Black
PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIII • 16-30 septembrie 2014
289
Consiliul Județean Cluj
4 lei
$
71
9


o
71
O
3Q
£
$

£
$
65
O

71
65
O
3
x>
81 55
55
O

o
sj<

O
71
o
9
-71
o

N
o
o
o
(0
Ani Bradea	Dumitru Velea	Ladislau Gyemant
Viața mea ca	Ion D. Sîrbu Religia astăzi
manipulare Cu degetul pe rană
Ilustrația numărului: Ana Golici (SUA)
-(j)- Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor șef adjunct)
loan-Pavel Azap
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Colaționare și supervizare:
’ L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Ana Golici
Ipoteză I (1996)
Ana Golici	Natura - o forță creatoare
și atotstăpânitoare în Univers - fragment (1991), desen
în cărbune pe hîrtie manuală, 105 x 62 cm
Redacția revistei Tribuna își exprimă profundul regret și transmite sincere condoleanțe familiei la
trecerea în neființă a inegalabilului dascăl și om, Prof. univ. dr. Gheorghe Boboș, fost decan al
Facultății de Drept a UBB, decan a Facultații de Drept și președinte al Universității Creștine
Dimitrie Cantemir Cluj-Napoca, unul dintre cei mai străluciți teoreticieni ai dreptului românesc,
membru al Consiliului Consultativ al revistei noastre.
Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească!
Colectivul redacției Tribuna
Manager,
Av. dr. Mircea Arman
Zilele Tribuna
10-13 octombrie 2014
Programul manifestărilor
Cazarea și manifestările vor avea loc în Cluj-
Napoca, Hotel Belvedere.
Vineri 10 octombrie 2014
Ora 20.00, primirea oficială a invitaților.
Invitații din alte orașe, județe, țări, se vor caza la
Hotelul Belvedere începînd cu ora 12.00
Sâmbătă 11 octombrie 2014
Ora 10.00 Simpozionul cu tema: Poezia între
artă și cunoaștere
Ora 11.45. Pauză
Ora 12.15 Simpozionul cu tema: Rolul revistelor
culturale în menținerea și edificarea culturii
naționale
Ora 14.15. Pauză. Discuții libere
Ora 15.45 Lansări și prezentări de carte
Vor fi lansate și prezentate următoarele cărți:
Ana Barton, Proiect de femeie, Ed. Herg Benet,
București, 2014
Garcia Lorca, Romancieros gitanos, Ed. Tribuna,
Cluj-Napoca, 2014, traducere de Puși Dinulescu
Ștefan Doru Dăncuș, Domnu’ Bumb,
Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2014
Nicolae Iliescu, Masca și oglinda, Ed. Tribuna,
Cluj, 2014
Andrei Marga, Anii inovării. O istorie a sin-
cronizării, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2014
Anton Dumitriu, Jurnal de idei, Ed. Tribuna,
Cluj-Napoca, 2014, ediție îngrijită de Mircea
Arman și Adriana Gorea
Lucian Perta, La pețit...în Maramureș, Ed. Grinta,
2014
Dezbatere și masă rotundă
În zilele de 19-20 septembrie 2014, vor avea loc la Cluj-Napoca dezbaterea cu titlul Cultura
transilvană în contextul horei națiunilor (19 septembrie 2014 ora 17.00) și masa rotundă cu titlul
Rolul revistelor literare în educația și formarea spirituală a tinerelor generații. Participă profesori
universitari, scriitori, ziariști din Cluj-Napoca și din țară.
Redacția Tribuna
tribuna graphic 2014
Consiliul Județean Cluj -
Revista de Cultură Tribuna
Muzeul de Artă Cluj-Napoca
in colaborare cut
Fundația Culturală Bienala Internațională de Grafică Cluj
muzeul de artă cluj-napoca
1-26 octombrie 2014
vernisaj: 1 octombrie, ora 18
Nicolae luga, Șovinismul de mare putere,
Ed. Grinta, 2014
Ora. 20.00 Pauză. Discuții libere
Duminica 12 octombrie 2014
Ora 10.00. Simpozionul cu tema: Revista
Tribuna și rolul ei în cultura română
Ora 15.00. Masă rotundă cu tema: Romanul
românesc contemporan și impactul său în cultura
națională și europeană.
Lansări de carte:
Michael Kruger, Punctul frumuseții ireversibile,
Ed. Grinta, 2014
Sorin Grecu, Viața amânată, Ed. Grinta, 2014.
Alexandru Uiuiu, Socrate poetul, Grinta, 2014
Immanuel Kant, Istoria generală a naturii și teo-
ria cerului, Ed. Grinta, 2014, trad. Acad.
Alexandru Boboc
Martin Heidegger, Autoafirmarea universității
germane, Grinta, 2014, trad. Vasile Musca
Ora 20.00. Discuții libere
Luni 13 coctombrie 2014
Orele 8-12.00. Eliberarea camerelor și plecarea
invitaților.
Cazarea și transportul vor fi decontate de către
organizatori. Cei interesați pot să își anunțe par-
ticiparea pe adresa de mail a revistei noastre.
Lista rămâne deschisă în ceea ce privește lan-
sările de carte.
Redacția Tribuna
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Pe culmile disperării
cu Emil Cioran
Remus Foltos
A vorbi despre Emil Cioran devine o obișnuință
din ce în ce mai evidentă. Asta datorită unei
actualități extreme de care opera sa se bucură.
Căci unde dacă nu la Cioran se găsesc cele mai
variate și mai interesante, din punct de vedere
filosofic, rezolvări. A marșa, analizându-l pe Cioran
de la nivelul recunoscut trăirist, înseamnă a-l așeza
acolo unde îi e locul - trăirist, deci în contact cu
existențialismul, mai ales francez, contemporan,
poate cel mai de seamă reprezentant al acestuia.
Când spunem existențialism ne referim nu neapărat
la Heidegger. Este îndeobște cunoscut că la
Heidegger, existențialismul este o etichetă pe care
nimeni nu o mai lipește pe filosofia acestuia.
Existențialism este mai degrabă ceea ce au produs
spirite precum Sartre sau Camus, pornind de la
lectura defectuoasă a lui Heidegger. Așadar, un
filosof sistematic precum Heidegger - o recunosc toți
cei ce cunosc - nu poate fi enumerat în aceeași
matcă sau împreună cu un curent sau o modă -
existențialismul. Cât despre Cioran, acesta da, se
poate număra printre existențialiști, căci scrisul său
atinge un nivel beletristic ce nu-i mai permite
rigurozitatea oricât de mică sau viabilă acordată unui
sistematic. Nu e locul să îi punem pe Heidegger și pe
Sartre sau Camus în relație pentru a descoperi ceea
ce-i diferențiază. Totuși o facem, pe scurt. Heidegger,
în cea mai importantă lucrare a sa, Ființă și Timp,
flirtează cu ontologia Timpului, dar nu înainte de o
critică puternică a tuturor ingerințelor filosofice ce
funcționează - crede el - ca un balast ce trage
metafizica din toate timpurile, la fund. Găsește, cu
această ocazie, bavardajul, ca o dovadă a
inautenticității existențiale. Ar părea că bavardajul -
vorbirea curentă, lipsită de esență - ar trage în jos
forța omului de a se opune inautenticității. Numai
autenticitatea este aceea care pare să „regleze
conturile” cu Adevărul sau Ființa. Și iată că peste nu
mult timp, Sartre sau Camus pun aceeași problemă.
Ba mai mult, chestiunea angoasei, heideggeriană, este
preluată și ea de către aceștia. Da, numai că toate
problemele ce se ridică la unul și la ceilalți sunt total
altfel rezolvate. Fără prea multe precizări, vom spune
că, la Heidegger, sensurile autenticității sau angoasei,
sunt pozitive; pe când la Sartre sau Camus duc la cel
mai puternic nihilism de după experiența
Dostoievski.
Nu zadarnic am stăruit puțin asupra acestor
probleme, căci Cioran poate fi extrem de corect
încadrat în perimetrul celor de mai sus. Evident, în
ordinea autenticității, se poate spune că aceasta este
miza cea mare a filosofiei lui Cioran. El este autentic
exact pe atât cât este lucid. De boala lucidității suferă
Cioran, încă din prima sa carte, Pe culmile disperării.
Iar luciditatea generează o stare de neînțelegere cu
propriul eu, în stare să-l transporte în mijlocul celor
mai terifiante suferințe. Revelațiile suferinței îl
împing pe Cioran în mijlocul experienței morții -
expusă cu de amănuntul în amintitul volum.
Ca și cum ar fi un monah la care moartea este
precum o pâine ce este necesar să fie mâncată
pentru a trăi în apropierea de Dumnezeu, Cioran are
cea mai exactă „viziune a gropii”. Numai cu
conștiința gropii, numai cu conștiința morții și
insignifianței vieții omului prin comparație cu
Eternitatea infinită, individul mai poate atârna de
adevărata autenticitate. Ferindu-se să trăiască lipsit de
conștiință și luciditate, monahul creștin (există câțiva
dintre sfinți care pun această problemă a viziunii
gropii), Cioran deschide universul nemărginit al
suferinței și morții. Este evident că Cioran nu va
ajunge deloc la aceeași rezolvare precum monahul
creștin. Pentru Cioran moartea nu este o pregătire
pentru viața viitoare. El nu recunoaște convertirea
experienței morții în propedeutică a lumii de dincolo.
Moartea, la Cioran, este o experiență în sine și
pentru sine. Ea îl conduce pe individ pe marginile
propriilor sale limite existențiale dar nu îl convertesc
într-un bun creștin căci a fi un bun creștin nu
înseamnă deloc să fii un temerar al propriilor limite,
explorator al suferinței, ci un smerit candidat la
grație. Creștinul nu este deloc activ, el nu participă
activ la explorarea existenței, înșurubat în problemele
inerente acestei vieți, cum ar fi absurdul, suferința,
nepotrivirea cu sine, excesul, neputința, revolta,
ireparabilul, contradicțiile, iremediabilul, fatalitatea; ci
se poziționează pasiv, așteptând voia lui Dumnezeu,
grația sau pronia. Moartea, în creștinism este un
mister sau, mai bine, o taină. La Cioran, mai
degrabă, un refren cu pretențiile sale exagerate ale
unor revelații viitoare care mai întâi vor neliniști, iar
apoi vor îngrozi, chiar. În creștinism moartea și
suferința sunt repetarea patimilor lui Hristos, pe
când la Cioran, repetarea nevrotică a unei slăbiciuni
a rasei umane.
Cu toate acestea nu putem spune că demonia
vieții - recunoscută explicit la Cioran - nu ar putea fi
și mobilul care mișcă experiența creștinului.
Demonia, însă este bine rostuită în creștinism. La
Cioran, însă, demonia face parte din pleiada de
motivații pentru o existență supusă unui diagnostic
pe care veacurile sau mileniile l-au pus cu singurul
scop de a îl greva pe om de valorile pozitive. Timpul
însuși, încărcat cu balastul lipsei de rost al vieții, s-a
transformat de-a lungul secolelor de degradare, într-
un agent al risipirii și distrugerii. Demonia, despre
care vorbește Cioran este una a disperării. În
creștinism este motivul întemeiat al opoziției pe care
o poți obține, să spunem, prin primenire, rugăciune
sau spovedanie. Creștinului demonismul îi dă motiv
de luptă, pe când lui Cioran îi taie pofta de viață, îl
aruncă într-o disperare neagră.
Dar de ce vorbim așa de mult despre creștinism -
referindu-ne la Cioran? Motivul e simplu. Cioran, așa
cum o spune Țuțea, este esențial creștin. Cum vine
asta? Evident că întrebarea este perfect întemeiată.
Dar și răspunsul vine singur. A fi în preajma marilor
idei de salvare ale omenirii, analizându-le, criticându-
le, luându-le sau conferindu-le libertate și adevăr,
jucându-te cu ele, smulgându-le părul, biciuindu-le,
ascuțindu-le înțelesurile, tainele, toate pentru a nu
ajunge practic la nici un rezultat. Dar iată că,
reflectând mai adânc, odată cu puterea de negație a
lui Cioran ne găsim pe punctul de a observa că așa
cum maestrul său, Nae Ionescu, se comporta, tot
astfel se comportă și Cioran - e vorba de pedagogia
negativă. Oricât de mult s-ar opune Cioran acestei
lumi, oricât ar nega-o sau ar denigra-o, un lucru
rămâne cert: el o iubește nespus, are un dor profund
pentru lumea pe care pare a o desena din
fragmentele ce au rămas risipite după ce el însuși a
dinamitat-o. Din aceste bucăți, din aceste rămășițe se
poate alcătui o altă lume la care Cioran visează, la
care Cioran aspiră. E o lume care rezultă imediat din
negarea acesteia. O lume care, ca în efectul peliculei
fotografice alb-negru, apare ca negativ, schimbând
invers culoarea fondului. Tocmai de aceea este
Cioran atât de interesant, atât de frecventat.
„Întunecând întunerecul - iată porțile luminii”, spune
un hai-ku al lui Nichita Stănescu. Tot așa: acceptând
cea mai perplexă situare a individualității umane,
Cioran ne pune în ipostaza să vedem mai mult, să
vedem până la limita vederii, fiind conștienți de
faptul că atunci când căpătăm această vedere
„perversă” putem să ne raportăm mai precis la
problema depășirii întregului edificiu al cunoașterii.
De pe această culme a cunoașterii - putem să facem
saltul sintetic, cel care înglobează contradicțiile și
șterge raportul simplist al unui intelect logic așa cum
este acesta al nostru, în contemporaneitate. Dar pe
lângă asta e vorba nu numai de a depăși logicul și
logicitatea ci și orice îmbrăcăminte stilistică în spatele
căreia se clădesc iluziile imaginației, fie conceptuale
sau nu. Cu conceptul logic sau cu cel artistic, tot
acolo ajungem - la un drum înfundat.
Urmărind, așa cum am făcut mai sus, problema
suferinței și a morții, mai găsim în Pe culmile
disperării, o altă problemă majoră ce se face simțită
ca o contrapondere a celei dintâi. E vorba de extaz.
Extazul erotic sau cel provocat de Ființă, adică cel
religios - în stricți termeni eliadieni - sunt extaze ale
luminii și întunerecului, ale unor forțe ce stau la
rădăcinile universului. Așa cum un om poate fi
sceptic sau chiar pesimist, tot așa el poate suferi pe
lângă scepticismul sau pesimismul său, de o „criză”
de extaz. Extazul și disperarea sunt cele două esențe
ale existenței umane care guvernează viața metafizică
a ei. Pe de-o parte vedem că experiența suferinței și
morții - cu tot bagajul lor de valențe -, sunt departe
de a fi singura experiență absolută a vieții; iar pe de
altă parte vedem cum prin extaz, aceste valențe sunt
absente la modul absolut din conștiința umană. Pe
de-o parte avem exercițiul stilistic de pe tot parcursul
Pe culmile disperării, care evidențiază cele mai negre
teme și motive ale metafizicii, ducând cu gândul la o
Metafizică a Morții; iar pe de altă parte avem soluția
depășirii acestei metafizici prin scăldarea conștiinței
în extaz. Această din urmă alternativă ocupă un loc
atât de mic în Pe culmile disperării încât nu te mai
întrebi de ce este Cioran atât de întunecat. Disperare
și extaz - iată cum trebuie percepută balanța
adevărată a conținuturilor artei cioraniene. Numai că
noi am observat bine: pedagogia sau, mai degrabă,
psihagogia lui Cioran trebuie înțeleasă ca una
negativă - mod mai pregnant de a filosofa. Și
Socrate, dacă nu răsucea cuțitul în rană, dezvăluind
prin maieutică adevăruri când false, când adevărate;
când folositoare, când dăunătoare; când luminoase,
când întunecate - n-ar fi avut nici un motiv să se
considere un neînțeles. Ba mai mult: să se considere
un paradoxal negativist sau chiar un mincinos care
caută adevărul. Numai că Cioran este un paradoxal
și un mincinos al suferinței, disperării și morții. După
ce treci de asemenea experiențe, între care mai
amintim chiar un extaz melancolic-negru - după cum
îl identifică însuși Cioran - este ușor să stăpânești,
chiar dacă plânsul te bufnește sau disperarea te
zgâlțâie, este ușor să stăpânești întreaga ta ființă
afectivă căci de pe acum îi cunoști abisurile. Cât
despre extaz, nu numai că la el poate accede chiar și
un depresiv, dar mai evidențiază și un „frate” al său -
entuziasmul. Entuziasmul este, după Cioran, singurul
care poate, cu mult mai bine decât extazul, să dea
seamă de naivitatea și buna lipsă de cunoștință ale
omului. Aici este cheia întregului volum Pe culmile
disperării: disperării nu i se opune extazul, ci
entuziasmul. Prin disperare avem o exercitare a
plenitudinii negative; prin extaz avem o exercitare a
plenitudinii pozitive; numai prin entuziasm depășim
opoziția și ne încadrăm pe direcția Nostalgiei
Paradisului...
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
„mă iată”
Ioan Negru
Radu Cristian Andreescu
Versuri la trecut
Cluj-Napoca, Ed. Ecou Transilvan, 2013
Când citești această carte (Radu Cristian
Andreescu, Versuri la trecut - poezii,
editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca,
2013) e°ti cam descumpănit. Autorul este foarte
tânăr (născut în 1996), are un CV impresionant
(premii peste tot unde a fost, °i a fost doar la cele
de înalt nivel), °i acest al doilea volum este
descumpănitor de bun în unele din secvențele
(capitolele) sale.
Desigur că unui filolog volumul de față i-ar
spune mai multe și ar putea avea observații de
finețe (°i nu numai) față de textul propus de
autor. (Uit câți ani are). Eu o să încerc să merg
spre „lumini°”.
Cartea are mai multe capitole (°ase) °i un „În
loc de prolog” °i o „Prefață”. O să am în vedere
în special Sonete °i Cânturi. Celelalte mi se par a
fi doar o cale până la acestea două. N-am înțeles
de ce era nevoie de prolog °i prefață scrise tot de
autor. Înțeleg că °i acestea fac parte din corpul
poetic al cărții.
Mai trebuie precizat că, fapt fundamental, tot
volumul este scris în versuri cu rimă și ritm.
Majoritatea în strofe. O poezie cu formă fixă care
experimentează mai multe genuri ale acesteia.
Este, credem, pentru un poet la început de drum
un pariu, o asceză, o mică emfază, un bun
câștigat. Este, dacă avem în vedere artele plastice,
în situația în care °tii aproape tot despre minuția
desenului sau a anatomiei (vezi Doriforul lui
Brâncu°i), apoi te îndrepți spre altceva, spre o altă
modalitate de exprimare.
Poezia scrisă de Radu Cristian Andreescu
pleacă de la bibliografie, dar ajunge dincolo/
dincoace sau deasupra ei. De aici pleacă versurile,
poeziile, textele autorului. Nu de la natură, ci de
la cultură. El merge pe urmele celor de dinaintea
lui și propune, mai ales în Sonete și Cânturi,
propria sa viziune poetică. Uime°te. Evident, cu
bună știință. „Poetul, mai mult decât oricare
artist, este un ve°nic datornic Dumnezeului
său...” (p. 7) Dumnezeul său nu este Dumnezeul
din Ceruri, ci poezia. Numai că poezia, față de
poeți, n-are decât un zeu. Pe ea însă°i. Oricum
s-ar scrie ea. Sigur că nu se poate vorbi decât prin
limbă (cuvânt), „materia primă” a poeziei. Și nu
numai a ei. Într-o anume mistică, poezia este de
dinainte de cuvânt, căci, în aceea°i mistică, acolo
trebuie să ajungi. E greu să răspunzi la întrebarea
firească: cum poți să ajungi acolo de unde vii?
Dacă Dumnezeu dă seamă de sine prin sine
(„Sunt cel ce sunt!”), poezia nu poate altfel,
pentru că °i ea este de la facerea lumii. Mai
precis, facerea lumii s-a făcut cu ea. De aceea
poezia dă seama de sine prin sine, pentru că ea
dă seama (oricum ar fi spusă sau scrisă) de
facerea lumii. Mai precis, ea dă seama de ceea ce
este înainte de facere. Unii îi spun Dumnezeu.
Alții altfel. Zeului, nu poeziei. Nu poezia este un
simbol, ci zeul.
Plecând de la un anume fel de a scrie, n-ai
cum să lași loc iubirii. Nici dezamăgirii. Nici unui
alt introvertit sentiment. La°i, cât de larg poți, loc
limbajului și limbii. Și, prin ele, uimirii. În felul
de a scrie, unei existențe baroce.
În modalitatea în care este scrisă această carte,
existența poetică pleacă de la o altă, mai veche,
celebră °i confirmată existență poetică, aceea a
poeziei cu formă fixă, mai ales a Spaniei în
„Secolul de aur” (probabil că de aici și titlu, dar și
un înțeles al subtitlului). „În toate adâncurile în
care-odinioară se-n°iruiau atâtea voci/ De poeți,
putrezite în versuri, astăzi se deschid noi glasuri/
Multe, multe...” (Cântul I, p. 39)
„Nu-mi cereți poezie, eu scriu doar adevăr
pentru cei care l-au devorat! Cereți-mi adevăr, eu
îl scriu pentru cine îl posedă!” (p. 5) A°a scrie
poetul în prolog. Bine-nțeles că n-are cum scrie
poetic adevărul, care nu de poezie ține, ci de
logică. Putem aduce logica în poezie, dar poezia
în logică este aproape imposibil. Ca să nu mai
vorbim de cea axiomatică. O mică „neatenție”
poetică, am zice. Autorul, prin ceea ce scrie,
pleacă de la poezie °i tot la poezie ajunge. El scrie
poezie pentru cei care o au deja. În fapt, acesta
este °i cititorul său „ideal”. Poezia sa, degeaba
scrie altfel autorul, nu se adresează „maselor”, ci
unui cititor avizat, dotat cu răbdare °i înțelegere.
Altfel „rodul ei în veci ascuns va fi” (p. 39)
Un volum unitar în versificație, cu o bună
știință a scrisului, excelent în Sonete și Cânturi.
Acest drum este bine de luat în seamă. Acest
„lumini°” este bun, evident că mai sunt și altele.
Nebănuite, necunoscute. De căutat. De găsit. De
locuit.
■
Ana Golici
Semințe (2004), colaj de printuri digitale cu părți deta°abile, dimensiuni variabile
4
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Religia astăzi
Ladislau Gyemant
Andrei Marga
Religia în era globalizării
Editura Academiei Române, București, 2014,
Cartea profesorului Andrei Marga intitulată
Religia în era globalizării (Editura
Academiei Române, București, 2014, 262
p.) își propune abordarea unei probleme
centrale a contemporaneității - cea a statutului,
rolului și perspectivelor religiei, în concurență
permanentă și dorită conlucrare cu filosofia și
știința, în a oferi soluții și orizonturi viabile într-
un evident moment de cotitură în destinul
umanității. Întemeindu-se pe o comprehensivă și
competentă lectură a autorităților de prestigiu
mondial în materie, prin meditația
pătrunzătoare la esențe asupra complexității
pozițiilor conturate, autorul își asumă misiunea
de a lansa dezbaterea necesară asupra lor și în
mediul nostru intelectual în condițiile unei
absențe de nemotivat a acesteia pînă acum.
Punctul de plecare firesc al analizei
întreprinse este clarificarea conceptelor și
proceselor implicate în cei doi termeni
definitorii ai problematicii enunțate în titlul
cărții. Globalizarea, delimitată cu acuratețe de
globalitate, globalism, internaționalizare,
generalizare, uniformizare, regionalizare și
fragmentare, este definită prin opțiunea pentru
formula „acțiunii la distanță în cadrul sistemului
interdependențelor mondiale”, conturîndu-se cu
o binevenită concizie efectele sale multiple în
domeniul economiei, securității internaționale, a
comunicațiilor, dar și a identităților. În ceea ce
privește elucidarea statutului contemporan al
religiei, Andrei Marga pornește de la o necesară
privire istorică asupra evoluției în domeniu de la
o antichitate și ev mediu cu religia în poziție
centrală și dominantă ca sursă de răspunsuri la
problemele societății umane pînă la noul stadiu
declanșat de iluminism în care depășirea religiei
devine preocuparea obsedantă a marilor spirite
ale vremii, un lung secol XIX, care se încheie la
sfîrșitul primului război mondial, consacrînd
tentativele de înlocuire a religiei prin filosofie,
antropologie, știință în spiritul pozitivismului,
emancipare socială marxistă, evoluție culturală
nietzscheană sau psihanaliză freudiană. Sub
impactul covîrșitor al traumei primei conflagrații
mondiale, opera lui Franz Rosenzweig
inaugurează reinstalarea religiei în centrul
viziunii asupra lumii, declanșînd un proces care
se materializează în ultimele decenii cu
deosebire, în noul context creat de provocările
puternic resimțite ale globalizării, într-o
veritabilă respiritualizare a unei societăți ce
poate fi definită cu îndreptățire ca postseculară,
recurența religiozității, conștiința necesității și
utilității religiei pentru majoritatea oamenilor
fiind indicate cu precizie de înregistrările
empirice, cantitative, invocate în discuție de
autorul acestei cărți. În aceeași direcție a rolului
central al religiei converg și marile teorii ale
actualității privind perspectivele evoluției
umanității, fie că este vorba de orizonturile de
loc încurajatoare ale ciocnirii civilizațiilor
invocate de Samuel Huntington cu o definire a
acestor civilizații primordial prin religie (alături
de limbă, istorie, obiceiuri, instituții, identități),
fie de teoriile concurente critice care văd
salvarea în recuperarea valorilor demnității și
responsabilității umane a căror unică sursă
poate fi doar religia.
Meditația contemporană asupra religiei ca
tărîm al soluțiilor pentru o umanitate în derivă,
venită din direcțiile diferite ale teologiei,
filosofiei sau științelor sociale, relevă
confruntarea între viziunea unei „religii civice”
care-și reduce aspirațiile la integrarea cetățenilor
într-o societate a conviețuirii civilizate și o
religie care-și redescoperă valențele universale
mesianice ca sursă de soluții globale pentru
umanitate. Într-o tentativă de sinteză superioară,
menită a depăși unilateralitățile minimalizării
respectiv supralicitării rolului contemporan al
religiei, vîrfurile filosofiei și teologiei actuale de
talia lui Jurgen Habermas sau Hans Kung
propun o nouă paradigmă a relației și
conlucrării între filosofie și religie cu scopul
conturării unui ethos global, general acceptat, al
unui minim consens de bază asupra valorilor
care să permită conviețuirea în societatea plurală
contemporană a credincioșilor și
necredincioșilor deopotrivă, pe temeiul
respectului reciproc al demnității umane, al
responsabilității asumate, al alianței între
identitate și solidaritate.
O cale esențială pentru progresul în direcția
materializării unui astfel de ideal este trialogul
între marile religii monoteiste universale ale
epocii noastre. Așa cum relevă analiza propusă
de autorul acestei cărți, la baza unui atare
trialog pot sta elementele comune identificate în
reprezentarea deopotrivă în cadrul lor a lui
Abraham ca un începător, prim beneficiar al
revelației divinității unice, a lui Moise ca
destinatar și legatar al legii divine, precum și a
preceptelor acestei legi prezente în forme quasi
similare în cărțile sfinte ale celor trei religii
implicate (Tora, Noul Testament și Coranul). În
pofida deosebirilor consistente și persistente în
aprecierea și interpretarea consecințelor și
efectelor elementelor comune incontestabile, ele
pot constitui totuși temeiul unei dezbateri
constructive care să depășească nivelul
monologurilor paralele, deschizînd perspectiva
consensului minimal, capabil să prevină profeția
sumbră a catastrofalei ciocniri între purtătorii
lor.
Criticii teoriei huntingtoniene invocînd
perspectiva și frecvența mult mai consistentă a
confruntărilor din cadrul fiecărei civilizații decît
a ciocnirii dintre ele, dobîndește o însemnătate
deosebită pentru durabilitatea, dăinuirea și
îndeplinirea menirii civilizației occidentale
atenuarea și dezamorsarea finală a unor tensiuni
milenare între componentele sale religioase
esențiale - iudaismul și creștinismul. Renunțarea
la unilateralitatea, „provincialismul” în
formularea autorului cărții de față, viziunii de
inspirație heideggeriană a preponderenței sursei
greco-romane a acestei civilizații și reîntoarcerea
la triunghiul Ierusalim-Atena-Roma propusă de
Habermas reprezintă calea depășirii optime a
crizei actuale a valorilor și a conturării unei
baze spirituale a civilizației occidentale pe
temeiul tradiției comune iudeo-creștine.
În condițiile în care personalitatea lui Isus
constituie întruchiparea esenței creștinismului,
legînd, așa cum subliniază Andrei Marga, toate
epocile și tradițiile sale, fiind continuu valabil,
indispensabil și obligatoriu, o contribuție
esențială la realizarea idealului reconcilierii
iudeo-creștine o reprezintă progresele epocale
intervenite în ultimele decenii în transformarea
lui Isus istoric în personalitatea cea mai bine
cunoscută a antichității. Reluarea studiului și
interpretării surselor tradiționale evanghelice din
noi puncte de vedere și cu noi instrumente
metodologice, la care se asociază descoperirea
de noi resurse scrise sau arheologice, creștine și
iudaice, a generat o excepțional de bogată
direcție de cercetare iesusologică prin rezultatele
căreia se conturează cu claritate un Isus istoric
evreu, cu o viață, activitate și învățătură menită
a soluționa complexele întrebări ale unei
societăți iudaice aflate la răspîntie. Evoluția de
la acest Isus istoric la Isus escatologic al religiei
creștine reprezintă de fapt calea transformării
creștinismului originar ca disidență în cadrul
iudaismului, acceptată și promovată inițial de
evrei, într-o nouă religie universală care se
delimitează de iudaism și a cărei esență devine
recunoașterea caracterului divin al lui Isus
escatologic. Depășindu-se astfel pozițiile
formulate anterior și susținute mult timp
privind inexistența reală a lui Isus istoric sau a
imposibilității cunoașterii cu exactitate a vieții
sale, teoria și metoda paradigmelor aplicată de
Hans Kung istoriei creștinismului, ca și alte
contribuții inspirate de această viziune permit
astăzi reconstituirea cu acuratețe a etapelor
evoluției de la creștinismul originar la cel
elenizant pînă la despărțirea intervenită între
Biserică și Sinagogă ce-și pune amprenta tragică
asupra evoluției ulterioare a relațiilor dintre
iudaism și creștinism pînă la tragediile secolului
XX. Ceea ce propun spiritele luminate din
ambele direcții în noul context al globalizării
este revenirea la bazele comune pentru a oferi
valorile necesare salvării și consolidării
civilizației occidentale într-un moment de
cotitură a istoriei universale. Pașii întreprinși în
ultima jumătate de secol de bisericile creștine
(catolică, protestante, în mai mică măsură cele
ortodoxe) în vederea acestei reconcilieri istorice,
recunoscîndu-se și reparîndu-se în parte greșelile
și nedreptățile unui trecut îndelungat de
confruntare, noul context al unui iudaism care
înflorește în condițiile statalității proprii regăsite
pe tărîmurile biblice și deschise tot mai mult
spre conlucrare și dialog îndreptățesc speranțele
în posibilitatea îndeplinirii viitoare, într-o
măsură tot mai semnificativă, a rolului religiei,
în concurență loială și colaborare onestă cu
filosofia și știința, ca sursă a valorilor salvatoare
pentru o lume confruntată cu complexitatea și
gravitatea unui destin al nesiguranței în epoca
actuală a globalizării.
Punerea în discuție a acestor probleme de
importanță vitală, evidențiind cu claritate și
confruntînd cu știința surprinderii esențialului
punctele de vedere ce se formulează la nivel
mondial în materie în momentul de față,
conferă cărții propuse de Andrei Marga
semnificația unui grav semnal privind
necesitatea imperioasă a meditației proprii și a
exprimării publice a rezultatelor sale pentru a
nu lipsi din concertul universal contemporan al
ideilor ce scrutează perspectivele de durată
imediată, medie și îndelungată ale societății în
care trăim.
Drept urmare, recomandăm cu toată
convingerea scrierea profesorului Andrei Marga,
Religia în era globalizării, în excelenta realizare
a Editurii Academiei Române și într-o formă în
care își păstrează întru totul valoarea și
impactul incontestabil.
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Diverse cu Mircea Ioan
Casimcea
■ Ioan L. Șimon
Mircea Ioan Casimcea
Diverse
Turda, Editura Hiperboreea, 2014
Semnalăm, cu o bucurie intelectuală aparte,
noua apariție editorială, care poartă semnătura
cunoscutului scriitor turdean Mircea Ioan
Casimcea. Tipărită la Editura Hiperboreea, 2014,
cartea se intitulează Diverse și se deschide cu un
amplu interviu realizat de poetul loan-Pavel Azap,
redactor al revistei „Tribuna”, iar cel intervievat nu
este altul decât mai sus-numitul scriitor. Un interviu
care pune la dispoziția cititorului informații
interesante și utile despre personalitatea acestui
remarcabil creator, dovedit și un bun cunoscător al
istoriei și mitologiei, dar și al problemelor arzătoare
ale vieții și artei contemporane..
Mă număr printre norocoșii cititori ai volumului
Misterul cărții (Editura EuroPress Group, 2013), o
carte de proză scurtă, apreciată elogios de scriitorul
clujean Constantin Cubleșan (și nu numai), pe care
am și recenzat-o. Recenzia a fost publicată în
revista “Mișcarea literară” de la Bistrița, remarcând,
cu această ocazie, faptul că opera scriitorului
Mircea Ioan Casimcea este remarcabilă, atât ca
întindere, cât și ca diversitate de abordare a
Ana Golici, Din ciclul Variațiuni pe o temă: 16 moduri
de a exploda (2002), colaj de printuri digitale
genurilor și speciilor literare, aplicând cu
îndrăzneală tehnici și experiențe literare dintre cele
mai rafinate. Virtuozitatea autorului se relevă în
capacitatea de a cumpăni ingredientele culturale, pe
care le topește cu meșteșug într-o țesătură narativă
incitantă și dinamizatoare, realizând astfel un flux
al narațiunii care ține mereu trează curiozitatea citi-
torului. De remarcat, spuneam, că în scrierile sale,
Mircea Ioan Casimcea abordează teme majore și
perene, precum: iubirea, moartea, iluzia, visul, soli-
tudinea, sacrul, memoria, disoluția formelor exis-
tenței, dar și meditația asupra puterii. Sunt teme
preferate de scriitori, dar nu toți reușesc perfor-
manța lui Mircea Ioan Casimcea, care a știut întot-
deauna să le dea o turnură originală și să nu cadă
în anost, deslușind subtilități și nuanțe inedite ale
problemelor.
Este, de fapt, ceea ce remarca și Constantin
Cubleșan în prefața volumului Misterul cărții:
“Mircea Ioan Casimcea este un prozator complex
(dacă mai adăugăm că pe lângă volumele în proză -
povestiri, nuvele dar și romane - s-a încumetat a
păși și pe teritoriul liric, publicistic și chiar pe cel de
exegeză literară, cu cărțile pe masă în fiecare din
aceste domenii), un prozator cu o biografie literară
pe care pot s-o consider, cu toată îndreptățirea ca
fiind opera unei conștiințe ce știe să se exprime în
Agora, direct, fără ezitări, în felul său de a cultiva
verbul, deci original.”
Dar să revenim. Interviul menționat a fost pub-
licat în prestigioasa revistă clujeană “Tribuna”, în
2012, sub titlul: “Orice scriitor este un solitar, con-
vins ori nevoit”, oferind cititorilor informații despre
crezul artistic al autorului, precum și unele
momente importante din drumul său de creator de
literatură. Astfel, aflăm că scriitorul a venerat actul
creației încă din adolescență, ca pe un gest sacru,
debutul său absolut producându-se în anul 1967,
tot în “Tribuna”, cu proză scurtă, publicând apoi și
în alte reviste: “Steaua”, “Luceafărul”, “Ex Ponto”,
„Mișcarea literară”, „Bucovina literară” ș.a.
Debutul editorial este marcat cu volumul de
proză scurtă Colonia, în 1982, bine primit de critică
și cititori. Din anul 1997 va edita ritmic, după cum
mărturisește, cărți cu proză scurtă, romane, poeme,
literatură pentru preadolescenți, tablete, texte de
istorie literară, recenzii de cărți, cronici dramatice
etc. Până în prezent, numărul acestora depășește
cifra 20.
Mircea Ioan Casimcea consideră talentul “o sen-
sibilitate” sui-generis “cu care viitorul creator se
naște, ori, cum afirmă I. L. Caragiale (citat din
memorie), este o flacără misterioasă nedefinită”. și
crede, încă din tinerețe, că “scriitorul contemporan
trebuie să topească în propria-i creație izbânzi ale
antecesorilor pentru a edifica o creație situată pe
coordonatele literaturii moderne, multiplicată pe
suport clasic sau electronic. Sunt convins că aspi-
rația omului către înnoire, mai bine spus pentru
invenție și sinteză, constituie creația în general”.
Scriitorul trăiește și își desăvârșește cărțile la
Turda, în Provincie și, în această privință, semnalăm
o altă coordonată a statutului său axiologic - cea
referitoare la raportul Centru - Provincie. El com-
pară Provincia „cu oaza aflată în toropeala Deșertu-
lui și cu însuși Deșertul”. Iar mai departe: „Poate
mai tentantă ar fi compararea Provinciei cu un teri-
toriu format din culmi abundent oxigenate și
abisuri bântuite de aer rarefiat.” Creatorul din
Provincie, mai spune Mircea Ioan Casimcea, „este
mult mai supus acestor capcane mascate decât cre-
atorul aflat în importante centre culturale. Aceste
capcane devin prietenoase și ispititoare, iar cu
acceptul și conlucrarea creatorului, își amplifică
forța seducătoare.” În ceea ce îl privește, „am fost și
am rămas un solitar, așezat când într-o oază, când
pe o culme modestă din domeniul numit Provincia.
