-(£- Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
296
Consiliul Județean Cluj
4 lei
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIV • 1-15 ianuarie 2015
Poeme de
Gavril Moldovan
Rare° lordache
Viralitatea
patogena
Emilia Faur La luminăție
Spiridon Popescu
Ilustrația numărului: Cristina Sandor (Mexic)
-(J>- Black PANTONE
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Victor Gaetan
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romo°an
Gh. Vlădupescu
Grigore Zanc
Redacpia:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor °ef adjunct)
loan-Pavel Azap
atefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacpie)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mle°nipă
Colapionare °i supervizare:
L.G. Ilea
Redacpia °i administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Cristina Sandor Fiecare cu Frida sa (2007),
ulei pe carton, 70 x 50 cm
Cristina Sandor	Între cer °i pământ (2008),
54 x 74 cm, tu° pe hârtie
traduceri
Andrei Zanca
Călătoria
împărtă°iri neînchipuite
ploua. ploua peste trecători
peste arbori peste biserica stingheră
peste călătoria asta a noastră
ce nu se va termina niciodată.
treceam printre arbori, aproape de locul
unde iarba unduia înspre zid - o uvertură
la crucea din vârf
biserică de vânzare
stătea scris cu litere mari, strâmbe
pe o placă de lemn prinsă de zidul scorojit
am încremenit câteva clipe, apoi copilul a murmurat
oare dumnezeu are adresă ...
nu, am °optit, dumnezeu nu are adresă, °i m-am oprit
deodată înfiorat de un gând: oare noi
avem noi o adresă
de vreme ce vorbim mereu despre viapa după
moarte °i mai niciodată de viapa dinainte de na°tere?
e întotdeauna doar lumina
rostindu-se prin unul ori altul, °i-atunci
popi invidia lumina, o mai popi trece sub tăcere
ori să ne fie iluzia atât de dragă încât revenim
mereu în ea, aici unde mintea nu poate
crea nici recunoa°te splendoarea?
°i-mi pare că aud din nou
vorbele din urmă ale fratelui trapist Luc
cu pupin înainte exterminării lui: moartea e dumnezeu
într-adevăr, doar linistea din mine poate
recunoa°te lini°tea din jur. doar lumina, lumina.
Ramura de măslin
când umbrele se alungau peste a°ezări
iar casele se topeau lin în înserarea din jur
urcam pe terasa deasupra podului, unde bunicul
î°i avea colombarul, bănuind de pe atunci că drumul
meu
se va înscrie între pământ °i cer, unde-°i murmura °i el
vorbele abia auzite
iar porumbeii ni se a°ezau pe umăr
guruind, noi uitând că-n jur guvernau doar
necazul °i lipsurile.
apoi, bunicul alegea unul din ei mângâindu-i
cu degetul mare capul °i aripile °i-i lega ceva de picior
apropiindu-°i de buze ciocul păsării înainte de o lansa
în sus, cu acela°i murmur de neînpeles pentru mine pe-
atunci.
°i-n seara următoare a°teptam a°ezapi pe banca colom-
barului
încât câteodată mă trezea din apipeală doar fâlfâitul arip-
ilor
oftatul lui de mulpumire, în vreme ce pasărea i se lăsa
ostenită pe umăr.
°i-n această încredere deplină
a reîntoarcerii, ne°tirbită de nici o ploaie, netulburată
de nici un vânt, uitam din nou totul °i-mi părea mereu
că zăresc deasupra mea legănându-se încet
o ramură de măslin
El viaje
Llovia, llovia sobre viajeros,
Sobre arboles, sobre la iglesia solitaria
Sobre este viaje nuestro
Que no se acabara nunca.
Pasaba entre los arboles, cerca del sitio
Donde la yerba ondeaba hacia el murro, una obertura
Para la cruz de la cima.
Iglesia a la venta
Estaba escrito con letras grandes, torcidas
Sobre una placa de madera acoplada al murro marchito
Me quede de piedra unos instantes, luego el nino mur-
mullo
^Puede que Dios tenga direccion de correspondencia?
No, le susurre , dios no tiene direccion de correspon-
dencia , y me pare
de repente inquietado por un pensamiento: ^realmente
nosotros
tenemos una direccion
mientras hablamos siempre de vida despues
de la muerte y casi nunca de la vida de antes de
nacer?
es siempre solo la luz,
pronunciandose atreves de uno u otro, y entonces
puedes envidiar la luz, la puedes silenciar
^o que la ilusion nos sea tan apreciada que volvamos
siempre a ella, aqui donde el cerebro no puede
crear ni reconocer el esplendor?
y me parece que escucho de nuevo
las palabras ultimas del hermano trapense Luc
poco antes de su exterminacion: la muerte es dios
de veras, solo el silencio dentro de mi puede
reconocer el silencio de alrededor. solo la luz, la luz
Rama de olivo
Cuando las sombras se alejaban sobre moradas
Y las casa se fundian lentamente en el atardecer de
alrededor
Subia a la terraza enzima del desvan, donde el abuelo
Tenia su palomar, sospechando desde entonces que mi
camino
Se encarrillara entre la tierra y el cielo, donde susurraba
sus palabras casi oidas
y los palomos se nos sentaban en el hombro,
gorjeando, nosotros olvidando que alrededor goberna-
ban
solamente las trabas y las faltas
luego, el abuelo elegia uno de ellos acariciandole
con el pulgar la cabeza y las alas y le ataba algo del
pie
acercando sus labios del pico del pajaro antes de lan-
zarla,
hacia arriba, con el mismo murmullo, para mi no
entendido en aquel entonces.
Y en la tarde siguiente esperabamos sentados en el
banco del palomar
Que a veces me despertaba del sueno solo el aleteo
Su suspiro contento, mientras el pajaro se dejaba caer
Cansado sobre su hombro.
Y en est confianza total
Del volver, inalterada por ninguna lluvia, no estorbada
Por ningun viento, olvidaba todo de nuevo y se me
parecia
Que vislumbro sobre mi meneandose despacio
Una rama de olivo.
Traduceri de
Octavian Vasilescu
■
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Filologia - între mit °i
rațiune, la Mircea Florian
Remus Folto°
Specifica mai ales epistemologilor de vocație, o
anume modalitate de expresie este aceea prin
care lucrurile ce trebuie puse la punct sunt
„mulate” pe o claritate °i o limpezime conceptuala
expresa. Nu trebuie sa ne facem iluzii ca numai
epistemologii pot uza de claritate °i limpezime, dar
ramîne cert ca ace°tia sînt printre primii care
„sufera” de o raționalitate discursiva fara cusur,
fara urma de „accent” quasi-obsesiv sau alura de
„complicație” lirica. De multe ori nu se întîlne°te la
epistemologi nici macar o „arhitectura” sau
„construcție” a°a cum întîlnim la gînditorii Ființei.
Ontologia va uza întotdeauna de sistemicitate, pe
cînd teoria cunoa°terii se va plimba de ici colo
întrebuințînd o libertate conceptuala atît de larga
încît va fi greu de controlat °i mai ales de stapînit
cu cugetul. Acolo unde trebuie întocmită o
„structura” a Ființei - cum se face în ontologie -
vom avea, ca ecou al întocmirii, o ordine necesara,
un apriorism intern; pe cînd acolo unde are loc o
descriere a cunoa°terii - cum se face în
epistemologie - vom avea o ordine logica dar nu
întotdeauna necesara. Tocmai de aceea orice text
care adera la epistemologie are un criteriu
panprezent - °i anume acela al logicitații perfecte,
al geometriei absolute, chiar daca ordonarea interna
nu beneficiaza de un apriorism obiectiv.
Pe de alta parte, n-am spune ca orice
epistemologie este saraca de anumite „sinuozitați”
care sa-i dea culoare stilistica, însa în cazul
particular al lui Mircea Florian întîlnim aceasta
saracie. Cu toate acestea nu trebuie sa ne facem
surzi °i muți în fața unui text care - fie vorba între
noi - este grevat, din cauza dorinței de precizie, de
o expresivitate majora. Nu totdeauna expresivitatea
este importanta. Mai degraba trebuie înregistrat
°irul, de multe ori abscons, de cele mai multe ori
revelator, al ciorchinilor de raționamente. Faptul ca
nimic poetic nu-°i gase°te vreun loc în materialul
supus atenției de catre Mircea Florian - trebuie
spus - este atît o lipsa cît °i un cî°tig. Cei ce-°i
doresc un mod °tiințific - aproape juridic - de a
înainta o data cu textul, sunt satisfacuți.
Neobi°nuiți cu metafora sau alegoria, se vor
declara mulțumiți. Pentru ei este un cî°tig ca nu
trebuie sa asiste la o „amplificare” a problemelor,
preferîndu-le simplitatea generoasa. Pentu alții,
scheletul logic trebuie „îmbracat” în straiele
atragatoare ale filosofiei (mai cuprinzatoare decît
epistemologia) care nu numai ca formeaza - ceea
ce lipse°te °tiinței - ci, mai mult, învaluie în mister.
Pentru ace°tia este o lipsa sa preferi un limbaj
geometric mono-referențial, unui limbaj care
„pulverizeaza” sursa referențiala, dînd forța °i
expresivitate sensului. Avem, pe de o parte, stilul
°tiinței °i, pe de alta, stilul mitului.
Dar iata ca noi, pentru a întemeia o sinteza ce
poate ar ramîne doar speculativa, ne declaram
alaturi de Mircea Florian atunci cînd ne întîmpina
tocmai cu aceste doua concepte în conținutul
volumului de fața: De la mythos la logos: modul
°tiin/)ific °i modul metaforic (sau mai degraba
alegoric). Într-o prima determinare - ce se va
completa ulterior - cautam modul metaforic de a
face filosofie, ceea ce Florian identifica în forma
inițiala de gîndire a grecilor - în calitate de mit; iar
pe de alta parte, cautam ontologia platonica °i
aristotelica ce raționalizează (°tiințific) orice tip de
cunoa°tere eliminînd calitatea naturala
„basmuitoare” a cunoa°terii. Dar cum se petrece
acest lucru?
De la Mit °i pîna la Rațiune exista o distanța
care separa - în lumea grecilor - doua moduri
foarte exacte de a privi lumea: o data prin ochii
unui tip de copilarie ce explica totul prin „forțe”
iraționale personificate ce acționeaza dupa bunul
plac, fiind quasi-nevazute dar absolut eficiente
(zeii); °i, pe de alta parte, prin „principii” expres-
raționale care acționeaza dupa o lege a necesitații
ce poate fi de catre toți recunoscuta °i care este
dincolo de vreun „capriciu” intern care sa o poata
personifica sau deturna de la parcursul sau
teleologic (arche-ii). A°a cum bine vede Mircea
Florian, cele doua tipuri de perspective se vor
înfrunta de-a lungul secolelor sub diverse forme
deghizate, sub diverse modalitați de a se camufla -
°i asta nu pentru ca filosofia-°tiin/)ă sau filosofia-mit
ar avea nevoie mereu de a se reformula, de a se
regîndi, ci pentru ca, în mod cît se poate de firesc,
nu mai pot exista alte forme de exteriorizare a
filosofiei - decît: cea raportată la mit (religia atît ca
forma mentis antica °i medievala care comporta
categoriile dogmatice specifice cît °i ca forma
mentis ce subsumeaza - în modernitate - o
„manifestare” doctrinara ca recrudescența raționala
dar tot în calitate de dogma - camuflată sub
concepte contemporane); °i: cea raportată la °tiin/)ă
(epistemologia antica „rezistenta” la subterfugiile
fanteziei mitice °i epistemologia moderna ca
referire la conglomeratul °tiințelor particulare
organizate).
Pentru a nu ne încurca, sa reluam! E vorba,
atunci cînd ne referim la un mit în calitate de
organ modern de comprehensiune a realitații,
despre reziduurile de fantazare care explica
metodic un dat ce are o forma „imprecisa”, perfect
compatibila cu basmul, cu povestirea. Orice
explicație moderna care face apel la o justificare
apropiata imaginarului sau care nu raspunde în
mod cît s epoate de concret imperativului
raționalității, este o explicație mitica: de aceea am
spus ca, dupa Mircea Florian, mitul se refera uneori
°i la aspecte de epistemologie moderna atunci cînd
ofera o sursa de cuno°tințe. Asta pe de-o parte.
Dar avem °i partea raționala a problemei. Partea
pur °tiințifica ce ofera un tip de explicație - o data
cu modernitatea - apelînd la concepte cu anvergura
semantica pur specifica, absolut circumscrisa sie°i,
°i care nu poate genera din punct de vedere
rezidual nici o inadvertența logica, nici o
intervenție raționala.
În alta ordine de idei, pe de-o parte avem - la
greci - o cunoa°tere antica pentru care religiile dau
un raspuns problemei existenței prin vasta
mitologie °i ritualica (de asemenea, poeții izvoditori
ai Musei °i preoții greci vor oficia filosofia ca pe o
practica, arta, înțelepciune, cunoa°tere, mesaj
profetic sau iubire de înțelepciune -
compartimentarea îi aparține lui Mircea Florian), °i
pe de alta parte, o cunoa°tere pentru care Socrate,
Platon °i Aristotel reprezinta un nou mod de a
aborda epistemologic realitatea, caci ei cauta
adevarul pe calea „original-raționala” conceptului.
Din alt unghi de vedere, daca vom considera
scolastica precum un aristotelion revigorat pentru
care fizica °i metafizica mai uzeaza înca de
conceptul de heterogenitate (vezi fizica teleologica
aristotelica), vom opune ei spiritul renascentist ce
se va încununa cu o alta viziune - departe de cea
medievala °i antica - cea galileiana sau newtoniana
pentru care omogenitatea este principiul explicativ.
Dar sa nu ne departam de subiect! La Mircea
Florian, daca ar fi sa urmarim textul, am ajunge la
concluzii succesive care, pe bucați, duc toate în
acela°i loc: dorința expresa a autorului de a oferi o
sinteza chiar daca nu una originala. ai asta nu
numai pentru ca Mircea Florian apeleaza în mod
constant °i abundent la citate °i sinteze ale
sintezelor, cît pentru ca scopurile pe care °i le-a
propus au fost de mult elucidate, discutate °i
epuizate. De ce sa mai insistam ca pot exista
forme de gîndire mitica exact sub „ambalajul” unor
concepte moderne din domeniul °tiinței, din
moment ce acest lucru reiese chiar datorita
simțului comun, °i cu o evidența cople°itoare? La
ce ne folose°te, pe de alta parte, sa consideram
°tiințifice anumite explicații care, la o analiza mai
atenta, fac parte din panoplia „razboinica” a
fanteziei, iar exactitatea lor ține mai degraba de
„insistențele” unei subiectivități subsumante decît
de necesitatea unei ordini absolut externe sau
obiective? Toate acestea sînt truisme ale vremii lui
Mircea Florian. Poate ca au contat mai mult atunci
decît acum. ai chiar a°a este. Caci acum, în
contemporaneitate, odata cu avîntul nemaiîntîlnit
al tehnicii, tehnologiei sau °tiinței în genere, opera
fanteziei - de exemplu - nu mai poate fi mitul caci
fantazarea a devenit acel obiect de cunoa°tere care
prezinta în esența sa de la 1,2,3...n °i pîna la n+1
calitați, determinari, atribute, perfect detectabile,
cuantificabile, cu un mecanism de funcționare
absolut, cu o „a°ezare” în relație „anatomo-
fiziologica” raportata la toate celelalte „funcții”
psihologice, cu o relație inclusiv cu fundamentele
neurologice °.a.m.d. Unde, a°adar, vom mai integra
mitul? Sau filosofia-mit? Sa fie acest concept unul
care nu mai poate fi catalogat decît pe aspectul sau
figurat? Dar filosofia-°tiința? Caci cea din urma se
vede obligata sa dea seama de unitatea tuturor
°tiințelor care, de altfel, s-au specializat atît de
abrupt încît sinteza pare imposibila °i chiar hilara!
Cî°tigul este altundeva! Cî°tigul comprehensiv
este ca Mircea Florian ne-a facut sa înțelegem mai
bine nu concepte °i idei, evident legate de mit °i
rațiune, ci ne-a facut sa înțelegem mai bine întregi
epoci, formele lor de gîndire, a°a cum evolueaza
unele dupa altele, urmarind sa ne aduca în prezent
o înlanțuire istorica pe cît de clara, de justificata,
cu menirea ca noi sa înțelegem - aproape hegelian
- ca nimic nu este întîmplator, ca istoria, chiar °i
cea a ideilor, nu poate „curge” decît într-un singur
sens °i ca „dialectica” istorica este aceea care
trebuie sa produca toate semnificațiile, indiferent
din ce punct de vedere ar fi „vizualizata” realitatea.
De altfel, Mircea Florian tradeaza în orice studiu
sau volum, inclusiv în cel de fața, o preocupare pe
terenul analizei istoricitații (asupra careia magistrala
ramîne - evident - opera lui Hegel). Interesul
hegelian acordat unui nivel de gîndire ce a fost
expus în Recesivitatea ca structură a lumii, unde
dualismele antitetice disimetrice structureaza
realitatea, dau oricarui lector o idee despre cum
trebuie gîndita problema istoriei. Procesualitatea
Istoriei (cu majuscula) poate fi „mediul” generos al
unei interpretari ce se propune a fi una care
depa°e°te atît calea mitului, cît °i calea °tiinței,
gasindu-i filosofiei un nou rost °i o noua
îndreptațire. Este lucrul asupra caruia s-a aplecat cel
mai mult autorul nostru, °i care a facut ca lucrarile
sale sa capete originalitate °i permanența.
■
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
3
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cârpi în actualitate
Farmecul discret al ochiului
prizonier altor lumini
Imelda Chinpa
Gheorghe Vidican
Dimineața din pumni
Oradea, Editura Aureo, 2014
Un nou volum, Dimineața din pumni, a
apărut la Editura Aureo, Oradea 2014, sub
semnătura scriitorului bihorean, Gheorghe
Vidican, °i a fost lansat la Târgul „Gaudeamus", în
luna noiembrie a acestui an. Majoritatea cărților lui
Gh. Vidican s-au bucurat de succes, fiind apreciate
pe plan napional °i obpinând numeroase premii °i
distincpii. Volumul proaspăt apărut, dovede°te
experienpă poetică, vitalitate estetică, ideatică °i
stilistică, toate aglutinate într-o formulă ermetică °i
într-un op - bijuterie atât la nivel formal, cât °i al
densităpii intelectuale. Tonul liric este repetitiv, Gh.
Vidican ne-a obi°nuit cu expresii °i frazări ample,
iar încadrarea în lirica modernă este previzibilă, un
modernism nou, al substanpei, în construcpia căruia
poetul renunpă cu u°urinpă la semne, pentru că î°i
poartă în interior semnificapiile, °i „se poate lipsi
de semnalarea în exterior a identităpii sale".
Poezia lui Vidican iese de sub incidenpa unei
ecuapii decorative, discursul vizând un timp mai
condensat al unei gestapii spirituale din care
eclozează hazardul verbului. Suntem a°adar în fapa
unui volum despre „marea trecere" a fiinpei, fiecare
zi fiind o continuă °i nesfâr°ită cosmogonie ce
desenează o poetică a limitei, a neputinpei:
„suntem trecători ca °i pipătul copilului născut".
Poemul este izvorât din întuneric °i devine o formă
superioară a tăcerii, este manifestarea frământărilor
fiinpei, iar lumina, lacrima °i sărutul sunt forme
eterice a împlinirii: „ochiul prizonier altor lumini".
Vitriolul ironic vidicanic se conjugă cu filosofia
existenpialistă °i coabitează pe tot parcursul
prezentului op: „îpi plimbi strigătul ochi pătrapi
prin guvernarea boc fidelitatea călătorilor e oarbă".
Astfel, imaginile, fragmentele alcătuiesc mozaical
spapiul arhetipal, care devine motiv de evadare din
cotidian: „simt mirosul de fân cosit ieri", „verdele
ierbii bâta ciobanului" (nocturnă).
Descifrăm în intenpia poetului un timp al unei
posibile aventuri, al marii întâlniri dintre semn °i
recognoscibilitatea unor simpiri lăuntrice, o
variapiune a tonalităpii poetice dinspre prozaicul
cotidian spre o poetică a viziunii: „prin copaci
cresc biserici proslăvind virtupile întunericului", „în
catedrală cioburi dangăt de clopot" (în catedrală),
„o pisică ascultă cu stetoscopul lumina stinsă a
existenpei"; întunericul, tăcerea °i mupenia sunt
expersii ale scriiturii poetice vidicanice: „totul
începe într-o pălărie a mutului/ om ce-°i rupe linia
viepii din palmă vreascuri putrezite doar carnea
luminii e trează" (în odihna de sine). Lumina este
nuanpă, este doar intuită, devenind substanpă în
lirismul lui Gh. Vidican. Discursul poetic este
reflexiv, de interior, de adâncime: „ochiul are
partea nevăzută deschisă", construit pe verticală, în
care nadirul °i zenitul se întâlnesc într-o poetică a
senzualităpii, a marilor pasiuni interioare, creând o
imagine remanentă a unui limbaj solidificat într-o
tăcere autarhică. Pasărea Phonix se constituie în
motiv central devenind expresia dorinpei de
rena°tere în idee, de tăcere plenară în poem °i prin
poem: „păsării phonix tăcerea îi taie-n mii de felii
zborul sângelui ei cald/ pătează albirea pădurii de
mesteceni spirale de lumină îmbălsămează
răbufnirile tale de lavă" (lacrima ta), „sumbra/
trădare a evei înflore°te durerea de tâmplă în
cenu°a păsării phonix mocne°te-o poveste fatală"
(încerc să-mi imit umbra), „într-un colp scheletul
lini°tii deplânge soarta cetăpii devenită ascunzătoare
de hopi °colipi la/ paris" (cetatea oradea), „trupurile
noastre încep călătoria prin dedesubtul pa°ilor acea
călătorie/ inipiatică a durerii" (pa°ii tăi), „buzele
tale jumătate carne astrală/ jumătate mirosuri de
pe°te" (încerc să-mi imit).
Poetul trăie°te exuberant, pasional fiecare clipă,
°tie să se bucure, °tie să se exalte într-o expresie a
senzualităpii, a pasiunii zgomotoase, o creapie în
esenpă, epidermică: „mu°că buzele tale setea
zgomotos spartă de asfalt" (floare de cală).
A°a cum ne-a obi°nuit deja, Gh. Vidican scrie
un poem amplu, fluid pe care lectorul inipiat are
libertatea de a-l rescrie, de-a-l recompune, fiind o
aglomerare de imagini, de senzapii care trebuie
ordonate coerent, care trebuie căutate în spatele
unei literaturi aparent imposibile. Sunt valorificate
miniaturalul, o poezie a grăuntelui de rouă, dar °i
a cosmicului, a limitelor, a recompunerii tactile a
anilor copilăriei: „clarvăzătoare mirarea bunicii/
duce în dar porumbei albi preotesei", „grăuntele de
rouă înghite lumile apocaliptice ale simpurilor/
cresc arborescent întrebările forma gânditoare plină
de viitor a trupului alegorie - a plăcerii" (lumile
apocaliptice ale simțurilor), „cineva bate la u°ă cu
degetul arătător plin de litere braille/ am acoperit
umbra lini°tii cu un rămas bun unic înlăuntrul
ochilor lumina felinarul absenpa ta" (călcâiul lui
achile), „sună mirosul pâinii coapte în nările
copilăriei mele obosită dimineapa în prunele
coapte" (mirosul pâinii coapte).
Poetul are dezvoltată con°tiinpa viepii °i a
morpii, a întunericului °i a luminii, iar această
ordine cosmică este concepută de Vidican în
spirală, regăsindu-°i echilibrul în interiorul fiinpei,
armonizându-°i trăirile, simpurile, demersul artistic,
°i instaurând un echilibru al viziunii. Lumina este
Cristina Sandor	Personaj VI-Neidentificat (2013)
linogravură 40 x 30 cm,
Cristina Sandor	Personaj VII-Neidentificat (2013)
linogravură 40 x 30 cm
distrusă, ruptă, intuită în poemul vidicanic:
„lumina se rupe de genunchii ferestrei" (fecioria
femeii), „adună orbii în degetele tale descriind
lumina ca pe-o zi de petreceri" (răsăritul soarelui).
Petidul revine, este spapiul matricial, al
desăvâr°irii poetului, spre care accede, un spapiu al
lini°tii, al echilibrului, iar poemul o dimineață a
spiritului. Vidican î°i abstractizează poemele de la
un volum la altul, ermetismul poetic rezidă în
straturile lexicale variate: „încălzesc în pumni
dimineapa viii °i morpii" (dimineațaîn pumni),
„buzele bunicii pa°i de defilare ai flăcăului sprinten
ca zorii miros de fân în scârpâitul oaselor" (o zi la
petid), „se leagă la °ireturi gamela soldatului
tristepea înfrângerii înfloresc norii/ [..]/ buzele tale
acoperă fereastra pasărea nerăbdării lacrimă în
cău°ul florii/ păcatul atâta durere în mângâierile lui
sunt o fotografie acele săruturi" (femeie aoteptând).
Degetele descoperă tactil universul, ele sunt
vederea vidicanică, „ochiul orbului" percepe doar
suferinpa, stropul de rouă devine lacrimă a
manifestării: „alcătuiesc roua din sudoarea sângelui
ochii tăi mi-aduc merinde în lacrimi stau ghemuit
în/ scorbură mersul de melc e mers de melc
pentru că se grăbe°te încet neostenind lumina cu/
ochiul orbului sângele străbate precizia °oaptei cu
baioneta în mână despică mirosul de fân"
(alcătuiesc roua). Existenpa placentară este o
constantă a prezentului volum °i este percepută ca
o experienpă plenară, este pântecul ce na°te
lumina, ce dă organicitate unor senzapii, imagine a
durerii primordiale: „ursirea viepii luni dimineapa
răsăritul pe cre°tet rouă în lacrimi aduce năna°a",
„scâncetul pruncului răzvrătit la vederea luminii
mu°că foamea cuvintelor" (ziua mea de naotere);
„e o naivitate să opre°ti curgerea prin lini°tea
conjugală a na°terii scâncet de prunc"(curgerea);
„mă love°te copilul din tine pune apa în saci"
(stropul de rouă).
Poetica lui Gheorghe Vidican este a°adar o
formă rafinată de supraviepuire, o manifestare a
unui spirit caustic, lirismul oferind o deschidere
spre propriul intimism. Nostalgia, suferinpa devin
nu doar metafore, ci °i destin, alcătuire plenară o
unui spirit frământat, a unei con°tiinpe
fragmentate, toate recompunând o stare, un
demers poetic de înaltă pinută estetică.
■
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
(|^ Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„Lumile semantice” ale
Luceafărului eminescian
Adrian Pion
Rodica Marian
Luceafărul. Text poetic integral
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014
Readucerea în actualitatea noastră literară a
exegezei Luceafărului pune în evidenpă
neîncetata importantă acordată „poetului
nepereche" °i constanta preocupare pentru
revelarea sensurilor încifrate în „taina
seducătorului poem". Astfel că literatura poemului
spore°te °i textul este pinut mereu sub lupa
cercetătorilor, spre evaluare °i reevaluare continuă.
Printre ace°ti eminescologi înrăipi în °tiinpa
exegezei literare, Rodica Marian °i-a câ°tigat un
loc binemeritat, pupin incomod pentru
conservatori, grapie unei deschideri îndrăznepe în
remodelarea metodelor °i opiniilor considerate
tabu (mo°tenite de la înainta°i „imbatabili") °i
grapie, de asemenea, unui discurs elegant °i
persuasiv în e°alonarea ideilor. Iubirea °i pasiunea
Rodicăi Marian pentru acest text axial al poeziei
române°ti a îmbrăcat forma unui nou studiu
intitulat Luceafărul. Text poetic integral, apărut la
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014. Acest nou text
se adaugă unui °ir de cărpi, tipărite din 1999
încoace, rod al muncii suspinute, întinse pe mai
bine de 15 ani. Amintesc doar „Lumile”
Luceafărului (1999), Mihai Eminescu: Luceafărul.
Text poetic integral (1999), Dicționarul
Luceafărului eminescian (2000) °i Luna °i sunetul
cornului. Metafore obsedante la Eminescu (2003),
studii care au mi°cat ceva în eminescologie °i vor
atrage atenpia, cu siguranpă, °i în viitor. Este crezul
autoarei acestei cărpi de a veni cu interpretări
originale, solid argumentate, dezvoltate din
scrierile precedente °i făcând corecpia necesară
acolo unde nu se poate pune de acord cu
interpretări mai vechi (ale ei sau ale altor
comentatori). De aceea Luceafărul. Text poetic
integral (2014), este analiza adusă la zi despre
problematica poemului °i despre arborescenta
exegeză critică, oferind un ghid temeinic alcătuit
prin labirintul semantic al „textului integral". Este
mai mult vorba despre o recuperare pe principiul
unităpii vizionare decât despre o reabilitare
peremtorie. Rodica Marian crede cu obstinapie în
demersul ei de a pune pe baze corecte, solide
logica interpretărilor °i de a întregi substanpa
comentariilor, aplicate nu unilateral textului
antum, definitiv, ci, complemantar °i unitar,
„textului poetic integral" al poemului, adică
ansamblului textual definit ca sumă a variantelor
°i manuscriselor °i chiar mai mult decât atât.
Conceptul de „text poetic integral" este prezentat
pe mai multe pagini °i considerat punct de
plecare absolut necesar în analiza celebrului poem
pentru a-i cuprinde adevărata dimensiune
semantică. Una din concluziile privind conceptul
enunpat poate fi: „Textul poetic integral urmăre°te
a°adar corecta orânduire a procesului creator, în
sensul stabilirii variantelor, intertextelor (în
terminologie franceză a avant-textelor), în
procesul disparipiei °i/ sau al menpinerii unor
elemente, construcpii, unor schimbări de sens
(prin reluări în alte contexte), pentru reliefarea
unor relapii, metafore, motive sporadice ori
insistent consecvente până în textul antum
tipărit". Astfel caracterizat, textul integral devine
obiect de studiu °i prilej de apropiere, pe firul
totalităpii, de năzuinpa textului ideal, niciodată
atins, dar vrednic de luat în considerare pentru a
înlătura orice bănuială de reducpionism sau
fragmentarism analitic.
Metoda de abordare ce are în vedere mulpimea
variantelor °i a sensurilor sugerate de acestea i se
potrive°te mănu°ă autoarei, deoarece felul ei de a
glosa persuasiv °i abilitatea de a aluneca pe pistele
demonstrapiei sunt cele potrivite unei dezbateri de
asemenea anvergură. Aceste elemente ale
investigapiei euristice îi sunt proprii °i fac parte
din stilul unei scriituri argumentative, de luminare
°i de identificare. Disponibilitatea de a pine seamă
de extinderea spre alteritate conferă textului
eminescian astfel văzut profunzimi °i complexităpi
noi. Discursul analitic are extindere polifonică,
ignorând orice tip de cronologie vetustă,
penetrând ritos arealul exegetic cunoscut prin
tehnica punerii în adâncime, într-un fel de mise
en abym productiv la nivel semantic °i simbolic.
Astfel că „lumile semantice" ale poemului sunt
distribuite pe nuclee de înpelegere globală a
secvenpelor extrapolate în variante. De aceea,
variantele nu sunt simple relicte, ci texte paralele
care aprofundează povestea în complementaritate.
Acestor argumente li se adaugă extensii spre
motive congruente din alte poeme, lărgind astfel
sfera acreditată în timp a interpretărilor.
Remarcabile sunt în acest sens trimiterile spre
integrarea viziunii din La steaua în textul integral
al Luceafărului (p. 42). Autoarea arată că „motivul
stelei sungurătăpii" s-a manifestat plenar °i în Odă
(în metru antic) reverberând în sintagme cu
rezonanpe multiple în poemul analizat: „Lucind
singurătăpii", „Călăuzind singurătăpi", „L-acea
singurătate", „Singurătăpii mării". Idealurile stoice
„care au contribuit la compunerea Glossei", după
spusele lui Tudor Vianu, se regăsesc, sub forma
unui fundal „de metafizică eleată, absorbită din
Schopenhauer" °i în „marea compozipie a
Luceafărului" (Tudor Vianu). Dorinpei de
recuperare a „lini°tii eterne" din finalul poemului
i se găse°te punct de plecare în îndulcitorul „dor
de moarte" din Peste vârfuri, după care „dulcele
dor de moarte" eminescian este asociat cu
arghezianul „bucuros de moarte". Apare astfel
evident că „starea lini°tii eterne" este „o chemare
spre ataraxia lumii reci". În această ordine a
trimiterilor sunt inserate construcpiile „sunetul
cornului", „farmec sfânt", „dor de moarte" sau
„farmec dureros", adevărate „chei de boltă în
lirica eminesciană", comentate deja amănunpit
într-un studiu anterior.
Un loc central îl ocupă analiza formelor °i
sensurilor dedublării Luceafăr - Hyperion,
deoarece, spune autoarea, „cele două fepe ale
Luceafărului - Hyperion, mi se par sensul cel mai
adânc al poemului, izvorât, cred eu, din
confluenpa sensului alegoric conpinut de basmul
versificat inipial de Eminescu, sens mult amplificat
de construcpia poetică a Luceafărului" (p. 132). Se
înpelege că Rodica Marian practică o critică la
persoana întâi, complinită în corelarea ideilor mai
vechi °i mai noi cu substanpa problemei supusă
dezbaterii. Ea tratează „ecuapia romantică" pe linia
trasată de Constantin Noica în sensul repudierii
„unei istorice crunte banalităpi romantice".
Nemulpumită °i de comentariile la notipa poetului
referitoare la sensurile alegorce ale poetului, de
unde s-au extras opinii tributare în mare parte
gustului comun, autoarea se delimitează de
„platitudinea romantică" a exegezelor °i
amendează gre°ita citire a „notipei" amintite în
care Eminescu insistă mai mult asupra nefericirii
omului de geniu pe pământ, întrucât el „nici e
capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit." Autoarea face diferenpă între sensul
alegoric, prim, °i cel „global poetic", secund, aflat
pe înveli°ul metafizic al basmului poetic. Lumile
poemului se configurează, a°adar, bipolar, ca două
entităpi/ eternităpi în opozipie: ve°nicia increatului
°i ve°nicia lumii create. Sensurile axiale se
întemeiază pe două lumi semantic-textuale:
Luceafărul °i Hyperion. Autoarea transferă
opozipia clasică dintre etern - efemer sau cosmic -
terestru în „ve°nicia increatului °i eternitatea
ciclicităpii". Pune un accent deosebit pe ipostazele
textuale ale personajelor poemului, pozipionate
între „eternitatea absolută °i ve°nicia universului
creat". În acest areal de idei °i formulări
revelatoare, Hyperion este noua fapă a
Luceafărului, iar eroul titular care iube°te „este
Luceafărul, nicidecum Hyperion", dualitatea
personajului fiind punctul de sprijin în explicitarea
tezei, de unde derivă procesul de „luceferizare" al
personajelor terestre. În acest context, Cătălina „se
conturează a fi o fiinpă complexă, întreagă,
exemplară", abstrasă epitetelor °ablonarde axate
pe mediocritatea sa, limitative °i filistine.
Exponenpii celor două lumi se caută, dar nu
fuzionează, întrucât aparpin unor sfere antagonice,
„lumi ce nu se vor uni în veci".
Parcurgând etapele demonstrapiei începute cu
„Dedublarea nemuririi °i a Luceafărului-Hyperion"
ai senzapia că „taina" celebrului poem despre care
vorbea Perpessicius rămâne integrată în text, în
ciuda exegezei fascinante °i lămuritoare pe care o
stârne°te la fiecare nouă lectură. Astfel se explică
°i mărepia lui. Fiecare din capitolele cărpii ar
merita câte un comentariu separat, atât de
captivantă e problematica dezbătută sub forma
unor incursiuni în tema „micului eu", a
incon°tientului eminescian °i a viziunii morpii ca
„umbra unei viepi eterne", la care se adaugă
„discupia" despre religiozitatea °i cre°tinismul
creapiei sale, ipostazieri ale sacrului contrase în
sintagma „lumină din lumină". La capătul
studiului, ca o anexă, autoarea a consimpit să
adauge câteva considerapii despre prefapa semnată
de poetul Andrei Fischof la traducerea în ebraică a
Luceafărului. Dintr-odată, cele câteva pagini
primesc valoarea unei concluzii. Andrei Fischof
intuie°te în mod exemplar ideatica expunerii,
punctând conceptele-cheie cu acuitate
clarvăzătoare. Cercetătorul vede în rândurile
poetului o confirmare „oportună" pentru a arăta
justepea propriilor idei °i de aceea conchide să
sintetizeze demonstrapia în câteva opinii ferme
care suspin credinpa de acum, cea mai recentă, a
autoarei la capătul cercetărilor sale de 15 ani.
Autoarea insistă asupra unicităpii poemului ca
tezaur universal, făcând integrarea studiului său în
corpul global al exegezelor poemului. Demersul
reinterpretării Luceafărului în scrierile Rodicăi
Marian prime°te prin această nouă aparipie
editorială valoare de document referenpial,
imposibil de ignorat în literatura viitoare a
celebrului poem.
■
Pantone 253 U
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
(ț) Black
Pantone 253 U
Zile °i nopți cu DRP
Constantin Zărnescu
Cornel Ungureanu
Zilele °i nopțile săptămânii. O introducere în
opera lui Dumitru Radu Popescu
Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 2014
Criticul °i istoricul literar timi°orean Cornel
Ungureanu a urmărit, toată viapa, în
articolele, eseurile, cărpile sale o temă
specifică Sud-Estului european °i unor prelungiri ale
spiritului MittelEuropei (cazul Banatului), trecând
dincolo de o expresie mult folosită, însă inadecvată:
literatura (°i spiritul) „balcanic(ă)". Drept este că
această sintagmă a fost „tocită”, îndeob°te de
istorici °i politicieni. Cornel Ungureanu a inipiat,
astfel, conceptul de geografie literară (privitoare,
astfel, °i la literatura „comparată" °i interferenpele
româno-sârbe°ti, albaneze, grece°ti etc.), care
excelează prin scriitori reprezentativi ai Câmpiei, ai
Pădurilor străvechi („Deliormanului") °i ai Dunării.
Ilustrările sunt maxime: Panait Istrati, Marin Preda,
Dumitru Radu Popescu, Zaharia Stancu, Fănu°
Neagu, °tefan Bănulescu, Nicolae Breban, Sorin
Titel °.a.
Reluându-°i, amplificându-°i eseurile °i cronicile
literare din deceniul °ase °i °apte, Cornel
Ungureanu a semnat adevărate studii (°i prefețe) la
cărpile lui Dumitru Radu Popescu, a°a cum a fost
cazul la populara antologie de povestiri °i nuvele
Leul Albastru (col. B.P.T., 1981); eseurile °i
capitolele sale din vol. Proza românească (Ed.
Cartea Românească, 1985); Istoria secretă a
literaturii române (Ed. Aula, 2011). °i iată, acum:
Zilele °i nop?ile săptămânii. O introducere în opera
lui Dumitru Radu Popescu.
Volumul conpine, spre finalul său, °i o
informapie cu totul prepioasă, de istorie literară; iat-
o: „Am primit de la D.R. Popescu unul din
numeroasele sale volume, apărute după 1989 -
Scrisori deschise. Cartea mea se vrea o explicație
sau completare (s.n.) a acestui volum - ultimul?, al
lui D.R. Popescu" (p. 145), suspine criticul.
La pag. 105 din Scrisori deschise, în eseul-
scrisoare Cărțile fără coperte °i sumerienii, datată 8
nov. 2011, Dumitru Radu Popescu se confesează:
„... N-am înpeles ce este Revoluția (proletară, n.n.),
cine are dreptate °i cine nu, fiindcă moartea,
echidistantă fapă de o culoare sau alta, n-avea
norme, limite, morală. Ea era zeul zilelor °i nopților
(s.n.). În miezul Apocalipsei se afla un Bărbat
puternic, polifonic, năucit de istorie, neclintit, ce
semăna mai degrabă cu Ulise, nicidecum cu
viteazul Ahile!..."
