Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIII • 1-15 mai 2014
Andrei Marga
Îl
cunoaștem
pe Isus?
M. S. Rădulescu
despre
Adrian Enescu
280
Consiliul Județean Cluj
4 lei
z
n’
ST
C*
Claudiu Groza
Teatru extrem-
contemporan
Ilustrația numărului: Nicolae Maniu
-(j)- Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor șef adjunct)
loan-Pavel Azap
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Colaționare și supervizare:
’ L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
din lirica universala
C. H. Sisson
S-a născut în Bristol, în 1914. Absolvent al
Universității Bristol, apoi studii în Franța și Germania.
A lucrat în Civil Service până în 1973. A publicat
romane, critică, traduceri din Horațiu, Lucrețiu, La
Fontaine, Dante și Virgiliu. A scris, de asemeni lucrarea
Spiritul administrației britanice și câteva comparații
europene (1959).
Averi de familie
1.
M-am născut în Bristol și e posibil
Să trăiești amarnic în acel oraș.
Voci slabe îl bântuie, dar băiatul
Rupt din pântece, dârdâie
Sub un tavan de nori. Tramvaie
Huruie pe-aproape sau intră în minte
L-a născut o cameră zăbrelită, curtea din spate
Netedă ca o piele de șarpe, nu rodea nimic
La marginea orașului pătrunjelul și caprifoiul
Secau gardurile vii.
2.
Mama s-a născut în West Kington
Unde vadul și podul trec râul împreună
John Worlock își lucra pământul acolo, bunicul,
La un pas de turnul pătrat al bisericii
Caii rotofei de căruță luceau ca metalul
Mama își amintea de frumoasele lor panglici
Ea doarme în nord acum, unde dealurile
Sunt de-un verde palid, și unde eu
A cărui mână n-a stăpânit vreodată un plug
Aș dori să-mi termin călătoria cea lungă.
3.
La sud de Mlaștini, tata
Zace și el și orașul funest
Ce-i e leagăn acum, i-a adăpostit
Prima rătăcire
Umbla din fermă în fermă cu o ladă de scule
De la un ceas la alt ceas, și, la urmă
Regina Lydiei
Candaules, regele Lydiei,
Care avea gura mai mare decât bărbăția
S-a lăudat cu Regina, nevastă-sa:
,Ar trebui s-o vezi în baie;
E marfă de marfă.’ Gyges a spus
Că el crede că nu se cuvine.
Fiind soldat, cunoștea
Bine elementele disciplinei.
Știa de asemeni că nu te încrezi
În stăpânul cu gura exagerat de mare.
Regele a insistat și aranjă
Ca Gyges să stea îndărătul ușii
Când ea avea să intre și să se dezbrace.
Zis și făcut. Candaules stătea
Culcat discret în patul său dublu,
Cu nasul deasupra tăbliei de la picioare.
Îi plăcea ca regina să nu se grăbească
Și să-și pună veșmintele împăturate pe
O bancă mai încolo de pat,
Apoi să se învârtă un pic prin odaie.
Așa a și fost; iar Gyges privea.
Îi stătea, oare, mintea la datorie, atunci?
Se cutremură cum stătea lângă ușă.
Dar când regina și-a întors frumosul spate
El făcu un zgomot și apoi ieși.
Vai, nu destul de repede.
Regina nu spuse nimic; era șireată
În schimb a gândit și a mers la culcare.
A doua zi trimise după Gyges și
El se cutremură, la fel ca ieri, după ușă.
Ea ii dădu să aleagă:
Unul din voi doi dă de dracul.
Ori îl ucizi pe regele ăsta nerușinat
Și te culci lângă mine în patul lui
Și de asemeni conduci Lydia
Ori îi poruncesc să te ucidă.’
Pe copertă: Nicolae Maniu, Ultima cruciadă (2014)
Nicolae Maniu
Tablou neterminat (2010)
Doar ele-i mai vorbeau, căci el
Își acordase tinerețea la ticăitul lor.
4.
Am avut două surori, despre una nu pot vorbi
Căci a murit de mică, iar cerul era albastru în
ziua aceea
Cealaltă a trăit ca să orbească
Bâjbâind pe scări, nevrând să accepte că nu vede
Secerată la urmă de ciocanul unui chirurg
Apoi lăsată să putrezească chirurgical
Și am un frate, care, fiind în viață,
Nu-i nevoie să apară într-un poem.
Alegerea a fost ușoară: nimeni nu moare
Mai degrabă decât să se culce lângă o fată.
Motivul reginei? Credea cu tărie
(Lydienii sunt barbari)
Că a fi văzută goală e o rușine
Pe care numai moartea o poate spăla
Sau căsnicia, cum a fost în cazul lui Gyges
Deci acum vedeți cum sunt barbarii ăștia.
Traducere de
Cristina Tătaru
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XXV)
Comic și absurd
Se știe că Henri Bergson a susținut, într-o
mică lucrare din tinerețe, Le rire, că ceea ce
provoacă râsul este, în primul rând, elementul
absurd. Sunt convins că numai „absurdul” pur și
simplu nu este capabil să declanșeze fenomenul
specific uman care este râsul. Mi se pare că un
complex întreg de împrejurări trebuie să aibă loc,
să se prezinte în fața noastră, ca numai în cadrul
acestui complex este posibil ca „absurdul” să
provoace râsul.
Aceste reflecții mi-au fost sugerate de lectura
unui articol foarte serios al profesorului
R.M. Martin apărut în „Review of Metaphysics”
(Septermbrie, 1985, Washington). Articolul este
intitulat On the Metaphysical Status of
Mathematical Entities. Ideea de a căuta statutul
metafizic al entităților matematice nu e nouă; au
căutat acest statut Platon și Aristotel, ba chiar
înaintea lor Pitagora. Dar nu despre această
problemă mă ocup acum în corpul articolului,
autorul citează o anecdotă reală, în care
personajul principal este dramaturgul Eugen
lonesco. O redau textual după articolul lui
R.M. Martin:
„Se povestește despre Eugen lonesco,
dramaturgul contemporan, că la un cocktail party
din Paris, o doamnă l-a întrebat odată dacă opera
lui a fost influențată de Ibsen. «Nu știu», se
spune că lonesco i-a răspuns «Nu l-am citit
niciodată». Chestiunea l-a interesat totuși destul,
pentru a-l determina să citescă ceva din Ibsen.
Câteva săptămâni mai târziu s-a întâmplat ca el
s-o întâlnească pe aceeași doamnă la o altă
cocktail party. «Pentru a răspunde la chestiunea
pe care mi-ați pus-o mai înainte, îi spune el, am
citit ceva din Ibsen, și da, el m-a influențat».
Și iată acum concluzia lui Martin: „cu toții am
făcut diferența că, după ce am citit sau recitit
operele marilor noștri predecesori, ne întristează
faptul să descoperim că ei au avut deja aceleași
idei. Și așa s-a întâmplat și aici”.
Avem aici trei personaje: Eugen Ionescu,
dramaturgul absurdului, doamna X, care-i pune
întrebarea și prof. Martin care citează întâmplarea
și trage concluzii.
Toți trei pronunță propoziții absurde.
Întrebarea adresată lui Ionesco „dacă a fost
influențat de Ibsen” este absurdă. La București
unde oamenii l-au citit pe Caragiale și „Căldură
mare”, lucrul ar fi fost sesizat imediat. La
Washington chestiunea este mai grea, poate
fiindcă oamenii nu trăiesc în „căldură mare”. Dar
a pune o astfel de întrebare este același lucru cu a
întreba dacă poetul latin Virgiliu l-a influențat pe
Moliere. Lipsa de relație dintre Ibsen și Ionesco
fac ca întrebarea „ce relație este între Ibsen și
Ionesco” să devină absurdă. Doamna X care a pus
această întrebare se afla într-una din următoarele
ipoteze: 1) sau nu citise pe Ibsen; 2) sau nu-l
citise pe Ionesco, 3) sau nu-i citise pe amândoi,
4) sau era atât de redusă încât nu înțelegea nimic
din cei doi dramaturgi (ipoteza cea mai puțin
probabilă).
La cafeneaua „Corso” din București, pe
vremuri când era frecventată și de tănărul Eugen
Ionesco, lumea ar fi izbucnit în râs dacă s-ar fi
produs o astfel de scenă.
Să vedem ce face însă al doilea personaj al
scenetei, dramaturgul de origine română Ionesco.
El dă un răspuns care ar fi provocat un râs
homeric la „Corso” : „nu știu” nu l-am citit pe
Ibsen. Această afirmație este speciftic ionesciană
dar nu străină de umorul intelectualilor români.
La întrebarea absurdă se dă un răspuns absurd. și
într-adevăr afirmația lui Ionesco este absurdă:
Cum poți să spui că cineva de care n-ai
cunoștință nu te-a influențat sau te-a influențat?
Ce s-ar întâmpla dacă - pentru a îngroșa lucrurile
- Topîrceanu ar fi fost întrebat tot de o doamă X:
„Ați fost influențat de filosoful chinez Lao-tse?”.
Eu cred că prin natura lucrurilor, Topîrceanu ar fi
fost obligat să dea un răspuns absurd, poate chiar
exact acela al lui Ionesco. Dar mai este o
chestiune care poate provoca râsul tot prin
absurdul ei. Chiar dacă celebrul dramaturg nu ar
fi pronunțat prima parte a răspunsului său („nu
știu”), partea a doua „nu l-am citit pe Ibsen” ar fi
provocat ea singură râsul. Ce s-ar întâmpla dacă
un profesor de matematică - chiar unul foarte
modest - ar fi întrebat la un cocktail party de o
doamnă X dacă a auzit de Euclid? Eu personal aș
fi răspuns în acest caz: „nu știu”, „Nu l-am citit”.
Pot garanta că Ionesco l-a citit din fragedă tinerețe
pe Ibsen, și a văzut spectacolele cu operele
acestuia, ba chiar că le-a citat în scrierile lui
(cronici sau articole din reviste).
Ajungem acum la al treilea personaj al acestei
schițe specific contemporană. Acesta este
profesorul R.M. Martin, om eminamente serios,
care se ocupă de chestiuni profunde, anume de
natură metafizică a entităților matematice. Acest
savant distrat nu observă că îndrăzneala
doamnei X o face să formuleze o întrebare
absurdă, că răspunsul lui Ionesco este absurd, și
atunci el dă o interpretare a acestei scene absurde
care putea face parte foarte bine din „Cântăreața
cheală”: „citind sau recitind pe unii autori ne dăm
seama că unii predecesori au avut aceleași idei”.
Față de răspunsul lui Ionesco pe care Martin îl ia
tale quale, profesorul american conchide că într-
adevăr dramaturgia lui Ionesco a fost influențată
de Ibsen! Mai mare absurditate nu se poate, și ea
Nicolae Maniu
Reîntoarcerea la toamnă (2006)
este amplificată de seriozitatea cu care se face
această afirmație.
Cele trei personaje ale scenetei noastre pot fi
caracterizate astfel: doamna X înconștientă și
incultă, o prețioasă ridiculă care provoacă hazul;
profesorul Martin serios și sever și, după toate
probabilitățile în totală cunoștință de cauză.
Aproape sigur nu citise nici pe Ibsen nici pe
Ionesco. Amândouă aceste personaje își permit să
vorbească despre ce nu știu și evident că vor
enunța propoziții stupide și absurde, comice prin
natura lor.
În sfârșit, de o parte stă dramaturgul Ionesco,
conștient și total clasificat asupra nivelului
cultural al doamnei X, căreia îi dă răspunsul pe
care-l merită, un răspuns absurd.
S-ar părea că Bergson are dreptate: comicul, și
ca urmare râsul, este provocat de „absurd”. Dar
după cum am spus la început, este nevoie ca
elementul absurd să aibă legături într-un context.
Absurdul luat independent nu provoacă râsul.
Dacă un copil greșește când spune 5 x 3 = 16, el
nu provoacă râsul ci-l dojenim. Dar dacă un
profesor de matematică în timpul lecției spune 5
x 3 = 16, el va provoca râsul sălii. Examinați cu
atenție întreaga scenă de mai sus și veți vedea că
„absurdul” este învelit de fiecare dată de alte
elemente care provoacă comicul situației. La
doamna X absurdul din propoziția ei este însoțit
de prezumțialitate și ignoranță; la profesorul
Martin absurdul afirmației este însoțit de
neatenție și sigur de aroganță; la Ionesco de
intenția de a biciui pe prețioasa ridiculă,
răspunzându-i că nu l-a citit pe Ibsen și apoi că
după ce l-a citit a văzut că l-a influențat în opera
sa scrisă mai înainte!
La doamna X absurdul de împletește cu
prostia; la Ionesco absurdul se împletește cu
subtilul; la profesorul Martin absurdul se
împletește cu naivitatea.
Text îngrijit de
Adriana Gorea și Mircea Arman
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Un erou al anilor ‘30
Dorin Mureșan
Andrei Ruse
Zaraza
Iași, Ed. Polirom, 2014
După ce a debutat la editura Vinea cu
volumul de poezie Black Job (2007),
Andrei Ruse s-a reprofilat, abordând cu
surprinzătoare ușurință proza și devenind, în
scurt timp, unul dintre cei mai citiți romancieri ai
generației post-douămiiste. A publicat Soni
(2008), un roman vândut în două ediții la editura
Tritonic, preluat și reeditat, mai apoi, de Polirom,
editură la care, în 2011, a publicat Dilăr pentru o
zi. Cele două romane au fost întâmpinate, de
către critica de specialitate, cu mari rezerve. Și
asta pentru că, în ciuda unor fragmente mai
reușite, pe spații largi Andrei Ruse ratează
literatura. Cu Zaraza, romanul apărut de câteva
săptămâni la aceeași editură (Polirom), tânărul
romancier dă evidente semne de maturizare.
Faptul acesta se întrevede nu doar în trecerea de
la o scriitură de tip auto-biografist la una
obiectivă prin intenție, unde totul este văzut de
sus, din perspectiva unui autor cvasi-omniscient,
ci mai ales prin ambiția de a fi adus în fața
cititorului o viață specială, de a recrea, din mai
nimic, o biografie stilizată.
Am rămas, după citirea cărții lui Andrei Ruse,
cu stări contradictorii. Pentru că el a reușit să
pună în carte sentimente, cu alte cuvinte, și-a
iubit personajul, transformându-l într-un arhetip,
adică într-unul dintre acele personaje ce revine,
constant și obsedant, în istorie. Cristian Vasile,
cunoscutul diseur al perioadei interbelice, devine,
în Zaraza, prin filtrul auctorial vitalizant, artistul
prin excelență. Azi, când se poartă biografismul
mizerabilist, când se scrie despre cât de grea e
viața, când personajele sunt autentice doar în
măsura în care sunt așezate, naturalist, într-un
mediu social patologic, să vii cu un erou de
sorginte romantică, ce-și trăiește viața între
extreme, presupune poate mai mult decât
ambiție, presupune și un pic de nebunie.
Din punctul meu de vedere, atunci când și-a
ales subiectul romanului, Andrei Ruse a avut
foarte mult curaj. Fiindcă, oricât de obiectiv ar
vrea să fie un autor, în lipsa unor informații care
să acopere viața personajului în detaliu, el,
autorul, este nevoit să recurgă la ficțiune, să fie
subiectiv. Nu am în vedere doar perspectiva, ci și
actul (meta)textual de a trăi în pielea personajului
(ca un fel de literaturizare a literaturii deja de
găsit în viața artistului), de a fi însuși personajul
și mai mult decât personajul, păstrând, în același
timp, o distanță suficientă pentru a da șansă
obiectivității, adică adevărului istoric. Din acest
punct de vedere, Andrei Ruse a reușit să topească
ficțiunea în magma realității, parțial, dar și
suficient. Fiindcă, la final, el oricum își divulgă
procedeul.
Coordonatele descriptive pe care le urmărește
Andrei Ruse în coagularea personajului său sunt
conceptual filosofice: libertatea și moralitatea sau
verticalitatea. Cristian Vasile este chiar prea liber
și prea vertical. Libertatea, așa cum o înțelege el,
nu are legătură cu luciditatea. Libertatea lui nu se
măsoară în cifre și în acte, cum explică la pagina
68, ci în dragoste, o dragoste pe care, dacă alții o
înțeleg drept destrăbălare, Cristian Vasile o
înțelege aproape religios: un altar pe care este
chemat să se sacrifice. El se golește de lume,
oferindu-se lumii, pentru ca, apoi, să se reumple
de lume. Aflăm din paginile romanului că
diseurul era la curent cu tot ceea ce se întâmpla
în lume: de la muzică până la literatură, de la
mediul boem la înalta societate. Este gata oricând
să moară pentru lume doar ca să schimbe lumea.
Dragostea lui pentru viață, obiectiv literar explicit
al autorului, așa cum anunță încă din motto
reluând ideea în epilog, este opusă fricii, este
opusă acelei nevoi a omului de rând de a-și crea
un mediu social sigur, de a aduna cât mai mult,
uitând că mai multul întotdeauna generează
nevoia de și mai mult. Iar verticalitatea lui se
explică din cauza aceleiași iubiri. Când ceilalți se
adaptează gusturilor în materie de muzică,
Cristian Vasile decide să rămână pe drumul pe
care a pornit, nu din pricina vreunei încăpățânări
de găsit la orice geniu neînțeles, ci pentru a
cuceri, treptat, vârful. Să rămâi vertical înseamnă
să crezi în ceva cu toată puterea, ignorându-i pe
cei care-ți spun că muntele pe care urci e, de fapt,
un deal. Mi s-a părut teribil de interesant să
găsesc în dialogul dintre Cristian Vasile și
reprezentanții casei de discuri Columbia fraze
adânci (e drept că nițel patetice, dar asta nu are
prea multă importanță dacă avem în vedere
epoca) precum aceasta: „Eu accept puterea
jazzului și mă înclin în fața viitorului său
sclipitor, așa cum alții s-au înclinat în fața
romanței când ea a pătruns în inimile oamenilor.
