Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
301
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIV • 16-31 martie 2015
Flaviu Vasile Rus
Spania
Între monarhie °i
dezideratul republican
N. Georgescu
Niciodată ca
odată
Mircea Pora
Din corespondența
nației...
-(J>- Black PANTONE
TRIBUNA
Director fondator:
loan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Victor Gaetan
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romo°an
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor °ef adjunct)
loan-Pavel Azap
atefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mle°niță
Colaționare °i supervizare:
L.G. Ilea
Redacția °i administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Marc Pessin, Fractale translation et plissement
Biblioteca Marc Pessin
Sala comorilor
din lirica universala
Douglas Dunn
Născut în 1942, în Inchinnan, Renfrewshire, Scoția.
Educat la acoala Scoțiană de Biblioteci °i Universitatea
Hull. A lucrat ca bibliotecar în Ohio, 1964-’66 °i la
Universitatea Hull, 1969-’71. Trăie°te în Fife, ca scriitor
free-lance. A editat antologii din Byron °i Delmore
Schwartz, °i a publicat o carte de proză scurtă, Sate
Secrete, în 1985.
Mutare din Strada Terry
Împing o căruță ce scârțâie, cu boarfele obi°nuite,
O saltea, tăblii de pat, căni, covoare, scaune,
Patru romane western cu coperți de hârtie.
Doi tineri ce fluieră îmbrăcați cu vestoane de
război
Refuzate de U.S. Army, mută
Bunurile surorii lor. Soțul
Vine în urmă, ducând pe umeri băiețelul,
A cărui răutate ne bucurăm că se mută,
ai împingând, din toate chestiile imaginabile,
O ma°ină de tuns iarba.
În Terry Street nu există iarbă. Viermii
Ies din crăpăturile betonului din curți la lună.
Omului ăluia îi doresc tot binele. Îi doresc iarbă.
Băieți de °coală din Glasgow, alergând cu
spatele
Vânt tare... Îi întorc spatele °i împing.
Salturile nebune se mărunțesc în pa°i micuți.
Tot a°a, toată viața, vor trebui să se repeadă
Înainte, cu spatele, mereu cu °epcile în mână.
Casa de alături
Bătrâne dragi, grădinărind, în blănuri
Încălțate în ,Hush Puppies’, cu toate că e un iulie
blând,
L-au întâlnit odată pe Freddie Lonsdale la John
o’Groat.
Pe claviatura lor e Chopin °i umorul le e sec.
Nu există nimeni de la care mi-a° dori mai mult
să mă cheme ,Faimos’. Ele au un pe°ti°or auriu
străvechi, o mâță, °ireata.
Ele trăiesc în piesa mea nepublicată
Cu două personaje triste. Mobila lor Chippendale
Bântuie sălile de licitație ale Angliei, ca °i tava lor
de argint
Care i-a dus micul dejun Victoriei °i scrisorile.
Le vizitez casa - aroma ei de cafea,
Mâța în frig, pe afară, în coma de după-masă!
Le privesc a°teptând po°ta°ul,
Mirându-se cine le-o mai fi scriind. În piesa mea,
Nu scrie nimeni, sunt singure, împreună, °i-au
pierdut
Secolul nostru ca bătrâne. Serile lor
Le petrec exersând Irving Berlin;
Grădinile devin decor de scenă când încep.
Cele mai bune clipe cu ele sunt ,Diminețile
Chopin’. Zâmbesc vanitoase la aplauzele mele
mici -
Nimeni nu-l mai cântă pe polonez a°a de prost -
ai °ireata se ridică °i toarce, scoțând ghearele,
Cântând la pianul ei pisicesc pe pernuțe
ai numită de suratele pianiste ,Pacoste Totală’.
Garajul lor se pronunță ca în franțuze°te,
Căp°unile întotdeaune se cheamă fraises,
ai numai cheddar-ul se cheamă brânză, restul fro-
mage,
ai toată viața e o Poloneză tristă.
De ce mi-s dragi, cu mediul ce nu-i al meu,
Pe cele mai tinere, cică, ,ultime descendente”?
Niciun răspuns. Ele mi-au dat deja
Prea mult timp să-mi răspund. Sunt animalul lor
de companie
Ca °ireata. M-au sfidat, dezlegându-se
Din invenția mea. ,Lasă-ne să trăim. Uită
Că ne-ai născocit pentru bani. O să-ți dăm ceai,
ai tu ne vei conduce rabla veche la țărmul mării.’
Marc Pessin	Ceramica Pessinoise
Un vis al Judecății de Apoi
Posteritate, numele tău este Samuel Johnson.
Tu °ezi pe o pernă de catifea pe un tron lăcuit
Scuturând din cap, zicând Nu,
Nici într-un caz, la toate cărțile ce ți se deschid în
față.
Te lingu°e°te un scoțian mititel
Care arată ca Boswell, dar de fapt sunt eu.
Tu spui în continuare Nu, în niciun caz,
Aranjând voluma°ul lui Horațiu
Sub perucă °i scuipând furios
La portretul lui Blake ținut de Swift.
U°urel, Pope mă conduce afară în iadul
Cărților uitate. Aproape, înceti°or,
În cerul fără de praf al clasicilor,
Se cântă morale în latină °i greacă.
Traduceri de
Cristina Tătaru
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Anatemele unui sceptic -
Emil Cioran
Remus Folto°
Scrierile lui Emil Cioran, asemeni textelor
sofi°tilor, denota aceea°i perplexitate, care te
obligă sa gânde°ti cu propriile tale resurse, iar
maniera de tratare te face sa deschizi urechea unor
lucruri care ți se păreau rezolvate de la sine. Dacă ar fi
să inventariem majoritatea termenilor pe care Cioran
îi întrebuințează, ne-am afla în fața unui breviar pe cât
de incitant, pe atât de neobi°nuit; pe cât de original,
pe atât de cumplit; pe cât de curajos, pe atât de
iresponsabil. Degeaba i-am căuta lui Cioran scuze sau
justificări pentru „întunerecul” pe care îl aruncă asupra
lumii întregi, degeaba am vrea să fim complezenți sau
indulgenți când talentul său absolut „se joacă” cu
mințile tuturor, coborându-le în „pivnița” celor mai
acablante fatalități uman-conjuncturale, a celor mai
negre habitudini mai mult sau mai puțin intelectuale.
Cioran este un prestidigitator al problemelor cu
soluții dihotomice, un ambasador al nimicniciei într-un
secol de final de istorie, un schimnic al unei credințe
departe de a fi religioasă cât mai curând „politică”
(adaptabilă unor scopuri relative °i comune). Din
această perspectivă, el î°i aruncă anatemele, convins că
epoca îi va admira tribulațiile care nu sunt nici
categorice, nici unilaterale (de unde apare fascinația
lectorului). Cioran este mai degrabă un exponent al
vagului (negativ) decât un exponent al „criticii”
(pozitive). Din poziția foarte puțin precisă a filosofului
dezabuzat, el nu crede în nimic, dar cu toate acestea
î°i lansează cu surle °i trâmbițe refuzurile. Anatemele
lui, care sunt acelea ale unui sceptic, nu vor duce
decât spre aneantizarea cutumelor intelectuale ale unui
ev decadent. De altfel, Cioran va sublinia întotdeauna
că el însu°i este un profet al disoluției, un vestitor al
alexandrinismului absolut, un slujitor al echivalențelor
dintre pozitiv °i negativ, un monstru con°tient de
egalitatea axiologică a alternativelor. De aceea,
modalitatea de expresie, distinctă °i rarisimă a lui
Cioran, este pusă în slujba unui virulent atac asupra a
tot °i a toate: nu numai asupra ideilor sau dogmelor
cât, mai mult, asupra oricărui tip de „teză” sau de
„status” (nu neapărat intelectiv sau spiritual) -, ar
putea fi °i un aspect din realitatea concretă (de ex. o
lege fizică, psihologică, sociologică, istorică °.a.m.d.).
Cioran anunță nu numai descoperirea cea de pe urmă
a epocii prezente: e°ecul cunoa°terii (fie °tiințifice, fie
metafizice), cât °i descoperirea unui morb cu care este
contaminat însu°i omul: imposibilitatea de a mai
supraviețui într-o lume în care parcă toate lucrurile
sunt împotriva lui. Căci el însu°i le-a îndepărtat de
sine printr-un exces civilizator toxic. Omul s-a jucat cu
propriile limite °i a aruncat tot ce era în sine firesc la
co°ul de gunoi. Pentru orice nivel ontologic-
antropologic există (în urma intervenției omului) o
anume °tiință sau abilitate praxică, astfel că omul °i-a
disjuns propria-i substanță, s-a descompus, s-a
fragmentat. Când întrebi ce este omul? - astăzi -, ți se
răspunde ce sunt atributele sale - fiind
compartimentat, °i nu unitar, el s-a dezagregat °i s-a
transformat într-o instanță schizoidă, care nu numai că
nu se poate explica pe sine, dar împinge orice
explicație a lumii sale într-un con de umbră, într-o
regiune pentru care lumea nu poate însemna decât
„cuantumuri funcționale”, „formule algebrice” ce se
potrivesc proceselor interne ale con°tiinței, iar Sensul
subiectului nu mai este prezent demult. Fără sensul
omului în lume, toate „cuceririle spirituale” ale tuturor
°tiințelor fragmentare sunt nu numai inutile cât
primejdioase. Căci înlocuiesc rostul omului în lume cu
aptitudinea practică, ce spore°te confortul interior dar
distruge „facultatea integrativă”. E mult mai u°or să
dai un răspuns pentru un amănunt prezent în
con°tiință decât să prive°ti prin con°tiința ta asupra
lumii ca fenomen ce schițează întregul sau totul. În
acestă ordine de idei, toate raționamentele folosite de
Cioran seamănă unele cu altele °i conduc la acela°i
deznodământ: refuzul, respingerea, antiteticul, negația,
„polemica neagră”, „gândirea oblică”, „reflecția în
răspăr”, anatemizarea - într-un final - a tot ce este
problematic (fie în cunoa°tere, fie în Ființă).
Pentru a ne replia din aceste generalități, vom
menționa câteva (°i destul de multe) dintre conceptele
complexe ale lui Cioran. În mod obi°nuit Cioran
gânde°te în termeni-compozit, aplicând un calificativ
unui substantiv (ca titlu al microeseului). Urmând
„firul” calificativului, Cioran dezvoltă o întreagă
filosofemă care transformă substantivul în „concept
specific” cioranian (distinct °i original). Cu această
tehnică alunecă Cioran pe apele monotone ale
creativității sale. Cu toate acestea Cioran nu este
„monoton”. Dar poate fi bănuit, anticipat °i (de aceea)
el poate fi „rescris”, „reinventat” de orice lector, mai
mult sau mai puțin talentat. De aceea pentru a-i
reliefa câteva dintre motivele sau temele sale am
reformulat chiar °i noi această gândire, cu speranța că-i
vom reproduce °i noi intențiile sale ultime (după cum
credem noi - cu un termen, sperăm, reu°it): -
„excomunicarea indiferenței”.
A°adar, iată câteva dintre aceste „concepte”!
Un prim aspect: toți oamenii au drept calitate
intimă un imperativ al misionarismului de orice tip.
Toți ar vrea să reformeze lumea, să o schimbe. Iar
idealul acesta, contrar unei indiferențe ce ar fi
salvatoare, îl aruncă pe om în ipostaza unui tiran.
Orice credință, orice ideal se impune întotdeauna prin
forță. Orice convingere aduce cu sine vărsare de sânge.
Numai indiferenții, cei care nu suferă pentru nimic, ar
trebui să devină modele pentru omenire. (Cu toate că
predică indiferența, Cioran este, în acela°i timp, °i cel
care ar putea purta stindardul „trezirii” din indiferență.
Sunt două feluri de indiferență separate.)
Alt aspect: împotriva unei seriozități metafizice, ce
nu poate fi decât toxică, Cioran oferă alternativa
frivolității care ne ajută să trecem mai u°or peste
problemele irezolvabile ale propriei noastre vieți. Când
nu luăm în serios gravitatea existenței noastre, despre
care nu °tim mare lucru, frivolitatea se anunță în noi
ca o salvare, ca un beneficiu bine-venit. Profunzimile
noastre - ca element negativ care ne împiedică să
trăim liberi - sunt acoperite de aparențele pe care noi
le punem acolo unde trebuie să înflorească speranța.
Ori omul nu poate spera decât dacă are o doză
importantă de frivolitate.
Alt aspect: referitor la aptitudinea omului de a se
înconjura de vocabule, de a da definiții, Cioran găse°te
că acest tipic de a numi tot ce ne înconjoară, ne face
viața suportabilă. Asta pentru că nu avem curajul
propriilor noastre tăceri. O lume unde totul a fost
prins în definiție este mai suportabilă, căci cine ar
rezista să trăiască înconjurat doar de mistere?! Cu
toate acestea, orice virtuți pe care dialogul sau
mărturisirea le-ar putea livra omenescului, nu sunt
decât intrigi ce murdăresc capacitatea omului de a se
°ti singur, virginal în fața misterului ce ar trebui să
domnească în lume ca aceasta să nu-°i piardă farmecul
°i dorința de a fi trăită. Orice om se îndepărtează
trivial, demascându-se, vorbind, se îndepărtează de
principala calitate pe care timpurile imemoriale i-au
oferit-o: aceea de trezorier al Indicibilului. Acolo unde
curiozitatea î°i face loc °i unde spusul acaparează
realul, paradisul piere, se transformă în vid. Prin
exegezele ce le facem în fiecare zi insignifiantelor °i
mizerelor noastre probleme, verbalizând meschinele
noastre tendințe de socialitate, ne desprindem de
condiția noastră existențială virginală. Incomunicabilul
ar trebui să fie conceptul pe care omul să-l caute. Însă
omul - după cum spune Cioran - este °i rămâne un
„palavragiu al universului”.
ai dacă este vorba de mistere, avem alt aspect: o
tribulație sofistică a°ează opinia lui Cioran despre
moarte pe o linie interesantă: moartea noastră este
singurul lucru precis în existență. Viața, din contră,
este misterul în sine. Dacă i-am da vieții un scop
evident, dacă am avea pentru ea o justificare
indiscutabilă (a°a cum încercăm de obicei să facem -
verbalizând tot ce ne înconjoară), ea s-ar spulbera, cel
mai probabil. Toate instinctele se destramă odată cu
Rigoarea: „un supliment de logică i-ar fi funest
existenței”.
Alt aspect: Cioran concepe, poate concepe lumea
ca drum spre Paradis: orice faptă (se înțelege aici °i
munca) ne face să participăm la Istorie. Singură lenea
nu uzează resursele noastre de fericire. Munca ne
cufundă în suferința înfruntării obiectelor °i forțelor.
Inactivitatea ne transformă în contemplativi goliți de
orice tentație, deci spontani °i liberi - în fața unei
existențe ce ne-ar vrea înjugați unei necesități
constrângătoare, declarându-ne dinainte învin°i.
Alt aspect ce ține, din nou, de facultatea noastră
verbalizantă: adjectivele cu care mânuie°te omul
realitatea se găsesc într-o rotație continuă, după cum
se schimbă epoca ce le produce atât sensul cât °i
termenul. Nu există „cuceriri spirituale” noi, ci
rearanjări ale adjectivelor pentru a da seamă de o altă
ordine existențială. Ordinile se succed, la fel -
adjectivele. Lipsa de sens a existenței este reliefată de
spontaneitatea absolută cu care se schimbă
calificativele ce se aplică realității. Arbitrarietatea cu
care asimilăm lucrurile este datorată bunului-plac cu
care omul pecetluie°te prin adjective lumea lui. În
aventura cunoa°terii, omul se treze°te în fața unui
compozit pe care trebuie să-l descifreze: are mijloacele
de cunoa°tere pregătite? Atunci are °i terminologia
necesară acestei cunoa°teri. Toate se schimbă, toate
sunt la fel!
Alt aspect: între Dumnezeu °i Diavol se interpune
modul cum îi proiectăm pe cei doi. Dumnezeu nu
este decât bun, blând, sublim, drept - ceea ce trădează
anemia noastră proiectivă. Diavolul, din contră, preia
tot ce este mai creativ în om: ager, săltăreț, inteligent,
ironic °i meschin. Imaginea cu care omul ar vrea să se
confunde este, paradoxal, a acestuia din urmă. Pentru
(continuare în pagina 13)
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
câr^i în actualitate
Sinceritatea tensionată
Marin lancu
Marcel Mure°eanu
Voi plăti pentru faptele mele
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014
Reflex al unor tot mai vizibile deschideri spre o
noua viziune poetica, cu schimbări mai
radicale de tonalitate °i de limbaj, recent
apărutul volum de versuri, Voi plăti pentru faptele
mele, de Marcel Mure°eanu, este o proiecție cu
detalii de o solemnitate aproape gravă asupra lumii,
întretăiată de acelea°i accente meditativ-reflexive din
poemele volumelor publicate de la Capriciile
Săgetătorului (1997) încoace. Configurate în limitele
etosului subiectiv liric con°tient de adâncimea
suferinței sale, poemele din volumul Voi plăti pentru
faptele mele confirmă drama proprie a con°tiinței
poetului în efortul său de a-°i păstra statura pură °i
viguroasă într-o existență aspră °i stereotipizată,
absurdă °i pustiitoare. În fond, conferindu-i textului
poetic o certă dimensiune ontologică, Marcel
Mure°eanu î°i define°te propriile stări lirice,
propunându-ne o estetică rezultată din sinceritatea
tensionată a actului poetic,: „Nu lăsați copiii să
arunce pe°ti / în ochiul subpământean! / Acum,
ascultați cum zornăie banii / la casele de toleranță
ale cimitirelor! / Zgomotul lor acoperă Recviemul lui
Mozart, / umeze°te frunzele cu un lichid tuciuriu.”
Vizionar al derizoriului °i al suferinței, Marcel
Mure°eanu creează un spațiu co°maresc („Bete se
leagănă corăbiile în port, țipete scot pescăru°ii, /
le°urile se înmulțesc prin piețe.”; „a trebuit să trec
râul °i să ascult / dincotro se aud corbii, să mătur cu
unghiile / zăpada de pe trupul tău înghețat / °i să-ți
strig în ureche: / iată-mă, am ajuns, sunt clipa morții
tale!”), cu tablouri macabre („Lumea-i pe moarte!”;
„Deodată clădirea din tablou se clatină, / cade
tencuiala, se desprinde plafonul...”) sau cu structuri
°i paradoxuri venite dinspre onirismul romantic:
„marea / e o regină °tirbă”; „liliecii / sunt ultimii
mei slujitori credincio°i, / ei se trag din evadații /
spânzurați cu capul în jos.” Poemul se configurează
coerent, lapidar °i verosimil, surprinzând prin bogăția
particularităților cognitive, în care deznădejdea °i
dezgustul se alătură hazardului °i elementelor unei
lumi crepusculare spre împlinirea unui simțământ
tragic. Dintr-o asemenea perspectivă a crizei, uzând
în parte de canoanele suprarealiste, Marcel
Mure°eanu ne conduce cu o rară artă a combinațiilor
surpriză spre răsturnări în ordinea lumii ce duc spre
viziunea unui theatrum mundi grotesc, cu
complicități îngăduite prin „jocuri” caricaturale °i
ambigue: „cer°etorul negru °i scund / care doarme
pe conducta din fața barului Monis / va supraviețui
până la primăvară!”; „Printr-o fereastră zăresc jocul
unor corăbii necunoscute, / mari cât un cap de
pisică”. Un astfel de imaginar oniric-grotesc exprimă
experiențe traumatizante trăite cu intensitate
(moartea, singurătatea, desolidarizarea) sau stări
cărora con°tiința poetului le-a fost doar martor,
sensibilitatea ultragiată găsindu-le acum echivalențe
imagistice din care se desprind semne dintre cele mai
profunde ale monotoniei vieții cotidiene, aspre °i
neprietenoase („Copiii sunt isterici, puberii sunt
isterici! / Adolescenții sunt isterici, tinerii sunt isteric!
/ Adulții sunt isterici, bătrânii sunt isterici! / Până °i
morții sunt isterici!” (Landul). Întâlnim texte dense,
reflecții ale unui suflet aflat într-o mi°care continuă
de purificare, unde, cu totul relevantă, ni se
dezvăluie înclinația poetului către un anumit
decorativism, cu accente ale unei imaginații în delir,
pe aceea°i linie neo-avangardistă a poeților
C. Tonegaru, Ion Caraion sau D. Stelaru. Atât de pur
în sensibilitatea estetică, Marcel Mure°eanu
construie°te imagini potrivite să sugereze ruptura
dintre lumea interioară deschisă °i o lume tenebroasă
°i stereotipizată, eul liric dezvăluindu-°i aici esența
unei interiorități zbuciumate în găsirea unui liman al
lini°tii. Impresia °i vagul sunt înlocuite cu un °ir de
construcții poetice în care se mizează pe notațiile
senzoriale, imprecizia fiind eliminată în folosul unei
sugestivități mai rafinate, precum în aceste versuri, în
care „drumul pe care călcam se umpluse de sânge
creț, / Pă°isem în co°mar. Treapta cu soț era o
ciupercă maronie, / cea fără soț o cutie de chibrituri.
/ Mă lovea în spate cu ciocul ei de seceră galbenă.”
(Luna flămândă).
Într-un exercițiu de identificare a esențialei
identități cu sine a poeziei, se invocă o regăsire a
ființei în fața absolutului °i a eternității, într-un peisaj
primordial, fără hotar °i de totdeauna, într-o lume a
începuturilor, în care somnul sugerează o
potențialitate ascunsă („Adormiți a°a nu-°i dau
seama / că plâng prin somn ca °i cum ar boci / un
mort care merge singur la groapă.”), asemănătoare cu
starea de somn din Cântecul somnului din volumul
Nebănuitele trepte, de Lucian Blaga („Plăcut e
somnul în care / uiți de tine ca de-un cuvânt”), unde
Marcel Mure°eanu tematizează problematica actului
scriptural, cu toate raporturile dintre logos/cuvânt °i
lume. Trecând peste dimensiunea ludică din
imaginea spectacolului lumii intens vizualizate prin
aceea°i discretă implicare ironică, un joc cu personaje
în formă manieristă al ideilor cu fantezia, cu totul
ingenios în asocieri °i combinații, poetul revine la
relația dintre existență °i scriere, explorată într-un fel
de mi°care genezică. Mai mult decât atât, contaminat
de unele mijloace ermetizante ale suprarealismului
(„Există însă o zi / cât un veac în care zalele
lanțurilor / se ating °i sunetul lor îi adoarme pe toți
temnicerii. / Atunci adevărul colindă lumea, î°i face
de cap, / iar spre amurg mai singur se întoarce, / cu
ghetele pe umăr, pe furi°, în draga lui temniță.” -
Seara pe uliă, Marcel Mure°eanu insistă asupra
aceleia°i confruntări brutale cu „starea de a fi” în
accepția lui Nichita Stănescu, discursul liric evoluând
aici spre formele unei confesiuni contaminate tot
mai mult de spaime, proiecții ale unor stări de
altădată, nevindecate însă, semne simbolice ale unei
lumi dominate tot mai mult de accente dureroase:
„Cine a urcat spânzurătorile astea în vârful dealului?
/ Cine?... Cine le-a lăsat goale, ca pe ceva / ce nu-ți
trebuie? Devastați păduri, arbori falnici, / faceți țepe
°i atârnători °i pe urmă nu le folosiți!” (Când se face
seară). În altă parte (Aceasta este o rugăciune), °irul
neîntrerupt al interogațiilor asociate invocației din
final transformă versurile într-un strigăt al spaimei de
moarte, de sufocare, revelând condiția omului
muritor în opoziție cu Divinitatea atotputernică
(„Cine nu-l lasă pe bunul Dumnezeu / să ne
stropească cu ploaia milei sale? / Câte chinuri se vor
mai adăuga / vieții noastre? Cine ne strică firea / °i
ne întărâtă între noi?”), după cum în Sălciile sau în
alte poeme similare domină acela°i acut sentiment al
vieții °i al morții, pus sub semnul regresiunii în
mineral, de transgresare a regnurilor cu unele
nuanțări postmoderniste: „Iar a venit duminica... /
Unde te duci tu a°a singur? / La Sălcii, întrebătorule
din umbră, / la Sălciile de la Chiajna mă duc! / ai ce
faci tu acolo a°a singur? / Sunt cu ele, întrebătorule!
Mă spăl / cu umbra lor °i povestim.” Păstrându-se în
nota acelora°i meditații tensionate, relația dintre eu
°i destin devine dominantă, sub o formă sau alta, °i
în alte poeme ale volumului de față, unde un detaliu
de natură să probeze intenționalitatea în această
privință constituindu-l °i titlurile unor poeme, unde
unele cuvinte sau sintagme din structura acestora
sugerând un transfer de înțelesuri similar celor
existente în contextul imagistic al textului poetic.
Ceea ce atrage imediat atenția este prospețimea °i
mobilitatea viziunii, stările lirice trăite fiind definite
aici printr-un joc imagistic debordant, în formule
°ocante în viziune, dar °i în limbaj, apropiat de
sugestiile poetice proprii poeziei lui Gellu Naum, cu
cli°ee °i stereotipii încântătoare prin gradul înalt de
expresivitate: „se bat cu fulgii ninsorii, vorbesc în
limba clopotelor / °i cântă de-ți vine să râzi”;
„dezleagă cățelul pământului să-i păzească”; „Cât
oare î°i va mai putea ține respirația / Titanicul, până
să se întoarcă la suprafață / cu punțile pline de
morți?”
Plasat sub semnul unui asemenea rafinat
fantezism, jovial °i teatral-ludic, Marcel Mure°eanu
dispune de o evidentă lejeritate de a se mi°ca în
registre stilistice paralele. Relația cu lumea,
spectacolul vieții °i al morții sunt transcrise la
început într-un discurs liber, familiar, sprijinit pe un
vocabular realist, cu efecte ironico-umoristice, de
esență parodică, în manieră soresciană, lipsit în
aparență de orice tentații lingvistice pe care o
abordare atât de profundă a lumii le-ar fi impus („S-a
rărit lumea în Gogo°u, / pâinea se aduce marți, joi °i
sâmbătă, / o scândură dintr-un gard / a căzut la
pământ / °i s-a făcut pasăre. / Ierburi, ierburi,
ierburi! / Găini mai sunt? / Mai sunt! / Capre mai
sunt? Puține. / Nori mai trec? Spre Craiova. / Un
purcel conduce satul.”), ca, spre final, cum se poate
vedea în poemele Satul natal, Tablou celebru, O
doamnă îndărătnică sau Nebunul, jocul de cuvinte să
sfâr°ească dintr-odată într-o notă existențial înaltă, cu
miză profund teoretică, semn mai mult decât vizibil
că poezia lui Marcel Mure°eanu î°i accentuează
treptat nota de reflecție, de meditație, propunând
țesături complexe pe tema condiției lumii. Mai mult
decât atât, tinzând spre expresia aforistică
concentrată, Marcel Mure°eanu caută în straturile
adânci ale limbajului, ajungând la alte tipuri de texte,
un fel de eseuri-poem, reflecții pur °i simplu, o suită
de „exerciții” foarte libere, concentrând însă în
structura lor unele sensuri filosofice despre condiția
omului în lume. Descoperim aici un eu liric dornic
să dezvăluie esența unei interiorități zbuciumate prin
intermediul unui limbaj excesiv conceptualizat: „Nu
voi mai bate în pieptul tău, mă voi strecura prin
rănile tale!”; „Încremenită ca două mâini rugătoare,
ca două aripi pe umerii unei singure linii!”; „Porțile
caselor arse, abia animate în cenu°a ce trece prin
ele.”; „E doar urletul celei ce-a fost °i al celor ce
odată cu ea muriră!” (Porpile). Asociată reverberațiilor
poetice proprii unui °ir de metafore
atotcuprinzătoare, remarcăm substanța livrescă
densă, cel mai adesea - ironică, cu întreaga sursă de
personaje sau elemente mitico-biblice, istorice sau
literare, din care nu lipse°te nici „corbul cel bătrân”
din poemul narativ Corbul de Edgar Allan Poe,
invocat °i în poemul Corbul °i norul din volumul Cu
voia corbului (2012). „A-mbătrânit corbul meu / se
spală negrul de pe el / °i se vede carnea de pe corb.
/ A°a nu va ajunge departe, / va cădea de oboseală /
la picioarele câinilor. Nu te duce, corbule! / strig, dar
el a °i dat Cotul Donului. / Mă mângâi cu gândul /
că sunt acolo păstorii / °i că nu vor lăsa câinii să-l
sfâ°ie / °i-l vor înmormânta sub un fag, cum au
făcut °i cei dinainte de ei” (Un corb bătrân). Poet
sensibil moral, una dintre cele mai originale prezențe
poetice ale momentului, Marcel Mure°eanu
construie°te un univers liric convingător, plasat sub
semnul unei nesfâr°ite derulări de reprezentări °i
combinații de o mare diversitate, semn al unei
mobilități a imaginarului care-i poate exprima
evidenta identitate polivalentă.
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
(Jț) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Pagini din istoria polemicii
române°ti
Ion Buza°i
Vistian Goia
Polemica între vocale °i diletantism
Cluj-Napoca, Editura acoala Ardeleana, 2014
Definita ca o „discupie în contradictoriu pe o
tema” (°tiinpifica, literara, politica etc.),
polemica este o constanta a oricărei culturi,
o necesitate stringenta pentru viapa literara din orice
epoca (Vladimir Streinu), unul din primele semne
de sanatate a unei culturi. În Dicționarul universal
al limbii române de Lazar aeineanu se da o
definipie succinta, dar sugestiva: polemica este
„cearta cu condeiul”.
Vistian Goia, istoricul literar care ne-a dat
monografii documentate despre V. A. Urechia,
acoala lui Ha°deu (Ha°deu °i discipolii săi), °i a
scris despre o serie de scriitori români, a extras
acum aceste fragmente °i articole care ilustreaza
pagini sau momente din istoria polemicii române°ti
- nu numai în literatura (de°i aceasta
precumpane°te) ci °i în istorie, învapamânt, politica,
subliniind actualitatea unor considerapii sau
aserțiuni formulate în duelul polemic.
Paginile polemicii române°ti se deschid cu
raspunsurile ferme, convingatoare °i casante ale
Episcopului Inochentie Micu Klein, care, în Dieta
transilvana respinge caracterizările infamante ale
românilor de catre nobilimea maghiara.
În perioada pa°optista se manifesta polemic
opiniile lui Ioan Maiorescu °i Ion Heliade
Radulescu despre starea învapamântului din bara
Româneasca. Ardeleanul, cu o temeinica pregatire
pedagogica împarta°ind crezul acolii Ardelene
despre rostul °colii °i al educapiei în emanciparea
poporului, este dezamagit de situapia din Muntenia
primei jumatapi a secolului al XlX-lea °i scrie o
critica acerba, în care, înaintea fiului sau, Titu
Maiorescu, apare conceptul „formelor fara fond” -
a°a cum observa Adrian Marino. Critica lui a
stârnit mai multe intervenpii polemice, dintre care
cea mai importanta este a lui Ion Heliade
Radulescu, din pacate prea pupin la tema propusa,
°i cuprinzând unele accente pamfletare. Este o
caracteristica a polemicii române°ti, care a fost de
pupine ori „cordiala” a°a cum °i-a dorit Octavian
Paler. Din aceasta confruntare viitorul i-a dat
dreptate lui Ioan Maiorescu pentru ca, într-adevar
era °i este necesara în orice epoca o modernizare a
°colii române°ti.
Primul mare polemist în literatura româna este
Titu Maiorescu, care este °i creatorul unui stil
polemic ce se caracterizează prin eleganpa stilistica,
logica argumentarii °i concluzii lamuritoare - pentru
ca, avea dreptate Ha°deu, când spunea ca polemica
pe tarâmul fecund al °tiinpei ofera doua avantaje: 1.
ajuta la definitiva limpezire a unei (unor) probleme
controversate °i 2. arata „superficialitatea unuia
dintre luptatori”.
Cartea lui Vistian Goia distinge între polemi°tii
de vocație cum ar fi Titu Maiorescu, N. Iorga,
E. Lovinescu, Lucian Blaga, Nae Ionescu °.a. -
„dotapi cu talent din na°tere °i cu o certa cultura în
domeniul în care au polemizat - °i diletanții - „firi
timide, fricoase, cu pregatire lacunara, pa°ind în
domenii pe care nu le stapâneau °i cautau sa se
apere prea pupin cu argumente plauzibile °i mai
mult cu învinuiri fanteziste °i cu vaicareli prin care
cer°eau milostenia”. (pp.5-6)
A°adar într-o polemica autentica - avem doi
combatanpi °i o problema controversata. Paginile
care prezinta: polemici °i polemi°ti pe tarâmul
istoriei (G. Panu, Gr. G. Tocilescu, G. I. Ionescu-
Gion, N. Iorga, I. Bogdan, A. D. Xenopol,
Const. C. Giurescu), cele despre legislația °colară
(C. Dimitrescu-Ia°i, Take Ionescu, Barbu
Delavrancea, Titu Maiorescu, Spiru Haret) °i cele
despre revista Sămănătorul (N. Iorga, E. Lovinescu,
Ilarie Chendi, Lucian Blaga, Pompiliu
Constantinescu - la care adauga °i critici literari din
a doua jumatate a secolului al XX-lea: Dumitru
Micu, Mircea Zaciu, Silvian Iosifescu, Zigu
Ornea,Teodor Vârgolici) sunt polemici ample, cu
mai mulpi participanti, sau a°a cum le nume°te
autorul „spectacole polemice”. Problemele sunt
controversate °i aici: cum se scrie istoria. În centrul
discupiei este Istoria Bucure°tilor de G. I. Ionescu-
Gion - punctele de vedere sunt divergente, se
contureaza doua tabere, unii opinenpi î°i nuanpeaza
pe parcurs pozipia critica, ba chiar ajung sa elogieze
cartea; în privinpa legislapiei Ccolare se discuta tipul
de învapamânt liceal (secundar), adecvat României
de la începutul secolului XIX: trifurcat (real, clasic,
modern), sau doar bifurcat (clasic-umanist °i real),
triumfând opinia unuia din cei mai mari
organizatori ai învapamântului românesc, Spiru
Haret, care spunea ca menirea liceului este „sa dea
o tinerime cu o cultura integrala, cu toate facultapile
în echilibru, prin studiile variate ale clasicismului °i
ale °tiinpelor pozitive.”(p. 72) Mai amplu este
„spectacolul polemic” iscat de revista Sămănătorul,
început înca din prima decada °i continuat pâna
prin anii '60 ai veacului trecut, discutându-se uneori
patima°, daca samanatorismul este un curent literar
sau doar o orientare, o tendinpa ideologico-literara,
daca a dat scriitori importanpi °i daca scriitorii
importanpi care au colaborat la aceasta revista pot fi
afiliapi samanatorismului. La sfâr°itul acestui lung
„spectacol polemic” alert prezentat, Vistian Goia
împarta°e°te opinia lui Mircea Zaciu, unul din cei
mai avizapi în aceasta problema, ca
„samanatorismul a fost °i ramâne o problema
controversata.”
Interesante pagini polemice sunt cele consacrate
înfruntarii dintre Titu Maiorescu °i V. A. Urechia.
Prieteni la început, colaborând amical în domeniul
învapamântului, ajung sa se îndeparteze °i sa
polemizeze. Motivele nu sunt numai de ordin
politic, cum suspinea Al. George, ci °i, mai ales, de
temperament, de orientare literara, cum arata
Vistian Goia. V. A. Urechea a fost °i a ramas un
romantic pa°optist, iar Titu Maiorescu era un spirit
modern, înnoitor. Aceasta polemica ne arata ca,
uneori, talentul unui polemist ca Titu Maiorescu
face victime pe nedrept. Este cazul lui
V. A. Urechea care nu s-a putut masura în „cearta
cu condeiul” cu un adversar de talia lui Titu
Maiorescu, de°i, în problema învapamântului,
viitorul i-a dat dreptate acestui scriitor uitat. Relapia
B. P. Ha°deu-Al. Odobescu a fost eludata de
biografii celor doi scriitori. Ca °i în cazul precedent,
cei doi au fost la început în relapii colegiale de
universitari, academicieni, dar, temperamente
diferite, ei au ajuns la o raceala a relapiilor de°i -
suspine Vistian Goia - ei nu sunt „spirite
antinomice”, ci afine. Uneori polemicile se
declan°eaza °i între scriitori foarte apropiapi, chiar
prieteni, cum este polemica dintre ardelenii
Octavian Goga °i Onisifor Ghibu, care au opinii
diferite despre progresul social, economic °i cultural
al României dupa Marea Unire, contestat „de
plano” de poetul Clăca°ilor se contrazic °i în
aprecierea rolului Astrei °i, în fine, în funcpia
purificatoare a râsului, a zeflemelei necesare, Goga
suspinând ca Ardealul acelei vremi avea nevoie de
un nou Caragiale, spre deosebire de Onisifor
Ghibu, marele pedagog, care credea ca trebuie
suspinute °i încurajate energiile napionale care duc la
progresul parii.
O victima a polemicilor în care a intrat, ca un
„diletant” s-a dovedit filozoful C. Radulescu-Motru,
în doua rânduri. Mai întâi ca adversarii sai au fost
talentapi polemi°ti: N. Iorga °i Lucian Blaga. Cu
N. Iorga polemizeaza în problema revistelor literare
°i, de°i suspine un punct de vedere judicios ca în
acest fragment, a carui „actualitate” o subliniaza
Vistian Goia, vocea lui nu s-a putut impune într-o
confruntare inegala:,, Înpeleg prea bine ca pot sa
existe la noi reviste personale, în care prietenii sa
fie laudapi, iar neprietenii insultapi, precum exista °i
ziare personale de partid. Ele sunt chiar în firea
obiceiurilor noastre române°ti. Românul, din fire,
este înclinat spre egotism. Nu poate sta într-o
funcpiune publica mai mulpi ani - °i sa nu ajunga la
confundarea intereselor publice cu ale sale
personale; nu poate fi reprezentant al napiunei mai
mulpi ani - °i sa nu confunde partidul sau cu însa°i
napiunea; nu poate fi membru al Academiei, macar
o zi - °i sa nu considere Academia ca o mo°ie a sa
proprie.” (p. 83) Acela°i filozof se înfrunta °i cu
Lucian Blaga, alt redutabil polemist: de data aceasta
se ciocnesc doua sisteme filozofice, filozofia
°tiinpifica a lui C. Radulescu-Motru °i filozofia
mitico-poetica a lui Blaga, care uneori degenereaza
din partea autorului Trilogiei cunoa°terii în pamflet
°i jignitoare calambururi (Motru/Mortu).
Cartea se încheie armonios, aratând o constanta
în polemica, °i anume conflictul dintre generapii,
vechi de când lumea °i mereu actual, conflictul
dintre batrâni °i tineri. Sunt citate doua opinii
pertinente tocmai pentru ca nu absolutizeaza nici
una dintre pozipii. Eminescu îi condamna pe tineri
pentru ca nu trebuie disprepuite realitapile
autohtone °i îi apara pe batrâni pentru credinpa în
tradipiile române°ti; mai târziu, în perioada
interbelica filozoful Nae Ionescu îi critica pe batrâni
pentru apucaturile lor retrograde, vazând în tinerii
generapiei sale - purtatorii progresului.
Scrisa cu pasiune °i temeinic documentata
cartea lui Vistian Goia ne arata ca istoria literara
sau culturala ar fi monotona °i plicticoasa fara
asemenea pagini polemice, care învioreaza
atmosfera literara, ramânând o modalitate sigura de
clarificare a unor idei controversate. ai, purtata cu
eleganpa stilistica, ea constituie °i o încântare pentru
cititor; de aceea cred ca era bine sa fie reproduse
mai multe citate, chiar in extenso, pentru a reliefa
aceste dueluri „cu condeiul”.
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
-(J)- Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
Însemnări de lectura
Florin Costinescu
Nicolae Grigore Mără°anu
Imparele. Sonete
Brăila, Editura Istros, 2013, ed. a doua
Ultimii ani au însemnat pentru N. Grigore
-Mără°anu pe lângă o accentuare, demnă
de semnalat, a virtuților deja cunoscute
°i recunoscute ale creației lui poetice, °i
evidențierea, mult mai pregnantă, a însu°irilor
sale de teoretician al poeziei, în speță, al
sonetului, oferindu-i acestuia posibilitatea de a fi
°i altfel decât cel °tiut °i consacrat ca atare prin
structură °i sonorități, al acelui sonet practicat,
de altfel, de autori celebri de-a lungul timpului.
Nu trebuie văzută, desigur, în acest altfel de
sonet, construit nu numai teoretic, dar °i
practic, cumva, vreo bravadă târzie (sau o
insurgență), ci o nevoie imperioasă a acestui
poet, iubitor de armonii lingvistice, de a inventa
o formă poetică care să surprindă mai bine
modulațiile de finețe ale inspirației sale. De
altfel, într-o poezie intitulată semnificativ
„Printre-ndoieli, morgane, rime”- căutări, el
mărturise°te cum „printre iambi diezi” îl caută
pe Dante, de asemenea, pe „marele Rigă”,
Shakespeare, iar „pe sub tei, tăceri de piscuri”,
pe genialul Eminescu.
