Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIII • 16-30 iunie 2014
Consiliul Județean Ch j
4 lei
atefan Manasia
Cum m-am
transformat
pentru trei zile
în stalker
Poezia
Ani Bradea
Radu Ulmeanu
Ilustrația numărului: Silviu Oravitzan
Alexandra Dima
Despre cum
teatrul ne lasă
perplec°i
-(J>- Black PANTONE
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Bobo°
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romo°an
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor °ef adjunct)
Ioan-Pavel Azap
atefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mle°niță
Colaționare °i supervizare:
L.G. Ilea
Redacția °i administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
din lirica universala
Pe copertă: Silviu Oravitzan, Instalație (detaliu), 2000
260 x 260 cm
Silviu Oravitzan	Galeria Horeb, Cluj. 2014
John Keats	La Belle Dame sans Merci
	„Ce ai, o cavaler armat,
La Belle Dame sans Merci	De rătăce°ti, pal °i posac? Pe lac rogozul s-a uscat
O what can ail thee, knight-at-arms, Alone and palely loitering? The sedge has withered from the lake,	ai păsări tac.
And no birds sing.	Ce ai, o cavaler armat, În negură de-amar °i plâns? Hambarul veverițe-°i gat,
O what can ail thee, knight-at-arms, So haggard and so woe-begone? The squirrel’s granary is full,	ai câmpu-i strâns.
And the harvest’s done.	Un crin pe chipul tău zăresc, De of °i febră-nrourat, Pe fața-ți roze se pălesc
I see a lily on thy brow With anguish moist and fever dew, And on thy cheek a fading rose	Îndat’ - îndat."
Fast withereth too.	„Domniță-n °esuri am zărit, Copil de iele,-ngemănând °i coamă grea, °i pas plutit,
I met a lady in the meads, Full beautiful - a faery’s child; Her hair was long, her foot was light,	ai ochi arzând.
And her eyes were wild.	Cununi în păr i-am împletit, Brățări °i reavăn brâu de-ncins. Cu drag în ochi ea m-a privit,
I made a garland for her head, And bracelets too, and fragrant zone; She looked at me as she did love,	Dând geamăt stins.
And made sweet moan.	Am pus-o pe-armăsar, la pas, ai-n ochi nimic n-am mai zărit, Că-n °a plecându-se-a dat glas
I set her on my pacing steed, And nothing else saw all day long, For sidelong would she bend, and sing	La cânt vrăjit.
A faery’s song.	Dulci rădăcini de leac găsi, Miere °i-uncrop împărătesc, ai-n limba din bătrâni grăi:
She found me roots of relish sweet, And honey wild, and manna dew, And sure in language strange she said -	„Chiar te iubesc!"
"I love thee true!"	°i-n grota ielelor m-a dus, Adânc a plâns °i-a suspinat,
She took me to her elfin grot,	Săruturi patru eu i-am pus
And there she wept and sighed full sore, And there I shut her wild wild eyes With kisses four.	Pe ochi îndat’. ai-apoi cu-un cânt m-a adormit, ai-un vis blestem s-a arătat!
And there she lulled me asleep,	Pe dealul rece, ultim vis
And there I dreamed - ah! woe betide! The latest dream I ever dreamed On the cold hill’s side.	Ce l-am visat. Regi, prinți °i cavaleri zării, Sub giulgiul morții-n alb pierit;
I saw pale kings and princes too,	Strigau: „La Belle Dame sans Merci,
Pale warriors, death-pale were they all; They cried - "La Belle Dame sans Merci Hath thee in thrall !"	Ea te-a vrăjit!" Buze flămânde se căscau, Spectral nesaț, blestem menind,
I saw their starved lips in the gloam,	ai m-am trezit, atunci că stau
With horrid warning gaped wide, And I awoke and found me here,	Pe deal, tânjind.
On the cold hill’s side.	Iacă de ce pe-aici m-ațin, Pal °i posac, însingurat, Chiar de rogozul s-a uscat
And this is why I sojourn here, Alone and palely loitering, Theough the sedge is withered from the lake	ai păsări tac."
And no birds sing.	Traducere de
	Cristina Tătaru ■
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu -
Jurnal de idei (XXVIII)
Le style est ’homine meme - stilul este omul	decât căutarea [expresiei]”.
Seneca era con°tient că spunând că „stilul este
Această expresie, devenită maximă a fost
pronunțată de savantul naturalist Buffon în
discursul de recepție la Academia Franceză
(1753). Iată cum explică °i cum ajunge Buffon la
această afirmație: „lucrările bine scrise sunt
singurele care trec posterității; cantitatea de
cuno°tințe, singularitatea faptelor, noutatea chiar
a descoperirilor nu sunt garanții sigure ale
imortalității (...). Aceste lucrări sunt în afara
omului, stilul este omul însu°i ”. Ele decurg din
însă°i complexitatea ființei omene°ti, din
aspectele ei variate, uneori chiar contradictorii,
care greu pot fi exprimate, printr-un mod unitar
de a gândi sau de [a] se exprima.
Acest lucru pare evident. Nu poți gândi °i
exprima lucruri extraordinare °i tu să fi in fond
un om banal; nu poți să ai un stil nobil °i tu să fi
un om de nimic; nu poți avea un stil eroic °i tu
să fi un la° etc. În această propoziție se pot
deosebi nuanțe °i se pot aduce delimitări
necesare, fără de care ea apare uneori paradoxală.
Cum se poate ca un alcoolic patentat ca Edgar
Poe, care a °i murit de delirum tremens, să scrie
„Annabel Lee” sau „Corbul” sau inegalabilul
poem al clopotelor „The Bells”? Poate că ar exista
mai multe explicații, dar eu am să consider numai
una: omul nu este o ființă egală; el cere trăiri
diverse °i la diverse niveluri afective sau
intelectuale. “Video meliora proboque deteriora
sequor”, ziceau Romanii. Pentru a vedea „cele
bune” trebuie totu°i să ai organ pentru ele °i
aceasta înseamnă că cel care poate face o astfel
de afirmație este cineva care se poate depă°ii în
anumite momente, dar recade în altele.
Ideea lui Buffon nu este nouă. Ea a fost
exprimată cu u°oare variante de autori antici.
Seneca (în Scrisoarea a 114-a către Lucilius) spune:
Talis hominibus fuit oratio qualis - „astfel le-a
fost oamenilor cuvântul după cum viața” °i tot în
aceea°i scrisoare, Seneca pomene°te de o expresie
devenită proverb la Greci: „după cum sunt
moravurile, a°a °i limbajul” -”Oios ho logos
poioutos ho zropos” (text care se găse°te la
Platon). Seneca î°i precizează °i mai clar ideea în
scrisoare următoare (a 115-a) unde „stilul este
fizionomia sufletului”. În latine°te textul sună
mai bine: oratio vultus animi est.
Ideea este exprimată °i de Diogenes Laertios °i
atribuită lui Solon (D.L. Vierile °i întâmplarile
filosofilor, I, 58) că „Vorba este imaginea faptelor”
- Ton logon eidolon einai tou ergon.
Nu vom căuta °i alte precedente locuțiunii lui
Buffon „Le style est l’homine meme", devenită
celebră sub forma ei franceză. Desigur, frumosul
este o existență intrinsecă a stilului. Dar stilul nu
poate fi un aranjament de cuvinte, după cum
poezia nu poate fi un joc de cuvinte - chiar bine
potrivite. Acest lucru este explicat bine, tot de
Seneca (în scrisoarea 115). Iată ce scrie el: „nu te
tulbura de alegerea °i aranjamentul cuvintelor,
Licilius, nu; am griji mai mari să-ți impun.
Gânde°te-te la substanță °i deloc la formă, mai
puțin la a scrie °i mai mult la ceea ce scrii (...).
Cine gânde°te în mod nobil se exprimă cu mai
multă simplitate, u°urință °i pune în toate
discursurile sale o siguranță virilă mai curând
omul însu°i” se simplifică prea mult problema °i
de aceea este obligat să-i explice lui Lucilius că
mai întâi există sentimentele °i ideile frumoase,
singurele sine quibus non un stil poate să fie
frumos °i să-l exprime pe om. Este adevărat, că
de-a-lungul secolelor s-a încercat o intervertire a
rolului stilului °i i s-a dat un rol primordial față
de gândire. Dar niciodată - un stil - oricât de
prelucrat °i rafinat - nu a putut da unei opere
trăinicie, dacă nu a fost plin de idei frumoase °i
durabile.
Încât se poate spune că „stilul este omul
însu°i” revine, prin completarea a ceea ce s-a omis
„gândirea este omul însu°i” °i stilul este modul
adecvat al expresiei gândirii. Mă gândesc că în
felul acesta a putut Henri Poincare să afirme că
uneori frumusețea unei teoreme sau a unei
formule este semnul sigur al adevărului ei.
ai totu°i nu mi se pare că am ajuns să
elucidăm în întregime formula lui Buffon. Într-
adevăr, lângă toate aceste observații trebuie să
mai adăugăm una care aparține lui Albert Einstein
(mai bine zis a fost preluată de el) °i care, în
privința stilului pare cel puțin paradoxală.
Iată ce scrie el într-o carte în care voia să-°i
exprime ideile pe înțelesul comun
(gemainverstandlich) °i intitulată Uber die
spezielle und die allgemeine Relationtatstheorie
(apărută la Braunschweig, 1921, a 12-a ediție). Voi
da textul în germană pentru a nu fi nici o
discuție (textul se găse°te în Prefața acestei
lucrări): Im Interesse der Deutlichkeit erschien[t]
es mir unvermeidlich, nicht oft zu Wieder-
Wolen, ohne auf die Eleganz der Darstellung die
geringste Rucksicht zu nehmen ich hielt mich
gewissenschaft an die Vorschrift des genialen
Theoretikers L. Boltzmann man sol le die Eleganz
Sache der Schneider und Schuster sein lassen...
Iată acum °i traducerea: „În interesul clarității seci
s-a părut inevitabil adesea să mă repet, fără a lua
în cea mai neînsemnată considerație eleganța
expunerii; m-am ținut con°tincios de prescripția
genialului teoretician L. Boltzmann, că trebuie să
lăsăm chestiunea eleganței croitorilor °i
cismarilor”.
Dacă aplicăm acestui text adagiul „Le style est
l’homine meme", s-ar părea că ar trebui să tragem
concluzii foarte dezavantajoase la adresa lui
Einstein.
Iar dacă ar trebui să-l luăm de bun, atunci
eleganța stilului lui Flaubert, sau frumusețea
stilului de a picta a lui Vinci ar trebui să fi fost
lăsată în grija meseria°ilor. Nu cred că se poate
trage această concluzie. Dar nici pe Einstein °i
nici pe Boltzmann nu-i putem acuza de lipsă
totală a înțelegerii frumosului. De fapt ace°ti doi
savanți au vrut să spună: există cazuri când nu
mă mai pot acuza de cum scriu, ci numai de
subiectul pe care-l tratez. Poziția aceasta poate fi
înțeleasă la urma urmelor. Dar partea a doua a
afirmației lor că grija eleganței trebuie lăsată
croitorilor °i cismarilor, aceasta este inacceptabilă.
Se poate spune într-un fel, că lucrurile aparținând
eleganței expunerii au o oarecare frivolitate -
uneori - °i în acest caz a le da atenție este a
cultiva arta pe care o cultivă meseria°ii care
Silviu Oravitzan Panou (2010) tehnică mixtă pe pânză
îmbracă femeile al căror prim ideal este eleganța
°i luxul. Dar °i în acest caz, vom putea spune „Le
style est l’homine meme". Generalizând
indiferența lui față de stil - care totu°i se găse°te
cu particularitățile lui în opera lui Einstein -
acesta ca °i Boltzmann s-a gândit la un lucru cu
totul particular, sobrietatea °i ariditatea teoriilor
fizico-matematice, în care stilul (de°i este prezent)
apare ca neglijabil pentru demonstrații.
Exprimarea aceasta generalizată este paradoxală °i
lipsită de adevăr.
Dealtfel, în această privință observațiile multor
matematicieni dezmint pe acelea făcute de
Einstein - Boltzmann. Într-o scrisoare către Sophia
Kowalenski [Kowalevskaya, n.n.], celebrul
matematician Weierstrass spunea că „este sigur că
un matematician care nu este cât de puțin poet
nu va fi niciodată un matematician complet” (am
preluat această chestiune din cartea lui L. de
Pesloran Les systemes logique et la logistique
(Paris 1909).
Voi conchide încă o dată că Buffon °i - ca toți
scriitorii antici citați - avea dreptate: „Le style est
l’homine meme". Există °i un stil de a face
matematică care e determinat de „fizionomia
sufletului” celui care o face. Totu°i un stil prea
căutat este o exagerare, poate deveni prin [el]
însă°i un rafinament lipsit de robustețe
intelectuală, °i în această situație Einstein ar putea
avea dreptate.
Despre Eseu
Termenul „eseu” este astăzi foarte întrebuințat.
Există în momentul de față o proliferare a
„eseurilor”, pretutindeni, nu numai la noi, încât
genul acesta de scriere apare ca o caracteristică a
vremii noastre, un mod de a gândi specific
timpului nostru. În general se crede, în mod
intuitiv, că eseul este o scriere care se situează
între literatură °i filosofie, dar acest lucru nu este
exact. Dicționarul Petit Robert ne spune că „eseul
este o lucrare literară în proză, de factură foarte
liberă care tratează un subiect pe care nu-l
epuizează sau care reune°te articole diverse”.
Text îngrijit de
Adriana Gorea °i Mircea Arman
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
car^i în actualitate
O carte de întregiri documentare
Ion Buza°i
Radu Brate° în file °i documente,
volum conceput, texte reunite °i prezentate de
Liana-Tereza Biri°, Cluj-Napoca,
Editura Napoca Star, 2014
Cu aceasta carte, mezina familiei
profesorului blajean Gh. Biri° (poetul Radu
Brate°), prof. Liana-Tereza Biri°, continua
nobila °i generoasa truda a D-sale de restituire „in
integrum” a lasamântului literar al părintelui sau.
Este un exemplu emoționant de prețuire
recunoscătoare °i devotament filial.
Este o carte alcatuita din arhiva familiei:
fotografii, ziare °i reviste, scrisori °i telegrame
sunt reproduse într-o judicioasa succesiune
cronologica, reliefându-se un destin biografic
exemplar prin munca, probitate intelectuala °i
profesionala, dramatic însa prin loviturile îndurate
de-a lungul unei vieți ce n-a însumat decât 60 de
ani. Documentele reproduse ni-l releva în trei
ipostaze:
Ca profesor. Gh. I. Biri° a avut parte de
satisfacții reale, depline, doar în perioada
interbelica, între anii 1935-1940, abia un lustru,
când a ajuns profesor la Liceul Sf. Vasile cel
Mare, vestitul liceu blajean, pe care-l absolvise în
1931, °i unde o vreme a fost coleg de cancelarie
cu unii din fo°tii sai profesori: atefan Manciulea,
atefan Pop, Coriolan Suciu, Ion Pop-Câmpeanu
°.a.; dar °i cu marele sau prieten, prozatorul Pavel
Dan. De°i a profesat la acela°i liceu pâna în anul
1948 - sunt anii grei ai razboiului °i ai prigoanei
împotriva Bisericii Greco-Catolice -, pentru
profesorul Gh. I. Biri° urmeaza o perioada grea,
cu viitorul incert al carierei, cu harțuirea
iscoditoare a Securitații, cu detenția (în perioada
1952-1954) la „cumplitul Canal”, dupa aceea
nemaiputând reveni la catedra unui liceu din Blaj;
un an, 1948-1949, a fost profesor la Rogojeni, pe
malul Prutului, într-un fel de surghiun didactic; a
fost nevoit apoi sa faca zilnic naveta obositoare la
câteva °coli sate°ti din județul Alba: Cistei,
Mihalț, Hapria, iar din 1963 pâna la pretimpuriul
deces din vara anului 1973, la liceul din Teiu°
A°a se face ca î°i susține gradul didactic I abia în
1970, cu o lucrare despre „Oameni din Ardeal”,
coordonata de Monica Lazar, autoarea primei
monografii despre Pavel Dan, care-l aprecia mult,
a°a cum reiese din Referatul asupra lucrarii:
„Lucrarea prof. Biri° mai ridica în sfâr°it o
problema, aceea a caracterului recomandabil
cercetarii °tiințifice efectuate de cadrele didactice
din învațamântul secundar. Socotim ca, în
predarea literaturii, a face dovada mânuirii
degajate a documentului, a pasiunii °i tenacitații
în descoperirea acestuia, a spiritului analitic, a
capacitații de sinteza apreciativa, a unui stil cald,
dar °i colorat în comunicare însemneaza a
soluționa la un nivel superior °i în mod practic
implicit metodologia specifica disciplinei” (pp.
226-227). N-a apucat sa iasa la pensie °i dorea
atât de mult sa aiba lini°tea °i ragazul sufletesc
pentru a se dedica literaturii °i scrisului, caci înca
de la debut î°i nota în caietul sau de însemnari ca
un fel de legamânt: „Scrisul va deveni de acum
înainte un fel de noua viața a mea”.
Ca poet - destinul sau este asemanator, °i-l
secondeaza oarecum pe cel al profesorului. Nume
frecvent în cele mai importante reviste literare din
perioada interbelica, în antologiile de tineri poeți
ardeleni alcatuite de Emil Giurgiuca sau Octavian
?ireagu, autor a doua carpi (monografia loan
Axente Sever, 1931, °i volumul de evocari Aspecte
din viapa Bigului, 1942), dupa al Doilea Razboi
Mondial, Radu Brate° a publicat sporadic °i abia
„în pragul marii treceri” °i-a vazut tiparit volumul
Oameni din Ardeal, o amplificare a Aspectelor
din viapa Boului cu pagini din lucrarea pentru
obținerea gradului didactic I, iar volumul de
versuri Cântece de pe coline, o selecție precara
din creația sa lirica, va aparea postum. Este
meritul prof. Liana-Tereza Biri°, fiica profesorului,
de a relua, completa °i reedita volume anterioare,
sau de a tipari pagini inedite din manuscrisele
autorului: În împârâpia lutului - poeme (Cluj-
Napoca, 2008), Aspecte din viapa Bl^ului (Cluj-
Napoca, 2008), Scrieri inedite (Cluj-Napoca,
2009), o adevarata revelație constituind-o volumul
Scrise-n furtuna - poezii, aparut în doua ediții,
prima într-o reproducere anastatica a caietului cu
acest titlu, cu admirabila caligrafie a poetului, prin
grija a doi fo°ti elevi ai sai, poetul Ion Brad °i
inginerul Petru Sechel, a doua în 2013, cu titlul
u°or schimbat prin adaugire, Traite °i scrise-n
furtuna, tiparit prin grija aceleia°i Liana Biri°,
poeziile fiind însoțite de ample note explicative °i
raportari biografice. Volumul este o revelație
pentru ca ni se dezvaluie acum un reprezentant
de seama al poeziei carcerale române°ti, alaturi de
Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga °.a.,
versurile sale transcriind pe lânga amarul exilului
didactic, anii detenției la Canal.
În anul centenar al na°terii scriitorului, 2013,
Liana-Tereza Biri° publica la Galaxia Gutenberg, în
colecția „Poeți în rugaciune”, o selecție de poezii
°i articole religioase cu titlul Doamne, sufletul
meu, pe care am avut bucuria sa-l prefațez cu
rânduri de calda apreciere a versurilor sale de
inspirație cre°tina. Sunt reproduse ecourile în
presa, notele de lectura °i recenziile la aceste
volume din publicații interbelice sau din ziare °i
reviste mai noi. Corespondența cu scriitorii °i
colegii de generație, facsimilele revistelor °i
copertele carților, reproducerea xeroxata a
scrisorilor primite, ne fac sa traim etapele acestei
biografii literare prin autenticitatea documentului.
Aflat ca profesor la Hapria, Radu Brate° îl felicita
pe Lucian Blaga cu ocazia împlinirii a 60 de ani
de viața °i-l informeaza ca intenționeaza sa scrie o
monografie despre activitatea sa literara;
interesante sunt apoi informațiile despre
circumstanțele în care s-a renunțat la scrierea unei
opere muzicale ce urma sa aiba ca libret
cunoscuta sa poezie despre Balada Episcopului
Inochentie cel prigonit pentru dreptate. Pe lânga
aprecierile colegilor de generație citim în forma
olografa °i, alaturat, în transcriere, epistole
amicale sau de sincera apreciere ale unor
personalitați literare precum Gh. Bogdan-Duica,
I.E. Torouțiu, Ovidiu Papadima, Ion Breazu,
Teodor Mura°anu, Olimpiu Boito°, Ion Chinezu
°.a.
Ca om. Profilul uman este conturat prin trei
modalitați:
- aprecieri ale celor care l-au cunoscut. Teodor
Seiceanu, prieten din anii liceului °i coleg de
profesorat la Blaj, spunea în necrologul rostit în
catedrala Blajului în iulie 1973: „Ai fost un
exemplu de profesor luminat °i con°tiincios, un
Silviu Oravitzan
Basorelief pe lemn aurit (2007)
om cinstit °i demn cum rar ți-e dat sa întâlne°ti,
un adevarat intelectual °i patriot”;
- pagini autobiografice dintre care desprind
emoționantele Dispozipii pentru cei care ramân,
de fapt un testament al unui profesor, soț °i tata
care °i-a trait viața într-un autentic °i sincer spirit
cre°tin, a carui unica avere au fost carțile, un
portret moral al dascalului blajean de odinioara,
profesor °i preot: „N-am voit decât binele - °i am
cercat sa-l fac tuturor chiar daca am pagubit eu
s-au m-am jertfit pe mine. N-am a°teptat de la
nimeni rasplata ci am facut bine, pentru ca
Dumnezeu a°teapta acest lucru de la toți cre°tinii.
El m-a ajutat sa fac binele °i El singur va ținea
seama de faptele mele. El cunoa°te inima omului
°i faptele lui. El rasplate°te fiecaruia dupa faptele
lui_ Lor (copiilor, n.n.) °i soției mele, care a fost
parta°a la tot sbuciumul °i durerea mea, le las
mo°tenire icoana vieții mele de truda °i cinste, de
eforturi °i dragoste de toți oamenii. ai ce le mai
las? Le mai las biblioteca mea, carțile mele. Carțile
au fost marea mea pasiune °i citindu-le, soția °i
copiii mei î°i vor aminti de mine” (p. 230);
- recuno°tința fo°tilor elevi; de la poetul Ion
Brad, care îi dedica poezii omagiale °i, la
centenarul na°terii scriitorului, alcatuie°te volumul
aniversar Radu Brate°, Blajul °i oamenii sai, Alba
Iulia, 2013 °i pâna la telegrama primita în
primavara anului 1973, pe patul de spital, de la
ultima promoție de absolvenți carora le-a fost
diriginte la Liceul din Teiu°, cu rânduri
înlacrimate de emoție pentru cel care le-a
îndrumat pa°ii în pragul adolescenței, sunt multe
asemenea mesaje de prețuire °i gratitudine.
La acestea se adauga o bogata °i reverberanta
iconografie, în mare parte necunoscuta, precum °i
poezii inedite, dintre care cea care împodobe°te
cu scrisul caligrafic al poetului coperta I °i
intitulata Din copilărie este o confesiune -
dominanta stilistica a poeziei sale - °i un
autoportret liric: „Când eram copil, fugeam
u°ure/ Printre neguri valma°ite-n drum./ Îmi
placea sa-mi bata-n fața vântul/ Frunzele din
plopul aplecat,/ Ma simțeam stapân pe tot
pamântul/ Cât puteam cu pasul sa strabat.../
Astazi pacea n-o gasesc niciunde,/ Nu ma-ncânta
neguri, plopi °i lunci./ Stau tacut, ca iazul fara
unde,/ Sub lumina anilor de-atunci”.
Aceasta retrospectiva biografica °i literara
alcatuita cu probitate profesionala °i devotament
filial prezinta, într-adevar, „icoana unei vieți de
truda °i cinste”.
4
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
A dat de Dracu’.
Adicâ de poezie...
Ioan Negru
Antonia-Luiza Zavalic
Despre fluturi °i praf
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2013
Mă credeai sau nu, nu e u°or să scrii. Să
scrii ca să te citească °i alții °i să
recunoască favorabil ceea ce ai gândit °i
scris. ai publicat.
Dar dacă te-ai apucat să scrii °i poezie, ai
încurcat-o. De°i aproape toată lumea °tie ceea ce
este o poezie, nimeni nu °tie. Nici măcar poezii.
Sau criticii literari. °i nu-i vorba nici despre femei,
nici despre cai, nici despre jocul de cărți, nici
despre loto-prono. E vorba, până la urmă, de
limba română. Sau de limba în care scrii. A-ți
asuma con°tient limba în care scrii e o mare
nebunie. Abia atunci ai încurcat-o.
A°a a făcut °i Antonia-Luiza Zavalic. A dat de
Dracu’. Adică a dat de poezie. Dacă-i pe întrebate,
nimeni n-are nicio vină. Asta n-ar fi o problemă,
dar ceea ce este scris, rămâne mărturie. La dosar.
Cartea Despre fluturi °i praf a Antoniei-Luiza
Zavalic este, de°i de debut, una de poezie. ai
bună. ... nu există/ lacrimi care să-°i facă cale
înapoi" (Plângeri, p. 57). (Trec peste cacofonie.)
Gavril Ciuban, un mare prieten °i un °i mai mare
poet, spunea (citez din memorie): ouăle în cuib nu
se mai întorc niciodată. Nici lacrimile.
Nu poți citi o poezie care-ți place °i să nu fi
bun. Să nu fi altfel. Nu te gânde°ti neapărat la
omul care a scris-o, ci la poezie. Mai ales că nici
nu-l cuno°ti. Nici pe cei vii, nici pe cei moiți.
Descifrăm tăblițe de lut.
Antonia-Luiza Zavalic parcă ar vrea să spună
„totul" într-o singură carte. Adică: ouă fecundate,
omizi °i fluturi (care trăiesc puțin), apoi praf care,
fie vine din piatră, fie din mi°cările tectonice. Nu
mă gândesc la „praf în ochi". Vreau să spun că
uneori textele acestea sunt, o părere, foarte
personalizate. Adică pot fi un fel de „Jurnal". Mai
ales erotic. Sau cam a°a ceva.
„Când faci dragoste/ goliciunea îți atârnă ca o
ancoră desăvâr°ită-n carne/ numai să te țină
aproape de cel drag/ să te târă°ti după el °i să la°i
urme" (Erotica, p. 33). „Pe alocuri au putrezit
îngeri/ °i în locul lor/ a crescut atâta dragoste/ că
ne putem sfinți inimile" (Poem cu aromă de
scor/)i°oară, p. 55).
Cartea poate fi citită °i a°a, dar e păcat. Stau
scrise °i credința, °i revolta. ai bucuria. Stă scrisă,
atâta cât se poate, femeia. Care, dacă nu-i mamă,
nu-i. Nu-i, că n-are mare lucru de făcut.
Stă scris, mai apoi, o bună relație cu
divinitatea cre°tină. Cu mici „erezii" de la dogmă.
Care plac. „Îți vorbesc ție,/ cel care odinioară îmi
înveleai carnea pe oase,/ cu mâna ta" (Incisivi, p.
39). „Acolo nu ne lipse°te nici o mângâiere"
(Geană lângă geană, p. 36). Nimic religios, sau
cre°tin, în această poezie. Doar omul. Cu
Dumnezeul lui cu tot. A°a că, om fiind, e °i un
pic eretic. Un pic, până mai sus de Dumnezeu.
Oricum, mai sus de el nu-i nimeni. Decât poezia.
„°i-n noaptea îngerilor singuri/ doar eu să cred/ că
sunt femeia/ de care s-a îndrăgostit februarie"
(Ispă°irea - calea cea de toate zilele, p. 43).
Cu acest „februarie" pe care l-am citat, ar
trebui spus că (aproape) toate textele au la final
precizate ziua, luna °i anul. Evident că °i aceste
texte fac parte (integrantă) din text. Coloncifru
este o minimă tehnică a editurii °i a tipografilor.
Poezia, dacă suntem serio°i, n-are nimic cu
eroticul, nici cu natura, nici cu nimic. Are cu
limba română. Ce facem în pat, pe piele, sub
piele, ce facem în pădure sau cum cosim este o
altă problemă. Toate sunt ale noastre. Depinde
când °i cum.
Antonia-Luiza Zavalic a scris, publicat până
acum o carte. Care trebuie citită. Neunitară zic eu.
Dar asta nu contează. Poate am spus mai apăsat
cuvântul erotic °i erotism. Precizez: erotismul ei
este religios. Nu neapărat cre°tin. hine de homo
religiosus. M-am îndrăgostit, până la un loc, de
poezia sa. Nu °i de unele virgule puse aiurea.
Textul nu promite, este o certitudine. Deocamdată.
Câlâtorii pe portativ
Cornel Udrea
Sergiu Alex
Incursiuni de meloman
Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2014
L-am cunoscut pe Constantin Ivane°
(numele de luptător, ziarist °i scriitor:
Sergiu Alex), în urmă cu 45 de ani, la
instituția care ne-a consacrat pe amândoi °i care
ne-a oferit °ansa afirmării profesionale: Radio
Cluj.
Este o realitate ce am acoperit-o în timp, cu
fapte °i oameni, prin natura meseriei, iar mare
parte din munca noastră s-a a°ezat în fonotecă,
tezaurizată alături de creațiile radiofonice ale
altor colegi, printre ei aflându-se mulți oameni
de litere: Constantin Dumitrescu, Radu
huculescu, Constantin Colhon, Stela-Maria
Ivane°, Vasile Rebreanu, Maria Re° etc.
Ediția a Il-a a volumului Incursiuni de
meloman a apărut dintr-o necesitate impusă de
piață, în special de melomani, de cei care
apreciază la adevărata valoare muzica °i
interpreții, arte combinate °i îmbinate, ce
reprezintă virtutea, beatitudinea °i recunoa°terea
sinelui în nota muzicală.
Sergiu Alex ne propune, într-o poveste cu
cap °i coadă, viața °i construcțiile unor nume
cum ar fi: Enya, Aeoliah, Diane Arkenstone,
Beethoven, Verdi, Rondo Veneziano, Mike
Oldfield, Richard Clayderman, Yanni, Sarah
Brightman, Vangelis sau Michel Pepe.
Ordinea pe care °i-a stabilit-o ține, în primul
rând de °tiință °i con°tiință, de scriitorul care
este Sergiu Alex, exprimându-se fluent °i pe
înțelesul melomanilor, dar °i pentru alte
categorii care doresc să cunoască aceste vârfuri
ale acestei arte muzicale.
Există o literatură specializată, fără a fi
criptologie, ce ne introduce °i ne familiarizează
cu un domeniu sau altul al artei, în cazul
nostru muzica, iar Sergiu Alex „poveste°te"
fluent, argumentat °i cu idei originale, tot ceea
ce crede că este necesar pentru a putea avea o
imagine aproape exhaustivă despre un artist.
În prezentul superficial, mediocru, adesea
străbătut de stridențele unor mode muzicale, cu
o filozofie primitivă, dar seducătoare, cartea lui
Sergiu Alex (ca °i emisiunea sa de la Radio Cluj,
Incursiuni de meloman) vine să a°eze lucrurile
într-un firesc armonios °i să atragă atenția
asupra necesității de a cultiva grădina sufletului
°i de a cultiva acei pomi ai con°tiinței, care să
rodească de mai multe ori într-un an.
Propunem cartea lui Sergiu Alex spre o
lectură aidoma citirii unei proze, pentru că aici
INCURSIUNII
MELOMAN
De la Sarah BnghtmFin,
la Enya și Vangelis
avem personaje, intrigi, întâmplări, iubiri mai
mult sau mai puțin consumate, °i de aceea nu
se poate adăuga la sfâr°itul acestei cărți
obi°nuita sintagmă Sfâr°it.
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
5
Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
Despre „scoicile vertebrate”
°i al^i lari °i penali
atefan Manasia
Ruxandra Cesereanu
California (pe Some1)
Bistrița, Editura Charmides, 2014
California (pe Some° este cel mai nou proiect
poetic al Ruxandrei Cesereanu °i, într-un fel,
cel mai ambițios de pînâ acum. Parca nicăieri
nu a reu°it autoarea să panorameze mai bine o lume,
să-i înregistreze țipetele °i °oaptele. De°i mantra °i
madleina e songul celor de la The Eagles, cultissimul
Hotel California, structura carpi eu o văd mai aproape
de epicul The Soft Parade al lui Jim Morrison °i
psihedelicio°ilor The Doors.
Nu trebuie să fii clujean ca să înțelegi fascinația
rîului - aici Some° - pentru creația artistului. Pentru că
rîul înseamnă, heraclitian, măreție în schimbare,
primenire °i descompunere, magnet pentru trupurile
cu fese obraznice °i pentru cărnurile muribunde,
pentru skateri °i bicicli°ti °.a.m.d. Cum foarte frumos
scrie Ruxandra: „Prietenia de-a lungul unui rîu e ceva
static doar într-o poezie". ai nici măcar atunci:
perspectiva se schimbă în permanență, vocile °i eurile
alternează marcate grafic corespunzător °i turnate în
strofe separate. Eurile Ruxandrei încearcă să recupe
reze un segment temporal cît mai vast petrecut pe
malurile/umerii companionului fluid. Generații de
tineri au cîntat, pe Some°ul „clujevit", hitul celor de
la Eagles iar cîntecul - ne obligă să vedem autoarea
- î°i păstrează intacte aura subversivă, haloul narcot-
ic °i feromonal (azi ca °i în vremea interdicțiilor de
tip comunist): „Slăvesc tinctura de iod a verii în
care °orecarii fugăresc cîrtițe./ Pe mal se găsesc cutii
mici pentru porumbei °i tobogane,/ dar °i prapuri
pentru iernile care au trecut./ Terenurile vi°inii de
tenis î°i a°teaptă jucătorii la ruletă./ Hotel
California se aude în zori ca un °uierat de tren./ O
patrie de zahăr ars ne a°teaptă."
Scriitura mixează imperfectul, perfectul compus °i
prezentul (timpul folosit mai apăsat în ultimele pagini)
într-o cascadă de sentințe °i definiții suprarealiste. Asta
amplifică, într-un fel, aerul °amanic, ocult pe care îl
conservă, de la un cap la altul, volumul. Din
călătoriile sale, prin America de Sud °i de Nord, pe
Tamisa londoneză, pe Sena sau pe insulele
Mediteranei, Ruxandra colecționează scoici °i diferite
cochilii, înveli°uri ale ființelor acvatice. Aruncate în ori
sădite pe malul Some°ului, ele se transformă, de fapt,
în mici divinități protectoare. Larii °i penații rîului
clujean. La fel de mult ca ritmul chitării °i versurile
rockului bătrîn, poate că tocmai ei rodesc (în)
geografia asta poetică, proustian-suprarealistă, din care
putem cita, la tot pasul: „Bicicleta mea devenise un
instrument muzical,/ iar Some°ul mirosea a vremuri
hipiote./ Era vara unei exploratoare în colonii,
îmbrăcată într-un tricou cu dungi °i bermude pescăr
e°ti."; „Eu fac aici înnădituri./ Gîndesc un zigurat.";
„Suntem carnivori, cu ochi dezolați de cunoa°tere.";
„Some°ul mesteca tutun ca un aurar înalt, cu burta
revărsată peste curea./.../ Cineva taie pe rîu o găină,
capul ei sare pe mine °i mă alungă departe de
haită./ Vara e o chiuvetă pentru sute de blocuri."
„Some°ul are vadul ca o cristelniță" ni se spune, la
fel de frumos, în altă parte. ai apa asta caldă, dintr-o
„vară de lux", evanghelizează °i primene°te trupurile °i
memoria trupurilor. Prilej să ne amintim °i să
recunoa°tem, laolaltă cu autoarea: „Apa verzuie din
jurul mănăstirii/ clocotea lîngă cabana sub care o
pisică fătase. Scîncetele puilor ne-au ținut toată
noaptea treji, hoții fugiseră pe coline ca să scape de
plînsoare./ Dimineața, m-am scăldat în tricou °i am
mîniat pescarii./ Călugărițele se încuiaseră între
zidurile afumate./ Aveam douăzeci °i °apte de ani °i
un smarald în ureche."
Sîntem atra°i, deopotrivă, în lunca autobiografiei
afective °i a celei spirituale. Sînt invocați poeții °i
poetele preferați, titlurile care au înfierbîntat
adolescența °i au declan°at cheful de a comite
propriile-i erezii poetice. Recunoa°tem statura, leonină,
a Angelei Marinescu, intransigența-i sacră, °i mustățile
beatnicului român care °i-a-nfipt rădăcinile în
mla°tinile New Orleansului, Andrei Codrescu: „Cînd
am ajuns pe Mississippi întîia oară,/ pățaniile încă nu
se sfîr°iseră./ Apa înaltă de după parapet descînta un
ora° bulversat/ de nopți albe, regine voodoo °i fo°ti
beatnici/ încă legați prin mustața lor de o erezie./
Erezia luase forma unui submarin lîngă biserica din
piața centrală."
Văd fiecare reflecție °i fiecare aducere-aminte în
goana bicicletei, pe faleza Some°ului Mic, asemeni
unei molecule lichide, ce se adaugă organic rîului. În
moleculele astea rulează filme în sepia sau î°i continuă
viețile clujeviții. Sînt copii îmbăiați pentru prima oară
°i bătrîni încercînd să prevină - keep walking - riscul
accidentului vascular.
Îmi scriu adesea propriile poeme iradiate de
Some°, sau de alte întinderi acvatice. Uneori simt că le
iau în posesie ca pe un regat personal, pentru a-mi
scăpa în cele din urmă printre degete, asemenea
spumei în care se transformă Mica Sirenă. În fond,
putem doar supraveghea °i descrie o secundă din viața
rîului, cum biologii o secvență din biografia unei
țestoase de Galapagos, cum H.D. Thoreau cîteva
cicluri anuale din ecologia lacului Walden.
Rîul îl îmblînzim numai, atît cît să ne uităm
trecerea (pe-trecerea cu viteza obosit-a luminii), prin
scenarii °i construcții narativ-mitice, infantile, religioase
°.a.m.d. - ca în această splendidă listă (recapitulativă)
din finalul cărții: „Dedesubtul rîului se aflau ora°e cu
Silviu Oravitzan	Basorelief pe lemn aurit (2005), 33 x 33 x 4 cm
pove°ti de apă./ Acolo se găseau cărțile vechi ale
bunicilor./ Copiii se strîngeau sub pod, răsfoiau pe
sărite dintr-un hrisov °i desenau tăind ori adăugind
cuvinte.// Apa e un împărat mai mare ca focul,
fiindcă îl stinge întotdeauna. Cine aruncă tot lemnul
în fîntîni, ca să le astupe, °tie că locul de băut e din
locul unde nu calcă om. Miresei însetate i se scot
amîndoi ochii pentru apă. Dumnezeu s-a făcut din
rîuri, dar tot de-acolo s-a făcut °i Diavolul. Numai că
Dumnezeu l-a trimis pe Diavol să-i aducă nisip, iar
acesta din urmă a păstrat puțin sub limbă, ca să aibă
ceva doar al lui. Cînd Dumnezeu a spălat cu rîurile °i
ultimul fir de nisip, atunci a curățit cu de-a sila °i
limba Diavolului."