Dar, vedeți Dvs., eu mă înclin în picioare,
salutând, nu în genunchi, resemnat. Mă înclin ca
un tată mândru, văzându-și fiul cum își începe
propria aventură, și încurajându-l să trăiască o
viață minunată, nu bătându-l la cap și spunându-i
ce e bine și ce e rău și ghidându-i în vreun fel
calea, pentru că e calea lui, tatăl și-a trăit viața și
a înțeles-o.” Și gânduri ca acestea sunt de găsit de-
a lungul întregii cărți. Din punctul meu de vedere,
este un semn al evoluției scriitorului Andrei Ruse.
Nicolae Maniu
Puncte de sprijin (2007)
O altă performanță a acestui autor o găsesc în
maniera în care a surprins atmosfera din acea
epocă (anii 30). Cel puțin prima parte a
capitolului 6 este de gustat, de mirosit și de auzit.
Activează papilele gustative, incită simțul olfactiv
și devoalează zgomotele Bucureștiului. Romanul,
în întregime, este parfumat cu atmosfera acelor
ani, iar mijloacele narative ale scriitorului, deloc
complicate, dar nici simpliste, reușesc să le
transmită patosul.
Totuși, din punct de vedere stilistic, există și
minusuri importante. Bunăoară, limbajul colocvial
este recurent, provocând o stridență care nu face
bine cărții. El dă seama de, aș spune, un
sentimentalism brut, nefiltrat, care duce la
hiperbolizarea trăsăturilor eroului, poate că
firească dacă ne gândim la implicarea autorului,
însă deloc literară. Colocvialitatea aceasta a
dăunat și celorlalte scrieri ale lui Andrei Ruse.
Este, din punctul meu de vedere, un semn că
tânărul autor nu stăpânește încă mijloacele sale
narative.
Cred însă sincer că Andrei Ruse a înțeles
mecanismul acela subtil, din interiorul creației
scripturale, declicul care-l face pe scriitorul
autentic să se manifeste în scris, asemenea lui
Cristian Vasile în muzică, sacrificial, să se ofere
propriei opere de dragul cititorului. În ciuda
scăderilor despre care am vorbit, proiectul lui
Andrei Ruse, concretizat în romanul Zaraza, este
o reușită. Încă mă miră subiectul și, mai ales,
personajul. Mizez pe faptul că, din cauza unei
inerții poate involuntare, publicul predilect al
acestui scriitor, tinerii adică, va citi cartea cu
entuziasm, devenind susceptibil de a fi influențat
orișicât de puțin. Iar când o carte face asta, ea
devine militantă, devine așa cum ar trebui să fie
orice carte: puternică.
■
4
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Cum se respiră poezia
■ Catia Maxim
Diana Caragiu
Respiră cu mine
București, Ed. Vinea, 2014
Nu este interogație și nici întrebare retorică,
deoarece grație unui proaspăt volum de
poezii, Respiră cu mine, semnat de Diana
Caragiu și apărut la editura Vinea la începutul
acestui an, cititorul are parte de o inedită
demonstrație de respirație simultană: poet/poezie.
Recunosc că mă apropii de poezie cu sfială
iar, când o fac, poposesc pe trupul cuvintelor
născătoare de imagini și melodii menite să mă
poarte spre ținuturi făgăduite de neastâmpăratele
și năstrușnicele mele vise.
Respiră cu mine își dezvăluie pas cu pas un
chip luminat. De zâmbet. Împodobit și
înfrumusețat cu ilustrații realizate de Arpad
Racz, ce redau instantanee elegante, sofisticate, cu
apropieri odihnitoare de negru, galben, albastru,
într-un soi de prezicere a textelor. Prima impresie,
răsfoind volumul Dianei Caragiu, e de temeinicie:
o construcție poetică solidă dotată cu o copertă
explicită (Andrei Gamarț), prefață interesantă
(Carmen C. Lasswell), bogate referințe critice și -
Cu „grație” despre iubire
Vistian Goia
Flaviu George Predescu
Poetul merge mai departe. Eseuri despre iubire
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013
Citind cartea de eseuri (320 p.) a tânărului
scriitor transilvănean, mi-am amintit spontan
de judecata lui G. Călinescu cu privire la
originala operă Pseudo-kinegheticos. Aici, spune
criticul, Odobescu „bate câmpii cu grație” pe
motivul vânătorii.
Iată că un tânăr poet, care a obținut în 2012
premiul Filialei Alba-Hunedoara a USR, ne trimite o
carte de eseuri despre iubire, fără „să bată câmpii”
lamentându-se pe tema aleasă. Cartea e scrisă cu
finețe și gingășie, cu sensibilitatea nepătată de cei 33
de ani pe care îi are și cu maturitatea surprinzătoare
a unui intelectual care se privește necruțător pe sine
însuși și cu detașare pe românii în mijlocul cărora își
duce „veacul”.
Nucleul cărții îl constituie sentimentul atât de
des cântat de poeți, compozitori și artiști din toate
generațiile și de toate vârstele. Din „Nota autorului”
aflăm că două teme l-au preocupat mereu:
„sinceritatea și singurătatea în iubire”, cartea fiind
considerată chiar „un manual modern de iubire”.
Adică eseistul nu și-a propus să impună cititorului
„soluții”, ci fiecare să și le descopere singur.
Într-o scurtă „Prefață”, poetul clujean Ion
Cristofor a intuit magistral particularitatea stilistică a
eseistului, care îmbină fericit „divagația savantă cu
anecdoticul și cu meditația gravă”.
Pe de altă parte, din punct de vedere
compozițional, cartea e scrisă precum un „jurnal”
intim, acoperind un timp condensat, între 9 aprilie
2012 și 21 octombrie 2013. Însă notațiile nu sunt
expeditive, în fiecare se adaugă întâmplări,
sentimente, rememorări și lecturi din anii precedenți,
judecăți aspre sau binevoitoare la adresa amicilor ori
referitoare la unele ființe cunoscute în medii diferite.
Fără a respecta cronologia tuturor zilelor parcurse,
autorul reține în fiecare „tabletă” , la modul
confesiv, ceva esențial: un fapt, o conduită, un gest,
ceva mai rar - un redactor de carte (Nicolae
Tzone). După asemenea constatări, lectura devine
parcă mai serioasă și mai atentă, astfel încât după
fiecare poezie respirația e mai deplină. Imagini
inedite sau savuroase semnează regia unui decor
diafan. Profund. De la titluri ce sintetizează
mărturisirea poetică, la versuri ce redau trăirea/
constatarea poetică, traseul, bine cumpănit,
cititorul reușește să ajungă sănătos și teafăr la
destinație. Chiar dacă acea destinație reprezintă
opțiunea lui personală. Poeta împacă creștinește
capră și varză, pentru că minte și suflet se
completează reciproc într-un demers cerebral de
toată frumusețea poetică. Itinerariul trasat de
autoare seamănă cu o autostradă de catifea,
presărată cu tentații și popasuri unde luna nu
cade în picioare și unde ne cam colindă caii.
Locuri cu străzi în evantai, numai bune să ne
aducem aminte de o pseudofabulă (Roșu și
Negru): „într-o nu știu care vară/ ....aș coborî să
alăptez copilăria” (p. 46). Chiar dacă parcursul
poetic se dovedește serios și profund, fără umor
nimic nu ar avea haz. Nici măcar poezia. Așa că
Diana Caragiu nu se zgârcește la filonul
umoristic, mai ales când constatarea devine amară
o conversație laconică sau o priveliște care-l
predispune la meditație. Dorește mereu să se
înțeleagă pe sine, comparându-se cu cei din generația
lui. Așadar, eseistul este un moralist autentic, de
vocație, din spița lui Montaigne, cum se spune. De
obicei, moraliști sunt considerați intelectualii
inteligenți care vor să îndrepte sau să schimbe ceva
în mentalitatea contemporanilor și în ordinea
lucrurilor, vor să asaneze din punct de vedere moral
ceva din gândirea și conduita societății în care
viețuiesc. Două sunt modalitățile de cunoaștere ale
acestora: „observația” exercitată asupra mediului
social, deci spiritul lor e îndreptat spre exterior, și
„introspecția”, prin care spiritul se exercită asupra
sieși prin meditație și analiză.
Din această perspectivă, putem afirma că eseistul
„dansează cu grație” între cele două căi cognitive.
Chiar recunoaște la un moment dat: „sunt prea
sobru în exprimare, orgolios și, uneori, moralist” (p.
25). Îl asigur că moralistul e prezent destul de des.
De pildă, multe dintre titlurile date notațiilor sale îl
reprezintă pe acesta: „Despre iubire și trădare”;
„«Foștii» din viața femeilor”; „Interferența
afemeiaților din viața de zi cu zi”; „Nu există cimitir
pentru iubirile care au murit”; „De ce doare fizic
suferința în iubire”; „Rolul gurii lumii în deciziile
care se iau în cuplu”; „Despre iluzie și singurătate în
iubire” ș.a.
Ceea ce-l obligă pe cititor să treacă de la o
pagină la alta sunt calitățile disociative ale autorului,
franchețea relatării și acel farmec al anecdotelor
depănate, care nu plictisesc deloc. Fără pudicitate și
fără teama de a fi acuzat că dezbate „adevăruri” care
sunt ținute sub preș, eseistul se întreabă și răspunde
cu dezinvoltură multor obsesii, erori, exagerări ale
sale și ale confraților de generație.
De obicei, moralistul Flaviu Predescu oferă
„soluții” bazate pe propria experiență conjugală (de
aproape un deceniu), pentru ca alți tineri să nu cadă
în ispitele de tot felul, ce le oferă iubirea fără nesaț
și fără granițe. În acest sens, autorul devine uneori
„sfătos”, dar, cumpătat, se cenzurează mereu. Când
sau tristă. De exemplu, când fotografiază același
scaun cu rotile împins, în pașii de tăcere, de o
conștiincioasă furnică. Întrebări de felul: „la ce te
bolovănezi” sau ziceri precum: „nu tragem
duble/ușor cu pianu pe scări” (p. 48) reușesc să
descrețească fruntea. Râd și eu la moțul bascului,
când poeta rostește: „vreau adrenalină, vreau
adrenalină/ hormon vino la mine.” (p. 52).
Poezia Dianei Caragiu seamănă cu un film,
când alb-negru, când color, meticulos regizat. Cu
un scenariu simplu. Coerent. Iar crezul poetic,
fără de care nu se prea poate - romantic sau
nervos?! - acea „iapă [a] lui don quijote” redă într-
o tentă umoristică certitudinea că viața nu scapă
de peliculă: „acțiune, se filmează!/ stop cadru” (p.
67).	’
Volumul Respiră cu mine se definește ca un
univers perfect rotund în centrul căruia se
plasează galaxia iubirii: „Dumnezeu care îmi pune
un miel în brațe/ și iarăși eu, care nu știu ce să
fac cu atâta iubire” (p. 72).
Citite de sărbătoarea Floriilor, poeziile Dianei
Caragiu mi-au amintit vechi și noi primăveri
inundate cu petale de adrenalină. De sacrul
hormon al fericirii, pe al său nume pământean,
serotonina.
www.catiamaxim.ro
■
nu are argumente destule, apelează la cugetările
unor mari scriitori și gânditori: Borges, Steinhardt,
Cioran ș.a.
Pe de altă parte, descoperim în persoana
eseistului un creștin adevărat, care citește frecvent
rugăciuni și se bucură când găsește îndemnuri de
acest fel: „Ajută-mă, Doamne, să mă cunosc mai
bine!” E convins că elementul creștin stă la baza
celor mai însemnate lucruri din viața diurnă. Apoi, îi
place să consulte Biblia și exultă când află că, la un
moment dat, „Iisus pune mâna pe par și face ordine
în templu!”
Firesc, pentru un creștin adevărat, părinții sunt
niște „sfinți”, bunicii - niște persoane tăcute, dar
pline de bunătate și omenie. În jurul mesei familiale,
din orășelul ardelean unde s-a născut, se simte
totdeauna „acasă”. După ce-i vede și-i aude pe
fiecare, pleacă împăcat și refăcut sufletește spre
București, unde-și duce traiul.
Sentimentul de „iubire” e privit din multiple
perspective. Adeseori judecățile sale iau forma unor
sentințe cu caracter aforistic: „e dificil să aplici
șablonul în cazuistica iubirii”; „în iubire, toate
cazurile sunt particulare”; în cuplu, „este important
să fii sincer și decent”. Unele dintre „rănile iubirii nu
se vindecă niciodată”, dar „o iubire nouă se poate
construi pe fundația vechii iubiri” etc.
Sentimentul de iubire e însoțit adeseori de cel de
gelozie. Pentru eseist, el este un atac la adresa
libertății, gelozia fiind o „boală nocivă”, care se
alimentează din trecutul partenerilor.
De la cazurile particulare, aprecierile se extind la
cele cu caracter general. Autorul îi condamnă pe cei
care afirmă cu ușurință că România ar fi „o țară de
curve și borfași”. În realitate, mulți conaționali dau
dovadă de demnitate și de viață sănătos construită.
Eseistul e convins că există la noi deopotrivă „femei
împlinite” și „purtători de lașitate”. Respinge cu
vehemență „imperiul negației și al minciunii” care
naște o lume unde „adevărul” se modifică în funcție
de interes.
Așadar, cartea Poetul merge mai departe este
scrisă cu îndrăzneala unui tânăr nonconformist și cu
maturitatea unui „înțelept” în devenire.
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
5
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Pe cale fiind, te îndoiești de tot
■ Ioan Negru
Gheorghe Negru
Mărturisirile unui păcătos
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2014
Pare amăgitor discursul poetic al lui Gheorghe
Negru din această carte. Tema, veche de
când lumea, nu are în vedere neapărat un
discurs religios, ci, esențial, unul poetic. Ca atare,
nu Dumnezeul creștin este avut aici cu deosebire
în vedere, ci sacrul - oricum i-am spune și scrie
noi. Descoperim sacrul - divinul - în făpturile, în
manifestările, în formele pe care acesta și le dă
sieși. Întâi în el însuși (logos, inteligență, rațiune),
abia apoi, mediat, în logosul individual, omenesc.
Asta înseamnă că logosul divin (putem să-i
spunem și altfel, de exemplu Brahman) este în
fiecare dintre oameni. Corect spus, nu este în om,
ci omul este în logosul divin. Abia atunci, prin
transcendența acestuia, deschizându-se omul spre
sine însuși, adică spre ceea ce este el cel mai real
- divinul. Zeul - omul este în Adevăr, în Cale și
Viață.
Ar mai trebui spus că Dumnezeu în toate
religiile lumii este persoană. Treime fiind, este
persoană, așadar nu te adresezi unei abstracțiuni
ci unui „om”. Poți vorbi, ajuns pe cale, cu cel care
„coboară” și urcă („personanța” lui Lucian Blaga)
spre tine. Numai persoană fiind, și tu și el, poți
„vorbi” cu el. Poți fi viu, în el însuși fiind.
Când ești pe calea sacrului, a zeului, nu poți
să fii numai om, căci știi că ești (și) altceva. Nu
știi ce este acel altceva, pentru că nu vii dintr-o
lume matematică sau experimentală, științifică
deci, ci din lumea ta, a omului care organic
trăiește și tot organic încearcă să înțeleagă și să
fie. Organic înseamnă a înțelege cu propria ta
viață, atâta câtă e, dar întreagă. Cu absolutul
fiecărui om de până acum. Cu acela trăit. A trăi
înseamnă să fii, să cauți să fii divinitatea care,
deși uneori o percepi spațial ca fiind departe, este
nu în tine însăți, ci este chiar tu, fără margini.
Cartea aceasta este un dialog al omului cu
sine însuși. Al omului care știe și nu știe că este
zeu. Da, omul este o „cădere” a zeului în
multiplu, în manifestare. Dar altfel nu-l știm.
Adică îl cunoaștem prin manifestările sale. Știm
că nu-l putem ști, și-l vedem, văzându-ne pe noi
înșine.
Căutăm păcatul acolo unde nu este. Peste tot
în domeniul religios și peste tot în cel al științei,
dar și al metafizicii, păcatul înseamnă neștiință.
Neștiința nu vine din nemanifestare, ci din
multiplu. Proto-părinții - adică Adam și Eva - nu
pentru păcatul mușcării din bine și rău au fost
alungați din Grădina dintre cele patru fluvii, ci
pentru posibilitatea de a mânca din pomul
nemuririi, asemeni zeului devenind ei atunci. De
aceea au fost puși heruvimi la poarta Edenului,
cu săbii de foc. Și, degeaba dăm vina doar pe
Eva, căci înainte de ea Adam o avusese ca soață
pe ludith, creată, asemeni lui, din pământ. Abia
apoi a făcut-o pe Eva din zisa coastă. Abia apoi a
venit prima crimă din istoria biblică, și mai apoi
noi. și mai apoi Noe, și, iarăși, mai apoi, după
Noe, noi. Asta dacă mergem pe calea iudeo-
creștină. Mai sunt și altele. Una din ele este aceea
neînțeleasă a omului. Adică a neștiinței care știe
că nu știe, dar vrea să ajungă pe cale.
Pe cale fiind, te îndoiești de tot. Mai ales de
tine însuți. Cum, te întrebi sau te poți întreba, eu
păcătosul pot să fiu zeu? Ba chiar sunt? Când te
întrebi așa, ai deja începutul științei. Începi să fii
om. Poți scrie.