Această ediție, a II-a, revăzută °i adăugită, a
volumului, Imparele-sonete, apărută la Editura
Istros, Brăila, 2013 - beneficiind de o sub-
stanțială prefață semnată de criticul °i istoricul
literar brăilean Viorel Coman -, se arată a fi, o
dată în plus, rodul „seducției imparului”, după
expresia autorului folosită ca titlu-argument într-
un eseu plasat la sfâr°itul cărții. Miza pe impar
în noua configurare a sonetului în viziunea aces-
tui autor, ar rezolva un anumit paradox născut
din raportul dintre simetria catrenelor °i asime-
tria terținelor, acestea din urmă având un rol
important “în salvarea sonetului de monotonia
propriei desăvâr°iri”. Aspectul impar, cu efecte
benefice în planul semnificației °i receptării
acesteia în registre multiple este imprimat de
acea pentadă (cinci versuri) cu care se încheie
poemul (sonetul), parte finală pe care poetul o
numeste „ținut al revelației °i al dezlegărilor a
toate câte înnoadă harul”. De altfel, sonetul cu
care se deschide volumul configurează caracterul
generator de lirism al imparului: „Imparul meu
nu-i hiacint în glastră/ nici nu sucombă în per-
fecțiune;/ e zbor nuntit, iubiri, comuniune,/
Topite într-o ardere mai vastă./ Din lava lui
fecundă, ce minune,/ sticlar, făcui o magică fer-
eastră”. Această „magică fereastră” cu vedere
spre înlăuntrul poeziei i se deschide „sticlarului”
întru poezie N. Gr. Mără°anu doar apelând la
mirabilul impar invocat cu o nedisminulată
evlavie, plin de virtuți în relevarea esențelor spre
care tinde adevărata poezie.
Ca o consecință a acestei încrederi în opți-
unea sa stilistică îl surprindem pe poet întorcân-
du-se, mai mereu, în apărarea sonetului său.
„Rog pronia să-mi ocrotească/ de °treang sone-
tul, să-l protege/ de inchiziții, jurii blege// de
snobi... tu°ind de măgărească”, scrie el la un
moment dat, invocându-l, în alt text, ca protec-
tor suprem, chiar pe Dumnezeu: „Trei terține °i-
o pentadă/ poartă semn sonetul meu/ în terține,
Dumnezeu// Vine seara să mă vadă,/ să-mi
°optească:” Uite, colo,/ a°ezat pe tron de aur,//
Cu nimfe °apte pe-un plaur/ i-ar sta bine lui
Apollo (...) Privit global, acest nou volum al
poetului are rolul de a fixa un reper important
în creația acestuia, dar °i de a consacra, stilistic
vorbind, silueta unui sonet mai încăpător de
sensuri °i trimiteri ideatice. Cititorul acestui
volum, alcătuit din cinci cărți - „În plin mister
iluminez ființa”, „În țâfna dintre Scylla °i
Charibda”, „Cre°te în mine o desăvâr°ire”,
„Hagialâc °i fesuri pe sub cuverturi”, „Mutând
interogația-n idee” -, va descoperi în paginile
sale nu numai un univers poetic în continuă
mi°care, dar °i propriile lui întrebări, puse sau
încă nepuse, în formulări de evidentă elocvență
°i forță sugestivă. Înse°i titlurile citate, prin
pregnanța °i sonoritatea lor oferă, credem,
numeroase indicii privind natura lirismului prac-
ticat de acest autor, o îmbinare subtilă între
metaforă °i jocul gândului liber, atras de spații
poetice puțin frecventate. Nu întâmplător, apre-
ciem, într-o poezie din primele pagini găsim
invocată figura emblematică, purtătoare de sim-
bol, a „Magului fântânar”, cel ce-i cere poetului
să sape în cuvânt fântână: „Sap °i tot sap.°i-ntr-
un târziu mă doare/ urcu°ul meu din moarte în
splendoare”. Săpând în cuvânt, poetul sapă,
implicit, în propria-i memorie de unde scoate la
lumina versului fapte °i întâmplări demne de a
trece pragul imparelor sale, fie că e vorba de
magul Diogene „cu torța lui de seu arzând în
mână”, fie ridicând în slăvi „licoarea sacră/ ce
spală sufletul de-amar divina Grasă de Cotnar/
Ce-n har sonetul mi-l consacră!” Există în acest
volum, indiferent de titlurile celor cinci cărți
care îl compun, o alternanță de voci, unele, să
le spunem, terestre, colocviale, altele profetice,
oraculare, la care N. Gr. Mără°anu apelează cu
o virtuozitate de alchimist. Imparele lui au un
sunet modern, acesta fiind etalat într-o gamă
diversă, pe subiecte variate, exprimând stări
poetice ce presupun abordări în care coexistă ca
stare - mirarea , ca atitudine - tenta filosofică,
iar ca expresie - desenul abrupt, nea°teptat,
expresiv. În măsura în care partea (bine aleasă!)
reprezintă întregul (poeziei) reproduc aici - spre
exemplificare - câteva versuri ilustrative pentru
încărcătura lor semantică deosebită. „Văd clar
prin țipăt cum un sex mă na°te”(Întroienipi în
mistici °i mătănii), „Cresc în impas °i mă
frământ întruna”(Dilema magului din Auguna),
„Răniți soldații toamnei culeg porumburi verzi,/
alunecă prigorii pe pârtiile Lunii,/ de spaime
kafkiene se spânzură nebunii” (De spaime
kafkiene se spânzură nebuni/).Teritoriile poetice
abordate de N. Gr. Mără°anu exprimă, prin
relieful °i conturul lor, un fel de biografie
retrăită prin poezie, geographic - este lesne iden-
tificabil ținutul fantast alcătuit din combinația -
ape, floră, faună - specific Brăilei -, dar °i spațiu
unor mari spirite creatoare: Panait Istrati, Fănu°
Neagu etc., al legendelor de tot felul, al întâm-
plărilor din trecut intrate în folclorul urbei, cum
ar fi, între altele, viața amoroasă a mult-vestitei
tanti Elvira. Acest personaj feminin, beneficiind
de multiple identități la nivelul receptării popu-
lare °i modelat intens de fantezia, în primul
rând a bărbaților, este privit de poet ca „basm
antitetic, pur, real”, el scriind incitant: „Crezut-
am sânu-ți vas de cult/ dar demonul din sfârc
mă-ncarcă/ de iad - sub soarele din barcă...” În
versuri tandre, bine timbrate temperamental,
rezonante, Mără°anu realizează un fel de canon-
izare târzie a Elvirei sale, ca zeiță terestră a
Amorului. A Elvirei sale spun, pentru că, la un
moment, poetul, crai °i trubadur, zice: „Ai fost
un fruct oprit dar te-ai dat toată./ Mortalo, mai
omoară-mă o dată!”. În acela°i regim al recep-
tării, aproape carnale, trebuie văzută °i asocierea
dintre acest personaj feminin cu acea invocată
„magmă pulsatilă”, ocazie cu care poetul se
define°te, la rându-i, ca fiind... „pulsar” (Amorul
spectrelor contrare - pulsapii).
Aceea°i vervă imagistică, asociativă, care
ține treaz interesul cititorului, îl aflăm °i în ulti-
ma parte a volumului, a cincea, purtând expre-
sivul titlul Mutând interogapia-n idee-de°ert?.
Cităm din poezia respectivă pentru modul în
care ea rezumă o dimesiune a puterii de
reflecție a poetului asupra ființei umane °i rostu-
lui acesteia: „Introspectiv de°ert! Ce mă°ti
difuze!/ mirat întreb de Dumnezeu,/ mi-au
înflorit mirările pe buze// De când întreb. Dar,
Doamne, cine-s eu/ de vreau să °tiu, de caut
nod în rază/ în loc să-mi văd doar de de°ertul
meu?” „Imparele”, aceste părți, pendulează te-
matic între Sacrul, cel care tutelează °i clăde°te
ființa umană în întrebările °i determinările aces-
teia, °i Profanul, cel cu ispitele sale pământene,
pe care aceea°i ființă le traversează lăsându-se,
din păcate, de multe ori, pradă lor. Prin însă°i
scrierea sa sonetul are atingere directă cu
Divinitatea, ne asigură poetul, denumind sone-
tul „prefigurare/ a ceea ce inima-n sine are!
Iubire, vas vestalic, cu aghiazma/ mare de mir
de sub catapeteasmă/ în care Crist se scaldă în
mireasmă (Mirabilul sens - imn orfic). Atrag
atenția °i imprimă o notă aparte acestei părți a
volumului, ca °i în cazul celorlate, de altfel,
referințele - unele directe, altele abia sugerate -
la concepte °i noțiuni, organic integrate în flux-
ul poetic, flux stăpânit cu brio de autor de la
idee la expresivitatea frazării. Folosind unul din
multele cuvinte brevetate de autor vom spune
că volumul „Imparele” ne „destaină” în
N. Gr. Mără°anu un poet de prim plan al actu-
alității noastre literare.
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Fecunda singurătate
Teodora Jurma
Alexandru Mihăilă
Sărută-mă singurătate
Editura Universitas XX, Ia°i, 2014
„Ard rafinăriile de la Novi Sad!”
A°a te introduce Alexandru Mihăilă în
atmosfera romanului Sărută-mă singurătate, a
cărui edipie a treia a apărut de curând (2014). E
ca °i cum ar vrea să îpi spună: „Treze°te-te, nu
mai e timp de pierdut!”. Te aruncă direct în foc.
Un foc cu vâlvătaie egală, nu cu intermitenpe.
Pentru că aceste pagini iau de piept propria
con°tiinpă °i o supun unui ropot de întrebări; o
mitraliază, odată cu focurile de arme care se aud
tot mai aproape... Trezirea con°tiinpei (napionale °i
personale) a cititorului se petrece în acela°i timp
cu cea a personajului principal, Costin Vuza: „Ce
caut eu în această poveste mediocră? De ce nu te
duci la culcare, Don Quijote?”.
„Un roman prea trist °i prea altfel (despre
ni°te lucruri cu adevărat frumoase)”, ne spune, în
prefapă, Constantin Dram. ai aceasta pentru că
este o carte care se respiră cu întretăiat. Un imn
înălpat Iubirii, căreia îi dă trup °i o împinge să
iasă singură în lume. Chiar dacă bănuie că aceasta
se poate întoarce la sine cu hainele sfâ°iate. O
carte despre curaj: despre curajul de a fi patriot °i
despre curajul de a fi prieten.
Este un roman al apropierilor de sine °i către
sine, în pesătura de păianjen a unor fine, dar
trainice articulapii între posibile eu-uri sau între
eu-l personajului aflat în prim-plan °i ramuri bine
definite ale genealogiei proprii.
Această carte despre lucruri cu adevărat
frumoase este un fel de clo°că cu puii de aur
Pentru că din povestea propriu-zisă izvorăsc
continuu pove°tile strămo°e°ti, plasate într-un
cadru istoric cât se poate de
palpabil/real/documentat, din care urcă înspre noi
fo°net de crinoline, °oapte mai mult sau mai
pupin împătimite de iubire, mirosul prafului de
pu°că sau lozinci precomuniste. Sunt un fel de
miniromane, încuibate în matca pove°tii-mamă, în
care timpul istoric (trecutul propriu - care se
circumscrie bătăliei de la Nistru °i trecutul
strămo°esc, pe care se în°iră neamul Vuze°tilor,
pe firul dublu al zestrei genetice °i al blestemului)
se suprapune peste prezent (care pulsează în
miezul războiului din Iugoslavia), dând na°tere
unui timp al piscurilor ve°nic înzăpezite.
Intrarea în aceste lumi cu cortinele trase este
permisă doar prin porpile unor fermecătoare
arhaisme (cnut, seleaf, fustanea, jiletcă, tesace,
i°licuri, oblastea, hogeaguri, oghealuri,
baragladine, bivuacuri, panpiri °.a.), care par să
recreeze, pe alte coordonate, atmosfera din Craii
de Curtea-Veche. Scenele dau impresia că se
derulează ca într-un fel de carusel de fotografie
veche, dacă nu ar fi străbătute, de la un capăt la
celălalt de fiorul nelini°titor al blestemului (de
dragoste, singurătate °i moarte).
Numitul blestem este veriga care leagă
minipovestirile, înlănpuindu-le într-o aparentă
cauzalitate. Acesta urcă de la serdarul Dimitrie
Vuza, polcovnic în oastea domnească, prin vremi,
la Todira°cu Vuza °i Scarlat Vuza (1841), înspre
Costache Vuza (1908), cel mai înstărit,
sublocotenentul Cezar Vuza (1941) cu Tiberiu
Vuza, Traian Vuza (bunicul), ajungând la Costin
Vuza, sub forma a°a-numitului Cântec al lui Vuza
cel Mare.
Costin Vuza încearcă să se elibereze de
pecetea trecutului, plonjând în apele cele mai
adânci ale acestuia; însă aici nu găse°te decât
roata destinului, care îi readuce acelea°i drame,
jucate pe scene diferite. Dintre toate bătăliile în
care este prezent, cea mai teribilă este cea a eu-
lui, răscolit de seminpele ce cad din arborele
genealogic, care se răsucesc în propriile sale trăiri,
încercând să prindă viapă. Această eliberare a sa
va trece prin coroana de spini aflată dinaintea
u°ilor Iubirii. Pentru el iubirea este devastatoare,
stihială, dar cu trimiteri înspre o verticală
spirituală a fiinpei. Astfel că pierderea ei este mai
înfrico°ătoare decât moartea: „Am învăpat °i eu că
există ceva mai înfrico°ător decât moartea; s-o
pierd pe Augusta!” (într-un plan al trecutului nu
foarte îndepărtat, °i Tiberiu Vuza se lasă împu°cat
cu o bucurie stranie atunci când îi moare iubita).
Pentru că el °tie că „iubirea nu este din lume”.
Dragostea pe care i-o poartă Augustei stă sub
semnul minunii („Minunea ignoră orice
determinare”), fiindcă este sinceră °i clocotitoare.
De aceea cuvintele prin care °i-o reprezintă capătă
aripi de arhanghel. El compară Iubirea cu Sfânta
liturghie, o substitue chiar lui Dumnezeu, o
dogmatizează. Refuză să vadă diferenpele fapă de
trăirile tinereții („prefer să visez timpul în loc să-l
trăiesc”), care prind contur în persoana Augustei:
“Iubirea ei este torenpială, incitantă °i agresivă, cu
imediat consum, în timp ce iubirea mea este un
ascensor către Dumnezeu”.
După trădarea Augustei, care reiterează °irul
trădărilor din neamul Vuze°tilor, el î°i taxează
exaltările („neroade”), care, de°i bine intenpionate
°i înve°mântate în cuvinte care înmiresmau totul,
l-au împiedicat să vadă adevărul. Prin atingerea
contrariilor din timpul suferinpei, care capătă
valenpe terapeutice, el realizează o autoanaliză
minupioasă, o metanoia (mai mult sau mai pupin
fără voie) prin iertare: „Acum înpeleg că sângele
lor răzbunător a dus mai departe pedeapsa, din
generapie în generapie, alegând clocotul urii, în
locul simplei Iertări, care ar fi stins pentru
totdeauna blestemul”. Aceasta este una dintre
Marc Pessin
Carte scrisă în Pessionois
cheile dezlegării de sine: „Toate drumurile către
Dumnezeu trec prin Iertare”.
Costin pierde iubirea, devenind singur, nu atât
fizic cât, mai ales, în interior, unde singurătatea
î°i face cuib, sărutându-l. Iubirea sa este cernută
de suferinpă °i de singurătate. Relapia cu
Dumnezeu se simplifică °i se intensifică, pâ°nind
în prim-planul viepii sale. Raportul de forpe se
schimbă: dacă la început exista lumea °i într-un
colp îndepărtat Dumnezeu, acum există
Dumnezeu °i într-un plan îndepărtat lumea: „La
Novi Sad, am stat de vorbă cu Dumnezeu!”. A°a
încât singurătatea capătă în cazul său dimensiuni
izbăvitoare. El înpelege, la finele romanului că
Iubirea nu este numai extaz, cât, mai ales, jertfă.
Acum totul se dezleagă, apar ultimele piese de pe
tabla de puzzle. A°a încât, pomenitul blestem
devine, prin prisma acestei noi înpelegeri,
echivalentul propriilor patimi - al sângelui care
clocote°te ca în venele străbunilor °i care poartă,
în învolburările sale, sâmburii nenorocirilor
trecute °i viitoare: „strămo°ul acela cumplit
trăie°te în mine!”.
Dincolo de miza mântuitoare pe care o pre-
supune, romanul este o bijuterie stilistică. Dacă la
începutul acestor pagini ne trezim azvârlipi în
lumina incendiară (întunecată) a războiului,
finalul ne învăluie în lumina care nu arde, hrăni-
toare, mângâietoare, dalbă a Învierii: „Dar eu,
Doamne Iisuse, cum te-a° putea invita înăuntru,
când °tiu că în chilia sufletului meu e atât de
întuneric °i se descolăcesc °erpi °i pândesc balauri
cu °apte capete? Te-am chemat de atâtea ori, dar
n-am °tiut până astăzi să arunc, peste prăpastia
păcatelor mele, o punte de lacrimi, pe care Tu să
pă°e°ti spre mine”. Sau: „Urletul de fiară al
alarmei nu reu°e°te, totu°i, să slupească această
noapte miraculoasă, această noapte sfântă.
Pădurea de lumânări cre°te spre cer, atingând
stelele.” Razele acesteia străbat întreaga scriitură
°i o transfigurează. O anastasiază: „inima, singura
mea medalie!”. Tot ce a fost cumplită suferinpă,
devine fericita întristare a sfinpilor.
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
Black Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
„Raiuri - în ori°ice păcat”
Marc Pessin
Ceramica Pessinoise
Traian Vasilcau
Sfe°nic în rugăciune
Chi°inau, Notofraf Prim, 2012
Nu popi sa °ti care-i Dumnezeul omului,
daca nu °i-l scrie. Nici poezia nu i-o popi
°ti altfel, pentru ca ea, poezia, este de-
odată cu El. De la începutul lumii, de la
începutul limbii °i limbajului. Mai de dinainte
de ele. Întâi în vorbe, apoi în cuvinte. N-avem
ce face, de°i limba, cum bine s-a spus, „este
casa fiinpei”, °i ea, ca orice „atelier”, î°i are
„ustensilele” sale. Uitate sau nu. Uitate, poate,
sunt °i cuvintele: Dumnezeu °i poezie. De°i, cu
ambele, „ciocanim” de la facerea lumii.
Cartea lui Traian Vasilcau, Sfe°nic în rugăci-
une, este o carte de poezie, în cele mai multe
cazuri având în centrul lor divinul, Dumnezeul
cre°tin. A scrie pe „teme religioase” înseamna a
°ti °i a pastra o anume ierarhie data de con-
strucpia teologica a respectivei religii, credinpe.
În vârf Dumnezeu, apoi poezia, mai apoi omul.
Peste tot, însa, limba °i limbajul. „Limba,
s-a spus, este casa fiinpei”. L-am citat pe
Heidegger, tot la el am facut apel °i în ceea ce
prive°te „ustensilul” °i „ciocanul”. Tot limba ar
trebui sa fie °i casa fiinparii. Aruncapi în lume
fiind, n-o putem cunoa°te doar prin simpuri, o
cunoa°tem mai ales prin limba °i limbaj. Cu
atât mai mult atunci când este vorba de poezie.
Poate ca în aceasta limba, care este „casa
fiinparii” (expresie croita ad-hoc) sunt °i „cuvinte
ustensile”, uitate în dicpionar sau în carpi, care
mai apoi, descoperite, deschid omul catre
deschisul sau. Aici, spre divin. Traian Vasilcau
folose°te astfel de „ustensile” în textul poeziilor
sale. Mai ales atunci când parca vrea sa fie °i
„preot”. Flori, crin, schit, tacere, rana, plâns,
stele etc. sunt doar câteva dintre el. Nu sunt
cuvinte uitate, dar parca nu mai pot fi folosite
cu aceea°i eficienpa ca prin secolele 19 °i 20. Ca
sa nu mai spun de Evul Mediu. Acum, în sec.
XXI, °tim ce este o stea, °tim ca suntem facupi
din praf stelar, °tim ca organul de reproducere
al unor plante (organul sexual) este floarea, °tim
ca plânsul °i tot felul de litanii nu mai conving,
ca uneori sunt desuete, la°e °i cinice. Cuvintele
au acum °i alta încarcatura semantica, pe care
trebuie sa o °tim. Cum s-ar zice, cuvintele de pe
vremea lui Adam au evoluat. Adica omul. A
evoluat °i perceppia, mai bine zis înpelesul, nos-
tru asupra divinitapii °i asupra poeziei.
A ramas, credem, foate viabila partea mist-
ica. °i în actul mistic (pe care nu-l gândim în
plan religios) exista ierarhie: divin, poezie, om.
Sigur ca el poate pine °i de religios, dar, funda-
mental, credem, el pine de înpeles. Înpelesul nu
pine doar de partea rapionala din om, ci °i de
subcon°tient °i incon°tient. De partea afectiva °i
volitiva. Actul mistic poate fi întâlnit în mult
mai multe domenii decât doar în cel religios.
Esenpial ni se pare ca omului care se afla într-un
act mistic nimic nu-i este exterior. Daca spunem
ca suntem de la facerea lumii, atunci avem mai
multe oppiuni de a ne înpelege. Monoteiste sau
politeiste. Inclusiv Marea Explozie.
Omul ajunge pâna la scris, poetul ajunge
pâna la poezie, iar poezia ajunge sa fie act
divin. Este locuita de el, sau îl locuie°te. Divinul
îl putem numi apofaticul. Scapam astfel de
conotapia sa religioasa, eliberam astfel °i actul
mistic de panreligios. Apofaticul (divinul) îl
gasim la orice nivel, dar trebuie sa ajungem,
printr-o anume asceza, la el. Sa fim el însu°i. În
misticismul cre°tin, exceppie, printre pupini,
Meister Eckhart, omul nu se identifica niciodata
cu Dumnezeu. Nu însa °i la Traian Vasilcau. La
el, divinul este gasibil peste tot, dar °i poetul
(cite°te poezia) î°i gase°te oriunde locuire: “Eu
carele-am furat povestea lumii/ °i-o am ascuns
în mine - spre-a mai fi,/ Sunt nerecunoscutul
baci al humii/ ai rastignit de pasalmi mai pot
trai.// Pustiul care-am fost a înverzit,/ Curând
zbucni-vor flori de sânziene,/ ai-n mijlocul
durerii pintuit/ Bucium Mirare, Adevar se
cerne.// Ales mi-s al tacerii poemelor ce sînt/ °i
scriu cu-n ram de cruce - ai nu-s decât cuvânt!”
(Ho/ul incorigibil), sau: “Nu merg, ci numai
zbor din mare teama/ Sa nu omor cuvintele pe
drum./ Venit din taina-Pi, voi de buna seama/
În taina-Pi sa sa ramân antum postum. //°i
când va trebui sa plec din mine/ Sa n-am unde
migra decât în Tine!”, sau: “S-alunec prin
icoane, sa cad °i sa nu doara/ ai ori°ice murire
sa-mi para prea u°oara,// Ma°inile cu taine sa
urce-n bolpi mereu/ °i sa n-aud în mine cum
cade Dumnezeu.” Acolo unde este scrierea, este
°i lumea, sunt °i poemele °i povestea lumii. În
aceasta carte, spune autorul, este scrierea lumii.
Nu facerea ei, de°i, ajun°i în divin, este °i
geneza, viapa. În „lumea fiinparii” toate sunt
împreuna, uneori acelea°i. Aceasta lume se
„deschide” fapa de lumea fiinpei. În cazul carpii
de fapa, cel pupin eu a°a citesc, „lumea fiinpei”
este poezia. Când este poezie, lumea este: “În
marmura cuvintelor cioplesc/ Sa dau de slova-
clopot °i uitare./ Intrapi, intrapi, sufletul meu e
mare,/ Chilii nenumarate-locuiesc.// În cartea-
mi scrisa mor pentru o clipa/ ai-n cea de-o scriu
întruna înviez./ ai doar din Pururi Mîine, grea
risipa,/ Sorb vinul suferinpei ca pe-un crez,// În
care botezat am fost de Tine/ Sa fiu un cer,
când evadez din mine.” Daca citim textul de
mai sus ca fiind scris de catre poezie nu de
catre poet, textul prime°te alte semnificapii.
Abia trecuta „dincolo” de om, poezia este ea
însa°i, se deschide spre divin. Daca nu este
chiar divinul însu°i.
Poemele lui Traian Vasilcau nu sunt poeme
religioase, fac apel la divin, dar ele sunt ceea ce
trebuie sa fie - poezii. De aici „pendularea”
între scris, poezie, divin. Ele „coboara” divinul
(apofaticul prezent în neti neti) în uman, dar îl
°i „ridica” pe om pâna la poezie. Nu °tiu unde
se situeaza poetul în ierarhia propusa mai sus.
Dar el, pe drept, face ca povestea viepii sa fie.
În încheiere, un singur repro° legat de partea
tehnica a carpii: cartea trebuia bra°anta, nu cap-
sata °i, ar fi fost un mare câ°tig pentru cititor
ca fiecare poezie sa-°i aiba pagina sa.
■
Marc Pessin
Fractale translation et plissement
8
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Niciodată ca odată...
N. Georgescu
Când regularizezi un sistem de scriere vechi
trebuie sa fii de doua ori atent la sensuri:
mai întâi la cele actuale, uzuale - apoi la cele
din sistemul respectiv. Autorii care au gândit
îndelung asupra scrisului implica în grafie gândul:
trebuie cel pupin să-pi pui întrebarea daca are sens ce
°i cum au scris ei, înainte de a schimba ca pentru
noi. Iată, de pildă, banalul odată la Eminescu.
Redau prima strofă a „Luceafărului” în forma din
Almanahul România jună (aprilie 1883):
A fost odată ca ’n pove°ti,
A fost ca nici odată
Din rude mari împărăte°ti
O prea frumoasă fată.
Convorbirile literare reiau poemul în august
1883, astfel:
A fost odată ca ’n pove°ti.
A fost ca niciodată
Din rude mari împărăte°ti
O prea frumoasă fată.
Titu Maiorescu păstrează, pentru edipia din
decembrie 1883, forma din Almanah, în edipia a ll-a
(1885) are la fel - dar în edipia a treia (1888) pune
A fost o dată °i ca nici o dată, forme pe care apoi
le abandonează. (Nu e greu de înpeles de ce
abandonează: la reluarea termenului, în vorbele
fetei, are: Noi merge nici odată, deci a avut
intenpia să corecteze °i aici: o dată, dar corectorul
l-a înpeles gre°it °i a ie°it gre°ala Noi merge, pentru
N’oi merge; de obicei în vecinătatea corecturilor lui
Maiorescu apar gre°eli tipografice noi. La edipia a
IV-a va fi renunpat, a°adar.) Editorii de după el
oscilează între niciodată °i nici odată. Astăzi textul
este astfel, după Perpessicius:
A fost odată ca-n pove°ti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăte°ti,
O prea frumoasă fată.
În prima edipie, din 1939, Perpessicius nu avea
nimic după primul vers, împotriva întregii tradipii de
până la el, dar apoi revine la forma împodobită cu
virgule - pe care o stabilise, de fapt, C. Botez
(1930).
Cât despre manuscrise, nu ne lămuresc prea
mult, laboratorul Luceafărului fiind extrem de vast.
Undeva găsim „A fost odată ca ’n pove°ti / A fost
ca nici odată” (Mss. 2277, 132, corelat cu „N’oiu
merge nici odată”), la fel este în Mss. 2275, 39,
pentru ca în Legenda Luceafărului (Mss. 2261, 198,
datat de poet Aprilie 10,	1882 să găsim „A fost
odată ca ’n pove°ti / A fost ca nici o dată”, corelat
însă cu „N’oiu merge nici odată”. Peste tot în
manuscrise punctuapia este albă - fie că sunt ciorne,
fie că e lăsată special deoparte (probabil, pentru a
fi completată sistemic pe textul definitiv) - astfel
că autorului însu°i îi putem atribui sigur doar
virgula din Almanah sau punctul de Convorbiri
după primul vers. Încă o dată: cine-°i face iluzia că
manuscrisele rezolvă cele mai multe probleme
editoriale se în°eală: mai degrabă ele dau sugestii.
Pentru nici (măcar) un poem eminescian nu
depinem ultimul manuscris, cel dat la tipografie. ai,
ca să fim °i mai lini°tipi în privinpa aceasta, trebuie
să mai °tim un lucru: chiar după tipărire poetul
intervenea asupra textului (vezi cazul Scrisori III,
publicată în Convorbiri literare °i apoi în Timpul).
Am demonstrat în altă parte că, în cazuri extreme,
pentru gre°eli tipografice se întrerupea procesul de
tipărire al Convorbirilor literare, se făcea corectura
°i apoi se relua. (Există exemplare din revistă,
acela°i număr, care diferă: unele au gre°ala
tipografică, altele nu o au).
A°adar, °i în privinpa primelor versuri din
Luceafărul tot editorii trebuiesc întrebapi asupra
voinpei auctoriale.
Ce vrea să însemne, în fond, această oscilapie a
formelor °i a punctuapiei? Nimica toată, s-ar zice, a
evoluat scrierea spre simplificare în privinpa
formelor, nici o dată, nici odată e mai u°or de scris
niciodată. Limba română nu are un termen
specializat pentru „jamais” franpuzesc (a°a cum nici
germana, de pildă, nu are) - °i cred că se încearcă o
creare artificială a lui. La noi, teoreticul „nicicând”
n-a reu°it să se generalizeze (se referă la viitor, nu °i
la trecut).
Adverbul „odinioară” este, pe de altă parte,
destul de complicat; dar ce substantivare interesantă
de la latinescul de una hora - „într-una dintre ore”,
clipe, momente: vezi, de pildă, într-o doară,
simentric acestuia: in una de hora „într-o oră, clipă
oarecare”, „la întâmplare”, „fie ce-o fi” - nu însă
„bunăoară”, bona hora, clipă bună - pentru care
vezi bonehur franpuzesc, „fericire”, cu deosebirea că
acolo s-a creat perechea cu malheur, „nenorocire”,
din mala hora pe când limba română n-a păstrat
malus (noi mo°tenim pentru ideea de „rău” un
termen juridic: reus care înseamnă acuzat; probabil
că „mal” tracic a fost prea puternic °i n-a putut fi
dizlocat, vezi Dacia malvensis °i atâtea toponime pe
mal: Mălureni, Malu Surpat, chiar Moldova, cum
ne demonstrează dl. Mihai Vinereanu, etc.,etc.; în
române°te „ceasul rău”, combinapie slavo-latină, nu
înseamnă „nenorocire”, „malheure”, ci „ghinion”,
pine tot de clipa, ora fatridică - °i nici nu are
pereche într-un eventual „ceasul bun” - expresia „să
fie într-un ceas bun” pare singulară °i este, probabil
refăcută pe linie cultă: să fie de bun augur, etc. - de
vreme ce înseamnă ceva tot în legătură cu norocul:
se pare că la noi sistemul expresiilor - pereche s-a
dezechilibrat, aici, din cauza refuzului lui malus
latinesc, oricum răul nu se opune la bine, vezi
expresia „e bine rău”, etimologicic: e acuzat de
bine, foarte bine). Neputând crea pereche, bunăoară
a trecut în zona adverbelor. Toate aceste forme sunt
mascate în scris, pentru că noi scriem fonetic (°i
bine facem, desigur...) adică legat: doară pentru
doară. Dacă avem curiozitatea să căutăm, însă,
sensul primar latinesc se păstrează, chiar °i pentru
omul de cultură medie solidă, nu numai pentru
lingvist.
A°adar, formele multiple pe „dată” românesc
pot să încurce vorbitorii °i se tinde spre o grafie
unitară, „niciodată” în loc de „nici odată”, întocmai
ca în cazul lui „oară”. O panică scientistă îl
împinge, cred, pe lingvistul român să facă din
cuvinte - concepte sau să descopere concepte acolo
unde nici nu te-ai a°tepta ca filolog. De pildă, un
bun prieten din latura aceasta a lingvi°tilor este
convins că în cuvântul românesc „nimic” se află
ideea de zero absolut, de kenos din greacă.
Nicidecum: nimic vine din ne °i mica, (firimitură,
bucată foarte mică, „miette” pe franpuze°te), deci
Mihai Eminescu
nimic (nimica mai degrabă) înseamnă nici măcar o
firimitură întreagă, mai pupin decât o fărâmipă. De
aceea se °i spune o nimica toată, adică o fărâmă
mică, mică de tot - deci: ceva, totu°i, care se mai
poate divide, nu un a-tom (se mai spune un nimic,
n°te nimicuri; expresiile de limbă par a con°tientiza
etimologia). Spapiul este fragmentat pentru limbă -
°i la fel este timpul: fragmentat în dâpi, ori (oare)...
Dar lingvistul trebuie să-°i facă norma lui seculară la
reforme, altfel nu mai poate explica evolupia, nu
este a°a?
...Ca să ie°im din zona aceasta a digresiunilor
atât de agreabile, vom spune simplu că acceptăm
scrierea, dar cerem să se spună unde s-a schimbat,
ca să °tim °i noi, cititorii de rând.
Cât despre virgule, tot lingvistul contemporan
poate spune că ele nu fac decât să ajute la recreerea
atmosferei de basm, sunt binevenite... Dacă ar fi
a°a, de ce nu pun editorii încă una, astfel: „Din
rude mari, împărăte°ti”, pentru că rudele mari sunt,
doar, °i împărăte°ti, e apozipie, n-ar fi bine să fie
punctată? lată însă că aici nimeni nu apozitează.
Este vorba nu de împărapi ca oameni mari, rude
mari - ci de împărapii cei mari, de marii împărapi,
împărapii lumii (poate chiar în succesiune
temporală), aceia care au imperii, nu simple
împărăpii ca prin basme. În recitare trebuie să reiasă
asta, deci autorul invită °i la accente speciale. De
altfel, poemul eminescian începe cu „a fost odată” -
dar nu continuă în logica basmului: „A fost odată
un împărat °i o împărăteasă, °i ei aveau o fată etc.”
- ci se opre°te la ea, la prea frumoasa fată - care era
una la părinți - dar iară°i: părinpii sunt de căutat
între sfinpi °i stele.
Cred că nimeni nu mai judecă atât de simplist
„uvertura” (Lucian Costache) Luceafărului când
observă cum se deta°ează între edipii textul de bază,
cel din Almanah. Poetul nu creează o atmosferă de
basm - ci judecă basmul °i trece dincolo de el, îl
depă°e°te către sensuri filosofice adânci.
Dl. Academician Alexandru Surdu ne spunea, o
dată la fumoarul Bibliotecii Academiei, că în
deschiderea Luceafărului recunoa°te definipia dată
de Hegel, în introducerea la „°tiinpa logicii”: fiinpa
este nimicul (cu vorbele dânsului, din memorie
„Das Sein, das reine Sein [...] ist das Nicht”); pot
confirma că accentua „Das reine Sein” exact ca „O
prea frumoasă fată” după aceea. M-a urmărit
"
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
-(J)- Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
"
expunerea, °i am găsit textul în traducerea lui
D.D. Ro°ca: „Fiinpa, fiinpa pură [...] este de fapt
neant.” (G.W.F. Hegel: atiința logicii, p. 62-63,
passim; îi cer scuze d-lui Alexandru Surdu pentru
că, de°i nu am instrumentarul necesar unei
abordări a chestiunii în zona strictă a filosofiei,
totu°i scriu despre aceste lucruri „pe mâna
dânsului”: cred că o fac °i pentru a-l readuce la
Eminescu-el-însu°i). Popi regăsi aici formula din
deschiderea basmelor române°ti, dar depinde cum
cite°ti. Dacă zic „a fost odată ca niciodată” asta
înseamnă că a fost cândva cum n-a mai fost până
atunci sau de atunci în colo, a fost o singură dată;
în franceză: une fois comme Jamais - deci a fost, s-a
întâmlat sigur doar că nu °tim când. În acest sens,
odată poate fi scris (°i înpeles) o dată, o singură
dată, a°a cum a scris °i înpeles Titu Maiorescu în
edipia a lll-a a sa. Dacă zici, însă, ca Eminescu:
odată ca nici odată înseamnă că negi clar pe odată,
a fost fără nici un determinant, deci n-a fost (în
franceză: Jamais pas Jamais, în greacă: topos -
atopos, kronos akronos). Luceafărul vrea să spună
că a fost cândva cum este în pove°ti, că este posibil
să fie cum este în pove°ti; se accentuază în recitare
a fost cu sensul certitudinii: într-adevăr, ca în
pove°tile de azi a fost cânva. Punctul din
Convorbiri literare mi se pare mai ferm - °i-l
compar cu situapia din Te duci, versul 2: la fel,
punct ferm în Convorbiri (refuzat în serie de topi
editorii). Mai departe de această constatare fermă,
însă, continuă: a fost cum nu e, ca nicicândva. Însă
aceste întâmplări, această poveste, acest mit...există.
(Basmul iese din paradox ironic, mai degrabă
accentându-l astfel: „Că dacă n-ar fi nu s-ar
povesti”.) Există fără să fie, pentru că nu a căzut în
timp. N-a fost nici în trecut, nu va fi nici într-un
viitor oarecare: asta înseamnă că poate să fie
oricând, chiar acum. Mai mult: asta înseamnă că
este continuu, întâmplările acestea sunt, se petrec
acum °i s-au petrecut mereu °i se vor petrece
mereu, se nasc încontinuu căutându-°i...un odată al
lor. În acest sens Luceafărul este actual ca trăire - °i
ca mit, adică îl trăim topi °i ne trăie°te pe topi. (Ca
în finalul basmului, cu ,°i au trăit fericipi până la
adânci bătrânepe, °i mai trăiesc °i azi, etc.”.)
Încontinuu Hyperion este tentat să coboare în chip
de lut - °i încontinuu se abpine pentru că nu are
dimensiunea norocului, adică nu poate fi acum °i
aici, pentru fata aceasta prea frumoasă: ar putea
cădea altunde (în timp sau în spapiu), ar putea găsi
altă fată - dar nu pe aceasta. Va trebui să se lase
căutat de către ea. Dar cum îl va recunoa°te ea
între atâtea chipuri de lut?! „Ce-pi pasă pie, chip de
lut dac’ oi fi eu sau altul?” (cu punctuapia originară)
- cum altfel decât prin potriviri cu cineva °i...
invocându-°i norocul propriu? Tot în acest sens...
povestea ne spune despre o fată care nu este dar
este, n-are corporalitate, timp, există doar în mintea
noastră, o „realitate virtuală”, un rapionament.
Într-o carte recent apărută (Lucian Costache:
Mihai Eminescu. Eseuri deschise. Chipul de aer °i
chipul de lut, Ed. Tiparg, Pite°ti, 2009) autorul îl
cite°te pe Eminescu în punctuapia °i cu formele
originare - °i ajunge la concluzii asemănătoare.
Cartea este o adevărată enciclopedie
eminescologică, dl. Lucian Costache consultând
activ, pentru analiza sa la „Luceafărul”, o
bibliografie de-a dreptul impresionantă. „Uverturii”
poemului îi dedică aproape o sută de pagini pentru
o analiză filologică °i stilistică exemplare. Printre
sugestiile pe care dânsul mi le oferă, o repin mai
întâi pe aceasta, un citat din Tudor Vianu: „n-avem
de-a face cu un niciodată al trecutului, nici cu unul
al viitorului, ci cu un niciodată al ficțiunii; formula
amintită vrea să spună că întâmplarea narată
aparpine închipuirii, nu lumii, este estero-cosmică”.
L-a° reciti cu mare bucurie pe Vianu, numai că dl.
Lucian Costache mă trimite la o edipie nouă
(Junimea, 1974), pe când studiul lui Tudor Vianu a
apărut în 1930, înaintea edipiei Perpessicius, deci el
n-avea cum să citeze după acesta, deci s-a
modernizat după normele noastre, de azi. Prin
urmare, renunp să refac, acum, confruntările - °i
amintesc doar că în vremuri mai vechi se cita din
Eminescu după izvoarele prime, edipiile erau privite
cu circumspecpia necesară. (La Vianu am găsit
câteva citări chiar după Convorbiri literare, cu
punctuapia de acolo).
Noi nu ne vom opri, însă, la „Luceafărul”. Cu
odată la Eminescu ne întâlnim în mai multe
contexte, de pildă în Rugăciunea unui Dac, v. 6: „Pe
când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată /
Erau din rândul celor, ce n-au fost niciodată” (C.L.,
1 sept.1879; în două manuscrise anterioare: nici
odată - dovadă că a studiat forma ultimă, pentru
tipar; la Titu Maiorescu: nici-odată în toate edipiile;
în rest, peste tot niciodată, nicăieri nu se păstrează
virgula după celor din C.L.) - unde surprindem
acela°i context: a fi este a nu fi, - cu diferenpa că
cele care „erau” sălă°luiau astfel, identice cu ele
însele, în increat, °i î°i a°teptau rândul să devină
făpturi, chipuri, realităpi. Dacă facem abstracpie de
formele manuscrise (cum bunul simp ne cere, de
altfel) - în formele tipărite avem situapia clară: „a
fost ca nici odată” Luceafărul (1883) - „n-au fost
niciodată”, Rugăciunea unui Dac (1879; aici virgula
eminesciană este foarte necesară, separând net
categorii quasiidentice: celor, ce - ca °i cele, care -
nu sunt acelea°i, acelea care, ele, ci unele în
comparapie cu altele). În acest sens (Rugăciunea
unui Dac), niciodată este „jamais” °i arată timpul
continuu, nediferenpiat, de dinaintea creapiei. Nu se
poate spune nici odată despre concepte care există
°i doar a°teaptă intrarea în lume.
