Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
284
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIII • 1-15 iulie 2014
Consiliul Județean Ch j
4 lei
Ani Bradea
Poeme de
Remus Folto°
La margine
de imperiu
Gavril Ciuban
Ionu^ Pene
Nicolae Silade
Existenpa
tragică a lui
D. D. Ro°ca
-(J>- Black PANTONE
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Bobo°
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romo°an
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor °ef adjunct)
Ioan-Pavel Azap
atefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mle°niță
Colaționare °i supervizare:
L.G. Ilea
Redacția °i administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Afi°ul Festivalului Internațional de Film
Transilvania 2014
bloc-notes
Festivalul literar „Lectora”
atefan Manasia
La Suceava a apărut, anul trecut, un extrem
de promițător Festival literar bilingv german-
român, numit „Lectora”. Ajuns la ediția a
doua, „Lectora” s-a desfă°urat în perioada 12-15
iunie a.c., numărînd printre organizatori: Institut
fur Auslandsbeziehungen, Consiliul Județean
Suceava, Muzeul Bucovinei Suceava, Edu Max °i
Universitatea „atefan cel Mare” Suceava. Îi
numim aici pentru că adesea instituțiile care fac
posibile evenimente literare decente sînt uitate
prea repede. Tot dintr-un sentiment de gratitudine
vom numi trei persoane care au asigurat
„interfața” festivalului, °i anume pe: Ina
Gohn-Kreuz, manager cultural IFA, George
Ostafi, PR la Muzeul Bucovinei, °i Florin Dan
Prodan, eminența cenu°ie a „Zidului de Hârtie”
(cenaclu °i editură underground). Fără domniile
lor, Suceava mi-ar fi rămas poate o poveste
necunoscută, plimbările - fără folos, a° fi rătăcit
nu o dată drumul de la un eveniment la altul.
Pentru că, în numai patru zile, organizatorii s-au
străduit să condenseze nume °i activități, în
folosul liceenilor °i studenților în special, dar °i al
publicului larg. Cine a dorit să ajungă la toate
întîlnirile a avut de alergat între Colegiul Național
„atefan cel Mare” °i Universitate, Casa Prieteniei
°i Muzeul de atiințele Naturii, Uzina de Apă °i
Forumul German etc. Iar invitații au mai dorit
poate să ajungă °i în Cetatea care, de la an la an,
arată tot mai aproape de „standardele” Evului
Mediu, cu zidurile înălțate lent °i solemn, sau la
Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou, oază de verdeață °i
arhitectură moldavă, într-un ora° altminteri
luxuriant °i anarhic.
Invitați externi ai ediției de anul acesta a
festivalului au fost scriitorii Cătălin Dorian
Florescu, Radu Aldulescu, Lucian Dan
Teodorovici, Emilian Galaicu-Păun, Michael
Astner, Matei Hutopilă °i sussemnatul, cărora li
s-au adăugat membrii cenaclului germanofon
STAFETTE din Timi°oara, ai grupului ZIDUL DE
HÂRTIE °i ai cenaclului literar SÂGETÂTORUL
din Suceava.
Cătălin Dorian Florescu (n. 1967 la
Timi°oara) este deja un celebru autor de limba
germană rezident în Zurich, deținător al unor
premii importante. Romanele lui cunosc vînzări
spectaculoase, fiind unul dintre puținii scriitori
români (sau de origine română) care trăiesc
exclusiv din scris °i lecturi publice. Editura
Polirom l-a făcut cunoscut publicului român,
astfel că volumele Vremea minunilor, Drumul
scurt spre casa, Maseurul orb, Zaira sau Jacob se
hotără°te să iubească au intrat în inimile
cititorilor români. Radu Aldulescu (n. 1954 la
Bucure°ti) e probabil principala voce anticanonică
din romanul românesc contemporan, de la
debutul cu Sonata pentru acordeon (1993) pînă la
Cronicile genocidului (2012). Chiar dacă premiat
°i stimat, Aldulescu rămîne un autor viu,
incomod, gata să nu preia adevărurile breslei de-a
gata - m-a bucurat enorm lectura sa de la
Suceava, dublată de discuția - lungă °i aprinsă -
cu tinerii din sală despre o mulțime din
„problemele” literaturii actuale. Lucian Dan
Teodorovici (n. 1975 la Rădăuți) coordonează
prestigioasa colecție Ego. Proză a editurii Polirom
°i organizează, la Ia°i, împreună cu Dan Lungu,
FILIT - cel mai „bogat” festival literar
internațional apărut pe pămînt românesc. A°a
atefan Manasia
încît multipremiatul °i cronicatul roman Matei
Brunul (2011) riscă să fie ocultat de prestația
publică a lui LDT. Emilian Galaicu-Păun (n. 1964
la Unchite°ti, Rep. Moldova) este una din vocile
cele mai importante ale generației '80 basarabene
°i ale poeziei române actuale, director al editurii
Cartier din Chi°inăru °i interpret strălucit al
propriei sale lirici (a°a cum am avut prilejul să
constat la diverse festivaluri). Michael Astner
(n. 1961, la Apoldu de Sus), unul dintre ultimii
mohicani ai poeziei germane scrise în România,
ne este cunoscut prin volumele sale în limba
română Despre calitatea unui timp (2009) °i ?ara
transformată-n vânt (2011). Lectura lui de la
Uzina de Apă, în aparență neutră, stinsă, reu°ea
totu°i să transmită, în cele mai mici nuanțe,
ironia °i fiorul elegiac. Frontmanu\ Zidului de
Hârtie, Florin Dan Prodan °i-a lansat, tot la Uzina
de Apă (fost spațiu industrial austriac, reconvertit
în spațiu expozițional-artistic de curînd, salvat
fiind de Ordinul Arhitecților) volumul Poeme °i
note informative despre eroi °i morminte, un fel
de plonjon abisal, în continuarea unui Edgar Lee
Masters, în mințile °i limbile celor care au fost
(de data aceasta) victime ale sistemului totalitar
ro°u. Polifonic, îndurerat, scris sălbatic, incorect
politic, volumul ar trebui să aibă parte de
controversele, elogiile °i injuriile care i-ar constata
unicitatea °i radicalismul. Matei Hutopilă a citit
snoave °i eresuri ale Bucovinei natale, dintr-un op
ce întîrzie să apară. Voce proeminentă a celui mai
nou val, Matei e atras tot mai mult de scriitura
descărnată ironică, de umorul negru, de ritmuri
& rimelări, filoane excavate pînă acum cu succes
de un Constantin Acosmei sau Dan Sociu
(probabil două dintre modelele/ influențele sale
literare).
Ar mai fi atîtea de povestit despre nopțile
parfumate ale Sucevei, despre cetatea re-înălțată
de pietrari iscusiți °i străjuită de un gigantic ou
de pa°ti din plastic, despre muzeul etnografic cu
zmeură °i fragi sălbatici, despre arhitectura uzinei
de apă, vechi edificiu austriac, în ale cărui
rezervoare cilindrice °i noi am umblat... după
poezie.
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu -
Jurnal de idei (XXIX)
Vicisitudinile filosofiei
Filosofia a avut de-a lungul istoriei o serie de
transformări, a° spune chiar mai mult, o serie de
declinări, care i-au dat treptat un conținut diferit.
Ceea ce este mai curios este că alte discipline când
°i-au schimbat sensul, °i-au schimbat °i numele.
De exemplu, astrologia a devenit astronomie,
alchimia a devenit chimie °.a.m.d. Numai filosofia,
de°i treptat °i-a modificat înpelesul, nu °i-a schim-
bat °i numele. Mai întâi ea a fost sophia = înțelep-
ciune. Acest fel de înțelepciune era cu totul alta
decât înțelegem noi astăzi prin acest cuvânt fiind-
că grecii susțineau că numai Zeul este sophos. A°a
o spune Pytagoras, a°a o spune °i Socrate. Iar
ceilalți - toți - au spus că în om locuie°te o divini-
tate ... O primă “slăbire” a [ființei] apare când
oamenii nu se mai cred capabili să realizeze
“sophia” °i se declară “iubitori de filosofie” °i
atunci apare °i termenul de philosophia. Numai că
trebuie să remarcăm că făcând philosophia, idealul
îțelepciunii nu a fost abandonat, după cum arată
însu°i termenul de philosophia.
În felul acesta s-a ajuns la “a vorbi despre
sophia”, °i cu aceasta au apărut autori de sisteme
°i doctrine filosofice.
Sophia care era un mod de a fi s-a transformat
într-un mod de a °ti. A °ti pentru a fi nu a °ti pen-
tru a °ti. Acesta este drumul filosofiei grece°ti,
urmat de la Thales până la Platon.
Cu apariția cre°tinismului °i cu înțelegerea lui
strâmtă, filosofia pierde treptat terenul. Tertullian
spunea că filosofia este opera diavolului ... În
sfâr°it victoria definitivă a cre°tinismului duce la
dispariția “°colilor” filosofice, iar [în] 529 împărat-
ul Justinian închide ultima °coală filosofică din
Athena. Cu aceasta se încheie un ciclu de
înțelegere a filosofiei °i este evident, că ea nu va
mai apărea cu acela°i sens mai târziu. Distrugerea
Imperiului roman de Apus în secolul al IV-lea a
dus la o pierdere totală a filosofiei. ai în Apus °i
în Răsărit a rămas cu tot puternică teologia, care
însă, nu a abandonat idealul de înțelepciune, ci la
înfăți°at sub aspectul Sfântului sau al Cavalerului
în căutarea Graalului. În timpul acesta în Apus,
mai rezistă a°a zisele °coli abațiale sau
mănăstire°ti, unde se mai predau cele °apte arte
liberale - septem artes liberales - gramatica, retori-
ca °i logica (trivium) °i [xxx] ciclul aritmetica,
geometria, astronomia °i muzica (quadrivium).
Aceste cuno°tințe se predau pentru ele înse°i,
“erau a °ti pentru a °ti”.
Care este explicația pentru ce aceste °tiințe se
învățau încă °i s-au predat într-un Occident pierdut
în obscuritatea barbarilor? Nu vom căuta aici o
explicație (care nu este deloc simplă), dar vom
spune că după o perioadă de trecere în adormire a
întregii culturi occidentale, cerul se luminează °i
după încoronarea lui Carol cel Mare (800) ca
împărat al Occidentului, are loc o reînviere a cul-
turii în general, în Franța de către Alcuin (venit
din Anglia) unde cultura °i filosofia se mai păstrau
°i de Rabanus Maurus în țările germanice. Cu
aceasta, filosofia este reluată în Occident, dar nu
sub forma °i sensul ei grecesc, ci în sensul minor
de “servantă a theologiei" - anquilla theologiae.
Nu filosofia avea să ducă la înțelepciune, ci the-
ologia. La un moment dat, mintea iscoditoare a
Occidentului a trebuit să apeleze la filosofie pen-
tru a lămuri unele idei theologice °i astfel se ape-
lează mai întâi la Platon °i apoi la Aristotel.
Ceva mai târziu apare °i în Răsărit nevoia de a
explica °i a lămuri unele idei theologice; acest fapt
deosebit de important are loc sub domnia împărat-
ului Constantin Monomachul (1042-1055). În tim-
pul lui apar o serie importantă de gânditori care
fac filosofie, dar nu o fac pentru că iubesc sophia,
ci pentru ca iubesc theologia.
Reapariția filosofiei în Europa, fie la Apus, fie
la Răsărit, nu apare nici ca o tendință spre “un
mod de a fi”, nici spre “un mod de a °ti”, ci ca un
“mod de a sluji” un mod de a vedea “un mod de
a crede”.
Un asemenea scop este greu de numit
“philosophia” în sensul grecesc al cuvântului;
totu°i terminologia este păstrată. Filosofia a suferit
una din transformările ei cele mai importante.
Totu°i în acest timp un gânditor scholastic,
observă că a existat, dintotdeauna, din cea mai
adâncă vechime, o singură °i aceea°i filosofie, la
toate neamurile, pe care a numit-o philosophia
perennis. Acest gânditor a sris o carte întreagă De
philosophia perenni (Lion, 1540), unde a arătat
acest lucru, analizând opiniile de la cele mai vechi
popoare. Această philosophia perennis nu ar fi
decât filosofia grecescă care a rămas aceea°i prin
toate transformările prin care a trecut.
Text îngrijit de
Adriana Gorea °i Mircea Arman
t CvVh “Vi x


TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
3
-(J)- Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
car^i în actualitate
Acum °tiu cine este Grigore Le°e
Menu^ Maximinian
In seria „Jurnale” a Editurii Humanitas, alături
de însemnările celebrilor Oana Pellea, Valentin
Uritescu sau Dan C. Mihăilescu, a apărut
volumul Acum °tiu cine sunt - Însemnări °i
aduceri aminte al lui Grigore Le°e. Doctor în
muzică, cu teza „Horea în grumaz. Considerații
teoretice °i practice ale interpretării genului dintr-
o perspectivă stilistică”, doctor honoris causa al
Universității de Vest „Vasile Goldi°” din Arad,
profesor asociat de etnomuzicologie al
Universității din Bucure°ti, realizator de emisiuni
la Radiodifuziunea °i Televiziunea Română,
deținător a numeroase premii, amintind aici doar
Marele Premiu APTR, Grigore Le°e este, cu
siguranță, o voce avizată în ceea ce prive°te
tradițiile poporului nostru. Apropiat al
bistrițenilor încă din perioada în care î°i lansa
primele albume (Cântece de cătănie °i Hori) la
Societatea de Concerte Bistrița, manageriată de
Gavril Rărmure, autorul cărții a rămas, de-a lungul
timpului, prietenul nostru constant. De 60 ani s-
au adunat pove°tile °i întâmplările trăite cu inima,
Grigore Le°e negândindu-se nicio clipă că acestea
vor fi a°ternute pe hârtie °i vor apărea la o
prestigioasă editură, precum Humanitas. Jurnalul
său are un mare succes, dovadă fiind faptul că
este una dintre cele mai vândute cărți din librării,
la Bistrița cu greu reu°ind să mai fac rost de un
volum după ce tirajul a fost epuizat la toate
librăriile “Aletheia”. Însă “Casa Cărții” este
prietena bistrițenilor °i a°a cartea a ajuns, printr-o
nouă comandă, la mine. Accesibilă tuturor °i într-
un format în care fiecare vorbă este evidențiată,
cartea ne apropie mai mult de Grigore Le°e, cel
care a avut un rol aparte în readucerea cântecului
pe cărarea autenticului.
Jurnalul, structurat în patru capitole
(Anotimpurile satului meu, Aduceri aminte,
Horea în grumaz, relict °amanic °i Însemnări),
prezintă destinul unui om născut în făurarul anu-
lui 54, când omătul era până-n brâu, care la
prima scăldare a avut în apă un bănuț de argint
„cu gândul să am glas atunci când oi cre°te”.
Dumnezeu i-a dat o voce deosebită, ascultată mai
întâi de vecini, mai apoi în sat, în satele vecine,
în Capitală °i... în întreaga lume. Din satul
Stoiceni, de la poalele muntelui aatra, din prima
casă de la intrare, situată la buza pădurii, acolo
unde iarna căprioarele, lupii °i mistreții ie°eau în
cărare, iar tata bătrân Ionul lui Opri° ie°ea cu
pu°ca, de acolo Grigore Le°e ne aduce pove°ti tre-
cute în nemurire despre gândurile °i faptele țăran-
ului nostru, despre bucuria existenței în matricea
satului.
Crăciunul, pe care copilul îl a°tepta pentru a
horinda °i a primi mere din grădina lu' Gherzon
(de la Gherzon din grădină/ ăsta mierea de
albină), colindele care erau unice °i se auzeau
peste tot satul (bunicul îi spunea că atunci când
nu se va mai horinda vor ie°i diavolii °i lumea va
încăpea pe mâna lor), iar mai apoi gazda
deschidea u°a °i omenea pe fiecare în parte.
Primăvara, în care Le°e vede întâlnirea tinereții cu
bătrânețea, a vechiului cu noul, fiind o adevărată
feerie atunci când apăreau florile, iar gheața de pe
Valea Dobricului (un Dobric la fel ca la noi) se
topea, notarea în carnețel a pe°tilor prin°i odată
cu retragerea apelor, a°teptarea, cu nerăbdare, a
cântecului de cuc de Bunavestire, ie°irea prima
dată la zbor a albinelor din stupii tatălui, toate
sunt scrise cu talent de povestitor de către
Grigore Le°e.
Autorul a rămas, de-a lungul timpului, un
apropiat al credinței, încă din vremea când, copil
de °coală, se trezea la patru dimineața, î°i lua
ghiozdanul, mergea mai întâi la spovedit, iar mai
apoi ajungea la °coală °i, de°i pedepsit de profe-
sori pentru că în acele vremuri era interzis să
mergi la biserică, sufletul îi era încărcat de
lumină. Masa de Pa°ti în familie, trecerea de
Înviere a pragului casei presărat cu fân, gustarea
pa°tilor cu o furcuță nouă făcută dintr-o creangă
de prun, toate sunt semne ale sărbătorii care era
la locul ei, prima zi cu smerenie, fără radio sau
joc, iar a doua zi cu întâlnirea satului, comuni-
tatea fiind însoțită de muzică °i voie bună. „Zilele
acelea de mult nu le mai găsesc. De aceea, atunci
când se desprimăvărează, când toate se înnoiesc
°i firul ierbii săgetează spre soare, nu-mi găsesc
starea, tot îmi vine a umbla °i, mai ales, a mă
întoarce acasă în Stoicenii Lăpu°ului”, scrie, în
Jurnal, Grigore Le°e care, atunci când hore°te, are
înaintea ochilor frumusețile Lăpu°ului. Pentru
autor, amintirile primelor iubiri au rămas sfinte,
ca °i lumea în care a trăit, plină de sensibilitatea
trăirii în respect față de tradiții. Astăzi, copacul în
care cânta horile auzite de la mama Năstăsia sau
bunica Vîrvara a fost înlocuit cu marile scene,
acolo unde Grigore Le°e încearcă să readucă aut-
enticul, de°i este convins că horea din grumaz
este cântată cel mai bine în singurătate.
Citind acest jurnal l-am înțeles mai bine pe
artist °i spectacolele lui, care din afară par un act
teatral. În urmă cu câțiva ani, într-un recital la
Bistrița, s-a oprit din cântat °i i-a rugat pe cei din
sală să nu mai vorbească sau să părăsească sala
dacă nu sunt interesați de actul artistic. Atunci nu
am înțeles acea ie°ire, însă, cu timpul, mi-am dat
seama că de fiecare dată când este pe scenă,
Grigore Le°e se vede acasă, acolo în frumoasa sin-
gurătate a grădinii în care cânta °i că orice
zumzet din sală îl deranjează. Pentru el cântatul
este precum liturghia săvâr°ită în lini°te de către
preot: „Când sunt în Bucure°ti, cânt în gând °i-mi
imaginez lumea mea de acasă, de demult.
Adeseori când traficul e bară la bară °i totul pare
zadarnic, iau fluierul din geantă. Cunosc
semafoarele din drumurile mele de zi cu zi, °tiu
când am timp de o horă °i când de un joc, zic în
fluier până când se amestecă verdele cu ro°ul,
până când claxonul din spatele meu spintecă
aerul, până când li se amestecă glasurile precum
stările mele. Mă izolez în cântec °i a°a reu°esc să
mă regăsesc. Funcționează. E ca o călătorie în
timp, într-o lume mai bună, mai frumoasă, mai
adevărată”.
Grigore Le°e nu s-a adaptat cu adevărat nicio-
dată cu tumultul ora°ului, însă de fiecare dată î°i
regăse°te energia necesară unei noi zile în cân-
tecul care o viață întreagă i-a fost prieten. A °tiut
întotdeauna să respecte °i să prețuiască oamenii
satului, având amintiri frumoase cu ace°tia, a°a
cum este cea cu Lelea Lucreție a lu' Ili°ie, a cărei
casă era situată, precum în basm, „pe o cărare
îngustă °i trudnică”, cu urcu°uri °i coborâ°uri, izo-
lată de sat. Acolo, într-o noapte în care focul nu
s-a stins în vatră, a învățat cântece deosebite (Du-
te dor °i iar vină/ Nu °edea în țară străină/ Cât ai
fost dorule dus/ Multă grijă ți-am mai dus/ Da
de când e°ti dor cu mine/ Nu mai port grija de
tine/ Nu mai meri în țări străine/ ai rămâi doruț
cu mine). Zilele Lelii Lucreția erau triste ca °i
horile, iar atunci când a plecat pe drumul
ve°niciei, de°i aflat departe de sat, Grigore Le°e
°i-a făcut timp °i a mers la petrecanie cu cele mai
frumoase flori ale lunii Cire°ar.
Grigore Le°e este unul dintre cei mai aprigi
apărători ai horii: „Inventăm, măsluim, con-
trafacem. Horea, horitul nu au nevoie de
închipuiri, de născociri. Horitul vine din altă
lume, mai a°ezată °i mai smerită”. Ori de câte ori
se întoarce în „Brazi”, acolo unde stăteau bătrânii
artistului, acesta simte puterea sacră a locului, în
care cenu°a este încă acolo, iar strămo°ul ocroti-
tor nu s-a mutat. Aici î°i aminte°te pove°tile
oamenilor, nunțile de altădată, cum este cea în
care mirele venea de peste deal, din Reteagul
bistrițean, iar mireasa era din Dămăcu°eni, sau
cea cu bond ro°u, cel care îndepărta duhurile rele
din sat. Pentru Grigore Le°e, horea este speriată
de televizor °i de UNESCO, iar pentru drumul
său aceasta i-a fost înger păzitor, dar °i ispită:
„Horitorului nu-i place să fie văzut când hore°te.
Hore°te în intimitate, hore°te când îi vine, fără
acompaniament muzical”. Străbunica Dochia din
Stoiceni horea, la fel °i mama, Năstăsia lui Pavel
din Fânațe, iar acum hore°te °i copilul acestora,
dovedindu-ne faptul că horitul se mo°tene°te, nu
se învață: „În țara Lăpu°ului încă o mai poți auzi
atunci când te a°tepți mai puțin, săvâr°ită în gru-
maz, cu înturnături tulburătoare °i pauze
nefire°ti, horită de stâmpărare în cel mai străvechi
stil cunoscut de noi... Horea este un cântec trist,
al durerilor, al dorului, al singurătăților °i e leac
pentru aceste stări”.
Grigore Le°e vede grumazul ca un arbore din
trup: „Grumazul horitorului este viu. Clocăne.
Înseamnă viață. Este ca un arbore care are
rădăcinile înfipte în trup. Prin grumaz horitul î°i
ia vigoarea creatoare pe care o dezvăluie oame-
nilor. Prin grumaz se arată viața, se retrage °i se
stinge”.
Însemnările lui Grigore Le°e aduc în fața citi-
torilor oameni °i locuri pe care le-a întâlnit în
drumurile sale, precum ai no°tri Teodora Purja
din Agrie° sau Vasile Dâncu din Runcu Salvei, cel
care „locuie°te în centrul lumii, într-o casă în care
dansează soarele”. Nu lipse°te din Jurnal nici tul-
burătorul Pas Tihuța, acolo unde duhurile rele
sunt alungate cu usturoi: „La asfințit, în trecă-
toarea Tihuța s-a arătat chipul crucii prin muzică.
Iar stelele străluceau mai mult decât soarele, ca
semn al biruinței”.
Crescut, până la °apte ani, de străbunicii
Grigore °i Dochia, iar mai apoi de mama Năstăsie
°i tata Ion, purtându-°i, de la 18 ani, singur de
grijă, Grigore Le°e °i-a făcut din viață o poveste
de succes. Nu îmbătrâne°te degeaba, de aceea nu
lasă să treacă o zi fără să citească o carte, fără să
scrie un rând, fără să horească: „Este exercițiul
meu zilnic de regăsire. Horile mă țin, îmi dau
putere, sunt cărțile mele, din ele mă răsfăț °i-mi
aflu lini°tea. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi
să mă risipesc. Acum °tiu cine sunt”.
Citind Jurnalul lui Grigore Le°e °tim °i noi
acum cine este cel care aduce, prin horile sale,
frumusețea străbunilor, identitatea satului °i neli-
ni°tea sufletului. Însemnările lui Grigore Le°e sunt
balsam pentru sufletul celor care încă mai cred în
puterea satului românesc, în frumusețea chipului
țăranului nostru °i în omenia românului.
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„A fost ziua în care soarele
nu ne-a mai strigat”
Ioan Negru
Lucian Pop
Un greiere pentru clasa muncitoare
Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2014
IÎp 1935, Costică vizitase studiourile Cinecitta
de la marginea Romei. Un simplu perete
separa un câmp de luptă răvă°it de obuze, plin
cu osta°i căzupi (după că°ti °i uniforme, din
vremea lui Napoleon) de colpul unui parc pe aleea
căruia trei nobili cu peruci, pompo°i, se întreceau
în reverenpa în fapa unei tinere într-o rochie
supraetajată, ca tortul unei nunpi opulente. Peste
câmpul de luptă din primul studio, treceau
cocolo°i de ceapă artificială, iar din al doilea,
datorită trandafirilor de pe marginea aleii, te
amepea un parfum greu de °ters. ΰi aminti de
cele două studiouri. Nici măcar numărul mare de
militari din restaurant nu te trimitea la starea de
război în care ne găseam, aici era pace, aici era o
altă epocă, războiul se consuma pe alt platou, n-
avea cum să se extindă peste perete, în Rară." (p.
45)
Citatul de mai sus spune câte ceva despre
felul cum °i-a gândit Lucian Pop ultima sa
carte, Un greier pentru clasa muncitoare,
apărută la Ed. Eikon (prefapă de Victor
Cuble°an, postfapă de Liviu Hagea).
Trebuie spus că Lucian Pop este cunoscut °i
apreciat mai ales ca prozator, dar a scris °i
scrie °i teatru °i poezie. Cartea aceasta, fapă de
altele în care a publicat mai ales proză scurtă
(pline de umor, fantast °i deseori polemice),
este o proză (roman, mini-roman, nuvelă?) de
mai mari dimensiuni (are în jur de 160 de
pagini), °i are în centru, ca temă, un personaj
real: Constantin Hagea. Din Măgina, judepul
Alba. Absolvent de drept °i doctor în drept,
dar îmbrăpi°ând meseria de gazetar la
„România nouă" din perioada interbelică din
Cluj. Admirator °i emul al lui Iuliu Maniu,
prieten cu Corneliu Coposu (°i el a fost în
tinerepe gazetar), înregimentat politic în
Partidul Napional Rărănesc. Deci, °i om politic.
Povestea viepii lui Constantin Hagea începe
la Măgina °i tot acolo sfâr°e°te, în fapa crucii
care este a°ezată °i sfinpită deasupra unui
mormânt gol, fără mort. Nu i s-a găsit
niciodată trupul pentru a fi depus în sicriu. A
murit la Râmnicu Sărat, omorât în bătaie de
caralii lui Vi°inescu. Sau, poate chiar de către
el. A murit în 1960, dar nu s-a °tiut de
moartea sa până în 1964. Depinut politic. Cine
°tie unde îi este trupul, asemeni multor
depinupi politic din acei ani de epurare politică,
intelectuală, morală, ideologică.
Povestea scrisă acum de Lucian Pop pleacă
de la un fapt real: un om. Viapa sa. Asupra
morpii nu stăruie. Pentru că povestea nu moare
niciodată. Omul pove°tii avea 13 ani când a
participat la Alba Iulia la Marea Unire. A
urmat dreptul, apoi a devenit gazetar.
Împreună cu încă trei prieteni, frecventa zilnic
hotelul „New York" din centrul Clujului.
(Hotelul, numit mai apoi „Continental" -
"Conti", ajuns acum aproape o ruină. O bătaie
de joc a a°a-zisei privatizări-cumpărări.)
ai hotelul cu pricina este unul dintre
„personajele" cărpii. Aici ascultă „cei patru", la
radio, cedarea Ardealului de Nord. Aici se duce
Costică Hagea, îmbrăcat în haine de
„exploatator", după ce părăse°te „camera
galbenă", unde stătuse ascuns °apte ani (în
cartierul „Andrei Mureseanu"), să „vadă" ce
mai e nou în „târg". Nou în târg este faptul că
totul este schimbat. În rău. În fapt, vizita lui
Hagea la „New York" este un fel de rămas
bun. Mergea la Bucure°ti unde-i erau sopia °i
fiica, pe care n-o văzuse niciodată. (Fetipa avea
vreo cinci ani.) Ajunge, închis de comuni°ti, la
Râmnicu Sărat. Depinut politic. Unde, mai
apoi, în 1960, este omorât în chinuri °i bătăi.
De Vi°inescu, care, a°a cum am văzut în lunile
trecute, °i după 80 de ani sare la bătaie.
Aici, la pu°cărie, îl întâlne°te Sorin Popescu
(avea cam 23 de ani), cel care îi va povesti
autorului viapa - parte din ea - de acolo,
gândurile °i opiniile lui C-tin Hagea. Acest
Sorin Popescu deschide °i închide cartea lui
Lucian Pop.
Să mai spunem că C-tin Hagea este pentru
un an de zile corespondent de război pe
frontul de Est, unde românii luptau alături de
nempi °i de unguri. Pentru reîntregirea pării
ciuntită în 1940: de sovietici, de bulgari °i de
unguri. Se zicea °i probabil erau mulpi care
credeau atunci aceste vorbe: „Mergem cu
nempii peste ru°i, ne recuperăm Basarabia,
suntem în cărpi, nempii îi bat pe ru°i °i la
sfâr°it, ca bonus că ne-am comportat
irepro°abil, nempii ne returnează jumătatea de
Ardeal cu scuzele că au gre°it". Dar, stă scris
mai jos gândul celor de pe front: „Cu gândul
de-a le rămâne lor jumătatea, se luptau
viteje°te pe stepele ruse°ti, cot la cot cu noi, °i
ungurii!" (p. 23).
Vin ru°ii lui Stalin, ne sovietizează, are loc
înscenarea de la Tămădău, unde sunt prin°i o
parte din liderii părăni°ti care încercau să ia
drumul Occidentului. Urmează arestări în
rândul părăni°tilor, dar °i ale liberalilor, iar
pentru Hagea, venit în refugiu forpat la Cluj,
„camera galbenă", unde stă ascuns °apte ani.
Apoi pu°căria °i moartea la Râmnicu Sărat. (A
fost condamnat la 25 de ani plus încă 18.)
Se cuvine să precizăm aici un fapt istoric
care în cartea lui Lucian Pop nu este îndestul
de clar. Iuliu Maniu nu a fost arestat la
Tămădău, în încercarea unor lideri părăni°ti de
ajunge în Franpa °i Anglia (cu primă oprire în
Turcia) pentru a arăta °i dovedi starea de fapt
din pară. Iuliu Maniu a fost arestat după două
zile (la fel °i Corneliu Coposu), iar cam la vreo
două săptămâni PNR a fost scos în afara legii
(30 iulie 1947) °i frunta°ii lui arestapi °i
condamnapi. Iuliu Maniu a murit la Sighetu
Marmapiei, în vârstă de 80 de ani, subnutrit,
neîngrijit, semiparalizat (3 februarie 1953).
Ceea ce scrie autorul la p. 78 nu are acoperire
istorică, doar, eventual, „literară".
Să ne întoarceam acum la citatul de început
al acestui articol. Credem că °i cartea lui
Lucian Pop are mai multe „platouri de
filmare". Ceea ce caută autorul nu este un
scenariu de film, caută să pună în pagină mai
ales imagini, fără dialogurile necesare. Povestea
sa, dusă prin scriitură într-o lume a sa cu legile
sale (a°a cum arată °i Victor Cuble°an), pune
în valoare „imagini" ale acelei lumi.
Memorabile, a° spune. A°a se face că, pe lângă
personajele umane ale cărpii, î°i au locul °i
„personaje" în care C-tin Hagea î°i duce veacul:
hotelul „New York", „camera galbenă", groapa
săpată în pământ rusesc de un obuz, camera
din pu°cărie de la Râmnicu Sărat, trenul,
crucea de la Măgina etc.
Povestea, ca orice poveste bună, î°i are în
adâncul său un mit, un mit al întemeierii.
Altfel spus, pine la începuturile sale de sacru.
Mai apoi vine omul cu povestea finitudinii
sale.
Vom spune că „realul absolut" este sacrul.
Povestea întemeierii. Dar, fiind vorba de un
roman biografic, °i celelalte personaje sunt sau
au fost cât se poate de reale: Hagea, sopia
Beata, fiica, Sorin, prietenii de la „New York",
autorul etc., dar °i personajele, să le zicem
„mute", pomenite mai sus. Toate însă „stau în
puterea limbii", a textului. El, textul, este cel
care dă în fapt realitate, dându°i-o în acela°i
timp °i sie°i. Nu avem altceva decât realitatea
textului. Povestea întemeierii omului ca fiind
sacru. A unui om cu cruce, dar cu mormântul
gol. Povestea întemeierii unui destin. Ca să fie
cu adevărat, povestea trebuie să fie vie. Nu
numai povestea, cât mai ales omul. Ca în toate
cărpile sale, Lucian Pop reu°e°te acest
„miracol", să ducă textul până acolo unde
acesta devine viu. Îi dă fiinpă °i îl determină în
fiinpare. „Parcă locuiesc într-un tablou. Numai
eu sunt viu" (p. 75), spune Hagea din „camera
galbenă" în care stă „închis" timp de °apte ani.
Cartea lui Lucian Pop pare a fi un tablou în
care toate personajele sunt vii. Rinute în carte
nu de teamă, ci de bucurie.
La un moment dat, în carte, autorul spune
că fiecare scriitor ar trebui să scrie o carte
despre un depinut politic. După cum se vede, el
s-a pinut de cuvânt.
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
La margine de imperiu
Ani Bradea
Sissi, volumul semnat Pavel au°arâ, apărut
în 2013 la Editura Tracus Arte, este,
înainte de toate, un obiect de artă în sine.
Prezentat în condipii deosebite, calitate
superioară a formei °i a suportului grafic,
prima senzapie pe care o are cititorul, în timp
ce-i mângâie coperpile, îi atinge ceremonios
paginile, sau îi inspiră pregnantul miros al
cernelurilor, este aceea a unei plăcute voluptăpi,
izvorâtă din bucuria, din încântarea de a pine
în mâini un album prepios, un album de artă.
Apoi, dacă citim informapiile de pe pagina a
doua, înpelegem că volumul este expresia
materială a unui proiect cultural, o construcpie
plastic-literară în tandem: artistul vizual Mircea
Bochi° °i Pavel au°ară, autorul textului. Dacă
vorbim de voluptate înainte de a citi e doar
pentru a sublinia impactul asupra cititorului,
de altfel această senzapie, a "plăcerii textului”,
ne urmăre°te pe tot parcursul poemului
"fluviu", a°teptările autorului fiind pe deplin
confirmate. Cu prilejul uneia dintre lansările
făcute, Pavel au°ară spunea: Este o carte pe
care am scris-o cu o enormă voluptate. Dacă
această voluptate nu a fost transmisă
cititorului, atunci înseamnă că ea a fost
consumată ca atâtea alte voluptăți.
Între coperpile elegante, purtând pe clape
fotografiile celor două personaje implicate în
corespondenpă (pe prima fotografia în pinută
militară de epocă a lui: Pavel au°ară, cetățean
al Imperiului °i expeditor, iar pe a doua:
Elisabeta Amalia Eugenia de Wittelsbach
(SISSI) Împărăteasă, Regină °i destinatar), e
închisă, °i pentru totdeauna neexpediată, o
scrisoare de dragoste. Una adresată celei pe
care autorul o recunoa°te ca fiind mai mult
decât o iubire livrescă, o obsesie, o imagine
seducătoare ce l-a urmărit din copilărie, un
personaj captivant, un mit, pesut cu precădere
la marginea fostului imperiu austro-ungar, de
unde °i el î°i extrage sevele imaginapiei
creatoare. De°i a fost scrisă abia în 1998,
toamna, după prima mea vizită la Viena,
această scrisoare pentru Sissi mi-a răscolit, încă
din copilărie, simțurile, mintea °i imaginația.
Venită în comunitatea grănicerească a Văii
Almajului, a°ezată frumos în memoria
bătrânilor soldați ai Imperiului, a°a cum
frumos erau a°ezate, în valize ponosite, bietele
suveniruri culese de pe drumurile străinătății,
legenda lui Sissi a devenit, cumva, un
inalterabil patrimoniu local, impregnînd, cu
duhul ei misterios, deopotrivă sentimentul ei
identitar °i inepuizabila generozitate a
fanteziei, spune Pavel au°ară în Un colofon?,
adăugat la finalul cărpii. Cu toate acestea,
considerăm că nu întâmplător scrisoarea nu e
imaginată doar în nume propriu. În chiar
debutul cărpii, după formula încântătoare a
scrisorilor din secolul trecut: Iubita mea Sissi,/
află despre mine că sînt bine °i sănătos, care
sănătate o doresc °i Luminăției Tale, aflăm că
se adaugă, în calitate de semnatare ale
mesajelor, încă patru personaje: ...am venit mai
întîi să te văd, apoi să-ți aduc ni°te mesaje de
la Adriana Babeți, Livius Ciocîrlie, Cornel
Ungureanu °i Daniel Vighi, dar, mai ales, am
venit să te previn asupra pericolelor de moarte
care te pîndesc la fiecare pas. Dacă la ultima
parte a afirmapiei ne vom referi, cum face °i
autorul de altfel, în finalul scrierii, prezenpa
celor patru scriitori bănăpeni este cel pupin
interesantă. Doi dintre ei, Adriana Babepi °i
Cornel Ungureanu sunt coordonatori ai
activităpii grupului de studii comparate central
europene A treia Europă, dar °i membri
fondatori ai fundapiei cu acela°i nume de la
Timi°oara, fundapie care, în colaborare cu
Editura Polirom, a publicat un ciclu de
seminare, cuprinzând transcrierea unor discupii
cu speciali°ti în problemele Europei Centrale.
Ori, acest construct mental care ignoră
geopolitica se referă la arealul fostului imperiu
habsburgic. A°adar idealului feminin i se
adaugă °i un ideal istoric, conceptul de a treia
Europă reintrând în actualitate, după
dizolvarea imperiului, din dorinpa fostelor pări
comuniste de a revendica în această zonă un
specific regional, capabil să le îndepărteze de
estul sovietic.
În concordanpă cu cele arătate mai sus, Sissi
nu este doar un fluid poem de dragoste, de
fapt nici nu se rezumă să existe înăuntrul unui
anume gen literar, desfiinpând, mai exact,
granipele dintre specii °i genuri literare,
împletind în curgerea sa cel pupin trei mituri:
cel al iubitei împărătese, mitul comorii °i mitul
supranaturalului. Ultimul e scos la lumină din
pove°tile copilăriei, auzite de la bunicul,
unchiul, mama, sau alte fiinpe dragi, depozitare
de trecut, care capătă calitatea de personaje
fantastice în amintirile păstrate cu sfinpenie.
Privite însă cu umor °i u°oară ironie din
perspectiva prezentului, ce se păstrează pe tot
parcursul scrierii, informapiile cotidiene
amestecându-se cu raportările la adevărul
istoric sau apelul la fantastic, la ireal. Însă cu
toate progresele °tiinței °i în pofida
scepticismului raționalist, a pozitivismului de
multe ori abrutizat, să °tii, Luminăția Ta, că în
Împărăție încă se trăie°te normal, adică după
legile vechi ale miracolului °i ale închipuirii °i
după nevoile imprescriptibile ale visului.
Aceea°i fină ironie, dar °i o oarecare resemnare
în fapa schimbării vremurilor, nu °i a
năravurilor, le găsim în referirea la comorile
rămase nedescoperite °i al căror mister a
înfierbântat imaginapia atâtor generapii de
visători: Dar asta nu e totul, Luminăția Ta.
Evident că după stîrpirea hoților de codru
lucrurile s-au mai lini°tit °i viața merge acum
înainte cu hoții ceilalți, cei obi°nuiți, adaptați
perfect la civilizație °i la codurile obligatorii ale
vieții comunitare. Cîteva lucruri au rămas,
totu°i, nelămurite: unde sunt comorile, banii,
sculele, auriturile °i argintăriile biserice°ti,
mărgăritarele °i alte pietre scumpe, în care
parte a Împărăției au fost ele îngropate, ce
semne s-au făcut deasupra gropii, în care nopți
se spală în flăcări °i cîte sunt jurate, păzite,
blestemate, legate °i pecetluite prin voința °i cu
puterea satanei. Tonul acid se păstrează °i în
relatarea despre cei pe care Sissi i-a iubit cel
mai mult dintre toate neamurile ce alcătuiau
imperiul, pentru a căror soartă a militat mereu,
ungurii, strecurând subtile referiri la
infracpionalitatea de granipă: Cît îi prive°te pe
unguri, ei sînt bine, au pornit frumos °i se țin
tare, vor să mute capitala la Pesta, însă
Luminăția Ta cunoa°te în amănunt aceste
lucruri că doară este Regină a Ungariei, au
deschis prăvălii luxoase, au tiparnițe bune, iar
benzinăriile Mol sînt mai curajoase decît
inginerii hotarnici ai Împărăției, °i chiar acolo
unde ace°tia încă n-au ajuns cu inventarul °i
cartografierea, iți vine un miros îmbietor de
benzină fină, scumpă °i doldora de octani.
Declarându-se îndrăgostit de Sissi,
expeditorul scrisorii se substituie mai multor
personaje cu influenpe diferite în viapa
împărătesei: soldatului credincios de la
periferia imperiului, junelui Richardt, pentru
care aceasta ar fi nutrit o afecpiune °i care
ulterior s-a stins nea°teptat, necunoscutului din
Amsterdam, a cărui frumusepe ar fi săgetat
inima delicatei împărătese în anul 1884 sau
chiar uciga°ului său, Luigi Lucheni. Oricare ar
fi personajul, "discursul îndrăgostit" împlete°te
metaforele vremii în declarapii de dragoste de
un rafinament voit desuet: În clipa/asta e
toamnă, Împărăteasa mea,/peste Alpi se adună
nori alburii/°i dinspre pusta Ungariei bat
vînturi subțiri,/Poate le simți °i tu,/atunci cînd
ie°i din vis °i din melancolie,/pentru că,
înainte să ajungă aici,/ele trebuie să treacă
fîlfîind,/°i prin părul tău, la/Viena. Se simte
regretul pentru atmosfera demitizantă a lumii
noastre, căderea în banal: Chipul tău frumos,
de înger trecut pe la starea civilă, zîmbe°te
pierdut la fiecare pas, pe afi°e, pe albume, pe
serviciile de porțelan °i pe cupele de cristal,
cînd singur, melancolic °i misterios, cînd
însoțit de privirile îngrjorate ale Împăratului, °i
mii de mîini iți mîngîie în fiecare clipă umerii
goi °i părul tău cel prăvălit în valuri peste
ceafa pe care soarele n-a văzut-o nicicînd.