Un volum experimental savuros, în fond un poem
panoramic & expansionist, despre care se va mai vorbi
- sînt sigur - în 2014.
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentări
Timpuri „babilonice”
transilvane
^[vistian Goia
Vera Ieremia°
Aurul din piatră (roman)
Cluj-Napoca, Casa Căiții de atiința, 2011
Prozatoarea turdeană Vera Ieremia° (pseudonim al
profesoarei Veronica Lazăr) a scris până acum
cinci cărți: trei romane °i două volume de
povestiri. A debutat cu un volum de proză scurtă
(°ase povestiri) cu titlul: După echinoc/iiu (1999), unele
scrise în ultimii ani de studenție, altele în primii ani
de profesorat.
A doua carte, Marea Neagră se varsă în Atlantic,
roman (2001), reflectă, prin eroina Mona Holban,
experiența tinerei profesoare românce într-o lume
exotică, situată pe țărmul Atlanticului, în Maroc, unde
a predat fizica °i chimia pe parcursul anilor 1974-76.
Mona Holban se distinge printr-o energie inepuizabilă:
pe lângă activitatea didactică, iube°te, călătore°te,
cunoa°te marocani, francezi, români, fiind atrasă de
tradiții °i obiceiuri care o uimesc °i o maturizează.
Firesc, la început suferă °ocul primelor contacte, însă
treptat orizontul de cunoa°tere se lărge°te °i se
aprofundează, încât ajunge să fie cucerită de farmecul
țării extrem de ospitaliere pe care o părăse°te cu
sentimente deopotrivă de bucurie °i regret.
Următorul roman, Terasa ogarului sprinten
(2009), îl are drept protagonist pe inginerul chimist
din Oradea, Bogdan Feraru, care beneficiază de un
contract cu o universitate pariziană (în 1976).
Asemănător altor intelectuali din estul Europei, °i el e
cucerit de muzeele pariziene, de farmecul edilitar °i de
veselia cafenelelor. Se relaxează deseori pe terasa unui
local cu numele „Ogarul agil". Parcurge o iubire e°uată
°i descoperă, pe lângă luminile Occidentului, °i
anumite „umbre" care-l dezamăgesc. Este apăsat de
ideea exilului, analizând la rece motivele pro °i contra
părăsirii României comuniste °i, în final, se întoarce
acasă. Eroul ilustrează o epocă °i o mentalitate care
astăzi au dispărut.
În 2011, autoarea a publicat romanul cel mai bun
dintre scrierile sale, Aurul din piatră, asupra căruia ne
vom opri pe îndelete.
Ultimul volum apărut, Privire de pe o cocoa°ă de
cămilă (povestiri), Ed. Eikon, 2012, atestă talentul
incontestabil al prozatoarei, despre care a scris cu
inteligență °i aplomb Mircea Ioan Casimcea. Unghiul
din care prive°te °i descrie lumea marocană a secolului
XX este pe cât de original, pe atât de potrivit unei
societăți deosebite de cea românească. Narațiunea are
în spațiul ei peregrinările unui negustor ambulant prin
târgurile marocane, colindate cu dromaderul său
femelă, oprindu-se pentru a privi °i judeca moral pe
cei întâlniți. De aici °i titlul cărții. Fiecare popas este
consemnat, imaginar, într-o povestire, în care apar
felurite personaje: marocani, francezi, români, unii
oameni simpli, alții cultivați. Modalitatea ne aminte°te
de unele povestiri sadoveniene.
În general, Vera Ieremia° recunoa°te că scrie o
proză realistă în care imaginația se suprapune peste
propria experiență de viață. Dar, cum vom vedea,
descoperim în romanul Aurul din piatră, pe lângă
calitățile amintite, °i credința fermă că aparține unui
neam ales °i unei lumi antitetice, frământate °i dure în
traiectoria ei existențială.
Considerăm că romanul se încadrează perfect în
colecția „Scriitorii Transilvaniei" (a editurii Casa Cărții
de atiință). Spațiul multietnic al acestei provincii i-a
oferit inițial un material „brut" consistent, pe care °i-a
clădit apoi narațiunea. Adică a trecut de la materia
primă, preliterară, la povestirea imaginară, de la
„fabulă" la „story".
„Spațiul" în care se mi°că personajele romanului
cuprinde Clujul cu localitățile apropiate, Apahida °i
Flore°ti, chiar dacă unele vlăstare ale marilor familii se
„rătăcesc" °i pe la Bistrița, Satu Mare, Sighetu-
Marmației, chiar Bucure°ti. Aici î°i duc veacul români,
maghiari, evrei °i sa°i, conviețuind pa°nic de multe
ori, cu răbufniri trecătoare, fie naționaliste, fie cu
caracter religios. În acest sens, la pagina 80 aflăm, din
amintirile unui personaj, de o „întâlnire" a celor patru
vechi prieteni la un restaurant clujean, lângă „Turnul
Babel", cum îl numesc ei. Aici amicii se acuză de lipsă
de patriotism, de faptul că tipăresc în România un ziar
evreiesc de limbă maghiară °i multe altele. Amicii
erau: un evreu, un maghiar, un român °i un sas,
fiecare vorbind pe limba lui maternă °i fiecare
înțelegând ce spune celălalt. Astăzi, noi credem că
numai la modul ideal conviețuirea putea fi astfel.
Romanul surprinde mai multe momente ale unor
timpuri parcurse, nu numai cele legate de deportări °i
de camerele de gazare, atât de cunoscute °i comparate
cu „robia babiloniană". În spațiul romanului,
conviețuirea ia uneori °i forme hazlii prin conduita
personajelor. Unul dintre ace°tia se considera mereu
„cetățean român, dar de religie mozaică, de expresie
maghiară, °tiind °i nemțe°te". Un altul e convins că
Dumnezeu a încâlcit rău neamurile, încât „nu °tii dacă
trăie°ti la Cluj, la Kolozsvar sau Klausenburg!" °.a.m.d.
Este un merit al autoarei că stăpâne°te atâtea neamuri,
religii, mentalități °i conduite atât de diferite, cu
specificul °i farmecul fiecăreia.
În ansamblu, „timpul" narațiunii nu curge liniar,
precum în proza clasică. Cronologic vorbind, faptele
narate reflectă fragmentar secvențe din perioada anilor
1950-1990, dar cu întoarceri °i anticipări pe care
romanciera le corelează °i, apoi, pe plan uman, le
motivează cu fapte, sentimente °i instincte omene°ti
credibile. În roman a existat o vreme „patriarhală",
când unele familii au trăit la conac, cu trăsură la scară
°.a. A fost vremea bunicilor °i străbunicilor, unii trăind
chiar înainte sau după 1918. A venit apoi un timp al
„micii burghezii", când unii evrei au devenit bijutieri,
patroni de birturi sau hoteluri. De asemenea, la modul
evocator °i memorialistic, unele personaje parcurg °i
anii întunecați ai deportărilor cu consecințele °tiute °i,
pe drept, condamnate. A urmat timpul colectivizării,
al traiului apăsat de activi°tii de partid care căutau
„du°manii de clasă". În sfâr°it, ultimii ani din preajma
revoluției, când renasc speranțele într-un trai normal.
Din punct de vedere „uman", accentul e distribuit
pe familii °i pe individualități. Au căpătat contur
adevărat °ase familii urmărite îndeaproape: Goldstein,
Neumann, Leb, Grunfeld, Lungu, Lakatos, cărora li s-a
adăugat tânărul inginer Tibi Goldstein. Însă romanul e
populat de un număr impresionant de personaje
secundare, episodice care, prin „viermuiala" lor, lasă
impresia unei lumi „babilonice", fără statornicie,
mereu schimbătoare, înțelegându-se în toate limbile
din provincie, dar cu teama permanentă a unor
amenințări deasupra capului.
Pe de altă parte, °i în romanul acesta întâlnim
înclinația evreilor spre „agonisirea aurului" (bijuterii de
tot felul). De teamă, unele personaje î°i ascund
săculeții pe unde pot, pentru a nu fi descoperiți de
autoritățile statului. Uneori, îndeletnicirea aceasta
devine comică.
Apoi, nu puține familii de evrei plănuiesc
„plecarea" din România în Israel (în Germania
Federală sau în SUA). Ele se conduc după vorbele des
rostite: „banul n-are miros nici dacă vorbe°ti
nemțe°te"; la fel, „interesul material n-are culoare
națională". Unele personaje caută răspunsul la
întrebarea „de ce" trebuie să plece, când nimeni nu-i
alungă. Răspunsurile sunt diferite:
-	unii cred în „blestemul biblicului evreu rătăcitor";
-	alții se lasă atra°i de ipoteticul „traseu magnetic,
ca păsările călătoare";
-	materiali°tii sunt ademeniți de o viață mai bună,
mai îmbel°ugată;
-	puțini dintre evrei pleacă chemați de nostalgia
necunoscutului;
-	alții se duc sub impulsul dorului de „albastrul
Tiberiadei":
-	evreii culți cred că există „emoții ancestrale";
-	cei mândri de neamul lor cred în adevărul că
„sângele apă nu se face".
Prozatoarea nu-i apără °i nici nu-i condamnă, se
rezumă la concluziile drastice ale unui personaj:
„Datorită inteligenței sale, omul este cel mai
tâmpit animal. În mod con°tient îl tentează ceea ce e
interzis, vrea să meargă acolo unde nu e voie, nu e
niciodată mulțumit cu ce are °i î°i asumă riscuri
pentru a face altceva". Scriitoarea a îmbrăcat aici haina
unui „moralist" adevărat, care exprimă ni°te adevăruri
fără apartenență feminină ori masculină °i fără culoare
națională.
Un astfel de roman consacrat în bună parte
evreimii din arealul transilvan se preta unor accente
naționaliste. Autoarea ține echilibrul necesar °i când
nu are suficiente argumente raționale recurge la tonul
glumeț °i la conduita ciudată a unor personaje. Astfel
Kovacs Sandor din Flore°ti este furios pe
„românizare", iar doamna Lungu este supărată pe
„maghiarizare". Personajele recunosc că în perioada
interbelică °i apoi mult timp după aceea, evreii au
vorbit limba maghiară (bunici, părinți, copii). Dar
aceea°i limbă maghiară au utilizat-o °i jandarmii
unguri ca să-i „hăituiască" pe evreii din Transilvania
răpită până să ajungă în lagărele de concentrare
nemțe°ti.
Pe de altă parte, comportamentul neamurilor care
locuiesc în aceea°i provincie este surprins, de multe
ori, în normalitatea lui banală. De pildă, doi evrei, la
fel ca doi români, când se întâlnesc pe stradă au
acela°i obicei: î°i spun bancuri! Un personaj de limbă
ebraică exprimă ni°te însu°iri identice surprinzătoare
pentru cele două etnii:
„Doamne, ce bine s-ar înțelege între ei românii °i
evreii: au acela°i simț în afaceri, acelea°i °mecherii în
păstrarea aparențelor, rezultate din combinarea
administrației romane °i a celei iudaice". Adeseori, în
contextul conviețuirii interetnice, dorința înțelegerii
răzbate la suprafață. Doi soți (Hari °i Paula) află
singuri soluția salvatoare: „A trăi înseamnă a fi alături
de oameni, a fi cu ei, a avea încredere. Ba chiar a
iubi". De aceea „trecutul", cu păcatele lui, trebuie uitat
sau măcar lăsat în pace.
După ce unul din personajele-cheie ale romanului
se sinucide (Tibi Goldstein), rudele °i cunoscuții caută
explicații de tot felul. Goldstein înseamnă „Piatra de
aur", care îl poate trage în jos pe proprietar. De aceea
trebuie prețuit nu atât aurul din piatra prelucrată de
chimi°ti °i °lefuită de lăcătu°i, cât aceea din adâncurile
minții °i ale sufletului uman. Romanul se încheie,
inspirat, cu una din cugetările aforistice ale lui
N. Iorga: „Timpul schimbă florile câmpului, dar nu
poate schimba strălucirea aurului din adâncuri".
Analogia este potrivită °i accentuează „filosofia" pe
care se axează romanul.
P S. După ultima pagină a romanului, autoarea s-a
simțit datoare să adauge două „anexe". Prima, cu un
set de termeni din limba ebraică, a căror explicație
u°urează accesibilitatea unor expresii dificile pentru
cititorii români. Noi considerăm că ar fi fost indicat ca
termenii respectivi să fie a°ezați la subsolul paginilor
unde ei apar. A doua anexă (cu familiile °i personajele
din roman) putea lipsi, cititorul atent °i fidel poate
ține minte °i singur personajele preferate.
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
poezia
Radu Ulmeanu
De la o zi la alta
Mă îngeresc de la o zi la alta
brapele-mi devin aripi
ce se zbat să-nvăluie ecuatorul trupului meu
o sferă de foc din care ciugulesc alte păsări
alpi îngeri
din care oamenii smulg pene °i cântece
Mă primenesc de la o noapte la alta
°i mă sfinpe°ti tu însupi ca pe un porumbel
din care bezna în°facă, fâ°ie cu fâ°ie
câte o rază de soare
De°i soarele, o Doamne, e negru
mai negru ca pământul, mai albastru ca marea
mai nestăvilit decât oceanele iubirii tale
în care ne stingem, ne-aprindem...
Cum
Cum a° putea să ies
din ecuapia îmbârligată a propriei mele viepi
eliberându-mă de mine însumi
Asta era întrebarea zilei
°i nu găseam niciun răspuns
cât timp trăiam
cu făptura ta sofisticată în brape
Existenpă a tuturor celor care există
°i a celor ce nu există
a celor care vor fi
°i a celor ce-au fost
°i eram trist
că mă soarbe pământul ca pe o picătură de apă
°i mă suge lumina lunii de pe pământ
Iar inima îmi pulsa ca-n pieptul unei păsări
din oul căreia mă născusem
cu soarele-n pliscul meu de pradă
xxx
Ce măcinat eram de sori
ce măcinat eram de gânduri
în mine nu erau ninsori
în mine nu erau nici cânturi
În mine nu erau căderi
°i nu erau nici mere coapte
iar azi zbura mereu spre ieri
°i zilele-mi zburau spre noapte
Ca să nu mor mă agăpam
de crengile zilei de mâine
zburam astfel din ram în ram
mu°când din noapte ca un câine
Mu°când din cerul argintat
°i din pământul plin de stele
zburând °i el însingurat
prin beznele viepii mele.
Romanpă
Ea era atât de tandră
eu eram atât de-amar
Ea, un ochi de policandră,
eu, numai un bob de jar
°i treceam mână de mână
ea în dreapta, eu mai stâng
întrebând cam ce ne mână
ea să râdă, eu să plâng
Învârteam pe mână stele
ca la circ, sau la bairam
când mă săruta cu-acele
buze de Aldebaran
°i acum a°tept pe stradă
ori să vină, ori s-o sun
toată lumea să ne vadă
o zeipă, un nebun
Cu un cuvânt
Mă dor atâpia îngeri morpi
dezastrul este singura plăcere
cu care noaptea-mi bate-n porpi
cu pumnul, ori cu un balon de fiere
E trainică nevoia mea de-a spune
dar mai ales nevoia de-a cânta
de parcă-a° zdrăngăni-ntr-un pumn alune
°i-n altu-a° mângâia spinarea ta
Iubită argintie, luna caldă
pe frunte depunându-mi raza dulce
din care ies doar °erpi care mă scaldă
în solzii ce mă smulg să mă arunce
din propriul trup, din propria măsură
din viapă către moarte sau invers
pe când o stea din ceruri mă înjură
°i eu o-njur cu un cuvânt, un vers
La cina săracilor
Am ie°it iarna pe ulipa principală a ora°ului
să văd cum geme lumea proletară
Surpriza a fost că, seară fiind,
lumea, proletară sau nu, era deja încuiată în casă
pe la televizoare
sau prin diverse localuri, cei mai cu dare de
mână,
sau cei ce sperau să ajungă ciordind
la o asemenea stare
Se vânturau încoace °i încolo
fete brunete cu câte un vino-ncoace pe buze,
în ciuda frigului °i zgribulindu-se,
sperau să-°i găsească clienpi cu vreo douăzeci de
parale
Arginpii lui Iuda se tranzacpionau doar prin cer-
curi înalte
guvernamentale, parlamentare, partinice
împărapi chiori ademeneau orbii
care mergeau veseli să facă sluj în patru picioare
Nimic demn de consemnat în lumea asta, mi-am
spus
pe când începea chiar să cadă câte un trup de sin-
uciga°
de pe la balcoane
după care se răzbuna cerul
arătându-°i parada de stele,
ieftină, ca la cina săracilor
Pagină
Atâta soare °i atâta lună
atâtea stele °i atâta cer
sunt toate adunate împreună
în sufletul acesta auster
°i păsările care zboară bete
clopote mari ce-n dungă bat °i gem
se desfă°oară, suple siluete
aduse, fugărite de blestem
Această lume ce-mi vorbe°te-acum
în muzică sau zdrăngănit de arme
°i î°i exală candidul parfum
mi se treze°te-n ochi sau mă adoarme
Precum vreun zeu de fulger răstignit,
precum un înger înălpat de-o pală
de vânt mă-ndrept către sfâr°it
°i mă împac cu tot ce mă răscoală
Dacă m-a°teaptă cineva zâmbind
dacă voi fi sau nu acolo-n moarte
în mâna ta voi străluci de-argint
iubito, ca o pagină-ntr-o carte
Vă iubesc
Vă iubesc voi dune °i voi săbii °i voi cai pietrifi-
capi
vă presar, mărunpi sau mari cum suntepi, pe rănile
mele
ce nu se mai vindecă de milenii
°i vă conjur să rămânepi a°a cum suntepi
unii sub picioarele mele, alpii sau altele încinse
peste °oldurile
care nu-mi putrezesc de tot atâta vreme, grapie
vouă
Mesageri ai lini°tii °i ai spaimei
călătorind împreună cu mine în noppile înghepate
ale unui nou mileniu
°i acesta de spaimă, precum cele vechi
Ah, voi dune, voi cai °i voi săbii
sărindu-mi singure din teacă pentru bătăliile
viitoare sau galopând
sau a°ternându-se sub picioarele mele
strălucind ca sorii pe cer, ca stelele peste mări
întunecate
Vă iubesc, singur °i atotputernic peste lumea mea
înghepată
din care nu mai răsare de atâta timp niciun zeu
nici măcar Marele Alexandru, din care n-a mai
rămas decât amintirea
8
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ani Bradea
Din pove°tile aeherezadei
Cartea a Il-a: Rătăcirile
*
„S-a stins viapa falnicei Venepii”
aerpi lumino°i, filmapi pe repede-naite, i se
târăsc la picioare. Dumnezeu i-a inventat bucuria
°i zâmbetul °tirb, întins pe toată zona pietonală,
i-a croit zdrenpele de pe trupul diform, purtate cu
etichetă la curtea dogelui. dicpionarele, cărpile de
călătorii, hărpile turistice °i istoria imperiului pen-
tru el s-au scris °i biblioteca lui cu trei mii de vol-
ume, vândute la bucată pe taraba improvizată. a°
fi vrut să-i cumpăr un vis, paleativ pentru boală,
dar închisese la alimentara înainte de a se sfâr°i
povestea palatului venepian.
E întuneric în spatele ferestrelor zăbrelite.
acolo trăiesc cei sănăto°i, cei care vând o patrie °i
dosesc în dulapuri metalice dragostea fără cărpi.
îmi vine să strig: ie°ipi din închisorile voastre ado-
rate °i biruipi-vă fobia! iar °erpilor, cu trupuri col-
orate, stavilă vreau să mă pun. nu-pi fie frică, râde
el cu inima, °i hohotul sparge haosul două străzi
mai departe, în gondola mea nu pătrunde apa,
canalele se golesc întotdeauna până la ziuă.
„m-a trecut cineva odată granipa, acolo m-a
apucat o stare generală de rău, m-am înro°it, am
transpirat, mi-a crescut tensiunea arterială °i a° fi
murit dacă nu mă aducea înapoi.”
Într-o noapte am să-pi dăruiesc un regat,
călăule, acum °tiu cum e să suferi de mal du
pays.
**
Strivit sub cadavrul noppii pământul miroase
apâpător a carne tânără. sângele °uieră clocotind
peste margini, îmbată simpuri târziu adormite.
febril între buze se-mpletesc rugăciuni. îngerilor
surzi le plouă ro°u pe aripi. ca un bulgăre, plân-
sul izbe°te tavanul °i se sparge. pipătul coase
tăcerea la loc.
Dincolo de obloane crăpate, în cer, Dumnezeu
plânge.
Ea a rămas să joace-n picioare pământul, să-l
bătătorească bine cu amintirile purificate. din
picioarele ei cresc rădăcini. din puterea brapelor ei,
ca din crengi desfrunzite, a fugit umbra. în mar-
mura oaselor ei pietrarul î°i ascute dalta. ea încă
mai frământă pământul, mirosind, din nou, apâpă-
tor, a carne tânără.
Lutul însămânpat pe furtună, călăule, rode°te
întotdeauna pustiu.
***
Niciodată nu sunt pregătită pentru venirea
îngerului. a° vrea să-mi ridic privirea din groapa la
care °ezum °i plânsem, condamnată să-i scor-
monesc în zidul putred. să încerc o evadare,
înainte să-mi îmbrac în piatră inima, de teamă că
a° putea să o sfâ°ii, să o împart de sărbători,
înmulpită ca pâinile în pustie. a° vrea să aud, în
corul flămânzilor, împăcarea °iroind sticlos pe
obraji. e greu să imaginezi, ascunsă în crengile cu
pământ sub unghii, murdărind zăpada când
iscălesc printr-o linie frântă, casa Lui.
Ce să-i dau cer°etorului ca mi se-ntoarcă pri-
nosul? Cum m-a învăpat un alt păzitor, unul
blond, pe care Dumnezeu mi l-a trimis odată,
binedispus °i renunpând la obi°nuitele mesaje
cifrate.
Azi a venit îngerul, călăule, °i nu l-am cunos-
cut, iar el s-a întors, abătut, în frescă.
****
În valea plângerii am °ezut °i ne-am iubit.
Ai ferecat odaia, nici tu nu mai vrei să te
întorci, de°i pi-ai umplut frigiderul cu vise decon-
gelate °i caloriferele cu sânge clocotit. aleile,
despletite cărunt, ne-au uitat, °i umblă singure
prin cimitirul de mierle. îmi amintesc de falsa
primăvară ce ne curgea atunci prin vene. un brap
de uria° destrăma cerul în scame din vată de
zahăr. cădeau °i ni se încurcau în păr. nu voi
putea să te port mai departe în zbor, mi-ai spus,
aripile-mi sunt ude °i grele. am ie°it desculpi din
noi, pă°ind alături, stingheri, cer°etori de dragoste
cu ora.
Acum omătul îngroapă urmele săpate în pân-
tecu-i moale. zidul crescut la marginea noppii
luce°te în lumina reflectoarelor. mii de ochi răz-
bat sticlos prin crăpături, de când Ana nu mai are
lacrimi. Ana are pietre.
Ascunsă în trupul °arpelui, străbat muntele. tu
ai rămas, din nou, dincolo.
În fântâna secată, călăule, printre monezi rugi-
nite, o cheie pine prizonieră o lume.
*****
Dapi-mi patru perepi, să mă închid de mine! °i
un cer de tavan, de care să-mi spânzur pove°tile
dezaripate.
Înfrântă m-am întors acasă, dar totul mi-e
străin. nu recunosc de°ertul prispei, nici leagănul
din care m-au vândut. pe fereastră, cu cinci
arginpi, să rupem blestemul, mi-au zis. cu boala
mea °i-au cumpărat lini°tea, °i m-au pierdut. °i m-
am pierdut!
Cum °i pe tine te voi pierde, chiar dacă trupul
meu de femeie te-a ademenit °i zâmbetul captiv
în sticlă te-a oprit. din cuvinte pi-am pesut a°ternu-
tul °i însetat ai fost, °i foamea de mine nu pi-am
putut ostoi. în inima mea pi-ai zidit cetatea cu o
singură fereastră. prin care tu mă vinzi deja unei
alte noppi polare.
Între patru perepi de stâncă voi să mă-nchid,
călăule, în care nici securea ta să nu poată dăltui.
******
În ora°ul tău, de atunci plouă!
Plumb topit se prelinge pe ziduri. o jumătate
de etaj până la cer ademene°te păsările oarbe.
pipând se izbesc de fruntea ferestrei, îndoliind-o.
Mă imaginezi dureros lipită de tine °i °tii că
nu mă popi opri. eu sunt cea care trece, a°a ai
scris pe colpul chestionarului rămas necompletat.
apoi ai lăsat să cadă, printre spapii nude, întuner-
icul unui poem. scris odată, demult, pe la opt-
sprezece ani. eram bacovian, mi-ai spus, °i cuvin-
tele pi-au fost furate de mâinile descărnate ce ne
umblau prin păr, ne apăsau pe gene. pe carton,
liniile refuzau să se a°eze, °i-n schipa tremurată nu
mă cuno°teai. o muzică acoperea cu greu toaca
din co°ul pieptului.
În urmă, zăvorul cade ghilotină peste ceafa
noppii. tăcerea se sparge desenând rătăcirii o
hartă. degetele se ating livid, se memorează.
buzele murmură surd. °i nu te aud! °i nu mă
auzi! în difuzoare se-anunpă plecarea la linia opt.
Pe caldarâm încă mai sunt urme de lacrimi în
sânge.
În ora°ul cu-mbrăpi°ări amputate, călăule, ne-
au fost furate semafoarele. Unii rămân pe partea
stângă, alpii pe partea dreaptă, unii curg în sus,
ceilalpi în jos...
*******
Pa°ii mei strivesc gările în care mă despart de
tine.
Tu rămâi pe singurul peron, pavat cu pove°ti
decapitate înainte de orice îmbrăpi°are.
Deasupra ultimei opriri ai închiriat cerul, l-ai tras
în jos de colpuri, tainic baldachin pentru plăcerile
furate. în peretele moale ai tăiat fereastră, este
vital să veghem, mi-ai spus, să nu ne ucidă
răsăritul. spre apus, ai pictat o grădină, o naiadă
lene°ă, cu sânul sărutat de soare, din podea chiar
tu apăreai, mirosind a vânt °i-a iarbă. tavanul l-ai
vopit albastru, l-ai însuflepit cu mierle, ca pipătul
lor să acopere muzica trupurilor înlănpuite...
De atunci, în fiecare dimineapă, adăpostind un
rest de vis spânzurat de gene, °i-un strop de cafea
care-mi pătează sângele pe buze, planific un viitor
într-o lume imobilă: vopsesc tavanul albastru, pe
zidul dinspre apus pictez o grădină... mirosind a
vânt °i-a iarbă te imaginez răsărind. e totu°i o
tăcere stranie în jur, fără tine nu °tiu inventa
păsări vii!
Zi după zi, în lumea aproape fericită, soarele se
na°te din umbrele aceluia°i ungher, iar eu
continuu să cred în mitul lacrimii care străpunge
piatra.
Mu°cătura °arpelui ne-a amestecat sevele, călăule,
°i ele curg acum, otrăvind lini°tea!
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
9
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Elisor
lulius Ionescu
Când l-am cunoscut, lulius Ionescu era secund pe unul din containerele companiei MAERSK, în serviciu în
marile sudului. Cu ochiul exersat în zone mult mai ostile °i pe nave mult mai complicate, nu mi-a fost greu sâ
constat câ, prin tot ce fâcea, tânârul ofiper se plasa în afara „seriei” de secunzi infatuapi °i plictisipi, al câror unic
pel era accesul la ultima treapta a promovărilor maritime. Nu-mi amintesc în ce împrejurări am început sâ dis-
cutam despre literatura, °i cum a izbutit sâ-mi stârnească interesul pentru un gen literar ce nu-mi spusese pânâ
atunci mare lucru. l-am ascultat cu o surpriza nedisimulatâ doctele introduceri în teoria zborurilor spapiale, °i am
fost °i mai uimit când i-am citit primele proze. Scriitura lui lulius lonescu m-a împrietenit cu genul S.F. Anii au
trecut, n-am idee daca secundul de atunci - pe care îl prezentam astazi cititorilor Tribunei - a ajuns între timp °i
comandant de nava maritima, dar daca acest lucru nu s-a întâmplat, banuiesc ca vina o poarta pasiunea lui pentru
nave galactice, universuri concentrice °i arhangheli visatori. (Radu Niciporuc)
Arhanghelul Muriel î°i deschise larg aripile
imaginare de lumina °i aluneca pe razele
colorate ce se deschideau sub trupul sau ca
un cuib. O coloana de lumina alba pornea de jos,
din adâncul sferei Ma, întinzându-se de-a lungul a
zeci de kilometri pâna când, lovindu-se de trupul
sau, parea retezata °i se desfacea într-un evantai
de alte sute de raze de intensitate mai scazuta,
proiectate la unghiuri de 45 de grade fapa de
orizontala cuibului sau. Fiecare raza desprinsa
astfel pastra mare parte din stralucirea luminii
originale °i împra°tia culorile curcubeului în jurul
laca°ului sau.
Silviu Oravitzan	Basorelief pe lemn aurit (2007), 33 x 47 x 7 cm
Apoi, lumina reflectata din el se lovea de
trupurile îngerilor dupa puterea °i marimea lor.
Cei mari, aflapi imediat deasupra lui, primeau
primele raze °i le desfaceau în alte evantaie de
lumina, din ce în ce mai colorate, cu unghiuri din
ce în ce mai ascupite cu orizontala, iar urmatorii
îngeri închideau cercul de lumina printr-o noua
despletire de raze, ce pâlpâiau în toate culorile
universului, urmând protocoalele Ma.
Dar Muriel nu era singurul Arhanghel.
Milioane de raze porneau din Ma spre cer °i se
loveau de Arhanghelii fericipi sa le desfaca în zeci
de milioane de raze, pe care miliarde de îngeri le
transformau în raze din ce în ce mai mici, pâna
când deveneau o sfera perfecta în jurul lui Ma,
un gigantic puf de papadie ce stralucea °i pulsa
pe toate frecvenpele spectrului Ma.
A°a se crea Oriunde-°i-Oricând. Paienjeni°ul
fin de lumina rupea granipele spapiului °i
atmosfera lui Ma alcatuita din timp, începea sa se
amestece cu spapiul pre-existent, deschizând
culoare de acces spre orice clipa spapiu-timp a
Universului în care se afla Ma.
O pata mica de culoare aurie aparu pe
înveli°ul exterior °i, conform unuia dintre
infinitele protocoale Ma, zeci de îngeri se grabira
într-acolo încercând sa corecteze imperfecpiunea.
Cum pata nu parea sa se modifice, alte mii de
îngeri primira sarcina de a se materializa în acel
spapiu-timp ce încalca ordinea Ma. Câteva clipe
mai târziu numarul lor era în cre°tere °i zona
începu sa pulseze. Când numarul îngerilor ajunse
la zeci de mii Arhanghelul Muriel primi un
semnal de avertizare. Zona afectata se afla chiar
deasupra lui.
Muriel ezita. Se afla pe marginea cuibului °i
se pregatea de salt, unul din pupinele momente
când nu-i placea sa fie deranjat. Deschise larg
aripile primului sau trup °i se lansa in gol. Cel
de-al doilea trup proiecta un gând ca un culoar de
ghidaj °i primul trup îl urmari grijuliu direct spre
centrul sferei albastre. Simpi o u°oara foița de
frânare °i un impuls ce-l împingea dintr-o parte.
Al doilea trup încerca sa corecteze traiectoria.
Atunci interveni cel de-al treilea trup. Un gând
viguros, multidimensional, care încerca sa elimine
variantele unui prezent ce nu-°i atingea pinta se
concentra asupra lui. Simpi ca impulsul temporal
începea sa corecteze eroarea de traseu °i se gândi
ca de data aceasta ar fi putut sa reu°easca.
Muriel se socotea un Arhanghel rebel °i se
mândrea cu asta. Majoritatea Arhanghelilor nu
încercasera de mult un salt spre Ma. Zâmbeau în
jurul sau de fiecare data când î°i proiecta
amintirile salturilor personale. Cu topii se
manifestau doar prin merkaba1
multidimensionale, iar ideea de a-°i separa
trupurile li se parea înfiorator de primitiva.
Sub Muriel, Ma devenea din ce în ce mai vast.
Simpea cum traversa straturile de energie °i cum
veneau spre el semnale puternice din toate
direcpiile timpului. Ma era asemeni unei stele
galbene, stralucitoare °i daca n-ar fi existat °i cea
de-a doua sfera albastra, semi-transparenta, care o
învelea pe cea aurie, Muriel n-ar fi putut sta atât
de aproape de Ma. Unii Arhangheli priveau stratul
de energie albastra ca pe o atmosfera joasa, în
timp ce ei sâlâ°luiau undeva în atmosfera
superioara, dar Muriel nu era de acord. Desigur,
sfera albastra avea un rol bine definit în
structurile Ma °i era mai mult decât un strat de
energie anexat lui Ma.
Ce putea fi acolo jos? Oare am deslu°i
misterul lui Ma, daca am trece dincolo de ea? De
ce nu gasim nicio alta structura Ma în spapiul pe
care îl putem percepe?
Simpi ca pierdea din viteza °i ofta. Daca
straturile superioare plasmuite de îngeri puteau sa
ajunga Oriunde-°i-Oricând, cealalta extrema îl
proiecta în Aici-°i-Acum, care avea o echivalenpa
simpla °i placuta: simultaneitate. Doar daca ar fi
cuprins-o în Aici-°i-Acum, ar fi putut simpi ce este
Ma cu adevarat.
Aici, unde se adunau toate ramificapiile Ma,
simpea fibrele timpului, toate clipele viepii lui °i
ale tuturor viepilor din Univers proiectate în fiinpa
lui, cu toata complexitatea lor.
Muriel °tia ca trupul sau nu putea patrunde în
10
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
TOj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sfera albastră de energie pura. O forță invizibila îi
tempera căderea °i de fiecare dată aluneca pe o
pantă u°oară până când zborul îi devenea paralel
cu oceanul.
Oftă din nou. Era destul de aproape încât să
poată deslu°i structura suprafeței. Fiecare rază Ma
tâ°nea din mijlocul unui vârtej de energie
albastră, făcând uitată lumina pe care o pierduse
în urma lui.
În memoria lor colectivă, Arhanghelii îi
numeau pe cei ce trăiau în sfera albastră Elohimi,
de°i nimeni nu-i zărise vreodată. Memoria lui
Muriel era perfectă: Ma era o lume-ființă, care
trecuse în dimensiuni superioare, iar ființele atrase
de ea se transformau în raze.
Cei dintâi sosiră Arhanghelii Creației, moment
pe care îl revedea de fiecare dată cu un sentiment
foarte plăcut.
Cel de-al patrulea trup proiecta un vârtej de
energie în jurul traiectoriei, forțând prăbu°irea,
dar în ciuda încordării sale continua să alunece
paralel cu suprafața albastră.
Atunci interveni al cincilea trup. Se simți
acoperit de sfera unei lumini argintii °i se trezi în
cuibul său.
„De ce îți provoci singur durere?”
„Dar tu de ce îmi interzici să fac lucruri
nebune°ti?”
Trupurile sale erau din nou aliniate pe
verticală, învăluite în sfera argintie a celui de-al
cincilea trup. Intră în rezonanță cu frecvența
luminii pure emisă de Ma °i pulsația ei îi calmă
turbulențele produse de salt.
„Uneori mă învinovățesc că trebuie să te
opresc, dar °tiu că dreptatea e de partea mea °i
îmi trece.”
„Ai putea să mă scute°ti data viitoare?”
În loc de răspuns primi un val de afecțiune
care-l înconjură ca o aură de lumina rozulie, cum
numai cel de-al cincilea trup putea să transmită.
Muriel î°i îndreptă atenția spre mica pată de
care fusese avertizat. În jurul ei numărul îngerilor
continua să crească. Pluti spre ea. Alți doi
Arhangheli se apropiară, confirmind
promtitudinea cu care reacționau protocoalele
Ma.
Al treilea trup proiectă un gând spre îngerii
din zonă, semnalându-le că atenția lor nu mai era
necesară °i că se puteau întoarce la preocupările
anterioare. Situația urma să fie investigată de
Arhangheli. Trupurile celor trei Arhangheli se
conectară prin raze de lumină °i se stabili un plan
de acțiune. Muriel se întoarse în cuibul său. Chiar
avea nevoie să formeze o merkaba.
Primul trup proiectă mediat un set de forme
geometrice complementare °i când ajunse la un
milecaedru perfect al doilea trup proiectă un tipar
de energie în jurul lor. Formele începură să se
rotească având multiple axe de referință până
când întruchipară o sferă exterioară lui Muriel. Al
treilea trup proiectă de data aceasta din interior
spre exterior raze frânte de lumină, aparent
împră°tiate, dar acestea formau un cod de access
spre locul unde dorea Muriel să se manifeste.
Când secvența se termină, al patrulea trup se
transformă într-o nouă sferă de lumină violetă,
interioară celui de-al cincilea trup, acoperindu-le
pe cele inferioare.
Merkaba se activă. Simțea cum se modifica
spațiul în jurul său, cum se dilata °i se focaliza
spre ținta transferului său. Primele două trupuri
plutiră u°or, separându-se, iar cel de-al treilea trup
proiectă o rază de comunicare pentru a stabili
legătura dintre Aici °'i Acolo. Perfect senin, Muriel
trecu puntea merkaba. Pă°i atent pe iarba udă,
dibuind câte ceva în întunericul nopții planetare.
Se afla pe vârful unui deal. Un vânt rece sufla cu
putere, în rafale tăioase. Nu se opri să vadă
întruparea pe care o primise. Mai fusese pe
această planetă în câteva din nenumăratele sale
existențe. O mulțime de ființe bipede, cu trupul
acoperit cu diverse materiale de protecție, pe care
ei le numeau haine, se aflau la poalele dealului.
Recunoscu printre ei matricea energetică a
îngerilor pe care Ma îi trimisese să corecteze
situația. Toți priveau atenți în direcția unei
structuri metalice, asemănătoare unui cub răsucit,
aflat în mijlocul unui teren imens, gol, protejat de
un câmp energetic sub formă de cupolă. Cubul,
sau ceea ce părea să fie un cub, avea latura de
aproape o sută de metri, °i u°oare irizații
portocalii pe care, momentan, nu °i le putea
explica.
Silviu Oravitzan Calea grâului, instalație, 900 cm
Încercă să se mi°te °i constată, uimit, că era
imobilizat. „Ma, cineva sau ceva, mă blocheză!”
Lumini puternice izbucniră pe cer. Muriel se
concentră asupra sferelor de foc apărute la
orizont, deasupra norilor. Se gândi că planeta era
atacată cu arme nucleare. Fascicole lungi de laser
puternic brăzdau cerul, încercând să ajungă la
ținte mult prea îndepărtate pentru a fi observate
de la sol. Îl intriga faptul că exploziile se
produceau în spațiu, fără ca vreuna să atingă
suprafața planetei. O apărare destul de eficientă!
