestui in-determinat.
Chiar faptul că așezăm acest apeiron sub sem-
nul unui subiect ce conține un conținut, adică un
element inteligibil, ne face să ne mișcăm deja în
interiorul unei în-temeieri, al unui arhe.
Or, acest subiect - apeiron - este, prin însăși
definiția lui o determinare care creează un spațiu
de inteligibilitate metafizică, un hypokeimenon.
Bailly ne spune că hypokeimenon, ar fi ceva de
felul unui ceva așezat în plan orizontal și ocupînd
un loc. Acest lucru care stă doar la orizontală și
ocupă un loc este prezența.
Această prezență trebuie înțeleasă potrivit cu
timpul, ca o continuă naștere și pieire, adică ca o
statornică ajungere la prezență.
Ceea ce face însă ca ecuația lui Anaximandru
să rămînă doar o schiță prea puțin determinată a
acestei putințe de ajungere la prezență, rezidă în
felul în care Anaximandru își va pune întrebarea.
Căci, ne întrebăm noi, cum este cu putință a ști
ce este un lucru fără a ști cum este el? Acest cum se
referă atît la felul său de a fi (modalitate) cît și la
putința de a fi (posibilitate) și implică, într-un fel,
operativitatea (relația) și quidditatea (calitatea,
esențialitatea).
Odată determinată întîietatea lui cum, asupra
lui ce în modul concret al interogației vom încerca
să ducem mai departe gîndul lui Heidegger relativ
la ființă și timp, în paralel cu conceptul pe care toc-
mai încercăm să-l explicităm și care, la rîndul său,
a frămîntat asiduu gîndirea greacă timpurie: psysis.
Blanca Alina Pop
Ramă curățată cu apă, lipită
Ne vom folosi în expunerea noastră și de cu-
noscuta interpretare a lui Heidegger la Fizica, B1,
considerînd de la bun început valabilă o relație
între numitul physis, ființă și timp, relație care
urmează o logică anume, interioară, a deduce-
rii posibilității existenței ființei și a timpului din
mecanismele intrinseci ale acelui ceva ce face cu
putință ca ceva să apară.
Grecește natură se spune gen, ceea ce în tra-
ducerea lui Heidegger ar însemna ceea ce lasă să
provină din sine, genesis însemnînd: origine, naș-
tere sau devenire. Însă, ceea ce provine din sine
trebuie să aibă o modalitate a acestei pro-venien-
țe. Această modalitate este întruchipată de energe-
ia5, adică de mișcarea și forța interioară. Așadar,
ceea ce este persistent în mișcare - physis - are ca
modalitate fundamentală a sa, forța sau motorul
interior. De aceea, surprinderea și determinarea
mișcării devine oul lui Columb al problemei phy-
sis-ului și, implicit, al ființei. Dar cum se poate
împăca această afirmație cu tot ceea ce spuneam
înainte despre prezența ca permanență?
Heidegger răspunde la această problemă atunci
cînd spune că permanentul, ceea ce este aici per-
sistent, „își are situarea fermă în sine și de la sine”,
dăinuind, durînd, aceasta nefiind, în fond, decît o
specie a mișcării. Vom recunoaște aici, în această
mișcare proprie naturii, însăși acea ajungere la
prezență proprie ființei. Physis-ul este ajungerea la
prezență însăși.
Putem deduce, de aici, că ființa este chiar phy-
sis-ul? Nicidecum. Ceea ce putem afirma însă este
faptul că există ceva, în această mișcare a naturii,
ce este de ordinul ființei și care dă ființa. De-a lun-
gul timpului această mișcare a fost denumită cînd
apă, cînd aer, cînd foc, dar toate avînd în vedere
calitatea de logos al elementului respectiv, adică
sensul dialectic al contradicțiilor sale interioare,
nesfîrșite.
Aristotel încerca să explice acest lucru punînd
în ecuație o întreagă serie de concepte, de la dyna-
mis la kinesis, morphe, energeia, telos, enteleheia,
arhe. ousia, techne, hyle sau steresis.
Nu vom dezvolta însă, aici, punerea în rela-
ție și dinamica interioară a analizei lui Aristotel
privitoare la physis și nici concluzia la care acesta
ajunge.
Ceea ce ne interesează este faptul că, cel puțin
formal, există un ceva ce este dincolo de physis, de
această constantă ajungere la prezență. Căci dacă
în ajungerea la prezență se manifestă ceva de ordi-
nul unei creșteri din sine însăși - deci o mobilitate
Continuarea în pagina 30
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
3
cărți în actualitate
O monografie
Ioan Alexandru
Ați») HANCU
IO AN ALEXANDRU
■ Ion Buzași
Aurel Hancu
loan Alexandru - monografie critică
Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2014
Poet, preot și profesor pasionat de poezie,
Aurel Hancu era unul din cei chemați să
realizeze așteptata monografie consacrată
celui mai mare poet imnic din lirica românească.
Îl recomandau pentru aceasta mai multe argu-
mente: este licențiat în filologie și teologie, mem-
bru al Uniunii Scriitorilor din România, autor al
mai multor volume pătrunse de fiorul religiozită-
ții; a scris despre poezia lui Ioan Alexandru; i-a
prezentat diverse volume la întâlniri cu cititorii
în Târnăveni sau Mediaș; a întemeiat la Colegiul
Tehnic din Târnăveni, unde predă limba și lite-
ratura română, cenaclul literar „Ioan Alexandru”;
face parte din Grupul Civic „Ioan Alexandru”,
care numără printre membrii săi pe câțiva dintre
cei mai statornici admiratori ai poetului Imnelor.
A făcut cercetări amănunțite și complexe pri-
vind viața și activitatea poetului, i-a citit întrea-
ga operă, așa încât a putut realiza prima amplă
monografie Ioan Alexandru, adică un studiu de
adâncime și amploare care tinde a epuiza tot ce
este de spus în legătură cu o chestiune de istorie
literară. Monografia este cea mai pretențioasă
formă de contribuție exegetică și documentară
implicând din partea autorului nu numai erudi-
ție, dar și o viziune critică în măsură a duce la o
valorificare a lucrurilor, în adevărata și întreaga
lor semnificație (v. Dicționar de termeni literari,
Editura Academiei, București, 1976, p. 282).
Cele două componente ale monografiei (1. Profil
biografic și 2. Opera) sunt armonios îmbinate, și
structurate, în așa fel încât să reiasă un portret li-
terar viu, autentic și convingător al unuia dintre
cei mai importanți poeți ai generației ’60. Accen-
tul cercetării sale cade însă pe operă, investigată
și comentată din perspective multiple, profilului
biografic fiindu-i rezervată o prezentare succintă
a momentelor esențiale din viața și activitatea lui
Ioan Alexandru.
Pentru prima dată avem o cercetare a operei
în toate articulațiile ei, pentru că până acum,
în atenția exegeților a stat mai cu seamă Ioan
Alexandru-poetul. După o încadrare în generația
’60 a poeziei românești, sau a generației Labiș, au-
torul stabilește trei perioade ale vieții și activității
operei lui Ioan Alexandru: I. 1972 - de la debutul
poetic cu volumul Cum să vă spun (1964), până
la primul volum de Imne, Imnele bucuriei (1973)
- perioadă de intense acumulări, de studii temei-
nice, de călătorii în țară și în străinătate. Se adau-
gă acum la stratul credinței - statornicit în satul
natal - despre care vorbea și Vasile Voiculescu
în Isus în copilărie - anii de studii în străinătate
la diferite universități din Germania; în această
privință Ioan Alexandru este singular între poeții
generației sale; s-a adâncit în studiul temeinic al
limbilor de cultură ebraică, greaca veche, latina,
a citit cărți fundamentale de filozofie, teologie
și patristică. II. Perioada septalogiei Imnelor -
de la Imnele Bucuriei din 1973 - până la Imnele
Maramureșului (1988) - într-un răstimp de trei
luștri - publicând șapte volume de Imne - la
care se adaugă al optulea, Imnele lui Constantin
Brâncoveanu și ale fiilor săi (1991) - una din obse-
siile poetice ale lui Ioan Alexandru - volum rămas
în manuscris. Este perioada pe care autorul o nu-
mește a maturității artistice, sau împrumutând o
formulă critică, a logosului imnic. III. 1990-2000,
când se afirmă omul politic și oratorul misionar
creștin (pe lângă, desigur, profesorul universitar)
cu prelegeri originale de filozofie și teologie.
Este evident că monografia critică a profesoru-
lui Hancu are și un mărturisit substrat polemic:
în critica literară se susține, destul de frecvent, o
tranșantă diviziune a poeziei lui Ioan Alexandru
- de la debut până la Imne - când se afirmă plenar
poetul, apreciat superlativ de critici, și după 1973,
când poetul Imnelor nu mai are aceeași vigoare
artistică și aceeași prospețime expresivă, versurile
lui căpătând, chipurile, forma unor lungi doxo-
logii. Desigur, nu întreaga critică literară împăr-
tășește această opinie, dar Aurel Hancu, în urma
recitirii atente a întregii opere poetice a lui Ioan
Alexandru, arată că între cele două etape este o
evoluție firească, armonioasă, nu există o ruptu-
ră între volumele ce alcătuiesc „purgatoriul liric”
(Viața deocamdată, Infernul discutabil, Vămile
Pustiei), și cele din seria Imnelor. Comentariul
literar al Imnelor impune de asemenea ideea con-
tinuității, prin frecventa reluare a temelor, ele al-
cătuind fie, așa cum spune Aurel Hancu, o nouă
„Cântare a României” - o reînviere a mesianicului
poem al lui Alecu Russo (în care sunt celebrate is-
toria, natura și tradițiile Transilvaniei, Moldovei,
Țării Românești, Maramureșului), o adâncă ve-
nerație a jertfei istorice (Imnele Putnei și Imnele
lui Constantin Brâncoveanu), dar mai pregnant și
mai presus de toate o celebrare imnică, cvasilitur-
gică, a două virtuți creștine fundamentale: iubirea
și bucuria. Prezentarea operei poetice se încheie
cu o foarte aplicată cercetare a specificului poeziei
lui Ioan Alexandru - îmbinare de tradiționalism
transilvan (Coșbuc, Goga, Beniuc), neoexpresio-
nism sau expresionism țărănesc - cu elemente tot
mai accentuate de simbolistica sacrului, pentru
că poetul însuși - conform unor mărturisiri din
interviuri sau scrisori - se socotea imnograf din
stirpea poetului bizantin Roman Melodul, acest
„Dante al Răsăritului”, și voia să realizeze prin
versurile sale o teologie poetică.
Pentru prima dată sunt prezentate într-o viziu-
ne monografică și celelalte componente, ipostaze
creatoare ale lui Ioan Alexandru: eseistul, memo-
rialistul, epistolierul, conferențiarul și traducăto-
rul. Aș zice că despre unele din acestea (cum este
memorialistul, epistolierul și în mare parte des-
pre eseist), Aurel Hancu se rostește în premieră.
Pentru că despre „Jurnalele de poet” din cele două
volume intitulate Iubirea de patrie s-a mai scris și
autorul reia prezentarea lor pe teme esențiale, dar
despre teza de doctorat a lui Ioan Alexandru -
una de literatură comparată - Patria lui Pindar și
Eminescu nu s-a făcut până acum un comentariu
din care cititorul să rămână cu o idee clară. Aurel
Hancu a reușit să intre în posesia rezumatului,
destul de amplu, al acestei teze și pe baza acestuia
tnonojțrnfie critici
să ne prezinte acest studiu de literatură comparată
a cărui tipărire n-ar mai trebui întârziată.
La acestea se adaugă un eseu politic, cu impli-
cații biblice (Căderea Zidurilor Ierihonului sau
Adevărul despre revoluție), și un studiu mono-
grafic consacrat pictorului Ștefan Luchian, care
nu trebuie să ne surprindă la un poet ca Ioan
Alexandru, care spunea că despre „trandafiri”,
despre flori, în general, ar putea scrie zeci de imne.
Aurel Hancu procedează metodic, didactic,
în sensul bun al cuvântului, definind termenii
operaționali ai comentariului - eseu, memorii,
epistolă, traducere. Capitolele din partea a doua
a monografiei completează „profilul biografic” -
pentru că Bat clopotele în Ardeal este o profesi-
une de credință, dar și un roman autobiografic.
Corespondența cu P.S. Episcop Iustinian Chira,
fostul stareț al Mănăstirii Rohia, mănăstirea de
suflet a lui Ioan Alexandru, și „fratele de cruce” al
poetului, reprezintă cel mai important document
biografic despre perioada studiilor în străinăta-
te. Traducătorul - ne arată dimensiunea culturii
umaniste a lui Ioan Alexandru, iar conferențiarul,
în prezentarea lui Aurel Hancu, are ceva din preg-
nanța artistică a paginii călinesciene din marea sa
istorie literară în care îl prezintă pe Nicolae Iorga
- oratorul.
Pe lângă citirea sau recitirea întregii opere a
lui Ioan Alexandru, autorul acestei monografii a
parcurs cu o privire obiectivă cvasitotalitatea re-
ferințelor critice despre poet, din unele culegând
sugestii profitabile pentru exegeză, pe altele înlă-
turându-le cu eleganță polemică pentru că îngre-
unau demonstrația pe care și-a propus-o.
Binevenite sunt și anexele: studiul despre
Lucian Blaga evidențiind afinități între cei doi
poeți, dosarul critic și cele trei interviuri literare
prezintă lirica lui Ioan Alexandru în actualitate.
Cercetare temeinică, rod al unor investigații
critice din perspective multiple (poetice, teologi-
ce, filosofice), cu meritele pionieratului în câteva
din domeniile creației lui Ioan Alexandru, con-
vingătoare în impunerea unui portret literar au-
tentic al poetului imnograf din lirica românească,
monografia lui Aurel Hancu va deveni, indubita-
bil, o carte de referință în bibliografia unuia din
cei mai importanți poeți ai „generației ’60”, sau,
așa cum a fost numită, „generația Labiș”.
■
4
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
Polifonii interioare în
tempo wordissimo
■ Carmen Ardelean
Daniel Săuca
La centru, prin nord-vest
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2015
Nu m-am decis, după ce am citit volumul
semnat Daniel Săuca, La centru, prin nord-
vest, cum ar trebui să arate grila de lectu-
ră care ar revela semnificațiile majore ale cărții. Ar
ajuta, poate, o vizionare a filmului Zeitgeist, regizat
de Peter Joseph, căci lumea, mai ales cea interioară,
nu e mereu ce pare a fi, mai ales când forțe subtile
(ne) acționează. De ce nu, revelatorie ar putea fi și
lectura volumului Nord Vest, semnat Zadie Smith,
unde eterogenitatea vieții actuale transpare din fie-
care pagină, de la experiențele paradoxale, la indi-
vidul workaholic. Sau să apelăm, mai bine, la filmul
La nord, prin nord-vest, regizat de Alfred Hitchcock,
căci senzația pe care o are cititorul, pe tot parcur-
sul volumului, e că se află în fața individului care se
simte hăituit de realități mai mult sau mai puțin con-
semnate jurnalistic, hăituit de istorie, de neputințe,
de limitări.
Osatura cărții amintește deopotrivă de o lucrare
muzicală, căci cele două părți ale cărții sunt denu-
mite Andantino și In modo di marcia funebre, și de
nodurile și semnele stănesciene prin impresia de
mozaic al stărilor, al imaginilor care converg spre
certitudinea că lumea e o rană deschisă, că îngerii
ne sunt tot mai departe, că viața noastră sau a celor
de lângă noi e finită (Nichita Stănescu scrie volumul
după moartea tatălui, autorul de față după un in-
farct, moment ce devine nu doar un laitmotiv, ci un
reper, o nouă matrice existențială).
Se conturează, cu fiecare notație fugară sau „dez-
batere” pe îndelete, profilul omului „tehnologizat”,
care viețuiește (între) iluzii: a cunoașterii absolute,
a celor văzute și nevăzute, a competiției cu ceilalți și
cu tine însuți, a apartenenței la un neam, la o istorie
autentică sau la o tradiție bahică, actualmente de-
numită „marcă identitară”. În acest context, filmul,
cartea, reportajul sau articolul de presă devin, în ma-
nieră postmodernă, hipotexte pentru pseudojurnal,
asemenea vieții înseși.
Paradigmă a solitudinii, cartea pare un solilocviu
autentic, o inedită zappare a existenței ce se consu-
mă rapid, în sistem fast food. Frânturi ale zilelor sunt
consemnate diaristic, în enunțuri, de cele mai multe
ori, eliptice, telegrafice, sentențioase, simbol al pe-
nuriei temporale și lingvistic-apocaliptice. Clișeele
lingvistice se resemantizează inspirat, fiind asociate
unor teme majore: „Să crezi până în ultima clipă
în victorie” nu e un simplu enunț rostit de un mi-
crobist, ci, prin extrapolare, trădează o perspectivă.
Clișeele existențiale, filosofice sau religioase, se cer
updatate, reinstalate, fie că e vorba de individ sau de
societate: „Trag de om și Dumnezeu, și satana. Să
existe libertate într-o astfel de hârjoneală cosmică?
Liber arbitru? Probabil doar dincolo de orice for-
malism dogmatic. Pasaje din Biblie îți lasă impresia
unui Dumnezeu cu toane, isteric, după chipul și
asemănarea oamenilor. Brusc, la constatarea: con-
cediu nu înseamnă poezie. Atrofierea gândirii. A
simțurilor. A existenței. Să revii la un stil de viață.
Înainte am avut un stil de viață? Probabil nu eram
deloc stilat.”
Scrisul, ca formă de înțelegere superioară a sine-
lui și a lumii, ca univers compensatoriu trădează,
în acest caz, nu o nevoie de consemnare a eveni-
mențialului, ci a tristeților metafizice cutremură-
toare: „Sălbăticia relațiilor eșuate. Diavolul din pat.
Alteritatea supremă. Demența. [...] textele respiră
același aer, al punctelor de suspensie, al tolănitului în
pat. Iarba în care m-am născut cândva, în urmă cu
patruzeci și ceva de ani, e tot mai târzie, tot mai ab-
sentă. E prea târziu pentru regrete patetice. Și puțin
credibile. Demonul: Să nu-ți pară rău de nimic! Așa
a fost să fie! Forța implacabilă a destinului, vorbărie
inutilă. Orice poveste are un sfârșit. Sigur nu sunt un
povestitor. Poate și pentru că viața mea nu e subiect
de poveste.” Se conturează astfel o „hartă a singu-
rătăților imposibile”, a sufocărilor zilnice, a „supra
și sub-viețuirii”, cu un simbolic refugiu: „fericirea
cuvintelor”. Refugii sau toposuri recurente sunt spi-
talul, gara, trenul, hotelul sau motelul care, în ciuda
populării cu oameni incomozi, insistenți, generează
o recluziune propice consemnării.
Ceea ce dă specificul volumului e alternarea gri-
lelor de înțelegere a realității, de raportare la sine și la
ceilalți: filmul e o replică a imaginii societății, o pre-
lungire a ei, pur marketing naționalist sau parabolă
a istoriei naționale; mass-media e fidelă oglindă a
omului contemporan prins de senzaționalul penibil,
ilustrat în consemnări rizibile, în care colcăie slugăr-
nicia și „generalizările stupide” atunci când acestea
nu se pierd în angrenajul ambiguității și al lipsei pro-
prietății termenilor. Nici spațiul cultural nu scapă de
eșafodul vitriolant al autorului: poeții (auto)idolatri,
manifestările culturale sau muzicale ce trădează
calitatea de „motor propagandistic”, „domesticirea
poeziei”, „literatura țârâită”, „pandemia scrisului”,
avalanșa editorială, (in)utilitatea cititului sunt câteva
dintre accentele care dau specificul unei ere în care
intruziunea politicului e nu doar vizibilă, ci, din pă-
cate, inerentă.
Însă, ceea ce-l salvează pe omul, dar și pe
scriitorul care simte mai degrabă chinurile
funcțiilor publice decât satisfacțiile, care trăiește
mai degrabă interogații retorice decât exclamații și
mai mult restricții decât abundențe e triada poezie-
filosofie-religie, sintetizată în enunțuri de multe
ori aforistice, amintind, prin ironia amară, prin
tragismul camuflat, adesea, în sarcasm, de volumul
Gânduri nepieptănate al lui Stanislaw Jerzy Lec.
Nu un spirit religios bântuie printre pagini, ci un
Blanca Alina Pop
Un pom, Vară, ulei pe pânză, rame
spirit interogativ, care nu-și reprimă, ci își adâncește
neliniștile, constatând, cu uimire, incongruența
perspectivei asupra divinității, ipocrizia creștinului
care nu întoarce obrazul, ci se răzbună cum poate
și știe mai bine. Doar când e vorba de numerologie
sau de semnificații creștine raportate la propria
biografie discursul se schimbă, dezvăluind poezie
și „truisme ale amărăciunii”: „Mă mai întreb dacă
există vreo semnificație (alta, decât una întâmplă-
toare) la infarctul suferit în ziua de Rusalii. Am
găsit astăzi o posibilă pistă: «străpungerea inimii»
din FA 2:37. Ciudat, a convinge - sub imperiul
fricii? - ar însemna a străpunge inima. Nu a fost
frică? Poate ne găsim în fața unei variante avant la
lettre a propagandistului bolșevic ori «democrat»:
«Mântuiți-vă!»; «Pocăiți-vă!»; «Proletari din toate
țările, uniți-vă!» Nu poți fi convingător dacă nu stră-
pungi inima cuiva. Convingere fermă, definitivă,
fatală. Convingere dureroasă. Mi-a fost străpunsă
inima și mie, din fericire nu fatal, de Rusaliile anului
2013. Declanșatorul «asasinatului»: un pahar de vin
roșu, foarte rece... O nouă casă, o nouă abordare a
pregătirilor pentru sfârșitul lumii (din noi). De că-
utat noi semnificații pentru străpungerea inimii.
Vai, Eros, Cupidon, psihologie, propagandă, bise-
rici... Echilibrul, armonia. Munca tot mai serioasă.
Imposibilul.”
Și narațiunile-parabolă stau sub semnul
poeticului, al filosoficului. Fie că e vorba de
povestea anticarului solitar care-și căuta prieteni
pe Facebook, fie că e vorba de istorii personale „Nu
mai fac aproape nimic după Rusaliile anului trecut.
Supraviețuirea pare ceva serios. Poate nu e decât o
formă de sinucidere.”, aerul cioranian e vizibil, chiar
prin trimiterile autorului din acest „jurnal pe sări-
te al disperării”. Panseurile deschid sau încheie, cel
mai adesea, paginile ce reflectă banalul sau ineditul
experiențelor, demonstrând că, așa cum „viața se
poate măsura în week-enduri”, și realitatea s-ar pu-
tea măsura în cugetări, majoritatea grave și amare
ce alcătuiesc, în fapt, structura de rezistență a cărții.
Iată câteva: „La periferia veșniciei (chiar dacă un ase-
menea cartier nu are sens), interdicțiile și libertățile
se întrepătrund periculos.”; „Dăruirea, ca și rugăciu-
nea, în liniște, în singurătate. Dincolo de moarte e
foarte puțin probabil să fie zgomotul infect al unei
lumi în putrefacție. Hohotele de râs ale universului.
Ale Facerii Universului”; „Tot mai absent, tot mai
departe de tine însuți, tot mai aproape de nicăieri.”;
„Nimeni nu poate exclama fericirea decât cu o doză
mare de ipocrizie. Iar tristețile ar merita să rămână
la fel de discrete ca zâmbetele divinității.”; „Să-ți
construiești frumos propria neputință... Neputința
desăvârșită. Expirația/inspirația divinității. Liniștea
incredibilă a începuturilor nesfârșite. Periculos
gând: infinitatea, atribut al neantului. Marginile ne-
cuprinsului...”.
Convingerea pe care cititorul o are cu fiecare pa-
gină, și anume că nu memorialistul sau jurnalistul
merită întrevăzut, ci filosoful și poetul se cristalizea-
ză la finalul volumului, căci paginile anterioare de
consemnări diaristice îmbracă forma poeziei, așa
cum le șade bine, de altfel. E aici un exercițiu care
dovedește magmatica putere de îngemănare a for-
melor și stilurilor, a formulelor și registrelor, vizibilă
și în titlurile simbolice, aluzive sau puternic meta-
forizate. De altfel, ca-n viață.
La centru, prin nord-vest nu e un alt volum des-
pre oameni și locuri, despre timpuri exterioare și
interioare. E un volum care, în spiritul teatrului lui
Pirandello, dezvăluie fața de dincolo de mască, para-
doxul și absurdul existenței, convenții și crize socia-
le, morale, personale. Mai presus de acestea, paginile
dezvăluie un atent cititor și analist al realităților din
cărți și de dincolo de cărți.
■
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
5
Ideea trăsnită a lui
Lucian Perța de a parodia
folclorul literar
■ Nicolae luga
Lucian Perța
No, așe!
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2015
Personal, sunt de aceeași părere cu regre-
tatul Laurențiu Ulici, care zicea că Lucian
Perța este cel mai mare parodist român în
viață - și asta într-o vreme în care mai trăia încă
un alt parodist bun și celebru, Mircea Micu.
Dar, cu privire la parodie și parodiști în general
există, cred, cel puțin două prejudecăți majore.
O primă prejudecată ar fi aceea că parodia este
o specie secundară, care nu este de sine stătătoare
ci este dependentă de originalul parodiat, și care
ar consta într-un simplu exercițiu de ironizare a
producției parodiate, deoarece mai întâi a fost
creația și mai apoi parodierea ei. Se insinuează
aici totodată și o judecată de valoare formulată
logic negativ: parodia nu ar avea cum să fie mai
importantă sau mai valoroasă decât creația paro-
diată. Nimic mai neadevărat. Există cel puțin un
caz celebru în istoria literaturii universale, în care
parodia este mai importantă ca valoare literară
decât originalul. Scrierea lui Cervantes Isprăvile
cavalerului Don Quijote de la Mancha, varianta
din anul 1605, s-a vrut inițial doar o satirizare și
parodiere a unor stupide povestiri cavalerești me-
dievale, ceva în genul telenovelelor de azi. Dar ze-
cile de romances viejos au pierit în neant, iar Don
Quijote a rămas nemuritor. De aceea eu nu exclud
posibiliatea ca, în cazul unor poeți de azi, să nu se
știe nimic altceva într-un viitor oarecare, decât că
au fost parodiați de către Lucian Perța.
O a doua prejudecată constă în a ne imagina
că parodiștii sunt niște oameni pururea veseli și
ferice, ei amuzându-se necontenit de stângăciile și
inepțiile altora. Iarăși puțin adevărat. Un mit bă-
Zilnicul nostru cotidian
■ Cornel Udrea
Marcel Mureșeanu
Monede și monade
Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2015
Marcel Mureșeanu este o tentativă de dalai-la-
ma ardelean mic la stat, dar înalt în vorbele-i con-
cise, produce înțelepciune la purtător, avertizează
despre drumurile nesemnalizate care nu duc ni-
căieri, și orizonturi roșii, în genunchi, de atâta stat
în gimnastica obedienței.
Autorul nostru deschide ferestrele sufletului,
trântește mânios Porțile Raiului, supărat că și
acolo se intră cu relații, iar un hectar de Eden
din nesfârșitul aproximativ, costă mai puțin, dar
costă, decât unul de la Nana, personajul principal
al romanului care se citește dezolant de puțin în
zilele noastre.
De la divorțul la licurici, pâinea de casă a copi-
lăriei colorate și până la confesiunile unui sancho
anonim, care l-a pârât pe Cavaler sindicatului
trân ne spune că un rege lacom foarte a cerut de
la Zeu să-i dea acea însușire ca tot ce va atinge să
se prefacă în aur. Zeul i-ar fi îndeplinit dorința, iar
nesăbuitul rege Midas ar fi murit de foame, întru-
cât alimentele pe care le atingea cu gura se trans-
formau instantaneu în blestematul metal prețios.
Tot așa - cred eu - există și scriitori care sunt năs-
cuți pentru a fi parodiști, precum Lucian Perța,
care sunt meniți de către Zeu ca tot ce ating, nu
doar poezii ci chiar și persoane, să se transforme
în parodie. Astfel de oameni trebuie că au și ei o
anumită foame sufletească dătătoare de tristețe,
tocmai pentru că ei nu își pot permite să fie triști
sau sentimentali de față cu alții, deoarece atunci
publicul ar taxa exteriorizarea acestor sentimente
ca pe o glumă nereușită.
Apoi, cu privire la ideea de a parodia produc-
țiile folclorice, în această privință Lucian Perța
a făcut o ingrată și necesară muncă de pionerat.
Literatura română, prin comparație cu marile li-
teraturi europene, este o literatură ceva mai tână-
ră. Alecsandri sau Coșbuc de exemplu sunt poeți
care se află încă în stadiul desprinderii anevoioa-
se de folclor, inspirația din folclor și desăvârșirea
versificației fiind pentru ei criterii ale reușitei
poetice. Suplinind mai de timpuriu lipsa unei li-
teraturi culte, folclorul românesc ca Volksgeist a
ajuns să aibă o viață mai îndelungată decât al altor
popoare, care au dat ceva mai devreme o literatu-
ră scrisă. Cu alte cuvinte, folclorul românesc s-a
încăpățânat să nu moară decât foarte târziu.
Folclorul românesc, spre deosebire de cel al
altor popoare, nu s-a stins cumva de la sine sub
efectul industrializării („... și cum vin cu drum
de fier / toate cântecele pier”), ci din nenorocire a
avut parte de o moarte tragică, năpraznică.
În ultima jumătate de veac, folclorul românesc
morarilor, interesul lui Mureșeanu este iute aler-
gătoriu, scormonește, iscodește, valorifică câte un
diamant pierdut în praful drumului de țară și face
duet cu speranța.
Autorul investighează prezentul șchiop, iar tre-
cutul, cu spatele la viitor, devine subiect de anali-
ză și o sumedenie de răspunsuri nechemate, din
lipsa întrebărilor firești, așa cum se cuvine la ca-
sele cele mari ale normalității. Autorul ne trans-
mite simțăminte maturizate, devenite sentimente,
neliniștile sale grave, cu care ar trebui să ne împo-
vărăm și noi, dar nu o face, din motive de teamă
simplificatoare a existenței.
Este obsedat de perfecțiune, știe că ea există,
dar o refuză în minutul următor, pentru că aceas-
ta ar transforma lumea de sub noi și din noi, în-
tr-o adunătură cu ifose de genii plictisite și plic-
tisitoare.
Cu acest al cincilea volum de Monede și mona-
de, mărturisind Ideea scriitorului lor, mai precis a
a fost parodiat involuntar și ucis cu premeditare
în vreo trei rânduri. Au fost mai întâi politica
proletcultistă și colectivizarea agriculturii, care
au impus de sus în jos compunerea unui folclor
nou semi-cult, care nu era născut din țărani ade-
vărați ci era (contra)făcut de către instructori
culturali de la oraș, plătiți anume de către stat în
acest scop. A fost apoi, prin anii ’80, „Festivalul
Național Cântarea României”, care a însemnat în
fapt o generalizare metodică a acelei parodii invo-
luntare, a folclorului contrafăcut și mistificat. Și,
în fine, după „revoluție”, folclorul românesc - ce
a mai rămas din el - a început să fie asasinat încă
o dată, dar de data asta într-un fel imparabil și
inevitabil letal, pentru că nu s-a făcut de sus în
jos prin politizare, ci de jos în sus, prin maneliza-
re. Nu prin instituții politice odioase, cum a fost
odinioară colectivizarea comunistă, ci prin paro-
diere involuntară de către însuși mentalul nostru
colectiv, asumat cu o voioșie tembelă. „Cântarea
României” a putut fi parodiată cu succes de către
un Ioan Gyuri Pascu de exemplu, manelizarea nu.
Poate că mai există încă și folclor autentic,
Grigore Leșe fiind bunăoară un ultim mohican
al genului, gustat mai mult în unele cercuri mai
degrabă elitiste, dar a încerca să organizezi ceva, o
petrecere, o nuntă, un botez etc. exclusiv cu ceea
ce cântă Grigore Leșe ar părea, în cel mai bun caz,
o idee extravagantă. Tot folclorul manelizat e la
bază, practic peste tot.
Și iată că Lucian Perța reușește să parodieze
folclorul, dar nu orice folclor, ci pe acela pe care
l-am numit deja mai sus ca fiind manelizat, pe
acela de extracție joasă, nu cultura folclorică au-
tentică, ci folclorul de subcultură.
Nu Lucian Perța ucide folclorul prin parodiere
ci el, parodistul, constată numai ce este deja mort
în folclor. Și poate că încă nu este mort (de) tot,
poate că mai putem spera din când în când la câte
o pulsație sprituală reală undeva mai în adânc.
Prin parodia sa voluntară, Lucian Perța contri-
buie fără îndoială la despărțirea apelor, de fapt,
ne ajută să ne despărțim râzând de ceea ce este
nesănătos și necrozat în sufletul nostru colectiv.
O operație de ablațiune absolut necesară pentru
că, prin contrast, noi mai avem încă o dată șansa
unei eterne reîntoarceri spre ceea ce a mai rămas
peren și adevărat în însăși ființa noastră istorică.
■
transcriitorului acestuia, de a da respectul cuvenit
Cercului, Autorul revendică de la noi și de la fie-
care în parte, introspecția,curajul de a prospecta
sufletul, armătura principiilor, într-un exercițiu al
dialogului cu sinele.
Uneori dă impresia că ne dojenește, pentru
că ne consumăm în satisfacții mici și fără ecou,
dar o face surâzând mărunt și viclean, alteori ne
cheamă să gândim - solidar - cu pustnicul care
se visează vorbind mulțimilor de surzi, cu gesturi
vocative, alteori ne întreabă, șoptit, despre ce mai
face ciocârlia mânjită cu albastrul cerului pe aripi
și cu cântecul transformat în romanță căruntă.
Monadele sale sunt monede de schimb, pentru
experiențe existențiale, la prețul pieței de senti-
mente și la bursa de valori a memoriei colective.
Cartea lui Marcel Mureșeanu, volumul al cincilea,
strigă după continuare și mi se pare normal să se
întâmple așa ceva, fiindcă îl obligă zilnicul nostru
cotidian.
■
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
O mică biserică
■ Ioan Negru
Lucreția Lungu
Traniș - Povestea unui sat de munte
Cluj-Napoca, Ed. Porți Deschise, 2014
De la bun început trebuie spus că Lucreția
Lungu este din satul Traniș, com. Poieni,
jud. Cluj. Cartea sa Traniș - Povestea unui
sat de munte este la ediția a doua, revăzută și adă-
ugită.
Lucreția Lungu s-a născut în Traniș, aici a co-
pilărit, și frumos, dar și sub grele vremuri; studiile
pedagogice și le-a făcut la Cluj, ajutată, sfătuită de
prieteni buni, ai familiei sale și ai ei; s-a întors la
Traniș ca învățătoare; a profesat o vreme aici (și ca
profesor suplinitor), apoi s-a măritat cu un foarte
bun învățător din Valea Drăganului; s-a mutat la
Drăgan lângă soț, lângă copiii de-aici, lângă pro-
priii săi feciori. Acum și ei au copii mari. Aici, în
Valea Drăganului, a fost învățătoare, profesoară
de limba română, directoare de școală, director
de conștiințe. Alături de soțul ei, regretatul Ioan
Lungu, sunt printre puținii oameni din sat, das-
căli sau nu, care au scris și publicat cărți despre
satele lor, despre ei înșiși, despre oamenii alături
de care-și duc viața. Despre istoria acestor locuri.
Cartea Lucreției Lungu,Traniș..., este printre
primele cărți care se scriu despre acest sat. Mai
este scris, dar nepublicat încă, un text al lui Aurel
Negru, dus dintre noi, cel care a fost un adevărat
mentor spiritual - și nu numai - al trănișenilor,
șebdișenilor, vișeganilor, rogojenilor, poenarilor
etc. Date din textul lui Aurel Negru au fost cu-
prinse și în cartea de față.
Aș spune că acest volum se dorește un început
de monografie, o propunere de studiu amănunțit, o
Cale pentru cei care se vor ocupa de Traniș și trăni-
șeni. Volumul este o parte din viața autoarei, trăită
împreună cu trănișenii săi și ai noștri și, ca orice via-
ță, o propunere de „poveste”. Mai precis, o poveste
reală, concretă, deosebită a unuia dintre noi. Și, a
multora dintre noi, dar și povestea noastră.
Știu sigur că nu-i ușor să-ți trăiești „povestea”,
dar e și mai greu să o scrii. Întotdeauna rămâne
ceva nescris, nedocumentat sau scris cum nu le
convine unora. „Viața mea este un roman”, îi aud
pe mulți că spun. Nu e un roman (poveste), dacă
nu e scris. Scrisă. E, de cele mai multe ori, o fă-
râmă de statistic. De anonimat. Dar, mai ales, o
„fărâmă” de autentic. Vrem sau nu, uneori, de cele
mai multe ori, autenticul este dat de scris, nu de
viață. Vrem sau nu, uneori, de cele mai multe ori,
scrisul dă viața. Aceea reală, trăită. Nu ne încre-
dem mai mult în viața trăită decât în scrisul trăit.
Unii în cimitir, alții în biblioteci. Fiecare reali.
O astfel de carte n-ai cum s-o „lauzi”, te bucuri
că este. Te bucuri citind-o.
Dna Lungu nu spune/ scrie multe despre ceea
ce este, ci, mai ales, de ceea ce a fost. În istoria
satului și în istoria recentă. A Domniei Sale și a
altora. Unul dintre meritele acestei cărți este că a
fost scrisă „din suflet”. Și acolo unde scrie de rău,
scrie de bine. Despre oamenii locului. Care, îi știu,
nu erau toți frumoși, cinstiți și demni. Copiii da,
copii, erau cam așa cum vorbește autoarea des-
pre ei. Trebuiau să semene și cu părinții lor, dar și
cu dascălii. Care, fără putință de tăgadă, puneau
mult suflet, mult efort să-i scoată din opincile ne-
cunoașterii.