Orice scriitor este un solitar convins, ori nevoit,
însă acest privilegiu devine mereu o osândă”, mai
spune Mircea Ioan Casimcea în interviu.
Referitor la receptarea critică a operei sale,
autorul afirmă că, la momentul apariției, volumele
publicate s-au bucurat de o bună primire din partea
criticii, că au fost favorabil comentate de critici
recunoscuți pe plan național: din Cluj, Constanța,
Suceava, București și din alte părți ale țării. Este
convins, de asemenea, că romanele, proza scurtă și
poemele sale se raportează la literatura modernă,
stare de fapt probată și de critica literară, fiindcă a
reușit cu rezultate meritorii „să contopesc cu
chibzuință procedee de creație diverse, care, laolaltă,
definesc literatura modernă.” Mai precis, proza
scurtă a lui Mircea Ioan Casimcea se situează în
sfera miraculoasă a realului, a fantasticului, oniricu-
lui și absurdului, ceea ce constituie partea de rezis-
tență a creației sale.
Interviul este urmat de capitolul “Recenzii”, cu
trimitere la cărți semnate de Emil Dandea, Teodor
Murășanu, Aurel Podaru (autorul monumentalei
ediții critice integrale de Opere Pavel Dan și a
masivului volum intitulat Cartea Colocviilor,
apărute amândouă în 2013, la Editura Eikon din
Cluj-Napoca).
Capitolul “Articole” ne introduce în universul
vieții și activității unor personalități (din domeniul
culturii și artei) care au trăit la Turda sau care au
avut tangențe cu Turda: Valeriu Anania și Turda; In
memoriam: Ileana și Andrei Portase, George Bossun
(toți trei foști actori ai Teatrului Municipal Turda),
regizorul Aureliu Manea (in memoriam), Societatea
de lectură PAVEL DAN, iar ultimul capitol - “Avers
și revers” - cuprinde texte pe teme culturale sau
etice. Iată și câteva titluri: “Muzica lecturii”,
“Cultura generală în derizoriu”, “Urcarea la noroi”,
“Satisfacția de a fi îndatorat”, “Veșnica juna
prostie”, “Demnitarul”, “Molima”, “Omenia”,
“Bunătatea”, “Binele”, “Domnul demagog” și altele.
Ca să conchidem, volumul Diverse va aduce, de
bună seamă, un spor de lumină în lectura cărților
lui Mircea Ioan Casimcea și în aprecierea personal-
ității sale, spre o judecată obiectivă în fața poster-
ității.
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea străină
Cum ne recunoaștem barbari(i)?
Ștefan Manasia
J.M. Coetzee
Așteptîndu-i pe barbari
București, Editura Humanitas, 2014
Una din cele mai puternice descoperiri literare
ale ultimilor ani este, pentru mine,
romancierul sud-african John Maxwell
Coetzee. Născut și, pînă la un punct, educat într-un
colț al fostului Imperiu Britanic - la Cape Town -,
Coetzee reprezintă nu doar unul dintre maeștrii
literaturii contemporane de limbă engleză, ci și un
laureat al premiului Nobel (2003) de necontestat, ce
recredibilizează ierarhiile. Editura Humanitas a
publicat aproape toate cărțile lui în ultimul deceniu,
cărți care - surprinzător, ținînd seama de exotismul, de
„marginalitatea” universului coetzeean - s-au vîndut
foarte bine.
La prima vedere, matematicianul, literatul și
computeristul Coetzee (cu studii strălucite la
universități din Cape Town, Londra și Austin/ Texas)
a descoperit formula chimică a succesului: romane
cam de aceeași întindere (rar depășind 200 de pagini),
esențe tari de pesimism, nihilism și melancolie, scrise
cu o muzicalitate, cu o tensiune ce amintesc de corul
tragediei antice (și trimiterea către literaturile latină și
elină e constantă în opera sa). În pînza romanescă,
sînt prinse apoi, ca într-un jeleu de unde nu mai pot
evada, peronajele principale masculine, seducătoare și
convingătoare, deși provin din medii diferite:
solilocviile universitarului declasat din Dezonoare sau
ale retardatului iluminat din Viața și vremurile lui
Michael K, pledoaria pentru maternitate și iubire a
docherului hispano din Copilăria lui Isus sau fărîmele
de memorii ale judecătorului lasciv și umanist din
Asteptîndu-i pe barbari dau seamă de versatilitatea
autorului. Coetzee „deraiază” totdeauna hipercontrolat
în(spre) romanul-eseu, ca altădată Llosa și Kundera,
injectîndu-ne, sub hipnoza ritmului, a muzicalității
răvășitoare, ideile sale despre dominație și egalitate,
despre civilizație și barbarie, despre credință, evoluție
și postumanitate, despre drepturile copilului, femeii și
drepturile animalelor ș.a.m.d. Naratorul e adesea
încîntat să joace rolul unui Jean Jacques Rousseau,
dîndu-și cu părerea despre tot ce este cunoscut și
poate fi îmbunătățit în epoca sa; Coetzee însuși -
scriitor și conștiință a vremurilor noastre (multe dintre
romane fiind considerate adevărate manifeste
antiapertheid) - pare un pedagog subtil, în tradiție
tolstoiană.
Reeditat anul acesta de Humanitas, romanul
apărut în 1980, Așteptîndu-i pe barbari, însemna
practic ieșirea la suprafață a înotătorului de cursă
lungă. Scris totodată realist și esopic, romanul e o
oglindă ce se potrivește aproape fiecărui colț din
marele Imperiu, unde colonialismul și discriminarea au
otrăvit mințile și inimile oamenilor, cînd nu au dus la
distrugerea unor peisajelor paradisiace, unice pe
Pămînt (azi le-am spune ecosisteme). Judecătorul,
umanist și lasciv de care vorbeam, poate fi
reprezentantul Imperiului Roman sau al perfidului
Albion ori al altei puteri cufundate-n istorie: asta are
prea mică importanță. „E timpul ca floarea neagră a
civilizației să înflorească” (p.102), spune el, încarcerat
acum pentru a fi pactizat cu sălbaticii, cu aborigenii,
cu... barbarii identificați ca atare de către soldații și
agenții secreți imperiali: un tablou superb îl reprezintă
introducerea în scenă a colonelului (torționar) Joll,
însoțit permanent de haloul cărnii chinuite și al
putreziciunii, apărîndu-și ochii cu „două discuri mici
de sticlă” de soarele postapocaliptic. Ajuns în amurgul
mieriu al vieții și carierei, judecător și conducător al
unei fortărețe de la granița de nord, cu viață socială
înfloritoare și cu atîtea semne ale naturii paradisiace în
jur, bărbatul erotoman, filosof și corpolent nu poate
rămîne impasibil în fața abuzurilor comise de noii
trimiși ai Imperiului în urma unor îndepărtate, poate
chiar inexistente, amenințări. Judecătorul - înainte de
a-și vedea uzurpată autoritatea, de a fi încarcerat,
torturat, de a-și cerși moartea și a ajunge, printr-un
cumplit act de bună-voință, un paria - are curiozitatea
să cunoască rafinamentele torturii practicate de Joll,
condițiile deceselor atîtor inocenți (pescari și nomazi)
încăpuți în mîinile lui.
Mîinile lui mînuiesc bisturie și foarfece,
impenitente, sub protecția altor mîini mînuind puști și
pistoale... (E, acesta, un motiv universal în romanul
modern și contemporan; din America de Sud în
Kamceatka și din Cape Town la Auschwitz, povestașii
au scris/ scriu despre noul univers al torturii și
dezumanizării, pe care, vai!, progresul tehnologic/
intelectual nu-l exclude). „Vezi mîna asta?”, întreabă
candid torționarul Mandel atunci cînd i se cere sursa
devotamentului și insensibilității sale, „cînd eram mai
tînăr - își îndoaie degetele - eram în stare să bag
degetul ăsta - ridică arătătorul - printr-o cochilie.”
Sufletul monstrului pare - și asta e absurditatea
secolului XX - ușor ca al unui prunc, încît victima nu
mai poate aștepta nici măcar moartea (e un privilegiu
care i se acordă cu întîrziere): „Dar cînd mă uit la el, -
spune, în ceea ce va deveni memorialul crimei, fostul
judecător - nu văd decît doi ochi limpezi, albaștri, un
chip atrăgător și cam rigid, dinții puțin cam lungi în
zona gingiilor. El se ocupă de sufletul meu: zi de zi
îmi dă carnea la o parte și îmi expune sufletul la
lumină; probabil că a văzut multe suflete la locul de
muncă în timpul vieții. Dar grija pentru sufletele care i
se încredințau pare să nu-l fi afectat mai mult decît îl
John Maxwell Coetzee
marchează pe un chirurg inimile operate” (p.151) E
ceea ce Hannah Arendt ar fi numit banalitatea răului,
dar ideea îmbracă aici un - cum poate fi numit altfel?
- splendid strai poematic, splendid și morbid, pe care
îl pot, azi, confecționa numai J.M. Coetzee și alți doi-
trei maeștri.
Puțin pentru o planetă cuprinsă iarăși - dac-o fi
luat vreodată pauză - de febra înarmărilor și cu
natalitatea scăpată de sub control.
Într-un celebru film al lui Milos Forman,
personajul jucat de Woody Harrelson își chestionează
audiența: ce este mai obscen să faci, sex sau război?
Pe ecranul uriaș din spatele lui sînt proiectate
fotografii din revista Hustler vs fotografii din
Vietnamul stropit cu napalm. Singura doză de
hierofanie pe care J.M. Coetzee i-o îngăduie adultului
civilizat e aceasta: „O ajut să se dezbrace, o așez pe
scaun, torn apă în lighean și încep să-i spăl picioarele.
O vreme, gambele îi rămîn încordate. Apoi se
relaxează.// O spăl încet, cu multă spumă, prinzîndu-i
pulpele cărnoase, pipăindu-i oasele și tendoanele,
trecîndu-mi degetul peste degetele ei de la picioare.
Îmi schimb poziția ca să pot îngenunchea nu în fața
ei, ci lîngă ea, și-i mîngîi un picior cu ambele mîini,
ținîndu-l între cot și șale.” (p.39) Fata, astfel salvată de
judecătorul aproape pensionar, supraviețuise - chiar
dacă oarbă și cu tendoanele zdrobite - metodelor
colonelului Joll: ce se întîmpla dacă pe lumea
imaginată (sau doar blurată) de Coetzee pînă și
ultimul mascul hedonist s-ar fi transformat într-un
organism atent reglat ideologic și asexuat? Ce se va
întîmpla cînd omul supranumeric va fi condiționat
prin tehnici tot mai pervers-subtile și imunizat în fața
duhorii, sîngelui, violului, crimei? Cînd nici măcar
povestașii de tip paria nu vor mai fi îngăduiți de
societate? Sînt numai cîteva din întrebările camuflate
în discursul romanesc coetzeean, doldora de reflecții și
dialoguri filosofice.
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
7
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Boala psihică si puterea
Elena Emilia Ștefan
Nassir Ghaemi
A First-Rate Madness: Uncovering the Links
between Mental Illness and Leadership.
New York: Penguin Press, 2011
n prezent, concepția potrivit căreia Istoria
este scrisă de „profesioniști ai trecutului”
pentru un cerc restrâns de colegi de breaslă
este din ce în ce mai contestată. Este
semnificativ faptul că voci critice la adresa
acestei concepții se fac auzite chiar în interiorul
disciplinei. Spre exemplu, istoricul britanic
Raphael Samuel făcea următoarea afirmație „...
history is not the prerogative of the historian ...
It is, rather, a social form of knowledge; the
work in a given instance, of a thousand
different hands ...”k Astfel, întrebări precum: ce
subiecte, teme, sau idei legate de trecut trebuie
prezentate publicului; ce tipuri de abordare și
pe ce canale se transmit informațiile cu caracter
istoric; cine scrie istorie, cui i se adresează
aceste istorii, și în ce scop sunt scrise, sunt puse
și dezbătute la nivel internațional2, în cadrul
unor conferințe interdisciplinare.
Lucrarea care face obiectul recenziei de față,
A First-Rate Madness: Uncovering the Links
between Mental Illness and Leadership, se
înscrie în această categorie a „noilor istorii” în
care trecutul este interogat de un specialist
provenind din alt domeniu decât cel al istoriei.
Nassir Ghaemi, de profesie psihiatru, propune o
lucrare „de psihologie și de istorie”3 în care
analizează opt figuri de lideri politici, militari și
oameni de afaceri ale căror viață și activitate
„ilustrează diverse aspecte ale relației dintre
funcțiile de conducere și nebunie”4. Ipoteza pe
care își propune Nassir Ghaemi să o
demonstreze este că persoanele afectate de
anumite boli psihice - mânie, depresie sau
tulburarea afectivă bipolară - care ocupă funcții
de conducere sunt mai eficiente în situații de
criză decât liderii fără afecțiuni psihice. Cele
patru calități, folosite în sensul lor medical,
științific - realismul, empatia, creativitatea și
capacitatea indivizilor de a adopta o atitudine
pozitivă în urma unui eveniment neplăcut -
asociate cu aceste tulburări psihice, sunt
responsabile, în opinia autorului, de succesul
acțiunilor unor conducători în momente cheie
ale istoriei. Pentru a da mai multă forță
argumentației sale, Nassir Ghaemi contrapune
personalităților de succes dovedite, sau cel puțin
suspectate, de a fi suferit de afecțiuni psihice -
William Tecumseh Sherman, Ted Turner,
Winston Churchill, Abraham Lincoln, Mahatma
Gandhi, Martin Luther King Jr., Franklin D.
Roosevelt, John F. Kennedy - cinci lideri
sănătoși mintal care însă au înregistrat eșecuri
în situații de criză: Richard Nixon, George
McClellan, Neville Chamberlain, George W.
Bush și Tony Blair5.
Metoda aplicată în diagnosticarea acestor
personalități este specifică psihiatriei clinice.
Mai întâi, autorul reunește informații despre
simptoamele bolii, începând cu perioada
copilăriei. În al doilea rând, investighează istoria
„clinică” a familiei, relevantă în cazul bolilor
psihice ereditare. În al treilea rând, urmărește
evoluția boli. Datele despre eventualul
tratament urmat de aceste personalități,
coroborate cu celelalte trei categorii de
informație, formează dosarul medical pe care se
sprijină diagnosticul.
Lucrarea este structurată în șase parți,
subîmpărțite în 15 capitole. În primele patru
părți, autorul analizează felul în care calitățile
determinate de tulburări psihice - creativitate,
realism, empatie și reziliență - influențează
acțiunile factorilor de decizie. Primul capitol
abordează, din perspectivă psihologică, biografia
lui William Tecumseh Sherman, ofițer american
cunoscut pentru geniul militar de care a dat
dovadă în timpul războiului civil american
(1861-1865). Potrivit tezei autorului, tulburarea
afectivă bipolară de care suferea Sherman ar fi
fost cauza eșecurilor repetate din viața
personală în timp de pace, dar, în același timp,
acesteia i s-ar datora creativitatea de care a dat
dovadă în timpul războiului. În fapt, strategia
adoptată de Sherman în timpul campaniei
împotriva Sudului - aneantizarea totală a
adversarului, atât din punct de vedere moral,
cât și din punct de vedere economic (spre
exemplu, cunoscutul episod al incendierii
Atlantei) - anticipează tipul de război total,
specific secolului XX. Capitolul al doilea are ca
figură centrală pe Ted Turner, fondatorul
canalului de știri CNN și cel care a introdus
conceptul de a difuza în direct informații timp
de 24 de ore. Creativitatea, consecință a
tulburării afective bipolare, explică, în opinia lui
Nassir Ghaemi, succesul întreprinderii lui
Turner.
În partea a doua, punctul de interes este
reprezentat de unul dintre efectele pozitive ale
depresiei clinice, și anume capacitatea de a
evalua cu exactitudine o situație critică,
realismul. Cele două personalități care
exemplifică teoria sunt Winston Churchill
(capitolul 4) și Abraham Lincoln (capitolul 5).
Depresia poate de asemenea să inducă o stare
empatică (partea a treia). Or, această stare de
empatie a unui individ care suferă și care
tocmai de aceea înțelege și suferințele altuia ar
explica, potrivit lui Nassir Ghaemi, succesul
doctrinei politice „satyagraha” („doctrina
rezistenței non-violente”) aplicată de Mahatma
Gandhi în lupta pentru independența Indiei
(capitolul 7), sau tactica similară folosită de
Martin Luther King Jr. în mișcarea pentru
drepturile civile ale afro-americanilor (capitolul
8).
Reziliența - calitate asociată cu hipertimia -
și efectele ei sunt analizate în partea a patra.
Autorul demonstrează că această calitate le-a
permis unor personalități precum Franklin D.
Roosevelt (capitolul 9) și John F. Kennedy
(capitolul 10), să facă față unor infirmități fizice
grave (poliomielită, în cazul lui F. Roosevelt și
boala Addison, în cazul lui Kennedy) și de
asemenea a contribuit la afirmarea charismei
personale a acestora.
În partea a cincia, autorul, pornind de la
informațiile obținute pe diverse căi
(autobiografiile liderilor analizați, mărturii ale
persoanelor apropiate acestora, inclusiv ale
medicilor care i-au tratat, fișe clinice, etc.),
încearcă, într-o primă etapă, să reconstituie
tratamentul medicamentos urmat de John F.
Kennedy (capitolul 12) și, respectiv, de Adolf
Hitler (capitolul 13), iar, în a doua etapă,
evaluează rezultatele tratamentului pornind de
la succesul/ eșecul acțiunilor întreprinse de acești
doi lideri.
Ultima parte este dedicată relației dintre
„sănătatea mentală” și funcțiile de conducere. În
capitolul 14, autorul dezvoltă conceptul de
„homoclit”, prin care înțelege acea persoană
care, prin acțiunile sale, respectă normele de
comportament general acceptate și ale cărei
reacții se înscriu în sfera previzibilului6. În
conformitate cu teoria susținută în această
lucrare, acțiunile conducătorilor „homocliți”,
care în condiții normale au rezultate pozitive, în
situație de criză pot avea efecte catastrofale
(spre exemplu, Neville Chamberlain, un tip de
conducător „homoclit”, confruntat cu problema
ascensiunii nazismului, a considerat, în mod
eronat după cum s-a dovedit, că satisfacerea
pretențiilor teritoriale ale lui în Hitler ar putea
evita izbucnirea războiului)7. Capitolul 15 aduce
în discuție prejudecățile contemporane, și nu
numai, cu privire la persoanele suferind de boli
psihice în general, prejudecați care se manifestă
cu atât mai mult atunci când este vorba despre
alegerea unei persoane într-o funcție de
conducere.
Lucrarea A First-Rate Madness: Uncovering
the Links between Mental Illness and
Leadership este o interesată contribuție la
metodologia cercetării istorice mai întâi prin
caracterul interdisciplinar. Demersul urmat de
Nassir Ghaemi, și anume „istoria psihologică”,
propune aplicarea metodelor științifice actuale
din psihiatrie și psihologie pentru o mai bună și
nuanțată înțelegere a comportamentul liderilor
din trecut8. În al doilea rând, lucrarea
îmbogățește conceptul de cauză istorică prin
introducerea unui nou factor, boala psihică.
Trebuie apreciată rigoarea științifică
(coroborarea informațiilor despre simptoame,
ereditate, evoluție a bolii și tratament) cu care
autorul diagnostichează afecțiunile psihice de
care au suferit diverse personalități de-a lungul
istoriei.
Fără a nega meritele acestei lucrări, se impun
totuși unele remarci. Deși autorul critică
reducționismul practicat de istorici în
determinarea cauzelor unui eveniment (este
citat, spre exemplificare, cazul istoricului
Stephen Ambrose care refuză bolilor psihice
statutul de cauză în analiza istorică, afirmând
că stările depresive sau de euforie ale
generalului Sherman erau motivate de
evenimente obiective9), nu se poate să nu
remarcăm că interpretarea sa cade adesea
victima aceluiași reducționism, de această dată
evenimentul fiind explicat exclusiv prin prisma
afecțiunilor psihice ale unui singur factor
decizional. În acest sens este suficient să
amintim următorul exemplu. În capitolul 12, în
care este analizată influența tratamentului
urmat de J. Kennedy, autorul distinge două faze
ale prezidenției lui Kennedy: prima perioadă
(1961-1962) caracterizată de eșecuri pe plan
politic - invazia din Golful Porcilor sau ridicarea
zidului Berlinului, și cea de-a doua perioadă
(1962-1963) dominată de succes, atât pe plan
internațional (gestionarea „Crizei rachetelor” din
Cuba), cât și pe plan intern (sprijinul energic
acordat mișcării pentru obținerea drepturilor
civile a afro-americanilor), fiecare perioada
corespunzând unei anumite stări psihice a
președintelui american. Or, potrivit opiniei lui
Nassir Ghaemi, seria de insuccese din prima
faza s-ar datora efectelor bolii Addison,
inadecvat tratate, precum și efectelor abuzul de
steroizi anabolizanți asupra psihicului provocate
de, iar reușitele din ultimii doi ani s-ar datora
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
îmbunătățirii tratamentului urmat10.
Puțin convingătoare este și analiza istoriei
clinice a familiilor personalităților analizate. În
această privință, autorul are tendința de a forța
interpretarea, identificând boli psihice fără
suficiente probe în scopul de a demonstra teza
transmiterii ereditare a acestora. Poate cel mai
elocvent în acest sens este exemplul familiei lui
Mahatma Gandhi. Astfel, alcoolismul și
convertirea timpurie la Islam a fratelui mai
mare a lui Mahatma, Harilal, este, în opinia
autorului, un semn al unei maladii psihice de
familie11. În cazul familiei lui Adolf Hitler,
faptul că tatăl, Alois Hitler, își bătea copiii este
adus ca argument pentru a explica nebunia
acestuia, deși Nassir Ghaemi recunoaște că
practica nu era neobișnuită pentru perioada
respectivă12.
Acest mod de a scrie istorie, în care analiza
de tip istoric este combinată cu metode din
psihiatrie, ilustrează în primul rând evoluțiile pe
care le cunoaște disciplina în ultimele decenii:
pluridisciplinaritate și democratizare. În al
doilea rând, Nassir Ghaemi, reluând teoria
aristotelică, dezvoltată de psihiatrul italian
Cesare Lombroso, care leagă genialitatea de
boala mentală, își propune să combată prin
această lucrare prejudecățile sociale față de
nebunie. Confruntându-l pe cititor cu exemple
de personalități ilustre care au suferit însă de
afecțiuni psihice, autorul arată că „nebunia”, în
forme ușoare și adecvat tratată, nu numai că nu
constituie un impediment pentru o viață socială
„normală”, dar, ea poate chiar dezvolta în
individ calități care să-i asigure aprobarea și
admirația socială.
Note
1	Raphael Samuel, Theatres of Memory:
Past and Present in Contemporary Culture,
London: Verso, 1994, p. 8.
2	V. seria de conferințe publice anuale
„Unofficial Histories”, ajunsă deja la a treia
ediție, ce poate fi consultată la adresa de
Internet:
http://unofficialhistories.wordpress.com/
(accesată la 23.06.2014).
3	Nassir Ghaemi, A First-Rate Madness:
Uncovering the Links between Mental Illness
and Leadership, p. 13.
4	Ibidem, p. 12.
5	Ibidem, p. 12.
6	Ibidem, p. 113.
7	Ibidem, p. 135.
8	Ibidem, p. 166.
9	Ibidem, p. 165.
10	Ibidem, p. 109-110.
11	Ibidem, p. 63-64.
12	Ibidem, p. 122-123.
■
comentarii
Viața mea ca manipulare
Așa s-ar fi putut numi cartea Anei Blandiana,
apărută la Editura Humanitas, în 2013, care
marchează trecerea prin miezul unor dificile
perioade istorice și prin timpul subiectiv al
autoarei. Cu prilejul unei prezentări făcute
volumului, în primăvara acestui an, la Cluj, Ana
Blandiana afirma, întărind cele spuse în scris, că nu
este vorba despre o carte de memorii, iar noțiunea
de fals este valabilă în măsura în care nu e un
tratat, ci doar o scriere caleidoscopică, manipularea
fiind liantul bucăților, al poveștilor risipite aleatoriu
în volum. Aceasta nu este o carte de memorii,
chiar dacă uneori poate să lase această impresie.
(...) Nu fac parte dintre scriitorii care se gândesc
dinainte de a debuta la momentul în care vor
ajunge să-și scrie memoriile, trudind pe parcursul
întregii vieți ca secretari conștiincioși ai propriei
deveniri sau ca arhivari ai gloriei ce va să vină. (...)
Problema mea era să aflu unde greșeam, din
moment ce tot ce făceam pentru a schimba ceva în
jurul meu era în zadar. Sau poate că greșeala era
chiar încăpățânarea de a încerca să schimb?
Dar dacă nu este un tratat, cartea aceasta ar
putea fi considerată un ghid, unul de supraviețuire.
Nu îndreptat spre viitor, nu pentru folosul unor
experiențe ce ar putea să vină, ci unul orientat
înspre trecut, esențial, obligatoriu de citit, pentru
înțelegerea corectă a unei istorii peste care patina
timpului nu s-a așezat și rănile sunt proaspete.
Încă din copilărie autoarea a fost pusă în situația
de a conștientiza acțiunile manipulatoare ale sis-
temului dictatorial care guverna societatea
românească în acea perioadă, luând contact cu rea-
litatea crudă a unei vieți în care libertatea era atent
controlată. Prima amintire se referă la arestarea
tatălui, preot acuzat de deținerea unei arme, strecu-
rată în casă de către securitate cu prilejul unei
percheziții. Totul s-a întâmplat pe fondul absenței
acestuia din încăpere, după ce l-au obligat cu un
motiv oarecare să iasă, dar profitând și de absența
ei, o fetița de 5 sau 6 ani, cu toate că părintele său
o rugase, printr-un gest, să rămână. Suferința
simțită mai târziu, când mama a făcut-o să înțe-
leagă manevra prin care s-a putut comite acuzarea,
dar și cea de după moartea tatălui, realizând că
acesta știuse de poeziile ei publicate sub pseudon-
im și era extrem de mândru, precum și dezamă-
girea provocată de un coleg, care s-a dezis de pro-
priul tată arestat, pentru a-și putea publica fără
restricție creațiile literare, o determină pe tânăra
poetă de atunci să se maturizeze forțat, să se înde-
părteze de generația ei, conștientizând dimensiunea
flagelului social. Mă simțeam ca o rană căreia i s-a
smuls cu sălbăticie bandajul, și am decis să rămân
așa - spune autoarea referindu-se la acel moment
de cotitură al existenței sale.
Dacă deosebirea dintre Istoria cu majuscule și o
telenovela oarecare nici nu e chiar atât de mare:
doar că numai pe una dintre ele o scrie
Dumnezeu, deosebirea dintre adolescenta care
trăiește istoria și tinerii de azi, care nu știu nimic
despre ea, e imensă. Aflată într-un periplu prin
școli și licee spre a le vorbi elevilor despre
Memorialul Sighet, Ana Blandiana descrie cu
amărăciune șocul avut în momentul în care
observă cât de puțin se știe și se învață despre
perioada comunistă, și cât de diminuat este intere-
sul tinerilor pentru istoria recentă. Deoarece o
repovestire ar scădea efectul asupra cititorului mă
voi rezuma să citez întocmai: O anumită confuzie
plutind în aer a provocat însă un hiatus al comu-
nicării care m-a împiedicat să continui. ”Cine știe
ce este o mineriadă?”, am întrebat la rândul meu,
șocată de propria mea bănuială. După o tăcere,
mai mult nedumerită decât jenată, după ce, din ce
în ce mai uluită, am încercat să-i ajut spunându-le
că este vorba de o creație lingvistică românească
denumind un moment al istoriei noastre recente,
două degete șovăitoare s-au ridicat și o fetiță mi-a
spus, pe un ton mai curând interogativ, că ar putea
fi vorba de o formă de luptă a minerilor care, în
semn de protest, se închid în mină cerând salarii
mai mari. (...) Șocată de incident, am pus aceeași
întrebare, de alte trei sau patru ori, în următoarele
zile, unor tineri sub 20 de ani, cu același efect. De
altfel, nu mă îndoiesc, că dacă mineriadele sunt
forme de luptă ale minerilor pentru o viață mai
bună, Securitatea trebuie să fie, în percepția lor, o
firmă de protecție și pază..
Așa cum arătam încă de la început, povestirile
nu urmează o ordine cronologică, ceea ce, pe de o
parte, le conferă independență, ele pot fi citite se-
parat, dar trădează și o scriere neunitară în timp, o
dovadă că au fost scrise în momente diferite.
Raționamentul pentru care ele au căpătat această
înșiruire este cu siguranță în concordanță cu senti-
mentele stârnite de amintirea lor în sufletul celei
care le-a trait. Este o carte despre care autoarea
spune: Aceasta este prima dintre cărțile mele pe
care am scris-o fără bucurie, chiar cu un anumit
resentiment născut din obligația de a o scrie,
având nevoie așadar de scrierea ei ca de un
remediu, o terapie fără de care rănile vechi, și mai
noi, nu se pot închide. Nu am scris această carte
pentru a transmite un adevăr pe care eu il dețin, ci
pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie.
Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva.
Și descoperă, pentru că autoarea nu se sfiește să
dea nume, în unele cazuri, sau să facă trimiteri
destul de exacte în altele, către personaje pe care le
numește răspunzătoare de evoluția evenimentelor
și care încă ne sunt contemporane. Dar, în același
timp, cartea este terenul pe care se întâlnesc și se
confruntă obsesii, idealuri, concepții despre lume,
viață, moarte, artă, literatură și politică.
Una dintre obsesiile majore, ale artistului în
general, ale scriitorului în acest caz, este cea a tre-
cerii timpului. Spaima de pierdere a timpului
golește timpul într-un mod dramatic de orice
conținut. De teamă că va trece, nu reușesc să fac
nimic altceva decât să încerc să-l folosesc cât mai
complet. Iar emoția, graba și zgârcenia că în tot
acest timp el se risipește nefolosit în întregime fac
să-mi tremure mâinile, incapabile să-l rețină și să-
împiedice să mi se scurgă printre degete.
Fragmente care să exprime esența citatului ante-
rior se regăsesc pe tot parcursul cărții, raportându-
se nu doar la propria persoană ci și la cei pentru a
căror operă scriitoarea nutrește o admirație aparte.
Iată un caz elocvent, referirea la vizita făcută,
împreună cu soțul său, în America, lui Mircea
Eliade: Acum, când am cu aproximație vârsta pe
care o avea atunci Eliade, când îmi pare rău de
fiecare minut pe care îl pierd altfel decât scriind,
mărinimia lui de a programa o zi întreagă pentru a
cunoaște doi scriitori tineri veniți de acasă, îmi
apare profund tulburătoare, aproape nefirească.
Legată de această spaimă, izvorâtă din conștienti-
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
zarea mult prea scurtei perioade rezervate creației,
este și dorința, exprimată atât de tranșant, de izo-
lare, de retragere în asceză pentru a se dedica
exclusiv scrisului. Toată viața nu mi-am dorit decât
să fiu singură, spune scriitoarea și îmi amintesc că
o dorință similară am găsit la Jeni Acterian, în jur-
nalul său, și, cu siguranță, se regăsește și la alți scri-
itori și artiști, actul creației cerând imperios
disponibilitate absolută și sacrificiu personal. Dar
ceea ce legitimează ideea că obsesia trecerii timpu-
lui e prioritară în acest volum, este ultima pove-
stire, Orologiul fără ore, text încărcat de poezie, o
metaforă completă și complexă prin care, dacă mai
era nevoie, Ana Blandiana își justifică obsesia. Cele
trei orologii, alese pentru a exemplifica mesajul,
sunt, fiecare în parte, motiv de meditație și apro-
fundare a, poate, celei mai mari teme existențiale,
efemeritatea noastră ca indivizi. Primul este
orologiul din cimitirul evreiesc din Praga. (...) arătă-
toarele nu se mișcă înainte, ci înapoi, ele nu
încearcă să măsoare viitorul, ci trecutul.
Ceasornicul este acolo nu pentru a măsura viața, ci
moartea. (...) Acele care merg îndărăt, nu se mișcă
în afara ta, ci te antrenează, fără să te întrebe, în
incredibila lor mișcare, te târăsc înapoi într-o
moarte despre care nici nu știi dacă este a ta. Cel
de-al doilea este orologiul fără arătătoare dintr-un
celebru film al lui Ingmar Bergman. (...) În mod
evident, timpul continua să existe - orele sunt
acolo - dar rămâne fără întrebuințare, băltit inex-
plicabil. (...) Eram pierduți tocmai pentru că nu
înțelegeam ce putea fi ”în afara lui”, așa cum nu
poți înțelege cu adevărat ce este vidul. Cel de-al
treilea tip de ceasornic, ieșit din propria sa
definiție, l-am inventat eu. Am făcut-o aproape fără
să-mi dau seama, cu mulți ani în urmă, scriind un
poem în care era vorba despre un ceas căruia orele
i-au căzut de mult, dar ale cărui arătătoare contin-
ua să se învârtească arătând ceva care nu se vede.
Pare să fie, acum îmi dau seama, inversul situației
din filmul lui Bergman: nu suntem în afara timpu-
lui, ci, dimpotrivă, suntem vânturați fără oprire în
miezul lui agitat, nesănătos. (...) Timpul trece cu o
asemenea viteză, încât mătură orele de pe cadrane,
spulberă măsurile, refuză să se lase împărțit, refuză
să semnifice, pe când arătătoarele se învârt disper-
ate, nemaiștiind unde să se oprească pentru a arăta
sfârșitul lumii.
Din nevoia de a răspunde acestei idei fixe, de a
nu risipi timpul, de a-l folosi în întreaga lui dimen-
siune, s-a născut povestea fustei "Europa Liberă”, o
altă interpretare a mitului Penelopei, adaptată de
data aceasta, simbolizând întoarcerea, refacerea, nu
a unei legături, ci a unei eliberări, încă necunos-
cute. La sfârșitul anilor ’80, în perioada în care, ca
orice român închis în stațiul său devenit din ce în
ce mai puțin privat, asculta împreună cu soțul, cu
urechea lipită de un aparat de radio, emisiunile
transmise din lumea liberă, Ana Blandiana are
ideea de a umple timpul, petrecut astfel, cu ceva,
cu o acțiune care să implice totuși un act creator,
și începe să-și croșeteze o fustă. Doar că, deși fusta
depășise de mult dimensiunile dorite, lucrul nu a
fost întrerupt, trecând dincolo de semnificația
uzuală a obiectului în sine, devenind un simbol al
mult așteptatului deznodământ. Am continuat să
croșetez ascultând desfășurarea evenimentelor,
fusta a devenit maxi, apoi în timp ce se desfășura
al 14-lea congres, iar la Berlin cădea Zidul,
ajunsesem cu andrelele până la pământ. (...) Când,
în sfârșit, am ieșit cu toții în stradă, n-o încheiasem
încă și-mi amintesc și acum sentimental cu care -
atunci, când am reușit să revenim acasă pe sub
gloanțele care șuierau în jurul Radiodifuziunii, în
vecinătatea căreia locuim - am smuls andrelele de
pe ochiuri și am deșirat râzâd vreo jumătate de
metru de împletitură, pentru ca fusta ”Europa
Liberă” să devină o fustă utilă, bună de purtat.
Timpul ca obsesie, timpul ca metaforă dar și
timpul ca temnicer, ipostază prezentată în pove-
stirea Cătușa, unde ceasul, purtat în permanență,
capătă semnificații surprinzătoare:... domnul
Bănulescu m-a întrebat de ce port ceas la mână. La
început am crezut că glumește și i-am răspuns și
eu în glumă: ”Ca să știu pe ce vreme trăiesc”. ”Dar
de ce vrei să știi?”, a continuat el, iar eu mi-am dat
seama că vorbește serios și n-am știut ce să
răspund, atât mi se păreau de evidente motivele
pentru care purtarea ceasului era obligatore. Apoi
el mi-a povestit că n-a avut niciodată în viață un
ceas și că, în momentul în care și-ar cumpăra unul,
ar considera că a încetat să fie un om liber.