Este, desigur, în discupie, „polifonicul", „biblicul"
Moise, personajul central, poreclit astfel, din
întregul ciclu romanesc: F, Vânătoarea regală (între
1971-1973); O bere pentru calul meu (1974);
Împăratul norilor (1976); Ploile de dincolo de vreme
(1977); apoi Viața °i opera lui Tiron B (1980);
Iepurele Ochiop (1989).
Aproape toate evenimentele ciclului romanesc se
petrec în spapiul fabulos al „cotului Dunării" (în
Oltenia), de°i există °i exceppii: Cei doi din dreptul
bebei (1973), cu fapte °i acpiuni teribile, din
perioada horthystă, în Transilvania. Iar criticul
Cornel Ungureanu nu uită să-°i edifice, neîncetat,
conceptul său de geografie literară: D.R. Popescu a
copilărit în Dănceu (Mehedinți), la bunicii dinspre
tată, însă °i în câmpia, colinele, pădurile Oradei
(spapiul bihorean-ardelean), care-l va influenpa,
hotărâtor, în întreaga sa carieră de romancier,
dramaturg, nuvelist, eseist °i scenarist. Urmând
pilda Moromeților, roman al unei profesiuni
importante - aceea de scriitor, afirmă Cornel
Ungureanu, D.R.P a intuit „cel dintâi din generația
'60, că lupta cu a°a-zisa Revoluție (doctrina
comunistă) este posibilă!..." „Pcți fugi din această
lume?", se întreba foarte tânărul scriitor, care
debutase în volum utilizând o expresie simbolică °i
dramatică, chiar profetică, pentru viitoarea prăbu°ire
a Epocii: Fuga (Ed. ESPLA, 1958).
Dumitru Radu Popescu devine, prin amploarea
ciclului său romanesc un „scriitor al Sudului
românesc", autor epopeic-parodic „al spațiului
demonizat" (de odioase crime ale comunizării
pământurilor; sat a°ezat „sub blestemele omului
tradipional - deposedat de drepturi, avupie, amintiri,
trecut. Aceasta devine geografia sudică a literaturii
lui Dumitru Radu Popescu". Astfel, operele sale
reprezintă, în chip tragic, disparipia unei întregi clase
sociale din istorie: moartea omului pământului.
Sunt romane-„bestiariu", „satirizări crude ale
demonicului", „căderi ale oricărei viziuni morale",
„ale mizeriei" °i „sărăcirii", „pauperizării, răului,
urâtului °i derizoriului".
Amintirea biblicului Părinte-Arhetip, Profetul
Moise, a dispărut, fiind înlocuit de un alt
„învăpător", spirit „degradat", manipulator al
Istoriei, personaj-parodie, „poreclit", nu numit (tot)
Moise. Astfel, în capodopera romanescă Vânătoarea
regală „nu va fi vorba de familia regală a României
(...) ci de o altă regină, oarbă °i universală -
Turbarea!”. Molimă a sufletelor oamenilor
(aparpinând unor timpi politici diabolici), asemenea
ciumei, ori holerei din Antichitate °i Evul de Mijloc.
Asemenea acelui malefic morb, ce se treze°te din
epocă în epocă, asaltând umanitatea, dacă
umanitatea uită să vegheze: Ciuma (lui A. Camus).
„Fiecare pară are o literatură a Sudului ei",
afirmă criticul Cornel Ungureanu. Vom întâlni, spre
ilustrare, în celebra nuvelă Duios Anastasia trecea
arhetipul Antigonei antice, dar °i al unor
evenimente °i simboluri „sudice", „româno-sârbe°ti"
(din cel de-al doilea Război mondial).
Uimitorul spapiu sudic-dunărean al viziunii
prozei lui Dumitru Radu Popescu va cre°te, fabulos,
asemenea aceluia din universul Yoknapatawpha al
lui Faulkner; °i îl va impune „ca adevărat lider al
generapiei sale '60 - mulpi autori intrând în
manualele °colare când încă nu aveau mai mult de
30 de ani". Pătrunzând în con°tiinpa napională,
ajun°i recunoscupi, consacrapi.
Majoritatea marilor no°tri scriitori contemporani
cultivă „teme sudice". Iar Cornel Ungureanu îi
enumeră pe Fănu° Neagu, °tefan Bănulescu,
Nicolae Breban, G. Bălăipă, Sorin Titel, mulpi dintre
ace°tia fiind „pionieri" ai conceputului de
„demetropolizare a Culturii" (în timp ce, simbolic °i
chiar efectiv, Dumitru Radu Popescu va fi primul
scriitor din Transilvania care va dirija destinele
Uniunii Scriitorilor din România!)
Prin ce calităpi, simboluri, valenpe, universurile
acestor importanpi prozatori români continuă să
intereseze, în contemporaneitate, cărpile lor fiind
reeditate, studiate, închinându-li-se exegeze °.a.? În
capitolul Puțină geografie literară, Cornel
Ungureanu adaugă:
„Lumea Câmpiei °i a universurilor scriitorilor
români nu este balcanică, ci sudică. Dincolo de
bolta apăsătoare a cerului, peste pământuri,
pulsează °i plute°te cumplita dramă (°i teroare)
politică - a unei clase sociale care moare!” „Zilele °i
noppile săptămânii" °i-au pierdut ordinea sacră,
prăbu°indu-se în „vremuri nefire°ti" °i morbide,
produse de lumea „comunizată", „demonizată",
spapii „perdelate de obstacole", „ameninpări"; „de un
labirint de oglinzi", „pierzanie °i rătăcire". Se nasc
titluri °i expresii simbolice: „îngeri trioti", „îngerul
(care) a strigat", „îngerul de gips”, „îngerii nebuni -
ai marilor ora°e..." etc. Texte care nasc o temă
obsidională a culturii române, după cel de-al doilea
război: urâtul, decăderea, deriziunea - omul, sub
diabolice vremi. Monstruozităpi, închisori politice,
crime ascunse.
Cu toate că stilul devine parodic-ironic-sarcastic,
asemănându-l, geografic, cu cel plin de cruzime al
prozatorilor iugoslavi, Cornel Ungureanu găse°te
definitorie la scriitorii no°tri utilizarea „limbajului
dublu", persuasiv, care nu e, nici el, balcanic, ci
„sudic", prin arhetipuri, flux epopeic, dramatism. E
(°i) o influenpă a „climei", a căilor negustore°ti, cu
adieri „adriatice" - ale marginilor „Mittel Europei"
(cazul Banatului, Severinului-Cără°ean,
Mehedinpilor, sudului Olteniei). Cornel Ungureanu
nume°te aceste personaje - Moise, Anastasia (noua
Antigonă), „îngerul Grobei" al lui N. Breban -
„îngeri ai Apocalipsei", vestind prăbu°irea unei false
lumi, a Mizeriei (politice).
„Intrapi în manuale, în jurul vârstei de 30 de
ani, scriitorii generapiei '60 au dat cele mai
importante valori, ca reprezentanpi ai unei lumi
demonizate”. Citipi, atunci, în deceniile °apte °i opt,
în tiraje impresionante, aceste „coloane" ale
literaturii sudului românesc °i operele lor par,
astăzi, ameninpate. A scăzut, oare, interesul fapă de
lectură? Ce s-a întâmplat? Există o frază „profetică",
adaugă Cornel Ungureanu, „strigată" de Fănu°
Neagu la începutul anilor '90, atunci când a
candidat Mircea Dinescu: „Timpul fericit al
scriitorilor s-a încheiat! Intrăm în alte vremuri - °i
vom trăi alte °i alte competiții!..." (Unii au făcut
haz auzind „profepia"; alpii au selectat ca odinioară
„metaforele" specifice lui Fănu° Neagu, adaugă
Cornel Ungureanu.)
Ce s-a întâmplat?... E, fără îndoială, în discupie,
„timpul fericit al scriiturii" - al fericitelor realizări de
expresie, fixate sub enorma presiune a vremurilor
politice, ce s-au prăbu°it, iată, în urma unei alte
Revoluții, ce născuse „apăsări" , „terori", „cenzuri";
°i aducând, în sfera umanismului, o altă
supremație, mai aspră decât o „concurență" ori
„competiție": aceea a Civilizației Imaginii „asupra
Scrisului nepieritor asupra marii °i milenarei
Culturi scrise!". „Lumea demonizată" a
„obsedantului deceniu '50", cu evenimentele ei
politice, în afara oricărei Morale, cu aventuri °i
întâmplări cumplite °i „dezlănțuiri homerice" -
„urâtul în expansiune", să fi intrat într-un enorm
con al Umbrei?... Sau: cum afirmă Acad. Dumitru
Radu Popescu, într-o „scrisoare deschisă" (către D-
na Vulpescu): „Vânătoarea î°i îmbracă poale noi!
Alte roluri sunt interpretate cu brio. Vânătoarea
regală a oamenilor, morpilor °i viselor continuă!...
Ideologiile de substituție funcpionează, mai departe,
perfect!... Vânătoarea regală continuă!..."
Volumul lui Cornel Ungureanu invită la o nouă
lectură generapiile tinere de azi, atenpionându-ne,
obsesiv, că de la Anton Pann (cu „Pove°tile"
vorbei), la Panait Istrati, Zaharia Stancu, Marin
Preda, °tefan Bănulescu, Dumitru Radu Popescu,
Nicolae Breban, Fănu° Neagu există un uria°
„spapiu" al literaturii noastre, care „nu s-a pierdut în
Balcania", în lunga eră a Proletcultului; °i care a
luptat cu „demonii" vremurilor politice, păstrându-°i
prin rezistenpă originalitatea, propensiunea spre
metafizic: o mare literatură a Sudului; în spepă: a
Sudului Românesc
■
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Noduri
Ioan Negru
Gavril Pompei
Noduri °i alegorii
Bistripa, Ed. Charmides, 2014
Nimeni nu scrie pentru că vrea să scrie.
Scrie pentru că este blestemat să o facă. Fără
acest blestem nu există bucurie. Euharistie.
De altfel, fără mamă nu există nimic. Fără
bucuria ei de dinainte de rod, fără bucuria ei
de când este pe rod °i-°i vede mai apoi
mlădipa. ai-i dă să sugă, °i tot din tâpă îi dă
vorbele °i scrisul. ai pasul. ai calea. Nodul pi-a
fost făcut dinainte, te na°ti în el °i-i dai viapă.
Nodul trebuie înfă°urat, de°fă°urându-l. Nu i-l
popi da altuia, decât, aparent, în°elător, prin
limbă, prin textul unei cărpi. Unei Faceri.
Sau printr-un pelerinej la poezie. Ceea ce
face °i Gavril Pompei prin volumul Noduri °i
alegorii (Ed. Carmides, Bistripa, 2014). (Poza
de pe coperta 1 este o „alegorie” nereu°ită.
Cu mult mai bună este coperta 4. Preferam,
ca poză, doar apa, cu valurile, nodurile ei. ai
nu culoarea aia, peste tot, de mâncat mici.)
Să mi se ierte dacă plec în citirea poeziei
lui Gavril Pompei altfel decât o face Ion
Mure°an în poemul său numit „prefapă”. ai eu
plec de la „titlu”, adică de la mamă. De la
acest text (poem), Plecarea mamei, am înpeles
celelalte poeme: „Clepsidra s-a oprit. Atât a
fost/ călătoria, jari°tea, frământul,/ nisipul a
încremenit în rost/ iar bolta pare una cu
pământul.” ai: „Acolo unde ne a°teppi
sfioasă/ cu soarele în firele maramei/ să ne
îmbrăpi°ezi °optind duioasă:/ Bine-ai venit,
acasă, dragul mamii!” (p. 14-15). În cultura
cre°tină există mai multe feluri de „acasă”,
dar nu există nici un acasă fără mamă. Dar °i
mama stă acum în mai multe locuri. Cel
ultim este în Cer. Mama din Cer spune:
“Bine-ai venit, acasă, dragul mamii!”.
Moartea nu poate fi tăiată cu sabia. Nici
poezia. Nici nodul. ai nodul, oricum l-am
gândi, nu are decât două capete. Adică este
un fir. Cu două capete. Care, în metafizică °i
poezie (°i nu numai), se unesc. Sunt identice.
Unul-Acela°i. A°a ne spune poezia lui Gavril
Pompei. Sau, fără păcat, noi a°a citim.
Nu citim poetul, pentru că nu ne intere-
sează. Citim poezia. Poetul este până la
poezie. Sau, altfel, nu Dumnezeu este până la
om, ci omul este până la Dumezeu. Împre-
ună. Zeul n-are cum să fie om, dar poate fi,
este poezie.
Când vorbim despre poezie, întotdeauna
vorbim despre moarte. Despre felul în care
popi face un fir, un nod, care să nu aibă decât
un capăt. Doar un singur, unic început. Poetul
nu are, are doar poezia.
„În ghemul cel albastru s-au prelins/ °i
roua, °i uimirea, °i calvarul/ asemeni unui
părm de neatins/ ce-°i poartă în urzeală
avatarul” (Nodul, p. 9) Prima alegorie a
poeziei este „nodul”. Nodul, concret fiind,
este poetul. Adică autorul. Adică Nimeni. În
termeni cre°tini, poetul este rugăciunea. Mai
„departe” de rugăciune este poezia.Pe care n-
ai ce să o rogi, dacă o ai în tine. Chip °i
asemănare. Ea, adică poezia, vine spre tine.
„Personanpă” i s-a spus. Urcă °i coboară.
Fiinpă i s-a spus. Om i s-a spus. Text i s-a
spus. În multe feluri a fost numită.
Aproximată. Poezia. Cite°te divinul. Sau
sacrul.
„Desfă împletitura, n-o lăsa”... °i: „în revăr-
sarea mării de cerneală”, °i „fărâma unui ful-
ger de pripas”. Nu „nodul” din Gordion con-
tează, ci nodul. Spre viapă sau spre moarte.
Acela°i. În fapt, nu viapa °i/sau moartea con-
tează, ci poezia. Sfântul apostol Pavel, când a
scris, a scris despre credinpă (dacă nu cre-
dem..., e în zadar credinpa noastră). Avea
dreptate, dacă nu credem în poezie, e în
zadar. Atâta: °tim citi. Dar cititul cade dinco-
lo de om. Omul, nu mâna, s-a dus pă°ind pe
drumul Damascului.
Fac, din când în când, apel la cultură. A°a
cum face în textele sale °i Gavril Pompei.
Unde se simte, a°a cum este firesc, acasă. Ne
aduce aminte că am fost °i dinozauri. Acum
păsări. Adică ou.
„Tu nu vei °ti nicicând să caupi firul/ ce-
nlănpuie în labirintul lui/ un nod hirsut, ce-°i
vântură delirul/ în semne, în hrisoave, în sta-
tui.” (Firul, p. 12). Orice nod pleacă de la fir,
pentru că orice fir este un nod. Zicem că are
două capete. Unde este primul: în oaie, în
cânepă, în fus, în caer? În om. ai primul, ca
să fie, trebuie să ajungă la ultimul „capăt”.
Capătul, care este Acela°i, este în Dumnezeu.
Sau, dacă pă°im într-o altă credinpă, este Zeul
însu°i. Cu Maya lui cu tot. Adică tot el.
Dacă citim poezia, trebuie să citim °i
poezia din noi, dar mai ales faptul însă°i de a
fi al ei. Faptul ei cel mai covâr°itor,
înspăimântător, bucuros, este poezia. Poezia
se are pe sine ca vamă. Ea se trece, ea dă
banul. Aversul °i reversul. Deopotrivă.
„ai totu°i,/ cine descâlce°te hăpi°ul/ unde
s-au adunat devălma°e/ albul °i negrul/
iubirea °i ura/ fapa °i reversul?” °i „Caut/ cu
fiecare gând mai îndărătnic/ dincolo de zenit
°i nadir/ în cele mai ascunse priveli°ti/ caut
cu disperarea celui care vede nodul cum
cre°te/ cum se-nfoiază/ cum se desfată/
învăluind căutătorul.” (Despre nod, pp. 57-58)
„Căutătorul” este un peregrin spre poezie, iar
calea e „nodul”. S-a mai spus, te duci cu nod
cu tot până la capăt, abia atunci desăvâr°it.
Nu te înnozi în el, îl faci fir, ca moartea să
fie limpede °i binecuvântată. De aceea (°i de
aceea) este poetul până la poezie. Adică până
la moarte. Mai apoi, poate cu el cu tot, este
poezia. Mica sa eternitate. Fiecare om î°i are
propria eternitate. Poezia î°i are eternitatea
poeziei. Eternitatea poeziei nu pine de timp,
ci de poezie. Une°te contrariile, ca să le facă
vii. Dacă nu este vie, eternitatea nu este.
„Imaginapi-vă totul ca o dungă/ între două
contrarii/ cu stânga în dreapta/ °i josul în
sus.” (Dunga sacră, p. 60). „Contrariile”, în
logică, se exclud. Aici, în poemele lui Gavril
Pompei, se „îmbrăpi°ează”. Redevin Unu. Nu
un Unu abstract, ci viu. În fapt, aici duce, tre-
buie să ducă, pelerinajul la poezie.
Pelerinajul la Zeu, la poezie, este °i un
fapt mistic. Calea te duce nu până la Zeu,
calea te face să fii Zeul însu°i. Adică viapă.
Cititor fiind, ai acest privilegiu. Cititor al
poeziei lui Gavril Pompei, cel din Noduri °i
alegorii, ai acest privilegiu. Privilegiul de a fi
pentru o clipă etern.
■
Cristina Sandor	Reflexii de o obsesie, (2009) xilogravură 49 x 62 cm
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Emilia Faur
Am cules via °i-am tescuit al
naibii °urub sarea pe panta curpii °i nici greutatea
din burta nu ajunge
°i-am apăsat cu sete
cu sete °i nerv
am urcat apoi treptele am privit înapoi °i-am zis
cu drag
mustul cât e vin s-o face °i noi ne-om mulpumi cu
sticla de clădiri cu mari ciorchini de plictis ne-om
înmulpi
ca ouăle sub curul găinii °i-om fi câinele rău
dresat care le sparge
°i amurgul o să cadă peste lanul de grâu °i-a°a s-o
coace toamna
sub curul nostru
alb °i fraged °i zău că eu
eu o să mă mir de ploaie acolo în stapie cu
neonul ca o aureolă a micului meu secol de table
°i teamă
a micului meu secol de prunc gol care urlă în
poemul lui Gingsberg
doar că-i blond °i desculp °i simpatic ca o pigancă
°tegându-°i mucii
mica mea Mouchette am să-i zic °i-am să °terg la
rândul meu nasul °i-am să laud ploaia °i-am să-i
zic ploaie de dinpi deia de lapte ca acasă pe trepte
Cioară cioară eu dau un dinte de lapte tu dă unul
de fier am să cânt
°i-am să plec mai departe °i-am să culeg via
am să tescuiesc vinul am să număr viespile
am să sap cu oala în butoi
am să văd lanul de grâu tăiat de jumătate
am să-l laud pâna-i iau pielea.
Tăcerea din troleu privirea tuturor îndreptată din-
colo de geam °i a°teptarea
nevoia de apropiere calmul respirapiei °i aburul
mă gândesc la un staul la o casă săpată sub
pământ la umezeală comfort °i neatenpie
la iluzia unui câmp de maci fiecare rotindu-°i
gâtul mai jos de soare în atracpia spre pământ °i
Cristina Sandor
Reflecție II (2010), tu° pe hârtie 50 x 70 cm
mijloace de tulpini
în toată orbirea asta
lumina infiltrându-se printre degete °i urechile °i
ochii sub vălul de umbre
secolul meu mic secol al omului sobol lovindu-se
amepit de perepii calzi scormonind cu °i mai
multă râvnă până când dorinpa rămâne ea singură
până când °i ea se face pulbere se face nisip fin °i
curge °i scapă °i pierde tot
mai pupin credinpa în lovitura de par în moalele
capului căci Lovipi-mă, va spune
Loviri să vedem ce va rămâne! va spune
faceri gaura de pământ în gaura de pământ.
Nu mă puteam gândi la nimic °i doar atât
să stai să prive°ti atacul picurilor de ploaie asupra
copacilor
buchetul de victime
răzvrătirea
ascupit frunzele taie aerul cum se înfig ca ni°te
ace în perdeaua asta albă
ca fluturii ăia de plastic pe care-i atârni în fereas-
tră sau în mijlocul ghiveciului
°i totul cade în lumina aia galbenă °i-n aerul tare
°i ca după orice război totul se lasă cu o tăcere a
ma°inilor izbind bălpile
eu a°a mi-a° imagina începutul
am continuat să caut pe net o muzică pe post de
soundtrack °i nimic
totul e de la sine înpeles cum s-ar zice
noi mergem pe sub pământ
noi gustăm aerul sărat
noi nu mai facem fapă culorii decât dacă e un
postcard °i nu invers
noi nu putem să-adăugăm nimic
totul e de la sine înpeles cum s-ar zice
cu tăcerea ma°inilor izbind bălpile
nu mă puteam gândi la nimic
°i a° fi vrut să urlu.
Am urcat la belvedere °i-am a°teptat să se ridice
ceapa de pe ora° să înghită ceapa ora°ul
în lumina chimică de sfâr°it de octombrie m-am
gândit la un soi de otravă dulce
la micul meu secol alunecând peste cioturile de
grâu
la fo°netul apelor la fo°netul frunzelor
la copertina de smoală de sub pod o e°arfă de
fibră sticlosă
la scaunul întors în mijlocul râului la adierea
pungilor de nailon în adierea apei
°i mi-am zis că mi-ar fi plăcut să fii aici să pui
capăt nebuniei
să-mi întorc ochii spre luciul obrajilor spre venele
gâtului
să te întorci °i să mă sperii
°i-a° fi °tiut că e o formă °i asta de uitare a ago-
niei
°i iată că tocmai gândindu-mă la asta ceva începe
să se strângă ceva începe să dea pe dinafară °i
aprind pigarea
°i mă uit în rotocolul de fum °i mă gândesc la
hornul cald al caselor la radioatoare °i elice
încălzindu-ne picioarele pe când trecem grăbipi pe
trotuar la ferestrele adăpostite de căldură °i lumi-
na difuză din restaurante dar apoi îmi sar în ochi
manechinele cu zâmbetul ăla sloios °i lugubru °i
tandru
pentru că ochii mei pot discerne dar nu pot sepa-
ra
°i te-a° fi luat acum de mână °i-a° fi zis hai să
fugim °i m-ar fi năpădit plictisul °i-a° fi întrebat
unde?!
dar n-a° fi zis-o cu voce tare °i-a° fi zâmbit °i n-ai
fi ghicit °i-am fi rămas aici încă ceva vreme uitân-
du-mă în obrazul tău la gâtul tău la mâinile tale
la singurătatea zgomotoasă a organelor tale totu-
na cu singurătatea ta
(premisă pentru un nou dezastru)
°i-n capul meu s-ar fi făcut lini°te °i mi-ar rămâne
doar meteahna de-a constata.
parodia la tribuna
Emilia Faur
De la treisprezece ani nu mă puteam gândi
aproape la nimic altceva decât la poezie,
simpeam că într-o zi
ea o să-mi ofere °i mie
°ansa de a nu tăia frunze la câini prin diverse
profesii,
că îmi va deschide o fereastră spre orizonturi
nebănuite,
dupa ce viapa îmi va fi închis în nas ni°te u°i
dorite,
pentru simplul motiv că nu făceam concesii-
a°adar, încă de la treisprezece ani, pin minte,
stăteam pe treptele casei părinte°ti
°i citeam Blaga °i Stănescu pe fond muzical,
în timp ce alpii citeau pove°ti
sau nu citeau nimic, luapi fiind de noul val
al internetului,
acesta adevărat hop cu chei
la toate sufletele tineretului-
ulterior, studentă la Alba, ce studenpie, ehehei,
mi-am adunat 21 de poeme
care de care mai înmiresmate
într-un volum ce editorii au vrut să se cheme
chiar a°a: “21“-°tiam că nu se poate,
dar îmi venea să urlu la ei!
Lucian Perpa
■
8
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
(Jj) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
°i deodată te treze°ti singur
°i mila pi-o împarpi cu câinele
romantismul se duce dracu un pahar ciobit print-
re dinpi
°i zici rugăciunea de toate zilele, zici
doamne scurtează noaptea °i ziua
dă-ne nouă ultimul ciob să ne zgârie limba să
mai simțim °i noi ceva.
Moartea cheamă între golul lăsat de două scân-
duri în gard
răsuflarea boilor ne calmează doar ea
aburul pe geamul troleului
spicul de grâu pe o câmpie °i cerul
alb °i albastru se înalpă ultima acadea
Tot alergatul în jurul cozii °i pentru un moment
cineva se opre°te în fapa vitrinei
î°i potrive°te postura
nici un moment nu e privirea aruncată peste
umăr
e doar sticla dintre un ochi °i un altul
e haina aranjată cu grijă în pliuri deasupra oaselor
e rujul conturat cu degetele e carnea învelită de
fard
fără miros
fără gust
fără doza de temperament cu care în minte
lucrurile se amestecă
în spatele vitrinei stă un alt ochi
care încearcă mirosul °i gustul care adaugă
scade
cântăre°te
°i toate până când sticla e prea murdară
abia atunci, zic
abia atunci lumina creează
dâre lungi
praful
lini°tea.
Lumina albicioasă, un tablou pe care culorile au
fost amestecate cu palma înmuiată în apă
Cristina Sandor	Personaj III-Neidentificat (2012)
linogravură 40 x 50 cm,
asta e tot °i doar atât
să constapi că în marea singurătate a ochiului e
lini°tea singurătăpii °i
nu e vorba de nici un gram de resemnare aici
e doar calmul după o mare nelini°te
e ochiul ce se lasă închis sub aerul tare
sub aerul tare °i alb
e spuma ce na°te °i zâmbetul de cardinal
°i zâmbetul omului trist.
°i aici se ridică acea lumină galbenă a lanului de
grâu copt
aici se taie cu furie °i dragoste
aici cade amurgul roz
aici cre°te nevoia de fericire
care e totuna cu fericirea
respiră
respiră
■
Spiridon Popescu
Vis cu Nichita Stănescu
„Domnule Nichita, astea-s nichitisme,
Cum să te dai morpii la cincizeci de ani,
Când e cea mai dulce viapă °i, se °tie,
Necuvântul «moarte» nu face doi bani?"
Când pe ceruri luna nu mai vrea să iasă
Decât °uierată de iubirea ta
ai piciorul Muzei, sărutat pe talpă,
Parcă mai cu teamă-ncepe-a °chipăta."
„Am glumit, bătrâne, zise-n vis Nichita,
Cum s-ajung la moarte eu, cu văzul meu?...
Doar îmi °tii povestea: mi-am pierdut în luptă
Ochiul drept °i-n locu-i port acum un zeu".
Rugă de seară
(rostită cu pupin înainte de frângerea lui
Nichita Stănescu)
„Doamne, Te implorăm, în iarna asta
Dă-ne frumosul alb cu pârâita,
Că, dac-o să mi-l dai pe tot odată,
Or să se frângă pomii °i Nichita".
A°a-l rugau pe Dumnezeu poepii,
Dar Dumnezeu, păgân sau fără minte,
S-a prefăcut că nu mai înpelege
Graiul acesta, plin de necuvinte.
Nichita
Era un domn,
nu sta să se tocmească:
dădea bac°i° la flori
să înflorească,
le mituia pe toamne
să se facă,
prin plopii lui,
că au uitat să treacă.
Când bani de mituit
n-a mai avut,
s-a dus în cer
să ia un împrumut.
■
Cristina Sandor
Fără titlu, (2009) tehnică mixtă 50 x 100 cm
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
festivalierul
Caravela FILB explorează
mai departe (II)
atefan Manasia
Adela Greceanu
Lâsînd gluma deoparte, Radu Vancu a citit din
poemele scrise dupâ Frînghia înflorită, volumul
excelent primit de criticâ, pâstrînd cumva acela°i
aer °i sinuciderea tatâlui pe post de madleinâ textualâ.
Radu °i-a confecționat, în ultimii ani, un univers-
alveolâ macabru °i feeric, existențial °i livresc unde -
cu o vorbâ riscantâ - pare a se simți bine. Privilegiazâ
poemul amplu, muzical, erudit. Intervențiile sale din a
doua parte a serii au fost însâ cît se poate de clare °i
tran°ante (atunci cînd întrebârile Luziei Vasiliu cereau
râspunsuri politice), rivalizînd în siguranțâ de sine cu
intervențiile poetului palestinian.
Eu am citit din cartea micilor invazii, vechi poeme
grunge, °i cîteva texte recente, neprinse în(tr-un proiect
de) volum. Cred câ am fost o decepție la capitolul
comunicare cu moderatoare întîlnirii/ publicul/ ceilalți
scriitori invitați.
Adela Greceanu a avut lectura de final a serii, o
suitâ de poeme din ai cuvintele sînt o provincie,
volumul publicat anul acesta la Cartea Româneascâ.
Cuvintele, zgomotele, siluetele întrevâzute fugar sînt
pretexte ale narațiunilor poetice, semne neliniștitoare a
câror descifrare solicitâ imaginația/ memoria. ai se
întipâre°te - auditiv - în memorie un poem numit
°uruburi, °aibe, cuie, piulițe, unde semnele se înlânțuie
ca-ntr-o povestire de Cortăzar: „Am auzit din nou
liftul pus în mi°care,/ oprindu-se cu o bufnitură/ la
etajul °apte,/ u°a vecinului trîntindu-se/ °i-apoi/
°uruburi, °aibe, cuie, piulițe,/ rostogolindu-se pe
gresie./ ai m-am gîndit:/ a°a zornâie uneori/ °i
sensurile nebânuite ale cuvintelor,/ cînd cineva/
încearcâ sâ le atragâ la suprafațâ,/ pentru ca un
anume cuvînt/ sâ nu mai fie o provincie.” Ca °i mine,
Adela nu simte necesitatea de a dubla discursul poetic
cu unul civic/ politic, cu activismul sonor. Poemul cere
destulâ atenție °i oferâ - naumizez, îmi dau seama
acum - suficientâ bucurie/ împlinire.
4.	Chinta
Vineri, 5 decembrie, a fost seara prozatorilor,
deschisâ de brazilianul Toni Marques (n.1964 la Rio
de Janeiro). Autor a patru cârți de prozâ, Toni
organizeazâ un festival literar internațional - primul °i
unicul - în celebrele favelas, este un jurnalist incisiv,
surfer °i enciclopedie ambulantâ a tatuajului (da,
brațele sale tatuate au atras imediat atenția publicului
- mai ales - de sex feminin). A citit un fragment din
povestirea Faultul, inclusâ într-o antologie a scriitorilor
brazilieni dedicatâ ultimei cupe mondiale. Faultul e
relatarea unui bâiat - compunerea °colarâ clasicâ
despre cum mi-am petrecut vacanța. Mizeazâ totul pe
cartea sinceritâții (asumarea familiei dezorganizate),
autenticitâții (surprinde minunat mecanismele mentale
°i comunicaționale ale micului microbist). Mi-a° dori
sâ existe mâcar o antologie de prozâ scurtâ brazilianâ,
contemporanâ, în traducere româneascâ.
Emilian Galaicu-Pâun (n.1964) este unul dintre
scriitorii basarabeni emblematici (de°i n-ar fi deloc
gre°it sâ spun: unul dintre scriitorii români). Redactor
al revistei Vatra - în era Al. Cistelecan - °i redactor-°ef
al editurii Cartier, Emilian este un poet extrem de
original, hipercultivat °i (excelent dublaj) extrem de
ancorat în existențial. Pentru FILB, a citit un fragment
din romanul besut viu. 10X10, apârut în 2011 la
Cartier °i republicat, în 2014, la aceea°i editurâ.
Înconjurat de semne °i semnificații, de text °i
intertext, micul elev dintr-un sat al glorioasei URSS
comite sacrilegiul de a întina - la propriu, în cernealâ!
- portretul lui Lenin. Ce va prevala? Mînia °i panica °i
disperarea tatâlui? Dragostea oarbâ a mamei? Cum
vor reacționa prietenii, colegii, vecinii? Istoria micâ °i
istoria mare înoatâ adesea-n sosul tragicomediei
(livre°ti).
A fâcut parte din Grupul de la Bra°ov, alâturi de
Alexandru Mu°ina, Andrei Bodiu, Simona Popescu,
Marius Oprea. Inginer silvic, lucreazâ de aproape
douâzeci de ani ca °ofer de autobuz în Elveția, la
Lausanne. În Elveția este premiat ca poet °i romancier
de expresie francezâ. Simfonia lupului îi aduce Premiul
Robert Walser în 2008 °i al doilea roman, Culorile
rîndunicii, îi consolideazâ reputația. Marius Daniel
Popescu (n. 1963, la Craiova) scrie simplu, cu o
brutalitate încîntâtoare (despre moarte °i na°tere,
despre pile, armatâ pescuit etc.) în disprețul
experimentalismului °i revoluțiilor formei. Sau, mai
exact, MDP experimenteazâ cu propria sa viațâ, cu
proprii sâi nervi, ochi, tendoane °i fiecare paginâ e
rezultatul încercârii de a surprinde - netrucat,
neînzorzonat - realitatea. Iar pe scenâ, în fața
publicului generos, Marius Daniel Popescu e un
fenomen.
Îl citesc adesea pe Petre Barbu (n.1962) în ziarul
Adevărul. Editorialele lui sînt, de fapt, splendide
povestiri, acționînd - cumva rabinic - asemeni unor
lecții de moralâ. Dramaturg premiat de UNITER,
Marius Daniel Popescu
nuvelist, Petre Barbu a publicat pînâ acum patru
romane - ultimul, Marea petrecere, a apârut în 2014,
la Editura Cartea Româneascâ. La antipodul magiei
balcanic-bulgakoviene din - sâ zicem - Blazare (2005),
fragmentul ales spre lecturâ din ultima carte °ocheazâ
prin tema aleasâ (boala, cancerul, moartea) °i prin
narațiunea brutalâ, clinicâ, dincolo de culmile
disperârii. Pe Petre Barbu l-am citit °i l-am ascultat, la
Clubul Râranului Român, cu teroarea °i curiozitatea °i
fascinația încercate la documentarele Nat Geo Wild
despre cruzimea marilor carnasieri. Aproape la fel de
brutal - în cazul acestui nou roman, o repet - ca
Palahniuk în popularele-i lecturi publice, Petre Barbu a
tâcut numai asemeni sfincsului înaintea întrebârilor lui
Matei Martin, devoalîndu-ne, totu°i, câ scrie totdeauna
în momente de criză.
Marius Chivu (n.1978) este traducâtor al lui Tim
Burton °i al lui Paul Bailey, cronicar literar °i redactor
la Dilema veche, poet °i - dupâ ce a alcâtuit antologia
Best of Proza scurtă a anilor 2000 (2013) - prozator/
povestitor. Anul acesta a publicat volumul de prozâ
scurtâ Sfîr°it de sezon, la Editura Polirom, din care a
citit un fragment. Cînd nu exagereazâ cu reverențele
Toni Marques
în fața unor povesta°i consacrați (de la Salinger la
Râzvan Petrescu) °i cînd rezistâ ispitei de a face cu
ochiul gustului comun, glam, frivolitâții °.a.m.d., lui
Marius îi ies cîteva povestiri puternice, personale:
Întoarcerea, Petrecerea, La vulturul de mare cu pe°tele
în gheare.
5.	Finish
Mi-a pârut râu câ am pierdut seara de science-
fiction (o premierâ în cadrul FILB), pentru câ sîmbâtâ,
6 decembrie, în clubul de sub MțR au citit doi
romancieri britanici, Paul McAuley °i Richard Morgan,
°i doi din cei mai în vogâ autori români, Sebastian A.
Corn °i Michael Haulicâ. A° fi intrat cu drag în secta
sf-i°tilor pe care, din adolescențâ încoace, am
frecventat-o tot mai rar. În trenul care leagâ (sau, dupâ
noile orare, mai degrabâ desparte) Bucure°tiul de Cluj,
am fantazat ca mo°negii la posibilitatea de a
experimenta mai multe festivaluri de acest fel, dacâ se
poate (mâcar unul, de buzunar) °i în ora°ul nostru de
pe Some°. Evenimente libere, independente,
organizate de tipi charismatici °i eficienți cu bugete
low-cost. În spații care sâ reabiliteze firescul
experienței literare, valoarea de liant al comunitâții/
comunitâților. Are deplinâ dreptate romacierul Filip
Florian atunci cînd afirmâ, din solidaritate, într-unul
din textele însoțitoare ale catalogului: „Cine iube°te
literatura, la Bucure°ti, nu se poate sâ nu fi descoperit
câ festivalul âsta are puteri vrăjite. Nu °tiu cum se
face, cum reu°e°te, dar an de an e ca o licoare
miraculoasâ, care împrâ°tie bucurie.”
Mulțumesc, BAS, Vasile, Oana, Ioana °i echipa!
■
10
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
"iăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
În Crimeea, peste mare...
Camelia Lungeanu
Camelia Lungeanu a obținut Premiul II la secțiunea
Roman a Concursului Napional de Proza „Ioan Slavici”,
ediția 2014.
CAPITOLUL I
„În Crimeea, peste mare,/ Măi dorule, te du cu o
sărutare”.
În acest prea văratic martie, când rămă°itele iernii
pier sub mângâierea soarelui, urlându-°i prelung agonia,
iată că Domnul istoriei se va crucifica mai curând pe
aceste meleaguri.
-	Nu vor accepta ucrainienii cizma rusească, asta
niciodată! Îi urăsc prea mult! E posibil să fie război în
viitor!, îmi spunea apăsat o doamnă în vârstă cu
obrazul supt de suferinpă, rezemându-se de canatul
patului pentru a citi o rugăciune.
-	Imposibil! Sunt prea slavi, spusei eu, gândindu-mă
la suferinpele frapilor din Bucovina °i Herpa care
căzuseră victimă unei sinistre farse a istoriei, ocupapi
silnic de unii, mo°tenipi la fel de silnic de alpii.
- Ucrainienii nu sunt ru°i, asta este cea mai mare
dezinformare a ru°ilor, ai să vezi tu că nu se vor lăsa!,
îmi replică ea pupin enervată de remarca mea.
Praful celor opt ani nu îngălbenise filele, cuvintele
ei reveneau pe aripile vremurilor.
Nimic din acea casă nu mă atrăgea atunci mai
mult decât privirea neasemuit de blândă a ochilor mari
cu sclipiri de abanos, mărginită de valuri de bucle mari
ce întregeau într-o lumină diafană un chip imaculat,
strălucind a prospepime, desprins parcă dintr-un afi°
hollywoodian.
Momentul contemplativ fu întrerupt de un glas
ferm, puternic, din care străbătea un u°or accent slav.
- De ce te uipi la ea? Uită-te la mine... Ea este
urâtă! spuse zâmbind o doamnă mărunpică, cu părul
scurt cernit lipit de un cap firav, în prelungirea unui
trup uscăpiv, stăpânit de o paloare intensă ce-i dădea
un aer monastic... Aducea atât de pupin cu doamna
din tablou. (...)
,,Spitalul 7 de campanie românesc angajează surori
medicale...", a°a spunea un anunp.
În dimineapa aceea, pieptănându-mi părul foarte
frumos °i îmbrăcând singura rochie bună, am aruncat
destinului prima mănu°ă. Soldatul român de la intrarea
în spital îmi spusese că momentan căpitanul însărcinat
cu înscrierile, care era °i traducător de ucrainiană, nu
este. Adăugă sec: revenipi într-o oră!
Era o dimineapă însorită. Briza mării îpi pătrundea
adânc în plămâni. Aurul talazului te orbea °i te îmbia.
Mi-am descheiat sandalele °i am început să mă plimb
agale. Valurile fine îmi scăldau gleznele. Era atât de
multă lini°te, nici măcar strigătul pescăru°ilor nu izbea
văzduhul.
- Înapoi! Înapoi! Înapoi, domni°oară! Venipi înapoi!,
urla de la distanpă, de câteva minute, un soldat, dar eu,
cufundată în gânduri, nu-l auzisem. Apoi crezui că nu
se referă la mine °i numai după ce întorsei capul °i
văzui, la 400 de metri, soldatul făcând semne disperate
cu amândouă mâinile, realizai că a° putea fi vizată.
Abia când am început a înpelege române°te mi-am
dat seama ce-mi explica soldatul acum dojenindu-mă.
Ce mirapi fură cei de la spital văzând o sirenă
alunecând grapios pe faleza minată.
