Black PANTONE portocaliu TRIBUNA 300 Consiliul Județean Cluj 4 lei Director fondator: Ioan Slavici Revistă de cultură • serie nouă • anul XIV • 1-15 martie 2015 Interviu cu scenografa Carmencita Brojboiu Gavril Moldovan Mama Dumitru Velea Note despre V. G. Paleolog Ilustrația numărului: Corneliu Bruda°cu -(J>- Black PANTONE Black Pantone 253 U TRIBUNA Director fondator: Ioan Slavici (1884) Publicație bilunară care apare sub egida Consiliului Județean Cluj Consiliul consultativ al revistei de cultură Tribuna: Constantin Barbu Alexandru Boboc Nicolae Breban Victor Gaetan Nicolae Iliescu Andrei Marga Eugen Mihăescu Vasile Muscă Mircea Muthu D.R. Popescu Irinel Popescu Marius Porumb Petru Romo°an Gh. Vlăduțescu Grigore Zanc Redacția: Mircea Arman (manager) Claudiu Groza (redactor °ef adjunct) loan-Pavel Azap atefan Manasia Oana Pughineanu Ovidiu Petca (secretar tehnic de redacție) Aurica Tothăzan Maria Georgeta Marc Tehnoredactare: Virgil Mle°niță Colaționare °i supervizare: L.G. Ilea Redacția °i administrația: 400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1 Tel. (0264) 59.14.98 Fax (0264) 59.14.97 E-mail: redactia@revistatribuna.ro Pagina web: www.revistatribuna.ro ISSN 1223-8546 Responsabilitatea asupra conținutului textelor revine în întregime autorilor Pe copertă: Corneliu Bruda°cu, Dublu portret, primăvara, u/p 54 x 50 cm bloc-notes Festivalul Național de Literatură Umoristică „Ion Budai Deleanu” ediția a V-a, 17-19 iulie 2015, Geoagiu, jud. Hunedoara; lucrările pot fi trimise până la data de 25 iunie 2015 Cenaclul literar „Ion Budai Deleanu" din Geoagiu, împreună cu Primăria °i Consiliul Local al ora°ului Geoagiu organizează în perioada 17-19 iulie 2015 cea de-a cincea ediție a Festivalului Național de Literatură Umoristică „Ion Budai Deleanu". Având în vedere faptul că primele patru ediții au fost dedicate poeziei, începând cu acest an evenimentul va fi dedicat umorului, mai ales că Ion Budai Deleanu a fost un autor de literatură cu tentă umoristică. Cu această ocazie se vor desfă°ura următoarele concursuri pe secțiuni: I. Secțiunea POEZIE SATIRICĂ: la această secțiune se vor trimite un număr de trei poezii cu temă liberă. II. Secțiunea EPIGRAMĂ: la această secțiune se vor trimite trei epigrame. Una din epigrame va trebui să conțină cuvântul „DELEANU". Celelalte două epigrame vor avea temă liberă. III. Secțiunea FABULĂ: la această secțiune se vor trimite trei fabule cu temă liberă. IV. Secțiunea PROZĂ SCURTĂ UMORISTICĂ: la această secțiune se vor trimite trei proze scurte cu temă liberă, care nu vor depă°i două pagini format A4. V. Secțiunea PAMFLET: la această secțiune se vor trimite trei pamflete cu temă liberă. VI. Secțiunea VOLUME PUBLICATE: la această secțiune se vor trimite două volume din fiecare specie a genului umoristic (după caz). Creațiile se vor trimite în trei exemplare, tehnoredactate computerizat °i însoțite de un moto. În alt plic separat se vor trece datele participanților: nume °i prenume; adresă (localitate, stradă, număr, bloc, scară, etaj, apartament, județ, cod po°tal, nr. telefon, fax, e-mailul). Textele trebuie să fie originale °i să nu fi fost FESTIV A L l L IM L HNA 11 ON AlLIXI AN BLA materialele vor rămâne in pajrhncxnivl festivalului. publicate până la data de 18 iulie 2015. Se vor acorda următoarele premii pentru fiecare secțiune: Premiul I, Premiul II, Premiul III, Mențiune. Juriul °i organizatorii vor acorda °i premii speciale. La secțiunea VOLUME PUBLICATE vor participa lucrările tipărite în perioada ianuarie 2013 - mai 2015. Lucrările se vor trimite în două exemplare până la data de 25 iunie 2015, pe adresa de mai jos, cu specificația „Pentru concursul de volum". Volumele destinate concursului nu se restituie, ele intrând în fondul de carte al Cenaclului Literar „Ion Budai Deleanu". La această secțiune se va acorda °i un premiu de debut. Concurenții pot participa la toate secțiunile concursului. La concurs pot participa scriitori de peste tot din țară, membrii sau nu ai Uniunii Scriitorilor din România, Ligii Scriitorilor din România sau ai altor asociații de scriitori. Cei care vor înscrie texte care nu le aparțin sau părți copiate vor fi descalificați din concurs. Organizatorii pot de asemenea să descalifice oricare concurent care nu dă dovadă de bun simț, respect °i decență în comunicarea cu organizatorii, coordonatorii de proiect, juriul etc. Înscrierea în concurs reprezintă dovada acceptării tremenilor °i condițiilor festivalului °i asumarea obligativității respectării lor. Câștigătorii concursului vor fi anunțați telefonic sau prin e-mail în timp util pentru a fi prezenți la decernarea premiilor. Cheltuielile de cazare °i masă pe perioada desfă°urării evenimentului vor fi suportate de organizatori. Costurile de transport vor fi suportate de către fiecare participant. Materialele vor fi trimise pe adresa: Cenaclul Literar „Ion Budai Deleanu", str. Calea Romanilor, nr. 112, C.P 335.400, loc. Geoagiu, jud. Hunedoara, cu specificația „Pentru Festivalul Național de Literatură Umoristică Ion Budai Deleanu", ediția a V-a, Secțiunea... Relații suplimentare se pot obține la e-mail: cenaclulgeoagiu@yahoo.com, sau la numărul de telefon: 0735/017.340. ■ TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U filosofia Lecțiile de aristotelism ale Profesorului Virgil Ciomo° Remus Folto° 1. Un exercițiu de memorie Seara de iarna, Cluj-Napoca, 1994. Domnul Profesor Virgil Ciomo° intra la cursul de aristotelism. Sprijinit u°or de catedra, cu o atitudine pe cât de simpla, pe atât de exacta °i lini°tita, observa mai întâi departe, pe peretele din spate al sălii, un punct care parca ar fi fost un reper pentru ce urma sa spuna. Privirea °i atitudinea preveneau ca tot ce va urma necesita atenție sporita. De asemenea - grija pentru anume cum trebuie înțelese lucrurile. atiam din auzite ca este un curs excepțional. Ne confirma aceasta parere lumea strânsa de la alte specialitați în afara de filosofie. Toți - încremeniți. Trece puțin °i intram într-un fel de transa. Propozițiile se transforma în fraze, frazele în raționamente, raționamentele în judecați, judecațile duc la opinii, opiniile aduc concluziile. ai a°a din nou pentru fiecare idee, pentru fiecare concept. Nimeni nu respira. Doar o tresarire atunci când Profesorul atrage atenția ca problema timpului - recunoscuta în formula aporematica a Fericitului Augustin - poate genera o „crampa mentala”. Asta a stârnit o oarecare rumoare, oricum nu sonora. (Aici amintirea mea îmi aduce în fața ceea ce, cu atâta abilitate, rezulta din gândul lui Augustin asupra timpului.) Profesorul - dupa cum îmi amintesc - cita: „viitorul nu exista pentru ca nu este înca. Trecutul nu exista pentru ca deja a trecut, iar prezentul - atunci când vrem sa-l oprim - ne scapa printre degete”. Îmi amintesc ca scrisesem dupa ce ajunsesem acasa câteva lucruri despre acest paradox al timpului. De asemenea, ceea ce gândisem se lega °i de conceptul dubletului materie-forma. Suna cam a°a: dihotomizarea existenței într-un compozit: potențialitate- actualizare este cea mai importanta problema. A situa o prapastie între virtual, latent, înca- nefacut, °i între imediatețea cu care tocmai se face facutul (sau actualizarea), a situa, deci, o diferența între cele doua înseamna a concede ca timpul sufera o fractură în el însu°i - con°tiința are un viitor care - pentru a deveni trecut - trebuie sa se opreasca extrem de puțin sau punctual în prezent (ca o condiție minima). Daca nu s-ar opri într-un punct al prezentului, trecutul °i viitorul n-ar putea exista. Dar nici prezentul nu poate exista prin sine caci experiența prezenta punctuala se distanțeaza mereu într-un sens de îmbatrânire, de învechire, pe care con°tiința nu-l poate eluda dar nici explica. De asemenea, în acela°i timp în care trecutul se tot îndeparteaza, devenind tot mai vechi, el î°i trage, ca dintr-un „rezervor”, substanța vechimii sale dintr-o alta dimensiune - aceea a a°teptarii. Caci stând pe loc ca sa treaca trecutul, con°tiinței îi trebuie timp ca sa poata „alimenta” acest trecut care trece - iar acest timp este „scos” dintr-un „rezervor” care este însu°i viitorul. Deoarece timpul nu poate trece - într-un sens în care „se duce” - fara ca sa-°i alimenteze din alta parte „fluviul”, nu se poate concepe un trecut fara un viitor °i nici un viitor fara trecut. Caci trebuie sa fii con°tient ca daca „pleci” cu trecutul în trecut, aceasta plecare are nevoie de timp pentru aceasta „mi°care” - timp pe care tu îl vei „lua” din viitor - dupa cum am spus. De asemenea când te afli în trecut, ceva te întârzie în acest trecut ca °i cum ai a°tepta sa vina mereu altceva: deci viitorul. Dar, iara°i, oare prezentul poate exista fara trecut sau viitor? Atunci când prezentul trecutului încearca sa fie adus în prezent, el este un prezent trecut, iar când prezentul din viitor este adus în prezent, el nu mai depinde de con°tiința, caci viitorul „vine” atunci când vrea el °i nu atunci când vrea con°tiința (din prezent). Deci trecutul, ca prezent, poate fi actualizat (evident, ca trecut), deci scos din potența, pe când viitorul vine în prezent când vrea el. Faptul de a „putea” veni oricând, îl transforma (pe viitor) în potențialitate, de asemenea. De aceea potențialitatea (hyle) este viitorul °i trecutul. Viitorul, pentru ca înca nu e (deci e „posibil” sa fie), °i trecutul, pentru ca, odata ce a fost, mai trebuie înca ceva ca sa mai fie înca o data (tocmai forțarea prezentului de a-l aduce în prezent). Evident, trecutul nu poate fi adus în prezent la modul originar al acestuia. El este adus prin facultatea imaginativa, fara de care nici macar n-ar exista, daramite sa mai poata sa fie °i sondat. Deci experiența trecutului este una în care originarul lipse°te. Actualitatea (morphe), în schimb, este prezentul, pentru ca lui nu-i trebuie nimic ca sa se produca. Latența °i a°teptatea nu-l condiționeaza. Dimpotriva, el ar putea fi condiția pentru a aduce în prezent viitorul sau trecutul. Dar, tocmai pentru ca exista acest viitor °i acest trecut - în miezul con°tiinței - acest prezent nu poate decât coexista cu acestea. El este „amestecat” °i condiționat de chiar acest „amestec”... A°a gândeam... Pe lânga aporematica timpului, transpusa în problema dubletului materie-forma, îmi mai amintesc cu exactitate un amanunt: simbolizarea acestui dublet în ordine matematica: °i anume prin f(). Având o constanta °i o variabila existența nu mai poate fi gândita ca o fractura. Caci legatura dintre materie °i forma devine indisociabila: orice potența, atunci când devine existența, nu mai poate fi luata decât împreună cu actualizarea: orice materie, ca sa poata exista, ține „cu dinții” de forma care o îmbraca, astfel încât nu mai ramâne nici un „rest” care sa nu fie „absorbit” de forma. Forma (actualizarea), ca „frontiera invizibila” (termenul aparține Profesorului) nu permite niciodata ca, atunci când un lucru ia na°tere, sa mai ramâna acelui lucru ceva care nu s-a actualizat, ceva în afară de forma sau frontiera, ceva care a ramas înca latent. Ceea ce este, este nu numai dintr-o dată, dar este într-o formă anume (materia nu poate exista fara forma). Tot ce este, este limitat de o frontiera care nu mai permite ca altceva sa o conțina pe aceasta...De aceea, totul este absolut-actual, instantaneu... Iar aici, îmi mai amintesc de conceptul de khora, atât de drag domnului Profesor. Acest concept, preluat în aristotelism de la Platon (Timaios) reprezinta cea mai incitanta °i folositoare gaselnița explicativa a lui Aristotel. Profesorul Ciomo° ne oferise - îmi amintesc - textul lui Jacques Derrida - Chora - din revista franțuzeasca Poikilia. Nu numai ca l-am lecturat, dar l-am °i tradus - atunci. Ei bine, acolo este lamurit cum anume, prin intermediul Receptacolului (Khora), care este pliul „fara forma”, toate existențele î°i întiparesc în acest pliu propria lor forma. E vorba de existențele sensibile. Receptacolul este „locul” fără loc - care, ca o bucata de ceara, permite eidelor (formele, ideile) sa-°i modeleze într-o con- figurație aspectul sensibil. Cu toate ca seamana cu materia, Receptacolul nu este aceasta. ai cu toate ca seamana cu eidele (în momentul imprimarii form-ale) nu este nici acestea. El este identificabil în mijlocul celor „trei genuri” (Platon): urmeaza personificarea celor trei genuri: tatal - forma eterna, khora - principiul feminin (ca o potențialitate) care permite, înlesne°te, preia în ea forma, °i, ceea ce, devenind, ia forma devenirii ca dublet (tipar- întiparit) în calitate de vlastar (lucrul sensibil). Evident, conceptul de khora face explicita atât Ființa cât °i Devenirea. Khora, ca „termen mediu”, îi folose°te mai mult (sau i-a folosit) lui Aristotel decât lui Platon. ai pornind de la acest concept, fara îndoiala, domnul Profesor Ciomo° °i-a a°ezat pe faga°e atât de interesante gândirea. Oricum, putem spune ca ne-am bucurat atunci, ca am avut placerea sa participam la acest curs, deoarece o oportunitate °i o abundența a sensurilor divulgate în acea vreme nu vor mai putea fi atinse - credem - niciodata... 2. O re-lectura acum Când, dupa mult timp, am ținut în mâini volumul Timp °i Eternitate al Profesorului, regretam nespus ceea ce devenise, datorita caracterului °tiințific, o lucrare, totu°i, prea dificila pentru publicul larg. Recunosc, eram atât de fascinat de originalul accesibil al Lecțiilor de aristotelism, încât aproape ca am intrat în panica. Totu°i, nu dupa multa vreme, m-am lini°tit: aparusera pe net (dar numai HTML) Lecțiile - a°a cum le °tiam. M-am bucurat ca un copil de°i nu le puteam copia. M- am bucurat caci generații întregi nu-°i vor putea °terge din memorie °ocul °i forța acestora. Dar m-am întrebat, pe de alta parte, atunci când Lecțiile au fost retrase de pe net, ce conjuncturi au determinat ca mesajul cognitiv - aproape halucinant - sa fie exclus „democratizarii”. Chiar daca a° parea ridicol, ma întreb: sa fie lucruri prea „vitale” ca sa nu puna în primejdie comprehensiunea generala asupra epocii prezente sau trecute, o comprehensiune care, „democratizata” ar „încurca” anumite proiecte discrete?... Cine °tie? Oricum, ceea ce s-a produs atunci, repet, la cursul Profesorului, nu cred ca va fi egalat vreodata - ca fenomen cultural, mai exact, filosofic... Relecturând astazi, lucrurile par explicite - unele, de neînțeles - altele. Evident, lecturând Timp °i Eternitate, puțini vor fi aceia care sa poata spune ca înțeleg tot ceea ce urmaresc odata cu textul. De aceea nici noi nu vom avea pretenția sa afirmam ca am putut cuprinde cu mintea toate problemele. Dar daca am fi avut (continuare în pagina 28) TRIBUNA • nr. 300- 1-15 martie 2015 -(J)- Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U câr^i în actualitate Fiul lui Hans Rudolf Giger atefan Manasia Ovio Olaru Pilotul Bistrița, Editura Charmides, 2014 Acum aproape doi ani de zile un tînăr ochelarist °i taciturn a început să participe la °edințele Clubului de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau”, mai întîi ca observator hiperlucid °i afi°înd un surîs glacial, pe urmă implicîndu-se în comentarii tot mai mult. Ovio Olaru (pentru că despre el este vorba) a devenit, alături de Stelian Muller, în scurtă vreme, una dintre instanțele radicale °i sarcastice ale Clubului, popind pre mul/)i. Născut în 1993 la Sibiu °i încă student al Facultății de Litere din Cluj, nu doar a acceptat - curajos - să citească la Thoreau, dar mi-a °i livrat o traducere minunată dintr- un poet contemporan norvegian, pentru revista Tribuna. Carnal (asemenea unui mare carnasier african), (neo)expresionist, violent °i îmbăiat în ritualuri zilnice & silnice la limita vulgarității, a°a apărea eroul poemelor din primul ciclu citit în fața audienței de la etajul întîi al „Insomniei”. Un Bukowski cu mîinile înotînd pînă la coate în sînge °i, totu°i, reu°ind să evite în ultima clipă dizgrația publică, prin apelarea unor versuri autoironice, „sapiențiale”. Apoi, spre toamna lui 2014, mi-a arătat manuscrisul ce avea să devină volumul său de debut, Pilotul (titlu pe care l-am sfătuit să-l păstreze), editat de Charmides în octombrie acela°i an. Cartea are 80 de pagini de poezie °i se cite°te cu sufletul la gură, discursivă, speculativă, alternînd ferocitatea dragostei cotidiene (planul, să spunem, dominant) cu incursiunile în viitorul care deja a început, postapocaliptic (°i planul acesta secundar - numai douăzeci de pagini - dă greutate cărții, a°a cum ancora stabilizează ambarcațiunea; Ovio reu°e°te, cu destul succes, aici, să construiască o ficțiune tehnologică, rece °i în acela°i timp emoționantă, ca o plăntuță crescută-ntr-o seră marțiană). Chiar dacă nu a fost comentată prea mult pînă acum, cartea a fost nominalizată la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru opera prima. Nu l-a obținut, juriul preferînd formule poetice mai sigure (nu „hibridizarea” asta care dă originalitatea Pilotului). Iată însă ce notează într-un articol recent, pe blogul revistei Cultura, poetul & criticul atefan Baghiu: „atât amatorii de imagini tari, cât °i cei care preferă poemul aluvionar, a°ezat, calculat, vizionar au ce găsi în volum. Iar vocea care le leagă este de o voracitate expresivă care face să pară că, în rândul debutanților, încă se mai caută ie°irea din zona de confort. Mai e ceva: atitudinea °i zonele exploatate (ie°irea din zona intimismului) îl recomandă pe Ovio Olaru ca pe un poet mai degrabă interesat de poezie decât de presetările ei. ai, din moment ce debuturile ultimilor ani °i-au impus propriile limite aproape fără excepție, cel mai curajos volum de anul trecut, se înțelege, este °i cel mai reu°it.” Prin urmare, poeții postdouămii°ti °tiu să-°i acordeze perfect „instrumentul” poetic. Cei mai mulți însă interpretează partituri minore, gustate numai în interiorul propriei gă°ti, propriului cenaclu, grup pe facebook etc. Viața a fost extrasă cu seringa din corpul poemului. ai aici vine să dea lovitura Pilotul: în ciuda imperfecțiunilor °i micilor naivități ale vîrstei (excelent sesizate de nu mult mai bătrînul atefan Baghiu), Ovio Olaru construie°te o lume stranie ca o termitieră, cumva metapoetică. Întreg corpul volumului fluvial care e cartea devine o încercare - pasionantă °i exasperată - de a pune lumea în pagină, de a explica frumusețea °i răul. O imagine precum aceasta, dintr-unul din poemele de început, - „îmi ții cu forța capul între pulpe/ ca °i cum l-ai ține sub apă// respir încet, chinuit./ sînt un cîine. Castrează-mă.” (î)i ling rana dintre picioare pînă e°ti teafără) - pare de-a dreptul diafană pe măsură ce avansăm spre inima, °i apoi spre finalul volumului. Pentru că lumea despre care scrie Ovio - dintr-un unghi care poate fi simultan exterior/ interior - a fost atinsă, iremediabil, de epidemia tehnologică. De-aici, imposibilitatea de a mai trăi altfel decît isteric, asumînd mă°ti. De exemplu, violatorul: „dar a° ajunge să te-njur,/ pentru că-n mine locuie°te un animal/ fertil, prost °i sălbatic/ care vrea să te violeze °i să te urască” (a° vrea să-ți spun ce simt). Lucidul dezabuzat posthouellebecqian: „tot ce fac, alții au făcut de milioane de ori, °i asta la fel, cu indiferența celor gata de coit// ți-am descoperit tăieturile/ mi°cările passive agressive/ mecanismele de control/ feti°urile adolescentei în răzvrătire.” (nu pot ie°i din cli°eu) sau „îmi adun puterile împotriva cli°eului/ °i cum arată de afară:/ un tip în chiloți plîngînd cu capul pe taste// ies în curte a°a cum sînt, obosit °i puțin stîngaci/ ca un skinhead dintr-o bătaie” (muie nostalgiei °i la tot ce mă întristează). Eroul poemelor se nume°te chiar a°a: Ovio. Bîntuit de ideea inutilității afectelor, absoarbe cît poate din noile teorii antropologice, sociologice, biologice, celebrînd în felul lui - ultragiat, chinuit - ritualul. Ritualul erotic al cuplului, deta°at de ritualurile anonime ale celorlalți, dă poemul ce va fi considerat - sînt convins - una dintre capodoperele poeților postdouămii°ti, anatomia e o °tiin^ă superioară: „s-a studiat îndelung hipocampusul/ acolo e amintirea, în suprafețe compacte./ în celule stelare. gazela nu °tie asta/ °i nu scoate nici un sunet, de°i ar putea.// creierul vînătorului °tie:/ corpul e înfometat./ asta nu e metaforă, e fapt observabil./ memoria reține sulița înfiptă/ °i mirosul de sînge/.../ ce se întîmplă într-o garsonieră din cluj/ în anul 2014 e irelevant pentru istorie./ merg la chiuvetă mahmur cu paharul în mînă./ a°a începe urmărirea/ milioane de ani de evoluție/ ca tu să-mi spui lucrurile pe care mi le spui,/ să-ți mi°ti sînii după exact algoritmul ăsta/ cînd mă vînezi.” Lumea asta a prădătorilor °i ierbivorelor, comuna primitivă a vînătorilor, canibalismul °i violența sînt privite, ca printr-o sticlă afumată, dintr-un plan îndepărtat, în ultimul poem (& cel mai amplu) al cărții, intitulat uite, asta e prietena ta. Tribalismul s-a dovedit o opțiune gre°ită a umanității. Aici intervine pilotul. O instanță venită dintr-o altă galaxie, alt univers sau altă dimensiune °i care salvează identitatea numită Ovio. Îi prezervează memoria. „În că°ti [se aude] plînsetul tehno/ al monoliților.” Citim, cu pielea găină, despre sfîr°itul lumii. Textul, sincretic, combină notația de jurnalde bord, filozofeme, delir, angoase. E, iară°i, una din piesele de rezistență ale volumului despre care, sînt convins, se va mai (tot) vorbi. În 19 septembrie 2014, după ce am văzut forma finală a Pilotului, am notat în jurnal: „îl salut pe Ovio ca pe un partener de curse °i pariuri ilegale, pe autostrada gotică a unui - întrevăzut - nou curent literar: perifeerismul sau umanismul reminiscent sub cupola de Keops psihopat a corporației.” N-am, nici la a treia lectură a cărții, de ce să-mi temperez entuziasmul. PS: Pe coperta întîi străluce°te întunecat o reproducere a uneia din lucrările lui Hans Rudolf Giger, fabulosul artist elvețian, vizionar °i sumbru. Lumea demoralizantului scenograf suprarealist °i lumea poetului clujean comunică într-un mod subtil, după cum v-ați dat, desigur, seama. ■ TRIBUNA • nr. 300- 1-15 martie 2015 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Mozaicul emoțiilor °i al trăirilor în universul Norei luga Imelda Chinga Nora Iuga Sexagenara °i tânărul Ia°i, Editura Polirom, 2012 Sexagenara °i tânărul este volumul semnat Nora Iuga, reeditat de Editura Polirom în 2012, op ce s-a bucurat de succes atât în pară cât °i în străinătate, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, tradus în pări precum Bulgaria, Slovenia, Germania, Spania, Italia °i Franpa. Confesiune la persoana I, cartea aduce în prim-plan două personaje feminine, Anna, un alter-ego al autoarei °i Terry, prietena ei, cu aspirapii mari, dispusă oricărui compromis pentru a se realiza profesional: „Tu crezi că Lencke îi sprijină pe tineri absolut dezinteresat? Nici vorbă. El nu dă nimic pe gratis. l-am plătit cu vârf °i îndesat ca să-mi apară articolele la Neue Literatur". Titlul anticipează, într-o oarecare măsură, conpinutul narativ, dezvăluind vârsta înaintată a protagonistei, trecută de °aizeci de ani °i un tânăr misterios a cărui identitate rămâne necunoscută, bun ascultător, cu douăzeci °i cinci de ani mai tânăr decât Anna. Încadrarea în specia romanului pare a fi forpată, volumul nu respectă convenpiile genului, pactul autobiografic, atât de evident, se suprapune peste pactul romanesc, granipa dintre memorie °i ficpiune este infinitezimală. Ar putea fi totu°i considerat, un roman confesiv, cu aspect de denudare al unor emopii °i al unor trăiri. Discursul are o structură de adâncime °i ia aspectul unui prelung monolog, care radiografiază stări, dar °i cotidianul imediat, aducând în peisaj figuri recognoscibile în spapiul cultural °i politic al anilor 1990: invitapii unei emisiuni politice la Antena 1 erau Adrian Păunescu °i Sorin Ro°ca Stănescu. În amplul monolog, în care Anna pare a fi un lona postmodern într-o căutare a sinelui, o analiză atentă a propriei viepi, narapiunea nu se desfă°oară liniar, ci autoarea recurge la contrapunct, prin conjuncpia cu spapiul afectiv al copilăriei: „Să-pi spun ce mi s-a întâmplat odată în copilărie la Sibiu”. Aflăm despre Anna că nu i-a plăcut niciodată politica, că s-a născut într-o familie de arti°ti, mama ei a fost balerină, de aici atracpia pentru spectacol. Practic, protagonista î°i regizează abil propria reprezentapie, î°i rescrie, din amintiri, scenariul unei existenpe cu împliniri, dar °i notabile dezamăgiri, o existenpă dubitativă, aflată sub zodia lui Cronos: „N-am să °tiu niciodată cine sunt eu, pastorul sau rebelul?”. Anna se dezvoltă în spatele succesului lui Terry, nu se va bucura de apreciere °i recunoa°tere asemenea prietenei ei. Narapiunea este o joncpiune între trecutul reconstituit din amintiri °i prezentul alături de tânărul interesant, dispus să asiste la confesiunile unei femei în vârstă. Epicul este simplu, dar oferă generoase revelapii stilistice, profunde reflecpii ale sufletului feminin, convulsiv, suspicios, misterios: „Sunt o exaltată, ce să-i faci". Drame personale sunt transformate în pove°ti de viapă. Unele destine pot fi explicate °i din punct de vedere al experienpelor în plan psihologic. Astfel, tatăl lui Terry, moare în urma unei perioade de detenpie, Anna consideră că „toată literatura ei s-a născut din ură", o ură împotriva unui sistem necrupător, compromipător, care i-a zdruncinat copilăria °i adolescenpa. În timp ce Terry era mai retrasă, Anna era mai rebelă °i mai independentă, cu toate acestea se raportează mereu la Terry pe care o consideră mai rapională: „Terry nu °i-ar fi pierdut niciodată minpile în vârtejul jocului, ea avea capul bine înfipt pe umeri". Anna ajunge scriitoare, nu lipsesc din corpusul reflecpiilor cugerări despre poezie °i proză: „poezia are nevoie de instinct", „poezia e un fel de ancestralitate care continuă să existe în noi. E eterna reîntoarcere", este simpire, pe când proza are nevoie de un plan, de o schemă, reprezintă o inginerie. Protagonista sesizează °i pericolul în care se află poezia, ea se amestecă indistinct cu proza, acest fapt putând să o îndepărteze de la misiunea ei: „poezia începe tot mai mult să semene cu proza". Nu lipse°te din paginile cărpii radiografia spapiului cultural bucure°tean, dar °i o topografiere a acestuia: „Bucure°tiul avea pe atunci o seducpie irezistibilă, erau florăresele, erau lustragiii, dar °i inegalabila literatură dintre cele două războaie, erau °i Călinescu, °i Vianu, °i Ralea". Anna îi vorbe°te mai tânărului ei confident cu admirapie despre literatura °i cultura anilor ‘60: „Nu °tii la ce mă refer, era un film pe la începutul anilor ‘60, cam pe vremea când te nă°teai tu". Autoarea insistă pe substanpialitatea trăirii, a experimentului, pe o transparenpă a gândurilor: „trebuie să recunosc că în momentele rele de secetă poetică mai scriu °i proză", „Simt nevoia prozei pentru că poezia, cu aerul ei aristocratic, intangibil, nu îmi dă posibilitatea să mă spun a°a cum îmi permite proza". Stilul impecabil, spontan, dezinvolt se pese în jurul universului sufletesc al protagonistei, ipostază a feminităpii °i fragilităpii în ciuda robustepii afirmate: „Toată viapa mea se derulează în trecut, amintirile mă reactualizează ca °i visul care e singurul meu prezent". Extraordinarul constă în simplitatea discursului, în firescul mărturisirii, a meditapiei atent orchestrate în încercarea de a se defini pe sine în raport cu ceilalpi: „Ba îpi vorbesc ca la piapă, ba mă exprim ca în articolele din România literară. De fapt toată viapa mea pendulează între două ipostaze diametral opuse. Femeia cu saco°ă care cumpără varză °i cartofi °i doamna de la Uniunea Scriitorilor. Sunt ca Madona cu două fepe". Anna realizează deopotrivă o critică socială, reliefând o imoralitate feroce a societăpii române°ti înainte de comunism. Protagonista surprinde decrepitudinea, ignoranpa, superficialitatea realităpii °i a unor caractere mărunte. Ea va fi concediată de la Biblioteca Centrală °i de la Kriterion pentru că îi vor fi descoperite în dulap romanele lui Soljenipîn.: „Ei bine, topi oamenii, dar topi sunt posedapi de dorinpa de a denatura adevărul, de a-i discredita pe ceilalpi, ca, în cele din urmă, să se pună ei în valoare". Dorinpa de a rămâne liberă, de a nu se contamina cu microbul compromisului, al răutăpii este franc exprimată: „vreau să rămân liberă, nu vreau să-mi întunec bucuria de a exista, nu vreau să-mi otrăvesc sufletul". Libertatea devine pentru Anna o luptă de menpinere a propriului eu. Ignoranpa, superficialitatea, ridicolul unei ascensiuni imediate °i afirmarea frivolă, gratuită, histrionismul lumii din care face parte, o determină să-°i asume singurătatea: „Uneori cred că nimic nu-mi iubesc mai mult decât singurătatea". Terry intuie°te că partidul reprezintă posibilitatea unei ascensiuni sociale °i alege să valorifice acest aspect în favoarea ei: „Când a intrat în partid, am întrebat-o pe Terry de ce a acceptat. Mi-a răspuns prompt, °i am simpit că era sinceră, nu-pi dai seama că, dacă nu intram, n-a° ajunge niciodată să urc, a° rămâne toată viapa un amărât de redactor, dar nu e numai atât, cred că dacă intră mai mulpi de-ai no°tri putem schimba ceva dinăuntru". Terry este un personaj oportunist, cu apucături de mahala când începe să bârfească amorurile din viapa literară, la polul opus situându-se Anna, rapională, a°ezată, intervine oarecum nevoit în comentariile malipioase ale prietenei sale. Atitudinea Annei este reflexivă, dubitativă, izvorâtă dintr-un soi de revoltă, stârnită de o suferinpă a trecerii fiinpei, a îngrădirii existenpei: „Este Dumnezeu în legitimă apărare când ucide copii, când schilode°te, când °terge a°ezări întregi de pe suprafapa pământului: când ne în°ală cu toate iluziile posibile, când ne dă jos de pe tron fără preaviz, este °i el în legitimă apărare?". Fiinpa se găse°te dintr-o dată aruncată în inima irapionalului, este captivă într-un univers limită, din această perspectivă cartea ia aspectul unui eseu despre singurătate, memorie °i sfâr°itul iminent: „°tii, când începi să îmbătrâne°ti, două sunt pierderile cele mai dureroase, scăderea vederii °i a memoriei. Cu ele începe despărpirea de lume. De fapt, de aici începe moartea", „Cine am să fiu atunci? O femeie cu bagajele făcute, gata de plecare, un transplant respins de organismul viu, împins la ultima limită, un rest a ceva ce s-a terminat, pentru că viitorul tău °i cel al lumii nu mai coincid... îmbătrânirea cu experienpele ei umilitoare. Moartea începe de fapt foarte devreme". Anna are o acuitate a gândirii, un dezvoltat spirit critic, analitic, o finepe psihologică, o disponibilitate feminină pentru a accepta °i a-°i asuma suferinpa, iar în prelunga confesiune se autoanalizează, meditapiile îi sunt acute, convulsive, efervescente, vitalismul devenind dimensiunea rezistentă a talentului său: „Deceppionapi de noi în°ine, ajungem să ne urâm. Poate că suntem în stare să facem rău pentru a ne dobândi altă identitate. Insul cel mai periculos este cel ce se ură°te pe sine, pentru că ceilalpi pot deveni victimele furiei sale". Autoarea construie°te un amplu glosar al unor stări, proiectând în firul peliculei un personaj tenace, febril de iubire, aflat la vârsta senectupii, care găse°te refugiul eliberării în spovedania în prezenpa unui tânăr dispus să-°i asume rolul de terapeut, de ascultător abil, un homeopat pentru cei asemeni Annei. Tonul este grav, însă discursul este structurat într-o manieră liberă °i dezinhibată. În esenpă, o carte exceppională despre simplitatea °i complexitatea unui destin! ■ TRIBUNA • nr. 3300- 1-15 martie 2015 5 -(J)- Black Pantone 253 U (ț) Black Pantone 253 U Un jurnal inedit marca Perpessicius luliu Pârvu omului superior fapă de masculul de rând. În sprijinul analizei sale pertinente, asociază °i sugestiile oferite de o critică comparativă bine aplicată. Câteva cupluri cehoviene sunt invocate mai ales pentru suspinerea paralelismului psihologic ori al situapiilor de viapă. Cherisson, care a citit, pare-se, manuscrisul, nu se recunoa°te în eroinele lui Cehov; naratorul, în schimb, î°i T. Tihan Pretext cehovian. Un Jurnal inedit marca Perpessicius Cluj-Napoca, Ed. Ecou Transilvan, 2014 O carte frumoasă, într-o grafie impecabilă, apărută la Editura Ecou Transilvan, spre sfâr°itul anului trecut. O carte cu °anse mari să ajungă a fi considerată un eveniment editorial. O carte care încununează un demers critic strălucit pentru punerea în valoare a operei unuia dintre cei mai mari scriitori români interbelici. Perpessicius °i-a găsit, de altfel, în T. Tihan criticul potrivit să-i înpeleagă personalitatea complexă. Un critic discret, mai pupin preocupat să se afirme pe sine, însă atent °i pătrunzător în a lumina toate fepele unei creapii literare. Despre ce vorbim? Pupină lume a °tiut până acum de existenpa unui jurnal inedit al lui Perpessicius. Cum s-a întâmplat °i în alte câteva cazuri, acesta a fost dosit multă vreme, pentru că atingea, într-un fel, buna reputapie familială a scriitorului. Sopia, mai ales, o distinsă doamnă, avea motive să-l ascundă de ochii publicului. Cu trecerea timpului, fiul scriitorului, reputatul profesor Dumitru D. Panaitescu, i l-a încredinpat lui T. Tihan, care îi câ°tigase încrederea °i simpatia, să-l cerceteze °i să-l comenteze, întru întregirea demersului său critic. I-a oferit, deci, o °ansă unică să descopere un document literar de exceppie, pe care, evident, autorul nu a ratat-o. A°a a rezultat cartea de fapă. Cum îl °tim, T. Tihan nu publică orice. Scrupulos în tot ce intreprinde, °i de această dată °i-a gândit atent