Cuvintele intră în dialog cu ilustrapiile
neconvenpionale ale artistului Mircea Bochis,
care oferă la fiecare pagină o poveste paralelă
cu cea a autorului.
Finalul poemului vine în forpă, ridicând
tensiunea lirică a scrierii, prin avertismentul
rostit de cel din urmă personaj căruia autorul i
se substituie, respectiv asasinul Luigi Lucheni.
El leagă astfel sfâr°itul de început, mai exact
de acel motiv al scrisorii pe care l-am pomenit
deja într-un citat, ...dar, mai ales, am venit să
te previn asupra pericolelor de moarte care te
pîndesc la fiecare pas, închizând acpiunea
într-un cerc °i, astfel, sfâr°itul poate deveni el
însu°i un alt început: nu veni la Geneva,/iar
dacă, totu°i, vii,/nu ie°i din casă/pe 10
septembrie,/în ziua de sîmbătă,/iar dacă,
totu°i, ie°i,/nu ie°i la orele 14,40,/iar dacă,
totu°i, ie°i,/eu voi fi acolo °i ne vom întîlni
amîndoi cu Istoria/°i eu °tiu asta pentru că eu
°tiu totul,/pentru că sînt blestemul, soarta,
călăuza °i asasinul/°i rămîn supusul ve°nic
al/Luminăției Tale,/Luigi Lucheni.
Sissi este o carte care poate fi interpretată
în mai multe feluri, pentru că lasă deplină
libertate cititorului său. Ea nu se supune
canoanelor °i regulilor închistate ale unui gen
literar. Este o carte obiect de artă °i un album
retro, precum genul epistolar însu°i, intenpia
autorului fiind discursul total, o "foaie pentru
minte, inimă °i literatură". Dar, mai ales, nu
încetează a fi o emopionantă scrisoare de
dragoste, închisă pentru totdeauna într-un plic
elegant, timbrat °i adresat, ce nu va ajunge
niciodată la destinatarul său, dar care, în
schimb, ne este oferită nouă, de către
expeditorul, in aeternum cetăpean al imperiului,
Pavel au°ară.
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
eseu
Miguel de Unamuno y Jugo -
Un „Don Quijote” al Spiritului
Republican Spaniol
^[Flaviu Rus
In stagnarea generala de la finele ultimului deceniu,
al veacului nouăsprezece, filosofia spaniola pendula
fără vlagă, de la vechea scolastică la dogmatismul
krausist1, în egală măsură ostile toleranței academice °i
cercetării. Cel care va trezi reflecția filosofică din
această inerție, stimulând curajul asumării unor noi
paradigme °i noi proiecții ale gândirii creatoare va fi
Miguel de Unamuno2, considerat pe bună dreptate,
„Excitator Hispaniae"3.
Miguel de Unamuno y Jugo s-a născut în Bilbao,
în sânul unei familii basce de mici comercianti. A cres-
cut într-o atmosferă marcată de credin)e °i ritualuri
catolice, impuse autoritar de mama sa. La un astfel de
ritual, respectiv la cateheza pregătitoare a primei
împărtă°anii, avea să o cunoască pe cea care îi va
deveni prietenă, iar după mulți ani, soție: Concepcion
Lizărraga Concha, aceasta dăruindu-i nu mai puțin de
nouă copii.
Totu°i contactul cu lumea °tiințifică °i marile
curente filosofice, pasiunea pentru literatură, istorie,
artă °i nu în ultimul rând dezamăgirea produsă de
inconsistenta concepțiilor teologice îl vor face să aban-
doneze catolicismul, fără a mai adera la o altă religie.
Primii ani de °coală i-a urmat la colegiul „Sf.
Niculaie" din ora°ul natal. În pragul intrării sale la
liceu a fost martor4 la asediul ora°ului Bilbao, în tim-
pul celui de-al doilea Război Carlist. Evenimentul s-a
imprimat adânc în memoria lui de adolescent °i se va
reflecta în primul său roman, „Pace în perioada războ-
iului". Am putea spune că a participat la acest război,
însă nu din postura de combatant, ci prin intermediul
unei epistole pe care în 1876 o va trimite regelui
Alfonso al XlI-lea. La doar 12 ani a avut curajul de a-°i
critica monarhul, exprimându-°i indignarea față de
acesta.
Între 1875-1880 a frecventat Liceul Institutului
Vizcaino, apoi a studiat artele °i filosofia la
Universitatea din Madrid, aflată în acea perioadă sub
influența scolasticii tomiste a lui Juan Manuel Orti y
Lara5 °i a kraussismului lui Francisco Giner de los
Rios6. În 1879 în „Noticiero Bilbaino" °i-a publicat
primul său articol intitulat: „La Union hace la Fuerza".
Pasiunea sa de a-°i expune opiniile în presa scrisă va
rămâne constantă pe tot parcursul vieții, iar acest
lucru ne permite astăzi să-i cunoa°tem poziția în
raport cu problemele Spaniei °i Europei
contemporane. Unamuno nu a fost preocupat doar de
viața academică °i culturală. Situația precară din
mediul rural, dominată de sărăcie °i depopulare, i-au
motivat activismul, militând activ pentru soluționarea
problemei agrare.
Licențiat în filosofie °i litere (1883), apoi, obținând
titlul de doctor în filosofie, cu teza: „Critica Problemei
Originii °i a Preistoriei Rasei Basce"7 (1884), î°i va con-
sacra următorii ani lărgirii orizontului de cunoa°tere,
lecturilor °i cercetării, simultan cu activitatea didactică,
predând latina °i psihologia la un liceu din ora°ul
natal.
Primit de către prestigioasa universitate din
Salamanca în 1891, a profesat cu precădere filosofia,
în deosebi elenismul, vreme de peste trei decenii. În
această perioadă a făcut parte °i din mi°carea socialis-
tă, la care a aderat în octombrie 1894,8 dar mai ales
s-a făcut remarcat în lumea academică °i în con°tința
publică. Operele: „Spania Modernă", culegerea de
cinci eseuri „În jurul valorii de Casticism",9 mai apoi
„ Viața lui Don Qujote y Sancho" °i „Pe Meleagurile
Spaniei °i ale Portugaliei" au evidențiat iubirea lui
pentru Spania °i cultura iberică.10
În anul 190011, la doar 36 de ani a fost numit
rector al acestei universități,12 funcție pe care °i-a
exercitat-o cu profesionalism °i verticalitate,
devotament °i responsabilitate pilduitoare până în
1914. Responsabilitățile sale de rector nu l-au despărțit
de pasiunea pentru scris °i literatură, după cum a fost
atras de poezie. Fusese definit ca un poet metafizic,
concentrat mai mult pe modernism °i modernitate. În
primele sale poezii sunt cristalizate temele ce vor fi
abordate în întreaga sa operă poetică: conflicte
religioase, patria, aspecte legate de viața de familie.13
În 1913 a publicat Sentimentul Tragic al Vie/ii, iar
câțiva ani mai târziu Agonia Cretinismului, care vor
reprezenta cele mai pure opere de filosofie din
întreaga creație a lui Unamuno.
E°ecul său în tentativa de a forma un partid sim-
patizant cu Aliații °i împotriva Puterilor Centrale,14 i-a
atras destituirea din funcția de rector. Sancțiunea nu
l-a împiedicat să rămână un militant activ în opoziție.
În 1917 va fi ales în consiliul de administrație al
ora°ului Salamanca, la propunerea Adunării
Muncitore°ti °i a Uniunii Feroviare. A profitat de
această numire pentru a-°i exprima opoziția față de
monarhie. Din ordinul regelui în 1920, a fost judecat
°i condamnat15 la 16 ani de închisoare, pentru
articolul „Antes del diluvio", un atac virulent la adresa
monarhiei, publicat în „El Mercantil Valenciano";
executarea sentinței însă i-a fost amânată. Tot în acest
an a fost decorat cu ordinul de „Comandor" al
republicii Belgia °i a primit postul de vicerector al
Universității din Salamanca. Atacurile la adresa regelui
Alfonso al XlI-lea, dar °i a dictatorului militar Primo
de Riviera, mai cu seamă prin conferințele antimo-
narhice °i anti-dictatoriale din Bilbao, San Sebastian °i
Salamanca au dus, în cele din urmă la arestarea sa.
Respectiv, în anul 1924 va fi expulzat din universitate
°i, la scurt timp, din ordinul regelui,16 a cărui tiranie17
o denunța cu toată forja autorității sale intelectuale, a
fost arestat °i exilat în Fuerteventura (Insulele Canare).
Însoțit, spre trenul ce urma să-l ducă în captivitate,
de un mare grup de studenți °i locuitori ai ora°ului,
deveniți solidari cu el, Unamuno avea să le transmită,
de pe treptele vagonului promisiunea: „Mă voi
întoarce, nu cu libertatea mea, care nu contează deloc,
ci cu a voastră a tuturor!"
Exilul său pe acestă insulă pustie °i aridă l-au făcut
celebru atât în Europa cât °i în spațiul american, unde
a fost prezentat de presă ca fiind: „un adevărat
campion al drepturilor °i libertăților omului". El °i-a
continuat cruciada împotriva dictaturii °i a injustiției,
chiar °i din prizonierat. Scriitorul francez Jean Cassou
contemporan cu Unamuno l-a descris ca fiind un Don
Quijote modern aflat în pustietate.18 Patru luni mai
târziu, de la arestarea sa, a fost grațiat din ordinul lui
Primo de Riviera, dar el s-a autoexilat în Hendaya
(regiunea bască din Franța)19, până la înlocuirea lui
Primo de Rivera de către Berenguer, în 1930, când s-a
întors în Salamanca,20 ocupând postul de profesor de
istoria limbii spaniole, iar un an mai târziu a fost
desemnat pre°edinte al Consiliului Instrucțiunii
Publice.
A candidat la alegerile municipale din partea
republicanilor sociali°ti, a fost ales în Consiliul
Municipal, iar din această poziție, însoțit de alți
consilieri °i personalități reprezentative ale vieții
publice din Salamanca, a°a cum s-a întâmplat °i în alte
ora°e ale Spaniei, Unamuno a proclamat înființarea
„Republicii Spaniole", declarând de la balconul
primăriei: „Va începe o nouă eră, °i se încheie o
dinastie care ne-a sărăcit, otrăvit °i umilit!" Din partea
pre°edintelui republicii va primi titlul de primar
onorific al ora°ului Salamanca °i un loc de deputat21în
Parlamentul acestei noi republici din 1931.
Pe lăngă activitatea sa ministerială, operele sale22:
„Ce este Spania?" „Încotro se îndreaptă Catalunia?',
„ Încotro se îndreaptă Spania!", „ acoala în cadrul
Republicii", „Experiența Puterii", „Revoluția din
octombrie", „Exemplul Mexicului", „Spania în fața
lumii", „Autocrație °i Democrație", stimulează °i astăzi
un interes deosebit la nivelul politicii spaniole dar °i al
celei europene.
Revenind în funcția de rector al Universității din
Salamanca, °i-a început primul curs astfel:
„-După cum spuneam ieri...".23 Aceste cuvinte
simbolizând revenirea sa în mediul academic, dar °i
un adevărat triumf în fața dictaturii. Dincolo de asta,
Universitatea a reprezentat pentru Unamuno
„Templul" oficierii adevărului, libertății de gândire, a
°tiinței, culturii °i valorilor morale. Urma°ii îl vor
considera „Rector Perpetuu" al acestei universități,
sintagmă consacrată °i prin statuia sa masivă, postată
în holul de la intrare, de unde continuă să întâmpine
cu „bun venit" generații după generații de studenți.
A lucrat simultan °i pentru noul regim, cu pre-
cauție, susținându-l sau punând la îndoială anumite
decizii stângace, pripite ori sectare. Dar la mai puțin
de doi ani de la proclamarea Republicii, dezamăgit de
e°ecul reformei agrare °i de corupția din rândul guver-
nanților, nu se va mai prezenta la alegerile generale
din 1933. S-a dedicat însă vieții academice °i cultivării
spiritului civic, bucurându-se de o largă recunoa°tere
națională °i internațională, consfințită de premii, dis-
tincții, titluri onorifice, printre care „Cetățean de
Onoare al Republicii", „Doctor Honoris Causa" a
Universității Oxford, nominalizarea la premiul Nobel
pentru literatură.
Anul 1936, odată cu ascensiunea generalului
Francisco Franco, avea să întunece din nou orizontul
lui Unamuno. Ziua de 12 octombrie 1936, declarată
„Ziua lui Cristofor Columb °i a Hispanismului", se
suprapunea cu deschiderea anului universitar, moment
pentru care Universitatea din Salamanca a organizat o
adunare emoționantă dedicată elogierii culturii
spaniole. Din păcate această manifestare s-a
transformat, pe nea°teptate, într-un protest exploziv,
tipic fascist, susținut cu ovații, scandări de sloganuri,
fluturarea de însemne °i simboluri specifice, care
prefațau intoleranța, fanatismul °i abuzurile abia
instalatei dictaturi franchiste.
I se dăduse cuvântul generalului Millân Astray,
mutilat în Războiul colonial, invitat tocmai în această
postură, dar care venise însoțit de un grup de fanatici
gata să-l aclame la fiecare slogan rostit de el:
„- Catalonia °i Rara Bascilor sunt două tipuri de cancer
în corpul națiunii! ai-a început discursul generalul,
Fascismul este remediul care vine să le extermine,
tăind în carne vie, cu precizia unui bisturiu chirurgical,
continua generalul. Carnea sănătoasă este pământul,
iar oamenii săi sunt cei bolnavi. Fascismul °i armata îi
vor mobiliza pe oameni pentru a restaura pământul
sfânt °i regatul național...când v-a dori Franco °i cu
aautorul maurilor mei curajot Dacă ieri ei mi-au
distrus corpul, astăzi tot ei merită întreaga
"
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
Black Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
"
recuno°tință a inimii mele pentru lupta lor împotriva
spaniolilor primeedio0i. Pentru că î°i dau viața pentru
religia sfântă a Spaniei, °i pentru liderul nostru
Franco!" Susținătorii lui au început sâ strige: - Trăiască
Moartea! Spania Mare! Spania Liberă!.24
Unamuno, în calitate de rector, prezidând festivi-
tatea, la care erau prezenti ca oaspeți °i cardinalul de
origine catalană, Enrique Pla y Daniel, arhiepiscopul
de Salamanca °i soția generalului Franco, Carmen
Polo,25 s-a ridicat grav, cu o mină care impunea
atenție, °i după domolirea vacarmului a rostit: „- Toți
a°teptați cuvintele mele °i toți mă cunoa°teți, că îmi
este imposibil să fiu tăcut... Uneori tăcerea înseamnă
minciună, pentru că tăcerea poate fi interpretată ca
acceptare. Nu am putut supraviețui divorțului între
con0tința °i cuvântul meu. Voi fi scurt, iar adevărul
este mai adevărat, când este expus în simplitatea lui.
A° dori, deci să comentez discursul, îmi este indiferent
care ar fi numele său, generalului Millăn Astray... Să
lăsăm la o parte insulta personală care ar presupune
repetarea exploziei ofenselor împotriva bascilor °i a
catalanilor. Eu m-am născut în Bilbao, în mjlocul
bombardamentelor celui de-al doilea război carlist.
Apoi m-am căsătorit în acest ora0, mult iubit,
Salamanca, dar niciodată n-am uitat ora°ul meu natal.
Dacă vă place sau nu, episcopul Pla y Daniel este cata-
lan, născut în Barcelona... Tocmai am auzit strigătul
necrofil oi lipsit de sens: „ Trăiască moartea!” Îmi sună
la fel: „Să moară viața!” ai eu, care mi-am petrecut
viața producând paradoxuri, trebuie să spun, ca o
autoritate în acest domeniu, că acest paradox ridicol
mă dezgustă. Acest general Astray este un invalid. Nu
este necesar să vorbească pe un ton mai scăzut. Este
un invalid de război. La fel a fost oi Cervantes. Din
păcate sunt prea muți invalizi în Spania. ai în curând
vor fi mult mai mulți. Mi-e groază să mă gândesc că
generalul Astray ar putea dicta regulile de psihologie
ale maselor. Un invalid care nu are măreția spirituală a
lui Cervantes, care era doar un om, oi nu un supraom.
Cu toate că era invalid, cum am spus, nu î°i aroga
asemenea superioritate de spirit, încât să-i uite pe cei
mutilați de el în luptă." Sala a amuțit de uimire.
Astray °i susținătorii săi fasci°ti au strigat: „- Moarte
intelectualilor! Trăiască Moartea! Moarte intelectualilor
fal°i °i trădători!”26 Devenind agresivi, doar, inter-
venția soției lui Franco, doamna Carmen Polo a tem-
perat zelul acestora, iar Unamuno °i-a reluat discursul:
„- Ne aflăm într-un templu al inteligenței, iar eu mă
aflu aici în calitate de preot. Voi ați profanat această
incintă sacră. Puteți să învingeți, dar nu puteți să
convingeți! Vă lipseote rațiunea oi chiar dreptul de a
lupta!"27
Urmarea acestui discurs a fost demiterea28 sa din
funcția de rector.29
Reflectând asupra momentului Unamuno va con-
semna ulterior în însemnările sale: „ În acest război
purtat în Spania, mor sute de mii de oameni, iar alte
mii urmează calea exilului °i nu se vor mai întoarce...
pentru că dictatura ce se prefigurează în Spania va fi
mult mai brutală decât cele pe care le-am cunoscut
dealungul timpului. Se va baza pe sacristie °i pe
cazarmă!"30 La care mai adăuga: „Adevărul este mai
profund decât pacea: poate că aceasta este deviza
mea!"3 Deviză inscripționată de altfel pe casa în care
a locuit, devenită casă memorială.
După demitere a fost arestat la domiciliu °i, la
scurtă vreme, a încetat din viață, profund afectat de
războiul civil care măcina țara.
De remarcat însă, că prestigiul, verticalitatea °i
anvergura sa intelectuală vor determina reconsiderarea
sa inclusiv din partea inamicilor direcți: aceia°i națio-
nali°ti care l-au condamnat i-au purtat sicriul pe umeri,
în semn de omagiu. Un grup de falangi°ti s-au ocupat
de îngroparea filosofului, a bascului care a dedicat o
mare parte din viața sa, meditând asupra casticismu-
lui, a socialistului fascinat de viața religioasă, a omului
obsedat de imortalitatea sufletului său. Din acel
moment, memoria sa a fost subiectul dezbaterilor,
confruntărilor °i revendicărilor, fiecare din taberele
combatante voind să îl includă în lupta lor ideologică.
Însă, odată cu trecerea timpului, s-a consacrat convin-
gerea că Unamuno a fost dincolo de partizanatul
politic, întotdeauna alături de popor °i împotriva privi-
legiaților.
Pe de altă parte, însă, dotat cu har °i acumulând o
vastă cultură °tiințifică °i filosofică, Unamuno s-a
impus ca un spirit novator în domeniul învățământu-
lui universitar, dar °i în gândirea social-politică,
esențialmente umanistă pe care a profesat-o.
Totodată, orator înnăscut, nuvelist dedicat, dra-
maturg, jurnalist incisiv, pictor eseist al peisajelor din
Spania °i Portugalia32, filosof autentic, dar °i mare
admirator al lui Cervantes,33 a fost un mare poet, de
o sensibilitate pătrunzătoare până la sufletele oame-
nilor.
Note:
1	Rafael Orden, El Sistema de la Filosofia de Krause.
Genesis y desarrollo del panenteismo, Madrid, UPCO, 1998;
Thomas Ward, La Teoria literar ia. Romanticismo, krausismo
y modernismo ante la globalisacion industrial, Mississipi
University, Romance Monographs, 2004
2	A se vedea în imaginile de mai sus: Miguel de
Unamuno y Jugo (29 septembrie 1864- 31 decembrie 1936),
Materiales de Lengua y Literatura,
http://www.materialesdelengua.org, accesat astăzi 23 martie
2014
3	Robert Curtius l-a calificat: „Excitator Hispaniae", a se
vedea: Miguel de Unamuno y Jugo, Ernst Robert Curtius,
Del sentimiento tragic de la vida; La agonia del cristianismo,
Mexic, Porrua, 1983; Jose Ferrater Mora, Three Spanish
Philosophers: Unamuno, Ortega, Ferrater Mora, Albany,
State University of New York Press, 2003, p. 103;
Jan E. Evans, Unamuno and Kierkegaard. Paths to Selfhood
in Fiction, Princeton, Lexington Books, 2005
4	La vârsta de 4 ani a văzut o bombă lovind clădirea
vecină, iar mai târziu, în adolescența sa va fi martorul unui
alt război
5	Nazzareno Fioraso, Il Giovane Unamuno. Genesi e
maturazione del suo pensiero filosofico, Milano, Mimesis
Edizioni, 2008, p. 65
6	Solomon Lipp, Francisco Giner de los Rios. A Spanish
Socrates, Ontario, Wilfrid Laurier University Press, 1985,
p. 136
7	În Teza sa, a anticipat ideea originii bascilor. (Originea
pre-indo-europeană), concept opus acelor ani dominați de o
politică naționalistă.
8	A avut o colaborare intensă cu publicația „Lupta de
clasă" din Bilbao
9	Această carte a rezultat în urma corespondenței sale
cu prietenul său Angel Ganivet Garcia (1865-1898, a fost un
precursor simbolic al generației de la 1898, s-a remarcat prin
opera „Idearium espanol", în care Spania este personificată)
10	Publicațiile de până atunci în limba euskară de până
atunci au creat îndoieli publicului spaniol față de loialitatea
lui față de Spania
11	Numirea sa în funcția de rector a fost realizată prin
decret regal, dar acest eveniment nu a redus criticile lui
Unamuno față de monarhie
12	Carlos Gonzăles Ruando, Vida, pensamiento y
aventuras de Miguel de Unamuno, Madrid, Aguilar, 1930,
p. 132
13	În 1907, a publicat la Madrid primul său volum cu
titlul „Poesias"
14	Miguel de Unamuno, Tribunales de honor? No!, în
„El Mercantil Valenciano", nr. 22, Valencia, 1919, p. 12
15	A fost judecat din ordin regal, de către un tribunal
din Valencia în 1920, publicațiile sale au fost considerate
prejudiciabile în raport cu puterea monarhică, a se vedea dis-
cursul: „Ce înseamnă să fi rector în Spania" din 25 noiem-
brie 1914, în „Revista de Occidente", nr. XLI, 1966; „Ante
las elecciones", în „El Mercantil Valenciano", 17 februarie
1918; „Comentario” în „El Dia”, Madrid din 8 noiembrie
1918; „De actualidad perdurable în „El Liberal", Madrid din
30 aprilie 1920; „Del engano politico" în „El Mercantil
Valenciano" din 16 februarie 1919; „Sobre el volcân" în „El
Mercantil Valenciano" din 4 decembrie 1919; „Comentario"
în El Dia, Madrid din 22 noiembrie 1918; „La lucha del
momento" în „El Sol", Madrid din 24 mai 1919; „No, came-
los, no." în „El Liberal", Madrid, din 14 februarie1920; „De
estrategia socialista", în „La Nacion", Buenos Aires din 19
decembrie1919;
16	A se vedea, Miguel de Unamuno, El tjercito no es un
casino, în „El Mercantil Valenciano", nr. 10, Valencia, 1919,
p. 12
17	David G. Robertson, Unamuno y la Dictadura de
Primo de Riviera, în Actas del Congreso Internacional del
Cincuentenario de Unamuno, (edit.) Dolores Gomez
Molleda, Salamanca, Ediciones Universidad Salamanca, 1989,
p. 91-105
18	Vezi, Portretul lui Unamuno, realizat de Jean Cassou
din „Mercure de France", în „Adevărul literar °i artistic",
1926
19	În ace°ti ani de exil, Unamuno a înfruntat dictatura
prin intermediul operelor: De Fuerteventura a Paris, °i prin
Romancero del Destierro
20	Carlos Blanco, La dictadura y los procesos de los
militares, (edit.) Javier Morada, Madrid, 1931 p. 35
21	Emilio Salcedo, Vida de Don Miguel, Salamanca,
Editura Anaya, 1970, p. 230
22	A se vedea, Miguel de Unamuno y Jugo: „Que es
Espana"’. „On va Catalunya?” „A donde va Espanat", „La
escuela en la Republica", „La experiencia del poder” „La
revolucion de octubre", „Mexico teemplo", „Espana ante el
mundo", „Autocracia y democracia"
23	Acelea°i cuvinte au fost rostite de către Frai Luis
Ponce de Leon (1527-1591), o mare personalitate spaniolă a
Evului Mediu, în momentul reîntoarcerii sale la catedra
aceleia°i Universități în urmă cu câteva secole. Investigat de
către Inchiziție, cu toate că a fost nevinovat, acestui apărător
al adevărului °i a libertății i s-a interzis să predea în mediul
universitar. După repunerea sa în drepturile de profesor, °i-a
inceput cursurile cu fraza: „- După cum spuneam ieri...": A
se vedea lucrarea Francisco Blanco Prieto, Leticia Blanco
Antona, Deciamos ayer..., Salamanca, Diputacion de
Salamanca
24	Bernat Muniesa Brito, Dictadura y Transicion. La
Espana lampedusiana: Vol I La dictadura franquista. (1939-
1975), Barcelona, Publicacions y Edicions de la Universitat
de Barcelona, 2005, p. 62
25	Guillermo Gabanellas, Preludio a la guerra civil,
Barcelona, Editura Planeta, 1977, p. 130
26	Bernat Muniesa Brito, op. cit., p. 64
27	Thomas Hugh, La guerra civil espanola, în Espana
contemporanea, Vol. IV., Paris °i Madrid, Editions Ruedo
iberico, 1962, pp. 293-296
28	Francisco Blanco Prieto în lucrarea sa: Unamuno en
la politica local, Salamanca, 2014, subliniază adevărata
brutalitate °i influență a regimului fascist în mediul politic °i
universitar, un episod traumatizant pentru Unamuno
constituindu-l momentul demiterii sale ca rector în 1936,
moment în care unii dintre cei mai apropiați prieteni °i
colegi, dominați de un sentiment pătrunzător de frică, au
avut un rol central în destituirea sa; A se vedea: Idem,
Unamuno. Profesor y Rector en la Universidad de
Salamanca, Salamanca, Hergar, 2011
29	Miguel de Unamuno, Cambio de rumbo, Obras
Completas, vol. VIII, Madrid, Editura Escelier, 1971, p. 440
30	A se vedea, Manuel Rubio Cabeza, Cronica de la
dictadura, Barcelona, Editura Nauta, 1974; Luis Portillo, Facts
on the Spanish Resistance, Madrid, Centro Iberico, 1970
31	Miguel de Unamundo, Monoloage °i Conversații, vol.
IV, p. 576
32	A se vedea, Miguel de Unamuno, Călătorii °i viziuni
spaniole, traducere în limba română de Aurica Brădeanu,
Ligia Brădeanu, Ia°i, Editura Testimonium, 2008
33	În concepția lui Unamuno, Hamlet este superior lui
Shakespeare, iar Don Quijote este superior lui Miguel de
Cervantes
8
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Gavril Ciuban	în jurul grumazului, liber.	Dă buzna nisipu-n fere°ti.
Precum în poveste	Neostoitul călău	Mirarea de-a fi
	stârnind hărmălaia din preajmă.	ascunsă-n copiii
De-a joaca olarul cu ageagul primar;		cândva abia deslu°ind
sâni roturjori °i alte-ascunzi°uri	Decât abisul	orbitoarea lumină.
	mai vastă-i secunda din urmă.	
trezit-a: ulcioare, fântâni		Surpa-se-va lini°tea înaltă
iar dintr-însele	Drum bun înspre visele voastre	zigzagat
fuioare de raze	°i uitapi c-api trăit!	în glas de coco°i.
de sunau	Azuriu fie-vă	Răsăritul cu rănile sale, mireaso.
răsunau viorile mute.	nocturnul rămas	Improvizație
°i tu, moarteo, cu mine ce ai?	Uliul la senectute sfârtecă viul	M-am mutat într-o lini°te cu perepi de spital
Ehei, feciora°, °i fătucă ce-ai fost eu tocmai din voi am purces	°i-l ve°nice°te. Peste un delup mai înapoi de cantonul pădurăripei	După mine-i de°ertul, araba cămilă °i soarele pal
	topit	Păzitorul de păsări bolnav se strecoară tiptil
În viapa-mi prea scurtă ce-o am	de razele lunii	Peste dânsul e iarnă, zburătoarele toate-s retrase-n
cu sfâr°itul departe -		azil
m-am hrănit de lucrat!	O echipă de somnambuli	
	numără tăciunii	Doar privirile lunii rănite-l mai pot urmări
Cată °i-ascultă: vedenii...	ajun°i fantome rătăcitoare	Când fereastra-i o groapă prin care Nimicul se poate zări
Vinul cel vârstnic	în inima Codrului.	
iscă adânci reverii		Mai auzi oare marea
în ulcica de lut; siluieta	Avupia familiei sale	cum spintecă pântecul noppii cu dinpi de °acal?
	este evaluată prin surmenaj:	Iubito, mai treci pe la mine...
' mneaiei pentru cei olecupă		Am intrat într-o lini°te abruptă cu perepi de spital
smintipi	nici un ars; peisajul rămas	
	în numărătoare	■
Paradis °i Iad fiinpează		
°i lumea se miră. Numai	dovede°te puterea întunericului	
din vremi petrecute	cutreierat de un scrib	parodia la tribuna
amărăciunea-mi întinde paharul:	cu un buchet	
	de flăcări albe în mâini.	
		Gavril Ciuban
aliniatele ziduri, Constelapia		
Orfelinatului.	Până la reîntoarcerea zilei	Răsăritul cu rănile sale
	de sub pojghipa apei sleite	
Unde alături de frapi-mi în cuget	pasărea nocturnă cu un singur ochi	Înecat de pet-urile
ne-am trăit nenorocul.	vede	rămase de pe vremea crizei
Răscolite furtuni: gustul de sânge al	cum pe miri°tea lacului tulbure	Izvorul odinioară albastru al Izei.
sărutului tău - zmeură -	se întemeiază	
încinsă	o haită de lupi în delir.	Degeaba suspini cu foc, iubito, acum,
de brumă, iubito. Freamăt		acestea sunt faptele,
de izvor °i de îngeri	Urletul lor	eu nu le poetizez nicidecum,
	cenu°a o spulberă. Iar	sunt limpezi ca laptele.
în Biserica trupului tău.		
vestind mereu Răsărituri;	din cantonul pădurăripei	Pădurarii n-au mai suit gruiul demult,
	iese un uliu aprins	se observă,
°i-întruna	turnat în opel suedez. El	dar ce pot face pădurarii
privirile umede,		când turi°tii vandali sunt în vervă?
de neînpeles,	Veghează peisajul lăuntric.	Nu a°tept comentarii.
doar o dată	Răsăritul cu rănile sale	
		Nu se mai miră nici
ca niciodată, atunci.	Zvâcnit din pâpele zânei	fiarele pădurii care
	cum din rădăcinile-i rupte	au mai rămas : iepuri, arici,
Pipătu-n păndări, ecoul.	Izvorul albastru al Izei.	de situapia asta la cer strigă-
		toare.
„A muri e o arta, ca oricare alta... ”		
(Sylvia Plath)	Iar părul tău iubito	Desfunda-va poate poemul meu
	răsucitele focuri îl freamătă;	urechile celor abilitapi,
Lumină mistuită în a°trii.	îndelungi °i fierbinpi ale	sau poate înfundat voi fi eu.
În drumu-i	dumneavoastră priviri.	
deplină mupenie.	În genunchi suie gruiul	ai-n ăst timp, izvorul abia curge, să iertapi !
Primejdia - fiara cu ochii	mestecenii	
multipli, la pândă.	precum din omături pâ°ne°te	Lucian Perpa
Cerc rupt cât o aureolă	pisica cea neagră cu ochii tresăripi.	
de raze pepoase		■
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
9
9
Black Pantone 253 U
Zonup Pene
Nu am fost în ga°câ, nu sunt patriot
Nu am fost în ga°câ, nu sunt patriot
Nu am furat, nu am scuipat tabloul sfânt °i
crucea pârii
Nu am fost în ga°câ nu sunt bani
Dimineapa o beau singur cuc la terase
Eroii zilei ling unde au scuipat °i purced vânâ-
toarea
de fete în limuzine de înmormântare
Nu am furat, nu am scuipat tabloul sfânt °i
crucea pârii
Pe marginea strâzii cu tei sunt lâsapi în picioare
românii îmbogâpipi cu praful de pe toba lunii
U°ile ministerelor nu se deschid lui Kafka
Sunt umilul poet lepâdat de lingoarea pârii
cum iedera de Casa Poporului
Nu am fost în ga°câ, nu sunt patriot
Nu am furat, nu am scuipat tabloul sfânt °i
crucea pârii
Seara cite°te Eminescu închis în garsonierâ
Politicienii au scurtcircuitat televizorul
Nu mai este aur pentru verighete la târg
Tinerii se dau romantic cu barca pe lacul cu cia-
nurâ
iar jurnali°tii beau apâ din cana de zinc zâm-
bindu-le ironic
buzunarele pline
Viitorul s-a chircit cum câinele eutanasiat lângâ
Nicolae Silade
miniepistole
1
n-am învâpat nimic din viapa asta care nu
înceteazâ sâ mâ pinâ
în viapâ care nu înceteazâ sâ mâ uimeascâ cu
serpentinele ei cu
urcu°urile °i coborâ°urile ei n-am învâpat
nimic din viapa asta care
nu înceteazâ sâ fie altceva decât viapâ iasomie
levânpicâ trandafir
n-am învâpat nimic din viapa asta care nu
înceteazâ sâ fie când eu
nu voi mai fi n-am învâpat nimic din viapa
asta care nu înceteazâ
sâ-mi arate altâ viapâ viapa adevâratâ pierdutâ
în timp ce trâiam
°i ce fericit eram °i în ce rai eram când nu
°tiam câ nu °tiu nimic
n-am învâpat nimic nu °tiu nimic nici mâcar
sâ iubesc n-am învâpat
°i nu °tiu °i nu °tiu cum a° putea iubi
vreodatâ aceastâ de°ertâciune
a de°ertâciunilor dacâ n-ai fi tu oaza din
mijlocul ei dacâ n-ai fi tu
izvorul ei °i delta °i marea cum a° putea iubi
vreodatâ altceva
decât viapa n-am învâpat nimic nu °tiu nimic
asta e tot ce °tiu
despre viapâ despre ea care °tie tot despre ea
care este totul
colivia
unde cântâ papagalii frumo°i colorapi burta car-
durilor bancare
lungi întrebâri de caviar
despre poetul care nu a fost în ga°câ, nu este
patriot
°i sârutâ tabloul sfânt °i crucea pârii
Awoonor, Awoonor - noaptea a trezit poetul
la mall
in memoriam poetului ghanez Kofi Awoonor
Awoonor, Awoonor
Noaptea a trezit poepii la mall
Awoonor, Awoonor
Micul dejun l-ai luat înainte sâ zbori
Awoonor, Awoonor
Dimineapa te-a nâscut prin gene de sânge
Soarele era foc °i cerul marele dinte
Awoonor, Awoonor
Timpul a ars cafeaua fierbinte
Ai mu°cat cornul de aur din abundenpa morpii
Awoonor, Awoonor
N-ai °tiut câ Alah nu e pâine
Ai dorit numai sâ mânânci lini°tit cu fiul tâu
°i ai frânt Fiul Omului
La Mall La Mall
Awoonor, Awoonor
Printre palmieri °i curmali auzi savana
Cum cântâ versul sâlbatic Awoonor, Awoonor
Poetul ce a dezgropat Ghana
din inimâ uria°â °i neagrâ Africa
2
tocmai luasem premiul nobel °i începuse sâ
ningâ °i am intrat
într-un bar sâ beau o cafea sâ mâ gândesc la
mine la tine la
trecutul tâu viu la prezentul meu înstelat la
viitorul nostru mai
alb ca o paginâ albâ peste care tot el a°eazâ
cuvinte cuvinte
mâ gândeam sâ te sun sâ îpi spun câ ninge-n
suedia câ devenisem
°i eu suedez °i bogat în ninsori în speranpe
devenisem cum sâ îpi spun
cel care eram cu mult înainte nici nu °tii cât
de mult câci înainte °i dupâ
sunt doar nopiuni °i doar timpul le °tie °i
doar timpul le face în timp
mâ gândeam sâ îpi dau sms sâ îpi scriu o
scrisoare din care sâ afli
unde sunt cine sunt ce gândesc °i cum mâ
împac cu cel care este
dar am trecut peste pentru câ începuse sâ
ningâ atât de frumos
începuse sâ ningâ °i era atât de frumos °i
atâta alb era în afarâ
câ mi-am bâut pe nerâsuflate cafeaua °i am
ie°it de îndatâ
singur singur °i strâlucitor de alb în marea
albire stelarâ
3
ascultâ-mâ fiule ascultâ-mâ cu atenpie °i cu
luare aminte ascultâ-mâ
O cea°câ de maturitate
Mirosul cafelei are gustul coniacului
Dragostea e floare de colp agâpatâ pe
stânca sânilor
unde adulmecâ vânâtorii iluzia °i câprioarele
Cerul e lacul de cristal al ochiului
unde adolescenpa aruncâ nepâsâtoare coapsele
speranpei
Buzele tale sunt cea mai bunâ cafea brazilianâ
Unde sorb rebel caimacul unui nor mic °i pufos
Dimineapa de mai aleargâ goalâ pe stradâ
de mânâ cu amintirea unei singurâtâpi mature
De octombrie
Pâinea nu se mai coace-n vin
Seara mai treze°te dimineapa
Pleoapa î°i deschide ochii
Iubirea aprinde focul pâdurea
Vinul nu mai este must demult
ai nici buza ta nu-i sare la gust
Ziua frâmântâ soarele amiaza
Iar coapsele mârii au încins nebune°te nisipul
Drojdia nu mai e azimâ
Nici pieptul dragostei nu înalpâ câprioarele
Numai amurgul închide genele
ai stepa aleargâ caii singurâtâpii
Toamna s-a îmbrâcat într-o femeie frumoasâ
ai strâzile fluturâ frunzele goale
ai privirea galbenâ îpi zdrenpuie°te visele
stau lângă ploi bacoviene lungi °i stropii bat
în sufletul de cretă durerea
lui rămâne violetă stau lângă ploi bacoviene
lungi în parc pe-o bancă
toamnele de plumb se-a°ează lene° le privesc
în fafiă sunt laticlave
ce-au ie°it din ceapă să zguduie simpirile de
plumb da ai ghicit sunt
versurile mele de la douâzeci de ani dedicate
lui bacovia pe când eram
°i eu bacovian dar acum vreau sâ-pi spun ceea
ce nimeni nu-pi spune
vreau sâ-pi spun ceea ce nimeni nu °tie vreau
sâ-pi spun câ bacovia
este cel mai poet stai lângâ mine °i-ascultâ un
poem de bacovia
eu trebuie să beau să uit ceea ce nu °tie
nimeni ascuns în pivnipa
adâncă fără a spune un cuvânt singur să
fumez acolo ne°tiut de
nimeni altfel e greu pe pământ parcâ nu
seamânâ a bacovia
°i totu°i e °i totu°i întreabâ-te ce °tia el fârâ
ca nimeni sâ °tie
nimeni nimeni nimeni °i s-asculpi pustiul ce
melancolie
10
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
TOj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
TIFF 2014
EDIȚIA A XIII-A, CLUJ-NAPOCA, 30 MAI - 8 IUNIE
Mitologie de mucava vs.
mitologie urbană
Marilena Ilie°iu
Pintuit în scaunul unei săli de festival, orice
spectator nu este atras doar într-un eveniment
monden, într-o structură culturală, într-o narațiune
globală (suma celor din filmele vizionate), ci devine
parte a unui a unui fenomen mult mai profund:
fiecare film îl repoziționează față de eroii
contemporani °i de pove°tile lor, îl propulsează în
vâltoarea unei narațiuni globale care îi modifică
percepția asupra mitologiei urbane deja asimilată °i îl
face parte din una nouă. De ce un festival de film
face un fenomen obi°nuit mult mai vizibil? Pentru că
filmele sunt livrate la pachet °i consumate conform
etichetării (Competiție, secțiuni tematice, de gen etc).
Acest tip de vizionare dirijată este cea mai bună
modalitate de detectare periodică a schimbărilor din
mitologia contemporană; timp de cinci zile (cât a
durat experiența mea de spectator TIFF) am trăit, pe
propria retină, această experiență a asaltului asupra
unor modele. Indiferent de secțiune, eroii unor
pove°ti cotidiene, popularizate de media sau de
folclorul nostru urban, au devenit personaje de film.
Din acest punct, cu mijloacele ficțiunii filmice, ace°ti
eroi încep să ne schimbe perspectiva asupra
Olimpului contemporan (de fapt inexistent, pentru că
zeitățile mitologiei contemporane nu se mai lăfăie
într-un sacru rezidențial, ci în satul nostru global,
vorba lui Marshal McLuhan). Mitologia de mucava,
cea apărută sub presiunea ficțională a filmului °i a
mass media, împinge povestea urbană spre forme din
ce în ce mai flexibile; nimic nu mai are consistența
betonului, ci plasticitatea efemeră a cartonului.
Mituri despre istorie
În mitologia urbană a sec. XX, jaful de la Banca
Națională din 1959 a rămas un hold up autohton plin
de necunoscute, „clarificat” doar ideologic în
documentele oficiale. Closer to the Moon al lui Nae
Caranfil nu este un film construit pe tema adevărului
(un demers imposibil în absența unor informații clare,
imparțiale °i neviciate propagandistic), ci o ficțiune în
care sunt umplute golurile dintre frânturile de adevăr.
Idealismul fo°tilor nomenclaturi°ti evrei trecuți pe
linie moartă, jaful conceput ca formă de protest,
naivitatea de a cere comuntarea sentinței de
condamnare la moarte într-o lansare în spațiu,
deta°area de morală, de responsabilitate °i de propria
moarte extrag personajele lunatecilor jefuitori din
portretul robot al infractorului comun. Demitizarea
personajului de acest tip implică însă asimilarea sa
într-un alt mit, cel al idealistului, care-°i continuă
utopia socială a comunismului printr-o lovitură de tip
haiducesc. Această torsiune din plan ideologic avea
nevoie de un artificiu în cel narativ, iar Caranfil
apelează la un personaj inedit: camera de filmat.