-	V-api născut cu ceva noroc, îmi spuse surâzând
căpitanul ^opa, singurul interpret de limba ucrainiană,
născut la Cernăupi, când mă conduse la °eful spitalului,
un colonel chirurg.
Nu °tiam nici o boabă române°te, iar colonelul mă
întrebă în ruse°te: ,,Ce °tii să faci?"
-	Să pansez, să dau primul ajutor, am enumerat
întocmai. Mă mai întrebă de unde sunt °i ce °coală am
făcut, dacă sunt ucrainiancă sau rusoaică etc. Păru
mulpumit de răspunsul meu. ,,A doua zi dimineapă să
vii la chirurgie!" Mi-au dat °orp, bonetă °i m-au dus la
Interne. La început, luam temperatura bolnavilor dimi-
neapa, pansam sub observapia unui medic cumsecade
care mă lăuda că sunt pricepută °i inteligentă. Mun-
ceam fără bani, numai pentru mâncare °i uniformă!,
dar nici nu °tii ce fericită eram că aveam mâncare din
bel°ug °i eram ocrotite amândouă de spaima deportării
în Germania. Veneam în fiecare dimineapă la spital,
până la începerea luptelor crâncene pentru Sevastopol
°i munceam până după amiază. Cu mine se angajaseră
°i mai multe ucrainience °i Tamara, evreica. Habar nu
aveam de limba română, de aceea doar noi cu noi
puteam vorbi, puteam schimba impresii, în pauze. Cu
personalul medical românesc începusem a rupe treptat
cuvinte, frânturi de fraze. Treptat se legară prietenii.
Moartea plutea în aer, se cuibărise °i în sufletul nostru,
iar ziua de mâine devenise o iluzie.
Nempii interziseseră plimbările cu rusoaice. Aveau
fler!, îmi spusesem eu gândind la coloana a cincea care
parcă s-a teleportat în timp °i asemenea unei ciuperci,
răsare unde °i când nu te gânde°ti.
Înainte de încrâncenarea de la Sevastopol se mai
mergea la plimbare, la teatru, la operă, însă erau inven-
tivi românii: luau bilete pentru ei °i prietene °i mer-
geau la distanpă unul de altul; doar în sală se a°ezau
unul lângă celălalt. Fetele de la spital nu mergeau
niciodată neînsopite; puteau fi oricând ridicate de pe
stradă de nempi pentru lagărele de muncă.
-	ai dumneavoastră?, întrebai eu.
-	ai eu, crezi că nu mergeam?, îmi răspunse
zâmbind. Eu mergeam cu Radu. Eram nedespârpipi. Era
medic stomatolog, dar acolo făcea de toate, numai de
operat nu opera, căci operau doi chirurgi.
-	ai cum vă înpelegeapi?
- În dragoste nu ai nevoie de cuvinte. De multe ori,
momentele de tăcere spun mai mult decât 1000 de
cuvinte. Că ne bucuram de frumusepea unei după-
amieze însorite împreună, iar umbrele jucau pe mâinile
noastre înlănpuite, pe fepele noastre lipite în amurg,
spunea totul mai mult decât sunetele care oricum nu
cuprind niciodată esenpa.
Verdele crud al frunzelor se scălda în razele
soarelui, precum gândurile vesele în lumina fericirii. O
domni°oară cu părul bălai î°i aplecă înceti°or seraficul
chip pe umărul unui tânăr ofiper. Uniforma de soră
medicală îi încorseta firavul trup, în dimineapa
înrourată.
-	Radule, am să-pi spun o poezie.
Ofiperul o privi lung °i zâmbi.
- Bine, spune.
-	,,Scumpul meu chiftea prăjită, garnisită cu cartofi,
Îpi trimit o sărutare pe o talpă de pantof"
Tânărul izbucni într-un hohot de râs. În ochii
Anastasiei se citea dezamăgire. O repetase de atâtea
ori, suna atât de bine! El îi luă mâna °i o strânse
înceti°or.
-	Anastasia, nu-i frumoasă poezia.
-	Ba, este frumoasă!
-	Nu, nu este, zise el, mângâind-o pe cre°tet.
-	Ba este!!!, spuse ea pe un ton hotărât, cu un u°or
repro° în glas.
-	Ba nu, puiule. Cine te-a învăpat?
-	Ei, doctorul Simionescu.
-	Fi-ar al naibii de prost!, zise ofiperul, înnegrindu-
se. S-ar fi dus chiar acum să-l ia de guler pe doctorul
Simionescu.
După amiază se duse direct la infirmerie:
- Bine, măi, Trandafir, altă poezie nu °tii?
Trandafir izbucni în râs °i zâmbind pe sub favoripi,
îi răspunse sec:
-	Măi, Radule, mă gândeam °i eu că doar, doar.
Ofiperul păli. Se postă în fapa doctorului °i-l apucă
cu amândouă mâinile de rever:
-	Să nici nu-pi treacă prin cap, Trandafir, că la orice
renunp, la ea nu. Niciodată, auzi?! ai zicând asta, trânti
u°a infirmeriei. Nu apăru decât a doua zi la prânz.
Cerul spre Sevastopol ardea de trei săptămâni, cu
vâlvătăi, ziua °i noaptea; bombele ropoteau pe acope-
ri°uri °i tunurile se auzeau din depărtare. Nempii nu
aveau flotă de război pe Marea Neagră, sovieticii o
târâseră pe a lor printre câmpurile de mine ca Fatihul
odinioară, a°adar topi se băteau pe uscat. Înălpimile
stâncoase întretăiau râpe adânci în al căror pântec dor-
meau cazematele betonate sovietice vegheate de câm-
puri de mine. Balaklava cavaleriei engleze °i Inkerman-
ul lui Mencikov cât sânge tânăr românesc api înghipit!
Rănipii soseau cu avioanele la aeroportul din Simfero-
pol, de unde erau luapi cu ma°inile; veneau °i câte 100-
200 de rănipi o dată, se umpluse curtea spitalului, iar
aerul verii duhnea de sânge amestecat cu iod °i puroi.
-	Câpi au închis ochii în brapele noastre... mulpi
veneau aproape morpi, de abia mijeau ochii °i vorba li
se pierdea pe buzele învinepite de durere.
De câte ori trebuia să intri în beci, de multe ori
noaptea, pentru a aduce una sau alta, te izbeau
miasmele stivelor de tărgi cu cei adormipi întru
ve°nicie. Dar moartea trăia în tine, îpi pătrundea în
fiecare colpi°or al con°tientului, învălmă°indu-pi
gândurile, sufocând însă°i teama °i victorioasă îpi dilata
simpurile, amortizându-le... deveneai o ma°ină în
continuă mi°care. atiam, în sufletul meu, că trebuie să
salvez viapa acestui om; toată nădejdea lui este în mine
°i în doctori.
Fixam picioare °i mâini rupte... sau zdrobite...
°tergeam cu iod rănile purulente, le curăpam privind
cum mu°chiul se contorsionează spasmodic iar
gemetele înnăbu°ite îl sugrumă pe militar. Doctorul
punea copci, lega mu°chi sau cosea ligamente; pleca la
altul iar tu pansai. Cei con°tienpi scoteau fotografii cu
sopia, copiii °i lacrimile le °iroiau din ochi. Acolo am
învăpat cuvântul ,,bine". ,,Lasă că o să fie bine!", a°a le
spuneam. Bine. ai am învăpat cuvântul ,,acasă". ,,O să
mergi acasă!", le repetam. Bine era arareori, iar acasă
plecau doar cei grav rănipi, cu avionul. Pupini rămâneau
infirmi pe toată viapa. Cei u°or rănipi plecau din nou
pe front, unii se întorceau cu privirea spre apus, alpii,
muribunzi °i cei noroco°i niciodată
Deasupra noastră, ploaia de bombe, zumzetul
avioanelor ce semănau moarte, iar printre noi gemete,
urlete, tânguiri mocnind în jarul ce mistuise visul
tinerepii. Dintre toate surorile medicale ce alinaseră
suferinpa rănipilor, cele mai multe au fost trimise în
Siberia, după venirea armatei sovietice. Nici una dintre
rusoaice nu a scăpat. O prietenă cu un copil, cu rusul
plecat pe front, se iubise cu un ofiper român. Fusese
pârâtă de ni°te vecini, cărora ea însă°i le mai aducea
câte o strachină de mâncare de la spital. ,,Cui mi-a
scăpat femeia °i copilul de muncă silnică în Germania,
i-a° da orice", spuse rusul la întoarcere, la anchetă. Însă
Stalin nu avea aceea°i părere...
Bătrâna surâse... Să-pi povestesc... Când era sopul
meu bolnav °i trebuia să iau brevetul, m-am prezentat
în fapa comisiei. Fiecare î°i spunea povestea. Trebuia să
ai doi martori, dacă nu aveai documentele necesare. Eu
am arătat documentele sopului. Generalul m-a întrebat
pe ce front a fost sopul °i eu i-am răspuns că a lucrat la
Spitalul 7 de campanie, unde am fost °i eu. S-a ridicat,
m-a îmbrăpi°at călduros °i întorcându-se spre comisie a
exclamat: ,,Dânsa, dânsa mi-a salvat viapa, căci eram
rănit la mână °i la picior". M-a sfătuit să-mi depun
actele pentru pensie, dar...
-	De ce nu le-api depus? întrebai eu.
-	Ee... era mult de alergat, sopul era foarte bolnav °i
în plus eu nu aveam nici un fel de acte °i în acest ...
-	Dar aveapi martori...
-	Aveam, dar atunci eram cetăpean al U.R.S.S.... nu
eram cetăpean român; sunt atâpia °i atâpia care au fost
în prima linie °i care trăiesc în sărăcie.
-	Offf, Doamne!!!...vaietul înăbu°it ce se apropia cu
pa°i mărunpi, pentru a-°i pierde ecoul pe lungul culoar
ce despărpea dormitorul bătrânei de sufragerie, îl
"
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
11
Black Pantone 253 U
11
(ț) Black
Pantone 253 U
auzeam în fiecare noapte °i în rarele sâmbete pe care
nu le petreceam la birou. Suferea de colon, fiul ei îmi
spunea câ are cancer, însă ea nega cu vehemență. Avea
sâ supraviețuiască °i morții lui, tot de cancer. Vaietele
se întețeau, durerile îi schimonoseau chipul.
-	De ce nu mă ia Dumnezeu °i mă lasă să mă
chinui? Mă întreb de ce nu m-a luat atunci?
Ploua cu bombe zi °i noapte. Era ziua de Pa°te a
anului 1942... fusesem cu o noapte înainte de gardă °i
în ziua aceea dormeam. M-a trezit o zgâlțâitură
groaznică... cutremur, explozie? Mă bucuram că pot să
văd lumina de afară. Chirurgul tocmai operase un
soldat, îl pansase, urma să vină sanitarul să-l ducă în
salon. Nici nu-°i scoase bine mănu°ile °i se îndepărtă
un metru că o bombă cât o purcică, cum aveam s-o
numim noi în glumă, mai târziu, îl lovi pe soldat,
săpând un puț adânc în beci; dacă exploda, muream
cu toții... dar atunci, de ,,mâine” era legată orice
speranță, dar nici o certitudine.
A°a a vrut Dumnezeu, să mă întorc, rosti cu
evlavie bătrâna.
Când la 4 iulie, după 250 de zile de asediu,
Sevastopolul căzu, am °tiut că viitorul meu °i al lui
Radu avea să ia o nouă întorsătură. Cei răma°i în
teritoriile sovietice ocupate erau vinovați de a nu fi pus
umărul la lupta împotriva du°manului... dar cei care,
încercând să supraviețuiască foametei °i mizeriei
crunte, intraseră în relații cu du°manul... erau
trădători ce meritau cu prisosință moartea. Aceasta era
părerea tovară°ului Stalin.
O fostă colegă a rămas în Siberia °i după sfâr°itul
detenției, căci nu avea unde să se întoarcă °i putea,
fiind găsită acasă, să ri°te a doua deportare, sigur într-
un cimitir, de această dată. Avusese norocul să găsească
de lucru în satul vecin ca °i croitoreasă, că altfel ar fi
continuat să prindă pisicile din sat pentru a le mânca
sau a fierbe ierburi de pe marginea drumului.
-	Mama dumneavoastră a scăpat datorită fratelui
mai mare, nu? am întrebat eu.
-	Se poate... nu °tiu. Nu am îndrăznit s-o întreb
cum a fost la anchetă, spuse doamna, într-o seară. Nu
am putut pur °i simplu °i eram atât de fericită că
Dumnezeu ne-a hărăzit să ne vedem, că fiecare clipă
era o minune.
Era în Simferopol un orb care ghicea °i mama, care
nu avea pace °tiindu-mă plecată de atâția ani în
România, fără să primească nici o veste, ba dimpotrivă
toți spunându-i să se resemneze, trăind cu neputința de
a spune adevărul nici măcar fratelui meu mai mare,
atât de înrădăcinată era taina în vremurile acelea, î°i
luă inima în dinți °i se duse la ghicitor:
-	„Să nu plângi, femeie”, îi spuse el. ,,Fiica dumitale
este foarte bine, sănătoasă... °i ai să trăie°ti °i o să te
întâlne°ti cu ea”.
-	„Cum poți crede, mamă, că din lagăr, dacă nu s-a
întors până acum, are să se mai întoarcă vreodată?”,
spuse Olek, fratele mai mare, cu mâhnire.
Dar spre mirarea lui, speranța mamei nu numai că
nu se clintise, dar se deschise ca un boboc. De atunci,
a°tepta ca de undeva să-i vină o veste. Când, după mai
mult de zece ani, Olek îi spuse mamei: mamă, mamă,
ți-am adus-o pe Anastasia, mama îl întrebă
neîncrezătoare:
-	Despre ce Anastasie vorbe°ti?
I-a întins atunci scrisoarea °i bătrâna î°i văzu fiica
cu copilul în brațe. I-a scris înapoi Anastasiei °i i-a
trimis certificatul de na°tere, ca să se poată căsători
civil la Boto°ani... căsătoria religioasă o făcu, în secret,
în Giule°ti, pentru că soțul era militar. Na°a preoteasă
i-a pus voalul pe cap în biserică - erau doar ei cinci,
preotul °i preoteasa, dascălul °i mirii.
-	Dar asta a fost demult °i mult după ce am fugit
din Crimeea, cu o identitate falsă...
-	Mamă, să pleci cu băiatul acesta în România, că
vin ru°ii °i or să te împu°te! îi repeta mama seara,
după ce soarta frontului devenise previzibilă.
Radu plecă în permisie acasă pentru câteva zile.
(...) Cu trei valize încărcate de haine veni Radu la
familia lui din Crimeea. Ce fericiți fură mama °i Colea!
Mama nu-°i cumpărase nimic nou de nici nu mai °tia
ea când °i purta numai lucruri ponosite, iar Colea
aproape că nu îmbrăcase nimic ca lumea de când se
născuse! Erau cozi interminabile la cei mai ordinari
teni°i, pe care atunci când îi aveau se considerau
fericiți! Umblam desculți °i cu pantofiori în toiul iernii.
Noroc cu mătu°a ce se mai îndurase de noi.
-	Cum îmi stă?, zisei venind cu o cămă°uță din
finet, brodată pe piept °i cu volăna°e trandafirii ca
obrajii mei, pe margini.
-	Foarte bine... zâmbi el. Îmbrac-o în noaptea
aceasta!
-	Cum să dorm cu a°a o frumusețe?, am spus
mângâind dantela fină de pe piept. O s-o iau mâine la
spital!
-	Fugi de aici! Te râde tot spitalul, puiule!... A°a mi-
a zis el mie cât a trăit, ,,puiu”.
-	Cum a°a? Nu vezi cât este de frumoasă?, am
răspuns admirativ.
-	Anastasia, puiule, ai să ai câte rochii vrei în
România! zise el °i îmi cuprinse mijlocul cu amândouă
mâinile.
Bătrâna îmi aminti că în Basarabia ocupată,
rusoaicele purtau frecvent cămă°ile de noapte ca rochii
de zi, iar sutienele peste rochii °i bluze, în acea
efervescență a descoperirii unor lucruri de care abia
auziseră. În afară de pălării °i cravate, pe care le
considerau burgheze, cumpărau zeci de metri de
panglică, ace de cusut, mosorele de ață °i mai cu
seamă nasturi.
Radu plecă în permisie °i nu spuse nimănui nimic
în afară de °eful spitalului. El îmbrăcat militar °i eu în
uniformă de soră medicală, Manolescu Rodica.
La Bug era control mare, mai multe °iruri de
soldați a°teptau să arate documentele. Căldură
sufocantă de sfâr°it de august, oboseală, nervi întin°i la
maximum. Cei controlați treceau de poartă °i se urcau
direct în camioane. Radu mă văzu cum ies din rând °i
mă apropii de poartă; eram la câțiva pa°i de militarii
care verificau de zor actele, deschizându-le minuțios,
filă cu filă - la ceva suspect, puneau °i întrebări - nu
puteau fi °i spioni deghizați? Oare nu aveau să
observe? Nu va spune vreun militar ceva văzându-mă
că le-o iau înainte, din răutate sau în glumă?
Mă dusei mai la dreapta, mă apropiai de u°a pe
care ie°eau cei verificați, o deschisei înceti°or °i ie°ii...
Văzându-mă că mă urcam în camion, Radu răsuflă
u°urat. ,,Are noroc!” î°i zise.
Camioanele încărcate cu soldați demarară în
trombă. Trebuiau să prindă la Odessa trenul spre
Boto°ani. Stăteam în camion alături de un doctor
maior °i de °ofer.
-	„Ei, sunt mulți răniți de la Sevastopol, nu-i a°a?”,
mă întrebă el rupând tăcerea.
Am zis un da slab °i scuturându-mi batista o lipii
de falcă.
-	„Ce, vă doare măseaua? Păi, trebuia să-mi
spuneți” - zise el °i se scotoci prin buzunare. „Uitați,
cu asta sigur vă trece!”, zise el întinzându-mi o pastilă.
Dădui din cap a ,,mulțumesc” pentru că-mi era
frică să nu mă trădeze accentul.
-	„Este măseaua de minte sau una cariată?”,
continuă doctorul.
Mă cuprinse exasperarea, omul vroia cu tot
dinadinsul să intre în vorbă cu mine. Cum o scot eu la
capăt cu ăsta? Acum mă podide°te râsul când îmi
amintesc dar atunci... Săracul, purta un dialog cu el
însu°i.
La mijlocul podului de la trecerea peste Bug, un
militar german făcu semn autocamionului să oprească:
-	„Actele dumneavoastră!”, se răsti neamțul la
mine, °i simții că îmi pierd răsuflarea. S-a zis cu tine,
Anastasio! Începusem să zic o rugăciune în gând.
-	„S-au controlat actele! Vă rog să ne lăsați să
plecăm, că pierdem trenul de la Odessa!”, spuse
maiorul de alături, într-o germană impecabilă, pe un
ton ferm, care-l determină pe militarul german să
renunțe...
-	„Este o chestiune de fler! Trebuie să °tii cum să le
vorbe°ti!”, spuse maiorul, care se minună de paloarea
pe care o putuse căpăta sora medicală de lângă el în
doar câteva minute.
-	„Nu vreau să vă speriu, dar este grav. Trebuie
scoasă!”, zise el, iar eu, ridicând ochii mari către
salvatorul meu, am îngânat un ,,mulțumesc” - singurul
cuvânt pe care maiorul îl putu scoate de la frumoasa
de alături în câteva ore, zise bătrâna zâmbind.
-	„Am fi avut o conversație interesantă, dacă nu era
măseaua aia!”, îi repetă Anastasia lui Radu fraza spusă
cu atât regret de către maior, la despărțire, în timp ce
roțile de tren scoteau un vuiet jalnic.
Chicoteam amândoi °i în ochii no°tri se citea cu
adevărat fericirea. Eram cu adevărat fericiți că iubeam
°i eram acum liberi.
Ne căsătorim! Vreau să-ți iau o rochie superbă de
la Bucure°ti, să plecăm împreună la Paris în luna de
miere, ce zici? Sau la Roma? Vrei la Roma mai mult
decât la Paris? Ia spune, puiule!
Un bărbat într-un impermeabil negru, cu pălărie cu
boruri, nu-°i dezlipea ochii de la mine. Dar nu era
privirea unui bărbat îndrăgostit.
-	Suntem pierduți, Radu!, îi °optii eu. Să °tii că ne-
au prins! Uite cum se uită bărbatul acela la noi!
-	Eee! râse el, la tine, iubito, se uită!
a	i nici nu se topise surâsul pe buzele lui că
bărbatul cu o privire serioasă se apropie de noi.
-	Puteți să mă ajutați într-o problemă?, îl întrebă el.
-	Da, spuneți..., zise Radu amabil.
-	Dacă v-a° ruga să ie°im puțin la o țigară pe hol?,
spuse el, aruncând o privire iscoditoare tânărului
militar. Ie°iră pe hol. Bărbatul în impermeabil îl privi
direct în ochi °i-l întrebă pe un ton ferm: De unde ai
adus-o pe rusoaica asta?
Radu simți cum nasturele tunicii i se afundă în gât.
Vru să-°i manifeste indignarea, dar acela°i bărbat î°i
scoase legitimația - ofițer al Siguranței.
-	De unde sunteți?, îl întrebă el, deschizându-i
livretul militar.
-	Din Boto°ani, spuse Radu.
-	Filipescu? Sunteți fiul chirurgului Filipescu?
-	Da.
-	Mi-a salvat tatăl, spuse ofițerul de informații.
Fața lui Radu se lumină, mai era o speranță.
-	Ce aveți de gând cu prietena dumneavoastră?
-	Vreau să mă căsătoresc cu ea. Nu este ce credeți
dumneavoastră.
Ofițerul zâmbi...
-	Tatăl ei a fost închis de bol°evici... i-au dat afară
din casă... a lucrat la spitalul românesc ca soră
medicală. Vreau să înțelegeți că nu este...
Ofițerul dădu din cap cu subînțeles. Îl privi câteva
secunde în tăcere. Nu era întru totul convins, dar era
dispus să dea dovadă de înțelegere.
-	Am să vin în curând la tatăl dumneavoastră acasă
să mă conving de adevărul spuselor dumneavoastră...
Vă rog să nu faceți vreo imprudență. Dacă nu l-a° fi
cunoscut pe domnul chirurg...
-	Aveți cuvântul meu de onoare că ne vom reîntâlni
în curând.
-	Atunci, la revedere, domnule Filipescu, zâmbi
ofițerul Siguranței, retrăgându-se.
Pentru mine trecu o ve°nicie, îmi simțeam inima
ie°ită din piept; tremurul mâinilor frânse de câteva ori
a°teptarea...
-	Ai fler, Anastasia!
-	Acum trebuie să coborâm?, spuse ea, ridicându-se
în picioare.
-	Nu, iubito, stai jos... o lini°ti el. Este de la
Siguranță, îl cunoa°te pe tata, că altfel ne dădea jos de
mult. Vine la noi, în curând, să vadă dacă într-adevăr
te duc acasă.
-	Ce crezi că o să se întâmple cu mine?, întrebă ea
ca pentru sine.
-	Eee, stai lini°tită, am trecut de ce era mai greu.
Într-un fel, trecusem de ce era mai greu, spuse
bătrâna ferm. Acolo nu eram decât un du°man al
poporului. În România am cunoscut fericirea, bucuriile
°i aducându-mă aici, mi-a salvat viața, spuse ea.
Era atât de dureros pentru bătrâna doamnă să-°i
amintească toate aceste clipe, încât de multe ori mă
încercau remu°cările că o întrebam. Dar se ambiționa
mereu °i la cei 83 de ani frânturi, imagini disparate,
crâmpeie dintr-o clepsidră ce curgea încontinuu, acum
din ce în ce mai greu, apăreau în fața ochilor...
■
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
"iij
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Concursul Național de
Literatura „Ioan Slavici”
(12-14 decembrie 2014)
Voichița Pălăcean-Vere°
Mircea Arman, acad. Alexandru Boboc, prof. univ. dr. atefan Angi
Revista de Cultura „Tribuna", în parteneriat
cu Consiliul Județean Cluj, a organizat la
jumătatea lunii decembrie o suita de
manifestări închinate personalității întemeietorului
„Tribunei", Ioan Slavici, manifestări la care au
participat atât tineri scriitori, cât °i prestigioase
personalități ale culturii noastre. Întâlnirile s-au
desfă°urat în sala de conferințe a Hotelului
„Sport" din Cluj-Napoca.
După-amiaza zilei de vineri, 12 decembrie, a
debutat în forță, cu lansări de carte.
Alexandru Petria a venit înaintea publicului cu
cele mai recente realizări ale sale, ce au văzut
lumina tiparului la Editura Adenium din Ia°i,
„Cele mai frumoase poezii ale anului" °i „Cele
mai frumoase proze ale anului", în care au fost
inclu°i °i câțiva oameni de litere clujeni: Alice
Valeria Micu, Ion Cristofor, Lucian Pop, Radu
buculescu °i Voichița Pălăcean-Vere°. Au luat
cuvântul, alături de antologator, Mircea Arman,
managerul „Tribunei", Gabriel Cojocaru,
directorul Editurii Grinta, Lucian Pop °i Voichița
Pălăcean-Vere°.
Acad. Alexandru Boboc °i-a prezentat cartea
„Filozofie °i muzică - prolegomene la o
fenomenologie a muzicii în orizontul filosofiei
culturii", apărută la Editura Tribuna, în care a
clarificat concepte precum: creație, operă de artă,
forme ale artei, limbaj muzical, valori estetice,
sintactică °i semantică în diferitele forme ale
limbajului. Prof. univ. atefan Angi de la Academia
clujeană de Muzică a evidențiat viziunea de
ansamblu a acad. Al. Boboc, care a reu°it să
demonstreze în lucrarea sa versatilitate °i
capacitatea de a transgresa granițele diferitelor
discipline, demonstrând că nu există arte, ci artă
°i că filosofia i se asociază în chip fericit. În
intervenția sa, Nicolae Iuga a amintit că Platon
susținea că „filosofia este cea mai înaltă dintre
muzici", subliniind că substanța filosofiei este
ordinea, iar a muzicii ritmul, astfel încât în
muzică efectul de sens este presupus de
ordonarea sunetelor, iar efectul de sens al
filosofiei constă în capacitatea speculativă asupra
muzicii.
Bucure°teanul Paul Vinicius s-a prezentat
asistenței cu cel mai recent volum al său de
poezie, „Nopți la maximum, dimineți voalate",
apărut la Editura Agol. Alături de poet a vorbit
Dan Iancu, editorul cărții, care a susținut că, în
cazul acestei cărți a lui Paul Vinicius, „poezia este
viață, viața devine poezie".
Liviu Uleia °i-a lansat volumul „Sunt o carte
rea" (Ed. Tribuna). Prozatorul a fost prezentat de
către Paul Vinicius, după care a citit un fragment
din cuprinsul lucrării.
Au urmat masa rotundă „Revista «Tribuna».
130 de ani de la înființare" °i simpozionul
„Revista «Tribuna» °i rolul ei în edificarea culturii
naționale de la 1884 până în prezent".
Universitarul Nicolae Iuga a punctat
principalele etape din viața revistei, vorbind
despre sacrificiile de ordin personal °i profesional
făcute de Ioan Slavici pentru ca „Tribuna" să
devină expresia voinței oamenilor de cultură
români din Ardeal. Alexandru Boboc a subliniat
locul revistei în viața spirituală românească de-a
lungul vremii. Managerul revistei, Mircea Arman,
a vorbit despre rolul „Tribunei" în viața literară °i
culturală actuală. Redactorul-°ef adjunct Claudiu
Groza a realizat o schiță de portret a prozatorului
Ioan Slavici °i a subliniat eforturile susținute de
echipa actuală de redactori pentru ca publicația să
se ridice la nivelul prestigiului din trecut. Ioan
Pavel Azap a vorbit despre felul în care prozei lui
Slavici i-au fost puse în evidență caracteristicile
prin intermediul celei de a °aptea arte, trecând în
revistă toate ecranizările după opera scriitorului
transilvănean, din perioada interbelică până în
zorii mileniului al treilea.
Sâmbătă, 13 decembrie 2014, a fost cea mai
bogată zi în manifestări culturale.
Dimineață, la orele 10, au început
lansările/prezentările de carte moderate de Mircea
Arman.
„Jurnalul de idei" al lui Anton Dimitriu a
apărut la Editura Tribuna prin grija discipolului
său Mircea Arman, la un sfert de veac după ce
acestuia i-a fost dăruit manuscrisul celui
considerat „unul dintre cei mai mari logicieni ai
lumi", descendent „din ramura maioresciană a
culturii române". Asistent al lui Gheorghe Riteica,
Anton Dimitriu (1905-1992), absolvent de
Matematici °i de Filozofie, °i-a luat doctoratul sub
îndrumarea lui P.P. Negulescu cu o lucrare despre
Kant °i valoarea metafizică a rațiunii. Fiind unul
dintre reprezentanții emblematici ai culturii
noastre, Anton Dimitriu a fost - subliniază
M. Arman - o personalitate puternică, un
intelectual foarte exigent °i un om cu principii
adânc înrădăcinate. În luarea sa de cuvânt, acad.
Al. Boboc a amintit lucrările reprezentative ale
filosofului Anton Dimitriu: „Logica nouă", „Istoria
logicii", „Teoria logicii" „Aletheia", „Orient °i
Occident", „Homo universalis", subliniind că
Anton Dimitriu a făcut legătura între °tiințe °i
filozofie, în opera sa întâlnindu-se „metafora cu
încărcătură metafizică", dar °i „legătura dintre
litere °i filozofie". Fiindcă „filosofia operează cu
concepte, iar poezia cu metafore", Anton
Dimitriu afirma, spune Mircea Arman, că Lucian
Blaga este poet, dar nu °i filosof.
Acad. Alexandru Boboc (ediție, traducere, note
°i comentarii de) a prezentat publicului cea mai
nouă lucrare a sa, „Fenomenologie °i
hermeneutică în scrieri de referință", apărută la
Editura Tribuna, în care a adus în discuție creația
lui Wilhelm Dilthey, Edmund Husserl, Max
Scheler, Martin Heidegger, Hans-Georg Gadamer,
Walter Biemel °i Paul Janssen. Volumul oferă
„studii reprezentative pentru reconstrucția
modernă în filozofie, desfă°urată sub semnul
unității dintre fenomenologie °i resemnificarea
contemporană a hermeneuticii pe fondul
pluralismului metodologic °i de concepție survenit
ca o necesitate istorică prin reconfigurarea
°tiințelor umane în funcție de tipuri de experiență
°i de raționalitate" (cf. Notă introductivă). În
intervenția sa, Mircea Arman a observat că logica
s-a născut din limbajul natural, iar Nicolae Iuga a
subliniat că apariția unei asemenea cărți se
datorează unui filosof care s-a putut ține deoparte
de „ideologia care deforma" în anii comunismul,
accentuând faptul că Al. Boboc nu abuzează de
limbajul matematicii °i oferă o perspectivă asupra
hermeneuticii similară celei din perioada
interbelică.
Scriitorul bistrițean Alexandru Uiuiu °i-a lansat
culegerea de eseuri „Datoria de om" (Editura
Tribuna). În prezentarea sa, I.P. Azap a afirmat că
la baza cărții stă „trilogia, triumviratul datoriei de
om: să faci un copil, să ridici o casă, să săde°ti un
pom, la care se adaugă datoria de a scrie o carte".
Volumul este structurat în trei părți, cuprinzând
eseuri etnologice (publicate anterior în revista
„Zestrea", condusă de Al. Uiuiu), eseuri poetice °i
eseuri închinate artelor plastice °i scriitorilor sau
filosofilor. Gabriel Cojocaru, recunoscând o parte
dintre textele publicate inițial în „Euphorion" la
Sibiu, a vorbit despre spiritul constructiv al
scriitorului Al. Uiuiu vizibil în carte °i despre căile
de urmat sugerate de acesta în privința salvării
culturale a neamului nostru, subliniind faptul că o
parte dintre ideile-forță se regăsesc în eseurile cu
temă folclorică. Alexandru Uiuiu a afirmat că
„datoria noastră de scriitori este să fim oglinda
"
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
13
-(J)- Black
Pantone 253 U
13
Black Pantone 253 U
Alexandru Petria, Lucian Pop, Voichița Pâlâcean-Vere°, Mircea Arman °i Camelia Lungeanu
"
contemporaneității", sugerând ca întâlniri precum
cele organizate de Revista „Tribuna" să se
transforme în „forme de comunicare culturală,
fiindcă două-trei idei ar putea pune în mi°care
sistemul, acolo unde țintesc".
Aurora Cristea, câ°tigătoarea Premiului I la
ediția 2013 a Concursului Național de Literatură
„Ioan Slavici", emoționată, a venit înaintea
asistenței cu romanul „Maor Gruber", publicat de
Editura Tribuna.
Reputatul scriitor George Arion °i-a lansat
romanul polițist „Atac în bibliotecă" (ediția
princeps, 1983), apărut la Editura Crime Scene,
ajuns la cea de a cincea ediție. A vorbit despre
prozator Alexandru Petria, precizând că la vremea
primei sale apariții, romanul a fost categoric „un
act de disidență". Luând cuvântul, George Arion a
recunoscut că 2014 a fost „un an fabulos",
apărându-i trei romane: „Insula cărților" (în
februarie), „Nesfâr°ita zi de ieri" (în martie) °i
„Atac în bibliotecă" (în noiembrie). Referitor la
genul literar pe care îl practică, a observat că,
spre deosebire de România, în Franța romanul
polițist „nu este disprețuit, ci este studiat încă din
anii de °coală".
Scriitorul Constantin Zărnescu, într-un
intermezzo, a vorbit despre rolul „Tribunei" în
viața culturală românească °i despre contribuția
lui Ioan Slavici la afirmarea scriitorilor ardeleni.
Redactor din „perioada de mijloc a «Tribunei»",
după cum se autodefine°te, Constantin Zărnescu
a lucrat mai bine de un sfert de veac la
prestigioasa revistă clujeană. În opinia sa, „Ioan
Slavici este patronul spiritual al tuturor scriitorilor
transilvăneni sau care, ca °i mine, s-au mutat în
Ardeal din Regat". Ca o curiozitate, domnul
Zărnescu a precizat că, înainte de dispariția sa,
mitropolitul Nicolae Corneanu a mutat
osemintele lui Slavici de la Pa°cani în Catedrala
din Timi°oara, iar în luna august a fost
reconstruită, pe bază de stampe °i desene din
epocă, Moara cu Noroc pe vechiul amplasament.
Sâmbătă după-amiază au continuat lansările
de carte.
Lugojeanul Nicolae Silade °i-a prezentat
volumul de versuri „Iubirea nu bate la u°ă", din
care a citit câteva poeme. A vorbit despre poet
Alexandru Petria, care observa că acesta „scrie
dintr-o nevoie imperioasă..., cuvintele țâ°nesc din
el cu forță", astfel încât în texte „nu se simte
nimic artificial". Poetul precizează ce aduce nou
compozițional cu acest volum: pe paginile de
dreapta se găsesc „poemele clasice", iar pe cele de
stânga, „poeme mai reci".
Au urmat patru scriitori din Rara
Maramure°ului reprezentând sensibilități °i genuri
literare diferite.
Victor Tecar, autor al unei trilogii romane°ti
(„Visul ca pedeapsă", „Visul ca iertare" °i „Visul ca
ispită"), s-a prezentat înaintea confraților de
breaslă cu cel mai recent roman, apărut la Editura
Gutinul. Ioan Pavel Azap a caracterizat cartea
drept „o epopee, o saga, document al satului din
Chioar pe parcursul a câteva decenii", remarcând
„dramatismul °i forța teribilă" cu care prozatorul
prezintă „trăirile unei comunități rurale cu
specificul ei", „cu luciditate, nu cu resemnare",
concluzionând că scrisul lui V. Tecar are o tu°ă
personală. Gabriel Cojocaru a subliniat trăsăturile
caracteristice ale narațiunii semnate de V. Tecar.
Universitarul Nicu Iuga remarcă faptul că Tecar
este „un foarte bun narator autodidact", care scrie
în maniera lui Augustin Buzura, iar Dumitru
Fânățeanu opinează că Victor Tecar este un
„scriitor de forță", care ar trebui cunoscut de
publicul larg.
Vasile Dragomir a venit la Cluj cu volumul de
pamflete „Hulpoiu’ de presă", editat de Proema
din Baia Mare. Gabriel Cojocaru, în prezentarea
pe care i-o face scriitorului, afirmă că Vasile
Dragomir estre „acuzat că scrie prea puțin",
remarcând că volumul de față se articulează din
pamflete apărute inițial în presa locală, de-a
lungul unei perioade de cinci ani. Dându-i-se
cuvântul, pamfletarul afirmă că aceasta „nu este
cartea mea, este a dumneavoastră", considerând
că „pamfletul ar trebui să fie singurul gen de
presă". Nicolae Iuga a intervenit pentru a-i face
un portret celui care, din pricina iubirii pentru
actul de cultură, a ajuns să fie persecutat politic,
subliniind că, în timpul acelor ani, „puterea artei
l-a făcut să reziste în pu°cărie", iar temeinicele
Premiile Concursului Național de Literatură „Ioan Slavici" 2014
secțiunea Roman
Premiul I: Francisc Ormeny (Cluj-Napoca)
Premiul II: Camelia Lungeanu (Bucure°ti)
secțiunea Proză Scurtă
Premiul I: Claudiu aimonați (Geoagiu)
Premiul II: Adrian Nicolae Popescu (Rădăuți)
Premiul III: Teodora Farago (Cluj-Napoca)
Premiul pentru debut: Mihaela Oltean (Bistrița) °i David Luceac (Rădăuți)
Premiul revistei Cervantes: Nicolae Cîrstea (Bucure°ti)
Textele vor fi publicate în numerele următoare ale Tribunei
cuno°tințe °i spiritul pedagogic i-au determinat pe
colegii de detenție să-l numească „Domnul
Profesor". Specificul artei de pamfletar a lui
Vasile Dragomir constă - susține N. Iuga - în
„violența ideii subiacente", nu în violența de
limbaj, scriitorul remarcându-se prin „ironia
ucigătoare".
Vasile Mârza se înfăți°ează audienței cu cartea
„Regina nopții" (Ed. Grinta). Primar al comunei
Rozavlea, Vasile Mârza scrie, conform editorului
Gabriel Cojocaru, „o proză fantastică în metru
realist", iar Al. Uiuiu, autor al prezentării de pe
coperta din spate a cărții, remarcă la prozator
„stilistica relatării fruste" °i „adevărul vieții trăite".
Nicolae Iuga observă că V. Mârza „scrie în genul
lui Eliade", scriitura sa găsindu-se „în siajul prozei
fantastice".
Prolificul scriitor Dumitru Fânățeanu, aflat la
a cincea apariție editorială din 2014, °i-a lansat
volumul „Veacuri pe cărări de pământ", apărut la
Editura Grinta, condusă de Gabriel Cojocaru. Au
vorbit despre scriitor °i particularitățile artei sale
editorul °i Ioan Pavel Azap, redactor al revistei
„Tribuna", după care poetul a dat citire câtorva
sensibile poeme.
Venit de la Satu Mare, directorul Editurii
Inspirescu, George Terziu, a prezentat antologia
de poezie °i antologia de proză păstorite de
echipa sa redacțională °i revista literar-artistică
„Cervantes".
Lucrările au fost încheiate de acad. Alexandru
Boboc, care a punctat câteva dintre trăsăturile
literaturii române de astăzi. Pe de o parte, a
sesizat că revistele literare din Bucure°ti „dau
tonul, dar nu dau întotdeauna tonul cel mai
bun", atunci când vine vorba de literatură °i artă.
Pe de altă parte, în opinia Domniei Sale, se
impune ca scriitorii din țară să colaboreze cu
revistele centrale, fiind imperioasă „ie°irea în
lume" a creatorilor, depă°irea complexului de
provincialism. Cea mai mare problemă în privința
literaturii române actuale o constituie critica,
deoarece „selecția nu se face întotdeauna după
criterii valorice", iar critica literară „este încă
aproximativă", în condițiile în care „se scrie foarte
mult". Din acest motiv, consideră acad. Al.
Boboc, „ne-ar trebui °i astăzi un George
Călinescu" care să ordoneze, să ierarhizeze
valorile.