Se răsuci spre cubul aflat în atenția întregii
adunări. Structura sa începuse să se deschidă în
partea superioară, lăsând să se vadă că era alcătuit
dintr-o puzderie de folii de mici dimensiuni, ce se
deplasau ca o cortină. Fascicole de lumină tâ°niră
spre cer. Muriel simți un fior puternic. Memoria
lui colectivă, de Arhanghel, îi semnală un pericol
pe care nu-l putea depă°i. Structura spațiului din
jur se deschise fără alte măsuri de protecție. Nu
avea timp. Trebuia să părăsească locul cât mai
repede. Se agăță de primul fir de lumină aflat în
apropiere °i se proiectă înapoi, în spațiul Ma.
***
Cris încercă să se lini°tească. Deschise ochii °i
respiră adânc. Chiar în fața lui, pe perete, se afla
mânerul dispozitivului de auto-distrugere, prezent
în toate cabinele navei de explorare. Lung, ro°u,
inconfundabil, încredințându-l că puteau să
dispară în orice clipă dacă vreunul dintre ei l-ar fi
acționat. „Dacă avea cineva vreo îndoială legată
de siguranța noastră...”
Probabil că niciunul dintre cei trei membri ai
echipajului n-ar fi ezitat, dacă s-ar fi simțit în
primejdie. Siguranța planetei lor depindea de
existența micilor nave de explorare °i nu atât
datele expediției erau importante, cât structura
lor, pe care nimeni altcineva din Galaxie n-ar fi
putut s-o reproducă. Elisor depindea de
monopolul zborurilor executate cu mai mult
decât viteza luminii, pe Tărâmul Lorzilor. Atât
timp cât secretul navelor era păstrat, nimeni din
casta Lorzilor n-ar fi putut-o ataca nici pe Elisor.
Mai era °i măruntul secret al existenței sale.
„Cris, explorator spațial!”
Navigatorul se afla în cabina din partea
frontală a navei. Nava avea patru încăperi
despărțite de u°i de cristal. Era formată din patru
sfere lipite între ele, cu două scuturi rotunde la
extremități. Navele transluminice nu au
dimensiuni mari, cel puțin a°a li se spunea celor
care întrebau. În cealaltă parte Youi, simpatica
doctoriță ce-l însoțise °i în misiunea anterioară,
pregătea bio-implanturile ce urmau să-i fie
administrate înainte de salt.
Planeta W0672 se afla deja în raza de
percepție a senzorilor. O sferă mică, neprimitoare,
de piatră, cu atmosferă redusă. Se întreba,
nelini°tit, de ce trebuiau să fie acolo. Existau
planete mult mai interesante pe traseul de zbor al
navetei. „Un bolovan sterp!”, î°i spuse. Urmări
informațiile primite de la sonde. Nimic interesant.
Apoi zări pe hartă un mic punct ro°u °i tresări.
Verifică de câteva ori. O zonă de câteva sute de
metri pătrați era protejată de un scut energetic cu
cod necunoscut. Teoretic, n-ar fi trebuit să existe.
De vreme ce misiunea i se păru inutilă, nu se
concentrase asupra saltului. Acum, punctul ro°u îi
stârni interesul.
„Mulțumită lui Muriel, n-am venit aici
degeaba!”
Navigatorul deschise trapa de acces °i se a°eză
pe podeaua elastică, lângă el. Cris se crispă.
Navigatorul n-ar fi trebuit să facă asta. Era o
încălcare a regulilor de zbor.
- Salut, Cris! Ne-am mai întâlnit pe undeva?
- Bănuiesc că °tii că noi, multiplicanții, ne
păstrăm amintirile. Nu suntem doar clone
insipide. Întrebarea ta nu-°i are rostul.
- În regulă! Dar care e originalul, Cris?
Multiplicați acela°i Cris-primordial, sau îi alegeți
variantele în funcție de misiuni? Am întâlnit mai
mulți Cris °i amintirile lor erau diferite. Mi-ar
plăcea să aflu că am mai fost împreună pe linia
de amintiri pe care o reprezinți °i că avem ce
povesti.
- O să te dezamăgesc. Chipul tău nu-mi spune
nimic.
- Nu contează! După expediția asta o să avem
amintiri comune. W0672 se anunță interesantă.
Navigatorul se ridică. Youi venea deja spre ei
cu un set de recipiente colorate, ultima ajustare
pe care o avea Cris de făcut.
De°i capacitățile sale de explorare ajunseseră
abia la 60%, sesiză imediat că Youi acuza o
cre°tere a pulsului, dublată de o activitate intensă
în lobul ei emoțional. Unul dintre mu°chii ei
abdominali se contractase necontrolat iar
respirația i se accelerase. Cotrobăi în amintirile
ultimei misiuni făcute împreună °i descoperi clipe
de mare intimitate, încălcare clară a protocolului
de zbor.
- Îmi amintesc de sânii tăi foarte frumo°i.
Youi îl fulgeră cu privirea:
- Să nu mai spui a°a ceva niciodată!
Navigatorul părea să caute tot timpul un
motiv de distrugere a navei, de parcă la recrutare
contaseră tentațiile lui sinuciga°e. Aveai impresia
că abia a°tepta să tragă de mâner, căci uneori îl
"
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
Black
Pantone 253 U
11
Black Pantone 253 U
"
privea minute în °ir.
„Nu-mi place de el.”
- A fost la mine acum câteva minute. A fost
amabil.
Youi se încruntă. Poate avea dreptate. O
privea cum îi instila fluidele in corp,
deplasându-se grijulie în jurul lui.
- Atunci cum de pi-ai făcut curaj?
- Am fost alături de tine în diversele tale
existenpe, °i începusem să cred că tu e°ti familia
care îmi lipsea. Fiecare Cris mi-a restituit un
fragment din ceea ce la un moment dat devenise
mai mult decât o prietenie. Dacă ceilalpi văd în
tine doar o secvenpă perisabilă a unui Cris clonat
la nesfâr°it eu, dupa atâtea expedipii făcute
împreună, am început să descopăr o anumită
continuitate în existenpele tale, pe care
multiplicarea n-o mai poate ignora. Acel Cris
inipial a fost de mult înlocuit cu un Cris al
prezentului, care trăie°te la fel ca ceilalpi oameni,
simte °i are o memorie colectivă ce supline°te
existenpa unei viepi mai lungi, prin completări
permanente °i perseverente.
Cris îi atinse umărul, un gest discret de
afecpiune. Youi zâmbi.
- Îmi amintesc °i eu de clipele acelea!
Descoperi în privirea ei un sentiment plăcut
pe care îl absorbi cu ardoare. Ea continua să se
învârtă în jurul lui, de parcă nu s-ar fi întâmplat
nimic.
- Ai grijă, te vei conecta în curând la consolă
°i Navigatorul îpi poate urmări reacpiile.
- N-are decât! Mi le pot controla foarte bine!
- Mă rog! Eu nu pot! Ce spui despre mine
ajunge în server °i putem avea neplăceri.
Cris o privi amuzat. Youi nu părea să-l ia în
seamă, dar totu°i continuă:
- ai chiar îpi popi aminti ce ai simpit cândva?
ai vă putepi transmite amintirile între voi?
- Tocmai tu mă întrebi? Ar trebui să °tii o
mulpime de amănunte despre mine!
- Chestia e că tu uipi care sunt lucrurile cele
mai importante pe navă: Navigatorul n-are nici
cea mai vagă idee despre propulsia navei, eu nu
°tiu mai nimic despre tine, cum e°ti alcătuit, cum
de popi avea atâtea trupuri efemere, iar tu nu te
gânde°ti decât la misiunea ce urmează, căci viapa
ta scurtă, de 30 de zile, nu-pi dă prilejul să faci
mai mult. Dacă ne-ar captura cineva, n-ar putea
obpine nicio informapie mai importantă. Nici nu
trebuie să ne prefacem că nu °tim, de vreme ce
chiar a°a °i este!
Cris simpi o contracpie generală a mu°chilor,
semn că era gata de salt. Privirea i se fixă pe
peretele din fapă °i, după ce pupilele îi disecară
materialul până la nivel molecular, anunpă: „Sunt
gata!”
- Nu numai creierul, ci fiecare bucăpică din
mine î°i aminte°te tot ce simt. E de-ajuns să
salvapi din mine un deget °i misiunea n-ar fi
compromisă. Următorul multiplicant construit din
ADN-ul meu ar °ti tot ce s-a întâmplat în această
misiune.
Youi se a°eză în a°a fel încât Navigatorul să
n-o vadă °i-i mângâie solzii de pe brap.
- E adevărat că popi tăia cu ei orice material?
- A°a am scăpat de două ori din închisori cu
bare de opel °i perepi de beton. E de ajuns să
arunc câpiva solzi °i nimic nu mă poate opri. Dar
dacă la întoarcere voi rata nacela, s-ar putea ca în
drum spre casă să avepi doar jumătate din mine.
- Să ai grijă. Vreau să te întorci întreg °i cu
mintea limpede. Îmi place acest Cris °i n-am de
gând să-l pierd.
Se ridică. Între sfera de contact °i cabina de
lansare exista un coridor. Cele două jumătăpi
stăteau fixate pe podea a°teptându-l să se
ghemuiască în interiorul lor. Deschise fermoarul
salopetei °i se dezbrăcă. Experienpele anterioare se
reflectau în protocoale stricte de contact. Iar lipsa
hainelor era doar unul dintre acestea. Cris purta o
e°arfă pe care o putea repozipiona pentru a imita
obiceiurile localnicilor. Hainele iscaseră destule
neajunsuri la stabilirea unui prim contact. Închise
trapa etan°ă °i trecu în spapiul strâmt al sferei.
Diametrul ei era de un metru °i Cris avea la
dispozipie un minimum de centimetri necesari
căderii de cincisprezece minute ce urma. ΰi atinse
două degete stabilind contactul cu centrul de
control al navei. De°i dezbrăcat °i lipsit de
echipament electronic, căci acesta era darul său:
corpul său era un perfect instrument de cercetare,
cu senzori ultraperfecpionapi, în contact cu baza
de date a navei printr-o mulpime de frecvenpe. Nu
avea niciun implant metalic, cum se obi°nuia pe
toate planetele Imperiului, dar implanturile nano-
biologice indetectabile oricărui tip de scanner,
create special pentru trupul său, îi amplificau
aceste funcpii până la limite de neînchipuit unui
om obi°nuit. Acesta era secretul său: toate
mecanismele biologice de amplificare erau create
pentru o singură semnătură de ADN, semnătura
multiplicantului. Oricine ar fi găsit aceste
implanturi °i ar fi încercat să le folosească n-ar fi
descoperit nimic. ADN-ul său era cheia ce activa
funcpiile implanturilor. El, în sine, era parola °i
unicul lor utilizator. De unde °i nevoia
multiplicării exploratorilor. Viteza °i forpa induse
de implanturi zămislea exploratorul perfect.
Comunică navei că-°i putea începe căderea.
Capabilă sa parcurgă ani lumină cu viteza
gândului, nava de cercetare avea mari dificultăpi
în a zbura suficient de lent pentru a-l ajuta să
coboare pe suprafapa planetei. De fapt, nu putea
opri °i nici plana, pentru că odată oprite,
Silviu Oravitzan
Basorelief pe lemn aurit (2000), 33 x 55 x 5 cm
motoarele nu mai puteau fi pornite fără
echipementele complexe de pe Elisor. Mai era °i
problema dimensiunilor ei. Era atât de mică încât
nu-°i permiteau un scuter de aterizare. Singura
oppiune era sfera de lansare, o sferă de bio-metal
ata°ată navei cu un fir lung de 3 kilometri, extrm
de subpire, ce se putea extinde printr-un motor
magnetic.
Cris simpi un °oc, semn că ie°ise din navă iar
firul se derula lăsându-l să atârne undeva sub cor-
pul ei. Apoi simpi o a doua smucitură când firul
ajunse la capăt °i vibrapia navei se transmitea prin
firul ancorat. Se înclină u°or sub impulsul
manevrei de lansare. Nava începu un viraj strâns
spre dreapta, urmat de un viraj la fel de strâns
spre stânga. Viteza ei nu putea fi redusă, dar firul
era suficient de lung pentru ca forpele centrifuge
°i centripete să înceapă să se anuleze datorită
acestor viraje. Forpele create de primul viraj înce-
peau să fie compensate de a doua manevră °i
Cris primi comanda de lansare. Acpionă singurul
buton aflat în interiorul sferei, °i decuplă firul de
tracpiune. Era în cădere liberă. Sfera ateriză pe
suprafapa plană ce-i fusese desemnată rostogolin-
du-se amepitor de repede. Pentru o clipă, °ocul
impactului îl amepi. În acel moment, orice fiinpă
umană ar fi murit. După sute de răsuciri, sfera se
opri °i se deschise. Cris ie°i repede afară. Sfera
era programată să se dezintegreze imediat după
aterizare.
(fragment de roman)
Note:
1.	Ansamblu de corpuri geometrice perfecte care
se rotesc cu diferite axe de simetrie °i asigură un
transfer interdimensional.
12
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
Tîj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
nterviu
Prin documentare °i reflecție
către informația veridică
de vorba cu criticul de arta Negoiță Lăptoiu
°i-a adus o decisivă contribuție, brodând cu
iscusință în mătase °i borangic, cusând la
gherghef fastuoase carpete de lână, desăvâr°ind
perdele, peretare, cusături, covoare la războiul de
țesut, un stra°nic aport de fluidizare a
sensibilității mele s-a infiltrat pe filiera tradițiilor
locale cultivate în copilăria °i adolescența mea cu
înflăcărată ardoare. Am avut °ansa să trăiesc ani
prelungiți alături de ni°te consăteni harnici,
chibzuiți, buni gospodari, dar °i exuberanți la
vreme de clacă, de sărbători, la hore, nunți °i
iarmaroace. Persita la nivelul satului o mare
bucurie a cântului °i jocului, la etalarea unei noi
vestimentații cu aspect tradițional. Personal am
perindat pe la casele a primitoare gazde cu
colindul °i plugu°orul până la 14 ani, în
formațiuni exigent triate, cu glăsuitori care
furnizam plăcute recitaluri de arhaică sonoritate.
Prins în vertijul unui robust sentiment existențial
am deprins gustul competiției, al dorinței de a
progresa. Vorba de duh era la mare căutare venită
din partea unor oameni cu moral bun, simpli,
curați suflete°te, cu un pronunțat respect al
comuniunii.
- Păstrez °i acum în memorie răsfoirea °i
citirea, din biblioteca familiei, a ghidului
muzeistic apărut la Editura Meridiane din
Bucure°ti, în 1974, Muzeul de Artă Cluj. Pin
minte că l-am parcurs înainte de a străbate sălile
muzeului. Ce a însemnat directoratul tău în
cadrul acestei prestigioase institupii de artă °i
cultură din centrul Transilvaniei?
Adrian Pion: - Înainte de a ne cunoa°te, am
fost cucerit de suplepea expresivităpii discursului
din cronicile tale de artă, adevărate incursiuni
eseistice întru relevarea frumosului artistic, citite
în publicapiile de profil. Aceasta a fost primul
meu contact cu textele semnate de istoricul °i
criticul de artă Negoipă Lăptoiu. Stilul ornant,
cursivitatea îmbietoare °i melodicitatea frazei
mi-au atras atenpia asupra unei secrete îmbinări
de calităpi ale profesorului °i exegetului, dedulcit
la arta cuvântului. Mai târziu, când am avut în
fapă pe autorul acelor cronici, studii °i carpi,
a°ezat în forul subiectiv al valorilor alături de
Petru Comarnescu, Vasile Drăgup, Ion Frunzetti,
Dan Hăulică sau Pavel au°ară, în orice caz făcând
parte din aceea°i familie spirituală, am înpeles
numaidecât de unde vine mierea acelei frazări
încorporate în discurs. Ea este °i în prezent pe
buzele interlocutorului meu cu care a° dori acum
să depănăm câteva amintiri sau să împletim
gânduri, opinii despre artă °i viapă, despre
oamenii pe care i-a cunoscut. Ea este esenpa
sublimată fonetic a graiului moldovenesc, marcă a
identităpii păstrată nealterată de-a lungul anilor, e
dulceapa frazării care s-a a°ezat din vorbire în
scris. A°adar, ce a însemnat pentru tine spapiul
copilăriei °i adolescenpei în care te-ai format?
Negoiță Lăptoiu: - Mi-ai adresat o întrebare
delicată care nu doar mă orientează spontan către
trecut, dar mă °i sensibilizează asupra modului în
care m-am făcut vrednic de noblețea °i
splendoarea obâr°iilor. Oricât de ramificate ar fi
faptele vieții, datul inițial toarnă în noi energii
determinante, precum °i o optică a receptării °i
comportamentului. Eu reprezint genul de odraslă
umană care poartă în sine cu sacralitate puritatea
celor °apte ani de-acasă! Nu e doar o zicală, o
simplă vorbă-n vânt! E certitudinea °i sfiala celui
care a asimilat just semnificația darului primit
cândva, a înțeles rostul dojenelii pentru
imprudențe °i mai ales firescul pornirii pe calea
binelui, purtător de speranțe. Până la 14 ani am
trăit zilnic lângă ni°te părinți de o rară omenie °i
finețe, pilduitori sub semnul devotamentului față
de munca onestă care asigură tihna unui trai
civilizat. Nici cu mult bel°ug, dar nici cu
dureroase lipsuri! De la ei am deprins practica
lucrului continuu, fără ostentative revendicări.
M-am obi°nuit să fac tot ce depinde de mine ca
acumulările °i reu°itele să devină expresia unei
restituiri naturale, în ordinea firescului, nu o
recompensă. O asemenea mentalitate m-a clădit
ca pe un ins riguros, echilibrat, cu evoluție
organică, lină, căreia °i astăzi îi simt °ansa
ascensiunii.
Dincolo de componentele afective °i morale
ale vieții lângă ni°te ființe mari iubitoare de
datină °i frumos, m-am simțit îndemnat spre
vorba aleasă, încărcată de sens, modulată cu
pove°ti din Creangă °i Ispirescu, cu proverbe °i
zicători. Mama poseda o uluitoare sagacitate,
predispusă expresiilor scurte, cu iz de aforism, iar
tata, cu un permanent surâs pe chip arunca
replici pline de sarcasm °i umor. Am trăit într-o
cuceritoare bună dispoziție, alături de fratele
Costică devenit ulterior respectat inginer, la noi în
casă tronând armonia °i buna cuviință. Totdeauna
simțeam un sentiment de jenă când
nemulțumeam pe cei din jur: părinți, frate,
bunică, dascăli, rude, prieteni. De aici °i cultul
gestului măsurat, prudent °i mai ales bucuria de a
ți se recunoa°te efectul faptelor bune. Când
observai câtă cople°itoare strădanie era în jurul
tău pentru ca viața să decurgă sub specia
normalului n-aveai cum să nu-ți dore°ti să fii un
punct luminos alături de cei dragi. Învățam bine
din simplă curiozitate, stimulat de tainele
cunoa°terii, interogat adesea de părinți asupra a
ceea ce mai aflasem la °coală.
La frumoasa ambianță familiară la a cărei
componentă cromatică minunata mamă Tereza
- Printr-un favorabil concurs de împrejurări,
pentru că trebuie să recunoa°tem că rol
important are în viață °i conjunctura, când aveam
doar 32 de ani mi s-a încredințat conducerea unei
instituții de prim rang în ierarhia rețelei
muzeografice din România. M-au desprins din
nucleul unui foarte tânăr colectiv de speciali°ti în
istoria °i teoria artei, care-°i vor perfecta treptat
apreciate doctorate, cu toții fiind animați de un
entuziast flux al cercetării °i valorificării
°tiințifice, facilitat de evidenta °i trecătoarea
rarefiere a imixtiunii ideologice în viața spirituală,
petrecută în intervalul 1965-1974. Am axat
activitatea Muzeului de Artă Cluj pe două
esențiale coordonate: organizarea de retrospective
vizând creația unor nume reprezentative ale artei
active în spațiul intracarpatic, însoțite de
laborioase cataloage, precum °i întregirea
patrimoniului prin achiziții °i transferuri. Când
am oferit o nouă variantă a galeriei naționale la
final de mandat directorial (1974), aspect reflectat
cu autenticitate °i-n ghidul amintit, devenise clară
diferența de calitate °i autenticitate, cu un firesc
plus de reprezentare pentru pictorii °i sculptorii
transilvăneni °i mai ales pentru acreditatea
specificității Centrului artistic Cluj. O excelentă
impresie a făcut la Budapesta sinteza
expozițională de 80 de lucrări de pictură din
perioada contemporană, menită să probeze
particularitatea unui valoros fond patrimonial
întemeiat pe fertila osmoză dintre duhurile
autohtoniei °i rigorile modernității.
- E de notorietate pentru un om care °i-a
închinat viapa artei plastice să cunoască zeci de
muzee de artă din pară °i străinătate. Ai studiat °i
comentat numeroase opere aparpinând unor
pictori °i sculptori prezenpi pe aceste simeze. Care
este ponderea valorică a Muzeului de Artă Cluj?
"
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
- La prestigiul unei instituții muzeale
contribuie, neîndoielnic, mai mulți factori. În
primul rând contează enorm valoarea obiectelor
tezaurizate. Grație fulminantei donații făcută de
Virgil Cioflec Universității din Cluj în 1929, care a
pornit de la 73 de piese, cu 41 de lucrări de
Grigorescu, 4 de Andreescu °i 20 de Luchian,
pentru a ajunge prin succesive achiziții de la
Salonul oficial la 325 în 1945, a importantului
fond de transferuri de la Muzeul Național de
Artă (1952), a repartițiilor pe linie locală °i a
achizițiilor sistematice posibile până în 1981,
Muzeul de Artă Cluj reprezintă a doua colecție ca
pondere valorică, după Muzeul sinonim din
capitală, privind arta națională, astăzi figurând în
registrul de inventar 14.000 piese de artă
românească °i universală. Dincolo de argumentul
patrimonial contează mult - din perspectiva unei
priviri comparative - °i spațiul în care sunt etalate
lucrările. Adăpostit în fastuosul palat baroc
Banffy, care la 1791 devenise sediul guberniului
transilvan, a impus prin ultima formulă de
expunere din 1996 (finalizată după radicale
restaurări, înrămări, asigurarea unui sistem de
iluminat modern) ridicarea la un °i mai pronunțat
statut, de europeană rezonanță. Am avut °ansa să
parcurg °i să mă confrunt cu simezele unor
ambianțe expoziționale consacrate, desfă°urate
între Urali °i Pirinei °i - păstrând limitele
modestiei °i ale bunului simț - pot să afirm cu
toată convingerea °i motivația adiacentă că nu
doar Muzeul clujean de artă, ci vibrația
exponatelor din rețeaua noastră muzeistică degajă
o remarcabilă impresie de originalitate °i savoare
spirituală. Încă o dată, în contextul oglindirii prin
strălucite mărturii ale evoluției artei române°ti, cu
o consistentă sală dedicată Evului Mediu °i 27 de
săli arondate unor referențiali mae°tri, cu fertilă
înspirație între 1750-1990, se acreditaseră
viguroasele valențe de universalitate ale
contribuției creative autohtone. Cu titlu
informativ, între 1970-1990, la sediul Muzeului de
Artă Cluj, care dispunea de două generoase spații
de expoziții la parter °i unul la etaj, spre loggia
interioară, se organizau anual între 30-40 de
expoziții temporare de ridicată ținută artistică.
- Exista un criteriu subiectiv care a stat la baza
selecpiei arti°tilor plastici studiapi °i comentapi cu
prilejul unor verniseae, aniversari sau este
programul bine structurat al unui critic °i istoric
al artei plastice de la noi care ia în serios °i scrie
cu responsabilitate atunci când î°i propune sa
ofere o panoramare cât mai obiectiva a unui
spapiu cultural anume ales?
- Ca ins venit din curbura carpatică °i
statornicit în câmpul unor realități cu o pregnantă
diversitate într-un ansamblu cultural omogen,
m-am ata°at cu pasionată ardoare în iluminarea
unor aspecte aflate într-o stare de discretă
prezență, ca să nu spun de nedreaptă uitare. Dacă
asupra fizionomiei artistice din vremurile antice °i
medievale se elaboraseră câteva sinteze °tiințifice
obiective, cuprinzătoare, fizionomia creativității
din spațiul transilvan din perioada modernă °i
contemporană era redată cu multe lacune, prin
vagi semnalări °i ierarhizări.
Atât prin zecile de retrospective integrate în
rigurosul program restitutiv al Muzeului de Artă
Cluj, prin studii speciale °i monografii publicate
prin diverse surse editoriale, dar mai ales prin cele
patru volume ale Incursiunilor în arta
româneasca, primul se °i intitula „...în arta
transilvană” (1981, 1987, 1999, 2009, fiind în curs
de apariție încă o privire sintetizatoare), am
readus în con°tiința actualității expresivități
materializate prin culoare, grafism °i volumetrice
prin intermediul cărora fenomenul plastic național
apare în mai fidela °i fertila lui amploare.
Împrejurările istorice n-au fost întotdeauna
predispuse stimulării efortului creativ, care
cunoa°te totu°i o admirabilă continuitate prin
zelul generos a zeci de energii impulsionate de
freamătul dezinvolt a native vocații. Pe filiera
unor sincere °i oneste descătu°ări de sensibilitate
capabilă să dea întruchipare unui fabulos cortegiu
de imagini, forme, semne, simbolizări, s-a
materializat acea minunată zestre de splendori
care odată cu vremurile moderne trece din
anonimatul colectivității în sfera nominalizării
creatorului în virtutea unei atitudini distincte,
prin viziune °i stil. În zorii modernității, prin
reflex iluminist la finalul veacului al XVIII-lea, au
apărut personalități care vor contribui atât prin
opera personală, de inspirație laică °i religioasă,
dar °i prin implicare instructivă, sprijinind
modelarea unor promițătoare talente, la
instaurarea artei pe coordonatele exigențelor
profesioniste.
Preocupat a defini în datele sale cele mai
caracteristice climatul artistic din interiorul arcului
carpatic pe parcursul ultimelor două veacuri, am
reliefat aportul substanțial al unor mae°trii cu
pregătire academică, de origine română, maghiară,
germană, poloneză, cehă, fără a neglija °i aspectul
inițierii - mai ales în domeniul decorației
interioare a lăca°elor de cult - desăvâr°ită pe cale
ereditară °i-n formulă tradițională. Periodic au
răbufnit energii de-o impresionantă vitalitate °i
originalitate, care prin fabuloasă fantezie °i forță
interpretativă au ridicat gestul creativ la cotele
celei mai înalte expresivități, cum este °i cazul
strălucitului miniaturist Picu Pătruț din Săli°te,
activ între 1840-1870, autor a mii de stihuri °i
imagini de-o tulburătoare finalitate spirituală.
Întrucât pentru componenta românească mai
căutată °i prodigioasă se va dovedi preocuparea
Silviu Oravitzan
Instalapie (2000), 260 x 260 cm
de iconar °i freschist, am împrospătat informația
°i configurat contribuția specifică datorată unor
nume sonore în eternul artei autohtone: Nicolae
Popescu (1835-1877), Mi°u Popp (1827-1892), Ion
Zaicu (1868-1914), Octavian Smigelschi (1866-
1912), Flaviu Dom°a (1878-1932), Virgil
Simonescu (1881-1941). Cum era °i firesc, m-am
documentat °i asupra biografiei °i operei unor
referențiali arti°ti, decisivi pentru fizionomia artei
pe considerente de ordin neoclasic, romantic,
realist, secesionist, postimpresionist: Franz
Neuhauser cel Tânăr (1763-1836), Carol Popp de
Szathmari (1812-1887), Ferenc Simo (1808-1869),
Venceslav Melka (1834-1911), Carl Dorschlag
(1832-1917), Sandor Ziffer (1880-1962), Janos
Thorma (1870-1937).
- Acum fac apel la sensibilitatea °i
subiectivitatea criticului de arta, la afinitâpile sale
elective. De opera caror arti°ti te simpi mai ata°at
°i de ce?
- Din respect pentru acuratețea °i veridicitatea
considerației critice asupra atât de diversificatului
°i evolutivului proces creativ, ca furnizor de date,
relații, ierarhizări, se impune prin logica eticii
profesionale ata°amentul imperturbabil la
recomandarea criteriului estetic. Cum suntem,
însă, ca ființe posesori °i de fluxuri afective,
intervin volens-nolens în apreciere °i amprente de
subiectivitate. Pe cât posibil ele trebuie strunite,
supuse unei discipline comportamentale unde
tronează rațiunea evidenței lucrului finit. Fiind
vorba de analiza unui proces desfă°urat în durată,
timpul ajută la limpezire prin decantarea surselor.
Intuitiv din fire nu m-am ata°at de stările
explozive, care pot fi spectaculoase, dar multe nu
durează. În virtutea unei experiențe care imprimă
un câ°tig prin filtru comparativ, m-am trezit
solidar cu consecvența de sine care
particularizează timbrul confesiunii. Cu condiția
să nu se cantoneze în desuet °i pură virtuozitate.
Privind retrospectiv îmi dau seama că am investit
cel mai mult efort de depistare, catalogare °i
analiză a mărturiilor artistice desăvâr°ite în sol
transilvan ca urmare a efectelor benefice
încurajate de desăvâr°irea unității naționale la 1
decembrie 1918. Opt decenii de realitate plastică
distinctă s-au aflat în perimetrul unor pasionate °i
prelungite cercetări °i evaluări. Am avut °i marea
°ansă să cunosc efectiv, direct, o bună parte
dintre exponenții promotori de modernitate abil
configurată prin organică simbioză cu
fundamentele unei tradiții viabile. Această
pendulare între exigențele criteriului estetic °i
autenticitățile unui duh al locului avea să
individualizeze tonusul armonizărilor cromatice,
incisivitatea ductului linear °i sugestivitatea unor
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
elaborate volumetrii. Prin creapie personala °i
devotata implicare didactica în cadrul acolii de
Arte Frumoase din Cluj (1925-1933), transferata
la Timi°oara (1933-1941), Catul Bogdan, Pericle
Capidan, Aurel Ciupe, Anastase Demian, Romul
Ladea, Alexandru Popp, Julius Podlipny au
impulsionat aparipia unei noi generapii de
plasticieni transilvăneni, care vor amplifica
semnificativ patrimoniul muzeal, demni de
perpetuă rememorare: Petre Abrudan, Nicolae
Brana, Cornel Cenan, Virgil Fulicea, Fulop Antal
Andor, Eugen Gâscă, Teodor Har°ia, Constantin
Dinu Ilea, Tasso Marchini, Alex Mohy, Letipia
Muntean, Coriolan Munteanu, Jeno Szervătiusz,
Ion Vlasiu °i mulpi alpii. Corectei dimensionări a
personalităpii lor le-am dedicat timp, pasiune °i
exigent filtrate catalogări în funcpie de rezonanpele
aportului specific. Li se alătură un Gheza Vida,
Nicolae Chirilovici, Jozsef Bene, Petru Feier, Nagy
Imre, Ioan Sima, Nagy Albert, Carol Ple°a, atefan
Szonyi, furnizori de modalităpi expresive
rezistente într-o ordine competitivă.
Prin natura preocupărilor concrete aveam să
devin °i martorul unor demersuri creative
desăvâr°ite cu abnegapie °i har de autentice
talente active în ultimele trei decenii °i jumătate
ale veacului al XX-lea. Am asistat, am vegheat °i
chiar am stimulat prin sincere recomandări
prolifica manifestare a zeci de nume care astăzi
aparpin deja valorilor solid integrate în
patrimoniul nostru cultural, clujenii: Gheorghi
Apostu, Mihai Barbu, Dan Bimbea, Lăjos
Bărdocz, Teodor Boti°, Cornel Bruda°cu,
Alexandru Cristea, Leonid Ela°, Vasile Cri°an,
Liviu Florean, Korondi Jeno, Gavril Gavrila°,
Eugen Gocan, Ana Lupa°, Nicolae Maniu, Vasile
Pop, Ioan Rusu, Aurel Terec, Mircea Spătaru,
Gergely Istvăn, Szederjessy Andrăs, Margareta
Neme°, Doina Hordovan, Radu Maier, Victor
Ciato, Laurenpiu Buda, Margareta Svoboda °.a.
Tuturor le-am dedicat cronici, medalioane, prefepe,
pe care n-au ezitat să le integreze frecvent în
sugestive cataloage, albume, monografii. Cum
specificul a fixat în prelungită °i fructuoasă relapie
cu importante centre artistice, câmpul reflecpiilor,
înscrise în peste 1500 cronici, avea să se extindă
asupra a zeci de timi°oreni, arădeni, orădeni,
băimăreni, târgumure°eni, sibieni, bra°oveni,
ie°eni, bucure°teni.
- Te-ai apropiat de vârsta certitudinilor, a
sintezelor, finalizând scrieri care lansează în
con°tiința publică reflecpii asupra fenomenului
plastic pe ample perioade de timp. Trebuie
subliniat că istoricul °i criticul de artă Negoiță
Lăptoiu are în spate o activitate remarcabilă,
brăzdată cu cârpi substanțiale, de real interes:
Incursiuni în arta românească în patru volume,
°coala de Arte Frumoase din Cluj °i Timi°oara,
1925-1941, Plasticieni timi°oreni, Plasticieni
clujeni, numeroase monografii, plus condiția de
coautor la cele °ase volume ale Enciclopediei
arti°tilor români contemporani, alături de
Al. Cebuc °i V. Florea. Paginile acestor tipărituri
vorbesc de la sine despre munca deosebită depusă
pentru a pune în valoare fondul spiritual artistic
al unor curente °i stiluri care s-au perindat pe
aceste plaiuri române°ti. Ce gânduri de
perspectivă te frământă?
- Prins în noianul evenimentelor care s-au tot
înmulpit până la învolburare, cu consecinpe
acaparatoare, tentante, dar prea abundente pentru
a oferi răgaz unor meditapii °i discerneri cu iz
sintetizator. Îmi dau sincer seama că fluxul
considerapiilor mele critice s-a desfă°urat cu
pondere mai ales la nivel informativ, relevând
amprenta °i semnificapia a însutite fapte °i valori.
Ele au vizat sublinierea contribupiei unor
pregnante personalităpi, dar °i a talentelor în plină
evolupie, definirea rostului unor momente °i
institupii formative a căror asociere, e drept,
clarifică °i factura anumitor tendinpe °i climate. E
de a°teptat, a°adar, o altă etapă a demersului
critic care să coaguleze datele într-o albie a
afinităpilor °i concordanpelor fire°ti, într-o ordine a
evolupiei stilistice raportată criteriilor universal
acceptate. Vor ie°i la lumină abordări nu tran°ant
afiliate unui expres sincronism, ci prelucrări,
adaptări, comprimări formale cu ingenioase solupii
personale. O asemenea necesară tentativă va
putea constitui obiectul unor noi preocupări spre
care mizez în funcpie de generozitatea unui alt
interval de timp la dispozipie, dar poate marca
inipiativa unor tinere energii pătrunse de pasiunea
cercetării °i noblepea cauzei.
Scrierile mele pot reprezenta o utilă sursă pentru
a se ajunge prin concentrat efort la investigapii cu
sens generalizant, ipostază spre care acced °i
unele din considerapiile lansate anterior: Aspecte
ale inițierii atistice în Transilvania, secolul al XIX-
lea; Arta prin contribuția generațiilor, inserată în
cele patru volume ale Incursiunilor, Tendințe
expresioniste în arta transilvană, perioada
interbelică; Consecințele fertilizatoare ale
desăvâr°irii unității naționale asupra vieții
artistice; Arta statuară eternizând figuri legendare
ale istoriei °i culturii române°ti °a. Rămân ca
incitante repere pentru a°teptatele elanuri viitoare
sondarea modalităpilor de configurare aderente
unor consacrate mutapii conceptuale °i stilistice:
neoclasicism, romantism, realism, simbolism,
postimpresionism, arta 1900, constructivism, pop-
art, op-art, performance, instalapii etc.
Chiar dacă din precedentele consemnări se
desprinde până la un punct freamătul particular
specific unor zone °i generapii, mai relevante °i
cuprinzătoare fiind cele referitoare la Cluj,
Timi°oara °i Baia Mare, ca prim obiectiv al unei
proxime invitapii la lectură se insinuează ca
posibil istoricul viepii artistice în ultimele două
veacuri din câteva importante centre culturale,
analizată prin prisma creapiei originale, îndrumării
artistice °i realităpii muzeale. Într-o primă etapă
intră: Baia Mare, Bra°ov, Cluj-Napoca, Sibiu,
Timi°oara. Va urma: Arad, Ia°i, Oradea, Satu
Mare, Tg. Mure°
- Privindu-ți atent biografia se desprinde ca
onorant gest °i practica înzestrării în câteva etape,
cu valoroase lucrări de artă modernă °i
contemporană românească, a patrimoniului
muzeal din Râmnicu Sărat. Care să fie rațiunile
acestui impuls donator?
- În drum spre vatra părintească mă opream
adesea la frecvente °i colegiale confesiuni cu
profesorul Mihai Ceau°u, director al Muzeului
din Râmnicu Sărat, ora° sediu al studiilor mele
liceale. Observând componenta de artă plastică în
cadrul expunerii permanente, m-a frapat absenpa
creatorilor de obâr°ie transilvană °i moldavă. I-am
înpeles motivapia, sursele dotării °i-atunci s-a
declan°at spontan ideea de a participa la
întregirea colecpiei cu piese din fondul personal
de lucrări pe care le primisem ca sincere ofrande
din partea unor importanpi plasticieni activi
îndeosebi în spapiul intracarpatic, cărora le
organizasem expozipii °i le redactasem
medalioane, comentarii asupra contribupiei
creative specifice. Chemat la o sărbătoare de
suflet cu „Fiii Râmnicului” în iunie 1987, am
donat în două tran°e 68 de lucrări de pictură,
sculptură, grafică, urmate de alte două în 2007
Silviu Oravitzan Basorelief pe lemn aurit (2011)
(cu 30 de lucrări) °i 2008 (alte 17). În formula
mai recentă (2009) a panotării din cuprinsul
impunătoarei Case brâncovene°ti (monument
istoric restaurat, aflat în incinta unui prestigios
complex arhitectonic din veacul al XVIII-lea,
tentant obiectiv turistic), s-au alocat două săli
speciale pentru expunerea a 28 de piese
reprezentative din cuprinsul donapiei, edificatoare
pentru a înpelege fenomenul complex al unităpii
în diversitate specific ansamblului cultural
românesc.
Cum precizam °i-n alte ocazii, donapia constituie
un mod de promovare prin argument spiritual a
sentimentului de mereu vie recuno°tinpă pe care o
adresez unor oameni °i locuri cu un aport
esenpial la modelarea gândului °i firii, facilitând
calea unei responsabile manifestări viitoare. Nimic
nu poate fi mai fortifiant în inexorabila trecere
decât evidenpa faptului că ai contribuit cu sau
prin ceva la propulsarea popasului în lumină °i
frumusepe a semenilor no°tri.
Interviu realizat de
Adrian Pion
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
15
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rememorări
Se cite°te?... Nu se cite°te?...(II)
Alexandru lorga
Intr-o seara, responsabilul, de fapt directorul
complexului Melody, dar a°a-i la comuni°ti -
responsabil - ne anunpă solemn ca mâine sa
facem un spectacol mai deosebit, o gala. Întrucât
s-a terminat congresul judepean al pre°edinpilor
gospodăriilor agricole colective, de fapt al
colhozurilor, °i cei evidenpiapi au primit invitapia
de a petrece ultima seară la barul Melody.