Ana Blandiana nu se dezminte ca poetă nici în
acest volum de proză, unele povestiri sunt ade-
vărate poeme, dealtfel eu am văzut poezia peste
tot, de aceea, iată, tot ce am scris până acum
vorbește despre felul în care am perceput eu acest
Fals tratat de manipulare, care ar putea să difere
foarte mult de ceea ce ar considera altcineva ca
fiind esența întregii scrieri. Zidul, Modelele,
Fostele aripi, sunt, în accepțiunea mea, exemple cu
care îmi justific afirmația. Și nu mă pot opri să nu
citez, îndemnând la lectura cărții în ansamblu, sin-
gurul sens pe care-l pot da textului meu: Dar
lumea nu este o ispită, ci o amenințare continuă
de care sunt singură vinovată. Este ca și cum m-aș
fi așezat în zidul pe care m-am apucat să-l zidesc
Ana Golici	Portret din spate al căpușei de lemn,
din ciclul: Portrete de insecte cu mâinile și picioarele lor (1996), digital print, dimensiuni variabile
singură în jurul meu (...) și, deodată, când zidul
era aproape gata și, în orice caz, eu nu mai
puteam să mă smulg din el, am simțit că nu mai
sunt atât de sigură că zidul folosește sau va folosi
la ceva, că poate totul n-a fost decât o concluzie
greșită, o formă de exaltare sau chiar o prostie, și
că tot ce-mi mai rămâne de făcut, în puținul timp
care îmi mai rămăsese, era să povestesc cum s-a
întâmplat (...) Pentru asta trebuia însă să-mi pot
elibera cel puțin o mână, cea cu care scriu, să am
puterea de a face acest efort care, dealtfel, s-ar
putea să dărâme o parte din zid.. Este exemplul
unui text poem în primul rând datorită imaginii,
pentru că poezia operează cu imagini, dar și pen-
tru că înlăuntrul lui își face loc un alt mit, cel al
sacrificiului pentru creație, dar inversat și de data
asta (ca în cazul Penelopei). Pentru că jertfa nu
constă în zidirea unei ființe vii pentru durabilitatea
operei, ci eliberarea din zid, pentru desăvârșirea ei.
Manipulările la care a fost supusă autoarea,
bună parte dintre ele, poartă pecetea întunecaților
ani de dictatură comunistă, prin care a trecut
plătind cu multe umilințe condiția de fiică a unui
fost deținut politic, care s-a încăpățânat să-și
păstreze demnitatea și să nu se abată de la prin-
cipiile morale ce i-au fost sădite prin educație, în
familie. Sunt multe povestiri care ilustrează această
perioadă, lipsurile și suferințele nu doar personale
ci ale unui neam întreg. Dar textele din care răz-
bate cea mai mare durere, sunt cele care fac
referire la rănile sufletești apărute după decembrie
‘89. Sentimentul zădărniciei, al pierderii unui timp
prețios (iată, iar această obsesie!) în detrimentul
scrisului, implicându-se în acțiuni sociale menite a
schimba pentru totdeauna cursul istoriei (vezi rolul
major avut în crearea Alianței civice și refuzul de a
primi funcții și demnități publice, prin care n-a
reușit decât să-și atragă mai multă antipatie, și
chiar ură uneori, gestul său punând în pericol
imaginea noilor oameni politici și a încercării lor
de a-și ascunde adevăratele interese), lasă un preg-
nant gust amar nu doar autoarei. Despre mult visa-
ta libertate, despre noii săi reprezentanți, cu lucidi-
tate și precizie de bisturiu, o lăsăm pe Ana
Blandiana să se pronunțe, cât despre ziua de
mâine, cine mai știe:... Mă jenez să spun despre
libertate lucruri pe care pe vremuri riscam pentru a
les spune; Democrația este un lucru minunat atâta
vreme cât nu devine o formă de lingușire a celor
care votează; După ce o viață întreagă am dis-
prețuit oportunismele, mi-e greu să respect deo-
dată oportunitățile; Cei ce se pregătesc să can-
dideze nu învață ce să facă după ce vor fi aleși, ci
cum să vorbească și ce să facă pentru a fi aleși, vic-
toria în alegeri devenind, din mijloc, scop în sine.
Încercând să închei aceste rânduri, revin,
aproape fără voie, răsfoind cartea în alegerea unui
idei de final, la obsesia autoarei, din care, iată, mă
împrumut și eu, realizând că devine și obsesia
mea, cartea aceasta fiind ea însăși un instrument
de manipulare pentru cititorul său. Societatea de
consum este o societate unde sunt de toate, cu
excepția timpului în care să te poți bucura de ele.
O temă de gândire peste care nu poți trece indife-
rent, îndemnând la reflecție nu doar artiștii, cre-
atorii în general, ci pe toți cei care își conștien-
tizează condiția de muritori, cu timpul limitat pen-
tru a construi și lăsa în urmă. o urmă.
■
1O
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Alexandru Cazacu
Mesaje către Iulia
1.
Este miezul nopții Iulia și este iarnă
De nepronunțat toate cuvintele
sărace, vechi și fără miez
așa cum tufele de trandafir din grădina engleză
sunt acum
un minuscul snop de nuiele
Prin întunericul rece și mat
clipele cad sub propria greutate
Îți simt trupul asemenea unui obelisc
lângă care lumi deosebite se pot asemăna absurd
de mult
Fiecare mărturie pare o denunțare când pregătin-
du-ne
să înfruntăm cei mai rău
devenim noi înșine răi
Obiectele pierdute rămân definitiv pierdute
printre arabescurile rococo ale unui love-story
deloc melodramatic
din care suntem gata să ieșim
ca dintr-o cameră de hotel luată cu ora
2.
În dragoste nu toți putem reuși, spuneam eu
Iulia,
și amiaza înțepenise în clepsidre
Totul căpata un contur indecis
iar tu mă priveai
cum cred că nimeni nu mă va mai privi vreodată
cu disperare și dorință
de a nu uita nimic
nici micile culori
risipite în zăpada solemnă și imperială
nici aerul rece și parfumat al brazilor
ce străjuiau poteca
precum un mic șir de domuri
nici toutes choses qui s’envolent
nici educația senzuală a dimineții
când învățam
cum zilele de sărbătoare se câștigă greu
și cum în zona tampon a marilor înghețuri
urșii polari așteptă apatici
alte generații de exploratorii
3.
Iarăși am venit la tine Iulia
îmbrăcat în vechiul taxido fatal și desuet
gata să-ți chem la poartă filarmonica
și să-mi povestești
cum păpușile Mata-Hari le înlocuiesc pe cele
Barbie
cum vara poate fi și o panglică portocalie
a unei pălarii pierdute
într-un vagon ce taie orizontul
cum uneori se face prea devreme August
și totul seamănă
cu vizita unei bătrâne doamne
ce ne privește calm și nu cere de la noi nimic
cum un om nu poate avea mai mult
de două calități
restul fiind însușiri vulnerabile
și cum până la urmă
dacă am lăcrima acum
ar fi cu adevărat târziu
4.
Nimic special în acea seară Iulia,
Doar cireșul ce dorea
să adoarmă lângă noi în sufragerie
Printre artificiile de foc ale asfințitului
începuse să picure încet cu stropi gri
Tramvaiele pe jumătate goale
târau tot ce mai rămăseze dintr-o zi
și lumina scăzută
tremura intre noi în cercuri concentrice
Un trecut rău și apropiat se purifica
de un prezent bun și iertător
Cinemateca de la parterul
unei clădiri istorice și cu risc seismic ridicat
rula ultima proiecție pe acel sezon cu „The night
porter”
Peste geamurile prost chituite
ploaia imita un sistem circulator
din ce în ce mai dens
și pătimași ne refugiam în interpretări
precum amanții într-o trădare
5.
Atunci când iubim Iulia, începem
să ne aducem aminte
de acel Septembrie ce levitează
într-un câmp de singurătate
de cocorii ce trag înapoi soarele
de razele pale ce stau ca o frânghie împletită
între cer și pământ
cum ramura unui castan pare un candelabru
sub care trec în galop
hergheliile unui ciudat anotimp
Ana Golici
Ipoteză V (1997), imagine digitală
și cum noi tranzităm dincolo și dincoace
de o liniște ce se cuminecă
iar trupul tău urcă pe crucea ferestrelor
atât de prezente de parcă nici măcar nu ar fi
ca un microtimp
ce poate înghiți întregi calendare
ca un amestec abia perceput
de foșnet de aripi
și pas de fiară
6.
Ce milă ne este Iulia, de orele tumefiate ale serii
când cerul a obosit să tot rămână albastru
și auzim nervurile frunzelor întinzându-se
iar totul în jur devine ceva ireperabil
ce vrea să se ascundă în lucrurile
pe care noi cândva le-am atins
și care astăzi ni se supun și ne condamnă
Un anotimp tăios se vrea asumat
și se răsucește în noi
ca un pumnal bizantin
Toată copilăria noastră s-a mutat
în păsările ce sprijină aerul
întregii metropole
unde drumul cel mai greu de urmat este
cel pe care il alegem singuri
la fel de singuri precum fuga în cerc
a uni hamster ce învârte un dinam
producând electricitate
7.
„Prendere il sole da noi” ne venea să strigăm,
Iulia,
în noaptea geroasă de Ianuarie
când pânzeturile iernii vătuiau geamurile
briza mirosea a zăpadă
iar peste ziduri umbra chiparoșilor
se înălța ca un imens Nosferato
iar noi eram aproape siguri
că eroii sunt cei care înfătuiesc
ceea ce alții nu au timp să facă
iar în carminul obrazului tău
se topeau o mie și una de absențe
Vaietul mării biciuite de frig
ne spunea că întodeaunea este prea târziu
pentru a începe o dragoste
iar umbre fugoase dansau prin ulița ce duce la
țărm
Califari somnoroși argintau cu trupul lor
TRIBUNA • NR. 289 • 16-30 septembrie 2014
-0- Black
Pantone 253 U
11
Black Pantone 253 U
plaja unde lumina rece a lunii
săruta nisipul
precum mâinile unui padrino întors definitiv
acasă
8.
Eu nu spun adio lulia,
chiar dacă rănile ne-au devenit asemănătoare
și acestui prezent nu îi mai cerem nici un fel de
amintire
Un câine dresat traversează speriat podurile
pe care nu le-am trecut niciodată singuri
Volbura urcă repede peste betoanele
imobilelor unde am înțeles putin despre adevăr și
iertare
Lumina se desparte în felii subțiri de fulgere albe
și nu vom ști ce a lipsit întâmplării să devină
întâmplare
Doar tărtăcuțele se dau de-a dura necoapte
prin gazonul din parcul central
Trenurile Intercity au luat numele tău și ocupă
gările
Aeronavele se obișnuiesc cu greu la ora locală
așteptându-ne
Ceva ursuz și veșted învelește ca un pergament
traficul din zona centrală
unde orice taxi este pregătit să ne întâmpine
Vinul Mariani prin localurile de protocol are gus-
tul sălciu
Cu noi fac breaking news rețele de știri televizate
și pe toate posturile de radio în playlistul de azi
așteaptă nerăbdător
un cântec despre speranță și trecut
9.
Oricine dorește lulia, măcar odată
să poată câștiga o bătălie importantă
Golici
transfer electrostatic color pe hârtie japoneză Kitikata, dantelă și catifea
când se pot diseca cele trecute
cu speranța de a le stăpâni pe cele de acum
într-o iarnă limpede ieșită parcă
din tablourile lui Bruegel cel Bătrân
unde se pot petrece lucruri cutremurătoare
iar mecanica gesturilor este departe de
ce ai vrea să sugereze
Nevoia intimă de adevăr te face să crezi
că am primit mai mult decât ni se cuvine
Fiara ce ne locuiește
o domesticim și o iertăm
Doar minutele rămân
precum stegulețele multicolore
ce flutură pe margine
într-o cursă de karting
știind că frumusețea ta
o să devore mereu sfârșitul întâmplărilor
10.
Suntem atât de fericiți lulia,
încât ne este teamă să nu fi nimerit din greșală
prin visul unui copil
Imaginile pe care le vedem sunt
un creuzet de imagini
văzute sau așteptate mai demult
Colajul nostru de zâmbete
pot domestici monștrii de piatră
aflați pe fațada catedralei
iar degetele tale lungi mâigâie firul ierbii
precum țevile revolverului tâmpla
unui pierzător la jocuri de hazard
Soarele știe că uneori umbrele
ocrotesc la fel la lumina
și adeseori curajul nu înseamnă
absența fricii
când trupurile noastre se întâlnesc
odată cu rădăcinile copacilor ce se
îmbrățișază sub pământ
iar orele ies din zi
la fel ca spinii dintr-o frunte
Puricele medieval V (1997), fragment din
11.
Oare ne vom mai recunoaște lulia,
atunci când peste noi va da în sfârșit primăvara
ca un batalion special de salvare
ca singurul eveniment red carpet al întâlnirii noas-
tre
când Aprilie va delira peste maidane
și pentru răceala dintre zile
va ajunge o Romă în flăcări
Orice eșec va avea ceva senzual și irezistibil
Victoriile umanității vor diferi puțin de ale noas-
tre
Străzi patriarhale își vor schimba traseul
Întoarcerea va fi mai importantă decât toate
plecările
Totul va avea un gust de soare și adolescență
Va atârna amintirea ca o vedenie deasupra
lacurilor
Ne vom iubi cu patimă
ca un cuplu de nobili scăpătați în
prea târziul vernil
al duminicilor ce or să vină
12.
Frazele ne poartă lulia, ca o sanie
printr-o colonie imensă de pinguini
pe o banchiză din ce în ce mai strâmtă
unde iubirile pot trece pe imini de rezervă
și amândoi simțim în ceafă
răsuflarea a cuiva ce-și amână nașterea
Ne privim în ochi
așa cum se privesc seară de seară
în oglinda de machiaj
actorii unui tetru sărac de provincie
și parcă nu ne vine a crede că dragostea
este o bombă cu ceas
ce trebuie purtată sub cămașă
cu stoicism demn de un kamikaze
trecând senin printre continente
unde suferința ne ține în brațe ca o soră
iar fericirea ca un întreg lupanar
■
parodia la tribună
Alexandru Cazacu
Mesaje către lulia
1.
Este miezul zilei, lulia, și, desigur, toamnă.
Aici la mine la serviciu
nu prea este ce face acum și asta înseamnă
că pot să mă joc pe calculator, e aproape un
viciu,
sau să scriu mesaje.
Cele două posibilități, paralele îmbrățișate,
mă cuprind, dar mă scutur de vraje
și, cu aparentă greutate,
mă apuc să-ți scriu o duzină de poeme,
să-ți scriu despre lumile prin care am trecut:
Anglia, Franța, Italia, Belgia și, o vreme,
chiar și la Cluj-Napoca unde am putut
stabili niște relații de prietenie
cu băieții de la Tribuna într-o zi,
așa că fie ce-o să fie
lor o să le trimit grupajul obținut
până ce capcanele înserării nu mă vor
lenevi!
Lucian Perța
’	■
12
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
din lirica universala
Vernon Scannel
S-a născut în 1922 în Spilsby, Lincolnshire. Studii la
Universitatea din Leeds. A fost boxer amator, apoi
profesionist. Profesor de lliceu între 1955 și 1962, a
lucrat și ca ziarist freelance și publicist. A scris romane,
o autobiografie și un volum despre poezia din timpul
celui de-al doilea război mondial, Nu fără glorie (1976).
The Old Books
They were beautiful, the old books, beautiful I tell
you.
You’ve no idea, you young ones with all those
machines;
There’s no point in telling you; you would’t under-
stand.
You wouldn’t know what the word beautiful means.
I remember Mr. Archibald - the old man, not his
son -
He said to me right out: ’You’ve got a beautiful hand,
Your books are a pleasure to look at, real works of
art.’
Zou zoungsters with your ball points wouldn’t
understand.
You should have seen them, my day book, and sales
ledger:
The unused lines were always cancelled in red ink.
You wouldn’t find better kept books in the City;
But it’s no good talking: I know what you all think:
,He’s old, he’s had it. He’s living in the past,
The poor old sod.’ Well, I don’t want your pity.
My forty-seventh Christmas with the firm. Too much
to drink.
You’re staring at me, pitying. I can tell by your looks.
You’ll never know what it was like, what you’ve
missed.
You’ll never know. My God, they were beautiful the
old books.
Vechile registre
Erau frumoase vechile registre, frumoase, vă spun.
N-aveți idee voi, tinerii, cu toate mașinăriile voastre;
Nici n-are rost să vă spun; n-ați înțelege.
N-aveți de unde ști ce înseamnă cuvântul frumos.
Mi-l amintesc pe domnul Archibald - seniorul, nu
fiul -
Mi-a zis din prima: ,Ai un scris frumos,
Registrele tale sunt o plăcere a ochiului, adevărate
opere de artă’.
Voi ăștia tinerei, cu pixurile voastre n-ați înțelege.
Trebuia să-mi vedeți registrul curent, cel de vânzări:
Rândurile goale erau anulate cu cerneală roșie.
Nu găseați registre mai bine ținute în City;
Dar n-are rost să vorbim: știu ce credeți cu toții:
,E bătrân. I-a fost destul. Trăiește în trecut,
Bietul moșulică.’ Ei bine, nu vreau mila voastră.
Al patruzeci și șaptelea Crăciun cu firma. Prea mult
de băut.
Vă uitați la mine lung, cu milă. Pot să vă ghicesc în
priviri.
N-o să știți niciodată cum a fost, ce-ați pierdut.
N-o să știți niciodată. Doamne, frumoase mai erau
vechile registre.
Six Reasons for Drinking
1.
,It relaxes me,’ he said,
Though no one seemed to hear.
He was relaxed: his head
Among fag-ends and spilt beer.
Free from all strain and care
With nonchalance he waved
Both feet in the pungent air.
2.
,I drink to forget.’
But he remembers
Everything, the lot:
What hell war was,
Betrayal, lost
Causes best forgot.
The only thing he can’t recall
Is how often before we’ve heard it all.
3.
,It gives me the confidence I lack.’
He confided with a grin
Slapping down ten new pennies
For a pint and a double gin.
4.
,It makes me witty fit to burst,’
He said from his sick-bed. ,There’s nothing worse
Than seeing a man tongue-tied by thirst.
Hey! Bring me a bed-pun quickly, nurse!’
5.
From behind a fierce imperialistic stare
He said, ,The reason’s plain. Because it’s there!’
6.
,It releases your inhibitions,
Lets you be free and gay!’
The constable told him brusquely
To put it away.
șase motive să bei
1.
,Mă relaxează,’ a zis,
Cu toate că nimeni nu părea să audă.
Era relaxat: cu capul
Printre chiștoace și bere scursă pe masă.
Ana Golici	Studiu X (1993), colaj de printuri electrostatice pe pânză, 125 x 150 cm
Liber de orice constrângere și grijă,
Își bălăbănea nonșalant picioarele
Amândouă în aerul ce duhnea.
2.
,Beau ca să uit.’
Dar își amintește
Totul, toate:
Ce iad a fost războiul,
Trădarea, cauze
Pierdute, ce mai bine să le uiți.
Singurul lucru ce nu și-l amintește
E cât de des am mai auzit asta.
3.
,Îmi dă siguranța pe care n-o am,’
Mărturisi rânjind
Trântind pe tejghea zece monede noi de un penny
Pentru-o halbă și un gin dublu.
4.
,Mă face amuzant pân-la crăpare,’
Zise de pe patul de suferință. ,Nimic nu-i mai rău
Decât să vezi un om cu limba legată de sete.
Hei! Soră, adă-mi iute o ploscă!’
5.
Din înaltul unei priviri înspăimântător-imperialiste
Zis, ,E clar. Beau fiindcă există.’
6.
,Îți înmoaie inhibițiile,
Te face liber și vesel!’
Polițistul îi spuse abrupt
S-o ascundă vederii.
Traduceri de
Cristina Tătaru
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
proza
Povestiri
■ Voichita Pălăcean-Vereș_____________
Ieșirea din zi
n chip cu totul surprinzător, copilul este
cuminte. Extrem de cuminte. Liniștit și grav, ca
atunci când, scăpat pentru câteva minute de sub
atentă supraveghere, descoperă o zonă neexplorată
din casă, pe care e neapărat nevoie s-o cerceteze,
spre a o putea evalua corect, după propria-i minte.
Adulții din jurul lui au obiceiul enervant de a-i tăia
mereu avântul: „Nu este voie acolo!”; „Ai grijă cu
aia!”, „Nu pune mâna pe...!”. Cei mari văd peste
tot pericole, el vede provocări cărora se simte în
stare să le facă față. Nu-l lasă să facă nimic: ar vrea
să se urce pe mobilă, cât mai sus, să studieze de
aproape cum funcționează luminile de la
candelabru; ar întinde farfuriile și oalele din bufet
pe jos, ca să le aranjeze după culori; ar scoate toate
cărțile din bibliotecă, să verifice care au cele mai
frumoase poze; ar face o incursiune în dulapul
mare, cu trei uși: a văzut că jos, sub hainele
atârnate pe umerașe, sunt o sumedenie de cutii și
pungi legate la gură și, de ar pătrunde acolo, cine
știe peste ce comori ar da! Numai că adulții din
casă nu-l lasă să facă nimic. Așa că principala lui
distracție este să i asculte vorbind. A împlinit nu de
mult doi ani, însă tot ca un sugar e tratat în casă, i
se permite doar să se joace cu jucăriile lui. Nu-și
dau seama adulții ăștia neștiutori că pentru el toată
casa este o potențială jucărie, că el ar putea
transforma orice într un joc. Nu-l pricep și pace! Îl
cred un țânc și habar nu au ce-i trece lui prin cap!
Când i se adresează, ceilalți rostesc cuvintele tare,
rar și răspicat, ca să învețe să vorbească și el corect.
De cele mai multe ori, în schimb, cei mari vorbesc
între ei, nu cu băiețelul. Iar aceia habar nu au că el
aude tot, înțelege tot!
În casă s-a creat mare vânzoleală. Dimineață a
sunat la ușă tanti Maia. La prima oră, când ei nu se
dezmeticiseră cu totul. Bunica a deschis contrariată
că sunt deranjați atât de devreme. Vecina a năvălit
în hol și imediat a izbucnit în hohote stridente:
„S-a dus, Mimi! Mama s-a dus!... Acum cinci
minute și-a dat sufletul... A murit, Mimi! Mama a
murit!”. Bunica s-a apucat și ea de bocit. Pe băiețel
plânsul ei l-a nedumerit: de ce plânge buni, doar n-a
pus o nimeni la colț cu mâinile sus și nici nu s-a
lovit de mobilierul din hol alergând?!
Auzind zarva, a ieșit din camera ei Dedi,
străbunica micuțului, mama bunicii Mimi. A
întrebat ce s-a petrecut și, după ce i-au zis, s a pus
și ea pe lăcrimat și suspinat adânc. Asta l-a pus pe
gânduri pe cel mic și mai tare. N-a mai pomenit
una ca asta! A văzut o, ce-i drept, pe mami a lui
plângând, când a fost el bolnav și zăcea cu febră,
iar lacrimile ei au contaminat o pe buni Mimi. Dar
atunci buni Dedi le-a șters repede lacrimile:
„Liniștiți vă, n-are rost să mai necăjiți! Nu vă tot
tânguiți de pomană! O să și facă efectul
medicamentele imediat și o să-i scadă febra lui
bebe, o să vedeți!”. Cele două au ascultat o și și-au
dat seama curând că Dedi avea dreptate.
Descoperind că tuși s-a alăturat și ea corului de
femei oftând cu lacrimile șiroaie pe obraji, băiețelul
a simțit punând stăpânire pe el o mare spaimă:
sigur s-a petrecut o nenorocire, din moment ce-i
atâta jale în jur!
Ca să se dumirească despre ce e vorba, a strigat
după buni Mimi. Nu l-a auzit. Nu i-a auzit
chemarea nici cealaltă buni, nici tuși. A început să
țipe isteric, din fundul plămânilor, ca să le atragă
atenția.
Alertată de plânsul copilașului, a apărut prima
mami, ce-l lăsase în grija cumnatei până se ocupa
de ritualul dușului de dimineață. A ieșit din baie cu
apa șiroindu-i pe trup, înfășurată în prosopul ce-i
acoperea doar mijlocul. Nu și-a dat seama că în
casă sunt oameni străini ce ar putea-o vedea goală,
nici nu s-a gândit că ar putea da, traversând holul,
peste cumnatul ei adolescent, ce pretinde să fie
tratat ca un bărbat adevărat. Instinctul ancestral o
determinase pe tânără să audă plânsul băiețelului și
tot datorită lui a ajuns lângă cel mic instantaneu.
Abia după ce și-a luat fiul în brațe și i-a șters obrajii
uzi cu săruturi a realizat că, panicate, ajunseseră în
camera lor și celelalte femei.
-	Ce s-a întâmplat? De ce plângeți?
În prima clipă, a avut senzația că puișorul ei
pățise ceva și că din pricina asta se tânguie toate
trei cu fețele umede și boțite. Le-ar fi întrebat de ce
au lăsat copilul singur, însă nu-i dă mâna să-și ia
soacra ori cumnata la rost fiindcă l-au neglijat.
Observând-o pe vecina înlăcrima-tă, o izbi paloarea
ei, în totală contradicție cu ochii negri, cu pupilele
mărite și pleoapele umflate și roșii ca niște răni. S-a
liniștit în privința copilului, convinsă că el e bine și
că sursa necazului în altă parte trebuie căutată.
-	Ce s-a întâmplat, tanti Maia?
-	A murit mama, scumpo... A murit...
-	Dumnezeu s-o ierte!, a suspinat mami și, după
ce-a lăsat băiețelul din brațe, s-a dus la ea și-a
îmbrățișat-o.
-	S o ierte Domnul!, a răspuns vecina.
-	A mulit? A mulit?!, întreabă cel mic cu ochii
larg deschiși îndreptați spre tanti. A mulit!?
Maia Vladu pricepu frământarea băiețelului;
avea și ea acasă o nepoțică, pe Oana, cu doar
câteva luni mai mare decât el. Cu un calm
neașteptat, îi explică, după ce s-a aplecat spre a fi la
nivelul privirilor lui:
-	Tanti Cârstina, mama mea, a murit. Asta
înseamnă că se duce în cer, la Domnul nostru și
n-o să mai vină niciodată acasă; n-o să mai vină
niciodată la voi, aici, să bea cafea cu buni Dedi și
cu buni Mimi și nici n-o să îți mai aducă prune
mari de la țară.
Copilașul îi înțelege vorbele, dar nu le pătrunde
complet sensul: tati se duce la fabrică, mami se
duce la școală, tuși se duce la facultate și toți vin
înapoi, de cele mai multe ori aducându-i daruri. Iar
buni se tot duce la domnul Vasile, să vadă ce mai
face, că e cam bolnav de o vreme. E drept că de
acolo nu vine cu nimic pentru el, dar, oricum, buni
Mimi vine înapoi!
-	Nu mai vine înapoi tanti Chitina? De ce nu
vine? E departe celul? N-o lasă domnul acela să
vină înapoi?
La auzul întrebărilor lui rostite cu dicție
impecabilă, femeile, ce se liniștiseră întrucâtva,
izbucnesc din nou în hohote. Mami se dezmetici
prima și după ce se șterse la ochi, îi explică:
-	Bebe, tanti Cârstina era bătrână. Taaareee
bătrână! Oamenii bătrâni, când le vine vremea, se
duc în împărăția lui Dumnezeu, Domnul nostru!
„Așa care va să zică, acolo a mers tanti!?, se
dumirește băiețelul. Acum i-a devenit clar cum stă
treaba, știe el bine cine-i Domnul acela Dumnezeu:
este cel care i-a dat lui îngerașul, doar asta spune
seara, înainte de a merge la culcare, în rugăciune,
„Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu...”.
Cum lucrurile s-au clarificat, interesul
copilașului pentru femei și pentru plânsul lor s-a
diminuat considerabil. Totuși, neliniștea îl împiedică
să facă vreunul dintre lucrurile pe care le ar fi făcut
în mod obișnuit rămas nesupravegheat. Este
cuminte, extrem de cuminte. N-are nicio poftă să
scormonească în sertarul de la comodă după
agrafele lui mami; ar putea, ajutat de un obiect
dintre acelea cu care își prinde părul, să scoată
capacul de priză - a văzut exact cum procedează
ea! - și n-ar fi mare lucru să extragă protecția din
plastic negru și apoi să vâre în loc cablul de la
ventilator, de la aspirator sau chiar agrafa, ca să
vadă ce se întâmplă. Dar n-are niciun chef de așa
ceva acum. Stă liniștit, fără să scoată o vorbă. Este
cuminte. Extrem de cuminte. Liniștit și grav. Căci,
pricepând cum vine treaba cu moartea, și-a dat
seama că în lumea asta toate se petrec după o
logică anume.
Conștient că numai el poate revărsa lumina
revelației asupra celorlalți, a stat aproape nemișcat
și mut în camera lui. Singur, fără vreun om mare în
preajmă. Era de acum destul de matur pentru a nu
mai avea nevoie de supravegherea atentă a unui
adult din familie. După plecarea vecinei, ai casei
și-au văzut de ale lor. Când apartamentul s-a liniștit
cu totul, băiețelul s-a ridicat dintre jucăriile
împrăștiate în jurul lui pe covor. S-a îndreptat spre
bucătărie cu pași mărunți, cumpătați, ca ai
străbunicii sale, domolindu-și elanul care, de obicei,
îl obligă s-o ia la goană. Ajuns lângă bătrâna ce
mesteca cu o lingură de lemn în oala de pe aragaz,
a luat o de mâna liberă, ca s-o oblige să și îndrepte
privirea spre el, căci are să-i comunice un lucru
extrem de grav:
-	Buni Dedi, tanti Chitina a murit! A murit, că
era bătrână! No, acuma tu urmezi!
Lumina înserării
De când a ajuns în stațiune, cu o seară în urmă,
Samoilă Florei are toate simțurile în alertă. Îmbătat
de ozon și de panorama mirifică a Olăneștiului, se
simte plin de energie și e gata să-și ia zborul către o
zare nevăzută, unde orice este posibil, unde toate
visele prind viață.
Ca și aseară, la cină, a mâncat la micul dejun cu
ochii semiînchiși, mimând preocuparea pentru
hrană, ca să poată studia atent lumea. E jumătatea
lui iunie, elevii n-au intrat încă în vacanța de vară,
așa că mica localitate de munte este populată
exclusiv cu pensionari. Nici o treime nu sunt
bărbați, iar aceea, majoritatea, sunt în compania
consoartelor - sigur sunt consoartele (doar acelea
recurg în public la gesturi teatrale precum acela de
a unge dulceața pe chifla jumătății sau de a-i da
peste mână când o întinde după pachețelul cu
untul porționat, adevărată nenorocire pentru
arterele și inima lui invadate de ateroame).
Statistica făcută în mod empiric îl poziționează pe
Samoilă în evident avantaj: este printre puținii
bărbați singuri din serie; cum femeile neînsoțite
sunt cam în proporție de trei la unu, șansele lui de
a petrece un concediu minunat sunt destul de
sporite. De ar fi mai sigur pe el, ar îndrăzni chiar
să spună că are garanția că-și va găsi perechea nu
mai târziu de astă seară.
Ieșit din sala de mese, se plimbă alene pe aleile
bine îngrijite. De două ori pe an merge la
tratament, la băi: o dată cu bilet subvenționat
pentru pensionari, o dată achitându și integral
sejurul balneoclimateric. Doctorul de familie îi dă
14
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
recomandare pentru proceduri terapeutice menite
a-i domoli durerile de oase, dar nu reumatismul l-a
adus pe Samoilă Florei în Olănești, ci durerile de
inimă. De când a înțeles că soția lui, cu doar trei
ani mai tânără, este o babă de șaizeci și cinci de
ani, în vreme ce el, deși trecut de șaptezeci, a rămas
un bărbat între două vârste, plin de viață și dorințe,
îl trec des junghiuri prin inimă. Doar venind la
tratament își găsește leacul și după aceea, cam trei
luni, rămâne liniștit, până ce îl apucă din nou dorul
nebun de a fugi de acasă, la împachetări cu
parafină, la gimnastică medicală în bazinul din baza
stațiunii și la masaj fierbinte în doi, desfășurat la
lumina stelelor, departe de ochi indiscreți.
- Bună ziua, domnule doctor!
Salută însoțindu-și vorbele de o afabilă aplecare
a trunchiului înainte. Ședințele de fizioterapie încep
la ora șapte, dar doctorul vine abia pe la nouă. Și
el, ca și fizioterapeuții și asistentele medicale, este
destul de în vârstă, parcă pentru a nu fi în
dizarmonie cu populația temporară ce se perindă
prin stațiune.
- Bună dimineața!, îi iese înainte zâmbind cu
amabilitate asistenta care i-a făcut cu o zi în urmă
programarea la băi galvanice.
Răspunde vesel, încântat că l-a recunoscut.
Expert, după ce trece de el grăbită, o evaluează: „O
fi măritată? Cred că nu. Prea pare delăsătoare cu
sine. Cred că odată a avut părul frumos, dar acum
are mai puțin ca mine! Cam ofilită, săraca! Și sigur
lipsită de ambiție.. Altfel, de ce ar alege să-și
petreacă vremea aici, între oameni pe care - măcar
pe jumătate - îi caută moartea acasă?!?.
Dinspre Hotelul „Parâng” vin două femei
ținându-se de braț. Discută însuflețite. Samoilă își
dă seama că de abia s-au cunoscut, una lungește
vocalele, cealaltă, olteancă, fără îndoială, aruncă din
gură vorbele cu viteză de mitralieră. Probabil au
venit singure în stațiune și au fost repartizate în
aceeași cameră. Cea cu părul alb, ardeleanca, e roșie
în obraji de la efortul de vorbi în timp ce se
plimbă. „E grasă! Uite ce șolduri largi are, ce pulpe
groase!? Însoțitoarea ei gesticulează, iar degetele cu
articulațiile deformate de artroză au la capete
unghii groase, galbene. „N-a fost la salon înainte de
a pleca de acasă. Nici nu și-a făcut manichiura
singură. O femeie neatentă cu ea însăși n-are cum fi
atentă cu un bărbat!...?
Dezamăgit, o ia la stânga, către Hotelul
„Central”. Trebuie să meargă la o ședință cu curenți
diadinamici abia înainte de masa de prânz, așa că
are vreme să bată stațiunea de la un capăt la altul.
Ceva tot va apărea pe gustul lui până la urmă!
Nastasia, nevasta lui Samoilă Florei, este o
femeie cu sănătate de fier. N-o doare niciodată
nimic, nu se plânge niciodată de nimic. În sinea ei,
se consideră un vraci. Știe toate ierburile de leac,
citește tot ce-i cade în mână legat de diete, de boli
și tratamente. Nu crede în medici. Nu crede în
medicamente. Crede în schimb în puterea lui
Dumnezeu și-n farmacia lui. Când i s-a părut că
Samoilă a început să facă burtă, a tăiat definitiv de
pe lista de cumpărături mezelurile și au trecut pe
meniurile pe bază de germeni. Când analizele lui
Samoilă au indicat creșterea alarmantă a glicemiei, a
avut un motiv serios să-i interzică băutul de bere,
ca nu cumva, Doamne ferește!, să se îmbolnăvească
bietul de diabet. Atâta bucurie avea și el în viață, să
meargă la bufetul din vecini după amiaza pentru o
sticlă de bere rece. Când a căzut la pat cu dureri
crâncene de coloană și de picior, a început să-l
oblojească cu spirt și să-i pună cărămizi calde
înfășurate în prosoape la spate. Apoi i-a frecat
spinarea cu unguent pe bază de ardei iute, până i
s-a dus un strat de piele. El, care își cunoștea bine
trupul, știa care e leacul ce i-ar face bine; i-a spus
Nastasiei, dar ea l-a sancționat prompt: „Gata,
Samoilă, cu prostiile! Ce tot vrei, om bătrân?! A
trecut tinerețea, avem copii mari, nu mai suntem
noi pentru de astea.? A ieșit din cameră ofuscată
de propunerea lui. Oricum, de ani de zile nu mai
dormeau împreună, ea nu-i mai suporta sforăitul, el
nu-i mai suporta trupul osos și uscat de care n-avea
voie să se atingă. Atunci, în ziua când l-a refuzat
așa de brutal, în ciuda suferinței lui, a înțeles
Samoilă că el a rămas un bărbat tânăr, iar Nastasia
este o babă ce a uitat de dorințele trupului. Și de
atunci, an de an, primăvara sau la începutul verii și
toamna târziu, Samoilă își ostoiește durerile în
frumoasele stațiuni balneoclimaterice ale patriei.
Pe o bancă, pe trotuarul de pe promenadă,
zărește o doamnă respectabilă. Îmbrăcată elegant,
coafată proaspăt, citește.
- Sărut măna, domniță! Permiteți să mă așez?
- Da, vă rog!
- Ce zi superbă! O adevărată plăcere să petreci
timpul în aer liber!
- Da, așa este. Abia am așteptat să termin
împachetarea cu parafină ca să pot ieși la plimbare.
- Eu am țâșnit din hotel cum am terminat
micul dejun! Am sosit ieri după amiază.
- Și eu la fel. Dar, din câte am înțeles, toți avem
bilete de tratament începând de ieri, suntem într-o
serie.
- Probabil. Ce citiți? Vă văd așa de preocupată
de narațiune!...
Râde cochetă, alintându-se ca o fetișcană:
- O prostioară., o carte de dragoste vândută cu
ziarul!...
Închide volumul între paginile căruia arătătorul
mâinii stângi ține loc de semn de carte. O întoarce,
să-i arate titlul și ca din întâmplare se apleacă în
direcția lui, lipindu și umărul fin de brațul lui.
Samoilă Florei îi prinde mâna cu cartea, o apropie
de obraz, ca și cum altfel n-ar putea citi titlul.
Înțelegându i gestul, femeia surâde larg:
- Ați văzut.?
Apropierea îi provoacă bărbatului o mișcare de
recul. „A dracului lucrare dentară prost executată!
Când a deschis gura, placa de sus a început să-i
joace între cerul gurii și limbă!...?
- Da. Cred că e interesantă povestea. Vă urez
lectură plăcută în continuare! Tocmai mi-am amintit
că mi-am dat întâlnire cu un amic ce vine de la
Băicoi special să mă întâlnească. La revedere!