Tot în 1879, în Despărțire: „Să fie neagră umbra
în care-oi fi perit / Ca °i când niciodată noi nu ne-
am fi găsit” - situapie identică: nici odată de trei ori
în manuscrise, nici-odată la Titu Maiorescu,
niciodată în prima tipăritură. (Ce indiciu mai clar
vrem că în manuscrise studia formele iar în textul
definitiv decidea?). Aici situapia ipotetică din
rapionament se potrive°te tot cu sensul niciodată -
„Jamais”.
Trecem peste Strigoii: „...°i fost-ar fi mai bine /
Ca niciodată’n viapă să nu te văd pe tine”, pentru
că averm o expresia, probabil calc după limba
franceză: „jamais de mai vie”.
Mai există, însă, un context care am dori să ne
infirme afirmapiile de mai sus.
Este vorba de Sonet (Trecut-ai ani) primele
două versuri, redate astăzi astfel:
Trecut-au ani ca nouri lungi pe °esuri
°i niciodată n-or să vie iară
Am citat după Edipia MLR, cu textul stabilit de
Petru Crepia care explică, într-un studiu separat, de
ce preferă forma din manuscris nouri. Întradevăr, se
armonizează mai elegant în vers decât forma clasică
din Edipia Maiorescu (prima tipărire; aici primul
editor nu mai pune cratimă ci păstrează în două
cuvinte, ca în deschiderea la Luceafărul):
Trecut-au anii ca nori lungi pe °esuri
°i nici odată n’or să vie iară
Forma manuscrisă uniformizează, mai ales,
substantivele: ani °i nouri, ambele nearticulate.
Rămâne, însă, dezacordul cu titlul: Trecut-au anii.
Acesta apare numai în prima tipăritură,
manuscrisele nu-l conpin. Cine l-a dat (Eminescu sau
Maiorscu), trebuie că are în vedere forma articulată
care se reia: anii. În manuscrisele eminesciene sunt
7 variante ale acestui sonet, toate aduse la formă
încheiată, fiecare în parte mult lucrată - iar textul
definitiv (adică: tipărit) câ°tigând de la fiecare câte
ceva. Nu sunt ie°ite dintr-un condei, este limpede
că autorul a cântărit îndelung fiecare amănunt până
la o formă convenabilă. Or, în alegerea lui Petru
Crepia pentru „ani ca nouri”, versul 2 este °i nici o
dată nor să vie iară, cum se vede în Mss. 2260,
150 (descifrat de Perpessicius niciodată, legat, poate
intuitiv sau neatent). Se repetă nici o dată în Mss.
2261, 237, de data aceasta scris °i de Perpessicius
astfel. Nici nu ne interesează oscilapia nici o dată /
niciodată - mai important este că în alte forme
avem nici odată.
Ce vrea, în fond, acest poem? La Eminescu,
Sonetele sunt forme fixe de poezie incantatorie,
cheamă umbrele, evocă, amintesc de ghicitori,
eresuri. Aici negapia este pusă puternic, de trei ori:
nici odată, nu, iară°i. Dar în forma primei tipăriri
persistă un joc de cuvinte: nori (lungi) / nor (să
vie). În fond, este o afirmapie banală: au trecut anii
°i nu se mai întorc. Transmisă către norii lungi,
însă, care nu au unicitate, a căror lege este să revină
°i iară°i să revină, ireversibilitatea timpului devine
relativă. De trei ori se afirmă că „nu vine”, în forme
tot mai categorice - între care acel nici o dată, nici
măcar o singură dată, este foarte solid - °i totu°i
amintirea norului care persistă în jocul de cuvinte...
lasă loc de speranpă. În profepii sau invocapii, texte
divinitorii în general, potrivirile de cuvinte
adeveresc sau infirmă; aici relativizează acel Jamais.
Să fim atenpi la accentul logic (nu la prozodie
neapărat): Trecut-ai ani ca nouri lungi pe °esuri /°i
niciodată n-or să vie iară: se accentuează nouri,
niciodată - cu nostalgie - dar: Trecut-au anii ca nori
lungi pe °esuri / °i niciodată n’or să vie iară - se
accentuează anii °i nici, lăsând o linie secundară de
accent pe cuvintele inediat următoare: nori - nor.
Este, în fond, „filosofia” acelui „niciodată să nu
spui niciodată” al nostru, de astăzi. ai în Luceafărul,
când spune la modul prezumtiv: ,N'oi merge nici
odată”, fata de împărat neagă categoric timpul, dar
relativizează acpiunea, lasă loc la reveniri - ca
dovadă: Luceafărul chiar vine iară°i cu aceea°i rugă
/ cerere. Ea nu afirmă ferm: Nu merg - ci lasă
îndoiala: oi merge, n-oi merge (chiar negociază,
cerându-i lui să coboare pe pământ etc.).
Important este că forma „nouri” se află în
manuscrisul 2260, 150, în corelapie cu nici o dată.
Forma tipărită, nori, nu se găse°te în manuscrise -
dar se fixează în edipia Maiorescu pe lângă nici
odată. Jocul de cuvinte eminescian nu poate fi
desfiinpat prin alegerea formei manuscrise nouri,
oricât de expresivă °i comodă gramatical ar fi
aceasta (iar la Eminescu nouri este recurent, vezi
chiar personajul Toma Nour cu atât mai mult
abaterea de aici trebuie considerată semnificativă °i
păstrată) - iar nici odată, rupt, răspicat, trebuie
păstrat cu valoarea din începutul Luceafărului:
acolo ceva este continuu pentru că i se neagă
negapia - aici este prefigurat ca relativ pentru că,
de°i montat într-o triplă negare, totu°i stă într-o
puternică legătură cu realitatea comparată. Dacă ar
fi zis: anii nu sunt ca norii care vin °i pleacă, anii
nu se mai întorc - autorul spunea un adevăr
simplu, sesizabil de oricine; când zice că anii sunt
(trec) precum norii - e altceva, înseamnă că speră să
se întoarcă - sau, precum în Cu mâne zileleți
adaogi (din aceea°i zonă manuscrisă), că are de
gând să dezvolte o teorie proprie a timpului
complet.
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Rodica Dragomir
ora botezată de cuvânt
Arde sub pa°ii-pi târzii
drumu-nserării.
Pustii pi se par depărtările.
Vocile noppii, rebele, îpi pregătesc
răstignirea.
Ce-pi sfâ°ie carnea e doar
neiubirea, îndoiala, teama,
tăcerea.
Ora botezată de Cuvânt
înfăptuiește taina.
Nimicul fulgerat de Poezie
va na°te iubiri
ce nu se mai pot vinde.
Fără de-ntoarcere cuvântul
neprins din prima zvâcnire.
Ce se ascunde dincolo
e albă uitare, neagră ninsoare,
fruct ve°tejit,
neant obosit.
ore fără memorie
ai lumina îmbătrânea...
Amurgul pătat de lacrima ei
î°i ascunde fapa umbrită.
Rădăcinile zilei °erpuiesc
în adâncul lăuntrului
ce-nchide °i miresmele
orelor fără memorie.
Iarba înghite pa°i furi°api
de felină ce tulbură
tihna primului ceas
din jumătatea altui început.
Rafale de ploaie îmi biciuie
ochii spălând
durerea neprimenirii.
Cu vuiet, păduri tinere
alunecă-n mare.
De ce rămân doar eu
copac solitar
pe creasta din zare,
numai cel asemenea mie
înpelege.
iona
Cuvinte învinse
cădeau haotic lovind
în lini°tea
ce le-a ucis
°i mi se strecurau
în sânge °i în gând
la ceas târziu.
Casa mea se umplea
cu acvarii
din care pe°ti colorapi
mă priveau cu ochi
rotunzi °i stranii.
Pe nesimpite,
pântecul noppii mă-nghite.
Sunt Iona, sunt Iona închis
în burta balenei
de-a valma cu pe°tii
din vis.
Îmi fac din cuvintele
ce colcăie-n mine
cupite
°i spintec cu ele
închisoarea de întuneric
°i de tăcere.
În zori, ochiul balenei
răpuse luce°te de sus
°i mă închide
în cercul de foc
al cuvântului spus.
o nouă itacă
Tot mai lungi popasurile
între colinele ce-ascund
limpezimea orelor.
În urmă, porpile
închise °i cheile pierdute
în apele uitării.
Nimeni pe ulipa dorului,
doar umbra mea dormind
în colbul amintirilor.
În ierburi se culcă, tăcut,
°i °arpele cu clopopei,
ascultând Căpelul Pământului
cum latră, chemând, sub părână.
Fără nunta°i noaptea de
pomină. Singură urc în
corabia ce va rătăci
spre o nouă Itacă.
orizont modelat
Mă desprind din tiparele noppii
mărunpind fâ°ii de întuneric.
Împupinata-mi privire se-ndoaie
lovind zidul ce-ascunde
un alt anotimp,
simbioză necunoscută,
regat pentru un timp
doar al meu.
Eu, dansatoare pe sârmă.
La capăt - gheapă subpire.
Pe retină, pirueta patinatorului
înghipit de culorile unui
orizont modelat
după noul meu gând.
doar mirii.
ai marea poartă-n adâncu-mi
zbaterea ei.
Pe plajă, doar miros de alge, uscate
ierburi °i urmele pa°ilor mei -
e°uate corăbii pe prund.
Valul îmi strigă în zări al meu
nume pierdut.
Fără identitate, pă°eam spre
cealaltă margine a singurătăpii.
Rotundul orei închide-n hotare
°i viapă °i murire.
În cochilia mea, rănit se zbate
zborul. Respir a vântului poteci.
Uitate iubiri, din adânc în adânc,
deschid ferecatele porpi.
Cineva prive°te-n fiinpa mea
°i-mi pine-n brape risipirea.
Doar mirii î°i beau cupa
vindecării.
vârtejul trezirilor
ai-am început s-ascult tăcerea.
Intram în tărâmuri abia bănuite
îmbrăcată în căma°ă de nuntă.
Trăiam viepi viitoare sub
taina începutului - o lume
pictată-n culori de sărut, sub
semn ocult °i binecuvântat de zodii.
Timpul - pestoasă săpând
cărare-n nisip spre centrul
pământului - cuib pentru
ouăle orelor.
Pe°ti colorapi se jucau în
marea din mine - ca după o ploaie
de vară, în vârtejul
trezirilor.
Tăcerea se frânge-n ecouri
zbătând spre timpul ce vine,
căutând îmbrăpi°area altor mări
revărsate spre mine.
■
parodia la tribuna
Rodica Dragomir
Ore fără memorie
Numai lumina nu îmbătrâne°te.
Porpile timpului sunt clădite pe lacrimile ei,
lumea copilăriei din ea-mi °erpuie°te,
până-n cuvinte °i-°i află temei
în versuri sprinpare,
scrise uneori, vrei-nu vrei,
°i cu piper °i sare.
Pe vremea când în iarba copilăriei
păstoream turme de melci
°i în cuptorul improvizat al bucătăriei
coceam turte de lut °i cozonaci,
ei bine, atunci a început totul.
Am înpeles că în viapă trebuie să faci
ceva ce să merite tortul.
Apoi am plecat din sat
°i am devenit studentă,
mai apoi m-am măritat
°i ulterior am devenit °i poetă.
Doar atunci am înpeles că lumina nu
îmbătrâne°te
fiindcă orele n-au memorie,
fire°te!
Lucian Perpa
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
11
-(J)- Black
Pantone 253 U
11
Black Pantone 253 U
proza
Mircea Pora
bine câ nimic. Ei, hai, pune-te pe treaba °i pine-mâ la
curent. Al tâu prieten, Tilâ.
Din corespondența nației...
Draga Nanaie,
Eu am ajuns cu bine la stagiune. A°a e cum a spus
tovarâ°ul Ca°u; lume multa, aer proaspât, muncii cade
pe noi. În camera suntem patru persoane dintre care
numai una doarme greu. Face, ca sâ zic a°a, ca o
treierâtoare sau poate °i mai râu. E o tovarâ°â care a
lucrat (mucit), mult în ture de noapte °i din cauza
asta ne bombardeazâ. atie multe lucruri despre lupta
de clasâ. Mâncâm la cantinâ, la acea°i masâ, toate
patru. Este a°teptatâ sâ soseascâ °i o tovarâ°â din
China. Ieri am ie°it la plimbare °i am fâcut poze cu
ursu. Fotograful ne-a întrebat dacâ °tim cine este
tovarâ°ul Stalin. Prietenul pârii °i al copilor am râspuns
ca la comandâ. Mâ gândesc la voi dar °i la fabricâ.
Anul vitor o sâ câ°tigâm din nou întrecerea. Acum vâ
las câ mergem la cinâ °i pe urmâ la filmul Serghei °i
Catiu°a. Cu drag, Viorica.
Mâ, Ioane, nici nu °ti ce minunâpi sunt aici.
Mâncâm înghepatâ la co°, cucuruz fript pe ceva
electric, am fost cu mocânipa sâ facem turism, am
vizitat o unitate militarâ unde nea primit chiar
colonelu. La bere nea spus ca pornit-o de jos. Patru
clase ca câpitan. Seara, întro grâdinâ s-a dat un
program artistic. Pentru popor, nu pentru alpii. Unu
dat naibi a cântat din frunzâ, altu a spart dovleci cu
capu. Mâ, da frumoasâ-i para asta... °i la cântat
patriotic nu ne-ntrece nima. Sâ avepi grijâ sâ nu vinâ
vulpea la gâini. Acu° ajung °i vâ mai povestâsac.
Semneazâ unchiu Iopa.
Dragâ Nucule,
Sâ scrii despre conducâtorul pârii nici nu °tii ce
înseamnâ. ai apoi sâ vezi în revistâ câ totul apare °i
lumea te cite°te. Am acum aproape gata încâ un
poem despre "°ef". Am spus la urmâ câ °i luna-l
prive°te când stâ noaptea, târziu, la birou. Stau cu
Zica la hotelul Partidului de aproape o sâptâmânâ. La
câteva camere de noi e poetul Câpâpânâ, cu familia,
care a scris zece poeme despre "°ef". Avem bonuri la
restaurant, putem mânca amândoi cât vrem. Mâ,
Nelule, tare prost e°ti tu. La românâ, pe vremuri, ne
bâgai în buzunar. De ce pierzi vremea, pune-te °i scrie
o poemâ stra°nicâ °i la anul vom fi împreunâ aici. Al
tâu, Nae.
Dragii mei,
La nuntâ sâ fipi cu ochii pe Stânicâ. Bea °i mai °i
bagâ lucruri la buzunar. Poate nu trebuia sâ-l chemati.
Sâ mai fipi atenei °i la muzicanti, mai ales la cel cu
gorduna, broanca, contrabasul vreau sâ zic. Ăsta
aruncâ în cutia aia mare a lui tot ce poate; bucâpi de
fripturâ, prâjituri, cotoroage, bani, furesecuri. Pe cei
din partea miresei nu-i cunosc defel, zic sâ fipi cu ochii
°i pe ei. Cine °tie ce le poate trece prin cap. Mie-mi
pare râu câ nu ajung la voi dar tata, mama, fratele
mai mare, sunt, dupâ doctori, pe ultima sutâ. Fiecare
cu ce i-a dat Dumnezeu. Vâ doresc dixtracpie plâcutâ,
sâ-mi scriepi °i Zâmbu sâ cânte câci doar are voce
bunâ. Palu sâ n-o facâ, sperie °i munpii, sunâ a doagâ
glasul lui. Aici, mai zilele trecute, s-au bâtut la coada
de carne. Se dâdeau copite °i cozi °i s-au plesnit cu
ele. S-au dat °i coarne °i unul care chiar le poartâ le-a
cumpârat pe toate. M-am lungit, închei, sânâtate, cu
drag, Vipu. (Rugapil pe na°u Gavriliuc sâ verifice dacâ
n-am gre°it cu ortografia).
Dragâ Groza, voi stapi la munte, aer proaspât,
lini°te, lume cât de cât cuviincioasâ, vâ rog, primipi-ne
la varâ pentru o sâptâmânâ, sâ stâm la voi. Plâtim °i
ultima fârâmâ de pâine consumatâ. Ca sâ intru în
subiect, Mimi e cu nervii la pâmânt. Înainte a mers
câci fâcea roluri istorice, Doamna lui atefan cel Mare,
sora lui Decebal, Ioana d Arc, Jupânipa Ruxandra,
acum a venit un val de piese proaste °i joacâ roluri de
activistâ, Titica, de tovarâ°â de la cadre, de sta-
hanovistâ. Trebuie sâ strige mult, chemâri, lozinci, pe
cuvânt de onoare, nu mai poate. ai eu simt câ m-am
tâmpit. Nu mai citesc nimic, ascult muzicâ popularâ °i
mâ uit ore întregi pe perepi. Eu ca eu, dar Mimi se
îndreaptâ spre o stare gravâ. Te rog, prietene Groza, sâ
ne înpelegi. Dormim °i în pod dar avem nevoie de
aerul de munte de la voi. O îmbrâpi°âm pe Stanca. Cu
drag °i mulpumiri, Vasile.
Dragâ Vere,
O sâ-pi scriu pe scurt. O jumâtate de porc e destul
sâ-l treacâ odatâ la matematica aia? Copilu nu pricepe
°i gata. Are °i meditator, nu mâ uit la bani, dar sâ-l
promoveze, ce naiba. El vrea sâ se facâ salva-mont, îi
tare, urcâ bine, îi plac pâdurile, stâncile, n-are el nimic
de împârpit cu tot felul de ecvapii °i romburi. Dacâ nu
Marc Pessin
Ceramicâ Pessinoise
reu°e°te la salva-mont îl dau la crescâtoria de cai câci
îi plac armâsarii, armigii, cum se spune pe la noi.
Spune-i âluia sâ nu ne încurce cu prostiile lui câ atunci
chiar îi ies în cale. Dar mai întâi cu tratativele. Pot sâ-i
dau °i un porc întreg, cu un spor de gâini. A°tept
râspuns °i între timp pregâtesc ce pi-am spus. Dacâ
totul iese bine avepi °i voi o pâreche de curcani. Al
vostru vâr, auli.
Dragâ nene,
Dacâ te-ai hotârât sâ-l pârâ°ti pe colegul âla al
dumitale, fâ-o, ce tot stai atâta pe gânduri. atiu câ nu-i
un lucru frumos dar aratâ-mi mie unul care n-a
umblat cu pâra. Ascultâ ce-pi zic, nu reu°e°ti fârâ ele.
Iftimoaie a pârât de-a stins pânâ a ajuns ce-a ajuns.
Sau Stamatoiu... a-acum sunt bine, ei sus, alpii jos le
pupâ tâlpile. Zici câ nu °tii cum sâ începi... asta sâ °tii
câ-i culmea... "Subsemnatul, °i-pi pui numele, vâ
informez câ, °i-i pui numele, vâ vorbe°te toatâ ziua de
râu, plus °i pe sopia dumneavoastrâ, despre care a
spus, cu respect vâ relatez, câ se culcâ cu un °ofer de
la autobaza 3. Zici °i de copil, de Horia, câ-i al nu °tiu
cui... E prea de tot, trebuie sâ luapi mâsuri... etc.,
etc"... Nene, popi sâ ataci °i alte probleme ca sâ-l
înfunzi pe individ dar întâi bag-o pe asta, cu coarnele.
Dupâ aceea mai vezi, ne mai sfâtuim. ai eu am pârât
ani de zile pe cine-am putut. ai-am pâpit ceva, vezi
Ai auzit, Petre?... A sosit în sat taurul Partidului,
tovarâ°ul Coco°u. Spurcâ tot ce prinde, la Sfat, pe
câmp °i cicâ-i bine înzestrat. A mea-i rea de muscâ, dâ
din coadâ repede, precis ajunde sub tovarâ°ul Coco°u.
Tu cum ai fâcut, ai bâtut-o “înainte" sau "dupe"?...
Râspunde repede câ stau ca în friptoare. Pavel.
Dragul meu,
Înpeleg, vai, câ e°ti la capâtul puterilor, cine în
situapia ta n-ar fi la fel? Ai învâpat greaca veche, latina,
ai scris a°a pentru tine, discursuri în latina medievalâ,
ai citit, în original Sfântul Augustin, memoriile lui
Columb, pe urmâ te-ai apucat de persana cea mai
dificilâ ce se vorbea de lumea bunâ din Persepolis, în
fine, cu somn doar de trei ore pe noapte, ai fâcut mari
clarificâri în graiurile popoarelor siberiene din zona
Amurului. E °i explicabil ca de pe urma acestor
eforturi supraomeme°ti, cum se spune pe la noi
"cârupa sâ intre în pietre". Dacâ ai ajuns sâ nu mai
înpelegi nimic, sâ-pi fie o problemâ tabla înmulpirii,
punctele cardinale, înseamnâ câ e°ti surmenat pânâ la
ultima celulâ. Eu zic, pentru recuperare, sâ faci o
pauzâ totalâ pe plan intelectual. Întoarce-te o vreme
spre lucrurile simple. Auzi o gâinâ câ cotcodâce°te,
asta e o °ansâ, lasâ-te invadat de semnele de viapâ ce pi
le transmite, de entuziasmul ei, te treze°ti între ni°te
porci, uitâ-te vrâjit la ei cum grohâie, cum scurmâ, se
ia dupâ tine un câpel, vorbe°te cu el, întreabâ-l unde
merge, dacâ-i plac prăjiturile, dacâ socote°te câ are
pureci, etc. Simplu, cât mai simplu. Nu te mai
preocupa un timp de romancieri, poepi, critici,
dramaturgi, lasâ-i în plata Domnului. Iar de citit,
cite°te elementar, pove°ti, multe pove°ti, cum ar fi
pentru început "Capra cu trei iezi", "Ursul pâcâlit de
vulpe". Pe urmâ, mai vorbim. Al tâu, Pache.
Scrisoare-document înainte de Neac°u din
Câmpulung
"- Treze°tete, mâ, vin turkii...
-	Cine?
-	Turkii, fratre...
-	Vin preste noi... preste alpii?
-	Na, darâ, preste noi... sau obicinuitu...
-	ai armatu?
-	Prin paduri... pe burtu...
-	ai Domnu?...
-	La goanâ... turkitu...
-	ai primejdiu?...
-	Cât bordeiu... atac muieriu... apar turkii mikiu
-	No bine... mâne fugimu °i noiu...
12
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
-	Nu mâne... amu, înpâleje...
-	Las, mai ia°te vremu... câ no da chiar turkii..."
Draga Mârie,
Uitâ-mâ câ mâ pun prâ scris. Neam dâ neamu
meu n-o fâcut dân a°cea, dar vâd câ trâbâ, n-am
încotro. Mi-aduc amince dâ mulce. Dâ unili rid
°-acuma, câ-s tare dâ ris. Prâ vremea când erau ru°i
praici, intrâ una la coperativâ, venitâ, câ nu dâ la noi,
°î ce sâ vezi, c-o întrabâ prâ vânzâtoare... "Tavari°ci
kak costâ una litru de petrol?”... aarolta, o
unguroanie, care °cia bine române°ce,
i-o râspuns... "Lasâ-mâ, fâ bine, cu tavari°ci °î cu kak,
scoace 5 lei °î prime°ci petriolu"... Da alea or fost
atunci, încurcâtura-i acu. Dâ douâzâci °î nu sciu câpâ
ani, îi tât dau â°cia cu reformili, integrârile, cu parla-
mentu, cu nu °ciu ce jiudecâtori, cu NUP °â alcili. Io
dâ vâdzut n-am vâdzut nici o schimbare, ba, mint,
iestâ una °î anume câ unii or apucat sâ fure °â s-or
îmbogâpât da âi mâi mulpi or dat nâpoi. Mâ rog, acu
iarâ trâbâ sâ votâm un prâ°âdince. Is vo patru-cinci la
concurenpâ. Dacâ nu ce duci la vot vin âia °î ce pun
sâ jiuri prâ Biblie câ dâ ce n-ai fost. Io dâ dus mâ duc,
Mârie, da-n cabinâ, închid ochii °î pun °tampa prâ
care s-o nimeri. Fâ °î tu la fel câ nu pierzi nimica. Tât
un drac, fie câ-i pâluga aia, fie câ-i âl mâi mic sau
mijlocarii, doi or câ^i or fi. Nu uita sâ-pi mâsuri tenzi-
unea câ e°ci cam grasâ, sâ nu faci vrun °log. Dupâ ce-
o cite°ti, arge scrisoarea. A te, Ana.
Dragâ unchiule Luigi,
Mâ gândesc câ suntepi cu topii sânâto°i, câ în
curând o sâ ne revedem. Îpi explic eu mai la vale de ce
mâ exprim astfel. În prima parte a câlâtoriei am vâzut
lucruri frumoase, castele prezentate de istorici, sârituri
Anatemele
unui sceptic
(urmare din pagina 3)
câ Diavolul e plin de viapâ, °i, de asemenea,
omniprezent - nu i s-a ridicat nici un altar: „omul se
recunoa°te prea mult în el ca sâ-l adore". Diavolului
nu-i trebuie o religie, iar noi „nu suntem, oare, aici ca
sâ-l ferim de inanipie °i de uitare?".
Alt aspect: omul este un „animal indirect"
deoarece este o excrescenpâ a naturii - recunoscutâ
chiar de el însu°i. Ocolurile pe care le face în realitate
sunt consecinpe ale lipsei sale de orientare °i de
instinct de orientare. De aceea nu sânâtatea este
mediul sâu prielnic, ci boala. Spiritul uman este cel
menit sâ certifice faptul câ omul este un „animal
indirect" câci îl izoleazâ pe acesta într-o singurâtate
incurabilâ, una civilizapionalâ. Cioran spune: „Cel mai
înver°unat du°man al cunoa°terii este instinctul
educator, optimist °i virulent, de care filosofii nu pot
scâpa". Topi oamenii au un fler civilizator (nu numai
filosofii), un fler care trâdeazâ abnormitatea: „În timp
ce toate fiinpele î°i au locul lor în naturâ, omul
râmâne o creaturâ metafizic divagantâ". latâ °i
mobilul participârii lui la Istorie °i Civilizapie.
Alt aspect: un motiv interesant în opera cioranianâ
este cugetarea constantâ pe marginea istoriei
universale ce circumscrie destinul civilizapiilor. Acolo
unde amurgul î°i lasâ cortina peste istorie, avem de-a
face cu o destrâmare: moralele se suprapun,
cunoa°terile devin relative, sofi°tii °i vânzâtorii de
fericire se amestecâ într-o stirpe de farsori, metafizica
este înlocuitâ de aforism, iluzia capâtâ rang de dogmâ
°i destinul se pune ca o problemâ anacronicâ - nimeni
nu mai crede în nimic °i în nimeni; topi a°teaptâ
tupilapi dupâ propriile prejudecâpi o câdere universalâ,
o blegire a timpurilor, o absolutâ disolupie a vechilor
idoli, o epocâ plinâ de „barbaria" Necunoscutului.
Alt aspect: libertatea deplinâ a omului de a se
putea sinucide îi conferâ acestuia o lini°te °i un
confort „binecuvântate" (sic!). Deoarece omul are
cu parapanta, voevozi de cearâ prin muzee, ne-am
veselit, am fâcut poze, schimburi de adrese, tot ce se
obi°nuie°te într-o excursie. Timpul a fost bun,
câldurile ne-au ocolit, ploile la fel. În partea a doua a
drumului, ceva cam greu de explicat s-a petrecut. A
apârut un alt ghid, autocarul a suferit schimbâri, un
aer trist a început treptat a ne lua în stâpânire. De
fapt, cu nu °tiu de la cine putere traseul se schimbase.
aoseaua era asfaltatâ dar din când în când aveam
senzapia trecerii prin gropi, ni°te munpi apâreau °i
dispâreau, nouâ ne trecuse dispozipia de a pune
întrebâri, parcâ ne stingeam ca ni°te lumânâri cârora li
se ia oxigenul. Dupâ o lungâ parcurgere de kilometri,
în care nu ne-a fost nici foame, nici sete, ne-am oprit
într-un peisaj alunecând u°or spre dezolant. “Vom sta
aici, ne-a spus ghidul, sâ vedem cum amurgul
coborând din plopii ce ne înconjoarâ va trece-n
înserare °i cum aceasta, ca o vietate cu ochii coborâpi
în orbite, va sfâr°i prin a fi întunerec. Când întregul
proces va fi terminat vom merge mai departe.”...
Unchiule dragâ, sâ fi trecut patru, cinci ore, când s-a
luat hotârârea de-a merge mai departe. Eram cu topii
tâcupi, u°or îmbâtapi, de aerul acelui pustiu nocturn.
Dupâ toate zguduielile o luasem cu autocarul hotârât
prin hârtoape. La un moment-dat zdruncinâtura a fost
atât de mare încât am crezut câ acolo ne vom gâsi
sfâr°itul... "Aceasta este, ne-a spus ghidul, “frumoasa
hârtoapâ a Îngerilor”, pe care, binevoitoare, compania
s-a gândit s-o includâ în traseu”... Dupâ care noaptea
s-a prelungit atât de mult încât, în afara °oferului, am
adormit cu topii. Spre dimineapâ când am redeschis
ochii, ne-am confruntat cu succesiuni de peisaje ce cu
greu pot fi prinse în cuvinte. Legânârile îpi creiau
gânduri melancolice, adâncimile trecâtoare, o u°oarâ
aplecare a capului spre dreapta, ca °i când ai muri. Nu
oroare de imprecizie, moartea sa pe care ar putea-o
provoca este singura certitudine câreia nimeni °i nimic
nu i-ar putea schimba destinalitatea. Atât forpâ cât °i
orgoliu se ascund în mintea sinuciga°ului potenpial.
Cioran spune: „Consolarea prin sinuciderea posibilâ
lârge°te într-un spapiu infinit acest lâca° în care ne
sufocâm". Oamenii dispun de acestâ solupie la modul
absolut: „Într-o singurâ clipâ, suprimâm toate clipele;
Dumnezeu însu°i nu ar putea-o face". Punctele de
suspensie vin de la sine (dar °i rezerva noastrâ totalâ
împotriva acestei simplitâpi sau iresponsabilitâpi cu care
Cioran pune pe tapet acestâ problemâ).
Alt aspect: Cioran ne prezintâ o curiozitate:
epuizarea fiziologicâ prin visele din timpul somnului i
se pare un fapt vrednic de a fi înfierat °i depâ°it. Câci
dacâ resursele implicate în trâirea spapiilor °i
timpurilor din somn ar fi economisite, omul ar urca o
treaptâ importantâ mai sus în cunoa°terea „tainelor
noastre" dar °i în „forpa gândirii" noastre.
Alt aspect: Cioran le nume°te „dogme
incon°tiente". Ele sunt credinpe, prejudecâpi la care
omul nu poate renunpa niciodatâ, câci a renunpa
înseamnâ a nu se mai putea iubi pe sine. Cel ce,
virtual, ar renunpa la ideile sale, el ar renunpa la ceva
al lui, la o parte din el: „Fiecare e pentru sine singurul
punct fix din univers. Iar cel ce moare pentru o idee,
moare pentru câ este ideea lui, iar ideea lui este via/a
lui". Concluziile sunt evidente.
Alt aspect: Cioran ne prezintâ o tautologie în
materie de axiologie: ce pare bun e râu; ce pare râu e
bun. Omul este pus în situapia de a nu mai putea
alege: „Cel care iese câ°tigâtor dintr-un conflict cu
semenii sâi s-a ivit dintr-o grâmade de gunoi; iar cel ce
este învins plâte°te o puritate pe care n-a vrut s-o
întineze".
Alt aspect: tot aceea°i inversare a valorilor: un om
iresponsabil este mai valoros pentru Viapâ decât unul
con°tient: „Atâta vreme cât omul este ocrotit de
demenpâ, el fâptuie°te °i prosperâ; dar când se
elibereazâ de tirania fecundâ a ideilor fixe, se pierde
pe sine, nimicindu-se".
Alt aspect: descoperim un Cioran departe de
calificativul de Antihrist ce l-a urmârit vrând-nevrând.
Din aceastâ cauzâ Cioran „formuleazâ" Diavolul ca
fiind o inexistenpâ „trebuincioasâ" mai degrabâ decât o
era în jur nimic înalt, amepitor, doar un jet de umbre
cu margini când aburinde, când tâioase. Toate pâreau
atât de subpiri la o primâ privire, ca °i urma unei
mâini, întinse de cineva spre tine, în urmâ cu câteva
sute de ani. Nu treceam nici prin ceapâ, nici prin mari
limpezimi. Pâream a fi un râu care curge, o inimâ
tâbârâtâ, în ultimele-i pâlpâiri... "Opripi, strigâ ghidul,
°i dapi-vâ jos"... Unchiule Luigi, nu °tiu de ce ghidul a
mai spus dupâ aceia... "Nu vâ apropiapi prea mult de
tun"... Eu însâ n-am ascultat, °i printr-o iarbâ ce pârea
suflatâ cu argint, am pâ°it hotârât înspre piesa aceia.
atiam c-aveam în fapâ un lucru vechi, un mecanism,
ce-ar fi vrut probabil sâ moarâ, o vietate învâluitâ în
plato°e de metal, cu ochi, suflet, sub aparenta
încremenire. Era tot ce mai râmâsese dintr-o forpâ
distrugâtoare, trecutâ de mult în legende. Era “tunul
singuratec"... Mulpi spuneau câ murise, alpii însâ
suspineau câ se afla în plinâ vigoare. Mai putea el sâ
tragâ, sâ aprindâ spaime-n lume sau se stingea precum
imperiile din timpurile vechi. Cine °tie, poate totu°i
mai câuta o pintâ, mai urmârea o loviturâ... Unchiule,
sunt atât de fericit c-am reu°it sâ-l vâd. Eu râmân aici
sâ-i fiu servant pentru o nouâ râbufnire de forpâ sau
sâ-i asist agonia care cu siguranpâ va fi °i a mea. Al
tâu nepot, Luigiello.
P.S. Prin ghidul excursiei vei primi aceste rânduri
dar cautâ sâ nu vorbe°ti prea multe cu el.
■
existenpâ înfrico°âtoare. În economia normalitâpii
umane „orgoliul nostru are nevoie de un nume, de un
mare nume pentru a boteza o mare nelini°te, care ar
fi jalnicâ dacâ nu s-ar trage decât din fiziologie.
Explicapia tradipionalâ ni se pare mai mâgulitoare; o
drojdie de metafizicâ îi stâ bine spiritului... Astfel -
pentru a ascunde râul prea nemijlocit de care suferim
- recurgem la entitâpi elegante, de°i desuete".
Aflându-ne aici, la acest punct al expunerii, trebuie
sâ subliniem câ aspectele dupâ care se ascunde
personalitatea lui Cioran, pot fi luate ca un întreg ce
„acoperâ" în totalitate, sâ spunem, problematica
omului. Cu toate acestea nu sunt deloc ignorate toate
celelalte problematici care existâ sau care ar putea
exista. Cioran este un filosof complet. °i a°a trebuie sâ
fie înpeles. Râspunsurile sale emerg °i se dezvoltâ din
orice material seminal posibil. De aceea sistemicitatea
lui Cioran nu este o iluzie sau o tezâ de respins.
Pentru a demostra acest lucru, generapiile viitoare î°i
vor aduce, desigur, aportul.
Pentru a încheia, dezvâluim un citat admirabil ce
ar putea fi °i o mârturisire de credinpâ: „°i astfel visez
câ am fost unul dintre acei sclavi, venipi dintr-un pinut
improbabil, trist °i barbar, pentru a-mi târî în agonia
Romei o vagâ deznâdejde, înfrumusepatâ cu sofisme
grece°ti. În ochii goi ai statuilor, în idolii tocipi de
superstipii pe cale de a se stinge, a° fi gâsit uitarea
înainta°ilor, a servitupilor °i a pârerilor de râu.
Cununându-mâ cu melancolia vechilor simboluri, m-a°
fi eliberat; a° fi împârtâ°it demnitatea zeilor pârâsipi,
apârându-i împotriva crucilor viclene, împotriva nâvalei
de slugi °i de martiri, °i noppile mele °i-ar fi câutat
odihna în demenpa °i desfrâul Cezarilor. Expert în
dezamâgiri, strâpungând cu toate sâgepile unei
înpelepciuni pervertite noile fervori, - în preajma
curtezanelor, în lupanare sceptice sau în circuri cu
fastuoase cruzimi, mi-a° fi nâclâit reveriile cu viciu °i
sânge, pentru a dilata logica pânâ la dimensiuni pe
care ea nu le-a visat niciodatâ, pânâ la dimensiunea
lumilor ce mor".
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
13
-(J)- Black
Pantone 253 U
13
Black Pantone 253 U
eseu
Spania - o istorie.
Între monarhie °i dezideratul
republican (I)
Flaviu Vasile Rus
Spahiul iberic a fost mereu prezent la nivelul
publicisticii internaționale datorită unor rațiuni
economice sau a problemelor interne legate de
intensificarea mi°cărilor pentru obținerea
autonomiilor regionale. Această zonă unică a
reprezentat mereu, pentru Europa, un adevărat
creuzet de popoare °i civilizații. Cu tradiții
lusitanice, cartagineze, romanice, basce, catalane,
vizigote, sau mediteraneene, cu interconectivități
culturale musulmane, cre°tine °i iudaice, Spania s-a
format ca un mozaic de provincii care au fost atrase
mereu de independență. Astăzi, într-o Europă a
națiunilor, în care multiculturalismul,
multilingvismul sau tradițiile ocupă un rol esențial
în funcționarea Uniunii Europene, aceste aspirații de
autonomie °i de reconfigurare a teritoriilor statale au
fost stimulate intens de anumite interese politice
care î°i găsesc originea într-un trecut deosebit de
complex. Istoria Spaniei se află într-o interconexiune
cu formele de guvernământ experimentate de acest
popor, în speță monarhie, republică sau dictatură.
În 218 î.Hr., a avut loc debarcarea romană în
Ampurias, acest eveniment a marcat începutul
cuceririi Peninsulei Iberice de către Republica
Romană. Totu°i, timp de milenii acest teritoriu a
fost controlat de popoarele celtice, iberice,
cartagineze, feniciene, sau grece°ti. Populațiile
autohtone au dobândit °i perfecționat în toată
această periodă identitățile politico-culturale
transformându-se într-o adevărată provocare pentru
Roma. Influențele grece°ti °i cartagineze au
reprezentat adevărate vestigii ale spiritul republican
pre-roman. Evenimente ca rebeliunea Lusitaniei
condusă de Viriato (învins în 139 î.Hr.)1, rezistența
popoarelor celtice (135-132 î.Hr.) sau războaiele
asturo-cantabrice reprezintă dovezi ale acestor
vestigii. Cucerirea romană a Hispaniei (218 î.Hr.-19
d.Hr.) dar mai ales procesul de romanizare propagat
de Republică a transformat ireversibil acest spațiu
politico-cultural. Coloniile romane din perioada
republicană °i imperială constituie fundația
arhitecturală °i culturală a Spaniei de astăzi.
Republica Romană a întemeiat coloniile: Corduba
(Cordoba) în 46 î.Hr., Tarraco (Tarragona),
Charthago Nova (Cartagena), Hispalis (Sevilla), doar
în perioada principatului lui Augustus (63 î.Hr.-14
d.Hr.) au fost întemeiate ora°ele Elerita (Merida),
Cesareaugusta (Zaragoza), Illici (Elche), Tucci
(Martos), Acci (Guadix).
Mai târziu, când gloria Romei nu mai strălucea
asupra peninsulei, primul rege al Spaniei, vizigotul
Eurico2 (rege al vizigoților între 440 °i 484) a
apreciat °i prezervat valorile culturale °i
instituționale republicane, suveranul publicând chiar
un tratat de drept al Occidentului european „Codex
Euricianus” în care obiceiurile °i legile vizigote au
fost reglementate în conformitate cu etica republicii
romane.
În urmă cu aproximativ cinci veacuri la
Bruxelles, ora°ul care astăzi găzduie°te Parlamentul
European, a fost proclamat ca rege Carol I al Spaniei
(supranumit Carol Quintul). La vârsta de doar
douăzeci de ani, acest împărat a devenit cel mai
puternic monarh european după Carol cel Mare.
Carol Quintul (1500-1558)3 °i soția sa Isabella de
Portugalia au guvernat cu întelepciune °i devotament
„Imperiul Spaniol”, continuând cu succes politicile
inițiate de predecesorii lor Fernando de Aragon
(1452-1516) °i Isabella de Castilla (1451-1504)4
reu°ind să realizeze coeziunea întregii peninsule,
simultan cu dezvoltarea economică °i social-
culturală, încât Spania a atins cea mai glorioasă
perioadă a istoriei sale de până atunci.