demersul. Cu manuscrisul în fapă, a fost nevoit, mai întâi, să-°i activeze deprinderile filologice. Un text greu lizibil, scris nu la birou, ci într-un pavilion silvestru, ferit de ochii lumii, i-a dat mult de lucru spre a-l descifra. Surpriza a fost însă mare când a descoperit în el o foarte interesantă poveste de dragoste, consumată prin anul 1950, când Perpessicius se apropia de o vârstă seniorială, cea de 60 de ani. Se retrăsese cu familia într-un concediu estival la Pite°ti, unde, în Parcul Trivale, din 6 până în 31 august, °i-a notat zilnic tribulapiile sentimentale. Au rezultat, astfel, vreo 60 de pagini de jurnal intim, în care poartă un insolit dialog imaginar cu cea care i-a pus inima pe jar, o tânără custodă, după expresia autorului, la Biblioteca Academiei din Bucure°ti. Acesta este contextul idilei. De ce pretext cehovian? Aparent, pentru că pe coperta caietului în care s-au făcut notapiile era imprimat chipul scriitorului rus, dar, de fapt, °i asta trebuie repinut, pentru că personajele pove°tii de dragoste seamănă bine cu mulpi dintre eroii cehovieni. Cum a abordat T. Tihan textul? Nu ca pe un jurnal de rând, ci ca pe un „mic roman sentimental”. Pe deplin justificat. Formula jurnalului a fost frecventată de numero°i prozatori moderni, să ne amintim de speculapiile lui Camil Petrescu pe această temă, deci i se potrivea °i lui Perpessicius ca o mănu°ă. Personajele, firesc, un El °i o Ea. El, un a°a-zis narator, personaj auctorial; Ea - Cherisson, cum o alintă, versus Elena, custoda de care pomeneam, o femeie tânără, de vreo 30 de ani. Textul curge cursiv, cronologic, dar comentariul lui T. Tihan îl abordează secvenpial, după criterii care pin de starea de spirit a autorului, de psihologia celorlalte personaje, de evenimente culturale °i politice ale acelui moment istoric, rezultând, astfel, un studiu structurat în zece capitole, cu precizări de final, cu bogate note °i docte comentarii, cu indice de nume. Un studiu temeinic, deci, în care se citează copios, cu intenpia vădită de a se da prilejul cititorilor să ia contact direct cu un text încă inedit, supus unui anumit tip de cenzură. Nu vrem să devoalăm amănuntele acestei noi °i palpitante pove°ti de dragoste trăită de încă un mare scriitor român, ca să nu văduvim pe nimeni de plăcerea de-a o descoperi singur, prin lectură. Ne limităm, de aceea, să remarcăm doar capacitatea lui T. Tihan de a-i pătrunde sensurile °i de a-i înpelege, astfel, nuanpat stratagemele de ordin erotic de care se folose°te, pemtru atingerea scopurilor sale, mai tomnatecul cărturar. Ca septuagenar neao°, înpelege foarte bine trăirea °i politica erotică a unui sexagenar debutant. Un critic mai tânăr nu ar fi stăpânit atât de sigur datele problemei. Criticul nostru î°i admiră modelul, de aici °i simpatia pentru personaj. O empatie care, pe alocuri, aduce a compasiune fapă de frământările sale suflete°ti. Aproape că-l mângâie condescendent. O dragoste târzie nu-i la îndemâna oricui s-o înpeleagă. Inocenpa unui bătrân îndrăgostit poate stârni nedumeriri. Trebuie să fii un Perpessicius, ca să pi se ierte °i să nu te faci de râs. Cam prin această zonă de interpretare se învârte autorul cărții. Cunoa°te bine psihologia bărbatului îndrăgostit, intuie°te perfect mecanismele suflete°ti ale femeii con°tiente că a rupt inima cuiva, deosebe°te inteligent între felul de-a se manifesta erotic al Corneliu Bruda°cu Portretul unei generalii, u/-p 160 x 180 cm asumă condipia eroilor acestuia, poate °i ca un titlu de noblepe. T. Tihan are totu°i, către sfâr°itul demonstrapiei anumite rezerve fapă de paralelismul făcut °i admite că nu poate fi vorba de o suprapunere. Îi descoperă, de aceea, personajului narator °i o altă filiapie, la fel de onorabilă, dar mai sugestivă, într-un erou al lui Thomas Mann din povestirea Dulapul de haine. Paralelismul, de această dată, are o substanpă mai adâncă. Dragostea aprinsă a unui bărbat ajuns la vârsta senectupii nu-i o bizarerie, dacă-i vorba de un poet, ci o cale de-a supraviețui vreme mai îndelungată dincolo de moarte. Trăirea este, a°adar, de natură existenpială, nu pine de o banală frivolitate. Jurnalul silvestru al lui Perpessicius, atrage atenpia T. Tihan, poate fi citit °i ca un document de epocă, prin aluziile politice pe care le cuprinde, prin observapiile sociale °i culturale, chiar prin bârfele scriitorice°ti vehiculate. Acestea ar crea, să zicem, fundalul epic. Vizibilă, însă, rămâne povestea de dragoste, cu toată încărcătura sa ideatică. T. Tihan reu°e°te să îmbogăpească, prin acest studiu, imaginea personalităpii lui Perpessicius, adăugându-i o altă fapetă, cea a prozatorului, dar mai ales conturându-i clar complexul profil spiritual. TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 ■ Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Textul e scris, lumea abia începe loan Negru Icu Crăciun Omul cu inelarul tretezat Bistripa, Editura Charmides, 2014 Recentul volum al lui Icu Crăciun, Omul cu inelarul tretezat, îl pun ca (°i) cititor sub semnul ritului, al mitului °i misticului. Autorul nu propune cu bună °tiinpă, deci cu oarecare insistenpă, temele scrise de mine mai sus. El propune, a°a cum °tim din precedentele sale aparipii editoriale, o lume a noastră, o lume de „lângă noi”. Una cu care suntem familiarizapi, o °tim, trăim în ea. În bună iluzie, o lume a celuilalt. O dedublare a noastră, noi în°ine fiind de fapt celălalt. A°a cum °i noi, la rându-ne, suntem celălaltul divinităpii. Nu numai Dumnezeu este „ascuns”, ci °i noi în°ine suntem °i ne suntem. Ascun°i. Uneori, poate, inexistenpi. Dacă stăm strâmb ca să gândim drept, vom constata că toate literaturile lumii sunt pline ochi de/ cu personaje. De ceilalpi. Dar, se poate gândi °i astfel, singurul personaj real, în carne °i oase, al tuturor literaturilor din lume este autorul. Mă rog, scriitorul. Atât în ceea ce prive°te autorul, cât °i opera, mai ales universitarii au ajuns să disece firul în patru °i, de aici, din patru în patru. Până la legile fizicii cuantice. Până la bosonul Higss. Care, a°a am înpeles, dă materialitate lumii sale. A particulelor, apoi, prin ele, lumii. Nu mai °tiu cu câte dimensiuni. Cartea lui Icu Crăciun are două capitole. În primul, autorul ne pune sub nas (ochi) câteva povestiri de mică lungime (tipografică), în al doilea capitol redă viapa unui fost practicant (la noi °i prin unele pări din Europa) de alba-neagra. „Povestirile scurte” din primul capitol sunt despre ora° (Sângeorz-Băi), despre o parte a micii comu- nităpi de dascăli din ora°, despre adolescenpa autorului petrecută în micul ora° de provincie. Al doilea capitol, cel „lung”, este povestea unei părpi a viepii unui om care, după propriile-i spuse, nu e interesat decât de bani. Bani făcupi prin jocul „de gume”, cunoscut sub numele de alba-neagra. Mai este însă autorul, prezent în tot cuprinsul cărpii. Ca scriitor, ca autor, ca personaj, ca iluzio- nist, ca povestitor °i ca poveste, ca memorie, ca °i conviv, ca °i singur la masa de scris (tastatura PC). Abia aici, pe calculator, se „desfată” ritul, mitul °i misticul (nu în acceppiune religioasă). Adică personajul care acum ne interesează. Adică „dumnezeul ascuns”. Adică numai om. Om °i-un pic. La sfâr°itul primului capitol, după scrierea „pove°tilor scurte”, autorul face o faptă mai pupin întâlnită la pară: crapă lemne. Nu oricând, ci în mijlocul verii. Asta ca o mică pregătire pentru capitolul bani. Căci, se °tie, vara nu este cerere de lemne de foc, ca atare, sunt foarte sau destul de lesne (ieftine). După care, epuizat de căldură °i butuci, face baie. După care, înarmat cu tot felul de unelte scriitorice°ti, merge la Sângeorz (din Maieru) la întâlnirea cu unul dintre personajele cărpii sale: Dan autanu. Partea aceasta pare oarecum „lipită” de micile „lemne” (povestiri) ale primului capitol. Crăpatul lemnelor face trecerea de la mica poveste la cea lungă. Nesemnificative ca poveste, dar bine scrise. Lemnul nu face parte dintre cele patru elemente, dar focul da. La fel °i apa. ai libapia. Focul pine de rit, de ritual. Care se va împlini atunci când cartea va fi scrisă. Gata. Adică în 24 decembrie (vezi ultima filă a textului), în ajunul Crăciunului, adică a Na°terii lui lisus. Întâi purificarea prin foc, apoi „botezul”, „spălarea”, „limpezirea” prin apă. Scriitorul se duce în întâmpinarea unuia din- tre personaje după proba focului, după aceea a apei °i după aceea a somnului. Abia apoi scri- itorul poate sta de vorbă cu personajul său. Adică cu propriul său text. O după-masă. Până la amurg. Nu °tiu cât interesează pe cineva viapa sa sau a altcuiva. A celuilalt. Contează, în real, cum este trăită. La fel °i textul scris. Contează cum este scris. Viapa, ca °i moartea, sunt tautologii. Purificat, autorul ne poate propune o altă lume. Lume care, parcă, este (°i) a noastră. Nu este. Aici partea de mistică. Pentru că scrisul (vezi teologia negativă) neagă tot. Dar, pe de altă parte, creează tot. O altă viapă. „N-am minpit cu nimic”, spune Dan autanu. Corect. N-a minpit. Dar nu asta interesează. Chiar dacă el crede că „tovară°ii” lui îi vor confirma spusele. Chiar °i numai spuse- le sale pin de o altă „viapă”. Iar scrisul, prin per- sonajul pe care l-am numit autor, ne dă o altă „viapă”. În termeni cre°tini, mai vechi, un fel de euharistie. A°adar, încă o dată partea mistică. În scris, partea mistică nu pine de latura cre°tină a credinpei. De°i este asemănătoare ca „metodă”. Aici este vorba de o „unire” a cititoru- lui cu textul. Dar dacă textul (povestea) nu există, nu poate avea loc nicio lume °i nicio „unire”. Dacă am aduce în discupie „personanpa” avută de Lucian Blaga în vedere, atunci ceva din noi (citi- tori), prin matricea stilistică, urcă în text. Dar °i textul, ca transcendent, coboară spre om, în măsura în care °i omul se „purifică” de tot „răul”, pentru a primi povestea. Pentru a o face, pentru câtăva vreme, a sa. S-a mai spus: prin scris, trăim într-o altă dimensiune, într-o altă viapă. Scrisul nu face parte din lumea tridimensională, care, oricum am face, nu este a°a, ci are mai multe „dimensiuni”. ai, dacă am judeca după legile fizicii cuantice (atâta cât le-am înpeles), personajul (particula sau povestea) poate fi oriunde sau poate să nu fie. ai autorul poate fi la fel. Oriunde, oricum, niciunde °i niciodată. Sau tocmai aici. Dar nu se poate °ti unde poate fi situat aici-ul. Corneliu Bruda°cu la Bienala din Gwangju, Coreea de Sud, 2014 Altfel spus, cartea lui Icu Crăciun se poate citi „unidimensional”, a°a cum °i unii văd timpul „pe orizontală”, ca o linie călcată de alpii, pe care °i noi o călcăm. Poate fi însă °i un timp ciclic, spus încă din antichitatea rămasă în scris, în care ne retrăim scurtimea viepii. Ca la alba-neagra, adică în care nu avem nicio °ansă de „câ°tig”. Decât dacă ne lasă „trăgătorul”. Dar acel trăgător nu vrea bani, ci viepi. Ale noastre. Ale scrisului. ai, a°a cum sunt °i eu, ale cititorului. Ca scriitor, cred că trebuie să te pui să fii în pozipia aristrocratică a Perfecpiunii. Greu de făcut. Dar, a°a cum s-a spus demult °i în metafizică, prin bunăvoinpă, dintr-un prea plin al său, din sa- crificiu suprem, ea (povestea) vine spre noi, face lumea. Nu °tiu dacă o face mai bună. Dar o luminează. Cartea aceasta a lui Icu Crăciun a ajuns la limpezimea adâncului. Îi laud °i limpezimea scriiturii. ai vârtejurile molcome ale memoriei. Poate că, mai sus de orice, îi laud bunătatea. Bucuria. După ce pi-ai tăiat cu bunăvoie degetul, ca să stai acasă, îpi vine u°or să spui că scrisul nu este poate decât atât: negru pe alb. Nu °tii niciodată când vei fi lăsat să câ°tigi, dar °tii că vei pierde. E, pentru autor, 24 decembrie. Vin neamurile la colindat. Vin colindătorii. Textul e scris, lumea abia începe. ■ TRIBUNA • nr. 300b 1-15 martie 2015 Black Pantone 253 U (ț) Black Pantone 253 U Lumea vesela a scriitorului Vistian Goia loan Gro°an, Lumea ca literatura. Amintiri la°i, Editura Pollirom, 2014 Când am scris despre romanul Un om din est (vezi Steaua, nr. 10-11, 2010), am afirmat ca personajele de acolo nu sunt concepute în maniera lui Slavici sau Rebreanu, ci mai degrabă ne amintesc de arta lui Caragiale. Adică, loan Gro°an nu este un moralist ardelean cu principii ''înțepenite”, ci un scriitor parcă format dincolo de munți. Cartea memorialistică, pe care o prezentăm, îmi confirmă în bună parte vechea opinie. Însu°i prozatorul îl consideră pe clasicul amintit 'maestrul nostru, al tuturor”, cum spune într-o 'Precizare” cu funcție de argument pentru tot ce e cuprins în carte. "Lumea reală î°i are pove°tile ei nescrise”, a°adar n-ar mai avea nevoie să fie "ficționalizată”, crede scriitorul. Ea î°i are "farmecul oralității”. Totu°i, amintirile constituie o "mărturie” despre anumiți oameni, despre o anumită atmosferă, prezentați într-un timp anume. Cel care i-a încadrat °i descris a fost prozatorul. El i-a "îmbrăcat” °i i-a dotat cu un anumit comportament, cu o gesticulație °i un vocabular disctinct. Chiar I. Gro°an afirmă un lucru esențial: "nu orice întâmplare mai interesantă, trăită sau auzită” face parte din literatură. Totu°i, selecția o face scriitorul. Sigur, memorialistica e mai aproape de ceea ce numim "lumea reală” °i mai îndepărtată de "ficțiunea” propriu zisă. Dar, până la urmă, prin stilul scriitorului, ea î°i face loc în ceea ce numim literatura frecventată de cititorii adevărați. Pe de altă parte, volens/nolens, s-ar părea că I. Gro°an vine în contradicție cu afirmațiile lui Mario Vargas Llosa, după care scriitorul este creator de "realități fictive” situate antitetic față de lumea obi°nuită. De aici considerarea ficțiunii drept "o minciună care tăinuie°te un adevăr adânc”. Dimpotrivă, prozatorul român vrea să-l convingă pe cititor că faptele narate aparțin unor amici ori unor persoane cunoscute întâmplător în "rătăcirile” sale prin lumea românească °i, uneori, pe alte meridiane. Însă, oriunde se află, universul său, a°a cum recunoa°te, se aseamănă mult cu cel al lui Nenea lancu. Prin conținutul lor condensat, prozele sale amintesc de momentele °i schițele marelui clasic. Scriitorul se află în dublă ipostază: este participant activ la "cheful” °i la anecdota însoțitoare °i, în acela°i timp, în "spatele” amicilor pentru a reține esențialul din pățania sau petrecerea acestora. Cum întâmplarea este relatată laconic, însoțită de un firav element de "mister”, cititorul a°teaptă curios finalul, care luminează, conferă sens °i învesele°te spiritele. Companionii prozatorului sunt amici statornici °i de nădejde: poetul Ion Mure°an, prozatorul Alexandru Vlad, alții fo°ti colegi de studenție; loan Buduca, Lucian Perța °.a m.d. Selecția anecdoticii °i tratarea faptelor generează bunadispoziție, râsul tonic care stimulează spiritele spre a genera bucuria întâlnirilor °i, totodată, cheful, plăcerea amintirilor comune, privite în prezent ca ni°te °trengării care nu pot fi uitate, fie din anii studenției, fie din cei dominați de comunism, fie chiar din plin capitalism. Lumea acestor convivi e mereu pusă pe ”°otii”, e una glumeață °i fără nici o preocupare pentru ziua de mâine. De pildă, cei doi ”echinoxi°ti” de altădată, loan Gro°an °i lon Mure°an se hotărăsc, pentru a scăpa de un septembrie torid bucure°tean, să plece la o partidă de pescuit în Deltă, la Mila 23. Cum nu au fost ajutați de ni°te cuno°tințe, trăiesc câteva clipe precum doi "Robinsoni” rătăciți pe o insulă aridă, fără uneltele trebuincioase, fără bucate, cuprin°i noaptea de un frig aproape insuportabil, care-i determină să recunoască un adevăr: "Dumnezeul pescarilor” i- a părăsit, fără avertisment. După un clănțănit de pomină, Muri e rugat de amicul său să rostească ceva memorabil în °apte cuvinte. Acesta exclamă cu obidă: "Dracu’ ne-a adus aici! Mi-i tare frig!” Altă anecdotă savuroasă aparține prozatorului Alexandru Vlad. loan Gro°an o include, cu °lefuirile de rigoare, pentru "umorul” subtil din vremea comuni°tilor. E vorba de "tratamentul” durerilor de stomac prin înghițirea sâmburilor de măsline. "Goana după măsline cu sâmburi” constituie, de fapt, satirizarea mascată a societății strâmb alcătuite. Viața studențească, veselă °i imprevizibilă în manifestările tineretului e surprinsă în narațiunea "Zece farfurii cu supă”. Năzdrăvanii de la "Ars Amatoria” îi înscenează unui coleg de an (azi colaborator de nădejde al Tribunei) o "logodnă” de poveste cu o mireasă de o "urâțenie fascinantă”. Dumirându-se de farsa respectivă, logodnicul soarbe zece farfurii cu supă, având intenția năstru°nică de a-°i "parodia” propria logodnă, scăpând astfel de "preafrumoasa” destinată lui, spre distracția colegilor. Finalul prozei umoristice se situează la aceea°i parametrii ai umorului suculent: logodnica părăsită se mărită după câteva luni, iar una dintre colegele grupei i-a informat pe ceilalți că, la nuntă, nu s-a mai servit supă, ci tradiționala ciorbă de potroace. Asemănătoare este narațiunea intitulată "loan Buduca °i biftecul tartar”, unde logodnicul suferă cumplit privind mâncarea Corneliu Bruda°cu Compoziție u/p respectivă °i trăind o "spaimă”, care-i aminte°te autorului de stilul parodic din proza lui Caragiale, "Groaznica sinucidere din strada Fidelității”. Un grupaj de zece proze cu titlul "Jeune comedien la Cannes” evidențiază puterea de adaptare ie°ită din comun a "eroului” (adică a scriitorului) într-un spațiu dominat de vedete cinematografice de pretutindeni. "Personajul” ne aminte°te de Păcală al nostru prin inventivitatea ie°irii cu bine din orice împrejurare care-i amenință identitatea. Umorul °i poznele "jucate” unor persoane văzute pentru prima dată ne duce cu gândul la farsele din capodoperele lui Caragiale. Alergătura după o băutură fină, după un pat pentru o noapte, după un flirt cu o cucoană celebră sau prea puțin cunoscută, păcălirea paznicilor care supravegheau intrarea la faimosele premiere cinematografice - toate colorează stilul alert °i incitant al autorului. Acestea °i altele asemănătoare ne conving că avem de a face cu o suită de întâmplări ”carnavale°ti” desprinse parcă din genul "commedia dell’arte” sau amintind de "vodevilurile” de altădată. Patru proze grupate sub titlul "Eros în socialism” surprind, prin tenta lor satirică, maniera hazlie adoptată de politicienii comuni°ti care voiau să impună forțat un comportament "partinic” chiar °i actului de o intimitate aparte pentru fiecare cuplu. În ansamblu, Amintirile lui loan Gro°an capătă valențe artistice datorită stlului spontan, umoristic °i moralist al prozatorului. Sub condeiul său, evenimente, fapte °i sentimente omene°ti în aparență banale, capătă semnificații multiple, dezvăluind felurite imagini ale "Lumii ca literatură”. 8 TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 ■ Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Trecute vieți de poetese Ion Buza°i Al. Cistelecan Ardelencele Cluj-Napoca, Editura acoala Ardeleana/ Eikon, 2014 In ultima vreme, în revistele literare la care colaborează („România literara”, „Vatra”, „Familia”, „Discobolul”, „Hyperion”) Al. Cistelecan a publicat fragmente de istorie literară feminină. În recenta sa carte a ales 18 portrete literare de „ardelence”. Nume uitate astăzi, cu două trei exceppii, pentru evocarea cărora autorul a trebuit să efectueze o muncă de „arheologie literară”. „Dacă nu mi-ar fi fost lene (sau cine °tie de ce altceva), spune Al. Cistelecan, arheolog mi-ar fi plăcut să fiu. Cum n-a fost să fie, articolele de aici îmi pot fi socotite ca un exercipiu de consolare: asta e arheologia mea. Poate nu atât de interesantă pe cât de adevărată, dar °i ea descoperitoare de destule femei interesante (chiar dacă nu °i poete pe măsură). E, oricum, o arheologie mai inefabilă, mai tandră” (p. 8). Această arheologie literară a constat în primul rând într-o documentare dificilă, căci volumele acestor „ardelence” sunt astăzi greu de găsit, au apărut în edituri din ora°e mici, în tiraje reduse, despre ele s-a scris pupin sau nu s-a scris deloc, pe unele nu le pomenesc nici dicpionarele literare locale, a°a încât e „plauzibilă” poetica exagerare a poetului Ion Mure°an, relativă la această căutare de cărpi °i înscrisuri despre poetele Ardealului, care presupune că, „atunci când a nimerit în vreun pod cu cufere, sipete °i casete de lemn pictate cu flori °i inimioare, în care nu găsea nici un manuscris, Cis, contrariat, s-a a°ezat la o măsupă sub o grindă prăfuită, a ridicat o piglă ca să aibă lumină, °i a inventat el însu°i un nume, o biografie nefericită °i a scris el însu°i zeci de scrisori de dragoste neexpediate, jurnale intime °i caiete de poezii” (prezentarea de pe coperta a IV- a). „ Într-un fel cartea lui Al. Cistelecan se aseamănă cu suita de portrete °i evocări a lui C. Gane, Trecute vieți de doamne °i domnițe, prin duio°ia evocării, prin compasiunea pentru destinele lor biografice nefericite °i, uneori, prin viapa lor aventuroasă. Sunt optsprezece portrete-evocări. În afară de Veronica Micle, celebră mai ales ca personaj literar, ca iubita lui Eminescu, toate celelalte nume uitate, în cel mai fericit caz nume „de dicpionar”, cărora pupine istorii literare le acordă două-trei fraze. Al. Cistelecan găse°te caracterizări esenpiale, care promit o lectură inedită, nu lipsită de surprize: Preoteasa fatală (Maria Suciu-Bosco), Muza rezolută (Veronica Micle), Prima noastră romancieră (Emilia Lungu), O Didonă de Ardeal (Lucrepia Suciu-Rudow), O matroană adevărată (Maria B. Baiulescu), Biata Mărioara (Maria Cunpan), Sorioara lui Co0buc (Maria Cioban), De doliu °i de înviere (Aurelia Pop Florean), Altă amărâtă turturea (Elena din Ardeal), Altă Didonă din Ardeal (Ecaterina Piti°), O ardeleancă de ispravă (Vioara din Bihor), Cea neiubită de nimeni (Mia Ceirna), O poetă de festivități (Doina Delacri°), Talentul în familie (Livia Rebreanu-Hulea °i Pussy), Fata/nepoata generalului (Mariana Mo°oiu), O fată pierdută (Augusta Dragomir), Moața absolută (Florica Ciura), Păgâne °i cre°tine (Zorica Lapcu Teodosia). Poezia lor este citită °i comentată după aserțiunea lui Vladimir Streinu care suspine că „oricare le-ar fi individualitatea”, femeile poete „vibrează îndeosebi erotic” °i pot fi grupate în jurul câte unui prototip feminin: „cu o puternică °i aproape exclusivă viapă a simpurilor, unele coboară din Salomeea, formând categoria feminităpii turburi, arzătoare °i violente, mai libere de porunci trupe°ti, mai bogate în sentimente decât în senzapii, cu o viapă interioară mai complexă; altele sunt din spipa poetesei Sapho [...]; în fine, celelalte stăpânite de mari pasiuni amoroase, devastate suflete°te de iubire care este singurul lor orizont moral, seamănă cu totul nefericitei Didone. Salomeic, saphic sau didonic, erotismul are un caracter de exclusivitate” (apud Al. Cistelecan, p. 130). Astfel, Maria Suciu-Bosco, prima noastră poetă, „azi de tot uitată”, a fost o femeie frumoasă °i fatală, căci, „pentru ea s-a făcut moarte de om”, ea ilustrând erotismul feminin salomeic; se pare că a fost rivală chiar °i cu fiica sa, Lucrepia Suciu-Rudow, „o Didonă de Ardeal”. Ecaterina Piti° este o „altă Didonă de Ardeal”. Augusta Dragomir „nu-i o îndrăgostită (°i nici n-a fost, decât în vreo două-trei aluzii), ci mai degrabă o mică Medee răzbunătoare (s-o fi întâmplat ceva, cu siguranpă), ce visează o scenă de cinism sentimental” (p. 193). Poezia lor este mai ales una a deceppiei în amor, o lirică suferitoare, pasti°ând lirica erotică eminesciană, sau, atunci când evocă satul ardelean cu datinile °i tradipiile lui, merge pe linia idilelor lui Co°buc sau a cântecelor duioase ale lui at. O. Iosif; mai rar, când vibrează la inspirapia istorică îl imită pe Goga sau pe Aron Cotru°, precum „moapa absolută” Florica Ciura sau Doina Delacri°, „o poetă de festivităpi”. Autorul face chiar o generalizare radicală spunând că „ardelencele scriu toate la fel °i nu-i nici o catastrofă să treci toate poeziile sub acela°i nume”(p. 71). Al. Cistelecan subliniază „priorităpile” marcate în lirica feminină de aceste poetese: Maria Suciu- Bosco inaugurează la noi „lirismul didonic”, ea fiind „ca poetă îndrăgostită prima Didonă română”. Emilia Lungu este prima noastră romancieră, Vioara din Bihor este „cea dintâi poetă simbolistă din Ardeal”. Poezia lor e citită cu vădită condescendenpă °i în relapie cu lirica feminină actuală pe care Al. Cistelecan o cunoa°te foarte bine; de aceea face adeseori trimiteri spre această poezie. După Maria Suciu-Bosco „senzualitatea ardeleană se reprimă la poete °i nu vom mai regăsi poete a°a de pătima°e decât odată cu Angela Marinescu °i Marta Petreu” (p. 15); după ce se miră că un comentator se îndoie°te de „spectacolul suferitor” al Mariei Suciu-Bosco, autorul notează că „a°a spectacol făpi° suferitor” ardelencele nu vor mai avea decât în zilele noastre. „Între Maria Suciu-Bosco °i Ruxandra Cesereanu, bunăoară, e doar diferenpă de aparat, nu de tipologie sau temperament. Fire°te că aparatul contează, dar °i celelalte se pun” (p. 25). „Stilul suferitor” e general, iar „optzecistele au reciclat suferinpa în isterie, iar după ele urmează numai deceppii fruste, din care nici dragostea cea mai concretă nu le sloboade; dacă ar lua cineva poezia feminină română drept material de psihanaliză napională, bărbatul român ar ie°i ba insensibil °i cinic, de°i seducător, ba deceppionant în potenpă °i fără gust de ritual” (p. 89). Uneori, Florica Ciura, „moapa absolută”, este „prinsă într-o cascadă de erotism”, afi°ând „instinctul de pură animalitate erotică” °i „va trebui să treacă timp până să îndrăznească Angela Marinescu să-°i afi°eze atât de programatic °i provocator instinctele” (p. 199). Cazul Veronicăi Micle, care ca poetă este, cum spune Tudor Vianu, printre „afinii” lui Eminescu, este unul de „parazitism creator” °i „fenomene similare se vor produce mai târziu în cazul unor sopii-poete din interbelic, toate trăind o profitabilă simbioză cu poetica sopilor” (p. 34). „Actualizările” frizează adeseori ironia, caracteristică stilului critic cistelecan; Lucrepia Suciu s-a cunoscut cu viitorul sop, medicul militar Rudow, „prin corespondenpă, deci nu chiar prin internet”; Veronica Micle „a făcut destule, mai ales pe lângă literatură. Dacă ar fi avut norocul să trăiască azi, isprăvile ar fi fost, garantat, bine mediatizate °i ar fi concurat-o (ba chiar cu deplin succes), pe, bunăoară, Elena Udrea”. Vorbind despre influenpa poeziei lui Eminescu asupra liricii Lucrepiei Suciu-Radow, Al. Cistelecan alătură două citate identice, de fapt un plagiat (primul cronologic din studiul Elenei Stan, Poezia lui Eminescu °i Transilvania, °i al doilea, ulterior, din Dicționarul literaturi române de la origini până în prezent) °i încheie ironic: „A°a e °i nu văd de ce s-ar chinui cineva să spună adevărul - întocmai - încă o dată” (p. 71); în altă parte, constatând precaritatea înzestrării poetice, spune: „De unde nu-i...”, lăsând cititorul să continue în gând „nici Dumnezeu nu cere”. Elena din Ardeal î°i intitulează partea finală a volumului „poezii în proză” (vrând probabil să înpelegem „poeme în proză”), comentariul se rezumă la o ironie subtilă: „tehnic vorbind a°a e” (p. 127). Din poezie sau din momente biografice se recompune un portret psihologic, pentru că spuneam mai devreme că această poezie poate oferi °i material de psihanaliză. Când nu era la serbare (unde era solemnă) Doina Delacri°, „o poetă de festivităpi, era o fată melancolică °i amărâtă” (p. 161). Elena din Ardeal este o altă „amărâtă turturea”, iar Veronica Micle este „un caz interesant de bovarism dus până la o specie de parazitism creator...”, ea este „o Emma Bovary mai norocoasă, în sensul că totu°i a fost atrasă în raza gloriei. Ea e chiar Emma Bovary a literelor noastre” (p. 32). Pupinele reu°ite sunt notate cu evidenpierea unor filiapii literare ilustre, menite să le evidenpieze valoarea. (v. poezia La scaldă de Lucrepia Suciu-Rudow, „un desen candid °i senzual deopotrivă, reverie pură de voluptate, peisaj inocent de seducpie”); de asemenea poeziile religioase ale Floricăi Ciura - erau recitate în închisorile comuniste; chiar romanpele, excesiv sentimentale (n-a° zice lacrimogene) ale Mariei Cunpan sau ale Mariei Boti° Cioban au concurat într-o vreme romanpele lui Co°buc. Amestec de biografie, nu lipsită de senzapional ori inedit, comentariu literar, îmbinat cu linii de portret psihologic °i plauzibile raportări la poezia feminină actuală, Ardelencele lui Al. Cistelecan este - a°a cum spune poetul Ion Mure°an - „o carte admirabilă” °i dacă ai citit „măcar o pagină” din aceste portrete-evocări ar fi lipsit de delicatepe - spune acela°i poet - ca, „atunci când vezi o femeie frumoasă într-un ora° mic transilvan, să nu-pi imaginezi că poartă în suflet o dragoste nefericită”. ■ TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 -(J)- Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U comentarii Cărți, prieteni, scrisori. Note despre V. G. Paleolog Dumitru Velea___________________________________ 1) Dintre criticii de arta, V. G. Paleolog îl stima extrem de mult pe Herbert Read. Acesta, în cartea Istoria Sculpturii Moderne (1963), îi făcuse lui Brâncu°i deplină dreptate, acordându-i cel mai important °i întins loc în carte °i în istoria sculpturii. Acest fapt m-a determinat, ca mai târziu, în cartea mea Banchetul (Ed. Cartea Românească, 1984) să scriu capitolul Herbert Read - perspectiva eroică a subiectivității estetice, urmărindu-i concepția filosofică, întemeiată pe datele nespeculative ale psihologiei genetice, despre originea formei în artă. „Brâncu°i nu are nevoie de cubism, cum încearcă să îl prezinte profesorul Read, nu-i a°a? - îmi spunea Bătrânul -, ori el i-a pus piatra de început cu Rugăciunea °i Sărutul, cu un an °i ceva înaintea invidiosului Picasso, cu al său Cap de fetiță. ai după o clipă: Read trece peste asta ca să-l pună în lumina de deasupra curentelor.” 2) Unul din bunii săi prieteni era Geo Bogza. Scrisese câteva poeme în proză despre Brâncu°i. „Bogza a fost stegarul lui Brâncu°i de pe reduta noastră. Au fost mulpi... Tudor Arghezi, Ion Vinea... °i eu am publicat, pentru un cerc de amici, trei poeme filosofice °i caligrame, pe care mi le-a ornat feciorul meu, Dyspre - Presentation bibliophile et realisation technique, 1947. I-au închinat poeme Ion Barbu, Lucian Blaga. Acum Ion Caraion a strâns de pe toate meridianele lumii psalmii scri°i pentru Brâncu°i, nu-i a°a?, o carte de laude, pe care se cuvine s-o citim cu genunchii plecapi”. Se cuvine citat inimitabilul portret făcut Bătrânului de Geo Bogza, în Contemporanul (27 aprilie 1973): Horstul Trăie°te la Craiova, cunoscut °i în acela°i timp nu îndeajuns de cunoscut, un om pe cât de încărcat de rare, neprețuite amintiri, pe atât de original °i plin de farmec, aparținând cu totul °i cu totul altei lumi decât cea de azi, un octogenar bărbos °i vjiic, pe care de câte ori am prilejul să- întâlnesc nu mă satur să- ascult. V. G. Paleolog se bucură de marele privilegiu de a fi fost muți ani de zile prieten cu Brâncuoi, spunându-°i unul altuia pe nume °i mai mult decât atât - după cum îi scapă din gură în focul povestirii - spunându-°i unul altuia „mă”. Mi se pare că niciun titlu de glorie nu- poate întrece, într-o ordine sentimental românească pe acela ca Brâncu°i să-ți fi spus „mă”. Pe vremea lui atefan cel Mare, tot a°a se vor fi mândrit moldovenii cărora, într-o clipă dulce °i de neuitat pentru ei, voievodul le va fi scăpat un „mă” prietenos °i intim. Pentru că Brâncu°i este de multă vreme un mit, pentru că muți, care s-au aflat față de el la distanță de ani lumină, trăiesc acum din substanța acestui mit, vorbind, scriind, dialogând, conferențiind, fotografiind, filmând, comentând, teoretizând, °i tot ce se mai poate face despre un om °i o operă, când orice vorbă pe care el a rostit- o devine oracol, când fierăstrăul °i toporul lui sunt privite ca uneltele unui demiurg, mi se pare ciudat că la u°a lui V. G. Paleolog - unul dintre primii apologeți ai lui Brâncu°i pe tărâmurile noastre, unul dintre primii care i-au închinat o carte - nu-i o năvală de oameni care să asculte nemaipomenitele- amintiri. „Modigliani trăgea cu coada ochiului la Brâncu°i, dar într-o zi i-am spus: - Sculptura nu- de tine. Apucă-te de pictură!” I-a spus? Nu i-a spus? S-ar putea să- fi spus. Cert este că acest om, care acum trăie°te la Craiova - după ce mai înainte rătăcise cu o °aretă trasă de un cal prin diferitele sate ale Olteniei, spre a preda copiilor de țărani limba franceză - l-a cunoscut bine pe Modigliani, cert este că amintirile lui reînvie, din cel mai lăuntric unghi, o întreagă epocă, un ev al artei, a cărui amintire se stinge chiar pe malurile Senei. Vatra pe care Brâncu°i î°i pregătea prânzul rustic a devenit o piesă de muzeu. Dar amintirile extraordinarului bătrân de la Craiova? Cineva, un om sau mai muți, ce °i-ar propune să afle cum a fost o lume care a dispărut de mult, ar trebui să le culeagă, să le păstreze, să lase o mărturie despre acest horst omenesc, martor al altor vremi, al altor ere. Dacă ar fi după mine, zile întregi a° sta să- ascult. Sau, mai degrabă, o mie °i una de nopți. Tcți am fost, de îndată ce am început să luăm cuno°tință de opera lui Brâncu°i, izbiți de noutatea °i misterul acelui straniu ovoid de bronz, ce se nume°te „Domni°oara Pogany”. Toți am fost tulburați, obsedați, de esențiala, cosmica domni°oară. Dar octogenarul de la Craiova a stat cu ea la masă. ai tot el l-a auzit pe Brâncu°i, când Pogany plecase de mult din Paris, spunând într-o seară, cu vocea înăbu°ită: „- Mă, să °tii că am iubit-o!” Într-o preafericită zi a viepii Sânzianei Pop se întâmplă ca în casa lui F. Brunea-Fox, cu prilejul aniversării acestuia, să fie prezent V. G. Paleolog, iar prietenul comun Geo Bogza să-i zică: „Mult stimată Sânziana Pop, eu văd ce lucrezi °i hărnicia dumitale îmi place. Te stimez mult pentru munca pe care o faci, dar te voi stima °i mai mult dacă vei întreprinde tot ce se poate pentru a obpine un interviu de la acest Foarte Mare Bărbat, care este V. G. Paleolog”. ai prin ochii ei: „Foarte Marele nostru Bărbat °edea pe scaun, în fapa mea. Un dumnezeu nespus de frumos, ca în icoanele noastre de pară, îmbrăcat în căma°ă de in, cu plete albe °i barbă bogată, cu ochi lumino°i, prin°i ca în două cercuri de piatră de amintirile unei viepi de aproape un veac. Am promis că voi călători la Craiova spre a-l afla pe V. G. Paleolog în universul domestic pe care îl stăpâne°te °i l-am aflat: un univers cât o chilie de pustnic, zidit între cărți, populat de pupine obiecte din lumea de altă dată °i de câteva rândunele aclimatizate pe geam. Când Foarte Marele Bărbat intră în odăipă, spapiul se revarsă pe fereastră ca apa, °i tot ce mai încape alături este umbra de argint foarte vechi °i de perlă a doamnei prea- subpiri Clelia. Ea ne strecoară cu mâini de madonă sirop de trandafiri în apă cu gheapă °i când pleacă se dispersează ca aburul”. Ceea ce a ascultat s-a adunat în două mari pagini ale revistei Luceafărul (16 iunie, 1973), iar ca titlu nu puteau să poarte decât cuvintele Propuneri pentru paradis. 