Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
288
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIII • 1-15 septembrie 2014
Consiliul Județean Cluj
4 lei
Poeme
Aura Christi
Sorin Grecu
Puși Dinulescu
Râsul lui Patapievici
Dan Damaschin
Friedrich
Michael
-(j)- Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor șef adjunct)
loan-Pavel Azap
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Colaționare și supervizare:
’ L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
din lirica universala
John Keats
To One Who Has Been Long in City Pent
To one who has been long in city pent,
‘Tis very sweet to look into the fair
And open face to heaven, - to breathe a prayer
Full in the smile of the blue firmament.
Who is more happy, when, with heart’s content,
Fatigued he sinks into some pleasant lair
Of wavy grass, and reads a debonair
And gentle tale of love and languishment?
Returning home at evening, with an ear
Catching the notes of Philomel, - an eye
Watching the sailing cloudlet’s bright career,
He mourns the day so soon has glided by,
E’en like the passage of an angel’s tear
That falls through the clear ether silently.
Celui ce-a fost prea mult în urbe rob
Celui ce-a fost prea mult în urbe rob,
Preadulce-i e să vadă târg de țară,
Și să răsufle-n sus o rugă, clară,
Spre-azurul clar dând vorbe, bob cu bob.
Și cine-i mai ferice, mulțumit
Să cadă-ntr-un alcov de ierbi înalte
Și să citească, desfătat, o carte
Dulce scriind de dor și de iubit?
Și-n drum spre casă, seara, auzind
Privighetoarea c-o ureche și
Cu-un ochi la norișorul strălucind
Cum trece, cine ziua n-ar jeli,
Ca lacrima de înger ce-a căzut
Prin limpede văzduh trecând, tăcut.
Bright Star! Would I Were Steadfast as Thou Art
Bright star! Would I were steadfast as thou art -
Not in lone splendour hung aloft the night,
And watching, with eternal lids apart,
Like Nature’s patient sleepless Eremite,
The moving waters at their priestlike task
Of pure ablution round earth’s human shores,
Or gazing on the new soft-fallen mask
Of snow upon the mountains and the moors -
No - yet still steadfast, still unchangeable,
Pillowed upon my fair love’s ripening breast,
To feel for ever its soft fall and swell,
Awake for ever in a sweet unrest,
Still, still to hear her tender-taken breath,
And so live ever - or else swoon to death.
Stea ce lucești! Statornic m-aș dori
Stea ce lucești! Statornic m-aș dori,
Ca tine - nu departe-n noapte stând,
Din pleoape-n veci deschise spre-a privi
Cum al Naturii treaz Sihastru, blând,
Blagoslovește apele ce cresc
Spre-al lumii mal de suflete și dând
Mir preoțesc. Ori, obrăzar ceresc,
Pe munți și mlaștini, ca zăpezi căzând -
Nu - tot statornică, de neschimbat,
Stând pe-al iubitei mele piept în pârg,
Să-l simți crescând, căzând, în răsuflat,
Deștept în somn neliniștit, de sârg,
Tac-tot, tac-tot, s-aud suflarea-i dulce,
Și-așa-oi trăi, ori moartea-o să mă culce.
Traducere de
Cristina Tătaru
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Teza de doctorat a lui
Constantin Noica
Remus Foltos
Așa cum îl cunoaștem pe Constantin Noica din
scrierile sale, putem spune că lucrarea pe care o
analizăm în acest scurt eseu se încadrează
printre acelea mai puțin „digerabile”, cu toate, sau
poate tocmai de aceea, că reprezintă o lucrare de
doctorat. Publicată în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință
ceva nou reprezintă o bună propedeutică pentru o
istorie a filosofiei europene, atingând în treacăt atât
probleme de ontologie cât și de gnoseologie care, ca
momente cruciale, au influențat ideologia metafizică a
Europei. Spunem, „în treacăt” pentru că, din
doctrinele filosofilor celor mai importanți, este preluat
doar ceea ce era relevant și pregnant din aceste
doctrine, relevant pentru problema cunoașterii. Dar
deși este vorba despre putința lui ceva nou, Noica
derulează în fața ochilor noștri o întreagă pleiadă de
probleme care nu ating numai problema teoriei
cunoașterii ci și cele mai acute rezolvări ontologice la
care duc aceste gnoseologii. De aceea, Noica preia din
problematica stufoasă a filosofilor, mai întâi
problemele de ontologie și mai pe urmă deduce din
acestea esența gnoseologică. Deci mai întâi e vorba de
fizică și metafizică și de abia pe urmă de cunoaștere.
Este evident că n-ar fi putut fi invers, căci, cel puțin
până la raționaliști, unde se oprește istoria lui Cum e
cu putință ceva nou; Noica nu poate absolvi teoria
cunoașterii de bagajul ontologiei care atârnă greu de
cea dintâi. și nu e un lucru întâmplător acesta. Pentru
că dacă știința modernă nu mai are nevoie de fizica
sau metafizica antice, medievale și moderne, e pentru
că specializările gnoseologiei moderne și
contemporane dau seamă mai mult de Psihologia
cognitivă la care s-ar putea reduce orice cunoaștere
asupra intelectului. Specializarea acerbă, excesivă și
extraordinar de exactă a psihologiei nu mai are nevoie
de o fizică sau o metafizică - așa cum erau nevoite să
se raporteze la acestea cunoașterea antică, medievală și
modernă. În epoca pozitivismului, evident, ele nu-și
mai au rostul, dar frumusețea fizicii și metafizicii
vechi este cea care l-a vrăjit pe Noica și pe mulți,
mulți alți contemporani astfel ca ei să mai curteze
astfel de rezolvări, nu pentru valabilitatea din
actualitate a acestora ci, cum am spus, pentru
frumusețea lor. Scriind o istorie a cunoașterii, Noica
scrie o istorie a fizicii și metafizicii. Care vor fi
atuurile acestor speculații deja perimate nu numai de
vremuri dar și de comentariile abundente și
exhaustive? Atuurile sunt cele pe care le vedea și
Hegel scriind o istorie a filosofiei care abunda de
sensuri ascunse care se puteau sprijini unele pe altele
devenind o istorie cu sens, o istorie în care ceea ce era
vechi avea, prin sintezele succesive, valoarea unui
germen care se perpetua mai departe cu fiecare filosof,
de-a lungul unei înșiruiri unde nimic nu mai era
întâmplător; totul era necesar. Așa este și la Noica. El
găsește, asemenea lui Hegel, posibilitatea evoluției
progresive a aceleiași idei care nu se schimbă de la
filosof la filosof decât spre a se îmbogăți și a integra
ceea ce era vechi într-un altceva nou. De aici și titlul
volumului luat în discuție. Dar mai este de subliniat
ceva foarte important: frumusețea tuturor ontologiilor
analizate de Noica vine din frumusețea pe care numai
o explicație de ordin holistic a dubletului Cunoaștere-
Existență o poate furniza. De aceea volumul lui Noica
este cu atât mai important și mai relevant.
Pentru a pătrunde abrupt în problematică, revine
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
la a spune că, evident, cel mai prodigios, dar și cel
dintâi care ia în serios metafizica, rămâne Platon. Cea
mai bogată operă, dar și cea care se poate imbrica cu
orice mecanism al vreuneia dintre ideologiile ulterioare
ale Europei, din cele mai vechi timpuri și până în
zilele noastre, rămâne opera lui Platon. Orice dualism
ontologic arhaic dispune de o lume perisabilă, cea de
aici, și una corespondentă sau corelativă, aflată
dincolo. Aici și dincolo este referința oricărui demers,
fie că vorbim de mit, fie că vorbim de magie - dacă
este să ne raportăm la perioada aurorală a istoriei
universale. Mircea Eliade, în Aspecte ale mitului
detaliază aceste probleme și subliniază similitudinea
dintre ideologia religioasă arhaică și cea pretins
rațională, să spunem, cea a lui Platon. De asemenea
mai precizăm și altă sursă ce operează cu asfel de
similitudine între mitic, magic și pe de altă parte
rațional - Mythe et pensee chez les Grecs, de Jean-
Pierre Vernant. Dacă în mitologie puterea ontosului
este coapartanentă unui zeu, în filozofie acest zeu își
schimbă numele și devine un principiu. Pe picior de
egalitate, ambele entități vor fi evident înțelese cu
același sens. Dar nu asta e chiar atât de important.
Mai important este că dubletul despre care am vorbit
mai sus, Cunoaștere-Existență, devine deosebit de
efervescent atunci când, de-a lungul istoriei europene a
filosofiei, se deschide odată pentru totdeauna opoziției
fundamentale dintre subiect și obiect. Cea mai veche
formă de gândire, forma mentis europeană este
tocmai această opoziție între cunoaștere și existență,
între gând și ființă, între interior și exterior. La Platon,
această opoziție subiect-obiect, ontologică, va căpăta
din punct de vedere gnoseologic, o ramificație
surprinzătoare. Subiectul cunoscător trebuie înțeles în
dublu sens: posesor a unei doxa sau părere
(cunoaștere inautentică) și posesor al unei episteme,
adevăr (cunoaștere autentică). De asemenea obiectul
se ramifică în dublu sens: o realitate iluzorie și
viciabilă (lumea sensibilă) și o realitate plenară și
stabilă (lumea inteligibilă). Tocmai în această dualitate
din sânul dubletului Cunoaștere-Existență constă tot ce
este mai pregnant din punct de vedere filosofic. Noica
observă că posibilitatea existenței lui ceva nou este
aceeași problemă a cunoașterii ori problema
cunoașterii la Platon este în căutarea lui cum este cu
putință cunoașterea în sine. După cum rezultă,
cunoașterea în sine s-a transformat în una autentică și
alta inautentică. Evident că cea autentică rămâne să
conteze, iar aceasta se exersează în participarea
(metexis) la Ideile eterne. Participarea (metexis) este
un principiu nu numai gnoseologic ci și ontologic:
copiile sensibile participă la ideile lor eterne. Iată,
incipientă, Fizica lui Aristotel. Dar să revenim:
conștiința participă la ideile eterne - asta reprezintă în
mod evident Dialectica platonică. Dar mai apare și un
alt fapt esențial: ideile participă șl unele la altele - ceea
ce Noica va specula tocmai pentru a distruge
caracterul eleatist (nemișcarea, imobilismul) al
conștiinței ce se exercită în procesul de cunoaștere și
ceea ce permite să-l gândim pe Ceva Nou. Căci dacă
ideile participă unele la altele - iar acest fapt este bine
recunoscut de către Platon - atunci ele cunosc un soi
de mișcare lăuntrică într-o lume despre care se credea
că este absolut nemișcată. Urmând firul posibilității de
cunoaștere, în sânul toposului ideilor, este deosebit de
limpede că acolo trebuie să existe mișcare internă sau
lăuntrică și prin urmare, acceptă Platon, procesualitate,
deci Ceva Nou. Așadar avem, la Platon, un dualism
metafizic recunoscut și, ca orice dualism, acesta
acceptă un universal și un individual. Vom vedea că, la
Constantin Noica
Aristotel, nu vom avea decât un individual care are
puterea unui universal, înglobându-i pur și simplu
sensul de universal.
Așadar trecând la Aristotel, vom regăsi cele două
entități - forma și materia, ideea și copia, dar, după
cum am precizat, forma și materia sunt două fețe ale
aceleiași medalii. Materia este virtualitatea pură care,
determinându-se devine din potență, actualitate. Actul
pur este deci materia determinată - acest lucru din
punct de vedere ontologic. Forma sau actul învăluie
toată făptura materială cu un bagaj teleologic foarte
precis astfel că fiecare lucru aflat în mișcare tinde să
se determine, să treacă de la indeterminare la
determinare, explicându-se astfel procesul universal.
Este evident că sursa mișcării universale nu poate să
fie decât nemișcată. Acest topos este Primum Movens,
principiul divin, care deși imobil este sursa oricărei
mobilități. Dar înțelegând că trebuie să ne raportăm la
ceea ce este comun tuturor filosofilor analizați, ne
întoarcem la dubletul Cunoaștere-Existență, elementul
care, la Noica, reprezintă numitorul comun folosit în
cercetarea lui Ceva Nou. Iar avându-l în vedere pe
Aristotel, trebuie să spunem că, așa cum se imbrică
potențialitatea cu actualitatea în ordinea Lumii, tot așa
se petrece la nivelul subiectului cunoscător: intelectul,
cel mai de preț organ al cunoașterii, suferă, la
Aristotel, o divizare sugestivă - intelectul activ și
intelectul pasiv. Amândouă intelectele reprezintă, de
fapt, unul și același intelect, numai că unul dă seamă
de Realitatea acută, pe când celălalt de Posibilitatea
inertă. Evident că Aristotel, pe urmele lui Platon, va
conferi acestui intelect calitatea de nemuritor. Mai pe
urmă Averroes, practicând aristotelismul, va acorda
existență eternă doar intelectului activ. Dar nu la
aceste lucruri trebuie să poposim. Mai degrabă ar
trebui să precizăm că atât cunoașterea cât și existența,
subiectul și obiectul, nu se mai bifurcă - la Aristotel.
De la nivelul acestui realism aristotelic se proclamă că
orice cunoaștere și orice lucru cunoscut prin această
cunoaștere, se unesc într-un singur act care determină
atât ontologic cât și gnoseologic lucrul - pe de-o parte
existent; pe de alta, cel ce suportă cunoașterea.
Trecând la fericitul Augustin și privindu-l din
perspectiva Cunoaștere-Existență, subiect-obiect,
trebuie să specificăm că doctrina acestui filosof creștin
este preluarea în multe puncte a platonismului. Însă
nu se va da seamă, în ordinea cunoașterii, de inneism
- ca la Platon. Mai degrabă, spune Noica, trebuie să
vorbim, la Augustin, de un intrinsecism decât de un
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
inneism. Acest intrinsecism prevede că organul
adevăratei cunoașteri este cu adevărat în interior dar
într-un interior care nu înseamnă inneism ci, după
cum filosoful o spune chiar el însuși, un interior în
care „este ceva mai adânc decât noi înșine”. Asupra
acestui fel de interior se apleacă atenția lui Noica, iar
capitolul unde survin precizările se numește
„Iluminarea”. Adâncimea cunoașterii este garantată de
iluminarea divină, iar dacă cunoaștem ceva, asta se
datorează intervenției providenței iluminatoare în
gândirea noastră. Astfel dubletul Cunoaștere-Existență
apare, la fericitul Augustin, ca „dualism quasi-
platonian” prin punerea subiect-obiect, dar și ca
„unitate quasi-aristotelică” căci între cunoaștere și
existență nu există, ca la un anumit Aristotel, falie
separativă ci dumnezeire ce „aruncă puntea”.
Oprindu-ne mai departe la Toma d’Aquino, și
analizându-l pe scurt, trebuie să privim din nou totul
din punctul de vedere al dubletului Cunoaștere-
Existență și ca la nici un altul nu apare mai evidentă
această punere a dubletului ca teză. La Aquinat ceea
ce este revelator și ceea ce cuprinde într-un singur
cuvânt realismul său de sorginte aristotelică este
următoarea propoziție: adequatio rei et intellectus.
Nimic mai pregnant! Pentru ca intelectul să cunoască
este necesar ca realitatea să se adecveze acestei
cunoașteri și cum nu putem avea nimic în intelect
care să nu fie în conformitate cu obiectul de cunoscut,
tot așa nici obiectul de cunoscut nu poate fi altceva
decât apare el în intelect. Perfecta similitudine între
materia din intelect și materia din lume; precum și
între forma din intelect și forma din lume, este cheia
înțelegerii unui realism aristotelic acut - ar interpreta
Gilson. Cu toate acestea nu vom avea, ca la Aristotel,
doar individualul cu rol de universal - asta în procesul
de cunoaștere, ci, mai mult, un universal ca formă a
unui individual ca materie. Așadar avem la Aquinat
problema lui Ceva Nou rezolvată atât de simplu pe
cât de scolastic - Dumnezeul din Lume este făuritorul
cunoașterii.
Trecând la empiriști, câteva idei, Noica, le
reliefează cât se poate de exact. F. Bacon aduce
problema lui Ceva Nou numai și numai ca un
„cumul” de cunoștințe la care se ajunge pe baza
inducției. J. Locke va extrage ideile care apar pe tabula
rasa direct din sensibilitate. Acestea sunt ideile simple.
Ideile complexe sunt prelucrarea „asociaționistă” a
ideilor simple, deci ele se fundamentează indirect tot
pe empirie. La Hume, Ceva Nou este practic imposibil
căci în cunoaștere nu există raport necesar între cauză
și efect. Asta aruncă în aer toată problema adecvării,
care, ca idee minimă, putea explica un realism
empirist. Iată cum empiria transformă dubletul
Cunoaștere-Existență într-un dublet: Cunoaștere - Prin-
Sensibil - Existență - Prin-Experiență. Nici una, nici
cealaltă nu sunt deloc cu valoare de absolut, sau, mai
exact, nu sunt cu valoare de adevăr. Atât cunoașterea
cât și existența sunt dinamitate și expulzate într-o
zonă a imposibilității nu numai de adecvare, una la
alta, dar și de inadecvare față de o instanță a realității.
Realismul tomist este deja foarte departe!
Ajungând în finalul expunerii nicasiene, urmează
să ne oprim la raționalism. Descartes și Leibniz sunt
actorii principali. Descartes acordă logicii numai
destinația de formă a expunerii - deci ca mecanism
secundar al cunoașterii. La Leibniz logica este
destinată descoperirii și invenției, în mod explicit
recunoscut. La Descartes, mai importantă decât logica
par să fie conceptele care se luminează progresiv
printr-o claritate divină, trecând de la naturile simple
la naturile complexe. Este evident că, la Descartes,
logica este un instrument al acelei Mathesis
universalis. La Leibniz, în schimb, logica calculatorie
devine un scop în sine, ducând chiar până la mecanică
- o matematizare a invenției căci se desfășoară în
ordinea următoare: 1. determinarea noțiunilor
fundamentale - inventarul tuturor conceptelor; 2.
denumirea conceptelor prin caractere adecvate (ca în
chimie, de exemplu) și 3. combinatoria, adică unui
subiect i se dau toate predicatele posibile.
Cam acestea ar fi aspectele care ne-au interesat
mai mult. Evident, puteam fi mai preciși însă ne
rezervăm dreptul de a considera că foarte multe
„neguri” s-au disipat de deasupra teoriei cunoașterii -
europene. Și odată cu ele, chipul de „învingător
conceptual” al lui Noica, se poate profila mai exact în
panoplia unor comentatori care în epocă au rămas cu
mult în urmă.
■
cărți în actualitate
Un debut cam expediat
Dorin Mureșan
Ana lonesei,
„Maldororiana”
Iași, Editura Adenium, 2013
Ana Ionesei este, nu doar din punct de vedere
intelectual, un hibrid. Dacă e să dăm crezare
prezentării de pe reversul paginii de gardă a
volumului său de debut, tânăra poetă a părăsit Iașiul
spre a se muta în Cluj-Napoca, unde a absolvit
Facultate de filosofie și un master al Facultății de
litere, ambele în cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. A
colaborat (sau poate încă o face, prezentarea nu este
prea limpede în această privință) cu revistele Steaua
și Tribuna. Volumul în discuție, „Maldororiana”, a
apărut în 2013 la editura Adenium ca urmare a
concursului de debut organizat anual de această nouă
editură ieșeană.
Formula poetică pe care a mizat Ana Ionesei în
acest debut este, să o spunem de la început, una cel
puțin riscantă. Căci parodia, având ca subiect
livrescul și ca obiect chiar statutul pe care și-l
pretinde debutanta, se răsfrânge, nu-i așa?, asupra ei
însăși. Remarc aici, cu intenție ironică, o latură
salutară a acestui tip de text, cu atât mai mult cu cât
e vorba despre un debut. Să reclami că tinerii poeți
scuipă pe mormântul lui Baudelaire, că șterg podeaua
cu sonetele lui Shakespeare, schimbă, pe un telefon
mobil, opera lui Eminescu, stau în fața calculatorului,
„citesc pe sărite”, „suferă de plictis”, „întocmesc
tablouri clinice”, „se botează cu sânge și sudoare la
petreceri”, sunt porci spinoși în cafenele, încearcă
narcoticele, dar sunt habarniști când e vorba de
scrierea unui sonet, beau votcă și nu mai știu cum e
gustul apei din fântâna bunicilor, „adorm la filmele
lui Tarkovski”, „citesc Platon la toaletă”, nu-și asumă
versurile concurenței, „își rumegă atenția avortată de
muzică proastă”, sunt mizerabiliști, „alergici la aer
curat și (la) conexiunea slabă a internetului” (Tinerii
poeți), să spui toate acestea în timp ce te pretinzi (fie
și implicit, ca autor) poet(ă) este o formă de
satirizare parcă gata de a-ți confisca (sau justifica)
eșecul.
Dar volumul acesta nu este, cu totul, un eșec.
Firește, tarele începătorului sunt de găsit (și aici) la
nivelul unității volumului, parte dintre poeme (prin
trădare tematică) fiind incluse în plachetă parcă spre
a se ajunge la un număr standard de pagini.
Structural vorbind, textele care ies din matca parodic-
satirică puteau fi grupate, cred eu, într-o secțiune
specială (separată).
Tendința acestei debutante, de a-și transforma
lecturile într-o încondeiere pseudo-lirică, demontând
personaje livrești spre a și le supune, scopul nefiind
altul decât înlesnirea (sau acceptarea) „pe dinăuntru”
a complexului de inferioritate față de marii autori, în
disonanță cu autorașii deja „terfeliți” în primul poem,
ar fi putut fi remarcabilă dacă ar fi fost mai subtilă.
Este drept că personajele marilor scriitori provoacă,
îndeobște, firești fantasmagorii sau debușee
mimetice. În Maldororiana, s-ar zice că Ana Ionesei
vrea să devină o (re)născătoare de personaje, deși pe
fond intuitiv, totuși, cu repere mult prea clare când e
vorba despre nuanțele personale, ca și cum cineva ar
putea fi statuia vreunui artist dacă, arborând poziția
sculpturii, ar respecta toate detaliile originalului. Cu
alte cuvinte, trimiterile la Kafka, Hesse, Pessoa,
Dostoievski etc., sau la personajele acestora, cu
intenție, uneori, moralizatoare, îmi par îngroșate și,
din acest motiv, futile. Senzația este aceea că Ana
Ionesei încearcă, de fapt, să se substituie marilor
autori, încărcându-se, encomiast, cu aura lor. „M-am
întâlnit cu Fantoma lui Kafka,/ (...) Am întrebat-o ce
mai face Josef K, mi-a răspuns că la/ fel de rău,/ iar
de când cu apariția tastaturilor circulă în stare de/
dezmembrare” (pag. 11); „Lupul de stepă înfiind o
nimfetă din flori,/ care zi de zi în rochie prea scurtă
pe un butuc/ rezemat de gard privește în curte la
vecini.” (pag. 18), „Sunt o Marie Magdalenă
anesteziată” (pag. 23), „Cosânzeana strălucește în
geamul autobuzului” (pag. 55) ș.a.m.d.. E ca o
asumare a statutului de autor prea mic pentru ca:
„Să îngălbenească filele cu numele tău/ caligrafiat de
o fecioară nebună,/ Să se mai potolească semnele de
exclamație, să tacă/ semnul întrebării,/ Să se mai
evapore vitriolul dintre propoziții.” (pag. 29)
Dincolo, însă, de poemele (majoritare în volum)
în care parodia (fie că alunecă spre bagatelizare, fie
spre satiră) este proeminentă, există, din loc în loc,
parcă pierdute, poeme cu iz existențial, proaspete și
personale. Cu acestea, Ana Ionesei reușește să se
elibereze de spiritul critic-moralizator (și satirizator),
părăsește deriziunea și pășește pe realul tărâm al
poeziei. Abia aici se vădește talentul tinerei autoare,
însă pe spații mici, cu versuri surprinzătoare prin
irizațiile lor metaforice: „Moartea, cea mai pricepută
cosmeticiană,/ abia așteaptă să facă retușurile finale”
(pag. 16), „Povestea voastră la fel de imposibilă ca
atâtea alte/ membre bolnave de frică” (pag. 19), „și
dacă tocmai tu mi-ai tăia calea,/ care dintre noi ar
trece primul pe partea cealaltă a/ străzii pe care
casele locuiesc în oameni?/ (...) pe care dintre noi îl
va apuca primul durerea/ închipuită de pe locul unui
organ extirpat?” (pag. 31), „lacrimile mele sunt o
limbă străină care-i face/ pe băștinași să râdă” (pag.
36), „Ne-am închis în multe sicrie de hârtie,/ Am
sorbit otrava în locul celuilalt,/ Am fost două
scrisori care s-au încrucișat pe drum.” (pag. 37).
Din păcate, o spun conclusiv, volumul Ana
Ionesei nu m-a convins. Cartea ei este, pe de o parte,
mult prea explicită, atât în intenție cât și în rezultat,
căci subtilul produselor sale poetice, puse în balanță
cu facilul (sau chiar futilul) lor, iese, iremediabil, în
pierdere. Pe de altă parte, volumul îmi pare cam
expediat, nereușind să se susțină structural, prin
tematică. Există aici o lipsă de viziune, un fel de nu
știu exact ce am de spus, deși aș putea pune acest
defect și pe seama nerăbdării debutantului. Cred,
însă, că tânăra poetă ar putea ieși la liman dacă ar
părăsi jocul intertextual în favoarea poeziei confesive,
dacă și-ar muta ochiul de pe suprafața lumii (fie ea
livrescă sau nu) spre (sau în) interiorul său. Desigur,
la asta aș adăuga și răbdarea. Poate cel mai greu
pariu al autorului cu el însuși.
■
4
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Povestindu-te scriind în
celălalt- oglindă
■ Cristian-Paul Mozoru
India... Rabindranath Tagore... Mircea
Eliade... Maitreyi Devi... Sergiu Al-
George... Amita Bhose... Taj Mahal... Shah
Jahan și Mumtaz Mahal... iar lista ar putea
continua până încă departe, deci un ținut atât
de prezent încât numai numele care l-au
călcat și trăit fac din el un mister, o
capodoperă, o revenire permanentă la ființa-i.
Indiferent că cititorul este doar familiarizat
sau bine-cunoscător al scrierilor Ramayanei
sau Mahabharatei, al Vedelor sau religiilor
hinduse, al scrierilor lui Dasgupta,
Coomaraswamy sau Tagore, toate aceste
experiențe, luându-le separat sau împreună,
nu pot depăși mirajul clipei indiene, farmecul
de a călca țărâna vechilor zei sau de a respira
aerul templelor ridicate odată cu începuturile
lumii.
Fără a mai fi luată în considerare
modalitatea pătrunderii în această lume,
odată ajunși în pragul porților deschise ce fac
trecerea spre un univers compus în totalitate
din taine și mistere, încotro ne îndreptăm
întâi inima și gândul, pe ce ne așternem întâi
mâna și privirea, de ce ne îndrăgostim întâia
oară? De priveliște, de legendă, de istorie, de
poezia dimprejur, de noul-vechi? Într-un
cadru în care imaginația începe a-și însuși noi
coordonate, în care își creează noi puncte
cardinale, sufletul începe a scrie, a compune,
a cânta în inimă noi ode.
Trecând întâi prin Vanuatu, un tărâm
aproape necunoscut, ori, cel puțin, un tărâm
încă plin de mister, legându-și timpul de acest
petec de pământ și prietenia cu cei care îi dau
în continuare viață, dar mai ales memorându-l
în scrierile-i, Hanna Bota își continuă
aventura în țara Gangelui, aventură transpusă
extrem de bine în volumele Dansând pe
Gange (Editura eLiteratura, București, 2013) și
Poeme hindice (Editura Limes, Florești-Cluj-
Napoca, 2013), volume ce concentrează atât
istoria Indiei, cât și poezia Indiei, mirajul
Indiei, dar și neuitarea Indiei, neuitare care,
cu siguranță, s-ar naște în fiecare din noi în
cazul unei întâlniri reale între noi, oamenii
(muritorii), și tărâmul zeilor (nemuritorii) cu
ale sale imnuri păstrate peste vremuri.
Lavinia, personajul principal al aventurii
indiene, călătorește în India, la Santiniketan
(și nu numai), acolo unde Mircea Eliade „la
sfârșitul lui iulie 1929, alături de Dasgupta și
Maitreyi, străbate cu automobilul cei 150 de
kilometri până la Santiniketan. Îl cunoaște pe
Tagore și e încântat de Universitate, unde
cursurile se țineau în aer liber, în grădină.”1,
acolo unde „lângă fiecare arbor se adună
diminețile acei copii și adolescenți fericiți,
așezându-se turcește în iarbă cu tăblița și
cărțile pe genunchi. În aer liber, cu umbra
pomului drept singura umbră, cu văzduhul
clar deasupra, învăluiți în aroma atâtor flori.
Holi, pentru ei, înseamnă, în primul rând, o
sărbătoare cu dansuri și cântece, și drame
compuse de poet.”2. Ceea ce trebuie adăugat
însă, este faptul că aventura nu se întinde
doar de-a lungul basmului oriental: Agra,
Calcutta, de-a lungul Gangelui, în interiorul
zidurilor Taj Mahalului și așa mai departe, ci
călătoria Laviniei se petrece, în primul rând,
undeva înăuntrul ființei ei, în jurul
întrebărilor ce își așteptau cuminți clipa și în
interiorul răspunsurilor în căutarea cărora s-a
plecat și, de abia la urmă, lângă farmecul
construcțiilor și de-a lungul istoriei.
Cartea Hannei Bota poate fi privită dintr-o
dublă perspectivă, și anume, atât perspectiva
reală, cât și cea fictivă, cu alte cuvinte, Hanna
Bota (autoarea) poate fi privită prin ochii
Laviniei (eroina principală) în oricare din
momentele romanului, însă și Lavinia poate fi
confundată, (re)găsită, în ființa Hannei Bota.
În acest sens este necesară doar reușita
delimitării cadrelor, a celor două imagini
asemănător-distincte, să nu fie atribuite
eronat, cât despre o contopire a situațiilor,
trebuie făcută doar atunci când situația o
impune. În clipa în care cititorul reușește
acest exercițiu, reușește să țină înanintea-i atât
un roman încărcat de mister și suspans, cât și
un jurnal de călătorie foarte bine legat și
închegat, o carte din care nu va putea pleca
decât temporar, deoarece „imaginea” aventurii
și a personajelor îi va rămâne timp îndelungat
întipărită în amintire și fiindcă la un moment
dat, acesta va reveni, neexistând altă cale, la
paginile ei și îi va acorda din nou răgazul
meritat.
De cealaltă parte, ca o formă de a
completa „jurnalul indian”, Hanna Bota
întregește tabloul călătoriei început prin
romanul Dansând pe Gange cu încă un
volum în care își destăinuie trăirile, Poeme
hindice, un volum de versuri în care imaginile
rămân la fel de elegante, atmosfera se
păstrează la fel de detaliată în descrieri, însă
scrisul se transformă într-unul mult mai
compact, mult mai comprimat. Chiar și așa,
nimic din trăirile autoarei nu este pierdut din
vedere, nimic nu este lăsat la o parte, în acest
sens stând mărturie versuri precum „până s-
ajung eu / tu te-ai fi ascuns în india cea fără
de capăt”3 sau „pașii tăi măsurau caldarâmul
în noapte într-un oraș străin / ca și cum ar
măsura anii de pe cardul de credit al vieții //
pare să-mi mai fi rămas doar niște mărunțiș
de trăit / tocmai de-aceea eternitatea mi s-a
dăruit”4 sau „visul poate fi la fel ca furtuna
de nisip a vremilor trecute / femeia în voaluri
purtată peste generații / bărbatul strângând în
brațe propria-i întregire / aceeași poveste /
iubirea nu se schimbă / nici demonii / nici
zeul cel veșnic neschimbător prin ființă /
suntem flămânzi după basme cu final fericit /
ca în filmele lui walt disney / frumos trăind
până la adânci bătrâneți”5.
Despre India vorbind, presupun, e greu să
nu te atragă, să nu îți placă, să nu te bucuri
de fiecare secundă în care îi respiri aerul.
Despre cărțile Hannei Bota, sunt sigur, nu se
poate întâmpla să nu te bucuri de fiecare
clipă celălalt-trăită și ascunsă după cortina
cuvintelor, după magia trecută prin fața
ochiului: „casa ta e cât o cutie / și geniile se
pot naște în colibe / ca melcii îți iei cutia în
spate și pleci / roțile ricșei sunt prelungirile
articulațiilor tale / ce se învârt în neastâmpăr
/ iar drumul oricât de lung / ele îl știu pe de
rost / cum caii bunicului / se întorceau acasă
fără să fie mânați / dacă bătrânul ațipea în
car de fericirea secerișului bogat // să nu mă
închizi în cutia ta / hindu / mi-s aripile lungi
/ le-ai frânge și zborul s-ar opri / ce rost ar fi
să mă numești pasărea ta? / în noapte ai
țipat și întunericul a țâșnit / rănindu-mă / te-
am ascultat deși mi-aș dori să fi fost ștearsă /
noaptea aceea din calendar // lasă-mă să fiu
pasăre în cuibul din / arborele hindus de
banian ce cu crengile-rădăcini / atinge lumile
de dincolo de paravan”6. Toate aceste
descrieri ale Hannei Bota puse laolaltă cu
trăirile lui Mircea Eliade, „e o mireasmă ce te
tulbură, ce te amețește, pe care nu știi cu ce
să o identifici, nu știi unde să o cauți, care te
izbește neîncetat în plină față, ca un vânt
înfierbântat și mângâietor. E un parfum
nemaiîntâlnit, care te va urmări tot timpul în
Ceylon; și cu cât te vei adânci în junglă, cu
atât îl vei simți mai imaculat și mai
halucinant”7, fac din India, din oamenii ce au
întâlnit-o, din cărțile ce îi poartă portretul, o
lume ce nu trebuie lăsată ascunsă și nici
modificată, ci un univers ce trebuie primit în
suflet așa cum el singur se deschide.
Un punct personal de vedere este acela că
cele două cărți hindice ale Hannei Bota
trebuie citite de două ori. Întâi se începe cu
una dintre cărți, oricare ar fi aceasta, și se
continuă cu cealaltă, iar apoi se începe cu cea
din urmă și se continuă cu cea dintâi. Cât de
ușor se poate astfel observa că „și Gangele se
duce spre răsărit ...”8
Note:
1.	Handoca, Mircea, Mircea Eliade: un uriaș
peste timp, Editura Orizonturi, București, 2008,
p. 65
2.	Eliade, Mircea; cf. Handoca, Mircea,
Mircea Eliade: un uriaș peste timp, Editura
Orizonturi, București, 2008, p. 65.
3.	Bota, Hanna, Poeme hindice, Editura
Limes, Florești (Cluj-Napoca), 2013, p. 47 (din
poemul „Răspuns”).
4.	Bota, Hanna, op. cit., p. 49 (din poemul
„Moment nocturn”).
5.	Bota, Hanna, op. cit., p. 50 (din poemul
„Femeia nisipuriloP’).
6.	Bota, Hanna, op. cit., p. 27 (poemul
„Colivie”).
7.	Eliade, Mircea; cf. Handoca, Mircea, op.
cit.,
p. 57.
8.	Bacovia, George, Opere, prefață,
antologie, note, bibliografie de Mihail
Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia
Botez, Editura Minerva, București, 1978,
p. 460.
■
5
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Disoluția satului tradițional
Vistian Goia
Ioan Popa
Sub zodia ispitei
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2014
Ioan Popa este prozatorul care ne-a
amintit, încă de la debut, de operele de
inspirație rurală ale lui Ion Agârbiceanu.
De fapt, satul în care s-a născut și a fost
dascăl de română (Roșia de Secaș) se află în
vecinătatea celui al “magistrului” amintit
(Cenade). Ambii scriitori reflectă în opera lor
umanitatea din Valea Secașului, un ținut
aflat undeva între Blaj și Sibiu.
Folclorist de certă autoritate, scriitorul
este autorul mai multor opere (povestiri,
evocări cu caracter memorialistic și, în
special, romane) prin care s-a impus definitiv
între membrii de frunte ai filialei din Alba
Iulia și nu numai.
Reținem dintre scrierile sale literare:
Odinioară la Purpura, roman, 2001; Cerul și
pământul de acasă, roman, (2 vol.), 2002;
Patimi și iubiri la Purpura, povestiri, 2003;
Amarul fericirii, roman, 2006; De sub vălul
negurii cărunte (povestiri), 2008; Ultima
scrisoare din America (povestiri), 2014 și Sub
zodia ispitei (roman), 2014.
În majoritatea operelor scrise până acum,
universul imaginat are drept matrice satul
transilvănean privit sub multiplele-i
manifestări spirituale, sociale și economice în
diferite perioade. Prima ipostază este aceea
de dinaintea colectivizării, când valorile
morale, etice și religioase erau păstrate cu
sfințenie, când “gura satului” și “predica”
preotului sancționau abaterile, păcatele și
manifestările extreme ale firii omenești.
Așadar scriitorul a surprins un univers rural
în plină mișcare, deloc înțepenit în viziune
sămănătoristă, compus diversificat, populat
de o lume eterogenă social și mintal. De aici
conflictele și împăcările, iubirile și certurile,
chiar uciderile, însoțite de blesteme și bocete
(vezi Odinioară la Purpura).