Dezamăgit, se lasă cuprins de o agitație
nepotrivită în atmosfera de pace ce domnește în
mica urbe balneară. A venit în perla stațiunilor
vâlcene pentru a adăuga în șiragul cuceririlor o
perlă, lucrurile nu pot rămâne așa, imediat trebuie
să se întoarcă la Hotelul „Olănești” pentru
procedură, după prânz are de mers la o ședință de
curenți interreferențiali, apoi are programare la
dușul subacval în piscina acoperită. Apoi vine cina,
iar după cină șansele de a da peste cineva potrivit
scad (știe din experiența anilor trecuți că doamnele
respectabile nu se plimbă aiurea, singure, seara, căci
nu vor să ajungă subiect de discuție pentru
cucoanele virtuoase).
„Lac să fie, că broaște-s destule! ”, se
încurajează. Trece pe lângă un rondou cu trandafiri
roz și albi. Parfumul lor îi stimulează simțurile.
Dorul de o îmbrățișare caldă îi provoacă un frison.
„Dacă mă duc diseară la culcare singur,
înnebunesc!”
Ajuns în apropierea hotelului, o descoperă
aproape fără să vrea. Ca și el, se plimbă cu pași
lenovoși, venind pe alee din direcția opusă.
Observându-i privirile flămânde, se așază pe banca
din fața clădirii.
-	Sărut mâna!, i se adresează.
-	Bună!
- Frumoasă zi, nu-i așa?
-	Minunată!
- Ați obosit?
- Ah, nu. Dar parcă nu mi vine să urc în
cameră.
Vocea îi sună ca un clopoțel, proaspătă,
tinerească, are inflexiuni insinuante, ce-i sfredelesc
lui Samoilă creierul. Raza de speranță ce-a alunecat
asupra lui îi încălzește sufletul.
-	Nici pe mine nu mă trage ața înăuntru. N-ați
vrea să ne plimbăm amândoi până se servește
masa?
-	Ba daaa.
Are trupul plin, dar bine proporționat și se
mișcă grațios, spre încântarea lui.
- Florei mă numesc! Samoilă Florei!
- Lucia. Văduva comisarului Crișan, răposat
anul trecut. Sunt pentru prima oară plecată singură
în lumea largă.
„Tânjește! Dorește!?
- Soția mea, slavă Domnului, trăiește. Dar nu
cu mine.
A fost grosolan. Mișcarea fină a nasului
doamnei îi trădează dezaprobarea.
- Hmmm. m-am exprimat greșit. Vroiam să
spun că soția mea și cu mine suntem despărțiți. Ea
locuiește de câțiva ani în Canada, la băiatul nostru
cel mic. Am mers și eu acolo, dar nu m-am putut
acomoda, așa că am revenit în țară.
- Aaa. înțeleg. Cred că nu vă vine ușor.
- La început a fost mai greu. Dar m-am învățat
cu existența aceasta. Pe lângă dezavantaje, îmi
oferă, uneori, beneficii nesperate.
Zâmbește. Îi atinge cu vârful degetelor dosul
palmei. Ea roșește.
- Bărbatul meu a fost mult timp bolnav.
Moartea lui a venit cumva ca o eliberare., a fost
ceva firesc., previzibil. A trebuit doar să mă
obișnuiesc cu gândul că de acum voi fi mereu
singură.
- Vai de mine! Cum să vă obișnuiți cu gândul
acesta?! Dumneavoastră singură?! Nu se poate una
ca asta! Sunt convins că roiesc pretendenții în jurul
dumneavoastră, doamnă Lucia!
- Spune mi „Lucica?, Sami! Pot să ți spun așa,
nu?
- Ooo, bineînțeles! Mă faci fericit!
Inima lui Florei bate cu putere. „Bingo! E a
mea!?
- Cât de frumos e aici! N-am mai fost niciodată
la Olănești, dar sunt cucerită de panoramă! Presimt
vă mă voi simți minunat aici!...
- Fără îndoială, dragă Lucica!
Galant, se apleacă și rupe un fir de pufuliță. Îi
ia mâna, depune floarea acolo, după care șoptește,
în timp ce îi face palma căuș în jurul delicatei
plante:
- Ascunde-o bine, să nu ne prindă cineva c-am
furat-o! N-am rezistat, trebuia să o culeg, uite ce
bine se potrivește inflorescența florii cu ochii tăi, cu
chipul tău luminos!...
- Mulțumesc, Sami! Ești atât de drăguț!
Simpatic și atent. și.
- Sunt doar un om obișnuit.
- E atât de frumos aici! Magic aproape!
Doamne, câtă armonie!...
Sătul de atâta romantism, nerăbdător să se vadă
cu sacii în căruță, îi ia vorba din gură:
- N-ai vrea, draga mea, ca după masa de prânz
să ne. armonizăm sufletește.?
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
interviu
“Dacă suntem necruțător de
sinceri cu noi înșine, va
trebui să recunoaștem că ne
rescriem biografia cât mai
favorabil în fiecare clipă”
■ De vorbă cu Zoe Petre
Alexandru Petria - Dacă ați avea șansa unei a
doua nașteri, doamnă Zoe Petre, și s-ar putea con-
trola contextul, unde vă duce gândul?
Zoe Petre - Ciudat, nu cred că m-am gândit
vreodată la o asemenea alternativă. Parafrazându-l
pe Platon, m-am bucurat mai degrabă că m-am
născut aici și nu undeva într-un gulag din Siberia,
sau în Biafra. Sigur că aș fi preferat nu atât un
altundeva, cât un altcândva - mai devreme sau
mai târziu, într-o lume liberă. M-am gândit, de
fapt, așa: ce aș fi fost și ce aș fi devenit dacă mă
nășteam și mai ales mă formam ca adult într-o
societate liberă de dictatură? Acum că m-ați
provocat, mărturisesc că a fost imposibil să-mi
creez un avatar de acest fel. Și aș adăuga că,
ținând cont de toate experiențele din ultimul sfert
de secol, de toate întâlnirile, de toate disputele,
de imensa ignoranță a interlocutorilor veniți din
alte lumi sau măcar din alte generații, cred că aș
alege ceva imposibil - o viață în libertate cu
memoria adevăratei mele existențe, inaugurată în
plin război mondial, trăită vreme de 45 de ani în
două variante de dictatură comunistă, și de 25 de
ani în adaptarea la libertate.
- Dar, în acest fel, nu ar fi păcat să fie balas-
tată memoria cu impuritățile existenței din vre-
mea comunistă?
- Ce să vă spun? Că memoria oricăruia dintre
noi nu are cum fi pură, cum ziceți, ci e încărcată
de inevitabile scorii existențiale, unele pure, altele
- mai puțin, că nu există paradis pe pământ -
altunde, poate că da, dar nu-mi permit să
speculez - și că traversarea unor tragice conti-
nente ale istoriei ar fi în măsură să-i confere insu-
lui interior o consistență pe care senina viață de
zi cu zi în vremuri cruțate de restriște poate că
nu i-o îngăduie? Am o povestioară care exprimă
poate mai bine decât pot eu însămi ce vreau să
spun. Întâmplarea datează de la începutul anilor
’70: unchiul meu, Grigore Moisil, vorbea cu un
compatriot plecat în Occident și revenit, în anii
aceia de liberalizare controlată, să-și revadă fami-
lia și prietenii. Se ciondăneau pe teme politice,
până ce, vag exasperat, Moisil i-a spus: “uite ce,
n-are rost să ne certăm ca doi băiețandri dintre
care unul a fost la dame și celălalt nu; du-te mata
la dame, și pe urmă vorbim.”
Evident, ideea mea e (și) expresia faptului că
nu am în realitate nici o alternativă. Așa a fost
viața care mi s-a dat, cu experiențele ei; din feri-
cire pentru mine, am suportat doar senzația
abstract-sufocantă a orizontului închis, exasper-
area în fața absurdului cotidian, umbra amenință-
toare a represiunii posibile, nu realitatea ei con-
tondentă. În termenii de atunci, aveam o exis-
tență privilegiată; ea era însă amputată iremedia-
bil de absența libertății, și asta m-a obligat să o
scrutez mai atent.
- N-am fost chiar explicit. Aveam în minte
toxicitatea experienței perioadei, care seamănă cu
celulele canceroase. Să trăim cu cancerul de
bunăvoie?
- Aș spune că, de vreme ce ne-am vindecat,
poate că n-ar fi bine să uităm ce-am îndurat - și
de ce. Nu vreau să împing prea departe
metaforele astea aparținând mai mult sau mai
puțin sferei patologicului, dar cred că, dacă
anulăm experiențele negative ale trecutului, riscul
de a le repeta ne pândește la tot pasul.
Am să vă spun ce am învățat eu dintr-o expe-
riență istorică ateniană de care m-am ocupat mai
îndeaproape în 1992. În acel an - foarte apropiat
încă de perioada răsturnărilor de regim comunist
din Europa - se împlineau 2500 de ani de la cele
mai importante reforme instituționale care au
deschis la Atena calea către democrație. Toți clasi-
ciștii mai de seamă ai lumii s-au hotărât atunci să
celebreze aniversarea celor două milenii și jumă-
tate de la reformele Alcmeonidului Cleisthenes
din 509/508a.Chr.: congres la Atena, evident, dar
și la Cambridge, unde am avut onoarea să par-
ticip în dubla mea calitate, de istoric al anti-
chității și de martor viu al reinstaurării
democrației în România. Regret și azi că nu am
putut participa și la marele congres atenian, dar
eram atunci în plină campanie electorală, și ce fel
de democrație restaurată ar fi fost aceea pe care s-
o fi abandonat pentru un congres savant?
Mă întorc însă la argument: comunicarea mea
la Cambridge a avut drept temă restaurarea
democrației în diferite momente din Antichitate.
Nu reiau aici un text pe care l-am publicat atunci,
și care poate fi citit în traducere română în volu-
mul meu, Cetatea greacă, între real și imaginar,
publicat în 2000. Ce vreau să spun aici este că, în
acest context, m-am ocupat cu mare atenție de
amnistia care a pus capăt la Atena, în 403 a.Chr.,
unei perioade sinistre de război civil în care oli-
garhii atenieni s-au înfruntat cu apărătorii
democrației și au fost în ultimă instanță înfrânți.
Această victorie a democraților este celebrată și
azi, cum a fost celebrată și de contemporani, mai
ales fiindcă a adus cu sine o foarte severă lege
care interzicea sub pedeapsa capitală orice acuza-
ție în legătură cu acțiunile diferitelor personaje în
timpul regimului sângeros supranumit “al celor
treizeci de tirani”; cu excepția a mai puțin de cin-
cizeci de bărbați care fuseseră în fruntea cetății în
cei aproape doi ani de dictatură, nimeni nu a fost
adus în justiție pentru transgresiunile din timpul
guvernării oligarhice. După expresia lui Aristotel,
legea impunea tuturor me mnesikakein, “să nu
amintească cele rele”.
Or, cercetarea pe care am întreprins-o
dovedește că prețul pentru această nobilă uitare a
fost foarte oneros. Textele contemporane vădesc
frustrări grave, găsesc căi ocolite pentru a exercita
răzbunări piezișe - poate cea mai dramatică ilus-
trare a acestei stări de spirit este procesul și con-
damnarea lui Socrate, care a plătit de fapt în locul
discipolilor săi oligarhi. Sigur că un cumul de
răzbunări înecate în sânge nu ar fi fost de prefe-
rat, dar nici acest simulacru de uitare nu a avut
doar consecințe pozitive. Așa că, ținând seama de
vechiul dicton care spune că aceia care își uită tre-
cutul riscă să-l repete...
- Ceea ce-mi spuneți despre vechii greci îmi
aduce aminte de ce s-a petrecut în Africa de Sud,
după apartheid. Cumva, seamănă.
- Problema relației cu propriul trecut e foarte
complicată și la nivel personal, darămite când e
vorba de mari colectivități. Dacă suntem necruță-
tor de sinceri cu noi înșine, va trebui să
recunoaștem că ne rescriem biografia cât mai
favorabil în fiecare clipă. Sigur, când e vorba de o
fostă dictatură, tentația de a-ți înălța un monu-
ment eroic și corelatul ei - damnarea Celuilalt ca
16
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
unealtă a răului - este aproape fatală oricărei
cunoașteri lucide a adevărului. De aceea, istoricii
sunt îndeobște sceptici în fața memorialisticii. Din
păcate, granița între cele două genuri e din ce în
ce mai confuză, ceea ce nu e salubru. Dar asta e
o altă poveste.
- Dacă vorbim de-o nouă naștere, n-am cum
să nu vă întreb dacă trăiți nostalgia sau părerea
de rău după copilărie!?
- Am amintiri foarte colorate din copilărie. Nu
știu dacă e vorba de nostalgie în sensul propriu al
cuvântului, fiindcă mi-e foarte clar că, în acei
îndepărtați ani, nu aveam conștiința fericirii, pe
care azi o recunosc imediat ca pe un halou strălu-
citor al întâmplărilor care îmi revin în minte.
Sunt sigură că, atunci ca și acum, mă bucuram de
o mie de fleacuri: o poveste cu Albina Maia pe
care mi-o citea tata, câte două pagini pe zi; o
dimineață, la Predeal, când, pentru a mă consola
de faptul că, profitând că eram mai mică, copiii
pe care îi credeam prieteni îmi rechiziționaseră
jucăriile și fugiseră cu ele în curtea vecină, mama
a stat cu mine și mi-a făcut linguri mici și crăti-
cioare pentru păpuși din bețișoare, lemnișoare și
miez de pâine; o prăjitură - precis un
Kremschnitt, asta ceream de fiecare dată - la
cofetăria Verdun de la colțul Bulevardului Pache
cu strada Iancu Cavaler de Flondor; prima minge
de cauciuc de care îmi aduc aminte, din vara lui
’46 - cadou de la Grigri și Viorica, din Turcia, că
la noi nu se găsea cauciuc pentru jucării. Venită
din Turcia, unde Grigri era - spuneam eu grozav
de mândră că pot pronunța un cuvânt așa de
complicat - “ministru plenpotențiarhrhr” (pe vre-
mea aia eram aproape la fel de rârâită ca el) -
mingea se numea Fatma.
Mă opresc o clipă: vremea când toată lumea
cunoștea graseierea de neconfundat a lui Grigore
Moisil, fratele mamii și unul din marii matemati-
cieni ai României, a trecut de mult. E drept că, în
anii la care mă refer, eram mult mai interesată de
calitatea lui de furnizor de bunuri inexistente la
București, mingi și baloane, ciocolată!, porto-
cale!!!, și chiar, supremă trufanda, chewing-gum
americănesc. Ei, da, Turcia era de partea bună a
baricadei, iubeam Turcia, și nici măcar anii succe-
sivi de școală, liceu și facultate în care am tot
aflat cum ne împilau ei, turcii, pe noi, nu au
putut șterge această primă și foarte interesată
iubire. Când am ajuns pentru prima dată în
Turcia, eram femeie în toată firea, mamă de copii,
dar, dincolo de splendorile Bizanțului, de strălu-
cirea Moscheii Albastre, dincolo chiar de rafinata
siluetă a vaselor hittite, am regăsit o Turcie imagi-
nară unde și porumbul fript vândut la colț de
stradă, și sucul de vișine, și peștii fripți pe jar pe
barcazuri legănate de Marmara veneau din același
paradis imaginar de ciocolată, fistic și chewing-
gum. Câte prietenii am câștigat cu o lamă de
Wrigley’s...
Cum spuneam, am multe amintiri foarte viu
colorate din anii copilăriei. Dar fericirea pe care o
poartă cu ele nu e numaidecât de atunci, e de
acum, când le evoc cu bucurie. Da, am avut o
copilărie plină de bucurii, chiar dacă unele
descindeau direct din nefericiri comune: am ajuns
la Sibiu, care a rămas o altă oază cvasi-paradisi-
acă, doar fiindcă la București cădeau bombele; am
avut parte de o călătorie foarte interesantă cu
trenul, de la Predeal la București, suscitând admi-
rația afectuoasă a unor ofițeri sovietici de ambe
sexe, ceea ce mi-a plăcut foarte mult, doar pentru
că România era, vai, sub ocupație. Eram foarte
mândră de mine când reușeam să “prind” zahăr
sau magiun la câte o coadă la magazinul din
colțul străzii, sau când explicam politicos per-
Ana Golici Natură statică văzută de o muscă (2005)
soanelor care veneau să ne rechiziționeze casa că
nu, nu pot s-o facă, fiindcă aveam adeverință de
la Academie - pe care știam să o arăt fără să-i dau
drumul din mână - că, datorită faptului că și
bunicul, Constantin Moisil, numismatul, și tatăl
meu, Emil Condurachi, arheolog și istoric, erau
membri ai Academiei, casa era scutită de rechiz-
iție. Recunoașteți că nu-i e dat oricui să se simtă
important/ă și să se bucure de asemenea dezagre-
abile prilejuri. Poate e o formă de prostie, mai știi
- dar e oricum ceva ce m-a ajutat mereu să trăiesc
fără să-mi pară prea rău.
- Zoe Petre - născută în 23 august 1940.
Țineți minte ceva din război?
- Țin minte o mulțime de întâmplări și amă-
nunte din 1944; înainte de asta, singura mea
amintire legată - indirect - de război sunt cărțile.
În București se deschisese o librărie germană
unde se aduceau și cărți pentru copii, admirabil
Ana Golici
Natură statică văzută de o muscă II (2005), print digital pe hârtie japoneză Kitikata, 58x58 cm
ilustrate. Dacă nu greșesc eu, în același local avea
să se deschidă după război librăria “Cartea rusă”,
unde cărțile de copii erau de asemeni excelent
reprezentate, dar despre “Cartea rusă” poate o să
vă vorbesc mai încolo. Deocamdată, sunt încă la
cărțile nemțești. Aveam una, mai ales, pe care o
iubeam cu ardoare, “Albina Maia” - am mai
pomenit-o; nu mai știu povestea, era ceva despre
o albină-copil care explora stupul și pajiștea, dar îi
văd încă ilustrațiile și coperta maron cu floricele
roz, și o albină galbem și negru pufos. Niciodată
n-am să știu dacă îmi plăcea mai ales povestea
sau faptul că mi-o citea tata într-un ritual matinal
care mă încânta: după ce se bărbierea, dar înainte
să se îmbrace de oraș, tata lua o lingură dintr-un
sirop de anghinare care trebuia “să-i facă bine la
ficat”, și trebuia să stea întins pe pat pe partea
dreaptă, pentru ca siropul, se chema “Agocolin”,
să aibă maximum de efect. Ăsta era momentul
delicios în care îmi citea.
Pe scurt, războiul era pentru mine o carte fru-
mos colorată - și, din când în când, o voce care
spunea solemn “Aici, Radio Londra”, dar asta se
întâmpla doar noaptea, așa că nu eram sigură că
nu am visat. În martie ’44 însă s-a schimbat ceva
destul de important: bunica Vanda și cele două
surori ale tatii au fugit de la Iași unde bombarda-
mentele erau tot mai grele - mi s-a explicat ce
înseamnă evacuat - și au venit să locuiască cu
noi. Atunci mi-am pierdut camera separată, privi-
legiu pe care nu-l voi redobândi decât după
aproape o jumătate de secol.
Una peste alta, totuși, mă bucuram de lărgirea
familiei. E adevărat că, după-amiezile, era oricum
distractiv: fie că mă lua mama cu ea la Arhive
când era de serviciu după masa, și mă jucam în
frumoasa curte a bisericii Mihai Vodă, pe care
bunicul Moisil izbutise, când încă era Director
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
17
Black
Pantone 253 U
General al Arhivelor Statului, să o transforme în
teritoriu oficial interzis pentru manifestările
legionare, care se refugiaseră la Sf. Ilie Gorgani;
fie că mă ducea Tanti Zoe la bunici, pe strada
Stupinei, perpendiculară celei unde locuiam noi,
strada Zefirului. Numele astea, mai ales Zefirului,
îmi plăceau foarte mult. Și la bunici era foarte
bine, bunicul Costică îmi spunea povești și îmi
cânta “Drumbun, drumbun toba bate, drumbun
brav român!” iar bunica Elena mă învăța tot felul
de lucruri interesante, și, mai ales, decupa cu for-
fecuța ei literele de-o șchioapă din titlul ziarului
“Universul” - pe care îl citise la cafeaua cu lapte
matinală, bunica era pasionată de politică - și mă
lăsa să le regrupez în voie, cu condiția să spun cu
glas tare ce a ieșit. Așa m-am pomenit citind, nici
nu știu exact când.
Da, astea erau foarte interesante, dar cele
două mătuși erau încă mai interesante. Bunica
Vanda - mai puțin, nu-și prea bătea capul cu
mine, avea destulă treabă să-și răsfețe fetele, și
mai ales pe cea mai tânără, Lucia, frumoasă și
mofturoasă ca o prințesă din povești. Cred că mai
târziu mi s-a explicat că Lucia era nefericită, abia
ce se măritase cu un tânăr avocat și acesta fusese
mobilizat în linia I a frontului, dispărând fără
urmă la Stalingrad. Lucia era oricum nefericită din
fire, și starea asta se va agrava în timp până la
psihoză. Adina însă era veselă atunci și mă iubea
foarte mult, îmi spunea Chiț, ca personajul din
altă carte favorită din acei ani, “Familia
Roademult” - un șoricel mic, isteț și foarte iscodi-
tor, pe care îl îndrăgisem. Adina avea talentul de
a se lăsa “păcălită” de mine fără să se plictisească,
în ciuda faptului că repertoriul meu de păcăleli
era limitat: în fiecare seară, de exemplu, primeam
câte un ou moale, și adoram ca, după ce-l mân-
cam, să întorc coaja în păhăruț ca să pară oul
intact și să-l ofer generos unui adult. Spre deose-
bire de mama, care se lăsase păcălită de câteva ori
și pe urmă mi-a spus că sunt fetiță mare și trebuie
să înțeleg că ea știa prea bine că am mâncat oul,
doar ea mi-l dăduse cu lingurița, Adina juca min-
unat scena dezamăgirii, seară de seară, și eu mă
prăpădeam de râs.
Într-o dimineață pe care mi-o amintesc foarte
bine, chiar dacă am datat-o mult mai târziu, eram
în casă cu Tanti Zoe și cu bunica și “fetele” când
le-am văzut brusc repezindu-se în curte și ascun-
zându-se sub tufa de liliac. Tanti Zoe m-a luat de
la fereastră, unde mă uitam nedumerită la ges-
turile lor dramatice și inexplicabile, și m-a poftit
să jucăm “Hora Unirii”, pe care o cântam amân-
două cu mare elan; în mod particular, chestia cu
sorbitul îmi plăcea, țin minte, probabil și din
cauza asonanței, dar mai ales fiindcă eu nu
aveam voie să sorb cu zgomot, și Hora părea să
legitimeze un comportament altfel interzis.
-	Să zăbovim mai pe larg și asupra lui Grigore
Moisil...
-	Depinde câtă răbdare aveți, eu am
nenumărate povești cu și despre Moisil „în papu-
ci” (când eram adolescentă mi-a plăcut o carte
care se intitula Anatole France en pantoufles).
Dintre primele amintiri: Grigri era foarte rârâit,
graseia puternic. Când aveam, cred, trei ani, Tanti
Zoe făcuse rost de un costum de Moș Crăciun și
de barba aferentă, din vată, și l-a convins pe
Grigri să se deghizeze; doar că vocea lui era
inconfundabilă, așa că am declarat imediat: mai
întâi am crezut că e Moș Crăciun, dar pe urmă a
vorbit și am înțeles că e Grigri!” Partea amuzantă
e că nu am fost deloc dezamăgită, toată aventura
m-a distrat la culme și nu am dedus de aici că nu
Ana Golici Natură statică văzută de o muscă VII (2005) print digital pe hârtie japoneză Kitikata, 58 x 58 cm
există Moș Crăciun, asta a fost o descoperire trep-
tată care nu m-a dezamăgit deloc, dimpotrivă
parcă.
Avea ureche muzicală foarte bună și cânta în
duet cu Viorica, soția lui, cântecele foarte
amuzante. Când a știut că va fi ambasador la
Ankara, a compus el însuși un cântec foarte
amuzant, „Domnul Ambasador s-a lăsat de băut”,
pe care regret că l-am uitat aproape complet, țin
minte doar că domnul ambasador nu mai bea
decât apă de Karlsbad...
Grigri era foarte afectuos, dar nu se copilărea,
dimpotrivă, mă trata ca pe o domnișoară cu mult
înainte să merit un asemenea tratament; pe la 13
ani, m-a învățat cum să-mi las mâna ca să fie
sărutată, explicându-mi că există o anumită grație
obligatorie și o reciprocitate a gesturilor. Altă
dată, m-am întâlnit cu el pe Calea Victoriei, chiar
lângă Capșa; eu veneam de la liceu, el - de la fa-
cultate, și m-a invitat la o înghețată: „Ce vrei? un
«Parfait», un «Coupe Jacques?». „Ce e aia «Coupe
Jacques?»“, am întrebat. „Vai de mine, nu știi ce e
«Coupe Jacques»?! Nu se poate!“. Întâi însă mi-a
scris numele desertului pe o hârtie - era foarte
didactic din punctul ăsta de vedere, ca să știu că
e „coupe“, nu „cupjac“, cum pronunță repezit
chelnerii români. Mi-l amintesc la un curs de
matematici pentru umaniști - a inițiat un aseme-
nea curs cu un succes nebun la sfârșitul anilor ’60
- spunând „cum am scris și în Contemporanul”
și întorcându-se imediat la tablă ca să scrie
Contemporanul.
De la una dintre conferințele pentru umaniști,
nu știu de ce, am păstrat mai multe amintiri decât
de la altele. Cine știe cum bătea vântul în ziua aia.
A deschis discuția Sanda Golopenția, care era atun-
ci în culmea gloriei ei românești; puțin timp după
asta a plecat în SUA și și-a făcut și acolo o faimă la
fel de binemeritată. Ea a început prin a spune că,
trebuind să vorbească în deschiderea unei confer-
ințe a lui Moisil, se simte ca D.I. Suchianu vorbind
înaintea unui film cu Greta Garbo. Erau anii de
glorie ai Cinematecii din București, și Suchianu era
spiritus rector al acelor programe, doar că person-
ajele paralele - Suchianu care era relativ bătrân și
cam smochinit, în vreme ce Sanda Golopenția era
tânără și grațioasă, dar mai ales echivalența între
Moisil și Greta Garbo - au rămas absolut memora-
bile. Îmi amintesc apoi că Sanda Golopenția ne-a
relatat rezultatele preliminare ale unei cercetări de
semiotică pe care o întreprindea, și care consta într-
un chestionar adresat proprietarilor de restaurante
din Franța, pe care îi ruga să explice de ce își
botezaseră localul așa cum se numea el. Nu știu
dacă proiectul s-a încheiat cu un rezultat notabil,
dar m-a încântat faptul că se intitula La Rotisserie
de la Reine Pedauque. Ați ghicit probabil că
Anatole France era - este și azi - unul dintre autorii
pe care i-am frecventat ades, indiferent de faptul că
sentimentalismul discret și auto-ironic al textelor
lui, invariabil desăvârșite stilistic, nu mai e prețuit
de generațiile lui Genette, Henry Miller sau
Nabokov. Mă întreb dacă succesul lui Andre
Makine nu îndeamnă la o reevaluare a acestei de-
licate forme literare. Dar să lăsăm asta. Moisil
schița în acele strălucite expuneri ceea ce avea să
devină, în ciclul de conferințe de la Urbino - atunci
Mecca studiilor europene de semiotică - Logica
raționamentului nuanțat; din câte știu, conceptul s-
a impus cu brio în logica matematică, alături de
noțiunile fuzzy ale lui Zadeh, cu care dialoga, dar
mă tem că, în domeniul cercetării umaniste, căruia
îi era destinat cel puțin în parte, nu a avut dez-
voltarea pe care am fi așteptat-o.
(fragment din volumul în lucru
“Convorbiri cu Zoe Petre”)
Interviu realizat de
Alexandru Petria
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
politica zilei
Marinarul, parașutista si un
pisicuț pentru viitorul “nostru”
Petru Romoșan
omânia e ceea ce se vede. Și nimic mai mult.
LZ Iar ceea ce se vede e urât, vulgar, sărac, foarte
X Xtrist, deși atât de zgomotos. O copie stângace
a unei presupuse democrații de care-și bate joc toată
lumea, de la Londra (presa britanică) până la
Moscova (vicepremierul Rogozin etc.). Dar „noi” ne
„simtem” bine și avem multe „succesuri”. „Noi”
suntem acel grup ceva mai extins care a pus laba pe
țărișoară după asasinarea Ceaușeștilor. Cu ajutorul
străinilor de la Est și de la Vest. Cu minștri mulți, cu
deputați și senatori și mai mulți, cu miliardari de
carton de toată jena, interlopi și bișnițari de baltă, cu
ziariști aproape analfabeți, de fapt ingineri ratați, care
nici măcar nu mai scriu, doar vorbesc la televizor, că
e fără reguli și fără răspundere, verba volant.
Republica teletranziției și a Internetului.
Elena Udrea, neverosimila candidată la
președinție, repetă cu oarece retorică disperată că pe
dânsa o interesează votul lui Băsescu. Știe ce știe
pâmpa (de la PMP)! Votul lui Băsescu poate fi mai
tare decât votul a 7,4 milioane de români banali. S-a
văzut limpede și la referendum. Pentru că în
democrația de mucava de la București contează trei
elemente: securiștii, banii și euro-americanii. Cele trei
elemente sunt reprezentate la vârf de un grup foarte
restrâns, mic de tot, un fel de „Cupolă”, un fel de
„Comisie” (inventată cândva de Lucky Luciano) la
care, evident, Traian Băsescu are acces de mai bine
de zece ani. Și dacă acel grup „te votează”, ești
președinte. Știe madam ce știe! Experiențele de prin
birourile Cotrocenilor sau participarea la grupul de
interese dubioase Bitner-Petrache-Cocoș își spun
cuvântul.
Acel grup, Sistemul, „Comitetul”, pare să fi decis
deja de ceva vreme, de vreo trei-patru ani: Victor
Viorel Ponta. Și chiar dacă lui Traian Băsescu nu-i
place, n-are ce face, se supune, c-așa-i în Sistem. Iar
Comitetul a votat. Dar și Elena Udrea își are locul ei
deloc neglijabil. Ce argumente are în campania
electorală Victor Viorel? Păi, nu prea are. La fel cum
n-a prea avut în ultimii doi ani și jumătate de când e
prim-ministru. Și totuși... Cu „Jos Băsescu!” a
câștigat deja trei rânduri de alegeri: locale,
referendum, generale. Unde au mers trei va merge și
al patrulea, prezidențialele. Și cine altcineva
întruchipează mai bine „Jos Băsescu!” decât
cunoscuta săritoare cu parașuta, Elena Udrea?
Cristian Diaconescu? Monica Macovei? Klaus
lohannis? Dan Diaconescu? Nici pomeneală! Elena
Udrea e însuși Traian Băsescu, dacă nu cumva
începând de săptămâna asta chiar mai mult decât
atât. Pentru că Traian Băsescu e trecutul, Elena
Udrea mai poate fi viitorul. Desigur, un viitor mic și
sumbru, care ne va bate tuturor la ușă. Cu
candidatura sa, Elena Udrea îl poate deci ajuta
enorm pe Victor Ponta. E bau-baul băsist
indispensabil.
Cât se mai poate duce România la vale? O
întrebare grea, la care nu avem încă răspuns. De ce
ar fi Victor Viorel încă doar un biet pisicuț (Băsescu
dixit)? Pentru că nimeni nu poate servi mai bine
interese obscure, interne și externe, ca să terminăm
odată pentru totdeauna cu România, decât un
pisicuț. De aceea „pisicuțul” a fost numit de două
ori prim-ministru de Băsescu și tot de aceea a fost
avansat surprinzător mai înainte pe scaunul de
președinte PSD. Dar „pisicuțul” promite să se facă
mare, poate chiar un tigru carpatin. De pluș,
bineînțeles. Sistemul a hotărât că trebuie să fim
pedepsiți și cu Victor Viorel, după Băsescu, Năstase,
Iliescu și Ceaușescu. Pentru că asta merităm, dacă nu
ne-a plăcut socialismul multilateral dezvoltat. Și, în
plus, Victor Viorel va asigura „stabilitatea”. Încă un
președinte pentru „liniștea noastră”.
Piesa de teatru politic, comedia, tragicomedia din
România care se joacă în aceste zile și se va juca și
în lunile următoare, până în decembrie, pare scrisă
de mult. Autorul sau mai degrabă autorii, Comitetul,
par lipsiți de talent, vulgari, stupizi și cinici. Am
stabilit mai devreme că Elena Udrea joacă în piesă
rolul băsismului detestabil, pe modelul „scuipați
aici!”. Dar ce rol joacă junele prim Klaus Iohannis?
De ce a fost nevoie să fie tras pe linie moartă Crin
Antonescu, cel care ne-a agresat vreo trei ani cu
candidatura sa, și adus în față marele comic serios
de film mut Klaus Iohannis? Pentru că Antonescu
era incapabil să înțeleagă directivele și să se supună
disciplinat Sistemului. În plus, l-ar fi bătut măr pe
Victor Ponta în dezbaterile televizate. De acord, dar
de ce totuși tocmai Iohannis? Pentru că Victor
Ponta, român și ortodox, îl poate surclasa ușor, la
pas, pe Klaus Iohannis, neamț și luteran. E reiterată
experiența de succes din anul 2000 cu Vadim Tudor
în turul doi contra prea de tot uzatului Ion Iliescu.
L-au susținut pe Ion Iliescu cu inima deschisă până
și guralivii disidenți ai Sistemului („nu mai avem de
ales între reforma lentă sau rapidă, între un partid
sau altul, ci între democrație și dictatură, între
libertate și tiranie” - Apel GDS). La fel ar trebui să
fie susținut și românul ortodox Victor Ponta de
Moldova, Muntenia, Oltenia și Dobrogea, care nu
vor înțelege de ce ar trebui să aibă un voievod
neamț. Ideea e simplă și măreață, trebuia numai să-ți
treacă prin cap. Și ce rol ar avea în această piesă
scrisă de Comitet Călin Popescu Tăriceanu și Monica
Macovei? Sunt doar rezerve, ca la fotbal, în caz că
se accidentează titularii, respectiv Ponta și Iohannis.
Nu e clar ce rol le-a fost rezervat, dacă le-a fost
rezervat vreunul, lui Teodor Meleșcanu și, mai ales,
lui Mircea Geoană, care parcă și-a suspendat
veleitățile de candidat.
Oricum, n-avem nici un motiv să ne mai batem
capul, Sistemul s-a ocupat de toate. Și-a pregătit și
un buffer de peste 3 milioane de voturi rezultat
dintr-o înțepenire a listelor electorale la 18,3 milioane
de posibili votanți, plus o rezervă incontrolabilă de
votanți în străinătate, de ordinul a 500 000, deși
știm cu toții că suntem mult mai puțini votanți, ceva
peste 15 milioane, dar nu putem nicicum să ne
numărăm om cu om - Comitetul se opune. În țară
au mai rămas 19,94 milioane de locuitori la 1
ianuarie 2014, față de 23,1 milioane în 1989 (cf.
INS). Rămâne de văzut doar cât de tare se vor
plictisi și poate chiar enerva spectatorii piesei de
maxim prost-gust de la care se așteaptă un vot
dinainte convenit.
(Text preluat de pe blogul Editurii Compania)
■
opinii
Printre tovarășii de drum
Puși Dinulescu
k â i-aduc aminte, era pe la-nceputul anilor ’90
/\ și-un prieten al meu dorea să se
X ▼ xprivatizeze. Fiindcă toată lumea se
privatiza.
Întâi s-a pus pe capul unui vecin, care era mai
priceput la bucătărie, să se-apuce să facă-mpreună
plăcinte, pe care să le vândă acolo, în stația de
autobuz de lângă ei. Dar n-au făcut nimic.
A zis atunci că cercul lui de prieteni și vecini
e prea mic și-a ieșit la drumul mare. Și-a dat peste
un băiat, care, după ce vânduse ziare pe la metrou,
se haladise. Iar prietenul meu deținea un spațiu
foarte generos. Și s-au gândit să facă o tovărășie. El
punea spațiul, iar ăla banii.
Omul cu banii avu și o vorbă:
- Dom’le, eu m-asociez! Mai spune și la alții! M-
asociez la orice, cu oricine!
Noroc de faptul că prietenul meu nu era bou și
și-a dat seama cu cine are de-a face. Așa că i-a dat
pași îmbogățitului de la metrou.
Dar ciobanul din Miorița se pare că nu și-a găsit
nici el tovarășii de drum cei mai potriviți.
Și nici Tătărăscu sau alții, care s-au înhăitat cu
comuniștii între 1944 și 1947.
Despre domnul Crin Antonescu ce să mai vor-
bim?
Totuși, are mână bună. După ce l-a făcut pe
domnul Victor Ponta prim-ministru, l-a făcut (indi-
rect) și pe domnul Tăriceanu președinte al
Senatului, iar pe domnul Klaus Johannis președinte
al Partidului Național Liberal. Acum toți trei can-
didează la președinția României, doi din ei chiar cu
șanse majore. Iar domnul Crin Antonescu a plecat
singur, deși își dorea cu ardoare el funcția, pentru
care era și desemnat candidat, fără a avea un con-
curent serios atunci.
Ce s-o fi-ntâmplat? Și-o fi pierdut mințile sau
vreunul din concurenții lui politici l-o fi chemat în
ajutor pe Aliodor Împărat Manolea?
