Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Director fondator: loan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIV • 1-15 aprilie 2015
Mircea Arman
Mihai Barbu
302
Consiliul Județean Cluj
4 lei
In honorem
Alexandru
Boboc
Creative writing
by Slavici
Ilustrația numărului: Alexandru Pasat
Victor Gaetan
Ucraina: Ultimul
armistițiu mai este
încă în vigoare
-(J>- Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Victor Gaetan
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romo°an
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor °ef adjunct)
loan-Pavel Azap
atefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mle°niță
Colaționare °i supervizare:
L.G. Ilea
Redacția °i administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Alexandru Păsat, Coloana albastră, lemn,
65x18x18 cm
Alexandru Păsat
Pătratul doarme, piatră
primim la redacție
Isabela Vasiliu-Scraba,
SCRISOARE DESCHISĂ
către dl Aurelien Demars
Stimate domnule Aurelien Demars,
Argumentarea respingerii participării mele
la Colocviul Cioran din 7-9 mai 2015 este atât
de °ubredă, încât v-a° ruga să faceți efortul să
găsiți temeiuri mai convingătoare. Dacă rațion-
al nu v-ați putut susține poziția defavorabilă
mie (asa cum voi arăta în cele ce urmează)
înseamnă fie că irațional (după vizionarea pe
youtube a comunicării mele, vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Cioran - prophete de la vraie
saintete, URL
http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela
-Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-
saintete la Colocviul Cioran 2011, inregistrată
în două părți
https://www.youtube.com/watch?v=vabhvW-
nU9U °i partea a doua
https://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJP
Fpg sau după citirea textului
https://isabelavs2.wordpress.com/emil-
cioran/isabelavs-cioranmistic15/) v-au cople°it
porniri negative de discriminare (din cauza sex-
ului, a vârstei °i a originii), fie că a fost vorba
de un refuz a priori, iar dumneavoatră v-a
revenit doar misiunea de a-i da o formă accept-
abilă, lucru care nu v-a reu°it la prima încer-
care. Poate o să vă reu°ească la a doua tenta-
tivă de argumentare pe care v-o solicit acum.
Îmi scrieți că v-a părut cu atât mai rău că
n-ați reținut propunerea mea (Cioran prin sin-
gurătă/i asceto-mistice) cu cât ați avut ocazia
DE A MĂ FI ASCULTAT în 2014. Oare cum
v-a reu°it performanța să mă vedeți °i să mă
ascultați în 2014 când am fost practic impiedi-
cată să ajung la acel Colocviu Cioran printr-un
atac mitocănesc din ziarul „Tribuna Sibiului”
declan°at puțin înainte de începerea lucrărilor
Colocviului?
Pentru respingere invocați °i data limită pe
care n-a° fi respectat-o întocmai, prin trimiterea
rezumatului „cu câteva minute înainte de
miezul nopții”. Dacă ați fi făcut o cât de
onestă socoteală a timpului, ați fi observat că
între ora 22h 49PM °i ora 24 care încheie ziua
de 15 martie (data limită a predării rezu-
matelor) sunt mai mult de „câteva minute”.
La semnătură nu v-ați pus numele, ați prefer-
at să treceți „La coordination scientifique du
Colloque international Emil Cioran de Sibiu”,
uitând că în text scriseseți următoarele:
„notamment sur la philocalie, le rapport â
Staniloae... nous avons deja accueilli des com-
munications de D. Kraus, de E. van Itterbeek,
de moi-meme etc.”. Ce altceva să însemne
„moi-meme” decât Aurelien Demars? V-a° ruga
să-mi precizați din comunicările citate de Dvs.
în legătură cu Filocalia, pagina unde ați trecut
Dvs., domnule A. Demars, ori unde a scris
Kraus, sau Itterbeek numele stilizatorilor tra-
ducerii Filocaliei, stilizatori de care eu
menționasem că intenționez să vorbesc la
Colocviu (a se vedea punctul de vedere pe care
urma să-l dezvolt https://isabelavs2.word-
press.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-
tradufilocalia5/).
În legătură cu textul respingerii pe care mi
l-ați trimis rapid pe 16 martie 2h53 ar fi multe
de observat. În argumentarea dumneavoastră
gândirea °ablonardă m-a impresionat cel mai
neplăcut. Văzând în textele mele pentru
Colocviile Cioran cuvântul „mistic”
(https://fr.scribd.com/doc/201531861/IsabelaV
asiliuScrabaCioranSibiu2014Colocviu), gândirea
dumneavoastră pe °ablon a adăugat automat
„domeniul istorico-politic”, scoțând din burtă
„la dimension «theologico-politique» de Cioran
au tournant des annees 1940”. Or, „sin-
gurătățile asceto-mistice” sunt în afara istoriei.
Din nefericire acest lucru elementar scapă celor
obi°nuiți să asocieze automat cuvinte. De
pildă, lângă „misticism” să pună neapărat
cuvântul „mesianism” cum am remarcat °i în
conversația Dvs cu Mihaela Gențiana Stăni°or
care m-a lămurit nu numai asupra °abloanelor
dumneavoastră de gândire, dar °i asupra
lucrurilor nesemnificative pe care le-ați reținut
în legătură cu relația dintre studentul Cioran si
profesorul Nae lonescu despre care am scris °i
în lucrarea pentru Colocviu Cioran 2014
(http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-
CioranMistic15.htm) precum °i în volumul
meu din 2000 În labirintul răsfrângerilor. Nae
lonescu prin discipolii săi: ^u/ea, Cioran,
Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu °i Vasile
Băncilă (despre scrierile mele a se vedea textul
memorialistic
http://www.alternativaonline.ca/IVS1307.html)
Căderea în timp este un titlu cioranian care
se explică mult mai puțin complicat decât v-a
dus pe dumneavoastră fantezia, pe calea lui
„penseur d’occasion”, în latină occidere =
tomber °i de aici: La chute dans le temps.
CĂDEREA DIN TIMP este o expresie a lui
Nae lonescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Metafizica lui Nae lonescu, în unica °i în
dubla ei înfă/i°are, Ed. Star Tipp, Slobozia,
2000, on-line
https://fr.scribd.com/doc/132110995/IsabelaVa
siliuScrabaNaeMetafizica.), preocupat de păcat-
ul originar °i de mântuire a°a cum a fost toată
viața °i Cioran. Wolfgang Kraus observase că
lui Cioran „îi pare foarte importantă
cunoa°terea păcatului originar”. Vienezul mai
notase în jurnalul său că „trăirea mistică e cap-
italul lui Cioran... °i că, în opinia lui Cioran,
CEI CARE NEGLIJEAZĂ RELIGIA SUNT
TOTAL NEINTERESANȚI”.
În textul referatului meu din 2014 reți-
nusem din Cioran că mântuirea nu-i este
indiferentă °i că numai un om cu coardă reli-
gioasă îl poate înțelege. Dumneavoastră sunteți
atât de opac la religie încât nici ascetica n-ați
sesizat-o ca moarte pentru evenimentele timpu-
lui istoric, considerându-mi comunicarea în
afara tematicii MORȚII. Ținând seama de
idiosincraziile pe care vi le treze°te religia, v-a°
propune o altă temă a mea pentru Colocviu
din 7-9 mai 2015: CIORAN DEVENIT UN
NOU MARX.
Cu cele mai bune gânduri,
Isabela Vasiliu-Scraba
18 martie 2015
■
2
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Filosofie °i viața.
In honorem Alexandru Boboc
Mircea Arman
Apăruta în acest an la Editura Academiei
Române cu sprijinul Acad. Alexandru Surdu,
avîndu-i coordonatori pe Oana Vasilescu °i pe
Marius Augustin Drăghici, Filosofie °i viapă este o
culegere de studii filosofice dedicate Academicianului
Alexandru Boboc cu ocazia împlinirii de către acesta a
vîrstei de 85 de ani, studii ale mai multor
academicieni, profesori universitari °i cercetători ai
Institutului de Filosofie °i Psihologie „C. Rădulescu-
Motru” al Academiei Române.
Cartea, o „adevărată sărbătoare a filosofiei”, este
deschisă, a°a cum era °i firesc, cu o evocare a
personalității Profesorului Alexandru Boboc făcută de
către Academicianul Alexandru Surdu °i este, ca text
evocatoriu, o adevărată bijuterie literară.
Sunt surprinse aici momente ale vieții
Academicianului Alexandru Boboc încă din timpul în
care acesta, în calitate de asistent universitar, preda
filosofia modernă la Universitatea din Bucure°ti. A°a
cum era de a°teptat, °i Academicianul Alexandru
Surdu vorbe°te nu numai despre „cel care a fost °i a
rămas cel mai bun cunoscător român al filosofiei
moderne, în special pre- °i postkantiene”, dar °i despre
Omul Alexandru Boboc pe care studenții, discipolii,
colaboratorii °i prietenii Domniei-Sale îl cunosc atît de
bine. O pildă a acestui aspect al personalității
„Domnului Profesor” o pune, cu multă emoție, în
lumină chiar Alexandru Surdu, vorbind despre greaua
perioadă prin care a trecut începînd cu 1975 °i despre
atitudinea omenoasă °i plină de solicitudine a
Profesorului Alexandru Boboc.
Iată cum î°i încheie emoționantul text filosoful
Alexandru Surdu: „L-am sărbătorit în fiecare an pe
Domnul Profesor în ziua de Dragobete °i i-am adus
cinstirea cuvenită pe care o merită cu prisosință, dar
cele mai frumoase clipe au fost acelea din Aula
Academiei Române când, după mai mult de o
jumătate de secol de cînd i-am fost student, am avut
tocmai eu deosebita plăcere °i onoare să-l propun
Adunării Generale pentru alegerea Domniei Sale ca
Membru Titular al Academiei Române. Cine ar fi
crezut?...”
Un alt text omagial plin de respect °i admirație
colegială îi aparține Academicianului Teodor Dima,
director al Institutului de Cercetări Economice °i
Sociale „Gh. Zane” din Ia°i, care în cîteva fraze face
un scurt °i sintetic portret al lui Alexandru Boboc:
„Dispus pentru dialog, comunicare °i acceptare a
celuilalt, chiar dacă acesta nu este dispus să
împărtă°ească păreri asemănătoare, Alexandru Boboc a
evitat întotdeauna prejudecăți, fanatisme, intoleranță °i
indiferență. În felul acesta, spiritul său a fost
întotdeauna liber să creeze, să se informeze, să
impună în cetățile academice un stil de viață al
colegialității °i al prieteniei, salvator în vremuri ale
dogmatismului °i deschizător de drumuri ale
adevărului °i demnității. De aceea, lucrările sale sunt
citite °i citate, încît, în ceea ce-l prive°te, nu există un
pericol al blocajului comunicării, al negării sau al
diminuării creației filosofice române°ti; valorile vor fi
perpetuu resemnificate”. Grăitoare °i adevărate
cuvinte!
Cuvinte de stimă colegială îi adresează filosofului
Alexandru Boboc °i Academicianul Solomon Marcus
dar °i Prof. Univ. dr. Alexandru Hudițean, al cărui text
laborios pune în aspect mai în amănunțime
prodigioasa operă a lui Alexandru Boboc.
Privite din diferite unghiuri °i abordînd diferite
teme de interes ale activității Academicianului
Alexandru Boboc sunt °i studiile: Un cărturar în
căutarea geniului pustiu al lui Gabriel Nagâț, O
viziune perspectivistă asupra culturii °i artei, de Ioan
N. Ro°ca, Profesorul nostru de suflet, profesorul
nostru de minte, scris de Constantin Stroe, Alexandru
Boboc °i pledoaria pentru con°tiinpa de sine a omului
european, al cercetătoarei Lorena Păvălan-Stuparu, dar
°i alte studii ale unor cercetători mai tineri cum ar fi:
Henrieta Ani°oara aerban sau Gabriela Tănăsescu.
Nu vom scăpa din vedere °i un amplu interviu
intitulat: Despre identitate, fenomenologie °i filosofia
culturii cu Alexandru Boboc, sub semnătura tinerelor
cercetătoare Lorena Păvălan-Stuparu °i Gabriela
Tănăsescu, pe care il recomandam cu căldură
cititorilor.
Un studiu de excepție care vine în întîmpinarea
unor vechi °i importante preocupări ale lui Alexandru
Boboc, respectiv traducerile textelor filosofice (să nu
uităm că lui Alexandu Boboc îi datorăm prima
traducere din opera fundamentală a lui Heidegger,
Sein und Zeit), este semnat de către Academicianul
Gheorghe Vlăduțescu, cel mai mare specialist român
în filosofia greacă. Intitulat Despre intraductibile,
textul lui Gheorghe Vlăduțescu este o excelentă
analiză a ceea ce înseamnă actul hermeneutic dar °i de
adevărată creație al traducerii. Astfel, autorul face o
interesantă analiză a conceptului de traductibilitate °i
intraductibilitate pornind de la filosofia grecească, de
la Platon °i Aristotel °i ajungînd la Seneca, aducîndu-se
în discuție concepte fundamentale ale filosofiei
grece°ti precum: eidos, morphe, hyle, dynamis,
energeia sau entelekheia, concepte care sunt extrem de
greu traductibile sau, mai degrabă, precum unele
concepte heideggeriene, chiar intraductibile. Concluzia
acestui scurt dar deosebit de valoros studiu este
următoarea: „Intraductibilitatea nu ține de o deficiență
structurală, fie a unei părți, fie a alteia, fie a
amîndurora, °i nu blochează comunicația, dimpotrivă
o favorizează, dacă intraductibilele par mai curînd
capete de pod. Ele unesc prin aceea că trec în cealaltă
parte cu toată încărcătura lor. De aceea
intraductibilitatea nu este alternativă cu
traductibilitatea, ci în complementaritate. Singura
alternativă este «fidelitate versus trădare» (Ricoeur, Le
paradigme de la traduction în Esprit, Juin, p. 10)”.
O altă cercetare legată de una dintre temele
favorite ale lui Alexandru Boboc este cea a lui Ilie
Pârvu °i este legată de Critica Rapiunii Pure într-o
abordare epistemologică (probabil cea mai răspîndită
abordare contemporană, n.n.). Un studiu doct, la
obiect, percutant.
Cei ce se vor ocupa de latura preocupărilor
fenomenologice sau existențialiste ale filosofului
Alexandru Boboc vor fi unul dintre discipolii săi,
respectiv Vasile Muscă, sau profesorul Vasile
Macoviciuc.
Firesc, Vasile Muscă, fiind °i asistent al lui
D.D. Ro°ca, este prezent în Filosofie °i viapă cu un
studiu intitulat: O problemă - „existenpialismul" lui
D.D. Ro°ca. Vasile Muscă combate cu vehemență
ideea unui existențialism veritabil al operei
fundamentale a lui D.D. Ro°ca, Existenpa tragică,
arătînd, argumentat, că eroarea de a-l considera pe
D.D. Ro°ca ca fiind existențialist se datorează
nepriceperii lui G. Călinescu, care i-a pus această
etichetă autorului Existerpei tragice, etichetă
nedezlipită complet pînă în prezent. „Omul - nota
academician profesor Alexandru Boboc referindu-se la
autorul Existenpei tragice - nu rămîne numai proiect °i
problemă, ca în existențialism, ci unitate de proiect
(intenție) °i realizare. Aceasta °i este calea obiectivă,
Academicianul Alexandru Boboc
dialectică, a potențării unei ontologii a umanului, atît
de actuală astăzi în reconstrucția modernă a
domeniilor teoretice. Distanțarea de existențialism
înseamnă pentru D.D. Ro°ca nu doar semnalarea
contradicțiilor realității °i a tensiunii pe care acestea le
provoacă în con°tiința omenească, ci °i strădania
permanentă a depă°irii lor. Aceasta este °i calea
recomandată de Existenpa tragică."
Referitor la o altă latură a preocupărilor filosofice
ale lui Alexandru Boboc, °i ne referim aici la teoria
valorii, apare ca profund °i fundamentat studiul
intitulat sugestiv: Sentimentul valorii - In honorem
magister Alexandru Boboc, al profesorului universitar
Marin Aiftincă. Pornind de la teoriile asupra noțiunii
de valoare a°a cum le găsim la Platon, Scheler, Lavelle
sau Hartmann, într-un studiu comparativ, Marin
Aiftincă concluzionează: „A detecta, însă, o valoare
prin sentimentul adecvat pe care îl trăim nu înseamnă
automat că o °i posedăm, în sensul vulgar al
cuvîntului. Întotdeauna valoarea nu se lasă doar
contemplată. Ea este o chemare spre înalt, spre
modelul ce îl întruchipează °i de aceea declan°ează în
noi energiile spirituale, pentru a o introduce în lumea
realului. Aceasta înseamnă că sentimentul valorii e
corelat cu voința, al cărei ecou °i stimulent este.
Putem spune astfel că valoarea marchează drumul de
la sentiment la voință °i impune convertirea neîncetată
a evaluărilor imediate pe care ni le furnizează
sensibilitatea, în acțiuni ale con°tiinței. În această
situație, omul nu rămîne un simplu privitor, dăruindu-
se idealului său, el devine un participant la ceea ce s-a
numit spectacolul lumii”.
Fără a mai intra în subiectul celorlalte studii, la
rîndul lor, avînd o calitate °i o probitate filosofică
deosebită, ținem să amintim aici numele autorilor lor,
în marea lor majoritate profesori universitari sau
cercetători la Institutul de Filosofie °i Psihologie
„C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române,
respectiv: Mona Mamulea, Ana Bazac, Rodica
Croitoru, Mihaela Pop, Ion Tănăsescu, Claudiu Baciu,
Mihai D. Vasile, Sergiu Bălan, Adriana Neac°u, Mihai
Popa, Marius Augustin Drăghici, Oana Vasilescu,
Ioana Nicolae, Dana-Irina Nica.
Credem că cele aproape 400 de pagini in honorem
Alexandru Boboc reprezintă o adevărată sărbătoare a
filosofiei contemporane române°ti pentru care
Academicianul Alexandru Surdu, cel care a facilitat
apariția acestei lucrări, trebuie îndelung felicitat, iar
pentru Domnul Academician Alexandru Boboc această
carte omagială este un elogiu pe deplin meritat!
La mulți ani, Domnule Academician!
■
TRIBUNA • nr. 302^ 1-15 aprilie 2015
-(J)- Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
In memoriam
Alexandru Vlad
Ahoe, Alexandru Vlad
Florin Gherasim
In urma cu un deceniu °i jumătate eram student
filolog, la Facultatea de Litere. Apăruse, de curând
°i stârnind viu interes, cartea Poetica
postmodernismului, pe care n-o citisem, dar, auzind că
vom studia literatura postbelică chiar cu autorul ei,
profesorul Liviu Petrescu, m-am grăbit să ajung la
câteva dintre cursurile sale. Doar câteva, pentru că,
înainte de jumătatea semestrului, problemele de
sănătate sau, mai bine zis, de boală, l-au dus pe
profesor la spital. Câteva săptămâni mai târziu, la
capătul suferinței, ob°tea universitară, profesori °i
studenți l-au însoțit la locul de odihnă, lângă so^ia sa,
profesoara cu aură de legendă Ioana Em. Petrescu.
Din mers, cursul de la facultate a fost preluat de
către domnul Gheorghe Perian. Cu domnia sa călăuză,
am ajuns, într-adevăr, la postmodernism, prin
limpeziri teoretice °i aplecări pe texte ale unor
reprezentanti cu notorietate. Partea finală a cursurilor
de la final de semestru a cursurilor, profesorul Perian
a rezervat-o grupării de postmoderni°ti ai Clujului. Un
anume scriitor, despre care nu auzisem, Alexandru
Vlad, mi-a atras atenția °i interesul prin titlul
volumului său de debut: Aripa grifonului. Participând
la lucrări de reparatii °i restaurare in subsolurile -
adevărate catacombe - ale Palatului Banffy,
descoperisem, îngropat în moloz, un grifon imens, o
adevărată bijuterie barocă în lemn. Dar avea o aripă
ruptă. Eram, astfel, motivat ca să ajung imediat la
bibliotecă °i să cer Aripa grifonului, carte a cărei
lectură m-a captivat °i mi-a adâncit interesul pentru
autor. Pentru examenul din sesiune nu m-am omorît
cu învățatul, dar tot cu Alexandru Vlad am avut mare
noroc, că am putut să scriu, la subiect, despre grifon,
care, fiind înzestrat cu aripă, am considerat că mi-am
găsit îngerul păzitor, bun de invocat ca pavăză în
meandrele sesiunii.
Întâia oară l-am văzut °i l-am auzit pe Alexandru
Vlad vorbind la vernisajul unei expoziții de pictură, la
Muzeul de Artă. Ca spectator-privitor ajuns la
eveniment chiar in timpul discursului, am fost convins
că acel domn cu verb fluid, voce frumoasă, u°or
nazalizată °i impozantă barbă grizonată este, cu
siguranță, un critic de artă. Dar, la final, gazda, artistul
vizual care-l invitase i-a mulțumit pentru aprecieri °i
comentariile făcute „scriitorului Alexandru Vlad”. Să
fie una °i aceea°i persoană cu îngerul meu păzitor la
examen m-am întrebat °i, mai apoi, l-am întrebat. Mi-a
spus, cu zâmetul larg că da, însu°i el. În altă zi, l-am
condus în catacombe, la grifon, despre care, însă, nu-i
spusesem nimic. Plăcut surprins, mi-a promis că îmi
dăruie°te, cu autograf, cartea, din care mai poseda,
acasă, câteva exemplare. Pentru ritual, căci orice dar
implică un ritual, urma să ne întâlnim, la cafenea,
mi-a precizat el. Care cafenea, am intrebat eu. Cum
care, m-a admonestat el pentru ignoranța nepermisă
unui filolog, fie el chiar student novice! Arizona, frate.
Acolo l-am găsit, înconjurat de congeneri ai cohortei
boeme. Mai mult decât prieteni. După atmosferă,
replici, comunicarea mutuală °i din priviri cu fetele de
la bar, se vedea lesne că în acel loc el °i ceilalți erau ai
casei. Aflând că °i eu am locuit în căminul
adolescenței sale, al liceului Ady-aincai, m-a
învrednicit să îi spun pe nume, ca semn de prietenie
care sta să înceapă. Iar pe cartea dăruită, cea cu
grifonul, la dedicație, mi-a scris un singur cuvânt, doar
unul: Ahoe !
Privind retrospectiv, îmi dau seama că, în ce mă
privr°te, asemenea intâlniri, ca °i altele, au avut
asupră-mi rol inițiatic, ridicându-mi °tacheta privirii
către spectacolul lumii. Cărțile lui, prin textul lor,
comentariile - discuțiile °i textele despre ele, dar mai
ales prilejurile de a sta la taifas cu scriitorul - prieten
°i prietenos Alexandru Vlad mi-au fost izvor de
cunoa°tere. Locurile unde, în general, putea fi intâlnit
omul cu pipa formau o hartă mentală cu noduri °i
căi ale unei rețele relativ stabile: sediul Uniunii
Scriitorilor, redacții, librării, cafenelele boemei
(capitulate, rând pe rând) °i scurtele trasee dintre ele.
In schimb, momentul unei întâlniri cu omul fără
telefon era mereu neprevăzut.. Imboldurile, regulile
pendulării lui Alexandru Vlad între casa de la țară °i
apartamentul de la blocul din ora° erau cunoscute
doar unui cerc de inițiați iar pentru restul, mereu o
plăcută surpriză.
Locul predilect al acestor întâlniri a rămas însă,
celebra Arizona, până la inchiderea acestui local. Acolo
a avut loc, in toamna lui 2008, o reuniune a grupării
Echinox, la 40 de ani de la apariția revistei. Într-o
atmosferă retro, de seară târzie, au depănat amintiri,
au citit °i au recitat Ion Mure°an, Ion Gro°an, Ion
Pop, Mariana Bojan, Adrian Popescu °i alții, iar
Alexandru Vlad, de la tejgheaua barului, patrona
întâmplarea °i asigura fluxul de bere.
În Anul 2010, Alexanndru Vlad a fost decorat cu
ordinul Meritul Cultural, în grad de Ofițer. Am aflat
din presă. Puțin după aceea, l-am întâlnit, înfipt în
blugi °i cu pălăria lângă el, pe masă, la Arizona,
fire°te. Felicitat °i înconjurat de confrați. Toată lumea
°tia veste °i se a°tepta ca, din prealpinul premiului,
maestrul să facă cinste. Preaplinul, care?! Alexandru
Vlad a scos din geantă diploma, într-un cilindru de
carton purpuriu, cu sigiliu, ca la titlurile rangurilor
nobiliare. Amuzat °i nu prea, dar amuzând asistența a
povestit cum, după, premiere, ajungând acasă, citind
diploma °i documentele anexe, a constatat că plicul cu
recompensa bănească era mai puțin consistent decât
ar fi crezut, dar, în schimb, a aflat că va beneficia de
o seamă de privilegii, în viață °i după viață, printre
care °i dreptul la un loc de veci in Cimitirul Central al
ora°ului. Slabă compensație, pentru cel premiat °i
companionii mai ata°ați, în spirit, mottoului Carpe
diem!
Cinste a făcut, oricum, atunci, Alexandru Vlad la
Arizona, dar a fost mai subțire decât a°teptările
inițiale, după buget. Cât despre recompensa cu locul
de veci, cineva i-a propus să scrie pe această temă,
ceea ce scriitorul a °i făcut, reflectând la rosturile vieții
°i ale mor)ii, iar articolul a apărut ca editorial intr-unul
din ziarele la care colabora atunci.
De toate acestea °i de alte întâmplări cu el mi-am
amintit, în caierul gândurilor, în timp ce îi ascultam
pe Irina Petra° °i Ion Mure°an vorbind, tri°ti °i
emoționați, despre omul °i scriitorul Alexandru Vlad,
nu la Arizona, ci la catafalc, lângă sicriul său, în
Cimitirul Central Hazsongard. In numeroasa asistență
am zărit poeți, scriitori, profesori, printre care, apoape
de sicriu, domnul Gheorghe Perian.
Apoi s-a format convoiul cortegiul funerar cu
preoți, rude, arti°ti, studenți, prieteni °i admiratori.
Am trecut pe lângă mormântul soților Petrscu, Liviu °i
Ioana. Înconjurat de confrați Alexandru Vlad lua în
primire recompensa care stârnise haz la Arizona: locul
de veci.
Gândurile triste ale acelei zile mi-au fost fost
luminate, întrucâtva de Vasile Gogea, care a scris pe
blogul său: Aripa grifonului l-a ridicat °i pe Alexandru
Vlad la ceruri.
■
TRIBUNA • nr. 302^ 1-15 aprilie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Alexandru Vlad °i pove°tile
lui esențiale
atefan Manasia
Vineri, 13 martie a.c., am primit antologia de
proza scurta Cenu°ă în buzunare
(Charmides, 2014), iar duminica am aflat
ca Alexandru Vlad a murit. A°a ca n-am sa pot
scrie deocamdată o simpla cronica literara despre
volumul pe care m-am apucat sa-l citesc imediat,
dintr-un impuls de disperata solidaritate. Sub
coperta expresiva °i vie, cu un avion biplan
survolînd cladirile cu un etaj sau doua ale
Clujului, aveam sa întîlnesc chiar avionul cu
pricina - odinioara fala clubului municipal de
para°utism - personificat într-o povestire, cum
aveam sa descopar numeroase °i minunate
coincidente, prin care Alexandru Vlad î°i
introducea deopotriva cititorii în propria ficpiune
°i în propria sa autobiografie. Remarca Victor
Cuble°an, unul dintre comentatorii constanpi ai
scriitorului optzecist, într-0 prefacă de gala:
„Textele sale au întotdeauna o aroma
autobiografica, fara sa aiba însa, niciodata,
valoarea reala de autobiografie. Ficpionalul
transcende experienpa reala °i ofera cititorului
surpriza descoperirii unei lumi u°or infuzate de
fantastic, u°or livresca, u°or poetica, niciodata
lacramos retrasa în estetism, lume pe care
cititorul o identifica aproape ca prin automatism,
cu lumea reala proprie, a°a cum °i-ar dori-o
proiectata în subcon°tient. Personajul Alexandru
Vlad este unul dintre elementele de baza ale
prozatorului.” (p. 9).
Omul Alexandru Vlad avea o „metoda”
anume prin care-°i „verifica” narapiunile. În vitrina
cafenelei Arizona sau, de cîpiva ani, dupa
închiderea acesteia, la Klausenburg, la orele
prînzului îl întîlneai întotdeauna voios, înconjurat
de prieteni, sau încruntat °i caligrafiind ceva
esenpial/ irepresibil, într-un carnepel pe care-l
purta ca pe o edipie de buzunar din Noul
Testament. Pin minte cît l-am invidiat, pentru ca
eu arareori am fost în stare sa umplu, harnic, de
la prima la ultima fila, o agenda sau un carnet. O
data am riscat °i l-am întrebat: îmi puteai spune °i
mie despre ce scrieri acolo? ai a început, cum
avea sa mai înceapa de o suta de ori: Fii atent!
Am auzit, astfel, live, prima varianta a povestirii
publicate în culegerea de fapa sub titlul Arheologie
°i care se chema, daca bine pin minte, Briceagul.
Era o placere sa-pi povesteasca evenimentul real -
epifanic, ar spune Joyce - care declan°a apoi
fantazarea °i rafinarea, în diferite etape, a
narapiunii. Arheologie m-a prins chiar atunci, în
cafenea, la prima audipie. Patrunsa de aerul mitic
al basmului Tinerele fără bătrîne/e °i viapă fără de
moarte, omagiind discret pe Ray Bradbury °i
povestirea-cult Cosa°ul, textul ne propune toposul
gradinii de care personajul adult, acum batrîn, e
înca îndragostit: „Gradina aceasta îl hranea, era
placerea lui s-o sape °i mîndria lui cînd era s-o
arate pupinilor oaspepi care se abateau din drum
ca sa-l viziteze. Totdeauna grabipi °i parca
surprin°i sa-l mai gaseasca aici.” (p. 273). Sapînd-
o acum, în ceea ce poate fi ultima primavara,
naratorul descopera vechituri dragi îngropate în
pamînt (o cana de aluminiu, partenera a
drumepiilor montane cîndva, un ceas de mîna
etc.). Încearca sentimentul alienarii, însingurarii,
îmbatrînirii bru°te. Traie°te, în clipa aceasta de
revelapie, ceea ce am putea numi „teroarea
istoriei”. E moartea cea care se plimba peste
„salciile [care] începeau sa înverzeasca.” (p. 274).
Încheierea - ca într-o fabula - face (°i) povestirea
aceasta memorabila: „Apoi a ridicat cazmaua,
care straluci în soare, °i a facut cu grija doi pa°i
în lateral. Începu sa se fereasca de umbra lui ca
nu cumva sa °i-o îngroape °i pe aceasta.” (275).
Gradina, modesta, a legumicultorului rural,
„curtea abrupta ca un tobogan pîna la veranda de
lemn” (p. 225), în care evolueaza personajul
omonim al povestirii numite Rica, fereastra
garsonierei, care-i e naratorului de-ajuns pentru a
vedea °i înpelege lumea (ca la rivalul & prietenul
Mircea Nedelciu), dintr-o secvenpa a Drumului
spre Polul Sud, toate acestea depun marturie
pentru atracpia lui Alexandru Vlad fapa de locurile
°i subiectele umile, ocolite - ca ni°te paria - de
prozatorii contemporani tot mai trendy, tot mai
urbani.
Reluata din volumul omonim editat la Grinta
(2002), povestirea Sticla de lampă este, de fapt,
un miraculos eseu deghizat, elogiu adus micului
°i fascinantului obiect esenpial - cel pupin pîna în
urma cu un sfert de secol - în gospodariile rurale.
Vlad î°i alege aici imaginile, metaforele °i
comparapiile cu o inegalabila pricepere, rezultatul
fiind un ritm al rememorarii trist ca fadoul, ori ca
tangoul: „Sticla de lampa era fragila. Neînchipuit
de subpire, concentrînd straluciri curbe, avînd
undeva micul sigiliu oval pe care îl cautam a°a
cum caupi micul banup germinativ al unui ou, un
sigiliu în filigran sau °tiu eu ce, un intim semn de
recunoa°tere. Mai °ters sau mai evident - era
întotdeauna acolo. Forma acestei sticle
sacrosancte ma umplea întotdeauna de o încîntare
lini°tita.” (p. 59). „Sticla de lampa se °tergea cu o
cîrpa moale, de bumbac, pastrata special pentru
acest lucru, care nu mai era de multa vreme
curata, dar care continua sa absoarba supusa orice
urma de funingine. Degetele îndemînatice o
pineau cu dexteritate, rasucind-o înauntrul sticlei
deja transparente.” (p. 61).
Coloanele corintice ale antologiei Cenu°ă în
buzunare sînt, însa, doua texte mai ample,
compuse aproape experimental (conform unei
logici interioare procesului de creapie). Prima este
Curcubeul dublu (Proces-verbal), episod decupat
din romanul Curcubeul dublu (Polirom, 2008).
Textul are cre°terea °i desfa°urarea unei nuvele, o
alta nuvela... rurala, deloc obositoare. O privire
empatica °i, simultan, de o sinceritate clinica,
autista aruncata lumii satului transilvan,
moravurilor (înclinapiei spre alcool, ba°calie,
ostracizare, crima). Procesul-verbal este unul
dintre cele mai bune texte publicate vreodata de
Alexandru Vlad, o capodopera, aparut inipial într-
un roman peste care critica a trecut lejer (nu °i
universitarul ie°ean Doris Mironescu). A doua
coloana este Drumul spre Polul Sud, povestirea
reluata din volumul omonim (Cartea
Româneasca, 1985). Colosal text despre
anduranpa °i virilitate, despre marepia & anatomia
frigului: „Obrajii se învinepesc, mîinile devin
sîngerii. Frigul seamana mai mult ca oricînd cu o
ar°ipa.” (p. 197). Pictural ca jurnalele lui Radu
Petrescu, sapienpial °i memorabil ca însemnarile
marilor exploratori ai planetei (se încheie, de
altfel, cu notele amiralului Byrd), textul poate fi
citit °i ca parabola politica (a °i fost, pîna în
1990), ca manifest: numai disprepuindu-pi viapa,
declarîndu-i neînsemnatatea, popi înpelege cu
adevarat valoarea ta în cadrul umanitapii. Vocapia
unui anumit ascetism, a dreptapii de tip biblic, îl
urmare°te pe Alexandru Vlad în mai toate prozele
sale. Drumul spre polul Sud e tiparit în edipia de
fapa - excelent realizata de Charmides la finele lui
2014 - în binom cu Recapitulare °i anatomie
(Anatomia frigului): un eseu orgolios, scurt °i
dens; explicapie nu numai a povestirii citate, ci
arta literara a prozatorului transilvănean: °i
postfapa fericita a antologiei acesteia întocmite
sever °i drept - a°a cum numai autorul,
îndragostit pe viapa °i pe moarte de me°te°ugul
sau, poate sa o faca.
Termin de citit Cenu°ă în buzunare °i-mi
amintesc (de ce acum?) versul din Vladimir
Vîsopki, pe care, cu siguranpa, Alexandru Vlad l-ar
fi gustat: „Munpii cei mai frumo°i sunt munpii pe
care n-am urcat niciodata.” La o masa din
Klausenburg, Alexandru Vlad era exasperat, la
modul aproape copilaresc, de cît de pupine
povestiri de-ale sale „mai stau azi în picioare”.
Dar cele care o fac, vor sta pentru eternitate.
■
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
5
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Frumusețea °i poezia
puterii de abstractizare -
la Vianu Mure°an
Remus Folto°
Nu mulpi sunt aceia care prefera, datorita
unui impuls interior, sa-°i blindeze
scrierile sau gândurile într-o plato°a
abstracta. De regula ace°tia sunt inoculapi de
catre spirit cu o potenpialitate complicata, cu
un sens prea complex ca sa poata fi transmis
prin mijloace simple. Totdeauna când avem de-
a face cu probleme ce nu se pot obiectiva decât
alambicat, ni se strecoară în fraze un
abstractism care nu numai ca ni se pare bine-
venit dar care ne protejeaza de orice
interpretari „vulgare” (ca sa nu spun simpliste).
Având de partea noastra avantajul unei expresii
ce ascunde, mai degraba, sensul, decât îl
„democratizeaza”, vom fi întotdeauna cu un
pas înainte din calea „lin°ajului” intelectual.
Caci topi oamenii de litere care se pronunpa
asupra unei lucrari pe care o înpeleg prea
repede, o vor „pasa” banalitapii sau ridicolului.
Înca nu am întâlnit un „intelectual” care sa-l
respecte cu adevarat pe - sa spunem - Co°buc
(desigur am fi putut gasi °i alte exemple, caci
sunt abundente - de la Alecsandri pâna la
empiri°tii englezi; oricine e înțeles nu poate fi
un geniu). Topi ar vrea sa se înscrie la
candidatura de interprepi ai lui Heidegger sau
James Joyce. Daca lectura e simpla, daca e
accesibila produce nu placere ci dezabuzare.
Degeaba Eminescu a scris minunata sa Glossă;
fiind accesibila, prea accesibila, ea a fost
împinsa pe planul doi; i-a luat locul Luceafărul.
Daca Glossa vorbea despre lucruri acceptate
demult de catre topi, Luceafărul vorbea de
lucruri imposibil de acceptat. Glossa denota
firescul, o înpelepciune comuna; pe când
Luceafărul „scotea din mâneca” ontologia
quasi-platonica (ideal vs. material), o
înpelepciune „dificila”. Asta ar putea însemna
ca orice zeu care nu se ascunde dupa perdeaua
unui mister va fi decretat decrepit. Orice idol
înpeles pâna la capat va sfâr°i în uitare. De
aceea minpile multor gânditori, scriitori sau
poepi s-au poticnit spre a se pierde, pâna la
urma, în propriul lor adânc, în propriul lor
abis de factura „complicapiilor” operei pe care
haul lor o na°tea. Ireconcilierea care se ivea
între ideal °i real - a unui Eminescu, a facut ca
acesta sa-°i piarda cumpatul. De asemenea
modul stilistic genial dar °i complicat al lui
Urmuz l-a adus pe acesta la deznodamântul
nefericit, dupa cum °tim. Cât de u°or ni se
pare sa-i amintim °i pe cei care, dupa ce au
profesat o viapa lucruri nefire°ti sau
complicate, au sfâr°it sa moara „pe limba
pasarii pe care au cântat” (Artaud, Foucault,
Camus, de ce nu - Socrate).