Aparatul înregistrează jaful propriu-zis °i reconstituirea
sa, povestea se multiplică cu variante ale sale filmate,
planurile narative se întrepătrund, personajele
evadează dintr-o ficțiune pentru a intra în alta. Apelul
la cinematograf, structural diferit de cel din Restul e
tăcere, transformă filmul lui Nae Caranfil într-un
discurs asupra forței de manipulare a
cinematografului, nu prin capacitatea sa de a
înregistra adevărul, ci prin forța sa de a genera
pove°ti, adică de a minți.
În Poarta Albă, regizorul Nicolae Mărgineanu
încearcă redefinirea opozantului anilor '50: cei doi
studenți închi°i în lagărul de muncă de la Canal nu
sunt luptători din rezistență, ci fugari din noul paradis
al socialismului. Pierderea în plan ideologic este
compensată în cel psihologic: frica, la°itatea, spaima,
groaza sunt tu°e noi adăugate profilului cam cenu°iu
al deținutului politic. Din păcate, demersul nu este
susținut până la capăt, personajele î°i pierd plusul de
vioiciune °i naturalețe, rămânând înțepenite în
schema eroismului de carieră, subliniat °i de
simplismul gardienilor °i torționarilor.
În Quod erat demonstrandum Andrei Gruzsniczki
se angajează într-o demonstrație de o rigoare aproape
matematică pe tema compromisului din mediu
intelectual: odată făcut, el prinde individul într-un
păienjeni° al delațiunilor, la°ităților °i avantajelor care-l
transformă în omul de tip nou al regimului
Ceau°escu. Uscăciunea demonstrației, inconsistența
personajelor, lipsa de relief a narațiunii, tonul
moralizator °i grandilocvența rezolvării finale nu dau
filmului °ansa de a creiona un erou consistent al
anilor '80. ai fotbalul poate fi o cale de acces spre
istorie printr-un Al doilea joc, adică prin relaționarea
cuvântului cu imaginea. Cu acest film Porumboiu
ajunge la o esențializare a discursului filmic, la un
punct 0 al scriiturii cinematografice. Meciul Steaua-
Dinamo se desfă°oară pe un teren unde ninsoarea
pare să anuleze orice constrângere de spațiu °i de
timp, ochiul spectatorului este dirijat spre balon, spre
jucători, în timp ce discuția dintre fostul antrenor °i
fiul său împing spectatorul spre un joc secund,
desfă°urat dincolo de imagine °i de cuvânt.
Porumboiu nu demolează un mit urban, ci
demonstrează cum trebuie asimilat unul nou, prin
cinema.
(Continuare în pagina 26)
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
11
-(J)- Black
Pantone 253 U
11
Black Pantone 253 U
Competiția
Lucian Maier
Ofelia Popii °i Sorin Leoveanu în Quod erat demonstrandum (Romania, 2013)
Din Competiția TIFF din acest an nu am reu°it
sa vad Blind, fiindcă am fost la concertul susținut
de Alexander Bălănescu, Maria T. Dincolo de acest
film, Competiția are o istorie destul de săracă în
evenimente notabile. Cînd a fost reluat Blind, s-a
suprapus cu Sfîntul GRA, documentarul care a
cî°tigat la Veneția “Leul de aur”, astfel că l-am
pierdut din nou. Acesta din urmă nu e un film atît
de mare precum ar sugera premiul luat la Veneția.
Dacă ar fi fost în competiție la Astra Film în Sibiu
ar fi fost între cele bune, însă am văzut acolo filme
°i mai bune. Oricum, într-un festival de documentar
°i documentar antropologic s-ar fi potrivit mult mai
bine decît într-o competiție a unui festival precum
cel de la Veneția, unde, pînă anul trecut, erau
remarcate numai ficțiuni. În acest sens, prin
documentarul acesta, cei de la Veneția pare că au
descoperit roata deja inventată în festivaluri de
profil cu o istorie însemnată, precum cele din
Moscova sau Salekhard din Rusia, Viscult din
Finlanda, Gottingen în Germania, Parnu în Estonia
sau Sibiu, la noi.
Competiția TIFF 2014:
La voz de los silenciados (Vocea celor neauziti)
e un film american realizat de Maximon Monihan.
Are în spate o poveste petrecută în New York,
unde un grup de persoane surde din America
Latină e folosit de un grup de interlopi la cer°it în
metrouri. Filmul urmăre°te îndeaproape povestea
tinerei Olga, una dintre sclavele istoriilor de acest
gen. Pinta fiecărei persoane e suma de 100 de
dolari pe zi, neîndeplinirea ei duce la °ocuri
electrice. Metoda: cartona°e inscripționate, un dolar
contra unui produs, dolar destinat plății studiilor (în
cazul Olgăi), după cum e mai credibilă cerința în
funcție de chipul persoanei care cere banii. Filmat
în alb-negru, mai puțin o clasică (°i cli°eatică)
secvență onirică, în care Olga se vede normală, într-
o lume de vis față de situația ei reală. Cu un
design sonor mulat pe condiția fizică a celor
asupriți, filmul abundă în bubuituri °i scrijelituri,
vibrații extreme pe care le percep auditiv °i
persoanele surde, dar care - pentru spectator, sînt
destul de obositoare, dincolo de faptul că din
perspectiva alegerilor de compoziție filmică,
conceptual, sînt efecte destul de primitive. Repetitiv
(pînă la urmă °i viața personajelor e repetitivă, dar
nu e nevoie să vezi de peste zece ori că, seara,
aceste persoane predau peste 100 de dolari °i
primesc un pahar cu ceai °i un sendvi° cu °uncă °i
ca°caval) °i destul de fără-o-țintă-precisă (nici
personajele nu sînt pregătite să lupte pentru a se
elibera, nici scenariul nu caută să le pregătească).
Cam amorțit, foarte departe de însemnele trecute în
AperiTIFF în dreptul filmului - că e un Chaplin
reunit cu Eraserhead.
Stockholm (r. de Rodrigo Sorogoyen) e un
Before Sunrise făcut de un student la cinema care e
destul de talentat la a scrie replici în care
personajele, un el °i o ea, se contrează verbal pînă
cînd realizează că e cea mai specială noapte din
viața lor. Acest proiect ia cinematograful °i-l
întoarce (ca mediu de exprimare artistică) în epoca
pre-Nouvelle Vague, cînd film însemna scenariu
gata-de-turnare, cînd regizorul era un ilustrator de
scenarii (neverosimile, de un realism depravat). Un
el este gata-să-facă-orice pentru a se culca cu ea,
inclusiv să accepte provocarea de a se plimba o
vreme pe stradă în pielea goală ca dovadă că ar fi
îndrăgostit de ea cu adevărat. Ea, în taină, îl
a°teaptă pe Făt Frumos. Face pe dura cu El, dar î°i
dore°te ca El să fie alesul °i, chiar cînd El pare că ar
putea deveni, Ea va lua o decizie capitală. Totul cu
o etalare de replici cool între aceste două personaje,
care î°i schimbă reciproc poziția într-un joc vînător-
vînat, joc în care mi-e tare greu să spun că atinge
un nivel acceptabil de rafinament vizual °i
dramaturgic.
Ca teme, filmul e la înălțime: îndrăgostire,
futilitatea promisiunii °i a cuvîntului în genere în
epoca facebook, moarte. Însă o simplă rostire a
cuvîntului dragoste sau a cuvîntului moarte nu dă
nicio profunzime vieții. Detaliile, drumul în
dragoste sau drumul spre moarte sînt cele care dau
profunzime vieții sau, analogic, actului artistic în
care acestea sînt (re)prezentate. Aici totul e doar de
suprafață, însă nu ca abordare-cinematografica-a-
superficialitâpii/suprafepei, ci ca maximă adîncime
atinsă. Cu Stockholm sîntem foarte departe de
Before Sunrise sau de Lost in Translat ion filme
care, dramaturgic °i cinematografic, sînt construite
pe dialog °i empatie între personaje, iubire °i
diferite (alte) forme de viață °i de moarte.
Povestea Ciinelui fără nume (în lumea islamică
nu există insultă mai mare decît aceea de a fi numit
"cîine") care rătăce°te prin °i urmăre°te pove°tile
Teheran-ului, după ce asistă la atentatul casnic
împotriva vieții stăpînului său, aminte°te de
Au hasard Balthasar, unde o poveste cu iubire °i
umilință era transmisă spectatorului prin
intermediul ochilor unui măgar. ai aici temele sînt
similare, ca realizare, însă, filmul iranianului Amir
Toodehroosta nu ajunge prea aproape de Bresson.
Zgîrie-nori suspenda/i e al doilea film semnat
de Tomasz Wasilewski, regizorul polonez fiind
prezent pentru a doua oară în Competiția
festivalului, In the Bedroom (cu o femeie care -
după un conflict în familie - călătore°te prin
Polonia în micuța sa Toyota °i jefuie°te bărbați de
mici sume de bani după ce îi mome°te sexual) fiind
prezentat la Cluj anul trecut. Filmul actual vorbe°te
despre chinul psihologic °i social pe care-l trăiesc
homosexualii în Polonia, o țară ultra-catolică °i
homofobă. Problema filmului nu stă în faptul că ar
conține scene explicite sau că ar încerca să
evidențieze dificultățile pe care le întîmpină
homosexualii în ceea ce prive°te integrarea în
societățile unde prejudecățile în ceea ce-i prive°te
sînt consistente. Problema e că avem de-a face cu
un film slab, departe de construcția firească din
Brokeback Mountain, de delicatețea lui A Single
Man sau de subtilitatea unui Midnight Cowboy
sau Happy Together. (ai aici nu am în vedere
filmele în termeni de buget, scenografie, investiție
în producție în general, ci trăinicia istoriilor
prezentate, poveste credibilă vs. lamentație.)
Singurul merit al filmului realizat de polonezul
Tomasz e că relația homosexuală de pe ecran e
jucată firesc de actorii din rolurile aferente: Mateusz
Banasiuk (Kuba) °i Bartosz Gelner (Michal). Însă
interpretarea firească e numai un punct de plecare
în credibilizarea sau în realismul pe care le are o
poveste. Ori în filmul acesta întîmplările sînt prea
căutate pentru a lega o istorie coerentă: e ca °i cum
ai avea de rezolvat un puzzle în care trebuie
deslu°ită o anumită frază; fraza nu iese, a°a că iei o
cariocă °i o scrii tu peste cartona°e, pe care le
lipe°ti încît să stea laolaltă. În cazul acestui film,
fraza ar fi faptul că homosexualii sînt discriminați,
cu precădere în anumite societăți mai religioase,
cum e Polonia.
Cu sublinieri țipătoare ale unor idei - se închide
lumina în sala de antrenament exact atunci cînd
antrenorul său de înot îl atenționează pe Kuba, cel
mai promițător sportiv, că dacă nu-°i va bate
recordul pe distanța de concurs nu va putea intra în
echipa deplasată la campionate; banda sonoră
conține piese dedicate discuțiilor pe care le
însoțesc. Sau situații ridicole - băiatul de care se
îndrăgoste°te Kuba are buzele subțirele, rujate, ochii
creionați, se îmbracă °i gesticulează încît îi recuno°ti
apertenența la cultura gay, dar, totu°i, tatăl său nu
bănuie°te că ar putea fi homosexual, astfel că e
nevoie de un întreg display familial în care tînărul
să î°i anunțe situarea sexuală; Kuba e dominat de
mama sa, ceea ce, psihanalitic, ar trebui să aibă
sens apropo de orientarea sexuală a băiatului.
Vis-a-Vis (Croația, r. Nevio Marasovic) e un joc
de cuvinte între expresia franceză °i insula croată
Vis, unde un regizor vrea să filmeze primul său
lungmetraj, coloritul viu al insulei fiind un bun
suport pentru stările conflictuale dintre personaje,
în opinia sa. O parabolă despre dificultatea de a
face un film, mai ales cînd nu e°ti nici foarte
talentat. Pe insula Vis, actorul distribuit în rolul
principal °i regizorul-scenarist încearcă să pună la
punct proiectul °i, astfel, se deschide o ramă în care
scenele din scenariu ajung să fie secvențe din filmul
pe care-l urmărim, dar totul la un nivel primitiv față
de promisiunea pe care ar putea să o deschidă în
mintea dumneavoastră faptul că vorbim de mise-en-
abîme, autoreferențialitate °i alte lucruri făcute
frumos de mîna unor autori frumo°i.
Ce-am avut mai de prep (Everything We Loved)
a venit din Noua Zeelandă - cu premiera europeană
la TIFF - °i e filmul de debut al lui Max Currie. E
un film ce ridică o întrebare interesantă: ai încerca
12
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
12
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sa recuperezi căsătoria °i iubirea (pierdute odată cu
moartea propriului copil la o vîrstă fragedă, în
urma neatenției personale) prin răpirea unui alt
copil °i ca încercare de a resuda familia pe acest
act?... Ați răspunde afirmativ la această întrebare?
Cînd transformi această întrebare într-o peliculă de
aproape două ore, trebuie să ai ni°te a°i foarte
puternici în mînecă pentru a ie°i biruitor dintr-o
astfel de întreprindere artistică. Ceea ce nu e cazul
aici, unde întrebarea însă°i e destul de fals adresată,
unde confruntarea personajelor cu gravitatea faptei
comise (părinții speră să poată începe o nouă viață
alături de copilul răpit) e prea chinuită pentru a
rezona coerent în mintea spectatorului care dore°te
altceva decît drame de-dragul-de-a-suferi-în-fața-
ecranului.
Filmul are în spate două evenimente reale fără
legătură - moartea unui copil °i durerea familiei
acestuia °i, de cealaltă parte, răpirea unui copil
într-un context diferit de cel al familiei devastate de
moartea propriului fiu - cazuri pe care autorul
filmului trebuia să le acopere ca prime activități
jurnalistice avute la douăzeci de ani. Filmul este o
încercare de a recupera durerea acelor oameni,
durere pe care autorul nu a fost capabil să o
înțeleagă la data respectivă (după cum declara în
cadrul întîlnirii cu publicul, după proiecție). Uneori
e mai bine ca aceste lucruri atît de fine, atît de
friabile (ca încercare rațională de a le fixa, pentru a
le putea restitui celorlalți) să rămînă fapte indexate
în presă °i istorii în mintea celor care le-au trăit.
Altfel, privite din exterior, recuperate din afară,
există un risc major de a le transforma în bîlci. Nu
e cazul aici, filmul nu e atît de slab, însă nici nu e
foarte departe de descinderile dramatice de pe
Hallmark.
Ca mod de raportare la realitate, White Shadow
/ Umbra alba (Italia / Germania / Tanzania,
r. Noaz Deshe) seamănă cu pelicula realizată de
Max Currie. Tot un fapt real stă în spatele filmului
°i vorbim tot despre o încercare de a recupera
asprimea unor evenimente reale: unii °amani din
Tanzania foloseau în actele lor de exorcizare sau în
vindecări părți din trupurile albino°ilor. Astfel,
populația de albino°i era vînată pentru că
membrele sau organele lor erau prețuite. Gesturi
teribile pentru o lume aflată în secolul douăzeci °i
unu. Filmul lui Noaz Deshe urmează o linie
narativă clasică, centrată pe modelul biblic al
dintelui pentru dinte. Faptă °i răzbunare, negociate
într-o cheie estetică în care relatarea antropologică
întîlne°te cinematograful obiectivist (investiția °i
investigația antropologică sparte de încercările de a
ține suspansul la cote mari, cu filmări din mînă a
secvențelor de urmăriri, din exteriorul personajelor,
dar un exterior intim). Dacă documentarea video a
unor cazuri reale e ratată, dacă istoria reală - unde
gravitatea unor acte urlă ea însă°i - nu e prinsă în
imagini, e dificil să faci realitatea să lucreze în
favoarea unei ficțiuni care caută să explice nebunia
acelor acte reale. Tocmai fiindcă sînt excepții,
fiindcă sînt în afara unui curs rațional al
evenimentelor, aceste acte sînt dificil de prins într-o
ficțiune (care e un produs al rațiunii, un discurs)
care să transmită spectatorului emoție °i adevăr
peste ceea ce face realitatea însă°i (chiar °i una
povestită arid, într-o relatare de presă).
Filmul iranian Peotele °i pisica (Mahi va
gorbebi), realizat de Shahram Mokri, e un tur de
forță (cinematografică). Atît din perspectiva
producției - plan-secvență, coregrafiere
impresionantă a actorilor prezenți pe ecran, imagine
°i design sonor deosebite, - cît °i din perspectivă
narativă - scenariu bun, dialoguri naturale, o bună
proporționare a suspansului printr-un melanj de
mister °i realitate (realism) ritmat cu tact, orchestrat
cu măiestrie. Regizor cu viziune temeinică, a°adar.
Din debutul filmului, un cartona° informează
spectatorul în ceea ce prive°te realitatea din spatele
istoriei de pe ecran. ai îl informează enervant de
detaliat, impresia imediată fiind aceea că deja e
totul servit pe tavă °i că nu mai e nimic de cî°tigat
din urmărirea conjuncturilor în care au fost posibile
cele enumerate pe cartona°. Un restaurant,
mîncăruri servite acolo în care era folosită carne
umană. Însă filmul porne°te pe un alt drum, deloc
comod (pentru autor, cît °i pentru spectator), acela
al neangajării înspre o detaliere a canibalismului °i
a modului în care canibalismul (sigur, involuntar,
dacă vorbim de clienții acelui restaurant) a fost
posibil. Nu urmărim vărsări de sînge, nici un
festival culinar în care carnea de om e ingredient
principal. Ci o meditație asupra unui posibil
crepuscul al umanității. dar fără cuvinte mari pe
ecran.
Filmul invită la discuție, la dialog inteligent, nu
la efuziuni puerile °i e un film (foarte) bun - °i
această afirmație nu e una contextuală, un rezultat
al comparației acestui film cu contracandidatele sale
la trofeul Transilvania. O meditație asupra
fragilității vieții, asupra posibilității sau încercării de
a fi rațional într-un mediu (om/natură) în care °i
iraționalul e (°i el) actor principal; despre iubire,
decizii, fatalitate, toate privite prin prisma unei
ciclicități amorsate (reale °i real-cinematografice),
gata oricînd să izbucnească. Totul coordonat de un
geniu rau care se află în spatele istoriei, la care
unele personaje ajung în mod direct, fizic, căruia
alte personaje doar îi simt prezența apăsătoare. Ca
natură (°i avem prinse în film unele imagini de un
impresionant sumbru poetic), ca natură umană
(vorbire inteligentă, manipulare, dar °i ru°ine de a
spune nu, bun simț care acționează în defavoarea
ta). Un fel de Mistery Man din Lost Highway,
unul care lucrează mai mult psihic (prin gînd °i
emoție) decît fizic (cu arme °i pumni).
Quod Erat Demonstrandum. Nu vreau să spun
că e un film necesar, că valoarea sa nu stă în faptul
că abordează o temă mai puțin vizitată în relație cu
regimul dictatorial românesc dinainte de 1989 -
cum au trăit intelectualii perioada ultimă a acestui
regim. Valoarea filmului e vizibilă în grija cu care a
fost reconstituit mediul personajelor, în atenția
acordată acestora, ca încercare de a obține firescul
unor vieți plasate în ambele tabere °i ca încercare
de a le valida (uman, contextual) opțiunile.
Alb-negrul filmului - dincolo de replica lui
Sorin, că ori se uită la un televizor color, ori la
unul alb-negru, realitatea (lumii lor) e aceea°i -
poate ridica anumite probleme. Filmul evită ca
poveste glamour-ul unor pelicule similare tematic -
cum e Das Leben der anderen - însă, prin acest
alb negru artizanal, cineva ar putea considera că îl
recuperează ca povestire. Eu cred că regizorul
Andrei Gruzsniczki evită acest lucru. Filmul
operează într-un alt registru, unul instituit de titlu °i
de istoria la care se raportează, peste care vor fi
trecut aproape treizeci de ani. E ca un paradox,
unul instituit de folosirea indicativului imperfect,
printr-o expresie din latină, folosită în mediul uni-
versitar. Demonstrația - istoria - e(ra) deja demon-
strată (e întotdeauna deja demonstrată), iar acest
întotdeauna deja este alb-negrul peliculei, demon-
strativul, impunerea asupra receptorului, vocea
profesorului care permanentizează prezentul (, dar)
cu con°tiința faptului că prezentul deja a fost °i
deja va fi fost. E ca o despărțire de realism ca expu-
nere cinematografică (culorile °terse din 4 luni, 3
saptamîni °i 2 zile exprimînd epoca realist), în
acela°i timp în care povestea expusă e realist con-
struită. Ofelia Popii, Sorin Leoveanu, Dorian Boguță
°i Florin Piersic Jr. sînt excelent prezenți în perso-
najele pe care le interpretează. Nu e un film atît de
greu sau de prețios precum ar putea părea după
temă sau alb-negru.
Viktoria, filmul Mayei Vitkova (coproducție
Bulgaria-România), cam două ore °i jumătate ca
întindere, are clipe bune, de un teribilism
cinematografic benefic, în genul celui întîlnit °i la
Cristian Nemescu în California dreamin' (unde
săreau capacele canalelor °i țî°neau apele, ora°ul
pulsa pe ritmul iubirii personajelor). ai aici, ca °i la
Nemescu, imaginile respective sînt frumoase, fură
ochiul. Dar aici sînt duse cu obstinație într-un
registru poetic care, odată pus în balanță cu
imaginile de arhivă din perioada regimului
comunist bulgar, odată pus în balanță cu privirea
ironică a autorului înspre acele vremuri (scena
na°terii Viktoriei, de exemplu, maimuțărelile ei la
°coală), creează un contrast prea artificial pentru a
ajuta filmul să funcționeze ca dramatism, ca
prindere-a-spectatorului-în-poveste. După o vreme
nu îți mai pasă de personaje °i, astfel, nici de film.
Still Life al lui Uberto Pasolini (unul dintre
producătorii lui Full Monty e un film construit cu
sensibilitate °i înțelegere pentru oameni. Însă nu
intențiile lăudabile dau calitate unui proiect, ci
transformarea lor în cinema. Filmul urmăre°te
povestea unui domn, John May, angajat al unui
district londonez, însărcinat cu asigurarea
funerariilor °i găsirea rudelor apropiate ale
persoanelor care mor singure. Realizat cu atenție
deosebită la detalii, de la cum intră culorile pe
ecran, la cum e distribuită muzica în banda sonoră
- totul în crescendo -, filmul nu depă°e°te, totu°i,
stadiul de proiect omaginal destinat umanității, dar
uneia înțelese destul de convențional, încît permite,
ca supremă afi°are a iubirii față de semen, o
secvență în care spiritele celor de care s-a îngrijit
May vin să îi mulțumească acestuia într-o clipă de
cumpănă.
La ediția din 2012, după anunțarea premiilor,
faptul că era de găsit în palmares un film precum
Klip îmi părea un lucru ru°inos °i mi-era greu să
văd o ediție viitoare cu un deznodămînt mai
discutabil. Ei bine, palmeresul din acest an îl bate
pe cel din 2012. Sigur, pentru acest fapt TIFF nu
are nicio vină (cu toate că anumite filme puteau
foarte bine să nu fie selectate în Competiție - Vis-a-
Vis, de exemplu, Zgârie-nori suspenda/ °i nu
numai; dar aici să spunem că directorul artistic al
festivalului, Mihai Chirilov, a ales chiar cele mai
bune filme primite). Premiile au fost gestionate de
juriu, unul format din Michael Kutza, fondatorul °i
directorul Festivalului de la Chicago, cel mai vechi
festival de film din America de Nord (ajuns la a
cincizecea ediție), Janos Sasz, regizor maghiar,
profesor la Academia de Teatru °i Film din
Budapesta, Cristina Flutur, actriță, operatorul
israelian Giora Bejach (Lebanon, 2009) °i Nik
Powell, co-fondator al companiei Virgin Records °i
producător de film britanic.
Ca iubitor de cinema °i ca doritor de a vedea în
TIFF un reper în ceea ce prive°te promovarea
valorii e trist să constați că arta iese cea mai
în°elată din Competiția festivalului. Cînd ai în
Competiție două filme valoroase atît ca subiect, cît
°i ca prezentare cinematografică a subiectului (filme
care, prin aceste două laturi, invită la o dezbatere
asupra cinematografului însu°i) - mă refer în primul
rînd la filmul iranian Cat and Fish, al lui Shahram
Mokri, apoi la Quod Erat Demonstrandum al lui
Andrei Gruzsniczki - e dezamăgitor să vezi drept
cî°tigătoare două filme atît de slabe: unul
convențional, previzibil °i cu un final ridicol -
Stockholm (Trofeul Transilvania), unul deranjant
tocmai din punct de vedere regizoral - Zgârie-nori
suspenda/i(Premiul de regie).
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Un dicționar masiv sau
privilegiul de a fi
cineast român
Marian Pu^ui
Istoria filmului românesc îi datorează multe lui
Bujor T. Rîpeanu. Este unul dintre pupinii
cercetători care s-au dedicat studiului începuturilor
cinematografului la noi °i mai ales care are o
activitate lexicografică în domeniu veche (începând
cu Dicpionar de cinema, realizat împreună cu
Cornel Cristian în 1974) °i constantă. Cel mai
recent dicpionar al său este impresionant ca volum
încât se poate conchide că datorită acestei cărpi
recente a lui Bujor T. Rîpeanu cinematografia
românească este privilegiată în comparapie cu alte
domenii. Meritul său este °i mai mare dacă avem în
vedere faptul că în ultimii ani a finalizat mai multe
lucrări importante precum filmografiile dedicate
filmului românesc documentar °i celui de ficpiune
sub titlul Filmat în România la o vârstă când alpii
au încetat °i să-°i mai plimbe nepopii.
Pentru a cuprinde cât mai multe „persoane °i
personalităpi care au avut de-a face cu
cinematograful din România” autorul a optat în
ultima sa lucrare, Cinematograficii 2345. CineaCi,
actori, critici °i istorici de film °i alte persoane °i
personal'itâpi care au avut de-a face cu
cinematograful din România sau care sunt originare
de pe aceste meleaguri [volumul a fost lansat în
cadrul edipiei a 13-a a TIFF-ului - n.r.), pentru
„cinematografist”, un termen învechit însă mai
cuprinzător decât cel de „cineast”. Dorinpa de a
cuprinde cât mai mult l-a făcut să includă cinea°ti
străini care au filmat o singură dată în România,
activi°ti de partid, interprepi de muzică u°oară,
scriitori ale căror opere au fost ecranizate sau care
au scris despre cinema sau să facă referiri la
colaborarea unor cinea°ti cu securitatea, alegeri
contestate de mulpi confrapi. Nu vom zăbovi însă
asupra criteriilor, care în definitiv aparpin autorului,
ci asupra respectării acestora °i vom semnala
omisiuni °i erori importante.
Sunt inclu°i cinea°ti străini care au filmat doar o
dată în România, precum Costa-Gavras. Autorul a
omis însă pe alpii precum actorii Charlotte
Rampling °i Rutger Hauer care au jucat în filme
române°ti, în Asfalt tango (1996, r. Nae Caranfil),
respectiv Camera ascunsa (2004, r. Bogdan
Dumitrescu). Lipsesc membrii notabili ai echipei de
la Cold Mountain (2003), în frunte cu regizorul
Anthony Minghella °i vedete precum Nicole
Kidman. Omisiunea este regretabilă căci este vorba
despre un film care obpinut un premiu Oscar
(Renee Zellweger în rol secundar), o coproducpie în
care a fost implicat °i studioul Castel Film iar pe
generic au figurat °i câpiva români. Apar însă
regizoarea Camille de Morlhon, care a realizat în
para noastră un singur film, Roumanie, terre
d'amour (1932) sau interpretul de muzică u°oară
Jean Moscopol, care a apărut doar în O noapte
furtunoasa (1942, r. Jean Georgescu), interpretând
un cuplet. Operatorului Ion Cosma i se dedică o
pagină °i jumătate iar actorului Radu Beligan doar
o jumătate de pagină, de°i acesta a avut o carieră
îndelungată (începută în 1942) °i deosebit de
fructuoasă (40 de filme). Putem observa în aceste
ultime cazuri o deformapie profesională a istoricului
de film constând în acordarea unei atenpii deosebite
istoriei vechi a filmului românesc. O asemenea
atenpie este scuzabilă căci poate fi interpretată °i ca
un gest compensatoriu căci chiar dacă
întemeietorilor cinematografului românesc li se
acordă aici un spapiu mare în comparapie cu
cinea°tii de azi, în alte lucrări ei lipsesc cu
desăvâr°ire.
Există °i situapii în care chiar criteriile alese de
autor nu mai sunt respectate sau din care se pot
deduce anumite preferinpe °i umori, care nu ar
trebui să-°i aibă locul într-o asemenea lucrare.
Astfel, de exemplu, regizorului Emil Loteanu i se
acordă 17 rânduri, ca °i prestigiditatorului losefini.
Este amintită colaborarea cu securitatea în cazul lui
Ion Besoiu însă nu în cazul lui Szabolcs Csech sau
al altor cinea°ti mai importanpi. Lipsesc titluri
importante din filmografiile unor actori precum
Iurie Darie sau Ovidiu Iuliu Moldovan. Primul a
avut rolul principal în Prepul ora°ului/ Penata na
gradot (1970, Iugoslavia, r. Ljubisa Georgijevski) °i a
obpinut un premiu de interpretare la Pola (într-o
perioadă în care actorii români au obpinut pupine
premii la festivalurile internapionale de film) iar al
doilea a fost interpret în Noppi de cristal/
Krystalines nihtes (1992, Franpa/Grecia/ Elvepia,
r. Tonia Marketaki).
O inconsecvenpă o constituie °i abandonarea
ortografiei române°ti în unele cazuri. Astfel, titlurile
filmelor ruse°ti, bulgare °i iugoslave sunt reproduse
după site-ul www.imdb.com °i deci sunt
ortografiate conform normelor limbii engleze, care
nu are literele î, °, p pe care limba română °i aceste
limbi le au. Astfel, în loc de “î” apare “y” iar în loc
de “ce” apare “che” precum în cazul titlului
Chekhovskie motivy (2002, r. Kira Muratova).
Omisiunile cele mai importante le-am putut
observa în cazul cinea°tilor de origine română. În
ultimii ani Paul S. Odhan a publicat câteva biografii
bine documentate ale unor cinea°ti de origine
română iar subsemnatul a mai amintit cu diverse
ocazii câpiva importanpi omi°i anterior de Bujor
T. Rîpeanu. Am redescoperit chiar o carte utilă din
1970 a lui George Cuibu° (Vitrina cu portrete)
dedicată oamenilor de teatru °i din cinema care s-
au afirmat în străinătate, pe care Bujor T. Rîpeanu
nu a menpionat-o vreodată în bibliografie. Fapă de
dicpionarul din 1996 (1234 cineaCi români) au
apărut astfel Marcel Blossoms °i Lewis Milestone
însă lipsesc încă °i alpii care î°i meritau includerea.
Voi menpiona pe cei mai importanpi dintre cei
uitapi, ca °i alte câteva erori °i detalii biografice
omise. Ar fi trebuit inclus producătorul de origine
basarabeană Samuel Bronston (Schmul Bronstein,
1908-1994), depinător al unui Glob de Aur pentru
Cidul (1961, r. Anthony Mann), regizorul Robert
Dornhelm (n. 1947 la Tmi°oara) nominalizat în
1978 la Oscar pentru The Children of Theatre
Street, producătorul Ingo Preminger (Ingwald
Preminger, 1911, Cernăupi-2006) °i regizorul Otto
Preminger (1905, Vijnipa-1986). Pentru a justifica
necesitatea includerii celor doi frapi Preminger
trebuie să amintim că primul a fost nominalizat la
Oscar în 1970 pentru MASH (r. Robert Altman) iar
al doilea a fost nominalizat o dată la Oscar pentru
cel mai bun film de ficpiune (Anatomia unei crime,
1960) °i de două ori pentru cel mai bun regizor (cu
Laura, 1944, respectiv cu The Cardinal, 1964). În
lucrări lexicografice mai vechi precum enciclopedia
lui Ephraim Katz, într-adevăr, locul na°terii lui Otto
Preminger era Viena. Între timp, Cinemateca
Austriei a publicat actul său de na°tere iar
Wikipedia îl aminte°te între mai multe personalităpi
născute în ora°ul Vijnipa (Wischnitz) din fostul
judep Storojinep, începând cu faimosul logofăt Ion
Tăutul, care ar fi fost primul român opărit cu cafea,
amintit de Ion Neculce. Un alt nume important,
evident uitat (căci dicpionarul îl include pe fratele
său mai pupin notoriu), este cel al altui basarabean,
Bernard Natan (Natan Tannenzaft, 1886-1942),
proprietar al firmei Pathe-Cinema între 1928-1935 °i
producător a 20 de filme de ficpiune, dintre care
măcar două merită menpionate. Este vorba despre
Katia (1938, r. Maurice Tourneur), după romanul
prinpesei Martha Bibescu Catherine-Paris (1927), °i
Tricoche et Cacolet (1938. r. Pierre Colombier),
între ai cărui interprepi figurează Elvira Popescu °i
Alexandru Mihalescu. Lipse°te °i un compozitor
important de origine română, Michael Crepu, care a
realizat muzica a numai pupin de 15 filme.
Există °i fi°e incomplete: Roberto Curwood a
fost nu numai producător °i actor căci a regizat trei
filme în Mexic iar în cazul lui Edward J. Robinson
nu este menpionat numele său real, Emmanuel
Goldenberg.
Un caz mai dificil este poate cel al lui Bosko
Tokin, despre a cărui biografie se poate citi doar în
limba sârbă. Însă Bujor T. Rîpeanu °i-a asumat
sarcina de a include „cinematografi°ti” care au
activat pe teritoriul României actuale sau al
României Mari. Au fost avupi în vedere inclusiv
maghiari, evrei °i germani născupi în teritorii care
aparpineau Austro-Ungariei °i Rusiei la data na°terii
acestora. Conform unor asemenea criterii °i-ar fi
meritat cu prisosinpă locul °i un sârb: marele
avangardist Bosko Tokin (1894-1953), inipiator al
zenitismului, estetican, pionier al criticii de cinema
în Serbia, autor al primului dicpionar sârbesc de
cinema (1952) °i regizor. El s-a născut la Ciacova
(Cakovo), în actualul judep Timi°, ca °i un alt
conapional al său celebru, Dositei Obradovic, °i a
absolvit liceul la Timi°oara.
În ceea ce prive°te „cinematograficii” din
Republica Moldova, aici omisiunile °i erorile se
înmulpesc. În primul rând °i în această ultimă
lucrare lipsesc aproape cu desăvâr°ire premiile
confrapilor basarabeni iar majoritatea filmografiilor
se opresc în 1995, ca °i în dicpionarul precedent,
1234 cineaCi români, publicat în 1996. Au fost
omi°i Dumitru Fusu (actor °i regizor) °i directori de
imagine importanpi precum Iulian Florea, Vitali
Kala°nikov (care a semnat imaginea la filme
precum Lăutarii °i Dimitrie Cantemir, dar °i
regizor), Ivan Pozneacov °i Vladimir Burlacenco.
Erori s-au strecurat în articolele dedicate lui Ion
Drupă, care nu a realizat scenariul la filmul Trânta
(1968, r. Anatol Codru), °i Mircea Chistrugă căci
filmul La răscrucea destinelor este realizat de fratele
său, Ion Chistrugă.
Chiar dacă observapiile nu sunt pupine nu pot să
nu prepuiesc o lucrare de proporpii care constituie
un prepios instrument de lucru pentru cei interesapi
de filmul românesc. Până la urmă dorinpa de a
include cât mai mulpi, chiar conform unor criterii
contestate, are un avantaj căci astfel °i-au găsit loc
mulpi scriitori, arti°ti plastici, muzicieni °i arhitecpi a
căror activitate °i biografie nu sunt consemnate în
alte lucrări lexicografice. De aceea, mulpumim
autorului dar °i Editurii Meronia, care a tipărit în
ultimii ani mai multe cărpi de cinema importante.
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Unde sunt ninsorile
de altă dată?
Angelo Mitchievici
În cadrul TIFF-ului de anul acesta, a 13-a edibie, de orgolii între diferitele facbiuni ale Partidului care
zilele filmului românesc au adus câteva propuneri
de a revizita un trecut nebulos, cel în care
România a traversat experiența unui regim
totalitar. Filmul lui Nae Caranfil, Closer to the
Moon, Quod erat demonstradum al lui Andrei
Gruzsniczki, Al doilea joc al lui Corneliu
Porumboiu, Afacerea Tănase, mediumetrajul lui
Ionuț Teianu, Poarta Albă al lui Nicolae
Mărgineanu (la al doilea film despre fenomenul
gulagului românesc după Binecuvântată fii
închisoare, 2002) °i din 2013 Sunt o babă
comunistă al lui Stere Gulea °i Roxanne al lui
Valentin Hotea, ambele retrospective, din ciclul
«privind înapoi cu», fie un rapel estalgic precum în
cazul filmului lui Stere Gulea, fie o telenovelă
pigmentată cu policier. Devine semnificativă
această multitudine de abordări filmice ale
trecutului comunist, °i mă întreb ce anume a
produs acest reviriment tematic, dacă nu cumva el
este rodul pur °i simplu al hazardului. O bună
parte dintre aceste filme oscilează între estalgie,
am dat deja ca exemplu filmul lui Gulea °i
nevralgie pentru care un bun exemplu este filmul
lui Nicolae Mărgineanu. În primul caz dracul,
comunismul adică, nu este chiar a°a de negru,
capitalismul poate fi încă °i mai pervers, în cel de-
al doilea, avem o Românie devenită spațiu
concentraționar °i deformată până la distopie, o
Românie transformată în urlet. Există °i un
comunism carnavalesc, cel al lui Nae Caranfil, un
comunism de operetă sau precum un spectacol de
varieteu pe Broadway unde din prea mult spleen,
cafard, dolce farniente, sastiseală oblomoviană °i
balcanic sictir câțiva tineri gauche caviar varianta
anilor '50 se decid să joace rolul de bandiți
capitali°ti în decor comunist ca pe o farsă uria°ă.
Farsa ține °i când dintr-o eroare «actorii» sunt
prin°i °i sunt pu°i să mai joace o dată, remake-ul
fiind încă °i mai reu°it. Genul acesta de abordare a
fost deschis la noi de Horațiu Mălăele cu Nunta
mută (2008). ai mai există un comunism butaforic,
asemeni unui joc de lego unde toate piesele trebuie
să se potrivească °i odată puse la locul lor, poți
vedea dictatura dându-ți cu tifla cum e cazul cu
filmul lui Gruzsniczki. Un singur film a ie°it din
tiparele a°teptate, poate °i pentru că este un film
de familie °i regizorul nu-°i propune o miză foarte
mare. Este vorba despre filmul lui Corneliu
Porumboiu, Al doilea joc. Tată °i fiu, ambii
invizibili spectatorului, urmăresc un meci de
fotabl, un derby între Steaua °i Dinamo, echipe
celebre pentru orice român. Niciuna dintre echipe
nu reu°e°te să se impună °i ceea ce ține de sufletul
fotbalului, apoteoza sa, °i anume golul lipse°te.
Meciul este vizionat pe o casetă VHS, dialogul
însoțe°te acest meci, el este un comentariu avizat
din partea fostului arbitru Adrian Porumboiu, iar
fiul face propriile sale remarci, î°i formează
propriile sale opinii, propriile interogații. Meciul se
desfă°ura în 1988 pe o ninsoare abundentă,
ninsoare, care, a°a cum spune °i Adrian
Porumboiu, dacă ar fi pornit mai devreme ar fi
blocat meciul, a°a nu face decât să-l complice. Fără
a fi un amator de fotbal, am privit acest meci din
perspectiva fostului arbitru, cu ochii amintirilor
unui bărbat în vârstă pentru care totul a devenit
inutil, fotbalul printre alte lucruri. Confruntarea
celor două mari echipe însemna °i o confruntare
le susțineau, pentru că °i fotbalul era tot un fel de
afacere de familie politică. Dinamo era echipa
ministerului de interne, Steaua era echipa lui
Valentin Ceau°escu, fiul dictatorului en titre.
Întâlnirea pe teren avea o miză mult mai mare,
puterile statului î°i disputau simbolic întâietatea °i
la acest nivel al arenei cu gladiatori. Adrian
Porumboiu ne introduce puțin în culisele fotbalului
autohton, demonstrând în ce măsură politicul °i
toxinele sale se puteau extinde până °i aici. Însă
dincolo de miza politică, în teren jucătorii î°i aveau
propria lor miză. Sportivii erau remarcabili prin
felul în care luptau pe teren în condițiile total
defavorabile de joc, energia lor ți se transmite,
abnegația lor reverberează în spectatorul care-°i
proiectează figurat propria sa viață în jocul de
agon. Fostul arbitru vorbe°te °i despre un alt mod
de a arbitra care asigura continuitatea jocului prin
ceea ce se cheamă «avantaj». Un anumit dozaj face
loc °i nuanțelor, a cântăririi fiecărei sancțiuni astfel
încât aceasta să nu dezechilibreze jocul. În mod
cert, arbitrul Porumboiu are acest spirit de finețe,
°i la acest fapt se adaugă decizia sa de a sta
departe de presiunile făcute asupra lui din partea
unor ofițeri de rang înalt. Însă altceva decât un
fragment de istorie a fotbalului reu°e°te să
realizeze regizorul cu acest meci. Ceea ce
emoționează, este felul în care se construie°te
relația dintre tată °i fiu în două registre de
sensibilitate diferite. Fiul trăie°te acest meci, pentru
că el nu l-a văzut sau mai precis nu l-a văzut
atunci, °i este entuziast; comentariile sale, cu acea
doză de naivitate °i fervoare a microbistului, sunt
proaspete. Tatăl, în schimb, nu doar că a trăit acest
meci, dar l-a °i arbitrat, a fost acolo, în miezul
lucrurilor. ai acest tată este blazat, pentru el
meciul nu mai are nimic de oferit, nu mai spune
nimic, nu mai înseamnă mare lucru. Mai mult
decât atât, orice meci, în opinia acestuia, oricât de
glorios, este făcut pentru a fi uitat. Absența aceasta
a sentimentului de glorie postumă, de sentiment al
memorabilului, de semnificație care se înscrie într-o
istorie, fie ea °i cea a fotbalului, de°i nu numai de
această istorie e vorba, devine cumva tulburătoare.