Nu era ușor, atunci și acum, să fii dascăl de
țară. Cu atât mai greu era să-i vezi „pe-ai tăi” că,
deși pot, nu știu mare lucru. Avea la îndemână,
învățătoare, profesoară fiind, propriul exemplu.
Cum să nu poți? Aici, mai ales aici, văd nostalgia
și bucuria cu care este scrisă această carte.
În textul scris de Lucreția Lungu, și istoria, și
obiceiurile, și, de fapt, toate, sunt filtrate prin nos-
talgie și bucurie. Ambele, și nostalgia și bucuria,
vorbesc despre tine. Și locul, și văile, și oamenii. Și
literele și cuvintele pe care înveți să le scrii. Și ce-
lui care îi duci mâna să scrie. Apoi scrii tu despre
ele. Despre toate.
Cel mai aproape se simte autoarea nu de istorie,
Blanca Alina Pop	Contre-jour, acril pe pânză
geografie sau partea „tehnică”, ci de „obiceiuri”. Și
ele, ca și noi, mai vechi. În fapt, dacă vorbim des-
pre Traniș, aproape inexistente acum. La cei mai
„vechi” stau în suflet. Copii mai sunt, dar copiii
lor, care trebuiau să-i învețe pe cei care sunt, nu
mai sunt în sat, sunt duși. La Cluj, în Banat, în alte
țări. Aiurea. Nu mai este cânepă de melițat, lână
de tors, țoale de dus la piuă, război de țesut. Mori
de apă. Cariere de piatră nu mai sunt, lemnul din
păduri se exploatează prin alte mijloace, multe
dintre fânațe nu se mai cosesc. Multe locuri de
arat, de pășunat, de cosit sunt acum împădurite.
Nu mai sunt habe, clăci sau jocuri. Nici prea mul-
ți oameni nu mai sunt. Unii s-au prăpădit, alții
au plecat în alte părți ale țării, mai ales în Banat.
Școala s-a închis, internatul la fel. Nu mai sunt
nici dascăli activi. Copiii, puțini acum în sat, sunt
duși la școală, de la Zărnișoara, Lunca Vișagului,
Traniș, Valea Lungii, cu microbusul, la Școala din
Valea Drăganului.
„Povestea” despre Traniș a dnei Lucreția Lungu
este oarecum și o „mică” autobiografie. „N-am
scris, spune dânsa, despre ceea ce nu am trăit eu.”
Cu bucurie și nostalgie este scrisă această carte.
Și, asemeni acestei cărți, și altele-și au locul și vre-
mea. Bucuriile sunt mai ales ale tinereții, nostal-
giile vin mai târziu. Așa cum, mai târziu, a venit
pe lume și biserica din Vale. Bucurie și nostalgie,
deopotrivă. Altădată, nu era decât o biserică, în
deal, pe drumul Vișagului. Dar, mai apoi, cu to-
ții coborau în Vale, la Ceciceș. Acolo era Școala
mare, și internatul, și căminul cultural, și jocul,
și alimentara, și bufetul. Cu toții se întâlneau du-
minica în Vale. Și noi, cei din Valea Drăganului,
trănișeni pe jumătate, mergeam duminica să ne
întâlnim cu prietenii și să le jucăm fetele.
Acum, în Vale, e cam pustiu de lume. „Pustiul”
acela de lume n-a putut, pentru că nu s-a vrut de
către alții, să-și ridice o biserică în Vale. Acum
o au. E aici și bucurie și nostalgie. Este, o spune
autoarea, dar și alții, o împlinire a unui vis, o cer-
titudine a credinței. „Unde te duci?” vei fi întrebat
acum duminica, în Vale fiind. „La biserică!”
Așa este și cartea Lucreția Lungu, o mică bi-
serică.
■
Blanca Alina Pop
Beliș, acril pe pânză
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
7
cartea străină
Românii văzuți
de călători străini
■ Marin lancu
Roberto Fava
Chestiunea română. Amintiri din Țările Române.
Note dintr-o călătorie în Transilvania și România
Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014
Vreme de câteva secole, țara noastră a stâr-
nit interesul unor diverse categorii de pe-
regrini veniți din toate colțurile lumii -
Europa, Asia, America -, aparținând nu doar unor
națiuni foarte diferite, dar și unor profesiuni ex-
trem de variate, începând cu un anume predicator
reformat, Iacob Paleologul, grec de neam și stabi-
lit ulterior la Cluj, primit cu toată cinstea în vara
anului 1573 de către voievodul Țării Românești,
Alexandru al II-lea, urmat îndeaproape de un tâ-
năr jurist francez, Pierre Lescalopier, oaspete și el
al aceluiași domn muntean în 1574, autor al unor
prețioase informații despre stările și lucrurile din
Țara Românească, mai cu seamă pentru perioada
în care pericolul otoman ajunsese la apogeu. De
acum, din secolul al XVI-lea și până pe la sfâr-
șitul secolului al XIX-lea, aceștia sunt urmați în-
deaproape de alți călători, unii dintre ei cărturari
renumiți, asemenea francezului Jaques Bongars,
notele lui fiind răspândite în mai toate bibliotecile
mari ale Apusului, ambasadori, ca un anume Paul
Strassburg al Suediei, de exemplu, misionari ca-
tolici, precum Petru Bogdan Baksic, arhiepiscop
de Sofia, celebrul turc Evlia Celebi, dimpreună
cu diverși economiști, consuli, baroni, negus-
tori, ofițeri, magnați și aventurieri, pastori angli-
cani, medici și generali, politicieni și intelectuali,
însemnările și constatările lor, mai restrânse sau
mai ample, împreună cu unele scrisori, rapoarte,
note, jurnale de drumeție, rămase în manuscris,
evocări memoriale sau articole apărute în presă,
întregind enorm de mult cunoașterea atmosferei
de altădată, a diferitelor evenimente, stări politice,
sociale și economice din Transilvania și Valahia.
Deschis mereu spre asemenea aspecte de isto-
rie literară, Mircea Popa, reputat profesor și cer-
cetător literar, publicist dinamic, implicat în mai
toate manifestările culturale și politice ale acestor
ani, editează, în colaborare cu Traian Bradea,
însemnările și amintirile de călătorie prin țara
noastră ale tânărului italian Roberto Fava, unul
dintre cei mai activi ziariști ai momentului. De
fapt, aceste note au fost publicate mai întâi într-o
primă variantă în limba italiană (Ricordi Rumeni.
Note di un viagio in Transilvania e Romania,
Parma, Tipografia Ferrari & Pellegrini, 1894),
pe care Luigi Cazzavillan, un compatriot al lui
Roberto Fava, stabilit însă din 1877 la București,
unde redacta ziarul „Universul”, a hotărât s-o
traducă în românește și s-o tipărească cât mai
grabnic sub titlul Amintiri din Țările Române.
Note dintr-o călătorie în Transilvania și România,
Editura Typ. Universul, Luigi Cazzavillan, 1894.
Intitulat de această dată Chestiunea română.
Amintiri din Țările Române. Note dintr-o călăto-
rie în Transilvania și România, volumul cuprinde,
în această a doua ediție românească a sa, toate
impresiile românești ale lui Roberto Fava, care,
alături de alți oameni de presă din lumea occi-
dentală, dornici de a se alătura cauzei națiunii
române din Transilvania, a participat la procesul
Memorandului, judecat la 3 iunie în 1894 la Cluj,
în fosta sală a Redutei. Evenimentul a avut în
epocă un ecou impresionant, peste tot în Europa,
cancelariile multor state, diplomați și cărturari
de seamă, scriitori și reporteri din Franța, Italia,
Slovacia au arătat înțelegere și s-au avântat în
critici față ,,de mulțimea îngrădirilor, șicanelor și
vexațiunilor suferite pe teren politic, educațional,
bisericesc și cultural de către națiunea română
din Transilvania, condamnată să suporte toate
umilințele unui regim cu adevărat tiranic și po-
lițienesc.”
Venit cu trenul dinspre Triest și Liubliana, în
drum spre Cluj, Roberto Fava este impresionat de
frumusețile peisajului pe care îl traversează, „din
ce în ce mai variat și mai atrăgător”, multe tunele
și natura „din ce în ce mai aspră și sălbatică”, „o
continuă alternare de munți și văi, de torente și
ruine”. Ajuns în Transilvania, tânărul călător ita-
lian este surprins să găsească în aceste locuri ale
„Țării de dincolo de pădure” semne ale romani-
tății orientale, minunându-se de trecutul roman
de odinioară, de frumusețea și bogățiile pămân-
tului românesc. Cartea filoromânului Roberto
Fava mai are meritul de a surprinde aspectele de
viață politică, socială și culturală din Transilvania
într-un moment de mare încordare a evenimen-
telor iscate în jurul procesului deschis celor 25 de
conducători politici ai românilor, condamnați și
acuzați de trădare pentru „vina” de a fi înaintat un
memoriu despre doleanțele lor la Curtea imperi-
ală habsburgică de la Viena. Ca invitat de onoare
la marele miting național prin care s-a protestat
contra procesului Memorandului „și în contra tu-
turor brutalităților politicii maghiarizatoare, ca și
pentru a rechema atențiunea lumii civilizate asu-
pra chestiunii române”, Roberto Fava scrie că nu a
văzut niciodată o manifestare atât de luminoasă,
plină de un patriotism și entuziasm indescriptibil,
cu care ocazie au vorbit Alexandru Macedonski,
Ștefan Sihleanu, profesor universitar la Facultatea
de Medicină din București, Luigi Cazzavillan,
avocatul Periețeanu-Buzău etc. și s-a citit Apel
la dreptate, semnat de 420.000 de cetățeni, „adre-
sat națiunilor din Europa, în interesul libertății
popoarelor și păcii europene amenințate”. Mai
afăm că manifestanții purtau pancarte cu lozinci
patriotice și portretele celor doi mari luptători
patrioți: Ioan Rațiu și Vasile Lucaciu. Invitat mai
apoi la București, Roberto Fava vizitează Blajul și
Brașovul, iar de aici, cu trenul, însoțit de distin-
sul profesor și ziarist Nicolae Brânzei, ajunge în
Gara de Nord, unde era așteptat de reprezentanți
ai Ligii Culturale Române. Cât timp a poposit
la București, s-a bucurat de mari manifestări de
simpatie, a participat la câteva acțiuni culturale,
la banchete în care s-a toastat pentru prietenia
Italiei și pentru deosebita lui activitate.
Scrisă în același an 1894, imediat după re-
întoarcerea sa în țară, cartea de călătorii a lui
Roberto Fava cuprinde bogate impresii despre
frumusețile peisajului românesc, „o serie nesfâr-
șită de panorame încântătoare, care rivalizează cu
peisajele cele mai renumite ale Tirolului, Elveției
și ale Scoției”. În capitala României, considerată
„punct de diviziune între Occident și Orient”, ad-
miră construcțiile de seamă ale orașului, „edificii
publice impunătoare prin mărimea lor și frumu-
sețea liniilor arhitectonice”, toate acestea dându-i
sentimentul că se află într-o superbă metropolă,
„unde progresul merge cu pași giganți tot îna-
inte”. Este impresionat, de asemenea, de strada
Lipscani, un fel de centru al mișcării comerciale,
de Calea Victoriei și de cele două bulevarde mari,
trasate de primarul Em. Pake Protopopescu, cu
case frumoase cu 2-3 etaje și nenumărate pră-
vălii mari și luxoase. „În casele oamenilor bo-
gați, mai observă acesta, se află un lux de care
în puține țări se are o idee.” Se îndrăgostește de
Grădina Cișmigiu și Șoseaua Kiseleff, „două lo-
curi de preumblare care pot să rivalizeze cu cele
mai celebre din capitalele Europei”. În aceeași
notă, admiră bisericile, considerându-le foarte
frumoase, dând exemple Mitropolia, Radu Vodă,
Mihai Vodă, Sf. Gheorghe, Sf. Spiridon, Sărindar
și Stavropoleos, Dintre instituțiile de cultură re-
ține Universitatea cu cele patru facultăți, licee,
gimnazii, două seminarii pentru preoți, Școala
militară superioară, Școala politehnică milita-
ră pentru geniu și artilerie, Școala de medicină
veterinară „după modelul aceleia faimoase din
Paris”, Conservatorul de muzică și Școala de po-
duri și șosele pentru ingineri, „foarte renumită
și mult frecventă, al cărei bogat cabinet de fizică”
l-a putut admira datorită bunăvoinței „ilustrului
inginer Saligny”. Roberto Fava apreciază în acest
context „cordialitatea și spiritul ospitalier al locui-
torilor”, frumusețea, patriotismul și toate calitățile
româncelor, în special ale celor din oraș, spunând
că „femeia română, cu formele ei sculpturale, este
de obicei cultă, vioaie și expansivă”. „Un obicei
foarte drăguț, care denotă cultul în care e ținută
femeia, este acela pe care îl au bărbații de a săruta
mâna doamnelor, ca semn de înalt respect.” Cu
un foarte fin spirit de observație, atent la tot ce
i se înfățișa, cu o curiozitate de a vedea cât mai
mult, Roberto Fava oferă cele mai bogate și inte-
resante impresii despre Bucureștii de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, intersectându-se prin trăire
și viziune cu alți călători din acești ani, cu un
Jean Loverdo, de exemplu, un peregrin venit din
Apusul Europei, din Franța, printre ultimii străini
care ne-a vizitat țara și, în special, capitala în acest
sfârșit de veac, la doar trei ani după Roberto Fava,
urmând ca la întoarcerea la Paris acesta să publi-
ce în prestigioasa revistă, cu apariție lunară, „Le
Monde moderne” (Paris, 1897) articolul Bucarest,
însoțit și de 26 reproduceri fotografice, veritabile
documente de epocă.
În concluzie, Roberto Fava a arătat multă în-
țelegere față de poporul român, care „are în sine
atâta entuziasm și atâta încredere, un patrimoniu
așa de bogat de amor de patrie și de nobile aspi-
rațiuni, un sentiment așa de viu de marile lucruri
și marile gânduri, un popor care are tradițiuni așa
de glorioase și care se arată atât de nerăbdător să
le continue nu poate să nu ajungă la un viitor de
splendoare și de mărire”. Și ca un avertisment îm-
potriva celor care ne asupreau, rostește aceste cu-
vinte cu adevărat profetice: „Tremurați, voi, care
încercați să luați atâtor milioane de fii ai săi partea
lor de soare”.
■
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
comentarii
Adriana Teodorescu -
Despre memoriile samodivei
(o incursiune în estetica volumului de
poezii Aproape Memorie)
■ Francisc Ormeny
Facultatea de litere din Cluj a înțeles până în
2006 să integreze capitalismul într-un sens
surprins bine de Guattari: capitalismul pus
la lucru aici „transform[a] teritoriile existenți-
ale în mărfuri și f[ă]ce[a] energia subiectivă să
devieze către produse [n.a.: a se citi ‘către multi-
naționale’], funcțion[a] prin urmare în maniera
nevrozei: el dă[dea] naștere unui ‘imens vid în
subiectivitate’, o ‘solitudine mașinică’ [n.a.: aceea
a îngrijitorilor și a îngrijitoarelor de ediții - femei
și bărbați de serviciu în toată regula care visează
noaptea clor și care împroașcă clor în comisii și
la lansări] înfundându-se în spațiile lăsate vacan-
te de deșertificarea spațiilor de schimburi directe
[n.a.: de idei și texte între profesori și studenți].
Vid care nu va putea fi umplut decât prin înche-
ierea unui nou contract cu inumanul [...].” (Bo-
urriaud, 2007, p. 74, preluare ușor modificată a
citatului)
Reforma în cadrul acestei instituții a venit
dinspre proaspăt înființata Catedră de Literatură
Comparată, o adevărată Section One în cadrul fa-
cultății (facem referire, desigur, la celebra orga-
nizație elitistă, „top-secret” și „anti-tero” din se-
rialul canadian La Femme Nikita, cu Peta Wilson
și Roy Dupuis în rolurile principale), care a înțe-
les necesitatea stringentă a acestui nou contract
cu inumanul, singurul care mai putea salva un
uman înecat în terorismul soclurilor condensate,
al magneților „măiestriilor monumentalităților”
și al inelelor de închidere stilistică și metodolo-
gică (care, deși metafizice, au funcționat ca niște
veritabile capcane chinezești pentru degete...
concepute strategic-malevolent în special împo-
triva acelor degete pentru nuanțele fatale).
Învățată fiind la Catedra de Literatură Compa-
rată a Facultății de Litere să supraviețuias-
că rupturilor epistemologice și să cultive și să
perpetueze în mod voluptuos-iconoclast tensi-
unile de graniță ca expresii vivifiante ale acelei
„pensee sauvage din care apăruse fermentul con-
ceptual al cabinetelor de curiozități” (Bredekamp,
2007, p. 103), Adriana Teodorescu ne propune
în volumul Aproape Memorie (Editura Limes,
2013) o poezie determinată să celebreze descom-
punerile apărărilor, descuamările draconice ale
promisiunilor și gigantescul înfiorător al curi-
ozităților depozitelor cuaternare de carne (care
vor întuneca finalmente orice memorie) drept
tot atâtea chemări ale iremediabilului eliberator
(dezlănțuitor) dar și drept tot atâtea confirmări
ale faptului că „[r]eflexe ale gândirii formate la
școala cabinetelor de curiozități au supraviețu-
it în istoria stilului, în psihanaliză și iconologie:
pretutindeni unde se păstrează conștiința că spi-
ritul trebuie să se joace dacă vrea să fie creator și
că esența unui efort sau inima unei persoane nu
sunt sesizabile în centrul lor sau în linia dreaptă
care ne conduce acolo, ci în fenomenele secunda-
re concomitente, libere și lipsite de orice intenție
aparentă.” (Bredekamp, 2007, p. 103): „și veșnicie
din veșnicie se prelinge până se întunecă săniile
/ și crăiesele zăpezii se retrag sub pământ să hi-
berneze/ [...] crăiesele muriseră sub pământ/ [...]
mă văd din nou pe mine, cea cu cușca plesnită în
gât.” (Teodorescu, 2013, pp. 68-69); „Dulapurile
mănâncă din când în când gânduri,/ mai scâlci-
ază cu umerașele lor zilele uitate într-un buzu-
nar,/ niciodată complet resorbite într-o haină.”(
Teodorescu, 2013, pp. 58-59); „în ore-fotoliu în
care nimic nu se întâmplă/ [...] mă trezesc cu
gândul la muște, să le cresc, să le dau/ același
nume ca și când toate ai fi tu” (Teodorescu, 2013,
p. 55); „e plin de oglinzi moarte care te scad ființă
din tine însuți/ și vă cutremură că jucării fragi-
le vă poartă ca pe imagini nemișcate/ din care se
scurge piatră” (Teodorescu, 2013, p. 37); „și i-au
scos părți de timp ca pe măsele/ [...] a scos timpul
din ceasul său și l-a lăsat cu mine” (Teodorescu,
2013, p. 29).
De ce un contract cu inumanul? Pentru că (și
aceasta este axioma neînduplecată și virulent re-
curentă a volumului Aproape Memorie) umanul
este egal cu moartea, cu degradarea, cu înjosirea...
cu marile retrageri în muțenie („Căzând glasul
[...]/ extrăgându-se lin, malignizându-se în re-
trageri/ [...] Căzut glasul [...] depus în privire
ca urmă cărnoasă” [Teodorescu, 2013, p. 15]),
în surzenie („vorbește ascultându-și sângele îm-
prăștiat în urechi,/ totalizându-și într-un gest
risipirile” [Teodorescu, 2013, p. 53]), în dizolvare
în răceală („vă las afară și vă uitați la distanță ca la
frig” - „Parcă nimeni n-a mai plâns cu umărul pe
ploaie” [Teodorescu, 2013, p. 33; p. 53]) în acrea-
lă bubos-înnegrită („bătrânețea avea gust de făină
și brumă/ [...] capul tău ca șoaptă înnegrită de
sânge/ [...] aerul vine prin lume deja părăsit și nu
încape în nimic/ ți-atârni foamea în ștreanguri,
pe ea se aglomerează ca bube pâini [Teodorescu,
2013, p. 17]”) și, finalmente, în „vizuina” tristă
și decrepită a racului bătrân și scorojit: „unchiul
meu dan a stat în corp cu un cancer/ dacă bă-
teai la ușa lui venea adesea un rac să îți deschidă”
(Teodorescu, 2013, p. 25).
De aceea, bucuria de a-și dizolva și de a-și
agresa și mai tare drama purității (bucuria de
a se scoate din uman și de a se aduce înapoi în
colcăirile primordiale și în concentrațiile de-
ment intensificate de hormoni și de instincte
pure, pe care poeta le vede pe toate „la unison”
drept închegări și năclăiri), e o auto-sodomie
indestructibil-sfidătoare cu care simpatizăm cu
toții în mod obscur și tainic-pervers: „am clei
în vorbe și gesturile mi se sinucid opace/ [...]
fructe trecute resuscitate în bibelouri mincinoa-
se” (Teodorescu, 2013, p. 48); „m-am îngustat
de parcă un monstru mi-ar fi năclăit gândurile”
(Teodorescu, 2013, p. 67); „scrieri fărâmicioase
se strică printre degetele mele, în gândul meu/
năclăit de carne,/ și le voi înapoia toate furate,
Blanca Alina Pop
Vânt în grădină, ulei pe pânză
alterate, păstrându-le mișelește umbrele/ în scri-
sori către tine” (Teodorescu, 2013, p. 77); „min-
tea ca o cicatrice își coase pliuri groase,/ orbești
încet prin tine și ochii tăi ... săpun./ Te curăți de
adâncuri și uiți sau uiți să spui./ [...] prin colțuri
de timp adunați nu vreți să priviți orele/ aici nimic
nu se încheagă” (Teodorescu, 2013, p. 36).
Departe de a descrie o simplă Schwârmerei (o
[in]dispoziție afectivă sau o colcăire [“swarming”
în engleză] sentimentală excesivă), versurile aces-
tea reiau teza heideggeriană din Ființă și Timp le-
gată de demonstrarea predeterminării afective a
oricărei atitudini intelectuale, o menire ce „i se
trage” omului drept acea moștenire imposibil de
eradicat (deoarece ea a fost însăși condiționarea
de bază care l-a ajutat să supraviețuiască violen-
ței reci și „impostulabile” a vremii mediului de
atunci) a aruncării sale inițiale în lume. Neantul
din poeziile Adrianei Teodorescu încearcă, prac-
tic, în stilul poeticilor neo-heideggeriene, să re-
producă demența stihială a lumii aruncării ini-
țiale a omului întru existență și totodată lupta
primului om cu non-locul, cu non-timpul, cu
non-istoria și cu non-sensul general ce băltea
puternic statornicia monstruoasă și pietroasă
(deși sfărâmicioasă și deci desțelenibilă) a în-
ceputului („noaptea aceea de dincolo de lume”
[Teodorescu, 2013, p. 45] - „noaptea [n. a.: care]
îți știe toate colțurile ființei” [Teodorescu, 2013,
p. 63]; „fugă și moarte și viață./ Între lucruri nu
se mai poate umbla,/ e sufletul nespusului greu
și în orice centimetru se călăresc/ goluri ca niște
mări în care s-a înecat Moise” [Teodorescu, 2013,
p. 42]; „Apoi a fost frigul. Ceva era nedrept în
felul în care se hrănea din mine” [Teodorescu,
2013, p. 71] în „ani-noiane...[n. a.: în care] sunt
o perdea de vânt în bătaia pământului/ un bul-
găre de anotimpuri nedesfăcut de facerea lu-
mii” [Teodorescu, 2013, p. 77]; „antimaterie”
[Teodorescu, 2013, p. 78] menită să dea o replică
pe măsură unui “preadeloc” [Teodorescu, 2013,
p. 80]) într-o reverberare pivotantă și angaja-
tă în piruete reci, perfect executate și crud-ele-
gante a unei nostalgii poetice ce aduce mult mai
clar cu viziunea lui Mihai Beniuc din poezia
Simplu Soldat decât cu cea a lui Mihai Eminescu
din Scrisoarea I: „neantu-n spații, ca clopotele
sună,/ Căutându-și chip și seamăn în omeneasca
limbă.” (Beniuc, 1953, p. 121) - „scârțâind la
tâmpla lumii printre tăceri aburinde,/ unde no-
iane de ființe deschise-n plăpând, absentând,/ își
împrumută viață ca pe lucruri și urmele lor gra-
O
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
Blanca Alina Pop	Crini și hibiscus, ulei pe pânză
O
se se-ncheagă-n săpunuri” (Teodorescu, 2013, p.
43). Acestea sunt forțe necunoscute și atot-avide
ce fac ca „inima să se plimbe pe sub piele ca un
clopot” (Teodorescu, 2013, p. 28, citat ușor mo-
dificat).
Legat așadar de contextul direcției de-a lungul
cărei poezia Adrianei culisează în perimetrul te-
matic al aruncării brutale în lume și de modurile
în care ea îi deschide acestei expulzări repertoriul
de travestiri și de mofturi (în mod indubitabil in-
fra-tema volumului Aproape Memorie), cea mai
bună opțiune teoretică de decriptare postmo-
dernă a acestei clasice teme heideggeriene ne
este oferită de Peter Sloterdijk, de-o manieră
ultra-radicală, în capitolul Animalul Avortat și
Autonașterea Subiectului. Conform filosofului
german, la naștere „[u]n ceva fără de nume este
pus într-o situație de la care nu poate spera nimic
sigur și sigur nimic bun [...]; celui care vine pe
lume nu i se promite nimic, așa încât acesta nu
poate să spere mare lucru de la existența sa, drept
pentru care va avea tendința de a se întoarce aco-
lo de unde a venit, adică în pântec, în moarte,
în monistul neant atotcuprinzător [...] din toate
speranțele față de lume pe care le trezește mama,
nimic nu se împlinește în lumea nonmamă - un
motiv tratat de toate variantele de scepticism, ci-
nism și nihilism cu o amplă experiență a vieții și
a lumii. Neantul ar fi, așadar, un termen relativ
precis pentru a descrie incongruența notorie din-
tre cei ce vin pe lume și condițiile aflate la sosire.
[...] lumea dată ca promisiune are în ea însăși
ceva ce nu se poate ține, iar dacă se poate ține,
atunci doar cu noroc și strădanie. [...] De aceea,
venirea-noastră-pe-lume include, de la bun înce-
put, o atracție spre neant.[...] în fiecare naștere,
oricât de promițătoare, avem de a face și cu o că-
dere în de-neținut. Ar trebui chiar să spunem că
fiecărei nașteri îi este inerent un dram de avort.
[...] Nu este adevărat că o viață, care altminteri
se ține singură în șa, primește în rare momente
de criză musafiri înfricoșători - viața este prin ea
însăși o vizită în neliniștitor. Ne pierdem tot tim-
pul câte puțin din drum, suntem constant nițel în
derivă, omul este veriga deschisă din marele lanț
al ființelor.” (Sloterdijk, 2004, pp. 78-79)
Reluând în acest punct (al crizelor pre-rep-
tiliene ale omului, ce încearcă prin intermediul
acestora să adulmece dârele feromonale ale ha-
osului și, odată cu ele, bârlogul vorticalei bestii
primordiale - „Picioarele timpului cresc de la om
la animal/ și nu mai disting zâmbetul bârlogu-
lui de rânjetul/ unei case ce s-a făcut că trăiește
când ea începea să moară” [Teodorescu, 2013,
p. 42]; „și aș fi lăsat sânge dacă l-aș mai fi avut
ca altădată, / dar el e un animal ce curge con-
tinuu din mine/ mă mușcă mereu și mă răreș-
te/ de parcă n-am dreptul să semăn cu cel care,
odată, a fost” [Teodorescu, 2013, p. 34]) legătura
enunțată la începutul materialului dintre per-
sonajele serialului canadian La Femme Nikita
și noua misiune trasată de catedra de literatură
comparată de la Cluj cu privire la repetitivitatea
catartică a incursiunilor devastatoare în inu-
man, putem spune că, dacă Michael (ipostaziat
în Ștefan Manasia) activa deja demult în acest
câmp, prin volumul Aproape Memorie, Adriana
Teodorescu i se alătură în rolul lui Nikita, conti-
nuitatea ideatică, imago-morfă și morbifică din-
tre cei doi, la nivelul volumelor de debut, fiind
mai mult decât evidentă: „creierul meu din gumă
de mestecat/ prin el trec accelerând marfarele/
pline cu crime pe care aș fi putut să le fac/ [...]
sub prelate rugoase băieții negri [...]/ [...] visea-
ză Nordul și cerul ca o crustă de rac/ marfarele
lungi ca viermii de mirodenie/ [...] iar sclavii
adorm între trestii cu Doamna Tenie.” (Manasia,
2005) - „până la urmă îmi dau seama/ că mi-au
mai rămas mai mult de doi ochi,/ larvari, risipiți
în geografiile altor nume” (Teodorescu, 2013,
p. 66); „Amintirile mele ca o gumă de mestecat
între creierele celorlalți/ nu se mai întorc spre
mine” (Teodorescu, 2013, p. 33)... contagiune
cu finalul în cât se poate de previzibila apoteoză
„nedecapotabilă” a naturalității sau a firescului
dezarmant al nevoii de a distruge în maniera
plictisului, adică îngropând adânc cadavrul uni-
versalului în particular: „când realitatea și-a urcat
tot pământul într-un pod/ peste lume obiectele
s-au așternut/ precum o față de masă/ [...] lipesc
gumă peste fața ta de masă/ și ceva abstract mi-a
ieșit pe chip ca niște bube/ și ceva abstract te-a
închis într-o poezie fără lumină.” (Teodorescu,
2013, p. 22)
De ce această opțiune pentru crustaceu și vier-
me în „ultima casă posibilă a Ființei” (limbajul
poetic)? Ei bine, datorită capacității acestora de
a invada lumea cu secreții ce fie găzduiesc noi
forme virulente de viață, fie se lasă absorbite (fa-
gocitate, imolate masticativ), fie reprezintă nebă-
nuite noi forțe în sine ale vieții - tot așa cum „[o]
biectul estetic [n.a.: denumirea pe care a născo-
cit-o Guattari pentru fluiditatea estetică obținută
prin chestionarea autonomiei unei opere] do-
bândește [...] statutul unui ‘enunțiator parțial’, a
cărui autonomizare îngăduie ‘secretarea unor noi
câmpuri de referință’. Această definiție îmbrăți-
șează evoluția formelor artistice într-o manieră
extrem de fecundă: teoria obiectului parțial ca
‘segment semiotic’ detașat de producția subiec-
tivă colectivă pentru a începe să ‘lucreze pe cont
propriu’ descrie la perfecție metodele de produc-
ție artistică cele mai răspândite astăzi: sampling
de imagini și de informații, reciclare a formelor
deja socializate sau istorizate, inventare a iden-
tităților colective... Acestea sunt procedeele artei
actuale, născute dintr-un regim de imagini hipe-
rinflațional. Aceste strategii pentru obiecte parți-
ale inserează opera în continuum-ul unui dispo-
zitiv de existență, în loc de a-i conferi în registrul
măiestriei conceptuale autonomia tradițională a
capodoperei. Aceste opere nu mai sunt picturi,
sculpturi, instalații, termenii corespunzând cate-
goriilor virtuozității și ordinii produselor, ci sim-
ple suprafețe, volume, dispozitive, care se îmbină
în strategii de existență.” (Bourriaud, 2007, p. 76)
Și abia în acest punct ajungem să vorbim și
despre stilistica poetei, Adriana Teodorescu ope-
rând pretutindeni, de-a lungul (în traiectoria)
unor efecte proiectate parcă din Orga lui Stalin,
cu valențe stilistice hiper-reale sau, altfel spus,
care transpun într-un registru fenomenologic
meiotic imposibilitatea (paradoxul) de efect și de
poziționare auctorială a interfeței computerului
- așa cum este descris modul de funcționare al
acesteia de către Paul Virilio: „[...] odată cu inter-
fața ecranului [...], ceea ce era privat până atunci
de grosime - suprafața de înscriere - accede la
existență ca ‘distanță’, profunzime a câmpului
unei noi reprezentări, de o vizibilitate fără de
față-n-față, în care dispare și se șterge vechiul
vis-a-vis [...] aici se șterge diferența de poziție, cu
toate efectele pe care acest fapt le presupune, la
limită, efecte de fuziune (fusion) și de confuzie
(confusion). Privat de limitele obiective, elementul
arhitectonic intră în derivă, începe să plutească
într-un eter electronic fără dimensiuni spațiale
înscris însă în singura temporalitate a unei difuzii
instantanee. [...] odată cu interfațada monitoa-
relor [...], ‘altundeva’ începe aici și viceversa... ”
(Virilio, 2001, p. 13). Astfel, autoarea propune o
poezie ca o tehnică de eradicare a dimensiunilor
(tot ceea ce se distruge și se deteriorează la nivel
biologic și psiho-emoțional - răzbate, se recu-
perează, se răzbună și re-alcătuiește în mod ca-
taclismic-draconic la nivelul indestructibilității
verdictelor poetice și a mândriei neîndurătoare
și revigorant-vizionare/ profetice a warrior-po-
et-ului) și de înlocuire a lor cu un eter dinamic
ce funcționează ca o plasmă (pe care Adriana
Teodorescu o activează și o trăiește la nivelul și
prin intermediul cuvintelor) din care sunt făcuți
prădătorii perfecți, supraviețuitorii, calmii repti-
lieni fatali capabili să re-încleie înspre viață ca-
davre în plină putrefacție, folosind în acest sens
drept energie chiar forța și intensitatea de putre-
zire a acelor cadavre: „să nu mai poți muri chiar
dacă gânduri și carne ți-o cer/ să dai cu pietre
în timp și să nu plângi când i se deschid rănile,/
să ți se cojească moartea ca o superficială piele
inutilă,/ să uiți că moartea e în tine ceva care
crește,/ să ieși din ea ca dintr-o casă veche,/ să-i
reclădești pe cei morți din cuvinte” (Teodorescu,
2013, p. 35); „și-a izbucnit vara din măruntaiele
oalei cu leșie/ și s-a răspândit găina în toți co-
pacii/ și a-nfrunzit, frunze și omizi ca inerții de
cioc” (Teodorescu, 2013, p. 52).
În cadrul acestei atitudini fractal-estetice
autoarea redefinește suprafața și totodată modul
de înscriere a sensului și a declicului vital ca
1O
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
interfață logocentrică (și/ sau ca proto-plasmă
pulsatilă ce băltește diabolic și gestează înver-
șunat și imbatabil monștrii sacri ai textului),
simultan ilustrând la nivelul poeziei sale (într-o
lectură postmodernă) și evoluția noțiunii de nișă
înspre noțiunea de interfață: „[d]e fapt, încă de
la origini, noțiunea de limită a suferit modificări
care țin de fațadă și de vis-â-vis. De la palisadă la
ecran, trecând prin incinta de piatră a întăritu-
rii, suprafața-limită nu încetează să înregistreze
transformări, perceptibile sau imperceptibile,
ultima dintre ele fiind probabil cea a interfeței.”
(Virilio, 2001, p. 12): în cazul Adrianei, deoa-
rece „interpretările erau niște rufe murdare ce
înnegurau cerul” (Teodorescu, 2013, p. 11), în-
tr-o primă instanță rolul suprafeței (interfeței)
biologice ultime de proiecție (pielea) este prelu-
at de cuvinte („carnea mea învelită în cuvinte”
[Teodorescu, 2013, p. 71]), ca apoi sentimentul
nenumit să se descarce direct în axul întuneri-
cului de mormoloc al măduvei osoase „pentru a
epuiza și recupera energia blocată distructiv în
umbră ” (Braga, 1999, p. 126) - „Bănuiesc că așa
îmbătrânește orice lucru/ când îl strivești între
pleoape și nu-l simți./ Până într-un anumit loc
imaginile se-adună una într-alta/ și se osifică
în mijlocul cuvintelor/ iar dincolo nu-ți mai
poți citi viața așa cum se citeau cândva cărțile.”
(Teodorescu, 2013, p. 73).
Autoarea poate face acest lucru deoarece vede
fisura în subiect și scrie direct din groapa acestei
spărturi: „să râdem, să-i facem riduri fine/ [...]
m-am legat de această groapă cu partea/ cea mai
slabă a ființei mele” (Teodorescu, 2013, p. 10); „și-
n numele meu izbucnesc fisuri/ în fiecare literă
zece accidente vasculare răpun mușchii rostirii”
(Teodorescu, 2013, p. 12); „mâna mea e o tresă-
rire de timp/ într-un ținut de carne,/ o prisosire
prin care trupul nu curge,/ ci se sparge,/ ceață
veche mâzgălindu-mi atingerile,/ vărsându-mă
depărtărilor” (Teodorescu, 2013, p. 40); „locuind
în spărtură ca într-o casă invizibilă” (Teodorescu,
2013, p. 47); „căci spărtura e latența lucrului și
ochii noștri lentile/ ascund imperfecțiuni dedân-
du-se destrăbălați locuirilor,/ cunoscând adânci-
mile prin strâmtoarea suprafeței” (Teodorescu,
2013, p. 56); „zeci sau infinite intersecții sparte,/
plagiate de contorsionările aerului” (Teodorescu,
2013, p. 62); „o cameră fără lună e [...] o groapă
în șoaptă,/ înfiptă în jurul ființei ca un gard frânt”
(Teodorescu, 2013, p. 65).