Noi nu spunem ca ar trebui sa ne
mulpumim cu pupinul care ne este îndeajuns
pentru a supraviepui spiritual. Ci spunem ca
este cu mult mai frumos, în viapa, sa înpelegem
lucrurile simple! De aceea Dumnezeu nu se
arata unui savant, unui enciclopedist, pentru ca
lui Dumnezeu îi este mai u°or sa cucereasca
inima unei batrâne simple de la para.
Dumnezeu nu face eforturi acolo unde °tie ca
niciodata nu va fi acceptat, sau macar parpial
acceptat. A°a e Dumnezeu: bine-chibzuit.
Revenind abrupt la ceea ce este de spus
despre opera lui Vianu Mure°an, primul lucru
ce ar fi de amintit este puterea de abstractizare
ce strabate, cu titlu de esenpa, toate lucrarile
sale. Nu vorbim numai de Fundamentele
filosofice ale magiei ci, mai degraba despre
Heterologie. Introducere în etica lui Levinas.
Însa oriîncare întâlnim o putere de
abstractizare despre care trebuie sa spunem ca
este de o forpa °i o amprenta absolut originale.
Interesant este ca nu din dorinpa de a
îmbraca înpelesurile cu o armura abstracta
provine caracterul particular-original al puterii
de abstractizare. Vianu Mure°an gânde°te ab
initio cu abstractizari. Nodul semantic este
„din na°tere”, din momentul inipial al genezei
sale, abstract. S-ar putea, prin consecinpa, sa
spunem ca textura, prin natura ei abstracta,
este departe de poezie. Poate de Frumos sa
aiba parte aceasta putere de abstractizare, dar
categoric de Poezie, nu. Ei bine, nu e a°a!
Poezia (cu majuscula) este însa°i insinuarea în
abstractizare a unei precizii care conduce în
cele din urma la expresia unei logici atât de
necesare încât aceasta logica frizeaza
perfecpiunea a ceea ce este de spus. E o logica
particulara; în nici un caz nu vorbim de logica
formala. Este, mai degraba, o logica ce se
aplica unei necesitapi interne pe care o îmbraca
limbajul abstracpiei poetizante. Ce înseamna
asta? Înseamna ca, ori de câte ori avem de-a
face cu abstractizarea - la Vianu -, avem de-a
face cu expresia sau expresivitatea unei logici
particulare ce se raporteaza direct la Poezie, se
raporteaza prin caracterul desfă°urării interne a
unei înlanpuiri necesare pe care numai Poezia o
poate avea. Caci Poezia nu suporta în
interiorul ei vreun „rest”, vreun „decalc”, vreo
„zgura”, vreun „balast”. Poezia este întotdeauna
depinatoarea unei precizii care face ca sa nu
poata lipsi nimic din desfa°urarea lirica, sa nu
poata fi spus nimic în plus, nimic în minus.
A°adar prin conceptul de precizie se poate
explica legatura dintre poezie °i abstractizare:
abstractul este în acela°i timp poetic dar °i
precis, iar poeticul este un datum precis caruia
i se poate aplica o calitate abstracta.
Cât despre Frumos, pe acesta îl vom
determina prin conceptul de perfecțiune. Caci
numai perfecpiunea (cu trimitere directa la
lumea greaca) poate lega atât - pe interior -
puterea de abstractizare °i, pe de alta parte,
Frumosul. Puterea de abstractizare, oricum am
încerca sa întoarcem lucrurile pe toate parpile,
este censitara, iara°i, unui concept ce da
dovada ca are o logică interna necesară la
modul absolut °i de aceea acest concept se va
numi perfecpiune. De asemenea, conceptul de
Frumos se lipe°te, în toate cazurile, fara
exceppie, la tot ce înseamna perfecpiune.
Legaturile acestea dintre Frumos, putere de
abstractizare °i perfecpiune nu pot fi, în nici un
caz, considerate speculative - ele exista în fapt,
sunt funcpionabile °i reprezinta un principiu
foarte interesant ce va trebui odata dezvoltat
mai pe îndelete.
Trebuie adaugat, pentru a impune un punct
de vedere ferm asupra lui Vianu Mure°an, ca
atât Poezia cât °i Frumosul, recunoscute prin
acea putere de abstractizare, nu sunt altceva
decât o forma de intruziune estetica într-o
lume de sensuri în care tocmai esteticul devine
dintr-o chestiune „artistica” într-o chestiune de
„viapa”. Asta amintindu-ne ca Poezia °i
Frumosul trebuie sa ne ghideze parcursul unei
viepi traite atât poetic, cât °i frumos.
De asemenea, cu toate ca mesajele operei
lui Vianu Mure°an sunt de ordin ontologic °i
etic - în conpinutul lor -, vom gasi în
expresivitatea acestuia acel estetism care nu
numai ca aminte°te de harul artistic al viepuirii,
cât mai ales aminte°te de trairea etica ce
survine tocmai prin parcursul poeticului °i
frumosului în viapa omeneasca.
Pentru a argumenta, cu totul °i cu totul
sumar, expresivitatea poetica °i frumoasa,
reclamata direct de puterea de abstractizare a
lui Vianu Mure°an, vom apela la câteva citate
care, credem noi, trebuie menpionate:
molcoma hipnoză a benedicțiunii reciproce,
descântecul pentru adormit natura gregară,
seninătatea unei evidențe, strijuie°te
intranslabil, iradierea strălucitoare a
singularității, intenții domestice, smulgerea
celuilalt, libertatea garantată de intangibil,
ontologie senină, se exprimă fără să se
reprezinte, î°i comunică fără să coincidă,
s.a.m.d.
Ceea ce vom aminti pentru final este ca,
de°i depin o dificultate extrema, problemele pe
care le trateaza Vianu Mure°an sunt cu mult
mai simplificate datorita „îndulcirii” pe care o
aduce poeticul °i frumosul în pesatura textului.
A reu°i sa impui prin precizie (poetic) °i
perfecpiune (frumos) lucruri atât de migaloase,
fara sa cazi în cecitatea unei rapiuni
impracticabile °i fara sa te temi ca vei sparge
cadrele comprehensiunii prin concepte
inadecvate, este ceea ce ramâne lucrul cel mai
valoros la Vianu Mure°an. Iar pentru cine este
familiarizat cu conpinuturile filosofice, lectura -
sa-i spunem a Heterologiei - reprezinta
exercipiul unei placeri secrete datorate tocmai
manierei expresive contagioase. lata de ce
Vianu Mure°an este un filosof care confirma
conceptul acestui termen. ai asta nu numai
pentru ca e a priori angajat etic, cât mai ales
pentru ca substituie limbajul neadecvat sau
parpial-adecvat al filosofiei clasice cu o
expresivitate preluata direct din sferele
frumosului °i poeziei.
■
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cârpi în actualitate
Gheorghe Glodeanu °i cartea
cu fluturi
Maria Vaida
Gheorghe Glodeanu
Orientări în proza fantastică românească
Ia°i, Ed. Tipo Moldova, 2014
Intre criticii din generațiile mai tinere, numele
lui Gheorghe Glodeanu apare ca al unui
spiritus rector, datorita impresionantelor (nu
doar prin dimensiune, ci prin profunzimea ideilor
pe care le enunța °i le argumentează) volume pe
care le-a publicat. În partea de nord a țării, unde
se agață harta în cui, criticul susține vie flacăra
literaturii române cu lucrări de mare valoare
teoretică, de profundă analiză °i interpretare.
Anul trecut criticul Gheorghe Glodeanu a publicat
volumul Orientări în proza fantastică românească
(Ed. Tipo Moldova, Ia°i, colecția Academica, 669
p.). Poate că titlul meu este o gre°eală, dar mi-o
asum: adică nu e nimic °ăgalnic în acest volum de
studii docte, decât coperta I, ce ne fascinează la
prima vedere, cu fluturele-femeie ce ține în brațe
crisalida, aranjate ca-ntr-un insectar între copertele
unei cărți; fantastică alegere!
De la început avem parte de o pledoarie
pentru literatura fantastică, iar mărturisirea
eminentului critic aduce o notă de romantism
adolescentin: „Am descoperit frumusețea prozei
fantastice deja pe vremea adolescenței °i pasiunea
pentru acest gen de literatură m-a însoțit toată
viața. Însemnând altceva decât realismul
tradițional transparent °i previzibil, fantasticul
promite o fascinantă incursiune în inima miste-
rului, descoperirea unor insolite lumi imaginare”
(p. 5). Preocuparea supremă a criticului pentru
narațiunile aflate sub semnul lui Oneiros se
evidențiază în recentul volum, dar preocupările în
direcția fantasticului le descoperim °i în scrierile
din ultimii ani, cum ar fi: Romanul. Aventura
spirituală a unei forme literare proteice (2007) °i
Narcis °i oglinda fermecată. Metamorfozele
jurnalului intim în literatura română (Ed. Tipo
Moldova, Ia°i, 2012, Colecția Academica). Cu
volumul de anul trecut, Orientări în... Gheorghe
Glodeanu alcătuie°te „visata sinteză asupra
literaturii fantastice române°ti” (p. 6).
Structura logic-didactică a volumului porne°te
de la definirea/clarificarea conceptului, începând
de la DEX °i ajungând la Adrian Marino cu
Dicționarul de idei literare, unde evidențiază
caracterul arațional °i prelogic al fanteziei
creatoare. Ampla lucrare este scrisă cu mintea, dar
°i cu inima pentru că e cu adevărat superbă prin
înlănțuirea logică a ideilor, opiniile pertinente,
viziunea panoramică, analizele profunde, vasta
documentare, încadrarea în contextul literaturii
universale, mai ales a teoreticienilor literaturii
fantastice, cum ar fi Roger Caillois care face
distincția clară între fantastic (ceva care ne sperie)
°i feeric (mitul acceptat care ne seduce). Tzvetan
Todorov neagă, spre exemplu, existența
fantasticului care ne seduce, în timp ce Marcel
Brion consideră esențial elementul terifiant,
prezența unei angoase, iar Rene de Solier
apreciază că: „Arta fantasticului îngăduie
surprinderea, parțială a rețelei de terori, a
anumitor urme ale unei stări pe care nu o
percepem bine, dar calea misterioasă unde teama
ne pânde°te la tot pasul, precum scrie Andre
Breton, nu poate fi contestată” (p. 18). Alți
teoreticieni precum P.G. Castex, Louis Vax,
Marcel Schneider sau H.P. Lovecraft realizează
încercări teoretice de a descoperi definiția ideală a
fantasticului, cu opinii pro sau contra ale unuia
față de celălalt. Autorul apreciază opinia lui Jean-
Baptiste Baronian din studiul acestuia intitulat
Un nouveau fantastique din 1977, în care criticul
francez demonstrează că: „fantasticul evoluează
pe noi direcții, constituind atât una din cele mai
înalte manifestări ale literaturii, cât °i una din cele
mai imperioase necesități ale omului” (p. 25).
Criticul Gheorghe Glodeanu apreciază contribuția
lui Jean Fabre la îmbogățirea °i completarea
teoriilor referitoare la literatura fantastică, prin
studiul său „Le miroir de sorciere. Essais sur la
litterature fantastique” unde sunt stabilite două
direcții ale fantasticului: poezia °i terifiantul,
considerând fantasticul, asemeni lui Jean Molino,
drept supranaturalul terifiant. Nu rămâne pe
dinafară nici teoria lui Michel Foucault din
studiul său Istoria nebuniei la vârsta clasică,
publicat în 1972, unde se face „legătura între
literatura fantastică °i medicina alienistă” (p. 50).
Analiza °i compararea teoriilor asupra
fantasticului, făcute cu acribie °i gândire selectivă,
sunt aduse de către reputatul critic în spațiul
literaturii române, unde se manifestă o
preocupare constantă a criticilor literari pentru
literatura fantastică. Preocuparea datează din
1945, când Ion Biberi a publicat în „Revista
Fundațiilor Regale” eseul numit Fantasticul,
atitudine mentală, idee pe care a dezvoltat-o
ulterior °i de care astăzi trebuie să ținem seamă.
A°a face Matei Călinescu în lucrarea sa Despre
conceptul de fantastic, considerând că fantasticul
presupune o „ruptură în ordinea semnificației,
tulburarea semnificației” (p. 39). Ilina Gregori °i
studiul acesteia Povestirea fantastică, Sergiu Pavel
Dan cu Proza fantastică românească, Ioan
Răducea cu Fantasticul în proza românescă
actuală, Cătălin Ghiță cu Deimografia. Scenarii ale
terorii în proza românească (2011), Cosmin Perța
cu Introducere în fantasticul de interpretare
(2011), Al. George, care „în loc să le distingă,
amestecă mai multe specii ale genului” (p. 39)
Florin Manolescu, Literatura SF (1980), George
Bădărău în Fantasticul în literatură (2003), unde
consideră că fantasticul e o „complicitate ludică
între autor °i cititor” (p. 53), Nicolae Manolescu
în Cap sau prjură în vol. Julien Green °i
strămătu°a mea (1984) sunt doar câteva dintre
studiile pe care le analizează criticul Gheorghe
Glodeanu, ca apoi să aprecieze ideile lui Ovidiu
Ghidirmic din lucrarea acestuia Proza românească
°i vocația fantasticului (2005), unde sunt stabilite
cele cinci condiții pe care trebuie să le
îndeplinească obligatoriu literatura fantastică:
aspectul mitologic, filosofic, enigmatic, absurd,
realism fantastic. Criticul menționează doar că
„i se poate imputa bibliografia învechită, precum
°i numărul destul de mic al autorilor investigați,
lacună compensată de profunzimea analizelor”
(p. 61).
Următoarele capitole sunt dedicate autorilor
români care au publicat literatură fantastică,
începând de la întemeietorii genului °i până în
zilele noastre. Gheorghe Glodeanu analizează
proza lui Mihai Eminescu °i provocările
fantasticului metafizic, este atras de fascinația
fabulosului folcloric la Caragiale ori de jocul
seducător al mă°tilor lui Alexandru Macedonski.
Din perioada interbelică sunt selectați mai mulți
scriitori, analizați din perspective diferite: Adrian
Maniu trăie°te fascinația misterului, Gala
Galaction este fascinat de miraculosul mitologiei
autohtone, Ion Agârbiceanu prezintă miraculosul
mitico-magic, Urmuz aduce fantasticul absurd,
Mateiu I. Caragiale este analizat prin fereastra
poeticii misterului, Liviu Rebreanu aduce
provocarea romanului metafizic, M. Blecher,
mirajul irealității imediate, V. Bene°, fantasticul
vizionar, Pavel Dan, mirajul mitologiei autohtone,
Vintilă Horia, tentația fantasticului °.a. Mircea
Eliade reu°e°te să reabiliteze demnitatea
metafizică a narațiunii prin operele sale fantastice,
mai mult decât oricare alt scriitor al acestei
perioade.
După al Doilea Război Mondial proza
fantastică românescă va cunoa°te noi forme de
manifestare prin scriitori ca: Oscar Lemnaru,
Vasile Voiculescu °i povestirile sale care prezintă
universul mitico-magic, Laurențiu Fulga, care arată
destinul orfic al prozatorului, atefan Bănulescu,
scriitorul care măsoară lumea cu basmul în
regatul imaginarului său creator, D.R. Popescu °i
adevărul care trece în ficțiune, Octavian Paler care
este tentat de romanul-parabolă, Tudor Dumitru
Savu ce ne spune povestirile fabuloase ale Deltei,
Radu Albala care ne atrage în mirajul tainelor
proliferante, Ana Blandiana care ne aduce
fantasticul poetic în fața ochilor °i Ioan Gro°an ce
ne aruncă mănu°a provocărilor fantasticului.
Regretăm doar faptul că nu apare °i numele lui
Gheorghe Pituț printre cei prezentați în valoroasa
exegeză, deoarece Aventurile marelui motan
criminal Maciste sau Oficiul universal sunt opere
asemănătoare cu prozele bulgakoviene, indicând
un fantastic de natură parabolică, iar
metamorfozarea personajului Maciste ne
aminte°te proza lui Kafka. Există apoi o
prezentare diegetică a producătorului sau a
receptorului narațiunilor, o punere în evidență a
procesului de producere a textului °i o
manifestare a contextului ce a condiționat această
producere- receptare, deci ar întruni condițiile
necesare încadrării în volumul de Orientări în
proza fantastică românească al criticului nostru.
În cazul literaturii fantastice de după 1989,
criticul Gheorghe Glodeanu analizează operele a
două personalități marcante: Ioan Petru Culianu °i
Mircea Cărtărescu; primul pentru că avea vocația
narațiunii labirintice, iar celălalt pentru că prive°te
lumea ca ficțiune. Finalul cărții cuprinde o vastă
bibliografie unde ni se prezintă operele autorilor
investigați, antologiile de proză fantastică °i
referințele critice care stau mărturie asupra acestui
demers critic de o complexitate covâr°itoare.
Volumul semnat de criticul Gheorghe Glodeanu
este o carte de referință, fără de care nu va fi
posibilă în viitor nicio abordare serioasă °i
temeinică a literaturii fantastice române°ti. Este
un instrument util de lucru în planul
interpretărilor °i teoriilor fantasticului românesc,
un studiu academic de certă valoare estetică. O
carte valoroasă °i necesară ne atrage magic
privirea chiar de la copertă, haideți s-o citim!
■
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Un fel extraterestru de a
vedea lumea
atefan Manasia
Ana Dragu
Mâini cuminți. Copilul meu autist
Ia°i, Editura Polirom, 2015
Cartea cea mai noua semnata de Ana Dragu a
apărut în colecția Ego-grafii de la Polirom °i
este neapărat una specială. De°i, paradoxal, o
anunțau titlurile de poezie pe care Ana le-a publicat
pînă acum: Iarbă pentru fiare (2004), Păpu°a de ceară
(2008) °i Păzitoarea (2012). Cărțile de versuri
reprezentau un fel de manual de supraviețuire al
ființei egoiste (îndrăgostite, depresive, hiperlucide):
„toate poetele bune sunt nefericite/ acum °tiu// °i
provoc/ în orice clipă/ toate atingerile cu putință//
doar ca să se audă pînă departe/ cum trebuie să
bubuie o inimă/ moartă de plăcere/ după 140 de ani
de rezistență la plăcere” (o educație în Păzitoarea).
Poemele ei, tandru-cinice, sînt un fel de exerciții
°amanice de alungat boala, moartea, singurătatea, de
păstrat/ chemat dragostea. Cartea de proză din 2015
este un ghid de supraviețuire al ființei altruiste, drapat
în formula autoficțiunii familiale: cunoscută ca poetă
°i jurnalistă, Ana Dragu este °i mama unui băiețel
autist, fondatoare °i pre°edintă a Asociației Autism
Europa Bistrița, autoare a peste 100 de articole despre
autism etc.
Nu este singurul caz din literatura noastră în care
biografia (cu traume, adevăruri °i „revelații” crude)
contaminează opera. E însă cu siguranță primul volum
- nu gre°im prea mult dacă-l numim roman
nonficțional - în care este investigată, interpretată, (în
cele din urmă) îmblînzită tema autismului °i unde
personajul principal este un băiețel special (pentru noi,
cei mai mulți: cu monomaniile, originalitatea, cu
stilistica vorbirii sale °i felul - aproape extraterestru -
de a vedea lumea). Înrudit Mâinilor cuminți °i tipărit
în 2003 în aceea°i colecție Ego-grafii, este °i textul lui
Matei Călinescu, intitulat Portretul lui M. Jurnal de
doliu sau memorial de-un tragism eschilian. Portretul a
fost scris în cele patruzeci de zile de doliu purtat în
tradiția cre°tină (aici, la moartea băiatului -
aspergerian? epileptic? - al marelui scriitor român
exilat peste ocean). Ana îl recunoa°te între sursele sale,
“Puterea cuvântului scris...”
loan-Pavel Azap
Dumitru Fânățeanu
Veacuri pe cărări de pământ
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2014
Dumitru Fânățeanu a debutat editorial, în 2009,
la o vârstă a consacrării (65 de ani), cu trei
volume (de poezie) de autor: Timpul din noi,
Arhimede °i punctul secundei °i Arhitectura de ploi.
Un debut târziu, dar nu întârziat. Dumitru Fânățeanu
a fost, până la debut, vreme de decenii, o prezență
constantă în paginile revistelor literare °i ale
antologiilor colective de poezie, dar °i un ferment
cultural al Maramure°ului. Născut în 1944 în satul
Tăuții de Sus, azi cartier al Băii Sprie, a fost metodist
°i director al Casei de Cultură Baia Sprie mai bine de
treizeci de ani, dar °i: angajat al Teatrului Dramatic
din Baia Mare, al Ansamblului "Ciprian Porumbescu”
din Suceava, jurnalist, inspector pe Maramure° din
partea Uniunii Compozitorilor °i Muzicologilor din
România. În timpul scurs de la debut, poetul a
publicat constant unul sau două volume anual.
Veacuri pe cărări de pământ se numără printre
între extrem de puținele surse. În literatura „artistă”
găsim, de altfel, puține titluri dedicate copiilor cu
probleme psihice (citat & recunoscut în volumul de
față este °i senzaționalul roman O experiență
personală, care i-a adus Nobelul lui Kenzaburo Oe).
Cinematografia americană, de la Rainman la Whats
eating Gilbert Grape?, pare ceva mai generoasă.
Despre riscurile acestei întreprinderi vorbe°te
Bogdan-Alexandru Stănescu într-o scurtă °i inteligentă
prefață: autoarea din Mâini cuminți evită liricizarea °i
patetismul, scriitura magico-poetică (i-ar fi fost,
desigur, la îndemînă) în favoarea unui anume
pozitivism, unui calm de savant. Pentru că Ana Dragu
enunță la un moment dat în carte: „dintr-o femeie
permanent obsedată de latura magică a existenței am
ajuns, grație autismului, cel mai îndărătnic fan al
neuro°tiințelor.” Dacă se prefera, în evocarea dramei
fiului său, romanul hiperealist dar ficțional, Ana
alternează registrele cu dexteritate: capitole
autobiografice scrise într-un stil expresionist-sumbru
(iarna chinuită a unei mame cu doi copii la țară,
landoul fetiței împins pe aleile cu maidanezi dintr-un
parc bucure°tean etc.) sînt depărțite de mici eseuri de
specialitate (în fapt introduceri în tema autismului,
fragmente de corespondență cu medici °i terapeuți
dedicați maladiei, rezultate proprii din practica
psihoterapie! în cadrul centrului „Micul Prinț” de la
Bistrița) sau injectate cu... spectaculoase poeme
suprarealiste (fragmente din discursul băiatului
muzician Sa°a), dialoguri între mamă °i copii (Aria,
sora mai mare, °i Sa°a). Apare, în text, ca un omagiu
adus lui Saint-Exupery sau lui Salinger, °i o
extraordinară Roz-ca-iaurtul - o poveste colorată
(pentru atragerea băieților îndărătnici & auti°ti către
frigider).
Sînt un fan al sintaxei acesteia libere, care mixează
lejer °i ingenios discursurile. Sînt un fan al
optimismului emblematic al cărți (nu °tiu dacă Ana
Dragu °i-a impus automat să scrie a°a, dar a ie°it, în
tot cazul, un volum care pompează încredere atît
părinților de copii auti°ti cît °i cititorului aflat acum la
primul contact cu această ciudățenie/ formă de
alteritate). Îmi place să fiu purtat prin titluri °i teorii,
să iau act de existența „vînătorului-culegător
cele mai recente cărți ale sale °i confirmă nu doar
tenacitatea, ci °i coordonatele po(i)eticii lui Dumitru
Fânățeanu. A°a cum notează Nicolae Scheianu într-o
prefață aplicată (“Esența poetică °i puterea cuvântului
scris”), Veacuri... este un “volum cuprinzător °i egal cu
sine”, iar autorul său "un poet al reveriei °i al
interogației lăuntrice, egal în modul de afirmare al
credinței poetice, molcom °i suav, predispus la
meditație °i la reflecție, sincer până la contopire cu
spovedania, neacceptând «trucajele» poetice care
deformează realitatea artistică”. Poezia lui Dumitru
Fânățeanu este, pe de o parte, a°a cum spunea
comentatorul amintit, “sincer[ă] până la contopire cu
spovedania”, dar, pe de altă parte, are °i o dimensiune
livrescă asumată, modele recunoscute °i filtrate prin
“sita” propriei sensibilități lirice. Remarcabilă este, din
această ultimă perspectivă, Fățarnicul, în care
amprenta lui Mateiu Caragiale, cel din Pijere, este
vizibilă, ca o reverență însă, nu ca pasti°ă: "A-
mbătrânit polcovnicul pe car.../ Cu ochii ațintiți înspre
nimic -/ Oricâtă vanitate are, e-n zadar/ Cu toată-a lui
avere, la minte e peltic.// S-a furi°at °i el sărmanul, cât
a putut de bine/ Pe scara cocoțată de-mpliniri/ ai a
singuratic”, de distincția empatici vs sistematici, copii
tipici vs copii atipici, de cruciada anti-vaccin, anti-
°tiință. Să descopăr undeva, pe nea°teptate,
exorbitantă °i molipsitoare, figura tatălui: „La drept
vorbind, taică-meu a fost, într-adevăr, un personaj care
cu greu putea fi încadrat la categoria bunic. La fel
cum cu greu putea fi încadrat la categoria tată. Un
antisocial ca la carte. Cu vocație de amic hîtru,
partener de băutură °i de bancuri, pacient într-un
spital de psihiatrie. Un arhitect borderline de-o
inteligență inhibitoare °i de-un umor negru sclipitor.
Orice, doar tată nu. ai, prin urmare, nici bunic. losif
n-a tăcut niciodată în fața nimănui. În afară de Sa°a.”
(p. 37)
Am citit °i recitit °irul de interogații ale băiatului
Sa°a, cu încîntare, de parcă a° fi parcurs opera unui
haijin: „- Ce înseamnă «logică»? Ce înseamnă
«progresezi»? Ce înseamnă «armonie»? începe tirul,
jubilînd. ai tirul continuă: unde e ora°ul gunoaielor, ce
față trebuie să ai cînd e°ti romantic, de ce doar unii
oameni văd să citească pe întuneric? Spiritul e un fel
de vînt?" (p. 95)
Umor, tandrețe, inteligență, optimism, altruism -
iată rețeta unei splendide cărți de (re)citit.
■
urcat, hidosul, împătimit de sine -/ Lingău de trei
parale, cu pasu-n amăgiri.” (p. 12).
„Jocul” liric livresc al lui Dumitru Fânățeanu se
desfă°oară pe o plajă care îi include, de pildă, pe
Lucian Blaga ("Din volburi de rouă/ Poetul adună/
Norii când plouă,/ Cerul cu lună.// Timpul visării/
Albe°te argintul,/ Sub scutul uitării/ Murmură
vântul,// Pe colina înaltă/ Umbre adie,/ Gândul
tresaltă/ aoapta dintâie.” - Din volburi de rouă,
p. 139), sau pe Radu Stanca ("Vino să ne pierdem
printre constelații/ Rupți de hăul întunericului °i
dezmăț,/ Vino cât ne mai surâde viața °i poeții/ Ne
mai vindecă de răutăți,// Vino să ne bucurăm de
timp/ Cât mai iese luna la plimbare/ ai însingurate
doruri/ Să le transformăm în chihlimbare.” - Vino,
p. 66), dar care, pe alocuri, se „răsfață” textual, fără a
respecta rigid un anumit „canon” paternalist: "Când
vei spune despre mine/ Că sunt singur °i departe/ Eu
voi locui-n vitrine/ ai îți voi zâmbi din carte.// Când
pe flori tremurătoare/ Diminețile vor țese/ Neatinsa
nopții zare/ Tu vei trece făr’ să-ți pese...”
(Fremătătoarele neprihăniri, p. 32).
Încheiem citând o strofă, ars poetica auctorială,
deopotrivă spovedanie °i profesiune de credință, patru
versuri cât un testament literar: "De m-ar pune
Dumnezeu la schit/ Paznic pentru zorii altor zile/ L-a°
ruga, o, Doamne, negre°it/ Să rămân o literă pe file.”
(Neobosita râvnă, p. 63).	■
8
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Joc sensibil cu obiecte psihice
Adrian Pion
Alexandru Ovidiu Vintilă
Obiecte psihice
Suceava, Editura Karth, 2014
Poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă este
rezultatul unui joc lingvistic bine strunit,
dependent de inserpii livre°ti
complementare, în care se oglindesc
introspecțiile sale retorice. E vorba despre un joc
alunecos °i dezinvolt pe drumul marcat de
iluminarea ideii. Volumul Obiecte psihice, a
cincea carte a poetului sucevean, nu precizează
direcția acestei iluminări, ci vine să fixeze în
imaginarul poetic interioritatea locuită de „latura
umbrei”, revelată ca „fenomen psihic” proiectat
în materialitatea cuvântului. Poetul se avântă
viguros în conglomerate textuale de aparență
barocă, dense °i aerisite în acela°i timp, vizând
permanent distilarea °i saltul în catharsis.
Rafinamentul intelectual evident afi°ează natural
°i extatic libera pendulare a frazei între
reprezentări asumate empatic °i elocvente fâ°ii
de vers, extrase din poeți afini. Numai în
poemul sandalele lui zarathustra întâlnim câteva
trimiteri de acest fel: „patul metafizic despre
care vorbea/ dan laurențiu într-un poem/ a
simțit ca acesta”, „visul din vis în care nu visam”
(vers aparținând lui Gellu Naum), „atelierul
mecanic în care s-a construit/ decesul lui
dumnezeu” (Nietzsche). Sugestia de cădere în
desuetudine a mitului e ironic formulată aici:
„sandalele lui zarathustra/ fiul lui oromazdes/
coboară singure muntele”.
Constructivismul lui Alexandru Ovidiu
Vintilă stă sub semnul cizelării expresiei în
registrul firesc devoalat al conceptualizării.
Reperul acestui proces este semnificat de
oximoronul „foc rece” la care face referire într-un
alt „poem asimțit” (fără simțire? netrăit?
minimalizându-i conținutul?). Rezultatul este un
peisaj compozit, uneori stănescian geometrizat,
ornat cu mituri in nuce °i coborât din fascinația
idealului în fascinația viziunii. De unde °i
impresia de a°ezare în autocontemplație, care nu
trimite spre suficiență, ci spre un manierism
potolit. Pietrificate simboluri, precum „tetraedrul
icosaedrul dodecaedrul” devin senzații
metamorfozate, rigidizate în „obiecte psihice”,
răni exhibate ale sufletului tainic, etalate insidios
°i decorativ. Pentru explicitare apelează la
îndemnul reprodus din Petre Stoica: „Nu-ți
descoperi gândurile tuturor ci doar/ acelora care
pot să-ți vindece sufletul”. Împletiri de motive
lirice asezonate cu transparențe livre°ti realizează
poetul în poeme ca pădurea norvegiană, camera
lui immanuel kant, un spahiu intermediar.
Extinderea spre descriptivism latent are în vedere
picturalitatea înregistrată ca „metafizică” a lui de
Chirico din Misterul °i melancolia unei străzi
(citat ca titlu de poem), filtrând imaginea prin
„frunzele cuvintelor” într-un câmp semantic
ezoteric, adâncit într-un timp primordial sugerat
ca balans între neîncepând °i neîncetând.
Asumarea acestui peisaj interior „din dreptul
unei ferestre zidite” se face ca exercițiu recurent
terapeutic, decantare savantă a spaimelor ontice.
Poetul dezvoltă mecanica fluidului psihic
traversând cu non°alanță spații culturale intrate
în fluctuația curentă poetic - filosofic, din care
fac parte „camera lui immanuel kant”, „cabaretul
voltaire”, „hegel”, „musil”, „cartea ceaiului”,
„elefanți de jad”, „bernard shaw către stella
campbell”, „urmuz socrate stamate”. Un alt
„obiect psihic” e lini°tea (interioară) asociată
cultului religios °i formelor de adorație întru
devenirea frumosului. Excursul cu alunecări
livre°ti demarează în trombă ca un motor
supraambalat ce urcă vertiginos panta
explorărilor intuitive pentru a se întoarce °i a
coborî mai apoi pe acela°i drum, savurând
farmecul sintagmelor repetitive. Poetul î°i
antrenează „vorbirea interioară” într-un solilocviu
dens, bogat în nuanțări expresive, împodobit în
vraja iradiantă a acumulărilor culturale, trecute
prin filtrul sensibilității sale °i afi°ate ca atare.
Desigur, ca joc intertextual °i ca „narcotic legal”
acceptat de o instanță critică superioară.
Psihismul mărturisit, transferat în simbolistica
obiectelor, are în vedere mai ales translația
semantică din interiorul viziunii: „un °arpe în
burta celuilalt °arpe/ un pe°te înghițit de un
pe°te/ un cuvânt dintr-un limbaj în alt limbaj
tangaj între viață/ °i moarte losif cu/ pruncul
lisus în brațe” (*** - pag. 54). Incon°tientul intră
în limbaj ca realitate psihică. Verbul evocat se
îmbracă în secrete nostalgii după un timp intrat
în istoria sentimentală a unor pierderi
irecuperabile: „privesc în gol pe o stradă din/
cernăuți aburi de ceai negru/ parfum de cafea o
umezeală/ care parcă îți ia mințile imaginea/
arhitecturii habsburgice/ o trăsură imperială/ °i
sus Dumnezeu” - Gândul meu ascultă gândul ei
(arhitectură habsburgică). Din trecutul umilitor
al românilor se trezesc fantome infame:
„ceau°escu n-a murit” - reluarea unui vers din
Ada Milea °i e semnalată prezenta bolii
amintind că „în ora°ul pite°ti/ s-a petrecut
reeducarea/ cea mai diabolică invenție a istoriei/
acolo am primit un bocanc în inimă” (La capătul
Alexandru Păsat
Vârf (detaliu), lemn °i fier, 30x22x22 cm
Alexandru Păsat insomnii, lemn °i fier, 12x140x30 cm
sfâr°itului). Aceste fanto°e ignobile se strecoară
în poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă pe lângă
personalizate „obiecte” de lemn precum pe°ti,
reni, pisici cu forța pesuasivă a simbolurilor
adecvate. În acest vertij liric, extras din curgerea
cotidiană a faptelor °i întors tot acolo, sunt
incluse °i cuvintele în rândul unor „obiecte
plate/ ale unei zile a asta”. Rostul poetului este
acela de a căuta „un arc electric între un cuvânt
°i altul”. O menire asumată °i exersată
constructiv de Alexandru Ovidiu Vintilă în
volumul Obiecte psihice.
■
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Între istorie °i biografie
personală
discute asupra motivelor. Sinuciderea era considerata
un mare păcat. Da. Dar trăirile, Judecările unui
condamnat la moarte? Viața, acest dat, acest fenomen
miraculos prin sine de la primele apariții, uimind
mintea °i sufletul nostru prin evoluție °i mod de
manifestare, este, ca vrem sau nu, ca o percepem ca
Ion Buza°i
atare sau nu, esența °i rațiunea unică a existenței.
Uimitoare în caracterul ei trecător, dar °i regenerator.
Gavril Dejeu
Pe firul evenimentelor
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014
Fostul ministru de Interne din guvernarea CDR
(1996-1999), Gavril Dejeu, publică o interesanta
carte de memorii. Trebuie să spun că am luat
cartea cu oarecare mefiență, amintindu-mi figura
mereu încruntată a demnitarului în aparițiile sale de
televiziune. După ce am citit cartea, cu pagini
dramatice de autobiografie, mi-am explicat această
încrâncenare pe care i-a întipărit-o suferința. Într-o
succintă „precizare”, autorul ne spune că scrierea
aceasta nu se vrea încadrată nicăieri. Prefațatorul cărții
însă, Doru Radosav, o consideră „un text- mărturie
privind interferența între «marea istorie» °i biografie
personală”.
Firul evenimentelor se derulează pe parcursul a
°ase decenii - între 1940-1999, °i începe în satul Poeni,
un sat frumos de la poalele Munților de Apus; sunt
anii unor schimbări sociale °i politice care vor marca
tragic soarta țării. De°i Gavril Dejeu repetă de câteva
ori că nu urmăre°te efecte literare °i stilistice, ci doar o
relatare obiectivă a evenimentelor pe care le-a trăit sau
la care a fost martor, sinceritatea expunerii este
suficientă pentru a face lectura captivantă.
Sat tradițional °i arhaic, Poeni, cu viață lini°tită,
după rânduielile cre°tine, va cunoa°te în 1940
atrocitățile °i crimele ocupației horthyste. În asemenea
împrejurări este ucis tatăl °i familia suportă greu
durerea, dar unită fiind, mama °i frații săi se susțin
reciproc. ai tânărul Gavril este ajutat de fratele mai
mare, Alexandru, student la Medicina din Cluj, pentru
a-°i continua studiile. Este înscris la Liceul confesional
greco-catolic din Cluj „Inochentie Micu Clain”,
patronat de Episcopul luliu Hossu, unde are câțiva
profesori, unii veniți de la Blaj, (Coriolan Suciu, Vasile
Fernea °.a.), care-i impun °i prin competența didactică
°i prin atitudinea umană, înțelegătoare față de ace°ti
elevi veniți din diferite părți ale unei Transilvanii în
suferință. Abia ie°it din liceu, unde s-a străduit an de
an să fie printre elevii frunta°i ca să-°i poată asigura
întreținerea prin bursă, ezită în urmarea studiilor
universitare între muzică °i °tiințele juridice. Se înscrie
la Conservatorul clujean, dar pericolul unei iminente
hipoacuzii îl determină să renunțe °i să se înscrie la
Drept, unde, pe lângă profesori care au cedat
„sovietizării” învățământului, mai sunt câțiva (Hanga,
Stegăroiu, Volcinschi) - care nu au renunțat la
principiile învățământului universitar interbelic °i la
apărarea demnității naționale.
Este perioada în care în Apuseni se organizează
grupuri de rezistență anticomunistă: grupul maiorului
Dabija, grupul lui au°man, iar în zona Vlădeasa
Apusenilor °i a satului Poeni, grupul Capotă-Dejeu.