Iată că acest text vrea și chiar afirmă explicit
că este Cain. Cine ar vrea să fie în „pielea” lui
Cain? (Cain/ Chipul meu în oglindă)
S-a dus în lume, cu binecuvântarea lui lehova,
să-și ducă viața, să-și găsească o femeie, să
păcătuiască, să-și facă o familie. Să ajungă la Noe.
La Potop. La alt păcat.
Potopul avut aici în vedere nu este unul non-
uman, ci unul apropiat nouă, prea-omenesc. Este
și cel dat de îndoială, dar și cel al credinței, al
smereniei și rugăciunii. Este și cel al „fiului
rătăcitor”, dar și al celui care „stă acasă”. „Eu sunt
Cain”, acum, vrea să spună nu numai că eu sunt
cel păcătos, ci și că eu sunt cel care nu numai că
aduce jertfa, ci mai ales este cel care jertfește. Pe
fratele său. („Sunt cel ce-i vinde/ Fratele și
semenii pentru un pumn de arginți/ Sau cel ce se
încrede în bine/ Ajungînd printre sfinți/ Aproape
de tine”)
În Biblie, este prima crimă iudeo-creștină. Dar
și prima jertfă umană. Așa cum și proto-părinții,
adică Adam și Eva, și-au jertfit zilele, alungați
fiind ei din Grădină, zisă și Eden. Mai apoi a fost
jertfa întregii omeniri, atunci când a rămas numai
Noe cu nevastă-sa, și pruncii și nurorile lor. Și
animalele, câte două.
Gândurile spuse de text, de poezie, sunt ale
oricărui om religios (homo religiosus). Sunt spuse,
prin text, în modalitate creștină. Dar sunt ale
fiecăruia dintre noi. Toți, într-un fel sau altul, l-am
sacrificat pe fratele nostru. L-am adus (dus)
sacrificiu. Asta nu înseamnă că suntem criminali.
Sau suntem? („Doar eu pe urma lui Cain alerg/
Fără țară/ Fără spațiu și timp/ Ca o duhoare
otrăvită/ Blestemat de cerul fără pată/ Să nu pot
fi țărână niciodată”)
În fapt, nu textele biblice ne înfioară și uneori
ne descumpănesc, ci trăirea noastră. Textele sunt
de dinainte de noi, sunt revelate, sunt Dumnezeu
însuși, dar și noi suntem (putem fi) același
Dumnezeu. Trăirile noastre, manifestările noastre
sunt ale aceluiași Unu.
Mai apoi, nu Dumnezeu contează aici, ci
poezia. Nu cum se spune, se întreabă, freamătă
omul, ci cum o face poezia. Altfel nu merită
„sacrificiul” nostru. „Nu ți-a fost greu/ Să mă
aduni încă odată/ Risipit prin copite de cerb”.
Sau: “M-ai trezit dimineața-n răcoarea/ Primei
suflări de lumină/ O stea încă-i atârnată-n
grădină/ Pe-o creangă de măr/ Cu rouă pe pene-i
adormit pițigoiul/ Sub o frunză de nuc/ M-ai
trezit să mă duc/ Sau/ Îmi mai dai încă o zi/
Să-ți cutreier pământul/ Încă o dimineață în care
să sper/ Că voi găsi până-n seară cuvântul/
Ascuns sub tone de ger”
Nu mai citez, gândurile spuse aici sunt
„mărturisirile” oricărui păcătos. Oricărui păcătos
care stă îndemnat să scrie. Poezia, știe toată
lumea, nu stă în Dumnezeu, ci în limba în care
scrii. Adică în om. Asemeni lui Dumnezeu, și
poezia poate spune: „Sunt cel ce sunt!” Fără
păcat. („M-am îndrăgostit/ Nu de tine/ Ci de o
fată de-aici din vecini/ La care cred că și tu te-ai
uitat curios/ De i-ai dat acel trup unduios/ Ca un
val lunecând peste val”)
După cum veți putea citi în textele acestei
cărți, deși tema aleasă este una cu parfum religios,
ea este una fundamental umană. Nu faptul că te
îndoiești de Dumnezeu contează, ci acela esențial
că de tine însuți te îndoiești. Te întrebi, te
învinovățești, te faci că crezi, te alinți, te joci.
Poate că aici, sau de aici, stă poezia lui Gheorghe
Negru. Nu din varii re-surse culturale (de care
oricum nu scăpăm, ale noastre fiind), ci din ceea
ce scriam mai sus: din smerenie. și, mai
cutremurător, din euharistie. Din aceea săvârșită
în templul limbii. Cu textul său autorul ne
cuminecă.
Asta voi scrie la încheiere: textul său este
pâine și vin.
■
comentarii
Canonizarea în „fantastic” a unui
surprinzător roman politic (1)
Jeana Morărescu
Gheorghe Zincescu
Proprietăți în paradis
Reșița, Editura Tim, 2013
Auto-abandonându-se de mai multă vreme ca
poet, nu lipsit de profunzime lirică și discurs
cu vector metafizic al incantațiilor prozodice
- conștient se pare că a fost devansat, pe acest
tărâm al unui prelungit modernism, de rupturile
relativizante - atât în viziune, cât și stilistic - ale
unei literaturi postmoderne - reșițeanul Gheorghe
Zincescu se reconvertește surprinzător, de o manieră
aproape incredibilă, pe teritoriul prozei. O primă
încercare - Crizanteme pentru Irene - aparține anilor
’90 din secolul trecut - și e, mai degrabă, ceea ce în
gimnastică s-ar putea numi „joc de glezne”. Surpriza
apare cu lunga nuvelă onirică Iarna în rai (Ed.
Palimpsest, București, 2013) - și continuă (în același
an) la un interval de timp extrem de scurt, cu
fascinantul și multi-problematizantul roman
Proprietăți în paradis (Ed. Tim, Reșița). Roman cu o
scriitură după opinia noastră încadrabilă hiper-
realismului maximal - și abia prin efectele viziunii
descriptive „sub lupă” ale acestui hiper-realism,
devenită de atmosferă fantastică și sugestie onirică.
(Un „studiu” al acestei cărți semnează în revista Pro
Saeculum nr. 7-8/2013, criticul Maria Nițu -
încadrând, nu foarte exact, zicem noi, în mod
frontal acest roman - căruia i se ignoră tocmai
meridianul politic axial - unei literaturi cu viză
exclusiv fantastică).
Scriitura lui Gh. Zincescu „împușcă”, tematic
vorbind - dar și canonic -, „mai mulți iepuri
deodată”. Faptul nu pare a fi totuși „programatic” -
ci ține mai degrabă de o viziune înglobantă a
imaginarului auctorial. Ceea ce face ca interferența
tematică să apară cu atât mai organică și
„monolitică”.
Tehnica „vocilor narative” însăși ne va atenționa
încă de la primele „secvențe” (în total douăzeci de
asemenea false „capitole”), că romanul lui Gh.
Zincescu urmărește cel puțin două traiecte
fundamentale radical-opuse ca ontologie literară -
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dar din punct de vedere subiectiv până la contopire
îngemănate, ale unui dublu spațiu existențial: cel
exterior - în cazul de față servit până la
invazia/ copleșirea personajului - dar și al cititorului
- de efectele senzorialului (în special ale
senzorialului vizual) - și cel interior în care aceste
efecte ale exteriorului deschid uși necunoscute către
trepte și stări experențiale noi, implicând o relativă
„inițiere” în subteranele ființei. Tehnica „vocilor
narative” constă în alternanța dintre „secvențele”
vocii la persoana întâi - și cea a naratorului neutru
și necunoscut, al persoanei a treia. Eroul cărții,
personajul la persoana întâi, își limpezește prin
reactivare și maturare conștiința propriei memorii
din copilărie. Tehnica narației obiective se va
interfera cu una „neo-proustiană”, în care prezentul
și trecutul personajului se proiectează, prin
contopire interioară, ca prezent sau „prezență”
unificată. Amplitudinea romanescă din Proprietăți în
paradis nu se rezumă, însă, la un traseu „inițiatic”
subiectiv-experențial, căci memoria subiectivă a
copilăriei celui reajuns după un timp îndelungat în
satul său de obârșie, „dezgroapă” elemente de
„istorie trăită” - pe care vocea naratorului obiectiv le
va completa, în secvențele ce-i aparțin, cu o
memorie/memorare a unei istorii „rădăcinoase” a
locului, evocate de la începuturile ei de cu câteva
secole în urmă. Traiectul romanesc „inițiatic” în
materie de auto-iluminare a eului este, spuneam,
relativ - întrucât nu implică descoperirea dimensiunii
„sacrale” a existentului. Și nici nu poate merge în
această direcție, pentru că marea interogație ființială
a eroului central, pe numele lui Cornel Teodorescu,
e interogația pe care în mod psihanalitic i-a inoculat-
o în memoria lui genuină copilăria trăită sub semnul
diferențelor de „castă” ale societății. Ceea ce el își
lămurește la maturitate în cele patru zile ale
incursiunii în arealul obârșiei, este ideea
„Minotaurului” politic al istoriei. În esență, în vâna
sa cea mai adâncă romanul lui Gh. Zincescu are viza
promptă a unui roman politic, interceptat însă, din
perspectiva profundei trăiri și radiații interioare a
Istoriei. O radiație care poate metamorfoza, prin
lucrătura Timpului, însăși modelarea ontică a
Omului!
Să urmărim o anecdotică în care, un rol
preponderent va fi deținut de „masca” romanescă de
fond ambiental a atmosferei: a lungilor pasaje
descriptive în maniera minuției „barochiste” hiper-
realiste, ce aduce scriitura nu într-o zonă a
fantasticului - adică nu într-un spațiu paralel celui
real - ci într-una a falsului fantastic, favorizat de
Multiculturalism în Țara
Maramureșului
Pompei Cocean
Titlul acestor câtorva reflecții trimite direct,
fără niciun echivoc, la lucrarea omonimă a
JL lui Ion Petrovai - Multiculturalism în Țara
Maramureșului. Valori culturale ucrainene -
dedicată unui fenomen în vogă în epoca actuală,
și anume cel al interferențelor și coabitărilor
multietnice, al reliefării participării unor grupuri
minoritare la cultura spațiului și poporului din
care, prin vrerea istoriei, fac parte. Așa cum se
precizează dealtfel în subtitlul cărții este vorba
de minoritatea ucraineană și cultura pe care, de-a
lungul secolelor, aceasta a înfiripat-o și etalat-o.
Una dintre garanțiile consistenței ideatice și
importanței acestei cărți o oferă însăși instituția
sub egida căreia a văzut lumina tiparului în anul
2007: Centrul de Studii Transilvane al Academiei
Române. O vatră științifică fertilă, recunoscută
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
„microscopia” hiper-realistă a concretului material -
deci de apercepția - lărgită senzorial - a micro-
universurilor din lumea înconjurătoare a
„tridimensionalului”. Proza lui Gh. Zincescu devine
în felul acesta, simultan „extravertită” și
„introspectivă”. Ca într-un fel de sinteză a mai
tuturor direcțiilor scripturale experimentate până la
el, autorul nu va omite nici componenta textualistă:
romanul înfățișază o re-memorare a evenimentelor
sale, întrucât e punerea în pagină a posteriori a
„aventurii” celor patru zile traversate de personajul
la persoana întâia, Cornel Teodorescu. Ceea ce
implică, ca orice „roman în roman”, și deformarea
subiectivă a imaginarului „autorului din text”. (Deci
„personajul auctorial” e cel ce își asumă și nararea la
persoana a treia.)
Eroul nostru pleacă într-o seară de la domiciliu,
în urma unei banale certe conjugale. Carmen, soția,
i se întrupă totuși ca un alter-ego complementar: cu
fiecare întâmpinare mai mult sau mai puțin insolită
sau anxioasă a celor patru zile petrecute în sat,
făptura ei se obiectivează instantaneu, anihilând
distanța și apărând ca o prezență în scenele
evenimentelor reale, cu luciditatea critică ce o
caracterizează și zeflemeaua zâmbetului ironic sau
cinic, ce amendează naivitățile soțului. Ca personaj
absent, ea devine garantul unificării/ confuzionării
celor două realii interferente ale existenței umane -
atât în sensul relației de contopire „interior-exterior”
- cât și al relației temporale, de asemeni unificate,
„trecut-prezent”. Plecarea în noapte, la volan, creează
desigur impresia intrării într-un spațiu necunoscut,
pândit de posibile primejdii. Cu atât mai mult cu
cât pe drum se intensifică o ploaie torențială ce pare
să ia dimensiuni apocaliptice. Mai mult decât pe
fantastic, autorul arpegiază pe fantasmatic - ca semn
al adâncirii percepției realului în interior - și deci al
psihologizării actului senzorial. Dacă personajul
plonjează într-o stare de (cvasi)angoasă, aceasta se
datorează unei încrucișări de factori cauzal-diferiți:
intrarea în necunoscutul viitorului vieții conjugale, în
urma cerții - o tensiune declanșată deci strict mental
- își găsește un corolar neliniștitor în realitatea
peisagistică intrată în stranietate, a momentului.
Subtilitatea scriiturii lui Zincescu e că nu va lăsa
fantasmaticul - ca act creativ interior - să scape de
sub control, ținându-l permanent la granița unui
fantastic in statu nascendi ce nu are forța de a
dezagrega o lume interioară coagulată după toate
regulile psihologiei normale, câtă vreme nici
emblematica ploii (neoprită pe tot parcursul
evenimențial al romanului) nu e un fapt „supra-
deja pe plan internațional prin contribuțiile
aduse la istoria și cultura Transilvaniei. Și nu
numai. Revista acestui Centru, Transylvanian
Review, este cotată în cel mai riguros și respec-
tat sistem de clasificare valorică a producției
științifice mondiale (ISI Thomson Reuters).
Arhitectura lucrării este inspirat concepută în
detaliile sale, prima parte fiind dedicată contex-
tului temporal și spațial în care s-a constituit și a
evoluat comunitatea ucraineană, de la descin-
derea sa („în trei valuri succesive”) în cea mai
nordică provincie istorico-geografică a României,
Maramureș, și până în zilele noastre. Este locul
unde autorul nu se limitează la a relata, cu per-
severența cercetătorului pasionat de munca sa,
fapte și evenimente, ci și de a pune la punct,
natural” ci unul totuși natural, dar imaginabil la
frontiera dintre natural și supra-natural. Dar, pentru
că am amintit amănunțita analiză pe care o face
acestui debut romanesc - e adevărat, ieșit din comun
- criticul Maria Nițu - am putea spune că ne
apropiem de sondajele sale când e vorba de un
fantastic psihanalitic. Cu observația că nu e totuși (-
și asta, repet, e o subtilitate a scriiturii!) decât o
frontieră a fantasticului - pentru că și actul psihic e
urmărit doar până la granița (- comună, desigur,
totuși, doar graniță) subconștientului, considerat
adevăratul „abataj” psihanalitic. Autorul nu va intra
decât prin construcții livresc-emblematice în spațiul
simbolic. Nu va plonja, cu alte cuvinte, în lumea
simbolurilor supuse cu adevărat „logicii lui Hermes”,
care l-ar putea atrage către secretele esoterismului
cosmografic. Acest roman nu se putea adânci mai
mult într-un fantastic psihanalitic - pentru că -
repetăm și vom și vedea - inițierea personajului
principal ține de defrișarea/maturizarea conștiinței
istorice genuine a fostului copil. Eroul e un lucid,
permanent analitic și auto-analitic. Pentru că așa îl
reclamă logica axului vertebral al finalității
romanești - care e, clar, una de revoltă politică.
Problema sa personală de viață (cearta conjugală) se
rezolvă de fapt, chiar în timpul celor patru zile ale
absenței de acasă, prin prezența obiectivată ad-hoc a
soției, ca alter-ego indispensabil în orice situație de
impas. Chiar și atunci când află că ea a făcut un
împrumut la Bancă garantând cu proprietățile lui,
moștenite de la părinți. Să urmărim însă,
stranietatea anecdotică, în care angoasantul
factologic, confuzionat cu terifiantul unei ploi
atotguvernatoare, asociate cu bălțile în expansiune și
mareele noroioase ale șanțurilor tăvălugite de apă și
vânt, apar mai degrabă, către final, ca o scufundare
eschatologică a Istoriei însăși. Desigur, e vorba de o
proiecție subiectivă a eroului-scriptor.
Cornel Teodorescu pleacă deci de acasă, e
angoasat de ploaie și de pustietatea din jur, se
oprește la o benzinărie când începe și grindina; o
pasăre de noapte i se așază pe parbriz. Se intră abia
acum pe teritoriul unui simbol de graniță
psihanalitică, prin halucinarea unei măști în care se
transformă imaginea reală a păsării. Halucinarea e,
într-adevăr premonitorie, pentru că aceeași mască va
fi reîntâlnită pe fața unui individ, la Carnavalul de la
Castelul moștenitorilor unei vechi familii
latifundiare, din sat.
■
prin propria opțiune, inevitabilele inadvertențe
sau interpretările felurite ale unor aspecte. Astfel,
Ion Petrovai este ferm în precizarea sa referitoare
la minoritatea ucraineană din Maramureș și nu
la ruteni (topic atribuit acesteia de autoritatea
imperială austriacă), la coabitarea sa istorică
îndelungată cu populația românească majoritară,
dar și cu celelalte etnii care au viețuit aici
(maghiari, germani, evrei) și care au imprimat
caracterul multicultural al regiunii.
