Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
299
Consiliul Județean Cluj
4 lei
Director fondator: loan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIV • 16-28 februarie 2015
IM 1.
Claudiu Nicolae aimonați
Făt-Frumos
°i Reforma
In memoriam
Joe Cocker
Poezia
Ciprian Chirvasiu
Alexandru loan Popa
Ilustrația numărului: Drago0 Pătraocu
-(J)- Black PANTONE
(Jj) Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Victor Gaetan
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romo°an
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor °ef adjunct)
loan-Pavel Azap
atefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mle°niță
Colaționare °i supervizare:
L.G. Ilea
Redacția °i administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Drago° Pătra°cu	Fereastră din Bucovina (2011)
colaj aerograf, obiecte asamblate, 100 x 70 cm
Drago° Pătra°cu	Instalația de la club Motor, la°i
bloc-notes
65 de ani de teatru cu păpu°i la Cluj
Teatrul de Păpu°i „Puck” din Cluj-Napoca a
aniversat în 5 februarie 65 de ani de la înfi-
ințare. Evenimentul a inclus reprezentarea a
două spectacole montate de două personalități
ale păpu°eriei române°ti, Cartea cu Apolodor în
regia Monei Marian °i Ursulețul Winnie Pooh
înscenat de Kovăcs Ildiko, dar °i o reuniune
artistică emoționantă, în care au fost evocate
cele două regizoare °i momentele de apogeu ale
activității teatrului. La această întâlnire au luat
de altfel parte personalități culturale °i notabil-
ități din administrație °i politică. Actorii
Melania Ursu °i Tudorel Filimon (foto) °i-au
amintit de Ubu rege, spectacolul lui Kovăcs
Ildiko de la începutul anilor 80 ai veacului tre-
cut, care a propulsat Teatrul „Puck” în prim-
plan cultural, consilierul Kerekes Săndor - un
om apropiat de destinul recent al teatrului de
păpu°i clujean - l-a reprezentat pe pre°edintele
Consiliului Județean, două documentare-interviu
- realizate de Radu ?uculescu °i Ovidiu Pecican,
ambii de față - au readus în memoria
Gânduri animate
Graficiana Andrea Jănosi °i-a vernisat, tot
în 5 februarie, o nouă expoziție personală la
Kaja Tanya (str. Inocențiu Micu Klein nr. 11).
Lucruri dincolo, după o traducere foarte liberă,
este o serie de tablouri cu cromatică vie, dar
atrăgătoare mai ales prin compoziții, ca ni°te
fotograme oniric-filmice. O întreagă galerie de
personaje - inclusiv autoarea - apar în aceste
lucrări care anulează convenția
proporționalității °i a „realității”, propunând
un unives paralel, specific, filtrat intim °i redat
ca o confesiune.
„...dacă realitatea e un fluviu, atunci, logic,
are două maluri. De pildă, unul dintre ele ar
putea fi moartea... dar pe acela nu-l cunosc.
Acum, poate cobor mereu pe acela°i mal, sau
poate nu e nici o deosebire între cele două.
Important e că dincolo e «viață» °i deseori e
identică cu cea despre care cred că e cea reală.
(...) De aceea am pictat câteva scene din cele
memorabile, toate având ca formulă de
început «am visat că»”, mărturise°te artista pe
flutura°ul expoziției.
Andrea Jănosi este un grafician
binecunoscut pentru splendidele ilustrații de
numero°ilor participanți imaginea lui Kovăcs
Ildiko °i Mona Marian. Despre istoria Teatrului
„Puck” °i cele două regizoare au vorbit scriitorul
Marcel Mure°eanu, fost director al teatrului,
eseista Szilăgyi Julia, teatrologul Hegyi Reka °i
Roxana Croitoru, consilier artistic al Teatrului
Național.
Printre cei care, la invitația directorului
Teatrului „Puck”, Emanuel Petran, au ținut să
aniverseze 65 de ani de păpu°erie la Cluj s-au
numărat scriitorul Constantin Cuble°an, actrița
Ioana Bogățan, director al Teatrului „Prichindel”
din Alba lulia, atefana Pop-Cur°eu, director
artistic al Naționalului clujean, regizorul Mihai
Chirilă, fiul Monei Marian, senatorul Marius
Nicoară, actorii Diana Cozma °i Ovidiu Cri°an,
scenograful Lorincz Gyula, teatrologii Eugenia
Sarvari °i Ana Marius, regizorul Horațiu Apan
etc.
Le urez °i eu „La mulți ani” °i spor în artă
colegilor de la „Puck”!
(Cl. G.)
■
carte pe care le-a realizat la volume precum
Cartea-comoară a Clujului (o serie editorială
în care au mai apărut cinci volume dedicate
altor ora°e ardelene) sau Pove°tile hamsterului
(versiunea în maghiară). S-a remarcat totodată
ca grafician de cinema, prin colaborarea la
multi-premiatul scurt-metraj Matyas, Matyas al
Ceciliei Felmeri.
Expoziția de la Kaja Tanya va fi deschisă
până în 28 februarie.
(Cl. G.)
■
TRIBUNA • nr. 299* 16-28 februarie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Noologia abisală a lui
Lucian Blaga
(Trilogia cunoa°terii)
Remus Folto°
Lucian Blaga este poate cel mai accesibil
filosof din pleiada interbelicilor - am mai
spus acest lucru de nenumărate ori. Dacă nu
°i-ar fi conceput opera cu acea claritate de cristal,
dezvoltând temele una după alta, una reie°ind din
alta pe un fir logic deosebit de percutant °i
redundant, am fi avut poate un Blaga dificil, poate
„încurcat”, dar am fi avut totu°i un Blaga - oricum
ar fi fost să fie. Căci Blaga nu concepe ceea ce
scrie pornind de la o auto-referențialitate, nici
măcar în parte. El uzitează de o idee deja formată
sau formatată încă dinainte. Faptul că Blaga ar fi
fost mai greu de receptat dacă î°i scria opera mai
cu grabă este un lucru care n-ar fi împietat decât
foarte puțin asupra subiectelor dezbătute. Oricum
a fost mai bine că °i-a înțeles rolul de „traducător”
al propriilor nuclee °i noduri de semnificații cu o
răbdare de fier, cu o acribie care fascinează prin
tocmai dorința de claritate. Nici un concept nu
rămâne neclar, nici o propoziție nu rămâne
nedezvoltată °i nici o noțiune nu rămâne
necompletată cu altele care atârnă de ea ca un
ciorchine.
Intrând direct în problematică, ne-am oprit
asupra Trilogiei culturii - la primul volum al
acesteia, Orizont °i stil Orice teorie despre cultură
a epocii când scria Blaga nu putea să nu fie
tributară lui Spengler sau Frobenius sau Jung.
Blaga nu numai că apelează la ace°tia în
constructul său admirabil dar, mai mult, îi
egalează °i îi depă°e°te, extrăgând din învățătura
lor sensul ascuns al unor semnificații pe cât de
originale, pe atât de surprinzătoare. Faptul că
Spengler vorbe°te de „sufletul” unei culturi, iar
Frobenius clasează culturile după un „sentiment”
al spațiului - va deveni la Blaga un motiv de
meditație profundă asupra paradigmelor posibile,
menite să poată explicita un fapt cultural sau altul.
Din primul moment Blaga ne face să tresărim:
incon°tientul deține un spațiu privilegiat față de
con°tiință prin faptul că orice con°tiință - empiric
înțeleasă - este un dat oarecum „comun” al
subiecților, pe când incon°tientul - conținător al
unor categorii abisale - determină în mod diferit
„plăsmuirile” sale (culturale), în funcție de
mo°tenirea abisală personală a fiecărui ins sau
comunitate. Con°tiința deține o lume comună, pe
când inconștientul forma-tează o lume paralelă
față de con°tiință, esențial orientată spre a in-
forma un material „plasmatic” reflectat în calitate
de creații culturale ale unui ins sau ale unei
comunități ce are aceea°i mo°tenire.
Iată cum prezintă Blaga ceea ce se petrece în
incon°tient prin raportare la ceea ce se petrece în
con°tiință: „«Cosmotică» e orice realitate de
pronunțată complicație interioară, de-o mare
diversitate de elemente °i structuri, organizată
potrivit unei ordini imanente, rotunjită în rosturile
sale, cu centrul de echilibru în sine însă°i, adică
relativ sie°i suficientă. Potrivit sensului pe care-l
atribuim acestui termen, vom risca afirmația că
incon°tientul, ca realitate psihică, posedă un
caracter mai «cosmotic» decât con°tiința.” Este
vorba despre opoziția existentă între un quasi-haos
în care se poate găsi con°tiința, împinsă din toate
direcțiile de diverse °i multiple „vânturi” ale
psihismului său nelini°tit °i furtunos, °i, pe de altă
parte, incon°tientul care, din profunzimi ascunse,
lucrează cu o coerență de sine mult mai evidentă -
ceea ce îi dă un caracter de maximă „armonie” ce
poate fi atinsă în ceea ce Blaga nume°te stilism.
Iar mai departe: „Viața sufletească con°tientă ne
revelează o seamă de stări °i procese, care nu sunt
decât anevoie, sau deloc, explicabile în cadrul
exclusiv al con°tiinței.” De aceea ipoteza
incon°tientului vine ca un plus teoretic necesar
pentru a explica faptul că nu poate exista un act
psihic absolut întâmplător - ceea ce ar dinamita
pur °i simplu orice demers explicativ referitor la
psihismul uman. Continuând pe aceea°i linie
explicativă a teoriei incon°tientului, Blaga va pune
pe tapet un set „fericit” de termeni specifici unei
filosofii originale privitoare la creațiile culturale.
Unul dintre acestea este „personanța”. Personanța
este ca un soi de „amprentă” pe care incon°tientul
o aplică „cosmoidului” (obiectul artistic ce este
rodul plăsmuirilor „tăiate” cu laser în carnea
psihismului incon°tient). Cosmoidul - în urma
operațiunii aplicate de personanță - va avea un
„ritm interior, consolidat într-un fel de tainic
simțământ al destinului, un apetit primar de
forme, o efervescență de închipuiri dătătoare de
sens, adică un mănunchi de inițiative de o putere
spărgătoare de stavili ca a semințelor °i de o
exuberanță năvalnică, precum a larvelor sau a
vieții embrionare.” Mai departe Blaga va face o
afirmație menită să tran°eze legătura dintre
con°tiință °i incon°tient, subliniind că cele două
sunt „două planuri diferite” °i, deci „eterogene”.
De aceea, din alt unghi de vedere, Blaga va opta
să clarifice urgent lucrurile: prin conceptul de
„orizont” spațial sau temporal. El spune că există
un „orizont” spațial °i temporal al con°tiinței, °i,
pe de altă parte acela°i lucru, dar pentru
incon°tient. Ce le va diferenția pe aceste două
„orizonturi”? Blaga precizează: „Sensibilitatea
con°tientă e obiectiv îndreptată spre peisaje, dar
nu structural solidară cu ele; sensibilitatea
con°tientă î°i schimbă adică după plac orizontul.
Nimic nu o leagă în privința aceasta.
Incon°tientul, durându-°i o perspectivă sau un
orizont, se solidarizează cu el, ca °i cu un cadru
organic al său. Incon°tientul, supus unui sens
unic, e constituit °i structurat în a°a fel că nici nu
poate să existe decât în anume un orizont spațial,
asupra căruia se fixează ca asupra unei părți
integrante a ființei sale. Din momentul în care
incon°tientul unui ins °i-a găsit o întâie categorică
expresie într-un anume orizont spațial, totdeauna
structurat într-un anume chip °i nu altfel,
con°tiința insului se poate deplasa prin orice
peisaje, oricât de diverse; în pofida împrejurărilor
caleidoscopic schimbătoare, con°tiința insului va fi
pătrunsă de rezonanțele adânci °i grave ale
orizontului său incon°tient unic, persistent. De
ecourile orizontului incon°tient se vor resimți
permanent creațiile spirituale ale insului, indiferent
Lucian Blaga
de peisajele în care el e vremelnic statornicit.”
Pentru a exemplifica toate cele spuse mai sus,
Blaga va apela la „spațiul” ondulat al doinei
române°ti, ce poate fi lesne dedus din conformația
pur spirituală a expresiei acesteia - tărăgănarea
similară unui plai ce urcă °i apoi scoboară într-o
vale, mereu urmând o ondulare de facto infinită:
„doina °i balada noastră au rezonanța specifică a
infinitului ondulat.” Se mai adaugă o altă
determinare, mai exactă, teoriei incon°tientului:
„un suflet individual sau colectiv, poate să trăiască
incon°tient într-un anume orizont spațial chiar °i
atunci când peisajul real al vieții sale cotidiene
contrazice la fiecare pas structura spațiului
incon°tient.” Mai departe Blaga va lua în discuție
°i orizontul temporal despre care va spune că - în
cadrul alegerii accentului ce cade fie pe prezent,
trecut sau viitor - există, de asemenea, tot atâtea
forme de orizont. ai exemplifică: „timpul-havuz”
(viitorul), „timpul-fluviu” (prezentul) °i „timpul-
cascadă” (trecutul). În funcție de opțiunea
incon°tientului pentru un anume orizont temporal
sau altul vom avea un „profil interior”
eminamente specific: „Astfel «istoria» dobânde°te
un profil interior °i o semnificație mai profundă,
prin aceea că e investită cu un centru gravitațional,
plasat fie în trecut, fie în prezent, fie în viitor.
Această ajustare cvasi-filosofică a istoriei nu e
rezultatul unor elaborări con°tiente °i nici nu se
exprimă în concepte clare °i netede, date oarecum
la rindea, ci e dictată întotdeauna de un orizont
temporal incon°tient.” Mai departe, lui Blaga i se
pare necesar să explice nuanța prin care sunt
diferențiate orizonturile spațiale: ca dublet
heterogen al con°tiinței °i incon°tientului, °i
orizonturile temporale: ca dublet heterogen tot al
con°tiinței °i incon°tientului. Cele con°tiente
(orizonturile) sunt ne-determinate °i variabile iar
cele incon°tiente sunt de-terminate °i organic-
eficace. Această diferență poartă numele, la Blaga,
de „teoria dubletelor”. Alt termen blagian inedit
este: „accentul axiologic”. După cum se înțelege
chiar din noțiune, acest termen se referă la un tip
de „valorizare” al omului din culturi diferite. De
obicei atunci când optezi pentru un orizont sau
altul, manifestând o atitudine fie pozitivă, fie
negativă - în ce prive°te solidarizarea cu orizontul,
exact în acela°i timp, categoria ta internă a
incon°tientului este aceea care face alegerea
respectivă. Ca să fim mai clari vom exemplifica
împreună cu Blaga: hindusul va dispune de un
accent axiologic „negativ” față de propria lui
"
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
existență, el va alege sa se retragă din orizontul
existenței spre o formă opusă existenței în genere
- ceea ce înseamnă că el va tânji întotdeauna spre
aneantizare - calea nirvanei. El va dori să scape
din ciclurile cosmice învingând samsara (legea
inexorabilă a reîncarnărilor). Un alt concept care
merită toată atenția este „atitudinea anabasică sau
catabasică”. Evident alte exemple: „Sufletul
european se simte în orizontul său infinit, prin tot
ce împline°te, prin fiecare pas, prin fiecare act,
prin fiecare mi°care mai esențială a sa, în
înaintare, în expansiune, în desfă°urare aproape
agresivă, în expediție cuceritoare.” „Sufletul
celălalt, indic, de°i desfă°urat nu cu mai puțină
exuberanță, într-un orizont tot infinit, ca °i al
europeanului, î°i simte sensul mi°cării ca o
retragere din orizont.” Tot a°a, alt termen:
„năzuința formativă”. Revenim °i de data aceasta
la text: „apetitul de forme al omului nu poate fi
satisfăcut numai de «forme în genere»; apetitul
acesta are pretenții serioase, el cere forme cu
dezvoltări în spiritul unei logici proprii acestor
forme.” ai încă: „Dacă în biologie sau în natură
„năzuința formativă” este factorul creator de
forme, în «cultură» «năzuința formativă» este
factorul care creează o formă °i o dezvoltă,
susținând-o pe liniile unei consecvențe lăuntrice.”
Blaga, în acest sens, găse°te trei tipuri de năzuință
formativă: modul individualizant, modul tipizant
°i modul elementarizant (stihial). Nu mai insistăm
aici căci ni se pare, de data aceasta, superfluu.
Cine e interesat va pleca direct la text °i oricum
consistența celor trei tipuri sunt, credem, destul de
u°or de ghicit. Totu°i mai adăugăm că Blaga
apelează luxuriant la exemple din lumea culturii
pentru a-°i susține tezele.
În studiul al doilea din Trilogia culturii -
Spațiul mioritic - Blaga dezvoltă teoria „matricii
stilistice”, a matricii care produce în mod spontan
alcătuirea cultural-ontologică a produsului artistic -
cuprinzând toate tipurile de expresie. Ce este
Spațul mioritic? Este spațiul produs de
inconștientul românesc ce se manifestă ca o
ondulație deal-vale - despre care - de altfel - am
mai vorbit. Dar Blaga nu vorbe°te numai despre
ceea ce este românesc în fenomenul stilului, el ia
în discuție foarte variate matrici stilistice prin care
î°i argumentează tezele. Bunăoară Blaga se opre°te
la spiritul ortodox. În ortodoxie „transcendentul
coboară”, acest lucru însemnând că Dumnezeu nu
este țintit, nu este constrâns să se reveleze;
turnurile catedralelor catolice, orientate spre
cucerirea forțată a verticalului, se transformă în
cupole (ortodoxe) ce nu forțează verticala ci
a°teaptă ca ea să coboare. Mai mult, între
Transcendență °i lumea de aici, de jos, apare un
mijlocitor. E vorba despre Sofia - un intermediar
ce apariine teologiei lui Florensky. „«Sofianicul»
este în esență acest sentiment difuz, dar
fundamental al omului ortodox, că transcendentul
coboară, revelându-se din proprie inițiativă, °i că
omul °i spațiul acestei lumi vremelnice pot deveni
vas al acestei transcendențe.” Ca exemplu concret
Blaga ne oferă stilistica picturii bizantine:
„Făpturile stilizate sofianic manifestă o lini°te de o
supremă saturație, ele sunt scutite de orice efort,
străine de orice act volițional; ele dobândesc
oarecum grația de sus °i nu sunt decât forme
receptive, statice, ale împăcării, ale rânduielii °i
înțelepciunii pornite din înalt.” De asemenea ne
oprim la o definiție foarte concludentă privind
sofianicul °i care explică mult mai mult despre
întreaga galerie de amănunte în cauză: „Sofianică
e pentru noi orice creație sau existență imaginară
sau reală, care mărturise°te despre un torent de
transfigurare transcendentă, pornit de sus în jos.
Sofianică poate fi deci o operă de artă, o idee
speculativă, o trăire religioasă, o imagine despre
natură, o concepție despre un organism social,
comportarea omului în viața cotidiană, etc. Toate
aceste fapte sunt sofianice în măsura în care ele ne
revelează o transcendență coborâtă într-un
primitor receptacul.”
Trecând peste chestiuni oarecum subsidiare,
urmărind lectura, ne oprim la o concluzie blagiană
despre un specific cu caracter de absolut, de vârf,
de apogeu semnificativ al românității: sentimentul
de „dor”. Intraductibil, Dorul reprezintă o situație
pur românească ce reflectă o „aspirație trans-
orizontică, o existență care în întregime se scurge
spre «ceva».” O metafizică pur românească a
existenței, spune Blaga, s-ar putea croi chiar pe
acest concept (a°a cum Heidegger punea pe tapet
„îngrijorarea”). Tot în continuare, Blaga descoperă
culturi care sunt girate de istoricitate iar altele
sunt prin sine anistorice. Unele respiră un aer
etern pe când altele sunt impregnate de caracterul
pasager al istoriei.
În alt volum, cel de-al treilea, Geneza metaforei
°i sensul culturii, ne întâmpină încă de la început
diferența pe care Blaga o găse°te între „culturi
minore °i culturi majore”. Culturile minore sunt
girate de un spirit copilăros iar cele majore de un
spirit matur. Nu e vorba de o vârstă biologică, ci
de o vârstă ce ia în considerare caracterele
corespondente fie ale copilăriei fie ale maturității.
Psihologia creatorilor este luată în discuție. Iar
Blaga folose°te termenul de „vârstă adoptivă”
pentru a lămuri situația. „Copilăria ca structură e
imaginativă, pasiv deschisă destinului, spontană,
naiv cosmocentrică, de o fulgurantă sensibilitate
metafizică, improvizatoare de jocuri, fără simțul
perenității. Maturitatea e în primul rând
volițională, susținut °i metodic activă, ea se afirmă
cu încăpățânare în fața destinului, î°i organizează
un câmp de înrâurire, e expansiv-dictatorială, dar
°i măsurată de prudență, e rațională, are simțul
perspectivelor °i al trăiniciei, e constructivă.”
Pentru a explica condiția specific-umană, Blaga,
analizând geneza metaforei, descoperă că
metaforele „revelatorii” încearcă să impună
irumperea misterului în viața esențială a omului.
Modul specific-uman de a exista este „în orizontul
misterului °i pentru revelare". Desigur, pe lângă
metaforele revelatorii mai există °i cele
„plasticizante”. Acestea din urmă nu au decât un
rol secundar, de adaptare a concretului exterior la
structura noțională abstractă. O frază esențializată
surpride foarte exact situația „ontologică” a
metaforei: „Omul, privit structural °i existențial, se
găse°te într-o situație de două ori precară. El
trăie°te de o parte într-o lume concretă, pe care cu
mijloacele structural disponibile nu o poate
exprima; °i el trăie°te de altă parte în orizontul
misterului, pe care însă nu- poate revela. Metafora
se declară ca un moment ontologic complementar,
prin care se încearcă corectura acestei situații de
două ori precară. Admițând că situația aceasta a
omului rezultă din chiar ființa °i existența sa
specifică, suntem constrân°i să acceptăm teza
despre rostul ontologic al metaforei ca moment
complementar al unor stări congenital precare.”
Despre optica „mitului” °i despre optica
„°tiințifică”, Blaga spune următoarele: „Spiritul
mitic întrege°te aparențele în sensul că acestea ar
fi manifestări aidoma ale unor puteri invizibile.
Spiritul °tiințific desființează aparențele substituin-
du-le cu alte structuri.” O altă problemă interesan-
tă este diferența fundamentală dintre cultură °i ci-
vilizație: „Cultura răspunde existenței umane întru
mister °i revelare, iar civilizația răspunde existenței
întru autoconservare °i securitate. Între ele se
cască deci o deosebire profundă de natură ontolog-
ică." De asemenea, mai departe se clarifică un fapt
capital: explicația structurii Spiritului uman. El se
define°te prin două rânduri de categorii: unele ale
con°tiinței, altele ale incon°tientului (abisale); pe
de-o parte avem o lume „dată concret” °i pe de
altă parte avem o lume ca „orizont al misterului”.
Deci avem două feluri de apriorisme: unul cogni-
tiv °i altul stilistic-abisal: „Din toate acestea
urmează că a°a-zisele categorii cognitive ale recep-
tivității țin mai mult de destinul nostru existențial
ca atare, consubstanțial cu instinctele noastre de
autoconservare °i de orientare, câtă vreme cate-
goriile abisale țin de destinul nostru creator prin
excelență.” Prin exercițiul categoriilor abisale se
con-formează „cosmoidele” care nu sunt altceva
decât obiecte plăsmuite (artistice, culturale, °tiinți-
fice, °.a.m.d.), după cum am mai precizat.
Cosmoidele sunt simili-umi compacte, cu caracter
de întreg °i suficiente lor înselor. Lumea empirică,
dimpotrivă, e alcătuită din evenimente, obiecte sau
situații care sunt doar „păți”, „fragmente” care
prin însumare alcătuiesc o lume „comună” căreia
fiecare dintre acestea îi aduc o completare.
Referitor la un aspect general al stilului, Blaga
respinge câteva prejudecăți ale filosofilor culturii,
ale statusului ideatic contemporan: bunăoară res-
pinge ideea periodizărilor în ce prive°te stilurile,
subliniind că unei perioade îi poate corespunde
oricare dintre categoriile abisale °i nu una anume.
De asemenea unei generații biologice îi poate core-
spunde un stil dar acest lucru nu e obligatoriu.
Vorbind despre „semnificația metafizică a culturii”
Blaga precizează următoarele: „Lumea, ca prezență
concretă, ca împletire amplă de date imediate, n-a
fost niciodată în stare să satisfacă, pentru a ne
rosti astfel, capacitatea existențială a omului.
Pentru această capacitate prezența concretă a fost
totdeauna numai «material», un simplu «moment»,
«punte de salt». Omul, din chiar clipa când i s-a
declarat „omenia», a bănuit cu prisosință că ime-
diatul nu este locul său, planul °i cuibul chemării
sale. Cert e că în toate timpurile, chiar în cele mai
nesigure, omul s-a situat singur sub constelații
invizibile, încercând să vadă dincolo de imediat,
dincolo - nu în sensul dimensiunilor spațiale °i
temporale ale acestui imediat, ci într-un sens mai
adânc. «Dincolo» în sensul transcenderii.”: ai mai
departe: „A°a cum în natură admitem mutații bio-
logice de apariție subită prin salturi a unor noi
specii, trebuie să admitem în cosmos °i mutații
ontologice de noi moduri de a exista ca atare.
Cultura este semnul vizibil al unei asemenea
mutații ontologice.” De asemenea, Blaga pre-
cizează faptul că destinul omului este în mod
esențial creator, numai că Marele Anonim (am
vorbit în alt microeseu despre toate implicațiile a
ceea ce Blaga înțelege prin „Marele Anonim”,
ontologia °i gnoseologia puse la bătaie în Trilogia
cunoa°terii) i-a conferit omului acest privilegiu
împreună cu un sistem bine pus la punct de
„frânare” a revelației „pozitive” - în creație omul,
de°i este oarecum satisfăcut de ceea ce
plăsmuie°te, acest ceva creat de el este impregnat
de o „cenzură transcendentă” care conservă mis-
terul transcendenței - un sistem de apărare a ros-
tului intern al Marelui Anonim, rost care, spune
Blaga, este în sprijinul aptitudinii destinal-exis-
tențiale a subiectului uman.
■
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
(Jj) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cârpi în actualitate
D’ale românilor cu Dan Lungu
Antoaneta Turda
Dan Lungu
Fetița care se juca de-a Dumnezeu
Ia°i, Polirom 2014
Cel mai recent roman al lui Dan Lungu, Fetița
care se juca de-a Dumnezeu (Ia°i, Polirom
2014) propune o tema pe cât de actuala, pe
atât de grava: cea a emigrației în România
postcomunista. Narând povestea Letiției Varzaru,
femeia care decide sa plece la munca în străinătate
pentru a-°i ajuta familia, romanul dezvaluie drama
dezradacinarii de pamântul natal precum °i pe cea
a celor rama°i acasa. Plecata din țara lui Pacala
pentru ca toate sunt anapoda (sugestiva în acest
sens este °i coperta carții) Letiția traie°te paradoxul
vieții sale: pleaca cu cele mai bune intenții °i ajunge
sa-i distruga moral pe toți. Cu sensibilitate °i un
umor deseori amar, prozatorul merge cu acțiunea
pe doua planuri: unul, desfa°urat în România unde
se afla parinții, fetele °i soțul Letiției °i altul
desfa°urat în Italia unde este angajata, la familia
Bosse, pentru a o îngriji pe batrâna Nona.
În cele 29 de capitole ale carții se deruleaza o
felie de viața ce îi are protagoni°ti nu doar pe
Letiția °i Laura, fosta sa colega de liceu care o
“inițeaza” în tainele vieții de emigrant, ci °i pe
sensibila Radița °i pragmatica Malina, fetele Letiției,
prima ramasa în grija bunicilor, iar sora ei în grija
lui Vali, tatal sau, un inginer ratat, strivit de
tavalugul schimbarii de regim din România. Jocul
existențial are un plus de valoare °i farmec grație °i
celorlalte personaje pasagere individuale precum
Miron, Signor °i Signora, dar °i colective prezente
în ciudatul, dar realul spațiu Lablocuri.
Lectura romanului întristeaza, dar °i incita, mai
ales prin non°alanța °i franchețea cu care este
dezvăluita viața sub toate aspectele sale. Roman cu
precadere social, surprinde lumea în continua
mi°care, spațiile în care î°i duc traiul personajele
având, fiecare, neajunsuri inerente, un spațiu ideal
neexistând decât în imaginația înfierbântata a celor
ce vor sa emigreze dintr-un loc °i care trec prin
experiențe macabre, a°a cum bine este punctat în
constatarea: “La trei zile dupa ce ajungi într-o țara
straina la munca, fara sa °tii limba, iar înainte nu
calatorise°i decît la munte sau la mare în concediu,
este ca °i cum te-ai trezi dintr-o anestezie.”1 Cum e
mai bine: sa evadezi dintr-un spațiu apasator sau sa
te mulțume°ti cu realitatea româneasca asemeni
Batrânului Cosoi, ramas acasa cu grijile pe care
încearca inutil sa le alunge uitându-se la televizorul
ce nu face altceva decât sa manipuleze, stârnind
reacții ciudate? Aceasta a doua alternativa este
riscanta în alt fel daca e sa dam crezare atitudinii
lui Bunu în fața televizorului: “Panicat, Batrânul
Cosoi ia telecomanda °i apasa haotic pe butoane.
Vrea sa schimbe postul. Pe oricare numai pe asta
nu. Însa pe toate posturile e acela°i lucru... observa
îngrozit ca mâna în care ține telecomanda începe sa
se transforme, incredibil, într-o copita!”2 Puntea de
legatura dintre pamântul natal °i țara de adopție
este indispensabilul calculator °i atotbinefacatorul
Skype ce îi ajuta pe oameni sa se vada, devenind
aproape un personaj °i în paginile carții. Bun într-un
fel (ajuta în comunicare) este nefast pentru ca înfige
cuțitul în ranile deschise ale celor pe care viața i-a
desparțit, stârnind mari tulburari emoționale.
Înscris în canoanele romanului realist, Fetița
care se juca de-a Dumnezeu pare a nu ierta nimic °i
pe nimeni: nostalgicii comuni°ti sunt priviți cu
ironie, iar cei ce î°i parasesc țara pentru bani, cu
circumspecție, iar mult râvnita societate apuseana,
cu malițiozitate. lata, de pilda, cum este vazuta o zi
din viața unui italian: “Proprietarii au oftat ce au
oftat °i au adormit. Vin de la serviciu, manânca °i
trag la aghioase aproape imediat... Uneori le place
sa vorbeasca despre cum Italia se duce de râpa...”3
Surprinderea realitații este deseori crunta mai
ales atunci când este vorba de spiritul de observație
al copiilor, a caror sensibilitate °i lini°te sunt
distruse de o stare permaneta de frica. Sentiment
cople°itor ce îi acapareaza pe cei în situație speciala
cum sunt Radița °i Malina, frica anuleaza cu o furie
dementa bucuriile copilariei, transformând totul
într-o stare permanenta de stres °i nesiguranța. Fin
psiholog, Dan Lungu surprinde bine chinul Radiței
într-un dialog tulburator cu Ina care exclama, la un
moment dat: “Ce bine-i sa ai mama în Italia!
Ea fusese luata prin surprindere. Niciodata nu
gândise a°a. De°i nu fusese o întrebare, a simțit
nevoia sa spuna ceva:
-Da... poate... Uneori!”4 Acel uneori suna ca un
traznet pentru ca e un neadevar amar ce roade
sufletul fetiței, victima a istoriei române°ti
postdecembriste.
Netradându-°i profesia de sociolog, scriitorul
Dan Lungu este un martor atent al istoriei,
analizând cu multa atenție reacțiile tuturor
personajelor aflate în vâltoarea istoriei, pendulând
cu grație între prezent °i trecut. Pentru a marca cât
mai bine momentul de criza al anului 1989 nu
ezita sa foloseasca o simbolistica adecvata (revelator
este pasajul ce îl descrie pe batrânul Cosoi în clipele
Revoluției cu un °alau în mâna, pe°tele fiind
simbolul incon°tientului colectiv dar °i al unei
inițieri primordiale). Istoria este perceputa ca ceva
ce distorsioneaza chiar °i mințile copiilor care încep
sa gândeasca ciudat, asemeni lui Cipi care °tie ca:
“americanii construiesc extratere°tri, iau copii °i îi
pregatesc pentru asta, le baga ni°te chestii pe creier,
undeva într-o baza secreta, iar el vrea sa se ofere
voluntar, dar pentru asta trebuie sa °tie engleza.”5
Trairea istoriei este facuta cu emoție mereu, în orice
loc, nu doar în țara natala, cu eterna convingere ca
este mereu o lecție inevitabila a vieții, sporindu-i
durerosul firesc, mai ales atunci când viața este
vazuta cu ochi de copil.
Crude dar °i inocente, paginile carții dezbat
într-o nota extrem de obiectiva, tema identitații
individului, diferența de mentalitate dintre o țara
fosta comunista °i alta care nu a cunoscut acest
regim, dar °i diferențele dintre generații °i aspirații.
Scris din dorința de a deschide ochii celor care
se decid sa-°i paraseasca familia, romanul este unul
moralizator, demonstrând mereu ca râul °i binele
coexista peste tot, depinzând de noi sa alegem calea
cea mai potrivita de urmat. Nu întâmplator finalul
romanului este unul extrem de simplu °i nea°teptat:
scena în care Radița este trezita din singuratatea sa
în momentul în care suna telefonul din Italia care
marcheaza neputiința în fața unei rupturi definitive,
simțita înca de dinaintea plecarii Letiției care treptat
se transforma într-o amintire fantoma: “Mama nu
mai are fața, i s-a tocit, liniile care la batrâni se
adâncesc din ce în ce la ea aproape ca au disparut.
Mama e o voce umeda care o întreaba ce mai-faci-
iubita? ce-note-ai-mai-luat-la-°coala? ce-cadou-sa-ți-iau-
de-ziua-ta? te-înțelegi-bine-cu-Buna? Fața ei ovala
întinere°te, începe sa arate neteda ca în
fotografii.Vocea mamei trimite bani ca sa refaca
Drago° Patra°cu Desen din ciclul "Jurnal", 2009-2012
vechea casa a bunicilor... De fiecare data promite ca
se va întoarce cât de repede poate acasa. Trebuie sa
se grabeasca. Daca sta prea mult, uita cuvintele,
vocea i se schimba °i fața i se toce°te. S-ar putea ca
oamenii de la granița sa n-o mai recunoasca °i sa
nu-i mai dea voie sa intre în țara.”6
Vazuta prin ochii Radiței, ai mamei sale, ai
Laurei dar °i al nostalgicilor Buna °i Bunu, România
reala da mereu senzația ca ceva nu e în regula, ca
totul e nedrept °i ca orice schimbare în bine e
imposibila în aceasta țara, fapt ce a dus la o
migrație în masa °i la deznadejdea celor rama°i
acasa.
Grava °i ironica deopotriva, aceasta carte a lui
Dan Lungu propune, pe un ton °agalnic-sobru, o
meditație asupra speranțelor °i deziluziilor
române°ti postdecembriste dar °i asupra câtorva
aspecte de dinainte de 1989.
Lectura printre rânduri dezvaluie ochiului atent
toate mecanismele realitații care o fac pe Radița sa
stea de vorba mai mult cu Dumnezeu decât cu
oamenii, fie ei °i apropiați. Copil al unei mame ce
umbla hai-hui în lume dupa bani, Radița, maturiza-
ta înainte de vreme, poarta pe umeri aceasta povara
stârnindu-le celor din jur sentimente dintre cele mai
variate care pornesc de la mila °i ajung la invidie.
Prezentând destinul ei °i al mamei sale, pe fundalul
social al celor doua țari în care se desfa°oara narați-
unea, e de mirare ca Dan Lungu mai are putere de
a-°i folosi binecunoscutul umor, aici într-o proporție
mult mai mica ca în scrierile anterioare.
De°i miza romanului trebuie cautata în tematica
sa °i în polifonia vocilor ce razbat din text, nu tre-
buie sa neglijam farmecul stilului atât de captivant
ce nu face rabat de la marca Dan Lungu, ce ofera
mereu cititorilor o proza de cea mai buna calitate.
Note:
1	Dan Lungu, Fetița care se juca de-a
Dumnezeu, Ia°i, Polirom, 2014, pag.23
2	Idem., pag. 305
3	Idem. pag. 144
4	Idem., pag. 269
5	Idem., pag. 39
6	Idem. pag. 72-73
■
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
5
Black Pantone 253 U
Harta labirintului
Ani Bradea
Christian Crăciun
Intrări în labirint
Cluj, Ed. Eikon, 2014
Intrări în labirint, cartea care marca debutul
editorial al scriitorului Christian Crăciun în
2000, la Editura Libra, a fost la finele anului
trecut reeditată de către Editura Eikon. În fapt este
vorba despre a treia ediție, a doua fiind tipărită în
2011 la Editura Dacia.
Eseist °i critic literar, cu prezență discretă în
spațiul publicistic, compensând însă prin calitatea °i
consistența cărților sale, Christian Crăciun publică
în 2010, la Editura Institutului Cultural Român,
Ucronia eminesciană - Eseu despre timp °i imagine
în Memento mori, o lucrare amplă °i complexă ce
are la bază cercetarea doctorală a autorului.
Urmează în 2012 Circumstanțiale, Editura Premier,
o culegere de texte cu tematică politico-socială,
scrise °i publicate în presă în perioada 2004-2011.
Iar în 2013, la Editura Eikon îi apare volumul
Isografii - Eseuri despre evadarea în esențial, care
cuprinde eseuri publicate în revistele Axioma,
Litere, Revista Nouă, Idei în dialog, 22, etc. O carte
despre care autorul ne spune că „trebuie citită în
continuarea Intrărilor în labirint, cu care
împărtă°esc, firesc, acelea°i obsesii”.
A°adar, Intrări în labirint păstrează forma
originară, cu unele adăugiri aduse ediției a doua,
păstrând °i cele două texte liminare din anul 2000,
respectiv prefața scrisă de Dan C. Mihăilescu,
intitulată Cuvinte fericite °i postfața Corpuri
radioactive, cuvintele..., de Mircea Muthu. Ambele
titluri, atât cel al prefeței cât °i cel al postfeței,
cuprind în enunțul lor obsesia principală a
scriitorului, care, după cum se poate observa
citindu-l în afara labirintului, precede °i depă°e°te
granițele acestei cărți. Mă refer la cuvinte °i, mai
departe, extrapolând, la o teorie a limbajului în
toată complexitatea sa. Dacă titlul ales pentru
prefață de Dan C. Mihăilescu face referire în special
la un proiect de studenție al celor doi: Am fost
patru ani coleg de grupă cu Christian Crăciun (...)
°i (...) trebuie să evoc aici acea carte plănuită a fi
scrisă în doi, Cuvinte fericite..., Mircea Muthu
percepe Intrările în labirint ca pe o anatomie a
suferinței de a exista prin cuvânt (...) ca un câmp
de tensiuni intelectuale pigmentate confesiv sau
înghețate, pentru moment, în enunțuri cu valoare
axiomatică.''
Labirintul este în fapt teritoriul înlăuntrul căruia
scriitorul e obligat să rătăcească, hăți°ul de cuvinte
în care, cu cât va încerca să facă lumină, scriind, cu
atât se va afunda mai tare. Labirint fără ziduri,
scrisul, un mare labirint invizibil, dincolo de „timp,
substanță °i secol”, cum spune marele orb, ne-a
înghițit din primul moment în care am scrjelit pe
hârtie un cuvânt. Iar libertatea în mjlocul acestui
de°ert al cuvintelor este o cumplită, ucigătoare
iluzie, el te închide mai exact decât orice zăvor.
Această pierdere a libertății individului datorată
scrisului nu este doar o temă de studiu pentru
argumentarea acestui text, ea este o preocupare
mult mai serioasă °i mult mai veche. Doar a°a
înțelegem insistența cu care se repetă întrebările
despre rostul scrisului, precum °i efortul de a găsi
răspunsuri. Uneori scriitorul stă de vorbă cu sine
însu°i, explicându-°i motivul pentru care este
imperios necesar să scrie, un act ce trece dincolo de
nevoia creației, un mod de supraviețuire. Rămâne
dialogul. Ai primit lumina sensului, ai potențat
greutatea nopții, ai desenat conturul fragil al
întrebării. Într-o incoruptibilă singurătate. Apoi vine
scrisul. (...) Scrisul mă eliberează în măsura în care
mă eliberează de el, mă aruncă în centrul luptei
arhetipale dintre Negru °i Alb. (...) Scriu ca să pot
traversa noaptea °i să pot suporta a°teptarea
dimineții. Iar dimineața este o foaie nescrisă.