Frunta° al Partidului Național-^ărănesc, Dr. losif
Capotă, după alegerile din 1946, convins tot mai mult
că instaurarea comunismului în România nu va
întârzia prea mult, se hotără°te să organizeze în
această zonă, cu sprijinul unor intelectuali °i țărani, un
grup de rezistență. Printre primii °i cei mai entuzia°ti
aderenți ai grupului este medicinistul, Alexandru
Dejeu, fratele mai mare, înrudit prin căsătorie cu
inițiatorul acestei rezistențe, Dr. losif Capotă. După
câțiva ani de opoziție la orânduirea comunistă,
opoziție concretizată mai ales prin răspândirea de
manifeste ce cuprindeau îndemnuri la rezistență °i
încredere în viitor - întemeiată pe sprijinul
Occidentului °i al americanilor - °i prin amenințări la
adresa comuni°tilor, securității °i milițienilor, somați să
renunțe la slugărnicia lor față de Rusia Sovietică, a°a
cum s-a întâmplat °i cu celelalte grupuri, în urma
unei trădări, cei doi lideri ai rezistenței anticomuniste
din zona Vlădeasa, Dr. losif Capotă °i Dr. Alexandru
Dejeu, sunt arestați °i încarcerați mai întâi la Cluj,
apoi la Penitenciarul din Gherla. Paginile acestea se
apropie de realismul dur din romanul lui Paul Goma,
Gherla. Gavril Dejeu era în această perioadă judecător
la Tribunalul din Sibiu, °i, de°i într-o poziție incomodă
- cu un frate arestat ca du°man al regimului, uneltind
la răsturnarea ordinii sociale - face demersuri variate
°i disperate pentru a-l salva de condamnarea la
moarte, perspectivă ce se contura tot mai sumbru,
după judecata de la Tribunalul militar Cluj din
toamna anului 1957, la care asista ca invitat poetul
Mihai Beniuc, pe atunci deputat M.A.N. de Huedin,
iar acuzatorul ca să-i fie pe plac, citează în
rechizitoriul său °i versuri publicate recent de
„tobo°arul timpurilor noi” în „Contemporanul”. Dacă
losif Capotă se comportă mai „plângăcios” în fața
judecătorilor, Dr. Alexandru Dejeu î°i susține poziția °i
cauza cu un curaj impresionant, care pare celor din
completul de judecată chiar sfidător. A°a că în
februarie 1958, după pronunțarea sentinței, cei doi
sunt executați prin împu°care în închisoarea din
Gherla °i aruncați într-o groapă comună. Aici, în
această parte a cărții sunt cele mai bune pagini, în care
Gavril Dejeu ni se prezintă ca un detectiv priceput °i
tenace în aflarea împrejurărilor °i în reconstituirea pe
baza unor mărturii a ultimelor luni °i zile din viața
fratelui, ale cărui curaj °i demnitate sunt reliefate prin
considerații de filozofie cre°tină °i prin parafraze de
co°buciană „luptă a vieții”: „Nu-mi aduc aminte de
pildă ca cineva (în sat, n.n) să se fi sinucis °i să se
Alexandru Păsat	Instrumente pentru măsurat nostalgia (detaliu), 9x h 300 cm
ai dacă s-a întâmplat să te na°ti, să intri în scenă fără
ca cineva să te întrebe dacă vrei, când ai realizat de la
prima suflare că instinctual trebuie apărată, când
con°tient te realizezi o părticică a întregului, cu alte
cuvinte, când ți s-a dat, cum poți concepe °i cum poți
accepta pierderea ei?” Moartea fratelui rămâne o rană
deschisă, nevindecată, ațâțată într-o vreme °i prin
calomnia răspândită în presă că „el °i-ar fi turnat”
fratele la Securitate. O oarecare consolare îi aduce
împlinirea unei „datorii suflete°ti”, aceea de a ridica,
după stăruitoare demersuri, în 1999 la Huedin un
monument în memoria eroilor rezistenței
anticomuniste din zona Vlădeasa.
Partea a doua are un accentuat caracter de
biografie personală, intrarea în viața politică,
parlamentar, ministru de Interne, luptele intestine din
cadrul Convenției, relatate reportericesc, interesante
desigur pentru depoziția unuia care cunoa°te lucrurile
relatate din interior.
Dar Pe firul evenimentelor este prețioasă mai ales
prin reconstituirea acestei dramatice rezistențe
române°ti în fața opresiunii comuniste, alăturându-se
altor cărți care vorbesc despre această epopee a
Apusenilor °i mă gândesc, în primul rând, la
Rezisten/a anticomunistă din România. Grupul
Capotă-Dejeu (1947-1957). Mărturii, editori Denisa
Bodeanu, Cosmin Budeancă, Cluj-Napoca, Argonaut,
2006 °i Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, Suferin/a nu
se dă la fra/i.^ Mărturia Lucre/iei Jur despre rezisten/a
anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca,
Ed. Dacia, 2002.
■
10
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Mihaela Oancea
Camera de reflecpie
Dincolo de peretele de sare,
se scutura un cnut de flăcări
zămislit de gnomi.
Treptat, defilează
amfore,
sculpturi ronde-bosse,
străzi înguste, pavate cu piatră,
cântărepi cu lăute,
obuze,
paturi de arme,
rândunele.
Nu s-a dizolvat
nicio serie de întâmplări
datate azi cu radiocarbon,
însă noi,
pelerini cu visuri fulguinde,
am renunpat
a mai a°tepta.
N-am uitat, dar am ales
să mergem mai departe.
Pa°i de balet celest
Bulgări de scântei
cu brape de cinabru,
verde-jad °i ametist,
pă°esc sensibil,
pe coridoare de-azur.
Fuioare de lumini
nedeslu°ite
năvălesc
prin hubloul noppii
întocmai cum narvalii
despică apele arctice;
filde°ii uria°ilor nordului,
splendide săbii de os,
împing întunericul,
acel boem
ce-°i poartă cu grapie
coroana de imortele.
Departe,
diapazonul e lovit
pentru obpinerea
tonalităpii perfecte.
loan Negru
Poem
La poalele muntelui au aprins focul, au
înjunghiat bivolii. S-au închinat zeilor. În vârful
muntelui au adunat trunchiuri °i crengi uscate de
stejar, peste care au pus cetină; le-au clădit sub
forma unui trunchi de con. L-au aprins. Au
înjunghiat boii °i bivolii pentru sacrificii, °i
berbecii albi. Le-au scos măruntaiele °i le-au
oferit, prin foc, zeilor. Inel după inel ardeau
stejarii, an după an, timp după timp, întorcându-
se cu topii în timpul fără de timp. Cu mâinile
pline de sânge scriau în foc numele zeilor. Nume
după nume, poveste după poveste, până la
scâncet, până la facere. Până de dinainte de ea.
Călcau peste jar cu picioarele goale. Dănpuiau
peste jar în picioarele goale. Veniseră zeii, cu topii,
în golul de timp din cre°tetul muntelui. Suflau în
jarul încins, dănpuiam în jarul încins. Limbi de
aur erau. Fără de timp. Soarele î°i aprinse apusul
peste câmp, peste munpi °i °i-l ducea cu sine.
Resurecpie
De-abia atinse
cu degete străvezii, de veghe,
tăcerile îngropate în ventriculul drept
tropotiră,
perepii se-ngustară,
nelăsând să se-ntrevadă
nici obrazul palid al captivităpii,
nici desenele policrome
ce aminteau fascinant
de Capela Sixtină a Preistoriei;
pe marginea lucarnei
se respira agonic,
cât timp
se urmărea cu priviri de tarsieri
orice mi°care suspectă.
Se făcuse din nou seară;
cu temeri osificate,
tăcerile preferară asemănările
în locul diferenpelor
°i, de-acum,
era lini°te
în camera hiperbară.
Când a mai rodit a°a ceasul?
Oglindită în tine
Nu mai zăream
Marginile fiinpei noastre.
Cerul împrumutase lumina
Din nimburile arhanghelilor,
Adăpând din nemărginire
Blânzi unicorni.
Cochetă, o stea î°i admira
Reticulara privire
În apele repezi
ai zâmbetul ei
Făcea glia să dănpuiască.
Oare când a mai rodit
Ceasul
Atât de profund ca atunci?
■
Umbre de foc peste câmp, peste ape. Umbre de
foc peste munpi. Umbre de foc până departe în
cer. Legate de picioarele soarelui.
În jarul soarelui am dănpuit. Umbre de foc,
limbi de foc. Autodafe.
Poem
Dacă n-ar fi decât ceea ce este °i tot ar fi prea
mult. Lumea a făcut o proastă afacere creându-se
pe sine. Potopul sângelui i-a înecat izvorul. l-a
aprins rădăcinile. Din cenu°ă n-a răsărit nimic,
nici o pasăre nu s-a ridicat în văzduh, nici o
ploaie n-a apăsat-o pe burtă. Apoi am venit noi
pe lume, fără nici un act care să ne dovedească
nevinovăpia. Soldapi în armuri de cenu°ă, înarmapi
cu tălăngi de lut ca să nu trezim morpii, ca să ne-
audă viii °i să tacă de frică. Să-°i mute muzeul
subcon°tientului în gură °i să vomite tot, să
spună tot, să scrie tot, până °i judecata finală,
până °i viapa de apoi ce nu va mai avea loc
niciodată. Pălma°i la moartea noastră, călărind
caii înspumapi, însângerapi ai neputinpei.
Al. Păsat, Pătratul na°te, lemn policrom, 45x150x150cm
parodia la tribuna
Mihaela Oancea
Pa°i de balet celest
Flacără °i scânteie,
simplu °i dificil,
erou de epopee,
lene° °i agil.
O armonie a contrariilor
cum n-am mai văzut,
sursa bucuriilor
de când l-am cunoscut.
Luminile °i umbrele
din ochii lui izvorăsc
°i gândurile, sumbrele,
cu el le izgonesc.
La „Radio Tv Unirea”
am vrut să-i iau un interviu,
dar e modest, °i întâlnirea
n-a avut loc, a°a că scriu,
acuma despre
acest boem cu pas celest,
ce cunoscut mai pupin este
la noi, °i mai deloc în vest.
Copiii ca să îl cunoască
azi la tribună îl suim...
da-l las pe el să povestească:
iată-l - motanul loachim!
Lucian Perpa
■
Neputinpă înmugurită în arinii °i sălciile de la
marginea drumului, pe maluri de ape, în cerul de
iarbă.
Poem
Stăm în cuibarul din care pasărea a plecat
pentru totdeauna. Din ramuri uscate, din mlădipe
sterpe l-a făcut. L-a căptu°it cu argilă, cu frunze
uscate, iarbă uscată °i licheni uscapi a pus în el cu
clonpul ei galben, cu clonpul ei ro°u, cu clonpul ei
negru. S-a ouat, fără să se împerecheze când i-a
venit sorocul. Ne-a clocit sub penele ei sure, sub
penele ei albe, sub aripi bătrâne. N-am eclozat.
Stăm în cuibarul din care pasărea a zburat pentru
totdeauna. Înăuntrul sferei de calciu vorbim.
Văruim cerul cu vorbe mute. Scriem peste ele
Apocalipsa. Escatonul. Judecătorii vor fi cei ce nu
s-au născut. Cei care n-au avut Tată.
■
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
11
-(J)- Black
Pantone 253 U
11
Black Pantone 253 U
proza
Disputa
David Luceac
David Luceac s-a născut în 25 ianuarie 1997, în
Rădăupi (jud. Suceava). În prezent se află în îngrijirea
A°ezământului de copii „Sfântul Ierarh Leontie”
Rădăuți °i este elev în clasa a Xll-a, matematică-infor-
matică, a Colegiului Tehnic Rădăupi. A câ°tigat peste
zece premii literare la concursuri napionale, cel mai
recent fiind Premiul de debut, secția proză, la
Concursul Napional de Proză °i Eseu „loan Slavici”,
ediția a ll-a, organizat de revista “Tribuna” în decem-
brie 2014.
Este prezent cu texte în: Antologia Concursului
National de Creație Literară „Liviu Rebreanu - expo-
nent al modernități” (edipia a IV-a, iunie 2014;
Petro°ani, jud. Hunedoara); Antologia de proză °i
poezie „Toamnă la Apollon” (antologia Concursului
International de Creapie Literară „Vis de toamnă”,
edipia a ll-a, 2014, Urziceni, jud. lalomipa); Revista
Apollon Junior (anul ll, nr.1 (13), ianuarie 2015,
Urziceni).
Olows Hall era localizat la marginea
ora°ului Dansville, în Anglia. În acea
dimineapă răcoroasă de primăvară a
anului 1942, perdelele vi°inii încă ascundeau
ferestrele înalte °i lucioase ale clădirii. Cu mult
timp în urmă, familia Olows locuise în acel
conac izolat; însă acum adăpostea dincolo de
u°ile ei, copiii defavorizapi ai ora°ului. Era o vilă
monumentală în care trăiseră secole în °ir
aristocrapi, nobili °i persoane înstărite. Era o
bijuterie istorică cu care domnul Haddock,
proprietarul fundapiei se mândrea °i de care nu
se lepăda în nici un chip. De°i, ani la rând a
fost implorat să cedeze clădirea în schimbul
unei sume substanpiale de bani, el nu abandonă
a°ezământul. Îi plăcea la nebunie acel loc
înconjurat de grădini pitore°ti, de salcâmi °i
trandafiri. După părerea lui, ora°ul Dansville °i
Olows Hall erau singurele spapii de odihnă din
întreaga aglomerapie a Marii Britanii.
Cimitirul ora°ului era cel mai aproape de
străvechiul conac cu turnulepe ascupite °i ferestre
înalte dreptunghiulare. Domnul Haddock se afla
în biroul său de la etajul trei, completând °i
semnând anevoios o mulpime de hârtii.
Trăsăturile fepei îi erau fără sânge în obraz, iar
mâinile îi erau transpirate.
Afară se înnora... Ceasul cu pendulă din
platină, care era în colpul biroului spapios al
acestuia, avea acele aurite îndreptate înspre cifra
romană °ase. Era o dimineapă mohorâtă, ce
prevestea pustiu °i întuneric °i presera în
sufletul fiecăruia multă mâhnire. Începuse deja
să plouă, iar ploaia ropotea violent în fereastra
înaltă °i subpire a biroului slab luminat de un
foc lini°tit ascuns după perepii sculptapi ai unui
°emineu.
Motorul asurzitor al Chervrolet-ului
lnternational negru care parcă înaintea
conacului întunecat, îl făcu pe domnul Haddock
să se ridice de la masa de mahon °i să privească
dincolo de fereastră. ai-a dat imediat seama
despre ce era vorba. Un alt cumpărător statornic
îi pă°ea pragul casei. Detesta prezenpa acestor
intru°i în locuinpa sa. De fapt, ar fi vrut să-°i ia
pu°ca semi-automată din suportul atârnat
deasupra biroului său °i să-l doboare dintr-o
lovitură. De ce nu pricepeau ace°ti dobitoci? În
urmă cu o zi scrisese un articol pentru ziarul
Daily Sketch, în care anunpa hotărât că nu
dore°te vinderea vilei. Numai în ultimi ani a
fost deranjat de mulpi de patruzeci de
cumpărători. Aceste persoane nu aveau bun
simp, bătându-l toată ziua la cap °i primind iar
°i iar acela°i răspuns. Î°i introduse tutunul în
pipă °i pufăi de două ori în a°teptarea
oaspetelui nepoftit.
Într-un final o bătaie înăbu°ită s-a auzit
dinspre u°a dublă a biroului inundat în fum. Un
om scund °i aranjat elegant în căma°ă cu bumbi
°i palton se înfăpi°ă, parcă speriat, înaintea
domnului Haddock, al cărui uitătură era
cuprinsă de amărăciune.
— Salutări călduroase din partea
angajatorului meu, Jared Quinn, zise acesta
zâmbind forpat. Mă numesc Rick Hunt °i dacă
îmi permitepi să vă înmânez acest cec care, fără
doar °i poate, vă va schimba părerea!
— Văd că e°ti extrem de sigur pe tine, zise
domnul Haddock cu o nuanpă de ironie-n glas.
Cu siguranpă ai să pleci mulpumit la Quinn în
dimineapa asta. Am dreptate?
— Pentru asta sunt aici, domnule! răspunse
acesta încântat.
Domnul Haddock luă hârtia semnată Jared
Quinn °i sesiză imediat suma exorbitantă, pe
care acesta i-o oferea în schimbul conacului.
,,Cinci milioane de lire sterline!” se încruntă
acesta.
Era dezamăgit, deoarece, Jared Quinn, nici
măcar nu a avut curaj să apară înaintea lui, ci
dimpotrivă ca un la°, î°i trimise marioneta la
pescuit. Ru°ine! Î°i amintea limpede de la°itatea
celebră a acestui parvenit. Se a°eză la masa
învelită de hârtii galbene °i î°i fixă ochelari cu
lupe pe nasul coroiat, pentru a vedea mai bine
cifrele alungite °i imprimate pe cec.
— A°a deci... presupun că un domn precum
dumneavoastră cite°te ziarul, a°a-i? murmură
domnul Haddock când zări ziarul de seară
aruncat pe jos.
— Nu pierd nici un cuvânt din paginile lui.
lnformapia în zilele noastre este valoroasă,
domnule. Un om fără ziar este un smintit fără
habar!
— Da! Da! Cum zici tu. Mă rog, am
curiozitatea să °tiu de ce nu a venit °eful tău?
întrebă domnul Haddock pufâind pipa fără
încetare.
Timp de câteva clipe, Rick rămase tăcut,
încruntându-se din când în când. Bineînpeles, în
opinia domnului Haddock, acesta juca un teatru
ieftin, încercând a-l minpi. Oricum domnul
Haddock era convins de mediocritatea acestuia
°i se a°tepta să fie minpit. atia foare bine lipsa
de îndrăzneală pe care o avea Jared °i mulpi alpii
care îl cuno°teau.
Văzând că nu-i răspunde i se adresă iară°i:
— Articolul...
— Ce articol? Îl întrerupse Rick tulburat.
Domnul Haddock se miră.
— Hm! Nu ai spus dumneata că cite°ti ziarul
°i că ar fi lipsit de inteligenpă cel ce n-o face?
Nu popi nega adevărul acesta!
— Bineînpeles, am citit ziarul în dimineapa
asta, dacă la asta facepi referire, se încruntă
Rick. Însă, hai să discutăm afaceri, nu articole!
— Ce să discutăm?
— Afaceri, desigur!
— Domnule Hunt, dacă api citit ziarul a°a
cum pretindepi de fapt, zise domnul Haddock,
nu încape îndoiala că nu api dat peste articolul
meu °i că nu api regăsit în paragraful al doilea
nemulpumirile mele fapă de mediocrii °i nătângii
care intră în această casă.
Rick se apropie ameninpător de masa de
unde glasul domnului Haddock se auzea °i zise
iritat:
— Deci, considerapi că angajatorul meu este
nătâng °i că prezenpa mea aici vă deranjează
intimitatea?!
— O, da, domnul Quinn, este într-adevăr un
mercenar. Bine spus.
Cuvintele rostite de domnul Haddock îl
scoteau din minpi pe acesta. Nu se a°teptase să
se stârnească o asemenea neînpelegere. A avut
12
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
gânduri bune când s-a pornit din Londra, pentru
a încheia un pact, dar acum se simpea profund
jignit. De ce pinea acesta a°a de mult la conac?
Poate pentru ca încerca să-°i ascundă faptele
nechipzuite ale tinerepii, făcând un bine celor
săraci °i ascunzându-se pentru restul viepii după
porpile clădirii.
— Domnule Haddock, zise Rick răgu°it, să
nu vă amăgipi cu ideea că angajatorul meu este
mai prejos decât dumneavoastră! Între
dumneata °i dumnealui, spuse el apintindu-°i
ochii reci asupra acestuia,...există o diferenpă
sensibilă.
Domnul Haddock se ridică în picioare, pufăi
din pipă °i spuse calm:
— Cred că diferenpa dintre mine °i el este
uimitoare, odată ce depin ceea ce el î°i
dore°te.°i în plus cred că ura asta pe care o
purtapi cu dumneavoastră este poate datorită
invidiei, deoarece eu realizez lucruri la care voi
nici măcar nu visapi a le face.
— Ah, °tim foarte bine ce se întâmplă sub
acoperi°ul acesta, dar nu suntem suficenpi ca să
vă închidem. Pupini sunt aceia care °tiu adevărul
teribil, despre cum îi torturapi pe ace°ti
nevinovapi copii. Dar să °tii, micul tău secret nu
va rămâne doar în grupul nostru restrâns, ci °i
mai departe!
Haddock nu zise nimic. Î°i întinse mu°chii
slăbipi °i apucă de cureau pu°tii, apoi o îndreptă
înspre Rick Hund, care nu clipi. Demult,
a°tepta momentul acesta de glorie. Însă lui Rick
nu-i era teamă, deoarece °tia că nu este în stare
de astfel de nebunii. ai chiar dacă acum peava
pu°tii aproape îi atingea nasul acvilin, el nu
disperă.
— Mă ameninpi?! °uieră Haddock supărat °i
în acela°i timp satisfăcut.
— Pentru numele lui Dumnezeu, vezi că intri
mai devreme la răcoare, dacă declan°ezi
chestiunea asta.
Directorul adjunct apăru imediat de după
u°a dublă a salonului. Era o femeie în vârstă,
subpire °i cu părul prins în coc. Ridurile
alungite îi cucereau fapa albă ca varul, iar
privirea severă i se fixă iute asupra celor doi.
Prep de câteva clipe încremeni, dar nu după
multă vreme, fără a-i lua în seamă străbătu
camera; rochia vi°inie fluturându-i în urmă,
hâr°âind clipele de lini°te. Luă clopopelul auriu
a°ezat pe o măsupă încărcată de cărți dinspre
fereastră, apoi în grabă părăsi salonul înăbu°it
de fum.
Când î°i întoarseră privirile du°mănoase
înapoi unul către celălalt, Haddock vorbi:
— Atâta timp cât te afli pe proprietatea mea
neinvitat, am dreptul să-pi zbor creierii,
derbedeule! Cum îndrăzne°ti să vii la mine cu
minciuni?! strigă acesta dezgustat. Mânje°ti
numele stăpânului tău, ar trebui să-pi fie ru°ine!
— Păi...
— Ie°i din casa mea sau chem polipia!, zise
acesta lăsând pu°ca deoparte.
Afară trăsni, iar picăturile de ploaie băteau
în fereastră mult mai tare. Rick îi aruncă lui
Haddock o privire ucigătoare °i prevăzu cum
acestuia îi erau puse mâinile la spate în timp ce
el de sub umbrelă îi ura noroc în viitor. Totu°i,
adânc în suflet, °tia că aceste gânduri sunt doar
ni°te aberapii copilăre°ti, pentru că domnul Jeff
Haddock, era unul dintre cei mai puternici
oameni ai Angliei.
Domnul Haddock se simpea oribil.
Ameninparea primită din partea lui Rick, îl făcu
un om diabolic °i nu doar atât. Ce °tiau
persoanele astea °i de unde proveneau aceste
baliverne? Se a°eză pentru a treia dată la masă
°i îl urmări pe Rick, care se îndrepta către u°ă.
Nu-i venea a crede cât de u°or a luat sfâr°it
discupia lor. De obicei, aceasta dura ore în °ir,
dar acum dovedise a fi încă o dată un
învingător apreciabil.
Lângă pipa lui stătea uitat cecul pătat de
cerneală al domnului Hunt. Ridică hârtia °i
murmură:
— Un moment, vă rog!
Picioarele lui Rick nu se opriseră din mers
iar Haddock repetă:
— Un moment, vă rog, domnule!
Acesta se întoarse brusc °i negru de furie,
dar înainte de a-°i tăia craca de sub picioare,
vâzuse cecul în mâna acestuia. Fapa i se înro°i
ca sfecla când se îndrepta spre masa bătrânului.
— În ordine, zise domnul Haddock în timp
ce Rick î°i ridica privirea posomorâtă. Ia cecul.
ai iată încă o diferenpă între mine °i Quinn,
care dacă ar fi fost în postura mea, cu siguranpă
nu ar fi returnat cecul. Sper că te-am convins în
privinpa asta. Toate cele bune! exclamă Haddock
mândru, când domnul Hunt părăsi vijelios
încăperea.
De data asta, îi dovedise că nu era un perfid
a°a cum îl considerau alpii. Dar cine °tie?
Alexandru Păsat	Stâlpi (detaliu), lemn 7x h200 cm
Acuzapiile serioase aduse înaintea lui, îi puteau
aduce multe necazuri: anchete, declarapii,
mărturii °i câte altele. Era posibil oricând să se
trezească cu balamucul acesta pe cap, dar
important era că îl învăpase pe domnul Hunt o
lecpie: nu judeci cartea după copertă!
Acum, când controversa luă sfâr°it, domnul
Haddock, începu din nou să semneze actele
aruncate pe masă. Î°i aruncă privirea înspre
ceasul cu pendulă °i observă că acest nonsens îl
costase douăzeci de minute din acea dimineapă.
Ar fi dorit să evite astfel de aiureli, dar oricât
de ascuns ar fi fost, cu atât exercita o atenpie
mai puternică asupra adversarilor. Se ridică cu
pa°i mari către °emineu, pe polipa căruia erau
aranjate un manechin artistic, o fântână
pitorească °i o machetă cu Taj Mahal. Î°i pironi
ochii cu cearcăne înspre foc °i prinse a
gândi...Savura clipele de lini°te ce deja
începuseră a se scurge, scurtând iremediabil
timpul de°irat înspre următoarea inevitabilă
ofertă.
■
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
Black Pantone 253 U
13
(ț) Black
Pantone 253 U
Lupii Chioarului
Victor Tecar
Zbura. Vâslea din mâini °i î°i ținea picioarele
întinse ca o pasare. În jur era semi-întuneric,
parca se învaluiau ziua cu noaptea. Fâ°ia de
lumina care îi marca drumul parea ca nu se mai
termina. Atmosfera era plăcută. Parca se aruncase într-
o apa curgatoare care se scurgea lin °i curentul ei îl
ducea undeva la vale.
Nu avea nici un reper, nici o informație ca sa poata
ghici unde se afla. Î°i aminti numai ca plecase de
acasa la Chioar ca sa-°i depuna dosarul la Casa de
pensii. Pe urma intrase într-un local sa se cinsteasca cu
o bere. „Nu am discutat politica, nu am hulit guver-
nul, n-am ținut nici cu stânga, nici cu dreapta. Am
baut patru beri, dupa care, a venit un preot °i ne-a dat
alarma. Toți, fara sa achitam consumația, ne-am dus la
Catedrala sa-i salvam pe preoții ortodoc°i. Eu, ce-i
drept, m-am ținut scai de un calugar cu barba alba,
care mi s-a parut o persoana cam dubioasa °i nu m-
am lasat de sutana lui pâna mi-a aratat crucea. Apoi
am cazut într-o stare de beție, foarte confuza, cu
amețeli °i halucinații.
De acolo a început co°marul. Unde-mi fugea gândul,
acolo eram °i eu. O urmaream pe Firona. aedeam pe
acoperi°ul Caminului cultural sau pe creanga unui
copac de lânga drum. Nevasta-mea alerga de colo-colo
ca sa-mi pregateasca cele de trebuința pentru înmor-
mântare. Uneori, intra în camera mea °i se uita îngro-
zita la trupul din sicriu. ai mie mi se parea foarte resp-
ingator. Semana cu corpul unei omide din care a ie°it
un fluture.
Toata mascarada cu înmormântarea mi-a stârnit fiori.
Vecinii se apucara sa ma povesteasca de rau, zicând:”
Pentru o bere era în stare sa faca tot felul de pot-
logarii. De umblat cu fofârlica nu mai zic. Cu asta °i-a
câ°tigat pâinea, ca de lucru, nu era altul în sat mai
puturos!”
Numai tânarul preot mi-a ținut parte °i, cu mâna pe
inima, a marturisit: „M-am întâlnit cu domnul Onofrei
la Chioar, Dumnezeu sa-l ierte! °i, bietul om, ca un
bun cre°tin ce era, a sarit în ajutorul nostru, al
ortodoc°ilor, °i-a pus viața în primejdie ca sfânta biser-
ica, Casa Domnului nostru Isus Hristos, sa nu cada pe
mâna catolicilor °i sa ramâna în proprietatea noas-
tra”... Nici el n-a suflat o vorba despre calugarul care
m-a pocnit cu crucea în cap.
Însa cea mai revoltatoare discuție, adevaratul co°mar
sa petrecut la mine în odorul casei, unde erau întinse
mesele, pentru pomana mortului. La una din mese, la
care se a°ezasera Petrea, Vasalicuța °i Pulenciu, dupa
mai multe pahare de tarie începu o discuție aprinsa:
„A fost °i el un pacatos ca mulți alții”, zise Petrea.
„A fost, nu zic, °i noua ne-a facut-o”, î°i aminti
Vasalicuța.
„O fost un lingau °i un turnator”, se înfurie Coco°
Ion.
„Daca preotul ar fi fost mai bine informat, Onofrei ar
fi trebuit sa-°i ceara iertare °i de la cei pe care i-a dat
pe mâna Securitații °i a miliției”...
„Mai, Ioane”... încerca sa-l lini°teasca Petrea.
„Las, ca °tiu io ce spui! Oare familiile partizanilor, cine
a mai ramas din ele, urma°ii lui Sacara, nevasta lui
Gheorghe Pu°ca°ul °i mulți alții, lor nu merita sa le
ceara iertare? Macar atâta!
„ai pe noi ne-a vândut, ca Iuda, pentru o adeverința
falsa, ca sa-°i poata depune dosarul la Casa de pensii”,
î°i aminti Vasalicuța.
„Aceste adevaruri m-au tulburat rau de tot. N-am mai
putut suporta co°marul, marturisi Onofrei. Am luat o
sticla cu bautura de pe masa °i am golit-o pe nerasu-
flate. Simțeam ca bautura î°i face efectul °i m-am dus
sa ma culc în camera mea. Acolo însa, mirosea a
tamâie °i alte chimicale. A°a ca m-am lipsit de casa °i
m-am dus la Caminul cultural unde mai dormisem eu
°i-n alte nopți, când eram beat. Pe de alta parte, sper-
am ca totul era un vis urât, ca nu mai este mult pâna
la ziua °i, curând o sa apara Firona, sa ma caute °i sa-
mi spuna grabita, ca de obicei: „Scoala, bețivule! Nu te
mai holba, ca n-o sa ma duc eu în locul tau la
Consiliu, sa dau cu matura”. Dar Firona întârzia sa
apara. În camin se porni o vântoasa, o tornada mica,
care-l absorbi îndata °i îl proiecta afara printr-un geam
spart, undeva, în spațiul acela obscur. Dar Onofrei nu-
°i pierdu speranța, dimpotriva, facu haz de necaz.
„Daca-i bal, bal sa fie!” Îi veni cheful sa faca pe acro-
batul. Mai întâi facu o tumba în aer, apoi înca una °i
înca una. Nu era prima data când visa ca zboara. Nici
nu mai ținea minte de câte ori a zburat pe deasupra
Magurii °i peste sat. Lumea se uita mirata la el °i
oamenilor nu le venea a crede. „Acum, daca m-ar
vedea Firona” socoti el „ar ramâne cu gura cascata”.
Undeva, în stânga lui se auzira ni°te aplauze. Cineva
batu discret din palme. Întoarse capul °i se lamuri: Era
Omulețul.
„Semn rau”, socoti Onofrei. Apariția Piticotului îi
stârni fiori. I se facu frig. Când î°i duse mâinile la
piept, î°i dadu seama ca era în pielea goala. „Vai de
mine! Sunt gol pu°ca! Ce ma fac?” Întoarse capul din
nou. Omulețul disparuse, dar nu pentru mult timp.
Aparu din nou la vreo douazeci de pa°i înaintea lui.
Tot atunci zari °i muntele. A°a i se paru lui ca arata
corpul acela ceresc. Lucru ciudat. Abia acum observa
ca, din toate parțile, spre munte veneau fapturi mari °i
mici, având culori întunecate.
Când ajunse mai aproape, vazu ca corpul acela ceresc
era plin de vulcani, care fumegau de zor. Nu i se
vedeau nici vârful, nici baza. Zonele acelea erau în
întuneric. Pe partea vizibila se vedeau terase suprapuse
de sus pâna jos, cu deschidere în afara. Terasele erau
compartimentate, cu pereți înalți de doi-trei metri.
Între compartimente parea sa fie câte o halda de
zgura. Spre munte, compartimentele aveau trepte care
dadeau spre câte o u°a masiva de fier. Spre surpriza
lui Onofrei, când s-a apropiat de terasa, Omulețul facu
un salt °i se ridica deasupra porții, la etajul superior.
Onofrei nu dori sa-l urmeze. Î°i reduse viteza opunân-
du-°i brațele ca ni°te aripi °i ateriza lin, abia arcuindu-
°i picioarele. Nu se grabi sa urce treptele ca sa
deschida poarta. Dupa ceasul sau biologic era timpul
sa mearga la veceu. Se furi°a mai întâi dupa peretele
desparțitor °i privi în jur. Nu era nimeni. Se lasa pe
vine °i î°i facu nevoile. În timp ce se u°ura de resturile
lui pamânte°ti, privi în jur, cu gândul ca va gasi o
bucata de hârtie, ceva cu care sa se °tearga la fund.
Nu era decât zgura. Se °terse cu mâna, ca la armata.
Când se ridica î°i privi degetele: palma era curata. Privi
în urma lui. Acolo unde ar fi trebuit sa fie produsul
sau organic, nu zari nimic, numai mirosul sau carac-
teristic îl simți în nari. Crezu ca l-o fi mâncat ceva.
Nedumerit, dadu cu piciorul în stratul de zgura.
Îndata ie°i la vedere un braț mai firav ce parea sa fie
al unei femei sau al unui baiat. Îl ridica °i-l cerceta cu
atenție. Pufni în râs. Era brațul unui manechin, facut
dintr-un material sintetic. Se întoarse °i porni spre
intrare. Când sa urce treptele, se opri mirat locului. Pe
frontispiciul porții scria române°te, cu litere mari: Bine
ai venit, pacatosule! Ceva mai jos, cu litere mici, cum
se tiparesc la noi avertismentele de moarte pe
pachetele de țigari: Noi ți-am propus, tu ai ales!
Cum deschise poarta, îl lua în primire un individ tuci-
uriu, cu brațe lungi, ca de maimuța. Era îmbracat într-
o mantie neagra. Individul închise poarta cu zavorul,
apoi se întoarse, îi arata o direcție °i-i spuse: „Intra în
stație, naveta sose°te peste zece secunde!”. Abia avu
timp sa urce peronul, ca mijlocul de transport î°i °i
facu apariția. Naveta opri în dreptul lui. U°a se
deschise °i Onofrei pa°i înautru. Obi°nuit cu circulația
pasagerilor la Chioar, cauta din ochi taxatoarea, dar
nu zari nici o persoana de serviciu. „ai daca ar fi, de
unde bani?” socoti el. Atenția îi fu reținuta de doi
manechini, un barbat °i o femeie, care purtau o
lenjerie de corp foarte transparenta. Tânarul avea pe
umarul stâng o geanta sanitara, probabil obiectul la
care cei doi tineri faceau reclama. Când naveta se puse
în mi°care, cei doi manechini începura sa se mi°te ca
ni°te ființe vii. Tânarul veni la Onofrei °i-i ceru sa se
culce pe bancheta cu fața în jos. Bancheta era singurul
mobilier din tot compartimentul. Calatorul executa.
Tânara deschise geanta °i scoase un spray din care pul-
veriza peste corpul lui energetic un strat subțire de
pasta gelatinoasa. La început, lui Onofrei i se facu
greața, apoi se simți mai bine °i-i arse de glume, zicân-
du-°i: „Fatuca asta ar merita sa-i trag °i eu un °prei!”.
Când au terminat operația, tânarul °i-a luat geanta °i a
coborât din naveta.
Tânara îl prinse pe Onofrei de brațe °i-i spuse: „Ridica-
te!” Onofrei se executa, ca la armata. Când lasa
picioarele jos, talpile îi pocnira ca ni°te copite.
„Ce mi-ai facut?”, întreba el.
„Te-am împielițat, pacatosule!”
Poate îi mai spuse ceva, dar naveta intra într-un tunel
°i vocea îi aparu distorsionata. Pe nea°teptate, femeia
se apropie de el ca o lipitoare °i începu sa-l pipaie.
Onofrei simți ca i se întare°te madularul. „Nu-i de
mirare!”, socoti el. ai acasa, cu Firona, mi se întâmpla
câteodata. „Fatuca asta, însa, îi miere de stup!”. O
apuca °i el de mijloc °i-i spuse: „Acum, daca mi-ai
dezlegat mânzul, da-i ce-i trebuie!”. Nu se mai gândi
ca naveta putea sa opreasca, sa se urce alți calatori,
lasa toata raspunderea în grija ei, zicându-°i: „Fatuca
asta nu-i proasta, °tie ce face!”
Tunelul era lung, femeia se zbatea în calduri. Onofrei
o facu gujba. Când scapa din încle°tarile ei se simți alt
om.
„Bravo, baiete!” se felicita el. Naveta ie°i din tunel °i
opri în stație. Femeia disparu. Onofrei privi mulțimea
de păcăto°i care coborâsera pe peron. Toți pareau
încântați de ce li se întâmplase. Unii continuau sa-°i
exprime satisfacția cu voce tare:
„Ce femeie, domnule!”
„Ce artista!”...
Cu toții tropoteau precum ni°te cai. Navetele soseau
una dupa alta. Păcăto°ii erau dirijați prin difuzoare °i
portavoce. Onofrei se lua dupa convoiul păcăto°ilor °i
urca pe scara rulanta care îl transporta pe un platou
mare cât un teren de fotbal, în jurul caruia se vedeau
cladiri cu mai multe nivele. La etajele de sus abia se
vedeau ni°te ferestre luminate. Vocile din difuzoare îi
îndemnara sa se grupeze la mijlocul platoului. Acolo,
pe toți stâlpii, atârnau drapele cu însemnele puterii, un
fulger auriu. Păcăto°ii amuțira îndata. Mai multe
proiectoare de lumini cazura asupra lor, apoi asupra
fațadei cladirii din capatul platoului.