Duminică, 14 decembrie, în cursul dimineții, a
avut loc festivitatea de premiere a câ°tigătorilor
Concursului Național de Literatură „Ioan Slavici",
la toate secțiunile, solemnitatea încheind
manifestările culturale ale „Tribunei" din
decembrie 2014, desfă°urate la Hotelul „Sport".
■
14
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
(Jj) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„...dincolo de aparențe putem
găsi esențialul”
De vorba cu graficiana °i pictorița Cristina Sandor
Dorina Brându°a Landei - E°ti născută la
Arad, pi-ai făcut studiile artistice în România
după 1989 iar din 2006 trăie°ti °i creezi în
Mexic, la Durango. Cum ai rjuns în Mexic °i ce
a însemnat/înseamnă această plecare din pară
pentru creapia ta, pentru tine ca artist?
Cristina Sandor - Când l-am cunoscut pe
pictorul mexican Carlos Cărdenas la Bienala de
Artă Contemporană în Arad, în 2005, s-a născut
între noi o istorie de dragoste incredibilă. ai a°a
începe schimbarea °i adaptarea mea într-un alt
mediu, în nordul Mexicului, cu mult mai multe
contraste, însă propice creapiei. ai nu numai
atât, încep să dau lecpii de desen °i pictură, °i
apoi de gravură, lucru ce îmi dă mai multă
siguranpă în ceea ce prive°te arta °i relapiile
interumane. Această adaptare a fost foarte
înceată la început, nu puteam spune istoriile pe
care le reprezentau arti°tii locali din cauza
diferenpei mediului cultural °i social. A°adar, am
început prin a prezenta propria mea "lume",
realitate ce vine din formapia mea ca artist. Iar
experienpa pe care o trăiesc în fiecare moment
marchează realitatea mexicană, unde conceptele
ca moartea, capitalismul, violenpa, matriarhatul,
etc., capătă înpelesuri noi °i vii, de unde mă
nutresc pentru a împreuna trecutul cu
prezentul, abstractul °i figurativul, compunerea
°i descompunerea. Această pară, care pentru noi
românii e atât de exotică, mă îmbogăpe°te cu o
cantitate de experienpe culturale noi care,
împreunată cu dificultatea adaptării mele în
acest context, provoacă nevoia de analiză a
menirii mele ca persoană în acest timp °i spapiu.
Arta mă ajută în acest demers pentru că prin
creapie găsesc o cale de reafirmare a unor valori
pe care nu-mi pot permite să le uit.
- Pot fi rupte barierele dintre oameni, napiu-
ni °i societăpi prin artă, prin cultură? Fiecare °i
topi suntem parte din tot ceea ce este. Cât de
important este ca artistul să fie capabil să înpe-
leagă °i să amestece culturile?
- Globalizarea ne face victime ale unei
comunicapii superficiale °i contaminate, iar
identitatea culturală e ceea ce alimentează arta
cu o trăsătură spirituală, un câmp de cunoa°tere
°i analiză stilistică/formală. Limbajele imaginii
sunt universale °i arta, un semn al libertăpii,
pentru Aristotel experienpa artei °i a frumosului
e o îmbogăpire a viepii. Astfel creapia, cu cât mai
dechisă influenpelor diverselor culturi sau
realităpi dobânde°te noi trăsături °i semnificapii
în înpelegerea lumii °i comunicarea vizuală.
- îpi acorzi mai multe oppiuni cu care să
lucrezi, gravură, grafică, pictură. în cadrul aces-
tor oppiuni, alegerea ta este a temelor generale,
dar, în acela°i timp, °i a unei lumi private. Popi
utiliza, ca în creapia ta din perioada românească,
elemente primordiale, "cer", "apă", "pământ",
"foc" sau locuri de interferenpă ca în seria "între
cer °i pământ" care omogenizează cumva cele
două perioade, cele două lumi. Coexistă acestea
în aceea°i imagine, în aceea°i reprezentare a
unei lumi unice, indiferent de spapiu geografic,
timp °i tip de cultură?
- Aceste reprezentări nu numai că există
împreună, dar se °i alternează: grafica, pictura,
grafica, pictura, °.a.m.d.. Când apare un
obstacol la nivelul imaginii sau a conceptului,
mă dirijez către experienpa românească, către
bază, unde studiul după modelul viu °i natură
joacă un rol foarte important. Punctul, linia °i
culoarea, ca elemente ale limbajului plastic
alcătuiesc structura unei construcpii vizuale, de
care mă agăp pentru a nu cădea în deznădejde.
ai creez o lume sau reprezint aspecte ale viepii
cotidiene pentru a spune propria mea istorie,
a°a cum o fac arti°tii mexicani, creând astfel un
dialog privat între perceppie °i reflectare. Prin
linie construiesc un spapiu propriu °i un timp al
meu, angajată într-o permanentă căutare al unui
aspect interiorizat al naturii °i oglindirea
universului interior. E trecerea dinspre exterior
în interior °i invers, marcată de lupta
contrariilor.
- Lucrările tale au o geometrie care implică o
anumită precizie, rigiditate °i construcpie dar cu
toate acestea, formele din creapia ta tind să aibă
o anumită “moliciune", o armonie. Pentru mine,
această lipsă de precizie absolută °i acuratepea
liniilor sugerează un sentiment de libertate
totală dar °i un mod de stabilire al unui spapiu
care este ascuns nouă. Ce învălui °i dezvălui în
spapiul din spatele imaginii? Imaginile pot fi
ferestre dar ele arată ca oglinzi. De ce °i de
unde pânde°te deznădejdea?
- Când în jurul meu găsesc limite sau
nedreptăpi pe care nu le pot schimba, se na°te
în mine acestă deznădejde. °i pentru a îndrepta
acest sentiment caut ordinea, pe planul bidimen-
sional contruiesc acest spapiu pe care să îl pot
dirija, modifica, desfigura, strica °i transforma.
De aceea imaginea are nevoie de structură °i
geometrizare, iar moliciunea vine din acciden-
tele pe care, de exemplu, le lasă tu°ul pe foaia
de hârtie. De multe ori, forma e spontană °i
gestuală, nu are alt merit decât eliberarea
incon°tientului sub forma unor configurapii sau
texturi pe care le întâlnim în natură, simple
accidente. Pentru că în natură nu ne e dezvăluit
totul, intuim doar. În spatele imaginii există
acest mister al creapiei, oglindirea sensului viepii
însă°i.
- în pofida abstractului, creapia ta conpine
forme care pot fi recunoscute, pe care toată
lumea le poate vedea, °i, prin urmare, la un
anumit nivel, cu care poate “conecta" sau doar
reaminte°te de lucruri care există în lume, de
modul în care lumea este ordonată. Cât de u°or
de înpeles ar trebui să fie arta? Ce trebuie să
aduci în lucrarea de artă pentru a obpine o
înpelegere? Trebuie să °tim ceva despre crearea
sa, despre originea sa? Sentimentul meu este că
ceea ce avem nevoie acum este foarte diferit de
ceea ce aveam nevoie chiar cu zece ani în urmă;
că privitorul trebuie să fie mai sofisticat. Are
arta obligapia de a ne informa despre prob-
lemele sociale? Are arta/creapia o responsabili-
tate morală sau socială?
- Arta conectează °i trebuie să o facă, chiar
dacă e pe plan senzorial sau rapional, poate
emopiona, reflecta, provoca, elibera sau stimula,
cred că e deschisă tuturor oppiunilor °i nu
trebuie să fie condipionată. Iar cu cât
cunoa°terea e mai substanpială, cu atât
înpelegerea e mai importantă. În ceea ce prive°te
timpul, fie că sunt zece sau o sută de ani,
omenirea nu se schimbă, istoria se repetă, ceea
ce evoluează e doar tehnica °i tot ceea ce e
legat de ea. De aceea, consider că e esenpial un
echilibru între concept sau idee °i tehnică.
Pentru a mânui cele două, trebuie să °tii ce vei
înfăpi°a din realitatea imediată °i cum să o faci.
ai o dată ce termini o lucrare, responsabilitatea
e întotdeauna prezentă, nu popi expune fără
această sarcină de a răspunde publicului despre
"
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
15
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
creapia ta. E ceea ce înpeleg eu prin obligapie
morala, căci °i prin acest interviu eu mă fac
responsabilă de creapia mea. În ceea ce prive°te
obligapia de a informa despre problemele
sociale, nu întotdeauna se duce la bun sfâr°it °i
depinde de sensibilitatea fiecărui artist °i
circumstanpelor în care trăie°te. În cazul meu
simt din ce în ce mai mult compromisul moral
de a con°tientiza probleme de caracter social.
- Sunt interesată de conceptul de ceea ce
face arta/opera puternică °i de succes. Uneori
arta, a°a cum se vede în actuala generație de
arti°ti, poate fi foarte puternică în impactul
imediat cu publicul, dar aceasta nu este
neapărat artă de succes. Este arta de succes pur
°i simplu o contopire a ceea ce se dore°te cu
ceea ce se vrea să se vadă reprezentat? Ce
trebuie arta să atingă întâi la un individ -
intelectul sau sufletul?
- Dacă arta atinge (intelectul °i/sau sufletul)
°i conectează, indiferent de timp °i spapiu,
putem spune că °i-a îndeplinit rolul. De aceea
nu e o chestiune de modă, nici de marketing
sau mainstream, ci de cunoa°tere vizuală. Aici
converg informapii, descrieri, experienpe,
inventivitate artistică °i tehnică. E destul de
complicat căci nu întotdeauna există formule,
°coala nu întotdeauna garantează succesul. Dar
cred că reunind aceste caracteristici, arta devine
universală, e ceea ce o face puternică.
- Un tablou/lucrare poate convine în
interiorul frontierelor o multitudine de
experiențe, narațiuni, emoții, poezie, idei, gând,
timp, referințe °i a°a mai departe, toate într-un
singur cadru. Care este interesul tău principal ca
artist °i care este puterea °i slăbiciunea creației
tale?
- Interesul meu sau finalitatea unei lucrări
începe °i se termină în expozipie, când e
vizualizat realizează o reflecpie estetică. Acesta
pentru mine se na°te dintr-o nevoie spirituală.
“Mesajul" pe care doresc să-l transmit e că
există o cale înspre cunoa°tere/autocunoa°tere
prin creapia artistică °i contemplapia frumosului
°i că dincolo de aparenpe putem găsi esenpialul.
Sper ca acesta să fie latura puternică a artei
mele. Pentru mine e foarte important ca
lucrarea să fie bine făcută în sensul mânuirii
tehnicii (tradipionale °i/sau digitale) °i să stea în
dialog cu temele actuale, atât în grafică cât °i în
pictură. Slăbiciunea apare în momentul în care
imaginea nu spune nimic nou sau e închistată
în automatisme °i nu pretinde nimic. Am ajuns
să °terg picturi sau să lipesc foipă de aur peste
ele °i să încep din nou acela°i motiv.
- Creația ta °i tu însăți, ca artist, se înscriu
în mod necesar într-o relație dintre două culturi,
ba chiar trei. Odată stabilită la Durango, ai găsit
un mediu înconjurător de inspirație imediată?
Cum te-ai integrat în societatea artistică
mexicană?
-	Când am ajuns în Durango, în 2005,
prima mea expozipie individuală Între cer °i
Pământ s-a realizat la Muzeul de Artă
Contemporană Guillermo Ceniceros °i cele 20
de lucrări de grafică de °evalet au făcut o
impresie foarte bună. Vernisajul ca °i expozipia
au fost un succes, nici nu mă a°teptam la o
apertură °i critică atât de bună. ai de atunci
continui să creez fără prea multe probleme de
Cristina Sandor	Asimetria, (2013) xilografie, linogravură, 50 x 69 cm
recunoa°tere, procesul e însă lent, iar timpul din
ce în ce mai prepios.
Când am cunoscut cele mai importante
muzee din capitală m-a impresionat deosebit
cultura prehispanică, catedralele baroce °i
lăca°urile de cult al Noii Lumi construite peste
cele vechi. Operele murali°tilor mexicani au fost
create în sensul educării populapiei, a fost o
mi°care politică unde compromisul social a fost
crucial. Influenpa acestora continuă să se
impregneze în conpinutul lucrărilor arti°tilor de
azi în toată Latino-America. E o artă figurativă,
idealistă, narativă, simbolistă °i de denunpare,
caracteristice mai greu de asimilat la început.
Integrarea mea s-a făcut într-un mod natural, cu
câteva blocaje din când în când. Acum zece ani
perceppia pe care o aveam despre ceea ce trebuie
să fac era diferită de cea pe care o am acum,
căutările plastice erau suficiente, programate,
intuitive °i fără alte concesii, ca °i viapa mea, de
altfel. Împrejurările sociale dificile care apar în
ultimul timp, invitapia pe care mi-o face
Avelina Lesper în proiectul Mileniul văzut prin
Artă cu cei mai importanpi pictori ai Mexicului,
contactul pe care îl avem cu arti°tii centrului (al
capitalei), retroalimentarea pe care o am cu
sopul meu °i cu studenpii mei sunt provocări
pentru a lucra mai deslu°it °i cât mai bine. Iar
inspirația vine de la sine.
-	Ce ne poti spune referitor la o nouă
dimensiune pe care, hai să-i spun, “experiența
mexicană”, asimilarea culturii mexicane °i în
special, a artei hispanice o dau creației tale
artistice? Mă refer aici °i la lucrarea ta “Fiecare
cu Frida sa”. Aceea Frida Kahlo despre care un
critic de artă scria ” Este imposibil să separi
viața °i creația acestei persoane extraordinare.
Pictura ei este biografia ei. ”
- În 2007 s-au celebrat o sută de ani de la
na°terea Fridei Kahlo °i s-a propus o expozipie
de grup cu arti°ti din Durango, unde am
realizat un autoportret asemănător lucrărilor ce
le realiza artista. M-am identificat cu arta ei
când ea spune “mă pictez pe mine, căci e
subiectul pe care îl cunosc cel mai bine" °i
“pictez propia mea realitate". Iar această situapie
nu e una tocmai optimistă, Frida a suferit mult,
lucru care nu a împiedicat-o să creeze, ci
dimpotrivă, o consola. Pentru mine e la fel.
Când încep să desenez sau să pictez mă
regăsesc, întărită, aici, în această realitate.
Atenpia excesivă pentru fiecare detaliu, clar-
obscurul, importanpa ce se dă simbolicului, a
narapiunii sau a provocării, monumentalitatea
sunt determinante pentru arti°tii plastici din
Mexic. ai în acest context întotdeauna există un
dram de tragism, a cărui asimilare nu îmi
creează probleme pentru creapie.
-	Frida a călătorit în lume pentru a-°i face
cunoscută arta °i câteodată a °ocat lumea cu
creația sa artistică. Ea a trăit în acela°i timp în
16
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
"Î6j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
două lumi diferite °i a fost sfâ°iată mereu între
dragostea sa pentru Diego Rivera °i dragostea
pentru Mexic.
Tu te-ai născut °i format ca om °i artist într-
o lume, în România, iar acum trăie°ti într-o altă
lume, în Mexic, iar confruntarea cu locurile
străine trebuie să fie o încercare de a înțelege
situapii care nu sunt parte din realitatea în care
te-ai născut. Pe unele din lucrările tale cum ar fi
cele din seriile “The look of the past”, “Reflexii
de o obsesie”, “Neidentificat”, "Roots” le percep
ca “narațiuni” care sunt generate în timp ce
lucrezi/creezi în afara elementelor nativ cunos-
cute pie. Este distilarea de idei o perpetuă
căutare, complicată de localizarea limitelor ca
“străin” °i de °tergerea lor? Se na°te o parte a
dramatismului creapiei tale din ultimii ani în
“ruptura” dintre cele două lumi °i în acelasi
timp “împreunarea” lor?
- Frida a creat fără să fie condiționată de
arta oficială, picturile sale sunt sincere oglindiri
ale propriei sale vieți, de suferințele °i pasiunile
sale. A fost susținută de soțul său din toate
punctele de vedere, cazul meu e similar. Dacă
nu vând o lucrare, nu e nici o problemă, eu
sunt liberă în ceea ce fac. ai asta funcționează,
de fapt, această libertate e o prioritate pentru
creație în multe din cazurile pe care le
cunoa°tem în arta plastică universală.
În România am realizat multă grafică
abstractă, iar în Mexic de câțiva ani încoace (de
când am rămas însărcinată) am suferit o
schimbare în acest sens, poate pentru că totul a
început să mă afecteze mai mult. Înainte
reprezentarea era o metaforă a lumii ce nu
poate fi definită, a unei lumi fără limite ce
transcende umanul. Inserția în concret se
realizează în momentul de despărțire de sacru
ce coincide cu lumea gândită ca un laborator °i
mărturie socială. Cele două experiențe nu pot fi
separate, de°i încercările sunt diferite, se
complementează. Proiecțiile incon°tientului în
imagine °i interpretarea lumii materiale sunt
trambuline °i situații ambivalente între care
oscilez.
- Te consideri un artist român care trăie°te
în Mexic sau un artist mexican născut în
România? Crezi într-o recunoaștere a creapiei
tale ca aparpinând artei române°ti contemporane
sau a celei mexicane? Ce părere ai despre o artă
transfrontalieră care, în fapt, nu este revendicată
ori recunoscută de nicio pară dar care deschide
o nouă perspectivă spre universal?
-	Eu mă consider artist român, oriunde a°
fi, am trăit mai mult în România decât în
Mexic. Dar faptul că acum trăiesc atât de
departe de acasă, face să nu °tiu cum a° putea
contribui la arta românească. Acesta rămâne de
văzut în viitor, timpul °i specialistii vor decide.
Ceea ce e sigur e faptul că, în privința artei, aici
au mai multă nevoie de mine, decât în Arad.
- Presupunând că artistul încearcă să se
exprime pe sine însu°i în modul cel mai simplu,
sau “pentru a-mi spune propria mea istorie”
cum zici tu, privitorul trebuie să se trezească
fapă în fapă cu el. Este ca o discutie. Dacă luăm
un grup de oameni la o expozitie, fiecare
persoană va interpreta într-un mod diferit
aceea°i operă. Multe din lucrările tale au o temă
pe care o tratezi dar pe care nu o define°ti
particularizând-o. Cât de important este acest
grad de deschidere? Este acesta unul din
fundamentele morale ale creapiei tale - că este
deschisă pentru ca oricine să obpină tot ceea ce
poate, ca trăire, estetic °i spiritual, de la lucrarea
de artă/creapie?
- Cred că această deschidere s-a făcut în
timp, acum e mai explicită °i e deschisă la
participarea publicului în măsura sensibilității, a
“simpatiei creatoare" a fiecăruia. Cred că
fundamentul moral al creației oricărui artist nu
e atât deschiderea, cât sinceritatea °i
compromisul cu arta °i cu sine însu°i, cu harul
care i-a fost dat.
În cazul comercializării artei prioritățile sunt
altele, artistul care lucrează pentru un galerist,
de exemplu aici în Mexic, e ca °i relația dintre
un muncitor ce execută ceea ce un patron îi
sugerează °i marchează piața. Curatorii sunt un
alt caz care delimitează ceea ce intră în
mainstream °i ce nu. ai dintr-o dată ceea ce a
fost considerat artă experimentală sau
conceptuală, ca reacție împotriva formalismului,
acum e considerată arta oficială, academică.
Muzeele capitalei nu mai acceptă pictură sau
grafică tradipională. În acest mediu deschiderea
devine subiectivă °i cu cât mai redusă, cu atât
mai interesantă...
- Este suficient de politic să fii artist.
Această condipie de creator de artă este o
declarapie destul de politică. Ai convingeri
politice personale? Există vreodată intenpia ca
lucrările tale să aibe un mesrj politic explicit?
- Sunt de partea dialogării, dreptății, a
transparenței °i a omeniei acestea sunt
convingerile mele politice. Eu cred că din
punctul de vedere al artei nu e necesar să fii
politic, dar din punctul de vedere socio-cultural
compromisul pe care îl simt ca °i artist e unul
de con°tientizare, de denunțare. Când văd
această țară atât de bună, Mexicul meu adoptiv
CRISTIN
SANDO
PROGRAMA ESPECrAL
AGQSTO ÎJ
19:15 hn.
însângerat de atâtea crime ale războiului
narcotraficului °i a impunității, nu am cum să
rămân indiferentă. A°a s-a născut seria de
linogravuri cu personaje Neidentificate ce face
aluzie la criza acestei perioade marcată de
violență °i sărăcie spirituală, în căutare de
afirmare °i identitate. Da, cred că lucrările mele
pot avea această intenție de a crea o de°teptare
a societății, fără a cădea în mesaje politice
explicite. Căci nu politica va rezolva aceste
probleme grave °i complexe, ci educația, cultura,
reevaluarea valorilor umane °i reîntoarcerea la
spiritualitate. Acesta ar fi unicul meu mesaj
politic.
-	Mai este ceva ce ai fi dorit să fie spus °i a
rămas nespus?
- Doresc din tot sufletul să mulțumesc
profesorilor mei pentru formația ce mi-am
însu°it-o, Adrianei Lucaciu, Constantin Catargiu
°i Suzanei Fântânariu din Timi°oara, lui Ioan
Cott (1934-2005) care a fost printre primii
mae°tri care au crezut în mine °i Adrianei
Pantazi prietenă de nădejde.
Interviu realizat de
Dorina Brându°a Landân
■
Cristina Sandor	Declive, (2013) tehnică mixtă pe pânză, 150 x 480 cm
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
17
Black Pantone 253 U
eseu
Mihai Eminescu - contemporan cu noi
Ion Popescu-Brâdiceni
Suntem noi contemporani cu Mihai Eminescu?
Întrebarea e retorica, întrucât a da un răspuns just
înseamnă a-i evalua actualitatea. Ghidat de Adrian
Marino [1] încerc o paradigmă preliminară:
•	Opera eminesciană î°i văde°te, incontestabil,
coincidente cu anii no°tri în care „societatea se duce pe
râpă”, în care străinul face „pe stăpânul în casa noastră”,
creionând „drum larg unei civilizații pripite”, în care tot
soiul de „concesiuni economice” devin cauze ale „istovirii
noastre economice”, încât, îndurerat, exclam, ca °i
Eminescu: are Europa interes politic ca noi să existăm?
Secretul vieții lungi a unui stat constă în prosperarea lui
prin muncă °i merit, ci nu „prin exploatarea muncii
altora, nu prin speculă, nu prin °arlatanie politică, nu
prin tripotaj °i joc de bursă”. Dacă-i luăm la judecată
cinstită, câti dintre cei care au devenit milionari se vor fi
îmbogățit prin muncă cinstită? „Ce-a muncit, ce-a produs
Carada pentru a fi milionar?” Nimic, a fost copil de casă
al
d-lui C.A. Rosetti.
•	Opera eminesciană participă, în toate felurile
(recitiți-o, dacă ați uitat-o!) la evenimente actuale,
profesând „angajamentul” deschis, militantismul, spiritul
practic, de parcă bietul Eminescu ar trăi printre noi, chiar
la o asemenea vârstă ahasverică de 164 ani.
„Pe când la noi în țară atenția publică e absorbită de
fenomenele de corupție °i de cădere ce ne prezintă un
partid în disoluțiune, ale cărui miasme se răspândesc,
umplând spiritele cele mai bune de slăbiciune °i de
îndoială, în afară de marginile noastre se pregătesc lucruri
proprii a da o altă față Europei”. Însă, vai, „ocolul pe care
d. de Giers, ministrul de externe al Rusiei, l-a dat...
Curților Europei au oferit ocazie la o sumă de descoperiri
care au început a nelini°ti spiritul public °i a dovedi că
situația politică e plină de furtună °i de pericole”. Iar cei
care ne guvernează - citez mai departe din publicistica
eminesciană [2] - nu au alte griji „decât de-a semăna
dezbinarea °i nelini°tea prin propuneri de reformă
constituțională. Oamenii ace°tia, care-n fiece zi
inventează un nou teren pentru aplicarea maniei de
înnoire °i prefacere, par a voi să amețească țara, s-o
preocupe, atât de mult cu luptele dinlăuntru, încât, în
cazul unor complicațiuni exterioare, să nu °tie unde-i e
capul. N-ar fi oare bine ca primul-ministru, în loc să se
preocupe de prefacerea colegiilor °i de electivitatea
magistraturii, să aibă ochii ațintiți asupra celor ce se
petrec în afară °i să recomande amicilor săi politici nu
numai cumpăt, dar chiar o renunțare momentană la
planurile lor de reforme demagogice?”
•	Opera eminesciană pare a se fi inspirat din
evenimente, situații, teme °i tipuri actuale, printr-o
documentare adecvată, care exclude anacronismul,
localizarea atemporală, timpul mistic sau simbolic.
Problema acută astăzi, a unei realități la vedere, o
reprezintă „decadența statului”, căci cum altfel să-i
spunem, când constatăm stupefiați cum se aplică
împlinirile judecătore°ti? „Oare nu e caracteristic pentru
tratamentul de care se bucură populațiile noastre din
partea administrației °i a fiscului când constatăm că, în
acela°i timp în care zeci de străini imigrează în fiece an,
românii, din contra, părăsesc țara lor, ca °oarecii o
corabie care arde, °i că emigrează?”
•	Opera eminesciană prin urmare se integrează
perfect epocii noastre, î°i face - nu-i a°a? - un program
esențial din contemporaneitatea cea mai critică °i
mizerabilă, cea mai barbară °i ru°inoasă.
Căci, după „epoca de aur”, ne e servită acum „epoca
de tină” °i degradare a acestei țări în care „patria aceasta
s-a schimbat în otel pentru tot soiul de venetici”. „Ceea
ce dă guvernului ro°u aproape caracterul unui guvern
străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor
sau a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiție °i
trecut cât °i deplina necunoaștere a naturii statului °i a
poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca
pe ni°te terene de experimentare”. În „epoca de tină”
tradiția nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviință
ale poporului sunt ni°te prejudecăți... retardate. Pentru
clasa politică „arta guvernării” e inaccesibilă deocamdată.
De ce? Mihai Eminescu are replica dură, de rigoare:
„Modul de-a exista al statului, forma lui monarhică
bunăoară (a noastră e republicano-monarhică întrucât
avem °i pre°edinte, °i rege - n.m.I.PB.) sunt lucruri
despre cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea
lor e numai relativă (căci am intrat în postmodernitate
[3] - n.m.I.PB.) °i are numai atâta preț pe cât contribuie
la realizarea ambiției personale a unui om sau a unui
grup de oameni cari văd în stat un mijloc de-a face avere,
de-a-°i câ°tiga nume, de-a ajunge la ranguri °i la
demnități”. Dacă poporul se ruinează, le e cu totul
indiferent; dacă se alterează dreptatea mo°tenită a
caracterului național, dacă se viciază bunul simț, „ce-i
pasă liberalului de toate acestea? Toată lumea să piară
numai Manea să trăiască” (acest fragment este prelevat
din articolul „Arta guvernării” apărut pe 1 aprilie 1882
[4]).
În cele de mai sus am văzut că a fi contemporani cu
Eminescu presupune interiorizarea, asimilarea,
subiectivizarea actualității, în limitele procesului creației,
cu faze alternative de integrare în orizontul de a°teptare,
de deta°are transmodernă, de participare intens
emoțională °i luciditate constructivă. Eminescu a trăit cu
secolul său, dar n-a fost creatura acestuia, căci l-a
transcens. Cu o rară capacitate „apocaliptică” (a se citi:
de descoperire, dezvoltare °i desăvâr°ire [5] - n.m.I.PB.).
Transpunându-l în franceză („trăirea” efectivă face
posibilă transpunerea °i coincidența esențială dintre
spirite - n.m.I.PB.), Jean-Louis Courriol consideră că
Mihai Eminescu - citez din originalul francez - „est en
effet, pour la litterature et la culture roumaines,
l’equivalent, a tout le moins, de Villon, Ronsard, Hugo,
Lamartine, Baudelaire, Verlaine et Rimbaud reunis.
Fondateur, dans sa courte et fulgurante vie, entre 1850 et
1889 - de la litterature roumaine moderne et, plus encore,
decouvreur de la langue roumaine contemporaine qu’il
assouplit, enrichit et cree veritablement en la greffant sur
la tradition orale et populaire qu’il repense et revigore, il
n’est pas un simple ecrivain parmi d’autres...” [6]
Într-un dialog cu Mihai Cimpoi, din august 1991,
realizat la Paris de eminescologul basarabean, acela°i
traducător francez afirmă că „Eminescu, prin geniul lui,
este în consonanță adevărată cu tot ceea ce a fost creat
mai temeinic de creatorii estetici adevărați ai culturii
franceze” [7]
Nicolae Dabija î°i intitulează un capitol din cartea sa
„Pe urmele lui Orfeu” chiar a°a: „Eminescu, cel
contemporan cu noi” [8]. El „ne-a lăsat drept testament o
carte despre noi în°ine, căreia noi îi zicem Cartea noastră
cea de toate zilele. Carte, pe care o citim... °i nu o mai
isprăvim, fiindcă o descoperim în fiecare zi alta. Acelea°i
versuri, citite ieri, azi ni se par altele. Rândurile care încă
dimineață erau atât de clare, către seară descoperă alte
sensuri. Cu fiecare zi, cu fiecare oră, timpul adaugă alte
°i alte sensuri, majore °i grave, poeziei eminesciene” [9]
A°a că fiecare generație de cititori găse°te răspuns la
multe din întrebările vremii în poezia lui. El e mereu
prezent în tot ce facem, în felul nostru de a fi, °i în bine
°i în rău, în felul nostru de a exista, de a simți, de a ie°i
în fața lumii, de a ne face de râs sau, câteodată, de a
excela.
Teza că Eminescu e un „apocaliptic” enunțată de
cuplul Vintilă Ivănceanu/Josef Schweikhardt [10] mi se
pare veridică. În timp ce arcadicul nu poate sau nu vrea
să facă diferențierea între înăuntru °i în afară, subiectul
apocaliptic se frământă din cauza dureroasei indiferențe a
celorlalți. „Dacă arcadicul are doar toiagul ciobănesc, de
care să se poată sprijini, apocalipticul are nevoie de
principii clare °i de ordine precisă.” Solomon Marcus
asociază, ca °i George Munteanu, concepția eminesciană
despre actualizare °i potențializare cu „logica dinamică a
contradictoriului”, elaborată de Stephane Lupasco.
Eminescu este cel care citindu-l pe Heraclit îi atribuie
acestuia judecata că „niciodată acela°i om nu s-a coborât
de două ori în acela°i râu. Ca toate ideile cari cuprind un
joc cu infinitul timpului °i al spațiului °i aceasta
culminează într-o antinomie, încât °i contrariul e
adevărat”. Într-o convorbire cu Mihai Cimpoi, acela°i
Solomon Marcus subliniază aspectul esențial că „acum,
este important să reconsiderăm devenirea eminesciană în
lumina reprezentării devenirii în fizica °i biologia celei de-
a doua jumătăți a secolului al XX-lea.” Structurile
disipative ale lui Ilya Prigogine (poezia s-a dovedit a fi, ca
°i matematica, o structură disipativă, care prin perturbare
dobânde°te o complexitate superioară [11]), structurile
autopoietice, ale lui H.R. Maturana °i
F. Varela, °i rizomul analizat de G. Deleuze °i F. Guattari
explicitează o întreagă dialectică a vieții °i a morții, a
regenerării °i degradării, oferindu-ne cadru revelator
pentru o recitire proaspătă, îmbogățită a poieticii
eminesciene. O recitire care se va baza pe
transdisciplinaritate, căci înțelegerea temporalității
eminesciene rezultă numai dintr-un parcurs
transdisciplinar. În „Invenție °i descoperire”, S. Marcus a
identificat la Eminescu - citez din „Întâlnirea extremelor”
- „o tipologie temporală vastă, prezentul continuu, timpul
a°teptării °i holografia temporală” [12]. Să ne reamintim
că prezentul continuu este numitorul comun al
temporalității cuantice, al temporalității artistice °i al
percepției temporale a copilului foarte mic, incapabil să
distingă între trecut, prezent °i viitor (respectiv între ieri,
azi °i mâine).
Adrian Dinu Rachieru optează, ca °i Lucian Blaga,
pentru un Eminescu: „poet paradigmatic, impunând prin
valoare (estetică), deplinătate (culturală) °i
exponențialitate (identitară)” [13], iar Mircea Tomu°,
pentru un poet a cărui soluție optimă a constat într-o
„victorie a firescului limbii în expresia poeziei. Mihai
Eminescu a (re)instaurat componenta limbajului poetic ca
pe o limbă nouă, limba poeziei esențiale” [14].
Note bibliografice:
1.	Adrian Marino: Dicționar de idei literare: I; edit.
Eminescu, Bucure°ti, 1973, pp. 91-93;
2.	Mihai Eminescu: Publicistică; Cartea
Moldovenească, Chi°inău, 1990;
3.	David Macey: Dicționar de teorie literară; trad. de
Dan Flonta, Sorana Corneanu, Sorin Gherguț, Gigi
Mihăiță, George Tudorie; Comunicare.ro, 2008, vezi
articolele „Postmodernism” °i „postmodernitate”, pp. 321-
323, 323-324;
4.	Mihai Eminescu, ediția citată, vezi articolul „Arta
guvernării”, pp. 405-407;
5.	Grecescul „apocalypsis” provine din verbul evreiesc
„gala”, care înseamnă a descoperi (singurul sens acceptat
de Jacques Derrida). Apocalipticul, °i nu arcadicul, a
descoperit, dezvoltat °i desăvâr°it artele °i °tiințele, a
pătruns în cosmos; vezi: Mircea M. Pop: Secvenje literare
germane; ed. TipoMoldova, Ia°i, 2013; vezi „Mecanism
de comandă Arcadia”, pp. 7-8;
6.	Mihai Eminescu: Poezii/Poesies; prezentare °i
traducere de Jean-Louis Courriol, ed. Paralela 45, Pite°ti,
2006, p. 8;
7.	Mihai Cimpoi: Spre un nou Eminescu; ed.
Eminescu, Bucure°ti, 1995, pp. 192-201;
8.	Nicolae Dabija: Pe urmele lui Orfeu; Hyperion,
Chi°inău, 1990, pp. 255-265;
9.	Idem, ibidem;
10.	Vintilă Ivănceanu/Josef Schweikhardt: Triebwerk
Arkadien. 1899-1999: Zweimal Fin de Siecle. Hrsg. von
Peter Engelmann, Wien, Passagen Verlag, 1999, 320 p.;
11.	Solomon Marcus: Artă °i fn/ă; ed. Eminescu,
Bucure°ti, 1986, p. 212;
12.	Solomon Marcus: Întâlnirea extremelor. Scriitori -
în orizontul ot/^nje/, ed. Paralela 45, Pite°ti 2005, p. 68;
13.	Adrian Dinu Rachieru: O întâlnire mirabilă:
Eminescu - Creangă; supliment al revistei Contemporanul
nr.11/2013; Ideea Europeană, 2013
14.	Mihai Eminescu: Poezii; selecție °i postfață de
Mircea Tomu°, ed. Noul Orfeu, Bucure°ti, 2003, p. 207.
■
18
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
urnal
La luminăție
Gavril Moldovan
noiembrie. Pregătiri pentru a merge la Cociu, la
Luminapie. Cumpăr candele °i lumânări. E forfotă
mare prin piapă. Morpii îi pun în mi°care pe cei
vii! Mulpi precupepi vând flori, coronipe. E un peisaj
dominat de flori. Mă întâlnesc cu V.G., acum stabilit
în Covasna. E îmbrăcat în negru. Fata lui a murit în
urmă cu ceva timp. Acum el vine la Bistripa să depună
o floare la mormântul ei. A fost o tragedie moartea
fetei lui, ea fiind afectată °i de divorpul părinpilor.
Întotdeauna în familiile în care se face simpită o
tensiune între sopi, se întâmplă ceva rău. Tinderea spre
armonie familială e de preferat. Presimpirile de rău
sunt atât de dureroase tocmai prin incertitudinea lor.
Nu °tii ce °i cum o să se întâmple, dar de întâmplat
°tii sigur că o să se întâmple.
Ajung la mormântul părinpilor. Cimitirul e plin de
oameni, dar eu cred că mai mulpi sunt sub pământ,
îngropapi cu zeci, sute de ani în urmă. Satul e bătrân.
A fost înmormântat de vreo câteva ori. Prima lui
atestare documentară este semnalată la 1329, cu
ocazia emiterii unui act de donapie. Dar, ca °i în cazul
altor localităpi, existenpa lui în timp este mult
anterioară atestării documentare, cu zeci, poate chiar
sute de ani. Nimeni nu °tie cu certitudine. Mormântul
tatălui (1893-1971) este stăpânul unei cruci de metal
care rezistă timpului. Aici î°i duce ponoasele lângă un
păr care face pere acre °i mici. O viapă la coarnele
plugului, cei °apte ani de prizonierat în Rusia, apoi
abuzurile colectivizării °i mizeriile ce au urmat, l-au
pliat pe o existenpă resemnată. Niciodată însă nu a
înjurat România cum fac unii astăzi. Când avea ceva
de repro°at pentru excesele din societate spunea:
„Ă°tia sunt de vină”. „Ă°tia" erau cei de la conducere.
Îmi amintesc cum se bucura când ploua °i nu putea
merge la lucru. Se retrăgea în podul cu fân °i î°i
odihnea trupul epuizat de efort. În ultimii ani ai viepii
nu se strigau pe nume cu mama. Un fel de jenă îi
oprea să se agrăiască, o conviepuire îndelungată în griji
°i nevoi le-a erodat cele mai intime sentimente. După
ce el a murit, mama nu a mi°cat de la locul lor o
pereche de pantaloni °i o pălărie neagră de păr, ce i-au
aparpinut, lăsate de el într-un cui. Erau pentru ea un
fel de tabu, o amintire dureroasă... Văzând că nu mai
e de stat pe acasă, că pământul °i aproape tot ce am
avut ne-a fost luat, am plecat topi frapii care încotro, să
ne facem vreun rost, lăsând pe umerii lui muncile
istovitoare pe care trebuia să le ducă de acum singur
la capăt. Păstrez cartea lui de identitate fără fotografie,
în care sunt trecute doar anul na°terii, profesiunea:
plugar, acum dispărută, înregistrarea în lista de
membri ai comunităpii la numărul 119 °i data eliberării
cărpii, 1931. Pe verso sunt trecute semnalmentele: talia:
mijlocie, părul: castaniu, fapa: rotundă, fruntea:
potrivită, sprâncenele: negre, ochii: căprui, nasul:
potrivit, gura: potrivită, bărbia: rotundă... Semne
particulare: pupin cârn. Mama (1907-1990) s-a căsătorit
devreme °i a adus ca zestre mult pământ. Nu °tia
carte °i tocmai de aceea ne-a dat pe noi, copiii ei, la
°coală. Cu ma°ina ei de cusut marca Singer a pinut
casa. O revăd adeseori cro°etând de zor sau cosând la
lumină, în dreptul geamului prin a cărui sticlă razele
soarelui cad oblic pe însăileala ei °i mi se pare că
mâinile ei împletesc razele jucău°e venind din spapii
îndepărtate. Razele erau asemenea firelor captate de
andrele, se lăsau împletite într-o lucrare omenească. O
pânză din raze solare. Dacă nu venea colectivizarea
am fi rămas cu topii acasă, căci ne plăcea pământul °i
viapa după datini arhaice. Acum, stau în fapa celor
două cruci °i visez la anii copilăriei, la acei ani
dinaintea întovără°irii agricole, când recoltele erau ale
noastre, vacile °i carul erau ale noastre °i chiar dacă
dădeam la stat o cotă parte substanpială, tot ne mai
rămânea °i nouă câte ceva. Lumânarea sfârâie, flacăra
se ondulează după u°oara bătaie a vântului, cimitirul
se face mai plin de oameni. Morții sunt de-acum în
seama celor vii. Dintr-odată vântul °i-a intensificat tăria
°i a început să plouă. Fluturau odăjdiile preopilor iar în
jur se ridica o mare de umbrele aduse pentru orice
eventualitate. Brusc se schimbă întreaga înfăpi°are a
peisajului îndoliat. Momentele de mare tristepe au ceva
mărep prin cantitatea de suferinpă ghemuită la un loc
°i suportată de oamenii peste care aripa deznădejdii
fâlfâie paralizant. Cu cât mortul sau morții sunt mai
tineri, cu cât timpul scurs de la na°tere până la deces
este mai mic ca număr de ani, cu atât sensibilitatea
noastră este mai tare încercată °i mai torturată.