Fără a se ridica la acest nivel, Spania a mai
cunoscut perioade favorabile, condusă de monarhi
conservatori de talia lui Filip al II-lea (1527-1598)
când Imperiul Spaniol a exercitat o influență
deosebită asupra sistemului politic internațional. Dar
a avut °i monarhi care au abordat politici
dezastruoase pentru acest vast imperiu colonial.5
Între 1492, de la publicarea „Gramaticii castiliene”
scrisă de Antonio de Nebrija °i până la moartea lui
Pedro Calderon de la Barca în 1681, decadența
economică spaniolă devenise cunoscută la nivel
european, dar aceea°i perioadă este marcată °i de
„Secolul de Aur” al culturii spaniole6, consacrat prin
marii creatori, cum au fost: Lope de Vega (1562-
1635), Francisco de Quevedo (1580-1645), Baltasar
Gracian (1601-1658), Juan Bautista de la Concepcion
(1561-1613), Diego Hurtado de Mendoza (1503-
1575), San Juan de la Cruz (1542-1591), Miguel de
Cervantes (1547-1616), Tirsa de Molina (1579-1648),
Juan Luis Vives (1492-1540), Juan Hidalgo (1614-
1685), Andres de Torrentes (1520-1580), Juan
Vasquez (1500-1560), Luis de Morales (1509-1586),
Alfonso Sanchez Coello (1531-1588), Jose de Ribera
(1591-1652), Diego Velazquez (1599-1660), Juan de
Ancheta (1540-1588), Rodrigo Gil de Hontanon
(1500-1577), Eufrasio Lopez de Rojas (1628-1684)
etc.
Domnia primului rege al casei de Borbon, Felipe
al V-lea (1700-1746) a reprezentat pentru Spania o
perioadă a stagnării care a durat mai bine de 45 de
ani, în care declinul acesteia s-a accentuat pe fondul
unei atmosfere de instabilitate politică °i
conflagrații.7 Carlos al III-lea (1759-1788), un
continuator al dinastiei burbonice a readus țara
într-o poziție de prestigiu internațional,8 revigorând
economia țării prin intermediul reformelor sale
ingenioase, promovând o politică mercantilistă °i
menținând o balanță comercială favorabilă.9 În anii
guvernării sale a avut loc o reconfigurare a
sistemului monarhic, prin anularea privilegiilor,
reorganizarea armatelor, monitorizarea migrației,
liberalizarea economiei °i chiar reafirmarea
conceptului de națiune spaniolă, adoptând pentru
prima dată drapelul °i imnul național.10
Neîntâmplător, astăzi Filip al VI-lea descendent
al aceleia°i familii regale °i regina sa Letizia Ortiz
°i-au propus să restituie Spaniei prestigiul °i
integritatea monarhică °i să vegheze asupra valorilor
democratice °i europene.
În 15 noiembrie 1930, filosoful Jose Ortega y
Gasset a publicat în „El Sol” articolul „El Error
Berenguer" care a influențat în mod direct societatea
spaniolă. Articolul lui Ortega, din care a rămas
celebră expresia latină: „Delenta est Monarchia" (Să
distrugem Monarhia!)1 a generat o serie de greve °i
proteste în întreaga țară, provocând în final
abdicarea regelui Alfonso al XIII-lea12 (rege al
Spaniei în perioada 1886-1931).13 Acesta, bunic al
regelui Juan Carlos I, a văzut în primii ani ai
domniei sale dezastrul din 1898 ca o umilință
națională insuportabilă. În discursurile sale, s-a
prezentat în fața poporului ca forța ce trebuia să
reformeze Spania °i s-o aducă pe locul pe care îl
merită, intenționând s-o transforme într-o putere
europeană, făcându-°i cunoscută intenția de a
revigora economia °i de a stimula cultura în drumul
obținerii unei poziții internaționale influente. În ziua
depunerii jurământului în fața Constituției, la 17
mai 1902, Alfonso XIII °i-a notat în jurnalul său:
„ Eu pot fi un rege care se va umple de glorie prin
regenerarea patriei, iar de asemenea pot fi un rege
care nu guvernează, care poate fi guvernat de către
mini°trii săi...”.14
Evoluția Spaniei a confirmat alternativa din
urmă, parcurgând una din cele mai dezastruoase
perioade din întreaga sa istorie.15 Implicarea
monarhiei16 în acțiunile dictaturii conduse de Primo
de Riviera (1923-1930), incapacitatea de a gestiona
corespunzător numeroasele crize interne, inițierea
unor noi războaie coloniale în Africa, dar °i
incapacitatea de a reforma țara a dizolvat
legitimitatea monarhică în această țară. Spre
deosebire de regalitate care °i-a atribuit mereu ca
principale repere ale indentității sale tradiția °i
stabilitatea, republicanii s-au legitimat prin
modernitate °i democrație. Acest antagonism al
segregării totale a celor două forme de reprezentare
rămâne învăluit în obscuritate chiar °i în zilele
noastre.
O mare parte a sistemelor monarhice au adoptat
forme ca monarhia constituțională sau parlamentară
care apropiau regimurile monarhice de cele
republicane. Doar că adesea constituționalismul °i
parlamentarismul rămâneau pur formale în raport
cu autoritatea absolută a monarhilor. În cadrul
monarhiei, sistemul politic cu cea mai lungă durată
în Spania, ideea de atribuire a competențelor a reu°it
uneori să producă soluții în situații de criză. Dar, în
multiple rânduri, Parlamentul s-a aflat într-o stare de
slăbiciune intenționat provocată de către monarh.
Bazându-se pe Constituție, coroana a încercat cu
ocazia fiecărui conflict să-°i retragă sprijinul acordat
guvernului °i să dizolve anticipat Parlamentul, uzând
astfel de exercițiul „suveraniei”.17 Suveranitatea
monarhică °i cea națională au stat la baza
conflictelor politice a secolului XIX.
Încă din antichitate au existat dezbateri legate de
importanța monarhiei °i a republicii, sau care dintre
cele două sisteme este mai optim pentru popor.
Peste milenii a rămas interogația: monarhia sau
republica? Pe lângă această stare de contradicție a
existat mereu un conflict social, o luptă între clase,
o dorință constantă de reorganizare a societății.
Republica (Res Publica), prin definiția acestui
concept, puterea °i suveranitatea ar rezida în mâinile
poporului °i delegată unor guvernanți care sunt
ale°i. În istoriografia spaniolă este acceptată ideea
inexistenței moderne a Republicii. Pentru un timp,
menținerea regelui ca °ef al executivului a fost con-
siderat un lucru convenient, încercându-se totodată
abordarea unei forme republicane a monarhiei. În
acest context, cetățenii °i-au pus întrebarea: De ce să
men/inem instituția monarhică?1 Doar că neexistând
o idee modernă a conceptului de „Republică”, mo-
delele republicane urmate de Spania au fost cele
antice ale republicii romane, grece°ti sau spartane.
Aceste democrații directe, ale unor mici ora°e
state, s-au dovedit nefuncționale, la nivelul unor
state mari, a căror formă de guvernare se baza pe
14
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sisteme reprezentative. Modelul democrației ame-
ricane, al celor 13 colonii, nu a fost cosiderat
aplicabil în acel moment statelor europene,
întrucât „democrația americana” funcționa într-o
republica federala.
Tendințele monarhiilor vechiului regim de a-°i
concentra în persoana suveranului întreaga autori-
tate politica au făcut excepție în Anglia secolului
XVII. Filosoful John Locke (1632-1704) a legitimat
regimul monarhic englez. În această țară nu s-au
mai problematizat chestiunile teoretice ale
suveranității naționale pentru că revoluția acestei
țări s-a produs mult mai devreme față de restul
Europei. Revoluția liberală a utilizat conceptul de
suveranitate absolută a poporului, suveranitatea
națională.18 Pentru Spania, aplicabilitatea sistemul
englez implica o suveranitate divizată, fracționată,
cu un guvern mixt. Însă aici autoritarismul
monarhic a fost foarte puternic, susținut inclusiv
de un liberalism incapabil de a avansa spre
democrație.19 Regele se considera garantul propri-
ului guvern liberal în fața ideilor democratice °i
sociale. Impunând, funcționarea unei monarhii în
care nu putea fi abordată problema reînnoirii
proiectelor constituționale, se asigura astfel
statuquoul monarhic respectiv.
Între 1854 °i 1856, moderații °i progresi°tii au
apărat cu tărie monarhia. În acel moment chiar °i
democrații au refuzat să se numească
republicani.20 Pentru ace°tia, democrația nu era
incompatibilă cu instituția monarhică, erau intere-
sați doar ca sistemul democratic să funcționeze
atât într-o monarhie cât °i într-o republică.21
Prima experiență republicană a Spaniei a avut loc
în 1873, dar în absența unei elite politice, care să
fi elaborat un proiect °i un program de reorgani-
zare socio-politică, pe baze republicane °i democ-
ratice a Spaniei, această primă experiență a con-
stat, mai degrabă, dintr-un °ir de e°ecuri...22 care
au generat dezordine, anarhie, extremism?23
Cu toate astea, spaniolii au rămas cu nostalgia
republicanismului, care, la o analiză mai atentă,
pare că face parte din matricea psihologică a
spaniolilor, în vreme ce monarhia sau alte forme
despotice sunt acceptate oarecum inerțial, ca un
provizorat prelungit sine die. A°a se explică
instaurarea celei de-a doua Republici din 1931
care, spre deosebire de cea dintâi î°i propunea,
pentru prima dată în istoria țării, cum afirma
Lord Salisbury „O Republică mai democrată decât
monarhia” („Una Republica mas democrata que la
monarqu^a”). 24
Noua Republică Spaniolă este în mare măsură
expresia consacrării regenerării25 societății după
înfrângerea suferită în fața Statelor Unite
(Pierderea Cubei °i pierderile teritoriale din 1898).
Intelectuali precum Joaqu^n Costa (1846-1911) au
promovat eliminarea oligarhiei °i a casticismului.
ai-a făcut apariția, pe scena publică națională
spaniolă un colectiv de intelectuali, care va fi
cunoscut mai târziu ca „Generația din 98’”,
intelectuali care au împărtă°it acela°i sentiment:
„Suferința Spaniei”, operele lor atingând un punct
comun: cercetarea intensă a sufletului, a acelei
Spanii muribunde °i a originilor decandenței sale.
„Generației 1898” îi aparțin gânditori °i scriitori
de talia lui Miguel de Unamuno y Jugo (1864-
1936), P^o Baroja (1872-1956), Azorin (1873 -
1967), Ramiro de Maetzu (1874-1936) , Jose
Ortega y Gasset (1883-1955) sau Ramon del Valle-
Inclăn (1866-1936). Odată cu această generație în
cultura spaniolă a debutat o nouă etapă a
splendorii intitulată „Vârsta de Argint”, în care se
vor dezvolta trei generații de intelectuali °i se va
prelungi până la izbucnirea Războiului Civil.
Creatori de mare prestigiu în pictură: Pablo
Picasso (1881-1973), Ramon Casas (1866-1932),
Joaqu^n Sorolla (1863-1923), Ignacio Zuloaga
(1870-1945), Romero de Torres (1874-1930), Juan
Gris (1887-1927), Joan Miro (1893-1983) sau
Salvador Dali (1904-1989), în sculptură °i
arhitectură, Antonio Gaud^ (1852-1926), Lluis
Domenech i Montaner (1850-1923), în muzică
Albeniz (1860-1909), sau laureatul premiului
„Nobel” pentru medicină Santiago Ramon y Cajal
(1852-1934), reprezintă doar o parte din
personalitățile care au propulsat Spania spre
atingerea unei noi „Epoci de Aur a Culturii”.
Personalitățile anului 1898 au constituit un
schimb generațional necesar atât pentru Spania
cât °i pentru Europa.
1.	Julian Martin de Francisco, Conquistay
romanizacion de Lusitania, în „Acta Salmanticensia”,
Vol. 58, Salamanca, Universidad de Salamanca, Estudios
Historicos y geogrăficos, p. 405.
2.	Javier Arce, Barbaros y romanos en Hispania,
Madrid, Editorial Marcial Pons, 2007, pp. 143-149.
3.	Hugh Thomas, El Imperio Espanol de Carlos V,
Madrid, Editorial Planeta, 2010.
4.	Jose Angel Garcia de Cortăzar, La Epoca Medieval,
în Historia de Espana, coord. Miguel Artola, Madrid,
Alianza Editorial, 1988.
5.	Fernand, Braudell, El Mediterraneo y El Mundo
Mediterraneo el la Epoca de Felipe II, Madrid, Fondo de
Cultura Economica de Espana, 2001.
6.	Termenul „Secolul de Aur” a fost conceput de
către savantul ?i cărturarul Luis Jose Velăzquez (1722-
1772).
7.	Joaquim Albareda y Salvado, Felipe Vy el triunfo
del absolutismo: Cataluna en un conflicto europeo
(1700-1714), Barcelona, Entitat Autonoma del Diari
Oficial y de Publicacions, 2002; Ricardo Garcia Cărcel,
De los elogios a Felipe V Madrid, Centro de Estudios
Politicos y Constitucionales, 2002; Idem, Felipe Vy los
espanoles, Barcelona, Random House Mondadori, 2003.
8.	El Rey Carlos III, „Mercurio Historico y Politico”,
Madrid, iunie 1765.
9.	Garcia Canuelo y Heredia, Dedicatoria, y los
viente y tres primeros Discursos publicados en el ano de
1781, în „El Censor”, Nr. 1., Madrid, 1781.
10.	El Rey Carlos III, în „Mercurio Historico y
Politico”, Madrid, iunie 1765; Hugh Thomas, El Imperio
Espanol de Carlos V, Madrid, Editorial Planeta, 2010;
Antonio Dominguez Ortiz, Carlos III y la Espana de la
Ilustracion, Madrid, Edicion Alianza, 2005; Joseph
Addison, Charles III of Spain, Oxford, Oxford University
Press, 1900.
11.	A se vedea, Jose Antonio Alcina, Felipe VI. La
Formacion de un rey, Madrid, La Esfera, 2014.
12.	Jose Ortega y Gasset, El Error
Berrenguer/Delenta est Monarchia, în „El Sol”, Nr. 4138,
Madrid, 15 noiembrie 1930, p. 1; J. Dîaz Fernăndez, La
Revista de Occidente y su obra, în „Luz/ Diario de la
Republica”, Nr. 9, Madrid, 16 iunie 1932, p. 4.
13.	Ângeles Lario, El rey, piloto sin brujula. La
corona y el sistema politico de la restauracion (1875-
1902), Madrid, Biblioteca Nueva, 1999; Lo Que se
Quiere, Teatro del Principe Alfonso, în „El Imparcial”, 12
mai 1897.
14.	Alfonso al XIII-lea de Burbon, numit °i
„Africanul”, a trăit între anii 1886-1941, a fost rege al
Spaniei de la na°terea sa °i până la proclamarea celei de-
a doua Republici în 14 aprilie 1931. ai-a asumat puterea
la vârsta de 16 ani, în 17 mai 1902.
15.	Alvaro Alcala-Galiao, La cada de un Trono. Al
servicio de la Republica, în „Accîon Espanola”, Nr. 1-5,
Madrid, 1932, p. 362.
16.	A se vedea, Joaquin Varela Suanzes-Carpegna,
Las Constituciones Espanolas. Vol. VII. La Constitucion
de 1867, Madrid, Lustel, 2009.
17.	A se vedea, Miguel Artola Gallego, La Monarqu^a
en Espana, Madrid, Alianza Editorial, 1999.
18.	Jose Ortega y Gasset, Ni Legislar ni Gobernar, în
„El Imparcial”, Nr. 16 372, Madrid, 25 septembrie 1912,
p. 1.
19.	Miguel Artola Gallego, Antiguo regimen y la
revolucion liberal, Barcelona, Editorial Ariel, 1991.
20.	Ângeles Lario, Monarquia y la Republica en la
Espana Contemporanea, Madrid, Biblioteca Nueva, 2007.
21	Ângeles Lario, Historia Contemporanea
Universal: Del Surgimiento del Estado Contemporaneo a
la Primera Guerra Mundial, Madrid, Alianza Editorial,
2010.
22.	Javier Moreno Luzon, Romanones: caciquismo y
politica liberal, Madrid, Alianza Editorial, 1998; Javier
Moreno Luzon, Ser Espanoles, Barcelona, RBA Libros,
2013.
23.	Ângeles Lario, Espanoles ya teneis Patria. De la
Independencia a la Constitucion, Madrid, UNED, 2012.
24.	Marcos Garcia de la Huerta, Carlos Ruiz
Schneider, Republica, liberalismo y democracia, Madrid,
LOM Ediciones, 2011.
25.	Javier Moreno Luzon, Progresistas: Biografias de
Reformistas Espanoles (1808-1939), Madrid, Taurus,
2006.
26.	Discursos de los marqueses de Quintanar y Luca
de Tena y senores Safnz Rodriguez, Primo de Rivera,
Maeztu y Montes en el banquete organizado por Accion
Espanola, în „La Epoca”, Nr. 29. 697, Madrid, 22
februarie 1935, p. 1.
27.	Matias Penalba, El Republicanismo, în „El
Liberal”, Nr. 12 547, Madrid-Barcelona, 25 iunie 1914, p.
3.
28.	Las Huelgas, Los Estudiantes. Disturbios en
Zaragoza, La vuelta a los campos, în „El Heraldo de
Madrid”, Nr. 8.399, 29 noiembrie 1913, p. 3; La
Verguenza Carlista. Reformas Aplazadas, în „El Paîs”,
Nr. 5185, Madrid, 11 octombrie 1901, p. 1; De la
reorganizacion del Ejercito. Desconocimiento del
ministro del espiritu y de las aptitudes de la oficialidad,
în „La Corespondencia Militar”, Nr. 17073, Madrid, 29
august 1931, p. 1.
29.	La maniobras de la Prensa fascista, Respeto para
la Republica, în „Heraldo de Madrid”, Nr. 14350,
Madrid, 28 iunie 1932; Politica liberal a toda costa, El
prcyecto de sindicacon, El regionalismo catalan. El
movimiento catalan irrumpira de nuevo con violencia,
Las juntas militares, în „El Sol”, Nr. 1632, Madrid, 1
noiembrie 1922; El terrorismo y el sindicalismo en Reus,
Barcelona y Valencia. Luchas a tiros, atentados y una
bomba, în „La Voz”, Nr. 162, Madrid, 5 iunie 1921, p. 1;
Xavier Diez, El anarquismo individualista en Espana
(1923-1938), Barcelona, VIRUS Editorial, 2007; La clase
obrera, în „El Dia”, Nr. 857, Madrid, 2 octombrie 1882,
p. 1;
30.	Miguel Artola Gallego, El modelo constitucional
espanol del siglo XIX, Madrid, Fundacion Juan March,
1979
31.	Miguel Artola Gallego, La burgues^a
revolucionaria (1808-1874), Madrid, Alianza Editorial,
2001
32.	Las Naciones Moribundas. Discurso de Lord
Salisbury, în „Espana”, Nr. 87, Madrid, 21 septembrie
1916, p. 2
33.	Jordi Nadal, El Fracaso de la Revolucion
Industrial en Espana, 1814-1913, Barcelona, Editorial
Ariel, 1975
34.	A se vedea, Ramiro de Maetzu, Cartas de Portugal.
El hombre y la casa, în „El Sol”, Nr. 1683, Madrid, 31
decembrie 1922, p. 1; Conferencia del senor Maetzu, în
„El Sol”, Nr. 1632, Madrid, 1 noiembrie 1922, p. 1
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
15
-(J)- Black
Pantone 253 U
15
Black Pantone 253 U
În căutarea unei
con°tiințe ecleziale
Marian Sorin Râdulescu
Exista, în filmul lui Dan Pipa din 1983, Faleze
de nisip, o secvenpă în care un milipian
(Valentin Uritescu) anchetează un tânăr
strungar (Gheorghe Visu) numit Pu°tiul, bănuit a
fi furat ni°te lucruri de pe plajă. Băiatul neagă
fapta. Milipianul, exasperat, spune: „Nu bei, nu
fumezi, nu furi... E°ti sectant? atii ce-i aia?” „Aia
de nu cred în Dumnezeu” - răspunde Pu°tiul. „ai
tu în ce crezi?” - îl iscode°te milipianul. „În
mine!” - mărturise°te cel care, prin firescul
purtării sale, este etichetat drept „sectant”. Pentru
că, nu-i a°a, doar un „sectant” nu bea, nu
fumează, nu fură. Ceilalpi - „binecredincio°ii”,
„ortodoc°ii” - n-au scrupule °i „virtupi”. Nu
cunosc „frâne” °i piedici de natură morală. Ei
sunt „de lume” °i-°i permit orice.
Se vorbe°te mai ales de trecerea la „secte”, la
„pocăipi”. Rar, foarte rar mai afli de „venirea în
fire” a căte unuia în(spre) Biserică. Este cool să te
lipe°ti de o organizapie „progresistă”, „modernă”,
„civilizată”. Nu ar trebui să surprindă pe nimeni.
Venirea sau revenirea la Biserică, la Ortodoxie nu
e o °tire ce aduce rating. E, poate, singurul lucru
de neînpeles (de minpile noastre utilitariste, ahtiate
după consum, după confort, după lucruri „clare”,
„°tiinpifice”) °i tocmai de aceea minunat. E - pen-
tru cei pregătipi să deslu°ească esenpe, ori măcar
dornici de a privi dincolo de suprafepele în°elă-
toare - singura pricină de mirare. ai de bucurie. O
astfel de „întoarcere acasă” (nu la o denominapie
cre°tină între altele, nu la o „biserică napională”)
avea să trăiască - după experienpa „acelui Apus”
(a studiat în Atena, Bonn, Paris) - °i filozoful-
teolog Christos Yannaras (n. 1935, autorul
Cârpi scrise de Marc Pessin
cărpilor: Abecedarul credinței, Libertatea moralei,
Contra religiei, Heidegger °i Areopagitul).
Video-interviul realizat de Sorin Dumitrescu
cu Christos Yannaras a fost cadoul de mare prep
pe care l-am primit în ajunul Duminicii
Ortodoxiei1 via facebook. Materialul video este
publicat pe pagina fb a Fundapiei Anastasia.
Interviul începe abrupt, cu trei întrebări extrem
de directe, în cascadă: „Avepi un părinte
duhovnic? Mergepi duminică de duminică la
Sfânta Liturghie? Postipi?”. Cine nu îl °tie pe
Sorin Dumitrescu, îl poate bănui de exces de zel,
de năravuri ortodoxiste, de un legalism agasant ce
pretinde ca interlocutorul să-o ofere „dovezi” de
„loialitate” mai presus de orice bănuială.
(Amfitrionul întâlnirii explică: „Nu e o curiozi-
tate, e o asigurare că pot să vorbesc cu cel ce e în
fapa mea. Dacă nu merge la biserică în fiecare
duminică, nu-mi poate înpelege problemele, ca
credincios.”) Interlocutorul său i-a răspuns, cu
răbdare, că se consideră membru al Bisericii.
Restul, a adăugat, pine de viapa personală a
fiecăruia.
Am urmărit extrem de interesat °i de bucuros
acest dialog filmat. Libertatea moralei, cartea lui
Yannaras pe care am citit-o cu aproape 20 de ani
în urmă, avea să-mi deschidă o perspectivă nebă-
nuită asupra Ortodoxiei pe care o credeam, pe
atunci, nu doar învechită, ci °i defunctă. Ori eseul
său, la fel ca o serie de alte texte de Nicolae
Steinhardt (Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi,
Primejdia mărturisirii, Dumnezeu în care spui că
nu crezi, Monahul de la Rohia răspunde la 365
de întrebări) °i Pavel Florenski (Cadrul eclesial -
sinteză a artelor, Perspectiva inversă, Iconostasul)
pe care le-am descoperit °i lecturat cu nesap în
acei ani, mi-au arătat că se poate. Că Frumusepea
- atunci când e frumusepe liturgică2, nu aparenpă
de frumusepe, nu o „frumusepe decorativă” -
poate salva omenirea. Dacă omul se apropie de ea
a°a cum se apropie de Poezie: prin participare,
prin trăirea ei. Limbajul liturgic, spune Yannaras,
este un „limbaj poetic”, iar „teologia devine
poezie °i cântec; mai mult se trăie°te decât se
gânde°te cu continuitate silogistică” (Abecedar al
credinței). Legalismul, moralismul °i (auto)îndrep-
tăpirea pin de altceva, de cu totul altceva. Astfel,
Dumnezeul Bisericii nu este un „judecător” în
sensul în care un magistrat proclamă sentinpe pen-
tru cei găsipi vinovapi. El este judecător prin ceea
ce este: posibilitatea viepii °i existenpă adevărată.
Iar Biserica este un „dineu euharistic”.
În câteva puncte (esenpiale), odiseea lui
Yannaras - „contra religiei” °i întru aflarea unei
parohii, a unei „con°tiinpe ecleziale” - s-a întâlnit
cu experienpa mea. ai eu am descoperit, mai întâi,
în străinătate (în Occident) viapa unei mici comu-
nităpi euharistice („participarea la Euharistie este
viapă”) alcătuite din convertipi la Ortodoxie. ai eu
am simpit că tot ceea ce poate face cineva care cu
adăvărat dore°te să găsească o parohie-oază în
babilonia actuală, e să caute. Să nu accepte solupii
de compromis. (ai aici Yannaras a dat exemplul
cu doctorul a cărui reputapie e compromisă pen-
tru că se °tie că i-au murit mulpi pacienpi după
operapie: e de bun simp, spune el, să-l ocole°ti.) Să
nu se lase în niciun fel sedus de duhuri pietiste3
ori de „evanghelia babelor conservatoare” ce
vorbesc de necesitatea îndeplinirii unor „obligapii
religioase”. Să nădăjduiască. Să stăruiască întru
îmbisericirea minpii sale. ai va găsi ceea ce caută,
dacă - de bună seamă - chiar î°i dore°te asta.
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii: „Fiecare tot
ceea ce vrea obpine, dar ceea ce vrea cu adevărat,
nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se
dobânde°te cu neprecupepit sacrificiu, cu
nedezminpită încăpăpânare, înfruntând lenea,
nestăruind asupra scrupulelor” - un posibil rezu-
mat al Călăuzei tarkovskiene.)
Note:
„«Ortodoc°ii» continuă să sărbătorească
«restaurarea icoanelor», dar în biserici în care nu
mai există icoane autentice, ci predomină, pe de-a
întregul sau în cea mai mare măsură, pictura reli-
gioasă naturalistă. Aceste reprezentări ale realităpii
sensibile °i efemere, ce idolatrizează sentimentele
°i didacticismul naiv, sunt onorate °i purtate în
procesiune în locul Icoanelor, fără măcar vreo
bănuială că această celebrare se realizează prin
inversarea termenilor sărbătorii, termeni-semnifi-
canpi ai ve°tii celei bune a Bisericii.” (Christos
Yannaras, Contra religiei)
Arta religioasă din Europa este acum domi-
nată de reprezentarea „naturalist-fotografică” a
„sacrului” (persoane, locuri, obiecte), în timp ce
caracterul „sacru” al celor reprezentate pine exclu-
siv de temă.
Întreaga omenire este, azi, ameninpată să cadă
în capcana mortală creată de polarizarea celor
două „imorale sisteme moraliste” - „individualis-
mul pietist al taberei capitaliste” °i „colectivismul
moralist al viselor marxiste de fericire universală”
aflate într-un permanent conflict. (Yannaras,
Libertatea moralei)
■
16
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Ador să traduc în imagine
poezia”
De vorbă cu gravorul Marc Pessin (Franpa)
Marc Pessin (n. 1933 la Paris) este un reputat
artist atipic cu multiple fapete: gravor, pictor,
sculptor, caligraf, bibliofil, editor de arta
recunoscut, inventator al unei arheologii
imaginare.
Contactele sale cu arti°ti graficieni români s-
au consolidat cu ocazia expozipiei Europa
gravorilor, organizata de Marc Pessin în anul
1989, la Grenoble, unde s-au prezentat lucrările a
°ase arti°ti români alături de cele a trei sute de
gravori de douăzeci °i nouă napionalităpi. În anul
2014 artistul francez a onorat expozipia Tribuna
Graphic Cluj cu o magnifică operă reprezentată
pe afi°ul °i pe coperta catalogului acestei
importante manifestări culturale din ora°ul Cluj.
În acest an, 2015, dumnealui ne invită la
vernisajul unei expozipii intitulată L'ecriture en
liberte en faveur de la chose ecrite, calligraphies,
calligrammes, taos... care va avea loc la Primăria
din micul său ora° de re°edinpă - Saint Laurent
du Pont - în masivul prealpin Chartreuse.
Marc Pessin oferă revistei Tribuna din Cluj
acest interviu obpinut prin intermediul doamnei
Cornelia Petrescu, scriitor de origine română
(www.cornelia-petrescu.info), care locuie°te în
aceea°i localitate cu domnia sa.
Cornelia Petrescu: Dintru început vreau să vă
mulțumesc pentru gentilețea de a-mi acorda acest
interviu, a°teptat de remarcabila revistă de cultură
Tribuna din ora°ul Cluj, România.
Iată °i prima mea întrebare: Dumneavoastră
în°ivă preferați să vă definiți ca un artizan, cu
toate că această modestă intitulare este mult
depă°ită de imensa dumneavoastră capacitate de
creație, de cultura, erudiția °i deschiderea ce le
aveți spre multiple domenii. Credeți oare că
modesta titulatură ce v-o atribuiți vă caracterizeză
destul de bine?
Marc Pessin: Mă consider ca un artizan-gravor,
mai curând ca un pictor-gravor, deoarece când
realizez picturi importante le °i gravez, săpând
astfel urme de ne°ters în materie. Cel mai
important lucru care poate caracteriza un artist
este de a nu se supraestima °i de a da operelor
sale o solidă bază artizanală pentru că adevărata
artă este aceea care face ca greul muncii să fie
uitat. Evocapi cultura mea °i vă mulpumesc, dar
după mine, adevărata cultură este de a iubi în
acela°i timp atât Bach cât °i muzica rap...
- Dumneavoastră reprezentați în primul rând
o viață consacrată poeziei, gravurii asociate
scrisului, un scris pe care îl faceți să respire, să
vorbească.Cele mai mari nume ale poeziei
contempo rane, precum cele ale lui Michel Butor,
Jean-Pierre Chambon, Andre Chedid, Marguerite
Yourcenar, Jean-Claude Renard, Alain Bosquet,
sunt gravate pentru totdeauna în istoria vie Marc
Pessin ca prieteni sau colaboratori. Cum s-au creat
aceste legături strânse între dumneavoastră °i
aceoti mari creatori de poezie ?
- În 1964 am creat editura Le verbe et
l’empreinte dar încă din 1953 am realizat cărpi ale
întâlnirilor cu poepii pe care îi ilustram (prefer
mai curând expresia îi însoțeam) cu desene,
decupaje, picturi, gua°e.
Încă de pe când eram foarte tânăr am frecven-
tat numero°i poepi : Jean Follain, Claude Aveline,
Georges Emmanuel Clancier, Andree Appercelle,
Luc Berimont, Luc Decaunes, Max Paul Fouchet,
Armand Guibert, Geo Charles, Rouben Melik,
Pierre Seghers, Jean Tardieu, Miguel-Angel
Asturias, Claire Goll °i, desigur, Leopold Sedar
Senghor. De fapt am sfâr°it prin a-i edita pe topi
ace°ti poepi.
De ce poeții? se întreabă Heidegger. Întrucât,
spune dânsul, ei sunt deschiderea spre spațiile
unui timp necunoscut.
Am făcut eu însumi alegerea poepior pe care
i-am editat, fără să cer ajutorul niciunui comitet
de lectură, pentru că poezia a făcut parte din
viapa mea de când eram copil. Am cunoscut
primele cărpi ilustrate cu poeme de Claude
Aveline, Luc Berimont, Max Paul Fouchet, Geo
Charles, Paul Gilson, Pierre Seghers, Jean Tardieu,
Andree Appercelle, Jean Follan, G. E. Clancier °i,
din 1964, Leopold Sedar Senghor.
Dar, din dorinpa de a analiza prea profund
lucrurile riscăm să le deteriorăm.
Totu°i... Trebuie să mai spun că am creat în
casa mea de editură °i o colecpie de literatură
°tiinpifică unde am publicat, printre altele, Unda
solitară de John Scott-Russel, Joseph Boussinesq °i
Paul Appel (fenomene în hidrodinamică), o
lucrare despre Dalton raportându-se la viziunea
culorii, o lucrare adresată muncitorilor în
metalurgie despre fabricarea opelurilor, scrisă de
Monge et Bertholet.
În fine, nu este posibil să citez toate edipiile °i
toate cărpile la care am lucrat.
- Sunt foarte curioasă să aflu câteva detalii
despre memorabilele dumneavoastră contacte cu
Poetul-Pre°edinte a Senegalului, Leopold Sedar
Senghor.
- L-am întâlnit pe Pre°edintele Senghor în
1964, am făcut cuno°tinpă cu acest mare om, la
îndemnul lui Armand Guilbert. Prima întâlnire,
foarte călduroasă, a avut loc la Paris, în
apartamentul său. Reveneam de la New York,
unde rezidasem câtva timp °i, fascinat de acea
vizită, am evocat cu dânsul posibilitatea de a
realiza împreună o carte, cu titlul poemului său
New York, carte pe care am °i scos-o în 1967,
acompaniată de °ase gravuri în aur ajurat. Această
operă a obpinut, în anul 1967, premiul celei mai
frumoase cărpi a anului °i diploma de prestigiu la
târgul de carte de la Leipzig °i a fost prezentată,
cu numeroase prilejuri, la New York, Montreal,
Berlin, Marele Ducat al Luxemburgului, Geneva,
Lille, Lyon °i, bineînpeles, Paris. Ea se găse°te în
numeroase biblioteci napionale °i din străinătate.
Am călătorit mult cu pre°edintele Senghor °i a
venit la mine, la Saint Laurent du Pont, însopit de
sopia lui, pentru a vizita atelierul meu. Cu această
ocazie ora°ele Grenoble °i Voreppe au organizat o
retrospectivă a celor douăzeci °i una de lucrări,
editate de mine, destinate operei sale.
În acela°i timp, am expus la Saint Laurent du
Pont cărpile realizate cu domnia sa, pentru operele
lui Atlan Marc Chagall, Hans Erni, Etienne
Hajdu, Hans Hartung, Paul Hickin, Alfred
Manessier, Nja Mahadaoui, Mariette, Marc Pessin,
Picasso, Mehdi Qotbi, Pierre Soulages, Scanreigh,
Vieira da Silva, Zaowuki.
Nu pot să citez totul, dar nu trebuie să omit
acpiunea de omagiere a o sută zece poepi ai
francofoniei, pe care am organizat-o împreună cu
Pre°edintele Sengor (poeme, manuscrise,
autografe, reflecpii despre francofonie din colecpia
lui Marc Pessin), expuse la Grenoble °i Amiens în
1990, la Centrul Cultural al departamentului
Somme, ca °i la Biblioteca Napională din Marele
Ducat al Luxemburgului.
- Ați putea să îmi spuneți câteva cuvinte
despre cum percepeți legătura între conținutul °i
forma unei scrieri? Oare operele dumneavoastră
încearcă să conceapă grafica precum o oglindă a
conținutului? Încercați oare să transpuneți în
caligrame titlul sau o parte din textul poemului?
"
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
17
-(J)- Black
Pantone 253 U
"
ai oare complicitatea între autorul textului °i
artistul grafician se stabile°te cu u°urinlă?
- Ador sa traduc în imagine poezia. A traduce
înseamnă în acest caz a reînvia, însă corpul
readus la viapă riscă să nu mai fie acela°i dacă
traducătorul nu este îndeajuns de sensibil °i
trădează visul celuilalt artist. Pentru a acompania
un poem cu desene în tu° sau cu gravuri trebuie
să îi găse°ti de la bun început echivalențe prin
care expresia grafică să î°i găsească spontaneitatea
°i eficacitatea, în caz contrar totul este ratat.
Câteodată dorința mea de penetrare în
profunzimile scrierii este atât de intensă încât,
odată grafica terminată, devine expresia absolută
a poemului pe care nici nu l-am vizualizat.
Alteori, demersul este invers: poemul cheamă
gravura °i o comentează la rândul său, atunci
trebuie păstrată distanța potrivită spre a nu te găsi
prizonier al cuvântului scris. Poezia ruptă de
realism oferă în acel moment o profunzime de
imagini care scapă constrângerilor logice. A vorbi
°i a grava devin atunci unul °i acela°i lucru care
na°te o dinamică magică °i misterioasă prin care
imaginea °i scrisul se completează °i se
prelungesc.
Dialogul angajat între poem °i gravură
concretizează momentul decisiv al acestei
minunate întâlniri °i exaltări comune.
- Minunat ! Sperăm să nu vă oprili.
Dar, întrebările mele de necunoscător mă
îndeamnă să vă sâcâi. Puteli să îmi spune! câteva
cuvinte despre “mail-art”, denumire care pentru
mine este o enigmă? ai poate, dacă nu vă cer
prea mult, o scurtă informare despre Biblioteca
dumneavoastră °i despre Arhive.
- A crea timbre, a decora plicuri, a schimba
scrisori °i a le colecționa, sunt procupări care m-
au fascinat începând din anii 1950 °i continuă să
mă preocupe °i astăzi. Foarte tânăr, nu °tiam încă
în ce măsură a scrie °i a schimba scrisori este o
axă de transmisie, o adevărată resursă
providențială. Arta po°tală sau mail-art cum i se
spune acum este o artă a dăruirii, un vector de
emoție °i de prietenie. Pasiunea mea pentru
această artă s-a concretizat într-un schimb de
aproximativ zece mii de scrisori, dintre care o mie
Cornelia Petrescu °i Marc Pessin
opt sute expuse în anul 2000 într-o expoziție
retrospectivă la Albertville (inaugurată de Jacques
Toubon, pe atunci ministru al culturii) °i în anul
2008 într-o impresionantă expoziție la Muzeul
Po°tei de la Paris.
Cât despre Biblioteca mea, trebuie să spun că
este tixită de cufere, de etajere °i are colțuri °i
cotloane pline de cărți, multe pline de non-sens,
deoarece cărțile î°i schimbă °i ele mesajul odată
cu timpul. Cărțile astea au avut pentru mine o
mai mare influență decât părinții sau prietenii
mei. Pentru că, vedeți dumneavoastră, eu mi-am
construit viața cu ajutorul cărților mele...
Arhivele sunt pentru mine o prezență vie, nu
sunt deloc un ceva fragmentar, ci mai curând
sunt un exercițiu al imaginarului, o imaginație
izvorâtă din exactitate. Arhivarea este de fapt o
ancorare în real. În oarecare măsură edificarea de
Arhive reprezintă menținerea operei unei vieți, a
arhiva înseamnă a inventa o altă memorie.
A face să se °tie devine, prin intermediul
arhivelor, mai important decât a °ti să faci.
Vorbesc întotdeauna despre trecutul privit ca
ceea ce s-a produs °i continuă să se producă,
despre evenimente care au fost °i continuă să fie
fără încetare, deoarece cred că ceea ce încetine°te
progresul omului este fascinația exclusivă pentru
trecut °i mai cu seamă pentru propriul său trecut.
- Vă mu^umesc din tot sufletul. Învăl atâtea
lucruri cu ocazia acestui interviu!
Sunteli o magnifică resursă de gândire
filozofică asupra viepii, gândire care ar trebui să
ne incite să cugetăm °i noi mai mult. Totu°i, vă
rog să mă scuzali, dar cum sunt perseverentă, voi
continua să vă tracasez cu întrebări care îmi
bântuie mintea °i care interesează probabil
cititorii revistei Tribuna.
Vă rog, câteva cuvinte despre civilizata
Pessinoise!
- În acest domeniu este dificil să rezum prea
mult lucrurile, deci vă voi spune cu adevărat doar
câteva cuvinte...
Două mari °i neînțelese noțiuni au forjat în
mine nu numai o perpetuă nelini°te dar °i
dorințele °i visele mele... Total °i Simultan... Sunt
realist °i informat dar îmi place să descopăr
vestigii cu orice preț °i sunt un pasionat
cercetător al naturii gravând cu imaginarul, rând
pe rând, lumea vegetală, minerală, a fluidelor °i
solidelor, fractalele, undele... Sunt impregnat cu o
permanentă curiozitate despre tot °i toate, °i mai
ales, despre °tiințele umane dar °i de cea a
insectelor, plantelor, rozătoarelor... Cum să
sesizezi legătura care trebuie să unească într-o
operă diverse aspecte °i alternative? Pot exista
variații în interiorul aceleia°i opere dar eu încerc
să dezvolt o gândire unitară °i astfel lucrurile
disparate se regăsesc reunite.
Mă opresc aici, altfel ar fi prea multe de spus.
- Involuntar, gândul meu se deplasează spre
remarcabilul istoriograf al religiilor, românul
Mircea Eliade care spunea: Mitul este întotdeauna
o istorie adevărată pentru că el se referă la
realitate. Oare Eliade s-ar fi putut găsi în mirifica
dumneavoastră galerie atunci când spunea asta?
Sau, poate că dumneavoastră, deplasând un trecut
imaginar spre o creare viitoare, ali conversat cu
dânsul într-o lume de vis?
- Într-adevăr Mircea Eliade spunea că Mitul
este întotdeauna o istorie adevărată pentru că el
se referă la realitate, dar nu trebuie uitat că
spunea de asemenea că dorința de a se strecura în
18
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
universuri misterioase °i de a urma peripețiile
care se petrec acolo pare consubstanțială condiției
umane °i, prin urmare, ireductibilă...
- Mulțumesc mult. Vă rog să vă opriți câteva
momente asupra unui eveniment mai concret:
expoziția pe care o organizați în ora°ul nostru în
luna aprilie, L’ecriture en liberte en faveur de la
chose ecrite, calligraphies, calligrammes, taos...,
asupra căreia sunteți atât de aplecat în perioada
aceasta. Este posibil să ne precizați câteva dintre
cele mai importante opere sau arti°ti care vor fi
expu°i ?