Acolo, la primul etaj, se profila un balcon spațios.
Peste balustradele lui se zareau busturile unor indivizi
care purtau mantii negre. Din mijlocul lor se desprinse
un individ mai înalt °i robust, care facu câțiva pa°i în
fața. Ochii îi sclipeau, ca de lup. O voce puternica
rupse tacerea. Difuzoarele trosnira sub presiunea ei:
Atenție! Ochii °i urechile la mine! Va vorbe°te
Comandantul Coloniei, Tartorul Vostru. Cei din spate
sunt adjuncții mei. Alaturi de voi sunt veghetorii.
Executați întocmai comenzile lor. Orice comentariu
este de prisos! Nu aveți nici o alternativa! °ansa voas-
tra este purificarea! Eu va dau tot concursul! Succes!...
(Fragment din romanul cu acela°i titlu în curs de
apariție la Editura Grinta, Cluj-Napoca)
■
14
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
eseu
Creative writing by Slavici.
Ioan Slavici (I)
Mihai Barbu
Sunt om cu oarecare reputapiune literara, am
fost timp de trei ani director al ziarului
Tribuna °i am °i astăzi cele mai intime relapii
la redacpiunea acestui ziar: nu am dar nevoie să
subscriu ceea ce vreau să public în coloanele
Tribunei; ziarul acesta publică tot ceea ce iese din
pana mea, fără ca să mi se mai ceară °i
subscrierea. E dar invederat pentru tot omul cu
minte întreagă că, atunci când subscriu cu numele
meu întreg ceea ce public în Tribuna, vreau să se
°tie că cele ce zic în articolul subscris sunt scrise
de mine, pe propria mea răspundere °i nu au să
angajeze pe nime” (O cestiune de principiu, în
Ioan Slavici, Opere X, Bucure°ti, Ed. Minerva,
1981, p. 485).
Literatura, ca moarte a pasiunii
Ca profesor de limba °i literatura română am
fost mereu interesat să găsesc cărpile necesare
pentru a-i învăpa pe elevii mei cum să scrie în
mod creativ. Am citit, la examenele de bacalaure-
at, mii de lucrări scrise sau, mai corect spus, trase
la indigo, în care recuno°teai, imediat, inim-
itabilul stil „marca Mariana Badea”. Sau, dacă nu
aveau la bază textul d-nei Badea, puteai
recunoa°te, imediat, stilul fără har al manualelor
de °coală. Alex atefănescu a scris despre un astfel
de manual editat de Humanitas în anul 2000
(conceput de Alexandru Cri°an, Sofia Dobra °i
Florentin Sânmihăian) intitulându-°i cronica
Moartea pasiunii („Înainte ca rezonanpa lor afec-
tivă să se stingă în mintea cititorului, anali°tii
intervin cu vocile lor stridente de anchetatori °i
strică totul: Găsipi! Identificapi! Enumerapi!
Precizapi!”/ Ceva care seamănă cu literatura,
Chi°inău, Ed. atiinpa, 2003). Titlul ales de Alex
atefănescu are o motivapie clară: „Pe vremuri, în
vitrinele magazinelor de lenjerie de damă, puteau
fi văzupi ni°te chilopi de iarnă, mari °i flau°api,
cărora li se spunea, în glumă, moartea pasiunii.
Astfel ar putea fi intitulate °i manualele din care
elevii (nu) învapă să citească un text literar”. Am
cumpărat, apoi, din leafa-mi de dascăl, cărpile
apărute în române°te scrise de Nina Munteanu
(Manual de scriere creativă. Scriitorul de ficțiune,
Ed. Paralela 45, Pite°ti, 2011 °i Scriitorul de jur-
nal. Descoperirea vocii interioare, Paralela 45,
Pite°ti, 2012), de William Zinse (Cum să scriem
bine. Ghidul clasic pentru scriitorii de
nonficțiune, Paralela 45, Pite°ti, 2013) °i de Anne
Lamott (Cum să înveți să scrii ficțiune pas cu pas.
Sugestii despre scris °i viață, Paralela 45, Pite°ti,
2013). Toate aveau, pentru noi românii, un
„defect” pe care nu puteai să-l ignori cu
desăvâr°ire: nici unul din exemplele pe care ni le
ofereau autorii nu erau din brava noastră litera-
tură. Atunci ne-a trecut prin cap să încercăm °i
noi, după puteri, să oferim mai tinerilor no°tri
iubitori de literatură bună o variantă autohtonă
de scriere creativă pornind de la exemple neao°e,
pur române°ti.
Regula nr. 1: Scrie literatură a°a cum vorbeai
la mama acasă. S-ar putea să fii unic!
Vă propun să începem această aventură literar-
artistică împreună cu Ioan Slavici, fondatorul
Tribunei noastre. El este exemplul tipic al omului
care vine dintr-o altă limbă, maghiara, pe care o
vorbe°te acasă (pe care o mai folose°te °i în cali-
tate de „vulgo scriitor” la un notar din Cumlău°),
dar care reu°e°te să ajungă, cu timpul, un impor-
tant clasic român. („Vorbesc °i scriu în limba
maghiară tot atât de bine ca °i în cea românească,
cunosc literatura maghiară...” zice Slavici într-O
chestiune de principiu, Opere X, p. 479) Adevărul
e că, la început, lucrurile stăteau în cumpănă.
Prima iubită (Louise) °i prima nevastă a lui Slavici
au fost unguroaice, ceea ce i-a îngreunat, vreme
de câpiva ani buni, comunicarea casnică (°i pu-
blică) în limba română. „Eu îmi petrecusem în
mijlocul Românilor de la airia mea (Vilagos, n.n.)
numai copilăria, iară mai târziu atât la °coală, cât
°i afară de °coală am trăit în societatea maghiară,
în care m-am simpit întotdeauna bine, ba-n cele
din urmă mai bine decât în cea românească, de
care mă înstrăinasem. Nu cuno°team nici trecutul
poporului român, nici literatura română °i vor-
beam româneasca pe care o °tiam din copilăria
mea”. La Viena, Eminescu îi vorbea de Mircea, de
Repe°, de Alexandru cel Bun, atefan cel Mare,
Mihai Vodă °i Matei Basarab, dar Slavici
recunoa°te că „nu-i °tiam pe ace°tia” dar °i-i ream-
intea „pe Corvin, pe Zapolya, pe Batory, pe
Bethlen, pe Rakoczy °i pe Tokolyi”. Singuri eroi
comuni pentru cei doi viitori clasici ai literaturii
române erau Horea °i lancu. Un alt punct comun
mai era spiritul conservator °i dinastic care îi
anima pe amândoi. Eminescu era dinastic din
convingere, iar Slavici - „prin tradipiune familiară”.
Alexandru Păsat	Fără titlu, lemn °i fier, 15 x 50 x 50 cm
La Viena, cei doi devin, începând din iarna anului
1869, prieteni la cataramă: „Nu era zi fără ca să
ne-ntâlnim °i toate oarele libere ni le petreceam
împreună”. Ar trebui amintit aici °i numele celui
care le-a făcut cuno°tinpă celor doi, pentru că el e
total ignorat de istoria literaturii noastre. E vorba
de Ioan Ho°anu, un tânăr serios care studia medi-
cina. Tânărul medicinist nu era deloc preocupat
de chestiunile literare, ci doar de cele ce pineau de
o gastronomie punctuală. „El venea câteodată să
mă iea cu dânsul, la masă. Prin el am făcut
cuno°tinpă cu Eminescu.” La prima întâlnire,
tânărul Slavici e total debusolat în privinpa origi-
nii viitorului său prieten: „Mi-a rămas viu
întipărită bucuria de a mă fi încredinpat că
Albanezul meu nu e Persian, ci Român de ai
no°tri.” Odată lămurită originea poetului,
Eminescu î°i ia în serios rolul de mentor °i
stăruie ca prietenul său, venit din pusta ardeleană,
să citească °i să vorbească corect române°te. Înce-
tul cu încetul, Slavici se deprinde cu „rostirea li-
terară a vorbelor” române°ti. Pentru că vorbea
stricat noua sa limbă, poetul îl sfătuie°te, amical,
pe Slavici să scrie „în °irieneasca” de acasă. Junele
autor a început cu „comedioara” intitulată Fata de
birău, apoi a scris povestea Zâna zorilor °i, mai
apoi, studiul Noi °i Maghiarii. Slavici recunoa°te
sincer că nu era în stare să scrie corect
române°te. „Cu multă discrepiune”, Eminescu îi
copia manuscrisele, le corecta °i i le trimitea
direct la Convorbiri literare. Eminescu râdea de
limba pe care o vorbea Slavici pe vremea când
s-au întâlnit, ca tineri studenpi, la Viena. Slavici
recunoa°te că, de fapt, „cu ocazia acestor plim-
bări m-am luminat mai mult decât audiind cur-
surile de la universitate”. Confesiunea lui Slavici
"
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
15
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
este edificatoare privind nivelul scăzut în care
poseda limba sa „literară”: „Eu rostiam la început
vorbele cum se obicinuie°te prin Podgoria de la
Arad. Eminescu se enerva adeseori °i zicea că-i
sfarăm timpanul pocind vorbele, dar nu se supăra
°i nu-°i pierdea sărita ca mulpi din gramaticii de
atunci”. Cum popi deveni scriitor român cu astfel
de „calităpi” lingvistice? Îndemnat de Eminescu să
scrie a°a cum vorbe°te, Slavici î°i găse°te, de la
bun început, calea sa regală. „Scrie ca la tine în
airia!”, îi zice Poetul °i Slavici îi urmează, de voie,
de nevoie, sfatul. Rezultatul apare imediat: Slavici
trimite la Convorbiri literare din la°i nuvela Zâna
Zorilor °i lacob Negruzzi este entuziasmat.
(Eminescu publicase în Convorbiri literare o
poveste frumoasă. Prietenii săi, transformapi ad-
hoc în critici literari, erau de părere că poetul n-o
scrisese bine. „«Scrie tu alta mai bine, ca la voi la
airia”, mi-a zis el».” Slavici se conformează °i
scrie Zâna Zorilor. „Am trimis-o la redacpiunea
Convorbirilor, de°i mă îndoiam că va fi publicată.
D-l I. Negruzzi însă nu numai că mi-a publicat-o,
ci a pinut totdeodată să-mi facă împărtă°irea că
îndeosebi lui V. Alecsandri i-a plăcut mult limba
°i felul meu de a povesti. Nu se putea să nu
iubesc °i să nu pun sus în gândul meu pe
oamenii care, de°i trăiau la la°i, găseau că e fru-
moasă °irieneasca noastră °i bun felul de a
povesti pe care-l învăpasem de la bunicul meu”.
Dacă Negruzzi °i Alecsandri au admirat limba °i
stilul lui Slavici, pe G. Călinescu °irianul nostru
nu l-a putut păcăli: „Stilul? Încă din scrierile cu
caracter polemic se observă la Slavici o predilecpie
pentru limba împiedicată, greoaie °i didactică, cu
construcpii °i expresii nefire°ti ca vorba e,
abunoară ie°ind la tot pasul, cu vorbe neao°e
înadins căutate °i peste tot presărate chiar °i
acolo unde adevărul cere ca eroii să vorbească
limba lor autentică” (Istoria literaturii române de
la origini până în prezent, Editura Minerva, 1982,
p. 514). Astea fiind spuse credem că putem for-
mula Regula nr. 1: Scrie literatură a°a cum vor-
beai la mama acasă. S-ar putea să fii unic! Această
regulă trebuie, neaparat, pusă la colp cu un
Amendament absolut necesar: Textul (°irian) tre-
buie să fie văzut °i de un (mare) poet. Altfel nu-i
prea popi entuziasma, de la primul tău text, nici
pe Negruzzi, nici pe Alecsandri...
Regula nr. 2: Folosipi cuvinte, nu vorbe! °i
slovele bune.
La maturitate, Slavici ajunsese să fie socotit un
lingvist de care trebuia să pii seama. El era per-
ceput, avant la lettre, în chestiuni ce pineau de
gramatica românească, ca un intelectual de talia
lui Alexandru Graur. O mulpime de articole °i
studii privitoare la felul în care trebuie să vorbim
°i să scriem române°te îl fac pe cel care scria, la
început, „ca la airia”, o voce autorizată în chestiu-
nile delicate ale limbii noastre. Dovadă stau
luările de pozipie (lingvistică) din „Cum se scrie
române°te”, „Mîine, cîine, pîine”, „Păsăreasca de
azi/ Vorbe aruncate una peste alta/ Declinări
arbitrare”, „Un manual de gramatică”, „Lui °i său,
vorbă °i cuvânt. Verbe invariabile”, „Mărunpi°uri.
A°ezarea vorbelor” ai a°a mai departe. Slavici
atrage atenpia contemporanilor săi că nu e bine să
a°ezi nefiresc vorbele în topica frazei. E boală de
care n-am scăpat nici astăzi. „O doamnă oarecare
publică un anunp în care se spune celor interesapi
că dânsa e specializată în boli de femei de la
Viena. Ori°icine-°i dă seama că e vorba de o
doamnă specializată la Viena pentru boli de
femei. Ori°icine °tie deci că nu femeile sunt de la
Viena ci specializarea a fost făcută acolo.”
Urmează apoi o analiză, punct cu punct, a
gre°elii de topică. „Tot a°a”, scrie Slavici, „în
galantarul unei prăvălii e expusă o unealtă cu
inscrippia Aspirator de prav electric. Ori°icine-°i
dă seama că nu pravul ci aspiratorul e electric”.
Un alt exemplu se referă la un alt negupător din
Bucure°ti care î°i pune sub firmă vorbele „furni-
zorul Curpii regale °i princiare”. E invederat, scrie
Slavici, „că vorbele acestea exprimă un neadevăr,
căci respectabilul nu e singurul furnizor al curpii.
Noi nu avem apoi o singură curte, care e atât
regală cât °i princiară, ci una regală °i una princia-
ră. Trebuia deci să zică: furnizor al Cur/jii regale °i
al celei princiare''. Slavici nu este, însă, un lingvist
infailibil. „Nu e însă numai chestiune de rostire
ori de ortografie dacă e să scriem vecinic ori
ve°nic. Nici un român nu roste°te ve°nic.
Academia Română însă, voind să-i scape pe
tipografi de supărătorul i scurt de la mijlocul vor-
bei, a stabilit să se scrie °în loc de ci, deci să
strop°im unele dintre vorbele dealtminteri nevino-
vate.” Multele explicapii de ordin lingvistic pe care
Slavici ni le oferă în articolele sale despre limba
noastră ne fac să credem că °irianul a învăpat
româna ca pe o limbă străină, apelând la manu-
alele de specialitate. Iar când nu le-a avut la
îndemână a urmat modelul lui A. Philippide: „Am
fost nevoit să-mi fac eu singur o gramatică”.
Potrivit lui Slavici, Cursul de limbă română al
d-lui O. Densusianu „e fără îndoială cea mai bună
(lucrare) dintre ele”. Cu toate acestea, cursul cu
pricina îl lasă pe Slavici „adeseori în nedumiriri”
în chestiuni privind întrebuinparea articolului, de-
clinarea substantivelor, a numelor °i, mai ales, a
pronumelor dar °i în ceea ce prive°te conjugarea
verbelor. Dar „cine °tie vreun altul, pe care-l
socote°te mult mai recomandabil, săvâr°e°te o
faptă vrednică de laudă spuindu-ne-o aceasta”.
Alexandru Păsat Semn, lemn °i fier, 40x23x23cm
Pentru Regula nr. 2 (Folosipi cuvinte, nu vorbe! °i
slovele bune.) exemplul lui Slavici vine direct
din Evanghelia lui loan: „«La început era cuvân-
tul, cuvântul era la Dumnezeu °i Dumnezeu era
cuvântul». Am râde cu topii de cel ce ar zice «La
început a fost vorba, vorba era la Dumnezeu °i
Dumnezeu era vorba»”. arianul observă că, în
ciuda acestui exemplu divin, „mulpi scriitori zic
vorbă când ar trebui să zică cuvânt ori cuvânt
când ar trebui să zică vorbă”. E un păcat pe care
Slavici nu l-a comis niciodată cu bună °tiinpă.
„Scris-am °i eu pe ici, pe colo câte ceva °i nu
mă-ncumăt să spun că n-am căzut niciodată în
asemenea păcat. Aceasta nu dovede°te însă că e
neisprăvită limba românească, ci că pripirea,
u°urinpa °i superficialitatea sunt note caracteristice
ale fazei de desfă°urare prin care-n zilele noastre
trece societatea română - nu numai prin ceea ce
prive°te scrisul, ci-n toate amănuntele viepii”. ai
tot el pune punctul pe i: „Slova proastă strică
efectul!” Textul citat mai sus e datat 1924. atipi
care e cauza păcatului invocat de Slavici? „E
urmarea firească a relei îndrumări pe care atât
scriitorii, cât °i publicul cititor au primit-o în
°coala noastră stăpânită de oameni neisprăvipi
care s-au făcut ori se fac renumipi căpătuind pe
alpi neisprăvipi”. Diagnosticul a fost pus tot în
urmă cu 90 de ani °i ni se pare (mai mult decât)
valabil °i astăzi!
Regula nr. 3: La români, personajul pozitiv se
poate ascunde sub masca unui „bepiv imbecil”. Iar
învingătorul este, în mod tradipional, „cel mai
mi°el dintre topi”. (Amendamentul lui Slavici:
„Producpiunea literară e măsura iubirii”)
loan Slavici mergea des la teatru °i, uneori, se
îndeletnicea chiar °i cu scrierea cronicilor teatrale.
Teatrul lui Caragiale nu-l apreciază la superlativ
°i-i găse°te amicului său o serie de pete în soare,
viguros acoperite de actori. („Comedia - e vorba
de O noapte furtunoasă, n.n.- scrisă de
d. I.L.Caragiale are părpi frumoase, cari s-au pier-
dut °i are părpi slabe, care au fost acoperite în
reprezentapia de joi-seara. Ne rezervăm deci a face
o dare de seamă asupra acestei reprezentapiuni °i
a releva cu deosebire meritul actorilor care au
°tiut să acopere părpile slabe ale piesei”, Opere X,
p. 160). Slavici nu poate crede, nici în ruptul
capului, că societatea românească e cea pe care
Caragiale o descrie în comediile sale. Cum cei doi
erau amici, prozatorul nu se poate abpine să nu-l
întrebe de dramaturg o serie de chestiuni ce pin
de morală °i reprezentativitate. „Bine, omule -
i-am zis deci într-un rând lui Caragiale -, dar în
comediile tale sunt o mulpime de figuri care nu
mi se prezintă ca slăbiciuni, ci cu păcate mari, °i
astfel nu sunt comice, ci tragice, încât au să-°i
ispă°ească păcatele.” Dramaturgul, un nedesminpit
spirit balcanic, îi explică, pe îndelete, amicului său
venit din lumea chezaro-crăiască exact a°a cum
stau lucrurile dincolo de munpi. (Slavici era de
părere că „Omul e pornit din fire să le facă seme-
nilor săi împărtă°ire despre ceea ce simte ori
gânde°te, °i această pornire firească e izvorul a
toată lucrarea literară. Cel ce se socote°te singur
în felul lui nu se simte una cu nimeni °i pe
nimeni nu iube°te, se ascunde dar în sine însu°i °i
tace. Acela însă care iube°te pe topi cei sunt
deopotrivă cu dânsul î°i stoarce sângele inimii ca
să reproducă în sufletele iubipilor săi cugetările ori
simpămintelor sale. Producpiunea literară e măsura
iubirii”.) „Vorbă să fie!”, a răspuns cinicul
Caragiale. „Perzi din vedere publicul pentru care
am scris. Pentru partea cu desăvâr°ire mare a
oamenilor ce se adună în teatrele noastre e o
mică slăbiciune ceea ce pie pi se pare păcat greu °i
de neiertat. O să vezi că lumea noastră o să râză
nu numai de caraghio°i ca Rică Venturiano ori ca
°i Capavencu, ci °i de cocoana Veta ori de
cocoana Zoipica, °i-o să găsească de tot hazul că
în Scrisoarea pierdută singurul om cumsecade e
un bepiv imbecil °i că învingător este cel mai
mi°el dintre topi, care se socote°te însu°i pe sine
om foarte cumsecade” (Comedia la noi, Opere X,
p. 407).
■
16
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Spania - o istorie.
Între monarhie °i dezideratul
republican (II)
Flaviu Vasile Rus
Alexandru Pasat	Coloana albastră II, lemn, 47x14x14 cm
n discursul politic actual se vorbe°te constant
despre „Marea Epoca de Aur”, dar în special
despre decadența spaniola atât în trecut cât °i
în contemporaneitate.
Cuvântul „decadentă”, înainte de toate ca
expresie istorică evidentă reprezintă: inferioritatea
noastră actuală în raport cu alte perioade ale
istoriei noastre, fără a îndepărta prin acesta
credln/ia că națiunea noastră este epuizată, fără a
încheia rolul poporului nostru în civilizarea
lumii.1
Scriitorul Pedro Sainz Rodr^gues, unul din
arhitecții regatului condus de Juan Carlos °i ai
tranziției spaniole spre democrație era de părere
ca Spania a devenit decadentă din cauza unei
invazii a liberalismului în rândul claselor
dominante încă din secolul XVIII, insistând
constant asupra unei reveniri la idealurile
catolicismului °i la spiritului eroic al lui Don
Quijote.2 El definea conceptul de națiune: sufletul
sau principiul spiritual, integrat în ce a fost
mo°tenirea gloriilor °i a amintirilor împărtă°ite,
iar în viitor de un proiect comun care va trebui
realizat.3
Filosoful Miguel de Unamuno y Jugo (1864-
1936)4 sublinia bogăția culturii spaniole din
perspectivă simbolică °i lingvistică, care nu
trebuie să se piardă, prin dizolvarea sa într-un
europenism reprezentat mai mult doar la nivel
funcționalist. În Salamanca seculară, Unamuno a
întâlnit reflecția acelei Castilii uitate, care-°i
prețuia trecutul său glorios, o Castilie aproape
mândră de e°ecul ei.
Contrar lui Unamuno, care a promovat
„hispanizarea europeană”, filosoful Jose Ortega y
Gasset a optat pentru „Europenizarea Spaniei”.
Ambii filosofi au criticat cu vehemență
monarhia. În 1914, Ortega y Gasset prin opera sa,
„Meditaciones del Quijote” (vechea °i noua
politică) a semnalat incapabilitățile suveranului
Alfonso XIII, iar mai apoi accentuându-°i criticile
în „Espana invertebrada” °i în alte opere.5
La debutul secolului XX, Spania era o țară în
care industria era aproape absentă. Acest sector
era condus de către bara Bascilor °i Catalunia.6
Valencia a devenit capitala republicană a țării.
Grupările politice excluse de la guvernare °i-au
recuperat treptat prezența publică în zonele
urbane. Nivelul de viață al claselor muncitoare era
unul critic. Pe fondul acestor tensiuni, în 1910
mi°carea anarhistă a fondat Confederația
Națională a Muncii, iar Partidul Comunist în
coaliție cu Partidul Republican au obținut pentru
prima dată un loc în Parlament, reprezentantul
acestora fiind socialistul Pablo Iglesias (1850-
1925).
Marile proteste °i grevele din 1917 au vizat
eliminarea sistemului de alternanță la guvernare,
reforma constituțională, autonomia regiunilor, un
consens național privind participarea tuturor
grupărilor politice la guvernare, dar principalul
proiect a fost eliminarea monarhiei. Pentru a
reprima protestele °i pentru a preveni izbucnirea
acestora au fost create sub umbrela monarhiei
a°a-numitele „Sindicate libere”, grupuri armate
create pentru intimidarea, destabilizarea °i pentru
comiterea diverselor provocări, iar mai apoi
asasinarea membrilor sindicatelor deja existente.
În perioada 1914-1921, au fost asasinați peste 521
de muncitori. Lupta sindicală a fost compromisă
prin provocări °i acte de terorism. Întreținute °i
de a°a-numitele „Sindicate libere” acest fenomen a
purtat denumitea de „pistolerism”. Guvernul
conservator condus de Eduardo Dato (1856-1921)
a condus cu o ferocitate nemaiîntâlnită până în
acel moment lupta împotriva anarhismului.7 În 8
martie 1921 primul ministru a fost asasinat de un
grup anarhist.
În 13 septembrie 1923, în numele regelui
Alfonso XIII, căpitanul general al Cataluniei
Miguel Primo de Rivera, în fața indiferenței
majorității spaniolilor a preluat printr-o lovitură
de stat, Puterea. Prin acest eveniment monarhia
spaniolă a pornit pe un drum fără întoarcere. În
fața violenței sindicale °i a „pistolerismului”,
burghezia catalană a susținut regimul dictatorial,8
care la scurt timp de la instalarea sa a abolit
drepturile constituționale °i a instituit cenzura. În
toată Spania a fost extinsă miliția voluntarilor de
origine catalană „Los somantenes” (est som
atents/suntem atenți) cu scopul de a veghea
asupra legii °i ordinii. Politica centralizată °i
interzicerea utilizării limbii catalane în
documentele oficiale au provocat transformarea
naționalismului moderat într-unul radical.
În 17 august 1930, s-au reunit în San
Sebastian reprezentanții forțelor anti-monarhice,
republicani, sociali°ti °i regionali°ti. La inițiativa
Alianței Republicane au fost prezenți lideri
grupărilor politice: Acțiunea Republicană, Partidul
Republican Radical °i Republican, Partidul
Socialist, Dreapta Republicană, Acțiunea Catalană,
Dreapta Liberală Republicană, Acțiunea
Republicană Catalană, Federația Republicană
Galițiană, PSOE, UGT. În urma acestei întâlniri a
fost semnat un Pact prin care s-a stabilit
răsturnarea monarhiei. În acel moment, filosoful
Jose Ortega y Gasset a semnat zdruncinătorul
articol în care concluziona: „Trebuie să distrugem
monarhia!”.9
În decembrie 1930, a avut loc o revoltă
militară în favoarea republicii. Protestele °i grevele
care au urmat la scurt timp nu au avut efectul
prevăzut, iar represiunea guvernului a fost
necruțătoare. În acest context, opinia publică a
favorizat cauza republicană. În momentul
convocării alegerilor generale, partidele politice au
decis să nu mai participe la această mascaradă.
În dimineața zilei de 13 aprilie 1931 amiralul
Aznar10 intra în „Palatul Orientului” pentru a
sărbători alături de Consiliul de Mini°trii. Întrebat
de către ziari°ti în legătură cu o eventuală criză a
guvernului, acesta a răspuns: Dacă va fi criză?
Ce criză mai doripi dumneavoastră decât o pară
care se culcă monarhică °i se treze°te
republicană?1
Republica nu s-a produs ca urmare a unei
conspirații a elitelor politice sprijinite de o
lovitură de stat militară, urmată de o revoltă
populară (cum s-a petrecut în „Glorioasa
Revoluție” din 1868), sau ca urmare a unui vid de
putere cauzat de abdicarea regelui ( la
proclamarea primei Republici în februarie 1873).
În aprilie 1931, regele a plecat, panicat de o mare
sărbătoare revoluționară12 care a început în
dimineața zilei de 14 aprilie 1931 în Eibar13 °i s-a
extins în Madrid °i în alte ora°e.14 Republica a
fost proclamată festiv de către studenți,
intelectuali, de artizani °i muncitori din toate
domeniile, participând cetățeni aparținători
tuturor claselor sociale, toți s-au adunat pentru a
sărbători Republica în fața celebrei „Puerta del
Sol”. Această mobilizare deosebită a revelat
caracterul acestui republicanism, fără rădăcini
adânci în societate, la fel de mare pe cât de difuz,
emotiv, fără o structură bine determinată, fără
partide, aproape fără membrii, un republicanism
care a avansat incontrolabil prin cafenele, în săli
de conferințe, în stradă, în con°tiințele °i inimile
spaniolilor, fără să-°i definească programul.15
"
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
17
-(J)- Black
Pantone 253 U
"
Republica nu a fost cucerirea unei mi°cări
republicane cu origini sociale profunde, ci
rezultatul unei mobilizări populare împotriva
monarhiei, care a reu°it să fructifice momentul în
care aceasta era lipsită de orice sprijin social sau
instituțional.16
În data de 2 iunie 2014, pre°edintele
guvernului spaniol, Mariano Rajoy a anunțat
decizia regelui Juan Carlos de abdica. La 19 iulie
2014 prințul Filip de Bourbon17 a fost încoronat
ca rege al Spaniei.
Filip al Vl-lea °i-a început domnia cu un
discurs încărcat de sensibilitate față de pământul
°i contextul istoric al Spaniei propunându-°i să
vegheze la: asigurarea demnității instituției,
prezervând prestigiul °i respectând o conduită
integră, onestă °i transparentă.1
La rândul său, Juan Carlos folosise acela°i
mod de a-°i apropia „supu°ii”.19 Dar societatea
spaniolă a văzut în el, un rege enigmatic care a
fost impus la guvernarea țării, reprezentanții
democratici negându-i orice merit sau legitimitate.
Parlamentul franchist l-a considerat doar un
succesor, mo°tenitorul °i continuatorul operei lui
„Franco”.20 Noul rege dorea să instituie o
democrație liberală bazându-se pe un consens
național, mai exact: un adevărat concordat între el
°i cetățeni. A câ°tigat treptat în popularitate,
promovând încrederea °i unitatea cetățenilor
lăsând la o parte diferențele dintre ei.
Declasificarea unui mare număr de documente
privind relațiile diplomatice dintre S.U.A. °i
Spania din perioada 1969-1989 a relevat o
colaborare foarte accentuată între tânărul monarh
Juan Carlos de Borbon °i administrațiile
americane: Nixon, Ford, Carter, Reagan °i fostul
secretar de stat Henry Kissinger. În ciuda
jurământului de fidelitate depus în 1969 în fața
națiunii, a °efului statului, regele Juan Carlos a
devenit principalul „informator” al Statelor Unite
divulgând acestei puteri străine, țară care a umilit
Spania în Războiul Cubei (25 aprilie-10 decembrie
1898) °i a provocat „Marea Criză din 1898”,
numeroase informații clasificate ale statului
spaniol, în speranța că S.U.A. îi va răsplăti
„loialitatea” acordându-i sprijinul ei necondiționat
în procesul de obținere a puterii °i în viitoarea
democratizare a Spaniei.21 Această colaborare a
stimulat vastele protestele anti-monarhice din
ultimii săi ani de domnie.22
În ultimul său mesaj în caliate de rege din 2
iunie 2014, Juan Carlos aprecia: Fiul meu,
principele de Asturias poate să ofere o nouă etapă
de speranță. În el se regăse°te experiența
dobândită °i impulsul unei noi generații
renovatoare....-23 La scurt timp de la transmiterea
acestui discurs au avut loc mari proteste pentru
organizarea unui referendum °i instituirea celei
de-a treia „Republici” spaniole.24
Astăzi poporul spaniol aspiră la o stare de
progres °i stabilitate. Pe fondul crizei economice
°i financiare, a unui °omaj extrem de ridicat,
există o neîncredere crescândă a cetățenilor în
instituțiile democratice. Consolidarea democrației
°i împlinirea unor previziuni constituționale care
până în ultimii ani păreau a fi la mare depărtare,
sunt în prezent abordate cu o normalitate absolut
democratică. În prezent instituția monarhică se
află într-o luptă constantă pentru supraviețuire.
Cu prestigiul afectat în ultimii ani, această
instituție este pentru majoritatea spaniolilor o
formă de guvernământ caducă, iar titularii care
aspiră să regenereze această formă de
reprezentare nu se dovedesc la nivelul anvergurii
necesare.
Parlamentul (Cortes Generales25)
reprezentantul poporului spaniol, titularul
suveraniei naționale, reprezintă nucleul °i motorul
adaptării la noile provocări sau cerințe al unei
societăți democratice în continuă schimbare.
Note:
1.	Pedro Sainz y Rodr^guez, Evolucon de las
ideas sobre la decadencia espanola. Discurso de
la apertura del Curso academico en la
Universidad Central, Madrid, Imprenta Colonial,
1924, în „Revista del Ateneo”, Nr. 4, Madrid, 15
noiembrie 1924, p. 117.
2.	Pedro Sainz Rodr^guez, La evolucon de las
ideas sobre decadencia espanola, Buenos Aires,
Editorial Atlantida, 1925.
3.	Pedro Sainz Rodr^guez, Antolog^a de la
literatura espiritual espanola Vol. I-IV, Toulouse II-
Le Mirail, Institut d’Etudes Hispaniques, 1982, p.
3.
4.	El Testamento Politico de Unamuno. „Los
fascistas son enemigos de todo lo que el esplritu
representa en el Mundo”, în „La Libertad”, Nr.
5257, Madrid, 28 iunie 1937, p. 2.
5.	Jose Ortega y Gasset, Espana invertebrada,
în Obras completas, part. a III-a, Madrid, Revista
de Occidente, 1966.
6.	Luis Garda Lozano, Castilla ha de empezar
su articulacion industrial y agricola, în „Castilla
industrial y agr^cola”, Nr. 1, Burgos, 1933, p. 6.
7.	Los sindicalistas catalanes, la Union
General, los inquilinos y los izquierd^stas, în „La
Voz”, Nr. 751, Madrid, 20 noiembrie 1922, p. 1.
8.	Las elecciones para el primer Parlamento
catalan, Un compromiso de la Republica. Las
responsabilidades politicas de la Dictadura, în
„Nuevo Mundo”, Nr. 2020, Madrid, 25 noiembrie
1932, p. 8.
9.	Jose Ortega y Gasset, El Error
Berrenguer/Delenta est Monarchia, în „El Sol”,
Nr. 4138, Madrid, 15 noiembrie 1930, p. 1.
10.	Juan Batista Aznar-Cabanas (1860-1933), a
fost un amiral °i om politic spaniol °i ultimul
pre°edinte al Consiliului de Mini°trii a monarhiei
lui Alfonso XIII.
11.	Eduardo Suarez, Tres d^as de abril que
revolucionaron Espana. La Aventura de la historia,
Madrid, Alianza Editorial, 2006, p. 54.
12.	EN EL GRAN PLEBISCITO DE AYER
ESPANA VOTO LA REPUBLICA, En casi todas
las capitales de provincia y en gran cantidad de
pueblos los candidatos republicano-socialistas
triumfaron plenamente, Jamas hubo en Espana
una eleccion a le que el cuerpo electoral acudiese
mas espontaneamente, El Pueblo estaba
Hambriento de Ley, în „Heraldo de Madrid”, Nr.
36 383, Madrid, 13 aprile 1931.
13.	Eibar (în euskeră °i oficial, Eibar), este un
municipiu din Guipuzcoa, ?ara Bascilor.
14.	Rafael Alberti, De un momento a
otro,/Jose Rivas Panedas, La Tragedia Optimista,
în „El Mono Azul”, Nr. 41, Madrid, 18 noiembrie
1937, p. 1.
15.	Julian Casanova, Republica y Guerra
Civil. Vol. VIII de la Historia de Espana, coord.
Josep Fontana °i Ramon Villares, Barcelona,
Marcial Pons/Crîtica, pp. 15-31.
16.	Ibidem, p. 31.
17.	A se vedea, Jose Garcia Abad, El Principe
y El Rey, Madrid, Punto Prensa, 2008.
18.	Discursul regelui Filip al VI-lea în „EL
MUNDO”,
http://www.elmundo.es/espana/2014/06/19/53a
29eba268e3e4f1e8b456f.html, accesat astăzi
19.06.2014.
19.	Laurence Debray, Elena M. Cano, Inigo
Sanchez-Panos, Juan Carlos de Espana, Madrid,
Alianza Editorial, 2004
Alexandru Păsat	Coloana, lemn, fier, h 125 cm
20.	Montserrat Guibernau, Catalan
Nationalism. Francoism, transition and
democracy, London and New York, Routledge,
2004; Nigel Towson, Spain Transformed. The
Late Franco Dictatorship, 1959-1975, London,
Palgrave Macmillan, 2007; Robert P. Clark, The
Basques, the Franco Years and Beyond Basques
Series, Reno, Nevada, University of Nevada Press,
1979; Sasha D. Pack, Tourism and Dictatorship.
Europe' s Peaceful Invasion of Franco' s Spain,
London, Palgrave Macmillan, 2006.
21	A se vedea, Charles T. Powell, El Amigo
Americano: Espana y los Estados Unidos: De la
Dictadura a la Democracia, Madrid, Galaxia
Guttenberg, 2011;
http://www.publico.es/internacional/452776/juan
-carlos-se-hizo-confidente-de-la-casa-blanca-y-se-
convirtio-en-su-gran-apuesta-para-controlar-espana,
accesat astăzi 8 august 2014.
22.	http://politica.elpais.com/politica/
2014/06/02/actualidad/1401695328_504276.ht
ml, accesat astăzi 8 august 2014.
23.	Don Juan Carlos, He decidido poner fin a
mi reinado, în „El Pais”, disponibil la:
http://elpais.com/elpais/2014/06/02/videos/1401
711009_193019.html, accesat astăzi 10 august
2014.
24.	http://www.la-
razon.com/index.php?_url=/mundo/Juan-Carlos-
abdica-protestas-referendum_0_2063793610.html,
accesat astăzi 11 august 2014.
25.	„Adunările Generale” reprezintă poporul
spaniol °i este formată din Congresul Deputaților
°i Senat, Constituția Spaniolă, articolul 66, p. 1.
■
18
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
interviu
„Intelectualii no°tri publici
eludează criticile pertinente
care li se aduc”
de vorbă cu politologul Emanuel Copila°
Alexandru Petria: - Ce înseamnă °i cum e să
fii un intelectual de stânga în România lui 2015?
Mai ales că grosul intelectualilor de la noi sunt
la dreapta palierului politic.