Mergând pe firul logic al condiționărilor,
autorul face fructuoase incursiuni în trecutul
învățământului în limba ucraineană, al cristal-
izării și afirmării neîngrădite în sânul societății
românești a spiritualității comunităților aparțină-
toare etniei respective. Sighetul Marmației se
transformă astfel într-un model de centru multi-
cultural ce găzduiește instituții și evenimente,
școli și licee ce vor oferi catedrelor de limba
ucraineană de la universitățile din București și, în
ultimii ani, de la Cluj-Napoca, studenți
merituoși.
Vector eficient al culturii, presa scrisă nu este
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Fl
nici ea neglijată, ci, dimpotrivă, Ion Petrovai evi-
dențiază cu aleasă fervoare coordonatele aces-
teia, prezentând publicații - cea mai cunoscută
fiind Novyi Vik -, opere și autori, schițând pro-
filuri literare și neuitând să le fixeze în contextul
larg al literaturii române contemporane.
Partea a doua a lucrării este dedicată în exclu-
sivitate fenomenului cultural al minorității sus-
menționate. Galeria de portrete ale culturii și
științei ucrainene, dar și din sfera publică sau
militară, ne prilejuiește o reconfortantă con-
statare și anume cea a bogăției de ipostaze în
care s-a exprimat o minoritate națională, nu cea
mai numeroasă, nici cea mai răspândită din
România, dar cu certitudine una dintre cele mai
destoinice și productive în creativitatea sa. Faptul
că o astfel de trecere în revistă este binevenită
ne-o poate spune, cu siguranță, curiozitatea și
nevoia de informare a cititorului adevărat, înse-
tat de adevărul istoric și dornic să cunoască
realizările tuturor celor care și-au legat destinul
de un loc anume. Prezentarea activității și operei
descendenților primilor ucraineni îmbracă imag-
inea unui puzzle ce asociază creatori din cele
mai diferite domenii și scutește autorul de cea
mai dificilă și adeseori ingrată încercare și
anume cea de-a ierarhiza și a-și declara fățiș opți-
unile valorice.
O trăsătură definitorie a introspecției lui Ion
Petrovai este obiectivitatea deși, știm cu toții, ea
nu este mereu ușor de afișat, dată fiind percepția
subiectivă, modul diferit de-a privi și decanta al
fiecărui autor în parte. O dovedește, cu evidentă
detașare atunci când analizează activitatea liter-
ară a unuia dintre subiecții cărții sale, despre
care glosează: “am exagera afirmând că Havrelo
Clempuș este un mare creator, dar am greși pro-
fund și dacă am nega că el este un poet auten-
tic. Este de datoria noastră să prezentăm real, cu
luminile și umbrele vieții, activitatea poetului...”
Ipostazele pe care le îmbracă destinul unei
cărți sunt mozaicate. Cel mai adesea, din păcate,
ea poartă, invizibilă, în pagina finală, faldurile
unei cortine care cade asupra subiectului consid-
erând că, oricum, ceea ce a fost mai interesant,
s-a spus. Există însă și a doua cale, cea a contin-
uării strădaniilor relevării, a aprofundării
căutărilor, a nuanțărilor faptice. Ca să nu
amintim de adăugarea unor aspecte nou apărute
și, de ce nu, reevaluate.
Cartea Multiculturalism în Țara
Maramureșului. Valori culturale ucrainene s-ar
impune a fi reeditată, nu numai pentru a ajunge
și la degustătorii de carte bună ce n-au avut feri-
cirea să o răsfoiască în propria bibliotecă, ci și
pentru a-i oferi autorului, Ion Petrovai, prilejul
de a-și continua și desăvârși munca începută.
Anii care s-au scurs de la prima sa apariție s-au
dovedit darnici cu autorul în cauză, tolba sa de
investigator al fenomenului cultural ucrainean
îmbogățindu-se cu alte numeroase aspecte ce ar
merita să fie încifrate în paginile unei viitoare
ediții. Pentru că atunci când roadele unei trude
îndreptățesc așteptările, nimic nu este de prisos.
■
reportaj
Timișoara în trei
(sau mai mulți) prieteni
Ștefan Manasia
Contextul
Am să vă povestesc o întîmplare plăcută (una
din puținele) în (altminteri prea de tot necrofilul)
crudul april. În seara zilei de 9 am luat - după
aproape șapte ani - iarăși trenul spre Timișoara,
de data asta nemaicălătorind, însă, spre întîlnirea
cu miraculosul poet septuagenar, autor de
Holorime cu / fără Copyright. Șalul e șarpele
Isadorei mi-am mai spus numai tăind, feroviar,
cîmpiile învoalate cu lanuri de rapiță galbenă și
hectare de grîu verde. Dimineața intrai în orașul
clădit peste cetatea turcească ale cărei fortificații
arheologi pedanți le dezvelesc și azi și pe care
prozatorul-melod Daniel Vighi le cîntă în Istoria
din cutia de pantofi, carte bizară și muzicală,
roman al orașului fetișizat. Mare povestitor, Vighi
te poartă, iar și iar, pe sub Poarta Azapilor. Dar
eu am intrat, fără întîrziere!, în Gara de Nord,
nerenovată și-nghesuită, babilonie a unor vremuri,
uitate, de foamete. Am ieșit. M-am lăsat prins în
aerul rece, în lumina ispititoare, comodă,
medicinală - lumina de tip madleină a așezărilor
meridionale... Sub care palmierii pitici, plantați în
ghivece, de-a lungul bulevardului central puteau
părea - cu nițică imaginație - băștinași.
Pe Tudor Crețu, poetul, prietenul, managerul
Bibliotecii Județene Timiș, aveam să-l întîlnesc
abia pe la 11. Pentru că Tudor mă convinsese să
urc în trenul de Timișoara, să particip la un
proiect pe care nu-l înțelesesem - mărturisesc
acum - prea bine, în timpul discuțiilor noastre pe
facebook sau la telefon. Alături de celălalt invitat
al cenaclului Cafe Text, prozatorul și eseistul
Vasile Ernu, urma să citesc poeme în sclipitorul
spațiu amenajat la Bastionul Theresia, corp A.
Mai multe din incintele bastionului construit în
timpul Mariei Tereza aparțin Bibliotecii, sînt
gîndite ca spații atrăgătoare, tinerești,
tehnologizate - de altfel zona întreagă
ambiționează să devină un pol cultural și de
entertainment al Timișoarei. În logica aceasta,
Cafe Text e dublat (sau prefațat) de vernisajul
unei expoziții de fotografie, ce investighează - de-
a lungul proiectului ambițios și bine gîndit - arte
și meserii de altădată. Sute, mii de fotografii vor
alcătui, în cele din urmă, o arhivă impresionantă,
la Biblioteca Județeană Timiș, a unor locuri și
îndeletniciri în curs de dispariție sau de
ireversibilă transformare. Așa cum văd eu,
proiectul acesta privilegiază meseriile care
presupun manualitate: viticultor, hornar/coșar,
strungar ș.a.m.d. Artiști și scriitori, profesori
timișoreni și din toată țara sînt invitați - în cadrul
ședințelor fotografice - să se transpună în pielea,
hainele și mintea vechilor meseriași.
Evenimentul
Așa că de la 12, eu, Vasile Ernu și Tudor
Crețu am îmbrăcat salopetele albastre, ca evadați
de pe coperta unei reviste muncitorești de la
1930. Împreună cu fotograful nostru, dl. Costi
Duma am ajuns la atelierele RATT, unde se
repară și se întrețin tramvaiele Timișoarei, unde
se produc piese de schimb etc. În halele unde
odinioară (pînă prin 1989) lucrau aproape o mie
de angajați, au mai rămas cîteva zeci. I-am
deranjat pe parcursul a trei ore, pornind sau
oprind motoare, pozînd savant cu scule din metal
greu - ciocane, clești, menghine. Înfăsurați într-o
plasă de sîrmă. În dreptul unor strunguri enorme,
extraterestre, fabricate acum mai bine de cincizeci
de ani și care, dacă tot se va lichida în curînd și
industria aceasta, ar da bine într-un muzeu de
artă contemporană sau într-un muzeu al inovației
tehnologice. Am fumat în scrumiere muncitorești.
Am băut cafea la atelier. Am urcat în tramvaie:
multe, scoase din funcțiune, așteaptă în depoul
vast ca un cimitir, organizarea unui muzeu al
tramvaielor. Acela galben, tras odinioară de cai,
cu feroneria dulce, ospitalier ca o bombonieră,
jucărie de suflet - pun pariu - a locuitorilor de
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
atunci (1869) mă obsedează și acum. Totul,
construcții, vehicule, unelte sînt gîndite, astăzi,
pur funcțional, deloc preocupate de estetic, de
zîmbetul de pe fața mustăcioasă a muncitorului.
Am prins cu mănușile protectoare niște recipienți
metalici, unsuroși. M-am șters de păcură pe
zidurile vechi. Mi s-a făcut rușine. Mi-am dat
seama că alungam tocmai ideea aia de
autenticitate pe care photo-shooting-ul nostru o
presupunea. Așa că mi-am dat frîu liber, alături de
Tudor și Vasile, sub ochiul electronic al domnului
Costi. Dacă nu mi se va face iarăși rușine, am să
merg să văd și am să vă invit la următorul
vernisaj găzduit de Cafe Text.
Deocamdată, în 10 aprilie, de la ora 18, am
înțeles, în fine, ideea. Am asistat la vernisajul de
fotografie al artistului Valentina Sarosi, ce-i
avusese ca subiecți pe sculptorul și teoreticianul
Gabriel Kelemen și pe regizorul Gelu Șfaiter.
Această ediție a fototecii s-a numit „Noroc! Artiști
hornari” și a fost inspirată de munca și cariera
unui hornar/ coșar bănățean, activ încă, dl. Marcel
Ciocan. Pozele au fost făcute în podul Bibliotecii,
printre pînze de paing și sub țigle dislocate, în
uniforma neagră a coșarului: o invitație,
irezistibilă (am spus văzînd calitatea fotografiilor)
la explorarea tehnicii clar-obscurului. Portretele
scanează hi-fi sufletele actanților asta și pentru că
ambii, Kelemen și Șfaiter, s-au străduit să-și lase
intelectualismul deoparte. Aș fi fost curios să-l
întîlnesc pe adevăratul hornar, Marcel Ciocan,
care însă știuse mai bine decît noi că e vremea de
pus porumbul...
La ora 19 am citit poeme inedite (eu) și
poeme și pasaje bahic-proletare din Născut în
URSS, cea mai nouă ediție (Vasile Ernu). Publicul
a reacționat bine. Nesperat de bine. Am primit
aplauze și cărți (ale autorilor timișoreni) și
invitația lui Robert Șerban - pe care aveam s-o
onorăm a doua zi - de a participa la una din
edițiile emisiunii lui la TVR Timișoara.
Catalogul
Din 11 aprilie, întors la Cluj, am adunat și
citit / recitit cărțile primite de la prietenii
timișoreni, în 10 april sau în lunile din urmă.
Încercînd să păstrez, pe retină și în inimă, ceva
din duhul acestui spațiu plurivocal, multicultural
și pașnic. Mi-am ordonat impresiile într-un catalog
de lector impenitent:
1.	Aș începe, totuși, cu o revistă, Forum
studențesc, editată de Casa Studenților -
Timișoara: în Forum găsești, de fiecare dată,
interviuri și dosare de elită, comentarii critice și
traduceri și, mai ales, poezie și proză. Majoritatea
scriitorilor valoroși din Timișoara sînt legați, într-
un fel, de Cenaclul „Pavel Dan” și au debutat în
paginile revistei studenților. Citesc întotdeauna
Forum studențesc pentru a descoperi numele cele
mai noi, cele mai promițătoare (Ana Maria
Pușcașu, Nicoleta Papp, Marius Aldea, Alexandra
Coman, Ioana Duță, Eliana Popeți, Alex
Condrache, Bogdan Munteanu) sau importanți
autori români și străini care, în confesiunile lor
pentru publicația junilor, lasă garda jos.
2.	Istoria din cutia de pantofi (Cartea
Românească, 2013), volumul cel mai nou semnat
de Daniel Vighi, e o proză parfumată și densă,
transistorică, cronică risipită în digresiuni, ludică
și serioasă, cultă și orală - lui Daniel Vighi îi
reușește întotdeauna efectul acesta de vorbire
nemediată (un fel de hibrid, remarcabil, de
Creangă și Ciocîrlie). Iată un fragment din nota
autorului: „Eram prunc la vîrsta grădiniței cînd, în
curtea din spatele casei noastre, vecinul Fuida își
reface gardul cu stîlpii putreziți și îl înlocuiește cu
altul mai trainic. Lucra alături de moș Nuca,
alcoolicul, care, pe mai nimic, făcea ceea ce e
nevoie pe la oameni. Moș Nuca săpa gropi pentru
stîlpii gardului și aducea la lumina zilei în
mușuroiul de pămînt rîme leneșe și un ciob de
oală smălțuit, albastru ca bolta cerului. Pruncul
care eram scotocea prin pămînt și, cînd am luat
între degete ciobul albastru-siniliu, am pătruns
deodată într-o lume care era asemenea ăsteia din
volumul de față.”
3.	Am primit abia acum placheta de poeme a
lui Marian Oprea, Fetele orașului tău (Brumar,
2011). Bardul florilor de carne, erotoman de cursă
lungă, Marian Oprea ar putea trece drept un
optzecist întîrziat sau un precursor (marginal,
amuzant) al douămiiștilor: „din/ generația/ 2000/
îmi/ plac/ sînii/ și/ fluturii”. Versurile lui sînt un
aliaj curios de transă erotică și reflecție ironică:
„unii zic că-s poet/ alții mă cred yoghin/ alții
creștin/ în fața iluminărilor/ Coranului/ mă-
nchin/ Allah slăvit să fie/ ei au patru soții/
ceilalți doar una/ pe drumu/ de la pămînt/ la
cer/ s-a strecurat/ minciuna”. Pentru Oprea, nimic
nu e mai important în artă decît propagarea
infamiilor/ suavităților erotice și un (minim)
instinct de supraviețuire (literară) îl îndeamnă
numai la deghizări curtenești, poză sentimentală
și camuflarea stiletului în catifea pastelată.
4.	Thomas Bernhard a fost copilul teribil al
literelor austriece. În română, din romanele și
piesele lui de teatru s-a tradus foarte puțin,
suficient însă ca două titluri, Extincție și Vechi
maeștri, să devină romane-cult. Tipărită minunat
de editurile Brumar și Diacritic, în 2013,
Immanuel Kant „este o piesă de teatru care dă
măsura umanului, a caricaturii de pe barca ce
navighează cu pînzele umflate de vîntul de vest
nord-vest și care e populată cu cosmosuri
distincte, ce pulsează diferit; o poveste tragi-
comică ridicată în jurul unei demitizări care se
face în pași muzicali, sub bagheta lui Thomas
Bernhard”, scrie Daniela Magiaru în prefață.
Traducerea și postfața sînt semnate de Eleonora
Ringler-Pascu.
5.	Într-o vervă inepuizabilă, într-o perpetuă
dispoziție ludică, senină și stenică (la fel ca
magistrul Șerban Foarță) este și în cel mai nou
volum poetul (și - de data asta - chiar editorul)
Adrian Bodnaru. După ce am citit de mai multe
ori Cifra latină (Diacritic, 2013) ea se deschide
(și) mai ușor la paginile XXVIII-XXIX, unde
întîlnim seducătorul poem MXI, imn al ceasului
ce „măsoară-ndărăt”: „După cum îmi petrec
timpul cu tine,/ am fost copilul care strica jucării
asiatice,/ învăța ce era scris pe cutiile goale/ și
închidea de viu cîte un fluture/ în soneria
bicicletei așteptînd/ să apese cu putere pe urechea
ei cromată și rece,/ dacă îi sărea în față
verișoara.// Ea făcea zile după vederi de demult/
și se trezea semnată pe scoarța salcîmului, în
pantofi cu vîrf ascuțit,/ cei mai de temut pe
atunci/ pentru ciorapii trimiși în judecată/ fiindcă
vînduseră parfumuri interzise/ unor străini
sănătoși./.../ Brățara de la primul ceas îmi rodea
manșeta,/ iar eu căutam căști de motociclist/
pentru fulgii de păpădie dintre patru pereți.”
6.	Fragmente continue. Poeme live se numește
volumul lui Tudor Crețu apărut la Printpress,
Timișoara, în 2014. Carte-obiect (înălțimea paginii
e de cca 30 cm) are structura și greutatea unei
plăci de gresie. Forma e adecvată poemelor-flux,
jeturilor de sepie în care Tudor își învăluie
cititorii, fanii și adversarii (nu întotdeauna greu)
recognoscibili. Notații fluide (multe datate ca într-
un jurnal), poemele sînt de o originalitate
indiscutabilă: erudite și calde, teoretice și
pătimașe, cîntece exasperate și paranoice.
Excelentă ideea falsei postfețe, a pseudo
referințelor critice unde autorul se întoarce,
orgolios, lucid, împotriva lui însuși: „L-am
cunoscut pe-acest (nu puncte-puncte, din contră:
un spațiu alb, exact ca iaurtul) poet într-o seară
plumburie. Cora era, încă, la etaj, vitrinele verzui.
Geaca pufoasă, maro, îi fojgăia întruna. Scria, pe-
atunci, Dantelării. Poeme scurte, cu contur, aveam
senzația, decupat. De pînză sau sîrmă, nu știu
exact. Un relief, oricum, prozaic.// Maroul îi
fumega între degete, jarul îi înroșea unghiile.
Răgușea repede și-i plăcea. Devenea un solist
descins între brazi. Un solist în haină bărbătească.