În încheiere, putem anticipa că a recurge la o
estetică atât de radicală echivalează cu a te expu-
ne la acuzații de genul celor aduse lui Virilio și re-
produse de Bogdan Ghiu în prefața cărții Spațiul
Critic, într-o încercare de demontare a rechizito-
riului exegetic anti-Virilio: a) acuzația de „catas-
trofism gratuit” (Ghiu, în Virilio, 2001, p. 6) și b)
acuzația de „telescopare a domeniilor” (Ghiu, în
Virilio, 2001, p. 8) angajate în/ reunite de actul
poetic - „’telescopează’ realitatea, adică o măresc
apropiind-o și, totodată, strivesc perspective,
compresând nivelurile: ‘crash’ cognitiv” (Ghiu
în Virilio, 2001, p. 8). Acestor acuzații le putem
răspunde că, asemeni obiectelor colecționate în
cabinetele de curiozități, diversele metafore, me-
tonimii și alegorii ale Adrianei Teodorescu, „sta-
bilind un schimb vizual între ele [nota autorului:
la nivelul capilarelor monstruos redate și stihial
hiperbolizate], [...] sublinia[ză] puterea pe care
o a[re] materia de a se metamorfoza, [...] [n.a.:
abia aici devenind] sesizabilă istoricitatea ma-
terialelor, și nu [în] logocentrismul anistoric al
nomenclaturii lingvistice” (Bredekamp, 2007, p.
104, preluare modificată a citatului): „Am tean-
curi de perne păstrate încă din copilărie, subția-
te/ asemeni frunzelor în pagini de cărți,/ perne
ce s-au înmulțit solitar, unele mâncându-și fiice-
le,/ îngrășându-se,/ altele trimițându-le în lume,
învățându-le să-și facă/ din cuvinte scorburi”
(Teodorescu, 2013, p. 9).
Dacă e adevărat că păpușile de lemn învie
atunci când sorb suflul și beau sângele stăpâ-
nului lor (până atunci rămânând doar „păpu-
șile-cotor ale maternității lumii” [Teodorescu,
2013, p. 84]), atunci e departe de a fi o „simplă”
coincidență faptul că, la sfârșitul volumului,
rămânem cu imaginea autoarei ca o samodi-
vă-colibri - zâna rea și răpitoare de copii din
basmele muntene ce-l ademenește și-l ucide pe
om în chip de păsărică - „Nu pot să scriu cum
își cresc oamenii copiii,/ cum îi nasc și se bu-
cură la bătrânețe de îngrijirea lor./ Nu am or-
goliul de a nu avea orgoliu/ [...] Dar adevărul e
că nu-mi plac copiii/ felul stâlcit și pervers de-a
fi om./ Inocența nu există decât la flori - poate.
În rest... egoismul meu e imens.” (Teodorescu,
2013, pp. 84-85), „și nu beau apă cu gust de
păsări” (Teodorescu, 2013, p. 83); și cu o ima-
gine a copilului scoasă direct din Eraserhead-ul
lui David Lynch („aș fi dorit un copil vierme”
[Teodorescu, 2013, p. 84]), unde nimeni nu
poate ști exact ce înseamnă dezvoltările bruște
și alarmant de deranjante ale extrasenzorialului
în ecourile întunecate și persistente ale clipelor
ultime.
Bibliografie:
Adriana Teodorescu, Aproape Memorie, Editura
Limes, Cluj, 2013.
Corin Braga, 10 Studii de Arhetipologie. Editura Dacia,
Cluj, 1999.
Horst Bredekamp, Nostalgia Antichității și Cultul
Mașinilor. Istoria cabinetului de curiozități și vii-
torul istoriei artei, traducere de Maria-Magdalena
Anghelescu, Editura Idea Design&Print, Cluj, 2007.
Mihai Beniuc, Poezii, Editura Tineretului, București,
1959.
Nicolas Bourriaud, Estetică Relațională. Postproducție,
traducere de Cristian Nae, Editura Idea Design/Print,
Cluj, 2007.
Paul Virilio, Spațiul critic, traducere din limba franceză
de Sebastian Big, Editura Idea Design&Print, Cluj, 2001.
Peter Sloterdijk, Eurotaoism. Contribuții la o critică a
cineticii politice, traducere de Alexandru Suter. Editura
Idea Design&Print, Cluj, 2004.
Ștefan Manasia, Amazon și alte poeme, Editura Vinea
(ediția a doua), București, 2005.
■
Blanca Alina Pop
Livadă, acril pe pânză
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
11
poezia
Poeme de primăvară
■ Alexandru Cristian Miloș
Dumbravă, când te vei întoarce?
Dumbravă, când te vei întoarce?
Cărarea cui te-a-îndepărtat?
În soare gândul mi se face
Nici un izvor nu a secat!
Doar noaptea își mărește calea
Și un hoinar ce nu-l mai știu
Singur și-aruncă-n focuri valea
Pe locul tău nicicând pustiu!
De parcă-a fost un vis vederea
Și serile fără de griji,
Te-ai depărtat, s-a dus averea
Și pașii, iată, ne-au fost prinși!
Încerc și zbor spre pomii-ți, aripi
De lună am, în timpuri stele,
O, cum se mai întoarce-n mine
Copil la bune și la rele!
De-un timp ariciul
De-un timp ariciul îmi traversează lumina și curtea
Acele-i luminate înverzesc toamne, ce vor să-mi
intre-n trup,
Noaptea când mă uit la stele, vocea sa sună
omenește,
Ieși, ieși acum din lună, din somnul ei de plumb!
Albastre drumuri mersu-i sfătos îmi descoperă,
Bunicul lumii-n întuneric doar se simte bine,
Fața n-am cum să-i văd, împrejmuit de raze
țepoase
Prin aer văd, văd zumzetul negrelor albine!
În miezul nopții, am aflat, își are culcușul
Acolo parcă toarce timpul, în mișcări încete,
Povața-i veche-în flăcări îmi arde pașii și suișul
De-un timp lumina intră și iese din mine, pe-
ndelete!
Din grădina mea își face ușor grădină
Îi ocrotesc blândețea, povara înțeleaptă
Lumea-n marea destrămare îl chinuie, îl alungă
Steaua ariciului o văd fără folos ori faptă?!
Pare posac mereu, nemulțumit și leneș în
singurătate
Vă dezvălui o taină! Am văzut arici râzând
De ce? Ajunseră așa agale la capătul morții
Fiecare braț al ei îl închiseră, în stelele zilei, pe rând!
De un timp ariciul îmi ascultă lumina și viața
În ochi înseninând alte lumi, alte timpuri!
Alfa și Omega înghițindu-mi ceața!
Plopii drumului
De-o parte și de alta înălțați
Alinătoare aripi drumul îmi arată,
Adeseori îi simt mai marii frați
Plecați luminii de aceeași soartă.
Freamătul lor în soare și în umbră
Coboară din văzduh trecute veri,
Din ani în ani răsare o fântână
Beau apa vie a acelui ieri.
Nu i-au clintit furtuni întunecate
Din cerul zvârcolit în limbi de foc
Doar lacrimile li se văd azi, calde
Din lupta ce ne-adună la un loc.
Și mama ce îmi iese înainte
Apropiindu-ne parcă ne depărtăm,
Știu, doar drumul plopilor nu poate minte
Apar din vis în inimă cu un țărm.
Gândesc spre zori la toți și iar la toate
Când stelele se-ascund după un tainic sfat,
Merg cu copiii plopilor pe drumuri mai departe
Pași luminați de timpul cel cântat.
Tristeți și bucurii pietrele lui înțelepte sunt,
Toate sunt amintiri, îmi spune vântul,
Privește morile din orizont și norii
Cum macină și Cerul și Pământul!
De-o parte și de alta înălțați
Alinătoare aripi drumul îmi arată,
Adeseori îi simt mai marii frați
Plecați luminii de aceeași soartă.
A lunii
În fiecare primăvară mergeam noi la aluni
Din iarnă așteptau mâna să ne-o întindă,
O sărbătoare și o bucurie pe care acum le suni
Cu trâmbița trecutului ce vrea să te cuprindă.
Spre tine se întoarce securea ucigașă, însorită
Iar vântul de destramă cu vremea deopotrivă,
Rudele de aluni în grădina ta, aduși ispită
Vor să se-ntoarcă verzi la viața lor ce țipă.
Mie-mi păreau că sunt mereu copaci copii
Și mă simțeam cu ei ca într-un joc cu stele
Grav glasul lor mă sprijină în nopțile pustii
Prin mine când plutesc albastre caravele.
În trupul frăgeziu este și o femeie
Într-o lumină albă soarele întrecând,
În fiecare primăvară mergeam noi la aluni
Drumul acesta nu-mi pleacă din gând.
Și nu-mi pleacă nici ai iubirii ani, tăiați cu ei,
Fără să știu de cântecul tăierii,
Frunze de aluni îți las, câte tu vrei,
Semn al iertării și al Învierii!
E prea târziu de acasă să mă-întorc acasă
Ziua stelele luminează cu păsări în aluni
Rămân la ei, căci m-au oprit la masă,
Nu mă mai căuta, eu sunt în cosmice minuni!
O învăluire
Pereți de ceață groasă pe munte, peste râu
O învăluire de fum și spaime cuprinse la un loc,
Cu-un soare alb și candid mă văd trecând prin grâu
La capăt mă așteaptă bătrân cu plete albe intrând și
el în joc!
Nu-i nimeni împrejur, copaci în duhul toamnei
Se clatină cumplit de dureri necunoscute,
Pustii de păsări, văduviți de cântec, în așteptarea
iernii
În umbre-nfrigurate strâng căldura verii și în
mișcări tăcute!
Îmi pun lumina-n față și-n ceasuri neștiute
Învăluit în focuri și în furtuni la rând
Adun strunele grele ce pâlpâie în noapte
Din veșnicia care de mult i-am fost în gând.
Și deodată focuri ieșite din pământ sfâșie roșu zarea
Vin zei și căprioare, stihii deschid genuni,
Se oprește roata sorții, viața își naște marea
Și sună iarba-n fluier și stele-n alte lumi!
Pereți de ceață groasă pe munte, peste râu
O învăluire de fum și spaime cuprinse la un loc,
Cu-un soare alb și candid mă văd trecând prin grâu
La capăt mă așteaptă bătrân cu plete albe intrând și
el în joc!
■
parodia la tribună
Alexandu Cristian Miloș
Pădure, când te vei
întoarce?
după poezia ”Dumbravă, când te vei întoarce?”
Pădure, când vei crește iară?
Copiii cosmici te așteaptă,
Te-au hăcuit hoții din țară,
Fără pedeapsă pentru faptă!
Chiar ziua în amiaza mare
Furatu-te-au fără să știm
Aveau sau n-aveau aprobare,
Să știm, de îi sau nu îi pedepsim!
A timpului doar închisoare
Putea-va cumva să-i adune,
Să-i pedepsească fi-va-n stare
Atunci doar cosmica națiune!
Încerc și eu acum în vers
Un cântec pentru zori de zi,
Dar făr'a mă opri din mers,
Spre cei din Cer ce vor veni!
■
Lucian Perța
12
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
■ Alexandru Mărtinaș
Despre Lucas
Am anticipat în o mie de feluri ceea ce voi scrie
despre mine, iar acum când în sfârșit Oliveira
a acceptat jocul nostru - fără el nu avea nici
un farmec - mă furnică degetele atât de tare
încât îmi perturbă traficul gândurilor mai ceva
ca erupția vulcanului Eyjafjallajokull zborurile
aeriene!
Am să dau coordonatele simple, de bază: 25 de
ani; Julio Cortazar, Mircea Ivănescu, Robert
Creeley; călătoriile; ștampilele din pașaport;
cafeaua băută dimineața în vacanțe; Joaquim de
Rodrigo - Concertul de Aranjuez, Nick Cave,
cel mai mult cu The Bad Seeds, The Knife; Lars
von Trier, Patrice Chereau, Peter Greenaway,
Alejandro Gonzales Inarritu; mai degrabă
Nic Cocârlea decât Dobrovolschi, Craioveanu
și Bucurenci; Ava!!! Aș zice cel mai des nu
convențiilor sociale, dogmelor, nedreptății,
televizorului, - ismelor și -ologiilor, dar recunosc
că nu mă sustrag lor tot timpul; aș zice da
oricând Avei!
Să zicem că atât deocamdată. Restul veni-va post
cu post.
Despre Maga
Eu sunt Maga. Îmi plac și mie cărțile, ceaiurile,
pisicile, road trip-urile, filmele, îmi place
Lucas cu rătăcirile lui semi-prețioase, îmi plac
băieții când vorbesc despre Descartes, Platon și
Foucault ca și cum cei trei abia ce s-au ridicat
de la masă din cafeneaua în care ei, băieții, au
mai rămas pentru încă un ultim rând de pahare
cu vin ieftin. Cel mai mult însă îmi plac susul și
josul, înăuntrul și în afară-ul, frigul și căldura.
Și-mi place înțelepciunea Avei când, așezată
la masă, ușor plictisită, își întinde fusta de la
un genunchi la celălalt depărtând picioarele.
E numai unul din gesturile cu care Ava poate
oricând muta centrul de greutate al vreunei lumi,
oricare ar fi ea și oriunde ar fi el, centrul.
Scriu pentru că am uitat ceva și nu știu ce.
Despre Oliveira
“Numai domniei voastre îndrăznesc să-i
încredințez secretul. Nu sunt din nici o epocă
și din nici un loc. În afara timpului și spațiului,
îmi duc existența mea eternă. Există ființe care
nu mai au îngeri păzitori: eu sunt una dintre
acestea...” (Umberto Eco, Pendulul lui Foucault,
1988)
Eu nu sunt Oliveira, de-acum ești prevenit.
Am împrumutat acest nume ca pe un șorț de
bucătărie. În anii „50, omieoptsute, când treceam
sub numele de Mersenne, din cauza unui astfel
de șorț împrumutat, puteam fi ușor confundat
cu oricare dintre statuile ce abia mult mai târziu
aveau sa populeze parcul de langa Rectorado de
La Universidad de Buenos Aires.
Am acceptat invitația de a intra în acest cvartet
de dragul Avei. Și pentru a pune capăt asediului
cu rugaminți al celorlalți doi, asediu care,
început inocent și zglobiu, se derulează deja cu
un arsenal vocalo-instrumental ce l-ar fi pus pe
marele vizir Kara Mustafa în netă superioritate
față de Liga Creștina la cel de-al doilea asediu al
Vienei.
Oliveira și fructele de mare
În noaptea de Înviere ne-au dus pe toți, doi câte
doi încolonați, la biserică. Eu nimerisem lângă
Kundera, un tip înalt destul de insipid, barbierit
în fiecare dimineață si cu pijamalele călcate la
dungă.
Pe 8 km jumate, aleseseră Biserica din satul
vecin sub motivația că mișcarea ne va face bine,
Kundera ăsta mi-a turuit despre trădare. Avea
un fix, o frază scurtă aproape ca o mantră, dar
pe care a fost în stare să mi-o rostească și de la
sfârșit spre început numai să nu tacă. Trădarea
înseamnă să ieși din rând. Trădarea, singura
dovadă a existenței Divine! Numai trădarea
poate fi trădată pentru a te îndepărta de trădarea
inițială, și așa mai departe, șarpele argumentelor
sale își mâncase coada de mai multe ori până să
ajungem. A tăcut numai când treceam pe lângă
ruinele unui fost combinat siderurgic, ba chiar
mi-a părut că-i văd ochii umezindu-se. Pe fază,
am vrut să schimb atunci rapid macazul cu o
istorioară despre jertfa fierului. Ochii i s-au uscat
într-o privire tăioasă - Oamenii asurzesc pentru
că ascultă muzica din ce în ce mai tare, ceea ce e
o trădare față de muzică. Ok, am renunțat.
Vă dați seama că am ajuns la biserică într-o stare
destul de jalnică și mi-a luat ceva timp până
să încep să înțeleg ce se-auzea în biserica cu
sistem de amplificare. Așa încât, pentru cavalerul
virtuții, propria sa acțiune și propria-i luptă nu
sunt în fapt decât o luptă simulată, pe care el nu
o poate lua în serios, deoarece își situează tăria în
faptul că Binele este în și pentru sine însuși, adică
se împlinește el însuși, o luptă simulată pe care
el nici nu trebuie să o ia în serios..Cavalerul
virtuții nu numai că nu-și poate întrebuința
armele fără să trădeze Binele, dar trebuie chiar
să le păstreze intacte și pe ale dușmanului și să le
apere pe acestea contra lui însuși, căci toate sunt
părți ale Binelui pentru care și numai pentru care
cavalerul virtuții a intrat în luptă de la început.
M-am ciupit, cum se zice, să mă asigur că ceea
ce aud e predica și nu mă pricopsisem cumva
cu Hegel pe lângă mine după ce abia scăpasem
de Kundera. Nu, eram chiar în confesional, cea
mai bună ascunzătoare ( asta și-n conversații
cu prietenii, vă asigur, cheia confesională e cea
mai sigură metodă de a te ascunde și a nu zice
nimic fără să fi bănuit de vulgaritate ). Kundera
era undeva la intrare, Hegel ocupase cumva
țanțoș, neastâmpărat ca un copil răsfățat, un
scaun pe peretele opus, iar cei din apropierea
confesionalului erau inofensivii. Printre ei i-am
recunoscut pe Vidal, micul Manuel, Holden și
Alejandra.
Nu știu cât am stat așa, aici ne sunt interzise
ceasurile de mână, m-am lăsat purtat de corul
fecioresc și orga un pic rudimentară, poate
am și ațipit. Am văzut un pod peste râul
vieții terminat, dar care-mi cerea totuși să-l
construiesc, eu îi ziceam - dar ești gata făcut,
încercat de toți cei dinaintea mea, el îmi zicea,
numai după ce mă vei fi construit și tu voi fi
gata. Eram tânăr în vis, nu mă mai visasem
de mult timp așa de tânăr. Am auzit o muzică
apoi, mi s-a părut în tema evenimentului la
care luam parte, dar când a ajuns la refren,
mi-am dat seama că era Adriano Papparlardo cu
RECOMENCEMOS, melodia pe care dansasem
prima dată, acum 284 de ani, cu un prieten.
La vârsta mea încă mai cred că ne-au rubato
la innocenza, nu pot renunța la asta și nu-i
pot ierta. Și ei, pentru că s-au simțit neiertați,
m-au internat în ospiciul ăsta cu toți visătorii.
Până și aici s-au strecurat însă lichele, cel puțin
Kundera ăsta nu-mi inspiră deloc încredere.
Niciodată lumea n-a fost mai lume, niciodată
n-a fost mai lipsită de bunătate și iubire. Agitați,
automați, forduri lipsite de iubire, toți serviți
barbariei, inclusiv cei aplecați pe arte și științe.
Omul cultivat a degenerat într-un dușman, omul
sărman a secat de vlagă în aceste secole de spirit
mincinos și bucurie artificială.
Când s-a încheiat slujba am ieșit din confesional
ca să-mi dea Alejandra o gură de anzimă, pentru
vin era o coadă separată la care îngrijitorii nu
ne lăsau să ne așezăm, și-apoi am pornit în
dezordine spre ospiciu. Cei 8 km jumate au
trecut mult mai repede de data asta, ne lăsaseră
să mergem în rânduri frânte pentru că la ora
aceea nu mai eram un pericol pentru mașini.
Când m-am trântit pe pat am mai avut o viziune
- un pan-latinism, ca singură soluție politică la o
lume abrutizată. Trebuie luptat împotriva omului
lui Hegel, omului oricarui germanism, oricărui
rasputinism și-n general oricărei mașini. Iar
muzica trebuie să fie italiană sau să nu fie deloc -
a traverso di questo mare di cemento.
Am adormit puicește cu imaginea mamei ca
fecioară. Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Aș
vrea să găsești o cale de a mă omorî, dar știu că
asta-i prea mult să ceri, facă-se voia Ta, precum
în Cer așa și pe Pământ!
Pe limba voastră
În oraș nu se mai vorbește. Povestitorii au
devenit flecari. Ai de luptat aici.
Recompensat cu prestigiosul premiu Goncourt,
când se retrăgea pe culmea unui deal uitat de
dumnezeu prepara o mâncare de pești.
Pulălăul de Houellebecq ocupase toată insula.
Toți țăranii citeau de-acum houellebecq. Îi
dăduseră un braț să se sprijine.
Faptul că e văzut printre ei a făcut să circule
zvonul că el însuși ceruse autorizarea noastră
plină de invidie, furie și odinioară.
O săptămână de căcat
Am avut o săptămână de căcat.
Asta doar pentru că am început-o iarăși cu
gândul că aș putea trăi o veșnicie. Așa am uitat
de gleznele fragile ale Avei, de umbrele ce cresc
în spate, de cei câțiva prieteni care au murit în
viață.
Am avut o săptămână de căcat
Pentru că nu ai cum să întorci între ziduri.
Pentru că, da, îmi primesc salariul din ce mai
rămâne din sentimentalisme.
Pentru că mă ispitește zăpada și stânca și bufnița.
Am avut o săptămână de căcat și-o să mă întind
ca un motan în chirie, arză-v-ar soarele!
■
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
13
proza
Sună telefonul, și ce?
■ Regis Roman
Blanca Alina Pop
Instalație
M-am îndrăgostit și o spun cu toată serio-
zitatea chiar de risc să fiu excomunicat,
detestat, exilat, castrat, eutanasiat. Nu.
Penultimul. Totuși, nu sunt interesat să vrăjesc,
seduc cu idei plastificate, fixe sau reale, să apelez la
descripții și contexte familiare, idilice ori inedite,
cu iluzii de orgasm și erecție fizică sau intelectuală
maximizate, cinice, ironice, sadice ori masochis-
te, onirice, imposibile sau fenomenale, pe cineva.
Însă, mă mănâncă, îmi vine să, de nu scriu. E și
un fel de avertizare imposibilă de care nu-i bine
să vă feriți, trebuie să ajungeți în aceeași situație
ca să vă convingeți pe pielea proprie, oricum nu-s
de luat în seamă! Mai bine, cum spuneam, să fim
raționali, să ne tatuăm pe creier că numai gândi-
rea primează și în afara ei nu există nici măcar
ființa, d’apoi afectivitatea. Dar, puneți-vă în pos-
tura unui cerșetor avut care trăiește drama sărăci-
ei și de frică strânge mereu, gândindu-se că poate
rămâne sărac toată viața din eroare, neatenție,
ignoranță, superficialitate sau poate să capete, la
un moment dat, în locul banilor, iubirea. Ce va
face cu ea? Informația-i banală. Desigur. Și fără
sens pentru ceilalți, un dulap plin de haine călcate
și apretate împrăștiat pentru trecători, însă valo-
roase pentru mine. Un bărbat imatur virusat cu
această stare dizgrațioasă, puturoasă, dacă aveți
răbdare și mă hipnotizați ca să uit să mă descalț
vreo două, trei zile. Oricine ar păți asta. Să fie top
model sau călugăr hirotonisit, încălțați-le picioa-
rele cu galoși strâmți de gumă și alergați-i câteva
ore bune pe un soare arzător și nu le dați nimic
de băut, numai ulei fierbinte. Ștergeți-le din minte
prejudecățile, falsele valori după care se ghidează!
Să vedeți dacă mai fac pe grozavii! Așa-s și eu. Un
extraterestru invaziv învins. Adică, oricine s-ar
îndrăgosti dacă n-ar fi bine crescut și capabil să
învețe din greșelile umanioarelor. Unii o recu-
nosc, alții, mai lași, mai indolenți, mai comozi ar
întoarce capul și s-ar juca mai departe cu ceea ce
le face plăcere sau le stârnește libidoul. Cu sinea,
adică sinele lui în ea-el.
Cum adică? Succint și irecuperabil să mă în-
drăgostesc? E o întrebare retorică și fără sens,
recunosc. De ce spun asta? Ca să îmi confirmați
că sunt tâmpit ori am ajuns cumva pozitiv și nu-
mi dau seama. Iubesc și-mi pare bine! Alții în-
nebunesc și le pare rău, e mai ca lumea decât să
te-ndrăgostești! Mă încadrez în specia hhh, hh,
flegmă, om, făcut după chipul Lui sau aruncat
din praf de stele, sunt urmaș de androgin, în orice
variantă. Totuși, am ajuns să fiu impresionat de o
făptură. Câmp paradoxal. Ca și cum soarele ar fi
de-a dreptul impresionat de puzderia de păsărele
plutitoare sau isterizate țopăitoare pe pământ ori
lipicioase pe cer care caută continuu, brăzdându-l
să pună ciocul pe ceva material. Credeți cumva că
îi pasă? Nici de ele, nici de mine, decadentul. Sau
invers. Soarelui îi plac păsăricile. Câte nu vede el
și nimeni nu se stânjenește de privirile lui insis-
tente! Nici măcar nu este dat în judecată pentru
hărțuire sexuală! Este acceptat fără rezerve. Unde
e pudoarea? Unde e feminismul? Unde e decen-
ța, întreb revoltat cu toată neputința? Iar bărbații
trebuie să se milogească, umilească, înjosească,
plătească pentru a le descoperi. Așa ceva... să mă
îndrăgostesc! Vă dați seama că mă mir mai mult
decât voi care sunteți neutri, indiferenți și este
normal să fie astfel. Doar nu vă veți îndrăgosti toți
de cea pe care o iubesc. Ar fi nasol, pentru mine,
nu pentru ea.
O analiză făcută de un filosof constipat și prag-
matic ar suna cam așa: indubitabil, am devenit
uman și mă ghidez după afectivități animalice.
Dorința de perpetuare este singurul motiv emi-
namente tautologic, situat într-o transcendentală
transcendență, fenomenologic tot imanența mă
sugrumă. Porcării! Cui îi pasă de ce spun filosofii
cu probleme de evacuare care se screm să con-
struiască mecanisme cognitive false? Din cauza
ăstora filosofia e în declin, pragmatismul ridicat
la rang de ideal! Ca și cum ai spune că oamenilor
le place să fie conduși, înlănțuiți, condiționați de
câțiva aleși, indiferent de criteriul de desemnare.
Rațiunile de stat primează nemțește. Troglodiți.
Doar sunt o făptură care tremură numai în mo-
mentul în care mi-am găsit partenera, jumătatea,
păsărica. Și mi-e teribil de teamă, din cauza aia
tremur, dârdâi, am spasme să nu-mi scape din
mână, să o pierd, să mi-o fure oarecine, Doamne
ferește, să mi-o relocheze, desprindă, taie altci-
neva! E a mea, dar nu-i toată a mea. Credeți că
Narcis s-a autoflagelat frecvent? asta-i o întrebare!
Unii, poate, ar da din cap în semn că da! Alții se
înșeală.
În concluzie am ajuns un Narcis ratat în clipa
în care am văzut-o undeva. Pe stradă. La o sală
de mese. Într-un cerc de prieteni. La un magazin.
Într-un amfiteatru. Undeva, chiar că nu îmi pasă,
e suficient și necesar că am văzut-o. Exotică și
reală, de-a dreptul. Cui îi plac lucrurile banale?
Nimănui, fiindcă nu există! Cine afirmă contra-
riul este decedat și o să afle ultimul trădarea. Doar
umbra-i viețuiește, umblă brambura și nu își gă-
sește liniștea. Caută degeaba și fără sens fericirea
în exterior, tot n-o să o zărească, o să i se stingă și
umba cu un rânjet forțat, lunguieț și trist.
O iubeam sensibilă și finuță. Cârlionțată, dar
dreaptă. Șatenă, adică nici blondă, nici brunetă.
Mai degrabă blondă, de îi bătea soarele în cap
și o spălăcea, îi decolora firele, îi pigmenta ușor
pigmenții de ajungeau ciocolatii, se folosea de
corpu-i, însă, nu eram prea gelos, mai ales că nu
eram, încă, împreună. Ar fi fost culmea să fiu in-
vidios. Oricum a văzut-o goală. Și a pregătit-o,
încălzit-o, sper, pentru mine!
Telefonul a început să sune, eram indiferent
cine putea să fie și nu aveam chef să răspund.
L-am lăsat să bârâie prelung, să se enerveze, să
tacă, să reînceapă. Cineva era disperat să-mi vor-
bească. Nu-mi păsa de fel. Nu așteptam vești bune
iar pe cele rele încercam să le amân cât puteam
de mult.
Femeile nu știu pe lângă câte iubiri împărtășite
trec în fiecare zi. Nu bănuia că m-am îndrăgos-
tit nici când am devenit lulea, cum să știe asta de
vreme ce nici măcar eu nu credeam că simt un
asemenea uragan sentimental devastator fără șan-
să. Era mai degrabă tăcută și visătoare, mânca fără
poftă ceea ce avea în farfurie, dansa cu nostalgie
fără să-și privească partenerul. Cel puțin în cele
câteva secunde în care am întâlnit-o și am avut
proasta inspirație să o cercetez, tabuez, venerez.
Mai încolo, după ce ne-am cunoscut, în sfârșit,
mi-am dat seama că avea mintea plină de celebri-
tăți, de genii, fiind înamorată de pictori impresi-
oniști, unu expresionist, de trei scriitori clasici,
unu modern și de un actor american. Cum să
mă ridic la nivelul lor? N-am unde! Însă, până să
facem cunoștință, să ne împrietenim, iubim, că-
sătorim i-am scris câteva scrisori, multe, cam ca
o căpiță de fân plină de paie așezată pe o câmpie
înverzită și plină de greieri vânați de lilieci pe care
nu te înduri să le dai la rumegat! Am ajuns la bea-
titudine făcând dragoste cu ea vara, după iarna ce
a trecut și în care am așteptat, am așteptat, și era
lungă și posacă, iar primăvara promițătoare, dar
la fel de posacă, din aceleași pricini am așteptat
până vara când ne-am aruncat într-o mare de lu-
cernă uscată. Pat înmiresmat și sensibil nu există!
Miros de fân îmbătător, mai volatil ca o sinteză
de parfumuri și licori volatilizante. Și poiana din-
tr-o pădure controversată din Cluj era primitoare.
Cald. Baciu. Cald. Mistere nedescoperite. Cald.
Povești inventate. Cu nările pline de senzație de
proaspăt și de ea, ceva între iarbă verde uscată și,
în plus, o dulceață pătrunzătoare. Trupul cald,
moale, mulabil peste întregul corp ce mi-l știam.
Primeam presiunea degetelor reci de la picioare,
a pulpelor fierbinți, a tibiei neutre, a bazinului
primitor, a burții transformate într-un izvor de
apă mustăcită, transpirație contopită, a sânilor nu
prea mari, mai degrabă mici, gen pară necoaptă,
a bărbiei, a buzelor, a limbilor încolăcite ca șerpii
care luptă să nu se înghită, a nasurilor ce se due-
lează, a frunților care gândesc sau își protejează
gândirea să n-o piardă. Spus simplu, totu-mi mi-
rosea a ea. Pe mine, firesc, nu mă recunoșteam.
Am făcut dragoste o dată, pauză, de mai multe
ori, până când au început alergiile și ne-am oprit,
altfel, ca în poveștile clasice, și în ziua de azi fă-
ceam dragoste. Zâmbesc. La început am strănu-
tat eu. Apoi ea. Din nou am strănutat. Pe urmă
ne-am cam îngrijorat. Făceam un zgomot iritant
într-un loc pustiu, dar public. Nu puteam duce o
căpiță de fân într-o cameră de hotel. Logic. Dar
cerul deasupra noastră. Soarele căruia îi arătam
cine e cu adevărat bărbat. Copacii cântau unduin-
14
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
du-și ramurile. Și strănutam. Nu aveam batistuțe
la noi, nici șervețele, nimic. Doar strănutam. Am
ajuns să hohotim râzând înfundat. E plinătatea
neîmpărtășită. Și cu cât ne cenzuram zgomotele,
cu atât pufăiam mai tare. Din pădure până în oraș.
De pe potecă până pe trotuar. Parcă eram fumați.
Nici vorbă, însă ne ștergeam fiecare cu chiloții
celuilalt când strănuta. Îi aveam căluș, strânși
puternic în pumni pentru a nu ne da de gol și îi
foloseam numai de era cazul. Uneori erau nece-
sari, alteori ba. În centru ne-am potolit. Alergiile
ne-au trecut, revenind la aerul familiarizat, plin
de particule de praf, noxe de mașini, uleiuri de
case și aburi de canal.
Nu i-am arătat scrisorile niciodată. Așteptam
să mă sune, să mi le ceară, să le dorească, munci-
sem la ele. Nu i le-am vârât pe sub ușă. Nu le-am
dus la poștă, deși le timbrasem fără să știu adresa.
Nu am folosit cunoștințele comune drept curieri,
îmi era teamă de zăpăceala care mă cuprinsese.
Credeam că o să mă fac de râs, mai ales că era în-
tr-o relație, avea un iubit, genu de prieten blânduț
și politicos. Tipul arăta bine, nu ca mine. De fapt,
arăta așa de bine încât în momentele în care cole-
gele au sesizat schimbarea, când s-a afișat cu mine
și-a oficializat noua pereche au ajuns să râdă, să o
disprețuiască, ironizeze. Nostalgică fiind nu le-a
băgat în seamă. Norocul meu. Mă vedeau ca pe
un fel de minoritar, fără să fie adevărat, un urât
general. Mă discriminau fără să aibă temei. Ceva
de genul ăsta. Segregările apar ca efect al micimii
negativiștilor. Da, de aiurit, molipsit probabil, și
pentru prima dată în viață mi-am călcat orgoliul
și demnitatea și am sărutat-o la un party la care
am vorbit întâia oară și nu mă gândeam la celă-
lalt. Adică îl știam și regretam puțin că fac ceea ce
fac, dar mă simțeam ca electronii împâmântat și
fascinat prea mult de nucleul regăsit ca regretul să
mă înfrâneze și să mă determine să mă feresc să
gravitez în jur. Dar dacă nu a venit la acea petre-
cere... fusese o comuniune a nostalgiilor.
M-am terminat. Lamentările sunt efectul vise-
lor neîmplinite, însă le-am ajuns. Poate era mai
bine să mă cufuresc. Pare un act rușinos? Dar îl
depășești în momentul în care eliberându-te scapi
de durere. Telefonul sună în hol dar nu mă îndur
să descopăr cine este și ce vrea. Însă, înainte de a
face cunoștință, de a o vrăji cu inteligența mea, cu
altceva nu aveam de minusuri cum să o cuceresc,
nici bogat, nici frumos, deci, înainte ca inabor-
dabilul să se relaționeze, mi se părea că trăiesc
într-un orizont intangibil, un fel de himeră deșar-
tă prin deșert. Cum visează un canceros în fază
terminală să se facă bine sau să călătorească prin
spațiu, un ciung postul de portar, un anorexis o
farfurie goală. Nu știu. Dar am o vagă bănuială că
totul se trage de la faptul că am reușit să îi smulg,
de câteva ori, zâmbete. Am smuls-o din nostalgia
sau tristețea angelică. Îmi părea de-a dreptul rău
că nu eram geniu ori actor, ea făcuse dragoste,
probabil, în somn, cu mulți, însă eram flămând
și însetat.
Am terminat o altă scrisoare în care i-am așter-
nut la tălpi ieșirile noastre. Era normal să o închid
într-un plic și să trec expeditorul. Iar ca destina-
tar spațiul rămânea de-a dreptul gol. Fără nume
și prenume. Fără adresă. De unde? Și de ce să îi
ajungă în dreptul ochilor dacă nu le cere? Suna te-
lefonul. În realitate sunase mai multe zile. Uneori
sec și scurt. Alteori îndelung. Nu răspundeam.
Nu avea cum să fie necunoscuta iubită și mi-era
teamă de anunțarea morții unei asemenea idei. A
ideii că iubirea nu este sinceră când o caut. Sau
poate că e sinceră cu mine și nu există. Sau am
întâlnit-o? Sună telefonul!
■
Bulion de Atlanta
■ Silviu Buzan
Era o frumoasă zi din vara anului 1999. Cu
multă generozitate razele soarelui încăl-
zeau betonul și sticla din care era constru-
ită clădirea ce adăpostea autogara din Cleveland.
În fața construcției, la umbră pe o bancă, stăteau
doi studenți români din Cluj, Botăș Daniel și
Mehedințan Cristian ce tocmai fuseseră conce-
diați din tabăra în care veniseră să lucreze pe
timpul verii. Bagajele zăceau neglijent aruncate
pe jos, lângă ei.
— Mi s-au terminat țigările, mă duc să mai
iau un pachet, spuse Cristi în timp ce mototoli
și apoi aruncă pachetul gol la coșul de gunoi de
lângă bancă.
— Mai bine mai stai un pic, să ne socotim cu
banii. Din păcate avem doar treisute cinzeci de
dolari de căciulă, asta înseamnă șapte sute îm-
preună. E foarte puțin. Un pachet de țigări e trei
dolari și cinzeci de cenți. Hai să ne abținem un
pic de la fumat. Ce zici?
— Dă-o în morții mă-sii de treabă, nu o să
mă abțin de la țigări. Mă duc să îmi cumpăr un
pachet.
După ce se întoarse cu țigările, Cristi se reașe-
ză pe bancă și îl întrebă pe Dani:
— No, ce zici, unde preferi să mergem? Eu
cred că New York-ul e cea mai bună soluție.
Acolo avem cele mai multe șanse să găsim de lu-
cru și ne putem da la fund în mulțimea de emi-
granți legali și ilegali.
— Partea proastă e că nu am cum să îi con-
tactez pe cei pe care îi știu. Dar, oricum, și eu
cred că New York-ul e cel mai bun. Chicago e
mai aproape dar, hai mai bine, totuși, în New
York. Dacă nu reușim să dăm de Sergiu, ți-am
zis tipul ăla de la mine din cartier care a plecat de
mai mult timp cu familia, atunci mergem pur și
simplu la Boston pe capul verilor mei. Ce naiba,
doar nu o să ne dea afară. Unul sau altul tot o să
ne ajute.