Emanuel Copila°: - Înseamnă un pas înainte
spre normalitate, a° risca să spun. Atâta timp
cât stânga românească, mă refer la stânga
independentă, nu cea politică - nu va fi
acceptată ca partener legitim de discupii în
mediul intelectual °i în spapiul public, nu vom
putea construi împreună un proiect de societate
verosimil. Cultura românească este dominată de
o dreaptă radicală, neoconservatoare în plan
politic °i neoliberală în plan economic, care, în
ciuda liberalismului de care face atâta caz, nu
are nicio propensiune spre dialog, toleranpă sau
compromis. Mai grav, liberalii autentici, a°a cum
este Sorin Adam Matei sau regretatul cărturar
clujean Adrian Marino, li se par susceptibili de
stângism, ceea ce spune tot despre cultura lor
politică. Încă de la sfâr°itul secolului XIX,
cultura °i politica românească au fost dominate
de intelectuali conservatori, pentru care
inegalităpile sociale, analfabetismul °i disprepul
făpi°, ostentativ chiar, al elitelor fapă de societate
- nu reprezenta nimic ie°it din comun.
Exceptând primele două decenii, când era încă
insuficient consolidat, comunismul românesc a
preluat cli°ee °i stereotipii specifice
napionalismului °i chiar legionarismului
interbelic. Astăzi, °i mai ales în primul deceniu
de după revolupie, mitul interbelicului este din
nou la loc de cinste (pentru a afla cât °i cum s-a
dezvoltat România între cele două războaie
mondiale recomand excelenta lucrare a lui
Cornel Ban, Dependență °i dezvoltare. Economia
politică a capitalismului românesc, apărută anul
trecut la Editura Tact). A°a cum observă
profesorul Adrian Paul Iliescu într-o carte prea
pupin cunoscută (Anatomia Răului Politic,
apărută în 2006 la Ideea Europeană),
autovictimizarea °i bagatelizarea sunt tehnicile
specifice prin care intelectualii no°tri publici
eludează criticile pertinente care li se aduc.
Lin°ajul practicat de tot felul de frustrapi fără
operă °i mi°tocăreala anecdotică, pe un ton
captivant de unche0 blajin - a°a înpeleg ei să
dialogheze °i să ia în considerare °i celelalte voci
din spapiul public.
- Când se discută despre stânga, având
experiența istoriei, fie °i incon°tient, gândurile se
îndreaptă spre Rusia, privită ca un pericol. Vom
avea un război pornit de acolo?
- Când se discută despre stânga, gândurile ar
trebui să se îndrepte spre modelul social suedez
din timpul Războiului Rece °i spre statul
postbelic al bunăstării, nu neapărat spre Rusia.
Rusia de astăzi este un stat ultra-conservator,
tradipionalist °i mafiot, care nu are absolut nimic
de-a face cu nici unul dintre idealurile stângii.
Aceasta este o manipulare clasică al cărei
impact, din păcate, este încă puternic. Pe timp
de criză, revendicările sociale sunt în general
asociate cu Rusia °i cu e°ecul comunismului
sovietic. Se uită însă că, până la sfâr°itul anilor
1960, ratele de cre°tere economică ale URSS-ului
erau comparabile cu cele ale Chinei de astăzi, ca
să nu mai vorbim de cre°terea nivelului de
urbanizare °i de reducerea considerabilă a
analfabetismului. Pentru majoritatea ru°ilor,
comunismul a reprezentat un categoric pas
înainte în raport cu epoca paristă. Sigur, costurile
umane ale acestei modernizări agresive care a
fost comunismul sovietic au fost enorme. Dar
acelea°i costuri sociale le-a plătit °i Anglia, de
exemplu, în prima jumătate a secolului XIX,
atunci când procesul accelerat de industrializare
a indus dislocări sociale de proporpii. Romanele
lui Charles Dickens sau ale lui Emile Zola, în
Franpa, reprezintă o frescă fidelă a epocii. Mai
departe, prea pupin se °tie că Marea Teroare care
a avut apogeul în 1937, decimarea vechii elite
bol°evice °i a Armatei Ro°ii, cuplată cu ravagiile
produse, în mediul rural, de colectivizare - nu se
datorează exclusiv irapionalităpii lui Stalin, ci au
°i importante cauze exogene. Criza economică
din Occident punea sub semnul întrebării
posibilitatea URSS de a se aproviziona sistematic
de pe piepele externe cu alimentele necesare
„construcpiei socialismului”, a°a că Stalin a
optat, °i din motive ideologice, fire°te, dar °i
datorită incertitudinii °i a fluctuapiilor economiei
mondiale, pentru colectivizarea agriculturii.
Războiul care se prefigura la orizont cu
Germania nazistă, în ciuda tratatului Ribbentrop-
Molotov, semnat în 1939 - reprezintă un alt
factor care explică (nu °i justifică) epurările din
1936-1937: Stalin avea nevoie, în caz de război,
de un partid °i de o armată fidele, ori ambele
erau înpesate de simpatizanpi ai vechiului regim.
Mai târziu, după 1970, decăderea economică a
URSS nu poate fi separată de ascensiunea
neoliberalismului °i de intensificarea conflictului
dintre cele două superputeri.
Revenind, „pericolul rusesc” nu este altceva
decât o formă rudimentară de abatere a atenpiei
publice de la problemele reale, structurale, cu
care ne confruntăm. Îmi aduce aminte de isteria
anticomunistă inipiată de senatorul republican
Joseph McCarthy în America anilor 1940-1950,
nimic altceva decât un circ agresiv prin care
senatorul alcătuia din senin liste cu spioni
sovietici (cite°te inamici politici), cerând
destituirea acestora din funcpiile publice pe care
le ocupau. Un adevărat patriot, nu-i a°a? Cam
asta înseamnă azi „pericolul rusesc”: o formă de
presiune politică internă, un mijloc de a-pi
stigmatiza °i desconsidera adversarii care nu are
nimic de-a face cu Rusia propriu-zisă. ai ca să vă
răspund, nu cred că NATO va intra prea curând
într-un conflict generalizat cu Rusia. Dacă o va
face, va fi din cauza degradării situapiei din
Ucraina °i din cauza iresponsabilității Statelor
Unite, care î°i propun înarmarea armatei
ucrainiene, în ciuda faptului că aceasta nu are
nici cea mai mică °ansă să învingă Rusia. Dar
a°a se fac afacerile, a°a au ie°it bani buni °i din
invadarea Irakului, °i din războiul împotriva
terorii... Plus că vorbim °i despre resursele
naturale ale Ucrainei (°i de mâna de muncă
ieftină de acolo), pe care, într-un context de
criză, le vor, la prepuri tot de criză, °i
americanii, °i europenii, chiar °i chinezii. A nu
înpelege importanpa strategică a Ucrainei pentru
Rusia înseamnă a fi pur °i simplu incon°tient. În
aceste condipii, federalizarea Ucrainei începe să
devină pe zi ce trece singura măsură viabilă
pentru pacificarea regiunii. Sigur că °i Rusia este
agresivă °i resentimentară, dar trebuie să
înpelegem că nici Occidentul, cel pupin a°a cum
se comportă acum, nu este cu nimic mai prejos.
În plus, pozipia Rusiei este, încă de la finalul
Războiului Rece, una defensivă: avansul
implacabil al NATO în zona sa de influenpă
(Europa de Est) °i, mai nou, chiar în spapiul
post-sovietic, nu are cum să o lase indiferentă.
NATO promisese solemn, la începutul anilor
1990, că va pine cont de interesele strategice
ruse°ti °i că nu se va extinde înspre Est. Dar °i
Statele Unite au interese strategice, în numele
cărora pot minpi non°alant, că doar a°a se face
(geo)politica - nu numai Rusia, nu-i a°a?
"
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
19
Black Pantone 253 U
o data pe lună
Turnătorie, turnători...
Mircea Pora
Ce sa faci, cum sa rezi°ti timpurilor, cum
sa te menții cât de cât la nivelul de
plutire, când stăpânii sunt atât de
puternici °i nu prea °tiu de glumă. Aceasta pare
să fii fost doar una dintre întrebările pe care
românii trebuie să °i le fi pus de-a lungul
istoriei. Imperiile din jur, din jurul nostru, erau
puternice, agresive, cu sabia fluturând în vânt,
amenințător, nu prea se rezolva mare lucru. Au
fost încercări, de soiul acesta, dar ele nu au creat
o tradiție fermă de rezistență, prin luptă. S-a
trecut atunci la metodele insidioase, la gesturile
calme, la plecarea “diplomatică” a capului. Un
prim mare adversar °i stăpân, vreme de peste
patru secole, ne-au fost turcii. Sultani
strălucitori, un întreg Ev Mediu, stăteau la
Istanbul cu visul de-a cuceri, printre altele, °i
Europa. Sultani severi, care vroiau să °tie tot ce
mi°că, respiră, glăsuie°te, emană ostilitate, pe
cuprinsul stăpânirilor lor. ai atunci micii
domnitori de la nord de Dunăre ce să fi făcut?
°i-au pus la punct, printre altele, un “sistem
informațional”, care să livreze padi°ahilor date,
amănunte, atitudini, mi°cări, a tot ce intra în
sfera lor de observație. Nu era indicat să
gre°e°ti, să omiți, să nu livrezi corect ceea ce
°tiai. Pe de altă parte, Domnul, mărunt sau cât
de cât vizibil, avea nevoie °i de “ochi °i urechi”,
în spațiul intern, pentru a prinde din timp
zvonul vreunei conspirații, a afla cine pe cont
propriu sau “în echipă”, informează Stanbulul
despre ce se petrece-n “țări°oară”. Tabloul care se
conturează, pentru durate lungi de timp, e
destul de clar. O adevărată pictură istorică. Ne
putem imagina un “boiar” sărutând mâna
Domnului °i ie°ind pe o u°ă cu direcția
Constantinopol °i, un altul, intrând la Domn,
spre a aduce, printre plecăciuni °i sărutări de
"
Problema este că interesele strategice americane
se întind pe tot globul.
- Ma° opri pupin asupra eurasianismului. Ce
e el, de fapt, că sunt felurite discupii? Reprezintă
un pericol pentru para noastră?
- În niciun caz. Nu are aderența necesară
pentru a reprezenta un pericol.
Neoeurasianismul reprezintă o formă specifică
de fascism rus, un fel de naționalism imperial
sau de geopolitică imperială, în timp ce
eurasianismul clasic reprezenta mai degrabă o
reacție culturală defensivă la adresa ascensiunii
globale a Occidentului. A° prefera să nu intru în
detalii, care sunt multe °i complexe °i pe care le
găsiți în ultima mea carte, într-un capitol dedicat
integral acestei ideologii.
- Da, în Incursiuni în istoria politică °i
intelectuală a secolului XX, un volum extrem de
interesant, apărut la Adenium. Vorbipi-mi, vă
rog, despre carte.
- Este vorba de un volum relativ eclectic,
alcătuit din studii °i eseuri pe care le-am publicat
în ultimii ani. Centrul de greutate al volumului
este dat de câteva dezbateri intelectuale °i
politice ale căror contururi au fost trasate în
secolul XIX, au ajuns la maturitate în secolul XX
mâini, “°tiri”, din ograda românească. Pâra,
informația, cu un termen mai brutal
“turnătoria”, devin piese esențiale ale
“supraviețuirii” generale, atât la nivelul de sus
cât °i la cele de jos. Cine pâră°te, trăie°te.
Domnii, înalții funcționari, aveau cu toții armate
de “turnători”, spre a °ti cum se va termina ziua
de azi, ce le va putea aduce ziua de mâine.
Perioada interbelică, privită °i ea la rece, a fost
mai secetoasă cu “turnătoriile” iar cei ce se
ocupau cu asta mai puțin solicitați. Nici nu mai
era chiar atâta nevoie de informație ocultă căci
România era un stat cât de cât independent iar
legalitatea dobândea tot mai multă forță.
Turnătoriile °i turnătorul, ca atare, revin în forță,
devin piese aproape la vedere, odată cu
instaurarea totalitarismului de tip sovietic.
“Epoca Dej s-a bazat extrem de mult pe
turnător. Mecanicul de locomotivă (să iubim
oamenii simpli cu disperare, dar doar atunci
când stau la locurile lor) avea în față sarcini
uria°e: să ucidă preoți, magistrați, medici,
militari de carieră, proprietari de toate felurile,
scriitori, plasticieni, actori, iar la sate, pe cei
decretați chiaburi, altfel zis, oamenii harnici,
gospodari. ”Iosif” i-a poruncit să facă asta °i
omul nostru, cu o°tenii lui, cite°te torționarii, s-
au pus pe treabă. Dar cum să-ți duci la
îndeplinire visul dacă nu °ti ce se petrece-n țară
pe metru pătrat? Aici a apărut sprijinul de
netăgăduit, esențial, al “turnătorilor”. Cine
puteau fi ei? Răspunsul e halucinant: oricine.
Servitoarea din casă, fostul coleg de °coală
primară sau de grădiniță, cumnatul, unul căruia
i-ai făcut mult bine °i la rându-i te răsplăte°te,
fosta iubită, colegul de cabină teatrală, de
cancelarie, în cazul meu. ai pentru ce-o făceau?
Unii, mai idioți, credeau că pentru patrie, alții,
°i ale căror consecințe reverberează până în
prezent. Nu l-am gândit ca un volum unitar, ci
mai degrabă am urmărit să aduc laolaltă teme de
reflecție centrale pentru identitatea politică a
secolului XX într-un efort de a le înțelege mai
bine.
- Ce °anse credepi că are la noi stânga în
perioada imediat următoare, în condipiile în care
nu avem acum un partid real de stânga?
- La nivelul politicii oficiale, prea puține.
Ceea ce nu e neapărat rău. Un partid autentic de
stânga, o Syriza românească, dacă vreți, are
puține °anse de a se materializa în prezent fără
a se compromite la scurt timp după înființare.
Vorbim de un partid social-democrat vehiculând
teme social-emancipatoare specifice anilor 1960,
pentru că asta este de fapt Syriza, nu unul
comunist. În schimb, se cristalizează o masă
critică tot mai contestatară în raport cu
austeritatea °i cu direcția neoliberală pronunțată
(în sensul de antidemocratică) spre care se
îndreaptă România. Numai de aici se poate
configura, pe viitor, un partid de stânga în
adevăratul înțeles al cuvântului, care să propună
un proiect de societate nou, bazat pe o
distribuire °i o redistribuire cât mai echitabile ale
resurselor de care dispunem °i pe respect
reciproc, nu pe învrăjbirea unor categorii sociale
împotriva altora.
pentru siguranța relativă a familiei, pentru o
garsonieră, un serviciu, un pa°aport, un kg de
brânză primit pe ascuns, pentru nimic special,
doar a°a, din dispoziție nativă... ai la un
moment-dat, într-un asemenea climat reglajele de
om normal, onest, se frângeau într-o asemenea
măsură încât ajungeai să crezi că tot al doilea
individ ar putea fi turnător. Se ajunsese la delir,
la pierderea totală a echilibrului. După 1989
credeam că delatorii, turnătorii, informatorii,
“sifonatorii” nu vor mai fi chiar atât de necesari.
Altfel zis, mă gândeam că sub imperiul legilor,
vom pă°i “solar”, prin lumină, spre o societate
recondiționată, bazată în primul rând, în
dinamica ei, pe argumentul “meritului personal”,
că se va termina cu nulitățile, cu masele
nesfâr°ite de submediocrități, afi°ate peste tot, în
vitrine. Dar n-a fost să fie a°a. De unde, de
neunde, dar posibil ca prin revigorarea unor
reflexe din adâncul trecut, s-a constituit un strat
de privilegiați care a acumulat în timp scurt
averi foarte mari. Termenii “fals”, “uz de fals”,
“°pagă”, “foloase necuvenite” au fost legate
indestructibil de multe dintre numele lor. Dar nu
se putea merge la infinit a°a. Asistăm acum, de
ce doar acum, la un meci greu °i dur între
justiție °i privilegiați. Să vedem până la urmă ce
va fi °i cum va fi. Pentru a-°i scăpa pielea, în
fața celor ce-i judecă, marii îmbogățiți în clipele
de față se “toarnă” unii pe alții. Spectacolul e
grotesc, înjositor, atâta pot să spun. Cine °tie
câți “turnători” dorm în pământul românesc?...
P.S.
Să nu uităm însă că la frontiera noastră de est
de află Rusia. Ea ne prive°te iar cei mai mulți
dintre noi °tim °i ce gânde°te.
■
-	Proiecte?
- Urmează să apară anul acesta la editura
Polirom un volum intitulat Napiunea socialistă.
Politica identităpii în Epoca de Aur, în care mă
ocup de melanjul ideologic (aparent) bizar dintre
naționalism °i comunism în perioada cuprinsă
între 1965 °i 1989. De asemenea, sunt pe ultima
sută de metri în ceea ce prive°te finalizarea unui
volum de publicistică politică programat să apară
la editura Adenium °i care va fi intitulat Exercipii
critice. Polemici, publicistică °i note de lectură.
Nu în ultimul rând, îi voi ajuta pe profesorii
Sorin Adam Matei °i Caius Dobrescu la editarea
unui volum despre starea °i perspectivele
liberalismului românesc. Dacă totul decurge a°a
cum am planificat, ceea ce nu se întâmplă
niciodată, vara aceasta o voi rezerva lecturilor
filozofice, urmând ca din toamnă să încep lucrul
la o nouă carte despre contradicțiile dintre statul
°i partidul comunist român în timpul conducerii
ceau°iste.
-	Vă mulpumesc.
Interviu realizat de
Alexandru Petria
■
20
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
diagnoze
Pragmatismul reflexiv (I)
(Încercare de construcție filosofică)
^[Andrei Marga
Filosofia este gândire ce caută neîncetat
temeiuri, dar nu se reduce la căutare, căci
le identifică. Ea se sedimentează în
răspunsuri °i, deci, în construcții conceptuale.
Pe de altă parte, filosofia se transmite, împreună
cu istoria ei, noilor generații, dar există în
măsura în care fiecare generație °i-o asumă °i
contribuie cu noi observații °i concepte la
edificiul ei.
Am predat istoria filosofiei contemporane,
filosofia istoriei, filosofia socială °i logica
generală (teoria argumentării). Acestea au fost
disciplinele pe care le-am avut în portofoliu pe
parcursul carierei. La ele s-au adăugat, în timp,
în funcție de solicitările universităților,
pragmatismul american, filosofia unificării
europene, religia în era globalizării, metodologia
°i argumentarea (Cluj-Napoca), cotitura culturală
(Munchen), criza europeană °i universitatea
europeană (Ierusalim), cre°tinismul °i iudaismul
(Montpellier), relativismul °i consecințele sale
(Viena), filosofia lui Habermas, teologia °i
filosofia lui Ratzinger, metanarativii actuali
(Bucure°ti), alternativele Europei, globalizare °i
geopolitică, comunicare °i societate. Ca efect,
scrierile mele au fost precumpănitor de exegeză
filosofică °i analiză a felurilor de a gândi °i de a
exista.
Student fiind, am fost impresionat de cultura
filosofică sincronizată a lui Mircea Florian, de
sagacitatea lui Herbert Marcuse în a explica
ceea ce se petrece în societatea din jurul său °i,
ca doctorand, de capacitatea lui Jurgen
Habermas de a pune în lucru o cuprinzătoare
cultură teoretică pentru a articula concepția
proprie asupra omului, societății °i istoriei.
Venind dintr-un liceu „real”, studiind apoi
filosofia - într-un curriculum cu bune
introduceri în istorie, economie, psihologie,
fizică, biologie, bazele matematicii - °i,
secundar, sociologia, am aprofundat mai târziu,
prin lecturi °i reflecții, subiecte din aceste arii
disciplinare. Preocuparea mea de căpătâi a
rămas, în virtutea obligațiilor didactice, exegeza
°i analiza a ceea ce este. Am acoperit, de fiecare
dată, cu scrieri proprii disciplinele predate. Dar
aspirația mea profundă, ca aparținător activ al
generației studențe°ti 1968-’69, ce spera să
schimbe lumea din jur, era articularea vederilor
personale. Problema pentru mine nu era numai
cultivarea propriei persoane, ci °i profilarea cu o
contribuție distinctă în câmpul cugetării.
Nimeni nu începe pe teren viran. Oricine stă
pe umerii predecesorilor °i ai unor
contemporani. Am fost marcat de Hegel °i m-
am eliberat greu de obsesia totalității °i de
limbajul său. Scrierile pe care le-am publicat s-
au resimțit de acest contact, altfel extrem de
benefic. Cel mai mult, însă, vederile mele au
fost marcate de Jurgen Habermas. Fără
gânditorul german de azi a° fi ajuns, desigur, la
ceva personal, dar nu tocmai la ceea ce socotesc
acum că este nu doar concepția pe care o
împărtă°esc, ci °i cea care mă reprezintă.
Nimeni nu filosofează fără un domeniu de
decolare. Formația sociologică, fie ea °i
secundară, a fost importantă. La mine,
chestiunile vieții în societate, nu doar viața în
raport cu absolutul sau viața ca toarcere a
firului interiorității, au contat hotărâtor. M-am
interesat de sociologie °i am tras concluzii din
evoluția ei. Rămân printre adepții sociologiei ca
teorie a societății - concepere a disciplinei care
s-a degradat, la noi, într-o descriere mai mult
statistică a comportamentului electoral. M-am
opus continuu acestei evoluții agnostice a
preocupărilor sociologiei, în care am văzut o
demisie a specialistului, chiar o „trădare” a
menirii sale.
Atunci când la Bucure°ti s-a lansat principala
scriere pe care am dat-o în câmpul exegezei
filosofice - Introducere în filosofia
contemporană (Editura Compania, Bucure°ti,
2014, 660 p.) - cineva m-a întrebat: după
panorama filosofiilor din cartea amintită, care
este filosofia autorului? Se °tie prea bine că nu
poți scrie despre filosofie fără a angaja, fie °i
numai tacit, o filosofie. Pe de altă parte, la
rândul meu, percepusem că cel care ocupă o
catedră universitară de filosofie nu este
dispensat de datoria de a-°i prezenta filosofia
proprie. Cu timpul, mi-am întărit această
convingere. Mai ales din momentul în care am
reprezentat, ca profesor, o catedră de istoria
filosofiei contemporane, care s-a creat, de altfel,
odată cu numirea mea. De aceea, întrebarea nu
m-a surprins nepregătit. Răspund fără întârziere
publicând acest volum cu texte ale construcției
filosofice proprii.
În tradiția care s-a profilat la Cluj, s-au
întreprins construcții în diferite discipline. În
filosofie, cum se °tie, Lucian Blaga este autorul
unei filosofii originale în care a căutat să
lămurească poziția culturii române în cultura
lumii. D.D. Ro°ca a dat o „încercare de sinteză
filosofică”, cum el însu°i spune, pe categoria
existenței, în urma fecundei sale stăruințe
asupra lui Hegel. Eugeniu Sperantia aspira
vizibil la o construcție filosofică pe bazele
pragmatiste, care tocmai fuseseră deschise spre
explorare. M-am angajat să continui tradiția
printr-o încercare de construcție filosofică
condusă de tema orientării în lume.
Construcția pe care am proiectat-o vine din
patru opțiuni filosofice. Prima este aceea că
între capacitățile pe care le posedăm, ca oameni
- sensibilitate, voință, intelect, reflecție etc. -
rațiunea este cea pe care ne putem rezema cu
mai multe °anse de orientare încununată cu
succes în viață. A doua este aceea că rațiunea
implică - a°a cum ne-a arătat deja Fichte -
voința de rațiune °i datoria raționalizării lumii
noastre. Suntem deja departe pe drumul
raționalizării °i avem concluzii propriu-zis
filosofice în urma drumului parcurs. Nu este
aproape nimic în ordine în lume, dar nu este
totul pierdut °i nici mult de la început asigurat!
A treia este aceea că cine vrea raționalizarea
intră pe terenul unei realități ce rămâne un
întreg - distribuit pe numeroase paliere,
domenii, segmente °i situații, pe care trebuiesc
făcute suficiente distincții - °i se cere abordată
ca întreg. „Diferențierea” o consider nu doar un
mecanism de evoluție a modernității, ci °i o
realitate mai adâncă, cu ale cărei efecte abia am
început să ne confruntăm, filosofic vorbind. A
patra este aceea că în con°tiință °i în
comunicare avem mediile hotărâtoare ale vieții
noastre într-o societate a cărei complexitate deja
pune la încercare conceptualizările reținute în
istoria filosofiei. Chiar °i după decenii de
ofensivă împotriva unificării datelor
experiențelor, în filosofie nimic nu este asigurat
fără fundamentare, încât am făcut temă de
reflecție din însă°i aceste opțiuni sau măcar le-
am apărat.
Rațiunea, raționalizarea, diferențierea,
acțiunea, con°tiința °i comunicarea sunt
termenii filosofici unificatori ai scrierilor mele
de până acum. Dacă este să iau în seamă
cerința lui Hegel de a unifica până la capăt
experiența °i de a găsi un termen - unul singur!
- unificator, care să fie oarecum fundalul
celorlalți °i să proiecteze o lumină asupra
întregii realități, dincolo de derutantele ei
diversificări °i mi°cări, atunci pot spune că
acesta este comunicarea. Ne na°tem în mediul
comunicării, trăim înăuntrul ei, ea decide
direcția acțiunilor noastre °i ne permite să
atingem ceva °i nu altceva. Prin comunicare trec
de fapt °i cunoa°terea °i acțiunile °i ființarea
noastră. Celebrele întrebări puse de Kant - „ce
pot să °tiu?”, „ce trebuie să fac?”, ce îmi este
îngăduit să sper?” °i „ce este omul?” - se
dezleagă astăzi mai profund pe terenul
comunicării. Interogațiile ce au nutrit filosofia
dintotdeauna - de la „ce este?”, trecând prin
„cum putem cunoa°te?”, la „ce putem face?” -
se dezleagă într-un fel nou în orizontul
comunicării.
Aparțin curentului de gândire ce a făcut
trecerea de la „filosofia con°tiinței”, la "filosofia
comunicării” °i caută acum să absoarbă
„filosofia con°tiinței de sine” în aceasta din
urmă. Mi-am asumat că accesul nostru, ca
oameni, la realitate, este mijlocit de
„comunicare” (începînd cu cea mai simplă
operație lingual-cognitivă, care este
„nominalizarea”) atît în ipostaza de
„instrument” al cunoa°terii, cît °i ca „mediu” al
acesteia, °i că nu există soluție la problemele
unei societăți de „complexitate” înaltă în afara
„comunicării” soldată cu „înțelegerea”. Mi-am
asumat, însă, tot mai mult, că în „comunicare”
sîntem prezenți, ca oameni, în a°a fel încît ceva
mai mult decît comunicarea rămîne de partea
noastră, a°adar în afara comunicării. Sau,
pozitiv formulat, că în „comunicare” venim
mereu cu asumarea noastră de către noi în°ine,
la singular (ca individualități) °i la plural (ca °i
comunități), care afectează comunicarea faptică
însă°i. Pe ambele direcții - sesizarea
condiționării comunicative a tablourilor realității
pe care ni le facem °i sesizarea condiționării
ontice (existențiale °i sociale în înțeles larg, în
primul rînd) a „comunicării” - m-am sprijinit pe
achizițiile °tiințelor timpului (de la matematică
°i logică, trecînd prin sociologie °i lingvistică, la
psihologie). Demersurile mele au drept cadru
„filosofia subiectului” °i desfă°oară înainte de
toate o antropologie a reproducerii culturale a
vieții prin acțiuni diferite, subsumate unui sens
cultural, ancorat, pe o bună parte, în echiparea
noastră, în cele din urmă anatomo-fiziologică,
ca oameni, °i dependent de inițiative umane °i,
desigur, de caracteristicile lumii.
Deoarece pragmatismul reflexiv pe care caut
să-l articulez înaintează pe o cale distinctă, între
multele posibile, vreau să aduc aici alte câteva
"
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
21
Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
"
precizări pentru a-l face cît mai intuitiv. Sa
constatam că „societatea cunoa°terii” din zilele
noastre are nevoie de un complement -
„societatea înțelepciunii”, care presupune, în
ordinea cunoa°terii, „viziune”. Sunt nenumărate
probleme ce nu se pot soluționa fără cunoa°tere
în sensul strict, al °tiințelor, dar sunt °i
numeroase crize (criza de raționalitate, criza de
legitimare, criza de motivație, criza de
creativitate, criza de soluții, în general) ce nu se
pot depă°i fără „viziune”. Să observăm că trăim
o „resurgență a religiei”, dar avem, totu°i, °i o
„resurgență a filosofiei”, fără a discuta în acest
moment caracterele acestor resurgențe. Notez
aici în treacăt că „diferențierea” formelor
spiritului - °tiințele, arta, religia, filosofia - nu
este reversibilă °i nu se câ°tigă nimic din
reduceri sau confuzii ce afectează autonomia
vreuneia. atiințele, filosofia, arta, religia trebuie
luate ca atare. Doar că avem nevoie °i de
unitatea lor. Aceasta nu mai este tangibilă, cum
spera Kant, instituind „tribunalul” uneia dintre
forme, oricare ar fi ea (Kant prefera filosofia!),
ci punându-le într-o relație de comunicare ca
parteneri într-o întreprindere comună. Filosofia,
în orice caz, rămâne credincioasă marii ei
tradiții continuând să caute, până °i în cele mai
contextualizate fapte, cuno°tințe, acțiuni, ceea
ce ține de întreg - de întregul vieții umane,
societății, istoriei, lumii.
Istoria filosofiei ne acomodează din primul
moment cu „filosofia substanței”, căreia
Metafizica lui Aristotel îi dă forma clasică,
înțelegând prin substanță ceea ce există în °i
prin sine °i nu are nevoie de altceva pentru a
exista. La sfâr°itul epocii moderne, o seamă de
fapte istorice - expansiunea ma°inismului,
economia politică a valorii muncă, revoluția
franceză, evoluționismul °tiințific, trecerea la
scrierea istoriei universale etc. - au pretins o
schimbare de paradigmă. Aceasta a însemnat
intrarea pe scenă a unei elaborate „filosofii a
subiectului”, căreia Fenomenologia spiritului a
lui Hegel îi imprimă forma clasică. „Substanța
este subiectul”, rezumă noua paradigmă. Hegel
a văzut în „principiul subiectivității” - prin care
a înțeles libertatea individuală, dreptul nelimitat
la critică a individului, autonomia de acțiune a
persoanei, cunoa°terea °tiințifică °i reflexivitatea
filosofică, luate la un loc - noul principiu
ordonator al societății, istoriei °i lumii.
Istoria nu s-a oprit însă nici în acest punct.
„Filosofia subiectului” a lăsat în urma ei cel
puțin trei paradoxe, pe care le-am numit:
„paradoxul libertății” - subiectul devine mai
controlat de forțe exterioare pe măsură ce î°i
lărge°te libertățile subiective (Nietzsche);
„paradoxul umanismului” - umanismul
emancipat complet sfâr°e°te în nihilism (de
Lubac); °i „paradoxul naturalismului” - cucerirea
până la capăt a naturii duce la invadarea culturii
de către natură (Horkheimer °i Adorno).
Generația mea nu putea trece, decât cu prețul
căderii în formalism sau utopie vinovată, peste
aceste paradoxe ce se întâlnesc abundent nu
doar în texte, ci °i realitate, chiar în cea
perceptibilă.
„Filosofia subiectului” trebuia regândită din
fundamente, rămânând însă în cadrul ei. Un alt
°ir de fapte istorice - enorma dezvoltare a
cercetării limbajului, semnelor, comunicațiilor,
schimbarea de paradigmă din sociologie,
antropologie °i economia politică, anvergura
căpătată de fenomenul dictaturilor °i
manipulărilor, experiențe reu°ite ale
democratizării, schimbările din cre°tinismul
contemporan, noi teorii din °tiințe etc. - au
încurajat trecerea de la „filosofia con°tiinței”, de
care „filosofia subiectului” a fost legată până la
identificare, la „filosofia comunicării”. M-am
plasat înăuntrul „filosofiei comunicării” din
zilele noastre. Mi-am asumat că putem dezlega
problemele existente aducând în sprijin optica
comunicării ființelor capabile de rațiune °i
acțiune, dar sunt con°tient că faptului simplu că
personalitatea celor ce interacționează în limbaj
condiționează rezultatul comunicării trebuie să-i
găsim o rezolvare filosofică. Faptul că printre
funcțiile con°tiinței individuale rămîn
selectivitatea, „disonanțele cognitive” °i altele,
fire°te, trebuie preluat în conceptualizarea
filosofiei. Acestea ne cer, cred eu, dezvoltarea
„filosofiei con°tiinței de sine” pe suport
comunicativ. Numai astfel filosofia poate face
față încă unui °ir de fapte istorice - noile
cercetări din neurobiologie °i ale funcționării
limbajului, noile condiții de performanță din era
globalizării, dependența economiei de fiabilitate,
a bussinesului de etică, a performanței de
integritate, nevoia tot mai resimțită a trecerii de
la democrație ca tehnică de alegere periodică a
reprezentanților, la democrație ca formă de
viață, expansiunea abordărilor alternative în
°tiințele sociale etc. - care nu sunt tranzitorii, ci
lasă urme adânci în conceperea omului,
societății, istoriei °i lumii. Departe de a fi o
epocă a „sfâr°it”-urilor (ideologiei, politicii,
istoriei, lumii, divinității etc., cum se clamează
superficial), epoca noastră deschide cu adevărat
marile „dosare” ale istoriei cunoa°terii °i
înțelegerii lumii.
Pragmatismul reflexiv recunoa°te sensul ca
prealabil al adevărului. Nu mai putem face față
filosofic diversității conceptualizărilor avînd
acela°i obiect °i diversității culturilor de înaltă
competitivitate fără a deschide pînă la capăt
interogarea sensului. Nu mai putem asigura
ordinea lumii fără a pune întrebări privind
sensul instituțiilor, societății, istoriei, vieții
umane.
Recunoscînd sensul ca prealabil al adevărului
nu înseamnă că ceva stă temporal în față sau
spațial alături de adevăr. Sensul este imanent
adevărului °i îl condiționează din această
poziție. De aici rezultă multe consecințe.
Rezultă, de exemplu, un nou tablou al °tiințelor,
după ce tabloul care a dominat secolul al XIX-
lea °i care ni s-a transmis - cel al lui Auguste
Comte - s-a prăbu°it odată cu progresul
°tiințelor istorice °i cu apariția unor noi °tiințe,
cum sunt, de pildă, managementul °i celelalte
discipline acționale. Criteriul clasic al
complexității obiectului din ordonarea °tiințelor
este evident precedat de criteriul sensului, care
se răsfrânge direct în metodologia de abordare a
obiectului. Iau în seamă faptul că, în teoria
°tiinței, problema sensului aplicării a devenit
crucială °i că apar, în acela°i timp, noi nevoi în
sfera cunoa°terii. Este, de pildă, nevoie de acum
de un tablou al acțiunilor necesare °i suficiente
pentru o reproducere culturală a vieții. Lista
acțiunilor diferite după structura lor a devenit
indispensabilă. Avem nevoie, în egală măsură,
de o nouă înțelegere a societății, care să permită
depă°irea nu numai a pozitivismului, ci °i a
funcționalismului, căci legătura funcțiilor cu
sensul este acum sigură.
Această optică filosofică am numit-o
pragmatism reflexiv din mai multe rațiuni.
Prima este aceea că privesc lumea ca una
rezultată din acțiunile multiple ale oamenilor ce-
°i reproduc viața în comunități. Realitățile din
jur pot fi mai din adâncime considerate ca
rezultate de acțiuni sau inacțiuni. Chiar
cunoa°terea, inclusiv cunoa°terea cea mai
evoluată, care este cea a °tiințelor moderne, se
explică mai precis din această perspectivă. A
doua se referă la faptul că reproducerea vieții
oamenilor este dependentă de cultură - este
reproducere culturală a vieții. Chiar arta,
inclusiv arta cea mai esențializată, care este
poezia, se înțelege mai profund din această
perspectivă. A treia este aceea că °irul acțiunilor
ce asigură reproducerea culturală a vieții nu se
lasă redus la acțiuni instrumentale sau
comunicative sau dramaturgice, nici la acestea
luate împreună, ci include mereu reflecția. În
această perspectivă, religia se înțelege, la rîndul
ei, mai profund, fără a forța continuu reducerea
ei la altceva. Pragmatismul reflexiv lărge°te lista
acțiunilor ce conferă semnificație conceptelor °i
teoriilor °i le pune sub controlul reflecției
constituite cultural.
Optica mea are ascendențe în cultura
română. Cu Eugen Lovinescu împărtă°esc
orizontul sincronizării culturale, pe care îl
lărgesc dinspre proliferarea întreprinzătorului,
trecând prin dezvoltarea instituțională, spre
captarea importanței culturii reflexive (v. Andrei
Marga, Raționalitate, comunicare, argumentare,
Dacia, Cluj-Napoca, 1992, partea a lll-a, cap. 3).
Reiau cercetarea lui Lucian Blaga a prealabilului
cunoa°terii °tiințifice °i urmăresc prinderea în
termeni nu doar a unui cadru, ci °i a sensului
imanent °tiințelor °i, apoi, fundamentarea
acțională a acestora (v. Andrei Marga, Filosofia
°tiinței la Blaga, în „Contemporanul”, 50, 1985).
În raport cu D.D. Ro°ca am redefinit
raționalitatea, după ce am transferat-o pe terenul
acțiunilor °i realităților nemijlocite ale vieții, °i
am fructificat etica spiritului critic luând în
seamă actele de vorbire °i latura performativă a
acestora (v. Andrei Marga, Etica spiritului critic,
în
T. Cătineanu, coord., D.D. Ro°ca în filosofia
românească, Dacia, Cluj-Napoca, 1979). Din
Eugeniu Sperantia am preluat prioritatea
interogației față de constatare în formarea
cunoa°terii, dar am înaintat spre legarea
interogațiilor de condițiile reproducerii culturale
a vieții, cu toate implicațiile acestora (v. Andrei
Marga, Argumentarea, EFES, Cluj-Napoca,
2005). Am salutat orizontul larg de interogare a
realităților trăite de oameni al lui Virgil Bărbat
(v. Andrei Marga, Virgil Bărbat - un gînditor de
referință, în Andrei Marga, Reforma universității
clujene, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2014) °i
mi-am asumat că filosofia nu-°i mai poate
permite reducerea la teoria cunoa°terii, ci
trebuie să înainteze pe terenul ontologiei °i, în
cele din urmă, pe terenul teoriei societății, eticii
vieții publice, filosofiei culturii.