Asistăm de fapt la un calvar pe care Dumnezeu l-a pus
la cale cu sânge rece, nesocotind cele mai elementare
norme de conviepuire planetară. Oricât ar viepui omul
cre°tin la casa lui, oricât ar fi el de credincios °i supus
dumnezeirii, nu poate înpelege ce e moartea, ce
satisfacpii se procură prin ea altor înfăpi°ări, altor
dimensiuni necunoscute firii.
La doi pa°i de mine, crucea de piatră albă a fostei
noastre vecine, lelea Lucrepia, moartă de inimă rea
chiar în noaptea în care fiul ei drag Florea venea acasă
dintr-un prizonierat de cinci ani în Siberia. Femeile
adunate la patul ei de suferinpă au închipuit o
scrisoare prin care Florea o anunpă că sose°te acasă a
doua zi. Lucrepia a murit fără să °tie că într-adevăr fiul
ei a venit acasă, fiind însă prezent la înmormântarea-i.
Târziu, Florea a povestit cum apipind o clipă pe tren, a
visat cum s-a aprins căma°a pe el. Trezit instantaneu,
°i-a dat seama că ceva nu poate fi în regulă acasă.
Mai este în cimitirul nostru drag °i sfânt
mormântul lui S.P., mort la cinci ani°ori, sfâ°iat de o
mină pe care războiul o lăsase pe coasta din
apropierea satului, apoi cel al lelei Sofronica, moartă
nebună °i trăitoare, atât cât a trăit, într-o casă cu
acoperi°ul dărăpănat în care noi, copiii, aruncam cu
pietre °i strigam „Sofronica szep", adică Sofronica cea
frumoasă, cum singură î°i spunea ea în nebunia ei,
apoi movila de pământ bătătorit sub care poate mai
respiră încă Purcea F., fecior de o frumusepe rară,
băutor al unei otrăvi ce ar fi putut, după mintea lui,
să-l scape de armată; hălăduie°te °i el acum cuibărit
sub un prun.
Plutoane, plutoane de cruci de lemn °i de piatră,
configurând stări materiale mai precare ori mai
prospere, morminte vechi °i noi pe care iarba nu a
crescut încă, morminte fără cruci de-atâta timp apăsate
se-n°iră halucinant în satul nostru, pe delu°orul de
lângă el, ca pentru a vesti că de-aici încolo începe
moartea sau că pe aici nu se trece viu. Sunt celebre în
sat unele morpi, vestite prin ineditul lor. Sirefta,
înecată în timp ce trecea Sieul cu luntrea să meargă la
târg la Beclean, Grigore Meceda, căzut de pe calul său
drag °i călcat în picioare de acesta, semn că uneori
mori omorât de ceea ce iube°ti mai mult, lelea Titiana
ce vorbea în fiecare noapte cu dragul ei bărbat plecat
pe front °i nemaiîntors, moartă de dor dacă poate
cineva direge cum mori de dor...
Satul meu adună la un loc atâtea tragedii că nici
un sobor de preopi, nici zece soboruri nu le pot cânta
pe toate, nici corul tragic al antichităpii grece°ti, nici
Antigona lui Sofocle ori Tristan °i Isolda. Am merita
mai mult pe pământul acesta decât să ne plângem
morpii a căror vârstă s-a oprit la vârsta în care,
ajungându-i din urmă, ne mirăm că ei nu mai există.
Cândva circula zvonul că în pintirimul nostru foarte
populat s-ar pine moroi, adică un fel de copii morpi
nebotezapi, că printre morminte noaptea î°i bate
Dracul nevasta °i că nu-i bine în astfel de timp
întunecos să te sfăto°e°ti °i să prinzi rămă°ag că te
duci sus la cruci să împlânpi bunăoară un cupit într-un
mormânt sau să cari o cruce în spate până-n mijlocul
satului, ori o bucată din ea, căci nu scapi cu una cu
două. Halas Alexandru, spre adeverire, mândru
exemplar omenesc, purtând greutatea unui astfel de
rămă°ag, s-a dus noaptea sus, tocmai când la canton
bătea douăsprezece fix, °i împlântând cupitul într-un
mormânt, lama tăioasă a trecut °i prin zeghea lui de
pănură neagră, iar când s-a ridicat să pună capăt
trebu°oarei, ceva l-a atras spre pământ, spre mormânt,
înnebunind pe loc de spaimă. A fost adus acasă
dimineapa de părta°ii la prinsoare, rece cum îi gheapa.
Când veneam acasă după o absenpă mai
îndelungată °i mă dădeam jos din tren în mica haltă
CFR pe care noi o numeam canton sau boctărie (de la
wechter, care înseamnă în germană cantonier, om
păzitor a ceva), prima dată mă uitam sus, la pintirim,
la salcâmii fremătători ce asigurau morpilor un cadru
natural de care nu puteau să se plângă. Apoi îmi
vedeam de drum spre casa natală, nu înainte de-a
spune vreunui copil întâlnit întâmplător s-o anunpe pe
mama că vin spre a nu o lua prin surprindere. Când
mama venea înaintea mea, °tiam că acel copil î°i
făcuse datoria. De data aceasta, la sfâr°itul Luminapiei,
n-o mai iau spre casa natală, ea fiind acum casa natală
a altora care °i ei o vor lăsa altora. La coborâre de pe
deal, pe-aproape casa lui Sever Salustiu, pustie,
abandonată... Ah! casele părăsite...
Toamna sunt văzut prin piepe pustii, prin
rămuri°uri de păduri, prin locuri abandonate. Am
încuviinparea că în ce mă prive°te găsesc cu u°urinpă,
cu prea multă u°urinpă locurile vechi, triste, clădirile
de pe care tencuiala a zburat demult, ori casele
părăsite, pustietăpile golite de vorba otrăvitoare a
omului. Ceasurile grele în care sunt singur apasă pe
existenpa mea °i atunci fug cât văd cu ochii prin lume,
străbat câmpii de°arte, spapii îngălbenite de suflarea
toamnei. Nu numai tristepea e-n stare să te facă singur,
retras, părăsit ci °i unda de deznădejde alimentată de
fel de fel de regrete, de nenoroc ce le-ai avut cândva °i
care îpi cutreieră trupul, gândul, licărirea de speranpă
repede învinsă °i tremurată de un susur neclar. Intru
într-o casă care cândva a fost locuită. Se vede după
treptele tocite, după soba ruginită pe care se mai află
încă o oală, după cuierul murdar °i lăbărpat în care
atârnă o cămă°upă ce a aparpinut unui copil. Unde e
acel copil? În ce împrejurări a lăsat casa goală la
marginea satului, înconjurată de salcâmi a căror frunză
ve°tedă a căzut pe prispa întunecată, pe cuptorul de
copt pâine din curte, pe bătătura plină odată de viapă,
de presupusă viapă. Asemenea case nu sunt interiorităpi
prăbu°ite ci încăperi suspendate în nefiinpă, goluri
depresive dar nu °i goluri de sentimente. Pentru a °ti
dacă un loc, un spapiu e-ncărcat de sentimente trebuie
să te uipi la clanpa u°ii tocită de atâtea atingeri trecute,
la pragul ros °i ajuns una cu du°umeaua, la grinda
casei sub care copilul cu cămă°upa a ascuns o
jucărioară ce se mai vede încă, la masa ce stă acum în
două-trei picioare. Să a°tept noaptea în acest areal gol,
să pândesc trecerea zilei prin cununa de amurg a
începutului de întuneric, a sfâr°itului de zi... Încerc să
privesc din prag venirea înapoi a „refugiapilor".
Pădurea de lumânări aprinse în pintirimul natal mai
freamătă oare ori s-au stins? Lumânările de pe
mormântul lelei Lucrepia mai ard încă. Sunt cele mai
rezistente lumânări. Îmi place să cred!
■
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
19
(ț) Black
Pantone 253 U
o data pe luna
Ce fel de om sunt eu...?
Cristina Sandor	Aripa ruptă, (2014) cărbune, acrylic pe pânza 100 x 110 cm
Chiar m-am gândit la lucrul acesta la scurtă
vreme după ce împlinisem “frumoasa"
vârstă de °aptezeci de ani. La o astfel de
etate, în ciuda tuturor verdictelor medicale că
“totul e bine", popi pleca oricând, cu un zâmbet
pe fapă sau cu o strâmbătură °i-o mână dusă la
piept, a°a că nu e rău să-pi faci un fel de inventar,
să te autoevaluezi, a°a, pentru tine, căci pentru
societate oricum nu mai contezi. Prima parte a
viepii, repede trecătoare, fir-ar să fie, elev °i chiar
pupin student, am trăit-o în “epoca Dej". Tovară°ul
Gheorghiu era pe toate gardurile, se presupunea că
°i în cuget °i simpiri. Oamenii lui erau rapizi în
gesturi °i radicali. Duceau la bun sfâr°it ceea ce li
se cerea să facă. Aparpineau categoriei
“lichidatorilor", deci nu aveau prea multe coarde
în suflet. În realitate, posedau doar una °i numele
ei era “ura"... "Tovară°ii" lui Dej proveneau, prin
voluntariat, din straturile cele mai de jos ale
societăpii române°ti. Ciobani, cazangii, marginali
de toate soiurile, pierde- vară, dispu°i pentru o
recompensă să facă orice: să bată, să omoare, în
felurite chipuri să terorizeze, să confi°te, să ocupe,
să rechizipioneze, să pună oricui pumnul în gură.
Dej, ajutorul de mecanic °i clica lui pe potrivă, dar
îmbunătăpită °i cu lichele inteligente, trebuiau prin
teroare să distrugă fizic intelectualitatea română,
să infuzeze în pară o spaimă, generic, anii 50,
astfel ca nimeni să nu mai vorbească, să-°i de-a cu
părerea, să mai aibă atitudine personală care să-i
exprime calitatea de om. Securitatea, închisorile,
milipia cu cefele late, profesorii înfrico°api de prin
°coli, activi°tii prezenpi peste tot,
“supraveghetorismul" generalizat reu°iseră să-i
transforme pe cei mai mulpi români în robopi °i
para într-un de°ert înghepat. Iubirea fapă de
pământul natal se dilua rapid, tradipiile dispăreau
sub tot felul de falsuri, cei mulpi °i fără putere,
cam mămăligo°i, simpeau că nu mai sunt la ei
acasă. Erau, în fapt, ni°te străini, în locurile în care
se născuseră. După disparipia, cred că
netovără°ească a lui Dej, plânsă artificial, în
primul rând de principalii săi subordonapi... "Nu
te vom uita tovară°e Gheorghiu"... "Ne e°ti pildă,
exemplu de urmat"... "Făclie arzândă, tovară°e
Gheorghiu" etc., a venit la comandă Ceau°escu,
care în scurtă vreme, de lichelele poetice °i nu
numai, în permanentă cre°tere numerică, a fost
decretat “Bărbat între Bărbapi", cvintesenpa
neamului românesc, absorbind în fiinpa sa semi-
analfabetă, Carpapii, Dunărea, pe atefan, Mihai,
Eminescu, Enescu °i tot ce trăia °i respira aici.
Acest popârlan “de-al nostru", împreună cu
nevastă-sa, academician analfabet, împreună cu
liftele ce-i înconjurau °i al căror număr cre°tea, au
făcut cu napia asta ce au vrut. “Epoca de Aur" a
fost o perioadă când s-a băut umilinpă cu găleata.
Nu-°i mai amintea nimeni de rezistenpa din munpi,
de oamenii de caracter, torturapi °i omorâpi în
închisori în “Epoca Dej", ne transformaserăm mai
topi într-un fel de popândăi, cu uria°e capacităpi de
a îndura frigul, întunerecul, lipsa alimentelor,
medicamentelor, etc. De fapt, cu uria°e capacităpi
de a fi făcut cei mai mulpi figură de cârpe, de
păpu°i de paie în fapa celor doi tirani °i a
paznicilor lor. După căderea “Epocii de Aur",
după “cotonogirea" a tot ceea ce a fost valoros
aici, s-a instaurat “dictatura haosului", unde cele
mai rizibile °i mizerabile lucruri se pot petrece.
Cât va mai dura asta n-a° putea să °tiu... În ce mă
prive°te, ajuns acum la °aptezeci de ani, sunt un
fel de amestec, ineficient, de bună educapie
primită de acasă, de bune intenpii °i de terfeliri
nedorite prin tot felul de noroaie. Un impurificat.
Am înghipit °edinpe simple °i lărgite de partid, am
ascultat prelegeri suspinute de analfabepi, l-am urât
pe Nicolae °i sistemul său, neîndrăznind mai
mult, am avut dosar întocmit de securitate, dosar
de urmărit, am acceptat în mupenie consacrarea
non-valorilor, frica aceea infuzată în oameni prin
anii '50 resimpind-o °i acum. Am circulat pe căi
mărunte, la o mare distanpă morală fapă de cei ce
au pătimit prin închisori. Am acceptat
uniformizarea, spălarea pe creiere, cu vaga
speranpă că totu°i poate mâine va fi ceva mai
bine. Cu oameni ca mine, mediocrizapi, cu
avânturile tăiate, cu o viapă supravegheată, trăită
pe metru pătrat, nu se mai poate face nimic. °i ca
mine trebuie să mai fie mulpi. Am avut în fiinpa
noastră prea pupin opel °i prea mulpi câlpi. Poate
generapiile ce vin să redea României demnitatea.
Poate generapiile ce încă nici nu s-au născut. În
orice caz în momentul de fapă avem România pe
care o merităm...
■
Cristina Sandor
Studiu abstract, (2009) ulei pe pânză, poliptic 90 x 240 cm
20
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
~20j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
politica zilei
Marea coaliție sau marele
infern politic?
Petru Romo°an
a reamintim ni°te lucruri simple dar
intenționat minimalizate. Alegerile
parlamentare din 2012 nu au fost câ°tigate nici
de PSD, nici de PNL, adica nici de Victor Ponta °i
nici de Crin Antonescu, ci de USL, adica mai ales
de Dan Voiculescu, care zace acum în pu°carie, °i
de Antena 3, care între timp pare sa fi devenit
chiria°a statului. Continuarea guvernului Ponta sau
un nou guvern Ponta remaniat e o impostura °i
prin prisma votului din 2012. Pe lânga ca a fost
bătut mar la prezidențiale °i a candidat direct din
Palatul Victoria, punându-°i astfel la bataie, vrând-
nevrând, °i numirea (Traian Basescu) în postul de
prim-ministru, Victor Ponta ne obliga sa scotocim °i
sa gasim ca, de fapt, el nu a câ°tigat singur, odata
cu partidul sau, parlamentarele. Useli°tii din 2012 -
care au câ°tigat alegerile parlamentare cu aproape
70 % pe un program minimal de tip Bula ("Jos
Basescu !"), ramas °i el neîmplinit, caci Traian
Basescu î°i încheie triumfator al doilea mandat
funest pentru țara - se gasesc azi °i în PSD, °i în
noul PNL, în concubinaj chiar cu basi°tii de ieri.
Emoția, excitația provocata de victoria
surprinzatoare a sasului luteran ultraminoritar Klaus
Iohannis, primar al Sibiului, pohta ce-a pohtit
Occidentul (în conlucrare fertila cu nucleul dur al
establishment-u\u'i ba°tina°, pe modelul deja
verificat Emil Constantinescu), începe sa scada.
Klaus Iohannis nu are o echipa noua °i competenta
(vezi discuția penibila în jurul posibilei numiri ca
°ef de cancelarie a lui Dan Mihalache), nu are un
program vizionar de ie°ire din criza economica, el
se vede doar, ca Franțois Hollande al francezilor,
un ,pre°edinte normal" - sa spunem în treacat ca
Franțois Hollande are azi doar 13 % încredere.
Adica având acela°i SPP extins, cu cortegiul de
Mercedesuri sau BMW-uri, de°i România produce
Dacia, cu consilieri mulți °i inutili °i cu „un guvern
de centru dreapta" condus, dupa cum a promis în
Sfâr°it de lume în Bucure°ti
Petru Romo°an
Idealurile generației anterioare, cea a primului
pre°edinte postcomunist, Ion Iliescu, care
este °i cea a pre°edintelui presupus democrat
Emil Constantinescu, au fost foarte simple:
Europa °i NATO sau America. S-au adaugat
implementarea democrației de proveniența
occidentala - mai ales americana, pentru ca
Europa de Vest însa°i (în primul rând,
Germania) este un mare protectorat american
sau NATO -, libertatea presei °i libertatea de
expresie în general, televiziune la tot poporul,
supermarketuri în centrul ora°elor, circulație
libera dincolo de frontierele ermetice din
comunism etc.
Toate aceste idealuri s-au realizat. ai noi cu
ce ne-am ales? Cu toata industria trimisa la fier
vechi înca de pe vremea genialului palavragiu
Petre Roman, cu pamântul fertil lasat pârloaga,
dar cu frauduloase retrocedari faraonice, cu
banci straine în loc de banci române°ti, cu
farmacii importate °i ele la fiecare colț de
strada, cu televiziuni abjecte, unde se manifesta
campanie, de tânarul °i prea puțin experimentatul
(mai ales în economie!) Catalin Predoiu. Sa se
schimbe totul, dar sa nu se schimbe nimic...
Chiar °i DNA pare sa fie de acord cu o
asemenea perspectiva, caci continua sa procedeze
alert la arestari preventive din PSD °i din PNL (de
rit vechi), dar nu se atinge de PDL-ul basist (noul
PNL) nici cu o floare.
Dupa ce Robert Negoița, primarul sectorului 3,
a propus o mare uniune naționala cu un guvern
pentru toți, în care sa intre °i PNL (de fapt, PDL),
°i PMP (Elena Udrea °i Traian Basescu themselves),
o Hora Unirii a Corupților °i Penalilor (iata o sigla
noua, HUCP !), Ioan Rus a invitat PNL la negocieri
aprofundate. Baronul PSD de Cluj (°i chiar de
Transilvania) viseaza, probabil, o mare coaliție
stânga-dreapta pe model german - Ioan Rus e un
mare specialist în UASCR, Interne corupte, vulpi
(Virgil Ardelean), referendum & calcule demografice
necreditabile °i Mercedesuri. Dupa alegerea lui
Klaus Iohannis, Ioan Rus confunda, evident,
România cu ultimul Land adaugat Germaniei care
împărățe°te deja peste UE.
E oare posibila o mare coaliție stânga-dreapta?
Desigur, orice e posibil daca noul pre°edinte
dore°te, dar DNA tot va trebui sa instrumenteze
dosarul EADS, cu Ioan Rus, Vasile Blaga, George
Maior, Adrian Nastase, CP Tariceanu, Emil Boc i
tutti quanti. ai exista riscul sa asistam la arestari în
grup din noul guvern al României. Marele pericol
vine din Germania, desigur, care ne furnizeaza
grațios modelul marii coaliții dreapta-stânga. Dar la
noi se va traduce în: toți semneaza tot, se fura tot,
dupa care putem stinge lumina în România.
Condițiile unei instabilitați, ale unei confuzii
majore în administrarea țarii par sa fie reunite. Cu
posibilitatea trântirii în Parlament a mai multor
guverne improvizate, propuse de noul pre°edinte.
astazi cei care mâine vor fi arestați de DNA. Nu
mai avem cai ferate, nu am construit autostrazi,
închidem spitale, °coala produce tâmpiți (dixit
Traian Basescu, el însu°i un produs al °colii
române°ti, cum bine a observat acad. Mircea
Malița).
ai ce idealuri am mai putea avea? Nu multe.
Poate doar acela de a parasi definitiv teritoriul
acesta care, mai devreme sau mai târziu, într-un
fel sau altul, te poate ucide. Majoritatea
oamenilor cu bani °i-au trimis deja copiii la
studii în strainatate. De unde, evident, nu are
nici un rost sa se mai întoarca. Mai ales daca au
facut studii serioase °i care pot aduce joburi
bine remunerate undeva pe planeta, altundeva
decât acasa, în România. Clasa suspusa e
con°tienta ca dupa ea nu mai vine decât
potopul. Nu mai avem cultura, nu mai avem
presa scrisa, pâna °i cluburile de fotbal sunt la
pamânt, facem 16 ore de la Bucure°ti la Oradea,
dar avem politicieni care sunt citați pe toate
televiziunile °i pe tot Net-ul ca altadata Sfinții
FMI pare °i el doritor de criza majora în România,
cu condiționari de milițian global care nu pot duce
decât la dezastre. De°i toata lumea care are înca
scaun la cap, dar nu cea politica, pare de acord ca
doar un guvern de tehnicieni, de profesioni°ti poate
face fața unui an foarte greu, anul 2015, partidele °i
pre°edintele nou ales par hotarâți sa continue
batalia pe ce-a mai ramas din ciolan.
De ce sunt totu°i refuzați cu atâta obstinație de
vreo trei ani încoace tehnocrații ? Mai întâi,
probabil, ca amintesc de falsul tehnocrat Theodor
Stolojan, mult detestatul partener al lui Traian
Basescu din ultimii zece ani. Nici amintirea
pasagerului guvern Mugur Isarescu nu mai inspira
vreun entuziasm. Apoi, principial, se explica în lung
°i în lat ca ei, tehnocrații, nu reprezinta voința
poporului exprimata prin vot. A°a este, numai ca °i
votul popular a fost sistematic deturnat, mistificat
pâna într-acolo încât cei care au votat nu se mai
recunosc deloc în cei ale°i. Exemplul cel mai recent
: USL a câ°tigat trei rânduri de alegeri, daca
includem °i referendumul de destituire a lui
Basescu, pe acela°i program („Jos Basescu !") pe
care l-a uitat începând mereu de a doua zi. Ba chiar
a semnat în miez de noapte, adica departe de ochii
electoratului, ni°te detestabile documente de
coabitare. Tehnocrații ar putea garanta macar
competența prin carierele lor anterioare, ceea ce, în
mod evident, politicienii de orice culoare nu pot
face. Iar daca nu mai avem destui tehnocrați
valabili în România, pot fi adu°i °i tehnocrați
români stabiliți pe toate meridianele, având state de
serviciu în universitați prestigioase °i mari
întreprinderi. Fire°te, va fi nevoie de alte criterii de
selecție decât cele tovarâ°e°ti care au dus la
impunerea tinerei ministrese de la Finanțe.
Anul 2015 se anunța a fi un an de foc °i ce este
mai rau poate fi deja luat în calcul.
■
Parinți ai Bisericii în marile catedrale.
ai care e marea preocupare a acestui sfâr°it
de an? Ce guvern nou-nouț ne va mai da acela°i
„cruduț" Victor Ponta. Schimbarea domnilor,
bucuria nebunilor! Ce altceva mai de soi ar
putea face al patrulea guvern Ponta decât au
facut cele trei amatorice°ti, triste, jalnice,
obraznice anterioare? Alți bani, alta distracție !
Pâna la victoria finala împotriva sarmanei
Românii. Cea mai mare mistificare care se
livreaza la sfâr°it de an prin acelea°i mercenare
institute de sondare a opiniei publice este ca
populația are o mare încredere în viitorul ei. ai
ca noul pre°edinte ales, Klaus Iohannis, va face,
în fine, totul.
Ca într-o scena de pateric, diavolul °ade
fumând lini°tit pe zidul cetații pentru ca nu mai
are de lucru. Le-a rezolvat deja pe aproape
toate. Merg °i singure. Spre iad, bineînțeles.
■
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
21
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
diagnoze
Conceptualizări ale lumii
postglobalizate
Andrei Marga
Au început, totu°i, eforturile de articulare a
alternativelor la societățile timpului nostru.
Economi°tii trag consecințe din tendințe
puse în mi°care de criza izbucnită în 2007, pe care
le extrapolează. Teologi reprezentativi vorbesc de
nevoia de a complementa globalizarea cu o etică
adecvată. Unii autori au în vedere o societate ce
corectează tendințe nemulțumitoare din societățile
existente. Sînt °i anticipări ale noii constelații
internaționale. Să le examinăm pe rînd,
considerînd abordări prototipice.
Impresia dominantă a celor care reflectează
asupra societăților existente este cea a accelerării
schimbărilor aduse de globalizare. „Starea lumii -
ni se spune - se schimbă în mare viteză, atît din
punct de vedere cantitativ (rarefierea resurselor
naturale, noua distribuție a bogăției, demografia),
cît °i calitativ (tehnologii invazive, evoluția
legăturilor sociale °i a reprezentărilor, insecuritatea
crescîndă a transporturilor de bunuri, de persoane
°i de informații, redistribuția puterii statelor,
probleme puse de cre°tere...)" (Philippe Baumard,
direction, Questions de futur. 108 experts et
decideurs francais relevent le defi, CNRS Editions,
Paris, 2012, p.17-18). Schimbările complicate °i
rapide fac din „reziliență" - capacitatea
comunităților de a înfrunta schimbările,
provocările °i pericolele - tema centrală de
investigație a unor instituții importante. Asemenea
investigații se întreprind astăzi în țările de
referință. A°a cum atestă una dintre cele
reprezentative, pe care tocmai am citat-o,
interogațiile la care se caută răspuns sînt de natură
strategică. Este vorba de securitate (incluzînd
„securitatea economică", pe de o parte,
„mondializarea" criminalității, pe de altă parte),
evoluția sistemului internațional °i a cadrului
național, riscurile °i atuurile societale (incluzînd
dependența „puterii" de modelul de societate),
guvernanța (incluzînd consecințele migrațiilor),
dezvoltarea durabilă (incluzînd „securitatea
alimentară", „dependența energetică", efectele
„schimbării climatice"), conducerea „sistemelor
complexe" °i gestiunea crizelor °i riscurilor,
fluxurile financiare, competitivitatea °i
„dezvoltarea tehnologică". În mod evident, sînt
interogații ce vizează mai buna poziționare a țării
respective înăuntrul competițiilor epocii
globalizării.
Criza izbucnită în 2007-2008 a fost prima criză
internațională a epocii globalizării °i a antrenat în
discuție globalizarea. Reflecțiile asupra ei se mi°că
între soluțiile extreme - intensificarea competiției
pe piețe °i adoptarea de reglementări stricte ale
fluxurilor financiare. Economi°tii vorbesc de
„norme pe termen lung pentru finanțe" (Michel
Aglietta), de calmarea cre°terii economice (Agnes
Benassy-Quere), de „epuizarea modelului
neoliberal" (Isaac Joshua), de nevoia „solidarității
pentru a preveni extincția" (Paul Jorion), de nevoia
de a gîndi „global" pentru a găsi soluții eficace
(Denis Kessler), de relansarea cre°terii pe baza
energiilor renouvenabile (Olivier Klein), de
reafirmarea multilateralismului în condițiile
considerării responsabile a complexității (Simone
Halberstadt Harari), de responsabilizarea pentru
viitor a finanți°tilor (Brigitte Taittinger). Sînt,
evident, reflecții ce se mi°că înăuntrul societăților
existente. Unii vorbesc de incapacitatea pieței de a
se autoregla °i de nevoia ce apare de a interveni
adecvat pe piață, în numele unor valori, dar
respectîndu-i rigorile (Andre Comte-Sponville),
pentru a preveni crizele (toate aceste luări de
poziție în Erik Izraelewicz, direction, Ce que la
crise a change. 60 personnalites imaginent le
monde de demain, Arnaud Franel, Paris, 2009). În
astfel de reprezentări este vorba de răspunsuri la
probleme delimitate, dar nu există vreun „dincolo"
al globalizării.
Jacques Attali face excepție °i duce reflecția
pînă la capăt. El relatează istoria viitorului ce ne
a°teaptă, plecînd de la premisa că libertatea
rămîne valoarea de bază a oamenilor, iar piața
principalul regulator al activităților, banii mijlocind
ca °i pînă acum schimburile de echivalente. A°a
stînd lucrurile, argumentează cunoscutul gînditor,
oamenii vor cunoa°te o situație de „hiperempirie",
în care totul va fi privatizat °i convertit în bun de
vînzare. Nimic nu va putea rezista transformării în
marfă. Perspectiva este ca, în această situație,
oamenii să fie confruntați cu o situație de
„hiperconflict". „Dacă umanitatea reculează în fața
acestui viitor °i întrerupe globalizarea prin
violență, înainte chiar de a fi eliberată de alienările
sale anterioare, ea va bascula într-o succesiune de
barbarii regresive °i de bătălii devastatoare,
utilizînd arme acum de negîndit, opunînd state,
grupări religioase, entități teroriste °i pirați privați"
(Jacques Attali, Une breve histoire de l'avenir,
Fayard, Paris, 2006, p. 10). Evitarea acestei situații,
în care chiar umanitatea ar putea să dispară, nu
mai este decît „hiperdemocrația" - o
democratizare ce înaintează dincolo de limitele
acceptate de funcționali°ti. În sfîr°it, „dacă
mondializarea poate fi abordată fără a fi refuzată,
dacă piața poate fi circumscrisă fără a fi abolită,
dacă democrația poate deveni planetară rămînînd
concretă °i dominația unui imperiu asupra lumii
poate înceta, atunci se va deschide un nou infinit
al libertății, al responsabilității, al demnității, al
depă°irii, al respectului celuilalt" (p. 10-11).
Deocamdată se poate spune că cele trei -
„hiperempiria", „hiperconflictul",
„hiperdemocrația" - se vor amesteca în viitorul
care îi a°teaptă pe oameni. „Eu cred - scrie Attali -
în victoria, spre 2060, a hiperdemocrației, forma
superioară de organizare a umanității, expresia
ultimă a motorului Istoriei: libertatea" (p. 11-12).
Pînă la „hiperdemocrație", însă, este o cale de
parcurs, ce poate fi rezumată, după Jacques Attali,
astfel: „spre 2050, sub povara exigențelor pieței °i
grație noilor mijloace tehnologice, ordinea lumii se
va unifica în jurul unei piețe devenită planetară,
fără stat. Va începe ceea ce eu a° numi
hiperempiria, deconstruind serviciile publice, apoi
democrația, apoi însă°i statele °i națiunile. Această
piață mondială unificată °i fără state va rămîne în
mod durabil fidelă valorilor vechii <inimi>
californiene. Cum valorile culturale ale Londrei se
vor asemăna mult timp cu cele ale
Amsterdamului, cele de la Boston celor de la
Londra °i cele de la Los Angeles celor de la New
York, hiperempiria va rămîne parțial americană;
obiectele ei de consum, se va vedea, vor fi încă în
foarte mare măsură prelungirea obiectelor
nomade, a°a cum vor fi cultura sa (metisată),
modul său de viață (precar), valorile sale
(individualiste), idealul său (narcisic). Astfel va
debuta prima fază a viitorului. Apoi va veni, se va
vedea, o serie de războaie de violență extremă, ce
conduc la un hiperconflict. În cele din urmă, în
fața e°ecului hiperempiriei °i hiperconflictului,
noile valori vor conduce la o reechilibrare între
democrație °i piață la scara lumii, la o
hiperdemocrație planetară" (p. 242-243). Jacque
Attali mijloce°te vizibil triumful
„hiperdemocrației" de un proces de învățare etică
din experiențe nefaste.
Motivul dominant al reflecțiilor asupra
societăților actuale este acela că ie°irea din lumea
plină de neajunsuri de astăzi presupune angajarea
eticii. Cre°tinismul î°i vede confirmată astăzi teza
majoră că istoria umană ar intra în dificultăți
insurmontabile încredințîndu-se doar valorilor
terestre, după cum iudaismul se vede confirmat în
teza că păstrarea °i respectarea legămîntului cu
Dumnezeu rămîne condiția oricărei istorii capabilă
să aducă împlinirea omului. Ambele se
consolidează în convingerea că istoria o ia pe căi
rătăcitoare atunci cînd oamenii se încredințează
doar subiectivității lor.
Teologi de referință arată că societățile actuale
sînt marcate de un grav deficit etic. Joseph
Ratzinger - Benedict al XVI-lea a căutat explicit o
soluție la neajunsurile lumii globalizate. El scrie că
„pericolul vremii noastre constă în aceea că
efectivei dependențe a oamenilor °i popoarelor
unul de altul nu-i corespunde vreo relație etică a
con°tiinței °i intelectului celor implicați, din care
ar putea rezulta o dezvoltare efectiv umană.
Numai cu lumina iubirii luminate de rațiune °i
credință este posibil să se atingă țeluri de
dezvoltare care posedă valoare umană °i
umanizantă. Partea bunurilor °i resurselor din care
rezultă adevărata dezvoltare nu este realizată doar
prin progres tehnic °i numai prin relații
determinate de calcul, ci prin potențialul iubirii,
care face ca răul să fie învins de bine (Romani,
12,21), iar oamenii să se deschidă, încît să lege
con°tiința °i libertatea" (Benedict XVI, Die Liebe
in der Wahrheit. Die Sozialenziklika cCaritas in
veritate>, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2009, p.
22-23). Abia o profundă reorientare antropologică
°i culturală poate asigura ameliorări în adîncime
ale societăților globalizate.
Niciunul dintre idealurile majore ce legitimează
societățile erei globalizării nu mai este fără
probleme grave. Fericirea nu mai este atestată de
cercetarea opiniilor, eficacitatea este contrazisă de
crize, libertatea este multiplu condiționată,
democrația s-a redus la alegeri periodice. Cel puțin
a°a ne spun analizele recente, ce sînt gata să caute
soluții. Se poate spune că „secolul ce se deschide a
demarat în trombă, ca °i cel precedent. Abordarea
numerică înlocuie°te abordarea electrică, iar alte
revoluții se conturează de pe acum, cele ale
geneticii °i cele ale energiilor noi. Forța de impact
asupra ansamblului economiei a noilor tehnologii
rămîne, totodată, cu totul incertă. Pare improbabil
ca ea să permită să se repete, chiar °i să se
apropie de cre°terea industrială din secolul al XX-
lea. Dacă se iau în seamă cre°terea prețurilor
materiilor prime, care va amputa pentru multă
vreme puterea de cumpărare a țărilor importatoare
°i costul acestor investiții noi, pe care le reprezintă
sănătatea °i educația, <pasiunea compensatoare>
va fi călduță, cel puțin în țările avansate. În fața
acestor imense transformări, homo economicus
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
~22j
(Jj) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
este un profet cu totul sărac. Voind să surmonteze
obstacolele care se ridică în calea îmbogățirii °i în
numele eficacității, el î°i vînează proprii săi
competitori, homo ethicus, empathicus..., aceste
alte părți ale omului care aspiră la cooperare, la
reciprocitate. Dar, triumfînd față de rivalii săi, el
moare, închizînd natura umană într-o lume lipsită
de ideal °i, în cele din urmă, ineficace" (Daniel
Cohen, Homo economicus, prophete (egare) des
temps nouveaux, Albin Michel, Paris, 2012,
p. 206). Atunci cînd imperiul roman a trecut în
dezordine °i confuzie, cre°tinismul a adus un
orizont care a făcut realitatea inteligibilă °i a
schimbat societățile. Astăzi se simte nevoia
analogă de viziune care să deschidă orizonturi de
viață °i acțiune pentru oameni.
Baze antropologice pentru o societate
alternativă la cele existente găse°te cel mai recent
Jeremy Rifkin. El interoghează conceperea naturii
umane pe care o mo°tenim de la Hobbes,
conform căruia omul este ființă interesată °i
egoistă, °i pe care Adam Smith a consolidat-o cînd
a spus că fiecare om are o predispoziție înnăscută
de a promova pe piață interesul său personal. Nu
numai că această concepere nu a fost supusă unei
confruntări cu alternative rivale °i a fost luată ca
ceva de la sine înțeles, dar, între timp, s-au strîns
probe, în biologie, psihologie °i în alte discipline,
favorabile conceperii naturii umane nu ca una
„egoistă", ci ca una „empatică". Chiar
individualizarea antrenează cu sine, din motive
existențiale, empatia. ,De°teptarea simțului
identității personale, născut din diferențiere, este
crucială pentru dezvoltarea °i expansiunea
empatiei. Cu cît eul se individualizează °i se
dezvoltă, cu atît noi luăm la cuno°tință existența
noastră unică, finită °i mortală, solitudinea
existențială, miile de provocări de care ne izbim în
lupta noastră pentru existență °i pentru împlinire.
Sentimentele existențiale sînt cele care ne permit
să intrăm în empatie cu cei, foarte apropiați, pe
care ni-i atestă ceilalți ( qu eprouvent les autres).
Intensificarea empatiei permite, de asemenea, unei
populații mereu mai individualizate de a se regăsi
în comunitate în organisme sociale mai
interdependente, mai largi, mai integrate. Acest
proces caracterizează ceea ce numim civilizație"
(Jeremy Rifkin, Une nouvelle conscience pour une
monde en crise. Vers une civilisation de l'empatie,
LLL, Pris, 2011, p. 30). Procesul civilizării °i istoria
civilizației probează nu doar teorema lui Hobbes
-Adam Smith, ci °i teorema opusă, cea a cre°terii
empatiei.
Nu putem explica fenomenele legate de
civilizație fără a asuma că empatia este prezentă în
natura umană °i eficace. Nici teoria evoluției nu
mai poate fi explicativă dacă nu ia în seamă
existența empatiei. „Noțiunea tradițională de
empatie, care punea accent pe concurență °i lupta
pentru asigurarea resurselor °i reproducerii, se
treze°te temperată, cel puțin în ceea ce prive°te
mamiferele, prin noi rezultate: ele sugerează că
supraviețuirea celui mai apt poate fi o chestiune
de comportament social °i de cooperare în aceea°i
măsură, ca °i de forță fizică °i competiție. În plus,
cîteva alte specii, cel puțin, exprimă o tristețe
empatică. Noile lumini asupra rădăcinilor biologice
ale evoluției sociale încep să aibă un efect
paradigmatic asupra felului în care noi începem să
percepem lumea vie care ne înconjoară, ca °i
propriul nostru rol în istoria în curs a vieții pe
Pămînt" (p. 8o). Jeremy Rifkin găse°te chiar în
procesul individualizării, fortificat de societatea
modernă, baze pentru consolidarea empatiei (p.
320). „Societatea cooperativă" ce rezultă este ea
însă°i propice empatiei. „Într-o economie
cooperativă, dreptul de incluziune devine mai
important decît dreptul de excluziune pentru a
stabili relații economice °i sociale. Am văzut că
drepturile de proprietate tradiționale, fie că este
vorba de proprietatea intelectuală, fie de
proprietatea reală, pot frîna dinamica economică °i
socială făcută posibilă de noile forme distribuite
ale tehnologiilor comunicațiilor °i energiei, care
constituie infrastructura operațională a unei
economii a celei de a treia revoluții industriale" (p.
510). Jeremy Rifkin î°i pune speranțele în această
revoluție. „A revedea modelul pieței °i modelul
social pentru a se adapta la o a treia revoluție
industrială, distribuită °i cooperativă - conchide el
- va fi sarcina politică urgentă a următoarei
jumătăți de secol, în timpul tranziției statelor spre
noul vis: crearea unei societăți a calității vieții într-
o lume biosferică" (p. 520). Oamenii î°i vor afla
autenticitatea existenței în ființarea empatică, ceea
ce ve antrena trecerea într-o societate cu relații noi.
Se vor schimba corespunzător °i relațiile
internaționale ale epocii globalizării, care - a°a
cum arată evoluția Europei unificate - după
promițătoarea egalitate în drepturi a statelor,
revine la tema „vitezelor" diferite °i a
„directoratelor"? Răspunsul este diversificat, dar se
desprinde încet de cadrele „societății mondiale
existente".
Se răspîndesc pe tot globul soluții simple -
privind manierele de a face afaceri, forma guver-
nelor, rolul indivizilor, rolul femeilor, formele de
religiozitate °i de artă, felul în care se întreprind
cercetările °tiințifice etc. - încît lumea devine,
asemenea unei aglomerări rurale, „plată" (Thomas
L.Friedman, The World is Fiat. The Globalized
World in the Twenty-First Century, Penguin,
London, New York, 2006, p. 49), Dimpotrivă - se
argumentează, de asemenea - lumea este „curbă",
căci sub triumful globalizării se ascund discrepanțe
de dezvoltare, inegalități dramatice, reu°ite
impunătoare °i e°ecuri usturătoare, încît salvarea
mai poate veni doar din elaborarea unui „joc glob-
al al încrederii" (David M.Smick, The World is
Curved. Hidden Dangers to the Global Economy,
Portofolio, New York, 2009, p. 23). „Plată" sau
„curbă", lumea a luat-o, cu certitudine, pe o cale
fără întoarcere °i plină de probleme.