Nu știu de ce, dar eu mă gândesc tot la cioban-
ul din Miorița, care, deși avertizat de oaia spioană,
nu-și pune mintea cu asasinii, preferând o victorie
morală.
Ceea ce nu poate totuși decât indigna o opinie
publică destul de coruptă, în care liderii ei se
exhibează în apostoli ai bunului simț și ai onoarei.
Pastorul Gâdea l-a atacat ca pe Satana, domnul
Ponta l-a taxat cu miștouri mai mult sau mai puțin
haioase, iar impenetrabilul, devoratorul, acidul sul-
furic al presei românești, care este domnul Cristian
Tudor Popescu, l-a halit în văzul lumii cu tot cu
fulgi, carne și sânge.
Dar domnul Crin Antonescu, dincolo de lumea
sălbăticiunilor care l-au devorat, a rămas mai
departe și rămâne, continuând povestea aceea
despre superioritatea morală a monarhului ascuns,
dar legitim.
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
19
Black
Pantone 253 U
diagnoze
Virgil I. Bărbat - un gânditor
de referință (II)
Andrei Marga
Primul volum publicat de Virgil I.Bărbat a fost
o semnificativă confruntare cu A.C.
Popovici, cunoscutul fruntaș ardelean, în
problema priorităților de dezvoltare. Ocazia a fost
lucrarea întitulată Naționalism sau democrație?
(Minerva, București, 1910), în care A.C. Popovici
generaliza dezbaterea care a avut loc în capitala
imperiului austro-ungar asupra națiunilor ca și
comunități în două teze: teza după care
apartenența națională este un fel de cadru
transcendental al oricărei acțiuni omenești și teza,
corelată, după care democrația - inaugurată de
Revoluția franceză și dusă mai departe, pe umerii
lui Rousseau și Condorcet, de fondatorul
sociologiei, Auguste Comte - ar fi cea mai mare
primejdie pentru comunități. Virgil I. Bărbat
reacționează cu volumul „Naționalism” sau
„democrație”? (Socec, București, 1911), în care
supune unei critici amănunțite tezele. Ocazia el o
folosește pentru a-și stabili opțiuni proprii în
privința conceperii societății și a priorităților
societății românești.
Teza proprie lui Virgil I. Bărbat este că nu
democrația este de vină pentru degradarea vieții
din jur, ci proasta folosire a democrației. „Răul cel
mare - scrie el - nu este tăria democratismului, ci
slăbiciunea celor ce ar fi să ia în mînă conducerea
vieții de mîine și a celei de azi, slăbiciunea lor
fizică, metafizică și socială, micimea lor; răul cel
mare e slăbiciunea fizică, dar, mai ales azi,
slăbiciunea sufletului poporului întreg, popor care
începe să nu mai poată crede, nici el, în valorile
cele vechi, în valorile metafizice, sociale... ale
trecutului și noi n-am găsit, n-am știut a găsi alt
ideal care să-l poată subjuga, n-am putut duce o
viață care să-l poată prinde, așa cum este el,
democrat, în complexul unui sistem de viață, din
care să nu lipsescă nici știința, dar nici credința,
nici democratismul desăvârșit, dar nici
aristocratismul etc.... și disperați ne-am pus să
învîrtim deasupra capetelor noastre fantoma
naționalismului și drept orice opoziție, în contra
democratismului, a vieței, am început să scoatem
măștile tradițiilor trecutului, conservate cu
sfințenie de dușmanii timpurilor posterioare lui
48” (p. 60-61). A.C. Popovici susține că
democrația este răul, în vreme ce acesta vine din
cu totul altă parte: „nevoioșia (lipsa de voință,
NM) și inferioritatea claselor de sus” (p.6). Virgil
I. Bărbat propune trecerea în spatele opoziției
dintre democratism și aristocratism și asumarea
„vieții” - a „nevoilor acesteia, în datoriile pe care
forma ei actuală le impune, în chipuri diferite,
celor de sus și celor de jos, tuturor acelora care
luptă pentru stabilirea bazelor culturii viitorului,
pentru găsirea echilibrului cultural propriu
timpurilor ce vin (p.7)” -ca punct de plecare al
conceperii societății. Prioritatea nu este revenirea
la trecut, ci angajarea activă a viitorului ținînd
seama de ansamblul trebuințelor omenești, care
nu se lasă reduse la identificarea națională, chiar
dacă o includ. Din punctul său de vedere, A.C.
Popovici rămîne inevitabil la apelul „formalist”
(p.29) de cultivare a națiunii, căci „trece cu
vederea elementul activ, sufletul instituțiilor de
care se ocupă și, cînd e vorba să arate răul din
mijlocul nostru, nu-l poate vedea. Domnia sa ne
arată numai un simptom al boalei, simptom pe
care ni-l dă drept cauza ei. Leacul pe care ni-l va
recomanda domnul Popovici nu va putea fi, nici
el, cel bun” (p.55). Rezultatul general la care
ajungea Virgil I. Bărbat în prima sa carte a fost
abordarea societății românești din perspectiva
unei democratizări luată în serios, care va putea fi
ea însăși suportul mîndriei naționale.
Virgil I. Bărbat a intervenit în dezbaterea
asupra dezvoltării din România în primele decenii
și cu deosebire după primul război mondial, pe
fondul creat de exproprierea marilor moșii
boierești, pe care a salutat-o. El a promovat atunci
teza după care expropierea moșiilor boierești și
trecerea pămîntului în posesia „plugarilor” trebuie
urmată de a doua expropriere - „exproprierea
neștiinței de carte” (Dinamism cultural, Lepage,
Cluj, 1928, p.8). Numai aducîndu-i la școală pe
plugari aceștia vor face față unor vremuri în care
se călătorește cu trenul și avionul și se produce pe
scară mare. „Un om prin școală - argumenta el -
trebuie să fie mai bine preparat pentru viață,
pentru viața muncii și cîștigului, pentru aceea a
bucuriei și a sufletului, pentru viața
cetățenească”(p.9).
Termenul care captează vederile lui Virgil I.
Bărbat asupra dezvoltării României este
„democratizarea” mai departe a statului și
societății. El are în vedere explicit „dispariția
monopolurilor” de orice fel, „împărțirea
pămînturilor la țărani”, „țărmurirea drepturilor
patronilor”, prevalența „cuvîntului celor mulți în
politică”, „recrutarea conducătorilor după merit”.
Diferența, de asemenea explicitată, de orice
egalitarism și de orice nivelare este marcată de
Virgil I. Bărbat astfel: nu trebuie ca odată cu
împățirea pămîntului să cadă „respectul pentru
ideea de proprietate”; odată cu votul universal să
cadă și importanța reprezentării politice; odată cu
promovarea după merit toți să de conbsidere că
sînt pe același plan și au îndreptățirea să conducă
(p.11). El avea sentimentul că s-a intrat într-o
perioadă de „anarhie” socială, dar socotea că
aceasta se corectează prin „cultură” și „educație”.
„Numai democratizînd cultura vom completa cu
folos democratizarea socială a zilelor noastre.
Numai făcînd lucrul acesta vom face pe oamenii
deveniți cetățeni să simtă în fața vechilor idealuri
altceva decît ură a oricărui ideal, ură a oricărei
șefii” (p.16). Virgil I. Bărbat a repetat de multe ori
că „autoritarismului” din societate îi este mereu
superioară soluția sprijinirii pe „datoria” resimțită
de către cetățeni care au beneficiat suficient de
„educație” și „cultură”.
4 ’
Pentru Virgil I. Bărbat cultura - înțeleasă, cum
spune în discursul Premisele umane ale culturii
moderne (Extensiunea Universitară, Cluj, 1925-
26), drept „rezultatul apropierii celor doi factori
scoși în relief de viața modernă, adică al mediului
și al omului” (p.28), așadar ca interacțiune dintre
omul ce prelucrează realitatea și mediu - este
hotărîtoare în societate. Era, de altfel, cu totul
firesc ca cel care a consacrat o monografie lui
Nietzsche să fie captat de argumentele celebrului
filosof privind importanța trăirii cultivate a lumii
în configurarea vieții oamenilor. Pe de altă parte,
în aceeași direcție presau nevoile României, așa
cum acestea erau percepute de un sociolog
convins că Auguste Comte a avut dreptate să
delimiteze marile perioade ale istoriei umanității
ca perioade înăntrul evoluției spiritului.
Răspîndirea culturii este, oricum, pentru Virgil I.
Bărbat, cheia de boltă a soluționării problemelor
de dezvoltare a României. El a luat pe cont
propriu o argumentare pe care Max Weber o
consacrase în sociologie, care vede o dependență
strînsă a societății de acțiuni și a acestora de felul
în care oamenii trăiesc realitatea, fel dependent, la
rîndul său, de cultura împărtășită. Spus cît se
poate de direct, România nu se va putea
moderniza dacă nu sînt moderne chiar mijloacele
culturale pe care le pune în lucru.
Pentru români două solicitări istorice devin -
în concepția lui Virgil I. Bărbat - chiar imperative
de neocolit. Primul este înlocuirea tentației
„pesimismului” și a „concepției tragice a
existenței”, cu „principiul înnoirii permanente a
claselor conducătoare prin elemente destoinice
venite de jos” (Virgil I. Bărbat, Dinamism cultural,
p.6). „Sancțiunea sănătoasă pe care acest principiu
o dă meritului și nemeritului” este cea care ține
trează conștiința posibilului și motivează acțiunea.
Al doilea imperativ este trecerea de la înțelegerea
elitistă a culturii la înțelegerea ei în profunzime
democratică. În lumina acestia, „problema culturii
nu mai este... o preocupare de specialiști numai.
Ea este problema poporului întreg, problema cea
mare a fiecărui popor, în ea mijind răspunsul la
toate întrebările, mari și mici, ale vieții omenești.
De aceea, problema culturii va trebui să iasă din
cadrul strîmt al vechilor instituții de cultură și ia
locul în centrul vieții, devenind focarul de la care
să se încălzească toate manifestările vieții. În felul
acesta, instituțiile de cultură, ele înșile, vor trebui
să devină copilul răsfățat, templul de voință, al
popoarelor moderne” (Ibidem, p.6). Virgil I.
Bărbat susținea fără ezitare că „schimbarea cea
mare, singura care va face din poporul românesc
un popor cu adevărat la înălțimea constituției lui,
rămîne tot răspîndirea culturii. Numai aceasta va
putea înlătura definitiv guvernele rele din țară”
(Ibidem, p.225). De aceea, urgențele României,
devenită instituțional democrație, sînt, în opinia
sa, eminamente culturale
În consecința conceperii culturii drept condiție
a dezvoltării moderne, Virgil I. Bărbat a lansat în
România tema reorientării școlii. El considera că
„dintr-o școală a cărții, școala noastră trebuie să
ajungă cea mai înaltă școală a vieții”,
„întocmindu-se după nevoile și firea poporului de
la noi” (Ibidem, p.9). El era convins că
modernizare înseamnă raționalizare, iar „aceasta
reclamă, într-adevăr, să se facă tot posibilul, în
vederea valorificării sau scoaterii la lumină și a
utilizării maxime a tuturor forțelor omenești de
care dispune o țară” (Ibidem, p.204). ?i chelnerul
și oricare om care exercită o muncă, oricît de
simplă pare, se cuvine prețuit pentru ceea ce
izbutește să facă, nu în funcție de profesiunea sa.
El a considerat că viziunea americană, după care
„un popor care are dreptul să se guverneze
trebuie să fie instruit” este de luat ca fir
călăuzitor în deciziile de politică culturală
(Ibidem, p.42). El a elogiat reforma școlară a lui
Spiru Haret, ca „început” bine orientat al „operei
de înălțare a culturii naționale”, prin îndreptarea
școlii spre toți cetățenii, și a propus completarea
acestei reforme. El a fost de părere că în treburile
școlii „opinia poporului” trebuie să conteze, dar
„specialistul” are greutate hotărîtoare (Ibidem,
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
p.26). „Ceea ce ne rămîne să facem acum - scria
el - este să lărgim și bazele culturii, întinzînd-o la
tot poporul și înfrățind-o cu acesta”(Ibidem,
p.20). În acest scop, Virgil I. Bărbat și-a asumat
mai multe inițiative, unele după modelul
impactului exemplar al învățămîntului american
în viața societății, cum a fost cea mai cunoscută
acțiune a sa - crearea „Extensiunii universitare” de
la Cluj (1924), ca instituție menită să concretizeze
rolul social al universității. „Extensiunea
universitară - argumenta Virgil I. Bărbat - nu
ambiționează să facă savanți sau pseudosavanți.
Ea nu ambiționează decît să ajute pe fiecare om
să devină un adevărat <om modern>, adică un
om care să înțeleagă tot mai bine realitatea din
jurul lui, locul lui în ea, felul și necesitatea
idealurilor în această realitate, precum și drumul
cel mai potrivit pentru înfăptuirea acestor
idealuri. Fiecare om trebuie să devină un punct
viu, o legătură dinamică între baza și vîrful
piramidei culturale a poporului întreg. Iar pentru
aceasta trebuiesc multe, dar printre toate, trebuie
tot mai mult și conștiința acestei legături” (Virgil
I. Bărbat, Florian Ștefănescu-Goangă, Extensiunea
universitară, Editura Extensiunea universitară,
Cluj, 1925, p.41-42). Altfel spus, numai cu
oameni conștienți deopotrivă de libertățile și de
răspunderile lor se poate asigura dezvoltarea în
forma modernizării.
Virgil I. Bărbat a îmbrățișat programatic
soluția democratizării. El știa foarte bine cît de
mari sînt discrepanțele din societatea României și
cît de mult este de făcut pentru a-i ridica cultural
pe cei socotiți de jos. Acestei ridicări el i-a
consacrat cea mai mare parte a reflecțiilor sale. El
a fost, însă, tot atît de conștient de răspunderea
celor care ajung să-i conducă pe ceilalți - în fapt
de nevoia unei vaste reconsiderări a profilului
elitei politice și culturale ce conduce în societate.
Observațiile de la care a plecat sînt profunde și
bat adînc în istorie.
Virgil I. Bărbat a sesizat carențele de formare
culturală a politicienilor din țara noastră, care îi
fac pe aceștia să caute titluri academice după ce
au ajuns în funcții. „La noi politicienii ajung
specialiști: miniștri de industrie, de lucrări
publice, de instrucție și așa mai încolo. În alte
părți, specialiștii ajung miniștri și uneori șefi de
stat. O diferență care spune multe, nu?”
(Dinamism cultural, p.185). Carențele
politicienilor au și alt aspect. „Adăugați acum, la
toate cele spuse mai în urmă și concesiile,
tragerile pe sfoară, bucătăria întreagî în sfîrșit,
necesară mersului înainte al mașinei unui partid
și veți înțelege prăpastia dintre oamenii lumii
formelor și aceia ai lumii interne, dintre politică,
așa cum ne-a formt-o lumea modernă și cultură”
(Ibidem, p.215). El a semnalat carierismul care a
cuprins politicienii, care face ca aceștia să ignore,
după instalarea în funcții, opinia celorlalți,
cerîndu-le de fapt „supunere orbească”, în vreme
ce ei se ocupă de „îmbogățirea prin politică”
(Ibidem, p.207).
Teza lui Theodore Roosevelt, din celebrul
discurs al președintelui american la universitatea
din Sao Paolo, după care „civilizația” presupune
„caractere”, iar „caracterul” reunește „curajul”,
incluzănd „inițiativa”, „cinstea” și „bunul simț”
(Ibidem, p.207) a fost împărtășită manifest de
Virgil I. Bărbat. El a acuzat energic „oportunismul
bizantin”, care face ca la noi cărturarul să se
adapteze la împrejurări, în loc să judece
independent și să promoveze o opinie proprie și
responsabilă față de interesul public (Ibidem,
p.218). El a acuzat lipsa angajării în cauze publice
din rîndurile profesorilor universitari, ca și ale
tinerilor titrați, în termeni severi: „dacă profesorii
universitari ne-au dat icoana senilității timpurii a
Ana Golici	The Biggest Flea on Earth, (1993/2009),
118 panouri de sticlă sablată, expuse la Bienala de
grafică, Ljubljana, 2013
intelectualității române, masa cea mare a
absolvenților școlilor noastre medii și superioare
ne-au dat-o pe cea a senilității noastre morale”
(Ibidem, p.206). El a arătat că o societate nu-și
rezolvă problemele dacă oamenii se consideră pe
sine doar simplii „funcționari” într-un angrenaj de
care răspunde mereu altcineva și că „fuga din fața
luptei” cu asprimile situațiilor nu se poate
justifica (Ibidem, p.207).
Autorul Dinamismului cultural a sesizat cu
toată claritatea că „teoria formelor fără fond”,
care a întreținut dezbaterea asupra stărilor de
lucruri din țară, nu este destul de profundă. Ceea
ce a contat în istoria României - după părerea lui
Virgil I.Bărbat - a fost împrejurarea că „fondul”
nu a fost atins prin măsuri destul de hotărîte,
care să deschidă posibilități pentru oameni din
diversele straturi de se exprima în treburile
societății și de a împrospăta la timp garniturile de
conducere și elitele culturale (Ibidem, p.212).
5
Virgil I.Bărbat avea înzestrarea, inclusiv de
natura formării intelectuale (ceea ce rămîne,
totuși, rar la noi!), încît să elaboreze una din
concepțiile de referință din țara noastră în temele
de care s-a ocupat. Timpul nu a avut, însă,
destulă răbdare cu el, încît potențialul său, pe
care reușise, totuși, să-l facă sesizabil, nu s-a
valorificat pînă la capăt. Chiar și așa stînd
lucrurile, ceea ce el a început și a conturat îi
asigură, atunci cînd i se vor fi republicat scrierile,
un loc printre capetele cele mai lucide, mai
pregătite să exprime opinii calificate și mai
responsabile din cultura română a epocii
moderne. Cu siguranță, printre capetele care au
deschis drumuri ce nu au fost, poate, continuate,
dar care au trebuit să fie redescoperite!.
Bunăoară, chiar în instituția în care Virgil I.
Bărbat s-a consacrat, universitatea clujeană, a
trebuit să elaborăm interpretarea operei de
răscruce a lui Nietzsche (vezi Andrei Marga, Die
Philosophie der europaischen Einigung, Cluj
University Press, 2009, pp. 59- 108), dar
monografia lui Virgil I. Bărbat rămîne cea care
deschide tema. Am cercetat sistematic cultura
americană (vezi Andrei Marga, Reconstrucția
pragmatică a filosofiei, Polirom, Iași, 1998), dar
Virgil I. Bărbat a inițiat la noi acest cîmp de
reflecție. Am procedat la schițarea unei teorii a
modernizării (vezi Andrei Marga, Raționalitate,
comunicare, argumentare, Dacia, Cluj, 1992), dar
aveam să descopăr mai târziu că Virgil I. Bărbat a
ajuns la această tematizare. Am dat seama de
cotitura culturală a lumii civilizate (vezi Andrei
Marga, Die kulturelle Wende..., Cluj University
Press, 2005), dar aveam să aflu ulterior Virgil I.
Bărbat a înaintat pe direcție. Am argumentat
continuu pentru o sociologie ce-și desfășoară
discursul, cu instrumente, desigur, diferite de cele
ale istoriei sau filosofiei, pînă la a face inteligibilă
societatea în care trăiesc oameni (vezi Andrei
Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, Eikon, Cluj-
Napoca, 2008, și altele). Am considerat că ține de
logica lăuntrică a unei cercetări sistematice să dea
analiza propriei societăți (vezi Andrei Marga,
România actuală (Diagnoză), Eikon, Cluj-Napoca,
2011), dar aveam să observ că Virgil I. Bărbat
ajunsese în acest punct. Am văzut în educație
cheia asanării României și mi-am asumat o
reformă condusă de abordări inspirate de un
raționalism pragmatist (vezi Andrei Marga,
University Reform Today, Cluj University Press,
2005), dar Virgil I. Bărbat era deja pe direcție.
Am criticat demisia morală a intelectualității și
moravurile degradate din politica românească
(vezi Andrei Marga, Sincronizarea culturii
române. Un proiect, Tribuna, Cluj-Napoca, 2012,
și altele), dar abia recitind toate scrierile publicate
de gînditorul clujean, pentru a documenta textul
de față, mi-am dat seama că Virgil I. Bărbat
aruncase o privire adîncă în aceste fenomene. ?i
multe altele.
Analizele lui Virgil I. Bărbat nu numai că au
deschis direcții care, deși nu au fost continuate
nemijlocit, au trebuit să fie redescoperite, dar a și
formulat soluții care, la o abordare serioasă, nu
pot fi ocolite. Din păcate, la noi, nu există
obiceiul de a inventaria punctele de vedere, fie și
în vederea examinării ulterioare, și de a învăța din
istoria abordărilor unei teme. Dar, dacă va fi la
un moment dat asemenea inventar, atunci
punctul de vedere al lui Virgil I. Bărbat va conta
ca unul profilat. Aș putea exemplifica această
evaluare cu fiecare dintre abordările sale, în
mulțimea temelor de care s-a ocupat: Nietzsche,
America, modernizarea, starea României,
importanța educației, rolul elitei culturale,
carențele politicii românești, etica intelectualilor
etc.. Rămîn aici doar la exemplul educației.
România a fost dominată, pe rînd, de variate
puncte de vedere. De pildă, Spiru Haret cu
educația în slujba cultivării poporului, 1948 cu
educația „de clasă”, 1989 cu educația
dezideologizată, 1998 cu reforma recuperatoare și
de compatibilizare cu țările de referință, 2004 cu
educația populistă, 2012 cu educația neoliberală.
Virgil I. Bărbat, așa cum atestă scrierile sale, poate
fi și acum inspirator cu privirea educației prin
prisma scopurilor sociale, dar în legătură cu o
cultură deschisă și sigură, cu o educație orientată
spre formarea de personalități care dispun nu
numai de competențe, ci și de caracter. În
dezorientarea din educația actuală a României ar
fi foarte util să fie recitite scrierile autorului
Dinamismului cultural. Iar în degradarea vieții
publice din țară, a-l studia și înțelege pe Virgil I.
Bărbat poate fi mai mult decît încurajator.
Avem acum datoria să-l edităm și să-l cercetăm
monografic pe Virgil I. Bărbat. Un doctorand ar
putea face performanță cu asemenea
întreprinderi, restabilind astfel în interesul general
figura unui gînditor prolific în idei. Doar că - așa
cum s-a putut constata și pînă acum, din
caracterul excesiv de sumar al articolelor ce i s-au
dedicat - ne trebuie un doctorand care stăpânește
în același timp româna, germana, franceza și
engleza și are la activ incursiuni în culturile pe
care le-a frecventat eminentul gînditor. Nu este
ușor de găsit un doctorand cu o asemenea dotare,
dar timpul nu s-a sfârșit.
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
21
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
dezbateri&idei
„Tehnologia” si precursorii săi
Robert Arnăutu
Tehnologie” este un termen inventat destul de
recent care se referă în mod colectiv la
sistemul de artefacte, procesul de creare și
folosire a acestora, împreună cu cunoștințele
teoretice și practice asociate. Deși sensul noțiunii de
„tehnologie” este similar cu predecesorii săi istorici,
termenii antici grecești techne și banausias și cel
medieval și modern artes mechanicae, Carl
Mitcham argumentează împotriva unei identificări
facile între techne și contemporanul „tehnologie”.
„Un studiu al originilor istorice ale cuvântului
tehnologie ... ar putea totuși dezvălui caracterul
discutabil al acestei identificări.”1 Această evoluție
conceptuală corespunde, într-o anumită măsură,
evoluției concepțiilor filosofice asupra tehnologiei.
În cartea sa, Paradise restored: the mechanical
arts from antiquity through the thirteenth century
(1990), Elspeth Whitney expune principalele
caracteristici ale techne și artes mechanicae până la
începutul Renașterii și arată evoluția conceptuală a
acestor termeni. Principalii actori implicați în
această evoluție sunt Platon și Aristotel, pentru
antichitatea greacă, și Hugo de Saint-Victor, pentru
perioada medievală. Pentru Platon și Aristotel,
tehnologia este numită în general techne, dar acest
termen nu este unul specific, referindu-se de
asemenea și la retorică sau la poezie. De fapt,
atunci când grecii antici au în vedere în mod special
producția materială utilă, ei preferă să folosească un
termen peiorativ, banausias. Cea mai nimerită
traducere pentru banauson este „vulgar”, iar acest
termen pentru tehnologie este încă folosit de
scriitori Renașterii târzii, cum ar fi Salomon de
Caus2. Dar chiar termenul banausias, care redă mai
bine ideea unei techne inferioare, a unei
materialități utile, nu este o echivalare adecvată
pentru „tehnologie”, din pricină că distincțiile
terminologice antice se bazează pe motivații morale
și epistemologice, iar nu pe descrieri ale obiectelor
și practicilor tehnologice.
„Inferioritatea artelor banausice decurge nu din
caracterul lor tehnologic, nici din simpla lor
materialitate, ci din ideea că aceste arte particulare
nu implică sufletul în capacitățile sale intelectuale
sau morale, ci sunt practicate doar pentru a
satisface nevoi sau plăceri fizice.”3
Ca o consecință a utilizării motivației externe în
considerarea diferitelor tipuri de tehnologie, „nici o
clasificare antică a artelor nu îngloba într-o aceeași
rubrică toate artele sau activitățile care astăzi sunt
numite tehnologie.” (Whitney, 1990, 51) Exemplele
cele mai proeminente sunt medicina, agricultura și
navigația, care sunt rareori definite ca arte
productive.
Indiferent de termenul folosit pentru producția
materială utilă, tehnologia este considerată, în
întreaga Antichitate, un efort rușinos. Una din
moștenirile lui Platon și Aristotel pentru evoluția
conceptuală a tehnologiei constă în clasificările
oferite de aceștia. În Omul politic Platon oferă o
clasificare a producției materiale în șapte clase:
„Străinul: Așadar aproape toate câte țin de
posesie, cu excepția animalelor domestice, au fost
enumerate, cred, în aceste șapte specii. Urmărește,
deci, atent: căci cu cea mai mare dreptate, poate, ar
fi trebuit pusă la început specia «produsului
primar», apoi specii ca: «instrumentul», «vasul»,
«vehiculul», «mijlocul de apărare», «obiectul de
divertisment» și «alimentul»”. (289b-c). La începutul
Metafizicii (980a-981b), Aristotel clasifică techne
drept cea mai joasă formă de activitate umană,
doar un pic deasupra simplei experiențe. În Etica
nicomahică (1139b), Aristotel împarte activitatea
umană în cunoaștere, acțiune și producere,
producerea fiind cea mai joasă formă a activității
umane. Și chiar în domeniul producerii, Aristotel
distinge în continuare între artele productive care
au ca scop plăcerea și cele care au ca scop doar
utilul. Disprețul lui Aristotel pentru simpla utilitate
contaminează producția materială. Prin urmare,
tehnologia este privită în primul rând ca banausias,
un termen peiorativ care demonstrează caracterul
josnic sub care erau percepute artele productive
utile. Abordările lui Platon și Aristotel sunt
contribuțiile asupra tehnologiei cele mai elaborate
pentru perioada antică și rămân perspectiva
standard până la sfârșitul Evului Mediu4: „Deși
clasificările artelor și științelor au devenit din ce în
ce mai detaliate și mai elaborate de-a lungul
timpului, atitudinile de bază față de meșteșuguri
fuseseră deja formulate în timpul lui Platon și
Aristotel. Perspectiva asupra cunoașterii ca ordonată
ierarhic de la artele inferioare până la cele apropiate
divinului și accentul pus pe valoarea morală a
cunoașterii au fost asociate în principal cu Platon și
gânditorii influențați de acesta, care de multe ori
considerau meșteșugurile drept banausice sau arte
neliberale. (Whitney 1990, 50-51)
O schimbare majoră în concepția asupra
tehnologiei survine în Evul Mediu, cu Hugo de
Saint-Victor, care, în tratatul său Didascalicon5 (de
la sfârșitul anilor 1130s), unifică producția materială
utilă, adică meșteșugurile, sub un singur nume, cel
de artes mechanicae, și le împarte în șapte clase, în
analogie cu cele șapte arte liberale: țesătoria,
armatura, navigația, agricultura, arta vânatului,
medicina și arta teatrală. O altă idee importantă a
lui Hugo de Saint-Victor este că aceste arte
mecanice sunt o modalitate de a remedia pierderile
cauzate de alungarea din Rai, aceasta reprezentând
prima evaluare pozitivă a tehnologiei. Această idee,
care va apărea mai târziu și la Francis Bacon, vede
tehnologia nu numai „doar” ca utilă pentru
josnicele nevoi umane, ci și ca valoroasă în sine.
În ciuda evaluării pozitive a lui Hugo de Saint-
Victor, tehnologia continuă să fie considerată ca o
activitate rușinoasă. Termenul artes mechanicae este
folosit alternativ cu termeni precum artes illiberales,
artes vulgares, artes sordidae, ca o redare latină a
termenului grecesc banausias. Această utilizare
terminologică menține disprețul față de producția
materială utilă. Singurul lucru pe care perioada
medievală și renascentistă îl păstrează de la Hugo
de Saint-Victor este subsumarea întregii producții
materiale utile într-o singură categorie, a cărei
caracteristici vor fi specificate abia în zorii
modernității de către Bacon și Descartes.
În timpul Renașterii, invențiile tehnologice
înfloresc și, chiar dacă acestea nu sunt luate în
considerare de către comunitatea academică, încep
să trezească un interes teoretic, atât științific cât și
filosofic, în mediile umaniste. Termenul artes
mechanicae este menționat în acest context în
primul rând pentru invențiile mecanice, dar, de
asemenea, pentru procesele, instrumentele și
produsele magiei naturale și ale alchimiei. Mai ales
spre sfârșitul Renașterii, în jurul anului 1600,
discuțiile asupra tehnologiei se concentrează în jurul
magiei naturale ca partea practică a filosofiei
naturale.
Artes mechanicae și mecanica sunt redefinite, la
începutul secolului al XVII-lea, de către Bacon și
Descartes, care le ridică pe acestea la statutul de
fundament al filosofiei naturale. Pe tot parcursul
epocii moderne, până la începutul secolului al XX-
lea, termenul aplicat la tot ceea ce noi numim
„tehnologie” a fost cel de „arte mecanice”, cu noua
semnificație dobândită în lucrările lui Bacon și
Descartes. Deși termenul de „tehnologie” apare în
secolul al XVII-lea, el face referire la știința care
studiază artele mecanice sau techne.
„În ceea ce privește tehnologia, în sensul astăzi
familiar al cuvântului - artele mecanice în totalitate
- acesta nu se impune în America decât în jurul
anului 1900, când câțiva scriitori influenți, în
special Thorstein Veblen și Charles Beard, îl
introduc ca răspuns la folosirea germană din
științele sociale, acordând tehnologiei un rol esențial
în modelarea societății industriale moderne. Dar
chiar și atunci, folosirea cuvântului a rămas în mare
parte limitată la cercurile academice și intelectuale;
el nu a devenit cu adevărat popular până la 1930.”6
Numai în ultimul secol termenul „tehnologie” a
dobândit sensul său extins, ajungând să fie utilizat
pe scară largă7. A eliminat din discursul public
termeni precum artele mecanice, arte industriale,
arte practice, sau mașini, din cauza specificului lor
și a referirii directe la mecanică.
S-a ajuns astfel la înțelegerea faptului că există o
anumită realitate care trebuie să fie numită și că
aceasta este mai mult decât colecția de arte
mecanice și a produselor lor. Termenul „tehnologie”
este în zilele noastre extrem de folosit pentru a
reprezenta lucruri, acțiuni, procese, metode și
sisteme, iar simbolic pentru a reprezenta progresul.
Note:
1.	Mitcham, Carl. 1994. Thinking through
technolcgy: the path between engineering and
philosophy. The University of Chicago Press, p. 117.
2.	„Banauson ... folosește la ridicarea, trasul și
transportul dint-un loc în altul a feluritelor sarcini, și
astfel ca o forță pentru realizarea unor lucruri dificile
pentru noi fără acest ajutor, precum morile, pompele și
ceasurile ...” (Salomon de Caus, „Epistre au bening
lecteur”, Les Raisons des forces mouvantes, 1615)
3.	Whitney, Elspeth. 1990. Paradise restored: the
mechanical arts from antiquity through the thirteenth
centuiy. Philadelphia: American Philosophical Society, p.
30.
4.	Sunt demne de menționat aici opiniile lui Seneca
și ale Fericitului Augustin, care denotă același dispreț
pentru tehnologie: Seneca povestește că Posidonius a
afirmat că trebuie să fi fost un filosof și un înțelept cel ce
a inventat pentru întâia oară clădirile, instrumentele și
țesătoria, lucru la care Seneca răspunde că filosofia nu
are nimic de a face cu instrumente sau orice altceva care
implică un trup aplecat și o minte ațintită asupra țarinei”
(Whitney 1990, 26) Augustine, în Cartea 22.24 a Cetății
lui Dumnezeu, după ce laudă geniul uman pentru
diferitele arte inventate afirmă că toate acestea sunt nu
numai irelevante pentru mântuire dar sunt chiar
periculoase și imorale.
5.	Hugo de Saint-Victor, Didascalion, Iasi, Polirom,
2013, pp. 139-149.
6.	Marx, Leo. 2010. “Technology The Emergence of a
Hazardous Concept”, in Technology and Culture, 51 (3),
July 2010, pp. 562.
7.	În Google NGram, programul ce analizează
recurența termenilor în toate cărțile arhivate de Google,
termenul „tehnologie” are în anii nouăzeci o pondere
statistică de aproape 0.01 % în vreme ce „filosofie”
(pentru comparație) are o pondere statistică de
aproximativ 0.006 %.
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
aritmii
Pavilionul doi
Dorina Lazăr
Sunt pacienta pavilionului doi. Nimic
important nu se întâmplă aici, nebunii nu
sunt închi°i în poduri, nu sunt legați cu
lanțuri, nu urlă, nu li se aplică vreo lobotomie sau
°ocuri electrice. Oricine poate vedea cât de
plictisitori suntem. Uneori chiar zâmbim. Nimeni
nu se abate de la programul zilei. Cel mai haios e
când ne aliniază seara și ne numără. De vreo trei
săptămâni suntem aceia°i. Personalul medical
primise și o diplomă de merit, pe care asistenta-
°efă a atârnat-o în holul de la intrare, deasupra
ghiveciului cu yuca. Concurența se zice că a fost
foarte dură, cei de la dezintoxicare suferă °i
acum, dar balanța a fost înclinată de succesele
obținute în combaterea psihozelor acute
polimorfe, a tulburărilor narcisiste și histrionice.
Pavilionul doi este locul unde descoperi că
fericirea înseamnă exact asta, să nu ți se întâmple
nimic, să-ți iei pastilele conform schemei de
tratament, să dormi °i să nu fii obligat să faci
vreo alegere. Odată intrat acolo, deveneai
dependent. La ore fixe, se aude zgomotul
cărucioarelor cu oalele de mâncare. Nu trebuie să
ridici capacul, să vezi sau să miro°i. Mâncare de
dovlecei. Nimeni nu o iube°te și totuși asta ni se
dă zilnic. Greu te împaci cu gustul un pic amar,
cu sosul lung °i consistența grețoasă a feliilor de
legume. Rația de supraviețuire. Ne adunăm cu
toții în sala de mese aflată la capătul unui culoar
lung, întunecos, mirosind permanent a ulei
rânced. Pe vreo °ase mese de plastic albaste °i
destul de curate, sunt a°ezate feliile de pâine care
ne vor potoli foamea. O infirmieră-dovlecel ne
împarte porțiile. Hai sonaților, mai repede! Vă
credeți la restaurant? Bolnavul din colț salivează
de câte ori duce lingura la gură. Balele traversează
încăperea, ți se a°ază pe buze, apoi se mută la
tovară°ul din stânga °i tot a°a. Cina cea de taină
scăldată în fluidele neputinței. Înotăm cu toții în
aceea°i zeamă infectă °i căutăm urme de carne
printre oasele vreunui pui schilod. Mizeria bolii,
mizeria spitalului, nu simți niciun gust, nicio
revoltă, oamenii preferă jocurile cu final
previzibil. După ce mâncăm noi, premianții
pavilionului doi, u°a de la intrare se încuie, în
sală sunt adu°i “agitații” pu°i sub cheie în caz că
vreun depozit de energie nebănuită le-ar permite
să fugă din spital. Când cade zăvorul, este
preferabil să te afli afară. Altfel îi prive°ti cum î°i
târăsc picioarele pe gresia întotdeauna prea rece,
în °ir indian, cu privirile în pământ, săpând cu
ochii pierduți tunele spre dincolo. Cârtițele s-au
mutat toate la suprafață, consumă bezna de aici.
Ceva îmi scapă. Exersăm adaptarea la mediu cu
ajutorul pastilelor. Pe la nouă seara vin asistentele
cu tratamentul. Suntem undeva în mijlocul
salonului, întindem mâna ca atunci când
învățătoarea ne lovea cu linia fiindcă am mâncat
o literă sau am gre°it la o adunare. Ducem cana
la gură și a°teptăm minunea promisă. Din
camerele casei copilăriei se deschideau culoare,
grote, spații halucinante ale intimității, alte zeci,
sute de pavilioane. Numai că acolo nu ți se dădea
vreo pastilă. Asistenta cea tânără are chef de
glume. Ce mai face domnul luga? Pe dreacu’ face
domnul luga. Stă în ni°te pijamale mototolite și
ține gura întredeschisă. Mâncarea sleită atinge
pentru o secundă cerul gurii, apoi îi dă drumul în
stomac. Uite unul care nici măcar nu se mai
străduie°te să lase impresia că înțelege ceva. Din
când în când, după ce se stinge lumina și ne
punem de acord psihozele, domnul luga °i-o ia la
labă, împroa°că spema pe pereții băii °i se
gânde°te la tine. Dar tu nu trebuie să te superi,
ziua de mâine cere sacrificii, preoteasă a
olanzapinei și a gândirii pozitive! E°ti la fel de
singură ca °i noi, amărâții în pijamale, dosarele
prăfuite ale minunatului pavilion doi. În curte e
frumos și asta îmi place. Mă plimb cu Laurențiu,
19 ani, schizofrenie, acum internat preventiv.