Am scris, la apariție, despre fiecare roman
și am subliniat talentul de evocator și
portretist al autorului, apropiindu-l, în unele
privințe, de ceremonialul eposului popular
din proza lui Ion Agârbiceanu. Dar, cu
următoarele scrieri ( Amarul fericirii și, mai
ales, Sub zodia ispitei) observăm o deplasare
de la caracterul evocator și de la personajele
concepute în manieră clasică, spre tehnicile
de analiză psihologică modernă, monologul
interior, introspecția ca modalitate de
cunoaștere a propriului “eu”, comparat și
diferențiat de alte personaje cu care viețuiesc
în lumea satului mai apropiat de
contemporaneitate.
Sigur, naratorul aruncă pe rând ori
încrucișat adevărate reflectoare asupra
instituțiilor și obiceiurilor sătești, pentru a
aduce în scenă personaje bine conturate. Ele
sunt văzute în relația cu primăria, biserica,
hora, făgădăul, nunta țărănească, cu
dragostea și moartea.
În primele romane, localitatea rurală este
compusă din săteni harnici și pătimași, care-
și duc zilele și parcurg anotimpurile muncind
cu folos, pentru că această ocupație le
asigură, de la un an la altul, deopotrivă traiul
și statutul pe care-l merită în judecata obștei.
Însă, când lumea sătească este silită să
traverseze anii blestemați ai comunismului,
când ideologia acestuia a “săpat” adânc în
conștiința și conduita oamenilor, înfățișarea
curată a satului s-a schimbat fundamental.
Se știe - și Ioan Popa a observat - că, într-
o jumătate de veac, atmosfera satului idilic
de altădată a apus. De aceea personajele sale,
angrenate în tumultuoasa și contradictoria
“epocă” socialistă, au parte de un sfârșit
trist. Ele sunt niște ființe umane “învinse”,
fie din cauza unor frustrări de ordin
sentimental, fie din cauza unor aspirații
individuale blocate, fie din cauza presiunilor
comuniste de tot felul. Toate acestea le-au
vrăfuit viața și le-au schimbat destinul. Din
această categorie fac parte personajele Monu
(din Amarul fericirii) și Ilie a Gojnii (din Sub
zodia ispitei).
Spre deosebire de celelalte romane,
ultimul e scris cu siguranța naratorului care
construiește personajele principale din
interior, pe baza resurselor psihologice și
sufletești, manifestate în conduita lor. În
acest demers, ele sunt pe primul plan al
narațiunii, iar relațiile lor cu viața satului
apar în al doilea rând. În felul acesta,
pitorescul de natură rustică din sărbători, din
vocabularul personajelor, din ocupațiile lor
diurne este distribuit cu zgârcenie și la locul
potrivit. Accentul cade pe dramatismul
trăirilor, pe succesiunea sentimentelor de
dragoste, de la primele priviri și schimburi
de replici laconice, până la dezlănțuirea
instinctuală în posesia cuplului erotic.
Adeseori pasiunea erotică vine în contradicție
cu judecata părinților și cu “gura” lumii,
“instituție” care admonestează și nu-i iartă pe
niciunul din parteneri: nici pe Ilie a Gojnii,
nici pe cele două surori, Firuța și Vetuța. Iar
victima, soțul înșelat (Pătru Onului) se
manifestă precum un animal hăituit, turbat
de furie, care-și bate nevasta pentru că l-a
înșelat și l-a făcut de “râsul lumii”.
Sigur, în paginile romanului mai apar, din
când în când, ecouri ale vieții țăranului de
altădată. Dar accentul cade pe consecințele
colectivizării asupra omului simplu, care s-a
obișnuit, treptat, să mintă și să fure din
recolta de pe hotar. Iar când nu mai suportă
vicisitudinile vieții omului desproprietărit de
toate bunurile agonisite, sătenii, în număr
crescând, se orientează spre orașele aflate în
febra industrializării (Blaj și Sebeș). Din
cauza acestora, satul tradițional a intrat în
disoluție. La început, mai puțini țărani, apoi
tot mai mulți devin “navetiști”. Scriitorul
Ioan Popa acordă un spațiu deloc neglijabil
acestui fenomen care a golit satele de
adevărații țărani, pricepuți și atașați muncilor
agricole. Întâi copiii lor se stabilesc în
mahalalele orașelor, practicând tot felul de
meserii străine de ale părinților, apoi și
aceștia migrează în medii urbane (Sibiu,
Hunedoara), îmbrăcând salopeta
muncitorilor. Din când în când, nevestele lor
exclamă fără să-și dea seama de ipostaza lor
ridicolă: “Să trăiască combinatul, că mi-a
angajat bărbatul!”
Din cauza navetismului, pe ulițele satului
e tot mai multă liniște, doar dumineca și
când bate vântul atmosfera se înviorează.
Nemulțumirile de tot felul îi fac pe sătenii
care au mai rămas să devină încrâncenați și
certăreți. Unii soți fac dragoste nelegiuită cu
vecinele nărăvașe. Nimeni nu mai crede în
morala satului de altădată. La făgădău se
încing bătăi crunte ca în filmele de aventuri.
Tabloul acesta tot mai asemănător vremurilor
apocaliptice îi determină pe unii săteni
învinși și compromiși, fie de autoritățile
satului, fie de depravarea unor ființe dragi
lor cândva, să demobilizeze, să abandoneze
gospodăria cu toate ale ei și să cadă în beții
nesfârșite, iar avutul să-l înstrăineze. Astfel
decăderea devine inevitabilă.
Așadar, în romanul lui Ioan Popa, Sub
zodia ispitei, drama satului părăsit e însoțită
de destrămarea multor familii. Procesul
acesta dual e surprins de scriitor cu pana
muiată în culori sumbre, întunecate, pe care
satul tradițional din trecute vremi nu le
cunoscuse.
De pildă, uitarea și abandonul s-au
așternut peste toate avuțiile unuia din
personajele romanului din categoria
amintită.: “Ruina deveni atotstăpânitoare pe
ograda lui. Un oblon al ferestrei de la casa
dinainte atârna într-o rână. Susținut doar de
balamaua de sus, el descria mișcări haotice,
ciudate, în bătaia vântului. Ușa ce-nchidea
pridvorul, scăpată din încuietori, pendula
neîntrerupt într-o parte și-ntr-alta, cu
scârțâitul ei sâcâitor, străpungând auzurile
celor din preajmă. Doar cumpăna fântânii
rămăsese în picioare să-nfrunte vântul,
vremea și ploile, cu semeția ei sporind
singurătatea căzută peste bătătura ce năștea
amintiri duioase din vremuri depărtate.”
Notația frustă din acest pasaj sugerează
tocmai atmosfera deprimantă a unei lumi
care se stinge treptat și sigur, pentru că și-a
încheiat ciclul existenței. Ea întărește
sentimentul că nimic nu este veșnic, nici
chiar satul secular care a generat și perpetuat
o civilizație inconfundabilă.
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Pascal si despre Pascal
Ioan Negru
„8. Și Domnul a zis către Satan: „Te-ai uitat la
robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe
pământ fără prihană și drept și temător de
Dumnezeu și care să se ferească de ce este rău?”
(...) 11. Dar ia întinde mâna Ta și atinge-te de tot ce
este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în
față!” 12. Atunci Domnul a zis către Satan: „Iată,
tot ce are este în puterea ta; numai asupra lui să nu
întinzi mîna ta”. Și Satan a pierit din fața lui
Dumnezeu”. (Cartea lui Iov, Cap. 1)
După părerea noastră acesta este un „pariu”.
Normal că nu este primul pariu din istorie, dar este
printre cele consemnate în Vechiul Testament. Și
este mult mai celebru și, evident, mai cunoscut
decât cel propus de Blaise Pascal. (Având și el, la
rându-i, mai mulți antecesori, printre care și Sf.
Augustin.)
Să remarcăm mai întâi că el are loc între două
personaje sacre, divine. Fapt esențial, aici pariul ține
de sacru. Miza nu este Iov, ci Dumnezeu însuși.
Dumnezeu se pune pe sine însuși ca parte a
pariului. Nu existența îi este pusă aici la îndoială, ci
puterea, iubirea sa. Căci nu-l poți iubi pe
Dumnezeu fără grația acestuia. Prin grația lui
Dumnezeu ajungi să crezi și crezi. Așadar, mai ales
credința este pusă aici în cumpănă. Normal,
credința unui muritor. Adică a lui Iov. Credința ține
și de paradox, dar și de joc. „Hai să ne jucăm un
pic cu Iov, să vedem cine câștigă”, „Hai să-l ducem
de la măreție la mizerie”, „Hai să vedem câtă
credință i-ai dat, dacă i-ai dat”. Cam acesta pare a fi
înțelesul „jucăuș” al pariului divin. Apoi Satan
coboară pe Pământ, la Iov. La credința acestuia.
Normal, câștigă cine știam de la început că va
câștiga (altfel nici nu avea loc în Vechiul
Testament). De la măreție la mizerie este calea lui
Iov. Omul este „la mijloc”, așa cum spune Pascal.
Între finit și infinit, între înțelesuri pământești și
neînțelesuri divine, transcendente. În fapt, nu Iov
câștigă, deși mai apoi va ajunge la măreție din nou,
câștigă credința. În cer, prin pariu, se pune la
îndoială grația divină, pe pământ, cu mai multe
argumente „satanice”, este pusă la probă, la
îndoială credința. Care va triumfa. O dovadă
fundamentală a existenței lui Dumnezeu. Credința
lui Iov este divinul însuși care se manifestă prin el,
se instituie, se afirmă. Face dovada că este.
Cartea pe care încerc să v-o prezint are în
miezul ei un alt pariu, cel enunțat de Blaise Pascal.
(Blaise Pascal, Spirit de finețe, spirit de geometrie.
De l’esprit geometrique și alte scrieri, ed. Grinta,
Cluj-Napoca, 2014) În fapt, cartea este constituită în
marea sa parte de studiul Doinei Bălan-Nistor. Tot
doamnei îi aparțin: traducerea, notele și
comentariile. Posfața este semnată de distinsul acad.
Alexandru Boboc. (Un studiu din 1982)
Iată textul pariului pascalian: „Să luăm în
considerare acest punct, și spun că Dumnezeu este
sau nu este... Cum veți paria?... Trebuie să pariați
pentru că acest lucru nu e voluntar, sunteți
angajați... (...) Aveți două lucruri de pierdut:
adevărul și binele, și două lucruri de angajat:
rațiunea voastră și voința voastră, cunoașterea
voastră și fericirea deplină; iar natura voastră are
două lucruri de care să fugă: eroarea și mizeria. (...)
Să cântărim câștigul și pierderea, luând crucea, că
Dumnezeu este. Să estimăm cele două cazuri: dacă
e să câștigați, veți câștiga totul; dacă pierdeți, nu
veți pierde nimic. Pariați atunci că El este, fără să
ezitați”. (pp. 77-78)
Autoare studiului ni-l face mai limpede, ni-l mai
traduce încă o dată, acum în termeni mai apropiați
nouă. „Dacă pariez că Dumnezeu există și, dacă,
organizându-mi viața în consecință, eu renunț la
plăcerile prin excelență egoiste, se poate ajunge la
două situații: dacă Dumnezeu există, atunci eu voi
primi fericirea veșnică. Dacă nu, atunci, dat fiind
faptul că am renunțat la plăcerile efemere și
mediocre, voi intra în neant unde nu voi întâmpina
nici un regret al nemuririi. Într-o asemenea ipoteză,
câștigul este imens, iar pierderea este minimă.
Dar dacă voi paria că Dumnezeu nu există și eu
mă voi deda la toate plăcerile vieții, atunci iar vor
apărea două situații: dacă Dumnezeu există, eu voi
fi condamnat veșnic. Iar dacă Dumnezeu nu există,
eu voi trăi doar în plăceri efemere și mediocre, iar
la moartea mea voi intra în neant unde nu le voi
mai regăsi. După ipoteza aceasta, pierderea este
imensă, iar câștigul minim”. (pp. 78-79)
„Numai aspra lui să nu întinzi mâna ta”, îi
spune Domnul Satanei. Adică să nu-l omori. Primul
pariu, cel divin exclude, pe moment, moartea din
joc, cel al lui Pascal o presupune. Moartea omului
este fundamentul acestui pariu. Zeii se pot juca. Ei
nu mor.
În fapt, și la Pascal tot de credință e vorba. Să
nu uităm că ne aflăm în sec. al XVII-lea, pe vremea
unui alt mare, foarte mare filosof - Descartes.
Lumea acelor timpuri se desfăcea din scolastică, nu
însă și din credință. Deși, cu siguranță, erau și
câțiva „necredincioși”, libertini din rândul cărora, în
tinerețe, făcuse și Pascal parte.
Așa-zișii libertini nu cred decât ceea ce poate fi
demonstrat plecând de la primele principii. Sunt
adică adepții spiritului de geometrie. Doar al lui.
Nu că spiritul de finețe ar fi opus celui de
geometrie, ele sunt complementare, dar cel de
finețe vede dintr-o dată, fără a demonstra cu
delicatețe ceea ce a „văzut” și fără a se îngriji în
mod deosebit de felul cum spune. La o artă a
convingerii nu se poate ajunge decât plecând de la
spiritul de geometrie. Numai că acesta are un mare
neajuns: lasă omul acolo unde este. Nu-i dă nimic
acestuia în afară de demonstrații și argumentări
pornite din primele principii. Nu-i dă, pentru că nu
poate, transcendența. Numai că, atât primele
principii nedemonstrabile, cât și spiritul de finețe
aparțin sau pornesc din inimă. „Inima are rațiuni pe
care rațiunea nu le cunoaște”.
Credem în primele principii, credem că așa
sunt, deși probabil le înțelegem diferit. Nici nu le
putem și nici nu trebuie demonstrate. Inima este
cea care ni le impune. Ea și obișnuința. Nu putem
demonstra rațional că Dumnezeu este sau nu este.
Pentru a se depăși pe sine, pentru a se transcende
omul trebuie cu necesitate să ajungă la pariu. Nu-l
putem cunoaște pe Dumnezeu, dar pentru a fi
altfel, pentru a ne putea depăși existența mizerabilă
în care suntem, trebuie să pariem pe existența sa.
Abia atunci, prin credință, ajungem la măreția
noastră. și a lui. Dar nu-i destul să credem, trebuie
ca Dumnezeu să-și reverse asupra noastră grația sa.
Abia atunci credem deplin. Așadar, Iov nu este
singur cu bubele sale, cu supliciul său. În el stă
grația divină. De aceea crede la modul absolut. De
aceea ajunge mai apoi la măreție. S-a depășit pe
sine. A trecut dincolo de sine.
Opus credinței este divertismentul. Ambele sunt
ale omului. Fundamentală, însă, omului este
moartea. Înțelegem pariul mai bine când gândim
asupra ei. „Să nu-l omori”, îi spune Dumnezeu
Satanei. Pascal nu vorbește despre moarte, vorbește
despre om. Omul este cel care pariază. El, cu
moartea lui cu tot.
Doina Bălan-Nistor, în studiul său, are o
limpezime de izvor. Numai francezii pot scrie atât
de clar, de argumentat, de profund. Prin studiul său
avem un Pascal care poate fi înțeles. Noi ne-am
oprit mai mult asupra pariului, dar cartea dă seama,
limpede și clar, de termenii fundamentali, primi ai
filosofiei lui Pascal. Mai ales a aceleia cuprinsă în
Cugetări.
Cu siguranță n-am fost atât de limpezi ca
autoarea. Așa că, pentru a vă edifica pe deplin,
trebuie să citiți cartea. Noi am vrut doar să vă
sensibilizăm. Pe cât ne-a stat în putință.
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Friedrich Michael sau poezia
ca rostire inițiatică
Dan Damaschin
La puțini poeți autohtoni aparținând
contemporaneității, noțiunile de “mister” și
echivalentul său “taină” se simt atât de
“acasă”, adică în “elementul” lor precum în lirica
ieșeanului Friedrich Michael. În chiar poemul
liminar, ce prefațează antologia intitulată Pâine și
vin, cuvântul “taină” ne întâmpină în nu mai
puțin de 14 locuri, frecvența lui neobișnuită fiind
motivată prin intenția vădită a autorului ca acest
Prolog să slujească drept introducere în propriul
univers liric și deopotrivă, în arta sa poetică.
Pentru Friedrich Michael, duhul “tainei”
sălășluiește pretutindeni, e omniprezent în
realitatea celor văzute și a celor nevăzute: “Un
cuvânt sau o taină e-n fiecare”. În consecință,
Dumnezeu e o Taină, universul e o taină care se
devoalează, adică se des-tăinuie. Această
destăinuire privilegiată se confundă cu actul
poematizării, devenind Poezia însăși. În aceste
condiții, poetul nu își mai aparține sieși, el se face
organ prin care se manifestă/ se rostește Taina/
Poezia: “Taina vorbea printr-însul: Vreau ca el să
rămână/ până voi veni eu. Martorul acela al
tainei,/ cel mai iubit de ea,/ este poetul ce vă
vorbește. Și nu numai el”. Concluzia lirică e
menită nu doar să generalizeze (prin extindere)
raportarea poetului la Taină, dar mai ales să
consfințească rostul Poeziei în această relaționare:
“Căci dacă taina nu ne vine mai aproape/ prin tot
ce facem,/ zadarnică este toată poezia noastră”.
Consecvent cu premisele crezului său poetic,
enunțate în poemul-uvertură din care tocmai am
citat, Friedrich Michael se comportă ca un “com-
ponist” desăvârșit, dezvoltând și amplificând
motivele și temele predilecte anticipate, demers
susținut și orchestrat întru aprofundarea medi-
tației asupra propriei îndeletniciri: “Dacă n-aș
crede că lumea este dezvăluirea unui mister/ și că
răsunetul ei cel mai puternic e un ecou al tăcerii,/
n-aș crede nici că poezia-i un cântec liturgic în
care/ devenim conștienți de imensa noastră
cunoaștere”. Să reținem că definirea poeziei drept
“cântec liturgic” conferă celui care intonează sub-
lima cântare un statut privilegiat, acela de sacer-
dot, la care autorul aspiră, într-o invocație pre-
cum: “fă din viața mea una închinată/ sacrelor
tale mistere” sau și-l arogă, clamând decis:
“Hotărât sunt să săvârșesc mistere/ în templul
rotund, străveziu ca iubirea/ care aduce totul la
vedere”. Efortul de a facilita accesul la nevădit și
abscons e argumentat astfel: “căci invizibilul este
dat muritorilor/ prin ceea ce se vede”.
Încredințat pe de-a întregul că “locul de unde
fără sfârșit izvorăște poezia/ e un mister creator”,
adică o taină din ale cărei fecundatoare virtuți
inspirații se împărtășesc, poetul oficiază, ca preot
al unei religii dispărute, “liturghia atlantă, a
pietrelor”. În calitate de unic supraviețuitor (sau
avatar), de ultim mare sacerdot, el se recomandă
deținătorul unor secrete ascunse pentru veșnicie,
al căror tainic miez e prezervat “(Și doar acunsu-i
ceea ce rămâne)”, chiar dacă oficiantul promite,
sub jurământ, o des-tăinuire dusă până la capăt:
“Eu, ultimul mare preot/ al continentului nostru
pierdut,/ scufundat în valuri de lumină/ sub ochii
ficși ai stelelor criptice,/ jur/ cu mâna pe inima
sfântă/ de dincolo de ceea ce se-arată și nu se
arată/ să dezvălui totul înc-o dată”.
Propensiunea pentru dezvăluirea misterelor e
ridicată, nu o dată, la rang de artă poetică, astfel
că titulatura unor texte precum Mântuirea prin
gnoză, Confesiunea inițiatică ori Teodicee
vorbește de la sine, eliminând orice dubiu în ceea
ce privește intenția auctorială. Demersul liric se
revendică drept destinare a Logosului, poetul e un
herald împuternicit cu o solie sacră (“Aflat sub
ocrotirea aleasă/ a Logosului/ purtător al mandat-
ului de-a-i desluși calea, / de mult de tot m-am
împăcat cu cerul”), un Ales care a transgresat
condiția pământenilor (pe care o numește undeva
cu formula heideggeriană Sein zum Tode), experi-
ind starea de nemurire: “Eu mi-am făcut de mult
rugăciunea/ de îngropăciune/ trăind cu gândul
dincolo de cer. Prohodul mi-am cântat și
recviemul”. Celui pentru care “cunoașterea
veșniciei e ceea ce numim iluminare”, Creația
însăși îi apare ca o carte magică fără sfârșit, ale
cărei file i se îmbie ca tot atâtea descoperiri, pre-
cum “revelația uimitoare că dincolo de lume/
creația continuă în cânt,/ chiar dacă oamenii sunt
martori surzi la ea”.
În contrapunct cu ipostaza privilegiată de
Ales/ Trimis (al Cerului), în care se regăsește, cel
mai adesea, eul liric, ne întâmpină în versurile lui
Friedrich Michael și negativul acelei imagini, unde
locul de Înainte Mergător al Logosului este luat
de un alterego al propriului suflet, în rol de per-
sonaj damnat, de această dată: “Profet smintit,
prevestitor de rele,/ a cărui voce slabă se destra-
mă și parcă/ se pierde-n pustiul pământului/ ce
ne acoperă ca o haină,/ sufletul rămâne specta-
torul propriei drame/ pusă în scena lumii de el
însuși.” Cel care asistă amuțit și neputincios la
spectacolul neantizării universale (“Martor mut al
distrugerii,/ el vede-n valea plângerii copia corup-
tă/ a marii cărți invizibile/ meditată-îndelung, dar
niciodată scrisă”) e însuși autorul acelei Cărți
hărăzită să rămână de-a pururea o utopie, atâta
timp cât tărâmul ce i se oferă contemplației e per-
ceput de sufletul-spectator ca un spațiu al exilu-
lui (“Valea Plângerii”), căruia îi corepunde, ca
oglindire fidelă, imaginea degradată (“copia corup-
tă a marii cărți”) a Supremului Op reprezentând,
în proiecție mallarmeană, telos-ul, ținta ultimă
spre care năzuiește Universul.
Avatarurile eului liric ipostaziat în damnat se
îmbogățesc prin apariții precum cea a protagonis-
tului poemului Solitudine, monarhul unui tărâm
de extremă însingurare, la a cărui aducere în
scenă contribuie o regie și o scenografie remarca-
bile: “Pe tronul de aur bătut în rubine/ stă stană
de piatră mai rece decât gheața,/ domnul prea-
palid al singurătății.” Mărturisire a unor afinități
structurale dar și reculeasă ofrandă pe altarul
unor maeștri mai vechi sau mai noi (Poe și Mihai
Ursachi), pe care autorul i-a frecventat cu folos,
viziunea înstăpânirii asupra unui regat-monadă
eclipsând Universul nu e străină nici demonismu-
lui împalidat ce amprentează bolgiile plutonicului
eminescian: “Știindu-se suficient sieși, aripile/
Marelui Daimon întunecă Universul;/ singurătatea
stelară îi este acum/ fericirea, glorie neagră ce/
arde noaptea întreagă pe cerul pustiu.”
O apoteoză sumbră, amintind de acea glorie
neagră ce izvorăște din solitudinea astrală a
Marelui Daimon (în textul abia citat), o aproape
la fel de stranie aură înnimbează divinitatea
deposedată de atributul demiurgic dintr-un poem
a cărui titulatură și substanță sunt îndatorate ter-
minologiei inaugurate de Rudolf Otto în Das
Heilige și aprofundate, mai apoi, de Karl Barth în
Der Romerbrief În versiunea poematică a lui
Friedrich Michael “Cel cu Totul Altfel”/ Das Ganz
Andere este astfel invocat: “Tu stai pe cea mai-
naltă treaptă a cinstirii-/un Dumnezeu ce încă n-a
creat,/ deasupra judecății și mâniei,/ dezbrăcat de
haina-întregului univers,/ de legătura-între suflet și
suflete...” Aidoma Dumnezeului care, în teologia
negativă concepută de Dionisie Areopagitul, se
sustrage oricărei determinări pozitive, Divinitatea
subînțeleasă în Cel cu Totul Altul se refuză
oricărei pretenții și tentative ale cunoașterii discur-
sive. Dar acolo unde rostirea comună și logica
omenească se dovedesc ineficiente și inutile, doar
rostirea poetică este exceptată și îngăduită a
accede la sens: “Numele tău este NU./ Tu ești
NU spus lui Nu./ Toate cuvintele despre tine sunt
în zadar/ dacă-s rostite de oameni./ Doar
psalmodia poeților are noimă.”
În acest punct intuiția lirică a autorului se
întâlnește în chip fericit-complementar, cu viz-
iunea teoretică, nu mai puțin inspirată și pro-
fundă, formulată de Nicolae Balotă în Euphorion:
“...numinosul (ceea ce Rudolf Otto numea “das
Ganz Andere”) și-a găsit, în marele proces de
desacralizare, refugiul în poezie. Or, numinosul
este, prin excelență, inexplicabilul. (...) Numenul,
ceea ce e cu totul altceva decât toate ce sunt, se
comunică prin cu totul alte cuvinte decât cele ale
tribului. Dacă limbajul e comunicare a celor ce
sunt, poetul își făurește o limbă a lui (analogă
prin caracterul ei ezoteric cu limbile sacre), o altă
limbă.” Ceea ce conferă rostirii poetice un statut
aparte este, așadar, faptul că reprezintă “O altă
limbă”, o altă limbă a cărei “noimă” (sens privile-
giat, ezoteric) îi asigură accesul la Numinos, la
Cel cu Totul Altul.
La egală depărtare de limbajul obișnuit/ cotidi-
an ca și de jargonul științific ori filosofic, rostirea
poetică devine o rostire inițiatică, atunci când
Poetul se dovedește a fi la înălțimea misiunii sale,
aceea de a redobândi caracteristica de adăpost/
refugiu pentru Numinos, atribut pe care Poezia l-a
pierdut ori l-a uitat pe de-a întregul încă din zorile
acestei vârste a omenirii/ civilizației, denumită
modernitate. Recuperarea dimensiunii Sacrului, în
actul poematizării, se vrea și se propune un
răspuns la faimoasa interogație formulată de
Holderlin în poemul său Brot und Wein: “und
wozu Dichter im Durftiger Zeit?/ Și la ce bun
poeți în vremuri sărace/ de restriște?” Contempo-
ranul nostru, autorul volumului aici comentat, a
înțeles să dialogheze, peste veacuri, cu marele liric
suab, nu doar împrumutând celebrul titlu pentru
propria-i antologie, dar, mai cu seamă, readucând
în atenție, reînviind problematica holderliniană
într-o versiune personală, sugestiv intitulată Vremi
de restriște. Actul poematizării e văzut, aici, ca o
îndeletnicire privilegiată, hărăzită doar celor aleși,
care se învrednicesc a scrie “după (o) dictare”
(celestă). Acum “psalmodia poeților” e echivalată
cu o “binecuvântată desfătare albastră”, cu un
adevărat sacerdoțiu, rezervat doar “prinților și
regilor încoronați/ cu coroana albă a spiritului/ și
cu cea albastră/ a regatului celest/ de dincolo de
ființă,/ în care poetic locuiește omul,/ potrivit
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sfintei profeții/ făcută în tinerețea sa/ de un
trubadur legendar/ ce a trăit neștiut/
în vremuri potrivnice.”
Afinități de profunzime, de substanță, cu
marele vizionar german, manifestă lirismul lui
Friedrich Michael mai cu seamă atunci când prob-
lematizează statutul poetului și al artei sale, în
raport cu Creația, ca lucrare/ operă divină și
Autorul acesteia. Pentru Holderlin, în calitate de
cântăreț al Aorgicului (al “sfântului Haos” și cel al
“sfintei sălbăticii”), eonul Artei și al Culturii a
însemnat, mai degrabă, un uzurpator decât un
succesor legitim al eonului Naturii. În consecință,
eonul Armoniei e profetizat de către claustratul în
turnul de pe Neckar drept o nouă vârstă de aur, a
reconcilierii omului cu Natura și Divinul. Drama
eului liric experiată de Friedrich Michael consideră
că, emancipat de sub tutela divină, orgoliul
autorului modern poate deturna o așa zisă “exis-
tență creatoare” într-o existență inautentică sau
(adaptând terminologia lui C. Noica) dintr-o
desăvârșire într-o nedesăvârșire / neîmplinire, res-
imțită în planul biografiei lăuntrice ca un profund
dezacord, ca o disonanță în textura armoniei
divine: “Eu încă mai am ceva de-împlinit/ înainte
de-a muri:/ să elimin nota mea falsă din armonia
cântului divin;/ sufletul singuratic în care m-am
oprit trufaș din drum/ crezând că e al meu,
crezând că-s eu.” Trufia solitudinii se vădește de
esență demonică, așadar un păcat suprem, ce
urmează a fi ispășit în iad (“Osândit la infern
este/ tot ce-i singuratic,/ împrăștiat prin păcat.”
Iată și definiția propriului infern, în viziunea celui
care îl experiază, un Lucifer captiv al propriului
orgoliu: “infernul înseamnă exil,/ trufaș impus de
tine însuți ție,/ în veșnicie;/ diavolesc este să fii
închis, întemnițat în sufletul tău,/ condamnat să
privești zeii,/ fără putința vreunei alegeri.”
Și dacă tărâmul infernal, în calitate de sediu al
Răului Absolut, este imaginat ca spațiul ce adă-
postește “concertul cacofonic și liturghia bufă a
sufletelor/ hălăduind singuratice”, prin contrast,
“Binele este chiar/ locul casei divinei armonii”,
unde sufletele singuratice sunt invocate, “să-și
rezolve dizarmonia (evoluând) pe coardele
iubirii”. Individul izolat, în pericol să rămână de-a
pururi stingher și să se piardă, precum bobul de
grâu din parabola evanghelică, este chemat să se
integreze “în armonia fără început/ și fără sfârșit/
a unei singure/ pulsații de inimă”, contribuind,
astfel, la restaurarea armoniei universale ca per-
petuă aspirație a Ființei: “Dar lumea renaște în
zori, iar și iar,/ când desfacerea liniștii tale în
raze/ împurpurează cerul-/ renaște ca ecoul unei
chemări/ la refacerea armoniei/ în tot și în toate.”
În planul rostirii poetice, idealul de armonie se
lasă, deopotrivă, întrezărit în profunzimile pro-
priei interiorități (“Tu ești locul de taină/ din
mijlocul inimii”), cât și în “împărăția Tainei/ de
dincolo de ceruri”, dar mai cu seamă în “limba
vie a morților”, ce se dovedește, în fond, a fi
însăși “limba Binelui”, adică tărâmului paradisiac,
unde toate disonanțele, contradicțiile s-au dizolvat
și au amuțit în “candoarea tăcerii” (idealul
Purității).
Echivalând actul poematizării cu demersul
inițiatic întru inefabil, iar rostul poetului cu pre-
rogativele înalte, deținute de un oficiant al mis-
terelor, Friedrich Michael dovedește o conștiință
lirică (dintre cele mai singulare ale prezentului)
preocupată în cel mai înalt grad de a medita
asupra esenței Poeziei și de a aprehenda destinul
metafizic al acesteia. Pe deplin lucid și conștient
că fundalul momentului în care își intonează cân-
tecul aparține unor “vremuri de restriște”
(potrivnice, îndeletnicirii cu lira!), autorul nu ezită
a-și mărturisi credința în virtuțile triumfătoare ale
rostirii orfice: “melancolic răsună într-o tăcere
solemnă/ cântecul mut al păsării-suflet./ Și nu
poate să nu audă,/ oricât de puternic/ ar dudui
motoarele/ și oricât de mult ar huli mulțimea/
poezia/ pe străzi și în piețe.” Iată aceeași profe-
siune de credință, ferm ancorată în convingerea că
originea sacră a Poeziei/ Artei trebuie redescoper-
ită și recuperată de către noii săi practicanți/ sac-
erdoți, într-o formulare programatic teoretică
(finalul celui de-al doilea manifest al poeziei
europene), text ce se vrea o veritabilă provocare
pentru cine are ochi să vadă și urechi să audă:
“Totul de la Unul-Dumnezeu vine, prin Logosul
său, adică prin cunoașterea Sa despre Sine. Poetul
dă glas acestui imperativ sacru în poeziile sale,
apropiindu-se asimptotic de Unu, printr-o nouă
poezie orfică și creștină totodată, a numărului și
armoniei reprezentând pietrele și mortarul din
care zidită este Biserica sufletelor.”
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
În
căutarea unei
mathesis universalis
Nicolae Bosbiciu
După anul 1989, conceptul de „literatură
de sertar” s-a referit la toate scrierile
acumulate în perioada cenzurii
comuniste (opere beletristice, jurnale, memorii,
eseuri și însemnări), care nu au apărut tipărite
pentru că purtau în ele nu numai germenii
unor revolte intelectuale împotriva unui sistem
concentraționar, ci și reacțiile umane ale unor
„anonimi” asupra unui proces de vertiginoasă
autodistrugere a lumii moderne.
Într-o Românie comunistă izolată, în care
avusese loc un adevărat exod al intelectualilor
în țările occidentale sau în SUA, iar cei care
rămăseseră trăiau zilnic exerciții de
supraviețuire în mijlocul unui proiect mutant
de spălare a creierelor și de transformare a
științelor și culturii în cenușărese, în sertarele
oamenilor de spirit se adunau treptat scrieri
care alcătuiau istoria unui exil al inteligenței
creatoare într-un sistem acultural, formă
singulară de rezistență la marele genocid
comunist. Scrierile savante nu aglomerau însă
deloc sertarele, tocmai pentru faptul că știința
avea nevoie de o infrastructură instituțională,
iar în România acelei epoci subzista doar o
cercetare oficială în mare parte mediocră,
rareori semnificativă.
„Revoluția” din 1989 a provocat o simbolică
repatriere a exilului românesc nu numai prin
revenirea în țară a unor personalități științifice
și culturale pentru, de altfel, puțină vreme, ci,
poate mai ales, prin publicarea operelor care
zăcuseră până atunci în sertare sau apăruseră
în marile metropole culturale ale lumii.
Publicul român avea, în sfârșit, ocazia să
cunoască fructele inteligenței unor personalități
ca: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran,
Matila Ghyka ș.a.
O situație aparte este cea a excepționalului
discipol al lui Eliade, savantul Ioan Petru
Culianu, cel care, după două decenii de efort
colosal, a intrat în posesia unui principiu
cognitiv propunător de noi temeiuri ale unității
lumii prin transevaluarea întregii istorii
culturale, întreprindere care a rămas, din
păcate, doar în stadiul de proiect schițat.
Moartea prematură și înconjurată de mister a
savantului a întrerupt, din nefericire, demersul
pe care acesta începuse să-l întreprindă în
căutarea unei mathesis universalis, adică a unui
principiu universal prin care să fie explicată
generarea fiecărui fenomen spiritual.
Lăudabil este faptul că după 1989 editurile
Nemira și Polirom au început editarea operelor
complete ale lui Culianu, proiect inițiat de Dan
Petrescu și continuat de Tereza Culianu-
Petrescu. Este, putem spune, unul dintre rarele
evenimente editoriale din lumea savantă din
perioada postcomunistă. În acest proiect se
încadrează și apariția recentului volum Jocurile
minții. Istoria ideilor, teoria culturii,
epistemologie (Editura Polirom, Iași, 2002,
colecția „Biblioteca Ioan Petru Culianu”),
îngrijit de Sorin și Mona Antohi și însoțit de
un consistent studiu introductiv despre
aventura intelectuală a alcătuirii lucrării de
același Sorin Antohi. Volumul este, de fapt, o
culegere de 17 studii, recenzii, proiecte și
articole, organizată cronologic începând de la
jumătatea anului 1970 până în 1991,
îngrijitorul ediției încercând prin această
întreprindere editorială să reconstituie
laboratorul gândirii lui Culianu. Conform
declarației lui Sorin Antohi, titlul cărții
reproduce una dintre sintagmele preferate ale
savantului, în care se află descoperirea „cheii”
prin intermediul căreia întreaga istorie
intelectuală a umanității ar fi fost privită dintr-
o perspectivă complexă, provocatoare de
revizuiri esențiale.
Așa cum se întâmplă în toate celelalte opere
ale sale, și în volumul a cărui prezentare ne-am
propus-o Culianu pornește de la o teribilă
erudiție spre idee pe un drum străbătut de
atitudini radicale, de creativitate și de o
gândire absolut neconvențională. Un exemplu
concludent ni-l oferă în acest sens chiar primul
studiu din sumar, o combinație între recenzie
și eseu intitulată Freud - Jung - Wittgenstein,
adresată unui public semispecializat. Culianu ia
în discuție lucrarea lui Freud, Viitorul unei
iluzii (1927) și lucrarea lui Wittgenstein, Note
despre „Creanga de aur” a lui Frazer (1967),
cărora le adaugă celebra carte a lui Jung,
Psihologie și religie (1940), pentru critica acidă
asupra lui Freud și pentru analiza lucrării lui
Wittgenstein. Atribuindu-i lui Freud „calitățile”
de „profetic” și „delirant”, savantul îi
discreditează interpretările asupra fenomenului
religios și îl acuză de practicarea modei
culturale a marxismului dogmatic. Dacă pentru
Freud religia e o iluzie (teză inițiată de acesta
încă din Totem și tabu unde aduce în discuție
culpa banchetului antropofagic), pentru
Culianu, care se servește de fenomenologie și
de abordarea jungiană, religia nu poate fi, cum
susținea Freud, un panaceu al sărăciei și
suferinței, pentru că tocmai ea îi supune pe
adepți la privațiuni. Tânărul savant susține
continuitatea orientării magice a omului în
raport cu lumea, întâlnită chiar și la omul
modern și, de asemenea, nevoia spirituală a
omului de sacru, pornind de la conceptul de
arhetip lansat de Jung. Se observă clar din
lectura acestui text că savantul se află încă într-
o perioadă de căutări metodologice și teoretice,
în mijlocul unei răspântii în care încearcă să
scape de marxismul și structuralismul lumii
universitare în care se află prin reconcilierea
ființei cu devenirea, a morfologiei cu dinamica
(ceea ce, mai târziu, se va numi
morfodinamică).