3) O scrisoare citită sub lacrimile cerului. La Unitatea Militară 01191 de la Lipova luasem cu mine cărpile lui V. G. Paleolog, Tinerețea lui Brâncu°i °i Brâncu°i. În februarie începuse Centenarul Brâncu°i. Eu prezentam în unitate, la orele de educapie politică, sub protecpia maiorului Achim, din Arad, opera lui Brâncu°i, după cărțile lui V. G. Paleolog, după informapii de-ale sale, altele din diferitele studii (ale lui Petru Comarnescu, Petre Pandrea, Sidney Geist), după fotografii °i după un set de 33 de diapozitive date de Bătrân. V. G. Paleolog, a cărui ultimă dorinpă era să ajungă să trăiască °i să vorbească despre Brâncu°i cu ocazia Centenarului acestuia, răspundea la invitapii după invitapii. El, mai bătrân °i mai tânăr decât topi, alerga neostenit din ora° în ora° pentru a vesti mesajul brâncu°ian, căci nici o durere sau neajutorare fizică nu erau mai mari decât bucuria că prin el se neteze°te adevărata cale pentru a descoperi urmele Geniului tutelar al artei moderne, °i al nostru. Am fost °i sunt convins că cine i-a văzut ochii °i i-a ascultat cuvintele, a avut privilegiul să- vadă °i să- audă pe Brâncu°i. Nimic nu poate să mă abată de la gândul că prin ochii săi privea Brâncu°i, că uria°a sa mână, când o cuprindea pe a mea, mă înfiora crezând că prin ea mă atingea mâna sculptorului. Cum să fi gândit altfel, când decenii de-a rândul Criticul i-a stat în preajmă °i Sculptorul îi spunea atât de simplu: frate Vasile! La trecerea în anul centenar al lui Brâncu°i, i-am trimis din armată urări de sănătate °i putere cuvântului său de a-l sluji pe Brâncu°i. Scrisoarea de răspuns am citit-o cu lacrimi în ochi °i sub lacrimile cerului: „29. XII. 975 Dragul meu osta° poet, Eliberându-mă din Spital, am găsit Urările d-tale °i m-am bucurat; acu stării mele de sănătate îi trebuie. Îpi urez ostă°ie fericită, - °i ea slujindu-pi în viapă - cred că pupin or mult va folosi chiar fizicului nu numai spiritualităpii d-tale, iubirea de bară fiind ozonul de care nimeni nu se poate lipsi, zică cine or ce-ar vrea. În a°teptarea re-întâlnirii, te a°teaptă mai bătrânul D-tale amic, V. G. Paleolog” La 12 martie 1976 m-am liberat din armată. Am plecat direct spre Craiova, la bătrânul meu prieten. Mi-a deschis u°a, după câteva clipe de a°teptare, acela°i uria° munte. La îmbrăpi°are, mi-a zis: „U°or, că dreptul nu mai pine!” Eu am închis u°a, iar el s-a înapoiat agale °i s-a a°ezat pe largul scaun de la masa de lucru din mijlocul camerei. A ridicat cu greu piciorul drept °i l-a întins pe scăunelul de alături, pe care era o pernupă. °i-a ridicat pantalonul de pânză alb-gălbuie până la genunchi. „Prive°te ce mi-au făcut doctorii. Mi-au pus piciorul strâmb, nu-i a°a?” L-am privit cu uimire. De curând fusese dat jos ghipsul, iar piciorul era strâmb, u°or curbat spre interior, cu talpă cu tot. „Trebuie să merg cu grijă ca să nu-l lovesc pe cestălalt”. - Dar ce-api păpit?, l-am întrebat. - Cu voio°ia din tinerepe, am colindat celelalte 10 TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 10 (Jj) Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U ora°e, dar am păpit-o în Craiova mea. M-au chemat la Liceul „Tudor Arghezi” să le vorbesc copiilor despre Brâncu°i. Cum să nu mă duc, când ora°e, dar am păpit-o în Craiova mea. M-au chemat la Liceul „Tudor Arghezi” să le vorbesc copiilor despre Brâncu°i. Cum să nu mă duc, când Arghezi între primii intuise °i scrisese despre geniul lui Costache, nu-i a°a? La plecare m-au petrecut copiii până la poartă, dar neslăbipi de clopopel s-au întors. Pe trotuarul plin de gheapă °i zăpadă, am alunecat. ai piciorul ăsta bătrân cum să pină greutatea mea!? S-a rupt de deasupra gleznei. Doctorii °i-au făcut treaba, cotit. De, au zis poate că sunt bătrân. - ai acum ce-i de făcut?, l-am întrebat. - Să-l rup din nou, ca să-l îndrepte - °i a început să râdă - să cosească, poate. Dar întâmplarea asta m-a îndârjit. Cu el în ghips, am străbătut multe ora°e. Cu Ambulanpă de Crucea Ro°ie m-au luat ungurii la Sf. Gheorghe, la Târgu Mure°. Le-am povestit ungurilor, ca unul care am cunoscut-o bine, despre Margit Pogany, ca pictoripă, femeie, ca „model” °i tainică iubire a lui Brâncu°i, despre unicul ei tărâm ce era sinea feminină, rezonând în anima sculptorului. atii eseurile mele: Ochii Domni°oarei Pogany fac iară°i înconjorul pământului (din Tribuna, 1973) °i Margit Pogany, ori X, Popescu (din Tribuna, nr. 49, 1973) °i cel sintetic, Ochii Domni°oarei Pogany, cuprinzător, pentru Brâncu°i-Brâncu°i II. Pe acestea l-am rostit ungurilor pentru miracolul lor feminin trimis, nu-i a°a?, în întâmpinarea lui Brâncu°i. - Sânzianei Pop o descriepi astfel: „O femeie cu brapele mult prea lungi, care nu °tia să-°i afle pinuta, cu picioare mari °i umflate, cu o alură apăsată de bărbat. Dar femeia asta avea un defect căruia i-a° spune «mare» pentru cât era de ciudat: avea pleoapele străvezii. Când închidea ochii i se vedeau ca sub sticlă. Cred că pe Brâncu°i ochii l-au fascinat, modul ei ciudat de a-°i schimba privirea. În clipa când îi închidea devenea o statuie. Era de o mare stranietate. Ulterior «capul Pogany» a devenit, la Paris, cap «de machiaj» Rubinstein °i a făcut mare modă.” - La Târgu Mure° m-am întâlnit °i-am prezentat cuvântări împreună cu Constantin Zărnescu, °i el un iubitor, mai ales al spuselor lui Brâncu°i. Cuvântarea din sala Palatului Culturii din Târgu Mure° a fost radiofonizată °i filmată. Când astfel vorbeam, strâns de ghips, mă simpeam mai aproape de tânărul Costache, de încăpăpânarea lui de a refuza ghipsul. ai dintr-o dată m-a străfulgerat cu privirea: Tot ce este viu îl refuză! - O altă scrisoare, de regret „V. G. PALEOLOG. Craiova. Roumanie ORDINUL .MERITUL CULTURAL” 1968 MEMBRE DE L’A.I.C.A. PARIS 1969 AMERICAN INSTITUTE OF WRITING RESEARCH CORP. 1976 Mult iubite D. Velea, Îpi confirm primirea cărții pe care cu plăcere pi-o voi restitui după ce-i va veni rândul să des- curc povestea cu colega lui B. °i ea o credin- cioasă a Sculpturei. Regret mult să te °tiu osândit supra pro- ducpiei care îpi va fura din prepiosul timp pe care l-ai putea folosi întru folosul foloaselor spiritual- ităpii decât să bucătăre°ti indigestive. Îpi sper aleasă muncă °i acordată cu vibrapiile lăuntrice - mai ales că °tiu ce popi aduce...” Conversapia noastră părea de acum încolo dusă în plan interior, se ghice°te din regret. Acest regret °i încredere acordată au însemnat mult pentru mine °i, în acela°i timp, o insidioasă durere, ca apoi să sfâr°ească într-o mâhnire că la vârsta aceea nu-mi dădeam seama că umbra îi devenise neînchipuit de lungă °i că mi-l imaginam ca pe un bătrân ve°nic. Scrisoarea aceasta, ultimă, are imprimat sus, în colpul din stânga Autoportretul lui Brâncu°i, Relativement, tel’ que moi, tradus de V. G. Paleolog prin Într-un fel a°a cum eu arăt, de altfel, singura fotografie, °i aceasta aflată în posesia criticului, pe care deseori, când venea vorba de Zarurile sale sau despre tainele lui Brâncu°i, mi-o arăta °i cu acel unic „nu-i a°a?” încerca să mi-o explice simplu, numai a°a cum pot să circule cuvintele °i să se întâlnească privirile de la Bătrân la Copil. Mai târziu, parcă pentru a nu se pierde - cum avea să se întâmple, nu numai cu cărțile sale, ci cu întreaga Arhivă „Brâncu°i” a acelui Centru de Documentaristică „Brâncu°i” de la Filiala Academiei, din Craiova - a a°ezat-o pe coperta cărții sale Brâncu°i, I, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1977. Ulterior, a încercat °i a propus o a doua traducere, Oarecum, Sinea mea, mai aproape de gândirea în dodii a lui Brâncu°i, criticul adăpându-se din aceasta. (După plecarea definitivă dintre noi a Criticului, îngândurat °i pios am intrat în Clădirea uceniciei mele întru Brâncu°i, cu o inexplicabilă sfială, tălpile abia au atins cele câteva trepte de la intrare, am cotit prin marea sală spre dreapta, am dat în coridor °i m-am oprit în fapa u°ii unde zilnic °i ani în °ir intrasem ca acasă, dar pătruns de umilitatea uceniciei în cele sacre ale Artei, Artistului °i ale Criticului exemplar rămas din alte vremi. Îmi stăruia în ochi imaginea Bătrânului - cel mai bătrân dintre semenii ce mi-au fost dat să-i văd -, o făptură umană complet albă, ridicându-°i privirea din documentele despre Brâncu°i °i acoperindu-mă cu lumina sa, sau, mă gândeam, voi întâlni vreo absolventă de istoria artelor care nu-mi va înpelege în nici un fel stânjeneala, tremurul din glas °i poate dorinpa de a atinge cu mâinile masa °i marginea scaunului pe care se odihnea, prinsă, mâna masivă a criticului. în timp ce-mi povestea. A trecut o vreme până am reu°it să bat în u°ă. Am deschis. Camera era traversată de un glasvand. Prin el se distingeau a°ezate pe lângă perepi dulapuri metalice albastre. O u°ipă din glasvand s-a deschis °i cineva mi s-a adresat: Corneliu Bruda°cu Galeria Intact, Fabrica de pensule, Cluj-Napoca „Mâine se înmânează carnetele de partid!” După care a tras u°ipa de sticlă. Paralizat, ca °i cum m-a° fi întâlnit cu un mort ziua în amiaza mare, am fugit afară. Inima îmi ajunsese în urechi. Am trecut strada în Englich Park °i m-am a°ezat pe o bancă din apropierea statuii lui Alexandru Ioan Cuza. I-am privit mult timp chipul, până mi-am revenit. Nu am avut puterea să mă întorc °i să întreb despre locul unde a fost mutată Arhiva „Brâncu°i”, despre soarta atâtor documente, strânse de-o viapă, mărturisitoare despre viapa °i spiritualitatea noastră. Nici mai târziu. Teama lui V. G. Paleolog, că acestea se vor pierde, mi se adeverise.) Sub Autoportretul lui Brâncuoi se află tipărit, sub forma unui L, ca un soclu din cuvinte, un înscris explicativ, funerar. Cred că Bătrânul critic a căutat să sugereze că acesta este de fapt monumentul funerar al lui Brâncu°i. Să redăm textul: „În privinpa autoportretului intitulat Într-un fel a°a cum eu arăt trebuie spus că el aparține epocii când era asaltat de suprareali°ti, care voiau a °i-l anexa, precum °i acelea a îndrăgitelor de el filosofii ale îndepărtatului orient, prin Lao-tse, prin Milarepa °i prin Tantra. În pereche de figurapie a eului, Brâncu°i avea exemplul C. G. Jung, pentru arătarea formapiei succesive a eului spiritual părelnică vârstelor vegetale, strat peste strat, an peste an, vârstă peste vârstă (v. C. G. Jung, L’Homme a la decouverte de Son Ame, cap. 3). Mai este de adăugat întâlnirea acestui a°a zis «auto-portret» al lui Brâncu°i, total inedit, cu o auto-figurapie tot cercuală a pictorului suprarealist Hundertwasser intitulată Nostalgie a unei alte Lumi (v. L’Art Moderne, de R. Huyghe, tomul I, p. 6, Paris, 1960). De la Alexandra David °i, îndeosebi, de la «fakirul spiritual», faimosul Kharym, comensalul mesei flămânzilor a lui Brâncu°i °i - o vreme - blazon al harului La Rotonde din Montparnasse, i-a ajuns cunoa°terea codificărilor tantriste ale eului, transpuse pe pânzele «mandala» din secolele XVII °i XVIII, după care reproducem pe cea mai apropiată de autoportretul Într-un fel a°a cum arăt eu". În 1970, V. G. Paleolog, posesorul unuia dintre rarele pozitive ale acestui cli°eu, îl publică pentru prima oară în Ramuri nr. 4, 1970, Supliment. -(J)- Black Pantone 253 U 11 Black Pantone 253 U poezia George Chiriac Născut pe 28.IX.1990. A trăit o vreme în Bruxelles, până când a simțit că locul său e în altă parte. Momentan locuie°te în Cluj-Napoca. Doar din pasiune a absolvit o facultate de Biologie a unei universități din această lume. Master în domeniul biologiei, specialist în entomologie (Ord. Coleoptera). Are tatuat un mascul de szarvasbogăr steam-punk (Cyclommatus elephas, Gestro, 1881) pe antebrațul stâng. Debut în 2008 în revista Tiuk! cu °ase poeme ciudate °i suprarealiste, însoțite de un comentariu grafic de Dan Perjovschi. Debut editorial, în 2011, cu volumul de poeme frica circulă prin subteran, editura Casa de pariuri literare. Continuă cu alte două cărți de poezie, s-a zis cu noi (Casa de pariuri literare, 2012) °i Lucruri care se desfac °i se sorb (Tracus Arte, 2014). Din 2010 e omul din spatele Anticariatului de noapte. Vulpoi tânăr al clubului de lectură Nepotu' lui Thoreau din Cluj. Momentan locuie°te într-o pădure. Die Dedublarea perfectă pe zi de toamnă. Pot fi o pisică neagră °i blândă. Dacă a° pica de pe un skyscraper a° menține mecanismele întregi °i vii. Problema e că fumez cam mult. Din genunea aceasta tenebroasă. Prin care doar întunecații trec pe biciclete negre. (Doar mici insecte li se izbesc de far în treacăt). Nu se poate urca. Nu iubindu-ți interiorul de franțuzoaică. Nu se văd norii. Nu am ce să privesc. Văd vinul din tine. O furtună la Oostende. Valurile bat direct în ferestre. Marea. Vrea să te fută cu orice preț. Prezervative de culoarea cerului. atie că nu o poți fute nici măcar în gând. Mai cerem de băut. Mai cerem mult de băut. Ravagii - sufletele noastre. Porno - inimile noastre. Văd picioarele tale atârnate deasupra vagonului de dormit. Trec valurile °i nimic nu ne cruță. Dincolo de genuni °i de barul acela cu multe chestii bune de aruncat într-o casă fru- moasă. Dincolo de trabucul meu ciudat din care pufăiai ciudat. Dacă mai erai vie. Dincolo de sex °i de muzică °i de sânge lăsat în urmă pentru criminali°ti. Sau dincolo de muzica sexului. Departe de dragoste. Nimic nu mă atrage mai tare decât zgomotul altor paturi ce scârțâie °i spaima împărțită înainte de răsărit. O ultimă gură din tine ai ne futem în următorul ora°. As I went out one morning Pe Avenue Guillaume Henrickx, înainte de răsărit, negri°orii curăță frunzele bine-bine lipite de asfalt. Prin pelerinele de ploaie li se zăresc doar dinții. Când luminile stradale î°i închid ochii. Doar o simplă trecere în altă petrecere. Bătrânica de la parter î°i aruncă pisica pe fereastră. Am avut lucruri mai bune, spune în timpul impactului. Sunt nori. Mi se par atât de întunecați °i brusc devin foarte trist. atiu că vor veni vulpile °i totul se va termina. Farurile vor lumina calea negri°orilor. Vor strânge gunoiul. Va ploua toată ziua, belgiene°te. Urmărindu-ți corpul gol printre frunze °i alte ani- male feroce Sentimentalisme de tot felul. Frunze de toate culorile. Niciodată singuri Când cine °tie ce am făcut cu blestematele noas- tre corpuri. Vulpile caută în tomberoane. La venirea negrilor aleargă turbate spre desi°. Va fi dubios mâine, zici °i te ascunzi. În urma mea doar tu, goală °i spunând hai să mai dăm o tură pletosule. Pe lângă lac. Când încă e dimineață. Frumoase °i bete °i cu hainele praf - venele noastre. Apoi ne futem în ultimele secunde de întuneric. Spermez °i răsare soarele. Soare dis-de-dimineață. Ploaie la prânz. Ceață după ploaie. Soare. Lapoviță toată noaptea. Vreme perfectă. Bătrânica îi strigă cu două cafele în mâini. Negrii se privesc o secundă. O cafea. Două cafele. Cre°te dragostea - au ce povesti diseară la cină. O cafea fierbinte băută dintr-o înghițitură. Sexul dintr-o vorbăraie. Spui ceva în °oaptă °i apoi gâfâi. Iubire. Ciufi-pitici °i alți °oareci în difuzoare pentru un prieten din aceea°i încrengătură am vrut să construiesc o cabană în stil thoreauian dar tu °tii oare că eu o ard timburtonian? să urlu feroce cu plâmânii plini de buhai °i tritoni °i gu°teri verzui open the forest, frățioare, apoi s-o gonim hai-hui după noi se țineau °erpi°ori proaspăt eclozați °i ciudate manguste carandiru °i carabu°i °i insecte pocnitoare multi- colore înguste gărgărițe cu lungul lor rostru ce vor să-°i găsească rostul navigam de-a lungul căii ferate devoram adevărate tratate de nevertebrate °i vertebrate păduchii țesto°i formau o armată ciudată de sub frunze ve°tede de podbal răsculată ne-am ascuns în casa afidei invizibile, vecină cu ni°te araneide mu°chi turcoaz. furnicile lui wilson. zburdau deasupra apei triste efemeride dar el, insomniacul cu suflet mic de lipidopter ducea gura sticlei la gură, capătul sticlei la cer după noi o armată de lăcuste-cu-aripi-ro°ii, vestind urma secetei în umbra pecetei lui solomon cineva mânca ca un beatnic un feroce salmon ne-am pitit prin crepuscul în casa sfintei vineri alături de lighioane dar bătrâna nu era în propriile-i toane tri°ti °i fumați, înaintam prin pădure după lampioane °i licurici eram atenți la animalele de sub frunze °i mai ales la arici după noi o armată de viespi-asiatice nervoase 10 cm aveau °i corpuri lungi chitinoase te urcai în copaci, te prefăceai mort, degeaba sf. vineri ghicise că se futuse treaba ai-un bătrân natrix natrix rupt parcă din pelicula matrix ne-a spus veți scăpa de blesteme dacă mergeți spre-apus e-acolo, dincolo de deal, o cabană în stil timburtonian °i noi, fumați cum eram, tot la thoreau ne gândeam Off to Insomnia Cel care mă făcea să crăp de râs s-a sinucis din cauza unei depresii. Cei care mă fac să plâng mă bântuie °i dincolo de u°ă. Prietenului meu din dulcele bar îi zic mereu open the door. Chiar dacă deschide o sticlă. Sufletul său sorbit înăuntru. Într-o petrecere când dăm cu bocancii de toți pereții. Ori vrem sex oral, ori vrem moarte. aamanism pe calmul °ubred al scândurilor din balcon. Regret °i acum că toate discuțiile nepotrivite se țin la o masă mică, murdară °i turcoaz. Sparg mereu sticlele, paharele °i ceainicele. Lovesc din aripi ca un mic coleopter, ud după ploaie. Îmi usuc elitrele cu irizații violacee direct la firul ierbii. Lichidele curg - acolo vor locui bețivii °i homele°ii °i timburtonienii. Furtuna trece, setările rămân. Venele mele ca ni°te funii negre cu becuri aprinse într-o grădină. 15 grade. S-ar potrivi expresia vară franceză. Niciun mu°chi în care să mi°c. Din punctul meu de vedere nu se mai poate sufla. 12 TRIBUNA • nr. 300b 1-15 martie 2015 12 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Dimineți cu vulpi °i sex trist Înaintam prin pădure. Încântat că am culoarea mu°chilor de copac. Poate tiranii Hyla arborea o să se lipească de mine cu micupele lor discuri umede. Cu membranele lor interdigitale îmi vor acoperi gura, să nu suflu o vorbă despre cele petrecute aici. Vântul monstruos răsuna printre pinii negri. Cât timp visam la vechile ciuperci, probabil că-mi trecea °i muscarina prin sinapse. Mă miram eu de ce noaptea vin vulpile. Dincolo de cabana de lemn. Auzeam mereu în că°ti sunetele lor feerice. Le arunci o bucăpică °i vin să negocieze prada. Asta nu e felia care mă a°teaptă pe mine. M-am grăbit să înaintez, să desfac °lipul °i să vină anotimpul meu. Am ridicat indexul, apoi toată mâna. Ploaia nu contenea să se oprească. De aici din pădure, exact în aceste momente, îmi spuneam cine râde la urmă tras în scorburile vulpilor va fi. Basme întunecate, prietene. Basme întunecate. Thoreau °tia mai bine. Sunetul vântului prin acoperi° aduce paranoia. Pariu pe teamă că nu mi-e teamă de creaturile de sub hainele tale. ■ parodia la tribuna George Chiriac Off to Insomnia Cel care m-a inipiat la Bruxelles în tainele poeziei, pic cu pic, cel care plângea când vedea că nu pricep mai nimic, a rămas la Bruxelles într-un bar. Eu am venit la Cluj, căutând în zadar lucruri care se desfac °i se sorb în poezie. N-am găsit °i nu-s orb, stau °i le a°tept ca un vulpoi o găină. Faptul că-s master în biologie nu cred să conteze. Nu cred că-i de vină. Oricum, nu regret că înspre poezie pornit-am de aici, ca entomolog, decât să sparg sticle prin baruri, mă rog, sticle goale, dar totu°i, e urât ai fiind °i sătul de ora° până-n gât, pornit-am spre lumea ciudată a pădurii, umblând după gâze în sânul naturii. ai chiar pe furtună n-am viapă ascetică, eu sunt cel ce printre gâze deretică, vă spun că fac totul cu multă plăcere fiindcă, din punctul meu de vedere, coleoptera este foarte poetică ! Lucian Perpa ■ Radu Cange Joc arhaic Trăiesc ca larva - °i nu °tiu de ce, Ca un cuvânt în lânceda iubire; Pe-aicea nu-i nimica peste fire, Visez ca dimineapa-n scutece. ai mă gândesc c-a° face oarece, Dar °i mormântul e o siluire, Că nu este nimica peste fire ai mă întreb: de ce, de ce, de ce? Mai pică ziua dintr-un calendar, Mai rătăcesc, pe boltă, sub odoare... În zori, se zice, a murit o floare, Se sinucide-un secol, în zadar. Plec, vin acasă, parcă n-am habar, ai-mbătrânesc în ceasul milenar. Pe străzi Băusem ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, Iar fumu-n valuri peste noi plutea. Era o nălucire, poate vagă, - Doar o fantomă ce te-ademenea. Ce căutam în crâ°ma fără nume? Să mă-ntâlnesc cu mine? Poate nu. Poemul evadase dintre glume, Căci rămăsese fără vreun atu. Dar părăsisem crâ°ma blestemată, Pe străzi, nici umbra-mi nu mai vream s-o văd, ai în străina noapte, condamnată Mi s-a părut că vine un prăpăd. Să nu m-ajungă °i să scap cu bine, M-am rătăcit în visuri opaline. Alt joc A° vrea a°a: o silă °i-o revoltă, Un uragan °i-un cer senin, departe Un curcubeu pe necuprinsa boltă, ai-un iatagan ce, sadic, mă împarte. Să fiu un zbor, să fiu, cumva, o voltă Ca un motiv ce lumea o desparte; Un vers bogat, o fire dezinvoltă, Să le adun, cu grijă, într-o carte. Să fiu ca o albină care cere, Din floarea-soarelui să se înfrupte, Să năclăiască lumea doar cu miere, ai să viseze numai fructe, fructe. ai a° mai vrea o tânără prinpesă, Cu ea să ticluiesc o altă piesă. E că-s născut V-alunec dintre de°te, ca piparul, Nu-i loc să mă-ncadrapi în vreun tabel, Nu-mi pipăipi, cum se cuvine, harul; Am fost °i am rămas tot un rebel. Nu pup °i nu mă gudur la comandă, N-am parvenit nici prin lozinci sau fuste; Dar i-am adus poemului ofrandă Visările ce se doreau auguste. De temenele mi-a fost silă, scârbă, Iar demnitate am avut cât zece, N-am suferit politica din bâlbă-a Tiranului grepos °i rece. Iar de-am făcut supreme sacrificii, E că-s născut sub alte auspicii. ai a° mai vrea De am păcătuit în vis, se pare, Că, încolpit de viapă, mă răzbun, Iar când, zănatic, fur o-mbrăpi°are Unei femei frumoase, un lăstun Mă-nchipui °i, în zbor, m-avânt spre astre, ai nimeni nu e mai înalt ca mine; Simpirile acestea-s ale noastre, - E omenescul rătăcit în sine. Nu-i de ajuns că viapa mi-am pierdut În cărpi °i vers °i în speranpe vane? Martir al literei, dacă m-am vrut, ai în cuvinte-am locuit, ca-n strane, Vreau locul între Dumnezeu °i slugă, ai a° mai vrea să mor, smerit, în rugă. Corneliu Bruda°cu Compoziție, u/p Rolurile pentru Adina Rapiu Iubito, am îmbătrânit încet, Ca două frunze-n toamnă, ruginite. Eu am uitat c-am fost, cândva, poet Tu, brapele pe mine, sprijinite. Călătorim într-un pinut abstract, Ca într-o piesă amplă, nejucată; Cu viapa-ne trecută, în antract, Ne îndreptăm, tiptil, spre niciodată. Ca două umbre ne vom risipi, Uitapi de topi, acum de topi uitate; Oare ce-nseamnă vorba: a iubi?... Sunt rolurile noastre nejucate? O altă piesă trebuie-ncercată, Sau ne-ndreptăm, tiptil, spre niciodată? ■ TRIBUNA • nr. 300b 1-15 martie 2015 13 Pantone 253 U 13 (ț) Black Pantone 253 U proza Marta Emilia Faur - Vreau sa mor, auzi?! Vreau sa mor odată °i basta, vreau să merg în mormânt după el, să-l omor cu mâna mea! Marta î°i °terge ochii. Venind înspre capelă am travesat podul, am văzut apa trecând peste pcjghipă °i vârful sălciilor prins sub zăpadă. Nu m-am oprit, a° fi putut s-o fac, dar nu, bocancii au continuat să scârțâie, n-am mai privit în jos, m-am lovit de fepe ro°ii °i de ochi limpezi („bate vântu' de te orbe°te!”) °i-apoi de ochii Martei, de ai ei m-am lovit pe când eram deja la câpiva metri de pod („trage-pi căciula că îpi îngheapă capul!”). Alaltăieri am făcut focul. Pentru prima dată anul ăsta. Asta e, nu la foc mi-era mie gândul. Eu mă gândeam la lemne, la butuc, cum să-l fac să stea drept °i la unde e toporul °i de ce nu taie °i la ce lemn să tai. ai-apoi am căutat co°ul de împletituri °i m-am împiedicat de-o piatră °i asta m-o făcut să blestem piatra °i dup-aia mi-o luat ceva timp să-mi dau seama ce caut. ai-atunci am ridicat capul, a°a, din inerpie, °i am văzut un soi de întindere de lapte în crăpătura din acoperi°ul °oprului °i m-am gândit că-i cam atât de mare farfuria în care popi lejer băga degetul să gu°ti. ai-atunci mă lovi, nu °tiu de unde, gândul că eu caut co°ul de împletituri să pun lemnele °i l-am văzut trântit în colp °i am văzut firezarul cum pare că ar curge din burta aia de cozonac împletit a°a că m-am îndreptat într-acolo °i, când să pun mâna, pisica o sărit peste co° °i l-o întors. Nu am zis nimic, am luat co°ul °i l-am cărat uitându-mă după mâpă °i am pus co°ul jos fără să °tiu că am pus co°ul jos °i abia după mi-am dat seama °i-am început să-l umplu. Pisica se pune pe stăvilar, î°i pine echilibrul, î°i linge laba. Fiecare cu treaba lui, mi-am zis. ai,-n timp ce-am zis, mâna apuca lemnul °i, când m-am uitat, atunci era deja plin co°ul, a°a că am ie°it din °opron °i m-am dus tot uitându-mă la lemn °i, abia când am intrat în casă, mi-am amintit c-am uitat să mă uit dacă cerul seamănă cu farfuria din acoperi°ul °oprului dar nu m-am întors, mi-am dat jos bocancii °i am străbătut camera pentru că deja trecusem de hol. ai-am pus co°ul jos la gura sobei destul de repede pentru că n-am avut timp să-mi dau seama când am trecut prin cameră °i când l-am pus jos. ai-am aprins focul °i-aici nu trebuie să spun cum pentru că focul se aprinde peste tot altfel. ai-atunci am auzit dinspre covoare că ăla a lu Popică-i mort. - Popică, ăla de trăia în blocul de nefamili°ti, cum nu-l °tii? - Eu °tiu vecinu’ din dreapta °i din stânga °i de peste drum, poate-l °tiu din vedere, da’ numele nu-mi zice nimic. - Da, tu, Lie, cum să nu °tii că doar de-aici e°ti. - Pot fi, nu m-o interesat niciodată care a cui îi °i ce face. Atunci am scăpat eu lemnul pe jos. ai am stat a°a °i m-am uitat la el mai pupină vreme decât au zis. - Faci focul? - Îi deja frig. - Cheltuială de lemne, Lie, cheltuială. Pe vremea noastră nu era a°e cheltuială. - Nu-i nicio risipă, mai avem. - Ui, ăia a lu’ Popică n-or crescut a°e, ăia n-or avut de unde, da’ voi nu °tip. Merem în priveghi, du-te de ia o floare. Stau pe canapea („Îi deja frig”) °i-mi frec palmele °i nu zic nimic. A°a am stat °i-atunci în u°a blocului °i mi-am frâmântat mâinile până s-or înro°it °i ardeau °i am suflat de câteva ori în pumn °i degetele s-or umflat un pic °i-abia atunci am ridicat ochii °i după, nu °tiu de ce, mi-am adus aminte de u°ă °i m-am grăbit înspre clanpa u°ii, nu înspre u°ă cum mi-am dat seama după ce-am mai făcut câpiva pa°i pe podea. Am vrut să mă descalp, a°a, din inerpie, da’ când mi-am scos jumate de talpă din gheată mi-am amintit că nimeni acum n-o face, a°a că mi-am vârât talpa în gheată. ai-atunci am simpit ceva ce se-a°ează pe umăr °i care de-acolo din umăr zicea să nu mă descalp °i i-am zis că nu mă descalp °i mi-o zis de-acolo din umăr că haide °i mi-am rotit capul °i-atunci am văzut un alt cap °i o mână în colpul ochiului °i n-am mai zis nimic pentru că °tiam acum ce apasă pe umăr °i °tiam oricum că de-acolo venise vocea °i n-am mai stat să mă gândesc („Vreau să mor, auzi?! Vreau să mor o dată °i basta, vreau să merg în mormânt după el! Să-l omor cu mâna mea!”) pentru că după o haină din cui am văzut o siluetă pe care-a° fi luat-o lejer drept umbră, dacă n-ar fi venit înspre mine °i dacă nu i-a° fi strâns mâna. ai-atunci am văzut-o pe Marta cum î°i °terge cu cealaltă mână ochii °i m-am gândit că asta era poate mai mult din cauză la ce i-am spus pentru că i-am luat mâna °i i-am zis „Dumnezeu să-l ierte” °i chiar atunci Marta o dus mâna cealaltă la fapă. Dar nu eram eu ăla care vorbea, eu am zis pentru Corneliu Bruda°cu 7 studii de compozite, Nr 1, 40 x 38 cm că a°a mi s-o spus să zic, da’ ce altceva mai puteam face? Că °i dacă stau să mă gândesc tot nu găsesc ceva de făcut sau de zis, de°i dacă stau să mă gândesc mai mult ar fi putut fi atâtea. De exemplu: o iau în brape °i-o strâng °i ea poate începe să plângă °i poate chiar, da’ eu n-am de unde °ti, pentru că n-a° fi văzut-o, nici nu m-a° fi gândit să vă amintesc de acele gesturi ale Martei, zic °i eu. Cert e că Marta o dus mâna la fapă °i că nici nu mi-am dat seama atunci că altfel se putea face treaba. ai pe când Marta o întors apoi spatele, eu mă îndreptam spre u°ă. ai imaginea u°ii era aceea°i imagine a u°ii dar de pe alt picior. Topi cei cu care am plecat eu se grăbeau spre u°ă, era o mare stinghereală acolo pe care nu o prea puteau duce. Eu n-am mai rămas °i nu pentru că nu °tiam cu ce linguripă se mănâncă, dar pentru că nu mi-era foame, mi-era mai degrabă rău, o greapă °i-o stare de vertij ca-ntr-un dans în care te învârpi în aceea°i direcpie pentru prea mult timp. Am ie°it din casa scării, abia la intrare mi-am dat seama că eu ie°isem de-acolo °i, tot a°a, bocancii au mers înainte, au scârpâit pe zăpadă a°a zgomotos, că doar asta se auzea peste tot, copacii erau scârpâitul ăsta, apa era scârpâitul ăsta, maldărul de gunoi era scârpâitul ăsta, respirapia mea, aburul, căldura hainelor erau scârpâitul ăsta! Scârpâitul bocancilor pe zăpadă, scârpâitul scândurii înghepate! - Bate vântu’ de te orbe°te! Trage-pi căciula că îpi îngheapă capu’! - Trecem de capelă °i ajungem acasă imediat! - Lie, trage-pi căciula aia! Tu la ce te tot uipi? ■ 14 TRIBUNA • nr. 300b 1-15 martie 2015 14 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Sfoara, puii lunii °i un °ervefel de nicăieri Teodor Bârsan Omul intra în magazin. Timid, încet. Se plimba o vreme printre raioanele magazinului, atingând obiectele, masurându-le din priviri. Din când în când, se uita la un exponat °i da afirmativ din cap, da, da! O seara ploioasa. Oamenii simpeau ploaia în oase a°a cum simt pericolul, a°a cum simt iminenpa tragica a plictiselii, de dupa o catastrofa. Oamenii simpeau ploaia dar ea se oprise. Soarele nu se vedea. Sau era noapte tocmai pentru ca soarele nu se vedea. Oamenii integri din Ora°ul-oamenilor- buni-integri °i atot°tiutori nu °tiau exact daca e vorba de soare sau de noapte. Iar omul nostru nu °tia exact daca minuscula comunitate facea difer- enpa între soare °i noapte. Asta nu conta. Magazinul era un mic labirint din care puteai ie°i. “Adevarul este,” gândeau oameni “ca avem din când în când nevoie de un labirint.” Omul parea sa fie mulpumit negasind ce cauta sau necautând ce ar fi găsit. O tânara vânzatoare îl urmarea. De la 50 de pa°i se uita la el °i ecoul vocii ei strabatu raionul: - Va pot ajuta. va pot ajuta... ajuta? Omul îi raspunse ridicând o mâna. Ea se deplasa încet spre el. Între ei doi era un raion mare cât toata viapa. În cele din urma îl ajunse °i îl între- ba: - Va pot ajuta? - Am nevoie de sfoara. - Cu topii avem nevoie de sfoara câteodata. Avem yo-yo, decathlon, harper’s fishermen. - Vreau ceva rezistent. însa moale. E important sa ai o sfoara buna în viapa, sa °tipi! - Da da, e important, îl aproba trecator. - Va înpeleg. Avem aici multe tipuri de sfori. Tre’ sa va fie macar una pe plac. Adica... °tiu cum e, în viapa sfoara este esenpiala. - Putem verifica °i depozitul? - Da. Am auzit ca luna are cratere chiar °i de 1 km diametru. Este adevarat? - Da, este adevarat. Se pare ca s-a mai descoperit a 12-a planeta. E revoltator! Revoltator, domni°oara! Api vazut luna în seara asta? Nu se poate a°a ceva! - Da, mi-e teama ca da. De aceea avem sfoara. Câteodata îpi popi spânzura familia cu ea, prietenii sau bunica din pod. Da, hi hi hi, noi o pinem pe “buna” pe post de efigie °i o scoatem de sarbatori ca decorapiune. - He, he, fiecare are a°a ceva acasa, Ilinca, îi raspunse femeii un coleg. Nimic nou sub soare! - Nu ma cheama Ilinca, spuse Ilinca pe un ton grav, încruntându-se. Domnu’ vrea sa vada o sfoara. buna. moale, textura fina, scumpa, ieftina. Serve°te- l, te rog! - Cu mare drag, încuviinpa angajatul. Haidepi cu mine la depozit. Cei doi intrara într-o încapere mare prin care luna intra în ferestre °i facea pui. - Uite aici e cea mai buna sfoara, îi arata angajat- ul. Omul se uita la ea pentru un timp, o atinse, o strânse în brape, o gusta cu vârful buzelor, umezind- o, însa o °terse cu un °ervepel miniaturial, pe care îl scoase de nicaieri. - Deci... o luapi? Va place? Omul îi zâmbi °i îi arunca frânghia de doua ori de dupa gât. - Ce. nu . va rog., mai apuca sa spuna vânza- torul. Prea târziu, omul trase încet °i îngenunchie sufocându-l. Vazând ca nu mai sufla, se mai uita o data la puii luni care clipeau, apoi la sfoara. - Da, e buna. Merge, spuse cuprinzându-°i gâtul în palme. Doi oameni trecura pe