Pa°nic băiat, zâmbetul lui îmi aminte°te de
reclamele uria°e a°ezate pe clădirile din centru.
Poate că toate fotomodelele sunt vechi pacienți ai
spitalelor de psihiatrie. Ne privim în oglinzi și îi
vedem pe ei, iar normalitatea lor e de fapt o
minciună. Poate că nici tristețea nu mai e a mea.
Nu am nimic. Laurențiu îmi spune că s-a
îmbolnăvit după ce o tipă l-a lăsat baltă. Nici
măcar nu era îndrăgostit de ea, dar nu a făcut
față despărțirii. Nu, tatăl nu îl bătuse când era
mic, nu fusese violat sau alte rahaturi de-astea.
Încet, vocile î°i delimitaseră un teritoriu, simțea
pretutindeni miros de urină, s-a retras în casă,
refuzând tot ce se putea refuza. El °i groapa, el °i
pustiul, el °i petele, el °i obsesia, el răsucindu-°i
singurătatea în creier, în plămâni, până nu mai
putea să respire. Între timp devenise credincios.
Acum vocile aveau un nume, le recunoscuse
autoritatea, erau mai u°or de stăpânit. Haosul
Ana Golici	Prințesa viespe, din ciclul: Portrete de insecte cu mâinile și picioarele lor (1996), digital print
este insuportabil. Ca și lipsa speranței. Nu a
plouat deloc vara asta. Depresia mea se confundă
deja cu verdele copacilor. În fața geamului
rezervei unde sunt internată se află un castan.
Când suferința ajunge la nivelul epidermei, îmi
imaginez că atârn de o creangă a lui cu capul
spre pământ. Vântul imprimă un balans u°or,
sunt o bucată de carne căreia nu i s-a găsit încă
lada frigorifică potrivită. Îmi vine să vomit. Mă
duc la baie °i iese doar o spumă verzuie, amară.
E răul care î°i sintetizează în mine licorile, își
finisează tumorile crescute din solul gesturilor
cotidiene cărora nu le-am dat importanță. Copilul
mamei mele va fi un chirurg faimos sau va muri,
va trebui să ia la întâmplare un bisturiu și să taie
adânc, până când sângele închegat va deveni praf.
lisus se plimbă printre noi deghizat în psihiatru.
El ne arată calea, adevărul și viața. Anxio°i abulici
°i mediocri, batrâni fără familie °i adăpost,
depresive bătute de soți °i concediate de °efi
abuzivi, toți ne adunăm la umbreluțe să cântăm
prohodul lumii ăsteia. Prezența fantomatică a
lumii de după, de după spital, de după
medicamente, de după suferință. Nu-ți garantează
nimeni nimic. Doar suntem asistați în procesul
imprevizibil de acomodare cu actul confuz și în
esență absurd al respirației. “Când să mă nasc, s-a
oprit curentul. Moa°a a adus o lumânare și la
lumina ei am ie°it. Deja am făcut o repetiție
pentru moarte.” Și râde. Țigara fumegă în
scrumiera improvizată dintr-un pet tăiat. Ea este
lumânarea noastră cea de toate zilele. Amin.
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
meridian
“Artistul contemporan trebuie
sâ fie capabil să identifice
problemele reale ale societății
în care trăiește...”
de vorbă cu artista plastică Ana Golici
Dorina Brândușa Landen: - Ai emigrat în USA
în 1987. Ce a însemnat pentru tine, ca om și artist
format în România, această schimbare, impactul cu
o altă cultură, o altă mentalitate?
Ana Golici: - “Jumping into the Void” (Sărind în
vid). Asociez emigrarea cu saltul în gol al lui Ives
Klein. La New York nu aveam nici un fel de con-
tacte artistice. Nu puteam să-mi imaginez cum îmi
voi câștiga existența și cum voi supraviețui ca artist.
Lăsam în București o comunitate artistică vie, mulți
prieteni și o activitate artistică bogată în cadrul
Atelierului 35. În anul 1981 câștigasem bursa
Uniunii pentru grafică, ceea ce însemna 1.500 de lei
pe lună timp de un an. Dar regula era că din 3 în 3
luni trebuia să prezint la UAP o hârtie care dovedea
că lucrez full time ca stagiar. Absurd, nu?
Noi nu am plecat cu bucurie. A trebuit să
plecăm pentru că în 1984 eu și soțul meu,
sculptorul Nicolae Golici, nu am fost admiși ca
membri UAP pe motive politice.
Diferența dintre România anului 1987 și New
York a fost copleșitoare. Când cineva de la o orga-
nizație artistică non-profit a vrut să ne ajute
spunându-ne că în ediția de duminică a ziarului
“New York Times” sunt afișate joburi pentru artiști,
nu ne venea să credem. În România comunistă
orice job decent se lua numai cu pile.
Ziarul “New York Times” avea sute de pagini.
Ziarul “Scînteia” avea 4.
Biblioteca unei mici localități din Long Island,
unde ne-am stabilit, avea un număr copleșitor de
cărți, albume de artă și de stiință. Pe fiecare etaj
erau două mașini de copiat, unde pentru 10 cenți
aveai voie să copiezi orice pagină din orice carte.
În România anilor ‘80 mașinile de copiat, xerox-
urile, erau păzite de securitate.
Am început să copiez cu frenezie tot ce mă
interesa. Am făcut sute, mii de copii pe care am
început să le organizez în caiete, pe diverse cate-
gorii: cosmos, insecte, arheologie, fenomene natu-
rale, hărți vechi etc.
Împrumutam zeci de cărți deodată, citeam cu
disperarea anilor mulți petrecuți fără accesul liber la
informație.
În România din anul 1979, când am absolvit
institutul și până când am emigrat în 1987, am
umplut numai două caiete de schițe.
În America, în 27 de ani, am umplut sute.
În București am făcut litografii la atelierul de
gravură Podul.
Când am plecat, mi-am propus ferm că dacă la
New York voi mai avea vreodată șansa de a lucra
pe o piatră litografică, să desenez asta: era o mică
fotografie a unei moluște cu mulți ochi.
Mi-au trebuit 6 luni ca să găsesc atelierul de
gravură din New York. După ce i-am arătat
litografiile făcute în Romania directorul atelierului,
Robert Blackburn, un litograf de prestigiu, (lucrase
cu Jasper Jones și Rauschenberg) m-a primit cu
brațele deschise. Era ca și cum îmi regăseam familia
de artiști gravori pe care am lăsat-o în țară. Am
legat prietenii noi, pe viață. Prima piatră litografică
pe care mi-am pregătit-o am șlefuit-o cu lacrimi de
bucurie. Și primul desen pe piatră a fost acea
moluscă cu mulți ochi.
Am învățat enorm la acest atelier, de la Bob și
de la ceilalți membri. Aveam acces pentru prima
oară la materiale de litografie despre care în
România citisem doar în cărți. În lucrările mele
litografice am început să experimentez, să folosesc
xeroxurile făcute la bibliotecă. Am început să
primesc invitații să particip la expoziții, la bienale
de gravură; am fost admisă în programul Artist on
the Market Place de la Bronx Museum, unde am
cunoscut și mai mulți artiști, și așa am devenit
conectată cu lumea artistică din New York.
Ar mai fi multe de spus, dar în alt interviu.
- Douăzeci și șapte de ani de când trăiești la
New York par a fi un timp destul de lung. Cum s-a
dezvoltat sau modificat opera ta și chiar însăși pro-
cesul/munca de creație?
- La New York am început să desenez pe hâr-
tiile pe care mi le-am adus din Romania, în cărbune
negru. Ce desenam? Încă din primele zile ne-am
dus la biblioteca din localitate, unde am găsit un
paradis de cărți și mașini de copiat.
Erau cărți cu imagini de structuri naturale,
insecte, semințe, detalii de plante văzute la SEM,
era ceea ce am încercat să desenez în România cu
ochiul liber dorind să pătrund cât mai adânc în
structura formelor naturale studiate.
Încă de pe atunci aveam intuiția că există o
lume ascunsă pe care nu o putem percepe cu
simțurile noastre limitate. Imaginile obținute la
SEM în care o formă naturală poate fi văzută la o
mărire de sute și mii de ori mi-a confirmat pre-
moniția că la nivel microscopic existau multe alte
nivele de structuri și forme uluitoare. Că în
adâncimea structurilor naturale exista, și acum, cu
ajutorul tehnologiei moderne putea fi descoperită, o
lume de forme neaccesibilă cu ochiul liber sau cu
un microscop obișnuit.
Totuși nu mi-am imaginat niciodată că eu voi
avea acces liber la un Scanning Electron Microscope
și că voi putea cerceta orice insecte sau structuri
naturale, care mă interesau. Că voi putea explora
suprafața unui gândac mărită de sute de ori și că
voi putea explora suprafața unei minuscule semințe
până la infinit.
Și lucrul acesta mi s-a întâmplat pentru că,
întâmplător, am citit un anunț în ziar că New York
Hall of Science, un muzeu de știință popularizată
din Queens avea un “open house” și oricine putea
participa cu obiecte aduse pentru a fi mărite și
vizionate la SEM.
Acolo am devenit primul artist in residence.
Asta prin anii ‘90. La New York Hall of Science am
avut mai multe expoziții personale și timp de un an
am fotografiat la SEM între alte proiecte întreaga
suprafață a unui purice mărită de 750 de ori. Ca
să-l pot fotografia bucată cu bucată, a trebuit să-mi
creez o hartă pe care adăugam după fiecare sesiune
zonele fotografiate. Era ca o călătorie pe o planetă
necunoscută. Nu știam ce voi vedea în următoarea
secțiune. Am putut să alcătuiesc imaginea întregului
purice cu 200 de fotografii polaroid alb-negru.
Pentru mine avea măreția și rigoarea unui con-
cert de orgă de Bach.
- Vine opera ta de până acum dintr-un timp par-
ticular, ca răspuns la un anumit moment cultural?
Cum ar trebui să fie privită în raport cu propria ta
istorie?
- Trăiam în plină dictatură comunistă.
Desenând numai despre natură era felul meu de a
spune că exista ceva mult mai presus, mult mai
important și mai etern decât o dictatură politică pe
care nu o respect și în care nu pot să cred. Am avut
întotdeauna o atracție și o curiozitate față de
natură, plante, insecte, animale, fenomene naturale,
structuri naturale, dublată de un simț de observație
foarte dezvoltat.
La școală aveam 10 numai la botanică și la
desen, și eram întotdeauna responsabila cu labora-
torul de științe naturale unde petreceam mult timp
singură. În vacanțe desenam la muzeul Antipa,
povestea mea preferată din copilarie a fost
“Mărunțica” de H. C. Andersen și am învățat să
citesc pe versurile din cartea “Balada unui greier
mic”. Când am realizat, în ultimul an de la Institut,
că vreau să-mi concentrez tot efortul meu creator și
artistic pe studiul naturii, reprezentată așa cum o
trăiam eu, ca pe o experiență vie, a fost ca o urma-
re firească a preocupărilor mele de până atunci.
La început mă simțeam singură și nesigură pe
demersul meu, nu știam unde să mă îndrept pentru
a cunoaște alte demersuri, similare. Nu mă simțeam
aproape de grădinile suspendate ale lui Alin
Gheorghiu și nu știam nimic despre lucrările lui
ștefan Bertalan de care acum înțeleg că eram cel
mai aproape.
- O întrebare despre conținut politic și
semnificație: există o continuă abordare/tratare a
unui anumit subiect în lucrările tale? Ar trebui ca
arta ta să fie văzută ca exemplificare a unei
ideologii?
- Cred că am răspuns în mare parte la această
întrebare mai devreme, dar pot să adaug: respect
24
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Natura cu religiozitate. Pe măsura ce m-am adâncit
în studiul fenomenelor și structurilor naturale am
început să observ tot mai mult organizarea perfec-
tă, matematică, vizibilă în orice formă naturală,
oricât de modestă sau de nesemnifictivă. Și, după
ce am lucrat cu computerul Macintosh la dezvol-
tarea cercetărilor mele artistice, în ultimii ani am
ajuns la concluzia că Natura funcționează ca un
computer organic complex în care informația digi-
tală este stocată în cele mai ingenioase moduri în
fiecare sămânță, omidă, pupă, mugur, ou de flu-
ture, sau de alte creaturi °i, în general, în tot ce ne
înconjoară din Natură.
- Opera ta îmbracă multe aspecte diferite. În
timp ce unele lucrări par a se concentra asupra
problemelor de material, formă și spațiu, altele se
bazează pe natură, știință.- Instalații stau alături de
lucrări pe hârtie, litografii, fotografii.. De unde vine
această dorință de a lucra cu mijloace atât de
diferite și care este conexiunea lor interioară?
- Crezul că am ajuns într-o țară liberă în care
pot să fac orice fel de artă °i să spun orice, mi-a dat
libertatea să experimentez °i să lucrez cu orice
materiale pe care le-am considerat necesare pentru
realizarea lucrărilor, °i pe care le-am găsit la
îndemână. De la umbra unui copac în mărime na-
turală cro°etată de mama din lână neagră, la
baloane fosforescente, la traseul unei particule
atomice desenat cu făină albă pe pardoseala neagră
a unei săli de expoziție (care urma a fi distrus de
vizitatori) la transferul de imagini microscopice pe
ciuperci, la rame din blană și desousuri, la piloni de
construcție transformați în cruci acoperite de difu-
zoare, de paie, de flori de hârtie ca în ceremoniile
religioase din america latină, până la mii de aripi
împăturite din celofan iridescent, pentru a fi inser-
ate într-o publicație și la afi°e în stilul propagandist
comunist care sunt o falsă reclamă la a°a zisele
“beneficii” ale noilor produse alimentare modificate
genetic, la siluete de insecte uria°e acoperite de
gunoaie (pentru că asta produce civilizația noastră
în cantități monstruoase, dar preferă să le ignore)
reprezintă într-adevăr o mare varietate de mijloace
de expresie, dar toate mi-au fost necesare pentru
realizarea proiectelor respective.
Nu știu exact dacă toate ar avea o conexiune,
aceasta s-ar putea vedea mai ales într-o expoziție
retrospectivă.
- În lucrările tale de artă ai dezvoltat o serie de
teme (libertate, religie, poluare, emigrare, etc.) care
dovedesc implicarea/angajarea ta ca artist în
probleme acute cu care se confruntă umanitatea.
Probabil că este exagerat să se spună că ești o
moralistă.. Dar ce ne poți spune despre intenția
morală în opera ta?
- Cred că, de multe ori, în lucrări folosesc
mijloace vizuale împrumutate din limbajul graficii
publicitare, fiind un limbaj bine cunoscut, deoarece
mulți ani mi-am câ°tigat parțial existența, în țară și
în USA, ca grafician. Se pare că artiștii folosesc în
mod curent în lucrările lor tehnici împrumutate din
ocupațiile cu care î°i câ°tigă pâinea cea de toate
zilele. Cunosc multe exemple. A°a se explică carac-
terul moralizator, a° spune mai degrabă dorința de
a manipula, sau în cazul meu, de a transforma în
bine, îmi imaginez eu, ceva din concepțiile privi-
torului sau mai bine zis al participantului. Spun
asta pentru că multe din lucrările mele implică par-
ticiparea publicului. De exemplu pentru a tăia
bucăți dintr-o uria°ă frunză digitală și a descoperi
pe dosul bucății tăiate fragmentele unui ecosistem
ce poate fi studiat în continuare, sau pentru a
despături o mare aripă transparentă și iridescentă ca
să înțeleagă pe viu mecanismul de împăturire și
despăturire al aripilor ascunse ale unui cărăbu°.
Într-o altă lucrare participatorie sau interactivă pu-
blicul e invitat să mute de pe suprafața unei lucrări
monumentale bucățile de gunoi care acoperă
insecte mirifice desenate în prafuri de pastel, deci
foarte fragile, în dorința de a le face vizibile °i de a
le elibera de sub gunoiul nostru otrăvitor. Dar
gunoiul nu poate fi eliminat total de pe lucrare, el
poate fi doar repoziționat, foarte similar cu felul în
care gunoiul este relocat dar nu poate fi eliminat de
pe planeta noastră. Mai sunt multe alte exemple,
precum insectele modificate genetic, din preajma
locurilor unde au avut loc accidente nucleare și care
pot fi răspândite de participanți, dar mă voi opri
aici. Nu pot să ramân indiferentă și cred că arta are
puterea să inspire schimbări de atitudine și de
gândire în mințile °i sufletele oamenilor de toate
vârstele.
- De la prima ta expoziție la Hanul cu Tei din
Bucuresti și până la a fi reprezentată cu lucrări la
Biblioteca Congresului la Washington D.C., The
New York Hall of Science, The Robert Blackburn
Printmaking Workshop, New York, este un drum
lung.. Cum a fost pentru tine această călătorie?
- Nea°teptată °i plină de surprize. Lista se poate
continua cu rezidențe la Corning Glass Museum și
la lowa University. La prestigiosul IPCNY unde am
avut onoarea de a fi prezentă cu o lucrare lângă o
lucrare de Magritte, și arătau bine împreună, la
Bronx Museum °i, recent, la Bienala de la Lubljana
și la Columbia University. Trebuie să menționez că
printre experiențele care mi-au îmbogățit enorm
viața artistică au fost întâlnirile cu publicul în
cadrul programului Open Studio al Fundației de
Artă Elizabeth. Într-o atmosferă mai puțin formală
decât într-o galerie sau muzeu, purtam discutii vii și
interesante pe marginea lucrărilor arătate pentru
prima dată vizitatorilor avizați și interesați. Acolo
îmi experimentam ideile în “tran°ee,” cum spune
Jerry Saltz.
- Aparține opera ta culturii americane sau con-
sideri că ești un artist român care trăiește și creează
în USA? Crezi că există/ poate exista o așa numită
cultură transfrontalieră în care să se încadreze artiști
care vin din două culturi diferite?
- Probabil că prin problematica pe care o abor-
dez în lucrările mele, mă pot considera un artist
global, dar prin faptul că am cunoscut intim o
tradiție culturală care știa să trăiască în perfectă
armonie cu natura (mă refer la gospodăria tradițion-
ală a țăranului român) fără să o polueze °i fără să o
exploateze până la distrugere, lăsând generațiilor
următoare o natură viabilă și curată, sunt un român
care trăie°te °i lucrează în USA.
Nu-mi dau seama cât de interesat ar fi publicul din
România °i societatea românească de a discuta
problemele de încălzire globală, de poluare excesivă,
prin producția monstruoasă de gunoi și al altor fac-
tori care duc la dispariția rapidă a albinelor și a
broa°telor (°i a nenumăratelor creaturi, unele
nedescoperite încă) absolut necesare sănătății ecosis-
temelor planetei. Recentele proteste legate de
exploatarea minieră Ro°ia Montană au dovedit însă
că există o con°tiință vie a societății române°ti care
are puterea de a lupta pentru a salva cel mai
prețios dar pe care îl are România: NATURA
NEPOLUATĂ. România de azi este o țară în plină
dezvoltare care, cred eu, încă nu se confruntă cu
problemele majore de mediu ale țărilor industrial-
izate, dar am impresia că, din nefericire, se îndreap-
tă vertiginos și incon°tient spre acela°i destin fără
întoarcere al consumerismului excesiv. Și cum să te
a°tepți ca un popor supus atâtor lipsuri timp de o
jumătate de secol să spună NU atâtor beneficii °i
comodități aduse de societatea de consum cu toate
viitoarele problemele de mediu legate implicit de
ea. Nici măcar în USA, unde o personalitate ca Al
Gore cu cărțile sale de un adevăr incontestabil, nu a
reu°it să schimbe prea mult din obiceiurile de con-
sum ale societății americane. În SUA încă se mai
folosesc containere de styrofoam care se
degradează în 500 de ani °i miliarde de pungi de
plastic care apar și plutesc ca ni°te insule gigantice
în mijlocul celor 5 oceane planetare sau în cele mai
îndepărtate și nepoluate colțuri ale planetei alterând
permanent sănătatea °i echilibrul ecosistemelor
respective. În climatul artistic contemporan, un
artist nu mai aparține unei singure culturi ci, mai
degrabă, se caracterizează prin problematica abor-
dată. Problemele locale, mai devreme sau mai
târziu, vor deveni probleme globale.Artistul contem-
poran trebuie să fie capabil să identifice problemele
reale ale societății în care trăie°te: o problemă
definită nu mai este o necunoscută, atunci poate fi
adresată, °i eventual, poate fi rezolvată. Arta nu
poate da solutii dar analizează societatea pe multi-
ple planuri, nu numai afectiv, identifică problemele
cu care ne confruntăm chiar dacă sunt greu de
acceptat, iar definirea unei probleme este un prim
pas spre rezolvarea ei. Urmărind arta românească
contemporană am observat un anumit mod de
gândire creativ și ingenios, capabil de asocieri
nea°teptate, în care mă recunosc. Deci sunt un
artist global care încearcă să adreseze problemele
globale cu ajutorul experienței primite din cultura
în care m-am format.
-	Când ai vizitat ultima dată România? Ai mai
expus în România după plecarea ta din 1987?
-	În 2007. România de acum, pentru mine, este
o țară nouă în care cu greu recunosc urmele trecu-
tului cunoscut. În schimb mi-am regăsit prietenii
care au rămas la fel de apropiați și m-am bucurat
nespus de cât de repede s-a legat o comunicare
reală între noi de parcă anii despărțirii ar fi fost
°ter°i cu buretele de o mână nevăzută. E adevărat:
prietenii sunt pe viață! În România anilor ‘80 am
visat, și chiar am propus la uniune, organizarea
unei Bienale Internaționale de Gravură Mică. Am
propus “mică” pentru că gravurile mici s-ar fi stre-
curat mai u°or prin po°ta comunistă cenzurată a
vremii. Dar nu s-a putut organiza în condițiile de
atunci. Peste mulți ani am primit invitația de a par-
ticipa la Bienala Internațională de Gravură
Experimentală de la Palatele Brîncovene°ti organiza-
tă de un grup de tineri artiști din Bucure°ti.
Am trimis o gravură digitală experimentală
având ca temă mutațiile produse în natură de radi-
ațiile radioactive prezente la locurile accidentelor
nucleare. Tocmai trecuseră 20 de ani de la acciden-
tul nuclear de la Cernobîl.
O mică explicație: Natura nu funcționează con-
form criteriilor de bine și rău, de frumos sau de
urât. Toate aceste categorii ne sunt atribuite prin
cultura în care suntem formați. De°i lucrarea
“Mutații” descria un fenomen natural înspăimântă-
tor și destructiv din punctul nostru de vedere,
lucrarea, din punct de vedere strict vizual, era
seducător de frumoasă.
Interviu realizat de
Dorina Brândușa Landen
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
15
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Ion D. Sîrbu
Cu degetul pe rană
Dumitru Velea
1.	Itinerar deloc secund. De la 1 februarie până
la 31 octombrie 1949, Ion D. Sîrbu este
conferențiar la Catedra de istoria artei la Institutul
„Ion Andreescu” din Cluj, unde, în scurtul timp, a
fost coleg cu Romul Ladea, Aurel Ciupe și Catul
Bogdan.
„Prima oră de Istoria Artei - o evocă Zizi Ilieș,
actriță și apoi secretar literar la teatrul din
Petroșani. Cine vine la catedră? - ne întrebam.
Prima întâlnire. Nedumerire. Încântare. Fascinație,
și-a făcut apariția Ion D. Sîrbu. Tânăr, mândru,
‘nalt, frumos! îi șoptesc colegului ceva mai în
vârstă de lângă mine. S-a impus din primul
moment. A fost o revelație. Orele se scurgeau ca
minutele. Nimic din sfera artelor plastice nu-i era
străin. Noi orizonturi se deschideau ochiilor și
sensibilității noastre. Curând am dobândit noțiuni
clare, precise, din sfera vastă a Istoriei Artei. Ne-a
“mijlocit” vizitarea muzeelor din Apus, oferindu-
ne detalii și sinteze solide ca informație prin
ilustrții semnificative. Pictură, sculptură,
arhitectură, stiluri, școli, curente, epoci erau
receptate de mințile noastre setoase de cunoștințe.
A deconspirat arsenalul de secrete ale unei vaste
istorii, istoria universală a artei, limpezindu-i
tainele. Artele frumoase deveneau mai frumoase în
ochii noștri ațintiți în ochii lui limpezi, curați,
luminoși.” (Zâmbetul inefabil al magistrului, în
”Cu sufletul la creier”, Ed. Fundației Culturale
„Ion D. Sîrbu”, 1996, pp. 66-67). Ion D. Sîrbu nu
se sfia nici de lecțiile peripatetice. Cu cei opt
studenți după sine, lor realiindu-se și alții,
străbătea și explica fermecător vestigiile medievale
ale Clujului, catedrala gotică sau, înconjurând,
statuia ecvestră a lui Matei Corvin.
Trei contraforți susțin cultura lui Ion D. Sîrbu,
vizibili din titlurile lucrărilor: Despre o dialectică a
lucidității (în Preocupări universitare, I, nr. 2, febr,
1944, Buc.); De la arhetipurile lui C. G. Jung la
categoriile abisale ale lui Lucian Blaga,
surprinzătoare teză de licență în Filosofia Culturii,
Estetică și Psihologie, susținută la 30 martie 1945,
la Blaga, cu mențiunea magna cum laude, cu 9,71;
și pregătirea temei de doctorat Funcția
epistemologică a metaforei (1944-1946). La aceștia
se adaugă dramatica experiență de viață,
revelatoare asupra filosofiei istoriei. Luciditate,
arhetipuri și categorii abisale, metaforă și istorie.
Se știe că în epoca de răsturnare a valorilor, la
„28 sau 29 dec. 1949”, alături de dascălii săi, L.
Blaga, D. D. Roșca, Liviu Rusu - Ion D. Sîrbu este
destituit din postul de asistent de la Universitatea
„Victor Babeș” și din cel de conferențiar de la
Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”. Începe
coborârea în infern. După trei luni de șomaj, până
în 25 iulie 1955, trece, ca profesor de Română sau
Constituție, prin câteva licee din Cluj, până la
școala Medie „Ady-șincai”, unde îl are ca elev pe
viitorul ziarist și pictor Ion Liciu, venit în Valea
Jiului. În această epocă, Ion D. Sîrbu nu-și pierde
cumpătul și încrederea în cerul absolut al valorilor.
„Aveam o încredere oarbă că adevărul, libertatea și
dreptatea sunt valori fără de care nu e posibil nici
un fel de progres adevărat. Eram foarte bun
prieten cu Romul Ladea, sculptorul. Fusese și el
dat afară din Institut, trăia la 15 km de Cluj, în
comuna Suceag, unde avea un atelier, fiind
întreținut din ceea ce câștiga, muncind ca o roabă,
această năzdrăvană, tăcută, foarte sensibilă,
originală și fină pictoriță (cu totul, pe nedrept,
uitată), care era Lucia Piso. (Nu vreau să mor
înainte de a povesti clujenilor de astăzi ce mari au
fost, în perioada lor săracă, acești doi artiști:
sculptorul Romul Ladea și pictorița Lucia Piso.) Ei
bine, sub semnul acelei încrederi în viitor și
valoare, eu l-am îndemnat pe Ladea să facă, din
timp, busturile (statuile) unor scriitori
marginalizați. L-am dus peste dealuri, drum de
două ore, pe Blaga, în mai multe rânduri. M-am
dus cu Ladea la duhovnicul meu literar, la
Agârbiceanu (pe ai cărui umeri plângeam când
eram foarte nefericit), am condus la Suceag
întreaga școală Ardeleană pe atunci: Breazu, Liviu
Rusu, Mușlea și alții. Statuile lui Ladea împo-
dobesc astăzi Clujul cultural.” („Eu l-am văzut pe
Blaga plângând”, în „Atlet al mizeriei”, Ed.
Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”, 1993, p. 128).
Continuă inițierea plastică, parcă socratică, pe
lângă un sculptor: “Toată inițierea poetică-intuitivă
(nu teoretic-filosofică) în arta plastică mi-am făcut-
o pe lângă Romul Ladea. Îl vizitam la Suceag,
unde stătea ca un țăran. După ce beam frumos în
biblioteca lui de “călugăr păgân”, la ora sacră a
entuziasmului și uitării de lume, treceam în atelier.
Cânta pricesne vechi, cânta molcom ca un
țârcovnic bătrân. Cu mâinile lui noduroase
desfăcea, cu grijă mare, cârpele ude (vai, cât am
iubit eu aceste cârpe, în care se ascundea taina
formei!) și-mi arăta lutul, plimbând lampa de
petrol împrejur. El mi-a spus: “Când sunt pilit,
lutul urlă: nu mă atinge!” (Fișe pentru Jafet, în
Obligația morală, Ed. Fundației Culturale „Ion D.
Sîrbu”, 1994, p. 17).
Se adâncește prin bolgii. La 17 sept. 1957 este
arestat. De la subsolurile închisorii Ministerului de
Interne ajunge, în fine, la Periprava, la tăierea de
stuf. Aici, lecțiile universitare se țineau în timpul
deplasării coloanei de la zarcă la stuf, sau săpat de
șanțuri, și înapoi. Cel ce trebuia să conferențieze
se așeza primul în rândul de patru din față al
coloanei și transmitea cuvânt după cuvânt până la
ultimul deținut. Aici, este de presupus că, lecții
despre istoria artei, metaforă și stil, „ținute” de
Ion D. Sîrbu, a ascultat și craioveanul Rene
Jardescu, care după doi ani de studenție la
Arhitectură, datorită iconoclasmului său politic,
ajunsese la stuf. Prietenia lor s-a legat sub semnul
acestor „dialoguri”, dar a devenit puternică, mai
ales, printr-o întâmplare de viață și moarte.
Deținuții slăbiți, ajunseseră cu greutatea aproape la
jumătate din cea normală. Cel care cu greu se mai
putea ține pe picioare era lăsat să primească
primul ciorbă din cazan, sperând că deasupra va fi
ceva grăsime. Dacă murea în afara închisorii, cum
se întâmpla deseori, deținutul trebuia să fie trecut
în picioare, prin poartă, ca astfel coloana să fie
completă pe sub ochii caraliului ce-i număra. Era
suficient alunecarea pe gheață și căderea în tulpina
de stuf tăiată cu talpanul - rămasă ca o lamă de
cuțit - că sfârșitul era gata. Dacă dizenteria
cuprindea măruntaiele, apă cu sânge se elimina și,
în cele din urmă, sufletul. Ion D. Sîrbu cade pradă
acesteia. Rene Jardescu, proaspăt deținut și încă
leonian, sapă noaptea în zidul de chirpici al
bucătăriei, intră înăuntru, râcâie arsura de pe
fundul cazanului, o face bobițe între palme, le
pune pe o tablă deasupra jeraticul încă nestins și,
astfel prăjite, i le aduce lui Ion D. Sîrbu. Această
arsură îi salvează viața. În Craiova anilor ‘70, Rene
Jardescu picta abstract, numai în gri-uri,
desființând perspectiva. Nu își găsea serviciu.
Noaptea bântuia neliniștit străzile și restaurantele.
La orele mici, dinspre dimineață, în restaurantul
„Minerva”, când nu mai era nimeni, la masa unde
eram cu cei doi, începeau să curgă cu năduf și ca
o lepădare de piei amintirile zarcilor. Sensul:
durerea și încercarea limitei se află în substartul
artei și în miezul metaforei.
La ieșirea din pușcărie, Ion D. Sîrbu nimerește, ca
eroii din Generoasa fundație, piesa lui Vallejo, într-
o alta mai mare. „Dintre toate pușcăriile mele -
scrie pentru sine - , Craiova mi se pare astăzi a fi
cea mai cumplită și cea mai absurdă. Fiindcă e pe
viață” (Jurnal unui jurnalist fără jurnal, vol. II, Ed.
Scrisul Românesc, Craiova, 1996, p.124). „Mă
consider un dascăl ardelean ratat - scrie și pentru
alții -, în adâncurile uitării mele profesionale dorm
ruinele unor cursuri de Estetică și Teoria artelor
(...) Mă chinuie, mai ales în somn, acele câteva
sinteze despre real și ficțiune, adevăr și iluzie,
viață și vis, pe care ar fi trebuit să le scriu - sau
măcar să le predau unui purtător de faclă.”
(Păpușile lui Eustațiu Gregorian, în „Între Scylla și
Carybda”, Ed. Fundației Culturale “Ion D. Sîrbu”,
1996, p. 98). Reușește să lege filosofia, această
maimuță nemțească, cu un lănțug ce se cheamă
„luciditate critică” - scrie, iarăși, pentru sine - și
să-i arunce „câte o alună, câte o nucă, câte o idee
de ros sau joacă”, pentru a supraviețui și rămâne
om în subexistența dantescă a istoriei (Jurnalul
unui jurnalist fără jurnal, vol. I, Ed. Scrisul
Românesc, Craiova, 1996, p. 178). În textul
Foileton, stă de vorbă, în tăcerea grea a atelierului,
cu Vasile Buz, între ei sărind și jucându-se, o
veveriță, care și aceasta primea câte o nucă.
„Primea o nucă, o singură nucă, pe care o ronțăia,
la picioarele noastre, cu pricepere, poftă și mare
bucurie. Prietenul meu Buz continua să-mi
zâmbească și să tacă, veverița, gândeam noi în
paralel, mușca acum din nucă așa cum Timpul
necruțător ronțăie pe nesimțite miezul vieții
noastre atât de scurte și de trecătoare”. Maimuța
nemțească bine strunită cu luciditate critică îi da
putința de a rămâne om; veverița românească,
însă, care îi făcea să audă în marea tăcere ronțăitul
timpului necruțător din miezul vieții omenești,
oferea omului sensul de metaforă. Totul se
luminează și se transformă într-un mare als ob.
2.	„Violon dTngres”. Ion D. Sîrbu a scris mai
mult despre sine și epocă. Dar nici pentru acestea
nu a avut timp de ajuns. Despre alții, a scris
puțin. Dintre aceștia, s-au bucurat plasticienii.
Prietenul său din Valea Jiului, Ladislau Schmidt și
câțiva din „școala de la Craiova”: Victor Pârlac,
Gabriel Bratu, Elena Berindean, Dan Cioca,
Suzana Fântînariu, Mihai Trifan, Eustațiu
Gregorian, George Vlăescu, Viorel Penișoară-
Stegaru, Vasile Buz și tinerii - Rusu Grigorian,
Mircea Novac, Sorin Novac și Marcel Voinea.
Cronica despre Schmidt a publicat-o în Steagul
roșu din Petroșani, iar cele despre craioveni: două,
în ziarul Înainte, din Craiova, și celelalte în
paginile din urmă, de „Cenușăreasă”, ale revistei
Ramuri. Cele 17 texte se întind pe o perioadă de
21 de ani, din februarie 1968 până în iulie 1989.
Ritmicitatea lor este oarecum sporită în perioada
din ultima parte, când Ion D. Sîrbu se mutase,
cum zice, „cu bagaje cu tot” în domeniul prozei,
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
când drama fizică și metafizică se radicalizase. De
aceea, ele încep să fie mai mult portretul său.
Primul este general, despre condițiile și funcția
unui cenaclu, ultimul un Foileton despre mult și
multe ale artei, spiritului și vieții, glosate în
marginea unui portret făcut de Vasile Buz: un
măceș de ale cărui fructe nimeni nu are nevoie.
Despre sculptorul, pictorul și graficianul Ladislau
Schmidt, „născut cu mână de aud’ scrie cu
încântare, pentru că “gândește în metafore”, și
frățietate de ortac, pentru că pătrunde la „dramă”:
„ Gândește în metafore, în simboluri, vede
mișcarea lumii, simte nervul istoriei, simte
perspectivele omului și ale omeniei. E miner sută
la sută; contactul cu geologia, cu galeriile, cu
oamenii aceia atât de diferiți de orice altă
categorie socială, i-a dat o filosofie, i-a împrumutat
un ethos special. și asta se vede în drama
portretelor sale...” În picturile lui Victor Pârlac
relevă dimensiunea lirică: „Pârlac e un poet al
singurătății, un muzician al culorilor simple și
țărănești încovorate”; tehnic: „culorile trec peste
desen; desenul există totuși”. Caricaturile lui
Gabriel Bratu îi oferă bucuria să lumineze,
generalizând, funcția ironiei și a lucidității, ele nu
sunt un „gen minor’, ci „fabulinii”, „xenie
lineară”, poartă o „simplă poveste și ascunsă
morală”, sunt „ipostaza de har a unei ironii a
spiritului care, prin câteva linii numai, printr-o
simplicitate ridiculizantă, ne dezvăluie fețele
ascunse ale răului și falsului din lumea
înconjurătoare.” Obiectele de ceramică ale Elenei
Berindean „visează interioare și liniști”, oferă,
important pentru funcția artei, liniște interioară.