O boicotare asemănătoare a establishment-
ului universitar o întâlnim și în studiul
Renașterea, Reforma și iraționalul scris pe la
începutul anului 1980, unde Culianu își
manifestă afinitățile de natură metodologică și
teoretică față de demersul antropologului
german iconoclast Hans Peter Duerr. Aici
începe să se contureze celălalt capăt al creației
sale, unde întâlnim un Culianu ieșit la un
uimitor liman, posesor, de această dată, al unui
principiu cognitiv universal, care îl determină
să se precipite trepidant înspre reconsiderarea
întregii istorii culturale a umanității, intenție
rămasă, din nefericire, nefinalizată. În aceeași
linie se înscrie și eseul publicat inițial în
engleză în 1984, intitulat Feminin versus
masculin. Mitul Sophiei și originile
feminismului. Aici, tânărul savant ne pune în
fața unei adevărate ars combinatoria, a unui
joc intertextual și erudit al aceluiași „ultim
Culianu”, care, luând în dezbatere apariția
acestui mit, arată că orice asemenea producție
oglindește un joc al minții, depărtându-se de
premisele maestrului său, Mircea Eliade, și
sprijinindu-se mai degrabă de afirmațiile lui
Claude Levi-Strauss.
Adesea, în studiile din acest volum îl
surprindem pe Culianu în frecventa sa
încercare de a-l racorda pe Mircea Eliade la
dezbaterile contemporane, în calitatea acestuia
de precursor al noilor teorii în epistemologie,
așa cum se întâmplă și în studiul Avers și
revers în istorie. Câteva reflecții cvasi-
epistemologice. Este, poate, acest text mai mult
un „exercițiu de admirație” față de maestrul
său și atribuirea acestui statut ar fi justificată
de semnalarea numelor marilor intelectuali și
cercetători de a căror admirație sau aprobare s-
a bucurat Eliade: Paul Ricoeur, Hans Peter
Duerr, O’Flaherty etc.
Un aspect necesar de precizat este că
studiile acestui volum presupun două categorii
de lectori: cei specializați, din cercurile savante
și cititorii din publicul larg. Pentru ultima
categorie amintită aici, Sorin Antohi a selectat
câteva texte care, fie sunt conferințe pentru
redacția românească a BBC-ului, fie articole
publicate în presa mai puțin specializată.
Interesant este faptul că și în acestea, ca și în
eseurile erudite, găsim mereu un Culianu atras
de relativizarea postmodernistă și de noile
teorii ale fizicii cuantice, de controversele între
„științele tari”, de magie, demonologie și
reperele mari ale misticii, fără să îl putem situa
- așa cum încearcă să o facă fie detractorii, fie
fanii lui - într-o anumită postură, ci mai
degrabă în starea dinamică a unui spirit
căutător neliniștit care a găsit, se pare, cheia
simplă a fuziunii între realitate și iluzie cu
ajutorul căreia intră fără teamă în vârtejul
jocurilor minții.
Câteva concluzii la capătul acestei scurte
prezentări. Volumul acesta îngrijit de Sorin
Antohi trebuie, firește, privit în strânsă legătură
cu ansamblul operei savantului, altfel riscăm să
îl receptăm ca pe un fragmentarium, ținând
seama de faptul că în el se află o mare parte
dintre laitmotivele care îi traversează aproape
toate scrierile. El poate eventual anunța o
viitoare mare monografie în care exegetul
angrenat într-o asemenea muncă sisifică va
surprinde spațiul atât de vast al domeniilor pe
care Culianu le-a abordat în întreaga sa operă:
Renașterea și Reforma, călătoriile
extramundane, știința și magia și mai ales
arealul memoriei. Cufundat în pădurea de
simboluri produse fie de întâlnirea minții cu
sine însăși, fie de întâlnirea ei cu lumea,
savantul a pornit pe drumul extraordinar de
anevoios și îndrăzneț al reformulării istoriei
intelectuale a omenirii, hărăzit cu o magnifică
aplecare filozofică și cu o erudiție copleșitoare.
O singură îngrijorare mă bântuie din când în
când în fața textelor și personalităților de
asemenea anvergură: primejdia uitării sau, și
mai grav, a ignorării. și n-aș putea spune că
îngrijorarea mea nu are temei.
■
1O
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Restituiri literare.
120 de ani de la naștere
Ștefan Manciulea - istoric literar
Ion Buzasi____________________________
§tefan Manciulea este unul din marii dascăli
ai Blajului. S-a născut la Straja (jud. Alba) în
6 decembrie 1894. După studiile primare în
. natal, dascălul și preotul îi îndeamnă pe
părinți să-l dea la învățătură la vestitele școli ale
Blajului. Aici a urmat gimnaziul, liceul și
Facultatea de Teologie Greco-Catolică. A avut
profesori vestiți, pe Ion Micu Moldovan, despre
ale cărui manuale de istorie și geografie a
Ardealului, interzise în vremea dualismului austro-
ungar din secolul XIX, vorbește și Eminescu în
publicistica sa, pe Ion Rațiu, autorul
monografiilor despre Andrei Mureșanu și Timotei
Cipariu, pe Alexandru Ciura, prozatorul și
rapsodul moților, ș. a. A cunoscut arhierei
străluciți ai Micii Rome, pe Victor Mihaly de
Apșa, pe Vasile Suciu, pe Alexandru Nicolescu.
Provenit dintr-o familie țărănească, tradițional-
virtuoasă, tânărul s-a îndârjit la învățătură, fiind
unul din elevii eminenți ai Blajului. Pentru puțină
vreme a fost dascăl și preot în satul natal și la
Hăpria, din apropiere. A avut bucuria să-și
conducă sătenii, ca învățător și preot, la acea
neuitată zi de 1 Decembrie, cea mai însemnată
din istoria românilor, unde a ascultat cuvintele
vestitoare ale unui ideal multisecular de unitate
națională, rostite de heraldul Unirii, episcopul
Iuliu Hossu. S-a întors apoi la Universitatea din
București, la Facultatea de istorie-geografie, unde
a studiat cu autorități ale învățământului
universitar românesc precum N. Iorga, D. Onciul,
I. Simionescu,
S. Mehedinți ș. a. Ultimul l-a și îndemnat să se
înscrie la doctorat și după câțiva ani de profesorat
la liceul “Moise Nicoară” din Arad și “Sf. Vasile
cel Mare” din Blaj, finalizează o teză de doctorat,
Granița de Vest, apreciată de o comisie exigentă,
prezidată de Simion Mehedinți cu „summa cum
laude”. Anii interbelici au fost cei mai roditori
pentru cariera sa didactică și științifică. În anii
imediat următori celui de-al Doilea Război
Mondial a fost conferențiar universitar la Cluj și
Timișoara. Dar începând cu deceniul cinci, odată
cu înstăpânirea tot mai tiranică a unui regim
totalitar comunist, pentru Ștefan Manciulea, ca și
pentru atâția dascăli ai Blajului, începe un
adevărat calvar al existenței. Scos de la catedră,
fără drept de semnătură, este victima unor
acuzații care astăzi ni se par ridicole sau
fanteziste (aparține Bisericii greco-catolice și este
autorul unor scrieri cu note naționalist-șovine),
dar pentru care face ani întunecați de temniță
comunistă la Aiud, la Gherla, la Jilava, la Cavnic,
la Caransebeș. După eliberare, în 1964, este
nevoit, pentru supraviețuire și pentru subzistența
familiei să presteze munci umilitoare, cu mult sub
demnitatea pregătirii sale intelectuale: laborant,
om de serviciu, îngrijitor, iar după pensionare, își
continuă singur, cu modestie și tenacitate o parte
din cercetările începute și întrerupte. Revistele îi
solicită colaborarea, participă la unele
simpozioane și sesiuni de comunicări organizate
la Blaj și Cluj, vorbește la Radio, editează (în
colaborare cu subsemnatul) paginile oratorice ale
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
lui Cipariu. A murit la Blaj, în 1985. Viața lui
exemplară pentru un cărturar patriot a inspirat un
roman, Proces în recurs de Ion Brad.
S-a spus despre Ștefan Manciulea și cu ocazia
aniversării sale nonagenare și cu prilejul morții că
este un „ultim reprezentant al Școlii Ardelene”.
Afirmația trebuie înțeleasă într-o dublă
semnificație: istoric și geograf a fost un cărturar
patriot care nu s-a gândit să scrie dintr-o pornire
grafomană sau din vană ambiție omenească
pentru etalarea erudiției, ci din dorința de a fi
folositor neamului. În acest sens, lucrarea sa
capitală Granița de Vest, este în ordinea devenirii
noastre naționale, comparabilă cu Hronica
românilor și a mai multor neamuri de Gh. Șincai,
pentru că în ambele se afirmă cu argumentare
științifică „sine ira et studio” (la Șincai cu unele
pagini patetice), drepturile noastre firești pe aceste
binecuvântate meleaguri transilvane. În al doilea
rând: ca și reprezentanții Școlii Ardelene a fost un
cărturar de cuprindere enciclopedică; geograf și
istoric în primul rând, cu contribuții remarcabile
și recunoscute, dar și un istoric literar, folclorist
etc.
Ștefan Maciulea n-a avut studii specializate de
istorie literară și filologie. Dar scrierile sale de
acest fel izvorăsc din marea sa dragoste pentru
Blaj. Am cunoscut și am ascultat mulți oameni
care știau „multe și mărunte”, dar niciunul nu
vorbea cu firescul, cu familiaritatea, ca despre
lucruri îndelung frecventate, cu vorbă înțeleaptă și
domoală, ca Ștefan Manciulea. Va fi un regret
netrecător, nu numai al nostru că nu a apucat să
ne dea marea monografie a Blajului, pe care o
pregătise prin multe studii și articole fragmentate.
Aceste fragmente de „monografie a Blajului” sunt
tocmai contribuțiile sale de istorie literară -
paginile despre oamenii Blajului, și în primul rând
despre Timotei Cipariu.
În bogata biografie a referințelor critice despre
Timotei Cipariu, numele lui Ștefan Manciulea
(1894-1985) ocupă un loc aparte. De la contribuții
bibliografice la studii ample de istorie literară, de
la publicarea unor texte inedite la îngrijirea de
ediții, ele întăresc convingerea că eminentul
profesor blăjean a nutrit un adevărat cult pentru
„părintele filologiei române”.
În 1939 a publicat, mai întâi în revistă, și apoi
în broșură memoriile lui Cipariu sub titlul
„Timotei Cipariu. Început de autobiografie”,
atrăgând atenția pentru prima dată asupra
virtuților de prozator memorialist ale celui
cunoscut până atunci doar ca savant filolog:
„Timotei Cipariu a încercat între altele să-și scrie
biografia. Un caiet de vreo 45 de foi, alcătuit din
file necusute, împrăștiate printre alte însemnări și
notițe, l-am așezat la începutul clasării
materialului în un dosar cu titlul «Varia-Cipariu»
[...]. Mai târziu, revizuind dosarele, am constatat
cu uimire și bucurie, că paginile de mai sus,
cuprind descrierea satului Pănade, locul de naștere
al lui Cipariu, și zilele copilăriei acestui mare
dascăl, până la data când vine la școalele Blajului.
Credem că vom face atât cititorilor Culturii
Creștine, cât și istoricilor literari un modest
serviciu, publicând aceste rânduri, în care Cipariu
zugrăvește atâtea icoane din copilăria sa,
îmbrăcate în vraja duioasă a amintirilor”.
Activitatea lui Cipariu este urmărită apoi în
etapele ei principale: Tirnotei Cipariu și «Astra» -
Blaj, 1943 evidențiază, tot în premieră, contribuția
lui Cipariu în cadrul Asociațiunii Transilvane
pentru Cultura și Literatura Poporului Român,
publicând integral uneori, in extenso de cele mai
mute ori, discursurile rostite de învățatul blăjean
în cadrul diverselor adunări ale Astrei. Se atrăgea
astfel atenția asupra unei ipostaze creatoare
inedite a lui Cipariu: oratorul, despre care primul
său biograf, I. Rațiu, menționează: „începând de
la cuvântările sale mai mici de deschidere sau de
închidere ale adunărilor generale ținute supt
prezidiul său, ca bunăoară la Blaj (1863), la Hațeg
(1864) și la Abrud (1865) și la discursuri, cu toate
că nu avea o capitală însușire, timbrul vorbirii
dulci, în cuprins rămase totdeauna un măiestru
neîntrecut”. Cuvântarea rostită la întemeierea
Astrei, în 1861 este antologică, Ștefan Manciulea
subliniind mai ales, rândurile în care se face
elogiul limbii române, în tonalitatea de odă, cu
alternarea accentelor de duioșie și blestem, de
imagini idilice și viziuni apocaliptice: „Însă, din
toate aceste ruini Providența ne-a conservat încă
în aceste dureri cumplite un tezaur neprețuit, care
nu ni l-au putut răpi nice sabia învingătorului,
nice cruzimea tiranului ce domnea pe corpurile
noastre, nice puterea fizică, nice politica infernală
- un tesaur născut cu noi de la țâțele maicii
noastre, dulce ca sărutările măicuțelor când ne
aplecau la sânul lor! tesaur mai scump decât
viața: tesaur care de l-am fi pierdut, de l-am
pierde, de vom suferi vreodată, ca cineva cu
puterea au cu înșelăciunea au cu momele să ni-l
răpească din mâinile noastre - atunci mai bine,
mai bine să ne înghită pământul de vii, să ne
adunăm la părinții noștri cu acea mângâiere că nu
am trădat cea mai scumpă ereditate, fără de care
nu am fi demni de a ne mai numi fiii lor: limba
românească”.
Într-o altă lucrare, Activitatea politică a lui
Timotei Cipariu, Blaj, 1944, se ocupă de
cuvântările ținute în cadrul Dietei transilvane:
aceste cuvântări, ca și cele rostite în ședințele
Astrei au fost reeditate de către Ștefan Manciulea
în colaborare cu subsemnatul în 1984 în cadrul
prestigioasei serii „Restituiri” a editurii clujene
Dacia, serie coordonată de profesorul Mircea
Zaciu. Un studiu mai amplu este consacrat lui
Timotei Cipariu - director de școală - urmărindu-
se activitatea didactică și concepția pedagogică a
învățatului blăjean, dar și progresele multiple pe
care le face învățământului liceal din Blaj în cei
peste douăzeci de ani de directorat ai lui Timotei
Cipariu.
De la sectorul biografic (care l-a preocupat în
mod deosebit), se trece la exegeza operei
înfățișându-se activitatea ziaristică (v. Timotei
Cipariu, gazetar, în „Gazeta Transilvaniei”, nr.
14/1942), poetul și folcloristul, studiu rămas în
manuscris, dar oferind sugestii prețioase
editorului Poeziilor lui Timotei Cipariu, apărute
în 1976, tot în seria „Restituiri” sub îngrijirea lui
Nicolae Albu. Un studiu dezvoltat este consacrat
preocupărilor de orientalistică. În manuscris au
rămas și alte studii și articole din care se
conturează și mai evident imaginea proiectatei
monografii, la care Ștefan Manciulea, după opinia
11
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
noastră, năzuia cu dăruire, informație și afecțiune
devotată. Această proiectată monografie,
nefinalizată din cauza vitregiei vremurilor în care
i-a fost dat să-și trăiască ultima parte a vieții are o
dublă importanță: a facilitat exegezele ulterioare
consacrate lui Timotei Cipariu, de către Valeriu
Nițu, Traian Vedinaș și Mircea Popa. Ea este o
necesară verigă intermediară între schița
monografică a lui Ion Rațiu, Timotei Cipariu,
Viața și opera, Blaj 1905, cu un pronunțat
caracter didactic și cercetările, de dată recentă,
care încearcă să cuprindă activitatea enciclopedică
a lui Cipariu. În al doilea rând se atrăgea atenția
asupra lui Timotei Cipariu - scriitorul în patru
ipostaze: prozatorul memorialist, poetul, oratorul
și epistolarul. Cele trei cărți din seria „Restituiri” a
editurii Dacia: Timotei Cipariu, Jurnal, (ediție
îngrijită de Maria Protase), Timotei Ciparu Poezii
(ediție îngrijită de Nicolae Albu) și Timotei
Cipariu Discursuri, (ediție îngrijită de Ștefan
Manciulea și Ion Buzași), fructifică sugestii din
cercetările anterioare ale profesorului blăjean. Din
acestea am alcătuit o ediție de Pagini literare ale
lui Timotei Cipariu, Editura Minerva, București,
1999, seria „Arcade”, care confirmă convingător
pledoaria lui Manciulea pentru lărgirea și
corectarea imaginii noastre despre autorul
Elementelor de poetică, metrică și versificațiune.
A atras atenția asupra activității poetice a lui
Nicodim Ganea acel nefericit compozitor blăjean,
autorul îndrăgitei melodii În pădurea Vadului, dar
și autorul unei plachete de poezii semnată cu
pseudonimul Strin (rostire moțească a adjectivului
“străin”).
Relațiile scriitorilor români cu Blajul constituie
un alt capitol al preocupărilor de istorie literară
ale lui Ștefan Manciulea. Două studii trebuie
neapărat menționate în această ordine. Din
legăturile lui Vasile Alecsandri cu Blajul, publicat
în “Cultura creștină”, Blaj, 1937 și Eminescu la
Blaj, rămas în manuscris. În primul, Ștefan
Manciulea consideră, în dezacord cu biograful
bardului de la Mircești, G. C. Nicolescu, că
Alecsandri a fost la 3/15 Mai 1848 pe Câmpia
Libertății de la Blaj, manifestare națională care i-a
inspirat Hora Ardealului, formă embrionară a
celebrei Hora Unirii, poezie care ne-a însoțit
istoria. În cadrul studiului se publică o scrisoare
de felicitare a lui Vasile Alecsandri de către
profesorii blăjeni (printre semnatari I. Micu
Moldovan, Al. Grama, viitorul detractor al lui
Eminescu, Ioan Mărculețiu, ș. a.) după triumful
său de la Montpellier din 1878, cu Cântecul gintei
latine. Cu studiul Eminescu la Blaj (18 pagini
dactilografiate), Ștefan Manciulea se înscrie între
profesorii și dascălii Blajului, care pe urmele lui
Elie Dăianu, ce publicase acum mai bine de trei
pătrate de veac Eminescu în Blaj - amintiri ale
contimporanilor, au adus completări, ipoteze și
sugestii la acest important capitol de biografie
eminesciană: Al. Ciura, Toma Cocișiu, Radu
Brateș, ș. a. Dincolo de reactualizarea unor
momente din petrecerea lui Eminescu în
răstimpul de trei sau patru luni, după
memorialistica adunată de Elie Dăianu de la
prietenii blăjeni ai poetului, Ștefan Manciulea face
interesante supoziții în legătură cu influența
folclorului transilvan în poezia lui Eminescu,
presupunând că tânărul gimnazist venit de la
Cenăuți a participat alături de alumnii blăjeni la
colecționarea creațiilor populare, la culegerea
inițiată atunci de Ioan Micu Moldovan; alături de
poeziile scrise în timpul popasului blăjean,
enumerate de Elie Dăianu în cartea sa, arată că și
poezii scrise mai târziu au putut fi, într-o
inspirație latentă, datorate oamenilor și locurilor
pe care i-a cunoscut și le-a cunoscut în timpul
popasului blăjean.
Ștefan Manciulea a avut o mare prețuire
pentru creația folclorică. Volumul de
memorialistică, pe care l-am pregătit pentru tipar,
împreună cu fiica învățatului profesor blăjean,
ștefan Manciulea, intitulându-l Povestea unei vieți,
Editura Clusium, Cluj, 1995, demonstrează cu
prisosință acest lucru. De aceea printre
preocupările sale de istorie literară, trebuie să
menționăm și cercetarea activității folcloristice a
dascălilor blăjeni, care a impulsionat realizarea
unor ediții și studii pe această temă, datorate
unor folcloriști contemporani ca Ovidiu Bârlea,
Iordan Datcu, Virgil Florea și Ioan Cuceu.
Preocupările de istorie literară ale lui Ștefan
Manciulea completează activitatea unui cărturar
cu multiple preocupări de cercetare, multe dintre
acestea având meritele pionieratului, ale
începutului de investigație.
■
12
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
memento
Scrisoare de la Petru Poantă
Gavril Moldovan
Lui Gavril Moldovan, zis Polonu
Polonule, după cum știi, eu am adus cu
mine aici și am asupra mea un mare stoc
de iarbă verde și fluturi, o mare
industrie epică ce prețuiește foarte mult,
întrucât cu cât spiritul e mai bogat și mai
profund, cu atât moartea prinde viață mai
bine.La trecerea Aheronului, chiar a doua zi
DUPĂ, încă mai stihuiam, încă mai așezam
subiectul și toate cele în frază, iar luntrașul
Charon, surprins de vociferările mele-n
surdină, n-a mai rostit întregul cuvânt de
întâmpinare „Vai vouă suflete pierdute”, ci s-
a oprit la jumătate. Veșnicia mi-a făcut un
compliment, pot spune. Cutreierând, încă nu
am dat de Beatrice Portinari, dar l-am zărit
într-un cerc pe Marcel nostalgizând discret
(secret?) cu Pia, dar nu cu Pia dei Tolomei, ci
cu Pia noastră, Radu Olimpia. Tocmai se
apropiau Valentin și Vasile, neconsolați. Sunt
mulți echinoxiști pe aici și mă miră cum de
Marian încă nu v-a spus cum a văzut el Evul
Mediu pe o coastă înierbată, apoi întreg
Aufklerungul și Quatrocento la un loc, cu
Michelangelo disecând cadavre, nu departe
de casele medievale și de acoperișurile
contemporaneității, deși n-aș putea spune ce
înseamnă contemporan într-un spațiu
singularizant, cum e acesta. . Umaniștii
vorbeau italiana , portugheza și spaniola iar
Don Quijote nu și-a lăsat la voi năravurile.
Mai privește încă și mai răsfoiește proaspetele
pagini sosite de la tipografie conținând
aventurile iscusitului hidalgo, al căror autor
trist mângâind slova, rostește din când în
când: „Eu mă duc ca și Don Quijote al meu”.
Sunt într-o suită plăcută, pot spune.
Eternele mijloace și străduințe de-a înțelege
prefacerile DE DUPA, sunt mai binevenite și
oportune acum, când totul pare pe veci
stabilit. Noi nu ne mai punem întrebări
despre opusul și apusul lucrurilor pentru că
suntem în însuși miezul lor , cum ar spune
Irina, suntem chiar lucrul în sine,
evenimentul, facultate a ideilor estetice. Când
vezi un fir de iarbă că răsare pe o pajiște,
imediat realizezi că la suprafață tocmai s-a
scris un vers frumos, când luna se
rostogolește pe vreun versant, înseamnă că
cineva acolo la voi a dat drumul unei cărți în
lume. Poate chiar unei enciclopedii a morții.
Când acolo o pasăre moare, la noi ea învie.
Dialectic se leagă toate și tot dialectic se
dezleagă prin niște modalități (lirice?)
coerente. Uneori liricul depășește sfera strict
emoțională și devine post-mortem. Liricul e
etern numai pe pământ. Aici, în suburbii, își
plătește mai greu chiria. Polonule (ți-am zis
așa pentru că numele tău are silabe gemene
cu Cronica moldo-polonă pe care noi o
studiam în anul întâi de”filologie”), ce-aș mai
asculta o muzică populară românească la
difuzorul camerei 79 a Căminului studențesc
„Avram Iancu”. Îți amintești? Eram singurii
cărora le plăcea acest gen de muzică.
Întrerupeam studiul la sala de lectură și
fugeam repede sus, la etaj să prindem
programul, să ascultăm nostalgicele noastre
cânturi. Nu degeaba am scris eu despre
Coșbuc. Țăran oprit la Cluj de cultură. În
unduirile ancestrale ale acestei muzici, părinții
noștri secerau, legau snopi, arau o vatră
făcând altora loc să o bătătorească cu caii și
să le fure spicele. "Noblețea servituții
noastre”...
Tocmai citeam “Nibelungenlied” și ne
fascina felul cum începea marea epopee, cu
acel frumos infinitiv lung:
“În hronici prăfuite dacă-a cetire știi
De bravi eroi afla-vei și-amarnice trufii”
Tu îmi spuneai că în structura versurilor
îndelungului poem epopeic, în sprinteneala
narativă ce pare că imită o schelărie înaltă, se
prefigurează parcă zveltețea unei biserici
gotice, iar eu te-am aprobat adăugând că s-ar
putea ca în subconștientul, în mentalul
autorului anonim să se fi indus, să se fi
strecurat apoteotic o structură ideatică
asemănătoare, o copie paralelă, similară unei
asemenea înfățișări materiale, specifice unei
națiuni ce-a clădit atât de mult pe verticală,
așa cum la noi Manole Meșter a transmis
chipul înzidit al Anei sale în dedesubturile
chinurilor și frământărilor noastre. Polonule,
am început să mă destram în particule. Totul
se recunoaște în parte și partea în tot, unul în
uninimitatea celuilalt. Pun mâna pe
lumânările ce ard, pe greierii ce cântă prin
ostroave și păpuriș, lângă incomparabilul
galben al unui lan de rapiță (poate Laura să
știe cum acest lan, cum culoarea lui vreau să
spun, te poate înnebuni, doamne ferește) și
nu cred că cineva-ceva vrea neapărat să
suspende legile divine. E drept că nu mai
mizăm pe corporalitate, am depășit demult
acest stadiu, căci ceea ce a urmat și ceea ce
urmează nu lasă nici o urmă în urmă, dar tot
mai tragem cu urechea la acel tărâm fascinant
cu care comunicăm prin eprubetele cerului.
A trecut un an de poveri nemuncite, de
griji ireale. Se sting stelele, se-mbrățișează
melcii, se lucrează-n schimburi de noapte la
lopătat văzduh. Noi din partea aceasta ne-am
dus la cei din partea cealaltă și am convenit
asupra pătrarelor lunii, asupra echinoxiilor și
solstițiilor. Cine-ntreabă de mine, să-i spui
curat că sunt ocupat. Mi-am așezat mai cu
temei sarcina pe umăr într-un anumit
moment și tip de reverie, ca o răzbunare a tri-
umfului celui ascuns asupra celui vizibil, și
am purces a sălășlui atotstăpânitor și veșnic.
Cine-ntreabă de mine, să-i spui curat că sunt
ocupat. (P. P. )
P. S. Ce-aș mai asculta un program de
muzică populară la difuzorul camerei 79...
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Sorin Grecu
Micile navigări
Scriai înainte de ’89 - și nu credeai că vei
apuca
să ajungi să repeți vreodată versurile:
tot mai mult mă extind în limitări - dar asta
oare nu extindere se numește?
cu o calmă disperare în salonul de amputați
aflat sub efectul tranchilizantelor
îți vizionezi acum viitorul
trezit apoi te minunezi
cum ciotul unui coleg ieșit involuntar peste
pătură
aduce întrucâtva cu creștetul domnișoarei
Pogany
te uiți cu jind la televizorul de pe perete
fixat însă îndeajuns de sus
pentru ca niciunul dintre voi
să nu reușescă să-l deschidă
telecomanda nu se știe unde-i:
la asistente la medici
mai mult ca sigur la bazatul magazioner
și rezultatul rămâne oricum același
televizorul va fi la fel de inert
precum clipele scurse din clipa când
ai nimerit pe acest binecuvântat teritoriu
obișnuit deja cu revelațiile negative
ce să mai crezi?
din galeria în care te-ai înfundat ai ajuns
să-i confunzi cu niște pui de îngeri
până și pe liliecii care mișună peste tot
apoi neavând altceva mai bun de făcut
apuci să-ți consulți și tu - vag orientativ -
agenda
mai ales că nu demult ai întâlnit o fată
cu chip potabil și trup vorbitor
însă și gândul acesta s-a desumflat rapid
când ai observat că pe adresa ei de e-mail
apărea de două ori cuvântul business
habar n-ai cum de și-a închipuit
c-ai putea însemna vreo afacere pentru ea
mai ales că ție nu ți-a ieșit niciodată nimic
ai avut mereu parte de aceleași mărunțișuri
mostre de paradis pe care ți le-au lăsat
dintr-o teribilă teamă de ce-ai putea comite
atunci când nu vei mai avea ceva de pierdut
nu că n-ai fi avut și tu niște vise cu navigări
însă numai atâta ți s-a oferit
și acum trebuie să te mulțumești
cu următoarea stare de fapt -
să încerci să te dai peste cap până-i convingi
ești exact ca-n perioada adolescenței
când îți snopeai la tenis adversarii
nu din ambiție sportivă ci mai degrabă
pentru că râdeau de șortul tău femeiesc
dipus cu nasturi laterali
pe care maică-ta te obliga să-l porți
creștere negativă pe toate liniile -
lucruri capsate elegant
pe fundalul expresiei
pe care atât de mult o-ndrăgesc
cei care trimit populațiile spre dezastre
Derivă
Vorba președintelui: iarăși te-ai desconspirat
de fapt n-ai făcut altceva decât
să-ți transcrii trăirile-sentimentele
avute la secția de reanimare
în loc să să fii ceva mai precaut
și să joci și tu teatrul acesta prost
pe care deja-l joacă toți
fără să i se miște cuiva
măcar un mușchi pe figură
naturalețe dobândită în timp record
cu steroizi
ca urmare nicio șansă să joci un rol
cât de mic în viitoarea revoluție
fiindcă eroii planificați încă din leagăn
sunt peste tot
se rup în vocalize
tu - sfidând legile gravitației
și-ale bunului lor simț încă mai crezi
că împreună cu încă vreo doi—trei ca tine
ai putea salva totuși ceva
treci prin cartierul de vile al orașului
însă te fulgeră cu privirile băieții zdrențăroși
cei care nu conspiră împotriva nimănui
reciclează de la primele ore ale zilei
marfa din tomberoane
parcă nu-s tocmai cei pe care visai
să-i întâlnești
te studiază atent cu coada ochiului
cu instinctul lor de animale aproape politice
mârâie la tine să te depărtezi
asta și faci
te prefaci că plouă privești în sus
la crenelurile super-caselor
(în care trăiesc super-oameni)
apoi spre pământ la grădinile cu super
trandafiri
asemeni unui șarpe cu clopoței încolțit
încerci apoi să le abați cumva atenția
îți scoți din buzunar cheile
te scormonești după mărunțiș
numeri atent monedele - să vezi dacă
îți ajung ca să-ți iei un bilet de tramvai
pentru întoarcere
într-un târziu te calmezi
ai rezolvat magistral și această problemă
dacă tatăl a turnat și fiul va turna
iar dacă tatăl a ucis și fiul va face la fel
Liniște
Ăștia cred că te-ai țicnit cu totul
văzând cum îți faci cruce
când treci prin fața supermarketului
dar nu cunosc un amănunt - acela
că-n spatele magazinului stă pitită
o veche bisericuță din lemn
uitată de toți și obturată de construcția-lego
ceva mai târziu la crâșma de cartier
îi întâlnești pe camarazii din copilările
însă n-ai cum vorbi cu ei
toropiți de băutură cu capetele prăbușite pe
masă
își dorm acum somnul de frumusețe
îți rotești privirea prin încăpere
și remarci pe-un perete exasperanta frază:
servirea și plata se face la bar
o corectezi repede cu pixul
sub privirile ucigătoare ale barmaniței
oricum nu te va ierta
i-ai lezat autoritatea
de femelă dominantă într-un loc unde
concurează de una singură
ce coincidență -
pe o temă asemănătoare (la fel de absurdă)
perorează de unul singur ca-ntr-un amfiteatru
unul din apașii zonei -
are trei degete lipsă la mâna dreaptă
amintire de la gater
în delirul său atinge și teme civice
ține să precizeze
că n-a furat nimic de la nimeni
nu și-a băgat mana pân’ la cot precum alții
n-a mințit
își arată involuntar palma știrbă
doar realitatea pare a fi singura care-l
contrazice
consumi în solidar cu suferinzii de-aici
care încep să-și ridice rând pe rând căpșoarele
precum spicele din lanul de grâu
după furtună
inevitabil te molipsești de la ei
devii primitiv caricatural
dar în același timp tragic
ai uitat până și de veșnicele anomalii
care - în mod premonitoriu -
te salvează de fiecare dată
atunci când nu mai aștepți de la soartă
absolut nimic și zaci pe spate
făcând pur și simplu pluta
spre exemplu - pe vremuri la Pontul Euxin
militar în termen redus - aproape bărbat
14
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
după înfometări și umilințe succesive
ai ajuns atât de aproape de saturație
încât credeai că ești terminat
ca s-o scurtezi ticluiseși până și câteva
proceduri de ieșire din decor
totul până când într-o bună zi ai zărit
prin gardul înalt de sârmă
un tânăr de culoare
soldat ca și tine
se îndrepta spre cazama învecinată
trăgea cu chiu cu vai un geamantan de lemn
în timp ce pe față i se citea o suferință teribilă
te-ai liniștit și eliberat brusc
fiindcă în ciuda chinurilor
ai realizat cât de fericit poți fi tu de fapt
în comparație cu cel cocoșat de geamantanul
greu
și de tripla damnare de-a fi
și soldat și român și de culoare
ai aflat mai târziu și povestea acestuia
venise pe lume din iubirea dintre un
marinar somalez și-o dobrogeancă
tatăl îl părăsise de mic
așa că pe parcursul vieții sale
n-a avut altceva de făcut
decât să se resemneze cu soarta
pe care i-o dăduse bunul Dumnezeu
în sfârșit - întorcându-te la crâșma perfectă
(unitatea de măsură a propriei ratări)
știi acum de ce te încăpățânezi să o tot
vizitezi
culmea coincidenței
în timp ce scrii acest poem
un african adevărat- nu hibrid
fără vreo suferință eevidentă
tocmai coboară dintr-o dacie hârbuită
intră în local se așează pe terasă fumează o
țigară
bea o cola pleacă
iată: cineva îți demonstrează o dată în plus
cum amintirea amintirii
animalele bolnave dimprejur
dar și zeii păgâni ascunși în degetar
pun mână de la mână ca să-ți traseze destinul
ți se schimbă acesta
sau ești poftit cumva în anticamera liniștii ?
În haită
(cântecel)
În locul acela din junglă
spațiu de nimic
te înmuiau toți lupii - de la cel mare
până la cel mic
fiecare dorea să-și arate zelul
și respectul pentru noul conducător
tu stăteai retras într-un colț
fără să îndrăznești să le zici
să te lase și pe tine să faci parte din cor
însă aici jocurile erau făcute demult
dar tu - naiv - habar n-aveai
cât de măsluite erau
cărțile nou-nouțe cu care jucai
și culmea! în ciuda trupului
stropit cu urină care puțea
nu simțeai vreo slăbiciune
scârbă de tine însuți sau altceva
știai: doar poezia te-ar mai putea salva
■
parodia la tribuna
Sorin Grecu
În haită
(cântecel)
La locul meu de muncă de la
Centrul Creației Populare,
cum îi se spunea cândva,
azi se tot schimbă - este multă mișcare
colegele își pun, din economie,
cu mult zel, apă în pudriere,
colegii își amână viața personală ca să fie
în lupta cu kitsch-ul din creația populară la
frontiere,
numai eu îmi scriu reportajele mele
retras într-un colț și, săturat de mizeriile
făcute de șefi, mai compun
cântecele despre pățaniile
lui Svejk în Galiția și le supun
povestindu-le altfel, aprecierii colegilor
și culmea! în ciuda geniului adevărat
ce emana din ele, vizibil tuturor
ascultătorilor,
doar Radu Țuculescu mi le-a remarcat
știam eu: nu trebuia să citesc nimic din ce
încă n-am publicat!
Lucian Perța
Dorina Brândușa
Landen
S-a întâmplat tot ce se putea întâmpla
Nu există nicio cale de întoarcere
mergi înainte străino
fără să-ți imaginezi nimic altceva
decât podul care duce dincolo de râu.
În cea mai cenușie zi de toamnă
vântul se rotunjea în coroanele copacilor
tristețea picura ca stropii mici de ploaie
libelule dansau în lumina plumburie
păsări de fier zburau în slăvile nepăsării
în cutele frunții în infarctul inimii
zgura drumurilor ce merg singure
iar pe ziduri însângerate urmele palmelor.
O pală de vânt îmi lovea pieptul
o creangă înghețată răsuna în fereastră
duhurile păsărilor din câmpie amuțeau
lumea întreagă părea o lentilă convexă
pe care hoinăreau salahorii zilei
ochiul din spatele ochiului vedea
caii cu ciucuri din cortegiul mirilor mirati
cum își scuturau coame de jar
băteau pământul cu albe copite
cum duhul lor galopa printre cei duși
și vaierul din roți era vaierul altei lumi
cu restituiri cu amintiri îndepărtate.