- Vor fi ceva mai mult de o suta arti°ti expu°i
- poeți, scriitori, gravori - care se regăsesc în
colecția mea, începută în anul 1955. Printre
numele cele mai importante, să spunem mai bine
cunoscute publicului larg, îi vom regăsi pe: Pierre
Alechinski, Guillaume Apollinaire, Louis Aragon,
Miguel-Angel Asturias, Tudor Arghezi, Roland
Barthes, Yves Bonnefoy, Jean Burgos, Michel
Butor, Frederic Bruly Bouabre, J.P Chambon,
Andree Chedid, Franțois Cheng, Chillida, Charles
Dobzynski, Doutremont, Nicolae Labi°, Mihai
Eminescu, Edmond Gabes, Allain Jouffroy,
Hassan Massaudi, Henri Michaux, Edgar Morin,
Marc Pessin, Mehdi Qotbi °i... nu îmi este posibil
să citez toate marile nume.
- Descopăr cu mare emoție, explicabilă prin
originea mea, numele câtorva poeți români
printre cele ale marilor arti°ti care vor fi prezenți
în expoziția din luna aprilie. Nu este prea multă
vreme de când, întâlnindu-vă în ora°, ați abordat
acest subiect foarte scump pentru sufletul meu:
poezia românească. Încântată, mi-am dat seama
că rosteați nume ale unor mari poeți români:
Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Nicolae Labi°,
Marin Sorescu... Cultura română nu este prea
cunoscută în Franța °i am fost foarte plăcut
surprinsă să descopăr că un artist de notorietatea
dumneavostră are cuno°tințe atât de vaste despre
cultura română. Cum se explică asta?
- Alain Bosquet °i Charles Dobzynski, poeți
pe care i-am cunoscut bine °i i-am editat adeseori,
m-au făcut să cunosc poezia românească. Până la
urmă am ajuns să mă simt foarte apropiat de
această poezie plină de prospețime, de o
sonoritate adecvată °i concisă, de înțelepciune,
umor dar °i de orgoliu °i uneori de revoltă °i
furie; poeții români sunt cu adevărat tulburători.
Încă din anul 1973 am realizat cărți pentru
poemele lor - lucrări caligrafiate °i acompaniate
de gravuri sau desene în tu° sau chiar picturi
lăcuite. Am ilustrat poeme de Mihai Eminescu,
Tudor Arghezi, George Bacovia, Nicolae Labi° °i
Tristan Tzara. În ultimul timp Michel James
Emirkanian a realizat de asemenea o lucrare
caligrafiată pe marginea poeziei lui Nicolae Labi°.
Îl apreciez mult pe George Bacovia, poezia sa
induce senzația de profunzime iar euforia pe care
o provoacă îmi confirmă intuiția că spațiul său
este bântuit de învinuiri surde °i de obsesii
apăsătoare. Apreciez poezia lui concisă °i precisă
°i presupun că posteritatea, căreia probabil îi va
place doar poezia scurtă, va contiuna să îl
aprecieze.
Am realizat în anul 1973 o lucrare cu poemele
lui George Bacovia caligrafiate de mine însumi °i
înbogățite cu opt desene în tu° de China. Poemele
sale: Nocturnă, Cu tine, Proză, Adnotări de
toamnă °i mai cu seamă Lacustră, sugerează
translații °i meandre care nu contenesc să îmi
bântuie spiritul.
Dar nu mă voi lansa în analiza poeziei
române°ti, există desigur speciali°ti care °tiu să o
facă mult mai bine dacât mine.
A° dori să continui aventura cu poeții români
°i dintre tinerele talente o apreciez mult pe Linda
Maria Baros pe care am descoperit-o în volumul
La Maison en lames de rasoir pe care mi l-ați
prezentat, care a apărut la Cheyne editeur cel
care a imprimat °i câteva dintre cărțile mele,
volumul este prefațat de Patricia Castex Menier,
această mare poetă, pe care am cunoscut-o.
- Am angrjat acest dialog, de o valoare
inestimabilă pentru mine, pentru revista Tribuna
din Cluj. Este deci explicabil să mă gândesc °i la
Etienne H^du, sculptor francez originar din
Turda, o localitate din apropierea ora°ului Cluj.
Ați colaborat cumva cu dânsul? Credeți că
operele sale sunt inspirate din volumele ovoide
ale lui Brâncu°i?
- L-am cunoscut destul de puțin pe Etienne
Hajdu, grație lui Leopold Sedar Senghor, °i posed
câteva lucrări în tehnica amprentei uscate
realizate de acest artist. Apreciez forța °i precizia
liniilor sale dar trebuie să ținem seama că un
sculptor nu are aceea°i apropiere de subiect ca °i
migălitorul cu dalta care este gravorul.
Brâncu°i?
Numai Marea °i Brâncu°i °tiu să sculpteze de
o manieră unică bolovanii, pentru că pentru ei
timpul nu există: fie că este vorba de trecut,
prezent sau viitor, totul se derulează simultan...
- O să încetez să vă sâcâi cu întrebări
deoarece, iată, a ung °i la ultima.
Dacă doar în ultimul timp relațiile noastre s-
au strâns, cu toate că suntem vecini de ani de
zile, este grație lui Ovidiu Petca, acest grafician
român din Cuj. Dânsul a fost prezent la
expoziția L’Europe des graveurs pe care ați
organizat-o la Grenoble, în 1989, iar anul trecut
ați participat cu o lucrare la expoziția Tribuna
Graphic organizată de dânsul în ora°ul Cuj. Cum
se desfă°oară relațiile dumneavoastră cu arti°tii
români pe care îi cunoa°teți °i care sunt
perspectivele acestor relații?
- Cunosc de multă vreme câțiva gravori °i
creatori din România. Astfel Silviu Băia°, Klara
Tama° Blaier, Wanda Mihuleac, Ovidiu Petca,
Petru Petrescu, Ion Stendl °i Dimitrie Vărbănescu
(pe care l-am cunoscut bine, am gravat pentru
dânsul) au fost prezentați, în 1989, la expoziția
LEurope des graveurs din Grenoble la care au
participat trei sute gravori de douăzeci °i nouă
naționalități. Această expoziție, la care Ovidiu
Petca a participat ca invitat, a avut un veritabil
impact asupra vieții culturale din regiune.
ai într-adevăr, tot Ovidiu Petca, acest mare
artist din Cluj, m-a invitat să expun la Tribuna
Graphic 2014. Am trimis acolo o gravură mare
concepută pe arcade, cu un motiv din mecanica
fluidelor inspirat de opera lui D’Alembert,
domeniu pe care îl studiez de patruzeci de ani.
Atât cât timpul îmi va permite, mi-ar plăcea să
continui această aventură cu arti°tii români.
- Iată că dialogul nostru ia sfâr°it.
Vă sunt recunoscătoare de a fi investit cu
generozitate în acest dialog mult din timpul
dumnevoastră prețios °i de a fi făcut apel la
cuno°tințele impresionante pe care le dețineți
pentru a răspunde la cererea lansată de vechii °i
actualii dumneavoastră prieteni din Cuj.
Mulțumiri din tot sufletul, MAÎTRE, °i poate,
pe curând!
Interviu °i traducere realizate de
Cornelia Petrescu
Saint Laurent du Pont,
februarie 2015
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
19
Black Pantone 253 U
diagnoze
China °i diplomația armoniei
^[Andrei Marga
Societățile de astăzi se dovedesc dependente mai
mult ca oricând de ceea ce se nume°te, de la
Niklas Luhmann încoace, „societatea mondială”.
Nu orice se poate pune în seama dependenței (de
pildă, lipsa de proiecte proprii, selecția gre°ită a
personalului, sărăcia de idei, deformarea democrației
etc.), dar cine vrea dezvoltare °i modernizare,
întâlne°te forțele societății în format mare. Pe acest
fundal, geopolitica nu numai că a fost reabilitată, dar
tinde să integreze cunoa°terea lumii actuale. În cadrul
ei, observarea politicii externe a Chinei, unul dintre
actorii principali ai „societății mondiale” actuale, nu
mai este un gest exotic, ci are importanță practică
pentru oricine.
Ascensiunea globală a Chinei, începută cu vizita
pre°edintelui american la Beijing, în 1972, °i cu
reorientarea, în 1978, a politicii chineze, sub Deng
Xiaoping, este socotită, pe drept, cel mai important
eveniment politic al erei globalizării. Este, în fapt, °i
ceea ce a schimbat cel mai mult situația din lume.
Desigur că °i politica celei mai populate țări a
trebuit să facă adaptarea la noua poziție, ca a doua
supraputere economică a lumii. Pe de o parte, China
trebuia să prevină răspândirea impresiei că pe scenă
apare o forță ce amenință ordinea, pe de altă parte,
chiar dacă, în virtutea autoizolării postbelice, nu-i
revine răspunderea pentru ordinea existentă, China nu
putea rămâne pasivă. Din ambele considerente China
a înțeles, valorificându-°i îndelungata tradiție
diplomatică, că este timpul să acționeze în haina unei
puteri cu greutate.
ai a acționat, cum s-a observat (vezi Jean-Pierre
Cabestan, La politique internaționale de la Chine,
Presses de la Fondation Nationale des Sciences
Politiques, Paris, 2010), la distanță de gesturi „rebele”
sau de „revizionism” (p.63). China a lăsat în urmă
opoziția lui Mao Zedong la formula lui Hru°ciov a
„coexistenței pa°nice” °i a avansat pe linia deschisă de
înțelegerile Mao Zedong - Richard Nixon a profilării
printre puterile ce participă la direcționarea lumii.
Formula „ascensiunii pa°nice”, adoptată la un
moment dat, avea să fie înlocuită cu soluții proactive,
mai ales după depă°irea pericolului izolării, legat de
sfâr°itul tragic al protestelor din piața Tienanmen.
Reorientările au fost elaborate sub pre°edinția lui
Jiang Zemin. Acesta a lansat deviza „marii națiuni
(daguo)” °i a asigurării „securității (anquan)”, iar în
politica externă viziunea „armoniei (hexie)” °i a
„unității fără uniformitate (he er butong}". Desigur că,
între timp, în viața internațională apăruse noul pericol
al terorismului, încât China s-a alăturat acțiunilor de
combatere a acestuia. Iar odată cu acutizarea situației
din Orientul Mijlociu, China, dependentă de petrol °i
materii prime din import, s-a desfă°urat din ce în ce
mai eficace în Africa.
Ce este de observat în desfă°urarea politicii
chineze în orizontul „armoniei”? Sunt inevitabile,
precum în cazul oricărei alte țări, contextualizări ale
opțiunilor generale. Dar, dincoace de acestea, s-a putut
spune că principiile „coexistenței pa°nice”, formulate
în anii ’50, „au rămas incontestabil fundamentul
oficial al politicii externe chineze” (p.67) până astăzi.
Este vorba de respectul mutual al integrității teritoriale
°i suveranității; neagresiune; noningerința mutuală în
treburile interne; egalitate °i avantaje reciproce;
coexistența pacifică.
În aplicarea acestor principii, China a pus, însă,
accente specifice, pe care anali°tii le-au scos în relief,
în mod justificat. Bunăoară, în contextul combaterii
terorismului, după atacarea New York-ului °i
Washington-ului de către terori°ti islamici, din 2001,
China a acceptat circumstanțierea „suveranității
naționale” sub controlul Consiliului de Securitate al
ONU. Sau, ca alt exemplu, valoarea „independenței
naționale” este privită de China, mai ales după
prăbu°irea puterii partidelor comuniste în Europa din
jurul lui 1989, nu atât ca opoziție la dominația
mondială a vreunei puteri, ca altădată, cât ca suport
pentru căutarea de „soluții echitabile (gongzheng)” în
cadrul „multilateral”.
China °i-a declarat voința de a realiza „două
obiective majore de politică externă - pacea °i
dezvoltarea (weihu heping, cuc/in gongtong fazhan)".
În mod evident, ea este interesată vital să păstreze un
cadru internațional lipsit de conflicte majore drept
condiție a realizării propriei dezvoltări. De aceea, nu
are de partea ei argumente suficiente ipoteza unor
anali°ti, conform căreia apelul la valorile amintite ar fi
pur conjunctural. Sprijinirea cursului pacific al lumii °i
globalizarea aduc evident incomparabil mai multe
avantaje țării decât orice alternativă. Se poate observa,
de altfel, că Beijingul a folosit promt °i eficace °ansa
dezvoltării apărută în consecința lungii perioade de
pace din Europa °i ca urmare a globalizării.
O schimbare semnificativă, ce a relansat de fapt
diplomația Chinei, a fost „marginalizarea luptei contra
hegemonismului”, în favoarea temei "cooperării
internaționale” (p.71). Aceasta a avut imediat multe
consecințe practice. De pildă, relația China-SUA s-a
putut desfă°ura normal, desigur în cadrul unei
competiții, oarecum de a°teptat între cele mai mari
puteri ale lumii. China a criticat, de exemplu,
„unilateralismul” intervenției în Irak, dar a făcut-o în
termeni ce denotă înțelegerea complexității situației,
oricum mai puțin severi decât cei folosiți atunci de
unele puteri europene. O altă consecință practică a
fost deplasarea de la accentuarea „multipolarității”
lumii, spre promovarea „multilateralismului
(duobianzshuyi)" (p.74), folosindu-se, înainte de toate,
de organismele internaționale. Opțiunea fundamentală
a Chinei este în continuare, evident, pentru
„diplomație multilaterală”. A treia consecință practică
a fost relansarea „politicii regionale”. China nu s-a mai
limitat la politica bunei vecinătăți, ci a făcut un pas
înainte spre politica inițiativelor reciproc benefice de
cooperare. Ca urmare, schimburile economice,
turistice °i de altă natură cu vecinii au luat avânt. S-a
observat, pe bună dreptate, că „diplomația de bună
vecinătate a Chinei constituie o politică regională cu
geometrie variabilă”(p.78).
Orizontul acțiunii internaționale a Chinei a rămas
„armonia”. Conceptul a fost relansat de Jiang Zemin,
a fost reluat apoi de succesorul său, Hu Jintao, °i este
reafirmat de actualul pre°edinte, Xi Jiping. Unii
anali°ti văd în apelul la acest concept efortul
diplomației chineze de a preveni ingerințele altor țări
în politica sa internă, de pildă, în domeniul drepturilor
omului (vezi Jean-Pierre Cabestan, op.cit., p.79).
Apelul la „valori asiatice” s-a dovedit fără rezultate,
încât, spun unii, s-ar fi recurs la „armonie”. Nu se pot
exclude, desigur, calcule politice în cazul nici unei
opțiuni, al nici unei țări. Diplomația nu se face
nicăieri, în mod curent, la distanță de presiunile
politicii interne. Dar, în cazul Chinei, este vorba,
înainte de orice, de o tradiție ce precede cu mult
calcule ce pot fi făcute astăzi. Efectiv, este vorba de
viziunea elaborată de Confucius, pe care chinezii, de
azi °i de odinioară, o consideră mai adecvată în
abordarea lumii. Folosirea unei viziuni poate lua, ca
totdeauna, o direcție sau alta, dar viziunea
confucianismului a existat.
Conceptul „armoniei” este invocat frecvent în
orientarea acțiunilor chineze. Hu Jintao, de exemplu,
vorbea de „trei armonii (san he)” - „pacea (heping)”,
„reconcilierea (hejie)” cu Taiwan-ul °i „armonia
(hexie)” în societatea chineză. Fostul pre°edinte a
vorbit tot de „trei armonii” ca orizont al diplomației
chineze: „dezvoltarea pa°nică (heping fuzhan)"
„societatea armonioasă (hexoe shehui)" °i „lumea
armonioasă (hexoe shjei)".
Este de observat că abordarea societății proprii °i a
lumii în perspectiva atingerii „armoniei” se bucură de
vastă susținere în societatea chineză actuală. Nu
numai atât, însă. Cum s-a spus foarte bine, „această
recentrare națională contribuie, de asemenea, la a
restaura forța de atracție culturală (în sens etic) °i
economică tradițională a Chinei în Asia Orientală °i în
particular în sânul Asiei confucianizate (Coreea,
Vietnam, Taiwan °i Japonia). Din aceste motive, un
număr crescând de responsabili °i anali°ti chinezi
consideră că de acum țara lor este în măsură să
exercite rolul unei veritabile softpower(<putere
blândă>) concurentă cu soft power americană în
afacerile mondiale” (p.81-82).
Acest rol China îl exercită deja cu succes. Se pot
da multe exemple, dar poate că, în acest moment,
grăitoare sunt cel al politicii ei africane °i cel al
abordării relațiilor cu Taiwanul. Să ne oprim asupra
acestor două exemple.
După preluarea pre°edinției Chinei, Jiang Zemin a
propus reorganizarea prezenței chineze în țările în
curs de dezvoltare. El a °i lansat „noua politică
africană”, în cinci puncte: amiciție bazată pe încredere,
egalitate în condiții de suveranitate, neintervenție,
cooperare internațională °i dezvoltare mutual benefică
(Philippe Richer, LOffensive chinoise en Afrique,
Karthala, Paris, 2008, p.86). Ulterior, investițiile
chineze în Africa °i exporturile au crescut într-un ritm
constant.
În fapt, China nu î°i poate asigura ritmul de
cre°tere economică anuală de peste 8% fără importuri,
în primul rînd de petrol. Dea la nivelul anului 2005,
45% din petrolul de care China avea nevoie era
importat. Ne putem imagina care a fost evoluția
ulterioară a acestei dependențe, în condițiile puternicei
cre°teri economice din ultimul deceniu. Tot mai mult,
China are nevoie de zincul, plumbul, etanul, fierul,
cuprul, aluminiul, bauxita din alte țări. Ea a °i cultivat
relația cu Africa, făcând, de pildă, ca țările africane să
poată valorifica materiile prime la prețuri mai ridicate
decât până atunci. În orice caz, lemnul pădurilor,
produsele tropicale, carnea °i alte produse animaliere,
zahărul, cafeaua °i cacao China le cumpără masiv din
țări africane.
Pe de altă parte, China exportă spre Africa °i
desface la prețuri ceva mai accesibile uria°e cantități
de produse industriale. Deja în 2005, ea a depă°it
Anglia °i a egalat Franța la exportul în Africa, cu 50
de miliarde de dolari, fiind doar în urma SUA, care
exportau atunci preț de 70 de miliarde de dolari
anual. China a fost convingătoare până acum pentru
africani prin contribuția la construirea de căi de
transport °i de obiective urbanistice. Dea în 2007,
peste 700.000 de chinezi se stabiliseră în țări africane
pentru lucru, iar efectivul actual este mult sporit.
Scopul declarat al politicii chineze este, de altfel, de a
ajunge la un acord durabil de liber schimb cu piața
comună a Africii Orientale °i Australe.
Din motive ce sunt la îndemână, analizele
franceze par să fie cele mai reactive la „ofensiva
chineză în Africa”. Aceste analize aduc în discuție
concurența pe care exportul chinez o face industriilor
indigene, faptul că investițiile chineze sunt însoțite de
deplasarea de forță de muncă din China °i contribuie
astfel insuficient la ocuparea forței de muncă de la
fața locului, prea puțina considerare a mediului
(pp.133-141). Mai nou (vezi Tidiane N’Diave, LeJaune
et le noir. Enquete historique, Continents Noir NRF
Gallimard, Paris, 2013, pp. 25-47) se încearcă
stilizarea alternativei ce s-ar contura pentru decidenții
africani - „pasivul colonial al occidentalilor sau calul
troian chinez”?
În acest moment, însă, orice s-ar spune în reacție
la sporirea ponderii Chinei în economiile africane, este
limpede că politica chineză actuală câ°tigă în impact.
20
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Principiile enunțate în discursul pe probleme africane
(2012) de fostul pre°edinte Hu Jintao - „lărgirea
cooperării în domeniile investițiilor °i finanțării”;
„continuarea cre°terii ajutorului dat Africii”;
„sprijinirea integrării africane”; „strângerea legăturilor
de prietenie între poporul chinez °i popoarele
africane” °i „promovarea păcii °i stabilității în Africa”
(discurs publicat de Tidiane N’Diaye, op.cit, p.173-
174) - nu-i lasă deloc insensibili pe africanii în°i°i. Pe
scară semnificativă, ace°tia îmbrăți°ează cooperarea
extinsă cu China.
Nimeni nu poate contesta apartenența Taiwanului
la China °i nici un actor politic responsabil de astăzi
nu o face. Evoluția politică postbelică a insulei,
devenită „Republic of China", în fața „Popular
Republic of China", a fost, cum se °tie, diferită:
liberal democratică, cu o populație de peste douăzeci
de milioane de chinezi, °i intrată în sfera de influență
a Statelor Unite ale Americii. După revenirea Chinei
pe prima scenă internațională se putea pune
problema, a°a cum s-a pus în cazul coloniilor Hong
Kong °i Macao. „O societate, două sisteme sociale”,
formula cunoscută a lui Deng Xiaoping, putea fi
lucrativă °i nimeni nu ar fi obiectat față de
dezideratul reunificării țării. Nu s-a petrecut aceasta.
Atât China continentală, cât °i Taiwanul puteau apăsa
pe pedală - prima pentru a integra insula cu orice
preț, celălalt pentru a refuza manifest integrarea - dar
nu au făcut-o, ci au adoptat o altă soluție.
Cu două decenii în urmă, parteneri ai Taiwanului
vorbeau de „imposibila reunificare” sau, atenuând
formula, măcar de „improbabilitatea” ei (vezi Jean
Pierre Cabestan, Taiwan-Chine populaire:
’impossible reunification, Dunod, Paris, 1995, p.155).
Ei se bazau pe amănunțita examinare a regimurilor
politice de la acea oră, a gradului de integrare a
economiilor celor două părți ale Chinei °i a climatului
internațional. Lucrurile nu s-au oprit deloc aici.
Ambele părți - China continentală °i Taiwanul -
î°i reafirmă pozițiile, dar situația evoluează oricum
spre reunificare. Ceea ce nu înseamnă că ea se va
produce mâine. Nu sunt argumente pentru sugestia
unora după care capabilitățile militare ar conta aici în
primă linie. Nu se află în nici una din luările de
poziție oficiale ale părților implicate astfel de
considerente. În fapt, contează cel mai mult poziția
Chinei. Preocupată în continuare să asigure condiții
pentru a realiza proiectele proprii de cre°tere
economică - ceea ce înseamnă din capul locului
excluderea conflictelor - China a reafirmat optica
„armoniei” în relația cu Taiwanul sub deviza
„reconcilierii”. Rămînând ata°ată proiectului
reunificării, China plasează acum atingerea acesteia în
viitor, în baza acordurilor corespunzătoare dintre cei
implicați.
Acțiunea internaționala a Chinei este la aceasta ora
atât de amplă încât tinde să se suprapună cu toate
problemele globale °i regionale. Deloc întâmplător,
politicile externe nu numai ale SUA, ci °i ale
Germaniei, ale Franței, ale Rusiei °i ale altor țări, includ
explicit China în ecuațiile deciziilor. Statura la care
politica externă chineză aspiră este aceea a unei „puteri
mondiale responsabile (fu zeren daguo)". Este o
opțiune care s-a concretizat deja cu diverse prilejuri -
precum lupta contra terorismului, abordarea dosarului
nuclear nord-coreean, Irak-ul, Marea Chinei de Sud,
Africa °i multe altele. Anali°ti europeni au putut spune
justificat că, „mai subtil °i mai sofisticat, acest curs
diplomatic se caracterizează printr-o abordare mai
constructivă °i proactivă a afacerilor regionale °i
internaționale” (Pascal Lorot, Le siecle de la Chine,
Choiseul, Paris, 2007, p.236). Este o abordare bine
calculată, plecând de la premisa simplă că “atitudinea
confrontațională nu este ... de nici o utilitate °i ar
putea să se dovedească chiar contraproductivă, în
măsura în care ea ipotechează ritmul chinez de
dezvoltare economică” (p. 239). În mod evident, un
calcul de oportunitate, desigur, dar °i o tradiție de
abordare ce are în spatele ei cultura tradițională a
Chinei, stau la baza diplomației “armoniei”. (Din
volumul Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei,
în curs de publicare)	■
showmustgoon
Un nou Celalalt
^[Teodora Anao
Intre străin °i seamăn, între Alteritate a
Chipului sau figură a ereticului, Celălalt a
parcurs mai multe scheme de apropiere sau
excludere. Fie că era văzut ca prieten, relația
vizând ceva mai mult decât simpla trăire
împreună, ci identificarea unor armonii datorate
aflării pe acela°i nivel în drumul spre perfecțiune,
fie că era exclus prin limitele impuse de cetățenie
sau mai apoi, în epoca modernă, de către
na°terea „cunoa°terilor” care au dus la „marea
excludere”, Celălalt a fost făcut vizibil, adus la
lumină, ca damnat sau înglobat. Desigur, acest
model al Identității (grec) are multe neajunsuri.
Dar ceea ce s-a pierdut în lumea noastră lipsită de
"exterioritate”, de transcendent este, cu siguranță,
faptul că prietenia, nu se mai susține pentru a
viza ceva ce depă°e°te ființa prietenilor.
Excluderea celuilalt-străin se bazează pe
neaderența la acest model al Identității care este
necesar ordinii kosmosului. Celălalt, străinul este
pentru grec sclavul, femeia, barbarul animalul. De
aici putem deduce, un prim model: Celălalt este
garanția identității, iar Străinul este exclus în
măsura în care este pe o treaptă inferioară a
ființei, nu participă la armonie °i în măsura în
care nu este un cetățean. Identitatea nu e
garantată doar de o "afinitate sufletească”, de
obiceiurile comune ci °i de aspectul legal, legat de
drept al cetățeniei. Legea °i drumul spre Ființă
stabile°te domeniul lui Acela°i.
În momentul în care după cum observă
Foucault, cunoa°terea se desprinde de
spiritualitate, Celălalt poate deveni subiectul marii
închideri °i excluderi, supus disciplinei °i
reglementărilor, care au culminat în teoriile
biopolitice °i eugeniste ale secolului XX dar °i în
ceea ce Marx numea alienare °i falsă con°tiință,
un soi de autoreificare. Cunoa°terea care a luat
calea instrumentalizării a eliminat ceea ce este
incalculabil în om. Ceea ce face posibilă
excluderea Celuilalt a°a cum apare în epoca
modernă este tocmai diminuarea calității lui de
Alteritate. Dacă modelele premoderne îl supuneau
pe celălalt prin pîrghiile puterii suverane °i a celei
venite de la Dumnezeu, în modernitate se adaugă
”cunoa°terile” care ajung să controleze aspecte
din ce în ce mai intime ale vieții individuale
(există traineri în feminitate). Modernitatea vine
cu un alt model al puterii: "inventarea unei noi
mecanici de putere care este absolut
incompatibilă cu raporturile de suveranitate. Ea se
referă în primul rînd mai mult la corpuri, pentru
a extrage din ele timp °i muncă. Este un tip de
putere ce presupune o urmărire strictă prin
coerciții materiale mai mult decît prin existența
fizică a unui suveran, care define°te o nouă
economie a puterii care spune că trebuie făcute să
crească în acela°i timp forțele aservite, cît °i forța
°i eficacitatea celor care se supun. Este o putere
disciplinară.” Dreptul rămîne legat de lege, dar
disciplina e legată de aplicarea normei, de
definirea °i redefinirea continuă a ceea ce e
normal. Puterea disciplinară se exercită prin:
selecție, normalizare, ierarhizare °i centralizare.
Sec XVIII - sec. disciplinării cunoa°terilor. Putem
recunoa°te această putere dispciplinară în ceea ce
Ritzer nume°te mcdonaldizarea societății °i
principiile ei “universale”: eficiență, calculabilitate,
previzibilitate, control.
Fără a insista mai mult asupra acestor modele
premoderne °i moderne de includere-excludere, a°
dori să mă opresc la o nouă figură a Celuilalt, ca
“străin intim” (după formularea lui Aurel
Codoban, Imperiul comunicării). El este un
Celălalt care î°i prefigurează singur, con°tient sau
nu, un model de includere °i excludere. În
Panopticonul virtual, fiecare devine un regizor
mai mult sau mai puțin priceput al propriilor
“apariții”. Comunitățile virtuale, sunt provocarea
zilelor noastre în ceea ce-l prive°te pe Celălalt.
Există susținători exaltați pentru care comunitatea
virtuală nu este decît un spațiu al eliberării de
limitările corporale. Uneori, limbajul apologeților
frizează misticismul. Aproape că imaginează un
universalism pavelian, dar care se produce fără
corp, se produce facil, pentru că nu mai
presupune nicio confruntare cu limitele vieții
reale. În virtual apărem fără culoarea pielii, fără
naționalitate, fără diferențele de sex °i chiar fără
noi în°ine, în măsura în care ne putem transfera
în multiple avatare, putem folosi multiple
pseudonime. Totu°i ceea ce le scapă sau par să
ignore susținătorii entuzia°ti ai comunităților
virtuale este domnia codului. Modurile în care
noi intrăm în rețea sunt absolut predefinite. Este
diferența pe care Baudrillard o vede între "formă
°i formulă", între limbă °i limbaj. “Eliberarea
virtuală chiar dacă e eliberare de operatorii
simbolici tari, te transformă în ostaticul codului.
Cînd e°ti eliberat de nume, devii dependent de
marcă, de semn, de toate semnele de reperaj
codate. Toate mediile electronice reclamă un soi
de procesiune a recunoa°terii prin cod sau a
idexării prin cod, o procesiune a recunoa°terii față
de cunoa°tere. Problema rezidă în această
atotputernicie a codului. El comandă modul de
apariție °i dispariție. Cu cît e°ti mai debarasat de
corp, de identitate, de nume cu atît cazi mai mult
sub impactul unei codări °i supracodări
înspăimîntătoare». Codul nu oferă decît imagini °i
scenarii predefinite. Teatrul aparițiilor seamănă cu
cel interactiv din Fahrenheit 451.
Dacă ar fi să înscriem călătoria către acest
Celălalt în vreo categorie dintre cele identificate
de Todorov, probabil că ea s-ar înscrie în cea
impresionistă, făcută sau savurată numai în
măsura în care revigorează simțurile. În spațiul
virtual chiar Călătorul poate deveni un Celălalt
etern metamorfozabil, un sine care nu se poate
identifica decît în producția de Avataruri. E un
consum care nu mai are nevoie de exterior. Nu
mai este vorba nici măcar de o călătorie
psichedelică, mai mult sau mai puțin beatnică, °i
cu siguranță nu mai este vorba de o călătorie
contemplativă. În lumea virtuală, celălalt,
imposibil de desprins de călător, devine parcursul
propriei sale disoluții. Identitatea lui constă în
fuga de identificare cu un model sau cu o figură
a autorității. Interactivitatea e un soi de nou
imperativ categoric al consumului de sine.
Provoacă o dependență de ceea ce a° numi
constanta “evacuare de sine".
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
21
(ț) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
politica zilei
Piață de artă sau de falsuri?
Petru Romo°an
Ni se pare foarte util sa revenim asupra
devastatorului fenomen al contrafacerilor
pe piapa de arta de la noi. Exista o casa de
licitapii la Bucure°ti care vinde falsuri ritmic,
masiv, la prepuri modice (mai mici, foarte
„competitive” fapa de cota la zi general acceptata
a arti°tilor). Se vând picturi contrafăcute, sculpturi
fără justificare de tiraj °i de turnatorie, cu
semnaturi adaugate, din toate categoriile de
prepuri. E vorba de arti°ti de mâna a doua °i a
treia, dar °i de pictori °i de sculptori din prima
linie valorica. Perepii multor colecpionari din
România sunt frecvent tapetapi cu pânze
dubioase, falsuri grosolane, primitive, dar °i
falsuri „profesionale”, cumparate pe multe mii de
euro.
Toata lumea e la curent, subiectul e dezbatut
adesea în celelalte case de licitapii, în galerii °i
anticariate („anticuri”). Negustori, arti°ti,
colecpionari, experpi, polipi°ti, procurori, servicii
secrete sunt la curent cu aproape toata povestea
acestei ciudate case de licitapii. Oricine o poate
accesa pe Net, iar falsurile, mistificările,
contrafacerile, semnaturile adaugate fraudulos se
pot decela cu u°urinpa. Dar, cu anumite
hurducaturi, provocate de returnari intempestive,
ameninpari °i vorbe grele pentru recuperarea
banilor, uneori sume foarte mari, afacerea
continua °i, spre deosebire de concurenpa onesta,
chiar prospera!
O afacere simptomatica pentru România
catu°elor de azi, dar înca nebagata activ în seama
de procurori! Mulpi colecpionari recenpi sunt, de
altfel, încatu°api °i, bineînpeles, toata lumea e de
acord, comerpul de arta sufera. Dar, dincolo de
umorul negru, proporpia, cantitatea de falsuri
„artistice” care a inundat toata România, cu
Bucure°tiul în frunte, începe sa fie o agresiune
periculoasa pentru fibra napionala, pentru valorile
ei identitare majore. Luchieni, tonitzi, iseri,
grigore°ti, stoene°ti, ghepe (de la Dumitru Ghiapa),
theodorescu-sioni, dar mai ales pucule°ti, brauneri,
marcel-ianci, mattis-teutschi, milipe-patra°cu,
maxy-i °i toata arta de avangarda, mult mai u°or
de falsificat decât cea clasica, s-au vândut °i înca
se vând între 500 °i 20 000 de euro. Experpii
Ministerului Culturii sunt neputincio°i fapa cu
amploarea fenomenului, când nu participa de-a
dreptul, cu „certificatele” lor, la proliferarea
°tifturilor. Mulpi dintre ace°ti experpi °i-au obpinut
patalamalele în condipii deloc clare, de tranzipie,
netransparente, uneori chiar dubioase. Experienpa
cu care veneau din comunism, cea de critici de
arta sau de muzeografi, e de cele mai multe ori
irelevanta pentru expertiza profesionala. O suta-
doua sute de euro sau un procent din valoarea
tranzacpiei sunt de cele mai multe ori de
neînlocuit pentru ni°te oameni în general în
vârsta, obligapi sa se adapteze la noua viapa
capitalista, la consumerismul atoatetriumfator. Iar
cei tineri au facut °coli postrevolupionare, tot de
tranzipie, într-o lume politizata pâna la demenpa °i
adânc corupta. Tupeul lor enorm nu completeaza
deloc fericit o pregatire precara.
Merita sa tot readucem în discupie - pâna la
rezolvarea problemei! -subiectul falsurilor pe piapa
de arta din România, ca °i din celelalte pari
comuniste, incapabile sa implementeze o legislapie
europeana, pe cât de serioasa, pe atât de
complexa °i, bineînpeles, foarte stufoasa,
acumulata în vestul Europei în mai bine de 100
de ani (începând cu 1910, anul aparipiei legii
tirajelor la sculpturi în urma unui proces
rasunator al lui Rodin cu colecpionarii americani).
Piapa napionala de arta trebuie regularizata, iar
falsificatorii trebuie pedepsipi °i descurajapi, ca °i
facilitatorii, con°tienpi sau incon°tienpi, ai
propagarii acestui teribil flagel.
Deocamdata, în a°teptarea intervenpiei
organelor abilitate, nu vom da nume °i nu vom
discuta situapii binecunoscute deja în mediu,
jenante, uneori tragi-comice, cu care s-au întâlnit
topi actorii piepei de arta de la noi. Dar
cumparatorii de lucrari de arta trebuie sa °tie ca
simpla reproducere a unui obiect într-un catalog
de licitapie, asortata cu certificate bombastice °i
gaunoase, cu poze color, fara probe suplimentare,
fara expertize independente, altele decât cele
furnizate de experpii casei de licitapii, angajapi ai
sai prin diferite tipuri de contract, nu sunt probe
de autenticitate irefutabile. Singurele probe
indiscutabile sunt cele care rezista în fapa unui
judecator.
Nu avem cataloage °tiinpifice, zise „raisonnes”
în lumea larga, pentru primii 100 de arti°ti
români. Asemenea cataloage lipsesc chiar °i
pentru primii no°tri 10 arti°ti! Lipsa acestor
cataloage a fost în anii comunismului o politica
de stat antinapionala (ca °i lipsa autostrazilor!),
foarte probabil comandata din afara României.
Regretapii experpi Remus Niculescu, Radu Bogdan,
Theodor Enescu, Barbu Brezianu au fost
împiedicapi sa-°i duca la bun sfâr°it cataloagele
raisonnes dedicate lui Nicolae Grigorescu, Ion
Andreescu, atefan Luchian °i, respectiv,
N. Tonitza. Presiunile la care au fost supu°i
pentru a-°i compromite munca de o viapa prin
inserarea de informapii false în cataloage sunt greu
de imaginat. Singura solupie pe care au gasit-o
pentru a-°i salva onoarea a fost aceea de a
renunpa la publicare. Un caz extrem de
inventivitate °i de aparare a fost acela al lui Radu
Bogdan, care dezvoltase o adevarata obsesie din
nevoia de a începe tiparirea catalogului Ion
Andreescu cu volumul cuprinzând falsurile, vreo
800 de lucrari... În alte culturi, a°ezate, volumul
de falsuri - întocmit °i el destul de rar - se
publica, evident, ultimul.
În tranzipia româneasca spre nicaieri de dupa
Marc Pessin
Ceramica Pessinoise
1990, nimeni nu a mai avut tihna, rabdarea °i
banii pentru a-°i permite o asemenea
întreprindere, elaborarea unui catalog raisonne,
care, în anumite cazuri, poate sa-pi ocupe întreaga
viapa. Prioritate a avut împarpirea salbatica a
mo°tenirii vechiului regim ilegitim. S-au facut
averi uria°e într-un timp foarte scurt, s-au adunat
colecpii uluitoare, fabuloase. Iar noii proprietari de
obiecte de arta nu au fost °i nu sunt interesapi de
cercetarea °tiinpifica din domeniu. Multe dintre
cariile °i albumele tiparite în ultimii 25 de ani
sufera de amatorism, de un gust foarte îndoielnic,
numai sclipici °i coperpi cartonate, amintind
panofii de marca °i sticlele de whisky, când nu
reproduc, voluntar °i direct interesat, falsuri
patente.
Am vazut multe colecpii, încropite, construite
sau, foarte rar, pasionat °i atent, într-un chip
„raisonne”, cladite. Oameni de afaceri, politicieni,
bancheri, vedete din show-biz, mai rar doctori °i
avocapi, straini stabilipi la noi au adunat tablouri,
sculpturi, mobile, covoare, arta decorativa, valori
române°ti sau din cele patru zari. Orice
colecpionar accepta cu mare dificultate, cu
neplacere °i suferinpa ca are în casa unul sau mai
multe falsuri. În general, nu-i u°or sa admipi ca te-
ai în°elat, ca nu te-ai priceput, ca ai fost pacalit de
un presupus cunoscator în care ai avut încredere.
Cu atât mai mult când prepurile platite au fost
considerabile. În acest domeniu vast, practic
nelimitat, oricine se poate în°ela câteodata, dar
erorile pot fi îndreptate, eliminate din colecpie.
Exceppie fac doar cei de-a dreptul împatimipi de
falsuri, cei care prefera falsurile lucrurilor
adevarate, pentru ca numele arti°tilor sunt mai
sonore, iar ei, mai „°mecheri”, i-au achizipionat pe
mai nimic. Exceppie fac °i falsificatorii de profesie,
altfel de multe ori arti°ti cu °coala, dar care au
renunpat la vocapia lor pentru o activitate mult
mai lucrativa. ai negustorii, profesioni°ti sau
ocazionali, care pun falsurile în vânzare deliberat.
Comerpul de arta din România trece printr-o
mare criza. Aceasta criza nu e doar o consecinpa a
crizei economice generale. Ca °i în alte domenii,
în politica, de exemplu, prea mulpi ciudapi,
marginali, de tot amatori sau °omeri s-au
improvizat negustori, experpi °i chiar colecpionari
fara °coala, fara cuno°tinpele de specialitate °i fara
experienpa necesara. Prea lunga tranzipie, prea
generalizata coruppie au sfâr°it prin a paraliza,
poate pentru foarte mulpi ani, un domeniu altfel
rezervat oamenilor pasionapi, cultivapi °i, mai ales,
cinstipi.
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
atitudini
Rusia, între autarhie
economică °i izolare globală
Octavian Sergentu
Încălcarea dreptului internațional de către
Federația Rusă care s-a exprimat prin anexarea
Crimeei °i inaugurarea unui nou focar separatist
în Ucraina de Est a determinat comunitatea globală
să adopte măsuri aspre la adresa Kremlinului °i a
elitelor puterii. Occidentul a inaugurat, metaforic
vorbind, un "club al sancționaților”/. Circa 100 de
persoane cheie din politica rusă °i mediul de afaceri
au nimerit în pachetul de sancțiuni. Majoritatea
personajelor sancționate constituiau un cerc apropiat
a colaboratorilor Kremlinului. Sancțiunile i-au unit °i
mai mult, pentru că fiind inclu°i de către SUA °i UE
într-o "listă a sancționaților” au perceput actul ca pe
un merit patriotic. Ei au obținut acel pa°aport de
fidelitate absolută față de pre°edintele Vladimir
Putin; au format "cercul ale°ilor” °i discursul
antiamerican a devenit mult mai dur. Aceste
persoane înțeleg că nu vor fi absolvite vreodată de
sancțiunile impuse de Occident, chiar dacă vor fi
eliminate în viitor sancțiunile sectoriale. Conflictul
lor personal cu SUA exclude posibilitatea ca, după ce
va pleca Putin, să dispună de o perspectivă politică.