Rămâne dialogul (...) într-o incoruptibilă singurătate
- este evident că avem de-a face cu un dialog
interior, dar poate fi interpretat °i ca un dialog cu
cititorul prin intermediul foii, care nu rămâne totu°i
albă. Iar nevoia de justificare nu este satisfăcută, a°a
că asistăm în continuare la enunțuri splendide:
Scriu pentru că, prin iluzoria stabilitate pe care o
sugerează încremenirea (sculptată hieroglific în
piatră) să-mi ofer confortul provizoriu al unei
mi°cări măcar încetinite, observabile; Scriu adică
stau la coadă la dezastre. Fără ele, pagina ar rămâne
albă; Scriu, ca °i când a° urla, cum zice cineva.
Fiindcă, pe cât de mare este aglomerația la scrisul
despre apocalipsul cotidian, pe atât de cople°itoare
tăcerea celor care ar trebui să citească aceste
cuvinte. Dar toate acestea nu exclud îndoiala care
transformă prin scris toate răspunsurile în alte °i
alte întrebări: Cum să scrii, fără să pui sub semnul
întrebării totul?În încercarea de a-i stabili
legitimitatea, scrisul este, cum de altfel ar
recunoa°te oricare slujitor al său, parte din
intimitatea individului, comparabil din acest punct
de vedere cu actul erotic. Dar această asociere nu
face decât să redeschidă o serie de întrebări
creatoare. Dacă a scrie este un act erotic, a scrie
despre eros este un act erotic la puterea a doua?
Până la urmă, erosul este începutul sau finalul unui
lung proces al lumii? pentru că despre eros nu se
poate scrie decât interogativ, translativ. Adică
mutând lucrurile într-o întrebare perpetuă. Intrând
în labirint cu scopul precis de a-i afla scrisului
motivații °i rosturi clare, ne trezim în fața cărărilor
care se multiplică la infinit, unde orice răspuns pe
care credem că-l primim aduce la următorul pas o
nouă întrebare. Dacă cititorul crede că la finele
acestui traseu, pe cât de sinuos la prima vedere pe-
atât de profund °i acaparator, va găsi răspuns la
spinoasa °i obsesiva întrebare: de ce scriem?, se
în°ală. Cu atât mai mult cu cât a°teptarea nu
vizează un efect lini°titor: Tristețea este că nu
putem °ti niciodată dacă a scrie înseamnă vindecare
sau doar prelungirea agoniei.
Asistăm oare la un apus al limbajului? S-a
consumat el într-atât încât căutările noastre nu vor
face altceva decât să-i constate finitatea? Pentru că
°i acesta este scopul cercetării labirintului din care,
odată intrați, nu vom mai reu°i să ie°im decât
descoperindu-ne aripile, crescute, cum spune poetul,
înlăuntru. Construcție teratologică, labirintul e legat
totu°i de mitul zborului. Aidoma e °i labirintul
inextricabil al limbii: cel pe care l-a înghițit nu mai
are scăpare decât în sus. ai mai departe, întrebarea
care se impune: Ce va urma după epoca limbajului?
Imaginea de după nu e deloc una apocaliptică °i
dacă moartea limbajului atrage după sine trezirea
altor simțuri de percepere a lumii, mai că ne dorim
să se întâmple asta. Citatul următor e un poem, °i
nu doar că nu are nevoie de o interpretare, dar nici
nu-i pot °tirbi frumusețea trunchiindu-l. Iată: o zi
de toamnă în care sufletul iți incendiază pădurile
prin ochiul lacom de culoare °i de lumina adormită
în frunze. O astfel de zi este o înfrângere °i ne
impune să-l invocăm smeriți pe marele Vindecător
pentru a reinstaura omologia dintre limbaj °i
lumină. Egalitate mereu necesară °i mereu prea
fragilă. Vom visa frumos o cădere de îngeri °i vom
deschide ochii acolo unde nimic din toate astea nu
există. E ultima încercare la care epuizanta epocă a
limbajului ne supune. Iată poezia regăsită într-o
imagine °i chiar dacă nu ne-ar fi fost arătată
folosindu-se instrumentele limbajului nu înseamnă
că ea n-ar fi existat. Să fie poezia calea de salvare a
limbajului? Romanticii privilegiau poezia, o
socoteau limbajul originar al omenirii. Vom
redescoperi limbajul poetic, acum, la sfâr°t de ciclu
istoric? Însă, a°a cum îi stă bine unui labirint, nu
ne lasă prea mult să ne bucurăm de potențiala
existență a unei portițe de salvare: Serpentiform,
limbajul poetic este o ispită careți promite
paradisul, alungându-te necruțător din el. Cu toate
acestea se pare că nu avem alternativă °i trebuie să
recunoa°tem că, în ciuda virtualului care o
compune, poezia este realitatea ultimă a lumii.
Nu am citit nicăieri o definiție mai poetică dată
cuvintelor °i nici despre marea lor putere, ca arme
pe care le folosim unul împotriva celuilalt, nu se
poate spune ceva mai clar. Pentru că nimic nu e
mai ziditor decât cuvintele °i nimic mai distrugător.
M-a fascinat întotdeauna forța de seism a cuvintelor
(cel puțin tot atât ca °i forța lor ziditoare), dar mai
ales fascinația pe care această forță o exercită
asupra oamenilor Ei sunt atât de mândri de a-°i
arunca unii altora aceste focoase nucleare
neamorsate! (...) Cuvintele nu sunt cire°e ori
portocale. Ele aparțin mai degrabă nucilor sau
migdalelor, au coaja tare °i uscată pe care trebuie să
o spargi ca să le descoperi miezul.
Intrări în labirint este o carte-mozaic, o
minunată colecție de cioburi colorate, unele mai
intens, mai pătima°, altele mai pline de melancolie,
dar toate reflectând teme majore dintr-un periplu
cultural de mare actualitate. Structurată ca un jurnal
de idei, ale cărui texte gravitează în jurul obsesiei
labirintului, cartea este în fapt o formă de
exprimare a căutării de sine în sine. Volumul poate
fi deschis oriunde, citit de la început la sfâr°it, sau
invers, fără a-i fi afectată în vreun fel cititorului
comprehensiunea. Ba mai mult, oricare filă îți oferă
părticica de bucurie pe care o a°tepți de la textul
scris, atunci când realitatea te obligă să cauți acest
sentiment într-un spațiu virtual. Pentru că, spune
autorul, bucuria este singura care învinge sălbăticia
din noi, iar cartea este o inimă pentru că inima este
cartea lumii.
Un singur text dintre cele care compun Intrări
în labirint se distanțează într-o oarecare măsură de
celelalte. Este un scenariu imaginat, scena
Crucificării văzută printr-un binoclu, de către cineva
necunoscut. O ficțiune emoționantă, în stare să
provoace capacitatea de imaginare într-o asemenea
măsură încât te întrebi dacă ochiul care prive°te
prin lentilă nu îți aparține. Recitind acum, când
scriu despre carte, un paragraf din această poveste,
realizez că tocmai acest text diferit le dă unitate
celorlalte. Femeia, al cărei chip constituie ultima
imagine văzută prin obiectiv (Maria Magdalena?),
ridică de pe jos binoclul aruncat de soldat, acum cu
lentilele crăpate, strângând cu atenție fiecare ciob °i
vârându-le pe toate într-un ascunzi° al largului ei
vemânt. Cioburi, lentile sparte, texte mozaic, toate
îmi revelează o imagine caleidoscopică. Binoclu,
caleidoscop, labirint - asociere de termeni, amestec
de idei, totul într-o învălmă°eală amețitoare din care
nu vrei să te smulgi, a°teptând să-ți apară în cale o
altă cărare, °i alta, °i alta, la nesfâr°it, convins fiind
că autorul nu te va lăsa în zadar să rătăce°ti. Pentru
că, din punctul meu de vedere, cartea lui Christian
Crăciun nu este un labirint, ci o hartă care te
ghidează prin labirint. Iar călătoria la care ne invită
scriitorul continuă °i în celelalte cărți ale sale, care
în acest an, grație Editurii Eikon, vor fi reeditate
într-o serie de autor. Gând la gând cu bucurie!
■
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
(Jj) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„Ceilalți oameni unde sunt?”
loan Negru
Nicolae Goja
Doi pe o cruce
Ed. Eurotip, Baia Mare, 2015
Ceilalți oameni unde sunt? Au murit cu toții."
A°a se încheie ultimul roman (al cincilea) al
lui Nicolae Goja - Doi pe o cruce. A°a se
încheie, căci de început începe cu un motto pe
pagina 1: „Pilat răspunse: Ce am scris, am scris."
(Evanghelia după Sf. loan, 19.22). Cu acest roman
autorul se „mută" de la țară la ora°, de la Cicârlău
în Baia Mare. În Baie în centru, într-o casă
medievalo-burghezo-comunisto-postdecembristă -
casa Karoly. Cu oamenii care locuiesc aici cu chirie,
apoi cumpărători de bună credință ai
apartamentelor, apoi sco°i afară de către fostul
proprietar, care nu se °tie dacă mai trăie°te, dacă n-a
beneficiat de despăgubirea „optanților", dacă nu
cumva altcineva se dă drept proprietar. Locuitorii
acestui imobil sunt personajele cărții lui Nicolae
Goja. Cu „personajul principal", Gabriel Filip,
cunoscut sub numele de Picu.
La o primă citire, nimic care ține de divinul reli-
gios, mai degrabă poate de unul „cotidian". De unul
care se manifestă între °i prin oameni. Textul cărții
merge pe o „zugrăvire" realistă a personajelor; nu
neapărat cu migală, dar cu multă tandrețe, dragoste
°i smerenie. Uneori face apel °i la jurnalism sau
eseu. Poate că aceste din urmă pasaje ale cărții sunt
uneori prea lungi. În marea lor majoritate țin de
actualitate, iar polemica, mai ales cea de idei, este
binevenită. Crudă. Fără menajamente, fără inutile
politețuri.
Întâi avem locul faptelor - casa retrocedată (sun-
tem, ca timp, după 1989) deținută de Karoly
Ludovic în Baia Mare, piața Libertății, str. Turnului,
str. Cetății °i str. Cri°an, cu chiria°ii: Filipa°cu
Gavril, Vancea Solomia° Dana, Baraba° Adalbert,
Varga Rudolf, Buda Tiberiu, Neme° Alexandru, Filip
Maria, Popp Toader °i Konyves Martin. Mai intră în
scenă Sandu Neme°, artist plastic °i portar, Pia, soția
lui Picu. Picu este însă cel care „leagă" într-un fel
aproape toate evenimentele din zisul imobil, în care,
după ce a fost „părăsit" (dați afară) de toți locatarii,
rămâne paznic peste camerele goale °i aproape
ajunse în ruină, imobil de care, după ce a fost evacu-
at, nu se mai îngrije°te nimeni. „Moare" °i el ase-
meni fo°tilor chiria°i. Dacă înainte era un „loc
sacru", adică unul în care oamenii trăiau „la casa
lor", adică în „biserica" lor cotidiană, la final zisa
„biserică" rămâne pustie, „populată" doar de fan-
toma îmbătrânită a lui Picu. Am insistat asupra imo-
bilului, pentru că nimic nu este întâmplător în
„povestea" pe care ne-o spune autorul. Chiar °i imo-
bilul din Baia Mare î°i are crucea lui sau, mai bine
zis, locul lui, al doilea, pe cruce.
„Domnul Picu nu găse°te credibilitate în fața
nimănui, nici măcar în fața lui însu°i, face de toate
°i totu°i nimic, se pricepe la orice °i nu mi°că un
deget pentru ceva, este paradoxal în toate °i coerent
cu el însu°i în a nu produce nimic concret. Activ,
are păreri °i minte, este genial, a inventat capcanele
pentru țănțari, doboară pe oricine cu mobilitatea °i
agilitatea sa verbală. Ca tot românul crescut în
comunism, umblă rar la biserică, are voce de cantor,
dar crede °i nu crede. Este un foarte bun cititor, are
studii liceale, remarcă subtilitățile °i nodurile °i sem-
nele caracteristice ale oamenilor °i faptelor, explo-
rează mereu filonul de aur plantat ici-colo de reali-
tatea complicată. Observă imaginile proaspete
despre oamenii de astăzi, investe°te timp să
privească °i să asculte. Chiar dacă este miop de felul
lui fizic." Acesta este Picu descris de către autor °i
credem că este o fi°ă foarte bună a postului său de
personaj pricipal. Autorul „îl ia" de la grădiniță (de
pe la cinci ani) °i-l „duce" până la bătrânețe. Precum
se spune în „fi°ă", Picu nu face nimic, nimic practic.
Vobe°te °i bea, bea, fumează °i vorbe°te. „Vorbăria"
lui este cea care „leagă", fie jurnalistic, fie eseistic,
romanul. În special, „dialogul" care are loc cu dom-
nul Moka, călugăr minorit, bănuit pe nedrept că ar
fi tatăl lui Picu. Căci Picu este copil din flori °i nu
va afla niciodată, de la Maria Filip, maică-sa, cine îi
este tată. Pentru Picu, spusa lui Pilat se transformă
în „ceea ce am vorbit, am vorbit".
Câteva din adâncimile cărții Doi pe o cruce ni se
dezvăluie prin Picu. „Vorbăria" sa aduce un pic cu
aceea a lui Socrate. Numai că Picu nu face maieutică
°i nici nu spune că °tie că nu °tie nimic. ai, până
chiar la final, nu are un daimon care să-i spună că
este înțelept. El este apodictic °i °tie tot. E drept,
°tie altfel decât conlocutorii săi, dar „°tie" tot despre
aproape orice. „Daimonul" său va fi o presupusă
scriere religioasă (probabil cre°tină) pe care spune că
o realizează. În roman, această scriere rămâne
nescrisă.
Doi pe o cruce ar putea fi Picul însu°i. Mic
fiind, spune că el este mama sa. „Nu am mamă, eu
sunt mama." Mai apoi: „Omul poate ajunge la
esență doar de unul singur, prin experiențe person-
ale directe", „nu există intermediar între eu °i eu,
înțelegerea profundă a vieții nu ne-o poate dărui
nimeni din afara noastră." Pentru ca în final: „Tinerii
îi cumpără bere °i îl ascultă pe acest bărbat cu
ochelari °i barbă, atât de straniu în hainele sale
negre." „Dar nimeni nu-l mai bagă în seamă pe
domnul Picu, decât cei care nu-l cunosc." A-ți fi pro-
pria mamă înseamnă a-ți fi propriul daimon. Înseam-
nă a te alătura acestuia pe „o cruce". Ar putea fi °i
două cruci, ar putea fi cei doi situați unul pe o față,
celălalt pe alta. Ar putea sta °i unul lângă altul sau
peste altul. Lui Picu nu-i este străină niciuna dintre
combinațiile de mai sus. ai, desigur, mai sunt °i
altele. Ar putea fi Picu (unu) cu fiecare locuitor al
imobilului (doi). Ambii „răstigniți" în cotidian. Ar
putea fi lisus Fiul, cu un alt lisus, muritor de rând,
asemeni nouă tuturor.
Ar putea fi, „doi pe o cruce", autorul °i scrierea
sa. Abia faptul acesta devine esențial pentru noi toți,
cititori care încercăm să înțelegem ce înseamnă
„crucea scrisului". Dar °i cititorul ar putea fi gândit
ca fiind însă°i „crucea". Poate că dăm prea multă
importană cititorului, dar pe crucea sa stau °i
autorul °i scrierea sa. Numai că fără autor °i cartea
sa, cititorul nu °i-ar mai avea locul °i rostul. A°a că,
mai întâi îi considerăm pe cei doi ca fiind crucea. O
cruce oarecare, dar o cruce unică. Dualitatea dă mul-
tiplu, unu este recesiv multiplului. Întotdeauna
plecăm de la multiplu pentru a ajunge la unu. De la
ontic la ontologic. De la viață la inteligibil.
Cartea are douăsprezece capitole, fiecare capitol
are ca titlu „o cruce": prima, a doua..., până la a
unsprezecea. Ce-a de-a douăsprezecea este „O cruce
pentru toți". atim că, urcând Golgota, lisus s-a oprit
de 12 ori. De tot atâtea ori ar trebui să se oprească
°i preotul care duce mortul la groapă. Numai că în
cazul lui lisus, mortul este Fiul lui Dumnezeu. Este
viu. Este, poate, în carte ceasul din turn, care,
reparat, merge „la fix". A°a merge ceasul, nu °i tim-
pul. Care ar părea că este acela°i pentru toți, dar, de
la Einstein încoace, nu mai avem separate cele două
entități fizice sau astrofizice. Avem spațio-temporali-
tate. Dar, pentru cre°tini, avem aceea°i cruce pentru
toți. De-o parte omul, de cealaltă credința sa.
Aceea°i, °i omul, °i credința. Atâta cât sunt. „Pentru
toți" nu înseamnă neapărat pentru fiecare. „Ceilalți
oameni unde sunt? Au murit cu toții."
Ajuns să locuiască în 30 de camere, mai ales în
aceea a domnului Moka (călugărul), Picu stă în fapt,
precum o nălucă sau un strigoi, în „biserica cotidi-
ană", care este goală °i căreia îi trebuie un „sfânt" °i
o „scriere". Aici mi se pare că domnul Picu, pe care
nu-l mai ascultă nimeni dintre cunoscuți pentru că
toți sunt morți, se substituie autorului. Devine un
altul al său. Căci domnul Picu, în „biserica" sa, scrie.
Scrie ceva „religios", adică ceva care dă viață.
Daimonul adună multiplu în ceva scris, în ceva inte-
ligibil.
În al treilea rând, romanul lui Nicolae Goja mai
are °i adâncimea eseului. Mare parte din carte este
constituită din „eseuri" pe diferite teme, aproape
toate purtând „amprenta" gândirii domnului Picu.
Dar nu numai. Temele sunt diverse, cu subiecte con-
temporane, cotidiene: religie, biserică, biserica orto-
doxă °i cea unită, puritatea, mila, perfecțiunea,
moartea, copilul, arta °i arti°tii, căsnicie, familie, li-
beralism, capitalism, comunism, beție etc. Este unul
dintre nivele cele mai consistente ale acestei căiți. În
fapt, omul trăie°te nu numnai pentru autoconser-
vare, ci °i în „orizontul misterului". atiindu-i gân-
durile, adică înțelesul dat de către el (omul) lumii °i
sie°i, omul ni se revelă mai în adâncime, iar faptele
sale cotidiene capătă semnificații mai limpezi, uneori
diferite de cele pe care le-am putea percepe zilnic.
Omul ca atare prime°te astfel prin text o altă consis-
tență, o limpezime pe care de altfel o avea, dar care
a fost până acum nevăzută de către semeni, vecini,
comeseni. Aici, în „eseuri" prinde consistență °i
convinge domnul Picu. Caracterizarea lui Picu pe
care am citat-o mai sus este °i una a modalităților
de argumentare din „eseuri". A dezbaterii ideatice
asupra căreia stăruie°te, ca asupra unui personaj dis-
tinct, autorul.
Nu mă voi ocupa aici de ideile spuse °i argumen-
tate în cadrul lor, dar ele ar putea constitui un
foarte interesant eseu. Ar fi dezvoltată astfel „dimen-
siunea filosofică" a prozei lui Nicolae Goja. Deloc
de negljat.
„ai Pilat a scris °i titlu °i l-a pus deasupra Crucii.
ai era scris: lisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor!"
(loan, 19.19) „Pialt a răspuns: Ce am scris, am
scris." (loan, 19.22) Nicolae Goja nu-°i asumă decât
ultimul verset. Acela al scrisului. Î°i asumă faptul de
a fi „doi pe o cruce", adică autorul °i, mai apoi,
scrisul său.
Scrisul său este uneori molcom, limpede, de
prozator a°ezat, care-°i cunoa°te bine „meseria".
Alteori este năvalnic, abrupt, cinic, pamfletar, luptă-
tor pentru idealuri de nerezolvat. ai nerezolvabile.
Acute însă. ai în trăire, °i în gândire. Un realist °i un
raționalist de primă mână. Un prozator asemeni.
■
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Prietenia din umbră
Imelda Chința
Filip Florian
Toate bufnițele
Editura Polirom, Ia°i, 2013
Pilip Florian este un scriitor născut sub zodia
celebrității, publicat în țară, dar °i în
I străinătate, unde mărturise°te că este mai bine
receptat °i mai apreciat. A debutat în 2005 cu
romanul Degete mici pentru care a fost premiat de
Uniunea Scriitorilor din România, dar °i de
România literară la secțiunea debut. Acest roman s-
a bucurat de numeroase traduceri în țări precum:
Ungaria, Polonia, Germania, Slovacia, S.U.A.,
Bulgaria, Italia, Spania, iar un alt roman, Zilele
regelui, publicat în 2008, a fost considerat romanul
anului °i a fost apreciat cu o prestigioasă distincție,
Premiul „Manuscriptum”, acordat de Muzeul
Național al Literaturii Române. În 2006 îi apare
volumul Băiuțeii, publicat împreună cu fratele său,
Matei Florian, iar în 2013, vede lumina tiparului,
din amabilitatea Editurii Polirom, romanul Toate
bufnițele.
„După mine, asta este esențial în literatură: ca
lucrurile să fie plauzibile, nu doar posibile”,
mărturise°te autorul într-un interviu acordat lui
Vlad Mixich, în 2009.
Romanul Toate bufnițele debutează sub semnul
memoriei, cu un motto din Bohumil Hrabal: „Pine
minte ce-ți spun, Milton, cea mai frumoasă
însu°ire a omului e memoria”. Memoria este cea
care aduce în prim-plan pove°ti, experiențe, trăiri,
cărora autorul le dă viață, făcându-le nu numai
posibile, ci °i plauzibile, căci, a°a cum pertinent
mărturise°te pe coperta a patra a cărții: „Dacă
oamenii, toți oamenii, s-ar sătura într-o bună zi de
pove°ti, cred că sufletele s-ar usca, s-ar topi °i
lumea ar arăta ca un pustiu”, iar „La sfâr°itul
sfâr°itului, zic eu, o să existe un singur mare
regret, că nu-l vom mai putea povesti”. În proza lui
Filip Florian nimic nu este forțat, predomină
normalitatea, firescul expresiei, personajele sunt
desprinse din realitate, evidențiindu-se prin
naturalul lor, prin latura umană.
Discursul narativ se concentrează în jurul a
două planuri subiective care alternează, două spații
care contrastează: primul plan ne introduce într-un
univers calm, jovial, paradiziac, un spațiu al
copilăriei petrecute într-un ora° de munte, imediat
după Revoluție, iar cel de-al doilea plan glisează
spre destinul unei familii de intelectuali, o
rememorare a perioadei sub comunism.
Narațiuni fluide, construite contrapunctic, cele
două pove°ti par a se derula asemenea unei
pelicule cinematografice, dezvoltându-se în jurul
unor teme °i valori precum prietenia, dragostea,
onestitatea. Primul plan narativ cu care debutează
romanul, este liniar, cuminte °i surprinde copilăria
pu°tiului Lucian, zis Luci, o perioadă lini°tită, cu
întâmplări inocente petrecute în libertatea
postdecembristă, secondată de povestea tristă a
unor intelectuali din Bucure°ti, constrân°i °i
condamnați de sistemul comunist. Fericirea lui Luci
e firească °i constă în lucruri simple: finalizarea
unui tunel prin zăpadă pentru care este răsplătit cu
o bezea, de fata brunetă venită în vacanță; în
pactizarea cu Sandu, prietenul lui, împreună cu
care cere o taxă turi°tilor care se încumetă să
coboare muntele pe jos, până în momentul în care,
Ene Tirilici, mecanicul telefericului, replica vie a
mătu°ii Mărioara din Amintirile lui Creangă, le
deconspiră planul: „ținea pancarta noastră la
subraț, m-a în°făcat de guler °i nu mi-a mai dat
drumul, se răstea apăsat, ce faceți aici, mă
sfrijiților? Furați? Mă trăgea tare de-o ureche, atât
de tare încât m-am temut să nu mi-o smulgă”. Luci
este salvat de furia dezlănțuită a mecanicului, de
„un înger păzitor”, pe nume Emil Stratin, un
personaj reflexiv, care meditează asupra trecutului
său pe care încearcă să-l accepte °i să-l recupereze
prin amintiri. Tehnica este a romanului modern în
care planurile alternează când în spațiul unei
Capitale asediate, când în spațiul calm, al copilăriei
lui Lucian, un băiat de 11 ani. Destinul băiatului,
care provine dintr-o familie modestă, cu un tată
bețiv °i o mamă care merge pe la marile doamne
pentru a asigura existența familiei, se schimbă în
momentul întâlnirii cu Emil, care va exercita o
influență benefică asupra copilului, educându-l fără
ca acesta să realizeze, oferindu-i accesul la cultură
gratuit °i fără insistențe: „Nu m-a dădăcit °i nu m-a
plimbat, n-a încercat să mă convingă că un
interpret e mai bun decât altul, că o linie melodică
e mai izbutită sau că un stil ar fi suveran”. Lucian
se va apropia de Emil, găsind în el tatăl absent, iar
Luci va substitui, într-o oarecare măsură, copilul pe
care Emil nu a putut să-l aibă aproape. Întâlnirea
dintre ornitologul amator °i meteorologul în
devenire, Lucian stă sub semnul prieteniei °i al
inițierii. Emil îl apropie discret pe Luci de lumea
bufnițelor, îl ia pe băiat în peregrinările lui prin
pădure °i urmăresc împreună comportamentul
păsărilor. Discursul ia aspecte reflexive °i inițiatice,
Luci străduindu-se să devină copil-pasăre, să vadă
dincolo de aparenta lumină, încearcă a deslu°i
contururi °i a pătrunde esențe. Aceste căutări
devin, în fond, încercări de a intui un reper
spiritual, de a descoperi un echilibru °i adevărata
trăire interioară: „Poate a contat că îmi doream să
văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de forme °i
contururi”; „visam să fiu un copil-pasăre”.
În celălalt plan, Filip Florian conturează o
imagine cât mai plauzibilă a realității sociale sub
Drago° Pâtra°cu	Atunci, acum (2012), instalație,
obiecte asamblate, desen, 200x70x60 cm
comunism. Tiparul urmează o schemă
recognoscibilă: bunicul lui Emil, Ioan Stratin,
bijutier iscusit, a ispă°it o pedeapsă de 6 ani pentru
că adăpostise un fugar din Insula Mare a Brăilei,
un ucenic pe care l-a ajutat să treacă granița
iugoslavă; tatăl, fost profesor de istorie, ajuns
învățător la țară fusese închis timp de 4 ani °i
„refuza să povestească închisorile prin care
trecuse”, „pentru el, felia aceea de timp era mută”,
confiscarea proprietăților: casa de lângă Ci°migiu,
ferma de la Cernica, magazinul de pe calea
Victoriei, toate acestea îi împing spre o existență
modestă, limitată. Emil, de°i trăie°te cu pasiune
dragostea alături de Lia, absolventă de medicină, se
va rata deoarece î°i petrece întreaga tinerețe pe
°antierele patriei, refuzând să devină informator.
Lia îi va trăda sentimentele, în°elându-l. Finalul ei
este unul dramatic, ea va muri într-un accident de
ma°ină, iar de fiica lor, Irina, Emil se va înstrăina,
vizitând-o doar la sfâr°it de săptămână. Aceasta se
va căsători cu un francez, stabilindu-se la Paris,
unde protagonistul va merge pentru a-°i vindeca o
boală gravă °i unde î°i va cunoa°te nepotul, pe
Daniel.
Interesante sunt reflecțiile în ceea ce prive°te
subteranele destinului, redate într-o manieră
realistă: „am observat că, alături de mine, Irina nu
prea se joacă, nu prea râde”, „Practic, eram bunicul
lui doar pe hârtie, iar relația noastră era o gogoa°ă
umflată, un balon de săpun”. Tristețea personajului
este retrospectivă, Emil face o incursiune în
trecutul său aflat sub semnul unei mari dezamăgiri.
Este vorba, în construcția protagonistului, de o
vocație lucidă cu care î°i rememorează anii
tinereții, confesiunea dobândind valențe
terapeutice. Fluxul narativ nu vizează neapărat
senzaționalul evenimențial °i al faptelor, ci
încercarea personajului de a-°i accepta destinul,
prin apropierea de un prieten din altă generație
căruia i se mărturise°te. El nu face uz de artificii,
dimpotrivă mărturisirile lui redau complexitatea
existenței, iar despre sentimentul vinovăției
personajului, citim pagini impresionante prin
natura lor confesivă. Astfel, autorul nu urmăre°te
să creeze un roman de factură socială, ci unul
reflexiv, nelipsind, pe alocuri, accentele politice,
sociale din discursul narativ în care trecutul °i
prezentul se înlănțuie. Filip Florian reu°e°te să
contureze, printr-o scriitură simplă, dar de o forță
epică impresionantă, atât o lume exterioară, apusă
cât °i psihismul unui personaj frământat de
trecutul său.
Într-un registru când ludic, când sobru °i grav,
prozatorul surprinde clipe, episoade din curgerea
timpului, din cotidian °i le transfigurează într-un
discurs ficțional.
■
8
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
De drag, cu Cornel Cotuțiu
Menup Maximinian
Cornel Cotuțiu
De drag
Cluj, Editura Eikon, 2014
Volumul de proza De drag, semnat de
scriitorul Cornel Cotuțiu, apărut într-un
proiect editorial al Bibliotecii Județene
„George Co°buc” din Bistrița-Năsăud, prezintă
întâlnirile față în față sau prin corespondență cu
trei doamne care acaparează atenția unui scriitor
titrat, în care îl putem regăsi, de ce nu, chiar pe
autor.
Ozana, Viviana °i Gru°enka sunt muzele
scriitorului, întâlnindu-ne cu ele în trei capitole
ale cărții. Volumul debutează cu răfuiala
personajului principal cu un coleg scriitor, care a
pierdut una dintre cărțile dragi. Cunoscut fiind
pentru vorbele lui directe, fără menajamente,
scriitorul îl face pe colegul M. cu ou °i oțet,
declarând răspicat că „Dobitocul de M e un mare
măgar”. Personajul masculin principal este prezent
prin scrisorile sale, Ozana fiind cea care ar fi
protagonista unui jurnal în care î°i expune
gândurile, trăirile, ideile. O corespondență bazată
pe sincerități, pe împrumut de cărți, pe gânduri
despre viața cotidiană: „Am nevoie numai de tine,
de o cafea °i de un colți°or din timp, departe de
ochii iscoditori. Acolo chiar °i tăcerea ar spune
mai mult °i ar fi mai cinstită decât toate gesturile
°i vorbele aruncate printre replici banale °i
grosolane, venite din stânga sau din dreapta °i de
care sunt a°a de sătulă”.
O poveste încurcată, în care Ozana î°i cere
dreptul de mamă: „Am nevoie de un copil”, iar
bărbatul îi răspunde prin versuri: „De la răsărit la
apus/ E o cale fără sfâr°it/ ai oamenii o caută
zilnic/ Fără a putea să-°i spună/ Am ajuns” sau
„Mi-am întrebat gândul/ Dacă nu cumva/ Cerul e
înnorat”. O poveste trăită de autor în preajma
vârstei de 30 ani, culmea, declarând că „e pentru
întâia oară când o asemenea aniversare nu mai
O poezie anti-calofila
^[Nicolae luga
Poezia Elenei Cărău°an se caracterizează
printr-o anume rupere de ritm a
elementarității ființei, iar pe firul timpului,
gândit ca durată bergsoniană, se fixează memoria
precum un con răsturnat, cu vârful înfipt
melancolic în secunda prezentului °i cu baza
îndreptată evanescent către cer, acoperind trecutul
vag cu tot mai de°irate amintiri °i anticipând
viitorul la modul vagant, cu tot mai întunecate
fantasme ale Marii Treceri ineluctabile. Ceea ce
imprimă o structură acestei imagologii totu°i
disciplinată cerebral este dimensiunea muzicală,
explicită inclusiv în plan terminologic, a
demersului poetic: „... arcu°uri se plimbă printre
cuvinte /.../ Las brațele purtate de arpegii fugare /
jocuri sonore îmi mângâie mintea” (Drumul
meu).
Avem o poezie mai curând anti-calofilă,
discursivă, sentențioasă, apoftegmatică, eliptică °i
uneori frustă sub raportul inventivității metaforice,
în care nevoia de vindicație etică °i sermonizare
este clamată explicit: „Am luat fruntea de la cei cu
curaj / °i n-am lăsat să se aplece, / nici genunchii
să se îndoaie / când metalul putea fi schimbul /
unui troc - ca apanaj / al celor isteți cu fața rece,
/ la °antajul ce curge-n °iroaie” (Poveri). Ființa
determinată este fatalmente decompozabilă, iar
înseamnă nimic pentru mine”. Despre legătura cu
Ozana, scriitorul spune: „M-am învățat cu
tabieturi. Am unul special °i unic: tabietul
Ozana”.
Povestea se încheie cu o scrisoare a
protagonistului: „Draga mea ficțiune, depărtările,
absența văd cum lucrează într-un ritm, într-o
manieră cum nu mă a°teptam. Dumnezeule
mare! Ne umplem viața cu cuvinte! A° fi vrut să
te văd, mi-a° fi aerisit puțin sufletul”.
Partea a ll-a este dintr-un jurnal de la sfâr°itul
secolului trecut, o poveste frumoasă din perioada
în care protagonistul Flaviu era numit inspector la
Consiliul Județean, comunicarea dintre cei doi
fiind, pentru început, una mai mult pe latura
spirituală, întâlnirile scurte la Comitetul pentru
Cultură sau în renumita gară în care, de-a lungul
timpului, au poposit multe personalități, ghicind,
bineînțeles, nodul feroviar Beclean pe Some°.
Simplele atingeri devin ritualuri, amintindu-ne de
povestea lui Mircea Eliade - Maitreyi: „Apoi
sărutul mâinii, iar palma. Priviri. Nu °tia cum °i
de ce, am simțit că trebuie, mi-am retras
palma...”, „M-a sărutat. Apoi cum nici n-am
îndrăznit să visez, apoi nu mai °tiu, am fost
acolo, toată, pe buzele lui”. Viviana consideră
întâlnirile cu Flaviu adevărate evenimente. De°i au
fost 2-3 clipe fericite, unice, perfecte: „Seara cu
dansul la C, 31 ianuarie. A fost 15 februarie, cu
îmbrăți°area aceea parcă pregătită de amândoi,
atât de tare ne-am potrivit unul în brațele
celuilalt. A fost 8 martie... cu îmbrăți°ări febrile,
îmbrăți°ări cum pentru mine n-au mai fost
altele... Au fost zilele acelea, una după alta, când
preț de clipe, în privirile noastre, era lumea, când
nu existam decât noi °i când eram amândoi a°a
de fericiți”. Apoi, reîntâlnirea sub sigla aceleia°i
°coli, când protagoni°tii devin colegi °i mai apoi
destinul. De°i mesajul a fost „să nu pleci fără
mine”, viața a luat o altă întorsătură.
marote definitorii ale filosofiei existențialiste, cum
ar fi: imposibilitatea comunicării autentice,
sentimentul finitudinii °i al solitudinii, angoasa °i
resemnarea în fața absurdului î°i fac simțită
prezența: „Din norul întunecat ce acoperă răsăritul
/ mi-ai dat umerii lați / să pot duce povara
însingurării; / tăcerea e răspunsul meu / la °irul
de inele desfăcute brusc / în lini°tea înaintării, /
când inel după inel se rostogolesc / °i tenebrele
scot vălul spre lumină: / se vede asfințitul” (Mi-ai
dat).
Universul poetic al Elenei Cărău°an este
construit metodic, aproape didactic, cu explorarea
cvasi-exhaustivă a cerului °i a pământului, a lumii
exterioare °i a sufletului nostru, a icoanei lumii
văzute °i a celei nevăzute, implicând de toate,
strălucirea stelelor °i cerul nesfâr°it, bucuria ludică
a copilului °i nelini°tea metafizică a maturității,
timpuri °i anotimpuri, primăvara setei de viață °i
toamna extincției dătătoare de melancolie, lumina
rece a depărtărilor °i fericirea clipei efemere. Există
aici, fără îndoială, o poezie a extincției
transfigurată până la trans-substanțiere: „Ce scurtă
e ziua °i noaptea ce sfântă, / când trup nu mai
am °i brațele-s gânduri. / Alerg în dorinți,
timpanele din ecou îmi cântă / abandonez
Partea a lll-a este dedicată întâlnirii, după 40
de ani, cu Gru°enka, adică Olivia Pop, colega de
facultate stabilită acum peste Ocean. O
corespondență densă în care Olivia este numită
ba cu alintul „Dragă fătuco”, ba „Gru°enka”, însă
în care se văd trăirile adânci dintre cei doi,
această întâlnire venind „ca o picătură de apă vie
după 40 de ani”. Autorul declară că doar acum
are posibilitatea de a o răsfăța pe această
doamnă, întâlnind o seducătoare armonie între
istețime °i feminitate. La rândul ei, Olivia declară
„Mi-e drag de tine, sunt mândră de tine, nici că
se putea să te admir mai mult, iar faptul că te
gânde°ti cu duio°ie la mine mă face să realizez că
°i eu simt la fel”. Scrisorile sunt scrise în
biblioteca personală sau pe colțul unei mese din
bar, unde o chelneriță scrâ°ne°te scaunele,
zgâriind timpanele scriitorului. Interesante sunt
relatările scriitorului despre viața de zi cu zi, a°a
cum ar fi rețetele din bucătărie, plimbările cu
Lola (cățelu°a scriitorului) sau bucuriile zăpezii de
pe aleea Gării.
Regăsim în carte, dincolo de ficțiune, °i
realități concrete, a°a cum sunt romanele „aarpele
albastru”, „Securea cu rotile”, „La noi” °i detalii
din atelierul de creație. Apoi, localitățile din județ,
precum Dumbrăvița, Maieru, arti°ti precum
Marcel Lup°e, loan Pintea, Vasile Fanache.
Spiritual din fire, dar °i cu o u°oară undă de
glumă, autorul „pupăcios din fire” se semnează
de multe ori „Vlad Repe° de pe Some°”.
„Semificțiunea de pe Some°”, după cum
nume°te personajul feminin povestea, se încheie
cu gândul la o vizită peste Ocean, atunci când,
bănuim, Flaviu se va întâlni cu „scumpa
recuperată”.
Cartea lui Cornel Cotuțiu prezintă trei pove°ti
frumoase de dragoste care conturează portretul
scriitorului, care are întotdeauna gânduri aparte în
ceea ce prive°te fiorii iubirii, fiind capricios, dar
delicat în cuvinte, poate uneori greu de înțeles,
dar generos prin frumusețea sufletului.
O carte care poate fi citită cu drag.
■
scheletul, să fie în naufragiu, / las timpul în urmă,
orele gheme de fum” (Promisiune).
Elena Cărău°an scrie, fără să fi avut un contact
sistematic cu mediile °i modele literare, o poezie
lipsită de afectări manieriste, care excelează prin
onestitatea trăirii, precum °i - uneori - prin
suprafața abruptă °i abrazivă a stilului.	■
Drago° Pătra°cu	Studiu despre singurătate I (2012)
linogravură, 50 x 50 cm
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Sushi (frumosul & onestitatea)
_________________________
Emilian Galaicu-Păun
Resut viu. 10 X 10
Chi°inău, Editura Cartier, 2014
Premiat de Uniunea Scriitorilor din Republica
Moldova °i nominalizat la premiul pentru
proza al USR, romanul lui Emilian Galaicu-
Paun, Resut viu. 10 X 10, s-ar spune ca a obținut,
deloc fortuit, recunoa°terea breslei(lor). A apărut în
2011 la Editura Cartier, în Chi°inău, ca să fie
reeditat tot aici, în 2014, re-corectat, extins (încît
îmi lasă senzația că autorul ar putea practica,
oricînd, a treia °i a patra oară, jocul acesta de
dînsul inventat!!!), împodobit cu o grafică &
copertă extraordinare, gîndite de Vitalie Coroban.
Extrem de vie, grafi(c)a aceasta a țesutului ro°u,
proaspăt smuls, de pe prima copertă, te face să
plonjezi în/între pagini cu senzația de a-ți încălzi
mîinile în măruntaiele, fierbinți încă, ale unei ființe
(pînă nu de mult) vii. Ale pisicii vîrîte într-un sac de
veri°oarele prozatorului-copil °i lovite cu sapa pînă
cînd țesătura, îmbibată cu sînge, se destramă: țesut
viu al devoratoarei de găini vii.
Autoficțiunea lui Emilian Galaicu-Păun este
scrisă cu atîta artă, cu atîta amor pentru „armele
grăitoare” ale literaturii, încît îl lasă °i pe criticul cel
mai incomod... visător (bunăoară pe lovănel cel
Crud, în revista Cultura - nr. 494/ 2014). Scriitura
î°i asumă un trilingvism fascinant °i - dată fiind
biografia auctorelui - imposibil de evitat, unde
moldoveneasca blîndă & domestică valsează cu
rusa pedagogic-agresivă °i cu franceza lui Mallarme
°i a °ansoneti°tilor (Brel & Gainsbourg). Operă
„decamironică”, structurată în 10 capitole &
destructurată de numeroase surprize postmoderne
(garnisită, de pildă, cu poemele elegiac-funerare din
Cenotaf °i Columbar), Resut viu. 10 X 10 î°i
permite luxul rătăcirii labirintice prin(tre) tot felul
de corespondențe °i simetrii, oglinzi °i lentile
(frazele sînt polizate, sub retina marelui poet basa,
la nesfîr°it °i, tot a°a, interminabil - reluate °i
derivate) fără ca romanul să înceteze pentru o
secundă să fie - apud lovănel - „palpitant”. Citindu-
se, nu o dată, ca un veritabil thriller erotic °i ca un
curs special de literatură postmodernească.
Totu°i, falsul Memoir bricolat de Emilian
Galaicu-Păun a fost ocolit pînă azi de elogiul
comun (°i vulgar), lăsîndu-se citit a°a cum s-a scris:
Emilian Galaicu-Păun la Cenaclul Republica - Chi°inău, 2014
pentru ochii, gustul °i memoria culturală a unor
autentici esteți - °i i-am putea numi aici, fără să
gre°im, pe guru-ul optzecismului teoretic, Gheorghe
Crăciun (căruia autorul i-a citit romanul pe măsură
ce l-a gîndit/ lucrat), pe Alexandru Vlad, care a°ază
cuvinte foarte inspirate pe coperta a patra, pe
aerban Foarță, recognoscibil în atîtea calambururi &
rime oculte (ca, de altfel, °i antecesorul Ion Barbu),
cărora le-am putea adăuga zeci °i zeci de nume,
scriitori prieteni sau modele fertile, pe care Emilian
le presară - asemenea mirodeniilor din bucătăria
indiană - între filele cărții. Convocatorul cre°te
ame(nin)țitor, colosal, de parcă o mînă nevăzută
(nu aia la care vă gîndiți) i-a injectat drojdie &
testosteron între coperți: Roland Barthes (al cărui
Jurnal de deuil - în realitate tradus, pentru Cartier,
de Galaicu-Păun însu°i - guvernează paginile rurale,
memorialul bunicii preferate), Julio Cortăzar
(lectura complicată, atractivă & detectivă a
romanului vine din Rayuela), M. Proust °i
M. Blecher (pivnițele °i spațiile închise sau
întunecate unde au loc inițierile erotice °i
experiențele hipersenzoriale pot fi a°ezate sub
semnul celor doi), Thomas Mann, Garcia Mărquez
°i Cărtărescu (plus nu mulți alții, care pot face
realul să irizeze fantastic, iar fantasticul să pară
realitate pură), Kenzaburo Oe (cel care-°i taie viața
în felii de sushi ca să scrie, dement, O experiență
personală). Marea tradiție - de la folclorul românesc
(splendide pagini despre draci °i oameni îndrăciți,
magie neagră) la Coran °i de la Biblie la gîndirea
chineză - irigă o puzderie de capilare narative,
scrise triumfal, cumva orgiastic, a°a cum mai
degrabă (°i oare de ce?) nu te-ai a°tepta de la un...
poet. De aici, pesemne, °i succesul discret pe care o
scriere inclasificabilă °i orgolioasă, ca Resut viu. 10
X 10, l-a cunoscut. Critica română e, pe mai
departe, sclava superstiției că poetul nu poate fi
romancier sau povestitor - excepțiile contemporane,
de la Mircea Cărtărescu la Marin Mălaicu-Hondrari,
venind numai ca să confirme regula.
Într-adevăr, autorul stăpîne°te tehnica țiparului
să se strecoare prin arcanele metafor(it)ei,
lirismului, livrescului. Are o plăcere îngrozitoare (°i
contaminantă) de a povesti, istorisindu-se pe sine,
într-o succesiune de identități. Copilul condamnat
(înainte de a gre°i) în fața tatălui, fratele mai mare,
pu°tiul îndrăgostit (de o vecină, vai, evreică),
Drago° Pătra°cu	Fără titlu (2012-2014)
desen acryl pe hârtie manuală, 100 x 70 cm
adolescentul aerian expus umilințelor °i cruzimilor
de tot felul, studentul cu nimic mai ancorat
realului, scriitorul tînăr care-°i păstrează - în
beneficiul nostru - intactă lumea sa interioară,
suprarealistă °i onirică, minuțios realistă &
celebrînd toate marile doctrine religioase. Zic
minuțios realist °i mă gîndesc dacă nu cumva
comunismul sovietic n-a existat decît pentru a fi
expus/ deconspirat în cărți precum cele scrise de
Soljenițîn, aalamov, Aitmatov °i - acum - Emilian
Galaicu-Păun. Paginile astea feroce, scrise aproape
fără înflorituri, au un enorm efect literar: povestea
logodnicei NKVD-istului bun/ rău °i sexualitatea lui
deviantă, letală; istoriile deportării(-lor) care îi
transformă pe basarabeni, în ochii ru°ilor, în...
nomazi; rătăcirea bunicii pe un drum de noapte în
timpul foametei din 1946 (°i celelalte pove°ti, cu
nimic mai mai puțin oribile decît Auschwitzul
nazist, despre foametea orchestrată de la Kremlin);
istoria tînărului rebel (patriot) ce-°i tatuează harta
emisferei nordice pe craniu °i - last but not least -
istoria (Lolitei în devenire, a) micuței evreice
Miriam, a aventurilor patronate de ea într-o curte
interioară din Ch...ău, a florii de verbină pe
frunzele căreia scrie literele Torei, în a°teptarea
pa°aportului pentru Israel (de atîta bine comunist,
mai aflăm din romanul lui Emilian Galaicu-Păun,
semiții chi°inăuani fug din URSS pe capete,
aproape orice alt loc din lume devenind, pentru ei,
Rara Promisă).
Doar în povestirile lui Hrabal mai găse°ti a°a
abundență de insignifiante destine livrate
imortalității literare (singura la care avem,
deocamdată, acces) °i învăluite în acea duio°ie care
te face să întrebi, ca Primo Levi, la nesfîr°it: mai
este oare acesta un om?
Resut viu. 10 X 10 este, totodată, °i un roman
al calambururilor, virtuozității stilistice °i definițiilor
inubliabile, unde „un lingou de fiere” devine
„etalonul de aur al fricii”, dacă „să nu iei în de°ert
numele Domnului” e fix ceea ce îți trece prin țeastă
cînd survolezi de°ertul Gobi, pentru că „trupul visat
al Frumoasei fără corp se leagănă absent în
hamacul de mătase al sintaxei - după o proză ce s-
ar vrea citită nu atît cu retina, cît cu diafragma.”
Scriindu-se pe sine °i păstrînd înfipte în propriul
sistem nervos terminațiile atîtor existențe °i
experiențe la care a avut acces, Emilian Galaicu-
Păun reu°e°te, iată, să comprime, între coperțile
aceluia°i volum, frumosul °i onestitatea.
■
10
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Filon autentic,
nu făcătură alchimică
loan-Pavel Azap
Victor Tecar
Visul ca pedeapsă
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare,
2003
Visul ca iertare
Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008
Visul ca ispită
Ed. Gutinul, Baia Mare, 2013
Revelația anului 2014 în proza românească
a fost, pentru semnatarul acestor rânduri
cel puțin, trilogia Visului... semnată de
Victor Tecar: Visul ca pedeapsă, Visul ca iertare
°i Visul ca ispită. Am ajuns la această carte
extraordinară printr-un fericit concurs de
împrejurări. Fericit pentru că, altfel, datorită, pe
de o parte, celor zece ani ce despart primul °i
ultimul volum, pe de alta, proastei difuzări a
cărții în România, dar °i „discreției” cu care a
fost promovată pe piață °i receptată critic, este
puțin probabil că a° fi citit-o vreodată. Ca un
asiduu, pe vremuri, cititor de proză (acum sunt
unul moderat), pot să afirm cu toată
convingerea că - excepție făcând adolescența °i
prima tinerețe, când entuziasmul °i plăcerea
lecturii sunt atât de mari încât sufocă uneori
judecata critică - rareori mi-a fost dat să devorez
cu atâta pasiune un roman românesc al unui
autor contemporan. ai încă o carte de peste
1000 de pagini, a unui autor prea puțin
cunoscut, aflat la cartea/cărțile de debut. (Am
spus cartea/cărțile pentru că volumele trilogie
pot fi citite în ordinea apariției, ceea ce este
recomandat °i preferabil, dar °i aleator, fiecare
rezistând în °i prin sine.) Dar scrisul lui Victor
Tecar m-a captivat de la primele pagini,
convingându-mă apoi, filă cu filă, că ceea ce
citesc este filon autentic, nu făcătură alchimică.
Scrisă fără încrâncenare, - chiar dacă pulsează
empatic -, nu lipsită de umor, cartea lui Victor
Tecar poate fi °i un model de raportare la, de
abordare romanescă a transformării tragice pe
care le-a suferit satul românesc în comunism, -
de la „obsedantul deceniu” până în decembrie
1989, cu acei ultimi ani ai „epocii de aur” când
demolarea satelor române°ti era la un pas de a
fi un fapt împlinit, „acoperind” °i o parte din
1990 -, prelucrarea literară a evenimentelor
istorice reale °i a faptelor de viață autentice
fiind, în cea mai mare parte, exemplară.
Romanul urmăre°te destinul unei familii °i al
comunității maramure°ene căreia îi aparține
aceasta, un sat din bara Chioarului, începând
din anii imediat următori celui de al Doilea
Război Mondial până, a°a cum am spus, în
1990. Familia Săcară este una dintre cele
înstărite din Sălnic. Peste noapte, turma de oi a
acesteia, păzită de Filimon Săcară, fecior în
pragul însurătorii, piere fără urmă, de parcă ar
fi înghițit-o pământul ori s-a mistuit în vis, visul
lui Filimon din primele pagini ale cărții care se
va transforma - pentru acesta °i pentru mii de
țărani români - în co°mar. Suntem în preajma
colectivizării, iar Filimon, întreaga familie de
fapt, este acuzată, fără dovezi, că ar fi vândut
turma, departe, peste hotarele satului, pentru a
nu intra cu ea în colectivă. Acesta este declicul,
„incipitul” romanului. Pornind de aici, de la o
stână, Victor Tecar reconstituie o întreagă epocă.
Urmărind destinul lui Simion - nevoit să fugă
de acasă, pentru a nu ajunge la închisoare, fugă
pe care tatăl său o plăte°te cu viața - romanul
devine treptat, treptat fresca unor vremuri, a
unui regim politic mai bine spus care a distrus
destine, a deformat con°tiințe, a deturnat de la
mersul, evident, nu idilic, dar firesc, popoare °i
țări. Procesul colectivizării este „demontat” °i
prezentat „piesă cu piesă”, etapă cu etapă,
dezavuându-l °i dezvăluindu-i nefirescul.
Metodele de „convingere” a țăranilor pentru a
se înscrie în colectivă sunt diabolice, mai
cumplite decât „simpla” constrângere prin bătaie
°i °antaj sau eliminarea fizică directă. Astfel,
printre țărani se răspânde°te zvonul - lansat,
probabil, chiar de către autorități - că dacă într-
un sat se sinucid °apte oameni, acesta nu va
mai fi colectivizat. Dar în Sălnic numărul
sinuciga°ilor ajunge doar la °ase...
Revenind la Simion Săcară, cel de la care
porne°te romanul, trebuie spus că nu este
personajul, sau, mai corect, că nu este singurul
personaj principal. Victor Tecar împlete°te mai
multe fire narative - urmărind tot atâtea destine
- în „plasa” cărora se „zbat” zeci, dacă nu sute
de personaje, de mai mică sau mai mare
importanță în economia textului. Amintim în
continuare câteva dintre acestea, emblematice
pentru vremurile care s-au dovedit (sau au fost
dovedite) a fi, ele, „sub om”, la cheremul unei
societăți lipsite însă de umanism:
Simion Săcară - al cărui destin tragic este
coagulantul °i „revelatorul” narațiunii romane°ti;
Bol°evicu - pre°edintele sfatului popular din anii
colectivizării; Sirop - personaj de un pitorec
tragic, cel care î°i bea averea vânzându-°i
pământul bucățică cu bucățică, iar când ajunge
„la fundul sacului” se spânzură în incinta
bufetului; Onofrei - omul de serviciu de la
sfatul popular, colportor, lingu°itor °i „influent”
pe lângă °efi, turnător la Securitate; Urdă -
secretar de partid; Boaru - activist de partid la
Chioar; Mihalcă - birta°ul satului, °i el turnător
„oficial”; aotânc - poreclit astfel din pricina
unui bete°ug la picior, cel care are parte, printre
altele, de aventura fantastică a unei false morți
°i a unei „învieri” pe măsură; Pulenciu - țăranul
sărac, dar vrednic, care, parcă în răspăr cu
vremurile, se „închiabure°te” cumpărându-°i un
cal când colectivizarea era demult încheiată;
Tovară°u - securistul „anonim” care-i stâlce°te în
bătaie pe țăranii refractari la colectivizare;
Pu°ca° Gheorghe - care ia drumul Bucure°tilor
pentru a găsi dreptate la Petru Groza însu°i, dar
este omorât fiind aruncat din tren; Neamțu -
care se întoarce din Germania Federală după
moartea lui Stalin, cumpără pământ °i plantează
o livadă, pentru a se spânzura când aceasta îi
este „confiscată” de colectivă; Ilie Ponos -
factorul po°tal, cel care crede cu adevărat în
idealurile noi orânduiri, colaborează asiduu °i
voluntar cu Securitatea, pentru a se (po)căi la
bătrânețe, răscumpărându-se în fața consătenilor
prin severă penitență; Pu°că-Sarca - fratele mai
mic al activistului Boaru, care intră în Securitate
°i î°i omoară propriii consăteni; Avram -
pre°edintele C.A.P.-ului, profitor °i
„descurcăreț”; Muta Căprarului - proasta
satului; Năzdrăvanul - fiul ei „paranormal”;
preotul Roman - dispărut în beciurile Securității
în timpul colectivizării; popa Budu - succesorul
lui, bețiv °i cartofor; Coreolan - revoltatul de
serviciu al satului, ve°nic cu dreptatea de partea
lui, dar „încasând-o” constant; Ionul lui Ion - cu
un destin de-a dreptul rocambolesc; Omul cu
copite de cal, De°iratul, Grăsanul sau Piticotul
care îl terorizează pe Onofrei - personaje
fantaste care potențează, cel mai adesea cu
umor, dar °i contrapunctic, narațiunea. ai lista
personajelor memorabile este departe de a fi
epuizată...
Este de reținut luciditatea °i „obiectivitatea”
autorului: multe personaje negative, să le
numim astfel, care se aliază, de bună voie cel
mai adesea, cu noua putere, ba chiar dau
dovadă de exces de zel, nu sunt străini de sat
sau de neam - de°i există °i din acestea -, ci
oameni din sat care, din oportunism, dar °i
dintr-o funciară cruzime, dintr-o ancestrală
invidie pe ceilalți, devin călăii - cu sau fără
ghilimele - consătenilor, ai conaționalilor lor.
Este ceea ce conferă paginilor trilogiei lui Victor
Tecar °i o undă de tristețe, dincolo de tragismul
implicit pe care îl degajă reconstituirea epocii.
Frescă socială, roman istoric °i politic, roman
de moravuri, roman de aventuri chiar, roman-
fluviu realist, dar °i, pe alocuri, fantast, trilogia
Visul... este, credem, una dintre cărțile impor-
tante ale literaturii române contemporane. O
carte care î°i a°teaptă - °i care o merită -
recunoa°terea, atât din partea criticii (pentru a o
a°eza la locul ce i se cuvine în tabloul
„mendeleevian” al validării oficiale), cât °i din
partea publicului cititor (cu o publicitate adec-
vată, ar putea fi un veritabil bestseller). Credem
că se impune o reeditare simultană a celor trei
volume °i o promovare pe măsura valorii lor.
Pentru a nu inflama spiritele, °i a°a suspicioase,
din arena literară, ne grăbim să spunem că
romanul lui Victor Tecar nu va răstura ierarhii,
dar cu siguranță le va completa °i îmbogăți.
■
TRIBUNA • nr. 299* 16-28 februarie 2015
11
-(J)- Black
Pantone 253 U
11
Black Pantone 253 U
poezia
Ciprian Chirvasiu
M-a° lăsa puțin
Urcam °i coborâm,
ca ni°te sicrie de zinc,
care-au pierdut înțelesul plimbării.
Nu mai trăim,
ci ne în°urubăm în biografii,
cu o lipsă de bucurie
care le insultă.
Doar infernurile sunt verticale, Ondina,
dar ele n-au nimic de-a face
cu demnitatea:
murim întin°i.
La osteneală, bunica zicea:
„M-a° lăsa puțin...”,
se lăsa, o luau îngerii,
tot ei o aduceau înapoi,
dar °i îngerii mai uită.
De când au uitat ultima dată,
mă spăl pe ochi
doar cu lăsarea de mine,
de tine,
de sine,
după caz.
Dar în fiecare dimineață îmi prind la rever
câte un Corso,
cu „pardon”, umbreluțe de soare,
crinoline °i „mersi”,
cu grădină publică °i fanfară,
cu pretenții de fragi.
Noi n-avem mâini pentru orizontale, domnilor!
Mângâiați-vă deci femeile,
în picioare,
cu simfoniile
care vă pretindeți!
Tratat despre slavă
Slava. O lumânare fără întuneric.
Slava - când femeia se dăruie°te
pe lungul °i pe de-a-ntregul cuprinsului ei
sau când se de°teaptă
în punctul în care se prunce°te,
dând samă.
Femeia trebuie citită deci
de la sumarul ei.
Slava - când bărbatul se lasă în femeie
°i nu mai poate ie°i de acolo decât mort.
Prin °tiința na°terii,
întotdeauna femeia împrumută bărbatul
°i el rămane împrumutatul ei
pe viață.
Fiecare copil este alcătuit din bicep°ii,
din deltoizii,
din pectoralii °i din gemenii,
din sucurile gastrice °i din rarele cancere,
pe care tatăl lui este obligat să le dea înapoi.
Slava - când Dumnezeu le °tie pe toate
°i ne permite să venim pe lume
într-o fluturărie, de pildă,
unde aripile sunt oglindiri.
Slava - când El habar nu are de toate acestea,
plimbându-Se cu mâinile la spate
°i cu un câine în urmă,
printr-un cartier al vremii.
Slava - când sânii tăi au vârfuri de brad
°i conuri de piramidă,
unde bordelurile se lasă mumificate °i capătă
drept de apel.
Ondina, slava poate fi ora°ul,
ogarul în care suntem iepurii lui mecanici,
tandri doar cu noi.
Slava - când morții i se face foame;
orice gugu°tiuc al Domnului,
se aruncă după firimituri
°i uită că trebuie să ne aruncăm °i noi
odată °i-odată
°i odată.
Cât bufon e în moarte, Ondina,
când Dumnezeu se spală pe piept?
Amorul de dimineață
înseamnă plictisul de-a dispărea la timp.
O neglijență deopotrivă
a Domnului °i a morții.
Slava este un măr care a°teaptă de la mine
mâini.
El s-ar împotrivi cu amprente
ca să intru mândru
în țara ta!
Slava - când călugării î°i aduc aminte
că au iubit dizeuze,
mătanii care seamănă cu umărul de sub taior,
sărutări de icoane care-aduc buza pe-un tiv,
ce-ar putea anula
o întreagă mănăstire.
Slava este frica diavolului de-a intra
în pridvorul unei asemenea absențe.
Mai ții minte, Ondina, de câte ori,
zugrăvindu-ne cu subțire unul pe altul,
ne-au stat capetele?
ai de câte ori,
dacă nu ne-am iertat,
am umblat numai de la gâturi în jos,
prin ora°ul acesta fără umbre?
Suntem atât de târzii,
încât mai putem doar să ne răsfoim tălpile!
În prima pagină din talpa ta,
am găsit cuprinsul femeii.
În a doua-pe mine întreg, cu neputințele mele,
care mi-au dat târcoale până când s-au a°ezat
cu boturile la pândă.
În a treia-miracolul asupra căruia eu
nu mă pot nevoii îndeajuns,
doar fiindcă tu ai avantajul trupului.
În a patra-
pe Dumnezeu care nu °tie că se spală pe piept
cu moartea,
că sfâr°itul e o stare de tub,
că destinul oamenilor obi°nuiți
se petrece în pat,
că, în afara cuverturii,
capătul vieții nu are de unde să ne apuce.
Ondina, ai deschis vreodată geamul dimineața
ai ai simțit lumea cum miroase
a gură curată?
Să ie°i din vis în hohote de râs
înseamnă că Domnul a uitat de moarte,
pe undeva.
În a cincea pagină, pare că moartea e isteață
însă, dac-ar avea prunci,
s-ar îndoi de sine cu Dumnezeu cu tot.
În pagina a °asea-
cât pântec sărutat °ade în mireasmă de moa°te?
ai cât renunțarea la lume este, de fapt, o aban-
donare
a mângâierii de sân?
Nici tu, nici moartea mea nu mă devorează,
cât mă doare singurătatea mea în lumină!
Sunt mintea de pe urmă
a firului de iarbă,
singura care aduce a pământ.
Ondina, te implor să-mi fi măcar puțin întuneri-
cire!,
ca să-mi văd palmele,
după ce te-au trecut
°i să mi le sărut.
O carte mică,
un număr de pagini.
Dâră de sfânt
Am ajuns la mirarea
sunetelor de rotule
ale sfinților,
părinților!
Din sfinți nici sângele nu lasă dâre,
după cum nimeni nu s-a născut din vocație.
Din părinți nici pruncii nu lasă dâre,
după cum toți sfinții au avut părinți.
Vrăbii între cărămizi
Ora°ul acesta, Ondina,
în care ploile intră cu °o°oni la cearcăne,
Până când ploile or să intre °i în mine
cu °o°oni la cearcăne,
până când o să constați
că trebuie să te apleci,
ca să vânezi pigmeii
din mine,
vei fi prea bătrână
ca să mai înțelegi ora°ul acesta,
care te-a în°elat cu orgoliul meu
de slugă.
Ondina, te-am în°elat
doar cu morțile care se țin
de neamuri.
■
12
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Alexandru loan Popa
Sonetul lacrimei
Tăcuta-mi lacrima,
Frumoasa domni°oară,
doarme
ca un opal
°i mângâie
cu visu-i
de sidef
luna de fier,
ce licăre senin,
ca-ntr-o u°oară
livadă
dansând in cer.
între pleoape
ca-n palme
s-a culcat astă seara
cu ochii către rai
si sânu-i inert.
mai trândavă,
ca nicicând,
prin albe dughene
se lasă purtată
adânc,
în soare,
departe de lume
în inimă,
mută,
°i pică ne°tiută
în perne.
Pisica
Dintr-o nobilă tenebră
Cu pasul magic,
lung °i-ntins
sclifosită,
cernând în jur
scânteierile-i funebre,
o pisică,
de altfel
blândă
ca o frunză
°i-ascute ghiarele
în coapsa nopții.
Mai luminat ca niciodată
scapără iadul
de spaimă.
Purtându-°i blana
cu aerul
unei cucoane
sedentare,
dezvelindu-°i,
desigur,
inofensiv,
colții,
ca nisipurile de mozaic
icnind un mieunat
blestemat,
trecând agale
pe sub sfincsu-aurit,
mi°când din coadă
cu o pace amară.
Aprinde tăcerea
cu mistice unde
în beznă
felina se-afundă,
să-ntindă-n pupile
curse infernale,
visând, poate,
să-i cadă
vre-o pasăre-n ochi.
Trece, ro°cată,
purtându-°i trufia,
cocoțată pe mobilă
contemplă,
cu voluptate,
ca o amantă,
sufrageria.
Cuminte,
ca un câine,
îi servesc lacom
meniul.
Iubitei mele
Când iubita mea,
Dimineața
mândră sânii
ca doua lumini
î°i dezbracă în stâncă,
°i trupul îi râde
străin
de crinii blajini
limpezindu-°i
pielea petalelor
în gheața solară
plâng umbrele
lungi,
în linii mototolite
dincolo de care
vietățile limpezi
inspiră în nări
cântecul
de lumină.
În inimă -
întâia minune
a lumii,
templu de aur,
în camere
coloane
cioplite-n oglinzi,
materiei străine
asceții, cu semne adânci
i se-nchină,
pe coapse,
ca-ntre arcade,
niste amanți,
cu ochi plini
de grele iubiri,
stau tri°ti
să-nduplece căldura.
Înfipt într-un stâlp,
gâfâind,
se zbuciumă
un vis:
copiii de ață
ursiți frumuseții
matinale,
se destramă,
prefăcându-se,
frumos,
pe hârtie
în cuvinte
de diamant.
În stația lui 16
Pe strada în care
Cuminte
A°tept autobuzul,
Sub cupola de plastic
Pot vedea
Ce visează ma°inile
În oglinzile retrovizoare:
Aburite himere,
Cioturi din beton,
Limba lată, de-asfalt
Decupată de fonte
Circulare
Din care se scurge
Puroiul ora°ului,
Pleznindu-i băltirea
Cu roțile lor căptu°ite diform.
Din loc în loc
Zebre cu dungile °terse
Pe care călăresc
Între trotuare
Hoarde de pietoni.
Metalica simfonie,
Dirijată de partituri ruginite
Întăblite pe stâlpi,
Împroa°că în jur
Hâr°âit de motoare
ai fagoții e°apamentelor
picură
fum.
În zare,
Un °arpe de oțel,
Întreg în zale colorate
De reclame,
Se-apropie
melc
Cu ochii târându-se pe fire,
Sorbind lacom curent,
Se-ndoaie ca un acordeon.
Îl întrece
Icnind turații disperate
Autobuzul pe care,
În stradă,
Cuminte-l a°tept
Sub cupola de plastic.
■
parodia la tribuna
Alexandru loan Popa Sonetul lacrimei	
Locvace domni°oară, să °tii că eu nicicând n-oi lăcrima plecând din țară, nici măcar în gând. A°a ți-am spus în acel moment când m-am dus student la Stanford °i tu ai fost de-acord să-mi croiesc un rost între americani. Acum îndrăznesc la tine să revin, plin de bani °i de premii plin. Fizician sunt °i economist, dar tu vrei să fiu poet sonetist. Cu ochii lăcrimând, iată, m-am străduit, acest poem am reu°it °i o să ți-l dedic, dar acuma frânt, între perne pic!	
Lucian Perța	■
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
13
-(J)- Black
Pantone 253 U
13
Black Pantone 253 U
proza
Fât-Frumos °i Reforma
Claudiu Nicolae aimonați
Claudiu Nicolae aimona|)i a obținut Premiul I
la secțiunea Proza Scurta a Concursului Național
de Literatura “Ioan Slavici”, ediția 2014.
Capitolul I
Misiunea
O cătană bătrână prime°te o misiune de
importanță națională, dar trebuie să°i schimbe
numele, iar o secretară blondă devine amanta lui
oficială după ce e botezată °i ea cu un nume de
legendă.
A fost odata, într-un burg transilvan, o fabrica
de arcuri cu săgeți aflata în pragul falimentului,
produsele ei nemaiavând cautare de când aparuse
moda ca oamenii sa se omoare între ei cu arme
sofisticate.
-	Sa ne sofisticam °i noi armele! - au strigat la
un moment dat angajații fabricii, ru°inați ca de
ani de zile trăiau din mila Bugetului de Stat.
-	Sa le „scofâlcizam”, da' cum? - a îndraznit
sa întrebe femeia de serviciu , care statea cam
prost cu dicția, ea nemaiavând decât doi dinți,
unul pe maxilarul superior iar celalalt în po°eta,
pe post de talisman.
Ca la un semn, toți cei prezenți au cazut pe
gânduri °i ar fi ramas în aceasta poziție dificila °i-
n zi de azi, daca întrebarea bietei femei n-ar fi
ajuns la urechile starostelui Regiei Independente a
Armelor Silențioase, care a dat imediat ordin ca °i
colonelul Troaca sa se prezinte la el în pas
alergator.
-	Cam moale mi°carea! - se rasti marele °ef la
individul trecut de a doua tinerețe care se
prezenta în fața lui. Cu ce dracu' te mai ocupi,
ca te vad mereu cu ochii umflați?
- Pai. dorm la umbra dosarelor, ca asta o
faceam °i-n epoca de aur, °i când nu dorm fac
exerciții de vorbire °i de gestica teatrala, ca sa
vada pro°tii ce de°tept sunt.
- atiu ca e°ti bun de a°a ceva, dar e cazul a
la°i scalâmbaielile de-o parte fiindca vreau sa-ți
dau o misiune de importanța naționala, a°a ca te
rog sa devii om serios. De azi înainte te va
chema Fat-Frumos fiindca numele tau de pâna
acum e potrivit pentru sectorul zootehnic. I-am
schimbat °i secretarei mele numele, în loc de
Rodica Scaiete o va chema Ileana Cosânzeana. Ei
ce zici, e°ti de acord?
- aefule, spune-mi mai repede °i concret
despre ce-i vorba °i voi face totul ca sa ma ridic la
înalțimea epocii în care traim!
- Îmi place cum glasuie°ti mai Troacă-ăăă.
Fat-Frumos, °i am convingerea ca faptele tale vor
fi în concordanța deplina cu înflacaratele cuvinte.
Acum, asculta-ma cu atenție: avem în provincie o
fabrica de armament u°or care lucra înainte
vreme pe trei schimburi, pe stocuri °i cu pierderi
planificate, dar din pacate, în tranziția noastra nu
mai merge cum a mers °i m-am gândit ca numai
tu o poți aduce acolo unde a fost °i mai mult
decât atât!
Auzind una ca asta, Fat-Frumos cazu ca fulger-
at cu fruntea lipita de încalțarile starostelui.
- Don' °ef, cum poți sa fii atât de hain cu
mine de vrei sa ma scoți din Capitala, dintr-un
post calduț °i sa ma trimiți la dracu-n praznic, la
munca? Ai uitat, oare, ca ai facut armata cu tata
°i ca ați mâncat din aceea°i gamela în timpul
aplicației tactice „Soldatul ro°u de mânie în lupta
ofensiva”?
- Nu, n-am uitat, cum n-am uitat nici ca taica-
tu moțaia în latrina °i eu executam spalatul
veselei °i în locul lui. Dar, vreau sa-ți încredințez
ție aceasta misiune strategica fiind e°ti expert în
arme silențioase.
-	Sunt, e adevarat, dar din pacate teza de
doctorat mi-a fost respinsa.
-	Nu se poate! Ce subiect ai atacat?
- „Efectul imprevizibil al buzduganului aruncat
peste deal”.
- Mda. Oricum, acolo unde te trimit nu se pot
produce buzdugane ci arcuri cu sageți. Daca
prime°ti postul de manager general, ți-o dau de
amanta pe Ileana Cosânzeana, eu mi-am gasit o
secretara mai tânara, numai ca în acest caz va
trebui sa uiți câte zile vei avea de trait de soție °i
de copil. La caracterul tau nu cred ca e greu.
-	Nu, e floare la ureche. Luminate °ef, a° vrea
sa °tiu cam ce salariu o sa am.
- Dragul meu, tu nu °tii ca în concepția
noastra Provincia e o vaca de muls? Tocmai de
aceea trebuie sa trimitem peste tot oameni de
nadejde, adica buni „mulgatori”. În privința
salariului, trebuie sa-ți spun ca directorii din
cadrul regiilor independente au salarii mai mari
decât Pre°edintele! Dar, oricât de mare ar fi
salariul tot „mizilic” se va chema, comparativ cu
alte venituri. M-ai înțeles?
-	Desigur, înalțimea ta, °i-o sa ma straduiesc
ca „partea leului” sa fie cât mai consistenta.
- Vino sa te pup! A°a, acum ia-o pe Ileana
noastra, încalecați iapa priponita-n curte °i
purcedeți la drum. Vezi ca e blânda, poți s-o
încaleci, de pe ce parte îți cade bine, manânca
orice, dar sa nu-i dai o vadra de jaratic ca ai
terminat-o.
-	Bine, dar a°a scrie.
- Nu te lua dupa pove°ti! Apropo! În zona
fabricii sălă°uie°te un Balaur cu doua capete care,
probabil, o sa-ți ațina calea. Sa nu te lupți cu el
„trei zile °i trei nopți” ca n-o sa-ți aduca nicio
păsărică „apa vie” în cioc. Individul e uns cu
toate alifiile °i-o sa-ți fie imposibil sa-l înfigi la
pamânt „pâna în gât”. Mai bine fa-i loc în statul
de funcțiuni, care °i a°a e încarcat pâna la dracu',
mai ceva ca în epoca de trista amintire.
-	Voi face restructurari, iar cei care vor sa se
mențina în posturi se vor vedea obligați sa
cotizeze.
-	E°ti baiat isteț °i am convingerea ca vei fi un
demn continuator al tradițiilor noastre seculare.
Dumnezeu sa te pazeasca de poliție °i de alte
organe abilitate. Ai ceva neclaritați?
-	Unde e fabrica asta?
-	Nici eu nu °tiu exact, ca umblu mai mult
prin străinătățuri. Nu pot sa-ți dau nici macar un
azimut ca i-am uitat °i definiția de când am
terminat armata. Du-te °i tu cât vezi cu ochii °i
dupa ce treci munții mai întreaba în stânga °i-n
dreapta.
Fat- Frumos n-a mai stat atunci pe gânduri, a
luat-o din anticamera pe Ileana Cosânzeana (care
pregatise deja cafeaua în termos), au încalecat
iapa ce se despriponise singura fiindu-i dor de
duca °i tustrei s-au a°ternut la drum. Nu
apucasera însa sa treaca nici linia orizontului când
starostele a navalit în balconul palatului °i le-a
strigat în porta-vocea mâinilor:
-	Măăl Sa evitați cât puteți gropile, ca iapa are
telescoape fragileee!
Daca a fost auzit sau nu, vom afla în capitolul
urmator.
Capitolul II
Balaurul
Nici Balaurul nu mai e cum îl °tiam, de data
asta va fi un inapt militar, de°i poartă zi °i
noapte o ținută militară hibridă (pantalon de
artilerist, veston de pompier ornat cu decorații °i
chipiu de Jandarm fără cozoroc), plus izmene
civile, aflate în momentul intrării în acțiune în
bătaia vântului, pe o sfoară.
aapte perechi de opinci (patru bârbate°ti °i
trei de dama) au rupt Fat-Frumos °i Ileana
Cosânzeana pâna sa ajunga la destinație, nevoiți
sa cruțe iapa, ce cu aroganța °i mândrie patriotica
purta la copite ochiuri de gaina. Mersul pe jos,
însa, le-a dat celor trei posibilitatea sa vada
lucruri pe care nu le-ar fi observat din galop:
peisaje naturale mirifice °i chipuri umane cu
privirile pierdute spre zorile luminoase ale
capitalismului salbatic. ai poate ca furați de peisaj
ar fi trecut de fabrica pe nesimțite, daca nu le-ar
fi ie°it în întâmpinare un individ cu fața
rubiconda °i blajina, de puteai sa juri ca-i frate cu
soldatul Svjek.
-	Cam costeliva Rosinanta dumneavoastra,
ma, prietine! Îi zise el lui Fat-Frumos cu o voce
de soprana de coloratura, careia îi cresc mustațile
din cauza consumului de steroizi anabolizanți.
-	Mai, buha, se enerva expertul, iep°oara asta
nu e Rosinanta ci Reforma, iar eu nu sunt Don
Quijote de la Mancha ci Fat-Frumos de la Bucale!
Tu e°ti Balaurul?
-	Io, domnule Fat-Frumos.
-	Pai, cum îți permiți, prostovane, sa întâmpini
un o°tean de vaza în cizme de cauciuc la ținuta
militara de ceremonie? Nu e°ti cumva agent
secret?
Luat atât de tare, Balaurul s-a cam pierdut cu
firea °i °i-a întors ochii pe dos de patru ori, dupa
care °i-a suflat nasul din doua mi°cari °i a
raspuns pe un ton conspirativ:
-	Fat- Frumos draga, io, ajient sicriet îs numa'
când stau în pom la pânda sa vad cine fura din
fabrica. De-aia îmi zâce lumea „Balaur”, ca de
fapt pe mine ma cheama Simion.
-	Simioane, din acest moment te numesc
sfetnic °i vom conduce împreuna fabrica de arcuri
cu sageți. Vei fi, adica, colaboratorul meu cel mai
apropiat!
-	Mulțam fain. Doar nu e°ti tu noul director
jeneral?!
- Exact. Am acceptat postul fiindca sunt în
pragul pensionarii °i vreau sa-mi asigur o
batrânețe lipsita de griji materiale. ai-apoi, pe
lânga faptul ca beau ca ru°ii °i fumez ca turcii,
mai trebuie s-o întrețin °i pe Ileana Cosânzeana,
care s-a obi°nuit cât a fost secretara numai cu
limba de fazan.
Ileana a clipit „la foc automat” de dupa coada
Reformei °i a gângurit sfioasa:
-	Mai baieți, mai lasați discuțiile pe socoteala
mea, ca sunt foarte obosita °i colbuita de praful
drumului °i trebe neaparat sa fac o baie fierbinte!
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
14
(Jj) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
- Are dreptate. Mami, nu fii necăjită că în
curând o să călătore°ti în calea°că °i o să schimbi
opincile cu conduri de aur. Până una-alta, condu-o
Bau-bau pe doamna la vila care ni s-a pregătit °i
lasă Reforma să pască-n voie. Eu mă duc la
„personal” să rezolv unele mici formalități.
- Du-te lini°tit °i fă-ți treburile în fabrică, că
Reforma °i doamna îs pe mâni bune! Zise
Balaurul, °i luă ca un mare gentleman ce era
„bagajurile” din mâinile frumoasei doamne.
- No hai, dragă doamnă, țân'te bine după
mine că mintena° ajunjem.
Capitolul III
Curriculum vitae
Despre originea extrem de sănătoasă a lui
Făt-Frumos. O funcționară face dovada că nu se
poate dezlipi de scaunul pe care stă.
- Bine ați venit! l-a întâmpinat pe Făt-Frumos
o funcționară extrem de amabilă. Cum ați
călătorit, stimate domn director-general?
- Vijelios, când călare, când pe jos.
- După cum vă arată „mergătorii”!... Nu vă
faceți însă probleme, o să vă dotăm cu încălțări
noi- nouțe, cu talpă de lemn.
- Merci, dar o să am eu grijă să vă „încalț”
pe toți!
- Noi sperăm să ne salvați din apele
învolburate ale tranziției...
- Depinde dacă o „înotați” în stilul stabilit
de mine. Vreau să schimb radical lucrurile ca
să-i putem concura pe găgăuzi în domeniul
arcurilor cu săgeți.
- Văd că sunteți ambițios, nu numai
frumos, a°a că am convingerea c-o să reu°iți.
Dacă nu vă supărați, a° avea nevoie de datele
dumneavoastră personale.
- Coniță, ar fi atâtea de spus că n-a° mai
termina.
- Pe scurt, doar momentele mai
semnificative.
- Ei, a°a da. Atunci ascultați: M-am născut
inițial fără strungăreață, în comuna natală , din
oameni simpli.
- Imposibil! Numele vă trădează o origine
nobilă!
- Gre°iți. Părinții mei s-au născut țărani liberi
°i au murit țărani cooperatori, dar au ținut să-
mi dea un nume de basm, a°a cum unii dau
copiilor lor nume de fotbali°ti.
-	E clar.
- Având, deci, origine extrem de sănătoasă,
am intrat u°or la cre°ă, apoi la grădiniță,
“coală. Rând pe rând am fost primit în
rândurile °oimilor patriei, pionierilor. Rin
minte că atunci când am fost făcut pionier m-a
bătut tata de-mi flutura la gât cravata ro°ie ca
focul!
-	N-a fost de acord cu.
- Cu fumatul. După festivitatea de primire
m-a prins învățătoarea fumând în veceul °colii.
- Aha. ai. specialist în armament cum ați
ajuns?
- Tot pe bază de origine sănătoasă. Am
absolvit cursurile acolii Superioare de Arme
Silențioase din Hamburgăr. ăăă. pardon! din
Hermanstadt. Din nefericire, teza mea de
doctorat a fost respinsă de onorata comisie
formată din somități imbecile.
- Am impresia că sunteți un om de excepție.
- Eu sunt convins de acest lucru °i din cauza
asta simt mereu nevoia să mă privesc în
oglindă, pe fondul muzical al „Imperialului” lui
Bethoven.
- Vă place muzica domnule Făt -Frumos?
- Iubesc tot ce-i frumos °i dacă m-ați asculta
cum recit °i cum cânt în stare de ebrietate, ați
rămâne crăcă. ăăă. ați rămâne blocată, ca să
mă exprim eufemistic.
- Sunteți foarte manierat.
- Adevărul e că, după °coala militară, am
ajuns în Capitală unde m-am mai cizelat la
Academia de Înalte Studii Profunde din
Ferentari, de unde am primit o diplomă cu
pupături chiar din mâna academicianului Fane
Spoitoru.
- loi, cred că sunteți un dur!
- A°a este. Dacă înainte vreme tăiam
mămăliga cu nojițele de la opinci, am ajuns
acum s-o despic cu lovituri de karate.
- Fantastic! Serviți o cafea?
- Numai dacă are caimacul gros. De fapt, de
„caimac” o să mă ocup eu de-ndată ce-mi voi
intra în pâine.
- Vă recomand, neprețuite domnule director-
general, să luați legătura cu Balaurul. Fără el nu
cred c-o să faceți față.
- L-am cunoscut deja °i sper să-mi dezvăluie
multe din secretele manageriatului. Deocamdată
i-am dat-o în primire pe Ileana Cosânzeana. O
să-i dau °i straiele mele de o°tean ajunse la
starea a IV-a, în primul rând un chipiu cu
cozorocul întors la spate ca să nu fie descoperit
când supraveghează din copac bunul mers al
fabricii.
- Domnule Făt-Frumos, am convingerea că
împreună cu Balaurul o să formați un cuplu
care va intra în istoria acestor meleaguri. Cu
asentimentul tuturor angajaților no°tri, vă urez
mult succes! Acum vă rog să-mi permiteți să vă
înmânez legitimația de serviciu, împreună cu
acest plic în care o să găsiți expresia
ata°amentului meu față de scaunul pe care stau.
Făt- Frumos a luat fără °ovăire plicul, l-a
pipăit, l-a întors pe toate fețele, dar, fiindu-i
jenă să-l deschidă pe loc, s-a rezumat la o
apreciere de complezență:
Drago° Pătra°cu
Scrisoare către John Lennon (2004), instalație, desene, obiecte asamblate, 160 x 150 x40 cm
- Doamnă, apreciez mult limbajul
dumneavoastră expresiv. Sper ca exemplul
dumneavoastră să fie urmat de toți angajații cu
scaune moi. La rândul meu, voi purta o
„corespondență” bogată cu °efii mei, în care o
să-mi exprim ata°amentul față de scaunul
managerial. Sărut-mâna!
Capitolul IV
Chiolhanul
Nu se uscase încă tu°ul pe noua lui
legitimație de serviciu °i Făt- Frumos face
dovada calităților sale de petrecăreț.
Bucuros nevoie-mare că a reu°it să pună
mâna pe „pâine °i cuțit”, Făt-Frumos l-a invitat
pe Balaur la un local de lux.
- Ce serve°ti, colega? l-a întrebat el pe cel
care i-a devenit sfetnic °i colaborator apropiat.
- Io, pretine dragă, servesc orice în afară de
alcool, că unul din noi doi trăbă să aibă mintea
limpede, dacă vrem ca fabrica să nu °chioapete
ca Reforma pe care o călăre°ti. A°e că beu
numa' un piculeț de suc de frăguțe cu aroma
de căp°uni.
- De acord °i mă bucur că e°ti mai cumpătat
decât mine. De data asta - numai de data asta -
voi înlocui °i eu „tăriile” cu puțină țelină, ca să-
mi revitalizez organismul °i să dau iama prin
angajatele fabricii.
-	Măă!
- Nu fii gelos, Balaure! Tu vei avea misiunea
să controlezi starea fizică a angajatelor la ie°irea
din schimb °i după rapoartele tale zilnice o să-
mi dau seama de nivelul productivității muncii
din fabrică.
-	A°a ie!
Clarificate fiind responsabilitățile pe linie de
"
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
Black Pantone 253 U
(jj) Black
Pantone 253 U
"
„sex slab”, petrecerea a început în forță cu
îndracitul dans popular „Mărunta”, jucat de cei
doi pe un taburet °i presărat de Făt-Frumos cu
țipurituri de genul: „Iaca-a°a, °i-a°a, °i-a°a, o să
meargă fabrica”. Dar nici blajinul său sfetnic nu
s-a lăsat mai prejos °i a tras una din Mărginimea
Sibiului: „Nu mă prinde de căput! Că mă supăr
°i de pup!”. ai chiar °i-a sărutat °eful pe guriță,
ceea ce fantelui de Bucale i-a produs o stare
soră cu delirium tremens.
ai a fost mare veselie atunci, dar, din păcate,
pe când se pregătea petrecărețul Făt- Frumos să
le dedice angajaților fabricii frumoasa romanță
„Adio, clipe fericite!”, s-a produs un incident
regretabil: eroului nostru, după ce a mestecat
vreo două kile de țelină, i s-au blocat mastica-
torii °i i s-a înțepenit limba în gură, pe care cu
greu i-a adus-o la normal o animatoare a localu-
lui.
A doua zi, la căpătâiul suferindului s-a
prezentat Balaurul cu un splendid buchet de
limba-mielu°elului (Borrago officinalis) °i care i-
a spus printre lacrimi de balaur:
- Mă, pretine, ca să te pui pe picioare trăbă
neapărat să te adapi la un izvor cu vinars
tămăduitor - că sunt destule în zonă - numa' să
le găse°ti pe ălea bogate în vitamine, săruri
minerale °i oxizi de plumb.
- Să nu-mi ajute Dumnezeu dacă n-o să fac
a°a! A zis cu glas stins Făt-Frumos, după care a
închis ochii, dar nu definitiv, ci doar pentru
câteva clipe, să se poată concentra mai bine
asupra mărețelor sale planuri de viitor.
Capitolul V
Revista de front
Făt-Frumos î°i dezvăluie caracterul °i
strungăreață în fața angaaaților fabricii.
Nemaiputând suporta la infinit convalescen-
ța, Făt-frumos a sărit din pat direct în armura
de o°tean viclean °i-n papucii de casă de
intelectual de rasă, după care s-a dus la serviciu
hotărât să reorganizeze producția de arcuri °i
săgeți pe baze noi, °tiințifico-fantastice (în
treacăt fie spus, Făt-Frumos era mare amator de
S.F., el fiind bun cunoscător al operelor marilor
cupluri de gânditori Marx-Engels °i Lenin-
Stalinskaya).
Primul lucru pe care l-a făcut fătul nostru
frumos în fabrică a fost să ceară sfetnicului său
să schimbe scaunul fostului director general
(mult prea vertical pentru acele vremuri de mult
apuse), cu unul mai comod, în care poate sta în
diferite poziții directoriale, paranormale °i
paranoice. Apoi a trecut în revistă angajații
fabricii, smirnă în fața presupusului lor salvator.
- Ascultă comanda la mine! a răcnit marele-
mic cârmaci cu o voce de leu hrănit cu mere
pădurețe, el neavând până atunci acces la bucate
alese, Cine mi°că-n front °i-a dat foc la valiză!
Să nu uitați, amărâților, că la bază sunt o°tean
de vază °i că mai port - de°i îmi scârțâie
„balamalele”- bastonul de mare°al în pantaloni!
- În raniță, nu a în. a încercat să-l corecteze
Balaurul.
- Tu să taci, neinstruitule, că altfel îți iau
bomboana! (Făt-Frumos folosea adesea un
limbaj hibrid din termeni tehnico-militari °i
colorați de Ferentari).
Tare mult s-a mai speriat atunci sfetnicul °i a
tăcut mâlc, iar managerul frumos, din născare
mânios, a stat puțin în poziția „Gânditorului de
Bucale” (a cărui „statuetă” n-a fost încă pe de-a-
ntregul scoasă la iveală), după care °i-a
continuat discursul istoric:
- Da, am avut raniță °i baston, dar a trebuit
s-o vând ca să potcovesc Reforma. ai o să-i
„potcovesc” pe toți cei care nu vibrează în
consonanță cu principiile mele de viață °i
moralitate!
- Cum să vibrăm?!... Ce conso.?!, s-au auzit
câteva glasuri răzlețe.
- Domnilor, e vorba de acele vibrații care se
produc în interiorul creierului uman °i care sunt
vizibile în exterior la pavilioanele urechii.
- Slăvite don' director-general, a îndrăznit un
inginer gălbejit de tutun prost °i de tranziție, eu
°tiu cum e cu „vibrațiile” astea că °i eu am
„mi°cat din urechi” la angajare, dar nu pricep ce
bomboană vreți să-i luați Balaurului, că toată
lumea °tie că el nu mănâncă dulciuri că-l dor
măselele?!
- O să-nțelegi dumneata când o să fac
restructurări. Deocamdată, topografii să-mi
întocmească harta cu toate sursele de vinars.
Simțind o slăbiciune în mădulare, Făt-
Frumos a ordonat pe nea°teptate ruperea
rândurilor °i angajații s-au împră°tiat fiecare pe
la casele lor, că tot n-aveau de lucru la fabrică.
Capitolul VI
La „Paradis”
Virtuțile unui medicament ardelenesc; cum
erau tratate odinioară bolile psihice.
În timpul desfă°urării revistei de front, când
a demonstrat că are caracter mai presus decât
mentorul său, Fane Spoitoru, Făt-Frumos a avut
o u°oară prăbu°ire fizică °i psihică, fiind
reanimat cu promptitudine de câțiva tămâietori
de profesie, care i-au injectat un extract obținut
din prune fierte de două ori.
După tratamentul ambulatoriu, Făt-Frumos s-
a trezit direct în „Paradis”, loc unde bântuiau
ni°te tinere extrem de neîmbrăcate. Bine-nțeles,
el nu s-a putut abține nici de această dată °i s-a
avântat într-un extraordinar recital ordinar, în
care °i-a etalat veleitățile literar- muzical-
coregrafice, încântându-i pur °i simplu pe ceilalți
drogați! Numărul de senzație a fost însă acela
de iluzionism, când maestrul-manager a reu°it -
în premieră absolută! - să scoată de sub pălărie
un stol de păsărele, performanță ce a necesitat
intervenția grabnică a medicului psihiatru, care
i-a cântat la țambal „Valsul dimineții” °i
pacientul °i-a mai revenit puțin, reu°ind totu°i
să mai scoată pe guriță un „porumbel” de
notorietate locală:
- Bate talpa de cotoare! Hopa! Hopa! C-am
găsit o țiitoare! Hopa! Hopa!
- Bagă mare! strigă entuziasmat Balaurul, cu
vocea sa de soprană proaspăt bărbierită.
Îndemnul colegului său de manageriat
militaro-artistic i-a zgândărit fantelui până la
paroxism egocentrismul burico-cefal:
- Sunt frumos °i lat în piept! Hopa! Hopa! ?i
teribil de de°tept! Hopa! Hopa!
- Zi-i una °i pe linie de producție! a insistat
sfetnicul.
Artistul nu s-a lăsat rugat de două ori nici de
data asta:
- Am venit să-mi fac un rost! Treaba meargă
cât de prost!
După cum e lesne de observat, la ultima sa
intervenție frumosul cu strungăreață a cam dat
peste cap ritmul de vals, fiind grăbit să meargă
la fabrică, unde fusese chemat de urgență.
Capitolul VII
O poveste cu migdali înfloriți
Despre o „petrecere spontană”. Preludiu într-
o gamă majoră. Legătura dintre capră °i pădure.
Auzind de calitățile etilismo- artistice ale
bravului lor manager, un grup de muncitori cu
etica neocomunistă l-au invitat pe Făt-Frumos la
o mare petrecere spontană, a cărei punct forte
era „Bătuta cu strigături”, dans popular specific
zonei folclorice în care directorul recent uns °i
pe căpătuială pus se aciuise, pus pe fapte
mărețe care să-i asigure lui, urma°ilor urma°ilor
lui un trai îmbel°ugat.
Acceptând imediat invitația, Făt-Frumos a
plecat din „Paradis” intempestiv °i când îi era
viața mai dragă, sprijinit pe brațul vânjos al
Balaurului, al cărui mers legănat îl obliga să
pă°ească precum un om beat. La poarta fabricii
însă, colaboratorul său de nădejde l-a
abandonat, pe motiv că platfusul nu-i permite să
intre-n „bătută” °i că trebuie să țesale
neîntârziat Reforma, care pă°tea la ora aceea în
voie - °i de nevoie - mărăcini.
Showman-ul a fost întâmpinat la poarta
fabricii cu urale, chiote de voie bună °i cu
lozinci nemuritoare, cum ar fi: ,E°ti mai tandru
ca o soacră °i ne duci pe toți la troacă!” (A°a
era denumită, în acele vremuri de mult apuse,
cantina săracilor).
El a răspuns cu jovialitatea caldelor °i
sincerilor manifestări de simpatie, dar i-a rugat
pe participanți să nu-l ia direct la jocul
bărbătesc la care îl invitaseră, să-i acorde pentru
început un preludiu, în cadrul căruia le va cânta
ceva în legătură cu viitorul lor luminos.
Nefiind nici ei suficient de încălziți, oamenii
muncii au acceptat °i atunci managerul rapsod
foarte popular le-a tărăgănat „Romanță pentru
mai târziu” , din care rezulta clar că din 2103
angajați mititei vor rămâne în final doar trei:
el, Ileana °i Grivei, primii doi urmând să-°i ia
tălpă°ița cu sacul în spinare iar ultimul să
asigure conservarea capacităților de producție.
Alte chiote, alte urale, alte lozinci °i cu asta
fiind făcută încălzirea, dansatorii °i-au prins de
gât conducătorul iubit °i stimat, pe care l-au
jucat conform tradițiilor mioritice °i sub privirile
admirative ale comandantului poliției locale,
invitat °i el de urgență la această petrecere
spontană.
Văzând Făt-Frumos că se îngroa°ă
entuziasmul salariaților, s-a smuls din înlănțuire
°i a sărit c-o bucă pe °aua Reformei, căreia i-a
°optit la ureche un ordin scurt °i concis:
- Bagă într-a cincea, tai-o pe poarta din dos
°i până la casa conspirativă să nu te mai opre°ti
chiar dacă-ți sar potcoavele.
ai cei doi au pornit ca vântul °i ca gândul
rozaliu, dar la un moment dat Făt-Frumos s-a
văzut nevoit să arunce în spate o perie din păr
de capră în călduri, peria s-a transformnat de-
ndată într-o pădure de migdali înfloriți °i
urmăritorii i-au abandonat.
(fragment din povestirea cu acela°i titlu)
■
16
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
evocări
Ioan Bianu °i magi°trii sâi
B.P. Hasdeu °i Al. Odobescu
Vistian Goia
e spune despre marile personalități că °i-au găsit
vocația devreme, încât au reu°it să se impună
prin gândirea, opera °i activitatea lor într-un
domeniu sau altul. Cu alte cuvinte, °i-au aflat propria
identitate printr-un efort creator continuu °i
fascinant, ie°ind din anonimat °i clădindu-°i
personalitatea pentru a se distinge de contemporanii
lor.
Vocația presupune cel puțin doi factori: unul
interior, care ține de înzestrarea intelectuală a
persoanei, °i altul exterior, care ține de mediul
formativ. Inteligența sclipitoare trebuie dublată de o
mare putere de muncă.
Sigur, descoperirea vocației depinde °i de °ansa
tânărului de a fi întâlnit la tinerețe un magistru, care
să-i călăuzească pa°ii în domeniul potrivit
capacităților sale. Fiecare individ, spunea cândva
Mircea Vulcănescu, reține din traiectoria vieții lui
acele instrumente care au constituit "scut °i bardă”,
mae°tri venerați, cărți scumpe, idei de predilecție cu
ajutorul cărora intelectualul adevărat î°i ”ciople°te”
un chip inconfundabil.
Pe de altă parte, magi°trii oferă tinerilor studio°i
unități de măsură, etaloane, criterii de referință atât
de necesare pentru a distinge valorile de nonvalori.
Tot ei validează adevăratele vocații °i resping,
totodată, ipostazele veleitare.
Ioan Bianu (1856-1935) a fost considerat, pe bună
dreptate, creatorul °colii de biblioteconomie °i
bibliografie. De obicei s-a confundat viața °i
activitatea sa cu aceea a instituției de care °i-a legat
numele (Biblioteca Academiei) încât prea puțin mai
sunt amintiți anii tinereții când s-a format sub directa
îndrumare a magi°trilor săi: Ioan Micu Moldovan la
Blaj, B. P. Hasdeu °i Al. Odobescu la Bucure°ti.
Ioan Bianu sose°te la Bucure°ti în 1856, după ce
termină Gimnaziul blăjean numai cu "eminențe”. Are
în mână o recomandare către A. T. Laurian, decanul
Facultății de Litere, care l-a primit cu "deosebită
bunăvoință” °i l-a înscris între studenții bursieri. Aci,
transilvăneanul se face repede cunoscut prin
inteligența sa °i prin puterea de muncă ie°ită din
comun. Studentul se numără printre tinerii preferați
de Hasdeu °i de Al. Odobescu. Publică primul studiu
despre viața °i activitatea lui Samuil Micu. În 1877 î°i
începe colaborarea la Columna lui Traian, revista lui
Hasdeu ale cărui cursuri le urmăre°te cu "evlavie”. La
recomandarea celor doi mari scriitori, Ioan Bianu
ocupă, în cadrul Societății Academice, funcția de
"scriitor-arhivar-bibliotecar”. În 1881, î°i ia licența cu
lucrarea Proza satirică la români, publicată în acela°i
an. Prin concurs obține postul de profesor de limba
°i literatura română la Liceul Sf. Sava. Pârtia
intelectualului îi era trasată. Însă cei doi magi°tri sunt
preocupați de ce va face mai departe licențiatul.
Odobescu îl îndeamnă (de la Paris) să-°i caute acte
pentru a fi "naturalizat” °i, astfel, să poată concura la
bursele statului pentru străinătate. De asemenea, îl
sile°te să se decidă unde dore°te să-°i continue
studiile, în Franța, Germania sau Italia? Cum tânărul
i se destăinuie, fiind obosit de prea multă muncă,
Odobescu îl încurajează: "Rău faci că te plângi °i
prive°ti la umbre de°arte”!1
Pe de altă parte, Hasdeu se mândre°te cu
discipolul său °i de realizarea căruia e preocupată
întreaga familie. Sub influența sa °i cu sprijinul lui
P. S. Aurelian, ministrul Instrucțiunii Publice din
1881, Ioan Bianu obține o bursă pentru studii în
străinătate. Hasdeu, °eful de ”°coală” îi impune
specializarea în lingvistică romanică pe lângă
profesorul G. I. Ascoli de la Milano, cu care savantul
român se afla în cele mai bune relații. Cum
transilvăneanul se abate puțin de la itinerarul stabilit,
poposind întâi la Paris °i Londra, mentorul e destul
de iritat de libertatea pe care °i-o luase protejatul său,
exprimându-°i, totodată, îngrijorarea ca acesta să nu
cadă definitiv sub influența lui Odobescu, celălalt
părinte spiritual. În acest sens, sunt edificatoare
aprecierile lui Hasdeu dintr-o scrisoare (din 1881)
către soția sa aflată cu fiica la Paris: "Despre Bianu,
îmi pare rău că nu se grăbe°te a pleca la Milano,
după ce mi-a depe°at că pleacă. Lui Ion Ghica, eu i-
am spus verde că nu poate sacrifica viitorul acestui
copil inteligent pentru hatârul lui Odobescu; °i când
Ghica mi-a spus că ar dori să aibă în Paris un bun
meditator pentru fiul său, i-am recomandat pe
Cosăcescu”. 2 Peste doi ani, venind din nou în
Franța, Bianu e prezent iară°i în scrisorile familiei
Hasdeu. Insă, tânărul î°i păstrează o anumită
independență. Este văzut în anturajul lui Odobescu,
ministrul plenipotențiar la Paris, oferind alte prilejuri
celor două Iulii de a se plânge că ”M. Biano est
devenu le chien fidele de M. Odobescu, et par
consequent invisibile pour nous”. 3 Alarmele erau
false, ca °i aceea privind presupusa căsătorie a lui
Bianu fără °tirea lor.
În realitate, pe toată durata studiilor, elevul se
dovede°te credincios mentorului său Hasdeu, °tiind
că acesta îl consideră ca pe un copil al său °i de
aceea îi declară textual: ”... nu voi uita niciodată câte
ai făcut pentru mine °i cât îți datorez ca discipol °i
ca protejat”, promițându-i că-i va face o "dare de
seamă” la sfâr°itul fiecărui an de studiu, străduindu-
se să devină un "mic pui de lingvist”.4 Dacă emulul
se sile°te să fie un un adevărat elev hasdeian,
aprofundând disciplinele lingvistice °i răscolind
arhivele italiene în căutarea unor noi documente
privitoare la români, magistrul îi publică în Columna
lui Traian (1882-1883) materialele trimise °i-i solicită
altele.
Asemănător procedează °i Odobescu, care îi scrie
la Milano °i îl întreabă ce studiază °i cum trăie°te.
Într-o scrisoare din 29 septembrie 1884, îl încurajează
astfel: "nu pregeta °i, cât poți, lucrează înainte, fără
de a te spăimânta sau a te amărî de neajunsurile ce
vei întâmpina”. 5
Pe de altă parte, în corespondența dintre Hasdeu
°i Bianu descoperim altfel de relații dintre magistru °i
discipol decât cele cunoscute până acum. În timp ce
majoritatea elevilor nu mai prididesc cu epitetele de
venerație °i curtuazie, pentru a nu-l supăra pe
”înfrico°ătorul” savant, discipolul transilvănean se
află printre puținii care-l "bate pe umăr” °i îl face
”părta°” la peripețiile bahice ale tânărului. Acesta îi
scrie una din epistole după un "chef ... nutrit cu
spumante grignolino, cu cântece (o primadonă °i o
contraltă)”, "cu populație feminină”, fiind sigur că nu
i-ar fi displăcut nici lui Hasdeu, nefiind nici el "un
sfânt Simeon Stâlpnicu”. 6 Citind scrisoarea
deocheată, bucure°teanul °i-o fi amintit probabil de
anii tinereții sale aventuroase, petrecute în Rusia.
Însă, discipolul e mereu grijuliu °i, pentru a nu-l
supăra pe magistru, caută să-l îmbune într-o
scrisoarea din toamna anului 1881: "Te-ai supărat, ai
crezut că mă înec in Sena? Dar iacă-mă scăpat la
Milano”. Îi promite că va face o dare de seamă
despre anul petrecut acolo. Iar Hasdeu îl încurajează
părinte°te, spunându-i că ține la el ca la un "copil” al
său, gândindu-se mereu "la modul de a te face solid
mai pe sus de toate”. Discipolul e credincios °i
petrece ceasuri, zile °i luni la bibliotecile din Italia, la
arhivele lombarde. Colindă marile ora°e ale Italiei:
Roma, Napoli, Genova, Florența, Pisa, Bologna,
Veneția, întorcându-se la "bunul meu Milan”, unde
studiază luni întregi. Peste tot unde călătore°te, este
preocupat de strângerea documentelor referitoare la
neamul său. De aceea, Odobescu îl admiră pentru că
e ”me°ter în găsirea unor cărți rare române°ti”.
După întoarcerea în țară, Bianu e un obi°nuit al
locuinței lui Hasdeu de la Arhive, iar când apare
Revista nouă (1887-1895) face parte din comitetul de
redacție, fiind un colaborator statornic, cu studii de
filologie, medalioane °i notițe istorice. Crezul său de
filolog dublat de istoric °i patriot este tipic hasdeian:
"Istoria °i limba sunt factori esențiali ai vieții unui
popor; într-unul î°i vede pe strămo°ii săi din
generație în generație lucrând, luptând °i suferind; iar
cealaltă este mijlocul prin care în fiecare minut
gândurile °i simțurile noastre le comunicăm celor
apropiați de noi. Istoria °i limba sunt cele mai intime
°i mai tari legături care unesc pe oameni într-o
națiune”. 7
Demn de subliniat pentru câtă grijă a avut
Hasdeu pentru orientarea lui Bianu spre un domeniu
cu totul nou pe atunci, întocmirea bibliografiei
vechilor cărți române°ti, este faptul că tocmai
dascălul său propune ca o astfel de lucrare să se
elaboreze în cadrul Academiei. A°adar, până în jurul
anului 1900, Ioan Bianu a fost în cele mai bune
relații cu magistrul său. După retragerea acestuia la
Câmpina, fostul discipol, între timp profesor
universitar °i academician, va fi, prin activitatea sa,
creatorul unei noi °coli în domeniile amintite.
Sigur, nu i-a fost u°or în "clădirea” unei noi
instituții, Biblioteca Academiei, cu toate chestiunile
de dotare °i administrație. De aceea, pentru greutățile
întâmpinate, se destăinuie primului său magistru,
Moldovănuț, spunându-i că a trebuit "să înoate °i iar
să înoate”, trebuind să pună adeseori singur
"grumazul la jugul Academiei”. Ioan Bianu a fost
pre°edintele prestigioasei instituții din iunie 1929
până la 30 mai 1932. Strădania lui se vede °i în cele
cinci volume de scrisori trimise lui de către cei mai
prestigio°i intelectuali din toate domeniile: °tiință,
literatură, artă, istorie °.a.m.d. Tudor Vianu i-a
surprins cel mai bine particularitatea °i meritele de
netăgăduit: "Ioan Bianu, afirma esteticianul, a fost un
exemplar uman pilduitor pentru ceea ce poate
obține, în orice domeniu, al activității publice, sinteza
patriotismului, a pregătirii de specialitate °i a
con°tiinței profesionale”. Fără sacrificiul lui, trebuia
să treacă multe decenii până instituția respectivă se
ridica la adevărata ei menire.
Note:
1.	Vezi Scrisori către Ioan Bianu, ediție °i note de
Marieta °i Petre Croicu, vol.III, Editura Minerva,
Bucure°ti, 1976, p. 66.
2.	Vezi Documente ° manuscrise literare, vol.III,
Bucure°ti, Ed. Academiei, 1976, p. 61.
3.	Ibidem, p.118.
4.	Scrisori către Ioan Bianu, vol.II, 1975, p. 27.
5.	Ibidem, vol. III, 1976, p. 122.
6.	B.P.Hasdeu ° contemporanii săi români ° străini,
vol.I, p. 81 °i 84.
7.	Revista nouă, anul I, 1887, nr.1 (15 dec.), p. 46.
■
TRIBUNA • nr. 299* 16-28 februarie 2015
17
-(J)- Black
Pantone 253 U
dosar
Addenda la „Închisorile” lui
Slavici (Slavici °i Arghezi)
jTraian D. Lazar
Este o practica generala a statelor moderne °i
contemporane ca, în momentul în care sunt
implicate într-un conflict armat, sa interneze
pe cetățenii statelor inamice aflați pe teritoriul lor °i
pe cetățenii proprii, dacă simpatizează ori
colaborează cu inamicul. Internarea se face în
lagăre, închisori, hoteluri etc.
În acest mod a procedat °i România în timpul
primului război mondial (1916-1918).
Printre internații de la începutul războiului s-a
aflat °i scriitorul loan Slavici, român ardelean
născut la 18 ianuarie 1848 la airia - Arad, deci
cetățean al monarhiei Austro-Ungare, ce trăia în
România (Regat) din 1874. A fost internat nu atât
pentru că era cetățean străin, ci fiindcă promovase
idei socotite periculoase pentru statul român, opuse
orientării politice a statului român de intrare în
război alături de Anglia, Franța °i Rusia. Slavici
împărtă°ea convingerea, fundamentată pe cunoa°te-
rea istoriei, că „România alăturea cu Rusia numai
spre propria ei peire poate să se lupte. Eu publica-
sem documentele privitoare la negocierile de pace
de la Carlovăț, cele privitoare la expedițiunea făcută
de Petru cel Mare în 1711, cele privitoare la războa-
iele pornite de Rusia la 1738, la 1788, la 1806, la
1828, la 1848, la 1853, vorbeam deci în deplină
cuno°tință de cauză...”1 (p. 57). Experiența sa de
viață îl determina să considere panslavismul drept
principalul pericol pentru neamul românesc.
„...Trăisem în timpul tinerețelor mele la Arad °i la
Timi°oara între sârbii care ne urăsc mai mult decât
ori°icare alt popor, făcusem serviciul militar într-un
regiment slovăcesc, unde aveam între camarazi °i
cehi, croați, ruteni °i dalmatini, fusesem, ca secretar
al comitetului central din Sibiu (al Partidului
Național Român din Transilvania, n.n.), însărcinat
să negociez cu cehii, cu rutenii, cu croații, cu
slovacii °i cu sârbii în vederea unei acțiuni comune,
°i eram cuprins de simțământul că slavii de sud °i
cei de la apus sunt pentru neamul românesc chiar
mai primejdio°i decât Rusia °i că adevărații
conducători ai mi°cării panslaviste nu sunt la
Petersburg, nici la Moscova, ci la Praga. Cu atât mai
vârtos stăruiam deci ca românii să nu-°i taie craca
de sub picioare vărsându-°i sângele alăturea cu
du°manii monarhiei habsburgice” (p. 57-58).
Promovase, înainte de 1916, asemenea idei într-o
revistă ce apărea sub direcțiunea maiorului
Constantin Crăiniceanu.
De aceea, la intrarea României în război (august
1916), I. Slavici a fost internat în fortul Domne°ti,
lângă Bucure°ti, apoi la hotelul Luvru, în Capitală. În
timpul retragerii autorităților °i armatei române în
Moldova, unii dintre internați au luat acela°i drum. I.
Slavici a fost însă „uitat” în Capitală °i pus în
libertate de prefectul Corbescu, înaintea intrării
trupelor germane (noiembrie 1916).
Rămas în teritoriul ocupat de armatele Puterilor
Centrale, I. Slavici a lucrat, la început, ca traducător
(stilizator) la Gazeta Bucure°tilor, organ de presă ce
reprezenta traducerea în limba română a ziarului
Bukarester Tageblatt. Ulterior, când „frunta°ii politici
(români, n.n.) râma°i la Bucure°ti au reu°it sâ obție
permisiunea ca Gazeta Bucure°tilor să apară ca ziar
de sine stătător” (de la 6 martie 1917), Slavici a
publicat „câte trei articole pe săptămână”, până la
apariția ziarului Lumina scos de C. Stere (pp. 87,
124).
În noiembrie 1918, trupele Puterilor Centrale
s-au retras din teritoriul ocupat °i autoritățile
statului român au revenit în Capitală (1 dec. 1918).
Ziari°tii de la Gazeta Bucure°tilor (Karnabatt, Antim
Camburopol, Saniel Grossmann, Tudor Arghezi,
Dem. Teodorescu, Herz) au fost arestați pentru
colaboraționism. Slavici a fost arestat mai târziu (19
ianuarie 1919), pentru că nu colaborase la ziar în
ultima vreme. Au fost cu toții internați la
închisoarea Văcăre°ti, în a°teptarea procesului.
În această închisoare se aflau „vreo °apte sute
de făcători de rele a°a zi°i comuni... °i făcători de
rele mai de soi” (p. 163). În ultima categorie intrau
cei vinovați de trădare sau de legături cu du°manul
reprezentat de Puterile Centrale (germanofili) sau
cu Rusia sovietică, (sociali°tii). Printre germanofili,
în afară de Slavici, se numărau: D. Nenițescu,
V. Arion, C. Stere, D. D. Pătră°canu, Victor Verzea
etc. Dintre sociali°ti, sunt menționați: Gh. Cristescu,
I. C. Frimu, Ilie Moscovici, Konitz.
Cartea lui Slavici (Închisorile mele, Bucure°ti,
Ed. Albatros, 1998) conține informații detaliate
privind modul în care a ajuns Slavici la închisoarea
Văcăre°ti, acuzațiile ce i se aduceau, procesul,
apărarea, condițiile de detenție, raporturile
deținuților °i ale lui Slavici cu autoritățile °i relațiile
dintre deținuți.
Printre deținuții membri ai Partidului Socialist
din România aflați, în aceea°i perioadă cu Slavici, la
Văcăre°ti, se număra °i Constantin Mănescu. Un
fragment din Memoriile acestuia ne oferă informații
inedite referitoare la raporturile lui Ioan Slavici cu
ceilalți deținuți, cu sociali°tii °i cu Tudor Arghezi,
întregind informațiile furnizate de însu°i Slavici.
Iată fragmentul respectiv:
„Împreună cu noi (sociali°tii, n.n.) se mai aflau
în acele încăperi ale închisorii °i unii ziari°ti care în
timpul ocupației germane scriseseră articole pentru
nemți. Printre ace°ti ziari°ti îmi reamintesc de
Tudor Arghezi, I. Slavici, Lupu Costache N., ce era
băiatul unui mare mo°ier din Moldova °i care mai
târziu a trecut în partidul nostru °i alții. Erau în
total cam 15 in°i. Conviețuirea cu ei a fost foarte
folositoare °i plăcută pentru noi. Am avut însă °i o
dezamăgire, pe care anii ce s-au scurs nici acum nu
au reu°it să mi-o înlăture. Dacă aproape toți ziari°tii
închi°i cu noi erau oameni de treabă, numai Tudor
Arghezi era altfel, deoarece ne desconsidera °i ne
be°telea în toate felurile. Tudor Arghezi avea o
atitudine batjocoritoare °i față de bătrânul Ion
Slavici, care dacă în timpul nemților a scris unele
articole, a făcut-o pentru a-°i procura hrana, nu din
admirație pentru ei. I. Slavici avea obiceiul să facă
°edințe de spiritism. El î°i făcuse o măsuță cu 3
picioare °i la aceasta î°i făcea în lini°te experiențele
sale. Tudor Arghezi nu-l lăsa însă în pace °i îl lua
mereu peste picior. Noi am răbdat o dată, de două
ori °i când am văzut că Arghezi nu încetează cu
persiflările sale, ne-am scandalizat °i i-am spus
răspicat: - Dacă nu te astâmperi te dăm afară,
desigur nu din pu°cărie, căci nu puteam să facem
lucrul acesta, ci din camera în care eram închi°i cu
toții. Dintre tovară°ii închi°i la Văcăre°ti în urma lui
13 decembrie 1918, îmi amintesc de următorii:
Gh. Cristescu, I. Moscovici, D-tru Gănescu, chelner,
C. Popovici, Mihăileanu °i Panait Popescu de la
Foc°ani precum °i grupul de la Ploie°ti format din
13 in°i: eu (Constantin Mănescu, n.n.), Alexandru
Dunăreanu, °t. Vasilescu, Mihail Bălineanu,
Gh. Ungvari, Heinrik Sternberg, D-tru Aricescu,
Teodor Bivolaru, unul Rociu °i alții.”2
Memoriile lui Constantin Mănescu confirmă
bunele raporturi dintre Slavici °i deținuții sociali°ti
de la Văcăre°ti. Înainte de a-i cunoa°te direct, la
închisoare, sociali°tii erau, pentru Slavici, „unii
dintre cei mai primejdio°i ai neamului românesc,
zguduitori din temelie ai vieții naționale române°ti”
(p. 95). Fiind întâmpinat de ei cu prietenie, atunci
când a venit la închisoare, văzându-i cum se
manifestă, cântând °i voio°i, discutând cu ei, Slavici
°i-a schimbat impresia despre sociali°ti, a ajuns să-i
cunoască °i să-i aprecieze. Gh. Cristescu „mă °tia
bine din lucrarea mea literară °i, spre marea mea
uimire, mă socotea drept unul dintre ai no°tri”.
„... Pânea el să stăm de vorbă, °i peste puțin timp
m-am sâmțit foarte apropiat de dânsul” (p. 95).
Condus de Cristescu, Slavici a vizitat °i cunoscut
închisoarea: „ne-am dus amândoi °i au mai venit cu
noi °i fanaticul Teodorescu (Tudor Arghezi, n.n.), °i
avântatul Bălineanu, °i totdeauna sarcasticul
Vasilescu de la sondele din Câmpina” (p. 96). Acest
periplu prin diferitele părți ale închisorii „aducându-
mi aminte de Vergiliu, care-l purta pe Dante prin
infern” (p. 98). Comparați cu germanofilii aflați în
detenție, toți „oameni subțiri”, sociali°tii păreau mai
„din topor”. „De°i, dar om din elita intelectuală °i
conservator de ba°tină nu-mi puteam stăpâni
îndemnul de a mai sta °i cu dân°ii de vorbă”, scrie
Slavici (p. 106-107). Firea umanistă, originea
țărănească °i efectele asupririi naționale a românilor
din Transilvania l-au sensibilizat pe Slavici care, în
urma acestor discuții, considera îndreptățite unele
dintre ideile sociali°tilor: „Adevăr luminos e că toți
am trăi-n bel°ug dacă n-ar fi-n mijlocul nostru atât
de mulți care trag de la gura altora pentru ca într-o
singură noapte să poată mistui roadele muncii
săvâr°ite de zeci de oameni harnici într-o lună de
zile” (p. 107); „nu ace°tia sunt oamenii care
zguduie temeliile vieții sociale, ci aceia care i-au
ciomăgit”; „oamenii aceia cântau Internaționala °i
spuneau fără de-ncongiur că nu țin seama de
deosebirile dintre popor °i popor °i voiesc ca omul,
ori°icare ar fi limba ori legea, ori°iunde s-ar fi
născut, să se bucure pretutindeni pe fața
pământului de acelea°i datorii °i să i se facă parte
de aceea°i purtare de grijă ca ceilalți oameni cu care
trăie°te împreună” (p. 108).
Slavici a fost profund indignat de acuzația că
prin acțiunile sale dinaine °i din timpul războiului
ar fi colaborat cu inamicul, ar fi trădat cauza
națională. În ultimul cuvânt de apărare, la proces, a
reliefat fidelitatea sa față de cauza națională
românească......Nu e între contimporanii mei nici
unul care a făcut atât ca mine pentru unitarea
sufletească a românilor de pretutindeni” (p. 137),
afirma el cu mândrie. Încă din 1875 el scrisese:
„Națiunea română voie°te cultură °i cultura ei
trebuie să fie una, omogenă la Prut °i la Lomni°,
omogenă în sânul Carpaților cărunți °i pe malurile
Dunării bătrâne. ai cultura viitorului, unitatea
spirituală a viitorului zace în noi, generațiunile
prezentului. Pornind din gândul acesta, am zis că
soarele pentru toți românii la Bucure°ti răsare”
(p. 135). El amintea că a luptat pentru cauza
națională ca °i liberalii...Am fost om cumsecade
°i-am umblat în acelea°i drumuri ca fiul lui Ioan
Brătianu până-n ajunul războiului, dar după ce °i-a
schimbat părerile, eu nu m-am lepădat de ale mele”
(p. 143).
Slavici susținea, deci, că nu a trădat cauza
națională, ci a căutat să o promoveze pe altă cale
18
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
decât cea folosita de (liberali) I. I. C. Brătianu.
Adică: 1) respectarea tratatului de alianță cu Puterile
Centrale, pentru a ne dovedi oameni vrednici de
încredere: „Eu nu din degetul meu am supt
convingerea că-n războiul acesta cel mai de
căpetenie interes al nostru era să fim socotiți drept
neam de oameni vrednici de încredere” (p. 141); 2)
„M-am pomenit în lume cu simțământul că cel mai
ne-nduplecat °i mai primejdios du°man al neamului
românesc au fost, sunt °i rămân slavii, care
ne-npresoară din toate părțile ... °i nu osândă mi se
cuvine pentru că stărui în convingerea că pe calea
cea bună sunt aceia dintre frunta°ii neamului
nostru care ne spun că din legăturile noastre cu
slavii °i cu sprijinitori ai slavilor pentru poporul
român numai rele pot să purceadă” (p. 140); ,li-am
spus fraților mei care puține au cetit: «Nu prea
puneți temei pe Franța, nici pe Anglia, căci pentru
ele mai presus de toate sunt propriile interese, care
nu se potrivesc cu ale noastre. Una zic înainte de
război, alta-n timpul războiului °i teamă mi-e că iar
alta vor zice după război»” (p. 143). Cine ar putea
contesta temeinicia, adevărul acestor argumente ale
lui Slavici? Eroarea sa a constat în faptul că,
asemenea multor persoane, nu ținea seama de
faptul că raporturile internaționale sunt dinamice,
iar pozițiile politice principiale, rigide ale actorilor
riscă să devină infructuoase. Soluția, calea propusă
de el pentru promovarea intereselor naționale
române°ti, aparent corectă cât timp Puterile Centale
au fost victorioase (Pacea de la Buftea-Bucure°ti,
martie-mai 1918) s-a dovedit perdantă în final.
Situația în care se găsea îl făcea receptiv la
înțelegerea poziției sociali°tilor în problema
națională, întrucât °i ace°tia erau socotiți trădători,
pentru că se opuseseră războiului, chiar dacă avea
ca obiectiv întregirea națională. Ori ace°tia voiau
unitatea națională a tuturor românilor, dar prin
schimbarea regimului politic °i trecerea la socialism,
nu prin război, care se purta cu sacrificiile păturii
de jos.
Slavici găsea chiar că poziția sa °i a românilor
transilvăneni în problema națională este asemănă-
toare cu aceea a sociali°tilor: „Vrut-am °i vrut-au
timp de sute de ani ca vrajba °i asupririle
să-nceteze, ca oamenii pe care soarta i-a rânduit să
trăiască azi ca în trecut °i-n viitor împreună să aibă
parte de binefacerile pacinicei viețuiri împreună, să
nu se mai asuprească unii pe alții, ci să se bucure
de acelea°i drepturi, fiind supu°i acelora°i datorii,
fie ei români, fie ei maghiari, fie sa°i, °vabi, sârbi,
ruteni ori evrei. Aceasta au voit-o părinții, bunii °i
străbunii tăi, pentru aceasta ți-ai jertfit tu destul de
lunga viață, °i urgisiții de sociali°ti nu voiesc nici ei
altceva” (p. 109).
În acest context nu este de mirare că sociali°tii
de la Văcăre°ti s-au situat de partea lui Slavici,
apărându-l de °icanele lui Arghezi.
Informațiile din Memoriile lui C. Mănescu
privind atitudinea lui Tudor Arghezi față de Slavici,
în timpul detenției la Văcăre°ti, pot fi examinate
sub aspectul raporturilor personale dintre doi
scriitori români, dar °i sub aspectul raporturilor
dintre generații.
Din unghiul individualului, se relevă lipsa de
respect a tânărului (în 1919 Arghezi avea 39 de ani)
față de un om în vârstă (Slavici avea 71 de ani). Ce
anume genera această lipsă de respect din partea lui
Arghezi °i lipsa de replică din partea lui Slavici?
Ne-am putea gândi la diferența de vârstă, dar °i la
deosebirile temperamentale °i de educație. Am
putea lua în considerație, simplu spus, diferența de
fire dintre un ardelean °i un regățean. Slavici,
ardelean de educație germanică, molcom,
introvertit, lent în reacții, temeinic în faptă, iar
Arghezi, regățean de educație franceză, iute °i
extrovertit, imprevizibil în reacții, băgăreț °i
superficial. O asemenea ipoteză este contrazisă,
însă, de portretul pe care i-l face Slavici lui Arghezi:
„un om singur în felul lui, fost călugăr în timpul
tinerețelor, iar acum ziarist multlăudat. [...]
Închipuie°te-ți un om scurt °i cam gros, oache°,
cu mustață tunsă °i chipe°, care pă°e°te mărunt,
vorbe°te pițigăiat °i cântăre°te fiecare cuvânt mai-
nainte de a-l fi rostit rar °i răspicat. Curat °i
bine-ngrijit în toate amănuntele înfăți°ării lui, cu
deosebire cuviincios °i oarecum umilit, el mai are °i
toate aparențele unui om de-o modestie excesivă. E
cu toate acestea om cu trebuințe nemăsurate, î°i
schimbă chiar °i-n temniță de mai multe ori pe zi
îmbrăcămintea, totdeauna croită după cele mai
nouă modele; î°i are cățelu°ul spălat în fiecare zi cu
săpun; alege cele mai scumpe °i mai variate bucate
°i cele mai gustoase băuturi; mănâncă mult, tacticos
°i îndelung, numai pe față de masă albă ca zăpada
de curând căzută; î°i °terge furculița, cuțitul °i
lingura de trei ori cu °erveta curată mai nainte de a
se folosi de ele. Nu mai e nevoie să-ți spun că-n
iatacul lui, totdeauna bine aerisit, era o curățenie
desăvâr°ită °i o bună rânduială penibilă până-n cele
mai mici amănunte.
Vai ar fi fost de capul meu, de-al lui Grossmann
ori de-al lui Karnabatt dacă Bolentinul (procurorul
Niculescu-Bolintin, p. 195, n.n.) ar fi avut inima
haină de a osândi pe vreunul dintre noi să-i fie
tovară° de iatac lui Arghezi. Dacă nu ne-ar fi luat el
la goană, ni-am fi luat noi lumea-n cap °i-am fi
evadat.
Bunul lui prieten Dem. Teodorescu a stat, vai
de el, o noapte cu dânsul, iar ziua următoare i-a
căzut Bolentinului în genunchi, ca să-l mute cât se
poate de departe...” (p. 116-117). Un portret în care
Arghezi apare ca om cu tabieturi, rigid. Chiar
Slavici îl considera pe Arghezi, „fanatic” °i
„nelini°tit” (pp. 96,116).
Istoria literară îl caracterizează pe Tudor Arghezi
drept o „personalitate singuratică °i inacomoda-
bilă”.3 Materialele pe care le examinăm ne permit
să nuanțăm °i corectăm această caracterizare. E o
singurătate de un fel special, căci Slavici îl consideră
pe Arghezi „un om singur în felul lui”, iar din
informațiile lui Mănescu înțelegem că nu era un
singuratic retras, ci unul expansiv. Era singuratic
pentru că ceilalți se fereau de el. Fie din cauza
atitudinii sale de superioritate, a desconsiderării
celorlalți, cum era cazul față de sociali°ti, ori a
atitudinii ireverențioase, cum era situația față de
Slavici. În ceea ce prive°te aspectul „inacomodabil”
al personalității lui Arghezi, relatările lui Slavici
impun corecturi, cel puțin în privința raporturilor
acestuia cu autoritățile. Cei doi Teodore°ti, scrie
Slavici, „aveau chiar între mini°tri proptele”
(p. 145). „Până chiar °i-n rechizitoriul său Bolentinul
(procurorul, n.n.) a făcut o pauză °i-o paranteză
mai-nainte de a fi trecut la Teodore°ti °i a stăruit cu
tot dinadinsul ca nu cumva Curtea să-i pună pe
ace°ti luceferi în rând cu ceilalți păcăto°i.
Ce-au făcut, cum au sucit-o °i-au învârtit-o, se
întrebau ceilalți, °i fiecare °tia să spună câte ceva,
se-nțelege, lucruri nu tocmai de laudă. Se supărau pe
mine când le spuneam că se petrece °i la pu°cărie
ceea ce se petrece pretutindeni în țară: cei mai
stăruitori °i mai îndemânatici apucă înainte °i-°i fac
treburile. «Defăimarea voastră e laudă, adăugam. De
ce nu faceți °i voi ca dân°ii? Pentru că nu sunteți în
stare».
Tot mai de°tepți decât ceilalți, ei °i după a doua
venire la Văcăre°ti a noastră (după proces, n.n.) au
°tiut să se pună bine cu directorii °i cu primii
(gardieni, n.n.) de tot felul, încât ajunseseră un fel
de stăpâni ai casei. Regulamentul încă nefăcut
pentru dân°ii se aplică după cum le vine lor la
socoteală.
Încă în timpul când ne aflam la (hotelul, n.n.)
«Modern» (când se pregătea °i judeca procesul,
n.n.) °tiuseră ei °i-n urma lor °i alții să potrivească
lucrurile a°a, ca printre picături să se ducă pe acasă.
Acum făceau ce făceau ca comisarul regal să-i citeze
fie ca martori, fie ca informatori la Curtea marțială,
unde se duceau însoțiți de un gardian. Acesta, om
vrednic de toată încrederea, î°i făcea datoria stând
undeva la un pahar de vin, în vreme ce
«pu°căria°ii», pu°i sub paza lui, se duceau pe acasă”
(p. 177-178).
Despre o rivalitate personală între scriitorul
Slavici °i scriitorul Arghezi nu putea fi vorba în
1919. În 1914, Arghezi era un „scriitor obscur ...
neluat în seamă de critici”.4 Slavici nici nu-l
consideră scriitor, ci ziarist, ceea ce °i era, de fapt.
Privită prin prisma rivalității de generație,
atitudinea lui Arghezi față de Slavici ar putea fi
oarecum motivată (justificată). Criticul literar
N. Davidescu era de părere că Arghezi, la
începuturile sale literare, a fost animat de „ideea de
libertate de sub formule literare înăbu°itoare °i de
libertate artistică”. Consideră că era temperamental
adecvat pentru a-l înfrunta pe semănătoristul N.
Iorga.5 Discipol al lui Macedonski, ucenic într-ale
simbolismului, Arghezi î°i exprima oare, prin
persiflarea lui Slavici, reprobarea față de clasicismul
(romantismul) acestuia, la fel cum maestrul său o
făcuse prin epigrama din 1883 împotriva lui
Eminescu?
Nu credem că aceasta ar fi explicația corectă a
atitudinii lui Arghezi. Ea trebuie să fi fost legată
strict de ocupația lui Slavici din momentul în care
era °icanat de Arghezi, experiențele de spiritism.
Dacă e să căutăm în firea °i educația, în experiența
de viață a lui Arghezi ceva care să aibă legătură cu
atitudinea batjocoritoare față de practicile spiritiste
ale lui Slavici, atunci cred că ar trebui să ne referim
la raporturile sale cu religia. Se °tie că Arghezi a
fost novice la mănăstirea Cernica (1899) °i diacon
la Mitropolia Ungrovlahiei (1900). Comentând critic
romanul Ochii Maicii Domnului, George Călinescu
deduce că Arghezi ar fi avut o vocație monahală
autentică, o „vocație zădărnicită”.6 Pornind de la
această constatare, putem interpreta atitudinea lui
Arghezi ca reacție a unui spirit profund religios față
de practicile superstițioase ori neconforme religiei
cre°tine ale laicilor. După cum acela°i Arghezi se
dezlănțuie polemic, în scrierile sale, poate °i în viața
zilnică, față de abaterile clericilor de la „dreapta
credință”. Ar fi de cercetat dacă Arghezi a avut o
atitudine „antispiritistă” în articolele de presă. O
atitudine antisuperstițioasă °i de respingere a
abaterilor de la prescripțiile religioase a avut, cu
certitudine, în proză.
Note bibliografice:
1.	Ioan Slavici, Amintiri. Închisorile mele etc,
Bucure°ti, Ed. Albatros, 1998. În text se indică pagina
trimiterii.
2.	C. Mănescu, Memorii, 1881-1921, p. 132-133. Din
arhiva personală a domnului Bujor Mănescu.
3.	M. Zaciu (coord.), Scriitori români, Bucure°ti,
Ed. atiițifică °i Enciclopedică, 1978, p. 36.
4.	G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, ediția a II-a, Bucure°ti, Ed. Minerva,
1982, p. 808.
5.	N. Davidescu, în vol. „Aspecte °i direcții literare”,
vol. II, 1924; în T. Arghezi, Versuri, Bucure°ti, Ed.
Minerva, Buc., 1980, p. 387
6.	G. Călinescu, op. cit., p. 819.
■
TRIBUNA • nr. 299* 16-28 februarie 2015
19
(ț) Black
Pantone 253 U
opinii
O trista întâmplare
Alexandru Nemoianu
„Vreme este sa rupi °i vreme sa co°i; vreme este sa
taci °i vreme sa graie°ti. Vreme este sa iube°ti °i vreme
sa ura°ti. Este vreme de război °i vreme de pace.”
Ecleziastul, 2, 7-8
Nota autorului:
Textul care urmeaza este produsul integral al
imaginației mele. Am folosit numeroase docu-
mente °i surse de încredere dar textul este o nas-
cocire a mea. Orice legatura ori asemanare cu
împrejurari reale, cu persoane reale, fie în viața,
fie dispărute, este întâmplatoare °i categoric nein-
tenționata. În acela°i timp cei care ar voi sa se
recunoasca nu pot fi opriți sa o faca, dar este
strict opțiunea lor.
Între personajele mai frecvent pomenite se afla
câțiva popi pe care i-am cunoscut întâmplator, cu
decenii în urma, în România °i împrejurimi.
Numele lor aproximative, °i nu sunt sigur ca mi
le amintesc corect sau doar le imaginez, erau
(repet, cred): Lucrețiu Lazareanu din Districtul
Târnava; Roman Roscoban din Duraul Humorului
°i Romeo Gramada din Cladova. Pentru conve-
niența, pentru a nu lungi, am folosit în text aces-
te nume prescurtat, în forma: Lr.Lzr, din Dt.;
Rm.Rsc. din DH °i Rm.Gma din Cld.
Repet, orice asemanare cu situații reale sau
personaje reale este întâmplatoare. Acest text este
literatura pur imaginativa.
Pe la mijlocul primei decade a veacului al
douazeci °i unulea aparea o carte în mic tiraj în
România, hai sa îi zicem „T”.
Erau adunate acolo contemplari °i stari afec-
tive ale autorului acelei carii, hai sa îi zicem
A.T.N. Între altele acel autor î°i exprima parerea
ca un viitor ortodox în America va fi cu putința
doar sub condiția unei structuri ierarhice locale,
independente.
Fara voie autorul propunea o parere care
venea contra unui proiect promovat °i de catre cei
trei popi pomeniți. Un proiect prostesc, ulterior
abandonat, care ar fi dus la dispariția istoriei,
tradiției °i identitații diocezei careia acei popi îi
Drago° Patra°cu
Cortina de fier, obiecte asamblate, instalație, 230 x 500 x 400 cm
fagaduisera credința.
Cei trei popi au aflat de bine sa „onoreze” pe
autorul acelei cați cu scrisori insultatoare. Între ei
excela Rm.Rsc. din DH, care °i-a folosit condeiul
slabanog °i neputincios pentru a împro°ca insulte
°i ura la limita înjuraturilor directe. Ceilalți doi
popi pomeniți, Lr.Lzr. din Dt. °i Rm.Gma din
Cld. au trimis cam acela°i soi de epistole. Dorința
lor ascunsa era ca autorul cații sa fie „pedepsit”
°i scos din circulație. Era o dorința neputincioasa,
vicioasa °i reflectând rautate de scopit.
Chiar °i dupa ce au slobozit acele penibile
epistole cei trei popi nu s-au potolit. Ei au contin-
uat sa-l °icaneze pe autorul volumului pomenit °i
au continuat eforturile penale de a crea un mediu
de lucru du°manos. Acțiune care poate fi pedep-
sita cu privarea de libertate. Mai rau.
Dovedind analfabetism în deontologia jurnalis-
tica, ei au protestat împrejurarea ca, în
numeroasele studii, documentate °i foarte solide,
publicate de autorul cații „T”, acela pomenea
funcția pe care o avea. Acei natarai în sutana nu
°tiau ca aceasta nu este o opțiune, ci o obligație
pentru un autor real. (Ceea ce ei nu sunt.)
Cred ca este de folos sa fac °i scurte portrete
acelor popi slabanogi.
Lr.Lzr din Dt.este în esența un om cumsecade.
Dar destinul sau sta sub semnul înfrângerilor,
nereu°itelor, e°ecurilor. El este un atlet al faga-
duințelor neîmplinite, al a°teptarilor fara finali-
tate. În buna masura asta explica °i o anume
stare de aroganța neavenita, fronda a celui care
pierde. Pentru el °i cei apropiați lui autorul cații
„T” are sentimente autentice °i generoase. Soția
lui Lr.Lzr. din Dt. a pornit ca o fire vesela °i
încrezatoare °i e°ecurile, care nu îi sunt datorate,
au dezamagit-o profund. Dar în ciuda tuturor
acestor neajunsuri, Lr.Lzr din Dt. ramâne un om
decent °i pentru care mântuirea este înca posibila.
Rm.Rsc. din DH este un troglodit perfect, pe
care autorul volumului „T” îl disprețuiește pro-
fund, deschis, fara echivoc.
Rm.Rsc. are intelectul °i capacitatea scolastica
Drago° Patra°cu	Din expoziția Călătoria,
deschisa în trei galerii din Ia°i în noiembrie 2014
a unui po°ta° incompetent. În fond el ar trebui sa
se rezume la înjuraturi directe °i rotirea ciomagu-
lui, domenii în care are reale aptitudini. Rm.Rsc.
are loialitatea °i credențialele morale ale unei
„centuriste”.
El este un frustrat total °i are °i motive.
Vecinatatea lui imediata este direct toxica.
„Jertfele” pe altarul Venerei, câte vor fi fost, au
fost forma de tortura dureroasa. „Rezultatul” a
fost pe masura.
Pe acel „rezultat”, autorul volumului „T” l-a
vazut, probabil acel „rezultat” fiind palit, victima
unei crize hormonale nefinalizata, lovind fara
mila copaci °i tavalindu-se pe caldarâm. Cu sigu-
ranța se gase°te sub permanenta °i considerabila
medicație psihotica.
Rm.Rsc. este un degenerat.
Rm.Gma este un caz ceva mai special. Dotat
intelectual, nu la nivelul la care crede dar totu°i
înzestrat, a folosit acel dar doar înspre scopuri
dovedite a fi daunatoare. Este °i asta dovada ca
dotarile sale intelectuale sunt limitate °i relative.
Problema lui nu este capacitatea intelectuala,
problema lui este caracterul sau, mai exact lipsa
oricarui caracter. El este un amestec de vidra °i
°obolan.
Rm Gma. este un mercenar. El nu poate dis-
tinge independent între bine °i rau, mereu se afla
condiționat de un cineva exterior. Asta îl °i face
sa fie „baciul” sutanelor cu epoleți. El este °i la°.
Întotdeauna împinge pe altul înainte, îl instiga, iar
el luneca, uns cu toate alifiile, pe lânga. El, poate
fara sa î°i dea seama, nu are scopuri, are doar
interese. El este pândit de pericolul de a se rataci
în propriile machinații, intrigi, compromisuri,
condiționare, subordonare °i jumatați de adevar °i
prin asta sa e°ueze în impostura penibila, neimag-
inativa, plictisitoare °i marginala. Pacat!
Dixit, et salvavi animam meam.
■
20
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
eseu
Născuti asasini - Triumful
haidamacilor
Marian Sorin Râdulescu
Am descoperit filmul lui Oliver Stone la
puțină vreme după ce a primit Marele
Premiu Special al Juriului la bienala de la
Veneția, în 1994. L-am văzut alături de un amic,
fan Tarantino (autorul stoy-ului după care a fost
conceput scenariul) - pe atunci în plină vogă.
Personajele principale din Născuți asasini se
hrănesc din imaginile difuzate de-a valma de tele-
viziuni - °tiri „senzaționale”, filme „de acțiune”,
sitcomuri „sentimentaliste”, reality shows. Oliver
Stone le satirizează, s-ar putea spune, cu asupra de
măsură. „Super-eroii” săi se răzvrătesc împotriva
promotorilor unui cod moral inacceptabil prin mer-
cantilismul, legalismul °i/sau puritanismul său:
părinți, poliți°ti, directori de închisoare, realizatori
t.v.. Mai mult chiar, Născuți asasini insinuează
ideea că violența, ie°ită de sub orice control, nu
este altceva decât o reacție la ideologiile extremiste
- ultraliberale sau ultraconservatoare.
Atmosfera filmului e desprinsă parcă din
poemele filozofice ale lui Nietzsche, din formele °i
culorile lui Bosch, din „Guernica” lui Picasso ori
din tablourile lui Francis Bacon. Născuți asasini nu
este atât „un film cu subiect”, un film-poveste, cât
mai ales un film-poem (oricât de sinistră ar părea
asocierea), un „love story” în ritmuri heavy-metal
°i „psihedelice”, un film ca un vis greu. Sau
co°mar, cu deformări °i defulări stranii. Sau
„beție”. Ori, poate, tălmăcirea unor vise-co°maruri-
„beții”. La aproape 120 de ani de la na°terea cine-
matografului, publicul de film e încă nepregătit să
primească precum este un astfel de apolog amoral
ce jonglează cu semne, cu apăsate imagini-metaforă
ce amestecă diverse tipuri de peliculă alb-negru °i
color (35mm, Super 8, bandă video), cartoons
(Japanimation), reclame °i secvențe de arhivă în
care sunt rezumate ororile veacului XX (stalinis-
mul, nazismul).
Ca exercițiu de tehnică cinematografică,
Născuți asasini e uluitor, însă e o catastrofă pentru
orice fel de dezbatere morală. Amoralismul lui
Oliver Stone - ostentativ °i profund neconvențional
Vânătoarea (1987), linogravură, 60 x 80 cm
Drago° Pătra°cu
în privința rolului ocupat de mass-media într-o soci-
etate ultra-liberală - tulbură, incită, scandalizează,
fascinează, dar nu te poate lăsa indiferent. Pentru
ochiului deprins doar cu un anume tip de realism
convențional al pove°tii, cu o anume „morală”
(înțeleasă în spirit legalist), limbajul cinematografic
alambicat din Născuți asasini (cu dialoguri,
scenografie, costume, coloană sonoră °i montaj
cruciale, cu aparatul de filmat transformat într-un
adevărat personaj dramatic), ca de altfel, orice tip
de discurs filmic insolit, neconvențional, e doar un
simplu moft, o estetizare inutilă.
Ceea ce se vede, se constată °i irită profund -
violența, sângele °i cruzimea provocate cu asupra
de măsură de „uciga°ii în serie”, Mickey °i
Mallory, fructul putred al unei lumi nebune, ne-
bune, nebune - este doar nivelul unu al narațiunii.
(Datorită receptării sale exclusiv la acest nivel
superficial, filmul a declan°at numeroase dezbateri
pe tema limitelor libertății de expresie, limitelor
manipulării prin film °i televiziune, generând
proteste soldate cu îngrădirea sau interzicerea dis-
tribuției sale în anumite țări.) Regizorul, care a
mărturisit că, în timpul filmărilor, fusese cuprins
de o imensă lehamite, de o năprasnică mânie (față
de „sistem”, față de „oamenii legii”, față de mass-
media ce cumpără °i vinde frică), propune însă un
discurs filmic bine articulat °i foarte sofisticat.
Născuți asasini captează în imagini însă°i „urâci-
unea pustirii” despre care cântă °i Leonard Cohen
într-o piesă scrisă °i interpretată special pentru
film: „When they said: Repent, repent, repent! I
wondered what they meant...”. Aici aflăm, in
nuce, întreaga „filozofie” a lui Mickey °i Mallory,
care nu se întreabă „De ce?”, ci „De ce nu?”.
Cărturarul nonconformist (°i monah cinefil)
Nicolae Steinhardt, mare amator de intertextua-
lism, avea să declare, cu puțin înainte de a trece la
cele ve°nice (în 1989), că anul 2000, „sumbru °i
apocaliptic”, va marca „triumful haimanalelor,
haidamacilor, terori°tilor, fanatismului fundamen-
talist”. Va fi, spunea monahul de la Rohia, o
„anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate,
neru°inare °i înrobirea popoarelor civilizate bolnave
de angelism °i la°itate”. În privința indivizilor,
adăuga el, vor fi purtători de revolver („oameni
liberi, în sens feudal”) °i nepurtători („noii iobagi”).
Această junglă „dionisiacă” pe asfalt, această
„anarhie bazată pe violență”, surprinsă la ora
„marelui dispreț”, acest „haos” provocat de cei ce îl
„maltratează pe Dumnezeu”, adăposte°te însă °i o
oază „apolinică” de înțelepciune. Mickey °i
Mallory o află undeva în preerie, când rămân în
pană de benzină. Zăresc locuința modestă a unui
amerindian °i-i bat la u°ă pentru a-i cere adăpost °i
hrană. Auzim ni°te reverberații de parcă ar ciocăni
în poarta unei catedrale - micul cămin al pieilor
ro°ii este asemenea unui templu. Resemnarea
aborigenului în fața propriei morii transmite o
stare °i o atitudine a ființei pe care citadinii degen-
erați au pierdut-o, poate, atunci când au impus
supremația literei asupra spiritului: curajul în fața
morții. Amer-indianul (a cărui privire străvede °i
proiectează pe pieptul lui Mickey °i Mallory o
fantă de lumină pe care se poate citi „she crazy?”
°i „too much t.v.”) °tie că va fi ucis, de aceea îi
poveste°te nepotului său o istorie cu o femeie ce a
scăpat de la moarte un °arpe veninos, după care a
fost mu°cată de el. Iar °arpele îi spune: „atiai că
sunt °arpe, de ce m-ai salvat?”. După săvâr°irea
crimei (singura pe care o va regreta), Mickey însu°i
va fi mu°cat de unul din zecii de °erpi venino°i
din jurul colibei indianului.
Încă de la primele cadre mi-am dat seama că
Născuți asasini este o „trăznaie” ce se cuvine
deslu°ită altfel, cu totul altfel decât „clasicele”
pove°ti cinematografice „cu subiect”. (A°a cum fu-
seseră Cu sufletul la gură, Hoarda sălbatică, Bonnie
& Clyde sau Suflet sălbatic, din a căror stilistică se
inspiră filmul lui Stone.) De aceea nu m-am sfiit să
mă amuz copios la multe scene „hiper-realiste”
care pe mulți îi îngrozesc. De fapt, de aici ar trebui
plecat în „hermeneutica” Asasinilor, pentru că ceea
ce „se vede” nu este „realitatea”, ci un comentariu
personal asupra unei lumi intoxicată de prea multă
televiziune. O lume în care violența domestică, vio-
lența în general, este un excelent pretext pentru
divertisment °i o sursă sigură de (mega)rating.
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
21
(ț) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofia
Străinul din Callipolis (X):
Himera filosofului-rege (3)
lovan Drehe
I.	Cândva prin 360 î.e.n. Archytas al Tarentului,
strateg al propriei cetăți °i filosof de °coalâ pitagoreica,
primea o veste îngrijorătoare: prietenul său atenian
Aristocles, cunoscut mai ales ca Platon, era ținut
ostatic de către tiranul Siracuzei, Dionisios cel Tânăr.
Era într-o anumită măsură responsabil față de
prietenul său, Archytas fiind °i el părta° la
persuadarea lui Platon în direcția unei reînnoite
încercări de a aduce la lumină din tânărul tiran mult-
câutatul filosof-rege. Nici chiar figura pitagoreului
tarentin nu a hrănit speranța că prin jocurile imitației
°i emulației forma acestui ideal va coborî într-un final
pe pământ. Toate acestea au fost în zadar, iar tânărul
tiran siracuzan se dovedea a fi un pericol mai mare ca
oricând. Drept consecință °i datorită influenței
tarentinilor în Sicilia acelor vremuri, Archytas îl trimite
cu o navă pe un anume Lamiscos pentru a salva ce a
mai rămas din acel vis: visătorul (Platon, Scrisoarea a
VII-a, 350b). ai, oarecum, nu e de mirare că Platon a
ajuns în această situație.
II.	În urma celei de-a doua călătorii în Sicilia,
înapoierea lui Platon la Atena a fost însoțită de
îndoieli serioase cu privire la °ansele lui Dionisios cel
Tânăr de a putea învăța cele necesare pentru a fi
monarhul desăvâr°it, nu din lipsa unei capacități °i
înclinații naturale în această direcție, ci mai ales din
cauza vanității °i orgoliului tineresc al acestuia (Platon,
Scrisoarea a VII-a, 338b, 338d-339a, 339e). Pe lângă
aceasta se adăuga °i relația nesigură existentă între
tiran °i unchiul său, Dion, ca urmare a unei emulații
bolnăvicioase între nepot °i unchi pentru favorurile
bătrânului filosof, Dion fiind admirat în cea mai mare
măsură de către Platon. În urma revenirii din Siracuza,
Platon a încercat să-°i țină promisiunea față de
Dionisios cum că nu va încuraja o revoluție împotriva
sa în Siracuza, iar pe Dion îl va înfrâna de la
asemenea inițiative, mai ales fiindcă tiranul i-a promis
că imediat ce situația politică din Siracuza se va
ameliora, îi va rechema atât pe Dion din exil, căruia îi
va restitui totul, cât °i pe Platon, pentru a duce mai
departe cele plănuite. Acest lucru nu s-a mai
întâmplat, dar totu°i Dion continua să primească
venituri de pe urma proprietăților sale (Platon,
Scrisoarea a VII-a, 338a-b; Plutarh, Viața lui Dion,
XVI, 4-6). Dion se alătură lui Platon la Academie,
unde se dedică filosofiei °i dezvoltă o relație apropiată
cu nepotul lui Platon, Speusip. În această perioadă
faima virtuții lui Dion cre°tea °i tot mai multe ora°e
grece°ti îi ofereau onoruri, ajungând chiar cetățean al
Spartei, fostă cetate aliată Siracuzei (Plutarh, Viața lui
Dion, XVII). În acela°i timp gelozia lui Dionisios
cre°tea proporțional, acesta hotărând într-un final să
nu-i mai trimită lui Dion veniturile cuvenite, risipind
proprietățile acestuia din urmă printre apropiații de la
curte (Plutarh, Viața lui Dion, XVIII, 1). În urma
acestei încălcări de făgăduință, pentru a mai drege
ceva din reputația sa în fața lui Platon, a început să
adune filosofi la curte, dorința sa cea mai mare fiind
ca Platon să revină din nou în preajma sa. Drept
consecință, îl invita repetat °i insistent pe Platon să
revină în Siracuza. Platon s-a gândit că, fiind dea prea
înaintat în vârstă, ar fi mai bine să nu se mai
amestece în viața politică a Siracuzei °i a încercat să
refuze invitația. O scrisoare a lui Dionisios trimisă lui
Platon, în care-l amenința mai mult sau mai puțin
voalat cu privire la Dion, pare să fi avut următorul
conținut: „Dionysios lui Platon, (...) Dacă asculți de
noi °i vii acum în Sicilia, mai întâi toate chestiunile
privitoare la Dion vor fi rezolvate potrivit dorințelor
tale (°tiu că aceste dorințe vor fi moderate °i ți le voi
satisface); dacă, însă, nu vii, nu va avea sfâr°itul dorit
de tine nici una din chestiile privitoare la Dion: nici
cele în legătură cu treburile lui, nici cele în legătură cu
persoana lui.” (Platon, Scrisoarea a VII-a, 339b-c, trad.
at. Bezdechi). Până la urmă tiranul, cu toate reținerile
lui Platon, a reu°it să-l convingă pe bătrânul filosof,
încercând în prealabil orice stratagemă persuasivă,
convingându-l chiar pe Archytas al Tarentului să se
pună gaj pentru buna-credință °i a°a-numitele progrese
filosofice ale tiranului (Plutarh, Viața lui Dion, XVIII;
Platon, Scrisoarea a VII-a, 338b-339e).
Astfel, în 361 î.e.n. Platon, având dea în jur de 67
de ani, se îmbarcă din nou într-o călătorie obositoare
către Siracuza, de°i de această dată lipsit de marile
speranțe avute cu primele două ocazii. Imediat după
ce ajunge în cetate, Platon este primit în cea mai
fastuoasă manieră, toată lumea părând nespus de
bucuroasă de sosirea sa, iar Dionisios încearcă să-l
acopere în daruri. Filosoful le-a refuzat însă (Plutarh,
Viața lui Dion XIX, 1-3). Primul lucru pe care Platon
l-a făcut în continuare a fost să-l testeze pe tânărul
tiran ca să vadă în ce măsură ve°tile primite despre el
privind redresarea acestuia pe calea filosofiei au fost
adevărate. Testul consta în a-i prezenta tiranului ce
înseamnă studiul filosofiei, nenumăratele lucruri care
trebuie învățate °i aprofundate, truda spirituală,
respectiv modul de viață auster pe care aceste
învățături îl implică. Dionisios era, din contră, dedat
unei vieți u°oare, iar cu privire la învățături prefera
frânturi °i opinii auzite ocazional unor îndeletniciri
sistematice în această direcție. Mai mult, Platon
auzise, fără să fie sigur, că tiranul chiar a scris un
tratat °i l-a pus în circulație sub nume propriu (ca
orice politician de ieri °i de azi care se respectă) unde
vorbea de probleme discutate cu Platon °i alți filosofi,
neavând pătrunderea mentală necesară pentru a
înțelege acele lucruri. Cum era de a°teptat, Dionisios
nu a trecut testul (Platon, Scrisoarea a VII-a, 340b-
341c). Dar nu a trecut mult timp °i Platon a adus în
discuție situația lui Dion °i i-a cerut tiranului să-°i
onoreze cuvântul dat. Însă Dionisios nu avea de gând
să repare în vreun fel situația lui Dion, iar din
amânare în amânare răspunsurile sale s-au transformat
în refuz, culminând cu confiscarea °i vânzarea
proprietăților lui Dionisios (Platon, Scrisoarea a VII-a,
345c-347e). De°i a înțeles că nu se mai poate face
nimic, orbit de pasiuni, Dionisios fiind mai mult zoon
decât politikon, totu°i Platon nu putea să plece. În tot
acest timp încerca să mențină aparențele după care
între el °i tiran nu există nici o disensiune, dar între
timp a fost implicat, chiar de către tiran, într-un
conflict între Dionisios °i mercenarii săi, unde Platon,
de°i îndemnat să mintă, refuză să o facă (Platon,
Scrisoarea a VII-a, 348a-349c). În urma acestei
întâmplări Platon începe să fie bănuit de complot
împotriva tiraniei, iar Dionisios, pentru început, sub
diverse pretexte, îl mută afară din palat, pentru ca în
final să-l trimită să locuiască printre mercenari, ace°tia
din urmă având toate motivele să urască un om care
dorea dispariția tiraniei °i implicit a nevoii tiranului de
angaja mercenari pentru protecție personală. Realizând
că se află într-o situație foarte gravă, Platon îi scrie lui
Archytas (Platon, Scrisoarea a VII-a 349d-350a;
Plutarh, Viața lui Dion, XIX, 4-8). Archytas împreună
cu ceilalți pitagorei apropiați lui Platon gândesc
imediat un plan de salvare °i trimit o ambasadă la
Siracuza sub conducerea lui Lamiscos, unul din
pitagoreii apropiați lui Archytas. Dorind să păstreze
bunele relații, Dion se învoie°te să-l lase pe Platon să
plece (Platon, Scrisoarea a VII-a, 350b; Plutarh, Viața
lui Dion, XX).
III.	Platon ajunge înapoi în Grecia continentală, iar
la Olimpia îl întâlne°te pe Dion. Acesta îl îndeamnă
pe Platon să pornească împreună într-o expediție
militară pentru a-l pedepsi pe Dionisios pentru
nedreptățile comise față de ei. Dar Platon îl refuză,
spunându-i că îi va ajuta doar în măsura în care există
vreo dorință de împăcare între ei, nu de război
(Platon, Scrisoarea a VII-a, 350b-d). Bineînțeles,
gândurile de pace ale lui Platon nu au avut nici o
influență, iar Dion, în fruntea unei armate de
mercenari, atacă Siracuza °i-l detronează pe Dionisios
pentru scurt timp. Dion nu reu°e°te să țină mult
frâiele puterii fiindcă moare asasinat, în mod
surprinzător, în urma complotului lui Callipus, un
apropiat intim al său în urma °ederii la Atena °i în
acela°i timp discipol al lui Platon (Plutarh, Viața lui
Dion, XXII sqq.). În Scrisoarea a VII-a Platon prive°te
înapoi cu regret: „mă săturasem de nenorocita mea
aventură în Sicilia. Iar ei, fiindcă nu mi-au dat
ascultare °i n-au urmat sfatul meu să se împace,
ajunseră pricinuitorii tuturor nenorocirilor care au dat
peste ei.” (Platon, Scrisoarea a VII-a, 350d, trad. at.
Bezdechi). În finalul scrisorii, Platon recunoa°te cauza
căderii lui Dion în cecitatea acestuia din urmă în ce
prive°te limitele decăderii caracterului uman: „Aceasta
i-a adus °i căderea lui în cel mai scurt timp: de
netrebnicia celor ce l-au răpus el î°i da seama, dar cât
de adânc era abisul prostiei, răutății °i lăcomiei lor...
de asta nu-°i putuse da seama. Datorită acestei gre°eli
zace acum în mormânt, înve°mântând Sicilia în
zăbranicul unui doliu fără pereche.” (Platon, Scrisoarea
a VII-a, 351d-e). Nimeni nu poate fi un simplu animal
politic printre animale politice sălbatice.
IV.	A°a s-a încheiat povestea relației celor trei.
Dion a murit asasinat în 354 î.e.n., iar apoi, după
aproape un deceniu, °i Dionisios trece în împărăția
umbrelor în jurul anului 344 î.e.n., nu înainte de a fi
pierdut Siracuza °i de a-°i fi trăit ultimele zile în
mizerie în cetatea Corintului (Diodorus Siculus,
Biblioteca istorică, XVI, 70). Iar Platon, cât timp a mai
stat pe această lume, °i-a realizat cât a putut mai bine
visul pe plan spiritual, locul unde se pot clădi cetățile
perene.
Dar acesta nu înseamnă că încercările sale nu au
dat roade °i în lumea de jos, supusă devenirii. Cariera
celor care învățau în Academie trebuia să fie totu°i
politică. De pildă, Erastus °i Coriscus, doi discipoli din
Academie, au ajuns apropiați ai lui Hermias,
conducătorul cetății Atarneus, pe coasta Asiei Mici
(Platon, Scrisoarea a VI-a). De asemenea Eudoxos, un
alt discipol, a fost primit cu mare cinste ca legiuitor în
ora°ul natal Cnidos (după mărturia lui Hermip în
cartea sa Despre cei °apte înțelepți - Diogene Laertios,
Despre viețile °i doctrinele filosofilor VIII, 88). Dar
ace°ti discipoli trimi°i în cetăți mici sunt umbriți în
încercările lor de ce a reu°it să realizeze cel mai mare
dintre discipolii lui Platon. După ce sufletul lui Platon
a urcat în lumea formelor (348/7 î.e.n.), săla°ul care
purta numele de „Casa cititorului” îl găzduia încă,
probabil pentru ultimele nopți, pe cel numit de însu°i
Platon „inteligența °colii”, acela care-i va instrui peste
câțiva ani pe următorii stăpâni ai lumii vechi.
■
TRIBUNA • nr. 299* 16-28 februarie 2015
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
agenda
Serata româno-spaniolă la
Muzeul de Artă din Cluj
Virgil Mihaiu
Olivia Petrescu, Enrique Nogueras, Rodica Baconsky °i Irina Petra°
Stimulat de „jurnalul de bord” ținut de atefan
Manasia în paginile Tribunei despre
evenimentele poetice la care participa, îmi
permit sa relatez tot aici o recenta acțiune
similara în care fui implicat. Afi°ul anunța O
serată poetică româno-spaniolă, sub egida câtorva
instituții de prestigiu: Muzeul de Arta Cluj-
Napoca, Universitatea „Babe°-Bolyai”, Consiliul
Județean Cluj, Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor,
Editura El Genio Maligno din Granada °i Casa de
Editura Max Blecher. Grație dinamicului curator
Dan Breaz, acțiunea s-a desfa°urat într-unul dintre
locurile privilegiate de confluența a artelor din
actuala Capitală Europeană a tineretului: Sala
Tonitza a Muzeului de Arta clujean. De fapt,
„testasem” virtuțile acestui spațiu, în urma cu
câțiva ani, când îmi lansasem acolo volumul
Lusoromână punte de vânt, apărut la editura
timi°oreană Brumar (cu participarea directorului
ei, poetul Robert aerban).
Centrul de greutate al sus-amintitei Serate a
constat în lansarea a doua carii. Ambele de poe-
sie, ambele adaugându-se unui patrimoniu imater-
ial aflat în plina expansiune - cel al conexiunilor
literare româno-spaniole. Volumul Stihuri la
moartea tatălui său / Coplas a la muerte de su
padre cuprinde texte esențiale ale clasicului litera-
turii de expresie castellana Jorge Manrique
(1440?-1479), transpuse în româna cu acribie
quasi-°tiințifica de catre doua dintre hispanistele
de frunte ale Facultații de Litere din Cluj - Olivia
Petrescu °i Diana Moțoc. Tot lor le aparțin
Cuvântul înainte °i Notele acestei frumoase ediții
aparute la Casa de editura Max Blecher (o
prezența tânara în peisajul nostru editorial, creata
ca o dezvoltare a proiectului de lecturi °i ateliere
de literatura contemporana Institutul Blecher, fon-
dat în 2009, cu ocazia Centenarului Blecher, de
catre Claudiu Komartin °i Ana Toma). Alesele ca-
litați ale acestei traduceri au fost evidențiate de
catre doamna profesoara Rodica Baconsky, de la
Facultatea de Litere a UBB. Cutezatoarea între-
prindere a celor doua traducatoare fu elogiata °i
de editorul spaniol Enrique Nogueras (totodata
profesor de literatura la celebra Universitate din
Granada), un infatigabil promotor al literelor
române pe tarâmuri hispanice.
Cel de-al doilea volum din cadrul lansarii a
fost publicat la editura, purtând insolitul nume El
Genio Maligno, pe care dl. Nogueras o coor-
doneaza în Granada: o ediție bilingva Jazzografias
para domar a las saxofonistas / Jazzografii de
îmblânzit saxofoniste, aparținând subsemnatului.
Recunosc ca, pentru mine, aceasta editare reprez-
inta împlinirea unui vis, întrucât am fost dintot-
deauna amorezat de limba spaniola. Traducerile -
despre care pot afirma, în cuno°tința de cauza, ca
îmbina empatia fața de textul original cu arta de
a-l transpune într-o spaniola brianta °i expresiva -
au fost realizate de Catalina Iliescu Gheorghiu.
Aceasta distinsa profesoara a Universitații din
Alicante s-a afirmat în anii din urma drept una
dintre cele mai active °i eficiente diseminatoare
de literatura româna în context hispanic. Tot ei îi
aparține °i sagacele studiu introductiv ce deschide
volumul. Reu°ita traducerii a fost relevata atât de
directorul editurii, cât °i de lidera Filialei Cluj a
Uniunii Scriitorilor, Irina Petra°. A°a cum pro-
cedase °i în cazul amintitei lansari a carții cu tem-
atica lusitana, d-na Petra° e efectuat °i o pertinen-
ta analiza a tipului de lirism caracteristic autoru-
lui.
Serata a cuprins, de asemenea, câteva
momente muzicale, primite cu aplauze de catre
public (atras, probabil, atât de oferta afi°ului, cât
°i de buna reputație a evenimentelor interdiscipli-
nare organizate cu regularitate în Sala Tonitza).
Deschiderea a aparținut unui duo-surpriza, învest-
mântat în costume tradiționale transilvane: Pavel
Jarda (fiul cunoscutului compozitor Tudor Jarda),
tot mai versat în mânuirea buciumului, °i cân-
tareața Adriana Berezovschi intonând o doina.
Mini-recitalul pianistei Diana Dava Barb a cucerit
auditorii cu efluviile armonios-repetitive ale com-
pozitorului american Philip Glass. Propunerea
mea a constat în câteva texte proprii rostite în
maniera jazz-poetry, în interacțiune cu „comen-
tariile” improvizatorice ale tânarului saxofonist
Alex Munte (în etate de doar 23 de ani). Prin si-
guranța °i ineditul invențiilor sale melodice, aces-
ta îți consolideaza, cu fiecare noua apariție, statu-
tul de mare speranța a jazzului românesc actual.
Serata a fost onorata de prezența venerabilului
compozitor acad. Cornel Raranu (sarbatorit în
2014 la împlinirea a 80 de ani de viața).
■
Drago° Pătra°cu -
un pelerin printre
semne
(urmare din pagina 36)
acesta trebuie sa se deta°eze de mulțime, sa refuze
stereotipurile °i cântatul în cor. Trebuie, altfel spus,
sa ajunga „solist”, voce distincta, autentica, lesne de
recunoscut.
Conceput în maniera unei „antologii” de
imagini, voiajul lui Drago0 Patra°cu este retrospectiv,
confesiv °i paideic în egala masura, ilustrând
„popasurile” decisive ale evoluției sale artistice.
Itinerariul propus de autor aduce în atenție, printre
altele, fronda °i radicalismul debutantului, obsesia
originalității imediate, contaminarile °i influențele
de netagaduit, ispita modelor occidentale,
voluptatea cuceririlor °i, deopotriva, a renunțarilor.
Temele °i stilurile exersate sunt pomenite în cadența
„descoperirilor” succesive. Marturie stau
Autoportretele din anii studenției, primele
compoziții hiperrealiste, gravurile °i desenele din
ciclurile Melancolia istoriei, De la fereastra mea °i
Note despre linie.
Într-un alt sens, Călătoria lui Drago° Patra°cu
descrie treptele maturizarii propriului vocabular. Ea
începe cu punctul, reperul absolut, se continua cu
linia - când subțire °i delicata, când îngro°atâ °i
contorsionata -, pentru ca, ulterior, formele sa
capete culoare, relief °i volum. Artistul exploreaza
latențele infinite ale plasticitații, trecând cu u°urința
de la simplul desen, la gravura; de la grafica °i colaj
fotografic, la „imaginea-text”; de la pictura „tactila”,
la tablourile cu obiecte °i la instalațiile complexe,
tridimensionale. Genurile sunt abil combinate, astfel
încât sa contrazica atât rutina exclusivei specializari,
cât °i utopia limbajului pur.
Calitatea de grafician, atribuita îndeob°te
ie°eanului, este oarecum nedreapta °i restrictiva.
Lucrarile din ultima perioada ni-l arata deschis unor
nea°teptate „schimbari la fața”. Departe de a se fi
domolit, verva inventivitații pare potențata odata cu
fiecare nou experiment. Mobilitatea compoziționala,
flexibilitatea stilistica, „spiritul de finețe” al
execuțiilor, subtilitatea administrarii proiectelor îl
mențin, fara doar °i poate, în atenția publicului
avizat, dar °i în elita arti°tilor români contemporani.
Chiar daca privilegiaza forma °i imprevizibila
euristica a acesteia, Drago° Patra°cu nu refuza pariul
întâlnirii cu ideea, doar ca o disimuleaza în
ve°minte simbolice °i alegorice. Astfel interpretat,
sensul inițiatic al Călătoriei transpare cu evidența.
Este nu o râtâcire haotica prin labirintica „lume a
artei”, ci un periplu vizual autobiografic, un
„pelerinaj” în sens centripet, circumvolutiv, spre
sine. Unul lung, istovitor, dar cu totul exemplar.
■
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
23
-(J)- Black
Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
jurnal
După ce trec,
zilele devin abstracte (2008)
precizează ferm că România nu recunoa°te
independența Kosovo, că situația de aici nu
poate fi comparată cu cea din România °i nu
poate crea un precedent. Cu ungurii însă nu
poți dialoga logic. Ei nu țin cont de argumente.
Gavril Moldovan
3 ianuarie: La noi cerul e senin dar în alte
părți ninge sau plouă din abundență (TV).
Inundații aproape peste tot. O femeie căreia
i-a secat fântâna din curtea casei tope°te zăpadă
într-o căldare pe sobă pentru a da apă la vacă,
la singura vacă. O fetiță e luată din valuri în
barca unor militari. Ea ține strâns la piept o
păpu°ă. Unde îi sunt oare părinții? Asta ne dă
Dumnezeu acum, la început de an. Mai lipse°te
un cutremur °i tot tacâmul e gata. Nu °tim cum
aranjează Dumnezeu ploile, dar tot cei sărmani
au de suferit mai mult. Îl simt ostil °i rău,
subminator al propriei creații, iraționalitate
haotică. Ce vrea cu noi? I-am cerut noi să ne
na°tem? Îmbucurătoare scrisoarea de la Mircea
Tomu°: „Dragă domnule Gavril Moldovan,
mulțumesc pentru cuvintele măgulitoare cu care
ai prezentat încercarea mea în proză în
frumoasa °i consistenta Mi°carea literara. Pentru
Anul Nou în care tocmai am intrat îți doresc
din toată inima, dumitale, celor dragi,
redactorilor °i colaboratorilor revistei, sănătate
deplină, bucurii °i pace în suflete. Cu cele mai
bune gânduri, Mircea Tomu°, Avrig.” E vorba de
cartea Aripile demonului, vol.I, Ed. Limes, 2007,
pe care autorul din modestie o nume°te
„încercare” când de fapt ea este o deplină
reu°ită a scrisului românesc. Acest volum ar fi
meritat o mai largă dezbatere în presa literară
nu numai pentru faptul că evocă în scene
zguduitoare realități din anii pătimirii noastre
1940-44, ci °i pentru că autorul a imprimat
narațiunii toate însu°irile unui mare talent de
povestitor.
6 ianuarie: În Orizont, un fragment din
romanul Curenți oceanici de Felix J. Palma.
Eroul se hotără°te să se sinucidă după moartea
prematură a fiului său. Înainte de a pune în
aplicare planul, mai dă o raită prin locurile ce-i
aminteau de acesta. Vede lucru°oarele
băiețelului, benzile desenate cu care el se juca...
Nimic nu-i mai trist decât momentul când
nefericit fiind îți aminte°ti de clipele când erai
fericit.
7 ianuarie: Catherine Durandin este prietenă
°i cunoscătoare a țării noastre. Ea a scris Istoria
românilor, O moarte româneasca °.a. În prima
carte însă, îi bănuiesc o rea intenție. La pag.
386 se menționează faptul că „Direcția politică
română susține Moscova în represiunea
exercitată împotriva revoluției ungare din 1956”.
Da, a°a a fost. La pagina imediat următoare,
autoarea nu pomene°te invazia trupelor
Tratatului de la Var°ovia în Cehoslovacia °i
neparticiparea României la acest act samavolnic
la care Ungaria s-a dovedit a fi părta°ă foarte
obedientă Moscovei. E un procedeu viclean de
care uzează adesea unii din cei ce scriu despre
realități române°ti. Este ceea ce numim
dezinformare prin omisiune. Popular, situația se
traduce astfel: Unde-i bine nu-i de mine, unde-i
rău hop °i eu. Nu era invazia Cehoslovaciei din
anul l968 un eveniment important ce trebuia
amintit la „Repere cronologice”? Dezinformări
prin omisiune comite °i Claudio Magris în
cartea sa Danubius, Ed. Univers, 1994,
Bucure°ti.
16 ianuarie: Se reiau la TV locală fragmente ale
manifestărilor culturale care au avut loc cu
ocazia zilei de na°tere a poetului național. A
fost, de fapt, un dialog cu telespectatorii. Un
ascultător, la telefon, spunea că Eminescu îl
anticipează pe Einstein, altul că un minor poet
local se aseamănă cu Eminescu °i că e mândru
că e contemporan cu el etc.etc. Doamne fere°te-
ne de asemenea elucubrații! Dragi prieteni din
mass-media bistrițeană, nu dați telefoanele °i
microfoanele pe mâna nebunilor.
6 februarie: Lecturi din Maestrul °i
Margareta de Mihail Bulgakov. Stranietate,
bizarerii. Berlioz î°i invită unchiul printr-o
telegramă la propria lui înmormântare, apoi
unchiul, fără să °tie „antecedentele” locuinței lui
Berlioz, ia în primire apartamentul nr. 50 de pe
strada Sadovaia. Când deschide u°a, un motan
negru stătea pe un scaun. Era Mefistofel. Între
timp sose°te Koroviev. Unchiul îl întreabă cine a
expediat telegrama, la care Koroviev, arătând
spre motan, spune: „El”. În viața mea n-am mai
citit o asemenea carte. Oamenii se transformă
în animale iar acestea în oameni. Margarita, pe
o perie zboară noaptea deasupra ora°ului,
ajunge la locuința criticului literar Latunski °i-i
sparge geamurile. Este ajunsă de Nata°a,
menajera ei, care s-a dat cu cremă procurată de
la Azazel, transformându-se în zburătoare. În
cele din urmă se întâlnesc cu maestrul Woland
care joacă °ah cu motanul cel negru °i cu Ivan,
poetul transformat în vier. O frenezie este
capitolul „Mare bal la Satana”, în care Bulgakov
vrea să imite dansul macabru din baletul Faust.
„Cine-i dirijorul”, întreabă Margarita,
îndepărtându-se în zbor. Johann Strauss strigă:
„Motanul” - °i să fiu eu spânzurat de o liană în
pădurea tropicală dacă a mai cântat vreodată la
vreun bal o asemenea orchestră” (pag. 324).
14 februarie: Lectură plăcută cartea lui
Constantin Cuble°an Pasiunile lecturii, Ed.
Napoca Star. Autorul are o anumită căldură a
expunerii, o relație specială cu textura, fiind,
cum spune °i Petru Poantă, „produsul propriului
talent”. Cartea conține un număr de 36 cronici
literare precum °i 14 portrete neconvenționale
ale unor prieteni literați, caracterizate prin
acela°i discurs sobru, necontrafăcut ce ilustrează
în speță scrisul său. La pagina 125, o surpriză,
cronica la În odaie e joi, Ed. Karuna, 2006,
Bistrița.
17 februarie: Kosovo °i-a proclamat
independența °i separarea de Serbia. Imediat,
doi lideri ai UDMR au ținut să fie prezenți la
fața locului pentru a vedea pe viu scenariul °i,
eventual, a-l aplica la țara noastră. Ungurii ă°tia,
doamne, nu vom scăpa niciodată de pretențiile
lor abuzive. În legătură cu evenimentele,
pre°edintele României, Traian Băsescu,
21 februarie: M-am sculat la ora 5,30 °i am
văzut eclipsa totală de lună. Luna se vedea ca o
seceră, apoi, la ora 6,30 nu s-a mai văzut deloc.
Astronomii, oamenii de °tiință, curio°ii din
întreaga lume °i-au îndreptat privirile pentru o
clipă spre cer pentru a urmări un spectacol
celest repetabil la intervale lungi de timp.
Umbra Pământului generată de lumina solară
captează Luna °i o ascunde vederii noastre un
timp. Un uria° con de umbră într-un spațiu
diafan ce umple câmpul vizual de mister °i
fascinație. Harmonice mundi!
22 februarie: Pe Duna TV, post de televiziune
maghiar, buletin de °tiri. Ieri a fost la Bucure°ti,
spun ungurii, pre°edintele Serbiei Tadici, care s-
a întreținut cordial cu Băsescu. TV maghiară a
titrat evenimentul cu „Romaniai nem fordit
halot” ceea ce înseamnă „România nu întoarce
spatele”, adică ne menținem pe aceea°i poziție
nerecunoscând Kosovo. Continuă manifestările
la Belgrad contra proclamării independenței
Kosovo. Americanii sunt revoltați, căci vecinii
no°tri au incendiat ambasada lor. Nu °tiu de ce,
dar simpatia se îndreaptă spre sârbi nu spre
americani. Vecinul de la etajul patru î°i schimbă
u°a de la intrare în apartament. E gălăgie de
ciocane, borma°ini, vociferări... Intrând pe o u°ă
nouă ar trebui să-ți schimbi °i gândurile °i
obiceiurile. Dar gândurile de astăzi se nasc din
cele de ieri °i poartă încă germenii lor.
24 februarie: Azi se sărbătore°te Dragobetele,
ziua îndrăgostiților, un produs autohton care ar
trebui răspândit mai mult. Mi se pare frumos °i
legitim să celebrăm Dragobetele °i nu Sfântul
Valentin sau alte împrumuturi nefericite. Seara,
la TV, Vasile Barcoman, învățător din Rupea,
județul Bra°ov, afirma că a cercetat °i este sigur
că Rupea °i Bra°ovul s-au clădit pe ruinele
cetăților dacice preexistente aici. Nu mă miră
acest lucru. Ocupantul nu are nici un motiv să
recunoască faptul că înaintea lui a fost cineva-
ceva pe locul unde el s-a stabilit ulterior.
25 februarie: Încheierea vizitei lui Traian
Băsescu, pre°edintele României, în Covasna-
Harghita. Zâmbete °i hăhăituri sub care se
ascunde incompetența politică a unui pre°edinte
care nu-°i înțelege supu°ii. Domnii de peste
munți nu înțeleg complexitatea relațiilor
politico-sociale din Ardeal. Nici Mihai Viteazul,
nici Ceau°escu n-au înțeles. Acela°i lucru nu l-au
înțeles nici Kossuth, nici Petofi, nici Horthy sau
Koloman Tisza. Din cauza aceasta au e°uat cu
toții în întreprinderile lor. Doar Avram Iancu,
Bălcescu, Gabriel Bethlen au intuit ce e
Ardealul.
■
24
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
efectul de seara
Rivas VaciaMadrid (1)
Robert Diculescu
zi vor găti la prânz ciuperci prăjite pe plita
improvizată, la care vor adăga cartofi °i
cărniță, toate fripte pe un capac de oțel de
la o roată de tractor, adusă de acasă de către °eful
de la lucrare, Silviu-Dubai. Merită să se bucure toți
de acest festin al gătitului. Au sarcinile deja
împărțite, tot ce trebuie să facă fiecare pentru a se
încadra într-o oră jumătate, o jumătate de oră
peste pauza oficială, deoarece azi a trecut Padrito
în inspecție pe la lucrare. Nu o să mai revină.
Foc vor avea de la butelia dată de Padrito,
pentru a pune telă asfaltică peste beciul cu vinuri
rare °i vechi ale proprietarului de vilă, Don Pedro,
cum îi spun ei.
Bucuria de a tăia cartofi cu un cuțit minuscul
bine ascuțit de Mario, coaja cartofilor, căci până la
miez mai este mult, prea mult, iar miezul nu este
pentru oricine. Miezul este pierdut odată cu
felierea cartofului, °tie că mereu îi scapă miezul °i
ce s-ar a°tepta să fie miezul cartofului. Miezul
cărnii de cerdo. Sunt prin°i de miezul zilei, când
corpurile cedează din cauza transpirației °i intră
corpurile în lene, °i apoi într-o mole°eală soră cu
sfâr°itul.
Mario-clujeanul a venit ieri cu propunerea
fripturii, dacă tot avem butelie, de ce să nu gătim
ceva buuun, mâine la prânz, în direct nu?
Împreună, orching tugedăr forevăr, para siempre
amigos! Da. De ce nu? Suntem sătui de sendvi°uri
°i mâncare rece gătită zilnic °i adusă de acasă, doar
vinerea mâncau cu toții la bar, economisirea,
fiecare euro pus deoparte contează, merităm ceva
cald, fript, mâncare în sânge °i bericioaică la litronă
după, desertul pe căldura de iunie nu poate fi
decât berea.
Încă mai este gaz în butelie, le ajunge pentru o
săptămână de gătit. ai o să aibă °i pentru tela
asfaltică destul. Dacă îl consumă reîncarcă ei
butelia, au o benzinărie la câteva minute de locul
de muncă, unde se termină strada cu vile, acolo în
centrul localității cu bănci °i supermercados
aliniate unele lângă altele, să nu faci prea multe
drumuri când ai nevoie.
Mario-clujeanul, este specialist în frigărui, sunt
un carnivor convins, nu mă vrăjiți cu minunile pe
care le fac legumele pentru corp, cică efecte
miraculoase, du-te bă de aici, că nu ține la mine.
Nici nu-l poți contrazice, la cei unu nouăzeci pe
care îi are, îl °i vezi devorând un porc întreg la o
masă. Asta fără ca măcar să strănute. Carnea îmi
schimbă sângele, îl hrăne°te °i mi-o întăre°te,
tinerețe fără bătrânețe. Măi, verică! Se vede că a
tras de fiare băiatul, ani de zile, are grijă de fiecare
fibră în parte, de orice mu°chiuleț, nu-i las deloc
pe tânjeală pe pretenari, ard grăsimile imediat,
alerg, ridic greutăți, înot. Orice ca să dispară
grăsimea, aici mi se pune cel mai mult °i arată spre
burtă.
Pare un tip mereu în alertă, gata să se ia la
trântă în orice clipă, eventual cu un inamic
imaginar, dacă cel real nu este. Am o nevastă cu
doi ani mai mare ca mine, o spune cu a°a mândrie
°i începe să râdă, în timp ce potrive°te o cărămidă
de visto în perete, °i apoi mai pune un lemn pe
foc pentru grătarul ce-l pregătesc.
Băi, i-o trag oriunde o prind, nu scapă când am
pofte, în ma°ină, când °i unde îmi vine, imediat o
crăcesc °i intru, pe ma°ina de spălat acasă, pe
masa de la bucătărie, chiar dacă găte°te, nu o iert
niciodată. Păi, nici nu trebuie, nu? Nu trebuie
iertată. Vrea °i ea. Dă °i ea. Cu sentiment. Ne
iubim, frateee! Ne iubim °i gata! O fac °i de mai
multe ori pe zi, mă răcoresc al naibii, mă încarc ca
o baterie, °i iar de la capăt! Când eram acum două
veri la bunicul meu, într-un sat de lângă Câmpia
Turzii, am prins-o la o °ură făcută de bunicul °i
acolo în fânul ăla am încins-o, mamăăă, îmi place
frate, îmi place să i-o vâr.
Iubirea asta ca o pastă de ciment ce poate lipi
°i două cărămizi sparte. Ori unele, care aparent nu
se potrivesc, una lânga alta sau una peste alta.
Cimentul face minuni. Vârâtul aduce multe
miracole zilnice, nu pot fi consemnate de
calendarele biserice°ti, nu ar mai fi zi pentru
muncă, ci toate zilele ar fi însemnate cu ro°u.
Sărbători peste sărbători, minuni peste minuni
revărsate °i anul se poate transforma într-o
continuă fiestă pentru toți.
Când a plecat cu metroul din Rivas
VaciaMadrid, în acea zi a fripturilor, cartofilor °i a
ciupercilor coapte pe plita de tractor, a scris
scrisoarea către Damiev:
Te văd acolo, în camera bibliotecii din
apartamentul G103, unde benchetuiam °i uitam
de noi. ai petrecerea urmată de acea descindere
absurdă °i inutilă a poliți°tilor, în apartament, nici
măcar nu ar fi avut voie să intre în apartament,
dar ei au făcut-o, °mecherii naibii. A urmat circul
legitimării de buletine. Ridicarea °i aluzia la
cătu°ele pe care nu ți le-au pus. Dar, care ar fi
urmat să apară în ma°ina lor, în timpul unui a°a-
zis interogatoriu. De ce nu dormi la ora patru
dimineața în ora°ul acesta? De ce nu zâmbe°ti? De
ce nu ai buletinul la tine? Obligația cetățeanească,
noi de unde să °tim că nu e°ti un infractor °i ai
gânduri necurate? Cel mai periculos infractor tu
erai. Meritai dus de urgență la secție °i legitimat.
Pe cine cuno°ti? Spune pe cine cuno°ti, ca să
putem scădea amenda, căci amendă trebuie să-ți
dăm, acum dacă te-am luat.
Măi, tu nu ai buletinul la tine, refuzi
legitimarea, nu ai buletinul la tine. Tu cine mai e°ti
fără buletin? Nu e°ti ală din foto? Care foto? Hai,
cu noi la secție, să-ți spunem noi cine mai e°ti.
ai noi atunci ca ni°te ființe zen, ohooo, stările
Drago° Pătra°cu	fragment din lucrarea monumentală Călătoria de la club Motor, Ia°i
alea intermediare trăite pe repede înainte, care te
iau prin surprindere, nepregătit, noi transbordați în
altă parte, căci ei nu vedeau pe°tele, din acvariul
imens al minții noastre, cum mi°că, °i mi°că, nici
că ne păsa de legitimarea lor ilegală, ci doar de
drumul pe°telui ce spărsese fereastra °i tot înota
spre o direcție necunoscută. Noi cu tricourile
sfâ°iate, transpirate, în timpul dansului, eram
deasupra tuturor. Mereu deasupra. Siempre
deasupra a tot ce se întâmplă! Urmăream drumul
pe°telui prin ora°, era ghidul nostru.
Pe°tele acela îmi stă în cap, ca într-un acvariu
încăpător, pe care sper să-l vadă °i să-l îndrăgească
°i cei de aici. Să ne vadă pe°tele de la distanță,
vorbindu-le în limba lor, să-l îndrăgească, până la
moarte °i dincolo de ea, deoarece nu cred că o să-i
mai dau drumul prea curând. Îmi poartă noroc,
îmi vorbe°te, °i încep să-i înțeleg mi°cările.
Promit, că o să am grijă de el, deoarece îmi poate
transmite din Laponia G103 gândul cel bun,
următorul limbaj, ordonarea unor evenimente
absurde. O să-mi spună într-o zi, ceva ce nici un
om nu ar putea rosti, °i atunci voi vedea totul
altfel °i tu la fel.
Fotograful de care îți spuneam, a scăpat pentru
moment de grija zilei de mâine, dar asta nu-i
aduce o mare alinare, căci alte străzi îl cheamă,
alte incoerențe îi vor încurca traseele pe linia lui
cinco, sau seis, sau orice altă linie a metroului
madrilean.
Străzile din cealaltă parte încep să-mi pară mai
adevărate, chiar dacă mă rătăcesc adeseori, în
căutarea unui loc pe care îl uit, imediat ce l-am
identificat. Devine un alt săla° de popas, unul
necunoscut, dar pe cale să devină familiar.
Se transformă imediat într-un fel de a°ezare a
mea când remarc surprins acela°i scrâ°net în creier,
când închid ochii, °i desfă°or o anumită
incoerență, în care îi includ pe ceilalți, pentru a le
dezlega limbile, pentru a nu-i lăsa să meargă spre
°treang. Doar a°a, de dragul de a merge spre un
°treang. Pentru a vedea °i ce se întâmplă după
acest drum.
Ce se întâmplă după °treang °i toate aceste
dispariții regizate? Pe°tele a scăpat, a°a că vom
scăpa °i noi fără să-°i dea ei seama. La ce bun ni°te
cătu°e, ce nu pot lega nici măcar doi mâini una de
alta? Ni°te cătu°e care nu pot prinde tocmai
pe°tele ghid.
■
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
25
-(J)- Black
Pantone 253 U
25
Black Pantone 253 U
politica zilei
Regimul Bâsescu la pu°cârie!
Petru Romo°an
Elena Udrea s-a plâns sâmbătă seara că
bărbații sunt la°i °i nu îndrăznesc să
intervină în războiul ei cu Polițistul-°ef
Florian Coldea °i, în general, cu justiția °i chiar cu
tot statul de drept, reprezentat aici de DNA °i de
Laura Codruța Kovesi. Duminică dimineața,
„Popândăul taciturn”, marinarul la pensie s-a dus
la partidul său fantomă să presteze pentru „Pupila
sa monstruoasă”, veninoasă °i periculoasă la
culme, împotriva SRI, a justiției °i a statului de
drept pe care l-a aruncat în aer în ultimii zece-
douăzeci de ani, cu sprijin la vedere vest-european
°i american. ai, foarte probabil, cu un consistent
sprijin estic destul de bine ascuns. Oare ce mai
face celălalt popândău, Virgil Măgureanu? Sub
steag străin - acesta ar fi cel mai bun titlu pentru
o biografie a lui Traian Băsescu.
De vreo zece zile, în România rulează non-
stop pe toate micile ecrane superproducția „Hoața
Principală °i Vardistul-°ef”, de gen Bollywood. În
rolurile principale, incalificabila Elena Udrea °i
generalul cu prea multe stele Florian Coldea, °ef
intermiar la SRI, după laconica demisie cu pixul a
celuilalt incalificabil, George Maior. În rol
secundar, Sebastian Ghiță, interfața fostei
Securități (generalii Popescu °i Zamfir etc.),
pu°culița IT a actualului SRI, membru în Comisia
de control a SRI din Parlament din partea PSD
(fost PCR), de°i a demisionat din partid. Zece zile
de film indian după ce zece ani a rulat remake-ul
românesc de un homeric prost-gust „O floare °i
doi grădinari” (Elena Udrea, Dorin Coco°, Traian
Băsescu).
Nimeni nu înțelege de unde °i cu ce forțe a
început această extraordinară cruciadă împotriva
corupției, care s-a lăsat deja cu sute de arestări la
vârf. Lucrurile sunt totu°i destul de simple. După
ce i-am a°teptat degeaba vreo 50 de ani,
americanii au venit în sfâr°it. ai paradoxul e total:
azi, americanii au o mai mare nevoie de România
decât România de SUA. Explicația e la fel de
simplă: Marea Neagră, Ucraina, Crimeea,
vecinătatea cu Rusia. După ce au susținut prin
foarte contestatul ambasador Mark Gitenstein
regimul putred °i corupt Băsescu, americanii sunt
azi primii interesați să curețe terenul în România.
ai, vorba lui Victor Ponta, mai scapă cine poate.
Va deveni în următorii ani România o nouă Coree
de Sud, mare producătoare de gaz, petrol °i
energie electrică din centralele nucleare care să
concureze Rusia? Rămâne de văzut cât de hotărât
este partenerul strategic american. Un lucru e
sigur : vremea corupției de tranziție se apropie de
sfâr°it.
Cel mai detestat român după Nicolae
Ceau°escu, marinarul presupus agent (dublu ?
triplu?) le-a arătat, în fine, involuntar românilor
calea cea dreaptă de urmat : nu ne putem declara
mulțumiți °i lini°tiți până nu vom avea marele
proces al lui Traian Băsescu °i al regimului său
sinistru. Provocat din toate părțile, Băsescu °i-a
dat jos masca °i s-a arătat în toată hido°enia sa.
Vorbind în favoarea Elenei Udrea, a intrat °i el în
horă. În opinia majorității, locul lui Traian
Băsescu e în celulă, alături de Adrian Năstase,
Dan Voiculescu, Elena Udrea, Sorin Ovidiu
Vântu, Viorel Hrebenciuc, Vasile Blaga (ca °i
Virgil Măgureanu, Ioan Talpe°, George Maior...)
Drago° Pătra°cu Studiu despre singurătate II (2012)
linogravură, 50 x 50 cm
etc., dar înaintea acestora °i împreună cu toată
ceata sa antinațională. Normalizarea vieții publice
în România nu se poate realiza fără o decizie de
justiție amplă °i dreaptă, care să-l aibă în centru
pe acest personaj duplicitar, triplicitar, bolnav,
atât de pervers °i atât de ticălos.
Discursul de azi, duminică 8 februarie 2015,
al acestui Mr. °mecherie la adunarea partidului-
fantomă PMP poate fi ultima sa tentativă grotescă
de a ne trage pe toți în piept. A°a cum a făcut
fără întrerupere zece ani, cât a fost pre°edintele
României.
■
Drago° Pătra°cu	Lucrare monumentală Călătoria de la club Motor, Ia°i
26
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
arte
Pictura dincolo de cuvinte
Gizella Kovats
“Unde a° putea găsi un om care a uitat cuvintele,
ca să vorbesc cu el ?' - un dialog imaginar cu
Andrei Ple°u
"Where can I find a man who has forgetten
words? He is the one I would like to talk to."
Zhuangzi
Atât curentele de dinainte cât °i cele de după
impresionism, din perioada modernă,
încearcă o intelectualizare a picturii.
Impresionismul vine ca o pauză în teoretizare, un
fel de "resetare" a istoriei picturii °i a esteticii,
care răstoarnă conceptele ce l-au precedat, notam
în articolul precedent apărut în Tribuna nr. 285.
„Această eliberare a început cu impresioni°tii."
(Francois Mathey, The Impressionistss.
Impresionismul a fost primul curent în istoria
artei care a renunțat la teorii, "formule magice" °i
a creat o pictură liberă de constrângeri impuse de
filtrul societății sau de mintea umană °i de reguli.
Era o pictură născută din plăcerea pură de a picta
în mod spontan, motiv pentru care aceste lucrări
se făceau rapid, de cele mai multe ori la fața
locului.
Pentru criticii obi°nuiți până atunci cu teorii
ale "picturii perfecte". teorii care difereau de la o
epocă la alta, pictura impresionistă era greu de
înțeles, fiind o abordare prea puțin preocupată de
idei °i mai mult de trăiri. "Impresionismul, fiind
pur pictural, nu a exercitat nici o influență asupra
literaturii din acea perioadă. Scriitorii, care
credeau în puterea cuvintelor, erau contrariați de
elementul în pictură care nu putea fi explicat în
cuvinte" (Francois Mathey, The Impressionistss.
Andrei Ple°u, în scrierea sa Peisaj °i
melancolie, subcapitolul Impresionism °i imanen-
tism: capitolul "Estetica Pitorescului", exprimă o
părere asemănătoare cu a criticilor de pe vremea
impresioni°tilor. El încearcă să înțeleagă pictura
impresionistă °i, nereu°ind să găsească o formulă
pentru o pictură care pentru prima dată în istorie
nu deține a°a ceva, pentru că nu găse°te gânduri
în spatele peisajului impresionist, este dezamăgit,
fapt pentru care o consideră superficială, cum de
fapt s-a întâmplat °i în perioada de debut a ei.
Autorul se pare că nu crede în cunoa°terea spon-
tană, bazată doar pe intuiție.
Acest lucru este foarte interesant, deoarece, în
Epilog-ul aceleia°i cărți, autorul aminte°te despre
filozofia orientală: "Pentru a percepe natura ca
vid"- adică pentru a percepe "extrema
disponibilitate" a ei, "[.] Trebuie început deci
prin readucerea naturii la stricta ei
fenomenalitate, adică, de fapt, printr-o reeducare
a atitudinii noastre față de ea. Oricât de
contrariată s-ar simți inteligența noastră, ceea ce îi
cerem e sacrificiul suprem: suspendarea de sine,
ne-gândirea (wu-shin).“ Mai departe, autorul
afirmă că "Pentru a înțelege natura, omul nu
trebuie neapărat să o imite, să adopte regimul ei
de apariție °i funcționare: trebuie doar să înceteze
a-°i exercita - în perimetrul ei - propriul său regim
de funcționare." Însă în capitolul precedent legat
de impresioni°ti scrie: "Neglijându-°i - în fața
naturii -personalitatea, impresioni°tii păcătuiesc pe
aceea°i linie cu cei care nu vedeau în natură decât
oglinda propriilor lor afecte."
Cu cele mai multe din observațiile autorului
în subcapitolul Impresionism °i imanentism,
capitolul Estetica Pitorescului din volumul "Peisaj
°i melancolie" sunt de acord, numai că tocmai
aceste caracteristici ale impresionismului care lui i
se par negative, sunt cele pentru care acest curent
reprezintă o perioadă deosebită. Aceste trăsături
le considerăm calități, iar parcurgerea acestui
capitol ne dă prilejul să conturăm °i mai bine
ideile reținute după consultarea anumitor cărți
despre curentul impresionist, după cum voi
explica în cele ce urmează :
"Natura era locul lor de muncă.[...]de fapt, nu
devenise decât.. ambianța °i unealta unor
experiențe fără directă legătura cu ea."- scrie AP
°i ne putem întreba oare la ce legătură directă se
referă autorul, °i oare ce legătură poate să fie mai
directă decât experiența trăirii °i lucrului în ea.
Oare cum poți crea o legătură mai directă lucrând
în atelier?
“Impresionismul e °i el “duminical"; dar într-o
epocă în care duminica s-a banalizat: e o zi a
săptămânii ca oricare alta, doar că mai lene°ă."
scrie autorul... Cât timp peisajul rococo este un
peisaj de toate zilele, scăldat într-o atmosferă de
sărbătoare, impresionismul va fi un peisaj
duminical marcat de o dispoziție comună, este de
părere autorul folosindu-se de termenii lui Joseph
Gramm.
Oare este într-adevăr peisajul impresionist
duminical ? Ne este greu să percepem peisajele
impresioniste ca fiind duminicale sau banale.
Cum am putea percepe lucrarea lui Gustave
Caillebotte, Lăcuitorii de parchet sau Gara din
Saint - Lazare a lui Monet ca fiind duminicale,
dar o "duminică mai lene°ă." Motivul pentru
care pot părea duminicale este că picturile
impresioniste sunt lipsite de dorința pictorului de
a transmite părerea despre subiect, astfel că ele
nu transmit dramă, critică etc.
‘..o sumă de senzații fără semnificație";".,
natura capăta o omogenitate mai curând
derutantă"; “Natura e înregistrată ca o sumă de
accidente optice"; “Spațiul e violent “fizicalizat": e
un “fapt" mecanic, care incită la experimentare
mai mult decât la contemplație"- scrie autorul
despre tabloul impresionist. “E spațiu văzut, nu
privit" - îl citează pe Spengler. “ El iradiază, în
cel mai bun caz, o atmosferă (eine Stimmung),
dar e lipsit de “destin"."
E spațiul văzut, nu privit, e cât se poate de
adevărat! Mai precis e pictat de un om care "a
uitat cuvintele", artistul se abandonează total
creației, suspendându-°i mintea. Asta cred că
înseamnă starea de "releu": de a lăsa energia să
curgă prin tine, fără să te opui. exact ce citim în
Epilog-ul cărții: " Oricât de contrariată s-ar simți
inteligența noastră, ceea ce îi cerem e sacrificiul
suprem: suspendarea de sine, ne-gândirea (wu-
shin)."
Citim în carte citatul din Kenneth Clark după
care impresionismul este “..expresia desăvâr°ită a
unui umanism democratic, a acelui trai bun care,
până în vremea din urmă, era considerat ca fiind
accesibil tuturor." Temele prezentate sau alese în
pictura impresionistă sunt de toate felurile, °i nu
ni se pare că impresionismul se numără printre
curentele din pictură care idealizează (sunt altele).
Nici nu dramatizează, nu critică, °i nici nu e mor-
alizator ca în alte epoci, toate astea tocmai pen-
tru că “e spațiu văzut °i nu privit", ceea ce nu
înseamnă altceva decât că lipse°te mintea din
ecuație. ".disproporția dintre seducția lumii exte-
rioare °i cultivarea interiorității. Impresionismul e
splendoarea unei civilizații pentru care nimic nu
pare mai adânc decât retina." sau ".exactitatea
retiniană, neprelucrată de nici o inserție a lăun-
tricului", scrie autorul.
Zola scria.. °i Andrei Ple°u citeaza "..nici
unul dintre arti°tii acestui grup n-a realizat cu
toată forța °i în mod categoric formula cea nouă
pe care o aduc cu toții". Tocmai din acest motiv
impresionismul înseamnă eliberare - eliberare de
regurile °i de constrângerile de până atunci!
Impresionismul este un "respiro în istoria artei",
cum am mai scris anterior, pentru că °i înainte °i
după, existau reguli despre cum se face o "pictură
bună." Impresionismul eliberează pictura de aces-
te constrângeri, este o revoluție în istoria artei, o
purificare. Dar criticii acelor timpuri °i aparent °i
cei de azi, caută regulile pe care în impresionism
nu le vor găsi. "Scriitorilor din acea perioadă care
se întâlneau la Cafe Volpini (centrul mi°cării sim-
boliste) le era greu să înțeleagă o pictură care nu
putea fi pusă în cuvinte fiind bazată pe tehnici la
care pictorul ajungea intuitiv prin explorări pic-
turale", după cum putem citi în studiul lui
Phoebe Pool, Impressionism, (New York, 1967,
cap. „Lucrările târzii ale lui Monet, Renoir °i
Pissaro").
Nu există formulă. Asta înseamnă eliberare de
constrângeri! Desigur acest fenomen îl (re)întâl-
nim °i în arta contemporană. Dar impresionismul
a fost cel care a deschis drumul.
“E mult mai u°or pentru scriitori °i critici să
înțeleagă picturi care ori conțin subiecte semnifi-
cante din punct de vedere intelectual ori sunt
făcute după un plan precis, ca °i unele din
lucrările lui Ingres. Dar munca lui Monet (ca °i a
lui Cezanne) e bazată atât de mult pe tactici dez-
voltate de pictorul respectiv, încât e foarte dificil
pentru un critic să o explice unei persoane care
nu este pictor, la fel cum o mâncare gătită bazată
pe o bună intuiție este greu de analizat prin
cuvinte." (Phoebe Pool, Impressionism, cap.
„Lucrările târzii ale lui Monet, Renoir °i Pissaro").
ai Andrei Ple°u consideră că drumul spre
natură (sau spre divin) începe cu suspendarea
diferenței dintre "înăuntru" °i "afară". Însă nu
crede în "ochiul pur" al impresioni°tilor", care “în
efortul său de a rămâne pur, “obiectiv", reu°e°te
să fie, în cele din urmă, miop: el reduce timpul la
instantaneitate, cunoa°terea la vizualitate, metafiz-
ica luminii la o scenografie a sclipirilor." Am
putea zice, cu alte cuvinte, că ochiul impresionist
redă prezentul, °i cum altfel am putea trăi prezen-
tul? Nu doar dacă uităm de Noi?
“Reducerea timpului la instantaneitate e un
aspect al confuziei - dea incriminate - dintre
devenire °i accidentalitate", scrie Ple°u despre
încercarea impresioni°tilor de a capta momentul
prezent, care oare nu este singurul moment ade-
vărat? Apelând la teoria duratei a lui Bergson,
care consideră că "clipa e o abstracțiune", scrie “
Cu atât mai puțin captezi - într-un instantaneu -
natura. Nimic nu se petrece în perimetrul ei
“dintr-odată"[.] Natura nu se revelează pe sine în
“instantanee". Instantanee nu poate fi decât expe-
riența optică a naturii. Impresionistul apare,
a°adar, drept un personaj îndrăgostit de propriile
sale senzații, mai mult decât de spectacolul care
le provoacă." Andrei Ple°u consideră deci că fără
o activitate cerebrală complexă ceea ce trăie°ti
"
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
este doar o experiență senzorială.
În opoziție cu filozofia lui Bergson, Andrei
Ple°u aminte°te apoi de filozofia lui Gaston
Bachelard, care afirmă că “timpul real nu poate fi
trăit ca durată, ci, dimpotrivă, numai în actuali-
tatea clipei.]”. Însă nu crede că se aplică în
cazul impresioni°tilor, nu are încredere în “clipa
capturată “ de impresioni°ti. “Ne putem însă între-
ba dacă «instantaneul»» impresionist e asimilabil
definiției clipei din lucrarea lui Bachelard. ” Despre
acesta crede că este un “instantaneu mecanic”, că
impresioni°tii nu au înțeles clipa, altfel nu ar fi
creat stereotipii care au “un singur aspect al insta-
bilității: aspectul ei optic.” Andrei Ple°u, aparent
nu se poate decide dacă problema este că pic-
turile impresioniste nu seamănă între ele, sau că
sunt stereotipii.
Marea noutate constă însă tocmai în faptul
că pictorul impresionist a eliberat pictura de teo-
retizări, “rețete”, constrângeri °i tocmai asta era
foarte greu de conceput, nu numai pentru criticii
de atunci, ci °i pentru omul de azi, cum e cazul
autorului de față, care caută să explice, să catego-
rizeze, să capteze inexplicabilul °i magicul. E
asemănător doctorului care crede că °tie mai mult
despre na°tere decât mama care na°te, sau despre
nevoile copilului nou-născut decât copilul însu°i -,
gre°eala secolului nostru. “.. cum se poate înc-
umeta cineva să picteze natura, dacă n-a făcut
decât să o vadă?” - întreabă autorul. Adică
impresioni°tii nu au studiat natura, doar au trăit-
o. e asemănător cu întrebarea « cum poate da
na°tere o mamă la un copil, dacă nu a studiat
fiziologia înainte?».
Andrei Ple°u scrie despre vizualitate, care nu
constă din simplul văz, prin care nu percepem
nimic în afară de culoare °i lumină. Intuiția
combinată cu memoria e la antipodul privirii
fugare, iar împreună cu atenția °i efortul rațional
putem accede către această trans-vizibilitate, la
care“ideologia impresionistă nu accede, datorită
exceselor ei imanentiste.” Dacă pictorul
impresionist nu filtrează cele percepute prin filtrul
cunoa°terii sale dobândite într-o viață, purtându-se
ca un releu : ”ca un om care a uitat cuvintele”
atunci creația lui, am putea crede, este una
superficială (fără transvizibilitate)., sau cu alte
cuvinte singura modalitate de a “transvedea” este
cea care implică °i mintea.
“Natura nu î°i etalează semnificația în prezen-
tul ei nud. ”; “ Impresionismul e, în mare măsură,
sclav al evidențelor”- scrie Andrei Ple°u, iar pic-
tura impresionistă nu are a°adar nici o valoare
fără retrospective sau prospective, contrar teoriei
lui Gaston Bachelard legată de clipă. Autorul, din
motive necunoscute, rezumându-se doar la văz,
dintre toate simțurile, îl consideră inferior
gândirii. Dacă ar fi a°a, am putea răspunde rațion-
al la toate marile întrebări ale existenței.
“Impresionismul, în ciuda subsolurilor sale
otiințifice, nu e decât o analiză a naturii din per-
spectiva simțului comun.” - În primul rând pic-
tura impresionistă nu avea de obicei asemenea
subsoluri °tiințifice, fiindcă la acel moment se
practica o pictură mai degrabă empirică.
“Demersul gândirii lor a îmbrăcat un caracter
empiric. El avea să capete, de-abia cu neoimpre-
sioni°tii, un caracter metodic, sistematic, con-
secvent.” (Eugen Schileru, Impresionismul -
“Notații pentru un eseu”). Impresioni°tii au ajuns
treptat la acelea°i concluzii ca °i fizicienii, dar
prin intuiție. singurul lor „ideal” fiind lumina. În
al doilea rând, pictorul impresionist nu făcea anal-
iză, criticii încearcă să o facă. Probabil din acest
motiv autorul nu consideră pictura impresionistă
ca fiind o pictură profundă, pentru că nu se
Drago° Pătra°cu	Gemenele (detaliu)
instalație, intervenție pe obiecte, asamblaj
încadrează în nici una din stereotipiile cunoscute
de el până atunci. Nereu°ind să o explice, tinde
să o respingă.
"..lumina e, în acela°i timp, cel mai subtil ele-
ment material °i cea mai densă manifestare a spir-
itului: e o punte între vizibil °i invizibil, un
m.jlocitor” - scrie aceste cuvinte minunate Ple°u.
“[..]Mai m.jloce°te ea ceva în impresionism? Mai
m.jloce°te ea măcar intuiția naturii? Sau a devenit
un oarecare dat chimic, un grațios efect de
suprafață?” Autorul scrie că lumina
impresionitilor “spre deosebire de cea «tradițion-
ala»», e o lumină prin care lucrurile nu se văd.”
Aici menționez, că lumina “tradițională” era una
care nu există de fapt în realitate, deorece
peisajele din picturile până la impresionism au
fost făcute în lumina atelierelor, având o lumină
stranie °i nenaturală în peisaj, deoarece lumina
din fundal diferea de obicei de lumina care cade
pe figuri, ex. Manet - Prânzul pe iarbă -, citim în
Anthea Callen - Techniques of the Impressionists.
"Lumina nu e concepută, a°adar, ca fiind ordinea
adâncă a peisajului. Nu e temeiul lumii, e doar
un chip al lumescului: e costum de paradă, exu-
beranță profană, vervă coloristică. ”
“..e o natură fără istorie, fără durată, fără mis-
ter”.. Pare să fie într-adevăr o natură fără istorie,
fără durată - aceste absențe fiind caracteristice
momentului prezent. Dar nu suntem de acord cu
afirmația că este fără mister! ”E o natură famil-
iară, cum nu e niciodată adevărata natură...”- dar
oare cu istorie °i cu durată e o natură adevărată?
E o natură familiară deoarece pictorul se simte
unul °i acela°i cu natura.
Într-adevăr impresionismul nu redă nici un
gând din spatele peisajului zugrăvit, cum scriam
°i în articolul “Impresionism: Între refuzul teoriei
°i arta meditației”. Dar o fi oare acesta un
fenomen negativ? Într-adevăr nu reu°e°te să
zugrăvească un peisaj a°a cum există el în timp
(analiza), deoarece reu°e°te să ne transmită clipa
prezentă. Oare o fi aceasta un lucru neglijabil?
Ne oferă ceva dincolo de ce percepe filtrul
gândirii noastre. Ne arată tocmai acel strop inex-
plicabil al existenței. Privind o pictură impresion-
istă aceasta ne transportă direct acolo. E adevărat
că redă numai o clipă, dar acea clipă o împarte cu
privitorul, care face o călătorie în timp °i spațiu.
Într-adevăr diferența dintre stilul °i temele pic-
torilor impresioni°ti este foarte mare, aparent nu
au nici o legătură. Parcă nu le leagă nimic (vezi
citatul din Zola mai sus, care scria “nici unul din-
tre artitii acestui grup n-a realizat cu toată forța
°i în mod categoric formula cea nouă pe care o
aduc cu toții..”).
Realitatea este că îi leagă bucuria de a picta °i
bucuria trăirii plenare a momentului prezent.
Deoarece, dacă scoatem din ecuație mintea, va
rămâne numai bucuria de a trăi clipa prezentă,
tocmai pentru că impresioni°tii redau libertatea
omului (pictorului) de a se bucura de pictură. În
impresionism temele diferă între ele foarte mult,
deoarece această trăire plenară a momentului
prezent, în care se °terg granițele dintre lumea
exterioară °i lumea interioară a noastră, descoper-
im frumusețea în orice. Peisajele sunt preferate,
deoarece contactul direct cu natura facilitează
această stare eliberatoare de bucurie °i de con-
topire, dar pictorul impresionist sau omul în gen-
eral, care trăie°te acel moment de bucurie max-
imă a clipei prezente, o poate descoperi oriunde
pe nea°teptate.
Pentru mulți critici, acest lucru face ca pictura
impresionistă să fie o pictură naivă sau o pictură
superficială, dar considerăm că tocmai din acest
motiv ea are un efect înălțător °i purificator. Asta
explică °i faptul de ce se folosea sala Nuferilor
din Orangerie (Monet) pentru efectele sale
terapeutice.
Animalele trăiesc în prezent, nu trăiesc cu
frica de viitor sau cu regretul pentru trecut,
trăiesc plenar fiecare moment, în psihologie se
învață azi diferite tehnici care se numesc
“Mindfulness”, tehnicile vechi de yoga -
meditația. Oare dorința impresioni°tilor de a se
elibera de orice gând (negativ sau chiar pozitiv),
de orice filtru impus de societate e atât de
neglijabilă sau este o realizare pentru omul
modern? Desigur, e posibil ca acest lucru să nu
fie făcut neapărat con°tient la ora actuală. Era o
epocă a plăcerii pure de a picta.
În sensul acesta Monet rămâne reprezentatul
cel mai consecvent al impresionismului, care nu a
fost influențat de noile desoperiri legate de fizică
°i de apariția stilurilor neoimpresionism,
divizionism, pointilism, °i °i-a continuat
explorările picturale personale până la moarte.
Bibliografie:
Anthea Callen - Techniques of the
Impressionists, New York, 1993.
Francois Mathey, The Impressionists, New
York, 1961.
Andrei Ple°u, Pitoresc °i melancolie, Bucure°ti,
Humanitas, 2009.
Phoebe Pool, Impressionism, New York, 1967
(cap. „Lucrările târzii ale lui Monet, Renoir °i
Pissaro”).
Eugen Schileru, Impresionismul - “Notații
pentru un eseu”. Bucure°ti, 1978.
Wassilz Kandinskz, Spiritualul în artă, ed.
Meridiane, 1994
■
28
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
In memoriam Joe Cocker
■^iCo
Joe Cocker a transformat compoziția With a Little
Help Form My Friends (de Beatles) într-un imn al
genului soul (ajungând pe locul 1 în clasamentul
de vânzări ale pieselor din Anglia în 9 nov. 1968),
devenind o lucrare celebră pe plan internațional după
recitalul memorabil de la festivalul Woodstock
(1969). Solistul °i-a câ°tigat ulterior un public larg la
nivel mondial prin balade de succes precum You Can
Leave Your Hat On, N'oubliezJamais (preluarea
după Billy Preston), You Are So Beautiful °i duetul
cu Jennifer Warnes, Up Where We Belong (pentru
care a primit premiul Grammy în 1983).
Joe Cocker a cântat de trei ori în România. Prima
sa prezență la noi este înregistrată la Rock Mania
95, când a urcat pe scenă alături de Rod Stewart °i
Eros Ramazzotti (a mai fost în 2005 la Cerbul de aur
°i în 2013 la Bucure°ti).
În 2014, Joe Cocker a susținut ultimul său turneu
în Europa (Fire It Up Tour). Ultima sa prezență
scenică a fost înregistrată la sala Hammersmith
Apollo din Londra (13 mai 2013).
Artistul (n. John Robert Cocker în 20 mai 1944
la Sheffield/Anglia) a decedat în locuința sa, Mad
Dog Ranch (din Crawford, Colorado/SUA), în 22
decembrie 2014, la vârsta de 70 de ani, în urma unor
complicații asociate cancerului pulmonar de care
suferea de ceva vreme. Joe Cocker rămâne viu prin
vocea sa versatilă, având un timbru empatic, cald,
emotiv, inconfundabil de bariton-bas, °i mi°cări
scenice impresionante.
Joe Cocker a fost influențat muzical în copilărie
de americanul Ray Charles °i englezul Lonnie
Donegan. Se spune că a urcat prima dată pe scenă la
12 ani, alături de fratele lui mai mare, Victor (care
avea o formație cu instrumente improvizate - skiffle
group}. În 1960, Joe Cocker a înființat prima for-
mație, cvartetul The Cavaliers (dar aceasta se
destramă la mai puțin de un an de la debut). Artistul
a renunțat la °coală °i a început să lucreze ca instala-
tor sanitar termic °i de gaze autorizat, frecventând
cluburile seara sub pseudonimul Vance Arnold.
Pseudonimul vine de la personajul jucat de Elvis
Presley în lungmetrajul Jailhouse Rock (Vince Everett)
°i cântărețul country de succes Eddy Arnold.
Se înființează a doua formație (skiffle band),
Vance Arnold and the Avengers. Trupa, care cânta
mai mult preluări de blues, ajunge în deschidere pen-
tru Rolling Stones în 1963 (la Sheffield City Hall).
Repertoriul celor de la Vance Arnold and the
Avengers include hituri semnate de Beatles (dar adap-
tate în stil blues) °i piese proprii, originale, de blues
°i soul. Vance Arnold a semnat primul său contract
cu casa de discuri Decca în 1964. Primul extras de
single lansat este preluarea Ill Cry Instead (după
Beatles}, cu Jimmy Page la chitară. Neavând succesul
scontat, contractul a fost anulat la finalul anului, iar
artistul a revenit pe scenă cu o nouă formație, °i
numele său din buletin: Joe Cocker's Big Blues.
În 1966, Joe Cocker se relansează alături de Chris
Stainton °i promovează proiectul The Grease Band.
Grease vine dintr-un interviu citit de solist, în care
substantivul este folosit la modul pozitiv pentru a
lăuda calitățile altei formații (care sună ca unsă). Nici
această formulă nu depă°e°te limitele ora°ului
Sheffield ca popularitate, dar a atras atenția producă-
torului muzical Denny Cordell (care a lucrat cu
Procol Harum, Moody Blues °i Georgie Fame).
Acesta îl invită pe Joe Cocker (solo) în studio la
Londra.
În următoarea perioadă, Chris Stainton se mută
°i el la Londra, °i o nouă formulă Grease Band este
angajată la The Marquee Club (cu Tommy Eyre la
clape). A urmat înregistrarea preluării With A Little
Help From My Friends (Beatles, 1967), cu muzicieni
de studio, dar succesul piesei pe plan solo (locul 1 în
topurile britanice, în 9 noiembrie 1968) nu a dus la
destrămarea trupei.
Joe Cocker a transformat preluarea With a Little
Help Form My Friends (de Beatles} într-un imn al
genului Soul. Managementul artistului se folose°te de
acest succes pentru a lansa artistul în SUA. Prin
turneele înregistrate în State, artistul va câ°tiga °i va
pierde o avere în foarte scurt timp.
În primăvara 1969, The Grease Band susține
primul turneu peste Atlantic. Au urmat o serie de
apariții în festivaluri, cel mai important fiind
Woodstock (unde Joe Cocker and the Grease Band a
trebuit să fie adusă cu elicopterul lângă scenă, din
cauza prezenței record). Aflat în plină ascensiune în
era hipiotă, Joe Cocker nu este considerat o personal-
itate hippie. Mai degrabă, el a fost considerat vedetă
pop.
Impresionați de interpretarea empatică din With
A Little Help From My Friends, Paul McCartney °i
George Harrison au permis artistului să interpreteze
°i alte piese compuse de ei pe cel de al doilea album
de studio, Joe Cocker! (1969).
La finalul anului, după refuzul solistului de a mai
traversa Atlanticul pentru un nou traseu de cântări
alături de formație, The Grease Band se destramă.
Turneul era însă confirmat pe numele lui °i artis-
tul era obligat să urce pe scene. Astfel, Joe Cocker, cu
ajutorul lui Denny Cordell, adună un grup de 30 de
muzicieni pentru traseul de date, iar formula a fost
botezată Mad Dogs & Englishmen (numele fiind
inspirat după o piesa compusă de Noel Coward).
Turneul a fost epuizant pentru o bună parte din
componență. Pe parcursul celor 48 de date, Joe
Cocker a început să bea excesiv de mult, dar s-a
înregistrat °i material pentru un album live (cu piese
cântate în concert). Întors acasă, artistul a avut prob-
leme de sănătate peste care a trecut cu greu.
Colaborările lui rămân strâns legate de arti°tii cu
care a cunoscut succesul.
Joe Cocker
A fost rândul lui Chris Stainton să relanseze artis-
tul în 1972, adunând formula de concert pentru
următorul turneu (care a debutat la Madison Square
Garden cu o prezență de 20.000 de spectatori). În
octombrie 1972, artistul este arestat la Adelaide la
prima sa prezență în Australia, pentru posesie de
marijuana. A doua zi, la Melbourne, solistul este are-
stat din nou după că se ia la bătaie cu câțiva localni-
ci. Formației i s-a dat 48 de ore să părăsească conti-
nentul, iar publicul a protestat în zadar. De aici se
trage porecla alternativă a solistului, The Mad Dog.
La încheierea acestui turneu, Chris Stainton s-a
retras de pe scenă °i °i-a deschis propriul studio de
înregistrări. În aceea°i perioadă, Joe Cocker se
înstrăinează °i de Denny Cordell. Urmează o (scurtă)
perioadă în care devine dependent de heroină. S-a
lăsat de drog în iunie 1972, dar rămâne atras de bău-
tură.
Pentru următorul album de studio, dizeur-ul preia
You Are So Beautiful de la Billy Preston. Problemele
legate de alcool au devenit însă cronice, iar în 1978,
producătorul Michael Lang se înțelege cu Cocker că
îi va deveni manager numai dacă promite că se lasă
de băut.
Au urmat turnee în America de Sud, Noua
Zeelandă °i Australia.
În 1979 s-a organizat turneul Woodstock in
Europe, la care a participat alături de alți numero°i
arti°ti care au urcat pe scenă la Woodstock în 1969
(participă deasemenea °i la Woodstock 94).
alagărul Up Where We Belong, cântat alături de
Jennifer Warnes pentru coloana sonoră de la An
Officer and a Gentleman (1982), câ°tigă premiul
Grammy în 1983.
După premiul Grammy, artistul î°i revine psihic
°i susține turnee anuale, având cel mai fidel public în
Germania. La finalul anilor ‘80, Joe Cocker este al
treilea artist de muzică rock (după Barclay James
Harvest °i Bob Dylan) care a cântat în fosta
Republică Democrată Germană (în Berlinul de Est °i
la Dresda).
Joe Cocker este descris de către cei apropiați ca
fiind un artist adevărat, un om modest, cu o voce
deosebită.
■
TRIBUNA • nr. 299* 16-28 februarie 2015
29
Black Pantone 253 U
29
Black Pantone 253 U
Nicolae Filimon, deschizător
de drumuri în critica
muzicală românească
Paul Stegaru
Spre sfâr°itul primei jumătăți a secolului al
XIX-lea cultura °i arta românească sunt
plasate într-o conexiune specifică cu lupta
social-politică a poporului nostru, determinată în
mare măsură °i de conjunctura internațională.
Este epoca marilor transformări de structură
petrecute în societatea românească, epocă în care
toate domeniile vieții politice, economice, sociale
°i culturale au suferit schimbări înnoitoare. Arta,
literatura, îndeosebi arma scrisului °i-au adus o
contribuție de valoare în lupta pentru răspândirea
°i aplicarea celor mai înaintate idei politice,
sociale °i culturale. Personalități reprezentative în
cartea istoriei poporului nostru urmăreau
îndeplinirea acelora°i idealuri: de progres politic,
economic, social °i cultural.
Întru aceste idealuri s-au unit conducătorii
conspirațiilor din anii 1839-1840, printre care, ală-
turi de Nicolae Bălcescu, îl găsim °i pe Eftimie
Murgu, pe care puțini îl cunosc ca primul culegă-
tor de folclor din secolul al XlX-lea.
Ideile °i directivele culturale ale epocii au fost
formulate în concordanță cu cele revoluționare
din planul vieții politice, economice °i sociale.
Teatrul °i muzica, nu mai puțin presa, se aliau în
conjunctura acelora°i obiective.
Ideea înființării primului teatru românesc era
subliniată în presă ca o necesitate obiectivă °i i se
prezicea să devină o tribună de luptă a poporului
pentru progres, de infiltrare a ideilor înnoitoare în
rândul maselor. Ideea înființării teatrului îi pre-
ocupa pe cărturari, în contextul concurenței dintre
trupele române°ti - lipsite de sprijin oficial °i greu
încercate de concurența celor străine - °i teatrul
italian stabilit în Bucure°ti din 1843.
Epoca plină de frământări determină în teatru
manifestarea unor idei noi, care îmbracă un
conținut °i forme noi. Genul vodevilului se
îmbogățe°te, subliniind nuanța realistă, de critică
socială.
Satira la adresa regimului politic retrograd,
biciuirea moravurilor societății devin principale
motive, adevărate direcții în noua literatură °i arta
dramatică ce-°i subliniază tot mai pregnant carac-
terul realist-critic.
Entuziasmul publicului românesc, în acea
vreme, era susținut de puținele gazete ale timpu-
lui, dar de cronicari muzicali în adevăratul sens al
cuvântului nu se putea vorbi încă.
În Curierul Românesc, cele mai multe „notițe”
erau scrise de I.H. Rădulescu, iar după 1836,
după căderea - din motive politice - a teatrului
național (întemeiat de Societatea Filarmonică),
cronicile despre reprezentațiile teatrale °i de
operă, care devin tot mai rare, sunt semnate de
Cezar Bolliac °i D. Apostoloni, °i mai apoi de
tinerii I. Gănescu °i G. Crețeanu.
După Revoluția din 1848 °i până în epoca
divanurilor ad-hoc, timp în care teatrul italian a
stat mai mult sub conducerea lui P. Papanicola,
critica dramatică °i muzicală, chiar °i în forma ei
inițială, cunoscută în special din Curierul
Românesc a fost am putea spune ca inexistentă.
Abia la începutul anului 1857 ziarul Timpul con-
dus de G.R. Busuioceanu (schimbat curând în
Secolul), găzduia câteva cronici dramatice °i muzi-
cale interesante prin observațiile lor juste asupra
pieselor prezentate, semnate de Eugeniu Carada.
Cronica muzicală din țara noastră, scrisă cu
regularitate °i pe baza unei pregătiri temeinice în
acest domeniu, î°i are începutul odată cu apariția
foiletoanelor publicate în ziarul Național semnate
de Nicolae Filimon, începând din luna decembrie
a anului 1857.
În acest sens, posedând cuno°tințe apreciabile
de muzică, înțelegând în mod clar rolul criticii °i
bazându-se pe principii bine determinate în activi-
tatea sa publicistică (cu deosebite aptitudini mani-
festate în domeniul prozei - romanul social
Ciocoii vechi °i noi) N. Filimon poate fi conside-
rat primul nostru critic muzical.
Iată un tablou al vieții noastre dramatico-mu-
zicale ce a acționat asupra idealurilor °i intențiilor
lui Filimon, justificând în parte severitatea cu care
î°i începuse activitatea critică °i care era strâns
legată de situația în care se găsea teatrul muzical,
reprezentat de trupe străine, ai căror antreprenori
urmăreau doar câ°tiguri băne°ti, transformând
teatrul într-o întreprindere comercială.
Spectacolele erau mai întotdeauna improvizate,
astfel că Nicolae Filimon, într-una din cronicile
sale, consemna: „partiturile muzicale atât de puțin
studiate °i slab realizate, încât deveneau de nere-
cunoscut, iar decorurile aveau o înfăți°are cu totul
alta decât ceea ce ar fi trebuit să fie”.
Teatrul de operă italiană avea atunci în Rara
Românească un frumos trecut °i este evident că
publicul românesc l-a apreciat °i l-a îmbrăți°at
încă de la început, fiind singurul mijloc de a
gusta arta dramatică. În Bucure°ti, cel dintâi
antreprenor de teatru melodramatic a fost
vienezul Johann Gerger, care reprezenta în 1818
cu trupa lui, printre altele, °i opere de Mozart °i
Rossini.
Trupa germană a lui Gerger a jucat în limba
română în 1815, la Sibiu °i Bra°ov, Vecinătatea
cea primejdioasă de Kotzebue, apoi la Bucure°ti -
unde publicul era interesat să frecventeze specta-
cole dramatice °i muzicale - ar fi interpretat
Flautul fermecat °i Idomeneo.
Mai târziu, după mi°carea revoluționară din
1821, au trecut prin Bucure°ti °i alte trupe. Dintre
ele amintim: trupa germană venită la Bra°ov con-
dusă de Eduard Kreibig, apoi în jurul anului 1830
°i cea a lui Theodor Muller, cunoscut după activi-
tatea desfă°urată la Sibiu °i Timi°oara, unde fuse-
se director de teatru.
Acestea reprezentau deopotrivă opere germane
°i italiene. Abia în 1843, după încercarea nereu°ită
din anul 1842 a Mariei Theresa Frisch de a
impune opera germană, se stabile°te în Bucure°ti,
cu concursul statului, teatrul italian sub conduce-
rea lui V. Sansoni. De aici înainte opera italiană
va câ°tiga tot mai mult teren, iar teatrul deschis
de V. Sansoni, continuat de Henrietta Karl °i
Papanicola, va fi apreciat °i sprijinit, ca unul care
parțial în momentul respectiv a contribuit °i
răspândit gustul pentru muzică, umplând un nou
gol, ceea ce nu l-a scutit de reprezentațiile cu
totul sub nivel, constituind principalul obiectiv al
criticii lui Nicolae Filimon.
Față de „cronicarii întâmplători”, mai sus
amintiți, unii buni gazetari °i în general cu o
vastă cultură, dar cu slabe cuno°tințe în domeniul
Nicolae Filimon
muzicii, Nicolae Filimon apare ca o autoritate de
prestigiu, având el însu°i con°tiința pregătirii lui
superioare în domeniu.
Dată fiind deosebita înclinare a lui Filimon
către muzică, pe care o manifesta încă din ado-
lescență, °i ținând seama de bogata-i experiență
câ°tigată de contactul direct cu muzica, cele din-
tâi scrieri ale sale vor fi scrieri muzicale.
Din lunga lui carieră de cântăreț de strană, din
contactul cu acea boemă intelectuală a vremii, în
fruntea căreia pe lângă alți vestiți cântăreți
strălucea Anton Pann, °i din participarea ca sta-
tornic °i pasionat spectator, °i uneori ca actor la
reprezentațiile teatrului de operă italiană,
N. Filimon î°i însu°e°te cu elasticitatea spiritului
său toate tainele artei muzicale.
Educația muzicală °i-a format-o în mod autodi-
dact, dar pe urmă, în decursul de aproape două
decenii de practică muzicală neîntreruptă, cân-
tărețul de la strana bisericii Enei trecuse prin
strana - fie chiar °i neoficial - lui Anton Pann,
prin corul Henriettei Karl, prin orchestra lui Paul
Papanicola - ca flautist, °i cu o apreciabilă sete de
cultură î°i completase toate cuno°tințele muzicale,
tehnice °i literare, ajungând astfel să stăpânească
toate secretele muzicii.
În ceea ce prive°te cultura muzicală generală,
N. Filimon cite°te °i adânce°te în mod minuțios
cele mai ample lucrări din domeniul istoriei
muzicii, tratate, în ceea ce prive°te compoziția
muzicală, ale unor muzicologi °i compozitori cu
prestanță mondială din epoca respectivă, ca:
Gianbattista Martini, Tomaso Antonio Vitali,
Peter Lichtental, Francois-Joseph Fetis °i Anton
Reicha.
Cuno°tea °i urmărea activitatea publicistică
muzicală a lui Josef Louis, D’Ortigue °i Paul
Scudo °i era în legătură cu cercurile muzicale itali-
ene, întreținând relații profesionale cu gazetele °i
revistele de teatru °i muzică din Milano. Prin
aceste legături, pe care le-a întărit °i mai mult, î°i
desăvâr°ea cuno°tințele asupra muzicii străine °i
în special a celei italiene, urmărind pe viu, prin
intermediul călătoriilor în străinătate, o seamă de
manifestări artistico-culturale, ceea ce subliniază
îndeajuns formația sa complexă.
Toate acestea, arătate mai sus, N. Filimon se
simțea chemat a le explica °i altora; nu teoretic, ci
de la înălțimea unei tribune publice, folosind
30
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
Black Pantone 253 U
desele prilejuri oferite de reprezentațiile teatrului
italian. Din aceste preocupări a izvorât seria foile-
toanelor sale la Naționalul, prin care Filimon
introduce în cultura românească rostul unei ade-
vărate critici muzicale moderne, al cărei sens va fi
cu prisosință subliniat de o întreagă concepție
asupra rolului artei, după cum ne-o dezvăluia
următorul text: „Misiunea artei nu poate fi decât
aceea de a cuprinde cu diferite exigențe ale
popoarelor, a îndeplini necesitățile lor °i a reflecta
în sine caracterul °i diferitele moravuri ale acesto-
ra, urmărindu-le îndeaproape în mersul lor către
civilizație. Artele înaintează °i se perfecționează”.
Iată un cadru social-artistic °i o formație com-
plexă la care se adaugă o pasiune °i o vie dorință
de îndrumare °i formare a publicului românesc
spre adevăratele valori artistice, pentru că „arta -
după cum spunea Filimon - nu are la noi numai
misiunea de a face distracția publicului ci °i
instrucția lui din punct de vedere muzical”, cu
atât mai mult cu cât în momentul istoric respec-
tiv publicul ce frecventa spectacolele teatrelor
muzicale era fie pervertit, fie de-a dreptul dezgus-
tat de nivelul scăzut al unor reprezentații dramat-
ice. Convins de importanta artei, care-l pasiona, °i
de înrâurirea sa asupra publicului spectator,
N. Filimon se arăta pătruns de răspunderea misiu-
nii sale °i ținea să-°i precizeze atitudinea critică
chiar din prima sa cronică muzicală.
Iată cum î°i exprima N. Filimon pe scurt prin-
cipalele obiective, într-un text ce cuprinde cu con-
sistență complexele sale vederi, multitudinea pla-
nurilor ce le viza viitoarea sa critică: „Vom prețui,
din punctul de vedere artistic °i muzical, exe-
cutarea fiecărei opere în parte în ansamblul ei,
vom critica cu imparțialitate °i fără pasiune felul
cântării fiecărui artist, frumosul °i urâtul, binele °i
răul, fiindcă ne-am propus ca printr-o critică seve-
ră să luminăm oarecum publicul asupra muzicii
teatrale. Pentru că numai atunci se poate intro-
duce adevăratul gust muzical, când publicul va
veni în stare a înțelege bine operele muzicale °i a
prețui frumusețea armoniei în perfecțiunea exe-
cutării ei. Deci adevărata misiune a unui teatru de
operă este ca traducând cu fidelitate cugetarea
mae°trilor °i reproducând pe scenă operele lor a°a
precum sunt scrise să formeze gustul publicului
iar nu să-l strice”. Tot astfel, sublinia Filimon:
„Criticul fie teatral sau de orice altă specialitate,
trebuie mai întâi de toate să fie bine inițiat în
specialitatea sa, să studieze cu profunditate
subiectul ce voie°te a critica °i în expunerea criti-
că ce face să arate adevărul fără parțialitate sau
pasiune, căci altfel el devine poate °i fără voia lui
un calomniator °i, în loc să contribuie la
luminarea publicului, din contră îl face să piardă
°i puțina cuno°tință a binelui sau a răului cu care
l-a dotat natura. Arta fu simbolul credinței noas-
tre din ora în care am luat pana în mână să criti-
căm; nu l-am părăsit niciodată °i nu-l vom părăsi
decât odată cu această misiune”.
Vom urmări practic câteva din punctele de
vedere de la care porne°te N. Filimon, idei pe
care le urmărea în scrierile sale. Bazat pe aceste
principii atât în ceea ce prive°te arta cât °i în ceea
ce prive°te critica °i aruncând o privire generală
asupra tuturor articolelor sale de critică muzicală,
subliniem cele două mari planuri, permanent °i
atent urmărite de Filimon în toate scrierile sale de
critică muzicală, ce nu se abat de la principiul că:
„Arta trebuie să reflecte epoca °i mediul social”.
Acestea se axau pe: o primă analiză istorico-teo-
retică ce include o prezentare a conținutului
lucrării muzicale, câteva date asupra autorului,
plasarea în epocă. ai cea de-a doua, cuprinzând
detaliate referiri la realizarea din punct de vedere
artistic, interpretarea soli°tilor, ansamblului,
orchestrei, decoruri, costume, precum °i consider-
ații asupra punerii în scenă. S-ar părea, din anal-
iza cronicilor sale, că prin metoda sa critică, N.
Filimon urmărea să evidențieze aspectele negative
°i cu orice preț să coboare sub nivelul medioc-
rității teatrului italian.
Precumpănitor negativist, dar nu exclusivist,
apare acest caracter al criticii sale pentru că-l
vedem nu o dată pe Filimon că-°i redacta croni-
cile după a doua sau a treia reprezentație a unei
opere, a°teptând cu răbdare °i indulgență fixarea
execuției scenice °i muzicale, ca să-°i poată da cu
nepărtinire aportul critic. El se bucura de fiecare
progres înregistrat, după cum găsea frumoase
cuvinte de încurajare °i de laudă la adresa inter-
preților care căutau °i izbuteau în execuția lor să
rămână în marginile artei celei adevărate.
Pe cântăreața Rachele Gianfredi, de multe ori
aspru criticată, o remarca cu largă mulțumire în
rolul principal din Maria de Rohan de Donizetti
°i-°i exprima bucuria pentru posibilitățile muzicale
ale cântărețului Francesco Steller, ba chiar, ce este
mai rar în critica sa, de felul corect în care s-a
desfă°urat întreaga reprezentare a operei Maria de
Rohan.
Este, deci, demn de remarcat faptul că, nu
critica pentru critică îl pasiona pe N. Filimon, ci
critica pentru stimularea °i realizarea spectacolelor
teatrului italian la nivelul artei, care să satisfacă
gustul muzical al inițiaților °i să introducă pe
necunoscători în creațiile muzicale ale timpului.
Dar momentele de încântare artistică erau cu
totul rare °i ca atare cronicarul era silit să se
întoarcă pentru multă vreme la severitatea, sincer-
itatea, imparțialitatea ce-l caracteriza.
Începându-°i cariera în corul °i orchestra
teatrului italian °i sfâr°ind-o în calitate de
cronicar al aceluia°i teatru, Filimon va manifesta
o certă preferință pentru teatrul italian, muzica
italiană.
Cele câteva biografii scrise de el, în 1858, ca °i
traducerile, împreună cu I.G. Valentineanu,
libretelor de operă ce erau în repertoriul teatrului
italian, atestă înclinația sa pentru opera italiană,
închinate fiind unor reprezentanți de seamă ai
operei italiene.
Activitatea lui muzicală coincidea, de altfel, cu
una din epocile glorioase ale muzicii de operă
italiană, epoca în care întreaga Europă încă mai
era stăpânită de minunata invenție melodică a
unor Rossini, Donizetti, Bellini °i Verdi. Între
1830-1860 toate ora°ele cu oarecare pretenții din
Europa adăposteau câte un teatru de operă, iar
cântăreții italieni erau solicitați pretutindeni.
Comparând aportul germanilor °i italienilor în
materie de artă, N. Filimon subliniază că: „excep-
tând pe italieni, nu cunoa°tem o altă națiune din
Europa care să fi cultivat °i să cultive muzica cu
atâta pasiune ca germanii. Deschideți istoria mu-
zicală °i veți vedea că dacă arta aceasta s-a ridicat
la perfecțiunea la care se află astăzi, este datoare
în mare parte acestei națiuni. Germanii inven-
tează cele mai multe instrumente muzicale. Ei °i
flamanzii perfecționează armonia, care în secolul
al XV-lea era cu totul incapabilă de a exprima
diferitele idei tonale ce fac frumusețea muzicii
actuale”.
Curiozitatea de a auzi °i de a învăța l-a făcut
să cunoască toate capodoperele muzicii germane.
Adânc stăpînit de farmecul celei italiene, el
găse°te mari calități muzicii germane, dar con-
form concepției sale că: „arta trebuie să producă
în inima omului efecte să mi°te sufletul”, Filimon
se declara hotărât pentru arta muzicală italiană
„ce merge direct la inimă”.
O a°a numită limită pe care Filimon a
manifestat-o față de cultura muzicală germană nu
provine din necunoa°terea acesteia (sublinierile ce
le face Filimon pe marginea călătoriilor sale în
străinătate dovedesc tocmai o amănunțită
cunoa°tere a acesteia), ci această rezervă este ilus-
trată pe de o parte de o limită a însă°i gustului
general european, o rezervă, poate o neînțelegere,
față de arta wagneriană în special. Mărturisirea e
prețioasă mai mult prin sinceritate decît prin
argumentația ei °i vrea să justifice poziția față de
muzica lui Wagner, al cărui Lohengrin l-a ascultat
la teatrul din Munchen.
Cu tot efortul nu a putut afla „nici o nuanță
cu care să-mi excite cel puțin curiozitatea. Totul
în acea operă era o confuziune, melodia care este
baza principală a muzicii lipsea cu totul; armonia
cea naturală, ce satisface urechea °i inima, era
înlocuită prin ni°te tranzițiuni °i acorduri repetate
la părțile acute, medii °i grave, prin care Richard
Wagner pretinde a descrie lumina focului °i a ful-
gerului, a reprezenta distincțiunea culorilor °i a
divina viitorul fără să observe căutarea unor
efecte noi, acolo unde nu se mai găsesc decît
defecte °i neant”.
Opinia lui Filimon nu trebuie să ne surprindă.
Argumente ca acelea aduse de el se puteau citi
până nu de mult alături de altele judicioase
asupra muzicii wagneriene.
Cu totul surprinzător ar fi fost, deci, ca acum
un secol °i jumătate Filimon să fi receptat muzica
lui Wagner, pe care nici astăzi mulți n-o înțeleg,
sau mai precis nu o gustă. La data aceea ineditul
muzicii wagneriene era mai frapant °i se înțelege
că unul care preferă pe Rossini, Bellini, Donizetti
sau Mozart, cu atât mai mult nu-l acceptă °i
înțelege pe Wagner.
Totu°i activitatea °i interesul pentru lucrările
teoretice îl îndeamnă pe Filimon a mărturisi că:
„Exclusînd de la acest maestru calea cea gre°ită pe
care voie°te să reformeze muzica, îi rămân multe
merite °i credem că arta muzicală °i dramatică va
profita mult din scrierile sale”.
Filimon avea un spirit receptiv °i făcea eforturi
de obiectivitate, care în privința lui Wagner au lip-
sit multor muzicologi °i cronicari muzicali
(bineînțeles străini) din vremea aceea.
În ceea ce prive°te meritele primului nostru
critic muzical, Nicolae Filimon, se datoresc în
primul rând în stabilirea metodei sale critice, care
are în vedere pe lângă regulile consecvente de
publicistică muzicală °i capacitatea de înțelegere a
publicului românesc.
Mai întâi, pentru a forma educația acestui
public, porne°te de la expunerea libretului operei
respective, căutând legătura sa organică cu com-
poziția muzicală respectivă °i analizează execuția
muzicală °i jocul arti°tilor pe scenă, gradul de
realizare artistică. Având în vedere atât metoda
cât °i concepția despre artă °i rolul ei, despre ade-
vărata misiune a unui teatru de operă, preocu-
parea lui Filimon în critica muzicală era aceea de
a contribui la formarea gustului artistic al publicu-
lui românesc °i de a veghea cu severitate ca mani-
festările muzicale să-°i îndeplinească misiunea lor.
Din analiza activității sale de cronicar muzical
putem remarca spiritul cu totul nou pe care
Filimon l-a introdus în judecarea manifestărilor
artistice ale vremii, de unde °i însemnătatea crit-
icii sale pentru dezvoltarea unei vieți intelectuale
în armonie cu tendințele de progres ale culturii
române°ti.
■
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
31
Black Pantone 253 U
balet
Visul unei nopți de vară -
premieră coregrafică la
Opera Maghiară din Cluj
Mirela Mercean-Pârc
Premiera din 16 decembrie 2014 a baletului
Visul unei nopți de vară, creat de coregrafa
Melinda Jakab, a fost un succes de mare
anvergura. Publicul a umplut sala Operei
Maghiare, biletele fiind epuizate cu mult înaintea
premierei, confirmându-se astfel interesul acestuia
pentru spectacolele de balet. Cauza acestui exod
al oamenilor către sala operei a fost, cred,
valoarea confirmata în timp a spectacolelor
coregrafei. Am fost în sala la premiera, însă am
preferat sa revăd spectacolul lăsând să mi se
limpezească puternica impresie °i impactul
emoțional al primei întâlniri. La cea de-a doua
reprezentație, care a avut loc în 19 ianuarie 2015,
confirmările s-au adeverit. Avalan°a de imagini,
întâmplări, evenimente, feeria de lumini, culori,
simboluri, virtuozitatea muzicala °i coregrafica au
atins în acest spectacol cote maxime, iar
frumusețea baletului nu a constat doar în
spectaculozitatea evidenta a reprezentației, ci, mai
ales, în coerența, echilibrul °i limpezimea
gândului artistic. Viziunea coregrafica °i regizorala
este în întregime creata cu mijloacele de
exprimare ale dansului neoclasic °i contemporan,
°i în perfecta concordanța cu conflictul dramatic
al celebrei piese create de William Shakespeare,
ale cărei acțiune °i personaje au înflăcărat
imaginația lui Felix Mendelssohn-Bartholdy
pentru a da viața nemuritoarei muzici de scena pe
care se bazează spectacolul.
Ars Poetica spectacolului
Acțiunea se petrece, conform cu firul dramatic
originar, pe doua planuri: cel de basm al viselor,
populate de zei, zâne °i spiridu°i, °i planul real în
care se desfă°oară povestea îndrăgostiților din
Atena °i respectiv întâmplările hazlii ale
comedianților. Pădurea °i Cetatea reprezinta cele
doua spații spectaculare investite cu funcții
simbolice opuse: libertate versus
lege/constrângere, vis versus realitate, irațional
versus rațional, dionisiac versus apolinic, spații a
căror funcționalitate estetica merge până la
simbolurile culorilor °i ale formelor. În programul
de sala, citându-l pe Italo Calvino, autoarea
introduce o perspectiva psihanalitica prin ideea ca
orice vis reprezinta o enigma ce ascunde o
dorința sau o teama. „Personajele principale din
Visul unei nopți de vară se pregătesc să-°i jure
credința unul altuia pentru toata viața, dar înainte
de noaptea nunții trebuie sa se confrunte cu toate
temerile °i dorințele de care, pe timpul zilei, nu
sunt con°tienți. Pădurea reprezinta «locul de
joaca» al subcon°tientului, unde personajele pot
sa facă tot ceea ce la lumina zilei nu au curajul sa
facă. Este locul conflictelor, al contradicțiilor, al
lucrurilor cu mai multe sensuri, locul tuturor
posibilităților. Daca credem ceea ce ne spune
titlul, toată acțiunea se petrece în visul
personajelor. Totu°i, în calitate de public,
percepem lucrurile ca fiind reale, deci nu ne
îndoim de existența zânelor. Iar dacă este a°a:
Cine visează? Personajele sau noi?” (Melinda
Jakab). Alexandra Felseghi, în calitate de
dramaturg al spectacolului, reliefează actualitatea
piesei dar °i plasarea sa într-un context ideatic
original: „Ar fi păcat să nu înțelegem permanenta
modernitate a piesei - hazardul, forța, dar °i
superficialitatea relațiilor interumane, perpetua
luptă dintre sexe, controlul societății °i lipsa
intimității, datorată tehnologiei. Visul unei nopți
de vară este un mozaic de pove°ti independente,
a căror legătură o constituie cadrul natural °i
lumea visului. De-a lungul existenței, fiecare
dintre noi oscilează între două planuri, real °i
virtual, care devin constante ale construcției
noastre individuale. În fond, comedia
shakespeariană ridică o întrebare identitară extrem
de actuală pentru lumea noastră, suprasaturată de
imagini repetitive, în care ne este foarte greu să
distingem originalul de copia sa” (Alexandra
Felseghi).
A°adar, identitate °i alter ego, vis °i realitate,
bine °i rău, subcon°tient °i con°tient, iubire-ură,
gelozie-încredere, comic-dramatic, dorință-teamă,
instinctual-cerebral, haos-cosmos, °i lista rămâne
deschisă, toate într-un spectacol complex,
dinamic, unic.
Cadru, acțiune, dans °i simboluri
Cadrul de basm se conturează încă din
primele acorduri ale uverturii. Ca în lumea lui
Disney, publicul poate citi desfă°urarea acțiunii de
pe un pergament ornamentat ce se derulează pe
ecran. Prima scenă se desfă°oară în cetatea
Atenei, unde dansul Hyppolitei - Katrinecz Erika
- cu Teseu - Radu-Valentin Pop -, evoluează
statuar pe o muzică eclectică (bandă, cu elemente
de etnicitate grecească °i intonații celtice).
Costumele sunt negre, ascetice, scena simplă,
sobră, mi°cările solemne, iconice, cu posturi
preluate parcă din basoreliefurile antice grece°ti.
Dansul celor doi viitori miri devine colectiv,
celebrativ, perfect sincronizat, simbolizând
imuabilitatea legilor ateniene °i implacabilitatea
hotărârii conducătorilor asupra soartei celor doi
îndrăgostiți, Hermia °i Lysander, care apar pentru
a-°i afirma iubirea. De sus, coboară tuburi ro°ii
care acoperă capetele atenienilor, conectându-i la
o altă lume, poate cea a zeilor, sau poate cea a
propriilor euri, la lumea subcon°tientului.
Instantaneu această lume î°i face apariția pe
scenă, mijlocită de umbra lui Puck. Este lumea
pădurii, viu colorată, cu forme stilizate,
contorsionate, cu cercuri-scorburi din care se ivesc
creaturi ale visului sau fanteziei, peste care
domină Oberon, stăpânul văzduhului (Rare°
Câmpean) °i Titania (Viorica Bogoi), stăpâna
vegetației. Simbolismul culorilor este evident, atât
la cele două zeități - Oberon, un imens fluture
albastru, Titania, acoperită de ghirlande de frunze
- cât °i în ceea ce prive°te costumele zânelor °i
ale spiridu°ilor, al căror albastru °i verde
alternează, prin light designul spectaculos,
schimbându-li-se apartenența în funcție de
contextul dramatic, din creaturi ale aerului în
spirite ale vegetației °i invers. Singur, Puck poartă
ro°ul vieții, al iubirii, al sacrificiului, dar °i al
jocului, el leagă °i dezleagă, încurcă °i descurcă,
este mijlocitorul celor două lumi. La inceput
„spiritele verzi” °i „spiritele albastre” se
întrepătrund într-un dans armonios, de pace °i
armonie naturală. Nuanțele de verde (culoarea
Titaniei, vegetația) se armonizeaza cu nuanțele de
albastru (culoarea lui Oberon, cerul °i apa). Regia
eclerajului este foarte eficientă, culorile fiind
poțentate în a°a fel încât pe anumite porțiuni ale
scenei, pe costume, verdele pare albastru °i invers.
Spectaculos °i impresionant apare în scenă
Oberon, pe o coloană sonoră înregistrată cu
zgomote °i sunete ale furtunii, dezlănțuind furiile
văzduhului în supărarea sa pe Titania. Jocul lui
Puck cu zânele este un adevărat recital de
virtuozitate: pare haotic, dezordonat, cu gesturi
impulsive, instinctuale °i capricioase, Puck le
supără °i le împacă, le joacă farse, împreună se
înghiontesc, se împing, se duelează. Coordonarea
ansamblului a creat acel echilibru cinetic ce
potențează expresia vizuală °i coregrafică a
ludicului scăpat de sub control.
Duetul Titania-Oberon, temperamental °i
pasional, surprinde prin frumusețea unor posturi
coregrafice expresive °i vibrante, gestica °i mimica
impetuoase, tandre sau posesive, spectaculoase
din punct de vedere vizual. Comedianții din piesa
shakespeariană devin - în varianta regizorală °i
dramatică propusă de Melinda Jakab °i Alexandra
Felseghi -, balerini, aparținând unei °coli de
coregrafie, ce doresc să dea un spectacol în
cinstea mirilor. Elementele comice sunt potențate
prin satiră °i gag, pantomimă °i imitație, balerinii
luându-se adesea la întrecere °i provocându-se,
pentru a arăta care este mai bun. Două generații
doresc să facă parte din spectacolul de la curte:
copiii (fetițe în tutu de la °coala de balet) având o
profesoară (Maja Liliana), °i Poponeț, maestrul de
balet (Raul Ciocan) cu trupa sa de balerini adulți.
Cuplurile Lysander-Hermia - realizate de
Florin lanc °i Simina Oprean, Demetrius-Helena -
interpretați de Dan Bob °i Ioana Tokes, au for-
mat un cvartet al cărui design coregrafic a îmbi-
nat elemente ale baletului clasic cu cel contempo-
ran. Prin abundența figurilor acrobatice, pan-
tomimice, prin dinamica extraordinară a salturilor,
piruetelor, arabescurilor aeriene, coregrafia
recrează zbuciumul sufletesc al personajelor.
Costumele grece°ti, de inspirație romantică °i
culorile simbolice Hermia - mov/violet, Helena -
verde, contrastează cu sobrietatea costumelor
negre ale cetățenilor atenieni sau cu excentrici-
tatea multicoloră a costumelor făpturilor de vis.
Apariția muritorilor transformă creaturile
aerului °i apei în felurite forme vegetale, copac cu
crengile/mâini, invizibile pentru oameni,
simbolizând dorințele, impulsurile, instinctele,
fricile, sentimentele ascunse care-i fac pe ace°tia
să acționeze din imboldurile date de făpturile
acestei realități nevăzute. Spirite ale aerului
traversează fulgerător scena, pe cuburi mobile,
sugerând zborul. Toate tablourile coregrafice sunt
de altfel spectaculoase °i incitante vizual.
Momentele dinamice alternează cu tablouri de
o sensibilitate lirică aparte, cum este cel al
îmbăierii, lini°tirii °i adormirii Titaniei de către
zâne, în zgomotul apei care curge. Scena
aminte°te de ritualurile de fertilitate asiro-
babiloniene ale lui Tamuz, zeul vegetației °i al
vieții. Simbolul sonor al apei, sursa vieții, a apei
care purifică, este îmbinat cu cantabilitatea unei
muzici aeriene, de un lirism intens, zeița este
legănată, răsfățată, purtată pe brațe, adormită. La
fel cuplurile Lysander-Hermia, Demetrius-Helena
vor fi legate cu fire invizibile de creaturile pădurii
care îi vor îmboldi pentru a-°i împlini destinul.
32
TRIBUNA • nr. 299^ 16-28 februarie 2015
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Spectaculos °i consternant deopotrivă, „dansul
lui Puck” este pantomimic, regizorul Melinda
Jakab concepând un Puck scindat, metaforă a
dedublării eului în contact cu „floarea iubirii”,
cea din ale cărei picături muritorii primesc darul
dragostei iluzorii. Lupta interioară dintre bine °i
rău (Puck II are cornițe), dintre rațional °i
instinctual, sau cea declan°ată de nehotărârea de
a împlini datoria față de stăpânul Oberon (light
design albastru) sau față de stăpâna Titania (light
design verde), pe care îi iube°te deopotrivă, sunt
de asemenea interpretări simbolice posibile.
Impresionantă a fost însă partitura coregrafică
realizată de Robert Kalman, balerin, °i Cătălin
Filip, actor, pe o muzică electronică cu efecte
ritmice percutante, creând o lume sonoră stranie,
alienată, cu elemente distorsionate °i
distorsionante, aparținând unei realități virtuale,
simbolizând prin mi°cările bru°te, spasmodice,
zbaterea contorsionată a eului dedublat ce tinde
spre libertatea fiecărei individualități.
În partea a doua a spectacolului, firul narativ
al pove°tii shakespeariene este recreat în scene
coregrafice de mare spectaculozitate, împletite cu
elemente de umor. Competiția dintre balerinii-
copii (pe fragmente din Lacul lebedelor) °i
balerinii adulți (concurs de street dance pe
fragmente adecvate) precum °i tangoul pasional
dintre Boti°or (Sever Preda) °i asistenta
maestrului de balet (Liliana Maja) au fost
realizate cu o tu°ă satirică, comic-nostalgică, pe
când în dansul dintre maestrul de balet, Poponeț,
transformat în măgar °i Titania coregrafa a folosit
o tu°ă grotesc-ironică, prin mi°cările lasciv
pasionale ale zânei °i cele nătânge ale
dobitocului. Efectul unui comic ludic a apărut în
scena în care Puck îi mută de colo-colo, ca pe
ni°te marionete, pe cei patru îndrăgostiți
adormiți, pentru a rezolva încurcătura
sentimentală creată. Mar°ul nupțial, interpretat
integral, a readus solemnitatea gesticii °i mi°cării
statuare a ceremonialului de unire a celor trei
cupluri. Finalul, nea°teptat, suportă o tăietură
postmodernă prin interpretarea în cheie
coregrafică a piesei de teatru reprezentată de
comedianți la nuntă. Comica poveste
shakespeariană este înlocuită cu o „variantă”
tragicomică, având drept protagoni°ti muzica °i
personajele din Lacul lebedelor de Ceaikovski.
Interpretare
Interpretarea coregrafică °i muzicală a întregit
un spectacol de o înaltă ținută artistică. Sub
conducerea dirijorului Zsolt Janko, orchestra a
oferit publicului un regal interpretativ, cu intrări
sigure, compacte, sonoritate omogenă, tensionări
dinamice ehilibrate, virtuozitate °i solouri
expresive, dovedind încă o dată potențialul de
exprimare artistică al acestei orchestre.
Ovații binemeritate au primit din partea
publicului protagoni°tii: balerinii Operei
Maghiare, elevii Liceului de Coregrafie Octavian
Stroia, precum °i copiii studioului de dans
Katrinecz Erika, dar mai ales creatoarea acestui
spectacol, Melinda Jakab °i echipa sa: Attila
Venczel - scenograf, Andreea Lederjăk - design de
costume, Alexandra Felseghi - dramaturg.
Visul unei nopți de vară este fără doar °i
poate spectacolul de balet de referință al acestei
stagiuni culturale clujene. O realizare de mare
forță °i o experiență artistică ce trebuie neapărat
împărtă°ită.
teatru
Cel care închide noaptea
treze°te rana vinovăției
Adrian Pion
După interferențe numeroase teatru-film,
prezentul artistic ne pune în față incitante °i
spectaculoase translații tematice film-teatru.
Glisările acestea au devenit realități inerente în multe
cazuri, iar Teatrul Maghiar din Cluj continuă să
avanseze pe această linie, după mult apreciatul
Strigăte °i °oapte (Premiul pentru Cel mai bun
spectacol, premiul pentru Regie - UNITER, 2011),
spectacol construit de Andrei aerban după filmul lui
Ingmar Bergman.
Premiera din octombrie 2014, înseriată tendinței
semnalate, este tulburătoarea montare a regizoarei
Nona Ciobanu după filmul Portarul de noapte,
realizat de Liliana Cavani în 1974. Managerii teatrului
clujean au avut în vedere apropiata sumbră
comemorare a celor 70 de ani de la Holocaustul din
al Doilea Război Mondial. Ziua stabilită la nivel
mondial a fost 27 ianuarie, întrucât la 27 ianuarie
1945 supraviețuitorii din lagărul de la Auschwitz au
fost eliberați. ai a venit ziua de 27 ianuarie 2015.
Chiar în această zi a memoriei genocidului, în sala
studio a teatrului a avut loc spectacolul Cel care
închide noaptea, titlul simbolic ales de regizoarea °i
scenarista Nona Ciobanu, autoarea prelucrării materiei
epice după filmul amintit.
O perdea neagră amenința, dintr-o clipă în alta, să
se reverse, să acopere, să asfixieze mai întâi pe
spectatorii din primul rând de scaune, apoi °i pe
ceilalți. Primul semn de agresiune. Când ea s-a ridicat
imperceptibil, spiritul răului a năvălit literalmente pe
scenă sub forma unei hărțuieli fizice de o violență
extremă. O luptă corp la corp între o femeie °i un
bărbat, eroii spectacolului: Hanna, în interpretarea
superlativ excentrică a minunatei actrițe Gyorgyjakab
Eniko °i Max, în interpretarea nu mai puțin
remarcabilă a lui Viola Găbor. Hanna în postură de
ex-victimă. Max în postură de ex-călău. O confruntare
de tip sado-maso, cu rolurile mereu schimbate între
parteneri de-a lungul reprezentației, chiar de mai
multe ori. Când este ea călăul, când este el victima.
Când se insinuează tandrețea, când răbufnesc
resentimentele. Un joc de o cruzime înfiorătoare, cum
n-am mai văzut. Cei doi actori î°i sfâ°iau, la propriu,
pielea de pe ei. ai această luptă tensionată, cu
intermitente acalmii, ține aproape până la sfâr°itul
idilizat, neconvingător. Un joc epuizant pentru actori,
dar °i pentru spectatori. Cum zicea cineva, abia
a°tepți să scapi din tortură. Dacă regia °i-a propus
acest obiectiv brutal - °i cu siguranță este cel mai
puternic evidențiat, dintre altele posibile - trebuie spus
că l-a atins cu asupra de măsură. Violența fizică,
cioburile de la paharul spart, sângele, lanțul sunt în
măsură a tulbura orizontul de a°teptare al
spectatorului. Sunt aduse în prim-plan spectrul răului,
vinovăția °i vindecarea prin iubire.
Ce a stat la baza acestei sufocante hărțuieli? O
poveste pe care piesa n-o spune coerent, dar
spectatorul o recompune din secvențe. Amândoi sunt
prizonierii trecutului lor comun: el ca ofițer nazist
într-un lagăr; ea ca deținută abuzată sexual în acela°i
spațiu carceral. Se întâlnesc întâmplător după 13 ani
de la terminarea războiului, într-un hotel din Viena.
Max e recepționer, Hanna e soția unui celebru dirijor
aflat în turneu. Chingile istoriei îi constrâng să-°i
redefinească relația. Max e supravegheat de
anchetatori °i urmează să fie demascat. Hanna intră
de bunăvoie în această „cu°că a destinului lor” din
care nu vor mai ie°i. În spectacol, aceasta apare efectiv
în final, sugerând imposibilitatea voluntar aleasă de a
nu se mai întoarce niciunul din ei în prezent. Este
soluția, în rezumat, a filmului. De altfel, Nona
Ciobanu apelează, nu de puține ori, la imagini
proiectate pe pereții camerei pentru a aduce trecutul
personajelor mai aproape de noi. Cel care închide
noaptea e un spectacol răvă°itor prin directețea
mesajului °i prin jocul fulminant al actorilor. Dacă
vrea cineva să vadă ce înseamnă dăruire °i sacrificiu
pe scenă, să meargă neapărat la acest spectacol.
Gyorgyjakab Eniko °i Viola Găbor îl vor convinge că
strălucitoarea glorie a actorului ascunde mult chin.
Mă a°teptam ca la sfâr°it să cadă din nou
perdeaua neagră peste acest co°mar pentru ca noaptea
aceea, trăită in extremis de cei doi protagoniști, să
rămână definitiv închisă între barierele unui timp
tenebros, ireversibil. N-a căzut, dar ea ar trebui să
cadă mereu, simbolic, în realitatea, din nefericire,
nelipsită de atrocități sau abuzuri asemănătoare.
■
TRIBUNA • nr. 299* 16-28 februarie 2015
33
-(J)- Black
Pantone 253 U
33
Black Pantone 253 U
film
Birdman °i Whiplash,
favorite în cursa pentru Oscar
Lucian Maier
Cu Birdman, la opt ani după Babel,
regizorul mexican Alejandro Gonzales
Inarritu e din nou în prim-planul
Hollywood-ului. Cu 9 nominalizări la Oscar,
între care °i cele pentru Cea mai bună regie °i
pentru Cel mai bun film, °i deja prins în
realizarea unei noi pelicule, The Revenant, cu
Leonardo DiCaprio °i Tom Hardy în rolurile
principale, un film despre Hugh Glass, un
explorator american de la începuturile secolului
al XlX-lea, celebru pentru că a supraviețuit
unei lupte cu o ursoaică Grizzly, apoi situației
critice în care
s-a aflat din punct de vedere fizic (abandonat
de colegii de expediție, incon°tient, rănit grav).
Inarritu e foarte aproape de statuetă, cu un
film care se oferă drept un Sunset Boulevard al
acestor timpuri, unul construit într-o suflare
cinematografică - în a°a fel încît să pară că pe
ecran urmărim un plan-secvență. Birdman e un
film parabolă, o poveste cu tîlc despre
Hollywood-ul actual, unde - în imperialismul
blockbuster - ideea de actorie e sucită înspre o
simplă purtare de colo-colo a unui costum
(uneori °i el îmbrăcat doar în faza de post-
producție, prin intermediul modulelor grafice
computerizate).
Un costum care devine mai important decît
actorul care îl poartă pe ecran, în secvențe în
care ceea ce contează este impresionarea
spectatorului printr-o coregrafie bombastică în
care omul este - de multe ori - un element de
recuzită între artificii tehnice de un realism
răpitor - artificii care duc simțurile
spectatorului în locuri nemaivăzute, fără un
interes special acordat °i capacității reflexive a
celui din urmă.
În Birdman, coregrafia ține propriu-zis de
cinematografiere, antrenează cinematograful,
capacitatea sa de reprezentare, de reflectare
prin reprezentare - acesta fiind unul dintre cele
două motoare care propulsează universul
diegetic (în acela°i timp °i critic) al filmului.
Imaginea lui Birdman e semnată de Emmanuel
Lubezki, el însu°i mexican (care lucrează cu
Inarritu °i la The Revenant °i care a semnat în
2013 imaginea lui Gravity, filmul altui
mexican, Alfonso Cuaron). Celălalt motor e dat
de faptul că actorii din film joacă roluri de
actori care montează o piesă de teatru, o
adaptare după Raymond Carver. Masca pe care
o poartă actorii e una umană, ei î°i măsoară
talentul, nu capacitatea de a figura în fața
ecranelor albastre (pentru a deveni super-eroi).
În ritmul acestui exercițiu (cinematografic)
impus, filmul poate lua nota maximă. Imagine,
investiție regizorală, atenție la detalii, intertext
(actorii principali sînt condu°i spre pasaje-
ocheadă către filmele care i-au lansat în Marele
Hollywood - Mulhooland Drive pentru Naomi
Watts, Fight Club pentru Edward Norton °i,
desigur, Batman pentru Michael Keaton; în
acela°i timp, actorii principali din film au avut
roluri în proiecte-blockbuster - amintitul
Batman, Hulk pentru Edward Norton, rol în
King Kong pentru Watts sau în Spider-Man
pentru Emma Stone), autoironie (în modul în
care î°i plimbă personajele-actor prin
cabotinism sau prin situații ironice, cum e cea
în care Michael Keaton, spre deosebire de
Batman, unde alerga costumat, aleargă
dezbrăcat pe stradă).
În ciuda acestor lucruri bine făcute, nu pot
să îmbrăți°ez Birdman. E un film atît de
con°tient de tot ceea ce face °i de posibilitățile
sale de a face bine acest tot, e un film atît de
evident angajat în a duce la bun sfîr°it povestea
interioară °i, prin ea, o critică a
cinematografului comercial american, încît nu
mai e loc pentru nimic. Nici măcar pentru
critică, deoarece °i ea e deja desființat-lăudată
pe ecran. Cel mult, pot înainta o constatare:
cei implicați în proiect se dovedesc a fi
excelenți tehnicieni, care î°i fac meseria ca la
carte! Nu e lucru puțin, dar, uneori, tehnica
perfectă °i cărțile pe față, fără o intuiție a
inefabilului, fără o umbră de mister, nu sînt
suficiente pentru (°i °tiu că e un cuvînt mare!)
artă: pînă la urmă te a°tepți ca matematicienii
cei mai buni să poată rezolva probleme de
matematică!
Whiplash e expresia noului cinematograf
independent american - cel în care Marile
Studiouri, prin subsidiare, foste case
independente cumpărate sau co-finanțate în
ultimii douăzeci de ani, investesc în regizori
tineri, încă necunoscuți, care concep filme
după rețetele visului american, alterat pînă la
un punct cu întîmplări dintr-o presupusă viață
a oamenilor obi°nuiți °i cu răsturnări de
situație, anti-eroice, mărginite de un limbaj
anti-sistem, care fac proiectele lor să semene cu
filmele rebele ale Americii. E modul în care
Hollywood-ul integrează mi°cările
contraculturale ale deceniilor °apte °i opt (de la
Easy Rider °i Mean Streets la Blue Velvett °i
relaxarea narativă a deceniului nouă (Dazed
and Confused, Pulp Fiction).
În Whiplash - candidat la Oscar-ul pentru
Cel mai bun film - nu avem de-a face cu o
poveste construită pe trepte neo-noir (apropo
de exemplele date în parantezele anterioare), ci
cu o istorie în care - pe linia ce leagă American
Graffiti de Dazed and Confused - e infuzată
ideea că în viață vei reu°i dacă lupți pînă la
ultima suflare pentru visul tău.
Filmul lui Damien Chazelle mar°ează pe
ideea amintită (cu efortul °i reu°ita) fără
subtiliate - în Whiplash curge mult sînge din
degetele tobo°arului care exersează în dorința
de a deveni un Charlie Parker al bateriei. De
asemenea, eroul acestei istorii renunță la iubire,
scapă ca prin urechile acului din ghearele
morții, totul ca să fie clar enunțul cu efortul,
pasiunea.
Lucruri adevărate: fără pasiune nu poți face
performanță, performanța înseamnă efort °i
renunțare, renunțare la propria persoană (dacă
e să ne raportăm la o imagine romantică a
geniului). Numai că în acela°i timp în care
aceste idei sînt adevărate (testate în istoriile
oamenilor care s-au dovedit geniali), ele, ca
idei, sînt °i cli°eatice. Nu e cli°eatică viața cu
particularitățile trăite de fiecare om care a
ajuns o referință în domeniul său de activitate.
Însă o istorie despre reu°ită - cum este
Whiplash - nu depă°e°te statutul de fabulă, de
poveste moralizatoare despre ce înseamnă a
reu°i; în esență o poveste despre vis, despre
succes. Unul care înseamnă - în cinematograful
american - °i carieră °i familie. Lucru pe care îl
învață °i eroul filmului, pînă la urmă.
■
34
TRIBUNA • nr. 299* 16-28 februarie 2015
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Arseni °i Andrei Tarkovski
Alexandru Jurcan
Citisem poezii de Arseni, fără să °tiu că e
tatăl celebrului Andrei. Revăzând Oglinda
- filmul din 1974 - m-au incitat versurile ce
însoțesc unele imagini, m-am documentat °i acum
°tiu că tatăl Arseni, născut în 1907, a devenit
invalid după război, iar poezia l-a ajutat să
supraviețuiască. Acum 50 de ani, poetul a °tiut că
prozaismul va deveni o nefericire a modernității.
Regizorul Andrei Tarkovski îi aduce tatălui un
omagiu, prin versurile din Oglinda, Călăuza,
Nostalgia. Între vorbe °i imagini, osmoza e
perfectă. Între amintiri °i distorsiuni spațio-
temporale, filmul Oglinda duce visele spre
senzorial, spre domeniul senzualului oniric.
Versurile vorbesc despre apusuri de soare, ploaie,
mesteceni, cu certitudinea întunecată că „vom
pleca de aici pentru totdeauna”. Amintirile
cople°esc, distorsionate, îmbrăcând culori sau
preferând rugina fotografiilor. „Mă miră că mai
sunt încă viu / Printre atâtea morminte °i
vedenii” - spune poetul Arseni.
În Oglinda, Andrei Tarkovski recurge °i la
Bach, Pergolesi, Purcell. Joacă în film Margareta
Tere°kova, Anatoli Solonițîn, Oleg lankovski, Alla
Demidova. Aceea°i aplecare a camerei de filmat
spre pământ, insecte, băltoace, din toate filmele
regizorului. Noi galopăm - spune un personaj - în
timp ce natura nu aleargă, ci respiră cu
înțelepciune. Vântul se na°te subit, magic sau
premonitoriu. Toate elementele naturii se perindă
obsesiv: apă, aer, foc, pământ. Plouă mereu, dar
incendiul continuă. Din tavan cad bucăți în
volute vătuite, ca pene ale unei descompuneri
ciudate. Gâlgâieli acvatice, oglinzi, perdele, lapte
vărsat, jar, mere, câine, levitație - recuzită
tarkovskiană inconfundabilă. Lampa se stinge °i
se aprinde sub imperiul unor energii nebănuite,
mistice. Răsfoirea unei cărți capătă valențe
tulburătoare. Peste toate, vocea lui Smoktunovski,
din off, recitând din Arseni Tarkovski.
■
remember cinematografic
Rebelul suprem
loan Meghea
Sunt sigur că povestea asta se întâmpla
înainte de „evadarea” mea din micul oră°el
de provincie ardelenesc, adică înainte de
facultate, de Bucure°ti, de viața de student... Eram
în ultimii ani de liceu °i la cele două
cinematografe - unicele din ora° - mai „scăpa”
câte un film care, într-un fel, tulburau monotonia
provincială. Nu mai °tiu exact în ce an mă aflam,
dar °tiu sigur cum se numea filmul. Pe chei.
Filmul, care a fost nominalizat la 8 premii Oscar
°i încă multe alte premii, a avut parte de câțiva
actori la jocul cărora care m-am gândit mult timp
înainte de culcare, în camera mea de pe ulița
Tăului. Rod Staiger, Lee J. Cobb, Martin Balsam,
imaginea aceea greu de explicat, alb-negru - unul
din Oscaruri era °i pentru imagine -, dar cel mai
mult m-a „dat pe spate” jocul unui tânăr de 30 de
ani. Teribil de carismatic, justițiar peste poate, un
om ce-°i asuma responsabilitățile acțiunilor
trecute, cu o dicție specială, greu de uitat. Acesta
era Marlondo Brando...
Născut pe 3 aprilie 1924 la Omaha, Nebraska,
cel care va deveni unul dintre cei mai mari actori
de film ai secolului 20 a avut parte de o copilărie
nefericită. Printre altele, trebuie să amintesc că
ambii părinți erau dependenți de alcool. Nu o
dată °i-a adus mama acasă dărâmată de băutură.
E posibil ca cicatricile lăsate de copilărie să-l fi
canalizat pe acest actor în tot soiul de interpretări
care, până la urmă, trebuie să recunoa°tem că au
schimbat arta actorului pentru totdeauna. Trimis
la Academia Militară, a fost exmatriculat foarte
repede °i, întors acasă, a săpat °anțuri până când
tatăl lui, un agent de vânzări de succes, i-a oferit
o finanțare pentru a-°i continua educația. Marlon
Brando pleacă la New York pentru a studia
actoria la vestitul Studio de Actorie Lee Strasberg.
Ne aducem aminte de actorii care au învățat la
această °coală care adusese cândva metoda °colii
ruse de Actorie în America, actori ca James Dean
sau Montgomery Clift. Aici, Brando a avut ca
mentor pe extraordinara profesoară Stella Adler,
cea care l-a îndemnat pe tânărul actor să cunoască
mari opere literare, dramatice sau muzicale.
În 1944, Marlon Brando debutează pe scena
de pe Broadway în piesa I Remember Mama °i
criticii de teatru new-yorkezi au vorbit mult timp
despre „cel mai promițător actor de pe
Broadway”...
Debutul la Hollywood °i l-a făcut cu un rol
extrem de dificil, un rol de veteran de război
paraplegic, în 1950. Filmul se numea The Men °i
a fost recompensat cu patru premii ale Academiei
de Film. A urmat apoi un mare succes de public,
dar °i de critică: Stanley Kowalski din Un tramvai
numit dorință. Era un film în regia marelui Elia
Kazan, un film care era „cântecul de lebădă” al
actriței Vivien Leigh, dar pentru „debutantul”
Brando o adevărată rampă de lansare. Mă întreb,
care din generația mea î°i mai aduce aminte de
bruta din opera lui Tennessee Williams? Cu
siguranță, nu puteam să-l uităm pe unul dintre cei
mai mari actori americani de film din toate
timpurile...
În 1952, în Viva Zapata! a creat un rol
deosebit. E vorba de transformarea unui țăran,
Emiliano Zapata, care va ajunge pre°edintele
Mexicului. A urmat, în 1953, rolul din filmul
Sălbaticul care a prilejuit prima nominalizare la
Oscar pentru Marlon Brando. La scurt timp a
primit mult râvnitul Oscar pentru prestația din
filmul Pe chei. E interesant de spus că, vizavi de
acest rol, Marlon Brando nu a fost prea încântat
de ceea ce a făcut. ai poate de aceea, pe timpul
filmărilor, actorul a cam ie°it din tiparele
scenariului, apelând foarte mult la improvizație.
Ei bine, de-a lungul multor filmări, acest
„monstru sacru” a apelat la această tehnică.
Urmarea? Mari roluri, mari filme, o nouă privire
asupra modului de a aborda un rol...
După anul 1955, reprezentanții culturii cinema
l-au votat în top 10 al celor mai apreciați actori.
În paralel cu actoria, Brando s-a implicat °i în
viața politică. Ne aducem aminte de una din
decernările premiului Oscar când actorul nu s-a
prezentat să-°i ridice mult râvnita statuetă.
Motivul? Nu a fost niciodată de acord cu felul în
care Hollywoodul îi prezenta pe amerindieni.
Cel mai cunoscut rol al său a fost cel al lui
Don Vito Corleone din clasicul Na°ul. Asta se
întâmpla în 1972. Despre filmul acesta, socotit o
capodoperă, a° putea vorbi foarte mult. Poate
altădată. Cert este că, în urma acestuia au rămas
tot soiul de „urme” °i de pove°ti, începând cu
Marlon Brando
solicitarea puțin bizară a unor directori de la
studiourile de producție ca Marlon Brando să dea
o probă pentru acest rol. Departe de a se simți
jignit, marele actor s-a conformat cuminte. S-a
machiat, °i-a îndesat ni°te °ervete în gură °i a
plecat la filmările de pobă. Ce a urmat, e doar
istorie... A mai rămas °i capodopera de machiaj a
actorului, care la 47 de ani părea un bătrân trecut
de 60! Asta, o găsim în Muzeul Imaginilor
Mi°cătoare din New York, undeva la intersecția
străzilor 35 cu 37...
Au mai fost ni°te prestații deosebite, în
Ultimul tango la Paris, mult hulitul dar °i
apreciatul film, apoi în Superman, în 1978, sau
Apocalypse Now. L-am văzut în 1994 în
distribuția filmului Don Juan DeMarco. Un
bărbat în vârstă, mult prea corpolent °i cu vagi
urme de frumusețe pe față.
Un capitol separat °i tare ciudat ar putea fi
povestea vieții sale intime. Trei căsătorii, 11 copii
°i nu în ultimul rând o cohortă de femei atât de
frumoase care au trecut prin brațele sale. A murit
de fibroză pulmonară, la 80 de ani, în 2004. A
rămas în istorie ca actorul nemărginit, un suprem
rebel, atât de periculos, exploziv °i pasional! Ar fi
avut astăzi 91 de ani. ai când te gânde°ti că
vârsta asta nu e chiar imposibil de atins...
■
TRIBUNA • nr. 299* 16-28 februarie 2015
35
-(J)- Black
Pantone 253 U
35
Black Pantone 253 U
sumar
bloc-notes
2
editorial
Remus Folto° - Noologia abisala a lui Lucian Blaga 3
cârpi în actualitate
Antoaneta Turda D'ale românilor cu Dan Lungu 5
Ani Bradea	Harta labirintului	6
loan Negru	"Ceilalpi oameni unde sunt?"	7
Imelda Chinpa	Prietenia din umbra	8
Menup Maximinian De drag, cu Cornel Cotupiu 9
Nicolae Iuga	O poezie anti-calofilă	9
atefan Manasia	Sushi (frumosul & onestitatea)	10
loan-Pavel Azap Filon autentic, nu făcătură alchimică 11
poezia
Ciprian Chirvasiu	12
Alexandru loan Popa	13
parodia la tribunâ
Lucian Perpa	Alexandru loan Popa	13
proza
Claudiu Nicolae aimonapi	Făt-Frumos °i Reforma 14
evocâri
Vistian Goia loan Bianu °i magi°trii săi B.P. Hasdeu
°i Al. Odobescu	17
dosar
Traian D. Lazăr	Addenda la "Închisorile" lui
Slavici	18
opinii
Alexandru Nemoianu O tristă întâmplare	20
eseu
Marian Sorin Rădulescu	Născupi asasini - Triumful
haidamacilor	21
filosofia
lovan Drehe	Străinul din Callipolis (X)	22
agenda
Virgil Mihaiu Serată româno-spaniolă la Muzeul de
Artă din Cluj	23
jurnal
Gavril Moldovan După ce trec, zilele devin abstracte
(2008)	24
efectul de searâ
Robert Diculescu Rivas VaciaMadrid (1)	25
politica zilei
Petru Romo°an Regimul Băsescu la pu°cărie!	26
arte
Gizella Kovats Pictura dincolo de cuvinte	27
muzica
RiCo	In memoriam Joe Cocker	29
Paul Stegaru	Nicolae Filimon, deschizător de dru-
muri în critica muzicală românească	30
balet
Mirela Mercean-Pârc Visul unei noppi de vară - premieră
coregrafică la Opera Maghiară din Cluj	32
teatru
Adrian Pion	Cel care închide noaptea treze°te rana
vinovăpiei	33
film
Lucian Maier Birdman °i Whiplash	34
colapionâri
Alexandru Jurcan Arseni °i Andrei Tarkovski 35
remember cinematografic
loan Meghea Rebelul suprem	35
plastica
Petru Bean Drago° Pătra°cu - un pelerin printre semne 36
plastica	
Drago° Pâtra°cu - un pelerin
printre semne
Petru Bejan
Drago° Pătra°cu
fragment din lucrarea monumentală Călătoria de la club Motor, la°i
Nu face parte din categoria arti°tilor lene°i,
nici din tagma celor neglijenpi cu propria
carieră. Dimpotrivă. Lucrează mult, expune
selectiv, premeditându-°i scrupulos aparipiile.
Dinamic °i polivalent, experimentează îndrăznep, în
registre eterogene. Este °i profesor, °i artist, °i
curator, °i promotor. Este, uneori, °i propriul...
critic. Predă la Universitatea ie°eană de Arte, unde
î°i îndrumă studenpii pe versanpii graficii °i ai
gravurii. Un doctorat despre estetica lui Arthur
Danto îl situează în miezul preocupărilor de
resemnificare a conceptului „operei de artă” °i de
legitimare a experimentelor artistice postmoderne.
Ca organizator de evenimente, î°i mobilizează
periodic mai tinerii colaboratori în proiecte bine
ajustate conceptual („Erotica” °i „Salonul de desen”,
de pildă, au căpătat deja notorietate).
Stilistic vorbind, Drago0 Pătra°cu °i-a configurat
deja o linie personală, u°or de recunoscut. Preferă
compozipiile încifrate, care se pretează posibilelor
„târcoale” hermeneutice. Limbajul său artistic pine
pasul cu vremea; nu exclude nici clasicismul discret,
nici provocările avangardelor. Alternează temele
grave, axate pe motive mai curând simbolice °i
mitologice, cu altele, nostalgice sau ludic-frivole. Are
un cult special al valorii, recunoscând cu franchepe
influenpa mae°trilor care l-au inspirat. Monumentala
instalapie de la Clubul „Motor”, din la°i (unică în
spapiul public de la noi), dovede°te un ata°ament
inconfundabil la programul estetic al Noului
Realism.
Ce am putea vedea aici? O reproducere la scară
mărită a „Omului vitruvian”, schipat altădată de
Leonardo da Vinci; doi cai uria°i (primul - semep,
ABONAMENTE: Prin toate oficiile po°tale din pară, revista având codul 19232
în catalogul Po°tei Române sau Cu ridicare de la redacpie: 24 lei - trimestru,
48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru,
66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o
expedieze prin mandat po°tal la adresa: Revista de cultură Tribuna,
cv. abonament cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx,
cv taxe po°tale ro16trez24g670310200108x B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
înaripat, cabrat în intenpia zborului, celălalt -
răsturnat, cu picioarele în sus); ropi de forme °i
mărimi diferite, alcătuind un univers mecanic bine
asamblat °i articulat, ale cărui semne se „citesc” în
ordine previzibilă, aidoma cărților cu imagini.
Modulele succesiv desfă°urate au patină aurie, dând
impresiile de mi°care, noblepe °i vechime. Realizată
în întregime din materiale reciclate (pevi, sârme,
instrumente muzicale scoase din uz), lucrarea capătă
alura unei veritabile „Apocalipse” vizuale.
Reconstituit din resturile abandonate, omul lui
Drago° Pătra°cu este surprins în propriul „laborator”
creativ: flancat de înscrisuri, schipe, angrenaje
rotative, pârghii sofisticate, încercând parcă a se
reconstrui pe sine din materialul precar aflat la
îndemână. Ingenioasa alegorie plastică, excelent
fortificată speculativ, ne invită să discutăm, într-un
cadru cu totul neconvenpional, fără prepiozitate,
despre sensul istoriei, al omului °i al artei.
Pe un alt palier, subiectiv °i personal, poate fi
a°ezat recentul proiect, al Călătoriei, itinerat în
Bucure°ti, la°i °i Bârlad (chiar în zilele acestea).
Centrul de interes - o instalapie de mari dimensiuni,
alăturând felurile instrumente muzicale, toate
vopsite în negru, mixate, „hibridate” în forme
imprevizibile - este o metaforă a lumii uniforme,
monotone, resimpită opresiv. Mesajul de primă
instanpă? Într-un spapiu ostil, identităpile sunt °terse,
absorbite de anonimat. Doar curajo°ii caută să se
sustragă, pentru a-°i profila diferenpa. Tradusă în
termeni vizuali, neobi°nuita lecpie de viapă este
dublată de sugestii vizând condipia artistului în
vremuri deloc prietenoase. Dacă dore°te să răzbată,
(Continuare în pagina 23)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U