Oglinda apei încă nu se rotunjise
era fără somn încă neîntregită
din triunghiul cerului cădea prima zăpadă
cineva plângea măreția și pustiul
unei libertăți fără știință
altcineva storcea vinul acru din ciorchinele
verzi.
*
Trăind cu încleștare ieșim afară din noi
atârnăm de viețile noastre inegale
scăldați în ape atinse de alte trupuri.
Nici încredere nici credință n-a mai rămas
între noi și natura născătoare de criptice
iar dacă ceea ce ne înveșmântă
e o durere nouă ori
o sabie fără teacă în inimă
nu mâhniți cu vorbele zilele trecerii.
V-ați gândit oare că trăirile de azi
sunt ceea ce ni se cuvine din filele istoriei?
- E noapte sau zi?
- Nu prietene
e un veșnic amurg scrâșnitor
deasupra unui siloz de marionete
frânturi de viață gânduri pierdute
imagini care se reflectă pe dos
și doar uneori o scânteie neînsemnată
în mijlocul unei mulțimi paralizate -
oare din ce a mai rămas
se mai poate face un om?
Încă de dinaintea nașterii
s-a întâmplat tot ce se putea întâmpla
în chilia sângelui meu
timpul își întoarce veșnicul ceas
tălpile îmi miros a tămâie
și chiar mâinile mi se zbat
ca un iepure mai alb decât omătul
prins în capcană
nici cele văzute și atinse
nici cele auzite și înțelese
nu mă bucură
legile firii sunt în instinctele mele dure
și-mi e frică
să nu-mi fie frică de nimic.
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
proza
Sculptorul în nisip
Hanna Bota
Plaja se golise, anul acesta turiștii au plecat
mai devreme, veniseră ploi lungi și cenușii
încă din septembrie, hotelurile se goliseră,
angajații, zilierii, pescarii, fetele de la bar, trupa de
circari
srau împrăștiat cu toții, căutând fiecare alte zone
turistice. Sfârșitul lui octombrie încătușă plaja
liberă din stațiune, prinsă fiind prea iute într-un
nesfârșit vârtej de vânt, în care nisipul se
învolbura amestecată cu frunze îngălbenite,
crenguțe rupte, ambalaje aruncate aiurea, scoici și
cochilii, resturi lăsate de grupurile de albanezi ce-și
făcuseră loc de întâlnire pe toată perioada verii în
corturi improvizate din nailoane și cârpe rămase
agățate pe lemnele încovoiate în nisip, ca o
carcasă a vreunui animal preistoric uitat aici.
Pe plajele private, buldozerele, ca niște rădaște
uriașe, au adunat deja nisipul, l-au cernut și l-au
strâns în grămezi umede, păstrându-l pentru
următorul an. Doar plaja liberă își permite să fie
cu-adevărat liberă de grija cuiva, acolo natura
poate fi stăpână, valurile pot linge și fura, vântul
poate spulbera, mizeria se poate amesteca,
resturile se pot descompune...
Așa că nu e de mirare că pe plaja liberă l-am
regăsit pe Mike, sculptorul în nisip. Nu știu sigur
dacă îl chema așa, dar pe numele acesta se
prezenta tuturor, e mai ușor de reținut, e
universal, e scurt, e Mike. Astfel mi s-a prezentat
și mie în urmă cu mai mulți ani, într-un mai, când
am venit pentru prima dată pe plaja aceasta lungă,
sălbatică, uneori supraaglomerată, alteori aproape
goală, neștiind niciodată cum îți va fi dat să o
găsești, având un ritm al ei de existență, niciodată
ghicit, surprinzătoare de fiecare dată. Reveneam și
mă miram întotdeauna de nebănuitele-i fețe, uluită
de oamenii pe care îi aduna zi de zi, an de an,
întotdeauna alții, aceiași mereu.
Mike făcea parte din plajă, trăiau în simbioză.
Venise de undeva din Polonia, un arhanghel
Mihail, artist rătăcitor, regăsindu-se de câțiva ani,
în timpul verii, pe plaja liberă din Lido di Classe.
Plaja homosexualilor și lesbienelor, plaja
albanezilor în grupuri gălăgioase adunându-se,
plaja hipioților trăgând iarbă și dormitând până
venea toamna și-i alunga în localurile subsolurilor
din termele de primprejur, plaja nigerienilor când
aceștia au obosit să mai vândă gablonțuri,
prosoape, ochelari de plastic și alte mărunțișuri,
frământând nisipul cu picioarele negre, desculțe,
măsurând în sus și-n jos kilometru după
kilometru. Plaja mea unde construiam din resturi
de lemne bătute de valuri, albe și lucioase -
aceleași oase amintind de paleontologie -
construiam fiului meu corăbii, colibe pentru
umbră, căsuțe de pescari, ornamentam cu scoici și
pietre, cu cochilii colorate și prosoape moi tot ce
părea că ne bucură legându-ne de mare, de
libertate și bucuria de a trăi, an de an; acum fiul
meu a crescut mare, anul acesta n-a mai venit în
vacanță în Lido di Classe, a rămas să-și caute alt
drum cu o minunată blondă care să-i amintească
de-acum că nu mai e băiatul mamei, ci un bărbat
adevărat.
Mike e tot acolo, a mai îmbătrânit puțin - ar
zice cei care l-ar privi atent - pentru mine e același
blond cu plete lungi, slinoase, gălbui cenușii, cu
ochii albaștri, purtând un șort jerpelit, un tricou
cu mânecile rupte, având pielea arsă de soare,
cum altfel?, dacă doarme pe plajă, la umbra
pinilor când soarele arde prea tare, ascuns într-un
sac de dormit când se face răcoare, surâzând fără
vorbe prea multe, doar dacă stai și-l asculți
răbdător poți să-i auzi potopul de cuvinte; în
primii ani comunicam într-o engleză stâlcită,
de-acum vorbește italiana mai bine decât mine, că
doar stă mult mai mult pe plajele ei decât îmi
permit eu. Însă eu nu văd c-ar fi îmbătrânit în
vreun fel, nu-s de luat în calcul ridurile ce se
înmulțesc, nici numărul de ani care se adaugă
unul în plus în fiecare vară când ne reîntâlnim,
nici firele albe ce par mai curând decolorate de
prea mult soare și nisip, decât albite de vârstă.
Ochii albaștri arată că timpul s-a oprit, că timpul a
luat-o înapoi și redesenează copilul ce abia
apucase să devină matur. Apoi râsul lui, ridicarea
din umeri, o anume nesiguranță sfioasă când alții
îi laudă sculpturile, și nu sunt rare astfel de
momente.
Cum ar fi fost plaja fără Mike? Nu știu, iarna
trecută n-am trecut pe acolo, tocmai ca să nu fie
prea pustie întinderea în stăpânirea vântului și a
ceții. Acum, în acest octombrie, rămăseseră doar
ei, bărbatul și plaja, uniți întru aceeași culoare de
nisip și albastru întunecat, prinși în același vârtej
de val și de vânt, amestecați în aceeași
descompunere vegetală de resturi și viață eternă.
Doamne, Mike, ce te mai lupți în van pentru
sculpturile tale, nimeni nu se mai oprește să le
admire, nimeni nu-ți mai aruncă vreun cent în
cănuța de tablă, nimeni nu se așază la vorbă,
noaptea e frig, ziua e umbră și ploouăăă,
sculpturile tale din nisip se năruie, ce ziua refaci,
noaptea se șterge, ca un Manole din povestea
noastră românească, știu că am mai vorbit despre
Manole înzidind-o pe Ana, de-aceea sculpturile
tale nu dăinuie, ți-am spus. Dar tu nu crezi,
dimpotrivă, tot ce ai sculptat vreodată a rămas în
memoria universului, spui tu, că memoria omului
oricum trece, nu e banca de date pe care să te
bazezi. Și poate că ai dreptate.
Într-o oră se întunecă, zilele de octombrie sunt
deja tare scurte, îmi spuse Mike privind în gol. Era
înnorat, dinspre mare cerul era vinețiu și greu, un
grup de pescăruși zbura proiectând puncte albe pe
violetul cenușiu, făcând să pară mai puternic
contrastul. Ședeam unul lângă altul pe sacul de
dormit pe care îl scosese din cort. Mirosea a
transpirație și a nespălat, atât omul cât și hainele
lui, era neras, barba sură-blondă creștea în toate
direcțiile. N-aveam ce ne spune, dar foarte des
n-aveam dorința de a vorbi, simțeam că nu e
cazul, că orice informație pe care am transmite-o
ar fi de prisos, n-avea nimeni nevoie de acest
schimb de cuvinte. Ce conta dacă se va însera
într-o oră sau nu? Noi rămâneam tot noi, și mâine
la fel, poimâine și peste zece ani, aici sau aiurea,
noi urma să fim noi până încetam să fim numiți
noi, urmând ca după aceea să fim altundeva și
altcumva, dar tot noi.
Pescărușii încă zburau proiectând albul pe
cerul întunecat, atunci apăru dinspre barul închis
cu lacăt de la capătul plajei, fata brunetă. El
întoarse capul doar atât cât să fie sigur că a zărit-o
venind, apoi se ridică să repare ceva la botul
dragonului sculptat, vântul izbise o crenguță și-i
știrbise un dinte. Era sculptura care de-a lungul
verii m-a atras cel mai mult, pentru care stăteam
lipită vreme lungă de colțul acela de plajă, acolo
era punctul de atracție al întregii plaje libere.
Acum doar eu mai admiram dragonul. Se vede că
suferise avarii serioase, își schimbase expresia feței,
de fapt, schimbase multe expresii de-a lungul verii,
când trist, când exuberant, când fioros, când
senin, cum voia zeul lui, sculptorul, acum avea o
expresie de resemnare, tocmai potrivită pentru o
seară de toamnă cenușie.
Fata se apropie bănuitoare. Mike arătă cu
mâna spre ea și spuse doar atât: își pierde vremea
cu mine. Eu zâmbii, mă gândeam să mă ridic și să
mă prezint, să dau mâna cu ea, dar ea intră în
cort întorcându-mi spatele. Am renunțat. Mike se
așeză înapoi lângă mine, readucând mirosul de
transpirație și haine nespălate. Știi, anul acela când
am venit prima dată în Italia, știi, când am
participat la concursul de sculptură în nisip, la
Cervia, da, concursul internațional, tu ai plecat,
era anul în care ne-am cunoscut, da știu, fiul tău
era mic și tu tot timpul aveai cărți de citit pe plajă,
iar eu râdeam de tine pentru că nu erai în stare să
trăiești momentul în adevărata lui însemnătate, te
refugiai în cărți, de parcă plaja și soarele, și
oamenii, și toată minunăția vieții erau plictisitoare,
erau neîndeajunse pentru trăirea plenară a vieții,
iar tu trebuia să umpli, să dai însemnătate, să faci
ceva util, așa spuneai, citești să nu pierzi timpul,
când, de fapt, tocmai trăirea aceea însemna
adevărata viață. Eu am dat din cap, așa era,
purtam plasa cu cărți după mine, oarbă la
pescăruși, oameni, plajă, soare, cufundându-mă în
lectură. Tu sculptai, iar eu îți reproșam că nu poți
să te bucuri de libertate pentru că erai obligat să-ți
păzești sculpturile, oamenii aveau o plăcere
bolnavă să năruie, să dea cu piciorul, îndeosebi
copiii, ei se apropiau, admirau, se învârteau roată,
apoi, repede, ca niște vinovați, dădeau un șut cu
piciorul și stricau totul dintr-o lovitură, așa cum își
stricau propriile castele de nisip, tunelurile pe care
le săpau câte o zi întreagă. Iar tu trebuia să le
păzești. Nu doar pentru că erau sursa venitului
tău, primeai niște bănuți pentru care mulțumeai
cu exagerată deferență - mi se părea mie - așa că
nu te puteai mișca zi și noapte, decât dacă rugai
vreun prieten să te înlocuiască, scurt, că n-aveai
răbdare și încredere să stai mult departe, de parcă
sculpturile tale se hrăneau din tine. Da, chiar se
hrăneau, îmi spuneai, acum înțeleg, ești zeul lor,
depind de prezența ta atotstăpânitoare. Tu ai
suflat suflare de viață în nările lor, tu ai trimis în
univers informația despre ființarea lor, forme
trecătoare de existență, dar mult mai longevive
decât efemeridele, care deși trăiesc doar trei ore,
participă la frumusețea existenței în acest univers.
?i-apoi cine poate să spună că sculpturile mele
n-au viață, o anume formă de trăire care scapă
celor care n-au creat niciodată nimic? Nu există
individ care să nu fi creat nimic, toți creăm câte
ceva. E drept, cu-atât mai mult ceea ce creez eu e
viu, așa este.
Pescărușii au dispărut de pe întinderea vineție,
vântul bate mai tare, mi-am strâns geaca pe lângă
corp, câțiva picuri s-au lovit de noi. Atunci ieși
fata din cort, purta într-o mână sacoșa cu care
venise, iar în cealaltă, câteva foi dintr-o revistă. Le
așeză în latura cortului să fie apărate de vânt,
așeză și niște pietre la colțurile paginilor, apoi
deșertă conținutul pungii: niște conserve, câteva
mere, doi gogoșari, o bucată de cașcaval. Eu o
priveam cum așează masa de cină, el nici nu se
sinchisea să privească spre mâncare, deși poate că
nu mâncase ziua întreagă, îi mirosea gura a
foame, el continuă să-mi spună că-n acel an, când
16
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
la Cervia concurase, luase premiul cel mare. Se
dădeau și bani, cu banii aceia și-ar fi putut lua un
bilet de avion pentru Thailanda, era visul lui să
ajungă acolo și să rămână cât de mult va putea,
până la bătrânețe, acolo viața era foarte ieftină
pentru un european, sora lui i-ar fi trimis lunar 50
de euro și i-ar fi ajuns pentru o lună întreagă
pentru hrană, ar fi locuit într-un bungalou pe plajă
și ar fi sculptat în nisip, acolo nu sunt ierni ca la
noi, nu trebuia să se refugieze, ar fi putut sta anul
întreg pe malul mării... Am luat premiul cel mare,
spunea în timp ce fata termină de așezat lucrurile
pe foile de revistă, acum se căznea să deschidă o
conservă cu un cuțit bont pe care îl lovea cu un
pietroi ca să-l forțeze să intre prin aluminiul
capacului; am primit și bani, dar eu nu am ieșit în
față să preiau ce mi se cuvenea, parcă picioarele
mele intraseră în nisip, credeau că nu sunt de față,
mă amestecasem printre mulțimile de spectatori,
toți voiau să mă vadă, toți erau curioși cine e
câștigătorul, iar mie mi s-a părut că dacă voi ieși
după premiu, tot ce-am sculptat va muri, totul ar
fi căzut în rândul celorlalte sculpturi care erau
moarte, știi și tu că erau moarte, doar celor cărora
le-am insuflat eu viață pulsau vii, m-a privit
dragonul în ochi și mi-a implorat viață, chiar așa a
fost, n-am putut să-mi trădez creaturile, am rămas
locului. Organizatorii, poate, au considerat că îmi
voi revendica premiul în zilele următaore, dar eu
n-am mai mers niciodată pe acolo, de-atunci nu
am plecat de pe plajele astea, chiar și iarna caut să
păstrez viața sculpturilor. Uneori rămân doar niște
mormane de nisip, dar ziua le refac, aceleași sau
alte forme, nu în toate amănuntele, însă inima lor
e ascunsă în pântecele nisipului și eu aud cum
bate. Dădu din umeri a neputință, un zeu obligat
de propriile creaturi - îmi zic, tocmai când fata
făcu semn să meargă la masă.
Se ridică de pe sac și-mi dădu mâna să mă
tragă și pe mine, hai, mâncăm ceva, e deja
întuneric, vezi bine c-a venit noaptea, arătă el spre
cer, abia se mai vedea geana albă a valurilor ce se
loveau de nisip împrăștiind spumă, picura și cred
că era frig, dar o căldură ciudată mă învăluia în
prezența lui Mike. Fata privi spre mine cu
dușmănie, mi se părea că ar fi vreo țigancă de-a
noastră, oricum, se găseau destule prin zonă,
multe dintre ele erau de văzut pe marginea
șoselelor, îmbrăcate sumar, atrăgând clienți pentru
un sex clandestin, adesea urmărite de carabinieri,
uneori scăpând printre boscheți, oricât le
urmăreau și amendau, reveneau să-și racoleze
prada pentru niște bănuți, stricând piața
prostituției în zonă. Părea c-ar fi vrut să-mi spună
ceva, că nu e mâncare destulă, că nu-mi ajunge și
mie, dar renunță, deși tare aș fi vrut să-i aud
voccea, accentul, așa mă dumiream și eu dacă e
țigancă de-a noastră sau nu, după cum arăta putea
fi și o siciliancă mică și negricioasă, cu ochi șireți
de viezure, cu părul uns, prins neglijent într-o
coadă subțire, blugi și pantofi dezlipiți în vârf, o
geacă roșie murdară la mâneci, cu un tricou sub
care jucau sâni proaspeți, fără sutien, mirosind și
ea a haine nespălate, a dormit în cort și a fum de
țigara.
Nu-mi păsa dacă are chef sau nu de mine, îmi
era foame, era deja întuneric, mestecam o felie de
pâine tăiată gros, unsă cu pateu, rupeam felii
dintr-un gogoșar. Era gustos, gogoșarul era puțin
picant, apucasem să înghit de câteva ori, atunci
aduse Mike o sticlă de vin din cort. E din cel bun,
cum am cumpărat în primul an, când te-am
invitat să petreci o noapte cu noi, eram cu
prietenii din Polonia, veniseră să mă susțină la
concurs, n-ai vrut să bei în noaptea aceea cu noi.
Toată ziua îți făcusem curte, hotărâseși, la
îndemnul meu, să nu citești nimic în acea zi, să
nu te gândești la examene și cărți pe care urma să
le scrii, ci doar să trăiești o zi de vară, apoi o
noapte de vară, și-am reușit să ne jucăm fără nicio
grijă întreaga zi, am înotat, am prins raci în
găleata uriașă cu care căram apa pentru sculpturi,
te-am învățat să construiești forme vii în nisip,
ne-a ars soarele, am mâncat brioșe și bomboane
toată ziua, n-aveam altceva, tu ai stat lângă cana
de tablă, mulțumind cu bucurie pentru fiecare
bănuț aruncat de trecători, fără să te simți umilită,
dimpotrivă, recunoscând că ceilalți participă la
existența noastră, că lumea ne hrănește cu iubire
pentru ceea ce îi oferim la rându-ne, ca apoi, din
banii aceia să cumpărăm cel mai bun (și scump)
vin pe care să-l bem în noaptea dinaintea plecării
tale, dar tu n-ai stat cu noi. Da, veniseră prietenii
tăi, ei te revendicau pentru ei înșiși, fata aceea
grăsuță, care s-a îmbătat de la primul pahar,
devenise vulgară, își descheiase bluza, se dădea la
tine pipăindu-te, iar tu râdeai și i te ofereai fără un
gest de respingere... Ce contează, erau prietenii
mei care mă susțineau, încăpeam cu toții pe plajă,
puteam împărți vinul cel bun cu ei toți. Da, dar
noi am trăit o zi de vară anume, trebuia să fie și
noaptea la fel; păi era la fel, nu conta cine e în
preajmă, noi eram aceiași, tu n-ai știut să fii tu
însăți, pentru că aveai anumite așteptări și când
nu ți se împlinesc așteptările, permiți frustrărilor
să te cuprindă. De-aceea ai plecat. Da, am plecat,
am simțit că nu e noaptea mea, a noastră și a
plajei, a nisipului, ci a unor prieteni polonezi beți
și gălăgioși, înghițind fiecare gură de vin
potopindu-te sub urale de succes. Așa au știut ei
să sărbătorească, veniseră din Polonia să mă
susțină, iar tu ai plecat. Fata aia își strecurase
mâna în pantalonii tăi și-ți freca sexul în erecție,
tu te uitai la mine și râdeai, da, mă uitam la tine
de parcă aș fi vrut să fii tu în locul ei. Exact asta
am simțit și eu, de aceea am plecat, mi se părea
vulgar, nu ea, ea era doar beată, ci tu, Mike, că te
uitai la mine cu poftă. Pofta mea de tine te-a
alungat? Poate asta să te fi alungat? Asta ar fi
trebuit să aibă forța să te atragă: mă uitam la tine
pentru că tu erai totul, întregul, erai plaja, erai fata
cu mâinile în pantalonii mei, erai aroma vinului,
erai persoana cu care am trăit o zi de vară și o
noapte fără egal, știind că, după aceea, chiar de
vei pleca, nu vei mai fi niciodată altundeva decât
cu mine, vei fi rămas în mine, pe plajă, în
memoria universului ca noi doi.
Atunci o pală de vânt ridică foile de revistă pe
care erau așezate feliile de pâine și le-a răsturnat
în nisip, dar nisipul, fiind umed, nu s-a lipit decât
alocurea de pateu; Mike așeză iute sticla destupată
lângă pietroiul ce ținea funia cortului fixă și luând
felie de felie, le șterse cu aluminiul răsucit al unei
conserve, apoi le așeză la loc pe foile unse de
grăsime. Eu, îndesând restul feliei în gură, am sărit
să-l ajut, să țin foile, să nu le mai ia vântul până
fata negricioasă recuperă o piatră răsturnată,
așezând-o peste hârtii. Mike îmi dădu sticla, azi tu
bei prima, e același vin, s-a nimerit să fie același,
nu aș fi bănuit că ești pe aici, deși ar fi trebuit să
simt prezența ta, ca altădată. Poate am fost prea
ocupat cu viața sculpturilor mele, prea iute a venit
toamna anul acesta.
Am băut, era aromat și greu, purta în fiecare
picătură un întreg anotip revărsat în coacere, raze
de soare și nopți de patimă, boabe de rouă și
brumă pe fiece frunză, văpăi de gusturi fierbinți.
Bău și el. Apoi rămase cu sticla în mână privindu-
mă, eu nu reușeam să văd decât cum cade ploaia
peste părul slinos, în timp ce ochii-i luminau plaja,
părea că plaja respira prin el, pustie și udă,
fremătând în palele de vânt. Mi-am pus gluga pe
cap, conștientă că de-acum ploaia mă pătrunde și
pe mine, deși nu simțeam decât căldura revărsării
vinului clocotind prin pântece, căldura privirii lui
de întoarcere înapoi în nevârstă, așa cum ar trebui
să fim toți pe dinăuntru. Îmi mai întinse sticla o
dată, am mai luat o felie de pâine, mi-era foame și
știam că dacă nu mănânc o să amețesc, oricât ar
fi de bun, vinul o să mă păcălească și mă va
îmbăta, dar Mike mi-a scos felia de pâine din
mână îndesându-și-o toată deodată în gură.
Trebuia să beau. Și iarăși m-a invadat o întreagă
vară cu toamnă cu tot, o coacere și o recoltă, o
pătrundere în aromă și fierbințeală. Fata cea
negricioasă o fi simțit cum trec în alte spații, mi-a
smuls sticla din mână și-o întoarse cu gura în jos,
zăream în întuneric dunga negricioasă gâlgâind
spre nisip. Mike nu protestă, doar râdea privindu-
mă. Își înghesuia a doua felie de pâine în gură
când fata, dintr-un impuls, azvârli sticla și sări în
spatele lui, cuprinzându-l cu brațele, alintându-l cu
un fel de gângurit de nu-i înțelegeam vorbele,
geaca îi alunecă și ploaia îi cădea pe tricou, respira
sacadat, iar sânii săltau în sus și-n jos luminați de
privirea albastră a bărbatului. Nu știam ce să fac,
dar nici nu mă interesa. Am mai luat o felie de
pâine și o bucată din gogoșarul pișcăcios, apoi
m-am lovit cu piciorul de sticlă, am ridicat-o, mai
erau câteva degete de vin, am șters gura sticlei,
am băut și i-am dat și lui Mike. O ținu îndelung
la gură, sorbind înghițituri mici în timp ce mâinile
țigăncii în dezmierdare au ajuns la nasturele
pantalonilor, pe care îl desfăcu dintr-o mișcare și
i-am văzut în întuneric pielea albă, nebronzată,
părul pubian, că nu purta chiloți. El o împinse pe
fată prinzându-și cu cealaltă mână pantalonii, să
nu-i cadă. Termină de băut și aruncă sticla.
În timp ce se apropie de mine, respirația îi
mirosea a pâine și vin. E noapte, i-am spus în
timp ce mă îmbrățișa ud, condu-mă până dincolo
de păduricea de pini, la stradă, să ne adăpostim
într-un bar, căutăm în oraș un restaurant, o
dugheană la terme, vezi că plouă, acum nimeni
n-o să-ți mai strice sculpturile, doar vântul și
ploaia, oricum n-ai ce să le faci până dimineața.
Nu pot, îmi spuse ridicând în felul lui din umeri,
nebuna asta, spuse arătând cu un gest spre fată, e
mai geloasă pe sculpturi decât pe tine, mi le-ar
spulbera din trei mișcări, trebuie s-o păzesc și pe
ea, și sculpturile. Nu înțelege că au inimă, că sunt
vii, că sunt obligat să le țin în viață, căci le-am
trimis formele și existența în univers, de-acu sunt
responsabil pentru ființarea lor. Râmăi tu cu mine,
ar fi în contul acelei nopți, că deși au trecut mulți,
mulți ani, timpul schimbă doar formele, nu și
esența, suntem tot noi, oriunde și oricând am fi.
E-adevărat, tocmai de aceea am să plec, nu
contează că stau, nu contează că mă duc, totul
este cum este. Eu nu trebuie să păzesc nimic,
cărțile mele sunt vii, fie că stau, fie că nu le stau
în preajmă. Odată trimise în univers, nu pier
niciodată, cum nu pier nici formele tale, efortul
tău de a le păstra intacte e degeaba, e în plus. E
ca și cum ai urmări cum crește iarba, amăgindu-te
că dacă n-o privești se oprește din creștere, ca și
cum ai urmări valurile în formarea lor, crezând că
dacă nu le-ai privi, ele s-ar opri să se formeze, să
se lovească de țărm. Universul n-are nevoie să-l
ajuți să fie cum este, e doar aroganța umană.
Dar poți să fii și arogant dacă vrei, cine poate
judeca ce să fii? - îi șopteam drăgăstos, neauzită,
în timp ce mă îndreptam spre păduricea de pini,
întunecoasă și umedă. O văzui pe fată - nu știu
nici acum dacă era țigancă de-a noastră sau nu -
cum, luându-l în brațe, fericită de plecarea mea,
punea stăpânire pe el, în timp ce Mike se lăsă dus
în cort, învins. Ploaia se întețea, sculpturile lui se
năruiau, intrau în plaja din care au fost scoase, și
totul era cum trebuia să fie.
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
17
Black
Pantone 253 U
Micul Dumnezeu
Nicolae Goja
La scrierea unei cărți de rugăciuni poți începe
oricând, orice zi este potrivită pentru o
litanie născută din nefericirea și necazurile
unor oameni. Pacostele apar încă din copilărie și
nu se încheie nici atunci când cei mici devin
mari. Cei slabi nu se întăresc, așa cum Îngerul le
promite copiilor puși de părinți să se roage în
fiecare seară, ființa umană rămâne fragilă toată
viața și așa este mereu, ceea ce te poate arunca
în neagra disperare. Fluxul de informații care
circulă între om și Dumnezeul cel de sus are un
debit mult mai redus decât credem de obicei și
ne închipuim cu dificultate că textul rugăciunilor
poate străbate liber în universurile paralele ce
presupunem că există și la care dorim să
ajungem cu gândul și cu vibrația emoțională, dar
nu reușim.
Dimineața aceasta de duminică, 7 septem-
brie, sau o fi 8?, este tocmai potrivită pentru
istorii și rugi ridicate către Divinitate.
Constantin Baltoș
n-are somn, se închină în fața icoanei Sfintei
Marii de pe perete, are motive serioase să stea
întins și să bolească în pat de-o săptămână. Casa
este liniștită, toți dorm, nu s-a trezit încă
nimeni, nici Sabina, nici Cristi, nici Iulia. De
șapte zile și șapte nopți, de când i-a ars brutăria,
domnul Costică n-a ieșit din casă. De atunci,
doarme singur, s-a refugiat pe canapeaua din
camera de dinainte și vegetează cu storurile
trase. În prima zi, nevasta l-a lăsat în pace, îi
observase cuta apărută pe frunte, ochii adânciți,
n-a îndrăznit să i se opună. L-a înțeles și chiar s-
a bucurat atunci când i-a cerut o sticlă de
pălincă și a pus-o la piciorul patului, din care
când în când sorbea câte o gură, era a treia...
Bea și se trezește bând. Costică nu este alcoolic,
cum sunt alții, toată lumea din sat îl știe ca om
cu minte, consilier local, o dată a candidat chiar
pentru funcția de primar. Însă acum are înlăun-
tru un gol cât o casă, pe care vrea să-l umple cu
ceva. Bea și doarme, de șapte zile. Ce o sperie
foarte tare pe doamna Sabina este că soțul nu-i
vorbește, dar vorbește de unul singur, cu sine
însuși sau cu fantoma nu știu cui, îl aude ade-
sea, și ziua, și noaptea. Ieri, i-a spus că s-a odih-
nit destul și c-a găsit “soluția”. Ea a zis doar:
Doamne ajută! Ce soluție a aflat n-a vrut să-i
spună și a închis ușa după el.
Constantin Baltoș n-a dovedit niciodată că ar
avea vreun talent sau vreo aplecare deosebită
pentru poezia religioasă, își folosește poate darul
de rugător moștenit de la mama sa, care se ruga
și în timp ce se uita la televizor. El recită texte
cu învățături și istorioare, din cărțile de pe masă,
aprinde veioza și citește și râde adesea. Sabinei i-
a spus că își face “panorama vieții”.
Nu știe și poate vrea să afle de unde i se
trage numele de familie. Se ține de vatra rurală
ca băștinaș din Ciocârlău, sat atestat documen-
tar-istoric în anul 1315, când avea două sute de
bordeie, o mie de suflete și fix 586 de jugăre de
teren agricol în lunca râului Someș, așa scrie în
monografia preotului Știru, pe care o ținea în
biroul de la brutărie și pe care o tot citește. A
sponsorizat tipărirea volumului cu două mii de
lei. Pământul era pe atunci măsurat în stânjeni,
dar oamenii nu pot fi recenzați, numărul lor
scade și crește în fiecare zi. Satul pe atunci de
români are acum și maghiari și țigani, casele
fiind intercalate ca nicăieri altundeva, așa s-au
pomenit, amestecați de istorie, cu fântâni
comune din care scot apă pe rând valahii și
ungurii și țiganii, în valauă din care beau apă
fără opreliște animalele tuturora, vaci, bivoli, cai,
oi și capre.
Costică citește. Români și maghiari și țigani
deopotrivă au trecut prin vremurile grele, de
luare aminte fiind inundațiile produse de râul
vecin Someș în anii 1814, 1884, 1907, 1919,
1922, 1940 și 1970, cum scrie istoria locului.
Trecutul îl calmează, acoperă focul din interiorul
său. El, Constantin Baltoș, a fost “martor ocu-
lar” la inundația din 14 mai 1970, nu putea fi
altfel, cînd doi bătrâni, Suciu și Sucioaia, au
murit luați de valuri și înecați și zeci de case de
chirpici și anexe gospodărești au fost înmuiate
de apă și s-au scufundat în undele tulburi. În
1880, satul și țara au fost lovite de holeră,
străbunicii noștri au rezistat la boala epidemică
mortală, deși nimeni nu știe cum, autorul mono-
grafiei bănuie că au băut pălincă pentru a com-
bate infecția produsă de acea bacterie ce
provoacă deranj stomacal și diaree gravă. E bună
pălinca la orice, chiar și la supărare. Este proba-
bil că de atunci și-au săpat oamenii fântâni tot
mai adânci, pentru a avea apă de băut din pânza
freatică și pentru a-și menține igiena cu leșie de
cenușă și săpun dezinfectant, căci antibioticele
încă nu fuseseră descoperite. Gripa spaniolă a
secerat mai multe vieți, nimeni nu știe cîte, în
anul 1918, crescând numărul morților de pe
front și din spatele frontului, pe tabla monumen-
tului din fața primăriei apar rânduiți în două
șiruri și la urmă scrie etc.
Numele satului, Ciocârlău, nu se știe de unde
provine, lingviștii opinează că în trecutul înde-
părtat însemna “loc umed”, unde se scăldau
ciocârliile, dar intelectualii sînt sceptici și nu
cred în legende, mai degrabă rădăcina toponimu-
lui provine din denumirea locului mocirlos
Chiceră, unde se făcea schimbul de cai la
caleștile ce transportau călători între Satu Mare
și Baia Mare, pe vechiul drum dintre cele două
orașe, ce trecea pe-aici, pe lîngă râul Someș și pe
sub munceii Ignișului. Iar familia de maghiari
bogați Sikarlo-Konyscka își trage numele de la
sat, nu invers, afirmă preotul Știru. Nimeni nu
poate să știe cum s-au format toponimele și ono-
mastica, era pe atunci o vreme de început de
lume, sau cel puțin așa ni se pare nouă, când
persoanele și locurile n-aveau denumiri proprii și
conducătorii căutau să le atribuie. Era un timp
de pornire, de creație, acum sute de ani, cînd pe
aceste locuri s-au așezat agricultorii și au văzut
că pământurile de terasă sunt roditoare pentru
cultura plantelor, mai ales pentru cereale în
luncă, iar pomii fructiferi dau rod gras pe
piemonturile cu sedimente vulcanice. Ciocârlăul
a rămas o comunitate de agricultori, Constantin
este fiu de țărani, devenit inginer agronom. Un
intelectual cu conștiința locului natal, se vede
bine. Se gândește să scrie și el o carte, în
amintirea părinților săi, de care îl leagă genele,
ereditatea și mai ales o nesfârșită duioșie și un
respect pe care i-e greu să le explice și cărora le
dă denumirea de dragoste filială. Dar ezită și
aici, de vreme ce câtă vreme au trăit nu simțea
acest dor.
Nu ezită să-și spună povestea vieții în fața
icoanei Maicii Domnului, cu toate că nu va
putea într-un ceas și precis că nici într-o zi și
poate că nici într-o lună n-ar reuși să rememo-
reze întâmplările pe care și le aduce aminte că s-
au petrecut în vremea copilăriei și la care a fost
părtaș, sau pe cele povestite de părinți, bunici,
unchi și mătuși din familia Baltoș. Acestea sunt
amintirile sale, iar cei din clanul extins și-ar
aduce aminte și de alte momente din viața
Băltoșenilor, pe care el nu le cunoaște, cu toate
că ar fi curios să le afle - memoria oamenilor nu
este prea cuprinzătoare, ci selectivă, până la
reductivă, alegând mai ales ceea ce are de-a face
cu ei înșiși. Fiecare individ aleargă pe traseele
individuale, iar în fața destinului rămâne în cele
din urmă singur și atunci așteptările se combină
și îi dau aura de jalnic și vremelnic călător pe
pământ. Întâmplările de anvergură rămân în
memorie ca spații comune, este necesar ca
oamenii să se țină de mâini, bazându-se pe fap-
tul că au aceleași preocupări, fac aproape ace-
leași lucruri, se bucură și se întristează în același
fel, chiar dacă sunt diferiți, chiar și atunci când
comunicarea dintre ei se reduce la o privire
indiferentă și la salutul cotidian.
În momentele dificile, omul caută sprijin în
rădăcinile părinților, încearcă să fie din nou
împreună cu creatorii săi, la casa în care a fost
născut, în acel timp neprecizat cînd toate i se
par că s-ar fi petrecut ca într-un film artistic, mai
degrabă documentar, și că au semnificații pe
atunci neobservate, poate neobservabile în
iureșul vieții, dar care astăzi căpătă contur tras
cu linie groasă și merită să fie fixate în memorie.
Se aude mișcare prin bucătărie, s-o fi trezit
Sabina, pune de cafea, automatul țiuie, ea se
spală pe obraz. Ce femeie, a intrat prin fum și
foc și a scos din birou caseta cu încasările din
ziua precedentă, el n-a avut acest curaj sinucigaș.
Constantin tresare, prin fața ochilor îi trec imag-
inile de care vrea să scape, focul a mistuit lem-
nul, a măcinat pereții de beton celular autoclav-
izat, a deformat monstruos utilajele de tablă,
malaxoarele și rafturile de țeavă. Buzele sale
încep să recite mecanic rugăciunea Tatăl nos-
tru..., ajunge tremurând la Născătoare de
Dumnezeu..., se întoarce la zilele când brutăria
funcționa din plin, lucra cu trei femei și cu un
șofer, au fost ani și ani de muncă lângă cuptor, a
făcut pâine pentru zece sate, făina cu ameliora-
tor unu la mie era frămîntată și dospită, fetele
porționau aluatul pe cântar și îl asogau. Obrajii i
se aprind, redevine emoționat ca și atunci când
vedea sute de pite coapte puse la răcit pe etajere,
crocante la coajă și pufoase la miez. A avut suc-
ces cu pâinea Baltoș în satele vecine, consătenii
din Ciocârlău preferau să cumpere pâine produsă
în Baia Mare sau în Seini. Cumpărătorii care
intrau în brutărie îl salutau: Să trăiți, domnu’
Constantin! De acum înainte, oamenii de-o
seamă cu el îi vor spune din nou Costică, pre-
cum era strigat în copilărie.