Deocamdată trăim - cel puțin a°a ne spun
unele analize - o „dezorganizare a lumii". Aceasta
înseamnă pierderea sensurilor generale °i
zdruncinarea valorilor în condițiile supremației
„egoismului, minciunii °i profitului". „Societatea,
economia °i politica ne dau impresia unui proces
continuu de dezorganizare °i de recompunere
absurdă. O stare de dezorganizare permanentă, de
instabilitate recondusă, de cicluri nesigure în
cicluri nea°teptate. Lumea vieții noastre trăite este
brise, fracționată, scandată par la ronde de la vie
economique - lansări sezoniere de noi servicii,
retragere de produse vechi; fuziuni, achiziții,
prăbu°iri °i rena°teri - înaintări întoarse ale vieții
sociale - promovare °i declasare, noi săraci °i noi
bogați - °i vîltorile vieții politice - alternanțe °i
retran°are. Totul se prăbu°e°te, dar nimic nu se
schimbă? Stabilitate bancală, schimbare fără de
schimbare. Lumea î°i urmează cursul ei, dar în
fiecare tur lumea mea îți pierde realitatea sa, ea se
derealizează, se dereglează °i devine incoerentă"
(Rodolphe Durand, La Desorganisation du monde,
Le Bord de l’Eau, Lormont, 2013, p. 8). Ceea ce
modernitatea a promis - o viață cu repere capabile
să-i asigure sensul - este contrazis flagrant de ceea
ce se petrece în jur. Este vorba, într-o formulare
mai puțin metaforică, chiar de „dereglarea
lumii".„Faptul că triumful Europei a făcut-o să-°i
piardă reperele nu este singurul paradox al epocii
noastre. S-ar putea susține, în aceea°i manieră, că
victoria strategică a Occidentului, care ar fi trebuit
Cristina Sandor	Persoma I-Neidentificat (2013)
linogravură 40 x 30 cm
să-i conforteze supremația, a accelerat declinul său;
că triumful capitalismului l-a precipitat în cea mai
rea criză a istoriei sale; că sfîr°itul <echilibrului
terorii> a făcut să se nască o lume obsedată de
<teroare>; °i, de asemenea, că înfrîngerea
sistemului sovietic, cunoscut ca represiv °i
antidemocratic, a făcut să reculeze dezbaterea
asupra democrației pe toată întinderea planetei"
(Amin Maalouf, Le Dereglement du monde,
Grasset, Paris, 2009,
p. 22). Lumea care s-a produs nu mai are repere
care să nu fie ele însele încărcate de ambiguități,
încît dezorientarea înăuntrul ei cre°te.
A°a stînd lucrurile, ce ne a°teaptă?
Deocamdată, pentru cel puțin două decenii, vine o
lume „aspră (dustere)" ca urmare a eventualității
conflictelor identitare, adîncirii prăpastiei dintre
mulțimea săracilor °i pătura subțire a celor care
trăiesc în lux, facilitarea tehnologică a intervenției
în treburile altora °i a rea°ezărilor ce urmează
schimbărilor din 1989. SUA rămîne supraputerea
economică, politică °i militară a lumii, China °i
India urcă pe scena deciziilor majore pe plan
internațional, Rusia intră pe cursul revenirii, dar va
avea de înfruntat cerințele modernizării, iar
Europa Unită va trebui să-°i articuleze profilul în
politica internațională (vezi Helmut Schmidt, Die
Măchte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in
der Welt von morgen, Goldmann, Munchen,
2006).
Geopoliticienii vor să ne aducă cu picioarele pe
pămînt °i ne spun că „vor fi puține oportunități
de a schimba jocul". Trei lucruri au contat în
secolul douăzeci: „colapsul imperiilor europene,
împătrirea populației °i revoluția în transporturi °i
comunicații. La începutul secolului al
douăzeci°iunulea, ... este vorba tot de trei lucruri
ce trebuie luate în serios: înălțarea puterii
americane, sfîr°itul exploziei demografice °i
dezvoltarea de tehnologii pentru a aborda declinul
populației" (George Friedman, The Next 100
Years. A Forecast for the 21st Century, Anchor,
New York, 2009, p. XX-XXI). De la aceste lucruri
trebuie plecat în conceperea lumii ce vine.
(Din volumul Andrei Marga, Metanarativii
actuali. Ce vine după globalizare?, în curs de
publicare)
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
opinii
“Orice mare inteiiegenjn basculează
între religie °i filozofie“ (Petre Puțea)
Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: “Călinescu, fa/ă de Nae Ionescu, nici n-a
existat. L-am cunoscut personal, am stat de vorbă cu
el. N-avea voca/ie filozofică nici cât un măturător.
Călinescu era un simplu scriitor. Nae Ionescu nu se
măsura în vremea lui cu nimeni. Era el însu°i. Era
nemaipomenit de deotept. La conferin/ele
Criterionului, Nae Ionescu era ăl mai interesant” (P.
Pu/ea)
Mare serviciu a adus culturii comuniste micul
articol despre Nae Ionescu din Istoria
literaturii române a lui Călinescu (1988-
1965). O perfectă ilustrare a dorinței criticului literar
de a „se plasa în luptă cu un om mare - fie chiar °i pe
teme mici, fie °i numai pe teme mici -, la standardul
persoanei sale” (1). Fiindcă nu este nici un secret
pentru nimeni, iar opera, oricât de bine scrisă, nu a
putut-o ascunde: intrat pe terenul filozofiei, pentru
care nu a avut nici o înclinație, „marele” Călinescu
devenea deodată mic, chiar foarte mic °i foarte
stingher, încercând în van să se ascundă după
me°te°ugitele sale fraze. Ce-o fi înțeles George
Călinescu din “acțiunea” propusă de Nae Ionescu “al
cărei program rămâne mereu în alb” nu se °tie. Ce-au
înțeles însă alții, mai puțin talentați la scris decât
Călinescu, se °tie.
Până la „răzmerița sinuciga°ă din decembrie”
(Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991), -în capul
culturnicilor (bine situați după repetatele epurări ale
culturii române de tot ce o punea în pericolul de a-°i
redobândi aspectul elitist al unei adevărate culturi),
“cazul” metafizicianului Nae Ionescu se clătina atras
magnetic de doi poli opu°i, la fel de puternici. Să-l
ignore cu ignoranța lui Călinescu? Sau să-l ignore din
prudență, pentru că a°a se cerea de sus?
Abia după 1990 chinul lor a luat sfîr°it. Atunci,
rezistenții prin cultura grâului, a porumbului °i a
fasolei (urmărite cu mare atenție de forurile județene
de Partid) au putut în deplină libertate să decidă, să
treacă alături de “colosul” Călinescu crescut până în
1989 la dimensiuni colosale, să fie °i ei, dacă nu prin
altceva, măcar prin asta, “colosali”. De prost inspirați,
se-nțelege! Dar nu numai “cazul” Nae Ionescu a fost
(°i rămâne) o grea problemă pentru ei, ci °i “cazul”
Puțea. Fiindcă s-a dovedit °i răs-dovedit că niciuna
dintre schimbările post-revoluționare nu le-a fost mai
greu de suportat decât aceea de a îndura, chiar °i
numai doi ani, scoaterea la vedere a unui geniu cu
adevărat impunător: Petre Puțea.
În anii când aflaseră că filozoful “amuză cu
spectacolele lui” pe cei care frecventau Restaurantul
Scriitorilor, culturnicii mai aveau o scăpare: nu se
duceau pe acolo (2). Să nu supere Partidul °i să nu
ri°te a figura în categoriile neconvenabile de spectatori,
enumerate de Petre Puțea unui securist: “eu la
Restaurantul Scriitorilor întâlnesc tot felul de lume:
oameni de°tepți, imbecili, scriitori, curve °i popi. atiu
eu cu care din ace°tia stați dumneavoastră de vorbă?”.
După decembrie 1989 “trezit cu gigafonul
popularității în mână” - cum scria cu prostească
invidie un oarecare într-o revistă unde era redactor °ef
(rev. Caiete Critice, nr. 4-5/ 1994, p. 10) -, Puțea, prin
însă°i persoana sa, le dădea peste cap toate
aranjamentele referitoare la deplina lichidare a marilor
personalități, de natură harismatică. Oriunde s-a găsit,
în temniță sau pe stradă, filozoful Petre Puțea a atras
cu o forță irezistibilă pe cei din jur (p.11). De aici i s-a
tras °i criminala pedeapsă de totală recluziune din
pu°căria politică făcută fără vină, de ajunsese bietul
om, cum singur o recuno°tea, de o sociabilitate
excesivă. Dacă ar fi fost numai suferința pe care le-o
provoca vederea unei minți strălucite, încă n-ar fi fost
atât de greu de suportat, fiindcă Petre Puțea (1902-
3.XII.1991), oricât geniu avea °i oricâtă limpezime a
gândirii păstrase, era pe ultima sută de metri, operă
publicată n-avea, iar părerile sale, mult ie°ite din
comun, puteau fi lesne “ajustate” odată cu publicarea
interviurilor prin reviste, sau odată cu “stilizarea”
înregistrărilor video. Dar Puțea, pentru unii, era de-a
dreptul insuportabil, deoarece făcea ce făcea °i îl purta
cu sine pe filozoful Nae Ionescu. Cum scria
culturnicul nostru, îl “invoca obsesiv”(ibid.).
Fără să-i pese că-l scoate de sub straturi geologice
de calomnii (3) -, cum se scotea °i pe sine, fără să-i
pese că Nae Ionescu (1890 - 1940) plecase de mult în
lumea celor drepți, Petre Puțea îndrăznea să-°i
amintească (în public!) cât de mult l-a impresionat
“sunetul pământului căzând pe co°ciugul lui Nae
Ionescu”. Pe inițiatorul acolii trăiriste îl considera
“singurul filozof român care are acces - fără nelini°te -
la transcendență”. El “ancorează nu în imanență, ci în
transcendență”. Trăirismul de care vorbea Călinescu în
legătură cu Nae Ionescu, pentru filozoful Petre Puțea
nu era acțiune “cu programul în alb”, ci era ceva mult
mai simplu °i mai evident. Era trăirea religioasă
cre°tină. Forma “Nae Ionescu” a acestei trăiri, scria
Petre Puțea în Tratatul său de antropologie creotină
(Ed., Timpul, Ia°i, 1992), “nu trebuie confundată cu
Erlebnis-ul laic comun, poetic sau filozofic (Dilthey),
situat de Rickert în anticamera cunoa°terii”. Dar nici
cu experiența religioasă de care s-a ocupat marele
istoric al religiilor, Mircea Eliade. Deoarece, prin
variabilitatea istorică pe care o poartă implicată în ea,
consemnează Puțea, experiența religioasă prezentată
de Eliade nu poate “depă°i psihologicul °i socialul”
(op. cit.. p.317).
“Am fost în biroul lui Nae Ionescu atunci când
Mircea Eliade l-a rugat pe Nae ca de ziua lui, a lui
Mircea Eliade, să-i facă cinstea să-i publice o colecție
din articolele lui. ai el a acceptat”, î°i amintea Petre
Puțea în auzul curio°ilor veniți să-l înregistreze. La
faimoasele cursuri de logică °i de metafizică ale lui
Nae Ionescu “nu s-a prea dus”, povestea Puțea. În
schimb, fusese “de vreo 50 de ori” la Nae Ionescu
acasă, la vila de la Băneasa, unde discutau ore întregi.
Petre Puțea î°i mai lămurea auditoriul - format de
regulă din tineri care n-aveau de unde să °tie asemenea
lucruri-, că profesorul Nae Ionescu “avea o mare
putere de seducție...era o inteligență debordantă...era
extraordinar de inteligent...era spontan. Nu-°i pregătea
cursurile, intra în sală °i vorbea pornind de la o
premiză pe care o demonstra”. La Cuvântul, Puțea î°i
amintea că a scris 17 articole. ai nu de puține ori
exprimând păreri deosebite de cele ale lui Nae
Ionescu. Încă mai era impresionat, după atîția ani, că
niciodată Nae Ionescu nu-i returnase vreun articol.
Cuvântul, le spunea Petre Puțea tinerilor săi
interlocutori, “era cel mai intelectual ziar din țară. Nu
publica oricine la Cuvântul”. Cu o glumă, Puțea le
povestea că pe vremea lui Nae Ionescu, Cuvântul era
atît de prețuit, încît un părinte se lăsa cu plăcere
convins să-°i dea fata după un pretendent despre care
afla că este colaborator la Cuvîntul. În contrast cu
ziarul scos de Nae Ionescu, ziarul Neamul Românesc
al lui Iorga, sublinia cu deplină justețe Petre Puțea,
“era cam popular”.
Vasile Băncilă, el însu°i remarcabil eseist, l-a
considerat pe Nae Ionescu “unul din marii no°tri
esei°ti” °i “cel mai mare gazetar după Eminescu -într-
un timp cînd am avut colosali gazetari” (v. Vasile
Băncilă, Efemeride naeionesciene, în rev.
Manuscriptum, nr.3-4 / 1998, p.192). În toată opera
rămasă de la Nae Ionescu se distinge însă o dublă
dimensiune: filozofică °i religioasă. După Puțea, aceste
trăsături erau de a°teptat să apară în opera acestuia,
întrucât “orice mare inteligență basculează între
filozofie °i religie”. În ciuda faptului că a format -
împreună cu Noica, Eliade °i Cioran-, “un cvartet de
prieteni foarte apropiați”, Petre Puțea se considera “în
afara acestui context”. Cu Mircea Eliade “vorbise
împreună, dar se înțeleseseră separat”. Din punctul de
vedere al înzestării intelectuale, Cioran îi apărea mult
mai inteligent decât Noica, de°i, ca nimeni altul,
filozoful Petre Puțea îi văzuse slăbiciunile °i limitările.
Admira din toată inima vocația literară a lui Emil
Cioran °i performanța acestuia de a fi reu°it să devină
unul din marii scriitori francezi (4).
Note:
1.	v. Nae Ionescu, Între ziaristică °i filozofie, Ed.
Timpul, Ia°i, 1996, p. 135.
2.	v. Valeriu Cristea, "M-am fâțâit a°a, un pic, în
epocă...", în rev. Caiete Critice, nr. 4-5 (77-78) / 1994,
p.11. Articolul este scris după citirea micului dicționar
intitulat 321 de vorbe memorabile ale lui Petre ?uțea
(Ed. Humanitas, 1993), reprezentând o selecție din
interviurile filozofului Petre Puțea însoțită de o scurtă
prefață intitulată: "O posteritate în 50 de pagini".
Pretenția editorului de a crede că modestele sale notițe
-modeste nu numai ca număr de pagini!-, ar reprezenta
"posteritatea" filozofului Petre Puțea este, desigur,
deplasată. Cu atât mai mult cu cât, în ciuda supra-
aprecierii ei, selecția aduce pe undeva a referat de
învățămînt ideologic.Valeriu Cristea transcrie, pe
coperta revistei Caiete Critice titlul prefeței d-lui
Liiceanu: O posteritate în 50 de pagini. În cuprinsul
revistei titlul apare însă schimbat: "M-am fîțîit a°a, un
pic, în epocă", pentru a evidenția părerea sa proprie că
filozoful Petre Puțea ar fi fost, nici mai mult, nici mai
puțin decât un "scandalagiu al breslei filozofilor".
Aspectul de "referat ideologic" al celor "321 de vorbe
memorabile" reținute de Liiceanu este imediat
recunoscut. Numai că Valeriu Cristea ar fi alcătuit
"referatul ideologic" într-altfel, compilația lui G. Liiceanu
părându-i "vădit tendențioasă din punct de vedere
politic".
Dar fără îndoială, atât apariția -la fosta Editură
"Politică" -, a unui voluma° purtând pe copertă numele
lui Petre Puțea, chiar dacă lucrarea îi aparține
directorului Editurii °i nu filozofului Puțea, cât °i
tipărirea numelui filozofului Petre Puțea pe coperta
unei reviste editată "în colaborare cu Academia
Română" indică un mic semn de acceptare a
marginalizatului Petre Puțea, hăituit de securi°ti °i
ostracizat de "oficialii" culturii comuniste. Următorul
pas (nerealizat nici până în 2014!) ar fi publicarea la
Editura Humanitas a unor cărți avându-l drept autor pe
filozoful Petre Puțea. Ceea ce ar atrage după sine
receptarea gândirii lui Puțea, discuția în marginea
adevăratei posterități a lui Puțea, nu a unei posterități
contrafăcute.
3.	"S-au îngrămădit asupra lui Nae Ionescu (°i a
altora) prea multe calomnii (făcute de diver°i carli°ti,
de comuni°ti etc.) încât au format un strat geologic
atât de gros, încât riscă să nu mai treacă nici razele
cosmice. Omul cel mai calomniat din istoria noastră..."
(v. Vasile Băncilă, "Efemeride naeionesciene", în rev.
Manuscriptum, nr. 3-4 / 1998, p. 192).
4.	Prețuirea dintre Petre Puțea °i Emil Cioran era
reciprocă. Iată ce-i scria (în 1974 lui Bucur Pincu)
Cioran despre Petre Puțea:
(va urma)
■
24
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
~24j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
educația
Din istoria marilor idei pedagogice (4)
Nicolae Iuga___________________________________
Platon (2)
Conceppia lui Platon despre educapie este
întemeiata teologic. Scopul omului ca fiinpa
morala, situata între bine °i rau, este identificarea
cu Divinitatea (Diog. Laert., III, 77-78). Ideea
identificării cu Divinitatea este o paradigma
culturala deosebit de veche °i extrem de durabila
în timp, î°i are originea în Egiptul antic, în
identificarea cu Osiris, traverseaza Grecia antica °i
trece în cre°tinism, sub forma identificarii mistice
cu Iisus Hristos în Euharistie, ba a trecut °i în
filosofia moderna, care a luat na°tere pe sol
cre°tin. Bunaoara, sensul viepii umane în Etica lui
Spinoza îl constituie de asemenea identificarea
omului cu Dumnezeu, sub forma cunoscutei
sintagme: amor intellectualis Dei.
Educapia, la Platon, se adreseaza unui suflet
nemuritor. Sufletul este nemuritor pentru ca este
simplu (Phaidon, 78 b sq), pentru ca nu este ceva
compus. Un lucru care este compus, cum ar fi de
pilda trupul, este prin natura lui susceptibil de
descompunere, de moarte. Dar ceea ce este
simplu, deci necompus, nu poate fi nici
descompus °i, prin urmare, nu este muritor.
Sufletul este legat de trupul muritor prin pornirile
ulei pe
x 80 cm
sale senzuale °i pasionale, dar în esenpa sa
rapionala, în spirit (nous) sufletul se înfapi°eaza
într-un chip mai pur. Prin educapie, prin studiul
filosofiei, se dezvolta rapiunea °i se stapânesc
pasiunile, un astfel de suflet se va desface mai
u°or din legaturile cu trupul, va ie°i mai u°or din
„temnipa" trupului. Sufletul fiind un ceva pur °i
nevazut, se va duce în împarapia Nevazutului, în
preajma Zeului cel bun °i înpelept. Filosofia este
cea care potenpeaza latura rapionala a sufletului.
Astfel filosofia nu este altceva decât o
„staruitoare pregatire pentru moarte" (Phaidon,
81 a), în cea mai adânca °i tulburatoare definipie
a sa.
Din conceppia despre suflet sunt derivate la
Platon °i celelalte conceppii, politice °i
pedagogice1. Statul este organizat de catre
oameni, prin elaborarea de legi °i institupii, având
ca punct de plecare °i model structura sufletului.
Un exeget român contemporan al filosofiei lui
Platon arata ca „statul imita, în linii esenpiale,
organizarea sufletului"2. Mai precis, dupa cum am
aratat mai sus, în alcatuirea sufletului Platon
distinge trei parpi: (a) partea rapionala, prin care
sunt dominate °i conduse impulsurile; (b) partea
apetitiva, care este de fapt sediul impulsurilor °i
dorinpei; °i (c) partea pasionala sau volitiva, de
unde deriva mânia °i indignarea împotriva
nedreptapii, precum °i lupta pentru ceea ce
rapiunea considera a fi just3. Corespunzator
acestor trei vectori ai sufletului, în stat vom avea
trei clase sociale: (a) guvernanpii (în alte traduceri:
cârmuitorii, paznicii, strajerii), a caror virtute
trebuie sa fie înpelepciunea, pentru ca statul sa fie
condus cu înpelepciune °i topi oamenii sa fie
mulpumipi; (b) îngrijitorii °i razboinicii, care
trebuie sa depina virtutea curajului; °i (c)
me°te°ugarii °i agricultorii, care trebuie sa
produca cele necesare traiului pentru topi. Astfel,
o cetate viabila va fi aceea în care va fi posibila
satisfacerea tuturor nevoilor cetapenilor.
Coeziunea cetapii va fi data de faptul ca fiecare va
munci aproape exclusiv pentru topi ceilalpi °i, în
acela°i timp, topi ceilalpi vor munci pentru el.
Omul este drept atunci când sufletul sau este
sanatos, iar sufletul este sanatos atunci când
aceste componente ale sufletului funcpioneaza
cum trebuie °i nu intervine una asupra celeilalte
în chip nefiresc. Tot astfel, cetatea este dreapta °i
viabila atunci când cele trei clase deosebite
formeaza o ierarhie, daca fiecare dintre cele trei
clase î°i îndepline°te rolul care îi este menit
natural.
Este adevarat ca în dialogul sau Republica
Platon î°i imagineaza o cetate ideala, în care sunt
abolite proprietatea privata °i familia, deoarece
aceste doua institupii genereaza egoism, iar copiii
urmeaza sa fie crescupi °i educapi de catre stat,
care devine astfel o singura mare familie. Dar
trebuie sa avem permanent în vedere ca Platon nu
descrie o cetate factuala, ci imagineaza una
contrafactuala, cu rol de ipoteza în cautarea ideii
de Dreptate. Tocmai de aceea, Cetatea lui Platon
nu poate fi considerata o utopie, pentru ca
aceasta nu este construita ca sa fie confruntata cu
realul, ci este de plano o narapiune fictiva, spre a
învederea astfel cum este posibila Ideea de
Dreptate, sau Dreptatea ca Ideal. Evident, aceasta
este cu putinpa doar într-o Cetate ideala. Dupa
cum s-a mai spus, Cetatea lui Platon este un
model-limita al societapii drepte, alcatuit dintr-o
serie de supozipii ideale, model care sa permita
degajarea conceptului de Dreptate. Fiind un astfel
de model ideal, nu se poate spune despre Cetatea
lui Platon daca este adevarata sau falsa prin
adecvarea cu realitatea, prin confruntarea cu
experienpa. Este cumva ca o demonstrapie prin
reducere la absurd. Cetatea lui Platon nu este °i
nu ar trebui sa-i cerem sa fie una cu aplicabilitate
empirica, ci este pur °i simplu un model teoretic.
În conceppia lui Platon, Statul (polis-ul) are o
anumita precadere fapa de individ. Statul se na°te
din faptul ca individul nu poate sa viepuiasca
autarhic. Individul este ceea ce este nu prin sine
însu°i, ci prin faptul ca traie°te în polis. Prin
urmare, individul are o datorie fapa de polis,
trebuie la rândului lui sa contribuie la propa°irea
polisului dupa puterile sale. Pentru a se putea
achita de aceasta datorie, individul trebuie sa fie
educat în a°a fel încât sa fie înzestrat cu anumite
virtupi.
Virtutea în genere a avut originar înpelesul de
forpa fizica, termenul grecesc arete fiind derivat
de la Ares, zeul razboiului. Abia începând cu
Platon °i Aristotel termenul capata semnificapii
preponderent morale. Virtutea în sens moral
înseamna o anumita „dispozipie" (exit) a
sufletului de a face binele. În dialogurile platonice
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
Black Pantone 253 U
25
(ț) Black
Pantone 253 U
"
sunt examinate amanunțit virtuți precum:
înțelepciunea (în dialogul Charmides), care pare a
fi cea mai importanta, deoarece este °tiinpa
generala atât despre sine cât °i despre celelalte
virtuți, apoi pietatea fața de zei, evlavia (în
Euthyphron), dreptatea (în Republica) °i curajul
în lupta (în Laches). Totodată trebuie sa reținem
ca termenul de Dreptate (dike) este întrebuințat
de catre Platon °i pentru a numi virtuțile în
genere. Mai precis, dupa Platon virtuțile au baza
lor în Înțelepciune °i unitatea lor în Dreptate.
Toate celelalte trei virtuți se unifica în vederea
unui scop mai înalt, a unei valori supreme, care
este Dreptatea.
Prin analogie cu individul, Dreptatea este
pentru cetate ceea ce este sanatatea pentru
individ, iar nedreptatea este pentru cetate ceea ce
este boala pentru individ. Dreptatea °i respectiv
sanatatea sunt lucruri bune, iar nedreptatea °i
boala sunt, fire°te, lucruri rele. De aici rezulta ca
este mai bine pentru cineva sa sufere o
nedreptate decât sa o comita °i ca, daca cineva a
comis o nedreptate, sufletul aceluia nu se poate
vindeca de raul produs decât numai prin
pedeapsa. Desigur, pedeapsa înseamna suferința,
dar a te sustrage de la pedeapsa este un lucru
infinit mai rau decât suferința pe care o
presupunea pedeapsa. Raufacatorul nu trebuie sa
se teama de suferința pedepsei, ci mai curând de
eventualitatea ca ar putea ramâne nepedepsit,
deoarece atunci tot raul lui nu ar mai putea fi
înlaturat °i boala lui nu ar mai putea fi vindecata.
În consecința, infractorul trebuie sa se prezinte la
judecata cam a°a cum bolnavul se prezinta la
medic. Pedeapsa aplicata, oricare ar fi ea -
amenda, pedeapsa corporala, exilul sau chiar
moartea - trebuie suportata spre a ispa°i
nedreptatea, deoarece suportarea pedepsei este un
rau mai mic decât perpetuarea nedreptații
nepedepsite, care este cel mai mare rau cu
putința.
Tot astfel raționeaza Socrate însu°i în Apărarea
sa, dar mai cu seama în Criton. Legile °i Cetatea
îl pot da pieirii pe un individ, pe Socrate de
exemplu, dar individul nu poate °tirbi cu nimic
autoritatea Legilor, „atâta cât aceasta atârna de
individ"4. Cel caruia nu-i plac legile °i rânduielile
dintr-o cetate este liber sa mearga unde voie°te, sa
plece în vreo colonie ori sa se stramute ca metec
într-o alta cetate, luându-°i cu sine averea sa. Cel
care a ales însa sa ramâna pe loc este considerat
obligat, prin însu°i faptul ramânerii lui, sa asculte
de toate poruncile Legilor. Este adevarat ca Legea,
întrucât este generala, nu poate sa stabileasca ce
este bine °i ce este rau pentru fiecare caz
individual în parte. Legea se margine°te doar ca,
într-un fel imprecis, sa arate ce este mai bine
pentru toți. Cu toate acestea însa, odata ce au
fost formulate, Legile trebuie respectate, deoarece
desființarea lor ar duce la descopunerea Cetații,
mai exact nerespectarea lor ar duce la
imposibilitatea traiului în cetate. În consecința,
Legile se confunda cu însa°i ființa Cetații.
Cu privire la educație, ideea urmarita constant
°i deosebit de insistent de catre Platon este aceea
ca într-o cetate ideala trebuie sa existe
conducatori ideali, iar ace°tia se formeaza printr-o
educație ideala. Platon nu realizeaza o abordare
pragmatic-pedagogica a educației, tocmai pentru
ca nu se refera la o cetate anume, empirica, ci la
o cetate ideala. Atunci °i educația va fi abordata
în plan pur ipotetic, în planul deplinei ficțiuni,
respectiv ,a°a, ca într-o poveste", dupa cum o
spune el însu°i (în Republica,376 e).
În esența, discursul lui Platon cu privire la
educație este urmatorul. Dupa cum gimnastica
este pentru formarea trupului, pentru suflet avem
arta muzelor. Prin aceasta se plamade°te
caracterul omului înca de la vârsta frageda. În
consecința, paznicii nu vor putea îngadui copiilor
sa asculte cu u°urința orice fel de mituri. Mai
întâi însa paznicii vor „trebui sa-i supravegheze pe
alcatuitorii de mituri"5, „miturile" fiind în context
echivalentul curriculei °i al manualelor de azi.
Dupa aceea vor fi selectate numai anumite mituri,
considerate bune pentru educație, iar mamele °i
educatorii vor fi convin°i sa le povesteasca
copiilor numai miturile acceptate.
ai Socrate, cel din Republica, arata cu lux de
amanunte care ar fi miturile inacceptabile. Hesiod
în Theogonia arata cum Cronos l-a mutilat
(castrat) pe tatal sau Uranos, arata cum zeii se
razboiesc între ei etc. Toate acestea nu pot fi
îngaduite în Cetatea ideala, pentru simplul fapt ca
copilul nu este în stare sa deosebeasca ceea ce are
tâlc de ce nu are, dar de vreme ce aceste mituri
exista înseamna ca ele au un rost, poate chiar un
rost tainic, iar cunoa°terea lor poate fi
încredințata numai unui numar mic de oameni.
Astfel Platon se declara implicit de acord cu
inițierea în misterii °i justifica totodata
întemeierea hermeneuticii ca disciplina de sine
statatoare.
Alcatuitorii de mituri însa vor trebui sa
observe canoanele date de catre paznici, iar cei
care se vor abate de la canoane nu vor trebui
lasați sa compuna mituri. Miturile care îi pun pe
zei în ipostaze neconvenabile, excesiv de
antropomorfe, vor trebui respinse, deoarece nu
poate fi admisa °i nici cultivata ideea ca raul ar
putea sa vina de la zei. La fel, mamele nu trebuie
sa le povesteasca la copii mituri urâte sau
înfrico°atoare, spre a-i speria. Miturile cu efect
apotropaic trebuie respinse pe de-a-ntregul. Nu
vor fi povestite nici miturile cu privire la viața de
apoi, din Hades, unde sufletele celor raposați sunt
zugravite ca aflându-se într-o stare jalnica, umbre
lipsite de putere ratacind prin locuri întunecoase,
deoarece copiii trebuie crescuți ca luptatori viteji,
care sa nu se teama de moarte, care sa se simta:
„oameni liberi, tematori mai mult de robie decât
de moarte"6. A°a ca mitografii nu vor trebui sa
mai arunce ocari asupra lumii lui Hades, ci mai
curând s-o laude.
A°adar, în procesul de selectare a miturilor
existente °i de fabricare a unor mituri noi, potrivit
cu nevoile educative ale cetații, paznicii se vor
putea folosi de omisiuni, precum °i de minciuna
la modul direct. Exista momente în care minciuna
Cristina Sandor	Compoziție V, diptic (2010) tu° pe hârtie, 56 x 21, 56 x 56 cm
Cristina Sandor Portret Equis I (2014) TM 25 x 20 cm
apare ca perfect justificata. În raport cu du°manul
este just sa uzezi de minciuna, spre a-l induce în
eroare cu privire la strategia unei viitoare batalii.
Ba chiar °i pe un prieten este just sa-l minți,
atunci când din cauza unei tulburari suflete°ti ar
fi, de exemplu, în stare sa se sinucida. Prin
urmare, exista °i minciuna care poate fi justificata
politic sau moral. Cârmuitorii Cetații vor putea
sa-i minta fie pe du°mani fie pe cetațeni, daca
acest lucru ar fi în folosul Cetații, °i în acest fel
Platon prefigureaza esența Ideologiei. Iar prin
controlul exercitat de catre conducatorii cetații
asupra celor care scriu mituri, Platon prefigureaza
°i cenzura, o alta dimensiune specifica statelor
totalitare din epoca moderna.
1	Nicolae Iuga, Cauzalitate emergentă în
filosofia istoriei, Ed. Limes, Cluj, 2008, p. 35 ?i
urm.
2	Vasile Musca, Introducere în filosofia lui
Platon, Ed. Dacia, Cluj, 1994, p. 125.
3	Platon, Opere, vol. V, ESE, Bucure?ti, 1986,
p. 9a
4	David Ross, Aristotel, Ed. Humanitas,
Bucure?ti, 1998, p. 238.
5	Platon, Opere, vol. V, ed. cit., p. 146.
6	Idem, p. 160.
■
26
TRIBUNA • nr. 29!- 16-31 decembrie 2014
~26j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zona virtuala
Viralitatea patogena vs
Viral 2.0 (I)
Rare° lordache
Evoluția tehnologica exponențiala a condus catre
o analogie inedita cu domeniul virologiei,
tematizarea deschizând o punte între biologie
°i °tiința computerelor. Termenul virus a fost utilizat
pentru prima data în 1599 °i semnifica inițial
venom1. Cu toate acestea, înca din 1546 se scria
despre contagiune: “On Contagion, Contagious
Diseases and Their Cure” a lui Girolamo
Fracastoro2, confirmând faptul ca aceasta viza
transmiterea unor materiale nocive. Jussi Parikka
notează ca patologul Jakob Henle a resemnificat
termenul în 1840 în lucrarea “On Miasmata and
Contagia”: contagia animata (organismele vii) erau
vazute drept cauzele unor afecțiuni, cu precizarea
unei distincții între “disease” °i “parasite”3.
Contagiunea era privita ca o cauza a canalizarii
bolilor, distincta de mi°carea ca atare a ei.
Analiza organismelor virale °i a replicărilor lor, cu
efecte asupra altor organisme, a scos la iveala o
întreaga structurare a viru°ilor, în funcție de anu-
mite elemente, cum ar fi ADN-ul. Arhitectura
virala se țese în jurul aparițiilor de noi agenți
patogeni, a desfa°urarii celor existenți °i a
replicarilor °i/ sau mutațiilor operate. Raportul
Comitetului Internațional al Taxonomiei Viru°ilor
din 2005 a publicat o lista cu 5450 de viru°i,
organizați în 2000 de specii, 287 de genuri, 73 de
fanilii °i 3 ordine. Dicționarul online Merriam-
Webster ofera pentru termenul virus patru sem-
nificații, prima dintre ele referindu-se la arhaismul
venom. În cel de-al doilea rând, un virus poate
reprezenta un agent - cauza a unei boli
infecțioase, un agent submicroscopic infecțios
(privit ca simplu microorganism sau ca molecula
extrem de complexa, care conține în mod tipic un
strat de proteine în jurul unui miez de material
genetic ARN sau ADN °i este capabila de cre°tere
°i multiplicare doar în celulele vii °i poate cauza
boli variate umane, animale sau plante) sau o
boala - infecție cauzata. În al treilea rând, un
virus poate reprezenta ceva ce otrave°te mintea °i
sufletul, adica o aplicare în spectrul moral. În cel
de-al patrulea rând, un virus este definit precum
un program de computer care în mod uzual sta
ascuns într-un alt program aparent inofensiv, se
replica - se (re)produce în copii multiple °i se
infiltreaza în alte programe, cauzând acțiuni per-
iculoase (de tipul distrugerea de date)4. Acțiunea
sau efectul unui virus a fost preluata °i denumita
drept virala, însa utilizarea ei s-a rezumat, în
prima faza, doar la câmpul biologiei. Prima uti-
lizare a termenului viral a avut loc în 1937, cu
câteva decenii înainte de translația virusului °i
spre domeniile °tiinței computerelor. Acela°i
dicționar online Merriam-webster ofera doua
explicații pentru termenul viral: 1. Ceea ce este
legat sau cauzat de un virus °i 2. Rapid °i larg
raspândit sau popularizat în mod special prin
comunicarea electronica de la persoana-la-per-
soana (de exemplu: un video viral)5. Ca atare, ter-
menul a suportat o extrapolare a utilizarii sale,
plecând din sfera biologiei °i ajungând dincolo de
uzul din °tiința computerului. “Viru°ii biologici °i
de computer au încetat sa fie singurii itemi virali
în circulație. De la sfâr°itul anilor 1990, atribuirea
termenului viral fenomenelor care doar vag mai
amintesc de viru°i a devenit o practica uzuala. De
exemplu, marketingul viral (VM6) a devenit o
forma adoptata în cre°tere de avertisment sau
promovare pentru o varietate de afaceri, la fel de
diversa ca software-ul sau industria cinema”
(Buiani 2009, 82). Viralitatea se transfigureaza din
element aparținând virologiei în element de pasaj,
în cazul erei computaționale. Când spun în pasaj
reiterez remarca lui Tony Sampson referitoare la
rețele, ca evenimente în pasaj. Astfel, dinamica
exponențiala a perioadei tehno-informaționale este
supusa unui dinamism menit sa puna într-o
mi°care constanta viralitatea. Daca la începutul
anilor '90 era imposibil de discutat despre viral
marketing, Web 2.0 reprezinta una dintre cauzele
pentru care aria de acoperire a viralului s-a largit.
Acest tip de universalitate a viralului, aplicata
dupa explozia Web 2.0, se define°te mai coerent
în contact direct cu conecționismul, cu etapa
comunicarii °i, daca este posibil sa forțam ter-
menii lui Fred Cohen, cu tranzitivitatea °i sharing-
ul. “Cu popularitatea recenta a blogurilor °i web-
site-urilor de sharing, precum YouTube °i
GoogleVideo, filmulețele virale reprezinta serii de
producții, adesea, ale amatorilor care devin în
mod nea°teptat populare în rândul membrilor °i
vizitatorilor, fara vreun motiv particular anume”
(Buiani 2009, 82). De la haosul care domina viral-
itatea vazuta ca ceva nea°teptat, inedit °i aparut
din nimic7, se trece la adevarate mecanisme tac-
tice: tacticile virale8. Acestea reprezinta o forma
de activism media prin care viralul a fost transfor-
mat într-un adevarat “rezervor de tactici °i acțiu-
ni” (Vezi Buiani 2009, 83). Noua tematizare a
viralului construie°te un nou decor asupra con-
ceptului însu°i, un cadru îndepartat de aspectul
malign avut în vedere în perioada pre-Web 2.0.
Explozia atacurilor virale nu dispune doar de
aspectul negativ al patogenitații viru°ilor °i vier-
milor de computer, ci °i productivitatea asumata
°i propusa de ecologiile media, ca tactici virale °i
acțiuni planuite de control sau prevenție, de
industria producatorilor de anti-virus °i de trans-
formarea de marketing a unui fenomen perceput
odinioara drept anomalie sau de reconfigurarile
suferite de sistemele afectate (arhitectura sis-
temelor este afectata °i, în mod cert, reconfigu-
rata). Starea de potențialitate atribuita viru°ilor
este marcata prin termenul viral, însa se trece °i
în alte registre de discurs: cultural, artistic, socio-
logic, etc. “Viralul poate depa°i domeniul
cercetarii virusului de computer (sau biologic) °i,
posibil, sa penetreze alte tarâmuri culturale”
(Buiani 2009, 84). Roberta Buiani opereaza o dis-
tincție între “a fi viral”9 °i “a deveni viral”10, ca
modalitați de percepție a viralului. A fi viral pre-
supune a te situa deja sub incidența infectarii
unor viru°i, amorsând rolul pe care ace°tia din
urma îl au în construirea °i circulația viralului ca
“un set de caracteristici convenționale” (Vezi
op.cit., 85). A deveni viral indica o acumulare
bazata pe anumite acțiuni ale utilizatorilor sau
consumatorilor, care fac dintr-un anumit obiect
sau fenomen unul raspândit, cautat, popular.
Reproducerea unui eveniment viral, a con-
secințelor °i deviațiilor sale, a fost extrem de bine
sesizata în experimentele ținute în laboratoarele
de la Centrul de cercetare Xerox Palo Alto din
1978. Oamenii de °tiința au pierdut controlul
unui vierme care se replica (este vorba despre
Shoch °i Hupp). Acest eveniment foarte bine doc-
umentat a transformat viitorul experimentării într-
o °tiința marginala, un joc, o farsa °i l-a transfor-
mat într-un obiect malign, care necesita control.
Conotația patogenica, bazata pe efectele maligne
ale viru°ilor, °i deschiderea utilizarii viralului înspre
alte câmpuri culturale fac posibila pâstrarea simpto-
matologiei unui hiper-virus, ca °i element al unei
metaforice pandemii care infecteaza °i afecteaza.