Sancțiunile personale îi leagă definitiv de regimul
actual. Sancțiunile personale creează o formă aspră
de loialitate politică °i ei trebuie din răsputeri să
sprijine acțiunile liderului lor. Nu putem să ne
a°teptăm la o fragmentare a elitei actuale. Cei care
s-au distanțat de elita puterii sunt plecați în
Occident. În schimb, zeci de milioane de persoane
activează în corporațiile pe care le administrează
cercul apropiat al pre°edintelui Vladimir Putin,
inclusiv în companii de materie primă, în companiile
feroviare, în telecomunicații, în companiile de stat,
cum ar fi Sberbank (Banca de economii), po°tă,
companiile de asigurări, inclusiv în rândul
funcționarilor publici de toate nivelurile. Ei vor fi
obligați să sprijine noua ideologie a Kremlinului.
Subiectele de care uzează Kremlinul în plan
propagandistic:
a)	decadența Occidentului;
b)	suveranitatea afectată a statelor europene, care
acționează sub dictatul SUA;
c)	egocentrismul SUA;
d)	în fața problemelor globale democrația
europeană este paralizată;
e)	cre°terea sentimentului de neîncredere a
cetățenilor europeni față de sistemul de reprezentare
etc.
Unul dintre liderii opoziției ruse, Mihail
Hodorkovsky, avertiza, în data de 2 decembrie 2014,
în cadrul comisiei pentru relații internaționale a
Parlamentului European: "Astăzi la Kremlin °i-n jurul
Kremlinului sunt tot mai multe persoane care
mizează sincer că va avea loc un rapid «declin al
Europei» ca rezultat al unei crize politice °i
economice de anvergură. La Kremlin se speră, la
modul serios, că ie°irea Marii Britanii din UE sau
default-ul unui stat din spațiul Schengen va contribui
la destrămarea zonei europene °i vor apărea acute
contradicții în Europa pe segmentul Nord-Sud °i
Vest-Est”.
Principalul pericol care amenință Rusia îl
reprezintă rostogolirea spre autarhie °i deconectarea
de la globalitate. bara a început să fie percepută ca
una care emite semnale periculoase. Sectorul bancar
a intrat într-o perioadă dificilă cu °apte ani în urmă,
când a avut loc criza financiară. Băncile cele mai
importante, °i care sunt intercalate cu statul, cota
activelor cărora reprezintă mai mult de jumătate din
activele bancare ale Rusiei, au ajuns să fie decuplate
de la piața financiară occidentală din cauza
sancțiunilor impuse de UE °i SUA °i nu mai dispun
de accesul creditării. Deprecierea rublei determină
consumatorii ru°i să-°i transfere conturile în dolari °i
euro. Pe de altă parte, continua scădere a prețului la
petrol, care cumulează din ce în ce mai puțină valută
externă din exportul de petrol, creează un deficit
acut al finanțării dolarului în sistemul bancar. În
cazul în care sancțiunile se vor menține pentru o
lungă durată, situația bancară °i economică a Rusiei
poate deveni catastrofală. Consumatorii ru°i, care au
depă°it criza din anul 2008 °i defaultul din 1998,
priveau în anul 2014-2015 cu optimism starea
economică a țării. Rezervele valutare ale Rusiei la
începutul anului 2015 erau de 389 miliarde de dolari
°i se diminuau considerabil, chiar dacă Banca
centrală a uzat de instrumentele de refinanțare a
cursului rublei °i a încercat să evite panica în
societate. Potrivit evaluărilor integrale ale Comisiei
Europene, sancțiunile occidentale vor produce o
pagubă economiei ruse în valoare de 95 de miliarde
în 2015, față de 30 de miliarde de dolari în anul
2014.
În anul 2014 a existat o emigrare a capitalului în
valoare de circa 150 miliarde de dolari. Boris
Kuznețov, analist la acoala Superioară Economică,
considera, în luna noiembrie 2014, că sancțiunile nu
vor produce o pagubă letală economiei ruse.
Kuznețov estima că gradul pagubei ar fi între 4-6%
din PIB °i esența relației Occidentului °i Rusiei nu se
va modifica substanțial, aceasta fiind una
interdependentă. Mai degrabă, considera acesta, se
va purta o dezbatere pe un model de dezvoltare
economică în perspectivă.
În ultimul deceniu Rusia s-a mi°cat standard
posedând un model de recuperare economică față de
Occident °i miza pe rezervele de materie primă, pe
prețul avansat la petrol °i pe cel la gaze. Pozițiile
statului rus erau printre cele mai importante pe piața
mondială energetică, iar în domeniul exportului de
petrol se prezenta ca lider, pe aceea°i poziție cu
Arabia Saudită. În ultimii ani Rusia a deținut
pozițiile de lider în extracția de petrol brut °i asigură
12 procente din comerțul cu petrol. Circa patru
cincimi din volumul petrolului sunt exportate în
țările Europei, iar cota Rusiei de pe piețe constituie
aproximativ 30 de procente. Principala orientare a
exportului rusesc o constituia piața europeană.
Indiscutabil, sancțiunile impuse Rusiei de către
Occident au suscitat dezbateri academice °i de
expertiză legate de integrarea globală sau de o
opțiune de minimalizare a dependenței față de
piețele externe, s-au reclamat alte modele de
dezvoltare pentru economia rusă. Or, modelul
economiei ruse a fost elaborat având la bază accesul
la piețele financiare mondiale. În proximitatea a 3-5
ani acestea vor fi închise pentru băncile ruse sau vor
fi extrem de limitate. Reorientarea înspre Asia va
presupune un proces dificil °i cu sincope temporale
de durată. Mai ales că va exista un iminent pericol,
datorită faptului că acolo rolul de lider îl are China,
care dispune de o bază logistică mult mai dezvoltată
a instituțiilor °tiințifice °i de dezvoltare, iar statul rus
nu va dispune de o ofertă aferentă.
În consecință, Rusia va fi obligată să dopte o
nouă politică. Programele °i strategiile prevăzute
pentru anii 2030-2050 vor fi nevoite să fie
abandonate, modificate, adaptate la noul context
geoeconomic. Rusia trebuie să se adapteze la noile
cerințe °i la noul mediu, mai puțin favorabil, sau să
lanseze un model genial care ar asigura dezvoltarea
economică. Pentru un astfel de model e nevoie de
tehnologii contemporane, de proiecte investiționale °i
politica bugetară să fie restructurată. Majoritatea
economi°tilor °i expertilor de pe mapamond au
disecat consecințele sancțiunilor economice
occidentale impuse Rusiei °i parțiala deconectare de
la globalitate. Laureatul premiului Nobel în
economie P. Krugman explică degajat de ce
aventurile rublei ruse°ti nu reprezintă ceva ie°it din
comun °i de ce Rusia a intrat într-un declin
economic. Experții de la Saxo Bank au prezis
na°terea în anul 2015 a defaultului în Rusia.
Raportul expertilor de la Saxo Bank arată că na°terea
defaultului în Rusia va fi provocată de politica
externă a țării °i de procedurile de limitare a
finanțărilor externe, adică a creditelor de stat.
Prăbu°irea prețului la petrol °i intervențiile militare
în Ucraina, conflictul cu Occidentul vor aprofunda
situația complicată pe plan economic a Rusiei. Pe de
altă parte, experții ru°i, într-un limbaj agresiv °i
belicos, consideră că "criza ucraineană a demonstrat
că lumea a intrat într-o nouă realitate, care este
determinată de caracteristica confruntării. Occidentul
a inaugurat o luptă cu Rusia, °i aceasta este o parte
din contradicția pe care o poartă cu comunitatea
independentă, non-occidentală. Scopul constă în
menținerea dominației sale economice °i politice,
care este supusă întrebărilor ce țin de schimbările
economice °i geopolitice care se produc pe arena
internațională”.
O seamă de intelectuali se arată consternați de
modelul economic al țării lor, considerându-l însu°it
încă din perioada sovietică, din timpul anilor ‘70,
fără ca statul să fi realizat un model economic
competitiv după destrămarea Uniunii Sovietice.
Andrei Sklearov adoptă un ton vehement față de
politica statului său, pe care-l consideră aidoma unui
drogat în convulsii: "Rusia reprezintă un drogat. Un
drogat cu experiență. Ea a fost a°a creată, într-un
mod violent a fost pusă pe injecția petrolieră °i nu i
s-a permis să opteze pentru calea inovațiilor din anii
‘70. Conducerii brejneviste îi era mai simplu să bage
în venele țării petrodolarii, care provocau economiei
afecțiune față de ace°tia. Numai să nu se schimbe
nimic. Numai dacă ar exista stabilitate. Iată a°a a
luat-o valul °i curba. Inițial exista o stare paradisiacă,
se introducea °i injecta în a°a fel încât prindeai toți
sfinții. O nu °tiu care pace-muncă-măi, măi,
socialism dezvoltat, cu veteranii totul a început, ori
Brejnev a luptat °i el... Mai ofereau câte o doză °i
vecinilor, Cehoslovaciei, Afganistanului”.
Indiscutabil, Rusia se află în aceea°i situație ca °i
în perioada anului 1998 °i trebuie să-°i configureze
strategiile de la zero. Kremlinul a subestimat forța
Occidentului. Deprecierea rublei °i prefigurata criză
economică vor obliga puterea rusă să-°i modifice
politica externă. Rusia î°i dore°te să iasă onorabil din
această criză. Moscova va fi obligată să-°i reconsidere
viziunile geopolitice °i să se mi°te foarte rapid în
direcția occidentală, fără să chibzuiască, să evite o
confruntare mai acerbă cu Occidentul, să nu-°i
dinamiteze toate punțile °i să-°i regăsească puterea
integrării în globalitate. O altfel de politică poate
produce un final letal. Această criză economică
poate reseta valorile °i strategiile economiei ruse.
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
23
Black Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
filosofia
Străinul din Callipolis (XII):
La răscruce de căi regale (1)
lovan Drehe
I.	Secolul al IV-lea dinaintea erei noastre a fost
scena pe care s-a petrecut un eveniment, probabil,
singular în istorie: o întâlnire directa între doi titani:
unul dintre cei mai influenpi gânditori din istoria
filosofiei °i °tiinței °i unul dintre cei mai mari oameni
de stat din toate timpurile, Aristotel °i Alexandru
Macedon. Înrâurirea a fost cât se poate de directa,
Aristotel fiind responsabil cu educarea tânărului
Alexandru, dar conținutul exact al acestei cauzări
paideice s-a pierdut sau s-a distorsionat prin
neajunsurile transmiterii de informație istorică de-a
lungul veacurilor. Dar să începem relatarea cu
Aristotel, căci el este de fapt personajul principal al
rândurilor ce urmează.
Stagira era o colonie grecească a cetății Andros,
situată pe țărmul nordic al Egeei în peninsula Calcidică
(Tucidide, Istoria războiului peloponeziac IV, 88).
Acolo s-a născut Aristotel în 384 î.e.n., avându-i ca
părinți pe Phaistis °i pe Nicomachos, medic asclepiad
la curtea lui Amyntas al III-lea (m. 370 î.e.n.), regele
Macedoniei (Diogene Laertios, Despre viciile °i
doctrinele filosofilor V, 1, 9).
La °aptesprezece ani ajunge la Atena, la Academia
lui Platon, unde petrece douăzeci de ani, până la
moartea lui Platon în 347 î.e.n. (Diogene Laertios,
Despre viciile °i doctrinele filosofilor V, 9).
Împrejurările exacte care au determinat alegerea Atenei
°i Academiei de către Aristotel nu se cunosc, dar există
două variante menționate de un medic °i istoric arab
din secolul XIII, Ibn Abi Usaibia, în cartea sa Despre
viciile medicilor (cap. 5, dedicat lui Aristotel), ambele
ajunse la acesta probabil pe filieră neoplatonică: prima
variantă susține că Aristotel i-a fost încredințat lui
Platon în urma îndemnului Oracolului Phytic, iar cea
de-a doua, mai plauzibilă, relatează că, după moartea
tatălui său, Aristotel a devenit protejatul unui anume
Proxenus, iar acesta, în virtutea relației de prietenie pe
care o avea cu Platon, l-a trimis pe adolescentul
Aristotel la Academie. Acest Proxenus, originar din
cetatea Atarneusului, a fost °i tatăl lui Nicanor, care s-
ar putea să fi fost acela°i cu generalul macedonean din
timpul lui Alexandru Macedon °i al diadohilor. Aceste
informații, greu verificabile mai apar °i în Vita
Aristotelic scrisă de un autor numit de exegeză Pseudo-
Ammonius (apud Eduard Zeller, Aristotle and the
Earlier Peripatetics, vol. 1, London, New York:
Longmans, Green and Co., 1897, p. 5).
II.	În Atena acelor zile existau cel puțin câteva
opțiuni paideice pentru tinerii doritori, pe lângă sofi°ti
°i profesori itineranți ei având la dispoziție °i instituții
concurente precum acoala de retorică a lui Isocrate
(436-338 î.e.n.) sau Academia lui Platon. Atunci când
Aristotel a ajuns la Atena, în jurul anului 367 î.e.n. se
prea poate să nu-l fi întâlnit pe Platon, care era în acea
perioadă plecat în a doua sa călătorie siciliană °i avea
să se reîntoarcă, cu greu după cum am văzut în textele
precedente, aproximativ trei ani mai târziu.
În Atena Aristotel avea statutul de metec °i astfel
nu putea participa la viața politică a cetății sau să
dețină vreo funcție publică, de°i, ca în cazul fiecărui
metec, nu scăpa de obligațiile pe care ace°tia le aveau
față de cetate în materie de taxe de exemplu, iar în
cadrul Academiei se presupune că ar fi studiat
matematici, dialectică, metafizică sau politică, cu alte
cuvinte discipline care se regăseau în interesele curente
ale platonicienilor. Nu se °tie exact care a fost relația
sa cu Platon °i cercul său, dacă a fost una de
apropiere, după cum reiese din celebrul pasaj amicus
Plato din Etica Nicomahică: (I, 6, 1096a11-15: „Este
preferabil, poate, să examinăm caracterul universal al
binelui [..] de°i o asemenea cercetare va fi îngreunată
de faptul că cei ce au introdus doctrina ideilor ne sunt
prieteni. Credem însă că, pentru a salva adevărul, este
mai bine °i chiar să renunți la sentimentele personale
[...] Căci, de°i le iubim pe amândouă, este pentru noi
o datorie sacră să punem adevărul mai presus de
prietenie”, trad. Stella Petecel) sau una tensionată,
conflictuală (de pildă în lucrarea Despre viciile °i
doctrinele filosofilor aflăm de la Diogene Laertios - V,
2 - că Aristotel a plecat din Academie pe când Platon
încă trăia, iar Platon însu°i i-ar fi comparat gestul cu
cel al mânjilor „care dau cu piciorul în mama care i-a
născut”, trad. C. I. Balmu°): Ceea ce e destul de sigur
e că a rămas în Academie până în jurul anului 347
î.e.n., cel mai probabil până după moartea lui Platon.
O cauză a plecării sale poate fi considerată a fi °i de
natură politică, anume sentimentul atenienilor față de
regatul Macedoniei, cu care se crede că Aristotel ar fi
fost în relații apropiate, dat fiind °i trecutul tatălui său
la curtea regală.
În jurul anului 350 î.e.n. situația geo-politică în
zona Mării Egee era următoarea: statele grece°ti
încercau să păstreze un echilibru de putere într-o
regiune în care rolul principal îl jucau Imperiul Persan
°i regatul Macedoniei, acesta din urmă aflat în plină
ascensiune. În acest context atenienii, urmați de alte
cetăți-state s-au orientat mai degrabă către favorurile °i
prietenia per°ilor, încercând să contracareze
amenințarea mai apropiată °i mai directă a
Macedoniei. În anul 348 î.e.n. a avut loc însă un
eveniment marcant pentru lumea greacă din jurului
Egeei: Filip al II-lea al Macedoniei (382-336 î.e.n.) a
invadat Peninsula Calcidică °i a cucerit cetatea
Olynthus, devastând-o °i vânzându-i pe supraviețuitori
în sclavie. Ca urmare a respectivei campanii, peninsula
Calcidică a fost încorporată în regatul Macedoniei. Se
presupune că în timpul respectivei campanii °i ora°ul
de origine a lui Aristotel, Stagira, a fost distrus.
Respectiva expansiune a Regatului Macedoniei a rămas
adânc întipărită în memoria colectivă ateniană, până °i
Aristotel fiind acuzat postum că °i-ar fi trădat cetatea
mamă, Stagira, macedonenilor. Acest lucru s-a
întâmplat în cadrul unei invective publice împotriva
filosofilor realizată la aproape jumătate de secol de la
eveniment, în 306 î.e.n., de către un nepot al marelui
Demostene (384-322 î.e.n.), retorul Demochares (355-
275 î.e.n.), probabil la fel de spumantă în expunere ca
în conținut (Eusebius din Caesareia, Praeparatio
evangelica XV, 2). Dar vom mai avea ocazia să ne
întâlnim cu aceasta.
III.	După moartea lui Platon în 348/7 î.e.n. °i
alegerea lui Speusip, nepotul lui Platon, în fruntea
Academiei, Aristotel părăse°te Atena °i ajunge în
Atarneus, unde era tiran Hermias, un apropiat al
Academiei, urmând să rămână acolo trei ani (Diogene
Laertios, Despre viciile °i doctrinele filosofilor V, 9).
Aristotel părăse°te cetatea Atenei într-un context de
tensiune politică, în care partida anti-macedoneană
condusă de Demostene preia puterea. Nu este sigur
dacă Aristotel s-a decis să părăsească cetatea din
motive de tensiuni interne în Academie, cum ar fi de
pildă intenția nerealizată de a deveni următorul
scolarh, sau din motive de climat politic anti-
macedonean, dat fiind faptul că el ar fi fost văzut ca
reprezentat al agresorului din nord.
În perioada de după plecarea din Academie se
crede că ar fi stat inițial în Atarneus °i Assos, pe
coasta Asiei Mici, iar apoi pe insula Lesbos, la
Mytilene (Diogene Laertios, Despre viciile °i doctrinele
filosofilor V, 9-10). Aristotel nu pare a fi primul
discipol al lui Platon care ajunge în cetatea
Atarneusului, Erastus °i Coriscus, după cum am
menționat la finalul textului precedent, fiind deja la
curtea acestuia (v. Platon, Scrisoarea a VI-a). Aristotel
pare să fi avut o relație foarte apropiată cu acest
Hermias, căsătorindu-se chiar cu fiica (sau nepoata)
acestuia din urmă (Diogene Laertios, Despre viciile °i
doctrinele filosofilor V, 3). După ce ajunge în
Atarneus, împreună cu Xenocrate alăturându-se lui
Erastus °i Coriscus deja prezenți acolo, formează un
cerc filosofic, localizat la Assos °i se pare că-l conving
pe tiran să transforme guvernarea într-una mai
moderată, cu consecințe pozitive. Dar poate nu ar
trebui exagerată influența eventuală a educației în acest
caz. Hermias s-a ridicat totu°i la putere de la o
condiție umilă, de eunuc, iar prin ingeniozitatea sa a
ajuns în timp, de la câteva sate pe care le avea în
stăpânire, la un mic stat controlat cu mercenari în
vecinătatea unei satrapii persane (v. Werner Jaeger,
Aristotle. Fundamentals of the History of His
Development, tr. R. Robinson, Oxford: Clarendon
Press, 1948, p. 112).
Dea ceea ce Platon visase să realizeze în Sicilia
părea a se înfăptui pe coasta Asiei Mici. Nu doar că
Hermias îi prime°te bine pe filosofii veniți din Atena,
ci se °i dedică învățăturilor necesare cerute de Platon
(Platon, Scrisoarea a VI-a 322-3).
Din Assos °i Atarneus, Aristotel se îndreaptă apoi
spre insula Lesbos, unde va petrece o perioadă la
Mytilene alături de Teofrast (cca. 370-280 î.e.n.),
considerat cel mai important discipol al lui Aristotel,
originar din Lesbos (Diogene Laertios, Despre viciile °i
doctrinele filosofilor V, 36). Aici a stat aproximativ
între 345 °i 343 î.e.n. pentru a pleca apoi în
Macedonia.
IV.	După cum am văzut, Hermias, prin modul în
care guverna, se apropia cu mult mai mult decât
Dionisiosos al Siracuzei de idealul filosofului rege. Dar
această situație nu a durat foarte mult, Hermias, aliat
al Macedoniei, sfâr°ind în mâinile per°ilor, în urma
capturării lui de către Mentor din Rhodos, general al
regelui persan (Diodorus Siculus, Biblioteca istorică
XVI, 52, 4-7). Aristotel i-ar fi dedicat o inscripție °i un
imn în care sunt pomenite mâr°ăvia greco-persană,
respectiv virtutea lui Hermias: „Mult râvnită virtute de
toate-ale lumii noroade!” (Diogene Laertios, Despre
viciile °i doctrinele filosofilor V, 6-8, trad. C. I.
Balmu°).
În aproximativ aceea°i perioadă Aristotel ajunge în
Macedonia. Modul în care Aristotel a ajuns la curtea
regală este povestit într-un mod interesant de Werner
Jaeger (W. Jaeger, Aristotle ed. cit., pp. 119-120): Filip
al Macedoniei ar fi format o alianță militară cu
Hermias al Atarneusului în urma căreia o eventuală
armată de invazie macedoneană ar fi fost ajutată de
poziția favorabilă a micului stat condus de Hermias. În
continuare, Werner Jaeger speculează că Aristotel în
mod sigur a fost trimis de Hermias într-o misiune
politică °i diplomatică la curtea Macedoniei, fiind
imposibil de crezut că Aristotel ar fi fost ignorant sau
neinteresat de situația politică din jurul său. Aristotel
ajunge la curtea Macedoniei în jurul anului 343-2
î.e.n., iar un an mai târziu, în 341, Hermias moare în
mâinile persanilor (Demostene, A patra filipică 32).
Între timp fiul regelui macedonean se apropia de
vârsta adolescenței, iar tutorii locali nu păreau a reu°i
să-l strunească prea mult. În tradiție antică se spune că
Filip l-a ales pentru educarea fiului său pe cel mai
faimos °i mai erudit dintre filosofii de atunci (Plutarh,
Viapa lui Alexandru 7, 2). De°i nu e sigur că faima lui
Aristotel în acel moment era chiar atât de mare încât
să-l recomande în mod nemijlocit pentru un asemenea
rol, el a ajuns totu°i să-l educe pe viitorul mo°tenitor
al tronului.
Astfel, în 343 (sau 342) î.e.n. Aristotel este invitat
°i ajunge la curtea lui Filip al II-lea al Macedoniei. I se
oferă un loc de °coală în templul nimfelor din Mieza,
iar apoi îi sunt încredințați câțiva învățăcei: Casandru,
Ptolemeu sau Hephaistion, ale°i dintre fiii nobililor
macedoneni, pentru a-l însoți pe drumul învățăturii pe
fiul regelui, Alexandru.
■
24
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zona virtuala
Ontologia virusului
Rare° lordache
Un sistem este funcționabil fără erori atât
timp cât este invizibil, adică toate procesele
rulate nu “fac zgomot”, sunt neafectate. În
momentul în care există disfuncționalități, apar
zgomotul °i
erorile.
Există o mare diferență în analiza accidentelor
care prefigurează sucombarea unui sistem
computațional sau care definesc o anumită
perioadă din parcursul tehnologic: există o perioadă
a sistemelor individuale, fără stabilirea unor
conexiuni între ele, pe care o voi denumi perioada
închisă, °i o altă etapă care a culminat cu
deschiderile oferite de interconectarea computerelor
între ele, în mod special culminând cu °i prin
intermediul Internetului - etapa deschiderilor Era
marii computerizări, cea cuprinsă între anii 1970 °i
1980, a fost precedată de una în care cercetările s-
au direcționat înspre procedura legării ca atare a
două ma°ini. Paradigmele tehnologice s-au succedat
rapid, fără a deveni translucide cum se întâmplă în
prezent, situările de tipul: ARPANET (1969),
circuitele integrate (1971), computerele personale
(1974-1976), revoluția software, UNIX-ul (1974),
protocoalele de tip TCP/IP (1973-1978), °.a. au
făcut posibilă apariția Internetului. Acest °ir lung
de achiziții °i evoluții exponențiale reprezintă în
acela°i timp °i istoricul dezvoltării unor erori,
apariția °i evoluția unor anomalii sau “boli” ale
sistemelor. Acestea s-au transmis în mod diferențiat
de la o etapă la alta. În etapa închisă contagiunile
s-au răspândit pe segmentul hardware, prin
intermediul dischetelor care transmiteau viru°i sau
viermi1. Ulterior, deschiderile oferite de
interconectivitate au condus la împră°tieri în
rețelele construite de către computerele conectate.
Astfel, anomaliile2 au devenit contagioase °i
mediatice, au părăsit tărâmul închis al
laboratoarelor °i au pătruns în vizibil. Jussi Parikka
a abordat contagiunile digitale prin filtrul a trei
chestiuni relevante:
1.	Frică °i securitate; 2. Corp °i 3. Viață artificială
(ALife - artificial life). (Parikka 2007, 7). Autorul î°i
porne°te cercetarea din anii 1970, atunci când °i-au
făcut practic apariția discursurile despre viru°ii de
computer. Primele indicii ale apariției acestora au
fost asocierile cu panica, paranoia °i teama de
insecuritate. Aceste aspecte fac °i mobilul primului
capitol din cartea sa, acolo unde porne°te de la
analizele lui Fred Cohen din anul 19833, prin care
se dă na°tere virologiei digitale. Partea a doua a
lucrării este centrată pe fețele atribuite viralității °i
viru°ilor, Parikka pornind de la premisa că totul are
o față, iar analogiile infectării corpului trimit către
genetică. Teoriile cellular automat dezvoltate de Jon
von Neuman °i ideile lui Norbert Wiener
referitoare la ma°inile auto-reproducătoare -
Cellular Automata Machine4 din cibernetică (anii
1940) sunt amorsate în partea a treia de către
Parikka, transgresând bariera primelor două
capitole înspre accepția anomaliilor din perspectiva
vieții artificiale. Aceasta este o manieră °i pentru
înțelegerea cauzei pentru care viru°ii °i viermii,
aceste “programe cvasi-autonome °i care-se-
răspândesc-singure5”(Parikka 2007, 10), sunt atât de
perturbatori. Analogiile cu domeniul virologiei sunt
evidente, iar autorii au făcut dese referiri în
analizele lor la analogiile metaforice dintre viru°ii
de computer °i AIDS. Spațiul anomaliei digitale
devine unul incontrolabil, cu toate că asocierile de
acest gen sunt evitate. “Încercăm să evităm pe cât
posibil tendința de a evoca esența anomaliei
digitale din spațiu drept ceva cumva în-afară - un
spațiu populat de către acei Ai^ii digitali sau
patogeni de inteligență artificială scăpați de sub
control, angajați într-o cursă evoluționară a
înarmărilor cu sistemele imune” (Sampson &
Parikka 2009, 5). De altfel, evoluția teoriilor
computaționale referitoare la viru°i a urmat
îndeaproape evoluția virologiei ca °tiință. După
descoperirile din biologia moleculară °i celulară,
finalul secolului XIX/ începutul de secol XX a dus
la sedimentarea °tiințifică a virologiei, oamenii de
°tiință confirmând posibilitatea transmiterii unor
agenți patogeni invizibili la microscop.
Contagiunea diferitelor boli transgresează corpul
uman înspre câmpul digitalului. Anomalia
sistemului perfect funcționabil este asimilată cu un
virus sau vierme, despre care s-a constatat că se
poate replica °i transmite de la un corp-de-unitate
la un altul, de la o ma°ină computațională la alta.
O distincție importantă ar fi na°terea virusului
informatic. Anomaliile apărute în sistem sunt
coduri scrise, experimente de laborator scăpate sau
puse în sistemul însu°i (de exemplu, virusul
Creeper, scris în 1970 pentru Tenex, în scopul
efectuării unor teste). După lansare, autorii acestora
au constatat similaritățile cu simptomatologia
virusoidă din virologie: agenții patogeni digitali
sunt autonomi, operează pe cont propriu (sunt vii),
se replică în sistem. Viru°ii devin ma°ini auto-
reproducătoare °i auto-replicante. Infectarea se
produce prin fiecare copie nouă concepută de
virus, iar evoluția sa după faza scrierii este similară
ma°inilor-autopoietice6 . Virusul scris este deja un
act de devenire, unul care este capabil să se rescrie
autonom, să se replice °i să-°i împră°tie copiile în
rețea. În acest mod virusul este o celulă vie, o
ma°ină-autopoietică. “Punctul de vedere al descrierii
unor astfel de unități din-afară, de către un
observator, pare că violează cerința fundamentală
pe care Varela °i Maturana au pus-o pentru
caracterizarea unor astfel de sisteme: °i anume, că
sunt sisteme închise autonome, auto-referențiale °i
auto-constructive - pe scurt, sisteme autopoietice,
în termenii lor” (Beer Stafford 1980, Prefața
Editorială - V). Acela°i autor, Sir Stafford Beer,
aprecia contribuția celor doi, Francisco Varela °i
Humberto Maturana, din patru perspective:
biologică, cibernetică, epistemologică °i psihologică
(vezi Beer, 1980, Prefață). Ceea ce este mai
interesant este tocmai faptul că virusul poate fi
văzut simultan °i ca ma°ină autopietică, °i ca
ma°ină allopoietică7. Acest aspect ar presupune o
identitate perfectă între virus °i copia sa, o
identificare deplină, tocmai pentru a justifica auto-
producerea. Replicarea în sistem ar fi echivalentă
cu contagiunea unuia-°i-aceluia°i, adică a unui
singur virus. Ca atare, computerul este infectat nu
cu 1000 de viru°i, ci cu virusul X replicat în mii de
copii. Ma°ina autopoietică î°i păstrează identitatea
prin autonomie °i diversitate, care devin provocări
esențiale ale fenomenologiei sistemelor vii, notează
Varela °i Maturana în chiar introducerea
Autopoiesisului (The Organisation of the Living).
Virusul, ca ma°ină autopoietică, “generează °i î°i
specifică propria organizare prin operațiile sale ca
sistem de producție a propriilor componente, °i
face aceasta într-un ciclu nesfâr°it al componentelor
sub condițiile perturbațiilor continue °i
Marc Pessin	Fractale translation et plissement
compensației perturbațiilor”(Varela & Maturana
1980, 79). Procesul fenomenologic de
(re)constituire constantă a virusului se realizează
prin replicările care regenerează unitatea sistemului
- ma°ină. Totu°i, perceperea virusului ca sistem viu
conduce în mod direct la perceperea lui ca ma°ină
autopoietică. ADN-ul virusului digital este codul,
scriitura codului. Organismele vii dispun de coduri
genetice, în care se înscriu anumite caracteristici.
Codul se transmite, se scrie °i se creează
organismul - virus, capabil de autonomie °i
replicare. Reproducerea unității unui sistem
autopoietic este o problemă cu trei elemente:
replicarea, copierea °i auto-reproducerea (Vezi op.
cit., 100-101). Cea mai apropiată de mecanismul
virusului este replicarea, adică generarea de unități
distincte de sine, însă identice între ele. Foarte
apropiată de producerea repetitivă, replicarea în
versiunea Varela & Maturana diferențiază produsul
replicat de ceea ce produce, de producător, în
contextul în care semnătura virusului original este
identică cu cea a copiilor sale. Nota trasată de
autori este că replicarea se face independent de
autopoiesis, văzut ca un mecanism-proces. Auto-
reproducerea este identificată cu autopoiesisul
însu°i. O altă distincție relevantă este dată de
apariția mutațiilor. Referirile la perturbații °i
deformarea unui sistem autopoietic nu sunt
suficiente pentru a explicita transformările care au
loc în timpul unei mutații. Virusul - mutant devine
altceva decât îl semnalase scriitura - semnătura sa
inițială. Anomalia devine anomalia anomaliei sau
meta-anomalie a sistemului, iar produsul în forma
aceasta pare a fi mai aproape de formula
sistemului allopoietic. Mutațiile sunt deja conținute
în spațiul genetic al posibilităților, ca atare, nu este
nimic ie°it să comun să le considerăm combinări
de 0 °i 18 . În cazul de față, replicările repetate
conduc la o distincție esențială: virusul a devenit
complet diferit de forma sa inițială. “Viru°ii sunt
entități care î°i replică în mod constant diferența
lor” (Galloway & Tracker 2009, 256). Ceea ce
contează este infectarea spațiului/ rețelei. “Dacă o
epidemie are succes în ceea ce prive°te replicarea °i
răspândirea, atunci (rețeaua) devine gradual o rețea
distribuită, în care fiecare nod al ei poate infecta
un alt nod” (Sampson, 2009, 47). Într-un astfel de
"
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
Black Pantone 253 U
25
Black Pantone 253 U
"
mediu al atacurilor invizibile se instalează panica °i
paranoia. Securitatea computerului este simbolul
sănătăpii corpului, însă mulpimea de organisme
invizibile ochiului a°teaptă momentul eliberării de
sub cenzura scriiturii. Frica lansată de (in)securitate
se instalează treptat la nivel colectiv, după ce
anomalia a devenit mediatică. Ceea ce a deschis
portipa a fost transformarea computerului într-o
ustensilă accesibilă tuturor. Ie°irea sa din
laboratoarele de cercetare °i construirea unor
programe software din ce în ce mai prietenoase
(user friendly) a condus la paralizia (in)securităpii.
În etapa închisă contagiunile virale nu au captat
atenpia utilizatorilor home edition, iar acest lucru s-
a datorat, în primul rând, rolului computerului.
Viru°ii °i viermii au devenit elemente ale
securităpii, iar aceasta din urmă parte integrantă a
unei ecologii a culturii repelei. Primele atenpionări °i
mediatizări ale acestor anomalii au fost revendicate
la nivelul scrierile SF °i ecranizărilor. Nuvelele din
anii 1970 au fost primele aparipii ale viru°ilor de
computer, însă mediatizarea propriu-zisă s-a
petrecut după evenimentul Morris9. Termenul
vierme a fost propus pentru prima dată în scrierea
science-fiction The Shockwave Rider a lui John
Brunner în 1974. Autorul a intuit perfect
capacitatea unui vierme de a se auto-propaga
într-o repea.
Tema igienei digitale a devenit una curentă în
era ma°inilor digitale °i a corpurilor cibernetice,
transformându-se treptat într-o formă de gândire
computapională. Intru°ii încep să pătrundă din
exterior înspre interior simultan cu deschiderea
spre conecpionism. Computerele interconectate la
repea sunt atacate din interior, întrucât acolo este
plasat virusul. Mecanismul este văzut ca un act de
vandalism sau sabotaj, iar securitatea individuală
este serios afectată întrucât originea computerului
este legată de automata, iar platforma viru°ilor de
computer este o ma°ină auto-transmisibilă. Ca
atare, securitatea vizează în mod explicit controlul
patogenilor, anomaliilor °i parazipilor digitali.
Viru°ii capabili de auto-replicare au afectat serios
infrastructura computapională abia după
conceperea primelor repele. În acest sens, caracterul
lor viral10 în etapa închisă este pus între paranteze
chiar de către anali°ti. “În 1975, când majoritatea
computerelor erau insule izolate care comunicau
între ele prin schimbul magnetic de casete sau
dischete, cu conexiuni de modem folosite în mod
special de terminale la distanpă care accesau un
computer central, riscul pus de un program
malicios precum ANIMAL11 era mic °i putea fi cu
u°urinpă oprit. Astăzi, când Internetul împlete°te
toate computerele de pe Pământ în interiorul
intercomunicării °i tapiperiei cooperative, lecpiile
oferite de ANIMAL sunt mai relevante decât
oricând” (DeLanda 2007, 9-12). Intenpiile nu au
fost din start malipioase, scriitorii de viru°i fiind
mai aproape de net.arti°tii din anii 1990, mai
curând, decât de hackerii sau activi°tii extremi din
spapiul online. Virusul Creeper din anul 1971 a fost
un program-experiment capabil de auto-replicare în
sistemele care rulau TENEX, ca sistem de operare.
Mesajul virusului îl făcea vizibil utilizatorului: “I’m
the creeper, catch me if you can!", iar programul
Reaper a fost conceput pentru a-l °terge. Marea
problemă a fost aspectul incontrolabilităpii unor
astfel de programe. Securitatea era legată de
controlul lor, însă din momentul deschiderii
computerelor spre conecpionism, programele
malipioase au devenit incontrolabile. Situate în
deschisul repelei, acestea au reu°it să se împră°tie
până au devenit o problemă reală, o chestiune
media. Atenpia publicului s-a direcpionat spre fepele
viru°ilor, ale creatorilor lor. Securitatea internă a
computerelor a reprezentat un interes real pentru
cercetare încă din 1960, însă fără un impact major
în sfera medialităpii. Reculuri ale securizării
repelelor prin intermediul unor programe (santinelă
sau cod-program digital12) au survenit până către
finalul anilor '90. Voi lua exemplul filmului Matrix
(1999): agenpii din Matrix sunt apărătorii securităpii
repelei, sunt cei care se asigură că totul se
derulează conform programărilor. Algoritmul lor
de funcpionare este: totul trebuie să ruleze conform
codurilor, fără erori sau anomalii. Programele
obsolete sau cu erori de scriere sau funcpionare
sunt dezactivate, făcute invizibile pentru
funcpionarea ma°inii - computer. Din acest punct
de vedere, ceea ce reprezintă anomalia este chiar
omul, modul său de rapionare fiind rudimentar
pentru tipul de algoritmizare propus de computer.
Matematicianul Roger Penrose face o analiză
interesantă a proceselor minpii umane în lucrarea „
The Emperor's New Mind" (1989), distincpiile
relevante pentru noi aici fiind cele la dualitatea
algoritmic - non-algoritmic. “Procesele rapionale ale
minpii umane sunt complet algoritmice °i ar putea
fi duplicate de un computer suficient de complex,
însă con°tiinpa ca atare nu poate fi simulată/
copiată. Penrose °i Stuart Hameroff au construit o
teorie în care con°tiinpa umană este rezultatul unui
cuantum gravitapional de efecte într-o structură
micro-tubulară (Orch-OR: orchestrated object
reduction13)" (lordache 2007, 30-31). Fluxul
proceselor perfect funcpionabile ale ma°inii este
întrerupt de o eroare, de o anomalie, de un
program malipios. De aici se instalează paranoia
securizării fluxului informapional. “Aceasta
înseamnă să limitezi accesul persoanelor autorizate,
controlând fluxul de informapie părpilor terpe, să fii
sigur că accesul la bazele de date este controlat °i
securizând liniile de comunicare împotriva
zgomotului, care în acest caz nu se mai referă la
zgomotul fizic al structurii informapionale a
canalului, ci la încercările malipioase de a întrerupe
°i fura din flux date confidenpiale" (Parikka 2007,
47).
Fizicalitatea (in)securităpii este transgresată de
noile medii software. De la atacuri prin
intermediul dischetelor sau cd-uri se trece la atacuri
prin repea, inipial cea în care sunt interconectate un
număr restrâns de computere °i mai apoi repeaua -
Internet. Aceasta din urmă este percepută ca o
formapiune topologică de tipul scală-liberă14 în care
nu fiecare nod este unul democratic, dar anumte
noduri acpionează precum huburi cheie care au
mai multe contacte decât altele. Aceasta presupune
că o astfel de topologie include elemente ierarhice
°i distribuite, în interiorul căror totul este
interconectat (Vezi Barabasi 2003).
Recomandări bibliografice
Barabasi, Albert-Laszlo (2003), Linked: How
Everything is Connected to Everything Else and
What It Means for Business, Science, and Everyday
Life, Plume, New York;
DeLanda, Manuel (2006), A new Philosophy of
Society Assemblages, Continuum, New York;
Galloway, Alexander (2004), Protocol: How
Control Exists after Decentralization, MIT Press,
Cambridge;
Parikka, Jussi (2007), Digital Contagions. A
Media Archeology of Computer Viruses, Peter
Lang, New York;
Sampson, Tony D. & Parikka, Jussi, (2009),
The Spam Book: On Viruses, Porn, and Other
Anomalies from the Dark Side of Digital Culture,
Hampton Press, Cresskill;
Varela, Francesco & Maturana, Humberto
(1980), Autopoiesis and Cognition. Realization of
the Living, Boston;
Note:
1.	Asociat de cele mai multe ori cu un virus, un vierme
(din englezescul worm) este un program a cărui sarcină
este replicarea °i afectarea sistemelor, mai ales a BIOS-
urilor. Conceperea lor nu a avut mereu atributul de
“malicius software". Mai multe detalii despre părpile poz-
itive ale viermilor, vezi descrierea de pe pagina
Wikipedia, disponibilă la:
https://en.wikipedia.org/wiki/Computer_worm, accesată
pe 13 iulie 2013.
2.	Termenul anomalie este utilizat în lucrare cu acceppia
de deviapie de la funcpionarea în parametrii normali,
fiind păstrat registrul de discurs oferit de către Jussi
Parikka în Digital Contagions. A Media Archaelogy of
Computer Viruses, ed. Peter Lang, New York, 2007.
3.	Este vorba, mai exact, despre teza de doctorat a lui
Cohen: „Computer Viruses" (1983). Omul de °tiinpă a
văzut caracterul malicios al programelor în urma unor
experimente efectuate. Cohen a reu°it să observe carac-
terul replicabil al viru°ilor °i care sunt efectele asupra
funcpionării computerului.
4.	Ma°inile auto-reproducătoare sunt, în cazul de fapă,
într-o corelapie perfectă cu ma°inile auto-replicante.