Lucrările grafice ale lui Dan Cioca au „unitate de
stil și tematică”, sunt „tonice, psihodramatice,
defulante, muzicale”, degajă o „stare muzicală”. Pe
graficiana Suzana Fântânariu o consideră „colegă
de destin și singurătate”, ea meditează asupra
lumii „cu ajutorul desenului, eroismului, mîinii ei
lirice, dar și posedată de un zeu al durerii și al
apocalipsei oricând posibile”. Pictorul Mihail
Trifan, „unul dintre cei mai controversați, dar și
cel mai consecvent, bătăios, pasionat-pasional-
pasionant pictor al Craiovei”, aduce cu expoziția
sa o „foarte derutantă demonstrație de fire,
temperament și talent’; lucrările sale, solicită
paralelisme între revoluțiile sociale și cele din
pictură, iar „Istoria Artelor’ și „Estetica formelor și
a culorilor’ îl obligă pe receptor la o privire mai
atentă și răbdătoare; inima lui Trifan e „centrul
simbolic al voinței, iar nu al sentimentului”; el
realizează ”victoria, prin culoare, a luptei dintre
formă și idee, dintre expresie și impresie, dintre
desen și cromatică, dintre absența dimensiunii a
treia și atmosfera ce o înlocuiește.” Pictorul
Eustațiu Gregorian, “autorul celor mai frumoase și
originale galerii de păpuși teatrale din cultura
noastră contemporană”, este „poet” întors cu fața
spre peisajul matrice al ființei noastre, spre taină și
mister, spre calea ce duce spre origini, pregătindu-
ne pentru marea trecere. Tinerii, „deloc furioși”,
își pun probleme de tematică, de tehnică, de
orizont și stil, de artă prin viață, de artă cu
ajutorul vieții: Rusu Grigorian și Mircea Novac
trec de la pictura monumentală la șevalet „pictând
altceva și altcumva”; Sorin Novac, de la
scenografie la pictură; iar Marcel Voinea de la
„sculptura mare la cea mică”. George Vlăescu
surprinde „cu o expoziție bogată, teribil de variată
în unitatea de fond a temelor expuse”. În peisajele
sale lipsește omul, dar este prezentă „Omenia în
cele mai delicate nuanțe ale ei”; „o oră petrecută
alături de melancoliile lui Vlăescu face cât un
tratament de vindecare a tristeții și depresiunilor’.
Peisajele scenografului Viorel Penișoară-Stegaru
dezvăluie o inteligență „ce știe ce pictează, cum
pictează, pentru ce pictează. și, mai ales, pentru
cine pictează”, ele au „darul de a ne liniști și
împăca”. După ani, pictorul Victor Pârlac devine o
memorie vie a urbei, fixează lucrurile și oamenii
„în spațiul mic spre a curma cumva trecerea
necruțătoare a timpului mare”. Peisajele devin
dramatice, iar culorile, „armonios și savant
compuse”, dau impresia unei „pagini epice”. La
expoziția lui Eustațiu Gregorian, din 1987, Ion D.
Sîrbu consideră că acesta „înscrie în istoria artelor
plastice din țara noastră o mărturisire și un discurs
tăcut, despre nemurire și frumusețe, despre viață
și dragoste, despre tristețe și modestie, ca forme
de a concura memoria și istoria.” Privind florile lui
Vlăescu simte cum i se refac „ umorile telurice ale
originilor și izvoarelor’. Ultimul text, Foileton,
unde se glosează pe marginea tabloului cu
măceșul sălbatic, este portretul a doi artiști, Ion D.
Sîrbu și Vasile Buz, surprinși într-un dialog senin
despre trecere și petrecere, despre artă și filosofie,
despre viață și spirit, într-un amurg, cu o clipă
înainte ca primul, cuprins de metastazele fizice și
ideologice, să răstoarne cupa de cucută. După
acest text, I. D. Sîrbu a mai notat doar câteva
rânduri pentru spectatorii Teatrului Național din
Craiova, care au auzit gongul la premiera sa, Arca
Bunei Speranțe. În aceeași seară, pentru el gongul,
s-a auzit în ceruri.
3.	Umilitatea criticului. Afirmarea continuu a
modestei sale culturi plastice ține de un anume
socratism. Taifasul în ateliere, refuzul -ismelor, în
favoarea simplității și tradiției, de asemenea. „Ei
nu știu, dar o fac” - ar putea spune Ion D. Sîrbu,
împreună cu Socrate. Totuși, se pot citi, ca într-un
palimpsest, criticii implicați: alături de Blaga și
Jung, Vischer și Volkelt cu conceptul de „simbol’
și Einfiihlung, Lipps cu „empatia”, Cassirer cu
„formele simbolice”, Fiedler cu Sichtbarkeit-ul său,
Riegl cu „voința de artă”, Muller-Freienfels cu
“principiul efortului minim”, Heinrich Wolfflin cu
„pura vizualitate”, până la acel Zeitgeist
determinant al lui Gombrich, ori Metafora vie a
lui Ricoeur. Pe deasupra, sensul profund al esteticii
transcendentale kantiene, dinaintea autonomizării
artei și esteticii. Ion D. Sîrbu nu doar îi știe, îi
cunoaște, și se adâncește în substratul ontologic al
metaforei: durerea. Citește în creuzetul acesteia și
descifrează, cu luciditatea de deasupra, funcția
epistemologică a metaforei. „Se plimbă” între
pământul durerii și cerul lucidității. Caută, ca un
Jung în alchimie, materia primă și primară a artei:
durerea. Este semnificativ că, în momentul în care,
la Craiova, semnala prin notele asupra unor lucrări
Ana Golici
Studiu XVII (1993), colaj de printuri electrostatice pe pânză, 100 x 140 cm
plastice pericolul de pieire a unui popor și apela la
artă și substraturile sale arhetipale, ca mântuitoare,
în retorica mediilor universitare din Occident se
vorbea apăsat de criza artei - la Munchen, în
februarie 1983, Hans Belting, la catedra de istoria
artei, deschidea cursul cu lecția intitulă Sfârșitul
istoriei artei. Acolo se vorbea despre criza și
sfârșitul artei și a istoriei sale, la noi, pentru cine
percepea lucid realitatea, despre arta și istoria sa
chemate în sprijinul ființei și ființării unui popor,
prin dimensiunea ontică și consolatoare. De aceea,
Ion D. Sîrbu caută nu recuperarea de către artiști
a unor modele interbelice sau occidentale, nici
caragialeștii „faliții” ai avangardismelor și -ismelor,
ci durerea implicată; există în demersul critic-
evocativ al său o fascinație ontică a rănilor. Câtă
durere există în fibrele operei, atâta valoare
estetică răsfrânge, el zice, est-ethică. Demersul său
urmărește, fie și prin câțiva plasticieni,
fenomenologia sufletului unui popor. Sunt
popoare care au pierit din istorie de scârbă față de
cotropitori, spune el, pe urma antropologilor.
Acest sentiment îl caută în culorile-răni ale
pictorilor, îl găsește și speră că, existând în ele,
poate să fie mântuit. Este „boala învinsă”, de care
vorbea Blaga, mentorul său rar citat și deseori
implicat. O spune celor care au urechi de auzit, ca
un Socrate, despre ceea ce artiștii un știu să
spună. Lozinca sa: „Nu vreau să scriu cum nu s-a
mai scris: vreau să scriu despre ce nu s-a mai
scris.” (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. II,
op. cit., pp. 40-41) o caută și, oarecum, o găsește
și în cazul unor plasticieni: „Trifan, cred eu, nu
vrea neapărat să picteze altfel decât confrații săi
de generație, el vrea să picteze despre altceva.” În
felul acesta moșește lucrările și le face să
vorbească. Limbajul său nu este specific criticii de
artă, doct sau infailibil, ci este al unei conștiințe
înțelegătoare și lucide, deschisă spre durerea
generatoare de artă; o invitație la privirea corolei
cu spini a creatorului, fie prăbușit sub lăncile și
sulițele politice, fie hăituit de prostia agresivă și
alunecat în neputință proprie pe clina absurdă a
lumii și istoriei. Pe artist încearcă să-l ridice, să-l
susțină, să-i evoce opera, mai mult legată de
humusul în care și-a înfipt - poate bimilenar -
rădăcinile și de unde își trage seva.; el caută să
arate „rana” pe care artistul a pus sau nu a mai
putut să pună degetul - fiindcă el înțelege arta,
religia și filosofia consolatoare. (Fie și pentru
aceasta, va trebui să i se acorde un mic capitol
±
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
27
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
2
într-o viitoare istorie a criticii de artă românești.)
Un tablou al lui Vasile Buz sta pe perete, plecat
consolator asupra patului lui Ion D. Sîrbu, în
grelele clipele când sufletu-i trecea prin
metastazele trupului și se elibera. Încă tabloul
stăruie acolo, umplând spațiul de comunicare cu
comentatorul absent. Ion D. Sîrbu a știut să ne
facă să auzim glasul unor opere de artă vorbind
cu sine și după ce vorbele sale s-au retras în tăcere
și comentatorul în marea lumină.
4.	Față către față. Se cunoaște exigența impusă
cronicarului de teatru: înainte de a vedea un
spectacol, Ion D. Sîrbu se supunea unei „băi de
lectura” a piesei, operei dramaturgului, și, uneori,
spectacolul văzut de două ori. Același ritm de doi,
dar mult mai consistent, devine exigență pentru
plastică. A scris despre lucrările plastice ale
scenografilor Viorel Penișoară-Stegaru și Vasile
Buz, după ce, colegi la teatru, le-a „palpat”
scenografiile, le-a văzut pe toate fețele atelierele, și-
au destăinuit, mai mult cu ultimul, taine despre
viață și moarte, umori despre ideologii și pieiri, le-
a organizat expoziții în holul Teatrului Național
din Craiova. Vizitarea unui atelier, a unei expoziții
în singurătate sunt binefăcătoare: vindecă
nevrozele. „Când mă încearcă grave nevroze
existențiale - se destăinuie el - , cer voie lui Horea
Davidescu, directorul Teatrului de Păpuși din
Craiova, să mă lase, în absența stăpânului, în
micul, haoticul, misteriosul atelier în care își
concepe Eustațiu Gregorian păpușile sale.”
(Păpușile lui Eustațiu Gregorian, op.cit., p.98). Ion
D. Sîrbu este convins, heraclitian, că în ungherele
atelierelor, sub nu știu ce paletă sau cârpă, poate
să locuiască zeul. La toți (poate, exceptând cei
patru tineri) le-a vizitat atelierele, creuzetele
alchimice ale operelor, le-a acompaniat gândurile și
obsesiile, i-a urmărit la lucru, le-a vizitat, la
vernisaj și în solitudine, expozițiile deschise la
Muzeul de Artă din Craiova - și a scris, o dată
sau de două ori - despre Victor Pârlac, Vasile Buz,
Eustațiu Gregorian și George Vlăescu. Despre cei
care a scris o singură dată, se evocă, disociativ,
stadiul și vârsta anterioare. În subtext este aplicată
o fină psihanalitică teorie a vârstelor, pe orizontală
(în cazul obținerii unei „unități stilistice” de grup)
și pe verticală (în cazul fiecărui autor, spre a
lumina evoluții și curburi de la auroră la amurg,
de la ideale la reale, de la optimiste viziuni la
tragice traiecte și reflexii, prin luciditate la senine
transcenderi. Ion D. Sîrbu este la vârsta reflexivă,
a moralității preschimbată în operă de artă, a artei
în religie: ca atare, în el puteau să rimeze, în ritm
de doi și trei, vârstele celorlalți. Din acest unghi, și
cu multe descifrări psihanalitice alăturate cu altele
blagiene, Jung alăturat lui Blaga, și nu numai, se
luminează fenomenul față către față. Toți
plasticienii, de pe trepte diferite, se regăsesc în el -
și el se reflectă pe sine în ei; toți participă, cu
lucrările lor, la spectacolul spiritului pe care el ni-l
prezintă, consolator pentru precaritățile, dintr-o
vinerea neagră și roșie, ale omului și epocii. Ajuns
la vârsta când „totul se închide și se însingurează”,
în acel “sezon de luciditate și transparență” când
totul rezonează în sine, lumea cea mare se revarsă
în cea mică, sau cea mică în cea mare, Ion D.
Sîrbu ne spune, ca unui mai tânăr confrate:
„Dragă Colega, iată ora la care Filosofia nu mai
este decât o simplă poezie, iată clipa în care însăși
Poezia cea mai verticală devine o simplă incantație
magică, iată orizontul temporar în care mai toate
revelațiile pot să se sintetizeze în osuarul unor
metafore foarte simple sau în durerea ontică a
unei dureri metafizice legate de memorie, regret
sau cer adânc...” În miezul gândirii lui Ion D.
Sîrbu, sau formula la care aceasta se poate reduce,
este afirmația: omul este metaforă - în sensul cel
mai profund și originar al cuvântului.
5.	Farmecul criticii. Originalitatea criticii de artă
a lui Ion D. Sîrbu consistă în uitarea criticii de
artă. Erudiția a fost schimbată pe experiența de
viață. Dar amândouă, și nu numai, l-au făcut să
fie esențial și spontan. El pare că întrupează ideea
de originalitate din viziunea lui Blaga: instalarea,
spre cercetare, într-un teritoriu, cu instrumente
proprii altor teritorii.
Ion D. Sîrbu vine din artele spectacolului cu
dramaticul: cu ideea de dialog și public. Ne face
să auzim plânsul interior al lucrărilor plastice,
lacrima tăcerii lor. Lucrările sunt parteneri vii de
dialog, ca ideile în „camera cu oglinzi” a lui
Eminescu. Ele sunt adevărații martori a cât poate
omul să îndure. Desenele Suzanei Fântânariu sunt
„Calvarii iniția tice”. Din lucrările plastice sau din
interiorul său, aude mărturii împotriva pactului
făcut cu demonul ideologic pe deasupra omului.
De aceea și nu numai, între el și lucrare, între
acestea și privitor pare a se instala psihanaliticul
transfer. În 1968, vorbea de o „indirectă educare
plastică” a publicului de mâine; apoi, de public ca
necesar partener și în fața operei ca egal („cei mai
simpli spectatori alături de laureați și academicieni
pot împreună înțelege, gusta și zâmbi, urmărind
paleta rafinată și suculentă a acestor micro-fulgere
de răutate bună și de glume serioase”); iar, mai
târziu, în 1987, despre ceea ce trebuie să rețină
publicul („Eustațiu Gregorian este unul din marii
noștri pictori și e bine ca publicul să știe acest
amănunt’). Pe tot traseul este colocvial, dar
nonșalant; jovial, dar sarcastic cu cei ce-au
pricinuit „rănile” de sub culori; familiar și cu
nelipsitul dram de umor.
Din epică, Ion D. Sîrbu vine cu farmecul
povestitorului și al poveștii. Spre consolare: cel
puțin aici, răul este învins. Fiecare cronică plastică
se aseamănă unei povești: se surprinde și se
povestește gâlceava artistului cu lumea (bine
știută), pățaniile frumosului cu urâtul (social și
existențial), căderile și isprăvile sale, smulgerile de
sub vraja adormirii și a greții pentru trezirea din
noaptea pieirii. Un traseu în care luciditatea
trebuie să fie darul de seamă și miraculos. Ion D.
Sîrbu presară, când și când, câte o fabulă, câte o
Ana Golici
lucrare interactivă, colaj din printuri digitale care a fost alterat de vizitatori, 500 x 250 cm.
www.leaf.com (2005)
poveste in nuce, din culturi diferite, spre a articula
demonstrația cu tâlcuri. Să ne amintim, pentru
socratica umilitate a criticului, fabula vraciului care
vindeca pe orbi, citată după Blaga. Vraciul, doar
cu un cuțitaș și prin vocație, reușea să înlăture
solzii grei de pe ochii omului. În momentul în
care specialiștii, umiliți și uimiți, au făcut păcatul
să-i explice structura și funcțiunea ochiului,
instrumentarul necesar, vraciul n-a mai cutezat să
atingă vreun ochi. Sau povestioara chinezească, a
"Hoțului de securi”, din Foileton. „Nu mai știu
povești, dragă Vasile, i-am spus, ghicind în ochii
amicului meu ideea clasicului nostru schimb în
natură. Doar dacă te mulțumești cu câteva snoave
chinezești...” Mandarinul care și-a pierdut toporul
îl suspectează pe vecinul său, Lu-Shin, că i l-a
furat; începe să-l pândească, vecinul să se
comporte ca și cum i l-ar fi furat; în cele din
urmă, își găsește toporul în propria ogradă, dar
continuă să-l urmărească, iar vecinul să se
comporte ca și cum l-ar fi furat sau ar putea să-l
fure. „Nu am râs nici unul dintre noi - zice Sîrbu
și notează în paranteză - (Aveam motivele
noastre.)’ Nu este aici, luminată printr-un tâlc,
reaua poveste reală a omului căzut sub teroarea
Securității?
Iar din tragismul vieții, vine seninătatea. Cu
puțin timp înainte ca vasul să se îndepărteze de la
sine, când vorbirea îi fusese anulată de
metastazele cancerului, reușește să smulgă
cutremurătorul Foileton: senin, ca și cum totul ar
fi fost bine. Prin aceasta, Ion D. Sîrbu ne
amintește, testamentar, de încrederea lui Goethe:
„dacă sunt neîncetat activ până la sfârșitul vieții
mele, și natura are obligația să-mi hărăzească o
altă formă de existență dacă cea de față nu mai e
în stare să-mi satisfacă spiritul" Numai schimbând
„natura” cu divinitatea. Sau, lăsând-o ca vehicul al
spiritului: meta-foră
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
efectul de seara
Emigrantos
Robert Diculescu
Noi? Voi. Păi ce vă mirați atât? Prea
multă mirare obosește, chiar aduce
pagubă, ne ține din treburi, iar noi avem
aici multă treabă, în multe feluri.
Păi, noi nu avem artiști în construcții de
țepe? În arta, meșteșugul, îndemînarea regină a
șparlitului, a dispărutului banilor din
bancomate?
Ba da, avem, nu ne putem plânge, căci mereu
sosesc noi loturi de profesioniști din țară, bine
antrenați, grupuri-comando, supraviețuitori pe
întuneric și fără hrană, care miros repede zona
de acțiune, zona de pradă cum spun ei. Mulți
artiști sunt pe aici, floarea cea vestită a
artiștilor, maxim de ingenioși. Unii încă
nerecunoscuți, căci sunt oamenii invidioși, răi,
ăștia ai noștri de pe aici nu îi ajută, nu îi
sprijină și nu le apreciază conaționalilor
îndemânarea și spiritul de sacrificiu. Căci ei
sunt cei din linia întâi, ei duc greul, ei ajustează
imaginea noastră în presă și televiziune, ei sunt
purtătorii de cuvânt ai cauzei noastre disperate
și nefericite, vedetele de adulat, fraierilor, nimic
nu știți!
Mai degrabă vor căpăta recunoașterea
autohtonilor și vor avea parte de frica și
respectul lor. Să nu-i uite niciodată! Să le toarne
o alee țais peste ani, una perfectă, ireproșabilă
tehnic vorbind, cu băieții noștri maeștri, toarnă
șapa târtane, toarnă șapa de ciment, suntem de
neuitat.
Le vor face o alee a celebrităților cu steluțe
pe Calle Montera, să nu-i confunde autohtonii
cu alții, pentru o artă care nu piere, ci se
reinventează începând cu ai noștri. Au nevoie
de multe steluțe ori inimoare colorate în roz
pentru gaura dată în buzunarele lor nu prea
bine cusute și nu se învață minte, nu închid
granița, nu ridică un zid de spart capul, ei,
iubitorii de arte și meserii, ne iubesc și ne
apreciază munca, efortul, îndemânarea și
disperarea noastră. Disperarea noastră merită
plătită, încurajată și susținută cu orice efort,
unul guvernamental ar satisface hartiștii pe
deplin.
Mai avem și hartiști ai cerșitului cu o linie
de jos andărgraund, căci ăștia lucrează la
subsolul metroului madrilean, nu prea văd
lumina soarelui până la terminarea programului,
niște șobolani gălăgioși, antrenați în arta
cerutului de cenți pe toate vocile, semitonurile
și octavele, cent cu cent se strânge banul. Ei
cântă, dansează, amenință, se încruntă, latră, se
târâie, improvizează orice pentru clientul cu
inimă comunitară, pentru cei atenți la inima
emigrantă, ei vor o inimă-flamenco acordată la
nevoile acestor mari hartiști.
Căci emigrantos au făcut efortul să ajungă
aici, toate eforturile, iar madrileanul trebui să
facă toate eforturile să rămână încă stăpân aici,
pe întinsa și îmbelșugata plantație.
Mai este apoi linia producătoare de sus, cei
de la suprafață, postați strategic pe lângă
supermarkete, gata să-ți dea o mînă de ajutor la
ieșire, înainte de a-ți da eventual în cap.
Aiudame în toate variantele este hitul acestor
artiști, un aiudame asurzitor, pe care madrilenos
îl aud și îl simt zilnic, chiar și atunci când nu
este pronunțat.
Para nosotros fără carte de muncă și totul se
rezolvă, căci ne-am specializat treptat, ne-am
preparat și uns cu multe alifii și băuturi ca să
rezistăm mai mult.
Acum dansăm flamenco adaptat, flamenco de
barrio, de Sevilla, de Andalusia, de Bilbao.
I-am mirosit noi pe țigănoșii ăștia, ce crezi
că sunt altfel ca ai noștri?
Doar hainele și banii îi fac să pară altfel, sub
haine au guri ce sug încă din mame de gitanos.
Par buni dar sunt niște prefăcuți. Suntem în țara
lor de atâția ani, ne-a ajuns munca cinstită la
negru, iar ei își permit să ne arunce doar resturi
și noi le tot mulțumim pentru aceste firimituri.
Ei sunt exersați, antrenați de la venire,
pentru un furt mai ușor decât al sticlelor de
uischi din supermercados, Ahora Mas,
Mercadona sau Dia-săracilor, nu a celor scrobiți,
turnați în Versace.
Acolo mâna emigrantului face întotdeauna
minuni, mai întâi este exersată în garsonierele
Ana Golici Hartă I (1986), fragment, litografie
colorată manual, 26 x 19 cm.
din Comunidad: Rivas, Alcala de Henares,
Coslada, orășele unde se palmează bunuri la
îndemână și ce pot căra repede cu ei, fără a
deveni suspecți în ochii vecinilor.
Se feresc de privirile pensionarilor de pe
același palier de bloc, nelipsiți la orice oră din
zi de pe bănci sau din parcuri, cu ochii la
clanțele altora. Pensionarii cu jurnale, todo el
mundo din bloque se nota, unde pot scrie pe
papelas blanca, pe orice hârtiuță, este indicat să
nu pierzi semnalmentele, orele în care cineva a
ieșit sau a a urcat ori i-a privit dușmănos.
De unde vine străinul? Este periculos? Dă la
coaste? Unde a vomitat emigranto? Chiar în
fața ușii. Madre mia! Inutili vigilenți de peste
tot, uniți-vă!
Ei noaptea sting lumina să consume cât mai
puțin curent lunar, trag apa la wc o dată la
două zile, banii se duc în altă parte, la
cheltuielile împărțite pentru mai mulți din
același apartament. Câștigurile sunt puse
deoparte, de alea nu se atinge nimeni, dacă vrea
să se mai întoarcă vreodată acasă în țară viu.
E
Ana Golici
Mutații (2008), instalație
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
Mănâncă puțin și uneori foarte puțin. Legumesc
conservele, strâng stomacul sub cureaua din
piele de porc, bagă în ei niște conserve de
pateu, caracatiță ieftină la promoție și cutii
minuscule de porumb fiert, și somn, cât mai
mult somn pentru planurile îndrăznețe de a
doua zi.
Fiecare respectă regulile grupului de pradă
mai rău ca un chinez, unul din ală înfundat de
dimineața până seară în buticul lui, cu produse
în mare parte spaniole revândute cu câțiva cenți
mai mult, pentru faptul că ei țin deschis și în
pauza de masă a muncitorilor și până la unu
noaptea, după ce închid toate
supermercadosurile.
Ei, cei din grup, nu pot fi acuzați de nimic și
de nimeni. Sunt deasupra oricărei judecăți
adevărate sau închipuite, ei nu sunt ca toți nici
când dorm! De când au sosit pe pământ străin
au la îndemână pentru uitări sau probleme
berea aflată în veșnică promoție, din aia la 40
de cenți din regiuni obscure ale Spaniei, pe care
nici nu le poți identifica pe o hartă oricât de
mare ar fi ea. De multe ori hărțile mai mult
încurcă, iar ei trebuie să se descurce fără nicio
hartă, sigur, repede și precis. Iei, pui mâna,
ascunzi, ștergi urmele și dispari în noapte.
Pentru ei sunt recomandate doar putas,
plătite din bani puși deoparte de Șeful. Nimeni
să nu fie nedreptățit, dar să respecte
promisiunile făcute la plecarea din țară, fără
legături de durată sau îndrăgostiri care nu fac
parte din planul lor. Este de muncă aici, au
venit la produs, nu prea este timp de lălăială și
pierdut nopți aiurea. Eficiența. Eficiența trebuie
să le muște din creier bucată cu bucată, până la
înlocuirea dorită de șef.
În zilele proaste, când se termină mâncarea,
pot încerca banane din Lidl, joi este întotdeauna
zi de promoție. Dacă foamea vine în continuare
pe urmele lor, ziua la trezire se pot culca la
loc, dorm și iar dorm, totul pentru refacere,
nimic nu poate fi mai plăcut și mai eficient ca
somnul prelungit în atâtea feluri ingenioase. ?i
Peisajul artistic
contemporan la
început de toamnă
(urmare din pagina 36)
elemente și forme scoase din context și compuse
pe pânză în planuri, poliedre și cuburi, cu o
trimitere evidentă spre ceea ce înseamnă
constructivism în arta pictorului.
Constructivismul lui Nagy Endre redă forme
care încep să se coloreaze în nuanțe de bronz,
argint și ocruri, transpuse într-un rafinament de
griuri, asemeni unor imagini, care sugerează
timpul istoric al construcțiilor. Cuburile cenușiu-
argintii, prismele și triunghiurile bronz-aurii
conferă rafinament și eleganță lucrării.
În lucrările pictorului scenograf, fiecare centru
de interes constituie un punct de atracție
cromatică care, constituie, în sine, un centru
captivant pentru un joc de culoare, transpus prin
tonuri primare.
Tendința arhitecturală și constructivismul
regăsit în lucrările pictorului sunt două linii de
bază în universul său artistic, în dorința de a
transmite expresivitate prin conținutul artistic și
funcția estetică. Aducând în contemporaneitate
Ana Golici	Purice (1993/2009), print digital, dimensiuni variabile
ei se miră câtă foame de vise și alte lumi pot
dobândi în zilele când sunt lipsiți de noroc în
incursiuni. Atunci schimbă tricourile pe care le
îmbracă când pleacă la treabă, cred că ghinionul
este pe urmele lor, mai înfometat ca orice
animal de pradă. Atunci parcă toată țara asta
blestemată și oamenii ei le sunt împotrivă, vor
să-i țină prizonieri aici, să le încerce răbdarea
până dincolo de suportabilitate. Chiar și
rugăciunile le modifică în aceste zile, le
adaptează până ajung la biserica românească,
credința le pâlpîie în suflete ca o candelă gata
să se stingă. Să-l trezim dracu pe Dumnezeu
ăsta somnoros, prea ne-a blestemat, să-l trezim
clădiri de secol XV, cum este palatul gotic și
renascentist, Casa Matei Corvin și transpunându-
le pe pânză, cu inserții ale modernismului, într-un
joc de cuburi, cilindrii, suprafețe plane picturale și
colorate, întretăiate de linii drepte, se încearcă
înfățișarea simplității, a frumosului și a formelor
armonioase.
Simplitatea naturii în lucrările lui Nagy Endre
este aduse prin simbolul arborelui stilizat în
desen, în lucrări intitulate Copacul sau Cuib, cu
trimitere la ideea de viață și continuitate prin
inserția studiilor ovoidale ale formei oului în cuib,
pictat în nuanțe de ocru deschis spre alb.
Arta care se ascunde în spatele pânzei
pictorului Nagy Endre, intitulată Casa Matia
Corvin, deschide expoziția de artă expusă în
Galeria Casa Matei Corvin, la începutul acestei
toamne.
Tema naturii, a frumuseții, a necesității și
importanței cadrului natural în sfera geo-politică
este pusă în discuție și de artistul Ioan Sbârciu,
prin expoziția deschisă, în Galeria de artă Casa
Matei Corvin și Galeria de artă laga, cu titlul
„Semn - (Di )Segni - Ioan Sbârciu în dialog cu
Maeștrii Artei Moderne”. Prin lucrările expuse,
pictorul propune o formă de protest pentru
conservarea mediului înconjurător și dezvoltă
ideea fecundității naturii, într-o armonie
cromatică cu tente fine de culoare și eleganță
să mergă cu noi la treabă! Să-l punem în locul
nostru la muncă, el este expertul oricărui
furtișag reușit! Unde naiba se ascunde de
sufletele noastre muncitoare?
Din plazza Castilia fac cruci după cruci, până
în Alcala la apartamentele lor, îngână repede un
tatăl nostru disperat, să vină norocul, să luăm
fără probleme prada, să ne cărăm mai repede
acasă bogați. Cum ne-ar putea judeca cineva?
Nu omorâm, nu dăm în cap, de ce ne-am face
vinovați? Nimic rău nu este în noi, supraviețuim
cu metodă, trebuie să reușim, gitanoșilor!
■
cromatică, în nuanțe rafinate de griuri și cenușiuri
colorate, prin compoziții cu tema Soarele negru la
Roșia Montană, temă recurentă în arta sa.
Vorbind prin rafinament cromatic, într-o
eventuală interpretare, pictorul urmărește și
propune, prin contrast cu cenușiul și pustiul
întâlnit în lucrări, frumusețea și simplitatea
naturii, motivul solar fiind o temă întâlnită în
mitologie și în folclorul popular.
Într-o posibilă interpretare, cele două direcții
prin care pictorul transmite ideea expresivității
artistice, sunt regăsite în sursele și mitologia
folclorului românesc, respectiv Sărbătoarea
Sânzienelor din 23-24 iunie, noapte
premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul,
înscrisă sub semnul Soarelui, aducătoare de
fertilitate naturii, și direcția folclorului slav, prin
figura Zeului Soare Yarilo, zeul slav al vegetației,
fertilității și primăverii. Etimologia numelui
Zeului Soare, pornește de la termenul slav, yar,
care în traducere, înseamnă primăvară.
Scena și peisajul cultural clujean contemporan
al începutului de toamnă stă sub semnul artei,
invitând publicul iubitor de artă în incinta
galeriilor.
■
31
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
30
Black Pantone 253 U
muzica
Evoluția celor de la Jazzybirds
■ RiCo
y azzybirds este un proiect clujean format din
I muzicieni de formație clasică, dar care
I abordează jazzul cu mult umor. Ideea trupei
s-a născut la Seghedin, în timpul unui turneu din
toamna anului 2011 al Operei Maghiare din
Cluj.
Atenția unui public mai larg a fost captată de
prelucrarea piesei Basket Case (Green Day, 1994)
la finalul anului 2012. Până acum, în doi ani de
zile, am fost la trei concerte Jazzybirds, iar
ultimul, despre care voi povesti aici, a fost pe
departe cel mai impresionant.
Primul concert Jazzybirds la care am partici-
pat a fost de fapt un mini-recital de șase piese la
Atelier Cafe (din 11.02.2013), unde doar clapele
erau băgate în priză. Cafeneaua neconvențională
(cu mobilierul proiectat de la podea până în
tavan din carton) a fost întoarsă cu susul în jos!
Clujenii de la Jazzybirds s-au cocoțat pe bar pen-
tru acest mini-recital unic. Domi (de la baterie)
își ținea echilibrul pe un colț de bar cu o mână
pe premier, în spatele cinelului; pe partea
cealaltă stătea saxofonistul în picioare; pe alt colț
era așezată solista, iar pe cea mai mare parte a
lungimii barului își întinsese clăparul instrumen-
tul, în timp ce contrabasistul stătea ascuns într-o
nișă de geam lângă ușa de la intrare. Pe cât au
fost ritmurile de jazz de retro, pe atât de
proaspete au sunat prelucrările și combinațiile de
ritmuri propuse de Jazzybirds pentru a încălzi
atmosfera.
La momentul respectiv eram curios și mă
gândeam cum ar suna acest proiect cu instru-
mentiști educați în manieră jazz (nu clasică, pre-
cum e dictonul în continuare în rândul profe-
sioniștilor la noi). M-a mirat faptul că solista s-a
prezentat la concert cu lecția neînvățată (înloc să
se ridice în picioare pe bar, să facă mișcări las-
cive, ea stătea fixată cu privirea în foi, pentru a
citi versurile unor piese nou-introduse în pro-
gram.). Deși stilul muzical abordat nu cere un
joc scenic dinamic, tocmai asta ar dovedi că
trupa este cu o notă mai sus față de altele de
gen și ar sublinia panta ironică pe care proiectul
s-a hotărât să pășească de la debut.
La Serile de vară clujene, organizate în 1
august 2014, în Piața Muzeului, singura cu posi-
bilitatea de a se mișca pe scenă era solista
Yolanda (pe care o vedeam pentru prima dată
fără portativ în față).
Restul muzicienilor (bateristul, clăparul, con-
trabasistul) trebuiau să stea pe loc, nemișcați,
din cauza specificului instrumentului lor.
Saxofonistul își amplasase portativul spre
mijlocul scenei, ceea ce bloca vizibilitatea pub-
licului, și nu era deloc estetic.
Pe la jumătatea recitalului, care curgea cu
oarecare dificultate, toți copiii prezenți au ieșit
în fața scenei pe African Marketplace și dansau
în lumina reflectoarelor. M-a mirat foarte tare
faptul că următoarea piesă din repertoriul for-
mației (Moment of Madness) a omorât atmos-
fera creată, iar copiii nu au mai revenit în fața
scenei după aceea. Momentul magic creat de
trupă, în care copiii dansau (iau părinții se uitau
la copii) a stârnit un interes deosebit pentru
muzica formației, iar Jazzybirds și-a dovedit
lipsa de experiență prin faptul că nimeni de pe
scenă nu a fost atent la public, iar momentul
muzical a fost îngropat prin respectarea strictă a
listei de piese pregătită înainte de concert (pre-
cum este și obișnuința unui muzician de muzică
clasică să citească notele de pe portativ strict în
ordinea dictată pe foaie, fără improvizație sau
vreo implicare personală în actul artistic).
Pe scenă nu se întâmpla NIMIC. Portativul
saxofonistului a stat tot concertul în mijlocul
scenei, lângă solistă, în locul unde aceștia ar fi
trebuit să se întâlnească, “să se îmbrățișeze” și să
creeze o atmosferă de spectacol.
Următoarea dată când am urmărit Jazzybirds
pe scenă s-a întâmplat recent, în 22 august, la
Vama Veche, pe terasa de la Papa La Șoni.
Primul lucru care m-a surprins a fost lipsa porta-
tivului lui Zoli!
Punctul culminant al concertului a fost solo-
ul de tobe (Domi) și percuție, Felix Moldovan
fiind invitatul special al serii. Artistul a venit să
colaboreze cu fostul lui coleg de proiecte din
tinerețe (de pe vremea când ambii erau colegi la
Conservatorul din Cluj, acum 15 ani).
Felix Moldovan a adus un plus de profesio-
nalism prin naturalețea improvizațiilor, impli-
carea în repertoriul pe care nu îl cunoștea deloc
și energia pozitivă pe care o emana pe scenă. Pe
întreg parcursul programului, artistul originar
din Târgu Mureș și mutat de 10 ani la București,
a zâmbit, a râs și a trăit fiecare moment muzi-
cal. Ceilalți muzicieni aflați pe scenă au fost
influențați de pozitivismul lui, iar din a doua
parte a concertului, cei din public nu mai
povesteau și nu mai trimeteau sms-uri, ci erau
complet concentrați, cu gândul la note și privirea
la scenă. De ani și ani de zile nu am mai fost la
un concert unde toată sala să fie captivată de
ceea ce se petrece pe scenă la un concert muzi-
cal. A fost foarte impresionant.
A Moment of Madness (o piesă tristă, care a
stricat atmosfera creată la Seri de vară clujene
pentru copiii care dansau și părinții care se dis-
trau) a fost amplasată perfect la începutul pro-
gramului. Cold War Cocktail este o compoziție
amplă care combină ritmuri și versuri de la
patru șlagăre de epocă. Greu de digerat pentru
publicul larg, aici s-a introdus cel mai interesant
moment al spectacolului: o schiță scurtă în care
artiștii își aruncă peruci nobiliare din secolul
XVIII în cap și se prostesc pe un preludiu de
Bach.
Standardele de jazz interpretate de formația
clujeană sunt o plăcere de descoperit. Pe lângă
adaptări după Pedro Itturalde sau Kodaly Zoltan,
instrumentalul African Marketplace (Abdullah
Ibrahim) a reprezentat apogeul concertului de la
Vama Veche, depășind orice așteptare prin cola-
borarea spontană cu percuționistul Felix
Modovan care a ridicat publicul în picioare cu
improvizațiile lui pline de energie pozitivă.
Comentariile dintre piese ale solistei (Yoli) și ale
bateristului (Domi) au fost pertinente.