Miruna preia inipiativa:
- Anunpapi peste tot: după ce se termină
programul artistic °i încep cântecele mele, toată
lumea, de peste tot, discret, în sală, cu ochii pe
ringul de dans, respectiv, pe mine.
- Ce vrei să faci? întreabă responsabilul.
- Vepi vedea. Inspirapie de moment. O să vă
placă.
- Numai să nu faci vreo prostie! Totu°i!...
- Vai de mine! Prostiile le fac acasă, cu u°a
închisă cu cheia pe dinăuntru. Nicidecum cu
creatorii fericirii noastre alimentare...
În jurul ringului de dans sunt mese de trei,
patru persoane, cu cea mai bună vizibilitate.
Toate ocupate de tovară°ii. Figuri, unele joviale,
altele, mai sobre, dar toate cu priviri de oameni
°irepi. La masa din mijloc, unul, încă nu chiar
gras, dar - voinic. Stă bine rezemat de spetează °i
cu un picior bine ridicat peste genunchiul
piciorului de bază. Asta este pozipia lui comodă.
Pe sub pantaloni, destul de largi °i nu chiar lungi,
se văd capetele de jos ale izmenelor albe, bine
împăturite °i strânse în jurul gleznelor de un °nur
alb de vreo 80 de centimetri, înodat cu lap. „Ăsta-i
omul meu”, gânde°te Miruna. Noi, topi, la pândă.
Miruna intră-n... ring. Ia microfonul de pe
pian °i începe. Potpuriu - muzică românească.
„Hai acasă, pui°or..." În timp ce cântă, la unul îi
aranjează bucla de pe frunte, la altul îi întinde
gulerul de la căma°ă, altuia-i îndreaptă nodul de
la cravată... î°i găse°te de lucru. După ce termină
cu „pui°orul" începe „Când se duce luna la
culcare”... Aici vine la masa din mijloc °i se a°ază
pe genunchii tovară°ului ce stă chiar în fapa...
alesului, privindu-l cu insistenpă în ochi °i cântând
parcă numai pentru el - „Ionel, lonelule, nu mai
bea băiatule!"... „Vedepi, mă, până °i aici °tie
lumea de mine", parcă ar spune, îndreptându-se °i
mai tare de spate. ai când se ajunge la „lonelule,
fiindcă te râd fetele", Miruna prinde capătul
°nurului °i trage cu nădejde. Faldurile izmenelor
se desfac °i o pată mare, albă, inundă parchetul.
Bietul om, speriat, mai întâi ca trăznit, caută să-°i
apere piciorul. Cuprinde faldurile izmenelor °i
încearcă să le bage sub man°etă, dar acestea parcă
au devent cearceaf - nu se mai gată. ΰi bagă
piciorul sub scaun, dar izmana cu °nurul lung tot
pe dinafară. Până la urmă se ridică °i o ia la fugă
spre ie°ire, cu izmana °i °nurul după el. Hazul, la
unii pe înfundate, la alpii bine manifestat, se pine
lanp. Cel mai tare se amuză tovară°ii lui. Singurul
care intervine este colegul lui de cameră.
Pre°edintele colectivei din Sic. Dealtfel singurul în
port popular. Căma°ă albă cu nasturi negri, vestă
°i uio° alba°trii, din pănură, pantaloni-prince°i
negri, cizme negre. Când vine responsabilul să-i
facă Mirunei observapie, sicoanul intervine:
- Lasă, tovară°e, că nu jugănit pe el. ai io spus
la el să lase izmene de cătană că amu domn este.
Io spus la el să cumpere pipa-nadrag. Ala °i
călduros, °i nu trebuie nici °inor. Da o spus că
nu-l lasă muierea. Că el bărbat, nu muiere. Amu
tăt muiere vindecat pe el...
După... divertisment, Miruna nu mai cântă.
Ga°ca se sparge, întrucât mâine, tovară°ii
pre°edinpi trebuie să se întoarcă la muncă. Să
pună în practică noile directive. Ne urcăm °i noi
în... odăipa noastră. Miruna nu apucă să
răsucească cheia, pe dinăuntru, că se aud bătăi în
u°ă. Intră chelnerul. Pune un teanc de bancnote
de o sută, pe masă.
- Ce e, Gastone? întrebă Miruna.
- Pentru dumneavoastră, de la tovară°ii. Ca să
nu vă supărapi că °eful v-a făcut observapie. A dat
fiecare câte o sută. A dat °i Ionel. A venit bine
dispus, fără izmene. Au mai tras o bere de final °i
au plecat aproape cântând.
Doamne!, am plecat de la cenaclul literar al
lui Ioănel Papuc °i am ajuns la izmenele lui Ionel,
Ionelule! A°a-i când te întinzi la vorbă. Dar am
ajuns °i la unica femeie, minunata Miruna. Care
m-a învăpat legea sfântă a nedublurii. Unde o fi
acum Miruna?! Oare mai trăie°te? Doamne!,
atunci Miruna ar fi babă. Doamne, fă a°a cum o
fi fost să fie mai bine! În niciun caz, babă!
Dar... „se cite°te, nu se cite°te" - să abordăm
un alt compartiment. De cum ne-am cunoscut,
din prima parte a primei tinerepi, cu poetul Victor
Felea, am fost foarte buni prieteni. Om blând,
om de caracter, poet - adevărat poet, foarte
talentat. M-a dezamăgit o singură dată. Când a
murit. Pentru că prea repede a murit...
Este programat odată un spectacol de balet -
Lacul lebedelor, spectacol de gală, cu prim-
balerinii Operei din Odessa - arti°ti emeripi. Eu
interpretam rolul vrăjitorului - Rothbarth. I-am
făcut rost de o invitapie pe care Victor n-a putut-o
onora. Peste câteva zile ne întâlnim °i mă pune
să-i relatez despre spectacol. Îi povestesc, chiar cu
lux de amănunte, la care el îmi spune: „N-ai vrea
să le pui toate acestea pe hârtie, °i să mi le dai?".
Zis °i făcut. Vreao trei pagini. ai nu mică mi-a
fost surpriza, °i chiar plăcută, să găsesc în Steaua
tot ce am scris eu acolo, sub formă de cronică de
spectacol. Peste câtva timp, mai apare un
eveniment coregrafic. Scriu °i despre acesta.
Apare. Cu următorul eveniment mă duc la
Tribuna. Tribuna apărea săptămânal, pe când
Steaua, lunar. Aici, secretar de redacpie era un
domn, Manipiu. A nu se confunda cu regizorul
artistic de teatru - Măniupiu, apărut mult mai
târziu. Domnul Manipiu îmi aprobă articolul °i
mă văd colaborator °i la Tribuna. Cu următorul
articol cam dă din cap °i comentează:
- atipi, e bine, dar cam simplist. Ar trebui mai
elevat, mai... Asta merge °i a°a, dar în viitor...
- Am înpeles. Vepi fi mulpumit.
La viitoarea ocazie, înainte de a mă apuca de
creapia propriu-zisă, iau dicpionarul de neologisme
°i scot de acolo 15 din cele mai aiuristice expresii
pe care, pe măsură ce-mi construiesc materialul,
le bag în fraze sau cioplesc frazele după ele. Îmi
duc articolul la redacpie °i dl secretar, pe măsură
ce-l cite°te, văd cum se înseninează la fizionomie:
- Asta da, asta da!, aprobă el satisfăcut.
„Satisfăcut, satisfăcut", dar eu când mă duc la
Operă °i intru în vestiar, unul dintre colegi, cu
fundul pe masa de machiaj, cu picioarele pe
scaun °i cu Tribuna desfăcută cite°te, unele
cuvinte prin silabisire.
Silviu Oravitzan	Basorelief pe lemn aurit (2008,
- Baroane, n-ai fi amabil să ne traduci °i nouă
ce-ai scris aici?, mă întreabă altul dintre colegi.
- Nu °tiu, căci n-am dicpionarul la mine.
- Coco°ipi-ai articolul (a spus el altfel, dar nu
redau), că nu înpeleg nimic.
- E°ti prea teluric ca să popi înpelege.
- Du-te, Baroane, să nu te bag.
- Bagă-mă, căci °i eu m-am băgat. După ce mă
bagi, haidepi, că avem spaniolul din Traviata. Să-l
terminăm °i să mergem acasă.
De atunci, am publicat peste 300 de articole.
Din artă, dar °i din alte domenii. În reviste
clujene, dar °i externe. Externe de Cluj. ai chiar
de pară.
Ion Vlas. Librarul Ion Vlas! Dar °i aici e o
mică poveste. Am fost colegi în primele clase...
elementare, cum se spune acum, totodată vecini
în Dâmbul Rotund, până în 1940, iar mamele
noastre erau consătence, ambele au coborât din
Potfalău, devenit Pope°ti. Înainte de război °i
mulpi ani după aceea, copiii nu primeau bani de
buzunar, acest domnesc obicei a venit la români
destul de târziu. ai totu°i, de câte un leu, doi
aveam °i noi nevoie. ai atunci, trebuiau câ°tigapi.
Astfel, de cum venea vacanpa, ne angajam ki futo.
(La români nu am găsit expresia.) Eu mă angajam
la Mociornipă, magazin de pantofi. Stăteam în
prăvălie, °i când venea vreo cucoană să cumpere
pantofi, era jenant pentru dânsa să care cutia, ce
astfel era predată băiatului. Copilului. ai când
cucoana ajungea acasă, în poartă o a°tepta °i
cutia. Era convenabil. De la prăvălie aveam o
sumă fixă, potrivit înpelegerii, iar de la client un
doi-trei lei bac°i° Ei bine, colegul meu Ion Vlas,
Ionup, de prima dată s-a angajat la Librăria Cartea
Românească. Devenită Librăria Universităpii, apoi
Cartea Rusă, apoi iar Cartea Românească... Pe
care n-a părăsit-o nici în timpul refugiului, la
Sibiu. Reîntors la Cluj a continuat, ajungând
16
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
Tăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
într-o perioada directorul acestei librării. În
toamna anului trecut a publicat la Editura Ecou
cartea Un cititor librar. Autografe culese într-o
jumătate de secol, scrisă cu multă decenpă °i
talent, totodată. Ce e°ti determinat să constapi,
citind această carte, este că cel pupin 80% dintre
poepii, poetesele, prozatorii, membrii USR cu acte
în regulă (desigur °i beneficii) sunt absolvenpi ai
Facultăpii de Filologie UBB. ai asta este foarte
bine, întrucât °coala dă cultură. Te instruie°te, dar
nu dă °i talent. Acesta vine de la Dumnezeu.
Talentul în artă îl ai sau nu-l ai. Mai ales în
literatură, care este pură creapie. Talent °i
experienpă de viapă. Lipsa lui se simte mai ales la
aceia care strigă sus °i tare: „Astăzi nu se cite°te!
Cărpile nu se cumpără! Dapi-ne bani!” ai Uniunea
cere. ai mini°trii... pasageri, aprobă. Vezi, dragă
Doamne, să nu fie considerapi du°mani ai culturii.
ai să piardă din voturi. În definitiv, are balta
pe°te. Uniunea. Uniuni! Bine spun gurile slobode,
că în România uniunile au ajuns organizapii de
masă. ai nici Academia nu-i departe. Ia facepi
socoteala! Câpi membri are Academia Română °i
câpi Academia Franceză. Academia Franceză! Nici
o treime cât academia mioritică.
Apropo! Pour la bonne bouche, api fost
vreodată la vreo lansare de carte? Merită. Ala
„teatru”, nu Cântărea/ cheală! Se adună vreo 20
de confrapi, dintre care jumătate, să zicem, ar fi
normali. ai ca aspect, °i comportare, dar
majoritatea... înfoiapi. ai la propriu, °i la figurat.
De parcă ei ar fi creat cărupa aceea de volume, nu
Balzac! Dintre ace°tia se deta°ează vreo doi-trei,
care sunt °i critici literari - de fapt topi sunt critici
literari - care încep cu tămâierea autorului. ai a
cărpii lansate. Care dacă nu-i voluma° de poezie,
tot analiză literară ar fi. Apoi apar tămâierile-n
reviste. ai uite a°a ne genializăm unii pe alpii.
Dar, să fim sinceri, niciunul nu-l poate depă°i pe
loănel Papuc din Potfalău. După care autorul stă
Silviu Oravitzan	Panou (2007) tehnică mixtă pe pânză, 90 x 90 cm
la masă °i a°teaptă clienpii. Vorbitorii °i unii critici
primesc gratis. Altfel, nimeni nu cumpără. „Cum
să cumpere, Dle Pre°edinte, dacă astăzi nu se
cite°te? Nici bibliotecile nu se înghesuie. Parcă dv.
nu °tipi?” Da, amuzante aceste lansări unde e°ti
„privitor ca la teatru”... La o astfel de lansare, o
doamnă care de la început stătuse lângă mine îmi
întinde un voluma° deschis la o poezioară de 12
rânduri, scurte. - Vă rog, citipi asta. Citesc, mă
a°ez mai comod pe canapea sau ce era, mai citesc
o dată °i - Ei, ce părere avepi? - Stimată doamnă,
eu n-am înpeles nimic. - Cum?!, sare doamna
ofuscată. - N-am înpeles. - Vai de mine! Cum
putepi spune a°a ceva?! - Stimată Doamnă,
explicapi-mi °i mie ce-i aici? Presupun că dv.
suntepi autoarea. - Păi din punct de vedere
esenpial, privind eternul abandon în sublimă
esenpialitate a clipei ce revine în eroziunea
gamosepală...
- Bine, doamnă, gamosepală, gamosepală. Pe
asta am înpeles-o. Dar în rest ce ar mai putea fi?
La întrebarea mea fermă, începe iar cu „din
punct de vedere esenpial privind eternul...” Până
la urmă mi-am dat seama că nici ea nu °tie ce a
scris acolo.
- Stimată doamnă, eu sunt mai prost de felul
meu. Dar dacă-mi explicapi ce-i acolo, eu mănânc
foaia asta aici pe loc °i vă cumpăr zece cărpi în
locul ei.
- Cum spunepi că api fi a°a cum v-api
exprimat? Dv., care api scris 7 romane, dintre care
câteva la peste 400 de pagini?
- 12, stimată doamnă, 12 romane. Dar de
unde °tipi? Presupun că n-api dat bani pe a°a ceva.
ai nu erau deloc ieftine. Mai ales la prep de
librărie.
- Nu eu, veri°oara mea. E fană a dv. Pe unele
dintre romane a început să le citească a doua
oară. Îi place că tot timpul e acpiune, aventură, pe
fond de sentimentalism °i senzualitate.
- ai cu ce se ocupă veri°oara dv.?
- Notăripă.
-O, notar! Atunci are bani.
Avocapii °i, mai ales, notarii, au bani. De am
avea °i noi măcar a zecea parte cât ei! ai ce fac?
Confruntă ni°te acte, iscălesc °i aplică o °tampilă.
Au apucat acolo. Norocul...
- ai relapiile... familiale.
- Aici avepi dreptate. Popi să faci o sută de
facultăpi juridice, indiferent cu ce calificative, dacă
nu faci parte dintr-o familie de juri°ti n-ai nicio
°ansă. Dar spunepi-mi, dv. de ce scriepi? Suntepi
balerin, avepi °i o pensie onorabilă de artist... De
ce scriepi? ai încă romane lungi, cu multă
acpiune...
- Doamnă, scriu pentru că scriu cu foarte
multă u°urinpă. Dacă nu m-ar durea mâna, a°
putea scrie nonstop. Iar romanele le scriu a°a,
considerând că roman se poate numi numai acela
după care se poate face film. ai mai scriu, stimată
doamnă, ca să mai câ°tig un ban în plus.
- ai câ°tigapi?, mă întreabă poetesa, aproape
pipând.
- Stimată doamnă, în pierdere n-am fost
niciodată. Dimpotrivă.
Astfel de discupii se ivesc mereu, totu°i,
într-un trecut nu prea îndepărtat mi s-a ivit una
pe care, să fiu sincer, o cam a°teptam. Unul, mai
mult persoană decât personalitate, cum se tot
străduie°te să se impună, altfel mare sculă în
rândul criticilor literari, mă întâlne°te într-una din
zile. Mă ia:
-- atii că pi-am văzut manuscrisul la editură
°i... un roman...
- Stop! Opre°te-te! Nu l-am scris pentru dta.
Dtale nu poate să-pi placă cum scriu eu, dar nici
mie nu-mi place cum scrii dta. A°a că opre°te-te,
nu l-am scris pentru dta.
- Dar pentru cine?
- Uite, pentru cetăpeanul acela care coboară de
la volanul TIR-ului, pentru tânăra farmacistă,
pentru doamnele de la bancă, chiar °i pentru cei
doi jandarmi care acum au traversat... Eu pentru
ace°tia scriu. Că de-ar fi să scriu la modul vostru
de apreciere °i ar trebui să trăiesc din asta, a°
muri de foame.
- Cum vorbe°ti a°a? Totu°i, la vârsta
dumitale...
- Între noi este o foarte mare diferenpă. D-ta
pi-ai luat licenpa în filologie la „Babe°-Bolyai”,
masterat, doctorat tot acolo, e°ti profesor la UBB,
ai văzut câteva centre europene în delegapie cu
avionul, pe când eu mi-am luat... masteratul °i
restul în Crucea de Piatră, unde am °i locuit.
Cartea mea de muncă a început la 15 ani, pe un
remorcher în drum spre Bratislava. Călătoriile -
vagabondaj cu rucsacul în spate. Plus aproape un
an de Paris, luni de zile de Venepia, Ierusalim,
Haifa, Cairo, Alexandria, De°ertul Sinai °.a.m.d.
A°a că lasă-mi dta manuscrisul că numai o să te
enerveze. Când o să apară cartea, cumpăr-o. O să
coste numai 60 de lei, două volume.
- Cum, nu primesc pentru....
- Da, că-s prost! De aceea am muncit atâta la
ea. Poate că am mai dat °i eu câte una, la câte un
medic, în loc de plic. Altfel, cărpile de aceea sunt
scrise, ca să se citească. ai se citesc, pentru că în
artă, °i mai ales în literatură, ai voie să faci multe.
Un singur lucru n-ai voie să faci. Să plictise°ti!
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
17
Black Pantone 253 U
filosofie
Timp °i destin la Constantin
Râdulescu-Motru
Remus Folto°
Introducând o separație conceptuală între
nopiunea de timp °i cea de destin, C. R.-Motru
ne vorbe°te de două tipuri de cronologie: una
matematică, °i alta de altă natură - înpeleasă ca
„tempo personal”. Propriu-zis, aceasta din urmă
nu este „cronologie” ci un soi de timp special,
specific, al fiecărui individ considerat ca persoana
°i nicidecum ca om psiho-fizic. Evident, nu se
poate trece u°or peste esenpa de om psiho-fizic,
căci există un timp sufletesc (psiho-) ce se
împlete°te cu timpul mecanic (-fizic), dar, spune
C. R.-Motru, nu este relevantă conceppia generală
la care se ajunge împletind aceste două timpuri.
Una este să prive°ti timpul ca împlinire,
îndeplinire a unui destin (deci pe latură
sufleteasca) °i alta să iei acest timp ca măsură a
numerabilităpii (deci pe latură mecanica). Un timp
- ca destin - este personal; celălalt - ca
numerabilitate - este mecanic °i doar atât. A
încerca o explicare generală a acestei ambivalenpe
este, după C. R.-Motru, o întreprindere eronată.
În primul timp - destinul - trebuie să iei în
considerare istoricitatea, faptele care se succed cu
- de fiecare dată - alte °i alte nuanpe; iar pe de
altă parte, să subscrii la o omogenitate care nu
înseamnă mai mult decât cantitativ °i calculabil:
„În acest câmp este loc pentru fapte, care se
realizează °i într-o altă ordine, decum este aceea
pe care o oferă timpul construit pe o direcpie
omogenă °i lineară. Timpul acesta, potrivit
măsurătorilor experimentale, dă prevederea
faptelor materiale, prea pupin însă, aproape deloc,
prevederea faptelor de viapă sufletească, °i mai
ales de viapă istorică.” În timpul matematic toate
punctele de reper constată succesiunea unilateral-
generică, pe când în timpul „destinal” fiecare
individ î°i trăie°te timpul propriu. Niciun timp
propriu nu se poate identifica cu un altul - de
aici înpelesul „destinal”. C. R.-Motru caută
diferenpe marcante cât mai diverse °i din cât mai
multe perspective între timp °i destin: „Mai întâi
o primă diferenpă între faptele materiale °i cele
suflete°ti, stă în caracterul de spapialitate: faptele
materiale sunt date în spapiu, pe când cele
suflete°ti, nu.” ai mai departe ne este prezentată
opozipia timp-destin ca opozipie: necesar-
contingent: „Faptele suflete°ti nu se pot separa, în
acela°i chip, de contingenpele în care ele se
produc, fiindcă ele n-au actualitate decât întrucât
sunt provocate de excitapiile mediului extern lor,
adică de contingenpe.” „Fiecare fapt sufletesc
formează cu contingenpele sale un tot inseparabil.
Acest tot î°i are legea sa, adică legea care se
potrive°te numai lui °i nu altuia.” Evident teza
carteziană a Necesităpii din viapa sufletească este
îndepărtată ca eroare căci în subiectul uman nu
este de găsit o cauzalitate sau necesitate
intrinseci. Mai încolo, C. R.-Motru anticipează °i
se pronunpă pentru descoperirea unui alt tip de
cauzalitate în lumea evenimentelor suflete°ti, căci
a explica mecanic subiectivitatea este un lucru
absolut eronat. Iată mai pe larg: „Deosebirea
fundamentală dintre destin °i legea cauzală este
dar aceasta: destinul se realizează într-o altă
ordine de succesiune decum se realizează legea
cauzală. Destinul este legat de o lege individuală,
adică prive°te o singură unitate sufletească, el
trebuie să se întâmple, fiindcă el este consecinpa
inexorabilă a constitupiei substanpiale din care
porne°te; dar momentul când el are să se
întâmple, este nehotărât. Poate să se întâmple în
cursul viepii aceluia care a primit ereditatea, cum
poate să se întâmple °i după disparipia acestuia, în
viapa generapiilor care îi urmează. Destinul nu se
opre°te la marginea viepii individuale, el trece °i
dincolo. Sunt păcate strămo°e°ti pe care le
ispă°esc nepopii, cum sunt de asemenea °i virtupi
strămo°e°ti, care se răsplătesc dincolo de
mormânt.”
C. R.-Motru descoperă, căutând cele mai
adânci legături între materie °i spirit, că:
„schimbările din lumea materială °i acelea din
lumea sufletească urmează o evolupie concordantă
în finalitatea lor; °i cum lumea sufletească
prezintă fapte mai complexe decât cea materială,
finalitatea acesteia din urmă este subordonată
celeia dintâi: Finalitatea viepii suflete°ti culminând
în formarea personalităpii omene°ti, putem dar să
zicem că persoana omenească este condipionată
de energetismul întregii naturi. De aceea am
denumit ipoteza noastră personalism energetic.”
A°adar întreaga natură prin lucrarea sa energetică,
tainic-finalistă, este subiacentă unei dezvoltări
libere a personalităpii omene°ti. Între om °i natură
nu există hiat. Orice tip de „brutalitate, irapional
°i neprevăzut”, cu care destinul este întovără°it,
vin din adâncurile Fiinpei care înseamnă atât
Natură dar °i Om. Dar această natura °i acest
om nu stau sub incidenpa cronologiei decât ca
superstipie a modernităpii.
În altă ordine de idei, timpul este „pentru
°tiinpă: omogen, continuu, cu o singură direcpie
liniară, indefinit, pe când în experienpă el este
diferenpiat, discontinuu °i, în tot cazul mărginit.”
El este „măsurătoarea unei succesiuni” - după
cum s-a mai afirmat, însă C. R.-Motru corectează
afirmapia imediat: „măsurătoarea unei succesiuni,
însă, nu este timpul, ci este numai spapiul.” Unde,
dacă nu la Kant, este cel mai bine reliefat timpul
omogen °tiinpific: „timpul pe care îl are în vedere
Kant este numai timpul abstract matematic pe
care îl utilizează ca instrument de măsurătoare
°tiinpele mecanice, °i nicidecum timpul din trăirea
sufletească.” De asemenea: „timpul este o intuipie
pură [...], ea este dar o condipie a experienpei, iar
nu un produs al acesteia.” Timpul lui Kant este
acela de care dispune o „con°tiinpă în genere” -
ceea ce, din punctul de vedere al lui C. R.-Motru
reprezintă numai un timp concret, nu. Fără
îndoială, momentul Kant, a fost demult depă°it,
determinismul inexorabil al cauzalităpii nu mai
este demult „pus” la rădăcina subiectivităpii.
C. R.-Motru adaugă: „este o formă a timpului
mult mai bogată în însu°iri, fiindcă este cu mult
mai strâns legat de con°tiinpa concretă, vie °i
reală, a omenirii, este forma timpului vital,
psihologic °i istoric. Această formă, cu numele
său vechi, se cheamă destin.” C. R.- Motru ajunge
să sintetizeze într-o singură frază o demonstrapie
care s-a întins cu amănuntele °i detaliile ei pe o
suprafapă de elaborare destul de mare din
economia lucrării. Această frază este revelatoare:
„Aducând însă la lumină faptele lăsate în umbră
de determinismul mecanic, ajungem la
Constantin Rădulescu-Motru
următoarea concluzie. Prevederea faptelor din
natură o putem urmări pe două linii diferite:
întâia, este linia timpului astronomic, - a timpului
elaborat de abstracpia matematică, °i într-o bună
măsură a timpului kantian, formă apriori, - °i
atunci avem prevederea cauzală, mecanică; a
doua, este linia timpului vital, psihologic °i
istoric, adică linia destinului care dă prevederi de
la o unitate organică la alta, ca legi individuale,
fiindcă aici prevederea decurge din posibilităpile
fără număr ale substanpialităpii viepii,
substanpialitate în veci constituită °i reconstituită
prin ritmul de generapii.”
Mai departe C. R.-Motru se opre°te la
diferenpa dintre timp °i intuipie, analizând,
evident, pozipia lui Bergson. După Bergson,
timpul este durata resimpită în intuipie. Dar
perceppia, la care se raportează oamenii de °tiinpă
de după Bergson, nu este totuna cu intuipia
bergsoniană. Rezultă o nouă dificultate, căci nici
definipia lui Bergson pentru timp nu pare destul
de explicită. Abia prin conceptul de destin,
diferenpele relative la timp sunt surmontate.
C. R.-Motru °i-a făurit substanpa propriei lucrări
din analiza înceată °i spinoasă a tuturor
problemelor, le-a luat pe rând neuitând să î°i
precizeze de fiecare dată pozipia. El afirmă iară°i:
„Toată activitatea omului cult de astăzi este
dirijată pe termene fixe periodice. În con°tiinpa sa
de timp, omul cult de astăzi simte constrângerea
unei ordine inexorabile, cronometrice.” Dar nu
a°a stau lucrurile întotdeauna în istoria
multimilenară: „Omul a cunoscut la început
timpul, ca o trăire de destin, °i numai cu încetul
s-a ridicat până la structura lui de ordine
continuă, omogenă °i obiectivă.” Apoi, iar se
opre°te la diferenpa dintre simpla cronologie °i
destin: „În acela°i interval de timp astronomic sau
fizic, în sufletul unui om se înfăptuiesc stări °i
dispozipii, pe timpuri trăite în mod diferit.
Emopiile nu au aceea°i gradapie în succesiunea lor
ca reprezentările intelectuale, °i acestea ca
obiectele de voinpă. În lumea materială toate
schimbările se pot reduce la oscilapii regulate de
cronometru; în lumea sufletească, dimpotrivă.
Aici fiecare înfăptuire î°i are, ca melodia
muzicală, ritmul său personal; aceea ce poate fi
numit destinul său.” Destinul urmează traiectoria
organicului prin aceea că, atunci când vorbim
despre o unitate organică, vorbim de tinerepe,
maturitate °i bătrânepe - ceea ce în cazul
Universului nu poate fi vorba. Căci el rena°te
mereu °i nimic nu seamănă în acpiunea sa internă
18
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
cu nuanțele strict personale ale - sa spunem -
individualității umane ce nu se poate înscrie
decât într-un curs istoric în care nimic nu mai
revine la o etapă anterioară. Universul se na°te °i
rena°te mereu: la el reversibilitatea nu numai că
îi este un concept perfect aplicabil - măcar în
ceea ce prive°te materia - dar această
reversibilitate devine non-procesuală, °i de aceea
o numim Eternitate °i nu Devenire. Omul este
dimpotrivă, un dat organic al cărui istorie °i
istoricitate - ca tempo vital - sunt mărci ale unei
individualizări atât de pregnante încât
C. R.-Motru i-a spus acesteia „personalism”.
Destinul este deci „devenirea organică”.
Mai departe C. R.-Motru se opre°te nu numai
la organicitatea individuală ci °i la cea comună ca
socialitate °i cultură. Acestea se comportă,
evident, similar. Dacă e vorba despre cultură
C. R.-Motru nu se poate abține să nu menționeze
datele noi ale filosofiei culturii. E vorba despre
cercetările lui Levy-Bruhl asupra civilizațiilor
primitive. De aici se decelează sentimentul mistic
prin care sălbaticul de la începutul vremurilor
„presimțea” destinul său, pe baza unei motivații,
evident, interne. O parte din această stare de
lucruri, spune C. R.-Motru, a mai rămas
funcționabilă °i la omul modern. În unele
comunități: „presimțirea (destinului) este mai
puternică decât orice logică rațională. Cine se
simte cu un destin nu mai aleargă să se convingă
dacă acest destin este adevărat; el trăie°te în
destinul său, cum trăie°te în carnea °i oasele
sale.” De aceea - în contraparte - „viața nu este o
mi°care de pendul: mi°care uniformă °i fără dată,
ci este o mi°care cu dinamism propriu, având
fiecare clipă o semnificație valabilă pentru o
singură dată.”
În altă ordine de idei, destinul poate fi, în
subiect o ordine a dumnezeirii - în cre°tinism -
respectiv, pronia. Tot a°a, tot o ordine - dar de
data asta internă - incon°tientul - ca guvernator
„destinal”. Mai există o ordine „politică” destinală
astfel încât „încrederea oamenilor politici în
destinul lor este mai puternică decât orice
demonstrație rațională.”
Cercetarea lui C. R.-Motru se termină cu
câteva raționamente de o frumusețe °i o claritate
rare: „Nu este timp unic, măsura pentru toate
faptele naturii, ci sunt două forme de timp. Un
timp construit pe modelul fenomenelor periodice
ale naturii, timp care se confundă cu o
dimensiune geometrică, °i care se nume°te în
mod obi°nuit timp, °i este devenirea vieții pe
pământ, pe care suflete°te o simțim fiecare dintre
noi ca durată °i vremelnicie, °i care nu poate fi
mai bine redată decât prin termenul destin.
Timpul este o abstracție, ie°ită din sistematizarea
observațiilor de măsurătoare făcute asupra
fenomenelor periodice; destinul este desfă°urarea
mănunchiului de posibilități cu care vine un
organism pe lume; desfă°urare unică pentru
fiecare organism, fiindcă între organisme, individ
sau specie, poate fi asemănare, niciodată
identitate. Unul este obiectiv, adică străin de om,
celălalt, destinul, este subiectiv.”
politica zilei
Candidezi °i pierzi!
^[Petru Romo°an
Joci °i câ°tigi!, conform cunoscutului slogan, dar,
pentru prezidențiale, mult mai sigur candidezi °i...
pierzi! Pentru că numai unul câ°tigă °i toți ceilalți
pierd. ai cei mai mulți se fac definitiv de râs.
Pofta de glorie °i mărire e străveche pe aceste
meleaguri : „Ca °i când ar fi cuprin°i de o nebunie
înnăscută, ei [muntenii?] obi°nuiesc să-°i omoare
aproape pe toți domnii, fie în ascuns, fie pe față; [...]
°i e mare minune ca cineva să ajungă să domnească
măcar până la trei ani ori să moară în scaun de
moarte firească. Altă dată în răstimp de doi ani au dat
gata °i câte doi sau trei domni °i nici nu se află nici
unul din neamul acestora care să nu °tie de mai
înainte că merge la moarte sigură atunci când este
făcut domn. Dar ei sunt a°a de hotărâți în acest gând
al lor, încât dacă ar fi ridicați la domnie pentru o
singură zi o mie de in°i °i în aceea°i zi ar fi cu toții
uci°i, le-ar urma îndată fără înfrico°are alți o mie,
socotind că au avut o moarte bună °i fericită aceia
care au apucat să se a°eze măcar o dată în scaunul
domniei. Atâta e de mare pofta de glorie care se
găse°te °i la un neam barbar” (Anton Verancsics,
1504-1573, cleric cu responsabilități pentru
Transilvania, arhiepiscop de Strigoniu °i vicerege al
Ungariei, din Călători străini despre gările române...,
apud Daniel Barbu, Firea românilor, Nemira,
Bucure°ti, 2000).
Ocaziile bune de candidatură ale nenorocitei de
tranziții par să fi dispărut. Cu DNA, ANI, SRI etc. °i
sub impuls american, roata pare că s-a întors. Care au
ajuns să fie primii candidați pentru „mititica”, pentru
„pension”, pentru un stagiu mai lung la răcoare?
După bi°nițarii tranziției, iată că au început să se
încoloneze °i politicienii de toate mărimile. Iar
imunitatea scump plătită, cu zeci °i sute de mii de
euro, nu va mai valora curând nici cât o ceapă
degerată. ai nici traficul de influență, încălcarea legii,
nepotismul - sporturile preferate în Parlament - nu par
să mai meargă ca în ultimii 20 de ani. Nici
inamovibilii judecători nu mai sunt în siguranță. Mulți
sunt deja priponiți, cu cariera °i cu pensia
compromise. Cest la vie! - adică plină de riscuri °i
primejdii. Întrebați-l pe juristul (profesor!) Adrian
Năstase... S-a schimbat schimbarea.
Poate de aceea nici alegerile prezidențiale nu mai
sunt ce-au fost. Pentru aproape toți candidații,
posibilitatea de a-°i rupe gâtul începe să aducă a
certitudine. Dar, cum observa viceregele Ungariei,
cunoscător °i al românilor din Transilvania, acum mai
bine de 400 de ani, nebunia puterii e de nestăvilit.
Deocamdată, cel mai ridicol pare a fi fostul (°i
eternul) „securist” Mihai Răzvan Ungureanu, zis °i
MRU, la origine ucenic °i reprezentant al „filosofului”
Andrei Ple°u. De°i are procentul foarte mic, are tupeul
maxim: „Minima moralia, maxima canalia” (a zis un
diplomat). MRU îi aminte°te - °i e foarte probabil să
le repete soarta politică - pe Virgil Măgureanu °i Ioan
Talpe° Care, de°i nu aveau nicio °ansă să câ°tige în
niciun fel de alegeri, au priceput asta abia după câțiva
ani buni. Se pare că pe fo°tii „securi°ti” la vârf nu-i
iube°te nimeni °i motivele le par tuturor evidente, mai
puțin lor.
Cred că nici Victor Ponta nu va fi pre°edinte din
mai multe motive, dar, deocamdată, cel mai la vedere
este frica lui de a candida. O tot dă pe după piersic,
amână până în septembrie decizia, inventează combi-
nații cu „acoperitul” pesedist C. Popescu-Tăriceanu,
încearcă să-l atragă în nenorocire pe Mugur Isărescu
etc. ΰi va încheia Victor Ponta cariera brusc, odată cu
cel care l-a numit de două ori prim-ministru, expiratul
°i funestul Traian Băsescu?
Noul pre°edinte PMP (pâmp, vorba Antenei 3),
pohta ce-a pohtit, Elena Udrea, ne anunță, ca °i cum
ce spune ea ar mai conta pentru cineva, că l-ar vota în
turul doi °i pe candidatul PSD dacă acesta ar fi
George Maior, pentru că °eful SRI î°i asumă linia „pe
care o are Traian Băsescu”. Deci linia pe care o
urmează Traian Băsescu în politică este, culmea
democrației!, aceea securistică. ai, într-adevăr, multe se
pot explica astfel. Care este legătura dintre Elena
Udrea, Traian Băsescu, George Maior °i Cozmin Gu°ă,
pe lângă încă destui alții? Ar putea fi, cu voia
dumneavoastră, profesorul Virgil Măgureanu! Oare
n-am putea găsi un fir de undiță care duce la fostul
°ef SRI? Oricum, Virgil Măgureanu °i celălalt Virgil,
Ardelean, fostul °ef al DGIPI, pot face câteva guverne,
parlamente sau pre°edinți, dacă nu cumva le-au °i
făcut. ai care este cea mai mare reu°ită din ultimii
zece ani, în afară de distrugerea României,
bineînțeles? Este, dacă nu ați observat deja,
compromiterea proamericanismului în România, pusă
în operă de ni°te aparenți, fal°i, înfocați proamericani,
°i, în acela°i timp, cre°terea cu totul surprinzătoare a
simpatiei pentru Rusia. Asta °i în contextul unui
război civil mocnit la frontierele noastre. O schimbare
de paradigmă - scăderea interesului real al populației
pentru SUA °i cre°terea exponențială a simpatiei
pentru Rusia - de neimaginat în urmă cu doar zece
ani! Vă mai amintiți de vizita lui George W. Bush la
Bucure°ti, curcubeul, cuvântările entuziaste, rolul
nostru de pod spre Est, emoțiile, uralele? Ideea cu
George Maior candidat la pre°edinția României este
dintre cele mai sinistre din punctul de vedere al
democrației din câte se pot pronunța. Ba°ca, nu-l
votează nici curcile. Tema situării populației României
față de SUA °i Rusia în noile condiții create de criza
ucraineană merită dezvoltată separat. Unde se situează
clasa politică interesează mai puțin pentru că aceasta
se apropie de extincție, momentul imploziei fiind de
mult depă°it.
Singurul candidat de până acum care are o
atitudine realmente pozitivă față de alegeri este Mircea
Geoană. El e singurul care lasă impresia că dore°te cu
adevărat să ocupe funcția de pre°edinte. ai o °i spune
răspicat. Nucleul dur °i baronii PSD sunt reticenți,
Antena 3 nu pariază încă pe el, dimpotrivă, dar, foarte
probabil, marea masă de alegători PSD l-ar vota. ai l-ar
vota °i o parte dintre alegătorii de dreapta, în primul
rând pentru opțiunea lui clară euroatlantică. E limpede
că binomul de pomină Sârbu-Ponta va încerca prin
toate mijloacele să-l împiedice să candideze, dar
Geoană poate candida °i independent, cu °anse de a
accede în turul doi. Culmea ar fi să candideze
împotriva falsului independent susținut de PSD Sorin
Oprescu. Faptul că a mai fost o dată în turul doi al
prezidențialelor e totalmente în favoarea sa °i nu un
handicap, cum prezintă lucrurile ni°te anali°ti
improvizați dar foarte agresivi. Oricât ar căuta, PSD
nu va găsi un candidat mai bun decât Mircea Geoană.