Astfel, virusul este perceput ca o ma°ină care se produce
pe sine prin replicare. Este nevoie de acpiunea unui agent
extern asupra sa (scriitorul de viru°i în acest caz) pentru
producere, iar copiile sale sunt realitate autonom, prin
replicarea sa în sistem.
5.	Traducerea autorului. Termenul original este: auto-
spreading. În română nu am găsit un corelat adecvat.
6.	Termen folosit de Francisco Varela °i Humberto
Maturana în : Autopoiesis and Cognition: the
Realization of the Living (prima edipie - 1973, a doua
1980) pentru definirea unui sistem închis capabil să se
producă pe sine.
7.	Franceso Varela °i Humberto Maturana definesc
ma°ina allopoietică drept cea care produce altceva decât
pe sine însu°i, diferit de autopoietic.
8.	Sistemul binar digital: 0 °i 1, preluat din logica
booleana. Luciana Parisi precizează în “Extensive
Abstraction in Digital Architecture" faptul că schimbările
nea°teptate pot fi percepute drept schimbări calculate ale
posibilităpilor (2009, 67).
9.	Este vorba despre anul 1988, când Robert T. Morris a
lansat un vierme pe Internet care °i-a câ°tigat rapid rep-
utapia.
10.	În cazul de fapă termenul viral este utilizat cu sensul
de răspândire epidemiologică rapidă.
11.	Virus scris în aprilie 1975 de către John Walker pen-
tru UNIVAC 1108 - sistem de operare construit pe plat-
forma de 36 de bipi. Predecesorul său, UNIVAC 1107, a
fost creat în 1962, tot pentru sisteme care rulau pe 36
de bipi. Programul funcpiona similar unui joc, în care uti-
lizatorul era atras, iar virusul punea întrebări pentru a
descoperi la ce animal se gândea user-ul. Programul PER-
VADE crea în acest timp o copie în fiecare director la
care utilizatorul avea acces. Răspândirea sa se făcea cu
evitarea unor stricăciuni pricinuite computerului, până la
punctul terminus, iar oprirea împră°tierii se putea face
printr-un upgrade al sistemului de operare (OS). Practic,
Pătrunzătorul ANIMAL a reprezentat primul Trcjan în
sălbăticie. Vezi pagina de Wikipedia dedicată viru°ilor °i
viermilor, disponibilă la:
http://en.wikipedia.org/wiki/Timeline_of_computer_vir
uses_and_worms, accesată pe 14 iulie 2013.
12.	Jussi Parikka face referire în Digital Contagions la
programele - agenpi similare unor portari sau unor agenpi
de pază postapi în fapa unor porpi digitale.
13.	Teoria Orch-OR combină apropieri ale teoriei
con°tiinpei din perspectiva matematicii, fizicii °i
anesteziei. În mainstream, teoriile asumă ideea conform
căreia con°tiinpa ar reie°i din creier, în urma unor pro-
cese complexe computapionale între sinapse, care permit
comunicare între neuroni. Vezi descrierea completă a
teoriei pe pagina de Wikipedia, disponibilă la
http://en.wikipedia.org/wiki/Orchestrated_objective_red
uction, accesată pe 19 iulie 2013.
14.	În original: scale-free, făcând referire la tipurile de
scalare, mapare °i spapiere a cyberspapiului.
■
26
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
efectul de seara
Rivas VaciaMadrid (2)
Robert Diculescu
Marc Pessin
Fractale translation et plissement
i"" i la muncile câmpului, la amiază, concentrapi
la spart bucăpi de mozaic °i gresia din
piscină. La o muncă în reluare. Tocmai au
sfâr°it pauza de amiază. După masa este mai greu
cu orientarea, iar acum se află lângă piscină, din
care vor scoate în câteva zile tot mozaicul pentru
schimbare, la vila lui don Pedro.
Sunt orele în care Pedro stă tacticos, cu
picioarele întinse pe un scaun din fapă, cel din
paie cu picioare din lemn de stejar veritabil,
esenpă din stejar °i nu alte prostii de lemn
îndoielnic, nu imitapii de lemn, de care sunt pline
mai toate magazinele de profil din Madrid.
Pauza lui este de vreo patru ore °i jumătate, o
nesfâr°ită pauză de patron, nu are el treabă cu
ora lor de masă °i încă cele cincisprezece minute,
ciupite din programul oficial °i doar în unele zile.
Până sunt nevoipi să reînceapă cu adevărat
munca.
După pauză se pornesc greu, în prima
jumătate de oră zici că trebuie să se roage de
fiecare mu°chi, tendon, oscior, venă în parte,
pentru a readuce organismul la forma maximă.
Adică aceea avută înainte de se opri pentru
haleală °i picoteală, ori somn, la alegere, pentru
fiecare. Sau ce le vine mai înainte?
La unii somnul instantaneu, nici un preludiu,
nicio vorbulipă de spus celorlalalpi, nicio poveste,
un râgâit, o înjurătură de alint, nicio pre-picoteală,
nu, deloc, sunt catapultapi direct în somn. Nici
vise la ofertă nu li se mai dau în această
adormire. Un somn cu le°in. De asta au parte în
multe după-amieze. Somn specializat.
Seamănă în mi°cările lor de după pauza de
masă cu ni°te ma°inării second-hand, insuficient
unse, ori în criză de combustibil, amepipi, mai ales
după somn, căutând năucipi uneltele în toată
obra, mai multe minute, plictisipi, privind la ceas
de parcă ar suferi de vreo amnezie instantanee.
Un fel de ma°inării cu termen de garanpie expirat,
gata să fie abandonate la marginea drumului,
pentru a fi eventual transportate de ceatarero
hămesipi, după fiecare cent. Sunt de dus cu
ma°inile la centrele de recuperare a fierului °i
de°eurilor aflate la marginea capitalei. Topi trei nu
ar valora prea mult în dinero. Mai nimic nu s-ar
lua după ei. Nu au caroseria bună °i nici destul
de grea, nu sunt de fier, nici de cupru, nu au nici
aur la ei, nici măcar un lanp, un ceas, nici o
afacere pentru buzunarul lui Padrito. Nici pentru
revalorificare nu sunt născupi. Nici creiere de dat
la amanet nu au. Nu au valoare, nu au căutare,
a°a că prestează în continuare disciplinapi muncile
câmpului la don Pedro.
Pedro, desfăcut la primul nasture de la
căma°ă, stă într-o pozipie relaxată cu picioarele
atent întinse în fapă, descălpat, până degetele
picioarelor pot atinge primele fire de iarbă. După
servirea dejunului copios î°i fumează havanele,
venite prin colet din Cuba °i numai din Cuba.
Doar trabucuri originale, trimise în cutiile cu
inscrippie, toate de culoare galbenă °i cu o folie
transparentă de plastic, trasă pe deasupra
pachetelor cartonate.
Apoi î°i toarnă vinul într-un pahar albastru,
unul cu picior subpire, vinul este de cel pupin °ase
ani vechime °i sticla nu este din colecpia de
invidiat, nu este luat din pivnipă, peste care
trebuie să toarne el °i cu Silviu-Dubai în
următoarele zile telă asfaltică.
De doi ani, atunci când plouă i se infiltrează
apa în pivnipa aflată în partea dreaptă a vilei, prin
ni°te găuri făcute în vechea telă. Îi felul ăsta îi
aduce mucegaiul peste sutele de sticle de vin din
colecpie. Cele mai bune vinuri depă°esc zece sau
cincisprezece ani ca vechime. Dar acelea sunt
băute numai la anumite fieste organizate lângă
piscină °i pentru anumipi prieteni, în serile de
vară. Restul, primesc vinul de un an sau doi ani
vechime. Adică un fel de vino de mesa fapă de
celelalte, combinat dacă vrei cu cola-bonus, atât,
un calimocio de spălare a mapului plin de
mâncare. ai basta! Nu rispim pe oricine bunătate
de vino!
Î°i tot mi°că labele picioarelor în iarbă, până îl
prinde oboseala °i somnul. În scaun, spune el, că
se odihne°te cel mai bine. Patul este doar pentru
somnul de noapte, niciodată pentru cel de zi.
Are °i umbră de la cei câpiva copaci aflapi pe
lângă alee °i nimic nu îl poate deranja pentru
câteva ore. Umbră °i scaune de stejar. Combinapia
minune!
El î°i adaugă înainte de servirea vinului un
aperitiv frugal, la care î°i calculează fix jumătate
de pahar cu uischi, pentru o digestie rapidă,
înainte de începerea mesei. Are în meniu măsline
verzi, gogo°ari în opet, capere, câteva felii tăiate
subpire, alte câteva felii de hamonel serrano,
proaspăt luate din supermercados.
Hamon. Hamon. Peste tot hamon.
O pară plină de hamon. La fiecare colp de
stradă parcă s-ar vinde hamon, a°a pare. Barurile
de cartier sunt tot un fel de hamonerii în
miniatură, căci niciodată acesta nu lipse°te din
aperitivele barmanilor. Bea berea °i prime°ti porpia
ta de hamon! Bea mai repede berea!
Hamoneriile sunt întinse pe marile bulevarde,
ni°te magazine aranjate cu cărnăraie în cârlige,
aliniată, înseriată, răspândind arome
pătrunzătoare în nările celor care intră să aleagă
unul din sortimente. Să te tot uipi zilnic fără bilet
de intrare, la performance-hamon, la tăierea,
felierea, servirea lui de către angajapii mereu
zâmbitori. Să tot degu°ti, gu°ti, degu°ti, regu°ti,
până simpi ce vrei °i ce îpi place.
Denumiri: jamon iberico de bellota, jamon
iberico de recebo, jamon iberico de campo, pata
negra, jamon Serrano, reserva, credo, extra.
Serano vechime cinci ani. Sărat. Y otra.
Sărătură. Otra cărnipă, pupină grăsime, frăgezimea
mu°chiulepului plimbat printre buze °i degete.
Desface să vadă ce este în mu°chi. Desface u°or
carnea, cu limba, apoi cu buzele, se apropie u°or
cu buzele de porpiunea fină de grăsime, la final
intră în carne cu dinpii °i mu°că pofticios. Intră
tot în gură. Nu scapă nimic din gură. Înfulecă tot.
Cît de subpire este felia primită de la măcelar °i
cât de subpire tăietura omului, ce nu măcelăre°te
încă oameni, ci doar mu°chi de porc.
Hamon °i don Pedro. Măslinele lui verzi, °i
gazonul lui verde, iarba foarte verde din jurul
vilei, iarba °i gazonul vecinilor întinse pe zeci de
kilometri. În Rivas VaciaMadrid ecosistemul a dat
lovitura, regenerabil, aer aerisit, singurul aer
aerisit de cumpărat din comunidad la pungă de
Lidl. Nu în capitală. Acolo aerul este carnivor.
Iremediabil carnivor. Nu se poate transporta, nici
respira, °i totu°i.
Gazonul-eco-pedro de tuns săptămânal. Este
tuns săptămânal, doar eco-pedro. Regulile eco.
Respectate. Hamon-eco. ai el. Respectă regulile.
Ardeii, caperele aranjate într-o farfurioară cu
model de taur-eco, pe fundul farfuriei este
desenat steagul galben-ro°u, exact pe fundul
farfuriei. Acum îi vine altfel pofta lui Pedro,
pofta vine °i nu stă, cre°te , apare un alt fel de
gust pe fondul galben ro°u al farfuriei, cu tăura°ul
ca inscrippie motivapională a degustării.
Taurul din farfurie este pregătit să-°i înfigă
cornul-eco în următoarea limbă care înfulecă
hamonul. Taurul este flămând °i îl înfurie orice
vede ro°u. Love°te-eco!
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
media
Jurnalismul sportiv, între
tradiție °i social media
Ovidiu Blag
-XX.
In istoria jurnalismului, încă de la începuturile
lui, avantajul de a putea fi accesate
informațiile de o cât mai mare parte a
receptorilor a constituit un avantaj. Este suficient,
probabil, un exemplu pentru a ilustra acest fapt.
Mihai Coman ne arată în cartea sa, „Introducere
în sistemul mass-media”, cum o scrisoare trimisă
de Cristofor Columb către consilierului regal
Santangel, prin care celebrul explorator descria
călătoria sa peste ocean °i descoperirea noului
drum către Indii, a devenit, datorită tiparului, un
„bestseller” °i o °tire la nivel mondial.
„La începutul lunii aprilie a anului 1493, la
Barcelona a fost tipărită, sub titlul de Insulis
Inventis, versiunea latină a scrisorii pe care
Cristofor Columb a trimis-o consilierului regal
Santangel, în care descria călătoria sa peste ocean
°i descoperirea noului drum către Indii. Retipărită
peste numai o lună, la Roma (unde a cunoscut
trei ediții succesive), apoi la Paris, Anvers, Basel °i
Florența, descrierea expediției °i a noilor teritorii a
devenit, după formula istoricului Samuel Eliot
Morison, un <<bestseller>> al momentului. Iată
cum tiparul a transformat o experiență personală
în cunoa°tere larg accesibilă °i a făcut ca ni°te
secrete, care altfel ar fi fost păstrate ascunse de
către suveranii europeni, să devină acum °tiri”1.
De asemenea, în evoluția sa, jurnalismul a
evoluat pînă într-acolo, încât, de dată relativ
recentă, ideea de „jurnalist universal” a chiar prins
contur, în sensul în care acum unui angajat în
media i se poate cere să facă °i chiar trebuie să
facă, dacă se respectă, mult mai multe lucruri.
De exemplu, celebrul post ESPN a adus în
discuție ideea conform căreia „în viitor, jurnali°tii
de sport trebuie să fie capabili să se descurce atât
în televiziune, cât °i în presa scrisă. Într-o lume în
care companiile media dețin televiziuni, posturi
de radio, ziare °i site-uri, un jurnalist care scrie
pentru un ziar sau pentru o revistă trebuie să
producă °tiri °i pentru radio, televiziune sau
site”2.
Pe linia dezvoltării sale, jurnalismul a ajuns la
mijloace de comunicare din ce în ce mai moderne
°i mai sofisticate, ajungându-se în prezent ca
social-media să ne facă mare parte din agendă °i
să ne satisfacă nevoia de informație pe o scară
din ce în ce mai largă.
Extensia se poate face °i înspre jurnalismul
sportiv, cel care î°i ia seva din ce în ce mai mult
de pe facebook, poate în detrimentul materialelor
mai elaborate °i care ar reclama cheltuieli mai
mari.
Că sportul ocupă un loc frunta° în mass-
media, cel puțin prin aria de adresabilitate largă,
este un fapt îndeob°te cunoscut. Acest lucru ne
este explicat pe larg de Phil Andrews în
„Jurnalismul sportiv. O introducere”.
„Sportul este atât de important pentru
organizațiile mass-media, încât chiar °i cele mai
mici dintre ele î°i creează propriile departamente
sportive, incluzându-le în echipele lor editoriale,
din care fac parte jurnali°ti sportivi experimentați.
În sectorul ziaristic, sportul, atât la nivel național,
cât °i zonal constituie unul dintre cele trei
departamente tradiționale - celelalte două fiind
reprezentate de °tiri °i feature - care formează
echipa redacțională.”3.
Pe cale de consecință, social media nu putea
să ignore laturi ale sportului care, preluate de
diferite publicații, devin °tiri sau puncte de
pornire pentru materiale mai ample, inclusiv
pentru radiouri sau televiziuni.
Social media, dincolo de definiția care se
referă la mijloacele on-line prin care o comunitate
împărtă°e°te tot ceea ce vrea să fie cunoscut,
capătă, în sfera jurnalismului sportiv, noi valențe.
Facebook, Twitter, Instagram, YouTube °i altele
au devenit instrumente de reflectare a
performanțelor sportive în jurnalism, alăturându-
se canalelor tradiționale reprezentate de print,
radio sau televiziune.
Acum, o postare a unui fotbalist celebru sau
mai puțin celebru, pe contul personal de
facebook, poate deveni °tire sportivă, prin simpla
citare a acesteia în paginile unei publicații sau un
punct de pornire pentru un material aprofundat
în ceea ce prive°te viața lui.
Rapiditatea social media vine să satisfacă
gustul fanilor de sport, de la postarea în timpi
reali a componenței unei echipe înainte de startul
unui meci, prin trecerea în revistă a evenimentele
de ultimă oră de dinaintea partidei sau din timpul
partidei (cu imagini în timp real), cu rezultatele °i
marcatorii afi°ate on-line, °i până la amănunte
dintre cele mai diverse care pot influența, de
exemplu, lumea pariurilor sportive.
Instrumentele social media pot produce o
schimbare semnificativă (dacă nu au °i produs-o
deja) în ceea ce prive°te rolul jurnalismului
sportiv, care î°i mută centrul de greutate înspre
inedit, amănunt, rapiditate, poate în detrimentul
unei analize laborioase, în termenii clasici în care
eram obi°nuiți să înțelegem acest lucru.
Aceste noi abordări au dezvoltat °i elemente
de business, analize °tiințifice asupra
jurnalismului sportiv, statutul jurnalistului sportiv
°i rolul acestuia în domeniu, dar °i în societate.
În teza de doctorat pe care îmi propun să o
realizez voi dedica un capitol special exemplelor,
în care contribuții ale unora dintre sportivi în
mediul virtual sunt preluate °i devin materiale
virale chiar pentru presa din România. Demersul
nu va fi doar unul constatator, ci voi încerca să
analizez felul în care jurnalismul sportiv
tradițional s-a metamorfozat, a căpătat noi
valențe °i interpretări. De asemenea, voi analiza
reacția publicului, cel care pare a nu mai avea
răbdare cu materialele elaborate, documentate °i
lucrate în amănunt, preferând oarecum această
abordare de tip facil, dar care are drept stindard
rapiditatea informației °i stârnirea unor emoții
puternice, imediate.
În lucrarea de față, mă voi opri la un singur
exemplu, cel al fotbalistului Ciprian Marica, unul
dintre cei mai „vocali” sportivi ai no°tri în ceea ce
prive°te folosirea social media °i voi demonstra
cum două dintre cele mai recente postări ale sale
pe Facebook au ajuns să țină prima pagină a unor
publicații print °i on-line, să deschidă jurnalele de
°tiri pe radio °i televiziune °i cum au reu°it
jurnali°tii să aibă pe tavă o serie de informații,
pentru care nu au făcut altceva decât să dea un
simplu copy-paste. Iar când Ciprian Marica a scris
pe pagina sa despre Simona Halep (poate cea mai
în vogă sportivă româncă la ora actuală), presa
sportivă din România a avut subiecte pe tavă
săptămîni întregi.
Iată primul exemplu - mesajul lui Ciprian
Marica de Ziua Națională a României:
1 decembrie, 2014 „Dragi prieteni! Vă urez la
mulți ani fericiți de ziua națională a României! ai
pentru că este aniversare, fac °i două cadouri -
tricoul sacru al echipei naționale - pentru două
persoane care înseamnă enorm pentru toți
românii. Domni°oarei Simona Halep i-am ales
numărul 9 pentru că a fost cel mai bun atacant al
României în meciul cu imaginea proastă care ni
se face în străinătate. A dus numele României în
toate zările, mai mult decât orice ambasador al
statului. Bravo, Simona!
Un tricou cu numărul 1 îl voi oferi omului
numărul 1 în stat, pre°edintelui Klaus Iohannis.
Să nu uitați, domnule pre°edinte, câte speranțe
°i-au făcut românii în privința dumneavoastră. Să
fiți numărul 1 în lupta împotriva corupției, în
lupta cu nedreptățile, în lupta pentru drepturile
tuturor românilor! Încă o dată <<La mulți ani!>>
Hai România!”
Mesajul, însoțit de fotografiile celor două
tricouri, a primit în interval de aproape două luni,
peste 7.000 like-uri, 300 share-uri °i 150
comentarii (mai exact, în data de 26 ianuarie avea
7.042 like-uri, 303 share-uri °i 132 comentarii).
Fotografiile, luate independent, cea cu număr 1,
spre exemplu, avea 499 like-uri °i 19 share-uri, iar
cea cu număr 9 avea 433 like-uri °i 4 share-uri.
Profilul oficial de Facebook al lui Ciprian
Marica
Un prim efect: preluarea acestui mesaj de
Simona Halep, o jucătoare care este urmărită pe
Facebook de un milion două sute de fani sau; în
limbaj social media, pagina sa are acest număr de
like-uri.
Pe 8 decembrie, Simona Halep scrie pe pagina
sa de Facebook doar trei cuvinte: „Mulțumesc,
Ciprian Marica”, însoțite de o fotografie în care
apare îmbrăcată cu tricoul primt cadou °i
prime°te peste 35.000 de like-uri, 350 de share-uri
°i 350 de comentarii (s-au contorizat aceste date
pe parcursul unei luni °i jumătate, până în a treia
săptămână a lunii ianuarie 2015, deci numărul lor
e posibil să mai crească).
Al doilea efect, care a mers în cascadă, a fost
preluarea în massmedia a celor două mesaje (cel
inițial, cu oferirea tricoului de fotbalist °i cel al
mulțumirilor adresate de jucătoarea de tenis),
jurnali°tii nefăcând altceva decât să consemneze
dialogul de la distanță dintre cei doi
sportivi,ilustrând materialele lor cu fotografiile
postate pe paginile lor de Facebook.
Iată, spre ilustrare, un exemplu elocvent de pe
site-ul celor de la Radio Cluj
(http://radiocluj.ro/2014/12/11/cadou-pentru-
simona-halep/), cei care, cu o fidelitate
exemplară, consemnează °i comasează totul într-
un material care devine °tirea lor din acea zi
(°tirea a apărut în 11 decembrie 2014) :
“Ciprian Marica, internaționalul român care se
numără printre puținii jucători activi pe rețelele
de socializare, i-a făcut cadou Simonei
Halep,untricou al naționalei de fotbal a României.
Domni°oarei Halep i-am ales numărul 9
pentru că a fost cel mai bun atacant al României
în meciul cu imaginea proastă care ni se face în
28
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
străinătate. A dus numele României în toate
zările, mai mult decât orice ambasador al statului.
Bravo, Simona! (Ciprian Marica)
Sportiva românca, aflata pe locul III în
clasamentul mondial, a primit cadoul de la
Marica °i a pinut sa-i mulțumească atacantului de
la Konyaspor pe aceea°i rețea de socializare,
îmbrăcând tricoul:
Mulțumesc, Ciprian Marica. Un gest deosebit -
a fost mesajul lui Halep pentru cel care în ultima
perioadă trage din greu pentru a putea reveni pe
terenul de fotbal după o accidentare. Acum, cei
doi au în comun tricoul naționalei, cu numărul 9
inscripționat pe spate”.
Această postare a lui Ciprian Marica, dublată
de răspunsul Simonei Halep, puse într-un
ansamblu sau oferite receptorilor pe rând, au
văzut lumina tiparului sau au devenit materiale
on-line, radio sau tv pentru aproape toată presa
din România.
Au relatat acest subiect: Gazeta Sporturilor,
Prosport, ProTV, RomaniaTV, Na°ulTV,
RealitateaTV, LookTV, doartenis.ro, Digi24,
Evenimentul zilei, Vocea Transilvaniei,
stiridecluj.ro, stiridesport.ro, spynews °i lista ar
putea continua la nesfîr°it.
www.stiridecluj.ro
Cum în acea postare fotbalistul se referea °i la
un cadou (simbolic, tricoul oferit în dar avea
chiar numărul 1) pentru pre°edintele României,
Klaus lohannis, această °tire a culisat °i în presa
generalistă (nu doar în cea sportivă), ajungându-se
până la... de acum celebrul titlu apărut pe
www.stiripesurse.ro, care suna astfel:
„lohannis, impresionat până la lacrimi. Ce
cadou a primit de Ziua Națională”.
atirea semnată de Cristi aelaru conține
următoarele cuvinte:
“Klaus lohannis a participat, pentru prima
dată, la manifestațiile prilejuite de Ziua Națională
la Alba lulia din calitatea de pre°edinte ales.
Surpriza pentru pre°edinte a venit, însă, tocmai
din Turcia. Ciprian Marica, unul dintre căpitanii
naționalei de fotbal, i-a făcut cadou un tricou
personalizat lui lohannis”.
După care, în restul corpului °tirii, este redat
mesajul originar apărut pe pagina de Facebook a
fotbalistului Ciprian Marica în data de 1
decembrie, 2014.
Ciprian Marica, sfătuit probabil de speciali°ti
social media (un alt aspect pe care îmi propun să
îl cercetez în teza de doctorat), „recidivează” la
început de an 2015, pe 10 ianuarie, cu o postare
care are darul de a degaja suficientă emoție cât să
fie preluată ca atare °i difuzată pe toate canalele
media de la noi. lată cele câteva cuvinte ale
fotbalistului care au devenit cap de afi° pentru
°tirile de a doua zi:
„Hey prieteni. De câteva zile sunt în Antalya,
în cantonamentul de iarnă al echipei mele
Konyaspor. Am venit înaintea colegilor mei
pentru că am de recuperat după accidentare.
Vreau să vă spun căîntre două °edințe de
pregătire am descoperit un loc superb °i a° vrea
să-i dau share cu voi. Este în Lara °i se nume°te
“The big man”. O priveli°te superbă! Vă las, vă
îmbrăți°ez, am antrenament în 15 minute. Seară
bună! Sau faină, cum ar zice unii.”
Profilul oficial de Facebook al lui Ciprian
Marica
Contabilizând rezultatele acestor câteva
cuvinte, dar în limbaj new-media, să spunem că
postarea a adunat aproape 4.000 de like-uri, a
provocat 75 de comentarii °i 20 de share-uri (fără
să punem la socoteală like-urile °i comentariile
generate pe websiteurile publicațiilor care au
preluat această postare).
După modelul tricourilor pentru Simona
Halep °i pre°edintele României, presa a reacționat
cu o rapiditate demnă de o cauză mai bună °i a
informat opinia publică despre felul în care se
pregăte°te, în Antalya, fotbalistul Marica.
Simplele cuvinte ale lui Marica sunt îmbrăcate
cu un titlu profesionist de cei de la Wowbiz, care,
nici mai mult, nici mai puțin, decretează în
aceea°i zi: „Toți fotbali°tii din România îl vor
invidia!”, în timp ce °tirea propriu-zisă este
reprezentantă, în cvasitotalitate, de cele câteva
cuvinte însăilate de fotbalist pe pagina sa de
Facebook.
www.wowbiz.ro
În acest context, se potrive°te poate foarte
bine una dintre remarcile ziaristului Cornel
Nistorescu, care, într-un dialog cu Cecilia Caragea,
face o caracterziare ironică, dar exactă a presei
române°ti de astăzi, fiind de părere că jurnalismul
e încă dominat de amatorism, de glandă, de
feeling: „La noi, o presă în stil anglo-german sau
în stil francez ar arăta ca un domn în papion, dar
în fundul gol, pierdut într-o populație de
salopete”4
La fel de bine putem aduce în discuție, la
finalul acestui capitol, °i o întîmplare ce ține mai
mult de anecdotică, dar care constituie o temă de
reflecție pentru modelul sportivului ideal, care
înseamnă sănătate, performanță, glorie sau
excelență.
Chiar dacă sportul °i celebritatea au mers tot
timpul mână-n mână, ceea ce a atras mulți
oameni cu bani, există în viața acestor modele °i
momente mai „sensibile”. De exemplu, magnatul
american Donald Trump a cumpărat, la mijlocul
anilor 1980, echipa de fotbal american New York
Generals. Odată ce a făcut acest lucru, °i-a dorit
foarte mult să cumpere °i un jucător, de fapt să
dețină unul. A°adar, Trump a decis să-l
achiziționeze pe Lawrence Taylor, unul dintre cei
mai buni jucători de fotbal american din istoria
acestui sport. Taylor a primit 1 milion de dolari
cash °i a semnat un contract de prestări servicii
cu Trump. Întrebat fiind ce va face cu sportivul
în cazul în care echipa va da gre°, Donald Trump
a răspuns sec: „Îl voi îmbrăca într-o uniformă de
portar °i îl voi pune să-mi păzească una dintre
clădrile mele.”5
bibliografie
ANDREWS, Phil, Jurnalismul sportiv. O
introducere, Editura Polirom, la°i, 2006
BOYLE, Raymond, Sports Journalism. Context and
Issue, SAGE Publications Ltd, London Thousand Oaks
New Delhi, 2006
COMAN, Mihai, Manual de Jurnalism. Tehnici de
documentare °i redactare, ediția a ll-a revăzută,
volumul I, editura Polirom, la°i, 2001.
COMAN, Mihai (coord.), Manual de Jurnalism.
Tehnici de documentare °i redactare, ediția a ll-a
revăzută, volumul II, editura Polirom, la°i, 2001
COMAN, Mihai, Introducere în sistemul mass-
media, ediția a ll-a revăzută °i adăugită, volumul II,
editura Polirom, la°i, 2004
CONRAD, Mark, The Business of Sports. A Primer
for Journalists, Lawrence Erlbaum Associater,
Publishers, Mahwah, New Jersey, 2006
DeFLEUR, Melvin, BALL-ROKEACH, Sandra, Teorii
ale comunicării de masă, Editura Polirom, la°i, 1999.
ESKENAZI, Gerald, A sports-writer's Life, From the
Desk of a New York Times Reporter, University of
Missouri Press, Columbia, Missouri, 2003
LEITCH, Will, God save the Fan, HarperCollins,
New York, 2008
MATTELART, A, MATTELART, M, Istoria teoriilor
Marc Pessin	Fractale translation et plissement
comunicării, Editura Polirom, la°i, 2001
RANDALL, David, Jurnalistul universal. Ghid
practic pentru presa scrisă, traducere în limba română
de Alexandru Brăduț Ulmanu, editura Polirom, la°i,
1998
SCHULTZ, Brad, Sports Media. Planning,
Production, and Reporting, Elsevier Inc, Oxford, UK,
2005
SEVERIN, Werner J.; TANKARD, James W. Jr.,
Perspective asupra teoriilor comunicării de masă:
originile, metodele ° utilizarea lor în mass-media,
traducere în limba română de: Mădălina Paxaman °i
Maria Paxaman, editura Polirom, la°i, 2004
STEEN, Rob, Sports Journalism. A multimedia
Primer, Routledge Taylor&Francis Group, London and
New York, 2008
LINK-URI
https://www.facebook.com/ciprianmaricaofficial
https://www.facebook.com/simonahalep
http://radiocluj.ro/2014/12/11/cadou-pentru-
simona-halep/
www.stiridecluj.ro
www.wowbiz.ro
1Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-
media, Editura Polirom, Cluj-Napoca, 2004, pagina 15
2Brad Schultz, Media Reporting, Producing and
Planning, Elsevier Inc, Oxford, UK, 2005, page 10
3Phil Andrews, Jurnalismul sportiv. O introducere,
Editura Polirom, la°i, 2006, pagina 14
4Cecilia Caragea, Dialog cu Cornel Nistorescu,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, paginile 63-64
5Gerald Eskenazi, A sports writer life, University of
Missouri Press, Columbia, Missouri, 2003, pag. 45-46
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
Pantone 253 U
29
Black Pantone 253 U
muzica
GBOB - Concursul muzical
pentru cei care cânta pe bune
■^îC0~
The Global Battle Of The Bands (GBOB,
Bătălia mondială a formațiilor) este cea mai
mare °i cea mai apreciată competiție de
muzică live (cântat pe bune, în direct) din lume.
Concursul se organizează în peste 30 de țări de
pe cinci continente.
După o pauză de trei ani, Asociația “Sunetul
Muzicii” propune o concurență reală emisiunilor
de karaoke din România, relansând Competiția
GBOB în România. Din septembrie 2014 se
lucrează la etapele de concurs pentru calificarea la
Marea Finala din Cluj-Napoca, Capitala
Tineretului European din 2015.
Obiectivul principal al proiectului este de a
găsi o formație dinamică °i carismatică pe scenă
care să reprezinte țara noastră la Marea Finală a
Competiției Mondiale a Formațiilor din 2015
(GbOb: Global Battle of the Bands).
Acest proiect dore°te ca prin cooperarea cu
instituții locale, naționale °i străine de specialitate
să sprijine creația artistică, să pună în valoare pat-
rimoniul cultural național °i să ajute la dez-
voltarea unei industrii muzicale funcționale în
întreaga țară.
Valoarea adăugată a proiectului cultural pentru
arti°tii activi în domeniul muzicii va ajuta muzi-
cienii locali °i formațiile aflate la început de drum
să se organizeze pe scenă, înaintea unui spectacol;
va ajuta la dezvoltarea jocului scenic °i va învață
arti°tii cvasi-cunoscuți să se pregătească pentru un
concert de amploare.
Dacă până în prezent, la patru din cele cinci
ediții anterioare GBOB România, concursul
național a fost organizat într-o singură etapă
finală (în trei ani consecutivi doar la Bucure°ti),
de data aceasta Asociația “Sunetul Muzicii” î°i
propune să organizeze semifinale locale °i
regionale în mai multe centre culturale din întrea-
ga țară.
Semifinalele GBOB România 2015 confirmate
până la această dată sunt: 21 martie - Cluj-
Napoca (Hard Club, punk-rock-metale); 15 mai -
Râmnicu Vâlcea (Aby Stage Bar, punk-rock-met-
ale); 22 mai - Bucure°ti (Club Fabrica, punk-rock-
metale; 28 mai - Oradea (Club Abyss, punk-rock-
metale); 29 mai - Timi°oara (Scottish Pub, jazz,
blues, electro, funk, world), 5 iunie - Bra°ov
(Rockstadt, punk-rock-metale); 6 iunie - Sfântu
Gheorghe (Muzeul Național Secuiesc, jazz, blues,
electro, funk, world); 10 septembrie - Târgu
Mure° (Jazz&Blues, punk-rock-metale); 19 septem-
brie - Ia°i (Underground Pub, punk-rock-metale);
29 octombrie - Timi°oara (Daos Club, punk-rock-
metale).
E posibil să se mai confirme etape de concurs
la Sibiu, Craiova °i Constanța. Finala Națională
va avea loc în noiembrie 2015.
Lista trupelor înscrise la prima Semifinală
GBOB, sâmbătă 21 martie (la Hard Club, în Cluj-
Napoca) include: Vespera (Cluj), Caustic (Cluj),
Kaidun (Cluj), Nuclear Muffin (Cluj), Divided By
Perception (Cluj), Gecko (Cluj), Times of Need
(Cluj), Konthrast (Cluj), Rattejack (Cluj), Hybrid
Symphony (Sighetu Marmației), Face Today
(Odorheiu Secuiesc), D0TS (Satu Mare), The
Emp (Bistrița) °i RiotMonk (Baia Mare).
Juriul de la Cluj este format din persoane
care, în medie, lucrează de peste 10 ani de zile în
domeniu. Aici vor fi prezenți: patronul casei de
discuri Sun & Moon Records din Odorheiu
Secuiesc, managerul artistic Cristi Busuioc (în anii
2000 a lucrat cu Omul cu °obolani, AB4, Shukar
Collectiv, în prezent promovează Liar °i The
Noisee, Olimp Boro° (DJ de rock, respectat la
Târgu Mure° °i organizatorul festivalului Eurock
Christmas) °i Edmond Lenarth (responsabil cu
programul artistic la Electric Castle). Pe lângă pre-
miile oferite de către cei din juriu, vor fi °i alte
surprize. Câ°tigătorul fiecărei etape este ales în
proporție de 50% prin votul juriului, °i 50% prin
votul publicului. În caz de egalitate, Juriul va avea
prioritate în decizia finală.
Fiind vorba de un concurs itinerant, cu etape
în mai multe localități, arti°tii înscri°i au dreptul
să se prezinte la mai multe Semifinale ale com-
petiției. Din nou, asta vine în sprijinul arti°tilor
care consideră că merită a doua °ansă °i simt că
nu au obținut rezultatul dorit din cauza unor
gre°eli de interpretare din timpul recitalului.
Asociația “Sunetul Muzicii” caută formația
Marc Pessin
Ceramică sarcofag
care să reprezinte România la Finala Mondială
GBOB la Berlin în primăvara 2016. Formațiile tre-
buie să se prezinte cu două compoziți originale
din orice gen muzical, interpretate cu instrumente
muzicale, cu componența între 2 °i 6 membri, de
orice vârstă. Trupele vor prezenta câte două piese,
excepție făcând grupurile muzicale psihedelice sau
de metal simfonic care nu au piese cu o durată
mai mică de °ase minute (iar acestea pot cânta o
singură compoziție în cadrul celor opt minute de
recital acordate formațiilor în concurs). Grupurile
muzicale trebuie să fie dinamice pe scenă sau să
transmită acel quelque-chose care să atragă pub-
licul prin muzica lor. Formațiile din întreaga țară
se pot înscrie gratis completând formularul aflat
pe website-ul www.gbob.com.
Dintre arti°tii care °i-au confirmat participarea
la GBOB România în 2015, trebuie menționat chi-
taristul Andrei Cerbu, în vârstă de 12 ani (de la
formația ie°eană The Iron Cross), care a câ°tigat
la Românii au talent în 2014. Mai sunt formații
de adolescenți în concurs precum Atrivm de la
Tecuci, Got-X de la Bârlad °i Sold Out de la
Râmnicu Vâlcea (unde cântă copiii celor de la
Antract), dar °i veterani, precum Viorel Repciuc
de la Statuar din Oradea sau bra°ovenii Ramiro
Junger (ex-Conexiuni) de la The Angels Kill The
Pirates °i Gabriel Isac de la Ringtone.
Formațiile se pot înscrie în concurs pe tot par-
cursul anului, până la miezul nopții în ajunul
ultimei Semifinale GBOB.
■
30
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
(Jj) Black Pantone 253 U
teatru
Tineri pe scena
Euphorion-u\ui clujean
Adrian Pion
Programul „Relansarea Studioului Euphorion
al Teatrului Napional din Cluj” î°i asumă,
tot mai vizibil, sarcina generoasă de a veni
în întâmpinarea tinerilor regizori °i actori în
formare, cărora li se oferă astfel °anse multiple
de afirmare profesională.
Din această serie face parte debutul tânărului
regizor Cătălin Bocîrnea cu spectacolul Agnus
Dei de John Pielmeier. Sper ca inipiativa să
prindă consistenpă, depă°ind chiar prin dimensi-
une Festivalul Dramaturgiei Clujene din 2013, o
reu°ită consemnată ca atare atunci a Studioului
Euphorion. Altfel, aceste „programe”, ca °i
„Teatru-forum” anunpat, rămân simple etichete
publicitare aplicate excedentar unor proiecte de
rutină.
Întru întâmpinarea tinerilor arti°ti ie°ipi
recent la rampă se vor mai ales aceste rânduri.
Cătălin Bocîrnea este un proaspăt absolvent al
°colii clujene de teatru, afirmat mai întâi (para-
doxal!) ca motociclist, dar, cum singur măr-
turise°te, „a înlocuit adrenalina motociclistului
cu plăcerea din sala de repetipii.” I s-a încredinpat
un text dificil, Agnus Dei, în original Agnes of
God, presărat cu capcane în planul montării. A
fructificat spapialitatea extinsă pe scări a locapiei,
ie°ind din stereotipia scenei italiene. Se simte
capacitatea de empatizare a regizorului cu
eroinele piesei °i efortul de conceptualizare a
mesajului contras într-un limbaj scenic adesea
bine structurat, elocvent pe felii. E drept că
lentoarea derulării scenelor creează uneori sin-
cope minore, iar repartizarea în spapiul de joc e
uneori în detrimentul replicilor rostite în °oaptă
(mai ales la Irina Wintze). Pe secvenpe, textul e
bine lucrat °i corect exloatat la nivel interpreta-
tiv, mici retu°uri fiind posibile pe parcurs, mai
ales la asamblarea în corporalitatea întregului.
Alexandra Tarce, actripă formată tot la °coala
clujeană, are parte de un rol de mare complexi-
tate, vizând o psihologie feminină întemeiată pe
deviapie mistică °i sensibilitate ultragiată.
Valoarea demersului ei artistic poate fi pusă în
evidenpă °i din încredinparea unor roluri de rezo-
nanpă în cinci spectacole numai anul trecut. În
Agnus Dei/ Mielul lui Dumnezeu (denumire
dată lui lisus în Evanghelia lui Ioan), Alexandra
Tarce este o călugăripă novice, Agnes, aleasa lui
Dumnezeu. Tânăra actripă traversează prob-
lemele ridicate de acest personaj polivalent cu
sensibilitate °i remarcabilă interiorizare, oscilând
între redarea stărilor de transă mistică °i de
traumatizante amintiri.
Introducerea în mediul monahal începe de la
intrarea spectatorilor în sală, pe scări: o
călugăripă spală scările. Apa ca element purifica-
tor este simbolul omniprezent. Ne aflăm în
spălătoria mânăstirii, cu cear°afuri albe întinse la
uscat, cu lavabou, cu un cazan °i cărucior sug-
erând activitatea măicupelor. Un spapiu al spălării
de păcate, al reculegerii °i al devopiunii fapă de
divinitate. Dar tocmai aici are loc o crimă. Una
din călugăripe a născut °i apoi °i-a omorât
copilul. Faptul în sine, de°i glisează u°or spre
policier, e mai mult nucleul unei drame psiho-
logice °i filosofice, pesute în jurul abominabilei
crime. În această atmosferă sumbră descinde
medicul psihiatru Martha Livingstone, însărci-
nată cu atenta consiliere a novicei Agnes. Irina
Wintze conduce cu dibăcie de anchetator seria
investigapiilor, devoalând caracterul unei doc-
toripe ce °tie să se apropie cu sufletul de clienta
sa, ajutând-o cât îi stă în putinpă. Dialogul dintre
Marta Livingstone °i Maica Miriam Ruth, maica
superioară (interpretată cu fermitate de femeie
trecută prin viapă de Miriam Cuibus), se dez-
voltă ca mici dezbateri pe tema religiei, a mira-
colelor credinpei, a rapiunii, a gre°elii, a inocenpei
rănite °i a refugiului în dogme anacronice.