Optica mea angajează delimitări multiple
înăuntrul filosofiei contemporane. Opera lui
Hegel, inclusiv datorită faptului că tocmai era
tradusă cu mare succes de profesorul nostru,
D.D. Ro°ca, teoria alienării °i tematizarea
sensului vieții au tutelat anii de formare a
generației mele. Pe fiecare am resimțit-o ca
punct de sprijin °i moment ce trebuia depă°it
pentru a ajunge la mine însumi °i la ceea ce se
petrecea în jur.
■
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
politica zilei
Capodopere °i falsuri, experți
°i farsori
Petru Romo°an
ă revenim la problema falsurilor pusa pe masa
în articolul din numărul trecut. În licitațiile
V.Z publice, mai periculoase decât falsurile,
înlăturate, evitate aproape total (cu o singură
excepție, cunoscută de toți cei care vor s-o
cunoască), sunt lucrările care nu au probe
suficiente de autenticitate. Prea multe opere sunt
prezentate fără pedigree, numai cu o „poezie”, o
prezentare simpluță despre artist - Tonitza,
Luchian, Grigorescu, Mutzner, airato, Iser, Paciurea,
Medrea °.a.m.d. -, fără referire la pictura sau
sculptura concretă, care se vinde pe ni°te sume
excesiv de concrete. Fără proveniență, fără istoric,
fără un volum cu trimitere directă la obiect, fără
confirmarea scrisă, °i nu verbală (cum obi°nuia să
procedeze regretatul Remus Niculescu pentru
N. Grigorescu) a unui expert independent °i
recunoscut pentru artistul în cauză. Iar prețurile
sunt foarte mari, enorme față de lipsa de
confirmări indiscutabile, juridic valabile.
E cunoscut °i recunoscut faptul că mai toate
muzeele mari vest-europene - britanice, franceze,
italiene °.a. - au fost păcălite cu falsuri pentru
arti°tii mari din trecut. Să falsifice arti°ti români
care au lucrat în secolul XIX sau XX, pentru marii
profesioni°ti mondiali ai falsului e floare la ureche.
Au la îndemână documentație, cataloage de
expoziții, operele din muzee, pot reinventa tablouri
lipsă, continuă „creator” opera artistului. Au fost
falsificați cu succes Leonardo da Vinci, Rafael,
Tițian, Rembrandt, Vermeer, Monet, Van Gogh,
Gauguin. Pentru sume interesante, falsificatori
foarte antrenați din Dusseldorf, Paris, Londra,
Chi°inău, Moscova pot crea opere fascinante ale
clasicilor artei române°ti, pe care zi°ii lor autori nu
le-au văzut niciodată. Cum ne apărăm de asemenea
nenorociri? Cu cataloage luxoase de licitație, pe
hârtie satinată, cu ritualuri de licitație care imită
provincial marile case occidentale? Cu fonfăieli °i
cu gargariseală?
Poliția îi caută pe falsificatori - când îi caută,
dacă îi caută - în Drumul Taberei sau Balta Albă
din Bucure°ti, în vreun sat din nordul Transilvaniei,
dar ei sunt de cele mai multe ori la Paris, Londra °i
New York. Pe lângă cei care lucrează bine mersi °i
la Bucure°ti, în excelentă colaborare cu „negustorii”
care le răspândesc mizeriile.
În ultimii 7-8 ani s-au vândut sute, mii de
tablouri °i sculpturi nu tocmai verificate de la
5 000 de euro până la 70-80 000 de euro, fără să le
putem numi de-a dreptul falsuri - °i pentru a
afirma a°a ceva ai nevoie de probe -, dar,
indiscutabil, neexpertizate profesional, după toate
regulile. În lumea occidentală, de unde am preluat
aceste apucături ale colecționatului °i licitațiilor
publice, asemenea obiecte de artă - pictură,
sculptură, artă decorativă, desene, acuarele, gravuri
etc. - se vând la prețuri mari sau foarte mari numai
însoțite de probe venind din cataloage raisonnes, cu
experți specializați în unul sau, cel mult, doi-trei
arti°ti, care confirmă în scris (nu verbal), °i deci
răspund în fața legii, cu reputația °i cu banii lor, că
e vorba chiar de acea lucrare, care e, bineînțeles,
autentică. Cu documente de proveniență care merg
uneori până la atelierul artistului, cu succesiunea
colecțiilor din care a făcut parte opera de artă, cu
starea de conservare descrisă minuțios (de pildă, un
Alexandru Păsat,
Regele °i Regina, bronz h 60 cm
Rembrandt excesiv de restaurat dar autentic poate
valora de zece ori mai puțin, poate °i de mai multe
ori, decât unul bine conservat).
Istorioare copiate din biografii ale lui Tonitza,
Ressu, Dărăscu, Theodorescu-Sion, fără referire
expresă la chiar obiectul pus în vânzare nu au nici
o valoare, ba chiar sunt bini°or ridicole. Sau poate
că au o valoare pentru ni°te colecționari care au
făcut peste noapte milioane de euro °i trebuie să
aibă °i ei o mică idee, o poveste despre artistul pe
care l-au cumpărat ca să se poată lăuda colegilor
într-ale corupției. Asemenea colecționari nu au
vreme de citit cărți, marile afaceri cu statul îi
a°teaptă presant.
Repetăm: nu vorbim acum de falsuri
caracterizate. Vorbim de obiecte de artă aflate „în
limburi”, într-un purgatoriu al expertizei: ele pot fi
autentice dar au nevoie de o confirmare, una care
nu se poate obține decât respectând riguros
procedurile agreate de toată lumea occidentală,
lume care a inventat domeniul acestui tip de
plasament °i care are o îndelungă tradiție,
obligatoriu de asimilat. Cum se procedează în
cazuri similare la Paris sau la Londra, două mari
capitale ale comerțului de artă, alături de o a treia,
New York-ul? Asemenea obiecte, cele fără o
expertiză încheiată - picturi, sculpturi, acuarele,
desene etc. -, unele nesemnate, fără mărci de
atelier, sunt prezentate ca „atribuite” în cazul în
care prezumția de autenticitate e foarte puternică °i
deja bazată pe argumente u°or de prezentat, dar
lipsite de expertul pentru artist, lipsite de cataloagul
°tiințific al operei artistului sau de o probă
materială indiscutabilă (mențiuni în testamente °i
liste succesorale sau altele) că opera îi aparține fără
dubiu artistului.
Pentru arta de până la 1840, arta clasică, marea
artă „veche” („old masters"), se folosesc etichete ca:
„atelierul lui...”, „°coala lui...”, „în
genul/gustul/maniera lui...”. Sau, mai vag, „°coală
franceză de secolul cutare”, „°coală italiană din
ora°ul sau regiunea cutare, secolul cutare” etc.
Pentru operele produse începând cu marea revoluție
eliberatoare (°i de °coala severă a tradiției)
impresionistă, se folosesc etichete mai simple:
„°coală impresionistă”, „°coală modernă”, „°coală
europeană”, „°coală românească” etc. Sau se
sugerează discret o posibilă atribuire printr-o notă
de subsol: „a fost atribuit lui cutare de către cutare”
etc., etc. Se înțelege sau ar trebui să se înțeleagă că
pentru asemenea prezentări prețurile sunt mult mai
potolite, mult mai mici. Ceea ce nu împiedică
cumpărătorul, care nu o dată °tie mai mult decât
vânzătorul (casa de licitație), să plătească, în focul
licitației, mult mai mult. ai nu se mai poate
întoarce împotriva casei de licitație, care °i-a
prezentat corect produsul °i nu l-a în°elat asupra
calității mărfii.
Marele jaf al privatizărilor, al retrocedărilor
frauduloase, început prin 1998, se caracterizează în
domeniul comerțului de artă prin saltul mortal
direct la marile prețuri, „occidentale”, fără cercetare,
fără cataloage °tiințifice, albume serioase, biografii
temeinice ale arti°tilor comercializați, cu experți °i
negustori improvizați, dar cu gură mare, foare
grăbiți să recupereze timpul pierdut în °edințe de
partid. E mult mai rentabil să vinzi tablouri °i
sculpturi la prețuri colosale decât să te chinui o
viață întreagă, în sărăcie, credință °i onestitate, cu
ordonarea vieții °i operei unui artist dispărut de
mult.
Ca în toate celelalte domenii, de la afaceri la
doctorate, s-a trecut direct la culegerea roadelor
înainte de a produce instrumentele necesare pentru
a o face cinstit, fără riscuri °i DNA, conform
tradiției. Mini°trii Elena Udrea, Monica lacob-Ridzi,
°efa antimafia Alina Bica, ca °i numero°ii lor colegi,
deja sau în curs de a fi încarcerați, au fost la timpul
lor un fel de experti improvizați. Chiar °efi peste
experti, de°i nu erau decât absolvenți mediocri ai
unor facultăți de tranziție! ai oare câte active toxice
în opere de artă cu autori nu foarte bine precizați
se găsesc în seifurile de valori ale băncilor tranziției
române°ti? Câte tablouri discutabile au intrat în
muzee? (Retrocedările de mari colecții constituie un
subiect aparte, necercetat încă de DNA. Nu
întâmplător avocații care au lucrat la aceste
retrocedări sunt adesea aceia°i care s-au ocupat de
retrocedările frauduloase de case °i terenuri.)
Despre colecțiile private, mai bine ne mărginim la
ce am spus până acum...
Experții generali°ti sunt oameni foarte curajo°i,
dacă nu sunt cumva mai degrabă perfect
iresponsabili. O vorbă veche, care vine poate din
Evul Mediu, spune că experții de artă sunt ca
poliți°tii. Cum a°a? Poliți°tii ar fi doar ni°te hoți
ratați care, pentru că nu mai îndrăznesc să fure, s-
au pus să-i prindă °i să-i lege pe hoții încă
practicanți. Tot a°a ar fi °i experții de artă față de
negustorii din domeniu.
■
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
23
-(J)- Black
Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
Amintiri din comunism
Cum am făcut eu filmul
Sper să ne mai vedem
Pu°i Dinulescu
In 1984 încă era bine. Konstantin Ustinovici
Cernenko mai păstorea Uniunea Sovietică, de°i
avea curând s-o mierlească, iar păstorul nostru
n-avea mari griji. Societatea socialistă se
multilateral-dezvolta °i oile î°i haleau ierburile,
anturate de câinii °i măgarii lor. Printre oile astea
eram °i eu, scriitorul °i regizorul Pu°i Dinulescu.
Profitând de acest moment de calm relativ, mă
strecor °i eu să fac un film artistic de lung-metraj.
Din păcate, scenariul care mi s-a dat era mizerabil
°i nu era decât o însăilare făcută la repezeală, pe
o problemă care preocupa tembelul cuplu
prezidențial: construcția de micro-hidrocentrale!
Dar n-aveam de ales! Aveam deja 42 de ani °i
vroiam să fac carieră!
M-apuc de treabă, ținându-mă de nas! Pe lângă
multe alte defecte, scenariul mai avea °i un titlu
imposibil pentru un film artistic: Sursa.
Nu °tiam cum să fac să scap de titlul ăsta. ai-
n timp ce filmam, eram la Domne°ti, în Arge°,
văd printre gură-cască °i pe °eful de post de-acolo.
ai ce-mi trece prin minte?
Îl întreb pe tablagiu:
-	Tovară°e milițian, ați cam văzut despre ce-i
vorba în filmul ăsta?
-	Da!
-	Cum vi se pare titlul ăsta: Sursaa Vă place?
-	Nu!
-	Dar dumneavoastră cum i-ați spune?
-	Din activitatea tovară°ului Micu/>\
Am rămas năuc. Era mai tare ca-n Ilf °i
Petrov!
Totu°i, ce era în capul boului? Era totu°i ceva!
Micro-hidrocentrala la care filmam °i-n care mă
căzneam să umanizez o poveste de dragoste,
altfel cu totul anodină, o făcuse un oarecare
cetățean local, pe nume Micuț! Ceea ce dovedea
că în creierul tovară°ului milițian funcționa o
înclinație mai degrabă spre documentar decât spre
artisic, dar, sigur, se vădea °i ignorarea
conceptului de homo fictus sau de personaj!
Între acest bes în cizme °i țoapa cu coc,
pre°edinta de la Consiliul Culturii °i Educației
Socialiste, aveam să constat ulerior însă o
tulburătoare rezonanță.
După ce, cu chiu cu vai, reu°isem, împreună
cu Casa de filme, să schimb titlul într-unul cât de
cât mai omenesc, de°i nu grozav (Concediu de
odihna), vede filmul tovară°a cu coc de care
vorbeam °i zice:
- Tovară°i, nu e bun titlul! Aici e vorba de o
sursă de energie. Trebuie să-i spunem Sursa de
energie!
Ce bine că n-am fost primit la vizionarea aia!
Ori făceam un atac ori săream la bătaie °i mă
băgau la pu°cărie!
Eram acum în 1985. Cernenko dăduse ortul
lui Marx °i venise Gorbaciov. Tovară°ul nostru
conducător parcă nu mai era în apele lui. Noroc
însă de ideea cu tovară°ul Dulea! Pe latura
ideologică se îmbunătățise astfel conținutul
activității!
ai-am nimerit eu primul la rând la cenzura
dumnealui, care avea o experiență profundă în
domeniu! Fusese în tinerețe cenzor la Editura
Politică! Îți dai seama ce sculă era! ai eu ce vină
aveam?
Am avut parte de nu mai puțin de 13
vizionări! Ie°eam de-acolo ca de la anchetă!
Cenzura mergea uneori până la cele mai ridicole
amănunte. Citez din memorie: Să se mai taie trei
lătrături °i patru cotcodăceli! Pe de altă parte,
cinismul călăului era cu totul remarcabil prin
cruzimea lui: mă învinovățea de platitudine, dar
făcea tot posibilul ca să mă aplatizeze! ai a°a mai
departe! Dar eram cu musca pe căciulă! Filmasem
°i de la mine, nu respectasem întru totul porcăria
de scenariu °i am cedat, cedam mereu, nici nu
mai băgasem de seamă poate când scăpasem
filmul din mână! ai-n cele din urmă °i-a băgat
coada alt tartor, Tovară°ul Enache, secretar al CC
al PCR, tot într-o vizionare secretă, °i mi-a băgat
o chestie penibilă, cu un prim-secretar care vine la
sfâr°it °i rezolvă toate problemele!
Se înduplecaseră însă °i schimbaseră în fine
titlul filmului, dar ce mai rămăsese din el? Doar
câte o răbufnire de umanitate scăpată printre
degetele lor murdare de onania ideological-
țopească a gusturilor lor dezgustătoare de
parveniți °i re°apați!
■
aritmii
Continentul pierdut
^[BiiiBryson
Pe când eram copil, Philadelphia era al treilea ora°
ca mărime din Statele Unite. Ceea ce îmi aduc
I perfect aminte este cum străbateam, într-o zi
caniculară de iulie, kilometri întregi de ghetouri, case
dărăpănate una după alta, cu pu°ti negri care se
distrau în jetul de apă al hidranților °i bătrâni care
pierdeau vremea pe la colțurile străzilor sau pe treptele
caselor. Mă aflam în cel mai sărac loc pe care îl
văzusem până atunci. Gunoiul zăcea în dreptul
canalizărilor °i al u°ilor, iar clădiri întregi erau
abandonate. Semăna cu o țară străină, Haiti sau
Panama. Tata a fluierat aiurea printre dinți în tot acest
timp, a°a cum făcea de fiecare dată când era speriat, °i
ne-a spus să ținem ferestrele închise, chiar dacă ne
coceam în ma°ină. La semafoare, oamenii se holbau la
noi °i tata a fluierat în continuare, a ținut ritmul
bătând cu degetele în volan °i a zâmbit parcă cerând
scuze oricui se uita la el, ca °i cum ar fi spus "Îmi
pare rău, nu suntem din statul ăsta".
Situația s-a schimbat acum, normal. Philadelphia
nu mai este al treilea ora° ca mărime din Statele
Unite. Los Angeles i-a luat locul în anii ‘60, iar
autostrăzile te conduc rapid în centrul ora°ului, fără
să-ți mai murdăre°ti anvelopele prin ghetouri. Chiar °i
a°a, am reu°it o scurtă °i nechibzuită vizită într-unul
dintre cele mai sărace cartiere, când m-am abătut de
pe autostradă căutând o benzinărie. Înainte să mai pot
face ceva, m-am trezit aruncat într-un vortex de străzi
cu sens unic, ce m-au purtat spre cel mai murdar °i
periculos cartier pe care îl vizitasem vreodată. Ar fi
putut fi, din câte vedeam, acela°i ghetou prin care
trecusem cu ani în urmă - clădirile placate cu gresie
arătau la fel -, dar era de o mie de ori mai nasol
decât cel de care îmi aminteam. Ghetoul copilăriei
mele, în ciuda sărăciei sale, avea aerul unui carnaval în
aer liber. Oamenii purtau haine colorate °i păreau să
se distreze. Locul ăsta era doar sumbru °i periculos ca
un teatru de război. Ma°ini abandonate, frigidere
vechi, canapele arse ocupau fiecare metru pătrat liber.
Tomberoanele arătau ca °i cum ar fi fost aruncate în
stradă de pe acoperi°uri. Nu exista nicio benzinărie -
oricum n-a° fi oprit, nu într-un loc ca ăsta, nici măcar
pentru un milion de dolari - °i cele mai multe ferestre
erau protejate cu placaj. Fiecare obiect fusese acoperit
cu graffiti. Câțiva pu°ti stăteau pe treptele caselor sau
pe la colțuri de stradă, dar arătau apatici °i reci - era o
zi răcoroasă - °i păreau să nu mă fi observat.
Mulțumesc lui Dumnezeu! Era evident un cartier în
care te-ar fi omorât pentru un pachet de țigări, fapt pe
care nu l-am pierdut din vedere în timp ce căutam
ie°irea spre autostradă. Când am găsit-o, nu mai
fluieram printre dinți, ci cântam prin sfincter.
Chiar că fusese cea mai neplăcută experiență în
ani de zile. Doamne, cum o fi să trăie°ti acolo °i să
mergi pe străzile alea zilnic? atiți că, dacă e°ti de
culoare într-un ora° american de astăzi, ai o °ansă din
nouăsprezece să fii ucis? În timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, probabilitatea era de unu la cincizeci.
În New York are loc o crimă la fiecare patru ore.
Printre tinerii sub treizeci °i cinci de ani este cea mai
întâlnită cauză a decesului. ai totu°i New York nu este
cel mai periculos ora° din Statele Unite. Cel puțin opt
alte ora°e se confruntă cu o rată a criminalității mai
mare. În Los Angeles se petrec într-un an, numai în
°coli, mai multe crime decât în toată Londra. A°a că
poate nu este de mirare că locuitorii din Statele Unite
consideră violența o chestie de rutină. Habar nu am
cum reu°esc.
(Fragment din vol. The Lost Continent: Travels in
Small-Town America, New York, Harper & Row, 1989;
Traducere din limba engelză de Dorina Lazăr.)
■
24
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
corespondenta din Washington
Ucraina: Ultimul armistițiu
mai este încă în vigoare
^[victor Gaetan
Alexandru Pasat
Baga pentru o călătorie între est si vest, lemn °i fier, h 50 cm
Când Papa Francisc s-a întâlnit în 20
februarie cu episcopii catolici din Ucraina
la încheierea vizitei de o săptămână ad
limina, i-a prevenit pe ace°tia, atât pe cei
romano-catolici, cât °i pe greco-catolici, să nu
politizeze Biserica în febra crizei pării lor.
Într-un discurs făcut public de Vatican,
Sfântul Părinte le-a spus: „atiu că problemele
istorice care v-au marcat para mai sunt încă
prezente în memoria colectivă. Aceste probleme,
în parte, au o bază politică °i la care nu suntepi
chemapi să răspundepi în mod direct.”
În loc de aceasta, Papa i-a sfătuit pe clerici să
se concentreze pe „dramele umane care a°teaptă
o contribupie directă °i pozitivă”, adăugând:
„Ceea ce e important în asemenea circumstanpe
este să ascultapi cu atenpie vocile care vin din
teritoriul locuit de oamenii încredinpapi grijii
voastre pastorale.”
Analiza Papei s-a focalizat pe suferinpa
întregii populapii ucrainene, aflată sub stresul
sever al unei economii falimentare, coruppiei
endemice °i a unei crize umanitare cauzată de
război, care a dislocat aproximativ două
milioane de oameni în mai pupin de un an °i a
ucis, conform statisticilor oficiale, mai mult de
6000 de oameni, în majoritate civili.
Nicăieri nu a fost menpionată în remarcile
Sfântului Părinte Rusia, el nespeculând nici
asupra scopului sau naturii războiului. El a făcut
apel la toate părpile să respecte armistipiul de la
mijlocul lui februarie, cunoscut ca Minsk II, °i
să implementeze condipiile cerute ca acesta să
fie respectat.
Păreri împărpite între cre°tini
Mesajul Sfântului Părinte indică, de asemeni,
disensiuni în conducerea bisericii: „În ce prive°te
relapiile dintre voi, frapi în episcopie... mă doare
personal să aud că există neînpelegeri °i răni. E
nevoie de un medic, °i acesta este Isus Cristos,
pe care amândoi îl slujipi cu generozitate °i cu
toată inima.”
Ce divide Biserica Catolică a Ucrainei, care
reprezintă circa 10% din populapie, predominant
în partea vestică a pării?
Există anumite dispute asupra proprietăpilor
Bisericii °i care grup religios - UGCC (Uniunea
Bisericilor Greco-Catolice) sau Romano-Catolicii
- să le aibă, a spus arhiepiscopul Mokrzycki.
Dar aceste probleme sunt mai pupin
importante decât un clivaj în modul în care
uGcC °i Arhidioceza din Liov a Romano-
Catolicilor văd războiul, ce l-a accelerat °i cum
să reacpioneze la conflict, conform unor surse
din Ucraina °i Roma.
La audienpa sa generală din 3 februarie, Papa
Francisc s-a referit la „această teribilă violenpă
fratricidă”, adăugând: „Gândipi-vă! Acesta este un
război între cre°tini! Topi împărtă°ipi un botez!
Vă luptapi cu cre°tini. Gândipi-vă la cât e de
scandalos.”
Remarcile Sfântului Părinte au decurs din
faptul că războiul ucrainean opune populapia din
vestul Ucrainei, cetăpeni ortodoc°i °i catolici,
regiunii Dombas cu 5 milioane de locuitori care
sunt predominant rusofoni °i cre°tini ortodoc°i.
Cuvintele Papei semănau cu o observapie
auzită de la mulpi Romano-Catolici din Ucraina.
Părintele dominican Wojciech Surowka, de
exemplu, a dat vina crizei pe un „e°ec în
evanghelizarea noastră” a cre°tinilor din pară,
într-un interviu realizat de EWTN News.
Părintele Surowka, care este directorul
Institutului de atiinpe Religioase Sf. Toma de
Aquino din Kiev, a explicat: „Dacă de ambele
părți cre°tinii se ucid între ei, înseamnă că nu
i-am învăpat bine cine este Cristos într-adevăr. Ei
nu înpeleg nicidecum esenpa cre°tinătăpii. E vina
noastră.”
Pe de altă parte, arhiepiscopul Greco-Catolic
al Ucrainei, aevciuc, vede războiul ca pe o
invazie străină. Într-un interviu din 20 februarie
dat publicapiei Zenit, el a spus: „Nu avem război
civil în Ucraina. Avem de-a face cu o agresiune a
unei pări străine împotriva cetăpenilor °i statului
ucrainean.”
„Noi - cetăpenii Ucrainei - suntem victimele,”
a adăugat el. „ai, coform Sfintei Scripturi,
Dumnezeu este totdeauna alături de cei care
suferă pe nedrept. Dumnezeu este întotdeauna
de partea victimelor.”
Tânărul conducător al Bisericii Greco-Catolice
Ucrainene descrie conflictul mai ales în termeni
apocrifi. Într-o scrisoare către Conferinpa
episcopilor din Gremania, el a descris Ucraina ca
„sanctificând valorile europene cu sânge.”
Conform „Boston Gloe”, la o conferinpă de
presă în 23 februarie, înainte de a se întoarce în
Ucraina, arhiepiscopul aevciuc a spus că faptul
că Papa a folosit cuvântul „fratricid” ca să
descrie conflictul ucrainean „ne reaminte°te de
propaganda sovietică”.
Conform ziaristului italian Sandro Magister,
catolicii din Ucraina cum este arhiepiscopul
aevciuc se văd „asaltapi de Moscova °i
abandonapi de Roma.”
În 23 februarie, în Kiev, arhiepiscopul a
participat la o întrunire la vârf cu pre°edintele
Ucrainei, Petro Poro°enco, la care pre°edintele i-a
mulpumit clericului pentru pozipia sa fapă de
„agresiunea Rusiei [°i] rugile pentru statul
ucrainean.”
Catolici mai moderapi
Un profil mult mai retras are prelatul
conducător al Romano-Catolicilor din Ucraina,
arhiepiscopul Mieczyslaw Mokrzycki. După cum
spun liderii catolici din regiune el este
extraordinar de respectat la Vatican °i printre
confrapii săi episcopi.
Arhiepiscopul Ioan Robu din Bucure°ti,
România, i-a declarat publicapiei noastre: ”Nu
putem într-adevăr avea idee despre optica
Bisericii asupra evenimentelor dacă nu aflăm ce
crede arhiepiscopul Mokrzycki.”
Arhiepiscopul, născut în Polonia, cunoscut ca
fiind extrem de modest °i care nu ridică
niciodată tonul, a servit ca unul din secretarii
personali ai Papei Ioan Paul al II-lea, la Vatican,
timp de 9 ani, °i a fost prezent la moartea
acestuia acum aproape 10 ani.
De asemeni, a fost secretarul Papei Benedict
al XVI-lea, iar delegapia Romano-Catolică
ucraineană s-a întâlnit cu papa emeritus în
Grădinile Vaticanului înainte de a părăsi Roman.
În urma vizitei ad limina, în care Vaticanul le
cere o dată la 5 ani episcopilor să raporteze
starea diocezelor lor, arhiepiscopul Mocrzycki a
subliniat rolul constructiv al Papei Francisc în a
"
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
25
-(J)- Black
Pantone 253 U
25
Black Pantone 253 U
"
media pacea pentru Ucraina prin canale
internaționale °i a descris rolul umanitar de vârf
al Bisericii în a oferi adăpost, hrană °i
îmbrăcăminte unor mii de refugiați, indiferent de
religie.
Ca °i Papa Francisc, arhiepiscopul evită orice
speculație politică ori declarații privind Rusia,
ciocniri ideologice cu alte națiuni sau problemele
care au cauzat războiul.
Cum a explicat arhiepiscopul Brian Farrell,
secretarul Conciliului Pontifical de Unitate
Cre°tină, publicației noastre, într-un schimb de
emailuri privind ruptura dintre Rusia °i Ucraina:
„Cred că limbajul războiului °i conflictului e
nelalocul lui într-o eră ecumenică urmând al
Doilea Conciliu al Vaticanului.”
Crimeea
Înt-un interviu cu Serviciul de Informații
Religioase al Ucrainei despre statutul general al
Bisericii Romano-Catolice în Ucraina,
arhiepiscopul Mokrzycki a spus că acesta „se
extinde, evoluează. ai dorim să vă împărtă°im
această bucurie.” De asemeni, el a observat că
criza națională a dus la o mai mare unitate între
cre°tini.
Cu referire la problemele la care Papa
Francisc făcea aluzie, el a explicat: „În vestul
Ucrainei nu sunt probleme cu Bisericile Catolice.
Avem unele conflicte cu Greco-Catolicii pe care
le dorim rezolvate. Acestea se referă doar la
câteva lăca°e de cult pe care le dorim
retrocedate, pe care guvernul le-a trecut în anii
‘90 la Biserica Greco-Catolică.”
În mod interesant, arhiepiscopul s-a arătat
vehement în privința situației Crimeei, anexată
de Rusia la începutul lui 2014, observând:
„Suntem relativ satisfăcuți privind situația din
Crimeea. Acolo, comunitatea va fi re-înregistrată.
Dar °tiu că FSB-ul (Serviciul Secret Rus) ne
vizitează preoții credincio°i de acolo, convoacă la
discuții. Însă pare că am surmontat deja situația
dificilă.”
În privința Crimeei, arhiepiscopul aevciuc, pe
de altă parte, a tras un semnal de alarmă. În
decembrie el a declarat: ,E clar că deja nu mai
este libertate religioasă în Crimeea °i în
teritoriile ocupate din Est, °i sper că,
comunitatea internațională î°i va desfă°ura
resursele să reinstaureze libertățile în zonele
afectate.”
Conducerea germană
La o zi după întâlnirea Papei Francisc cu
episcopii ucraineni, cancelarul german de stat
Angela Merkel a sosit cu avionul să-l informeze
pe Sfântul Părinte despre armistițiul din 12
februarie a cărui negociere a mediat-o la Minsk,
Belarus, cu pre°edintele rus Vladimir Putin,
pre°edintele ucrainean Petro Poro°enko °i
pre°edintele francez Francois Hollande.
Merkel s-a evidențiat ca fiind liderul
european cel mai capabil să negocieze un
armistițiu în Ucraina, pentru că are o relație de
lungă durată cu Putin, un germanofil care
vorbe°te fluent germana.
Cu toate că Germania s-a aliniat la
sancțiunile financiare propuse de SUA împotriva
Rusiei, pentru a fi violat legislația internațională
prin invadarea Crimeei anul trecut, comentatori
cum ar fi prof. Stephen Cohen de la
Universitățile Princeton °i New York, susțin că
Merkel a fost deranjată să vadă colapsul
economiei ucrainene suprapunându-se cu
cre°terea disponibilității Statelor Unite să
înarmeze Ucraina împotriva Rusiei, a°a încât ea
°i-a dublat eforturile să ratifice un acord de
armistițiu.
Ciocnirea de percepții este descrisă în „Der
Spiegel” din 6 martie, într-un articol care
conturează cre°terea suspiciunii germane că ori
de câte ori situația din Ucraina se apropie de
calm pe frontiera ei de est, reprezentanții SUA,
inclusiv comandantul NATO gen. Philip
Breedlove, amplifică retorica anti-rusă.
În 25 februarie, de exemplu, cu armistițiul în
vigoare, la instruiri ale Congresului °i
Pentagonului, Breedlove a declarat că Rusia are
mai mult de 1000 de vehicule de luptă gata să
lovească Ucraina °i a afirmat că „Situația se
înrăutățe°te zi de zi” - în ciuda afirmațiilor
serviciilor de spionaj germane care afirmau că
nu există iminența unui astfel de atac.
În aceea°i zi în care Breedlove °i-a prezentat
raportul pesimist despre Ucraina, tancurile SUA
rulau pe străzile Estoniei, la frontiera cu Rusia,
ca parte a unei parade a puterii naționale de
Ziua Independenței Estoniei.
În această lună, o navă de război americană
s-a alăturat unui exercițiu naval NATO unor
forțe din Bulgaria, România °i Turcia în Marea
Neagră, care e frontieră a Ucrainei; Rusia face,
de asemeni, exerciții aeriene în aceea°i zonă.
Pentagonul a anunțat în 9 martie că 3000 de
soldați americani (aducând cu ei elicoptere,
tancuri °i vehicule) se va desfă°ura săptămâna
viitoare în Europa de Est, pentru trei luni de
manevre împreună cu Estonia, Letonia °i
Lituania.
Rapoarte sumbre ale serviciilor secrete
Constanze Stelzenmuller, o autoritate privind
NATO °i politica externă germană, de la
Brookings Institution, °i-a împărtă°it temerea că
situația este sumbră în Ucraina, la o recentă
masă rotundă la Centrul Woodrow Wilson.
Ea a menționat că presa germană a raportat
agenției naționale de informații că estimările de
victime în Ucraina se apropie de 50000 de morți,
nu 5000 cum spun statisticile oficiale, care
dovedesc „cât de puțin ne implicăm în
problemele umanitare”.
Ea a confirmat că nu există dubii că forțele
ruse°ti sunt implicate în roluri de comandă °i
conducere privind separati°tii ucraineni, dar a
spus °i că Germania crede (iar ea este de acord)
că, având în vedere mentalitatea rusească, se
cere o diplomație a răbdării, nu manevre
politice.
Analista a arătat că a aproviziona Ucraina cu
armament ar putea cre°te violența în teatrul de
luptă, nu s-o descurajeze, în parte fiindcă
guvernul central nu controlează în întregime
situația din Donbas, dat fiind că „unii oligarhi
ucraineni î°i au armatele lor private” în Ucraina
de est, ceea ce creează o situație mai complexă
°i mai puțin u°or de controlat.
Cum demonstrează implicarea Statelor Unite
în Afganistan, le este greu unor forțe externe să
°tie cu ce au de a face când există o multitudine
de actori locali implicați în scenariu.
Stelzenmuller a adăugat: „Oligarhii ucraineni
îmi amintesc de conducătorii milițiilor afgane,
pentru că ai un guvern central foarte fragil, care
se luptă pentru legitimitate °i control, pentru
funcționalitatea statului, opunându-se acestor
°efi miliardari de miliții, cu armate care operează
pe cont propriu.”
(Traducere din limba engleză de
Cristina Tătaru)
■
Alexandru Păsat
Pliere, lemn °i fier, 14 x 85 x 25 cm
26
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
efectul de seara
Rivas VaciaMadrid (3)
Robert Diculescu
Calcă naiba accelerația, ia fapa papagalelor
din fapă, spumegă Silviu-dubai. Nu avepi
voi mintea papagalului educat! Adi-muie
°tie. Calcă accelerapia ma°inii! Rapido! Ei acum se
grăbesc, dimineapa trebuie să ajungă la program.
Mario-clujeanul °tie traseul °i tot îndeamnă la
călcarea accelerapiei, calcă, calcă acum!
Papagalele sunt zemoase acoperite de fustipele
de firmă, de la prima oră, aruncate în traficul
autostrăzilor. Pe calle Alcala este plin de fustipe-
rochipe-dresuri, ia ochiul, face cu ochiul
privitorilor, °i-au luat uniforma, uniforma
dedulce°te la incursiuni rapide cu apăsări pe
accelerapie.
Papagalul care °tie, cel care vede °i mai ales ne
vede, papagalul pregătit să supravegheze. El vede
înaintea celorlalpi, puterea anticipației devorează
mintea îmbibată zilnic de viziuni-second. Daruri
peste daruri vin, revin, devin comori neprepuite în
om. Darul se înmulpe°te °i pre mulpi hrăne°te!
Accelerarea venirii darurilor o pintă de atins în
cinci pa°i. Simplu. ai se va da repeta, pi se va
spune cum °i vei aplica.
Creier-papagal ambalat, pregătit, să fie
distribuit conform cererilor clienpilor. Ei î°i vor
înlocui capul, o cer insistent de atâta timp, iar
acum vine împlinirea cerinpelor.
Cap schimbat anual precum ma°inile uzate
care ajung în parcuri cu fiare reciclabile.
Papagal-tomberon, o specie protejată prin
legea Madridului °i comunidadului de Madrid.
Pueblosurile protejează de mii de ani speciile rare,
cele reciclabile, are grijă de ele, le oferă uneori
adăpost °i mâncare. Intuipia noi specii amu°inează
°i este implantată dinainte în el, lucrează orbe°te,
mute°te, îl duce departe când are nevoie, nu °tie
când are nevoie, doar bănuie°te că va avea într-o
bună zi. Poate chiar în ultima lui zi de stat aici.
Va fi servit în cap cu ultimul cartu° al intuipiei °i
booom viziunea finală va fi primită.
Cine este papagalul dintre noi °i ei? Noi °i
ele? aoselele sunt pline cu papagali de°teppi. Ei
reproduc ce noi nu spunem, ă°tia papagalii de
soi, selecpionapi, de°teppi, nu restul.
Papagali-anticipatori. Restul sunt de duzină.
Numai clei de oase în ei, oriunde le-ai secpiona
corpul, clei peste clei adunat °i revărsat afară din
corp, sfaturi °i învăpături pline de clei.
Trebuie să ajungem la muncă, să punem mâna
pe scule, să nu ne fâpâim la ora asta aiurea, după
micile tute din corporapii °i ma°inile lor de firmă.
Astea sunt una-întruna, două sau doi în una, bine
strânse. Au fundă ro°ie °i sunt livrate la destinapie
noaptea cu firme rapide de curierat, la hibernare
°i păstrare pentru la iarnă. Fetele de pe marginea
drumului, ele °i celelalte, stau pe margine
drumului, te simpi de pe margine, dar stai în
ma°ină pe centrul autostrăzii °i accelerezi, tot
accelerezi să ajungi unde trebuie.
Cuminte îi a°teaptă Rivas °i porpiile de plăcere
ale noii zile muncă. Este mult de muncă azi, va
veni ajutorul °efului pentru turnarea °apei de
ciment în cinci camere, toate trebuie turnate
astăzi °i repede. Nu a°a oricum. Nu lento. Pe
rapido, totul a°a ne place, când nu ne place, a°a
ne tot place, pinem ritmul, ne dansăm pe rând,
fără pauză de masă. Hai, cu cincisprezece minute!
Să intre ceva în stomac, să nu macine în gol °i să
nu moară cu mâna pe scule omul. Digestia două
minute. Ai băgat °i ai ars tot cu un stomac
de°tept, el are deja un stomac reformat deplin °i
adaptat condipiilor.
Somn în picioare, atât cât să îl presimpi cum
vine °i pleacă, în acela°i moment. Somn de fugă,
la secundă. Uite, cum se mi°că tutele astea din
fapa noastră, bine că au ma°ină bună, nici nu °tiu
să meargă pe cealaltă bandă. Ne încurcă, astea
doar ne încurcă pe autostrăzile lor, păcat de
autostrăzi, astea nu °tiu să folosească banda unu,
nu vor ele, cine să le spună lor că melcii merg pe
prima bandă? Adevărapii aleargă pe a doua °i a
treia. Calcă accelerapia °i claxonul în acela°i timp.
Din nou accelerapia la blană. Din nou claxon, să
intre în ele °i mai multe nu, să intre în ele, atac
la bara din spate.