Pot apărea încă destui candidați-surpriză (vezi
vorbele viceregelui). ai ai marilor partide, °i
independenți. ai nu sunt luați în calcul aici nici Dan
Diaconescu pentru PPDD °i nici Cristian Diaconescu
pentru PMP (ce mai traseist!), care numai surprize nu
sunt. Sondajele de piață (cele serioase °i nepublicate!)
s-ar putea să dezumfle repede mitul prefabricat al
neamțului providențial Klaus Iohannis. Merită să
continuăm analiza prealegerilor prezidențiale din
noiembrie pentru că prin aceste alegeri se poate vedea
cel mai bine starea de plâns în care a ajuns România.
Text preluat de pe blogul Editurii Compania
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
19
(ț) Black
Pantone 253 U
diagnoze
Politică °i onestitate
Andrei Marga
Democrația bine înțeleasă nu se închide în
agitația cu care politica este confundată,
ci pleacă de la ceea ce trebuie să fie
politica spre a evalua ceea ce se petrece. Nu
este vorba aici de a aplica politicii vreo
moralizare, ci de a începe cu ceea ce fac în
politică oamenii atunci când sunt responsabili.
Chiar °i în exersata democrație americană s-a
resimțit nevoia unei alte conceperi a politicii
decât epuizanta luptă pentru putere. O
asemenea luptă oferă spectacol, dar nu rezolvă
problemele cetățenilor.
1.	O cotitură în politică
Cel care este considerat, cu destule motive,
cel mai mare gânditor politic al secolului al XX-
lea, John Rawls, °i-a asumat să lege din nou
politica de dreptate (justice) °i, mai departe, de
onestitate (fairness). El a oferit o formulare a
politicii în care Constituția are o importanță
hotărâtoare, iar convingerile cetățenilor sunt
valori conducătoare. Patru dintre ideile sale ne
interesează aici.
Politica se face cu gândul nu numai la
interese, ci °i la principii. „Dreptatea ca
onestitate (justice as fairness) începe cu ideea
că, acolo unde sunt necesare principii comune
°i în avantajul fiecăruia, acestea trebuie
elaborate din punctul de vedere al unei situații
inițiale definite adecvat de egalitate, în care
fiecare persoană este corect reprezentată.
Silviu Oravitzan
Isus Pantocrator (2012) acril pe pânză / foiță de aur, 195x195 cm
Principiul participării transferă această noțiune
din poziția originară către Constituție, ca sistem
al regulilor sociale de a face reguli, cel mai înalt
al ordinii de drept” ( John Rawls, A Theory of
Justice, Harvard University Press, 1971, p.221-
222). Altfel spus, pentru oamenii responsabili,
politica se raportează la principii, înainte de a fi
lupta cu care istoria ne-a obi°nuit.
John Rawls aduce politica pe terenul
dreptății (justice) dintr-un motiv ce merită
evocat: „efectele injustiției într-un sistem politic
sunt mult mai grave °i mai durabile decât
imperfecțiunile pieței” (p. 226). O inechitate
doare mai tare decât tragerea pe sfoară într-un
schimb de echivalente. Pe deasupra, este de
observat că „puterea politică se acumulează
rapid °i devine inegală; făcând uz de aparatul
coercitiv al statului °i legile acestuia, cei care
dobândesc avantajul pot adesea să-°i asigure o
poziție favorizată pentru ei în°i°i.... Sufragiul
universal este o contrapondere insuficientă...”(p.
226). Trebuie găsită o contrapondere mai
puternică la „puterea politica” ce se acumulează
repede °i pe căi uneori nelegitime.
Injustițiile nu se pot evita fără a lega
justificările drepturilor °i libertăților, fie °i în
forma ispititoare a recunoa°terii utilității lor, de
o legitimare principială. Căci dacă gândim
valorile politicii doar în termenii utilului, nu
vom evita e°ecul. Avem nevoie, pentru aceasta,
de legitimarea drepturilor °i libertăților prin
gândirea eliberată de constrângerile situațiilor,
ce trece dincolo de împărțirea de beneficii
momentane. Abia trăirea unei situații raționale
ne permite să privim altfel ceea ce vedem în
societate, fără să devenim utopici. „Dreptatea ca
onestitate - scria John Rawls, explicitându-°i din
nou vederile - ...o înțeleg ca o concepție asupra
democrației constituționale sistematică °i
practicabilă în mod rezonabil, ce oferă o
alternativă la utilitarismul dominant al tradiției
noastre de gândire politică” (John Rawls, Justice
as Fairness: Political and not Metaphysical,
1985, în John Rawls, Collected Papers, Harvard
University Press, 1999, p.391). Cu alte cuvinte,
a sosit timpul de a gândi democrația trecând în
spatele practicilor acceptate prin forța faptelor
împlinite, spre lumea la fel de reală a
principiilor.
În sfâr°it, „concepția dreptății ca onestitate
este o concepție politică, °i nu o filosofie
morală aplicată” (John Rawls, Gerechtigkeit als
Fairness. Ein Neuentwurf, 2001, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 2006, p.278). Ea înseamnă,
între altele, că alături de „puterea politică”, ce
se constituie, desigur, în societate, se află mereu
„puterea comunității cetățenilor egali”(p. 279).
Puterea cetățenilor reuniți de comunitate este
efectiva contrapondere la „puterea politică”, ce
o poate schimba până la urmă.
2.	Abandonarea onestității
Dar dacă o democrație exersată, cum este
cea americană, simte nevoia să conceapă
politica drept onestitate, nu ar fi cazul ca °i în
democrații prea puțin exersate, cum este °i cea
din România, să se reflecteze asupra temei? Să
luăm în seamă câteva situații din istoria recentă
a democrației carpatice (balcanică nu i se mai
poate spune, din moment ce democrația
indigenă devine specifică chiar în regiunea
Europei în care ne aflăm!).
Primul exemplu constă în abuzurile de
legalitate °i în încălcarea cerinței de legitimitate.
Este destul să amintim, de pildă, adoptarea
unor legi organice (sănătate, salarizare,
pensionare, educație etc.) între 2009-2011, prin
mecanismul evident nedemocratic, îngăduit doar
în situații extraordinare (război, calamitate
naturală etc.), al asumării răspunderii de către
guvern, care suprimă dezbaterea. Ne putem
imagina ce s-ar întâmpla dacă fiecare guvern °i-
ar converti în legi - profitând de majorități
create în culise °i nelegitimate de votul
cetățenilor - incapacitatea de a da soluții
convingătoare. Cetățenii ar fi supu°i unor
reglementări prin care li se aruncă pe umeri,
cum s-a întâmplat, de altfel, mormane de
prostii, fără a fi consultați °i sfidându-se acea
simetrie a drepturilor °i obligațiilor presupusă
de orice democrație care-°i merită numele.
Al doilea exemplu l-am putut observa recent,
în martie 2014, la destrămarea Uniunii Social-
Liberale - o altă experiență de încălcare a
politicii ca onestitate. Pe de o parte, Uniunea
Social-Liberală °i-a avut punctul de plecare în
acordul asupra egalității partidelor componente
în întreprinderea salutară de a izbăvi România.
Era un acord promițător, care a °i creat, de
altfel, speranța că °i în România prinde teren,
după abuzurile de legalitate °i încălcarea
legitimării din ultima decadă, o politică ce nu se
mai reduce la administrarea în forță, ci devine
una a dezbaterii între oameni one°ti. Ce s-a
20
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
întîmplat, însă? Partidul care °i-a văzut
satisfăcut interesul, acela de a da primul
ministru °i de a forma guvernul, PSD, nu s-a
mai preocupat de aplicarea acordului privind
ocuparea funcțiilor principale în stat, ci a căutat
să-°i slăbească partenerul. Acesta a fost forțat să
cedeze ministere sau să le primească golite de
conținut (preluând economia fără energie,
finanțele fără buget, transporturile fără drumuri,
pădurile fără mediu etc.), apoi să suporte
înțelegerea cvasisecretă cu alte forțe, a celui care
°i-a creat avantajul de „putere politică”, °i, în
cele din urmă, să devină anexa acestuia. Invers,
partenerul, PNL, având în orizont ocuparea
funcțiilor principale în stat, s-a abținut să ia
poziție când era evident că guvernarea nu face
schimbările legislative convenite °i nu este
capabilă de reforme serioase, pentru ca la urmă
să reacționeze, dar nu aplicând principii, ci
rupând acodul inițial.
În ambele situații, onestitatea a fost
disprețuită, iar costurile nu vor întârzia să se
vadă. Sălbăticirea în continuare a luptei politice,
colonizarea discuției publice cu sofisme,
perplexitatea unora din străinătate („cum de
ajung oameni slab pregătiți să ia decizii la
voi?”: „ce fel de dezbatere publică este aceea în
care logica simplă nu mai contează?”; „ce nivel
de cultură politică?”) °i, mai ales, ocuparea
scenei viitorului imediat cu figuri °terse, ca
urmare a jocurilor aritmetice de putere, vor fi
doar consecințele de primă instanță. În felul
acesta, democrația carpatică nu numai că nu
avansează prin încorporarea de noi valori (cele
etice fiindu-i stringent indispensabile!), ci ea î°i
suprimă până °i rămă°ițele răzlețe ale
onestității.
Mulți cred că onestitatea este o valoare
facultativă, peste care se poate trece cu bocancii
forței nude. Faptul se observă în prejudecățile
răspândite în țară: „ne trebuie stabilitate”, ca °i
cum schimbarea de guvern nu ar putea fi o
binefacere; „să avem oricum un guvern”, ca °i
cum un guvern rău construit nu ar fi mai
dăunător decât unul provizoriu; „să ne grăbim
să aplicăm înțelegerile din parlament”, ca °i
cum acestea nu ar trebui să țină seama de
electorat; „să nu mai vorbim atâta”, ca °i cum
nu prin argumentare ar trebui tran°ate litigiile;
„să lăsăm guvernul să lucreze”, ca °i cum orice
generează guvernul trebuie înghițit. Ar fi infinit
mai util pentru România ca în locul unei
înțelegeri degradate a politicii, ca aplicare în
forță a unor decizii adoptate oricum, să se
treacă la politica în forma onestității °i onoarei.
3.	Ce este onestitatea?
„Onestitatea este primul capitol în cartea
înțelepciunii” - scria Thomas Jefferson în vestita
epistolă adresată lui Nathaniel Macon (1819).
Benjamin Franklin socotea onestitatea drept
„cea mai bună politică”. John Rawls a reluat
tema °i a elaborat-o ca nimeni altul într-un
sistem de gândire. Antecesorii săi vorbeau mai
cu seamă de „honesty, el vorbe°te de
„fairness”. Limba română preia anevoie
diferențele de nuanță dintre cei doi termeni,
chiar dacă le înțelege. Fiind mai cuprinzător, ne
interesează al doilea termen, „fairness”, pe care
l-am tradus inevitabil tot prin onestitate - dar o
onestitate ce nu rămâne doar o sfioasă atitudine
personală, ci se lasă operaționalizată înăuntrul
unei concepții asupra politicii.
Dicționarele evocă diferitele folosiri ale
cuvântului „fairness”. Ne preocupă - dincoace
de întrebuințările termenului în aplicarea
justiției, în comunicații, sport, stabilirea
Silviu Oravitzan	Panou (2010) tehnică mixtă pe pânză, 200 x 150 cm
prețurilor - conotația sa stabilizată. În traducere
românească „honesty" se confundă cu reținerea
de a emite pretenții. „Fairness” este, în orice
situație, ceva mai mult - nu atât o reținere, cât
o încredere în regulile jocului °i respectarea lor.
„Honesty ține mai mult de relația persoanei cu
sine, „fairness” de interacțiunea cu alte
persoane. Mai mult decât „honesty, „fairness”
se referă nu doar la însu°iri ale persoanei, ci °i
la convingerile acesteia privind regulile jocului °i
respectarea lor. „Politics as fairness” - formula
pe care ne-o propune John Rawls - este politica
bazată pe onestitate, adică politica în respectul
regulilor ce derivă din asumarea unei situații
oarecum contrafactuală, dar care rămîne
rațională °i realizabilă. Cine gânde°te faptele
plecând de la principii î°i dă seama că pe lângă
lumea luptelor fără beneficii publice, ce ne
înconjoară, este posibilă o lume diferită. ai
idealurile de viață personală °i publică, nu doar
frusta experiență din jur, creează reguli demne
de a fi respectate. De aceea, chiar °i atunci
când îți urmăre°ti, ca persoană, ca partid,
propriile interese, poți să o faci, dacă e°ti onest,
nu instrumentând legalitatea °i partenerii, ci
respectând reguli găsite de reflecția responsabilă
despre acele organizări. În fapt, fairness
înseamnă să-l tratezi pe celălalt - °i pe cel
devenit lider °i pe cel devenit subordonat, °i pe
cel aflat în posesia „puterii politice” °i pe cel ce
i se opune - la egalitate cu tine însuți,
plasându-te ipotetic, în orice împrejurare, în
poziția lui, de lider sau de subordonat, de
deținător al puterii sau de opozant. În politica
făcută cu onestitate, argumentarea este “fair
(onestă) din capul locului °i precedă, ca valoare,
orice ierarhie. Nu ierarhia condiționează
conținutul °i valoarea argumentării, ci invers.
4.	Politica făcută cu onestitate °i onoare
Ce ar însemna, în raport cu exemplificările
de mai sus, politica făcută cu onestitate? Teza
pe care o apăr aici este că politica onestă
înseamnă multe lucruri, luate împreună. Caut să
le rezum.
Onestitate în politică înseamnă a înțelege că
politica nu este scop în sine, ci mijloc de a
rezolva probleme ale comunității. Cum spunea
deja John Adams, se face politică de către unii
pentru ca alții să se poată ocupa de generarea
de valori. Onestitatea în politică înseamnă a
asuma că nu facem politică ca substitut al unei
profesii, ci după ce am confirmat că avem nu
doar diplome, obținute oricum, ci un
comportament de profesionist. Înseamnă a
accepta că, fiind inevitabilă în societate, politica
presupune respectarea anumitor reguli.
Înseamnă a observa că în Constituție avem
regulile de stabilire a celorlalte reguli din
societate, încât trebuie să-i recunoa°tem
primordialitatea. Înseamnă a asuma că
legalitatea este obligatorie, dar prin aceasta
legitimitatea nu devine superfluă. Înseamnă a
înțelege că nu atingem legitimitatea doar
considerând că ceva este oportun în situația
dată, ci gândind integrativ °i asumându-ne
ipotetic perspectiva celuilalt. Înseamnă a asuma
că regulile acțiunilor noastre trebuie să rămână
capabile de recunoa°tere de către oamenii
diferiți cu care interacționăm. Înseamnă a
accepta că „eu pot să gre°esc, tu poți să ai
dreptate, dar noi împreună trebuie să găsim
soluția”. Înseamnă a respecta cuvântul dat
pentru motivul simplu că noi, fiecare, suntem
cei care ne-am angajat onoarea. Iar ca cetățeni,
înseamnă a sancționa cu orice mijloc
democratic trădarea onestității sub pretextul
urgenței situației, nevoii de a evita crize sau al
oricărui alt motiv contextual. ai, desigur,
înseamnă a prelungi în fiecare moment
onestitatea cu simțul onoarei.
România decadei recente atestă izbitor că nu
se poate trăi doar din contexte, decât cu prețul
sărăciei, frustrării, al exacerbării luptei pentru
supraviețuire °i al imposibilității de a lua sub
control propriul viitor. Se trăie°te incomparabil
mai bine dacă se trăie°te onest, cu privirea nu
doar pe interese egoiste, rivali °i contexte, ci °i
pe valori, pe valori care au fost interiorizate °i
au devenit cultură, a°a cum ne arată chiar
exemplul democrațiilor exersate.
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
showmustgoon
Maxențiu °i Septimius Smith
Teodora Anao
In ciclul Hallipa, în Logodnicul sau Blaurul, boala
ocupă un loc atît de special încât, îndrăznim sâ
spunem, că în absenta lirismului personajelor din
opera de început (nuvele), boala devine „pretext"
pentru a menține privirea înăuntru. Trupul bolnav
vine parcă să confirme viziunea lui Groddeck care
afirmase că singurii trei tovară°i care ne acompaniază
de la na°tere până în mormânt sunt sângele, urina °i
excrementele, iar boala e calea regală pentru
înțelegerea umanului.
Hortensia Papadat-Bengescu a fost adesea „dusă la
psihanalist" de către critica literară °i pe bună
dreptate. Cazul Lenorei e mulat perfect pe teoriile
freudiene asupra nevrozei. Mini pare să iasă din
tipar, ducându-ne cu gândul mai degrabă la
încorporarea °i la fantasma primordială (care
însoțe°te percepția din prima zi, deosebindu-se, în
fapt, de percepție) descrise de Melanie Klein. Mini
maniheizează lumea în funcție de obiectele interne
„bune" sau „rele". Nu dorim să insistăm aici asupra
formelor alterantive de psihanaliză, propuse de
Melanie Klein sau Susan Isaaks. Vom menționa doar
faptul că ele acordă o importanță covâr°itoare
memoriei emotive (care ni se pare că funcționează
perfect în cazul lui Mini). Julia Kristeva observa că
sistemele propuse de cele două psihanaliste se
deosebesc de cel freudian mai ales prin faptul că
„termenul «fantasmă», a cărui etimologie evocă
negre°it apariția-prezența-viziunea" este abătut de cele
două de la originile „etimologice °i metafizice grece°ti
°i îl saturează cu realități pulsionale, de conținuturi
primare precum aciditatea sau invidia. Pe deasupra,
senzația unei pulsiuni în aparatul psihic se leagă
automat de phantasma unui obiect care îi este
apropiat, fiecare incitație pulsională având o
phantasmă specifică ce îi corepsunde"1.
Atât la Virginia Woolf cât °i la prozatoarea
româncă am descoperit de-a lungul lucrării atenția
extremă acordată datelor senzoriale, activitate care
putem să o privim °i din altă perspectivă decât cea
freudiană, care tindea, pe cât posibil să deosebească
fantasma de gândire. E vorba, mai degrabă de
fantasmă ca formă de gândire primordială,
inextricabil legată de percepție °i corp. În plus,
Melanie Klein a arătat că „mi°carea de interiorizare
este o trecere către o lipsă a măsurii"2 în ceea ce
prive°te supraeul, care conține mai degrabă decât
amprenta Legii, imagini caricaturale parentale.
Autoritatea monstruoasă care acuză mereu pe
parcursul romanului Doamna Dalloway „lipsa de
măsură" este sursa terorii atât în cazul lui Septimius
Smith, cât °i în cel a lui Maxențiu. Găsim extrem de
interesant faptul că în timp ce pentru primul, medicii
(psihiatrii sau fiziologi) reprezintă teroarea, pentru
Maxențiu, aceasta este provocată de figurile feminine
care îl înconjoară, cele care vor să păstreze „măsura"
afi°ând o viață trăită comme il faut. Snobismul Adei
o sile°te să nu admită decât anumite mode corporale
(„oameni ra°i", „busturile goale asudate, mu°chii
întin°i, viața brutală °i în plin aer"3), sau anumite
posturi „demne" care să-i completeze propria imagine
sănătoasă de „campioană de tenis". Pentru ea chiar °i
căsătoria e un „sport", pe care l-a cunoscut „ca °i pe
celelalte, fără să se obosească"4. Un prinț bolnav, pe
care îl cumpărase cu bani grei, °i care întârzie să
moară o irită la culme, neputând suporta acea „biată
păpu°ă nemernică, înțepenită pe spatele unui cal de
rasă"5. Totu°i Maxențiu „se plimba pe pistă corect
sau sta pe sprint rigid, cu ochii dilatați, cu privirea
°tearsă, manechin îmbrăcat în ținuta de sportsman,
fără o gre°eală de eleganță, pe când toată atenția lui
sta întoarsă înăuntru, cu grija ca nu cumva
genunchiul să se încovoaie brusc din neglijența unui
ligament, ca nu cumva umerii să scapete °i toată
păpu°a de panoptic să se prăvale undeva pe loc de
repaus, pe care sensibilitatea lui istovită ar fi dorit
totu°i, să se poată întinde în căutarea odihnei"6.
Chiar dacă personajul bengescian suferă de
tuberculoză, iar cel woolfian nu poate face față
ororilor războiului °i pierderii prietenului Evans a
cărui fantomă începe să îl bântuie, cei doi au în
comun discursurile psihotice ca rezistență la lumea
lui „trebuie", reprezentată de psihiatrii în cazul lui
Septimius, medici °i femei în cazul lui Maxențiu, dar
propagând acela°i mecanism de represiune:
„«Trebuie», «trebuie», de ce «trebuie»? Ce putea oare
Bradshaw asupra lui? Ce drept are Bradshaw să-mi
spună mie «trebuie»?"7. Maxențiu lansează în
monologurile lui groaznice tirade la adresa femeilor
care „îi erau du°mane"8. „Sau dau bătălii de întrecere
între ele, sau caută să se asocieze cu rivalele [...] Nu
putea suferi să fie iubit. Îi părea că e tentativă de
asasinat" (2, p. 167). Începând să vadă dragostea ca
mod de distrugere a intimită/ii, refuzând lumea Legii
°i percepând spahiul °i timpul extrem dilatate, dar
u°or de parcurs, personajele masculine, în faza
psihotică, încep să semene extrem de bine cu cele
feminine (Clarissa °i Mini), la fel cum, după cum am
arătat în altă parte, încep să folosească limbajul în
caracteristicile lui feminine, ca tautologic °i
contextual în acela°i timp. Septimius Smith,
asemenea Clarissei, odată extras din lumea
funcționărimii de război, începe sub presiunea
traumatismului să perceapă „lumea vieții" care o
extazia pe Clarissa: „privea cum se aprinde °i se
stinge lumina de aur fluid, cu sensibilitatea uluitoare
a unei ființe vii, pe trandafiri, pe tapet. Afară, arborii
î°i trăgeau frunzi°ul prin adâncurile aerului ca pe un
năvod; în odaie era sunet de ape °i printre valuri
străbăteau glasuri de păsări cântând. Toate puterile
lumii î°i revărsau asupra lui comorile"9.
Maxențiu, pe lângă „criza de senzualitate" pe care
i-o provoacă tuberculoza, devine interesat, de trupul
sufletesc, pe care „nu-l vedea a°a cum vede chirurgul
trupul deschis", ci „pentru el interiorul era
accesibil"10. La fel ca °i Mini, Maxențiu, prin toate
introspecțiile, prin toate călătoriile ipohondre în
interior e preocupat de ce se putea găsi „în jurul
acelor fire tentaculare ale nervilor" a căror funcție
„secreta o substanță, încă impalpabilă, dar care se va
dovedi. Acea substanță emanată de sensibilitate, lua
forme felurite la felurite ființe °i compunea astfel un
organism"11. Diferența dintre Mini °i Maxențiu
constă în faptul că sensibilitatea într-un caz
urmăre°te introiecția, iar în al doilea e legată de
proiecție, de a face vizibil un interior care nu poate fi
reprezentat, ci doar fantasmat. Astfel delirul nu este
decât o formă de reconstrucție a sinelui menită să
suplinească imposibilitatea explorării unui corp intern
devenit străin. Aproape în toate psihozele alteritatea
absolută devine trupul, care încetează să fie un
însoțitor tăcut. Dar delirul este nu numai încercarea
de refacere a imagolului din stadiul oglinzii, cât
continuarea în aval a procesului de identificare,
ținând piept dezintegrării: lui Maxențiu începe să-i fie
frică de un „spectru pe care oglinda i-l desprindea în
fiecare zi mai deslu°it de propria lui imaginară".
Lacan arătase că atunci că privitul în oglindă
„contravine" senzației noastre obi°nuite: când stăm în
fața oglinzii nu se realizează o proiecție a imaginii, ci
o identificare cu ea. Când ne uităm în oglindă nu
avem de-a face cu un înăuntru închis asupra lui, ci de
un exterior constitutiv pentru un interior. /mago-ul
lacanian este asemeni morpheu\u'i aristotelic: cauza
care informează (identifică ceva) °i formează
(identifică cu ceva). Identificarea devine
înspăimântătoare pentru Maxențiu deoarece ceea ce
el începe să vadă e disoluția formei. Delirul e forma
de a o amâna, °i înseamnă saltul din imaginar, în
simbolic, a°a cum le înțelege Lacan.
Cunoa°terea, atâta timp cât este posibilă °i pe cât
este posibilă prin identificarea în oglindă rămâne una
narcisiacă. Maxențiu e mulțumit de „egoismul lui de
bolnav"12. Comentând din perspectivă psihanalitică
reacțiile personajului, Ovid. S. Crohmălniceanu
observă că eul narcisiacilor „e sufocat tocmai de
surplusul libidoului incapabil a se ata°a altor ființe.
Tendința către sublimare apare cel mai frapant -
spune Freud - în efortul de regăsire a unor obiecte
erotice exterioare. Când încearcă a°a ceva, libidoul
narcisiacului nu izbute°te să apuce decât «umbra»
acestora, adică numai «reprezentările verbale» care le
corepsund"13. „Umbra" pe care se va proiecta e fosta
logodnică, Elena. Cu cât „automortraitul" este mai
aproape de Maxențiu, cu atât impulsul erotic va fi
mai acut. Datorită lui, tuberculoza a fost însoțită
mult timp de un „aer romantic": „Mai mult de un
secol °i jumătate tuberculoza a oferit un echivalent
metaforic pentru delicatețe, sensibilitate, tristețe °i
lipsă de putere [.] Tuberculoza era o metaforă
ambivalentă, deopotrivă o calamitate °i o emblemă a
rafinamentului"14. Originalitatea Hortensiei Papadat-
Bengescu, la fel ca a lui Max Blecher (pentru care
boala e o fromă de socializare, de apartenență la o
„castă"), a fost aceea de a ocoli cli°eul „spiritualizării"
bolii, care privită sub lupă, devine cu totul altceva,
sau, mult mai mult, decât o stare melancolică. Nu
mai e vorba de primatul °i supremația sufletului sau
eului, ci de incapacitatea lor de a se disocia de
fluctuațiile stărilor corporale. Tuberculoza nu este o
„boală sufletească", dar e însoțită de una. La fel cum
nu există senzații pure, nu există nici boli exclusiv
somatice. Discursul criptografiat °i terifiant al
delirului însoțe°te ca un revers al aceleia°i monede
nonfigurabilitatea „du°manului interior" sau cu alte
cuvinte, rezistența realului. Saltul în simbolic e
neputința suprimării, umplerii acestui „nimic" care
stă între cele două fațete, ce nu se pot „privi" una pe
alta. Pentru bolnav, corpul devine un soi de Castel
kafkian. Îl prive°te °i îl iscode°te oarecum „prin gaura
cheii". Pentru că nu are acces decât la frânturi, chiar
atunci când coprul „se exteriorizează" (hemoptizia),
visele vor construi restul, combinând toate registrele:
„Dimineța întreagă era consacrată unei toalete
minuțioase, ce reconstituia pe prințul Maxențiu a°a
cum fusese mai înainte. Acela°i tip borgian, în care
otrava era difuzată însă de un bacil mic, de o virgulă
sinistră văzută adesea de Maxențiu în vis, proiectată
pe un ciudat fond albastru, ca safirul uria°, gemăn cu
al Adei pe care-l purta la index, safirul de logodnă"15.
Asemeni bacilului, Ada °i pretențiile ei obositoarte
distrug textura lui internă. Inelul de logodnă e
semnul imposibilității ruperii acestei duble legături
nefericite: cu boala °i cu soția. Tuberculoza nu se
opre°te din cursul ei firesc, iar Ada nu încetează să
ceară ceea ce cumpărase cu bani grei, căci, „din toate
obiectele de preț pe care le putuse achiziționa era
singurul pe care-l putea transporta cu ea
pretutindeni"16.
Hipersensibilitatea bolbavului („acel lăuntru îi da,
mereu de lucru, prin nesfîr°ite senzații ce se
înmulțeau pe măsură ce boala progresa"17) se traduce
prin ceea ce Paul Schilder, nume°te un „ochi mintal
intern", care „nu e neapărat situat în afara corpului.
El poate fi °i înăuntru. E ca un organ psihic care face
înconjorul corpului °i, din interior vede exteriorul.
Vede prin corp, care e într-o oarecare măsură vid, °i
totu°i nu vede interiorul corpului, ci suprafața sa.
Acest ochi se deplasează în funcție de suprafața
22
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
Tjj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
corpului care trebuie observată"18. Un ochi orb am
spune noi, care îl transformă pe Maxențiu într-un soi
de profet al propriului corp.
Pentru bolnav, instinctul devine de o importantă
covâr°tioare. De°i Lacan susținea că el trebuie exclus
din psihanaliză căci instinctele „ne dau (°i dau °i
animalelor) o imagine asupra lumii ca °i cum am
cunoa°te-o, fără a °ti nimic despre ea [...] un instinct
«se define°te ca fiind această cunoa°tere pe care o
admirăm că nu poate fi °tinpă». Din contră,
incon°tientul este chiar °tiinpă pentru că el este
«structurat ca un limbaj». Dar despre această °tiinpă a
subiectului nu are nici o cunoa°tere, fiindcă el e
descris într-un limbaj secret, căruia nu i se °tie codul
«O °tiinpâ, dar o °tiinpă ce nu comportă nici cea mai
mică cunoa°tere»"19. Cred că la Maxențiu °i
Septimius viziunile instinctive se transmută în plan
simbolic, boala, cu tot acest „salt" fiind de fapt un
„regres". Unul însă e cufundat într-o con°tiință a bolii
dusă la extrem °i apoi evacuată în simbolic, altul
într-o con°tiință bolnavă. Astfel, boala poate fi privită
nu ca pe o „esență împotriva naturii, ea este natura
însă°i, dar într-o evoluție inversă; istoria naturală a
bolii nu are decât să refacă traseul istoriei naturale a
organismului sănătos"20.
În plus, ritmului corpului i se suprapune unul
artificial: cel al medicației. Acest nou fel de a înscrie
timpul în corp produce o nouă ruptură în
continuitatea narcisică. Expunerea medicală îl
transformă pe Maxențiu, ca °i pe Septimius într-un
exilat. Conviețuirea lui cu boala e transformată într-o
„convenție" a îngrijiririi pe cale medicală.
Apartamentul fusese transformat într-un fel de
sanatoriu: „Totul era exteriorizat; totul era oferit
indiscreției analizelor °i razelor. Înainte trăia un
mister trist cu un tovară° scump - cu el; acum
doctorul, infirmiera, servitorii, Ada, toți erau dovezi
ale mizeriei mărturisite"21. În Doamna Dalloway
descoperim descrisă boala din aceea°i perspectivă, a
exteriorului vizibil care se dovede°te a fi cel mai
îngust mod de înțelegere, doctorii neputând decât
„prigoni"22 pacienții. Ei (la fel ca Ada, care-l obligă pe
Maxențiu să-°i supună corpul la un joc cu categoriile
socio-estetice) nu înțeleg „lipsa de simț a măsurii"23,
personajul woolfian dorind să „fie singur pentru
totdeauna"24, la fel cum cel bengescian a°teaptă
momentele în care nu mai e iscodit deoarece „î°i
iubea mizeria, a°a cum î°i iubesc unii vițiul, cu
voluptate °i cu ru°ine"25. Ca o răzbunare, Maxențiu
care se chinuia să păstreze tot înăuntru, acum “î°i
descărca cu bucurie ticălo°ia, °i trupul lui, acum
material nesecat de coptură, îi era drag a°a; îi părea
că-l simte viu tocmai pentru că era, astfel, rodnic.
[... ] Credea că va curăța astfel locul unde stau
zgîrieturile °i sputele"26.
Dar nici unuia dintre bolnavi nu le este permisă
singurătatea. Psihiatrul îl avertizează pe Septimius că
„nimeni nu trăie°te doar pentru el"27. Ori „nimic nu
e mai punitiv decât să dai bolii un sens"28. Măsura °i
ordinea, împărțind lumea în păcăto°i °i „oameni de
bine", sunt primele obstacole în înțelegerea bolii.
Ambele personaje întrevăd e „o ie°ire prin cer". La
amândoi se produce o depă°ire a cadrelor spațio-
temporale, o dilatare pe măsura „egoismului bolii
lor": pentru Septimius „deveniră tot mai vagi °i mai
ciudate °i păreau strigătele unor oameni care caută °i
nu găsesc °i trec °i se duc mai departe, tot mai
departe"29. Stările acestea de insolitare sunt trăite în
extaz. Neînțelegând o reclamă la caramele scrisă pe
cer cu avionul, Septimius Smith crede că i se trimit
„semnale": „E drept, nu tocmai cu vorbe; adică, de
fapt, nu putea încă să descifreze limbajul; era însă
destul de clar, frumusețea aceasta rară, °i ochii i se
umplură de lacrimi uitându-se la literele de fum care
lâncezeau °i se topeau în aer, a°ternând asupra lui, în
inepuizabila lor caritate °i în bunătatea lor
zâmbitoare, formă după formă de neînchipuită
frumusețe °i semnalizând intenția lor de a-l îmbogăți,
pentru nimic, pentru totdeauna, numai să privească,
cu frumusețe, cu tot mai multă frumusețe"30. La fel
ca în cazul trăirilor erotice feminine, î°i fac apariția
metaforele fluidizării.
După criza de hemoptizie, Maxențiu oscilează tot
mai mult între un corp fără organe, purificat °i
angelic, °i un organ fără/devenit corp („prin plămîni
omul era fericit sau nu"31). În starea de beatitudine
pe care o experimentează °i el, se va sustrage cu totul
în corpul „simbolic", imaginea cerului fiind folosită °i
de scriitoarea româncă. În faza serafică Maxențiu
trece „de la un cer la altul! Respectul meu n-are
margini! Amiciția mă reînvie] Plutesc! Vă puteți
bucura!"32 (s.n.). Asemeni îngerului, e între două
lumi, °i, „nemaiputîndu-se agăța de viață cu nimic
din trupul lui, î°i întorcea desăvîr°it preocuparea de
la acel trup, îl desființa ca să-l păsteze încă"33.
Invazia de albastru °i alb (vederile pe care le trimite
Elenei sunt mereu cu cerul °i munții albi) anunță
sfâr°itul lui iminent: „Albul acționează asupra
sufletului nostru precum lini°tea absolută. [...]
Această lini°te nu e totuna cu moartea, ea abundă de
posibilități vii [...] este un nimic plin de veselie
juvenilă, sau mai bine spus, un nimic de dinaintea
oricărei na°teri, a oricărui început."34 Maxențiu se
simte ca un copil „beat de aer curat"35; °tie că în
curând va fi sănătos °i fericit. Albastrul, pe de altă
parte e o culoare adîncă, e culoarea „îndepărtării", a
„eliberării". Asemeni cerului, semnifică faptul că nici
un obstacol nu vine să perturbe vederea. Privind în
albastru, privim în infinit. E o culoare care
îndepărtează, care transformă realul în imaginar, e
asociată cu pierdera con°tiinței. Profunzimea
albastrului are o „gravitate solemnă, supraterestră"36
°i aduce aminte de moarte.
Saltul pe care psihozele îl presupun nu se face de
la ordine, la dezordine, ci de la o ordine la alta,
codificată, nu una impusă de individ, ci una din care
el face parte în mod incon°tient. Psihanaliza °i
literatura se întâlnesc în punctul în care „eul" e
detronat. Nu e vorba de a-l exclude cu totul, ci doar
de a-i dărâma supremația de eu constructor, pentru a-
i acorda titlul de eu auctorial (în cură, verbalizarea e
mai importantă decât con°tientizarea, la fel cum în
scriitură producția domină discursul). Freud
descoperise metafora °i metonimia ca mod de a
aduce în vorbire complexele emoționale. Lacan, mai
drastic, consideră că simbolica freudiană, care mai
păstrează legături între simbol °i ceea ce el
reprezintă, este o „«stupidă cartografiere care nu are
cifru». Organizarea textului impune sensul °i nu
invers"37. Psihoza ar reprezenta un salt total în limbaj
ca Alteritate, °i nu ca alteritate a celuilalt, ci ca
stranietate a codului, care, asemenea unui plan divin
care ne este anterior, nu trimite decât semne pe care
capacitatea noastră de înțelegere le percepe ca
aleatorii. Literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, prin
tendințele ei „naturaliste", e mai apropiată de
varianta freudiană, iar cea a Virginiei Woolf pare
uneori să se apropie de extrema lacaniană, corpul
nefiind decât spațiul de inscripție al semnelor
aleatorii, pierdut într-o natură mută sau care, de°i ne
vorbe°te, nu vorbe°te cu noi. Chiar crezând că
„creierul lui era perfect", Septimius se gânde°te că
„s-ar putea ca lumea să nu aibă nici un sens".
Note:
1	Julia Kristeva, Geniul feminin. Melanie Klein, vol.
II, traducere de Nicolae Baltă, Editura Paralela 45, 2005,
p. 153.
2	Jacques Andre, Psihanaliza °i sexualitatea feminină,
traducere de Rodica Pop °i Vera aandor, Editura Trei,
1997, p. 79.
3	Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite.
Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, ed. cit.,
p. 168.
4	Ibidem, p. 168.
5	Ibidem, p. 169.
6	Ibidem, p. 169.
7	Virginia Woolf, Doamna Dalloway, ed. cit., p. 230.
8	Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite.
Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, ed. cit.,
p. 167.
9	Virginia Woolf, Doamna Dalloway, ed. cit., p. 221.
10	Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite.
Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, ed. cit.,
p. 171.
11	Ibidem, p. 126.
12	Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite.
Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, ed. cit.,
p. 168.
13	Ovid. S. Crohmălniceanu, Hortensia Papadat-
Bengescu la psihanalist în Cinci prozatori în cinci feluri
de lectură, Editura Cartea Românească, Bucure°ti, 1984,
p. 111.
14	Susan Sontag, Boala ca metaforă. SIDA °i
metaforele ei, traducere de Aurel Sasu, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1995, p. 54.
15	Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite.
Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, ed. cit.,
p. 168.
16	Ibidem, p. 165.
17	Ibidem, p. 170.
18	Paul Schilder, Les images du corps, Paris,
Gallimard, 1968, p. 105, apud., Henry-Pierre Jeudy,
Corpul ca obiect de artă, Editura Eurosong & Book,
Bucure°ti, 1998, p. 119.
19	Gilbert Diatkine, Jacques Lacan, traducere de
Daniela Luca, Editura Fundației Generația, 2002, p. 38.
20	Michel Foucault, Boala mentală °i psihologia,
traducere de Dana Ghiorghiu, Editura Amarcord,
Timi°oara, 2000, p. 24.
21	Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite.
Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, ed. cit.,
p. 185.
22	Virginia Woolf, Doamna Dalloway, ed. cit.,
p. 159.
23	Ibidem, p. 165.
24	Ibidem, p. 228.
25	Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite.
Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, ed. cit.,
p. 186.
26	Ibidem, p. 185.
27	Virginia Woolf, Doamna Dalloway, ed. cit.,
p. 167.
28	Susan Sontag, op. cit., p. 52.
29	Virginia Woolf, Doamna Dalloway, ed. cit.,
p. 228.
30	Ibidem, pp. 65-66.
31	Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite.
Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, ed. cit.,
p. 175.
32	Ibidem, p. 265.
33	Ibidem, p. 257.
34	Kandinsky Vassili, Du spirituel dans l'art, apud.,
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri,
vol. I, Editura Artemis, Bucure°ti, 1993, p. 75.