După ce și-au luat bilete la Greyhound, au mai
pierdut puțin timpul prin zonă până ce a sosit
momentul îmbarcării în autocar. Drumul dintre
Cleveland și New York dură câteva ore bune,
timp pe care Dani îl folosi pentru a-și pune cât
de cât ordine în gânduri.
,,Dracu știe ce ne mai așteaptă. Dacă nu am
fi adormit ca proștii am mai fi strâns un ban, și
aș fi avut timp să anunț pe cine puteam că o să
venim, dar așa avem prea puțini bani și nu știe
nimeni că am plecat. cam nașpa situația. Mi-ar
plăcea acuma să fi putut vorbi cu Lavinia sau cu
Sebi și cu Raul, poate chiar și cu bătrânul, dar
din păcate nu se poate... Ai, la ce prostii mă gân-
desc. să vorbesc cu bătrânul. Nu merci, dă-l în
mă-sa, sunt acuma într-o situație critică, dar de
el oricum nu am nevoie. El nu e capabil să ajute
pe cineva. Poate numai să te apese ca să te afunzi
și mai jos. Lasă că ies eu din căcatul ăsta. Oricum
am noroc cu Cristi că e băiat fain și că pot face
echipă cu el.”
Noaptea pe la ora trei și jumătate au ajuns în
Port Authority din New York. După ce și-au luat
bagajele, cei doi se îndreptară spre una dintre
ieșiri.
— Ce zici Cristi, nu mai bine stăm prin zonă
pe undeva, până trece noaptea asta? Uite am mai
văzut oameni care o freacă aiurea prin zonă. Eu
nu cred că ăia de pe băncile de colo chiar așteap-
tă vreo mașină, uită-te la ei ce fețe au.
— Tocmai de aia, să stăm cu ei nu cred că e o
idee așa de bună, replică el hotărât.
De cum luară scările rulante și ieșiră afară din
clădire ajunseră la o intersecție. Pe plăcuța in-
dicatoare de pe un stâlp scria 42 Street și pe cea
perpendiculară pe ea era scris 8 Avenue. Cei doi
se opriră pentru o clipă la intersecție uitându-se
în toate părțile fără a se putea dumiri în ce parte
să o apuce.
— No, în ce directie să o luăm? În stânga sau
în dreapta, în sus sau în jos. Noroc că avem doar
patru posibilități, zise Dani.
,,Ce chestie ciudată... în următoarele momen-
te am să o apuc pe una dintre aceste patru căi,
doar că în momentul de față nu știu încă exact
care anume va fi acea. Sunt absolut convins însă
că fiecare din aceste patru variante reprezintă
tot atâtea versiuni diferite ale vieții mele, cu tot
ceea ce implică asta, terminând până la urmă cu
ceea ce se numește în mod curent un final feri-
cit sau mai puțin fericit. Care naibii o fi cea mai
bună dintre ele? La capătul cărei variante voi fi
un ratat și la care un tip de succes? Unde s-o fi
ascunzând soluția ideală pentru mine? Ce fain
ar fi dacă am putea ști, dar, din păcate destinul se
joacă de-a ascunsa cu noi.”
— Ce faci Dani? Visezi cu ochii larg deschiși?
— Nu mă, doar mă gândesc ce ar fi mai bine
să facem la intersecția asta din viața noastră. Tu
ce crezi?
— Nu am nici cea mai vagă idee, recunoscu
Cristi fără a părea afectat de faptul că nu știe.
— Bine bă Cristi, da’ tu ai zis că ai mai fost
prin New York...
,,Dacă noi nu ne putem decide și dacă nimeni
nu poate decide pentru noi atunci putem da cu
banul ca întâmplarea oarbă și seacă să hotărască
viitorul nostru.“
— Atunci am încercat să mă orientez după
clădiri, d-apoi dracu mai ține minte. Habar nu
am ce să facem.
Discuția dintre cei doi fu brusc întreruptă de
o negresă ușor corpolentă, trecută bine de prima
tinerețe ce apăru parcă de nicăieri. Ea veni direct
la ei, le zâmbi, lăsând astfel să i se vadă dinții
lipsă și îi întrebă pe un ton suav:
— Ce faceți băieți pe aici? Păreți puțin cam
stresați. Nu vreți să vă relaxați un pic? Să vă dis-
trați și voi?
— A, noi suntem doar în trecere pe aici, răs-
punse Cristi vizibil surprins de apariția ei.
— Ce băieți drăguți, de unde sunteți?
— Din România, răspunse Dani.
,,De unde dracului a mai apărut și fantoma
asta. Ai de capul meu cum arată. Parcă e moartea
ambulantă, groaznic, sigur se droghează cu ceva
tare. la cum arată poate că bagă heroină”
— O, nu am făcut niciodată sex cu cineva de
acolo, dar am auzit că băeții din acea țară sunt
fantastici la pat.
— Hai dracului să plecăm de aicea ca să scă-
păm de rapandula asta. că de mai stăm mult
prin zonă poate mai apar și vreo zece negri mi-
titei și după aia chiar că am pus-o, zise Cristi pe
românește.
— Bun, hai să mergem, încuviință și Dani, la
rândul lui. Dar în ce direcție?
— Ce contează? Ești nebun? Oriunde, nu are
nici o importanță, numai haide să mergem ca și
când am ști unde vrem să ajungem, zise el după
care se întoarse spre femeie și îi spuse că ei din
păcate se grăbesc să ajungă la niște prieteni ce
stau prin apropiere.
Astfel cei doi își luară brusc bagajele la mâna
O
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
15
o
și o porniră la întâmplare cu pas sigur într-o
direcție. Întâmplarea făcu că acea direcție să
fie în josul lui 8 Avenue. Merseră cât merseră,
târându-și gentoaiele după ei până ce traversară
mai multe interescții. După un timp, obosiră și
fură nevoiți să facă o pauză așa încât aruncară
gențile pe trotuar și ei se trântiră pe ele.
— Bine că am scăpat de aia, spuse Cristi ui-
tându-se peste umăr și răsuflând ușurat.
— Da, am avut noroc că am scăpat, zise și
celălalt pe un ton ușor absent.
,,Și uite așa am luat-o pe una dintre cele pa-
tru variante, forțați de o împrejurare ce doar
viitorul o să poată decide dacă a fost norocoasă
sau nu. Oricum, pe moment a fost un lucru bun
că nici să stai să nu te poți decide nu e nici o
treabă.”
— Bine, mă omule dar acuma ce facem? Tot
trebuie să dormim undeva. La motel nu ne pu-
tem duce că dacă ne cheltuim aiurea puținii
bani pe care îi avem, nu avem nici o șansă să ne
găsim o chirie pentru ca apoi să ne putem căuta
și de lucru, spuse Cristi vizibil îngrijorat.
— Așa este, încuvință Dani. Haide să cău-
tăm un loc prin zonă ca să vedem pe unde să
dormim. Uite colo, peste drum sunt schelele
ălea montate pe clădirea din colț. Ne-am putea
adăposti sub ele. Eu unu așa zic. Oricum avem
noroc că nu e prea frig afară.
Cei doi prieteni trecură drumul și se adăpos-
tiră după o prelată ce masca niște schele ridica-
te pentru renovarea unei clădiri. Se îmbrăcară
cu încă un rând de haine, își puseră banii în
pantofi, între talpa papucului și ciorap, pentru
a fi astfel siguri că și dacă ar încerca cineva să-i
fure atunci când dorm se vor putea trezi cu si-
guranță. Mai repede decât s-ar fi așteptat îi fură
somnul, așa încât dormiră bocnă până în zorii
zilei următoare când fură treziți de zgomotul
străzii. După ce se dezmeticiră puțin băgară
fiecare două țigări una după altă.
— Bine că nu au venit muncitorii pe șanti-
er, spuse Cristi. Se pare că nu s-a mai lucrat în
zonă de ceva timp... că e prea mare curățenia,
mă gândesc eu.
— Hai să ne gândim mai bine la ce facem noi
în continuare, zise Dani. Trebuie să găsim ne-
apărat un net unde să îi pot scrie lui Sergiu că
suntem în New York și dacă poate să ne ia la el
câteva zile.
— Bun, eu între timp stau lângă bagaje, da’
înainte de asta îmi iau de peste drum un ziar
să vedem, pentru orice eventualitate, ce scoruri
sunt la chirii. că s-ar putea ca tipul de care zici
tu să nu îți răspundă.
Zis și făcut, Dani găsi în scurt timp un in-
ternet de unde îi scrise un e-mail lui Sergiu
spunându-i unde este și rugându-l să îi dea nu-
mărul lui de telefon pentu ca să poată să îl sune.
După ce termină de scris mailul se întoarse lân-
gă Cristi care deja și sunase la câteva locații la
care prețul de închiriere părea mai atrativ.
— Bine că i-ai scris tipului ăluia, acuma nu
avem altceva de făcut decât să așteptăm să ne
răspundă. Între timp eu i-am sunat pe câțiva
de la telefonul public, ăla de la colțul străzii.
Situația nu e tocmai roză. Cea mai ieftină chi-
rie am găsit-o la trei sute de dolari doar că ne
trebuie șase sute cu garanție cu tot, ceea ce în-
seamnă mai toți banii noștri, deci nu ne putem
permite așa ceva.
— Așa este, dar nu ne putem baza că o să ne
răspundă la mail în timp util așa că haide să
mai încercăm să ne găsim o chirie.
Cei doi mai dădură încă vreo zece telefoane,
Cristi vorbea cu proprietarii întrucât engleza
lui era incomparabil mai bună față de cea a co-
legului său de aventură, dar totul fu în zadar
întrucât nu putură găsi nimica pe măsura bani-
lor lor. La un moment dat se gândiră că poate
totuși ar fi mai bine să meargă la un motel unde
s-ar fi putut odihni omenește și astfel mai rela-
xați și curați s-ar fi putut apuca să își caute de
lucru. Până la urmă se deciseră să mai rămână
o noapte pe stradă și să doarmă în același loc,
iar dacă nici a doua zi nu ar fi răspuns Sergiu la
mail urmau ca noaptea următoare să meargă la
o cameră dintr-un motel.
— Ce tare m-au oboist telefoanele astea cu
căutatul de chirii, se plânse Dani la un moment
dat.
— Tu vorbești? Ce să zic eu atunci, că doar eu
am vorbit cu toți proprietarii de apartamente.
Din păcate, până acuma, totul a fost degeaba.
— Da, mă, așa e, încuviință trist celălalt.
,,Dintre tote anunțurile doar unul singur tre-
buie să găsim care să ni se potrivescă. Poate că
el este acolo, în ziar sub ochii noștri, doar că nu
știm care anume... dar tot la fel de bine se poa-
te să căutăm o himeră, ce nici măcar nu există
și astfel să ne pierdem timpul zadarnic. Dracu
știe, eu unul habar nu am. Oricum granița din-
tre eșec și reușită este așa de subțire, de fină și
de aleatorie încât parcă, până la urmă, izbânda
sau eșecul se contopesc. Parcă nu mai e de nicio
relevanță care din ele va câștiga lupta. De fapt
tot ce contează este lupta, dacă tu ai luptat până
la capăt, dacă ultimul tău soldat a căzut cu arma
în mână pe câmpul de luptă atunci, și dacă ai
pierdut, într-un fel, tot victorie se numește. Ție
unuia nu mai ai ce să îți reproșezi, că doară nu
e vina ta că zeii îți joacă soarta la zaruri... De
fapt un om ar trebui apreciat doar după ceea
ce încearcă să facă și nu după ceea ce a reușit.”
(Fragment de roman,
în curs de apariție la Ed. Grinta, Cluj-Napoca)
■
Blanca Alina Pop
Instalație cu pro file de rame la metru, Șevalet de plein-air, Ramă tăiată, șlefuită, închegată, pictată
16
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
interviu
„Nu-mi place spiritul de
turmă al intelectualilor”
■ de vorbă cu publicistul și criticul literar Paul Cernat
Alexandru Petria: — Cum e să te plasezi, mai
spre stînga, cînd majoritatea intelectualilor sunt de
dreapta, Paul Cernat?
Paul Cernat: — Am mai spus-o (îmi place mult
exemplul ăsta din Thomas Mann): fac parte dintre
cei care, atunci cînd barca se înclină într-o parte, se
așază instinctiv în cealaltă, ca s-o echilibreze. Nu-
mi place spiritul de turmă al intelectualilor. Am
în mine o importantă componentă de stînga, care
se revoltă împotriva exclusivismului și hegemo-
nismului dreptei intelectuale din România pre- și
postcomunistă. Pe de altă parte, în fața unui ex-
clusivism de stînga pot să devin (național-)liberal
sau conservator (de tip paleo-, în niciun caz neo-
). Cînd constat că ideea de stînga (marxistă sau
nu) e demonizată talibanic, la pachet cu întreaga
noastră istorie și cultură a anilor ’40-’80, privită
otova, simt nevoia să o apăr, fără a deveni prin
asta un adept al totalitarismului comunist. Cînd
ideea de națiune suverană e contestată, simt nevo-
ia s-o apăr, fără să devin naționalist. Cînd religia
e suspectată, iar ortodoxia tratată, huntingtonian,
drept rădăcină a subdezvoltării izolaționiste, simt
nevoia să le apăr, fără să devin «fundamentalist»
sau ortodoxist. Cînd ruralul, pensionarii, nostal-
gicii comunismului, pesediștii sînt stigmatizați
ca obstacole în calea civilizării și a mărețelor
idealuri euroatlantice, mă simt obligat moral să
le pledez cauza. Același lucru în ceea ce privește
persiflarea Estului, a balcanismului ș.a. Pentru că
toate aceste atacuri nu sunt opinii marginale sau
oarecare, ci campanii ale noului discurs oficial de
la noi, îmbibate de clișeele reaganiste sau thatce-
riste ale Războiului Rece. Nu sînt omul care să se
predea integral unei ideologii sau alteia. În sens
larg, mă consider un social-liberal ostil oricărui
unilateralism hegemonic și un adept convins al
parlamentarismului democratic. Sînt un adver-
sar constant al naționalismului etnic și un adept
moderat al suveranismului și un critic rațional al
globalismului. Detest mentalitatea subalternă, fie
ea autohtonistă sau liber-schimbistă, îmi repung-
nă discriminările sociale și politice de orice fel
și, în locul confruntărilor în alb și negru, aleg a
treia cale. Văd, în toată această bulucire postde-
cembristă spre dreapta a intelighenției românești,
nu doar un fenomen posttraumatic, compensator
pentru lașitățile de sub comunism, nu doar mul-
tă naivitate și autoiluzionare bovarică, ci și mult
oportunism sau carierism. În fine, ar fi multe de
discutat...
— Este interesant de studiat fenomenul inte-
lectualilor de dreapta, care toată viața au lucrat
la stat... Ce se vrea 25 de ani după. Alternative
și provocări, volumul care trebuie să vă apară la
Adenium?
— E un epistolar publicistic, nimic mai mult,
un exercițiu al gîndirii neînregimentate, în răspăr
cu fetișurile intelighenției mainstream de după
1989 și cu un pretins etalon al «onorabilității in-
telectuale» în care vedem, de fapt, o nouă dogmă
ideologică, o nouă formă de închidere a minții.
Sigur că e și o pledoarie pentru stînga, o stînga
open mind, dar e mai ales un refuz al exclusivis-
melor. Atît eu, cît și Alex Matei, venim din cer-
curile antifeseniste ale anilor ’90-2000, dar ne-am
dat, în timp, seama că aceia pe care îi consideram,
naiv, drept «buni» erau cu totul altfel decît ne
imaginasem, ca și agenda lor de altfel. Cartea e
și un foarte onest «examen de conștiință» ideolo-
gică a doi oameni care au votat diferit la ultimele
alegeri, dar care știu să dialogheze și se întîlnesc
în multe puncte esențiale. E și o pledoarie pentru
o lectură complexă și nuanțată a istoriei recente,
comuniste și postcomuniste, intrată din păcate
pe mîna unor procurori de serviciu cu ochelari
de cal și interese dubioase. Reconsiderarea anilor
’60-'70 («deceniul Maurer», destinderea post-
stalinistă din anii «convergenței sistemelor») sau
demontarea talibanismului anticomunist de după
1989 îi vor enerva, sînt convins, pe mulți dintre
cei pentru care tot ce s-a făcut sub comunism a
fost toxic și pentru care antifesenismul a devenit
o datorie bigotă, bună să justifice orice porcărie
împotriva adversarilor. Da, e interesant de studiat
fenomenul intelectualilor de dreapta care toată
viața au lucrat la stat, mai ales că mulți din rîndul
celor care-i demonizează, fascistoid, pe bugetari,
pensionari și «asistații social» sînt ei înșiși asistați
cu fonduri generoase de la stat sau din afară.
— Încercați, vă rog, un diagnostic al societății
românești actuale.
— Dacă România anilor ’80 poate fi citită prin
grila romanului 1984 al lui Orwell, postcomunis-
mul românesc - mai ales cel anticomunist, erijat
în campion al «reformei», «statului de drept»,
«civilizării» și «integrării euroatlantice» - poate fi
cel mai bine înțeles prin Ferma animalelor. Știți
fabula orwelliană cu animalele care i-au contestat
pe porci pentru a se transforma, la rîndul lor, în
porci o dată ajunse la putere... Lucrurile au deve-
nit foarte clare pentru tot mai mulți în perioada
regimului Băsescu, dar ele nu sînt reductibile la
un lider sau altul. Multe din problemele societății
românești postdecembriste provin dintr-o masivă
și iresponsabilă cedare de suveranitate (econo-
mică, politică ș.a.m.d.) în beneficiul unor elite de
pradă și al unor interese externe ticălos gestionate
din interior. Național-comunismul totalitar, cu
continuatori de tip Vadim, a devenit un argument
ideal pentru compromiterea ideilor de stînga și
de suverantitate națională, sau pentru șantajarea
morală a celor care încearcă, oricît de rezonabil,
să le susțină. Statul a fost nu doar căpușat oligar-
hic, ci și compromis și diabolizat («cel mai prost
administrator») iar acum plîngem după un stat
puternic pe care ia-l de unde nu-i. În numele li-
beralizării economice și al deschiderii necesare
spre investițiile străine, industria grea autohtonă
a fost privatizată pe nimic și pusă pe butuci pe
motiv că N. Ceaușescu o făcuse neprofitabilă și
energofagă. Tot în numele occidentalizării am
abandonat piețele din Africa, Asia și America
latină, iar în numele principiului sacrosant al lui
«restitutio in integrum» s-a ajuns la ce vedem cu
Paul Cernat
toții. Identitatea românească a fost ridiculizată
sistematic prin asocierea cu tot ce poate fi mai
reacționar și mai stupid-propagandistic, ceea ce îi
face pe tinerii dornici de emancipare să se ruși-
neze cu apartenența lor, cu originile țărănești ale
părinților și bunicilor, cu felul în care aceștia vo-
tează, cu trecutul lor «colaboraționist» din comu-
nism etc. Reversul acestei uri de sine îl constituie
preluarea pe nemestecate a tuturor clișeelor con-
sumerismului globalist, dornic de forță de muncă
ieftină și obedientă. Din păcate, societatea româ-
nească a fost devalizată sistematic de clasa politi-
că și disprețuită sau ignorată de establishment-ul
intelectual. Amîndouă «elitele» dominante, și
cele politice, și cele intelectuale, au perceput-o,
din motive diferite și cu excepțiile de rigoare, ca
primitivă, străină și ostilă. În asemenea condiții
mi se par legitime reacții populare de genul «ăș-
tia fură, dar măcar au făcut ceva și pentru noi».
Mulți dintre cei care dau lecții de integritate au
lucrat și lucrează numai pentru ei și-ai lor, iar prin
impunerea abuzivă, cu dublu standard, a propriei
agende riscă să compromită inclusiv cauzele juste
pe care le predică.
— Pentru mine, ca scriitor și ziarist, și-mi asum
riscul dacă afirmația sună patetic, nu e nimic mai
de preț ca libertatea. Cît loc mai este pentru ea, din
perspectiva legilor Big Brother, a presiunilor finan-
ciare și politice?
— Avansul tehnologiei globale a făcut ca su-
pravegherea politică din perioada totalitarismului
să pară, pe lîngă cea de azi, la fel de rudimentară
ca o mașină de scris pe lîngă o tabletă. E adevărat
că pe atunci supravegherea politică era agresivă,
brutală, pe cînd cea de acum e soft, difuză, aproa-
pe invizibilă. Vorba ceea, «Big Brother is watching
you, so behave yourself». Dar libertatea nu ține
doar de cei care „ne lasă” marje de libertate, ci și
de curajul fiecăruia dintre noi de a rezista orică-
rei supravegheri și oricăror supraveghetori. Aici,
sînt total de acord cu Sartre: „Important nu e ce
face istoria din noi, ci ce facem noi cu ce face is-
toria din noi”. Dacă există un cîștig major după
decembrie 1989, el stă în libertatea de expresie, de
circulație și de inițiativă. Normal ar fi să profităm
de asemenea facilități, dar cîtă vreme libertatea e
înțeleasă ca dreptul de a fi de acord cu cine vrem
noi, ea devine un simplu slogan de păcălit naivii.
O
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
17
o
— Se spune insistent că România este o colonie.
Cît adevăr sau minciună conține afirmația?
— Fum fără foc nu prea iese, dar fumul e una,
iar focul - un pic altceva. Adevărul e că însăși
etnogeneza noastră a fost una colonială. Formele
ulterioare de statalitate au fost, și ele, de cele mai
multe ori subalterne. De la colonizarea Daciei de
către romani, trecînd prin invaziile popoarelor
migratoare, prin dominația diferitelor imperii tu-
telare (Otoman, Austro-Ungar, Țarist), fără a uita
domniile fanariote și, în perioada modernizării,
statutul „girat” de diverse mari puteri occidentale
(Franța etc.), apoi dictaturile de dreapta patronate
de Germania nazistă și prin dictatura comunistă
patronată de Moscova, noi, românii, am cam avut
o condiție subalternă, sau - cu formula lui Petre
Pandrea - semicolonială, de periferie imperială.
Inclusiv azi, cînd ne-am „cedat suveranitatea” in-
stituțiilor supranaționale euroatlantice de la care
așteptăm totul. Pînă și naționalismele noastre au
fost în general subalterne. Altfel spus, am acceptat
voluntar tutela unor imperii tutelare „preferate”
ca să ne apărăm de amenințările altora, percepu-
te ca fiind mai periculoase. E condiția noastră de
„țară de frontieră” aflată „în calea răutăților”. O
condiție ingrată, dar cu avantajele ei, care a im-
pus strategii de supraviețuire specifice relațiilor
asimetrice. Ele sunt sintetizate inclusiv de înțe-
lepciunea populară: „Fă-te frate cu dracul pînă
treci puntea”, „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”,
„Zi ca el și fă ca tine”, „Pupă-l în bot și papă-i tot”.
Pentru că de regulă nu am fost respectați, i-am
trădat pe suzerani de fiecare dată cînd s-a ivit
ocazia. Ne-am concentrat prea mult, prin forța
lucrurilor, energiile pe supraviețuire minimală și
ne-a rămas prea puțin pentru afirmarea de sine.
Prea puțin timp, adeseori. Mă îngrijorează cel mai
mult fenomenul pe care un gînditor politic actual,
Alexandr Kiossev, îl numește „autocolonizare” și
pe care-l întîlnim la grosul elitelor noastre politi-
ce și culturale. În mod tradițional, pe lîngă ura de
sine și teama de stigmat, sintetizate prin expresia
cioraniană „rușinea de a fi român”, aceste elite își
apără destul de lucrativ interesele prin alianțe cu
cîte o „partidă” externă și își elimină tradițional
adversarii pîrîndu-i la cîte o Înaltă Poartă sau alta,
în slujba căreia se pun. Cu toate acestea, figurile
luminoase nu ne-au lipsit, chiar dacă nu știm sau
nu vrem întotdeauna să le recunoaștem. Oricum,
cele mai bune momente ale diplomației noastre
au fost cele în care am știut să jucăm multilateral.
În momentul de față, judecînd după nivelul alar-
mant de redus al capitalului autohton, inclusiv al
celui financiar-bancar (demonizat sistematic pe
motiv de corupție), ca și după felul în care po-
litica noastră internă, de la justiție la economie,
pare dictată de voința și interesele ambasadelor
celor mai influente, există argumente pentru a
vorbi de semicolonialitate, deși, personal, prefer
să folosesc termenul de „periferizare”. Dar noro-
cul e cum și-l face omul, iar interesele externe ale
marilor puteri, firești de altfel, nu pot scuza lipsa
de instinct național, rapacitatea, incompetența
sau egoismul oportunist al unei mari părți a eli-
telor noastre. Am rămas captivi unei mentalități
defensive păguboase și meschine, pe care o pu-
tem urmări și la meciurile echipei naționale de
fotbal: temporizăm, pasăm mereu înapoi sau dăm
mingea în tribune, ne retragem în apărare ca să
conservăm, adeseori inutil, cîte un gol norocos,
după cîte o tresărire fericită de orgoliu. Așteptăm
totul de la eșecurile adversarului, dăm vina pe
arbitru... E clar, mai avem mult de lucrat la capi-
tole ca inițiativă creatoare, continuitate, spirit de
echipă.
— Care e ora exactă a literaturii române actua-
le? Condiția scriitorului atinge lamentabilul...
— În ultimii 25 de ani, literatura română ca
instituție și-a pierdut aproape tot enormul capital
simbolic pe care-l avea în 1989. L-a investit prost,
de regulă în războaie politice sau în bătălii ex-
clusiviste pentru putere, și l-a administrat și mai
prost. Ce s-a întîmplat cu Uniunea Scriitorilor e
un caz de manual. Am merita studiat minuțios
și fără menajamente modul cum s-a ajuns aici,
dar pentru asta ar trebui să ne facem, mai întîi
un examen drastic de conștiință. Valoric și ca an-
vergură, am spus-o din 2008, literatura română a
ultimelor două decenii și jumătate se situează pe
ansamblu sub nivelul celei produse în interbelic și
în anii poststalinismului (1964-1989). Din multe
motive. E o literatură pe stoc, cu mize mici, fără
suflu și fără ambiții mari, care-și consumă adese-
ori „curajul” în provocări minore (excepțiile nu
fac decît să confirme regula). Nu spun că nu se
scriu destule lucruri bune, dar privind de sus și
în perspectivă, lucrurile așa stau, ca dominantă.
Mi-e teamă că și reformismele postmoderne,
„minimaliste” ne-au dus într-o fundătură, alta
decît cea a conservatorismelor „maximaliste” de
care fugeam cîndva. La fel și așa-numitele „revi-
zuiri est-etice” (nu doar estetice) de care s-a fă-
cut mult caz după 1990 dar care, în numele unui
justițiarism obtuz, au pus literatura pe butuci. Și
nu atît literatura, cît statutul ei în societate. Atît
i-am lustrat și incriminat drept „colaboraționiști”
pe marii scriitori, atît ne-am bătut joc de marea
literatură clasică sau modernă, că ne-am trezit că
nu prea mai avem, literar vorbind, cu cine, cu ce
și de ce. Poate a venit timpul revizuirii revizuiri-
lor, există deja semne în acest sens. Din nefericire,
s-a instalat, treptat, un fel de realism socialist pe
dos și un oportunism în a scrie așa cum credem
că așteaptă alții, din afară, să scriem - dătătorii de
burse și premii. Pe de altă parte, există o teamă de
confruntarea directă, critică și curajoasă cu mari-
le provocări ale actualității, un refugiu în tot felul
de rețete literare comode, chipurile trendy, o lipsă
de răbdare și de resurse în a construi, vorba lui
G. Călinescu, „durabil și esențial”. Hai să vedem și
să comparăm, cîți mari poeți au apărut după 1990
față de epocile trecute (la nivel, să zicem, Arghezi,
Ion Barbu, Blaga, Nichita Stănescu, Dimov,
Doinaș)? Cîți mari prozatori (de nivel Rebreanu,
Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Preda,
Breban, Ștefan Bănulescu, MHS)? Criticii noi, care
nu-s puțini și-s buni, dar nu și-au construit încă o
operă, nu prea mai au azi o literatură importantă
pentru a cărei acreditare să se bată. Nu mai avem
încredere, din multe motive, în validarea internă
- totul pare să fi devenit o chestie de PR - și aș-
teptăm totul de la validarea internațională, care,
surpriză, nu e demult ceea ce credem și ceea ce a
fost. Unde mai pui că nici Europa „civilizată” nu
prea mai produce mari scriitori - marile speranțe
vin azi de pe alte continente. Criza literaturii e,
după părerea mea, și un efect al globalizării prost
gestionate, al unei delegitimări a naționalului și
socialului, dar mai ales al discreditării istoriei și
în particular a istoriei literare - nu mă întrebați,
vă rog, de ce a ajuns statutul și condiția istoriei
literare ca disciplină, la noi și nu numai la noi.
Ar trebui, probabil, să facem din literatură mult
mai mult decît un joc estetic narcisist, ar trebui
să-i redescoperim puterea de a influența și de a
reprezenta „la nivel înalt” societatea și identitățile
colective, nu doar problemele individuale. Dacă
vrem și ne țin puterile. Dacă nu...
— A murit critica literară? Altceva - amîndoi
suntem din grupul celor care doresc reformarea
Uniunii Scriitorilor. Realist, ce-i de făcut în privin-
ța ei?
— Critica literară nu a murit - cea „veche”
și-a făcut, în mod sigur, datoria, înainte de 1989.
Singura care a eșuat pe ansamblu a fost cea opt-
zecistă, poate și pentru că n-a dorit sau n-a putut
să-și asume un proiect național, integrator, ci un
procustianism generaționist, exclusivist, cu post-
modernismul pe post de sabie. Ce s-a schimbat
radical în ultimii ani este „locul și rolul” instituți-
ei cu pricina. Poate că, la nivelul generației mele,
critica pare încă prea timidă, poate nu și-a fixat
foarte bine prioritățile și mizele. Totuși de la ea
aștept cel mai mult. În privința reformării Uniunii
Scriitorilor, realist vorbind și judecînd după ce
vedem acolo, după felul în care se comportă con-
ducerea, nu ar mai fi nimic de făcut. Îmi vine
în minte un slogan parizian al lui mai ’68: „Fiți
realiști, cereți imposibilul!” Problema e că nu-i
suficient nici să dai jos un lider sau o conducere
(deși, între noi fie vorba, cu asta se cuvine înce-
put). Trebuie să găsim în noi puterea de a construi
altfel, competitiv și durabil, acolo unde putem, și
de a crea, cu abilitate, îndrăzneală, tenacitate și
inteligență, o masă critică a schimbării în bine.
— Ultima întrebare. Cum credeți că o să arate
România peste 10-20 de ani?
— Eu aș vrea în primul rînd să mai arate, pen-
tru că fuga creierelor, îmbătrînirea populației și
migrația economică nu sînt deloc încurajatoare.
Glumesc, desigur. Nu sînt profet și mi-e greu să
fac predicții într-o lume care ne surprinde de la
o zi la alta. Ați văzut în ce ridicol a căzut, acum
25 de ani, Fukuyama cu «sfîrșitul istoriei». Spun
doar atît: că dacă nu găsim soluții inteligente și
productive pentru a ne mai elibera de blocajele și
complexele unor eterni subalterni ai Istoriei, ca
să parafrazez pe cineva, viitorul nu va suna bine.
Iar aici, îmi pare rău s-o spun, principala proble-
mă aparține mai ales elitelor politice și culturale
românești, nu «poporului» pe care obișnuiesc de
regulă să dea vina.
Interviu realizat de
Alexandru Petria
■
18
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
Creative writing by Slavici.
Ioan Slavici (III)
■ Mihai Barbu
ngerul păzitor îl șoptește lui Milică, ascuns în
spatele umărului său drept:
— Să ai grijă, Milică, s-a hotărât Acolo Sus
că tu o să mori în clipa în care o să pronunți cuvân-
tul „scriitor”.
— „Scriitor?”, a întrebat, total nedumerit, Milică.
Acesta a fost ultimul său cuvânt. Pentru că în
clipa imediat următoare, Milică a și dat ortu' popii.
Această scurtă povestire am aflat-o într-o discu-
ție cu o restrânsă societate academică din America.
Numele eroului era, desigur, altul ca și ultimul cu-
vânt pe care îl pronunță eroul. E un text, scurt și
adânc, despre implacabil, despre ingenuitate și
despre taboo-uri. Este o poveste ce se termină ca
într-o tragedie grecească (cu soarta n-ai cum să te
pui) dar și ca-n filosofia populară autohtonă (ce
ți-e scris, în frunte ți-e pus). Înclinăm, din punct de
vedere sentimental, spre varianta a doua - adaptată
pentru scriitorii neamului - (ce ți-e scris, pre limbă
ți-e pus) pentru că aici e vorba de un anumit tip
de sentință sacră aplicată, cu efect imediat, asupra
oralității și cotidianului. Orice operă literară trebu-
ie să răspundă, nu-i așa?, la mai multe chestiuni în
aparență elementare: cine suntem?, încotro mer-
gem și de unde venim?, cine sunt oamenii despre
care vorbim?, care sunt relațiile dintre ei?, ce-și do-
resc ei cu adevărat la scară umană și, poate, cosmi-
că? Vom explica mai jos cine sunt scriitorii nostri,
ca persoane particulare, și cum se manifestă ei, ca
artiști ai cuvântului, în câmpul literelor românești.
Am ales pentru acest scurt excurs materialist-ar-
tistic trei modele arhetipale: 1. Scriitorul gras, 2.
Scriitorul slab și 3. Scriitorul model.
1.	Regula Scriitorului gras: Dacă e război, să nu
te scoli de la masă mai devreme de patru ceasuri.
Poate că e ultima sindrofie... (Iar dacă n-ai murit,
de război sau de indigestie, scrie 12-14 ore pe zi și
fumează, ca turcul, una sută țigări.)
„Se pot afla unele lucruri despre om”, scrie
Alexandru Piru în Critici și metode (Cartea
Românească, 1989, pp. 129, 130), vorbind despre
utilitatea interviurilor în lumea literară. Dintr-un
interviu interbelic cu Cezar Petrescu, Al. Piru a
aflat că fecundul scriitor „ar fi avut, prin 1930, în
jur de 100 de kg, probabil ca rezultat al supraali-
mentării, fiind în tinerețe bolnav de tuberculoză”.
Omul nostru „a rămas și mai târziu cu un serios
apetit culinar (în 1943 ia o masă de patru ore!).
Fuma mult, cam 100 de țigări pe zi, aproape tot
timpul, bând și cafea”. Excesele culinare erau du-
blate și de un apetit, peste măsură, și când era
vorba de scris: „Scria. mult și repede, 12-14 ore
pe zi, de obicei vara, în vacanță, în stațiuni, la mă-
năstiri sau în conacul prietenilor din Moldova, ori
la casa din Bușteni, niciodată la București. Ar fi
scris Întunecare în șase luni, în trei ani, câte două
luni, vara, Simfonia fantastică - doar în șapte zile”.
Scrierile lui Cezar Petrescu s-au bucurat de mare
succes în epocă, motiv pentru care omul putea să
mănânce până la ghiftuială (deși la masa din 1943,
cea din timpul răboiului, avem bănuieli îndreptă-
țite să credem că scriitorul nu era gazdă ci un oas-
pete de seamă) și să fumeze exagerat de mult. Un
alt motiv pentru care Cezar Petrescu scria mult și
repede era și acela că acest bon viveur mai avea și
demonul călătoriilor. „În țară se servea de un au-
tomobil marca Hupmobile de 6 cilindri. A parcurs
Europa în lung și lat. Stătea trei luni în Capitală și
trei luni se aerisea prin străinătate la Viena, Paris,
Napoli, Malta, Barcelona, Geneva. A mers de 12 ori
cu avionul, dar și cu trenul și automobilul”. Dintre
limbile lumii cunoștea bine limba franceză și îi era
suficient pentru că engleza nu devenise, încă, limba
universală în comunicare. „A trăit numai 68 de ani
și trei luni”, îl căinează Alexandru Piru. Remarca
lui Piru e, desigur, ironică pentru că studii recente
spun că abia în zilele noastre un român mai poate
spera să trăiască atât. (Adică nu mai mult de trei
ani și ceva după ce apucă pensia.) Interesant e, pe
de altă parte, ce ne-a lăsat vorbă Cezar Petrescu în
legătură cu realismul, încă din anul 1935: „Realist
n-am fost niciodată, susține el. Nici n-am năzuit
să scriu vreo carte realistă atunci când personajele
mele și conflictele mele s-au aflat pe un teren de
strictă realitate socială, am ținut seamă de această
realitate. Le-am încadrat în realitate, fiindcă numai
așa puteau fi viabile. Dar dincolo de asemenea pre-
cizări, m-a preocupat fantasticul interior, aventu-
ra psihologică a eroilor, aspirația omenească spre
o feerie absurdă, îndeobște năruită tocmai peste
această realitate”. În aceste fraze, vechi de 80 de ani,
vedem clar de ce acum când se vorbește de un anu-
me Petrescu, lumea îl subînțelege pe Camil. Cezar?
Un nume uitat, așezat pe-o carte. Sau, mai exact, pe
o sumedenie de cărți. Dar omul, iată, mai supra-
viețuiește datorită personajului extrem de realist
ce s-a dovedit a fi. Un epicurian care și-ar permite,
azi, să fumeze 5 pachete de țigări pe zi ar fi soco-
tit un om extrem de potent. Financiar vorbind.
(Știu asta de la nevastă-mea care fumează doar un
pachet pe zi și lasă, la tutungerie, cam un sfert din
salariul ei de funcționar public. Ei, asta zic și eu
Întunecare, domnule ex prim ministru Boc..)
2.	Regula Scriitorului slab (la constituție): Să fiți
sănătoși ca oul! Și lăsați-le pe toate în bunul plac al
momentului.