Și - nu mînca decît parizer, salam./.../ La celălalt
pol, se situează demarajele-scrîșnet, forțate, și
începuturile-clișeu, asumate în placiditatea lor, în
numele aceluiași principiu: live-ul total,
capacitatea de resuscitare și reciclare a poemului
astfel «împins», care își transformă burțile în
expresivități (oricît de) adipoase. Poemul inundă,
efectiv, pagina. E, mai degrabă, revărsare decît
curgere.”
Final
Curioasă planetă, Timișoara asta culturală.
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Gabriel Marian
Lilith și îngerii
Din ochii tânărului bărbat
tocmai a căzut ultimul sentiment
de lapte, prima lui iubire a
luat sfârșit, câțiva ani de-acum
înainte inima lui, ca a unui
bătrân cu obrajii căzuți, se va mulțumi
doar cu amoruri lichide, cele mai noi
sentimente dor mai tare până
ies la suprafață, dar deja linia
bărbiei își pierde rotunjimea și
vine și ziua în care va putea
mușca din fructul întins cu o
ciudata insistență de necunoscuta
“culcată la umbra copacului, ea
pare să știe atâtea despre inimă
totuși când o întreabă îl privește
zâmbind stânjenită. Tot el va
trebui să descopere poezia, ca să
poată spune, apoi să înțeleagă și
el. Dacă nu, numele fructului
așteaptă ascuns sub numele ei.”
Poeții abia așteaptă. Ei au proteze.
* * *
[fără titlu]
Unghiul cel mai bun
din care se vede această pictură,
cu degetele, până nu aprinzi lumina
e din spate : pânza (pielea?)
întinsă de cuie în așteptarea
ritmului
Nu seamănă cu nici o alta.
A șaptea poruncă
“Arizona, aurul ei
florile ei de cactus”
Locul unde te va găsi
moartea, înghețat, în
zori, fără să fi văzut
“răsăritul ei ca șampania
roz”, locul unde te va
lua în brațe moartea și
te va mângâia până
când soarele urcat sus
pe acoperiș îți va topi
al doilea rând de pleoape
și moartea tresărind ca
o amantă înșelată,
două palme pe
obrazul prea rece, ușa
trântită a amiezii, ce calzi
sunt stropii de ploaie
pe mâini și pe ochi,
șterge-ți urmele de ruj
în câteva minute va fi aici.
Mamă
Lupi în ninsoarea adâncă
În ochi - spaimă de om
Care se teme să înțeleagă,
Bot rânjit peste colți :
ochiul negru peste cel roșu
Steaua dublă a câinelui -
albastră - deasupra în ceață
și îți dai seama, când sare sângele
cald până la urechi,
O secundă ești om
și mă întreb ce caut acolo
Apoi mă ia din nou în brațe
Ceața se stinge
La orizont răsar ochii străini -
senini.
Tadame T
(Toamna T)
Trecutul mi se trecoară iar,
ca tulpea printre
săsările de curte din
Cap,
Tor mai trepede îți
cad
valurile pe mărmurile
trezentului
Mă prăbușesc tatornic
Ros de sare, rar îți mai
răsar fulguri de sub frunzele
uscate, nu-mi mai ajung
amânări, mâine rămâne
singura calvare, atingerea
Ta
Va tace să treacă timpul,
Dar
Nu trebuie să uit cum
Să nu te uit, ca
Niciodată să su nuferi.
Primavera II
Din sumbra dis patele cuvintelor
Cuminte răsar frații și durorile
Lor:
Geamănă atât de sine buneori
Incât citind trapid nici nu
Ai observat
Cum aluneci
Nu te chinui, desfă-ți chingile
și cheamă-mă în najutor
Prefă-te că nu înțelegi
Nicolae Maniu
Reîncarnare (2014)
Predă-te când îmi țes noi legi
Uite, așa
Eu, în centrul Noii spoezii, agățată
cu fire lipicioase de cuvintele de la
Nicolae Maniu
Descindere într-un muzeu (2012)
margine, te așteptam grăbdător
Să ste trâng la fiept
Să te învăț să te asculți când
verbești, să-ți dăruiesc singurul
lucru care-ți mai rămăsese :
Limba dintre cuvinte.
Taci. Spune. Închină-te.
Lucian
Aici sunt eu, adânc îngropat
în Somn, larvă indistinctă,
Uneori pisicile mă găsesc și
mă dezgroapă - adoră gustul
meu de mere uscate, carapacea
trosnește ușor între dinți -
peste trei ani voi începe să
urc spre suprafață și la vreo
trei degete de lumină voi lăsa
în urmă tot ce e tare în mine,
Soarele mă va găsi numai
membrane și filamente lucioase
fațete și ochi să-mi ajungă.
Nu voi fi chiar un fluture,
dar iubirile mele vor fi
verzui-fosforescente
Viața mea va fi o vară:
din mai până în iunie.
Baroc-bonbon
Sub arcade de fulgere și nori
hai să ne plimbăm și noi
și să culegem fluturi,
să nu ne mai temem de trandafiri și de
roz, să ne dedăm dulcelui
păcat al frumuseții ieftine;
Dacă tot plouă cu ochi galbeni
de drac, să nu-i lăsăm să se topească,
sapă aici câteva găuri - Există o parabolă
care zice: poezia nu aduce fericire,
de o vreme încoace
10
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
(Vai, dar cum poți să vorbești
de bani într-o poezie?)
poate răsare ceva, ai văzut
cum se hrănesc cu noroiul
peste care înfloresc, degetele
rare ale metaforei?
Si buzele ei rujate?
Champignons
Aspiratorul stă adormit într-o rază de soare în
care înoată planeți de praf, pe masă lângă paharul
în care ultimele bule de aer s-au spart la suprafața
apei după ce așteptaseră vreo trei sferturi de oră
la marginea dintre lichid și aer lăsand în urmă
doar amintirea unui of, vezi lingura de lemn în
cealaltă rază de soare, lemn în care stăruie urme
de fărină ca nisipul sau cenușa pe pereții sar-
cofagelui din burta Sphynxului, lăsată acolo de
trei zile deși paharul... Acuma e cald și liniște,
deși e deja către seară și în jur nu mai este nici o
altă casă până la capătul pădurii care totuși nu e
fără sfârșit, soarele a terminat de uscat pereții gal-
beni ai casei pe care chiar au început să apară
microscopice fisuri - semnul și garanția unei con-
stituții sănătoase. Casa nu e părăsită, e abia ieșită
din adâncuri iar locuitorii ei exploră până dau de
malul lacului cu apa albă și caldă. Ei nu beau
apă. Ei scriu cu făină. Numele lor sunt acrișoare.
Starsucker
Și pe cerul planetei mele se rotesc stele.
Însă ele nu revin nici o noapte în locurile
prin care au mai trecut, drumul lor pe cer nu
poate fi știut dinainte, nu e de înțeles,
pentru că ele înoată ca firele de praf
în raza luminoasă a unei săli de cinema.
De existența lor, fără nume, nu afli
decât dacă nu te uiți la film, nu le vezi decât
dacă e întuneric, ziua le face să dispară
în aer.
Stelele mele alunecă mult mai încet.
Încă mai păstrez speranța că vreuna
se va întoarce. Și, uneori, câte una
chiar se întoarce.
Nu știu ce
În China nu se mai scrie în stilul
vechi. Chinezii nu îl mai iubesc pe
Lao-Tzî, nu mai știu de versurile lui.
Tao nici măcar nu a fost abandonată, cuvintele
care duc spre Ea au fost uitate. Sub creanga
cea mai joasă a vișinului mai rămâne loc doar
pentru frunzele ce n-au să cadă.
Nu căuta muguri, primăvara n-a fost
nicicând mai elegantă : numai soare și
lumină de nori pe albastru.
Pe drum, praf. Tu, împăcat.
Pășești în urmele altor pași și
nu te mai dor nici capul nici
bătăturile din palme.
China și-a pierdut cei mai buni
fii. Chinezii nu mai recunosc
semnul întâi. Piatra de pe fațadele
templelor se umple de teamă
și de soare. Cursul vechilor canale nu
mai e întâmplător, nici drumul șoimului
prin aer necunoscut. Astfel, semnele
nu se mai înțeleg, ca să poată fi
împlinite. Astfel, cuvintele se
înșiră ca solzii și nu tresar ca pielea.
Între sprâncene transpirația lasă
o linie de ceară. Iubirea ți-a dat foc la păr -
cine suntem, de unde venim, când
vom ajunge.
■
parodia la tribuna
Gabriel Marian
Lilith și îngerii
Din mâna tânărului poet
tocmai a ieșit ultima poezie—
el ar fi vrut-o un sonet,
dar s-a mulțumit cu ce a fost să fie,
niște notații, fără un titlu anume,
cu o ușoară încărcătură biblică,
pomenind despre niște îngeri și un nume
într-adevăr primordial, Lilith adică,
prima femeie, adevărata femeie,
cea uzurpată de Eva și devenită
demon feminin. ,,Ce idee !”
a exclamat poetul—iată
că dacă o dezvolt am subiect
pentru grupajul din „Tribuna”.
O să fie chiar un poem de efect,
parcă-l văd pe dom' Manasia
strângându-mi, ușor stânjenit, mâna
și zicându-mi : dom'le, ai descoperit poezia,
dar ferește-te de fructele ei,
cum să-ți spun ca să înțelegi în viteză,
când scrii, chiar zâmbind, despre femei,
te poți arde. Și va trebui să porți proteză !
Lucian Perța
■
Camelia luliana Radu
Semăn cu tata, ne uimim la fel
Tată, noi doi nu prea ne-am înțeles
tu, timid, eu semănând cu tine
nu ne-a mai rămas decât să țipăm
unul la altul în gând
dar în ziua în care am împlinit 16 ani
și am îmbrăcat prima rochie neagră de seară
mi-a fost frică pentru tine
fumai un carpați fără filtru
de sfântu gheorghe
și ai uitat fumul inspirat în plămâni
cartea ți-a scăpat din mână
m-am aplecat
și stând în genunchi
ți-am înapoiat-o
ai întins mâna
în cel mai elegant gest
m-ai ajutat să mă ridic
nimeni nu mă va privi ca tine
tată, noi doi nu prea ne-am înțeles
într-un fel de neuitat...
într-o zi, am vrut să îți aflu secretele
nu am găsit în buzunare decât tutun
bilete de tramvai și un maldăr de chei
mai era și un carnet
dar a intrat pe ușă mama
moștenirea atât de mare
nu am împărțit-o
dacă m-aș încumeta să o ridic
pe umeri
aș zbura ca o rachetă
dincolo de orizontul nostru patern
nu aș putea trăi
fără țigările cu fum inițiatic
întâlnire cu mama
în broderiile tale neterminate
aștern culori noi țesute cu fire vechi
lăsate în lada bătrână
de bunica
scrisoare fără tata
între noi erai tu
acel mare secret despre tine
rămas în sângele meu
un bărbat pe care mi l-ai trimis
pe furiș
despre care nu a știut nimeni
să îmi povestească
pot să te cred în fotografiile cu tine
pe motocicletă
cu tine fumând, dormind în autocar
ținându-mă de mână
doar unde nu ești îmi pari neliniștitor
acolo sunt vânturi adânci
subterane
un bărbat singur în sângele meu
mângâierea femeii care a născut prunc
nu seamănă cu nici o alta
de cate ori iți va pune palmele pe obraji
sau te va ajuta să nu te mai simți un străin
cerșetor
de va săruta copilul speriat
de va mângâia bărbatul
mâinile ei sunt învățate
știu pe dinafară ce au de știut
vor speria toate înfricoșările tale
toate înfrângerile
care se gudură pe lângă șaua morții
femeia care a născut prunc
nu se teme
mâinile ei știu mai bine ca ea
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Pascu Balaci
Cartea de uraniu
Mărul din rai
Iar șarpele se-ntinse, rupse mărul
Ce strălucea-ntre frunze ca un soare
Și-l oferi cu vorbe-mbietoare
Evei, ca să cunoască adevărul
Puterii atomice, chiar în răspărul
Poruncii aspre și neiertătoare
Date de Dumnezeu cu înfocare,
Pe când Adam îi desmierda ei părul...
Uimiți, descoperit-au amândoi
În Paradisul cu atîtea poame,
Că sunt deosebiți și că sunt goi...
Din fruct au mai mușcat, că le-a fost foame;
Apoi cotorul, ea, l-a aruncat la noi,
În muntele Băiței, pe sub coame...
Munții Apuseni, un Purgator de peșteri...
Speologului Viorel Traian Lascu și fiilor săi
Munții Apuseni sunt Purgator de peșteri,
Atât de mare că îmi este teamă
Să nu mă prăbușesc, ca într-o dramă,
În grotele cu ape-n rol de meșteri.
Înghețuri, secete, diluvii, creșteri,
Au tot trecut prin ei ca prin dulamă,
Spălând la vale aur fier, aramă
Prin ere cu năprasnice descreșteri.
-„Cavernele de-aici, ce sunt, copilă 1”
-„Sunt minele lui Dumnezeu Minerul,
Care în marea și bogata-I milă
A scufundat în Kogaion tot cerul,
Iar arderea din inimă-I feștilă
Cu care se împrăștie misterul...”
Lumea de lemn din Apuseni
Șteampuri, vârtelniți, putini, lingurița,
Turbinele de moară ce bat apa,
Ciuberele ce spală la prunci pleoapa
Și plosca unde arde șlibovița
Și tunul de cireș și piulița
Biserica, suveica, roata, grapa,
Talpa-ncălțărilor, cerceii, agrafa,
Răsteul, tocul, căucul și spița
Și osia căruței, ce la vale,
Pornește spre câmpie ca o Arcă:
Toate-s din lemn, mai tare ori mai moale
Și chiar căsuța moțului e-o barcă
Pe vârful unui deal ce saltă-agale
Semn de hotar cu Românească Marcă...
În România, locul cel mai straniu
În România, locul cel mai straniu,
Îl întâlnim sub muntele Băiței:
În calde grote, ca sub vrejul viței,
Se-ntind ciorchini de aur și uraniu,
Iar stânca este și sipet și craniu.
Biharea e o streașină-a troiței
Sub care un băieș, nodul nojiței
Atârnă-n cheotoarea grea de staniu.
În frumusețe e-un filon de moarte:
Să-ți faci, de poți, din el mici amulete,
Căci vâlva băilor nu e departe;
Când o înfrunți cu un lămpaș, băiete,
Cele de sus, deodată-ți par deșarte,
Iar viața ta devine o poveste...
Imperiala exploatare
Marie Therese, a „Europei soacră”
Trimis-a la Băița nemți destoinici
Să sape ca și sclavii cei nevolnici
În Seaca Vale, după roca sacră,
Ce în tiara augustă tot consacră
Habsburgii, rang de vechi creștini, războinici,
Prin toată-mpărăția, practici, roinici,
Și-atât de simpli-n funerara lacră.
„Austriei i-e hărăzită-o lume”,
Scriau prin A.E.I.O.U. , Cesarii
Cu zeci de tone de-aur scoase-anume
Să se întindă dincol’ de fruntarii;
Veneau prin munți pe caii albi în spume
Să dijmuiască strașnic aurarii...
(A.E.I.O.U - „Austriae est imperari orbi universo”
- Austriei îi este hărăzit să cârmuiască întreaga
lume (lat.)
Novîi Berlin
Regretatului coleg, jurist și ziarist Alexandru Negru
din Poiana de Vașcău de sub culmea Bihariei
Munții lui Iancu - verdea cazemată,
Un nou Berlin cu meterez de fag,
Unde se-nalță al Bihării steag
Spre care a pornit Roșia-Armată;
În raniți - dinamita concentrată:
Când rusul dă-n Băița c-un toiag,
Din milenar uranic sarcofag
Țâșnește apa morții-ntunecată
Și intră-n mină șerbii ce-au schimbat
Brădia de secară-nmiresmată,
Mălaiul cu bobuțul bulbucat,
Pe-o leafă mare, dar cu boli umflată.
De nici nu le mai este satul sat,
De când Generalissimul li-e tată...
(Brădia, unitate de măsură a cerealelor în zonă,
echivalentă cu 5 kg (n.a.)
Pseudonimul uraniului
Soldați în termen, deținuți politici,
Unguri și nemți, moți mulți din Apuseni,
Olteni cu vorba iute, moldoveni,
Săpat-au până-n creieri neolitici
Prin al Băiței Plai sub munții mitici,
Tăind mărăcinișuri, stânci, bușteni,
Iscând prin codri seculari poieni,
Prin utilajele cu colții silnici.
Prin Propagandă un ucaz secret
S-a dat să nu se sperie mulțimea,
Uraniul fiind botezat discret
C-ar fi „vărgată neagră gresie”-n desimea
De roci extrase de pe sub brădet
Și că ar ajuta viitorimea...
(Ucaz - hotărâre care nu admite discuție; din
rusescul ukaz n.a.)
Un Eldorado al Europei centrale și de sud- est...
După cum un magnet de dimensiuni colosale
din regiunea Magnitogorskului din fosta U.R.S.S.
sau după cum luna plină atrage spre tării valurile
oceanelor, întețind fluxul pe tot cuprinsul mărilor,
tot așa neașteptatul miraj al îmbogățirii peste
noapte a atras în zona Șteiului un uriaș flux de
omenire, un fenomen rar întâlnit altundeva, o
nestăvilită forță tânără de muncă gata să răstoarne
munții Bihorului. Aproape 20.000 de bărbați au
năvălit din toate provinciile țării spre
necunoscutul Ștei și tenebroasa Băița medievală.