lânga u°a depozitului. Vorbeau cu un aer afectat °i parca °optit. - Ai vazut? Luna e cu 25 000 de kilometri mai aproape de Pamânt! - Daîî, î°i aspira celalalt cuvântul. E strigator la cer, sa °tii, e strigator la cer! Nimeni nu mai moare Azi l-au scos pe domul Laszlo pe targa. Jos în scara, se plateau apa °i utilitapile. Domnul Laszlo zâmbea când îl scoteau pe targa. Ne-am oprit cu topii °i i-am lasat pe medici sa treaca. Domnul Laszlo nu era trist. „S-a dus °i domnul Laszlo”, spune un vecin. Moartea unui om este decisa înainte de momentul morpii sale. Cuvântul pecetluie°te soarta unui om. „812 la apartmentul 15, da? Avepi 30 de lei de plata”, îi spune Doamna cu Apa unei vecine în halat verde °i papucei alba°tri pufo°i. „De unde le mai scoatepi, nu °tiu” ofteaza femeia în halat verde. Fapa îi e brazdata de riduri, noppi pierdute, tutun, însa se poarta ca o doamna. „Nu eu, doamna, atât api declarat luna trecuta”, îi raspunde Doamna cu Apa. Doamna cu Apa e funcpionara. Funcpionara la serviciu, funcpionara aici, funcpionara acasa, pun pariu ca °i cu barbatul ei e funcpionara. „Vremuri grele, doamna!” o consoleaza vecinul bagarep pe femeia cu halat. Mic, paros, vesel °i vor- barep nevoie mare. „Nu vedepi ca de-abia ne mai ajungem cu banii. Mama ma-sii de para!” ofteaza doamna în halat. E frig. Domnul Laszlo nu se mai întoarce. Doamna Laszlo nu a varsat nici o lacrima. Se pine tare, sau poate îi e bine acum, ca în sfâr°it pleaca °i el. Nu-l mai vazusem de mult. „Statea acolo, zacea °i suferea ca un câine batrân”, îmi °opte°te o doamna de la 8 care din săptămână în săptămână se vopse°te. Un câine °tie când trebuie sa moara. Un om nu. Domnul Laszlo era simpatic. Zâmbea, glumea, spunea bancuri porcoase °i înjura în ungure°te. Daca ar fi avut puterea sa vorbeasca, sunt sigur ca ne-ar fi spus o gluma chiar purtat pe targa. Tânara cu pardesiu verde °i cu husky intra în bloc. Câinele mârâie. Nu-mi place mie atmosfera, dar lui. Ea e frumoasa, zvelta °i supla ca °i câinele ei. Câinele te cucere°te de la prima vedere, cu ochii lui alba°tri °i frumo°i. Domni°oara însa. „Are de platit 50 de lei!” îi arata funcpionara. „Doamne, oare ce facepi cu atâta apa, nu înpe- leg”, intervine o doamna nemulpumita. E înalta, de°irata chiar, mereu palida, suparata, depresiva, trista. O numesc Doamna Sicriu. Pufnesc în râs, husky ma prive°te. Între oameni °i animale nu exista replici. Nu ai ce replica sa dai privirii lui. De la 6 se aude o u°a trântita. Coboara scarile, repede, împiedicapi amândoi. El, talâmb, retard, tâmp, prostanac, ea. mai tot timpul gravida. Pare ca meseria ei e sa tot nasca. Stau departe de obicei. Gravidele îmi dau o neplacuta senzapie. Mi se pare ca au un miros specific pe care nu-l pot suporta. Apropierea de ele îmi provoaca greapa. În afara de asta, „sincere felicitari”. Imaginea fluidelor °i a pesu- turilor în transformare ma dezgusta. Uter, voma, sânge, placenta, un corp diform, stuff. Îmi certi- fica faptul ca reproducerea funcpioneaza, merge, fiind redus de la fiinpa sofisticata care te închipui, la ala sau aia care, la fiecare 25 de zile, se închina glandelor. Dar nu e bine sa gânde°ti a°a, mai bine te gânde°ti la. „Cartofii din Olanda. Ne prind sarbatorile °i nu am facut cumparaturi”, ne spune agitat Talâmbul. Îl irita gravidupa lui a°a cum ma irita °i pe mine. Fata °i câinele ei nu stau la pove°ti. A platit °i urca scarile. Acum sunt sigur ca domnul Laszlo nu se mai întoarce. Nu pot sa zic ca va muri. °i nici ca va ramâne în spital. Nu pot sa-mi imaginez. Tot ce pot spune e ca nu se va mai întoarce. ai e o eliberare în asta. Doamna Laszlo se întoarce în apartament. E gata. ΰi va bea cafeaua cu zahar, pupina dulceapa °i lapte °i se va uita la filmul ei coreean în voie. Patul domnului Laszlo e gol. Bravo, domnule Laszlo, ai parasit scena ca un barbat! Acum nimeni nu mai moare în casa Doamnei Laszlo. Timp de spovedit Doamna de la 4 ma vede pe scari. E nervoasa. Nesimpita aia de la 12 nu închide a doua u°a de la intrare. Da, studenta aia cu prietenul ei. Studenta e blonda, ie°ita din spuma marii, curata, straluce°te, miroase cum crinul salutând candid. „Ciaao” „Doar a vazut afi°u’, da-o naibii”, îmi explica doamna de la 4. “Apropo e o pisica moarta în pivnipa. De-aia pute a°a.” „Avepi o lopata?” o întreb. „Am. Cobori?” Cobor scarile în beci. O pisica întinsa pe jos, jumatate mâncata de viermi. Miroase groaznic °i mi-e frica de viermi cum nu mi-e frica de debran°are de la gaz. Bag lopata sub pisica, încerc sa o vâr în sac. O parte din viermi cad jos. Colcaie fericipi pe pisica °i pe ciment. Fericirea e o pisica descompusa. Am transportat mare parte din pisica °i vermi în sac. Îl leg la gura °i urc scarile. „Cu viermii ceilalpi, ce fac?” întreb. „Vad eu, le dau foc. Daca o vezi pe aia de la 12, zi-i sa închida u°a”, îmi spune doamna de la 4. Nu o sa-i spun nimic. O sa-i spun „Ciaoo” °i o sa ma bucur sa o privesc cum îmi zâmbe°te fru- mos. La 2 se deschide u°a °i vecinul în maieu alb °i trening îmi face semn cu mâna. „V-a cautat azi Polipia”, îmi spne îngrijorat. „Pe minee? Serios?” ma prefac îngrijorat. Îmi umflu narile °i maresc pupilele. „Da, da. S-a întâmplat ceva?” „Aaa, absolut nimic, chiar nu °tiu.” Ma prefac ca ma fâstâcesc. Bat clopotele. Sopia vecinului trece prin spatele lui. Are ochii ro°ii. A plâns iar. O bate cu program, spun unii. „Trebuie sa plec, ma duc la biserica, la spoved- it”, îi spun vecinului. „La spovedit”, repeta el gânditor. „Pai. cu pisi- ca?”, ma întreaba el. Ma uit la sac. Viermii î°i vad de masa lor. „Evident, nu. Pe la ghena, întâi. E timp °i de spovedit.” ■ TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 15 Pantone 253 U 15 Black Pantone 253 U document Bartolomeu Anania - inedit Ferestre spre cer Textul ce urmează, publicat prin bunăvoința revistei Tribuna, e parte din averea Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, păstrată în Arhiva de la Mănăstirea Nicula. El reprezintă „teza de seminar la liturgică” (anul IV), susținută la Academia Teologică „Andreiana” din Sibiu, Catedra de teologie fundamentală °i istoria religiunilor, unde ve°nicul fugar, după ce „frecventează ce mai rămăsese din anul universitar” (anii II °i III fuseseră încheiați, conspirativ, la Cluj), obține °i licența cu studiul: Misterele orientale °i cre°tinismul (iunie 1948; reeditat în 2013, la Editura Eikon). De altfel, aventura isprăvirii studiilor teologice în Ardeal (la Bucure°ti fusese refuzat pe motive politice!) se află relatată în volumul de Memorii (2008), capitolul: Din nou în exil. Lucrarea studențească vine, prin urmare, să întregească, documentar, pe de o parte, paginile memorialistice °i, pe de alta, să ofere argumentul voinței inflexibile a autorului de a fi liber, indiferent de „mizeria împrejurării”. Vor urma °i alte probe ale bucuriei în întuneric, nu într-o ordine anume, ci pe măsura fericitelor întoarceri la locul aflat sub ocrotirea ve°niciei făcătoare de minuni. Aurel Sasu TÂLCUIRILE LITURGICE ALE SF. SIMEON TESALONICEANUL după Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, tradus în 1765 °i retipărit, cu îndreptări, de Toma Teodorescu, Bucure°ti, 1865* Ierodiacon Vartolomeu Anania Simbolica liturgică, consecință °i plinire a puținătății omene°ti, adică a neputinței noastre de a intui în chip nemijlocit Dumnezeirea la care ne raportăm prin trăirea religioasă, î°i găse°te suprema expresie în săvâr°irea Sfintei Liturghii. Pe de o parte, convertind inteligibilul în sensibil, traducând inefabilul în forme accesibile capacității de înțelegere a omului, iar, pe de altă parte, concentrând istoria în mănunchiul unei clipe, actele simbolice nu rămân o simplă formalitate goală de orice conținut ci, dimpotrivă, în plinătatea lor se pogoară °i se legitimează întreaga taină a lumii cere°ti pe care marii vizionari ai cre°tinismului au pipăit-o cu puritatea duhului lor. Ca atare, fiecare act cultic, fiecare amănunt din ritualul liturgic î°i are un rost bine definit. Actul liturgic, apare ca un întreg perfect din care nimic nu lipse°te °i nimic nu e de prisos. Nimic nu poate fi mai nepotrivit cu învățătura tradițională a Bisericii decât atitudinea multor profani °i chiar a unora dintre clerici, anonimi risipitori de opinii °ubrede, că actele cultice sau cel puțin amănuntele sunt fie de prisos, fie instituite pentru podoabă sau pentru gâdilarea orgoliului clerical. Departe de a reprezenta o formă expresă a pedantismului monahal, cum socotesc unii, aceste amănunte cultice, formulate teoretic în cărțile rituale °i păstrate, practic, fără °tirbire, de scrupulozitatea mănăstirească, sunt în măsură să întregească înțelegerea reală °i deplină a fenomenului liturgic. ținând seama de aceste sumare considerațiuni introductive, tâlcuirile liturgice ale Sfântului Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, î°i găsesc justificare integrală în procesul de înțelegere a constituirii °i săvâr°irii Sfintei Liturghii. Scriind într-o vreme în care Liturghia avea deja tâlcuiri esențiale, Sf. Simeon nu face altceva decât să le reia °i să le completeze pe acestea, în scopul pe care-l mărturise°te însu°i: „trebuie să întrebăm °i să ne grijim pentru cele dumnezeie°ti [pe] care le lucrăm, pentru a ne forma o mai întinsă cuno°tință despre acestea” (p. 89). Cunoa°terea semnificațiilor reale ale simbolurilor cultice contribuie la integrarea noastră în adevăratul miez al fenomenului liturgic; însemnează o depă°ire a umanității noastre, o suspendare a cotidianului °i pământescului din noi pentru a ne încadra în ansamblul mistic al ierarhiei universale. Prin aceasta, Liturghia nu este numai o participare ci, mai mult, o trăire adevărată a simțământului cosmic ce aderă la slava dumnezeiască. Trebuie remarcat încă de la început că viziunea liturgică a Sf. Simeon Tesaloniceanul este inspirată direct din teologia mistică a lui Dionisie Areopagitul, pe care îl nume°te „întocmai cu Apostolii”: „De la acesta °i de la alții asemenea învățându-ne °i într’altele am vorbit după putință pentru dumnezeiasca Biserică, pentru sfintele odăjdii °i pentru sfânta Liturghie” (p. 89). Ca atare, fenomenul liturgic este înmănunchierea ierarhiei cere°ti cu cea pământească, fără ca totu°i să se identifice; este, mai bine zis, o sincronizare a Liturghiei cere°ti cu cea săvâr°ită în altarul bisericii °i sesizarea celei nevăzute cu ajutorul identității celei văzute. Simboalele, atât cele vestimentare, cât °i cele rituale, realizând identitatea dintre cele două lumi, ajută puținătății omene°ti să înțeleagă, să participe °i să se integreze în ansamblul celor două fenomene liturgice ce se săvâr°esc simultan. Astfel, în concepția Sf. Simeon, dacă altarul însemnează Sfânta Sfintelor, cerul °i cele mai presus de ceruri, dacă prestolul este, simbolic, scaunul lui Dumnezeu, învierea lui Hristos °i Cinstitul Mormânt, biserica întreagă reprezintă „cele cere°ti împreună °i Raiul” (p. 103). De aceea, preoții din altar simbolizează cetele cere°ti, arhiereul pe Domnul, iar cei împreună cu el pe îngeri (p. 103). Trebuie să observăm însă că această simbolizare nu constituie un fenomen singular ci, precum am amintit, ea contribuie numai la sesizarea integrală a celor două săvâr°iri liturgice. Liturghia este înfrățirea celor pământe°ti cu cele cere°ti °i participarea lor simultană la dumnezeiasca jertfă. Tocmai pentru aceasta, la proscomidie, se scot miride °i pentru îngeri, „ca unii ce s’au unit cu noi °i au slujit Tainei” (p. 100). Dar e ceva mai mult decât atât: omenitatea liturghisitorilor participă la asemănarea divină tocmai prin această identitate de săvâr°ire cultică: „cu această sfântă jertfă, toți împreună, îngerii °i oamenii cei sfinți s-au unit cu Hristos °i întru Dânsul s’au sfințit °i cu Dânsul ne unesc pre noi” (p. 99). Culminația acestei participări, îndumnezeirea omului prin participarea la jertfa euharistică este formulată de Sf. Simeon într’o frază în care nu putem să nu recunoa°tem expresiile misticei dionisiene: „Aceasta este Taina cea mare. Dumnezeu între oameni, Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor care se îndumnezeiesc de la cel cu adevărat din fire Dumnezeu, care s’a întrupat pentru dân°ii. Aceasta este împărăția ce va să fie °i petrecerea vieții cei vecinice” (p. 101). Este cea mai grandioasă viziune a fenomenului liturgic, înțeles ca act de îndumnezeire a omului °i, prin aceasta, ca o anticipare a vieții viitoare. În consecință, interpretarea simboalelor liturgice se încadrează în perspectiva acestei viziuni. Dacă unele simboale exprimă, în acela°i timp, calități divine °i calități umane, nu trebuie să vedem în aceasta inconsecvență sau arbitrar, ci tocmai expresia unității liturgice în ansamblul ei integral. Astfel, pogorârea arhiereului din scaun, la începutul Liturghiei, închipuie pogorârea lui Dumnezeu; iar prin închinarea de trei ori, arhiereul cere putere °i dar ca să slujească. Primul act ritual este raportat, deci, la o acțiune divină; al doilea evidențiază o acțiune umană. Prin urmare, omul participă la °i exprimă prin sine manifestarea divină, dar omenitatea lui nu dispare, nu se absoarbe în dumnezeire. Este una din trăsăturile caracteristice ale misticei ortodoxe °i este evidentă °i în interpretarea simboalelor liturgice. Ve°mintele exprimă, în genere, calități spirituale ale liturghisitorului respectiv. Sf. Simeon se ocupă mai întâiu cu ve°mintele arhiere°ti. Când stiharul este alb, el simbolizează lumina lui Dumnezeu °i curăția slujitorului; raportat, deci, la starea morală, acest simbol mărturise°te pentru acea puritate primordială a omului paradisiac, capabil de comuniune cu Dumnezeu. Când stiharul este ro°u, el închipuie patima Cuvântului întrupat. Râurile de pe stihar înseamnă darurile învățăturii °i păraiele de sânge ale Mântuitorului (p. 90). Mantia este darul lui Dumnezeu cel purtător de grije, cuprinzător °i acoperitor. Râurile de pe ea sunt învățăturile felurite ca izvorâte din cele două legi; dar, în acela°i timp, ele închipuie °i râurile darurilor ce izvorăsc din inimile credincio°ilor (p. 90). Prin urmare, simbolica liturgică exprimă, totodată, °i participarea tuturor credincio°ilor la săvâr°irea celor sfinte. Crucea °i engolpionul arhiereului închipuiesc pecetea °i mărturisirea credinței, iar cârja, puterea Duhului Sfânt, întărirea norodului °i semnul păstoriei ce constă din povață °i pedeapsă. Epitrahilul simbolizează darul din cer revărsat pe capul arhiereului, însemnare ce reiese din respectiva rugăciune de îmbrăcare. Brâul e puterea dată de Dumnezeu pe mijlocul slujitorului: ea e °i semnul slujirii, căci cel ce 16 TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 16 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U sluje°te se încinge. În aceasta dubla interpretare, distingem elementul mistic cuprins în asistenpa divina realizata prin dăruirea puterii °i elementul istoric raportat, credem noi, la °tergarul cu care s-a încins Mântuitorul când a spălat picioarele ucenicilor. Bedernipa înseamnă biruinpa asupra morpii °i învierea Mântuitorului; însemnarea aceasta decurge °i din faptul că ea e purtată ca o sabie, simbolul puterii °i al biruinpei. Mânicerele închipuiesc lucrarea a toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu; iar sacosul, haina cea ro°ie de la patimă, dar °i darul cel purtător de grijă al lui Dumnezeu. ai aici distingem o însemnare mistică, unită cu una istorică, precum °i la omofor, care simbolizează mântuirea °i chemarea oii celei rătăcite, pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin cele patru cruci de pe el (înainte, înapoi °i la piept) simbolizează răstignirea. Menpionăm că Sf. Simeon vorbe°te de omoforul mare, căci numai acesta e prevăzut cu patru cruci dispuse în chipul arătat, spre deosebire de omoforul mic, care are numai trei cruci, una înapoi °i două la piept. Ve°mintele preope°ti au, în general °i respectiv, acelea°i însemnări ca °i cele arhiere°ti. Numărul lor de cinci nu este lipsit de sens, însemnând desăvâr°ire, căci cinci sunt desăvâr°itele simpuri ale trupului °i sufletului (p. 92). Ansamblul liturghisitorilor °i mi°cările rituale ale acestora sunt înpelese în perspectiva viziunii liturgice generale a Sfântului Simeon. Astfel, diaconii [îi] închipuiesc pe îngerii care au slujit întrupării. Ei merg într-o anumită rânduială, „potrivit rânduielii cere°ti”, menpionează autorul, dându-ne un element în plus pentru a înpelege rostul simboalelor, acela de a converti inteligibilul în formele accesibile puterii noastre de înpelegere. Preopii merg câte doi; acest ritual e raportat la faptul istoric al trimiterii apostolilor, câte doi, la propovăduire. Arhiereul merge în urmă, închipuind smerenia Mântuitorului (p. 92). Făclia purtată înaintea arhiereului înseamnă strălucirea darului sfinpitor °i învăpător al acestuia, precum °i luminata viapă îngerească (p. 91). Metania °i sărutarea mâinii arhiereului de către preopi °i diaconi înseamnă smerenie; iar sărutarea sfintei mese, unirea cu Dumnezeu °i recunoa°terea că de la altar s’au sfinpit (p. 92). Simboalele obiectelor de la proscomidie sunt, în general, cele cunoscute. Copia simbolizează sulipa cu care a fost împunsă coasta Mântuitorului, discul, cerul, stelupa, steaua de la Na°tere, iar procovepele, tăria cerului, scutecele °i giulgiul mormântului (p. 93). Cele ale întrupării °i cele ale îngropării sunt închipuite împreună în acelea°i simboale; acest lucru mărturise°te pentru legătura strânsă ce există, în iconomia mântuirii noastre, între un act °i celălalt, din viapa Domnului Hristos. Proscomidierul înseamnă pe°tera °i ieslea, potirul reprezintă paharul Cinei celei de taină; tăierea cruci° a Agnepului închipuie răstignirea (p. 93). O deosebită atenpie dă Sfântul Simeon Tesaloniceanul elementelor întrebuinpate la pregătirea sfintei jertfe, adică, pâinii dospite, vinului °i apei. Autorul face o amplă expunere în care se ocupă nu numai cu interpretarea mistică °i istorică a acestor elemente, ci °i cu justificarea scripturistică a naturii lor. Pâinea pentru jertfă este dospită, pentru că aluatul e ca un suflet desăvâr°it; sufletul Mântuitorului s-a unit cu trupul, fără schimbare. Nu lipsită de interes e interpretarea celor trei elemente ale pâinii dospite: făina cu aluatul simbolizează sufletul; apa închipuie botezul, iar sarea însemnează învăpătura; această ultimă interpretare este raportată, bineînpeles, la funcpiunea de învăpători a apostolilor: „voi suntepi sarea pământului”. Coacerea pâinii în foc înseamnă că Dumnezeu s-a unit cu noi °i ne-a dat nouă din puterea °i din lucrarea lui (p. 93). Nu putem să nu menpionăm aici că focul a fost simbolul pe care l-au întrebuinpat cei mai mulpi dintre misticii ortodoc°i pentru a ilustra Dumnezeirea, care se amestecă cu lucrurile, fără ca totu°i să se confunde. Prescura e făcută în patru colpuri, pentru că lisus Hristos a fost om cu totul desăvâr°it, alcătuit din suflet °i din cele patru stihii. Cu acest prilej, Sf. Simeon face o minupioasă critică a abaterilor catolice. Ace°tia fac prescura rotundă, spunând că Dumnezeirea e fără început °i fără sfâr°it, ar simboliza, deci, eternitatea Lui Dumnezeu. Punctul de vedere ortodox însă e întemeiat pe faptul că noi raportăm totul nu la Dumnezeu ca transcendenpă pură, ci la Cuvântul întrupat. Noi simbolizăm eternitatea Lui prin semnul rotund făcut în colpuri cu prestolnicul, dar nu uităm omenitatea lui. Dacă am uita omenitatea, cum fac catolicii, am da justificare ereticilor, care spun că a pătimit numai dumnezeirea lui Hristos. Întrucât însă cele două firi au fost prezente la patimă, prescura trebuie să simbolizeze pe Dumnezeu întrupat (p. 94). Sfântul Simeon se ocupă, apoi, cu justificarea punctului de vedere ortodox asupra naturii pâinii pentru jertfă, în comparapie cu punctul de vedere catolic. Catolicii î°i întemeiază rătăcirea pe o falsă interpretare a unor cuvinte ale Sf. Apostol Pavel, prin care el spune că să prăznuim nu în aluatul cel vechi, ci în azimile curăpiei °i ale adevărului. Aceste cuvinte, însă, au fost rostite cu prilejul excluderii incestuosului din Corint °i se raportau la ordinea morală, nu la ordinea liturgică; în niciun caz, ele nu pot fi aplicate la săvâr°irea sfintei jertfe (p. 95). Temeiurile scripturistice ale ortodoc°ilor pentru justificarea pâinii dospite se bucură, în schimb, de o interpretare justă. Astfel, Mântuitorul a asemănat împărăpia cerului cu aluatul; o împărăpie a cerului realizată prin dospirea tuturor în Hristos. Pe de altă parte, azima era numai în legea veche °i era, ca °i aceasta, numai umbră a celor viitoare. Melchisedec, însă, prototip al preopiei Mântuitorului, a adus pâine dospită °i vin, preînchipuind jertfa a°a cum ea e înpeleasă °i practicată de ortodoc°i. În afară de acestea, Cina cea de taină nu a fost făcută în ziua azimilor, ci mai înainte. Hristos n-a săvâr°it Pa°tele iudaic, ci pe al său. Pentru ilustrarea acestui adevăr, Sf. Simeon aduce numaroase citate din Noul Testament. Din ansamblul argumentării sale nu lipse°te nici observapia că pe masa Cinei era °i blid, acela în care întinsese luda, obiect care nu putea fi la un Pa°te iudeu, întrucât legea veche poruncea ca totul să fie fript, nu fiert cu apă (p. 97). Cu privire la celelalte două elemente euharistice, apa °i vinul, Sf. Simeon [îi] critică pe ereticii hidroparastapi, care întrebuinpau numai apă, °i pe armeni, care pun în potir numai vin; el aduce argumente din Sf. Scriptură °i din Sf. Tradipie, invocând cu osebire autoritatea Sinodului al ll-lea ecumenic din Constantinopol, care a rânduit reguli liturgice (p. 97-99). Demnă de repinut este °i observapia Sfântului Simeon că miridele, prin actul sfinpirii, nu se schimbă nici în trupul Domnului, nici în trupurile sfinpilor, ci ele sunt numai daruri, primare °i jertfe prin pâine; dar ele se sfinpesc prin sfinpenia Agnepului (p. 100). Dacă nevoia o cere, la Proscomidie pot fi mai multe potire, dar sunt socotite ca fiind numai nume (p. 101). Sf. Simeon mai face °i unele menpiuni asupra unor elemente °i acte cultice pe care le-am putea socoti de amănunt, dar care nu sunt lipsite de importanpă practică. Astfel, tămâia, care înseamnă chipul Duhului, darul Duhului Sfânt °i cinstirea lui Dumnezeu (p. 101), se întrebuinpează după o anumită rânduială: tămâierea trebuie să înceapă de la jertfelnic °i să se sfâr°ească tot acolo, căci acolo e începutul °i sfâr°itul. Cu privire la tămâierea în prezenpa arhiereului, autorul sfânt face o precizare care are un interes practic mai cu seamă pentru diaconi; ace°tia ajung, deseori, la controverse dacă, după ce arhiereul binecuvântează tămâia, trebuie cădit imediat el sau mai întâi icoanele, respectiv prestolul. Sf. Simeon notează că, după ce arhiereul binecuvântează tămâia, trebuiesc cădite mai întâiu prestolul °i icoanele, °i după aceea arhiereul, la timpul rânduit (p. 102). E necesar să mai menpionăm °i o altă precizare a Sf. Simeon în legătură cu pomenirea, la proscomidie; °i e demnă de repinut pentru că, în zilele noastre, sunt unele biserici °i chiar mănăstiri unde se practică obiceiul ca °i diaconii să pomenească, pentru economie de timp. Sf. Simeon însă aminte°te că diaconii fac pomenire numai prin preopi, căci ei nu pot să pomenească, de vreme ce nu au darul de a proscomidi lui Dumnezeu, fiind numai slugi °i având numai vrednicia slujirii (p. 102). Privită în ansamblul ei, conceppia Sfântului Simeon Tesaloniceanul asupra Liturghiei se caracterizează prin următoarele: 1. Fenomenul liturgic este participarea simultană a ierarhiei cere°ti °i a celei biserice°ti la jertfa de mulpumire °i laudă; 2. Pentru ca °i Liturghia nevăzută, îngerească, să fie accesibilă putinpei noastre de înpelegere, noi recurgem la simboale mistice adecvate; 3. Pentru ca să putem participa cât mai desăvâr°it la jertfa reală ce se aduce, ne încadrăm în perspectiva temporală cu ajutorul simboalelor raportate la acte istorice din viapa Mântuitorului. Titlul exact, reprodus după foaia de titlu: Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tractat asupra tutulor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după adevăratele principie puse de Domnul nostru lisus Hristos °i urma°ii Săi. Retipărită după originala traducpie din limba elenă, cu data 1765, °i îndreptată în stil pe alocurea, în zilele Preaînălpatului domn al Principatelor Unite Române Alexandru loan I, cu binecuvântarea Înalt Preasfinpitului Arhiepiscop °i Mitropolit al Ungro-Vlahiei °i Primat al României, D.D. Nifon, de Toma Teodorescu. Cu însemnat ajutor al Cuvio°iei sale părintelui Isaia, ostenitoru[l] chinoviii române din Sf. Munte Aton, 1865, Bucure°ti, Tipografia Toma Teodorescu. În citate, au fost, tacit, îndreptate câteva lecpiuni gre°ite. ■ TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 -(J)- Black Pantone 253 U plastica Corneliu Bruda°cu - 78 „Dezlegarea” la pictura Vasile Radu „Joia dulce” a picturii...* logice, structura ei materiala, inteligența ei ascun- Privind, cu strângere de inima, epidemia multicolora, molipsitoare în superficia ei, prin care persoane lipsite de antidotul prostiei se fălesc pe Facebook, arborându-°i cu ostentație indigestă chipul „selfie” acompaniat de rețete „super" de mâncăruri italiene°ti, în peisajul rarefiat de cultură al Veneției istorice, mă gândesc la moartea „falnicei Veneții" °i la „viața de apoi" a acelui artist român din Cluj care a reu°it prin arta sa „dezlegarea" la pictură. Acum, la început de an, în timpul desfă°urării Festivalului de la Veneția, pictorul Corneliu Bruda°cu etalează de la înălțimea vârstei sale (78 ani) „copacul fructelor grase" al operei sale (Joia „dulce" a Veneției °i data na°terii autorului!) pe care nu doar discreția absolută a cutezanței sale îl a°ază în categoria marilor mae°tri. Cu sentimentul unei imense gratuități, cred că exersez un stagiu oracular crispat, la urma urmei, un exercițiu de „klever travel" aventurist, inoportun, ineficace „călătorind" virtual prin opera sa integră, multiplă, generatoare de sensuri, imposibil de decriptat de către „cei cu ochii închi°i" care se încăpățânează să-°i etaleze vanitos siluetele livide pe „zidul" invadat de gumilasticul fetid al ignoranței, acoperind, ca un blestem apocaliptic, sufletele noastre °i ecranul inert al monitorului. Un pictor înzestrat cu “ochiul minții” Vorbind despre un pictor se cade să ne între- băm ce rost ar mai avea mintea sa fără ochi ? Ar fi prea simplu să recunoa°tem că °i ochiul face parte din mintea omenească ! Că el este o prelun- gire al acesteia în contact cu natura. Că ochiul este o „formă a inteligenței optice" care face posi- bilă „înțelepciunea" pictorului. Ce s-ar face pic- torul fără înțelepciune? Ar rămâne un „explorator" anost °i ineficace al realității dinafara trupului, producând mereu „episoade", născociri subsecvente ale lumii ireductibile prin multiplicare de către „frații no°tri care văd"(Paul Eluard). N-ar °ti artistul să extragă °i să formuleze discursul lui artistic a-cuplat „inteligenței" naturii. N-ar putea fi „filozof" °i, cu atât mai puțin, „poet ", „savant ", „creator"...°i atâtea alte moduri al con°tiinței umane de-a exploata inteligent natura inepuiz- abilă. Experiența lui senzorială devine calitativ o formă ontologică a dotării lui intelectuale. Dar, pentru aceasta, artistul trebuie să rămână... „un copil" cu „o inteligență vie" în forma ei pură! Trebuie să ne întoarcem mereu la această vârstă a inteligenței perceptuale, fără de care nu putem accede la cunoa°terea sensibilă. Fără ea ajungem prea repede la starea omului „matur", oportunist, interesat, iar inteligența noastră ar decădea la forma ei primitivă de adaptabilitate °i auto-pro- tecție interesată a propriei vieți sau, mai rău, la o simplă cecitate vanitoasă. Există un risc major în aceasta: revoluția mimetică a omului înaintând spre perfecțiune ar atinge mereu prin imitare starea travestiului genetic prin care gândacul ia forma frunzei pe care se a°ează iar °arpele pare o prelungire a ramurii de arbust pe care se sprijină! Aceasta explică diversitatea coerentă a lumii bio- să, iar arta nu ar fi decât o închipuire a ei. Lumina °i întunericul ...vin din tablou Lumina ca °i întunericul care fac posibilă cunoa°terea, nu sunt decât forme de existență ale lumii perceptuale °i fac posibilă cunoa°terea prin percepții (o altă formă de cunoa°tere decît cea a unei inteligențe raționale ascunse în intunericul scorburii/ minții ). Această cunoa°tere este revelatoare, inițiatică °i misterioasă pentru că nu se bazează decât pe „presupuneri" °i „bănuieli", fiind o plăsmuire a minților sensibile, lipsite de superioritatea declamativă a retoricii sau rezolutivă a „uneltei văzului" Pentru a exista trebuie să vezi „înțelept". Adică, să ...auzi în prejma ta zgomotul dogit al hârdaielor care se agită, învălmă°indu-se să prindă stropii din strălucirea magică a lumii? Lumina, ca °i apa sau mercurul au „geniul" exasperant de-a „se vărsa", împră°tiindu-se liber pe cuprinderea plană a vieții, căzând atât de u°or în capcana oricăror recipiente; °i, tot atât de u°or, evadând din ele, când acestea se răstoarnă! Prive°te-i pe cei care deschid cu aplauze teatrele de simulacre, alergând besmetici să rupă de la tine miracolul-spectacol al lumii. Spune Ecleziastul: „Mi-am pus inima să cunosc înțelepciunea, °i să cunosc prostia °i nebunia. Dar am înțeles că °i aceasta este goană după vânt. Căci unde este înțelepciune este °i mult necaz, °i cine °tie multe are °i multă durere". Gloria vine pe nesimțite! ai, ne părăse°te la fel! Preocupat doar de arta lui, Corneliu Bruda°cu i-a întors spatele ori de câte ori aceasta îi adulme- ca urma. Prins „hipnotic" de vraja propriei opere i-a preferat „zeității" năzuroase °i excesive în severitatea ei, aventura adulterină cu propria sa operă. Oricât de banal ar suna astăzi un elogiu adus propriului amor spiritual decât servituții indigeste a unei căsătorii de conveniență în ter- menii succesului matrimonial. Acolo, unde „legea părților" se aplică, se aplică °i „legea întregului “. Patima sinelui mai presus de gloria altora Un „dar", urmat de o virgulă, căzând ca o secure, a „decapitat" mereu orice tentativă de „a-l împerechea" pe artist cu arta realismului socialist, cu alte subterfugii blazonate cu simbolurile bățoase ale secerii °i ciocanului. „Intimismul" său funciar respingea cu o timiditate irepresibilă „certitudinile" apodictice purtate din gură în gură, agitatoric, făcând din el un personaj hăituit, excedat de „grija" altora pentru propria sa operă. A nu se înțelege că drumul său n-a resimțit crispările aspre ale lumii în care a trăit: a stat mereu la „umbra fetelor în floare", pictând petalele gracile ale florilor din pânzele luchiane°ti, până când, deodată, s-a lăsat pătruns de adierea unei morți nea°teptate: florile sale °i-au pierdut exuberanța viului, calofilia strălucitoare s-a estompat, tulpinile s-au încovoiat, s-au rupt, petalele s-au ofilit °i s-au scuturat. Îndesate în sacul de polietilenă, ca un reziduu al evenimentului consumat, „compost" fertil, strâns de pe mormântul unde au fost a°ezate de omagiatori, ultima lor respirație condensându-se ca un abur mortal pe pereții interiori ai conținutului. Tinerețea lui n-a prea „rimat" cu tinerețea epocii °i nici cu avânturile ei revoluționare, omul „prins" în zidăria paradigmatică a vremii a supor- tat supliciul unei controverse din care a ie°it vic- torios, punând mereu în față alegoria fundamen- tală a unui adevăr moral: libertatea este singura formă memorabilă a vieții artistului. De aceea a plecat mai departe, prin „secoli de istorie" spre o artă ce trebuia să rezume valoarea ei dintâi, cea generică. Înapoi la tradiția de atelier a picturii europene A ocolit rețetele de paletă recomandate de pic- torii „ultimei" modernități, preferând „orânduiala vechilor" potrivit căror suprapunerile de pigment ale tonurilor pornesc de la „lumini" pentru ca ultimile straturi să le compună din „umbre" iar, „adâncimile" alcătuiesc „transparențe" care ating luminozitatea vibrată a glasurilor, întocmai pre- cum procedau arti°tii secolului de aur al picturii venețiene (Tițian, Tintoretto, Veronese, Giorgione, cei din familia Bellini din secolele al XV-lea °i sec- olul al XVI-lea) sau spaniole (Velasquez) atingând în manierismul venețian o precizie a tu°elor, o varietate a culorilor care va descoperi ceea ce, mai târziu, se va numi tu°a de sinteză lumină/ culoare, depă°ind prin virtuozitate tectonica liniară a desenului prevalentă la mae°trii florenti- ni. Folosind „noutatea" aplicării prin armonie asocierea complementarelor a descoperit o nouă strălucire °i prețiozitate a suprafețelor care exaltă luminozitatea tonurilor dar °i atmosfera care „col- orează" realitatea. În speță, întoarcerea la aceste rețete ale tabloului de atelier construiește o „ilu- minare" artificială a pânzei, abstracție făcând de „cuceririle" mai târzii ale plain-airismului care folosea până la exasperare tonul local, fragmen- tând intensitățile tentelor prin lumini °i umbre din dorința de-a surprinde inefabilul clipei, instan- taneul fotografic. Prin abilitatea sa de-a reda atmosfera „de atelier" cu efecte căutate de lumină dirijată dă pânzei adâncimi nebănuite °i încarcă tabloul cu prețiozitatea scintilantă °i misterioasă a 18 TRIBUNA • nr. 300b 1-15 martie 2015 unei poetici desăvâr°ite, repetă de succes, devenită modelul scolastic „de geniu” al profesorilor la aca- demia muncheneză de artă. Pentru Bruda°cu „subiectul” tabloului nu înseamnă prea mult. „Descrierea” tabloului este irelevantă, preferând prepiozităpii literare a subiectului expresivitatea dramatică a muncii artistului în “tablouri de gen” în care personajele sunt pretexte pentru a etala forme virtuoase ale desenului care extrag treptat, prin lumină, formele din penumbră. Excelenta sa manualitate îl eliberează pe artist de tirania mijloacelor, lăsându-l să folosească pensula sa prodigioasă. Sugerând că „adevărul” este ocultat, ascuns de penumbrele „moi” ale glasiului exersat virtuos. Dacă la vechii venepieni subiectul mito- logic avea exigenpa transmiterii unei învăpături etice la Bruda°cu subiectul artistic se mi°că într-o zonă a amoralităpii, artistul acpionând „torenpial”, într-o transă expresivă în care nimic nu este pre- conceput, predestinat. Pictura sa începe °i se sfâr°e°te cu un asediu al pânzei prin care a°ează, într-o ordine aleatorie, impulsivităpile °i reacpiile emopionale de moment, strunite totu°i de apli- carea unor canoane stilistice care, prin extrema lor folosinpă, au devenit a doua natură a artei sale. Între „a vedea” °i „a spune” Ar fi prea pupin să reducem arta lui Corneliu Bruda°cu la manifestarea unui simplu impuls exterior rezultat din perceppia lumii înconjură- toare; o „reproducere” senzorială, circumstanpială a naturii existente în afara omului, exersată printr- o practică a „simpurilor” °i, în primul rând, prin exersarea văzului. „A vedea” °i „a supune” privirii altora ceea ce vede artistul nu explică valul de simpatie imediată, aderenpa afectivă a fiecărui privitor la manieră (tehne) °i emopia afectivă, caldă, pe care o răspânde°te opera sa în fapa ochilor no°tri. Ceea ce amplifică gradul de „sim- patie” °i aderenpă empatică („empatie”, tot o formă de „abstracpie”- cum ar spune Worringer) asupra noastră este tocmai perceppia neclară, prac- tica „orfică”, oscilantă °i ambiguă prin care dis- cursul plastic se desfă°oară sub ochii no°trii, creînd impresia de nesiguranpă perceptivă, vibrapia optică nesigură, „începo°ată”, perceppia lumii din dosul unor ochelari”aburipi” care spun ceva despre starea de excitapie senzorială, subiectivă, care constituie chintesenpa comunicării, combustia internă a desfă°urării actului de creapie °i nu datul obiectiv, restituit în termenii convenpionali ai lumii care face subiectul discursului plastic. Această pozipionare a artistului la jumătatea dis- tanpei între el însu°i, lumea înconjurătoare °i priv- itor consolidează impresia unei comunicări tri- adice care se poticne°te în reverberapiile realului, inerpiile subiective ale autorului °i necesităpiile explicite ale comunicării °i îl lasă pe privitor să înainteze precaut, pipăind cu ochii substanpiali- tatea lumii ascunse, estompate, prin „sfumato” dându-ne sentimentul că face parte din operă, dar nu-i percepe toate pericolele °i adâncimile, mi°cările ei subtextuale, flexibilitatea, suflul viu- lui, procesele inerente care le acoperă, le ocul- tează crusta vizualităpii. Relapia noastră cu opera, de°i se petrece în termenii concretitudinii vizuale, este stângace °i întâmplătoare, fiind condusă de un artist care este marcat de timidităpi, nesigur, nevertebrat de „concetti”-ul compozipional, pe un drum fără marcaje inipiatice produse de vertijul unor stări °i mai pupin explicite decât de con- venpiile ferme ale reprezentării plastice comune, realiste. Un portret al artistului... Portretul „interior” al artistului are numeroase calităpi generice. Nu avem, însă, de-a face cu statura sa publică, consumată în termenii unei judecăpi formale, superficială, deformată printr-un exces de mondenitate, venind mai ales din partea acelora neînzestrapi suficient cu capacităpile intro- spective necesare pentru „a îngurgita” chintesenpa sa originală. Corneliu Bruda°cu este un fel de „esenpă exotică” retractilă care exersează mereu artificiul „ascunderii” de proprii săi „urmăritori”, excelând nu prin subterfugiul dinamic al fugii ci, prin capacitatea lui miraculoasă de-a se „face una” cu mediul în care se mi°că, împrumutându-i cal- ităpile, cultivând iluzia °i reflecpiile fantomatice pe care i le oferă excelenta cunoa°tere sensibilă în care î°i desfă°oară existenpa. Însu°irea blândepii sale proverbiale îl face lipsit de brutalitatea lacomă a „speciilor de paradă”, având acele mirac- uloase calităpi pe care adeseori le folose°te omul „superior” în competipie cu forpa brută. „Intimismul” artei sale este unul profund °i inde- structibil, este înarmat cu profunde °i rafinate vir- tuozităpi, cu abilităpi măiastre cum ar fi „capcana iluzionistă” folosită nu pentru „a prinde” °i „a ucide” ci, pentru a evada de sub presiunea con- tondentă a unei realităpii existente după principiul vânătorilor sagace care se strecoară sub „blana” victimei (privitorul). Nu °tiu ca, vreodată, pictorul să fi abuzat de vre-o îndrăzneală atât de mare încât să-°i cultive „fragilele” sale calităpi de „con- dotier” pentru că nu are nimic vulgar, grosolan °i lacom, milităros. Nu se compară cu ceilalpi, nu face strategii războinice °i, în definitiv, are calităpi mult mai prepioase pe care nu ar merită să le peri- cliteze în competipie cu alpii. Dar, a vedea prin arta sa un „trecut” abia schipat, printr-o gestică inocentă °i confuză, un artist de factură „pop” înseamnă a confunda aventura de la „balul bobocilor” cu discursul de primire în Academie. Artistul °i-a cultivat întotdeauna o individualitate onestă, de°i a aparpinut la un moment dat acelui „grup” de creatori clujeni care în timpul comunis- mului au fost autorii unei rezistenpe istorice, fiind promotorii unei atitudini mai războinice, mai vehement anti-calofile, anti - realiste fapă de arta oficială a epocii, după anii 1965. Prin două ancore profunde se poate pătrunde în lumea abisurilor sale : esoterismul - o chintesenpă struc- turală de experienpă ocultă-teorie (nemărturisită !), doctrină, tehnică °i procedeu °i expresia simbol- ică, de ordin metafizic care dau artei sale o aparenpă inipiatică. Cea de-a doua decurge dintr-un „ocultism” sui-generis care exaltă practica „mag- ică” a picturii fără a atinge zonele paranormal- ităpii. În primul rând, lumina °i intunericul au funcpii magice în pictura sa alcătuind canavaua unui discurs formal alcătuit nu din cuvinte, răspunzând unor exigenpe retorice pinînd de mor- fologia °i sintaxa discursului literar ci, din tu°e de culoare, din asocieri de tente °i amestecuri de tonuri capabile să pună în valoare „urma” pen- sulei - instrumentul „vorbirii” plastice prin exer- cipiul temperamental - adică ceea ce inipiapii numesc „textura expresivă” rezultată din gesticu- lapia mâinii artistului care se desfă°oară pe pânză. Pictura sa rezumă în sine un ansamblu de tehnici, materiale, procedee, pigmenpi materiali, medii de solubilizare °i amestec care formează expresia autosuficientă, poematică care definesc amprenta personală, unind ceea ce este vizibil, tangibil °i material cu ceea ce este ecoul imperceptibil, boarea, exuberanpă tranzitivă a mi°căriilor sensi- bile ale luminii °i umbrei , trăirile bulversate de senzapii tactile °i materialitatea virtuală în cea mai „finisată” retorică a sensibilităpii. Corneliu Bruda°cu Tors de bărbat, u/p, 33 x 29 cm „Dezlegarea” la pictură Pictura sa este o rede°teptare a simpurilor în preajma primăverii. Este rede°teptarea umanităpii °i trezirea la viapă din somnul traumatic sub stihi- ile iernii. Ea corespunde unei cosmicităpi eterne, repetabile în termeni rena°terii sărbătorite de ca- lendar sub instinctul vital al speciilor- pornind de la misterele antice-sărbători ale anotimpurilor lumii grece°ti eleusine sau dionisiace. ai, din acest punct de vedere, ea se constituie ca un ecoul esenpial al lumii mediteraniene, „arse”de fibrilapi- ile reci ale climei Europei septentrionale. Arta sa continuă, dincolo de °coală, curente, filiapii, fiind, în termeni pascali, nesapul „dezlegării la pictură” Sărbătoarea reînvierii naturii î°i are un corespondent creotin în axionul din Joia Mare - „Joia dulce” - simbolizând „Cina cea de taină”, ultima întâlnire criptică a Ucenicilor cu Învățătorul lor („Din ospățul stăpânului °i din masa cea nemuritoare, veniri, credincio°ilor, la loc înalt, cu gânduri înalte, să ne îndulcim”) Pictura europeană veche a formulat timp de secole arhetipul iconografic al acestei serbări în „Cina...” ale cărei imagini le regăsim în lăca°ele de cult °i toate casele cre°tinilor. Această pictura a fost, de-a lungul timpului, piatra de încercare a măiestriei artistice, oferind în limite canonice, întreaga dezinvoltură artistică °i excelentă profesională ale arti°tilor. Ca un adevărat creator de °coală artistică, Cornel Bruda°cu a făcut din arta sa un expozeu al desfătării picturale °i al libertâpii creației, oferind-o publicului °i ucenicilor său. Toată arta sa se revendică din această temă generică - incluzând filozofia - a artei europene, trezind aspirația fiecăruia dintre noi de-a avea în casa sa un astfel de echivalent profan al picturii bibilce, o chintesență a exprimării me°te°ugului pictural °i respirație a cosmosului prin om. ■ TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 19 Black Pantone 253 U interviu „Ceea ce fac mi-ar plăcea să fie o parte din arta momentului” de vorbă cu scenografa Carmencita Brojboiu Carmencita Brojboiu, foto Calin Ilea Născută la Constanta, Carmencita Brojboiu este scenografa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj din 2006, fiind totodată graficiană, membră atât a UNITER, cât °i a Uniunii Arti°tilor Plastici din România. A realizat scenografia celor mai de succes spectacole din ultmii ani de la TMSC, Unchiul Vanea, Trei surori, Strigate °i °oapte, dar are totodată în portofoliu colaborări impor- tante în Anglia, Grecia, Cehia, Serbia °i alte instituții teatrale din România. În stagiunea 2009-2010 a obținut o nominalizare la Premiul Masca de Aur din Rusia, pentru scenografia spectacolului Unchiul Vanea, de A.P. Cehov, regizat de Andrei aerban la Teatrul Alexandrinski (Sankt Petersburg). Ovidiu Cornea: - Cum se construiet rela/jla dintre regizor °i scenograf, /inând cont ca deoi echipa de realizatori include mai mu/ creatori, unii foarte cunoscu/i pe segmentul lor, regizorul este cel care iese cel mai frecvent în prim-plan? Carmencita Brojboiu: - Diferă de la caz la caz, în funcție °i de regizor °i de proiectul la care se lucrează. Când există o colaborare mai lungă între cei doi - eu am astfel de exemple de colaborare - se stabile°te °i un fel de prietenie. E foarte importantă echipa, iar pentru mine echipă înseamnă tipul acesta de colaborare pe termen mai lung. A°a cum a fost cu Mona Chirilă, cu care am lucrat împreună multe spectacole în decurs de ani, cum e cu Tompa Gabor, Andrei aerban °i cu Yannis Margaritis. E ca într-o relație de prietenie, mai întâi ne cunoa°tem, fiecare vrea să îl impresioneze pe celălalt, însă după ce treci să construiești efectiv, abia atunci cuno°ti omul. De multe ori lucrurile vin de la sine când există echipa asta pe termen mai lung, pentru că ne cunoa°tem. Cu Tompa Gabor nici nu prea vorbim foarte mult despre spectacol, pentru că oarecum simțim într-o anumită direcție. De aceea regizorii î°i fac o echipă cu care lucrează, de asta cu Mona făceam mereu împreună spectacolele, pentru că exista un limbaj comun, care viza modul în care te apropiai de spectacol. Cum e limbajul comun cu Tompa, cu Andrei. Astea sunt cazurile excepționale. Cel care vine cu propunerea spectacolului este desigur, în mod general, regizorul. Când există o echipă pe termen lung poate să vină o propunere °i din partea altui membru al echipei, compozitorul, spre exemplu, să zică „mie mi-ar place să facem un anumit spectacol, am o idee”, sau scenograful să zică „am văzut o imagine, o expoziție, am făcut o fotografie °i asta simt că s-ar potrivi la spectacol”. Din experiența mea, vorbesc strict din perspectiva mea, există °i posibilitatea asta, dar e mai rară. După cum a declarat Gabor Tompa, referitor la spectacolul Leonida Gem Session că într-o discuție comună în perioada când lucram la Praga, împreună cu Edi Sturmer °i Vasile airli, Vasile airli a zis „de ce nu vrei să faci Leonida în limba română”. Asta tot pentru că există o echipă, o prietenie °i °tii că gândul pe care tu îl transmiți este percutat într-un anumit fel de către celălalt, înțelege ce vrei să spui. Există cealaltă direcție, cu regizori cu care faci unul sau două spectacole. Sunt situații „extreme”, ca de la Matthias Langhoff, care vrea să controleze tot, inclusiv firul de iarbă care se pune pe scenă. Este desigur o experiență să lucrezi cu el, este un regizor foarte important, face °i scenografii, are o experiență extraordinară, reprezintă o istorie ambulantă a teatrului, dar nu ai prea multă multă libertate de mi°care. Cu toate că el îți declară că te lasă să te mi°ti, dar poți să te mi°ti „de aici până aici”. - Unul din cele mai recente proiecte în care a/i fost implicata este Mein Kampf, regizat de Alexandru Dabja, spectacol care se bucura dea de aprecierea criticii. Cum a fost experien/a aceasta, a/i mai lucrat anterior cu domnul Dabja? - Nu. Am citit textul, i-am trimis câteva imagini, pornind de la cerințele teatrului de a face ceva care să se poată executa în atelierele teatrului. - A°adar dincolo de rela/ia cu regizorul, mai apare °i o presiune economica asupra scenografului... - Scenograful - nu fac pe victima, regizorul este oricum supus constrângerilor economice pentru că la el ajung toate neputințele, din toate direcțiile - este cel mai supus presiunilor economice, pentru că lucrează cu foarte multe departamente. Există ni°te limite financiare în care te poți mi°ca. - De unde a/i pornit cu ideea scenografică la Mein Kampf? - Până la urmă toate informațiile se a°ează în inte- rior °i nici nu °ti de unde îți vine. Poate că văzusem înainte Grand Hotel Budapest, poate că era perioada în care eram foarte preocupată de Jugendstil. Cert este că la un moment dat i-am spus domnului Dabija: „ce ar fi dacă am plasa acțiunea într-o piscină dezafectată, un bazin, un soi de baie comună?”. I-a plăcut ideea. Pur °i simplu i-am făcut desenele. Singurul lucru la care a ținut a fost ca la final să se deschidă decorul ca să vedem biblioteca. - A/i fost a°adar cumva in/atoarea conceptului vizual final? - Într-un fel da, pentru că poți să inițiezi, dar textul e ăsta, datele sunt acestea. E clar că nu poți să faci Mein Kampf într-un stil modern, cum se face Pescaru°ul, cum faci Cehov °i Shakespeare °i îi îmbrăcăm în blugi. Nu poți. - Cum se nat în mintea unui scenograf ideea pe care în cele din urma spectatorul o vede materializata pe scena? - Uneori se na°te după multe căutări °i documentare. Alteori... Eu simt, într-un fel, nu e un sistem foarte clar, riguros. Am pe computer zeci, sute de imagini, e un motora° care tot timpul funcționează. Chiar dacă sunt aici la laptop, caut informații, cărți, citesc, merg pe stradă sau alerg prin parc. Eu simt, simt pur °i simplu că vin ni°te lucruri, simt când nu e corect °i simt când e direcția bună. La Leonce °i Lena, spre exemplu. Tompa Gabor mi-a povestit că a avut un vis. A zis că vrea să facă Leonce °i Lena °i mi-a povestit visul lui. Chiar declară într-un interviu, foarte frumos, că e singurul spectacol care i-a întrunit... visul. Mi-a povestit visul lui, cu personajele acestea rococo, baroce, care intrau într-un atelier de reparații. Asta era înainte de a pleca el în America. I-am făcut ni°te schițe, i-am trimis °i macheta, fotografia machetei. Când ne-am reîntâlnit, el a revenit la Bucure°ti, la Festivalul Național de Teatru °i se reconstituia decorul spectacolului la Bucure°ti, la ateliere. Decorul era deja construit, pus, mai aveam de făcut doar ni°te accente la picturile de pe pereți. A mers acolo, a intrat în hală, decorul era pictat °i a avut o reacție de genul: „Ce e asta...? E extraordinar”. „E visul tău. Ai visat °i am făcut”, am zis. Pe de altă parte, tot cu Tompa, la Medeea... Am plecat de aici la Novi Sad; aveam în ma°ină machetă, schițe, totul în detaliu °i urma să intrăm în lucru, timp de o săptămână sau zece zile, cu textul în română, engleză, maghiară. Dar drumul nostru până acolo, am mai tot povestit despre el, a fost aproape inițiatic. Când am plecat de aici, în ianuarie sau februarie, era o zăpadă teribilă. Am mers cu ma°ina, am rătăcit drumul, apoi ne-am întors. Ajungem în Timi°oara, unde era o lapoviță °i o ninsoare de nu vedeai nimic. Era în jurul orei patru, foarte aglomerat, ne aflam la o intersecție °i noi vroiam să ajungem la graniță. Oprim la trecerea de pietoni °i era multă lume în intersecție, pietoni care a°teptau să trverseze. Iar eu îl întreb pe un domn: „ne puteți arăta drumul spre graniță?”. Domnul se întoarce °i era orb. Din toți oamenii aceia am ales un orb să ne arate drumul. ai cum am trecut granița a început să se întunece °i de la graniță până aproape de primul oră°el nu era țipenie de om, era totul alb °i plin de fazani uria°i. Dacă vă povestesc ziceți că e o năzărire. Noi mergeam încet cu ma°ina °i ei stăteau în mijlocul drumului °i întorceau capul, trebuia să a°teptăm; eram noi în domeniul lor. La un 20 TRIBUNA • nr. 300- 1-15 martie 2015 20 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U moment dat întâlnim o cărupă, nu exista un om lângă căruia aia. Era o căruță cu doi cai, unul negru °i unul alb, iar unul era căzut jos, cred că era mort, cu hamul atârnat... cu spahiul acela care viscolea, Tarkovski, Fellini. Cu vremea aceea care viscolea, cu fazanii aceia gra°i °i mari... După aceea trecem de oră°el apare o fiinpă pe °osea, era un polipist. De câte ori ne-am dus °i ne-am întors de la Novi Sad dădeam numai de fazani în drumul nostru... Am ajuns la repetipii °i după o săptămână Gabor îmi spune: „°tii ce? Vreau să renunț la text. °i poate renunț °i la decor...”. Am renunțat °i la decor, am introdus un personaj în plus, orbul, corul care era alcătuit din bărbapi care mereu se schimbau, ba erau balerine, ba erau altceva. O nebunie a fost; un specta- col foarte premiat. Cred că datorită acestui drum pe care l-am avut transformarea s-a făcut în direcpia asta °i am avut un orb, care nu exista, un fel de călăuză... - Chiar dacă ai pregătit totul cu exactitate poate apărea ceva care răstoarnă oarecum perspectiva... - Uneori da. Zilele acestea tot comunic cu George Banu, acum sunt foarte preocupată de biblioteci, parcă numai asta, articole cu biblioteci văd, că Biblioteca Tehnică din Ia°i e declarată printre cele mai frumoase din lume etc. El mi-a dat un citat dintr-un celebru regi- zor care a zis că atunci când lucrează la ceva e ca un magnet, atrage. Când lucram cu Mona la Căsătoria, acum 13-14 ani, foarte frumos spectacol, toate perso- najele erau inspirate din Botero. I-am făcut pe topi gra°i, dar în stilul lui Botero. În perioada aia numai oameni gra°i vedeam... Cumva vezi lucrurile într-un anumit mod. De aia ziceam la mine că eu mai mult simt. - A/i fost nominalizată acum că/iva ani la un important premiu din Rusia, Masca de Aur, pentru spectacolul Unchiul Vanea realizat cu Andrei aerban la Sankt Petersburg. Tot în aceea°i perioadă a/i fost no- minalizată °i pentru scenografia de la Leonce °i Lena. Dincolo de aprecierea criticilor, aprecia/i perioada aceea ca un vârf al crea/iei dumneavoastră? - Astea nici nu le gânde°ti, nici nu le a°teppi. Niciodată nu lucrez la un spectacol gândindu-mă că a° vrea neaparat să fie premiat. Lucrez cât mai deschis °i onest la fiecare spectacol. Dacă se întâmplă ca unora să le placă °i să intre într-un con de lumină °i să fie nominalizate sigur că e°ti foarte bucuros, că munca ta, iată, a fost observată. Apoi e mai trist. După aceea e ca °i cum te-ai descărcat, ai fost nominalizat, ceea ce faci oricum nu mai intră pe acela°i traseu. E cumva inegală povestea asta, că aceea a fost nominalizată °i cealaltă nu °i mă întreb „dar de ce, că pin la spectacolul ăla?”. Atunci chiar a fost foarte frumos, că au venit una după alta, chiar am putut să merg la Moscova, am stat o săptămână °i am văzut cum sunt acolo apreciapi arti°tii °i cât de frumos a fost tot evenimentul. La noi durează Gala UNITER ore în °ir. Acolo au terminat în două ore °i au nominalizări din toată Rusia, la toate categoriile. Eu eram la teatru de dramă, pe scenă medie. Existau nominalizări pentru scenă mică, medie, mare, la toate categoriile, teatru de dramă, musical etc. Au în acela°i timp nominalizări °i pentru operă, teatru de copii, de balet. Totodată era foarte clar, existau nominalizări pen- tru scenografie, respectiv costume. La noi se dă pre- miu de scenografie, dar de fapt se dă numai pentru decor. Dacă e°ti în postura fericită ca scenograf să fi făcut °i decorul °i costumele °i să fii nominalizat, e perfect. Dar se întâmplă foarte des ca această zonă a costumelor să nici nu fie luată în seamă. Asta e o mare nedreptate. De exemplu când noi am luat cu Unchiul Vanea multe premii era nominalizat °i Faust-u\ lui Purcărete de la Sibiu °i acolo decorul era făcut de Helmut Sturmer °i costumele de Lia Manpoc. ai în general partea de costume e foarte importantă în spectacol, nu popi să o anulezi. - Din perspectiva spectatorului costumele pot fi adeseori elemente care se remarcă într-o scenografie °i într-un spectacol per ansamblu.... - Scenografia este imaginea unui spectacol. Pe lângă lumini, coregrafie... Dar scenografia este ima- gine. Nu popi să decupezi din imagine... Să ne referim la unul din ultimele spectacole, Vizita bătrânei doamne. Este decorul °i toate personajele acelea, în costume. Decupezi personajele de acolo din costume °i te uipi numai la decor. Nu popi să faci asta. Practic încă o problemă. Nu popi să °tergi, că nu există, că atunci °tergi °i actorii. Revenim astfel la începutul dis- cupiei, la echipă, e foarte importantă echipa °i colabo- rarea. - Când vă sim/i/i mai bine, când face/i °i decorul °i costumele, sau din contră, atunci când colabora/i cu altcineva pe unul dintre segmente? - În general îmi place să lucrez unitar, să fac totul, îmi convine. Sigur că munca e multă, când ai 200 de costume °i mai ai °i decor °i timpul e atât de scurt, efortul e foarte mare. Ambele cazuri au avantajele lor. Acum fac decoruri la două spectacole care urmează în proiectul teatrului. În cazul acesta regizorul este liantul, dar între noi discutăm ce facem, a°a este ideal. Cu Helmut Sturmer, când s-a întâmplat să fac cos- tumele când el făcea decorul, comunicăm °i discutăm, ne acordăm cumva cu imaginea finală. Cum era cu Titi Ciupe. La o parte din spectacolele Monei aici la Cluj eu făceam costumele, el făcea decorul °i tot a°a, discutam cu el. - Când face/i numai costumele e vreun sentiment de frustrare, nu este totu°i prea pu/in, în compara/ie cu a face decorul? - Nu e mai pupin, când faci 200 de costume. Frustrarea vine în situapia în care nu e°ti parte din proiect de la început, pi se dă deja un decor la care regizorul °i scenograful au discutat, au lucrat °i vii pe parcurs. Asta se poate întâmpla când sunt din altă pară, ei sunt de acolo °i lucrează. E pupin mai delicat dar până la urmă s-a rezolvat °i o astfel de situapie. - În Hedda Gabler scenografia este dominată de culoarea verde, iar în Strigăte °i °oapte de ro°u. În ce măsură a fost ideea dumnevoastră sau a regizorului să merge/i pe o culoare predilectă? - La Strigăte °i °oapte am pornit de la filmul lui Bergman °i acolo în interioare ro°u era predominant. Am făcut schipe, machete, am tot discutat cu Andrei °i am ajuns la concluzia să mergem pe predominanta aceasta de ro°u. ai el, Bergman, chiar explică, în dis- cursul acela explicat pe hol, culoarea ro°ie ca burta unui dragon. La Hedda Gabler am zis că după ce am făcut totul ro°u să mergem pe complementar, pe verde. Verdele este o culoare care aduce calm °i lini°te, dar aici e un verde foarte dur, pentru că depinde °i de material °i e ca un fel de verde de fiere, de venin, culoarea veninului. - Ave/i o culoare pe care prefera/i să o utiliza/i în general? - Da, am. Mult timp, mai la începuturi, îmi plăcea să lucrez alb pe alb. Chiar am avut în Anglia două spectacole alb pe alb. E foarte greu. De fiecare dată îmi place să am pupin ro°u. E viapă, e un contrapunct, e ca un fel de ax. De exemplu în Vizita.., pe bandero- la aceea albă, până a veni asistenta de scenografie, am făcut-o eu °i mergea foarte bine, ro°ul în spapiul acela mergea foarte bine. Ea fiind mai tânără zicea că e prea comunist. „Dar stai pupin, nici nu dă rău în lumea asta °i în societatea asta să ai un ro°u comunist”. Pentru că societatea asta anunpa toate societăpile. Mie chiar îmi place când apare chestia asta atât de brutală la început, după aceea lucrurile devin foarte cenu°ii. E un contrapunct. - Care sunt experien/ele care v-au marcat cel mai mult în evolu/ia dumnevoastră profesională °i implicit creativă? - Cea mai mare surpriză pe care am avut-o a fost când am concurat la ocuparea postului de scenograf. Am citit un anunp la Mica Publicitate, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat. Nu am spus nimănui, inclusiv din familie, fetipa era mică. M-am dus °i am dat examen, unul foarte lung, a început dimineapa °i s-a terminat seara. Când am ajuns acasă, era în ianuarie, ai mei sunau la urgenpă că nu °tiau ce e cu mine. Eu dădeam examen pentru scenograf. Vreo cinci sau °ase am fost pe acel post. Cea mai mare surpriză a fost când mi-am văzut numele acolo. Renunpasem o perioadă destul de lungă la ideea că o să ajung să fac teatru °i brusc am deschis un ziar °i am citit acest anunp, eram cumva un outsider, o oaie neagră °i am fost cel care a câ°tigat. Era la Constanpa, la Teatrul Dramatic. După aceea faptul că am făcut atâpia ani echipă cu Mona Chirilă, având o anumită estetică, fiind un om care citea foarte mult °i care avea preocupări cumva apropiate de ale mele; de asta am °i rămas să lucrăm atât. La Constanpa, în teatrul de păpu°i erau speciali°ti de talie europeană °i acolo am învăpat cât de grea este munca aceasta °i cu câtă dăruire se poate face. Nu era renunparea asta, „merge °i a°a”. Era cam ce găsesc °i aici la Teatrul Maghiar. După care a fost întâlnirea cu Tompa Gabor, cu Andrei aerban, de la fiecare am învăpat câte ceva, la fel °i de la alpi regizori. O altă mare realizare pentru mine, °i profesional °i spiritual, a fost proiectul la care am muncit apro- ximativ opt ani, cât am lucrat cu Marea Britanie. Au fost două spectacole, incluzând însă vizitele °i schim- burile de experienpă. Am început cu workshop-uri, cu discupii, cu vizite, apoi a început lucrul la un spectacol, a avut loc spectacolul, turneul, după care am început lucrul la un nou spectacol °i tot a°a. La ei acest proces este destul de elaborat °i pus la punct. ai pe partea educativă am făcut foarte multe workshop- uri cu tineri de colegiu °i gimnaziu. În Marea Britanie erau colegii de dramă °i am făcut workshop-uri cu ei. A fost foarte foarte interesantă descoperirea acestei mari culturi, faptul că am mers °i am văzut de la Stonehenge la casa lui Thomas Hardy, a lui Shakespeare, am vizionat multe spectacole de teatru, foarte diferite, expozipii. Am mai spus că este foarte important pentru mine ca oriunde merg să văd ceea ce se întâmplă, arta la momentul respectiv, nu numai muzeele celebre, ci muzeele de artă modernă, expozipiile, ceea ce se întâmplă în momentul respectiv. Acolo la Londra timp de trei luni repetam lângă Tate Modern Gallery °i la pauza de prânz în loc să merg să mănânc preferam să merg la Tate Modern °i în Bookshop, stăteam în fapa unei lucrări, în două ore °i îmi luam o cafea °i un suc °i mă întorceam la lucru, era o „hrană”. Mult mai bine mă simpeam decât dacă a° fi stat la cantină °i să schimb vorbe cu colegii. O altă experienpă aparte pentru mine a fost cea din Grecia. Am făcut opt spectacole acolo, faptul că am întâlnit cultura aceea extraordinară, faptul că am mers °i am văzut spectacole la Epidaurus, am văzut acolo Yannis Kokkos. La Teatrul Irodion, unde după ani de zile am avut noi premiera, am văzut Pina Bausch °i am văzut-o pe Pina Bausch. Era în 2000 sau 2002. E foarte important că am lucrat în diferite culturi, cum a fost recent la Praga, acum doi ani °i că devii parte dintr-o comunitate, din cultura ei la momentul respectiv, iar tu ca străin vii cu toată încărcătura °i experienpa ta în cultura respectivă °i faci un proiect acolo. Apoi la Sankt Petersburg a fost o experienpă extraordinară, faptul că e°ti în locul acela, unde am prins °i ziua polară °i noaptea polară. Eram în noiembrie-decembrie, când era tot timpul întuneric; °tiam că soarele răsare teoretic la 9.30 °i apune la 15.30, dar nu vedeam nici un fir de lumină. Am fost apoi în mai-iunie-iulie, era oarecum un apus °i imediat " TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 21 Black Pantone 253 U (ț) Black Pantone 253 U " râsârea soarele, nici nu aveai timp să îți dai seama. Dar nu am fost ca turist. Când mergi ca turist, îți propui ceva, nu po^i să acumulezi °i să cuno°ti. Nici eu nu am cunoscut, dar parcă am prins puțin din spiritul culturii respective. - Crede/i că genul acesta de experien/e este indispensabil creatorului de azi? - Nu neapărat, nu pot să fac repete, vorbesc din punctul meu de vedere. În Grecia în 2002 era Olimpiada Culturală înaintea Olimpiadei sportive. Dintre mii de proiecte culturale, proiectul nostru a fost acceptat. Noi am făcut acest proiect, Electra, de care în România s-a vorbit destul de pu^in, eu °i Bogdan Zsolt am mai vorbit. E un proiect extraordinar de frumos °i de important, Electra, cu o echipă româno-greacă. Regizorul grec, scenograful român, coregrafa suedeză. Compozitorul Arild Andersen, faimos compozitor norvegian; Electra era jucată de Maia Morgenstern, Oreste de către Bogdan Zsolt, iar restul echipei era formată din actori de primă mână din Grecia. Am avut două spectacole. Am mers, am predat schijele, s-a lucrat, am repetat în alt spațiu până la săptămâna dinaintea premierei când am trecut chiar pe Teatrul Irodion. Acum e cel mai vechi teatru unde se joacă în continuare, este la poalele Akropolei, am avut două premiere, două zile, în iunie. La două premiere, în două zile, am avut 12.000 de spectatori, pentru că teatrul acela antic avea 6.000, 6.500 de spectatori. ai când ie°i la aplauze, pe piatra teatrului °i vezi doar oameni în mulțimea aia °i deasupra e Akropole luminată... E o experiență. Atunci era ceva normal, vedeam afi°e uria°e care se tot schimbau, cu numele nostru, cu fotografii din spectacole °i mi se părea normal. În acela°i timp la Epidaurus era Peter Stein, la Tesalonic Andrei aerban. Dau doar două nume, au fost sute de arti°ti. - Cum filtra/i toate aceste experiențe °i experimente diverse, prin ce „sită” le treceți? - Simți o mare bucurie, sunt acumulări. Înăuntrul meu este o ladă de zestre, iar aceste lucruri vin °i se a°ează acolo. E însă o imagine care îmi revine din timp în timp °i este prima imagine care m-a marcat foarte tare de când am făcut teatru, după care au venit altele. Dar aceasta îmi revine °i nu cred că una exact ca aceasta, sau ceva în direcția asta, să mai întâlnesc. Eram scenograf la Teatrul de Păpu°i din Constanța °i după cum am mai zis, îmi place să mă uit la spectatori. Iar la teatrul de păpu°i există un public special, copiii. În acela°i timp eram profesoară la un liceu, profesoară de desen. I-am luat să mergem să vedem spectacole la Teatrul de Păpu°i, care în Constanța are °i un loc foarte frumos, pe malul mării, în ora°ul vechi. Faptul că ei erau du°i dintr-un cartier de blocuri, cu ma°ina, acolo °i că se plimbau apoi pe faleză, lângă Cazino, era un lucru foarte frumos. Au adus fiecare banii de bilete, am spus cât costă, am organizat autobuzele. Cine credețâi că a venit primul cu banii de bilete? Era un băiețel dintr-o familie cu 7-8 copii, un copil pe care toți îl trimiteau în fundul clasei, că mirosea urât, că era îmbrăcat jerpelit, că nu avea de desenat blocuri °i carioci, cum scoteau toți. Acolo era o categorie a copiilor de navigatori, prin anii ‘90, când încă nu exista posibilitatea asta să îți cumperi, lor le aduceau carioci, erau cumva privilegiați. Acestui copil eu îi luam caietele de desen, acuarelele °i era printre puținele ore la care el venea. De obicei muncea în port ca să î°i ajute tatăl. Primul care a venit cu banii de bilet a fost acest băiat. Când am început să fac lista diriginta mi-a zis: „vai, să nu îl luați, că vă face de rîs, ce să caute el la teatru?”. Am zis că nu se poate, nu poți să îi refuzi unui copil acest drept. Dimineața au venit două autobuze la °coală, toți copiii erau îmbrăcați în tricouri, pantaloni scurți, era iunie, înainte de sfâr°itul anului °colar. ai acest băiat nu apărea. Am zis să mai a°teptăm. ai când îl văd, alerga, nu °tiu de unde °i-a făcut rost de un cos- tum, că el °tia că merge le teatru, era cu un costum ponosit °i cu căma°ă °i cu crăvățică. ai am ajuns la spectacol, în sală, colegii tot a°a l-au împins în fundul sălii. Era micuț °i firav °i nu vedea °i stătea pe muchia scaunului, stătea °i se uita. Iar eu m-am dus pe ulti- mul rând °i mă uitam la el. Ce am văzut în ochii acelui copil este cea mai frumoasă recompensă. Copiii se agitau, alergau, iar în momentul ăla ochii lui au devenit imen°i, cât toată sala. Avea o bucurie, era un burete, absorbea tot ce se întâmpla acolo. Uneori când e greu °i îți vine să depui armele îmi vine imaginea acestui copil °i îmi zic că merită să faci eforturile astea, dacă un om în viața ta iube°te astfel ceea ce tu îi oferi. - atiu că a/i absolvit Liceul de Artă, dar după aceea a/i terminat Facultatea de Geologie. Cum ați trecut de la artă la geologie °i cum a/ făcut apoi „switch-ul” înapoi spre scenografie? „Switch-ul” a fost făcut. Eu asta am visat °i am fost încurajată pentru scenografie. Să nu uităm că România a mai avut o perioadă înaintea acestor ani în care totul e liber °i se poate. Eu am făcut studiile în acea perioadă în care erau trei locuri pe țară (la Scenografie, n. red.). Se dădea examen din doi în doi ani. Din start mi s-a spus să nici să nu mă gândesc să intru. M-am dus totu°i, am încercat, nu am intrat, am fost extrem de dezamăgită °i am spus că nu mai vreau. În liceu eram foarte răsfățată de către profesori, aveam tot timpul expoziții, iar deodată a venit cealaltă realitate deasupra mea °i am fost extrem de deza- măgită °i am spus că dau unde rămân locuri pe toam- nă. Geologia m-a dus chiar cu picioarele pe pămnânt °i la propriu °i la figurat. Nici nu °tiam ce e, am citit în Dicționarul Enciclopedic °i acolo scrie foarte fru- mos, dar e cu totul altfel. Iar după cei trei ani de sta- giatură am mers la Minister °i am cerut să întrerup, cred că am fost printre cei sub 1% care cereau întreru- perea contractului de muncă, pentru că îmi termi- nasem stagiatura, deci îmi plătisem obligațiile către stat vizând °colarizarea. După aceea m-am angajat ca muzeograf, profesor, după aceea ca scenograf. Drumul la Mecca a fost mai ocolit pentru mine. - De ce artă se situează cel mai aproape scenografia, din perspectiva dumneavoastră? - Mie îmi place să o văd aproape de instalație, ceea ce nu reu°e°ete câteodată, dar bineînțeles arte vizuale moderne, mi-ar place să cred. Genul de expoziții care îmi place să îl văd este cel de instalații, iar în ceea ce prive°te arta modernă care se face acum, am o mare bucurie că e atât de variată °i că oamenii creează atât de divers; nu mai sunt canoane atât de stricte, care să marcheze un anumit curent artistic, chiar dacă pe anumite sectoare sau perioade un anumit artist, grupări sau °coli î°i impun influența. În expoziții, ca °i la teatru °i în cinematograf, eu sunt un „consumator” - nu îmi place termenul -, un om care are toate simțurile deschise pentru a se bucura, a privi. Nu mă duc ca „eu, scenograf” să judec sau să văd, mă duc ca un om care este curios °i caută. Ceea ce fac mi-ar plăcea să fie o parte din arta momentului. Totu°i meseria noastră este extrem de efemeră. Chiar acum câteva zile am fost la depozitele din Baciu, unde toate teatrele Clujului î°i au depozitele de decoruri. Toți sunt acolo, dacă mergeți lunea sunt toate °i Operele °i Teatrele, lunea se schimbă repertori- ul °i duc ce a fost jucat o săptămână °i aduc pentru săptămâna următoare. Foarte ciudat, pentru că acolo se schimbă tot timpul, tu îți aranjezi pe scenă un anu- mit spațiu, la°i ca scenograf un anumit spațiu, dar acolo e puțin suprarealist locul acela. Lucrezi, e un efort °i financiar, pe urmă dispare, e o muncă extrem de efemeră. - Cât de mare e diferen/a între cum se concepe o scenografie astăzi °i perioada în care vă aflați mai la început? - Este mare, când am început în primul an de scenografie nu am luat salariu. În al doilea an am luat după °ase luni °i asta era °i situația cu bugetul teatru- lui. Făceai din ce găseai, drept pentru care făceam din sac, nisip, sau pânză. Dar inventam. Uneori când ai resurse mai puține e°ti constrâns să fii mai inventiv. Pe de altă parte contează foarte mult °i cu cine lucrezi. Una e ce facem noi pe hârtie °i la stadiul de machetă °i apoi acestea sunt date unor oameni. Sunt constrân- gerile economice, dar °i limitele umane. Una e când lucrezi într-un atelier cu oameni dedicați, dar cu mijloace reduse °i sunt doi oameni °i alta e când faci decoruri într-un loc, precum în Bucure°ti, unde ate- lierul cu care lucrăm de o vreme, sunt foarte profe- sionali, lucrează numai decoruri de teatru, acolo e fabrică pentru decoruri de teatru. Eu nu sunt un scenograf care sare calul. atiu care sunt limitele °i bugetele °i atunci încerc din start să îmi propun ceva care să se poată face în condiții optime. Să nu fac rabat, să vreau să fac piramida Keops °i să ajung să pun o piatră. Nu, pornesc de la ideea că am nevoie de o piatră. Nu ai încotro. - A/i mai lucrat °i la alte spectacole de operă, în /ară. Care sunt diferențele pe care le resimțiți, ca scenograf? - În operă e mai dificil, e un alt sistem, un alt ritm, opera la ora actuală în lume spectacolele de operă sunt °i în general au fost cele mai costisitoare, nu ai cum. În Anglia când am lucrat am cunoscut un scenograf care făcea numai scenografie de operă °i era plătit pe acte, pe costum, pe bucată costum. Erau plătiți foarte bine; fiecare act la Operă e altă imagine. Aproape. Am făcut la Ia°i spre exemplu acea reluare după Indiile Galante, sunt patru opere acolo, fiecare se petrece în alt loc. E un loc superb teatrul din Ia°i, dar e o scenă mică. Aveai cor, balerini, aveai °i soli°ti. Andrei aerban a făcut un lucru foarte lăudabil, i-a mai dus °i prin sală. Astea făcute cu materiale din România, cu un buget stabilit, cu un timp record - să faci 700 de costume... La Operă trebuie să fii înarmat foarte bine. - Vă atrage în continuare să faceți scenografie de operă? - M-ar atrage dacă ar fi un proiect precum specta- colele care se joacă acum la nivel internațional, care sunt foarte moderne. Ca să mă întorc în epoca de istorie, cu stânci de polistiren °i peisaje pictate pe sus - sigur că erau extraordinare, dar perioada lor acum e de muzeu - nu m-ar tenta. Nu mă atrage stilistic nici în teatru acest sector, decât dacă este folosit ca citat. - Care sunt cele mai recente proiecte în care ați fost sau sunteți implicată? - E vorba de patru-cinci spectacole. La Teatrul Național Agnus Dei, cu un tânăr regizor la master acum, dar talentat, Cătălin Bocârnea. Apoi la noi la sala Studio, Cântecul lebedei, cu Sinko Ferenc, actorul nostru care face °i coregrafie; în acela°i timp pregătesc un spectacol care se va întâmpla în iunie, dar e pentru mine o mare provocare, Livada de vi°ini, cu Gabor Tompa, la Maribor în Slovenia. Până atunci probabil că va fi, sper să fie, Ubu înlănțuit, tot cu Gabor Tompa, la Teatrul Național din Cluj. În martie încep aici Breaking the Waves, cu Tom Dugdale. Interviu realizat de Ovidiu Cornea ■ TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 22 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U urnal Mama (spicuiri din jurnal) Gavril Moldovan 8 martie: Blânda mea mama, o găsesc pe vechiul pat cuprinsă de boală, acoperită °i cu ochii cufundapi în orbite. atia că revin acasă, dar auzind pa°i prin curte, s-a săltat nipel din a°ternut să vadă pe geam, să mă vadă. Un zâmbet cunoscut, o fapă palidă iluminată totu°i de surpriza revederii poate nu a mea cel de acum ci a copilului ce-am fost sau poate a celui ce sunt, poate a amândurora, căci mamele au în gândurile lor imagini întreite pe care noi nu le putem °ti. Mama face cât o împărăpie. Ea adună rouă în priviri legând trecutul de prezent, copilăria de adolescenpă, maturitatea de bătrânepe. Ea are busuioc la grindă. Ea află mai repede cuvântul °i gestul potrivite pentru orice împrejurare. Mama scaldă cu privirea slăbită trupul meu din cap până în picioare, apoi stăm lini°tipi de vorbă. Dar cuvântul ei e schimbat. Bat în vocea ei aripi străine, fo°nitoare, fo°nete din alt tărâm. Deja mama e numai jumătate pe lumea aceasta. Cealaltă jumătate plute°te în aer sau poate e în cer, în cerul pe care ea l-a adulat, l-a chemat de atâtea ori în ajutor. Cerul pentru ea este o persoană ireală, o curte cu rândunele ciripitoare, o grădină cu flori °i iarbă crudă. Cu o mână îmi face semn să tac. O rază de soare s-a oprit pe ve°mântul ei, cum venea oblic din străfunduri de lume °i aprindea locul cu o flacără stătătoare. Nu- °i amintea ceva, nu putea localiza în timp o întâmplare pe care dorea s-o actualizeze. Îi sar în ajutor °i ne amintim clipe de bucurie. Soarele apune °i apar stele, apoi luna. Mama nu mi-a spus niciodată nimic despre lună dar eu văd că între ea °i astrul noppii există o taină. Între ea °i stele deja s-a statornicit o înpelegere soră cu moartea. De când noi am plecat de acasă, de când tata s-a mutat în casa ve°niciei lui, ea °tie limbajul stelelor, al cerului °i al neprevăzutului, al trecerii lunii în înaltul bolpii dincolo de stâlpul porpii. Dar eu văd trecutul ei îndepărtat: mama spală vasele seara după cină °i trece tăcută în cealaltă odaie, unde nu o prinde somnul prea repede. Toarce dintr-un caier un fir argintiu ce poate face, întins, legătura între două ora°e, între două gări sau trenuri. Acum pune apă-n ac °i nu vede °i mă cheamă pe mine să-i bag apă-n ac căci nu-°i găse°te ochelarii. Eu sunt un copil de °apte ani pe care ea vrea să-l dea la °coală. Coase pantalonii lui tata. Pune un petec mare dedesubtul unei găuri, îl coase pe margini pe dinăuntru apoi îndupăce°te la suprafapă. Petecul are aceea°i culoare ca pantalonii. Cât l-a căutat, doamne! Până l-a găsit. Într-o clipă pantalonii lui sunt gata °i se apucă de altceva. N-are astâmpăr. A măturat curtea, a scormonit pătulele găinilor de ouă, a ascultat îndelung o pasăre cântătoare a°ezată pe cumpăna fântânii °i a rămas dusă cu gândul departe. Grădina ei de legume e lună. Nici o buruiană. Când o ia tata la câmp, ajută la încărcat carul, la căratul snopilor, la împră°tierea brazdelor, la pră°it porumbul sau la secerat. După masă, târziu, pleacă mai repede acasă decât ceilalpi, din câmp, să pregătească cina. Mama e mereu în trei schimburi. Dimineapa e prima în picioare. E la ma°ina de cusut sau la războiul de pesut. O pânză albă e viapa ei. E în ea atâta calm °i supunere. Atâta cumsecădenie. Se supără pe noi, copiii, că îi furăm zahărul cubic (măsupe de miere) din locul tăinuit, dar îi trece repede. O simplă basma i-am cumpărat odată, ieftină de tot, °i nu °tia ce să facă de bucurie. După ultimul mare război sose°te în sat o ma°ină plină cu copii orfani cule°i de pe străzi, din Moldova. A fost foamete mare. Mama ia o fată, Mărioara, °i o cre°te ca pe copilul ei până la o vârstă când statul român a luat-o de la noi °i a trimis-o la o °coală profesională la Galapi. La rugămintea ei, mama i-a vândut cele cinci mielupe pe care Mărioara le pă°tea °i spunea că sunt ale ei °i i-a trimis banii prin po°tă. Frapii mei mai mari o cunoscuseră pe Mărioara °i-mi vorbeau despre ea. I s-a pierdut cu timpul urma. Mama e acum bolnavă. Tristepii îi place de ea. Tot timpul spunea „oare ce s-a ales din Mărioara?” Oare ce se va alege acum de ea? Mama e o pasăre măiastră care va zbura pentru totdeauna într-un crâng al noppii. O s-o caut mereu prin curte sau prin fotografii, o să-mi Corneliu Bruda°cu Sac cu flori (detaliu), u/p, 161 x 161 cm amintesc de ea sau o s-o văd mereu dând târcoale casei noastre, casei mele, împrejurimilor. Mama e o umbră ce pine pasul cu mine oriunde mă duc. De n-ar fi fost ea, nu cuno°team atâtea taine, atâtea înpelesuri °i neînpelesuri. Mama e °i când nu e existenpa mea. Voci colegiale mă anunpau „vine mama la tine”. Venea să aducă bani la internat. Mama va fi °i când nu va fi mama mea. ai cum au pregătit-o s-o ducă vecinele; aproape cu ce-a venit se duce-napoi, spre movilipa cu cruce, unde greierii calcă pe vârfuri. Acolo s-a dus ea. Mâine-poimâine voi sălă°lui °i eu pe-acolo, luându-mi prieteni o tufă, un prun uscat sau o piatră. Sau poate un fluture ce va zbura deasupra. Oricum, a coexista cu Dumnezeu e foarte greu, mai ales când el nu există sau când nu °tii că există °i sub ce formă există. Acestea fiind spuse, luăm parcelupa-n primire cu-mprumut Soarelui °i Lunii. Vântului. Pustietăpii. Un nou sediu pe câmp. Mama coase pe câmp o pânză de iarbă. ■ TRIBUNA • nr. 300- 1-15 martie 2015 23 Black Pantone 253 U 23 Black Pantone 253 U eseu IOAN PAUL AL Il-lea Prin credința filozof-teolog întru credința Nicolae Mare° „Tot a°a °i credința: dacă n-are fapte, e moartă în ea însă°i. “ (Iac 2, 17) La nici zece ani după aparipia lucrării Iubire °i responsabilitate, practic în timp ce această operă făcea o strălucită carieră internațională (datorită °i traducerilor în franceză °i spaniolă), exact în timpul dezbaterilor aprinse privind interdicția întreruperii de sarcină propovăduită de enciclica Humanae Vitae, Asociația Poloneză a Teologilor din Cracovia a publicat volumul Persoană °i faptă. Marxi°tii îl remarcă pe Wojtyla pentru a-l contesta Geneza celor două lucrări o găsim în preocupările din tinerețe ale preotului Karol Wojtyla. A°a cum am relevat — ca urmare a talentului, preocupărilor °i înclinațiilor sale — umanistul reflecta încă din perioada studiilor universitare asupra problematicii umane în ansamblul ei, cât °i la apropierea dintre °tiință °i teologie, de cultură etc. De altfel, subiectul legat de persoana umană constituise, în anii '50, una dintre temele principale ale polemicii dintre catolici °i marxi°ti, relevată în cadrul dezbaterilor privind raționalismul, dar °i pe planul mai larg al implicațiilor acestuia asupra dezvoltării personalității umane. „Atunci când, după război, comuni°tii au luat puterea în Polonia — amintea Suveranul Pontif în răspunsurile la întrebările lui Vittorio Messori — °i au început să controleze învățământul universitar, te-ai fi putut a°tepta ca la început teoria materialismului dialectic să se exprime, în primul rând, în filozofia naturii. Trebuie spus că Biserica era pregătită în Polonia °i pentru această eventualitate. Îmi amintesc ce încurajare a însemnat pentru intelectualii catolici, în anii de după război, scrierile reverendului Kazimierz Kosak, eminent profesor al Facultății de Teologie din Cracovia, cunoscut pentru extraordinara sa erudiție. În lucrările sale docte, el confrunta filozofia marxistă a naturii cu o abordare inovatoare care permitea să se descopere în ea Logosul, cu alte cuvinte Gândirea creatoare °i ordinea. Kosak se înscrie astfel într-o tradiție filozofică ce debutează cu gânditorii greci °i, prin acele Quinque vitae ale lui Toma d'Aquino, a ajuns până la unii savanți de astăzi, ca Alfred North Whitehead... Încă îmi mai amintesc de acele discuții. Am participat la mai multe întâlniri cu oameni de °tiință, în special cu fizicieni, care — după Einstein — s-au deschis în mod considerabil față de interpretarea teistă a lui. Dar, în mod curios, acest tip de controversă cu marxismul s-a dovedit de scurtă durată. A rezultat foarte curând că tocmai omul, omul cu morala sa, era problema centrală a discuției. Filozofia naturii a fost, altfel zis, pusă deoparte. În încercarea de filozofare a ateismului a început să domine nu atât interpretarea cosmologică propriu-zisă, cât argumentația etică. Primii care mi-au remarcat eseul Persoană °i faptă, publicat atunci (1970), evident pentru a-l contesta, au fost marxi°tii: în polemica lor cu religia °i cu Biserica, eseul meu constituia efectiv un element dezangajant" (Ioan Paul al Il-lea Să trecem pragul speranței, Editura, în române°te de Sorin Mărculescu, pp. 238-239, Editura Humanitas 1995). Puțini intelectuali mai °tiu azi despre acele începuturi de dezbateri care aveau loc în Polonia. In scurt timp ideologia marxistă va ocupa terenul cu multă zarvă. În cursurile monografice pe care preotul filo- zof Karol Wojtyla le-a ținut la Universitatea Catolică din Lublin, înainte de 1960, încadrat fiind pe postul de conferențiar °i apoi de °ef al catedrei de etică, profesorul abordează cu priori- tate aspectele persoanei umane în toată pleni- tudinea lor. Persoană °i faptă, ca lucrare de refer- ință pentru etica °i filozofia teologică a zilelor noastre, se va desăvâr°i însă pe multe dintre coor- donatele ei, în timpul lucrărilor Conciliului Ecumenic Vatican II, ale dezbaterilor asupra Schemei a XIII-a ce se vor finaliza în unul din documentele de bază ale Conciliului Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană (Gaudium et spes), semnată de Suveranul Pontif Paul al VI-lea la 7 decembrie 1976, precum °i de părinții conciliari, deci °i de Karol Wojtyla. Problema omului însă, ca preocupare constantă a sa, este veche la gânditorul Karol Wojtyla. În Constituția menționată se subliniază, încă de la început, că actualmente „neamul omenesc, entuziasmat de propriile descoperiri (nu demult începuseră cu succes zborurile în Cosmos) °i de puterea proprie, se întreabă totu°i cu anxietate, adesea, asupra evoluției actuale a lumii, asupra locului °i rolului pe care îl are Omul în univers, asupra sensului eforturilor individuale °i colective °i, în sfâr°it, asupra destinului ultim al lucrurilor °i al oamenilor". Întâlnim prezentată pe larg condiția omului în lumea contemporană, cu speranțele °i angoasele sale, respectiv cu mutațiile profunde înregistrate în condițiile de viață, transformările profane înfăptuite ce merg spre răspândirea societății de tip industrial, mutațiile psihologice, morale °i religioase care influențează viața spirituală, dezechilibrele din lumea contemporană care sporesc contradicțiile, tensiunile din familii, cauzate fie de condițiile demografice, economice °i sociale apăsătoare, fie de conflictele dintre generații, a noilor raporturi sociale dintre bărbați °i femei, a divergențelor dintre rase, dintre națiunile bogate °i cele sărace, a egoismelor existente între diversele colectivități °i grupuri sociale etc. Întrebarea care se na°te nu-i alta decât cine este subiectul la care se referă aceste chestiuni cardinale, dacă nu persoana umană, dezechilibrele fiind „înrădăcinate" în inima omului. Gaudium et spes constată, de asemenea, că „în fața evoluției actuale a lumii cre°te din zi în zi numărul acelora care î°i pun întrebările fundamentale sau le resimt cu o nouă acuitate. Ce este omul? Care este sensul durerii, al răului, al morții, care — în ciuda oricărui progres — nu încetează să existe? La ce bun toate aceste victorii plătite atât de scump? Ce poate aduce omul societății? Ce poate a°tepta de la ea? Ce va urma după această viață pământească?" În fața acestor întrebări capitale, Conciliul se adresează tuturor „pentru a deslu°i misterul omului °i a colabora la găsirea unei soluții pentru principalele probleme ale timpului nostru". Pentru a remarca amplitudinea abordării amintesc faptul că demersul acestui document important de la sfâr°itul veacului XX are menirea de a descifra o tematică de mare cuprindere din dezbaterile privind spiritualitatea umană, în capitolele: Biserica °i vocația omului; Demnitatea persoanei umane; Comunitatea umană; Activitatea umană în lume; Misiunea Bisericii în lumea contemporană; Demnitatea căsătoriei °i a familiei °i promovarea ei; Promovarea culturii; Viața economicosocială; Viața comunității politice; Promovarea păcii °i construirea comunității popoarelor. Fenomenologia °i ontologia într-o nouă lumină Toate acestea trebuiau să aibă °i o demonstrație teologică °i etică. Acest efort de gândire îl realizează filozoful teolog Karol Wojtyla. Cercetătorul polonez va pune în centrul investigațiilor sale, a°a cum au remarcat mai toți exegeții săi, experiența trăită a omului, plecând de la gândirea modernă fenomenologică spre cea clasică. Se cunoa°te că Roman Ingarden (1893-1970) — eminent fenomenolog contemporan teologului cracovian — °i eruditul teolog °i-au desfă°urat activitatea exact în acei ani la Cracovia. În acela°i timp, gânditorul polonez Karol Wojtyla, influențat °i de Ingarden, r e i n t e g r e a z ă fenomenologia °i ontologia, reu°ind să le pună într-o nouă lumină. Important pentru lucrarea menționată este deslu°irea fundamentului ontic al persoanei. Iar persoana nu-i altceva decât omul, mai ales în realitatea sa interioară. Cealaltă componentă a ecuației o constituie fapta (în polonă — czyn, cu o trimitere deloc întâmplătoare la Biblie. Amintim citatele din Luca: „Iisus Nazarineanul, care era prooroc puternic în faptă °i în cuvânt." Deci f a p t ă (czyn) - fapta omului, acțiunea sa având o semnificație morală, exprimată în bine sau în rău (subl. — N.M.). În septembrie 1983 s-a organizat la Roma un simpozion °tiințific pe tema: Gândirea filozofică a lui Ioan Paul al II-lea — în filozofia, învățătura °i poezia sa. Wojtyla era Episcopul Romei din 1978. Când Papa a aflat de acțiunea respectivă, cu un zâmbet înțelegător, a remarcat: „de n-a° fi papă, nu v-ar fi preocupat gândirea mea filozofică". Si a avut dreptate. De când a murit puțin se mai preocupă de această chestiune. Noi amintim că chiar °i în proverbele sale, românul spune: fapta adevere°te vorba sau fapta bună laudă pe om; nu fapte după slavă, ci slavă după fapte; faptele celor mari pildă se arată la cei mici. La rândul său, gânditorul teolog demonstrează că fapta înfăți°ează persoana, care e descoperită prin experiența cu care se verifică, a°a cum, de altfel, releva °i remarcabilul său exeget, dr. Tadeusz Rostworowski S.J. 24 TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 24 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Un gânditor care a trecut prin gheena războiului °i prin toate ipostazele vieții omului nu putea lăsa deoparte experiența în analiza persoanei °i a faptei, lucru exprimat clar de Karol Wojtyla în una dintre intervențiile sale. „Se poate afirma că experiența e, într-un anumit sens, un prim °i neîncetat apel al realității, îndreptat către puterile cognitive ale omului. Prin acest apel realitatea «se define°te» în acela°i timp ca transcedentală față de orice act al cunoa°terii, în acest mod moralitatea se define°te prin faptul că e dată în experiență." Vedem în aceste aserțiuni °i o concluzie, dacă nu chiar un credo al profesorului de etică. Realitatea (°i nu evidența?), eul ca subiect real, viu, devenirea, natura, rațiunea, con°tiința, transcendența, autodeterminarea sunt alte concepte de bază ale lucrării, toate analizate din diferite unghiuri, dar °i ca termeni operaționali, devenind pertinentă concluzia dr. Rostworowski S.J., °i anume: „Se pleacă de la con°tiință, prin care se întrevede experiența de bază, cognitivă. Experiența se află într-o continuă relație cu calitatea, care, păstrând caracterul ireductibil al persoanei umane, înainte de toate o relevează. Acest lucru e încercat °i demonstrat prin experiență. Pornirea de la experiența trăită dezvăluie dependența gnoseologică de acțiune a ființei; °i tocmai de acest nivel ontic se încearcă o apropiere prin analiza faptei. Un astfel de demers răstoarnă ordinea ontică în care: «operări sequitur esse». Experiența, ca sursă a cunoa°terii, ar trebui să ne apropie de nivelul ontic al cărui principiu e ființa. Pare că acest lucru nu poate avea loc decât menținând integralitatea experienței ca dat constant prezent în analiza desfă°urată. În mod particular, acest lucru a apărut pe măsura analizării opoziției dintre reducția fenomenologică, pe de o parte, °i metafizică, pe de alta, a definit termenul de «natură» ce pare să încerce o sinteză a celor două poziții divergente, făcând o ulterioară săritură înainte. Depă°irea contrapunerii se va regăsi în domeniul dinamismului ca o coeziune esențială între subiectul dinamismului ca o coeziune. Punctul convergent, culminația acestei deveniri, îl reprezintă momentul adevărului despre binele realizat. Acesta nu va fi estompat de metoda fenomenologică, după cum nici de către reducția metafizică aici prezentă. Adevărul țâ°ne°te ca legătură, raport necesar °i indispensabil al apropierii între cele două metode. Acest lucru se întâmplă grație acțiunii, cauza devenirii morale a omului. Acțiunea, în viziune fenomenologică, se prezintă ca o unitate a celui ce acționează cu actul său. În schimb, în viziunea reducției fizice, ea apare ca «fieri» dinamic al omului. Fenomenologia subliniază unitatea °i diversiunea acțiunii; metafizica, prezentând cauzele unor astfel de daturi, validează datele cercetării" (Tadeusz Rostworowski S. J., Din gândirea filosofică a Papei loan Paul al Il-lea, p. 81), Ed. Ars Longa, la°i, 1994. Despre dimensiunea dinamică a persoanei Abordarea gnoseologică are acelea°i temeiuri °i termeni de referință, asumând experiența trăită a persoanei °i atingând categoriile esențiale ale ființei. Din nou concluziile exegetului polonez sunt exacte, deoarece prezintă esența lucrării, am putea spune osmoza dintre subiectivitate °i obiectivitate în opera Persoană °i faptă. „În analizele concrete, desfă°urate de autor, acest lucru reprezintă descoperirea dimensiunii dinamice a persoanei, în care are loc o foarte strânsă legătură între rațiunea °i voința care se Corneliu Bruda°cu condiționează reciproc. Punctul în care acestea converg °i, în acela°i timp, de care depinde e momentul adevărului, deoarece, chiar după adevărul despre bine, prezentat de voință ca lucru dezirabil, atins, mai apoi, de acțiune, omul se realizează în bine, până la atingerea Binelui suprem, conform teoriei participării." A°adar, ce rezolvare a dat autorul tezei sale prin metoda gnoseologică? se întreabă exegetul polonez, dând următorul răspuns: ,. Plecând de la daturile experienței, «eu acționez» °i «ceva se întâmplă cu mine», se descoperă două straturi ale dinamizării, care converg în acțiune. Spuneam că aceste daturi, interpretate fenomenologic, penetrează °i traversează sfera experienței; considerate în schimb din punctul de vedere al reducției metafizice, ele dezvăluie unitatea esențială prin acel «fieri» dinamic al omului. Dialogul între aceste două metode, în ce prive°te analiza acțiunii, a dat rezultate, în măsura în care, pe de o parte, a permis autorului să înțeleagă acțiunea în dimensiunea sa subiectivă, ce rezidă în eu, iar, pe de alta, a fondat-o sub aspect existențial ca rațiune supremă. Manifestarea prin faptă — un crez wojtylian Acțiunea, legată strâns de principiile moralei °i de sfera binelui dorit de către voință, se realizează, formând omul însu°i, în categoriile moralei „bun" °i „rău", în măsura în care este fondată pe adevărul despre bine. Adevărul e necesar, fiind cea mai profundă legătură între subiectivitate °i obiectivitate, deoarece reprezintă ținta omului concret, în vasta sa complexitate intelectuală °i spirituală" (ibidem, pp. 162-163). Amintesc, totodată, că în cadrul unor dezbateri ample asupra volumului, care au avut loc în 1970 la Universitatea Catolică din Lublin, deci cu opt ani înainte ca Autorul să se fi urcat în jilțul papal, acestea fiind publicate, în 1973, în „Analecta Cracoviensia", eminentul profesor Compoziție, u/p Kazimierz Kosak, autoritate incontestabilă în materie, după cum am mai menționat, releva: „Pentru polonezi are o importanță cardinală ideea cărții, respectiv aceea că persoana se manifestă prin faptă, că fapta prin care omul intră în acțiune este dreptul suprem al omului, o parte din sufletul lui viu, acel loc al timpului °i al istoriei în care se află având un preț aparte." Aceasta a fost, considerăm, °i un credo a lui Karol Wojtyla de a se manifesta prin faptă în tot ceea ce a făcut, indiferent de treptele ierarhice pe care s-a aflat. Convingerea la care a ajuns Suveranul Pontif, exprimată mai recent, este că „omul contemporan redescoperă sacrul, chiar dacă nu totdeauna poate să-i spună pe nume... Tocmai din acest motiv, pentru gândirea contemporană este atât de importantă filozofia religiei: de exemplu, cea a lui Mircea Eliade, la noi. În Polonia, cea a arhiepiscopului Marian Jaworski °i a °colii de la Lublin. Suntem martorii unei întoarceri simptomatice la metafizică (filozofia ființei) prin antropologia integrală. Nu putem gândi omul în mod adecvat fără referirea - constitutivă pentru el - la Dumnezeu. Este ceea ce Sfântul Toma numea actus essendi, în limbajul filozofiei existenței. Filozofia religiei exprimă acela°i lucru cu ajutorul categoriilor experienței antropologice" (ibidem, loan Paul al Il-lea Să trecem pragul speranței, pp. 59-61, 1995). De remarcat că încă de la începutul slujirii la Roma, ca urma° al Sfântului Petru, Suveranul Pontif loan Paul al Il-lea remarca în enciclica Redemptor hominis că omul este calea Bisericii, - lucru pe care filozoful teolog îl avea demonstrat °i în lirică prin raționamente de mare finețe. Adevărul trebuie să se ascundă °i să doară. (Karol Wojtyla, Poeme, p. 131) (Fragment din monografia loan Paul cel Mare în curs de apariție la Editura TipoMoldova) ■ TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U diagnoze Râul ca problemă Andrei Marga Ne întâlnim cu răul în multiple ipostaze. Bunăoară, săptămâna în curs a fost a decidenpilor ultimei decade, care au traficat funcpii publice, în vreme ce tăiau anapoda din veniturile angajatilor. Se văd acum bine roadele confuzionării sistematice a valorilor °i ale ascensiunii diletanpilor, într-o societate ce luptă cu sărăcia. Se mai vede cum unii îi împiedică pe alpii să-°i valorifice pregătirea, discreditându-i în toate felurile, într-o pară ce are nevoie de inovapie ca de oxigen. Nu de mult, un aviator a fost ars de viu, iar un ziarist a fost decapitat. Recent, s-au comemorat atrocităpile de la Auschwitz. Răul este prea răspândit ca să mai fie nevoie de multe exemple. Dar nu cumva, tocmai de aceea, îl nesocotim °i ne preocupă prea pupin? Poate că ar trebui întoarsă foaia °i văzută nu numai fapa acceptabilă a realităpii, ci °i cea în care răul î°i face de cap. O autoare sensibilă la suferinpă (vezi Susan Neiman, Evil in Modern Thought. An Alternative History of Philosophy, Princeton University Press, 2002) a °i propus, de pildă, rescrierea istoriei filosofiei din punctul de vedere al abordării răului. Numai a°a, filosofia devenită canonică ar mai putea fi pusă în legătură cu istoria trăită. În orice caz, pentru a rămâne expresia viepii oamenilor, filosofia ar avea de făcut fapă răului din lume. Dar numai filosofia? Cum se poate însă face fapă răului? Ca °i altă- dată, suprafapa răului trebuie mai întâi circum- scrisă. Nu rezolvă, fire°te, mare lucru inventarul, dar circumscrierea răului este indispensabilă pen- tru a întări con°tiinpa că lumea are mai multe fepe - nu numai cea convenabilă. A lua în seamă fap- tul că în proximitatea noastră se află răul este primul pas spre luciditate. Vestitul cutremur de la Lisabona a decredibilizat interpretarea lui Leibniz că am fi în “cea mai bună dintre lumile posibile”. Exterminarea industrializată de oameni a infirmat convingerea că s-ar fi învăpat suficient din istorie. Acum, extinderea răului ne îndeamnă să accep- tăm că aproape orice generalizare este în discupie. Trebuie făcut încă un pas - lămurirea surselor. Distincpia nu consolează, dar unul este răul ce vine din mecanismele nestăpânite ale naturii - un cutremur, o boală din na°tere etc. - °i altul este răul pe care oamenii °i-l fac. Pentru primul rău nu avem altă cale decât să dezvoltăm cunoa°terea, pe cât posibil °tiinpa, °i mijloacele de intervenpie. Asupra celui de al doilea mai este încă de reflec- tat, dată fiind varietatea sa - de la accidentul de circulapie din culpă, de pildă, trecând prin deposedarea de bunuri sau strivirea demnităpii altora, la crimă premeditată. Apoi, mai este nevoie de ceva, anume, de a sesiza unde răul este calculat °i unde este involun- tar. atim de la morali°tii secolelor anterioare că nu există legătură necesară între intenpiile acpiu- nilor °i rezultatele lor. În definitiv, cercetarea ato- mului nu duce direct la lansarea de bombe atom- ice. Răul involuntar trebuie lămurit, dar ceea ce trebuie să ne preocupe, înainte de toate, este răul făcut cu bună °tiinpă. Mai este de făcut un pas - distincpia între răul accidental °i răul sistematic. Câte institupii nu °i- au pervertit menirea? Câpi neavenipi nu ajung să le conducă? Câte decizii nu sunt gre°ite, °tiindu- se de la început că sunt gre°ite? Fiecare rău tre- buie luat în seamă, căci atinge pe cineva, dar cel sistematic este întins °i adesea insidios, întrucât pare în firea lucrurilor. Poate că sunt indispensabili °i alpi pa°i pentru a contracara răul. Ei se pot stabili lămurind în ce constă acesta. Unde este, a°adar, răul, °i nu doar insuficienpa, nereu°ita, neîmplinirea, dezavanta- jarea, pierderea, ce sunt percepute în mod curent ca rău? Cred că nu atenuăm deloc gravitatea vre- uneia spunând că răul este distrugere: distrugere fizică (de exemplu, de resurse, de posibilităpi de dezvoltare, de viepi), distrugere morală (descura- jarea, umilirea, înjosirea), distrugere institupională (direcpionarea gre°ită a unei comunităpi, antagoni- zarea, oprimarea), distrugere ideatică (cultivarea imposturii, a ideilor fără suport, a inculturii). Când vorbim despre rău angajăm inevitabil ceva din optica proprie, dar putem delimita răul cu destulă siguranpă dacă îl considerăm distrugere de posibilităpi. Este simptomatic că avem reflecpii abundente, chiar filosofii, care privesc lumea pe linia opusă - cea a îngrijirii fiinpării. Dar avem incomparabil mai pupine reflecpii asupra dis- trugerii - iar faptul ar trebui să dea de gândit. Altădată, răul era mai preocupant °i lua anver- gura unor mari construcpii ideatice. Nefiind la îndemână instrumente practice de a-l limita, s-a recurs, spre exemplu, la cercetarea corelapiilor lumii, care, odată stăpânite, ne-ar permite acpi- unea preventivă sau vindecătoare. Din tradipia chineză vine conjurarea spiritelor la templu, din tradipia evreiască vine marea viziune a kabbalei, din tradipia grecească optica gnosticismului (vezi Tobias Churton, Gnostic Philosophy. From Ancient Persia to Modern Times, Inner Traditions, Rochester, Vermont, 2005, p.98). Fiecare î°i asuma că există o organizare lăuntrică a lumii, pe care °tiinpa secretă a unor inipiapi o poate pune în lucru pentru a pine la distanpă răul sau a-l contracara. Dar această °tiinpă a rămas prea esoterică pentru cei lovipi de rău. Preocuparea de a face fapă răului nu a scăzut odată cu articularea teologiei. Lactantiu îi atribuie lui Epicur acest rapionament: Dumnezeu sau dore°te să elimine răul °i nu poate; sau poate °i nu vrea; sau nici nu vrea nici nu poate; sau vrea Corneliu Bruda°cu 7 studii de compoziție Nr 5, u/p, 40 x 38 cm °i poate. Dacă vrea °i nu poate atunci este slab, ceea ce nu concordă cu caracterul lui Dumnezeu. Dacă poate °i nu vrea, atunci este malipios, ceea ce nu se potrive°te lui Dumnezeu. Dacă nici nu vrea °i nici nu poate atunci este slab °i malipios °i nu este Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu vrea °i poate, ceea ce i se potrive°te de fapt, de unde vine răul? De ce nu-l înlătură?. Teodiceea întrepine până azi întrebarea: cum se explică prezenpa răului în lume? Doar că acum putem face un bilanp. Dumnezeu este atotputer- nic, infinit bun °i l-a creat pe om după chipul °i asemănarea sa, dar ceva a intervenit. Nu dă rezul- tate ipoteza lui Dostoievski °i Nietzsche - “Dumnezeu a murit”, chiar dacă ambii acuzau de fapt împrejurarea că în cultura modernă Dumnezeu a ajuns să fie scos din discupie. Nici ipoteza lui Hans Jonas că Dumnezeu este împied- icat să acpioneze nu este solupie. În schimb, dă în continuare rezultate ipoteza lui Isaac Luria - Dumnezeu a lăsat lumea să ruleze deocamdată în baza legilor ei. Dar nici teodiceea nu satisface. Discupia despre atributele lui Dumnezeu nu modifică situ- apia, căci chestiunea presantă pe care fiecare o întâlne°te este alta, anume, ce fac oamenii fără de Dumnezeu? Ne aflăm, de fapt, în plină istorie pământească, ba chiar prea pământească, pentru a parafraza o formulare celebră, încât pe terenul istoriei trebuie căutată acum solupia. Unele argu- mente sunt mai mult decât încurajatoare: revolupii făcute la timp, dreptul bine elaborat, justipia înpe- leaptă, medicina avansată, moralitatea ridicată, progresul cunoa°terii, educapia reu°ită au dus la limitarea răului, dacă nu la eliminarea lui. Ceva s-a schimbat în bine, chiar dacă mai este loc sufi- cient pentru ameliorări. Aceste argumente mai denotă ceva. Anume, că simple reacpii estetice sau morale nu ajung nicio- dată pentru a limita răul. Kierkegaard (în Conceptul angoasei) ne spunea că „răul este plici- tistor“. Propozipia este, probabil, adevărată, dar nu duce departe. Răul trebuie explicat pentru a putea fi contracarat. Toma d’Aquino (în De Malo) credea că “răul este o entitate”. Numai că rareori situapia este atât de simplă. Prea rar putem nominaliza sursa răului undeva sub privirile noastre, încât, dacă am lua-o sub control, răul ar dispare, precum o flacără când i se opre°te combustibilul. Răul este în fapt difuz, tentacular, fiind pregătit în pesătura 26 TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 26 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U politica zilei România bâlte°te urât Petru Romo°an Entuziasmul unora dupa victoria lui Klaus Iohannis, multiplicat de hâuliturile ritualice ale unor televiziuni, °i mai ales satisfacția dupa înfrângerea lui Victor Ponta, mai bine cunoscut deja pentru puținătatea °i inadecvarea lui flagranta la postul de prim-ministru, s-au topit ca aburul, iată, la scurtă vreme. Noul pre°edinte pare aproape paralel cu gravitatea °i importanța rolului spre care a fost împins în condiții încă neclare (nu °tim de cine °i nici pentru ce). Facebook-ul °i diaspora, cele două marote agitate de susținătorii săi, au fost aruncate în aer de Elena Udrea, care i-a dat °i un brânci interimarului de la SRI, Florian Coldea, spre puternica lumină a reflectoarelor, fatală pentru un om al umbrei. L-a susținut sau nu aparatul operativ al SRI în alegerile de pe 16 noiembrie pe Klaus Iohannis? Pentru că, pe de altă parte, e clar că Ponta °i PSD îl aveau în vedere pe directorul SRI, George Maior, pentru postul de prim- ministru. Chiar de aceea a demisionat George Maior, pentru că l-a susținut pe perdantul Victor Ponta? Noii fripturi°ti liberali (dar °i pedeli°tii travestiți în PNL) citează data de 16 noiembrie cu aceea°i mistică fervoare cu care comuni°tii citau pe vremuri Congresul al IX-lea al PCR. Simplist °i jenant. Propagandă de doi lei. Cultură puțină, ambiții nemăsurate. De altfel, PNL-ul, partidul pre°edintelui ales Klaus lohannis, nu se arată capabil să trântească printr-o moțiune de cenzură guvernul lui Ponta °i, încă mai grav, nu are de unde propune nici oamenii competenți °i cinstiți, °i nici proiectul de schimb. Decât poate vechea filosofie „pleacă ai no°tri, vin ai no°tri, noi rămânem tot ca pro°tii...”. Sau „PSD-PNL - aceea°i mizerie”. E mai brează prin ceva Alina Gorghiu decât Victor Ponta? Alina Gorghiu pare a fi chiar varianta feminină a lui Victor Viorel. Prin susținerea ei la pre°edinția PNL (partidul Brătienilor!), Klaus lohannis ne-a arătat cu cine ar vrea să guverneze. Modelul urmat aminte°te, din păcate, de cel al Elenei Ceau°escu, care î°i alegea colaboratoarele (Găinu°ă, Gâdea, Ciobanu, Dobrin etc.) astfel încât, pe lângă ele, ea să apară într-o lumină favorabilă. România bălte°te mediocru °i trist, urmărind, obosită, arestările la vârf aproape cotidiene : Adrian Sârbu (fost Pro TV, actual Mediafax etc.), Elena Udrea, Miron Mitrea, după ce înainte au fost Adriean Videanu, Gheorghe °tefan, zis Pinalti, primarul din Neamț, județul în care s-a ales în Parlament Elena Udrea, Dorin Coco°, fost domnul de relații ce compun realitatea, încât contracararea lui se complică. Hannah Arendt avea dreptate când vorbea (în Eichmann la Jerusalim) de “banal- itatea răului” - o altă sintagmă deformată copios prin interpretare: “banalitatea” nu înseamnă aici acceptabilitate, °i nici ubicuitate, ci doar prezența răului printre oameni, în realitățile de fiecare zi, din care se ive°te în anumite condiții. Cum se ajunge de fapt la rău în viața de zi cu zi? Nu a° accepta sugestia unor interpretări ale lui Othelo, după care Jago face răul fără scop, chiar dacă personajul avea un scop. Dacă l-am socoti fără scop, răul s-ar sustrage răspunderii, fiind doar un fel de prostie. În fapt, răul făcut de oameni altor oameni nu este inocent. Accept însă ceea ce sugera Thomas Mann, în Muntele vrăjit, anume că răul este “fața nevăzută a unei boli”. Da, vedem bine, °i în exemplele date, că este vorba nu doar de erori sau accidente, ci de boli! Numai că nici boala, oricât de gravă ar fi, nu scute°te de răspundere. Din faptul că toți se îmbolnăvesc °i o societate îmbracă alura casei de Udrea, fluvialul turnător Gabriel Sandu, fost ministru al Comunicațiilor, deh... Mult zgomot °i multă furie. Singurul personaj performant din țară a rămas, mediatic vorbind, Laura Codruța Kovesi, procuror-°ef DNA, care distribuie cătu°e, propuneri de arestări preventive, inculpări multiple la tot poporul politicienilor °i afaceriștilor importanți (care, parțial, sunt cam aceia°i). Nimeni nu va mai fi cu adevărat surprins dacă vor fi arestați în săptămânile sau lunile următoare fo°tii pre°edinți Ion Iliescu (pentru mineride) sau Traian Băsescu (pentru 1001 de motive, unul mai serios decât altul, °i chiar pentru flota dispărută sau implicarea în afacerile Alro, retrocedări frauduloase, mo°ia Nana etc.). Sorin Ovidiu Vântu °i Irina Jianu ies °i intră în pu°cărie la fel cum unul ca Adrian Năstase, care °i-a executat deja pedepsele, poate intra din nou în alte °i alte dosare. Guvernul Victor Viorel Ponta e o bărcuță de hârtie săltând pe valuri din ce în ce mai înalte. Lichiditățile din piață au dispărut aproape cu totul, întreprinderile mici °i mijlocii care nu au fost dea închise în ace°ti ultimi cinci ani de groază gâfâie pe ultima sută. Eternul °i fascinantul Mugur Isărescu, un mediocru economist venit din epoca Ceau°escu, ca atâția alți dinozauri, expert doar în soluții monetariste, cam acelea°i de douăzeci de ani, a suferit o îmbătrânire accelerată odată cu catastrofa creditelor în franci elvețieni. Falimentul lent, pas cu pas, al zonei euro îi va pune capac °i marelui cinic simplist de la BNR, cu toate alifiile Clubului de la Roma, ale guvernului mondial, Trilateralei, bilderbergilor, dar mai ales cu inconfundabila experiență a comunismului târziu. Încotro merge România? Klaus Iohannis pare să-°i fi descoperit, în sfâr°it, un prieten politic internațional: ciudatul pre°edinte al Ucrainei, Petro Poro°enko, vorbitor °i de română, care l-a invitat deja să viziteze Kievul. De luni de zile în Moldova de peste Prut nu se degajează o majoritate pentru formarea unui guvern stabil. Un partid ultranaționalist din Bulgaria, Ataka (7 %, cu 23 de parlamentari, cel de-al patrulea partid din țara vecină), propune un referendum pentru ie°irea țării din NATO. Acordul de încetare a focului în estul Ucrainei de la Minsk, Minsk 2, este în mod evident o încercare teatrală de păcălire reciprocă °i în grup. De fapt, e vorba de un acord pe care nu l-a semnat nici unul din °efii de stat prezenți. Se îndreaptă, de fapt, România spre Republica Moldova, spre Ucraina, spre Bulgaria, spre Grecia sau chiar spre Rusia? nebuni, nu rezultă că nimeni nu mai este respons- abil. Răul este fundamental acțiune de distrugere. Împărtă°esc opinia lui Terry Eagleton (Das Bose, List, Berlin, 2012) că “răul vrea să nimicească întregul” (p.27) - întregul posibilităților sau măcar ceva din el. Am amintit reflecțiile de mai sus căci avem la îndemână o tradiție de reflecție ce ne oferă puncte de sprijin pentru a-l circumscrie °i con- tracara. În plus, elementarismul (“lasă-mă cu d’astea!”) ce se răspânde°te emfatic, din nou, nu este soluție, iar împotriva lui este de actualizat acea tradiție, ce vede oricum lucrurile mai în adâncime. Ce este, însă, de făcut efectiv? Nimic nu este asigurat a priori pe lume, dar nu este totul pier- dut. Avem încă soluții la dispoziție. De pildă, să nu cedăm în raport cu nevoia unei legislații echitabile, cu cerința înfăptuirii perspicace a justiției, cu educația de bună calitate, cu extin- derea cunoa°terii, cu îmbrăți°area valorilor °i a dezvoltării. Putem reflecta îndelung asupra În orice caz, România nu este în acest moment guvernată. Nici pre°edintele, nici primul-ministru, pe lângă certitudinea că se detestă sincer, cu toată comedia civilității, nu guvernează nimic °i pe nimeni. Iar Parlamentul este o arcă a lui Noe care a adunat toate lighioanele meleagurilor române°ti. Cum obseva unul dintre ei, dacă lipsesc o sută de la o °edință, nici nu se bagă de seamă. Liderii politici fac doar cheltuieli mari fără rost de la buget pentru ei în°i°i, pentru anturajul lor numeros, dar °i pentru un aparat de stat cu nenumăratele lui servicii secrete, între altele, supradimensionat °i lipsit de orice busolă. Amestecul brutal al FMI °i al Comisiei Europene în deciziile capitale le dă guvernanților no°tri impresia că rolul lor e doar acela de arenda°i disciplinați °i obedienți. În rest, liber la „business” °i corupție! ai, fiindcă tot sunt în lumina rampei serviciile de informații, prin generalul Coldea °i prin penibila Comisie SRI din Parlament (Georgian Pop, °eful comisiei, spunea pe Realitatea TV că suntem la servicii secrete pe locul trei în Europa, în lume...), să remarcăm că după demisiile lui Mele°canu °i Maior România a rămas fără °efi legitimați de Parlament la principalele două servicii, SRI °i SIE. Ambii °efi de servicii °i-au arătat în finalul mandatului inconsistența dramatică, lamentabilă. Mele°canu a plecat câine surd la vânătoare de pre°edinție (sau de alte câ°tiguri, finanțări de campanie? - ca la anterioara campanie prezidențială la care a participat), iar George Maior s-a trezit ca proasta-n târg atacând Curtea Constituțională °i făcând mărturii stupefiante despre acoperiții din presă. A tăcut zece ani °i a părut profund. A vorbit de la el o singură dată °i ne-a băgat în sperieți. Un autor de prefețe pe banii statului. Un impostor printre mulți alții. Pre°edintele Iohannis nu poate să-°i numească oameni de încredere (Dan Mihalache, Eduard Hellvig, George Scutaru - mari oameni, mari caractere!) pentru că nu are majoritate în Parlament °i ori nume°te oameni pe placul °i în interesul PSD, ori numirile sale nu vor fi validate. Nivelul real al prestațiilor serviciilor de informații poate fi măsurat prin oamenii apropiați din viața „civilă” cu care au interacționat economic °i utilitar-mediatic : Sorin Ovidiu Vântu, Sebastian Ghiță, Elena Udrea, Dorin Coco° („sâmbăta, duminica”, Elena Udrea dixit) etc. Iar conflictul din Ucraina vecină nu face decât să se agraveze °i, foarte probabil, să se extindă la toți vecinii... ■ diverselor ipostaze ale răului, de la natură, la relațiile din societate, dar este de luat în seamă fapul că mai multe vin din istorie decât din altă parte. Mai este de asumat că, înainte de drept, este morala, iar, înainte de justiția din tribunale, este un simț natural a justiției, care n-ar trebui desconsiderate. Dacă, de pildă, s-ar fi reacționat la timp, nici unul dintre făptuitorii pe care i-am pomenit la început °i nici alți neaveniți nu ajungeau să-°i facă jocul. Răul se limitează dacă oamenii responsabili intervin °i-°i spun cu franchețe părerea. Peste toate, are mereu importanță crucială ie°irea din indiferență (“°tiu că este rău, dar nu este treaba mea!”). Ie°irea, adică, din indiferența atitudinală (“lasă că trece °i asta!”) °i din cea con- ceptuală (“toți fac acela°i lucru”). Răul se con- tracarează dacă destui oameni se opun înaintării spre “societatea indiferenței”, oricare ar fi difi- cultățile. ■ TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 27 -(J)- Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U (urmare din pagina 3) un minim sprijin - sunt convins - am fi putut. De aceea, mai înainte de toate, recomand oricui confruntarea cu textul (evident, cine depine darul aplecării pentru partea °tiinpifică asupra lui Aristotel - căci lucrurile nu numai că sunt „serioase” dar au o coerenpă internă deloc similară unei filosofii - să-i spunem - „artistice”). Câteva aspecte care pot fi expuse cu claritate: ce este Timpul? Ce este Eternitatea? Ce leagă °i ce desparte Timpul de Eternitate? Timpul - dincoace de Eternitate: clipa (cu minusculă) este limita anterior-posteriorului (numărabilul, discontinuul). Timpul în calitate de Eternitate: Clipa (cu majusculă) este un întreg nediferenpiat, continuu, este Instantaneitatea care cuprinde °i în acela°i timp depă°e°te anterior-posteriorul. Aici apare aporia concomitentei celor două timpuri: primul sensibil, celălalt inteligibil. Celui inteligibil i s-ar putea spune: postulat: ba nu!: dedus. Exact ca în schematismul transcendental kantian: schema este vecinătatea (funcpională) dintre sensibilitate °i intelect, între receptivitate (spontaneitate) °i aperceppie (categorial). Totul rămâne să confirme un Aristotel trecut prin Kant dar dincolo de el. Totu°i: rolul imaginapiei în aperceppia trecutului (Kant) - este recunoscut °i la Aristotel. (S-ar putea preciza originalitatea Profesorului Ciomo° în ceea ce prive°te asimilarea trecutului, prezentului °i viitorului cu elementele kantiene din Deducția transcendentală a categoriilor, unitatea originar-sintetică a apercepfiiei, este eul care, tautologic, oferă diversităpii (sensibile) - o unitate (inteligibilă) care poate suporta, într-un singur concept, Unul-Multiplul. Iar cele trei tipuri de timp sunt, în deducpia transcendentală, corespondente următoarelor concepte ce leagă sensibilitatea de intelect: (dacă nu ne în°elăm) sinteza aprehensiunii în intuiție (viitor), sinteza reproducerii în imaginație (trecut), sinteza recogniției în concept (prezent). Această interpretare este originală °i este dezvoltată de domnul Profesor în volumul despre Kant. Dar asta e o altă discupie.) Să ne întoarcem la text! Având în vedere că orice filosof î°i dore°te să afle alcătuirea concretă a lumii dar °i legătura acesteia cu con°tiinpa - eventual exact în momentul în care alcătuirea are loc - putem spune că domnul Profesor adaugă, cu fiecare aspect discutat, nu numai „gânditul” din text dar °i „de-ne- gânditul”. Spune undeva: învăluitorul (forma, frontiera) este dar nu există (căci între materie °i formă - distanpa nu există); iar învăluitul (conpinutul) există dar nu este (căci este o specie fără gen, un individual care nu are general, el este iluzoriu pentru că nu poate concret să fie un tot, un întreg căci atunci s-ar confunda cu însă°i lumea). Altă idee magistrală: dubletul aristotelic materie-formă analizat mai în adâncime. Despărpirea de Platon îi aduce lui Aristotel conceperea principiului absolut ca fiind în interiorul lumii - nu transcendent ca la Platon. Dar cum se raportează acest dublet la concretepea analizei timpului °i locului? Oare locul poate conpine alte locuri - în mod concentric - la infinit? Sau până unde conpinătorul ce nu mai poate fi conpinut - se întinde? A°a cum spune Aristotel - până la Cer? Sau cum vom spune Cerului? Că e însu°i Eternitatea? După cum spune Platon (Timaios): „Cerul este imaginea mobilă a Eternităpii”? Toate aceste întrebări sunt lămurite °i rezolvate de către domnul Profesor. Dar noi, oare le-am Corneliu Bruda°cu înpeles? °i dacă le-am înpeles cui le vom „traduce” în expresie democrată? Oricum, am risca prea mult să le înfăpi°ăm căci - evident - limbajul este arid, semnificapiile sunt greu de „stăpânit”, de „în°irat”. Dacă s-ar putea „în°ira” aceste mărgăritare ale domnului Profesor, ar fi nevoie de o „străină gură” care să ne introducă într-o lume de basm, narcotică, cu un halo de transă, o lume care se rezumă la un ecou inefabil: „în°ir-te mărgărinte!...” Fiecare ar înpelege până unde ar ajunge cu gândul... Mai rămâne pentru final încă o situapie care merită să mai fie menpionată: aplicapia dubletului materie-formă la problema sufletului. Sufletul se comportă ca un Primum Movens. Sufletul mi°că trupul fără ca el să se mi°te. Aici este invocat paradoxul lui Zenon: săgeata, fapă de locul care îi aparpine, este nemi°cată, dar în comparapie cu distanpa pe care o străbate spre pintă, este în mi°care. Sufletul fiind în afara mi°cării (exprimată ca lume sensibilă) este nemi°cat. Cu toate acestea numai un lucru nemi°cat poate să producă mi°care, căci dacă un lucru în mi°care ar produce la rândul lui mi°care, s-ar spune că această a doua mi°care e numai relativă °i nu absolută. Iar dacă obiectul mi°cat prin această mi°care nu are o singură mi°care, ce fel de mi°care ar fi aceea? Mi°carea mi°cării n-ar putea exista nici măcar ca metabolon, darămite ca un kinesis. Căci ar exista o altă °i o altă mi°care a mi°cării. E un lucru imposibil de conceput. De aceea numai nemi°catul absolut poate produce o mi°care absolută. Dar aici, trecând peste acestea, apare un concept interesant: auto-afectarea: trupul auto-afectat este sau poate fi atât agent cât °i 7 studii de compoziție Nr 2, u/p, 40 x 38 cm pacient al acpiunii (o mână o poate pipăi pe cealaltă). Dacă suntem mai atenpi, nu trupul este cel care inipiază actul de a se auto-percepe (auto-afecta), ci sufletul (o face indirect, prin intermedierea trupului). Fără ca sufletul să transforme trupul în pacient, trupul însu°i n-ar putea fi agent °i pacient în acela°i timp. Dar sufletul nu se poate auto-afecta pe sine decât prin intermediaritatea trupului. Pe când trupul, prin auto-afectare, devine materie (de-finită) învăluită de o formă (in-form-ală), sufletul este tocmai actualizarea care nu mai cunoa°te diferența (materie-formă), este însă°i forma care nu mai face altceva decât să înregistreze prezentul rotund al actului. În acest sens sufletul este forma trupului. Încheind, mai menpionăm că puterea de pătrundere în lucruri atât de profunde, conferă domnului Profesor Virgil Ciomo° o aură ne°tirbită de gânditor în plină maturitate °i fecunditate, de la care a°teptăm încă multe cărpi. ai asta deoarece o anumită sferă a abilităpii dumnealui este concentrată pe studiul comparat al filosofiei. De aici - credem noi - vor izbucni încă multe reu°ite interesante... ■ 28 TRIBUNA • nr. 300b 1-15 martie 2015 28 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U o data pe lună Scrisoare deschisă Mult iubite °i stimate... Mircea Pora Daca te lăsau generalii °i colaboratorii tai în pace, că doar oameni i-ai făcut, aveai acuma frumoasa vârstă de 97 de ani iar Doamna, ceva mai în etate, s-ar fi apropiat de sută. Matusalemici, nimeni nu spune, dar aici la noi s-ar fi marcat o performantă. Ce fericire ar fi fost pentru poporul acesta, să vă aibă mereu în frunte °i pe soare °i pe ploaie °i pe timp de secetă °i de inundapii. Poporul, fost al tău, e răbdător ca °i oaia, dar prea i-ai apăsat grumajii, mult iubite °i stimate, prea te-ai transformat în tot °i toate °i la un moment-dat s-a umplut paharul, adică scuze, ce pahar, s-a umplut butoiul. Prea i-ai pus pe topi să te proslăvească, prea ai dat iama în istorie (dar unde n-ai dat iama?), printre domnitori °i oblu în mijlocul lor te-ai pus. TU °i ei roată-n jurul tău ca la horă. Nu era cântec fără tine, spectacol în care să nu fii fost pe primul plan, clipă pe care să nu fi pus stăpânire. Erai de dimensiunea Carpapilor, făceai cât topi bărbapii la un loc, vorba versului - ,°i Vodă-i un munte”... Pe urmă Doamna a luat Academia la ochi °i tu, mult iubite °i stimate, dintr-un condei ai băgat-o acolo la rând cu Corneliu Bruda°cu 7 studii de compozite Nr 3, u/p, 40 x 38 cm matematicienii, filologii, istoricii ce realmente i- am avut. O luaseră-pi, mult iubite °i stimate, pe calea delirului iar turma, oile, vreau să spun, pe calea mizeriei. Mâncare proastă °i pupină, profesorii universitari, dar nu numai ei, înghiontipi pe la cozi, în case, blocuri, bordeie, frig, un permanent decembrie, curent electric întrerupt, aproape tot ce căutai nu găseai, canci, acesta e cuvântul. Ne băgase°i cu ajutorul oamenilor tăi, care tot din popor proveneau, să nu se uite asta, într-un fel de parc cu câini de pază pretutindeni. Si api numit tot aranjamentul ăsta “Epoca de Aur”. Vă cântau poepii, vă pictau arti°tii plastici, erapi pe toate gardurile, depă°iserăpi orice limită imaginabilă. O făceapi pentru că vi s-a permis. Spre sfâr°itul “povestirii”, a lungii povestiri, trebuie să pi-o spun, aveai un chip urât, te topise°i în costumele pentru care nu erai făcut, tu °i Doamna apăreapi ca o povară, ca un sac de cărbuni aruncat pe pieptul unui muribund. Spălaserăpi, tu °i mult prea numero°ii tăi suspinători, nepopi de daci °i de romani, două decenii °i jumătate, creiere cu nemiluita °i la urmă, în Decembrie ‘89, erapi °i voi obosipi. Lovitura de grapie, cel pupin pe de-o parte, nu v- a dat-o însă poporelul ci chiar aceia pe care i-api încălzit la sânul vostru. Vă uitapi lung la ei la a°a-zisul vostru proces. A rămas în urmă o pară căzută, o napie derutată, aproape a° zice ni°te trupuri fără cap. “Auzipi, a venit libertatea, acum o să rena°tem etc., etc...”. Mai e mult până la rena°terea asta, drum lung, °erpuitor, dar prima dată, dacă e posibil, ar trebui să ne curăpim suflete°te. Mult iubite °i stimate, spre deosebire de predecesorul tău, Gheorghe, care a omorât, bătut, dintr-un dispozitiv întunecat, de la punctul cardinal est, dând drumul °i spaimei să paralizeze totul, tu, ca °i un demn continuator ai menpinut frica, dar ai solidificat “cultul °efului” care anulează dreptul °i al supu°eniei. Căci celelalte, coruppia, abuzul, dubla fapă, vorbele cu trei înpelesuri, le aveam demult, ne veneau ca un °uvoi din istorie. În toată democrapia noastră de astăzi e°ti prezent mult iubite °i stimate. Porunca, ferfeniparea legii, “încă o dată, °efismul”, sunt aici, le pinem în brape ca pe ni°te daruri de Crăciun. Nonvalorile sunt la putere, mediocritatea e marea statuie la care se fac închinări. Dacă i-ai auzi pe câpi vorbesc, cum exact ca °i tine, se pricep la toate, chiar s-ar ivi o expresie de mirare pe chipul tău învechit. Dar te-am meritat din plin, mult iubite °i stimate, °i nici nu °tii câpi te regretă. Pentru funcpii, pentru noi închinări, pentru noi proslăviri. Stau poepii cu pana uscată °i n-au pentru cine să scrie. ai mulpi prozatori cum s-ar mai înhăma la un omagiu. Dar poate sub o altă formă o să mai vii, căci duhul tău n-a plecat de aici. Mă gândesc, °i cu asta închei, că trebuie să te fi amuzat copios când tu, mâncător de brânză °i ceapă, împreună cu Doamna, Tovară°a, i-api păcălit, dus de nas, pe atâpia °efi de state, încât să vă primească ace°tia în palate, să de-a baluri în cinstea voastră, să vă vorbească în cele mai alese limbi ale pământului când voi nici biata limbă română n-o °tiapi corect. Sănătate, în hăurile unde te afli, mult iubite °i stimate... ■ TRIBUNA • nr. 300b 1-15 martie 2015 Black Pantone 253 U 29 muzica „Am cântat de când mă °tiu” - Care este cel mai interesant comentariu primit de la un fan? de vorbă cu solista de jazz Elena Mîndru Născută la Cluj-Napoca, solista de jazz Elena Mîndru (26) a studiat la Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj, Det Jyske Musikkonservatorium Arhus (DK), Kungliga Musikho g skolan Stockholm (Suedia) °i Sibelius-Akademia Helsinki (Finlanda, unde în prezent urmează studiile doctorale). De-a lungul anilor a câ°tigat, printre altele: Locul 1 la Festivalul „Jazz Napocensis”, Cluj-Napoca (2004); Trofeul Festivalului „Flori de Mai”, Timi°oara (2004); Trofeul Festivalului „George Grigoriu”, Brăila (2005); Trofeul Festivalului „Mamaia Copiilor” (2005); Premiul Special al Juriului la Festivalul de Jazz de la Sibiu (2008); Premiul pentru cel mai bun solist vocal la Concursul Internațional de Jazz, Târgu Mure° (2009); Finalistă a concursului "Scrivere in Jazz Competition”, Sassari, Italia (2010); Finalistă a concursului “Keep An Eye Jazz Award”, Conservatorium van Amsterdam, Olanda (2011 ); Premiul pentru cel mai bun solist vocal la “Festivalul Internațional de Jazz” de la Sibiu (2011); Premiul al doilea °i Premiul Publicului la “Montreux Jazz Voice Competition”, Elveția (2012); Câștigătoarea “Young Nordic Jazz Competition Finland”, împreună cu “Elena & The Rom Ensemble”, Helsinki, Finlanda (2014). Elena Mindru Finnection e cel mai recent proiect al vocalistei Elena Mîndru. Repertoriul abordat include în mare parte compozițiile Elenei. Muzica lor combină ele- mente din muzica tradițională românească cu ritmurile jazz. În luna mai 2014, grupul a câ°tigat competiția “Young Nordic Jazz Comets Finland”, reprezentând ulte- rior Finlanda în showcase-ul nordic din cadrul “Jazz Finland 2014”. RiCo: - Când pi-ai dat seama de pasiunea ta pentru muzică? Elena Mîndru: - De când eram mic copil. Mi- am dorit dintotdeauna să devin cântăreață. Nu °tiam exact de ce stil °i cum anume funcționează lucrurile, dar vroiam să cânt. La °apte ani m-a dus tata la "Tiptop Minitop”. Apoi am început să studiez vioara, ulterior pianul, timp în care am con- tinuat să cânt. - Ce muzică ascupi acasă? - În ultimii ani, procentul muzicii jazz ascultat acasă a crescut foarte mult. A° putea spune că în proporție de 80 la sută ascult jazz. Apoi, clasic, pop, rock. Îmi plac arti°ti °i muzicieni din toate genurile. Există un "ceva” care îmi place la mai mulți dintre ei. Compozitori: Stravinski, Debussy, Enescu, Sibelius, Horace Silver. Arti°ti: Miles Davis, Sarah Vaughan, Nina Simone, Oscar Peterson, Dianne Reeves, Dee Dee Bridgewater, Ella, Dizzy Gillespie, Brad Meldhau, Sting. - Cum ai ales să cânpi? - Am cântat de când mă °tiu. Mă simt cel mai bine când cânt pe scenă. Treptat, mi-am dat seama că jazz-ul mi se potrive°te cel mai bine. Am făcut cuno°tință cu jazzul pe la 15 ani, la Palatul copiilor Cluj, sub îndrumarea lui atefan Vannai. - Cârpi °i la instrumente? - Cânt la vioară, pian °i extrem de puțin la sax- ofon. - Ai °i alte proiecte în paralel cu Elena Mîndru Quartet/Quintet? - Mai am un "Duo” cu Tuomas J. Turunen, un "Trio” (voce - pian - contrabas) °i proiectul de jazz simfonic. "Elena Mîndru Quintet” (EMQ) e în două variante: cu saxofon sau cu vioară ("Elena & The Rom Ensemble” / "Elena Mindru Finnection”). - Ai °i alte pasiuni în timpul liber? - Dans, puzzle, căiți, sudoku. - Ai fost invitată să colaborezi cu alte proiecte muzicale? - Am colaborat în concerte cu "Finnish Airforces Big Band” (Ilmavoimien Soittokunta) "Budapest Jazz Orchestra” (2013), "Big Band-ul Radio Bucure°ti” (2005, 2010). Din cauza unor con- cursuri, am colaborat cu "Sassari Jazz Orchestra”, trupa lui Lee Ritenour (Patrice Rushen - pian, Melvin Davis - bas electric, Will Kennedy - tobe); în Amsterdam cu Hans Vrooman, Alfredo Paixao, Borislav (Bobby) Petrov. - Cum ai ajuns la ideea de a forma "Elena Mîndru Quartet/Quintet”? - Prima mea trupă în care am cântat jazz se numea "Alpha”, inițiată de prof. atefan Vannai la Palatul copiilor Cluj. Am cântat sub numele acesta în 2003-2006. Apoi, ne-am desprins u°or de el, membrii formației s-au schimbat, a°a că noua trupă a primit numele de "Jaywalk”. Ideea de a folosi numele meu pentru numele trupei a apărut după ni°te probleme cu "Jaywalk”. Am schimbat din nou componența, parțial, °i am hotărât să folosesc numele meu pentru toate proiectele. - Cum ai adunat formapia actuală? - Formația mea actuală e cea finlandeză. Primul concert pentru care ne-am adunat a fost concertul meu de absolvire de masterat din mai 2013, în vari- anta de cvartet. Nu era o trupă de sine stătătoare °i nici nu cântaseră mult împreună, însă i-am ales pentru că sunt oameni faini °i muzicieni excelenți fiecare dintre ei. După aproape doi ani de colabo- rare, îmi dau seama că ne potrivim foarte bine °i că avem multe în comun, chiar °i ei între ei. Sampo (vioară) ni s-a alăturat în toamna 2013, după ce s-a întors din Miami (Florida/SUA). - Care este partea bună °i partea proastă de a pleca în turneu? - Văd doar părți foarte bune în ceea ce prive°te turneul. Trupa, în sens de echipă, câ°tigă multă experiență, se cântă mult live, iar oamenii se cunosc mai bine, ceea ce este extrem de important. Turneele sunt întotdeauna reu°ite. - Spune-mi te rog o întâmplare interesantă sau distractivă pe care ai avut-o alături de formapie. - Cred că prima noastră sosire în România, pen- tru Gărâna Jazz Fest, a fost cea mai distractivă. Am avut multe peripeții atunci. Colegii mei au încercat să învețe române°te, a°a că au inventat următoarea regulă de memorare pentru "Mulțumesc”: mulțumesc = something close to multimedia. - Cel care îmi vine în minte acum e că le mângâi sufletele cu muzica mea. Când aud asta, mă simt extrem de împlinită. - Care a fost cel mai reu°t concert din cariera ta până în prezent? - Au fost mai multe concerte. E greu de ales unul singur. A° zice concertul de jazz simfonic din februarie 2014 de la Cluj, cu Orchestra Filarmonicii Transilvania. E incredibil când 65 de muzicieni cântă împreună °i respiră împreună. Mai ales jazz, chiar dacă e jazz simfonic. - Care este pelul tău alături de Elena Mîndru Quartet/Quintet? - Pelul meu este să oferim publicului o muzică care să le relaxeze mintea, dar în acela°i timp să îi intrige. Vreau să îi facem extrem de interesați de muzica live °i în special de jazz. Vreau cât mai multe concerte în cât mai multe locuri din lume. Vreau să ne simțim bine pe scenă °i să implicăm publicul în ceea ce facem. - Ce înseamnă pentru tine Elena Mîndru Quartet/Quintet? - În oricare formulă în care am cântat sub numele Elena Mîndru Quintet, am urmărit acela°i lucru: să avem grijă de public °i de muzică. Vreau ca orice piesă am cânta, să fim implicați °i să ne placă. - Unde te vezi peste 10 ani? - Pe scenă. - Dacă ai avea o putere specială, care ar fi aceas- ta? - Am două puteri pe care le doresc: să mă tele- portez oricând în viitor °i trecut °i să pot vorbi toate limbile de pe Pământ. - Dacă te-ai afla pe o insulă pustie, care ar fi trei lucruri pe care le-ai avea la tine? - Greu de zis °i de ales. Presupunând că ar fi apă de băut acolo, a° lua un generator mare de curent, laptop °i pian. - Care este filmul tău preferat? - V for Vendetta (2005). - În ce sens consideri că se potrive°te formarea ta de muzică clasică cu proiectul Elena Mîndru Quartet/Quintet? - Înțeleg în primul rând ce se întâmplă în trupa mea din punct de vedere tehnic instrumental. Înțe- leg cum funcționează instrumentele °i am °i o per- spectivă diferită în ceea ce prive°te forma muzicii. Interviu realizat de RiCo ■ 30 TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 Black Pantone 253 U teatru Anton Tauf - Barrymore în semn de omagiu Adrian Pion Reflectoarele sunt focalizate pe arlechinul cu dublu sens (actor °i culisă) în spectacolul tânărului regizor Tudor Lucanu de la Euphorion-ul Naționalului clujean: Barrymore de William Luce, adaptare de Radu Beligan °i Liviu Dorneanu. Textul americanului William Luce l-a sensibilizat în mod deosebit pe nonagenarul mare actor român °i nu e greu să înțelegem de ce. Este vorba aici despre artistul celebru ajuns la sfâr°it de carieră. Lumina care cade pe el este necruțătoare, treze°te compasiune °i animă tristeți. Este o privire în oglindă plină de cruzime °i melancolie totodată. Ceva asemănător ne-a servit cu mult înainte Cehov scriind Cântecul lebedei. ai foarte recent, cu extrapolarea de rigoare, realizatorul lui Birdman sau Virtutea nesperată a Ignoranti (film de Alejandro Gonzăles Inarritu, cu Michael Keaton). În toate acestea personajul principat este Teatrul. Adică lumea teatrului văzută din interior, de după cortină, cu toate cotloanele °i umbrele sale aduse în prim plan. Arlechinul care se prive°te în oglinda timpului din arlechin, după spectacol (la Cehov) sau înaintea unui alt virtual spectacol în pregătire (în VIAD PETRI 10 manie (1900 - Baitionul CrtHionkxi dr fimun in fi imul docmoentac 2-10 martin I11 W-l 4^X1 - Bd-Jianui Croltwrtorl Innafi pb» ki n-Mimuri* • Aim jiiwn ce tâțenesc, «npficare civici MONOTREMU Pirrenti pe domeniul public 6-0 martie CUM» 11-00/p»urVI5-00 1M» - IUD. Clădire* RojieJ lrjisln £tudc,,i DAVID 5CHWART7 Tehnict metode wabordări An teatru/ potftic 10 20 |11 flO-1500 - Reactor de Creare ți E/perimentj Inacrliri sin* In 7 mart» Arta potitki, pretentare Careta de Arti Politici jn martir' imB Rr ari wtfo Grape p F^-rm-nnu HEH0QT 1HE FtfKlTS The WwnarJw Aer w1 LuprAdiMp ierte i 20 Jt marbe IKHXJ 15:00 - fabrica de Pțtuule] Interi** tW W» PuiTRuC'-'" Aemember Doctor âubb/e The BubbleAfagioon 141 manie <1 fQQ La Tertnon - Jbapu Comun in MJ-iajtiHC in bw Hbctj - u iM.f: DE CAKTE* Pt -I DpiMNCc fota/StwnbJ*! cu George w«elgu5 3Q rnnrtic 121101 - RcnHdT de CTripț p Doc r -n'.-nl I Teatru f Opr/rnn jWcr și ifnpoctuf pmcbdlw teutnrie in Cum urii M te- J1 martir 11 >00 f Bbnca be frnjulțj lH6C«9EAEP«m E-MAILUAIMES* UOlU a rt.-r •UMAlL.tiM EMAILUL CREBLIE U COTI HA O ECRtSOA RE OE UOTnMȚ€ ? KECUAR EA r i MftUX BISAU* l&U DE WUt OfTAU 5IK5CPILFU*nL4MUORH Ui .!. ■ ■■ Barrymore). Asistăm, chipurile, la repetițiile pentru Richard al III-lea, dar ele sunt un pretext transparent pentru devoalarea complexelor trăiri °i nostalgii ale personajului-actor în piesa lui William Luce. Problematica textului se mi°că în jurul biografiei actorului John Barrymore, reprezentant de frunte al unei familii celebre din teatrul american. Premiera a avut loc pe Broadway, la Music Box Theater în 1996 °i montarea cu Christopher Plummer în John Barrymore a făcut carieră. Evident că rolul nu putea fi acordat decât unui mare actor pentru ca motorul cvasi-monologului să prindă forță de persuasiune. ai Clujul are un asemenea actor, mare, minunat, iubit °i prețuit, în persoana lui Anton Tauf. Astfel că rolul îi vine mănu°ă, oferindu-i °ansa unei autoevaluări la apogeul carierei. În rolul sufleorului evoluează mult mai tânărul Ruslan Bârlea, cu deferența necesară arătată unui maestru. De°i spectacolul demarează lent, cu ezitări care derutează spectatorul (°i poate e bine a°a), Tudor Lucanu prefațează reprezentația cu o seamă de secvențe filmate din spectacolele de tinerețe ale lui Anton Tauf proiectate acum pe un ecran. Fizionomia, °armul, silueta °i vocea inconfundabilă a actorului răzbat din imaginile de acum 30 sau 40 de ani. Secvențe din Macbeth, Femeia îndărătnică, Antoniu °i Cleopatra... Mărturii ale gloriei de altădată în competiție cu trecerea timpului. Dar acum Actorul a ajuns la vârsta când trebuie să-°i dea jos toate mă°tile personajelor interpretate °i un fior te cuprinde la mărturisirea lui Tauf dintr-un interviu: „La capătul fiecărui rol este marea ta singurătate”. lată-l pe Actor în fața adevărului ultim, când mă°tile au căzut °i confruntarea cu sine e tulburătoare, inacceptabilă. De aceea caută să se agațe... de alt rol, de acela al coco°atului Richard al III-lea sau de monologul lui Hamlet, pentru că el tânje°te după jocul pe scenă ca după viață. Chiar celebra replică din piesa shakespeareană „Un regat pentru un cal” e deturnată în „Un regat pentru o replică”. ai cel considerat că e bun pentru a-i da replica (insinuare venită din Beckett), sufleorul, înțelege dificultatea în care se află °i caută să-l ajute, dar fără succes. Alcoolismul, memoria deficitară °i-au spus cuvântul. Doar orgoliul nu l-a părăsit. De unde reflecția plină de amărăciune: „Nimic nu e mai mort decât un actor mort”. Numai un cunoscător apropiat al psihologiei actorului putea să surprindă atât de bine tertipurile de eschivare °i de acoperire în fața repetatelor feste jucate de memorie. Scenaristul le-a evidențiat iar Anton Tauf le-a nuanțat °i exploatat corespunzător. Sunt eschivele celui ce nu- °i acceptă îmbătrânirea, apelând constant la fantomele trecutului pentru a-°i acoperi neputințele. De fapt, tronul regelui, fastuos, central plasat, pregătit pentru repetiție, rămâne neatins. Adică inaccesibil în prezent. Iar recuzita pusă la dispoziție (costume, coroană, săbii) sunt doar ni°te reminiscențe ale aceluia°i trecut. Decorul °i costumele Adrianei Grand servesc ideea inadecvării cu noua calitate a personajului, doborât de alcoolism °i singurătate, coborât în hăul lăuntric. Anton Tauf este actorul prin excelență care respiră prin toți porii scena, teatrul, mirajul °i eclerajul acestei arte a triumfului °i a efemerului. Pe scena Teatrului Național clujean a jucat neîntrerupt din 1968, de când a pă°it pentru prima dată pe ea. Nu e de mirare că, în 2013, Anton Tauf a primit Premiul pentru cel mai bun actor la cea de a XIX-a ediție a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea. Un arc peste timp, o carieră glorioasă. O recunoa°tere °i un omagiu aduse unui admirabil slujitor al teatrului. ■ TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 31 Black Pantone 253 U film Leviatan sau urâciunea pustiirii Marian Sorin Rădulescu Leviatanul lui Andrei Zviaghințev este un film din zona „academismului” (cu actori de top, cu decoruri „de atmosfera”), a cărui repetă scenaristica a fost răsplătită la Cannes cu un premiu. Dincolo de schemă - o răfuială între doi vechi prieteni pentru o femeie, un adulter, „învârteli” °i corupție la nivel înalt în administrația unui oră°el, complicitatea prin tăcere a „înaltelor fețe biserice°ti” °.a. - °i în ciuda decupajului regizoral (bine temperat, minimalist), încape (din fericire, doar spre final) °i puțintică „moralizare”. Personajele sunt cuprinse de o iremediabilă stare de lehamite °i abandon fatalist - mai puțin preotul de la final (cel care cumpără pâine la butic °i trece prin cadru aproape neobservat), a cărui intervenție trimite spre o altă realitate (°i, poate, spre un alt film). Sau, mai exact, spre o altă a°ezare în realitate, asemenea lui Iov °i asemenea învățăturii Cuv. Siluan Athonitul: „bine-ți mintea în iad °i nu deznădăjdui!” Accentele filmului cad însă nu atât pe nădejde1, taină °i dimensiunea paradoxală a existenței (în care suferința asumată este însă°i calea spre viață), ci pe realitatea-iad a împărăției celor puternici. La o analiză mai atentă, Leviatan cultivă starea de spirit a ultimelor cinci secole, de când din biserici (°i - mai ales - din inimile oamenilor) lipse°te Pantokratorul (pe care copilul primarului îl caută în zadar pe cupola bisericii celei noi, în timpul Sfintei Liturghii, atunci când tatăl său - ca un lup moralist - îi °opte°te: „Dumnezeu e mare °i vede tot!”). Pantokratorul este prezent doar în predica apăsat „legalistă” a episcopului °i, în general, în toate povețele sale despre atotputernicia „Împăratului a toată făptura”. Mai puțin interesat de „devenirea întru ființă” a personajelor, filmul lui Zviaghințev surprinde - cool, în cadre bergmanian- antonioniene - „urâciunea pustiirii” dintr-o lume cinică, preocupată exclusiv de „fapte” °i de un zeu ce este chemat doar ca să le „justifice” în favoarea ei. Dumnezeu însă este „tainic”. Dar aflăm de „lucrarea Sa în chip minunat” doar prin declamația unor replici2. Personajul preotului ce cumpără de la butic Cadru din Leviatan pâine (pe care o împarte altora), iar nu vodcă (asemenea personajului principal - Kolya - cuprins de letargie), pare să transmită gândul (mărturisit °i de Pr. Rafail Noica) potrivit căruia biserica (ortodoxia) este firea omului, desăvâr°irea lui, venirea lui în fire. Leviatan nu este filmul acestei deveniri, comentariul preotului rămâne la stadiul de sugestie. Zviaghințev surprinde însă - critic, „progresist”, „laic” - îmbisericirea exterioară, formalistă °i de paradă a celor ce, potrivit principiului semnalat de Petre buțea, „Îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvinteze prăvăliile”. Preotul, care încearcă să-l îmbărbăteze pe Kolya, vorbindu-i de soarta lui Iov, cel împăcat - până la urmă - cu soarta °i care a trăit peste 100 de ani, este întrebat de unde sunt „basmele astea”. Spune: „Din Biblie3.” Cred că °tiu de ce Leviatan impresionează atât de puternic: pentru că prive°te spre acela°i tip de cinema (°i de problematică) din filmele lui Mungiu (4 luni, 3 săptămâni °i 2 zile; După dealuri), în timp ce, non°alant, stă cu spatele la producții dulceag-moralizatoare °i „duhovnice°ti” gen Ostrov. „Pustiurile” °i „minimalismele” Leviatanului ascund nebănuite „mări” °i „oaze” pe care autorul are inteligența să nu le „explice” ori să le expună ieftin. Remarcabile sunt distanțele până la care se apropie autorul de „poveste”, de „inima” ei. ai „locul geometric” pe care povestea îl creează - la modul potențial - în mintea spectatorului. ai gustul amar de Proces kafkian în care - nota bene! - se află o pâlpîire de nădejde. „Dacă încep de-acum să mă spovedesc, o să-mi dea Dumnezeu casa °i nevasta înapoi?” „Nu °tiu.” - răspunde preotul din film. „Atunci de ce mă chemi să mă spovedesc?” Există aici, în acest scurt schimb de replici, o posibilă „cheie” a filmului. Pentru că, la urma urmei, ce este îmbisericirea minții °i deprinderea acelei rânduieli biserice°ti la care - spre alarmarea °i iritarea „utilitari°tilor”, „modernilor” - se face referință? O conformare legalistă, contabilicească, pentru a „da satisfacție” unui zeu neînduplecat? Sau o „devenire întru ființă”, o „venire în fire” a omului deprins a se închina doar sticlei de vodcă °i, poate, calea spre împăcare cu leviatanele petrecerii noastre pământe°ti. Viziunea „neutră”, „imparțială” a lui Zviaghințev nu trage nicio concluzie. Cine are urechi de auzit °i ochi de priceput va °ti ce să aleagă... Note: 1. Leviatanul - „împărat peste fiarele sălbatice”, fără pereche pe pământ, „făcut să nu cunoască frica” °i cu „inima tare ca piatra” - stârne°te groaza, astfel că nădejdea în izbânda asupra lui este „o de°ertăciune” (Iov, 41.9). 2. În alte filme ruse°ti, din alt deceniu/secol/mileniu (în filmele lui Tarkovski, Paradjanov, Abuladze, aepitko sau chiar în relativ recentul Pridel Angela / Lăca°ul îngerului, de Nikolai Dreyden, 2008), taina vieții °i a morții căpăta pe ecran expresie filmică. Era poezie, nu ilustrație de tip livresc, nu lecție de morală. Era „înviere” °i „metaforă revelatorie”, iar nu o „natură moartă” °i „plasticizantă”. 3. În volumul Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Monahul de la Rohia este întrebat de Zaharia Sângeorzan ce va fi Biblia - „Cartea Cărților”, „o mitologie cu ochii deschi°i spre orizontul profeților” - pentru secolul XXI. Răspunsul său surprinde foarte bine dezbisericirea (°i încă neîmbisericirea) minții multora, mai cu seamă a celor din intelighen^ia: „Nu °tiu. atiu că o elevă particulară a mea, o fată de 18 ani, de°teaptă, fiica unor intelectuali, mi-a pus această întrebare: Biblia... Tot aud de Biblie. Ce e aia Biblie, nea Nicule?!” 32 TRIBUNA • nr. 300b 1-15 martie 2015 ■ 32 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U David Lynch, Mark Frost: Twin Peaks, 2016 Lucian Maier Pe 3 octombrie 2014, pe canalele Twitter ale Iui David Lynch °i Mark Frost a apărut, la ■ aceea°i oră, 18:30, acela°i mesaj: The gum you like is going to come back in style! #damngoodcofee Ceea ce apărea în online din primăvara lui 2014, ca zvon, începea să prindă rădăcini. Cîteva interviuri mai tîrziu °i era clar: serialul Twin Peaks se va întoarce pe micile ecrane în 2016, în portofoliul canalului Showtime. În 1990-1991 Twin Peaks a fost întreprindere temerară. Era o producție greu de prins în granipele unui gen; un proiect construit la întîlnirea filmului polipist cu thriller-ul °i horror-ul, un film care întorcea o oglindă ironică la adresa producpiei de televiziune; propunea un fel de confruntare între rapiune °i incon°tient, unde, oricît de multe aspecte din realitate ar cuprinde rapiunea, tot rămîne un rest care scurtcircuitează perceppia °i trasează o minunată, înfrico°ătoare linie între datele lumii °i căile nebănuite ale incon°tientului; o investipie postmodernă care avea să ducă ideea de soap opera (după cum spune motto-ul Star Trek) where no man has gone before. În (de)plin cinematograf, poate, prin numeroasele momente memorabile pe care Twin Peaks le oferă: de la zugrăvirea ideii de pierdere a celuilalt în episodul pilot al seriei (odată cu diseminarea ve°tii că Laura Palmer a fost ucisă), la jocul cu tabieturile clasei de mijloc americane, la amendarea producpiei de consum televizuale, sau la °tacheta pe care o a°ează acest proiect. Un prag pe care - ca producpie de televiziune - l-au atins, două decenii mai tîrziu, seriale HBO precum Walking Dead sau True Detective; dar pe care - cel pupin raportat la prima parte Twin Peaks, pînă la al optulea episod - nu l-a atins vreun alt serial - ca atmosferă creată, ca naturalepe a reprezentării raportată la ciudăpeniile de pe ecran, ca vervă cu bătaie spre societate. Seria a fost produsă de ABC, povestea filmată pe peliculă. Două sezoane, treizeci de episoade, dintre care două de o oră °i jumătate, restul de patruzeci °i cinci de minute. Un serial cult, care a deschis drumul pentru X-Files, The Outer Limits, Millenium, Lost sau mai recentul True Detective. A°a cum, dacă doripi, compozipiile formapiei Radiohead stau în spatele întregului rock vizibil astăzi pe MTV. Un an după închiderea serialului de către televiziunea ABC, din cauza unei pierderi de audienpă în timpul seriei secunde - pe care autorul american a redresat-o spre final, după zece-douăspreceze episoade pe care nu le-a supervizat -, Lynch a lansat un lungmetraj în cinema. Cu premiera la Festivalul de la Cannes, unde, doi ani mai devreme, Lynch fusese distins cu Palme d’Or. Twin Peaks: Fire Walk with Me, un film care vorbe°te despre întîmplări premergătoare celor ce vor fi fost văzute pe micile ecrane în cadrul serialului. Un film adulat în Japonia, dar trecut cu vederea în Statele Unite. ai o primă colaborare a lui Lynch cu francezii de la CiBy 2000 (°i cu casele franceze în general, care îl vor sprijini în toate producpiile pe care le-a gîndit după Festivalul de la Cannes din 1990, indiferent că filmele au avut succes de casă - cum a fost cazul cu Mulholland Drive, sau că nu °i-au recuperat investipiile - cum s-a întîmplat cu Fire Walk with Me, Lost Highway sau The Straight Story). În afara lui Inland Empire - care, oricum, pare mai degrabă o prelungire a curiozităpilor video gîndite de David Lynch pentru proiectul său online, davidlynch.com (în partea de acces prin abonament) -, autorul american °i-a petrecut ultimul deceniu la Joacă: discuri audio proprii, cîteva discuri semnate ca producător (pentru Chrysta Bell, de exemplu) °i seriale sau fragmente video realizate pentru site-ul propriu - Dumbland, Rabbits, Axxon N. Din acest punct de vedere, e cu atît mai interesantă revenirea lui David Lynch la cîrma unui film de mari dimensiuni. Experienpa sa e vastă, afirmapie care stă în picioare °i pentru colaboratărul său de acum douăzeci °i cinci de ani °i de astăzi, Mark Frost. ai, dacă la începutul anilor ‘90, Lynch a demarat Twin Peaks-ul, dar a plecat după primul sezon să încheie Wild at Heart, noua serie va fi semnată în întregime de cuplul Frost-Lynch. Cele nouă episoade vor fi scrise de cei doi °i regizate de David Lynch. Restartul pe care-l prime°te Twin Peaks nu e un fapt singular. Televiziunea A&E (parte din NBC Universal) difuzează Bates Motel, o serie care porne°te de la istoria construită de Hitchock în Psycho. Televiziunea FX (Fox extended - parte din corporapia Fox) a produs o serie omonimă care pleacă de la Fargo al frapilor Coen (°i îi are pe ace°tia ca producători executivi). Pe o a°a concurenpă în sfera cult, corporapia CBS, care depine Showtime, nu putea sta mai prejos. Twin Peaks e anunpat pentru prima parte a anului 2016. Pînă atunci, Showtime mai pregăte°te un hit - un serial care va lărgi universul ficpional din jocurile video produse de Microsoft, Halo, un serial supervizat de Steven Spielberg din postura de producător; cu lansare în toamna lui 2015. Ca producpie originală, cei de la Showtime s-au remarcat pînă acum cu The Outer Limits, Stargate SG-1, Dexter, The Tudors, The Borgias, Californication °i cu organizarea unei serii de meciuri de box în care, astăzi, îl au ca sportiv de top pe Floyd Mayweather. ■ colapionâri Hodges, TUring, Cumberbatch Alexandru Jurcan______________________________ Trei nume, distanpe în timp, conexiune clară - 1951, 1983, 2014. Acel „nimic nu se pierde, totul se câ°tigă”. Recunoa°tere postumă, reabilitare. Memoria oamenilor - iată - nu e găunoasă. Timpul pecetluie°te valoarea, rea°ază priorităpi, contribupii, personalităpi. Andrew Hodges s-a născut în 1949. A fost matematician, dar °i autor. A lucrat la elaborarea teoriei twistor, a predat la Oxford, fiind decan o perioadă. A scris în 1977 Aspecte ale homosexualității. Stil de opresiune, iar în 1983 Alan Turing: Enigma, după care s-a realizat filmul recent (2014) The Imitation Game - Jocul codurilor, în regia lui Morten Tyldum, cu Benedict Cumberbatch în rolul lui Turing. Alan Turing, matematician britanic, a spart codul Enigma în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, iar aliapii au aflat astfel planurile de război naziste. Lucrul acesta a rămas secret de stat timp de 50 de ani. În 1952 lui Turing i se intentează proces pentru vina de a fi homosexual. Acceptă tratamente hormonale ca să evite închisoarea, asemenea celor 49.000 de homosexuali obligapi la aceea°i inutilă °i dăunătoare medicamentapie, menită - se zicea - să schimbe orientarea sexuală. În anul 1954 Turing s-a sinucis, fără a bănui că regina Angliei îl va reabilita în 2013, cerând scuzele de rigoare. Ce a fost Turing? Erou, geniu, criminal? Sopia îi spune: „Lumea e mai bună pentru că tu n-ai fost normal”. Interpretarea lui Benedict Cumberbatch e una exceppională, tulburătoare. Turing devine credibil sub înfăpi°area actorului, care pune la bătaie nuanpe fără număr: introvertit, dur, timid, exuberant, bolnav, optimist, perseverent, fragil, sceptic, demn. O interpretare empatică. Nimic contrafăcut, excedentar, respectând inflexiunile personajului. Nu mai e cel din Hobbit ori 12 ani de sclavie. O performanpă pe care actorul nu cred că o va depă°i vreodată. ■ TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 33 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U remember cinematografic Anii ’60. Filmul polițist francez ■ Ioan Meghea Pentru tânărul de aproape 20 de ani care trăia în acei ani în metropola bucure°teană °i încerca să facă Politehnica, distracțiile erau cele despre care nu o dată v-am vorbit atât de pătima°... Ei bine, spectacolele de cinema reprezentau pentru mine suprema regalare. Acuma, nu °tiu dacă astea erau înainte sau după celelalte distracții, cum ar fi dansul de la Arhitectură °i de la Căminul 303, sau partidele alea interminabile de poker din camerele sportivilor... Cred că filmele erau totu°i undeva în față la toate astea. Până să vin la Bucure°ti, cele două cinematografe din micul meu oră°el ardelenesc de provincie nu-mi oferiseră prea mare lucru, de°i în acei ani, spectacolul de cinema era la mare căutare. atiți bine că imediat după terminarea războiului, ecranele erau pline de filme sovietice. Povestea unui om adevărat, Tânăra gardă, A°a s-a călit otelul sau Cruci°ătorul Potemkin. Da, cam puțin, dar să nu uităm că °i gusturile noastre în acei ani nu erau prea departe de ceea ce partidul muncitoresc ne tot povestea de câțiva ani: realismul socialist °i alte rahaturi. În fine... Apoi, am plecat în Bucure°ti, la facultate. Erau anii '60, anii aceia nebuni - mai puțin la noi în țară - perioada hippie, Beatles °i Rolling Stones, minijupa °i bikini care ne scoteau din minți, dar °i o oarece „deschidere” în cinematografie. Sigur că v-am vorbit nu o dată despre curentele cine- matografice din acei ani, despre Free Cinema, despre Neorealismul Italian, Noul val francez °i alte mi°cări culturale. Ecranele au început să fie populate cu tot felul de filme mai mult sau mai puțin ciudate, cu personaje avânt tot soiul de probleme psihologice, angoase, suferințe sau datorii de con°tiință față de ceilalți °i alte chestii din astea. ai într-o după-masă de toamnă, francezii au început să vină °i cu ni°te filme polițiste total diferite de ceea ce am văzut până atunci. Aveam 20 de ani, o oarece cultură cine- matografică °i nu-mi erau indiferenți ni°te eroi de film altfel decât văzusem până atunci, scenarii bine scrise °i destul de ciudate. Filmele polițiste ale anilor ‘60. Impactul asupra mea a fost puternic. Era ceva nou, nou de tot °i atât de departe de cli°eele palide ale anilor trecuți. Apăruseră regizorii. Nume ca Yves Boisset, Jean-Pierre Melville, Henri Verneuil, Georges Lautner sau Louis Malle, sce- nari°ti noi, care ne arătau baruri întunecate, apartamente sărăcăcioase cu mobilă simplă, secții de poliție cu funcționari având fețe obosite °i uneori chiar triste, nu odată depă°iți de mersul anchetelor. Se folosea un limbaj frust, aveau loc răbufniri teribile. Atmosfera, vestimentația, ma°inile, muzica, totul îmi vorbea de anii '60. Tot atunci, m-am întâlnit °i cu actorii. Erau oameni ciudați, îmbrăcați în trenciurile alea mari cu o mulțime de buzunare, clape °i tot soiul de anexe, cu pălăriile trase pe frunte, borsalinele ace- lea negre °i atât de explicite pentru cei din jur. Purtau nume frumoase, care vor rămâne pentru totdeauna în mintea mea: Jean Gabin, Lino Ventura, Alain Delon, Jean-Paul Belmondo, Pierre Mondy, Yves Montand. Cât despre filme, ei bine, acestea erau “lucrate” cât se poate de “mese- ria°”. Efecte speciale aproape de loc, interioare ca la tine acasă, străzile aproape identice cu cele din ora°ul tău. Story-ul? Reconstituirea unei anumite atmosfere e făcută fără ostentație, doar se sugerează ceea ce trebuie să vezi, binele °i răul nu mai au acelea°i locuri, totul se schimbă într-o poveste spusă atât de bine. ai pe urmă, dragii mei, filmele astea nu °ochează, te cuceresc definitiv. Nu o dată, am pățit-o °i eu. A°a au apărut câteva filme polițiste care mi-au făcut viața mai interesantă. Îmi plăcea - după ce-mi încasam de la Po°tă mica sumă trimisă lunar de ai mei în studenție - să mă îmbrac cât mai frumos °i să “pendulez” pe străzile Bucure°tiului în căutarea noutăților cine- matografice. Era bine, mă simțeam bine cu cei 100 de lei din buzunarul de la piept °i aveam 20 de ani. Ce-mi doream mai mult? Nimic. Poate un film bun °i pe urmă, o bere la vreo terasă cu miros de mititei bine făcuți. Filmul acela bun, exista, dragii mei. Tocmai îl găsisem la sala Victoria. Se numea Ascensor pentru e°afod în regia lui Louis Malle °i de pe afi° mă privea îngri- jorată Jeanne Moreau. Reu°esc să-mi găsesc un billet °i voi vedea un veritabil film polițist, dar °i o meditație asupra unor sentimente, onoare, des- tin. Au mai fost °i alte filme de care °i astăzi îmi amintesc cu plăcere: Aventurierii cu Lino Ventura °i Alain Delon, apoi Samuraiul lui Jean-Pierre Melville cu acela°i Alain Delon, Borsalino cu Jean- Paul Belmondo °i Alain Delon, Adio, prietene! cu carismaticul Charles Bronson °i Alain Delon sau Ultimul domiciliu cunoscut cu Marlene Jobert, Lino Ventura °i Michael Constantin. E doar o mică parte din mulțimea de filme polițiste franțuze°ti care au invadat ecranele acelor ani, iar unul din aceste filme îl revăd °i astăzi cu mare plăcere. Mă simt din nou de 30 de ani, chiar dacă au mai trecut atâția ani °i peste mine: Clanul sicilienilor. Fiindcă despre el este vorba. Un film făcut magistral de către Henry Verneuil °i cu o distribuție deosebită: Jean Gabin, acel senior ele- gant, cu vorbe puține °i de°tepte, Alain Delon, frumos °i aici, violent °i iubitor de frumos, Lino Ventura, un polițist uneori depă°it de viața asta de rahat, dar care °tie să rezolve probleme atât de urâte. Dragii mei, au fost ni°te filme °i ni°te ani care le-au meritat. Credeți-mă. Că după mulți ani, cine- matografia franceză a intrat într-un con de umbră. Dar asta e altă poveste. ■ 34 TRIBUNA • nr. 300b 1-15 martie 2015 34 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U arte Încadrare în atemporal. Despre Marius Bercea Robert Terciu Încrederea pictorului este temperata de sensibilitate, reprezentările sale poarta amprenta culorilor simpite °i aplicate în momentul lucrului, dezvăluind impulsivitatea improvizatorie a artistului. Această moderare îi permite pictorului „să amestece lavis-uri executate rapid cu linii unduitoare cu zone dense, uscate °i păstoase” (Jane Neal, Art Cities of the Future - 21st Century Avant-Gardes, ed. Phaidon, Londra, 2013, p. 69). Întregul proces concluzionat în caracterul abstract produce senzapia a ceva haotic, nea°teptat, improvizat, dar care reu°e°te să funcpioneze în imaginarul privitorului sub forma a ceva proaspăt, incitant, viu °i colorat. Prin împăstarea masivă din anumite lucrări tendinpa este aceea de a figura aproape tridimensional. Din această cauză „fondurile lui Bercea sunt probabil mai interesante atunci când le prive°ti de aproape” (p. 69). La prima vedere, spectatorul experimentează senzapia unui peisaj care nu poate fi încadrabil în timp sau spapiu. Privitorul poate citi doar frânturi din ceea ce îi este înfăpi°at: „soarele ca un disc alb-magnezium” (Michael Bracewell, „California Dreamin’ - Some notes on the art of Marius Bercea”, Marius Bercea, Londra, 2014, p. 7) care provoacă o senzapie de „căldură mole°ită dar totu°i brutală” (p. 7), reflectată ca sentiment în perceppia spectatorului, cu scopul de a decodifica ce este reprezentat. Privitorul se poate simpi cople°it de Soarele de un alb arzător care provoacă senzapia căldurii înăbu°itoare. Pictura lui Marius Bercea, mai ales cea ulterioară cercetării din California, posedă o „calitate extraterestră” (p. 7) ce poate fi translatată în formă existenpială sub termenul de străin, o senzapie perceptibilă bazată pe impresiile privitorului. Construcpia figurativă conduce la „o impresie distinctă de timp static, defazat (deportat)” (p. 7). Pictura lui Bercea oferă senzapia de încadrare în spapiu, dar într-un timp nedefinit, „un prezent creat dintr-un sens fotografic al trecutului, în care există de asemenea °i o vizualizare în viitor” (p. 7). Altfel spus, construcpia picturală este bazată pe elemente imaginare neîncadrabile în timp °i °i mai pupin în spapiu, privitorul fiind pus în fapa unei imagini pe care o percepe senzorial ca fiind ceva străin, extraterestru, cuprins de fervoarea coloristică, astfel încât pătrunde în imageria artistului, a celui care abstractizează viziunea sa raportată la diverse locuri. Prin acest proces, pictorul se poate apropia de funcpia metodică a suprarealismului, inserpia visului în artă, însă tehnica sa poate fi considerată de factură abstract-expresionistă. Personajele lui Bercea nu au o funcpie stabilită, importantă, de°i în urma cercetării californiene putem observa hint-uri către personaje arhicunoscute, precum bărbatul din reclamele la pigările Marlboro (, 2013). Cu toate acestea, indiferent dacă personajele nu depin un rol important, fiind Spies of the Angels reprezentate în majoritatea lucrărilor ca anonime, ele contribuie la construcpia picturală: „în centrul pânzei, figurapia °i abstracpia fuzionează” (p. 7). Prin urmare, influenpele pictorului provin cel mai mult din zona expresionismului abstract, cu infuzii impresioniste °i o metodică creativă cu nuanpe suprarealiste. În anumite lucrări, Marius Bercea oferă privitorului „impresia care ar putea fi sintetizată prin înfrăpirea palmierilor californieni cu mestecenii argintii din Europa de Est” (p. 7), iar arhitectura î°i pierde din importanpa figurativă în lucrările rezultate din cercetarea californiană. Dacă într-o primă fază post-2010 încă observăm structurile arhitecturale brutale specifice obtuzităpii totalitariste în privinpa armoniei, peisajul californian este figurat mai mult pe natural, pe acel virginal, decât pe cel urban civilizat (vezi art. Formala figurativului prin lumină °i culoare, revista Steaua anul LXVI, nr. 5-6, [799-800], mai-iunie 2015). Arhitectura are tendinpa să dispară probabil °i datorită contextului, pictorul bazându-se în creapie mai mult pe elemente naturale de°ertice, de vegetapie, °i pe spapiul larg al viepii umane ( Suspended Animation 2013; Echo Dramaturgy 2013; Personified Season 2013). Ca tehnică a picturii, putem sintetiza că Bercea „desfă°oară Spies of the angels (2013) u/p, 190 x 135cm acumulări °i pete de vopsea pentru a construi un sens visceral al peisajului °i a intensităpii atmosferice” (p. 8), a°adar o construcpie asamblată din multiple elemente picturale. Pictura lui Marius Bercea surprinde o parte anecdotică °i narativă prin scenă °i caracter. Scena poate cuprinde, sau, mai bine spus, construie°te anecdota prin narapiunea personajului. În această funcpie constă „punctul de întâlnire dintre Impresionism °i Abstracpionism” (p. 9), însă „totu°i realismul nu e niciodată distant, [e] întotdeauna prezent” (p. 9), frază ce dore°te să insinueze surprinderea Suspended animation (2013) u/p, 45 x 50 cm societăpii de către „estetica extravagantă °i caracterul bizar al picturilor” (p. 9) prin figurarea acpiunilor umane în trecerea timpului care expune transferul destinderii rutinale în plictiseală, sau transferul plictiselii în satisfacpie. Pe de altă parte, impulsivitatea improvizatorie a artistului poate fi comparată cu cea a unui narator de roman, acesta „fiind un scriitor dar nu este exact scriitorul care a scris cartea” (Barry Schwabsky, „Scenes from the Mirage”, Marius Bercea, Londra, 2014, p. 12). Altfel subliniat, pictura lui Marius Bercea evocă neclaritatea mai ales printr-o lucrare fără titlu din 2013, un fel de „peisaj gol în care două zone orizontale de culoare - albastru în registrul superior, un ton rozaliu de pământ dedesubt - apar ca ni°te rămă°ipe ale unei alte picturi care a fost °tearsă înainte să se usuce” (p. 12). Tocmai în acest caz putem observa posibilitatea infinită a jocului picturii în ulei de care vorbea °i Adrian Ghenie referindu-se la vechii mae°tri olandezi. Legătura dintre pictor °i scriitor este realizată prin termenul °tergere, înnoire a ceva pe baza unui element existent mai vechi, o esenpializare sau renunpare, o perfecpionare sau distrugere. În cazul acestei picturi artistul „a încercat să °teargă un efort e°uat dar nu a fost capabil să-l anuleze total însă nici să îl înlocuiască cu altceva” (p. 12). În fond creapia bazată pe impulsul artistic nefiltrat intelectual are distincpia majoră de a deveni artă! În acel moment de luciditate empirică artistul se transpune în arta lui, pe când construcpia rapională este creapie dar nu creare în urma exteriorizării interiorului artistic, care poate ie°i la suprafapă doar spontan, improvizat, într-un moment de pierdere, de răzvrătire sau deviere de la un program artistic. A°a este construit abstractul în ochii spectatorului, ceea ce nu poate fi perceput rapional, însă meditapia °i renunparea la rapional în fapa unei astfel de lucrări semnifică atingerea darului artistic translatat în operă. Image Courtesy of the Artist and BlainISouthern ■ TRIBUNA • nr. 300^ 1-15 martie 2015 35 -(J)- Black Pantone 253 U 35 Black Pantone 253 U sumar plastica bloc-notes 2 filosofie Remus Folto° - Lecpiile de aristotelism ale Profesorului Virgil Ciomo° 3 cârpi în actualitate atefan Manasia Fiul lui Hans Rudolf Giger 4 Imelda Chinga Mozaicul emopiilor °i al trăirilor în universul Norei luga 5 luliu Pârvu Un jurnal inedit marca Perpessicius 6 loan Negru Textul e scris, lumea abia începe 7 Vistian Goia Lumea veselă a scriitorului 8 lon Buza°i Trecute viepi de poetese 9 comentarii Dumitru Velea Cărpi, prieteni, scrisori. Note despre V. G. Paleolog 10 poezia George Chiriac 12 Radu Cange 13 parodia la tribunâ Lucian Perfa George Chiriac 13 proza Emilia Faur Marta 14 Teodor Bârsan Sfoara, puii lunii °i un °ervepel de nicăieri 15 document Bartolomeu Anania - inedit 16 plastica Vasile Radu Corneliu Brudascu - 78 "Dezlegarea" la pictură 18 interviu de vorbă cu scenografa Carmencita Brcjboiu "Ceea ce fac mi-ar plăcea să fie o parte din arta momentului" 20 jurnal Gavril Moldovan Mama (spicuiri din jurnal) 23 eseu Nicolae Mare° IOAN PAUL AL Il-lea, Prin credinpă filo- zof-teolog întru credinpă 24 diagnoze Andrei Marga Răul ca problemă 26 politica zilei Petru Romo°an România bălte°te urât 27 o datâ pe lunâ Mircea Pora Mult iubite °i stimate... 29 muzica de vorbă cu solista de Jazz Elena Mîndru "Am cântat de când mă °tiu" 30 teatru Adrian Pion Anton Tauf - Barrymore în semn de omagiu 31 film Marian Sorin Rădulescu Leviatan sau urâciunea pustiirii 32 Lucian Maier David Lynch, Mark Frost: Twin Peaks, 2016 33 colapionâri Alexandru Jurcan Hodges, Turing, Cumberbatch 33 remember cinematografic loan Meghea Anii '60 . Filmul polipist francez 34 arte Robert Terciu Încadrare în atemporal. Despre Marius Bercea. 35 plastica Corneliu Bruda°cu la Bienala din Gwancju 2014 36 Tipar executat la Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146. Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883. Corneliu Bruda°cu la Bienala din Gwangju 2014, Coreea de Sud 5 septembrie 2014-9 noiembrie 2014 „Burning Down the House” Directorul artistic al celei de-a 10-a Bienale de Artă de la Gwangju, Jessica Morgan a formulat astfel tema actualei edipii : Au fost selecpionapi 105 arti°ti din 36 de pări “care au îmbrăpi°at spiritul radical al conceptului “arderii până la temelie” a status quo-ului tradipional al artei °i crearea unei ordini artistice noi prin puterea inovapiei artistice”. Corneliu Bruda°cu, a reprezentat România a participat cu o selecpie de lucrări care anul acesta vor fi expusă la celebra “Tate Gallery” din Londra. CWÂNGpu SiLnMALL ABONAMENTE: Prin toate oficiile po°tale din pară, revista având codul 19232 în catalogul Po°tei Române sau Cu ridicare de la redacpie: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate sâ achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau sâ o expedieze prin mandat po°tal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cv. abonament cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx, cv taxe po°tale ro16trez24g670310200108x B.N. Trezoreria Cluj-Napoca. mu HiMiiimi! CQRÎSI 36 Black Pantone 253 U