„Eu sunt sănătos, căci dacă n-aș fi sănătos ca oul,
nu aș avea paciință să scriu atâta. O scriu epistola
chiar în larmă, căci în redacție e plin de om, toți fac
gură și mai cu gură e Grigore Sinu a lui Ion”, îi scrie
Coșbuc tatălui său, părintele ortodox din Hordău.
În 1913, pe 18 august, Coșbuc era la Plsen și în loc
să bea berea cea vestită a orașului, bea un vin care
constată că e „cumplit de acru”. Turistul se scoală
la 6 și jumătate iar la 7 e, deja, la cafenea. Deși afară
ploua mărunt și era urât, poetul părăsește hotelul și
pleacă să vadă târgul. Aceasta era o obișnuință de
pe vremea când era redactor la Tribuna. Coșbuc a
fost adus la Tribuna de către Slavici (pentru care d.
director a creat un post nou, cu o leafă de 60 de flo-
rini pe lună) spre a satisface o curiozitate perpetuă
a cititorului sibian. Acesta stăruise în repetate rân-
duri, pe lângă redacțiune, „să fie publicate în mod
regulat prețurile din piață”. Coșbuc trebuia, prin
urmare, să mulțumească, zilnic, dorința sibienilor
de a ști, la prima oră a dimineții, care era prețul
la „unt, untură, fasole, porumb, ceapă etc.”. Poetul
s-a dovedit a fi un tip extrem de practic. El nu-și
pierdea vremea (decât la început.) cu frecventa-
rea piețelor orașului și cu urmărirea scrupuloasă
a mercurialului, ci îl traducea direct din ziarele
germane. Care, la rândul lor, îl primeau direct de
la poliție. Cum Slavici venea la redacție cu noap-
tea-n cap, Coșbuc, proaspăt angajat, făcea și el la
fel. Cei doi lucrau, din plin, de la 5 până la 8, și până
veneau ceilalți la redacție aveau materialele gata.
De la 8 la ora 12 toți redactorii munceau, cot la cot,
cu cei foarte matinali. Apoi, în miezul zilei, toată
lumea mergea la cafenea, pentru două ore, ca să-și
ia, în tihnă ardelenească, cafeaua. O făceau, mereu,
în același și același local. La ora două post meridi-
an, redactorii se întorceau la redacțiune și stăteau
până la ora 5. La Sibiu, redactorii Slavici și Coșbuc
căzuseră în boala lui Caragiale și a lui Eminescu
de la București: „când intrai cu ei în vorbă despre
cestiuni de tehnică literară, nu le era nici foame,
nici sete, nici somn”. Coșbuc, mai ales, „se pierdea
cu desăvârșire el însuși pe sine”. Coșbuc a văzut, la
Plsen, multe comedii și s-a mirat tare că bureții și
verdețurile sunt scumpe. „Ce sărăcie și ce nevoie
de legume!”, constată poetul. Pe la 10 și un sfert pe
poetul transilvan îl apucă foamea și mănâncă, în
așteptarea trenului spre Viena, la restaurantul gării.
Comandă un gulyaș și bea o sticlă de Gieszbuhl.
Știm asta dintr-o epistolă, redactată ca un jurnal
intim, pe care a expediat-o din Pilsen, către ne-
vasta sa de la București (vezi „Coșbuc în călătorie”,
Luceafărul, anul IX, 17 sept. 1966, p. 6). „D-l Ion
Slavici, director al Tribunei, m-a adus la Sibiu și
mi-a dat un fel de sinecură la ziar ca să pot scrie
versuri. De la 1884-1890 am publicat neîntrerupt
versuri la Tribuna; aceștia au fost anii cei mai rodi-
tori ai vieții mele”, a declarat Coșbuc în Foaia pen-
tru toți (anul I, nr. 23 din 28 mai 1897, p. 177). Tot
în acea foaie, Coșbuc ne spune și cum își așternea
pe hârtie opera: „Scriu mai cu plăcere la amiazi și
seara, înainte de masă, și mai ales noaptea de la 10
până după miezul nopții, și mă odihnesc de munca
scrisului or ducându-mă la cafenea, să citesc revis-
te umoristice și varietăți de prin gazete, or îmi caut
un prieten glumeț și mă duc la vreo berărie. Mi-e
groază de orice regularitate a timpului, nu hotă-
răsc niciodată nimic înainte și toate le las la bunul
plac al momentului. Câte două săptămâni nu scriu
nimic, dar apoi alte două săptămâni fac abuz de
muncă. Am lucrat astă vară două luni de-a rândul,
fără excepțiune, câte 18 ceasuri”. Această muncă is-
tovitoare și-a pus-o în slujba unor traduceri super-
be, de mare dificultate stilistică și prozodică. Dacă,
la Sibiu, traducerile sale (din mercurialul nemțesc)
trebuiau să fie doar exacte, acum, când transpune
în românește opera lui Dante, a lui Homer, a lui
Vergiliu sau Antologia sanscrită, poetul trebuia să
respecte toate canoanele pretențioase ale originalu-
lui. (Exact ca-n mercurialul nemțesc.) „Poeziile
mele le compun cântându-le, și am atâtea melodii
în cap câte poezii am scris. Ca să le pot cânta or mă
închid în vreo odaie, or plec pe câmp, dar mai cu
voie compun când călătoresc cu trenul: stau afară
pe platforma vagonului și acolo-mi bombănesc
versurile în pace, căci zgomotul trenului îmi covâr-
șește cântecul.” Coșbuc a murit la doar 51 de ani și
8 luni din cauze naturale și nu din cauza vreunui
accident feroviar produs (așa cum, poate, ați fi fost
înclinați să credeți) „pe platforma vagonului”. (Aici
și acum ar fi putut Alexandru Piru să-și plaseze
ironia sa - la care ținea atât de mult - privitoare la
durata de viață a scriitorului. S-ar fi potrivit mult
mai bine decât în cazul relatat anterior.)
3.	Regula Scriitorului model: Atunci când se
ivește ocazia, beți câte un pahar din Lacrima
Christi. Și scrieți tot cu Lacrima Christi.
Despre Eminescu știm, dintr-un desen iconic al
O
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
19
o
Ligiei Macovei, că la masa de scris poetul era un
om melancolic, meditativ, cu privirile pierdute în
flacăra unei lumânări așezate într-o carafă. Fumul
lumânării încet, înspre tavan, se suie. Gazda poe-
tului, Ioan Slavici, ne oferă o cu totul altă imagine
a lui Eminescu, cel de la masa de scris. „Obiceiul
lui era că citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai
ales poeziile, și făcea multă gălăgie când scria, se
plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oa-
recum în harță cu lumea, la care se adresa” Acest
comportament vulcanic îl deranja, în mod vădit,
pe dl. Slavici - o gazdă permisivă dar care, în acea
perioadă, suferea de o „hiperclorhidrie, ale căror
simptome erau interpretate de medici drept ma-
nifestațiuni ale unei alte boli”. Slavici recunoaște
că, din cauza bolii, nu mai avea nici el „măsura de
mai nainte” în relațiile cu poetul și, câteodată, se
mai supăra pe el. Lucrurile pe care le vom relata
mai jos se petrec în primăvara anului 1883. „Îi bă-
team în perete. El stingea lumânarea și se liniștea”,
dar, constată prozatorul, Eminescu „era de rea
credință și nu se culca”. Așa se face că „peste câtva
timp, când credea c-am adormit, aprindea din nou
lampa și iar începea să bodogănească”. Ardeleanul
nostru era, pe atunci, un om de o hotărâtă acțiune:
„Mă sculam atunci, mă duceam la el și-l rugam
să mă lase să dorm”. Aceste intervenții nocturne
ale gazdei în contra recalcitrantului său chiriaș au
avut, ca efect imediat, încordarea teribilă a relații-
lor dintre ei. „Eu eram din ce în ce mai stăruitor,
iară el se făcea tot mai îndărătnic și zicea, în cele
din urmă, de afecțiunile lui și că-l terorizez.” În
acest timp, la care face referire Slavici, Eminescu
a scris „Doina”, pentru a cinsti așa cum se cuvi-
nea inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare. N-a
reușit să-și citească poezia la eveniment din cauza
timidității și a fricii de a se produce în public ca
recitator (vezi Amintiri, p. 134). Slavici, ca vechi
prieten al poetului încă de pe vremea studenției
lor comune la Viena, știa că „păcatul lui cel mare
și hotărâtor era lipsa de rânduială în traiul zilnic:
când se așeza la masa de lucru, fie că scria, fie că
citea, nu mânca zile întregi și petrecea nopțile în
nedormire”. Poetul nu suferea de insomnie și avea
poftă de mâncare pentru că, odată ce isprăvea lu-
crul la masa de scris, „era în stare să doarmă timp
de 24 de ceasuri într-una și mânca odată pentru
trei inși”. Poezia îl acapara în așa măsură că uita să
se hrănească și să se odihnească în ritmul obișnuit
unui om care duce, ca orice cetățean, o viață plină
de satisfacții, materiale și spirituale, după mono-
tona metodă franțuzească de azi: „metro, boulot,
dodo”. (Adică metrou, muncă și somn_) Poetul
„fuma puțin dar bea multe cafele”. Vă dezvăluim
un secret: poetul bea doar cafea Mocca și, atunci
când se ivea ocazia, mai gusta și câte un pahar din
Lacrima Christi „pentru care Eminescu avea o par-
ticulară slăbiciune” (Amintiri, p. 131). „Știa că nu-i
fac bine dar el lua de cele mai multe ori fără ca să-și
dea seama despre ceea ce face.” Prezența lui Slavici
în încăpere oprea fluxul nesfârșit al cafelelor. El
poseda, asemeni unui Iosefini, o baghetă magică
ce lua forma index-ului drept: „Era destul să ridic
degetul pentru ca să stingă focul aprins la mașină”.
La Viena, în capitala Imperiului, lucrurile nu stă-
teau deloc altfel: „o ducea-n cafele gătite de dânsul
la mașina de spirt și-n mezeluri cumpărate-n pri-
pă”. Uneori - își amintește T. Stefanelli, fostul său
coleg de școală - „era atât de adâncit în lucru, că
scria până foarte târziu noaptea, și atunci nu mai
mergea la cină, ci trimitea pe cineva să-i cumpere
pâine, brânză, o sticlă de bere și lucra mai departe.
Când veneau apoi colegii săi acasă, aflau în camera
un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul
de spirt și de lampă, de nu erau în stare să respire,
iar pe Eminescu abia îl puteau zări prin norii de
fum, cu capul plecat sub lampă pe coala de hârtie”.
Stefanelli afirmă, negru pe alb, că „Eminescu nu
știa ce aer are în cameră”. G. Călinescu a aflat, prin-
tre primii, ceva esențial despre calitatea acelui aer.
El ne-a averizat, din punctul său de observație din
Floreasca, că stelele vor veșteji în depărtări până
când va apărea, printre noi, un nou crin „de tăria
parfumurilor sale”.
Post scriptum. Eminescu a murit tânăr. Acum
chiar că s-ar fi potrivit de minune cuvintele consta-
tatoare ale lui Alexandru Piru: poetul „a trăit doar
39 de ani și 5 luni”.
Post scriptum 1. Pentru că, printre scriitorii de
diferite facturi (gras, slab & ideal) a fost citat, în
mod repetat, și Alexandru Piru o să încercăm, la
final, să risipim o nedumerire ce s-a insinuat până
spre finalul acestui episod. Omul a trăit bine aproa-
pe jumătate din anii cât au trăit toți ceilalți trei scri-
itorii la un loc. Și ar fi trăit, poate, și în zilele noastre
dacă nu ar fi avut proasta inspirație să curețe un
pește chiar cu mâna lui (a criticului, n.n.). Mâna i
s-a infectat, criticul a neglijat rana și a sfârșit când
se aștepta mai puțin. Iată că a venit timpul să for-
mulăm, la finalul acestui episod, și Regula lui Piru
Alexandru: Criticii care cultivă, în mod insistent,
ironia sunt sfătuiți, în mod dezinteresat, să consu-
me peștele doar sub formă de conservă sau, în cel
mai rău caz, eviscerat de alții. (Cantitatea de fosfor
e, relativ, aceeași...)
■
politica zilei
Alții zic c-a mîncat laur,
A unătură? O sumă e or ași	Și toți văd că-i de legat.
■ N.T. Orășanu
Fostul prim-ministru Călin Popescu Tări-
ceanu, în general tern și limbă de lemn, a re-
ușit cîndva, la vremea lui, o puternică lovitură
expresivă: «PDL e o adunătură!». A citit sau i-a fost
citită Adunătura lui N.T. Orășanu? Adunătură deri-
vă din adunare (națională!), versiunea românească
a instituției franceze (Assemblee Nationale, adică
Parlamentul). Mai precizăm - poate e nevoie - că
Mascarache din textele lui N.T. Orășanu nu e Traian
Băsescu, ci Lascăr Catargiu, prim-ministru conser-
vator în cîteva rînduri, cu cel mai lung mandat între
1871 și 1876. (Petru Romoșan)
Adunătura
În sfîrșit, cu vai, cu chiu,
Cu trînteli și cu snopele,
Cu picuș și cu rachiu
Și cu scoateri de măsele,
Prin bandiți din pușcărie,
Prin Suciți și prin Geambași,
Prin vestitul Temelie
Și prin sumă de borfași,
Prin faimosul Popa Tache,
Și-al lui diacon Căcățui,
Își aduse Mascharache
O majoritate-a lui,
Pe sprînceană toată-aleasă
Din ciocoi uitați de lume,
De prefecții săi culeasă.
Batjocură fără nume !
Mutre scoase la iveală,
Nume scoase din gunoi,
Slugi aleși de porunceală,
Tot ciocoi și baș-ciocoi.
În sfîrșit, Adunătura
Începu a sa lucrare,
Începu harababura
Cu obraznică sfruntare.
Beizadeaua-nfuriată
Zbiară, strigă și răcnește,
Cată ceartă, să se bată,
Verzi-uscate trăncănește;
Și prin logica nebună,
Bătînd cîmpii ca smintit,
Ocărăște, scuipă-n lună,
Sare-n loc necontenit.
Se zvîrcole ca balaur;
Unii crede că-i turbat,
Ca concluzie el cere,
Pentru scumpul său Geambaș,
O statuie în picere,
Nu pe piață, în oraș,
Ci-n gîrlici, cum se cuvine
Unui bun conservator,
Care-n viață-i supse bine
Din product veselitor,
Chiar în cîrciuma în care
Și-a dat duhul de martir,
Purtînd bîta la spinare
Și în brațe un clondir.
Musiu Balș și cu Ventura,
Nenea Guță și alți guți,
Cu întreaga-Adunătură,
Cer a-l pune între buți.
Căci cu buțile, săracul,
S-a luptat cît a trăit;
Și-ntre buți l-a luat dracul,
Între buți a și pierit.
Iată dar prima lucrare
A aleșilor ciocoi.
Mergeți dar la Adunare.
Și oftați cum oftăm noi.
1875
■
20
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
filosofie
Măreția lumii antice nu sunt
ruinele templelor ci ideile
care există printre noi!
(Daniel Mazilu - o suprainterpretare)
■ Remus Foltoș
Blanca Alina Pop	Grădină suspendată, ulei pe pânză
Așa cum e îndeobște cunoscut, filosofia
antică greacă reprezintă exemplul unei
complexități ce se traduce chiar în com-
plexitatea unei contemporaneități ce a moștenit
această filosofie. Whitehead spunea - relatez
aproximativ - că toată istoria ideologică a Occi-
dentului este o notiță de subsol la marea operă
a lui Platon. Și avea dreptate! Științele, în lunga
lor aventură de autoconstituire, n-au făcut de-
cât să interogheze opera lui Platon, Aristotel, a
neoplatonicilor și a creștinilor primelor secole
după Hristos. Este recunoscut faptul că morala
europeană (de ex.) a fost construită pe dialogu-
rile de tinerețe ale lui Platon. Probleme ca: pri-
etenia, dreptatea, adevărul sunt atât de larg dez-
bătute în dialogurile lui Platon încât devine clară
originea greacă a moralei europene, origine ce a
trecut din generație în generație, prin alexandri-
nism și apoi prin Evul Mediu până la Renaștere.
Nu cred că mai este vreo îndoială despre celelal-
te probleme platonice care au fost moștenite (nu
menționăm decât câteva): despre morfologia și
fiziologia societății (Republica), despre morfolo-
gia cosmosului (Timaios), despre problema atât
de controversată și mereu actuală a limbajului
(Kratylos), despre problema îndelung discuta-
tă și de creștini, cea a sufletului (Phaidon) sau
despre contopirea cu divinul, iarăși preluată și
imens întoarsă pe toate fețele de către creștini, a
iubirii (Banchetul) sau despre frumos (Phaidros).
Dar cea mai importantă moștenire de la Platon
este, evident, teoria ideilor. Faptul că s-a putut
concepe în antichitate că pentru fiecare lucru din
această lume palpabilă există un arhetip ideal în
altă lume, u-topică, un model prin care lucrul
sensibil trece ca printr-o „matriță” pentru a putea
exista, a condus nu numai la o viziune ontologică
ce afirma paralelismul a două lumi: una vizibilă și
alta invizibilă și pur spirituală. Ba chiar mai mult:
am putea spune că această idee moștenită de la
Platon ar putea explica, în timpurile moderne,
însăși conceptul de „matriță”, folosit cât se poa-
te de concret în primele străfulgerări geniale ale
tehnicii. Iată un lucru la care prea puțini se gân-
desc atunci când vine vorba despre multitudinea
de valențe pe care le implică o idee sau alta.
După aceea, Aristotel, efectuând o categorisire
ce va rămâne multă vreme agreată, va fi consi-
derat, pe drept, părintele științelor (luate ca se-
parate: Poetica, Retorica, Politica, Meteorologia,
Fizica, Metafizica, Despre suflet, Despre cer). Tot
același Aristotel, pentru a nu menționa decât o
singură caracteristică, va influența modul de
gândire specific european bazat pe legătura nece-
sară dintre cauză și efect (căci este primul filosof
care caută sistematic cauzele sau originile lucru-
rilor). De asemenea, Aristotel este primul care
teoretizează conceptul de Potențialitate. Oare nu
s-ar putea regăsi acesta în fabricarea lumii virtu-
ale din contemporaneitate?
Apoi neoplatonicii vor impune un sistem on-
tologic explicativ ce va reuni tot ce reprezintă
rațional în paralel cu tot ce reprezintă mistic.
Fiind de factură sincretică, neoplatonismul va
rămâne cea mai cuprinzătoare și mai frumoasă
producție a antichității târzii. Neoplatonismul va
reprezenta, de asemenea, și începutul unei filo-
sofii religioase sau a unei religii filosofice. Miezul
ei era contopirea în divin și de aceea, mai apoi,
s-au putut alinia spre pustiuri cohortele de sfinți
creștini. Evul Mediu era aproape. O oarecare te-
ocrație plutea prin aer iar beneficiile concrete ale
acesteia sunt reprezentate de puținele insule de
pace pe care încă le mai avem pe glob și astăzi.
Dar creștinii vor prelua și modul dogmatic (ce
găsește anumite consistențe în lume) de a gândi,
modul ontologic de a privi lumea, căutându-i
substraturile (ca predecesorii lor) și așezând o
ordine necesară rațională acolo unde exista o
prea mare tentație de a explica lumea prin para-
bole și analogii (peste Vechiul și Noul Testament
se suprapun primele Dogmatici ale marilor sfinți,
dogmatici ce moștenesc sistemele grecești în ex-
plicarea ontologiei). Tot antichității grecești, mai
ales datorită neoplatonicilor, îi revine influența și
explicațiile misticii creștine.
Cu o singură privire asupra lumii antice gre-
cești vom spune că tot ceea ce ne-a rămas ca moș-
tenire culturală, și anume o moștenire care, prelu-
ând idei vechi le-a modificat fericit, le-a combinat
și le-a adaptat cerințelor ce progresau, ceea ce
ne-a rămas pare să fie și materia primă a viitoare-
lor idei și descoperiri. Totul parcă se repetă, dar la
alt nivel. Pare că știința folosește aceleași tehnici
pentru a descoperi noul; pare că religia foloseș-
te aceleași unelte simbolice pentru a-și delimita
teritoriul.
Ori, ceea ce este mai reprezentativ în dansul
furibund al ideologiilor contemporane se referă
la aceleași atribute ale acestei spiritualități: rațio-
nalul și misticul. Puterea rațiunii prin care omul
își exersează intelectul; și puterea misticului prin
care omul își exersează sentimentul (în vederea
unirii cu divinul). Nu există un tertium datur.
Daniel Mazilu, prin lucrarea de față (Raison et
Mystique dans le neoplatonisme, ed. Zeta Books,
Bucharest, 2008), stabilește sau descoperă, mai
degrabă, paradigma spirituală a elenismului.
Ceea ce este absolut inedit este că aceeași para-
digmă corespunde, după cum tocmai am spus,
timpurilor prezente. Oare nu raționalitatea și
mistica sunt cele două alternative atât viabile cât
și funcționabile ale vremurilor pe care le trăim?
Căci raționalitatea se referă la înțelegerea logosu-
lui din lume. Ea are un caracter discursiv și, mai
ales, are un caracter specific prin care dezvăluie
ordinea din lume, acel ratio intrinsec al acesteia.
Pe de altă parte, mistica reprezintă dezirabilitatea
de unire religioasă cu divinul. Este o alternativă
care nu poate fi ignorată. Omul modern se sal-
vează atât prin înțelegerea lumii cât și prin con-
topirea cu principiul subtil care o guvernează. Pe
de-o parte, deci, știința - ca sumă a științelor prin
care se ajunge la o cunoștință universală, impre-
ganată de o raționalitate panprezentă; și pe de altă
parte, religia - ca modalitate de a depăși stadiul
înțelegător al raționalității printr-un gest tranșant
de fuziune cu Spiritul divin.
Poate apărea următoarea situație: suntem si-
guri de existența raționalității însă, pe de altă
parte, ne îndoim de supraviețuirea religiosu-
lui - căci epoca noastră este una seculariza-
tă. Cine ar mai crede astăzi că se poate uni cu
Hristos-Dumnezeu? Și asta fără ca el să fie consi-
derat „un interesant”? Evident, mănăstirile, pe ici
pe colo, mai vorbesc despre această unio mystica.
Rămâne însă un „dar?” pe buzele tuturor. Și totuși
nu e așa! Religiosul persistă și persistă nu numai
în regiuni geografice insulare unde gândirea a ră-
mas mai rudimentară ci și acolo unde, s-ar părea,
acesta a dispărut cu totul. Mircea Eliade a demon-
strat acest lucru cu vârf și îndesat (Sacru și pro-
fan). Căci religiosul (sau experiența sacrului) care
s-a desprins de ritual și Biserică s-a refugiat în
alte modalități de expresie: imersiunea în timpul
și atmosfera literară sau cinematografică (binele și
răul sunt puse opozitiv), participarea la ritualuri
de inițiere (intrarea într-o breaslă, congregație),
ș.a.m.d. Așadar găsim religiosul și în actualitate,
doar că el ne apare deghizat. Dacă nu mai apa-
re neapărat în Biserică, va apare cu necesitate și
cu siguranță în alte manifestări ale vieții umane.
Oricum am delibera, sacrul, religiosul, misticul
este prezent în contemporaneitate. Acest lucru nu
poate fi rejectat.
Tocmai aici trebuie să ne oprim și să spunem
că ceea ce rămâne cu titlu de original, la Daniel
Mazilu, este că în urma expunerii paralelei dintre
raționalitate și mistică, în antichitatea greacă, se
O
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
21
o
poate efectua foarte ușor altă paralelă între rați-
onalitatea și mistica actuale. Este ceea ce poate
reprezenta un efort de cercetare care ar merita
efectuat. Numai că această perspectivă este prea
largă pentru a putea să o atingem în scurtul nos-
tru eseu. Îi semnalăm doar generozitatea și atât.
Revenind abrupt vom spune că rațiunea anti-
că, spune Daniel Mazilu, are următoarele sensuri:
sensul de conștiință (ca inteligență orientată spre
virtute, fie că aceasta este „sănătate a spiritului”,
fie că este virtutea cardinală: temperanța), sensul
de discurs (logosul), sensul de gândire (dianoia,
adică discursul sufletului cu el însuși), sensul de
inteligență sau intelect (nousul care guvernează
sufletul) și un ultim sens: ordinea cosmică (în sens
heraclitean, stoic sau neoplatonician).
Pe de altă parte, misticul, la neoplatonicieni,
este circumscris printr-o formulă accesibilă doar
inițiaților. Daniel Mazilu, cu o răbdare și o minu-
ție de apreciat trece prin toți filosofii neoplatonici:
Plotin, Porfiros, Jamblicos, Proclos, Damascios.
Luate pe rând și fără a pretinde că le-am epuizat,
semnificațiile conceptului de mistic ar fi urmă-
toarele: ceva ascuns, simbolic, obscur, interzis,
profund, provocator de entuziasm, un ritual
de inițiere, o alegorie, ceva cu virtți cathartice,
simbolul unei voluptăți seducătoare, imaginea
lui Dumnezeu în suflet prin care acesta se poate
contopi cu primul, o învățătură sacră, un respect
și o admirație pentru sfera sublimă și benefică a
sacrului, experiența unei frumuseți stupefiante în
spatele căreia se află influența Binelui suprem cu
care sufletul tinde să se unească, încercările prin
care sufletul trece pentru a se elibera în final, o
manifestare inexplicabilă în rândul fenomenelor
naturale.
Între rațiune și mistică nu poate, spune Daniel
Mazilu, exista o relație de excluziune. Acolo unde
discursul rațional nu mai poate ajunge cu înțele-
sul lui trunchiat (cu toate că acesta este exhaus-
tiv), acolo numai mistica poate să adauge un în-
țeles care nu este comprehensiv ci de altă natură,
o natură conformă cu o oarbă experiere, valabilă
dincolo de orice calcul sau socoteală, absolut ine-
fabilă. Dacă, în conformitate cu neoplatonismul,
rațiunea atinge sau are contact doar cu Inteligența
(Nousul cosmic) care poate permite în sine suc-
cesiunea sau discursivitatea multiplă, experiența
mistică se realizează dincolo de succesiune, într-o
unitate sau unificare dintre subiect și divin, uni-
ficare realizată prin extaz. Plotin recunoaște că
doar de vreo patru ori în întreaga sa viață a fost
răpit de extaz în lumea de dincolo de manifestare.
Așadar, cunoașterea, fie prin rațiune, fie prin
mistică, are același rol: de a se compensa pentru
a cuprinde atât lumea sensibilă cât și cea inteligi-
bilă, atât lumea de aici, cât și lumea de dincolo.
Dacă Inteligența cosmică permite în interiorul ei
exercitarea rațiunii (pentru că ea însăși este rațiu-
ne sau raționalitate), Binele suprem care se află la
originea nevăzută a Inteligenței permite, deși nu-
mai arareori, imixtiunea în sânul său a sufletului
individual. Trebuie precizat că nu există o „scară”
a experienței sufletului în drumul său spre Binele
suprem. În ciuda situării Inteligenței dedesubtul
Binelui, nu neapărat prin Inteligență, inițial, poa-
te sufletul să ajungă la contopirea amintită. Binele
suveran pătrunde, irizează, iradiază, se împrăștie
în lume, stă latent în această lume materială și
poate fi experimentat de suflet direct, fără vreun
amestec al Inteligenței. Binele are, astfel, o „pre-
zență inefabilă” - după cum spune Daniel Mazilu.
Dar Daniel Mazilu subliniază lucruri și mai
complicate: drumul către o viață practică în
conformitate cu esența divină a omului, trebuie
să treacă printr-un proces cathartic. Catharsisul
Blanca Alina Pop
este conceptul prin care anticii subliniau ideea de
„purificare” a sufletului. Termenul este consacrat
de către Aristotel, deși era prezent și la Platon,
dar și mai înainte, la pitagoreici sau presocratici.
Catharsisul, la Plotin, vizează asceza inteligenței
prin practicarea virtuților. Virtuțile sunt resortu-
rile care animă, atât moral, cât și ființial, un su-
flet sau o inteligență. Dacă un caracter uman este
înclinat către practicarea adevărului, a faptelor
bune, a dreptății, practicarea unei vieți înțelepte
și în același timp frumoase, dacă este pios, dacă
nu depășește în dorințe, sentimente și intenții
limita acceptată, deci dacă nu acceptă hybrisul
(excesul ce atrage mânia zeilor), acel om și-a
purificat inteligența și poate avea o viziune con-
templativă adecvată a divinului. Daniel Mazilu
spune că prin catharsis se poate ajunge la contem-
plarea Frumosului, iar prin această contemplare
Binele suprem se poate face simțit ca o lumină ce
coboară în sufletul omenesc. Acest lucru se pe-
trece atunci când sufletul uman devine conștient
de faptul că el însuși este lipsit de orice formă, la
fel cum Binele suprem este lipsit de orice formă.
Atingând cu conștiința acest vacuum intern sufle-
tului, ființa divină se deschide cu aceeași calitate
de „nuditate” (citat) din care, în uniune, apare
lumina primului Principiu (Binele aflat dincolo de
toate).
Să mai explicăm o dată pentru a înțelege mai
bine: catharsisul înseamnă purificarea inteligen-
ței umane. Purificarea vizează subțierea spiritului
uman de tot ce este gregar, excesiv, greu, pasional
sau întunecat. Numai după această eliberare de
partea pasională a sufletului, acesta este pregătit
să înțeleagă că vacuitatea sa nu numai că este per-
fect posibilă dar mai ales că este necesară pentru
ca sufletul să se apropie de similaritatea sa divină:
cel fără de formă care stă la originea cosmică a
oricărei forme.
Daniel Mazilu găsește că facultatea unitivă ce
se regăsește prin aspirația specifică sufletului către
Bine, este absolut contrară facultății prin care inte-
ligența umană, ca exercițiu al alterității, dă seamă
și poate da seamă numai pentru o cunoaștere frag-
mentară. În primul caz avem mistică, în al doilea,
raționalitate. Iată și un citat: „Ceea ce inteligența
manifestă sub forma unei cunoștințe, intuiția sufle-
tească dezvoltă sub forma unui contact direct”.
Partea cea mai interesantă a lucrării lui Daniel
Mazilu este cea care se referă la entuziasm și
extaz. Preluând problematica de la Platon, din
Rame curățate cu apă, lăcuite cu șerlac
Banchetul, unde înțelepciunea înseamnă atât
exercițiul dialecticii cât și a fi posedat de Eros
(pradă unui delir entuziastic), Plotin marșează pe
ideea uniunii mistice prin percepția Frumosului
inteligibil. Cel puțin prin vorbele Diotimei, la
Platon, entuziasmul este superior oricărei înțe-
lepciuni, căci subiectul entuziast este livrat in-
spirației divine. Numai că, dacă pentru Platon
entuziasmul era provocat de un obiect exterior și
era asemănat cu o formă de delir, pentru Plotin
entuziasmul se decanșează găsind în sinea subiec-
tului, în profunzimile sale, frumusețea. Evident, și
în cazul lui Platon și în acela al lui Plotin este vor-
ba despre o metodologie de cunoaștere (această
apropiere de înțelepciune prin entuziasm), iar la
baza acestei metodologii stă aceeași dragoste sau
iubire care, de altfel, apropie lumea muritorilor
de lumea eternă a zeilor, sensibilul de inteligibil
(chiar termenul de entuziasm spune acest lucru:
en-thaumazein: a fi în înteriorul zeului).
Extazul, de asemenea, teoretizat de Plotin ca o
situare-în-afară-a-sufletului (ek-stasis), este mai
degrabă o evadare a percepției nu în exterior ci o
plonjare în cea mai mare intimitate a interiorului
sufletului unde Binele stă ascuns. Astfel se poate
efectua o joncțiune cu propriul sine, o joncțiune
care răpește, smulge subiectul în divin, umplând
prin acest fapt interioritatea sinei cu o infinitate
calitativă ce depășește cadrele obișnuite ale per-
cepției: divinul din lume este pus în corespon-
dență cu divinul din om prin întoarcerea sieși a
privirii. Exact ceea ce mărturisea Plotin pe patul
de moarte: faptul că „toată viața lui nu a încercat
decât să pună în acord divinul din om cu divinul
din univers”.
Cu acest scurt periplu prin lumea antică, noi
n-am făcut decât să dăm curs dorinței de a declan-
șa un apetit pentru curiozitățile, perplexitățile și
frumusețile speculative ale acestei lumi. În special
ne-am dori ca tot mai mulți cercetători, mai mult
sau mai puțin abilitați, să se oprească la proble-
ma moștenirii antichității grecești, la posibilitatea
atât de îmbelșugată de a explica resorturile intime
ale actualității prin paradigmele începuturilor
culturii și civilizației europene. Mergând în aceas-
tă direcție am putea avea mari surprize. Totuși nu
spunem că în acest domeniu nu s-au făcut încer-
cări. Dar prea puține și prea puțin vizibile. Iată un
imperativ ce rămâne deschis...
■
22
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
diagnoze
Urmări ale
„Marelui Război”
■ Andrei Marga
Chiar dacă schimbările sunt rapide și sub pri-
virile noastre, societățile actuale nu se pot
înțelege fără trecut. Aceasta fie și din rațiu-
nea simplă că se trăiește în cadre instituționale și
de gândire lăsate în urmă de generații anterioare.
Spunând aceasta, nu este vorba de a dizolva prezen-
tul în trecut și de a-i face pe cei de odinioară res-
ponsabili de inerțiile, confuziile și nepriceperea de
azi. Este vorba doar de a câștiga repere pentru a face
sigură cunoașterea a ceea ce se petrece acum.
Cele mai multe dintre situațiile cu care ne con-
fruntăm astăzi vin, desigur, din ceea ce fac sau nu
contemporanii. Unele vin însă și din istorie, din-
tr-un timp mai lung. Urme ale Primului Război
Mondial sunt astfel printre noi. De aceea, aniver-
sarea unui secol de la conflagrația din 1914-18 ar
trebui să fie o reflecție asupra a ceea ce a rămas din
experiența războiului și afectează lumea actuală, nu
doar o consemnare calendaristică.
Ce face din Primul Război Mondial un prag pen-
tru cei care trăiesc astăzi? Să luăm în considerare
câteva evaluări demne de încredere. Eric Hobsbawn
(The Age of Extremes.1914-1991, Abacus, London,
1995) pune în prim plan extinderea efectiv mondi-
ală a confruntării și „masacrele” fără precedent pe
care războiul le-a adus, începând cu cel de pe fron-
tul de Vest (p. 23). El atrage atenția mai ales asupra
„brutalizării” pe care războiul a antrenat-o, nu nu-
mai în ducerea luptelor, ci și în politică (p. 49). Pe de
o parte, „strania democratizare a războiului”, în vir-
tutea căreia acesta devine „al popoarelor”, și, pe de
altă parte, „impersonalizarea omorârii”, ca urmare a
tehnologiei ce permite uciderea pe scară mare, prin
apăsare pe buton sau mișcare a unui levier, au favo-
rizat „brutalizarea” și au stabilizat-o. Martin Gilbert
(A History of the Twentieth Century. Volume Three:
1952-1999, Perennial, New York, 1999) insistă asu-
pra recursului în premieră la gazele otrăvitoare pe
câmpul de luptă (p. 909). Niall Ferguson (The Pity
of War: Explaining World War One, Basic Books,
New York, 1999) vorbește de „război fals” și slăbește
„miturile” istoriografiei („militarismul” Germaniei,
„agresivitatea” acesteia, folosirea tuturor resurselor
economice de către beligeranți, tratarea intolerabi-
lă a prizonierilor de război de către germani etc.).
Eminentul contemporanist britanic aduce în discu-
ție răspunderea diplomației Foreign Office-ului de
atunci. Wolfgang Mommsen (Der Erste Weltkrieg.
Anfang vom Ende der burgerlichen Zeitalter, Fischer,
Frankfurt am Main, 2004) privește războiul mon-
dial ca „zdruncinare” a culturii clasice a Europei
moderne. El identifică premise sociale, cultura-
le și mentalitare ale angajării în război, pe cazul
Germaniei. Nu de mult, Gerd Krumeich (Der Erste
Weltkrieg. Die 101 wichtigsten Fragen, C.H. Beck,
Munchen, 2014) a adus la zi răspunsurile la nu-
meroasele întrebări asupra naturii și consecințelor
„Marelui Război”.
Cum a fost trăit, însă, Primul Război Mondial de
oamenii acelui timp? Scriitorul Karl Kraus a arătat,
imediat după declararea războiului, în iulie 1914, că
se intră în „ultimele zile ale existenței umanității”.
Teologul Friedrich Gogarten socotea entuziasmat
că „eternitatea devine germană” odată cu angajarea
în război. Filosofii Hermann Cohen și Paul Natorp
considerau că „discrepanța dintre realitatea vieții
în epoca industrială și idealurile culturii umaniste
trebuie să fie, dacă nu total eliminată, cel puțin mult
redusă” și vedeau apărarea spiritualității ca datorie.
Să extindem ilustrarea (mă folosesc de antologia
lui Matthias Steinbach, Hrsg., Mobilmachung 1914.
Ein literarisches Echolot, Reclam, Stuttgart, 2014),
spre a face tabloul mai concludent. Ernst Junger,
de pildă, susținea că nu se mai poate trăi în „bur-
gheza Germanie”, încât ceva trebuie făcut pentru
„lărgimea și libertatea vieții” (p. 38). Max Weber
îi scria unui prieten (1914) cât de mult dorea să
iasă din spital și să serveasă pe front, căci „acest
război este măreț și minunat” (p. 119). Chiar dacă
și-a pierdut cumnatul, iar frații săi erau mobilizați,
el elogia războiul și-i găsea vinovați pe diplomați.