Ies până la urmă în următoarea rotondă să
ajungă mai repede. De acolo autostrada va fi mai
liberă, câmpurile mai aproape de °osea, mirosul
de câmp îi izbe°te în nări prin geamul
întredeschis aici la prima intersecpie. Spre amiază
vor apărea prostituatele sprijinite de barele vopsite
cu albastru, lângă indicatoarele de pe marginea
drumului, pe care sunt scrise direcpiile spre
pueblosuri. ai le vezi mi°cându-°i fundurile, cu un
scaun de plastic după ele, se întind la soare °i
a°teaptă, de parcă ar sta pe cea mai bună plajă
din viapa lor °i ar urma să fie servite cu un suc
sau bere rece, toate din partea clubului. Cuburi
de gheapă rostogolite în pahar °i un apoi un pai
roz înfipt în mijlocul paharului.
Evită cuvintele monotone °i repetitive. Vrea
gol. Pauze. Vrea să elimine orice înseamnă a
pronunpa, justifica, deruta. Dar ele revin cu °i mai
mare forță. La final îi iese un fel de °uierat printre
Cartea de fier, fier, 45 x 18 x 18 cm
Alexandru Păsat
buze din care nu mai poate înpelege nimic. Toate
cuvintele noi auzite vin de pe o altă planetă
inaccesibilă. Nu poate deocamdată decât să se
scalde în toată această neînpelegere zilnică. În
spuma amepitoare a unei expuneri permanente, de
parcă ar sta dezbrăcat oriunde s-ar mi°ca pe
străzi, bulevarde, baruri, scări de blocuri, în
obrele răspîndite în toată capitala °i topi l-ar
urmări. Pus sub lupă, mărit, mi°cat pentru a fi
evaluat. Câpiva pa°i înainte °i înapoi. Valsare pe
un picior °i apoi pe ambele. Înainte din nou cinci
pa°i. Apoi iar înapoi trei pa°i. Înainte era mai
bine. Niciodată acum. Înaintele de care nu-°i
aduce aminte mai nimic. Acolo avea de toate.
Dar nu mai °tie ce avea. Nici nu mai contează.
Doar siguranpa că atunci °i doar atunci avea tot
ce nu are acum.
Nu mai vrea să înainteze. Se opre°te pe
trotuar. Ia o pauză. Prinde o bancă liberă. Vrea o
pauză cât mai lungă, dacă i s-ar da, dacă ar putea
să o ia acum, dar nu se poate. Nu este timp de
pauză. Nici mai tâziu nu va fi. Se va amâna. Nu
are pauză, pauzele obosipilor, pauze muncitore°ti.
Nu mai vine ora de îmbucat, urinat, uitat pe cer
unde apar sculele abandonate într-o altă obră.
Sculele călătoresc de la o obră la alta singure.
Aleargă cu ma°ini, cu vin °i bere în rezervoare,
nerăbdătoare, zboară singure. Demarează fără
frâne pe °osele. Scule cu cap. Cei cu cap, cei cu
capul în formare, alături de cei cu capul pierdut
în vreo intersecpie aglomerată. De acum nu mai
există piedici, opreli°ti, ori interdicpii, pot zbura
de la o obră la alta. Sculele reu°esc asta într-un
circuit nesfâr°it al ora°ului. Îi urmează fidele
oriunde deschid o lucrare nouă °i profitabilă.
■
TRIBUNA • nr. 302^ 1-15 aprilie 2015
27
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Scurt îndreptar jazzistic
clujean
De vorbă cu Virgil Mihaiu, cel mai apreciat critic de jazz român pe plan internațional
RiCo: - Care au fost formațiile clujene de
jazz active înainte de 1989?
Virgil Mihaiu: - Eu am avut °ansa biologica
de a-mi trai adolescența într-o perioada de
dezgheț politico-ideologic. Realitatea e ca,
imediat dupa al Doilea Război Mondial, tinerii
erau fascinați de jazzul orchestral-dansant, care
la acea epoca - în Europa - se confunda cu
imaginea oarecum edulcorata a big band-urilor
din filmele hollywoodiene. În intervalul de
tranziție dintre 1945-1948, câțiva juni entuzia°ti
reu°isera sa se grupeze în ansambluri de swing,
cum erau cele conduse de Eugen Zarcula la
Timi°oara, Mircea Gherman la Bra°ov °i Iosif
Viehmann la Cluj. În scurt timp însa,
stalinismul avea sa-°i arate colții persecutându-i
pe adepții acelei muzici decadente, imperialiste
etc. Cu toate acestea, jazzfanii din România - la
fel precum confrații de suferința din restul
„lagarului socialist” - °i-au continuat rezistența
(tacuta, pacifica, dar tenace) prin muzica lor
preferata. Despre ce s-a întâmplat în acest sens
la Cluj în sini°tri ani 1950, ar fi optim sa-i
întrebi pe câțiva supraviețuitori °i protagoni°ti ai
acelei rezistențe. Din fericire, dintre acei eroi ai
artei de a face viața frumoasa prin jazz, înca
mai traiesc Iosif Viehmann, dr. Ion Pitty Vintila,
Zsolt Gyorgy...
Oricum, supraviețuirea jazzului la Cluj a
beneficiat °i de circumstanțe favorizante.
Continuau sa activeze doua opere, cu soli°tii,
orchestrele °i ansamblurile de balet aferente,
Filarmonica Transilvania... magnifica, Academia
de Muzică, Liceul de Muzică (precum °i cele de
coregrafie °i arte plastice)...
- Ce emoții ați simțit când ai aflat de
decesul lui Johnny Răducanu?
- O mare tristețe, fiindca J.R. reu°ise sa
mențina vie flama jazzistica în contra tuturor
vicisitudinilor. Amintiri sunt multe °i tocmai de
aceea n-a° putea sa optez pentru una anume.
Spectatorii autohtoni erau fascinați cu precadere
de melanjul sui generis al reminiscențelor
jazzistico-folclorice, de cabotinajul sau scenic -
amestec de râsu-plânsu, accente umoristice °i
(auto)ironice. Ceea ce conta era, în primul rând,
atitudinea non°alanta adopata de artist, nu
necesarmente virtuozitatea instrumentala (sau
absența ei). Situația aparte în care România era
forțata sa traiasca genera a°teptari °i criterii
estetice particulare, în buna masura diferite de
acelea din societațile „normale”. Prin anii 1980
o diplomata de la ambasada Marii Britanii îmi
marturisea ca nu putea pricepe cum de publicul
nostru exulta asitând la reprezentațiile
„demodate” ale lui Raducanu. Impresia mea este
ca J.R. nu poate fi judecat aplicând criterii
raționale, ci trebuie perceput printr-o anume
„logica a inimii”. Asta l-a °i apropiat de
procedurile poetico-impovizatorice, pe cât de
fascinante, pe atât de intraductibile, generate de
Nichita Stanescu sub aura spontaneității.
- Ce a însemnat Echinox pentru Cluj °i în ce
măsură a fost relansat/continuat acest proiect
cultural după 1989?
- Prefer sa raspund dintr-un unghi subiectiv.
Din 1971 pâna la „moartea subita” a primei
serii (fidela programului inițial) a revistei
Echinox, am activat eu însumi în redacție.
aedințele de redacție, programate în genere
sâmbata dupa încheierea orelor de studiu
(noțiunea de week-end era de pe alta lume), ne
consumau aproape întreaga jumatate de zi libera
dinaintea duminicii. Dar nu ne plângeam,
fiindca acele reuniuni voluntare devenisera un
fel de colocvii neoficiale, suprasaturate de
informare culturala la zi, diversificata,
interdisciplinara, pasionanta. Sa nu uitam ca
totul se petrecea într-o era nefasta, când sursele
de informare externe erau bruiate, iar
comunicarea libera dintre oameni supusa unui
control tot mai draconic, de catre un regim
izolaționist-autarhic, de inspirație extrem(ist)-
orientala. Mi-amintesc exclamația lui Marian
Papahagi, la una dintre °edințele de redacție din
acei ani: „Daca am fi fost platiți pentru ceea ce
am lucrat, am fi ajuns nababii Clujului”. Eram
con°tient ca îmi sacrificam timpul tinereții, dar
- în sintonie cu spiritul libertar-echinoxist
instaurat de triumviratul Ion Pop - Marian
Papahagi - Ion Vartic - la fel de con°tient ca °i
alți compatrioți, claustrați într-n sistem politic
inuman, meritau sa aiba parte de încântarile
estetice prin care noi în°ine ne simțeam
eliberați. Numita „echipa de conducere” a °tiut
sa transforme acea chilie, situata într-o fosta
manastire din centrul Clujului, într-un empireu
al creativitații °i al libertații de expresie. Acolo s-
a modelat o mi°care literara transilvana de
anvergura naționala °i internaționala (sa nu
uitam ca, prin intermediul paginilor germane ale
Echinox-ului - coordonate de ilustrul Peter
Motzan - s-a manifestat plenar ultima generație
de Rumaeniendeutsche Schriftsteller; din cadrul
acesteia facea parte °i scriitoarea ce avea sa
devina întâia laureata vorbitoare de limba
româna a premiului Nobel pentru literatura).
Fara repere de asemenea anvergura, legaturile
mele cu urbea natala ar fi fost mai fragile °i nu
ar fi atins proporțiile cople°itoare de astazi.
- Cum ați reu°it să introduceți un curs de
Jazz la Academia de Muzică G. Dima, un
Conservator destul de refractar la genurile
muzicale mai contemporane?
- Din punct de vedere instituțional, ajutorul
a venit - în primul rând - de la rectorul din anii
1990, regretatul Alexandru Farca°, caruia i s-a
alaturat °i °eful catedrei de percuție, minunatul
instrumentist Grigore Pop. În faza inițiala, pe
lânga tandemul Vannai/Mihaiu se reu°ise °i
cooptarea domnului Iosif Viehmann, cu ale sale
diaporame de succes despre istoria jazzului,
precum °i a versaților oameni de jazz Florian
Lungu °i Mircea Tiberian. Ace°tia veneau la Cluj
în regim de naveta, la fel cum a continuat s-o
faca inginerul Alexandru Pârlea, probabil cel
mai bun regizor de sunet din jazzul românesc.
Cel din urma °i-a menținut peste ani cursul
opțional de tehnica înregistrarii sunetului, însa
ceilalți au fost forțați sa abandoneze pe parcurs,
din motive financiare °i de reglementare
legislativa a sistemului universitar. Urma°ii lui
Farca°, distin°ii rectori Aurel Marc °i Adrian
Pop, au continuat sa acorde inestimabila lor
susținere acestui rezervor de talente artistice pe
care l-am menținut în activitate începând din
1997.
Or, o asemenea atitudine era în consens cu
apirațiile noastre. Ca atare, îmi permit sa corijez
opinia exprimata de tine la finele întrebarii.
Academia de Muzică din Cluj e una dintre
instituțiile de învațamânt superior de ținuta
mondiala. Altminteri nu ar putea furniza atâtea
valori scenelor muzicale de pe întreaga Terra. ai
nu ar fi atins un asemenea nivel, daca ar fi fost
o instituție refractara la genurile muzicale
contemporane. Din contra: începând de la
28
TRIBUNA • nr. 302^ 1-15 aprilie 2015
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
crmn» nuHhTi.rw w n mo>jlui i f m:
Jd -U U1UH UrJWAhUtf
l*fF |4 aalerribn» 10 ui
ORA I? SALA 11 (PARTER ilflWjfi)
si va 'eiua
CUMUl Pt nTETiCA MZXUUII
e-o Ibhbi
JAZZUL
CA MUZICA
PERI PLANETARĂ
prezlntd:
ronf.unlv.rir Vkgil Mlhaiii
Cur Sul pMlt li AMvenUl de toci »[uden(l i.
n Lmdt jțteptalJ 4 packHlp»«u prlorttalf
cal iciscrj;i Ib Modulul do- Jazz!
Catedra de Teorie °i Compoziție °i până la cea
de Interpretare °i Artă Scenică, inclusiv în
departamentele mai mici dar la fel de
importante - cum ar fi cel coregrafic - aici
domne°te un spirit academic în deplin acord cu
avansurile de ultimă oră ale lumii artistice. Sala
Studio a Academiei ar merita să intre în
patrimoniul național, într-atât de glorioasă e
istoria ei, intim legată de succesele unor
cutezătoare experimente. De fapt, aceasta e casa
unde s’a format °i a crescut valoric timp de
aproape o jumătate de secol ansamblul Ars
Nova de Cluj, înființat °i condus de reputatul
compozitor/dirijor Cornel Răranu. Fondată în
1968 formația a constituit, încă din anii
regimului totalitar, o veritabilă „instituție
alternativă” de promovare a creativității
muzicale române °i universale. În condițiile
progresivei îngrădiri a libertății de expresie din
România, între anii 1971-1989, Ars Nova a
reu°it în mod quasi-miraculos să î°i mențină
nealterat înaltul nivel al repertoriului,
capacitatea de a disemina operele semnificative
ale muzicii secolului 20. Într-o epocă de
închistare, cenzură °i obscurantism ideologic,
concertele ansamblului de la Cluj constituiau
oaze de libertate °i familiarizau publicul cu
tendințele de ultimă oră ale muzicii
contemporane (în programe figurau cu
regularitate nume precum Stravinsky, Ravel,
Schonberg, Enescu, Bartok, Berg, Webern,
Varese, Berio, Cage, Xenakis, Stockhausen,
Boulez, Nono, Bussotti, Stroe, Kagel, Ligeti,
Gorecki °.a.m.d.). De-a lungul îndelungatei sale
existențe, Ars Nova de Cluj a prezentat peste
200 de prime audiții de compozitori români °i
străini, multe dintre ele concepute special
pentru acest ansamblu, a cântat °i efectuat
înregistrări în România, Germania, Franța,
Anglia, Croația, Polonia, Slovenia, Austria,
Israel, Serbia, Ungaria, Belgia, Elveția, Olanda,
Portugalia... Pe lângă înalta competență
interpretativă a membrilor săi, formația condusă
de Cornel Răranu a promovat consecvent idei
artistice novatoare, avangardiste, provocatoare,
realizând acasă la noi o operă de pionierat în
domenii precum teatrul instrumental,
interferențele dintre sfera acustică °i cea
electronică sau vizuală, teatru-dans,
combinațiuni muzical-poetice etc.
Ar fi suficient să consulți impresionantele
liste cu numele muzicienilor formați la această
instituție °i afirmați pretutindeni, a marilor
muzicieni de pe Glob care au colaborat cu
Academia de Muzică G. Dima, sau cărora le-a
fost conferit titlul de Doctor Honoris Causa
aici, spre a constata că nu există vreo restricție
referitoare la o anume formă de manifestare a
muzicii, în afară de exigențele eminamente
estetice °i axiologice.
Pe la începutul actualului secol, venise să
studieze la Cluj un talentat contrabasist născut
°i crescut la Veneția. Ca unul dintre studenții de
vază ai Modulului nostru de jazz, mi-a
mărturisit entuziasmul său față de concepția
noastră modernă, liberă, cosmopolită. Tocmai
a°a ceva îi lipsea acasă, unde Conservatorul din
faimoasa lui urbe natală se manifesta cam ca în
formularea din întrebarea ta, iar muzicile
compuse mai recent de epoca lui Verdi erau nu
doar rău-văzute, ci de-a dreptul neacceptate.
Numero°i dintre jazzmenii deja amintiți mai
sus au studiat sau au avut legături cu Academia
de Muzică de la Cluj. Ca să nu mai vorbim
despre anii din urmă, când orchestra înființată
de atefan Vannai pe la Anno Domini 1981 a
activat sub egida instituției pe care cu onoare o
reprezentăm. Ar fi destul de complicat să-ți dau
acuma lista muzicienilor de jazz crescuți în
„pepiniera” lui Vannai. Totu°i, chiar dacă e în
continuă expansiune °i talentele foarte recente
îmi scapă, mi se pare că merită să-i menționăm
măcar pe câțiva: trompeti°tii Mihai Sorohan,
Horațiu Bo°ca, Ovidiu Vannai, Gabriel
Alexandru Păsat	Turn cu ferestre ro°ii, lemn policrom, h 170cm
Gyarmati, atefan Dobrican;
piani°tii/keyboardi°tii Lucian Ban, Mihai Patan,
Sergiu Moldovan, Sergiu Rad, Paul Pintilie,
Albert Tajti, Flavius Ianchi°, Mihai Groza;
saxofoni°tii/clarineti°tii Eugen Mamot, Flavius
Trif, Răzvan Poptean, Zoltan Reman, Rudolf
Lazar, Dan Păcurar, Tudor Biluca; tromboni°tii
Mircea Neamțu, Sergiu Baco°; Eusebiu Sandu;
bateri°tii/percuționi°tii Claudiu Purcărin, Felix
Moldovan, Adrian Tetrade, Grațian Silaghi,
Mihaela Vana, Ovidiu Cristian; basi°tii Pavel
Baciu, Daniel Dumitrana, Zoltan Hollandus,
Dan Georgescu; fagotistul Radu Hanțig; tubistul
Alex Mandi; cornistul Gabriel Cup°a; flauti°tii
Gheorghe Pardău, Ors Darabont; ghitari°tii
Eugen Nuțescu, Zsolt Pap; vocalistele Olga
Cleiankina, Elena Mindru, Dora Denes, Ramona
Munteanu, Carmen Chindea, Valeria Dejica,
Claudia Copaciu, Teodora Dascălu. E drept că
brain drain-u\ teribil ce afectează resursele de
talent ale României a dus la plecarea spre cele
patru puncte cardinale a multora dintre aceste
talente, dar faptul în sine că ele s-au format °i
dezvoltat în conexiune cu Academia de Muzică
din Cluj reprezintă încă un merit al nobilei
noastre instituții de învățământ superior.
Interviu realizat de
RiCo
■
TRIBUNA • nr. 302^ 1-15 aprilie 2015
29
-(J)- Black
Pantone 253 U
29
Black Pantone 253 U
Estetica Jazzului la Academia
de Muzica din Cluj.
Câteva considerațiuni
Virgil Mihaiu
După decenii de ardente speranțe,
comunitatea jazzistică din România a
beneficiat din plin de eliberarea de sub
totalitarism produsă în decembrie 1989. În
consens cu evoluțiile de pe Glob, pe lângă
cre°terea exponențială a oportunităților oferite
compatrioților no°tri de a cunoa°te în mod
direct evoluțiile la zi ale genului, s-a pus °i
problema instituționalizării învățământului
jazzistic la nivel universitar. A°a cum era de
a°teptat, într-un domeniu artistic ce cultivă
predilect rolul individualității creatoare, apariția
„Modulelor de Jazz” în instituțiile de
învățământ superior ale României a depins în
mare măsură de acțiunea consecventă a câtorva
personalități: Mircea Tiberian la Bucure°ti,
Johnny Bota la Timi°oara, Romeo Cozma la
Ia°i...
Cât prive°te metropola culturală a Provinciei
Transilvania, Academia de Muzică G. Dima din
Cluj a beneficiat de atitudinea înțeleaptă,
curajoasă °i deschisă spre noi orizonturi estetice
a rectorului Alexandru Fărca° °i a echipei sale
din ultimii ani ai secolului trecut. Îmi amintesc
de reuniunile preliminare la care fusesem invitat
să particip împreună cu un grup consultativ, ce
avea să susțină °i să argumenteze modalitățile
prin care să poată fi atins dezideratul includerii
jazzului în programa universitară. Pe lângă
„vechi combatanți” ai vieții jazzistice clujene -
precum dr. Ion Pitty Vintilă, losif Viehmann
(fondatorul Clubului de Jazz de la Casa de
Cultură a Studenților), prof. Grigore Pop (°eful
catedrei de percuție de la Academia de Muzică),
atefan Vannai (liderul big band-ului celor mai
tineri muzicieni, Gaio, fondat în 1983 °i activ
până în zilele noastre) - la amintitele întâlniri au
participat °i doi dintre principalii corifei ai
jazzului bucure°tean °i național, Florian Lungu
°i Mircea Tiberian. Prin acțiunea concertată a
comilitonilor mei din acea perioadă, frumoasele
noastre visări au devenit realitate: Modulul de
Jazz fost inaugurat la Cluj în anul 1997. Grație
atitudinii comprehensive a urma°ilor lui
Alexandru Fărca° în funcția de rector - autenticii
oameni de muzică °i de bine Aurel Marc,
Adrian Pop °i Vasile Jucan - această structură,
pe cât de restrânsă (°i de subfinanțată) pe atât
de inimoasă, °i-a continuat activitatea până în
prezent.
aansa ce mi s-a oferit cu acea ocazie, de a
iniția un Curs de Estetica Jazzului sub egida
AMGD (în cadrul Modulului de Jazz), nu pot s-
o consider altfel decât providențială. Dintre
prioritățile pe care le-am urmărit cu
consecvență, de-a lungul anilor universitari
scur°i de atunci, am avut în vedere: instituirea
unui Curs de genuină anvergură intelectuală,
prin care să fie valorizate la nivel academic - °i
în concordanță cu standardele de ultimă oră ale
jazzologiei mondiale - valențele pluridisciplinare
ale acestui gen, supranumit „muzica secolului
XX”;relevarea creativității °i specificității estetice
a jazzului, dar °i a corelațiilor/interacțiunii
dintre acesta °i alte domenii ale muzicii, precum
°i conexiunile dintre jazz °i celelalte arte
(poesie/literatură, coreografie, arte plastice,
arhitectură, teatru, cinema etc.), sau domenii ale
cugetului (filosofie, sociologie, psihologie,
religie, antropologie etc.); abordarea
complexității jazzului prin prisma evoluțiilor
sale istorico-stilistice °i, totodată, ca act de
cultură - seismograf al sensibilității
contemporane °i al dezvoltării gândirii artistice,
precum °i expresie a specificității diverselor arii
etno-culturale în era mondializării.
Aspectele practice al Modulului a fost
soluționate, cu abnegație quasi-eroică, de către
dirijorul °i aranjorul atefan Vannai, iar orchestra
sa Gaio a primit binemeritatul statut de big
band al Academiei de Muzică G. Dima. Ar fi
necesar un studiu documentar (posibilă temă
pentru în°i°i absolvenții no°tri?), întru
catalogarea nenumăraților muzicieni lansați sub
înalta protecție a domnului Vannai °i a
ansamblului său, afirmați ulterior pe scenele din
țară °i străinătate.
Timp de peste un deceniu, am alocat o parte
din bugetul de timp (oricum foarte restrâns) de
care dispune Cursul de Estetica Jazzului
prelegerilor de istorie ilustrată a jazzului,
susținute cu deosebit °arm de către venerabilul
losif Viehmann. Apropo: întrucât dânsul a venit
pe lume la 1 septembrie 1925, anul acesta îi
vom aniversa nouă decenii de la na°tere.
De câțiva ani, în cadrul AMGD există încă o
orchestră similară celei fondate °i conduse de
atefan Vannai. E vorba despre Bigg Dimm
ABand, coordonată de tânărul °i talentatul
compozitor Răzvan Metea. Conform site-ului
Academiei, e vorba despre „o trupă alcătuită în
luna octombrie 2010 °i compusă din 25 de
oameni care au pă°it acela°i prag al Academiei
de Muzică G. Dima din Cluj. Scopul înființării
acestui big band a fost de a oferi studenților
Academiei de Muzică °i alte posibilități de
exprimare °i de studiu, pe lângă cele clasice,
precum °i de a aborda un alt segment al pieței
muzicale naționale °i internaționale. Condus de
lect. univ. dr. Răzvan Metea, band-ul cuprinde
tinere talente cu foarte mare potențial, [...] ce
abordează o paletă largă de genuri muzicale,
interpretând piese din repertoriul anilor 1930-40
°i până în zilele noastre.”
În măsura posibilului, în cadrul Cursului de
Estetica Jazzului au fost invitați să conferențieze
jazzologi, muzicieni, esteticieni, literați, oameni
de cultură °i artă. Reamintesc, din memorie,
câteva dintre sesiunile cele mai reu°ite:
prelegerile jazzologilor/muzicologilor Graham
Collier (U.S.A.), Florian Lungu, Ioan Mu°lea,
Ion Pitty Vintilă, Zsolt Gyorgy, Oleg Garaz,
Alex. °ipa, losif Viehmann, Victor Andrie°;
întâlnirea cu membrii Cenaclului Eranos, al
Facultății de Litere clujene din cadrul UBB, sub
conducerea teoreticianului literar atefan Borbely;
ciclul de cursuri prezentate de renumitul
pedagog al jazzului Darius Brubeck din U.S.A.
(ca parte a Programului Fulbright); susținerea
primului doctorat pe o temă de jazz de către
Romeo Cozma, coordonatorul Modulului de
Jazz de la Conservatorul din la°i;
lansarea/prezentarea volumelor dedicate jazzului
de către Virgil Mihaiu, Mircea Tiberian, Lucien
Malson (în prezența traducătorului Roland
Szekely); întâlniri pe teme didactico-jazzistice °i
general culturale cu compozitorii Cornel băranu,
Adrian Pop, Valentin Timaru, Cristian Marina
(Suedia), Răzvan Metea, Ionică Pop, dirijorii
atefan Vannai, Matei Pop, Gabriel Bebe°elea,
esteticianul atefan Angi, muzicologii Elena
Maria aorban, Pavel Pu°ca°, Oleg Garaz,
piani°tii Dumitru Belinschi °i Sergiu Trohin
(Rep. Moldova), contrabasistul Alvise Seggi
(Italia), ghitaristul Claude Buri (Elveția),
coregrafa Livia Tulbure, literații Ovidiu Pecican,
Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Ion Cristofor,
Letiția Ilea, istoricul ideilor Sorin Antohi,
antropologul Daniel Perdigăo, reprezentant
pentru România al Institutului Camoes
(Portugalia), psihologul Mircea Toma, arhitecții
Nicolae Miri°an °i Manuel Taborda (Portugalia),
jurnalistul Lucian atefănescu °.a.
Am reu°it să mențin caracterul deschis al
Cursului de Estetica Jazzului, inspirat fiind de
modele celebre: conferințele prezentate de
intelectuali de cele mai diverse orientări sub
egida grupării Criterion în Bucure°tiul anilor
1930; prelegerile lui G. Călinescu la
Universitatea din capitală, anticipând finele
„obsedantului deceniu” stalinist; ciclul de
evocări despre expediția în Oceanul Indian,
prezentate de academicianul ecofiziolog Eugen
Pora în fața sălii arhipline a Casei de Cultură a
Studenților din Cluj, imediat după inaugurarea
acesteia în anii 1960... Procedând astfel, am
avut la fiecare nouă ediție a Cursului bucuria de
a întâlni oameni de vârste °i profesii diferite,
atra°i de irezistibilul farmec al jazzului, dacă nu
cumva de-a dreptul convin°i de o posibilă
redempțiune prin jazz. Acest tip de audiență
mixtă - unde studenții propriu-zi°i stau cot la
cot cu melomanii din afara empireului academic
- se înscriu în siajul tendințelor generale din
învățământul superior muzical actual
(deocamdată mai pronunțate în patria jazzului,
dar °i în Occident): anume de a utiliza mediul
academic nu doar pentru crearea de muzicieni
profesioni°ti, ci °i pentru „educația continuă” a
publicului potențialmente interesat de misterele
°i splendorile muzicii.
■
2014/2015
ACADEMIA DE MUZICA
„GHEOHGHE DIMA"
CLUJ-NAPOCA
W. I C. BrtUiiu N M
Clu| .Napoca 40M1T9
(•1 C3(U-aB1 H3
!■>	0784-643
nigafl mjd ' o
www a m > a ro
30
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
Black Pantone 253 U
teatru
12 oameni furio°i degeaba...
Bianca Tâma°
Sâmbătă, 28 februarie, în sala mare a
Teatrului National s-a jucat premiera
spectacolului 12 oameni furio°i în regia lui
Tudor Lucanu, tânăr, dar care promite multe.
Numărul oamenilor cu funcpii sau fără, de
cultură sau nu care a°teptau nerăbdători în fapa
teatrului era depă°it doar de numărul
ghioceilor adu°i de... negustori cinstipi, sperând
că vor forpa pupin primăvara.
Într-o încăpere sobră, cu ferestre mari, intră
doisprezece oameni ce urmează să hotărască
soarta unui tânăr de optsprezece ani, acuzat că
°i-a ucis tatăl. Probele, martorii, declarapiile,
toate sugerează că este vinovat. Aparent, jurapii
nu vor avea mult de dezbătut. Însă votul tre-
buie să fie unanim, iar din douăsprezece per-
soane, una singură are îndoieli, ceea ce duce la
discupii aprinse °i la răsturnări de situapie.
Începutul a fost unul lent, actorii intrând
Arca, revista colegilor no°tri arădeni, a ajuns la un număr mirabil, 300. Aniversat cu decenpă de
echipa formidabilă de la Arad, cu toate colaborările incluse - din Timi°oara, Lugoj, Arad, Pecica, Cluj,
Oradea, Bucure°ti, Curtici, Deva, Mure°, Oradea °i nu numai - conpinutul numărului triplu 1-2-3 (298-
299-300)/2015, ne dă dovada consistentă a unei reviste cu ambitus, cu amplitudine de conpinut, cu
substanpă a numerelor oferite public.
Arca are 300-400 de pagini. Nu e lesne de citit, dacă nu stai nipel s-o legume°ti... Dar a°a e simplu:
albumul Laurian Popa cu reproduceri exemplare te duce cu gândul la expozipia locului; poemele te pin
pe loc: „pe la 5 dimineapa/m-au invadat mongolii/veneau din dreapta monitorului./cam pe unde e
iranul de astăzi./armatele mele de spahii&ieniceri/ asediau constantinopolul.”
Arca are de toate: cronici de carte, multe, cronici de mentalităpi, cronici de arte - aici e un superb
album al lui Laurian Popa, dintr-o expozipie muzeală frumoasă, adusă aici cu har °i pregnanpă -, orice
ai zice că lipse°te de fapt prisose°te prezenpei...
Arca e pentru gurma^ii culturii, o mică gustare numaidecât, sau nu... °i zici tu!
oarecum debusolapi pe scenă, încercând să
simuleze încredere, însă aparent emopiile se
conturează prin timpi morpi, probleme cu repli-
cile °i multe discupii cu spatele la public ce se
aud în surdină. Ovidiu Cri°an, pre°edintele juri-
ului, se mulează bine pe rolul de lider autori-
tar, reu°ind astfel să pună lucrurile în mi°care.
Juratul 8, Matei Rotaru, cel care îl consideră
pe acuzat nevinovat, este un „predicator cu
glas mieros”, descriere precisă făcută de un alt
coleg. El este primul care are curajul să
dezmintă acuzapiile, reu°ind să ignore pre-
siunea la care îl supun ceilalpi. Prestapia lui
Matei Rotaru a fost cu efect, însă nu i-ar fi stri-
cat mai multă spontaneitate.
Pe măsură ce povestea evoluează, person-
ajele, pe rând, prind contur °i se individual-
izează. Juratul 12, Emanuel Petran, lucrează în
publicitate °i este mereu nehotărât. Juratul 8
este arhitect, motiv pentru care fiecare argu-
ment adus este calculat cu foarte mare pre-
cizie, iar Juratul 3, lonup Caras, se implică în
totalitate în caz, devine treptat din ce în ce
mai nervos, reie°ind că implicarea emopională
se datorează unor frustrări personale. Cornel
Răileanu, un adevărat veteran al Teatrului
Napional, joacă impecabil, cu naturalepe, °i
creează o legătură strânsă cu personajul. „A°a
cum fiecare din cei 12 jurapi ajunge să se auto-
cunoască, °i noi începem să ne recunoa°tem în
cei 12”, explică Tudor Lucanu, iar regăsirea
aceasta nu poate sugera altceva decât că...
justipia nu e atât de oarbă pe cât se spune.
Atâta timp cât jurapii asociază detaliile cazului
cu detalii din viapa lor, nu poate exista obiec-
tivitate.
Mi°carea scenică a părut de multe ori
forpată, într-o încercare disperată parcă de a
umple un gol, însă situapia a fost echilibrată de
glume foarte bune, spuse în cele mai potrivite
momente. Argumentele au fost multe, certurile
°i mai multe, însă în final, verdictul a fost
anunpat: nevinovat!
Cei doisprezece oameni au fost furio°i dege-
aba, mult prea devreme. ar fi fost frumos ca
tensiunea din încăpere să crească treptat, până
la momentul final care a fost prea brusc °i a
lăsat spectatorii dorind, poate, o explicapie.
Făcând comparapie cu spectacolul cu care
regizorul a debutat acum trei ani, Bravul nos-
tru Mic°a de Radu huculescu, pot spune cu
convingere ca va câ°tiga deta°at primul, acela
având conceppie scenică °i dinamică. Fiindcă
dinamica este, în primul rând, ceea ce lipse°te
celor
12 oameni, însă Tudor Lucanu este o speranpă
a teatrului românesc °i cu siguranpă nu va înc-
eta să ne surprindă plăcut.
■
TRIBUNA • nr. 302^ 1-15 aprilie 2015
31
Black Pantone 253 U
film
Un praznic numit Aferim!
Marian Sorin Râdulescu
In februarie 2015, Aferim!, filmul regizat de
Radu Jude °i produs de Ada Solomon, obpinea
Ursul de Argint pentru regie la Festivalul de la
Berlin. În cinema-ul românesc de după anul 2000,
realismul de tip cine-verite sau „felie de viapă” a
produs câteva „filme de cameră” despre
(post)comunism - încercări lăudabile de primenire a
limbajului cinematografic: Marfa °i banii; 4 luni, 3
săptămâni °i 2 zile; Moartea domnului Lăzărescu;
A fost sau n-a fost?; Polițist, adjectiv; Pozi/ia
copilului. Realismul din Aferim! se anunpa - încă
din trailer - a fi altceva. ai este.
Compozipia cadrelor (elaborate, stilizate),
costumele, plastica alb-negru, sunetul, relapia dintre
dialoguri, muzică °i zgomotele reale sunt conduse
de Radu Jude astfel încât fiecare cadru are o
potenpială forpă de expansiune. Pentru spectatorul
pregătit să-i decopere jocurile secunde, filmul spune
mai mult decât arată. Atmosfera acestei „snoave”
plasate undeva în bara Românească, în 1835,
aminte°te de Lucian Pintilie (De ce trag clopotele,
Mitică?, Balar/a; O vară de neuitat Prea târziu), de
eleganpa imaginii din La Moara cu noroc °i
Morome/ii, precum °i de personajul nevăzut al
acestuia din urmă: replicile din off rostite de
personaje care, împreună cu dialogurile, muzica °i
zgomotele, alcătuiesc un adevărat „personaj
dramatic”1. A° mai propune o comparapie: cu
Dreptate în lan/uri, filmul lui Dan Pipa din 1984.
Tot alb-negru, tot polemic în raport cu „linia
oficială” după care se făceau filmele „cu haiduci”,
inspirate din „trecutul istoric”. ai încă ceva:
„primitivismul” tipologiilor din Aferim! nu este o
noutate în patrimoniul cinematografiei române°ti.
Cei care se grăbesc să-l judece pentru „anti-
românism” °i „anti-cre°tinism” ar putea să-°i
amintească de privirile °i chipurile (deloc mai pupin
„păgâne”, deloc mai „române°ti”) din filme ca:
Reconstituirea, Filip cel bun, O lacrimă de fată,
Casa dintre câmpuri, Baloane de curcubeu,
Croaziera, Imposibila iubire, Fructe de pădure,
Secven/e, Glissando, Vânătoarea de vulpi °.a.
Aferim! este o „snoavă” cu „măscări”2. Nevasta
unui boier, mai rea de muscă, °i-a făcut mendrele
cu un pigan rob. De frică să nu fie pedepsit, piganul
fuge °i boierul trimite după el un zapciu. Drumul
în sine este un prilej de punere pe tapet a unor
mentalităpi, prejudecăpi °i atitudini - fapă de
Biserică, fapă de neam, fapă de femeie, fapă de
pigani, evrei, turci etc., fapă de viapă °i fapă de
moarte. Este, totodată, °i o călătorie de inipiere
pentru fiul zapciului (un june dorobanp) care
începe să descopere, astfel, lumea3. ai care este
dăscălit de tatăl familiarizat cu înpelepciunea lui
Neagoe Basarab, Anton Pann, Ion Creangă, Ion
Budai-Deleanu °.a. biganul este găsit °i - în ciuda
lobby-ului făcut de zapciu, care încearcă să-l scoată,
oarecum, „basma curată”, ca victimă a „hărțuielii"
nevestei de boier - aprig pedepsit4.
Sigur, mulpi vor vedea în Aferim! exclusiv
„prejudecăpile”, „intoleranpa” °i „primitivismul”
pravilei - de vodă lăsată - potrivit căreia bărbatul e
dator a-°i bate nevasta (care „e inferioară”,
asemenea altor etnii °i neamuri). Dar câpi oare vor
deslu°i con°tiinpa bună °i omenia zapciului (°i a
fiului său), ori curajul familiei de părani care-l
adăpostea pe pigan, gata să se jertfească, gata să
rabde - pentru un pigan rob - agonia cea mai
cumplită °i mai înjositoare? Lumea lui Radu Jude e
ca lumea însă°i: neunitară °i surprinzătoare. Totul -
în bine, ca °i în rău - se poate petrece în cuprinsul
ei. Îi sunt vrăjma°i doar cei obsedapi de „certitudini
metafizice”, de purisme (ideologice, napionaliste) °i
moralisme. În acest sens, Aferim! este nu atât un
film pentru „ipochimenii de peste două sute de
ani”, cât unul despre ei. Filmul lui Radu Jude este
°i o provocare asemănătoare celei lansate de Alecu
Russo, în secolul al XlX-lea: „De mult ce ne vom
lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri,
românii vor socoti că sunt buni °i mari din născare
°i se vor cufunda iară°i în somnul lor cel adânc”.
După atâtea °i atâtea filme române°ti „de
epocă” în care prima elementul artizanal °i
reconstituirea decorativă a unor vremuri apuse (în
scopuri declarat propagandistice), după atâtea °i
atâtea „epopei napionale” (demascate cu sarcasm,
întâia oară, de Florin Codre - în aobolanii ro°ii,
1991), iată (încă) un regizor ce propune o viziune
personală (surprinzător de echilibrată, de matură)
asupra trecutului ca revelator al mentalităpii
(superstipiilor, prejudecăpilor) contemporane. Dar, la
fel ca °i Cristian Mungiu în După dealuri, Jude nu
vrea să fie moralist sau justipiar. Î°i invită
spectatorul - anevoios demers °i chiar imposibil,
dacă acesta este învăpat cu o morală triumfalistă de
tip legalist, primită de-a gata, dacă a°teaptă să
primească „lecpii de bună purtare” - să vadă (să
audă) cu atenpie °i apoi să judece.