Din Moldova postbelică, cea biciuită de secetă
și foamete, din Muntenia aprigă, din Dobrogea
îndepărtată și somnolentă, din Banatul pragmatic
și mai prosper ori din Oltenia fierbinte a
călușarilor, ori chiar din străinătate, toți cei care
auziseră de nivelul salariilor s-au așternut imediat
la drum. Unul dintre ei a fost ieșeanul Harnagea
Toader, excavatorist la uraniu, venit din Moldova
atinsă de secetă și foamete și care și-a întemeiat o
familie în comuna Drăgănești... Faptul
incontestabil că Băița, Șteiul, Nucetul sunt din
cele mai cosmopolite așezări din România se
datorează tocmai acestei „rush gold” românești.
În anul l956, Nucetul avea peste 10.000 de
locuitori, iar azi mai are ceva peste 2000...
Goana după aur? Sună a ceva cunoscut, sună
a poveste ecranizatului eveniment din Lumea
Nouă, când americanii dau năvală în California și
apoi în Alaska... La noi, în România, a fost o
goană febrilă după alt soi de aur, un aur care nu
strălucește în adâncurile minelor ori în nisipurile
spălate la șaitroc, ci în lucirea apocaliptică a
exploziilor nucleare: uraniul... Un alt aur, ascuns
într-o rocă sură, comună, aparent inofensivă, care
trebuia dislocată, cărată cu trocul, cu ranița, cu
buldozerul, cu camionul, cu vagonetul... Un
minereu măcinat în morile teribile de la Ștei,
încărcat în cutii speciale ori saci, dar cel mai
adesea în vrac, acoperit cu prelate, apoi încărcat
în vagoane, toate atent păzite de soldați sovietici
cu Kalașnikov-ul în bandulieră pe ruta Ștei-Beiuș-
Holod-Halmeu...
Halmeu... Ultima haltă...
Unde s-a întâmplat ca un consătean de-al meu,
Balaci Vasile, zis Asu, un veteran al exploatării
uraniului, o adevărată arhivă vie, să construiască
rampa de descărcare a uraniului și care acum și-a
adus aminte de multe întâmplări din vremea
rușilor și care pretinde că l-a cunoscut și a fost
amic cu un rus care răspundea la numele de Ivan
Ivanovici Ivanov...
(fragmente dintr-un volum în curs de apariție)
■
12
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Harem cu daraveră
Mircea Ioan Casimcea
Plictisiți de sporovăială lui Terci Vodă domn,
oamenii slăbănogi reîncep lucrul, fiecare cu
menirea lui. Bătrânul mișcă mâna dreaptă a
lehamite și se apleacă să cerceteze dacă s-au uscat
chirpicii, asupra cărora au lucrat mai devreme.
Președintele Terci Vodă tresare, simțindu-se
ofensat, însă nu ia în seamă necugetatul gest al
tercenilor proști.
- N-am sfârșit vorba, copii ai Terceniei. Curând
porni-vom înălțarea palatului prezidențial și
domnesc. Palat din piatră și lemn cioplit cu barda,
netezit cu rindeaua, cu acoperiș din șindrilă în
straturi, văpsit cu var și cu văpsea. Încă aducem
din munți marmură, ce-i zice travertin. Ostașii cu
turban sosi-vor, cu drapel numit bairac, să vă
arate calea către locul ales de mine cu arcul.
Atunci am urcat pe grui, în pădure de brazi, am
încordat arcul și am eliberat săgeată în sus. Ea s-a
întors pe grui, că adică acolo să înflorească
domnescul palat prezidențial. După scurt răgaz în
vorbă, continuă: Cu terci vă voi hrăni, spornic voi
veți zidi...Cu terci lung, cum bine se numește
moș Tercilung.
Tercenii sunt chemați de ieniceri și duși cu
puștile îndreptate spre spatele lor. Sunt obosiți și
flămânzi, par umbre vii, dar fără grai, pentru că
terciul nu satură, nici nu ține de saț. Căruțe trase
de boi firavi aduc piatră și lemn, bucătarii
pregătesc în cazane mari terciul, încă fierb lobodă
și urzici. Mirosul de iarbă opărită și de mălai din
mei fiert sporește, zidurile palatului se înalță
precum în basme, miroznă amețitoare se ridică
până la zidarii aflați pe schele, boii înjugați la
căruțe și care își ling nările din cauza setei,
foamei și oboselii, unul negru, mai voinic, linge
capătul oiștii, apoi se încumetă să-l roadă, în
vreme ce din gura hămesitului animal se scurg
bale.
Palatul se înalță grabnic, apar pridvoare,
ferestre, canaturi strălucitoare, uși cu zăvoare
Nicolae Maniu	Gemenele (2013)
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
aurite. Pereții emană lumină potolită, alei largi se
ramifică împrejur, străjuite de trandafiri, stânjenei,
crini, regina nopții, gura leului, crizanteme pentru
serile de toamnă. Se plantează pomi fructiferi și
copaci ornamentali, sunt scunzi, de aceea palatul
se vede în toată splendoarea lui, cu pereți ovali la
extremități, cu minarete grațioase, asemănătoare
unor păsări stranii, așezate pe cuiburi felurit
înălțate.
Terci Vodă Președinte revine pe scenă bine
dispus, zâmbește, își acoperă gura cu palma
dreaptă să înghită mai ușor hohotele de râs care
izbucnesc deseori. Merge încet, cu capul întors
către luminosul palat, de aceea se împiedică
uneori, însă izbutește de fiecare dată să-și păstreze
echilibrul. Se oprește și așază palma stângă
streașină la ochi să poată privi liniștit noua
construcție. Femei și bărbați, cu bască albă și cu
șorț din pânză albă, aduc ulcele umplute cu terci,
linguri din lemn și le dau celor care au trudit, dar
și nouă, privitorilor din curtea școlii. Scot limba,
o apropii de lingura plină, însă nu-mi place
mirosul, apoi nici gustul. Vâr lingura în ulcică,
așez ulcica la picioare și sunt atent la întâmplările
care se petrec pe scenă.
Măria Sa, Președintele, se bucură că lumea
toată primește ulcică și lingură, însă privirea îi
este brusc atrasă de un ciopor de fete negruțe, cu
bustul gol, cu picioare goale, îmbrăcate cu fustă
largă și lungă până la glezne, înflorată, pe fond
roșu. Părul negru, spălat cu zer, este adunat în
două cozi subțiri și lungi, împodobite cu fundă
vișinie. Președintele Terci Vodă tresare, își lipește
palmele de tâmple, clatină capul, împrăștiind
dureroase oftaturi. În fruntea negruțelor se află
ispravnicul Caracoleașă, cel care administrează
teritoriul unde s-a înălțat palatul domnesc și
voievodal. Vodă Președinte întreabă ușor
buimăcit:
- Ce vrei să faci cu aste fătuțe negruțe,
ispravnice Caracoleașă? Oare la făcut curat dorești
să le așezi?
Ispravnicul râde și se tânguie:
- Oh! Oh! Mărite Vodă Președinte. Doară cu a
voastră gură datu-mi-ai poruncă să aduc cadâne la
harem, aici la palat. Sunt puicuțe care n-au ținut
pe spate cucoș nebunatic, nice n-au ouat la
cuibar, nice la șira de paie.
Terci Vodă Președinte se învinețește,
depărtează mâinile de trup, cu pumnii strânși, își
înalță fața spre cer, închide ochii și urlă ca lupul
înconjurat de întuneric. Face pauză scurtă și
pornește iarăși strigătul disperat, prelung.
Ispravnicul acompaniază țipătul lui Vodă
Președinte cu oftaturi grele. Moșmondește litere,
cuvinte:
- Crudități, doamne...Trufandale...Precum îți
este închipuirea și vrerea.
Vodă Președinte se lasă convins, clatină capul
cu furie de-i zboară cușma, în cele din urmă
grăiește:
- Noa, ispravnice! Aste negruțe sta-vor la odaia
unde se vor curăța bucatele, la dereticat odăile
mari și mici. Iară la odaia făgăduinței desfăta-se-
vor și desfăta-mă-vor june bacante, copile tercine
și cadâne giugiuc. Să fie gătite cu brănișor și în
piciorușe cu iminei. Ispravnice! Ispravnice! Alungă
iute lenea chibzuinței tale.
Ispravnicul Caracoleașă cade în genunchi, își
lovește aprig capul cu pumnii uriași, însă Vodă
Președinte picură miere în glasul său:
- Pentru ce lovești acest dobitoc fără multă
vină? Lasă-l la hodină, până ce chibzuința din el
se va înzdrăveni. Du-te acum! Fuguța.
Ispravicul Caracoleașă sosește surâzător, cu
blonda duducuță Carafus la braț. Ea îi strânge
brațul stâng cu antebrațul încordat și îl învăluie
pe ispravnic cu privire șireată. Gândul duducuței
pătrunde ca sabia bine ascuțită în sufletul
bărbatului durduliu și îl așază cu fundul pe cuibul
gândurilor grabnic ouate. Se opresc lângă tufiș, iar
blonda Carafus, cu iminei în picioare, pornește
dans zglobiu, după ce ridică poalele fustei lungi,
înflorate. Când obosește, cuprinde gâtul
bărbatului cu ambele brațe, însă el îi gâdilă sânii
cu barba lungă, mătăsoasă, o smucește ca într-un
dans turbat, fără finalitate. Duducuța râde cu
mare pohtă, vocea ei răsună sacadat și încetează
neașteptat să întrebe îngândurată:
- Douăzeci de magopațe?
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
Așezat pe gânduri, ispravnicul tresare și
răspunde cumpănit:
- Să fie la pornire doară zece.
Duducuța îi mângâie obrajii nerași cu ambele
palme și îl laudă șugubeață:
-Tercenia fi-va-ți îndatorată pentru grija ce o
duc haznalei domnești, unde stă birul adunat
trudnic și din care țărișoara Tercenia plătește
haraci către Înalta Poartă.
- Haznaua Terceniei are găuri și se petrec
galbeni prin ele, spune rotofeiul ispravnic cu
voioșie.
Duducuța scutură capul să se așeze mai bine
zulufii pe frunte și își urmează gândul:
- Câte din zece să aibă al florii boboc ne-
nțepat de albine? Apoi râde cu prefăcută tandrețe:
hi-hi-hi!
Râde la rândul lui ispravicul: ho-ho-ho! Se
holbează la duducuță și răspunde nesigur:
- Dragă duducuță Catrafus, pe mult cinci...Hai
șase, să consumez și eu o trufandală. Ce zici?
Blonda lovește pământul uscat cu călcâiul și
corectează:
- Nu ai băgat la devlă corect numele meu. Mă
numesc Carafus... Carafus Finica, nu Catrafus.
Acum ține minte că floarea ce pohtești, roșie cum
e trandafirul, la mine viețuiește...
- Ooo! Ho-hooo! Își revine Caracoleașă din
tulburare. După o pauză vorbește: Cinci. Numai
cinci fătuțe cu bobocul ne-ntinat.
Duducuța râde iară, hohotele sunt aspre,
dăunătoare urechilor ispravnicului, de aceea el își
acoperă uneltele auzului cu palmele, în cele din
urmă face precizarea ce urmează:
- La dulcele harem este nevoie totală de un
blând eunuc. Poate doi.
- Așa, chiar așa. Gând la gând cu bucurie, că
acolo gândeam și eu. Că așa-i modul, hiștecare
harem cu eunucii lui. Eunucul e pavăză și dă
nădejde celui cu multe cadâne, că nu pătrunde în
cerdac albină străină, nice măcar ac de albină.
Eunucul este doară urechi și ochi, nimic din el nu
se mai află în poziție de trezire. Inima lui
adumbrită se zbate molcom, nu mai scapără
schintei.
Duducuța intră, împreună cu ispravnicul, în
palatul unde va fremăta haremul domnesc. Este
încărcată cu interes să-l vadă pe dinăuntru. Pe
podeaua din scânduri vocsite cu vocsea albă se
află covoare și carpete plăcut colorate, țesute de
sfioase măicuțe, pe paturile late din scândură
modelată cu daltă măiastră, tot albe, strălucesc
cearceafuri din in, lână și bumbac, perne
înfășurate cu fețe din lână de angora, dar și paturi
pastelate, țesute la război.
Blonda Carafus este mulțumită, bucuroasă
chiar, însă face constatare importantă:
- Nu văd galenți și cipici pentru cadâne și
pentru Vodă Terci Președinte. Nice rochii, nice
șalvari și bluze, toatele străvezii, să le îmbrace
cadâna când este chemată în vizită ca drăgălașă
mosafiră. Să vază Vodă Terci și Președinte trupul
pufoasei cadâne.
Bine dispus, ispravnicul începe a râde și
devine șugubăț:
- Bre, duducuță, la ce trebe chemeșuță cu
vedere înăuntru? Doară mosafira trebuiește goală,
cum s-ar zice. Precum Eva, demult.
- Hi-hi-hi, se preface a râde duducuța, apoi
fața ei încremenește precum o mască, lumina
ochilor se înfierbântă. Zâmbește anevoie, când
pleopele ispravnicului clipesc des, ochii lui ne mai
suportând fierbințeala acelei priviri. Vorbește
șoptit duducuța: Ia să zăbovim nițel pe marginea
ăstui pătuț și să răspunzi la curiozitatea mea. Păi,
pentru ce Președintele Terci Vodă? Adică pentru
ce taman nevolnicul acesta să se cocoațe pe
tronul jumulitei Tercenia? Adică de ce el să se
zbenguie în pat cu baldachin, cu așternuturi
scumpe? Că se-mbată și se pișe pe unde-l apucă
nevoile și se afurisește când îl calcă năbădăile.
Tălpile duducuței Carafus nu ating covorul, de
aceea se leagănă la dreapta și la stânga, înainte și
înapoi. Ispravnicul Caracoleașă își îndoaie spatele
și își sprijină cu palma dreaptă fruntea îngălbenită
brusc de multă îngrijorare. Bâiguie descumpănit:
- Ce bolborosești aici, duducuță? Te-ai dat la
Ucide-l Toaca. Te-ai vândut lui Scaraoschi,
păcătoaso.
Păcătoasa continuă să-și bălăbăne picioarele și
zâmbește prelung. Brusc apare bine dispus Terci
Vodă Președinte, hohotele râsului său izbucnesc
sacadat: Hă-hă-hă! Hăăă! Strigă:
- Hooo! De ce o gâdili, ispravnice?
Caracoleașă sare la verticală, tremură și dă să
fugă, numai duducuța continuă să-și legene
picioarele liniștită. Terci Vodă Președinte îl
oprește, îl roagă să mai zăbovească:
- Rămâi, ispravnice, aici. Să isprăvim pornirea
noastră. Trimite zâmbet blondei cu zulufi și
grăiește: Să afli, duducuță, gândul meu cel
proaspăt.
Hohotește de râs, se trage de nas, de urechi,
își mângâie pieptul uscat cu ambele palme. Când
se potolește, îi înștiințează cu glas voios:
- E năcaz... Mult năcaz. Oftează prelung și
continuă: Raiaua de la Giurgidunai...
Rămâne în adâncă tăcere, motiv ca duducuța
Carafus să tresară de curiozitate și să întrebe cu
harțag:
- Cum se poate? Ce veste sosește la ceas de
amiază, doamne Vodă Președinte?
Terci Vodă Președinte elimină iarăși aerul din
plămâni, cu vâjâit în nări, și vorbește fără să mai
ofteze:
- Raiaua dat-a știre la Poartă și de acolo tâșnit-
a răspuns sorocit...Că nu! Că haremul este datina
lor. Că dacă e orânduiala osmalăilor, a lor să
rămână.
Ispravicul râde icnit, duducuța se vaită cu
năduf, își leagănă trunchiul trupului și ține
palmele lipite sub bărbie. Vodă Președinte
continuă:
- Că dacă hitecine binevoiește cadâne să adune
la harem, în Tercenia, acela dajdie să trimită la
otomani. Raiaua de la Giurgidunai ascultă și vede
tot. Că adică Poarta a născocit haremul, cu voia
lui Allah. Poarta impune haraci, că stăpân de
prințip este.
Trupul subțirel al blondei Carafus se zguduie
de râs sacadat și se potolește brusc, când
ispravnicul Caracoleașă îi face semn secret, să
vorbească el.
- E proprietatea lor. E ambâțul lor, continuă
duducuța.
Președintele Vodă Terci dă dreptate blondei:
- E proprietatea lor, de Allah povățuiți.
- Și li se cuvine peșcheș? întreabă nehotărât
Caracoleașă ispravnic.
Domnitorul Președinte așază capăt vorbelor
netrebuincioase:
- Ei așa hotărât-au și...liniște. Să sfârșim
vorbele care zboară fără grijă din gura voastră. Să
gândim adică felul cum să hie castelul ăsta de
folos nouă. Că nu l-am părăsi. Nice sfințit nu e.
Fără a zăbovi pe gânduri, ispravnicul
slobozește întâiul gând:
- Să vină Măria Ta aici, când se anunță prima-
vară...Să-i aduci pe toți ai Domniei Tale la ist
castel. Să domnești de aici, Mărite, până la
conețul de toamnă.
Blonda duducuță își leagănă picioarele atârnate
pe lângă marginea patului, zâmbește și își
aranjează zulufii care îi acoperă fruntea. Vorbește
subțiindu-și glasul:
- Măriteee... Nu e sănătos să rămâi, fărăă...
Ești împlinit, osos, vânos. Ce mai! Pofticios de
toate cele. Fiece prospătură înseamnă curată
sănătate pentru bărbatul cu putere în carnea
toată... Precum ești, precum bine te văz. Eeei?