Ideea unei cărți de rugăciuni și alte vorbe de
bricolaj îi apare în față ca o posibilitate de a
eterniza viața sa de muritor. Nu este chiar
oricine în satul său! Vrea să înțeleagă cum de-a
ajuns pînă în fața prăpastiei financiare în care se
află. E o surpătură a existenței sale. Îl supără că
oamenii
n-au sărit cu gălețile de apă, cum se întâmplă
dacă se aprinde o clădire oarecare. Au stat și-au
privit cum arde brutăria, fosta magazie a cooper-
ativei agricole de producție. Au intervenit pom-
pierii voluntari din Seini și apoi au sosit pom-
pierii militari din Baia Mare, cu tulumbele încăr-
cate de apă. Au stins jeraticul, au udat totul,
până cînd cele zece tone de făină BL540 din
magazie, peste care căzuseră grinzile tavanului și
acoperișului, au devenit un aluat uriaș...
Douăzeci de mii de pâini ar fi produs, o sută de
mii de lei a pierdut, plus valoarea clădirii și a
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
utilajelor achiziționate cu credit încă sub rată.
Se deschid ochii memoriei ațipite în ultimii
ani, domnul Constantin privește speriat spre tre-
cut, îl derulează filă cu filă și nu știe dacă va
găsi ceva demn și sfânt în el, în coșul minții
amorțite de joaca de-a economia capitalistă de
piață. Nu se simțea om de afaceri, deși este clar
că așa îl vedeau oamenii, ca pe un patron, și
acest lucru este important, nu că oricare dintre
ei putea fi întreprinzător la fel dacă ar fi garan-
tat cu casele părinților la bancă. Nu-l înțelegeau
când le spunea că nu lucrează cu banii lui, ci cu
banii băncii, adică ai lor.
Are nevoie de ajutor ca să reînvie chipurile și
locurile, să le fixeze în cadru. Scoate dopul și
direct din oiagă soarbe o gură de pălincă. După
cîteva secunde de derută, se reanimează singur și
pas cu pas reîncepe să recreeze satul așa cum a
fost, cu ulița mare, largă și prăfoasă, în care
baligile de vacă se uscau și deveneau aurii - le-a
desenat în clasa întîi ca niște bănuți galbeni în
acuarela “Satul meu natal”. A fost primul neolo-
gism învățat de la tovarășa Emica și apoi au
urmat altele, florile au stamine și pistil și se pol-
enizează. Exercițiul imaginativ nu i se pare difi-
cil, la fiecare pas se deschid alte cercuri care le
înglobează pe cele vechi și descoperă uimit că
reușește să-și activeze memoria, își aduce aminte
nu doar formele, ci vede și culorile, aude trepi-
dația satului, sunetul curții pline de viață,
târșâitul lopeții pe jar când mama scotea tepșile
cu pită din cuptorul rustic. Cuptorul, marea sa
dragoste, marea lui dorință de-a produce pâine
pentru întregul sat, trebuia să facă și să vândă
produse de panificație, a avut această ambiție
inexplicabilă și a învățat din cărți noua meserie,
după lichidarea cooperativei agricole de pro-
ducție ce altceva să fi putut face?!...
“Costică, du-te și dă cucuruzi la porci!”, îl
strigă și trebuie să ia cățânul, să urce în cotarcă
și la coteț în teică să arunce zece știuleți de
porumb oarzân. În suflet s-a dezlănțuit un val
de imagini, mirosuri și zgomote, pe care le inter-
pretează, caută detalii pentru completare, cup-
torul vâjâie, focul poate scăpa de sub control,
este suficientă o scânteie pe acoperișul de paie
de secară, sau la vecini pe acoperișul de stuf al
șurii, dar nu s-a întîmplat niciodată, ardeau case-
le mai degrabă fulgerate de trăznet sau din joaca
pruncilor cu chibriturile și lampa cu petrol. S-a
întâmplat că incendiul din cauze necunoscute i-a
mistuit brutăria, de-ar fi fost acolo ar fi reușit să-
l oprească la timp.
Rugăciunea curge ca apa pe vale, o știe din
copilărie, avem în cer un Tată, lui ne rugăm să
ne dea pita cea de toate zilele și să ne ierte
păcatele, precum trebuie să le iertăm și noi pe
ale celor care ne greșesc nouă... Le iertăm, la
iertăm pe toate și ne rugăm fecioarei Maria să se
roage și ea pentru noi. Privirea interioară se
rulează în paralel cu istoria familiei sale, era
perioada roșie dintre 1950, când s-a născut, și
1990, acea parte ruptă din istoria României și
din istoria lumii, care îl ajută să interpreteze
devenirea locurilor și a locuitorilor, care adună la
un loc l-a făcut om sub vremea contemporană.
În sat i se spune Costică a lu’ Costică,
bunicul din partea tatălui a venit cu acest nume
de nu se știe unde, era săpător de fântâni, o
meserie onorabilă în acele timpuri sărace, când
satul avea doar două fântâni, și acelea săpate de
groful Sikarlo la intersecția drumurilor, lângă
boldurile lui Ciucălă și loasălă, pentru uzul
comun al iobagilor români. Bunicul alegea pietre
late de rîu și cobora pe scară în puț, le așeza
piatră peste piatră, le clădea în cerc pînă când
ajungea cu cilindrul la nivelul solului. Era bine
plătit pentru munca sa periculoasă și căpăta pen-
tru fiecare fântână bani de-o vacă, o ștergură și o
oiagă de pălincă, iar de la familiile mai bogate
câteodată primea și-un sac de mălai pentru
tocană. A fost cunoscut pe sate pentru meseria
sa, era chemat și în caz că apa se coclea, venea
fântânarul și o curăța de mâzgă, de mușchii
prinși de pietre, spăla pereții cu soluție de var
sau cu pălincă, dacă omul nu avea var, de
mirosea apa două-trei zile până când alcoolul se
dilua sub puterea limbii de a-l simți și sursa de
apă își revenea la starea de potabilitate. O scotea
cu găleata și o gusta, apoi din nou și din nou și
abia după aceea aveau voie ceilalți să bea, după
ce el spunea că e bună. Veneau cu carul după el,
de cum se crăpa de ziuă: Haide, fă bine, și ne
curăță fântâna! Bunicul se grăbea să ajungă cu
sculele la acea fântână a cărei apă s-a băloșat și
s-a împuțit, având miros de ouă clocite. Dacă nu
s-ar fi grăbit, ar fi trebuit să fie astupată și
săpată alta în loc, dar Baltoș întotdeauna doc-
torea fântâna și apa devenea potabilă. Apa e
sfântă, cine se spurcă în fântână sau în izvor va
fi pedepsit pe cealaltă lume cu chinurile Iadului
și mitul este credibil. Era chemat și când cineva
se arunca sau cădea în fântână și atunci apa era
scoasă de trei ori, în trei zile la rând, după care
venea popa și o resfințea cu agheasmă.
Chipul cu urechi păroase, ochii cu sprâncene
lungi și mustăcioara muscă a bunicului, domnul
Costică îi seamănă, însă nu l-a putut urma. A
asudat la săpat cu șaitrocul în fundul fântânii, cu
picioarele în izvorul bulbucind și bucuros că a
găsit izvorul a băut din apa aceea rece ca gheața,
cu căușul palmelor, până s-a săturat, până când
s-au aprins plămânii în el și a murit alb la față,
cu pielea sticloasă, slăbit până la os. De pe la
cincizeci de ani avea tuberculoză, ținea regimul
recomandat de doctorul Pop Mihai din Baia
Mare, dar după obiceiul casei mânca și el slăn-
ină friptă cu cartofi tocăniți și castraveți murați,
până când l-a înecat tusea cu sânge și n-a mai
putut răsufla. Au strigat-o pe vecina Poalci,
unguroaica, femeia a lăsat mulsul și donița pe
pragul grajdului și a sărit prin strunga gardului, a
venit în fugă, i-a tras o palmă peste obraz, însă
nu mai era nimic de făcut. A aprins o lumânare
pe masă, jelindu-l: Lasă-ți mânurile acasă /Că-i
păcat să putrezească...
S-a întâmplat în 1963 sau ‘64, nu mai știe.
După câțiva ani a murit și bunica, pe atunci nu
erau atâția doctori și medicamente ca astăzi,
oamenii se vindecau muncind. Înjugau două
văcuțe la carul cu roți de lemn și raf metalic,
arau cu plugul tras de văcuțe prin tileguță, așa
drăgăleau țăranii cuvintele, ascuțeau ciorozla,
acel cuțit ce despică brazda de terenul nearat,
reglau lățimea de lucru cu cotrofala, țineau coar-
nele plugului aplecați de spate, plugarii strigau
E
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
19
Black
Pantone 253 U
moale: Cea Mândraia, hăis Lunaia!, să nu le
sperie, și văcuțele se roteau pe lângă tânjeală și
cârcea ca dresate. Iar seara erau mulse.
Costan a fost numele tatălui său, fie iertat de
Dumnezeu și de oameni. Amintirea lui o poartă
întreagă în suflet și vrea să rămână pomenit în
rugăciune. A lucrat toată viața fără de grabă, ca
și când ar fi avut timp destul. Nu s-a plâns nicio-
dată de nimic, era fierar, avea serviciu la cariera
de piatră din pădure, ascuțea și călea icurile și
dălțile cioplitorilor de pavele. Aducea în fiecare
zi în geantă câteva bucăți de mangal și le punea
pe foc atunci când voia ca mămăliga să fiarbă
mai repede. Lemnele erau scumpe, adesea ațâțau
focul cu crengi uscate din gard. Costan credea că
rolul său pe pământ este să bată fierul cât e roșu
și să bea pălincă.
-	Costane, de ce bei atâta pălincă?
-	În căocie este cald, bat cu barosul pe
nicovală și mi se aprinde inima în mine, trebuie
s-o sting cu ceva!
-	Pălinca o să te ardă și mai tare, măi omule,
și ai prunci de crescut!
Mezinul Costică era plăpând și se temea de
taică-său, ai cărui mușchi de la mâini arătau ca
funiile. Maică-sa scocea brânză și amestecată cu
smântână o dădea pe ascuns lui Costică, să se
întremeze. De Crăciun, românii, ungurii și
țiganii tăiau porc, mai mare sau mai micuț. Doar
ei nu. Costan avea în ajun mult de lucru,
ascuțea cuțitele mașinilor de tocat carne, înfier-
bânta palțauă de fier în forjă și pârjolea porcii
vecinilor la încheieturi și între unghii. Primea
cuștuleti și o oiagă de pălincă. Amintirile din
copilărie dor și nu pot fi șterse, seara mergea la
bufet după tata.
Domnul Costică prețuiește oamenii care își
plătesc datoriile până la ultimul ban. Își
povestește viața în fața lui Dumnezeu și o face
acum nu pentru că ar fi bătrân sau pentru că și-
ar aștepta sfârșitul vieții, ci pentru că se
gândește mai mult ca oricând la cei vii, la ce
înseamnă pământeanul cu rostul lui pe lume.
Crede că a ajuns la înțelepciunea să învețe din
trecut, pentru ca prin prezentul continuu să-și
coordoneze viitorul. Nu poate regreta nimic din
ce a fost și nu vrea să schimbe ceva, nu regretă
nici măcar incendiul, cu toate că nu înțelege de
ce a ars brutăria, cineva a aprins-o peste noapte,
acolo era toată viața sa, tot capitalul pe care l-a
adunat vânzând pâine cu pâine, pe care încasa
leu cu leu. N-a irosit prea mult timp cu
fleacurile altora, a fost mereu cu fața spre creația
sa de industrie alimentară. A vândut pâinea cea
de toate zilele și acum se roagă pentru părinți și
bunici, de care este legat celulă cu celulă și de
aceea îl emoționează cântarea bisericească “Patria
mea este sus, sus în cer...” și ascultând-o varsă
lacrimi de pomenire pentru fiecare dintre ei. Or
fi fiind câteva lacrimi și de la pălincă.
Dacă viața morților nu mai poate fi reluată,
rugăciunea vrem să întoarcă timpul în loc de
câte ori ne este dor de părinți și cerem iertarea
greșelilor pe care le-au făcut. Domnul Costică
brutarul s-a născut în localitatea Ciocârlău, sat
românesc, unguresc și țigănesc. A aflat de prunc
ce înseamnă ulița largă, lumea complicată din
afara curții, plină de necunoscute și pericole, de
câini mușcători, gâscani sâsâitori, copiii mai
mari ce-ți dădeau din senin un șut în fund sau o
palmă după ceafă, așa că a învățat repede să se
ferească de cel rău. A trecut prin spaima de înec,
mergea la Someș să se scalde și abia dacă intra
până la brâu. Urca în cireșul din vie cu teamă să
nu cadă în parii cu vârf ascuțit și să-și spargă
mațele. Era amenințat cu cureaua dacă mai
umblă prin pădure după hribe. El nu asculta, de
fiecare dată găsea tăria și curiozitatea să înfrunte
pericolul, nu-l putea opri nimeni să se scalde în
toate mările lumii, până la brâu, căci nu putea
să înoate, având mâinile răsucite din umeri de
moașa Știroaia. Umbla pe lângă țiganii cu cetera
și gordona la nunți și la baluri, cântau ardeleana
și bolundul. La clăci încurca mai mult decât
ajuta. Era și el pe acolo pe unde se adunau
oameni și îi observa cum se nasc, trăiesc și mor,
dar nu știa că omul este chiar el, nu și-a dat
seama că vremea mielului ca și-a omului vine
odată și o dată.
A văzut seceta arzând pe șes și cum bunicul
săpa fântâni adânci până când dădea de bulbu-
cul de apă la douăzeci și cinci de metri în puț.
Simțea fiori reci când veterinarul Balko castra
mascorul legat de scară. Intra cu piciorușele în
plămada de lut înmuiat cu apă și întărit cu paie
tocate sau cu pleavă și înșira voioagele la uscat
în soarele de vară. Mergea cu ai săi la oloinița
din Pomi peste Someș și la moara din Ilba pe
valea Handalului. Era cumpărător și transporta-
tor de miere și hrișcaș de la cooperativa lui Loți
pentru toate vecinele - fărina de borcut era pen-
tru gastrita tatălui. Școala a încercat să-l
convingă că lumea este mare, chiar infinită, și
totuși cât de strîmtă. A fost educat să-i respecte
pe părinți și să se teamă de ei și a ajuns să-i fie
frică de oameni și de Dumnezeu, să se lupte
pentru a răzbi și să nu se lase cuprins de disper-
are, să se bată cu lumea și cu el însuși, până la
capătul poeziei, cu dragoste de ea, cu dor. Poate
în acest fel îi va convinge pe toți că brutăria sa
poate fi reclădită și repusă în funcțiune, dar mai
întâi trebuie să se convingă pe sine însuși, și-a
luat concediu de odihnă, nu-și rade barba, nu se
spală, nu-și schimbă hainele, s-a împuțit.
-	A ce put?
-	A transirație acră și a borhot, îi răspunde
Sabina.
Satul nu mai este sat, căruțele cu cai sunt
depășite de autovehicule, rar câte-un bătrân cu
clop sau câte-o bătrână cu zadie în cap își duc
cârja pe trotuar, nu este cine să-ți povestească
arare întâmplări pe care nu le știi, farmecul
Ciocârlăului a dispărut, misterul s-a pătruns, ste-
jarul de trei sute de ani de pe coastă s-a uscat.
Viața nu poate fi trăită în fugă, în puține și risi-
pite pagini nu încape, ci doar în milioane de
voroave auzite de răbdătoare urechi. Turma de
capre cu gornicul Viorelu a rămas în fotografia
din monografie, cositoarea mecanică înlocuiește
coasa cu mâner de lemn. Lumea nu trebuie înțe-
leasă așa cum ne este dată, nu, nu.
La cinci ani a făcut prima boacănă de ținut
minte și prima cicatrice, și-a legat cartoane de
mâini și a sărit de pe cotețul păsărilor, convins
că poate să zboare precum gâscanul cel afurisit.
Era sus de tot, deasupra tuturora, la de trei ori
înălțimea sa și avea aripi ca gâscanul, n-a stat pe
gânduri, era ca într-un vis și s-a aruncat în golul
de dedesubt, a plutit în aer multă-multă vreme,
cât ai număra până la zece, atunci știa să
numere doar pe degete. Vedea găinile atente,
dădeau din cap pieziș, fixîndu-l cu un ochi de
înțelept: Ce faci, băiete, nebunule, de ce dai din
mâini de parcă ai avea aripi ca noi? Câinele Telu
era prea bătrân ca să vadă zborul minunat de pe
coteț, dar a ciulit urechile și a auzit izbitura de
corp căzut pe pământ. A crezut mai întâi că
cineva i-a aruncat ceva de halit: Unde-i osul de
ros ce miroase a sânge?... Pe drum trecea un car
cu fân ca o saltea groasă. Gâff! Costică a căzut
pe burtă și a dat cu nasul de mușețelul înflorit și
cu fruntea de-o piatră, o pipăie, se simte cucuiul
și acum, iar aripile de hârtie s-au ferfenițit.
În vacanța de vară, lua vaca de lanț și o
ducea la păscut pe marginea drumului țării, s-o
hrănească mai repede decât pe pășunea Satul
Pustiu și să plece apoi liber la joacă. Aveau lot
ajutător cu zece pruni bistrițeni, fierbeau pălincă
în fiecare an, Costică scutura crengile și culegea
fructele din iarbă, prețul era de trei lei plătiți
peșin. Se umplea pe jumătate coșul carului, cob-
orau de pe dealul Piscuiat cu pârghia legată de
osia de dinapoi, pentru frânare. Carul cu
gemână, iuhă, loitră, leucă, ferdeteu, carâmb, le
învățase pe de-a rostul, le știe și astăzi, dar
lipsește bunicul, lipsesc toți, lipsesc vacile, carul
nu mai are direcție, pe cine să suni în caz de
urgență?, a pus feleherțul, hamfăul, ștreangul de
lanț, gemânele, iuha ce permite dricului de
dinainte să ia curba, feleherțul, cele două loitre,
patru leuci, osii, roți cu carâmbi și morocăși,
ciușpaiț și șuregla din spatele carului, unde el
era responsabil cu frâna. Se lăsa cu toată greu-
tatea pe acea talpă ce mărea frecarea. Pe când le-
a învățat pe toate, carul, jugul, plugul, tileguța
au ajuns în podul șurii, unde sunt și acum, dacă
cineva nu le-o fi pus între timp pe foc. Costică a
crescut ca prâslea din poveste, nu mai constru-
iește viori din bâlii de porumb, nu mai înalță
zmee pe uliță, nu mai fură ouă de rață din ogra-
da popii, nu se mai poate dezamăgi pe sine
însuși, așa că după admiterea la facultatea de
agronomie din Cluj a cunoscut-o pe Sabina și au
făcut nuntă la căminul cultural.
Au decis mai întâi să cumpere magazia fostei
cooperative agricole din Ciocârlău, nu riscau
prea mult, nu exista altă brutărie în jur, pîinea
lor coaptă pe vatră era cerută în zece sate. Gazul
metan se scurge, simte miros de mercaptan,
Sabina trântește vasele în bucătărie, nu și-a mai
vopsit părul de la incendiu, se aud copiii în
uliță, se joacă de-a mi-am pierdut o batistuță,
trage storurile și privește, se joacă plini de griji
să nu piardă batistuța. Atâtea câte au fost, atâtea
câte mai sunt, atâtea griji noi care apar, viața
este un joc prea periculos, trebuie mereu să treci
batistuța, s-o lași în seama altuia, și acela om.
Oare unde-i obiectul roz?, aha, la Cristina.
Costică n-a ieșit din casă de șapte zile și de
șapte nopți, de când s-a terminat cu munca de-a
face pâine și a o vinde. A dat greș cu cuptorul
Luther-Gantz, cu făina 540, cu viața pe datorie
la bancă. Se roagă să găsească pe cineva să-l refi-
nanțeze, închide ochii, mișcă afacerea din
noaptea focului, o aduce în prezent, ar fi bine să
se așeze în frica față de Dumnezeu și de
oameni, să fie cel care duminica la biserică intră
în strană și cântă patria noastră este sus, sus în
cer...
Ar mai avea câte ceva de făcut pentru a-și
risipi viața de pomană, dar urmele pașilor săi
prin brutăria arsă încă nu s-au șters. Nu poate fi
prea devreme să afle cauza focului, dar este
totuși prea târziu. Cioc, cioc! bate cineva în ușa
cu geam de sticlă armată.
-	Vino la masă!
Este Sabina, îl cheamă la prânz. Costică
aștepta clipa aceasta, vrea să-i spună ce afacere a
descoperit și ce creație va porni de mâine
dimineață.
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
meridian
Festivalul Internațional
de Poezie Ginghai 2014
ntre 31 iulie și 6 august 2014, în provincia
Ginghai din Tibet, s-a desfășurat Festivalul
Internațional de Poezie Ginghai - ediția
2014, fondat acum trei ani de poetul chinez Jidi
Majia. Tema acestui Festival - Marginalizarea
poeziei în contextul globalizării - a fost
abordată de voci distincte, reprezentative și
extrem de diferite din circa 15 țări, ca,
bunăoară, Jidi Majia, Gao Xing, Shu Cai, Liu
Tao, Li Zhen, Zhang Ye, Qi Ren, Xiao Xiao, Ye
Yanbin, Shang Zhen, Zhao Zhenjiang, Bai Yu
(China), Fernando Rendon (Columbia), Milosz
Biedrzycki (Slovenia), Natalia Toledo Paz
(Mexic), Zolani Mkiva (Africa), Yolanda Casta
(Galicia), Aura Christi (România), Dino Siotis
(Grecia), Franțoise Roy (Quebec, Canada), Mite
Stefoski (Macedonia), Philo Ikonya (Kenyan),
Amir Or (Israel), Ashis Sanyal (India), Ataol
Behramoșlu (Turcia), Javier Bozalongo (Spania),
Helmuth A. Niederle (Austria) ș.a.
Conturat de-a lungul anilor ca una dintre
cele mai prestigioase și mai deschise instituții
din Republica Populară Chineză, Festivalul
Internațional de Poezie Ginghai e o instituție
internațională, care funcționează în regim
interdisciplinar. Astfel, la acest forum participă,
an de an, artiști invitați din diferite țări ale
lumii, inclusiv poeți, prozatori, actori, dansatori,
muzicieni, editori, profesori și traducători. În
acest an, la o altitudine de peste trei mii de
metri, în corturi somptuoase, amenajate pe
platoul tibetan, s-a discutat despre locul poeziei
în societatea contemporană, așezarea ei în
centrul cetății și marginalizarea vocii poetice.
Dezbaterile la care au participat fără excepții
toți invitații, lecturile în aer liber susținute în
preajma Templului Poeziei, înființat de Jidi
Majia, apoi la Zidul Poeților (unde la loc de
cinste - în preajma portretelor unor poeți ca
J.W. Goethe,
W. Shakespeare, A. Pușkin sau Anna Ahmatova
și Marina Țvetaieva - se regăsesc portretele lui
Mihai Eminescu și Paul Celan), fondat din
inițiativa aceluiași poet chinez, tradus relativ
recent de Adrian Daniel Lupeanu și Constantin
Lupeanu și publicat la Editura Ideea Europeană
- Flacără și cuvânt - au prilejuit participanților
clipe de neuitat. De altfel, în aceleași zile, sub
genericul Memoria - Dacă memorie nu e, nimic
nu e -, în centrul Beijingului, talentata și
eficienta artistă Mian Bu a organizat Bienala
picturii China-Italia, Ediția din 2014, adunând
într-un soi de comună o seamă de lucrări ale
pictorilor din cele două țări-prietene.
În acest an, Festivalul Internațional de Poezie
Ginghai s-a derulat sub semnul Manifestului
poetic semnat de Fernando Rendon, un
manifest radical și nuanțat, care a încins
spiritele ce și-au propus să reacționeze la
dezumanizarea omenirii. Iosif Brodski vorbea
despre poezie ca despre o școală a
sentimentului. Aura Christi crede că poezia este
o școală de recucerire a umanității, referindu-se
la o resurecție a poeziei și susținând nevoia de a
revoluționa omul din om. Visul de a fonda o
republică a poeților a prins realitate pe platoul
tibetan, în timp ce poeții recitau poeme în
chineză, engleză, franceză, română..., visând la
un lanț viu de poeți ai lumii, dotați cu puterea
de a salva omul din om - poate, cea mai
convingătoare reacție la globalizarea receptată,
câteodată, neadecvat, ca să nu spunem abuziv.
Antologia, pliantele bilingve editate cu acest
prilej, recitalurile și spectacolele susținute în aer
liber, culminând cu un megaspectacol poetic,
desfășurat la Xining - un foarte frumos oraș din
Sud-Vestul Beijingului - rămân a fi o
demonstrație vie, de neșters, a eficienței vocilor
celor peste 50 de poeți, adunați pe acoperișul
lumii, în prezența unui numeros public, pentru
a reafirma rolul și locul poeziei în lumea de azi.
*
Aura Christi este poet, romancier și eseist
român. Poemele sale au fost traduse și publicate
în Germania, Franța, Belgia, Italia, Suedia,
Federația Rusă, S.U.A, Bulgaria, Republica
Populară Chineză, Albania ș.a. A publicat peste
30 de cărți de poezie, roman, eseuri. Este
membră a Uniunii Scriitorilor din România și a
PEN Club România. „Mă întreb dacă iertarea și
iubirea nu sunt, și ele, forme ale înțelegerii,
desprinse din vremurile când vedeam, uimitor,
sensul vieții în exprimare, pentru ca - la o
răscruce a ceea ce numesc eu viațamoartea - să
ajung în pragul smereniei de a asista - cu o
seninătate în care de la un punct încolo încetez
să mă recunosc - la modul în care prin vasul
duhului se exprimă inefabilul - ceea ce deja este
neverosimil, deci, adevărat. Probabil și de aici
iubirea pentru cneazul Mîșkin, tembelul posesor
al unei superioare științe a vieții și morții,
sudate laolaltă și tratate ca o indestructibilă
unitate de acest mesager al viului, de acest
locuitor al planetei castorilor ființei”. „Ce înveți
în subterana ființei? Un lucru tulburător de
simplu: să dai eternitate lucrurilor din jur,
eternitate, smerenie și suferință, adică poezie.
Poezia își află rădăcinile pretutindeni, ea
revigorează viul, viața și, ar fi spus
descoperitorul voinței oarbe de a fi, acel
«grăunte de iubire adevărată», fără care în țara
frigurilor mari, care este poezia, sau acasă - în
exil, nu ai cum să reziști. Primii stâlpi ai vieții
mele - Pușkin, Dostoievski, Mandelstam, Iosif
Brodski, Anna Ahmatova, Marina Țvetaieva -
știu aceasta” susține poeta.
Comunicat de presă
Fundația Culturală Ideea Europeană
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
21
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Aura Christi
Ca un înger prea mare
Oprește-te. Nu mai striga.
Oricum, nu te aude nimeni.
Fă un efort și adună-te, ca toamna
târzie în frunze, ca mâinile - în rugăciune.
Ține minte: trupul nu-i decât amintire,
incredibilă amprentă a cuiva,
regăsit în matrița copilăriei lumii, despre
care
nu se știe dacă vei afla vreodată ceva.
Iadul care scrum te-a făcut e departe.
Nu e nevoie decât să faci primul pas
pe acest platou monoton, numit Acoperiș
al
Lumii.
Desfă larg brațele. Trage aer în piept
Și respiră ca un pământ abrupt între ape.
„A venit timpul”, spune călugărul tibetan,
atingându-te, ca un înger prea mare cu
aripa
la intrarea în templu. Ora ta se apropie.
Like an Angel Excessively Huge
Silence! Stop crying!
Nobody’s hearing you, anyway.
Brace up and recollect yourself,
as the Indian Summer does in
its yellowish leaves, as hands do in prayer.
And remember this: the body is but a memo-
ry,
somebody else’s ghostly print,
kept in the matrix of the world’s cradle,
about which it is uncertain whether anything
will ever be revealed to you.
The hell that turned you into dust is far
behind now.
You only need to take the first step
Onto this level ground called The Roof of the
World.
Open your arms! Breathe in and out
Like a new earth rising abruptly from among
deep waters.
“The time is come”, says the Tibetan monk,
Touching you like an angel excessively huge
At the entry to the Temple. In a wink you’ll
be in.
Versiune engleză de
Maria-Ana Tupan
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
o data pe luna
“apa trece, România
rămâne...”
mi-e teamă că nu vor trece, dar România va
rămâne. Așa s-a întâmplat și cu ultima revărsare
de râuri. Precaritate, incompetență, lipsă de simț
al datoriei cât încape, asta la cei ce ne conduc la
diverse niveluri. Cât despre ceilalți, căci în fapt,
categoria lor cam reprezintă România, ei rămân...
Rămân... dar cum?...
Mircea Pora
Peste România au trecut multe, nu neapărat
doar ape. Dacă ne îndreptăm privirile spre
zările îndepărtate ale istoriei noastre, cât de
cât descifrabile, dăm în cea mai mare parte a
teritoriului consacrat sub numele “românesc”, de
turci. Patru sute de ani acești asiatici cruzi, pe nici
un plan constructivi, au sucit și răsucit
pământurile în cauză și pe locuitorii lor exact
cum au vrut. Avem și nume de la ei... Turcu,
Turceanu, Turcescu, Turcitu, Turculeț, Turc... plus
o serie de obiceiuri... Nici nu știu dacă mai sus
numiții cotropitori erau conștienți, la urma urmei,
de “răul” ce-l produceau. Și când spun aceasta nu
necum, dar a rămas. De 25 de ani ne bucurăm, în
sfârșit, de libertate. Ce revărsare de satisfacție a
fost pe chipul tuturor când Nicolae și consoarta
au fugit. Ei, da, au fugit, dar noi, cu trăsăturile
“supraviețuirii” noastre, bine accentuate am
rămas... În fotoliile de orchestră ale societății
noastre de acum stau belferește tupeismul și
incompetența. Cu coroane pe cap. Foarte aproape
de ele, în ținută de gală, își arată medaliile, hoția,
corupția, traficul de influență, construcția de clan.
Mai departe se înșiră abuzurile, nerespectarea
legilor, plăcerea umilirii celor mulți și alte câteva
lucruri pe care le cunoaștem. Beteșugurile acestea
P.S.
De vraja și farmecul României aproximativ trei
milioane de suflete s-au salvat. Au plecat de aici
pe unde au putut. Pare-se că vocile lor unite într-
un fel de cor spun... „La revedere, Mioriță, dragă
fals patriotism, jafuri, escrocherii, hoții, legi căl-
cate în picioare. Noi vrem să trăim altfel ’clipa ce
ni s-a dat’.”
■
mă refer atât la prăduiri și la starea de
nesiguranță și haos permanent care dominau în
“țări”, (citește Țările Române, mai puțin
Transilvania), cât la alterările de fond moral
provocate locuitorilor de aici. În timp ce în vestul
Europei se constituiau popoare echilibrat, într-un
climat de relativă libertate, avându-se la bază
urbanizarea, dezvoltarea prsonalității umane prin
instruire școlară, constituirea unor puternice
sentimente naționale, la noi, la români, era în
plină explozie “supraviețuirea”, adică adaptarea
cât mai favorabilă cu putiință, la mofturile și
cruzimile stăpânilor. Turci și domnitori supuși
acestora, cu mici excepții, în Moldova și Țara
Românească, unguri, mai vag, turci, austrieci,
administrație maghiară în Transilvania. A apărut
astfel, la poporul român în formare, un sentiment
de “înstrăinare” față de pământul moștenit din
moși, strămoși... ”Da, pădurile, văile, râurile,
câmpurile, munții, sunt frumoși, dar parcă toate
astea nu prea sunt ale noastre”... Această
înstrăinare a atras după sine o anume nepăsare
față de tot ce ne înconjoară. S-a mai dezvoltat pe
urmă “sentimentul clipei”, adică totul e atât de
nesigur, de precar, încât e bine să se profite de o
situație atunci când se ivește, dar nu oricum, ci
din plin, cu încălcarea rânduielilor, legilor mai
târziu, căci nu se știe când o bună “ocazie” se va
mai ivi. Printre mărunțișurile pe care ni le-a
strecurat în suflet “supraviețuirea”, e și “spune
una, dar, la caz, fă alta”, “dă-te bine pe lângă cei
puternici”, “lucrează pe față dar și pe la spate”,
“dacă ești cumva șef, o lună, o săptămână, o
clipă, fă-i pe toți să tremure în fața ta”... și ar mai
fi și altele. Dar până la urmă turcii au plecat și
noi, românii, cu România noastră am rămas...
Așa, ca “supraviețuitori”... Mai pe urmă, istoria cu
imprevizibilul și cruzimea ei, ne-a obligat să avem
de-a face cu rușii țariști, cu rușii sovietici, cu două
regimuri totalitare autohtone, unul criminal, Dej,
celălalt, spălător de creiere, Ceaușescu. Și ce să
vezi, frate, tot ca “supraviețuitori” le-am biruit și
pe acestea. Dacă a trebuit, a fost chiar avantajos,
nu puțini au “colaborat”, nu chiar atât de puțini,
cu două clase, cu trei, uneori cu mai multe, au
acceptat să fie “șefi”, de diverse facturi; colonei
de securitate, responsabili de cadre, directori unde
vrei și unde nu vrei, chiar miniștri... Români “de-
ai noștri” care i-au torturat prin închisori tot pe
români “de-ai noștri” și tot așa, cine nu e chiar
tâmpit sau falsificator de situații, știe câți “de-ai
noștri” le-au pus genunchiul în gât tot la “de-ai
noștri”... A trecut și comunismul, zicem noi, și
România a rămas... Cum, necum, mai ales
O inițiativă remarcabilă: revista Alternanțe
Chiar dacă nu ar avea un program clar definit din primul număr, profilul unei reviste noi poate fi
ușor identificat răsfoind pur și simplu filele ei de la un capăt la altul. Dacă ai la dispoziție mai multe
numere ieșite de sub tipar, configurația publicației ți se dezvăluie cu nedezmințită claritate. Împins de
curiozitate (curiozitate ce îi este iertată oricărui literat), am ajuns să răsfoiesc revista de cultură
Alternanțe, care apare la Munchen, în Germania, din noiembrie 2013 și a ajuns la numărul patru.
Imediat am avut bucuria să constat că în ea se publică masiv beletristică de calitate și când spun
„masiv” am în vedere atât lungimea materialelor cât și conținutul lor format preponderent din creație
literară propriu-zisă (poezie, proză, dramaturgie) și mai puține eseuri și recenzii sau cronici de
întâmpinare sub formă de fițuici-semnalări grăbite, cum găsești din plin în majoritatea revistelor
literare de la noi. În revistele cu vechi state de funcțiuni, mai ales proza are de suferit. E
dezavantajată, marginalizată de cele mai multe ori sau drastic subțiată, fragmentată, invocându-se, în
genere, lipsa de spațiu. Răsfoind Alternanțele muncheneze, constați că proza e bine reprezentată, se
întinde pe pagini bune, putând fi savurată cum se cuvine. Aceste observații sar în ochi de la primul
contact, fără să dai peste o platformă prezumțioasă a obiectivelor avute în vedere de redactori.
Dar Alternanțe și-a schițat un program în configurația lapidară a unui apel către cititori,
colaboratori și „dragi viitori colaboratori”. Aceasta ar fi singura „fițuică” din revistă, restul spațiului
fiind acordat textelor consistente. Se înțelege că este vorba despre o largă deschidere spre
oportunitatea dialogului. Echipa redacțională e formată din scriitori cu inițiativă, de vârste diferite dar
uniți în gând, ei înșiși trăind în țări diferite: Andrei Zanca (Germania), Eugen D. Popin (Germania),
Vasile Gogea (România) și Miron Kiropol (Franța). Grație internetului și site-urilor de socializare, acest
gen de colaborare e posibil în prezent, unind spirite, idei, interese, sensibilități și idealuri artistice.
Redactorii se declară doritori a oferi reale alternanțe de comunicare între scriitori și cititori și a
promova literatura românească autentică, prin semnături valoroase, cu precădere din ?ară, dar și din
diasporă. Primul câștig al revistei este axarea conținuturilor pe creația propriu-zisă, direcție subliniată
ritos de la bun început. Astfel că e firesc să găsești un grupaj de poeme lângă o piesă de teatru sau o
nuvelă, toate fiind în fond texte reprezentative din scriitori aparținând unor generații diferite. Vârsta și
orientarea politică nefiind un criteriu restrictiv. De pildă, Gellu Dorian începe, în primul număr,
periplul liric cu 20 de poeme reunite sub titlul Pustia, versuri de o rafinată și pătrunzătoare
reflexivitate. Ele „alternează” cu Fragmentele de cer ale lui Bedros Horasangian într-o consonanță a
liricului cu epicul evaluat cu eleganță stilistică specifică. Așa încep alternanțele, continuate apoi de
semnături prestigioase, eșalonate pe filele celor patru numere: de la Ana Blandiana, Alexandru
Cistelecan, Liviu Antonesei, George Vulturescu și Luca Pițu la Bedros Horasangian, Adrian Alui
Gheorghe, Gellu Dorian, Simona-Grazia Dima și Mircea A. Diaconu; asta ca să ne limităm la numele
cele mai sonore. Eseul lui Iulian Boldea despre Grigore Alexandrescu prilejuiește autorului o incursiune
în „jocurile și limitele convenției poetice”. Paginile de proză ale lui Constantin Arcu și Ștefan Doru
Dăncuș premerg traducerilor din Rabindranath Tagore semnate de Olimpia lacob la încheierea
primului număr. O importantă contribuție la sumarul celor patru numere și-o aduc scriitorii și poeții
clujeni în frunte cu Horia Bădescu și Vasile Gogea. Sprinteni în exercițiul ludic se dovedesc Ioan
Negru cu poemele lui construite pe declicul repetitiv și Gabriel Cojocaru cu versurile închinate
memoriei lui Ion Stratan. Dintre clujeni, mai semnalăm pe Adrian Popescu, Ovidiu Pecican, Alexandru
Jurcan, Radu Țuculescu, Iulian Dămăcuș, Rodica Marian, Letiția Ilea, Vianu Mureșan și Viorel
Dădulescu.