Ce să judece? Cât suntem de rasi°ti sau de
nerasi°ti fapă de cei ce „găsesc de cuviinpă să-°i
întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară
ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun”, fapă de
maidanofilie °i bâlci, fapă de „dracul sordid, dracul
poltron, dracul popăitor” al celor care „î°i fac din
cur o goarnă" (Nicolae Steinhardt) ori fapă topi
despre care spunem „că nu sunt °i ei oameni”; cât
suntem de iubitori ori de neprimitori fapă de cei de
alt neam. Dar mai ales cât de actuale mai sunt
cuvintele lui Antim Ivireanu (canonizat de Biserica
Ortodoxă), pe care Lucian Pintilie le-a inclus în
scenariul său literar pentru Balan/a: „Nu avem nici
credinpă, nici nădejde, nici dragoste, °i suntem mai
răi, să mă iertapi, decât păgânii... °i putepi cunoa°te
aceasta, că este a°a cum vă zic, că ce neam înjură
ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de
colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de
cununie °i de toate tainele Sfintei Biserici? Cine
dintre păgâni face aceasta?5”
Note:
1.	Scenari°tii Radu Jude °i Florin Lăzărescu au
colaborat cu un specialist în istorie °i civilizapie,
Constanpa Vintilă-Ghipulescu, autoare a volumelor
Evghen/i, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei
modernită/i române°ti 1750-1860 °i În °alvari °i cu
iolic. Biserică, sexualitate, căsătorie oi divor/ în ?ara
Românească a secolului al XVIII-lea.
2.	Am fost întrebat de un amic dacă a° arăta
Aferim! unei comunităpi monahale. Întrebarea,
mărturisesc, mi se pare că e - ca să spun a°a - contra
filmului (°i nu contra monahilor ori preopilor - în
general). Implicapia amicului meu fiind că topi
monahii-s o formă: adică resping en masse cultura,
cinema-ul. De ce cred că a° arăta Aferim! unor anumipi
monahi sau preopi (nu neapărat unei „comunităpi
monahale”)? Pentru că - dincolo de etichete, de
identităpi, de particularităpi, de asociapii etc. - un film
(°i mai ales un film ca Aferim!) - se adresează Omului.
Sau celui care se străduie să deprindă ce înseamnă să
fii / să devii om. În niciun caz nu cred că se adresează
numai piganilor (pentru că e despre o perioadă din
istoria românilor când românii erau stăpâni peste ei)
sau numai românilor amatori de pove°ti
(cinematografice) de senzapie care să contrazică istoria
„oficială” a neamului (cea din manualele de istorie).
Cred că nu se adresează numai unei tagme sau alteia,
numai unei etnii sau alteia. A°a cum, filmul După
dealuri (de Cristian Mungiu) nu cred că se adresează
doar monahilor (doar pentru că mare parte din acpiune
se desfă°oară într-o mănăstire) °i în niciun caz nu se
adresează „liber cugetătorilor” „progresi°ti” °i
„emancipapi” care - a°a cum insinua pe blogul personal
un monah devenit vedetă - jubilează să vadă o
„poveste realistă” despre un preot „habotnic” (deci
Biserica) ce se opune vehement relapiei dintre două
lesbiene, din care una sfâr°e°te tragic. Cred că un film,
când e film (iar nu film-conservă), se adresează oricărei
minpi de°teptate din amorțire, din blazarea produsă -
în ultimii 15 ani - de repertoriul uniformizat al
mallurilor. Numai o minte trează poate, eventual,
deslu°i un Film „precum este”. Partizanii unei ideologii
sau ai alteia vor vedea numai ce vor ei să vadă. De
aceea cred că da, există °i monahi °i preopi care ar dori
să vizioneze (°i nu mă îndoiesc că o vor face) Aferim!.
Unora le va aduce bucurie. A°a cum, cu 30 de ani în
urmă, unui monah ca Nicolae Steinhardt i-a adus mare
bucurie filmul Concurs de Dan Pipa, despre care
puritanii de ieri sau de azi sau de mâine ar avea de
comentat că e „prea dur” sau „prea vulgar” sau „prea
confuz”. De bună seamă că astfel de monahi/preopi nu
sunt în număr mare. Însă nici numărul „civililor”
dornici să treacă de „prima mână” a interpretării unui
text, film etc. nu este cu mult mai mare. Cred că e
nevoie de un anumit simp ca să prime°ti un film -
atunci când e film - în ansamblul său, iar nu pe
segmente disparate. Acest simp nu pi-l instalează sau
activează nicio institupie de învăpământ. Îl ai sau nu în
stare (mai mult sau mai pupin) activată. Ceea ce cred
că este extrem de important e însă acea asceză a
privirii, acea curăpire a ei °i pinere cât mai departe, dar
nu de filme „prea dure”, „prea române°ti”, „prea
realiste”, ci de filme mediocre, ticsite de cli°ee. Când
ele, cli°eele, pi-au contaminat privirea (°i gândirea), e în
zadar orice lobby, orice „argument”, orice încercare de
„lămurire”...
3.	Tema inipierii °i maturizării unui copil în lumea
adulpilor este o temă care îl preocupă pe regizor °i în
scurt-metraje: Lampa cu căciulă sau Trece oi prin
perete.
4.	Scena mutilării trupe°ti aminte°te de episodul
asemănător din scrierea lui Cinghiz Aitmatov, Adio,
Floare Galbenă.
5.	Această stare de confuzie, de neorânduială este
°i tema scurt-metrajului O umbră de nor, conceput de
Radu Jude ca o „felie de viapă” despre oameni care,
neînvăpând să trăiască, nu °tiu să primească nici
ob°tescul sfâr°it - al celor apropiapi, nici al lor în°i°i. O
lume care n-a fost nicicând catehizată (alfabetizată în
ale rânduielii biserice°ti, căci nu e vorba despre o
informapie teoretică referitoare la o anume religie sau la
istoria religiilor, ci de a dobândi o con°tiinpă eclezială)
°i acum a°teaptă să vadă „minuni”. O lume care n-a
pus început bun rugăciunii, dar crede în rugăciunea de
tip hocus-pocus. „Umbra de nor” este tocmai semnul
acestei rupturi °i înstrăinări fără vârstă dintre omul
modern °i biserică, dintre „poporul binecredincios” °i
clerul bisericesc. Funcpionari îmbrăcapi în ni°te
costume mai speciale, preopii sunt creditapi
exclusiv după „flexibilitatea” cu care satisfac
mofturile pietiste ale unor enoria°i amatori de
„senzapional”, de „supranatural”, de
„paranormal”. Ca °i Aferim!, scurt-metrajul lui
Radu Jude nu-°i propune să transmită, explicit,
vreun mesaj moralizator, să fie „didactic”. Dar
oferă prilejul unei serioase reflecpii pe seama
denaturării în religie a evenimentului eclezial.
■
32
TRIBUNA • nr. 302 • 1-15 aprilie 2015
32
(Jj) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
De ce eu?
Lucian Maier
La trei ani după comedia Despre oameni °i
melci, Tudor Giurgiu se raportează la viapa
procurorului Cristian Panait, care se sinucide
în 2002 în urma presiunii la care e supus într-un
dosar de corupție cu ancore puternice în lumea
politică de rang înalt, un caz pe care îl
dramatizează convențional. În acest perimetru,
Tudor Giurgiu vine cu o a treia propunere de gen,
fiecare diferită de cealaltă, pe un drum care a
început cu o dramă cu adolescenpi/tineri (coming-
of-age film), echivalentul cinematografic al
bildungsromanului (Legături bolnăvicioase), a
continuat cu o comedie (amintită mai sus) °i a
ajuns, acum, la un thriller politic - De ce eu?.
Pe teren autohton, producția actuală se
deta°ează de filmele care discută climatul socio-
politic românesc post-decembrist (Poker, Ultimul
corupt din România - filme realizate de Sergiu
Nicolaescu; Ticălo°ii lui aerban Marinescu sau,
dacă e să coborîm în anii ‘90, Senatorul melcilor
al lui Mircea Daneliuc). Filmele anterioare
încercau să evidențieze grosolănia mediului politic
autohton, dezinteresul față de cetățean, tarele
unei lumi fără busolă valorică - din perspectiva
celor care construiau răul social. Reproducerea
esențializată a caracterelor politice reale, cu
neajunsurile lor culturale, cu disprețul lor etern,
dorința de a purta spectatorul spre culisele lumii
politice, unde puroiul ar fi clocotit, printr-o
construcție cinematografică mimetică înțeleasă
gre°it, au mînzălit aceste pelicule cu glodul vizibil
în lumea politică. În aceste filme nu urla
realitatea (cu subtilitatea ei perversă în
diseminarea urîtului social), ci urla o presupusă
con°tiință lucidă (a autorului), deranjată de faptul
că spectatorul nu vede putregaiul politic, drept
pentru care filmul i-l aruncă în ochi.
De ce eu? nu etalează astfel de prețiozități în
fața publicului. E construit cu o anumită decență
consumistă, cu un ochi atent la spectatorul
corporatist °i la climatul guvernamental din
prezent °i cu un ochi orientat către dramatizarea
teatral-televizuală de gen (uneori confundată cu
arta, la noi), Hollywood-ul fiind destul de departe
ca posibilități materiale °i - dacă e să privim spre
Anton Corbijn sau Michael Mann - ca înțelegere
stilistică a genului. În acest context, nu e atît de
importantă persoana reală din viața căreia se
inspiră filmul, cît oferirea unei pove°ti cu
conspirații °i eroi relativizați (după moda actuală,
în care eroii în°i°i sînt supu°i gre°elii). Prin
construcția din perspectiva eroului, De ce eu? se
instalează confortabil în poziția de clasic al
thriller-ului politic autohton post-decembrist °i î°i
u°urează munca de captare a spectatorului: lupta
pentru dreptate a personajului (real) este deja
suficientă pentru a urmări filmul cu interes.
Convenția în care lucrează Tudor Giurgiu e
afirmată răspicat pe genericul filmului, unde
vedem un ecran secționat, traversat de
autocamioane-cisternă care transportă produse
petrolifere, ca într-un reportaj TV(R) din epoca
investigației conduse de Panait (începutul anilor
2000). E afirmată răspicat °i pe afi°ul filmului -
pe capul personajului principal fiind tipărită ideea
că e „singur împotriva tuturor”. Totu°i, acceptarea
ei nu face mai u°oară receptarea unor investiții
estetice extrase din pepiniera artsy optzecistă -
cum e pianul care toacă mohorît minutele de
crispare ale personjului principal, cum e figura
deznădăjduită a aceluia°i personaj păstrată în
focus peste crîmpeiul de Bucure°ti defocalizat-
sticlos din fundal - a căror contraparte ar fi de
găsit în tu°ele de noir american din anii ‘40 (The
Third Man, de exemplu), în care siluetele
personajelor apar uria°e - odată filmate de jos în
sus, în zone umbrite, în lumină electrică, noaptea.
Pe un circuit delimitat îndeob°te cu filmări în
contraplan °i cu planuri generale (în care
personajele vorbesc, motorul istoriei de pe ecran
fiind dialogul), apariția disparată a unor elemente
eclectice duce filmul în kitsch.
În latura narativă, convenția nu astupă găurile
din scenariu în ceea ce prive°te relativizarea
profilului eroic al procurorului, care se lasă
degrabă sedus de o studentă de-a sa, cît să îl aibă
Puterea la mînă °i cît să îi crească anxietatea
erotică, încît, lamentabil, la final, îi dă un sărut
(prin telefon - că tot trăim în epoca sărutărilor
mediate) iubitei secrete, că iubita oficială îl sîcîia
că nu mai e acela°i om odată ce s-a cufundat în
cazul orădean. Personaj care, pînă la urmă,
operează cu instrumentele oponenților săi:
sustrage acte oficiale, apelează la apropiați pentru
a intra în posesia unor stenograme edificatoare,
adică se dovede°te mai mult decît discutabil
profesional. Pînă la urmă - pe această linie
deontologică - °eful său are dreptate cînd spune
că l-au ales pe el fiindcă părea mai însetat.
Discutabilă e °i alegerea de a păstra anumite
detalii din realitate - cum e numărul ma°inii
conduse de Panait, care, în contextul filmului,
pare o definiție auctorială dată epocii reconstituite
pe ecran: NUP-ul (neînceperea urmăririi penale,
logo-ul guvernării Adrian Năstase). Astfel de
detalii nu fac mai credibilă derularea
evenimentelor de pe ecran, sînt cel mult prilej
pentru un zîmbet complice între glumeți.
■
colaționări
De la Reginald Rose citire
Alexandru Jurcan
Există în viață momente unice de inspirație
sacră °i astfel se ajunge la peren. La glorie.
Prin 1953 Reginald Rose a scris scenariul 12
oameni furio0i, iar mai apoi l-a ajustat în piesa de
teatru omonimă. Regizorul Sidney Lumet a realizat
filmul cu acela°i titlu în 1957. Oscarul din 1958 îl
nominalizează pe Reginald pentru cel mai bun
scenariu. Scriitorul american, născut în 1920, a
lucrat mult pentru televiziune. Avea simțul
dialogului, al replicilor dezinvolte.
Ce se întâmplă în piesă, în film? Un juriu
deliberează vinovăția sau achitarea unui tânăr
acuzat de crimă. Verdictul - în cazul unui criminal
condamnat la moarte - trebuie să fie unanim. Cine
sunt cei 12? Un antrenor, un om de afaceri, un
ceasornicar, un arhitect, un angajat la o bancă, un
manager la o agenție de publicitate. Meserii
diverse, puncte de vedere diferite. Poți fi categoric
când e vorba să trimiți pe cineva la moarte? Ajunge
o briză de îndoială °i con°tiințele fierb, se agită. Se
votează mereu, iar numărul celor ce rostesc
„nevinovat” spore°te direct proporțional cu
suspensul presărat într-o gradație perfect motivată.
În filmul lui Lumet joacă °i Henry Fonda. În
anul 1977 William Friedkin realizează 12 oameni
furio° cu George C. Scott cap de afi°. Vine apoi
filmul lui Nikita Mihalkov - 12 - din 2007, care
introduce °i situația unei tranziții maladive în Rusia.
Joacă în film regizorul însu°i, care propune un huis-
clos magistral. Virtuozitate, inteligență, detalii
sugestive, plus reconstituirea crimei în flashback-uri
ce evită monotonia sălii de deliberare, aflată într-un
imobil în construcție. Senzație de provizorat, iar
cineva se plânge: „Batem pasul pe loc de patru
decenii.”. Apariția păsării e simbolică, desigur,
punctând o speranță a ie°irii din pâcla
prejudecăților.
Iată că la Teatrul Național din Cluj se joacă
piesa 12 oameni furio°i, în regia lui Tudor Lucanu.
Eram sceptic, dar după premieră exultam. Un
spectacol minunat, legat, cu o mi°care perpetuă, cu
traiectorii bine definite, cu gradație, suspens, cu
înlănțuiri fire°ti, cu tensiune dramatică extrem de
credibilă. Joacă Ovidiu Cri°an, lonuț Caras, Cristian
Grosu, Matei Rotaru, Cătălin Herlo, Cornel
Răileanu, Petre Băcioiu, Ema Petran. Toți în roluri,
exacți, tensionați, magnetizând publicul. Poate că
ploaia aceea putea fi exploatată mai mult, însă
acum caut pete în soare. lată că textul e mereu
actual: unde e adevărul? Putem fi categorici în
opinii? De ce să ne grăbim în formularea
verdictului? Pasărea aceea sau ploaia ori vocea
interioară nu contează?
■
LEE IO ” LU ULtm. 1 L WlfiSHUL ■ IAM W
.■ .... î'QihrtiD ws . .-hhi *■ luai r
HENRY FMHImREQKMJ ROSE -	imi>
TRIBUNA • nr. 302^ 1-15 aprilie 2015
33
Black Pantone 253 U
33
Black Pantone 253 U
remember cinematografic
Ve°nicul mit...
loan Meghea
Humphrey Bogart °i Ingrid Bergman în Casablanca
Cărțile care au stat lângă mine în copilărie...
Despre ce se mai citea prin anii '50 am mai
scris chiar °i într-o carte autobiografică
unde era un capitol numit „Cartea cea de toate
zilele”. Acolo, am vorbit despre cărțile din
copilăria °i adolescenta unei generalii născute la
cumpăna dintre război °i pace, despre cărțile
sovietice care trebuiau citite, despre cărțile
realismul socialist...
ai totu°i, destul de greu, după multe căutări,
am reu°it să fac rost °i de cărțile „interzise”. A°a
am avut parte într-una din zile de Comoara din
Sierra Madre, o carte în care eroii lui Traven fac
parte din lumea dezrădăcinaților, a aventurierilor
urmăriți de nenoroc. Cred că era dintr-o
extraordinară colecție - pentru tinerii de atunci -,
°i anume ,,Colecția 15 lei”. O carte care m-a
impresionat prin storyul său, prin eroii săi.
Ei bine, pe la începutul anilor '60 am reu°it să
văd o ecranizare a acestei cărți, o ecranizare făcută
în 1948 de către unul din cei mai mari regizori ai
acelor vremuri: John Huston. „Bătrânul” meseria°
a făcut un film teribil de bun, care a beneficiat de
trei premii Oscar °i trei premii Globul de Aur. Nu
e puțin, nu? Dar cel mai mult m-a impresionat
jocul unui actor în rolul căutătorului de comori °i
de aur, Fred Dobss. Îmi aduc aminte de înfăți°area
acestuia de pe afi°ul filmului. U°or încruntat, o
privire tristă, buzele lăsate dându-i un aer blazat, o
ve°nică țigare în colțul gurii. Da, era un tip
interesant, mai târziu, în alte filme, am să-l
regăsesc îmbrăcat în trenciul acela cu revere mari,
plin de clape °i buzunare, având gulerul ridicat.
Avea uneori o pălărie cu borurile trase pe frunte,
clasica „borsalino”, °i toate aceste accesorii îi
dădeau lui „Bogie” un aer de ve°nic erou dur,
încrâncenat °i cu tot soiul de probleme. Acesta era
Humphrey Bogart...
S-a născut în 23 ianuarie 1899 la New York,
din părinți care se pare că făceau parte din înalta
burghezie americană. Locuiau într-un spațios °i
elegant apartament din exclusivistul cartier Upper
West Side °i mai aveau °i o vilă în New York.
Tatăl era un renumit chirurg, doctorul Belmont De
Forest Bogart, iar mama, care absolvise artele
frumoase la Paris, era o reputată desenatoare °i
ilustratoare a revistelor de modă din New York.
Da, încă de la început, pentru copila°ul
Humphrey De Forest Bogart, viața părea a fi una
fără prea mari probleme.
Prima „ie°ire” în public a lui Bogart a fost la o
vârstă foarte fragedă, când mama sa a folosit un
portret al acestui copila° cu păr bogat °i plin de
cârlionți într-o campanie de publicitate la Mellins
Baby Food, o renumită marcă de mâncare pentru
bebelu°i. Sigur că părinții acestui copila° reu°it nu
s-au gândit niciodată că o să devină unul din
miturile cinematografiei.
La început, Bogart ar fi vrut să urmeze
medicina în cadrul Universității Yale, dar firea sa
nonconformistă °i caracterul de rebel au dus la
exmatricularea sa. Un început nu prea grozav
pentru tânărul acesta. S-a hotărât să se înroleze în
Marină, pentru a lupta în cadrul Primului Război
Mondial. A avut parte °i de un botez al focului, în
1918 nava pe care se afla a fost torpilată de
submarine, dar cineva acolo sus se pare că-l iubea,
vasul nu s-a scufundat. Bogart a fost însă rănit la
gură, rămânându-i un semn care va face parte din
„loock-ul” său inconfundabil, afectându-i °i
vorbirea. A fost o treabă norocoasă pentru viitorul
mare actor...
După întoarcerea în viața civilă, Bogart a fost
contactat de un reprezentant al companiei
cinematografice World Film Corporation °i i s-a
propus să facă un film. E adevărat că aspectul
fizic °i felul său de a vorbi nu aminteau de
imaginea clasică de june prim °i treaba asta nu l-a
prea ajutat în lansarea ca actor. În perioada 1922-
1935 a avut parte de nesemnificative apariții în
diverse filme, apariții care l-au ajutat să exerseze °i
mai ales să se maturizeze ca actor. Pe atunci,
criticii declarau că flăcăul acesta este foarte
departe de ceea ce trebuie să fie un actor. Urât
început pentru Bogart... În 1932 a avut un rol în
filmul Three on a match, film care a avut mari
influențe în cariera sa. Da, ie°ise în fine din
anonimat...
În 1936, prin rolul din filmul The petrified
forest, care a avut un succes enorm, a apărut un
actor ce avea multe să spună în cinematografia
secolului XX: a. E drept că la prima întâlnire cu
producătorul filmului, Arthur Hopkins, acesta a
declarat actorului că are pentru el un rol de
gangster, de°i, probabil, i s-ar fi potrivit mai bine
un rol de jucător de fotbal american. Ciudate mai
pot fi °i căile cinematografiei...
A°a au început să apară rolurile mari în filme
la fel de mari °i, în 1952, prime°te premiul Oscar
pentru filmul The African Queen, unde a avut-o
ca parteneră pe inegalabila Katharine Hepburn. În
altă ordine de idei, Bogart a iubit tare mult
femeile. Legenda spune că omul acesta a avut
1000 de relații cu tot atâtea femei. Poate e doar o
legendă care ne face mai mult sau mai puțin
invidio°i. Cert e că actorul a fost căsătorit de
patru ori, însă singura căsătorie fericită a fost cu
Lauren Bacall, alături de care a stat până la
moartea sa. Porecla celebră de „Bogie” i-a dat-o
marele actor °i bunul său prieten Spencer Tracy °i
rolurile care au urmat au fost în exclusivitate de
„bad boy”, de dur, de „rău”. În viața sa de actor,
Bogart a fost condamnat la scaunul electric de 12
ori °i condamnat la vreo 800 de ani de muncă
silnică. Din fericire, pe marele ecran.
Între 1936 °i 1940, Bogart a jucat, în medie,
într-un film la două luni. E adevărat că în goana
după profit a producătorilor, actorul a fost nevoit,
nu o dată, să facă tot soiul de concesii. Era o
vreme când se cerea mai mult cantitate, în
detrimentul calității.
Întreaga viață, acest om a simțit un adevărat
dezgust pentru prefăcătorie °i pentru fals °i
snobism. A fost un sensibil dar °i un caustic °i, nu
o dată, dezgustat de filmele proaste în care trebuia
să joace. Fuma enorm, bea la fel de mult, parcă
sortit să-°i petreacă viața între mediocrii. La
începutul anilor '50, Bogart a început să fie
bolnav. A murit pe 14 ianuarie 1957 de un cancer
esofagian. Avea 58 de ani °i încă multe de spus.
Pe piatra sa funerară scrie o replică celebră din
primul său film cu Lauren Bacall: „Dacă vrei ceva,
doar fluieră-mă...”.
■
34
TRIBUNA • nr. 302^ 1-15 aprilie 2015
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Alexandru Pasat - 60
(Urmareare din pagina 36)
din tradipia obiectuala °i extensiunea căutării altor
“materiale” artistice, precum °i abordarea altor
moduri de prelucrare ale acestora. De la Bauhaus
până la Sol Lewitt, de la Martin Puryear °i până
la Damien Hirst evolupia minimalismului a
parcurs drumul intregii arte de la natură la idee °i
înapoi, de la refacerea inginerească a lumii, la
recuperarea formei abstracte prin excelenpă.
Vorbim de o cale a abstractizării °i definirea a
ceea ce Alois Riegl identifica ca fiind
«combustibilul» artei în «voinpa de artă»
(Kunstwollen) din celebrele sale “răspunsuri la
întrebări despre artă” (stillfragen) prin suspinerea
ideii că elementul de decor-ornamentul - a
reprezentat o nopiune intrinsecă a mesajului
artistic care oferă viziunea actualităpii asupra
epocilor trecute. Încercând să recupereze
«perioadele de tranzipie» dintre stilurile °i
curentele artistice, Alois Riegl a dezvoltat o
conceppie matură prin care omul dobânde°te o
atitudine activă, devenind, nu un simplu
receptacol al realităpii, ci un element de
transformare al acesteia prin îndepărtarea de ceea
ce istoricul numea «imitapia» artei. Perioadele de
tranzipie dintre stiluri fiind, îndeob°te interpretate
ca perioade de decădere °i degenerescenpă ale
primelor. O degenerescenpă a epocii victoriene
poate fi astăzi curentul “steampunk”, dar, autorul
evită cu grijă să cadă în nostalgia siropoasă a
evocărilor superficiale, socotind că “ornamentul”
a fost, cum a spus-o mereu Riegl, “o funcpie a
formei” artistice de vreme ce arta °i me°te°ugul
erau unite! Dar, sprijinirea pe un trecut consolidat
prin educapie ca o a doua natură este o
caracteristică foarte des întîlnită la arti°tii români
contemporani pentru care revolupiile artistice n-au
însemnat “arderea din temelii” °i ridicarea pe
spuza de cenu°ă a unui edificiu nou.
Minimalismul său, prin excelenpă original,
elimină riscul de-a fi confundat cu alpii, de°i
pozipiile lor teoretice sunt apropiate. Putem totu°i
vorbi despre despre o “zestre”, despre
“împrumuturi” °i “influenpe” în măsură să situeze
autorul cu originalitatea sa proprie în contexte
care semnifică “°coli”, “filiapii”, “apartenenpe de
grup” după logica inerentă a dezvoltării
proiectelor. Astfel, Alexandru Păsat a evoluat la
început “captiv” sub puternica impresie lăsată de
dascălul său, Mircea Spătaru, spre o sculptură cu
subiect, fiind adept al modelajului, prin puternica
sa aspirapie spre plastica monumentală. Nici un
sculptor nu rezistă tentapiei de-a răspunde
invitapiei comunitare de-a realiza “opere de for
public”, încărcate de mesaje sociale. În lipsa unor
astfel de comenzi artistul, aflat în a°teptare, “î°i
face mâna” producând sinteze ideatice care să-i
individualizeze stilul, lăsând vederii “studioul”
său, “o artă de laborator” generatoare de
originalitate. Ucenicia în atelierul lui Mircea
Spătaru i-a cultivat gustul pentru formele agreste
ale materiei asaltate de căldura emotivă a
modelajului, cu noblepea lor însu°ită
dintotdeauna: bronzul, lemnul, fierul, materiale
definitive, indestructibile care asigură dăinuirea
peste ani a operei cu riscul inerent uneori al
demodării stilului. Nu întâmplător opera sa are
un ambitus istoric cople°itor, sintagme precum
“vârsta bronzului”, “vârsta fierului”, “revolupia
industrială” lăsându-°i o amprentă profundă
asupra operei sale. Plastica sa modelată °i turnată
în metal este puternic ancorată de modelele
ilustre ale sculpturii române°ti, printre care °i
mentorul său a făcut albie. Stadiile de lucru
(modelat, copiat, turnat) tirania me°te°ugului care
nu acceptă inventivităpile extravagante, fiind
cople°ite de inextricabilele insu°iri ale
materialului, impun “logica” execupiei a°a cum
aceasta se repetă de sute de ani. Dar, de unde
poate veni “noutatea” °i “originalitatea” dacă nu
din ineditul °i inventarea unui “alt fel” de a pune
în ecuapia creativă acelea°i °i acelea°i materiale
comune de care se servesc topi arti°tii. În această
zonă “fosilizată”, prin excelenpă “formalistă” -
apelând totu°i la o sintagmă profund
demonetizată, dar, prin excelenpă, generatoare de
noi conpinuturi - găse°te el resursele cele mai
fertile. Ele se numesc “tradipional” °i “arhetip”,
rezultând din investigapia unei clase de obiecte
pendinte universului me°te°ugurilor populare
(războiul de pesut, spata, firul, suveica, arcul din
universul me°te°ugurilor tradipionale casnice, etc.)
obiecte uzuale realizate prin tehologii care
amintesc de me°t°ugurile părăne°ti, dar care sunt
forme “genetice” capabile să suscite evolupia
acestor clase de obiecte de la care porne°te °i
designerul modern pentru a le perfecpiona
funcpia.
Această lume arhetipală, consubstanpială sensi-
bilităpii sale dă nota de originalitate °i face elogiul
stilului “tărănesc” suficient sie°i. Nimic nu poate
fi mai sugestiv decât războiul de pesut - o “insta-
lapie” atât de explicită ideatic încât ar putea stârni
invidia oricărui artist conceptualist contemporan.
Aici ideile sale se întâlnesc °i se completează sur-
prinzător cu creapia Anei Lupa° - celălalt “pol”
inspirator al artei sale, atâta doar că dacă la Ana
Lupa° interesul transfigurării se aplică pe materi-
alele textile folosite la pesut, la Alexandru Păsat,
acesta cade pe uneltele pesutului ca născocire pri-
mordială rămasă sub suveranitatea creatoare a
bărbatului (firul, suveica, spata etc.). Obsesia
identitară este centrală în problematica sa ca de
altfel °i cea a Anei Lupa° (Cămă°i identitare) care
înseamnă °i “amprentă” °i “latenpă”, virtualităpi
“cuibărite” sub straturile aparenpei vizuale.
Dincolo de aceste “identităpi” însu°ite orgolios,
Alexandru Păsat leagă formele sale sub arcuirea
unor concepte, semne genetice de mare generali-
tate °i prestanpă filozofică, pornind de la miracu-
losul, de pildă, concept al ovoidului brâncu°ian
atât de sagace suscint evocat de poetul “cibernet-
ic” Ion Barbu: “E dat acestui trist norod / ai oul
sterp ca de mâncare / Dar oul viu, la vârf cu
plod, / Făcut e să-l privim la soare !/ Cum lumea
veche, în cle°tar, / Înoată, în subpire var, /
Nevinovatul, noul ou, / Palat de nuntă °i cavou. /
Din trei atlazuri e culcu°ul / În care doarme nins
albu°ul / Atât de gale°, de închis, / Cu trupul
surpat în vis.” Nu poate fi alegere mai explicită,
mai eclatantă, decât această încoronare a
esenpelor timpului °i sensului viepii, identitatea
guvernând sublimarea poetică la care adesea tinde
artistul ca spre o “dogma” a artei sale proprii: “ai
mai ales te înfioară / De acel galben icusar, /
Ceasornic fără minutar / Ce singur scrie când să
moară / °i ou °i lume. Te-înfioară / De ceasul gal-
ben necesar.../ A morpii frunte-acolo-i toată. / În
gălbenu0, / Să roadă spornicul albu°, / Durata-
înscrie-în noi o roată./ Întocma-dogma.“ Un ritm
interior ca o tălăzuire armonizează mi°carea
operei sale în care formele contingente nu se cioc-
nesc, se atrag °i se resping cu discrepie a°a cum
lumea se mi°că în aparenpă haotic pentru a
rămâne integră °i egală cu ea însă°i. Despre sub-
tilitatea °i rafinamentele “barbare” au vorbit mulpi
arti°ti nu întotdeauna cu o înpelegere atât de preg-
nantă a «clasicităpii» primitivismului ca resursă
esenpială a artelor contemporane °i cu atâta clari-
tate ca voce primordială. “Rozând” din “spornicul
albu°” al lumii substanpiale, Alexandru Păsat face
să crească “gălbenu°ul” chintesenpial al operei
sale, recurgând mereu, inevitabil, la oul dogmatic
brâncu°ian în plin asalt postmodernist.
■
TRIBUNA • nr. 302^ 1-15 aprilie 2015
35
Black Pantone 253 U
35
Black Pantone 253 U
sumar
primim la redacție
2
editorial
Mircea Arman - In honorem Alexandru Boboc	3
In memoriam Alexandru Vlad
Florin Gherasim Ahoe, Alexandru Vlad	4
atefan Manasia Alexandru Vlad °i pove°tile lui esențiale 5
comentarii
Remus Folto° Frumusețea °i poezia puterii de
abstractizare - la Vianu Mure°an	6
cârpi în actualitate
Maria Vaida	Gheorghe Glodeanu °i cartea cu fluturi 7
atefan Manasia	Un fel extraterestru de a vedea
plastica	
Alexandru Pasat - 60
De la oul dogmatic la postmodernism
^[Vasile Radu
lumea	8
Ioan-Pavel Azap	"Puterea cuvântului scris..."	8
Adrian Pion	Joc sensibil cu obiecte psihice	9
Ion Buza°i Între istorie °i biografie personala 10
poezia
Mihaela Oancea	11
loan Negru	11
parodia la tribunâ
Lucian Perja	Mihaela Oancea	11
proza
David Luceac Disputa	12
Victor Tecar Lupii Chioarului	14
eseu
Mihai Barbu	Creative writing by Slavici. loan
Slavici (I)	15
Flaviu Vasile Rus Între monarhie °i dezideratul
republican (II)	17
interviu
Alexandru Păsat	Pătratul doarme, piatră, 100x150x100 cm
de vorbă cu politologul Emanuel Copila° "Intelectualii
no°tri publici eludează criticile pertinente care li se aduc"19
o datâ pe lunâ
Mircea Pora Turnătorie, turnători...	20
diagnoze
Andrei Marga Pragmatismul reflexiv (I)	21
politica zilei
Petru Romo°an	Capodopere °i falsuri, experții °i
farsori	23
amintiri din comunism
Pu°i Dinulescu	Cum am făcut eu filmul Sper să
ne mai vedem	24
aritmii
Bill Bryson Continentul pierdut	24
corespondenpâ din Washington
Victor Gaetan Ucraina: Ultimul armistițiu mai este încă în
vigoare	25
efectul de searâ
Robert Diculescu	Rivas VaciaMadrid (3)	27
muzica
de vorbă cu Virgil Mihaiu, cel mai apreciat critic de Jazz
român pe plan internajional	Scurt îndreptar jazzistic
clujean	28
Virgil Mihaiu Estetica Jazzului la Academia de Muzică
din Cluj	30
teatru
Bianca Tăma° 12 oameni furio°i degeaba...	31
film
Marian Sorin Rădulescu	Un praznic numit Aferim! 32
Lucian Maier De ce eu?	33
colapionâri
Alexandru Jurcan De la Reginald Rose citire 33
remember cinematografic
loan Meghea Ve°nicul mit...	34
plastica
Vasile Radu	Alexandru Păsat - 60	36
Atitudinea minimalistă asumată de
Alexandru Păsat numai în fața creației
plastice descumpăne°te privitorul grăbit
„să-i vadă” °i „să-i judece” cu superficialitate
opera. Nu este suficient „să °tii” pentru a
înțelege, căci, autorul te provoacă pe nesimțite să
urmezi calea lui, o cale inițiatică °i obstaculară
prin care te sile°te să străbați mai multe porți
deschise treptat, lăsând în urma ta aparența,
pentru a descoperi deodată farsa amăgitoare a
acesteia: obiectele sale nu sunt ceea ce par în
realitate ci, judecate în contexte potrivite, devin
semne, simboluri a căror semnificație explicită nu
transpare doar prin contemplarea senzorială °i
intuitivă. De°i prima sa grijă e să aleagă, să
simplifice, să esențializeze pornind de la un
singur criteriu, cel al purității formei °i prin
aceasta el pare ineluctabil legat de minimalism.
Atâta doar că atitudinea minimalistă este o
atitudine generală în fața vieții a cărui
substanțialitate extrem de difuză se răspânde°te
ca o plasmă instabilă °i reversibilă prin mediile
artei, lăsându-se greu definit. În esență, vorbim
despre aportul de gândire proiectivă-pozitivă care,
până la a deveni explicită, reprezintă
preponderant o “fază” de căutare, de investigație
asupra formei °i meditație asupra ideii artistice.
Aspirația dintotdeauna a arti°tilor a fost mereu
“reducerea la esență” în beneficiul “comunicării”
ideii. Brâncu°i însu°i spunea că actul artistic
constă în a înlătura ceea ce e de prisos în
materialul operei pentru a scoate la lumină
ABONAMENTE: Prin toate oficiile po°tale din pară, revista având codul 19232
în catalogul Po°tei Române sau Cu ridicare de la redacpie: 24 lei - trimestru,
48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru,
66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o
expedieze prin mandat po°tal la adresa: Revista de cultură Tribuna,
cv. abonament cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx,
cv taxe po°tale ro16trez24g670310200108x B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
“subiectul” artistic. Aceasta era o “soluția
minimalistă”! De°i pare să conducă la un exces de
“inginerism”, soluția se bazează pe “inventivitate”
°i “designare”. Acest aport de inginerism este,
paradoxal, susținut de calitatea me°te°ugărească,
artizanală a materialelor folosite care conduce
spre un trecut devenit aspirațional. Pornind de la
un paseism revolut, capabil să exprime cele mai
actuale concepte artistice. A°adar, putem vorbi °i
despre un “conceptualism” sui-generis, intuit
cândva de precursorul din anii ‘70 al curentului,
românul Andrei Cădere. De altfel, între
conceptualism °i minimalism nu există diferențe
notabile înafară de faptul că minimalismul se
străduie°te să păstreze în comunicare un
coeficient mai mare de “artisticitate” care este
susținut prin aportul designului formei
considerată suficientă sie°i pentru a provoca
“trăirea artistică”. Diversitatea biologicului,
principiul naturalului însu°i, ca izvor principal al
inspirației a provocat mereu redundanța
“transfigurării” pe drumul care leagă natura de
subiectul creației, artistul contemporan fiind
“inhibat” mereu de căile devenite “clasice” prin
care “modernii” s-au rezumat la câteva materiale
considerate “nobile”, “artistice”, “eterne”, etc.
(piatră, lemn, metal etc.) Civilizația tehnologică
din ultimii 200 de ani a lărgit mereu această clasă
de materiale susceptibile să provoace evaziunea
(Continuare în pagina 35)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
mu HiMiiimi!
CQRÎSI
36
Black Pantone 253 U