Președintele Terci Vodă își mișcă dezordonat
umerii, duce palma dreaptă la gură să-și acopere
dinții galbeni, râde hohotind din adâncul
rărunchilor. Ține în continuare palma la gură și
vorbește emoționat:
- O-ho! Mă-hă-hă, drăguță. N-o să te amăgesc,
puică galbenă... Dar mă pot împotrivi zdravenei
raiale de la Giurgidunai? Cine se opune vrerii
Înaltei Porți? Oare cine? Iaca, zic eu: Nimeni! Că
chiar preamăritul Allah se află în fruntea lor.
Eeei?
După o săptămână se adună acolo Sfatul Țării
și fixează că la Castel fi-va școală de felurite arte,
cu nume ispititor: Înalta Școală pentru Învățarea
și Prubuluirea Frumoaselor Arte. Boierii din Sfatul
Țării cunosc din izvoade dosite că numele
ademenitor al Înaltei școli este ascunziș pentru
întâia încercare, mult ispititorul harem.
Grabnica grijă a blondei duducuțe Carafus
devine căutarea, aflarea și chemarea la Târgu
Viștea a eunucului Carasulac. Înalt, pieptos, cu
mustață subțire, cu buzele plăcut arcuite,
împodobite mai toată vremea cu zâmbet șăgalnic,
tânărul sfiet este fostul eunuc de la haremul unde
a lucrat cu hărnicie și cu bucurie șasesprezece luni
și de unde a plecat grabnic, o cauză fiind chiar
îngroșata lui sârguință. Totodată duducuța s-a
îngrijit să aducă la Înalta școală puicuțe care vor a
învăța artele frumoase și danțul, dar să le și
practice la petreceri boierești. Întâi le-a adunat pe
negruțe, să le îmbunătățească danțurile știute de
ele și să le deprindă cu altele. A mai căutat
cântărețe cu dor să învețe cântece de petrecere, să
bea gălbenuș crud de ouă și să-și limpezească așa
vocea. Au apărut fete bogate și sărace, dornice să
se mărite cu juni bogați, să le dăruiască dulceața
glasului și a trupului pe averea lor de acasă.
După sosirea lui Carasulac au fost chemate
fete tercene și cadâne de la Turchia, pe care le știe
de la harem. Acestea au glas nevolnic, învață mai
lesne danțul. De ele se ocupă numai eunucul și
fetele sunt mulțămite foarte. De la o vreme Terci
Vodă Președinte își petrece zilele mai mult la
Înalta școală, unde se hodinește, doarme și învață
danțul de la duducuța Carafus Finica, căci au
statornicit harem ascuns la Palat. El cunoaște
starea lui Carasulac, de june jugănit din pruncie,
însă nu s-a strecurat la urechile sale cum că acela
poartă în el mare taină.
Taina o cunoaște demult duducuța Carafus,
care l-a căutat și adusu-l-a aici, la Palatul din
pădure, să trebăluiască spornic. Doftorii l-au
scopit în pruncie, dară n-au cunoscut că
norocosul băiat încă poartă în turp, mai sus de
trăistuța cu doi galbeni, încă unul cât cei doi
laolaltă, cu care oropsitul, hărăzit să ajungă
eunuc, rămâne vânos ca oricare tânăr nevătămat.
Mai întâi aflat-au cu bucurie multă două cadâne
din haremul lui Mustafa Mânălungă, de unde s-a
făcut nevăzut, fiindcă în urechile sulatnului a curs
pe furiș zvon despre tăinuita lui vigoare. După ce
s-a pitulat prin Tercenia, s-a destăinuit blondei
Carafus și duducuța s-a încredințat adânc că
junele nu este necuviincios plăsmuitor.
Subțire ca o stafie, Terci Vodă Președinte se
arată a fi nevolnic în toate cele. Așa că zăbovește
mai multă vreme lângă o cadână, vreme când
eunucul se bucură de duioșia alteia, căci de la un
timp Carasulac își face treaba nu doar la Înalta
Școală pentru Învățarea și Prubuluirea
14
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Frumoaselor Arte, dascăl de dans tercen și
turcesc, cât și la tăinuitul harem domnesc.
Fetele de la cântec și de la danț se pregătesc
cu sârg, ies în lume, la nunți, botezuri, petreceri
boierești, așa că unele se mărită cu juni, cu
vârstnici pleșuvi, bogați sadea. În vremea ceea de
bucurii felurite coboară de pe cai în fața Înaltei
Școli bimbașa de la Giurgidunai și zece ostași cu
șalvari și turban, înarmați cu flintă subțire,
atârnată de umăr, cu cnut în mâna dreaptă.
Glumesc, râd, sunt veseli așadar din cauza vinului
băut cu ulcica prin satele tercene. Pentru că nu îi
întâmpină nimeni, strigă voios tânărul Suleiman
bimbașa:
- Pe noi cine ne cheamă înăuntru?
Oștenii țărișoarei, scutelnici și lefegii, paznici
ai Palatului din pădure, dorm în posturile de
pază. Sunt ofiliți, și îmbrăcați cu uniformă
ponosită, stropită din belșug cu terci și sosuri fără
culoare. Când sosesc turcii, garda lui Vodă Terci
Președinte se trezește lin, ostașii cască pe rând, se
scarpină unii, alții vorbesc în somn. Cel care se
dezmeticește primul aleargă la pâlcul osmanlâilor,
cade în genunchi în fața bimbașei și îi pupă mâna
stângă cu înfocare. Se ridică anevoie, surâde trist
și îl asigură pe turc că Vodă Terci Președinte se
află înăuntru.
Fiindcă știe turcește, iese din palat profesorul
Carasulac, însă când îi vede pe ostași se sperie
tare. Căpetenia de la Giurgidunai îl recunoaște pe
dată și-l întreabă prăpădindu-se de râs:
- Ce cauți aici, efendi? Hai la Giurgidunai să-ți
tăiem puța, oropsitule.
Doi oșteni îl înhață de brațe, al treile îi lipește
pe spate câteva lovituri de cnut, apoi îi leagă
mâinile și gâtul de gâtul unui cal zdravăn. Un
singur oștean rămâne santinelă, ceilalți dau năvală
în Înalta Școală să-l găsească pe Terci Vodă
Președinte. Îl găsesc iute, fiindcă doarme și
sloboade aghioase în patul din care tocmai a fugit
cadâna înspăimântată. Bimbașa îl trezește cu
aprige lovituri ale nemilosului cnut, încât
pleznește în două locuri cămeșoiul cu care este
îmbrăcat.
Terci Vodă Președinte se holbează la turc, însă
nu-l vede din cauza durerii, încearcă să se ridice,
nu izbutește, de aceea se vaită strigând: aman!
aman! văleu! văleleu! aman! Când, în fine, zărește
ca prin ceață luciul harnicului cnut deasupra sa,
domnitorul strigă iarăși: amaan! oh-văleeeu!
Cunoaște bine limba turcă, așa că sare din pat,
neslobozit de dureri, când bimbașa îi poruncește.
Un ostaș o aduce acolo pe blonda Carafus, iar
duducuța se repede să-l îmbrățișeze pe
comandantul de la Giurgidunai și-l strânge cu
râvnă. Vorbele ei curg ca un cântec turcesc.
- Bine ai venit, bimbașa frumos și spătos. Bine
că ai venit, să ne slobozești din ițele aruncate
peste noi de astă fantomă, Terci Vodă schelet. S-o
facem lată, aici, să-nălțăm acum zaiafet turco-
tercen.
Pleacă toți în salonul mare, însă înainte
bimbașa dă ordin unui ostaș să-l lege pe Vodă
Președinte de patul lângă care tremură ca varga.
Pe masa lungă și lată aburesc mâncăruri alese, pe
mese mici se odihnesc dolofane baclavale, sarailii
saturate cu sirop, dulceață, rahat cu fistic, încă și
alte bunătăți, iar negruțele cară din beci
poloboace cu rachiu, cu vin alb și roșu. Fetele de
la școală se gătesc zorit pentru cântec și danț, cu
lăutarii laolaltă.
Așa pornit-a zaiafetul terceno-turcesc și a
durat, ca-n povești, trei nopți și trei zile. Când
voioșia este în toi, bimbașa pornește vorbire:
- Am primit știre de la unul de aici cum că
Vodă al vostru, Terci Președinte, calcă porunca
Înaltului Mustafa Mânălungă, cea cu școala asta
de perdea pentru ascuns harem. Am sosit în mare
taină și iată-mă cu voi, la împlinirea poruncii cu
care sunt împovărat.
Ispravnicul Caracoleașă tocmai se pregătește
să îmbuce halcă mare de vițel și își oprește mâna
la jumătatea distanței către gură, privindu-l pe
bimbașă cu groază mare. Copleșită de speranță,
duducuța Carafus, cu zulufii galbeni lăsați pe
frunte, zâmbește copleșită de spaimă, apleacă
privirea către masă, bosumflată foarte.
- Da nu spun acum. Poate oarecând, vorbește
iară bimbașa Suleiman. După ce ne vom sătura
cu aste bunătăți, trimise nouă de luminatul Allah,
vom statornici domoliți următorul Domnitor
Vodă Președinte al dragei voastre Tercenia.
(fragment de roman)
■
Nicolae Maniu	Zorii modelelor (2003)
15
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Jubileu Nicolae Maniu
La vernisajul expoziției lui Nicolae Maniu au fost prezente toate notabilitățile clujene, artistului oferindu-i-se titlul
de Cetățean de Onoare al Județului Cluj, cel de ambasador cultural al municipiului Cluj-Napoca pentru Capitala
Culturală Europeană 2021 și o plachetă din partea Guvernului României. Expoziția a fost deschisă în 11 aprilie,
ziua de naștere a pictorului clujean, și va fi deschisă până în 25 mai la Muzeul de Artă din Cluj.
Un Pygmalion printre
tablouri...
Vasile Radu___________________________________
O furtună de orgolii năpraznice și mici,
umane, invidii a provocat subit printre
confrați reîntoarcerea la Cluj a „fiului
rătăcitor”, pictorul Nicolae Maniu, acest „Mercur”
al artelor - blagoslovit „ardelean” din tată-n fiu.
Pasăre măiastră, „hirotonisită” astfel de
paradigmatica sa înțelegere a actului artistic,
expoziția mai sus-numitului, prin modalitățile de
promovare alese, semnifică și re-întoarcerea la
Cluj a „stilului capitalist”, concurențial, de a
focaliza interesul major al publicului iubitor de
artă pentru un artist declarat de excepție.
Credincios scopului său, nu pregetă să aleagă
soluții de marketing artistic abile, ceea ce tentează
asocierea sa aproape automată la referințe
selective cum ar fi pictură, elită și stil. Segregarea
sa față de blocul monolitic al „mulțimii vide” care
grupa odinioară, de-a valma, sub semnul
ethosului românesc (dacă acesta mai există!) a
artiștilor așa-zis „naționali”, este evidentă, iar
desprinderea sa timpurie - prin părăsirea țării,
deja, în 1983 - de contextul național i-au lăsat
ancorele libere pentru a naviga nesățios, devreme,
pe apele occidentale ale picturii muzeale. Printre
abonații locali la prețuirea Cetății, prin exaltarea
contextului ierarhiilor locale, se stârnesc obsesii
înfrigurate care ofilesc deopotrivă gloria unora,
șubrezită de timpurile grele - ca și gracilele petale
ale „ghioceilor” care și-au ițit curajos clopoțeii
prin zăpezile tranziției locale.
Maniu este un artist „integrat” culturii
europene, el relansând epopeea de început a
artelor românești cu artiști pregătiți la Munchen
sau la Paris și al căror succes a fost facilitat de
frecventarea muzeelor din capitalele europene. Ce
a întreținut această vogă de genialitate dacă nu
excelența unei mondenități subtile pe care autorul
însuși știe să o practice cu eficacitate! Selectiv cu
publicul său, el este unul dintre puținii artiști care
pot să-și aleagă propriii cumpărători, venind în
întâmpinarea lor, complezent, îndatoritor,
alegându-i după chipul și asemănarea sa:
cosmopoliți, rafinați, educați și... mai bogați.
Adepți ai liberalismului politic și economic,
amplasați pe segmentul sincronic al momentului
actual al culturii și artei europene. Nu este mai
puțin adevărat că arta sa elegantă în stil,
accesibilă și rafinată în formă, creează printre
Nicolae Maniu	Le Musee la nuit, 2002 (în Comparaisons 2002, pag. 194 Espace Auteuil, Paris) (2012)
oamenii de bună condiție adevărate pasiuni, pe
care autorul însuși le întreține cu fervoarea unui
anume „dandy-ism” comportamental care lărgește
permanent cercul admiratorilor săi seduși de
eleganța strălucitoare a omului și a picturii sale.
Maniu șochează „cu tandrețe” prin subiectele
sale spectaculoase, prin compozițiile sale
„baroce”, prin ușurința cu care știe să trateze
corpul uman, ca și prin stăpânirea tehnică a
armelor de seducție ale marilor maeștri de
odinioară: clara percepție a formei plastice
(sculpturale!), tonul local, raccourci-ul, tactilitatea
suprafețelor, clar-obscurul, textura, drapajele,
corporalitatea, materialitatea, subtilitatea
eclerajului de atelier, părând cu adevărat
coborâtor din arta lui Vermeer van Delft. Dar,
înainte de a fi un slujitor supus expresivității
baroce, impregnat de barochism până în vârful
pensulelor, el este unul dintre puținii artiști
actuali care - folosind o sintagmă demodată -
„pune în centrul preocupărilor sale omul” într-o
ecuație renovatoare, după plictisul creat de
decenii de abstracție, conceptualism, teme și
deznădejdi liricoide, existențiale, cultivate
insistent de panglicarii artelor lipsiți de ceea ce,
într-un cuvânt, recunoaștem ca fiind talentul.
Ușurința sa de a comunica în limbaj figurativ -
ceea ce pentru mulți este un obstacol de netrecut
- eleganța sa calofilă, care arareori este
ostentativă, au basculat până la ilaritate lumea
„bună” a Parisului, punând în practică mistică
mai vechea amenințare cu care Baiazid întâmpina
oștile creștinătății la Dunăre, hotărât ca în
„pristolul de la Roma să-i dea calului ovăz”: a
introdus în templul artelor de la Louvre - galeria
cu statui, apogeu al clasicismului - un... cal - pur
și simplu - a cărui crupă îndreptată spre statui dă
senzația că animalul vrea să părăsească dezgustat
scena, ieșind din tablou (Le Musee la nuit, 2002).
Privitorul așteaptă vag nedumerit, panicat de
16
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
presimțiri rele, ce ar putea să urmeze (chiar așa,
legile lui Murphy au logica lor ineluctabilă): cu o
naturalețe sfidătoare, animalul iese din tablou,
lăsând în urma sa o balegă aburindă, mustind de
culori putrefacte și arome îngrozitoare, peste
capetele angelice de fecioare „a la Angelica
Kauffman”! Dacă animalul, venit din Est, ar fi
făcut așa, stăpânul lui, pictorul Nicolae Maniu ar
fi fost piticul lui Zola. Dar ardeleanul nostru - un
clujean educat - a lăsat marmura pavimentului
curată, strălucind rece în spatele calului. Estetica
acestei „prezențe animalice” din mediul docent al
artei clasice pare a fi preluată din vestita lucrare a
lui Velasquez intitulată „Predarea cheilor orașului
Breda”, unde animalul cabalin introdus în
compoziție împinge ceremonia diplomatică în
planul doi, semnificativ derizoriu, prin care
Ambrogio Spinola, înconjurat de suita sa celestă,
cu afabilitate diplomatic prefăcută primește
condescendent cheile orașului din mâna
guvernatorului acestuia, Iustin de Nassau,
semnificând că animalul prezent la actul
ceremonial de încheiere a păcii este „onorat” de
recunoștința generalului (implicit, a artistului) și
apreciat pentru contribuția sa la victoria
spaniolilor asupra „cetățenilor burghezi” care
apărau orașul. Contestația anti-clasicistă a
artistului este, de fapt, un elogiu la acceptarea
concurenței formelor pure, așa cum acestea se
manifestă în arta figurativă, dar și în morfologia
naturii și a vieții; calul fiind o formă estetică
pură, desprinsă din genealogia naturii pe care
însuși regalitatea o întrebuințează atunci când
simte nevoia de a impresiona, subliniind vocația
militară a suveranilor.
Artistul, însă, continuă să judece frumusețea
după proporțiile și armonia lucrurilor naturale,
servindu-se de estetica constrângătoare, idealistă,
a lui Charles le Brun, iar acest tradiționalism
estetic aduce, îndrăzneț, altă perspectivă asupra a
ceea ce înseamnă să fii contemporan cu Vermeer
și nu cu generația ta. Iată că nu putem vorbi
despre un „maxi”- sau „hiper”- realism al
autorului, ci, mai degrabă, despre o pictură cu
„tâlc” care amestecă realul cu intuiția fină a
suprarealității, în maniera atât de spectaculoasă
practicată de cei mai rafinați descendenți ai
Renașterii, manieriștii, pe oricare din meridiane s-
ar fi născut aceștia. „Cine nu e în stare să
uimească, ducă-se la țesală” - spunea ritos
Cavalerul de Marino, unul dintre cei mai calificați
maeștri ai manierismului literar, corespondent al
artelor plastice.
Nicolae Maniu este unul dintre cei mai
seducători practicanți ai anecdotei literare care
trebuie „spusă” prin creația plastică. Aceasta îl
face să devină unul dintre cei mai... încifrați
practicanți ai cabalei literare și ai simbolisticii
plastice, pe care le practică cu explicită pasiune
pentru teatralitatea proprie barocului. Toate
tablourile sale ascund un început rațional, o
formulare enigmatică a unui mesaj intelectual,
exclud senzorialitatea pură, asocierea formelor
realității în compoziții, sugerează o realitate
contradictorie în care „evenimentul” percepției
trebuie să se lege și să dezvăluie trama literară a
subiectului. De aceea nu putem vorbi nici de
suprarealism în această pictură care nu ascunde
sau nu lasă în suspans mesajul, ci necesită un
efort conceptual pentru ca acesta să apară lizibil.