35	Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite.
Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, ed. cit.,
p. 256.
36	Kandinsky Vassili, Du spirituel dans l'art, apud.,
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri,
vol. I, Editura Artemis, Bucure°ti, 1993, p. 79.
37	Gilbert Diatkine, op. cit., p. 24.
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
23
Black Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
efectul de seara
aotronul °i jazzul lui Cortazar (III)
Robert Diculescu
Formule ale colajului/ roman
Scriitura de tip colaj °i structurarea întregii
narațiuni ca roman-colaj sunt ceea ce te poate
izbi, fascina °i intriga la o prima lectura a
aotronului. Tehnica a fost impusa de pictura
cubista, apoi preluata de catre Apollinaire în
literatura. În roman, tehnica a fost folosita de
catre cel care va produce o revoluție în literatura
cu al sau roman publicat în 1922, Ulysses,
irlandezul James Joyce. El este cel care într-un fel
anihilează tipul de povestire lineara impus pâna
în acel moment °i regulile ei oarecum rigide ca
desfa°urare, achiziționând noi modalitați, tehnici
°i stiluri, care pot fi practicate în interiorul scrierii
unei proze.
În felul acesta se produce depa°irea unor
limite greu de imaginat înaintea lui în conceperea
°i structurarea unui roman. Are loc o reciclare a
procedeelor de a spune o poveste °i, în acela°i
timp, o rearanjare inedita a modalitaților de a
scrie un roman. Din acel moment au fost folosite
toate registrele verbale, de la cele cotidiene,
banale, limbajul/jargon, pâna la cele mai
complexe °i sofisticate tipuri de scriitura. Ruptura
facuta de Joyce în spațiul, regulile °i forma
romanului de tip tradițional va fi continuata °i
îmbogațita cu noi formule de catre americanul
Dos Passos. În 1925, apare romanul acestuia
Manhattan transfer, urmat, în 1938, de trilogia
USA.
Rayuela impune romanul-colaj în spațiul literar
sud-american, producând în decursul anilor ce au
urmat numero°i imitatori. Criticul Saul Yurkievich
argumenteza inspirat aceasta schimbare: Colbul
se dovede°te a fi mjlocul cel mai eficient pentru
a da seama de dinamica disparitate a realitâpilor
latino-americane, de flagrantele ei inegalitâpi, de
antagonismele contemporane °i de contradicțiile
explozive.
Termenul de colaj în cazul lui Cortazar se
refera la aranjarea capitolelor carții, dar °i la
modul surprinzator în care, înca de la începutul
romanului, acesta îi propune cititorului un tip
ludic de lectura pe sarite a capitolelor, ceea ce te
duce imediat cu gândul la jocul în progresie prin
casuțele °otronului, pâna la finalul patratelor,
unde se afla plasata casa cerului, aceea de trecere
în "cealalta parte”.
Colajul însa poate avea mai multe paliere de
oferit °i interpretat, deoarece în cea de-a treia
parte scriitorul rupe orice continuitate °i orice
coerența a narațiunii, coerența care era pastrata
într-o mare masura în primele doua capitole.
În a treia parte, amalgameaza viziunea meta a
narațiunii, îmbinând aleatoriu, ca pe o pânza
cubista, fragmente de teorie a propriului roman °i
o critica a romanului de tip evazionist sau
"obi°nuit", dupa cum îl nume°te însu°i Cortazar.
Totodata, scriitorul nareaza întâmplari ale
personajelor din primele doua capitole, care,
într-o logica a romanului de tip tradițional, °i-ar fi
avut locul în interiorul lor, °i nu inserate în cea
de-a treia parte, cu titlul deloc întâmplator Din
alte părți. Acest titlu nu are cum sa nu te trimita
cu gândul la lucruri care se pun împreuna, din
mai multe locuri ce nu au legatura unele cu
altele, fiind în felul acesta amestecate °i îmbinate
pentru a sugera un colaj de texte disparate.
Mizele scriiturii
Cea mai importanta miza a romanului la nivel
de teorie literara o gasim în cea de-a treia parte a
romanului, unde un alter-ego al scriitorului, în
persoana unui critic literar italian Morelli,
prezinta în câteva texte disparate un
autocomentariu pertinent °i novator la ceea ce
înțelege autorul prin noul tip de literatura propus
prin intermediul aotronului. El schițeaza un
autocomentariu convingator al romanului, o
viziune asupra mizelor °i mesajului textului,
insistând asupra relației care trebuie stabilita între
scriitor °i potențialii lui cititori.
Se poate face o paralela inspirata între ceea ce
scria criticul francez R.M. Alberes în Istoria
romanului modern, lucrare publicata în 1962, în
capitolul dedicat noului roman francez, °i
Silviu Oravitzan
Basorelief pe lemn aurit (2011)
viziunea lui Cortazar despre literatura. Acesta
nota: În această optică, aspectul anecdotic al
romanului (care era, la origine, condiția lui de a
fi) dispare aproape total, fiind înlocuit prin ceea
ce suntem obligați să numim un aspect
gnoseologic, adică printr-o teorie a cunoa°terii, a
incertitudinilor, a cețurilor °i a pateticului
cunoa°terii. Ele vor revela însă, măcar parțial, noi
unghiuri de vedere. Căci romanul nu are legi, el
î°i inventează în fiecare secol legile °i înnoirile.
Inform lui, deoarece poate spune tot °i în absolut
orice fel, romanul este proteic. ai aceasta nu
numai în cadrul înnoirilor, atât de absconse la
prima vedere, pe care i le propun azi propriile
laboratoare, ci °i în ansamblul vieții lui. Viața lui
nestăvilită care, asemeni vieții oraganice în
Cosmos, poate lua toate înfăți°ările.
În continuarea acestui "diagnostic" descris de
catre Alberes, autorul argentinian propune o
metoda de abordare ironica a romanului, o
autocritica care sa tempereze permanent
derapajele unei scrieri ce-°i este autosuficienta fara
a sonda incertitudinile, contradicțiile, absurdul
vieții personajelor analizate °i o punere serioasa
sub semnul îndoielii a dialecticii °i rațiunii
atotstapânitoare în gândirea occidentala.
El mizeaza chiar pe un tip de scriere voit
neglijenta, la marginea ambiguitații în anumite
momente, ce este capabila sa extraga din zona
iraționalului °i a oniricului lucruri imposibil de
înțeles în starea diurna a omului, pâna la o
desfa°urare incongruenta a acțiunii °i chiar la
limita de exploatat cum spune autorul o
"imaginație în slujba nimanui". Ajuns în punctul
acesta, se poate afirma, precum o face criticul
R.M. Alberes, ca romanul devine o dramă a
scriiturii, fiindcă prin scriitură scriitorul poet °i
martor, traduce, la un nivel superior, adică la
nivelul literaturii, drama oricărei ființe umane,
fluctuațiile, mitomaniile °i incertitudinile viziunii
sale asupra lumii.
Inevitabil, demersul cortazarian se plaseaza
undeva în zona limitei acceptarii oricaror reguli
de construcție a romanului, schițând teoria unui
antiroman, care în felul acesta îl apropie, dar fara
a-l înregimenta în vreun fel în grupul lor, de
teoriile noului roman francez, expuse de catre
scriitorii curentului în anii '60.
Relația scriitor-cititor, comunicarea care se
stabile°te între cei doi °i mesajul care pentru
autor se transforma în mesageri, caci pentru el
"exista mesageri °i ace°tia sunt mesajul, tot a°a
cum dragostea e cel care iube°te", trebuie sa se
construiasca în permanența punți de înțelegere, sa
se reu°easca unirea unor contradicții între
viziunile despre lume, uneori invizibile rațiunii,
dar cu atât mai folositoare, precum un
"catalizator de noțiuni confuze", dar irigate
constant de intensitatea limita a unor trairi
resimțite la acela°i nivel de catre emițator °i
receptor.
Pentru Cortazar, cititorul este un tovara° de
drum, omul din spatele cautarilor °i framântarilor
lui, un partener de care are nevoie în actul
comunicarii °i al autocunoa°terii, un fel de
complice apropiat în toate etapele scrierii.
Autorul încearca sa forțeze o intimitate
maxima cu cititorul, îi propune un pact avantajos
pentru ambele parți, din care ei sa aiba de învațat
unul de la celalalt. Autorul nu are dreptul de a se
instala fraudulos într-un rol de maestru închipuit,
care sa instituie sentințe morale °i adevaruri fara
acoperire. Adevarul cortazarian se constituie
dintr-o suma de adevaruri parțiale. Adevarul
acesta nu are nimic definitiv, fix, mobil,
atot°tiutor °i se afla într-un proces de permanenta
interogare, mi°care, remodelare, perplexitate,
nedumerire, iar la acest proces dureros trebuie sa
participe °i cititorul pentru a cauta împreuna
semne lamuritoare venite în anumite momente
din partea "cealalta". Acest lucru se întâmpla
deoarece de multe nici autorul nu poate lamuri
deplin cititorul pe ce drum merge °i mai ales
încontro se îndreapta: "Pâna la urma se ghicea
ceva ca un fel de tranzacție, de procedeu (de°i
ramânea în picioare absurdul de a alege o
narațiune pentru ni°te scopuri ce nu pareau
narative)." ( J. Cortazar - aotron)
24
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
~24|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
reportaj
Cum m-am transformat
pentru trei zile în stalker
^^^tefan Manasia
I^n ultimii ani tot mai mulți arti°ti °i scriitori străini
vizitează România mînați de curiozitatea ingenuă,
de reclama unor locuri (încă) nealterate °i ieftine
sau - (mult) mai rar - atra°i de proiecte profesioniste,
atractive/ provocatoare pe plan intelectual. Trăim în
Cluj °i sîntem - vrînd-nevrînd - contaminati de energia
creativă a Fabricii de Pensule. Arti°ti vizuali din toată
lumea privesc instituția aceasta ca pe un Nou
Ierusalim sau Mecca a aspirațiilor lor profesionale. În
„Transilvania profundă" un grup de entuzia°ti
transformă pentru cîteva zile, în fiecare vară, ora°ul
Bistrița în capitala poeziei române, în cadrul
Festivalului Internațional de Poezie °i Muzică de
Cameră (despre care am relatat, nu o dată, aici). Am
participat, în toamna anului trecut, la FILIT, (sper că)
prima ediție a Festivalului internațional de literatură °i
traduceri de la Ia°i, rămînînd uluit de amploarea
manifestării, de numele invitaților, de seriozitatea
organizatorilor °i, nu în ultimul rînd, de publicul
enorm, zgomotos, generos - trebuie să mărturisesc că,
pînă la FILIT, am participat la evenimente similare
numai, cum ar spune un vechi banc, „prin
reprezentanți legitim ale°i".
Existînd încă doar cîteva asemenea inițiative (din
vara asta văd că s-a mai pus pe picioare un festival cu
participare internațională, „Discuția secretă", la Arad),
ele stimulează imaginația autorilor, invitați sau
neinvitați, °i apetitul acelor aficionados (publicul
extrem de implicat), pentru care, de pildă, e
extraordinar să pună - trei secunde - mîna pe Mircea
Cărtărescu °i să urle: este! O dezvoltare epidemică a
acestei „rețete" ar putea îngropa asemenea frumoase
inițiative sub zgura - tradițional românească - a
formelor fără fond. E suficient ca băieții de°tepți
călăriți de stăpînii lor pro°tii - din diverse comitete,
comisii, organizații cu profil cultural - să descopere
noua formă de mimetism. Atunci?
Atunci mă tem că prietenul meu „tarkovskian",
poetul °i traducătorul sucevean Florin Dan Prodan, va
fi fost un pic vizionar alegînd - într-o pauză gen
„picnic la marginea drumului", conform legendei
personale - localitatea Borsec drept gazdă a unei
rezidențe artistice °i a Festivalului Internațional de
Poezie °i Artă „Inside Zone". Anul acesta, în perioada
13-18 mai, festivalul tocmai a atins a doua ediție,
rezidențele existînd însă de mai mulți ani (zece).
Locul, departe de zgomotul °i furia metropolelor,
degajă lini°tea °i lentoarea artei tarkovskiene.
Ademene°te cu vilele, pavilioanele, hotelurile °i
sanatoriul ruinate (majoritatea datînd din interbelic),
peste care au crescut uneori mu°chiul °i iedera, dar
măcar nu le-au luat locul construcțiile indigeste ale
noilor îmbogățiți (sticlă, beton, oțel). Ademene°te
ospitalitatea localnicilor. Amprenta veche - austriacă,
secuiască, evreiască, interbelică - rămîne, °i azi, extrem
de puternică, de vie. Validă. Cumva ca o invitație de a
reînnoda cu vechiul stil de viață/ arhitectural, de a
reda identitatea cochetelor clădiri de odinioară (ceea
ce, din cîte am văzut, primăria deja face). Spuneam că
Florin va fi fost vizionar alegînd ca destinație a unor
arti°ti entuzia°ti (majoritatea sînt, asemenea lui, un fel
de road runner-i) un loc unde pare că totul a fost
făcut °i totul rămîne, cu toate astea, de făcut: de
investigat, fotografiat, filmat, pictat, integrat în
happening-uri sau pus în cuvintele unor poeme
tarkovskian-borseciene. Umezeala locului, izvoarele °i
pavilioanele, bazinele tămăduitoare duc cu gîndul la
filmul Nostalgia, după cum albeața inumană a carierei
de travertin (acum închisă) °i edificiile industriale
abandonate recheamă în memorie Stalker-u\ - ca
inițiator/ declan°ator al descoperirilor de sine. La
Inside Zone am avut - cum foarte rar în alte părți -
senzația că o matrice lucrează în mine, că locul mă
încarcă de o energie care a°teaptă (sub presiune) să fie
turnată în forme artistice.
ai poate că pentru noi, poeții invitați, lucrurile se
sedimentează mai greu - poemul țî°nind cel mai
adesea la ani după, ulterior domesticirii memoriei. Am
citit din ce am scris anterior: Nicola Yelles (UK),
Mathura (Estonia), Florin Dan Prodan, sussemnatul °i
Kirsten Imani Kasai (SUA). Kirsten a scris un poem
amplu, narativ, chiar în zilele acestei rezidențe, un
poem tulburător despre pierderea tatălui. Ceva îmi
spune că îl vom citi tradus în română în curînd.
În finalul taberei, a avut loc vernisajul lucrărilor
arti°tilor invitați în primitoarea Casă de Cultură din
Borsec. Pe masa din sala principală, o instalație din
sticle de apă minerală Borsec °i motora°e - realizată de
Caro Krebietke (Germania) - pleda pentru puritatea
zonei °i păstrarea (re)surselor acvatice curate;
pastelurile lui Cory Kram (SUA) sînt structuri
obsesive, arborescente, un fel de amprentă
„psihedelică" a locului, la antipodul unei mici lucrări
(o fereastră zidită cu plăcuțe de travertin), sugerînd un
rit funerar °i totodată eliberator. Hulya Kupcuoglu
(Turcia) aduce, în uleiurile realizate aici, acela°i
rafinament vesperal levantin °i nota de exotism a
taberei. Ida Andrae °i Laila Seidel (Germania) au
fotografiat cît pentru trei vieți °i au avut timp să
adauge comentarii ironice, tonice instantaneelor
realizate. Elise Schouman (Olanda) plecase cînd am
ajuns în „zonă" dar a lăsat un fain poem °amanic scris
pe rîndurile închipuite din scoarță de copac, un fel de
poem-scară (a°a cum ar trebui să fie toate poemele).
ai poate că nimic din toate astea nu s-ar fi
întîmplat fără amabilitatea °i ospitalitatea domnului
Martin Bara, în a cărui Pensiune „Mu°cata" -
http://www.romania-turistica.ro/Cazare-
Borsec/Pensiunea-Muscata - arti°tii °i poeții din toate
zările s-au simțit/ se simt ocrotiți. De dragul unor
oameni ca dl. Bara mă rog ca locul acesta paradisiac
să fie (re)descoperit cît mai curînd (însă numai de cei
care trebuie, de „stalkerii" deghizați.)
La întoarcere, regăsesc în rucsac, ca ni°te zeități
protectoare: albumul de fotografie ultraprofesionist
Borszek Fotos Szemmel (editat de fotoclubul Prisma),
un volum în engleză al estonianului Mathura,
Presence and Other Poems, conceput grafic chiar de
auctore, antologia de poezie Inside Zone (Suceava,
editura Zidul de Hârtie, 2014) care-i cuprinde pe
primii poeți participanți ai experimentului - Omar
Bhatia, Cliff Forshaw, Mathura, Florin Dan Prodan °i
George Serediuc -, °i desigur volumul Poem pentru
Ulrike (ediția a doua, Vinea, 2013) al lui FDP.
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
25
-(J)- Black
Pantone 253 U
25
Black Pantone 253 U
opinii
Două traduceri trădătoare în
cărpile lui Cioran
Isabela Vasiliu-Scraba
Silviu Oravitzan
Ansamblu de patru lucrări (2008). Galeria Horeb, Cluj. 2014
Cioran scrisese într-unul din caietele sale de
taină (Cahiers, 1997, p. 489) că un text
tradus încetează să fie al autorului. Justețea
observației se poate lesne verifica după citirea a
două traduceri „trădătoare” (traduttore=traditore):
un cuvânt din volumul de Convorbiri cu Cioran
(Ed. Humanitas, Bucure°ti, 1993), altul în
Demiurgul cel rău (Ed. Humanitas, Bucure°ti,
2006), ambele având în comun fundalul unei
„°tiințe” care a încetat să fie Științifică” după cel
de-al Doilea Război Mondial. În primul caz,
contextul este dat de o istorie trăită de Cioran, în
al doilea caz e deformată ideea abandonării
echidistanței în civilizația omului modern.
Cu ocazia unui interviu din 1972 Emil Cioran
°i-a amintit că părinții i-au fost deporta/, mama la
Cluj (în Transilvania), iar tatăl la Sopron (în
Ungaria), la vremea „Războiului pentru întregirea
neamului” (vezi Mircea Vulcănescu în
Enciclopedia României, vol. I, Statul, Bucure°ti,
Imprimeria Națională, 1938; fi°ă re-editată sub
acela°i titlu de I. Opri°an la Ed. Saeculum
I.O., Bucure°ti, 1999).
În volumul apărut în 1993, Friederike Schanz-
Pandelescu traduce că părinții lui Cioran ar fi fost
„transporta/" (Cioran, Convorbiri, Ed.
Humanitas, 1993, p. 7). Ceea ce este oricum mai
bine decât „teleghidați”, „teleportați” sau
„transgresați”, termeni la fel de „trădători” ai
sensului deportării pe criterii etnice la vremea
administrației ungure°ti a Transilvaniei dinainte de
1 decembrie 1918.
Ceva lumină în ceața acelei „transportări”
aduce o lucrare istorică a unui preot arestat °i
deportat cu familia în noaptea de 15/16 august
1916 de către jandarmii unguri, deportare care a
pricinuit decesul bătânului preot Avram Stanca.
Povestitorul întâmplărilor de atunci este tatăl poe-
tului Radu Stanca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Starea de poveste într-o poezie de Radu Stanca, în
rev. „Asachi”, piatra Neamț, Anul VII, nr. 99, mai
1997, pp. 4-5, sau http://www.scribd.com/doc/
177404935/Isabela-Vasiliu-Scraba-RaduStanca-
%E2%80%9EStarea-de-poveste%E2%80%9D) °i al
memorialistului Horia Stanca (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Horia Stanca: Jumătate de veac după cum
„a fost să fie", în Suplimentul „LAI.” al Cotidia-
nului, din 20 febr. 1995, precum °i Isabela Vasiliu-
Scraba, Horia Stanca: „Fragmentarium berlinez.
1942-1945, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul
X, nr. 145, martie 2001, p. 8, sau
http://www.scribd.com/doc/190131213/isabela-
vasiliu-scraba-horia-stanca-fragmentarium-berlinez-
1942-1945).
Apreciată de istoricul academician Alexandru
Lapedatu - din 1935 pre°edinte al Academiei
Române, arestat de Securitate în lotul istoricilor,
închis în temnița de la Sighetul Marmației °i
decedat după trei luni de detenție politică făcută
fără nici o vină (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Contextualizări. Elemente pentru o topologie a
prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p. 141,
sau http://www.scribd.com/doc/
130732402/Isabela-Vasiliu-Scraba-
CONTEXTUALIZARI-Elemente-pentru-o-topologie-
a-prezentului ) -, monografia scrisă de preotul
ortodox Sebastian Stanca a fost premiată în 1933
de Academia Română.
Acel adevăr obiectiv - referitor la arestarea °i
deportarea intelectualității ardelene pe criterii
etnice -, a ie°it cu totul întâmplător la iveală
dintr-o amintire subiectivă pe care Cioran o păs-
trase de la vârsta de cinci ani. Dacă stângăcia de
traducere este întâmplătoare, ocultarea adevărului
istoric poate fi un semn al lipsei de obiectivitate,
în măsura în care nicăieri în volumul de
Convorbiri cu Cioran nu este explicat cititorului
român de ce a fost „transportată” mama lui
Cioran într-o localitate din Ardeal °i tatăl (care
era preot) într-o localitate din Ungaria. Probabil
pentru ca el să nu afle odată cu citirea volumului
din 1993 că intrarea Regatului României în prima
conflagrație mondială a coincis cu arestarea de
către jandarmii unguri a sute de „preoți, învățători
ai °colilor confesionale din Transilvania. Astfel,
peste 140 de preoți români ardeleni au fost întem-
nițați la Cluj, Tg-Mure°, Odorhei etc., iar cei
bănățeni, arădeni °i bihoreni - la Seghedin, Vaț,
Caransebe° etc., acuzați fiind de „trădare de
patrie” sau de „spionaj în favoarea României”.
Peste 200 de preoți din județele sudice ale
Transilvaniei (Făgăra°, Sibiu, Hunedoara) au fost
deporta/°'i „expu°i intenționat la mizerii °i umi-
lințe” în jud. Sopron (Ungaria); alți peste 100 de
preoți români au fost nevoiți să treacă în vechea
Românie” (pr. Sebastian Stanca, Monografia istori-
co-geografică a localită/i Petro°eni, Ed. Fundației
„I.D. Sârbu”, Petro°eni, 1996, p. 89).
Într-o notație din volumul Demiurgul cel rău
(Ed. Humanitas, 2006, p.140) referitoare la lipsa
de obiectivitate, Cioran critică falsitatea,
vulgaritatea (/lipsa de civilizație) °i încrâncenarea
modernilor care „veulent que la raison soit a tout
prix partisane”. Spre deosebire de moderni,
anticul Homer îi apărea lui Cioran mult mai
civilizat. Pentru că, în povestirea unor evenimente
istorice, nevăzătorul rapsod î°i permitea luxul
obiectivită/i: „a une epoque tardive comme la
notre, il ny a plus de place que pour l’attitude"
notează el (Oeuvres, p. 1248).
Ideea cioraniană corespunde perfect
observației lui Antony C. Suton (1925-2002)
despre voita °i atent urmărita falsificare a istoriei
de dinaintea °i de după cel de-al Doilea Război
Mondial. Despre controlul a°a-ziselor advăruri
istorice privitoare la această perioadă, istoricul
englez spunea în 1980 la Radio Liberty că „never
since the Dark and Middle Ages have there been
so many powerful forces organized and alerted
against the assertion and acceptance of historical
«truth» as are active today”.
Cioran scoate însă remarca din impersonalul
deciziilor politice °i o trece în registul etic al
libertății alegerilor individuale: pasiuni joase l-ar
determina pe omul vremurilor noastre să nu
dorească să fie obiectiv. În mod deliberat
(/„rațional”) omul modern se arată a fi mai
vulgar decât cel din perioada de început a
civilizației europene, întrucât el a renunțat la
„luxul obiectivității”, nelăsând loc decât
prefăcătoriei °i partizanatului.
Emanoil Marcu distorsionează ideea prin
următoarea traducere de tip „furculision”: „într-o
epocă târzie ca a noastră, nu mai e loc decât
pentru atitudine", o „atitudine” probabil ținând
de etica °i morala comunistă care cerea tovară°ilor
să ia o „atitudine” hotărâtă față de du°manii
comunismului, sau împotriva „destabilizatorilor”
(categorie în care un fost comunist l-a plasat în
1991 pe regalistul Culianu imediat după
împu°carea acestuia în ceafă).
Gândindu-se la milioanele de români din
temnițele comuniste (vezi dr. Florin Mătrescu,
Holocaustul ro°u, 1999) care continuau „ciclul
suferințelor” după încheierea celui de-al doilea
război mondial, Virgil Ierunca notează „prostituția
intelectuală” °i parizanatul raționalistului
J. P. Sartre căruia „nu i se cere decât o informație
obiectivă. Dar el dă dovadă de ipocrizii °i amnezii
inexplicabile”(7recut-au anii... Jurnal 1949-1951,
Bucure°ti, 2000). De aceea °i-o fi dorit Cioran să
adauge alături de coroanele de flori de la
mormântul lui Sartre un mic bilețel pe care să
scrie „Mulțumesc” °i să semneze „Moscova”.
26
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
26
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Un asasinat cultural
Aurel Sasu
Intr-una din zilele începutului de martie 2012,
o echipa a Televiziunii Române mi-a solicitat
un interviu. Am fost rugat sa vorbesc despre
drama Dicționarului scriitorilor români °i a
colectivului de editare (coordonatori: Mircea
Zaciu, Marian Papahagi °i Aurel Sasu) în a°a-zisul
deceniu satanic (1980-1990). Fire°te, n-a fost u°or
sa retrăiesc co°marul acelor ani de disperata bepie
a speranței °i de nesfâr°ită agonie. Aventura
utopiei noastre lexicografice a început în 1975. În
absenpa sintezelor de cultură românească, fosta
Editură atiinpifică °i Enciclopedică hotărâse, nici
mai mult, nici mai pupin, decât să publice o
Enciclopedie, în mai multe volume. Pentru partea
literară, ni s-a adresat nouă, clujenilor, în speranpa
că vom putea depă°i mai u°or atât lipsa de
experienpă, într-o disciplină lipsită de tradipie, cât
°i dificultăpile ideologic-administrative, datorate
politicii de supraveghere °i control a statului
totalitar. Faraonicul proiect bucure°tean a fost,
curând, abandonat. Grupul ardelean a publicat, în
schimb, un prim volum de Scriitori români, în
1978. Încurajapi de buna primire a cărpii °i stăpâni
deja pe instrumentele de lucru, hotărâm, în 1982,
inaugurarea unui °antier critic de mari
dimensiuni, pentru realizarea, în etape, a
Dicționarului scriitorilor români (biografie, studiu
analitic, bibliografia operei °i a referinpelor, până
în 1989). Continuam, politic, să ne confruntăm
cu gravele probleme de cenzură în spapiul
evaluării scriitorilor din exil, a celor din Moldova
sovietică °i a fostelor orientări de dreapta. În
1983, în ciuda tuturor dificultăpilor, încheiem, în
sfâr°it, primul act din ceea ce avea să devină o
„tragicomedie fără precedent”. Predăm întâiul
volum Editurii. Îl pregătim pe al doilea, paralel cu
înmulpirea măsurilor represive ale institupiilor
statului multilateral dezvoltat. E adevărat,
scriitorii emigrează într-un ritm pe care seria de
repaginări ale cărpii nu-l poate onora. Colaborările
cu posturile de Radio „Europa Liberă” °i „Vocea
Americii” se înmulpesc într-un ritm pe care
serviciile secrete nu-l pot stăpâni. ai, ceea ce este
esenpial, coordonatorii proiectului refuză categoric
să răspundă orbe°te normativei de partid.
Terorizapi de amânări, modificări °i sugestii
aberante (scoaterea din sumar a lui atefan Baciu
sau Dorin Tudoran, introducerea, în prefapă, a
unui citat din documentele Congresului al IX-lea
etc.), ei î°i asumă, dimpotrivă, o confruntare
deschisă, fără precedent, cu structurile statului
totalitar: î°i fac publice doleanpele, scriu lui
Nicolae Ceau°escu °i redactează, în final, textul
rezumativ al bătăliei (Pro Memoria) depus în
arhivele Partidului Comunist, Uniunii Scriitorilor,
Consiliului Culturii °i Educapiei Socialiste °i
Academiei Române, pentru informarea corectă a
generapiilor viitoare. Contramăsura radicală a
cerberilor ideologiei comuniste a fost topirea
întregii lucrări, în 1985 (două volume de peste o
mie de pagini, într-un tiraj de treizeci de mii de
exemplare). Reluată, după 1990, ea va fi dusă la
bun sfâr°it, cu alte incredibile sacrificii, în 2002,
după trecerea în ve°nicie a lui Marian Papahagi
(1999), respectiv Mircea Zaciu (2000). N-au fost
singurele jertfe pe altarul unei mari idei, dar, cu
siguranpă, cele mai reprezentative. Incredibila
poveste a cărpii, spre aducerea aminte a urma°ilor,
deschide, sub forma unui Dosar documentar,
întâiul volum, din 1995, al Dicționarului
scriitorilor români, gândit, ca primă versiune, în...
1982. ΰi au °i cărpile, nu-i a°a, destinul lor. Foarte
pe scurt, despre acest destin al lor am vorbit
echipei de la Televiziunea Română. Surpriza a
fost să aflu că scurtul meu fragment de istorie
orală era parte dintr-o mai vastă panoramă
dedicată rezistenpei prin cultură! Nu °tiu alpii cum
gândesc, dar, pentru mine, cel pupin, subiectul
pine de imaginarul cercetării viepii extraplanetare.
Rezistenpă prin cultură, m-am întrebat singur, în
tăcerea de grotă a studioului. Despre ce °i despre
cine vorbim? Despre scriitorii, fo°ti membri plini
°i supleanpi ai Comitetului Central (Nicolae
Breban, D. R. Popescu, Titus Popovici, Dinu
Săraru), despre scriitorii-activi°ti, vătafii zelo°i ai
politicii partidului (Ion Dodu Bălan, Ion Brad,
Mihnea Gheorghiu, Vasile Nicolescu, Dumitru
Popescu), despre clasicii literaturii române în
serviciul regimului totalitar (Mihail Sadoveanu,
Zaharia Stancu), despre copiii teribili ai
proletcultismului românesc (Aurel Baranga, Mihai
Beniuc, Dan De°liu, Paul Everac, Emil Galan,
Nicolae Moraru, Ion Vitner), despre apologepii
geniului carpatin (Nicolae Drago°, Nicolae Dan
Fruntelată, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim
Tudor), despre redactorii-°efi ai ziarelor de partid,
despre directorii de institupii culturale (reviste,
teatre etc.), despre absolvenpii °colii de jurnalism
de la Academia „atefan Gheorghiu”, despre
grupul protocronist (Paul Anghel, Artur Silvestri,
Mihai Ungheanu), despre arestapii la domiciliu,
cărora paznicii le făceau cumpărături, despre
instructorii de partid °i lectorii de socialism
°tiinpific, travestipi, după 1990, în lupii blânzi ai
noii democrapii? Până unde se poate imagina
simulacrul sincerităpii noastre?
În 1986, din peste două mii de scriitori,
memoriul adresat lui Nicolae Ceau°escu, pentru
salvarea Dicționarului scriitorilor români, a fost
semnat doar de... doisprezece mucenici ai
rezistenpei prin cultură. Am renunpat la topi de
dragul adevărului. O spun cu regret. Rezistenpa
românească prin cultură s-a consumat la Paris
(Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu
°.a.), la New York (Dorin Tudoran, „Voice of
America”) sau la Hamilton, Canada (Cuvântul
românesc). Dar nu la Bucure°ti. Pupinele exemple
individuale onorează memoria °i con°tiinpa celor
ie°ipi pe baricade! Oprirea, apoi distrugerea fizică
a Dicționarului scriitorilor români intră în
categoria asasinatelor politice. Este vorba de
suprimarea unui grup organizat, cu o strategie
culturală pe termen lung, născut pe temeiul
normalităpii, dincolo de orice prejudecată istorică.
Un posibil model? Cu siguranpă, paradigma
libertăpii religioase. Al cărei principiu angajează
cultura exclusiv ca formă perpetuă de rezistenpă.
Nu pur °i simplu ca instinct umil, conjunctural,
de supraviepuire.
Iscălitură pe lumină
(Urmare din pagina 36)
Această avalan°ă creativă de obiecte care se
prezintă ca ferestre spre alte zări, permite, la
rându-i, abordarea hermeneutică a creapiei
artistului ca o veritabilă opera aperta, în
exprimarea lui Umberto Eco. În acest versant de
interpretare se înscrie °i proiectul Galeriei Horeb
din Cluj Napoca. Artistul a avut generozitatea să
ne acorde deplină libertate la alegerea temei,
selectarea lucrărilor, la conceperea panotării, a
discursului plastic expozipional °i chiar a unor
intervenpii de tip instalapie, ca demers de
interpretare creativă a operei sale. Provocarea a
fost, pentru noi, mare, raportat la imensitetea °i
diversitatea materialului oferit de artist. Am optat
pentru o singură lucrare iconică, în sensul de
reprezentare închipuită, după tradipie, a chipului,
a fepei, °i anume reprezentarea în slavă a
Mântuitorului înviat.
De la Crucea însemnată cu sângele jertfei
pleacă o cărare de grâu. Bobul de grâu care
poarta chipul christic °i care terbuie să moară °i
să fie îngropat in părână ca să dea rod, să reînvie.
De la potir purcede o altă cale cu fire de grâu
înverzite, din glia câmpului, de la Câmpene°ti.
Reprezentări ale pământului, pe podea, °i
reprezentări ale Cerului albastru, pe perete,
constituie fundalul °i scena dramei christice a
răstignirii, morpii °i invierii, dar °i a eternei
reîntoarceri, a ciclicităpii agare, prin subtile
legături, corespondenpe între Sacru °i Profan, în
revelarea Sacrului prin Profan, pe care Vasile
Avram, savantul ce doarme sub glie, la Nicula, le-
a numit cre°tinism magic, iar Mircea Eliade,
cre°tinism cosmic. În rest, toate lucrările,
alcătuirile reprezintă moduri în care elmentele de
bază, acelea°i, pătrat, cerc, cruce, centru
mărturisesc despre jertfă, mântuire °i Mântuitor.
Spre ie°ire vom regăsi, ca peste tot, crucea, dar °i
labirintul, ca prelungire a crucii. Crucea evocă
diverse căi ce conduc spre Centru. Labirintul
evocă dificultatea de a ajunge la Divin, dar °i
faptul că drumul spre Centru, spre Isus Christos
este cheia ie°irii din labirint, din rătăcire.
Asemeni copi°tilor celebrelor manuscrise cu
miniaturi, semnătura domnului Silviu Oravitzan
nu apare pe fapa lucrărilor. Îi vom găsi numele
discret, pe spate sau în locuri ale lucrărilor
ascunse privirii, a°a cum făceau °i constructorii
medievali. Lumina care ne inundă vederea
aparpine de registrul increatului, tinde mai degrabă
să exprime nevăzutul, amprenta a toate
Creatorului. Adică o cale, o cărare spre Centru.
Prin această neîndrăznire de a pune iscălitură
pe lumină, privesc °i înpeleg îndelungul,
Silviu Oravitzan Basorelief pe lemn aurit (2005)
statornicul travaliu artistic al lui Silviu Oravitzan
ca o umil °i stăruitor asumată mărturisire de
credinpă. Acum, în preajma sărbătorilor de Pa°te,
mărturia are loc la Galeria Horeb din Cluj
Napoca. În mijlocul nostru, martori, se află
artistul mărturisitor, Silviu Oravitzan, prin operele
sale.
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
arte
Priviri asupra deformării
corpului
Simina Răchițeanu
Dintre vernisajele prezentate în cadrul
evenimentului Expo Maraton 2014 al
Universității de Arta °i Design din Cluj
m-au provocat lucrările tânărului Liviu
Acasandrei, în prezent masterand la secția de
grafică a UAD. Tematica expoziției (deschisă în
29 mai) prinde primele linii de contur prin
intermediul titlului - „Deformation of the
human body” - °i are avantajul de a se număra
printre subiectele de interes din zona literar-
artistică. Expuse odată cu prima zi a
conferințelor „Bodies in between”, lucrările lui
Liviu Acasandrei s-au sincronizat cu dezbaterile
teoretice °i prezentările susținute la Facultatea
de Teatru °i Televiziune.
Cele 17 studii de grafică propun o analiză a
corpului deformat, a°a cum el se descoperă
privirii. Dincolo de viziunea generală - publică -
asupra anomaliei, corpul înfăți°at aici este
supus, cu un maxim de tensiune, °i privirii
proprii, iar procesul de înțelegere de sine °i
situarea în context social sunt mediate de
autopercepție.
Obiectivizarea acestui corp ce nu se supune
regulilor agreate este dublă. Pe de o parte,
ochiul alterității face din celălalt un obiect de
studiu, îl raportează la standardele normalității,
a°a cum e ea construită într-un anume context
socio-cultural, acordându-i apoi calificative
pentru adecvarea sau incadecvarea la
constructele unei corporalități reglementate °i
standarizate. Privind câteva dintre lucrările
menționate, tindem să ne punem unele
întrebări: este acest corp normal sau anormal,
diferit sau asemănător, acceptabil sau
respingător?
Să luăm câteva exemple. Pe Trupa Liliput,
personajul invalid, doamna supraponderală °i
Tom Degețel, datorită cadrului umanizat °i
purificat în care au fost plasați, am fi tentați să-i
plasăm undeva la granița dintre normal °i
anormal. Trupa Liliput reprezintă un caz real
(familia Ovitz): o familie de evrei din
Transilvania, atinsă de o formă de nanism, a
fost material de experimente în laboratoarele
din Auschwitz în anii '40. Au supraviețuit
sinistrei experiențe °i după război °i-au reluat
activitatea de muzicieni. Desenarea a trei
personaje asemănătoare, fără alt termen de
comparație, deci fără discrepanțe bătătoare la
ochi (căci toți trei erau pitici), lini°te°te puțin
privirea °i nu creează tensiune. Îmbrăcămintea
pedantă, pieptănătura părului, plasarea în centru
a fraților ar putea da o senzație de aproape-
normalitate. Ne-am putea gândi că sunt ni°te
copii îmbrăcați ca adulții. Însă lozinca nazistă
„Arbeit macht frei” (în forma în care ea a fost
proiectată pentru intrarea principală a lagărului
de exterminare) trădează contextul tragic. Nu e
vorba de reintegrare prin muncă, idee ce s-ar
aplica într-o societate egalitar-democratică, ci de
pervertirea unui concept hegelian, căci a°a-zisa
eliberare prin muncă nu se finaliza în nici un
caz cu vreo eliberare. Corpul în miniatură este
expus unei priviri răufăcătoare, care încearcă să-i
scoată secretele din gene, prin diverse
experimente dureroase. Identificând acest cod,
umanizarea devine dezumanizare, iar privirea
este în mod obligatoriu una culpabilizată.