Nu doar acest meci, ci oricare alt meci, mai
important, mai spectaculos este făcut să fie dat
uitării. Pentru că fotbalul e ceva efemer, hic et
nunc, ne spune Porumboiu arbitrul. Dar numai
fotbalul este efemer? Nu °i acei tineri fotbali°ti
jucându-°i una dintre cele mai intense clipe ale
existenței? Tatăl îi predă fiului o lecție a
de°ertăciunii prin intermediul fotbalului care a
reprezentat aproape totul pentru el. Nimic nu
rămâne din clipa de glorie. ai atunci la ce bun să
vizionezi un meci vechi de decenii, nu un meci de
cupă mondială, ci un derby, mai mult, un derby
care în ciuda spectacularului se sfâr°e°te
0-0? Vizionarea acestui meci pe care e°ti silit să-l
urmăre°ti te trimite în altă parte. În primul rând,
cum spuneam, la relația dintre tată °i fiu, o relație
în care, de°i afectul nu transpiră abundent, există
un fel de aspră tandrețe care devoalează un
puternic sentiment de vid. Iar dinspre tată
reverberează senzația că nimic, nu doar fotbalul,
nimic nu poate rezista acestei presiuni a timpului,
nici ceea ce iube°ti mai mult, nici ceea ce ai trăit
mai intens, nici ceea ce te-a încărcat de glorie.
Totul e perisabil, totul se stinge, totul va fi uitat.
Cel de-al doilea lucru important desprins din acest
film este ninsoarea. Cornel Porumboiu a făcut un
film despre ninsoare care nu se opre°te o clipă °i
care, ni se spune, a continuat °i după, a°a cum ea
este deja în teren când jucătorii pătrund pe gazon.
Ninsoarea devine actorul principal al filmului, este
permanent în cadru, iar forța sa expresivă nu este
bazată pe vreo replică scânteietoare, pe vreo pasă
nea°teptată, ci pe faptul că pare să fie acolo de
când lumea °i să dureze o eternitate. Pe un plan
îndepărtat se pot vedea siluetele unor arbori care
se agită într-un cenu°iu murdar pe care, însă,
ninsoarea °i ea spălăcită reu°e°te să-l estompeze.
Iar acea ninsoare °i felul în care ea este filmată
este una d'antan, de odinioară cum ar spune
Franțois Villon. Ceea ce nu mai poate fi recuperat,
înțelegem abia acum este nu gloria, ci acea
ninsoare, adică sentimentul de inefabil, tensiunea
unei clipe, gustul ei, bucuria °i devoțiunea acelor
jucători care nu joacă pentru jubilația tovără°eilor,
ci pentru plăcerea imensă a jocului. Există o
inocență a felului de a juca, °i Porumboiu remarcă
o anumită eleganță a jucătorilor, un spirit de fair
play aproape cavaleresc. În ciuda mizeriei
exterioare, politicului, comunismului °i tuturor
celorlalte, există acest sâmbure de inefabil, acest
ceva ce nimic nu-l mai poate recupera. Cum îl poți
explica chiar °i fiului tău cât timp acesta nu l-a
trăit? Cum poți explica comunismul cuiva care nu
l-a trăit? Cum poți explica revoluția cuiva care nu a
trăit-o? Anumite sentimente nu pot fi împărtă°ite,
retrăirea are ceva fals pentru Porumboiu senior, °i
pentru că este imposibilă, °i astfel inutilă, iar un
meci, are dreptate arbitrul, trebuie consumat crud,
la timpul lui, fapt fără de care nu-i mai poți simți
gustul. Să ne amintim că în A fost sau n-a fost?,
tânărul cameraman î°i aminte°te de la revoluție
doar faptul că „era lini°te °i frumos”, totul pe
fundalul cenu°iu postapocaliptic al unui cartier
mizer pe care ninsoarea îl invadează treptat. Iar o
doamnă care intervine cu un telefon în emisiunea
lui Jderescu le aminte°te tuturor că: „Ninge afară.
Ninge ca pe vremuri.” ai continuă „Bucurați-vă,
domnii mei, de zăpadă că mâine va fi din nou
noroi.” În cheia acestei sensibilități trebuie vizionat
filmul lui Porumboiu °i el spune mai mult despre
ce a fost, cum a fost, asemeni unei parabole zen
sau asemeni unui poem. Da, fotbalul s-a schimbat,
ca °i arbitrul însu°i, devenit spectator al propriului
meci, al propriei istorii, a istoriei în ansamblu.
Unde au dispărut toate? Unde sunt zăpezile de
odinioară?
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Oroarea familiară
Cătălin Bogdan
Cândva horror-ul era privit nu doar ca un
divertisment, cel mult abrutizant pentru unii °i
terapeutic pentru alpii. Fantasticul romantic,
macabrul neogotic, frisonul expresionist,
co°marul suprarealist - toate aceste
metamorfoze ale unei venerabile tradipii
demonologice au fost considerate expresii ale
unor sensibilităpi culturale legitime, replici
creatoare la realităpi angoasante. Dar cum să
interpretăm recrudescenpa prelungită a unei
asemenea pasiuni, acea mutapie la nivelul
imaginarului care a generat, vorba lui Eco,
„monstrul nostru cel de toate zilele”? Oroarea
devenită de consum, banalizată °i transpusă
într-o menajerie de uz domestic. Din denunp
sarcastic, carnaval contrapunctic ori pur °i
simplu revoltă anticonformistă, walpurgicul a
devenit farsă sangvinolentă, un fel de horror
spaghetti cu mult bulion împro°cat. ai dacă mai
întâi s-a aplicat principiul homeopatiei
psihologice, oferindu-se doze de oroare în
condipii de experiment controlat, tendinpa
actuală e cea a parodiei negre.
TIFF-ul e unul din pupinele curente culturale
autohtone sensibil la mizele horror-ului
contemporan. Inipial a fost mai mult o idee de
marketing, căci marca festivalului °i-a asumat
referinpa la o regiune care-l revendică pe încă
fascinantul Dracula. A impune un ora° de
provincie din estul european pe harta
festivalurilor internapionale de film nu-i tocmai
u°or, decisiv fiind nu atât succesul de public,
cât diplomapia oamenilor influenpi din
„industrie”. Care, oricât de surprinzător ar
părea, acceptă să vină la Cluj, mulpi dintre ei,
atra°i de renumele sângerosului conte. De altfel,
filmul doar se adaugă altor strategii similare,
mergând de la parcuri turistice tematice la licori
ro°ietice pe piapa spirtoaselor. A°a încât TIFF °i-
a dezvoltat o secpiune aparte, pandantă cu o
competipie de scurt-metraj de gen: Umbre. Dar
dincolo de această conjunctură identitară,
festivalul clujean propune un mult mai
substanpial univers de “umbre” existenpiale. În
fond, fenomenologia tragicului e specialitatea
sa, iar oroarea un ingredient stilistic predilect.
Nu e lipsit de interes să identificăm cum sunt
totu°i circumscrise aceste oppiuni.
Să începem cu exemplul principalului ultim
laureat, spaniolul Stockholm. O perspectivă
altfel destul de banală, în trena multor altor
filme pe care TIFF-ul le-a propus de-a lungul
anilor pe tema e°ecului de cuplu. Seducpie °i
promipătoare secrepie de farmec, urmate de
respingere °i brutală metamorfoză - cei doi
timpi dramatici ai unei întâlniri ratate. Inovativ
e totu°i ritmul concentrat, de pe o zi pe alta,
care mută accentul de pe previzibila erodare,
unde semnificativă e dinamica în trepte, pe o
mai radicală contradicpie. Excesiv de substanpiala
miză pusă în joc în preludiul afrodisiac nu
cadrează cu tabietul simplei aventuri. Fără
expectative erosul nu funcpionează, dar doar a
le mima falsifică jocul, reducându-l la o farsă
tragică. Fiindcă suferinpa nu poate fi cu totul
domesticită °i riscă chiar să scape de sub
control. Un banal flirt după un chef duce rapid
la oroarea unei sinucideri, unica oppiune pentru
a conferi continuitate unei întâlniri cazuale.
Putem încadra acest film în oppiunea estetică
mai largă a refuzului happy-end-ului, atât de
exasperant pentru mulpi, dar °i antrenat
într-o specială pedagogie morală. Umorul
inspirat °i autoironia, comedia de moravuri °i
tihna provincială nu sunt de ajuns pentru a
împiedica drama aparent gratuită din Calvarul,
alt laureat de ultimă oră, pe tema atât de
irlandeză a pedofiliei clericale. Oroarea, °i ea
tăcută, din intimitatea copilăriei, răbufne°te
după decenii, pe fondul unei alte crize de cuplu,
de această dată prinsă într-un mai larg
caleidoscop, mi°cat de un insidios „mal de
vivre”. Cu alte cuvinte, oroarea zace ca un
microb în ungherele existenpei, fruct otrăvit al
unor traume destructurante, °i e doar o
chestiune de timp să infesteze fiinpe deja
zăpăcite de viapă. Aici se ascunde o serioasă
dilemă antropologică: care e rolul traumelor în
constituirea personalităpii? Cum fac °i desfac un
om? Putem observa mai bine aceasta
ambivalenpă fundamentală în Colivia de aur,
remarcabilă perspectivă asupra emigrapiei
guatemalezo-mexicane. Un drum inipiatic al
unor adolescenpi pornipi dintr-o lume de
gunoaie, printr-o junglă violentă, spre un paradis
de slugi. Hăituirea constantă - sunt furapi,
exploatapi, răpipi, împu°capi - potenpează tragic
dragostea, camaraderia, recuno°tinpa. La final,
singurul supraviepuitor prive°te lângă un felinar
ninsoarea nocturnă: oamenii par doar fulgi
luminapi o clipă în grabnica lor cădere. Într-o
noapte existenpială, derulată sub auspiciile
ororii, descurajante prin ritualurile cruzimii. O
astfel de cultură atentă la formele ororii nu
vizează atât o radicală critică socială, o
demascare a violenpei sociale °i politice, ci are °i
o nuanpă metafizică, sugerând o ingrată condipie
umană °i intuind o mai serioasă miză
existenpială în conflictul tragic.
Tragicul nu poate ignora oroarea - ce ar fi
Oedip fără ochii sco°i? -, dar în această cultură
se alege mai degrabă exhibarea sa. E ceea ce
face Kim Ki-duk în Moebius, un horror
psihanalitic. Complexul lui Oedip e
reinterpretat, fiul devenind concurent tatălui nu
pentru sexualitatea împlinită a mamei, ci pentru
cea frustrată, răzbunătoare. În joc intră °i teama
de voracitatea castratoare a feminităpii,
rezultatul fiind o inedită parabolă despre
vulnerabilitatea virilităpii. E chiar înduio°ătoare
disperarea tânărului care-°i vede penisul (în
prealabil decupat) strivit de un camion pe °osea.
Dar e vorba de mai mult decât atât, premizele
falocentrice ale unei întregi culturi erotico-
sociale fiind ingenios puse sub semnul întrebării
de apelul la oroarea amputării. Perspectiva e
manierist emfatică, horror-ul diluându-se în rol
de scenografie simbolică. Tot acolo ajunge, din
acest ultim sens, °i comedia neagră În ordinea
dispariției, o savuroasă mostră de Tarantino
scandinav. Nu doar se moare u°or în astfel de
filme, ci se °i râde mult la respectivele
înmormântări. Să fie o oppiune terapeutică, o
încercare de a domestici doliul? Mai degrabă e
un mod de a relativiza gustul nostru moral
pentru „noir”, cu polarizările sale simpliste °i cu
schematica sa tensiune psihologică.
Dar oroarea poate fi doar sugerată, ceea ce
ne plasează în tradipia clasică a tragicului.
Precum în Ida, cu o plastică de Vermeer
polonez al rafinamentelor de gri. Crima e veche,
îngropată în necunoscutul unui colp de pădure,
ascunsă de complicităpi mult prea largi pentru a
fi destrămate. Remarcabilă e surdina care
sugerează tragismul ororilor concurente. Unii
polonezii °i-au ucis vecinii - e °i titlul unei
percutante reconstituiri istoriografice datorate
lui Jan T. Gross - evrei, iar printre
supraviepuitori au fost °i cei care au căutat o
reparapie morală constituind regimul comunist.
Filmul oferă o perspectivă extrem de fină
întrepesând multiple planuri istorice °i
existenpiale, dar miezul său dramatic e
devoalarea unei orori, un fel de Blow-Up al unei
crime colective.
Oroarea cu implicapii politice o regăsim °i în
alte registre cinematografice. În documentar, de
exemplu. „Normalizarea” e numele dat unei
epoci, cea a represiunii în Cehoslovacia după
invazia militară din 1968. Un caz judiciar,
uciderea unei tinere slovace urmată de
condamnarea a °apte tineri, devine pretextul
pentru o parabolă politică. Fiindcă dubiile cu
privire la vinovăpia celor condamnapi rămân
mari, lăsând impresia unei farse judiciare,
menită nu doar a găsi papi ispă°itori pentru o
crimă rămasă ani de zile obscură, ci °i a
înspăimânta noile generapii comuniste - în fond,
principalii suspinători ai „primăverii de la
Praga”. Cea mai sugestivă imagine a
documentarului e surprinsă întâmplător, la o
primire festivă a pre°edintelui slovac la o °coală:
un dans popular, un fel de horă restrânsă, unde
dansatorii î°i schimbă reciproc căciulile, în cerc.
ΰi fură căciulile unii altora - o posibilă
metaforă a unui întreg sistem politico-judiciar,
cu hrubele sale de subtilă tortură. Dar °i satira
politică se poate hrăni cu estetica ororii. E ceea
ce reu°e°te Lupoii cei răi, o surprinzătoare
comedie horror. Accente bulevardiere, cu
tabieturi, dramolete °i discrete adultere,
îmbinate cu torturi greu de suportat chiar °i
pentru spectator - iată o repetă rară. Prilej
pentru a sugera suspiciunea nevrotică aflată la
baza unei societăpi ca cea israeliană.
Reprezentanpii ordinii - un polipist, un ofiper de
securitate °i un bătrân cu experienpă militară -
torturează bestial un suspect, înflamapi de fapt
doar de presiunea e°ecului. Nu întâmplător
°eful polipiei e un obez, iar războiul din Liban
un reper în surdină. E în joc dialectica perversă
a ororii °i suspiciunii.
Dar poate cel mai metafizic film cu accente
horror al acestei edipii a fost ultimul Urs de aur,
Artificii în plină zi. Un Raymond Chandler de
dincolo de Pacific, capabil să sugereze prin
atmosferă - °i nu prin narapiune, un simplu pre-
text - condipia umană mai bine decât interogapii
mai pretenpioase °i mai onorabile. Ritmul sinco-
pat al urmăririlor nocturne între felinare
înzăpezite, geometria mai degrabă non-euclidi-
ană trasată de patinatori, suspendarea în marea
roată de distracpii (care aminte°te de Orson
Welles în Al treilea om), dansul singuratic °i
isteric (care trimite la Marlon Brando în Ultimul
tango la Paris), ceapa geroasă într-un tunel ruti-
er, un măcel imprevizibil la coafor, zidurile
scorojite ale clădirilor ori artificiile risipite în
plină zi - iată un univers în care oroarea exis-
tenpială e sublimată muzical. E modul cel mai
provocator de a integra „oroarea cea de toate
zilele”.
16
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
Tăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Al 13-lea TIFF
Florin Barbu
Pentru ca au trecut, deja, trei saptamîni de la
închiderea Transilvania International Film Festival,
ediția 13 °i api tot citit despre filmele prezentate
°i despre palmares, am sa scriu o cronica foarte
personala a celor °ase zile pe care le-am umplut,
ca de fiecare data, cu bunatapile Clujului:
restaurantele bune, cluburile festivalului (°i nu
numai), plimbări pe frumoasele străzi ale
ora°ului, discupiile cu prieteni dragi °i cu oaspepii
întîlnipi, noppile cî°tigate °i mereu vibrantele
petreceri. Am impresia ca uit ceva... A, da!
Filmele, care anul asta, pentru mine, au fost mai
pupine ca-n ceilalpi ani, dintr-un binecuvîntat
motiv. Nu am fost singur la TIFF °i, pentru ca
vecina mea de camera, sa spunem, venea pentru
prima oara la Cluj, am încercat sa fiu °i un foarte
dedicat ghid. Eu zic ca am reu°it, pentru ca A.
vrea sa revina °i anii urmatori. A fost frig °i a
curs ploaia în primitorul ora° transilvan, iar
vremea asta mohorîta a alterat, deseori,
frumusepea obi°nuita a festivalului. Finalmente
soarele a ie°it biruitor, iar ultimele patru zile au
fost chiar calduroase. Pîna atunci, ploaie, nori,
frig °i un festival zgribulit, fara a°teptata, colorata
°i entuziasmanta deschidere din Piapa Unirii.
Am sa încep survolul peste aceasta a 13-a
edipie a TIFF spunînd cîteva cuvinte (o fac de
fiecare data cînd scriu despre festival) despre
chinuitorul drum pîna acolo. De fiecare data îmi
propun sa merg la Cluj cu avionul °i, tot de
fiecare data, e°uez în vagonul-restaurant al
trenului de 5.45, parca. Doar ca m-am plictisit °i
de clasica ceafa cu cartofi prajipi, °i de vodca
ieftina, °i de trancaneala cu afabilii ospatari, °i de
leneveala care se transforma într-un soi de letargie
dupa 5-6 ore de mers cu trenul "chefereului".
Care m-ar lasa la destinapie dupa noua ore (9
ORE!?!), asta daca nu are "obligatoriile" întîrzieri
de cel pupin 90 de minute. A°adar, nici avion, nici
tren, hai sa încercam autocarul. Bref, ajungem la
Cluj la 4.30 pm (tot dupa 9 ore, inclusiv opririle
de o ora, aproximativ, dar fara nicio întîrziere),
iar de la autogara taxi-ul ne lasa la Belvedere,
hotelul cu care m-am împrietenit de doi-trei ani.
Era marpi, 3 iunie °i, dupa 5 ani, nu eram la
TIFF din prima zi. Asta m-a întristat înca de la
început, de cînd am primit invitapia, pentru ca
iubesc festivalul asta mult prea mult, fara rest, ca
sa accept... rămă°ipe. atiu, exagerez, destul de
mult, cu acest cuvînt. Pe de alta parte, nu exista
iubire fragmentata, alcatuita din bucapele venite,
parca, de nicaieri. Repet, vorbesc din punctul meu
de vedere, al unui om iremediabil îndragostit de
aceasta minune care, an de an, ma transporta
într-o lume fara defecte, ideala, unde uit de toate
°i unde ma setez doar pe acest (clar)obscur obiect
al dorinpei. Erau ani cînd vedeam toata competipia
plus ce mai alegeam din programul totdeauna
ofertant. Erau ani cînd vedeam cinci-°ase filme pe
zi, dupa care trageam noaptea dupa mine prin
cluburile care vibrau °i respirau prin topi porii
TIFF-ului. Iar, ultimii trei ani am avut onoarea sa
conduc cîteva sesiuni de q&d la finalul unor
proiecpii, lucru absolut exceppional, care devenise
adictiv. Acum am înlocuit aceasta adicpie cu...
alta, mult mai palpabila. Passons!
Pentru ca este, totu°i, un festival de film, am
sa încep printr-un soi de retrospectiva a ceea ce
am vazut în salile cinematografelor. Din
competipie am reu°it sa bifez doar doua: Vis-a-vis
(Croapia, r. Nevio Marasovic, 2013) °i Quod Erat
Demonstrandum (România, r. Andrei
Gruzsniczki, 2013). Despre primul pot spune,
spre marea mea ru°ine, ca am vazut doar vreo 20
de minute, pentru ca... am adormit. Nu °tiu daca
ma salveaza, cumva, faptul ca eram foarte, foarte
obosit dupa drumul mai sus menpionat °i ca am
fost capsoman °i am vrut sa intru, neaparat, la un
film din competipie care, pe deasupra, mai era °i
scurt? Nu, nu ma ajuta, deloc, aceasta patetica
scuza. Shame on me! Pot spune ca mi s-a parut
un film relativ proaspat ca exprimare °i cu o
poveste atractiva. Atît cît am vazut...
Nu °tiu daca sa fac o mini cronica a filmului
românesc prezent în competipie, sau sa a°tept
premiera oficala din România, toamna aceasta.
A°adar, Quod Erat Demonstrandum a fost
dezamagitor pentru ca, de°i scenariul nu este rau,
oppiunile regizorale sînt eronate, iar cel mai
flagrant este jocul actorilor, care sînt foarte plapi,
cu o dicpie impecabila °i cu un joc aseptic.
Exceppia este Virgil Oga°anu, nuanpat °i destul de
convingator. Filmul °i personajele nu au nerv.
Este pacat, în condipiile în care filmul exceleaza,
a° spune, la reconstituirea unei epoci nu foarte
îndepartate, dar dificil de recuperat în apasarea ei
care devenea din ce în ce mai sufocanta pentru
cei care am trait anii aceia. O menpiune pentru
foarte buna imagine a maestrului Vivi Dragan
Vasile, cu oppiunea pentru alb-negru justificata.
Impresia pe care am avut-o la final a fost ca stau
în fapa unei vitrine cu eticheta "Comunism zen".
Am sa dezvolt la premiera. Ramîn în spapiul
nostru cinematografic, mai precis la neobositul °i
entuziastul Dan Chi°u, care a avut placerea sa ne
invite la doua proiecpii, în regim de special
screenings, cu ultimele dumnealui proiecte:
Bucure°ti non-stop °i YouTube Bazaar. Primul
este o cvasi-radiografie a unei noppi din viapa unor
locatari dintr-un bloc bucure°tean, care graviteaza
(oamenii °i viepile lor) în jurul unui "butic non
stop", al carui vînzator-patron este Gheorghe
"Gigi" Ifrim, într-o excelenta demonstrapie de
actorie. La fel, n-am sa intru în detaliile unei
cronici aplicate, pentru ca a°tept premiera °i
pentru ca ar fi unfair, în condipiile în care
regizorul mai lucreaza la film. Oricum, prima
impresie e buna °i îmi confirma ceea ce am
observat de la primele filme ale sale: °tie sa
aleaga subiecte cu priza la public. Lucrul °i mai
bun este ca, de la film la film, acestea sînt mai
bine realizate, pentru ca e mai atent la detalii,
deci mai îngrijite. Api auzit de Bahoi? Daca nu,
cautapi-l pe YouTube °i pregatipi-va pentru o
întîlnire trepidanta cu un personaj fascinant,
autodidact, frust °i inteligent, egolatru °i
sentimental, pe care regizorul Dan Chi°u nu se
mulpume°te sa-l filmeze cu o singura camera pe
care sa i-o a°eze în fapa. Acest documentar, ca
gen, s-ar putea sa fie titlul cu care sa fie asociat
numele Dan Chi°u, indiferent de cîte alte filme a
facut, sau va mai face. La fel, la momentul TIFF
mai erau retu°uri de facut, a°a ca-l a°tept cizelat.
Vi-l recomand!
O alta premiera la TIFF a fost debutul în lung-
metraj al lui Razvan Savescu, America, venim!,
proiectat în aer liber. Anunpat a fi lansat oficial în
octombrie, cred, va fi, probabil, un succes de
public, cît de cît. Spun asta gîndindu-ma la
filmele române°ti care au facut încasari notabile
(pentru România...) în ultimii ani. Cu exceppia
Pozi/iia copilului, care avea °i prestigiul unui Urs
de Aur, celelalte filme aveau o lejeritate cu care,
exagerînd nipel, mîngîiau publicul pe cre°tet °i-i
dadeau ceea ce acesta cerea: pove°ti simple care
sa fie povestite cinematografic cît mai simplu.
Diferenpele între ele sînt date de talentul
echipelor. America, venim! este simplup, atît
scenaristic, cît °i regizoral °i pare a fi, doar,
pretextul unei excursii a echipei în America. La
fel, o cronica propriu-zisa la premiera. Surpriza
foarte placuta a fost scurtmetrajul Iuliei Rugina,
Să mori din dragoste rănită, proiectat înaintea...
Americii. Bun, amuzant, alert, cu o aparipie
decisiva, i-a° spune, a doamnei Angela Similea
(titlul nu e întîmplator), jucat cu actori de la
actoriedefilm.ro, i-a adus regizoarei Premiul
Zilelor Filmului Românesc pentru secpiunea
scurtmetraj. Cautapi-l, pentru ca merita!
Am lasat la final, oarecum, Closer to the
Moon, filmul lui Nae Caranfil, atît de a°teptat °i
atît de gestat °i care avea, deja, o cariera pe
marile ecrane din România. Eu l-am revazut la
Cluj, la cinema Victoria, cu sala arhiplina °i îmi
pare mai bun cu fiecare vizionare. Lui Nae
Caranfil îi reu°e°te un pariu destul de riscant: sa
povesteasca un mic fragment de istorie
româneasca din anii '50 cu actori americani, cu o
repeta americana, dar care sa nu sufoce stilul, i-a°
spune inconfundabil, al regizorului. Chiar
dumnealui nume°te acest stil dramedie. Iar aici
rezultatul este un film amar-seducator, la care
rîdem fara sa ne hahaim °i la care tristepea nu ne
scufunda în depresie.
Buun, astea au fost române°tile °i, oricum, nu
le-am vazut pe toate. Per ansamblu, un an bun
pentru cinematografia româneasca. Nu foarte
bun, bun. A° încheia vizita prin salile TIFF-ului
cu o oprire la Patimile Mariei / Kreuzweg /
Stations of the Cross (Germania, r. Dietrich
Bruggemann, 2014), o incursiune în credinpa
catolica a unei adolescente °i a familiei sale, care
se transforma în fundamentalism. Un film
puternic, foarte atent lucrat, ca o etalare de
tablouri vivante filmate cu camera statica, astfel
ca atunci cînd aceasta este mi°cata efectul este un
soi de straniu vertij. Se pare ca va fi distribuit pe
marile noastre ecrane. Moebius (Corea de Sud,
r. Kim Ki-duk, 2013) este o bijuterie a mereu
incomodului maestru sud corean care, de asta
data, alege sa ne "livreze" un film nevorbit despre
o drama familiala. O dramoleta foarte vizuala °i,
pe alocuri, violenta, o demostrapie, de fapt, a
maiestriei lui Kim Ki-duk.
Cam gata cu filmele °i observ ca mi-a mai
ramas pupin spapiu pentru celelalte delicatese
clujene. ai ar fi, în primul rînd, Gradina Botanica
la care am ajuns prima oara de cînd frecventez
TIFF. Frumoasa °i odihnitoare, chiar daca am
intrat doar pîna la pagoda de pe micul lac. atia
Leo de ce revenea în fiecare an... Ar mai fi
nelipsita escala la Varzarie, celebra °i constant
buna cîrciuma de pe Eroilor 35-37, unde am
mîncat consacrata varza a la Cluj °i varza ro°ie cu
ciolan afumat °i am baut rachiu de pere °i de
pruna. Ar mai fi, desigur, petrecerile care sînt,
pentru mine, centrul de gravitapie al festivalului.
Sînt ca gaurile negre, dar mai blînde; te seduc
fara vreo °ansa de a le rezista, dar cînd soarele le
ameninpa te elibereaza, °tiind ca te vei întoarce,
oricum. ai termin cu scarile care ne urcau, un fel
de-a spune, pîna la Belvedere, într-un dulce
abandon al oboselii. Adictive!
Ba nu, termin cu mulpumirile noastre catre cei
care fac, an de an, din acest festival de film cel
mai bun °i mai important eveniment cultural din
România. Well done, Ladies and Gentlemen!
Obrigado!
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
Black
Pantone 253 U
TIFF Expres
Mihai Go^iu
Exista un anumit ritm al vierii despre care nu pot
spune ca ma deranjează. Era o zi de joi, când am
trecut prin cafeneaua din Paris în care s-a filmat
Amelie (mai mult pentru ni°te fotografii, într-o
plimbare prin Montamrtre), iar vineri, la Cluj,
nimeream direct în a 13-a ediție a TIFF. A°a se face că,
două zile mai târziu, nu aveam cum să ratez Spuma
zilelor, cu Audrey Tautou în rolul principal. ai ritmul
coincidentelor nu se opre°te aici. Miercuri eram un
om norocos: am fost invitat la un interviu la
studiourile RFI (Radio France International) din Paris
de către Matei Vi°niec (de°i lucrurile ar fi trebuit să fie
taman pe dos - eu să fiu cel care să-i solicite un
interviu), iar duminică seara, la TIFF, am ajuns la
documentarul Casa Radio al lui Nicolas Philibert
despre Radio France. Întâlnirea cu Matei Vi°niec a fost
una foarte scurtă, pentru că dramaturgul, scriitorul (°i
jurnalistul) urma să intre într-o emisiune. Dar în
scurta vizită de prezentare a studiourilor RFI, Matei
Vi°niec a ținut să sublinieze faptul că este un loc în
care a avut °ansa să abordeze orice subiect dore°te,
fără vreo restricție. Acesta a fost °i unul dintre
motivele invocate de către Nicolas Philibert, la Cluj,
care l-au determinat să realizeze documentarul Casa
Radio (La Maison de la Radio): că Radio France e o
instituție în care nu există vreo restricție în selectarea
°i modul de abordare a subiectelor (altele decât cele
strict jurnalistice). Lucru care mi-a generat o constatare
amară (bazată pe experiența personală): la mai bine de
jumătate de an de la lansarea cărții Afacerea Ro°a
Montană, niciun jurnalist al serviciului public de radio
(nici de la Radio România Actualități, nici de la Radio
România Cultural, nici de la studioul regional Radio
Cluj) nu s-a arătat interesat de subiect. Singurii
jurnali°ti de radio care au apreciat că ar fi de interes
pentru publicul lor au fost Miruna Coca-Cozma de la
Radio-Television Suisse (serviciul public elvețian de
radio °i televiziune) °i Matei Vi°niec de la RFI. ai în
discuție nu e atât interesul pentru cartea mea, ci, în
general, pentru subiectul Ro°ia Montană. ai e un
exemplu care vorbe°te de la sine despre modul diferit
de înțelegere a ceea ce însemnă "serviciu public” în
România, respectiv în Franța °i Elveția.
Revin însă la Festivalul Internațional de Film
Transilvania 2014. Că despre asta e vorba în articolul
de față. Am început cu Philomena (Marea Britanie /
SUA, Franța, r. Stephen Frears), la Gala de deschidere.
E povestea tulburătoare a unei mame (Judi Dench)
care timp de cinzeci de ani î°i caută copilul care i-a
fost înstrăinat de călugărițele catolice de la
a°ezământul în care ”î°i ispă°ea păcatul”. În ajutorul ei
(de fapt în propriul lui ajutor) i se alătură un fost
jurnalist politic (Steve Coogan), care încearcă să-°i
salveze cariera cu un subiect "despre viață”. E un
cuplu inedit între ziaristul educat °i deta°at-cinic °i
mama amatoare de romane lacrimogene de serie °i
implicată emoțional direct în poveste. O confruntare
de mentalități °i moduri diferite de abordare °i de
înțelegere ale mizeriilor cotidiene, între lupta
încrâncenată pentru a se face dreptate °i nevoia simplă
°i extrem de umană de a afla răspunsul la o întrebare
chinuitoare: nu doar de a °ti ce s-a întâmplat cu
copilul ei, ci mai ales dacă în tot acest timp s-a gândit
la ea. Accentele melodramatice sunt „sabotate” de
porții consistente de umor care salvează pachetele de
°ervețele de hârtie °i batistele spectatorilor.
Dintr-un anumit punct de vedere, Siddhart
(Canada / India, r. Richie Metha) e complementar cu
Philomena. Povestea se mută în India, unde un tată
încearcă disperat să-°i găsească fiul de 12 ani, dispărut
după ce îl trimisese să muncească la negru într-o
regiune îndepărtată a Indiei. E un tată care, de fapt,
habar nu are la ce riscuri °i-a expus copilul °i nu are
nici măcar o fotografie cu el, care să-l ajute în lupta
imposibilă de a-l găsi într-o țară cât un continent.
Decorul e total diferit de cel din Philomena (periferiile
din Delhi sau Bombay, respectiv hotelurile de lux
americane), dar umanitatea o regăsim în cele mai
nea°teptate locuri. La fel °i soluțiile de salvare ale
fiecăruia.
Despre Spuma zilelor (L'ecume desJours, Franța /
Belgia, r. Michel Gondry) am amintit deja. Nu vă
a°teptați la o ecranizare corectă a romanului omonim
al lui Boris Vian, căci veți fi dezamăgiți.
Suprearealismul este, însă, la el acasă. E o gură de
oxigen, o pauză necesară între filmele mult mai dure
ale ediției din acest an de la TIFF. O porție de
macaron's între două biftecuri tartar. Dacă vă plac
macaron's.
Am continuat cu Colivia de aur (La Jaula de oro,
Guatemala / Spania / Mexic, r. Diego
Quemada-Diaz). Trei adolescenți din Guatemala,
cărora li se alătură un indian care nu vorbe°te spani-
ola, pleacă spre Tărâmul Făgăduinței (SUA). Pentru
asta trebuie însă să traverseze Mexicul, pe platformele
trenurilor de marfă. Iar călătoria e terifiantă, o cursă
în care obstacolele naturale °i distanța sunt cei mai
nesemnificativi inamici. Speranțele °i puritatea
visurilor lor sunt spulberate cu fiecare kilometru
parcurs, ajutorul venit din partea semenilor e dublat
de tot atâtea trădări, imigranții sunt transformați în
simple obiecte care valorează exact cât beneficiile care
se pot obține de pe urma lor (de la cele sexuale, la
muncă, la transportul drogurilor peste graniță etc.).
Reu°e°ti să rămâi "întreg” după o astfel de călătorie?
Merită? Sunt întrebări cu un răspuns dureros.
Nevoi speciale (L'amore secondo Enea, Germania/
Italia / Austria / Franța, r. Carlo Zoratti) înseninează
atmosfera. Documentarul (chiar dacă, pe alocuri,
aduce a ficțiune) e o altfel de călătorie: cea a unui
tânăr cu probleme de autism care caută iubirea. De°i
(lucru de înțeles) nu-i este clar dacă ceea ce caută este
de a face sex cu o femeie sau femeia alături de care să
trăiască restul vierii. Această Eneidă contemporană nu
e, însă, despre dragoste °i sex, ci despre prietenie. Iar
eforturile făcute de Carlo °i Alex pentru a-l ajuta pe
Enea explică premiile de popularitate pe care
documentarul le-a adunat prin festivaluri.
Casa Radio e o poezie. Mă rog, ca fost slujba° °i
colaborator timp de mai bine de un deceniu al unei
Case Radio (a°a e denumit °i sediul Radio Cluj),
percepția mea e una accentuat subiectivă. Am regăsit
în documentar multe dintre motivele pentru care
radioul a fost (°i a rămas) pentru mine o pasiune (nu
doar "un serviciu” sau "loc de muncă”). O reîntâlnire
nostalgică (°i puțin tristă) cu bucuriile jurnalismului
radio (cu reluările °i bâlbele de la înregistrări, cu
peripețiile transmisiunilor în direct, "capturarea”
sunetelor ambientale °i multe altele). Cu efortul uria°
de a face vizibilă (vizionabilă) realitatea doar cu
ajutorul cuvintelor °i sunetelor, fără imagini. Despre
cum se diferențiază jurnalismul public de radio de cel
francez am scris deja.
Revelația personală (mă rog, filmul a intrat de
ceva vreme în distribuție, dar l-am văzut doar la TIFF)
a fost La limita de Jos a cerului, al lui Igor
Cobileanski. O mostră curată de realism românesc (ori
moldovenesc, cum doriți), fără înflorituri artisticoide,
ci doar cu viață la baza betonului. Povestea e a unui
pseudo-traficant de droguri (Viorel), fiu de polițist
(milițian), care se ocupă cu plasarea plicurilor cu iarbă
mai mult pentru a-°i ajuta prietenul să facă rost de
banii necesari pentru piesele unui deltaplan cu motor.
Un vis mărunt, care nici măcar nu e al lui, de a se
ridica un pic mai sus decât ceilalți (la limita de Jos a
cerului). Ceea ce vrea Viorel e, de fapt, dragostea
Mariei, frizerița încurcată °i cu un mafiot local, dar °i
cu °eful Poliției, prieten cu tatăl lui Viorel °i cel care,
la insistențele mamei, îi găse°te un loc de "ajutor de
bucătar” (să curețe cartofi) la cantina instituției.
Simplu (°i cu camera pe umăr - imaginea, marca Oleg
Mutu e inconfundabilă), povestea curge în nuanțe gri,
dar, pe alocuri, cu zâmbetul pe buze, către un final
previzibil. Zborul (desprinderea de la sol) e posibil
doar în filme. Dar nu în filmul ăsta, unde te alegi cu
piciorul în ghips. Sau chiar mai rău decât asta...
Pentru filmul ediției a 13-a a TIFF m-am oprit la
Expresul zăpezii (Snowpiercer, r. Joon-ho Bong). ai
asta nu pentru că Vlad Ivanov face un rol de poveste
în postura unui "rău imposibil de ucis” (Dolph
Lundgren ar putea să-°i ia notițe). Aparent, Expresul
zăpezii e doar un blockbuster excepțional realizat (în
special la nivel de imagine). De fapt, e un SF din
categoria din ce în ce mai des abordat în ultimii ani
(District 9, Elysium, Jocurile foamei, Divergent), în
care acțiunea e plasată într-un viitor distopic, dar asta
doar pentru a o face digerabilă (°i mai puțin °ocantă)
pentru spectatorii de tip BoBo (bourgeois boheme).
Trenul indistructibil e o copie a lumii actuale. Săracii
inutili (buni doar pentru a furniza "piese de schimb”
pentru clasele superioare) se află în ultimele vagoane
ale expresului, claie peste grămadă, hrănindu-se cu o
"marmeladă” obținută din gândaci tescuiți. Revoluțiile
lor sunt înăbu°ite, constant, de forțele de ordine
(miliții °i servicii secrete deopotrivă), care protejează
oligarhia °i luxul din primele vagoane, precum °i
"sfânta locomotivă” °i pe geniul dement care a
construit-o °i o conduce. Nu doar ipocrizia (°i
dezumanizarea) îmbuibaților din primele vagoane e
pusă la colț de către Joon-ho Bong, ci °i inutilitatea
revoluțiilor al căror scop se limitează la preluarea
puterii (de fapt sursa puterii - "sfânta locomotivă”),
fără a °ti (°i a înțelege) ce să facă apoi cu ea. Soluția
ultimă de evadare din sistem (aruncarea în aer a
trenului), ce trimite direct la soluțiile de tip anarhist,
ridică °i ea semne de întrebare: vor reu°i cei câțiva
(extrem de puțini) supraviețuitori să pună bazele unei
societăți ceva mai echitabile? Indiferent de răspuns,
Expresul zăpezii merită văzut de cel puțin două ori,
cu atenție sporită la fiecare replică, efectele
spectaculoase riscând să pună în umbră metaforele °i
parabolele care curg pe bandă rulantă. Un argument în
plus pentru a vedea filmul: la finalul proiecției din
Piața Unirii (da, ăsta chiar e un film de văzut pe un
ecran uria° într-o piață publică), Vlad Ivanov a
mărtusit că vizionările în SUA încă nu au început.
Asta pentru că distribuitorii americani i-ar fi cerut
regizorului să taie vreo douăzeci de minute. Pe motiv
că acțiunea "ar trena”. Mai degrabă a° spune însă că
cenzura vizează tocmai acele replici care riscă să-i
pună pe spectatori pe gânduri. ?i, din acest punct de
vedere, Expresul zăpezii poate fi catalogat drept un
film "periculos”.
Evident, selecția de mai sus e dublu subiectivă (o
selecție din filmele pe care le-am văzut la TIFF,
selectate oricum din oferta a peste 200 a festivalului).
Dar percepția generală (care vine să o confirme pe cea
deja creată la ediția din 2013) e că industria
cinematografică la nivel mondial a intrat pe un trend
în care socialul concurează de la egal la egal
entertainmentul. Iar cum e °tiut faptul că principalul
criteriu al selecționerului TIFF, Mihai Chirilov, e cel
artistic, nu se pune problema că TIFF °i-ar fi propus,
în mod expres, să scoată temele sociale în față. Dar i-a
ie°it.
P.S.: Nu am inclus în discuție Bucure°ti, unde e°ti?,
documentarul lui Vlad Petri, pentru că e mult prea
apropiat de căma°a proprie. ai pentru că merită o
discuție separată, mult mai amplă.
18
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
Iulian Mihu, între calofilie
°i derizoriu
Marian Sorin Rădulescu
Cadru emblematic din Felix °i Otilia (Romania, 1972)
Regizorul Iulian Mihu (3 noiembrie 1926 - 20
iunie 1999), autor „întotdeauna plin de
neprevăzut", ce „oferă peisajul unor denivelări
spectaculoase °i inexplicabile; de la zone de vârf,
de mare altitudine artistică - la prăpastii sub
nivelul mării" (Eugenia Vodă), a fost prezent în
programul TIFF 2014 cu trei lung-metraje: Felix °i
Otilia (1972), Lumina palida a durerii (1980) °i
Comoara (1983).
Felix °i Otilia °i Lumina palida a durerii
amintesc de cel care, pe la mijlocul anilor '50,
debuta insolit cu Viapa nu iarta. Principalii
realizatori, Iulian Mihu °i Manole Marcus (autorii
scenariului °i ai regiei), Gheorghe Fischer °i
Alexandru Întorsureanu (directorii de imagine),
tributari stilistic „noului val" francez1, aveau să fie
„primii români a căror limbă maternă în ale
artelor este cinematografică" (Valerian Sava).
Comoara, însă, e tributar unor convenții simpliste
°i conexiuni aleatorii. Ca °i în Nu filmam sa ne
amuzam sau Flăcăul cu o singură bretea, parodia
porne°te nu din scenariu, ci împotriva lui.
Mecanismul „autodemolării", lipsit de
consecventă, rigoare °i stil, na°te (încă) o
bizarerie.
Felix °i Otilia rămâne însă una din cele mai
interesante prelucrări după literatura română2
(romanul Enigma Otiliei, de George Călinescu).
Film de atmosferă °i mai pupin de analiză
psihologică3, fresca lui Iulian Mihu degajă - mai
ales prin frumusețea sa formală, sonoră4 °i
plastică5 - o ciudată melancolie. Scenografia
poartă amprenta lui Radu Boruzescu6 (distribuit
°i în rolul lui Felix) °i Liviu Popa. Pe lângă câțiva
actori binecunoscuți (Gheorghe Dinică, Gina
Patrichi, Clody Berthola, Eliza Petrăchescu,
Violeta Andrei), în distribuție apar °i
neprofesioni°ti ce-°i onorează partiturile cu atâta
aplomb, încât eclipsează - prin naturalețe - pe doi
dintre interpreții principali: Sergiu Nicolaescu °i
debutanta Julieta Szony7.