Coperta și concepția grafică sunt sobre, de ținută adecvată conținutului și aparțin lui Șerban Popin
și Zoltan Munteanu-Racz. Aceleași însemne de desing computerizat se regăsesc și pe site-ul
www.revista-alternante.de, deoarece revista Alternanțe ține pasul cu moda timpului și înțelege să-și
reverse fondul de idei și în „alternanțe” electronice.
Adrian Țion
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
3
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
diagnoze
Virgil I. Bărbat - un gânditor
de referință
Andrei Marga
n volumul colectiv Cunoaștere și acțiune.
Profiluri de gânditori români (Dacia, Cluj-
Napoca, 1986), pe care l-am inițiat, am pus în
relief clujeni care au reflectat asupra condițiilor de
posibilitate a științei, însă nu l-am reținut pe
Virgil I. Bărbat. Ca student, găsisem o conferință
a sa (Premisele umane ale culturii moderne,
1927), care mi-a rămas în memorie, dar era prea
puțin. Reținusem, apoi, din scrierile sale, mai ales
teza de doctorat (întitulată Nietzsche. Tendances
et problemes, 1911) - una dintre primele
monografii consacrate lui Nietzsche. Mai târziu
(în Introducere în filosofia contemporană, Editura
Științifică, București, 1988) l-am socotit
reprezentativ pentru interpretarea psihologistă a
operei celebrului filosof. Un student clujean din
anii șaptezeci s-a ocupat de scrierile lui Virgil
Bărbat într-o lucrare de licență, fără să poată
stîrni, nici el, interesul noilor generații. Nici chiar
fostul asistent al lui Virgil Bărbat, George M.
Marica, extrem de învățat, dar prea reținut, nu
mai aducea decât cu voce stinsă vorba de
profesorul său.
Aveam să-l descopăr însă pe Virgil Bărbat
ulterior, când am reconstituit receptarea
pragmatismului american în cultura română (din
volumul Reconstrucția pragmatică a filosofiei,
Polirom, Iași, 1998). Mi-am dat seama că el a fost
unul dintre intelectualii români cei mai atenți la
performanțele americane. Am socotit cele două
volume în care Virgil Bărbat a abordat cultura
Americii - Imperialismul american. Doctrina lui
Monroe (1920) și Dinamism cultural (1928) -
drept momente distincte ale receptării Americii în
cultura română și în spațiul Europei Centrale.
Apoi, când, în calitate de rector, am înființat
specializarea „studii americane” (1994), la
Universitatea Babeș Bolyai, am reunit într-un
volum americanistica autohtonă (vezi Alina
Branda, coord., Studii de americanistică, EFES,
Cluj-Napoca, 2001) și am repus în circulație
scrieri ale lui Virgil Bărbat.
Știam, însă, din consultarea arhivelor, că Virgil
Bărbat a fost nu doar primul profesor de
sociologie, etică și estetică al Universității
românești din Cluj, cu o pregătire în lărgime care
și astăzi i-ar putea face invidioși pe confrați. Ca
pretutindeni, mulți ajung profesori, dar puțini
sunt personalități reale, care pot să conceapă
instituții și să le construiască. El a fost o
personalitate prodigioasă, un manager inovativ, ba
chiar un lider de generație, putem spune. Între
altele, lui i se datorează, de fapt, organizarea
Extensiunii Universitare, despre care a și scris o
carte (Extensiunea universitară, 1926) informativă
și astăzi.
Odată cu generația mea de studenți, sociologia
a luat un nou start la noi. Ca și în alte țări,
sociologia se lăsa acum dominată de obsesiile
metodologiei, încât nu mai aborda societatea, ci
eventual probleme sociale. Prin comparație, Virgil
Bărbat era mai mult decât un sociolog obișnuit, el
era un gînditor. El a cultivat sociologia după o
temeinică instrucție în istorie, filosofie și teoria
culturii, încât, de la început, a putut să întrețină
un discurs propriu-zis sociologic despre societate.
El cunoștea bine specificul sociologiei în raport cu
istoria și filosofia, dar familiarizarea cu
metodologia disciplinei, care era certă, nu-i inhiba
efortul de a da imaginea asupra societății ca
întreg, care este, de fapt, însuși obiectul
sociologiei. Altfel spus, la Virgil Bărbat mai
găsești gândirea sociologică preocupată de aspecte
tehnice, dar plină de cultură și de grija
conceptualizării realității, care are capacitatea să
propună soluții societății.
Pe măsură ce am înaintat în înțelegerea
scrierilor lui Virgil Bărbat, am resimțit ca datorie
să readuc în atenție personalitatea sa, uitată în
pofida anvergurii de gânditor pe care i-o atestă
scrierile. Se spune că în România gânditorii
veritabili trebuie să moară pentru a fi recunoscuți.
Cu Virgil Bărbat nu s-a întâmplat nici măcar
aceasta. Presupun că dacă l-ar fi avut pe Virgil
Bărbat printre vârfuri, dincoace de 1931, când el
se stingea la numai 52 de ani, însăși istoria
universității clujene ar fi evoluat altfel. Aceasta
pentru că el absorbise o neobișnuit de întinsă
cultură literară, istorică și științifică și-și elaborase
o viziune sociologică și filosofică, de care este
nevoie în vremuri de reorganizări. Căci în astfel
de vremuri, nu atât însușirile rapsodice, cât forța
gândirii sistematice este hotărâtoare. Între altele,
Virgil Bărbat a folosit devreme, după stagii
fructuoase în Elveția, Germania și SUA, toate cele
trei limbi moderne majore - engleza, franceza,
germana - precum și șansele de informare
corespunzătoare, în serviciul unei concepții
proprii. În locul unei astfel de concepții, a
prevalat uneori la Cluj - ceea ce s-a acuzat deja în
critica literară interbelică, dar este valabil pe o
scară mai întinsă, până astăzi - un fel de
pozitivism provincial, care ia descrierea și
acomodarea la trenduri drept scop final al
cunoașterii. Acest pozitivism a marcat uneori
puncte în raport cu ideologizările care au survenit
în timp, dar nu a izbutit să consacre o viziune
cuprinzătoare.
Plecând tocmai de la asemenea considerente,
în intervenția de față vreau să aduc în atenție
opera lui Virgil Bărbat și, în acest scop, reevaluez
contribuțiile sale, ținând seama de evoluțiile
înregistrate ulterior în semnificativele sale teme.
Voi examina într-un spațiu rezonabil, cât mai
strâns legat de textul scrierilor tipărite,
interpretarea dată de Virgil Bărbat lui Nietzsche
(1), pentru a continua cu abordarea Americii (2),
a înainta, apoi, cu abordarea societății românești
(3) și a încheia cu concepția sa despre educație
(4).	’	’
1
Puțini mai știu că Virgil Bărbat a dat una
dintre primele monografii consacrate operei lui
Nietzsche. Volumul Nietzsche. Tendances et
problemes (Rascher & Cie., Zurich und Leipzig,
1911, 448 p.) este o cercetare cuprinzătoare,
scrisă în franceză, cu citatele în germană, a
scrierilor unui autor ce-și încheia viața în 1900,
dar a cărui capacitate de efort n-a mai fost
aceeași din 1888, după ce, în 1869, la vârsta de
abia 25 de ani, fusese numit profesor de studii
clasice la Universitatea din Basel. Virgil Bărbat a
folosit ediția Nietzsches Werke (C. G. Naumann,
Leizig, 1906), ediții de scrisori (Nietzsches
Gesammelte Briefe, Schuster & Loefer, Berlin und
Leipzig, 1902-1905 și Insel, Lepzig, 1908-1909) și
relatări ale nefastei surori a lui Nietzsche,
Elisabeth Forster-Nietzsche, sub titlul Das Leben
Friedrich Nietzsches (C.G.Naumann, Leipzig,
1895-1904). El cunoștea observațiile profundei
cărți a lui Lou von Salome (Friedrich Nietzsche in
seinen Werke, 1894), care avea să fie cheia
înțelegerii ulterioare a lui Nietzsche, de la Karl
Jaspers (Nietzsche. Einfiihrung in das Verstandnis
seines Philosophierens, 1936) încoace (vezi
prezentarea exegezei nietzscheene din Andrei
Marga, Introducere în filosofia contemporană,
Polirom, Iași, 2002, pp.42-56, și Andrei Marga,
Philosophie der europaischen Einigung, Cluj
University Press, 2009, pp.60-84). El cunoștea,
desigur, urmele lăsate de Nietzsche la Leipzig,
inclusiv impresiile foștilor profesori ai acestuia.
Nu se pune problema comparării rezultatelor
lui Virgil Bărbat cu cele de astăzi, dependente de
excelenta ediție Colli-Montinari, ce include multe
inedite și este, pe bună dreptate, referința
mondială, fiind cea mai completă. Cu sursele pe
care le-a avut la îndemână, Virgil Bărbat a dat,
însă, o interpretare a operei lui Nietzsche ce s-a
plasat la nivelul receptării de atunci, când
accentul, la puțini ani de la dispariția filosofului,
se punea pe observarea conținutului scrierilor
sale. Să sesizăm contururile acestei interpretări.
Virgil Bărbat lasă deliberat în afara considerării
scrierile de după 1888 ale lui Nietzsche, din
„perioada de boală și slăbire completă a
individualității sale”(p.13). El localizează filosofia
conturată a lui Niezsche în Originea tragediei
(1872) și o vede desfășurându-se, într-o certă
continuitate, până în 1888. Nietzsche este privit,
plecând de la propunerea lui Deussen, ca „natură
creativă”, care a trecut de la filologie, spre care îl
îndrumase vestitul clasicist Ritschl, la filosofie.
Nietzsche devine filosoful Nietzsche odată cu o
lectură a lui Schopenhauer, din care reține nu
metafizica, ci ideea „voinței de putere, care îl
ajută să înfrângă scepticismul filosofic” (p.49). În
fapt, Nietzsche leagă „seriosul” și „gravitatea”,
inspirate de Schopenhauer, cu ideea personalității
puternice, sugerată de Wagner. Așa cum denotă
programul pe care și-l trasează după sosirea la
Basel, Nietzsche se opune „filistinismului”
(„Philister zu sein” i se pare cel mai demn de
oprobiu!) și va combina apoi, în Originea
tragediei, „spiritul științific și simțul moral cu
dorința de a justifica civilizația înaltă” (p.72).
Odată cu desprinderea de Wagner, când își dă
seama că morala pe care o apără nu este cea a
compozitorului (p.151), Nietzsche trece nu numai
la exprimarea unei viziuni proprii, ci și la o
manieră proprie de exprimare: cea a fragmentului.
Pentru el, „gândirea este expresia temperamentu-
lui, a voinței proprii de putere”(p. 150).
Virgil Bărbat aplică însăși abordării filosofiei
lui Nietzsche postulatul după care gândirea este
expresia temperamentului. Regula sa este aceasta:
„vom considera, deci, fiecare scriere a lui
Nietzsche și vom reține ceea ce era Nietzsche în
momentul scrierii, adică ceea ce gândea el asupra
lucrurilor și asupra oamenilor în acel moment.
Apoi, vom reuni fragmentele în stare să ne
informeze asupra a ceea ce Nietzsche voia în
cutare epocă”(p.155). După ce captează ceea ce,
din punctul său de vedere, este mai caracteristic
de a lungul scrierilor lui Nietzsche - de la
Filosofia în epoca tragică a grecilor (1872-73),
trecând prin Considerații inactuale (1873),
Omenesc, prea omenesc(1876), Știința veselă
24
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
(1882), Așa vorbit-a Zarathustra (1883-1885),
Dincolo de bine și de rău(1886), Despre
geneologia moralei (1887), la pamfletele împotriva
lui Wagner, Amurgul idolilor (1888), Ecce homo
(1888), proiectul de reevaluare a tuturor valorilor,
a cărui primă concretizare era Antichristul (1888),
și la reflecțiile asupra Europei - Virgil Bărbat trage
o concluzie proprie. Chiar și în scrierile dinspre
sfârșitul vieții sale - ne spune el - Nietzsche
prezintă filosofia trăirilor sale. Dacă este vorba de
o filosofie a lui Nietzsche desprinsă de acestea -
și este, cu siguranță - atunci, „sistemul său este
de reconstituit într-un ansamblu psihologic mai
puțin agresiv și mai larg decât cel pe care îl oferea
Nietzsche spre 1888. Acest ansamblu ne este
oferit de ansamblul psihologic al vieții lui
Nietzsche, pe care l-am văzut derulându-se în fața
ochilor noștri în lucrarea de față” (p.444). Virgil
Bărbat încheia cu promisiunea de a reveni cu o
lucrare ce urma să profileze „sistemul filosofic al
lui Nietzsche”, dezlegat de chestiunea filiațiilor și
a „dependențelor psihologice”, pe care se simțea
obligat să o rezolve în volumul Nietzsche.
Tendances et problemes. Nu a mai avut timp
pentru a reveni, dar filosofia lui Nietzsche avea
să-l marcheze durabil, iar scrierile ulterioare se
resimt, cum vom semnala, de pe urma
familiarizării cu optica nietzscheeană asupra
culturii.
2
Se știe puțin cât de temeinică a fost
preocuparea lui Virgil Bărbat de a cunoaște
cultura americană și faptul că una dintre scrierile
sale de început este consacrată Statelor Unite ale
Americii, cu dedicația: „celor mai buni prieteni:
prietenilor din America”. Este vorba de volumul
Imperialismul american. Doctrina lui Monroe
(Cartea Românească, București, 1920, 220 p.).
După propria mărturisire, cartea a fost scrisă la
revenirea din America, unde zăbovise mai mult
de un an, până în 1912, dar a fost publicată,
ținând seama și de restricțiile anilor de
„neutralitate” a României, în contextul de după
Primul Război Mondial. Este o carte care ne
plasează complet în lumea de după Primul Război
Mondial, cu controversele României de atunci și
cu informațiile disponibile ale acelei vremi, încât
trebuie evaluată plecând de la acestea.
Dacă monografia Nietzsche participa la
inaugurarea cercetării filosofiei „voinței de putere”
și a „depășirii omului”, noua carte a lui Virgil
Bărbat participa la inaugurarea cercetării relației
dintre Europa și America după prăbușirea
întâietății economice, politice și militare a Europei
în lume, odată cu Primul Război Mondial. Este
contextul în care Woodrow Wilson aduce
proiectul său de reorganizare a Europei pe baze ce
revin de fapt la Kant. Idealismul cunoscutelor
puncte din proiectul wilsonian era o ofertă nouă
și îmbietoare. În buna tradiție a sociologiei
clasice, care se întreabă cum se transformă
societățile atunci când întâlnesc impulsuri de
schimbare de mare pondere, Virgil Bărbat pune
două întrebări: „Ce înțeles are idealismul
american, văzut prin prisma faptelor care l-au
produs și al rezultatelor către care tinde? Ce este
acest idealism, din punctul de vedere european?”
(p.6). El dă răspunsuri sprijinite de incursiuni
istorice documentate la nivelul timpului său și pe
considerații sociologice, pe cât posibil statistice,
de asemenea la acest nivel. Aceste răspunsuri
culminează cu teza potrivit căreia a devenit
indispensabilă „revizuirea judecăților pe care
lumea veche și cea nouă le au una asupra alteia”
și se conturează o „nevoie specifică” a țărilor
europene de „a da atenție mai mare Americii și
lumii anglo-saxone în general” (p.6). America
aduce înnori vaste și de importanță istorică,
desigur, dar la aceste înnoiri raportarea trebuie să
fie cu luciditate, ținând seama de diferențele
istorice și geografice.
Examinarea Americii - pe care Virgil Bărbat,
cu Imperialismul american. Doctrina lui Monroe,
o dă în premieră în cultura română și între
primele în cultura europeană a secolului -
intervine într-un moment delimitat. Pe de o parte,
în lumea nouă avusese loc o dezvoltare
industrială, tehnologică și socială pe care
europenii o minimalizaseră și care conferea
americanilor o putere singulară. În aceste condiții,
Statele Unite ale Americii vin în lumea veche,
răvășită de un război devastator, pentru a
pacifica, cu un proiect de refondare. Pe de altă
parte, noul motor al Europei, care înlocuise
Anglia secolului anterior, era Germania, dar
aceasta ieșise înfrântă. În această situație, Virgil
Bărbat caută răspunsuri la întrebări, dar
răspunsurile sale aveau să fie marcate vizibil de
starea cunoașterii europene a Americii, de
manifestările americane pe scena reflecțiilor și, în
plus, de parcurgerea lui Nietzsche și, ca o
consecință, de îmbrățișarea definitivă a
personalismului.
Virgil Bărbat se informase pe larg asupra
studiilor americane de la începutul secolului al
XX-lea. El ia ca referință, dintre expresiile
reflecției americane, vestita carte a lui Andrew
Carnegie, Triumphant Democracy (1888), lucrări
precum cea a lui Charles W. Eliot, American
Contributions to Civilization (1897) sau
intervenții ale fecundului autor care a fost
Theodore Roosevelt, apoi cartea lui Woodrow
Wilson, The New Freedom (1913), și altele, iar
din literatura internațională, analize datorate lui
Mary Antin, Emile Durkheim, L. Fulda, R.
Kjellen, H. Muensterberger, Albert Wirth.
Virgil Bărbat se încadrează în acea orientare a
interesului european pentru America în care
deschiderea spre noile realități prevala, dar
circulau încă vestigiile reacției romantismului
german. Mai târziu, cum știm, pe scena
europeană aveau să apară chiar noi detractori ai
Americii (cum erau, în Anglia, Mathew Arnold,
iar, în Franța, criticii pragmatismului filosofic, la
care m-am referit în Andrei Marga, Reconstrucția
pragmatică a filosofiei, Polirom, Iași, 1998, vol.I,
pp.55-67), care sînt, însă, altceva.
Virgil Bărbat aparține cu totul altui curent. El
reconstituie destinul istoric al doctrinei Monroe,
care prevedea, cum se știe, concentrarea SUA
asupra emisferei vestice și evitarea implicării în
nesfârșitele conflicte europene. Virgil Bărbat se
arată nemulțumit de idealizarea reglementărilor
americane de drept, concentrate în jurul libertății
fără obligații a individului, pe care o găsește în
articole ale lui Nicolae Iorga de la începutul
secolului, bunăoară. Idealizării de la distanță, el îi
opune argumentul că SUA beneficiază de
circumstanțe istorice și geografice, care protejează
națiunea proprie, ce nu este în primejdie, dar, în
Europa, cosmopolitismul ar fi riscant. „Politica
europeană, în America, este în mare parte inutilă,
fără rost; politica americană în Europa este o
ruină materială și națională a popoarelor mai mici
și a celor mai mari poate, mai târziu, sau cel
puțin a multora din ele” (p.187). Făcându-se ecoul
lui Nietzsche, Virgil Bărbat credea că pacifismul
american ar prefigura o societate în care „toți
vorbesc englezește”, iar „cei mai luptători, mai
tari” sunt favorizați, și susține că în cultura
germană, axată pe afirmarea națiunii, se află
soluția potrivită pentru Europa (pp.186-187). El
aduce un elogiu culturii germane pe când se
adoptau tratatele de la Versailles . „Pentru
moment, însă, suntem cu toții germani,
credincioși ai unui singur ideal, cel național,
singurul în care am găsit sprijin necondiționat în
ceasurile grele și bucurie nepătată în cele de
reușită. Să fim sinceri: Germania cea învinsă cu
armele, a ieșit învingătoare sufletește!”(p.209).
Evident, Virgil Bărbat subestima implicațiile
înfrângerii militare pentru Germania, ce avea să
intre curînd în turbulențele ce au culminat cu
alunecarea în național socialism.
În chip evident, Virgil Bărbat are în vedere,
polemic, un curent de încredere în organizarea
americană a vieții ce s-a format după războiul de
secesiune, care exalta virtuțiile acesteia și anticipa
că ea va fi îmbrățișată de întreaga lume. Și
americani și neamericani alimentau acest curent.
Virgil Bărbat venea din atmosfera de la Carpați,
tatăl său fiind învățător din preajma Brașovului,
stabilit la Brăila. Opțiunile sale s-au format în
jurul convingerii valorii de neînlocuit a națiunilor,
pe care studiile în Elveția și contactul cu filosofia
lui Nietzsche au consolidat-o. El privește America
prin prisma acestei optici (vezi p.20). Cum se
explică, însă, evaluarea sa atât de favorabilă
Europei într-un moment dramatic pentru aceasta
și exagerat de suspicioasă în privința rolului
potențial al Americii pe bătrânul continent?
Pe de o parte, în mod limpede, Virgil Bărbat a
văzut în americanismul timpului un liberalism
individualist, dizolvant în implicațiile lui, oricum
neprielnic pentru coeziunea unei națiuni
europene, care-l preocupa în primă linie. El era
însă destul de lucid încât să recunoască
superioritatea democrației americane. „America
ne-a învățat - scria el - marele lucru că o
democrație, ca să poată trăi cu succes, trebuie să
se gândească tot atât de mult la producție cât la
împărțeala bogăției publice, lecție pe care să nu o
uităm” (p.200). Dar înțelegerea culturii americane,
chiar a acestei democrații, nu era lărgită destul,
Virgil Bărbat preluînd neprecaut unele interpretări
din context. De aceea, el ajunge să dea sentințe
deja depășite, pe care Hașdeu, la noi, le mai
împărtășea, de felul „America n-are decît
civilizație; cultură, suflet format la școala
frumosului, a binelui și a adevărului, ea n-are
încă” (p.31) sau „libertatea americană n-a avut
nici o valoare morală” (p.200). Sunt sentințe care,
evident, nu se susțin când este vorba de o cultură
cu rădăcini puritane, în general iudeo-creștine,
cum a fost cultura americană la începuturile ei.
Este adevărat că Virgil Bărbat putea să invoce ce
avea în față, de pildă reflecțiile lui Andrew
Carnegie sau Theodor Roosevelt, iar în față avea
acel „individualism aspru (rugged individualism)”
de care avea să vorbească Herbert Hoover mai
târziu, și nu încă „individualismul colectiv” -
adică orientat spre cooperare, pe care îl teoretiza
Louis Brandeis (în True Americanism, în Perry
Miller, ed., American Thought Civil War to
World War I, Rinchart & Co, New York,
Toronto, 1954, p.341) - ca propriu Americii.
Sub influența sesizabilă a lui Nietzsche, Virgil
Bărbat face un întreg proces „pacifismului”
originat în doctrina Monroe. Acesta nu l-a
împiedicat, de pildă, pe Roosevelt să intervină în
state din America Latină (p.127). Virgil Bărbat
împărtășește evaluarea președintelui francez
Poincare, după care această doctrină, „din
defensivă cum era la început, a trecut apoi la
intervenționism și de la acesta la cucerire, iar
țările sortite să sufere mai întâi efectele acestei
transformări au fost acelea din America Centrală”
(p.136). Virgil Bărbat credea, în general, că
„pacifismul” atrofiază voința națiunilor și
E
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
confuzionează viața internațională.
Pe de altă parte, Virgil Bărbat era, firește,
impresionat de faptul că reorganizarea de după
război a Europei îmbrățișa principiul
autodeterminării naționale. El era prea tributar,
însă, teoriei de atunci a „imperialismului”, stârnită
de istoriografia Americii de Sud, pentru a mai
trage consecințe din împrejurarea că tocmai
președintele american Woodrow Wilson era
promotorul principiului autodeterminării
naționale pe bătrânul continent. Acest principiu
provenea, desigur, din filosofia kantiană, dar era
meritul americanilor de a-l fi pus în aplicare. Nu
se pătrunsese pînă atunci nici în arhivele
Nietzsche, cum avea să se facă peste decenii (vezi
Manfred Riedel, Herkunft und Zukunft Europas.
Nietzsche in unserer Zeit, „Studia Universitatis
Babeș-Bolyai”, Philosophia, Cluj-Napoca, 1991),
pentru a observa că însuși filosoful „voinței de
putere” vedea viitorul Europei într-o unificare pe
baze democratice.
Virgil Bărbat avea însă onestitatea de a lăsa
deschis un proces al cărui deznodământ încă nu-l
putea prevedea. El era foarte preocupat de soarta
națiunilor mici într-o lume în care marile puteri
făceau legea și lăsa deschisă perspectiva în care
„se va împlini o nouă împărțeală a avuțiilor pe
pămînt, o împărțeală mai conformă cu nevoile
actuale ale fiecărui popor, iar nu cu statutul de
proprietate rămas de la veacurile cele oarbe din
trecut” (p.213). Aceasta rămânea doar o speranță
în fața căreia realitățile luptei națiunilor se
impuneau pentru el în mod indiscutabil.
Tema lui Virgil Bărbat nu s-a închis, însă.
Desigur că europenii aveau să-și dea seama că
America nu este „dictatura dolarului”, cum credea
Dickens, ci o democrație ce nu are alți concurenți
decât tot democrația și pe care aveau să și-o
asume (vezi simptomatica argumentare a lui
Ralph Dahrendorf, din Democracy and Society in
Germany 1965), corectând explicit înțelegerile
trecutului. Ei au reflectat și mai târziu asupra
întâlnirii nu fără tensiuni dintre cosmopolitismul,
ce urcă de la Jefferson și John Adams, la
Kennedy și Clinton, și abordarea reprezentată de
președintele de Gaulle, axată pe promovarea
națiunii (vezi Catherine Durandin, La France
contre l' Amerique, Presses Universitaires de
France, Paris, 1994). Mai nou, unii dintre cei mai
importanți teoreticieni actuali ai democrației (vezi,
de pildă, Pierre Mannent, La raison des nations.
Reflexions sur la democrație en Europe,
Gallimard, Paris, 2006) reiau tema națiunii drept
cadru indispensabil al democrației. Virgil I. Bărbat
a participat, cu siguranță, la deschiderea acestei
teme de reflecție a lumii de astăzi.
Faptul că Virgil I. Bărbat voia ca europenii să
învețe din experiența americană este, însă, la fel
de cert ca și critica pe care el a adresat-o unei
anumite faze, cea de la începutul secolului al
douăzecilea, din evoluția conștiinței de sine
americane. Dovada o avem cu alte două scrieri
ale sale.
Este vorba, mai întâi, de prefața la traducerea
pe care el a făcut-o din scrieri ale președintelui
Universității Harvard, Charles W. Eliot, cu care
intrase în legătură personală. Este vorba de
conferința Religia viitorului (pe care o și publică
la Editura Marea Fabrică Ancora, Brăila, 1920), cu
o prefață în care a elogiat punerea religiei în
legătură cu viața oamenilor din diferite epoci
(p.17). După toate indiciile, distincția dintre
„religii fixe” și „religii reformiste” (pp.5-12), pe
care Virgil Bărbat o teoretiza atunci, este inspirată
de „religia transformistă” a vestitului intelectual
american. Oricum, și astăzi celebrăm meritele lui
Charles W. Eliot (vezi, de pildă, veritabilul best
seller al lui Louis Menand, The Metaphysical
Club. A Story of Ideas in America, Farrar, Strauss
and Giroux, New York, 2001, ce reconstituie, pe
mai mult de cinci sute de pagini, începuturile
pragmatismului filosofic). Virgil Bărbat a avut
meritul de a fi atras din timp atenția, la noi,
asupra importanței extraordinare a operei
educaționale a celui care a consacrat definitiv
Harvardul.
Este vorba apoi de volumul Dinamism cultural
(Lepage, Cluj, 1928), în care Virgil Bărbat își
asumă că societatea poate fi ameliorată nu
mărind puterea autorității, ci „întărind conștința
datoriei în fiecare membru al comunității,
făcându-l de timpuriu și pretutindeni un părtaș
inteligent al operei urmărite de toți” (p.5-6), pe
calea educației și culturii. El vedea în „problema
culturii” nu doar o problemă a specialiștilor, ci
„problema poporului întreg, problema cea mare a
fiecărui popor, în ea mijind răspunsul la toate
întrebările, mari și mici, ale vieții omenești” (p.6).
Astăzi, suntem după „cotitura culturală” a lumii
civilizate (semnalată de Friedrich H. Tennbruck,
cu Die kulturellen Grundlagen der Gesellschaft,
Westdeutscher Verlag, Opladen, 1989), încât
această optică nu poate fi decât salutată, ca
premonitorie. Iar punctul de sprijin al abordării
vieții românești Virgil Bărbat îl găsește în SUA.
Sociologul clujean elogiază, în termeni aproape
superlativi, faptul că „America este țara în care
universitățile au părăsit vechiul lor separatism și
au început a se amesteca în viața poporului care
le susține”, ceea ce le-a conferit un rol reformator
în societate. „Pe câtă vreme profesorul tip de la
universitățile din Germania, de exemplu, se
închide în cercul cercetărilor și colegilor lui,
profesorul tip din America este veșnic în căutarea
împrejurărilor sociale, în care ar putea altoi
rezultatele specialității lui și a face din aceasta din
urmă ceva viabil, o operă omenească trăită, iar nu
un simplu capitol de manual, cum este cazul cu
confratele lui european” (p.117). Virgil Bărbat a
văzut experiența americană în complexitatea ei și
nu ezitat să o considere o referință de neocolit
pentru europeni.
■
TRIBUNA • NR. 288 • 1-15 septembrie 2014
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
politica zilei
Politicieni °i cerșetori
Petru Romoșan
La începutul anilor '90, occidentalii erau
șocați de indiferența românilor la soarta
copiilor abandonați în orfelinate. Pe
drept cuvânt. Dacă nu ești capabil să-i
protejezi pe cei mai slabi, pe cei fără apărare,
nici nu meriți altceva decât un scuipat. De ani
buni, locuitorii marilor orașe vestice, de la
Paris, Roma și Madrid până la Washington și
Buenos Aires, sunt șocați de agresivitatea
cerșetorească a romilor din România, care s-au
răspândit cu zecile de mii pe toată planeta.
Desigur, ies din discuție romii care muncesc
cinstit în Italia sau în Spania. Occidentalii
mai puțin școliți, mai simpli, adică
majoritatea, confundă „români” și „România”
cu cerșetorii din metroul parizian sau de pe
Champs-Elysees, ori cu cerșetorii din fața
bisericilor de pe cele două continente
americane. Se înșală? Numai în parte. Pentru
că acești romi răspândiți cam prea organizat
prin lume sunt numai o parte a României.
Dar să fim drepți. Cât de mare e distanța
dintre prestația cerșetorilor români din
diferitele capitale bogate ale lumii și prestația
„politică” a lui Traian Băsescu, Victor Ponta,
Elena Udrea, Cristian Boureanu, Ludovic
Orban, Mircea Toader, Gabriela Vrânceanu
Firea și toată fauna? Nu sunt și aceștia din
urmă, politicienii, cu cei vreo 600 (șase sute
!) de parlamentari burtoși, fălcoși și rotunzi,
fără expresie umană, agramați, plus miile de
consilieri, de directori, de secretari și secretare
de toate gradele până la cea mai modestă
comună (7,5 % din PIB ar fi numai salariile
acestora, fără să li se știe numărul exact), tot
niște cerșetori agresivi care vor un ban pe
care nu l-au muncit? Cam câte mii, zeci de
mii dintre aceștia ar trebui să treacă prin
„uzina” DNA și să ajungă în pușcărie și cu
averea confiscată extins ca să ne apucăm să
gestionăm cât de cât decent, normal „sărăcia
și nevoile și neamul”?
Și dacă noi, cealaltă parte, partea învechită
- pentru că „omul nou” n-a reușit să
înlocuiască total „omul vechi” -, nu reușim să
ne adaptăm la acest zoo politic, amestec de
pușcărie și spital, de ce occidentalii ar trebui
să se obișnuiască cu agresivitatea cotidiană a
țiganilor noștri expediați organizat? Care, de
altfel, nu sunt nici pe departe toți de etnie
romă... Cine i-a trimis în Guvern, în
Parlament, în Consilii pe toți anonimii penali
de care se pare că nimeni și nimic nu ne mai
poate scăpa? Oare nu tot aceia care s-au
ocupat de răspândirea „patriotică” a țiganilor
în tot Occidentul, în Europa de Vest, în
America de Nord și în America de Sud? Cine
sunt cei care compun de atâta amar de
vreme, de pildă, Consiliul General al
Bucureștiului, cine și cu ce scopuri i-a scos în
față, cum sunt aleși acești ipochimeni care
manevrează miliarde de euro?
Să facem și puțină istorie. După 1948,
Securitatea și Partidul au înlocuit brutal,
trimițând sute de mii de oameni în pușcării,
vechile clase „exploatatoare”, care erau legate
de „Occidentul putred”. Securiștii și
comuniștii s-au mutat în casele
„exploatatorilor” și s-au pus pe făcut politică,
cultură, economie totalmente controlată - o
bravă lume nouă. Și cum Securitatea și
Partidul (unic - era de-ajuns!) au fost fabricate
de la zero de sovieticii ocupanți, de ruși, în
câțiva ani, puțini, România s-a orientat spre
Uniunea Sovietică (un pseudonim al Rusiei
imperiale) și, astfel, tovarășul Ion Iliescu, fiul
unui cunoscut agent sovietic în ilegalitate,
președintele democrat de tranziție cu trei sau
patru mandate, a putut
să-și facă studiile la Moscova. Ocupanții ruși
s-au servit din plin de minorități, de cea
evreiască, de cea maghiară, de cea germană,
de foarte numeroasa minoritate romă ca să
pună șaua pe România vecină și ortodoxă, pe
care le-o cedase generos și cinic Winston
Churchill, ca să păstreze pentru Imperiul
Britanic Grecia, pentru că avea muște
războinice mai vechi în cap.
Ministerul de Interne, Securitatea, Armata,
dar și Partidul au fost înțesate cu minoritari și
cu copiii cei mai săraci ai satelor. A fost și o
selecție inversă, „pe dos”, căci aleși au fost cei
mai tâmpiți, cei mai răi, după deja
binecunoscutele directive NKVD. Lumea a
fost întoarsă „revoluționar” cu fundul în sus
pentru 50 de ani, pentru 100 de ani -
definitiv? Totuși, după Sfinții Părinți, răul nu
e niciodată definitiv, nu e complet și nici nu
învinge până la urmă.
Iar azi ce avem? O pletoră de oligarhi, un
fel de prinți, un fel de boieri de lume nouă,
postrevoluționară, de tranziție, baroni
regionali și principi de Centru, interlopi
sadea, prădători care-și dispută între ei hălci
ale țării, ale Guvernului, ale Parlamentului, pe
baza grămezilor, „mormanelor” de bani
adunați prin furt, prin abuz, prin contracte cu
statul, prin șantaj, prin fărădelege.
Occidentalii care au venit în număr mare în
România după 1989, în câteva valuri, cu cine
au intrat în legătură, cu cine au făcut afaceri,
pe cine au susținut și mai susțin încă? S-au
întâlnit cu Securitatea mai ales, pentru că
Partidul a fost scos în afara legii foarte
repede, lideri comuniști importanți au fost
băgați în închisoare la inițiativa Securității,
care a și făcut Revoluția în colaborare cu
străinii după ce aceștia îi promiseseră că o vor
salva, lucru care s-a și petrecut. S-a schimbat
în ultimii 10-15 ani - perioada Năstase-
Băsescu - ceva? Da, bineînțeles. Toți banii au
ajuns numai în buzunarele oligarhilor.
Populația a sărăcit dramatic, mai ales în
ultimii 5 ani.
De ceva vreme, după vechea promisiune a
lui Băsescu „la țepe în Piața Victoriei!”,
oligarhii se împuținează, sunt arestați. Dan
Voiculescu, unul dintre cei mai puternici
oligarhi ai României, a fost spulberat zilele
trecute de o foarte severă decizie de justiție :
condamnare la 10 ani și confiscarea extinsă a
averii. Marea lui vină pare să fi fost
extinderea nemăsurată a puterii media,
cuprinzând și cea mai influentă televiziune de
știri din ultimii ani, Antena 3 - și toate au,
evident, legătură cu campania electorală în
curs. Sandu Anghel, zis Bercea Mondial, un
oligarh rom, cel mai bogat om din județul Olt
(cf. procurorul Eugen Iacobescu), e
condamnat pentru mulți ani și are aproape
toată familia în pușcărie. În cazul său nu s-a
pronunțat încă o confiscare extinsă a averii -
o impozitare grea dar legală, cerută, de altfel,
de trei ani de procurorul Iacobescu. Poate și
pentru că a împărțit-o cu politicienii înainte
de a fi condamnat. Sorin Ovidiu Vântu, un
alt oligarh dedulcit la proprietăți media, e și
el pentru a doua oară după gratii, dar
confiscările în cazul său sunt necunoscute.
Adrian Năstase și Relu Fenechiu, doi oligarhi
ai politicii, prind mucegai în pușcărie. Avem
de-a face cu un judiciarism de tip spectacol
pentru săraci, circ mai mult, pentru că nu
prea mai e pâine, dar proiectele economice,
viziunea politică și istorică, precum și
capacitățile practice de a le pune în aplicare
lipsesc cu desăvârșire.
Și care e distracția principală a oligarhilor
care nu sunt încă închiși, dincolo de cluburile
de fotbal, de proprietăți în Capitală, la munte
și la mare, de televiziuni proprii, de mari
restaurante care le aparțin, de conturi în
exotice paradisuri fiscale? Ei bine, cel mai tare
îi amuză alegerile zise democratice. E ca un
fel de turnir cavaleresc de bâlci, cu
televiziuni, cu agonie și extaz online,
campanii cu poze kitsch, cu țâpurituri
colorate, în care marii bandiți ai României,
interlopii, la umbră, ferit, își încordează
mușchii financiari. Și-și trimit în scenă, la
cerșit voturi, politicienii arondați, cumpărați,
într-un chip care seamănă uluitor cu cerșitul
din metrou sau de pe treptele bisericii.
Ne-am cam plictisit. Ne-am săturat de-a
binelea. Mulți dintre noi, câteva zdravene
milioane, au plecat, temporar sau definitiv. Să
alegi între Victor Ponta și Elena Udrea sau
între alții ca ei, după ce i-ai îndurat pe Iliescu,
pe Năstase, pe Băsescu, e totuși prea mult.
Cum să mai votezi fără să vomezi?
Text preluat de pe blogul Editurii
Compania
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
27
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
pamflet
Râsul lui Patapievici
Puși Dinulescu
âsul lui Patapievici pare mai degrabă râsul
unui mort. Același îngheț siberian, aceeași
oroare de bășcălie, aceeași inutilă
seriozitate. Aceeași grimasă absurdă.
Și dincolo de asta, ca o eternă întoarcere
înapoi a mortului, îl văd pe domnul Patapievici
ca pe-un bătrân orb, nevăzând decât prin
reminiscențele unor texte hăpăite odinioară.
Călcând în ciuda lor, fiindcă i-au rămas în gât.
Iar cum prin viață sunt tot felul de băltoace,
unele mai nesimțite decât altele, orbul ăsta se
duce damboulea, împiedecându-se ori de câte
ori e nevoie și de străchinile azvârlite sau numai
abandonate pe-acolo.
El totuși ne-a sfidat și ne sfidează într-un
prezent etern. Ne sfidează ca Elodia Dinescu,
de-acolo de unde-o mai fi, din prezentul ei
etern.
Și am citit undeva că domnul Patapievici
pune la stâlpul infamiei bășcălia!
Și-e frică, nu-i așa? Și-e frică de bășcălie! Nu
mă mir! E normal. Bășcălia demască! Bășcălia e
ca vulpea, care se pișă pe arici, ca să iasă
monstrul la lumină, ca să vedem ce mai face el
atunci cu țepii lui inexpugnabili cu tot!?
Și-e frică de ridicol, nu-i așa? Și-e frică de
bășcălia noastră românească, bășcălie cu care-am
rezistat și turcilor și nemților și grecilor și
rușilor și comuniștilor!
Bășcălia, poate mai mult decât fuga sau
decât cultura snobilor a ținut și ține stindardul
sus. Fiindcă bășcălia e populară și de bun simț
și a intrat în cultura noastră majoră. Bășcălia e-n
Creangă și Caragiale, bășcălia temperată de un
sarcasm olimpian este chiar și-n Mihai
Eminescu, pe care-l iubești atât, domnule
Patapievici și de care te-ai îndrăgostit ca boul de
biciul căruțașului.
Și-e fridcă de ridicol, totuși, nu-i așa? Asta e
bine! Și mă gândesc, mă duce și pe mine gândul
la boul ăla de maior de la noi din armată, care
ne-a pus cu mare sagacitate limitele necesare:
-	Băi, tovarăși! Eu înțeleg spirite dă glumă.
Dar, vă rog, fără eronie!
Sigur că eronia și cu bășcălia nu-s departe,
uneori fiind surori bune.
Dar apropo de râs, privindu-l pe acest
ochelarist de azi, nu pot să nu mi-l amintesc pe
Dulea cel de ieri.
Și eram odată în fața ministerului, pe care-l
conducea, că el îl conducea, nu vaca de
Suzănica și râdea.
Da, râdea! Dulea râdea!
Râdea cum râde calul, dac-ați văzut vreodată
un cal râzând, adică fără zgomot, numai
belindu-și gura într-un rânjet enorm, dezvăluind
niște dinți galbeni, dar mari și puternici, gata să
masticheze orice. De la iarbă și fân, până la
filme de lung-metraj și cărți, mai mult sau mai
puțin dubioase din punct de vedere ideologic.
Dar Patapievici de azi, acest schelet din
debaraua noastră, nu râde. El e serios tot
timpul, cu excepția momentelor când i se-
ngăduie să lingă tălpile pline de căcat ale mai
marilor zilei, de azi sau de altădată, abia atunci
ridicând spre stăpâni o privire timidă de câine
bătut și totul îndulcit cu rânjetul ăla umilit, al
celui ce știe de cravașa stăpânului. Fiindcă e
spre binele lui.
Altfel, e serios tot timpul. El scrie fișe. Mi-a
spus cineva că obișnuia să ia notițe după orice,
chiar și după filme, când se dădeau filme mai
haladite la Cinema Miorița, pe vremea
tovarășului Niculae Ceaușescu, atunci cănd
zbura și el, săracul, chiar în bătaia săgeții. El,
Tovarășul! Iar Patapievici scria, lua notițe după
filme, rezistând în felul ăsta prin cultură, nu?
Dealtfel, alături de rezistența prin fugă,
rezistența prin cultură a fost, după unii, marea
haiducie din vremea comunistă a unora de
genul sau geniul lui Patapievici, care nu numai
că sunt puși alături de rezistenții adevărați, ba
chiar sunt preferați eroilor din munți, din
pușcării și din fața plutoanelor de execuție.
Dar după cum lua el notițe după tot și după
toate, parcă făceau și turnătorii amatori sau de
profesie.
Totuși, conștiinciozitatea asta a lui cu
copierea lumii și artefactelor ei te duce nu
neapărat la turnători. Fiindcă mai există și
grafomani, mulți dintre ei și colportori, de tip
Grid Modorcea, un scriitor sau mai degrabă un
ziarist, care dacă aruncă la coș o hârtie, vine
repede nevastă-sa, o ia din coș, i-o pune pe
masă și-l apostrofează cu această replică
memorabilă:
-	Ce faci, măi? E pâinea copiilor! Arunci tu
pâinea copiilor la coș?
Dar Modorcea a scris, de bine de rău, vreo
70 de cărți și astfel e mult mai aproape de Iorga
sau de Florentin Popescu, ceea ce nu-i de glumă
și nici măcar de bășcălie!
De fapt, Nea Patapievici ăsta nu scrie decât
articole, nu cărți, chiar dacă ia articolele și le
coase laolaltă în niște cărți. El face un fel de
mixtum compositum de articole, cum făceau pe
vremuri Marx, Engels și chiar Gheorghiu-Dej, în
neuitatele sale Articole și Cuvântări.
Dar Patapievici nu ține cuvântări, el stă în
găoacea lui și se protejează. Dealtfel îmi aduce
foarte bine aminte de Omul din găoace al lui
Cehov.
Unii traducători i-au spus Omul în carapace
sau Omul din carapace, nu mai rețin exact, dar
eu prefer Omul din găoace. Mi se pare mai
plastic, chiar dacă nu-i atât de precis delimitat,
fiindcă dacă o carapace e-nchisă pur și simplu,
găoaza, pardon, găoacea e semi-deschisă, plus că
produce și dulci zvârcoliri ale minții.
Găoacea ar fi legată de ou, adică mai precis
partea lui tare, având și variantele zghioacă,
sdioacă și ghioacă, dar în vremuri mai de
demult găoacea era mitra, organul genital al
femeiii, dar azi se folosește acest termen doar
pentru valvele scoicilor sau pe undeva, regional,
pentru golurile din brânză sau din pâine, care
apar în urma dospitului. Dar sigur că găoacea e
foarte aproape în vorbire de găoază, definită ca
anus, gaură, vagin sau cloacă. Avem, bineînțeles,
și varianta de găoz. Omul din găoace al lui
Cehov ar fi astfel și un fel de Omul din găoz
sau Omul din gaură, dar de ce nu, chiar Omul
din cur, dacă nu deranjează cumva.
Și dacă tot vorbim de inegalabilul Cehov, să
nu amintesc și că omul acela din carapace, din
găoază sau din cur era și el profesor și încă și
de elină și se mai chema și Belikov?
Mă rog, asta e!
Dar nu de marele Cehov e vorba aici, nu, de
prăpăditul ăsta de Horia Roman, cu fața lui de
tocilar, de puști premiant, dar bănuibil de vicii
ascunse și perverse, totuși. Cu o față asimetrică,
strâmb peste tot, pare tot timpul că plânge,
plânge-n el natura însă, ca-n Bacovia, dar plânge
fără geniu, plânge din inconsistență lacrimală.
II
Și totuși domnul ăsta Patapievici tot râde.
Râde mereu, ca Parmeniskos ăla din Antichitate,
care nu s-a mai putut opri din râs. Și-o mai fi
râzând poate și azi, dacă Preamilostivul nu l-o fi
iertat pentru păcatul lui, pe care eu unul l-am și
uitat.
L-am uitat, pentru că eu nu fac fișe, mă
plictisește să fac asta, mai ales că mă-nfior și-
acum de cum am fost odată nevoit să fac fișe,
grămezi de fișe.
Eram student în anul al patrulea la Filologie,
cum se numea pe-atunci Facultatea de Litere și
dădeam examen cu Savin Bratu. Profesorul ne
ceruse să prezentăm în mod obligatoriu și fișe
despre Mihail Sadoveanu. Eu, care știam că el
pregătește o carte despre marele autor și că ne
folosește pe noi ca negri, i-am tras-o și am
procedat ca un șmenar. Adică i-am dat la
examen un pachet gros de fișe, dar din care
numai vreo zece erau umplute. Restul erau
goale. Dar n-a avut ce să-mi facă, fiindcă el
începuse cu golăniile.
Deci am terminat cu fișismul, eu
jemanfișistul!
Aflu totuși acum de pe Internet că Pitia a
avut un fiu, care se numea Parmeniskos. Oare-i
același cu ăla cu râsul?
Și dacă tot e vorba de Internet, mă mai uit
odată să văd dacă n-am greșit. Nu găsesc nimic
despre râsul lui Parmeniskos și nici nu mai
găsesc nimic nici cu fiul Pitiei! Doar găsesc pe
unul de prin secolul I sau II după Cristos,
filolog, un comentator al lui Homer, parcă, și
cam asta-i!
Dar dacă l-aș întreba chiar pe Patapievici de
Parmeniskos ăsta? Că el le știe pe toate, mai
ales dacă-i șoptesc negrii ce și cum. Dar acum
de unde negri dacă nu mai e director? Ce, să-i
plătească din banii lui? Când era director îi
plătea țara, că de-aia-i țară: să plătească, fir-ar să
fie!
O! Doamne! Ce timp și ce moravuri! O,
Cicerone, unde ești, să vezi că ca Catilina (ce
savuroasă-i uneori cacofonia, nu?) mai sunt și
alții. Și mai și sunt și alți scriitori, care-n
dezgustul lor pentru insectele dăunătoare mai
troznesc câte una, maculându-se de chitina și
sucurile ei scârboase.
Sau să fiu eu ca tâmpitul ăla de Herostratus
sau ca stupidul și caraghiosul de Caion, care s-a
luat de Ion, care mai era și Luca și mai era și
Caragiale?
Poate sau poate chiar may bel Mai știi?
Despre anti-românismul lui n-am spus încă
nimic. Ce să mai spun? Este ultra-notoriu și este
și tinicheau, care sună cel mai sinistru când
coada lui de potaie turbată hălăduie prin
publicațiile snobo-muiste ale acestui corupt
început de mileniu.
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opinii
Antena 3 și răzbunarea prostului
■ Nicolae Iliescu
La cald, nu poți pentru ca să zici decât că nu
înțelegi nimic din i-realitatea i-mediată în
mijlocul căreia te bălăcești și te bălăcărești.
Antena cu numărul 1, a fost primul post teveu
privat apărut după anul de pomină 1990, căci
mahmureala aia acrită de Soti era precum îl arăta
numele, o mizerie ordinară ghiftuită de niște
necăjiți de poeți provinciali și acoperiți. Era un
canal numai de filme și de știri, Antena asta,
filmele erau copii - accentul pe prima silabă! Pe
acea vreme funcționau destul de rentabil centrele
de închiriat casete video, dispărute astăzi din uzul
rațiunii și din uzufructul afacerist. Pentru a-l
prinde, recepta, trebuia să te rostuiești de o
antenă, ca objet, pe care o înălțai lângă ailaltă,
fostă de bulgari. Prima emisiune la care căscai
gura noapte de noapte a fost Milionarii de la
miezul nopții, moderată de un tânăr, Marius
Tucă. Tânăr ce scosese, împreună cu un
concetățean de-al dumisale, Dan Diaconescu, o
gazetă format A 4 Oglinda, transformată, parcă,
în Jurnalul Național. Acest trust, făcut, născut,
lipit, sucit, sucălit a fost primul din peisajul
mediatic românesc.
Doi. Să fim extrem de lucizi și de serioși,
avere din bani cinstiți nu se poate face în veci, e
o apoftegmă. Chestia are valoare peremptorie,
după cum mi-a zis mie un dobitoc de la bugetul
Premăriei muncipiului Bucale. Așa că nu am dubii
de îndoială când văd gipane și merțedesuri la
stop. Nu mă încântă și nici nu mă pasionează,
mașina pentru mine este un fier cu care eventual
ieși mai repede din oraș, căci în interiorul lui, al
orașului, taxiul este mai rapid și nu trebuie
parcat. Dar pentru alți oameni care nu au nicio
preocupare decât să arate și să se arate, mașina
este un vehicul social, o emblemă axiologicoasă.
Întregul top 300 intră la această categorie. Precum
și alți politicieni ascunși.
Trei. Organele de control juridic sunt puțintel
supralicitate, mi se pare. Jurist-consulții, că asta
ieșeau ei până în ’89, erau absolvenți pe bază de
dosar („materie” obligatorie la examenul de
admitere !) sau proveniți din cadrele de nădejde
ale miliției populare și ale asesorilor, proveniți la
rândul lor din mediile sociale defavorizate. După
’90, când nu s-au mai făcut drept roman, latină,
ore de cultură generală, ci numai legi care se bat
cap în cap ca acum, au ieșit hoarde de absolvenți
de la iuniversități de tipul „Spiru Maiorescu” pe
bandă rulantă, cu examene-grilă, cu dizertații
copiate, cu licențe descărcate de pe diverse site-uri
și chiar cu lucrări de masterat și cu doctorate
cumpărate de la prefesori.
Patru. Sigur că Antena 3 este partizană, dar
celelalte posturi ale Puterii cum sunt? Hai să
avem toți faliții noștri! O oarecare Urdea, amărâtă
de fetică a unei măturătoare și a unui
camionagiu, nevastă dizvorțată a unui chelner,
produce diatribe, dorește să stabilească prințipuri.
Nu are nicio importanță de unde vii, dar te ștergi
pe picioare la intrare și vorbești când ești întrebat,
conform căderii fiecăruia dintre noi. Poate nici eu
nu am de ce să mă amestec în ciorbă, dar eu cu
asta mă ocup, cu vorbele. Fătuța aiasta nu știe
nici să vorbească, amestecă, subțiază,
condensează fonemele. Ar fi fost foarte utilă la o
stație de amplificare a unei gări de triaj !
Cinci. Antena 3 a instigat publicul mărșăluitor
la o preumblare în jurul Casei Pionierilor, acolo
unde mergeam noi la navomodele, când eram
mici. Atunci ne plăceau navomodelele, erau la
început niște vaporașe din hârtie, apoi niște
bărcuțe teleghidate. Am rămas cu ceva amintiri
plăcute, căci nu cred că asta este o meserie - nu
neg că sunt oameni pasionați, precum Columb
sau Fărnau gi Măgălaieș (Fernando de Magellan,
în pronunția propriei limbi!), dar până și Columb
nu a aflat până în momentul de față unde a
poposit, iar Magellan nu s-a mai întors. Unde mai
pui că și aproape șaizeci la sută dintre marinarii
lui Don Cristobal nici nu știau să înoate! Cei de
azi, absolvenții școlii profesionale de vatmani de
șalupe, „Limbricu’ Mircea”, sunt doar nește
aventurieri, vaporeni contrabandiști care își tot
pierdeau carnetul de marinar ca să-și piardă urma
sau cine știe din ce alte rațiuni (să ne amintim că
erau pline gazeturile de anunțuri de-astea,
„pierdut carnet marinel”!).
Și, în sfârșit, combinațiunea cade în sarcina
tuturor proștilor îngrămădiți care s-au ofuscat de
prezența bieților oameni la preumblarea
dominicală. Dar la aia, complet ridicolă, în
sprijinul lui alde Bleșu, Pânzele lui Tezec, nu s-a
uitat nimerica? Un oarecare șpicher, Turcescu
parcă, și-a permis să jignească o generație întreagă
considerând-o generație de nemernici, cei care nu
au făcut nimic, cei care au stat sub Ceaușescu.
Porniri dacă nu fasciste, măcar fascistoide, cum se
mai întâlnesc prin presa noastră cam la tot pasul.
Am spus-o și o voi repeta, așa-zisa Dreaptă de la
noi reciclează discursul legionaroid, încă nu
direct, dar pe aproape, pornind de la inepția cu
sfinții închisorilor și până la împărțirea oamenilor
în categorii utile și inutile! Nu sunt la curent cu
ce a realizat acest Turcescu, încerc să-l caut în
vreo bibliotecă. Am înțeles că s-a ocupat de
chitară, foarte bine, generația mea, „în nemernicia
ei” e generația rock-ului, foarte frumos! Generația
lor prin ce se caracterizează, prin șlapi, șorturi și
maiouri cu mici rucsace lipite de spinare?
Generația asta a mea, cu minus-plus cinci ani o
cuprinde taman și pe a idolului dumnealui, Băse-
Mondialu’! Asta a vrut să ne transmită?
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
portret
Drumul spre isihie - Dragoș Pâslaru
De la actorie la preoție
Marian Sorin Rădulescu
Prin 1993-1994, pe când eram student la
Litere, domnul profesor de literatura
exilului, Cornel Ungureanu, m-a
recomandat pentru rubrica de cinema de la
Radio Timișoara, pe care o realizase câțiva ani.
Am început atunci colaborarea cu Radio TM.
Prima oară când am fost on air am nimerit la
o ediție coordonată de doamna Adelina Elena
Pâslaru (redactor la secția culturală). După
emisiune, mi-a vorbit despre Dragoș, fratele
dumneaei, pe care-l știam din filme și-l
văzusem live, cu puțină vreme în urmă, într-o
fabuloasă montare teatrală: ...au pus cătușe
florilor (regia: Alexander Hausvater).
Prezentam, în acea emisiune („Radio Cocktail”
se chema) filmul care mă tulburase și
încântase cel mai tare, până la acea vreme (din
cinematografia românească): Concurs, de Dan
Pița1. Nu am dat atunci curs invitației adresate
de doamna Adelina de a-l întâlni pe fratele
dumneaei, actorul Dragoș Pâslaru, care se afla,
pentru câteva zile, în orașul meu. Dar soarta a
vrut altfel, și ne-am întîlnit - întâmplător, cum
se spune - în holul Universității de Vest. Era
cu nepotul său de soră, care-mi era amic și
venea la proiecțiile de cinematecă pe care le
organizam. Nu pot uita prima întrebare cu
care mi s-a adresat: „Ești ortodox?” I-am
răspuns, nu foarte convingător, că da.
Ghicindu-mi șovăiala, a adăugat: „Practicant
sau... nominal?” Întrebarea sa - care, înțeleg
acum, ascunde un tâlc adânc -
m-a ajutat enorm să încep să deslușesc taina
botezului, rostul zilei de duminică și, de fapt,
rostul fiecărei clipe. Iar actualitatea acestei
întrebări, ca și retorismul ei, n-au cum să nu
fie - indiferent de gradul de înduhovnicire -
evergreen. Tot astfel, răspunsul ce i se cuvine,
este - pentru fiecare în parte - un work in
progress.
Am păstrat legătura cu cel pe care - provi-
dențial, gândesc acum - l-am întâlnit în holul
UVT. L-am vizitat când s-a retras la mănăstire
(aproape de Valea Oltului), când a revenit
(pentru câțiva ani) la București, am corespon-
dat (prin scrisori și telefon) când am fost ple-
cat, câțiva ani, din țară. Și ne-am revăzut prin
2006, după care am început să-l cercetez (cum
îi place să se exprime) la așezămintele mona-
hale de la Frăsinei și Pătrunsa. În tot acest
timp a fost - pentru mine, așa cum știu că e
pentru mulți - o călăuză și-un volant neprețuit
în babilonia acestui veac. După 20 de ani, l-am
reîntâlnit pe Dragoș Pâslaru (care, la începutul
mileniului trei, a devenit Monahul Valerian) și
în ziua în care a fost hirotonit preot (2 august
2014), la catedrala episcopală din Râmnicu
Vâlcea. După slujba de preoțire, am stat câteva
clipe alături, pe treptele bisericii. Lângă noi se
aflau doamna Adelina Elena și actorul Claudiu
Bleonț (Puștiul din Concursul lui Pița). Ne-am
împărtășit cu toții din bucuria sa. Mi-am
amintit atunci o replică pe care Dragoș Pâslaru
o rostea în adaptarea TV a piesei lui Horia
Lovinescu, Patima fără sfârșit: „Nu ți s-a
întâmplat niciodată să ai senzația că tot ce faci
e provizoriu, că te lași amăgit, și că, de unde-
va, cândva, trebuie să răsune o chemare la care
să răspunzi PREZENT?” Parte din acea
chemare vor fi fost toate rolurile sale - nu
puține - din teatru, film, teatru de televiziune
și teatru radiofonic. Sau implicarea în mișcarea
civică anticomunistă, încă din timpul eveni-
mentelor din decembrie 1989, culminând cu
fenomenul „Piața Universității”, din prima
jumătate a anului 1990. Sau - mai ales - îmbi-
sericirea minții și vieții sale.
O vorbă din popor spune: Ce ți-e scris, în
frunte ți-e pus. O replică dintr-unul din cele
mai izbutite spectacole de teatru din anii ‘80 -
Karamazovii, în regia lui Dan Micu - mă face
să cred, o dată mai mult, că omul poartă cu
sine mereu ceea ce va deveni. Că, în chip
tainic, întâmplările (cel mai adesea dramatice
și violente) îl pot ajuta să se descopere în chip
nebănuit. M-aș opri acum la o singură secvență
din acest spectacol. Karamazov-tatăl (George
Constantin) îi întreabă pe doi dintre fiii săi
dacă există nemurire. Îl întreabă mai întâi pe
nihilistul Ivan (Alexandru Repan), care - pe un
ton sec - îi răspunde că nu. „Dar diavolul?”
„Nici el”. Se întoarce atunci asupra fiului său
mai mic, neprihănitul Alioșa (Dragoș Pâslaru),
care, drept răspuns, strigă: „Există! Există!”.
Însuflețit de acest „Există!” și-a construit
Dragoș Pâslaru toate personajele din teatru și
film2, începând - pentru mine - cu milițianul
din O lacrimă de fată (regia: Iosif Demian). Au
urmat: șeful „echipei de intervenție” din
Concurs, banditul dubios din Pruncul, petrolul
și ardelenii (regia: Dan Pița), actorul din
Secvențe (regia: Alexandru Tatos), tânărul
introvertit din Singur de cart (regia: Tudor
Mărăscu). Dar și rolurile din Ochi de urs
(regia: Stere Gulea) și Umbrele soarelui (regia:
Mirea Veroiu), unde joacă tineri surprinși în
plin proces de „recuperare morală”. Rolul din
Să mori rănit din dragoste de viață (1983) - un
legionar - avea să-l pregătească pentru întâl-
nirea crucială cu personajul Horia Sima din
Drumeț în calea lupilor. Filmul lui Constantin
Vaeni a ieșit pe ecrane abia în primăvara lui
1990 (fusese turnat în 1988), în preajma
primei campanii electorale din România post-
comunistă. Era perioada mitingurilor de
protest din Piața Universității, iar Dragoș
Pâslaru juca un rol important în acele manifes-
tații, unde era una din figurile cele mai respec-
tate. A urmat mineriada, în 13-15 iunie 1990.
În acele zile circulau prin centrul Bucureștiului
tot felul de poze și afișe cu actorul îmbrăcat,
pentru rolul din filmul lui Vaeni, în Horia
Sima. Ceea ce s-a întâmplat apoi a fost o expe-
riență-limită, o coborâre în infern. În docu-
mentarul lui Stere Gulea (produs de Lucian
Pintilie), Piața Universității-România, actorul
avea să spună că nu și-a putut imagina nicio-
dată cum oamenii pot aduna în ei atâta ură și
barbarie. Se referea la un bătrân (aprig apără-
tor al acalmiei la care făcea apel noul regim)
care îl lovea până la desfigurare pentru vina,
imaginară, de a fi... legionar3.
Dragoș Pâslaru
Oscar Wilde (citat de Nicolae Steinhardt în
Primejdia mărturisirii) spunea că „iureșul vieții
cotidiene ne împiedică să intrăm în contact cu
realitatea” și că „i-au fost necesari ani de
închisoare, de izolare si singurătate pentru a
putea să stea față către față cu realitatea”. Și a
mai adăugat: „Se întâmplă în relația dintre ins
și realitate ceea ce se întâmplă cu oricare din-
tre noi când într-o mulțime de oameni zărim
figura unui prieten. Îmbulzeala cea mare ne
împiedică să ne apropiem de el și piere din
raza noastră vizuală, se pierde în mulțime, ni
se ascunde”. Pentru actorul Dragoș Pâslaru,
vara anului 1990 a fost, poate, adevăratul con-
tact „față către față” (atât cât e omenește posi-
bil în această viață) cu realitatea. A mai jucat
în câteva filme (A unsprezecea poruncă de
Mircea Daneliuc, Balanța și O vară de neuitat
de Lucian Pintilie, Șobolanii roșii de Florin
Codre, Femeia în roșu de Mircea Veroiu), iar
apoi - cu filmul lui Alexandru Maftei, Fii cu
ochii pe fericire - și-a luat adio (adică a Dieu)
de la platourile de filmare și de la scenă, pen-
tru a răscumpăra timpul prin rugăciune la
mănăstire și, mai recent, la schit. Într-un fel, a
aplicat soluția lui Soljenițân (citat de Nicolae
Steinhardt în Jurnalul fericirii) pentru ieșirea
dintr-un spațiu totalitar: individul se salvează
prin „moartea consimțită”, prin „luarea unei
hotărâri ce implică ruperea definitivă cu trecu-
tul”. Dar și prin felul în care își gestionează
suferința. Pentru Dragoș Pâslaru, ea a fost și
este „prilejul chemat să-nalțe mersul,
cunoștința”, imboldul ce „schimbă la față argi-
la, o schimbă în duh ce poate fi pipăit, duios,
cu știință” (Lucian Blaga). Viețuirea sa din
clipa în care va fi ales să pună un nou hotar
vieții este foarte asemenea poemului blagian
Laudă suferinței: „Tată, carele ești și vei fi, nu
ne despoia, nu ne sărăci,/ nu alunga de pe
tărâmuri orice suferință./ Alungă pe aceea
doar care destramă,/ dar nu pe-aceea care
întărește/ ființa întru ființă./ Fă ca semenii
noștri,/ de la oameni la albine,/ de la-nvingă-
tori la biruiți,/ de la-ncoronați la răstigniți, să
ia aminte/ că există pretutindeni și această
suferință,/ până astăzi și de-acum înainte/ sin-
31
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
30
Black Pantone 253 U
gura legătură între noi și Tine.”
Culi Ursache, personajul pe care Dragoș
Pâslaru l-a jucat în filmul lui Stere Gulea, a
ales izolarea la o cabană. Acolo își înțelegea,
ierta și - prin înduhovnicirea sa progresivă -
exorciza viața. Atunci și acolo, la porunca
Pustnicului, răul (ochiul de urs, adică „însuși
Necuratul”) era biruit. Schitul unde viețuiește
acum Dragoș Pâslaru, devenit acum ieromo-
nah, este în mijlocul naturii. Codrii care, la
Ochi de urs, erau platou de filmare, i-au
devenit casă și prieten nedespărțit. Aici, într-o
chilie izolată din Munții Căpățânii, Dragoș
Pâslaru aka Monahul Valerian4 a ales să se
curețe de păcate prin post și rugăciune, să
caute comoara cea mai de preț pentru un om:
împăcarea cu sine. Metamorfozele sale
amintesc oarecum de relatările din vechime
despre actori care, în primele veacuri de
creștinism, interpretau creștini, pentru ca, la
sfârșitul reprezentației, să refuze a ieși din
pielea și costumul personajului, cu prețul mar-
tiriului.
Am văzut întâia oară Ochi de urs pe la
începutul anilor ‘90, când am recuperat pelicu-
la dintr-un depozit în care fuseseră aruncate
sute de role de celuloid la grămadă, ca într-un
fel de cimitir al filmelor. Primisem dezlegare
de la mai marii difuzori ai filmului din cetate
și - peste măsură de încântat - am început să
mă scufund în mormanele de role, să le
sortez, să le ordonez, să le potrivesc pentru a
fi, mai apoi, proiectate într-o sală de cinema.
Filmul are atmosferă, iar replicile personajelor
- poate prea explicite, prea „demonstrative”:
„Așa e rânduiala lumii, ca omul să nu trăiască
singur nici după dureri năprasnice”, „Cu vre-
mea se pune între noi și morții noștri nu
numai moartea, ci și viața”, „De când i-a murit
nevasta și-a întors fața de la viață”5 ș.a.m.d -
păstrează muzicalitatea limbajului sadovenian.
Revăzut, Ochi de urs devine, tot mai deslușit,
expresia tămăduirii unui om de o „vrăjmășie”
care „s-a stârnit” asupra sa. Moartea nevestei
de pădurar e „moartea Euridicei, care are ca
efect coborârea lui Orfeu în infern - în cazul
nostru un infern interior” (Alexandru
Paleologu). „Mai bine te făceai tu popă!”, îi
spune lui Culi mama sa iubitoare (Sofia
Vicoveanca, actriță de film și în Vânătoare de
vulpi și Casa din vis), adăugând că dacă era
popă, locuiau la oraș, nu în creierii munților,
unde nu găsești niciun doctor la nevoie. Culi
nu s-a făcut popă nici în nuvela sadoveniană,
nici în filmul lui Stere Gulea. Interpretul său
însă, actorul Dragoș Pâslaru („o figură de o
sobrietate foarte potrivită cu personajul, iar
tăcerile și încordarea pe care le joacă sunt toc-
mai cele necesare” - Alexandru Paleologu), și-a
început drumul spre isihie (spre despătimire)
la începutul anilor ‘90, fiind pe rând: frate de
mănăstire, monah, pustnic, iar acum preot
(ieromonah).
Din când în când, viețuirea unui pustnic
devine subiect de tabloid. Cei care se grăbesc
să-i comenteze devenirea uită însă un detaliu
esențial: anume, că acela care-și asumă identi-
tatea de monah caută a-și desfășura viața
numai în prezent, netulburat nici de amintirea
trecutului, nici de grijile pentru viitor. De alt-
fel, o mare parte din breaslă (și nu numai) îi
privește cu destulă circumspecție (amestecată
cu un soi de compătimire pentru împrejurările
de suferință și disperare prin care va fi trecut
în timpul mineriadei din 1990) devenirea lui
Dragoș Pâslaru. Este, pentru mulți, o „nebu-
nie” ce nu poate fi nici explicată, nici lămu-
rită. Tot astfel cum „nebunia” convertirii evreu-
lui Nicolae Steinhardt nu putea fi decât pricină
de sminteală pentru toate de rudele de sânge
ale acestuia, după îmbisericirea sa. Steinhardt:
„Ce-aș fi fost fără nebunia mea? Aș fi înneb-
unit!”
Puțini pot ori sunt pregătiți să înțeleagă
fericita întristare și transformarea lăuntrică a
celui căruia i se descoperă viețuirea cea după
Hristos, prin ascultarea - evident, de bună voie
și nesilit de nimeni - de un părinte
duhovnicesc. Pentru Dragoș Pâslaru, plecarea
din lumea teatrului (și din lumea laică) a
însemnat nu o fugă, ci o treptată regăsire de
sine: împlinirea unei meniri pe care, poate, a
întrezărit-o când a fost Alioșa (în Karamazovii)
sau Culi (în Ochi de urs) sau Veanu (în
Umbrele soarelui). Pentru ieromonahul de
acum, fiecare clipă din zi este dedicată
rugăciunii, adică existenței „pe verticală”, în
care orice ieșire din ritm și orice distracție
(abatere de la calea monahală aleasă) poate fi
fatală. Numai așa, călăuzit de exemplul
personal al unui avvă (un părinte duhovnic
sporit în viața duhovnicească), a putut -
asemenea lui Nicolae Steinhardt și atâtor alți
cuvioși de-a lungul vremii - să ierte violența,
barbaria și sălbăticia pe care le-a cunoscut pe
propria piele, în zilele fierbinți de la mijlocul
lui iunie 1990.
Și încă ceva. Puțini știu că Biserica
Ortodoxă îl sărbătorește acum, la 14
decembrie, pe Sfântul Mucenic Filimon, cel
„de credință elin și cu meșteșugul comediant”,
la inițiativa lui Dragoș Pâslaru, pe când era
frate de mănăstire la Frăsinei. Datorită
meseriei pe care a îmbrățișat-o, Sfântul Filimon
a fost ales ocrotitorul actorilor și al creatorilor
de spectacole. Slujba de recunoaștere a
Sfântului Mucenic Filimon ca ocrotitor al celor
care se îndeletnicesc cu teatrul a fost săvârșită
la 25 iunie 1995.
Note:
1 K T	V	A VAX	1
1	Nu văzusem încă Meandre și 100 lei de
Mircea Săucan, și nici filmele lui Mungiu 4 luni, 3
săptămâni și 2 zile și După dealuri. Peste ani,
aveam să descopăr că și Monahul Nicolae
Monahul Valerian
Steinhardt, monah fiind, a iubit și a scris la
superlativ despre filmul lui Pița (în volumul Critică
la persoana întâi, articolul „Fiul echipei”).
2	Crezul actorului Dragoș Pâslaru avea să fie
rezumat într-un interviu apărut în revista „Teatrul”
din aprilie 1988: „Din păcate pentru noi, această
meserie cuprinde mai mult eșecuri decât reușite. Și
cred că e normal să fie așa, mai mult decât
normal, e adevărat să fie așa. Altfel, ar putea
însemna că ne-am „instala" în perfecțiune. Iar
perfecțiunea e, într-un fel, un lucru monstruos.
Poți lupta să-l obții, îl poți atinge uneori, dar ar fi
neomenesc să poți rămâne mereu „în" el. La fel
cum nu poți trăi mereu în tensiune. Dar, de fapt,
în legătură cu asta, în meseria noastră există un
paradox, unul mai mult. Teribilă și istovitoare aici
nu e tensiunea pe care ți-o cere pătrunderea în
personaj și în lumea lui, ăsta e un lucru minunat
și miraculos, de care au parte foarte puțini
oameni: să faci să trăiască, să existe ceva ce nu
există, și să-i faci pe alții să creadă în această
existență. Nu, teribil este ce se întâmplă pe urmă,
după spectacol, când, după ce ai fost Alioșa
Karamazov, trebuie să te întorci la lumea reală,
care, oricât de minunată, te scoate din lumea
mirifică a artei.”
3	„A fost prins și bătut cu bestialitate de
mineri în dimineața zilei de 14 iunie. Atunci, în
acele momente - scrie Răzvan Bucuroiu în Lumea
credinței - a văzut moartea cu ochii, fiind adus în
moarte clinică în urma loviturilor de ciomag
primite în fața Universității. După ce a ieșit de la
Spitalul de Urgență, întrebat de un jurnalist
despre suferința și jertfa sa civică, Dragoș Pâslaru
a răspuns: Erou, eu?! Adevărații eroi sunt doar cei
de sub iarbă...”
4	În Cum vă place, spectacolul Teatrului
Nottara din București (regia: Dan Micu, muzica:
Vasile Șirli) de la mijlocul anilor ,80, Dragoș
Pâslaru cântă. Ascultam o secvență din coloana
sonoră a acelei montări, alături de fiul meu,
Theodor, care atunci avea șapte ani. A înțeles
destul de repede că interpretul cântecului „Ce fel
de ochi mi-a dat iubirea?” (pe versurile unui sonet
shakespearean) este Dragoș Pâslaru. A înțeles, la
fel de bine, că atunci când urcăm în vizită la schit,
ne tot întâlnim cu un monah pe nume Valerian. A
sesizat că între acesta și Dragoș Pâslaru ar fi o
legătură. Pentru că în acea vreme s-a întâmplat să-i
vorbesc fiului meu despre sinonime și antonime,
întrebarea sa (ce ascunde - involuntar? - nebănuite
adâncimi de gând pe care mulți „oameni mari” nu
le pot recunoaște) a fost și n-a fost surprinzătoare:
Tata, numele Dragoș Pâslaru și Monahul Valerian
sunt sinonime sau antonime?
5	Dragoș Pâslaru: „Și Culi tace mereu, ca Alioșa
Karamazov. Dar Alioșa tăcea dintr-o prea clară
înțelegere a lucrurilor, i se părea cuvântul de pri-
sos, în timp ce Culi nu înțelege ce se întâmplă;
tăcut și încrâncenat vrea să-i dea de capăt răului ce
a pus stăpânire pe el. El simte multe lucruri a
căror explicație îi scapă. Și cred că ăsta-i lucru
foarte greu de jucat. Oricum, personajul mi-a
transmis spaima și neliniștile lui.”
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
31
Black Pantone 253 U
in memoriam
Sic transit...
Vasile Radu
n urmă cu mai mult de un an, prin
rumoarea difuză, ușor ipocrită,
deconcertantă, a confraților prezenți la
vernisajul expoziției lui Viorel Mărginean de la
Academia de Studii Economice din București,
discursul lui Dan Hăulică își găsea cu greu
cadența și ecoul. Solemnitatea momentului era
grav afectată de nerăbdarea indigestă a tinerilor
prea puțin impresionați de verbiajul erudit,
afectat, parcă, al vorbitorului, participanții
fiind prea mult preocupați să se salute cordial
și zgomotos între ei de parcă acel moment era
creat special pentru zâmbete cu subînțeles și
ochiade de la distanță. Statura însăși a
vorbitorului părea că se îndepărtează de
vibrația mulțimii și nu participă la acest
contact cu recunoscuta lui vigoare colocvială.
Bătrânul retor continua să aplice cu eleganță sa
proverbială lecția marii sale culturi, glosând
ideile spectaculoase, „răsfoind” cu abilitate
lecturile miraculoase din cabinetul său spre
nerăbdarea zgomotoasă a unui public prea
puțin educat sau înarmat cu politețuri
convenționale. Acest „monstru sacru” al ideilor
cărturărești avea peste 80 de ani și timpul... nu
mai avea răbdare! Părea un Lorenzo de Medici
aflat în plină criză de autoritate, subminat de
insurgența obraznică a nepoților cocoțați pe
genunchi lui pentru a-l trage de mustăți...
Prin anul 1962 tânărul Dan Hăulică, aflat la
mirabila vârstă de 30 de ani, părea la fel de
hotărât să aplice lecția deconcertantă a tinerilor
de azi „octogenarului” de atunci Constantin
Baraschi: modernitatea și vigoarea judecăților
sale au produs o schimbare profundă în felul
de-a gândi al lumii artei românești de atunci,
iar autorul, Constantin Baraschi, și-a văzut
proiectul monumentului închinat lui Eminescu,
întâi amânat, apoi respins de opinia influențată
a judecătorilor. Macheta monumentului, nu
lipsită de amplitudine clasică, s-a ruinat prin
depozitele Primăriei bucureștene, iar autorul,
înfrânt sufletește, a murit la scurtă vreme după
aceasta, plătind astfel, el însuși, propriile sale
păcate din tinerețe. Făcea încă victime
înfricoșătoarea „critică de direcție”!
În ambianța de azi notele disputei nu mai
ating expresii atât de acute, suficient de aspre
însă, ca, prin indiferența lor mascată, să
erodeze pozițiile de autoritate câștigate cu
atâta trudă și subtilitate dilpomatică timp de
decenii de celebrul vorbitor. Nu îndrăzniseră să
adopte astfel poziții criticii consacrați precum
Petru Comarnescu sau Eugen Schileru, necum
cei mai exasperați de trecutul imediat precum
Radu Bogdan sau Dan Grigorescu.
Cum-necum, Dan Hăulică dobândise o
notorietate și recunoaștere substanțiale,
devenind, axiologic vorbind, ocupantul
privilegiat al locului de referință printre
judecătorii artelor românești contemporane. În
timp, el a câștigat o justificată recunoaștere și
apreciere internaționale. A fost ales președinte
de onoare al Asociației Internaționale a
Criticilor de Artă, președinte al Consiliului
Audiovizualului Mondial pentru Editări și
Cercetări de Artă, al Ligii Culturale România-
Franța, membru al Academiei Europene de
științe, Litere și Arte, al Societății Europene
pentru Cultură, membru corespondent al
Academiei Române. Dar devenise, el însuși, un
„Lorenzo Magnificul” (cu acest epitet
descalificase lucrarea lui Constantin Baraschi)
prea puțin apreciat de publicul nou pentru
aparența sa ecvestră. „A plătit” această aprigă
naivitate cu un insucces răsunător în tentativa
sa de-a participa la alegerile pentru Parlamentul
României din 1990, deși prezența sa ubicuă pe
ecranele televizoarelor din acea vreme părea să-
l îndreptățească pentru o astfel de opțiune.
Că lucrurile n-au stat tocmai așa a dovedit-o
un alt episod substanțial din viața lui Dan
Hăulică. Prin anii 2001-2002, după ce ani de
zile fusese ambasador al țării noastre al
UNESCO, câștiga teren perspectiva
ireverențioasă a înlocuirii sale cu un alt
personaj al artelor favorizat politic. O reacție
vehementă și aproape unanimă a întregii
comunități artistice s-a produs în sprijinul său.
O pleiadă întreagă de oameni de cultură, critici
și artiști săriseră în sprijinul „condotierului” de
altă dată care veghease aproape cu patetism la
menținerea integrității europene a culturii și
artelor românești în vremurile de restriște ale
ultimei jumătăți a secolului trecut.
Dan Hăulică a rămas apreciat ca un un
spadasin al cuvintelor, un muschetar
„florentin”, evoluând însuflețit pe fundalul
scenografic al cărților sale, deprins cu rutina
academică atât de prețuită altadată, un
„albatros” al zborurilor livrești care pășește
marțial prin confuzia cotidiană, un contrapunct
idealist de neînțeles pentru lumea jalnică a
experiențelor publice actuale. Mi-l imaginez -
supremă perplexitate - jongleur al ideilor,
evoluând prea calm, prea clasic, prea
demonstrativ în fața unor parlamentari miopi,
prea... de la țară.
Cuvintele lui sunt singurele care pot fixa
genul proxim și diferența specifică a abilităților
sale, devenind mereu altceva cu diabolică
surpriză intelectuală, așa cum s-a văzut pe sine
însuși cu prilejul vernisajului expoziției pe care
Silvia Radu a deschis-o în anul 2003 în incinta
nou restauratei bisericii de la Herina (Bistrița):
„...și nu mă simțeam, la rândul meu, culpabil
de vreo scandaloasă uzurpare, când, oficiind
vernisajul expoziției, pe treptele corului,
înfruntam răcoarea zidurilor înfășurat în roșul
carnavalesc al unui amplu șal, care mă
cuprindea precum o pelerină. De fapt, chiar
dacă nu rosteam troparele cuvenite îngerilor și
nu-i proslăveam prin Imnul Trisaghion, ca în
liturghia bizantină, prezența lor în miezul
inspirației actuale a sculptoriței ne inducea
oarecum o stare de spirit. Era, cred într-o
duminică, sărbătoarea inaugurării noastre, la
culmea unde ritul european, se știe, își
introduce credincioșii prin slujbe anume
rânduite, vecernia, mai ales, în disponibilitatea
zilei care va urma, nu o zi tristă - „blue
Monday”, cum o voiesc leneșe superstiții -, ci
lunea dedicată tocmai îngerilor, ca mijlocitori
ai cerescului.”
Și, în mirarea mea fără margini, l-am văzut
deodată pe vorbitor plutind în zbor alături de
Cristinel, celălalt înger cu care se ținea de
Dan Hăulică
mână, nu prin ceața și ploaia demoralizante ale
orașului „în care plouă de trei ori pe
săptămână” ci, zburând, „ținându-se de mână”.
și, că noi, ceilalți, restul suntem „jucăriile
stricate” care nu mai au nici măcar deprinderea
afectoasă de-a evolua, ținându-se de mână.
Criticul se decisese, după cum el însuși
hotărâse, să aleagă „calea sinuoasă” - în
închipuirea lui Paul Claudel „calea cea mai
scurtă pentru ochiul Domnului” - vorbind
despre învolburarea talentului său inalienabil,
inaccesibil celor mai mulți dintre noi.
Dan Hăulică (n. 7 februarie 1932, Iași -
d. 17 august 2014, București) a fost eseist
literar și critic de artă. Membru corespondent
al Academiei Române (1993). Redactor-șef,
pentru o lungă perioadă de timp (peste 30 de
ani) al revistei de literatură și cultură universală
Secolul 20, etalon de valoare cultural-artistică,
recunoscută ca atare de mediile culturale
românești și internaționale. Președinte al AICA
(Asociația Internațională a Criticilor de Artă),
ales în 1991. Președinte al CAMERA (Consiliul
Mondial pentru Editarea și Cercetarea Artei),
ales în 1986. La data de 31 iulie 1990 Dan
Hăulică a fost numit ambasador, delegat
permanent al României pe lângă UNESCO,
calitate pe care a păstrat-o neobosit, până la
sfârșitul vieții.
Scrieri (selecție): Peintres roumains, I-II
(Paris, 1965); Critică și cultură (București,
1967); Brâncuși ou l'Anonymat du genie
(București, 1967); Geografii spirituale
(București, 1973); Nostalgia sintezei (București,
1984); Dimensiuni ale artei moderne
(București, 1992).
■
3
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Before Elvis...
■ RiCo
Ironia sorții face ca autorul, care încearcă să
descrie modul în care a evoluat muzica
populară din Statele Unite în secolul XX,
să fie austriac la origini. Larry Birnbaum a
crescut la New York City și a lucrat timp de
35 de ani în domeniul muzical, ca redactor
pentru Downbeat, Spin, Pulse și The Village
Voice, fiind, în ultimii ani, redactor șef la o
editură și la revistele Global Rhythm (de
world music) și Ear (de new-music).
Scopul declarat al acestei lucrări este de a
dovedi faptul că genul rock'n'roll a evoluat
din scena muzicii de culoare a jazului anilor
1930 (și nu din muzica country sau blues,
după cum ne spune mass media și industria
muzicală din ultima jumătate de secol).
Extrem de modest, Larry Birnbaum încheie
volumul The definitive study of rock music
has yet to be written (adică, studiul definitiv
al muzicii rock urmează să fie realizat de
către cineva dintr-o generație care va urma)^
dar proiectul autorului conține 36 de pagini
dedicate doar bibliografiei.
Before Elvis - The Prehistoiy of
Rock’n’Roll (Scarecrow Press/Rowman &
Littlefield Publishing Group, 2014) acoperă o
perioadă de timp începând cu muzica înregis-
trată din anii 1890 până în 1959. Pornind de
la exemplificări concrete ale muzicii populare
a pionierilor albi din Statele Unite și muzica
sclavilor africani (cu care se întâlnesc aici în
secolul XVIII), cartea documentează influ-
ențele acestor melodii până în prezent (2012),
pornind de la artiștii activi din anii ‘30-’40
(care se mai află printre noi) și până la for-
mațiile tinere de actualitate care au fost influ-
ențate de aceste ritmuri sau versuri.
Munca de o viață a lui Larry Birnbaum
este efectiv incredibilă. Călătoria muzicală ne
poartă din plantațiile lucrate de sclavi (și bis-
ericile înființate pentru ei) în secolul 19, și
notele înregistrate pe cilindri de ceară și plăci
de ebonită în secolul 20 - până la compoziții
care nu au reușit încă să fie trecute în format
digital în secolul 21. Autorul s-a implicat în
meseria lui mai mult decât doar la un nivel
mediocru de a mai asculta muzică și în tim-
pul liber sau de a audia albume în scop profe-
sional pentru slujbă, studiind atent transfor-
marea în timp a frazelor, versurilor, rimelor,
structurilor de melodii specifice fiecărui gen
muzical, notele, secvențele de ritmuri și
armonii care au condus la siajul de influențe
care ne afectează curentele actuale - și altele
uitate o dată cu trecerea timpului.
Larry Birnbaum pune un accent deosebit
pe istoria unor melodii care au fost chinte-
sențiale pentru ceea ce considerăm că a fost
revoluția muzicii rock în cursul secolului XX.
Deși mi-a luat aproape un sfert din carte
să înțeleg stilul de a scrie al autorului, mi-a
plăcut cum se prezintă biografiile artiștilor,
trecerile realizate de Larry Birnbaum fiind și
subtile și (crono)logice pe parcursul cărții.
Terminând recent volumul, de abia aștept să
reiau din nou materialul, pentru a parcurge
mai atent informația despre artiștii prezentați
la începutul cărții, la adresa cărora se fac
referințe ulterior. Este extrem de interesant
cum o carte de istorie reușește să fie transfor-
mată într-o poveste cu tematică. Urmând capi-
tolele de-a lungul deceniilor prezentate, unora
le va fi dificil de urmărit istoria, deoarece nu
respectă desfășurarea obișnuită, monotonă, a
dicționarelor enciclopedice cu care am intrat
în contact și cu care ne-am obișnuit de-a lun-
gul anilor, fie că e vorba de cărțile românești
semnate de Daniela Caraman-Fotea,
Illustrated Encyclopedia of Rock (1993) sau
seria de volume The Guiness Who’s Who of...
ale unor genuri clar delimitate (1994)...
Fiecare pagină își are un rost în descrierea
fenomenului muzical din SUA în prima jumă-
tate a secolului trecut.
Pe lângă artiștii de succes din vremuri
apuse, care sunt promovați și în prezent pe
compilații de șlagăre sau prin preluările care
reapar sporadic în topurile actuale, Larry
Birnbaum ne prezintă un LUNG îndreptar a
unui catalog extins de eroi îngropați de istoria
prezentată dintr-un unghi din care am rămas
cu impresia că muzica rock’n’roll s-a dez-
voltat strict din împletirea genului blues cu
muzica country. Autorul dezgroapă și descrie
în detaliu scenele muzicii hokum, swing,
rhythm and blues, boogie-woogie, doo-wop și
jump blues, pe lângă multe alte genuri colat-
erale, pentru a ajunge la rădăcinile adevărate
ale rock’n’roll-ului.
Parcurgând cartea, înțelegem faptul că
rhythm and blues s-a transformat treptat în
rock’n’roll cu mulți ani înainte ca tinerii albi
să aprecieze noile ritmuri, iar la momentul în
care albii au început să danseze pe aceste
note, muzica de culoare a făcut o cotitură
importantă spre muzica soul, evoluând ulteri-
or în direcțiile disco și rap, în timp ce muzica
comercială a albilor, mult diluată de către
normele impuse de industrie, a ajuns prin
experimentele unor artiști inovativi să atingă
noi apogee rebele în anii ‘60 prin muzica psi-
hedelică, în anii ‘70 prin muzica punk, în anii
‘80 prin muzica heavy metal și în anii ‘90
prin muzica grunge.
Altă concluzie controversată a autorului îl
prezintă pe Elvis Presley ca fiind un copil
pasionat de balade pop-country, obligat de
echipa din spatele brand-ului său să inter-
preteze melodii mai ritmate, pentru a avea
impactul scontat pe piață.
Little Richard, în schimb, are cel mai mare
impact sonor pe muzica rock’n’roll.
Un aspect negativ al cărții poate fi graba
autorului spre final de a prezenta o serie prea
mare de genuri și artiști într-un număr prea
mic de pagini (comparativ cu cantitatea și
amplitudinea subiectelor acoperite în primele
trei sferturi de pagini). Aceleași genuri și
aceiași artiști de la final însă nu prezintă o
importanță atât de mare pentru dezvoltarea
genului rock, cât pentru evoluția diversității
ulterioare a subgenurilor. Astfel, muzica rock-
’n’roll rămâne de actualitate, în ciuda trecerii
timpului.
Din punct de vedere al standardelor anului
2014, consider că dacă reușești să parcurgi
această lucrare, nu ai nevoie să răsfoiești altă
carte pe această temă. Totodată sunt sigur că
odată cu trecerea anilor, șansele sunt din ce
în ce mai mici ca altcineva să se documenteze
la fel de bine asupra subiectului (iar acest
lucru se va putea întâmpla numai în momen-
tul în care TOATĂ muzica înregistrată de-a
lungul istoriei va fi urcată pe iTunes).
Această carte este indispensabilă celor care
caută să se documenteze cât mai bine asupra
fenomenului muzical al secolului 20, celor
care vor să cunoască cât mai multe despre
rădăcinile muzicii rock și audiofililor care
caută o părere documentată despre unde se
situează maeștrii
jazzului în schema evoluției muzicale.
Before Elvis - The Prehistoiy of
Rock’n’Roll de Larry Birnbaum este o operă
de artă și consider că poate fi studiul defini-
tiv al muzicii jazz, rhythm and blues și rock-
’n’roll, foarte necesar și util consumatorilor,
colecționarilor și producătorilor.
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Gardienii galaxiei
Lucian Maier
Un om se instituie drept super-erou fără să
aibă puteri speciale - e o idee pe care
James Gunn o tratează cu umor și cu o
evidentă apropiere de lumea comics-urilor în
lungmetrajul său de debut, Super (2010), într-o
perioadă în care (abia) începeau să apară în presa
americană faptele de vitejie ale unui Phoenix
Jones sau ale lui Red Dragon și cu un timp
însemnat înainte de apariția unei Chinese Redbud
Woman pe străzile Beijingului. Probabil că
inocența unei asemenea idei, capacitatea autorului
de a acoperi cu un umor cald o dramă (a lui
Frank Darbo, părăsit de soție), dar și știința de a
fi acid atunci cînd e cazul (James Gunn's PG
Porn) au stat în spatele chemării lui James Gunn
la cîrma unei noi francize - Guardians of the
Galaxy -, care-și are originea în mitologiile
Marvel, în seria omonimă publicată din 1969 pînă
la mijlocul anilor ’90, cu un restart în anul 2008.
Rocket Raccoon (nume inspirat de piesa
Rocky Raccoon a celor de la Beatles) e un raton
antropomorf, rezultatul unei investiții digital-
genetice în animal, un fel de Crash Bandicoot de
pe PlayStation, hoțoman în privire și tactician de
elită, așa, ca Ronnie O’Sullivan la masa de
snooker; Groot e un Pinocchio dintr-o galaxie
foarte foarte îndepărtată, un umanoid-copac,
foarte sensibil, dar cu un vocabular redus;
Gamora e o extraterestră verde (spre deosebire de
Avatar, unde Zoe Saldana, actrița care o
interpretează, era albastră), bună cunoscătoare a
mișcărilor specifice artelor marțiale; Drax e un fel
de Hulk, cu o inimă și mai mare, iar Star-Lord
(Peter Quill, după certificatul de naștere de pe
Terra) - cel care va ajunge conducătorul echipei
de gardieni - e un jumătate-om bun la toate.
Împreună sînt "guardians of the galaxy” și au ca
țintă protejarea lumii (terestre și extraterestre) de
prezența Răului.
Cu un scenariu ingenios (scris de James Gunn
și de Nicole Perlman, aflată la debut), plin de
replici brici, Guardians of the Galaxy este prima
super-producție hollywoodiană la care aș fi vrut
ca secvențele de acțiune brută să dureze mai
puțin, încît să fie ceva mai mult loc pentru
șezătorile personajelor. Guardians of the Galaxy
este blockbuster-ul în care ne aflăm în cel mai
înalt grad în era postmodernă. Spre deosebire de
Transformers sau Captain America, Batman sau
Superman, unde calitatea de erou pe care o au
protagoniștii este dificil de pus sub semnul
întrebării, aici nimeni nu are un statut inatacabil
și nimeni nu-și depășește de prea multe ori
poziția de looser creditat de autor și de spectator
just for fun. Gardienii sînt un fel de Powerpuff
Girls din Death Proof, care activează în spațiul
extra/terestru vizibil și în Star Wars. Dar dacă în
Star Wars totul era pe bune, aici avem un
exercițiu CGI în care au fost reciclate idei și
personaje emblemă din istoria proiectelor space
opera și din cultura jocurilor video, personaje
trecute toate prin ingeniozitatea narativ-omagial-
ironică a lui Tarantino (prezența spirituală a
acestuia se simte și în felul în care muzica adusă
în film, diverse șlagăre ale anilor șaizeci, devine
un raport asupra acțiunilor personajelor), cu fapte
de vitejie redate cu bucuria și flerul unui tînăr
care descoperă jucăriile science-fiction Lego după
lupte astronomice pe cîmpiile din Halo, la lumina
felinarelor electrice din Half-Life.
Stilul je m’en fiche-ist-inteligent al filmului
poate fi observat în felul în care Gunn pastișează
drama clasică hollywoodiană în note sarcastice
(în debutul filmului, Peter își întîlnește mama
aflată pe patul de moarte, într-un spital oncologic;
imediat, micuțul e răpit de un OZN în timp ce
alerga în proximitatea spitalului, urlîndu-și
durerea); spre finalul filmului, parodic (la adresa
ideii că în spatele oricărui om care se caută
există momente marcante, cu o încărcătură
emoțională negativă), - Gunn oferă o replică
împăciuitoare: atunci cînd Gamora îi întinde mîna
lui Peter pentru a crea hora care îl va salva pe
acesta din urmă de la moarte, el o vede pe mama
sa întinzîndu-i mîna, într-o secvență ce amintește
de Nașterea lui Adam, pictura lui Michelangelo.
Acestea sînt motivele pentru care Guardians
of the Galaxy merită văzut. Ele fac să treacă ușor
secvențele de luptă acerbă, cu zăpăceala lor
specifică, în care ecranul e inundat de lasere, în
care nave spațiale gonesc de la stînga la dreapta,
de jos în sus, dinspre ecran spre proiector (dacă
vedeți filmul în 3D) și în care bubuiturile și
piuiturile îți fac urechile să fîlfîie.
■
colaționări
Robin Williams pe vremea lui Garp
Alexandru Jurcan
Câți ani avea Robin Williams în 1982, când
a apărut filmul Lumea văzută de Garp de
George Roy Hill, după romanul lui John
Irving? Vreo 31, deoarece s-a născut în 1951.
Deocamdată vrem să uităm ce s-a petrecut în 11
august, anul acesta, la Tiburon, în California.
Preferăm vitalitatea personajului Garp, directețea
interpretării, tinerețea atipică, abordând acel
zâmbet alunecând spre o tristețe misterioasă.
John Irving s-a născut în 1942. A fost antrenor
de lupte, profesor universitar, actor, prozator,
scenarist. În romanul Lumea văzută de Garp
scriitorul e preocupat de portretul unei feministe
excentrice - Jenny Fields - al cărei băiat din flori
(Garp) luptă să devină un scriitor de succes, doar
că se izbește involuntar de popularitatea mamei,
care va sfârși tragic pe frontul acerb al
feminismului dezlănțuit. Joacă în film Glenn
Close (primul ei rol) , Mary Beth Hurt, ba chiar
regizorul Hill, în rolul episodic al pilotului.
Jenny dorea un copil, dar un soț, nu. A
profitat de un soldat muribund... violându-l
într-un fel. Garp, copilul, avea fobiile lui, însă le-a
domesticit și a devenit familist. lată-l jucându-se
cu copii lui, numindu-se TS, adică „teribil de
sexy” ori - după preferință - „teribil de trist”.
Enervat de câinele vecinului, Garp vindicativul îl
mușcă de ureche. Unul din băieții lui Garp, după
luptele pe iarbă, se plânge că „voi muriți mereu,
eu nu mor niciodată”. Să spun cinstit: filmul e
cam reductiv, adesea șablonard, numai că empatia
vine dinspre Robin Williams. Am văzut. lumea
de-acolo prin interpretarea lui ofertantă.
Admirând melanjul de burlesc filtrat, atipic și de
exuberanță depasionalizată. Acolo în final, Garp
rănitul zboară cu elicopterul spre spital. Surâde în
brațele soției, șoptind: „Zbor, Helen!”. Deodată
mi-a venit în minte ziua de 11 august de-acum,
când Robin s-a spânzurat cu o curea, după ce și-a
crestat încheietura mâinii. De ce? - s-a întrebat
lumea. Un om cu o carieră impresionantă, cu
Robin Williams
bani, glorie etc. Misterioase sunt căile Domnului.
Nu putem ști cum era lumea văzută de Robin
Williams, redusă acum la tăcere.
■
34
TRIBUNA • nr. 288 • 1-15 septembrie 2014
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember cinematografic
The King of Cool
Ioan Meghea
Prin anii ’70, în micul meu orășel
ardelenesc, îmi începusem meseria de
lucrător cu „pădurea”. Da, devenisem un
tânăr inginer și credeam că lucrul ăsta va fi
începutul și cândva, mai încolo, mult mai
încolo, sfârșitul rostului meu într-o lume
provincială. N-a fost să fie așa, dar, mă rog,
asta e o altă problemă...
Ei bine, una din „grijile” mele din acei ani
era cumpărarea din când în când a cărților de
calitate apărute în unica librărie a orășelului.
Așa am găsit și romanul Papillon. Două
volume, editura BPT, prețuri rezonabile... O
carte tulburătoare, cu un succes enorm și
imediat. Romanul descrie viața lui Henri
Charriere, un individ care la 26 de ani a fost
condamnat la închisoare pe viață și închis în
Guiana Franceză, în urma acuzației de ucidere a
unui proxenet. Romanul a fost lansat în 1970,
iar în 1973 Franklin J. Schaffner va regiza
filmul cu același nume și cu o distribuție de
zile mari. Dustin Hoffman, Don Gordon,
Anthony Zerbe și mulți alții. Rolul principal era
deținut de un actor care, în 1963, a fost
transformat într-o stea prin filmul Marea
evadare. Nu era un necunoscut pentru mine, îl
mai văzusem în anii studenției la București, în
filmele Cei șapte magnifici, Locotenentul Bullit
sau în Le Mans. Numele lui era Steve
McQueen.
Născut în 24 martie 1930 în Beech Grave,
Statele Unite, Steve McQueen a fost unul din
cei mai adorați actori americani, supranumit și
The King of Cool. De unde acest nume? Poate
de la caracterul său rebel, poate de la multele
întâmplări prin care a trecut în scurta sa viață
sau poate de la înfățișarea sa carismatică și
„rece”. Cine știe...
Nu și-a cunoscut niciodată tatăl care și-a
părăsit soția și fiul imediat după ce acesta se
născuse. Pe Steve, lucrul ăsta l-a afectat toată
viața. Din pricina firii sale rebele, McQueen a
crescut în casa unchiului său, unde l-a lăsat
mama sa. Pe la vârsta de 12 ani, exasperat de
comportamentul dur al copilului, unchiul l-a
trimis din nou lângă mama sa și, doi ani mai
târziu, aceasta îl trimite la o casă de copii. Nu
putea să-l educe.
Curând, McQueen părăsește acest loc și
începe marea hoinăreală. În 1947 se înrolează
în Marină și cinci ani mai târziu s-a hotărât să
se facă actor. Începe cursurile la faimosul
Actor’s Studio în New York, profitând că statul
american îi ajuta pe militarii care doreau să se
integreze în viața civilă. Inspirată mișcare...
În 1955 își termină studiile și obține primul
rol pe Broadway, iar un an mai târziu începe să
joace în filme. Roluri secundare. Deocamdată.
În 1958 a jucat în rolul principal din filmul The
Blob și apoi, doi ani, a apărut într-un serial
pentru televiziune, ceea ce i-a adus
recunoașterea criticii. În 1960 face parte din
distribuția filmului Cei șapte magnifici. Va avea
ca și parteneri pe Yul Brynner, Charles
Bronson, James Coburn, Eli Wallach și Robert
Vaughn. Magnifici actori, extraordinară reluare
a filmului bătrânului „samurai” Akira
Kurosawa! În 1966, un rol parcă făcut pentru
el, în filmul The Sand Pebbles, îi aduce
nominalizarea la Oscar.
Iar lucrurile nu se opresc aici. În 1968,
urmează un film polițist american regizat de
Peter Yates. Cred că am văzut și revăzut acest
film de câteva ori, iar savoarea lui am simțit-o
și în 2014... Storiul filmului? Un polițist, Frank
Bullitt, este ales de către Chalmers, un
politician ambițios, să asigure securitatea unui
gangster care trebuie să depună mărturie în
defavoarea unui influent om politic. Protecția
martorului... În toată povestea asta, este ucis și
un polițist, prietenul lui Bullitt. De aici, o
întreagă cursă contra cronometru în urmărirea
ucigașilor și locotenentul nostru deranjează
politica venală a unor cercuri influente, ceea ce-
l aduce chiar într-un război cu șefii, mizându-și
cariera. Un film bine făcut, acțiune alertă, un
bărbat frumos în rolul principal și câteva
urmăriri cu mașinile pe niște străzi teribil de
incomode. Un succes răsunător...
Începând de aici, McQueen a combinat
rolurile de acțiune cu roluri de caracter,
demonstrând, dacă mai era nevoie, marele lui
talent. A fost și un fan al adrenalinei, la un
moment dat cochetând cu ideea de a renunța la
cinematografie pentru a se dedica carierei de
pilot de curse.
Începând cu 1971, când a jucat în filmul Le
Mans, au urmat câteva producții care, pentru
mine, au fost adevărate bijuterii: Lovitura, în
1972, Papillon, în 1973, în 1974 Infernul din
zgârie-nori, alături de Paul Newman, alt
monstru sacru, apoi, în 1980, Vânătorul...
Presiunea Hollywood-ului i-a deschis apetitul
acestui mare actor pentru canabis, heroină și
alte droguri, cât și asupra vieții de noapte.
Relațiile lui McQueen cu femeile au fost destul
de neortodoxe, devine suspicios și consumul de
droguri îl face aproape paranoic.
Steve McQueen se stinge din viață la 50 de
ani, în iarna anului 1980, datorită unui stop
cardiac, consecință a tratamentului pe care-l
face contra unui cancer pulmonar de care
suferea. Era o formă de cancer provocată de
azbestul pe care-l folosise la cursele de mașini
pe care le iubise atât de mult. Requiescat in
pace...
■
TRIBUNA • NR. 288^ 1-15 septembrie 2014
35
Black
Pantone 253 U
35
Black
Pantone 253 U
sumar
din lirica universala
John Keats	2
filosofie
Remus Folto° Teza de doctorat a lui Constantin Noica 3
cărți în actualitate
Dorin Mureșan Un debut cam expediat	4
Cristian-Paul Mozoru Povestindu-te scriind în celălalt-
oglindă	5
Vistian Goia	Disoluția satului tradițional	6
Ioan Negru	Pascal și despre Pascal	7
comentarii
Dan Damaschin Friedrich Michael sau poezia ca rostire
inițiatică	8
Nicolae Bosbiciu În căutarea unei mathesis universalis 10
eseu
Ion Buzași Ștefan Manciulea - istoric literar	11
memento
Gavril Moldovan Scrisoare de	la Petru Poantă	13
poezia
Sorin Grecu	14
Dorina Brândușa Landen	15
parodia la tribună
Lucian Perța	Sorin Grecu	15
proza
Hanna Bota	Sculptorul în nisip	16
Ni cola e Goja	Micul D umn ezeu	18
meridian
Festivalul Internațional de Poezie Ginghai 2014	21
Aura Christi	22
o dată pe lună
Mircea Pora	''apa trece, România rămâne..."	23
diagnoze
Andrei Marga	Virgil I. Bărbat - un gînditor de
referință	24
politica zilei
Petru Romoșan	Politicieni și cerșetori	27
pamflet
Puși Dinulescu	Râsul lui Patapievici	28
opinii
Nicolae Iliescu Antena 3 și răzbunarea prostului 29
portret
Marian Sorin Rădulescu Drumul spre isihie - Dragoș
Pâslaru	30
in memoriam
Vasile Radu Sic transit...	32
muzica
RiCo Before Elvis...	33
film
Lucian Maier	Gardienii galaxiei	34
Colaționări
Alexandru Jurcan Robin Williams pe vremea lui Garp 34
remember cinematografic
Ioan Meghea	The King of Cool	35
Plastica
Sebestyen Gydrgy Szekely
Lâszld Tdth-Expoziție retrospectivă	36
plastica	
Lâszlo Toth
Expoziție retrospectivă
Galeria Quadro, 18 august - 10 octombrie 2014
Sebestyen Gyorgy Szekely
Pe aceste meleaguri ale Europei Centrale de
Est, în cursul anilor șaizeci, suprarealismul
apărea ca o opțiune posibilă pentru arta
eliberată de sub presiuni ideologice.
Reîntoarcerea la avangarda istorică revenea, și
pe plan internațional, în centrul atenției neo-
avangardei, dând naștere unei serii de noi
interpretări. Suprarealismul nu excludea
reprezentarea figurativă și realistă, ceea ce
prezenta un avantaj pentru artiștii noștri, iar
aceasta trebuia să corespundă imperativului
realist încă valabil în România. Aceste „aparențe
realiste” ascundeau însă critici mai mult sau
mai puțin deschise la adresa regimului politic și
exprimau un anumit etos est-european, în timp
ce limbajul formal renăscut prin noi abordări
abstracte ale suprafeței se alătura, în mod
natural, mesajului operelor create.
Pe lângă suprarealism, gândirea artistului
Lâszld Tdth poartă amprentele întâlnirii cu
universul teatrului absurd. Departe de a fi
viziuni suprareale ale unor peisaje feerice,
tablourile sale sunt niște construcții fragmentare
ale unei realități recognoscibile, cu figuri umane
și peisaje utilizate aidoma unor elemente Lego.
Privind aceste tablouri, devine evident faptul că
Arhitectul lor nu deține nici ghidul de utilizare,
nici cunoștințele ultime care să-i inspire
credință. Prin aceste tablouri, creatorul se
confruntă cu caracterul total întâmplător și ireal
al acestor construcții, chiar izbindu-se de ele.
Lâszld Tdth transformă meditațiile asupra vieții
în metafora cârpelii, din moment ce cârpeala
poartă urmele Ordinii originale, fără a fi însă
capabilă să păstreze sensul acesteia, să o
recreeze, să o ducă mai departe.
Compozițiile monumentale ale seriei
intitulate Negocieri (anii 1970 - 1990) sunt
vizibil marcate de o stare de anarhie: în afară
de masa la care sunt așezate, nimic nu leagă
aceste figuri umane aproape desfigurate și
descompuse. Participanții la aceste „negocieri”
nu vor reuși să comunice, rezultatul fiind o
simplă cârpeală, iar orice discurs, o bâlbâială.
În alte tablouri (cum ar fi Autoportretul din
1973), în locul elementelor anatomice, sub
pielea umană zărim dispozitive mecanice, de
parcă membrele și organele s-ar trezi la propria
lor viață printr-o logică absurdă, negând astfel,
încă o dată, posibilitatea de a vedea Lumea și
Firea ca un tot organic, unitar și inteligibil.
Tablourile târzii, din anii 2000, prezintă
nudurile și portretele unor persoane în vârstă.
Printre acestea, remarcăm seria de portrete
realizate după locuitorii unui azil de bătrâni
evreiesc din Budapesta. Create într-un stil
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru,
48 LEI - SEMESTRU, 96 LEI — un AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 33 LEI - TRIMESTRU,
66 LEI - SEMESTRU, 132 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R057TREZ21621G335000XXXX B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
explicit realist, aceste portrete de dimensiuni
mari reprezintă bătrânul deformat de vârstă și
boli, în prim plan sau din profil. Prin eliminarea
oricărui element detensionant, privitorul este
obligat să se confrunte cu imaginea și destinul
celor reprezentați. Nici nu mai este nevoie de
aplicarea metodei fragmentării pe portretele
acestor oameni vârstnici, în mare parte
supraviețuitori ai Holocaustului: existența în
sine instrumentează descompunerea obiectului.
Vorbind despre aceste portrete, artistul își
caracterizează întreaga creație: „Creațiile mele
îmbogățesc, prin elemente suprarealiste, un
mesaj cât se poate de realist, maturat în
dualitatea sentimentului și a rațiunii, căruia-i
conferă un caracter zguduitor. Cele de mai sus
explică supremația figurii umane în arta mea și
explică poziția centrală a chipului omului
bătrân, imagine care mă inspiră mereu prin
multiplele sale straturi, demne de un document
istoric”.
[Lucrările au fost împrumutate de familie,
colecționari și Muzeul de Artă Cluj-Napoca.
Lucrările din reproduceri provin din colecția
familiei și colecții private.]
Lâszld Tdth (Satu Mare, 13 iulie 1933 -
Wertingen, 24 decembrie 2009)
Student al Institutului de Arte Plastice Ion
Andreescu, specialitatea pictură, între anii 1951-
1957. În 1955 se căsătorește cu pictorița Ilona
Szucs. Ilustrațiile sale apar în nenumărate
reviste literare și cărți. În perioada 1965-1971
este scenograf al Teatrului Maghiar de Stat din
Cluj. În 1971 devine profesor al Institutului de
Arte Plastice din Cluj iar în 1983 este numit șef
de catedră al catedrei de pictură. În 1984,
împreună cu soția sa, se stabilește în Republica
Federală Germană. În Germania, după o scurtă
perioadă petrecută ca pictor de decoruri,
activează ca artist plastic liber profesionist. Are
expoziții la Augsburg, Budapesta, Cluj,
Munchen, Szentendre (aici, în 1991, sunt
expuse și creații ale soției decedate în 1990),
Wertingen.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U