Imaginile grote°ti creează o reacție de respin-
gere - atât din partea publicului cât °i a
personajului. Fetu°ii se percep pe ei în°i°i printr-
un proces de oglindire: privirea din afară este
una ezitantă, jenată; subiectul, refuzat, reflectă
dureros la ce ar putea face pentru a corespunde
exigențelor privitorului. Vrând să fie în acord cu
privirea îndreptată asupra lor, fetu°ii, suntem
lăsați să înțelegem, recurg la diverse proceduri
de automutilare. Introducerea unor elemente ca
fierăstrăul, corsetul sau instrumentul de măsurat
anticipează ni°te intervenții asupra corpului,
efectuate pentru a corespunde unor idei preluate
din exterior °i internalizate într-un mod
distructiv. Prin urmare, la aceste lucrări
problema deformării nu se pune în termeni de
pre-existență, ci de răspuns la o privire
exterioară negativă, dezaprobatoare. Intervenția
este văzută ca un upgrade pentru a obține o
variantă de sine mai perfecționată.
Totu°i, nu toate lucrările produc aceea°i
reacție. Cam o treime dintre ele aduc o notă
comică unei idei puțin inconfortabile. Bărbatul
cu trei picioare este °i el un caz real. Cu numele
de Francesco (Frank) A. Lentini (1881-1966),
sicilianul °i-a făcut un uria° renume peste ocean
în prima jumătate a secolului trecut. Descris ca
un bărbat °armant, el a făcut avere din acea
anomalie congenitală. Povestea este °i mai
controversată decât e prezentată aici: piciorul al
treilea provenea de la un frate siamez format
incomplet - a°adar prezența unui membru în
plus ascunde absența unei persoane. Desenul lui
Liviu Acasandrei înfăți°ează un Frank vesel,
pozând destins, poate chiar u°or teatral, expus
de bunăvoie privirii. Partea de sus a corpului
reprezintă o persoană obi°nuită, cu trunchiul
u°or întors spre dreapta. Însă odată cu linia
mediană ce taie pagina în două apare °i
deformarea: brațele se sprijină pe două din trei
picioare. Ochiul este derutat. Simetria devine
impară °i se pune problema depistării
membrului clandestin. Din postura trunchiului
putem lesne sesiza care picioare sunt „cele
bune”. La o privire mai atentă am observat cum
cel din partea stângă este mai scurt, iar
mărimea pantofului diferă (ambele sunt
informații reale). Subiectul se încadrează din
start în sfera anormalului, însă atmosfera
compozițională este una atât de firească,
emanând bună dispoziție °i relaxare, încât
diformitatea este exhibată într-o manieră
pozitivă. Încrederea de sine pe care o prezintă
bărbatul sugerează acceptarea °i deculpabilzarea.
În plus, prezența lui Road Runner (personaj
animat Looney Toons) aduce un plus de umor
°i ironie. Mai °tim că Frank s-a căsătorit °i a
avut trei copii perfect sănăto°i, a°adar ne-am
putea întreba dacă el °i-ar mai fi dorit să
acceadă la acea normalitate corporală care ar fi
făcut din el un om ca oricare altul.
Fata-cămilă apare °i ea într-o ipostază
comică, jucând Twister. Cu toate astea, expresia
feței nu prezintă nicio urmă de entuziasm.
Scena ar fi, a°adar, pretextul distracției altora,
Liviu Acasandrei	Omul cu trei picioare
căci jocul contorsionării este amuzant pentru cei
cu o condiție fizică normală, ori deținătoarea
unui „twisted body” devine ridicolă °i
ridiculizată din simplul motiv că jocul acesta
este pentru ea singura opțiune de mi°care în
viața reală. Râsul se opre°te atunci când gluma
devine realitate, chiar °i privirea este una
reținută.
Am mai regăsit personaje precum Tom
Degețel, o femeie suferind de sindromul
vârcolacului (pilozitate excesivă pe zone extinse)
°i ceva ce aduce a Omul-elefant, deci practic
Liviu Acasandrei a trecut în revistă o parte din
marile curiozități ale secolului trecut, creând
totodată °i un raport de forțe ale privirii: cea a
instanței observatoare (public, cameră foto) °i
cea a subiectului însu°i. Privirea personajului
este de trei tipuri: una pierdută (sau orientată
către un obiect virtual ce depă°e°te cadrul
compozițional °i nu poate fi anticipat, deci
râmâne necunoscut), una care se răsfrânge
asupra sa (autoanaliză cu raportare la a°teptările
observatorului °i o dorință de normalizare) °i,
într-o ultimă ipostază personajul se uită spre
noi, gestul presupunând un contact vizual între
observator °i cel observat. În secolul nostru
majoritatea corpurilor deformate au intrat sub
stricta supraveghere °i gestionare a medicinei.
Cei mai puțin noroco°i pot spera la un statut
cât de cât egal în mediul social, iar unii nu pot
decât să î°i accepte soarta excepțională. Dar ce
se întâmplă atunci când oamenii categorizabili
ca „normali” se expun unor deformări voite
pentru a atinge anumite „standarde”, mai mult
sau mai puțin „oficiale”? La această întrebare
expoziția nu dore°te să dea răspunsuri, însă
pune cu siguranță sub semnul întrebării
dimensiunile °i sensul deformării corporale.
28
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
~28j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
eveniment
Proiect de artâ la
Penitenciarul Gherla
Ermi ona Pop
“Nu °tii, că numa-n lacuri cu noroi în fund
cresc nuferi?' (Lucian Blaga)
Prizonieri ai trupurilor noastre, conditionapi
de frica, condu°i de obiceiuri °i peluri
egoiste, în mijlocul oamenilor °i totu°i
singuri, condipia claustrării nu este străină
niciunuia dintre noi, a°a-zi°ii oameni liberi.
Proiectul inipiat de Iurie Cojocaru, Tonea
Dănup °i Dorin Mure°an cu depinupii de la
Penitenciarul Gherla ne reaminte°te de lanpurile
pe care le iubim °i de gratiile în spatele cărora ne
ascundem, de mă°tile pe care le purtăm ca să ne
„protejăm" de lume °i să nu ne lăsăm cu adevărat
cunoscupi, uitând că în această ascundere putem
pierde tocmai ceea ce ascundem: sufletul însă°i.
Prizonieratul nostru este unul voit, al
depinupilor de la Gherla este unul impus, iar
timpul este cel mai mare du°man al lor. Minutele
trec mai greu acolo, parcă clipele sunt pline de
con°tienpa faptului că fiecare scurgere a lor îi
aduce pe ace°tia mai aproape de libertate.
Libertatea de a face ceva când vine momentul
eliberării este condipionată de libertatea de a fi
cineva până atunci. Aici intervine „autoportretul".
Fiecare se pictează pe sine a°a cum se vede, iar
asta îi obligă la procese de introspecpie, de analiză
interioară, poate de criză a identităpii, se iscă
furtuni interioare care îi coboară până în abisurile
fiinpei lor, în întunericul în care mi°ună umbrele
trecutului, trăgându-°i trupurile amorfe prin
noroiul regretelor. Într-o astfel de scufundare în
adâncurile sufletului nu se încumetă decât cei
foarte curajosi °i găsesc calea de ie°ire de acolo
doar ce-i care-°i recunosc °i plâng condipia, ca mai
apoi să găsească pacea în cunoa°terea Adevărului,
a Celui care a promis iertarea si restaurarea
tuturor celor cu sufletul zdrobit.
Autoportretele depinupilor transcend sfera artei
pentru a se transforma într-un mijloc de evadare
din negura închisorii sufletului, cea mai crâncenă
claustrare.
„ Vepi cunoa°te adevărul, °i adevărul vă va face
liberi." (Ioan 8:32)
Vă invităm la expozipia de pictură Autoportret,
la o porpie de analiză interioară.
Expozipia poate fi vizitată din 28 mai până în
4 iunie la Librăria Grace's Home de pe str Samuil
Micu nr 1A.
Pop Dumitru Andrei	Portret bolnăvicios (2013)
Szabo Jânos Attila	Tăcere în papuc (2014)
Gotthard Ioan
Tentație (2013)
Rad Marius
Fumător (2014)
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
29
-(J)- Black
Pantone 253 U
29
Black Pantone 253 U
teatru
Un festival... personal
Claudiu Groza
Ca de fiecare data, Gala „Star”, festivalul
recitalurilor dramatice, a reunit la Bacău,
într-un început capricios de primăvară a lui
2014, actripe °i actori dispu°i să „se expună” în fapa
publicului în ipostaze... personale, adică în one
persan show-ur'i. Festivalul băcăuan, ajuns la a 9-a
edipie, a adăugat concursului °i recitaluri ale unor
vedete teatrale ori spectacole ale Teatrului
Municipal „Bacovia”, organizatorul manifestării, ca
°i un binevenit concurs de monodramă - inipiat
începând cu acest an - °i o dezbatere despre
scriitura contemporană de teatru în România. Un
program dinamic °i complex, pigmentat de micile
„gaguri” ghidu°e dinaintea reprezentapiilor °i de
efervescenpa entuziastă a liceenilor care fac „nucleul
dur”, dar empatic, al publicului Gala „Star”. Să mai
notez că festivalul băcăuan a fost organizat de
Adrian Găzdaru, managerul Teatrului „Bacovia”,
criticul Doru Mare°, secretarul literar al teatrului, °i
teatrologii Carmen Stanciu °i Dan-Marius
Zarafescu, ultimii trei fiind °i selecpioneri.
În competipia din acest an au intrat actori de
vârste °i cu experienpe diverse, iar recitalurile au
fost °i ele extrem de variate. N-am „prins”, din
păcate, Copii rai de Mihaela Michailov (regia Alex
Mihăescu), recitalul pentru care Katia Pascariu a
primit Marele Premiu °i Trofeul festivalului, ca °i
Premiul Onorific „atefan lordache” al juriului
liceenilor. Despre spectacol s-a vorbit toată
săptămâna, a°a că sunt convins că a fost unul de
zile mari.
Am văzut în schimb altă reprezentapie de
premiu: Edith Piaf - femeia care a iubit, pe
scenariul °i în regia lui Nelly Cozaru °i
interpretarea Irenei Boclinca. Tânăra actripă de la
Chi°inău a reu°it, în ciuda unui timbru vocal care-i
condipiona oarecum performanpa scenică - mai
adecvat teatrului pentru copii -, să demonstreze o
acuratepe convingătoare a transfigurării artistice,
redând cu umor, luciditate °i emopie „confesiunea”
uneia din cele mai mari cântărepe ale lumii.
Stăpânindu-°i convingător °i cu o desăvâr°ită
naturalepe rolul, Irena Boclinca °i-a adjudecat
Premiul pentru cel mai bun onewoman show.
Premiul „Actori pentru actori - Dinu Apetrei” a
revenit Florinei Găzdaru, protagonista din Eu,
mama °i bunica după Krzysztof Bizio, regia Firupa
Apetrei. Actripa băcăuană a redat monoloagele a trei
personaje, într-un spectacol în cheie realistă, bazat
pe resursele clasice °i de rezistenpă ale artei
actorice°ti: voce, expresie corporală, versatilitate
scenică. Florina Găzdaru a fost energică °i
energetică în această reprezentapie plină de tonus °i
alertepe.
O concurentă redutabilă a celor trei premiante a
fost Florina Gleznea în Cinci ore cu Mario după
Miguel Delibes (producpie Unteatru, Bucure°ti, regia
Mariana Cămără°an), doar abuzul regizoral -
termenul sună dur, recunosc, dar mi-l asum -
făcând ca ea să rateze un premiu.
Cinci ore cu Mario este confesiunea unei tinere
văduve ce-°i rememorează iubirea pentru cel
pierdut, viapa de familie cu sui°uri °i coborâ°uri,
grija pentru copii, tot ce pine de o existenpă pătima°
dedicată familiei. Un text cu o scriitură riguroasă °i
pregnantă, în genul Bernardei Alba, cu o anume
fervoare mistică, interpretat de Florina Gleznea cu
un control perfect, cu nuanpe de mare finepe, cu o
remarcabilă capacitate de a transmite publicului
impulsul fiecărei secvenpe, accentul fiecărei note
dramatice, dar un spectacol excesiv de lung, fără
măsură, ne-calibrat din punct de vedere regizoral,
ceea ce e straniu pentru o regizoare de talia
Marianei Cămără°an. Or, această uria°ă cantitate de
text a obosit nu doar actripa - pe care o solicită
enorm mental acest rol - ci °i publicul, inclusiv
juriul, încât efortul de salutat al Florinei Gleznea -
pe care o felicit încă o dată pentru performanpa sa
de memorat - s-a pierdut. Nu pot decât să sper că
regizoarea va reconfigura, cu flerul pe care-l are,
acest spectacol de mare frumusepe °i emopie.
Deficienpe regizorale mult mai flagrante, care au
dus reprezentapia spre o zonă de isterie cu pretenpii
metafizice, am sesizat în Jurnalul fericirii, după
Steinhardt °i alte texte, regizat de Eugen Făt
(Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, Galapi), cu
Veronica Păpu°ă. Decupajul textului pare făcut
exclusiv din memoriile Elizabetei Rizea, ceea ce
exclude din start titlul, iar scenariul are un grad de
precaritate ce nu justifică trecerile bru°te ale eroinei
de la abulie la nevroză. Un păcătos accent „grav”,
cu subtexte pios-cutremurate, alături de o ilustrapie
muzicală eclectic-ostentativă °i un decor net de
lagăr, cu priciuri °i sârmă ghimpată, au creat un
orizont semantic aglomerat, îmbâcsit chiar, extrem
de neinspirat pentru tonul just pe care trebuia să-l
aibă spectacolul. În context, Veronica Păpu°ă a
reu°it, dincolo de ni°te emopii poate prea mari
pentru o actripă cu experienpă, să redea corect
intenpia regizorală, devenind astfel tot un soi de
victimă a unei viziuni prea „gândite” °i indecis
concretizate.
E greu de descris sentimentul de emopie °i
empatie pe care l-am avut la recitalul extraordinar al
Elizei Noemi Judeu, Calin (povestea moderna), o
dramatizare de Hannah Wolf °i Horia Suru după
Wunschkonzert de Franz Xaver Kroetz °i poemul
eminescian, în regia lui Horia Suru.
Un spectacol cople°itor despre singurătate,
despre alienarea de sine, despre părăsire °i abandon
al propriului eu, despre cumplita luptă dintre rutina
mecanică °i gestul extrem al desprinderii de viapă,
toate redate fără cuvinte, dar într-un iure° de semne
scenice, senzapii, mesaje, emopii, de Eliza Noemi
Judeu, o actripă de o sensibilitate într-adevăr
tulburătoare, la discursul scenic al căreia era
imposibil să nu rezonezi, indiferent de gradul de
optimism existenpial funciar de privitor „ca la
teatru”. Horia Suru a gândit un spectacol care
sparge, trece peste orice convenpie teatrală,
devenind confesiune brută, netă, iar actripa
băcăuană °i-a asumat atât de intim rolul, în ciuda
chirurgicalei sale geometrii, încât Calin poate fi
socotit o revelapie teatrală prin efectul său afectiv, în
contrast cu abstracpia sa semantică. E un must see
această producpie a Teatrului „Bacovia”.
În cazul băiepilor, Premiul pentru cel mai bun
one-man show a fost adjudecat de Cristian lorga,
cu Colateral Oedip de Mihai Ignat, regia Laura
Moldovan (care e °i producător, în colaborare cu
Asociapia Transfestsilvania Theatrum, Satu Mare).
Cei doi au construit un spectacol pe două
monoloage ale dramaturgului, ambele pline de
umor °i articulate ingenios, „colate” firesc în
spectacol. „Hipsterupul” aflat în căutarea unei
relapii, dar malaxând mai degrabă virtual temeri °i
„mofturi”, pe o bancă în parc, ca să ajungă în cele
din urmă la psiholog, a fost interpretat de Cristian
lorga cu o stăpânire de sine admirabilă, care a făcut
să-i treacă rapid tânărului actor tracul de festival.
Limbajul adesea frust al textului n-a căzut niciodată
în trivial datorită unei naturalepi a jocului care
dădea maximă credibilitate personajului. Ceva din
„personalitatea” eroului, sugerată doar de piesă, a
transpărut, tot prin sugestie, foarte convingător, °i
în evolupia lui lorga. Cred că „stilul” său a servit
foarte potrivit structura dramaturgică, de aici
ivindu-se °i bunul echilibru al reprezentapiei.
Cristian lorga e un actor de care vom auzi din ce în
ce mai mult.
Un alt tânăr actor cu notorietate a fost prezent
în Gala „Star” cu un recital de poeme °i coregrafie:
Lari Giorgescu, cu Poezia visului, un spectacol de
Miriam Răducanu după Emil Botta (scenariul °i
regia Emilia Răducanu, Unteatru, Bucure°ti). Lari
este un actor cu largi disponibilităpi de joc, cu
experienpă coregrafică °i bune resurse profesionale,
iar asta s-a văzut °i în flexibilitatea viguroasă a
interpretării de aici. Solicitarea fizică nu a obturat
acuratepea vocală, care a pus în valoare poeme
superbe ale lui Botta, cu interludii dansate de
pregnanpă vizuală °i o ilustrapie muzicală bine
configurată. Un spectacol frumos, rotund, fapă de
care am doar amendamentul unui anumit registru
monocord al recitativului; acolo ar fi fost loc de
diversitate. Trecând însă de acest repro°, Poezia
visului e o reverie rafinată °i... decadentă, precum a
fost sensibilul actor °i poet Emil Botta.
le°eanul Emanuel Florentin a fost un alt
„concurent” al Galei, cu Fall, o producpie de
pantomimă °i teatru-dans inspirată de o experienpă
personală a interpretului: un accident de repetipie
(regia, scenariul, coregrafia: Alice loana °faiper).
Bazat pe pantomimă °i gaguri a la Chaplin, cu text
redus, dinamic °i colorat, cu o ilustrapie muzicală
bine aleasă, cu câteva momente foarte reu°ite, Fall
a fost un spectacol agreabil, amuzant, un fapt
divers pus în cheia unui recital teatral, absolut
onorabil în piesajul Galei „Star”. Emanuel Florentin
a dovedit că e un actor versatil °i pozna°, care °tie
să calibreze râsu'-plânsu' scenei.
Un alt recital extraordinar al festivalului băcăuan
a fost Freak show, cel mai nou spectacol al lui
Florin Piersic jr. După cum era de a°teptat, actorul
a strâns o audienpă de zile mari în sala Teatrului
„Bacovia”, cu un performance care i-au pus în
valoare nu doar tehnica °i virtuozitatea
profesională, ci °i agilitatea interactivă. Atent mereu
la reacpiile °i „dispozipia” spectatorilor, dar
controlându-°i impecabil reprezentapia, Piersic jr. a
adus pe scenă personaje peste personaje, care mai
de care mai pitore°ti, de la femeia de serviciu a
Operei, care venerează marmura pardoselii, la un
miliardar de carton, un vagabond ori un muncitor.
Cu o economie de mijloace scenice care a pus
accentul strict pe expresivitatea interpretării - de cea
mai bună calitate, cum era de a°teptat - °i cu un
simp teatral demonstrat de excelentul scenariu (scris
chiar de actor), Freak show e un spectacol de
actorie „meseria°ă” °i de mare public, totodată.
S-a jucat în Gala „Star” °i o producpie proaspătă
a Teatrului „Bacovia”: Vârciorova. Carantina, o
înscenare din seria „ghidu°ă” a regizorului
Alexandru Dabija după un text de Matei Millo °i
Alecsandri, cu „cântece răgu°ite °i coruri zbierate”,
cum scrie în caietul-program.
Vârciorova... este o „jucărea” teatrală savuroasă,
cu inserturi de vodevil burlesc, de parodie °i „teatru
popular”, ce evocă un „popas forpat” al Chiripoaiei
alecsandrine într-o obscură gară moldoveană, la
revenirea din Paris, din pricina carantinei.
Personajele, „dame bine”, soldapi rudimentari,
medici năuci execută parcă un gag, dar nu de film
mut, ci de film răcnit „balcanic”, cu sudalme,
30
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
lOj
Black Pantone 253 U
Despre cum teatrul ne lasâ
perplec°i
Alexandra Dima
Meritul organizatorilor Festivalului
Internațional de Teatru Nou de la Arad este
acela câ au adus dramaturgia contemporana
în prim-planul ocupat - nu mâ voi hazarda sâ apreciez
dacâ în mod legitim sau abuziv - de marile °i
arhicunoscutele texte clasice, închistate în celebritatea
lor intangibila. Un astfel de eveniment este vital în
spahiul teatral românesc mâcar pentru câ nu se supune
unui canon care de multâ vreme ar fi trebuit lâsat sâ
cadâ în desuetudine. Premiera spectacolului Perplex,
montat de Theodor-Cristian Popescu, nu doar câ se
înscrie în linia explorării unui teren de multe ori
neglijat, ci se constituie în cheia de boltâ a întregii
manifestâri datoritâ faptului câ, voit sau nu, reflectâ
principalele mize ale acesteia. Astfel, alegerea piesei lui
Marius von Mayenburg, sfidâtor-neconventionalâ prin
însâ°i structura ei, dâ tonul estetic al celor zece zile de
festival.
Din punct de vedere dramaturgic, mârturisesc câ
a° fi preferat întreaga construcție fârâ deznodâmântul
pirandellian, care mi-a picat destul de greu, de°i am un
stomac antrenat sâ primeascâ lovituri de felul acesta.
Eu, în sclifoseala mea spectatorialâ, am perceput
finalul ca pe o notâ explicativâ pentru o idee deja
sugeratâ prin mijloace mai eficiente °i mai puțin
agresive. Dar sâ nu anticipâm. Actorii Carmen Vlaga
Bogdan, Cecilia Donat, Andrei Elek °i Alex
Mârgineanu î°i împrumutâ numele unor personaje
prinse într-un schimb identitar neîntrerupt, ce le dezin-
tegreazâ °i le redefine°te existențele în faze succesive.
Cecilia °i Alex se întorc din vacanțâ la apartamentul
de care au avut grijâ, o perioadâ, prietenii lor -
Carmen °i Andrei. Numai câ se trezesc strâini în
propria viațâ. O plantâ care nu le aparține, lumina
care nu se mai aprinde când ei apasâ comutatorul °i
un vag sentiment de stranietate anunțâ expulzarea
celor doi din realitatea lor familialâ. Celâlalt cuplu se
instaleazâ în acela°i spațiu. Aparent, aceastâ substituție
este o uzurpare, un abuz la care, în mod firesc, s-ar
râspunde cu obiecții vehemente. Spectacolul nu
respectâ, însâ, o logicâ realistâ. Legâturile dintre cei
patru, precum °i statusurile acestora, se schimbâ
mereu, fârâ ca ei sâ protesteze sau sâ se opunâ.
Singurele constante sunt, de fapt, numele lor. Cum
spuneam, aceastâ formulâ este suficientâ pentru a
susține ambiguitatea condiției personajelor.
Concluzia mi se pare, deci, tautologicâ: decorul se
prâbu°e°te, actorii se trezesc abandonați pe o scenâ
goalâ, care nu mai poate susține himera unui univers
de sine stâtâtor, iar ma°ini°tii °i personalul teatrului
încep sâ se perinde prin spațiul epurat de orice
element butaforic. Pentru mine, ideea unei existențe
aflate într-o perpetuâ dezagregare, nesigurâ °i, pânâ la
urmâ, neautenticâ se putea desprinde din întregul
edificiu dramatic °i fârâ aceastâ trimitere la “aase
personaje în câutarea unui autor".
Regia lui Theodor-Cristian Popescu se remarcâ
printr-o abordare umoristicâ, cu câteva accente
grote°ti, câutate, °i printr-o degajare ce salveazâ
producția de la împotmolirea în filosofii mârunte
(precum aceea câ realitatea nu existâ °i totul e teatru).
Îi putem repro°a, însâ, excesul de zel în conturarea
situațiilor intrinsec comice. Trecerile de la un moment
la altul, oricât de abrupte, nu au aspectul neplâcut al
unor rupturi violente, care sâ afecteze ansamblul.
Nesiguranța în raport cu propriul produs teatral, pe de
altâ parte, se resimte în anumite gesturi
demonstrative, menite, parcâ, sâ trezeascâ publicul din
letargie. Trebuie sâ includ aici scenele de nuditate
frontalâ care, dincolo de nâzuința câ vor stârni o
exaltare generalâ, nu par sâ aibâ vreo motivație
artisticâ viabilâ.
Actorii jongleazâ, permanent, cu multiplele nuanțe
ale absurdului din text. Acestea nu le dominâ decât
parțial abordarea, de°i nicio clipâ nu sunt ignorate
printr-un tratament naturalist. Interpreții mizeazâ, de
fapt, pe un joc al distanțârilor, care sparge °i reface
convenții, cu scopul de a semnala derizoriul existen-
țial. Astfel, ei pozeazâ mult, chiar cu riscul de a pica
în afectare °i artificiozitate. De exemplu, când Andrei
Elek apare complet dezbrâcat, postura lui aminte°te,
caricatural, de cunoscuta statuie David, a lui
Michelangelo. Nu putem nega, evident, amuzamentul
pe care îl stârnesc astfel de imagini, voit burle°ti.
Numai câ nu °tiu dacâ râsul celor din salâ nu este,
cumva, o reacție provocatâ de elemente extraestetice.
Scenografia lui Mihai Câlin Pâcurar reproduce un
apartament în care se conglomereazâ stiluri decorative
distincte, ca °i când ceva din personalitâțile celor patru
indivizi s-ar fi impregnat în fiecare piesâ de mobilier.
De fapt, acest spațiu, cu toatâ eterogenitatea lui, are
un rol unificator. Impactul vizual, însâ, poate fi destul
de neplâcut, mai ales pentru câ multe obiecte (precum
întregul raft din partea dreaptâ a scenei) nu se
integreazâ foarte bine în cadrul general °i nu au o
justificare scenicâ realâ. Camera este dominatâ de
douâ fotolii mari, dintre care unul în formâ de falus -
simbol al desfrâului ce guverneazâ existențele
personajelor, în toate versiunile lor. Dincolo de un
perete de sticlâ, privitorului i se dezvâluie o vegetație
abundentâ, posibil de sorginte tropicalâ. Decorul este
gândit într-o stilisticâ a kitschului manifest, motiv
pentru care prâbu°irea sa, în ultima parte a
spectacolului, urmatâ de vestea câ regizorul s-a
revoltat împotriva aranjamentului scenografic, ia forma
unei autoironii fâți°e.
Perplex reu°e°te, dincolo de toate, sâ stimuleze
buna dispoziție °i cheful de teatru. Plinâ de umor,
jucâu°â °i cu numeroase, ilare, luâri peste picior,
montarea lui Theodor-Cristian Popescu a dat tonul
unui festival care, de°i caracterizat printr-o
extraordinarâ diversitate, s-a concentrat în jurul
noțiunii de dramaturgie nouâ - adicâ actualâ, ineditâ,
surprinzâtoare..., care te lasâ perplex.
Perplex, de Marius von Mayenburg
Regie: Theodor-Cristian Popescu
Scenografie: Mihai Pâcurar
Coregrafie: Andreea Gavriliu
Distribuție: Carmen Vlaga Bogdan, Cecilia Donat,
Andrei Elek °i Alex Mârgineanu.
Spectacol prezentat în cadrul Festivalului
Internațional de Teatru Nou, Arad, 2014.
chiote, ghionturi, tevaturâ. Bacilul Koch, „proto-
terori°tii" (anarhistul Gulițâ „Dinamitescu"), aluziile
sexuale ori... fumigene („avem salatâ de cânepâ"),
cântecele Adei Milea („pe-un picior de lemn" sau
„moartea e o bâbuțâ drâguțâ care te face hoit" sunt
doar douâ mostre) se petrec în iure° vâlmâ°it pe
scena de teatru, ținându-te cu hohotul înecat de
preamult °i dându-le actorilor o vitalitate de
neuitat. Nu e de comentat, ci de vâzut acest
spectacol pozna°, în care trupa bâcâuanâ a evoluat
cu mare poftâ, demonstrând câ e dispusâ la „lucru
mare" dacâ i se dâ potrivita ocazie. Le-am remarcat
în mod special din numeroasa distribuție pe Firuța
Apetrei, Eliza Noemi Judeu °i Adelaida Perjoiu,
alâturi de care joacâ - nu mai puțin implicat -
Florina Gâzdaru, °tefan Ionescu, Dumitru Rusu,
°tefan Alexiu, Bogdan Buzdugan, Alina Simionescu,
Bogdan Matei, Daniela Vrînceanu, Simona Nica,
Corina Goranda.
Juriul Galei „Star" 2014 a fost format din
actorul american Nick Mancuso, regizorul
Alexander Hausvater °i dramaturgul Valentin
Nicolau. Cel din urmâ a fost °i pre°edintele juriului
de la Concursul de Dramaturgie, alâturi de
dramaturgul Radu Macrinici °i criticul teatral Doru
Mare°, care i-a premiat pentru monodramâ pe
Mircea M. Ionescu (premiul), atefan Caraman
(mențiune), Mihai Ignat (mențiune) °i Edith
Negulici (dramatizare).
ai prin Gala „Star" - un festival unic în
România - °i prin producțiile sale repertoriale,
Teatrul Municipal „Bacovia" din Bacâu se dovede°te
un teatru dinamic, viu, de bun calibru artistic, în
ciuda unor vicisitudini financiare de care am aflat,
cu neplâcere, la festival, °i care sper sâ fie doar
conjuncturale. O scriu încâ o datâ: a°a cum o
comunitate are nevoie de strâzi curate, utilitâți,
salubritate etc., are nevoie °i de culturâ, mai ales de
cea de bunâ calitate. ai e de datoria
administratorilor fiecârei comunitâți sâ asigure °i
acest serviciu cetâțenilor.
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
31
Black Pantone 253 U
film
Oamenii de pământ ai lui
Ioan Cărmăzan
Ioan-Pavel Azap
Odată cu „Tezele” lansate de Nicolae
Ceau°escu în iulie 1971, rezultat al unor
vizite în China °i Coreea de Nord, cultura
română (implicit filmul) a fost deturnată de pe
un făga° de relativă normalitate (în contextul
dat). Întoarcerea la proletcultism era imposibilă,
dar liberalizarea din anii '60 a luat sfâr°it °i
numai °ubrezenia sistemului, implozia sa lentă au
salvat de la anihilare cultura acelor ani. Ce se
petrece în cinematografia română între 1971,
după lansarea Tezelor amintite, °i 1989 este cel
pupin ciudat. Pe de o parte - demagogie °i
conformism tot mai formale, pe de alta - autori
°i filme de exceppie °i chiar o tentativă de °coală
de film.
Regizorii consacrapi anterior î°i continuă
cariera. În ciuda compromisurilor (auto)impuse,
uneori chiar în „simbioză” cu acestea, parte
dintre ei reu°esc să realizeze acum filme(le) de
vârf ale cariere, „capodoperele personale”. Cre°te
constant producpia de film, apogeul fiind atins în
1983, când văd lumina ecranului nu mai pupin de
35 de lungmetraje de ficpiune (trei filme lunar!).
În acela°i timp, scade drastic numărul
coproducpiilor; pe cale de consecinpă, nicio vedetă
internapională sau un mare actor străin nu mai
filmează în România (cu exceppia Liudmilei
Gurcenko, în Mama, r. Elisabeta Bostan, 1977 °i
a lui Alexandr Kaliaghin, în Stop-cadru la masa, r.
Ada Pistiner, 1980). Ecranizările din clasici
continuă să depină un loc important,
reprezentând, dincolo de planul de producpie al
studiourilor, (°i) o modalitate de „evadare” din
prezent, de sustragere de la comanda oficială
vizând tematica de actualitate (chiar dacă °i
acestea, parte dintre ele, sunt „contaminate”
ideologic, dar într-o măsură mult mai mică decât
filmele de actualitate). Sunt de repinut °i filmele
realizate după autori contemporani (e drept, unii
dintre ei „clasici în viapă”), cu subiecte din
prezent sau din trecutul relativ apropiat,
transpuse/transfigurate mai mult sau mai pupin
fidel/adecvat cărpii de la care s-a pornit: unele
conformiste, altele nicicum, iar altele - titluri de
referinpă în cinematografia română. Demagogia
tot mai simplistă, aplicată ca un reflex
condipionat, transformă majoritatea covâr°itoare a
filmelor de comandă în maculatură încă înainte
de primul tur de manivelă. În anii '80, dispare
orice urmă de „patos revolupionar”, nu mai
regăsim nimic din „entuziasmul începutului”
despre care vorbea Tudor Caranfil referindu-se la
Rasuna valea: totul este inerpie °i convenpie tocită
°i tacită.
Dar, în ciuda oricăror impedimente, deceniul
1971-1980 este, ca să folosim o expresie a lui
Călin Căliman, „deceniul unor mari promisiuni”.
Este pentru prima dată când în cinematografia
română se poate vorbi despre o generapie de
regizori[1]. Aceasta a avut, conjunctural, chiar °i
un manifest: Apa ca un bivol negru, filmul-reper
asumat de topi cei care au contribuit la realizarea
lui: „Documentarul eseistic Apa ca un bivol negru
(filmat «la cald», în primăvara lui 1970, cu
imagini din miezul stihiei, dar prezentat pe
ecrane abia în mai 1971!) anunpa destinul fast al
realizatorilor de-atunci: tinerii cinea°ti -
majoritatea încă studenpi - se afirmau printr-un
film de atitudine, cu caracter programatic,
mesajul lor având atributele unui manifest.”[2].
Este într-adevăr un film cu valoare de unicat în
cinematografia română, mărturie °i dovadă a unei
încercări de a se desprinde de formalismul epocii,
al comandamentelor ideologice °i de a face un
cinema realist, în sensul de autentic, un „cinema
al adevărului”, deopotrivă documentar °i
document: „Filmat pe viu, în tensiunea ascupită a
momentului, sub impulsul senzapiilor, impresiilor
imediate, încă nedecantate, filmul acesta e dictat
de realitate, a° zice, °i scris cu un condei grav °i
calm, care asociază exactitatea reportericească cu
pasiunea reflecpiei, documentul crud cu vibrapia
lirică, descrierea voit rece a faptului cu emopia
cople°itoare a confesiunii, constatarea cu
implicarea. Apa ca un bivol negru mi se pare o
experienpă singulară în contextul cinematografului
nostru de până acum, °i o experienpă rodnică -
încercarea de a transcrie o realitate găsită,
încercarea de a restitui aparatului de filmat o
demnitate fundamentală, - cea a mărturiei.”[3]. Îi
(re)găsim pe genericul filmului, ca regizori,
scenari°ti sau operatori („convertipi” ulterior, cu
exceppia lui Ion Marinescu, la regie), pe: Andrei
Cătălin Băleanu, Peter Bokor, Dan Pipa, Mircea
Veroiu, Stere Gulea, losif Demian, Ion Marinescu,
Nicolae Mărgineanu, Dinu Tănase. Acesta este
nucleu formal al generapiei '70. Lor li s-au
adăugat alpi debutanpi ai deceniului, majoritatea
devenind nume de referinpă în filmul românesc:
Mircea Daneliuc, Constantin Vaeni, Alexandru
Tatos, Cristiana Nicolae, aerban Creangă, Doru
Năstase, Alexa Visarion, Ada Pistiner, Nicolae
Opripescu °.a. Fără a insista, trebuie spus doar că,
pentru a supraviepui profesional, generapia '70 a
cultivat cu precădere alegoria, metafora, parabola
- fie că era vorba de filme de actualitate, fie de
ecranizări „atemporale” -, toate acestea regăsindu-
se mai mult sau mai pupin °i la debutanpii
deceniului 1981-1989.
Ultimul deceniu al cinematografiei socialiste,
este, după expresia aceluia°i Călin Căliman, de-a
dreptul neverosimil: „Primul film «neverosimil» al
deceniului al IX-lea a fost Croaziera de Mircea
Daneliuc, prezentat pe ecrane în aprilie 1981. De
ce neverosimil? Din simplul motiv că, nici până
astăzi, nu s-a demonstrat cum a fost posibilă în
«epocă», realizarea unui film ca acesta, despre un
«cârmaci» incon°tient °i incompetent, obtuz °i
ridicol, care-°i poartă «corabia» spre dezastru, în
sunet de fanfară. Filmul [...] (ca °i Reconstituirea
lui Lucian Pintilie altădată, cu un deceniu în
urmă), este o radiografie a societăpii totalitare, un
«semnal de alarmă» privind consecinpele
dezastruoase pe care le poate avea un regim
dictatorial în planul viepii social-politice, în
realitatea de fiecare zi.”[4]. Pe de o parte, cenzura
devine tot mai aberantă, „directivele” tot mai
obscure, propaganda tot mai penibilă. Pe de altă
parte, tot în acest deceniu apar filme care
sfidează, deliberat sau nu, sistemul, opere ale
unor autori cel pupin în aparenpă liberi (evident,
lucrurile sunt mai complexe, dar aceasta este
tema unui alt demers; aici ne rezumăm la a
prezenta o situapie, la a „enumera” fapte). lată
doar câteva dintre titlurile acelor ani, neverosimile
prin dizidenpa lor mascată sau, pur °i simplu,
prin remarcabila lor valoarea artistică (printre ele
°i surprinzătoare filme de actualitate care nu
edulcorează defel realitatea): Croaziera (Mircea
Daneliuc, 1981), Angela merge mai departe
(Lucian Bratu, 1981), Concurs (Dan Pipa, 1982),
Secven/e (Alexandru Tatos, 1982), țapinarii (loan
Cărmăzan, 1983), Sfârâitul nop/ii (Mircea Veroiu,
1983), Baloane de curcubeu (losif Demian, 1983),
Fructe de padure (Alexandru Tatos, 1983),
Imposibila iubire (Constantin Vaeni, 1984), Li°ca
(loan Cărmăzan, 1984), Sa mori ranit din
dragoste de via/a (Mircea Veroiu, 1984), Moara
lui Califar (°erban Marinescu, 1984), Morome/ii
(Stere Gulea, 1987), lacob (Mircea Daneliuc,
1988), Secretul armei... secrete (Alexandru Tatos,
1989).
În cazul debutanpilor nu se mai poate vorbi,
ca în deceniul precedent, de o generapie, oricât
am forpa nota. Se debutează mai greu °i,
oarecum, hazardat, după norocul °i perseverenpa
fiecăruia. Pentru o imagine cât mai corectă,
merită să-i amintim aici pe topi cei care au
debutat în lungmetrajul artistic între 1981-1989,
cu scuzele cuvenitate pentru eventualele
neintenpionate omisiuni: Elefterie Voiculescu (Fata
morgana, 1981), Nicu Stan (Un echipra pentru
Singapore, 1982), loan Cărmăzan (bapinarii,
1983), Dan Marcoci (Mult mai de pre/ e iubirea,
1983), Cornel Diaconu (Escapada, 1983),
Constantin Păun (Melodii la Costine°ti, 1983),
aerban Marinescu (Moara lui Călifar, 1984),
Dumitru Dinulescu (Sper sa ne mai vedem,
1985), Cristina Nichitu° (Padurea de fagi, 1987),
Anghel Mora (Rezerva la start, 1988), Dorin
Mircea Doroftei (Nelu, 1988)[5]. După cum se
poate observa, nu se poate vorbi nici măcar de
umbra unei tentative de „generapie '80”, având
de-a face (cu una sau două exceppii) cu
personalităpi °i oppiuni estetice, acolo unde sunt,
diferite, uneori de-a dreptul incompatibile.