Lumina palida a durerii trimite, prin titlu, spre
una din capodoperele cinematografului japonez:
Povestirile lunii palide dupa ploaie, de Kenji
Mizoguchi. ai aici, Mihu este preocupat să
valorifice valențele expresive ale imaginii, să
ajungă la anumite stări, la un anumit tip de film-
poem, la o stilizare a realității. Zona de acțiune,
în acest film fără „acțiune", este mediul agrar din
primele două decenii ale secolului XX. Personajul
principal, în acest „eseu de anvergură epopeică"
(Valerian Sava) fără personaje principale, este
viața universului patriarhal cu legile lui de
nestrămutat. E lesne de ghicit că publicul nu se
prea înghesuie să cerceteze o asemenea operă ce
presupune un deosebit efort de înțelegere. „Vreau
ca spectatorul să vină fără prejudecăți. Spectatorul
ideal al filmului Lumina palida a durerii ar trebui
să fie ori în situația celui care merge prima oară
la cinematograf, ori un spectator foarte cultivat.
Să nu aibă idei fixe despre story, ritm, acțiune."8
Publicul însă - °i cel din 1980, °i cel de la
începutul mileniului trei - are idei foarte fixe cu
privire la „story" °i nu este într-atât de cultivat ca
să rezoneze cu acest „amestec de tragism °i umor,
de grotesc °i puritate, de realism °i poezie fals °i
perfid idilică" (Eva Sârbu). Imaginea lui Gabor
Tarko, o „îmbinare desăvâr°ită de culori, forme °i
lumini" (Cristina Corciovescu), este punctul de
rezistență al acestui poem cinematografic de
sunete9 °i culori. Tot ceea ce se întâmplă în
Lumina palida a durerii, de°i este umil, devine -
prin semnificarea născută cu aportul interpreților
profesioni°ti °i, mai ales, neprofesioni°ti - „înalt °i
nobil" (Romulus Rusan), „o iradiantă mărturie
despre felul nostru de a fi pe pământ, trecută
prin ochii unei ve°nicii ce s-a născut la sat".
De Comoara lui Mihu mă leagă exclusiv o
amintire de adolescent cinefil. Aveam doar 14 ani
când, într-o zi de februarie, urma să se deschidă
un nou cinematograf în ora° [este vorba despre
Timi°oara - n.r.]. Eram nerăbdător să ajung în
prima zi, a°teptam cu emoție să treacă orele de
curs pentru a vizita, ca într-un pelerinaj, noul
templu al filmului. Cum vremurile nu încuviințau
ca primul film ce rula să nu fie românesc (în
săptămâna următoare abia s-a proiectat Imperiul
contraatacd), s-a nimerit ca filmul lui Mihu să
inaugureze acea sală de cinema - singura care a
supraviețuit, din cele 13 câte funcționau în ora°,
în anii '80. Comoara nu este nici pe departe un
moment memorabil - nici pentru cinematografia
românească, nici pentru creația lui Iulian Mihu.
În schimb, altele sunt filmele-comori din 1983 ce
î°i păstrează °i acum forța °i prospețimea: La
capatul liniei, Ochi de urs, Sfârâitul noppii,
Baloane de curcubeu, Napasta, Fructe de padure
sau Faleze de nisip, scos arbitrar de pe ecrane (°i
ulterior interzis până în 1990) chiar când s-a
lansat Comoara.
Note:
1	Mihu °i Marcus au „reabilitat"
flash-backurile tradiționale, conferindu-le o
dimensiune istorico-filozofică pe care cronicile de
la premieră nu au întârziat să le califice drept
„serioase gre°eli ideologice" °i mostre de „forma-
lism". Experimentele audio-vizuale din Viapa nu
iarta °i Poveste sentimentala (tot al lui Mihu) au
pregătit terenul pentru alte câteva opere profund
inovatoare ca limbaj cinematografic, din anii
'60-'70: Anotimpuri (de Savel Stiopul), Rarmul nu
are sfâr°it, Meandre, 100 lei (toate trei în regia lui
Mircea Săucan), Duminica la ora 6, Reconstituirea
(de Lucian Pintilie), Nunta de piatra °i Duhul
aurului (de Dan Pița °i Mircea Veroiu).
2	Alături de La Moara cu noroc, Padurea
spânzuratilor, Dincolo de pod, Tanase Scatiu,
Glissando, Imposibila iubire, Adela, Iacob,
Moromepii.
3	La fel va fi, la începutul anilor '80, Bietul
loanide, în regia lui Dan Pița, inspirat din alte
două scrieri ale aceluia°i George Călinescu, Bietul
loanide °i Scrinul negru.
4	Muzica filmului este compusă de Anatol
Vieru (feat. Aurelian Andreescu).
5	Rafinamentul culorii, plastica neobi°nuită,
tot ce înseamnă poezie °i atmosferă a imaginii în
Felix °i Otilia, datorăm operatorilor Gheorghe
Fischer °i Alexandru Întorsureanu. Pentru Felix °i
Otilia, cei doi au pus la punct un procedeu
propriu de filmare °i prelucrare a peliculei color,
Graphis Color. Astfel, „pentru prima dată am
avut pe ecrane nu ceea ce se cheamă în mod
obi°nuit un film color, ci un poem închinat
culorii" (Sergiu Evian).
6	Anul 1972 avea să fie de bun augur pentru
scenograful Radu Boruzescu, al cărui nume figura
atunci °i pe genericele altor filme: Nunta de
piatra (unde este °i interpret), Duhul aurului, Cu
mâinile curate.
7	Dublajele de voce realizate de aerban
Cantacuzino, Cornel Coman, Rodica Mandache,
Marin Moraru °i Mihai Pălădescu susțin cu brio
partiturile actorilor profesioniști sau
neprofesioni°ti.
8	Acelea°i calități reclamau °i alte câteva
premiere române°ti meritorii din 1980: Proba de
microfon, O lacrima de fata, Duios Anastasia
trecea, Stop-cadru la masa.
9	Balada cântată °i compusă de Dorin Liviu
Zaharia aminte°te de universul sonor din Nunta
de piatra, Duhul aurului, Papinarii.
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
19
Black Pantone 253 U
Tragicomediile lui
Uberto Pasolini
Mihai Fulger
În palmaresul TIFF-ului din 2009, Premiul
Publicului i-a revenit unei coproducții
Italia/Germania/Sri Lanka din anul precedent, un
film intitulat Machan °i semnat de un regizor
debutant, pe numele său Uberto Pasolini (cinefilii
curio°i ar putea descoperi rapid că acesta nu se
numără printre descendenții lui Pier Paolo Pasolini,
însă este nepotul unui alt ilustru cineast italian,
Luchino Visconti). Născut la Roma, Uberto Pasolini
s-a mutat de tânăr în Anglia, unde a lucrat vreo 12
ani în domeniul investițiilor bancare, înainte de a
reu°i să pătrundă în lumea filmului. Ca producător,
a avut numeroase succese, atât în Marea Britanie, cât
°i în SUA (cel mai cunoscut titlu este filmul-cult Gol
pu°că / The Full Mounty în regia lui Peter
Cattaneo, din 1997). Pasolini s-a decis să debuteze ca
regizor pe când era deja cincantenar, după ce a dat
peste un subiect trăsnet: în 2004, pentru a-°i obține
vizele de Germania (unde, în Bavaria, avea loc un
turneu sportiv internațional), 23 de bărbați din Sri
Lanka au convins angajații ambasadei din Colombo
a țării în care visau să emigreze că alcătuiesc echipa
națională de handbal a statului lor. Regizorul (care a
°i scris scenariul, în colaborare cu Ruwanthie De
Chickera, °i a produs filmul, prin casa sa Redwave
Films) s-a folosit de acest subiect pentru a aborda,
într-o manieră accesibilă, o problemă globală de
dureroasă actualitate, precum migrația ilegală.
Rezultatul, Machan, este un film coral memorabil
(ca °i The Full Mounty, cu diferența că story-ul celui
din urmă era pură ficțiune), selecționat °i premiat în
numeroase festivaluri ale lumii (inclusiv la TIFF,
după cum spuneam), în care momentele comice
savuroase se îmbină cu secvențe extrem de
emoționante. Eu unul nu pot uita scena în care, în
Cinema auster: Ida
Ionu^ Mare'
Din zecile de filme noi agățate la cea de-a 13-a
ediție a TIFF, unul are potențialul de a trece de simpla
categorisire de valoros °i de a-°i câ°tiga un binemeritat
°i de durată loc în memoria afectiv-cinefilă. Nu doar
pentru că face racordul cu un tip de cinema puțin
încercat astăzi, amintind de Dreyer, Bresson °i, pe
alocuri, de primele exerciții ale lui Forman, dar mai
ales pentru lejeritatea cu care livrează seducătoare °i
sugestive imagini auster-poetice.
Născut în 1957 în Polonia comunistă, pe care a
părăsit-o pentru Occidentul european la vârsta de 14
ani, Pawel Pawlikowski revine în țara natală cu Ida
(2013), după câteva documentare realizate în anii '90
°i după patru lungmetraje de ficțiune, producții
internaționale, regizate în ultimii 15 ani. Reînnodarea
legăturii cu Polonia se face printr-o poveste aruncată
în 1962, perioadă care, a°a cum °i-o aminte°te °i
Pawlikowski în interviuri, era definită de deschidere °i
de o conectare a țării la cultura occidentală. Iar în
plan istoric, de destalinizare °i de chestionarea
trecutului recent - ocupația nazistă, antisemitismul,
crimele din timpul Holocaustului, relația națiunii cu
catolicismul. Peste toate, Pawlikowski presară °i
interesul pentru „sentimentul prezenței lui Dumnezeu
°i transcedență”.
Aceste piste de interogație sunt deschise, la nivel
narativ, prin intermediul a doar două personaje
centrale, a°ezate într-un contrast apăsat, °i sunt
ultimul lor joc, amărâții de srilankezi, care habar
n-au de handbal °i nu sunt în stare nici măcar să
lege trei pase, reu°esc, nu se °tie cum, să înscrie un
gol °i toată echipa se bucură, de°i adversarul are un
avans considerabil, de parcă ar fi câ°tigat Cupa
Mondială, determinându-i °i pe spectatori să-i
aplaude. Machan (cuvânt care în Sri Lanka
reprezintă o modalitate de adresare echivalentă cu
„amice” sau „bătrâne”) a fost pentru mine o
revelație, un film încântător de bogat despre ni°te
oameni îngrozitor de săraci.
După cinci ani, Uberto Pasolini a revenit în
competiția TIFF-ului cu al doilea lungmetraj scris (de
această dată singur), produs °i regizat de el, Natură
moartă / Still Life (coproducție anglo-italiană din
2013). Mai mult, el a reu°it din nou să câ°tige
Premiul Publicului, chiar dacă universul tematic al
acestui nou film, ce vorbe°te despre singurătate °i
moarte, nu este deloc mai entertaining decât cel al
lui Machan. Distins la Veneția (secțiunea
„Orizzonti”) °i în alte festivaluri importante, Still
Life are un singur protagonist, pe John May
(interpretat - cu o extraordinară atenție acordată
celor mai mici detalii de gestică °i mimică - de către
Eddie Marsan, un actor britanic cu zeci de roluri în
filme apreciate, dar care abia acum î°i dovede°te cu
prisosință uria°ul talent). Acest John „Doe” May este
un mărunt funcționar de primărie, fără familie °i
prieteni apropiați, care °i-a dedicat jumătate din viață
(adică 22 de ani) unei slujbe ingrate: când cineva
moare singur în teritoriul de care se ocupă, el este
însărcinat să dea de urma rudelor decedatului °i să-i
aranjeze ceremonia funerară (la care, deseori, doar el
participă, ascultând un necrolog pe care tot el l-a
scris). Atunci când John este „lăsat să plece” de către
dublate în plan estetic de o reconfortantă imagine alb-
negru, de încadraturi spectaculoase lucrate în detaliu
°i, în general, de o ofertantă austeritate a mizanscenei.
Un limbaj marcat de un format al imaginii de 4:3, ce
permite o restrângere a câmpului atenției, de cadre
fixe °i scurte, de multe elipse, de o dedramatizare cu
iz polemic °i de absența aproape totală a muzicii non-
diegetice, compensată însă, în plan diegetic, printr-un
amestec de pop, jazz °i clasic (Mozart °i Bach).
Orfană °i crescută de mică la mănăstire catolică,
Ida, interpretată de excelenta debutantă Agata
Trzebuchowska, de o expresivitate frapantă, se
pregăte°te să depună jurământul. Înainte de a face
însă acest pas, este trimisă de maica stareță să-°i
cunoască singura rudă, prilej de a „ie°i în lume”
pentru prima dată. Este vorba de o mătu°ă, Wanda
(jucată de o cunoscută actriță poloneză, Agata
Kulesza), fost procuror „ro°u” din perioada stalinistă,
acum un simplu judecător tras pe linie moartă. După
ce această soră a mamei îi spune fetei că părinții ei au
fost evrei uci°i în timpul războiului, cele două pornesc
în căutarea rămă°ițelor pământe°ti ale familiei. Wanda
pentru a-°i înțelege propriul trecut deloc glorios, iar
Ida pentru a-°i chestiona propria identitate °i alegere,
în lumina (sau întunericul) noilor descoperiri.
Ida °i Wanda sunt construite într-o opoziție deloc
sofisticată, chiar anacronică. Prima simbolizează
tinerețea, puritatea, credința. A doua - ispita, trufia,
noul său °ef, el nu cere decât un singur favor: să i se
permită să-°i finalizeze investigația în ultimul său
caz. Nu poate renunța la caz pentru că, de data
aceasta, mortul locuia de ani buni, fără ca aparent
nimeni să-i simtă prezența sau să-i ducă dorul, în
clădirea de peste drum de cea a lui. ai, bănuim că se
întreabă eroul nostru, oare la fel se va întâmpla °i cu
mine? (Evident, fiind înconjurat zilnic de moarte,
John se gânde°te destul de des la cum va fi atunci
când el nu va mai fi...) Pentru protagonist urmează
o călătorie de redescoperire, practic o revenire la
viață. Nu °tiu ce părere au spectatorii care au votat
acest film, dar, dacă Still Life este o comedie, pentru
mine e cea mai tristă comedie pe care am văzut-o
vreodată. Iar Pasolini nu încearcă să înfrumusețeze
existența cotidiană a lui John, pentru a o face mai
amuzantă. Imaginea este desaturată °i rece, muzica -
nostalgică fără patetisme, protagonistul se plimbă zi
de zi pe acelea°i străzi pustii, prin fața acelora°i
clădiri °i oameni, repetă zi de zi acelea°i mi°cări °i
activități °.a.m.d. °i, totu°i, lumea lui, atât de
deprimantă °i de mărginită, ajunge să ne fascineze.
Iar, din momentul în care John iese din rutina
cotidiană °i reînvață să trăiască, filmul devine tot
mai intens °i mai captivant, până la finalul absolut
superb. Nu vă stric supriza, pentru că sper să puteți
vedea Still Life, vă mai spun doar că ultima secvență
este °i ea una care-mi va rămâne mult timp întipărită
în memorie.
Nici nu °tiu ce să admir mai mult la filmele
cineastului italo-britanic: subiectele atractive (°i, chiar
dacă „exotice”, cu certe valențe universale), scenariile
excelent concepute, personajele principale minuțios
construite (astfel încât putem lesne să empatizăm cu
ele), actorii excelent ale°i sau regia sigură? Oricum,
tragicomediile lui Uberto Pasolini se numără printre
descoperirile pentru care îi sunt profund
recunoscător lui Mihai Chirilov, directorul artistic al
TIFF-ului, un festival care, dacă n-ar fi existat, ar fi
trebuit inventat (din fericire, Tudor Giurgiu a făcut-o
deja...).
vinovăția. Până în partea a doua, când cele două se
apropie, Pawlikowski evită de multe ori să le a°eze în
acela°i cadru atunci când sunt împreună. În drumul
lor cu ma°ina, când sunt filmate frontal, fiecare este
arătată în propria ramă, accentuându-se astfel
diferențele care le separă. Iar atunci când sunt în
acela°i cadru, pozițiile corpurilor evidențiază, din nou,
contrastul, distanțarea. Pawlikovski mizează însă mult
pe forța de sugestie a privirilor, care sunt lăsate să
completeze golurile din dialoguri °i sunt puse în
evidență prin încadraturi plastice, °aizeciste, u°or de
acoperit °i remarcat chiar °i de un ochi grăbit.
Tot pentru a evidenția distanța dintre Ida °i
mătu°a ei °i lumea din care aceasta provine,
Pawlikosvki plasează chipul fetei în extremitatea de
jos sau într-un colț al cadrului, pentru a face loc în
partea superioară unei spațialități ce pare a sugera
transcendența ce încojoară prezența sa tăcută. În
schimb, celelalte personaje (dar chiar °i Ida, atunci
când nu se află într-un spațiu familiar ei) sunt
înrămate mai degrabă convențional, central. Este o
formă prin care Pawlikovski trasează relațiile dintre
personaje °i raportarea acestora la lumea din jur.
O schimbare stilistică ce se face ecoul
transformării suferite de protagonistă este °i trecerea
de la cadrele fixe °i lini°tite din aproape întreg filmul,
la o secvență finală filmată cu camera pe umăr, în
care Ida este urmărită din față, îndepărtându-se
hotărâtă °i senină, pe acorduri melancolice de Bach,
de viața pe care tocmai a experimentat-o.
20
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Vânt în pânze
Simina Răchi^eanu
Înmormântările sunt, paradoxal, genul de
evenimente care adună la un loc familii de multe
ori împră°tiate °i scot deseori la iveală tot felul de
detalii sau mici secrete pinute până atunci sub
tăcere. Cam aceea°i idee o propune °i regizorul
Rune Denstad Laglo în filmul Chasing the wind /
Vânt în pânze (Norvegia, 2013), scenariul părând
cu atât mai plauzibil într-o pară întinsă, dar
subpopulată precum Norvegia, unde distanpele
între ora°e sunt relativ mari, iar oamenii sunt
deseori mai reci °i mai pupin deschi°i decât în
pările sudice.
Anna se întoarce în oră°elul din care a plecat
în urmă cu zece ani, nu pentru o vizită obi°nuită,
ci pentru a participa la înmormântarea bunicii
sale. Din familie i-a rămas doar bunicul, căci, din
câte aflăm, părinpii ei au murit cu mult timp în
urmă. O căsupă norvegiană tipică, aflată în
apropierea mării, înconjurată de un peisaj calm °i
deosebit de frumos, de plaje lungi, azurii, păduri
dese °i mustind a vegetapie, acompaniată de
sunetul păsărilor °i al vântului... până aici pare o
descriere de basm. Însă căsupa de la marginea
mării ascunde în spatele bârnelor de lemn mai
multe drame decât ne-am fi închipuit. Lipsa
îndelungată a Annei °i plecarea ei din pară,
dincolo de viapa aparent plăcută în Germania,
cariera promipătoare °i logodna cu un danez-
german, ascund o sumă de regrete °i
autoînvinovăpiri pe care protagonista le poartă cu
ea de prea mult timp.
Alături de sentimentele refulate cu ocazia
pierderii părinpilor °i a bunicii, Anna îl întâlne°te
pe fostul său iubit, Hâvard, care se află °i el într-o
situapie mai delicată. Între cei doi pare să fi rămas
o serie de aspecte nerezolvate odată cu plecarea
bruscă a fetei. „Nu ne-am despărpit. Pur °i simplu
ai plecat”, îi spune el într-unul din momentele de
confesiune, momente care se înmulpesc de la
mijlocul filmului °i care întrepin o atmosferă u°or
tensionată, dar cu un potenpial emopional °i
romantic fin nuanpat prin naturalepea interpretării,
minimalismul gestual °i focalizarea pe
expresivitate.
În paralel cu reînfiriparea pove°tii de dragoste
dintre Anna °i Hâvard se încheagă o relapie
încordată între nepoată °i bunicul său.
Comunicarea, sau mai degrabă fragmentarea °i
insuficienpa ei, pare să planeze deasupra tuturor.
Bătrânul Johannes nu mai vorbise cu nimeni de
ani de zile, nici măcar nu °i-a anunpat vecinii
despre pierderea sopiei sale. Dintre toate,
încăpăpânarea inutilă îl caracterizează cel mai bine
pe bărbatul ajuns la o vârstă, morocănos °i închis
în el, prins între propriile idei fixe. „Nu °tiu cum
te-a suportat bunica timp de 60 de ani”, îi spune
într-una din zile propria nepoată. „Crezi că era o
sfântă?”, vine °i răspunsul. Sau poate că el °tie
ceva ce alpii încă nu au aflat? Discupiile despre
bunica ajung la un climax în momentul în care
Johannes este acuzat că i-a făcut ceva bunicii, căci
era văzută des stând în biserică °i plângând de
una singură. Izbucniri emopionale apar de ambele
părpi, lăsând să se vadă ce stare acutizată s-a creat
prin acumularea de vorbe nespuse °i amânate
mult prea mult timp. Diverse adevăruri ies la
iveală, atât în relapia Anna-Johannes, cât °i în cea
dintre Anna °i Hâvard, iar situapia finală va aduce
o restabilire a unor relapii lăsate în aer, dar
autentice.
Câteva scene cu impact de-a dreptul
emopionant încheagă frumos încărcătura afectivă
a filmului. Construirea unui co°ciug home-made,
gustarea din ultima pâine coaptă de bunică,
culegerea legumelor din grădină, ultima
îmbrăpisare dintre nepoată °i bunic - sunt scenele
reu°ite prin care se redă atmosfera familială într-o
manieră tandru-realistă. Cu ultimele secvenpe se
aduc două schimbări - una previzibilă, alta pupin
nea°teptată -, iar ele corespund unui sfâr°it °i
unui nou început. Anna nu este protejată de o
nouă pierdere (a bunicului), însă cele °apte zile
petrecute împreună au ajutat la rezolvarea
conflictelor interioare ce stăteau să răbufnească
de atâta timp. Împăcarea dintre cei doi îi permite
lui Johannes să pă°ească lini°tit pe urma celei nu
de mult pierdute, iar Annei îi dă puterea, calmul
°i dorinpa de a merge mai departe. Rezolvarea
echilibrată °i deloc romanpată a unor chestiuni
dureroase, abordarea matură, realistă, dar nu
lipsită de emopie, plasează filmul Chasing the
wind în seria producpiilor cu o reu°ită pe multiple
planuri.
Cronica unei bâtrânepi
anunțate
Ioan Meghea
Nu o dată am scris °i am vorbit despre
bătrânepe. Spre sfâr°itul anului 2012, publicam o
carte °i într-unul din capitolele ei încercam să arăt
cât de tristă poate fi bătrânepea cu bagajul ei de
probleme pe care, nu demult mi-l lăsase °i mie:
„în ultimul timp, o simpeam tot mai mult că-mi
suflă în ceafă sau o auzeam tu°ind destul de urât,
undeva, în spatele meu. Îmi dădea târcoale,
târându-°i enervant picioarele greoaie °i, mai nou,
nici nu se sfia să mă privească obraznic, în fapă.
Da, bătrânepea era lângă mine!”.
...Într-una din săptămânile trecute, mă aflam
într-o sală de cinematograf °i vizionam un film
oferit de Transilvania Internapional Film Festival
sau, mai pe scurt, TIFF. Ca de obicei, înainte de a
intra în sală, am reu°it „să-mi fac temele”, adică
am căutat prin AperiTIFF, acel ghid destul de
complet al festivalului, °i am găsit un film ceh,
Revenirea, cu actori necunoscupi pentru mine, un
film care vorbea despre cum îmbătrânim °i cum
ne îndeplinim dorinpele °i ambipiile. Înteresant, ia
să vedem ce °i cum!
Sincer, am intrat în sală cu o oarece teamă.
Sigur că °tiam destul de multe despre
cinematografia cehă, vizionasem în studenpie
câteva filme din Noul val ceh al anilor 1963-1968,
filmele lui Jiri Menzel sau Milos Forman, mă
familiarizasem cu unii actori din acei ani, cum ar
fi frumoasa Jana Brejchova, dar, la fel de bine,
°tiam că în ultimii ani cinematografia cehă nu
mai este ceea ce a fost.
Filmul spune povestea a patru cântărepi dintr-o
trupă rock care, pe la începutul anilor '70 s-au
despărpit. Cine mai °tie de ce... Prima imagine,
alb-negru, ne arată patru tineri frumo°i, îmbrăcapi
în stilul hippie °i boho-chic specific acelor ani:
jean°i evazapi cu talie înaltă, cămă°i din materiale
fluide °i jachete din piele. Erau anii Deep Purple,
Emerson, Lake&Palmer sau AC/DC...
Imaginile de pe ecran se schimbă. Îmi dau
seama că sunt acelea°i personaje, doar că au
trecut peste ele vreo 40 de ani. Încet, încet, îi
cunosc °i eu pe cei patru bărbapi. Sunt marcapi de
trecerea timpului, de necazuri °i de multele
probleme care au trecut peste ei. Asistăm la
înmormântarea sopiei unuia °i doi dintre invitapi
încearcă să interpreteze la ghitară un cântec din
anii de demult. O dorinpă a femeii care tocmai
murise...
Omul de la tobe... Prezentabil, ochii încă vii,
vocea destul de tinerească, ceva burtă °i riduri °i
o sopie poate prea tânără pentru el. Mai e °i un
copil apărut cu siguranpă prea târziu. În rest,
problemele cu facturi greu de achitat, un studio
care nu prea merge °i o relapie a°a °i a°a cu o
femeie mult prea “departe” de el...
Basistul... Tocmai °i-a înmormântat sopia °i î°i
duce viapa alături de fiul său, solist într-o
cunoscută formapie rock. Două generapii atât de
diferite...
Solistul vocal... Se pare că e cel mai tânăr
dintre cei patru. ai cel mai „crazy”. Ve°nic într-o
fugă după femei, cu o haină de piele direct pe
corp °i pletele pe umeri. Încă negre.
Mai sunt doi ex-rockeri, °i ei oameni în vârstă,
mai aproape de 60 de ani decât de 50 °i cu
probleme de sănătate.
În continuare, imaginile care se derulează îmi
par cel pupin mie, teribil de familiare: tristepea
problemelor nerezolvate de o viapă, ve°nicele
discupii despre bolile apărute parcă din senin,
ni°te oameni care se mi°că tot mai greu, bani
pupini, riduri multe. Bătrânepea...
ai dintr-odată, cineva vine cu o idee nebună:
„Frapilor, hai să refacem formapia rock! Ca pe
vremuri! Să arătăm că încă existăm! ai poate mai
ies °i ni°te bani, nu?”.
Imaginile devin amuzante, încercările
bătrânilor par don-quijote°ti, se fac fotografii-
reclamă, repetipii, apare °i un manager care simte
valoarea ideii, apar °i tot soiul de piedici, unele
mai vesele, altele extrem de triste. Aflăm °i de
cancerul în fază terminală al fostului solist vocal
iar colegii sunt °ocapi: „cum dracu', aseară i-o
punea femeii alea, nu se poate!”. ai a°a cum se
spune, „fii atent ce-pi dore°ti, s-ar putea
îndeplini!”, problemele se mai a°ează, piedicile
mai dispar °i au loc primele concerte! Succesul
este mare, copiii care au venit să-°i vadă părinpii
pe scenă, pentru moment abandonează ve°nicele
dispute dintre generapii °i totul capătă un aer de
happy end general.
Îmi vine în minte o cugetare tare faină: „Nu
devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de
ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la
idealurile tale. Anii ridează pielea, dar renunparea
la idealuri ridează sufletul.” (George Enescu). Mă
uit u°or la prietena de lângă mine. Sper să nu-mi
vadă lacrimile...
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
21
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ai a fost "ziua franceză"...
Adrian Rion
...pentru mine, căci o secțiune numita a°a n-a
existat. După criteriul etnic, au fost prevăzute
secțiunile Zilele filmului românesc, Ziua maghiara,
Focus Cehia, Focus Irlanda sau Focus noul film
german, dar focalizare exclusivă pe francofilie nu,
cu toate că unele proiecții au avut loc la Institutul
Francez Cluj. A°a că mi-am organizat singur „ziua
franceză” după gustul meu °i după ce a mai rămas
în ultima zi a festivalului, adică tocmai de Rusalii.
Între producțiile din Hexagon s-a nimerit °i un film
din Canada, Tom a la ferme/ Tom la ferma.
Prima vizită am făcut-o unei pensionare din Le
Jardin des Plantes din Paris, pe nume Nenette
(Franța, 2010). Ghid °i translator, regizorul Nicolas
Philibert, prezent în cadrul secțiunii 3X3. Am
găsit-o pe Nenette epuizată, plictisită, placidă, cu
ochii ațintiți spre o lume de lumini °i umbre pe
care nu o înțelege. Nenette e o femelă din neamul
urangutanilor, născută în pădurile din Borneo acum
40 de ani, mi-a °optit Nicolas Philibert °i mi-am dat
seama că se ata°ase tare de ea din moment ce a
filmat-o întruna, pentru ca în ultima fază să rămână
°aptezeci de minute de proiecție de o acuratețe
dezarmantă. Ca °i viața ei de-o banalitate
exemplară, măreață, a° adăuga. Normalitatea văzută
ca măreție, vreau să zic, în ciuda faptului că viața în
cu°că e cea mai flagrantă abatere de la normalitate.
Ochii ei, inexpresivi, posaci, spun aceea°i poveste.
ΰi poveste°te viața ca o bătrânică seara la gura
sobei. ai-a trăit viața cu trei masculi °i a îmbogățit
menajeria cu mai multe odrasle. Cu alte cuvinte,
°i-a făcut datoria. N-a °tiut să facă altceva. De ce se
holbează zăluzii ăia la ea? În condiții de libertate,
ea °i-ar vedea de ale ei prin copaci, nu s-ar
preocupa să fie vedetă. Menirea ei a fost să trăiască
°i să perpetueze specia. Nu i-a mai rămas altceva de
făcut acum, misiunea ei fiind îndeplinită, decât să
privească lene° la tot ce mi°că în fața ei. În sticlă se
reflectă uneori figurile alungite grotesc ale
vizitatorilor, copii sau adulți. Auzim °i mirările lor,
vociferările lor hazlii, observațiile lor indecente.
Dorința lor de a socializa o lasă rece. Prive°te cu un
ochi impasibil, deta°ată de zornăitul lumii. N-o
ating nici protestele angajaților grădinii amenințați
cu destituirea, nici alte zeci de proteste din lumea
depărtată. Pare împăcată cu sine °i cu soarta care i-a
fost hărăzită. atie să se folosească de ambalajele în
care prime°te hrana. atie să deschidă capacul unui
flacon cu iaurt, dar nu i-a stat în fire niciodată să-°i
depă°ească umila condiție, să devină altceva decât
este, adică să imite o rasă inferioară - omul.
Ambiții de acest fel, neînțelese pentru ea, are numai
bipedul orgolios. El aspiră/ râvne°te la tot, de la
colibă la zgârie-nori °i apoi la universul întreg.
Nenette se mulțume°te cu ce este, omul e sac fără
fund. Nu-i ajunge nici propriul sex. Vrea să °i-l
schimbe. Unde s-a mai văzut a°a ceva la maimuțe?
Darwin a privit spre neamul ei cu ochelari
deformați. Teoria lui jigne°te tot neamul
maimuțelor. Da, cu Pierre Boulle poate fi de acord.
După ce „specia avansată” va fi distrus viața pe
Pământ, va veni rândul lor, vor trăi pe Planeta
maimuțelor °i vor arăta că sunt capabili de mai
multă chibzuință. Până atunci... totul pare a fi doar
o lungă perioadă de a°teptare. Dar nu are rost să
descifrez mai multe din privirea ei. Poate că viața a
fost nedreaptă cu Nenette, dar s-a bucurat de
simpatia îngrijitorilor °i a vizitatorilor. ai, în
condițiile date, asta e destul.
Cu tot scepticismul despre teoria darwinistă
subit actualizat de documentarul lui Nicolas
Philibert, am participat la slujba de Rusalii în fața
bisericii ortodoxe de pe strada Horea, mângâiat de
razele blânde ale unui soare încă binevoitor. Până la
următorul film mai aveam o oră °i jumătate.
Simțeam cum toți enoria°ii din jurul soborului de
preoți formau un solid zid de apărare a credinței
cre°tine în fața săgeților otrăvite ale savantului
britanic. Bine că Nicolas Philibert are decența
necesară să nu se lanseze în speculații demult
fumate.
Întâmplarea a făcut ca filmul următor să fie o
comedie u°oară °i relaxantă, fără implicații
antropologice. De dată foarte recentă (2014),
bazaconia suavă a lui Guillaume Nicloux
L'Enlevement de Michel Houellebecq/ Răpirea lui
Michel Houellebecq se înscrie în °irul comediilor
dezavuate de cinefilii anglofili cu vechi state de
funcțiuni în domeniu. Filmul te duce cu vorba de la
un capăt la altul, menținându-ți speranța că ceva o
să se întâmple până la urmă, în afară de simulacrul
de răpire, dar tensiunea dramatică e risipită treptat
°i înlocuită cu jucăreala dusă spre parodierea subțire
a unei °tiri din ziar. Bizara dispariție a unei
persoane publice este umflată în stil jurnalistic de
presă. Explicația o dă, a rebours, chiar filmul lui
Guillaume Nicloux. Este răpit un ilustru scriitor,
Michel Houellebecq, câ°tigător al premiului
Goncourt în 2010. Faptul că personajul este
interpretat chiar de scriitorul Michel Houellebecq în
persoană nu face decât să dea mai mult °arm
fantazării pe tema răpirii. Am văzut în tot felul de
thriller-uri cu răpiri de diplomați, jurnali°ti, oameni
politici, mafioți, bogăta°i sau copiii lor, dar răpire
de scriitor (văzut ca „star literar”) nu. Fiecare pune
pe masă ce are. Dacă francezii au scriitori
importanți °i premii literare prestigioase, de ce să
nu le valorifice într-o comedioară cu gust de
savarină mâncată în grabă? De fapt, francezii °tiu
să pună pe tapet ceea ce au: finețe °i educație,
vinuri °i °ansonete, camembert °i buchini°ti. Toate
astea amestecate în multă - multă trăncăneală de
dragul trăncănelii. Verbul catalizator al acțiunii e
bavarder cu toate consecințele ce decurg din
extrapolarea dialogului: încurcături, conflicte,
aventuri. Scriitorul sechestrat într-o casă de la țară
se întreține colocvial cu răpitorii °i păzitorii săi, ba
prime°te °i un bonus de bună purtare din partea
lor - o tânără din sat care i se strecoară în pat.
Parodierea genului de film cu răpiri pare a fi o
reacție la limbuția jurnali°tilor care l-au dat dispărut
pe scriitor la un moment dat °i au speculat că ar fi
fost răpit de Al-Qaeda sau de Hollande însu°i.
Temeiul acestei presupuneri porne°te de la faptul că
Houellebecq a provocat scandal prin atitudinea sa
iconoclastă °i controversată față de rasism,
pornografie, misoginism °i islam. Despre islam
spunea că e „religia cea mai tâmpită”. Fapt e că în
filmul lui Guillaume Nicloux, scriitorul î°i joacă
propriul rol cu naturalețea celui ce decupează
dezinvolt un fragment din biografia sa, după ce a
mai interpretat roluri în alte trei filme.
De la nevinovate °i amuzante pălăvrăgeli, mi-a
fost greu să intru în atmosfera apăsătoare pe care o
menține Xavier Dolan în ultima sa producție Tom
a la ferme/ Tom la fermă. Prezent în postură de
regizor °i interpret, tânărul Xavier Dolan confirmă
talentul său de cineast °i cu acest film, un thriller
psihologic după o piesa de teatru scrisă de Michel
Marc Bouchard. Scenele sunt exclusiv
cinematografic tratate, reu°ind de fiecare dată să
°ocheze prin mister, ambiguizare °i suspans,
modalități de abordare °i învăluire a subiectului
deprinse din filmele-etalon ale lui Hitchcock. Ferma
unde ajunge Tom este °ezată într-un loc izolat.
Firele narațiunii se leagă treptat, după mai multe
ciocniri violente între personaje. Tom, un rebel de
tip rimbaudian, vine din ora° la înmormântarea
iubitului său (!) unde se love°te de pretențiile dur
exprimate ale lui Francis, fratele celui dispărut, de a
păstra secretul legăturii lui cu mortul în fața mamei
°i a comunității. Intrat pe acest făga° al legăturilor
primejdioase, subiectul se afundă în exhibarea unor
trăiri confuze °i maladive dintre Tom °i Francis, în
care violența °i instinctele primare colorează în
nuanțe tot mai sumbre interacțiunile dintre
personaje, căutările lor, singurătatea lor, nefericirea
lor. E de remarcat contribuția lui Xavier Dolan în
calitate de interpret al lui Tom la reu°ita filmului,
ca °i profilul tăiat în rocă dură al lui Francis,
realizat de Pierre-Yves Cardinal, ale cărui apariții
nea°teptate trezesc spaimă °i derută de fiecare dată.
Întunericul nopții devine fundalul angoasant pe care
sunt proiectate tulburările eroilor prin°i în hăți°ul
afectelor nelămurite. Negrul captiv imprimă o tentă
mai mult statică acțiunii.
Ie°ind cu capul năuc din aceste relații/ reacții
nesănătoase m-am întors cu gândul la blajina
Nenette, aflată la locul ei în spatele peretelui
transparent din Le Jardin Des Plantes din Paris.
Cum s-ar oglindi în ochii ei această dramă a unor
nefericiți, incapabili de a da un curs normal vieții
lor?
Răspunsul nu mi l-a dat Nenette, ci Boris Vian
cu a sa „spumă a zilelor” revărsată ca un vârtej
amețitor din proză în pelicula lui Michel Gondry
LEcume des jours. Nimic mai normal °i mai firesc
decât suprarealismul lui Vian tras în imagini
rocambole°ti, axate pe tehnica sugestivă a
hiperbolei cinematografice. Michel Gondry
folose°te cu succes animația pentru a însufleți
neînsuflețitul. Inserează imaginea alb-negru în
caruselul culorilor pentru a evoca voluntar o epocă
în care Jean Paul Sartre (ironizat drept Jean-Sol
Partre) °i Duke Ellington erau zeii zilei. Practică în
exces trucajul cinematografic de orice fel pentru a
ilustra magistral fantasticul personal al lui Vian,
specificitatea unei imaginații nonconformiste.
Imprimă un ritm alert acțiunii pentru a crea
senzația de vertij desprinsă din vertijul cuvintelor.
„Pelicula cuvintelor” trece în pelicula imaginilor cu
un real beneficiu ilustrativ. Dacă la Boris Vian
„logosul se sminte°te”, în film imaginea delirează.
Dar delirul nu e altceva decât lirism pur, vis
romantic, efuziune de trăiri precipitate în lumina
iubirii. Colin °i Chloe î°i plimbă iubirea printr-un
„ora° cu sugestii pariziene”, dar de fapt ei trăiesc în
magia iubirii, izolați într-un univers versatil în care
acționează legi necunoscute. Metafora sugerată are
valențe generalizatoare. Idila din Love story, filmul
lui Arthur Hiller din 1970 după romanul lui Erich
Segal °i cea din Hon dansade en sommar/ N-a
dansat decât o vară (1951, r. Arne Mattsson) după
romanul lui Per Olof Ekstrom se sfâr°esc brusc.
Leucemie, accident de motocicletă. Cauze obiective,
reale, concrete. ai câte alte pove°ti de dragoste
sfâr°esc tragic. În Spuma zilelor hiperbola cuprinde
orice cauză care duce la ruptura tragică. Chloe este
răpusă de un nufăr care îi cre°te în piept.
Filmul lui Michel Gondry e un poem
cinematografic împlinit empatic pe simțirea °i
imaginația unui „iconoclast cu inimă de copil”. Din
spuma zilelor festivalului m-am ales cu un final care
mi-a mers la inimă.
22
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
~22j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Walesa - Lini°te tovarâ°i!
Adrian Marian
Este greu să nu ai cuvinte de apreciere tapă
de capacitatea de mobilizare a cinefililor, unii
spun chiar °i capacitatea de mobilizare a
snobilor, pe care reu°e°te să o declan°eze
TIFF-ul. De pildă, editia din 2014 a programat
filmul lui Andrzej Wajda, Walesa, pentru o
singură vizionare în Piapa Unirii, dar ploaia °i
un frig nea°teptat au impus reprogramarea
filmului la Casa de Cultură a Studenpilor la o
oră apropiată de miezul noppii. Sala a rămas
arhiplină până la terminarea spectacolului, pe
la două dimineapa. La cateva zile după TIFF,
acela°i film, Walesa, este programat la
Cinema Victoria °i când revăd filmul erau 10
oameni în sală.
Andrzej Wajda, dincolo de fluctuapiile
publicului, rămâne uria°ul cinematografiei
poloneze care acum, la 88 de ani, mai poate
na°te emopii °i lansa întrebări, teme de
meditapii prin filmele sale în orice colp al
mapamondului. ai prin acest Walesa din
2013.
La 88 de ani, alege ca fond sonor un rock
sănătos, modern, care te pintuie°te în scaun.
Intrăm montapi în film. Loviturile cu bastonul
°i picioarele în cap date de securi°ti °i
milipieni muncitorilor grevi°ti de la Gdansk
(1971) aduc tensiunea la paroxism. Unul
dintre muncitori, un mustăcios care încerca
să-°i calmeze camarazii, dar este luat la
grămadă, îi imploră pe securi°ti să îl lase
acasă pentru că sopia lui a fost dusă de
urgenpă la spital să nască. Nici măcar nu °tie
ce are, băiat sau fată. Printre bâte este pus să
semneze angajamentul cu securitatea.
Disperat fuge la maternitate. În alt plan se
face lini°te, senin, iar securistul zîmbe°te. Cu
ochii minpii vezi peste ani, peste pări, într-o
lini°te grepoasă, „lini°te tovară°i!", zâmbetul
larg al unui emanat al nostru care personal
nu are copii. Dar au fost copii morpi destui la
revolupia noastră pentru a justifica lini°tea lui.
Subiectul Walesa nu este inedit în
filmografia lui Wajda. Din cele patru filme
ale lui propuse pentru Oscar, unul dintre ele,
Omul de fier (1981), îl are printre teme. ai în
Omul de fier ca °i în Walesa se intercalează
excelent în film secvenpe din filmări reale care
îl au ca protagonist pe electricianul polonez.
(În altă ordine de idei, una din glumele de la
Cannes care circula în perioada premiilor era
că lui Lech Walesa ar trebui să i se dea
premiul pentru rol secundar.)
Alt film al lui Wajda propus pentru Oscar
a fost Katyn (2007), despre masacrul
ofiperimii poloneze de către ru°i în 1940. Un
cinefil spunea că aproape nimic important
din istoria Poloniei nu a scăpat lui Wajda, °i
în acest sens se poate face o comparapie cu
Sergiu Nicolaescu. Nicolaescu a realizat filme
cu teme din toate epocile istorice, antică,
medievală °i contemporană. Mai există câteva
elemente de analogie între ace°ti doi regizori.
Amândoi au regizat câte 47 de filme. Alt
termen de comparapie poate fi °i mai
sugestiv. Regizorul român este nepotul
colonelului N. Cambrea, avansat de Stalin la
gradul de general °i intim al Anei Pauker,
numit de NKVD în funcpia de comandant al
Diviziei de “voluntari” Tudor Vladimirescu,
poreclit „generalul ro°u”. Tatăl lui Wajda a
fost ofiper polonez împu°cat din ordinul lui
Stalin la Katyn. Dar, nu din cauza aceasta a
fost laureat cu Premiul Oscar (1999), cu
Palme d'Or (1981) °.a.
Speculapiile temporare pot constitui o
istorie în sine. Se pot face însă, comparapii
între Wajda si alpi regizori români. Astfel,
1974 este anul în care un film de-al lui
Wajda, Para promisă (despre iluzia de°artă a
comunismului), este promovat °i propus
pentru Oscar. S-a vorbit mult despre
subiectivitatea acordării premiilor Oscar.
Niciunul dintre cele patru filme propuse de-a
lungul anilor nu a fost laureat, iar regizorul a
luat marea distincpie a Academiei de Film
doar pentru întreaga activitate, iar cu o
motivapie asemănătoare i s-a acordat °i
Legiunea de Onoare. Revenind la anul 1974 °i
la spapiul nostru cultural, trebuie menpionat
că acesta este anul în care regizorul Liviu
Ciulei este demis din funcpia de Director al
Teatrului Bulandra pentru că a permis
regizorului Lucian Pintilie să pună în scenă
piesa Revizorul (scrisă de Gogol în 1836!)
într-un fel periculos pentru societatea
socialistă. Pintilie a fost încurajat în acela°i an
să părăsească România. Marii no°tri regizori
s-au născut la câte zece ani distanpă, Ciulei -
1923, Pintilie - 1933, Andrei aerban - 1943,
dar de plecat, au plecat la intervale mult mai
scurte, aerban - 1971, Pintilie - 1974, Ciulei -
1980. S-a făcut, °i din această cauză, printre
altele, multă lini°te în spapiul nostru cultural.
În filmul despre care vorbim nu este
lini°te deloc, iar acordurile rock mai
subliniază odată disperarea mustăciosului
polonez, arestat de securitate cu copilul în
cărucior °i bătut la milipie. Un anonim îi duce
căruciorul cu copilul acasă. Lini°tea este dată
°i de singurătate, iar alături de Walensa este
credinpa fermă catolică, dragostea supusă a
sopiei chiar °i în momentele de revoltă,
curajul intelectualilor °i ceea ce a dat nume
celei mai de admirat mi°cări din lagărul
socialist - Solidaritatea. Platon mulpumea în
antichitate zeilor că s-a născut atenian, liber
°i bărbat. Walesa a avut puterea să arate
lumii că s-a născut bărbat, cre°tin °i polonez.
ai lumea întreagă nu l-a lăsat singur. Cât de
mult ne regăsim viepile în imaginile din filmul
lui Wajda!
Când i s-a decernat Premiul Nobel pentru
pace, a fost delegată sopia lui pentru a-l
ridica, de frică să nu mai fie lăsat să se
întoarcă în pară (procedeu aplicat la noi în
cazul lui Goma). Când s-a întors cu Premiul
Nobel în para ei, securi°tii, la granipă, pentru
a o umili, au pus-o să se dezbrace în pielea
goală °i au cercetat-o în zonele intime pentru
a vedea dacă nu introduce materiale
subversive.
Geniul lui Andrzej Wajda constă în aceea
că reu°e°te, precum în filmul despre ororile
de la Katyn, să le prezinte fără patimă, fără
ură sau eventuala mi°tocăreală din vreun film
autohton. Stilul lui narativ este ostentativ
obiectivat, imparpial, ca la un colocviu de
legislapie financiară. Nu jocul actoricesc te
emopionează în sine, măiestria tehnicii
individuale a unui actor ci, realitatea
transpusă pe ecran. Măiestria constă în a te
convinge că ceea ce vezi a fost aidoma.
Dostoievski spune că arta adevărată este mai
reală decât realitatea însă°i.
Îl credem pe Wajda. Ne cutremurăm,
amintindu-ne că securitatea putea să ne
umilească oricât, oricând, iar acum în spatele
unor pensii lini°titoare manipulează oamenii
oare în favoarea cui? Sau la ce °antaje erau
supu°i cei torpionapi pentru a semna
angajamente cu securitatea. Sau la zâmbetul
securistului torpionar care °tia că î°i poate
°antaja victima la nesfâr°it. Pentru a fi lini°te
în pară. Tovară°ii au lucrat doar pentru pară.
Muzica rock continuă. Lech Walesa este
arestat de mai multe ori. Dumnezeu îi
binecuvintează familia cu opt copii. La fiecare
arestare numărul celor care îl suspin devine
mai mare. Reformele lui Gorbaciov °i forpa
Solidarităpii determină guvernul comunist
polonez să negocieze cu el. Arată mereu că
este bărbat, catolic °i polonez. Nu a cedat
nici ameninpărilor nici °antajelor cu
angajamentul. Cu intelectuali curajo°i în
spate, a impus alegeri libere care au măturat
comuni°tii de la putere.
Muzica se transformă într-o baladă rock.
Aduce cu balada sfâ°ietoare din finalul
Omului de fier. Walesa este primit cu urale în
Congresul american, cu urale de mulpimile de
polonezi, cu urale peste tot. Apar ochii lui
îngândurapi, în prim plan, în acordurile
baladei rock. ai-a riscat viapa °i familia pentru
aceste alegeri peste 20 de ani. Directorul celei
mai importante publicapii din Polonia,
istoricul Adam Michnik, fost dizident, spune
despre trecerea de la socialism la capitalism
că "toată lumea °tie cum se face din acvariu
ciorbă de pe°te, dar nimeni nu °tie cum se
face din ciorbă de pe°te acvariu". Polonezii au
învăpat cel mai bine.
Muzica se tânguie. Când papa apare la
televizor familia lui Walesa se pune în
genunchi °i se roagă. Lech este anchetat. Un
ofiper de securitate î°i face cruce pe ascuns.
Este văzut °i mustrat de un superior.
Înpelegem că erau pe acolo mulpi catolici °i
polonezi.
Balada rock se termină. Sperăm să nu fie
cântecul de lebădă al lui Andrzej Wajda. Nu
ne arată deloc cei 88 de ani. La ce istorie °i
ce bărbapi a găsit în Polonia merită să trăie°ti
mult pentru a face filme despre ei.
La mulpi ani, Wajda!
Mulpumim TIFF pentru Walesa!
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
23
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Pe frontul tandru °i atroce al
TIFF-ului
Alexandru Jurcan
Masor impactul festivalului de film cu
nostalgia de după finalul sau. S-a terminat un
război cu timpul, cu neputința de a vedea tot ce
ai fi dorit. Final de târg, de entuziasm, de
a°teptare, de discuții nocturne. Laude, dar °i
cârteli mărunte, care nu opresc bolidul pus în
mi°care, cascada cinefilă. Afi°ul are idei, dar e
prea rece, oarecum inuman. Snobismul continuă
cu spectatori neavizați, care părăsesc sala,
nemulțumiți °i revoltați. Da, au fost multe filme
cu gay, dar puteau citi în bro°ură tema filmului.
Pudibonde °i homofobi ies ostentativ de la
Eastern Boys. Se vorbe°te doar în engleză la
dezbateri, nu contează că mai există °i
francofoni. Cu covrigi „Gigi” orice film
demarează acceptabil. Mă întreabă cineva de ce
TIFF-ul a luat numele festivalului de la Toronto °i
nu °tiu ce să răspund.
Oricum, sălile sunt pline, publicul tot mai
educat, publicitatea pusă la punct. Informație la
zi, personal voluntar entuziast, culoare, mi°care,
idei. Să uit servirea cu forța, înaintea proiecției, a
scurtmetrajelor horror, inutile °i libidinoase băi de
sânge, încât musai să mă întreb: pentru cine?
Dacă tot aminteam de filmul lui Robin Campillo,
Eastern Boys, mulți spectatori au apreciat
demersul filmic °i transformarea firească a
sentimentelor lui Daniel față de tânărul Marek,
care se prostitua pe lângă Gara de Nord. De la
sex, se ajunge la sentiment patern, la un final
onorabil, dătător de speranțe. Actorul Olivier
Rabourdin, sosit la Cluj, relatează despre scenele
fierbinți, care l-au jenat pe interpretul lui Marek
(Kiril Emelyanov). Alt film cu bărbați care se
iubesc, Zgârie-nori suspenda/, realizat de Tomasz
Wasilewski (premiul pentru regie la acest TIFF),
are un final tragic, în care homofobia î°i revarsă
din plin ura ancestrală, crisparea preconcepută.
Regizorul Xavier Dolan se distribuie pe sine în
TIFF 2014, un tsunami cultural
Tiberiu Farca
Îmi place sintagma cu care a descris cel mai
bine TIFF 2013 selecționarul Chirilov: un labirint-
tsunami cultural! TIFF 2014 a fost sub raportul
evenimentelor speciale, al concertelor dar mai ales
al filmelor, unul din cele mai bune TIFF-uri din
ultimii ani. Unul de maturitate, a°a cum spunea °i
Tudor Giurgiu, înainte de Gala de final.
A avut °i o vedetă internațională ca °i „cap de
afi°”, pe Debra Winger, sigur, mai puțin cunoscută
decât Catherine Deneuve, de exemplu, sau
Jaqueline Bisset, două dive care au fost anii trecuți
la TIFF. Dar Debra, cu stilul său discret dar mai
ales cu filmele sale m-a cucerit pe deplin. Cine nu
a văzut The Sheltering Sky să fugă repede să îl
vadă pentru că eu nu am fost demult a°a
emoționat ca la filmul lui Bertollucci. Film cu o
Debra absolut senzațională °i un Malkovitch tânăr,
seducător în rol, atunci ca °i la maturitate.
TIFF a început ploios dar din punct de vedere
al filmelor foarte puternic, cu Philomena. Cui să
dai Oscarul, lui Cate Blanchett pentru Blue Jasmine
sau lui Judy Dench pentru prestația fabuloasă din
Philomenaa Nu îmi amintesc ca TIFF-ul să
rolul tânărului gay din filmul Tom la ferma. Aici
totul e luptă pentru ascunderea evidențelor, iar
fratele celui decedat maschează prin aspectul dur,
viril, o bisexualitate maladivă °i periculoasă. În
filmul Străinul de pe malul lacului homosexualii
nu se sfiesc să fie ei în°i°i, însă tragedia apare din
interiorul lor, dintr-un subcon°tient tulbure. Ceea
ce am admirat în filmul lui Alain Guiraudie:
fo°netul premonitoriu al copacilor, tăcerea
minată, thrillerul excelent gradat, tristețea sexului
fără comunicare.
Mi-a plăcut nespus de mult filmul Ultima
noapte. Regizoarea Pirjo Honkasalo realizează la
67 de ani un film alb-negru de referință. Ne
poveste°te cum l-a ales pe Johannes Brotherus,
interpretul lui Simo. S-au prezentat mulți băieți
de 14 ani la preselecție. Pirjo le-a pus muzică de
aostakovici. Doar Johannes asculta transfigurat,
astfel că l-a preferat °i nu a gre°it. Filmul presară
o magie lunecoasă, muzica de operă însoțe°te apa
subsolurilor, fratele cel mare °tie că speranța e cel
mai rău lucru, că în absența oamenilor vor
domina scorpionii, care rezistă la ploi radioactive.
Oamenii î°i uită menirea, problemele lor devin
acute, a°a cum reiese °i din filmul Câinele de
iranianul Amir Toodehroosta. Un câine rătăcit
une°te câteva drame umane, doar că utilizarea
frecventă a ecranului negru obose°te îngrozitor,
segmentează inutil curgerea filmică.
Filmul lui Jănos Szăsz Marele caiet porne°te
de la romanul Agotei Kristof, apărut în 1986.
Prestația actriței Piroska Molnăr ar merita premii
de prestigiu. La cei 68 de ani, actrița demon-
strează o forță pantagruelică, o dezinvoltură dan-
tescă. Tot război este °i în filmul Marketa
Lazarova, realizat în 1967 de Frantisek Vlacil,
după romanul lui Vladislav Vancura. Iată un film
fără riduri, în care muzica devine personaj.
Imagini moderne, zăpadă, focuri, ziduri, păduri
debuteze în cele 13 ediții de până acum cu un film
atât de profund °i de „tare” cum e Philomena. Un
debut stricat de ploaie, „refugiat” din Piața Unirii la
Casa de Cultură a Studenților. Cine î°i mai aduce
aminte că TIFF a avut debuturile la Cinema
Republica, cu mult înainte de a se numi Florin
Piersic, abia apoi în Unirii °i doar acum la CCS,
din cauza stropilor de ploaie? Au trecut 13 ani,
TIFF a ajuns un monstru cultural.
Iar valul s-a pornit pe 30 mai, cu 219 filme din
55 de țări, multe documentare extraordinare, mai
ales cele HBO °i câteva secțiuni noi, Midnight
Delirium sau Suspec/i de serviciu.
Un TIFF al campaniilor
Anul acesta TIFF a stat sub semnul campaniilor
de sensibilizare. Proiectul lui Tudor Giurgiu, dar de
fapt al tuturor, „Salvați Marele Ecran”, prin care se
urmăre°te reabilitarea sălilor de cinema „clasice”.
Un prim rezultat e că la Gherla primarul a luat sin-
gur taurul de coarne °i a refăcut vechiul cinema!
Documentarul Cinema Mon Amour este un sem-
nal de alarmă strigător la cer, vechile cinematografe
albe, furnici, °oareci, cai albi - oniric, biblic, totul
sub ideea că „viața fără suferință nu are valoare”.
Suntem în secolul 13...
Am văzut două filme care abordează
călătoriile spre adevăr, trecut, origini, deslu°iri.
Philomena din filmul cu acela°i nume î°i caută
fiul pierdut. Plecarea °i sosirea: acela°i loc
purtător de semnificații. Trebuie să ne
îndepărtăm, ca să aflăm că misterul era la doi
pa°i de nedumerirea noastră. În filmul Ida de
Pawel Pawlikowski, cele două femei descoperă
povestea tragică a familiei lor, având revelații
legate de propriile persoane.
Când am râs? La filmul Răpirea lui Michel
Houellebecq de Guillaume Nicloux. Surpriza?
Scriitorul Houellebecq î°i joacă propriul rol. Îi
citisem romanele, dar nu-mi imaginasem figura sa
hâtră, de un comic involuntar. Răpirea devine o
ocazie unică de reconsiderare a sinelui. Răpitorii
se transformă într-o companie mai incitantă decât
prietenii de toate zilele. Apoi am fost nostalgic
revăzând Ofi/er °i gentleman cu Debra Winger,
constatând cu plăcere că filmul e onest, curat,
rezistent. Poate abia acum am apreciat just jocul
lui Louis Gousset Jr. în rolul sergentului inflexibil
(Oscar rol secundar). Scenele de dragoste au can-
doare °i prospețime.
Am văzut un film indian de excepție: Prânz la
pachet de Ritesh Batra. La ora internetului, doi
oameni î°i scriu scrisori pe hârtie, ascunse în
suferta°ul cu mâncare. O acută °i dureroasă
nevoie de comunicare, într-un secol al însingurării
maladive. Totul a devenit stres, rutină, agitație,
aglomerație. Pentru ce trăim? Îi înțelegem cu ade-
vărat pe ceilalți ori ne mulțumim cu superficiale
idei preconcepute? Cu toate acestea, uneori
„trenurile rele te duc la destinația cea bună”. Film
subtil, de excepție, care te țese între întrebările lui
retorice.
Mă opresc aici, de°i am mai văzut filme.
Deschid dimineața, la prima cafea acel AperiTIFF
care certifică efervescența festivalului, ajuns la
ediția 13. Camus spunea: „Numesc adevăr ceea ce
continuă”. Sosit de pe frontul tandru °i atroce al
festivalului îmi pregătesc cortul ediției următoare.
au căzut ca popicele, unul după altul, în fața tran-
ziției haotice °i cumplite de la comunism la capita-
lismul de cumetrie. Fără sprijin, Tudor Giurgiu nu
poate reu°i. Să dăm °i câteva cifre, citite de Tudor
dintr-o statistică: în 1989 în România existau 156
milioane de bilete vândute în timp ce în 2013 s-au
vândut doar 9 milioane de bilete. În prezent există
doar 25 de săli (în afara rețelei multiplexurilor) din
care doar °ase săli modernizate, la 20 de milioane
de locuitori. 92 la sută dintre filmele ce rulează în
România sunt filme americane, restul europene °i
române°ti. În topul sălilor cu un singur ecran, con-
duce cinematograful clujean "Florin Piersic”, cu
95.000 de spectatori. În 1948 existau 308 unități
cinematografice, adică instalații care proiectau film,
în 1970 erau 6278 unități plus 5 caravane, în 1989
erau 630 cinematografe, iar în 2013 există doar 25
de săli. În Bucure°ti în timpul războiului existau 46
de săli iar acum există doar. 5 săli! 78 la sută din
ora°ele din România nu au săli de cinema!
România are un cinematograf la 315.000 locuitori
iar Cehia, de pildă, are un cinematograf la 15.000
locuitori!
Cam acestea sunt cifrele, fapt ce l-a determinat
pe Tudor Giurgiu să organizeze o dezbatere cu
invitați străini, din Croația °i Cehia, care au
explicat cum a fost salvate acolo cinematografele.
A doua campanie e °i mai interesantă pentru
noi deoarece ține exclusiv de Cluj. Nu °tiu dacă
24
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
~24j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
înnoirea permanentă
a limbajului vizual
Csomafay Ferenc
Festivalul International de Film Transilvania
demonstrează ca ideea creatoare a pre°edintelui
festivalului, Tudor Giurgiu, °i a directorului artis-
tic Mihai Chirilov, de a organiza acest festival în
Cluj, reprezintă o deschidere spre lumea filmului
pe plan internațional. Fiind invitate personalități
renumite pe plan mondial, TIFF a oferit iubito-
rilor de filme posibilitatea de a viziona filme de
calitate °i de a se întâlni cu cinea°ti renumiți. La
a 13-a ediție a TIFF-ului, au fost premiați cu
Premiul pentru întreaga carieră actrița americană
Debra Winger °i cineastul polonez Krzysztof
Zanussi, iar actorul Florin Zamfirescu a fost dis-
tins cu Premiul de excelență.
Fiecare festival de film are mirajul lui, °i
menirea lui: să evidențieze diversitatea °i reîn-
noirea continuă a limbajului vizual.
Zilele Filmului Românesc
În cadrul Zilelor Filmului Românesc a fost
prezentat °i Poarta Aalbă, în regia lui Nicolae
Mărgineanu. Povestea filmului începe în anul
1949. Trei studenți - Adrian, Ninel °i Anuca -
încearcă să treacă granița peste Dunăre. Cei doi
băieți sunt prin°i de grăniceri °i ajung în lagărul
de muncă forțată pentru construirea canalului
Dunăre-Marea Neagră. Anuca (Mădălina Craiu)
dispare în valurile Dunării. Nu se °tie nimic de
existența ei. Printre cei condamnați se află profe-
sori, avocați, preoți, arti°ti - o parte dintre intelec-
tualii considerați indezirabili de regimul comunist.
Cei condamnați trăiesc calvarul tratamentului bru-
tal, al torturii, bolii, foametei. Există posibilitatea
exterminării. Cei doi tineri, Adrian (Cristian
Bota) °i Ninel (Sergiu Bucur), fac eforturi de a
supraviețui umilințelor, torturilor °i intimidărilor.
Scenariul scris de Oana Cajal °i Nicolae
Mărgineanu se bazează pe cartea lui Adrian
Oprescu Vărul Alexandru °i pe cartea lui Florin
Constantin Pavlovici Tortura pe înțelesul tuturor.
Dar s-au folosit °i istorisiri ale martorilor oculari,
cum a precizat regizorul cu ocazia proiecției fil-
mului. Nicolae Mărgineanu cunoa°te multe per-
soane care au fost condamnați politic, cunoa°te
viața lor. (Tatăl regizorului, Nicolae Mărgineanu,
profesor universitar, a fost condamnat la 16 ani
de detenție.)
Filmul prezintă în mod sugestiv atmosfera
sumbră a anilor 1950, când noul regim instaurat
folose°te toate mijloacele de intimidare °i teroare
pentru a susține, a întări noua putere. La discuția
cu publicul au fost prezenți regizorul °i actorii
Cristian Bota, Sergiu Bucur, Bogdan Nichifor.
Când au primit rolurile, actorii au plecat la peleri-
naj, să cunoască oamenii °i locurile. Regizorul a
declarat că povestea a fost inspirată de relatările
unui student, pornind de la descoperirea acestuia.
În biserica Sfântul Elefterie din Bucure°ti, Pruncul
Isus este îmbrăcat în uniforma deținuților. Fresca
respectivă a fost pictată cu 50 de ani în urmă de
părintele Arsenie Boca după ce a fost eliberat din
lagărul de la Poarta Albă.
Stockholm
Stockholm (Spania, 2013; r. Rodrigo
Sorogoyen) a câ°tigat Trofeul Transilvania 2014.
Filmul respectă regula unității clasice de loc, timp,
acțiune °i se remarcă printr-un limbaj dramaturgic
deosebit. Un tânăr zăre°te într-o discotecă o fată
pe care vrea să o cunoască neapărat. Începe un
joc al seducției, “împlinit” într-o noapte de
dragoste. O noapte banală pentru tânăr, deosebită
pentru fată... De ce se transformă totul în
tragedie? Cei doi actori principali - Javier Pereira
°i Aura Garrido - au câ°tigat Premiul pentru cea
mai bună interpretare.
Rolul EducaTIFF-uluî
Una din carențele învățământului românesc
este lipsa educației cinematografice a tinerilor din
învățământul preuniversitar, a elevilor. Prin pro-
gramul secțiunii EducaTIFF se realizează “amelio-
rarea” acestei carențe.
Filmul Regret (Spjt!, Olanda, 2013; r. Dave
Schram), programat în această secțiune, se con-
centrează asupra problemei violenței °colare.
Proiecția filmului a avut loc la cinematograful
Victoria în prezența actorului principal, Stefan
Collier. La întâlnirea cu publicul acesta a spus că
există trei tipuri de atitudine a copiilor/ elevilor
întâlnite în °coli: copii care sunt agresați; copii
care agresează; copii care privesc agresiunea altor
persoane fără să ia atitudine. Filmul ar fi un suc-
ces dacă ar influența elevii să ia atitudine, mesajul
filmului acesta fiind: să luăm atitudine față de
comportamentele agresive din °coli.
Cinematograful Victoria a fost arhiplin, având un
public format preponderant din elevi. Concluzia
discuției a fost următoarea: trebuie să te autoe-
duci pentru a face față unei situații asemănătoare.
Proiecția a fost urmată de Lecția de actorie „Copii
vedete de cinema”, susținută de Stefan Collier.
Filmul a avut mare succes în Olanda. A fost
văzut de 40.000 de spectatori. Filmul a primit
peste 40 de premii în Europa.
Educația cinematografică a tinerilor are
importanță deosebită, contribuind la formarea
gândirii critice a elevilor, a capacității de analiză,
la sensibilizarea lor la diferite evenimente sociale.
Clujul - centru de producție de film
Unul dintre momentele importante a fost
reconfirmarea faptului că, în câțiva ani, proiectul
este în derulare, la Cluj va exista un centru de
producție cinematografică. Clujul are tradiție cine-
matografică de 100 de ani. În 1913 Janovics Jeno,
„pionierul filmului mut maghiar din
Transilvania”, a construit primul centru de pro-
ducție de film în Cluj °i a creat primul film mut.
La Depozitul de Filme a fost lansată cartea
Janovics, the creator of the Transylvanian
Hollywood de Zakariăs Erzsebet. Jeno Janovics
(Ujhorod, 1872 - Cluj, 1945), regizor °i actor de
teatru °i film, director al Teatrului Național
Maghiar din Cluj, a inițiat °i a făcut posibilă pro-
ducerea primului film realizat în Cluj, Sărga csiko
(Mânzul °arg), proiectat în premieră în urmă cu o
100 de ani, în 1914, la Budapesta. În urma succe-
sului acestui film, Janovics a dezvoltat la Cluj o
adevărată industrie de film, în perioada 1913-
1921: a înființat case de producție, a transformat
străzile Clujului într-un enorm studio în aer liber,
a amenajat un studio de film lângă clădirea actu-
alului Teatru Maghiar. Între anii 1913-1920 a rea-
lizat 66 filme. A înființat trei case de producție °i
26 de cinematografe. În 2014, Editura Tracus Arte
din Bucure°ti a editat cartea amintită, în trei
limbi: română, maghiară °i engleză. Coperta cărții
este semnată de Imre Săndor. Cartea, o reu°ită °i
din punct de vedere (tipo)graphic, are 145 de
pagini °i cuprinde °i lista filmelor create de
Janovics.
Lansări de cărți
Ca de obicei, °i în cadrul edițieie a XlII-a
TIFF-ului au fost lansate mai multe cărți de critică
°i istorie defilm. Amitim aici: cel de-al treilea
volum din O istorie subiectivă a tranziției filmice
de Valerian Sava, o panoramare a fenomenului
cinematografic românesc al ultmelor două decenii
(despre care Angelo Mitchievici scrie: „O istorie
subiectivă a tranziției filmice instituie o vedere
panoramică asupra fenomenului cinematografic,
asociind vederea în secțiunea obținută sub lupa
unui iscusit anatomopatolog cu analiza de sistem
a unui mare maestru al jocului de °ah".), dar °i
Noul Val în filmul românesc. O introducere de
Doru Pop. De asemenea, a fost prezentat DVD
boxset Radu Gabrea. Biografia unei opere,
cuprinzând 8 filme, împreună cu volumul omo-
nim semnat de Călin Stănculescu.
Prin importanța °i complexitatea lui TIFF-ul
devine tot mai mult, pe an ce trece, un brand al
Clujului. Prin caracterul său inovator contribuie la
dezvoltarea filmului autohton, integrându-l în
lumea filmului mondial.
cititorii „Tribunei” °tiu sau nu ce a fost Depozitul
de Filme de pe strada Maiakovski 32-35. Din
comunism pînă în 1999, acolo s-au reparat,
analizat, cenzurat °i distribuit filme pentru tot
Ardealul. Aparținând regiei RADEF, locul a fost
închis, abandonat °i ajuns teren viran. În acest
moment, TIFF a inaugurat o campania de strângere
de fonduri, într-o primă etapă fiind necesari 7000
de euro. În 20 de zile, până la redactarea acestui
articol, s-au strâns 1450 de euro...
Filme film °i iar filme
Sub raportul filmelor TIFF 2014 a fost un vârtej
nemaipomenit. Multe din ele au fost excelente,
cum au fost majoritatea din cele care au concurat
pentru trofeul Transilvania. A câ°tigat o stranie
poveste de dragoste terminată prost, intitulată
Stockholm, film spaniol cu doi actori minunați. Au
impresionat filme precum Cathedrals of Culture,
Boyhood, Canibal, Selfie, Despre oameni °i cai,
Ida, Sfântul Gra, Păpu°a, capodopera slovacă
Înainte de sfâr°itul nopții. ai multe altele!
Clasicele Cinema Paradiso, 1984, Ofițer °i
gentleman au făcut deliciul cinefililor iar amatorii
de fotbal au putut vedea un Colin Firth de excepție
în Febra stadioanelor. ai multe altele, pentru că 219
filme sunt imposibil de văzut în zece zile (poate
chiar °i într-un... an!).
Filmele române°ti au avut ca vîrf de lance
documentarul lui Vlad Petri, Bucure°ti, unde e°ti?
dar °i comedia America, venim, ambele foarte
gustate de public.
Nu putem încheia această sumară retrospectivă
fără să amintim concertele cu austriecii de la
Russkaja, trupă de polka-metal, care au acompaniat
filmul propagandist comunist Cruci°ătorul
Potemkin, sau concertele cu reinterpretări din
repertoriul Mariei Tănase susținute de Bălănescu
Quartet.
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
(Urmare din pagina 11)
Mituri despre tineri
# Selfie nu mi-a dat nicio informație despre elevi,
liceu, bacalaureat °i loisirul de club. Personajele sunt
aceia°i elevi plictisiți, mai atra°i de discotecă decât de
laborator, °i adulții înțepeniți în prejudecăți °i
judecăți... Dar în relatarea aventurilor de weekend ale
trioului (grasa, tocilara °i aventuriera) e ceva care
contrazice orice urmă de morală: profesorul-amant
amână examenul iubitei cu un telefon de amenințare
cu bombă, junii de la politehnică spulberă conturile
de pe cardurile fraierilor filați, părinții fie finanțează
escapadele odraslelor, fie îi dirijează pas cu pas spre
paradisul tocilarilor, Princeton, poliți°tii de Vacanța
Mare sunt clonele lui Garcea, iar bacalaureatul este
accidentul care rupe ritmul aventurilor estivale.
Această existență la nivelul epidermei (arsă de soare,
mulată pe sui°urile °i coborâ°urile dietelor,
îmbrobodită de pofte toxice) este dovada nu a unei
noi mitologii (deja instalată în con°tiința tuturor), ci a
transformării sale într-o religie care permite unor
pu°ti chiulangii să devină divinitățile noastre
superficiale, descurcărețe °i lacome. Reacția unei săli
care aplauda extaziată derapajele morale °i auto ale
noii generații de aventurieri la Marea Neagră (oricum
personajele lui Stiopul aveau chiar °i în infracțiuni o
etică!) m-a convins că noua mitologie nu impune
modele, ci personalizează dorințele noastre colective,
secrete °i murdare.
Lumea lui Cobileanski, construită în jurul a două
personaje, are o localizare precisă: La limita de jos a
cerului. Limita nu este prezentă doar în titlu sau în
structura spațială a filmului, ci °i în profilul
personajelor, doi mărunți infractori dintr-un oră°el din
Republica Moldova. Amestecul de mediocritate °i
delăsare este înviorat de găinăriile care le asigură
subzistența °i de momentele de desprindere prin zbor
de cotloanele insalubre. Dar abilitatea lui Cobileanski
este scoaterea personajului principal din aceast regim
de subturare a existenței °i angajarea sa într-un act de
supremă trădare. Trădătorul lui Cobileanski adaugă
ceva nou antieroului din filmul românesc: el are
esența tragică a unui personaj dostoievskian,
condamnat să trăiască suspendat între crimă °i...
răsplată.
Mituri pe scurt
Scurtmetrajul luliei Rugină Să mori de dragoste
rănită demitizează în primă fază deziluzia amoroasă
°i ie°irea romantică din scenă (cea a vieții,
bineînțeles), prin sinucidere. Treptat povestea se
complică (inexplicabil din punct de vedere funcțional,
explicabil din punct de vedere actoricesc) prin
atragerea celor doi îndrăgostiți în zbenguielile
vecinilor de bloc. Toate aceste incursiuni pregătesc
intrarea în scenă a Angelei Similea, a cărei melodie dă
°i titlul filmului. Dar în acest punct intervine a doua
demitizare: personajul vedetei de odinioară tocmai a
murit, ocupând doar spațiul Breaking
News-urilor. Ceea ce se părea un portret al artistului
la bătrânețe, devine o parodie despre forța curativă a
artei...
În general, toate scurtmetrajele au această
tendință a atacării subiectelor fundamentale ale
existenței °i a rezolvării lor printr-o sentință
cuprinzătoare °i moralizatoare (se pare că
dimensiunea redusă activează meditația). Tatăl nostru
(r. Sergiu Lup°e) reune°te în 8 minute de proiecție
prostituția °i religia, demitizând puritanismul de
strană °i acreditând credința de... trotuar, Cai putere
(r. Daniel Sandu) folose°te trucul obiectului pus ca
miză în relația dintre semeni, Ela, Panda °i Madam
(r. Andrei atefan Răuțu) resuscitează printr-o escapadă
la mare figura demodată a bunicii, în timp ce
Plimbare (r. Mihaela Popescu) pare să supună aceea°i
pa°nică bătrânică unui voltaj erotic nebănuit,
Kowalski (r. Andrei Crețulescu) intră în lumea
interlopă doar pentru a face un studiu asupra
tensiunii dramatice, iar în O lume nouă (r. Luiza
Pârvu) sentimentele °i emoțiile decorează un interior
casnic de început de secol XX.
Mituri despre familie
În Sunt o babă comunistă, prin relația dintre
două personaje, Stere Gulea leagă trecutul ceau°ist al
mamei cu viitorul american al fiicei. Prezentul este un
compozit în care se topesc nostalgiile comuniste,
deziluziile prezentului °i speranța americană plătită cu
prețul locuinței de familie. Filmul anunță dispariția
familiei tradiționale, construită pe balastul
sentimental al tinereții trăite în uzinele planurilor
cincinale, dezlipirea de căminul tradițional °i
începerea pribegiei (spre casa de la țară sau spre cea
americană). Importantă nu este confesiunea mamei
care relaționează comunismul cu o etapă biologică, ci
sfâr°itul unui matriarhat clădit pe micile beneficii ale
vechiului sistem.
Valentin Hotea intră într-o dramă de familie
printr-un canal secundar: un dosar de la Securitate,
lecturat de fostul iubit al unei respectabile mame. Dar
în Roxanne trecutul are greutatea unei trădări dintr-o
telenovelă, iar prezentul este mobilat cu recuzita
aceluia°i gen. Stropul de dinamită strecurat printre
textilele de lux ale noii familii burgheze nu aruncă în
aer nici formalismul relațiilor, nici superficialitatea lor,
ci reîmparte bunurile comune (adică, copilul disputat)
într-o formulă convenabilă tuturor părților.
Câinele japonez pune în discuție familia, în
absența sa. Eroul lui Tudor Cristian Jurgiu este în
situația-limită în care tot ce ținea de familie a
dispărut: nevasta, casa... Dintr-o gospodărie cârpăcită
din pomeni, bătrânul lui Jurgiu începe lungul drum
spre familia mixtă a fiului său.
Premiile TIFF 2014
Trofeul Transilvania: Stockholm /Stockholm
(Spania, 2013; r. Rodrigo Sorogoyen)
Premiul pentru cea mai bună regie: Tomasz
Wasilewski pentru Zgârie-nori suspenda/i /
Floating Skyscrapers (Polonia, 2013)
Premiul special al juriului: Viktoria / Viktoria
(Bulgaria / România, 2014; r. Maya Vitkova)
Premiul pentru cea mai bună interpretare:
Javier Pereira °i Aura Garrido pentru rolurile din
Stockholm / Stockholm (Spania, 2013; r. Rodrigo
Sorogoyen)
Mențiunea specială a juriului: Câinele / Paat
(Iran, 2013; r. Amir Toodehroosta) °i Umbra albă
/ White Shadow (Italia / Germania / Tanzania,
2013; r. Noaz Deshe)
Premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federației
Internaționale a Criticilor de Film unui film din
secțiunea “Ochi pentru ochi”: Calvarul / Calvary
(Irlanda, 2013; r. John Michael McDonagh)
Premiul publicului: Natură moartă / Still Life
(Marea Britanie / Italia, 2013; r. Uberto Pasolini)
Premiul de Excelență: actorul Florin
Zamfirescu (România)
Premiul pentru întreaga carieră: regizorul
Krzysztof Zanussi (Polonia)
Premiul pentru întreaga carieră: actrița Debra
Winger (Statele Unite ale Americii)
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru
secțiunea lungmetraj: Al doilea joc (2013,
r. Corneliu Porumboiu)
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru
secțiunea scurtmetraj: Să mori de dragoste rănită
(2014, r. Iulia Rugină)
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru
debut: Tudor Cristian Jurgiu pentru Câinele
japonez (2013)
Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj din
secțiunea "Umbre": Prizonieră / Yardbird
(Australia, 2012; r. Michael Spiccia)
Mențiune specială a juriului de scurtmetraje
din Zilele Filmului Românesc: Sofia Nicolaescu
pentru rolul din Trece °i prin perete (2014,
r. Radu Jude)
Grupajul TIFF 2014
a fost coordonat de
Ioan-Pavel Azap
26
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
26
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
diagnoze
Unde este onoarea?
Andrei Marga
Fârâ onoare politicienii se descalifică -
atrage atenția cineva, invocîndu-l pe
Aristotel. Într-adevăr, acest fapt este adus,
din nou, în dezbaterea publică a democrațiilor.
Bunăoară, Michael J. Sandel se arată nelini°tit
de diferența dintre legislația ce includea
„onoarea”, „virtutea” °i scopul „vieții bune”,
gândită de grecii antici, °i comercialismul ce a
cucerit modernitatea. Aceasta face separarea
între reguli, pe de o parte, °i scopuri ale
activităților °i valori ale persoanelor, pe de altă
parte, °i plasează funcționarea regulilor dincolo
de aceste scopuri °i valori. Atunci când, de
pildă, se alocă un teren de tenis, acesta se dă
mai curând celor care plătesc mai mult decât
celor care joacă tenis mai bine, iar când se
distribuie o vioară Stradivarius, aceasta revine
câ°tigătorului licitației, nu neapărat vreunui
violonist. Potrivit anticilor, soluția ar trebui să
fie diferită: terenul de sport să fie alocat celor
mai pregătiți să-l folosească, iar vioara celui
care o poate întrebuința.
Iar dacă ne întoarcem în realitatea de la
noi, se ridică multe întrebări. De pildă, atunci
când se pun în vânzare terenuri agricole
mănoase, primii la achiziție trebuie să fie cei
care dețin pârghii de putere °i influență la
băncile de stat sau cei care au trăit din
exploatarea pământului? Demnitățile °i
funcțiile publice se cuvin celor apropiați de
cercurile decidenților momentani sau celor
confirmați ca cetățeni °i speciali°ti
reprezentativi? Deținătorul unei funcții are a se
aranja mai întâi pe sine sau trebuie să rezolve
înainte de orice dificultățile ob°tii (de la
locuințe, trecând prin transport, la venituri °i la
un trai normal)?
Consecințele târzii ale amintitei separări
dintre reguli, pe de o parte, °i scopuri °i valori,
pe de alta, se trăiesc astăzi (Michael J. Sandel,
Justice. What's Right to Do?, Penguins, New
York, 2009, p. 188-190). În contextul lor,
onoarea, care ar face ca, în situații de felul
celor citate, competitorii să cedeze elegant în
fața celor cărora activitatea respectivă le este
mai potrivită, a devenit o opțiune pur
subiectivă. Societatea nu-i mai dă importanță °i
nici nu o mai cultivă. Ea dă prioritate
câ°tigului cu orice preț, competiției mânate de
egoism, acțiunii în forță, care trec drept
naturale °i sunt puse în seama organizării
lumii.
La constatarea consilierului filosofic al
pre°edintelui SUA, pe care tocmai am evocat-o,
se poate adăuga observația că, între timp, în
multe locuri lucrurile stau chiar mai rău. Tot
mai des, indivizii ajung să creadă că regulile
dau rezultate pentru ei doar dacă lasă onoarea
la o parte, poate chiar în pofida acesteia. „Cu
onoarea nu se cumpără ceva pe piață” - spune
un vechi proverb, care acum pare profund °i
este larg împărtă°it. „Onoare fără profit este
precum un simplu inel pe deget” - completează
o zicală. Se poate spune, retroactiv, că
modernizarea prost înțeleasă, în înaintarea ei,
tinde să dizolve valorile °i să reducă viața la o
luptă pe °leau, în care „onoarea” are loc cel
mult în cărți de etică. Descrierea mai recentă a
lumii moderne (cum se observă în teoriile ce
invocă cre°terea complexității, ca °i în îngustele
vederi ale acelei „drepte” emfatice ce crede că
istoria s-a sfâr°it în dreptul ei) nici nu mai
apelează la scopuri °i valori, ci a devenit tacit
darwiniană.
Trebuie acceptat că valorile sunt doar
opțiuni subiective? Că onoarea este un simplu
ornament fără vreo importanță? O altă minte
sagace din zilele noastre ne propune să
tematizăm, dincoace de devizele legitime ale
mi°cărilor politice ale timpului pe care îl trăim
- libertate, dreptate, egalitate, transparență etc.
- „decența” acțiunilor °i să ne îndreptăm spre
„societatea decenței”. Aceasta distribuie
onoruri conform virtuților, fără nimic altceva.
Avishai Margalit (Politik der Wurde. Uber
Achtung und Verachtung, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 2012, p. 52-54) propune ca
„societatea decenței să fie considerată
societatea în care fiecărui om îi revine onoarea
meritată (gebuhrende Ehre)" (p. 52). El
reabilitează onoarea, marginalizată ingrat de
democrațiile reduse la mecanica majorităților, °i
o abordează pe planul instituțional. „Justiția
exaltă o națiune” - această înțelepciune biblică
el o precizează cum nu se poate mai inteligent.
Margalit distinge două aspecte ale „onoarei
meritate”: cel al onorurilor pe care o societate
le împarte membrilor ei °i cel al împărțirii
înse°i. Abordarea sa face față situațiilor în care
împărțirea onorurilor este nedreaptă, iar aceste
situații nu sunt puține. De pildă, se pun acut
întrebări (inclusiv în România de astăzi)
precum: sunt onorați cum se cuvine cei care
°i-au sacrificat tinerețea °i cariera, chiar viața
pentru binele comunității? Sunt recunoscuți
veritabilii performeri? Nu cumva în lista
onorurilor acordate sunt °i impostori? Nu
cumva s-au comis injustiții?
Margalit lasă însă la o parte un fapt la fel
de important ca °i împărțirea onorurilor.
Anume, acela că nu doar onorurile pe care
societatea le împarte contează, ci °i ceea ce a°
numi „onoarea manifestată” de membrii acelei
societăți în acțiunile lor. Onorurile sunt ceea ce
societatea conferă membrilor săi, onoarea îi
motivează pe membri să fie deasupra
evenimentelor din jur prin simplul respect de
sine. Este vorba de acțiuni fără recompensă, în
afara recompensei ce constă în satisfacția
omului de a fi avut ocazia să le facă. Onoarea
presupune autolimitarea propriei voințe în
favoarea celui mai bun, venită din convingerea
că în viață contează nu doar posesia de bunuri
cu orice chip, ci °i un fel de a fi, ca scop în
sine, precum °i din disponibilitatea de a
recunoa°te valoarea altuia.
Rămâne crucial pentru coeziunea unei
societăți ca cetățenii, mai ales cei care ajung să
decidă soarta altora, să °tie până unde se
întinde justificat propria voință °i de unde - ca
ființe care se respectă pe sine respectându-°i
până °i rivalii - au de lăsat, fiecare, °i pe alții
să se exprime. Altfel spus, nu doar „onoarea
meritată”, pe care societatea o împarte
membrilor ei, trebuie să ne dea de gândit, ci °i
„onoarea manifestată” de fiecare cetățean în
acțiunile lui. Este ceva ce ține - ca să preluăm
un termen al lui Lucian Blaga - de „stilul” cu
care o persoană se prezintă în relațiile cu
ceilalți, cu societatea °i cu lumea din jur.
În fapt, după cum ne arată diagnozele
societăților europene actuale („societatea
masificată”, a lui Adorno, „societatea vidului”,
a lui Lipovetsky, „societatea cinică”, a lui
Sloterdijk, „societatea minciunii”, a lui
Reinhard, „societatea infantilă”, a lui Viatteau,
„societatea indiferenței”, a lui Slama etc.), ne
confruntăm cu înmulțirea de in°i fără
verticalitatea pe care o conferă simțul onoarei.
Sunt oameni cu pretenții minime față de sine,
care văd înțelepciunea supremă în adaptarea la
împrejurări °i în capacitatea descurcării în
mediul oricăror compromisuri . Că se cuvine să
te respecți într-un fel pe tine °i să-i respecți
într-un fel pe ceilalți °i că cele două feluri sunt
legate lăuntric, depă°e°te înțelegerea acestor
in°i. Spre ilustrare, oamenii sunt priviți în
campaniile electorale precum în lista lui
Leporello, din opera Don Giovanni: nu
contează identitatea persoanelor, ci listarea °i
numărul lor. Reporterul nu-°i mai propune să
redea realitatea, ci o creează după interesul pe
care-l sluje°te. Se ia drept libertate elementara
satisfacerea de nevoi fiziologice ale corpului ce
se contemplă pe sine. Cei care ajută îl iau în
seamă pe cel aflat în necaz în funcție de
poziția lui în ierarhia socială. Se minte metodic
pentru procurarea de avantaje, iar cel care
evaluează acceptă conformist minciuna.
Intelectuali cu pretenții cad în ludism, care se
dă mai nou drept cultură. Indiferența
cetățenească proliferează pe fondul expansiunii
mentalității utilitariste.
Toate cele de mai sus se regăsesc astăzi în
jurul nostru pe un fond de debusolare, care
adaugă fructe proaspete în materie de
eliminare a onoarei. Cel devenit °ef î°i asumă
funcția publică ca proprietate °i se exprimă
doar la persoana întâia singular. Valoarea
profesională este înlocuită cu vârsta °i afilierea
politică, de deschidere a porților către veleitari.
Nepricepuții ocupă funcții ce le depă°esc
puterile °i caută legitimări prezentând ca
proprii înfăptuirile altora. Impostorul se vede
instruit doar pentru că-°i umflă cv-ul. Profitând
de o putere momentană, unii î°i trimit rivalii,
dacă se poate, la închisoare. Dosare fabricate °i
aplicări pline de carențe juridice ale dreptului
sunt prezentate ca adevăr. Răspunderea pentru
decizii ce afectează grav viața altora se pune în
seama entităților abstracte (criza contempora-
nă, istoria, vremurile etc.). Se minte organizat
°i se consimte la minciună (cum ne spune
psihiatrul George aerban, Lying: Man's Second
Nature, 2001). Cuvio°enia religioasă este
redusă la consum: se confundă fără rețineri
Crăciunul cu tăierea porcului °i Pa°tele cu
sacrificarea mielului. Nepregătiții vehemenți
uneltesc la funcțiile deținute de alții cu
argumentul că ceilalți au trăit deja mai mult.
Cum spunea deunăzi un romancier recunoscut,
pe statuile creatorilor de opere veritabile s-au
cățărat recent tot felul de neisprăviți, care
revendică gălăgios avantaje. Nu mai amintim
limbajul trivial pe care °i-l aplică mai nou
actorii scenei publice.
Aceste exemple, ca °i multe altele ce pot fi
aduse în discuție, nu provin din împărțirea
"
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
onorurilor în societate, ci din proliferarea, pe
fondul crizei grave a societății °i al confuziei
organizate a valorilor, a unei anumite percepții
de sine, ce este străină de onoare. În fapt,
onoarea este înlocuită cu orice altceva, de la
bani, la veleitarism, minciună, lipsă de
răspundere, aplicarea forței. Ne mai mirăm că
nu există decît foarte rar paciența analizei,
competența deciziei, onestitatea angajării,
devoțiunea pentru cauze publice?
Emerson a stabilit un etalon de viață înalt:
„esența măreției omului constă în percepția că
virtutea îi este de ajuns”. Am putea să-i
răspundem că nu mai suntem în societăți atât
de simple, încât viața omului să nu fie
intersectată de forțe care îl împing nu numai
spre virtute, ci °i spre interacțiuni de altă
natură (comerț, cooperare disciplinată etc.) cu
oricare altul. Dar de aici nu rezultă nicidecum
că virtutea nu trebuie cultivată sau ar trebui
relativizată. Ea rămâne condiție a vieții demne
de a fi trăită, care nu este nici simplă viețuire
nici doar supraviețuire. Când nu este onoare,
nu doar „stilul” este atins, ci se ajunge, cum
se vede prea bine în jurul nostru, la cele mai
mari lipsuri - de la absența pasiunii învățării °i
a solidarității, trecând prin lipsa organizării °i
decizii abuzive, la frustrări °i sărăcie.
Nu mai trăim în societăți în care ne putem
izola de ceilalți. Ceea ce ne recomanda George
Washington - „mai bine singuri, decât în
compania cuiva nedemn” - nu mai este realist,
căci, între timp, depindem unii de alții mai
mult decât latifundiarii de acum două secole °i
ceva. Chiar dacă cineva se fere°te de unul
nedemn, nu înseamnă că acesta îl lasă în pace.
Ne dăm seama încă o dată că englezii aveau
dreptate: „onoarea îl expune la risc pe cel care
o îmbrăți°ează”.
Dar chiar °i în această situație, nu avem
altă cale, pe cât ne încredințăm rațiunii °i ne
păstrăm verticalitatea, decât să ducem lupta
pentru onoare, la nevoie chiar contra
curentului. La un moment dat, în
corespondența sa, Tudor Arghezi, u°or iritat
de insistența unui confrate pe caractere, a
izbucnit retoric: „aici vrei tu caractere, mă
Niculae?”. Putem pune întrebarea oarecum
analogă: „unde este onoarea?” Cred, totu°i, că
sunt motive să nu fim atât de pesimi°ti
precum pătrunzătorul moralist, care era greu
comparabilul poet. Mă gândesc, de pildă, la
un universitar clujean care s-a sinucis în anii
stalinismului pentru a nu fi constrâns să-°i
trădeze profesorul sau la un sărac lipit din
aceste zile, care a restituit din pur imbold
lăuntric o sumă mare de bani unui pierzător
avut, ca °i la multe alte exemple de simț al
onoarei. Mai cred, însă, că ne aflăm într-o
criză atât de extinsă aici, la Carpați, °i nu
numai, încât nu va fi onoare în jur decât dacă
fiecare începe cu sine °i-°i manifestă onoarea
ca virtute a sa, în relația cu ceilalți, oricum ar
reacționa ace°tia. Ne place sau nu, onoarea
presupune un sănătos idealism, care rămâne
salutar pentru propria coeziune °i pentru
atingerea unei veritabile comunități a ființelor
raționale.
politica zile
Se poate mai râu?
Petru Romo°an
Iîp România lucrurile merg foarte prost. Mai
ales din punct de vedere economic pentru
omul de rând, pentru micile întreprinderi,
pentru România profundă, cea care contează cu
adevărat. Dimpotrivă, exploatarea la sânge prin
bănci (străine), prin multinaționale (fără capital
românesc) °i fonduri de investiții a populației °i
a tuturor resurselor naturale - cu multe
apucături sălbatice, cum sunt distrugerea solului
°i a pădurilor - pare încă să meargă foarte bine.
Dar împotriva românilor °i a României, cu
ipotecarea gravă a viitorului. O politică a
„pământului pârjolit”, cum s-a observat deja.
Intenționează Occidentul să abandoneze pe
termen mediu România sau anticipează că
Rusia se va extinde oricum °i în această țară
majoritar ortodoxă?
Singurul succes notabil împotriva capitalului
internațional asasin a fost cel obținut în cazul
Ro°iei Montane. ai te întrebi cum de a fost
posibil. Evident, cu largul concurs al Ungariei,
interesată în continuare de soarta Transilvaniei
°i de propriile ei ape freatice, cu ajutorul
fundațiilor lui George Soros având sediul
principal la Budapesta, al unor ONG-uri
susținute din Germania °i din alte țări vestice.
Toate împotriva pre°edintelui °i puterii centrale
de la Bucure°ti. Sare în ochi că nu se bucură de
acela°i tratament °i țăranii din Moldova, unde
fantoma sinistră a exploatării gazelor de °ist
înnebune°te lumea mai departe °i nici măcar
Biserica Ortodoxă nu mai pare în stare să
susțină o opoziție consistentă. Nu puțini
observatori se întreabă dacă li se pregăte°te
românilor din aria extracarpatică o soartă
diferită de cea a populației multietnice °i
muticonfesionale din Transilvania - Transilvanie
la care se uită cu interes Ungaria, Austria,
Elveția, Germania, Italia, pe lângă Prințul
Charles.
Se vor încheia curând zece ani de domnie
portocalie la Cotroceni. De doi ani executivul a
fost pierdut fără drept de apel de portocalii, în
principal în favoarea sociali°tilor proamericani,
condu°i la vedere de Victor Ponta („socialist
proamerican” e o formulă dadaistă, care i-ar fi
plăcut mult °i compatriotului nostru Tristan
Tzara!). Cu ce ne alegem după zece ani de
domnie ai proamericanului de°ănțat Traian
Băsescu, susținut gălăgios de „proconsulul”
Mark Gitenstein, cel trimis de pre°edintele
Obama (°i de Joe Biden) la Bucure°ti în semn
de mulțumire pentru susținere în campania
electorală? Cu vreo sută de miliarde de euro
datorii, cu controlul feroce al FMI asupra
guvernului, fără industrie, cu educația °i cu
sănătatea în pioneze, cu o justiție aservită °i
discreditată, cu o oligarhie mafiotică, cu media
la pământ, fără infrastructură - pentru că
Băsescu a fost °i multiplu ministru al
Transporturilor, asta după ce a reu°it să
înmormânteze flota! De altfel, încă nu s-a
răspuns pertinent la întrebarea dacă Băsescu °i a
lui ceată au distrus la vremea ei flota României
în interesul Vestului sau al Estului. Ce e sigur e
că nu au făcut-o în interesul României. Sau
poate tocmai de aceea Traian Băsescu a devenit
pre°edintele României... Astăzi, cel mai capabil
de cele mai mari distrugeri (pe urmele
maestrului său Adrian Năstase) pare a fi
actualul prim-ministru Victor Ponta. E acesta un
motiv suficient pentru ca el să devină
pre°edintele României? Poate că da. După alți
observatori, cele mai mari merite pentru
dezastru i-ar aparține totu°i longevivului
guvernator al Băncii Naționale, °i aceste
„merite” l-ar plasa pe primul loc în cursa pentru
pre°edinție al cărei start a fost dat imediat după
europarlamentare prin demisia-surpriză a lui
Crin Antonescu.
La ce se mai poate a°tepta românul de rând
- micul întreprinzător, țăranul, muncitorul,
studentul, pensionarul °i copilul? În orice caz,
la nimic bun. Puțina clasă de mijloc care î°i
făcuse cu greu loc în România postcomunistă a
fost practic aneantizată în ultimii cinci ani de
criză. Nu mai avem decât foarte bogați (mai
puțin de 1% din populație) °i săraci de toate
felurile °i nivelurile, nesiguri °i stresați de ziua
de mâine. Riscul unor revolte violente ale
cohortelor de săraci nu pare iminent, dar el nu
mai poate fi nici ignorat °i, într-un viitor
previzibil, nici măcar evitat.
Ucraina are peste 150 de miliarde de dolari
datorii, făcute mai ales de regimul portocaliu, °i
nu mai pare a fi în stare să garanteze o
asemenea datorie externă. Totu°i cineva va
trebui să plătească această datorie. Cine? UE?
Germania? Polonia? Rusia? Cei 17 miliarde de
dolari acordați recent de FMI sunt cu totul
insuficienți. Nevoile imediate se cifrează la
peste 50 de miliarde de dolari. Occidentul nu
î°i asumă în nici un fel e°ecul politicilor sale
din ultimii zece ani în această parte de lume. Se
mulțume°te cu o propagandă simplistă în care îl
compară pe Vladimir Putin cu Hitler.
Comparația nu e numai ridicolă °i inadecvată,
dar, mai grav, bagatelizează tragedia
Holocaustului, banalizează răul °i distrugerile
apocaliptice din cel de-al Doilea Război
Mondial. Să fim serio°i! Putin nu a declan°at
încă un război mondial °i nici nu a provocat
moartea a zeci de milioane de oameni. Nu
suntem chiar toți dispu°i să digerăm asemenea
gălu°ti propagandistice. Situația din Republica
Moldova °i din România nu se poate compara
cu cea din Ucraina. Nu avem război civil °i nici
dezmembrarea țării nu e pusă încă în discuție.
Dar e°ecul patent al politicilor occidentale, ale
UE °i ale SUA, au adus °i populația României la
un nivel de disperare probabil comparabil cu cel
din ultimii ani ai lui Ceau°escu. Atâta doar că
starea economică reală e, probabil, °i mai
dezastruoasă, cu o Românie aproape în
întregime vândută sau amanetată. De unde °i
emigrația fără precedent în toată istoria țării. În
plus, conflictul dintre Occident °i Rusia pentru
Ucraina se extinde de la o zi la alta spre
Republica Moldova. ai, astfel, România intră
într-un joc care nu e în întregime al său °i care
o depă°e°te de departe.
Se poate mai rău?
Text preluat de pe blogul Editurii Compania
28
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
~28j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Existenpa tragică
a lui D. D. Ro°ca
Remus Folto°
Creatorii de sistem considera - începând
cu Thales °i terminând cu Hegel - ca
rațiunea °i existenta sunt coextensive,
adica oriunde gasim existenta, gasim °i
rațiunea acesteia (de a fi raționala). Sistemul
filosofic este o „totalizare” care încearca sa
explice absolut totul, sa dea seama de acest
Tot, fara nici un rest ininteligibil: „modul
explicativ la Thales este „apa”, la Heraklit
„focul”, la Empedocle „iubirea °i ura”, la
pitagoricieni „numarul”, la Democrit „atomul”,
la Anaxagoras „nous-ul”, la Platon „Ideea”, la
Descartes „substanța extinsa” °i „substanța
gânditoare”, la Leibniz „monada”, la Hegel
„Ideea”, la Schopenhauer „Voința”, la Bergson
„durata”. Acestea sunt „legi” sau „noțiuni” sau
„noduri explicative” pe care filosofii amintiți le
a°aza la radacina tuturor lucrurilor. Aceste
sisteme „au urmarit cu persistenta, dar în
forma implicita °i nu principiara deducția
globala a existenței dintr-o unica °i
atotcreatoare formula.” Tot în aceasta ordine
de idei, se ia în discuție un lucru foarte
important din demersul oricarei filosofii, de la
antici °i pâna la Comte, de la speculația
sistematica °i pâna la pozitivism. E ceea ce
exprima D. D. Ro°ca vorbind de ambițioasa
Logică a lui Hegel: „Demonstrând cu mâna de
maestru pâna în ultimele lui elemente
mecanismul inteligenței active în °tiințele
pozitive °i în speculația filosofica, Hegel i-a
demascat tendințele intime °i permanente,
tendințe care, toate, se alimenteaza °i sunt
îndreptate catre o ultima °i îndepartata (pentru
noi) ținta: reducerea tuturor formelor mai
importante ale existenței, a tuturor legilor cu
caracter relativ parțial, la o lege suprema °i
unica, lege de care ar asculta toate
fenomenele. Lege în raport cu care legile
specifice ale lucrurilor nu ar fi decât aplicații
diverse, mai mult sau mai puțin complicate,
ale ei, în domenii determinate °i specifice ale
realitații.” Multa vreme dupa Hegel, unii
pozitivi°ti - ale caror nume nu simțim ca este
necesar sa le pomenim - au susținut ca trebuie
sa existe o lege unica sau o formula unica
aplicabila întregului Univers, astfel încât,
cunoscând prezentul °i trecutul, sa fie anticipat
viitorul. Asta presupune ca relația cauza-efect
este pusa la radacina existenței. Necesitatea de
deducere a viitorului din trecut °i prezent, este
una stringenta °i bazata pe aceea°i Lege unica
de care am pomenit. E vorba dupa cum se
vede de o concepție mecanicista (mo°tenita de
la Descartes). Mecanismul spera ca lanțul
deductiv care ar putea explica întreg Universul
va fi - odata, într-un viitor mai mult sau mai
puțin îndepartat - realizat. E nadejdea
pozitivismului. Instinctul vital este la baza
oricarui sistem - spune D. D. Ro°ca - pentru
ca acesta a°aza raționalitate în existența,
armonie între natura °i gândire. Dar aceasta
idee nu e decât un postulat, nu o realitate.
Adevarurile °tiinței °i filosofiei sunt adevaruri
istorice °i nicidecum necesare. Totu°i omul,
atunci când s-a regasit între lucrurile lumii, n-a
putut sa nu gândeasca anume ca propria
gândire nu s-ar putea adecva realitații. Ar fi
fost un semn clar de maladie daca ar fi crezut
altfel. De aceea: „Omul a cautat sa explice
lumea care e în afara de el, postulând-o
raționala, °i în masura °i mai mare, când a
formulat pe fața sau numai în taina, idealul de
cunoa°tere de care am vorbit, a atribuit
implicit acestei lumi în afara de el structura pe
care o are lumea inteligibila a ideilor. A crezut
cu luciditate, sau numai instinctiv, ca realitatea
este, asemenea propriilor sale idei, sistem. A
crezut ca fenomenele lumii exterioare pot fi
deduse unele din altele, întocmai ca ideile
logice; ca poate stabili lanțuri deductive pe
care le va lega - mai curând sau mai târziu, nu
importa - într-un lanț unic.” Concepția lui
Comte, care e °i a lui Hume, spune ca nu
putem concepe între lucruri diferite din
realitate o lege necesara de deducție, unele din
altele, ci numai o coexistența °i o succesiune
fara „legatura” cauzala. De aceea dupa Comte,
oamenii de °tiința ce au urmat au considerat
ca „teoriile °tiințifice, oricare ar fi ele, nu pot
avea decât un caracter fatal efemer.”
Ocupându-se, mai departe de determinismul
universal, D. D. Ro°ca concede ca atâta vreme
cât realitațile logice - unde necesitatea exista -
stau la baza relațiilor dintre fenomene - unde
necesitatea este „importata”, nu mai exista
transformare sau schimbare, nu mai exista
ceva nou sau procesualitate (ca progres real).
Totul se reduce, atât în con°tiința cât °i în
realitate, la descoperirea ca situația unui B
dedus din A, este întotdeauna ca având - acest
B - tot valoarea lui A. Conținutul nu se
schimba ci doar forma. D. D. Ro°ca continua:
„Lumea nu are istorie, caci nu exista istorie...”.
Drept concluzie a celor luate în discuție pâna
aici, am putea spune ca o „cunoa°tere
integrala” - în principal în sens hegelian - a
fost „demontata”, a fost „dezamorsata”. Nu
poate exista decât o cunoa°tere trunchiata,
discontinua, fragmentara. Mai departe,
D. D. Ro°ca afirma ca postulatul „raționalității
integrale a naturii” conduce la situații de ordin
atât emoțional, cât °i practic (moral).
„Existența este inteligibila” înseamna deci, pe
de alta parte, „existența are un sens”.
D. D. Ro°ca, mergând mai departe, considera
ca existența este când raționala, când
iraționala; când rezonabila, când absurda. Însa,
„din experiența trecuta °i actuala scoatem
învațaturi °i mai tulburatoare decât cea de care
tocmai am amintit. Anume: linia de frontiera
între cele doua mari porțiuni ale existenței,
între porțiunea raționalizata °i cea iraționala,
este de o mobilitate deconcertanta, caci nu se
deplaseaza într-un singur sens. Pâna catre
începutul secolului actual, impresia generala ce
se degaja din experiența trecutului era ca
porțiunea raționalului continua mereu sa se
largeasca, linia de demarcație de care vorbim
deplasându-se în sens unic. Experiența mai
noua ne arata însa ca, punctele de vedere
înmulțindu-se, porțiuni de realitate crezute
raționalizate complet pot sa ne descopere pe
nea°teptate aspecte de-ale lor patate intens de
irațional, nebanuite pâna aici.” Deci: „este
imposibil sa delimitam, apriori sau aposteriori,
D. D. Ro°ca
în chip definitiv sfera raționalului”, „dar °i
invers”. Mai departe D. D. Ro°ca afirma:
„pentru ca raționalul sa aiba sens °i sa existe,
este necesar sa existe iraționalul”. Existența
este °i raționala °i iraționala, este °i rezonabila
°i absurda, este °i necesara °i contingenta.
Necesitatea atribuita existenței nu este o
„axioma, ci va ramâne un etern postulat”.
Determinismul absolut, postulatul raționalității
integrale a existenței, ideea cauzalitații
mecanice sunt rezultatul unei iluzii naturale
spiritului. În lumea spiritului - prin opoziție cu
mecanicismul fizic - trebuie sa existe ceva
nou, creație deci: „evoluția creatoare în general
°i activitatea creatoare în special, dau na°tere
în fiecare caz unor rezultate riguros
individuale, imposibil de a fi înțelese ca suma
a elementelor componente, °i imposibil de a fi
deduse din tipuri °i legi generale”. „Iar acest
inedit continuu implica deci cu necesitate
elemente ireductibile, iraționale”. „La lumina
experienței riguroase, structura intima a
realitații nu ne apare deci ca ceva omogen °i
perfect asimilabil cu un sistem de concepte
logice”.
Am mar°at pâna acum pe panta vieții
intelectual-°tiințifice, dar mai exista °i viața
morala despre care a venit rândul sa vorbeasca
D. D. Ro°ca. Calitațile din viața morala sunt
rezultatul emoțiilor noastre valorizatoare.
Aceste calitați, evident, nu pot exista în afara
de viața morala a omului. Exista un om
conceput de viața economica °i care este
„omul-automat” ce poate oricând sa joace rol
de ma°ina-robot. Aceasta cale este una de
distrugere a vieții spirituale. ai exista un om
politic ce este selectat dintre oamenii de „rang
secund” - caci numai acela este obedient °i va
servi Statului °i nu Justiției sau Libertații.
O poziție antagonica este °i aceea a vieții
teoretice-viața practica. Daca omul se exerseaza
preponderent în una dintre ele, el va suferi de
un dezechilibru pâna la urma - ca o reacțiune.
Asta este valabil °i pentru popoare întregi, care
au avut o cultura teoretica extraordinara dar,
din punct de vedere al organizarii materiale au
suferit un declin evident (avem, sa spunem,
"
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
29
Black Pantone 253 U
29
Black Pantone 253 U
"
numai exemplul vechilor greci). „Existenta
tragica” a acestei poziții antagonice dintre
spirit °i materie este redata într-o fraza
frumoasa: „Într-o lume unde via^â °i suflet,
natura °i spirit sunt forțe antagoniste de când
exista natura °i spirit, °i unde nu se poate
prevedea cu siguranța de care parte va fi
victoria - Lume în care s-ar putea chiar
întâmpla ca spiritul sa sucombe împreuna cu
ale sale toate valori,- într-o astfel de Lume, zic,
civilizația nu poate fi considerata ca rezultatul
unei armonii predestinate care ar exista între
tendințele adânci ale lumii materiale °i
aspirațiile esențiale ale spiritului. Cultura
devine câ°tig nesigur, venit din lupta care
dureaza înca. Ca atare, nu mai e prelungire
naturala a lumii materiale, °i nu e nici
necesara: Datorita concursului unor
împrejurari fericite, ea s-a nascut într-un
anumit moment al vremii nemarginite °i în
anumite porțiuni ale spațiului infinit; °i tot a°a
poate sa °i dispară...”
Concentrându-se - în cel din urma capitol:
„Existența tragica” - din volumul cu acela°i
titlu, D. D. Ro°ca se apleaca asupra
dimensiunii afective a perspectivei sale
filosofice. Aici se discuta o „construcție în
sfera lumii morale °i în împarația
sentimentului estetic”. Sensul experienței de
ordin „°tiințific”- care a ghidat întreg demersul
anterior - este abandonat atunci când se
vorbe°te despre valori morale, estetice sau
metafizice. Dar aceste sensuri trebuie sa existe
concomitent °i sa nu se confunde esențial. Se
subliniaza înca o data diferența dintre
°tiințificitate °i lumea valorilor: „Sensul °i
valoarea fiind, cum am vazut °i mai sus, create
de emotivitatea noastra, independent de
elementele obiective ale lucrurilor, nefiind
„fapte” nu au ce cauta în lumea „faptelor”,
singurele ce pot prezenta interes pentru °tiința
°i singurele pe care ea vrea °i poate sa le
studieze. Vazuta la lumina inteligenței critice,
sprijinita pe experiența, orice valoare implica
un fel de „trebuie sa fie” care poate fi dedus
din ce „este”. atiința veritabila nu se ocupa
decât de ce este °i a fost, nu de ce trebuie sa
fie”. Dar la baza °tiințificitații - mai exact, la
radacina oricarei cunoa°teri, fie metafizice, fie
pozitiviste - sta o „evaluare” prealabila, asta
însemnând ca orice lucru care este existent
noua spre cunoa°terea lui, este însoțit de
judecata „lucrul acesta ma intereseaza, ma
prive°te”; „ceea ce se cheama „fapt” este, în
acest sens, rezultatul a ceea ce se cheama
preferința, valoare”. A°adar sa înțelegem la
D. D. Ro°ca valoarea pusa înaintea cunoa°-
terii? Poate. Poate de aceea exista sfâ°iere
tragica în con°tiința omeneasca. Oricum, în
fața evenimentelor vieții noastre noi
reacționam mai întâi prin acte morale (optam,
folosindu-ne de voința °i de libertate) °i prin
acte estetice (luam atitudine impresionala sub
incidența unui „fior” estetic).
Cum concepe D. D. Ro°ca existența tragica,
se vede din antagonismul tragic între necesar
°i contingent, între rațiune °i irațional, între
Bine °i Rau, între valoare °i non-valoare, între
Frumos °i Urât, între Ordine °i Haos. Aceasta
lupta „maniheica” pare sa nu înceteze
niciodata. Aceasta lupta aduce cu sine
întotdeauna în subsidiar o „nelini°te
metafizica”, ce nu are nici o legatura cu
°tiința. Omul poarta în sine convingeri de
ordin moral °i estetic - ce nu mai sunt
°tiințifice. Acest om este omul tragic al lui
D. D. Ro°ca. Pentru unii oameni nelini°tea
metafizica este „motiv de disperare”; pentru
alții „tensiune sufleteasca întaritoare”. Avem
pe de-o parte - 1. renunțare pasivă °i
contemplativă - de filosof -, pe de alta - 2. act
eroic liber al omului activ. Ambii cunosc ceea
ce se cheama condiție tragica întrucât viața
spirituala a omului printre valori °i emoții
estetice nu cunoa°te neaparat o unilateralitate
controlabila. Condiția tragica este „risc”, este
„aventura”. De cele mai multe ori
interioritatea iraționala - sa spunem - poate
intra în conflict cu exterioritatea raționala °i
necesara. Ce va rezulta de aici? Raspunsul este
de la sine înțeles. D. D. Ro°ca ne vorbe°te
clar: „primejdie cosmica” în interiorul vieții
spirituale. Omul de tipul 2 (vezi mai sus)
traie°te deodata cu primejdia °I „prospețimea
tinereții” reactualizate.
Acestea par a fi liniile de forța ale lui
D. D. Ro°ca °i ni se pare ca, orice tip de
filozofie ar fi încercat, i-ar fi reu°it - într-atât
de clare °i concise îi sunt ideile. De asemenea
- lectura lui - ni se pare atât placuta cât °i
adecvata. Cât despre actualitatea °i
oportunitatea filosofiei sale, trebuie sa
marturisim ca, oricine îl cite°te, îi va concede
toata atenția °i considerarea.
o data pe luna
Politicienii
Mircea Pora
S-o luam puțin mai de departe, pentru
perspectiva. Cu bune, cu rele, primele
e°aloane de politicieni, altfel zis, oameni
realmente cultivați, cu orizont în gândire, cu
interes real pentru binele unei Românii mici,
marginale, pe atunci, au activat pe timpul
domniei lui Carol I. Câteva nume, acoperite
discret de praful istoriei, ar fi: Mihail M.
Kogalniceanu, N. Kretzulescu, Lascar Catargiu,
Ion Ghica, Ion C. Bratianu. Dupa Primul Razboi
Mondial, odata cu debutul perioadei interbelice °i
pâna la finele ei, anul 1938, pe scena politica a
țarii î°i fac simțita prezența alte nume, de
sorginte prioritara PNL sau PNR, dar °i din alte
formațiuni. Ar putea fi citați, aici, luliu Maniu,
I.I.C. Bratianu, G.G. Mironescu etc. Figuri în
esența onorabile, cu un anume grad de
reprezentativitate europeana, care nici într-un caz
nu ar fi putut sa devina „subiecte de studiu” al
vreunui DNA al timpurilor lor. Epoca imediat
urmatoare, 1945-1989, cea mai sinistra a sarmanei
noastre istorii, a terminat-o cu multe, printre
altele, °i cu politicienii. Considerați elemente de
perpetuare a epocii burgheze, exploatatori, miopi
politici, antisovietici, jefuitori ai bunurilor
naționale, ace°ti oameni, cunoscuți în Europa,
fo°ti °efi de guverne, mini°tri cu rezultate
notabile, în domeniile lor de activitate, au fost
coborâți, pentru ani grei, în haurile, pentru unii
fara de întoarcere, ale Aiudului, Pite°tiului,
Gherlei, Canalului. Locurile lor, pentru aproape
jumatate de secol, au fost luate de activi°ti PCR,
brutali, cu inteligența de patrupede. Pot fi evocați,
cu un real dezgust, pe acest teren, Jo°ca
Chi°inevski, Ana Pauker, Vasile Luca, nu chiar
români, Chivu Stoica, Petre Borila, Gheorghe
Apostol, Gheorghe Oprea, atefan Andrei,
Postelnicu etc. Cele doua vârfuri tiranice s-au
numit, în ordine cronologica, Ghe. Gheorghiu-Dej
°i Nicolae Ceau°escu. Societatea româneasca
devine, în nici cincizeci de ani, un organism
mutilat. Cad, pe rând, economia, învațamântul,
arta, simțul moral ajunge o ficțiune, feluritele
crize °i lipsuri distrugând total limitele dintre
inteligențe, nivele sociale, structuri suflete°ti.
Asemanator unui magiun, ajungem noi, românii,
la revoluția din decembrie '89. În anii ce au
urmat, s-a încercat recâ°tigarea unei fizionomii
normale. Pâna la urma, s-a facut ce s-a putut. Pe
un fond liber, privat, arti°tii, (cei care erau sau nu
prea), s-au pus pe creație, juri°tii, pe facut
dreptate, (a la România), țaranii care trebuiau cel
mai mult ajutați, pe tras mâța de coada, cei cu
simțul îmbogațirii în sânge, pe facut bani. Dar
cineva trebuia sa se instaleze °i la guvernarea
țarii. Sarcina aceasta, pe departe cea mai
pretențioasa, cea mai dificila, °i-au asumat-o
„politicienii”. Cei mai mulți veniți de nu °tiu
unde, grupați la repezeala în partide, ei reprezinta
elementele cele mai lipsite de vocație, dintre cei
prezenți pe scena publica a țarii. Inteligența le
este, în cel mai bun caz, mediocra, cu note
viclene, fiind devorați, aproape toți, de primitiva
pofta de căpătuială. Deviza generala a acestei noi
aristocrații este. lux, aroganța, conturi, confort,
concedii extravagante. Mini°tri, demnitari a tot °i
a toate °i în fond, a nimic. Un fel de pradatori,
de pe urma carora totul ramâne pustiu, mohorât.
Dar în nuca lor de cap, un gând e statornic
cuibarit, °i anume, ca orice ar face, nu sunt
pedepsiți. De peste douazeci de ani, pe atefan cel
Mare, Eminescu, Caragiale, Blaga Lucian, fereasca,
Doamne, Vasile, dar °i pe oamenii one°ti ai țarii,
ei îi reprezinta.
Dupa ce termin materialul, cobor de la etaj,
vorba lui Calinescu, „Ca un Virgil pe cal”, pentru
a bea apa, de la o ci°mea apropiata. Pe drum ma
intersectez cu un amic, nouazeci de ani, de-al
tatalui meu. Ma prive°te lung, °i-mi spune: „Ce
zici de inepții a°tia care ne conduc?” „Nea Pepe,
ripostez, jur pe mari actori, Rociu, Palade,
Zavoranu, ca avem de-a face cu personal itați
eminamente pozitive.”. ai vorbesc minute bune,
de Eba, Adrian, Adriean, Traian, Mircea, Elena,
Placinta, anițel, Friptura, Ciolan, Dobo°-tort.
P.S. Nu-i lasați, pe cât de poate, pe politicienii
români nesupravegheați la bani.
30
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
lOj
Black Pantone 253 U
dezbateri ° i ide
Scurta via^â fericită
a unui avatar (I)
Dorina Lazăr
11 ani. Aproape 4 milioane de avataruri
sărbătoresc zilele acestea 11 ani de când pe
pia^a jocurilor online a apărut Second Life.
"Happy 11th Birthday SL!!! In celebration of Second
Lifes 11th Birthday, All rentals have been reduced by
100L from Today till the 29th!!! All rental boxes
have been updated to include the 100L off until the
29th!!! Pay weeks in advance to save!!!!" Mă rog,
este una dintre formele folosite pentru a puncta
evenimentul, deoarece economia SL ^ine °i ea cont
de astfel de momente memorabile pentru promoții.
În timp, popularitatea acestei lumi virtuale a scăzut,
dar spre deosebire de alte jocuri online care dispar
după 4-5 ani, invenția lui Philip Rosedale, aka Philip
Linden pentru jucători, a rezistat. Unii spun că
misterul acestei longevități este legat de Mafie,
diferite Servicii Secrete °i chiar Al-Qaida, sim-uri
private ascunzând activități ilegale, °i se desfă°oară
un fel de joc de-a °oarecele °i pisica între terori°ti °i
agenți secreți, iar avatarurile naive sunt doar un
pretext pentru lucruri cât se poate de serioase. “Ai
aflat că din ce în ce mai mulți ru°i au intrat în joc
în ultimele luni?", îmi spunea un prieten. Acum eu
nu °tiu cât de mult va salva SL lumea de
amenințarea teroristă, dar a° merge pe mâna
psihologilor, care leagă fascinația acestui joc de un
escapism explicabil într-o lume din ce în ce mai
dificil de înțeles °i suportat. La limită, se poate
afirma că la baza adicției se află aceea°i nevoie ca °i
în cazul literaturii, a trăi, prin delegație, alte vieți, a
explora lumea din alte puncte de vedere, a evada °i
a înțelege, toate acestea dublate însă de o
infantilizare a omului contemporan. Oricare ar fi
răspunsul, bine api venit în Second Life, lumea unde
bărbații sunt lesbiene, iar agenții FBI - Lolite gata să
se lase agățate de avataruri care, în viața reală, sunt
mai mult sau mai puțin pedofili!
Înainte de orice, fiind o lume creată de avataruri,
adică pe măsura imaginației °i intereselor jucătorilor,
Second Life poate fi abordat °i ca un spațiu potrivit
pentru studii interesante de sociologie °i psihologie.
Obsesiile, dorințele cele mai ascunse, nevoia de a
depă°i noi granițe, de a încerca diverse roluri °i
posibilități, de a purta mă°ti, pentru că, până la
urmă, avatarul este o personă, deviațiile sexuale
cenzurate în viața reală, toate î°i găsesc o formă de
exprimare în acest carnaval al ciudaților. Oamenii,
adică avatarurile lor, se întâlnesc în magazine sau
baruri virtuale, î°i citesc profilurile, "hey, how are
you?" ai de aici începe... o frumoasă poveste de
dragoste borderline, până cade netul, se ia curentul
sau celălalt descoperă că ai un "alt" °i ai încercat să-l
agăți °i de pe celălalt cont. Alți jucători, de obicei
femei, î°i construiesc cu grijă imaginea, aleargă,
precum în RL, după chilipiruri °i îți fac probleme că
nu au găsit culoarea perfectă a pielii pentru a potrivi
pantofii, de°i totul ține, până la urmă, de cât de
performantă e placa video. Sunt mândre să intre în
categoria fashionista, au bloguri de modă °i
achiziționează lucruri, de fapt itemi, pe care nu vor
avea niciodată timp să le poarte. Bărbați, nord-
europeni mai ales, participă la târguri de sclave, î°i
doresc o "sub" cât mai iubitoare, care să poarte lesă
°i să se lase din când în când violată. Vânătăi, sânge
°i instrumente de tortură se găsesc din bel°ug pe
piață. Unii jucători î°i "construiesc" sau "închiriază"
o casă, unde dau petreceri sau se privesc toată ziua
cum dansează. Iar dansurile costă, judecând în dolari
linden, bani grei. În paranteză fie spus, m-am dus
odată într-un magazin de animații °i la radio se
auzea. Smiley, o întoarcere destul de brutală spre
viața reală, de altfel. Americanii sunt cei mai
degajați, merg prin cluburi, preferă un BDSM light,
cumpără gadgeturi, î°i iau în serios rolul de detectivi
privați °i au standarde morale nemiloase, gen
fidelitate, respect față de familie, fie ea °i virtuală,
apreciere față de toți creatorii, chiar dacă ace°tia nu
au vreun pic de imaginație sau talent. N-ați vrea să
°tiți cum m-au apostrofat odată într-un grup pentru
că am spus - eram tânăr °i naiv - că X creează ni°te
haine de un gust cam îndoielnic, stilul cel mai boho-
hippi-kiki-miki boring cu pretenții de originalitate.
Replica cea mai frecventă era că trebuie să-i
respectăm pe ceilalți jucători. Bitch please, am spus
ceva despre haine, nu despre persoană. În fine,
confuzia clasică artist-operă, lol. Cât despre români,
ei sunt extrem de cuminți. Maximul lor curaj este să
se facă vampiri, să-°i cumpere canini puternici, ochi
ro°ii °i pelerine însângerate. Cu adevărat plictisitori
însă sunt "medievali°tii", domnițele în rochii rococco
°i domnii eleganți care stăpânesc în castele împreună
cu zece câini virtuali.
Una peste alta, SL nu are cum să te rănească, nu
mai mult decât propria prostie sau naivitate, în orice
caz. E adevărat că te poți simți mai apropiat de unii
jucători, că toți suntem puțin bovarici, dar, în afară
de problemele tehnice, restul e vrăjeală. Sau
experiment, situații posibile °i distracție. Cum ar
spune un prieten, "dacă vrei să-ți găse°ti virtual
marea dragoste, du-te pe un site specializat, nu
într-un desen animat".
Ei da, problemele tehnice te rănesc însă. Într-o
zi, m-am trezit că nu pot purta nimic din inventar,
nu pot contacta pe nimeni, era destul de frustrant.
Mă aflam în joc, dar de fapt nu eram acolo. ai
mi-am luat o bere din frigider, am privit pe fereastră,
blocurile erau la fel de gri, dar m-am simțit eliberat.
Pentru vreo oră, căci atacul asupra sim-ului unde mă
aflam a încetat. Eram din nou conectat 100% la
serverele Linden Lab, un cobai curios, un avatar
îndrăgostit de desene animate.
Dicționar:
RL - real life
SL - second life
Alt - celălalt avatar (M-am săturat de propria
identitate în joc, sunt un micuț Tyler Durden cu
ceva tulburări de personalitate!)
BDSM - Bănuiesc că °tiți.
TP - teleport (Te rog să mă aduci mai aproape de
tine, mută-mă de pe un sim pe altul!)
RP - roleplay (Spânzură-mă, puțin snuff, please!)
Ageplay - Nu vreți să °tiți
Dacii liberi au creat °i ei un sim, Moldova. Sunt
două lozinci mari acolo, "Basarabia, pământ
românesc!" °i "Jos mâinile de pe Ro°ia Montană!".
Mă întreb ce înțeleg danezii, belgienii °i japonezii
din chestia asta. Despre insule însă, în episodul
următor.
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
31
Black Pantone 253 U
efectul de seara
Introducere în terapia
existențială (I)
Robert Diculescu
Pentru psihoterapia existențialistă, primează
experiența personală a subiectului, raportarea
lui subiectivă la propria viață interioară °i la
ceea ce se întâmplă în spațiul interpersonal.
Fiecare dintre bolnavi trăie°te într-un univers
propriu, personalizat, iar semnificațiile elaborate
de con°tiința fiecăruia reprezintă °i reflectă lumea
lui °i componentele specifice acesteia. De multe
ori acest tip de univers subiectivizat ca
semnificație °i funcționare devine unica realitate
obiectivă pe care acesta o cunoa°te.
Atenția, în acest tip de terapie este centrată
mai mult pe natura adevărului °i realității decât
pe ceea ce reprezintă boala sau remediul acesteia.
Deci, în loc să se concentreze pe funcții °i
disfuncții ale individului, ea î°i are ca punct de
reper abilitatea pacientului de a face față
provocărilor °i de a-°i înțelege propria viață.
Capacitatea de a-°i înțelege °i asuma
responsabilitatea propriilor acțiuni este una din
cele mai importante abilități ale persoanei,
echivalentă ca importanță actelor vitale precum a
mânca, a merge sau a respira. Înțelegerea lumii în
care trăie°te bolnavul este prima țintă pe care o
vizează psihoterapeutul °i, din această cauză, el se
va folosi de toate metodele de a descifra °i
interpreta axiomele psihologice ce guvernează
lumea interioară a subiectului. Travaliul
psihoterapeutic se bazează pe dialog °i pe o
relație empatică între cele două părți, construită
printr-o experiență treptată, progresivă de cele mai
multe ori, în care terapeutul îi analizează
semnificația pe măsură ce observă reacțiile
pacientului.