Satisfacția descoperirii lui are savoarea participării
directe a privitoului la actul creației. Această
bucurie și explică aglomerația de admiratori care
caută se dezlege șaradele plastice prin care a
devenit expert artistul.
Realismul său nu încearcă să performeze pe
direcția artiștilor olandezi, deși reușitele sunt
notabile în această direcție, ci „stoarce” din marile
picturi ale artei baroce semnificații tranzitive care
repun arta contemporană, mai ales cea referitoare
la reprezentarea corpului uman, în altă relație, de
insubordonare, cu arta muzeală. Fiecare lucrare
presupune un concept, un „sâmbure” literar
„adormit” în interiorul fructului. Mai ales cele
recente (anii 2012, 2013) propun „evenimente”,
întâlniri semnificative de reinterpretare a artei
vechi baroce și clasice în contact cu noua sa
sensibilitate, iar prin aceasta lucrările devin
„concetti”, adică prilejuri de exegeză doctă ale
artei vechi subordonate gândirii lui creatoare. A
eliminat artificiile moderne de limbaj, asumându-
și meseria de pictor în toată splendoarea vechimii
ei, a uitat premeditat deformările expresive ale
formei artistice, cele care fac inima omului
modern să palpite, și s-a întors cu enormă
venerație spre acei maeștri ai realismului olandez
și flamand care au găsit în vibrația glasiului o
transparență de gheață, prin care lumina trece,
Nicolae Maniu	Recompensa (1991)
dar nu își face cuib. Artist de atelier, a înzestrat
barochismul său formal, încercând să construiască
pe terenul mișcător al iluziei optice un mesaj ales
tot din universul principiilor clasiciste care se
subsumează mitului lui Pygmalion, sculptorul
aflat în căutarea iubirii absolute pe care o
regăsește în propria sa creație. Exemplaritatea
acestei pasiuni aruncă o punte spre opera lui
George Bernard Shaw prin care eroina acestuia,
Eliza Doolittle, devine propria sa imagine-pictură
„educată” să se adreseze frumos, literar,
contemporanilor săi, pentru ca, în final, artistul
însuși să se lase sedus de frumusețea propriei sale
opere, devenind, alături de alți admiratori, sclavul
ei dedicat.
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
17
Black
Pantone 253 U
Nicolae Maniu - expoziție
jubiliară
Aurel Bumbas
Muzeul de Artă din Cluj-Napoca
găzduiește, începând cu 11 aprilie, o
amplă expoziție retrospectivă a pictorului
Nicolae Maniu. Evenimentul cu caracter jubiliar -
artistul a împlinit 70 de ani în acea zi - poartă o
aură excepțională în viața culturală a Transilvaniei
și datorită celebrității internaționale de care se
bucură opera sa plastică. Într-o lume culturală
extrem de dinamică, aflată necontenit în căutarea
a noi forme de expresie, Nicolae Maniu se
impune de decenii cu o identitate inconfundabilă
de maestru al tehnicilor picturii clasice, fiind
susținut de o viziune modernă asupra rostului
spiritual al imaginii.
Analizându-i cu atenție creațiile reproduse pe
excelentul site oficial (http://nicolaemaniu.com/
ro/), am descoperit că tablourile lui, dincolo de
evidența valorii estetice, sunt și generatoare de
impulsuri care te pun în dispoziția de a
transcende obiectul vizibil oferit. Calitatea numită
aici provine, pe de o parte, din elementele
figurate în tablou, iar pe de altă parte, din jocul
semantic pus în scenă pe pânză. Dinamica
interacțiunii acestor două componente activează
Nicolae Maniu	Vernisage (2013)
un mecanism intim, ale cărui coordonate pot fi
definite și prin concepția estetică a filosofului
Lucian Blaga - doresc să fac referire aici la forța și
profunzimea de ființă a metaforelor revelatorii.
Elementele figurate, jocul semantic și activarea
energiilor aflate la temeiul actului de creație
constituie fundamentul prin care tablourile lui
Maniu devin impulsuri de transcendere pentru
privitor.
În multe dintre lucrările sale, teritoriul care
cuprinde elementele reprezentabile și vizibile se
definește în două planuri semantice distincte,
unul cu o dominantă realist-obiectuală, iar celălalt
cu trimiteri simbolic-culturale. Această polaritate
permite o creștere, marcată printr-un al treilea
plan, care, în timp, dobândește consistență,
trecând dintr-o condiție eteric-translucidă și neutră
înspre o condiție figurabilă și implicată activ în
structura compoziției. Tărâmul median rezultat,
aflat „între lumi” și ca atare sieși insuficient, e o
continuă și firească trimitere la ireprezentabil,
transcendență și mister. Doar o exemplificare: în
lucrarea Construcție hexagonală (2003), unde o
Nicolae Maniu	Eminescu (1968).
instalație alcătuită din „pains-baguette” este
reflectată de o folie metalizată așezată în unghiul
a două planuri perpendiculare, procesul amintit
devine vizibil în reflexia foliei, prin care obiectul
real se restituie în forme ce trimit la foc sau la
lumină. Oglindirea surprinde mai degrabă
transformarea materiei în lumină decât caracterul
de obiect material al pâinii, astfel încât imaginea
se poate deschide spontan spre spațiul
transcendent al misteriilor. Trebuie amintit aici că
reprezentarea foliei metalizate e una din mărcile
de virtuozitate plastică ale artistului Maniu, ca și
aproape infinitele moduri de a trata bogăția și
posibilele aspecte ale culorii galbene.
Atunci când începe să caute ceea nu este
reprezentat și reprezentabil ca imagine, privitorul
se eliberează de dimensiunea strict perceptivă a
actului estetic, abandonându-se unui freamăt de
neliniște, unei stări generative. Intenția de a
dezvălui ceea ce este abia anunțat în planul vizibil
îi deschide o perspectivă către componenta meta-
fizică a imaginii și-l aduce în situația de a
reinterpreta opera. Desprins din travaliul
percepției, privitorul este suspendat într-o căutare
a misterului ce nu se lasă niciodată pe deplin
dezvăluit, deoarece complexitatea semantică și
imaginile reprezentate ocultează în măsura în care
dezvăluie.
Ajungând într-o asemenea poziție, de
transcendere către misterul ce se autoconservă, ne
situăm în condiția originară a omului ca ființă
creatoare, pe care și Blaga o așază la temeiul
operei sale filosofico-metafizice. Tablourile lui
Maniu devin ocazii de a retrăi condiția originară a
propriei ființe în experiența estetică, de a aduce în
geana cunoștinței printr-o trăire - dacă nu chiar în
retina conștienței printr-un act de reflecție - ceea
ce constituie specificul ființei noastre.
Reiterarea experienței trăirii în orizontul
originar al ființei umane poate deveni act
terapeutic vertical și metodă de eliberare din
angoasa generată de permanenta supunere la
insistenta cerere de livrare, cerere pe care lumea
hipercomplexă de astăzi e nevoită să ne-o
adreseze.
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
urnal
După ce trec, zilele devin
abstracte
Gavril Moldovan
2007
13	noiembrie. Finalizat lectură "Deșertul tătarilor"
de Dino Buzzati. O carte grea, apăsătoare, al cărei
înțeles ascuns este ratarea unui destin.
Sentimentul perisabilității timpului și a spațiului
și, pe acest fond, deteriorarea relațiilor umane...
Despărțirea eroului de logodnica sa, îndepărtarea
de prietenul său...
Privesc în urmă la viața mea trecută și nu o
mai înțeleg, sau o înțeleg în alt fel. O resimt mai
"grea" de depunerile succesive de sentimente și
resentimente, de stări ce s-au acumulat treptat. O
casă la țară în care vara era răcoare și iarna frig,
doi părinți temători sub porunca responsabilității
creșterii celor cinci copii, plecarea fraților mai
mari în căutarea necunoscutului, satul cu uliți
noroioase și inevitabila muncă a câmpului: efort,
dezamăgire... Pustietatea zorilor răsfrânge în larga
desfășurare a începutului de dimineață, un exces
de deznădejde, o întețire a unui prezent statornic
în ritmul dinăuntrul ființei ce se năruie în auz, în
văz, în orice ițire ce face viața mai plină de mis-
ter. Apoi seara, buha de noapte zbura și se așeza
pe copacul știut, pe creanga știută, lângă casa de-
vastată de lugubrele-i sonorități fâlfâitoare... Și
Sever-Salustiu în ceasul său seral, trimis de mama
lui să alunge cu o piatră aruncată pasărea morții
care-și făcea acolo sălașul, aproape de casa lor, ca
pentru a nesocoti tihna și odihna lor.
Apoi venea iarăși dimineața și ziua cu clăi de
fân ridicate în aerul plutitor, cu pânze albe luate
proaspăt de la războiul de țesut, desfășurate în
lungime, puse la uscat pe iarba verde, ca într-o
expoziție textilă a Anei Lupaș... Și noi, copiii căl-
cam desculți pe acele pânze bilite, întinse la
soare, călcam veseli și neștiutori de toate cele,
până ne pierdeam cu capul în nori.
14	noiembrie: Lecturi: “Oameni și umbre, glasuri,
tăceri” de Alexandru George - Polirom 2003. Casa
copilăriei autorului, podul acesteia ca loc de
refugiu al lui. La pag. 23 știrea că un unchi venise
acasă să moară, mi-a adus aminte de Zaharia
Sângeorzan, redactor la Cronica - Iași, care și el
venise la Feldru, macerat de alcool și abuzuri
culinare, presimțind sfârșitul. Îmi amintesc când
l-am văzut prima dată, prin 1956, în fața Școlii
medii nr. 2 Năsăud. Era înalt, subțire ca o nuia,
cu o chică ce-i făcea bine alurii sale adolescentine.
17 noiembrie: Mare meci de fotbal, Bulgaria-
România. E însoțit de un gălăgios și gratuit duel
de presă. Totul a pornit de la meciul din tur, de
la Constanța, când antrenorul lor Stoicikov, ne-a
făcut mămăligari. Unii români s-au înfuriat. Dar
eu cred că n-au avut de ce. Italienilor li se mai
spune macaronari, scoțienilor zgârciți, Angliei,
Perfidul Albion, etc. Ca răspuns la cele spuse de
Stoicikov, Adrian Mutu, întrebat fiind cu cine ar
vrea să ne calificăm în grupe, a spus: "Cu olan-
dezii că sunt mai civilizați". Asta a pus paie pe
foc și presa bulgară a titrat: "Vă rupem capul".
Noroc că Mutu s-a accidentat și nu a făcut
deplasarea.
18	noiembrie: O repede ochire pe strada Valea
Ghinzii, Dealul Cocoșului... Aici la numărul 47,
am avut cândva o grădină cu o căsuță, pe care
le-am înstrăinat. Ajuns în fața ei, mă miră că
nimic nu s-a schimbat. Noul proprietar este plecat
în Irlanda. Nucul din spatele casei îmi stârnește
amintiri. E un nuc de soi care face nuci mari cu
coaja subțire. L-am adus de la Feldru și l-am repi-
cat aici, neștiind că voi fi nevoit să renunț la el ca
și la tot, de fapt. Am privit pomii neîngrijiți, sin-
gura tuie rămasă din cele trei aduse de la Ocolul
Silvic Tiha Bârgăului, beciul și grupul sanitar care
stă acum într-o rână. Senzația de pustiu m-a
copleșit întotdeauna. Îmi plac casele părăsite. Ele
exhibă liniște, pace asociate misterului nelocuitu-
lui. Privesc pe geamul camerei mari și recunosc
fiecare obiect ce mi-a aparținut cândva, oprit din
funcționalitatea lui firească. Lopata, ciocanul, gre-
bla, mătura...
19	noiembrie: Noaptea, citesc o frumoasă cronică
scrisă de V.M. Tăicuțu la cartea unui scriitor
maghiar, Sandor Marai, “Moștenirea Eszterei”,
ed. Curtea Veche - 2006, considerată cartea anului
în Germania și Italia: "Viața mi-a dăruit atâtea
lucruri minunate și m-a jefuit la fel de minunat".
20 noiembrie: Scrisoare de la Niculae Gheran:
"Domnule Moldovan, confirm primirea cărții
domniei tale de interviuri “Linia de dialog”,
ed. Limes Cluj-Napoca - 2007, pentru care îți
mulțumesc, odată cu felicitări pentru izbutita
culegere. Înțeleg că ne vom revedea cu ocazia
"Zilelor Rebreanu". Cu bune sentimente, N.G.".
O mângâiere pe ziua de azi. Aștept sosirea electri-
cianului pentru verificarea contoarelor. Calcul
numeric și calcul vectorial. Ce limbaj... Dar nu
vine, așa că îmi iau liber. Seara: dialog la TV
Eginald Schlattner, un sas preot din Roșia (Sibiu),
care refuză să părăsească România. Îi place țara, îi
place tricolorul.
24 noiembrie: Ioana, Lucian, Mara au plecat la
Târgu-Mureș după cumpărături. Ce să-ți aduc? Mă
întreabă Ioana. "Sănătate" îi răspund. Continui lec-
tura la “Oameni și umbre, glasuri, tăceri”. Se
descrie pierderea bătăliei de la Turtucaia și ocu-
parea capitalei de trupele germane (1916).
Generalii Aslan și Teodorescu se fac vinovați de
dezastru. În timpul ocupației pe clădiri, numai
steaguri germane. Nu apăreau ziare românești,
numai în germană, comunicatele se dădeau în ger-
mană. În acestea Armata Română era numită
"Inamicul". Vă dați seama ce umilințe pe bieții
români. Dar a venit și ziua plecării armatei ger-
mane în urma pierderii de bătălie după bătălie. În
Gara de Nord așteptau garniturile de tren să-i
ducă. Ultima garnitură a fost însoțită de huiduieli.
Cineva a legat de ultimul vagon, o tinichea, la
scară, care scotea un zgomot sinistru. Abia la
Chitila au priceput nemții despre ce e vorba. Cine
a iubi străinii...
5 decembrie: Vis urât: o fântână, o pasăre fără
pene, pe spate plutea pe apă... Să-i telefonez
Doinei Cetea că nu pot merge la Cluj-Napoca să-i
predau cotizația. Sunt răcit rău. Am pus banii la
poștă. La ora 17 au venit la mine Lucian, Mara,
Andrei, de la Târgu-Mureș și mi-au pus o bere
fără alcool în pantofi. Moș Nicolae dă roade.
Citit Ingeborg Bachmann:
"Clarul de spirit curat
Cu fiecare-atingere-nmulțit
Îmbătrânind doar l-am aflat"
Greu o să mă despart de viață!!!
17 decembrie: Lecturat articolul lui Ion Simuț din
România Literară nr. 48/2007 intitulat "Capcanele
Rebrenologiei" din care cităm: "Nenumărate
"comunicări științifice" din culegeri improvizate
sau de la reuniuni didactice, academice sau zonale
nu spun nimic nou, nu sunt altceva decât ce au
spus alții înainte, fără a fi citați predecesorii sau
pur și simplu fără a fi cunoscute interpretările
anterioare. O parazitoză a locurilor comune crește
sufocant și obositor peste o operă încă vie și
atractivă. Exemple ar fi din abundență, dar mă sfi-
esc să le dau, pentru că mulți profesori nici nu
vor altceva decât să aducă "o contribuție mod-
estă". Un compilator cu pretenții este Adrian
Dinu Rachieru în cele două cărți ale sale "Pe
urmele lui Rebreanu" (1986) și "Liviu Rebreanu,
utopia erotică" (1997), dar sunt și alții.
Sistematizări oneste, dar nimic mai mult aduce
Constantin Cubleșan în "Romancierul Rebreanu"
(2001), Gheorghe Glodeanu în "Liviu Rebreanu -
Ipostaze ale discursului epic" (2001) și Săluc
Horvat în "Liviu Rebreanu - Ion, universul uman"
(2003)." De unde se vede că e mai bine să citești
decât să scrii (astăzi).
20 decembrie: La Biblioteca Județeană împrumut
"Maestrul și Margareta" de M. Bulgakov. Revin
acasă pe strada Crișan, apoi Sugălete. La Biserica
Evanghelică se punea tabla pe acoperiș. Un
muncitor lucra de zor dar nu avea centură de si-
guranță. Altul își sufla în mâini aer cald fiindcă
era frig și nu avea mănuși de protecție. Treburi
românești! În alte părți muncitorii care lucrează la
înălțime nu sunt lăsați pe schele fără asigurări pre-
alabile.
24 decembrie: Ora 17:45. Mă îmbrac în costumul
lui Moș Crăciun și pe la nepoți, să-i păcălesc. Pe
Tudor, poate pentru ultima dată. Căci odată cu
vârsta se va destrăma și acest frumos vis.
Ajungem la el acasă, mama iese afară neobservată
și îmi dă sacul cu cadourile comandate prin
scrisoare. Intru, mă aplec și mă fac că îmi sunt
grele plasele și sacul mare. Tudor stă solemn și nu
știe că de fapt Moșul sunt eu. Totul decurge bine.
Spune poezii. Mergem apoi să repetăm scenariul
și la Andrei. Frumoasă copilărie!
28 decembrie: România literară nr. 50. "Prinderea
lui Brâncoveanu" de Constantin Țoiu. "Nu e posi-
bil ca astfel de monstruozități politice să zacă și
în mintea unui umanist". Monstruozitatea era vin-
derea la turci a lui Brâncoveanu, iar umanistul
care a comis această faptă nu era altul decât
Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie. