Black	PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Director fondator: loan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIV • 16-31 ianuarie 2015
Consiliul Județean Chj
4 lei
§
o
o
5
o
5
Cartea străina	Interviu cu	Andrei Marga
Bajani &	Loreta Popa Isus istoric.
Mifsud	Unde s-a ajuns?
Ilustrația numărului: Andrei Berindan
-(J>- Black PANTONE
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Victor Gaetan
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romo°an
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor °ef adjunct)
loan-Pavel Azap
atefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mle°niță
Colaționare °i supervizare:
L.G. Ilea
Redacția °i administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Andrei Berindan - I Have Special Powers 3
Andrei Berindan -
Pull Me 1
bloc-notes
Gânduri, urâri, mărturisiri,
în noaptea dintre ani...
Mircea Pora
- Îmi pare bine că mă-ntrebați, chiar fac acum
o pauză generală, mâncare, băutură, dans. Doresc
ca în anii care vin țara mea să fie frumoasă,
curată, cinstită cum erau pe timpul străbunicului
meu, fetele de la țară. Mai doresc ca băiatul meu
să crească economic, să-i meargă mai bine
afacerea cu placheuri °i pingele iar fetei mele să-i
apară în cale un băiat bun, tot a°a, cum erau la
țară feciorii pe vremea străbunicului. În ce mă
prive°te vă spun un secret. Ca °i cetățean
european port pentru prima oară papion. De fapt,
am trei la mine. Cel pe care-l vedeți acuma, un
altul negru °i, în sfâr°it, unul tricolor. Dacă pe la
patru dimineața izbucne°te vreun moment
patriotic o să fiu, sper, singurul care să aibă la gât
culorile patriei...
- Oh, °tiți la ce mă gândeam acum?... la
problema cu moartea, cum va fi cu ea... voi putea
să-i mai fac figuri, s-o driblez cum spunea un
unchi de-al meu sau îmi va pune sacul în cap °i
basta... Dar, vă rog, să nu le scrieți astea... Spune-
ți, mai bine că salata de boeuf a fost bună, O.K.,
sarmalele la fel, orchestra nu ne-a tocat prea tare,
cântăreții nu au dat falseturi. În rest, vă pup,
domniță, °i dacă n-aveți încă, să vă găsiți un
băiat, a°a cum erau flăcăii pe vremea lui
străbunicu, duios, bun, cum zice °i cântecul...
„nici n-aude, nici nu vede, unde-l pui, acolo
°ede”...
- Sănătate doresc la toată lumea °i bani la
punghe. Vă spui o taină. atiți la ce m-am gândit
imediat după prima tran°ă de „răciturile casei”?...
Ce-ar face toată adunătura asta, pavoazată,
spilcuită, unele cucoane în alb, ca ni°te lebede,
dacă brusc ar intra în sală o pereche, soț-soție,
din epoca de piatră, cu tăt echipamentul, blănuri,
ciomege. Gata cu valsurile °i tangăurile pentru o
vreme.
- Doamne, cum să vă spui, m-ați prins cam în
ofsaid. Domni°oară dragă, jurnalistă scumpă, mă
țin eu drept, dar văd dublu. Pentru la anul îmi
doresc ca totul să fie mai curat, nu corupția,
toaletele din trenuri. ai-mi mai doresc ca pe unde
mă duc °i cer chiftele sau ochiuri să nu fie din
carne sau ouă vechi. ai sosurile să fie ca lumea.
Dragă, dragă, sănătate °i la mulți ani °i să vă
trăiască alunița ce-o aveți lângă nas. Vă face, cum
să spune pi la noi, „frumu°âcă... frumu°âcă”...
- La ce să mă gândesc acum când anul cel
vechi e pe ducă? La țară, la patrie, la pădurile ei,
dar °i la gospodăria mea. Îmi doresc pe viitor să
am mai multe găini, să nu vină vulpea la ele,
gâ°te, curcani, tot a°a, fără vulpe, îmi doresc să
nu-mi sustragă nimeni purceii, în noaptea asta,
până ajung acasă, °i să-mi găsesc °i eu o
parteneră de viață, faină, „gustoasă”, cum zicea
cineva aici că erau pe vremea lui străbunicu. În
rest, bine că suntem în U.E. °i N.A.T.O., nici
capul nu ne doare...
- Ce să vă zic?... n-a° putea spune că în
noaptea asta nu m-am distrat. Am mâncat
tradițional, am dansat cu soția, cu vecina de
masă, doamna aia mai grasă, am sărit la hore, am
răcnit la plugu°or, pe urmă, adevărată plăcere,
când toți s-au mai lini°tit, pe bloc-notesul meu,
am desenat camioane, tipuri de remorci, bărci cu
motor, profiluri de poliți°ti. Când ne va fi mai
rău a°a să ne fie...
- Da, da, să le fie bine tuturor, nici unul la
spital. La balul mascat ce va urma spre dimineață,
ni s-a spus că vor exista nenumărate mă°ti. Prinți,
contese, lei. Am aflat că, în realitate, poți să te
faci doar bou, cerb, țap. ai când te gânde°ti că
printre noi sunt politicieni de vârf, diplomați,
cântăreți de operă, poeți, tot felul de doamne cu
misiuni înalte. Nu va fi u°or.
- Mulțumesc, sănătate tuturora... Când am
început să-mi dau seama ce înseamnă „Epoca de
Aur”?... Nu imediat, erau ni°te semne dar nu
clare. Totul însă s-a limpezit când am început să-i
văd frecvent la cozi pentru pui (frații Petreu°),
ouă, lapte, tocană de legume, pe profesorii
universitari... Mi-am °i zis... de acum înainte gata,
ă°tia suntem.
- M.C. (pe cartea de vizită „doctor în istorie”,
figură de Codrii Vlăsiei) Da... excelent... bărbosu
°i cu nevastă-mea, la dans... fuge aia cu el...
rămân domni°oară sau ce sunteți, aici, cu
valizele...
- Vă mulțumesc pentru compliment, vă
mulțumesc... Sunt cu adevărat o ființă delicată.
Acum sunt pradă unei gândiri paralele. O linie e
ocupată cu valurile de mâncăruri °i băuturi ce vor
veni, o alta, cu poeții ce au scris despre toamnă,
lacuri, tramvaie, drumuri ce duc spre gări pustii.
Lăsați-mă acum, vreau să sufăr puțin...
- Da, tinere, da, a fost bine, dar am mâncat
prea mult °i iaca, m-am umflat. Chiar dacă mă
mu°că o sută de câini °i tot mă duc pe jos
acasă...
- Lasă revelionul, ascultă mai bine ce-ți spun...
Un unchi de-al meu povstea că un mare vizitiu de
pe vremuri, Simion Ion, a°a-l chema, bea zilnic
opt litri de vin °i nu se îmbăta. Nu °tiu cum
făcea, că unul de aici de la masă s-a tuflit doar
din câteva pahare...
- Ei, cum putea să fie, minunat. ai-am avut °i
noroc prin faptul că au fost alături de mine două
mari doamne de minte °i suflet, profesoarele
universitare, Pupa °i Capitolina...
2
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Hermeneutica în calitate de celebrare
analogica la Vasile Lovinescu
Remus Folto°
In primele decenii ale secolului al XX-lea,
Rene Guenon î°i publica volumul despre
inipiere, sacralitate °i semiologie religioasă,
efectuând ultima dintre tentativele de a
reinstaura o gândire antirapionalistă menită să
reînvie o vârstă de aur a umanităpii. Pierdută
aproape definitiv, gândirea quasi-ocultă
reprezenta la vremea lui Guenon singurul mijloc
de a mai salva ceva dintr-o înpelepciune care a
durat atâtea zeci de secole. Această formă de a
mai recupera cât se poate din trecut avea de
luptat cu avântul considerabil °i violent al
°tiinpei ca dimensiune absolut rapională, bazată
pe observa°ie °i experiment. ai, interesant,
tocmai aceste atribute - observapia °i
experimentul - au fost acelea care au făcut să
mai poată dăinui încă un pic de vreme însă°i
filosofia antirapionalistă - căci resorturile
acesteia se bazau tot pe aceste temelii (dacă ar
fi vorba numai de alchimie, să zicem). Dar dacă
°tiinpa a cotit spre rapionalismul radical -
acceptând cauze °i efecte imanente -,
antirapionalismul sau quasi-ocultismul s-a
cantonat în aceeptarea unor principii subtile,
acoperite de voalul misterului, închise într-o
dimensiune unde numai inipierea poate scoate la
iveală sâmburele realităpii. Pe de-o parte
explicapiile care erau valabile prin sine, °i pe de
alta explicapiile valabile prin principii subtile
care, pentru a fi înpelese, trebuie uzitate alte
categorii decât cele universal acceptate. Este
vorba de a fundamenta, pe de-o parte, o lume
aflată sub lumina unor relapii cât se poate de
vizibile °i de la sine înpelese, iar pe de altă
parte, de a fundamenta lumea pe un buchet de
„corespondenpe” inefabile. atiinpa mar°ează pe
ideea une cauzalităpi simple, curente, necesare;
hermeneutica guenonistă se bazează pe analogii
care nu pot fi explicate la prima mână.
Gândirea bazată pe „corespondenpe” apelează la
Tradipie, consecventă unui fapt mirabil în sine:
trebuie să existe, asemenea principiului vaselor
comunicante, o corespondenpă între diversele
regiuni: egologice (Eu), ontologice (Fiinpa sau
Natura) °i cosmologice (Natura sau/ca
Dumnezeu). Între lumea eului, a lumii °i a lui
Dumnezeu există legături misterioase care sunt
reprezentate prin principiul cauzalităpii, dar al
unei cauzalităpi ce se bazează pe gândire
analogică. Mănunchiul de similarităpi din
diversele regiuni ale existenpei reprezintă
principiul prin care, acpionând într-o parte a
existenpei, vei găsi efectele acestei acpiuni în cu
totul altă parte - sub imperiul acpiunii unei
analogii efectiv-realizate. Iar aici apare problema
Gestului.
Pentru a înpelege mai bine ce înseamnă
„problematica” Gestului, trebuie amintit că nici
un fel de doctrină filosofică, în afară de
hermetismul antic (Revelațiile lui Hermes
Trismegistul - lucrare antică °i nu prea -, n.n.),
a religiilor primitive, nu a operat - în mod
explicit - cu cel mai generos dintre toate
conceptele - Gestul.
Desigur, dacă am vrea să trecem prin Platon,
am spune că filosofiei gestului îi aparpine ideea
de Demiurg care, prin gestul inipial, a creat
cosmosul din haos. Alt exemplu, Aristotel
concepe realitatea ca pe gesturi de mobilitate
care se deduc multe din altele până la un Prim
Motor nemi°cat. A°adar aceste gesturi pot fi
interpretate ca gesturi fondatoare-cosmogonice.
Cu toate acestea, explicapiile lui Platon °i
Aristotel rămân principial-°tiinpifice, într-un
înpeles foarte modern, ba chiar actual. Însă
atunci când prin gest se înpelege mai mult,
respectiv când gestul dintr-o dimensiune cheamă
un alt gest din altă dimensiune, avem de-a face
cu gândirea simbolică sau analogică. Atunci
când (de ex.) în lumea naturii se procedează
alchimic la producpia aurului din plumb, cel ce
efectuează această operapie va trece spiritual -
datorită eficienței simbolice - pe altă treaptă
inipiatică, mai sus, mai aproape de realitatea
exceppională căreia i-a dat na°tere prin producpia
aurului. Deci dintr-o dimensiune se transferă un
efect în altă dimensiune - (pe bază analogică).
Pe de altă parte, dacă ar fi să luăm mai întâi
relapia eului cu sine, orice gest mintal sau
corporal este pus în rezonanța cu alte gesturi
interne ale eului sau corporalului lui. Rezultatul
acestei rezonanpe este un anumit gen de situare
analogica fapă de propriile conpinuturi cognitive
- nu este vorba de o cunoa°tere ci de un fel de
acțiune. Altă perspectivă - eul, prin gest,
treze°te acpiuni similare în mijlocul lumii de
evenimente (considerate °i acestea drept
gesturi); de asemenea în lumea supralunară, în
cea a divinului, corespondenpa unui gest uman
este regăsită în rezonanpa pământescului (omul)
cu cerescul (Dumnezeu). Analogia este atât de
funcpională, similarităpile sunt atât de precoce
asimilate, încât întreg Cosmosul - potrivit
acestei gândiri - este o Rețea-de-vase-
comunicante. Porozitatea absoluta a Cosmosului
nu este numai presupozipionată ci este realizata
în fapt - este experimentată aici o realitate
frustă: Analogiile posibile sunt °i pe deplin
realizate (dacă există analogie va trebui să existe
°i Legătura).
Pentru că am vorbit mai sus de
hermeneutică, vom adăuga câteva considerapii
care suplinesc ceea ce am spus până acum.
Oricine °tie ce e hermeneutica, însă °tie în
acela°i timp cât de relativ este acest termen în
el însu°i. Există o hermeneutică filosofică, alta
religioasă, alta antropologică, alta artistică,
°.a.m.d. Pentru care vom opta, vorbind de
Vasile Lovinescu? Răspunsul vine singur: o
hermeneutică specifică unei „epistemologii” a
inipierii. Ce să însemne asta? După cum am mai
spus, o epistemologie a inipierii nu vorbe°te în
nici un caz despre relapia subiect-obiect. Mai
degrabă este vorba de o lume a simbolului, a
similitudinilor - căci simbolul este semnul care
face posibilă raportarea unei realităpi la o alta,
raportare necesara °i în acela°i timp elocventa.
Inipierea - °i asta reprezintă °i pentru Lovinescu
un fapt realizat în sinea (existenpa sa concretă -
cea „fără vârstă”) lui -, comportă situarea
subiectului în mijlocul inflorescenpei
simbolurilor, răspunzând unor imperative care
nu obliga ci îndeamna, nu constrâng ci invita,
nu subsumeaza ci deschid un infinit calitativ:
într-un cuvânt nu e vorba de a cunoa°te °i a fi
cunoscut, ci mai degrabă, de a contagia °i a fi
contagiat. Este implicată o Distanța pe care nu
Intelectul cunoscător este chemat să o acopere
ci este vorba de un Focar Analogic care nu are
alt instrument propriu, specific, decât Relația
(de aceea am spus contagiune). Această Relapie
nu distruge distanpa, cu toate că o depa°e°te.
Deci nu există un contact (intelectiv) ci doar
similitudine (ce se distribuie fara sa se livreze).
Inipierea reprezintă un parcurs în care omul nu
este luat împreună cu aparatul său cognitiv, ci
cu cel analogic. Bine, dar se poate spune:
cognipia nu se subîntinde °i asupra analogiei?
Vom răspunde răspicat: analogia °i analogicul
aparpin domeniului cunoa°terii, dar nu
întrutotul. Căci a analoga nu înseamnă neapărat
a cunoa°te. Analogia, în calitate de cunoa°tere -
pentru a fi operapională - mai are nevoie de un
pas: exercițiul analitic. Fără exercipiul analitic -
în cunoa°tere - nu se poate extrage nici o
concluzie. Deducpia nu poate funcpiona dacă nu
intervine în analogie exercipiul analitic.
Analiticul înseamnă - bun înpeles - suirea „din
treaptă în treaptă” până la evenimentul
concluziv. Dimpotrivă, în actul gândirii prin
simboluri, analogia nu are nevoie de analiză,
nici măcar de deducpie, cu atât mai pupin de o
concluzie veroce. În demersul analogic-simbolic
nu există decât cedarea în fapa unei „celebrări”
care „sărbătore°te” plenitudinea comunicarii
dintre regiunile (să le spunem concentrice: eul,
lumea, Dumnezeu). Atunci când gândirea
analogică funcpionează, nu apar ici °i colo
cuno°tinpe, ici °i colo evenimente cognitive; ci
„sărbători” ale comunicarii dintre regiunile
existenpei: eu se simte plenar în el însu°i, în
lumea dimprejur, în „mijlocul” esenpei divine la
care - tocmai prin plenitudine - participă. Deci,
nu avem cogniție ci celebrare; nu avem definiții
ci corespondențe plenitudinale; nu logica ci
analogie.
Exercipiul analogic, chiar dacă este
fundamentat pe categorii ca solve et coagula,
complementaritate, transmutație,
transsubstan°iere, °.a.m.d., are acela°i rol
explicat mai sus °i de aceea, o hermeneutică
care celebreaza, este una care, prin excelenpă,
transpune inipiatic.
Nu de pupine ori, Vasile Lovinescu ne
vorbe°te despre această hermeneutică în
termenii retragerii în interior, ai interiorizării a
ceea ce au fost, pentru multă vreme - în
exterior - Misterele, sau religiile antice de
mistere (de ex. Eleusisul).
Desigur, ar fi poate inoportun să ne apucăm,
în prezent, să refacem întreg cadrul de acpiuni,
principii °i demersuri spirituale ale „epocii”
lovinesciene sau guenoniste, de pe acum
revolute. Dar dacă repinem scenariul acestei
„epoci” - cu siguranpă vom avea, noi sau
generapiile următoare, de câ°tigat pe planul fie
teologic, filosofic, ideologic sau al creapiei
artistice. Există în acest tip de gândire, să-i
spunem „veche” - deci impusă parcă de la sine
-, o potenpialitate atât de îmbel°ugată, o zare
atât febrilă, un impuls atât de izvoditor, încât
credem că nu va trece mult °i vor apărea
promisiunile, poate în altă formă, a acelui
homo symbolicus pe care aceste Timpuri vitrege
l-au condamnat la uitare...
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
car^i în actualitate
Micro-universuri aproape
magice
Simina Răchi^eanu
Anca Goja
Zăpadă neagră
Bucure°ti, Ed. Tracus Arte, 2014
De la un soi de sentiment nedefinit, intuipii
vibrante, nostalgii sau senzapii acute de
dejă-vu pornesc prozele scurte °i foarte
scurte ale volumului Zăpadă neagră, debutul
literar al Ancăi Goja. Cu pupine detalii °i cu un
instrumentar narativ ce funcpionează impecabil,
autoarea schipează o lume °i un spapiu în care
personajele sale se conturează °i dobândesc un
aer specific, propriu. Însă nu narapiunea, de multe
ori necomplicată, limitată la câteva cadre e cea
care suspine calitatea volumului, ci spapiul
expandat la nivel senzorial, înzestrat cu o
încărcătură afectivă (însă nu neapărat cu empatie),
la fel °i atmosfera stranie care dă consistenpă
prozelor °i un aspect unitar întregii cărpi.
Tipic pentru personajele Ancăi Goja e faptul
că nu au nevoie de o suită de evenimente pentru
a-°i dezvălui povestea proprie. Cuvântul-cheie este
situapia; e vorba de o situapie inipială cât se poate
de banală, un context existenpial în care
personajul se blochează, se defectează, am putea
spune, rămânând captiv al unui moment,
sentiment sau eveniment. Fiecare situapie ascunde
câte o mică enigmă, un secret, o motivapie sau o
posibilitate, dar, cu unele exceppii (prozele
depă°irii situapiei), aceasta nu pare să fie de bun
augur.
Decupate, am fi tentapi să spunem, din
rubrica întâi a °tirilor de la ora cinci °i a
cotidienelor de mâna a treia - invocând crime,
inundapii, jafuri, întâmplări absurde °i lipsa de
sens care nu împiedică, totu°i, faptele ilogice să
aibă loc -, pove°tile au o doză drămuită de
suspans, suficient pentru ca cititorul să urmeze
textul până la capăt, revenind, uneori, la un pasaj
sau altul, însă fără a se simpi nevoit (din fericire)
să empatizeze cu personajele. „Se gândi o vreme
dacă să deschidă ochii sau să î°i prelungească
starea căldupă de sub plapumă. Abia acum, după
ce se trezise, era mai lini°tită °i nu vroia ca
sentimentul acesta să se termine” (p. 13). Ascun°i
cu capul sub plapumă, în spatele u°ii
apartamentului sau prin°i într-o situapie, eroii
grizonapi ai volumului meditează, în felul lor
simplu, la banalele aspecte ale existenpei:
îmbătrânirea, singurătatea, nevoia de afecpiune,
izolarea, plictiseala, obi°nuinpa. Renunparea
străbate deseori textele („De atunci nu mai
încercase niciodată să fie altceva decât era”, p.
15), licăriri meditative dau greutate °i umplu de
uman existenpele anoste, ratate, care emană o
stare de plictis °i regret, stare devenită, în timp,
cronică. Situapia, apăsătoare, cere o schimbare,
dar aerul dens, deprins cu luxul comodităpii, rar
aduce acel eveniment care să salveze situapia sau
să o scoată din tiparele bine stabilite. Îmbibate de
trecut, personajele Zăpezii negre recurg la acte
ciudate - de°i singurele posibile în logica lor
fixistă -, pentru a-°i transcede condipia. Imaginarul
u°or apocaliptic prefigurează un sfâr°it, fie dorit
de acestea, fie sosit, implacabil, ca singură
rezolvare/ continuare posibilă. Viepile lor modeste
le-au făcut victime ale propriei suficienpe de sine -
°i aici întrebarea: ce a fost întâi, oul (viapa
modestă), sau găina (autosuficienpa)? Verdictul
rostit este clar, ironia mu°cătoare: „A°a e viapa:
unii au totul, alpii au nimic” (p. 32). Vremea pe
când erau tineri °i plini de vise trece repede în
localităpile mici unde nimic deosebit nu se
întâmplă niciodată. La fel trece °i viapa. Dar Anca
Goja însuflepe°te viepile nesemnificative ale
oamenilor uitapi în câte-un oră°el sau sat, în care
timpul (la fel ca gândurile lor) se scurge încet de
tot °i e mereu acela°i, reciclat, trist, răsuflat, de°i
licărirea unei speranpe °i schimbarea gândirii pot
face minuni, dovadă stând personajele care prind
curaj °i se deta°ează de situapie °i de ve°nicele
idei fixe.
Ironic, profepia sfâr°itului se ascunde mereu în
semne ce se arată, apoi se lasă - la latitudinea
personajului - descifrate, iar °ansa unui nou
început cere inevitabil un gest de ie°ire din
tiparele obi°nuinpei. Universul surprins în Zăpadă
neagră este unul închis din cauza propriilor
limitări, greoi °i apăsat, aduce, parcă, un iz
nordic, scandinav, u°or fantastic, °i înăuntrul său,
captiv, e omul, însingurat °i tânjind după
normalitate, după cele mai simple nevoi, aparent
inaccesibile. Refuzul „ceva”-ului vag, nedefinit,
dorit cu ardoare de fiecare în parte dă senzapia
unei lumi contractate, lipsită de elasticitate în
plan concret, dar complementară, fecundă în cel
imaginar, unde absurdul, oniricul °i fantasticul vin
Andrei Berindan
Playing With Milk
să suplinească funcpiile atrofiate ale unui destin
avar. Iar evadarea, indiferent de sensul ei (în sau
din real), reprezintă cheia care se oferă, în final,
majorităpii prozelor din volum. Într-o manieră
imaginativă, Anca Goja reu°e°te să surprindă până
la ultimele cuvinte; proza sa cu atmosferă densă
invocă, literar, o ie°ire din context, o imperioasă
nevoie de a ie°i în afara situapiei. Evadările,
variate în formă °i semnificapie, scot cititorul din
cotidian °i îl transpun într-o lume unde lucrurile
se aranjează în mod nea°teptat, unde zăpada e
neagră, pe°tii ochio°i din apele repezi de munte
vrăjesc cu privirea, persoanele misterioase din altă
viapă vin să suplinească un dor inexplicabil, un
dor la fel de plauzibil ca straniile intuipii ce nu se
împlinesc (din păcate sau, poate, tocmai din
fericire) decât în ficpiune.
În partea a doua, La răscruce de lumi, cele
optsprezece povestioare sunt totodată optsprezece
scenarii °armante ale evadării în supra-real, în
fantastic, pe un tărâm al visului, halucinapiei, sau
al coincidenpelor suspecte. Superstipiile °i dorinpele
se concretizează pe nea°teptate, doza precisă de
irapional dă coerenpă inexplicabilului, în timp ce,
pentru unele personaje, visele devin adevărate
co°maruri, prinzându-le în mrejele lor, iluzorii
poate, dar cât se poate de concrete prin izolarea
adusă. Bine gândite, minimaliste, dar pline cu
tâlc, aceste mici narapiuni conpin un micro-univers
ficpional de sine stătător, cu mărci proprii °i
savuroase. Iar ultimele pagini ale volumului sosesc
într-o cheie autohtonă: sfâr°itul lumii, anunpat în
felurite moduri până acum, este totu°i amânat,
într-o manieră tipică folclorului popular, iar
lumina difuză a incertitudinii, a aproape-magicului
lasă în urmă o lectură cu farmec.
4
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Leul - un simbol cultural
Vistian Goia
Ion Talo°
Omul °i leul. Studiu de antropologie culturala
Bucure°ti, Editura Academiei Române, 2013
O carte de folcloristică de 632 p. este o
raritate în cultura românească. Autorul ei
a fost student al Universității clujene,
transilvănean prin na°tere, specializat de tânăr în
studii comparative europene. Prin cercetările sale
deopotrivă analitice °i sintetice, folcloristul s-a
scuturat bini°or de mentalitatea “provincială” a
cercetătorului limitat la fenomene specifice ariei
restrânse în care s-a născut. El este astăzi unul din
folclori°tii de talie europeană, continuator al
tradiției folclorice interbelice. S-a spus că face
parte dintr-o “generație de tradiție”, menită să
inaugureze pe teren românesc interpretările
comparatiste, “de mare subtilitate °i rafinament”.
Dovadă cartea sa din 1973, Me°terul Manole,
despre care Mircea Eliade afirma că este “cea mai
completă monografie” asupra chestiunii abordate.
Însu°i transilvăneanul, cu modestia care-l
caracterizează, î°i subintitula cartea “Contribuție
la studiul unei teme de folclor european”.
Asemănător este °i studiul de față, Omul °i Leul.
Înainte de a ne referi la conținutul cărții, îi
informăm pe cititori că Ion Talo° a fost câțiva ani
cercetător la Sectorul de etnografie °i folclor al
Institutului de Lingvistică °i Istorie Literară din
Cluj. Apoi, în perioada 1978-1983, a fost lector de
limba °i literatura română la Universitatea din
Koln. Din motive cunoscute, în 1987 solicită azil
politic în Germania, unde predă cursul de
literaturi populare romanice la aceea°i instituție.
După evenimentele din 1989 se întoarce în
țară, fără să renunțe la mediul german. Ion Talo°
este un intelectual modern, deosebit de informat,
activ la bibliotecile din străinătate °i la Biblioteca
“Lucian Blaga”, precum °i la Filiala din Cluj a
Uniunii Scriitorilor.
În urmă cu câțiva ani, am auzit că lucrează la
cartea “leonină”. M-am mirat °i cu greu m-am
reținut să nu-l întreb dacă nu e bine să cerceteze
întâi mitul °i legendele române°ti despre “lup”.
Acum mă felicit pentru că citesc un studiu erudit
despre “Leu”, eu nebănuind că există sumedenie
de creații populare °i numeroase creații plastice în
care “regele” animalelor ocupă un loc central.
A°a cum declară în primele pagini, I.T. î°i
propune să scrie (după foarte multe investigații) o
carte “multidisciplinară” relativ la cultura leului în
diferite timpuri °i la diferite popoare, începând cu
mileniul al III-lea î.C. până în Evul Mediu, din
Mesopotamia până în Peninsula Iberică °i în
nordul Africii.
Folcloristul valorifică sistematic °i cu măsură
studiile de arheologie °i de istorie veche, scrierile
sfinte, apocrife, legende hagiografice, apoi cele de
zoologia Leului în Antichitate °i în Evul Mediu
°.a.
Ca element esențial, el °i-a propus să
încadreze colinda românească în universul
“culturii Leului”. Toate acestea pentru a decripta
prezența “enigmaticei colinde” (în mai multe
variante), în folclorul românesc. E vorba de o
adevărată capodoperă, “Colinda Leului sau a
Junelui bun”. Pe bună dreptate, Ion Talo° se
întreabă cum de a ajuns Leul - animal străin
faunei carpatine - în folclorul românesc?
Pentru a răspunde, folcloristul român descinde
întâi în istoria °i cultura universală, cu predilecție
în cea europeană, urmărind prezența Leului °i
imaginea lui virtuală la popoarele antice °i
medievale. Regele animalelor e privit ca factor de
cultură deopotrivă în lumea babiloniană, la per°i,
egipteni, hitiți, fenicieni, cananieni °.a.m.d. E
studiată corelativ imaginea Leului de pe fațada
tronurilor regale, de pe textilele egiptene, pentru a
evidenția judecata conform căreia Leul este un
“animal solar”. Sunt comentate imaginile Leului
“feroce”, vânarea lui, apoi relația dintre Leu °i
zodiac.
De asemenea, aflăm din studiul erudit că
fenicienii î°i ornamentau mobilierul cu capete de
lei, că fiind un simbol al Soarelui Leul semnifică
“victoria dimineții asupra nopții”. La greci este
comentată “Poarta Leilor”, sunt trecute în revistă
imaginile leilor de pe plăcuțele de aur, din locurile
publice °i din sanctuare, din picturile murale.
Există în carte atâtea imagini ale Leului, prezent
în enorme de multe culturi, de “se sparie
gândul”!: Leul la re°edința lui Zeus, leul-păzitor
de morminte, prezența lui în pictură °i
arhitectură, în riturile funerare, în explicarea
viselor, Leul ca simbol al “dreptului” etc
Un spațiu întins îi este rezervat Leului °i
imaginii lui în Dacia romană, pe baza
monumentelor de la Ro°ia Montană. Apoi, se
arată cât de bogată este imagologia vânătorii de
lei în Orientul Apropiat °i în Imperiul Roman.
Concluziile parțiale, după “baia” de erudiție de
până la p. 140, rețin universalitatea “Leului
cultural” sub raport geografic °i istoric, faptul că
pretutindeni Leul a inspirat capacitatea de creație
a omului. Pe de altă parte, I.T. descoperă un
paradox: “ferocitatea leului natural a făcut din
Leul cultural un slujitor al omului”. Folcloristul
afirmă răspicat că nu există un domeniu al vieții
în care să nu se fi infiltrat Leul, pentru că omul
avea nevoie de prezența lui. În acest sens, artele
dovedesc un adevăr: omul °i Leul s-au aflat mereu
în raport de complementaritate: “Omul simte
nevoia de a avea Leul alături, preferând Leul
cultural celui din realitate”. (În paranteză fie spus,
orice ființă omenească se simte confortabil când
contemplă o operă de artă leonină, incomparabil
mai mult decât atunci când se află în preajma
animalului fioros! Excepția, cunoscută tot din
legende, este legată de vestitul faraon egiptean,
Ramses al II-lea, care a “domesticit” animalul
salvat de la moarte).
Un capitol interesant este cel intitulat:
“Cre°tinismul °i Leul”, cu exemple comentate
după Vechiul °i Noul Testament, plus
“Reverberațiile orientale °i bizantine”. Prezența
Leului în zoologia antică °i medievală este succint
prezentată prin apelul la filosofii °i morali°tii
timpului, apoi, la fel, scrutând “bestiarele”
medievale, de pe întinsul Europei, de la grecii
antici până la spanioli.
De asemenea, puterea de sinteză a lui I.T. se
observă °i în capitolul “Leul în literatura scrisă”.
Aici extrage tot ce este legat de Leu în Epopeea
lui Ghilgame°, în epopeile homerice, în literaturile
arabe medievale, semnalând motive °i corelații pe
care puțini cercetători, fie ei folclori°ti, fie istorici,
le-au analizat.
Ultimul capitol, “Leul în literatura orală” (p.
205-274) este cel în care folcloristul, credem noi,
s-a simțit “acasă”, cu toate uneltele trebuincioase.
Eruditul a făcut loc mai mult analistului
familiarizat cu speciile literaturii populare.
Comentează cu aplomb, temeinic °i inspirat,
prezența Leului în basme °i legende populare
române°ti, oprindu-se pe larg asupra Leului din
colindele noastre. Firesc, aminte°te eforturile
confraților dinaintea sa, impunând definitiv
judecata conform căreia Leul nu este prezent
deloc în repertoriile colindelor ucrainiene °i
bulgare. Referitor la colinda Leului din literatura
noastră, ea poate fi comparată, sub raportul
caracterului ei arhaic °i al numărului de variante
cunoscute, cu Miorița. Iată un adevăr pe care nu
l-am cunoscut până acum!
După ce punctează reu°itele lui
N. Densusianu, A. Fochi, M. Brătulescu °i
celorlalți cercetători care au identificat un aspect
sau altul al colindelor leonine române°ti, I.T. se
opre°te la “Tipologia textelor”. Tabelele (de la p.
213-233) sunt cuprinzătoare °i convingătoare
privind prezența colindei Leului pe teren
românesc (localități, informatori, culegători °i
data culegerii).
La finalul cercetării sale, atât de laborioase,
folcloristul distinge, în colinda Leului, trei tipuri
de relații dintre om °i leu: primul tip atestă opinia
străveche că “Leul e păgubitor, chiar periculos
pentru om”; al doilea tip atestă “inversarea
rolurilor” între cei doi protagoni°ti, când Leul
ajunge în pericol °i are nevoie de ajutorul omului;
al treilea tip îl prezintă pe Leu retras în
singurătate, pe munte, unde reprezentantul uman
al acestui tip este Junele colindei. Acesta îl
învinge pe Leu în luptă dreaptă. Aici Leul va
dovedi devotament pentru cel care l-a învins.
Cruțând adversarul, Junele se singularizează în
comparație cu vânătorii din celelalte creații
leoniene.
Partea a doua a masivului volum cuprinde un
număr impresionant de ilustrații ale unor opere
plastice leonine din diferite timpuri °i specifice
multor popoare. Apoi, “Bibliografia” imensă,
adusă la zi, referințele care reflectă preocuparea
savanților folclori°ti de pe toate meridianele
pentru relația milenară dintre om °i Leu.
Firesc, cartea cuprinde °i un corpus de texte
(427), cople°itor prin numărul variantelor
identificate pe teren românesc ale creațiilor
populare axate pe relația amintită.
Cartea lui Ion Talo° este un studiu
antropologic complet °i edificator, un model de
cercetare deopotrivă pentru folclori°tii români °i
străini.
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
5
Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
Acuratețea jocului lingvistic
Adrian Won
Elis Râpeanu
Hora anotimpurilor
Bucure°ti, Editura Semne, 2013
Literatura pentru copii nu e un gen minor,
dar, s-o recunoa°tem, este frecvent ocolită de
critica literară, ca °i cum acerbii critici s-ar
feri de pepii trandafirului ce-°i apără floarea
pentru a rămâne cu mâinile curate. Ei °tiu că în
zona desemnată, înpesată (după ei) cu diletentism
°i grafomani pe măsură, pot găsi °i flori de soi,
dar preferă să le ignore pentru că bătălia e în altă
parte. ai zona de°ertică se extinde.
Semnalarea unei flori în acest de°ert al
receptării trebuie să aibă în vedere cel pupin două
componente: una estetică °i cealaltă didactică. De
aici dificultatea de a evalua strict literar °i valoric
o carte din această categorie.
Dar e de domeniul evidenpei că orice apreciere
privind o carte pentru copii trebuie să pină seama
°i de factorul educativ al scrierii, pozitiv când î°i
atinge scopul. Fără să pină cont de această
dimensiune a evaluării, critica literară poate
respinge foarte u°or multe încercări în domeniu °i
ele nu sunt pupine în ultimii ani. E adevărat că nu
întotdeauna autorii de literatură pentru copii
găsesc registrul adecvat pentru a ridica la cote
estetice demersul lor ornat cu bune intenpii. Nici
când autorul provine din rândul dascălilor °i
empatizarea cu elevii pare definitorie, suficientă,
rezultatul nu poate fi garantat, căci harul creapiei
e una °i practica pedagogică e alta.
La toate acestea m-am gândit parcurgând două
cărpi semnate de doamna Elis Râpeanu, profesoară
cu vechi state de funcpiuni, care a publicat de-a
lungul anilor mai multe volume inseriabile
genului literar amintit. Pe fondul lipsei de
manuale pentru elevii din ciclul primar °i
gimnazial de la începutul acestui an °colar sau în
urma vizualizării unor texte cel pupin bizare, ca să
nu le spun de-a dreptul nocive, din manualele de
citire de clasa a II-a, cărpile scrise de Elis Râpeanu
mi s-au revelat ca solupii posibile pentru
cuprinderea unor fragmente în viitoare manuale,
atât de bine se integrează scopului instructiv-
educativ, al formării gustului pentru frumosul
artistic, atât sunt de realizate ca arie de extindere
tematică în limitele genului. Sunt cărpi scrise cu
dragoste °i căldură, cărpi dedicate sensibilizării
copiilor, pregătirii lor pentru viapă °i au în vedere
nu numai pe cei mai mici cititori, dar °i pe
adolescenpi sau „părinpi °i bunici”, după cum
subtitrează tandru autoarea volumul de poezii
Hora anotimpurilor E un fel de a transmite
„cuvântul din părinpi” copiilor care deschid ochii
mari asupra lumii încercând să-i pătrundă vraja °i
tainele: „Părinpii mei, când m-am născut,/ Au pus
pe visul lor sărut,/ M-au înfă°at, mi-au dat
ve°mânt/ ai peste toate-au pus cuvânt”. Lumea e
îmbrăcată a°adar în ve°mântul poeziei, joc de
imagini °i lumini fermecate care răspânde°te un
optimism contagios, elogiind lucrurile, fructele,
darurile viepii ca pe ni°te parteneri la un dialog
misterios, de poveste. Pentru un om cu o vastă
carieră didactică, legătura cu °coala e simpatetică,
dominantă °i ea se simte ca exemplaritate
declamativă în fiecare vers. Întâlnirea copilului cu
abecedarul e transcrisă firesc, simplu, emopionant,
empatic: „Toamna a venit pe-o stea/ ai-a intrat în
calendar,/ A intrat °i-n casa mea/ Să-mi aducă-
abecedar. (...) Râd desenele-n chenar/ Să tot stai
să le prive°ti/ Intru în abecedar/ Ca-ntr-o carte de
pove°ti”. Poeziile ocazionale nuanpează cu
subtilitate imagistică valoarea evenimentului,
astfel că poeta vede „o duminică-n fiecare floare”
insuflând sentimentul sacral (De Pa°te) °i
îmbinându-l cu cel patriotic (Către atefan cel
Mare °i Sfânt). Mai mult chiar, poeta închină un
imn „tinerepii fără bătrânepe a cântecului nostru
românesc”, aderând necondipionat la tradipia
noastră culturală, învăpând °i pe alpii s-o
prepuiască. De la exprimarea bucuriei de a trăi
poeta trece pe nesimpite la repovestirea unor
fabule (Vulpea °i barza) sau la construcpii textuale
bazate pe interogapia pozna°ă din cimilituri (Fără
scară}. Jocul lingvistic e de bun gust, stârnind
fantezia °i buna dispozipie micilor cititori ca în
Cizmarul ocupat, unde imaginapia ingenioasă
pune în circulapie un virtual proiect vizând o ilară
Cizmărie pentru miriapozi. Spapiu de cunoa°tere
°i de amuzament, de miraj °i de poveste, poeziile
volumului formează o izbutită „horă a
anotimputilor” °i a cuvintelor filtrate prin
sensibilitatea poetei.
Încurajată să se exprime °i în proză, după ce
revista clujeană Steaua i-a acordat o importantă
distincpie în cadrul „Zilelor Rebreanu” din 1999,
publicându-i povestirea Vin pentru morpi °i pentru
vii, Elis Râpeanu a scos de sub tipar mai multe
cărpi, printre care °i micul roman Băiatul cu
mingea (Ploie°ti, Ed. TIPO-MAN, 2008). Verva
narativă a autoarei iese în evidenpă prin
capacitatea de a configura dimensiunea unui
destin tragic în lumea românească ante- °i post-
decembristă. Materia epică a narapiunii se
structurează pe tablouri de viapă surprinse în
frazare energică, debordând de autenticitate °i
învăpăminte. Factorul educativ se insinuează aici
sub forma unor patetice °i pilduitoare legături
între personaje. Mai precis, între cele trei
personaje centrale - Lucica, Alina, fiica ei °i
Dănup-Dani, fratele Lucicăi - trinitate pe care nu o
va distruge decât moartea lui Dănup, „băiatul cu
mingea”, contaminat de radiapiile emise în urma
exploziei nucleare a reactorului de la Cernobâl
din 26 aprilie 1986 °i răpus de boala necrupătoare
la Londra, după un lung °ir de tratamente
Andrei Berindan
My Father's Mistery
ineficiente. Lucica este o femeie puternică, decisă
să lupte cu greutăpile, obligată de soartă să-°i
crească singură fetipa °i să-l întrepină °i pe fratele
ei mai mic. Firea ei volitivă aminte°te de Mara lui
Slavici °i de tenacitatea Fefeleagăi lui Agârbiceanu
atât prin sacrificiile făcute, cât °i prin caracterul ei
de luptătoare care nu se dă înfrântă în ciuda
impedimentelor. Deviza celor trei este Topi pentru
unu °i unu pentru topi! Pe fondul acestor bătălii
zilnice pentru supraviepiure apar elementele care
redau fidel atmosfera anilor întunecapi când la
fabrică muncitorii primeau săpun „Cheia”, lavete,
mănu°i de protecpie, cizme, halate, dar pentru un
apartament mai mare Lucica scrie o scrisoare
Elenei Ceau°escu, inspirându-se după un caz
similar relatat în revista Flacăra. Ni se sugerează
că na°terea lui Dănup, nedorită de tatăl egoist, e o
consecinpă a decretului dat de Ceau°escu în 1966,
prin care se interziceau întreruperile de sarcină.
Dănup, băiatul îndrăgostit de fotbal, care va purta
cu el tot timpul o minge, î°i trăie°te copilăria la
bloc în Ploie°ti °i la Fântânele, „la mamaia”,
paginile care descriu anii aceia conpinând inserpii
cu tot felul de cântece ale copilăriei, dar amintind
°i de pâinea pe cartelă, de biscuipii „Eugenia” °i
de felul cum se făceau repartizările
apartamentelor prin întreprindere. Incidentele de
la °coală, când Dănup aduce în clasă doi câini sau
când „domni°oara Eprubetă” vrea să-l lase
corigent la chimie, sunt tratate cu aceea°i
gravitate ca toate celelalte încercări prin care trece
Lucica, „a doua lui mamă”, după moartea mamei
naturale. Sentimentele puternice care unesc
personajele, întrajutorarea lor, recuno°tinpa °i
respectul de care sunt animate sunt tot atâtea
pilde de urmat pentru cititorul tânăr care n-a
cunoscut epoca aceea.
O întreagă lume apusă se oglinde°te în
paginile narapiunii conduse cu abilitate de Elis
Râpeanu, scriitoarea care îmbină exemplar vocapia
didactică explicită cu vocapia înve°nicirii prin
cuvânt.
6
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Crucificat pe un creion tocit”
loan Negru
Costel Simedrea
Născocind cuvântul
Timi°oara, Ed. Brumar, 2014
Daca a fost °i, evident, mai este un boem,
atunci a°a moare. Popi sa fii boem °i în
deplina asceza. Citipi sau macar dapi o
„filmare” în „nomenclatorul” de sfinpi cre°tini,
vepi gasi un întreg regiment de boemi: bepivi,
curvari, talpa iadului, hopi, criminali, curve,
prostituate etc. °i poepi. Cu topii, ajun°i de-acum
sfinpi bătrâni, î°i duc cu ei boemia. O rasar în
eternitate. Mladipe °i muguri sa dea, °i samânpa.
De unde sa-°i aleaga poezia sfinpii daca nu
dintre boemi? Poezie sa-i zicem, inutilitate sa-i
zicem. Asceza sa-i zicem.
Cum sa fie boemul un ascet? Ascetul, în
înpeles metafizic modern, presupune o ruptura
epistemologica (epoche), o „punere între
paranteze” a ceea ce se °tie pâna acum (pe
vremea lui Husserl). Daca nu mai pii seama de
nimic teoretic, °tiinpific, ontic etc., atunci trebuie
sa ajungi, în plan poetic, la poezie.
La poezie popi sa ajungi pe multe cai. În fapt,
fiecare om î°i are calea sa. Dar cea mai grea este
aceea a scrisului. Aici intra, deja intrat în scena,
Costel Simedrea. Un boem al scrisului.
La Costel Simedrea conteaza în primul rând
faptul unic al scrisului. Presupune ca °tim cu
topii sa citim °i sa scriem, ca °tim cu topii ce este
o poezie, ca am citit cu topii poezii, ca am baut
o bere cu unii poepi, ca limba nu este decât o
convenpie, ca nimic, ajuns în limbaj, nu este
autentic (adica pine °i de non-uman), ca... Da,
dar cu atâtea presupuneri, nimeni nu scrie.
Nimeni nu scrie ceea ce °tie toata lumea. Aici
intra boemul cu faptul sau unic, mistic, al
scrisului. Boemul, adica poetul, adica ascetul.
El este cel care scrie. Exista mai multe feluri
de boema, una dintre ele este boema scrisului.
Nu este important acum ce, cum, despre ce se
scrie, ci faptul esenpial, uneori non-uman, de a
scrie. O bucurie °i un blestem. Un mod de viapa
°i moarte.
Antologia lui Costel Simedrea, Născocind
cuvântul, poate fi citita de oriunde, este, aproape
peste tot, egala cu sine. Nu are multe „noduri”
de dezlegat, nu are o poarta anume de intrare.
Nu propune o altfel de lume, alta decât aceea
vag poetica pe care o °tim cu topii. Nu are mari
distorsiuni/ contorsiuni lingvistice. Nu cauta sa
spuna altfel ceea ce se °tie, se traie°te, se scrie.
Fundamentala pentru Costel Simedrea mi se
pare în primul rând boema scrisului: „Crucificat
pe un creion tocit/ Cenu°a-am fost, °i o vapaie/
Am fost canar, am fost °i cucuvaie/ Am râs,
cântat... °i am bocit.// Am scris pe file de
granit/ Nimicuri despre papadie/ ai-acum, visând
la ve°nicie/ Suflet ma duc, de vis ranit.// Acasa
plec... pe-aici am ratacit/ Trecând masura-n
fiecare data/ De-aceea azi - suprema mea
rasplata/ Crucificat ma simt pe un creion tocit.”
(Crucificare, p. 205). Fiu al scrisului, acesta este
poetul. De aici, din scris °i prin scris, este °i
divinitatea sa. Crucificat azi, mâine înviat.
„Creionul tocit” este o imagine deosebita nu
numai pentru „obsesiile” sale poetice (vis, iubita,
fulgi, iarna, frunze, moarte etc.), nu numai
pentru poetul care nu mai scrie, ci mai ales
pentru ceea ce mi se pare cea mai percutanta
idee a carpilor/ antologiei de fapa: ideea viepii
postume. Poate ca forpez un pic interpretarea
daca spun ca tot ce sta scris aici de catre Costel
Simedrea este „postum”. Antumele unei viepi
postume. Faptul implica o relectura din aceasta
perspectiva profunda, inedita, jovial-tragica.
Autorul, poetul iese pe scena, face o reverenpa °i
se retrage. Ramâne sub reflectoare scrisul,
poezia. Singura. ai spectatorii, boemi ai cititului:
„Jurnal pentru nimeni... niciodata.../ Nu îl citi,
nu rascoli cenu°a:/ E ceasul de taina al noppii/
În care copilul î°i omoara papu°a.” (Jurnal,
p. 179); „E clipa în care toate cele mor/ Când
pâna °i moartea se stinge °i moare.// E clipa
când nu mai exista clipa/ De-acuma nici timpul
nu trece/ Doar noaptea un orologiu mai pipa:/ E
clipa absenta. E ceasul doisprezece...” (E clipa, p.
182). Singurul actual, viu este scrisul, vie e doar
poezia. Nu ea, poezia, are o viapa postuma, ci
poetul. Fapa de el, nimic nu s-a schimbat, totul
pare a fi la fel. Exista pentru el aceea°i lume,
acela°i mediu, aceea°i trecere. O lume care nu se
mai întoarce. O °tim cu topii. E aceea°i °i nu se
mai întoarce °i este, prezenta fiind, postuma.
Din aceasta lume vine poezia. În lumea poeziei
vine poezia. În lumea care nu mai trece, în
„clipa absenta”, în „clipa când nu mai exista
clipa”. Am spune ca e viapa de dupa viapa, dar
poezia nu are decât una, a ei, absoluta: „În
crâ°ma veche, la o masa,/ Beau singur... dar
singur de tot!/ Ce-a fost? Ce o fi? Nu îmi pasa/
Nimic sa mai schimb nu mai pot.” (Fata
Morgana, p. 220).
Viapa a trecut, cu toate ale ei, într-una
postuma, aparent la fel cu prima. De aici,
credem, tensiunea interna a acestui volum. În
ambele, greu de spus în care, situam scrisul,
„crucificarea” pe creionul tocit. Mai apoi trebuie
avuta în vedere poezia. Postum sau nu, poetul
este pâna la poezie. Ea ne dezvaluie boemia
viepii „antume” °i „postume” a scrisului care te
ia din pragul nefiinpei °i te duce în „clipa
absenta”. Ea, poezia, este cea care desavâr°e°te
absenpa.
Cartea lui Costel Simedrea are banuite °i
nebanuite adâncimi. Mai ales acestea îi dau un
farmec aparte. O vibrare de adiere de fulg. O fac
sa fie vie.
Nevoia de dragoste
Cornel Udrea
Stela-Maria Ivane°
Confesiuni necenzurate
Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2014
Zestrea epica a scriitoarei Stela-Maria Ivane°
se îmbogape°te cu o noua carte, ce se
a°eaza alaturi de celelalte volume, sub
semnul comun al dorinpei de a transmite fapte °i
întâmplari, ca un fel de model existenpial, fara
însa a apasa pe latura moralizatoare, didactica.
Autoare poveste°te firesc, curgator, fragmente din
biografia sa °i cele mai apropiate de emopie sunt
pasajele în care dialogheaza cu fiul sau, o
modalitate mai rar întâlnita în scrierile de
confesiuni, în jurnalele confesionale.
Având o bogata experienpa scriitoriceasca,
augmentata °i de viapa profesionala ca ziarist de
radio, Stela-Maria Ivane° vrea sa ne transmita nu
numai experienpe de viapa, dar °i sentimente, care,
la o adica, pot sa devina folositoare, aproape de
pilda. Foarte multe dintre materialele incluse în
aceasta carte, secvenpial, separate pe orizontala,
pot sa fie imagini de sine statatoare a unei
existenpe traversata de multe incertitudini, dar °i
de insatisfacpii, la care se adauga ochiul vigilent °i
prob al reporterului de radio.
Autoarea a cunoscut foarte mulpi oameni în
existenpa sa agitata, a avut rabdarea sa-l asculte pe
fiecare în parte, pentru ca a °tiut un lucru: orice
om are de transmis ceva, orice om poarta cu sine
un dram de înpelepciune care, preluata °i
transmisa mai departe, devine cu adevarat utila.
Confesiuni necenzurate nu este nici roman,
nici jurnal, ci o transcriere fara echivoc a trairilor
°i sentimentelor acumulate în timp.
Spune autoarea, în prefapa: „eu n-am inventat
nimic în aceste confesiuni necenzurate, n-am
fardat, n-am exagerat, de°i, poate din delicatepe,
pentru unele inele de vârsta sau pentru sufletul
urma°ilor lor am preferat, pe alocuri, inipialele.
Conteaza, în fond, nu o persoana anume, ci ce a
reprezentat ea: un sistem, un fenomen, o tara
sociala, psihologica sau caracteriala, o
ideologie...”.
Autoarea marturise°te, tot aici, crezul ei vizavi
de existenpa, °i anume ca viapa trebuie traita pe
viu, iar toata cartea argumenteaza aceasta
conceppie.
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
cartea străină
Bajani & Mifsud
^[^tefan Manasia
Prefer sa încep anul 2015 publicînd în
paginile Tribunei cronici despre doua carpi
extrem de interesante, experimentale, novatoare,
descoperite de sussemnatul în timpul
Festivalului internațional de literatura Bucure°ti.
Splendoare neorealista
L-am cunoscut pe Andrea Bajani, în
2 decembrie 2014, la Bucure°ti. FILB, ediția
a °aptea, stătea sa înceapă. Cu doi ani mai
în vîrsta decît mine, Andrea (nascut la Roma-n
1975) ma complexeaza, într-un fel. A publicat
cel puțin °ase romane, a umflat o groaza de
premii, vîntura Europa relaxat. E obsedat de
propria lui sanatate - la Bucure°ti îl intriga pîna
aproape de panica un hematom aparut peste
noapte. Altminteri, stîngist, apostolic: în primul
roman scrie despre viețile muncitorilor italieni
pentru ca, mai pe urma, sa documenteze
relațiile dintre români °i italieni, încercînd - cu
inteligența, sensibilitate °i empatie - sa-°i explice
apariția stereotipurilor, a prejudecaților, a
simpatiei în unele cazuri. Agreabil în dialog,
personajul asta înalt, camusian, reu°e°te sa sara
dincolo de socialismul românesc (cu fața
preumana). Prin urmare, iata-ma întors la Cluj,
în plina nevroza.
Neurolepticul meu s-a dovedit micul roman
De vei lua aminte la gre°eli, singurul care i-a
aparut lui Bajani, în traducere româneasca, la
Humanitas, colecția Cartea de pe noptiera, în
2011. Traducerea, semnata de Ileana Bunget °i
Smaranda Bratu Elian ar fi trebuit, se vede
treaba, supravegheata de înca o pereche de ochi:
neglijențe de culegere a textului, variante
imposibile ale unor substantive române°ti, dulci
dezacorduri obstaculeaza lectura romana°ului
astuia, care te face curios de la prima pagina.
Lorenzo coboara pe scara avionului, la Otopeni.
Venise în Bucure°ti sa-°i îngroape mama, pe
Lula - afacerista italiana de succes,
inventatoarea unui teribil „ou” de slabit.
Capsula în care se închid, benevol, trupurile
obeze titulare de conturi supraponderale, ale
esticilor naivi (ru°i, chinezi, români, bulgari
etc.) Realitatea sordida a rom(ân)ilor cer°etori °i
agresori în Cizma are corespondentul în
afacerile de succes (multe venale & penale) ale
italienilor aterizați la nordul Dunarii aidoma
conquistadorilor lui Cortes. Andrea Bajani a
trait luni bune în România, a documentat
narativ realitațile descrise în roman. Ochiul lui
înregistreaza mai bine decît al nostru culoarea
Bucure°tiului postdecembrist, temperamentul
localnicilor, vibrația naturii °.a.m.d. În plus, ne
scute°te de divinizarea capitali°tilor occidentali,
întîmpinați aici cu pîne °i sare, hoteluri de lux
°i curve abia trecute de majorat. Infiltrat în
noul mediu, reconstituind viața româneasca a
mamei sale, descopera e°ecul acesteia în
cautarea fericirii. Propriul sau e°ec. E°ecul
ființelor ce se masturbeaza o viața avînd în fața
himera capitalismului. Luminile nocturne.
Focurile de artificii. Exportul. Camioanele
ie°ind, unul dupa altul, pe poarta fabricii. Ouale
de slabit. Verigheta °i lanțul de aur. Penthouse.
Intercontinental. Cadavrul mamei zace doua trei
zile pe holul minunatului apartament (românii
n-au bani sa locuiasca a°a, îi spune eroului
secretara Monica), pentru a fi gasit de asociatul
°i fostul amant, Anselmi, reprofilat acum pe
fetițe valahe. „Cînd gra°ii slabesc, cei slabi mor”
- o întîmpina protestatarii chinezi pe mamica
afacerista, atunci cînd încearca sa-i cucereasca,
la ei acasa, °i pe mandarinii obsceni.
Scriitura, rostogolire iscusita de voci, te
împinge la meditație, la alfabetizare
interculturala, mai bine decît ar face-o orice
ghid. Ca sa-ți strecoare, uneori, sub limba,
cianura lui Hitler: „A°adar ai murit singura, ca
o cațea bolnava care nu-°i mai linge nici macar
parul, iar ceilalți cîini nu mai au chef s-o
miroasa în dos”. ai: „Am închis ochii ca sa-mi
concentrez atenția asupra ta, m-am tras într-un
colț, lumea venea °i pleca, se trîntea pe
canapea, cineva striga spre mine, ma chema la
petrecere. De cealalta parte continuai sa fii tu
care vorbeai cu greu, dinauntrul tacerii, cu gura
năclăită de bautura °i de somn, spuneai Acum
mama se duce sa se culce, nu se simte bine,
vorbind tot la persoana a treia cum vorbe°ti cu
un copil. Pe urma mi-ai spus Noapte buna °i ai
închis”.
Construcția rafinata, aranjamentul muzical al
propozițiilor, polifonia, grafia frazelor cu
minimum de semne de punctuație (întarind
cumva efectul de autenticitate), pregnanța
personajelor (chiar °i a celor tacute, blurate,
cum sînt Emilio, blîndul tata vitreg, sau °oferul
mamei, Cristian), toate astea te fac sa termini
de citit De vei lua aminte la gre°eli cu sufletul
torturat splendid, cu dorința de a mai avea sub
ochi cel puțin o duzina de pagini, cu dorința de
a-i strînge mîna, înca o data, puternic,
romancierului macaronar.
Stabat Pater (psalmic & balsamic)
Immanuel Mifsud e o natura introvertita,
melancolica, care developeaza masochist - în
continuu - filmul întîmplarilor personale
(catastrofice °i epifanice). Autorul maltez nascut
în 1967 este considerat vîrful de lance al
generației sale, despre care s-ar mai putea face
observația - întemeiata - ca a crescut °i s-a
maturizat o data cu democrația insulara. Ecoul
transformarilor sociale, al eternelor rivalitați
politice (catolici vs sociali°ti), al inechitații °i
rebeliunii teenager-ilor din anii ’70 ai secolului
trecut traverseaza - de la un cap la altul -
romanul În numele Tatălui (°i al Fiului), distins
cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatura
în 2011.
Cartea, de nici o suta de pagini, tradusa
excelent de Denisa Duran (Editura Polirom,
2014), este o meditație provocatoare. Exista o
întreaga literatura a mamicilor °i copiilor
(fiilor), a depresiei postpartum, a abuzurilor
domestice, dar nu exista nici cea mai firava
încercare de a documenta - literar - trauma
tatalui, apasatoarea con°tiința paterna, regretul
de a nu fi purtat el însu°i fetusul care acum îl
prive°te du°manos, otravitor, refugiat la sînul
mamei: eterna, imposibila conjurație.
Moartea tatalui, urît °i adorat - de Ziua
Muncii, 8 mai - °i re-descoperirea carnetului
maro în care acesta ținuse un jurnal fragmentar
al experienței ca soldat în cel de-Al Doilea
Razboi mondial constituie declicul romanului.
Joseph Maria Mifsud (cum îl vor ortografia
britanicii) este artilerist (soldat, caporal, sergent)
al Imperiului Britanic °i se căsătore°te, în 1942,
într-un adapost antiaerian. Ceea ce ar putea
deveni subiect postpynchonian (amintiți-va H)
deraiaza într-un roman-eseu, ingenuu °i
impecabil „înve°mîntat” formal, unde nume ca
Roland Barthes, Julia Kristeva, Peter Handke,
Sylvia Plath °i altele sînt convocate într-un fel
de oratoriu - hipersenzitiv °i uberrntelectual -
dedicat suicidului °i dispariției ființelor iubite,
imposibilei relații cu tatal. Narațiunea capata -
adesea - lactescența °i splendoarea celebrei
constelații: lapte °i samînța textualista,
evanescența °i greutate - într-un balans executat
grijuliu. ai croitoria asta - de lux - a lui
Immanuel Mifsud funcționeaza de minune,
trimiterile °i citatele (unele lungi) nu bruiaza
desfa°urarea narativa, flashback-urWe în copilaria
8
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ultragiată °i trasul cu coada ochiului în
prezentul - zeiesc °i aurifer - al propriului fiu
(nou-născut căruia Falusul patern îi retează - de
data aceasta în mod real - ombilicul).
Ca povestitor, Mifsud nu aparține
mediteraneenilor, ci mai degrabă are afinităpi cu
mitteleuropenii crepusculari, nostalgici (Kis,
Hrabal, Esterhazy, Huelle), mae°trii ai acelei
miniaturi demenpiale care este poemul în proză:
„ai-n timp ce plîng, te văd pe tine, cu privirea
aia intensă, a la Humphrey Bogart, te văd
peapăn ca un par în uniforma ta maro, te văd
cu baioneta ta, cu medaliile strălucitoare
atîrnate de piept, cu casca legată sub bărbie, te
văd chircindu-te în spatele tunului alb, încins,
care pinte°te spre avioanele Stuka, te văd trăgînd
cît te pin puterile °i blestemîndu-i pe ticălo°ii de
fasci°ti °i svastica, te văd conducînd în viteză o
motocicletă militară de două ori mai mare decît
tine, te văd scăldat în °iroaie de sudoare, te văd
suflecîndu-pi mînecile uniformei ca să-pi arăpi
tatuajele verzi de pe ambele brape, fiindcă e°ti
în armată, te văd, iar tu te înalpi spre cer,
gigantic, un stîlp de granit, un munte, un zeu
strălucitor.// În numele Tatălui.” (p.56)
Nimic - propozipie, judecată sau medicament
- nu poate cicatriza rana (mai pretenpios:
angoasa) paternităpii la naturile delicate,
hipersensibile de tipul Immanuel Mifsud
(pentru că micul roman-eseu este asumat
personal, de la prima la ultima pagină, orgolios,
militant, de la amintirile cu un tată umilit °i
adorat pînă la imaginea scheletelor scoase din
cripta familiei de groparii „timizi”). Doar (că)
vocea autorului are inflexiuni biblice, psalmice
& balsamice, evacuîndu-ne din text pe o muzică
simplă °i plină de frumusepe: „Atunci, fiule, ce-
a° mai putea să spun decît că poate ai dreptate?
atii că s-a făcut deja dimineapă? ai în curînd te
vei trezi °i vei alerga de colo pînă colo, pipînd °i
scopînd toate jucăriile, în timp ce ochii mei sînt
ro°ii ca de foc, ro°ii de nesomn. Am stat treaz
toată noaptea: am scris o poveste pentru tine °i
am vrut s-o atîrn de căpătîiul patului tău, dar,
îndreptîndu-mă într-acolo, m-a luat somnul. Am
obosit să joc rolul atotputernicului. La miezul
noppii, cînd coco°ul din grădina din spatele
casei noastre se trezise deja, a trebuit să mă dau
bătut. Mă doare capul, îmi simt ochii ca ni°te
pietre °i nu °tiu dacă voi putea rezista de-a
lungul zilei. Dar tu vezi-pi de planurile tale. A°a
am făcut °i eu cîndva.” (pp. 88-89)
Într-un interviu emopionant acordat Florinei
Pîrjol pentru Suplimentul de cultura
(nr. 464/ 13-19 decembrie 2014) Mifsud mai
face o încercare de a se ancora pe sine -
scriitorul, studiosul, cel diferit - în saga acestei
familii de muncitori, oameni simpli (mama
analfabetă, °apte frapi mai mari): „eu am fost
singurul din familie care a făcut studii, topi
ceilalpi au făcut doar anii de °coală obligatorii,
apoi s-au angajat în fabrici sau pe °antier. Era o
familie de muncitori în care eu am fost mereu
cel diferit. Dar e adevărat, uneori îmi trece prin
minte un gînd emopionant despre asta. De
pildă, a° vrea să cred că există o viapă de apoi,
nu sunt sigur că există, dar nici că nu există.
Dar, dacă există, îmi imaginez cîteodată că tatăl
meu ar putea vedea, de acolo de unde e, că am
ajuns practic să-i public viapa. ai mă întreb oare
ce ar spune despre asta.”
meridian
Poeme de Ani Bradea
Poemul din zid
I.
Din de°ertul verde tot mai sosesc caravane
cu arome °i mirodenii. vicleni, negupătorii îmi
bat în poartă, °tiind că nu-i pot refuza. ziua
noastră de dragoste, noaptea care n-a mai
venit, o urmă de tandrepe scăpată de uciderea
în fa°ă, masca unei tristepi întinse pe chip ca o
a doua piele, pe toate le-ai închis în sticlupa de
otrăvuri, din care-mi torn câte o picătură în
cafeaua de dimineapă.
A° fi vrut să fi rămas acolo, să nu-mi fi
rupt din sufletul cald, aburind ca o pâine
proaspăt scoasă din cuptor. a° fi vrut să chem
întunericul °i să ne închidem în el, ca în uterul
primitor al unei iubiri de fecioară. mi-a° fi
săpat în piatră pove°tile °i a° fi trăit-o pe ulti-
ma, până la ziuă. oricum n-ar mai fi fost nimic
de adăugat.
A° fi vrut să nu fi urcat în trenul acela. de
atunci el spintecă depărtarea, pâclă a unui
viitor incert, °i coase în urmă aproapele, pe
viu, în grabă, ca pe o rană ce nu se va vindeca
niciodată.
Mi-am vândut noppile, călăule, cu fiecare
cui bătut în carnea lor îmi cre°te un e°afod în
inimă. în curând se va face, tăios, dimineapă.
II.
Scrie un poem! - mi-ai zis
unul pe care să-l spânzuri în bradul lipsit de
ornamente.
Eu nu mai ucid brazi! nu °tii? îmi amintesc
de cadavrul celui din urmă, culcat lângă zidul
scorojit, fără eticheta cu număr. sevele-i scurse
pe trotuar mă urmăresc până-n noaptea asta,
care, iată, se lichefiază peste coronipa mea de
crini lipicio°i. o simt cum îmi apasă fruntea, ca
o blasfemie. °i lini°tea mi se sfâ°ie de brapul
crucii la care mă rog întruna, de când absenpa
ta, picătură chinezească, îmi străpunge inima.
în golul format, chipul pi se înrămează. te-am
imaginat de atâtea ori încât nu mă pot dezbră-
ca de tine. uneori chiar a° vrea să mai pot
plânge goală.
Trece °arpele peste ruine, la cumpăna dintre
ani. îmi repro°ează păcatul °i aruncă mărul în
compozipia cu natură statică. eu adorm visând
o carte de poezie. periculos de aproape e
dimineapa.
Când mi-am dorit să evadez din mine,
călăule, nu °tiam că afară mă a°teaptă plutonul
de execupie!
El poema de dentro del murro
i.
Del verde desierto siguen llegando
caravanas con arromas yespecias. maquiavelicos,
losmercaderes, tocan a mi puerta, sabiendo
que no puedo rechazarles. Nuestro dîa de amor,
la noche que no llego, una sombra
deternura, librada de la matanza en la cuna,la
mascara de una tristeza tendida sobre el rostro
como una segunda piel, a todas enceraste en el
bote
de venenos, de cual me hecho una gota en
el cafe de la manana.
Habr^a deseado quedarme alll, no romperme
del alma caliente, humeante como el pan
recien sacado del horno. Habr^a deseado
llamar la oscuridad, y encerarnos en ella, como
en el utero acogedor de un amor de una
virgen. Hubiese cavado en piedra los cuentos,
Y hubiese vivido el ultimo, hasta el alba. De
cualquier forma, no quedar^a nada mas que
decir.
Habr^a deseado no coger aquel tren. Desde
entonces corta el horizonte, niebla de
un futuro incierto, y cose en final al
proximo, al vivo, deprisa, como una herida que
nunca se curara.
Me he vendido las noches, verdugo, con
cada clavo clavado en sus carnes me crece un
cadalso en
el corazon, que pronto se hara cortante, por
la manana.
II.
iEscribe un poema! me dijiste.
uno al cual ahorcarloen un abeto sin
adornos.
iYo no matare mas abetos! Sabes? Recuerdo
el cadaver del ultimo, tumbado
alpie del murro marchito, sin etiqueta con
numero, su savia escurrida sobre la acera
mepersiguen, hasta esta noche que, mira, se
licua sobre mi coronita de lirios pegajosos. La
noto como me aprieta la frente, como una
blasfemia. Y la tranquilidad se me desgarra del
brazo de la cruz
donde no paro de rezar, de cuando tu
ausencia, gota china, me parte el corazon. En el
vacio formado, el rostro se te enmarca. Te he
imaginado tantas veces que ya
no puedo desvestirme de ti. A veces quisiera
quejarme desnuda.
Pasa la serpiente sobre ruinas, en noche
vieja. Me reprocha el pecado y tira
la manzana en composicion con la natura
estatica. Me quedo dormido sonando un libro
de poes^a. peligrosamente cerca esta la manana.
iCuando he deseado evadir de mi, verdugo,
no sab^a que fuera me esperaba el peloton de
fusilamiento!
Traducere de
Octavian Vasilescu
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Dorin Tudoran
furculița de aur
îmi îngrop morții
cu o furculiță de aur
fac ochii roată °i văd
sfâr°itul în 3D
cobor ni°te scări pe care
am uitat să le urc
dimineața aceasta
îmi pare fară de sfâr°it -
nimic nu poate
s-o tulbure
nimic nu o clatină
nimic
asemenea ploii
rătăcite în pustiu
nu le pot spune:
opriți-vă
eu sunt noaptea
nu le pot spune:
opriți-vă
eu sunt pustiul
pentru ei
pragul e totul
atelier în carne vie
cioplesc în mine
fără milă
fără încetare
peste tot - carne risipită
pragul
oamenii ace°tia
îmi trec pragul casei
asemenea luminii
care orbecăie
în noapte
oamenii ace°tia
îmi trec pragul casei
dalta prinde viață
carnea prinde moarte
nimeni nu prinde de veste
adorm ca un dezertor
dimineața mă trezesc
încătu°at °i gol pu°că
lumea din jurul meu
e plină de a°chii
cine mi-a comandat
lucrarea asta
a uitat de ea
cioplesc în mine
a°chie după a°chie
am devenit
propriul meu atelier
Dumitru Velea
Poeme pentru Daimonul Odette
Paradoxul Daimonului
-	Erai atât de albă °i de subțire,
cu mine de mână,
în bisericuța dintr-o zi,
în spate cu o lumânare.
M-am trezit: erai întinsă
sub o lumină orbitoare,
cu o pată de sânge prin rochia albă,
într-un pat de spital.
-	Sub lama cuțitului ce taie
prin măruntaiele mele,
îmi fineam răsufletul °i ochii deschi°i,
ca să nu aluneci de durere.
M-am trezit: eram cu tine de mână,
într-o rochie albă,
în bisericuța dintr-o zi,
în față cu o lumânare.
Mireasa °i fluturii
Roiuri de fluturi tremură-n soare,
ca o ninsoare ce-i gata să cadă
°i nu mai cade;
s-au strâns lumini la subsiori,
îi trec cu aripile peste frunte,
ca unei făpturi de-o clipă,
ei, fluturii, zburătoarele clipe,
î°i iau din lumină culorile,
singurele pe care ochiul le distinge;
se văd cum se °terg odată cu soarele,
până la amurg. În partea cealaltă,
au trecut prin lumină °i piatră,
°i-au lăsat culorile
pe voalul tău de mireasă;
acum î°i strâng plăpândele aripi
prin crăpăturile întunericului
°i-ncearcă s-adoarmă. Cum te-au visat,
se ridică °i zboară,
fericiți, ca o întoarcere acasă.
Tu, precum fluturii, te culci o dată
°i te treze°ti de două ori.
*
*	*
Odette! Odette!
Niciun rest de cuvânt
nu-ți mai tulbură auzul slăbit;
niciun fir de imagine
nu-ți mai cade în ochii deschi°i;
nicio umbră de nor
nu-ți mai trece peste cre°tetul gol;
niciun fo°net de vânt
nu-ți mai umflă ve°mântul albit;
niciun strop de ploaie
nu-ți mai atinge umerii goi;
nicio rază de soare
nu-ți mai înseamnă umbra rărită;
nici...
Lada °i pânza
Să iei ve°mintele tale de sărbătoare,
ca °i cum ai fi în ziua de Pa°ti;
să-ți aminte°ti că vei trece cu ele
pe sub masa cea sfântă,
când porțile se deschid
să intre Împăratul O°tirilor!
Pânza de mamă țesută
din clipa na°terii tale,
pentru a călca mireasa pe ea,
printre rozele °i nucile presărate,
s-o strângi sul, ca pe o carte,
°i să o a°ezi cu ve°mântul, în locul capului!
Mâinile mamei au urzit firele vara
pe scândurile gardului
°i iarna, pe ră°chitor,
le-au trecut °i năvădit printre nodurile ițelor,
prin rosturile spatei din vătale,
le-au întins pe sulurile cu vergele.
Zi °i noapte ea a țesut
până vederea i-a slăbit °i mâinile i s-au uscat;
nu °tia că pânza drumului spre casă
duce la lespedea de piatră;
nu °tia că mireasa ta va pă°i pe firele ei,
ca o adiere, fără umbră, pierzându-se printre nori,
că nu i-a fost dat să urce pe masă
ca s-o primească în brațe,
s-o ducă în tindă.
Mâinile ei au făcut pânza sul,
ți-o a°ază sub cap, ca pe un dar,
spunându-ți că pentru tine
mireasa vine de pe cealaltă lume,
într-o rochie albă de in.
Tu alergi în visul ei
cu sulul de pânză în brațe,
îți închipui că este chiar ea,
îți afunzi gura în pânza din ladă, în respirația ei
1O
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
°i strigi: M-am întors,
prime°te-mă în bra/ele tale, Odette!
Stai lângă lada de lemn de salcâm,
iei seama la mâinile uscate ale bătrânei,
la măsurile tale,
luate în cruci° °i-n curmezi° cu fir ro°u
°i date ve°mintelor,
pânzei °i lăzii,
ca °i cum le-ar face semnul crucii,
în ziua de nuntă.
Ce înger a luat-o în brațe
de a trecut-o pragul casei?
Ea este încă pe masa rotundă de lemn,
închipuind lumea cu frumusețea ei.
Ai presărat trandafiri ro°ii °i nuci pe pânză -
tălpile ei le °tiu mirosul °i le cunosc semnificația.
A°teaptă!
Pă°e°te pe pânză °i urcă pe masă! Ea
te va primi în brațe,
altfel decât în lumea ta.
Femeia cu capul tău în brațe
Până la amurg °lefuie°ti masa de piatră,
ca în tăblia ei verde să-ți vezi fața.
O pasăre albastră se lasă pe ea,
devenind femeie în ve°mânt alb.
Pasărea se-ntoarce în bezna dintre stele,
femeia îți trece tandru degetele prin păr
°i u°or adormi cu capul plecat
pe piatra cea verde a mesei de sub cer.
Pasărea te-acoperă cu aripile albastre,
sau femeia s-a preschimbat în pasăre,
°optindu-ți că a fost s-o trezească
pe cea adormită sub umbră de stea?
Până ân zori capul ți s-a adâncit în piatră,
sau piatra s-a răsturnat în tine?
O femeie trece prin poartă °i-ți aduce,
din partea cealaltă, capul în brațe.
Andrei Berindan Artist in Search for the Truth in Art 2
Aici
°i pământul alunecă-n pământ,
numai tu te ridici cu numele Odette -
piatră funerară.
Petru Solonaru
aamanul
Cel văzut desparte, însă-un nevăzut
purure une°te firul ce s-a vrut
când temei a toate, când în°elător
înveli° nuntirii dintre cer °i lut:
Pe de-o parte corpul, temnițar prea strimt
risipirii lumii sub de°ert consimt! ....
Dincolo.'întreitul, zeic emisar
transei rituale: suflet, minte, simt ....
Purtător desagii sarmilor ce-apar
amintiri din visul nalt solomonar,
numai el, °amanul Noului Pământ,
învă/ând să moară nemurii Dar ....
Sfoara curcubeie, cale înde sus,
o preschimbă-în zboru-i unduielnic fus
dintru care timpul toarce somn latent
a nimic de este prin estimi ce nu-s ...
Roata
De la cerc la centru-i roata,’în vremi ce țin
strânse laolaltă lumile-a destin,
scrie devenirea tuturor, dar nu
°i-a Uitării înse°i, osie, alin
pentru cel repaos fără început....
Ludic sacrificiu, văl °i-a desfăcut
prin obezi °i spițe, numărul urmând
într-o repetare de nimic făcut.
Ordine de°artă, învârtind tehui
plinul ce î°i este-în golul care nu-i,
urcă scara zilei, cenu°ar latent,
ca stihar-lumină tainei nimănui.
Când mi°cării pune formele de par,
are lângă sine sufletul drumar
ce se crede însă osebit de ea.
Secerate pulberi cad al lor cuibar ....
Toate-s înnoirii
-Dobânde°te minte sacrului crezând!
Plin de ea cel suflet are far prin gând
spre-a străbate ceruri cu-amănunt °i fir.
....Om °i duh alături dintru Unul, când
primu-i zeu ce piere, iară celălalt
ins al nemuririi °i luminii smalt....
De sub ve°nicie cosmos, timp °i viu,
ordine, schimbare, viață,’în moarte salt,
sunt să se pogoare tâmplei ca un vis,
dacă nu’în evlavii căi de cuget ți-s ....
Astfel ai să afli că se descompun
°i nu trec distruse cele ce s-au scris ....
Toate-s înnoirii.... Vechi e-acel Întreg
unde părți contrare clipei se-înțeleg,
umbre vin °i pleacă-în mare stelământ,
chip al Lui, oglindă spre nimic, priveghi
Se învață moartea ....
Recluziune-a minții, o geneză-a scris
să nu °tii de unde °i spre unde’în vis
viața ta urmează marile oglinzi,
când prin tot auzul vezi mereu abis ....
Vremea androgină, cu-a-învăța murind,
adevăruri, două’în pustnicul fiind,
scoate din cadavru’încetului bărbat
mântuință doară’în feminin colind.
Teama, tristul, dorul carnea o deduc
din misterul însu°i prins de-al clipei truc
°i prin jungla firii’în sine adâncesc
tantrica-i podoabă-a gândului caduc....
Astfel, spui în tine: „- Nu-i nimic de-atins!
Ve°nicia calmă-i gol ce trece stins ....
Aurul alchimic într-un sterp cuibar
°i-a ascuns disprețul: negru, alb, aprins ..."
parodia la tribuna
Petru Solonaru
Roata
Înainte de a se inventa roata, cercul s-a inven-
tat—
cercul, ca semn, prin roată a căpătat
sens, devenire tuturor, în tot,
°i oamenii de-un chin au scăpat.
Copii au valorificat roata de la început,
ludici fiind, să se joace cu ea au vrut
°i au °i reu°it, se pare,
că jocul lor nici azi nu a dispărut.
Apoi au apărut rotarii °i i-au pus spițe
°i i-au ata°at diferite chichițe
precum roabe, căruțe sau biciclete,
cu far °i claxon dacă erau pentru fițe.
Când formele °i devenirea toată
a fost făcută, iată că deodată
au venit poeții făcând pulbere totul,
numai °i numai ca roata să fie reinventată!...
Lucian Perța
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Aspidă
Francisc Ormeny
Francisc Ormeny a obpinut Premiul I la secpiunea
Roman a Concursului Napional de Proza "loan
Slavici", edipia 2014.
De patru zile n-am mai ajuns acasa pentru
ca de patru zile stau °i caut în gunoi. Nu
am crezut ca o sa dureze atât, dar iată ca
se întâmpla lucruri stranii. Cautam conpinutul
binelui moral, cautam disperat placerea purificata
prin inteligenpa. Cautam virtutea °i perfecpiunea
pe care °tiam prea bine ca am pierdut-o, cautam
sa dobândesc cuno°tinpe noi °i reprezentari mai
clare decât cele pe care le avusesem pâna atunci.
De patru zile scormonesc ca o cârtipa printre
hârtii, pungi °i coji, manânc ce gasesc °i ce mi se
pare cât-de-cât comestibil. M-am hidratat cu
resturile de suc °i apa din pet-uri °i cu prelingeri
de lapte din cutiile de Dorna niciodata golite
pâna la ultima picatura. În prima zi m-am
du°manit crunt cu câinii care ma vânau cu priviri
alunecoase de vipere. Am înpeles pe data ce avea
sa se întâmple acolo daca nu acpionam în timp
util, a°a ca i-am pastrat lânga mine doar pe cei
umili °i cuminpi °i am început startegia de
contracarare a verminelor cu patru picioare.
Înpelegeam din privirile lor de dobitoace mono-
plate ca se întreaba daca °i cum sa se alieze
împotriva mea. Nu e greu de ghicit ca cei cu bun
simp erau cei de talie mica °i foarte mica, iar
intriganpii teritoriali - cei de talie mijlocie °i
mare. A°a-zis uitându-se în lateral, adulmecau
liniile posibile ale colapsului meu prin jurul
buncarului... °i tot mai aproape. De fapt îmi
dadeau târcoale de-o maniera foarte perfida °i
evaziv-veninoasa. Cei mari, suspicio°i, distanpi °i
reptilian-vicleni; cei mici dornici de afecpiune °i
genero°i cu împarpirea intimitapii °i a mulpumirii
simple, împlinitoare °i trist-împaciuitoare, în
pupinul rece °i inutil-melancolic pe care-l
împarpeam. Pe cei mici i-am adunat în jurul meu
°i i-am folosit ca sa-mi pina de cald noaptea. Însa
mi°carea asta a pinut în primele doua noppi, într-a
treia mi-am dat seama ca nu se va mai putea
deoarece ceilalpi deveneau tot mai insistenpi °i
practic nu mi se mai inserau în frica sau în
nesiguranpa ci direct în con°tiinpa morpii
abundente, în albul condensat °i perfect laptos al
grasimii din carnea unui animal sanatos, proaspat
varsat peste verdele crud de jungla de tigrul ce s-
a balacit în smântâna lui.
I-am strâns pe cei mici la pieptul meu °i, ca o
colecpie grotesca de jucarii de plu° cu pretenpii
absurde de monstru cu zece capete, am început
sa le aratam colpii. N-a fost o idee deloc buna,
deoarece prin acest gest le-am insuflat
du°manilor no°tri o viapa noua °i puteri
nebanuite: am intrat practic pe frecvenpa lor
ontologica °i au început sa ne priveasca tot mai
arcuipi, cu o incisivitate acerba °i tot mai greu de
pinut în frâu la nivelul duelului psihologic ... ca o
coarda de arc gata oricând sa-pi plesneasca în fapa
ori sa-pi trimita sageata în gât. Timpul statea
nemi°cat, ca sub garou - a°teptând sângele sa se
adune °i sa curga, iar existenpa mea °i a
tovara°ilor mei de nevoie °i de chin pulsa în mod
insuportabil, cu râncezimea °i mizeria acidului
cripto-formic. Cineva sau ceva trebuia sa
explodeze. Cel mai cabalin dintre ei s-a
concentrat °i apoi a sarit la nasul meu improvizat
de clovn (o ro°ie înghepata pe care nu °tiu din ce
gest absurd °i melancolic-comic mi-am înnodat-o
de fapa cu firele-mi de par lungi °i rebele) ca la
un mar de carne dintr-un copac ce face fructe de
carne învelite în piele...fructe cu ochi care atârna
de crengi prin cordoane ombilicale mapoase °i
care au frunze sub forma de unghii imense,
lucioase °i late. De la distanpa, un astfel de copac
(cu fructele lui ro°ii scofâlcite) seamana cu o
mu°cata foarte mare °i de-o luxurianpa exotica.
Oricine °tie ca e impardonabil sa te comporpi a°a
cu o floare, fie ea °i una care-°i otrave°te °i
voaleaza privitorii prin marimea-i abominabila,
neo-nucleara - o floare devoratoare de clipe
anesteziate de pe chipurile ce privesc nostalic
atunci când apusul aprinde geamurile verzi °i
Andrei Berindan	G(old) Times 3
sârmate ale balcoanelor comuniste.
Atunci °i acolo devenise imperativ sa rup
definitiv aceasta bestie invadatoare din epiderma
curata a viepii: am apucat cu ambele mâini, ca pe
un scut de protecpie, imensul lighean cu fundul
spart pe care-l aveam în dreapta mea °i l-am
interpus în fapa javrei (cu un gest perpendicular
de robot transformerr cu exact o secunda înainte
ca aceasta sa ajunga la gâtul meu. Jigodia
veninoasa a intrat ca la circ cu capul direct în
gaura ligheanului, pâna la gât (picioarele din fapa
°i restul corpului i-au ramas de partea cealalta a
„scutului” ) °i a ramas cumva înfipt în
neregularitapile metalice ale sparturii din fundul
ligheanului. Spartura era taiata în colpuri °i a°chii
de toate dimensiunile °i formele, toate foarte
ascupite, ramificate °i patrunzatoare ca ni°te
chingi - toate încârligate acum °i scârnav înfipte
în carnea gâtului sau, cam acolo unde în mod
normal ar veni zgarda.
Stau în continuare cu mâinile încle°tate
psihotic de marginea ligheanului-scut iar trupul
îmi vibreaza în relanti, pe masura ce adrenalina
mi se scurge în transpirapii reci °i usturatoare din
corp în câinii mici (cuibaripi de frica în mine) °i
în gunoaiele mocirloase de sub ei. De îndata ce
reu°esc sa ma destind pupin °i sa-mi revin, ma
amuz, dându-mi seama ca pin ligheanul ca pe un
volan imens de Jaguar - din al carui centru nu
iese însa o emblema cu o felina ci un cap
macerat de câine viu, mestecându-°i sângele de
toate culorile °i densitapile ce-l napade°te pe gura
°i încercând sa-°i scoata cumva gâtul din
garnitura de dinpi metalici în care a plonjat atât
de savuros. Pe masura ce se zvârcole°te °i-°i
rasuce°te gâtul, cioburile ligeanului îl taie °i mai
adînc °i îi intra °i mai vârtos în gât. Cu un gest
de-o normalitate dezarmant de fireasca, învârt de
mai multe ori °i cu mi°cari ample volanul (cu
amble mâini - una peste alta °i una dupa alta în
învaluiri simetrice), ca la o curba de 360 de
grade: îi tai capul °i privesc satisfacut cum carnea
animalului sfâ°iata de resturile metalice cedeaza
°i da sa se pleo°teasca pe jos. Resturile metalice
decupeaza elegant întunericul- acum pur receptiv;
acum o coarda ce vibreaza u°urata, în mod
placut °i ritmic direct din pulsapiile dureroase °i
manos deversate ale animalului. ”Da_mâr°ăvie
împielipata..,AaA ARATĂ MOARTEA!
Cei mici se uitau la mine cu admirapie, cu
fascinapie °i cu bucurie simpla, sincera °i tainic
simpatica. Ma venerau ca pe un zeu bine
accentuat iar eu îi rasplateam cu grimase
binevoitoare, înpelegatoare °i potolit-paterne,
°impind pentru prima data satisfacpia de a-l pine
pe lisus de cruce. Se uitau când la cap, cînd la
corp °i nu înpelegeau cum poate exista atâta
distanpa între ele. Adulmecau când capul, când
corpul °i încercau sa-°i explice înpelesul divizarii
lor. Era însa prea evident ce se întâmplase:
jigodia a sarit în urma brapelor mele °i urma a
prins o viapa sinsitra: l-a mestecat cu ferocitate °i
l-a înghipit.
Colegii agresorului erau °i ei derutapi în cea
ce prive°te mecanica nea°teptata °i
spontaneitatea exploziva, plenara °i la obiect a
fenomenului. Erau potolipi °i încercau sa se
prefaca ca se afla acolo din întâmplare, ca î°i fac
doar rutina inodora, incolora °i insipida de
mirosit împrejurimile, dar în chiar taina
“neutralitapii” lor imponderabile, °tiau că
urmează...
***
În patru luni am curapat tot ora°ul °i toate
buncarele (pe care le schimbam pe masura ce
terminam populapia de vagabonzi ce gravitau în
jurul fiecaruia, luând exemplarele tacticos la
rând) °i am confecpionat cam 30-40 de haine din
blana de câine. Blanurile le-am stocat cu succes °i
foarte elegant, însa vremea se încalzea °i carnea
agapata pe cârlige începea sa se strice tot mai
repede. Nu mai mergeau pogromurile canine -
ucideam strict cât credeam ca putem mânca - din
nou folosind buzduganul din bolovan °i curele.
Dupa ce am prins °i ultimul vagabond (era
deja începutul lui aprilie), am început sa momim
javrele din curpile oamenilor, °i am capturat °i
doi-trei razgâiapi din a°tia, i-am alergat °i gatit
dupa repeta clasica - dar faza nu a mers decât cu
cei mai îngâmfapi °i turbat-rautacio°i dintre ei, cei
cu un temperament normal de câine de curte
erau reticenpi sa iasa dupa gard. Curând oamenii
au început sa caute personajele misterioase care
le împupineaza câinii °i prin ziare (pe care le mai
citeam accidental când locatarii le aruncau la
gunoi) a început chiar sa se scrie ca (citez litera
cu litera limbajul pre-morfologic) „Hingheri
misterio°i °i non-guvernamentali operează
noaptea în cadrul unei operațiuni paramilitare de
igienizare °i securizare a ora°ului de amenințarea
câinilor comunitari. Nimeni nu trebuie să °tie
unde au fost du°i câinii care au dispărut deoarece
totul trebuie făcut sub cortină astfel încât să se
întrunească cerințele U.E. de siguranță
cetățenească °i nici să nu se intre în conflict cu
organizațiile de protecția animalelor.”
Oamenii î°i pazeau câinii din curpi cu
stra°nicie, de frica sa nu le fie luapi, °i mulpi chiar
12
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
le făceau pedigree în premiera °i le agăpau zgârzi
cu datele animalului °i ale proprietarului. Topi °i-
au consolidat găurile din garduri °i erau foarte
vigilenpi la oricine li se apropia de gard °i le
provoca paznicul patruped. Era deja clar că
ospăpul nostru aici s-a terminat °i că trebuie să
ne căutăm fie altă ocupapie, fie, asemeni lupilor,
alt teritoriu de vânătoare. Carnea a dispărut cu
totul din meniul nostru °i am început din nou să
mâncăm resturile alimentare din gunoaie. În
scurt timp am devenit cu topii o haită, o
adunătură jalnică, uscăpivă °i cu coastele ie°ite
evident în relief. Acum rolurile se cam inversară,
în sensul că floco°ii mici cer°eau mâncare de la
locatari (care le dădeau de altfel din plin,
bucurându-se că misterio°ii hingheri para-militari
fie i-au scăpat fie nu i-au considerat o
ameninpare) °i îmi mai dădeau °i mie din ce
obpineau. Îmi erau loiali °i mă iubeau °i mă
respectau cu sfinpenie, dar trebuia totu°i să
găsesc o solupie pentru noi topi, pentru că nu se
mai putea a°a iar situapia ameninpa să degenereze
mult prea tare... să ne pierdem °i ultima umbră
din forpa spectaculoasă de atac °i mobilizare pe
care o reprezentasem înainte °i să devenim o
pradă jalnică la discrepia cui s-o întâmpla să vrea
să ne pună pielea în băp. Era realmente păcat de
energia psihică demonică, cu lustru °i străluciri
întunecate de crom, din care am construit
împreună o navă spapială de infiltrare °i atac.
****
M-am dus la iarmarocul organizat la
începutul fiecărei veri să încerc să vând hainele
din pielea câinilor jupuipi. Anul acesta, ca
niciodată, a fost o adunătură pestripă °i împănată
de aveai impresia că e°ti undeva în Mexic: turi°ti
americani, muzicanpi din America Latină, oieri
bucovineni cu tarabe pe care vindeau cam tot ce
se putea confecpiona din lână (cergi, ranipe,
pulovere, jerseuri, seuri), ru°i °i moldoveni cu
ieftinităpi comuniste de bazar (lanterne,
casetofoane â la anii 80’ cu ceas, brelocuri,
bricege, trening de foinpă, cărpi de joc cu femei
goale, cântare de pe°te cu cârlig). Cum vorbeam
engleză perfect, am pretins că sunt un vânător de
ur°i grizzly ce vine tocmai din Wyoming, de la
poalele Munpilor Stânco°i °i că, ceea ce vând eu
sunt mai mult trofee de vânătoare decât haine -
accesorii vestimentare făcute după modelele
vechilor Piei Ro°ii (glugile hainelor cusute de
mine cu sârmă ghimpată erau decorate cu colpi °i
bucăpi de oase craniene) din blana câinilor mei ce
au stat °i au ales să înfrunte până la ultima
suflare fiara mătăhăloasă. Au fost °i doi-trei
români care au cumpărat, un moldovean - dar
vânzarea fabuloasă mi-au făcut-o americanii,
direct în sute de dolari.
Am fost - îmi imaginez - atât de credibil,
deoarece am reu°it chiar să imit câte ceva din
dialectul Northern Arapaho...mă rog, chestii citite
prin copilărie din Karl May care, normal!, n-a
fost nici el niciodată pe acolo dar a făcut
senzapie °i a atins o perfecpiune nebănuită (°i din
acest punct de vedere, s-o recunoa°tem...sinistră)
prin constructele-i naratologice care au ajuns să
se identifice cu realitatea °i, încet dar sigur, s-o °i
înlocuiască în mintea oricărui visător european.
Viziuni ce au dezgropat în mod incredibil acele
intuipii cu totul aparte ale unor transformări
foarte pronunpate °i ireversibile, ce duc la o
rea°ezare a geografiei psihice °i chiar a ethosului
mitic °i formativ al unei întregi generapii avidă
după noi respirapii.
Unde să mai pun că, eu însumi eram
îmbrăcat din cap până în picioare în blană de
câine °i arătam ca un Rahan al munpilor nordici:
mâinile îmi erau bandajate în brăpări lungi ce-mi
urcau de la încheietură până deasupra cotului,
brăpări spiralate făcute din coaste de câini - °i la
fel °i picioarele, de la gleznă până peste
genunchi; iar la gât purtam un colier de colpi,
schelete de labe °i volute craniene.
Am stat politicos °i prietenos de vorbă cu topi
cumpărătorii °i „spectatorii” mei de peste ocean
°i de simpit mă simpeam fabulos deoarece era
prima conversapie cu ni°te fiinpe umane după
aproape 7 luni - de când a început refugiul meu
irevocabil în buncăr. Eram poate pentru prima
dată în viapă fascinat de timbrul propriului meu
glas - pe care nu mi-l mai auzisem într-o
conversapie civilizată, cu un tempo elegant, parcă
de secole. ai eram convins că vocea mi s-a
schimbat total °i că m-am cristalizat în altceva
mult mai elevat °i mai clar reunit. Mă simpeam
eliberat de tot ce fusesem înainte; scăpat din
căma°a de forpă a subsolurilor mele axiale
insuportabil de râncede °i de sec-sufocante înspre
Andrei Berindan	G(old) Times 1
ceva mai lejer °i mai natural compactizat.
Le-am mulpumit încă o dată, ne-am strâns
mâna cu căldură °i nostalgie °i am respirat în
tihnă, în timp ce ne luam rămas bun, aerul
tandru al unei după-amieze care ne-a încălzit
tuturor sufletele.
Am părăsit ora°ul °i am luat-o pe coastă
înspre unul din munpii din vecinătatea ora°ului.
Odată urcată spinarea dealului, era un drum de
creastă colinară de aproximativ 3 ore până la
baza muntelui, unde se afla o stână tradipională.
M-am hotărât să atac stâna °i să o iau în
stăpânire...
*****
Înaintam agale, încercând să ne scoatem
viteza societăpii de azi din instinct °i din
geometria mi°cărilor. Timp era destul °i era din
nou - sau poate era pentru prima dată cu
adevărat Timpul Nostru. Prin felul în care
mergeam ne spălam de ora° °i intram în uterul
fremătând al pădurii ca într-o lini°te interioară
bine întrepinută. Câinii mici au început să se
legene °i să delireze pupin de la efort, dar nu-i
băgam în seamă - mai avem pupin iar pădurea
era delicată °i vaporoasă la atingere, ca o rochie
de seară. Roua noppii s-a lăsat în cele din urmă
în toată splendoaea ei înmiresmată °i ne-a răcorit
fepele °i mintea. Ajungea doar să respirăm adânc
°i cu nesap pentru a ne potoli setea.
Am ajuns aproape de miezul noppii °i ne-am
apropiat foarte tare de a°ezământ. Ne-am mi°cat
atât de subtil °i de fin încât, de°i practic le
respiram în ureche, câinii ciobanului nu ne-au
simpit încă, dormind cu fălcile prelinse lene° pe
pământ. Am analizat situapia din câteva priviri:
părea a fi o pradă bogată - această geamandură
Pantone 253 U
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
Black Pantone 253 U
"
stranie, în întunecimile nesortate din creierul
munpilor. Cu un ciob de sticlă ascupit, fin °i hain
ca un ac de viespe, i-am pătruns creierul primului
câine. Am trecut prin craniu ca prin unt: s-a
ondulat de câteva ori din °ira spinării cu mi°cari
de crocodil ce ar vrea să se scufunde înapoi în
mâl °i apă dar n-a oftat, n-a sughipat.nici măcar
n-a sforăit. Mai erau încă doi, dintre care cel
mare legat de ditamai parul. Dacă nu avea
curajul să-l lase liber nici măcar noaptea - era clar
ce-i poartă pielea dulăului mătăhălos ca un urs.
M-am hotărât să nu-l omor °i să încerc să mi-l
supun, căci voi avea nevoie de el, în caz că mă
stabilesc aici - să le pot face fapă jivinelor
pădurii. Eram, altfel spus, convins că acest câine
imens mi-ar putea înnoi radical mijloacele de
expresie.
Eram cu piciorul la botul celui de-al doilea °i
cu coasa în mână. Cu o mi°care foarte amplă °i
largă ce începea de la nivelul °oldului, i-am
zburat capul direct în capul dulăului legat de par.
Acesta, buimac, s-a uitat la mine °i m-a văzut
rânjind °i făcându-i în mod mailipios semne de
salut cu mâna. Apoi s-a întors ca un căpcăun
abrupt °i dintr-o bucată ce era să vadă ce l-a lovit
°i a zgribulit pe loc ca un vrăbioi descurajat de
vifornipă. I-am dat cu tăi°ul coasei pe la nas °i l-
am mângâiat rece pe bot cu metalul lucios.
Stătea paralizat, încremenit, blocat...dar a înpeles
totul. ai s-a conformat, pupin taciturn dar cu
multă băgare de seamă °i, a° îndrăzni să spun,
chiar cu o repinere ce aducea clar cu bun simp
sau “diplomapie”.
Restul a decurs de la sine deoarece ciobanul
stătea înăuntru deja înjunghiat de colegii săi care
i-au luat toate oile °i care i-au lăsat doar câinii °i
un porc. Am petrecut acolo, alături de dulăul cel
mare °i de ceata de căpei mici care l-au descifrat
°i pe el ca pe un al doilea tată, două veri °i o
iarnă superbe - anotimpuri în care am înpeles
demen/a canibala a acelui cadavru de oier. Se
uita la mine cu o fapă buhăită °i palpitândă ca o
pungă de puroi gata să se spargă ca o ploscă,
peste toată încăperea. Ochii aceia injectapi făceau
gargară cu carne violetă °i învârteau două cafele
de sânge negru, ca două burghie, în sufletul meu
cangrenat de spărturile adânci °i râncede din
carnea ce mi se pârjolea acum în contact cu
bacteriile din aer. Se pare că fără să-mi dau
seama m-am tăiat adânc în propriile coliere °i
brapări de oase °i colpi, cât le-am tot purtat în
urcu°urile prin pădure.
Cred că aveam °i febră destul de mare. ai ca
să mă distrez °i să uit de boală am legat
membrele cadavrului cu sfori, l-am a°ezat în fund
pe unicul scaun din încăpere, °i când totul a fost
gata am am început trăg de sforti ca să-i ridic
mâinile °i să-l fac fie să salute milităre°te, fie să-°i
plece capul ca la Ramadan. Râdeam în grohăieli
de scroafă gâdilată în timp ce trăgeam astfel de
sfori °i de curele °i boala mi se desprinde încet °i
u°or de pe trup. Vedeam în el, pe măsură ce-l
manipulam, fisura din subiect °i îl făceam să
semnifice direct din groapa acestei fisuri.
Alteori îmi omoram timpul speriindu-i pe
căpeii mici. Din când în când, n-am nici cea mai
vagă idee cu ce scop, le arboram la fereastra
stânii de dimineapa de la 10 până după-amiaza
târziu un trup de porc descăpăpânat, cu coloana
vertebrală bifurcată în aer, cu nervii °i
ligamentele ca ni°te fire de curent rupte din
tubul de izolir °i despletite în afară. Efectul a fost
cu totul invers, deoarece cu timpul căpeii început
să vorbească cu el °i chiar a°teptau să le apară la
fereastră, ca să nu se mai simtă nici ei atît de
sinistru-izolapi în locul acesta în care cu timpul
mi se părea că converg perepii tuturor cavităpilor
umane.
Totodată îmi mai imaginam că făcând asta
voi provoca cumva cadavrul oierului să se
trezească din le°in în dureri cumplite de
încheieturi contorsionate, de carne bătută °i
ligamente smulse, iar eu voi putea ie°i din agonia
ce mi se prefigura doar uitându-mă direct în fapa
lui de Marte clocotind ca de la o furtună
planetară de nisip.
De îndată ce am început să mă simt nesigur
suflete°te °i să mă tem iară°i de timp, am lăsat
Andrei Berindan
I Have Special Powers 2
în urmă acest refugiu, cu amintirile °i nostalgiile
lui solide °i dătătoare de vigoare °i curaj °i am
pornit-o înspre Apuseni, într-o dimineapă de
toamnă, în fugă. Puteam să jur că în acel galop
răcorit °i înmiresmat de cei mai frumo°i zori pe
care i-am respirat în ultimii ani, am învăpat să-mi
folosesc toate cele patru membre la alergare.
Zburdam efectiv peste câmpii °i dealuri înspre
pădure °i nu °tiu exact ce mi s-a întâmplat în
această perioadă dar simpeam în mine o putere a
spiritului °i o vigoare animalică a trupului
absolut nemaiîntâlnite. Chiar °i a°a, am ajuns la
destinapie abia vara următoare.
(fragment din romanul Reptile - un basm
postmodern păgân)
Andrei Berindan
Stand Off
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Ce mâ deranjează e indiferenta
fată de nevoile sufletului”
de vorba cu jurnalista Loreta Popa
Catia Maxim: - Ce ne spui despre parcursul
tău jurnalistic °i literar?
Loreta Popa: - În urma cu 23 de ani,
îndrăzneam să pâ°esc pentru prima dată pe
holurile Casei Presei Libere, cum i se spunea
imediat după revoluție, ne°tiind la ce să mă
a°tept, fără să cunosc lumea jurnalismului, fără să
fiu susținută de cineva anume, cum se poartă
astăzi. Am început de la corectură. Încet-încet, am
prins drag de profesie °i am simțit că fără ea
mi-ar fi cu siguranță greu să respir. Zi de zi,
cuno°team oameni de la care aveam ce să învăț.
Primul ziar la care am lucrat a fost „Dimineața”,
unde am cunoscut mari gazetari °i scriitori
precum Mircea Ichim, Alexandru Piru, Mihai
Toma, Aureliu Goci. A urmat „Cronica Română”,
unde am făcut parte din echipa lui Horia
Alexandrescu timp de doi ani, „Vocea României”,
cotidian ce nu are, evident, nicio legătură cu
concursul din zilele noastre, „Sport XXI“°i
„Național”. În cele din urmă, când am ajuns la
„Jurnalul Național”, am simțit că fac parte dintr-o
mare familie. Aici, am reu°it să zbor, să am
încredere în forțele proprii, am învățat să las
dragostea de frumos °i iubirea de oameni să iasă
la lumină împărtă°ind-o cititorilor, îndemnându-i
să vadă viața prin ochii mei. De-a lungul
timpului, mi s-a spus că scriu prea personal, că
trebuie să renunț la a trece prin sufletul meu
cuvintele °i să mă limitez la a le trece prin minte.
Să fiu obiectivă. Am făcut a°a ceva vreme, apoi,
într-o zi mi s-a deschis o u°ă către un drum ce-mi
era destinat, al scriitoarei. Pentru că nimeni nu
voia să se ocupe de rubrica nou înființată în
„Jurnalul de Duminică”, numită „Ah, femeile!”,
devenită apoi „Ce vor bărbații!”, am hotărât că
mi se potrive°te. ai a°a a fost. Rubrica respectivă
mi-a dat °ansa să °lefuiesc micile texte într-atât
încât să încapă în colțul infim destinat lor. Apoi,
mi-am cucerit cititorii prin autenticitate,
originalitate °i simplitate, într-o perfectă uniune
cu căldura pe care sufletul meu nu reu°ea să o
a°eze deoparte. La sugestia unei prietene,
directoare de bibliotecă, Lelia Rădulescu, un fel
de a doua mamă pentru mine, am adunat micile
bijuterii °i le-am pus într-o carte numită „Scrisori
pentru Ema”. Un succes imediat, o îmbrăți°are
nea°teptată din partea cititorilor, prietenilor,
colegilor °i a cuno°tințelor. Au urmat „Povestea
Lupului Albastru”, „Scrisori de dragoste - Astăzi,
Acum” °i „Cântecul culorii”, fiecare având parte
de lansări care au rămas în amintirea multora ca
deosebite. Sub semnul iubirii! Am făcut parte din
secția Special, care se ocupa de cunoscutele Ediții
de Colecție ale „Jurnalului Național”. O familie
căreia în fiecare zi îi simt lipsa. În acea perioadă
a merge la redacție înseamna AER pentru
plămânii mei. Când criza °i-a făcut simțită
prezența, schimbările din presă m-au determinat
să aleg revista „Cariere”, unde am învățat multe
lucruri care mi-au prins bine, apoi am ie°it
oarecum din zonă °i am ales libertatea, ca
freelancer. Am acceptat propunerea părintelui
Petru Munteanu, din Piatra Neamț, de a conduce
o revistă aparte, care-mi oferea °ansa de a fi eu
însămi, fără ca nimeni să a°eze echerul peste
interviurile mele, numită „Jurnal Spiritual”. Am
reu°it ca într-un singur an să adun peste 50 de
interviuri în paginile unui volum de interviuri cu
personalități ale culturii române°ti, valori
adevărate ale poporului român. O carte care
reprezintă totalul cuvintelor însuflețite de iubirea
pentru modelele mele, pentru cei care înseamnă
enorm atât pentru jurnalistul, dar °i omul care
sunt. Volumul spune cam totul despre mine. Se
nume°te „Jurnalul unor visuri împlinite”. Simplu,
fără fasoane, direct, cald, luminos. În prezent,
lucrez ca jurnalist la „Evenimentul zilei”. Nu °tiu
ce va fi mâine, dar °tiu că nu voi înceta să iubesc
cultura, pe care am să o împărtă°esc cititorilor.
Nu de alta, dar nu există misiune mai frumoasă
decât a aduce lumină în sufletele oamenilor,
grație vorbelor oneste despre starea °i nevoile
culturii.
- Rezistă jurnalismul cultural în fața agresiunii
politicului °i a °tirilor de senzație?
- Rezistă? Nu °tiu... Este cea mai grea bătălie
la care am participat până acum. Sincer, cred că
nici templierii n-au trecut prin atâtea încercări.
Nimic din ce-am învățat de-a lungul timpului nu
m-a pregătit pentru ce se întâmplă azi în cultură.
Ca jurnalist, aveam răgazul de a scrie despre
evenimente importante, filme, teatru, muzică,
poezie, pictură, carte. Înainte, fiind mai mulți în
secție, ne împărțeam sarcinile, pentru că era
imposibil să acoperi totul de unul singur. Azi,
după ce am îndurat prea multe lipsuri ca să le
expun aici, sunt încă pe câmpul de luptă, cu sabia
în mâna dreaptă, stropită din cap până în picioare
de sângele cuvintelor mele, tăiate ca să încapă în
spațiul tipografic, cu armura izbită de lăncile
prostiei, pe alocuri ferfenițită de superficialitate,
sastisită de indiferență °i înnebunită de durerea
pierderii camarazilor mei. Dar câtă vreme soarele
răsare °i pământul lasă iarba să încolțească, rănile
se vor vindeca °i ele °i mă voi înălța ca să câ°tig
lupta de partea culturii. Căci, fără cultură nu
existăm! Muncesc cât doisprezece oameni la un
loc. Dar niciodată în viața asta nu mi-a° da jos de
la mână brățara profesiei. ai nici în următoarea!
Câtă vreme voi întâlni oameni care habar nu au
ce înseamnă un vernisaj, o lansare de carte, un
spectacol de teatru, cine e cutare actor, sau
regizor sau pictor, nu mai vorbesc muzician, eu,
Loreta Popa, voi continua să fac jurnalism
cultural. Chiar °i pentru un singur cititor. Atât
timp cât există acel cititor, care deschide ziarul
sau laptopul sau, de ce nu, cartea mea, mă
consider norocoasă.
- În zgomotul de fond provocat de voci
publice lipsite de repere, cum reu°e°te jurnalista
Loreta Popa să-i ofere cititorului agresat °i împins
spre depresie forța de a-°i păstra normalitatea °i
satisfacția regăsirii? Prin teatru, muzică, sculptură,
pictură, literatură...
- Întotdeauna am avut un reper. M-am pus în
pielea omului simplu °i am încercat să găsesc o
metodă de a folosi cuvintele în a°a fel încât să-l
fac să înțeleagă ce am simțit, am trăit, am auzit
sau am văzut eu însămi. Nu printr-un limbaj de
specialitate, căruia nu-i contest valoarea, te
apropii de oameni, ci printr-o comunicare simplă,
directă, de la suflet la suflet. De fapt, mă
străduiesc să explic ce vine din experiență, din
ce-am trăit pe pielea mea. Dacă ziarele aveau
înainte un sistem pus la punct, cu domenii,
rubrici °i altele, suficienți reporteri, redactori,
corectori, tehnoredactori, editori, fotoreporteri,
secretari de redacție, ei bine, astăzi nimic din
toate astea nu mai există. În prezent, tu centrezi,
tu dai cu capul, tu aperi, tu alergi. Faci de toate:
muncă pe teren, stabilirea interviului, interviul
propriu-zis, dactilografierea, editarea, corectura °i
a°ezarea în pagină. O muncă titanică, pe care
puțini reu°esc să o ducă la capăt °i pe care °i mai
puțini o prețuiesc. Nu este deloc u°or, dar cred că
toată lumea are cam acelea°i probleme. Ce mă
deranjează e însă indiferența față de nevoile
sufletului. Dar tocmai o astfel de stare mă
motivează să găsesc portițe spre cititori, să-i
conving să se bucure de cele zece rânduri despre
cultură într-un ziar sufocat de nedreptăți, crime,
sume exorbitante câ°tigate pe nedrept °i fără
muncă. Gândul că un cititor are o astfel de
a°teptare când deschide ziarul mă face fericită.
- De douăzeci °i cinci de ani °i mai bine, în
aproape toate profesiile, asistăm la surparea eticii,
a deontologiei. Cum ai descrie strădania
personală de a păstra nealterată etica
profesională? Care sunt °i cum funcționează
eventualele ispite?
- Îmi asum natura naivă °i din acest punct de
vedere. Timp de douăzeci de ani, cât am trecut
de la o redacție la alta, nu am °tiut că, pentru ce
scriu, a° putea fi °i altfel plătită °i recompensată.
Altfel decât prin salariul cuvenit. Am aflat în
urmă cu trei ani, când mi s-a spus că nu semăn
cu colega mea (fără nume, evident) care ceruse
bani °i afirmase tare °i răspicat, suficient cât să
fie auzită de câțiva trecători, că nu plăte°te masă,
nici cazare. Dacă scrie, să i se ofere!
Eu continuu să cred că oamenii sunt cinstiți °i
nu trebuie să accepte altă formă de plată decât
salariul. Dacă genul ăsta de naivitate este
catalogat prostie, nu e problema mea. Eu a°a am
crescut, a°a am deprins de la părinți °i bunici. De
exemplu, bunica mea îmi spunea, înainte de
culcare, după rugăciune, - de°i tot aud comentarii
cum că în comunism religia era interzisă, pe mine
nu m-a oprit nimeni să intru în biserică sau să
mă rog - că atunci când a°ez capul pe pernă după
o zi să nu-mi fie ru°ine cu faptele mele, ca să am
somnul odihnitor. Cinstea, onestitatea,
conștiinciozitatea, seriozitatea le-am mo°tenit de
la familie. Simțul dreptății „multilateral dezvoltat”
e de la Săgetătoarea dinlăuntrul meu. Asistăm la
o surpare - ce verb expresiv ai găsit pentru a
descrie ce se întâmplă! - a eticii profesionale, a°a
cum generația mea a învățat-o, mai răspicat în
familie, °i mai pe ocolite la °coală. Despre ce
etică am mai putea vorbi, când nimic din ce este
normal nu poate respira aerul rarefiat de astăzi?
Atmosfera devine tot mai neprielnică pentru
oameni. Chiar dacă sclavia a fost abolită, mulți
„trăiesc" ca roboții. Ce văl ne-a fost aruncat peste
ochi, încât nu mai deosebim manipularea simplă
de cea grotescă? Felul în care se trâmbițează
supremația muncii: „Nimic altceva nu mai
contează” mi se pare, deopotrivă, viclean °i
dement. Fără rost, pentru că nu lasă loc
"
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
esențialului, respectiv vieții. Uitam sa trăim sau
nu mai °tim cum. Ne plictisim dacă nu jucăm
jocurile oferite de diver°i conducători mai mici
sau mai mari °i ne omitem esența °i adevărul. Ne
urâm unii pe alții, uităm să întindem o mână
celui căzut, nu mai °tim să ne educăm copiii, nu
mai prețuim nimic °i pe nimeni. Inclusiv
idealurile înainta°ilor no°tri. Să mai adaug că
iubirea devine tot mai absentă la multele apeluri.
Inexistentă. Între el °i ea. Mai nou, se frâng chiar
inimi dornice de un cuvânt bun sau o mângâiere,
din cauza calculatorului. Oameni însingurați
acceptă să vorbească mai curând cu un străin,
a°ezându-°i sufletul în palmele lui, fără să-°i
amintească faptul că nu pot cunoa°te un om nici
după 20 de ani de stat alături de el, darămite pe
unul descoperit de o lună pe o rețea de
socializare. Ca să poți rosti cuvântul deontologie
e nevoie să cite°ti atât cât să-l descoperi. Ca să-l
însu°e°ti, trebuie să fii dăruit cu un licăr de
inteligență. Ca să nu depă°e°ti firul invizibil
dintre bine °i rău, adică să ai etică °i deontologie
profesională, trebuie să fii Om. Or, azi, sunt mai
puțini oameni °i mai multă lume. De fapt, ca să
ai deontologie trebuie să ai profesie. Ceea ce pot
spune, fără să mă tem că gre°esc, e că profesia
începe să semene cu o specie pe cale de
dispariție, precum 19.000 de specii de plante °i
5.000 de specii de animale de pe Glob.
- De ce anume te sim/i mai legata? Teatru,
muzica, film, pictura, literatura...
- Mă simt „dezlegată” de film. Pentru că, fără
film, nu pot respira. Datorită filmului sunt astăzi
jurnalist °i scriitor. M-am îndrăgostit de cinema
datorită mătu°ii mele, sora mai mare a tatălui
meu, o cinefilă înrăită. Cuno°tea toți actorii, °tia
toate filmele °i citea enorm. De la ea cred că
mo°tenesc aceste două mari iubiri. Când vedeam
un film, mă străduiam să țin minte actorii ca să
fiu aidoma ei. Adormeam, privind-o cum citea la
lumina veiozei, pe care parcă o revăd: un mozaic
din bucățele minuscule de sticlă de toate culorile,
care seară de seară mă fascina °i mă îndemna să
visez că nimic nu e imposibil. Mătu°a mea era
genul de femeie pentru care micile bârfe de
cartier nu însemnau nimic, nu dădea doi bani pe
gura lumii, era o femeie independentă, liberă,
trecută pe sub furcile caudine ale sorții, care
învățase să se bazeze pe ea însă°i. Păstrez încă
uimire °i admirație în privința ei. Mi-a° fi dorit să
o fi cunoscut mai bine, să o am mai mult timp
lângă mine. A fost un model mătu°a mea, Pia.
Am pierdut-o când aveam 10 ani, însă am simțit-o
alături în momentele mele de răscruce.
De teatru m-am îndrăgostit treptat. Prima piesă
pe care am văzut-o a fost „Femeia mării” de
Henrik Ibsen. Nu-mi mai amintesc cine juca, nici
în regia cui, eram prea mică, însă atmosfera
aceea, mirosul fantastic, necunoscut, amestec de
parfum amețitor al femeilor îmbrăcate cum nu
mai văzusem, cu tutun savurat de bărbați, care
purtau pălării, cu praful împră°tiat de cortina
ro°ie trasă de ma°ini°ti, cu crema folosită probabil
de actrițe, cerneala programelor de sală °i, mai
ales, miresmele de flori dăruite, la final, actorilor
de pe scenă. Am crescut cu teatrul radiofonic:
sâmbăta dormeam la bunica din partea tatălui,
care trăia deja singură (bunicul °i mătu°a
muriseră). Îmi plăcea să-mi petrec timpul cu ea °i
adormeam cu radioul aproape de mine, ascultând
câte o piesă de care bunica mă anunța că
urmează. A°a am învățat să recunosc vocile
marilor no°tri actori. A°a am făcut cuno°tință cu
Shakespeare, Caragiale, Tennessee Williams,
Moliere, Mu°atescu, Carlo Goldoni °i atâția alții.
Pictura, sculptura °i muzica le-am descoperit
în adolescență, iar aceste noi pasiuni ale mele
m-au făcut să urmez jurnalismul. Azi, după
douăzeci °i trei de ani de presă încă învăț despre
situații °i lucruri inedite, extraordinare înfăptuite
de arti°ti.
- Ai stat fa/ în fa/ă °i ai dialogat cu arti°ti
care ne luminează fiin/a °i zilele. Ne mai bucuri
cu enumerarea câtorva nume-repere?
- Mi-e teamă că voi uita pe cineva, dar am să
încerc să numesc câteva dintre personalitățile care
m-au influențat. Când cre°ti având repere, având
modele, e destul de firesc să-ți dore°ti ca într-o
bună zi să le întâlne°ti în carne °i oase. Astăzi, a
sta față în față cu un actor, un artist, un regizor,
un scriitor a devenit ceva firesc, însă înainte
vreme era de neimaginat. Eram elevă de liceu °i,
cu ghiozdanul în spate, mă plimbam prin ora° cu
colegele, când am dat nas în nas cu actorul
Alexandru Repan, pe care îl adoram. Am
încremenit, nu-mi venea să cred °i mă pierdusem
în ochii lui alba°tri. A zâmbit, a dat mâna cu
mine, mi-a spus că e viu, în carne °i oase. La
distanță de ani, când i-am luat primul interviu,
i-am amintit întâmplarea °i mi-a mărturisit că, în
acea vreme, a°a ceva i se întâmpla frecvent. Ce
bucurie mi-a inundat sufletul! Cât contează să te
bucuri de încrederea intervievatului! Când probezi
că e°ti un om de cuvânt, că nu te abați de la ce
ai promis, că respecți omul °i artistul căruia îi iei
interviul. Atunci, lucrurile se a°ază pe un făga°
benefic °i roditor. Mi s-a întâmplat, de multe ori.
A°a am dobândit încrederea doamnei Sanda
Păranu (o admir °i o iubesc), care a fost prezentă
la una din lansările mele de carte. La fel,
Margareta Pâslaru, Zoia Alecu, Eugenia
Bosânceanu, Constantin Codrescu, Costel
Constantin, Mircea Albulescu, Valentin Teodosiu,
Emilia Popescu, Florin Piersic, Draga Olteanu
Matei, Dan Puican, Alexa Visarion, Dan Pița,
Adrian Naidin, Mitzura Arghezi, Majestatea Sa
Regele Mihai I, Alteța Sa Regală Principesa
Margareta, dirijorul Christian Badea, Tiberiu
Soare, coregraful Răzvan Mazilu, Ana Blandiana,
scriitorul atefan Caraman, Mircea Baniciu, Mircea
Vintilă, Eugen Cristea, Cristina Deleanu...
Doamne, o să uit pe cineva cu siguranță!
Am interviuri cu actori din tânăra generație:
tineri fenomenali precum Rare° Florin Stoica,
Antoaneta Cojocaru, Adrian Ciobanu, Lari
Giorgescu. Poate una dintre cele mai nea°teptate
întâlniri a fost cea cu actrița Jacqueline Bisset, o
femeie fără vârstă. atii, i-am dăruit trei orhidee,
iar ea mi-a spus că niciun jurnalist nu a mai făcut
un astfel de gest. Părea cople°ită °i eu pluteam.
Să nu uit de întâlnirea cu Oana Pellea, un Om
altfel, un Artist desăvâr°it, o Femeie aparte. ai să
amintesc °i cea mai recentă întâlnire, cu Andre
Rieu. Încă o bucurie păstrată la loc de cinste în
sufletul meu.
-	Simt că e°ti un om luminos. Prin definiție.
De multe ori, m-ai făcut părtacă la o angelică
alchimie alcătuită din câteva ingrediente, pe care
le-a° numi: sensibilitate, bun-sim/, modestie,
credin/ă. Fără urme de patetism. Exprimate
simplu, natural. Să fie oare vreo învoială între
amintita alchimie °i locul unde au înflorit
rădăcinile °i familia ta?
- M-am născut în Bucure°ti, la Spitalul
Cantacuzino, în zodia Săgetătorului. Părinții mei
trăiesc °i mă bucur că îi am aproape. Am un frate
extraordinar, George, căruia rar am avut prilejul
să-i spun că-l iubesc, din simplul motiv că eu
trăiesc într-o lume a sensibilității, a blândeții,
răbdării °i iubirii de frumos, de care, din păcate,
el este străin. Nu neapărat pentru că e bărbat, ci
din cauza meseriei, care l-a croit altfel. Însă nu
vreau să insist. Mai ales că lui nu-i place deloc să
vorbesc despre el. Îi respect dorința, dar iubirea
rămâne. Am prieteni, fără de care n-a° mai fi la
fel, oameni pe care îi iubesc. Te numeri printre ei,
draga mea Catia, °i e o bucurie să ți-o spun. În
rest, viața mea dincolo de condei °i alături de el
înseamnă fiica mea, Ema. Ea este centrul
universului meu °i motivul principal al existenței
mele pământe°ti. Bucuria de a-i fi mamă
compensează minusurile din viața mea. Îți
povesteam că bunica mi-a dat multe sfaturi. De
fapt, prima povestire scrisă °i publicată i-a fost
dedicată. A fost prietena mea cea mai bună °i îi
sunt recunoscătoare pentru cuvintele bune cu care
a °tiut să-mi învelească rănile copilăriei. Bunica
mea, Catrina, era din Ude°ti, Suceava. Acolo sunt
rădăcinile mele. Acolo am simțit prima oară
chemarea pământului, acolo m-a strigat pe nume
pădurea, acolo am mângâiat lanurile de grâu °i
am adunat atâtea albăstrele cât m-au lăsat brațele.
Apropo de albastru... Fie venind dinspre cer, fie
de la flori sau din ape, nu mă satur de el
niciodată. Nu-mi vine să nu amintesc °i de un văr
bun al bunicii, scriitorul Eusebiu Camilar. Poate
unora nu le spune nimic numele, pentru mine
însă reprezintă enorm tălmăcitorul care a istorisit
basmele arabe ale celor O mie °i una de nop/i, în
două admirabile volume ilustrate de Angi
Petrescu-Tipărescu, apărute la Editura Tineretului
(1968 - anul na°terii mele). De fapt, Eusebiu
Camilar a fost răspunsul iubirii mele pentru
verbul „a scrie”. ai a mai fost soțul celei mai
sensibile poete care a pă°it pe pământ românesc,
Magda Isanos. Culmea e că, înainte să cunosc
acest amănunt, am prețuit-o pentru versurile ei.
Când bunica mi-a povestit despre Eusebiu °i
Magda, am priceput mai bine. De aceea, când
vine vorba de Bucovina, inima mea bate într-un
anume ritm. Datorită rădăcinilor...
-	Chiar dacă m-am mai lini°tit vizavi de
semnele zodiacale tot te întreb: cât de Săgetătoare
sim/i că e°ti?
-	Foarte. Dintotdeauna pentru totdeauna:
Săgetătoare. Nostradamus, Săgetător °i el a cam
spus totul despre această zodie.
-	Acum, întrebarea de „nota zece”: ce-°i
dore°te cel mai mult scriitoarea Loreta Popa?
- Cel mai mult? Dar câte dorințe n-am...! Să
am o casă a mea, unde să locuiesc cu fiica mea,
iar pereții casei să fie tapetați cu cărți. Să scriu
cărți, să cunosc oameni interesanți °i extraordinari
cărora să le iau interviu, oameni care să aibă ceva
de spus. Prin urmare, să rămân în lumea
jurnalismului. Însă dorința cea mai cea este ca
volumul I din „Jurnalul unor visuri împlinite”, în
care sunt cuprinse peste 46 de interviuri cu mari
personalități ale culturii române, să vadă lumina
tiparului. A° mai scrie o carte °i despre cât de
greu este să publici în România, să reeditezi... Nu
°tiu însă cine s-ar încumeta să o editeze. Să
rămân om! Să nu uit că viața este legată de
bucurii °i lucruri mărunte, simple. De la zâmbetul
copilului meu până la cântecul unui greiere sau la
o rază jucău°ă de soare.
Interviu realizat de
Catia Maxim
16
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Eminescu - un Orfeu al
dezvoltării limbii naționale
Vasile Gâurean
Personalități ca aceea a poetului nostru națio-
nal, pe care continuăm neobosit a-l sărbători,
se nasc în viața popoarelor la distanțe de
secole. „Să ne aducem pururi aminte de
Eminescu, cel mai ales dintre poeții acestui neam.
Eminescu este sfântul preacurat al ghiersului
românesc”, scria Tudor Arghezi, °i el mare
truditor al slovelor. Urmând acest afectuos
îndemn ne adunăm mereu la mijloc de ianuarie
spre a dovedi că cele mai frumoase statui ale
poetului sunt acelea pe care le înălțăm în sufletele
noastre.
Cu toții ne-am făcut mai bogați din suferința
vieții lui, din ve°mântul scânteietor al gândirii
sale. Poetul care s-a născut acum 165 de ani
întruchipează în sine cu strălucire trăsăturile fun-
damentale ale neamului românesc, după cum un
scriitor ca Shakespeare întruchipează trăsăturile
definitorii ale neamului britanic, Dante Alighieri
dragostea de libertate a unui popor ce descinde
din neamul cezarilor, în Cervantes ori Garcia
Lorca pulsează spiritul fierbinte al neamului spa-
niol, iar în Lermontov sau Esenin sufletul de
stepă al poporului rus. În acest sens se exprima
Tudor Vianu, exeget remarcabil al liricii emine-
sciene: „Toate popoarele î°i trimit în Panteonul
universal pe acei poeți care-i reprezintă mai bine:
germanii pe Goethe, ru°ii pe Pu°kin, italienii pe
Dante, polonezii pe Mickiewicz. Românii îi
deleagă această cinste lui Eminescu spre a-i
reprezenta în fața lumii întregi”.
Personalitatea poetului este demnă de iubire °i
admirație nu doar ca poet, cum este îndeob°te
cunoscut, ci multidimensional: întâi ca un mare
caracter, ca om, ceea ce-i dă o noblețe aparte, iar
apoi ca un mare patriot, ata°at profund neamului
său °i cu deosebire oamenilor simpli.
„Împărat al poeziei °i-al visării” (cum fericit l-a
definit Gh. Tomozei, plecat dintre noi acum doi
ani), Eminescu a concentrat în sine blândețea,
aspirațiile °i generozitatea neamului nostru.
Poate cel mai frumos °i adevărat s-a exprimat
despre Eminescu Veronica Micle, poetă la rândul
ei °i având privilegiul prieteniei °i al iubirii: „Poet
din altă lume”.
Eminescu ne-a îmbogățit pe toți °i de la el alt-
fel iubim, altfel privim frumusețile lumii. În el se
află un stadiu al dezvoltării noastre ca națiune pe
o treaptă a istoriei naționale, o continuare a
trudei generațiilor de până la el; el ilustrează o
împlinire de idealuri naționale °i o ilustrare a lim-
bii naționale ajunsă într-un grad înalt al dez-
voltării. Toate-°i au o anumită °i clară ordine suc-
cedantă, în dezvoltarea culturii °i civilizațiilor, sta-
bilită de Ziditorul Suprem al Universului.
Când răsare poetul în lirica românească,
ve°mântul limbii române°ti era făurit °i ajunsese
în măsură să poată exprima cele mai complexe
gânduri ființiale, rod al muncii de secole a multor
generații dinaintea sa. Eminescu îi va da însă lim-
bii române°ti acea strălucire orbitoare de care nu
încetăm a ne minuna până azi.
Nici marii poeți, nici marii savanți, nici marii
comandanți de o°ti nu apar ca din întâmplare la
cotiturile istoriei, ci totul se face după legi ale
dezvoltării civilizațiilor. Există °i azi legi econom-
ice, legile pieței, legi ale naturii, legi cosmice, legi
ale dezvoltării artelor °i °tiințelor. Prea puține
lucruri sunt chiar întâmplătoare °i în aceasta
rezidă în fapt °i măreția istoriei umanității, iar la
cârma lumii °i Universului °tim că se află Cel
ve°nic, Părintele °i Dumnezeul nostru. Un poet ca
Eminescu nu era cu putință să răsară pe vremea
lui Alexandru cel Bun, oricât de Alexandru a fost,
căci ve°mântul limbii române°ti era pe atunci
sărăcăcios, cu un vocabular modest, folosit pentru
nevoile zilnice restrictive ale comunicării interu-
mane. Simplă °i sărăcăcioasă era însă°i viața
oamenilor, căci graiul este oglindă a lumii ce ne
înconjoară.
Când apar primele cronici, autorii se plâng de
sărăcia limbajului, de faptul că nu găsesc cuvinte
pentru a exprima noianul întâmplărilor sau simți-
rilor omene°ti. Cum ar fi fost cu putință să răsară
pe atunci un Eminescu? Limba națională începe a
se contura abia cu primele tipărituri religioase
pentru necesitățile de cult. Credința °i limba
națională merg mereu împreună vreme de multe
secole. În 1688, cu traducerea „Bibliei” de către
frații Cantacuzini, cunoscută ca „Biblia de la
Bucure°ti”, putem vorbi de biruința deplină a lim-
bii române°ti într-un anumit stadiu, a°a cum s-a
întâmplat °i la alte popoare: la britanici, germani,
italieni, care recunosc în traducerea integrală a
Sfintei Scripturi momentul biruinței limbilor lor
naționale. Cu Dosoftei, întâiul nostru poet, înre-
gistrăm °i primele încercări de a face versuri, tra-
ducând „Psalmii” davidici în limba noastră.
Cu Miron Costin, Ion Neculce, acoala
Ardeleană, graiul pare a se dezmorți, capabil a
exprima tumultul vieții cu bucuriile sau tragediile
ei necontenite. Observăm încă devreme, la croni-
carul Grigore Ureche, predilecția spre melancolie,
spre meditare, cu teme ca fragilitatea ființei, tre-
cerea timpului.
Spre finele de secol XVIII °i începutul secolu-
lui al XIX-lea, urmând modele străine, grece°ti °i
occidentale, în familiile boiere°ti se vădesc pre-
ocupări poetice. Mai cunoscut este clanul boieri-
lor Văcăre°ti, iar dintre ace°tia se distinge
Ienăchiță, ce vedea în literatură un mijloc de înno-
bilare a omului. Ilustrativ este faimosul său
„Testament”, a cărui frumusețe °i noblețe nu s-a
pierdut nici azi.
De acum încolo vom constata la unii °i la alții
dintre poeți cum reu°esc câte-un vers sau chiar o
poezie ce are tonalități eminesciene. Cu puternice
influențe populare, aflăm câte-un distih melanco-
lic ca acesta: „Trece prin pădurea verde / °i se
duce de se pierde...” Ni se pare că auzim sunetul
de corn din „Făt-Frumos din tei” al lui Eminescu.
Un poet ca Gh. Asachi, nu foarte deosebit altfel,
reu°e°te câteva mărgăritare preeminesciene: „Pe a
Tibrului °es,/ Roma-i tăbărâtă ca un munte/ Din
palaturi surupate °i mormânturi adunate,/ Între
care Capitoliul î°i înalță a lui frunte,/ Ce de bar-
bari °i de vremuri cu respect i s-au păstrat”. Nu
suntem departe de vastele panorame pe care le va
făuri Eminescu în „Memento mori”.
Chiar un poet mărunt ca Vasile Pogor atinge
prin câteva versuri înălțimile serafice ale poeziei.
Să-l ascultăm: „Neam vine °i neam trece/ Iar
pământul în veci stă/ Muritoriu este omul/ Toți o
°tiu, toți o simțesc.”; Poetul Vasile Bob Fabian,
de care cred că abia de veți fi auzit, reu°e°te un
vers ca acesta: „S-au întors ma°ina lumii” - vers
pe care Eminescu îl pune în „Epigonii” neschim-
bat: „S-au întors ma°ina lumii, s-au întors cu
susu-n jos.”
Contactul cu literatura populară va ridica
poeți ca Anton Pann °i Vasile Alecsandri, care
reu°esc poezii de remarcabilă muzicalitate, iar
ve°mântul limbii române°ti începe să capete
strălucire pe încetul. Apar ziare, spore°te numărul
de cititori °i scriitori. Cu Ion Heliade Rădulescu,
Vasile Cârlova °i Vasile Alecsandri încep a se ivi
zorile unor direcții literare ce trebuiau să ducă.
spre un Eminescu... Apar direcții noi °i în proză:
Negruzzi, spre un Nicolae Filimon, Ion Creangă
°i mai târziu Sadoveanu, iar în teatru Alecsandri îl
precede °i preanunță strălucit pe Caragiale.
Bănuim (cei de azi) că de undeva trebuia să
răsară un foarte mare poet. Balada „Zburătorul” a
lui I. Heliade Rădulescu are strofe care ating
culmi preeminesciene. „Încep a luci stele, rând
una câte una/ ai focuri în tot locul încep a se
vedea./ Târzie-acum răsare °i luna. E noapte
‘naltă, 'naltă./ Din mijlocul tăriei, ve°mântul său
cel negru,/ De stele semănat. destins coprinde
lumea.”
Vasile Cârlova, tânărul poet-iuncăr, scrie °i el
cinci poezii uimitoare prin muzicalitate. Putea fi
un Eminescu? Nu se poate, fiindcă trece în
ve°nicie foarte tânăr. Sunt lumini °i semnale
foarte puternice că totu°i trebuie să se nască un
mare talent. Apare în plan literar Grigore
Alexandrescu, care spore°te energic capacitatea
"
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
Black Pantone 253 U
"
limbii române°ti de a versifica la nivel euopean.
Versurile lui au mărepie °i melancolie: „Ale tur-
nurilor umbre peste unde stau culcate,/ Către păr-
mul dimpotrivă se întind, se prelungesc/ ai-ale va-
lurilor mândre, generapii spumegate,/ Zidul vechi
al mănăstirii în cadenpă îl izbesc” („La Cozia”).
Autorul nu evoluează însă pe aceste tonalităpi
măiastre, ci abordează cu mare succes fabula,
devenind cel mai mare °i neîntrecut fabulist
român. Nu, încă nu s-a născut un Eminescu. Ne
oprim (azi) înfiorapi, căci de undeva auzim poezii
exceppionale, la un tânăr numit Alecsandri. Pe
când se întoarce din Franpa, iubita lui, frumoasa
Elena Negri se îmbolnăve°te °i moare. Cople°it de
durere, Alecsandri avea să scrie cea mai frumoasă
poezie care s-a scris până atunci în poezia
românească, „Stelupa”: „Tu, care e°ti pierdută în
neagra ve°nicie,/ Stea dulce °i iubită a sufletului
meu/ ai care odinioară luceai atât de vie,/ Pe
când eram în lume tu singură °i eu.”
ai nu doar iubirea generează versuri uimitoare
la Alecsandri, ci °i farmecul dumnezeiesc al
naturii, cum o face în „Pasteluri”: „În păduri tros-
nesc stejarii, e un ger amar, cumplit,/ Stelele par
înghepate, cerul pare opelit./ Fumuri albe se ridică
în văzduhul scânteios/ Ca înaltele coloane-a unui
templu maiestuos/ ai pe ele se a°ează bolta ceru-
lui senină,/ Unde luna î°i aprinde farul tainic de
lumină”.
E uimitor cât de mult a sporit muzicalitatea °i
capacitatea generală de exprimare a limbii
române! Astfel de versuri nu sunt cu nimic mai
prejos de lirica occidentală a unor Lamartine,
Hugo, Leopardi sau Holderlin. Poate numai dife-
renpe cantitative.
Destinul - °i nu mă sfiesc a spune Dumnezeu
- l-a ferit pe Alecsandri de nenorociri, având o
situapie materială bună, o mo°ie deosebită, pres-
tigiu. El avea să rămână a°a cum l-a definit
Eminescu în „Epigonii”: „...acel rege-al poeziei,
ve°nic tânăr °i ferice/ Ce cu basmul îpi doine°te,
ce cu fluierul îpi zice/ Veselul Alecsandri”.
Dar un poet genial, vesel, un om al glumelor
°i bunei dispozipii, cum îl au americanii pe Mark
Twain sau britanicii pe Bernard Shaw, un Goethe
ca al germanilor, olimpian, senin, nu putea să
răsară în neamul românesc, neam smerit, cople°it
de nevoi, aflat în calea lupilor din imperiile vecine
vrăjma°e, pururi luptând să supraviepuiască.
ai totu°i, de undeva, un mare poet, unul care
să dea glas melancoliilor noastre, necazurilor
noastre, trebuia să răsară, căci pregătit era
ve°mântul împărătesc al limbii române°ti,
pregătită era, cum am văzut, gândirea melanco-
lică, meditativă °i plină de înpelepciune. Putem
spune acum: Laudă entuziastă vouă, truditorilor
de secole în ogorul limbii române, care prin vre-
muri api adăugat mereu °i mereu câte ceva la
strălucirea acestei comori care este limba napio-
nală a neamului nostru. Pe piedestalul trudei
voastre se va ridica un mărep monument de spiri-
tualitate, va răsări un mare poet care ne va
reprezenta cu cinste în Panteonul napional al cul-
turii universale.
ai... a adus apoi Dumnezeu acea zi fericită de
mijloc de ianuarie 1850, când s-a născut în
Boto°anii Moldovei un prunc căruia părinpii iubi-
tori i-au pus numele de Mihai. El avea să devină
Orfeul dorurilor °i aspirapiilor neamului nostru.
Pe când se afla în redacpia ziarului conservator
„Timpul”, Eminescu alcătuie°te splendidul poem
„Mu°at °i ursitorile”, în care î°i rememorează în
închipuire momentul când a venit pe lume - acel
mijloc de ianuarie 1850.
În iarna grea de zăpadă, ca-n iernile noastre de
mai acu’ doi ani, Eminescu redă imaginea codru-
lui iubit îngropat în zăpadă °i bolta înstelată:
„Sub vântul rece-al amorțitei ierne/ ΰi pleacă
codrul crengile-ncărcate/ În haina-i albă câmpul se
a°terne,/ Cu stele dulci e bolta presărată”.
În bordeiul de lângă cărare, „Prin ochiul prins
unei fere°ti rotunde, / S-aude plâns, se vede
lumânare”. Acolo, „O mamă mi°c-un leagăn cu
piciorul / ai la scâncit, c-un cântec ea răspunde.
ai-au adormit încet-încet feciorul”.
De°i Eminescu a beneficiat ca prunc de
condipii infinit mai bune decât cele din poemă, el
preferă să se închipuie pe sine ca pe unul din fiii
neamului său de oameni sărmani. În vreme ce
cărbunii mai licăresc în vatră, iar din codri „lupii
urlă, câinii latră”, mama însă°i adoarme odată cu
feciorul din leagăn, iar un mândru vis îi străbate
sufletul. Pe când pe bolta cerească Orion î°i
oprise pasul, mama vede cum vin ursitori la
pruncul din leagăn °i-i menesc viitorul, cum
spune tradipia populară. Cu brape de năluci °i-n
dans feeric, ursitoarele-i menesc ceea ce doresc de
obicei pământenii: daruri, viapă lungă, glorii, pe
când pruncul doarme nepăsător. „Să fii frumos,
puternic fii / ai biruind vei merge înainte” ... „Fii
cuminte, pătrunzător ca °i lumina mare,/ Tu
să-npelegi cele lume°ti °i sfinte”.
De toate aceste daruri a avut parte poetul.
Frumos „ca un tânăr zeu”, după cum spunea fiul
lui Gh. Baripiu, în vremea Blajului, °i prin puterea
minpii, cum nu s-a mai putut vedea în secolul său.
Andrei Berindan
Medicine for a Sober Man
Trezită din visare, mama le cere însă altceva
ursitoarelor, un dar mai deosebit, fiindcă
„Puternici, mari, frumo°i, atâpia fură / ai toate,
vai, cu vremea se pierdură”. Făpturile de lumină
ale ursitoarelor se întristează adânc, deoarece ele
°tiu că orice dar necomun aduce nemurire, dar °i
suferinpă. Muritorii au cu topii acela°i destin: „Tot
ce e om se na°te °i se-ngroapă/ Fie-n colibă, fie-n
vechi castele/ Pe culmi de munte sau la mal de
apă./ Pe când sunt tineri se adun pereche,/ La
joc, la viapă, °i la danp se-adună./ Bătrâni fiind,
vorbesc de vremea veche/ Iar lui sortit-am tot o
viapă bună/ ai măsurată pe un pic de vreme/ Să
aibă ziua soare, noaptea lună”.
Da, un pic de vreme mai avea de trăit marele
gânditor °i poet în 1882, când scria aceste
rânduri. E de mirare cât de exact s-au împlinit
toate aceste autoprofepii în viapa lui! Ursitoarele se
înduplecă de stăruinpa mamei °i îi menesc
feciorului, asemenea unui Făt-Frumos din basme,
izbânzi nemaiauzite: „Căci i s-a dat să simtă-
ntotdeauna/ Un dor adânc °i îndărătnic foarte,/
De-o frumusepe cum nu e niciuna/ ai s-o ajungă
chiar i-e dat de soarte,/ Căci tinerepe fără
bătrânepe îi dăruim/ ai viapă făr’ de moarte”.
Bistripa, ianuarie 2015
18
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
Ca °i cum
Marian Sorin Râdulescu
Începutul de an l-am petrecut la o mănăstire
din judepul Timi°, unde am isprăvit de citit
Pavilionul cancero°ilor de Alexander Soljenipîn.
La sfâr°itul romanului, Oleg (un alter-ego pentru
scriitor) este externat din spitalul unde fusese
tratat de cancer la stomac °i se bucură de noua
politică a pării (mijlocul anilor ‘50), ce îngăduie
fo°tilor deportapi din Gulaguri °i alte pământuri
străine (cum fusese el, cum fusese Soljenipîn
însu°i) să-°i reintre în drepturi, să fie „reabilitapi”.
Gândurile sale la început de drum, când °i-a
propus ca „începând de astăzi să-°i trăiască viapa
asta suplimentară, proaspăt dăruită”, viapă care
„să nu semene cu aceea trăită” °i în care „să nu
mai facă de acum încolo gre°eli”, îmi par un
nimerit - °i sincer, defel convenpional - plugu°or.
O astfel de urare î°i face, cred, fiecare în chip
nerostit, în noaptea de Ajun. ai fiecare - ca °i
Oleg - ajunge să-°i încalce acest legământ înainte
chiar de a-l fi rostit.
Liturghia ortodoxă - teologie în forme, culori,
sunete, miresme °i gusturi aparte - este ea însă°i
o predică. De aceea, predica poate lipsi. Uneori
însă, slujitorul de la altar adresează cîte un cuvânt
de învăpătură celor prezenpi. A°a s-a întâmplat °i
în duminica de dinaintea Bobotezei. Nu sunt
adeptul dăscăliilor „pope°ti”, ideologizate °i
ieologizante, afectate °i stridente. La mănăstirea
unde mă aflam însă, ieromonahul cuvintează - nu
o dată aveam să constat - cu duhul blândepii.
Asemenea slujbe pinute fără ostentapie °i
declamapie, pe °optite aproape, am mai întâlnit în
pupine alte mănăstiri ortodoxe: Lup°a, Nera,
Nocrih - a°ezăminte-oază ce păstrează vie
învăpătura Cuvio°ilor Siluan Athonitul °i Sofronie
de la Essex. Sunt locuri ce, nu mai pupin,
recuperează °i valorizează splendoarea mo°tenirii
bizantine (în arhitectură, în iconografie, în
cântările psaltice). Nota bene: fără adăugiri
pietiste, fără împestripări, fără sentimentalisme1.
Momentul prăznuitei Teofanii este un bun
prilej de a vorbi despre căinpă °i restaurarea
omului prin îmbisericirea minpii sale. Dar un
discurs (°i) pe această temă este - ca acum 2000
de ani, ca mereu - o „grăire în de°ert”. Cinghiz
Aitmatov, E°afodul: „Căinpa - una din marile
realizări ale spiritului uman - este discreditată în
zilele noastre. Ea, se poate spune, a dispărut cu
totul din universul moral al omului contemporan.
Numai omului i-a fost dat să se căiască, nimănui
altcuiva.” Căinpa, ca element de recunoa°tere (°i
piatră de încercare) pentru specia numită om,
proba sa de rezistenpă la stihiile dezlănpuite de
gândirea contemporană. ai nu numai, căci omul,
dintotdeauna, °i-a conceput căinpa „după cum îl
taie capul”, pregătindu-°i - fără să °tie sau fără
să-i pese - propriul infern: iubirea trăită
superficial, iubirea ratată. Ratarea din
superficialitate, din graba cu care dăm crezare
basmelor °i fanteziilor, iar nu Cuvântului
întemeietor, restaurator - iată adevăratul iad. Ori,
adaugă ieromonahul de la mănăstire, astăzi e
incorect politic să mai vorbe°ti de iad. Unii
profesori de religie, mai spune el, au fost
sancpionapi pentru asta. Iar în °coli, religia însă°i e
pe punctul să fie înlocuită de materia numită
istoria religiilor sau etică2. Adevărat, însă nu-mi
pot repine un gând: ce te faci însă cu învăpătorii °i
îndrumătorii care, apodictic, suspin că infernul
sunt, mereu, ceilalpi (adică „acel Apus”, ori
neamuri întregi de oameni, „nemântuite °i
nemântuibile”)? Pentru că discursul de tip „Pine-pi
mintea în iad °i nu deznădăjdui” (Cuv. Siluan
Athonitul) - ce vizează dimensiunea apofatică °i
paradoxală a existenpei, a credinpei - nu este
tocmai mainstream în practica bisericească excesiv
de legalistă.
Întâia predică pe care am auzit-o în 2015 mi-a
amintit de cuvintele lui Alecu Russo (citate de
Constantin Noica în al său Jurnal filozofic): „De
mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli
celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni
°i mari din născare °i se vor cufunda iară°i în
somnul lor cel adânc”. Cu veacuri în urmă, °i
Antim Ivireanu căuta să ne trezească din „somnul
cel adânc”, atunci când - fără îndulcitori - ne
spunea: „Nu avem nici credinpă, nici nădejde, nici
dragoste, °i suntem mai răi, să mă iertapi, decât
păgânii... °i putepi cunoa°te aceasta, că este a°a
cum vă zic, că ce neam înjură ca noi de lege, de
cruce, de cuminecătură, de colivă, de prescuri, de
spovedanie, de botez, de cununie °i de toate
tainele Sfintei Biserici. Cine dintre păgâni face
aceasta?” Apoi, departe de a preamări „epopeea
napională”, ieromonahul (care, a pinut să
precizeze, e român!) ne-a atras atenpia că nu ne e
de niciun folos să ne împăunăm cu în°elătoare °i
imaginare „fapte de vitejie” din trecut, cu
„bunătatea” °i „mărepia” noastră „din născare”.
Că tot ce avem de făcut e să fim (să devenim)
oameni treji, atenpi la clipa de fapă. (Pr. loan
Buga, în Mâinile care l-au dezbrăcat pe
Dumnezeu: „Iisus nu este un Om care devine
întru Dumnezeu, ci Se descoperă a fi Dumnezeu
în devenire omenească. Ce taină-minune! De la
Hristos, nu mai este nevoie să fii Dumnezeu; e
de ajuns să fii Om.”) Dar câpi oare izbutesc?
Mahatma Gandhi (citat tot de ieromonah):
„Hristos este minunat °i ideal, dar voi, cre°tinii,
nu suntepi ca el!”Altfel spus, despre asta e vorba
în propozipie: pentru scandalul cre°tinătăpii, de
vină sunt nu „ceilalpi” (cei „din afară”), ci fiecare
din cel chemat să fie - °i nu e - „sarea
pământului”3. Iar el nu este °i poate să fie nimic
fără Dumnezeu (care „dragoste este”), fără să
descopere - pentru sine - care îi este rostul,
menirea. ai poate că adevărata restaurare a
omului, după ce se va fi eliberat de lozinci °i
mă°ti, începe abia atunci când - printr-o
perspectivă inversă, asemenea celei din icoană -
înpelege să dea sens vorbelor lui Niezsche despre
„nebunia crucii”: „N-a existat decât un cre°tin °i
acela a murit pe cruce.” Poate că învierea omului
începe aici, pe pământ, dacă nu se predă, mult
prea degrabă, deznădejdii. Dacă înpelege că „a
crede în Dumnezeu înseamnă să-pi dore°ti ca El să
existe °i să te porpi ca °i cum el ar exista”
(Nicolae Steinhardt).
P.S. În seara aceleia°i duminici aveam să
urmăresc o parte din DVD-ul omagial dedicat
celor 50 de ani de neobosită activitate artistică a
muzicianului Gheorghe Zamfir. Pentru o clipă,
i-am regăsit pe monitorul televizorului °i pe Alecu
Russo °i pe Antim Ivireanu - la ale căror
dojenitoare vorbe reflectasem în prima parte a
zilei. În deschiderea concertului de la Atheneu,
vorbe°te cu patos actorul Dan Puric. Nu °tiu de
ce, dar acest bard ce declamă „sentimentul
românesc al fiinpei” °i condamnă „războiul rece”
dintre Apusul „cel rău” °i Răsăritul „cel bun”,
mi-a amintit - prin gesturi, prin retorică - de
poetul °i jurnalistul Adrian Păunescu, animatorul
Cenaclului „Flacăra” al U.T.C. în anii ‘70-'80. ai
m-am convins că actorul are o certă vocapie de
Andrei Berindan -	The False Prophet
politician. Înainte ca celebrul muzician
(recunoscut în toată lumea) să interpreteze la nai
Doina de jale °i Mociriță cu trifoi, Dan Puric ne
aminte°te că Pan era trac, că Orfeu era trac, iar
maestrul Zamfir (de la care aveam să aflăm că
strămo°ii domniei sale, gorjeni, se trag din dacii
liberi) cântă „suferinpa românească crucificată”.
Dar, în speech-ul hiper-laudativ al lui Dan Puric
(din care nu lipseau aluziile la viclenia din „altă
parte”, adică din „acel Apus” care vrea să ne
prade °i să ne jefuiască patria cea „frumoasă °i
bogată”), am auzit °i lucruri cumpătate, neatinse
de exaltare, ca acest citat din Pr. Dumitru
Stăniloaie ce transcende ideologii °i osanale
conjuncturale: „Muzica ar trebui să elibereze
omul din fiară, nu fiara din om”. Aferim!
Note:
1.	Pr. loan Buga, Mâinile care l-au dezbrăcat
pe Dumnezeu: „Sentimentalismul evlavios
postpatristic a coborât minunea până la icoana
care face minuni, sau transpiră, plânge °i uneori
surâde. Nu-i nimic de condamnat, e doar pupin
trist, aceea°i tristepe cu a lui lisus în fapa lui
Nicodim, care nu mai avea acces la minune. „Tu
e°ti învăpătorul lui Israel °i nu cuno°ti acestea?””
2.	O posibilă imagine a acestei stări de fapt
este °i filmul lui Tony Kaye Detachment /
Indiferență (SUA, 2011), ca o cronică a unei
morpi anunpate: educapia.
3.	E reconfortant să auzi într-un „cuvânt de
învăpătură” că pe Dumnezeu nu-L putem
„cumpăra” nici cu lacrimi, nici cu post sau
rugăciune. ai cu atât mai pupin nu-L impresionăm
atunci când, disperapi, încercăm să-I forpăm mâna.
Pentru scandalul din noi, pentru neorânduiala din
mintea noastră atât de împărpită, de vină e - ca-n
poezia lui Dale Wimbrow - „tipul din oglindă”.
Adică noi în°ine, atunci când încercăm să ne
furăm căciula, să-i prostim pe topi ceilalpi. Nicolae
Steinhardt: „Cu Hristos nu te joci de-a uite popa,
nu e popa!”
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
19
Black Pantone 253 U
politica zilei
Un an de răscruce
Petru Romo°an
Cu fiecare noua zi petrecuta în Palatul
Victoria, Victor Ponta, Liviu Dragnea,
Rovana Plumb °i echipa lor de juniori
prematur îmbătrâniri °i de rezerve prea ambipioase
pentru competenpele lor devin mai irelevanpi -
parcă România nici n-ar mai avea guvern. Baronii
°i sforarii din PSD °i de pe lângă îl pin pe Victor
Viorel în fereastră, ca pe un cadavru politic
îmbălsămat, în a°teptarea po°ta°ului care aduce
pensia, adică noi contracte grase cu statul, °i deci
tot atâtea dosare viitoare pentru DNA. Ponta pare
acum mai bătrân, mai expirat politic decât
veteranul Ion Iliescu, care i-a adus mai multe
voturi la prezidenpiale decât dubiosul „e-tinerel”
Sebastian Ghipa. Iar noua °mecherie cu USL-ul,
resuscitat împreună cu pesedistul sub acoperire,
fostul liberal C.P. Tăriceanu, nu e doar o făcătură
jenantă, ci °i o mizerabilă insultă adusă
electoratului care i-a îndesat lui Ponta peste urechi
o pălărie mult prea mare. Dr. Copy-Paste se
apropie de un final pupin glorios de carieră.
Cu Victor Ponta încă în fruntea guvernului
(suspinut de marele general, profesor °i doctor
Gabriel Oprea), Klaus lohannis e doar un
pre°edinte decorativ. Un fel de director de muzeu
la Palatul Cotroceni, cu consilierii săi pe post de
muzeografi, principali °i secundari. Nici măcar
George Maior nu se grăbe°te să se pină de cuvânt
O recomandare: Anticariat
Unu de pe Strada Academiei
Petru Romo°an
Dincolo de politică °i de politicieni, se mai
întâmplă °i lucruri bune °i adevărate. Nu
chiar totul e impostură, mistificare,
minciună. De°i politica pare să ocupe tot spapiul °i
să pină loc de cultură, de viapă °tiinpifică, chiar °i de
fotbal, prăvălindu-se indecent pe toate canalele de
°tiri, deloc pupine pentru o pară săracă.
Printre pupinele lucruri bune apărute în ultimii
ani în altfel foarte gălăgioasa (până la cacofonie)
viapă cotidiană bucure°teană e °i un anticariat în
plin centrul Capitalei : Anticariat Unu, pe Strada
Academiei, la numărul 4-6. Trei tineri
întreprinzători - Ionup Olteanu (35 de ani), Bogdan
Vasile (36) °i Marin Văduva (39) - s-au asociat cu
câpiva ani în urmă °i au pus bazele unei
întreprinderi culturale care merge, ignorând criza
care pune la pământ ziare, reviste, edituri, librării,
galerii de artă, magazine de antichităpi °i case de
licitapii. Cei trei negustori de carte °i de obiecte
vechi sunt suspinupi de un expert cu o reală
experienpă, un mare pasionat al domeniului, dr.
Florin Colona° Dar nu numai. Mulpi, chiar foarte
mulpi profesori de la Universitate, de la Filologie,
Istorie, Drept, Arheologie, Istoria Artei, îi consiliază
amical °i discret. Păstrăm °i noi discrepia asupa
acestor experpi benevoli °i entuzia°ti. În plus,
studenpi sau fo°ti studenpi la acelea°i discipline
lucrează, cu normă întreagă sau parpială, alături de
cei trei mu°chetari susnumipi : Florin Lungu, Eugen
Orbeanu, Doru Lixandru, Alina Lăzăroiu, Cristian
Dima, Paul Gheorghiu.
Situat pe două niveluri, împrospătat zilnic cu
°i să-°i prezinte demisia. SIE e încă fără director
după ce Teodor Mele°canu a plecat într-o fatală
aventură prezidențială, plus una ministerială fără
noroc. La Externe îl avem pe multlăudatul Bogdan
Aurescu, un emul al lui Adrian Năstase despre
care tot auzim că ne-a făcut personal cadou Insula
aerpilor. La Ministerul Apărării - Apărarea e o
altă prerogativă a pre°edintelui - e în continuare
de planton pupinul Mircea Du°a. Nimeni nu pare
grăbit. Leafa merge, iar ei, voio°i, dau interviuri.
Interviuri prin care fluieră vântul amatorismului °i
nu de pupine ori chiar al iresponsabilității.
Ruptura dintre politicieni, presa scrisă °i cea
audiovizuală, pe de o parte, °i restul populapiei
greu încercată de criză °i sărăcie, pe de altă parte,
pare totală °i ireparabilă. N-au mai rămas ca
recurs decât Polipia, Spitalul °i Pu°căria.
La est, Ucraina se pregăte°te să ceară aderarea
la NATO. O cerere care poate fi aprobată în
regim de urgenpă. Anul 2015 poate fi un an de
răscurce în ceea ce prive°te noua a°ezare a
Ucrainei pe hartă. Rusia °i Putin, după succesul
prea u°or obpinut cu alipirea Crimeei, au întârziat
°i, probabil, au ratat să ia deciziile avantajoase
pentru Rusia. În 2015 va fi rândul Ucrainei, SUA
°i UE (mai ales Germania °i Polonia) să preia
inipiativa °i e aproape sigur că acestea nu vor rata.
Mizele maxime pentru Ucraina °i NATO (°i deci,
marfă adusă din depozite sau din ultimele intrări,
Anticariat Unu oferă cea mai întinsă gamă de carte
din Bucure°ti °i, foarte probabil, din România, cărpi
de la 2 lei exemplarul până la volume vechi °i
foarte rare, °i, bineînpeles, cu prepuri pe măsură.
Dar niciodată mai scump decât o ofertă similară
existentă pe piapă. Cărpile propuse la vânzare
acoperă tipăritură din secolul al XVI-lea până azi.
Amatorii pot consulta o importantă colecpie de
hărpi vechi, cu exemplare rare, din secolele XVI-
XVIII. Există °i un întins sector de carte de artă :
albume române°ti °i străine, vechi °i noi, cataloage
de expozipie din toate epocile, unele de negăsit
altundeva, dar °i fotografii, cărpi po°tale, autografe,
scrisori, manuscrise. În ceea ce prive°te pictura,
Anticariat Unu se străduie°te să aducă la întâlnirea
cu clienpii °i vizitatorii săi °i mici mae°tri uitapi,
ignorapi, cu destule piese care pot intra în orice
colecpie, oricât de pretenpioasă. Mici mae°tri ai artei
române°ti °i străine, pictori, sculptori, iconari,
ilustratori, arti°ti etno-documentari, precum Carol
Popp de Szathmari, Amedeo Preziosi, Theodore
Valerio, Auguste Raffet °i mulpi alpii. Câte titluri de
carte posedă deja Anticariat Unu în unul sau mai
multe exemplare ? La o estimare sumară, peste
100 000. Cele mai multe titluri le putepi vedea °i
comanda direct °i pe site-ul firmei. Să nu uităm °i
că anticariatul oferă °i o variată paletă de ziare °i
reviste vechi, unele foarte rare.
La Anticariat Unu, care are °i o substanpială
colecpie de discuri vechi, de care se ocupă Liviu
Onep, se fac frecvent lansări de carte. Dr. Florin
°i pentru România) sunt Odesa, sudul Ucrainei °i
Gurile Dunării. Tot ca la mijlocul secolului al XIX-
lea, cu Războiul Crimeii, de parcă istoria s-ar
învârti în cerc - de fapt, geografia e cea care stă
pe loc. În acest moment, e clar că ru°ii au pierdut
partida ucraineană. Mai ales că ucrainenii sunt
deci°i să iasă de sub tutela rusească °i să-°i refacă
în timp independenpa °i suveranitatea. ai e dreptul
lor inalienabil.
Vrea-nu vrea, România va fi implicată. Atât de
relapia mai mult decât specială cu Republica
Moldova, dar °i de situapia neclară a Transnistriei,
a Gurilor Dunării °i a nordului Bucovinei, cu
Cernăupi, ora° românesc, cu tot. Principalele
decizii pe care va trebui să le ia pre°edintele, pe
lângă cele presante care pin de situapia economică
grea, de°i acestea sunt mai degrabă pe agenda
primului-ministru, vor fi în legătură cu Republica
Moldova, cu intensificarea iminentă a conflictului
din Ucraina, cu soarta românilor care trăiesc în
Republica Moldova °i în Ucraina.
Nici Palatul Victoria °i nici Palatul Cotroceni
nu par cu adevărat locuite. ai nu e doar o
impresie datorată zilelor libere din timpul
sărbătorilor de iarnă. Prea lunga distracpie
mediatică găunoasă, oferită de fostul pre°edinte
Băsescu °i de curtea lui de aplaudaci gălăgio°i °i
colorapi pipător, ne-a lăsat pe topi nepregătipi, în
bătaia vântului, pentru un an care se anunpă
foarte greu. Care poate fi un an de răscurce în
istoria României.
Colona° a lansat mai multe titluri : o carte despre
avangardă a lui Ion Pop, o alta tot despre avangardă
a lui Michael Ilk, un catalog cu regretatul Aurel
Cojan, prieten al colecpionarului °i expertului. Tot
aici, Editura Compania, de care mă ocup °i eu, a
lansat mai multe volume cu participarea unor
nume de prestigiu : Mihai Dimitrie Sturdza, Dan
Berindei, Dorin Liviu Bîtfoi, Sergiu Celac, Laurenpiu
Constantiniu.
De unde a apărut ineditul fenomen „Anticariat
Unu”, nume ce evocă o revistă de avangardă
fondată cândva de Sa°a Pană ? După Revolupie,
Universitatea din Bucure°ti a fost înconjurată de
vânzători ambulanpi, de tarabe cu cărpi. Cenzura
dinainte de 1989 a stimulat o colosală foame de
carte după a°a-numita Revolupie. Mulpi studenpi
venipi din toate colpurile pării au găsit °i ei o
oportunitate de a-°i adăuga la venituri sau chiar de
a-°i suspine integral studiile din vânzarea de carte.
Anticariat Unu in nuce de atunci s-a mutat de pe
treptele Universităpii °i continuă acum într-un sediu
„burghez” în toată regula. E, de altfel, a treia sa
adresă, cea mai spapioasă, după cea de pe Strada
Doamnei °i o alta de pe aceea°i Stradă a
Academiei. Pesătura de breaslă, relapiile colegiale °i
de prietenie dintre negustorii de carte improvizapi
din jurul Universităpii bucure°tene s-au păstrat °i °i-
au fixat °i un sediu oficial : Anticariat Unu, Strada
Academiei, nr. 4-6. Iar pe Net :
anticariat_unu@yahoo.com
O experienpă, nu fără oboseală, frig, foame °i
durere, a ajuns să fie, prin ani, o profesie. Una
dintre cele mai nobile.
20
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
diagnoze
Isus istoric. Unde s-a ajuns? (I)
Andrei Marga
Una dintre marile înnoiri ale culturii
moderne provine din expansiunea
cercetării istorice a căii pe care Isus din
Nazaret a devenit Isus Hristos. De personalitatea
lui Isus este legată, cum se °tie, inipierea unei
dizidenpe în sânul iudaismului, care a dus,
istorice°te, la aparipia celei mai influente religii -
cre°tinismul. De departe cea mai cunoscută
personalitate a antichităpii, Isus a inspirat deja de
aproape două milenii omenirea. În raport cu
învăpătura °i viapa sa au luat fiinpă curente de
gândire care au hotărît cursul istoriei. Cercetarea
istorică a lui Isus are astfel importanpă mai mult
decât istorică: ea marchează înpelegerea de sine a
umanităpii.
Dincoace de împrejurarea că iudeii °i cre°tinii
privesc diferit unele dintre aspectele istoriei °i de
faptul că sunt sensibile diferenpe între protestanpi,
catolici °i ortodoc°i, se poate spune că cercetarea
lui Isus sub aspect istoric este un bun comun al
bisericilor °i al iudaismului °i cre°tinismului. Ea
confirmă, la rândul ei, optica - reprezentată de la
apostolul Pavel la Rosenzweig °i, apoi, la
Ratzinger - potrivit căreia nu avem de a face în
relapia iudaism-cre°tinism cu religii diferite, ci cu
o singură religie, ce se ramifică în funcpie de două
căi ale mântuirii (redemppiunii).
Nu se poate face din cercetarea istorică un
criteriu de religiozitate, dar rezultatele ei pot
spori cultura religioasă a oamenilor. Profunzimea
credinpei este servită astăzi de buna cunoa°tere a
ceea ce s-a petrecut la Ierusalim în jurul intrării în
era noastră, atât sub aspect istoric, cât °i
escatologic.
Unde s-a ajuns în cercetarea istorică a lui Isus?
Ce avem de repinut din această cercetare? Cu
ocazia Crăciunului 2014, voi încerca un răspuns
strâns, în forma unei sinteze (pentru detalieri,
vezi Andrei Marga, Religia în era globalizării, Ed.
Academiei Române, Bucure°ti, 2014 °i Explorări
în prezent, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014) ce pune
în relief scrieri dătătoare de direcpie.
Încep cu observapia că însă°i cercetarea
istorică a lui Isus are în urmă o istorie ce lasă să
se distingă o dezvoltare în etape. Prima a fost
aceea a desprinderii abordării istorice a lui Isus de
abordarea escatologică consacrată de Biserici, care
urcă până la Hegel °i discipolii săi. A doua etapă
a fost cea a angajării cercetării istorice autonome,
care începe cu David F. Strauss. A treia este etapa
tragerii consecinpelor pe planul înpelegerii de sine
a cre°tinismului - pe care o ilustrează von
Harnack °i Bultmann - °i a iudaismului, cu Baeck
°i Ben Chorin. A patra este etapa noilor sinteze
ale istoriei °i escatologiei, pe care o reprezintă în
prima linie Sanders, Moltmann, Ratzinger.
Etapele nu se dispun strict cronologic, unele mai
vechi continuând sub cele mai noi.
Nu topi teologii au preluat în propozipiile lor
cuno°tinpele istorice dobândite, dar fiecare a
trebuit să pină seama de acestea. Nu fiecare istoric
cunoa°te rezultatele cercetării lui Isus, dar
dezbaterea asupra culturii nu mai este informată
destul fără această cunoa°tere. Prea pupini filosofi
sunt astăzi familiarizapi cu o temă fără de care
istoria însă°i se înpelege anevoie.
Cercetarea istorică a lui Isus a început cu
efortul lui Reimarus de a aduce credinpa pe
terenul „rapiunii naturale” a oamenilor.
Cre°tinismul este văzut aici ca religie inipiată de
Isus din Nazaret °i consacrată drept „cristologie”,
după răstignirea °i învierea lui Isus °i prin
interpretarea dată de Apostolul Pavel.
''Naturalizarea” cre°tinismului este dusă de
Reimarus, în opozipie cu iluminismul francez °i
dogmatica tradipională, până acolo încât se
distinge între 'Evanghelia lui Isus” °i relatările
despre Isus ale discipolilor.
Reimarus nu a mărturisit decât unor prieteni
gândul ce-l frământa. Lessing a fost cel care i-a
publicat reflecpiile (sub titlul Von der Zwecke
Jesu und seiner Junger, 1778). Invocînd
convergenpele dintre Matei °i Luca, Eichhorn a
lansat teza unei 'evanghelii originare
(Urevangeliums)'1, °i a propus căutarea ei pentru
a înpelege sensuI originar al 'conceptului
învăpăturii cre°tine (des christlichen Lehrbegriffss",
care, în istorie, ar fi fost a fost 'simplificat”.
Trei filosofi de primă mărime aveau să
elucideze durabil semnificapia lui Isus din Nazaret
în istoria lumii. Herder a arătat (cu Vom Erloser
der Menschen. Nach unseren drei ersten
Evangelien, 1796) că nu se pot nivela diferenpele
dintre Evanghelii, pe care le-a interpretat ca
preluări orale ale „evangheliei originare
(Urevangelium)”. Aceasta din urmă a avut ca
bază “predica lui Isus” despre „împărăpia lui
Dumnezeu”, care a fost ulterior absorbită într-o
„evanghelie orientată biografic”. Hegel a aplicat în
descrierea genezei cre°tinismului perechea de
concepte „viapă °i iubire (Leben und Liebe)” °i a
dat (cu Viața lui Isus, 1795) o interpretare
alternativă la dogmatica tradipională °i la
Andrei Berindan
We Can Not Be Defeaded
iluminism. Schleiermacher (cu Uber die Religion,
1799) l-a conceput pe Isus ca „întruchipare
originară (Urbild)” a unui concept de religie care
este permisiv pentru dezvoltări istorice.
Odată cu David F. Strauss (1808-1874), s-a
produs cotitura spre cercetarea istorică autonomă
a lui Isus din Nazaret. Cu o scriere ce a
impresionat generapiile (Das Leben Jesu, kritisch
bearbeitet, 1835-36), Strauss voia să înlocuiască
„persoana” lui Isus ca centru al cre°tinismului cu
„ideea” sa, încât s-a concentrat, prin examinarea
Vechiului Testament °i a Noului Testament,
asupra formării cre°tinismului. El a opus
interpretării tradipionale a viepii lui Isus o
abordare istorică călăuzită de ideea „mitului”: în
figura lui Isus ar fi reunite rezultatele unei istorii
complicate, încât reprezentarea lui Isus are,
inevitabil, tot mai pupin de a face cu ceea ce a
fost în realitate.
Contemporanul său Bruno Bauer a privit
Evanghelia dupa loan ca efect al influenpei
speculapiei asupra Logosului, venită dinspre Filon
din Alexandria, asupra noii învăpături despre Isus.
Apoi (într-o vestită Kritik der evangelischen
Geschichte der Sinoptiker, 1841-42) Bauer a pus
la îndoială existenpa istorică a lui Isus. Teza sa a
fost aceea că Isus a fost mai curând o creapie a
Evangheliilor. Cre°tinismul ar rezulta din
întâlnirea reflecpiei evangheli°tilor cu filosofia
stoică a lui Seneca °i cu speculapia asupra
Logosului datorată acolii din Alexandria.
Învăpatul Ferdinand C. Baur a distins între
abordarea istorică a Noului Testament °i
abordarea escatologică (“teoria dogmelor”) °i a
propus (în Das Christentum und die christliche
Kirche der ersten drei Jahrhunderte, 1853)
abordarea istorică a lui Isus, în locul celei „negativ
"
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
21
(ț) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
critice” a lui Strauss. El a acceptat ca Evanghelia
după loan nu este relatare istorica, ci prezentarea
unei „idei”, recunoscând, însă, caracterul de
relatări istorice al evangheliilor sinoptice.
Evangheliile nu sunt însă doar relatări istorice, ci
„scrieri cu tendință (Tendenzschrift)", iar ca
„scrieri cu tendință” sunt inevitabil “produse ale
timpului lor”. De aceea, o „critică istorică” are un
câmp mai larg decât stricta verificare a faptelor
din relatări.
Odată cu Ernst Renan (1823-1892),
catolicismul a dat prima scriere semnificativă
despre istoria lui Isus ( La Vie de Jesu, 1863) °i a
început să consacre forțe considerabile
reconstituirii acestei istorii. Cercetarea istorică a
înaintat, însă, în a doua jumătate a secolului al
XlX-lea, în a°a fel încât a pierdut legătura cu
abordarea escatologică îmbrăți°ată de Biserică. În
această situație s-a produs prima reacție majoră de
nemuțumire printre teologi, care au opus ( cu
Martin Kohler, Der sogenannte historische Jesus
und der geschichtliche biblische Jesus, 1892)
reducerii lui Isus la o ființă umană, relativizarea
abordării istorice înse°i. Teza curentului spune că
“Isus istoric al scriitorilor moderni ni-l ascund pe
Christosul viu”. Pe de altă parte, neglijarea
ascedenței iudaice a lui Isus din Nazaret a stârnit
reacțiii (cu Julius Wellhausen, Israelitische und
judische Geschichte, 1894) ce s-au orientat către
etalarea continuității dinspre iudaism spre Predica
de pe munte .
Ne aflăm astăzi la un cu totul alt nivel al
cunoa°terii vieții pământe°ti a lui Isus decât cel la
care au putut apela Hegel sau Renan °i succesorii
lor din secolul al nouăsprezecelea. Care sunt
sursele pe care ne sprijinim? Este vorba despre
Evangheliile lui Marcu, Matei, Luca °i Ioan, toate
scrise, cum se °tie, după răstignirea lui Isus,
pentru a relata extraordinara sa viață °i sacrificiul
său, precum °i învierea °i mesajul său către
omenire. Noul Testament rămâne sursa majoră a
cunoa°terii lui Isus în orice privință. I se adaugă,
însă, sursele rabinice cu privire la primele secole
ale erei cre°tine; istoriografia romană a primelor
secole; noile cercetări istorice ale primelor secole
de istorie, ce permit mai buna cunoa°tere a vieții
religioase °i sociale a evreilor din vechea Palestină
(studii de istorie ale lui Schurer, din 1901-1911;
istorii °i comentarii la Noul Testament, Talmud °i
Midrash, strânse în 1922-1928; numeroase lucrări
despre istoria pământească a lui Isus publicate din
1950 încoace); relectura scrierilor în ebraică sau în
dialectul aramaic (preluate, secole la rând, prin
traduceri grece°ti) de către cunoscători de ebraică
°i aramaică; descoperirile arheologice făcute la
Ierusalim, Nazaret, Capernaum °i în alte locuri
din Israel, cu privire la primele decenii ale erei
cre°tine; manuscrisele de la Qumran; analize
filologice noi ale textelor mo°tenite; analiza
comparativă a datelor provenite din toate sursele
ce stau la îndemână.
Gaalyah Cornfeld ne-a dat (cu volumul The
Historical Jesus. A Scholarly View of the Man
and His World, 1982), un prim tablou
cuprinzător al surselor din epoca recentă. Ca
urmare, s-a putut infirma definitiv teza ce a mai
avut adepți la mijlocul secolului al XIX-lea (Bruno
Bauer, cum am văzut) °i chiar în secolul al
douăzecilea (vezi Rudolf Augstein, Jesus
Menschensohn, 1999), după care Isus Hristos ar
fi fost o simplă plăsmuire idealizată °i cultivată de
tradiție, fără altceva.
Odată deschisă calea cercetărilor - istorice,
teologice, filologice - consacrate lui Isus Hristos,
s-a deschis un nou capitol în relația dintre
iudaism °i cre°tinism. La această deschidere au
contribuit noile poziții ale teologiei cre°tine, ale
Bisericilor °i ale iudaismului, adoptate după secole
de discriminări °i nedreptăți, care au culminat în
Europa cu Shoah.
În monumentala sa Ideen zur Philosophie der
Geschichte der Menschheit (1784-1791), Herder a
inclus iudaismul în interpretarea istoriei universale
ca manifestare a specificului cultural al diferitelor
popoare °i a stimulat, prin aceasta, interesul
oamenilor de pretutindeni pentru cultura din Para
Sfântă °i chiar con°tiința de sine a multor evrei.
Mai târziu, Adolf von Harnack (cu Das Wesen
des Christentums, 1900) a căutat să ajungă, prin
cercetare istorică, la cre°tinismul originar, dincolo
de straturile culturale ce °i-au lăsat urmele asupra
termenilor °i viziunii. El a vrut să regăsească sub
înveli°ul elenistic nucleul originar al
cre°tinismului. În fapt, a replicat rabinul Leo
Baeck (în Harnack's Lectures on the Essence of
Christianity, 1905), lăsându-se condus de căutarea
a ce este semnificativ pentru istoric - ceea ce nu
este neapărat semnificativ pentru timpul
evenimentului - cunoscutul teolog nu a mai putut
merge până la capăt. Teza lui Leo Baeck era
aceasta: „Isus este o personalitate profund
evreiască; întreaga sa strădanie °i acțiune,
memoria °i simțirea, vorbirea °i tăcerea sunt ale
unui fel de a fi evreiesc, un fel de idealism
evreiesc, cel mai bun ce poate fi găsit în iudaism
°i care, în acel timp, putea fi găsit numai în
iudaism. El a fost un evreu printre evrei”.
Împreună, von Harnack °i Baeck au tras
consecințe din cercetarea istorică a lui Isus °i au
transformat-o într-un capitol al teologiei
contemporane. În opera lui Rudolf Bultmann,
acest capitol este cel mai amplu. Acesta a vrut (în
Die Geschichte der synoptischen Tradition, 1921)
să capteze condițiile (începând cu ceea ce s-a
petrecut în comunitatea evreilor °i a culminat cu
preluarea lui Isus °i integrarea lui într-o istorie) ce
au făcut posibile Evangheliile °i să lămurească (cu
Das Urchristentum im Rahmen der antiken
Religionen, 1949) sinteza rezultată din întâlnirea
dintre monismul iudaic °i dualismul grecilor,
dintre unitatea evreiască a rațiunii °i voinței °i
exaltarea greacă a rațiunii. Rudolf Bultmann a
crezut (în Jesus, 1926) că „despre viața °i
personalitatea lui Isus nu mai putem °ti nimic,
căci izvoarele cre°tine nu s-au interesat de aceasta,
restul fiind foarte fragmentare °i năpădite de
legendă, iar alte izvoare despre Isus nu există”.
Această neîncredere în găsirea de noi izvoare a
contat, interesant, mai mult ca „provocare” la noi
cercetări.
Andrei Berindan
Big Toys
22
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zona virtuala
Viralitatea patogenă vs
Viral 2.0 (II)
Rare° lordache
Înspre Viral 2.0
Prima parte a acestui articol a propus o
imersiune de suprafață în dualismul viral ca
patogen °i viral 2.0. Această a doua parte va
împinge patogenitatea în câmpul spațiului virtual.
Dacă veți dori să aflați cum anume se rezolvă
toată această nebuloasă, vă invit la următoarele
materiale, acolo unde va fi dezbătută ideea
ecologiilor media.
Guvernând timpurile noastre “ca (un) despot
indiferent, virusUL”1 poate fi considerat figura de
stil domninată a culturii postmoderne” (Buiani
2009, 86). Computerul °i omul sunt deopotrivă
infectați, iar vulnerabilitatea devine o stare de
normalitate în societatea riscului2. Corpul este
afectat atât în fizicalitatea sa, de către organis-
mele malițioase, cât °i în extensia sa, în imateriali-
tatea sa, prin corpul virtual. Viralul °i virtualul
merg mână în mână3. De fapt, de la bun început
“viru°ii au fost obiecte virtuale; entități care care
s-au manifestat doar parțial în practicile culturale
ale puterii °i cunoa°terii, practici °i discursuri de-
dicate revelării de adevăruri” (Parikka 2009, 109).
Simbioza dintre absența fizicalității viru°ilor °i
starea lor de posibilitate, ca obiecte virtuale4 °i
virale, a condus la facilitarea transformării lor din
viru°i biologici în obiecte epistemologice.
Patogenitatea capătă noi valențe, în funcție de
mediile pe care le străbate. În ambele tabere
virusul este perceput drept cel-invizibil, care se
face vizibil atunci când este deja perceput.
Receptarea sa constă în funcționalitatea sa, care îl
dezvăluie sau, mai curând, îl arată prin efectele
sale. Această formă de arătare construie°te o
ontologie virală în care virusul devine acel radical
Altul. “În ontologia virală a condiției postmod-
erne (capitalism de rangul patru), crima nedifer-
ențiată este atribuită acelui radical Altul care este
virusul. Metaforic vorbind, Altul devine5 atunci
virusul. Derrida este citat de către un autor pe
web spunând că tot ceea ce a făcut el...este domi-
nat de ideea unui virus; acela°i autor con-
cluzionează că Derrida este6 un virus. Feedback-ul
de nesuportat al devenirii virus” (Bardini 2006).
Teama de Altul este teama de invizibilitatea aces-
tuia, de efectele pe care acțiunile acestuia le poate
avea asupra noastră sau asupra ma°inilor manipu-
late de noi. Cu toate acestea, “viralul pare să
încorporeze °i să facă vizibile nu doar mani-
festările viru°ilor ca (auto) ființe asamblate cu
propriile lor proprietăți, dar °i ca entități care pot
fi manipulate, bazate pe caracteristicile asumate
percepute prin experiența colectivă °i de “simț
comun” °i redirecționarea creativă a utilizatorilor
sau programatorilor” (Buiani 2009, 91). Arti°tii
codurilor au trecut de la experimente la market-
ing, părăsind scena invizibilului. Fața virusului ca
fața creatorului său a devenit populară, însă viz-
ibilitatea viralului a transgresat acest registru. De
la “obiectele rele”7 se trece la tactici de media
care răspândesc în masă obiectele8, iar armata
viralului se măre°te prin noile achiziții: viral mar-
keting, viral videos sau contagiunea media. Atât
Buiani, cât °i Parikka, inserează în discursul lor
elemente care țin de tactica virală, recuperând ast-
fel conotația termenului din sfera virologiei °i
°tiinței computerului °i asamblând-o la nivel
socio-cultural. Modelul paradigmatic al obiectelor
virale, văzute ca anomalii rele sau obiecte rele, s-a
transformat într-unul mediatic, al tematizării
viralului din dublă perspectivă: ca °i element al
contagiunii °i ca element al tacticii virale. Astfel,
prin “Digital Contagions”, Jussi Parikka recu-
perează aspectul patogenic al viralului, amorsând
o teorie a contagiunilor digitale începând cu
perioada pre-Internet °i ajungând până în prezent.
Autorul se centrează pe trei aspecte: 1. frică °i
securitate , 2. corp - biopolitică9 °i sisteme digi-
tale °i 3. ecologiile virale °i ALife10 . Trecerea prin
cele trei planuri face posibilă o abordare completă
a problematicii din perspectiva lui Parikka,
incluzând în discursul său °i aspectele socio-cul-
turale ale viralului. Nu acela°i lucru este operat de
către Tony D. Sampson în “Viralitate. Teoria con-
tagiunii în era rețelelor”11, amorsările resuscitând
teoriile lui Gabriel Tarde despre contagiune °i imi-
tație fără o ie°ire înspre conceptualizările referi-
toare la virtual. Nu mecanismele de funcționare
sau constituire a subiectului virtual °i comuni-
tăților virtuale reprezintă punctul de interes pen-
tru Sampson, ci spectrul general al răspândirii
contagiunii la nivel de invidiv - mase. Din contră,
discuția asupra teoriei contagiunii °i viralului tre-
buie mutată în mod firesc pe tărâmul spațiului
virtual, ca °i efect - produs al evoluției expo-
nențiale a tehnologiei. Ceea ce numim paradigmă
tehno-informa/iională define°te tocmai dinamismul
prezentului °i re-tematizarea informației într-o cul-
tură a datelor. “În lumea simbolicului informația
circulă ca prezență/ absență a absenței/
prezenței” (Fuller & Goffrey 2009, 148). Ceea ce
circulă este ceea ce nu poate fi surprins °i spus, ci
capturat12. Accesibilitatea lumii virtuale °i posibil-
itățile oferite de această deschidere diluează din
cenzura informațională, iar comunicarea de infor-
mație devine transparentă °i incontrolabilă.
“Socializarea adevărurilor transmise”13 se transfor-
mă într-o formă de consum, argumentează Aurel
Codoban, însă întâi de toate Viral 2.014 se dis-
tinge printr-un set de mecanisme °i operațiuni vir-
tuale care pun în evidență dorința utilizatorilor de
a se transfigura, de a se utiliza ca pe o formă
îmbunătățită a lor în°i°i. În acest sens, informația
nu este control, ci seducție °i manipulare. La fel °i
spațiul virtual, care înainte de a fi mediu de con-
sum, este un miraj pentru transgresarea propriului
statut real al subiectului. Reconstituirea subiectiv-
ității virtuale are la bază tocmai dorința user-ului
de a se debarasa de sinele real, care controlează
ma°ina producătoare, iar acesta este unul dintre
viru°ii cei mai contagio°i ai erei Web 2.015 : dilu-
area identității reale °i construirea uneia noi, în
spațiul virtual, fără determinările reale.
Note:
1	Roberta Buiani îl citează pe Thierry Bardini,
“Hypervirus: Un raport clinic”, în CTheory, 2 februarie
2006, disponibil la
http://www.ctheory.net/articles.aspx?id=504, comen-
tând utilizarea particulei THE din the virus: utilizarea
cu majuscule a lui THE este crucial pentru Bardini,
întrucât indică un categorial THE, un mecanism virus,
care te blochează în universUL virusului. Vezi nota 287
din SPAM Book 2009, 283. Am ales să traduc majuscu-
la THE prin articularea hotărâtă -UL.
2.	Vezi subiectul dezvoltat pe larg în teza de doc-
torat care îmi aparține: Viralitatea în virtual.
Introducere în teoria viralului. Capitolul: “Contagiunea
anomaliilor: (in)securitate °i ecologiile media”.
3.	Jean Baudrillard analizează problema virusului în
lucrarea sa din 1990, “La transparence du mal: essai sur
les phenomenes extremes” (în lucrarea de față voi face
referire la textul lui Baudrillard tradus în engleză în
1993 - “The Transparency of Evil. Essays on Extreme
Phenomena”, Verso). Thierry Bardini a discutat cu
Baudrillard la Montreal, la o conferință internațională
care s-a desfă°urat pe 31 octombrie 2005, despre uti-
lizarea termenului virus în lucrarea sa, autorul francez
confirmându-i conotația sa metaforică. Practic, metafo-
ra reînnoi°te termenii analizei, iar virtualitatea °i virali-
tatea sunt mixate.
4.	Virtuale ca obiecte posibile °i ca imateriale
(absența substratului lor fizic)
5.	Forma italică a fost păstrată din textul original -
becomes.
6.	Verbul A FI este asociat cu aspectul categorial al
unei subiectivități. Pentru William Burroughs (autor al
trilogiilor din anii 1960 - The Soft Machine, The Ticket
Exploded °i nova Express) primul inamic al limbajului
este expresia existenței identității: „IS of Identity”.
Aceasta reprezintă o afirmare a subiectivității, iar în
tăcerea este văzută aici ca un prim pas al disoluției
subiectului modern.
7.	Vezi partea a doua din SPAM Book 2009 - intitu-
lată în original: Bad Objects.
8.	Fac referire aici la întreaga gamă de obiecte cu
potențial de a deveni virale. De asemenea, includ în dis-
cuție °i problematica fenomenlor virale sau a altor
itemi culturali.
9.	Biopolitica este o înlănțuire de tactici °i mecan-
isme corelate cu bio-puterea oferită în urma conexiunii
tehnologie - informație.
10.	ALife reprezintă formele de viață artificiale, o
analogie între organismele de tipul celulelor cu organis-
mele digitale, autonome, capabile de replicare °i
(re)producere.
11.	În original: “Virality. Contagion Theory in the
Age of Networks”
12.	Termen utilizat de Mathew Fuller pentru denu-
mierea perioadei curente paradigmatice: “Un termen
util pentru a înțelege ceea ce se întâmplă în lumea
comunicării digitale este captura. Trăim într-o “lume a
capturilor”, o lume unde puterea - a°a cum Foucault °i
alții au arătat-o - operează nu în mod special prin
represiune, suprimare sau opresiune, ci prin incitare,
seducție, producție °i crearea unui eveniment” (Fuller &
Goffrey 2009, 147).
13.	Vezi pentru detalii lucrarea “Imperiul
Comunicării” a lui Aurel Codoban, Editura Idea, Cluj-
Napoca, 2011.
14.	Termen utilizat de mine pentru recuperarea dis-
tinctă malignității °i contagiunii viralului în era inter-
conectărilor de tip Internet.
15.	Cu toate că termenul Web 2.0, încă neconcep-
tualizat °i abordat în scrierile de specialitate, a devenit
obsolet. Lumea speciali°tilor în informatică vorbesc deja
despre web 3.0 °i noile potențialități afirmate de
semantica web. Vezi detalii în capitolul dedicat
semanticii web din lucrarea de față.
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
23
-(J)- Black
Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
educația
Din istoria marilor idei pedagogice (5)
Nicolae Iuga_________________________________________
Aristotel (1)
Aristotel (384-322 î. H.) a predat filosofia °i °i-a
scris ideile în maniera marilor inițiați, Pythagora sau
Platon, instituind el însu°i o nevoie specifica de
inițiere pentru cei care voiau sa se apropie de
profunzimile Metafizicii sale. Semnificativ în acest
sens este schimbul de scrisori, consemnat de către
Plutarh, între filosof °i ilustrul său elev Alexandru cel
Mare. Din Asia, cuceritorul lumii îi scria: „Alexandru
îi transmite lui Aristotel sănătate. N-ai făcut bine,
Aristotel, când ai făcut publice învățăturile
acroamatice, căci cum mă voi deosebi eu de ceilalți
oameni, dacă învățăturile pe care le-am primit eu vor
fi cunoscute de toți oamenii de rând?”1. Față de acest
repro°, Aristotel s-a dezvinovățit zicând că a publicat
°i totodată nu a publicat învățăturile metafizice,
pentru că această scriere nu se adresează decât numai
unui cerc foarte restrâns de oameni, înzestrați cu o
cultură înaltă. Este dar limpede că Aristotel, la fel ca °i
Pythagora sau Platon, avea o doctrină nescrisă,
acroamatică, transmisă oral numai unui cerc restrâns,
precum °i o învățătură epoptică, destinată numai celor
care au ajuns la cel mai înalt grad de inițiere,
comparabilă de exemplu cu Misterele de la Eleusis.
De°i bazele filosofiei în general au fost puse de
către Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile
necesare din filosofia acestuia °i a dezvoltat-o, încât
putem afirma că Aristotel este întemeietorul °tiinței
politice °i, prin consecință °i al Pedagogiei, ca °tiință
de sine stătătoare2. A întemeiat °i sistematizat mai
multe domenii filosofice, precum: Metafizica, Logica,
Retorica, Etica °. a. De asemenea, forma aristotelică a
°tiințelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de
un mileniu în Europa. Ideile sale pedagogice sunt dez-
voltate cu precădere în lucrările Politica °i Etica
Nicomahică.
Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i
se mai spune °i Stagiritul), un ora° din peninsula
Chalchidică, în nordul Mării Egee. Tatăl său,
Nicomah, a fost medicul regelui Macedoniei, Midas al
II-lea, tatăl lui Filip al Il-lea °i bunicul lui Alexandru
Macedon. Rămas orfan de copil, Aristotel î°i petrece
primii ani la Stagira °i la Pella, locul de na°tere al lui
Alexandru, iar la vârsta de 17 ani pleacă la Atena °i
intră în Academia lui Platon, unde rămâne douăzeci
de ani, mai întâi elev apoi profesor. După moartea lui
Platon, în anul 347 î. H., Aristotel începe o serie de
călătorii, pentru cunoa°terea °i studiul formelor de
stat °i de conducere existente la acea perioadă. În
anul 343 î. H., Aristotel a fost chemat la Pella, la
curtea lui Filip, pentru a desăvâr°i educația tânărului
Alexandru, cel care avea să rămână în istorie ca
Alexandru cel Mare sau Alexandru Macedon. În anul
340 î. H. s-a întors la Stagira, dar nu pentru multă
vreme. Pacea impusă de Macedonia cetăților grece°ti
i-a dat prilejul să revină la Atena, unde a înființat
propria lui °coală - „Liceul” (Lykeion sau °coala
peripatetică), °coală ce va rivaliza cu Academia lui
Platon. Va preda aici timp de treisprezece ani °i î°i va
continua neobosit cercetările. În anul 323 î. H., odată
cu moartea lui Alexandru, la Atena a răbufnit vechea
du°mănie față de macedoneni. Aristotel s-a refugiat la
Chalkis, în insula Eubeea, unde a murit un an mai
târziu. La conducerea °colii îi succede Theofrast, cel
mai important discipol al său.
Deoarece a călătorit mult pentru a cunoa°te
formele de stat din vremea sa, Aristotel pune
problema genezei statului °i a rolului educației în stat
într-o manieră diferită față de Platon. Atunci când °i-a
scris Politica, Aristotel a avut la dispoziție un număr
foarte mare de constituții ale statelor grece°ti °i, prin
bunăvoința lui Alexandru Macedon, nu doar ale
statelor grece°ti. Tradiția ne spune că Aristotel a putut
consulta peste 150 de constituții ale statelor
antichității din toată lumea cunoscută. A°adar,
Aristotel a avut la dispoziție un material considerabil
pentru generalizările sale3.
Cu toate acestea, Aristotel nu a procedat complet
empiric, ci a fost în permanență călăuzit °i de un
gând filosofic. Aristotel a efectuat frecvent disecții pe
animale °i a putut observa că în animal toate organele
sunt subordonate unui scop care este al organismului
în ansamblu, anume întreținerea vieții. În acest fel el a
ajuns la ideea de entelehie, care este conceptul unui
întreg organizat cu sens. În cazul oricărei ființe deter-
minate există un scop imanent acesteia. Pentru plantă,
scopul este viața vegetativă a evoluției °i a reprodu-
cerii, pentru animal - viața senzației °i a dorinței, care
se suprapune peste viața vegetativă, iar pentru
comunitatea umană care este cetatea - viața rațiunii °i
a acțiunii morale. În rezumat, dacă Platon a gândit
cetatea prin analogie cu sufletul, Aristotel o gânde°te
prin analogie cu organismul. Astfel, în concepția lui
Aristotel statul ar putea fi definit drept „un ansamblu
de cetățeni suficient pentru țelurile vieții”4.
La începutul Politicii sale, Aristotel apără în mod
explicit statul împotriva concepției sofi°tilor, după care
statul nu este altceva decât o simplă convenție între
oameni. În schimb, potrivit lui Aristotel statul trebuie
gândit prin comparație cu alte forme de comunitate.
Orice formă de comunitate este constituită în vederea
unui scop comun °i, prin consecință statul, care este
comunitatea supremă, nu se poate nici el sustrage de
la această regulă, ci statul trebuie să tindă către folosul
suprem, care nu este altul decât existența în vederea
unei vieți mai bune.
Aristotel reia ideea lui Platon cu privire la geneza
statului, aceea că statul apare pentru că individul nu
î°i poate fi suficient sie°i, °i o duce mai departe.
Aristotel scrie: „Este evident că statul este o creație
naturală, iar omul este prin natură animal politic (...).
Cel care ar pretinde că nu are nevoie să trăiască în
societate sau că nu are nevoie de nimic pentru că î°i
este suficient sie°i, acela trebuie să fie ori animal ori
zeu”5. Definirea aristotelică a omului ca zoon
politikon a devenit celebră °i a fost reluată oi asumată
explicit de multe ori în cursul istoriei filosofiei. Aici
Aristotel define°te de fapt omul prin gen proxim °i
diferență specifică. În genul proxim intră °i alte specii
care trăiesc social, albina de exemplu.
Numai că societatea animalului este doar aparentă,
sau mai corect ar trebui să se spună că animalul
trăie°te gregar, nu social. Adevărata socialitate îi revine
exclusiv omului, pentru că este singura ființă care
comunică prin limbaj articulat, „grai are numai omul
dintre toate vietățile”, încheie Stagiritul. Vocea
nearticulată, în măsura în care există °i la alte vietăți,
semnifică de la unele pentru altele cel mult plăcerea °i
durerea, împerecherea, căutarea hranei sau primejdia,
pe când limba în cazul omului poate ajunge să
exprime idei abstracte, precum de pildă ce este drept
°i nedrept. Singur omul, spre deosebire de toate
celelalte viețuitoare, poate ajunge la cunoa°terea
binelui °i a răului, a tuturor stărilor morale în genere,
°i prin aceasta să creeze instituții precum familia °i
statul.
Astfel statul este anterior fiecăruia dintre noi, logic
nu cronologic, după cum organismul trebuie să fie
anterior organelor luate separat. Statul este anterior
individului °i prioritar față de acesta, tocmai întrucât
individul nu î°i este suficient sie°i. Numai că, după
expresia lui Alfred Fouillee, de aici Aristotel „ajunge la
concluzia că cetățeanul trebuie să aparțină statului”6,
lucru în mare măsură în contrazicere cu mentalitatea
individualistă modernă. Pe de altă parte, trebuie să
observăm că unele ideologii totalitare târzii, cum ar fi
de exemplu marxismul, au fost centrate pe ideea unui
primat al statului în raport cu individul, idee originată
în acel zoon politikon al lui Aristotel.
La fel °i în privința educației copiilor °i a instituției
familiei, Aristotel se distanțează puternic față de
Platon °i încă în chip explicit °i polemic. Partea a II-a
a Politicii lui Aristotel debutează de fapt cu o critică a
Republicii lui Platon. Aristotel ia în discuție ideea lui
Platon de a pune în comun femeile °i copiii, arătând
că Platon exagerează în privința nevoii de unitate pe
care o presupune cetatea ideală. În statul platonician,
orice copil este al tuturor, dar el nu este în sensul
propriu al cuvântului copilul cuiva anume. Nici un
om matur anume nu îi va dărui unui copil anume
sentimente paterne °i nici nu îi va purta de grijă ca
propriului său copil. Astfel, copiii tuturor devin practic
copiii nimănui. Fiecare cetățean, spune Stagiritul, ar
avea o mie de fii °i fiecare fiu o mie de tați, iar
sentimentele paterne °i filiale ale unora față de alții
vor deveni pur formale.
După Aristotel, cu cât sfera unor afecte este mai
restrânsă, cu atâta afectele vor câ°tiga în intensitate. În
cazul generalizării cre°terii în comun a copiilor, nu vor
putea lua na°tere sentimente normale de afecțiune. E
adevărat, Cetatea presupune unitate, dar unitatea nu
se poate dobândi prin desființarea instituțiilor exis-
tente ci prin puterea educației. În esență Aristotel
argumentează că proprietatea °i familia sunt extensii
naturale °i normale ale persoanei umane °i care tre-
buie privite °i respectate ca atare. El respinge acea idee
de fericire în care indivizii sunt sacrificați sunt în
favoarea statului, precum °i unele clase sociale sunt
sacrificate în favoarea altora. Dacă ar fi să urmăm
învățătura lui Platon - zice Aristotel - reiese că s-ar
pune problema ca statul să fie fericit, nu individul.
Dar, întreabă Aristotel, ce poate însemna fericirea stat-
ului fără fericirea celor care alcătuiesc statul? Cum
este posibilă fericirea unei abstracții, care este statul,
atâta timp cât ființele reale nu sunt fericite?
Putem spune că Platon confundă familia cu statul,
iar Aristotel combate această eroare. Este adevărat că
la origine statul a ie°it din familie, dar trebuie să avem
permanent în vedere că este vorba de forme de
comunitate umană calitativ diferite. Familia se bazează
pe inegalitate, atât din punct de vedere natural cât °i
social, ea este o asociere de indivizi inegali, dintre care
unii au deplinătatea exercițiului unor drepturi iar alții
se află sub tutelă. Statul, dimpotrivă, este o asociere
de indivizi egali °i liberi. În stat, chiar °i autoritatea
unui magistrat nu este altceva decât autoritatea unui
egal în raport cu egalii săi. Guvernarea este un
mandat, nu este o tutelă. A confunda statul cu
familia, înseamnă a intra în teoriile care conduc la
despotism.
Note:
1	Plutarh, Vieți paralele, vol. III, Ed. atiințifică,
Bucure°ti, 1966, p. 362-363.
2	http://ro.wikipedia.org/wiki/Aristotel
3	Nicolae Iuga, Cauzalitate emergentă în filosofia
istoriei, ed. cit., p. 37.
4	David Ross, Aristotel, ed. cit., p. 237
5	Aristotel, Politica, traducere de Raluca Grigoriu,
Ed. Paideia, Bucure°ti, 2001, 1280 b.
6	Alfred Fouillee, Istoria filosofiei, vol. I,
Ed. Odeon, Bucure°ti, 2000, p. 144.
24
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
efectul de seara
Santorcaz. Vila (5)
Robert Diculescu
Paco-loco este trecut de °aizeci °i trei de ani.
Mai are doi ani până la pensionare °i este
învățat să fenteze munca. După atâția ani
cunoa°te toate trucurile. Munce°te de mai mult
de doisprezece ani la firma lui Padrito. Stă ferit
prin vilă la camerele de la parter, mereu la
răcorică, să nu transpire prea mult, să nu-l
întâlnească din gre°eală soarele de amiază °i să-l
topească. Face lucrurile cele mai u°oare °i
lunge°te orele atent doar la depunerea unui efort
minim. Tranchilo! Tranchilo! Ombre! Să nu mă
rup! Pune tu mâna pe cărămidă asta de aici °i pe
cealaltă, adu cimentul, prepară cimentul, rapido
por favor, rapido, repede cu sacii ăia, să îi ai de
rezervă, nu faci nu °tiu câte drumuri, căci nu este
nevoie, tu băiat tânăr, fă aia °i aialaltă °i cealaltă.
O sumedenie de indicații inutile din care nu îl
slăbe°te niciodată. Ascultă la mine! ai face figura
aia de om serios, care nu îl prinde niciodată, °i
bălăngăne mâinile caraghios în stânga °i-n dreapta
lui.
Uneori i se pare că-l ascultă, alteori nu mai
aude nimic din ce spune Paco-loco °i îl pune să-i
repete, ca să-i vadă mutra aia încruntată de clovn.
Tontooo, iar el în gând îi spune, tăura° tâmpit.
Un tăura° cultivator de usturoi, pe terenul lui, în
comunidad de Madrid. En mi casa todo es
perfecto. Oare cât de perfect o fi perfectul din
casa lui?
Se laudă de fiecare dată că îi va aduce °i lui
usturoi să-l guste, nu se compară hombre cu cel
din supermercados, niciodată, nu are cum. Stă la
vreo zece kilometri de Madrid, într-o casă de puta
madre, cum se exprimă el, una grande casa, când
de fapt este o casă standard ca altele mii. Îi place
uneori cum accentuează el pe putaaaa °i
grandeee. Pipă de fiecare dată, scoate pe gură un
madre înmuiat ca pronunție, de parcă cineva îi
mângâie limba înăuntru cu vârful unei pene, de la
prima până la ultima literă rostită. Casa lui, de
acolo din comunidad, a cumpărat-o la jumătate
din prețurile cu care se vând acum. A dat lovitura
la timp, acum câțiva ani, când prețurile erau
acceptabile pentru un trabahador ce lucrează cu
acte de atâția ani. Este o simplă casă de vacanță
cu trei încăperi în afară de bucătărie. Mai are un
apartament de patru camere în Madrid, acesta a
fost cumpărat în tinerețea lui, după nuntă se pare.
Nu-i place să primească ordine de la meseria°i,
nici de la Padrito, când acesta urlă la el se face că
nu îl aude. Totdeauna are grijă să plece de la
locul faptei, doar când acesta gesticulează prea
mult °i începe să țipe în fața lui enervat. Îi
întoarce spatele °i dispare, îl lasă paf, cu ochii
sco°i din orbite de nervi pe hefe, Pacooo iho de
puta, dondee vamos torrositooo, urlă după el, dar
nu mai are ce să-i facă. L-a ținut prea mulți ani la
empresă pentru a-°i mai permite acum să-l dea
afară. De multe ori mustrările lui Padrito sunt
intenționat exagerate, ca să vadă românii că se dă
°i la spaniolii de la lucrări, nu numai la româna°i.
Astfel apare o echilibrare a înjurăturilor °i a
nervilor, între cei de aici °i noii veniți, mai mult
sau mai puțin integrați.
Paco-loco a învățat cum să-°i facă de lucru,
chiar °i atunci când nu este nimic de făcut, °tie să
se ascundă prin labirintul camerelor din vilă °i să
apară doar atunci când este căutat.
Introduce cu o lentoare obositoare câțiva
metri de tuburi în canalele sparte dinainte în
ziduri de către Adi, prin care vor trece firele de
electricitate ale vilei, nu-l grăbe°te nimeni, iar el
nu are nici un interes să se grăbească singur. Are
de fiecare dată mi°cări lente, mi°cări în reluare,
stop-mi°cări, aplecări ale picioarelor cronometrate,
unduitoare, de parcă ar dansa într-un balet fără
spectatori. Râde puternic, iar atunci când este
apostrofat de cineva din obră pentru o gre°eală
are imediat replica la el. Nimic nu-l prinde cu
garda jos, este mereu gata de atac, în căutarea
toreadorului, care îi flutură e°arfa ro°ie în fața lui.
Îi lipsesc coarnele deocamdată, dar într-o zi
probabil îi vor ie°i prin frunte, °i vor fi gata de
împus, lovit °i omorât orice adversar întâlnit.
Premiul pe care îl prime°te tăura°ul madrilean,
este plata săptămânală, fără sâmbăta lucrată ca
românii din empresă. De multe ori Padrito, pare
că îi roagă pe români să muncească sâmbăta ori
duminica, de fapt, este un test de
fidelitate.Testează fidelitatea fiecărui angajat față
de interesele lui.
Dacă munce°ti în zilele tale de odihnă,
înseamnă că îi vei aduce °i lui banii de la lucrare
mai repede în cont, deci merită să fii ținut la
empresă. Dacă nu accepți, când te roagă el prima
dată, nu te mai cheamă niciodată la sfâr°it de
săptămână. E°ti trecut automat pe lista neagră.
Infidelii sunt ținuți întotdeauna minte de către
memoria lui Padrito. Nu-i scapă nici un refuz, nici
o grimasă, ori vreo replică, care îi este dată
printre dinți la nervi, mai ales de către cei care au
câteva luni la firmă °i le este greu să facă față
°icanelor, glumelor °i urletelor lui. El înregistrează
milimetric totul. Poate decide în orice moment
cînd este momentul de stop-joc pentru pioni. ai
face asta când se încheie lucrarea. Atunci când
peonul, ori meseria°ul, încă speră că va mai
prinde °i următoarea obră în această firmă, °i
banii vor continua să curgă în buzunarul lui.
Iluzia ți se sparge în cap imediat.
Te anunță cu câteva zile înainte de terminarea
Andrei Berindan
The State Of Fury
lucrării, ca să te ia prin surprindere, când tu
credeai că vei avea parte de toți banii
săptămânali, măcar până la finalul respectivei
obre. Moment dureros, mai ales dacă nu ai altă
variantă de trabaho, în acel moment. Îți sâsâie
imperturbabil, u°or distrat în față celebra replică a
concedierii, Se a cabo, iar Iho de puta se
subînțelege, nici nu mai trebuie pronunțat de
buzele °i limba lui, mar° °i la gară, avion, autocar,
vezi tu pe parcurs ce °i cum.
Nu e°ti fidel firmei, dacă nu răspunzi prezent
anticipat, imediat ce a formulat el întrebarea, a°a
zisa întrebare-rugăminte, iar la primele gre°eli poți
zbura din schemă, fără nici o justificare. A°a că
românilor le este greu să refuze atunci când sunt
chemați.
Dacă e°ti chemat nu mai ai nici o treabă, îți
iei bani în plus la lună, uiți brusc de orice plan,
aprobi °i vii, chiar dacă nu te plăte°te cu nici un
cent în plus, ci îți oferă exact suma din cursul
săptămânii. Ar fi o nebunie să încerci să aduci
vorba despre bani în plus atunci când este vorba
despre aceste sâmbete °i duminici lucrate.
Iar lunea, trebuie să fi mai fre° ca fre°ul, cu
mâinile înfipte în materiale, săltăreț, bine dispus,
când apare el la inspecție. Maxima abnegație pe
porțiunea de lucrare repartizată la începutul zilei.
Paco-loco °i cu Antonio-gitano nu acceptă
niciodată să lucreze sâmbăta °i duminica, chiar
dacă pe ei i-ar plăti dublu. Ei se respectă °i vor
respect, se regăsesc în acest punct pe acelea°i
baricade °i o spun în acela°i timp, nu cumva să
pară că nu ar fi important.
Ceilalți pot munci, să fie recunoscători pentru
această °ansă oferită, ei sunt sociali°ti °i doritori
de odihnă. Ei î°i permit să se odihnească.
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
25
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
corespondenta din Washington
Ghemul cubanez. Strategia
Vaticanului în Havana
Victor Gaetan
cea mai mare problemă a Cubei cu
Washingtonul: arestarea în 1998 în Miami a
a°a-zisului „Cinci Cubanez”, spioni condamnapi
pentru a fi contribuit la moartea a patru
americani. E probabil că Gross a fost o pintă,
fiincă era evreu - nu din antisemitism, ci
fiindcă identitatea sa l-ar fi făcut mai prepios în
timpul negocierilor.
Reluarea relapiilor diplomatice între Cuba °i
Statele Unite la mijlocul lui decembrie a
demonstrat relevanpa geopolitică a institupiilor
religioase. Acest lucru nu s-ar fi întâmplat fără
biserica Catolică °i organizapiile evreie°ti.
Grupurile evreie°ti au făcut ca Alan Gross,
prizonierul care s-a aflat în centrul
evenimentelor, să nu poată fi ignorat; pe de
altă parte, ierarhia din Biserica Catolică a oferit
încrederea necesară ca negocierile să treacă
dincolo de punctul mort. Pre°edintele SUA,
Barack Obama °i pre°edintele Cubei Raul
Castro vor beneficia în mod sigur de
evenimente în moduri diferite, dar catolicii
anti-castri°ti nu sunt de acord cu implicarea
bisericii.
DRAGNET
Alan Gross era un contractor USAID care
era specializat în instalarea internetului. Munca
lui făcea parte din marea cotitură a Statelor
Unite în a promova eforturile spre democrapie
în insula ruptă de activismul politic tradipional.
Un mare pas înapoi a fost în 2003, când Cuba
a încarcerat circa 75 de disidenpi democratici
care fuseseră asociapi în programe americane,
fapt care efectiv a lichidat unul din cele mai
Andrei Berindan	Spiderrman
promipătoare eforturi de opozipie locală de la
1959 încoace. Deja în 2009 Statele Unite se
orientaseră spre mai multe programe bazate pe
tehnologie (inclusiv o platformă secretă de
audio-vizual cu teme sociale) la care angajau
comunităpile marginale.
În aceste condipii, Alan Gross a călătorit în
Cuba cu vize turistice de cinci ori în 2009.
Sarcina sa din partea USAID (pentru care a
câ°tigat 500 000 de USD °i un angajament de
3.2 milioane) era să instaleze servicii de
internet prin satelit pentru trei comunităpi
evreie°ti. Se estimează că circa 14000 de evrei
au fugit din Cuba după revolupie, lăsând în
urmă o comunitate de circa 1500 de
credincio°i, care atrage ajutor din toate zonele
lumii. Pentru sarcina sa USAID, Gross s-a
identificat ca parte a unui grup evreiesc
umanitar °i le-a dat altor evrei americani o
parte din echipamente să le transporte în
bagaje de mână, conform unui rezumat AP al
rapoartelor sale.
Securitatea cubaneză l-a arestat pe Gross în
decembrie 2009, dând un mesaj de forpă
guvernului american °i creindu-°i un punct de
plecare care să ajute în negocierile referitoare la
Curând după arestarea lui Gross, s-a născut
o campanie pentru eliberarea lui. Comitetul
Evreiesc American, Liga Anti-Discriminare,
B’nai B’rith International, Federapia Evreiască
din Zona Washington, Consiliul Evreiesc
pentru Relapii Comunitare °i Uniunea
Ortodoxă, cu toatele au contribuit la campanie.
Echipa lui - incluzând o firmă de avocatură, o
firmă PR cu relapii sus-puse care lucra pro
bono °i o armată de voluntari - au mobilizat
peste 500 de rabini în pări de la Australia până
în Canada, din Columbia până în China,
Germania, Israel, Italia, Suedia, °i Insulele
Virgine până în Regatul Unit. La cererea
Comitetului Evreiesc American, Papa Benedict
al XVI-lea chiar l-a menpionat pe Gross lui
Castro în timpul vizitei suveranului pontif în
Cuba, în 2012.
UN NOU ÎNCEPUT
Obama î°i începuse primul semestru al
mandatului prin a promite noi relapii cu
America Latină - în aprilie 2009, la summit-ul
Americilor el chiar a declarat, în ropote de
aplauze, că „Statele Unite caută un nou început
cu Cuba”. Dar, la începutul celui de-al doilea
semestru, dialogul cu Cuba murise °i cea mai
mare parte a emisferei sudice învinuia Statele
Unite. Astfel încât, pentru a relua relapiile
dintre Statele Unite °i întreaga regiune,
administrapia Obama a pus mare accent pe
înbunătăpirea relapiilor cu Cuba. De partea lui,
Castro ridicase restricpiile în călătoriile în
străinătate în octombrie 2012 °i a continuat
reforme economice cu caracter limitat. Totu°i,
Gross mai stătea încă în calea unui pact
bilateral. În iunie 2013, au început discupii
secrete între patru ochi între Cuba °i Statele
Unite, dar, după °ase luni, cele două pări tot nu
se puteau pune de acord asupra schimbului de
prizonieri.
În ianuarie 2014, John Kerry, deja secretar
de stat, a vizitat Vaticanul pentru prima oară -
pentru orice catolic, cum este Kerry, a fost un
eveniment major. A făcut turul Capelei Sixtine
°i l-a întâlnit pe noul secretar de stat al papei
Francisc, Pietro Parolin. La întâlnirea neobi°nuit
de lungă, Kerry a cerut ajutorul Vaticanului
pentru eliberarea lui Gross, atât fiindcă
discupiile ce aveau loc între grupuri mici de
consilieri ai celor doi pre°edinpi trenau, °i
fiindcă numero°i episcopi din întreaga lume,
inclusiv Cardinalul Havanei, Jaime Ortega,
arătau spre Papa Francisc ca potenpial
interlocutor.
Cum fusese ambasador în Venezuela, aliatul
cel mai apropiat al Cubei, din 2009 până în
2011, Parolin °tia despre Gross. Ca °i cei mai
mulpi lideri din America Latină, considera
îngheparea relapiilor cubanezo-americane
dăunătoare °i embargoul contraproductiv. El °i
26
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
26
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
locțiitorul său, arhiepiscopul Giovanni Becciu,
care fusese ambasador în Cuba între 2009-2011,
au fost astfel înputerniciți să faciliteze un rol
unic pentru Vatican - acela de „garant” al unui
târg în care fiecare din cele două părți făceau
concesii incomode, rol pe care Biserica l-a jucat
în Cuba în 2010, când 52 de prizonieri politici
au fost eliberați.
Când Obama l-a întâlnit pe Francisc la
Vatican, la două luni după Kerry, el l-a
informat pe Papă despre Gross. Câteva zile mai
târziu, Papa a scris scrisori către Castro °i
Obama, rugându-i să „rezolve problemele
umanitare... inclusiv situația anumitor
prizonieri.” De asemeni s-a oferit să faciliteze
întrevederi înter cele două părți la Vatican.
Conform unui diplomat american care lucrează
cu Vaticanul, cea mai prețioasă trăsătură a
acestuia este secretul: „De aici nu răsuflă
nimic,” care a fost foarte util în acest caz.
Târgul schimbului de prizonieri a fost finalizat
la Vatican acum două luni, incluzând eliberarea
lui Rolando Sarraff Trujillo, care fusese
încarcerat în Cuba 20 de ani fiindcă dăduse
informații Statelor Unite privind „Cinciul
Cubanez”.
POLITICI ÎNNODATE
Stilul personal al lui Francisc l-a pregătit să-
°i păstorească bine interlocutorii. El ține o
pictură puțin cunoscută numită „Maria
Dezlegătoarea de Noduri” pe biroul său.
Imaginea o arată pe mama lui Isus, dezlegând
cu răbdare o lungă panglică înnodată. De
asemeni, Papa pune accent pe crearea unei
„culturi a întâlnirilor”, o idee pe care a
dezvoltat-o pe baza scrierilor lui Romano
Guardini, un preot °i filosof italiano-german.
Asta înseamnă găzduirea unor conducători din
grupuri politice °i religioase diferite, pentru a
încuraja încrederea, prietenia °i binele comun.
De accea Papa se întâlne°te adesea cu
Patriarhul Ecumenic Ortodox Batolomeu. De
aceea Papa a sponsorizat un summit de
rugăciune între fostul pre°edinte israelian
Shimon Peres °i liderul palestinian Mahmud
Abbas în iunie trecut. ai de aceea a rugat Cuba
°i Statele Unite să se întâlnească.
Mai ales în cazul lui Castro, Papa are
trecere. Raul °i Fidel Castro au fost crescuți de
o mamă catolică, recitatoare de rozarii. Au fost
la liceu la Colegiul Belen, condus de iezuiți,
cu toate că Raul nu l-a absolvit. În ciuda
faptului că au declarat Cuba stat ateu, cei doi
Castro °i-au declarat în mod repetat, chiar dacă
cu ipocrizie, respectul față de Biserica Catolică.
Vizita lui Fidel la Vatican în 1996, a pus bazele
vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea în
Cuba, în ianuarie 1998, când Papa a cerut
eliberarea unor prizonieri politici, care s-a °i
întâmplat câteva luni mai târziu.
Cu alte cuvinte, în Cuba Biserica este încă
puternică. Cardinalul Havanei, arhiepiscopul
Jaime Lucas Ortega y Alamino a urmat
strategia reconcilierii pe insulă, evitând
confruntarea cu statul, în timp ce câ°tiga mai
multă independență să îndeplinească misiunea
religioasă a Bisericii. Sub conducerea de 35 de
ani a lui Ortega, Biserica Catolică, căreia îi
aparțin circa 60% din cubanezi, s-a ridicat ca
singura instituție națională care funcționează
independent de stat.
Cu toate acestea, Ortega nu a fost niciodată
apropiat de oponenții regimului, din cauza
hotărârii sale de a evita confruntarea. Când
Benedict a fost în Cuba, Ortega a refuzat să
aranjeze o întâlnire între Papă °i liderii
opoziției. În loc de aceasta, llideri ai opoziției
care erau catolici fervenți, cum ar fi Osvaldo
Paya, au găsit securitatea cubaneză în jurul
casei lui, ca să-l împiedice să participe la Mesa
publică a Papei. Cinci luni mai târziu, Paya a
fost ucis într-un accident de ma°ină, bănuit a fi
fost organizat de agenții statului. Nici o
investigație nu s-a finalizat de atunci. Cu toate
că Ortega a oficiat înmormântarea, familia sa
spune că cardinalul nu a făcut nimic să
promoveze ori să protejeze mi°carea
democratică pe care o inițiase Paya. Rosa Maria
Paya Acevedo, fiica oponentului regimului, a
scris o critică elocventă a târgului SUA-Cuba în
The Washington Post. Mulți alți disidenți sunt
la fel de dezamăgiți la această veste.
Dar se pare că Ortega doarme lini°tit, cu
toate criticile. El are o viziune deiferită asupra
viitorului Cubei. La câteva zile după alegerea
lui Francisc, Arhidioceza Havana a publicat un
document conținând 23 de propuneri redactate
de un gruo, Laboratorio Casa Cuba, alcătuit
din „profesori universitari °i cercetători de
diverse ideologii (catolici, marxi°ti critici,
socialist-republicani °i anarhi°ti)”. Este un
program cre°tin social-democrat, cu o cirea°ă
anti-americană în vârf.
Gross a fost eliberat în prima zi de Hanuka.
ai-a deschis conferința de presă din Washington
cu expresia evreiască Chag Sameach (Sărbători
fericite) °i le-a mulțumit multora, inclusiv
Consiliului pentru Relații Comunitare Evreie°ti,
sinagogilor, Grupului său de Shabbat °i „altor
organizații evreie°ti, cre°tine °i musulmane”
pentru eliberarea sa. Nu l-a pomenit pe
Francisc, probabil fiindcă nu a simțit în mod
direct intervenția Papei în cazul său. Dar
Francisc, probabil, nu se va supăra. La Vatican
probabil deja începe să dezlege următorul nod.
http://www.foreignaffairs.com/articles/142
746/victor-gaetan/the-cuban-knot
Traducere de
Cristina Tătaru
Andrei Berindan sau
negrul ca enigmă a
reprezentării umane
(urmare din pagina 36)
experiențe °i caracteristici ale tuturor celorlalte
perioade.
În continuare vom prezenta, ca studii de caz,
trei dintre cele °ase proiecte expoziționale curatori-
ate de semnatarul acestui articol. Parcurgând fi°ele
redactate la momentele respective pentru comuni-
catele de presă, booklet-uri sau articole (publicate în
Observator Cultural), am selectat câteva idei care ni
se par valabile în perspectivă temporală.
Vreau să fiu supererou propune o serie de
portrete ale unor oameni de diverse vârste, condiții
sociale, naționalități, rase, religii, grade de cultură,
care au în comun tricoul lui Superman, purtat pe
sub hainele de zi cu zi. Sunt oameni al căror eroism
înseamnă lupta cotidiană pentru existență, pentru
fărâma de demnitate care le poate alimenta speranța
de viață. Avem de-a face cu portrete realizate în alb-
negru, în care albastrul tricourilor reprezintă nu
doar pete de culoare în lucrări, ci adevărate ferestre
spre sufletele celor portretizați. Dacă fiecare soldat
duce în raniță bastonul de mare°al, cu siguranță, sub
haina fiecărui om există costumul supereroului.
Saltul din banal în metafizic este o caracteristică a
lui Berindan, ai cărui super-eroi au uneori herpes,
alteori acnee sau ulcioare, dar țintesc întotdeauna
sus °i departe. Din buzunarele lor se întrezăresc
clotrimazolul, unguentul cu sulf, aciclovirul, iar pe
sub hainele civile poate fi ghicit costumul de
Superman.
Manipularea prin televiziune împrumută tema
pentru proiectul Bad Signal. Pânzele sunt tratate ca
monitoare pe care apar imagini mai mult sau mai
puțin distorsionate ale realității. Vedem imagini de
război, cu animale, personaje media, formații muzi-
cale, dansatoare sau oameni simpli care î°i spun
păsurile în fața camerelor. Numitor comun între
toate acestea este semnalul prost.
Seria lui Andrei, G(old) Times, prezintă, într-o
atmosferă de tipul Good Bye Lenin, o sumă de
secvențe dintr-o posibilă istorie anecdotică a autotur-
ismului Dacia 1300, simbol al împlinirii în România
comunistă. Tratarea minimală, monocromia °i rapor-
tul dintre subiect °i fondul gri, în defavoarea subiec-
tului, toate acestea vorbesc despre faptul de a fi mic
°i neînsemnat într-o lume modestă, lipsită de
culoare, austeră. Totul este trecut prin filtre casual,
cool sau hipster.
În ultimele decenii s-a înregistrat la nivel mondi-
al o revenire în centrul atenției a figurativului °i în
special a fotorealismului. Astfel, subiectele moderne,
mondene sau de factură Pop Art au început să țină
simezele ocupate, la concurență în România cu pro-
ducția artistică de inspirație tradițională. Moda de a
picta cu griuri a făcut valuri, mai ales după reu°ita
profesională a lui Adrian Ghenie (care ne bucură °i
de care, fără a avea vreun merit, suntem mândri).
Andrei Berindan este un artist al timpurilor sale,
un produs al acestora, fără a se fi inspirat de la cine-
va sau de la ceva. La el conceptul, tema, subiectul °i
realizarea se îngemănează într-o aceea°i rațiune con-
stitutivă. Narațiunile nu distrug prin redundanță
compozițiile, care, la rândul lor, nu sunt prizoniere
ale surselor care le-au inspirat. Berindan nu se
opre°te la semn grafic sau la cromatică; el încearcă
să ne transmită prin căi non-verbale mai mult decât
se poate vedea obiectiv, sau, dacă cititorul acceptă,
în mod convențional.
În cadrul expoziției Urban Matters de la Brick
Lane Gallery, Andrei a expus lucrări din seriile suc-
cint comentate anterior °i din alte câteva, care s-au
încadrat magistral în tematică. La vernisajele din
Londra, bunăoară la cel la care ne referim, butoiul
de bere plasat la intrare este un loc comun.
Plimbându-se prin fața lucrărilor, într-o deplină
atmosferă de normalitate urbană, cu halbele aferente
asupra lor, nu credem că numero°ii vizitatori s-ar fi
mirat dacă i-ar fi întâlnit în galerie, în carne °i oase,
pe Superman, Spiderman, Wonder Woman sau
chiar pe Kick-Ass.
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Retrospectiva 2014 (3)
Clujenii iubesc anii ‘90
■ RiCo
RiCo °i Nana
Cea de a °asea edipie Transilvania Music Event
a dedicat, la finalul lunii noiembrie trecut, o
seara întreaga petrecerii “We Love The '90s".
Astfel, evenimentul, organizat de ani de zile în marile
ora°e ale Europei, a fost introdus °i la Cluj în 2014.
Noua sala polivalenta de la Cluj a fost plina în
limite decente (adica, mai aveai posibilitatea sa te
strecori pâna în fapa scenei chiar daca ai sosit mai
târziu). Din comunicatul de presa primit dupa
concert, am înpeles ca 8.000 de oameni s-au înghesuit
pentru cea de a doua seara a festivalului.
Nu mi-am lasat hainele la garderoba pentru ca
am auzit ca nu a existat garderoba cu o seara înainte.
Ceea ce se dorea sa fie garderoba în aceasta a doua
seara a spectacolului a fost foarte probabil o
improvizapie. Polivalenta din Cluj nu a fost conceputa
cu garderoba, iar asta mi-a adus aminte de concertul
Prodigy la care am fost în 1998 la Polivalenta din
Bucure°t, unde dansam în jurul hainei aruncate pe
jos în fapa mea.
Alta bulina neagra a Polivalentei este numarul
insuficient de toalete pentru barbapi °i femei. °i asta
indiferent ca este vorba de un concert sau de un
eveniment sportiv cu sala plina. S-au investit foarte
mulpi bani în sala °i am a°teptat mai mulpi ani ca
panglica sa fie tăiată, dar detaliile cele mai
importante pentru o sala de spectacol au fost
neglijate.
Totodata, mi s-a parut tare ciudat ca s-a permis
fumatul în noua Sala Polivalenta de la Cluj. Peste
tot pe unde am mai fost în sali acoperite, se fuma
afara, în hol. Este totu°i vorba de o sala de sport, pe
deasupra °i noua. Probabil administratorii cladirii nu
au mai lucrat în acest domeniu. Consider ca
tendinpa normala ar fi sa ne aliniem standardelor
europene.
Seara a început cu un DJ care a apreciat mai mult
muzica electronica a celor de la Daft Punk (numele
DJ-ului a fost afi°at periodic pe ecran °i este un
nume u°or de repinut. dar nu l-am repinut). Ma
gândesc ca acest DJ a fost angajat °i pus pe scena sa
mixeze hituri din anii ‘90, dar în jumatatea de ora
cât am stat sa a°tept sa intre prima vedeta pe scena
cred ca am recunoscut doua hituri din anii ‘90, pe
lânga laitmotivul DJ-ului, Around the World (Daft
Punk, 1997) toate piesele promovate în program au
avut un ritm asemanator cu aceasta piesa.
Nana a venit cu o solista vocala care avea coapse
faine, dar mi°care scenica ioc. Au existat momente
penibile în care aceasta statea pe lânga vedeta °i doar
î°i mi°ca mâinile pe lânga corp. Relieful sânilor fermi
privipi prin tricoul alb °i strâmt cerea ca fata sa dea
doar un pic din umeri ca sa agite spiritele. °i totu°i,
în afara de schema de un pas înainte °i altul înapoi °i
câte o mâna vârâta în aer, nu a învapat mai nimic la
°coala de coregrafie. Aceea°i prezenpa feminina care a
intrat °i ie°it pe lânga Nana nu m-a convins deloc cu
vocea, mai mult pentru ca ea cânta alaturi de pozitiv
(adica î°i suprapunea vocea unui cor de voci care se
auzeau pe muzica de fundal), trupa de spate care sa
interpreteze instrumentapia nu a existat - deoarece nu
a fost acel gen de concert. Din acest punct de vedere,
petrecerea We Love the ‘90s din a doua seara de la
Transylvania Music Event mi-a adus aminte de
Festivalul Zu pe Cluj Arena din primavara. Diferenpa
a fost ca la acest spectacol s-a intrat pe baza unui
bilet iar programul artistic a fost suspinut de invitapi
straini care au promovat în mare parte un gen
muzical branduit Eurotrash/ Eurocheese de catre
englezi.
O alta surpriza, pe lânga coloanele de flacari care
Nana în concert
punctau pasaje din anumite melodii, a fost cvartetul
de dansatori care a fost prezent undeva în treimea
din spate a scenei pe o singura piesa. Cele doua
cupluri de dansatori au fost desincronizate pe finalul
melodiei °i am impresia ca au fost angajate pe plan
local pentru a adauga la jocul scenic. Sunt curios
daca acest cvartet de dansatori a aparut pe scena °i la
Ice MC °i Snap. (Dar nu am fost totu°i atât de
curios încât sa ramân în sala dupa recitalul lui Nana
ca sa am °i raspunsul la aceasta întrebare, ramasa
retorica.)
Pentru mine un Remember the 90's adevarat ar
însemna ca cineva sa-l imite la perfecpie pe Kurt
Cobain, REM sa revina pe scena în formula
Monstrului, iar daca este sa ma gândesc la un filon
european, ar însemna sa vad Radiohead pe aceea°i
scena cu Rammstein, ceea ce ar fi imposibil din
punct de vedere al genurilor, al programelor
complexe °i onorariilor individuale. Când vorbe°ti
despre formapii cu o cariera aflata pe o panta
ascendenta timp de mai mulpi ani de zile, repertoriul
de hituri nu se limiteaza la 4-5 mp3-uri redate într-o
ordine aleatorie cu o ma°ina de fum °i câteva
stroboscoape închiriate °i o trupa de dansatori
împrumutata de la Palatul copiilor.
M-a impresionat binecuvântarea artistului,
dedicata celor din sala °i românilor în general. Nana
a mulpumit calduros tuturor celor care au apreciat
piesa Lonely °i care °i-au cumparat albumul original
la vremea respectiva, fiind perfect con°tient de faptul
ca aceasta melodie a reprezentat apogeul carierei lui
artistice °i motivul pentru care este invitat în
programul acestor petreceri în diverse ora°e
importante ale Europei, la 15 ani dupa succesul
înregistrat în clasamentele de °lagare pop-dance
continentale.
Faptul ca au existat microfonii dovede°te ca
artistul a cântat live. Primele doua piese (din
programul total de °ase) au sunat slab. Banuiesc ca
datorita faptului ca programul din prima seara a
promovat alt gen de muzica °i inginerul de sunet
angajat nu s-a gândit sa potriveasca volumul de la
microfonul solistului cu volumul instrumentapiei de
pe pozitiv. A existat la un moment dat o piesa mai
exotica, cu ritm puternic de tobe, unde am avut
impresia ca artistul °i-a odihnit vocea pentru finalul
grandios - interpretarea mega-hitului sau, Lonely.
28
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Pink Floyd: The Endless River
Lucian Maier
In finalul discului anterior, The Division Bell,
versurile baladei High Hopes oferă imaginea
unui Pink Floyd-endless river, forever and ever.
În 1994, anul apariției discului respectiv, rîul
despărțea mal de mal - toți membrii Pink Floyd
(Barrett, Waters, Gilmour, Wright, Mason) fiind
în viață, chiar dacă nu în formație -, iar apele
purtau, notă cu notă, instrument cu instrument,
istoriile formației pe cărările Pămîntului. Astăzi,
acest Endless River, duce ascultătorul pe cărările
cerurilor (după cum sugerează coperta discului),
ca omagiu adus lui Richard Wright de către David
Gilmour °i Nick Mason.
Richard Wright a murit în 2008. El nu a mai
fost un membru deplin al formației din 1979,
odată cu The Wall, cînd Roger Waters (cu acordul
lui Gilmour °i Mason) l-a forțat să se retragă din
formație din cauza neimplicării sale în zona de
creație. Pe The Wall este prezent, însă statutul său
era de muzician colaborator, angajat. La mijlocul
anilor ‘80, după The Final Cut, fără Wright de
această dată, Pink Floyd s-a rupt. Roger Waters a
plecat din formație °i a luptat pe toate căile legale
posibile pentru a îi împiedica pe Gilmour °i pe
Mason să continue munca sub titulatura
cunoscută. După ce au ajuns la un acord care le-a
permis acestora din urmă să rămînă Pink Floyd,
Richard Wright a fost rechemat în trupă, tot ca
muzician angajat, nu ca membru cu drepturi
depline (pentru munca depusă la A Momentary
Lapse of Reason, Wright a fost plătit cu 11000
uSd pe săptămînă). Din 1987, Pink Floyd
înseamnă în acte Nick Mason °i David Gilmour.
Chiar dacă pe Division Bell e creditat co-autor pe
cinci piese, statutul lui Wright în Pink Floyd nu a
fost schimbat.
Anii au trecut, cu siguranță că între cei patru
membri ai clasicului Floyd (de la A Saurceful of
Secrets la The Wall) lucrurile s-au a°ezat amical °i
financiar, mărturie stînd întîlnirea londoneză la
care au participat cu toții în 2005 (Live 8),
contribuția lui Wright la apariția celui mai recent
disc al lui David Gilmour, On an Island, °i la
turneul aferent, sau prezența lui Gilmour °i a lui
Mason la cîteva piese din concertele susținute de
Roger Waters în turneul The Wall.
The Endless River a fost realizat de către
Gilmour °i Mason cu ajutorul lui Youth (Martin
Glover - ca inginer de sunet, sound designer,
clăpar, producător), Andy Jackson (chitară bas,
efecte, mixaj, producător) °i Phil Manzanera
(producător) °i e rezultatul revizitării unor
înregistrări (aproximativ douăzeci de ore de
materiale realizate de Gilmour, Wright °i Mason)
efectuate în perioada elaborării lui Division Bell
(1993-1994). O parte dintre înregistrările
respective ar fi putut apărea imediat după
Division Bell sub forma unui album ambiental de
aproximativ o oră, cu o singură piesă (care ar fi
dat numele discului), The Big Spliff Fusese o
propunere a lui Andy Jackson asupra căreia Pink
Floyd nu °i-a dat acordul. Materialele respective
au fost triate acum °i reprelucrate, devenind The
Endless River, al cincisprezecelea disc de studio al
formației britanice Pink Floyd; un omagiu adus
de Gilmour °i Mason spiritului creativ °i
expresivității lui Richard Wright.
În afara ultimei piese (cea cu numărul
optsprezece, Louder Than Words), discul oferă o
călătorie instrumentală prin locuri celebre ale
formației Pink Floyd. Efecte sonore prin care
materialul actual e legat de epoca Division Bell
(discul se deschide cu Things Left Unsaid, un
prolog în care observăm mugurii lui Division),
mixaje de voci prin care ne face cu ochiul Dark
Side, efecte de chitară care coboară în timp
dincolo de bariera The Wall °i sugerează un
Echoes, construcții la tobe în care se văd ramurile
unui Set The Controls For The Heart Of The Sun
(piesa a cincea, Skins), riffuri de chitară care
amintesc de The Wall (Allonsy); totul construit
în jurul explorărilor sonore gîndite de Richard
Wright - uneori în preajma armoniilor din
ultimele părți ale lui Shine on You Crazy
Diamond (pe It's What We Do, piesa a doua a
discului actual), alteori (Sum, piesa a patra)
amintind atmosfera de pe One Of These Days,
de On The Run sau de vremuri mai apropiate,
melancolic-melodioase (Anisina).
Problema acestui disc stă în lustrul aplicat
schițelor muzicale de la care au plecat Gilmour °i
Mason. Cele mai multe dintre piese (a°a cum sînt
pe disc) sînt prea lucrate față de originea lor - °i
atunci î°i pierd spiritul jucău°, de idei muzicale,
de ciorne muzicale; °i, în acela°i timp, prea puțin
lucrate pentru a deveni compoziții cu cap °i
coadă, care să furnizeze informație °i emoție
dincolo de setarea unor legături cu zone plăcute
din istoria muzicală Pink Floyd. Endless River e
un proiect rezumativ, e clar din titlul său °i din
numele pe care le poartă piesele. Însă e deranjant
că, de multe ori, lustrul amintit dublează istoria
formației, omagiul, cu imagini tip Conquest of
Paradise ori Avatar.
Pe DVD-ul secund al pachetului Remember
That Night (înregistrarea concertului susținut de
David Gilmour la Royal Albert Hall în Londra, în
anul 2006) e un jam session cu Gilmour, Wright,
Guy Pratt (bas) °i Steve DiStanislao (tobe). În
acest jam session (derulat, e drept, treisprezece
ani după perioada din care a fost cules Endless
River °i după o pauză muzicală consistentă
pentru Gilmour °i Wright) apar foarte clar laturile
conceperii unei piese - ideea muzicală °i
încercarea de a o dezvolta; simți materialul brut
acolo, dar în acela°i timp e un material care
începe să facă sens °i care, ca ascultător, te poartă
undeva. În jocul lor e o tendință clară de a
răscoli, de a sonda spații neclare, tulburi, pentru a
le cristaliza emoțional.
Discului actual - în mare măsură - tocmai asta
îi lipse°te, explorarea, setea. În urma prelucrării
stă în zone foarte cuminți, foarte sigure, nu î°i
asumă niciun risc, nici măcar riscul de a rămîne
un material brut. Piesele de unu-două minute,
două treimi din disc, au fost reorchestrate (efecte,
tobe °i solouri de chitară mixate acum peste
înregistrările de acum douăzeci de ani) încît °i-au
pierdut aerul frust; reorchestrarea le-a aplatizat
posibilul aplomb. Între acestea răsar, totu°i, cîteva
mostre de idei muzicale plăcute - On Noodle
Street - sau foarte solide - Talkin' Hawkin’, Eyes
to Pearls.
Sigur, Pink Floyd nu trebuie să demonstreze
nimic. Pînă la urmă, după cum concluzionează
piesa care închide discul actual, The sum of our
parts/The beat of our hearts/Is louder than
words. E o spusă ce poate duce spre infatuare în
afara istoriei formației. Însă odată ce cre°ti cu
muzica Pink Floyd, aceste lucruri sînt din casă; cu
siguranță au venit în minte într-o formulă similară
celor care obi°nuiesc să țină în mînă Meddle,
Dark Side Of The Moon, Wish You Were Here.
ai, cu siguranță, sînt pe cale să se transforme în
lacrimi odată ce apar imaginile de arhivă în clipul
piesei Louder Than Words.
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
29
Black Pantone 253 U
29
Black Pantone 253 U
teatru
Spectacole de-acum un an... (I)
Claudiu Groza
Am râmas dator cititorilor °i colegilor de breasla
care m-au invitat la diverse evenimente teatrale cu
comentarea câtorva spectacole prezentate în trei
festivaluri de la finele anului trecut, de la Bucure°ti,
Timi°oara °i Arad. Cu siguranța, anul acesta va trebui
sâ-mi perfecționez metodele de lucru, ca întârzierile
de receptare sâ fie mai mici.
Festivalul Național de Teatru...
...a provocat °i anul acesta diverse discuții
profesionale, privind oportunitatea selecției,
„generozitatea” programului °i opțiunile
directorului artistic Marina Constantinescu.
Dincolo însâ de acestea, FNT 2014 a avut un
nivel valoric de la medie în sus, dupâ opinia
mea, chiar dacâ unele producții au fost ca
impostorii care se bagâ cu forța într-o fotografie,
doar ca sâ aparâ lângâ celebrități. Pe acestea
însâ le voi ignora.
Primit elogios de o parte a criticii de teatru
autohtone, De vânzare (Teatrul Odeon,
Bucure°ti), pe un scenariu °i în regia Gianinei
Cârbunariu, mi-a provocat aceea°i senzație de
iritare pe care mi-au creat-o °i alte spectacole ale
sale. Un tezism manipulator mineazâ, dupâ
opinia mea, aceastâ producție °i, repet ce am
mai afirmat, nu am nevoie de „adevârurile”
clamate de Gianina Cârbunariu pentru a-mi
defini o percepție ideologicâ, artisticâ ori
esteticâ. Tema vânzârii terenurilor agricole din
România câtre mari investitori privați, predilect
strâini, ori scandalul gazelor de °ist (celebra
„problemâ Punge°ti”) sunt developate într-o
notâ minimalist-documentarâ în spectacol, în
proporție dezechilibratâ. Primele secvențe,
uneori grotesc-realiste, au un pitoresc cu
substrat, care poate sâ punâ spectatorul pe
gânduri. Actorii î°i schimbâ mereu ipostazele
scenice, fiind ba afaceri°ti ipocrit-onctuo°i, ba
țârani naivi, în iure°ul unui capitalism fârâ
scrupule, în care orice se tranzacționeazâ.
În partea a doua însâ, care prezintâ
conflictul de la Punge°ti, realismul face loc unui
orizont neverosimil chiar prin comparație cu
prima parte: țâranii revoltați de explorârile
neautorizate de pe terenurile lor fac „teoria”
dâunâtoarelor gaze de °ist, într-o secvențâ
°arjatâ °i disproporționatâ ca amploare °i
intensitate fațâ de cele dinainte. Tensiunea se
construie°te printr-o insistențâ maniheistâ; între
cei râi °i cei buni e o fracturâ acutâ, unii sunt
inocenți °i „victime”, alții sunt imorali °i
nemilo°i în lâcomia lor. Spectacolul instituie un
raport belicos, care nu are soluție, or tocmai
aceastâ viziune ideologicâ unilateralâ, care
pretinde subtextual câ este unica validâ °i
acceptabilâ, mi-a stârnit inaderența fațâ de
montarea Gianinei Cârbunariu.
Actorii Alina Berzunțeanu, Antoaneta
Zaharia, Marius Damian, Gabriel Pintilei,
Alexandru Potocean, Gabriel Râuțâ °i Mihai
Samarandache °i-au împlinit onest °i
profesionist partiturile scenice, cu implicare, în
scenografia modularâ a lui Andu Dumitrescu,
cu reconfigurâri spațiale °i mi°câri ale masei de
spectatori a°ezați pe baloturi de paie. Secvențele
video ale aceluia°i, mi°carea scenicâ a lui Florin
Fieroiu °i muzica lui Bobo Burlâcianu au
asigurat o dinamicâ scenicâ de acuratețe.
Repet însâ, inaderența mea la acest spectacol
e una ideologicâ, câtâ vreme Gianina
Cârbunariu refuzâ nuanțele.
Victor loan Frunzâ a fâcut din Tartuffe,
clasicul text molieresc, o „comedie licențioasâ”
dezlânțuitâ (Teatrul Metropolis, Bucure°ti). Un
spectacol la care se râde în hohote, într-o
traducere în versuri rimate, dar cu lexic
actualizat, bricolat cu finețe °i inteligențâ, cu un
tempo alert °i acut, mereu susținut de actori, cu
o viziune regizoralâ foarte bine transpusâ în
detalii semnificative ale acțiunii scenice. Ce
aduce nou directorul de scenâ, fârâ a trâda -
pentru câ montarea e fidelâ intrigii originale -
spiritul sau litera piesei, am fost întrebat de unii
spectatori? Pâi sâ zicem, în termeni colocviali,
câ „pune cârnițâ” pe unele personaje,
reconfigurând °i dând o altâ dinamicâ semanticâ
pove°tii.
Orgon (jucat într-o cheie nâstru°nicâ de
Sorin Miron), are un temperament isteric-
coleric, cu izbucniri periodice, dar bine înfrânat
în prezența lui Tartuffe (rol în care George
Costin e un pivot al întregului spectacol, cu
alternanțe memorabile de „umoare”) -
preacuviosul curvar care bate toaca de parcâ ar
face sex, pânâ la climax, care duce cabotinismul
pânâ la autoflagelare în momentul când i se
dezvâluie tentativa de adulter, care e masochist
erotic, în pandant cu naivitatea de „flutura°” a
lui Orgon. În jurul acestor douâ caractere
pitore°ti se învârt °i celelalte personaje, de la
sobru-burgheza doamnâ Pernelle (Adela
Mârculescu), snob-oripilatâ de mizeria situației
pe care o descoperâ la final, la fiul °i fiica lui
Orgon (Adrian Nicolae °i Irina Bucescu) - tineri
„pe fazâ”, deloc în°elați de cuvio°ia tartufescâ,
ori la soția stâpânului casei (Nicoleta Hâncu),
care acceptâ postura de „momealâ” eroticâ
pentru demascarea bigotului.
Pe lângâ savuroasele inflexiuni de joc ale
actorilor °i tempoul alert al desfâ°urârii acțiunii,
textul însu°i conține splendide jocuri de cuvinte
°i licențe... licențioase, dar nu vulgare („tata tre’
sâ °tie/ câ fratele Tartuffe/ vrea °ogor sâ îi fie”),
transformând piesa într-o comedie de mare
public, atent calibratâ însâ pentru a avea °i
calitate esteticâ. Dacâ vreți, Tartuffe este, în
aceastâ versiune, o celebrare a ludicului teatral,
o aducere la zi a unei comedii curajoase, ba
chiar impertinente, la vremea scrierii sale. Or,
ea trebuie sâ fie o „obrâznicie” °i azi, nu?
Un text teatral bine articulat, transpus într-
un spectacol la fel de bine închegat, cu întreaga
gamâ de ambiguitâți °i fragmente de adevâruri
pe care o are orice întâmplare omeneascâ, a fost
Profu’ de religie de Mihaela Michailov (Teatrul
Național „Marin Sorescu” din Craiova), în regia,
scenografia °i pe muzica lui Bobi Pricop. Din
nou un spectacol ce pleacâ de la un „scandal”
de presâ, un demers de teatru-reportaj, care
trece însâ în acea zonâ de ficționalizare general-
semnificativâ pe care trebuie sâ o conținâ, dupâ
pârerea mea, orice act artistic.
Aici, gestul unei eleve de a-l acuza pe
profesorul ei de religie pentru un act de hârțuire
sexualâ e pretextul unei dezbateri despre
autoritate, libertatea de opinie vs. impunerea
unei opinii, despre limitele sistemului °i
dificultatea de a determina „adevârul”. Este
eleva o victimâ sau °i-a inventat doar trauma,
într-un gest adolescentin-teribilist de a contesta
autoritatea „opresivâ”, întrucât constrângâtoare?
Aceasta e întrebarea care nu capâtâ pânâ la
urmâ nici un râspuns cert, conservând cumva
relativismul unei situații încâlcite. Un fel de „a
fost sau n-a fost?”, în cele din urmâ.
Spectacolul „nu iartâ” nimic. Rizibilul
povestioarelor „morale” din manualele de religie
folosite în România e exploatat copios, la fel
blocajele de mentalitate °i puseurile „mic-
bugheze” ale dascâlilor °i pârinților. Nu mai
puțin însâ, eleva nu e vâzutâ doar ca victimâ,
nu e giratâ necondiționat, ci poartâ cumva °i
stigmatul unei virtuale imposturi. Or, tocmai
aceastâ ambiguitate, care declan°eazâ în
spectator simpatii °i antipatii alternative, dâ
valoare montârii. Privitorul e cel care decide, se
îndoie°te, ricaneazâ, se emoționeazâ,
mediteazâ...
Bobi Pricop a optat pentru o manierâ
minimalist-exactâ de redare a intrigii, într-un
spațiu ca de studio TV, care poate fi însâ clasa,
30
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
30
Black Pantone 253 U
Profu' de religie
cancelaria, chiar studioul, apartamentul, parcul
etc. Marian Politic, Drago° Măce°anu, Romanița
lonescu, Cătălin Vieru °i Raluca Păun °i-au
asumat fiecare mai multe partituri, cu o
capacitate notabilă de a-°i reformula discursul
scenic în doar câteva minute de interludiu între
scene.
Cu Oidip după Sofocle (Teatrul Național
„Radu Stanca”, Sibiu), Silviu Purcărete revine la
un registru de creație ce aminte°te de montări
mai vechi ale sale. Tragedia antică e transpusă
scenic cu o intensitate ritualică încă
impresionantă, de°i sensibilitatea spectatorului
de azi e cumva „mofturoasă” pentru a rezona
întrutotul la semne scenice grave. Totu°i, Oidip
are o profunzime intensă, care te ține atent,
dincolo de câteva sincope de interpretare din
reprezentația de la FNT.
Interesant e că atmosfera a fost cea care mi-a
menținut trează atenția, °i nu neapărat
interpretarea actoricească. Ideea de grup, de
echipă, de colectivitate implicată într-o situație
tragică a prevalat asupra performanțelor
individuale, or am înregistrat momente °i
secvențe de mare intensitate, majoritatea însă
de participare colectivă a protagoni°tilor. De
altfel, spectacolul este gândit în această cheie,
de aici derivând °i temperatura sa uneori febrilă.
Confruntarea dintre Oidip °i comunitate, dintre
el °i familia sa, autoritatea recunoscută pios a
eroului, care se schimbă în oprobriu public,
„ispă°irea” crudă prin auto-mutilare, jelania,
empatia celor din jur, amestecată cu scârbă °i
înfiorare duc într-adevăr spre un catharsis (unul
strict cultural, estetic, în context, e-adevărat),
dar dau seama, mai mult, în acest spectacol, de
tipologia sensibilități antice. Cred că Oidip e
un gest de arheologie culturală, asumat
impecabil de Purcărete, de°i receptat cumva
„muzeal”, inevitabil, de spectatorul
contemporan.
Constantin Chiriac, Mariana Mihu, Diana
Fufezan, Diana Văcaru Lazăr, Cristian Stanca,
Ioan Paraschiv, Adrian Matioc, Pali Vecsei,
Veronica Arizancu, Emoke Boldizsăr, Florin
Co°uleț, Eduard Pătra°cu, Cristina Ragos,
Cristina Stoleriu au fost actorii acestei producții,
unii dintre ei cu evoluții foarte bune, construind
momente adesea pictural-intense. Scenografia
modulară - austeră în prim-plan, decrepit-
sălbatică în fundal - a lui Drago° Buhagiar °i
muzica cu tonuri baritonale a lui Vasile airli au
completat montarea.
Oidip este un spectacol exotic în teatrul
românesc de azi, dar nu lipsit de o anume
atracție.
Noul locatar de lonesco, montat de Găbor
Tompa la Teatrul Nottara din Bucure°ti, reia
producția de la Newcastle, din 2004, cu acela°i
actor în rolul titular, dar cu interpreți români în
celelalte roluri, cu aceea°i scenografie, dar cu
unele elemente de detaliu diferite. De°i poate
părea un simplu remake, spectacolul î°i schimbă
subtil nucleul semantic, introducând alți
termeni în receptare decât versiunea britanică,
pe care am văzut-o acum un deceniu.
Sosirea unui „ciufut” locatar nou într-un
imobil cu portăreasă gure°ă, băgăreață °i
colocvială °i acumularea de obiecte în
apartament, pe casa scării, în ora°, peste tot, ca
o trenă de amintiri de neuitat, e în sine o
poveste cu iz anecdotic, pe care Tompa a dus-o
în varianta de la Newcastle spre un paroxism
ludic. Îmi amintesc °i acum - atât de tare m-a
marcat spectacolul - de hohotele de râs °i
bucuria parcă de copil pe care am trăit-o atunci.
Spectacolul era parcă solar, avea ceva de gag de
film mut, cu întreaga sa gratuitate comică
exagerată. Sau cel puțin asta e senzația care mi
West-Side Story
s-a păstrat până azi.
În montarea de la Nottara atmosfera e cu
totul alta. Noul locatar e tenebros-secretos,
arțăgos-nesociabil, introvertit, aspru, sec, chiar °i
„baletul” prin care-i dirijează pe cei doi hamali
să amplaseze obiectele în casă are ceva
întunecat. Amintirile nu par să celebreze viața,
ci sunt ni°te simboluri ale vinovăției aproape,
ni°te tinichele pe care le tragi pentru totdeauna
după tine. Or, prin această resemantizare -
poate prea subtilă pentru unii - spectacolul
bucure°tean nu e o reluare oarecare, ci o
„finisare” a orizontului de semnificații al piesei,
o aprofundare a sa.
Din păcate, montarea de la Bucure°ti a
marcat o lipsă de omogenitate a echipei de
interpreți. Francisco Alfonsin a fost egal cu sine,
de o perfecțiune geometrică a interpretării, la fel
ca în versiunea newcastleză. Ada Navrot, în
rolul Portăresei, a reu°it să creeze un personaj
contrapunctic prin extravertire cvasi-isterică. În
schimb, Ion Grosu °i Gabriel Răuță, cei doi
Hamali, nu s-au înscris în geometria relației
scenice, având parcă un deficit de tonus °i
alertețe care a dus la temporizarea
reprezentației.
Noul locatar e un spectacol de foarte bună
calitate, savuros prin nodurile sale semantice °i
care poate cuceri un public inteligent. Eu sunt
de bună seamă cârcota° prin putința
comparației.
Festivalul Național de Teatru °i UNITER au
produs un spectacol care a suscitat diverse
discuții profesionale (punctuale, mai degrabă),
care însă mie mi s-a părut un demers de salutat
°i aplaudat prin profesionismul realizării: West
Side Story, după faimosul musical broadwayan,
în concepția lui Răzvan Mazilu.
Subiectul rivalității, iubirii, derivei °i
umanității din West Side Story nu are nevoie de
rezumat, a°a că nici n-o să-l fac. Povestea a fost
transpusă scenic după toate rigorile muzicale °i
de text pe care le impun de obicei deținătorii
americani ai drepturilor de autor. Ce mi s-a
părut remarcabil în acest spectacol a fost însă
impecabila coordonare regizorală °i coregrafică a
lui Răzvan Mazilu, admirabil interpretare
muzicală a Orchestrei Naționale Simfonice a
României, sub conducerea unui tânăr °i talentat
dirijor, Gabriel Bebe°elea, °i splendida
interpretare, dedicată, performantă la nivel fizic,
"
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
31
Black Pantone 253 U
"
pregnanta °i fina la nivel actoricesc, acurata la
nivel muzical, a numero°ilor protagoni°ti, mulți
dintre ei actori de teatru, câțiva dansatori, cu
toții alcătuind un ansamblu excelent închegat °i
evoluând cu un tonus impresionant.
West Side Story a fost un spectacol-
eveniment, prin strălucirea sa, prin concentrarea
de forțe artistice (tocmai asta i s-a repro°at
producției, că reprezentațiile sunt limitate prin
amploarea distribuției °i răspândirea geografică
a interpreților), prin atmosfera celebrativă,
vitală, de sărbătoare pe care a avut-o premiera
din FNT. Sunt convins că spectacolul a fost o
provocare pentru toți creatorii săi, atât de mulți
(peste o sută, dar n-am numărat anume) încât
mi-e greu să-i menționez, chiar selectiv, pentru a
nu-i nedreptăți pe cei omi°i.
West Side Story a fost o celebrare a
creației, o dezlănțuire de energie artistică. Un
eveniment din toate punctele de vedere, care
sper să mai poată fi văzut.
Unicul spectacol invitat la FNT 2014 a fost
Tehnologie, instalatii, dans
contemporan. William Forsythe
Alba Simina Stanciu
Coordonatele noi ale artei coregrafice (secolul
XXI) aduc în prim-plan consistențe artistice hib-
ride, inovații aparent „forțate” care îmbină artele
vizuale cu arta coregrafică. Dansul contemporan
lasă aparența unui summum creat din consecințe
ale ideilor lui George Balanchine, Rudolf Laban
sau formalismul impus de coregraful american
Merce Cunningham °i de direcțiile date de experi-
mentalismul de la Black Mountain College în anii
’50 °i ‘60.
Încă de la începuturile reformei dansului de
pe teritoriul american, Martha Graham î°i adap-
tatează concepțiile coregrafice viziunilor spațiale
scenografice oferite de sculptorul japonez Isamu
Noguchi în sensul transformării dansului, a gestu-
lui °i corpului potrivit liniilor de energie °i echili-
brului geometric al spațiului. La fel, Merce
Cunningham atrage ideile spațiale ale arti°tilor
din curentul pop art, Jasper Johns, arta conceptu-
ală a lui Robert Rauschenberg sau instalațiile lui
Andy Warhol. Coregraful Alwin Nicolais (anii ’50
°i ’60) transformă corpul performerului în entități
volumetrice cu consistență fluidă în continuă
metamorfoză (puternic influențat de Oskar
Schlemmer °i Bauhaus). Această tendință este
amplificată în decada de după 2000, moment
când arti°tii accelerează implicarea tehnologiei.
Limbajul performativ este orientat către perform-
ance art, pe dialog între registrele teatralității, pe
completări reciproce între corp, imaginea video
sau proiecții.
Apar în mod continuu formule scenice °i
texte spectaculare create din „coerențe discontin-
ue”, propuneri regizorale menite să reevalueze cal-
itatea abstractă a dansului, studii destinate insta-
lațiilor din artele vizuale, care reconfigurează per-
cepția mi°cării în relație cu muzica sau orice tip
de sunet. Împreună cu spațiul, aceasta devine o
experiență senzorială, hipnotică, mai mult decât
vizuală, susținută de suportul sonor, de specifici-
tatea instrumentației, percuție °i tendințe penta-
tonice. Spațiul scenic devine un environment,
unde materialul „solistic” este forma solidă, for-
mula geometrică, iar componenta umană este
gândită fie ca o completare, fie ca acompania-
Donka - o scrisoare către Cehov de Daniele
Finzi Pasca (Compania Finzi Pasca, Elveția °i
Festivalul Internațional de Teatru Cehov). O
reprezentație greu de clasificat - poem teatral,
eseu vizual, concert, spectacol de acrobație -
Donka a adus în fața spectatorilor, ca printr-un
abur al imaginației, personaje, situații, frânturi
din universul cehovian. Daniele Finzi Pasca e un
personaj el însu°i - despre un spectacol al lui,
emoționantul Icaro, am °i scris în 2005 -, actor,
regizor, apropiat de lumea circului, de o mare
versatilitate creatoare. Or, Donka e un fel de
demers sincretic între diverse maniere de
expresie artistică, astfel că pe scenă am văzut
momente de acrobație, secvențe faimoase din
piesele cehoviene, tratate parodic sau dramatic,
dar mereu retezate de intruziunea secvențelor
ulterioare, melodii la acordeon °i coruri,
fragmente „teatrale”, ostentativ-convenționale °i
monoloage, toate contopindu-se într-un omagiu
inedit, foarte personal, de mare picturalitate,
adus lui Cehov.
Moira Albertalli, Karen Bernal, Helena
ment.
William Forsythe este un personaj de referință
pentru spectacolul coregrafic postmodern, pentru
„totalitatea” către care converg cele mai îndepăr-
tate domenii, supra-dimensionând ideea de per-
formance. Acesta desfă°oară o activitate atât de
coregraf cât °i de creator de instalații. Lucrările
sale din zona artelor vizuale nu numai că atrag
atenția galeriilor de artă contemporană, dar °i
evaluările critice ale anali°tilor performance-ului
recent, datorită concepțiilor sale spațiale transfer-
ate în dans. Scena sa este contaminată de for-
mulele vizuale minimaliste unde dansul °i spațiul
sunt elemente tridimensionale ce se vor derula
temporal. „Obiectul coregrafic” este punctul de
pornire a concepției performative a lui Forsythe,
este aliniat ideii de „dans pur”, suprapus tradiției
baletului clasic. Coregraful este catalogat un „neo-
clasic” de secol XXI, un creator de raporturi
interesante, mizând pe evaluări ale sunetului elec-
tronic în relație cu gestul °i corpul sau compoz-
iția instalațiilor, formule spațiale care - de°i nu
sunt implicate direct în spectacol - sunt vitale
pentru înțelegerea gândirii artei coregrafice.
Forsythe expune lucrări valoroase în muzee de
artă contemporană: Ora°ul Lucrurilor Abstracte
din 2000, Mulțimea împră°tiată din 2002, Ai
făcut din mine un monstru din 2005 etc., în care
sunt intercalate arte video, preluări de imagini fie
programate, fie în „direct”.
Creează spectacole (Artifact axate pe
dezmembrări ale coerenței narative începând cu
primele experimente în anii ’80 (pe un fundal al
deschiderii către acest gen pe teritoriul european
din direcția Pinei Bausch sau Ruth Berghaus) sau
Eidos/Telos din 1998, care menține compoziția în
zona abstractă, cu accent pe elemente geometrice.
Corpul este „plantat” după rațiuni eminamente
vizuale, ca echilibrul, simetria °i congruențele de
forme. Colaborează cu muzicianul Phillip Glass
(spectacolul LCD) în vederea obținerii unei
„scenografii acustice” cu consecințe în fizionomia
dansului, mizând totodată pe răspunsul fizic
instinctiv al performerului. În Artifact intervine
textul vorbit (prezența unei actrițe care recită),
Bittencourt, Andree Anne Gingras-Roy, David
Menes, Felix Salas, Beatriz Sayad °i Rolando
Tarquini au fost interpreții care au întruchipat
scenic cu fantezie °i forță, cu ghidu°ie °i
seriozitate, această feerie vizuală.
Donka este un spectacol de autor în cel mai
autentic sens al cuvântului. Fire°te, trebuie să
intri în lumea sa pentru a rezona cu aparenta
incoerență pulsională în care se desfă°oară, dar
dacă te bucuri pur °i simplu de clipa care trece
odată cu reprezentația, fără să cauți, rațional,
„cehovianisme”, nu ai decât de câ°tigat, ca
spectator. Eu unul mă număr printre câ°tigători.
Sunt tentat, de°i de obicei n-o fac, să
evaluez FNT 2014 după barometrul senzațiilor
cu care am rămas la, iată, două luni de la
consumarea sa. Or, punând alături de
spectacolele comentate mai sus pe cele văzute
dinainte, cred că diversitatea a fost marca
acestei ediții, cu toate neajunsurile sale.
Rămânem deocamdată pe plus.
sporind prin acest procedeu atât rafinamentul
teatral cât °i imaginea (un costum rococo) ce
mizează pe discrepanțe stilistice. Scenografia este
construită din planuri verticale (modelul screens
în stilul lui Gordon Craig) cu elemente desenate,
dominând latura grafică a compoziției vizuale.
Sunt flexibilizate posibilitățile de modificare ale
pozițiilor materialului solid scenografic, sunt cre-
ate infinite variații situaționale destinate core-
grafiei. Imaginea este sinonimă cu un spațiu-
ebo°ă, voit incomplet, în continuă transformare.
Aceste idei sunt continuate în Limb's Theorem,
spectacol ce aprofundează explorările formulelor
de energie performativă, prin corp, design, efecte
date de împărțirea °i fragmentările spațiului.
Geometria este din nou obiectivul prioritar al dis-
tribuirii planurilor, ca relație constructivă între
forma geometrică (amplasată în centrul scenei, cu
posibilitatea de a fi manevrată de performeri, °i
care se rote°te în jurul unei axe centrale) °i muzi-
ca lui Thom Willems. Acest corp geometric uria°
domină înălțimea °i fragmentează scena, sublini-
ază grupurile °i execuțiile, creează relații cu accen-
tele, pulsul ritmic °i formulele metrice atât ale
muzicii, cât °i ale distribuirii ritmice a corpului.
Intervin „rupturi” între elementele solide °i cele
ce oferă mi°cări fluide (o sfoară °erpuitoare care
dinamizează zona de „decor” în planul de fundal)
cu consecințe decisive asupra formulei vizuale de
ansamblu.
Montarea One Flat Thing Reproduced pare de
asemeni o extensie a spectacolului Biped de
Merce Cunningham, în sensul apelului la arta dig-
itală. Corpul se desfă°oară potrivit unei arhitec-
turi în continuă mi°care (mese plasate după rigori
matematice ce pot fi mutate cu u°urință).
Colaborează din nou cu Thom Willems, care con-
struie°te idei muzicale ca °i completări sau
echivalențe cu aceste formule spațiale, stimulând
totodată instinctul gestual prin ritm, metru °i for-
mule numerice.
Stilul impus de Fosythe consolidează direcția
artei performative în secolul XXI. Experiența
totală (sensibilă, transă, soluțiile artei contempo-
rane) este dependentă de apelul la tehnologie.
Efectul galopant al tehnicii °i imaginii digitale
adaptează coregrafia contemporană la noi „cer-
ințe” performative în care spectacolul este o
provocare intelectuală, răspunzând totdată nevoii
de „°oc”, de experiență complexă.
32
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Nightcrawler
Lucian Maier
Primul film scris °i regizat de Dan Gilroy
(cunoscut, pînă acum, pentru scenariile
lui The Bourne Legacy, The Fall - un
film în care o copilă româncă este purtată
printr-o lume de basm imaginată de un coleg
de spital, cascador, un remake al unui film
bulgăresc din anii 80, Two for the Money
sau Chasers - o comedie regizată de Dennis
Hopper), Nightcrawler, a avut premiera pe
ecranele române°ti în decembrie. Produs de
Bold Films (companie care a participat °i la
realizarea ultimelor proiecte semnate de
Nicolas Winding Refn, Drive °i Only God
Forgives), filmat pe peliculă, Nightcrawler
este unul dintre puținele filme americane
independente care a ajuns să fie distribuit la
noi anul trecut. Un fapt care merită salutat,
chiar dacă în acest caz avem o echipă
formată din scenarist/regizor °i actor
principal (Jake Gyllenhaal) care sînt parte °i
din mecanismul hollywoodian de producție,
ceea ce le-a asigurat °i le asigură o notorietate
ridicată; de unde °i riscul comercial scăzut în
cazul distribuirii unui astfel de film.
Nightcrawler este un film parabolă care
critică standardele media actuale °i - implicit -
societatea care se mulțume°te cu o privire în
realitate prin intermediul micului ecran, unde
importanța evenimentelor e direct
proporțională cu cantitatea de sînge care e
prinsă în cadru. Jake Gyllenhall îl
întruchipează pe Louis Bloom, un hoț mărunt
din Los Angeles. Acesta asistă la un accident,
unde realizează că i-ar plăcea să lucreze în
presă. Bloom va deveni furnizorul de imagine
pentru breaking news al unui canal de
televiziune care are nevoie de o resuscitare,
poziție din care, prin presiune, caută să o
cî°tige amoros pe Nina Romina (interpretată
de Rene Russo), directorul departamentului
de emisiuni informative.
Chiar dacă este o producție independentă,
exercițiul hollywoodian al lui Dan Gilroy este
vizibil. Personajul principal are o construcție
unilaterală: privire fixă, ochi bulbucați - î°i
subliniază condiția de psihopat la fiecare pas.
Bloom caută evenimentul care să-l transforme
într-un superstar al jurnalismului interesat de
crimă °i treaba asta - pusă în relație cu
bagajul psihic (evident) al personajului -
devin motorul de susținere al unei excursii
cinematografice în care nu e atît de
importantă credibilitatea situațiilor în care se
află personajul, cît e importantă gravitatea lor
socială; pe baza acestei gravități e construită
raportarea critică a filmului la realitățile
media contemporane. Astfel, cantitatea de °oc
pe care o serve°te filmul cre°te progresiv, dar,
odată cu această situare, scade rafinamentul
prezentării. Filmul e din ce în ce mai tributar
încercării de a înfăți°a faptul că, în
televiziunea actuală, niciun corp sîngerînd nu
e scutit de filmare cînd audiența e construită
pe furnizarea de senzații tari, care te pun - ca
telespectator - într-o ipotetică învecinare cu
moartea. ai că, într-un Occident care caută
acest tip de media-realitate, ajung să triumfe
cei pentru care valorile °i umanitatea se
construiesc prin căutări google.
Moralizarea pe care Nightcrawler se
opinte°te aproape două ceasuri să o ofere în
relație cu presa e rezolvată cu pertinență în
cîteva pasaje în Gone Girl. În filmul lui
Fincher avem o linie narativă principală
(dispariția unei femei) din care se deschid
ramificații: despre presă, despre prejudecăți,
despre cinema, despre modul în care
prejudecățile funcționează în cinema, despre
mintea umană pusă în relație cu prejudecățile
- în relație cu familia, cu adulterul, cu poliția,
cu succesul. E un teren bine articulat, care dă
posibilitatea acestor piese să se coaguleze, să
facă un corp comun, un corp susținut de
personaje cu conținut, pe care spectatorul le
descoperă treptat. Gone Girl pune povestea în
fața spectatorului °i lasă critica socială să
crească în subtext, Nightcrawler procedează
invers, iar în critică alege materialul
clientului: conținutul discursului său °i scopul
discursului său sînt acela°i element - violența
în exces din media. Un element repetat
obsesiv pe ecran, în relație cu o realitate în
care, deja, media repetă obsesiv acela°i aspect.
Cu cît repetă mai mult acest aspect, cu atît
filmul lui Gilroy î°i subțiază raportul
referențial-critic la realitate, fiindcă o imită
pînă la confuzie. Iar personajul interpretat de
Gyllenhaal nu salvează povestea, fiindcă
semnul sub care e construit
(psihopatul/sociopatul - ca oglindă pusă în
fața publicului) e din ce în ce mai tu°at odată
cu înaintarea pove°tii. Lipse°te surpriza,
inventivitatea, deschiderea orizontului
interpretativ - adică exact acele elemente care
fac din Norman Bates un personaj emblemă
sau din Patrick Bateman un personaj deosebit;
°i care fac din peliculele care îi cuprind
(Psycho °i American Psychoo filme-etalon.
colaționări
O mole°ealâ de plumb
Alexandru Jurcan
In anul 1985 Yann Queffelec a primit premiul
Goncourt pentru romanul Les noces barbares -
Nunțile barbare. După doi ani, în 1987,
regizoarea belgiană Marion Hansel a realizat
filmul omonim, selectând riguros părți din carte,
distribuindu-i pe actorii Thierry Fremont,
Marianne Basler, Yves Cotton.
Romanul °i filmul dezbat drama răului cauzat
de lipsa iubirii, de ură, ne°ansă, fatalitate. Ce vină
are Ludo că s-a născut în urma unui viol murdar?
Nu-l suportă nici mama Nicole, nici bunicii. El
are o înfăți°are stranie, o privire hăituită, dar o
mare nevoie de afecțiune. Surprinzător e chipul
băiețelului Yves Cotton în rolul lui Ludo copil. A°
spune că e decupat din ficțiunea lui Queffelec,
întrucât nu-i poți găsi vreun cusur. Ca să nu mai
vorbim de Thierry Fremont (Ludo adolescent),
absolut irepro°abil, perfect transpus în rolul unui
debil tandru, cu gesturi nesigure, cu grimase
derizorii °i priviri diafane. Cariera actorului e
impresionantă, dar la cei 52 de ani ai săi ar trebui
să recunoască direct că nu a depă°it performanța
din rolul Ludo, precum nici Florin Piersic din
piesa Oameni °i °oareci - cele două personaje
având pe undeva o filieră comună.
Nicole, fata brutarului, se îndrăgoste°te la cei
13 ani de un soldat american, care o violează
sălbatic. În roman, scena e plasată la început, într-
o cronologie cinstită. Regizoarea preferă misterul
°i vedem oribila barbarie spre final, ca o explicație
a atitudinii dure de mamă angoasată. Nicole se va
căsători cu Micho °i îl va duce pe Ludo la o
instituție de debili. Ludo fuge de acolo °i se
instalează pe o navă abandonată, de unde scrie
scrisori mamei. Nu voi devoala finalul tragic,
perfect motivat. O mole°eală de plumb domne°te
asupra mării. Acum Nicole îi aparține, iar Ludo
°tie că ea a venit trimisă de directoarea acelui azil.
Abia în acest moment el îi spune „mamă”,
cople°ind-o cu o îmbrăți°are dorită de ani de zile.
Poate e o re-cunoa°tere reciprocă, într-o scenă
tulburătoare, ca un ultim episod al nunților lor
barbare. Regizoarea onorează romanul cu
coerență, în mod ingenios, cu actori credibili, ba
chiar excelenți.
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember cinematografic
Liber °i pâtima°...
loan Meghea
Cred că era una din toamnele
bucure°tene atât de frumoase ale
studenției mele când, trecând pe
Bulevardul Magheru, m-am hotărât să beau o
cafea la parterul blocului Aro. Tocmai
primisem de acasă cei 100 de lei cu care,
lunar, ai mei mă „premiau” pentru faptul că
aveam 22 de ani, pentru că eram student,
pentru că eram copilul doamnei Meghea de la
Finanțe, pentru că...
N-am putut să intru în cafeneaua aceea
zgomotoasă, pentru că, imediat după colțul
blocului, am văzut o „coadă” imensă a unor
împătimiți ai filmului care, cuminți, a°teptau
să prindă biletul atât de râvnit. Da, cam a°a
se întâmpla în Bure°tiul anilor '60, apropo de
a °aptea artă, credeți-mă! Nu o dată, pentru
ni°te filme de o calitate irepro°abilă, pentru
ni°te mari actori °i o sală cu filme Eastman
Color, pe cinemascop °i ecran panoramic, tot
Bucure°tiul se înghesuia dornic de un bilet °i
un scaun în sala de la Patria. ai nu numai...
Curios °i cinefil, am uitat de cafeaua dorită °i
mi-am aruncat ochii, undeva sus, pe la etajul
°ase, unde un afi° imens °i ni°te litere grase
mă anunțau că a sosit de câteva ore Zorba
grecul. Zorba grecul era în această seară caldă
în Bucure°ti. M-am hotărât să las dracului
toate planurile, adică cafeaua, pe Luci de la
Steno °i dansul de la Clubul A. Am ales să
stau °i eu la rândul infernal °i să intru la
film...
Dragii mei, am avut parte de un adevărat
regal. Timp de vreo două ore am văzut un
bărbat pătima°, un bărbat liber, cu sânge
fierbinte °i oase solide, am văzut o lume care
vorbea despre sălbăticiune °i inadaptare
umană, am cunoscut semnificațiile vieții.
Frumos cadou pentru un tânăr de 22 de ani,
care, nu o dată, î°i căuta o cale prin viața
aceasta atât de plină de tot soiul de
întrebări... Eroul de pe ecran se numea
Anthony Quinn.
Născut la 21 aprilie 1915 în Chihuahua -
Mexico, dintr-o familie modestă, Antonio
Rodolfo Oaxaca Quinn a mo°tenit de la tată
- cameraman la Hollywood - un talent
precoce, iar de la mamă, Manuela, sângele
fierbinte, aztec. La 8 ani, băiatul face chiar
figurație în scene de masă. De mic a cunoscut
munca grea, î°i câ°tiga pâinea lustruind
pantofi °i vânzând ziare. Mai era °i boxer de
ocazie sau măcelar. La acei ani, nu gre°esc
dacă îl definesc pe acest pu°ti - un derbedeu
de geniu. A fost o perioadă când tatăl său °i-a
pierdut slujba, a°a că de la 12 ani lucra într-o
uzină, o muncă a dracului de grea, 11 ore pe
zi. Era un copil cuminte, tot ce câ°tiga dădea
în casă °i părinții, ca să-l recompenseze, l-au
înscris la un curs de dans, activitate care pe
Anthony îl cam plictisea, dar, din respect
pentru părinți, nu se plânge °i nu absentează
de la lecțiile de tango °i rumba. ΰi lasă slujba
din uzină °i, împreună cu o parteneră, începe
să cutreiere America.
Începând cu anii '30 se hotără°te să-°i
încerce norocul în actorie. De°teaptă mi°care.
La 20 de ani, reu°e°te să obțină primul rol de
figurant la Hollywood, în filmul Parole. E un
început. În acela°i an, reu°e°te să joace în
filmul marelui om de cinema Harold Lloyd
The Milky Way. Sigur că originea sa latină,
fața sa care, în primi ani, nu-l prea avantaja -
circula °i o mică legendă cum că „la prima
tinerețe, fetele nu-l visau decât când aveau
co°maruri” -, cât °i personalitatea sa teribil de
agitată au făut ca primele roluri să fie de
„băiat rău”. Personaje negative, antipatice °i
violente, până la urmă oameni nu prea
cumsecade. Gangsteri, trădători, canalii,
tipologii din care se părea că acest actor nu
va mai ie°i. N-a fost să fie a°a...
Au urmat câțiva ani mai „veseli” în care a
avut mici roluri de dansator sau actor de
comedie. Este de-a dreptul incredibilă
Anthony Quinn
sinuozitatea acestui mare °i important acor
de cinema. Trecerea anilor, vibrantele lui
forme de interpretare au făcut ca acest om
să-°i definitiveze statutul la Hollywood,
devenind o adevărată stea pe firmamentul
celei de-a °aptea arte. Pe multe generice
numele său începuse să fie precedat de un
Tyrone Power sau de Rita Hayworth.
Deceniile care au urmat vor fi cele ale
consacrării sale ca stea de primă mărime în
cinema. Au fost filme ca Viva Zapata, în
1952, unde, sub bagheta marelui regizor Elia
Kazan °i alături de Marlon Brando, va reu°i
să fie răsplătit cu un Oscar, apoi va fi
remarcat de Federico Fellini care îl va
distribui în 1954 în filmul La Strada. Magnific
rol.
Urmează apoi acele roluri care °i pe mine
m-au fascinat: Paul Gauguin, pictorul, cu care
a luat al doilea Oscar, coco°atul din Notre-
Dame de Paris, rolul din Wild is the Wind,
pentru care a primit o nominalizare la Oscar,
westernul care m-a uimit - Ultimul tren din
Gun Hill, sau Warlock, din 1959, de Edward
Dmytryk °i Tunurile din Navarone, în 1961.
Urmează filmul de care v-am vorbit la
început: Zorba grecul, în 1964, un film cu 3
premii, 4 nominalizări la Oscar, 5
nominalizări la Globul de Aur, 2 nominalizări
BAFTA °i o nouă nominalizare la Oscar
pentru Anthony Quinn. Nu pot să uit nici
muzica nostalgică scrisă de minunatul Mikis
Theodorakis, acel dans prin care eroul nostru
ne arată, în ciuda e°ecurilor, capacitatea
caracterului său de a vedea numai partea
senină a vieții... Credeți-mă, am avut enorm
de învățat de la acest uria° om, acest bărbat
„liber °i pătima°”.
A murit la 86 de ani... Sigur că ar mai fi
spus câteva pove°ti minunate, dar viața nu
are întotdeauna răbdare cu noi...
34
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
34
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
arte
Oala gri
Robert Terciu
Personajele lui aerban Savu oferă o largă sfera
de interpretare spectatorului, relatând o
poveste asamblată contextualizat. Pictorul
„aspira la genul plasat în vârful ierarhiei de către
pictorul florentin - istoria” (David Cohen, aerban
Savu - Paintings 2005-2010, ed. Hatje Cantz,
Ostfildern, 2011, p. 8). Genul reprezintă
capacitatea de a spune o poveste, de a reda
figurativ un complex de acțiuni corelate care
emoționează privitorul.
Într-adevăr, pentru un privitor din spațiul
românesc, reprezentările lui Savu sunt familiare,
individul trăind în interiorul societății de care pic-
tura vorbe°te. Altfel spus, nu este o pictură int-
electualistă (care necesită un efort al gândirii pen-
tru a-i înțelege sensul) datorită libertății extraor-
dinare pe care pictura o emană asupra spectatoru-
lui.
Chiar dacă David Cohen observă asemănarea
cu genul din topul ierarhiei albertiene: „Istoria
care merită atât laudă cât °i admirație va fi atât
de agreată °i plăcut atractivă încât va captura
ochiul fiecărei persoane, învățată sau nu, care
privind la ea îi va fi mi°cat sufletul” (p. 8, apud
Leon Battista Alberti [1435]), Savu nuanțează
acest gen prin inserția contextului, păstrând
tradiția dar adăugându-i o poveste ca fereastră
obiectivă, deta°ată, fără implicare personală în
tratarea personajului, aportul său constând în
asamblarea realității expuse, în contextualizarea
personajelor, nu individualismul acestora.
Ansamblul emoțiilor, mai mult sau mai puțin
observabil, diferit în funcție de scena picturală,
creează ambianța povestei. Prin urmare este cre-
ată „o istoria strămutată, o istoria în care firul
narativ este difuz, strămutarea devenind narați-
une” (p. 8). Altfel spus, revenim la motivul princi-
pal al picturii lui aerban Savu, tema mutației sat-
ora°, schimbarea modului de viață °i adaptarea
vechi-nou. A°a au apărut grădinile dintre blocurile
aglomerate de muncitori, de ie°irile în timpul
liber într-un spațiu natural neamenajat, din remi-
nisciențele oamenilor fără o constituție burgheză
înrădăcinată. O adaptare forțată care a condus la
o senzație de eliberare a omului din sfera ora°ului
cu prilejul unei ie°iri la iarbă verde.
Infuzarea subiectivă a privitorului asupra pic-
turii poate crea în imaginar istoria, povestea din
culisele reprezentării. Astfel, ar putea fi identifi-
cată „violența de fond, indispensabilă în relațiile
dintre indivizii unei astfel de societăți” (Erwin
Kessler, X:20O radiografie a artei române°ti
după 1989, ed. Vellant, Bucure°ti, 2013, p. 247),
însă nu consider că picturile evocă violență, aceas-
ta nu poate fi observată în relațiile dintre indivizi,
pictura nu descrie o brutalitate între semenii aces-
tei societăți, ci chiar o complacere față de o exis-
tență de rutină. Violența poate fi surprinsă prin
elaborarea interpretativă asupra structurilor de
construcții masive, asupra modului de viață
impus de cadrul existențial al ora°ului-brut. Când
ne referim la jocul din curtea °colii afiliat stării de
tensiune sau dominație, de ocupațiile muncito-
rilor ce reflectă un amestec de lene, brutalitate °i
candoare, de prostituția voluntară care emană
indistinctabilitatea victimizare-etalare °i privim
divertismentul suburban într-un mediu natural (p.
247), nu avem cum să vorbim de o violență de
fond, ci de un fond bazat pe violență care nu
capătă relevanță în relațiile dintre indivizi. Scenele
lui Savu surprind exact acei timpi morți, ata°ați
unei existențe comunitare, ata°ați vecinătății
relațiilor, tocmai din această cauză artistul nu
poate adera la ceea ce ar evoca, în opinia lui
Erwin Kessler, °i rămâne obiectiv. Pictorul arată
imaginea unei societăți obosite de un sistem care
a sustras vlaga/violența din reprezentanții ei,
scenele evocând o interpretare asamblată precum
propria sa metodă, de construcție prin piese, ca
un puzzle. Mai aflăm, de asemenea, că „icono-
grafia lor are [...] un văl de negură funebră peste
ea, un fel de pesimism manifestat convergent,
asfixiant, de la paleta sfâr°tă, grizonantă, până la
narațiunea eliptică, suspendată” (p. 247). Ceea ce
consider fals este grizonismul menționat. Dacă
într-adevăr, pictorii de la Cluj din Generația 2000
au avut o perioadă în care foloseau preponderent
griurile, la aerban Savu putem observa încă din
2005-2006 o paletă coloristică parțial diversificată.
Referindu-ne la unele dintre picturile timpurii,
nuanțele de gri se pot observa în tratarea pielii
personajului, cablului etc. din Labour Protection I
(2005), însă a vorbi de grizonism într-o publicație
din anul 2013 referitor la pictura lui Savu nu are
sens, orice privitor care nu suferă de miopism sau
chiar daltonism este capabil să observe coloristica
accentuată °i relativ diversificată din Weekend
sau Another Sunday (2007). Dacă grizonismul nu
posedă un sens peiorativ, de°i în referințele sale
apropo de Generația 2000, Kessler face multe alte
referiri generale asupra cromaticii sau mai bine
spus monocromaticii bazate pe gri, evidențiem că
în cazul lui Savu, acesta nu dovede°te relevanță.
Cu toate acestea, pesimismul manifestat conver-
gent, asfixiant nu poate fi decât o interpretare
îndepărtată față de substratul picturii lui aerban
Savu. În fond pictura sa nu asfixiază fiind
deta°ată °i nicidecum încărcată din moment ce
abordează un stil clasic al picturii, căreia ne per-
mitem să-i spunem realism cu precizările
menționate mai sus, un realism construit, imagi-
nat.
TRIBUNA • nr. 297^ 16-31 ianuarie 2015
35
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sumar
bloc-notes
Mircea Pora Gânduri, urări, mărturisiri, în noaptea
dintre ani...	2
editorial
Remus Folto° - Hermeneutica în calitate de celebrare ana-
logică la Vasile Lovinescu	3
cărți în actualitate
Simina Răchipeanu	Micro-universuri aproape magice 4
Vistian Goia Leul - un simbol cultural	5
Adrian Pion	Acuratețea jocului lingvistic 6
loan Negru	"Crucificat pe un creion tocit"	7
cartea străină
atefan Manasia	Bajani & Mifsud	8
meridian
Poeme de Ani Bradea	9
poezia
Dorin Tudoran	10
Dumitru Velea	10
Petru Solonaru	11
parodia la tribună
Lucian Perpa	Petru Solonaru	11
proza
Francisc Ormeny Aspidă	12
interviu
de vorbă cu jurnalista Loreta Popa	"Ce mă deranjează
e indiferența față de nevoile sufletului"	15
eseu
Vasile Găurean Eminescu - un Orfeu al dezvoltării lim-
bii naționale	17
Marian Sorin Rădulescu	Ca °i cum	19
politica zilei
Petru Romo°an Un an de răscruce	20
Petru Romo°an O recomandare: Anticariat Unu de pe
Strada Academiei	20
diagnoze
Andrei Marga Isus istoric. Unde s-a ajuns? (I) 21
zona virtuală
Rare° lordache Viralitatea patogenă vs Viral 2.0 (II) 23
educația
Nicolae luga Din istoria marilor idei pedagogice (5) 24
efectul de seară
Robert Diculescu Santorcaz. Vila (5)	25
corespondentă din Washington
Victor Gaetan Ghemul cubanez. Strategia
Vaticanului în Havana	26
muzica
RiCo Retrospectiva 2014 (3)	28
Lucian Maier Pink Floyd: The Endless River 29
teatru
Claudiu Groza Spectacole de-acum un an... (I) 30
Alba Simina Stanciu Tehnologie, instalații, dans contem-
poran. William Forsythe	32
film
Lucian Maier Nightcrawler	33
colaționări
Alexandru Jurcan O mole°eală de plumb	33
remember cinematografic
loan Meghea	Liber °i pătima°...	34
arte
Robert Terciu Oala gri	35
plastica
Mihai Plămădeală Andrei Berindan sau negrul ca enigmă
a reprezentării umane	36
plastica
Andrei Berindan sau negrul ca
enigmă a reprezentării umane
Mihai Plămădeală
Andrei Berindan
The Goat Who Thought He Could Win the Fight
Folclorul urban al ultimelor decenii a generat o
sumă de sintagme care au făcut carieră. Una
dintre acestea spune că cineva, în cazul nostru,
un artist, “este atât de cunoscut în străinătate încât
începe să se audă de el °i în țară”. Dacă, în general
vorbind, nimeni nu este considerat profet la el
acasă, în România neîncrederea manifestată față de
semeni se transformă adeseori în recomandarea de a
pleca peste hotare (unde speranța de reu°ită este
mai mare). Lăsând toate analizele sociologice în
acest paragraf, ne vom concentra atenția în
continuare pe creația unui artist băimărean, Andrei
Berindan, pe care l-am întâlnit de curând pe simeze
la Londra, în Brick Lane Gallery, într-o expoziție de
grup intitulată Urban Matters.
Artistul poate fi încadrat, în mai mare măsură
prin subiecte decât prin mijloace de expresie, în ceea
ce se nume°te Urban Art, dar aparențele sunt în°elă-
toare, deoarece Berindan s-a îndreptat spre pictură
venind dinspre zona fotografiei °i a instalaționismu-
lui, nu dinspre arta stradală ori graffitti. Preocupările
sale țin de cotidian, în special de om, fără ca acestea
sa îmbrace forma protestelor.
Semnatarul acestor rânduri, care îl urmăre°te pe
Andrei de cam un deceniu, identifică trei mari
perioade de creație în activitatea sa de până acum.
Este vorba despre un prim capitol oniric, al frag-
ABONAMENTE: Prin toate oficiile po°tale din pară, revista având codul 19232
în catalogul Po°tei Române sau Cu ridicare de la redacpie: 24 lei - trimestru,
48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru,
66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o
expedieze prin mandat po°tal la adresa: Revista de cultură Tribuna,
cv. abonament cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx,
cv taxe po°tale ro16trez24g670310200108x B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
mentelor, cu teme inspirate din subcon°tientul
colectiv °i inundat de culoare, în special de rozuri.
Avem de-a face cu un jurnal vizual transpus în pic-
tură. Adultul de mai târziu a folosit cele privite cu
ochii copilului de odinioară.
Urmează apoi o perioadă a°a-zis apofatică, în
care rolul principal este jucat de negru, ca enigmă a
reprezentării umane. Unul dintre proiectele dez-
voltate de artist în coordonatele menționate, Umbre
prin cotidian, presupunea lucrul cu negru pe fon-
duri negre, printre straturi, de asemenea, negre.
Pentru Berindan, umbra joacă rolul de termen
mediu între lumină, văzută ca subiect logic °i
întuneric, predicat în logica aplicată. Contrastul din-
tre cele două ipostaze î°i află o punte prin umbre.
Subiectele alese, înfăți°ate întotdeauna în plină
desfă°urare, devin pe pânzele artistului simple tre-
ceri de la alb spre negru prin griuri, procedeu care
subliniază ideea imposibilității de a °ti ce se află din-
colo de aparențe.
În fine, în ultimii ani, Andrei Berindan apelează
la suprafețe mari, la fonduri luminoase °i griuri col-
orate. Portretele dețin roluri cheie într-o serie de
lucrări de factură conceptuală, spectaculoase, dar
deloc explicite. Etapa actuală de creație îngemănează
(Continuare în pagina 27)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
mu HiMiiimi!
36
Black
Pantone 253 U