Dreadful Proposal reprezintă cea mai diabol-
ică idee de a combina ritmurile facile, sintetice,
de la suedezii Likke Li (I Follow Rivers) cu ver-
surile profunde, întunecoase de la HIM (Join
Me). Aceasta este cea mai reușită colaborare
suedezo-finlandeză pe care am ascultat-o în viața
mea. Alte exemple de compoziții atractive și
complexe, adaptate de Jazzybirds pe ritmuri
jazz, sunt Rose’s Beloved Child (în care se întâl-
nesc Sweet Child of Mine de la Guns and Roses
cu Teardrop de la Massive Attack) sau Pink
Fever (unde se împletesc notele de la standardul
de jazz Fever cu versurile de la Another Brick in
the Wall de Pink Floyd). The Carpathian Garden
oferă nu doar combinarea atractivă de ritmuri
tradiționale românești prin imitarea țambalului
sau ale unor teme populare pe note de pian și
subtilitatea versurilor cu mesaj social de la REM
(Drive), dar în seara aceea au ieșit în evidență
datorită improvizației spontane a percuționistu-
lui, care a transpus atmosfera de club în oaza de
nisip. Solista a mai scos un kazoo din buzunar,
iar saxofonistul a scos o vuvuzelă verde de sub
mânecă în aplauzele nestăvilite ale publicului la
final.
Introducerea de la Little Bence a fost extraor-
dinară. Domi a explicat cum pe vremea comu-
nismului în Ungaria toate titlurile artistice
străine erau traduse și adaptate limbii maghiare.
La fel precum pe Jules Verne îl chema Gyula
Verne, așa și Kiss Bence este o reproducere
fidelă a unei compoziții Rolling Stones (Olf the
Hook, 1965). Din program nu a lipsit nici
BasketCase (hitul Green Day, adaptat pe ritmuri
jazz), primul șlagăr al formației. O surpriză
foarte plăcută la bis a fost scat-ul jazzistic al
solistei pe Airmail Special.
Șoni, patronul localului din Vama Veche, a
declarat la finalul concertului că a fost cel mai
reușit spectacol din întreaga serie de concerte
organizate aici în acest sezon.
Concertul de la Seri de vară clujene a fost
organizat într-o piață mare din centru, fără
intrare; recitalul de la Vama Veche a avut loc
într-un spațiu îngrădit, cu bilete la intrare.
Privind jocul scenic, Jazzybirds a evoluat mult
într-un an de zile. Ceea ce nu îmi pot explica
însă este diferența de dinamică la doar trei săp-
tămâni distanță în vara asta. Jazzybirds s-a
prezentat complet altfel pe scenă la ea acasă, la
Cluj, decât pe litoral. Muzicianul este stimulat
artistic atunci când vede că spectatorul
reacționează pozitiv la munca lui. Totodată, un
artist profesionist ar trebui să dea totul pe scenă,
indiferent de situație, număr de spectatori sau
dificultăți legate de sonorizare.
O concluzie la care ajung este faptul că atun-
ci când plătești un bilet la intrare, ești răsplătit
pe măsură, iar publicul care alege să plătească
un bilet ca să participe la un concert cunoaște și
vrea să asculte muzica respectivă. Nu există re-
guli în acest domeniu; există artiști autohtoni de
succes care cântă exclusiv la evenimente unde nu
se percepe o taxă la intrare, dar sunt de părere
că atmosfera tinde să fie mult mai încărcată în
spațiile închise.
Privind panta ascenentă a clujenilor de la
Jazzybirds, am impresia că cvintetul are
potențialul să spagă bariera comercială dacă s-ar
compune piese originale cu versuri în limba
română. Privind spectacolul, este important să
arate tot ce poate la fiecare apariție în public.
Jazzybirds sunt: Antal Attila la contrabas,
Szep Andras la pian, Dominic Csergo la baterie
și Yolanda Covacinschi la voce, cu invitatul
Reman Zoltan la saxofon.
■
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
31
Black Pantone 253 U
teatru
Cricoteii. Despre o expoziție
Tadeusz Kantor
Câteva zile petrecute la Cracovia, spre
sfârșitul verii, mi-au dat ocazia să văd și
ultima expoziție de la Cricoteka - Centrul
de Documentare a Artei lui Tadeusz Kantor
găzduită în vechiul sediu de pe liniștita stradă
Kanonicza din orașul vechi: Unde sunt zăpezile
din cellalt an. Din 12 septembrie, instituția s-a
mutat într-un imobil mai potrivit pentru etalarea
și buna administrare a arhivei, documentelor și
obiectelor pe care le deține, iar colegii noștri, deși
ocupați cu pregătirea mutării, au avut
generozitatea de a-mi deschide expoziția chiar în
ultima mea zi de sejur cracovian.
Și cred că sunt un privilegiat, pentru că,
văzută în spațiul redus al micilor încăperi și
pivnițe ale clădirii medievale de pe Kanonicza, cu
firide și bolți ce te poartă în alte vremuri, Unde
sunt zăpezile din cellalt an își potențează
impactul. Expoziția prezintă desene, schițe,
însemnări ale lui Kantor în timp ce pregătea
spectacolul omonim, costume și decoruri, piese
de recuzită și fotografii de la diverse reprezentații.
Tadeusz Kantor (1915-1990) a fost unul din
regizorii contemporani care a fascinat, la mijlocul
anilor 90, o întreagă generație de învățăcei într-ale
teatrului din România, printre care mă număram
și eu. Spectacolul său cu Clasa moartă (1975),
antologic și cuprins în toate tratatele de istoria
teatrului, ilustra „teatrul morții”, un inedit apel la
„fizicalitatea” memoriei umane, ca și o sinteză a
artelor vizuale, regizorul însuși fiind totodată și
pictor, actor, autor de happeninguri, creator de
decoruri sau teoretician. În 1955, Kantor a fondat,
împreună cu alți artiști, Cricot 2, teatrul sub egida
căruia și-a construit spectacolele, începând cu cele
pe piese de Witkiewicz, faimosul scriitor absurd
polonez, și până la creațiile sale din anii 70-90,
care i-au concretizat doctrina estetică.
Unde sunt zăpezile din cellalt an s-a jucat în
premieră la Roma, în 1979, în contextul unei
expoziții dedicate avangardei poloneze și Teatrului
Cricot 2. Kantor a realizat o nouă versiune în
1982, prezentând-o la Paris, Londra, Geneva și
Varșovia, iar apoi, în 1984, la Cracovia. Denumită
cricotage, această creație este tipică manierei de
joc descoperită și practicată la Teatrul Cricot 2.
„Cricotajul nu elimină stările emoționale ori
tensiunea puternică. / Cricotajul se bazează pe
realitate./ E liber de orice „schemă”./ .../ Senzația
pericolului și a iminentului dezastru e
caracteristica esențială a cricotajului”, scria Kantor
în caietul-program al reprezentației cracoviene.
Accentul pe imaginație și pe respingerea „simțului
comun”, adică lipsa unei ordini logice a
secvențelor, ca și o miză fundamentală pe
metafora vizuală construiesc acest spectacol.
Ar fi însă meschin să rezum aici doctrina de
creație a lui Tadeusz Kantor. Cine vrea să afle mai
multe poate citi volumul lui Michal Kobialka, O
călătorie în alte spații, poate afla informații de pe
cricoteka.pl și vedea spectacole sau fragmente pe
youtube. O să mai menționez „tehnic” doar
numele curatorilor expoziției: Malgorzata Paluch-
Cybulska și Bogdan Renczynski.
Să trecem la „cricoteli”, însă, pentru că
senzații extrem de intense comunică expoziția
chiar și în lipsa personajelor vii care au îmbrăcat
costumele și au acționat mașinăriile create de
Kantor. Cu siguranță, ceva din energia
incandescentă a spectacolului s-a păstrat peste ani.
Aura reprezentației se simte încă de la parterul
Cricotecii, din fotografiile „acute” făcute în
diverse locuri de Caroline Rose, Jacquie Bablet și
Romano Martinis, ce surprind expresii
transfigurate ale actorilor, o tensiune împietrită a
publicului. Desenele, schițele și notițele
regizorului, nervoase, parcă abia conturate, dar de
o nervozitate fermă, frenetică, prelungesc acest
sentiment al acuității.
Dar energia o simți, frisonant - pentru că e o
energie tensională, nu una „de divertisment” - la
coborârea în încăperile pivniței, unde intri în
„măruntaiele” spectacolului. Gălețile aliniate într-
una dintre săli m-au dus cu gândul - de ce oare? -
la un deșert post-beckettian, apoi, privit de
scheletul așezat pe jos, în cealaltă încăpere,
printre costumele alb-îngălbenite, ca de hârtie, ori
roșu-sîngerii, cu banda albă de pânză ca un drum
de lapte ce piere în bezna unui patrulater vertical
de pânză neagră, am simțit Am simțit ce vroia să
le spună Kantor spectatorilor săi, am simțit acel
avertisment existențial asupra nevoii de a trăi cu
ochii deschiși deopotrivă afară și înăuntru, de a te
cunoaște și a nu te ascunde de tine.
Cred că Tadeusz Kantor a fost un avangardist
postmodern, chiar dacă formula pare un nonsens.
A concentrat în doctrina sa, adică, patima vital-
experimentalistă a avangardei și blazarea rațional-
conștientă a postmodernismului, catalizându-le
într-o manieră proprie, pulsională și cerebrală
totodată.
Ieșind din Cricotekă, în prima zi a unui
septembrie ușor ploios, înainte de a ajunge pe
străzile Cracoviei, de-acum pustii de turiști și
pline de liceeni îmbrăcați în costume, mi-au căzut
ochii pe marele portret al lui Kantor din stânga
porții. Mă privea cu ochii lui Kafka...
■
3
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Boyhood
Lucian Maier
Un aspect esențial al cinematografului
creat de Richard Linklater e dat de
încercarea acestuia de a surprinde
momentele definitorii ale vieții, fără ca acest
definitoriu să fie montat în filmele sale în
nuanțe hollywoodiene, ca accente
melodramatic-moralizataore. Pînă la Boyhood,
filmele sale - seria Before, Slacker, Dazed and
Confused, SubUrbia - sînt studii ad-hoc ale
vieții, centrează un moment al devenirii unor
oameni, fie că e surprins în timp ce se
derulează - în special în ceea ce privește
tinerețea (Slacker, Dazed and Confused,
SubUrbia), fie că din prezent crește ca
încercare de a înțelege transformările specifice
vieții adulte, printr-o rememorare a celor
petrecute în anii ce trec de la o situație la alta
(în seria Before, unde o întîlnire pasageră lasă
urme adînci în viețile lui Jesse și Celine, pe
care îi vom vedea peste ani împreună).
Boyhood e un studiu longitudinal, care - din
punct de vedere conceptual, ca arhitectură
cinematografică - împlinește tendința
intelectuală, psihologic-constructivistă a lui
Linklater, aceea de a observa într-un edificiu
(filmic) unitar evoluția în timp a unor
personaje interdependente, copii și adulți (o
întreprindere ce are la bază, poate, teoriile
psihologului elvețian Jean Piaget asupra
dezvoltării gîndirii - în cadrul cărora, ca
observație lăturalnică, un loc însemnat l-a
ocupat examinarea modului în care se
dezvoltau mintal cei trei copii ai săi).
În cinematograful documentar există cîteva
proiecte de gen. Seria Up gîndită de cineaștii
Michael Apted și Paul Almond în anii ’60
pentru televiziunea ITV Granada și preluată
în anii ’90 de către BBC. O serie aflată încă
în derulare, în care sînt urmăriți - începînd cu
vîrsta de șapte ani, din șapte în șapte ani -
paisprezece copii din zone sociale diferite,
pentru a observa în ce măsură mediul cultural
al formării lor influențează poziția socială
ulterioară a adulților și perspectiva pe care o
au aceștia asupra vieții. Sau jurnalul de
familie și țară realizat de cineastul israelian
David Perlov între anii 1973 și 1983 - Yoman
(Diary). În cadrul cinematografului de
ficțiune, Frangois Truffaut a încercat să dea
greutate documentară vieții unui personaj
imaginat de el - Antoine Doinel, jucat de
Jean-Pierre Leaud în cinci filme diferite
realizate în douăzeci de ani, filme care
surprind copilăria personajului (Les quatre
cents coups), apoi întîlnirea ratată din punct
de vedere amoros între Antoine și Colette, în
segmentul care are drept titlu numele celor
două personaje, în cadrul filmului omnibus
L’amour â vingt ans; și relația cu Christine,
mugurii ei, căsătoria și divorțul, fiecărui
aspect fiindu-i dedicat cîte un film: Baisers
voles, Domicile conjugal și LAmour en fuite.
În Boyhood (Premiul de regie la Berlin în
2014 și unul dintre cele mai așteptate filme
ale anului, prezentat și la noi, deocamdată
doar în închiderea TIFF), Richard Linklater
filmează vreme de unsprezece-doisprezece ani
evoluția unor copii și a părinților acestora
(personaje construite jucate de aceeași actori -
Ethan Hawke, Mason Evans Sr., Patricia
Arquette, Olivia, părinții divorțați ai lui
Mason Jr. și Samantha, intepretați de Ellar
Coltrane și de Lorelei Linklater). Din
perspectiva producției, un astfel de proiect
ridică numeroase probleme - unele de ordin
tehnic: nevoia de a avea alături persoane
devotate, care găsesc anual cîteva zile pentru
a se dedica inițiativei regizorale; altele de
ordin dramatic: adaptarea treptată a poveștii
încît, ca profil psihologic, să corespundă într-
o anumită măsură evoluției reale a actorilor
care interpretează personajele-copii de pe
ecran, pentru a păstra prezența acestora în
rol; elemente destul de dificil de strunit în
vederea păstrării coeziunii narative a peliculei.
În aceste condiții, ceea ce reușește să
contureze Linklater în Boyhood e cronica
evoluției personajelor (cu accent pe formarea
lui Mason Jr.), o cronică-survol în care e
vizibilă apartanența autorului la spațiul
cinematografic independent - în ciuda
derulării cronologice, filmul nu urmărește
momentele clasice ale dezvoltării dramatice.
Nu există o intrigă anume, nu există punct
culminant, o posibilă introducere e
reconstituită de spectator după datele culese
pe parcurs, urmărim doar o încheiere
momentană a derulării unor acțiuni, nu un
deznodămînt propriu-zis.
Pe de altă parte, tocmai fiindcă e o
cronică-survol, ceea ce nu reușește Boyhood -
în comparație cu seria Before, de exemplu - e
să ofere consistență fiecărui moment reținut
pe ecran. Profunzimea trăirilor personajelor,
ceea ce le mișcă și le ajută să devină, toate
rămîn în mintea personajelor; spectatorii au
acces doar la exteriorul evenimentelor pe care
aceștia le trăiesc, filmul oferind - cel mult -
prilejul unor ecouri, prilejul readucerii în prim
plan a unor fapte însemnate pentru privitor.
Dacă filmul e profund, dacă e uman, s-ar
putea să fie în măsura în care spectatorul
găsește în sine sensurile respective și le
conferă filmului fiindcă acesta este stimulul
care îi declanșează trăirile respective. În seria
Before sau în aventurile lui Antoine Doinel,
fiindcă personajele au răgazul de a se
desfășura pe un timp dat, spectatorul are
posibilitatea de a le descoperi resorturile
umane și de a se raporta (în vizionare sau
după vizionare) la propria umanitate prin
intermediul celei descoperite pe ecran.
În Boyhood, chiar dacă pe ecran sînt clipe
grave (prezența abuzivă a a profesorului
alcoolic, al doilea soț al Oliviei; despărțirea lui
Mason Jr. de prima lui iubită), ele nu sînt
receptate de spectator ca atare. De multe ori
simți că nevoia autorului de a atinge timpii
personajelor face ca fiecare moment de acum
și aici să fie prezentat pe repede-înainte. E ca
un sumar al vieții unui poet în care vezi că a
făcut o școală, că a fost îndrăgostit, că a avut
o soră. Dar lipsesc paginile din care înțelegi
cum s-a raportat la toate acestea, cum a trăit
școala, iubirea sau relația cu sora. Clipă în
care Boyhood încă rămîne un proiect
impresionant, dar mai mult prin datele sale
tehnice, fiindcă a fost realizat, decît prin ceea
ce ajunge să spună prin întîmplările așezate
pe ecran.
■
TRIBUNA • nr. 289 • 16-30 septembrie 2014
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
După dealuri fără papuasi
Marian Sorin Rădulescu
Când, cu succes extraordinar de critică (și de
public, dacă prin public înțelegem și
spectatorii ce caută nu doar „distracție”, „faze
tari” și supervedete puse în situații senzaționale), au
apărut Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a
fost? și 4 luni, 3 săptămâni °i 2 zile, bucuria mea a
fost - recunosc - bine temperată. M-am bucurat mai
ales că vedeam în mai sus pomenitele filme o
locomotivă care, credeam eu, ar putea scoate din
anonimat cinematograful românesc underground.
Adică, mai exact, opere mai mult sau mai puțin
inedite, regizate, de-a lungul anilor, de Victori Iliu,
Manole Marcus, Iulian Mihu, Mircea Săucan, Lucian
Pintilie, Liviu Ciulei, Dan Pița, Mircea Veroiu, Stere
Gulea, Andrei Blaier, Alexandru Tatos, Mircea
Daneliuc, Dinu Tănase, Iosif Demian, Nicolae
Mărgineanu ș.a. Între timp, am înțeles că filmele lui
Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu și Cristian Mungiu
sunt repere în cinema-ul acestor ani. Le-am urmărit,
în continuare, evoluția: fiecare din ei a rămas
credincios gândului pe care îl poartă cu sine în cele
trei opusuri de referință de la începutul mileniului
trei.
Până în clipa când scriu aceste rânduri, cel care
îmi pare angajat deplin într-o cursă lungă este
Cristian Mungiu. Am râs împreună cu el în metraje
scurte, medii și lungi (Zapping, Corul pompierilor,
Occident, segmentele din Amintiri din Epoca de Aur)
și - la capătul zâmbetului - mereu găseam o dramă.
Când a apărut După dealuri, știam că - în ciuda
scandalului din jurul paternității scenariului - va fi un
film de Cristian Mungiu, „înspirat din romanele
neficționale de...”. Știam, încă de la vizonarea
primelor trailere, că nu va fi o „ecranizare” a cazului
Tanacu și nici un (altfel de) reportaj bazat pe un
subiect care, cu doar câțiva ani în urmă, a făcut
senzație în tabloidizata presă internă și
internațională.
În „familia ortodoxă”, acest film este cunoscut
mai ales din auzite sau, în cel mai bun caz (dacă se
poate spune așa), din trailere. Cum publicul are, în
general, o predilecție pentru „certitudini”, pentru
„soluții”, pentru „fapte”, scenele decupate din film
pentru montajul trailerelor - pentru că nu ilustrează
în niciun fel „credința ortodoxă”, nu transmit „liniște
și pace”, nu „destind” și nu alimentează „evlavia
populară” - pot nedumeri. Cu atât mai
îmbucurătoare mi se pare selecția lui pentru difuzare
într-o cafenea culturală din București. Locul se
numește „La Vulturi. Cafe, Event, Book Shop.
Cultură și cafea cu rom”. Înainte de a ajunge la
proiecția unde am fost invitat să moderez discuțiile
în secțiunea Q&A am avut, sincer să fiu, anumite
rezerve. Mi se părea că discuțiile și chiar proiecția vor
fi bruiate de zelul (demn de o cauză mai bună) celor
ce apără „ortodoxia”, „patria”, „biserica” etc. pe care,
filmul lui Mungiu - vezi, Doamne - le-ar fi ponegrit.
Nu a fost deloc așa.
Spectatorii (30-40 la număr) din curtea
„Vulturilor” s-au arătat plăcut surprinși de viziunea
regizorală, de interpretarea actorilor (actrițele
principale, Cosmina Stratan și Cristina Flutur,
premiate ex-aequo la Cannes pentru rolurile din
După dealuri au participat la discuții; actorul Valeriu
Andriuță, fiind plecat din oraș, nu a putut veni), de
calitatea imaginii, de mesaj. Care mesaj, a spus
cineva, este - de departe - profund ortodox, creștin-
ortodox (fără să fie câtuși de puțin declamativ), cum
nu s-a mai regăsit niciodată până acum în vreun film
românesc. Dar cum rămâne atunci, am întrebat, cu
recenzia unui monah care, pe blogul său, a etichetat
filmul drept „o poveste românească de lesbianism cu
sfârșit tragic”, ce „vine să pecetluiască imaginea unei
Românii ortodox-handicapate pe care a făurit-o presa
dimpreună cu unii oameni ai Bisericii în strădania lor
de a judeca întâmplarea nefericită de la Tanacu”? Să
fim serioși! - a fost răspunsul acestui spectator, un
scriitor cunoscut mai ales de cititorii publicațiilor
ortodoxe. Apoi a ținut să precizeze că tonul filmului
- „surprinzător de echilibrat, de cuminte, de firesc” -
e meritul cărților Tatianei Niculescu Bran din care s-a
inspirat Mungiu. Aici am dorit să completez: Nu,
După dealuri nu este „atât de cuminte” datorită
romanelor din care s-a inspirat (și care, e drept,
adoptă o altă perspectivă decât cea agresiv-
senzaționalistă, folosită în media acelor ani), ci
datorită felului de a fi al regizorului-scenarist. Nu
altfel sunt și filmele sale de până acum. Și încă ceva.
Scrierile Tatianei Niculescu Bran au fost curtate și de
alți regizori, între care Lucian Pintilie, Cristi Puiu și
Andrei Șerban, dar numai Mungiu l-a făcut. Dacă
izbutea Lucian Pintilie, de exemplu (sau oricare altul),
ar fi avut filmul același „ton echilibrat”?
Un alt comentator a dorit știe cum și-a construit
personajul Cristina Flutur, fiind vorba despre un rol
atât de special. Actrița a mărturisit, încă o dată, că
nu-și judecă personajele. Că a interpretat un om, iar
nu un „personaj negativ”. Și, de fapt, aici se află
întreaga miză a filmului. Mungiu a fost atent la
psihologia personajelor, nu a dat note - de trecere
celor „bune” sau de „corigență” celor „rele”. Nu a
vrut să moralizeze, să judece, să ideologizeze. Și
pentru asta puriștii nu l-au iertat.
Una peste alta, filmul a plăcut mult, iar unii s-au
mirat cum de a putut să facă un film atât de...
„mărturisitor” cineva „care nu e credincios”.
Credincios, adică bisericos? La auzul acestei
(involuntare) ghidușii m-am întrebat și am întrebat:
1. De ce anume trebuie să-l considerăm pe Mungiu
un „necredincios” și 2. Cât de „bisericoși” vor fi fost
regizorii care au dat lumii filme ca Jurnalul unui
preot de țară, Un condamnat la moarte a evadat,
Lumină de iarnă, Fragii sălbatici, Nazarin, Simion al
deșertului, Viridiana, Jesus Christ Juperstar, Giulietta
°i spiritele, La dolce vita, Evanghelia după Matei,
Teorema, Andrei Rubliov, Călăuza, Povestirile lunii
palide după ploaie, A trăi, Umbrele strămo°ilor uitați,
Blow up sau, de la noi, Meandre, Nunta de piatră,
Reconstituirea, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp,
Concurs, Secvențe, O lacrimă de fată, Faleze de
nisip, Dreptate în lanțuri și încă altele? De ce numai
reprezentările artizanale, „explicite” ale „evlaviei
populare” sunt o garanție a „credinței”? De ce nu
poate fi și un film de expresie (nu de ilustrație), ca
După dealuri? Probabil din același motiv pentru care
un tablou religios („umanizat”, sentimentalist,
„iluminist”) este preferat unei icoane de Rubliov sau
Teofan Grecul, de exemplu. Întrebarea a rămas
retorică.
M-am mai bucurat să descopăr că, în acea seară
de iulie, câțiva din spectatorii care au mărurisit că în
mod intenționat au evitat să vadă filmul până atunci
(auziseră - de la diverși „oameni de bine”, firește - că
e așa și pe dincolo), au fost impresionați, încântați,
uluiți. Cineva a spus că e „primul film românesc cu
o imagine clară, frumoasă”. Cum adică? - am dorit
să știu. După terminarea discuțiilor, am înțeles care
sunt filmele românești la care spectatorul se
raportase: Mărgelații, Comisarii, filmele „de public”.
Nu, După dealuri nu este nici primul, nici singurul
film românesc în care imaginea (și, implicit,
scenografia) este un personaj. Este, mai ales, unul din
foarte puținele filme românești care - pe un scenariu
bine articulat - evită isteria, grotescul, derizoriul. Dar
la cât de multă stridență există în filmele confraților
săi (și, adesea, în preferințele publicului), demersul
lui Mungiu de a transmite mesajul cuminte, șoptit,
cu dreaptă socotință, aproape că trece neobservat.
■
Cosmina Stratan și Cristina Flutur în După dealuri
34
TRIBUNA • NR. 289^ 16-30 septembrie 2014
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember cinematografic
Awara Hoon...
Ioan Meghea
Cândva, maestrul D.I. Suchianu, personalitate
de prima mărime a cinematografiei
românești, cel care a fost întemeietorul și
patriarhul criticii și cronicii de film din România,
spunea: „și astăzi, o carte bună nu stârnește opinia
unui oraș întreg cât un film bun!”. Și câtă dreptate
avea...
Prin anii '50 locuiam pe ulița Tăului din micul
meu oraș ardelenesc și începusem să frecventez, ca
un viitor cinefil, sălile de cinematograf, fie însoțit
de părinți, fie „cu școala”, la întâlnirea cu eroul
sovietic din multele filme de război sau la filmele
cenușii ale neorealismului italian din acei ani. Asta
aveam, asta vedeam... Până într-o zi, când prietenul
Viorel m-a luat deoparte și cu un aer misterios mi-a
șoptit: ,,mă, tu știi că de ieri, la Leul de Aur,
rulează Avaramu? Film indian, omule! Mamă... ce
mai film!”
Așa că, a doua zi am reușit cu greu să intrăm în
sala întunecoasă, mirosind înfiorător a motorină și
să vedem unul din senzaționalele filme care a avut
succes în Asia de Est, Orientul Mijlociu, Uniunea
Sovietică și acuma, în Sebeș-Alba. Da, zile întregi,
poate luni de zile, dimineața, la prânz, noaptea, pe
strada mea și nu numai acolo, se cântau în delir
melodiile lui Raj Kapoor...
În 1924, pe 14 decembrie, se naște în familia
Kapoor viitorul superstar de la Bollywood, Raj. Își
începe cariera de actor la vârsta de 11 ani, când
este ales din mulțimea de copii pentru filmul
Inquilab. Era în 1935...
Au urmat o mulțime de roluri. Filme indiene,
filme de dragoste, muzicale, comedii, de familie,
drame... Amintesc câteva din multele sale prestații:
Gopinath în 1948, Barsaat și Andaz în 1949, în
1950 Dastan, apoi în 1951 filmul Awara Hoon sau
Vagabondul. Filmul acesta este produs în sudiourile
Bollywood, regizat de și având în rolul principal pe
Raj Kapoor și Nargis. Scenariul povestește despre
viața unui băiat sărac și despre privilegiata Rita. Un
fel de Charlie Chaplin, un „vagabond” inocent, fără
mamă, alungată de tatăl său, un judecător dintr-un
cartier select și răpită - din răzbunare - de un
răufăcător, Jagga. Viața lui Raj este tristă. Eliminat
din școală și trimis la o școală de corecție pentru că
a furat o pâine, pierde și prietenia Ritei, o colegă
de școală. După ce iese din închisoare, Raj începe o
viață de infracțiuni pe străzile orașelor și găsește un
mentor, un guru care-l va iniția în toate relele.
Jagga. Tocmai cel care a fost responsabil de
alungarea mamei sale. Ei bine, povestea se
complică, e vorba de un scenariu indian stufos care
l-ar face gelos pe orice scenarist și spectatorul nu
știe ce să mai creadă. Reîntâlnire cu frumoasa Rita,
uciderea lui Jagga de către Raj, aducerea
vagabondului în fața tribunalului și apărarea
acestuia de tânăra avocată Rita care descoperă cum
s-a întâmplat toată povestea asta atât de încâlcită.
Totul e bine când se termină cu bine, vorba
bătrânului Will...
Filmul a participat la Festivalul de film de la
Cannes din 1953 unde a fost nominalizat pentru
Marele Premiu. În 2003, revista Time l-a inclus pe
lista celor „10 filme indiene de tezaur”, iar în 2005,
Indiatimes Movies a inclus acest film în „Topul
celor mai vizionate 25 filme de la Bollywood”. Iată
ce scria această publicație: ,,Ori de câte ori Raj
Kapoor și Nargis au venit împreună pe ecran, au
ieșit scântei. Chimia lor a fost electrizantă în filmul
lui Raj, Awara”. În India, filmul acesta a avut
încasări record de peste 12 milioane de rupii.
Filmele care au urmat după Vagabondul, cu Raj
Kapoor și Nargis în rolurile principale, au fost:
Amber în 1952, Articolul 420 în 1955, apoi în 1957
Raj Kapoor
Sharada și Micul lustragiu în 1958. și câte n-au mai
apărut pe ecrane... Filme indiene, filme de dragoste,
muzicale, comedii, de familie, drame...
Ultimul film în care Raj Kapoor își face apariția
este Kim, în 1984. La acei ani, Raj avea de câțiva
ani astm, boală care l-a răpus în cele din urmă pe
marele actor în 1988. Avea doar 63 de ani și încă
multe de spus. În anul decesului, lucra la o poveste
de dragoste, Henna, care a cunoscut un mare
succes datorită fiului său cel mare, Randhir.
Da, Raj Kapoor rămâne în inima tuturor chiar și
după atâția ani de la moartea sa...
■
colaționări
Evadare paradisiacă
Alexandru Jurcan
n romanul Stăvilar la Pacific de Marguerite
Duras, setea de cinema produce o fascinație
durabilă. Suzanne și Joseph consideră filmul un
simbol al modernității. Mama lor cânta la pian la
Eden-Cinema pentru a însoți muzical înșiruirea
imaginilor de pe pânză. Suzanne se simte apărată
acolo în sala de cinema: consolare, oază, refugiu.
Filmul o ajută să se elibereze de tutela mamei, să
înfrunte realitatea. În întuneric, în paralel cu
derularea filmului, se petrec în sală alte povești.
Joseph are curajul să atingă mâna femeii de lângă
el, mai ales că soțul ei adormise.
O altă sală celebră îmi vine în minte: Cinema
Paradiso. Da, e vorba despre filmul lui Tornatore
din 1988, în care joacă Philippe Noiret și Jacques
Perrin. O cabină de cinema nostalgică, revolută, de
unde țâșnește cinemaul ca drog, ca modus vivendi.
Uneori spectatorii plâng, trecându-și batista de la
unul la altul. Cineva spune replicile pe de rost, altul
se masturbează, iar preotul cu clopoțelul deține
rolul cenzurii.
Chiar dacă este un spectacol colectiv,
cinematograful e propice izolării individuale, grație
obscurității necesare proiecției. Contemplând
imaginile, spectatorul devine un solitar abandonat
reveriei personale. Proiecționistul Alfredo din filmul
lui Tornatore transmite pasiunea pentru film,
pentru ficțiune, copilului Toto, care va colecționa
bucăți de peliculă. Renoir, Visconti, Chaplin, lampa
și fierul de călcat, puștii ce fumează în sală, femeia
care alăptează, apoi pelicula arzând, Alfredo în
flăcări... Spre final, Toto adult intră în fostul
cinema. O dărăpănătură. El a ajuns regizor și vine
la înmormântarea lui Alfredo. În camera copilăriei,
maică-sa a păstrat rolele, pozele, imaginile, ca într-
un muzeu al pasiunii veritabile.
Recitind Caravana cinematografică de Groșan,
mi-am amintit perfect de începuturile mele filmice,
de sosirea caravanei în sat, de agitația și frenezia
colectivă. La intrare, dacă nu aveai bani, puteai da
un ou. Eu îl procuram de la bunica. Urmau filmele
rusești de război, spaima mea de tancurile ce se
îndreptau ostentativ spre mine, comentariile
licențioase ale sătenilor. Dacă se rupea pelicula,
așteptam stoici, cât era nevoie. În orice caz,
evadările cele mai fiabile și perene le oferă arta.
Dacă le-ai gustat, rămâi într-un paradis greu de
concurat, emblematic pentru adrenalina cu care
percepi realitatea.
■
TRIBUNA • nr. 289 • 16-30 septembrie 2014
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sumar
filosofie
Remus Foltoș Pe culmile disperării cu Emil Cioran 3
cărți în actualitate
Ioan Negru	"mă iată"	4
Ladislau Gyemant Religia astăzi	5
Ioan L. Șimon Diverse cu Mircea Ioan Casimcea 6
cartea străină
Ștefan Manasia Cum ne recunoaștem barbari(i)? 7
Elena Emilia Ștefan Boala psihică și puterea	8
comentarii
Ani Bradea Viața mea ca manipulare	9
poezia
Alexandru Cazacu	11
parodia la tribună
Lucian Perța	Alexandru Cazacu	12
din lirica universală
Vernon Scannel	13
proza
Voichița Pălăcean-Vereș	Povestiri	14
interviu
De vorbă cu Zoe Petre	'"Dacă suntem necruțător de
sinceri cu noi înșine, va trebui să recunoaștem că ne
rescriem biografia cât mai favorabil în fiecare clipă" 16
politica zilei
Petru Romoșan Marinarul, parașutista și un pisicuț
pentru viitorul "nostru"	19
opinii
Puși Dinulescu Printre tovarășii de drum	19
diagnoze
Andrei Marga	Virgil I. Bărbat - un gînditor de
referință (II)	20
dezbateri&idei
Robert Arnăutu	"Tehnologia" și precursorii săi 22
aritmii
Dorina Lazar Pavilionul doi	23
meridian
de vorbă cu artista plastică Ana Golici	"Artistul con-
temporan trebuie să fie capabil să identifice problemele
reale ale societății în care trăiește..."	24
eseu
Dumitru Velea Ion D. Sîrbu - Cu degetul pe rană 26
efectul de seară
Robert Diculescu Emigrantos	29
muzica
RiCo Evoluția celor de la Jazzybirds	31
teatru
Claudiu Groza Cricoteli. Despre o expoziție Tadeusz
Kantor	32
film
Lucian Maier Boyhood	33
Marian Sorin Rădulescu După dealuri fără papuași 34
remember cinematografic
Ioan Meghea	Awara Hoon...	35
colaționări
Alexandru Jurcan Evadare paradisiacă	35
plastica
Anemona Maria Frate
Peisajul artistic contemporan la început de toamnă 36
plastica	
Peisajul artistic contemporan
la început de toamnă
Anemona Maria Frate
Nagy Endre	Peisaj
Scena Galeriei de artă „Silvia”, în spațiul
cultural-artistic al începutului de toamnă a
anului 2014, aduce în prim plan lucrările
pictorului scenograf Nagy Endre.
Artist consacrat al peisajului național și
internațional contemporan, cu o impresionantă
activitate expozițională și scenografică, pe
teritoriul României, Ungariei și Italiei, Nagy
Endre se bucură de un real succes în rândul
iubitorilor de artă. Autor a peste 60 de
scenografii pentru piese de teatru, este laureat al
Premiului Banffy Miklos, în anul 1994, pentru
activitatea desfășurată pe mai multe decenii în
domeniul artei scenografice, perioadă în care a
colaborat cu nume mari din domeniul artei
spectacolului, dintre care amintim regizorii: Vlad
Mugur, Ioan Frunză, Liviu Ciulei, Tompa Gabor,
Rappaport Otto, Tatar Eva, Horvath Bela, Harag
Gyorgy, Demeny Attila, Imredi Geza, Ban Erno,
Kovesdi Istvan, pictorii și scenografii: Toth Laszlo,
Erdos Tibor, Liviu Ciulei, Liviu Popa, Teodor
Ciupe, Both Andras, Iules Perahim.
Expoziția vernisată la data de 2 septembrie,
cu titlul Pictură. Instalație, deschide o toamnă
artistică în nuanțe de roșu burgund, galben și
albastru regal, pe fondul pictural plin de
rafinament al griurilor colorate, cu treceri de
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru,
48 LEI - SEMESTRU, 96 LEI — un AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 33 LEI - TRIMESTRU,
66 LEI - SEMESTRU, 132 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R057TREZ21621G335000XXXX B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
tonalitate de la ocruri, până la alb de zinc.
În interviul purtat cu artistul, Nagy Endre își
legitimează lucrările la granița cu arta decorului
pictural, fiecare lucrare expusă înscriindu-o pe
linia constructivismului. Tehnica folosită în
lucrările sale este mixtă, de la ulei pe pânză, până
la lucrări în culori de apă, intrând cu piesele
expuse inclusiv pe segmentul graficii, prin studii
în creion, cărbune și pastel.
Lucrările expuse în Galeria de Artă Silvia,
dezvoltă tema portretului în arta actorului și a
arlechinului, a compozițiilor abstracte, a naturilor
statice, cu flori și obiecte într-un cadru de interior
compus, a studiilor de monumente arhitecturale
și a construcțiilor perspectivale, dar și a
reprezentării simplității naturii.
Arta pictorului scenograf dezvoltă o reflecție
creativă, culturală și noi perspective de idei
pentru arta scenei, prin studiile de portret de
arlechini, intitulate Arlechino, în lucrările din
galerie, pictate într-o gamă de griuri cenușii, cu
accent în nuanțe luminoase, pe fizionomia
personajului.
Lucrarea de mari dimensiuni, expusă în
galerie, cu titlul Construcție de tablou, însumează
(Continuare în pagina 30)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
iiiJ^Liii
CORESI
imprimeria ardealul
36
Black Pantone 253 U