Tensiunea căutărilor °i a discupiilor tăioase
despre viapa monahală e menpinută la cote înalte
de-a lungul spectacolului de cele trei interprete,
Sala comorilor
Biblioteca Marc Pessin
angajate într-un joc actoricesc remarcabil.
Parabola mielului prinde consistentă treptat. Cui
a cedat Agnes nu are relevantă. Firul policier se
taie brusc. Amprentarea se pune pe traumele
eroinei din copilărie °i recunoa°terea vinei,
dezvăluiri tratate cu mare forjă emopională de
tânăra interpretă.
Dacă la unele nuanpări subtextuale mai tre-
buie să lucreze, ceea ce a înpeles bine tânărul
regizor e munca în echipă cu ceilalpi realizatori.
Scenografia Carmencitei Bojboiu a concretizat
plastic ideea curăpeniei spirituale a „copilului
divin” aruncat într-o mânăstire. Muzica lui
aerban Ursachi a amplificat prin revărsări sonore
adecvate stările de transă ale personajului princi-
pal, împreună cu luminile „dirijate” de Jenel
Moldovan, punctând momentele cheie. Fără con-
tribupia lor, reprezentapia nu s-ar fi împlinit într-
un imn închinat, aproape în mod dostoievkian,
suferinpei umane.
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
31
Black Pantone 253 U
2015. Primele premiere (I)
Claudiu Groza
Parcul de Botho Strauss, regia atefan
lordănescu, Teatrul Clasic „Ioan Slavici”
Arad. Parcul e un text din 1983 al
celebrului dramaturg german, care pleacă de la
Visul unei nop/i de vară de Shakespeare, dar îl
bricolează în manieră postmodernă, adeseori
derutantă, căci logica intrigii e mereu spartă
de inserturi satirice, ironice, coerența e
fracturată, iar frumoasa poveste de dragoste
devine rizibilă. ,E, într-un fel, partea
întunecată a piesei shakespeariene, visul
prefăcut într-un co°mar fără scăpare”, au
caracterizat textul arti°tii hongkonghezi care l-
au jucat în 2011.
Printr-o satiră ludică tipic postmodernă,
deloc ceremonios-referențială, Strauss îi aduce
pe Oberon °i Titania într-un parc al lumii de
azi, unde cei doi încearcă să-°i exerseze
puterile magice de insuflare a iubirii. Însă
e°ecurile se pin lanț, haosul °i confuzia
domnesc copios în devălmă°ia nocturnă a
parcului, iar cei doi vor deveni ei în°i°i
pământeni, confruntându-se cu plata alcătuire
a lumii contemporane.
Se poate spune că Parcul e o parabolă a
pierderii vârstei magice, narată fără nostalgie,
cu luciditate °i sarcasm, cumva, de Botho
Strauss, dar e cert că o amprentă elegiacă
transpare în final spre spectator, scăpând
autorului, poate chiar prin planimetria dublă
pe care piesa ne-o propune.
În montarea sa, atefan lordănescu a marcat
exact amprenta postmodernă a textului, cu
toate ruperile de ritm °i coerență, cu accente
fruste pe „ghidu°iile” textuale °i ale situației
dramatice, ca un fel de ospăț pentru gurmeți.
E-adevărat, spectacolul poate crea astfel deruta
spectatorului neprevenit, care nu se raportează
la faimosul referent cultural. Acesta a fost °i
riscul reprezentației pe care am văzut-o, care a
limitat cumva capacitatea de reacție a publicu-
lui. Dincolo însă de această observație socio-
logică, montarea e articulată ferm din punct
de vedere regizoral. E o lectură afină cu
intenția auctorială, exact în cheia straussiană,
cu multiple referințe metatextuale, savuroasă
prin exhibarea elementelor comice ori a sem-
nelor unui altfel de canon cultural, păstrând
doza onirică necesară coerenței interioare a
acțiunii. lordănescu a transferat, inspirat,
asupra actorilor nuanțele intrigii.
Adriana Ghiniță °i Ovidiu Ghiniță sunt
Titania °i Oberon, plini de superbie în
tentativa de a-°i exersa puterile magice, dar
„aruncați”, în final, în realitatea pe care nu pot
s-o modeleze, înconjurați de o „curte” bizară
(Cyprian - Ioan Peter - de pildă, e un fel de
Puck tenebros, Trufandaua - Călin Stanciu °i
Ceremoniosul - Constantin Florea, par ni°te
chibiți năuci, personaje „reale” luate în
stăpânire de cei doi, Fiul - Ionel Bulbuc, e
obiectul disputei părinților săi, Băiatul negru -
Cosmin Blaga, ar fi mesagerul unei realități
anti-magice). Helen - Angela Petrean-Varjasi,
Georg - Florin Covalciuc, Helma - Roxana
Sabău-Nica °i Wolf - Sorin Calotă sunt
„replicile” eroilor din Visul, victime acum ale
lipsei de îndemânare ale lui Oberon. Căci
nimic nu iese din vrăjile acestuia, iar situațiile
romantice devin rizibile, derizorii, nu mai
puțin comice prin confuzie. Au fost savuro°i
actorii arădeni, integrați perfect în acest
demers postmodern nu lesne de asumat,
întrucât pretențios prin balansul semantic.
Mici ezitări de intonație la unii sau o
estompare vocală sesizabilă pe alocuri sunt
lucruri ce se pot îndrepta.
În decorul minimalist imaginat de
Dorotheea lordănescu, cu un copac metalic în
centru, ca un pilon al derulării scenice, toate
aceste personaje execută un balet haotic
(coregrafia Maura Cosma). De remarcat
superbele costume ale Dorotheei, care
particularizează °i dau o identitate pregnantă
personajelor, îngro°ând orizontul ludic.
Ansamblul e completat de muzica lui Ildiko
Fogarassy °i de eclerajul lui Lucian Moga,
spectaculos prin bogăția nuanțelor cromatice.
Parcul este un spectacol provocator pentru
public, dar cu un contur artistic exact °i
inteligent configurat.
Cerc, oglindă, transformare de Annie Baker,
regia Cristian Juncu, Teatrul Clasic „Ioan
Slavici” Arad. Cerc... e o piesă foarte...
americană, dacă pot s-o caracterizez a°a. A
fost scrisă în 2009, având la bază ni°te cursuri
de teatru comunitar, a fost distinsă cu Premiul
Obie, nominalizată la alte premii °i a avut un
ecou foarte bun în SUA °i Marea Britanie.
Textul are toate datele minimalismului teatral,
atât în intrigă cât °i în developarea scenică,
dar talentul tinerei autoare (Baker e născută în
1981) încarcă acest „exercițiu” cu o bogăție
semantică tulburătoare.
Resortul terapeutic al piesei e evident la
început, cei cinci eroi având toate datele unor
inadptați social, ale unor introvertiți
emoțional, pe care această formă de
interacțiune îi ajută să se cunoască °i să se
accepte în primul rând pe ei în°i°i, apoi °i pe
ceilalți. Cei cinci participă, ca să rezum cumva
intriga, la ni°te exerciții teatrale elementare, în
care „joacă” copaci, canapele sau mănu°i de
base-ball, improvizează folosind cuvinte-cheie
sau î°i „împrumută” unul altuia identitățile, ca
într-o oglindire tămăduitor-exhibiționistă.
Tatonările timide, entuziasmul mimat,
inhibarea trăirilor acute, reactive, tonul egal-
prevenitor, eschivele, sunt ingredientele
primelor întâlniri, în care personajele par mai
degrabă ni°te pacienți aflați sub tratament
decât ni°te personalități angrenate într-un
hobby. Însă pe măsură ce se deschid unii față
de alții, se cunosc, se implică emoțional fiecare
în destinul celuilalt, portretul fiecăruia începe
să capete culoare, identitate. Apar pove°ti de
iubire, sentimente rănite, frustrări °i mici
conflicte, empatie, secrete bine păzite, scoase
la iveală în sfâr°it, toată gama de senza/ii
interacpionale care caracterizează omul ca
„animal social”. Or, de aici piesa lui Annie
Baker devine dintr-un exercițiu comunitar o
fină, amărui-tulburătoare radiografie a
umanității noastre crepusculare, post-
industrialiste, în care apropierea trebuie
învă/ată, ca mersul în prima pruncie,
dobândind relevanță simbolică. De altfel, una
din replicile pe care am simțit nevoia să mi le
notez a fost „Cred că tot ce fac e din frica de
singurătate”.
Regizorul Cristian Juncu este un cititor de
teatru extrem-contemporan cu fler °i
experiență. Ca °i în alte montări, a decodificat
°i aici, chirurgical aproape, nodurile semantice,
construind un spectacol în care hiper-
formalismul iritant de la început („enervant de
americănesc”, mi-am notat în primele scene ale
spectacolului) converge spre final într-o emoție
cu aparență cathartică, a solidarității umane
dincolo de cât de ciudați suntem fiecare.
Cerc, oglindă, transformare are o structură
aparte, exploatată inspirat de regizor °i actori.
E°ti tentat să prive°ti personajele întâi ca pe
ni°te neajutorați, ni°te in°i demni de milă, dar
de la distanță. Însă pe măsură de le urmăre°ti
„exercițiile”, nu poți nega senzația speculară
care te încearcă; e faimoasa butadă cu scheleții
din dulap, până la urmă. ai atunci rezerva de
la început se transformă în simpatie.
„Demonstrația” spectacolului ar fi, astfel, că
emoția e ceva elementar, dar trebuie uneori
exersată.
Mare parte din observațiile de mai sus mi-
au fost sugerate de jocul actorilor, pe care
Juncu a mizat °i aici, toți excelent integrați în
ansamblu, cu o notabilă °tiință de a da
32
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
personajelor o „istorie”, dincolo de ce
dezvăluie acpiunea. Aura Călăra°u a fost
Marty, „antrenoarea” exercipiilor, punctând
ferm °i cu răbdare parcursul celorlalpi, °i ea
însă implicată intim în „terapie”, la care ia
parte °i sopul ei (Ovidiu Ghinipă). O fostă
actripă (Alina Danciu), o liceancă timidă
(Amalia Hupan) °i un tâmplar proaspăt
divorpat (loan Peter) completează galeria
eroilor. Fiecare din cei cinci actori a nuanpat
interacpiunile scenice, de la calmul înpelept, dar
trecut prin conflicte al cuplului ce vrea să se
regăsească la căutarea de sine a femeii aflate la
o răspântie a viepii, nevoia de afecpiune °i de
încredere în sine a bărbatului însingurat sau
efortul de maturizare, de ordonare interioară a
adolescentei. Un efort individual °i de grup
admirabil al actorilor arădeni, care au împlinit
impecabil lectura regizorală.
Foarte potrivită în context scenografia
geometrică a lui Cosmin Ardelean, un simplu
patrulater ca de sală de gimnastică, cu un cerc
°i o minge ca „recuzită”, ce a pus în valoare
jocul actoricesc.
Cerc, oglindă, transformare e un spectacol
care amuză °i emopionează, care duce
spectatorul într-un joc de depărtare-apropiere
continuu, un joc simbolic al oglindirii în
celălalt.
Ivona, prințesă de Burgund de W.
Gombrowicz, regia Andrei Măjeri, Teatrul
„Aureliu Manea” Turda. Am văzut piesa lui
Gombrowicz în montări diverse, opulente sau
burgheze, toate „mature”, niciuna însă destul
de incisivă pentru a se fixa în memoria mea
afectiv-teatrală. Nu neg că o mică îndoială am
avut °i fapă de intenpia scenică a tânărului
regizor Andrei Măjeri de a monta acest text cu
impresionantă istorie spectacologică. O spun
însă de la început: în varianta sa de la teatrul
turdean, Ivona e un spectacol fermecător de
proaspăt, de jucău°-copilăresc, în pofida
cruzimii sale subsecvente.
Andrei Măjeri °i-a articulat în detaliu
oppiunea hermeneutică, iar asta se vede în
fiecare element al spectacolului. Amprenta
jocului e marcată net, încă din primul
moment, când ni°te copii ce intră zglobiu în
scenă î°i schimbă hainele, devenind
personajele „pove°tii” pe care ne-o înfăpi°ează.
Această plasare a intrigii în rama metatextuală
permite mai apoi ebulipia derulării acpiunii,
împinsă într-o zonă excesivă, grotescă pe
alocuri, cu proporpii denaturate, precum în
fantezia infantilă. Această perspectivă dă de
altfel °i farmecul narapiunii scenice, căci nimic
nu e „real”, nimic nu respectă a°teptarea
burgheză; dimpotrivă, orice năzbâtie e tolerată.
Alura „rococo”, ca de cofetărie, a alaiului
regal, cu costume opulente, pastelate, având
drept podoabe elemente de lego, în contrast cu
pinuta simplă a „intrusei” Ivona - între care o
adorabilă rochie galbenă cu smiley - compun
vizual un orizont semantic limpede, ce
subliniază °i mai net evolupia protagoni°tilor,
prepio°i, sofisticapi, gongorici aproape,
ceremonio°i °i găuno°i totodată. În pandant,
timiditatea Ivonei, naturalepea ei banală pentru
ceilalpi e °i stigmatul victimizării, excluderii,
„uciderii” sale. Fractura de comunicare e
exhibată ca declan°ator al violenpei, dar Ivona,
în această montare, nu este un personaj abulic,
amorf, ci ricanează prin gestică, mimică,
privire, cu un soi de superioritate deloc
orgolioasă, ci mai degrabă a con°tiinpei-de-sine.
E un joc de putere, un război al
personalităpilor acestora, drapat în gratuitatea
unui joc de copii.
Lectura atentă a intrigii e prelungită °i în
carnapia personajelor, mai reduse ca număr
decât în textul original. Cuplul regal e văzut în
cheie androgină, mătu°ile Ivonei sunt un singur
personaj cu două capete, Chiril e un soi de
„prieten imaginar”, ale cărui replici sunt spuse
de Filip, acesta fiind uneori un „geamăn” în
comportament al tatălui său, alteori un răzvrătit
etc. De altfel, pe Filip °i Ivona nu pare să-i lege
doar curiozitatea prinpului, ci °i o trăsătură de
personalitate, se deduce din propunerea
regizorală.
Spectacolul are frumoase momente de
coregrafie (cea dintre Filip °i Iza, ca un joc de
curtare, de pildă, ori cea a urmăririi, spre final) °i
minunate (nu mă feresc de cuvânt) interludii
muzicale (aproape fiecare erou are un solo), care
depă°esc „rama” trasată inipial, adâncind
semnificapiile. Totu°i, nimic nu devine prea
„matur” pentru grila propusă, ci e mai degrabă o
proiecpie, visător-fantezistă, spre „când o sa fim
mari”.
Scenografa Irina Chirilă a construit un
univers cuceritor, printr-un decor simplu °i
pregnant, cu mari piese de lego °i scaune
exagerat-înălpate, dar mai ales prin superbele
costume, dovedind o fantezie pe măsura
intenpiei regizorale.
Nu mai pupin, dincolo de un exces de
„mantre” °i o anume efeminare la băiepi - care
sunt semnele clare ale „teribilismelor” lui
Andrei Măjeri -, tinerii actori au jucat cu o
rigoare pozna°ă, dacă-mi permitepi oximoronul,
care a trecut rampa. Ei sunt Valentin Oncu,
Andrei Sabău, Ingrid Neac°u, Bianca Pintea,
Alexandra Du°a °i Flavia Giurgiu, cu topii
admirabili, implicapi, profesioni°ti. O menpiune
specială pentru Flavia, care face din Ivona un
rol memorabil, având toate datele unei viitoare
mari actripe de teatru. Aplauze tuturor.
Ivona, prințesă de Burgund e un spectacol
care te cucere°te, te energizează, te vitalizează,
te face să vrei să te joci. E ca o prăjitură
cremoasă când simpi că te lasă puterile. Pe
terenul de joacă, evident.
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
33
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Dominoul caraghios al
con°tiin|ei
Cătălin Bogdan
Dante Remus Lăzărescu n-a murit de
moarte bună. I-au grăbit sfâr°itul infernul
medical, indiferenta fraternă a
concitadinilor, lipsa unui resuscitator motivat.
Înainte de asta, alcoolismul însinguratului °i zorii
degenerescenpei senile i-au stins vitalitatea. El
reprezintă tipul bătrânului bolnav, cu toate
implicapiile unei problematice poveri sociale.
Boala °i neputinpele aferente par inevitabilele
haine grele ale bătrânepii. Dar nu e întotdeauna
a°a. Umberto D înfrunta cu mai multă demnitate
necazurile sociale ale vârstei. Sărăcit până la
tentapia e°uată a cer°itului, ata°at compensatoriu
de o potaie, ameninpat cu evacuarea, la limita
sinuciderii, ajunge să-°i vândă pe nimic prepioasele
cărți. Se confrunta mai degrabă cu o lume ostilă,
care penalizează din interes meschin valori
superioare, în timp ce domnul Lăzărescu parcă se
dizolva într-o lume incapabilă să se mobilizeze
pentru a interveni - o lume a impotenpei
multiple. Jep Gambardella e în schimb un
hedonist încă în putere la 65 de ani. E vecin de
terasă cu Colosseumul roman, participă la
petreceri extravagante, eleganpă sa e încă
seducătoare, consonantă cu un cuceritor doar
u°or dezabuzat, iar spiritul caustic îi întrepine
prestigiul monden. Bătrânepea sa e mai degrabă o
°ansă, o privire retrospectivă plină de vitalitate,
capabilă să distileze marea frumusețe din preajmă
într-o subtilă dinamică interioară. Un gust rafinat
al viepii la antipodul decreptitudinii deprimante a
celeilalte bătrânepi. Birdman e °i el un om care
îmbătrâne°te °i care pare îngrijorat de panta
existenpială ce se profilează. De fapt, suferinpa sa
psihologică e de suprafapă, rod mai degrabă al
condipiei ingrate de vedetă cândva adulată,
dependentă de aura sa iconică. E teama celui care
începe să chelească, o potenpială dezamăgire
pentru admiratori hrănipi cu fantasme. „A
îmbătrâni înseamnă a te retrage treptat din lumea
aparenpelor”, preciza Goethe. Dar fostul star de
cinema nu vrea să scape de aparenpe, vrea doar să
le redistribuie. Cu maniere foarte postmoderne:
un making-of care revitalizează un vedetism altfel
răsuflat, deja produs detestabil de industrie cultu-
rală. E de adăugat doar pupină sofisticărie pe
măsura unui public care a prins gust pentru
condimentele parodice. Iar bătrânepea tocmai asta
înseamnă pentru vedeta de Hollywood care vrea
să devină vedetă de Broadway: o mai subminantă
dezagregare a contextului existenpial. La o privire
mai atentă nici măcar nu e o specificitate a
vârstei. E doar o acumulare de probleme
nerezolvate - cu alte cuvinte, în joc e o bătrânepe
nevrotică. Tată absent al unei junkie vulnerabile,
divorpat încă resentimentar fapă de fosta sopie
în°elată, amant fără perspectivă, vedetă redusă la
un rol-feti°, actor neconvingător, regizor lipsit de
autoritate, iată premizele unei atitudini
fundamental isterice, fertile însă pentru teatru.
Fiindcă mai mult decât cu un bătrân avem de-
a face aici cu un actor. Care nu se interoghează
despre implicapiile artei sale, precum la fel de
ambipiosul protagonist din Mefisto, subminat
treptat de metamorfozele profesiei, ci vrea doar
să aibă succes. Veritabil erou postmodern, nu are
dramatice remu°cări morale, nici anxietăpi revela-
toare, ci doar lunecă, iar °i iar, precum un savuros
personaj burlesc. U°oara °i repetata descom-
punere a spapiului său proxim e un pretext ideal
pentru gaguri pretenpioase de hipsteri - fără a mai
vorbi, desigur, de gratificanta revalidare a înpelep-
ciunii deconstructiviste. Labirintul aproape
metafizic al clădirii teatrului, ritmul în fond liniar,
doar drapat cu distorsionante sincope
(emopionale, dar nu narative), replicile mu°cător-
seducătoare, farmecul discret al ridicolului, contra-
punctul fantast, ludicul exacerbat - iată o îmbi-
etoare mixtură care dă gust unui experiment altfel
fără ingrediente prea substanpiale. Laboratorul pe
jumătate submers al creativităpii teatrale °i exis-
tenpiale totodată, unde trebuie să te pierzi pentru
a te regăsi, loc al clar-obscurului, al variapiilor
imprevizibile de direcpie - ce aminte°te °i de com-
pulsia narcotică a jocurilor video - °i al magiei de
dincolo de u°a vecină, e revelator pentru o
dinamică de particule instabile. Ce mai e identi-
tatea într-o astfel de haotic-perpetuă reconfigu-
rare? O mască, desigur. Căreia îi lipse°te însă sân-
gele pentru a relansa o convenpie dramaturgică
deja detestabil patetică. Ca un Charlot mai pupin
cabotin, actorul nevrozat convinge paradoxal prin
comicul slăbiciunilor sale - de atribuit mai mult
multiplelor presiuni ale mediului decât vreunei
rezerve proprii de candoare -, căci topi ne regăsim
în condipia de hilari maratoni°ti urbani, de-abia
răzbind printr-o mulpime care ne scrutează cu
ochi neru°inapi de voyeur. În acela°i timp, îndâr-
jirea sa monomaniacă pare să-l transforme în erou
de vodevil pirandellian.
De fapt, teatrul rămâne un mediocru violon
d'Ingres pentru vedeta în căutare de suplimenta-
ră validare artistică. Piesa pe care mizează nu are
decât avantajul unui intimism salutar într-o cul-
tură prioritar de masă, însă perspectiva e tributară
mai ales esteticii montajului cinematografic.
Ambientat în lumea actorilor, filmul nu-°i prop-
une să aflăm totul despre Eva, ambipioasa aspiran-
tă la glorie, dispusă să calce chiar pe cadavre,
acum în variantă masculină, fără remu°cări pentru
a scăpa de actori nepotrivipi prin accidente de
muncă regizate. Ci să retrăim pretinsa continui-
tate a con°tiinpei ca o succesiune rapidă de cadre
- o cinematică. ai chiar mai mult: să abolim
impresia de construcpie arbitrară pe care o
imprimă inevitabil orice sincopă. Dar teatralitatea
e totu°i mai mult decât un pretext, căci
potenpează permeabilitatea rolurilor, acea deta°are
ambivalentă obpinută pritr-o subtil seducătoare
autopersiflare. Replicile însă, oricât de sclipitoare
în ironia lor autoreferenpială, doar ung un meca-
nism de gesturi provocatoare. De la răfuieli psiho-
tice la dezgoliri non°alante, de la erecpii °i sinu-
cideri live la plimbări la propriu înaripate, de la
săruturi safice la promiscuitate de culise, de la
isterii subpiate la °arje exuberante - sunt toate
piese ale unui domino colcăitor.
Dincolo de această pastă dulce-amăruie stoarsă
dintr-un ego bine tocat, în surdină răzbate
chestiunea autenticităpii artei. Ne aminte°te de
Lebăda neagră, altă sinucidere pe scenă la apogeu
de recital. Dar nu din perspectiva maestrului
mefistofelic care vrea să stimuleze neconvenpional
creativitatea ucenicului, abuzând de vulnerabili-
tăpile °i ambipiile sale - aspect de regăsit °i în mai
recentul Whiplash. Acest spirit concurenpial, de
performanpă îndîrjită, poate supraviepui °i în vari-
anta sa tragicomică °i isterică din Birdman. Mai
ales că de data aceasta regizorul °i actorul coin-
cid, iar această coabitare conferă mai multă com-
plicitate, chiar dacă climaxul nu garantează subli-
marea. Mult mai semnificativă e însă estetica par-
ticipativă: publicul ia parte la un eveniment cu
a°teptări de catharsis. Iar actorul îi oferă sângele
său, fiindcă percepe gustul publicului drept irepre-
sibil canibal. Prin moartea sa (ratată) poate chiar
reu°e°te să reînvie teatrul american - parodica
exultare a dezabuzatului cronicar teatral e deli-
cioasă -, dar impresia secundă e de farsă. De fapt,
ceea ce convinge nu e disperarea sinuciga°ului,
nici fidelitatea slujitorului (artei) °i cu atât mai
pupin intenpia sacrificială, cât ambiguitatea funda-
mentală a farsei - când jocul °i realitatea devin
metafizic inter°anjabile. În descendenpă
pirandelliană.
■
34
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember cinematografic
În genunchi mă întorc...
Ioan Meghea
Gianni Morandi
De câpiva ani lucram ca inginer la o firma
forestiera din ora°elul meu de provincie.
Aveam aproape treizeci de ani °i înca nu
rezolvasem o mare problema a bunicii mele. Mai
exact, femeie aceasta dorea sa ma vada, odata °i odata,
căsătorit. La casa mea. Ei bine, în acel an tocmai
începusem sa ies în ora° cu Doina, o fata frumoasa,
care venise recent în ora° °i pe care bunica o cam
placea.
Era o dupa masa de vara, bunica lucra prin gradina
iar noi doi ne-am hotarât sa încheiem ziua cu un film.
A°a am ajuns în sala de cinematograf de lânga Leul de
Aur, localul unde pe vremuri breslele ora°ului î°i pineau
balurile anuale. În seara aceea rula un film numai bun
perechilor de îndragostipi, Ritornero în ginocchio da te,
adica: În genunchi mă întorc la tine... O poveste
romantica, o muzica teribil de frumoasa °i doi actori
tineri, carismatici °i atât de asemanatori cu perechile
din sala întunecoasa. Gianni Morandi, Laura Efrikian °i
muzica cu parfumul acela, de alta data: „Io, voglio per
me le tue carezze, Si, io t’amo piu della mia vita,
Ritornero, in ginocchio da te...” Dumnezeule, ce le
trebuia mai mult unor tineri de nici treizeci de ani!...
Povestea filmului era simpla, ca °i viapa noastra din
acei ani. Un tânar paran din Bolognia, visând sa devina
cântarep °i compozitor, ajunge la Neapole unde a fost
chemat sa-°i faca serviciul militar. O va întâlni pe
Carla, fata comandantului sau °i cei doi se vor place.
Sigur ca nimic nu e simplu în viapa asta, apar tot soiul
de mici încurcaturi, cei din sala sufera °i ei împreuna
cu cei de pe ecran, dar, vorba batrânului Will, „Totul e
bine, când se termina cu bine”... Dragostea învinge,
tânarul erou î°i cânta dragostea pentru Carla °i aceasta,
sub privirile binevoitoare ale rudelor, fuge fericita pe
strazi, printre ma°inile din Neapole, spre dragostea ei...
Apropo, cei doi actori, nu peste mult timp, vor deveni
sop °i sopie. Da, °i de aceasta data „viapa bate filmul”...
Gian Luigi Morandi s-a nascut într-un mic sat
italian, Monghidoro, în 11 decembrie 1940. Tatal sau
era activ în Partidul Comunist Italian °i baiepelul, nu o
data, îl ajuta la vânzarea ziarelor. A avut o copilarie
plina de tot soiul de munci: lustragiu, cizmar, vânzator
într-un cinematograf. Erau vremuri °i familii italiene°ti
în care se lucra de la o vârsta frageda. Banii se câ°tigau
destul de greu.
Gianni Morandi a debutat ca °i cântarep în 1962 °i
a participat în 1969 la festivalul Canzonissima. Voce
foarte buna, carisma deosebita, un caracter extrem de
răzbătător °i pozitiv. Acesta era Morandi, unul din
idolii copilariei mele. Era doar cu un an mai tânar
decât mine. Probabil gândeam la fel, cu siguranpa
iubeam aceea°i muzica...
A scris °i câteva cârpi autobiografice, dupa care s-au
facut °i ni°te filme, a jucat în 1984 în televiziune în
serialul Voglia di volare, dar au fost câteva filme în
care Gianni Morandi a interpretat roluri care l-au facut
unul din cei mai iubipi arti°ti italieni ai acelor ani.
Filme cu pove°ti de dragoste, cu fete frumoase, cu
încurcaturi amoroase, filme cu happy end. Erau anii
tinerepii noastre, filmele de acest gen erau la mare
cautare dupa cenu°iul filmelor Neorealismului italian,
cu acele cadre triste care ne aratau o Italie care-°i
„lingea ranile” dupa un razboi atât de urât...
A°a am vazut câteva filme cu tânarul acesta
frumos, nu prea înalt, cu alura sportiva - juca °i fotbal
-, cu o voce extraordinara °i, mai ales, cu un ve°nic
zâmbet pe fapa. Topi doream sa semanam cu el, topi
doream sa avem în viapa norocul care daduse peste el.
Anii 1965-’70 au fost anii de succes ai acestui actor
total. Dupa succesul filmului În genunchi mă întorc la
tine, cu aceea°i Laura Efrikian a mai facut °i alte filme:
Nu sunt demn de tine °i Se non avessi piu te, în 1965.
În 1967 face un film de asemenea gustat de milioane
de tineri, Per amore... per magia..., °i mai sunt de
amintit înca vreo zece, unele cu actori cunoscupi, cum
au fost Franco Fabrizi sau Ottavia Piccolo. Îl regasim °i
în filmele anilor 2012, precum în I padroni di casa.
Avea deja 68 de ani, dar îl regaseam pe acela°i barbat
bine pastrat, cu zâmbetul molipsitor, cu un par înca
negru °i bogat, într-un cuvânt, acela°i Gianni Morandi
iubit de cei din jurul sau.
Recent, am intrat pe Facebook °i, la „Gianni
Morandi”, am gasit un om în vârsta de 70 de ani,
mereu în mijlocul naturii, tunzând trandafiri sau
reparând una, alta, prin jurul casei. Vesel, dornic de
viapa, omul asta, înca o data, ne arata ca vârsta nu e
totul, atâta timp cât dore°ti sa spui ceva celor de lânga
tine...	■
colapionâri
Strigoiul în beci
Alexandru Jurcan
Ca profesor, nu popi neglija gusturile elevilor,
preferinpele de lectura, filmele lor. Ca sa °tii
unde e vulnerabilitatea, adica fanta prin care
popi infuza idei. Ca sa formezi, sa construie°ti. Cât de
cât.
Astfel am vazut cum circula cartea Suge-o,
Ramona! de Andrei Ciobanu, în detrimentul lecturilor
din Eminescu, Blaga, Marin Preda. Am vazut cum
intra în librarii indivizi bizari, care nu °tiau cum arata
rafturile cu carpi, cerând - totu°i - cu o oarecare
decenpa, „cartea aia cu Ramona”. Poate ca e o carte
simpla, pe înpelesul tuturor, iar titlul. sa fie doar o
bravada? Musai sa vad ce °i cum. Deocamdata m-am
ocupat de alt fenomen, adica de „explozia” Grey.
Erika Leonard (Mitchell) s-a nascut la Londra în
1963. La 45 de ani se amuza sa scrie pe blog, apoi se
vrea publicata, astfel ca avem trei carpi cu Grey:
Cinzeci de umbre ale lui Grey, Cinzeci de umbre
descătu°ate ale lui Grey, Cinzeci de umbre întunecate
ale lui Grey, toate semnate cu pseudonimul
E.L. James. Acum ruleaza filmul, adica prima parte,
regizat de Sam (Samantha)-Taylor-Johnson. Încasari
mari, curiozitapi erotice, orizont de a°teptare
dezamagit, zeci de comentarii, plus ciuda autoarei,
care dore°te sa se implice în urmatoarele scenarii, ea
având în mâna hapurile financiare. Degeaba
protesteaza asociapiile umanitare, cum ca filmul
încurajeaza sclavia sexuala a femeii, rugând virtualii
spectatori sa renunpe la vizionare, donând banii
pentru femeile asuprite, jignite etc.
Sala de cinema e plina. Majoritatea sunt tineri-
tineri. Cu pufulepi, cola, cafea. Joaca în film Dakota
Johnson °i Jamie Dorman, care nu a acceptat sa joace
total dezbracat: „publicul nu trebuie sa-mi vada
penisul” - declara el. Filmul e modest, desigur. Tinerii
a°teapta scene tari. Personajul din film e °i frumos °i
bogat, are ma°ini nenumarate, plus o camera de
„tortura” pentru poftele sexuale sadice. Asta e drama
lui. dupa o copilarie de rahat. dupa ce a fost
exploatat sexual la 15 ani de o nimfomana. Vrea ca
noua victima sa semneze un contract de supunere
totala în camera sexuala. Nu atingeri, nu tandrepe -
zice el, deoarece „eu nu fac dragoste, eu regulez dur!”.
La aceasta replica spectatorii aplauda cu urlete de
satisfacpie. El o dezbraca încet. Un baiat excitat se
ridica în sala °i striga puternic: „Baga, ma, strigoiul în
beci!” Pruncul strigator nu a auzit de Freud, habar n-
are de echivocul expresiei lui, ca doar „beci” poate fi
subcon°tientul, umbra din noi. Sa pastram proporțiile!
Pruncul strigator are vreo vina? Nu topi trebuie sa-l
iubeasca pe Tarkovski, doar ca e mare lucru sa fii
civilizat, sa nu te manife°ti ca în jungla.
Nenumarate comentarii negative pe cinemagia.ro.
Fanii carpii protesteaza. Prea s-a simplificat. ai de ce nu
apare scena în care el îi scoate tamponul Anastasiei
Steele într-un fel de preludiu? Inacceptabil, nu?
lata, citesc o pagina din. Ramona. Personajele se
pregatesc de o partida de sex. Gasesc un joint. Sex
dur, blugi mulapi, pierce în buric, „urme de dinpi °i
palme peste fese”. Ca sa. nu-°i dea drumul. baiatul
se gânde°te la „schemele de corner ale echipei
Steaua”, iar strigatul orgasmului penetreaza lini°tea
noppii.
Acum sa te vad, profesore, cum deturnezi
gusturile, cum ajungi la Rebreanu, daca acolo exista o
singura scena des cautata. Sa fie imposibil? Ce crezi,
profesore?
■
TRIBUNA • nr. 301* 16-31 martie 2015
35
Black Pantone 253 U
35
Black Pantone 253 U
sumar
din lirica universală
Douglas Dunn	2
editorial
Remus Folto° - Anatemele unui sceptic - Emil Cioran 3
cărți în actualitate
Marin lancu	Sinceritatea tensionata	4
Ion Buza°i	Pagini din istoria polemicii române°ti 5
Florin Costinescu	Însemnări de lectura	6
Teodora Jurma	Fecunda singurătate	7
loan Negru	"Raiuri - în ori°ice păcat"	8
comentarii
N. Georgescu Niciodată ca odată...	9
poezia
Rodica Dragomir	11
parodia la tribună
Lucian Perța	Rodica Dragomir	11
proza
Mircea Pora Din corespondenta napiei...	12
eseu
Flaviu Vasile Rus Între monarhie °i dezideratul
republican (I)	14
Marian Sorin Rădulescu	În căutarea unei con°tiinpe
ecleziale	16
interviu
de vorbă cu gravorul Marc Pessin (Franfa) "Ador să
traduc în imagine poezia"	17
diagnoze
Andrei Marga China °i diplomația armoniei	20
showmustgoon
Teodora Anao Un nou Celălalt	21
politica zilei
Petru Romo°an	Piapă de artă sau de falsuri? 22
atitudini
Octavian Sergentu	Rusia, între autarhie economică
°i izolare globală	23
filosofia
lovan Drehe Străinul din Callipolis (XII): La răscruce
de căi regale (1)	24
zona virtuală
Rare° lordache Ontologia virusului	25
efectul de seară
Robert Diculescu	Rivas VaciaMadrid (2)	27
media
Ovidiu Blag	Jurnalismul sportiv, între tradipie °i
social media	28
muzica
RiCo	GBOB - Concursul muzical pentru cei
care cântă pe bune	30
teatru
Adrian Pion Tineri pe scena Euphorion-ului clujean 31
Claudiu Groza 2015. Primele premiere (I)	32
film
Cătălin Bogdan Dominoul caraghios al con°tiinției 34
remember cinematografic
loan Meghea În genunchi mă întorc...	35
colaționări
Alexandru Jurcan Strigoiul în beci	35
plastica
Vasile Radu Autoportretul artistului Emil Băcilă 36
plastica
Autoportretul artistului
Emil Bâcilâ
Vasile Radu
D intr-un autoportret memorabil realizat
la vârsta senectupii pictorul Emil Băcilă
(1926-1990) ne prive°te aferat: subtila
punere în pagină a chipului îl înfăpi°ează pe
artist având alături un ulcior încărcat cu flori
albastru-gris °i movuri teroase, cu câteva
petale «răcite» de alburi grizate, spălăcite,
legănate în lănciile tulpinii. În dialogul lui cu
privitorul omul ne prive°te mustrător din
dosul ochelarilor cu rame groase de baga.
Colpurile gurii care atârnă în jos ca °i
pleoapele acoperind lumina ocularului ascund
o supărare care e gata să izbucnească verbal în
imprecapii. O durere sfâ°ietoare greu stăpânită
ascunde deziluzie °i repro°uri. Calota neagră a
bascului e a°ezată precum o ghilotină deasupra
capului, compunând alături de ochelari un
triunghi al frunpii luminos, invadat de
strălucirea albului care se a°ează pe linia
nasului °i pe pometele său stâng. E°arfa °i
gulerul, compuse cu perpendiculara fepei,
sugerează o cruce de un dramatism
compozipional exacerbat. Poate numai
autoportretele încruntate ale lui Corneliu Baba
mai exprimă acea tensiune dramatică, acea
vibrapie psihică nocivă care se presimte în
sufletul omului. Care vor fi fiind motivele
supărării lui? Pur si simplu «arlechiniada»
tristepii vesele a spaniolului Picasso sau
expresia însu°ită din lecturile sale despre
«opera bufă» °i teatrul de stradă italian? O
retorică asumată ca o lecție de stil care se
refuză vanităpilor concupiscente iradiind lacom
°i senzual din chipurile rembrandtiene? Mai
ales din cele cu Saskia? Strania °i posaca
deznădejde °i întruchipare a distin°ilor
revoltapi Van Gogh °i Paul Cezanne? Poate,
câte pupin din topi ace°tia care au umplut
ulciorul dramelor, înfrângerilor °i neputinpelor
pe care le-au înghițit arti°tii, indiferent de
epocă sau de succesul lor social! Emil Băcilă a
fost doar unul dintre cei care au resimpit cu
acuitate stra°nica apăsare a lumii asupra
sufletului artist. Dedicat °colii a urmat până în
ultima clipă destinul ei. Ca profesor la
Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din
Cluj a văzut succesele sale în prinosul unei
cariere care î°i asuma destinul fericit sau
nefericit al studenpilor săi. Opera sa proprie de
artist a păstrat-o în penumbra preocupărilor
didactice, de°i, acum, după consumarea unei
scurte postumităpi, vedem mai clar cu se
întrege°te, prin el, imaginea artistică a °colii
clujene cu „punctele ei de sudură” necesare pe
linie românească: Vasile Cri°an, Paul Sima,
Mircea Vremir, Ghiorghi Apostu.
De unde totu°i supărarea omului?
Nelini°tea sa, repro°ul aluziv ale acelei priviri
îngândurate vin din temerile sale scrutând un
orizont nelămurit dar ameninpător, de
ABONAMENTE: Prin toate oficiile po°tale din pară, revista având codul 19232
în catalogul Po°tei Române sau Cu ridicare de la redacpie: 24 lei - trimestru,
48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru,
66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o
expedieze prin mandat po°tal la adresa: Revista de cultură Tribuna,
cv. abonament cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx,
cv taxe po°tale ro16trez24g670310200108x B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Emil Băcilă	Autoportret (1984)
mixt (ulei tempera) pe carton, 70 x 80 cm, semnat
neândurat: prăbu°irea ° ruina treptată a unui
edificiu al clasicităpii °i modernităpii unei
picturi care a busculat secolul al XIX-lea
european °i se afla acum la limita extincpiei ei
sub loviturile nemiloase ale „democrapiei
artelor”. Atitudinile care calcă în picioare
spiritele fragile, sensibilităpile timide °i
introspective începeau haotic °i intempestiv cu
„marea golăneală” care nu ameninpa lumea
artei cu un model mai bun, mai valoros ci,
pur °i simplu, urmărea dizlocarea de pe socluri
a vechilor valori. Iată cum autoportretul unui
artist poate servi ca expunere a profesiunii sale
de credinpă.
acoala veche clujeană s-a manifestat
permanent ca un climat inter-cultural °i ca o
relapie de solidarizare estetică °i stilistică a
membilor ei. Chiar dacă părea un
„conglomerat” a extras °i distilat „minereul”
artistic al talentului studenpilor, adâncind
mereu caracteristicile meseriei care au
consacrat trecerea „lină” de la un modelul
socialist de împrumut la o artă a sensibilităpii
napionale, refăcând integritatea culturală °i
relapiile afective cu pictorii românităpii din
perioada interbelică. Găsindu-i locul în acest
„puzzle” de identităpi, Emil Băcilă se prezintă
într-o altă lumină, ca un artist pasional,
fervent suspinător al unei modernităpi
reticente, virtuoase °i elegante prin preferinpele
ei intimiste, anti-militante.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
mu HiMiiimi!
CQRÎSI
36
Black Pantone 253 U