Terapia existențială recurge la confruntarea cu
stările conflictuale, paradoxurile °i polaritățile
individuale. De aceea încearcă să facă tolerabile
ambiguitatea °i surpriza în scopul de a ajunge la
o sinteză, care, datorită schimbărilor permanente
la care aceasta este supusă, poate avea un caracter
de instabilitate °i provizoriu. Cu alte cuvinte, o
sinteză a trăirilor °i a viziunii asupra propriei
personalități descoperite, analizate °i fixate într-o
sinteză ajutătoare într-un moment final al terapiei,
peste un an, se poate să nu mai fie în totalitate
valabilă. Dar tocmai în acest fapt °i în această
dinamică oarecum ambiguă trebuie ca individul să
găsească un suport. Paradoxul existenței se poate
transforma într-un aliat pentru el, căci trebuie să
găsească puterea personală de a înfrunta, tolera °i
îmblânzi anxietatea ce poate urma găsirii soluției.
Anxietatea ontologică °i cea existențială sunt
unele dintre conceptele-cheie de care se folose°te
psihoterapia existențială. Anxietatea este diferită
de cea cotidiană °i se transformă într-un concept
filosofic, care se află deasupra unei anxietăți a
vieții de zi cu zi, ea fiind permanentă în viața
individuală °i având diverse manifestări,
contradicții ori intensități, în funcție de
multitudinea experiențelor fiecăruia. Anxietatea
nu poate fi înlăturată, abrogată sau eliminată cu
totul din viața omului. Iar din moment ce nu se
poate înfăptui acest lucru, ci doar se încearcă o
evitare sau o negare a ei, ce nu poate aduce după
sine niciun mare beneficiu, ci doar o adâncire a
crizei existențiale, este necesar ca omul să
aprecieze, să înțeleagă °i să trăiască cu acest tip
de anxietate cu caracter inevitabil, precum
problema morții.
A trăi până la urmă înseamnă a nu avea
niciodată plase de siguran/ă. Nimeni nu este
vreodată sigur de ce i se poate întâmpla cotidian
ori securizat psiho-social. Însă°i implicarea totală
în paradoxurile °i dilemele existențiale conferă
vieții umane calitatea unicității, a surprizei °i a
valorii fiecărei ființe. Din această tensiune
neliniștitoare, oarecum permanentă, sau cu
reveniri surprinzătoare se poate găsi sursa întregii
creativități autentice.
Heidegger spunea că, dacă ne îndepărtăm prea
mult de anxietățile legate de evenimentele vieții,
suntem atra°i din nou spre ele prin chemarea
con°tiinței. Iar Kierkegaard, unul din principalii
întemeietori ai existențialismului, afirmă, în
opera sa Conceptul de anxietate, că aceasta dă
na°tere deopotrivă îndoielii °i disperării, însă
drumul spre absolut este cel ce se confundă
adesea cu disperarea anxietății, disperarea pentru
infinit, preschimbându-se într-un final în devorare
a finitudinilor °i descoperirea eliberatoare a
arbitrariului din ele.
De aceea, oferind °i posibilitatea libertății,
anxietatea are un rol educativ °i formativ, reu°ind
în cele din urmă să devoreze finitudinile prin
descoperirea a tot ce au ele iluzoriu.
Omul care a cunoscut anxietatea este
con°tient că nu mai are nimic de cerut de la
viață, că îngrozitorul, neprevăzutul, dispariția
fizică locuiesc în fiecare individ. De aceea, dacă a
învățat cu folos că orice anxietate din trecut,
precum °i una viitoare ce poate reveni în viața
lui, vor contribui la o explicație eliberatoare cu rol
transformator în modul de a se raporta la el °i
ceilalți, el este eliberat. Practic acest simptom-
limită, nelini°titor °i recurent, se poate transforma
într-un câ°tig pentru propria personalitate.
Abordarea existențială pune sub semnul
îndoielii un sine care nu se poate schimba °i
transforma de-a lungul vieții, un sine care nu este
maleabil °i nu poate fi supus permanent
transformărilor, nu acceptă, cu alte cuvinte, un
sine imuabil. Nu putem fi standardizați, fic°i,
reproductibili în modul în care trăim, în
sentimentele sau conduita noastră socială. Ceea
ce este °i devine pe parcurs sinele este în cele din
urmă o sumă a alegerilor pe care le facem, a unui
întreg ansamblu de conexiuni pe care le-am
realizat sau urmează să le realizăm în continuare.
Sentimentul sinelui este mai degrabă un
centru în jurul căruia gravitează relațiile fizice,
sociale, personale °i spirituale ale unei persoane,
iar aceste rețele formate suferă de-a lungul
timpului multe reordonări, reechilibrări °i
recondiționări benefice.
Zilele revistei Acolada
Zilele Revistei Acolada, de la Satu Mare,
desfă°urate între 9-11 iunie, sub egida
Consiliului Județean Satu Mare, a Centrului
Județean pentru Conservarea °i Promovarea
Culturii Tradiționale °i a redacției revistei
Acolada, au reunit scriitori români de pres-
tigiu, unii dintre ei colaboratori ai valoroasei
reviste de cultură Acolada. Au fost la mani-
festare Gheorghe Grigurcu, directorul revistei
Acolada, Radu Ulmeanu, director general
revista Acolada, Alex. atefănescu, Domnița
°tefănescu, Liviu Antonesei, Angela Furtună,
Radu Mare°, Alexandru Petria, Pavel au°ară,
Adrian Dinu Rachieru, Magda Ursache,
Mircea Arman, Florica Bud, Săluc Horvath,
directorul revistei Nord Literar, plus alți scri-
itori din zonă.
S-a discutat pe marginea evoluției mass-
media, mai ales a celei culturale, precum °i a
statutului autorilor români. Au fost lansate
mai multe volume: Un scriitor, doi scriitori,
de Alex. atefănescu, Metafizica greacă, de
Mircea Arman, Post-hipnotice °i Monica
Lovinescu. Estetica. Geneze, de Angela
Furtună, Sindromul Robinson, de Radu
Mare°, Literatură °i ideologie, respectiv Con-
vie/uirea cu Eminescu, de Adrian Dinu
Rachieru, Un taur în vitrina de piatră, de
Liviu Antonesei, Convorbiri cu Mircea
Daneliuc, de Alexandru Petria, Mihai
Eminescu - Repere biobibliografice, de Săluc
Horvath, Mi-e dor de-o pohtă bună, de
Florica Bud.
Conducerea revistei Acolada a acordat trei
premii pentru anul 2014: Angela Furtună -
Premiul pentru Poezie °i Eseu, Florica Bud -
Premiul pentru Poezie °i Publicistică, iar Alex.
atefănescu a primit Premiul pentru Critică.
(Reporter)
Alexandru Petria °i Alex. atefănescu
32
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Balcanamera & jazz-poetry
româno-hispanic în
Comunitatea Valencianâ
Virgil Mihaiu
Recent avui plăcerea de a revedea cvartetul
Balcanamera, inipiat în 2010 de
percupionistul Corneliu Stroe (artist cu
triplă ascendenpă transilvano-bucovineano-valahă
°i studii superioare efectuate la Cluj, stabilit după
1975 la Constanpa). În urmă cu vreun an îmi
exprimasem opinia că - dacă grupul s-ar consolida
°i omogeniza - ar putea aduce o notă de
originalitate în ambientul cam tern al formapiilor
autohtone de jazz. Or, în concertele date în
Spania - la Alicante °i Castellon, cu ocazia Zilei
Europei 2014 - m-a încântat tocmai modul cum
au fost solupionate aceste deziderate. Cvartetul a
câ°tigat în coerenpă °i fluenpă, etalând un sunet
compact, bazat pe o originală alchimie timbrală.
Pe lângă „motorul de înaltă combustie ritmică”
acpionat de Corneliu Stroe asemenea unui Jupiter
tonans al percupiei, se evidenpiază seducătoarele
configurapii trasate de Liviu Mărculescu prin
intermediul trombonului (un instrument mult
prea anemic reprezentat în jazzul nostru), dar °i
al duduk-ului, cavalului, ocarinei °i altor
instrumente de suflat. Celor doi „conceptuali°ti”
ai Balcanamerei li se adaugă incisiva
pianistă/vocalistă Elena Gatcin °i un basist de
forpă °i precizie - Eugen Amarandei - capabil
oricând să abordeze cu egală eficienpă °i
saxofonul bariton.
Repertoriul e quasi-integral alcătuit din piese
temperamentale, pline de nerv, ce atestă
compatibilitatea dintre ritmurile îndrăcite -
contaminate de balcanisme - ale Dobrogei, cu
Pentru un
nou început
(Urmare din pagina 36)
vreme, pe fondul unei certe maturizări a
administrării treburilor publice au apărut
câteva semne îmbucurătoare: Consiliu Local a
amenajat spapiul din Bastionul Croitorilor
(Baba Novac) °i spapiul din Pavilionul de Vară
(Parcul Mare) pentru manifestări publice, fără
însă ca aceste spapii să fie destinate exclusiv,
printr-o amenajare specifică expunerii de artă
plastică, adică prin proiectarea °i amenajarea
lor cu sisteme pentru etalarea lucrărilor de
artă, sisteme de iluminat °i securitate
corespunzătoare. Este ca °i cum ai destina
teatrului un spapiu de joc al actorilor fără
cortină °i loc pentru orchestră °i celelalte
instalapii de scenă care definesc convenpia
spapiului teatral, fără de care înpelegerea actului
dramatic ar fi covâr°itor obturată. După câteva
tentative de a acoperi aceste neajunsuri prin
deschiderea unor galerii private, prin efortul
suspinut al unor arti°ti s-a obpinut un spapiu
nou destinat unei galerii, dat în administrarea
Filialei Interjudetene UAP. Problema este că
acest spapiu situat într-o clădire istorică de
patrimoniu aflată în piapa Avram Iancu (fostul
altele deja intrate în patrimoniul jazzului
mondial, de provenienpă caraibeană, braziliană,
sau cu inconturnabilul swing afro-american... La
nivel melodic abundă referinpele la tezaurul
folcloric autohton, inclusiv prin remodelarea unor
teme de Dimitrie Cantemir sau Anton Pann.
Acestea sunt integrate în colaje pe cât de
eclectice, pe atât de îndrăznepe. Piesele de blues
sunt interpretate cu cert aplomb (care în termeni
de specialitate s-ar traduce prin feeling) °i pot
oricând constitui repere atractive pentru un public
mai pupin avizat în materie de jazz. Idem °i
temele standard, în genul Caravan, unde swing-ul
se poate îngemăna cu Perinipa, la fel cum în alte
pasaje el se juxtapune firesc geamparalelor.
Debarasapi de inoportune complexe provinciale,
cei patru muzicieni creează o muzică plină de
prospepime, ireverentă, ce °tie să profite de
relativismul stilistic al postmodernismului (sau -
dacă esteticienii pin cu tot dinadinsul să ne
impună un nou termen, că tot trecurăm în alt
secol - al metamodernismului). Chestiuni
terminologice ce nu par să-i afecteze pe
Balcanameri, care preferă să se exprime tot mai
convingător prin sintezele lor muzicale sui
generis. Cred că e binevenită în peisajul jazzului
actual o asemenea celebrare a bucuriei vitale,
pendulând între tematismul dobrogeano-aromân,
cu viguroasele sale asimetrii aksak, °i rezonanpele
dansante, de peste mări °i pări, din arealul
latinităpii transatlantice.
magazin de pâine aflat la limita laturii de vest
a piepei, colp cu str. Iuliu Maniu) trebuie
restaurat °i adus la exigenpele altor spapii de
expunere pentru arta contemporană. Este
imperioasă abordarea proiecpiei acestui spapiu
în termeni care să-l facă eficient ca spapiu de
mobilare urbană corespunzător acestui sit
istoric atât de valoros patrimonial. În fond,
aceasta nouă sală de expozipie trebuie finalizată
eficient ca o institupie cultural-artistică a
comunităpii locale, pentru a acoperii golul
imens lăsat de disparipia vechilor galerii de artă
municipale. Arti°tii au asigurat un proiect de
amenajare interioară la nivelul exigenpelor
contemporane, sunt dispu°i să contribuie
pentru obpinerea de fonduri pentru amenajare
prin oferirea prin licitapie publică a unor lucrări
care să acopere parpial costurile. Este însă
nevoie, până la concurenpa sumei de circa
40.000 de euro, de sprijinul în continuare al
Primăriei °i Consiliului Local, inclusiv prin
crearea unui fond de oferte publice de
suspinere, a°a cum s-a procedat altădată, prin
celebra inipiativă a ,,unui leu... pentru Ateneu”.
Strămo°ii politicieni ai celor de azi rezolvaseră
strălucit înzestrarea Bucure°tilor cu una din
acele superbe institupii napionale ale muzicii
române, la începutul secolului trecut, prin
subvenpii publice, numită de atunci, spre gloria
artei române°ti, Ateneul Roman.
În cadrul aceluia°i turneu, apriga promotoare
a frumusepii artistice române pe tărâm spaniol
Cătălina Iliescu Gheorghiu a reu°it să organizeze
o lansare a volumului bilingv Jazzografias para
domar a las saxofonistas / Jazzografii de
îmblânzit saxofoniste semnat de autorul clujean al
rândurilor de fapă. Traducerea spaniolă i se
datorează tot prodigioasei noastre amfitrioane, iar
volumul a apărut în 2014 la editura El genio
maligno din Granada, coordonată de Enrique
Nogueras. După docta prezentare a cărpii de către
traducătoarea (°i prefapatoarea) ei, a avut loc un
mini-spectacol de jazz-poetry, în cadrul căruia mi-
am rostit textele „pre spaniole°te”, interferând cu
inspiratele improvizapii ale instrumentiștilor
Corneliu Stroe °i Liviu Mărculescu. Recitalul s-a
desfă°urat sub onorantele auspicii ale Universităpii
din Alicante, la Centrul de Studii Iberoamericane
Mario Benedetti (constituit pe baza donapiei
oferite de faimosul scriitor uruguayan).
Succesul acestor trei „zile ale culturii române
în Comunitatea Valenciană” s-a datorat, în primul
rând, implicării Asociapiei Culturale Aripi,
fondate °i coordonate de Cătălina Iliescu
Gheorghiu °i de infatigabilul amic al culturii
române Gabriel Salcedo Alapont. De asemenea, se
cuvine menpionat aportul ICR Madrid (directoare
Ioana Anghel, reprezentantă la fapa locului
Alexandra Cârstea), al consulului român dl.
Cătălin Mardare °i al altor oameni de bine. Am
rămas încântat de reacpiile favorabile ale
spectatorilor, de diferite vârste °i parcursuri
profesionale - de la studenpi °i universitari, până
la arti°ti, cercetători, profesori, oameni de afaceri,
jurnali°ti - precum °i ale reprezentanpilor
diasporei române din Spania. Nu-mi rămâne decât
să sper că asemenea acpiuni vor fi continuate, în
beneficiul prestigiului pării noastre °i al
institupiilor implicate.
Începutul a fost făcut! Arti°tii Filialei
Interjudetene Cluj-Bistripa, cu toată deferenpa
,,au oferit mănu°a” concetăpenilor lor, punând
la dispozipie publică un mare număr de lucrări
de artă plastică pentru a fi achizipionate de
clujeni, cu ai căror bani să poată prinde viapă
un spapiu expozipional miraculos destinat
performanpelor vizuale ale arti°tilor clujeni sau
de aiurea, spre beneficiul publicului iubitor de
artă. Pun la dispozipia publicului la Bastionul
Baba Novac, într-o enumerare aleatorie
următorii arti°ti plastici: Corneliu Bruda°cu,
Nicolae Maniu, Ovidiu Avram, Dumitru
Cosma, Alexandru Păsat, Adrian Grecu,
Claudiu Presecan, Alexandru Lupu, Voichipa
Clinci, Gabriela Cosma, Voichipa Grămadă,
Darius Hulea, Alexandru Lupu, Cristian
Porumb, Zoe Vida Porumb, Ion Ristea, Angela
Semenescu, Valer Semenescu, Maria Sârbu,
Florin Tamba, Epaminonda Tiotiu, Titu
Toncian, Monica Vasinca, Ilarion Voinea, Gavril
Zmicală.
(Expozipia-Invitapie a unor arti°ti clujeni
pentru solidaritate investipională în vederea
realizării Galeriei Municipale de Artă)
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Aur, vise °i bucluc
Alexandra Dima
Nu mai auzisem de compania de teatru
Propeller până la ediția din acest an a
Festivalului Shakespeare. Acum, după cele
două reprezentații de la Craiova, °tiu că este
formată doar din bărbapi °i că producțiile sale,
bazate exclusiv pe repertoriul dramaturgului
englez, testează, cu destul de mult curaj, formule
stilistice puternic conectate la sensibilitatea
contemporană. Am rămas, însă, cu o curiozitate
sâcâitoare legată de evoluția istorică °i estetică a
trupei. Spectacolele pe care le-am văzut fac parte
din registre radical diferite °i, chiar dacă ambele
se dovedesc extrem de coerente în raport cu
convențiile propuse, au foarte puține puncte de
intersecție. Mi se pare, de altfel, inevitabil
sentimentul de uluială admirativă în fața
imaginației care a modelat acele lumi misterioase,
haotice, prinse în încâlceala unor trame de un haz
nebun, dar, în acela°i timp, arhitecturate
minuțios.
Comedia Erorilor
Regizorul Edward Hall se joacă cu quiproquo-
urile piesei shakespeariene foarte aproape de
frontiera vulgarității, pe care, însă, nu o depă°e°te
niciodată. Mutările sale sunt, de fapt, calculate cu
extremă precizie, în virtutea unei geometrii
scenice care transcende vizualul. Totul este la
locul lui într-un spațiu al dezordinii °i al confuziei
absolute. Efesul apare, în această producție, ca un
cartier al marginalilor; dispensabili pentru
societate, organizați după principiile unui comerț
brutal (după cum ne dăm seama din primul
moment), ei sunt fericiți °i împăcați cu inutilitatea
lor, deprin°i să trăiască într-o vacanță perpetuă °i
amețiți de aerul îmbâcsit, dar sărbătoresc, al
piațetei care răsună de ritmurile dansante ale
existenței lor cotidiene. Scena este mărginită în
partea din spate printr-un panou mobil, cu o
fereastră °i o u°ă decupate în mijloc. Alți doi
pereți similari închid °i ie°irile laterale. Specificul
acestei construcții scenografice (realizată de
Michael Pavelka) este dat de o puternică infuzie
tinerească °i festivă, materializată prin
numeroasele desene graffiti °i prin cele câteva
grămezi de gunoaie - mărturii ale unei
promiscuități asumate. Personaje cu încadraturi
etnice °i culturale diferite populează acest
perimetru închis, în care sunt diluate °i
amestecate identități, certitudini °i destine.
Întreaga construcție dramatică este
împestrițată cu tu°e parodice, care potențează
umorul oricum intrinsec farsei lui Shakespeare.
Cu adevărat savuroase sunt, însă, intervențiile
unui personaj colectiv (format din indivizi
echipați cu pălării mexicane °i cu tricouri viu
colorate), cu funcție de cor, ce comentează
muzical momentele esențiale din spectacol °i
ilustrează sonor acțiunile protagoni°tilor. Astfel,
fiecare mențiune a cuvântului „colier” (°i sunt
numeroase, ca urmare a încurcăturii cu aurarul
Angelo, interpretat de David Acton) este urmată
de un cling! răsunător. La fel, căzăturile,
loviturile, bătăile °.a.m.d. sunt dublate de
zgomote specifice, în descendența desenelor
animate. Jocul în travesti, de asemenea, produce o
serie de efecte ilariante, mai ales pentru că nu se
urmăre°te crearea unei iluzii a feminității, ci, din
contră, îngro°area prin toate mijloacele posibile a
incongruenței de gen pe care o produce
deghizarea.
De altfel, materialul dramaturgic în sine
permite (sau chiar obligă la) o înscenare oarecum
excesivă. Pe scurt, Antifol din Siracusa (Dan
Wheeler) °i Antifol din Efes (Joseph Chance) sunt
doi frați gemeni, despărțiți în fragedă pruncie.
Primul îl are ca tovară° pe Dromio din Siracusa
(Will Featherstone), iar cel de-al doilea pe Dromio
din Efes (Matthew McPherson) - la rândul lor
gemeni identici. Egeon, neguțător din Siracusa,
tatăl celor doi Antifoli, vine în Efes în dorința de
a-°i reîntregi familia (de a-l regăsi, de fapt, pe fiul
rămas, care plecase în căutarea fratelui său). Aici,
însă, este condamnat la moarte din pricina unor
legi comerciale, oferindu-i-se, desigur, posibilitatea
răscumpărării. Este lesne de imaginat lungul drum
al tramei către un deznodământ fericit.
Totul în această comedie pare scindat, livrat în
dublu exemplar, într-o logică a dedublării
universale, orchestrate, parcă, de o voință satanică
pe care nici doctorul Pinch (Darrell Brockis), cu
tentativa lui de exorcism, nu o poate supune.
Varianta lui Edward Hall nu are ca miză
restabilirea echilibrului, ci exploatarea întregului
rezervor comic al acestei confuzii totale.
Visul unei noppi de vară
De data aceasta, Edward Hall m-a surprins,
recunosc, prin cumințenia propunerii regizorale.
Întretăierea provizorie, sub clar de lună, a două
lumi zguduite de tensiuni erotice °i atmosfera
feerică ce însoțe°te această reuniune de-o noapte
sunt realizate scenic cu o delicatețe migăloasă °i,
parcă, cu grija de a nu tulbura, din prea mult zel,
serbarea zânelor aflate în trecere prin pădurea de
la marginea Atenei. Toate elementele montării, de
la decor (semnat tot de Michael Pavelka) până la
construcția efectivă a scenelor °i la muzica
aproape ireală care le acompaniază, se împletesc
fără cusur într-un soi de macrame teatral.
Evident, nuanțele parodice nu lipsesc cu
desăvâr°ire. Cum era de a°teptat, momentele
dedicate me°te°ugarilor creează o frenezie comică
ce zguduie sala, fără să destabilizeze farmecul
subtil care impregnează întregul spectacol. Ca °i
în cazul Comediei erorilor, travestiul nu este
cosmetizat printr-o abordare cu pretenții realiste.
Hipolita (Will Featherstone), de exemplu, poartă,
maiestuos, o blană de nurcă, însă agățată de turul
pantalonilor, asemenea unei trene. Se poate
spune, chiar, că Thisbe cea întruchipată de
cârpaciul Flaut (Alasdair Craig) este o reflexie
distorsionată a tuturor protagonistelor.
Pe de altă parte, decorul pare gândit astfel
încât să susțină iluzia sărbătorii cabalistice °i să
dea o pondere onirică realității nocturne. Un alb
cu vagi tente albăstrii domină cromatic spațiul
menit să definească atât curtea lui Theseu, cât °i
pădurea labirintică în care se pierd îndrăgostiții.
Culisele sunt mascate printr-o perdea lungă, ce
atârnă asemenea unor zale greoaie. Pe acest
fundal este realizat un joc vizual cu umbre
arborescente, care desenează codrul luminat doar
de prezența lunii °i a ființelor miraculoase. De
asemenea, spațiul de joc este extins prin
suspendarea unui °ir de scaune pe cele trei laturi
ale scenei. Acest etaj superior aparține dimensiunii
supranaturale, la care muritorii de rând nu au
acces.
Cred că cele două seri consecutive în care
echipa Propeller ne-a familiarizat cu un
Shakespeare mai prietenos decât îl prezintă
manualele de literatură universală au fost pline de
o însuflețire nu foarte la îndemâna publicului
craiovean. Efervescența aceasta gândită cvasi-
programatic s-a perpetuat °i în timpul antractului,
prin faptul că interpreții au strâns publicul în
foaier °i i-au oferit un recital de hituri oldies but
goldies. Când am văzut spectatori îmbrăcați la
patru ace dănțuind cu sprinteneala unor
adolescenți, mi-am dat seama că niciodată n-am
mai pomenit o asemenea manifestare generală de
entuziasm la teatrul din ora°ul meu. De aceea nu
cred că voi uita vreodată numele acestei
companii.
Comedia Erorilor, de William Shakespeare
Regie: Edward Hall
Design scenografie °i costume: Michael
Pavelka
Design lumini: Ben Ormerod
Design muzică: Propeller
Sunet: David Gregory
Editor text: Edward Hall and Roger Warren
Regizor adjunct: Dugald Bruce-Lockhart
Distribuție:
Ducele Efesului - Dominic Gerrard
Egeon, neguțător din Siracusa - Chris Myles
Antifol din Siracusa - Dan Wheeler
Antifol din Efes - Joseph Chance
Dromio din Siracusa - Will Featherstone
Dromio din Efes - Matthew McPherson
Adriana, nevasta lui Antifol din Efes - James
Tucker
Luciana, sora ei - Arthur Wilson
Baltazar, neguțător - Lewis Hart
Angelo, aurar - David Acton
Vocea lui Nell, servitoare - Alasdair Craig
Ofițer - Richard Pepper
Curtezan - Matthew Pearson
Pinch, scamator - Darrell Brockis
Emilia, Doamna Stareță - Alasdair Craig
Visul unei nopții de vară, de William
Shakespeare
Regia: Edward Hall
Scenografia: Michael Pavelka
Design lumini: Ben Ormerod
Design sunet: Propeller
Distribuție:
Theseu, Ducele Atenei - Dominic Gerrard
Hippolyta, Regina Amazoanelor - Will
Featherstone
Egeu - David Acton
Hermia - Matthew McPherson
Demetrius - Arthur Wilson
Lysander - Richard Pepper
Helena - Dan Wheeler
Quince, dulgher - David Acton
Bottom, țesător - Chris Myles
Flute, cârpaci de foale - Alasdair Craig
Starveling, croitor - Matthew Pearson
Snout, căldărar - Lewis Hart
Snug, tâmplar - Matthew McPherson
Puck - Joseph Chance
Oberon, Regele Zânelor - Darrell Brockis
Titania, Regina Zânelor - James Tucker
34
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
~34j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
TES(Z)Timonial central-european (I)
Claudiu Groza
Incendii
TESZT, Festivalul Euroregional de Teatru
organizat la Timi°oara de Teatrul Maghiar de Stat
„Csiky Gergely”, începe sa devină din ce în ce mai
vizibil o platformă a dinamicii teatrului din zona
de sud a Ungariei, cea de nord-est a Serbiei °i cea
de vest a României, cu reverberatii în/din alte arii
teatrale proxime. Nu doar prin prisma programului
asumat de echipa de coordonare, ci °i prin crearea
unui grup de lucru internațional °i stabilirea unor
ținte de atins în următoarea perioadă, TESZT e un
catalizator de forțe teatrale regionale.
Am sesizat acest lucru °i în cursul scurtului
meu sejur la ediția din 2014 a festivalului, care a
propus publicului °i invitaților evenimente din cele
mai diverse °i „pluri-identitare”, ca °i câteva
spectacole ce ating subiecte sensibile ale acestui
spațiu geografic.
TESZT s-a deschis cu o premieră națională
produsă chiar de teatrul-gazdă: Incendii de Wajdi
Mouawad, în regia lui Radu-Alexandru Nica.
Textul autorului libanezo-canadian - care începe
să fie din ce în ce mai cunoscut românilor - a stat
la baza unui film nominalizat în 2011 la Premiile
Oscar. Aspectul său este însă unul de tip eseistic-
poetic, foarte intens pe alocuri, exact în formula
dramatică francofonă, în care tensiunea se
acumulează din dialog °i este consumată prin
arderea interioară a personajului, adică redată
printr-un joc sublimat, intimizat, al actorului.
Aluvionară, ca un roman aproape, chiar °i prin
dimensiunile sale, piesa lui Mouawad este însă,
pentru cine nu-°i pierde răbdarea prea pripit, o
poveste cutremurătoare de viață: felul în care doi
gemeni, Jeanne °i Simon, descoperă cumplitul
secret al mamei lor, la despărțirea finală de aceasta,
intrigați/iritați de bizarele ei cereri de ritual funerar.
Acesta este pretextul unei retrospecții temporale
°i geografice în trecutul mamei °i în magma
tulbure a unui spațiu măcinat de războaie
fratricide, de dictaturi °i de crunte
răzbunări/pedepsiri, care distrug viața proaspătă °i
idealistă a unei tinere femei pusă în fața unor
experiențe °i decizii de viață, dar mai ales de
moarte.
Tăcerea mamei lor din ultimii ei ani de viață
este o formă de protecție pentru ei, vor afla
gemenii, iar aparenta înstrăinare care le provoacă
cinismul se va dovedi, în cele din urmă, un
martiriu mut al celei care a vrut să-i ferească de un
adevăr cople°itor, care duce tot la o decizie de
viață °i de moarte. Or, după dispariția mamei, ei
vor trebui să-°i asume o taină de nesuportat.
Incendii are o structură polimorfă °i narativă
foarte greu de rezumat, cu detalii °i momente ce
compun istoria unor destine ce se suprapun ori
interacționează, cu regresii °i recurențe, îndeajuns
de dificil de transpus pe scena de teatru. Orizontul
istoric al Orientului Mijlociu, referințele la
evenimente recognoscibile sunt doar fundalul
acestui „teatru al destinelor” manipulate ca ni°te
marionete de arbitrariul uman.
Regizorul Radu-Alexandru Nica a mers pe firul
textului dramatic cu o rigoare ce rotunje°te în final
spectacolul într-un climax ce-i păstrează toate
„crengile” narative, relevându-i însă °i puternicul
trunchi al trăirii general-umane, transistorice. A fost
un coordonator de joc în cel mai autentic sens al
cuvântului, având alături o echipă de actori bine
sudată, din care s-au remarcat prin anvergura
partiturilor °i finețea expresiei (o finețe abrazivă în
unele cazuri, cum cerea rolul) Eder Eniko °i Kiss
Attila (Jeanne °i Simon) - într-un ambiguu periplu
între tinerețea sfidătoare °i maturitatea lucidă;
Tokai Andrea, Lorincz Rita °i Magyari Etelka
(Nawal, mama, la diferite vârste) - prima cu un
monolog tulburător spre final, a doua în eteric-
adolescentin joc cu prietena Sawda (Borbely B.
Emilia); Molnos Andras Csaba (Nihad) - călăul
tenebros, simbolul crud al războiului ce nu
distruge de fapt popoare, ci indivizi. Galeria
personajelor s-a completat cu Bandi Andras Zsolt,
Matyas Zsolt Imre, Vass Richard, Kocsardi Levente,
Dukasz Peter, Matray Laszlo.
Atmosfera spectacolului s-a conturat °i datorită
decorului ingenios-auster-utilitar al Irinei Moscu,
care a suplinit foarte bine desele schimbări ale
„decorului textual”; costumele Ioanei Popescu au
marcat epoci, identități °i spații; muzica lui Vlaicu
Golcea a întărit „pulsul” acțiunii scenice, iar
eclerajul lui Lucian Moga a dat vigoarea °i paloarea
acestui spațiu de joc.
N-o să dezvălui deznodământul acestei pove°ti
teribile, în care se amestecă superstiții °i simboluri,
tradiții °i traume, căutări °i lungi tăceri. O să
dezvălui doar emoționantul final, în care, cum
fuseseră învățați cândva de bunica lor - că pe
fiecare mormânt trebuie să fie un nume - cei doi
scriu pe piatra tombală „MAMA”, într-un gest de
iertare °i asumare a sumbrului trecut. Dacă vor
rezista ori nu cei doi frați nu putem ghici decât
introspectiv. Pentru că Incendii e un spectacol
intim, în care oricând marea pânză a Istoriei poate
fi înlocuită de perdeaua istoriei fiecărei familii, în
care poate exista o taină nu la fel de cumplită, dar
la fel de greu de purtat.
O să fac doar scurte mențiuni despre alte două
producții timi°orene jucate în TESZT: Stăteam
întin°i pe pat de la Auăleu - Teatru de Garaj °i
Curte °i ținuturile joase de la Teatrul German de
Stat.
În primul, care deja se joacă de ani buni, doi
actori experimentați °i talentați - Christine Cizma°
°i Ovidiu Mihăiță - fac un cuplu care parcurge,
amărui-pozna°, toate etapele unei relații, de la
fâstâcelile adolescentine ale primei întâlniri la
blazarea conugală, apoi ura °i „partajul”
sentimentelor de după despărțire. Jucat în atelierul
de pictură al Naționalului, spectacolul a dobândit
°i pitoresc, prin spațiul neutru-multifuncțional, °i
savoare, prin interpretarea susținută °i perfecta
comunicare dintre cei doi actori. Un spectacol de
anduranță al cunoscutei companii de la „Scârț”.
Mi-a făcut plăcere să revăd ținuturile joase de
Herta Muller, un spectacol elegiac-fermecător, mai
ales că în rolul principal a debutat, chiar în
reprezentația de la TESZT, o tânără actriță
talentată, Isa Berger, care a înlocuit-o pe mai
experimentata Eszter Tompa. Însă orice rezervă că
partitura este prea solicitantă pentru noua
interpretă a fost contrazisă de fina rigoare °i
controlul cu care a jucat Isa, pe care o felicit °i aici.
ținuturile joase rămâne, după doi ani, un spectacol
solid, excelent construit °i jucat pe măsură.
Drumuri teatrale transfrontaliere
Hatarutak/Border Roads este titlul unui volum
lansat la TESZT, cu contribuție internațională.
Cartea este rezultatul unui proiect inițiat la ediția
de anul trecut a festivalului, prin care s-a constitu-
it un grup de lucru care să realizeze o bază de
date °i o structură de schimb de experiență între
teatrele °i teatratorii din Serbia, Ungaria °i
România. Un prim rezultat concret al proiectului
este °i acest volum consistent, un instrument de
lucru eficient °i de ținută academică, ce cuprinde
eseuri sintetice despre teatrul românesc, despre
teatrul maghiar din România, despre teatrul sârb
°i cel maghiar din Serbia °i despre teatrul din
Ungaria, într-o oglindă poliedrică; interviuri cu
manageri teatrali din cele trei țări, ca o ilustrare
practică a politicilor repertoriale °i interacțiunilor
profesionale; interviuri cu teatratori implicați în
coproducții transfrontaliere °i cu traducători de
dramaturgie din acest areal geografic; în fine, o
bază de date complexă °i unică, după °tiința mea,
a instituțiilor de învățământ teatral, teatrelor, festi-
valurilor °i oportunităților de finanțare din
România, Serbia °i Ungaria. Editorii volumului
publicat sub egida TESZT sunt teatrologii Aniko
Varga, redactor-°ef al revistei Jătekter, °i Zoltan
Galovits, directorul artistic al Teatrului „Csiky
Gergely”. Printre autori se numără teatrologi °i
jurnali°ti din spațiul teatral sârbo-maghiaro-român:
Laszlo Gerold, Miroslav Miki Radonjic, Balint
Kovacs, Daniela Magiaru, Lilla Proics, Emoke
Kovacs, Sisso Artner, Aniko Varga sau
sus-semnatul.
TRIBUNA • nr. 284 • 1-15 iulie 2014
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
plastica
Bumai	
bloc-notes atefan Manasia - Festivalul literar "Lectora"	2
inedit Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XXIX)	3
cărpi în actualitate	
Menup Maximinian Acum °tiu cine este Grigore Le°e 4
loan Negru	"A fost ziua în care soarele nu ne-a mai
strigat"	5
Ani Bradea La margine de imperiu	6
eseu
Flaviu Rus Miguel de Unamuno y Jugo - Un "Don
Quijote" al Spiritului Republican Spaniol	7
poezia
Gavril Ciuban	9
Ionul Rene	10
Nicolae Silade	10
parodia la tribună
Lucian Perpa Gavril Ciuban	9
Tiff 2014
Marilena llie°iu Mitologie de mucava vs. mitologie
urbana	11
Lucian Maier	Competiția	12
Marian Rupui Un dicționar masiv sau privilegiul de a fi
cineast român	14
Angelo Mitchievici	Unde sunt ninsorile de alta data? 15
Cătălin Bogdan	Oroarea familiara	16
Florin Barbu	Al 13-lea TIFF	17
Mihai Gopiu	TIFF Expres	18
Marian Sorin Rădulescu Iulian Mihu, între calofilie °i
derizoriu	19
Mihai Fulger	Tragicomediile lui Uberto	Pasolini	20
lonup Mare°	Cinema auster: Ida	20
Simina Răchipeanu	Vânt în pânze	21
loan Meghea	Cronica unei bătrâneți anunțate	21
Adrian Rion	ai a fost "ziua franceză"...	22
Adrian Marian	Walesa - Lini°te tovară°i!	23
Alexandru Jurcan Pe frontul tandru °i atroce al TIFF-
ului	24
Tiberiu Fărca° TIFF 2014, un tsunami cultural 24
Csomafăy Ferenc Înnoirea permanentă a limbajului
vizual	25
diagnoze
Andrei Marga	Unde este onoarea?	27
politica zilei
Petru Romo°an	Se poate mai rău?	28
filosofie
Remus Folto° Existenta tragică a lui D. D. Ro°ca 29
o dată pe lună
Mircea Pora Politicienii	30
dezbateri ° i idei
Dorina Lazăr Scurta viață fericită a unui avatar (I) 31
efectul de seară
Robert Diculescu Introducere în terapia existențială (I) 32
muzica
Virgil Mihaiu	Balcanamera & jazz-poetry
româno-hispanic în Comunitatea Valenciană	33
teatru
Alexandra Dima	Aur, vise °i bucluc 34
Claudiu Groza TES(Z)Timonial central-european (I) 35
plastica
Radu Vasile Pentru un nou început	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Pentru un nou început
Vasile Radu
Pulverizarea sistemului de organizare °i
administrare qvasi-etatist al artelor vizuale
profesioniste din România după anul 1989
a urmat inexorabil derutei culturale care s-a
instalat în forurile culturale odată cu
prăbu°irea dictaturii ceau°iste. Au căzut odată
cu steagurile vechii epoci principiile unei arte
sprijinite de stat ca °i criteriile politizate ale
unei administrări centralizate a sistemului
artistic; odată cu dobândirea unei libertăți de
creație nețărmurite, arti°tii au resimțit fluxul
nou, inovator al eliberării de sub imperativul
politic °i impulsul unei noi alinieri la
frontierele artei contemporane.
Locul unui Mecena cu trăsături grote°ti care
exersase agresiv asupra intereselor breslei o
jumătate de secol a fost luat însă de un
„golem" la fel de agresiv, dezarticulat, anarhic
°i înfrico°ător, care a semănat o nouă derută în
spiritul artistului plastic: cea al lipsei de criterii
estetice ferme, cea a căutării înfrigurate de
sprijin material, născute odată cu noile realități
inconfortabile legate de disoluția vechilor
instituții, de incapacitatea de-a se formula
coerent, organic, un nou sistem funcțional al
creației. „Evenimente" colaterale artelor
precum introducerea noii legislații la nivelul
administrării societății au însemnat tot atâtea
lovituri destabilizatoare pentru statutul
artistului în societate. Au început să apară
germenii unei noi competitivități pe care
artistul le-a resimțit cu acuitate confuză, arti°tii
plonjând, de voie, de nevoie, în ,,apele"
necunoscute, viclene °i periculoase ale
schimbării. Spiritul artistic proteic s-a văzut
nevoit să aleagă între conveniențele consacrate
ale unei îndelungi practici cultural-artistice °i
nevoia irepresibilă de a experimenta, în
căutarea noului °i afirmarea altor valori ale
contemporaneității pe care societatea însă°i
este datoare să le susțină.
În multe locuri din țară, prin asistența mai
atentă a conducerii comunităților locale ,,s-a
mai salvat ceea ce era de salvat" din vechile
alcătuiri profesionale, punându-se temelie unui
început nou, întemeiat pe sprijinul dezinteresat
al societății °i pe criteriile instaurate de noua
libertate de creație. S-au recuperat o parte din
atelierele de creație, s-a exersat pe calea
practicii de proiecte artistice consacrate de
aprecierea °i sprijinul material al societății după
principiile validate ale practicilor curente
europene.
La Cluj-Napoca, după aproape 100 de ani
de practică instituționalizată a organizațiilor
artistice, evoluția atitudinii protectoare a
comunității cu factorii ei de decizie a fost
anemică °i demoralizantă: dacă în primii ani
dupa 1990, prin efortul susținut al unui artist
bun organizator, sculptorul Paul Eugen, s-au
obținut un număr de ateliere de creație noi de
ABONAMENTE: Prin toate oficiile po°tale din pară, revista având codul 19232
în catalogul Po°tei Române sau Cu ridicare de la redacpie: 24 lei - trimestru,
48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru,
66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate sâ achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau sâ o
expedieze prin mandat po°tal la adresa: Revista de cultură Tribuna,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
care au beneficiat în primul rând arti°ti ai
generațiilor tinere, s-au pierdut prin retrocedare
cele mai importante spații publice destinate
etalării creației artistice, adică Galeria Mare
(str. 6 Martie nr. 4) °i Galeria Mică (Piața
Unirii nr. 22). S-a ajuns astfel la o situație fără
precedent în practica social artistică a
comunității: au continuat să existe instituții
formatoare de arti°ti (Universitatea de Artă °i
Design), instituții de consacrare a valorii
artistice (Muzeul de Artă), s-a dezvoltat baza
precară de ateliere de creație cu sprijinul
Primăriei °i Consiliului Local Cluj, pe când
locurile specifice de etalare a creației artistice
au dispărut, căzând sub lăcomia revendicativă
a vechilor proprietari a căror imobile fuseseră
naționalizate abuziv în anii de trista glorie a
etatizării comunismului.
Artistul însu°i nu avea nici o vină în toate
acestea. S-a întâmplat ceea ce părea de
neconceput, adică să oferi pentru actori,
muzicieni, de pildă spații de învățare a
rolurilor, de însu°ire a partiturilor, dar să nu
oferi acestora apoi posibilitatea de a prezenta
public rezultatele muncii lor, nedându-le nici o
°ansă pentru accesul la scenă, decapitând
astfel, legătura vitală cu destinatarul artei lor.
Acela°i lucru s-a întâmplat cu arti°tii plastici, ei
au continuat să se formeze în cadrul
Universității de Artă, parțial au primit atelere
de creație, pierzându-se, în schimb, spațiile
pentru etalarea creației lor, galeriile de artă. Era
desigur vorba de efectul unor „deficiențe de
cre°tere", de înțelegere a noului sistem de
administrare al comunității locate. În ultima
(Continuare în pagina 33)
36
Black
Pantone 253 U