“Virusul, vazut ca un parazit, introduce dezordine în
comunicare, reprezinta o celula de terorism care se
ive°te cu mecanismul sau viral de duplicare din
fiecare sistem pe care l-a conceput.
Note:
1.	Vezi pagina Wikipedia destinata descrierii virolo-
giei, disponibila la
http://en.wikipedia.org/wiki/Virology, accesata pe 22
iulie 2013. Termenul venom este practic un arhaism,
provenit din latinescul venom, care seminifica emanație
otravitoare.
2.	Fracastoro propunea în 1546 ideea ca bolile epi-
demice sunt cauzate de catre mici particule transfer-
abile de spori, care pot transmite infecția prin contact
direct sau indirect sau chiar °i în absența vreunui con-
tact, la distanțe lungi.
3.	Pentru referințele definirii unui virus am utilizat
versiunea online a dicținonarului Mirriam-webster,
disponibila la http://www.merriam-webster.com/dic-
tionary/virus, accesata pe 22 iulie 2013. Versiunea
online a DEX-ului ofera doar trei semnificații: 1) Agent
patogen intracelular care provoaca boli contagioase. 2)
Toxina eliminata de un asemenea agent patogen. 3) fig.
Factor care provoaca o contagiune morala. [Pl. °i
viru°i] /<fr. virus (Noul Dicționar al Limbii Române,
2002) sau variantele existente în Dicționarul de
Neologisme din 1986: VIRUS s.n. Germen inframicro-
bian, agent patogen al multor boli infecțioase; inframi-
crob. ? (P. ext.) Toxina acestui microb. ? Virus filtrant
= agent patogen, ale carui dimensiuni (sub 0,2 microni)
îi permit sa treaca prin filtrele de porțelan, provocând
boli infecțioase la om, la animale °i la plante. ? (Fig.)
Agent de contagiune morala. [Pl. -usuri, (s.m.) -uoi. / <
fr., lat. virus]. Vezi toate variantele disponibile online
la http://dexonline.ro/definitie/virus, accesat pe 22
iulie 2013.
4.	DEX-ul online nu ofera decât o singura expli-
cație: VIRÂL, -Â acj. (Med.) Referitor la un virus, spe-
cific unui virus; virotic. [< fr. virat] (conform
Dicționarului de Neologisme din 1986) °i VIRÂL, -Â
acj. virotic. (< fr. virat) (conform Marelui Dicționar de
Neologisme din 2002). Versiunile complete pot fi
vazute la http://dexonline.ro/definitie/viral, accesat pe
22 iulie 2013.
5.	În engleza: viral marketing - VM
6.	Utilizatorii sunt cei care construiesc o întreaga
arhitectura a viralului, prin preferințele °i criteriile lor
selective.
7.	Termen propus de Nathan Martin în lucrarea:
"Next Five Minutes Reader” din 2003, prezentata la
Festivalul Internațional de Media Tactica.
8.	Vezi pentru mai multe detalii referitoare la lista
publicata în 2001 de producatorii antivirusului F-
Secure, citata de Jussi Parikka în "Digital Contangions”
2007, 87-88.
9.	Being viral, în original, Vezi detalii în textul
autoarei, "Unpredicable Legacies. Viral Games in the
Networked World”, din SPAM Book, 2009.
10.	Becoming viral în original. Vezi detalii în textul
autoarei, "Unpredictable Legacies. Viral Games in the
Networked World”, din SPAM Book, 2009.
■
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
27
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
arte
Un destin „modelat” de
freamătul artei...?
Vasile Radu
Diferența dintre un cunoscător („connaisseur”) °i
un istoric de artă constă în aceea că primul este
laconic, iar, cel de-al doilea vorbăreț!
Erwin Panowski
Istoria istoriei artei la Cluj, în perioada ei
recenta, comporta câteva particularități care
dezvăluie un relief surprinzător, plin de capcane
escamotate abil cititorului ingenuu, fără
clarviziunea necesară, dar marcat de abundența
traiectoriilor disimulate. Însă°i cartea despre care
vorbim (1) ascunde sub aparența unui discurs
subiectiv - autosuficient, a°adar °i, mai ales,
autoreferențial - „drama" lipsei de libertate,
„climatul” aspru de cecitate intelectuală „dirijat"
prin „uneltiri" oculte, violat de confruntări °i
interese partizane, care au marcat fenomenul cu
oamenii lui în cea de-a doua jumătate a secolului al
XX-lea °i care s-a agravat, în timp, până la
pervertirea valorii °i desfigurarea criteriilor ei. Dacă
cităm judecata lui Jules Michelet care, într-un
«exces de obiectivitate», susținea că «istoria este
martor °i nu judecător» (2), nu avem motive să ne
îndoim că istoria artei rezumă altceva decât un
«dat obiectiv», o simplă în°iruire cantitativă a unor
circumstanțe °i fapte estetice. Îi rămâne criticii de
artă aplicația mult mai riscantă a definirii naturii
estetice a claselor de obiecte inventariate de istoria
artei; deci, ceea ce părea la început ca o asociere
fraternă, conturează acum caracterul unei aprige
antinomii. Astfel, este de la sine înțeles că
„judecarea unei opere de artă se atribuie, în mod
obi°nuit criticii" (3) pe când „martorul" care este
istoricul are el însu°i nevoie de resursele critice
pentru a judeca °i pentru a înțelege. Ele sunt
oferite de acea categorie „iritantă" de
„connaisseuri" care, prin experiență, °i-au însu°it
acea aptitudine misterioasă, aparent vagă °i puțin
precisă: „simțul calității" operei de artă! Din acest
punct de vedere Un destin sub freamătul artei
conturează un fastuos „palat mental" prin care se
plimbă autorul, alternând atât impostația exigentă
°i imperativă a istoricului cât °i excitația paralizantă
a criticului sedus de măreția modelului. Uneori
ocultând, alteori iluminând trăsături de
personalitate care se unesc sub o riscantă
complicitate. A pune faptele artei într-o ordine
istorică °i o judecată artistică presupune o
perseverență memorabilă dar °i asumarea candidă
unor a inerțiale erori. De aceea preferăm să vedem,
asemeni autorului, expresia acestui volum ca un
exercițiu encomiastic, operă explicită de asumare a
întregii activități a autorului sub auspiciile cele mai
favorabile. Discursul despre sine apare ca un
suport „tehnic" cu rolul de-a colora °i nuanța
pozițiile prea puțin explicite ale autorului °i
situările sale relativ confuze °i vine să încheie într-o
ordine morală sinteza operei, subliniindu-i părțile
componente, etica succesului.
Lista reproducerilor cuprinse în cartea
autobiografică începe cu fotografia părinților
autorului: o pereche de tineri munteni din „plaiul
Râmnicului" în straie de sărbătoare, „pozând"
retoric °i afectuos, stingheriți vădit de noutatea „de
neînțeles" a obiectivului fotografic. O primă
pereche emblematică prin solemnitate °i
încurajatoare ca destin dintr-un dans care va să
înceapă. Cortina de fundal pictată cu stele care
atârnă lene° în spatele figuranților insinuează
romantic idila nocturnă, eminesciană, care le
asigura un cadru de-o cosmicitate neobi°nuită,
spunând mai mult din ceea ce a spus cronicarul
despre «omul de sub vremi» °i nu despre «vremile
de sub om». Era anul 1935. Nu se gândeau
po°ta°ul Avram °i tânăra sa soție, Tereza din satul
Buda (Râmnicu Sărat) că viitorul lor fiu, Negoiță,
va alege, după studii în Ardeal, să devină un
personaj referențial al artelor din această parte a
țării. În consecință, nici pe chip nu li se citea, prin
atitudinea lor timid-involuntară, că ar avea ceva de
spus despre cum se vor întâmpla lucrurile în
această altă parte a perimetrului național. ai, nici,
despre destinul viitoarei lor progenituri care va fi
„modelat de freamătul artei" ca de o „ursitoare"
predestinată în alte locuri decât cele de origine
părintească.
Spun ceva despre caracterul personajului (repet,
autorul este „personajul principal" al volumului!)
alegerile lui, spre a ajunge, în sfâr°it, la ceea ce a
identificat el însu°i ca fiind vocația sa profesională:
istoria artei în dauna arhelologiei, cercetarea
istorică în dauna carierei politice, alegerea temei
doctorale de istorie a acolii de Arte Frumoase din
Cluj în dauna temei de istorie a arhitecturii
ecleziastice (evoluția planimetrică a tipului triconc
în arhitectura neobizantină românească), alegerea
carierei de cercetător în dauna cele administrative
°i de slujba° al statului, alegerea carierei
universitare în dauna criticului de direcție °i, până
la urmă, alegerea subiectelor studiilor sale în dauna
unei sinteze °tiințifice deta°ate. Negoiță Lăptoiu a
plecat spre Cluj având sub braț cortina cu cerul
înstelat din poza de generic a părinților săi.
Departe de-a găsi aici empireul strălucitor, a fost
întâmpinat de ceruri întunecoase °i nori de
furtună.
Ceea ce a urmat a fost sbuciumul permanent
de căutare a unei... „umbrele" socialmente
necesare. Toate aceste alegeri au fost, până la un
punct, dilematice °i s-au soldat cu soluții «de
acoperi°» în ultimă instanță (cel puțin, a°a rezultă,
din propria expunere a motivațiilor sale), dar cu
reu°ite incontestabile. Nu °tiu ce a pierdut
arheologia medievală românească fără acribia sa de
cercetător al fenomenului, nu °tiu ce a pierdut arta
contemporană prin renunțarea sa la atitudinea
tran°antă, războinică, a criticului de direcție, nu
°tiu ce au pierdut generațiile de studenți puțin
obi°nuiți cu aplicația încăpățânată a istoricului
contemporan, de-a lungul carierei sale. atiu, însă,
ce a câ°tigat istoria aplicată a artei ardelene pentru
formularea unui punct de vedere românesc asupra
unui fenomen artistic complex, cu puncte de
referință exacerbate de intruziuni politice °i excese
inter-etnice, într-o lume în care pasiunile °i umorile
debordau °i întunecau o pricepere limpede.
Apărut la studii în Cluj (1960-1965) după
furtuna ideologică de contestare a vechilor valori în
primul deceniu postbelic, Negoiță Lăptoiu,
constrâns de limitele propriei sale formații, a
asimilat cursul rapid al evenimentelor culturale de
aici, printre acestea cele mai importante fiind
înființarea Institutului Româno-Maghiar de Artă
(1948) °i a Muzeului Regional de Artă (1952).
Subordonarea artei unor principii politice °i
elaborarea unui discurs artistic ilustrativ de istorie
națională au însemnat două mari repere principiale
imposibil de eludat. La aceasta se adăugau ecouri
încă sângerânde ale unor recente perioade
dramatice din istoria Ardealului (războiul,
holocaustul, administrația sovietică °i preluarea
puterii de către comuni°ti, dictatul de la Viena,
revoluția din Ungaria °i consecințele ei ardelene
etc.), evenimente care nu dădeau nici o perspectivă
încurajatoare abordării artelor într-o societate
vlăguită de astfel de grele încercări. Artele, ele
însele, acționând «soft» în ciuda «insistenței»
politice care se străduia să le «injecteze» hormoni
de cre°tere °i tonifiere. Instituțiile-perdea prin care
se executau aceste intervenții mascate erau în
primul rând Muzeul de artă °i Institutul de Artă,
având, ambele, un rol bine definit (mascat!) în
frontul ideologic. «Pepiniera cu resurse» de aici
exersa pavlovian crearea de reflexe condiționate
pentru a răspunde artistul comenzilor politice. Pe
fondul relaxării care a urmat până la manifestarea
sindromului naționalist, climatul artistic părea
propice dezvoltării personale neangajate.
Două personalități clujene s-au distins ca subtili
«corupători» ai sistemului «valorilor» din acest
domeniu: munteanul Negoiță Lăptoiu °i ardeleanul
Murădin Jeno. Ambii cercetători asidui, ambii
angajându-se paralel să schițeze o cronologie a artei
ardelene din ultimul secol, ambii cu reu°ite notorii,
primul în sfera muzeografiei oficiale, cel de al
doilea în planul promovării publice a arti°tilor
maghiari din Transilvania. Contribuția lui Negoiță
Lăptoiu la formularea discursului muzeal al artei
ardelene este de netăgăduit °i pe acesta s-a bazat
întreaga viziune a exegeticii sale care avea în
centrul său construcția muzeală °i rolul acesteia în
formarea con°tiinței arti°tilor, pe măsura
îndepărtării axiologice de criteriile politice
circumstanțiale. Negoiță Lăptoiu a elaborat un
limbaj critic lipsit de radicalitate, preferând
teleologia discursivă a scopului artei ca ca etalare a
valorilor cromatice °i formale, capacitatea lor de-a
exprima sentimentele autorului, alternând o
viziune intimistă, proprie valorilor artei burgheze,
aplicând cu succes teorii cromatice care exaltă
plăcerea °i voluptatea percepției culorii, formei
plastice, etc. Un „fiziologism" critic care a scos din
28
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
~28j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sfera de interes sociologismul vulgar al viziunii
realismului socialist, preferând judecății critice nu
conceptele „majore" întemeiate pe filozofia
marxistă clară, ci instrumentalizarea de concepte
noi, cu „tăi°ul moale", fară radicalitate, dar
acceptate de public ca o maieutică delicată, lipsită
de agresivitate, cu atât mai abilă cu cât era mai
u°or accesibilă °i mai explicită: o fugă de
„execuțiile" publice la care recurgeau unii critici ai
epocii prea înfeudați criteriului conținutului politic.
Era cam ceea ce î°i doreau °i arti°tii care căutau
formula justificării autonomiei actului artistic ca o
metodă a obținerii libertății creației. Astfel,
paginația nouă a galeriei de artă națională de la
Muzeul de artă s-a încheiat abia în anul 1997,
având contribuția substanțială °i a celorlalți colegi
de la Muzeul de Artă, Livia Drăgoi, Gheorghe
Mândrescu, Alexandra Rus, exact în momentul
când schimbările majore intervenite în societate °i
atitudinea arti°tilor făceau să cadă în desuetudine
formula echilibrată, logică, armonioasă a paginii de
artă națională.
Noile tendințe, sub presiunea schimbării, erau
de a respinge, .de-a extirpa" mo°tenirea unui trecut
artistic .contaminat"de intervențiile statului. Dar a
respinge ceva fără a pune altceva în loc era de ase-
meni greu de acceptat. Păstrând aceea°i optică pro-
fesională, muzeul avea suficiente resurse patrimoni-
ale pentru a re-modela o altă viziune mai modernă
asupra discursului expozițional, lucru care nu s-a
mai întâmplat, iar construcția ideatică °i vizuală
finalizată acum a devenit, ea însă°i, brusc, .o altă
pagină de istorie", fără a rezuma trecutul recurent,
sintetic-obiectivat, ca o altă formulă de istorie a
istoriei artei la Cluj. În chip firesc, punctul de
vedere etalat de Negoiță Lăptoiu putea fi atins de
vitregiile timpului, de drama unui destin încă o
dată nefinalizat, dator sinergiei unor funcții mai
puternice decât „freamătul" artei. Ar fi prea facilă
asemănarea cu „întâmplările" me°terului de la
Curtea de Arge° al cărui proiect legendar nu a
putut fi niciodată desăvâr°it într-o operă pe
măsură. A rămas cordialitatea firească a relațiilor
afective ale autorului cu lumea artistică, printr-o
menajare reciprocă dar °i exaltare capricioasă a sen-
sibilităților, un „freamăt" de indulgență reciprocă
prin care arti°tii au găsit în autor interpretul
neprețuit, cu riscul nivelării factice a individualității
unor alte caractere °i personalități.
În felul lui, autorul este un exeget al „binelui"
din fiecare operă, împlicând, pe cât este omene°te
posibil, lucruri, comportamente, poziții atât de
greu de conciliat, spre fericita recunoa°tere °i spre
o concordie senină asupra a ceea ce a fost, cum a
fost °i nu asupra aceea ce va urma să vină. Iar
cartea sa a devenit un răspuns orgolios, estompat
de simțul suveran al măsurii, punând punct unei
aprige dispute cu timpul °i viața: măcar odată,
acum, la final, timpurile au fost sub om, fiind
înlănțuite de pana sa!
Note:
1.	Negoiță Lăptoiu, Un destin sub freamătul
artei, Cluj-Napoca, Ed. Napoca Star, 2014.
2.	„Evident că ni°te istorici de artă vor fi
înzestrați cu simțul acesta, ceea ce nu va avea prea
mare importanță întrucât ei vor apare ca rod al
unor îndelungate cercetări °tiințifice. Astfel se va
înălța un edificiu a cărui trăinicie va rezista tuturor
încercărilor. Unele încăperi vor fi dezafectate,
condamnate, zidite chiar, dar se vor adăuga altele
°i el va cre°te neîncetat..." - Georges Bernier, Arta
°i comerțul, Bucure?ti, Ed. Meridiane, 1979, pag.
38.
3.	Lionello Venturi, Istoria criticii de artă,
Bucure°ti, Ed. Univers, 1970, pag. 26.
■
Brutalități tandre.
Tandrețuri brutale.
(urmare din pagina 36)
noastră °i impasibilitatea eternă a fondului.
Dar acest tip de scoatere în evidență
porne°te din singurul punct care nu a fost
încă procesat, la limită, serializat. Nu încă.
Durează o secundă, sau un minut °i ține de
acea străfulgerare repede îngropată sub
ma°inăria minții noastre producătoare de
iluzii sau ordine: ține de actul violent al
percepției prin care ne apar ceilalți °i lumea,
act care precede opiniile noastre. A fost
mereu extrem de greu pentru omul care î°i
locuie°te lumea prin cuvînt °i prin
reprezentări din ce în ce mai arbitrare să se
mențină în °ocul acelui moment. În secolul
intimității cu subtitrare, această menținere,
devine un efort de-a dreptul sisific. El a fost
denaturat în multe moduri, mai ales odată
identificat, idealizat de către moderni în ceea
ce s-a înțeles prin seducție. Seducția nu este
decît o formă aplatizată de raportare la
această violență a percepției. Seducția nu
observă decît efemeritatea acestei clipe °i
ocole°te potențialitatea sa de a crea un exces.
Ocole°te potențialitatea ca partenerii să se
poată întîlni în vederea a ceva ce-i depă°e°te.
Nu e vorba doar de faptul că prin această
violență a precepției „riscăm mereu să simțim
ceva sau pe cineva ca străini (alien)".
(Tehnologiile noaste ne permit să ocolim
acest risc. Avatarurile noastre virtuale, sociale
etc., fac la fel.)
E vorba, mai ales în tablourile lui Aurel
Bulacu de încercarea de a prelungi tensiunea
acestui °oc. În aceasta constă, cred, erotismul
atât de pregnant al acestor tablouri. E vorba
de arta de a prelungi acel moment violent în
care ne desprindem de fond (de serii) °i ne
simțim insuportabil de diferiți față de celălalt.
Erotismul încearcă să prelungească ceea ce
seducția nu poate reține. ai da, Aurel Aurel
Bulacu ne surprinde prin aceste corpuri care
agonizează în diferența lor, amintindu-ne că
erotismul nu e, contrar a ceea ce am învățat
la °coală, reluarea debilizantă a cuplului
tensiune-descărcare a tensiunii. Erotismul nu e
consumism, ci consumare de sine, fără
descărcare. După cum bine observa Bataille,
erotismul are o natură crudă °i sacrificială. El
nu se dă în lături de la nicio cheltuială, oricît
de nebunească ar fi, iar în sadism ajunge pînă
la cheltuiala supremă a propriei vieți. "Nu
există mijloc mai bun de a te familiariza cu
moartea decît acela de a o asocia cu o idee
libertină", iar "ceea ce se află în joc în
erotism este întotdeauna o destrămare a
formelor constituite". Excesul oribil provoacă
o ruptură în continuitatea noastră egoistă °i
în discontinuitatea cu alte ființe. Astfel,
erotismul prelunge°te ceea ce seducția omoară
rapid. Întîlnirea cu Aurel Bulacu a fost un °oc
pe care l-am trăit rareori în lumea artei, °ocul
unei percepții desprinsă de "sublimul
birocratic" pe care-l descrie Groys (înainte de
a privi un original percepțiile noastre au fost
deja sufocate de mii de reproduceri, pliante,
albume, explicații reader digest). Nu doar
cînd avem nevoie de un ghid artistic ne lăsăm
sufocați de sublimul birocratic. El aparține °i
seducțiilor, sentimentelor, sentimentalismelor
în care ne sufocăm fără să mai găsim puterea
de a reveni la violența percepției, la violența
întîlnirii care ne constituie. Suntem fie prea
speriați, fie prea dresați. Ne bazăm pe un
aleatoriu romantic, al unei întîlniri
fulgerătoare, ori această violență ne aparține
în mod fundamental. Este mereu cu noi.
Asupra acestei permanențe cred că încearcă
tablourile lui Aurel Bulacu să ne deschidă
ochii. De aici începe posibilitatea ritualului...
apropo de simbolurile presărate în tablouri...
dar nu ritualurile noastre serializate, ci
ritualuri ca prima formă de a face față acestei
violențe fără a o altera.
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
Black Pantone 253 U
29
muzica
Retrospectiva 2014 (2)
RiCo
2014 a fost un an bun pentru vocile exersate,
lipsite de imaginație, care au ajuns în etape
avansate la competiții TV. De°i câ°tigători
precum Julie Mayaya dovedesc impotența industriei
muzicale române°ti °i încâ nu se pot lauda cu albume
de debut (la doi ani dupa ce au câ°tigat concursuri TV
cu cifre impresionante de telespectatori fideli),
anumite voci se alătură unor proiecte muzicale °i
pornesc la drum prin cluburi, stârnind un interes
crescut din partea publicului prezent la concertele din
sfera underground-ului. Astfel, putem da ca exemplu
pozitiv asocierea lui Dudu cu formația clujeană
Vespera.
În 2014 am fost martori la o nouă defecțiune a sis-
temului: situația ridicolă a momentelor depă°ite. Cu
un an prea târziu, cineva s-a trezit să organizeze un
turneu Remember Maria Tănase în România!
Cu sponsor național, Roots Revival Romania a
aprins spiritul Mariei în noi culori, cu un turneu de
muzică improvizată în 10 ora°e, la 101 ani de la
na°terea regretatei artiste. Proiectul a fost de fapt o
rețetă subtilă de promovare a unui proiect de preluări
susținut de arti°ti din °apte țări într-un melanj unic de
culturi °i interpretări, inspirat de Maria Tănase.
Inițiatorul proiectului muzical, artistul iranian Mehdi
Aminian, nici măcar nu a fost român!
M-a distrat să aflu că un concert din Bucure°ti pro-
movat sub egida Dialogul Generațiilor Rock a fost
anulat. După cum era prezentat evenimentul din 1
noiembrie 2014 la Arenele Romane, unul dintre cele
mai iubite grupuri rock din România, Trooper, s-ar fi
întâlnit cu două adevărate legende: Cristi Minculescu
°i Nuțu Olteanu. Pe lângă piesele originale ale formați-
ilor se promiteau °i coveruri după Rolling Stones, Led
Zeppelin, AC/DC, Iron Maiden °i Whitesnake, în
reclama concertului.
La Cluj, Transylvania Music Event, ajunsă la cea
de a °asea ediție, s-a organizat în noua sală Polivalentă.
Evenimentul din 21-22 noiembrie 2014 a fost promo-
vat ca fiind Bătălia Gcncerpiilor. Vineri, Rudimental°i
Chicane au fost capetele de afi° la Youth Party în
timp ce sâmbătă Nana, Ice MC, Snap °i Loona au fost
vedetele la Retro Party. Aceasta a fost prima seară We
love the 90s organizată la Cluj-Napoca.
2014 a fost primul an în care nu am auzit nimic
despre Volta.
Volta, formația care era mereu prezentă pe afioele
festivalurilor de vară din țară, nu a fost invitată să
cânte nici măcar în campania electorală.
Revenirea care m-a uluit în 2014 a fost Firma.
Prezentarea de pe net mi-a adus aminte de poantele
celor de la Go To Berlin care se lăudau cu un concert
în Ghana, când de fapt, la acea dată, băieții s-a închis
în casă să nu fie văzuți de prieteni. Dacă Firma se
laudă în presă ca având apariții live fascinante
potențate de o prezență scenică magnetică a solistului,
eu îmi aduc aminte la (festivalul) Peninsula nu °tiu
cărui an că îl căutam pe Rocca pe scenă, care se
ascundea în fața tobelor, chircit, cu spatele la public.
Ca dovadă a popularității de care se bucură grupul
muzical, în 2014 revenirea a însemnat doar două
apariții scenice în întreaga țară (la Cluj °i Bucure°ti).
Nu o să-mi pot explica vreodată cum a ajuns Firma
nominalizată la categoria New Sounds of Europe °i
invitată să participe la gala MTV European Music
Awards din Munchen cu albumul PENIBIL din 2007.
În 2014, formații legendare au avut parte de expunere
Concursul „Cea mai bună piesă românească a anului 2014"
Uniunea Teatrală din România - UNITER anunță că ediția 2014 a Concursului de dramaturgie , Cea mai bună
piesă românească a anului" prime°te piese de teatru pentru înscrierea în competiție până la data de 20 ianuarie
2015 (data po°tei).
Autorii vor trimite piesele prin po°tă sau prin depunere individuală la Secretariatul UNITER în format
electronic (salvate pe un CD, nu prin e-mail), într-un singur exemplar, nesemnate, cu un motto scurt pe pagina de
titlu. CD-ul ce conține piesa înscrisă la Concurs va fi însoțit de un plic închis în care vor figura datele de
identificare ale autorului (nume, adresă, telefon, e-mail). Acela°i motto de pe pagina de titlu a piesei va fi înscris
°i pe plicul închis cu datele de identificare.
În cazuri bine motivate, piesele pot fi trimise în format dactilografiat, prin po°tă sau depuse direct la
Secretariatul UNITER. Pentru buna desfă°urare a Concursului, rugăm să se aleagă varianta trimiterii în format
CD.
Adresa po°tală pentru înscrierea pieselor: Str. George Enescu nr. 2-4, sector 1, Bucure°ti, cod po°tal 010305,
cu mențiunea „Pentru Concursul Cea mai bună piesă românească a anului 2014”.
Nu se primesc în concurs piese scurte (într-un act), dramatizări, piese publicate sau reprezentate. Textele
înscrise în concurs nu se înapoiază.
Juriul va anunța piesa câ°tigătoare la sfâr°itul lunii martie 2015, iar Editura UNITEXT o va publica într-un
volum ce va fi lansat la Gala Premiilor UNITER din aprilie 2015, moment în care va fi înmânat °i premiul.
Concursul, premiul °i tipărirea piesei câ°tigătoare sunt finanțate prin efortul °i sub egida Casei Regale a
României.
Pt.conf.
Elena Popescu
coordonator proiect
unitext@uniter.ro
media, dar nu datorită unui interes deosebit pentru
muzica lor sau compoziții originale noi cu impact la
public, ci datorită foamei de bani. Situația mai puțin
°ocantă este exemplul dat de Nicu Covaci de la
Phoenix (zic mai puțin °ocant, pentru că ne-am
obi°nuit deja odată cu trecerea anilor cu animozitățile
dintre membrii fondatori). Mircea Baniciu, Josef Kappl
°i Mani Neumann au fost dați în judecată de fostul
lor coleg - ca să nu mai cânte piesele din repertoriul
vechi comun în concertele susținute de ei sub bran-
durile. Sentința judecătorilor (din 18 iunie 2014) a fost
aceea că Mircea Baniciu & Band sau Pasărea Rock
grupul mai mare de arti°ti a fost achitat, pentru sim-
plul fapt că în anii după implementarea legii dreptului
de autor (din 1996), Nicu Covaci încasase deja drep-
turi de autor în valoare de zeci de mii de euro, după
interpretările pieselor în spectacole. Totu°i, la cererea
lui Nicu Covaci, judecătorii au acceptat ideea ca alții
să nu aibă dreptul de interpretare ale anumitor piese
din repertoriul Phoenix. De aici s-a iscat o întreagă dis-
cuție în contradictoriu pe internet între cele două
tabere.
A doua situație de spălat rufele în public este cea
din grădina celor de la Compact, unde Coco s-a certat
iremediabil cu Paul Ciuci după ce acesta a insistat să îl
dea în judecată pe Leo Iorga pe tema dreptului de a
folosi numele (Pact).
Leo Iorga s-a operat anul acesta de cancer (9 mai
2014), iar rezultatul procesului (pe care nu îl
cunoa°tem la această oră), ar putea interzice folosirea
numelui Compact de către ambele părți pentru o
perioadă de trei ani.
Coco a înființat Coco Band °i în mai puțin de °ase
luni a lansat un album complet cu piese noi. Învingă-
tor a apărut sub egida casei de discuri CAT Music la
finalul lunii septembrie.
Industria noastră muzicală î°i desfă°oară activitatea
pe ni°e - în lumi complet paralele. Manelele înfloresc,
iar muzica dance este promovată peste tot în media -
în timp ce formațiile rock sunt singurele proiecte
active în timpul anului în cluburi °i afi°ele lor le văd
mai mult pe net °i pe zidurile clădirilor din ora°ul
meu. Industria muzicală merge în principiu pe acela°i
făga° săpat acum 15 ani pe lângă Dâmbovița, într-un
stil unic, original, românesc. Muzica noastră scoasă la
export dă bine în țările balcanice... unde accentul latin
în limba engleză nu deranjează. Cele câteva excepții
de la regulă au implicat fete fotogenice, proiecte
sezoniere cu versuri nonsens °i ritmuri copilăre°ti sau
DJ care au evitat stilul românesc °i care evită pe cât
posibil contactul direct cu piața autohtonă.
■
30
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
30
Black Pantone 253 U
rafinament care denota ca autorul a trecut prin °coala
franceza °i a muzicii moderne”, printr-o orchestrație ce
„îmbină cu subtilitate timbrurile cele mai variate”
Greii muzicii u°oare
române°ti
Richard Oschanitzky
Muzica u°oară, arăta Nicolae Steinhardt,
este corespunzătoare doar omului
„istoric”, ce trăie“te „pe un plan stăruitor
faptic - al întâmplărilor, al actelor cotidiene ale
vieții care duce prin repetată banalitate până la
moarte”1. Este muzica acestui veac. Ea nu va
detrona muzica clasică, a°a cum cinematografia
nu a înfrânt teatrul, însă - observa Monahul de la
Rohia - developează deja „latențe nebănuite” °i
înlesne°te „explozii greu de zăgăzuit”. Muzica
u°oară preveste°te o nouă formă de civilizație. În
acest sens, am putea vorbi, dacă nu despre „greii
muzicii u°oare” din România, măcar despre
anumite momente fericite care i-au marcat
destinul.
Din producția de gen a ultimilor 50 de ani
m-a° opri la câteva nume de compozitori: Florin
Bogardo2, Richard Oschanitzky3, Adrian Enescu4
°i Anton auteu5. Multe din compozițiile lor sunt
scrise pentru film sau scenă °i se remarcă printr-o
linie melodică °i orchestrație insolite, printr-o
selecție atentă a versurilor °i a vocilor. Nu pot
uita nici brand-urile numite Sincron, Phoenix,
Sfinx, Pro Musica, Post Scriptum, Semnal M,
Canon, Stepan Proect. Sau orchestrațiile semnate
de Doru Căplescu pentru albume de Nicu
Alifantis, Mircea Baniciu sau Aura Urziceanu. Din
păcate, aceste poeme muzicale se pierd în masa
mult mai numeroasă a “lagărelor cu texte banale
°i impact direct6. Memoria muzicii u“oare
române“ti reține mai ales acele hit-uri ultradi-
fuzate, acei interpreți cândva la modă, acele
refrene simpliste ce întrețin o anume dulcegărie,
un anumit conformism al gustului. Insolitul nu a
făcut bre“ă, nu a făcut “coală “i a rămas adesea
needitat pe disc “i nedifuzat (ori difuzat cu parci-
monie) de mass media7.
Experimentele ce căutau nu succesul facil, ci
expresia poetic-muzicală, rămân pricini de bucurie
pentru cei ce “tiu să asculte “i vor să deslu“ească
semne, sensuri. ai, nu mai puțin, infirmă teoria
potrivit căreia genurile muzicale „minore” nu pot
da mărturie asupra sufletului omenesc în căutare
de frumusețe, adevăr “i iubire. Astfel de excepții
fericite au fost posibile mai cu seamă în România
doar într-un context politic “i cultural abia
despovărat de ideologia totalitară a „obsedantului
deceniu” (anii '50, cu aproximație), încă neconta-
minat de babilonia °i derizoriul „vremurilor noi”
(de după 1990), grăbite să flateze preferințele
„publicului suveran”.
Note:
1.	Steinhardt, Nicolae - „Muzica mai mult sau mai
puțin u°oară”, în Escale în timp oi spahiu (Mănăstirea
Rohia, Editura Polirom, Ia°i, 2010, pag. 245-252).
2.	Cântecele lui Florin Bogardo (1942-2009) se dis-
ting prin noblețe °i o „bogată fantezie armonică, de un
Anton Suteu
(Doru Popovici).
3.	Creația lui Richard Oschanitzky (1939-1979) -
compozitor, pianist, aranjor-orchestrator - este strâns
legată de începuturile unei mi°cări de jazz în spațiul
românesc. Personalitatea sa artistică este definită printr-
o diversitate a preocupărilor muzicale ie°ită din comun:
muzică de film, etno-jazz, muzică u°oară, jazz cameral,
jazz simfonic, muzică academică. „S-a adaptat la orice,
a scris repede °i bine.” (Vasiliu, Alex - Creația lui
Richard Oschanitzky, Ed. Muzicală, Bucure°ti, 2012,
pag. 66)
4.	Cunoscut pentru muzica sa de film, de scenă °i
jazz (°i, în ultimii ani, pentru o serie de piese electro-
acustice interpretate în filarmonici), pentru albumele de
muzică electronică (Funky Synthesizer, Invisible
Movies) °i pop, Adrian Enescu (n. 1948) este autorul
unui LP inedit: poemul pop-simfonic Basorelief (1977),
pe versuri de Ioan Alexandru, realizat pe structura unei
misse.
5.	Personalitate aparte în muzica u°oară
românească, Anton auteu (1947-2010) a fost un „com-
pozitor solar”, lăsând în urma sa „o lume sonoră
presărată cu frumuseți ce se dezvăluie cu grijă, îndem-
nând la meditație, la visare” (Fotea, Daniela Caraman,
Meridianele cântecului, Ed. Muzicală, Bucure°ti, 1989,
pag. 37).
6.	Din repertoriul unei voci populare ca a Mirabelei
Dauer este cunoscut mai ales “lagărul plasticizant cu
„fotoliul din odaie” °i-o „ultimă țigară, uitată într-un
colț pe etajeră”, în timp ce despre compozițiile - elabo-
rate, sensibile, revelatorii - pe care i le-au încredințat
Vasile airli ori Anton auteu, de exemplu, nu se °tie mai
nimic.
7.	Tot astfel, din cinematografia românească de
dinaintea „noului val 2000” se rețin mai ales filmele cu
voievozi, haiduci, comisari, comediile °i vodevilurile cu
actori populari °i replici „haioase”. Experimentele, ino-
vatoare tematic °i formal, datorate unor cinea°ti ca
Iulian Mihu, Manole Marcus, Lucian Pintilie, Mircea
Săucan, Dan Pița, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos,
Mircea Veroiu, Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea,
Nicolae Mărgineanu au trecut cu greu de cenzură °i
multe dintre ele sunt încă prea puțin sau deloc cunos-
cute.
■
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
31
Black Pantone 253 U
teatru
Teatru pe „Caile Libertății”
Claudiu Groza
Noua producții proprii, din care doua
premiere, un spectacol invitat, dezbateri
despre literatura °i teatru, lansări de cărpi,
decernări de premii. Acesta e bilanpul „administrativ”
al Întâlnirilor Internapionale de la Cluj (IIC, edipia a
4-a), organizate de Teatrul Napional între 8-12
octombrie 2014. Evenimentul a reunit nu numai
câteva zeci de oameni de teatru din România °i
diverse colpuri ale lumii - regizori, producători,
curatori, critici, scriitori -, ci °i un impresionant
număr de spectatori.
Suprapunerea IIC cu Zilele Tribuna - v-am spus
că toamna a fost extrem de aglomerată - m-au
împiedicat să particip la multe din întâmplările sus-
menpionate. A°a că voi fi nipel... lacunar, dar vă
prezint totu°i două spectacole de zile mari jucate pe
scena Napionalului clujean (despre Amalia respiră
adânc putepi citi în nr. 276 al Tribunei, despre Cum
vă place - în nr. 279, iar Livada cu vi°ini, văzut ceva
mai târziu, la Arad, va fi în „target” în proximul
număr, din rapiuni de spapiu editorial).
Don Qujote, pe un scenariu (°i cu muzica) de
Ada Milea după Cervantes, în regia lui Mihai
Măniupiu (Teatrul Napional Târgu Mure°, compania
„Liviu Rebreanu”) s-a apropiat de atmosfera „zurlie” a
unui concert, antrenându-°i spectatorii într-un vortex
energetic de neuitat.
„Obsesia” Adei Milea pentru faimosul roman este
veche: ea a suspinut în ultimii ani mai multe concerte
Qujote, alături de Dorina Chiriac, Bobo Burlăcianu
sau Romulus Chiciuc. E de presupus, deci, că
scenariul a gestat îndelung, s-a limpezit, °i-a decantat
punctele de inflexiune, notele semantice grave °i
acute, până la împlinirea ca spectacol.
„...povestea seamănă cu mine, iar eu am o viapă
de hârtie” e fraza care circumscrie această tumbă
ludică savuroasă ce-i pune laolaltă nu numai pe Don
Quijote °i Sancho Panza, pornipi în năstru°nicele lor
aventuri, ci °i pe Creator (Scriitorul obligat de
„piticii” săi, numipi aici „scribii din vis”, să scrie
perpetuu). Viapa e vis, ficpiune, o fantezie care
macină, care debordează, a°a cum ficpiunea are °i ea
doza ei de „realitate”, de concretepe. Diferenpa dintre
cele două dimensiuni e aproape imperceptibilă, °i de
ce n-ar fi a°a, în cele din urmă, câtă vreme viapa
poate fi contemplativă, pe când visarea poate hrăni
radicale decizii existenpiale. Viapa devorată de
imaginapie, depă°ind însă imaginapia, cam a°a s-ar
putea sintetiza, pretenpios, „teza” acestui spectacol
atât de îmbibat de ludic încât nu are nevoie de nici
un fel de „teoretizare”, ci doar de pofta spectatorului
de a-l gusta °i a-i simpi toate aromele.
În regia lui Mihai Măniupiu, Don Qujote capătă
rotunjime semantică, alături de text °i muzică
(aceasta uneori melancolică, alteori de o vitalitate
de°ucheată de-a dreptul) semnificapiile îmbogăpindu-se
prin interpretarea actoricească, decor, coregrafie,
ecleraj. O risipă de fantezie e decorul lui Adrian
Damian, feeric-oniric, cu personaje înve°mântate în
mantii albe, ca ni°te savanpi extraterestri într-un mare
laborator somnologic; coregrafia Vavei atefănescu
accentuează aceste mi°cări de grup, dând dinamică
scenică, iar actorii, fie că au roluri principale, de
„suspinere” sau „muzicale”, edifică împreună,
fermecător, povestea Cărpii care se scrie în timp ce
eroii ei î°i fac de cap. Au jucat/cântat: Csaba
Ciugulitu (un Don Quijote „ca la Carte”, dacă pot
spune a°a), Luchian Pantea (un Sancho cu
personalitate, pus pe harpă uneori), Mihai Crăciun
(Scriitorul) asaltat diaboludic de Scribii din vis
(„Scrie, scrie” - „Scriuuuu, scriiiiuuuu”): Rare°
Budileanu, Costin Gavază, Anca Loghin, Alexandra
Rifrea, Andrei Chiran, Tiberius Vasiniuc, Raisa Ane,
Sergiu Marocico, Cristina Holtzli, Ciprian Mistreanu,
Claudiu Banciu, atefan Mura, Cristina Iu°an; câpiva
din ei °i instrumentiști, alături de Zeno Apostolache
°i Cristian Tom°a.