În acei ani, criticii °i, deopotrivă, publicul
„decriptau” filmele nu atât după criterii estetice,
cât mai ales după „curajul” autorilor, în principiu
al regizorului, de a spune, metaforic sau aluziv,
adevăruri despre care nimeni nu vorbea în gura
mare, nu vorbea liber. Din această „manta”
interpretativă au ie°it, evident, °i false valori. Cu
atât mai mari sunt meritele regizorilor care,
debutanpi sau nu, au reu°it să facă filme nu atât
contra sistemului, nici în siajul acestuia, ci pur °i
simplu ignorându-l - °i s-ar putea ca acesta să fie
cel mai mare act de dizidenpă -, făcând abstracpie
de el. loan Cărmăzan este unul dintre ace°tia.
*
loan Cărmăzan debutează în 1983 cu un film
atipic, țapinarii [6], realizat pe un scenariu scris
în colaborare cu Radu Aneste Petrescu (primă
parte a unei viitoare trilogii compusă din:
țapinarii, Li°ca °i Casa din vis). Chiar dacă nu a
fost primit cu laude unanime, bapinarii a
reprezentat un eveniment al acelor ani. Din
fericire, °i azi, la peste trei decenii de la premieră,
filmul î°i văde°te valabilitatea °i viabilitatea.
Dincolo de cinematografierea tributară unor
modele recunoscute °i asumate de regizor - °i
prin aceasta neimputabile -, cum ar fi Paradjanov,
Tarkovski sau Alain Resnais, este vorba despre
ambipia, nici aceasta conjuncturală, dimpotrivă, de
a promova în/prin cinema spiritualitatea
românească, filonul napional cutumiar: „lată că de
32
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
la Nunta de piatra °i Duhul aurului, trecând prin
Lumina palida a durerii °i Ochi de urs, încep să
se adune semnele unui nou filon în filmul
românesc: filonul baladesc, filonul afirmării prin
limbajul universal al filmului a unei spiritualități
specific naționale."[7]. Emanând un „tumult”
existențial reținut, de o stăpânită vigoare primitivă
(în sensul de primordial, autentic), hapinarii „te
obligă sa °i, mai ales, să/H pui întrebări. O
parabolă despre viață °i moarte, despre dragoste
°i singurătate, despre sensul vieții. Un film
existențialist - am putea forța o formulă, dacă ea
n-ar fi plină deja de o sumedenie de alte conotații
[...]. Trama filmului este relativ simplă: omul °i
natura împletindu-°i destinele. Ce înseamnă viața
la munte, existența colectivă, dar °i datul
fiecăruia, a°a cum i-a fost rostuit de soartă."[8].
Filmul are realmente o forță telurică °i degajă
o frumusețe aspră, virilă, incompatibile cu pre-
ceptele ideologice ale momentului: „Nou venitul,
supralicitând de bună voie soluția de-dramatizării,
a transformat poemul său cinematografic
hapinarii [...] într-o suită de tablouri «mono-
grafice», unele de reală frumusețe °i de captivantă
expresivitate. Cum s-a subliniat în cronicile de
premieră, opțiunea pentru mijloace rafinate de
limbaj n-a reu°it decât parțial să consolideze
narațiunea, fie ea °i «caleidoscopică», a°a cum î°i
propuneau autorii. Dincolo, însă, de observațiile -
posibile °i imposibile - făcute filmului la premieră
[...], hapinarii a lăsat să se întrevadă semnele de
personalitate ale regizorului: pe un subiect insolit
- atractiv °i pentru că î°i propune incursiuni în
universuri de viață necercetate -, Ioan Cărmăzan
°i-a propus, °i a izbutit, spectaculoase «deschideri»
spre metaforă. Eroii filmului, cu meseria lor aspră
°i austeră, trăiesc într-un fel de matrice din care
nu se pot desprinde decât după ce înfăptuiesc
câteva ritualuri ale existenței: vânătoarea, nunta,
zborul, moartea. Modul în care regizorul
înfăți°ează această lume din creierul munților, cu
permanențele ei spirituale, cu contradicțiile dintre
«tradițional» °i «modern», cu aspirațiile °i patimi-
le, cu duritatea de stâncă a oamenilor, modul în
care el stabile°te °i restabile°te relațiile dintre
«real» °i «poetic» anunță, de la început, un cineast
pentru care filmul este, deopotrivă, viață °i profe-
siune de credință."[9]. Pe aceea°i „grilă" de inter-
pretare a debutului tânărului regizor se situează °i
Tudor Caranfil: „De la primul film, Cărmăzan î°i
dezvăluie înclinația spre un anume suprarealism
magic pe care-l va dezvolta ulterior."[10].
De°i, sau tocmai pentru că nu este un film de
public în sensul uzual al sintagmei, hapinarii lui
Cărmăzan a “brăzdat" peisajul cinematografic
românesc mai adânc °i mai temeinic decât multe
filme de succes, unele cu pretenții, tocmai prin
refuzul evenimențialului de conjunctură, prin
recursul la atemporalitate sau, mai bine spus, la
mit. În fond, ce sunt altceva miturile decât
“pove°ti"? Dar pove°ti distilate de spiritul uman,
esențializate °i paradigmatice, exemplare.
Momentele esențiale, cruciale ale vieții omului
sunt mereu acelea°i, transcend epocile °i conjunc-
turile politice, ritmicitatea °i implacabilul lor au,
paradoxal poate, un efect stenic, lini°titor, de
acceptare - dar nu de resemnare - a condiției
umane ca “stare de fapt": „Filmul începe cu o
moarte °i o înmormântare °i sfâr°e°te cu o nuntă
- evenimentele °i ceremonialele respective sus-
citând reflecția cu privire la momentele cruciale
ale vieții °i la sensurile ei mari, încercând să prop-
ună ca încă vii, mereu vii, atitudini existențiale
ancestrale."[11]. Acela°i comentator atrăgea
atenția asupra încercării autorilor de a realiza în
hapinarii “parabola unei existențe ce păstrează
legătura cu tiparul mitic. Miza cea mai de sus a
filmului ar fi aceea de a prezenta - prin inter-
mediul oamenilor unei îndeletniciri străvechi °i
tradiționale - structuri spirituale inconfundabile,
cu multe aspecte specific române°ti."[12]. Chiar °i
într-o cronică nu tocmai favorabilă filmului, mar-
cată de rețineri, concluzia este că: „De la cel din-
tâi lungmetraj de ficțiune, Ioan Cărmăzan se
dovede°te constructor originar de povestiri con-
temporane, descoperitor de mituri moderne,
inventator al unui timp cinematografic pro-
priu."[13]. Este această din urmă frază una dintre
cele mai succinte °i adecvate caracterizări ale pro-
gramului estetic, ale poieticii regizorului Ioan
Cărmăzan.
Credem însă că Ecaterina Oproiu a surprins
cel mai bine originalitatea - pe amintita filieră
[Alecu Croitoru]-Pița-Veroiu-Mihu-Gulea - atunci
când, cu rigoare °i spiritul de observației caracter-
istice, notează: „După ce atât de des am fost pu°i
în fața unor filme «de notații», iată-ne în fața
unui film care vrea să fie «de conotație»."[14].
Semnificațiile filmului sunt cu atât mai de impact,
cu cât narațiunea este destul de precară, un pre-
text mai degrabă, Ioan Cărmăzan operând în
primul rând cu “instrumentul" primar al cine-
matografului - imaginea -, care supline°te cuvân-
tul, povestirea prin cuvinte, prin dialog: “Filmul
izbe°te prin calitatea unei imagini dense, elabo-
rate minuțios, luminate adeseori magistral, sur-
prinde prin metafora unor momente. [...] person-
ajele plutesc - uneori se ciocnesc - într-o stare de
imponderabilitate arhetipală. [.] Interesant, ba
chiar poate ciudat, este că pe o armătură dra-
maturgică firavă filmul transmite [...] o stare de
poezie aspră, de mister ontologic, pe care unii
profesioni°ti omologați nu izbutesc s-o atingă,
chiar °i în treacăt, la mulți ani după debut."[15].
hapinarii este rezultatul unui imens orgoliu,
un orgoliu având însă acoperire estetică °i cultur-
ală, orgoliul unui artist con°tient de forța °i talen-
tul său: „Mergem pe bulevard °i vorbim cu poftă
luându-ne unul altuia vorba din gură. Vorbim
despre filme, despre amintiri, despre cărți, despre
memorie, despre Tarkovski °i Polanski, despre
Wajda °i-mi dau seama metru cu metru cât de
mare e pasiunea lui Cărmăzan pentru film °i-mi
aduc aminte de-o declarație de-a lui Updike de pe
vremea în care vroia să publice întâia carte, că nu
vrea să debuteze cu o carte de debut. Cam asta a
făcut Cărmăzan cu hapinarii, cu obstinarea lui
artistică de-a acorda fiecărui detaliu importanța
pe care o merită, de-a combina, dilua °i recom-
pune cu o răbdare de pictor, iar undeva la rădăci-
na acestei perseverențe bănățene stă desigur o
mare iubire de sufletul românesc °i-o mare dor-
ință de-al cânta măiastru dacă se poate, nou, alt-
fel °i nemaivăzut."[16]. Pe aceea°i linie a “decrip-
tării" filmului, Mircea Nedelciu scria la rândul
său: “în 1981 sau 1982, nu °tiu când au început
filmările la hapinarii [...], având pe mână
aparatele, echipa, fondurile, pelicula °i vocea
inconfundabilă a regretatului Dorin Liviu Zaharia,
Cărmăzan, cu alura unui Zubin Mehta, s-a urcat
la pupitrul unei imaginare orchestre simfonice, să
dirijeze un recviem pentru o meserie ce încă nu
dispăruse. Cei care dispar sunt copacii °i, ca să
fim preci°i, ecologi°ti °i globali, cu ei dispar
pădurile! A°adar, filmul hapinarii devine °i un
recviem al țapinarilor (ca breaslă) °i unul al
copacilor (ca pădure). Asta înseamnă ceremonial,
asta înseamnă fâlfâirea aripii morții prin aerul tare
al muntelui, asta înseamnă mister, miracol, vrajă,
mit °i ritual păgân. Un fel de mic paradis pentru
uria°ul Cărmăzan, regizorul. Atât de numeroase
erau tentațiile °i atât de puternice fantasmele
care-l chinuiau din interior, încât a renunțat din
capul locului să le reziste."[17].
Dincolo de împlinirile, majore, sau neîmplinir-
ile lui, neîmpliniri care nu anulează întregul,
hapinarii poate fi cel mai bine “descris" cu însă°i
cuvintele părintelui său, regizorul-scenarist Ioan
Cărmăzan: “Dacă trebuie să mă uit cu nostalgie
înapoi, mă gândesc că în el, în acest film, sunt
adunate, uneori cam abrupt, toate nopțile mele
de nesomn, toată dorința mea de a face altfel
film. Toate îndoielile °i chinurile, precum °i
binecuvântata meteahnă a debutantului de a
spune totul pe nerăsuflate în primul strigăt." [18].
(fragment din volumul Oamenii de pamânt ai
lui Ioan Carmazan, în curs de apariție la Ed. Ecou
Transilvan, Cluj-Napoca)
Note:
[1]	Este, fără urmă de ironie °i defel
depreciativ, mai degrabă o tentativa de genera/iie,
pentru că nu a coagulat ca stil, ca °coală.
[2]	Călin Căliman, Istoria filmului românesc
(1897-2010), Bucure°ti, Ed. Contemporanul, 2011,
pp. 290-291.
[3]	George Littera, Cinema nr. 6 (iunie)/1971,
apud Călin Căliman, op. citate, p. 291.
[4]	Călin Căliman, op. citate, p. 386.
[5]	Ne raportăm la anul premierei, nu la cel al
realizării filmului.
[6]	Premiera: 4 aprilie 1983, cinema „Scala",
Bucure°ti. Proiecții speciale la Chi°inău (Republica
Moldova, 1991), New York - în cadrul proiectului
Cinema in transition (S.U.A., 1995), University
of Chicago (S.U.A., 1995), University of Seattle
(S.U.A., 1995).
[7]	Manuela Cernat, Informa/iia Bucure°tiului,
16 aprilie 1983. Ne permitem să adăugăm aici °i
un precursor al titlurilor amintite, anume Vârstele
omului de Alecu Croitoru (1968), film „care redă
poetic ciclul vital al poporului român oglindit în
ipostazele existenței sale: na°terea, devenirea,
moartea. În poate cel mai național film al
cinematografiei noastre, [Alecu Croitoru]
izbute°te o mitosofie de pregnantă originalitate,
care te face să împărtă°e°ti pasionanta trăire a
folcorului, fascinant caleidoscop de arhetipuri din
melosul sătesc." (Tudor Caranfil, Dic/iionar
subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Ia°i,
Ed. Polirom, 2013, p. 63).
[8]	Bedros Horasangian, apud Călin Căliman,
op. citate, p. 428.
[9]	Călin Căliman, op. citate, pp. 427-428.
[10]	Tudor Caranfil, Dic/iionar de filme
române°ti, ed. a II-a, Bucure°ti, Ed. Litera
Internațional, 2003, p. 218.
[11]	Natalia Stancu, Scânteia, 13 aprilie 1983.
[12]	Idem.
[13]	Ioana Creangă, România literara, 14
aprilie 1983.
[14]	Ecaterina Oproiu, România libera, 21
aprilie 1983.
[15]	Idem.
[16]	Cleopatra Lorințiu, Suplimentul literar-
artistic al Scânteii tineretului, 29 mai 1983.
[17]	Mircea Nedelciu, apud Călin Căliman,
op. citate, pp. 428-429.
[18]	Ioan Cărmăzan, apud Călin Căliman,
op. citate, p. 428.
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Thank you for the music
Marian Sorin Rădulescu
Prin muzica înțeleasă drept „Cuvânt cântat
care S-a întrupat” a fost creată lumea. Sau,
mai bine zis, este creată lumea. Despre
muzică - adevărat „limbaj universal” - s-a spus
că este „aidoma sufletului” (Pavlov), „cântecul
de lebădă al oricărei culturi” (Nietzsche), „spirit
care are nevoie de ritm, materie care se poate
lipsi de spapiu”, „ultimul cuvânt al artei, a°a
cum moartea este ultimul cuvânt al viepii”
(Heine), „însă°i poezia” (Vecchi), „limba
pasiunii” (Wagner), „migrapia sufletului prin
sunet” (Proust), „poezie a aerului” (Jean Paul),
„domeniul demonilor, artă cre°tină la modul
negativ” (Thomas Mann), „după tăcere, este
singura artă ce se poate apropia de exprimarea
a ceea ce este inexprimabil” (Huxley).
Beethoven situa muzica deasupra oricărei
înpelepciuni °i filosofii °i credea că cine reu°e°te
să pătrundă sensul muzicii sale „va fi eliberat
de toată mizeria în care se târăsc ceilalpi
oameni”.
Există oare o cheie de acces la universul
muzicii contemporane? Dar o „cruce” a univer-
sului artistic modern, în general - căci despre
asta e vorba? În prima parte a veacului XX,
Aldous Huxley (în Point Counterpoint) avertiza
că „nimic nu egalează arta modernă când e
vorba de a steriliza viapa”1. Mihail Ralea credea
că arta modernă este un „cimitir al valorilor de
o zi”. Pentru compozitorul Corneliu Cezar
(1937-1997), demonii sunt mereu cu noi. Nu
dispar cu totul, ci se transformă. În vremurile
moderne, bunăoară, au devenit „puteri psihice
incon°tiente”2. Procesul metamorfozării lor de
acum „a mers mână în mână cu o inflapie
crescândă a eu-lui, care s-a făcut simpită destul
de clar cam de prin secolul al XVI-lea”. Dacă
omul convins de progresul actual vede în
perioada ce a premers Rena°terii (°i „Marii”
Revolupii Franceze, Iluminismului, materialismu-
lui, comunismului etc.) un „ev întunecat °i bar-
bar”, Corneliu Cezar se numără printre cei ce
văd în Rena°tere „începutul căderii abrupte”. De
atunci muzica a devenit tot mai mult o profe-
siune a „invenpiei în expansiune”, iar nota de
„aport personal” - la fel ca în pictura bis-
ericească3 - tinde să fie dominantă. Am ajuns
vremurile când „singurul zeu posibil rămâne
artistul însu°i, singurele muze sunt dispozipia de
moment, ,inspirapia' personală °i munca”.
Astfel, „muzica nu mai are voie să semene cu
ea însă°i, ci trebuie de fiecare dată să fie alta,
de la un compozitor la altul, ba chiar de la o
etapă de viapă la alta a compozitorului”. Sunt
vremuri definite de „exacerbarea demenpei” -
„superba strălucire a spiritului omenesc actual,
pornit de unul singur - °i-n necuno°tinpă de sine
- spre desăvâr°ire”. Compozitorul Octavian
Nemescu4 explică °i el glisarea muzicii dinspre
substanpa care, cândva, fusese „ritualică origi-
nală”, „sacrală”, înspre „un autentic Babilon al
zilelor noastre”. Mutapia - „emanciparea
exceppiei (semitonului) în defavoarea regulei
(tonului)” - a fost posibilă doar în civilizapia
europeană de după Rena°tere, când - arată
pianistul °i muzicianul Sorin Petrescu - prin
„umanizarea culturii”, omul - dintr-o „mică
rotipă în imensul angrenaj al Universului -
devine „el însu°i centrul gravitapional al semnifi-
capiei °i al importanpei cosmice”5. Nu atât în
spapiul răsăritean al Europei (un spapiu „al răb-
dării”), cât mai ales în cel „nerăbdător” din
Apus. Astfel, isonul ce însope°te monodia în
tradipia ortodoxă (o „polifonie rudimentară”,
după unii) ar fi echivalentul sonor al icoanei
bizantine ce evită deliberat reprezentările tridi-
mensionale, tehnica perspectivei.6
***
M-am apropiat de muzică cu ajutorul
filmelor. Câteva din filmele îndrăgite în
copilărie °i adolescenpă aveau coloane sonore
gândite asemenea unui personaj, nu erau doar
element de umplutură, ci parte esenpială a
întregului concept artistic. Muzica lui Georges
Delerue din Mica roman/ă (A Little Românce)
m-a făcut să-l descopăr pe Vivaldi. La
Compet/ia (The Competition) am auzit întâia
oară de „Imperialul” lui Beethoven, iar Visul de
argint al alergătorului (Silver Dream Racer) m-a
cucerit cu sound-ul electro-pop. ai a°a mai
departe. Câpiva ani mai târziu, muzicile de film
ale lui Adrian Enescu (Concurs, Semnul
°arpelui, Sfâr°itul nop/ii, Faleze de nisip,
Dreptate în lan/uri, Pas în doi, Adela, Ringul,
Umbrele soarelui °.a.)7 au devenit o obsesie.
Compozipiile sale variate pentru tipologii vari-
ate, în registre orchestrale diferite (cameral, sim-
fonic, jazz, electronic, pop etc.), m-au învăpat că
nu există muzică „u°oară” sau „grea”, ci numai
muzică bună °i proastă. Andrei Tarkovski a
demonstrat că muzica electronică a lui Eduard
Artemiev (în Solaris, Oglinda, Călăuza) poate fi
absorbită în coloana sonoră, că poate fi ascunsă
printre zgomote greu de distins, asemenea
sunetelor din natură sau a respirapiei unui per-
sonaj. În acest sens, Adrian Enescu - un magi-
cian al sunetelor electronice din România -
spunea că muzica (°i coloana sonoră) din
filmele lui Tarkovski i se par
cruciale8. Poate fiindcă este genul de muzică
ideală, care lasă spectatorul să-°i proiecteze - pe
tema dată - filmul pe care °i-l dore°te.
Există, în Călăuza, o scurtă intervenpie a per-
sonajului titular, pe marginea muzicii °i a
menirii ei imposibil de explicat prin cuvinte.
Comentariul său, care nu prime°te niciun
răspuns din partea celor doi vizitatori sceptici °i
blazapi ai Zonei (Scriitorul °i Profesorul), pare
să fie rostit pentru fiecare spectator în parte:
„Vorbeapi despre sensul viepii noastre, despre
faptul că arta este dezinteresată. Să luăm, de
pildă, muzica. Este mai pupin legată de realitate,
dacă are vreo legătură, ea este mecanică, un
simplu sunet, fără nicio altă asociere. ai totu°i,
ca prin minune, muzica pătrunde în sufletul
oamenilor. Cum se transformă acele zgomote în
armonii? Ce anume face ca ele să devină o
sursă de desfătare pentru sufletul omenesc?
Pentru ce? Cui aduc ele vreun folos? Vepi
răspunde că nimănui, că se face neprecupepit.
Dar nu este a°a. Mă îndoiesc că arta e dezin-
teresată. Totul are un sens °i o cauză.”
Poate că adevărata antonimie nu trebuie
socotită între muzica preclasică, clasică, roman-
tică etc. °i cea modernă, ci între muzica străbă-
tută de „exacerbarea demenpei” °i muzica scrisă
de artistul gata oricând să i se jertfească, să-i
slujească - fie că-l cheamă Bach sau Beethoven,
Ceaikovski, George Enescu sau anonimidintoate-
veacurile. Ori poate că totul e să descoperi
armoniile pe care creatorul de frumos le-a prelu-
crat °i transfigurat din zgomote pentru a ajunge
la sufletul oamenilor. Scepticii vor spune că ele
nu aduc nici un folos nimănui, că arta este dez-
interesată °i se face fără nici un scop, neprecu-
pepit. Adeppii gândirii paradoxale cred - aseme-
nea Călăuzei din Stalker, apologul tarkovskian -
că totul în final are un sens - un sens °i o
cauză.
Note:
1.	Rezerva publicului larg fapă de experimentele
muzicii moderne („muzica nouă”, a°a-zisa
„păcăneală”) sunt, poate, motivate de ata°area
ontologică a omului fapă de „aparenpe sonore
limpezi, armonice, echilibrate °i echilibrante” -
Sorin Petrescu, Ce se aude °i ce nu se aude,
Editura Brumar, Timi°oara, 2014.
2.	Cezar, Corneliu, Tratat de sonologie. Spre o
hermeneutică a muzicii, Ed. Anastasia,
Bucure°ti, 2003.
3.	Un leit-motiv în discursul lui Sorin
Dumitrescu este ideea că inflapia manifestărilor
religioase nu poate suplini în niciun fel penuria
manifestărilor biserice°ti. Cre°tinismul, arată el,
este o realitate bisericească, nu „religioasă” ori
„academică”. Ori con°tiinpa îmbisericirii minpii
este înlocuită de un „trăirism extrem de parazi-
tar” suprasaturat de tot felul de „manifestări
magice” de sorginte apuseană. În vreme ce orice
religie (confesiune) are sacralitatea sa,
Ortodoxia (°i numai ea) are sfinpenia.
4.	În Duminica Floriilor din 2014, postul Radio
România Cultural, l-a avut ca invitat pe com-
pozitorul Octavian Nemescu, cadru didactic la
Universitatea de Muzică din Bucure°ti, cunoscut
compozitor de muzică simfonică (alături de
atefan Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru,
Tiberiu Olah, Nicolae Brându°). Emisiunea se
numea „Siesta” °i discupia, la un moment dat, s-
a concentrat pe starea actuală a învăpământului
artistic din România °i Europa. Distinsul
compozitor vorbea despre „mareea neagră” a
divertismentului facil care face tot mai multe
victime în rândul pupinilor studenpi la secpa
compozipie, despre interesul tot mai scăzut al
publicului pentru artă, pentru tot ceea ce îi
solicită atenpia °i emopia, nu doar instinctul. ai-a
exprimat apoi credinpa că omul se hrăne°te °i
cu altceva decât cu pâine. Că omul are nevoie
de esenpe, de adevăr, de sens într-o lume tot
mai înnebunitoare. O spune un compozitor
interesat nu de cantitatea publicului căruia i se
adresează, ci de calitatea lui. Cu riscul de a
rămâne cu tot mai pupini spectatori (sau fani).
5.	Petrescu, Sorin, Ce se aude °i ce nu se aude,
Editura Brumar, Timi°oara, 2014.
6.	„Isonul simbolizează, fără a structura,
nemărginirea pământului din care suntem
plămădipi, afirmând un realism al statorniciei,
adică al răbdării: pământul ne rabdă. Creatorul
lui °i al nostru ne rabdă, noi trebuie să răbdăm.
Smerenia - °i expresia ei muzicală - nu caută
variapii, reprofilări, °i de aceea cântarea cultică
răsăriteană nu a generat succesiunea de eveni-
mente conduse pe cale rapională spre un alt fel
de muzică.” (id.)
7.	O parte din ele au fost adunate °i incluse pe
CD-ul Invisible Movies, produs de A&A
Records, 2014.
8.	Enescu, Adrian - „Muzica de film ori este
Muzică, ori nu e nimic”, în Almanah Cinema
1982.
34
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
~34j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember cinematografic
Filmul noir...
Ioan Meghea
Daca mă gândesc bine, până spre sfâr°itul
anilor '50 când tocmai îmi luam °i eu
bacalaureatul, filmele vizionate în micul
oră°el de provincie ardelenesc erau de-o simplitate
teribilă. Nu puneau prea multe întrebări
spectatorului mai mult sau mai pupin avizat, sau
dacă se puneau întrebări, tot filmul răspundea la
ele... Erau majoritatea politizate, filme de
propagandă, filme cu mesaj, gen Tânăra garda,
Povestea unui om adevărat, Răsună valea, În sat
la noi sau Mitrea Cocor.
Pe atunci, aveam °i eu 15-16 ani, mai citeam
ni°te cărpi din colecpii prohibite în acele vremuri,
cum ar fi ,,Colecpia 15 lei” - nu mă întrebapi cum
făceam rost de ele - începusem să-l cunosc pe
Raymond Chandler sau Dashiel Hammett,
părinpii cărpilor „noir", tânjeam să-i văd °i pe
ecrane pe faimo°ii eroi ai acestor cărpi, Sam Spade
sau Philip Marlowe, dar... să fim serio°i!
Majoritatea filmelor ce puteam să le văd erau
filme ruse°ti, chineze°ti, bulgăre°ti, indiene. Pe
urmă, să nu uităm, pe 2 noiembrie 1948 a apărut
în România legea cu privire la napionalizarea
industriei cinematografice. Se reglementa comerpul
cu „produse cinematografice", era de fapt actul de
na°tere al cinematografiei socialiste °i mai mult ca
oricând Partidul Comunist era cu ochii pe mine,
ce filme vreau °i pot să „consum"! Trist era că la
acei ani °i la acea vârstă îmi închipuiam că
cinematografia nu putea fi decât a°a! Ce °tiam eu
despre Free cinema, Noul val francez sau despre
Neorealismul italian... Realismul apăruse °i la noi,
doar că se numea realismul socialist!
Mai apoi, a venit o anumită liberalizare. Era o
consecinpă a ,,Declarapiei din Aprilie 1964". Se
părea că normalul era din nou acasă °i că
lucrurile nu mai erau atât de atinse de ideologia
comunistă. Greu de crezut... ai totu°i, la TV
apăreau serialele cu Sfântul sau Mannix, filme de
sâmbătă, cele de duminică dimineapa °i de la
prânz se numeau Daktari sau Ce vrrji a mai făcut
nevasta mea, iar marele ecran se pregătea °i el
să-mi facă un cadou ce-l a°teptam de mult timp:
filmele noir!
ai acuma, pupină istorie. Prin 1946, criticii de
film francez botezau cu numele de film noir un
anumit tip de thriller, un fel de gangster-movie,
cu rădăcini în expresionismul german al anilor
'20. Erau filme cu lumini sumbre, cu siluete în
loc de fiinpe, cu acpiunea petrecându-se noaptea,
în suburbii sau periferii, cu personaje teribil de
dure, uneori disperate °i labile psihic, care doresc
să-°i facă singure dreptate fără a apela la polipia
pe care °i noi spectatorii o bănuim cam limitată
sau coruptă. Filmul noir...
Astfel au apărut în Franpa încă din anii '40
filme ca Bestia umană, cu Jean Gabin, Hotel du
Nord, Noaptea amintirilor al lui Marcel Carne
sau Fer/i-vă de fete!, regizat de Yves Allegrete.
Sigur că în timpul ocupapiei germane Franpa nu a
putut să vadă filmele Hollywoodului dar, după
eliberare, a fost o invazie de filme noir americane.
Câteva din ele le-am văzut °i eu prin anii '60 în
Bucure°tiul studenpiei mele °i nu pot să nu
amintesc aici un film-cult al genului: aoimul mal-
tez al lui John Huston, cu Humprey Bogart.
Trebuie să recunosc că am avut parte °i de
filmele noir franceze apărute în anii '60. Ascensor
pentru e°afod al lui Louis Malle, cu Jean Moreau
sau Cu sufletul la gură, regizat de Jean-Luc
Godard, cu Jean-Paul Belmondo. Erau filme bine
făcute care mă captivau timp de vreo două ore °i
care cu trecerea anilor deveneau tot mai rafinate.
Nu pot să uit filmul Samuraiul al lui Jean-Pierre
Melville. Alain Delon juca rolul unui uciga°
plătit. A°a cum îi stă bine unui scenariu “noir",
carismaticul Delon, de astă dată un singuratic,
fără familie, locuind undeva la periferie, într-o
cameră întunecoasă, î°i plimba faimosul trenci °i
borsalina pe străzile ploioase ale Parisului în
căutarea următoarei victime. Trist, cu o fapă impa-
sibilă, ve°nic la pândă °i cu gesturile bine calcu-
late, în final personajul acesta va muri con°tient
de tot ceea ce i se poate întâmpla unui asasin.
Filmul noir a avut un impact de necontestat °i
asupra altor genuri, elementele sale dând o
anumită tu°ă scenariilor acestora, ba chiar
"colorându-le". A°a a apărut după anii '70 filmul
"neo-noir", cu personajele prinse mai tot timpul
în situapii aparent fără ie°ire care până la urmă
găsesc o solupie pentru a scăpa din impas. Câteva
filme din acest gen mai mult sau mai pupin hibrid
le-am vizionat °i eu. Klute, din 1971, Na°ul -
1972 sau Serpico - 1973. Trebuie amintite °i
Chinatown al lui Polanski din 1974, cu versatilul
Jack Nicholson, Filiera franceză cu Gene
Hackman sau Taxi Driver al lui Scorsese, cu
inegalabilul Robert de Niro. Trebuie să recunosc
că ideea acestui melanj într-un scenariu a ajuns în
cinematografie cu mare succes °i astăzi. A°a au
apărut Kill Bill al lui Tarantino (2004), cu Uma
Thurman, Cârt/a lui Scorsese (2006), cu
Leonardo DiCaprio, Sin City al lui Robert
Rodriguez (2012) sau Eu, Frankenstein (Stuart
Beattie, 2014). Lista e mult mai lungă °i evident, e
deschisă.
colapionari
Caietul gemenilor
°i cartea Agotei
Alexandru Jurcan
Scriitoarea Agota Kristof s-a născut în
Ungaria în 1935 °i a murit în Elvepia în
2011, la 75 de ani. Comparată frecvent cu
Beckett °i Cioran, ea î°i scrie capodopera în
1986. Există mereu un an al culmilor, iar pentru
Agota Kristof a fost cartea Notebook, adică
„marele caiet”, conceput de cei doi frapi gemeni,
în confruntarea cu războiul mondial. Autoarea
î°i exploatează suferinpele biografice pentru
filonul dramatic. La 14 ani, ea a intrat într-un
pensionat sever, iar în 1956 a părăsit Ungaria
comunistă, ajungând în Elvepia, unde munce°te
la o fabrică de ceasornice. Nu-i place para, n-are
timp de scris °i °tie că a ajuns în „para durerii".
Crezul său suprem este că „orice fiinpă
omenească se na°te spre a scrie o carte °i
pentru nimic altceva". Pe lângă Marele caiet a
mai scris Ieri, Analfabetul, Mi-e egal etc.
Regizorul Jănos Szăsz a ecranizat romanul în
2013, distribuind-o pe Piroska Molnăr în rolul
bunicii. Actripa are 68 de ani °i creează aici
compozipia viepii, demnă de toate premiile
posibile. O naturalepe debordantă, un fizic
impunător, mitic °i rustic, cu reprimarea tăioasă
a oricăror efuziuni sentimentale. Cei doi gemeni
sunt interpretapi de. gemenii Andrăs °i Lăszlo
Gyemănt. Dacă adulpii fac război, atunci copiii
se leapădă de sentimente °i se antrenează
pentru violenpă. Se bat, ucid insecte °i animale,
uită de iubirea maternă, ajungând la lecpia
„supremă" a dezbinării: despărțirea. Cei doi erau
puternici împreună, nu suportau să fie separapi,
a°adar climaxul trebuia situat aici, în ruperea
oricărei frăpii.
Imaginea e semnată de Christian Berger,
colaboratorul lui Haneke, ceea ce înseamnă
rigoare, obnubilare a concretului crud, tu°e
picturale fire°ti. Războiul î°i trimite firele
otrăvite chiar în acest sat uitat de lume.
Portretele umane oscilează între angoasă, grotesc
°i rezistenpă mută.
În noiembrie 2000, un învăpător din
Abbeville a fost arestat, deoarece a recomandat
elevilor săi această carte, considerată
„pornografică" de către părinpi. Pentru că
ofiperul neamp avea un iubit? Pentru că femeia
face baie cu gemenii °i î°i provoacă un orgasm
cu piciorul unui băiepa°? În orice caz, regizorul
nu insistă, doar sugerează subtil aceste mici
accesorii atârnând de imensa dramă a războiului
demolator.
TRIBUNA • nr. 283 • 16-30 iunie 2014
35
-(J)- Black
Pantone 253 U
35
Black Pantone 253 U
sumar
din lirica universală
John Keats	2
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XXVIII)	3
cărți în actualitate
Ion Buza°i	O carte de întregiri documentare 4
Ioan Negru A dat de Dracu'. Adică de poezie... 5
Cornel Udrea	Călătorii pe portativ	5
atefan Manasia	Despre "scoicile vertebrate" °i alți lari
°i penali	6
comentarii
Vistian Goia Timpuri "babilonice" Transilvane 7
poezia
Radu Ulmeanu	8
Ani Bradea	9
proza
lulius lonescu Elisor	10
interviu
de vorbă cu criticul de artă Negoi/ă Lăptoiu	Prin
documentare °i reflecție către informația veridică 13
rememorări
Alexandru lorga Se cite°te?... Nu se cite°te?...(II) 16
filosofie
Remus Folto°	Timp oi destin
la Constantin Rădulescu-Motru	18
politica zilei
Petru Romo°an Candidezi °i pierzi!	19
diagnoze
Andrei Marga Politică °i onestitate	20
showmustgoon
Teodora Anao Maxențiu °i Septimius Smith 22
efectul de seară
Robert Diculescu aotronul °i jazzul lui Cortazar (III) 24
reportaj
atefan Manasia	Cum m-am transformat pentru
trei zile în stalker	25
opinii
Isabela Vasiliu-Scraba	Două traduceri trădătoare în
cărțile lui Cioran	26
Aurel Sasu Un asasinat cultural	27
arte
Simina Răchi/eanu	Priviri asupra deformării corpului 28
eveniment
Ermiona Pop Proiect de artă la Penitenciarul Gherla 29
teatru
Claudiu Groza Un festival.... personal	30
Alexandra Dima	Despre cum teatrul ne lasă
perplec°i	31
film
loan-Pavel Azap	Oamenii de pământ ai lui Ioan
Cărmăzan	32
Marian Sorin Rădulescu Thank you for the music 34
remember cinematografic
loan Meghea Filmul noir...	35
colaționări
Alexandru Jurcan Caietul gemenilor °i cartea Agotei 35
plastica
Florin Gherasim Iscălitură pe lumină	36
plastica	
Iscălitură pe lumină
Florin Gherasim
Născut la 4 octombrie 1941, în comuna bănățeană
Ciclova Montană, Silviu Oravitzan s-a format, ca artist,
la Universitatea din Timi°oara, Facultatea de Arte
Plastice, fiind absolvent al clasei de pictură în anul
1963. A activat ca profesor de desen °i director al
Galeriei Pro Arte, la Lugoj, în perioada 1973 - 2006.
Prima expoziție personală de impact a fost în anul
1968 la Sala Dalles din Bucure°ti. De atunci °i până în
prezent, Silviu Oravitzan a desfă°urat o activitate de
creație artistică excepțională, concretizată prin
participarea la expoziții personale sau de grup, în
marile centre de artă din țară °i din lume: New York,
Paris, Viena, Marsilia, Geneva, Luxemburg, °.a. La Cluj
Napoca a avut o mare expoziție personală la Muzeul
de Artă (2002) °i a realizat iconostasul bisericii
ortodoxe Schimbarea la Față (2004), lucrare considerată
de către artist, dar °i de către criticii de artă,
încununarea activității sale de creație artistică.
Am ales, pentru a ajunge la gândurile artistului, un
fragment dintr-un text manifest, de tip ars poetica, prin
care Silviu Oravitzan se confesează publicului, text
aflat în mai multe cataloage de artă dedicate operei
sale. Pentru mine nu sunt importante decât lucrurile
care nu se pot picta. °i dacă, totu°i, nu renunț la
pictură, perseverând de o via/ă, acesta este răspunsul la
înclina/ia mea pentru tăcere. Mă preocupă legătura
dintre ceea ce nu se vede °i ceea ce nu se vorbe°te.
Rolul meu, ca artist, este să fac un fel de traducere.
Sigur, nu oricum, după ureche sau la prima vedere.
Opera de artă î°i atinge scopul nu oferindu-se pur °i
simplu contemplării, ci insinuându-se la însă°i temelia
fiin/iei noastre, dându-ne formă °i conținut în acela°i
timp. lată de ce, arta autentică, mai mult decât să ne
convingă, ne pune în ordine. Altfel spus, puterea artei
stă în capacitatea ei de a zidi.
Intr-un efort creator de durata unei vieți, Silviu
Oravitzan a ajuns la sinteza unui limbaj
plastic original, codificat într-o structură
morfologică aparent simplă °i o sintaxă
complicată.
Acest paradox este generatorul unei semioze infi-
nite de metafore care valorizează nu atât ele-
mentele alfabetului vizual, ci ineditele lor
Silviu Oravitzan
Galeria Horeb, Cluj. 2014
ABONAMENTE: Prin toate oficiile po°tale din pară, revista având codul 19232
în catalogul Po°tei Române sau Cu ridicare de la redacpie: 24 lei - trimestru,
48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru,
66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o
expedieze prin mandat po°tal la adresa: Revista de cultură Tribuna,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Silviu Oravitzan
asocieri, altele mereu °i mereu. Artistul măr-
turise°te că elementele cu care lucrează, se
exprimă, sunt simple °i la îndemâna oricui:
pătratul, cercul, crucea, centrul. Totu°i, motivul
predilect al lucrărilor lui Silviu Oravitzan este cel
al crucii multiplicate într-o adevărată rețea pe
fond auriu. În pofida splendorii suprafețelor
aurite, această artă se bazează pe o severă asceză
imagistică. O renunțare drastică la orice spectacol
vizual prin care un obiect se oferă vederii.
Artistul năzuie°te să unifice complexa învățătură
a elementelor, culorilor, fenomenelor naturii
într-un univers plastic a cărui validitate este
prezentă în fiecare dintre lucrările sale.
(Continuare în pagina 27)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36j
Black Pantone 253 U