După un an, vestitul sociolog scria că germanii au
dovedit că sunt „un mare popor de cultură” și „o
adevărată umanitate” (p. 213). Friedrich Gundolf
saluta intrarea în război în cuvintele: „cu siguran-
ță că nici o ocazie pentru război din ultimii ani nu
a fost atât de relativ demnă și niciun moment nu
a fost mai favorabil pentru Germania și Austria”
(p. 39). Thomas Mann îi mărturisea lui Heinrich
Mann, imediat după decretarea mobilizării gene-
rale în Germania, că se simte „zguduit și rușinat
de înspăimîntătoarea presiune a realității” și că
are temeri față de „nebunia Europei” (p. 56). În
Betrachtungen eines Apolitischen, celebrul romanci-
er spune că războiul este doar expresia „voinței de
automenținere a statelor” (p. 66). În altă scrisoare,
el pune întrebarea: „cum va arăta Europa, lăuntric
și exterior, când totul va fi trecut?” (p. 90). Walter
Rathenau vorbea de „necesitatea lăuntrică a acestui
război”, pentru a înlătura „vechiul, insuportabilul”
și a reda vigoare „speranței” (p. 110). Ernst Toller
relata înflăcărat „trecerea Rinului”, când „cuvintele
Germania, Patria, Războiul au căpătat forță ma-
gică” (p. 103). Rainer Maria Rilke era, în schimb,
îngrozit de „vinovăția” pe care războiul o creează
pentru multă vreme (p. 199). Stefan Zweig aducea
în discuție ambivalența căștigării bătăliei în Vest (p.
205) și atrăgea atenția asupra pericolului ascuns în
entuziasmul național. Alfred Doblin era alarmat de
faptul că viața și moartea, separate în condiții de
pace, devin indiferente pe câmpul de luptă (p. 206).
Războiul s-a încheiat cum se cunoaște. În 1919-
’20, s-a semnat un șir de tratate. Cu preocuparea
vizibilă (mai ales la Poincare și Clemenceau) de a se
pune capăt agresiunilor și de a se obține despăgu-
biri de război, în tratatul cu Germania (Versailles)
s-a introdus controversatul articol 231: „Guvernele
aliate și asociate declară, iar Germania recunoaște,
că Germania și aliații săi sunt, în calitate de autori,
responsabili de toate pierderile și daunele suferite
de guvernele aliate și asociații lor și de apartenenții
statelor respective, în urma războiului la care au fost
constrânși de agresiunea Germaniei și a aliațiilor
acesteia”. Articolul avea să contribuie la atmosfera
alunecării Germaniei sub controlul nazismului și,
astfel, a pregătirii celui de Al Doilea Război Mondial.
Inițierea Ligii Națiunilor, în aprilie 1919, reprezen-
ta prea puțin în fața valului ce se punea în mișca-
re. Un filosof (Karl Lowith, My Life in Germany
Before and After 1933, Urbana University of Illinois
Press, 1994) a spus simplu: „revoluția din 1933 din
Germania a început cu izbucnirea Primului Război
Mondial. Evenimentele din Germania, din 1933
încoace, au fost o încercare de a câștiga ceea ce s-a
pierdut”.
Istoricii au captat consecințele Primului Război
Mondial sub câteva schimbări majore: destrăma-
rea celor trei imperii din Europa - țarist, otoman
și habsburgic - și reorganizarea continentului pe
principiul autodeterminării naționale; pierderea de
către Europa a întâietății politice și militare în lume;
urcarea Statelor Unite în poziția de primă putere
economică și politică a lumii; profilarea mișcării
paneuropene ca „a treia cale” pentru cultura euro-
peană; conturarea nevoii unei noi gestiuni a relații-
lor internaționale. Nu stăruim asupra acestora, ele
fiind bine cunoscute.
Mai puțin circumscrise sunt însă conceptualiză-
rile ce au rezultat din experiența Primului Război
Mondial și exercită influență până în zilele noastre.
Am în vedere trei urmări conceptuale ale Marelui
Război, care, la rândul lor, au consecințe pe sca-
ră largă: teoria lui Junger-Heidegger a dominării
modernității târzii de către tehnologie, decizionis-
mul lui Carl Schmitt și funcționalismul lui David
Mitrany. Chiar dacă este anevoios să faci o selecție
în materie, iar discuția rămâne în mod fatal deschi-
să, sunt de părere că, dintre generalizările ce stau
pe suportul experienței Primului Război Mondial,
cele menționate nu numai că își continuă cursa în
competiția viziunilor, dar trec încă drept repere. Să
le rezumăm conținutul.
Nu este vorba aici de a părăsi considerarea fi-
losofiei lui Heidegger ca filosofie a ființării umane
(ceea ce am făcut în Introducere în filosofia contem-
porană, Compania, București, 2014, pp. 334-363).
Dar tocmai anvergura acestei filosofii a făcut ca ea
să nu fie străină de reflecții asupra unor domenii
implicate mai direct în istoria nemijlocită. De aceea,
au dreptate cercetători (vezi, de exemplu, Charles
Bambach, Heidegger’s Roots. Nietzsche, National
Socialism and the Greeks, Cornell University Press,
Ithaca and London, 2003) care privesc filosofarea lui
Heidegger, mai ales cea din 1933-1945, ca „tentativă
filosofică în geopolitică, o mare viziune metafizică a
destinului german, care se dezvoltă atât înăuntrul,
cât și împotriva viziunii hegemoniei politice create
de mișcarea național socialistă” (p.10).
În faza de început, Heidegger dezvoltă o metafi-
zică a ființării ce vrea să dea seama de „autohtonie
(Bodenstandigkeit)”, în spiritul tradițiilor populare
(volkische) germane. Apoi, filosoful își asumă tema
„salvării Europei” (cum se poate observa în confe-
rința Europa und die deutsche Philosophie, susținută
la Roma în 1936) în fața pericolelor ce vin din Est
și din „dezrădăcinarea (die Entwurzelung)” la care
antrenează modernizarea prin liberalizare. Dar,
sub impresia celebrei scrieri a lui Ernst Junger, Die
totale Mobilmachung (1930) și apoi a cărții ce o in-
clude (Der Arbeiter. Herrschaft und Gestalt, 1932),
Heidegger tematizează tehnologia ca factor covâr-
șitor în istoria ființării. El se afla mai demult pe
calea criticii metafizicii europene, dar Ernst Junger
(a cărui pondere în articularea conștiinței europene
de după război este pusă în relief mai recent, de pil-
dă în Helmuth Kiesel, Ernst Junger. Die Biographie,
Siedler, Munchen, 2007) l-a stimulat. Observația
cunoscutului scriitor că, în lumea modernă, „mun-
ca”, în accepțiunea restrictivă a industrialismului,
își lasă amprenta asupra tuturor acțiunilor oame-
nilor, inclusiv asupra raportării la sine, l-a făcut pe
Heidegger să exercite critica metafizicii în forma
unei critici a felului de a gândi al epocii industri-
aliste.
O
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
23
o
Ernst Junger a sesizat faptul că, odată cu Primul
Război Mondial, însăși purtarea războiului s-a
schimbat radical: întreaga societate este acum
„mobilizată” în serviciul obținerii victoriei asupra
dușmanului. Iar această generalizare este legată în
scrierile sale de război cu o alta. El a luat ca punct
de plecare considerarea „muncitorului” ca personaj
determinant al epocii industrialiste, în al cărui fel
de a se manifesta este concentrată forma vieții în-
tr-o întreagă epocă a istoriei: „muncitorul” lui Ernst
Junger întruchipează și întreține frenezia tehnolo-
gică ce preia sub control mersul lumii. Ernst Junger
a vrut să evite atât consecințele trase de Marx din
observarea poziției „proletarului”, cât și optica libe-
ralismului, și a presupus că în felul de a acționa și de
a fi al „muncitorului” de care vorbește se manifestă
o forță ascunsă, identificată deja de Nietzsche ca
„voință de putere”. Pentru Heidegger, epoca indus-
trialistă este un pasaj în istoria ființării, căruia nați-
onal socialismul este chemat să-i pună capăt. Mai
târziu, Heidegger va recunoaște că acesta nu a fost
la înălțimea istoriei, așa cum filosofia sa a înțeles-o.
Heidegger a elaborat teoria impactului cuprinză-
tor al tehnicii asupra societății, mai exact al Gestell-
ului - acea atitudine de „provocare” a naturii, pe
care o vede drept esență a tehnicii moderne - pe ur-
mele metaforei „mobilizării totale” lansate de Ernst
Junger și inspirate de experiența Primului Război
Mondial. Această teorie, adusă la formulare proprie
în impresionanta conferință Die Frage der Technik
(1953), este luată și astăzi ca reper, nu numai de
filosofi dispuși să facă icoane din gânditori de altă-
dată, ci și de istorici ce pun evenimentele în seama
unor structuri anonime (mersul istoriei, societatea
în format mare, tehnologia epocii etc.) și de repre-
zentanți publici cu o cunoaștere sumară a societății.
O altă conceptualizare pornită din experiența
Primului Război Mondial a dat-o unul dintre ju-
riștii de vârf (alături de Hans Kelsen) din secolul
al XX-lea - Carl Schmitt. El a observat cu acuitate
criza democrației liberale și a recomandat decizio-
nismul ca soluție de legitimare. Soluția avea să fie
fatală Germaniei. Sub pavăza ei, Hitler a confiscat
puterea, conferită prin mandatul semnat de mu-
ribundul mareșal Hindenburg, și a folosit-o până
la catastrofa țării. Observarea crizei este însă piesa
durabilă a reflecțiilor lui Carl Schmitt.
Nu reiau analiza operei lui Carl Schmitt (pe care
am schițat-o în Filosofia lui Habermas, Polirom,
Iași, 2006, pp. 114-124). Menționez doar că în car-
tea sa epocală, Die geschichtliche Lage des heutigen
Parlamentarismus (1923), Carl Schmitt a contrapus
promisiunilor legate de parlamentarism, ca expo-
nent al sferei publice liberale, realitatea secolului al
XX-lea. Din premisa după care statul modern este
rezultatul evoluției economice, el a derivat con-
cluzia că „parlamentul și-a pierdut solul pe care a
apărut, sub aspect moral și spiritual, și nu mai este
decât o cochilie vidă” (p. 29, în ediția Carl Schmitt,
Parlamentarisme et democratie, Seuil, Paris, 1988).
Carl Schmitt a invocat distanța la care s-a ajuns în
practică față de „principiile parlamentarismului”.
Astfel, în practica politică s-a renunțat la caracterul
public al dezbaterii ce duce la decizie, la separarea
puterilor în stat, la înțelegerea la propriu a legii,
la concentrarea parlamentului asupra adoptării
legilor, încât „principiile” mai sunt doar pretenții
retorice în fața unei realități ce se conduce după
alte reguli. „S-a crezut că, singure, caracterul pu-
blic și discuția ar permite să se depășească forța și
puterea ca fapte brute - pentru o gîndire liberală
a statului de drept, răul în sine, the way of beasts,
cum spune Locke - și de a aduce triumful dreptului
asupra forței... Realitatea vieții parlamentare și viața
partidelor politice, ca și convingerea generală, sunt
astăzi foarte departe de o asemenea credință. Marile
decizii politice și economice de care depinde astăzi
destinul oamenilor nu mai sunt rezultatul (dacă a
fost vreodată) unei echilibrări a opiniilor în luarea
de cuvânt publică, opusă altei luări de cuvânt pu-
blice, și nu este de la început rezultatul dezbaterii
parlamentare. Participarea reprezentării populare
la guvernare, guvernarea populară, s-au dovedit a fi
mijloace prin excelență pentru a pune capăt separa-
ției puterilor și, odată cu ea, vechii idei a parlamen-
tarismului” (pp. 63-64). Iar dacă „spațiul public”
și „discuția publică” au devenit „vide și caduce” în
realitatea vieții, atunci parlamentarismul și-a pier-
dut baza.
Carl Schmitt a relaxat legături socotite de nedis-
locat - între stat de drept și democrație, între demo-
crație și liberalism, democrație și parlamentarism -
și a căutat să înlăture frontiera dintre autoritarism
și democrație. El a împins interpretarea sa a isto-
riei moderne până la a pune sub semnul întrebării
mari tradiții culturale și a căuta să “purifice” cul-
tura germană de influențe „străine” (vezi Raphael
Gross, Carl Schmitt und die Juden. Eine deutsche
Rechtslehre, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2005)
Dintre alternativele pe care el le-a văzut la începu-
tul anilor douăzeci în Italia, formulate de Gaetano
Mosca - anume, „dictatura proletariatului”, „abso-
lutismul” desfășurat de o puternică birocrație (un
„assolutismo birocratico”), „sindicalismul” ca sub-
stitut tacit al parlamentarismului, și dintre even-
tualitățile ce se discutau în dreptul constituțional
german al timpului - adică „sindicalismul”, „cor-
poratismul”, „dictatura proletariatului”, democra-
ția liberală, „statul social”, „statul economic”, Carl
Schmitt a ales „virajul” spre un stat ce transcende
pluralismul, în care a văzut prefigurarea „statului
total”, în forma unui stat autoritar.
Astăzi, evidențele ar putea suscita întrebări gra-
ve. Puterea executivă s-a autonomizat față de cea
legislativă și aceasta față de electorat, mai mult
decât permite democrația. Pe de altă parte, tenta-
țiile cedării de putere către autorități personalizate
- uneori chiar sub pretextul apărării democrației -
nu sunt deloc minore. Ne aflăm, de fapt, în Europa
cel puțin, în fața acestor tendințe ce-și au profilarea
în jurul Primului Război Mondial. Desigur, nu răz-
boiul este cauza; acesta a prilejuit doar etalarea lor.
Dar nu este uimitor că asemenea tendințe nu au fost
oprite destul?
Din experiența războiului, David Mitrany, un
tânăr care părăsea România (despre care avea să
dea scrieri importante, între care The Land & the
Peasant in Romania. The War and agrarian reform
1917-21, Oxford University Press, 1930) spre a de-
veni, mai întâi, consultant pe problemele Balcanilor
la Londra, apoi profesor la universități americane,
a tras concluzii diferite. Între timp, acestea îi con-
feră statura de clasic al unei direcții de gândire ce
a marcat deja lumea și o marchează în continu-
are. Recunoscut acum ca inițiator al concepției
funcționalismului, Mitrany a modificat abordarea
conducerii societăților și a relațiilor dintre state.
Cartea sa principală, The Progress of International
Government (Yale University Press, 1933), a fost
reluată mai târziu într-un volum de referință inter-
națională, The Functional Theory of War (Martin
Robertson, London, 1975).
Mitrany era de acord, cel puțin în publicistica
sa din România, cu ideea lui A.C. Popovici (1906),
după care „federalizarea” statelor naționale este ca-
lea pacificării, dar, după Primul Război Mondial, a
văzut lucrurile altfel. El a tras hotărât consecințe din
observația că „pacea este mai mult decât absența
violenței” și a făcut trecerea de la „federalism” la o
abordare proprie, care a devenit „funcționalismul”.
Iar înăuntrul acestuia a profilat versiunea „agenții-
lor” de aplicare a funcțiilor conducerii, spre deose-
bire, de pildă, de versiunea lui Mary Follett ce pune
funcțiile în seama unei decizii democratice. Mitrany
era preocupat să scoată cât mai mult posibil funcți-
ile de sub controlul „politicii”, în locul căreia propu-
ne “integrarea funcțională a activităților materiale
la scară internațională și devoluția culturală pe bază
regională” (pp. 103-104). După opinia sa, guverna-
rea la orice scară va trebui să fie aidoma guvernării
unui municipiu. Mitrany deplasează abordarea re-
lațiilor din societate de la discuția despre instituții,
la interogarea felului în care se cooperează. Marea
realizare conceptuală ce i se datorează nu este din
câmpul etico-juridic, pe care l-a și lăsat deliberat
la o parte, ci din cel al identificării unui cadru de
cooperare destinat să prevină conflictele. În optica
sa, „naționalismul” și „anarhia” sunt pericolele ma-
jore ale vieții de după Primul Război Mondial, iar
soluția este promovarea de cooperări extinse la ni-
velurile „de jos”, încât, treptat, politicile de stat să se
modifice ținând seama de nivelul cooperării locale.
Instituțional, această cooperare ia forma „agenții-
lor”, ce devin noile centre de coagulare a dezvoltării.
Astăzi, suntem după triumful conceptualizării
lui Mitrany. Strategia de unificare a Europei postbe-
lice a fructificat-o (vezi Gerhard Michael Ambrosi,
David Mitranys Funktionalismus..., 1998), pe partea
desigur solidă - cea a imaginării unei cooperări ca-
pabile să integreze comunitățile. Mai mult, exalta-
rea guvernanței, accentul pus pe concretizări „ma-
teriale” ale activităților, expansiunea „agențiilor” pe
seama politicii guvernelor, încrederea conformistă
în virtuțiile gândirii lipsite de viziune, pe care le ob-
servăm la tot pasul în zilele noastre, îl au ca punct
de plecare, în ordinea ideilor, pe Mitrany, chiar dacă
deformările nu i se pot imputa acestuia.
Iată, așadar, trei conceptualizări ieșite din ex-
periența Primului Război Mondial - interpretarea
“tehnologistă” a istoriei de către Junger-Heidegger,
decizionismul lui Carl Schmitt și funcționalismul
lui David Mitrany - care nu au încetat să marcheze
timpul ce a urmat. Ele nu se lasă bagatelizate sub
vreun argument istorist, conform căruia aminti-
tele conceptualizări țin de o istorie revolută, căci
impactul lor este încă mare. Ele preiau respectiva
experiență și o exploateză în direcții diferite. Prima
ne atrage atenția asupra organizării lăuntrice a cul-
turii epocii, dar ajunge să anonimizeze răspunderea
persoanelor pentru acțiunile lor. A doua spune că
ceva nefast s-a petrecut în practica democrației, dar
decuplează formarea voinței politice de opinia cetă-
țenilor. A treia propune o abordare a conducerii pe
linia cooperărilor efective dintre oameni, dar scoate
din discuție valorile etice și civice.
Cele trei conceptualizări nu se pot ocoli de către
cel care gîndește pînă la capăt ceea ce se petrece în
jur, căci interogațiile din mediul cărora s-au alimen-
tat nu s-au erodat. Pentru aceste interogații este ne-
voie, însă, de răspunsuri noi, încît conceptualizările
amintite se cer deconstruite și depășite cu altele mai
cuprinzătoare. Nu se poate ajunge la depășirea lor
fără a le examina precis - iar apoi a le înțelege îm-
preună cu epoca emergenței lor și, în fond, cu ex-
periența Primului Război Mondial. Peste toate, din
experiența unei derive pot rezulta învățături, dar nu
adevăruri pentru orice timp.
■
24
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
o dată pe lună
Atunci... Acum...
■ Mircea Pora
AT: „Locuitorii pe care i-a văzut îi fac impresia
unor făpturi îndărătnice, care se cer bătute ca să
dea ceva. Toți îi maltratează: turci, greci, nemți și
ruși în vreme di război. Cel din urmă caporal aus-
triac lovește înainte de-a vorbi. De aceea vederea
unui dregător, unui străin, face ca lumea să fugă.”
(călător englez prin Țările Române, începutul se-
colului al XIX-lea)
AC: De atunci, decorul exterior s-a schimbat,
dar esențele rămân aceleași. Avem și acum și pe
bună dreptate, un complex de inferioritate față de
străini, doar dacă nu sunt afgani sau mongoli. Pe
plan general, românul, când nu e “excelență” sau
cocoțat pe înalte creste politice, suportă, eventual
cu rictusuri, gesturi de vagă împotrivire, brutali-
tăți și violențe de tot felul. Și asta, în primul rând,
din partea propriilor conaționali. A-l repezi și a-l
pune la punct pe “românaș” e unul din cele mai
simple lucruri. Toate aceste aspecte ating cote
maxime când omul nostru de rând are de-a face
cu autoritățile. Un primar, oricât de imbecil, un
polițist, mai ales cu grade, vreun “greu“ din parti-
dul de guvernământ, indiferent de nivelul de inte-
ligență, moralitate, competență, îl fac pe “valahul“
secolului XXI să intre în pământ de spaimă, umi-
lință, reflex al “capului plecat“...
AT: „Lumea-i pare obosită, strivită de robie.
Nicio față veselă, niciun râs pe stradă. Se hrănesc
insuficient, din usturoi, pepeni, fructe crude, pâi-
ne grea.“ (călător german prin Țările Române, în
jur de 1810)
AC: E ușor de remarcat proasta dispoziție, mo-
rozitatea acestui popor. Din vechime pornind, de
hăt departe, nu s-au putut bucura, ai noștri, aflați
pe diferite trepte de evoluție, din cauza romanilor,
ungurilor, turcilor, austriecilor, rușilor, deveniți
temporar sovietici, nemților lui Hitler. Acum nu
Blanca Alina Pop
Libertate în Grădină, acril pe pânză
se pot bucura strict din cauza lor. Oricum, neferi-
cită gloată. O parte a românilor, “politicienii”, mai
ales cei de vârf, ancilele lor, altfel zis, servitorii,
excrocii, îmbogățiți peste noapte, numiți și “regi“,
ai asfaltului, grâului, pingelelor, betoanelor, pom-
pelor de bicicletă etc., în disprețul legii pot să-și
permită orice, în vreme ce Ionescu sau Popescu,
cu salarii și pensii tăiate, își numără zilnic banii de
cinci ori... Dar, pe fond, Ionescu și Popescu tac...
așa i-a învățat istoria... capul plecat sabia nu-l
taie... Foarte bine, stați așa...
AT: „Mai rău e la Pitești, târgușor cu străzile
înguste. Casa boierească e plină de ploșnițe. În
cale spre București se semnalează, peste tot, as-
pectul feodal al locurilor.” (călător francez prin
Țările Române, în jur de 1805)
AC: Și acum e rău la Pitești, exceptând centrul,
dar mai adăugăm, fără teamă de-a greși, la nivelul
“rău”, Craiova, Bucureștii, Buzăul, Ploieștii și încă
cel puțin 30 de așezări urbane mai mici. O pri-
mejdie majoră în mediul nostru orășenesc actual
ar fi câinii vagabonzi și. din abundență, derbe-
deii. Vorbim în ceea ce privesc burgurile noastre
de un procentaj foarte ridicat de indivizi pericu-
loși. Intră aici, hoții de mașini, buzunare, jefui-
torii caselor de bani, ai apartamentelor, bătăușii,
violatorii etc. Ar mai fi de menționat cu referire la
orașele noastre de acum mizeria emanată de peri-
ferii. Vietățile numite șoareci, șobolani, ploșnițe,
păduchi, pureci, cu siguranță sunt de găsit acolo.
Încheiem prin a mai spune că orașul românesc
actual e aproape în totalitate lipsit de monumente
semnificative. Ce să vadă turiștii, spre exemplu, în
Buzău sau Ploiești?
AT: “La margene de București distracție cu lău-
tari și vin. Femei ușoare la grădina Mimi. Se cântă
și din gură. Seara, teatru, piesă, cu titlul Pașa și
Blanca Alina Pop	Ramă șlefuită, lăcuită cu șerlac
Ursul.“ (călător francez prin Țările Române, în
jur de 1815)
AC: „Altfel, de pe vremuri, mai apar și episoa-
de plăcute dar... de periferie. Manifestări ieftine
pentru o lume pe potrivă. Transferând lucrurile
în prezent, regăsim destul de generos aspecte de
atunci. Emisiunile marelui Cristi Brancu, glumele
lui Kapatos, prestațiile „Acces Direct”, Simonei
Gherghe și ale Oanei Zăvoranu, piesele proaste de
teatru, ca nivel, ca și quantum de artisticitate, toa-
te la un loc, nedepășind realizarea scenică “Pașa și
Ursul “. Cât privește gustul public nu e departe de
mesele cu lăutari și vin, din Bucureștii începutu-
lui de secol XIX. Ca să nu mai vorbim de actualele
rețele de prostituate.
Concluzia, pe scurt, ar fi că fizionomia noas-
tră, morală, ancadramentele în care ne mișcăm
au suferit cam puține schimbări de pe vremea în-
ceputurilor epocii cu adevărat moderne. Decorul
exterior e oarecum schimbat, dar substanța su-
fletească e de esență fanariotă. În fond, batem pe
multe planuri, cu strășnicie, pasul pe loc.
Pentru a fi în continuare actuali, menționăm
că a crescut în intensitate traseismul politic. După
cum bate vântul, când la stânga, când la dreapta,
când “pi șentru”, căci doară nu te poți duce așa, la
întâmplare, unde vezi cu ochii. Amicii de ieri sunt
adversarii de azi, în așa fel încât interesul personal
să fie în câștig. Și dacă aceste orientări, reorientări
le-ai îndeplinit te numești “om politic”. Creatură
arogantă, plutind parcă pe vânt, cu vorba grea,
pretutindeni ascultată... “Că de nu... le arată el
lor...”
Notă:
AT = Atunci
AC = Acum
Textele de “atunci” au fost extrase din volumul
Istoria românilor prin călători, îngrijită de Nicolae
Iorga.
P.S.
Sunt de remarcat acum și anumite mișcări
justițiare. Dar drumul numit “Calea Dreptății”
e lung. Refacerea instituției numită justiție cere
timp, nu glumă. Asta doar dacă ar fi să ne gândim
la rușinoasa justiție de pe timpul tiranilor Dej și
Ceaușescu. Mă întreb cum vor fi dormit în patu-
rile lor judecătorii care administrau unei anumite
categorii sociale, intelectualității mai exact, pe-
depse grele pentru absolut nicio vină...
■
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
25
restituiri
„Cazul” Ion Pena
Ion Pena s-a născut în 25 august 1911, într-o
familie de țărani agricultori din comuna Be-
litori (azi, Troianul), județul Teleorman, și a
murit la doar 33 de ani, în cel de-al Doilea Război
Mondial, fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor
din Alba Iulia. Poet și epigramist, bine primit de
presa interbelică, Pena a cunoscut același destin
cu alți colegi de generație, dispăruți prematur și
uitați. Tânărul scriitor a colaborat între 1928 și
1944, cu poeme, proză și epigrame, la Universul
literar, Păcală, SO4H2, Zarathustra etc., avându-i
printre colegii de publicații pe Ion Caraion, Ștefan
Augustin Doinaș, Alexandru Lungu.
Pena a făcut studii comerciale, iar ca perceptor
în Caraș și Argeș a desfășurat și o activitate de pi-
onierat cultural, donând cărți, aparate de radio și
chiar un aparat de proiecție bibliotecilor sătești.
Printre scrierile sale se numără și nuvela
Moneda fantazienilor, din 1937-1938, în care
scriitorul merge cu anticipația până la 1 ianua-
rie 2000. În povestire, previziunile autorului au
mari analogii, surprinzătoare, cu colectivizarea
și cooperativizarea, dovedindu-se un bun analist
social de anticipație.
Publicăm mai jos câteva poeme de Ion Pena, cu
mențiunea că materialul ne-a fost trimis de unul
din nepoții scriitorului, Marin Scarlat. (Cl.G.)
Anii mei
Anii mei ca merele toamnei trec
Cu dragostea, cu tristețea, cu bucuria;
Peste calendar, peste zile m-aplec
Și-mi plac colindele și Sântamaria.
Visez ades la biserica din copilărie,
Bătrână, cu denie, cu joc, cu prohod;
La bâlciuri o fată, o menajerie
Și eu evoluând, între ele, Irod.
Drumuri în apă, berzele călătoare,
Feerie de primăveri și uimire.
Blândul Isus între copii, sunătoare
În frunza de plopi - aninată vuire.
Anii mei, lunile și zilele mele,
Frați și surori cu viața, cu amintirea
Merg către unde? Și vă scutur nuiele
În sufletul negru cum este cernirea.
(Drum, anul III, nr. 3 din 27 noiembrie 1937)
Opriți-vă
În drumul meu opriți-vă fierbinți,
În carnea mea cu târnăcoape.
Am să vă dau mistere și arginți,
Ca fumul, bogăția să vă’ngroape.
Mi-e inima de fulgere ocean.
Mi-e palma năzdrăvană și haiducă.
Opriți-vă cu sufletul ochean
Să beți înfiorarea hăbăucă.
Pe steiul ars de foc și’nchipuiri
Să vă înalț o clipă, să vă doară.
Crepuscul de altare și zefiri
Și vorba peste moarte să vă moară.
Nu închinați cu mine rugăciuni
Ci treceți, ca barbarii, mai departe,
Mă jefuiți de grâne și tăciuni.
Deschis îmi e pătulul ca o carte.
Eu voi rămâne singur, vagabond,
Un cerșetor de soare și de vise.
Voi ocoli destinul rubicond
Ca porțile de marmură, închise.
(Universul literar, an I, nr. 21 din 23 mai 1942)
Hei, moarte
Hei, moarte, ce treci ca un vânt,
cu zile de cer și pământ,
oprește trasura de-a latul cu noi,
de-a latul atâtui gunoi.
Și stai ca să bem un cotnar
magnific de bun și de rar,
cotnar bătrânesc,
cu pulpă de lut românesc.
Hei, moarte, ursuză și rea,
cu fruntea de negură grea
deshumă focoșii cârlani
să bem un milion de ani,
să bem sacadat și urât
cu toată durerea în gât.
Tu, moarte, nimic nu câștigi
că noaptea în ochi mi-o înfigi
și-alături de-atâția nebuni
un hoit obosit mai aduni.
Tu, moarte la fel hăuești
cu lupii și câinii cerești,
că omul în viață adastă
o vârstă mai vastă.
Ci lasă porunca eternă
și vino cu noi în tavernă
la mese bălțate și mici,
cu turme de palizi calici.
Petrece cu noi și te joacă,
bizară, hidoasă, potroacă,
retează-ne palma, ne fură din bile
dar lasă-ne sacul de zile.
Ah, iată și iată - n’asculți
ruga atâtor desculți.
Hei, moarte, aceeași rămâi
în legile astea lălâi ...
un rece tăcut negustor
pe-al vieții pridvor.
Te bucuri s’adoarmă drumețul
dai prețul.
și-alături cu frații și nașii
îi iei chiuitul și pașii.
Hai, trage’n bătătură,
să mă sui în trăsură.
(Universul literar, an I, nr. 12 din 21 martie 1942)
Ion Pena
Portret
Eu sunt sălbatec ca un vis
Ce noaptea liniștea sugrumă,
Ca un profet păgân închis
În carapacea mea de humă.
Eu sunt înalt ca un stindard
Ce-i ros de umbră și de glorii,
Ca un păcat spălat de nard
În patruzeci de purgatorii.
Eu sînt pribeag ca un strigoi
Ce scuipă lumea cu blesteme,
Ca un nebun cu pumnii goi
Și tidva plină de poeme.
(Prepoem, an II, seria II, nr. 19 din iunie 1941)
Roșiorii de Vede
E-o viață, mai vânătă, mai stinsă
În burgul vechi de care îmi legai
Adolescența mea trudită și învinsă -
Năvod de stele, vis și putregai.
Îmi pare toamna mai fără conture
Cu miros de rășini și de inert
Decât altdată barca ei ușure
Ce reteza nădejdile pe sfert.
Alți oameni defilează pe’nserare
Ca să-și înghită porția de timp.
Burghezi mărunți, ei nu duc în spinare
Nici besne mari, nici țăndări din Olimp.
Încătușat pe-o rână în restriște
A amuțit și parcul ca un gând.
Pe bănci nu’ncearcă nimeni să mai riște
Să-i gâtuie tristețile, râzând.
Și totuși câtă pulbere subțire
Nu se cernea din soare pe aici.
O! burgul meu frumos din amintire
Azi parcă din cavouri te ridici!
(Universul literar, an I, nr. 25, din 20 iunie 1942)
■
21
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
efectul de seară
Rivas Vaciamadrid (6)
■ Robert Diculescu
Blanca Alina Pop	Grădină lângă pădure, ulei pe pânză
n Rivas are de săpat, de făcut un șanț paralel
cu piscina lui don Pedro, adânc de un metru și
lat de trei. Aici va fi o porțiune plantată cu flori
de proprietar în vara care urmează, aromele flori-
lor vor ajunge pe terasa de lemn din spatele vilei la
invitați. Acum este o porțiune plină cu râme ce le
taie din greșală cu târnăcopul, machina, cazmaua.
Taie și despică la râme. Tot taie. Despică cu grijă.
Este atent la cele cinci inimi ale lor și la organele de
care ar mai fi fost nevoie pentru a fi un model de
viețuitoare ale subpământului.
Teste.
Trăirea sub pământ-cealet-pedro-cealet.
Lumea-cealet rivas a înghițit lumea blocurilor plic-
tisitoare cu dimensiuni standard. Blocurile albe-ro-
șii dintre stațiile Vicalvaro și Rivas Futura. Traseul
râmelor începe pe linia lui nouă din: Paco de Luda,
Mirasierra Herrera, Oria Barrio del Pilar,Ventilla,
Plaza de Castilla și sfârșește în Puerta Arganda,
Rivas Ubanisasiones. Și apoi urmează teste pe
specii de râme. Râmele au cinci inimi care pom-
pează sângele prin tot corpul. Râmele respiră prin
piele și trebuie să trăiască într-un mediu umed.
Râmele rămân vii după tăiere, își pot reface viața,
nu poate simți vinovăție. Este plătit pentru tăierea
și îmbucățirea râmelor care vor hrăni în continuare
pământul. Îndemnat să omoare zilnic. Plătit săptă-
mânal pentru micile crime. Recompensat prin in-
termediar și șef. Capătul circuitului se oprește la el,
direct în el are finalul și este plătit până la ultimul
cent pentru îndemânarea săpării. Ultimul cent pri-
mit are o valoare mai mare decât toate monezile și
bancnotele de euro care îi recompensează munca.
Este centul râmei care va reînvia.
(in)- Și tot pipăie trotuarele cu un baston.
Amușinează în aer furtuna ce va veni peste Pueblo
Nuevo. Ploia va scoate toate aromele din caldarâm.
Le va împrăștia sub piele, sub cămașa albastră des-
făcută la gât, îi vor mângâia buricul. În buric stau
adăpostite râme uneori. Le strânge, are o întrea-
gă colecție de când colecționează viețuitoare de
Madrid, le va lăsa să intre pe acolo în organism,
să curețe mizeriile. O să-i îmbrățișeze pe cei din
alte rase și ținuturi. Dezbrăcat și sincer. Mi amigo
cherido! Mi amigo, ahora todo es bien, aorita! Muy
bien! Nada mal! Nada. Toul se va schimba în timp
ce își trosnește degetele de la prea multă încordare.
Până își va trece mâna prin păr și va smulge cîte-
va fire. Firele de păr pentru a-mi aminti de tine?
Dau firele de păr. Le ofer. Le poți arde! Cenușa
îți va aminti mai bine de mine. Ținute în borcan
sub pernă în fiecare noapte. Când ți-e dor, dacă se
întâmpla asta, atingi repede cenușa și gata. Trece
dorul!
La vila de la Rivas de trei zile taie la râme și le în-
mormântează apoi lângă piscină, în sicrie minus-
cule de lemn, cumpărate de la magazinul chinezesc
din apropierea lui Timoteo Domingo. Chinezii fa-
brică mici coșciuge pentru râme. Înăuntru coșciu-
gelor de porțelan adaugă brelocuri cu modele de
cruci sau cu dragonii vopsiți în roșu. Peste coșciug
este de obicei trasă o fundă roșie și câțiva trandafiri
minusculi din catifea. Totul se cumpără împăturit
într-o hârtie de culoare tot roșie și steagul chinei
plasat în două locuri ale hîrtie sus și jos.
(in) - Va fi îmbrățișat. Va deveni solidar cu ur-
mătoarele înfrângeri. Cu cele zilnice care niciodată
nu se văd. Nu se văd la lumina zilei. A renunțat să
le mai caute. Le resimte. Este de ajuns.
Apariția Guardiei. Poate astăzi va fi Prinderea
marocanilor, cei cu cd-uri piratate, înșirați pe calle
Alcala, în ordine. Ei nu vor la muncă la negru. Nu
vor la alb-gri. Nicio variantă. Nu vor! I-am testat,
i-am lăsat, i-am supravegheat blând au spus cei de
la polisia. Au venit aici să ne fure! După atâtea luni
în care au reușit să fugă, să intre în stațiile de me-
trou din Quintana, ori să alerge pe străduțe laterale
mai repede ca cei de la guardia. Sunt animale antre-
nate, animale de junglă, nu sunt crescute pe beton
și sticlă. Au intrat în scări de blocuri din apropiere
și s-au topit în ciment. Pielea asta măslinie îi ajută
să nu fie văzuți. Mereu cineva i-a ocrotit, o dios,
ne-a ocrotit! Le-au râs în față atâtea zile, au făcut
bani ilegali, au furat statul. O mînă cârlig întinsă
spre el, o simte pe gleznă, îl trage spre trotuar gata
să-l pună la pământ. Îl vor prinde și pe el. Îl vor
confunda. Va fi altcineva pentru ei. Este altcineva
și pentru el. Se va preda, va recunoaște tot ce-i vor
striga ei în față, va încuvința orice. Era timpul! Va
mărturisi tot ce nu a spus până acum nimănui.
Crimele. Toate. Crimele care nu se văd sunt cele
mai mari crime. Trebuie pedepsite de mâna statu-
lui. Statul știe și cunoaște aproape totul. Ce nu știe
le va spune el, pe litere, pe silabe, în șoaptă.
(in) - Banda-fina sau” Clitellum” care se afla
spre sfârsitul capului este formată la maturitate.
Dedesuptul Clitellum-ului se află doi pori, care
eliberează sperma printr-o parte și doi pori care
eliberează ovulul. Acestea se unesc cap la cap, astfel
încât ambii pori să împartă sperma și ovulul. Ele
deasemenea secretă albumina, pentru a hrăni puii
de râmă în cocon și mucusul. Asta pentru a creea
un strat protector în jurul coconului. Coconii pot
să hiberneze și să rămână viabili pentru un an, sau
mai mult, și nu se vor înmulți decât la o umezeală
potrivită și în prezența unor microorganisme co-
respunzătoare.
■
Urmare din pagina 36
In Absentia - Rama lucrării și lucrarea din
ramă
În fine, relațiile dintre tradiție și modernitate
aduc proiectul expozițional în metamodernism,
sintagmă pentru care am optat în spiritul teoriei
lui Alan Kirby, conform căreia postmodernismul
este deja depășit. Tablourile expuse cu ramă sau
fără, ramele goale, aranjamentul și cadența aces-
tora, proiecția video, discursul unificator și baza
teoretică solidă sunt echivalente cu un concept nu
doar expozițional, ci și artistic deplin contempo-
ran, indiferent de terminologia de specialitate la
care apelăm.
Există în România și în lumea largă o categorie
de public, extrem de bine reprezentată numeric,
care va contesta tot ceea ce ține de postmoder-
nism, fie că este vorba despre Damien Hirst,
Michel Tournier sau Ethan și Joel Coen. Pentru
radicali, nici futurismul, dadaismul și suprarealis-
mul nu sunt suficient de puternice încât să con-
cureze cu șanse în fața academismului neoclasic.
Lista poate fi mult extinsă, la fel și comparațiile.
Păstrând toate proporțiile, expoziția realizată de
Blanca Alina Pop va polariza cu siguranță părerile
celor care au luat sau vor lua cunoștință de ea.
Important este că proiectul a fost nu doar plă-
nuit, ci și realizat și că acest lucru s-a întâmplat
la Cluj, oraș cu un potențial cultural extrem de
ridicat, unde nimic din ceea ce se întâmplă și este
notabil nu trece neobservat. Semnatarul acestor
rânduri a discutat cu artista, de la care a aflat
că aceasta intenționează să ducă proiectul mai
departe, dezvoltând direcția volumetrică prin
asamblaje, picto-obiecte, dar și prin mijloace in-
termediale.
■
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
27
corespondență din washington
Semne ale crucii în România:
Creștinismul înflorește în
țara post-comunistă
■ Victor Gaetan
n unele țări europene expresii publice ale
creștinismului încă mai dau prestanță vieții
cotidiene.
În picioare lângă o biserică ortodoxă în cen-
trul Bucureștiului, bătrâni și tineri își fac semnul
crucii când trec pe lângă sfântul lăcaș. Chiar cei
care se zgâlțâie coborând dintr-un autobuz public
reușesc să-și facă semnul crucii, recunoscându-l
pe Dumnezeu în biserică.
În multe moduri, creștinismul e prosper în
România post-comunistă.
Conducători ai Bisericii Romano-catolice și ai
celei Greco-Catolice (care cuprind circa 8% din
populație conform recensământului din 2011),
spun că numărul practicanților a explodat, con-
form numărului de botezuri, nunți, participare
la slujbele de duminică și celor ce devin clerici.
Proprietățile bisericești, care, odată, au fost în ru-
ină, sunt acum renovate; familii cărora nu demult
le era teamă să intre în biserică, dau preoți. Religia
se predă în școli.
Biserica Ortodoxă cuprinde circa 81% din cele
20 de milioane de cetățeni ai țării, totuși ea cola-
borează în mod regulat cu confesiunile creștine
mai mărunte. S-a cimentat un adevărat spirit ecu-
menic când Sf. Papă Ioan Paul al II-lea a vizitat
țara în 1999, prima sa vizită într-o țară ortodoxă.
Timp de trei zile, sfântul a călătorit alături de pri-
etenul său, Patriarhul Teoctist.
În 2007, Bisericile Ortodoxă, Romano-Catolică
și Evanghelică din România au publicat o carte de
800 de pagini, Martiri întru Christos în era comu-
nistă, cu biografii ale mai mult de 240 de persoane
ucise din cauza credinței lor (în majoritate epi-
scopi, preoți, călugări și maici, oameni de afaceri
și muncitori). Apărând în ordine alfabetică, mar-
tirii nu sunt împărțiți pe confesiuni; cartea este o
emblemă fizică a unității creștine.
Arhiepiscopul romano-catolic Ion Robu își
amintește de ajutorul Bisericii Ortodoxe în lupta
sa împotriva construirii ilegale a unui zgârie-nori
Blanca Alina Pop	Rame curățate cu apă, lăcuite cu șerlac
cam la 8 metri de zidul exterior neconsolidat al
Catedralei Sf. losif - într-o zonă cu risc seismic
mare. „Oamenii și bisericile au fost uniți în multe
privințe”, ne-a declarat arhiepiscopul. „Clasa poli-
tică este cea care nu ne respectă.”
Și, într-adevăr, în ultimii 10 ani, România a su-
ferit de pe urma unui regim hiper-corupt și ego-
ist, care prospecta căi de legalizare a prostituției,
de demolare a munților pentru exploatări aurifere
și care amenința proprietăți istorice.
În mod miraculos, acum șase luni, România
și-a ales un nou președinte, un luteran din comu-
nitatea greu încercată a germanilor din România
care tace și face când e vorba de credință și de
viața publică. Alegerea neașteptată a lui Klaus
Iohannis, primar al orașului medieval transilvă-
nean Sibiu din 2000, este extraordinară din două
motive. Întâi că se produce ruptura cu trecutul
politic imediat, în stil și substanță. În al doilea
rând, alegerea arată un spirit civic neinfluențat
de religie și naționalitate - o claritate creștină în a
discerne ceea ce contează.
Cu un calm imperturbabil, Iohannis a refu-
zat să reacționeze la atacuri ori calomnii. El și-a
fixat poziții și a explicat ce gândește. Nu a bă-
gat de seamă zvonurile, aluziile și sugestiile că
nu ar fi „destul de român” ca să fie președinte.
Comportamentul lui Iohannis în timpul dezbate-
rilor electorale televizate a reprezentat o uluitoare
schimbare în atitudine. A vorbit precis, folosind o
retorică minimală.
Fostul președinte al României, Traian Băsescu,
care a funcționat din 2004 până în 2014, prac-
ticase un stil de beligeranță publică, menit să-i
umilească și să-i rușineze opozanții. Tema cam-
paniei lui Iohannis s-a centrat pe a construi o
țară a „lucrului bine făcut”, sau „corect făcut”, pe
baza transparenței, cinstei și muncii asidue. Într-o
declarație, el a explicat: „Misiunea mea ca preșe-
dinte al României este să construiesc, împreună
cu toți românii, o țară a lucrului bine făcut.” „Nu
cred în mitul că românii sunt obișnuiți cu răul”, a
continuat el. „O Românie «bine făcută» înseamnă
reconstruirea încrederii și respectului dintre noi,
dintre instituții și cetățeni, între aleși și alegători.”
Tema a fost întărită de reputația Sibiului ca
unul din orașele cele mai bine administrate din
țară și de reputația pozitivă a comunității germa-
ne de oameni cinstiți și eficienți. Al doilea motiv
pentru care ascensiunea președintelui Iohannis
este atât de extraordinară este că el reprezintă o
minusculă comunitate etnică și religioasă.
Cele două comunități germane distincte în
România - sașii din Transilvania, care s-au așezat
acolo acum 800 de ani, și comunitatea șvabilor din
Banat, din jurul orașului Timișoara - au suferit o
istorie tragică în ultimii 70 de ani. Când s-a în-
cheiat al Doilea Război Mondial, trupele sovietice
au ocupat România democratică. Printre primele
lucruri pe care le-au făcut trupele sovietice, a fost
arestarea și deportarea, în ianuarie 1945, a 75.000
de civili germani (femei și bărbați între 17 și 45 de
ani) în lagăre de muncă din Uniunea Sovietică -
inclusiv pe bunicii președintelui Iohannis.
Sute de mii de germani au fost dezrădăcinați
de dictatura comunistă, care a expropriat propri-
etățile lor private, incluzând ferme prospere care
se dezvoltaseră de-a lungul mai multor generații.
Sate și orașe întregi au devenit localități-fantomă.
În anii 1970-1980, în goana după noi surse de va-
lută forte, dictatorul Nicolae Ceaușescu a vândut
etnici germani guvernului Germaniei pe sume
între 1.000 de dolari (pentru un țăran) și 8.000 de
dolari (pentru un profesionist cu studii), adunând
în cele din urmă echivalentul circa 500 de milioa-
ne de euro.
Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial,
trăiau în România aproape 800.000 de germani;
astăzi numărul lor este mai puțin de 70.000 - o
pierdere de 90% din populație. Herta Muller,
câștigătoarea Premiului Nobel pentru literatură
în 2009, scrie despre experiența de a fi german în
România comunistă; ea a părăsit țara în 1987.
Părinții și sora președintelui Iohannis au ple-
cat din România în 1992. Președintele a rămas în
țara natală și s-a căsătorit cu Carmen, o româncă
catolică. Doamna Carmen Iohannis, profesoară
de engleză, postează câteodată pe pagina sa de
Facebook mesaje manifest creștine, cum ar fi:
„Dacă credeți că există Dumnezeu și el nu exis-
tă, nu aveți nimic de pierdut, dar dacă nu credeți
în El și Dumnezeu există, aveți foarte mult de
pierdut.” Acest mesaj a fost postat în 10 aprilie,
Vinerea Mare a ortodocșilor români. (A primit
mai mult de 3.000 de „like”-uri). Apoi a postat
mesajul „Un Paște fericit tuturor!”, în Ajunul de
Paști al calendarului ortodox.
În ianuarie, când a postat o poză a soțului său
rugându-se în biserică, a fost criticată de unii, dar
mii de oameni au dat „like”.
Soții Iohannis merg des la Biserica Romano-
Catolică Sfânta Treime din Sibiu - unde slujba din
fiecare duminică se ține în română, maghiară și
germană - care a fost construită în anii 1730 de o
comunitate iezuită în perioada austro-ungară. Ei
au fost acolo la Învierea din acest an.
În 15 mai, președintele Iohannis și soția sa
au călătorit la Vatican pentru a-l vizita pe Papa
Francisc. Probabil că Sfântul Părinte a văzut în
acest cuplu doi oameni croiți după inima sa.
Traducere din limba engleză de
Cristina Tătaru
■
21
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
muzică
Festivalul Studențesc de
Jazz de la Târgu Mureș
^Virgil Mihaiu
Festivalul Studențesc de Jazz de la Târgu Mureș
Recenta ediție a Festivalului Internațional
Studențesc de Jazz de la Târgu Mureș a
întrunit sufragiile publicului, interpreților
și chiar ale jurului, fiind declarată în unanimitate
drept cea mai reușită dintre cele șapte de până în
prezent. Organizatorii nominali au fost Casa de
Cultură a Studenților, Asociația Culturală Parti-
tura și Jazz&Blues Club din urbea central-transil-
vană. Însă - conform dictonului „omul sfințește
locul” - sufletul întregii acțiuni rămâne omnipre-
zentul și simpaticul domn Jozsef Demeter.
Mă simții onorat să dau curs invitației de a face
parte din juriul prezidat de venerabilul Florian
Lungu, alături de jazzmenii budapestani Attila
Laszlo și Peter Sarik, profesorii de jazz Johnny
Bota (Timișoara) și Alex Man (Târgu Mureș &
București) și de realizatorul de emisiuni radiofo-
nice Gabor Ila (născut la Budapesta, dar stabilit
de vreo cinci ani în județul Mureș). Misiunea ce-
lor menționați în fraza precedentă n-a fost deloc
facilă, întrucât anul acesta concursul a avut nu
mai puțin de 16 înscriși (ca grup, sau individual),
iar festivalul a durat cinci zile. Iată o trecere în
revistă a celor petrecute în cadrul serilor de con-
curs. Duo-ul clujean Julie Pardău/voce - Onișor
Rodilă/pian a fost oarecum dezavantajat de pro-
gramarea în deschidere (cu inerentul trac în doză
mărită). Calitățile vocale ale Juliei o recomandă
ca o reală speranță, chiar dacă emoțiile debutului
ei târgumureșean au diminuat efectul piesei de re-
zistență - Jocul țambalelor de Johnny Răducanu
(pe care duo-ul o cântase cu binevenit aplomb,
într-o evoluție pe care am comentat-o laudativ
în Tribuna nr. 298 din februarie 2015). Student
în anul III al clasei de compoziție de la Academia
de Muzică din Cluj, Onișor Rodilă vădește apti-
tudini, susceptibile de a fi dezvoltate, și ca pianist
de jazz.
Alte tinere voci feminine în competiția de la
Târgu Mureș au fost Fruszina Vincze, Borbala
Orban, Dora Hutter și Krisztina Koszorus. Cea
mai experimentată s-a dovedit a fi ultima dintre
ele, cu un show reușit, orientat spre diverse pali-
ere stilistice, lăsând să se întrevadă efectele „ro-
dajului” efectuat în ambianța stimulatoare a cân-
tatului în cluburi. (De fapt Krisztina - pe numele
ei de scenă Kozsika și beneficiind de eficientul
acompaniament al ghitaristului Csaba Szasz - îmi
fusese prezentată cu anticipație, la un recital dat
într-un local clujean, de către ... descoperitorul ei,
apreciatul solist de pian clasic Boldizar Csiky). În
cele din urmă, rutina și-a spus cuvântul, iar ju-
riul a preferat-o celorlalte vocaliste - frumoase,
talentate, însă mai puțin versate - dintre care s-a
distins, ca potențial interpretativ, Dora Hutter.
D.A.S. Trio din Budapesta ne-a propus o vizi-
une juvenilă, quasi-iconoclastă asupra jazzului, în
concordanță cu etatea fragedă a componenților
săi: Abel Marton Nagy/keyboards, Samuel Keri/
bas & Adonisz Fabri/baterie. Judecând după ta-
lentul și ideile lor muzicale, precum și după dez-
involtura cu care și le exprimă scenic, jazzul ungar
al proximilor ani poate miza pe ascensiunea unei
noi generații de valoroși muzicieni. Acest senti-
ment avea să fie întărit și de prestația formației
Chris Devil Trio, care a reușit să surmonteze ab-
sența unui instrument armonic și să-și cucerească
auditorii prin efervescența interacțiunii celor trei
„complici”: Krisytian Ordog /saxofoane, Viktor
Pacyari/ bas, Daniel Serei/baterie. „Piesa impusă”,
Straight No Chaser de Theolonious Monk (aleasă
de juriu, la modul aleatoriu, din lista ce parvenise
în prealabil tuturor participanților), a servit din
plin estetica trio-ului, cu tentațiile ei deconstruc-
tiviste - așa cum s-a întâmplat și în redarea dezar-
ticulată (ca într-un portret de Picasso...) a arhi-
cunoscutei teme Garota da Ipanema de Antonio
Carlos Jobim. Pe bună dreptate, juriul a decis să
acorde ambelor grupuri, ex aequo, „Premiul celei
mai promițătoare formații”.
La capitolul grupurilor, în pofida limitărilor
impuse de mica scenă a Jazz&Blues Clubului, a
existat suficientă diversitate. Astfel, Trio-ul de jazz
manouche condus de violonistul Cornel Bucșa
ne-a propus un revigorant program, integralmen-
te circumscris rigorilor „clasicismului francez”
din acest domeniu. Provocarea ce se impune în
asemenea situații ar fi ca Bucșa, împreună cu co-
legii săi Marian Bălan/ghitară și Iancu Pop/bas, să
surmonteze cumva limitările inerente arhetipului
Django/Grappelli. Deocamdată, violonistul mo-
nopolizează - pe merit - atenția auditorilor, iar
ceilalți doi se mulțumesc să furnizeze un acom-
paniament corect, dar care devine fastidios prin
monotonie.
M-a bucurat mult prezența a trei formații
ieșene în acest concurs, ceea ce denotă - înain-
te de toate - remarcabilul progres înregistrat
de Modulul de Jazz al Universității de Arte G.
Enescu din capitala istorică a Moldovei. Conform
constatărilor de la Târgu Mureș, tenacele pianist
și compozitor Romeo Cozma își exercită talentele
și în postura de profesor-descoperitor-de talente
(inclusiv ca părinte al unor remarcabili fii-jazz-
meni). Am aplaudat bunele premise manifeste în
propunerile Cvartetului CALI (Cătălin Huțanu/p,
Alex Huțanu/sax, Ioan Mantu/bas, Lucian Rusu/
dr) și ale Trio-ului condus de pianistul Răzvan
Pârvu (cu Alex Bârlenghea/bas și Iustin Rusu/dr).
Dar cea mai solidă prezență ieșeană fu Jazzissimo
- Robert Cozma/trombon, Răzvan Pârvu/pian,
Ionuț Mantu/bas și Cristian Cozma/baterie - un
real câștig pentru scena română de jazz. Acest din
urmă grup se distinge printr-o atitudine de tip ca-
raibean (rarisimă prin părțile noastre!), îmbinând
acuratețea individuală cu sensibilitatea de grup,
în nonșalante fantezii improvizatorice. Cum re-
gulamentul impunea juriului un număr restrâns
de premii, s-a mers pe varianta premierii unui re-
prezentant al formației - inconturnabilul Robert
Cozma: un foarte tânăr trombonist de mare clasă,
manifestată prin timbrul atent cultivat, precizie
în atac, articulare flexibilă și expresivă a frazelor...
Un muzician al cărui bun gust se bazează pe în-
suși bunul simț jazzistic.
Balogh Gyula Quartet mi s-a părut mai inspi-
rat în momentele lirice decât în cele animate, însă
per ansamblu a avut o evoluție mai puțin coerentă
decât restul formațiilor venite din Ungaria (situ-
ațiune desigur ameliorabilă, dacă ținem cont că
interpreții sunt încă la etatea studenției).
Impresiile de mai sus denotă, prin ele însele,
concentrarea valorică a competiției jazzistice de
la Târgu Mureș. Dar încă nu vi i-am prezentat pe
principalii laureați! La categoria solist instrumen-
tist premiul i-a fost atribuit pianistului Alexandru
Pădureanu. Un „copil minune” născut în 1993,
ce-și uluiește ascultătorii de la primele acorduri.
Vocabularul său e atât de cuprinzător, și expus cu
asemenea siguranță, vervă și velocitate, încât cla-
viatura micului pian electric „de serviciu” părea a
fi mult prea ... înghesuită. Pe de altă parte, energi-
ile juvenile ale acestui star bucureștean în ascen-
siune sunt încă în faza de ebulițiune. Materialul
muzical, fluent precum lava incandescentă, își
este deocamdată suficient sie însuși, fără să ne-
cesite zăgăzuirea în cadrul unei formații. Dacă în
urmă cu vreo trei ani, pe când se afirma câștigând
Concursul Debutanților de la Sibiu, Alexandru
Pădureanu se putea mulțumi cu statutul de emul
fidel (și impersonal) al lui Oscar Peterson, actual-
mente el lasă să se întrevadă o maturizare în ceea
ce privește modul de organizare a conglomerate-
lor sonore, pe care le manevrează cu abilitate de
prestidigitator. Rămâne de sperat că această ten-
dință, de asimilare a noțiunilor legate de formele
muzical-artistice, va prevala și că improvizatorul
nativ nu se va lăsa asfixiat nici de modele, nici de
presiunile didacticist-nivelatoare.
O agreabilă surpriză ne-a oferit Trio-ul pia-
nistei, violonistei și vocalistei Petra Varallyay, cu
Zalan Berta la ghitară bas și Balazs Szikora la
O
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
o
baterie. Sunt trei tineri abia trecuți de 20 de ani,
dar deja capabili să închege un program de inge-
nioase compoziții proprii, interpretate impeca-
bil și cu vădită plăcere. Cei trei muzicieni cântă
nuanțat, dozându-și abil dinamica și efectele de
spectacol. Talente native, cărora educația pri-
mită la Conservatorul de Jazz Bela Bartok din
Budapesta le conferă deja un notabil profil în
atmosfea atât de competitivă a zilelelor noastre.
Viitorul lor artistic se anunță demn de urmărit. În
consecință, jurații de la Târgu Mureș au ținut să
„oficializeze” momentul, printr-un Premiu speci-
al al juriului decernat liderei grupului (și, implicit,
colegilor ei).
Chiar dacă protocolul Concursului nu cuprin-
de un Mare premiu, locul său e luat - conform
tradiției - de Premiul pentru cea mai bună forma-
ție. Dacă celelalte puncte din program au suscitat
opinii foarte diverse - exprimate de membrii ju-
riului în „ședințele de analiză” consecutive fiecă-
rei gale de concurs (unde erau invitați să participe
concurenții din seara respectivă) - a existat un
caz de unanimitate: recunoașterea cvintetului li-
tuanian Made in 234 drept cea mai convingătoare
prezență din competiție. Impresia a fost cu atât
mai copleșitoare, cu cât - la data recitalului - ni-
ciunul dintre componenți încă nu depășise etatea
de 18 ani, iar doi dintre ei aveau abia 15! De la
intonarea primelor măsuri, nivelul artistic al in-
terpretării dădea senzația că ascultam o formație
demult consacrată, cum s-ar zice ... din alt film.
Totul emana luminozitate, energetism, jubilație
vitală, cu efecte de-a dreptul terapeutice pentru
mințile și corpurile din ce în ce mai stressate
ale ascultătorilor din secolul 21. Muzicalmente,
cei cinci interpreți par a se identifica până la
simbioză cu instrumentele pe care le mânu-
iesc: Karolis Sarkus la saxofoane sopran și alto;
Lukas Smulskis / saxofoane alto, tenor și bariton;
Arturas Daunys la claviaturi; Nojus Drasutis
/ bas și Jonas Filmanavicius / baterie. Printr-un
exemplar (dar quasi-insesizabil) efort colectiv, ei
reușesc să configureze, spontan, ebluisante edifi-
cii componistice. Pasajele de viguroasă intensitate
sunt contrabalansate de sensibile interludii, prefi-
gurând magia adevăratului jazz. Știind că e vorba
discipoli ai Școlii de Muzică Balys Dvarionas din
Vilnius - ale cărei baze jazzistice fuseseră puse
(începând din 1975) de corifeii avangardei post-
1968 Vyacheslav Ganelin, Vladimir Chekasin
și Vladimir Tarasov - anticipasem o prestație
de înalt nivel, dar cele văzute la Târgu Mureș au
depășit orice așteptări. Din fericire, și după recu-
cerirea independenței Lituaniei, numita instituție
și-a continuat traseul glorios (întărind afirma-
ția recentă a experților americani John Edward
Hasse & Tad Lathrop, conform căreia - în pofida
dimensiunilor ei mult mai mici - Lituania poate
rivaliza cu Polonia ca valoare a scenei jazzistice).
Printre profesorii actuali se numără valoroși mu-
zicieni precum Gediminas Laurinavicius, Arunas
Navakas, Olegas Molokojedovas, Leonidas
Sinkarenkas, Juozas Gabartas. Văzându-i și ascul-
tându-i pe acești adolescenți prodigioși, am con-
vingerea că discipolii răspund pe deplin exigențe-
lor impuse de maeștri și că merită să le urmărim/
protejăm/cultivăm creșterea. Din câte am înțeles,
formația laureată are dreptul de a fi invitată anul
viitor pentru un turneu în România. Aviz tuturor
impresarilor de jazz: până când uimitorii muzici-
eni lituanieni încă mai sunt disponibili în condi-
țiuni financiare accesibile, ar merita ca ei să poată
fi aplaudați în cât mai multe centre culturale de
la noi!
Organizatorii s-au preocupat să încunune-
ze fiecare seară a Festivalului cu câte un recital.
Concertele au fost interpretate de următoarele
trupe: Azara, condusă de excelentul keyboardist
autohton Peter Sarosi; Balogh Tamas Quartet
(câștigător al concursului de anul trecut); cu-
noscutul bluesman austriac Ripoff Raskolnikov
& grupul său; o formație în ascensiune, cu baza
în București - Ana-Cristina Leonte Quintet
(cu lidera solistă vocală, Albert Tajti/pian, Alex
Munte/sax tenor, Michael Acker/contrabas &
Tavi Scurtu/baterie); în fine, cvartetul budapestan
co-liderat de ghitaristul Attila Laszlo & pianistul
Peter Sarik. Printre evenimentele conexe s-au
numărat ateliere de ghitară (cu Alex Man &
Laszlo), pian/keyboards (Sarik & Sarosi), plus o
prelegere susținută de subsemnatul, pe tema di-
seminării periplanetare a jazzului actual, la care
au asistat numeroși concurenți precum și elevi
ai Liceului de Muzică din Târgu Mureș. Nu pot
trece cu vederea alte câteva „ingrediente” agrea-
bile ale ediției 2015: atmosfera convivială oferită
de deja elogiatul patron al Clubului Jazz&Blues,
alintat de cunoscuți cu apelativul Dome, împre-
ună cu echipa sa; comperajul degajat și cordial
asigurat de Mike Godoroja; eficienta activitate de
secretariat și traduceri a doamnei Dana Matic. În
plan personal, avui parte de o primire la rectorul
Institutului de Teatru din localitate, prof. univ. dr.
Sorin-Ion Crișan, și de o mult-așteptată reîntâlni-
re cu prestigioșii mei amici din sfera literară Al.
Cistelecan, Mircea Mihăieș și Iulian Boldea, la un
colocviu al Universității Petru Maior din urbea de
pe Mureș.
■
Urmare din pagina 3
De la noțiunea de Psyche la cea de Physis și
importanța lor pentru gîndirea presocratică (II)
în sensul unei puneri în aspect - și ceva de ordi-
nul unei permanențe ce ajunge mereu la prezență,
atunci vom putea spune că vom sesiza ființa toc-
mai în această creștere și permanență (physis).
Fără a face explicit acest demers și mai ales fără
a compara natura physis-ului cu timpul și ființa,
Heidegger le consideră implicite. El spune că, luată
drept prezență, ființa este determinată prin timp.
Or, în acest caz, nici ființa și nici timpul, nu sunt
privite ca ființări, adică drept lucruri, ci doar ca
manifestări, ca apariții a acelui ceva ce dă ființa și
face posibil ceva de ordinul creșterii și constantei
ajungeri la prezență (physis).
Heidegger spune că acel ceva care dă timpul și
ființa se află în interiorul numitului Se.
Mutația față de physis-ul lui Aristotel este doar
una de nuanță. În linii mari, înlocuirea lui energeia
cu acest puțin determinat Se, care dă ființa, poate
fi privită doar ca un alt mod de a pune problema,
mai neclar și mai metaforic. Oricum, în jurul con-
ceptelor fundamentale gîndirea aproximează, doar.
Să vedem ce spune, însă, Heidegger. În pri-
mul rînd că, interpretările relative la ființă, de la
Parmenide la Nietzsche, deși autentice, sunt cel pu-
țin insuficiente și păcătuiesc decisiv prin raportare
la ființare. Că, deși nesupusă influenței timpului,
ființa trebuie determinată prin timp, fapt pe care
filosofii antici nu l-au intuit. Că, sensul lui esti din
esti gar einai este acela de SE DĂ FIINȚĂ, această
admitere și destinare de ființă fiind sensul însuși al
deschiderii originare, Dasein, și aducerii în deschis
a ființei. Că, în această stare de deschidere origina-
ră sau neascundere - aletheia - ființa poate apă-
rea la modul prezenței sau absenței. Și, în sfîrșit,
că întreg acest mecanism poate fi dedus din cele
trei dimensiuni ale timpului, trecut, actualitate și
viitor, prezența statornică sau ajungerea la prezen-
ță (physis) fiind considerată dimensiunea a patra a
timpului.
Deși interpretarea noastră depășește mult ceea
ce înțelegeau presocraticii prin noțiunea de physis,
am surprins, credem, esența conceptului de physis,
în gîndirea timpurie greacă, anume acela de ajun-
gere constantă la prezența statornică.
Iar pentru a da o imagine a continuității istorice
a gîndirii grecești, care este, de fapt, și ideea care
structurează această primă parte a volumului întîi
al lucrării noastre, de la epoca mitico-poetică la cea
filosofică, vom puncta cîteva adevărate curente de
gîndire poetico-filosofice, prin analiza selectivă a
cîtorva autori pe care tradiția, odată cu noi, îi con-
sideră ca fiind semnificativi pentru această perioa-
dă a dezvoltării gîndirii filosofice în Grecia antică.
Așa cum ne-am propus în această primă parte,
dar și pe parcursul întregii lucrări, analiza noastră
nu va aborda doar istoria ideilor epocii arhaice
eline, ci epoca în ansamblul ei, cu tot ceea ce ține de
aspectele compexe ale vieții, de la religios, la eco-
nomic, juridic și psihologic, cultural, etc., și care
nu poate fi privit decît ca un tot, fără ca, așa cum
s-a întîmplat în toate istoriile filosofiilor pe care le
cunoaștem, să arătăm o istorie a ideilor filosofice,
fără nici un fel de noimă, rupte de realitatea vieții.
Note
1	M. Heidegger, Op. cit., Klostermann,
Frankfurt am Main, 1967.
2	Din nenorocire, lucrarea Timp și Ființă,
apărută în tălmăcirea subsemnatului și a lui
Dorin Tilinca, la editura Jurnalul Literar (1995), a
fost mutilată din neștiința corectorilor și editorilor
lucrării. Nu am avut niciodată acces la spalturile
lucrării și, de la sine înțeles, nu am putut efectua
o corectură a acestei ediții, trezindu-ne puși în
fața faptului împlinit. Lucrarea, astfel apărută în
limba română, este la limita utilizabilului.
3	M. Heidegger, Ființă și Timp, trad. Dorin
Tilinca și Mircea Arman, „Jurnalul Literar”, Buc.,
1994.
4	O excelentă interpretare pornind de la ele-
mentul religios casnic, în speță de la Hestia, zeița
vetrei sacre, o dă J.P. Vernant în Mit și gîndire în
Grecia antică, trad. rom., București, 1995, p. 191-
232.
5	Noțiunea de energeia nu este încă operabilă
la milesieni, termenul pe care aceștia îl folosesc
pentru a determina această energie, forță interio-
ară, care mișcă physis-ul, natura, este cel mitolog-
ic de psyche sau pneuma. Înțeles deplin structurat
va căpăta acest termen (energeia) abia în gîndirea
lui Aristotel.
■
30
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
Muzeul Instrumentelor
Muzicale (MIM)
RiCo
Am pășit în Muzeul Instrumentelor Mu-
zicale din Bruxelles (MIM) fără să știu
ce mă așteaptă aici. Mi s-a înmânat un
aparat - ca un fel de radio portabil cu căști, la
intrare. M-am pierdut timp de câteva ore într-o
lume paralelă. Muzeul este împărțit pe epoci și
se întinde pe patru etaje: muzica tradițională
a popoarelor este prezentată la parter, etajul 1
este dedicat instrumentelor mecanice și celor
ale secolului XX, studiul istoric al instrumen-
telor muzicale europene (din antichitate și re-
naștere până în secolul XIX) începe la etajul
1 și continuă la etajul 2, accentul punându-se
pe cele cu clape și cu corzi (aici s-a reconstruit
chiar atelierul unui fabricant de viori). La fie-
care nivel, marea majoritate a instrumentelor
(adunate din America, Africa, Asia și Europa)
este expusă în vitrine (am aflat ulterior că sunt
80 în total), dar instrumentele de dimensiuni
apreciabile sunt aranjate în grup sau la perete.
La etajul 3 există o bibliotecă unde accesul se
face pe bază de programare, iar la etajul 5 s-a
amenajat o sală de concerte.
Prin intermediul audioghidului, în funcție
de vitrina la care mă uitam, aveam acces la
câteva melodii interpretate pe instrumente in-
dividuale sau orchestrate în grupuri de instru-
mente. Timp de câteva ore am avut parte de
secvențe de melodii medievale, muzica popoa-
relor de pe continente îndepărtate... o arhivă
fantastică și incredibilă, la care nu am mai
avut niciodată acces până în acest moment.
Am aflat ulterior că s-au arhivat deja peste 200
de secvențe muzicale din epoci diferite.
Timpul a stat pe loc în timp ce ascultam su-
netele emise de diverse instrumente de sticlă,
despre care nici nu știam că au fost inventate
Instrumente cu corzi
sau construite vreodată. Am văzut și ascultat
instrumente despre care doar auzisem din
legende medievale, precum hurdy gurdy-ul
britanic sau sarangi-ul subcontinentului asi-
atic și am descoperit sunetele percuțiilor de
pe insula indoneziană Java, ale pietrelor im-
periale chineze ale dinastiei Qing și ale vioarei
(violino arpa) proiectată de elvețianul Thomas
Zach (parcă pentru Salvador Dali în anii 1870,
ulterior am descoperit povestea acestui inven-
tator care a fost influențat și de prințul român
Mihail Sturdza).
Într-un anumit colț de muzeu se pune ac-
centul pe instrumentul de suflat inventat de
cel mai celebru inventator local de instrumen-
te muzicale, Adolphe Sax. Prin patentul primit
în 21 martie 1846, saxofonul și-a găsit un loc
permanent în orchestrele militare și muzica
jazz-soul-funk contemporană.
Aici am găsit și instrumente tradiționale ro-
mânești, precum ocarina și doba sau costume
purtate în ritualul mersului cu capra și ursul
(interesant este că aici am găsit și un omolog
în knaptand-ul flamand, pe partea opusă a
continentului european despre care nu aveam
habar).
Muzeul Instrumentelor Muzicale de la
Bruxelles a fost înființat în 1877 și este con-
siderat unul dintre cele mai importante in-
stituții ale genului din lume. Ideea muzeului
prinde contur prin achiziționarea unei colecții
de o sută de instrumente de la colecționa-
rul Franțois-Joseph Fetis (primul director al
Conservatorului Regal din Bruxelles), în 1872
și cadoul unei colecții primite de către rege-
le Leopold II de la Rajah Sourindro Mohun
Tagore în 1876. De-a lungul anilor, cele două
Componium
colecții au fost îmbogățite prin noi achiziții
și cadouri primite ulterior. Dacă în 1920 co-
lecția număra peste 3.000 de instrumente, în
prezent, muzeul adăpostește peste 8.000 de in-
strumente. Faima muzeului nu stă însă în can-
titatea obiectelor deținute, ci prin diversitatea,
calitatea și raritatea pieselor expuse.
Personalitatea muzeului a fost modelată
deasemenea de către cei care au condus insti-
tuția de-a lungul anilor. Primul curator a fost
Victor-Charles Mahillon (între 1877-1924)
care a făcut prima clasificare a instrumentelor
muzicale. El a fost urmat de Ernest Closson
(1924-36), autorul cărții La facture des instru-
ments de musique en Belgique. Roger Bragard
(1957-68) a încercat să trezească interesul po-
litic pentru expoziția permanentă.
Pentru mult timp, colecția a fost răsfirată în
15 conace ale cartierului Zavel (FR) / Sablon
(NL) din Bruxelles, dar din 2000, cele câteva
mii de instrumente au fost adunate sub același
acoperiș, în fostul magazin Old England (care
are o aripă neoclasică proiectată de Barnabe
Guimard în 1774 și o aripă art nouveau proiec-
tată de Paul Saintenoy în 1899). Construcțiile
au fost renovate și modernizate între 1978 și
1998 pentru a recondiționa, îngriji și expune
instrumentele în cele mai bune condiții posi-
bile. Transferul instrumentelor în noua casă a
durat șase luni pe parcursul anului 1999.
MIM-ul este o instituție științifică admi-
nistrată de Ministerul culturii. Din colecția
numeroasă de piese se expun doar 1.200 de
instrumente muzicale pe cele patru etaje ale
muzeului, dar este nevoie de câteva ore să le
apreciezi frumusețea și valoarea. Cu card-ul
turistic al orașului ai posibilitatea să revii și
consider că este mai bine să se vadă muzeul în
etape pentru cei care sunt pasionați de muzică
și pentru cei care au această disponibilitate de
timp.
■
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
31
teatru
O „Nora” a zilei de azi
■ Claudiu Groza
Olansare de carte și premiera unui specta-
col au comemorat cumva, la Oradea, la
începutul lunii martie, dispariția dintre
noi a dramaturgului Valentin Nicolau. Evenimen-
tul fusese gândit ca o aniversare, însă lucrurile
s-au așezat din păcate altfel. Volumul lansat a fost
Oriunde mă duc numai de mine dau, iar spectaco-
lul, în premieră națională, Aplauze pentru Lena,
produs de Teatrul ArtEmotion.
Textul lui Nicolau a fost montat de regizorul
Andrei Mihalache și interpretat de Mirela Lupu
și Sebastian Lupu, cel din urmă fiind și inițiatorul
proiectului.
Aplauze pentru Lena este o piesă tributară,
în scriitură, manierei dramaturgice a anilor ‘70,
cu un amestec de romantism idealist, ușor dul-
ceag, și o construcție a personajelor care le face
neverosimile, întrucât le proiectează în ficțiunea
pură. Subiectul e, la prima vedere, și el banal: so-
ția casnic-pisicoasă a unui bogătaș află de la un
prieten al soțului că a fost pierdută la cărți. Între
cei doi se înfiripă o idilă cu iz vetust-sentimental,
prin care, însă, ea își rememorează viața neglijată,
fals-opulentă, ajungând la radicala decizie de a-și
părăsi familia, refuzând însă și iubirea bărbatului
care a făcut-o să se schimbe.
Personajele par neverosimile pentru că auto-
rul impune din start o convenție literară: parte-
nerul de cărți al unui afacerist fără sentimente
e un tip rafinat, sensibil, cult, un fel de cavaler
din alte vremuri, iar soția e și ea mai mult decât
o pițipoancă decorativă, bună doar de shopping.
Dar tocmai această bruscare a convenției dă și
valoare și intensitate textului, dincolo de unele
Un palimpsest
coregrafic-teatral
■ Claudiu Groza
Hotel PM se cheamă cel mai recent pro-
iect teatral al talentatei coregrafe Andrea
Gavriliu, produs de Teatrul German de
Stat din Timișoara, una din instituțiile autohtone
cele mai deschise spre inovație și „năzdrăvănie” în
spațiul teatral.
Am văzut spectacolul la premiera sa din mar-
tie, și în lipsa notițelor - care au intrat parcă în
pământ - va trebui să mă bazez doar pe memo-
rie pentru a-l comenta. O memorie mai degrabă
afectivă decât rațională, căci Hotel PM mi s-a
păstrat ca o sumă de senzații aromate, de imagini
colorate, de stări fulgurante, de bună-dispoziție,
hohot de râs, vitalitate și ludic. Iar asta e, deja, o
judecată de valoare, vă rog să mă credeți.
Hotel PM este un palimpsest, dacă pot să mă
exprim nițel pretențios. E, adică, ca și când ci-
neva ar putea „decoji” amprentele energetice ale
clienților unei camere de hotel, așezate, ampren-
tele astea, una peste alta, pe măsură ce oaspeții
s-au perindat pe acolo. Însă, în viziunea Andreei
Gavriliu, niciunul din acești călători nu e un
„mic-burghez” al existenței. Dimpotrivă, fieca-
re din ei are ceva precipitat, disperat, o angoasă
ori măcar o anxietate, o „bubă la cap” - ca să fiu
colocvial -, un coșmar, o nălucire, încât hotelul
replici nu tocmai izbutite scenic. Ea este un fel de
nouă Nora, eroina lui Ibsen, or din acest punct de
vedere convenția dramaturgică devine acceptabi-
lă. El, după opinia mea, are mult dintr-o proiecție
autobiografică - ficțională, evident - a autorului,
încât personajul are o pătimașă lumină interioară.
Ambii eroi sunt, priviți prin această grilă, credi-
bili. Piesa nu e însă ușor de construit scenic, fiind
relativ non-dinamică.
Totuși, spectacolul are o alură cu totul agrea-
bilă. Flerul lui Andrei Mihalache, care a reușit să
dea vervă intrigii, în ciuda unui spațiu de joc ex-
trem de concentrat, ca și experiența și pasiunea
pentru acest text a celor doi versați actori orădeni,
Mirela și Sebastian Lupu, au dus la o reprezentație
gustată din plin de public și întrutotul firească în
toate articulațiile sale.
Orice primejdioasă alunecare în romanțios a
dialogului a fost bine controlată de cei doi actori,
așa că replicile au sunat mereu firesc. Chiar și
momentele riscate - precum cel cu borcănelul de
spermă uscată, grotesc substitut al soțului mereu
absent -, ori cel cu albumul de fotografii, pe mu-
chia sentimentalismului, au „dat bine”. Mai mult,
au existat câteva secvențe care au dat spectacolu-
lui necesara intensitate simbolică. Unul din ele a
fost cel al monologului ei, îmbrăcată doar într-o
cămașă simplă de noapte, fără peruca blondă de
vampă, ca o Ioana d’Arc judecându-se pe sine; al-
tul a fost cel al sfâșierii portretului soțului, „am
omorât un om”, un tablou care se reface însă, im-
placabil; în fine, al treilea este chiar finalul, ambi-
guu în așa fel încât să provoace nevoia de happy-
end, dar să nu-l concretizeze.
din spectacol capătă dimensiunea unui castel al
ororilor amuzante, caricaturale, în care realitatea
dobândește noime proprii. Hotel PM este toto-
dată un spectacol post-postmodern (adică pos-
tindustrialist) din perspectiva teoriei culturale,
respectiv extrem-contemporan, sincretic, în plan
teatral, prin mixajul coerent și catalitic al diverse-
lor formule de expresie scenică, de la joc la decor,
costume, ecleraj, sound-design, concepție „sce-
naristică”.
Concretizând, avem de-a face cu un spațiu cu-
bic, ca al unei camere de hotel lipsită de peretele
prin care privim noi, spectatorii, mărginită de o
baie. Prin acest spațiu comun se (pe)trec pro-
tagoniștii, care mai de care mai „zărghit”, de la
menajera care deretică imperturbabil, chiar și în
toiul unei partide de sex la un Superman ca din
reclamele la pastă de dinți, de la tinerii cu măști
ridicole la cei doi instalatori (?) cu alură de clovni
etc. Tumbe, dansuri, conversații onomatopeice,
sinucideri teatrale, sincope, șocuri, scălâmbăieli,
zăboviri, iureșuri, tandrețuri, răsfățuri și cucuie ni
se înfățișează pe scenă, într-o năvalnică parodie a
firescului, a comodului, a banalei așteptări.
Și totuși, Hotel PM nu e un spectacol strident,
ci fluent, nu e abstract ci aproape figurativ prin
De remarcat costumele Amaliei Buie, care dau
opulență și culoare micului spațiu de joc, precum
și scenografia lui Andrei Mihalache, capabilă să
definească un univers casnic din doar câteva ele-
mente de decor și recuzită. Impecabil, repet, jocul
actorilor Mirela și Sebastian Lupu, care a pus în
valoare un text nu foarte prietenos scenic.
Aplauze pentru Lena este, cu siguranță, un
spectacol care va atinge o mulțime de privitori,
prin capacitatea sa de a oferi o oglindă onestă, cu
toate rozurile și cenușiul, fiecărei existențe. Măcar
prin substituire imaginară.
■
sugestii și trimiteri, nu e conceptual ci cvasi-na-
rativ, dacă decodifici cât de cât sursa parodiei - și
chiar dacă n-o faci, situațiile scenice sunt de-ajuns
ca să-ți configurezi tu însuți o poveste.
În splendidul decor, tubular-geometric, ima-
ginat de Andreea Săndulescu, cu un ecleraj in-
genios-somptuos-eficient-spectaculos și cu ex-
celentele inserturi video create de Daniel Păun,
pe muzica cu sonorități diverse, dinamice, alerte
a lui Mihai Dobre și Alex Pop, virtuozii actori ai
Teatrului German au jucat cu o poftă contami-
nantă, de parcă îți venea să te hârjonești împreună
cu ei prin patul de „nebuneli” al camerei de ho-
tel. Olga Torok, Konstantin Keidel, Isolde Cobeț,
Daniela Torok, Radu Vulpe și Horia Săvescu au
format o echipă de saltimbanci teatrali, cu o mo-
bilitate, o flexibilitate și o forță de sugestie remar-
cabile, fiecare conservându-și și exhibându-și în
aceeași măsură și marca individuală.
Or, rezultatul este unul de excepție, nu mă
feresc s-o spun. Hotel PM este un fascinant fruct
al fanteziei artistice, copt în „sera” conceptuală a
Andreei Gavriliu, „feliat” de creatorii spectaco-
lului și consumat cu delicii împreună cu specta-
torii. Da, e un spectacol delicios, de neratat, al
cărui gust sper că vi l-am dat nițel, dincolo de
metaforele mele critice, în așa fel încât să tânjiți
după el.
■
32
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
Sorin Misirianțu -
comediantul prin excelență
■ Adrian Țion
Firea iscoditor-creativă a lui Sorin Misirian-
țu îl menține într-o stare efervescentă de
căutare continuă de noi și noi soluții pentru
proiectele sale. E starea firească a unui regizor ce
nu cunoaște plafonarea sau clișeizarea. Cele mai
izbutite realizări ale sale se îndreaptă spre co-
medie și candorile ei. Căutările lui nu se opresc,
adesea, nici când un spectacol e împlinit, jucat
și cunoscut de public într-o anumită distribuție.
Este cazul acestui Menage a trois, montat la Târgu
Mureș, cu Ioan Isaiu, Liviu Vârciu și Ionela Nede-
lea, purtat prin turnee, prin teatru de club, așezat
acum și la Teatrul Național din Cluj, firește, cu
modificări în distribuție. Pe lângă „telenovelis-
tul” profesionist Ioan Isaiu în Andy, regizorul a
oferit unei tinere actrițe șansa s-o interpreteze pe
Sophie, este vorba despre Anca Lăcusteanu, iar în
Norman, îndrăgostitul lulea înșelat, a preferat să
se vadă pe el însuși, adică să se autoportretizeze,
să se autovictimizeze râzând, sugerând că între
viață și scenă nu e mare diferență, toți traversând
drame asemănătoare, pe care trebuie să le traver-
săm cu umor.
N-am văzut spectacolul de la Târgu Mureș,
dar asamblarea lui la Cluj i-a reușit. În calitate de
actor cu experiență, Sorin Misirianțu e prins în
balansul dintre un profesionist și o debutantă. E
adevărat că Anca Lăcusteanu face eforturi vizibi-
le pentru a se ridica la nivelul cerut, dar până la
urmă „triunghiul amoros” devine viabil, funcți-
onează și stârnește aplauze la scenă deschisă. În
calitate de regizor, Sorin Misirianțu nu vine cu
viziuni absconse (ceea ce îi repugnă de-a drep-
tul), ci lasă jocul să curgă. De altfel, într-o come-
die ușoară, de limbaj și de situație, chiar dacă i
se spune „serioasă”, n-ai ce inovații esențiale să
aduci. Replicile țâșnesc firesc și sclipesc în dueluri
suculente, mustind de umor sănătos, infatigabil,
asigurând „o oră și ceva de râs garantat”. Ce nevo-
ie mai e de viziuni mirobolante, de magie scenică,
ecleraj etc.? Nici n-ar încăpea așa ceva pe o fâșie
atât de îngustă. Ce nevoie mai e de un decor im-
presionant, deși acesta nu lipsește? Impresionează
în mod suficient duelul verbal, situațiile bine
gestionate, jocul actorilor în sine. Și jocul, da, e
sclipitor, ritmat, acaparator. S-ar putea spune că
regizorul mizează în mod exclusiv pe contribuția
actorilor și nu greșește. Replicile lor se împletesc
organic, insinuând un vârtej de conjuncturi gata
să explodeze în gaguri pline de agitație scenică
specifică acestui gen de comedie în care fiecare
amănunt e expoatat hazliu, până la delir.
Ce stârnește râsul în Menage a trois? Cei doi
prieteni faliți care se străduiesc din răsputeri să
scoată un ziar, numit ilar chiar Colaps. Andy îl
apreciază în mod deosebit pe Norman pentru
talentul lui la scris și iese cu proprietăreasa apar-
tamentului, o sexagenară cu aere de adolescen-
tă, ca să-i păsuiască de plata chiriei. Apariția lui
Sophie, noua vecină, perturbă colaborarea dintre
cei doi. Norman se îndrăgostește subit de Sophie,
dar fata îl preferă pe Andy. Dramoletă simplă, în
trei personaje, îndesată cu o mulțime de surprize,
după Neil Simon. E adevărat că titlul, îndrăzneț
și șocant, dat de regizor (titlul original este Fiica
imnului național), m-a inhibat puțin, insinuân-
du-mi teama că subiectul va avansa spre tranșante
intimități contemporane (ca să nu spun sexuale),
depășind structura mai veche a comediei bule-
vardiere. Titlul în engleză, Star-spangled girl, nu
prevestea asemenea dezmăț. Dar nu, Neil Simon
e același textier subtil și decent din Barefoot in the
Park, The Odd Couple, Sweet Charity (comedii
sentimentale scrise în anii ’60) și nici adăugirile
ulterioare nu depășesc balustradele bunului simț.
Ceva vetust se încorporează în text, poate confi-
gurarea conflictului. Din acest punct de vedere,
Neil Simon mi se pare un Eugene Labiche sau
Georges Feydeau de azi, mutat mai la vest, peste
ocean, adică un dramaturg american care știe să
distreze fără să problematizeze. Rafinații strâmbă
din nas, publicul adoră acest gen de spectacol. E
mult? E puțin? Nu știu.
Dacă Ioan Isaiu în rolul lui Andy are elegan-
ța unui crai versat, ce-și gestionează economicos
amorurile iar Anca Lăcusteanu se aruncă în dez-
involturile personajului Sophie, Sorin Misirianțu
în Norman este comediantul prin excelență.
■
Laureații Galei Premiilor UNITER 2015
>
Premiul pentru debut:
Ana Bianca Popescu pentru rolul Fata din
spectacolul „Numele”, producție a Teatrului
Foarte Mic București în parteneriat cu Teatrul de
Comedie
Premiul pentru teatru radiofonic:
„Henric al V-lea” de William Shakespeare,
adaptarea radiofonică: Domnica Țundrea, regia
artistică: Attila Vizauer, producție a Societății
Române de Radiodifuziune
Premiul pentru cea mai bună scenografie:
Adriana Grand pentru scenografia spectacolului
„Mobilă și durere”, Centrul Cultural pentru
UNESCO „Nicolae Bălcescu” București
Premiul pentru cel mai bun actor în rol
secundar:
Mihai Călin pentru rolul Caliban din spectacolul
„Furtuna”, Teatrul Național „I.L.Caragiale” din
București
Premiul pentru cea mai bună actriță în rol
secundar:
Katalin Berekmeri pentru rolurile din spectacolul
„Castingul Dracului”, Teatrul Național Târgu-
Mureș - Compania „Tompa Miklos”
Premiul pentru critică de teatru:
Doru Mareș
Premiul pentru teatru TV:
„Vinovatul”, după Ion Băieșu, scenariul și regia:
Jon Gostin, producție a Societății Române de
Televiziune
Premiul pentru cel mai bun actor în rol
principal:
Vlad Ivanov pentru rolurile din spectacolul „Omul
cel bun din Seciuan”, Teatrul Bulandra București
Premiul pentru cea mai bună actriță în rol
principal:
Anca Hanu pentru rolul titular din spectacolul
„Amalia respiră adânc”, Teatrul Național Cluj-
Napoca
Premiul pentru cel mai bun regizor:
Victor Ioan Frunză pentru spectacolul „Mobilă
și durere”, Centrul Cultural pentru UNESCO
„Nicolae Bălcescu” București
Premiul pentru cel mai bun spectacol:
„De vânzare / For Sale”, un spectacol de Gianina
Cărbunariu, Teatrul Odeon București
Nominalizările au fost făcute de un juriu de
selecție alcătuit din criticii de teatru Monica
Andronescu, Mircea Morariu și Maria Zărnescu.
Juriul final a fost alcătuit din scenografa Ștefania
Cenean, criticul Dan C. Mihăilescu, actrița Valeria
Seciu, criticul Oana Stoica și regizorul Alexa
Visarion.
Premiile Senatului UNITER:
Premiul de excelență: Peter Brook, în omagiu
pentru aportul și impactul spectacolelor sale
asupra teatrului românesc.
Premii pentru întreaga activitate:
Actor: Vladimir Jurăscu
Actriță: Mihaela Arsenescu Werner
Regizor: Alexander Hausvater
Scenografie: Clara Labancz
Critică și istorie teatrală: Mira Iosif
Premii speciale:
Premiul special acordat Universității Naționale de
Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”
din București pentru Galele Absolvenților a fost
înmânat rectorului Adrian Titieni.
Premiul Președintelui UNITER a fost acordat
domnului Romeo Belea, arhitectul Teatrului
Național „I.L.Caragiale” din București.
Premiul British Council (premiu găzduit):
Premiul pentru inovație în management teatral a
fost acordat echipei coordonatoare a proiectului
„9G - Noua Generație” derulat de Teatrul
Național „Ion Luca Caragiale”: Cristiana Gavrilă
(coordonatorul Centrului de Cercetare și Creație
Teatrală „Ion Sava”), Ionuț Corpaci Teodorescu
(producător delegat) și Viorel Florea (coordonator
scenă).
Premiul pentru cea mai bună piesă românească
a anului 2014, concurs organizat de UNITER sub
egida Casei Regale a României: Timpul nebunilor
de Stela Giurgeanu
Juriul Concursului de dramaturgie „Cea mai bună
piesă românească a anului 2014” a fost compus din
criticii de teatru Marina Constantinescu, Dan C.
Mihăilescu, Marian Popescu.
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
33
film
Leviathan
■ Lucian Maier
Cinematografic, un exercițiu stilistic susți-
nut, social, unul dintre cele mai puternice
filme ale ultimului an. Leviathan este al
patrulea proiect semnat de regizorul rus (cu pre-
gătire academică în actorie) Andrei Zviagintsev.
Filmul său de debut, The Return (2003), a primit
Leul de Aur la Veneția, iar de la următorul pro-
iect, The Banishment, Zviagintsev a fost un obiș-
nuit al Festivalului de la Cannes. În critica pe care
ministrul culturii din guvernul moscovit (Minis-
terul a oferit o treime din bugetul filmului) i-a
adus-o autorului rus, Vladimir Medinski (istoric)
vorbește despre interesul autorului pentru covoa-
re roșii de festival și pentru statuete, de unde și
portretizarea clișeatică a omului obișnuit din Ru-
sia - ca băutor de votcă în exces, ca primitiv. De
altfel, ministrul a inițiat un proiect legislativ prin
care Ministerul ar fi avut dreptul să interzică di-
fuzarea unor filme care ar fi încălcat demnitatea
poporului rus și ar fi defăimat cultura națională,
proiect la care a renunțat mai apoi.
În spatele peliculei stă un caz pe care Zviagintsev
l-a cunoscut în timp ce lucra la un scurtmetraj
în Statele Unite. E vorba despre povestea lui
Marvin Heemeyer, mecanic auto și sudor dintr-o
comunitate din Colorado. În urma unui conflict
prelungit cu autoritățile pentru un teren de-al
său, Heemeyer a modificat un buldozer pe care
l-a folosit la distrugerea a treisprezece clădiri și
la ruperea țevii de gaz care alimenta primăria și
o fabrică de ciment implicată în litigiu. Paguba
totală a fost de șapte milioane de dolari. Autorul
ei s-a sinucis la locul faptei. Cazul este adaptat la
climatul socio-politic din Rusia și e trecut prin
povestea biblică a lui Iov, unde, în capitolul 41,
este pomenită ființa marină care dă numele fil-
mului într-o reliefare amară a condiției umane:
în același timp în care nu are capacitatea de a
stăpîni ființele acestei lumi, omul se crede capabil
să judece faptele divinității și legile după care El
împarte dreptatea pe pămînt.
Ființă marină prezentă în film sub forma unui
schelet de balenă, o (posibilă) referire la ceea ce
au ajuns Dumnezeu și morala biblică în aceste
vremuri. Filmul abundă în astfel de momente,
momente care atunci cînd se oferă drept imagini
firești ale lumii de pe ecran, ale contextului re-
spectiv, sînt și clișee despre o societate coruptă,
în declin vizibil (societatea rusă contemporană și
nu numai aceasta), clișee ușor de plasat într-un
registru grav (cum e cel biblic tocmai pomenit)
pentru a obține sensuri profunde, precum în in-
terpretările literare de manual. Un astfel de canon
interpretativ ar răpi frumusețea relației vizuale
care poate crește între peliculă și spectator și, cu
siguranță, ar banaliza istoriile care se derulează în
spațiul și timpul poveștii filmice. Le-ar banaliza,
le-ar seca resursele umane și le-ar da un aer li-
vresc, forțat.
Istoria de pe ecran se derulează în Teriberka,
zonă de coastă din regiunea Murmansk, în Nord-
Vestul Rusiei, lîngă Finlanda. Primarul localității
vrea să pună mîna pe terenul unui mecanic auto,
Kolia, aflat într-o zonă deosebită și ușor accesi-
bilă - lîngă apă, imediat lîngă pod. Cu ajuto-
rul Trbunalului regional și al Poliției, pe care le
controlează, deposedează proprietarul de teren,
pentru un preț de cîteva ori mai mic decît prețul
real al terenului și al casei construite pe acest te-
ren. Dmitri, fost camarad în armată, avocat din
Moscova, ajunge în localitate pentru a îl ajuta pe
Kolia în lupta cu autoritățile. Șantaje reciproce,
legi terfelite și un triunghi amoros care destabi-
lizează apele și mai tare. Într-o lume care crede
numai în fapte, semnele existenței sînt contabi-
lizate precis: Biserica tocmai construită, mașina
condusă, contul deschis, omul închis.
Un film fără personaje pozitive, în care imagi-
nea - compusă de Mihail Krichman (inginer de
profesie, care afirmă că a învățat operatoria citind
revista „American Cinematographer”; colabora-
torul lui Zviagintsev de la primul film al acestu-
ia din urmă) - reține, în cadre largi, generoase,
într-o lumină verzui-albăstruie, descompunerea
post-industrializării (din Rusia) și raporturile
de putere din societate. Administrativul, Justiția,
Biserica și omul de rînd sînt axele unui meca-
nism care se gripează neîncetat în sfera celui din
urmă, pentru care nu se întrezărește o ieșire cît
de cît fericită. Doar una autonom-contemplativă,
în estetism (poate prin cinema), în alcool, iubire
familială conjugată cu adulter sau, mai radical, în
moarte.
■
colaționări
Pânzele de păianjen
de pe cer
■ Alexandru Jurcan
America anilor ‘50. Generația beat - expri-
marea libertății individuale, căutarea fre-
netică a adevărurilor supreme, călătorii
inițiatice, sex, droguri... Suntem în romanul lui
Jack Kerouac - Pe drum - Polirom, 2012, traduce-
re de Cristina Felea. Dean Moriarty vrea să învețe
să scrie. Pentru el prezintă importanță „cei nebu-
ni după viață, care ard ca niște formidabile focuri
de artificii”. Sal e prins în magia personalității lui
Dean, care apare și dispare ca un meteorit capri-
cios. Trioul e completat cu proteica Marylou, care
conferă cele mai percutante culori ale relației.
În 2012 regizorul Walter Salles a ecranizat ro-
manul lui Kerouac. În filmul On the Road joacă
Sam Riley (Sal), Garrett Hedlund (Dean), Kristen
Stewart (Marylou) etc. De la început vedem pi-
cioare în mers neostoit, ca o căutare înverșunată a
unui „acasă” ce nu mai apare vreodată. Dean pare
iresponsabil, însă oferă iluzii. Știe că la capăt nu
e decât „rahat, însă asta mă face liber”. Drumul
continuă, brăzdat de linia albă cu bordul mașinii
prăfuit și jalnic. Cu toate acestea, ei vor să înlă-
ture pânzele de păianjen de pe cer, conștienți că
zilele mâniei sunt aproape. Ei cred în puritatea
drumului. Totul e mișcare, curgere, la vârsta ar-
derilor sublime. Rezultatul devine regat al prie-
teniei. Apoi scrisul, cartea redactată, retrăirea.
Finalul cu lipirea fotografiei (Sal îl tăiase pe Dean
din poză) înseamnă iertarea supremă, depășirea
oricăror ranchiune. O iertare biblică, emoțio-
nantă, cathartică. Filmul e corect, dinamic, cu
actori ce știu să descifreze neliniștirile persona-
jelor. Prietenia pură, nebunia ca simbol al vieții,
nefixarea, neruginirea, inefabilul unor relații,
tinerețea care curge, dar și cartea lui Proust sub
o ceașcă de cafea. Adică? În căutarea timpului
pierdut? Nicidecum! În căutarea vieții veritabile.
Fuga de perisabil, ocolirea banalului. Și totul sub
sceptrul unei fragilități care emoționează. Dean
e uneori speriat că va pierde „toată înțelepciunea
pe care am acumulat-o”. Pleacă la Camille, devine
familist, are copii. dar sosește Sal, aidoma unei
metafore a nefixării. Privirea actorului Garrett
Hedlund are profunzimi bizare, onirice. Viața e
un drum. O călătorie pe care trebuie s-o strunești
în folosul tău.
■
34
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
Muzica în filmele
românești - între too
much și less is more
■ Marian Sorin Rădulescu
Din când în când, în presa din România,
se vorbește despre muzica de film, așa
cum (nu) se aude ea în filmele româ-
nești. Despre aportul ei la impactul asupra
publicului, despre integrarea ei în „bulgărele
audio-vizual”, despre - mai ales - felul în care
regizorii din „Noul Val” de după 2000 au ales
să-și facă filmele aproape fără muzică. Pentru
că, spun ei, less is more.
Până pe la începutul mileniului trei, fil-
mele românești aveau, în general, (și) muzi-
că. Existau fie compozitori plătiți care scriau
muzici pentru diverse secvențe sau ilustratori
muzicali ce „lipeau” diverse muzici mai mult
sau mai puțin celebre de anumite secvențe.
Cu toate acestea, au existat și câteva excepții.
Lucian Pintilie este exemplul cel mai grăitor.
A folosit muzică originală doar la filmul de
debut (Duminică la ora 6). Apoi, la toate ce-
lelalte lung-metraje, doar ilustrație muzica-
lă. Iar filmele sale nu doar că au viață și fără
muzică, dar energia și „respirația” lor avea să
se transmită și altor regizori-far: Alexandru
Tatos și Mircea Daneliuc. Aceștia, cu oareca-
re parcimonie, aveau să folosească personajul
numit muzică în unele filme. În altele însă au
folosit numai ilustrație muzicală, aleasă la fel
de „minimalist”: Proba de microfon, Vânătoare
de vulpi, Croaziera, Secvențe. Sau Iosif Demian
(O lacrimă de fată). În același timp, au exis-
tat și alți regizori - Mircea Săucan, Dan Pița,
Mircea Veroiu - care au folosit personajul-mu-
zică foarte inteligent. Muzica scrisă pentru
filmele lor de Tiberiu Olah, Anatol Vieru,
Dorin-Liviu Zaharia și Dan-Andrei Aldea, de
Richard Oschanitzsky sau Adrian Enescu avea
un impact foarte puternic și, împreună cu
imaginea, dialogurile și zgomotele, alcătuia un
conglomerat adesea expresiv și foarte specific
cinematografic. Într-un fel, conceptul asumat
și practicat de ei se dorea o replică polemică
la adresa practicienilor așa-zisului tip de cine-
ma „minimalist” sau „observațional” (Pintilie,
Daneliuc, Tatos), ce apropie cumva filmul ar-
tistic de filmul documentar.
Iată, așadar, două poetici diferite, comple-
mentare. Cea dintâi lasă impresia unui anu-
mit dinamism, a unui anume verite la care se
ajunge prin „priza directă”, adică prin înregis-
trarea directă a sunetului, fără a mai trece pe
la post-sincron - Horia Murgu este un sound
designer profesionist ce a conferit o persona-
litate distinctă acestui limbaj, la noi. Cea de-a
doua presupune elaborare, o anume stilizare
și - prin prezența muzicii (sub formă de ilus-
trație muzicală temeinic gândită și folosită sau
ca personaj dramatic cu drepturi egale în con-
strucția filmului) - o dimensiune în plus. Care
ar fi atributele acestui „rest”? Unii îi spun
muzicii „limbă universală”, alții o consideră
„aidoma sufletului” (Pavlov), iar pentru alții
ea e „însăși poezia” (Vecchi), o „poezie a ae-
rului” (Jean Paul) și „după tăcere, este singura
artă ce se poate apropia de exprimarea a ceea
ce este inexprimabil” (Albert Huxley).
După 1990 însă, doar direcția începută de
Lucian Pintilie avea să dea roade, depășind
deopotrivă semnele „mizerabilismului” și
ilustrativismul patetic. Prin filmele lui Lucian
Pintilie, prin câteva filme de Mircea Daneliuc
(Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul
melcilor) și, mai ales, prin excelentele filme ale
„Noului Val”: Marfa și banii; Moartea domnu-
lui Lăzărescu; 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile; A
fost sau n-a fost?; Cea mai fericită fată din lume;
Toată lumea din familia noastră; După dealuri;
Poziția copilului; Aferim și altele. Occident și
Medalia de onoare sunt excepții. Iar Amintiri
din Epoca de Aur conține și segmente strict
„minimaliste” și segmente în care este folosită
muzica originală. Celelalte direcții - Săucan,
Pița, Veroiu - au eșuat lamentabil. Săucan a
fost pus pe linie moartă încă din 1973 (după
scandalul provocat de insolitul - inclusiv dub
aspect muzical - 100 lei, film difuzat în ci-
nematografe doar într-o versiune cenzurată,
unde întreaga muzică - tulburătoare, percu-
tantă, extrem de sugestivă - a lui Anatol Vieru
a fost înlocuită cu ilustrația muzicală soft, gen
easy listening, a lui Richardt Oschanitzsky), iar
filmele lui Pița și Veroiu de după 1990 sunt tri-
butare unei vizibile „neînfrânări” (audio-vizu-
ale) cu pretenții.
Se tot vorbește ba pro (mai rar, ce-i drept),
ba contra muzicii de film (Alex. Leo Șerban
o consideră „pecinginea” filmului românesc1).
Dar în România nu doar filme în care mu-
zica e un personaj dramatic (nu umplutură)
nu se prea mai fac, ci nici filme în care po-
etica regizorală, în ansamblul ei, să pună în
pagină - armonios, inteligent - și celelalte
componente care, altădată, puteau să func-
ționeze bine împreună (ca în unele filme de
Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Săucan,
Elisabeta Bostan, Dan Pița, Mircea Veroiu,
Mircea Daneliuc, Dinu Tănase, Constantin
Vaeni, Stere Gulea2): dialogurile, costumele,
decorurile etc. Și-apoi, la banii pe care acum
tinerii regizori îi obțin pentru a-și face filme-
le, cine se încumetă să plătească boierește un
compozitor? Desigur, în eventualitatea că regi-
zorul s-ar pune de acord cu producătorul și cu
compozitorul (în legătură cu genul de muzică
folosit și orchestrația, cu durata ei, cu - deloc
în cele din urmă - onorariul muzicianului) și
nu s-ar certa cu el pe parcurs (ori chiar înainte
de porni la drum).
Asta fiind situația (adică: un climat de aust-
eritate financiară și chiar de indiferență a mul-
tor regizori față de personajul-muzică, dar nu
față de ritmurile și semitonurile cinematogra-
fice ale filmului), chestiunea muzicii în filmul
românesc - cu câteva excepții, nu toate ferici-
te - aparține trecutului. Mai exact, mileniului
doi. Mileniul trei ar putea să recupereze aceste
Muzica lui Dorin Liviu Zaharia și a lui Dan Andrei
[Aldea], parte integrantă a unui film unic in cinematogra-
fia romane
muzici pentru a le difuza în sălile de concert
ori prin disc sau radio. Multe din ele merită
din plin.
Note
1 Muzica lui Adrian Enescu de la
Concurs i se pare „pur și simplu atroce” și din
toate muzicile românești de film alege doar
Nunta de piatră, pentru că „purta timbrul,
unic și emoționant, al vocii lui Dorin Liviu
Zaharia”. În rest, „muzica românească de film
[...] a fost un blestem pentru filmul românesc”.
Cu (doar) două exemple aplicate: „emfaza lui
Olah, „electronismele” lui Enescu (Adrian)”
ce „îndurerează auzul și pun o pecingine greu
de uitat pe imagini”. Criticul A.L.Ș. ar fi do-
rit muzică de cameră în Concurs, însă uită că
Adrian Enescu nu a scris doar „electronisme”,
iar multe din experimentele sale electronice
(sau electro-acustice sau simfonico-electro-
nice) nu sunt nici pe departe „atroce”. (sur-
sa:	http://agenda.liternet.ro/articol/10350/
Alex-Leo-Serban/Minimalism-si-muzica-de-
camera-SoNoRo-2009.html)
2 Și aș pomeni aici: Viața nu iartă,
Meandre, 100 lei, Cursa, Tănase Scatiu, Ma-
ma, Doctorul Poenaru, Bietul Ioanide; Profetul,
aurul și ardelenii; Pruncul, pentrolul și arde-
lenii; Concurs, Semnul șarpelui, Ochi de urs,
Glissando, Imposibila iubire, Sfârșitul nopții,
Faleze de nisip, Adela, Dreptate în lanțuri, Pas
în doi, Moromeții.
■
TRIBUNA • NR. 306 • 1-15 iunie 2015
35
plastica
^^^^ouma^^^H
meridian
Menuț Maximinian	3
editorial
Mircea Arman
De la noțiunea de Psyche la cea de Physis și importanța lor
pentru gîndirea presocratică (II)	3
cărți în actualitate
Ion Buzași
O monografie Ioan Alexandru	4
Carmen Ardelean
Polifonii interioare în tempo wordissimo	5
Nicolae Iuga
Ideea trăsnită a lui Lucian Perța de a parodia
folclorul literar	6
Cornel Udrea
Zilnicul nostru cotidian	6
Ioan Negru
O mică biserică	7
cartea străină
Marin Iancu
Românii văzuți de călători străini	8
comentarii
Francisc Ormeny
Adriana Teodorescu - Despre memoriile samodivei
(o incursiune în estetica volumului de poezii
Aproape Memorie)	9
poezia
Alexandru Cristian Miloș
Poeme de primăvară	12
Alexandru Mărtinaș	13
parodia la tribună
Alexandru Cristian Miloș
Lucian Perța	12
In Absentia - Rama lucrării
și lucrarea din ramă
Mihai Plămădeală
proza
Sună telefonul, și ce?	14
Regis Roman
Bulion de Atlanta	15
Silviu Buzan
interviu
„Nu-mi place spiritul de turmă al intelectualilor” 17
de vorbă cu publicistul și criticul literar Paul Cernat
Blanca Alina Pop	Captivitate în Grădină, acril pe pânză
eseu
Mihai Barbu
Creative writing by Slavici. Ioan Slavici (III)	19
politica zilei
N.T. Orășanu
Adunătură? O sumă de borfași	20
filosofie
Remus Foltoș
Măreția lumii antice nu sunt ruinele templelor ci ideile care
există printre noi! (Daniel Mazilu - o suprainterpretare) 21
diagnoze
Andrei Marga
Urmări ale „Marelui Război”	23
o dată pe lună
Mircea Pora
Atunci... Acum...	25
restituiri
„Cazul” Ion Pena	26
efectul de seară
Rivas Vaciamadrid (6)
Robert Diculescu	27
corespondență din washington
Victor Gaetan
Semne ale crucii în România: Creștinismul înflorește în
țara post-comunistă	28
muzică
Virgil Mihaiu
Festivalul Studențesc de Jazz de la Târgu Mureș	29
RiCo
Muzeul Instrumentelor Muzicale (MIM)	31
teatru
Claudiu Groza
O „Nora” a zilei de azi	32
Un palimpsest coregrafic-teatral	32
Adrian Țion
Sorin Misirianțu - comediantul prin excelență	33
film
Lucian Maier
Leviathan	34
Marian Sorin Rădulescu
Muzica în filmele românești - între too much
și less is more	35
colaționări
Alexandru Jurcan
Pânzele de păianjen de pe cer	34
plastica
Mihai Plămădeală
In Absentia - Rama lucrării și lucrarea din ramă 36
Muzeul Național de Artă din Cluj-Napo-
ca a găzduit între 5 și 17 mai 2015 expo-
ziția de pictură, obiect și instalație sem-
nată de Blanca Alina Pop, “In Absenția - Rama
lucrării și lucrarea din ramă”. Nota distinctă a
acestei expoziții constă în asocierea unor direc-
ții clasice de dezvoltare cu unele (post)moderne.
Pictura plein-air coexistă armonios în cadrul pro-
iectului propus cu spațiul și cu proiecția video,
totul sub egida show-ului vizual.
Extrapolând ideea unui binecunoscut proverb,
acela care spune că nu haina îl face pe om, valoa-
rea unui tablou nu poate sau nu ar trebui să fie
girată de rama pe care o are. Această considerație
este valabilă la nivel absolut doar în cea mai bună
dintre toate lumile posibile, pentru a parafraza
judecata sintetică a priori a lui Leibniz. În lumea
noastră, artefactul care trebuie să se asorteze cu
canapeaua pentru a fi achiziționat, să intre în nișa
de rigips a sufrageriei sau, de ce nu, să însoțească
un soclu ori o ramă de excepție, sunt locuri co-
mune. Singura armă eficace în lupta cu kitschul
este denunțarea acestuia.
Proiectul Blancăi Alina Pop este notabil din
multiple puncte de vedere, unul dintre acestea,
poate cel mai important, fiind că poate fi receptat
pe diverse nivele, fără a fi prolix sau a se risipi prin
diviziuni arbitrare. Am menționat deja compo-
nenta socială, a artistului angajat în promovarea
valorilor reale.
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ridi-
care de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33
lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma co-
respunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx B.N. Trezoreria
Cluj-Napoca.
Pictura plen-air înseamnă, în mod evident,
deschidere, în timp ce rama reprezintă limitarea.
Diferența de potențial a celor două extreme, puse
într-un context dacă nu ludic, cel puțin benign,
sugerează într-un mod deloc explicit una dintre
cheile de lectură ale expoziției.
Din fericire, pictura trăiește prin ea însăși, fără
a avea nevoie de artificii privind expunerea, pen-
tru creșterea cotei ori audienței. O pictură vie, su-
culentă, raportată la o școală pe măsură. Faptul de
a refuza fotorealismul, iluzionismul sau trucurile
perspectivale în favoarea tușelor, a pensulației, a
hașurilor, a unor sisteme cromatice care cunosc
rezolvări ingenioase, recomandă o artistă deopo-
trivă matură și rafinată.
Nici ramele, ca obiecte, nu sunt deloc de ne-
glijat. Acestea nu pot juca rolul principal decât în
absența lucrărilor pe care trebuie, prin însăși na-
tura lor, să le slujească. Pentru a le vedea cu ade-
vărat, este nevoie să le decontextualizăm. Pe de
altă parte, lucrările fără rame pot apărea ochiului
profan drept neterminate. Această ambivalență se
constituie în bază conceptuală a expoziției.
Dincolo de aspectele care țin de pură măiestrie
și tehnică, valori deprinse încă din studenție sub în-
drumarea maeștrilor Victor Ciato și Ioachim Nica,
artista, licențiată în artă, dar și în filosofie, ridică o
sumă de întrebări, ale căror răspunsuri depășesc
sfera esteticului. Altfel spus, dincolo de atributele
artistice, ceea ce contează sunt interogațiile estetice.
Continuarea în pagina 27
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.