Don Qujote e o jucărie pentru oameni mari care
°i-au păstrat prospepimea sufletului °i agerimea
minpii. De poftit °i de gustat. Neapărat.
„Umor evreiesc (cu multă autoironie) + isterie
nempească redată cu o sarcastică satiră + o emopie
subtilă, lipsită de patetism °i teză = Mein Kampf Cel
mai nou spectacol al Teatrului Napional din Cluj s-a
jucat aseară în avanpremieră, cu o sală plină ochi,
entuziasmată de curgerea reprezentapiei. Un Hitler
june, virgin °i speriat de sex, rigid °i cu ochii
sclipitori de nebunia încă stăpânită, e coleg de
cameră cu ni°te evrei deloc ortodoc°i. Iar în această
vecinătate străbătută de hohote de râs, de farse
«gospodăre°ti» °i luarea în râs a tuturor cli°eelor, de
bucuria de a trăi °i a gândi cu libertate, se insinuează
încet Moartea, la fel de pozna°ă precum cei vii, dar
aducând cu ea suflul rece al traumelor viitorului...
Mein Kampf e, dacă vrepi, o anti-teză teatrală.
Spectacolul nu dă o lecpie de istorie, nu e solemn ori
pedagogic, ci de°ucheat, vivace, în maniera regizorală
a lui Alexandru Dabija, potenpată de songurile Adei
Milea. ai totu°i, de°i hohote°te de râs, de°i libertatea
limbajului scenic poate «jena» firile pudibonde,
spectatorul va simpi la final acea empatie cathartică
ce stă în miezul oricărui spectacol bine făcut.
Durerea se alină prin râs, inevitabila tragedie se
amână printr-o ironie «fără Dumnezeu», dar
rugăciunea fără cuvinte există pitită undeva. O
rugăciune pe care trebuie s-o spună, după spectacol,
spectatorii... Mein Kampf poate fi o exorcizare
comică, oricât de bizar sună formula.”
Rândurile de mai sus le-am scris în 30
septembrie, la doar câteva ore după prima
reprezentapie cu Mein Kampf de George Tabori, la
cererea site-ului Clujulcultural.ro. Sintetic, ele rezumă
un spectacol tulburător, emopionant, hohotitor de
amuzant °i nu mai pupin frisonant, regizat de
Alexandru Dabija într-un registru radical diferit de
montările sale recente.
Textul lui Tabori a fost scris de autor în 1987, la
73 de ani, iar pe marginea sa se poate face
sociologie. Evreu peregrinat prin Anglia °i SUA,
stabilit apoi în Germania, cu o viapă personală
aventuroasă, bine integrat în lumea hollywoodiană,
scenarist, regizor de teatru, dramaturg, recompensat
cu cele mai mari premii literare, George Tabori aduce
în peisajul precaut al culturii europene, inhibată de
culpa nazistă °i timorată de mo°tenirea
Holocaustului, acea libertate a dezbaterii tipică mai
tinerei culturi americane, dar °i ceva din
autopersiflajul amărui-inteligent al străvechii culturi
iudaice. Iar rezultatul e Mein Kampf, piesă care nu
doar că poartă titlul cărpii lui Hitler - or ăsta e deja
un gest de frondă -, ci conpine °i personaje care
petrec cu „fetipele” de Sabat.
Da, Tabori nu vrea să fie maniheist, iar Mein
Kampf e o piesă „fără Dumnezeu”, adică deloc
ipocrit-evlavioasă, deloc tânguitoare, având în ea
toate luminile °i umbrele relativismului °i, cumva,
ironia însă°i a condipiei umane, în care nu popi
„vedea” viitorul, chiar dacă ai putea să-l controlezi.
Dar iată „povestea”: un Hitler abia ie°it din
adolescenpă, plin de frustrări °i cu aspirapii artistice,
cam troglodit social, sose°te la Viena pentru a
frecventa Academia de Arte Frumoase. ai, din
gre°eală, se pare, nimere°te într-un subsol populat de
evrei cu ocupapii diverse, cam săraci, dar plini de
umor, inteligenpi °i dispu°i să-l „civilizeze” pe micul
sălbatic german. Dar îndărătul acestei „ucenicii” se
vede umbra „Doamnei cu coasa”, care vede în
tânărul cam nevrotic o „slugă cu coasa” de mare
perspectivă.
În piesa lui Tabori, Hitler e un fel de Caliban în
proces de educare, în timp ce alomo, „îndrumătorul”
său - negustor ambulant de Biblii! -, seamănă foarte
bine cu un Prospero sociabil, cu gesturi, fire°te,
părinte°ti, care transformă claia de păr a lui Hitler
într-o freză ferche°ă, de pildă. Planul realist al intrigii
e dublat de unul simbolic, prin prezenpa Doamnei cu
coasa - alegoria e evidentă! - într-o rizibilă ipostază
de „manager de resurse umane”. O sumă de alte
elemente simbolice completează „tabloul” piesei.
Or, întreg acest ansamblu complex, provocator,
ce presupune finepe °i empatie în abordare, a fost
transpus scenic de Alexandru Dabija cu un calibraj
de bijutier. Toate accentele textului se văd în
spectacol, în schimbul de replici °i jocul actorilor, în
costume °i decor, în muzică, trezind în spectator nu
doar o compasiune cathartică ce depă°e°te orizontul
humoresc din prim-planul receptării, ci făcându-l să
ducă cu el mesajul profund al piesei. Mein Kampf e
un spectacol care te marchează, oricât de distrezi
văzându-l °i chiar dacă e°ti dispus doar să te amuzi.
Actorii clujeni °i-au interpretat cu savoare °i mult
umor partiturile, fără a oculta subtextul grav,
profund, al pove°tii, pe care l-au făcut simpit de
asemenea. În rolul lui alomo, Ionup Caras a fost
exact evreul îmbibat de cultură, dar °i de trecerea
prin viapă, înpelept, a°adar liberal, tolerant, deschis,
hâtru, lipsit de habotnicie sau fanatism, u°or fatalist,
într-o evolupie memorabilă. În pandant, Hitler, jucat
de Sorin Leoveanu, a fost încruntat, frustrat, opărât,
isteroid, necontrolat, ridicol uneori, greu de integrat
social. Între ace°ti doi poli s-a derulat acpiunea, cu
micro-comunitatea evreiască pitorească (Cristian
Grosu, Radu Lărgeanu, Cătălin Herlo, Silvius Iorga -
fiecare cu particularităpile °i ticurile sale de personaj),
cu „fetele” ce-i răsfapă nipel pe băiepi (adevărate
madchen vieneze au fost Angelica Nicoară, Romina
Merei °i Patricia Brad), cu rustic-tirolez-inofensivul
Himmlisch, acolitul lui Hitler (Matei Rotaru),
ameninpător prin însă°i mândria sa neao°ă, cu
Doamna cu coasa (Ramona Dumitrean), umbros-
perfid prevestitoare, °i „camarila” sa (Cristian Rigman
°i Alexandra Tarce), cu „găina Mizzi” (Anca Hanu),
mare cântătoare (splendide melodiile compuse de
Ada Milea °i Anca Hanu, care accentuează ludismul
spectacolului).
Decorul bogat °i bine gândit de Carmencita
Brojboiu (care a făcut °i costumele absolut trăsnite,
cu un fes cu cănac pentru Hitler sau un fel de
„costum de baie” cu dungulipe, dintr-o bucată, pentru
evrei, de pildă), a întruchipat o baie publică de mare
rafinament arhitectonic, jugendstil, decavată deja,
aflată într-un demisol, ca un simbol al „anilor
nebuni” ce se scufundă, făcând loc unei alte epoci,
deloc nevinovate.
Mein Kampf se apropie de incandescenpa unei
capodopere, nu numai prin textul său formidabil, ci
°i prin edificarea sa scenică. E un spectacol de văzut
nu doar o dată, într-atât de bogat este.
Am râs pe rupte la spectacolul lui Alexandru
Dabija. Am râs °i acolo unde precaupia îi făcea pe alpi
spectatori să zâmbească abia, temători să nu încalce
tabuuri de „corectitudine politică”. Am râs, m-am
exorcizat. N-am uitat însă, în sinea mea, să plâng
nipel, ca să-mi trăiesc °i catharsisul.
■
32
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Festivalul Național STAGE -
teatru pentru o cauză nobila
Bianca Tăma°
Cristina Grigore, directorul Fundapiei
Părinpi din România, Părinpi Clujeni, este
o persoană care debordează de energie °i
zâmbe°te aproape tot timpul. Aflată într-o
agitapie continuă, începe o idee, îi sună
telefonul, vorbe°te, doar pentru ca apoi să
continue discupia cu tine, însă de la jumătatea
altei idei, la fel de importantă ca prima,
desigur. Fiindcă iube°te copiii °i teatrul, a
organizat ediția a cincea a Festivalului National
de Teatru al Bunei Dispoziții, STAGE, fiind
ajutată de Cătălina Poiană °i Alexandru
Ciobotea.
Festivalul STAGE a avut loc în perioada 6-9
noiembrie la Cinema Mără°ti, unde au urcat pe
scenă °i s-au întrecut în replici pentru marele
premiu 14 trupe din toate colpurile pârii. De
asemenea, au fost °i două trupe invitate, vechi
prieteni ai festivalului, Trupa Caracteres din Dej
°i Dramatis Personae din Baia Mare. Într-o
atmosferă veselă °i plină de energie pozitivă,
sute de copii au lăsat „fărâme” din ei pe scenă
pentru a demonstra cât de mult iubesc teatrul,
dar °i pentru a câ°tiga Marele Premiu Stage, în
fapa juriului format din Radu Ruculescu -
pre°edintele acestuia, Magdalena Vaida °i
Rodica Tulbure.
Trupa Minicinis din Covasna a spart gheapa
cu jocuri de lumini, invitându-ne să luăm loc cu
ei la un pahar, printre Moftangii. Chiar dacă
mi°carea scenică a lipsit, replicile interpretate
extraordinar au oferit dinamism scenetei. Pe
ideea că „unul e mai a°a, altul e mai
altminterea”, realitatea crudă a lui Caragiale, pe
care o găsim °i în zilele noastre, a fost foarte
bine conturată de tinerii interprepi, ei reu°ind
astfel să obpină Premiul I pentru regie.
De la replicile comice ale lui Caragiale,
trupa Ovidius din Constanpa, ne-a „învoit fără
voie” să învăpăm Engleze°te fără profesor, în
lumea teatrului absurd al lui Eugen lonesco. A
existat o concordanpă frumoasă între actori °i
chiar dacă în anumite momente replicile nu
s-au auzit, Domnul Smith, jucat impecabil de
Andrei Alexandru Eremia, a reu°it să salveze
situapia.
Moldovenii din Boto°ani au venit pregătipi
cu două trupe. Drama Club a prezentat Steaua
fără nume de Mihail Sebastian, o piesă poetică,
frumos sentimentală, greu de interpretat
(convingător) de către o mână de elevi. Un
text clasic, foarte cunoscut, jucat °i filmat în
numeroase rânduri. În cazul acesta, scenografia
ingenioasă °i jocul bun al actorilor a provocat
ropote de aplauze. Nici trupa Alter nu s-a lăsat
mai prejos, interpretând Bună seara, Domnule
Eminescu, inspirat de viapa °i opera marelui
poet, un spectacol de poezie, cu multă mi°care
(uneori u°or haotică), bine gândit din punct de
vedere regizoral, fără să aibă însă vreo
interpretare care să iasă în evidenpă, fiind un
spectacol de grup, tipic pentru liceeni.
1, 2, 3... Impro! A fost motto-ul trupei
CNAI'S Stage din Câmpeni, prin care au
îndemnat publicul să ia parte la spectacolul lor
de improvizapie. Sceneta s-a conturat în timpul
spectacolului, cu ajutorul oamenilor din public.
Temele propuse de spectatori au fost puse în
scenă de către cei °ase IMPROPERS
(impropersonaje) sub îndrumarea
coordonatoarei Sanda Bold. Temele au trecut
prin patru forme de improvizapie:
Impropovestea fără fir, acoala de ghizi,
Spectacok cinematografic 3D, °i v-am spus
povestea a°a. Cu actori foarte buni, dezinvolpi,
au primit o mulpime de râsete, aplauze °i cele
mai multe premii: Premiul Juriului, Premiul de
popularitate °i Premiul I pentru spectacol!
Cu o multitudine de simboluri încifrate,
Casa de pe graniță a lui Slawomir Mrozek,
pusă în scenă de trupa Mici Actori din Cehu
Silvaniei, a avut o scenografie care a atras
atenpia asupra unor lucruri care se petrec astăzi
în România. În ciuda faptului că staticismul
spectacolului a fost greu de digerat, sălajenii au
reu°it să obpină Premiul pentru scenografie.
Fiind impresionată de trupa Act4Fun din
Arad, redactorul Radio Cluj Rodica Tulbure le-a
oferit Premiul Radio Cluj, care a constat în
înregistrarea spectacolului °i difuzarea lui pe
post. Ma°inăria Română (adaptare după
Momente °i schițe de I.L. Caragiale) a prezen-
tat situapia României de ani de zile încoace.
Spectacolul a fost foarte bine închegat °i s-a
observat că atefan Statnic, coordonatorul artis-
tic, a muncit mult cu fiecare elev în parte pen-
tru roluri, actorii dovedind o frumoasă compati-
bilitate.
Clujenii nu s-au lăsat mai prejos, atât
Genesis, cât °i Viceversa având spectacole
foarte bune. Trupa Genesis de la Palatul
Copiilor Cluj a prezentat Vicleniile lui Scapin
de Moliere, teatru de umbre, lupte cu săbii °i
personaje bine conturate îmbrăcate în costume
adecvate.
Viceversa, de la Liceul Teoretic „Mihai
Eminescu”, a pus în scenă Spectatorul
condamnat la moarte de Matei Vi°niec. Un
spectacol alert, cu interpretare individuală
foarte bună, fără timp mort, care a
interacpionat mult cu sala, fiind jucat atât pe
scenă cât °i printre spectatori. S-a văzut că
piesa, cu toate că e dificilă, în stilul absurd al
lui Vi°niec, a fost bine înpeleasă de copii °i
jucată cu dezinvoltură. E foarte important să
înpelegi textul, nu doar să spui replicile. Sala a
reacpionat prompt la fiecare moment important,
iar, în final, Viceversa a obpinut Marele Premiu
Stage, constând în trimiterea trupei la un
festival internapional.
Pe scenă au mai urcat următoarele trupe:
Fără Nume (Tulcea), Kameleon (Oradea),
Amprente (Bra°ov) °i invitapii, Dramatis
Personae (Baia Mare) °i Caracteres (Dej).
După patru zile de spectacole, agitapie,
aplauze, râsete, un aer de melancolie °i
speranpă s-a a°ternut peste sala de spectacol din
Cinema Mără°ti, luând prin surprindere atât
participantii cât °i organizatorii. A fost mai
mult decât un festival. Au fost puse bazele unei
familii, care a avut ca scop cultura °i un proiect
important.
Evenimentul se adresează iubitorilor de
teatru, iar scopul acestuia este de a încuraja °i
sprijini tinerii să participe la activităpi
extra°colare creative precum teatrul, care să îi
ajute în dezvoltarea lor personală. Festivalul
este un eveniment caritabil care suspine
proiectul „Zâmbet de copil”, primul Call Center
Pediatric de Stat din România, la Spitalul de
Copii Cluj, PEDITEL 1791. Astfel, în urma
evenimentului s-au adunat 7350 de lei care au
fost donapi pentru suspinerea acestui proiect.
■
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
33
-(J)- Black
Pantone 253 U
33
Black Pantone 253 U
film
Interstellar
Lucian Maier
Christopher Noian a traversat un drum în
care a discutat subiecte din ce în ce mai
puternice din perspectiva numărului de
oameni atin°i în realitate de elementele puse de
regizor pe ecran °i, după standardele
cinematografului de tip blockbuster, din ce în ce
mai spectaculoase ca investiție în imagine °i ca
dramatism inerent. Inspirația ca materie °i
material social pentru un scriitor în Following,
o suită de evenimente din viața unui om pentru
care timpul e o problemă de recuperat
neîncetat, fiindu-i afectată memoria, în
Memento - filme independente; °i realizările de
la Hollywood - originile unui super-erou
(Batman Begins), problema terorismului
montată într-o parabolă derulată în Gotham
City (The Dark Knight), spionajul corporatist
transformat într-un circuit oniric în care ideile
nu sînt furate, ci plantate (Inception), iar acum,
cu Interstellar, o călătorie intergalactică în
vederea descoperirii unui nou cămin pentru
omenire, Pămîntul fiind în pragul sufocării
definitive.
La patruzeci °i patru de ani, Christopher
Nolan este copilul teribil al noului Hollywood,
singurul regizor al generației actuale (post
Spielberg °i Cameron) care beneficiază de
bugete nelimitate pentru proiectele sale °i de
independență în actul creativ. În acela°i timp,
față de ultimul moment de acest gen din istoria
cinematografului - momentul Stanley Kubrick -,
întîlnim un autor con°tient în primul rînd de
cerințele comerciale ale sistemului
cinematografic (succesul financiar) °i, în
consecință, un autor gata să renunțe la elemente
care ar cere un grad de pregătire (culturală) mai
înaltă pentru o receptare cinematografică
legitimă. Spre deosebire de Kubrick, Nolan nu
depă°e°te convenționalul hollywoodian în ceea
ce prive°te dinamica personajelor °i ideile pe
care acestea le reprezintă pe ecran, de unde °i
faptul că observăm lesne în filmele sale o
inflație dramatică - una generată de dialogul
explicit, gîndit în raport cu nevoia de înțelegere
a unui ipotetic spectator obi°nuit, nu cu statutul
(social °i intelectual al) personajului care
vorbe°te; una generată de dorința de a ghida
spectatorul prin marile momente ale vieții
(familia, adevărul, dreptatea), nu de a-l lăsa să
se descurce cu întîmplări care se petrec în
interiorul acestor momente (pentru ipoteticul
spectator obi°nuit, Hollywoodul se oferă °i ca
instituție educativă).
De exemplu, Nolan ar fi cerut să fie alterate
imaginile cosmice verosimile ale modului în care
acționează gaura de vierme asupra luminii °i
asupra planetelor apropiate, dacă aceste imagini
- construite pe baza ecuațiilor lui Einstein
asupra gravitației - ar fi fost greu accesibile unui
spectator fără cuno°tințe de fizică; un alt
exemplu: cu toate că trăim într-o lume supra-
specializată, Cooper - cel mai bun pilot al
NASA! - are nevoie de explicații în ceea ce
prive°te dilatarea gravitațională a timpului.
Această inflație dramatică e ameliorată în filmul
lui Nolan (față de alte proiecte hollywoodiene
de gen) printr-o investiție (tehnică) în lucrul
realist cu subiecte de impact din °tiință, subiecte
care cer timp pentru a putea fi cuprinse într-un
film °i care cer bani pentru a avea o
reprezentare adecvată pe ecran. Subiecte în care
omul (încă) este personaj central în acela°i timp
în care imaginile sînt create - pe cît posibil -
într-un mediu analogic (scenografie cu machete
°i obiecte construite în realitate, filmare pe
peliculă de 35mm), nu într-unul eminamente
digital. De unde rezultă un grad mai mare de
natural (°i, prin acest aspect, un grad mai înalt
de racord cu istoria acestui gen cinematografic)
decît în blockbuster-ele realizate de colegii de
studio ai lui Nolan.
Tăria lui Interstellar stă în modul în care
lucrează cu datele fizicii (consultantul
proiectului a fost Kip Thorne, profesor
american, cercetător important în astrofizică,
specialist în probleme care privesc gravitația,
prieten °i coleg cu Stephen Hawking °i, pînă la
moartea acestuia, cu Carl Sagan) °i, pe alocuri,
în modul în care reu°e°te să le armonizeze cu
suflul uman, reu°ind să depă°ească granițele
unor reprezentări tehnic-perfecte ale unor date
°tiințifice sau dramatice °i să ofere sensuri
multiple, intertextuale (cum e secvența în care
Cooper din viitor îi transmite fiicei sale mici un
mesaj în care aceasta va deslu°i coordonatele
centrului secret al NASA, o secvență în care
avem un fel de imagine SF a raiului-bibliotecă
imaginat de Borges, unde comunicarea între om
°i divinitate este una culturală; aici imaginea
este elaborată într-o altă direcție decît la Borges,
spre comunicarea între un posibil om-dumnezeu
°i un om-dinaintea-dobîndirii-con°tiinței-propriei-
divinități).
Atrăgătoare e °i prinderea pove°tii pe
peliculă, în tonuri gălbui-portocalii,
asemănătoare celor legate de Houston,
transmise pe micul ecran la finele anilor '60 °i
în anii '70, odată cu misiunile Apollo. O
construcție imagistică retro, dublată de inserții
operaționale retro (de film SF din anii aceia) -
cum sînt cuplările modulelor de explorare de
stația spațială Endurance, cu ajutorul unor
picioru°e mecanice care se mi°că artificial (ca
pasărea din finalul lui Blue Velvet).
Matthew McConaughey are un rol ofertant
de care se achită fără probleme majore. El este
astronautul Cooper, văduv, care trebuie să
aleagă între familie °i posibilitatea de a
contribui la salvarea omenirii prin conducerea
cercetătorilor de pe Pămînt pînă dincolo de
gaura de vierme care pare să fi fost plasată lîngă
Saturn de o civilizație inteligentă pentru a ajuta
omenirea să supraviețuiască. Misiunea condusă
de Cooper trebuie să preia informațiile culese
de trei astronauți plecați dincolo de gaura de
vierme într-o altă misiune, Lazarus, informații
despre ospitalitatea planetelor vizitate de
ace°tia. În acest rol (în care e accentuată drama
rupturii de familie), McConaughey reu°e°te să
dea dovadă de o capacitate acută de susținere a
emoției extreme (ceea ce e un lucru rar în
blockbuster, inclusiv în acest blockbuster -
unde, de multe ori, întîlnim accelerări
sentimentale lamentabile) - cum e secvența,
însemnată ca derulare temporală, în care
Cooper recuperează mesajele primite de la fiul
°i fiica sa vreme de 23 de ani (pămînte°ti),
perioadă pe care el o consumă în cele trei-patru
ore petrecute pe planeta-ocean apropiată de
Gargantua (numele dat găurii de vierme).
Cel mai deranjant aspect al acestui film -
unul vizibil în toate producțiile comerciale ale
lui Nolan - e că în abordarea unor subiecte
esențiale pentru spațiul politic actual (cum sînt
terorismul, spionajul economic, distrugerea
naturii) lucrează cu efectele °i neglijează
cauzele. În Interstellar, prin ocolirea unei
discuții asupra cauzelor care duc Pămîntul în
pragul colapsului, sînt ocolite °i vinovățiile. În
povestea salvării vieții omene°ti nu există o
soluție pentru omul de rînd, care e condamnat
explicit la moarte. Pe lîngă faptul că nava
condusă de Cooper are la bord o viitoare
omenire în formă embrionar-criogenizată,
cercetătorii de pe Pămînt caută ecuația prin care
să poată ridica de la sol elita °tiințifică °i
politică americană cu ajutorul unei nave spațiale
uria°e - însă°i laboratorul subteran de lucru al
NASA; în contraparte, Tom, fiul lui Cooper, un
exponent al omului de rînd, în ciuda faptului că
are în familie exemple, pe sora sa, pe tatăl său,
rămîne un retrograd care î°i merită soarta. În
acest sens, e cu atît mai deosebită poziția
politică a Hollywood-ului (conservatorismul său
elitist), care î°i construie°te discursul pentru
mase °i î°i susține monopolul (cinemato)grafic
asupra maselor prin discursuri care operează cu
temele de interes ale acestora - familia,
dreptatea, succesul, bogăția, salvarea - mutînd
punctul central al acestor teme dinspre spațiul
de acces al maselor, spre un spațiu care este
interzis maselor prin statura socială a
membrilor săi °i prin capacitatea intelectuală a
acestora; o mutație construită cît se poate de
natural de Nolan, încît spectatorii o preiau ca
normalitate. Un fapt care arată că, în dinamica
hollywoodiană, Nolan e mai degrabă un
Spielberg, nicidecum un Kubrick. Nolan e un
regizor safe.
■
34
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
~34j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember cinematografic
Legenda...
Ioan Meghea
Cine ar fi crezut... Născut cu rahitism,
suferind de deficiente ale vitaminelor, ochii
afectati de blefarită °i încălcat cu ghete
ortopedice, copilul ăsta părea sortit de a fi bătaia
de joc a celor din jurul său. O copilărie plină de
griji...
Astăzi, la cei 81 de ani ai săi, rămân uimit când
îl văd. Foarte înalt, nu merge gârbovit, spate drept
°i impunător, cu mi°cările calculate °i grijulii, omul
lucrează ca °i cum anii n-ar fi trecut peste el. Stă
cuminte în camera de machiaj, a°teptând de-o viată
să intre-n scenă. Cu ochii lui alba°tri °i pleoapele
u°or căzute, cu zâmbetul lui inimitabil - °i
zâmbe°te destul de des - pare acela°i °trengar de
altădată, acela°i tip °mecher, cu vocea aceea teribil
de puternică, impunătoare... Îmi dau seama că prea
mult nu s-a schimbat omul ăsta... Sir Michael
Caine.
S-a născut pe 14 martie 1933, într-o familie
nevoia°ă din Londra. Tatăl, militar de carieră,
întors din India după °apte ani de slujbă în Armata
Regală, avea slujbe temporare, bani putini pe care-i
cam juca la curse. Începând cu anii 1939, copila°ul
Maurice Joseph, adică Michael Caine, a început să
umble prin diverse sate ale Angliei, împreună cu
alti copii, pentru a scăpa de bombardamente.
Războiul...
Trebuie s-o spun de la început că lipsa perpetuă
a banilor în familia acestui băiat l-a făcut să
muncească mereu, pe tot parcursul vietii. Mama, în
această perioadă, °i-a dus copii la o fermă în
Norfolk. Aer curat, viată sănătoasă, dar... lipsurile
războiului erau peste tot. Copilul î°i câ°tiga banii
împu°când °obolani °i grauri. Tot în ace°ti ani,
Maurice începe să vadă °i să cunoască oarecum
luxul °i eleganta, mama sa angajându-se la o
familie bogată °i locuind în aripa servitorilor. Da,
povestea asta venea foarte bine acestui copil care,
de°i cu o educatie °colară cam slabă, prin
inteligenta sa nativă, atrage atenția unei profesoare
care-i încurajează lecturile °i-i obtine chiar o bursă.
Copilul o câ°tigă fără probleme... Încă de la patru
ani, Michael Caine se simtea teribil de confortabil
în sala întunecoasă de cinema °i întors la Londra în
1946 - avea 13 ani - va continua, printre
dărâmăturile unei Londre după război, să caute
asiduu sălile de cinema care mai rămăseseră. Citea
foarte mult despre actorie °i despre eroii lumii,
avea o copilărie foarte ciudată, mai ales datorită
nenorocitului de război. acoala nu-l prea interesa,
regulile îmbâcsite ale acesteia de asemenea, a°a că
se refugia în bandele de derbedei ale cartierului,
bande de stradă. Totu°i, le părăse°te în favoarea
unui club cultural. Teribil băiatul ăsta... Una peste
alta, °i-n cazul lui, hazardul, acela°i hazard teribil,
î°i spune cunântul. Urmărind o fată pe care o
plăcea, ajunge la o clasă de interpretare scenică °i
profesorul îl invită să se alăture tinerilor din acel
club. °i uite a°a, Michael Caine este luat sub aripa
lui Alec Reed, omul care preda istoria filmului la
acea clasă, ajungând după un timp, asistentul
acestuia. Încet, încet, tânărul Michael face
cuno°tintă cu lumea filmului ba, chiar apare într-un
filmulet documentar. În 1949, la 16 ani, se
angajează la Peak Films. Asta, era o mică companie
care producea filme despre obiectivele turistice ale
Londrei. Aici, ajuta °i el la filmări °i curios din fire,
învăta detalii tehnice despre producția de cinema.
Dumnezeule, sinuoasă cale a filmului luase tânărul
ăsta!
Apoi, armata! Până în 1952, a fost înrolat.
Traumatizantă °i dură perioadă pentru tânărul
ăsta... Întors acasă, începe să lucreze într-o fabrică
de unt. A°a e, putea să ajungă un harnic muncitor
despre care, cu sigurantă, lumea n-ar fi aflat prea
multe. Dar, dragostea dintâi, nu se uită. Credeti-
mă... Î°i trimite fotografia la o revistă de teatru,
interviul, rezultatul °i... Prime°te o slujbă de
asistent de scenă la o companie din provincie °i
face de toate. Moa°ă comunală, nu? În fine, e °i
ăsta un început. Sigur că are °i câteva roluri dar,
este diagnosticat cu malarie °i e nevoit să se
întoarcă la Londra. Asta e!
ai totu°i, soarele apare °i pe strada sa. Participă
la o auditie °i este acceptat pentru un rol. Apoi,
cunoa°te o actrită cu doi ani mai mare, Patricia
Haines, °i se căsătore°te. Cei doi încep să caute tot
soiul de roluri prin Londra, Michael Caine găsind
în general roluri de figurație. Urmează o multime
de probleme neplăcute, cum ar fi moartea
nea°teptată a tatălui, divorțul, a°a că acceptă tot
felul de slujbe. Pleacă la Paris °i la întoarcere află
că-l a°teaptă un rol într-un film. A Hill in Korea.
Începe să caut în continuare °i alte roluri °i, în
fine, urmează roluri de teatru de°i, î°i dorea tare
mult ecranul... În 1966, joacă în filmul Alfie, faima
lui trece dincolo de ocean °i are o primă
nominalizare la Oscar. Face un contract cu 20th
Century Fox, pe doi ani, °i se pune pe treabă!
După 1968, eliberat de contract, începe să-°i
caute singur rolurile. Urmează The Battle of
Britain, apoi este producător la filmul Get Carter.
Treaba începe să meargă, da!
În anii '70 părăse°te Anglia °i se stabile°te în
Los Angeles. Anul 1986 îi aduce °i primul Oscar,
pentru Hannah and Her Sisters, iar în 2000 vine al
doilea Oscar pentru The Cider House Rules.
Frumos!
În noiembrie 2000 este înnobilat de regină la
rangul de cavaler. Recent, am citit un interviu luat
acestei legende a filmului °i tare m-am bucurat.
Am regăsit acela°i om plin de pove°ti, de anecdote
°i de momente cu Frank Sinatra, cu marele Billy
Wilder, despre întâlnirile sale cu Liz Taylor, The
Rolling Stones °i multi altii... Ăsta e marele actor
Sir Michael Caine, cel care a făcut vreo 175 de
filme - Dumnezeule! -, cel care spune „râd,
glumesc, sunt drăgut, dar dacă m-ai supărat, sunt
necrutător. A°a am fost crescut...”
■
colaționări
Douăsprezece fetițe oarbe
^^AieXandru Jurcan
Orice zi are spuma ei, gloria ei, după care
urmează banalul sau tragicul. Iubim o
carte, vrem ecranizarea ei, apoi începem a
critica filmul inspirat din filele literare. E dreptul
nostru, nu? Cineva a auzit că romanul Spuma
zilelor de Boris Vian ar fi genial. Nu l-a citit, însă
a văzut filmul °i nu i-a plăcut. Nu le are cu
suprarealismul, nu pricepe nimic. Cei care au citit
cartea sunt sceptici: cum să aduci în film °erpi
care ies din robinet?
Michel Gondry a avut curaj °i a realizat filmul
în 2013, cu Audrey Tautou, Romain Duris, Omar
Sy. Se vede clar că i-a reu°it parțial, însă filmul e
corect, elaborat, pe alocuri genial. Mesajele
suprarealismului sunt mult mai pregnante, dar
progresele tehnologice au aici o doză de umor, nu
de incriminare a lor. La Vian „totul e contrast,
duio°ie °i violentă, glume ireverentioase °i
sagacitate profundă" - scria Jaqueline Platier.
Imaginația lui e nonconformistă. La el se
realizează o ciudată osmoză a oamenilor °i
obiectelor. Mai are loc iubirea într-o lume
sufocată de material? Dă vreo sperantă
iconoclastul Vian?
Am recitit Spuma zilelor în traducerea lui
Sorin Mărculescu din 1969 la Editura Pentru
Literatură Universală. Mai tineti minte dialogul
dintre pisică °i °oarece din ultimul capitol? Sau
celebra frază finală: „Veneau cântând
douăsprezece fetite oarbe de la orfelinatul Iulian
Apostolicul"?
Oana Ghera scrie despre film în revista
FilmMenu din februarie 2014, analizând
inventarul de stiluri pe care le abordează Gondry,
însă îi lipse°te „tocmai materialitatea viscerală pe
care Vian o dă închipuirilor sale". Personal, m-am
lăsat purtat cu plăcere de propunerea regizorului,
care începe cu euforia iubirii, materializată în
imagini colorate, bizare, jucău°e °i ajunge la lipsa
culorilor, la moartea eroinei. Tot suprarealismul
tine de exuberanta iubirii, apoi sucombă în alb-
negru. Casa lor se mic°orează, se urâte°te, u°a e
tot mai mică, nufărul uciga° tot mai mare. Zborul
de la început e metaforic, la fel °i ma°ina
zburătoare ori ploaia de petale. Ritmul de desene
animate convine demonstrației.
Vine o zi în care muzica încetează, problemele
existentiale invadează, soneria-insectă obose°te, iar
geamul se umple de o mâzgă urâtă ca moartea.
Gondry n-a ratat, deoarece a °tiut să iasă teafăr
din urzeala magică, continuând să cânte,
asemenea fetitelor oarbe din finalul cârpii.
■
TRIBUNA • nr. 296^ 1-15 ianuarie 2015
35
Black Pantone 253 U
35
Black Pantone 253 U
sumar
traduceri
Andrei Zanca	3
editorial
Remus Folto° - Filologia - între mit °i rapiune, la Mircea
Florian	3
cârpi în actualitate
Imelda Chinja Farmecul discret al ochiului prizonier
altor lumini	4
Adrian Pion	"Lumile semantice" ale Luceafărului
eminescian	5
Constantin Zărnescu	Zile °i noppi cu DRP 6
Ioan Negru	Noduri	7
poezia
Emilia Faur	8
Spiridon Popescu	9
parodia la tribunâ
Lucian Perja	Emilia Faur	8
festivalierul
Nefan Manasia Caravela FILB explorează mai
departe (II)	10
proza
Camelia Lungeanu	În Crimeea, peste mare...	11
Voichija Pălăcean-Vere°	Concursul Napional de
Literatură "Ioan Slavici" (12-14 decembrie 2014)	13
interviu
de vorbă cu graficiana °i pictorija Cristina Sandor
"...dincolo de aparenpe putem găsi esenpialul"	15
eseu
Ion Popescu-Brădiceni Mihai Eminescu - contemporan
cu noi	18
jurnal
Gavril Moldovan	La luminapie	19
o datâ pelunâ
Mircea Pora	Ce fel de om sunt eu...?	20
politica zilei
Petru Romo°an Marea coalipie sau marele infern
politic?	21
Petru Romo°an Sfâr°it de lume în Bucure°ti	21
diagnoze
Andrei Marga	Conceptualizări ale lumii post-
globalizate	22
opinii
Isabela Vasiliu-Scraba	"Orice mare inteliegenpă bas-
culează între religie °i filozofie " (Petre Pupea)	24
educapia
Nicolae Iuga Din istoria marilor idei pedagogice (4) 25
zona virtualâ
Rare° Iordache	Viralitatea patogenă vs Viral 2.0 (I)	27
arte
Vasile Radu Un destin "modelat" de freamătul artei.? 28
muzica
RiCo	Retrospectiva 2014 (2)	30
Marian Sorin Rădulescu	Greii muzicii u°oare
române°ti	31
teatru
Claudiu Groza	Teatru pe "Căile Libertăpii"	32
Bianca Tăma°	Festivalul Napional STAGE - teatru
pentru o cauză nobilă	33
film
Lucian Maier	Interstellar	34
remember cinematografic
Ioan Meghea	Legenda...	35
colapionâri
Alexandru Jurcan Douăsprezece fetipe oarbe	35
plastica
plastica	
Brutalități tandre.
Tandrețuri brutale.
Oana Pughineanu
Când am privit pentru prima dată
tablourile lui Aurel Bulacu, instantaneu
mi-am descris experienpa în termenii de
tandrepe brutală °i brutalitate tandră. atiam
că e vorba de o expozipie de nuduri °i deja
mă gândeam că micul meu speech va fi
nevoit să se cantoneze în distincpiile dragi
oamenilor de cultură, alunecînd între erotism-
pornografie cu un bonus sufletesc °i spiritual.
Poate o să pară ciudat ce spun, dar prima
asociere liberă produsă în mintea mea - de
fapt, prima senzapie pe care am încercat-o la
vederea acestor grafii smulse din culoare a
fost legată de "violenpă”. O violenpă care nu
are nimic de-a face cu o cruzime gratuită, ci,
mai degrabă cu o iluminare, o clarificare, o
redescoperire a unui lucru atât de îngropat
sub serialităpile mai mult sau mai pupin
artistice care împachetează gesturile noastre.
Abundenpa de imagini care ne sufocă, poate
fi adesea catalogată ca un soi de livrare de
"intimitate cu subtitrare”, după o expresie
care-i aparține lui Baudrillard. Cultura
reproducerii mecanice pînă la greapă a
transformat ritualurile prin care era gestionat
°ocul întîlnirii celuilalt, al alterităpii lui
radicale în manuale nesfîr°ite de bună
purtare, de bună purtare chiar °i în
practicarea viciilor. Există, cu siguranpă, pe
undeva un manual, o scurtă introducere în
câpiva pa°i pentru orice acpiune a°a-zis
"subversivă". Fie că e vorba de o iubire
idealizată, fie că e vorba de o experienpă
senzuală ilicită, miza culturii este aceea de a
ne ghida senzapiile °i perceppiile cele mai
ABONAMENTE: Prin toate oficiile po°tale din pară, revista având codul 19232
în catalogul Po°tei Române sau Cu ridicare de la redacpie: 24 lei - trimestru,
48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru,
66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate sâ achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau sâ o
expedieze prin mandat po°tal la adresa: Revista de cultură Tribuna,
cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
intime, cu alte cuvinte de a le altera.
Cred că ar fi o gre°eală să spun că
tablourile lui Aurel Bulacu sunt "construite"
astfel încît să reziste ghidajului. Corpurile
acestea, nu sunt "me°te°ugite", "fasonate",
"idealizate" în vreun fel. Nu sunt construite.
Pin să subliniez acest lucru. Ele pâ°nesc
printr-un act de dublă diferenpiere: difer-
enpierea formei de fond °i diferenpiindu-se,
chiar în întrepătundere, aproape brutal una
de alta. Acest °oc al delimitării a fost folosit
de mulpi arti°ti ca formulă a monstuozităpii:
"a face să urce fondul °i a dizolva forma".
Diferenpa, diferenpierea e °ocul perceppiei,
primul punct de la care porne°te ordonarea,
fantasma sau orice altceva: diferenpierea de
fond, mediul care ne înconjoară (fie el natu-
ral sau artificial °i serializat) e una paradox-
ală. Forma se distinge de materie, dar nu se
întâmplă °i invers. Deleuze observa agonia
aceasta atât de plastic: "Fulgerul, de pildă se
distinge de cerul întunecat, dar trebuie să-l
târască după el, ca °i cum s-ar distinge de
ceea ce nu se distinge". Noi ne distingem de
lume, dar ea ne înghite necontenit. "Există
ceva crud, °i chiar monstrous, de o parte °i
de alta, în lupta aceasta cu un adversar inse-
sizabil căreia forma i se poate opune numai
în măsura în care rămâne legată de el".
Despriderea de fond e monstruoasă în
măsura în care ne smulge dintr-o continuitate
°i ne plasează în forma noastră închisă,
amintindu-ne în acela°i timp de efemeritatea
(Continuare în pagina 29)
Oana Pughineanu Brutalităpi tandre. Tandrepuri brutale. 36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36j
Black Pantone 253 U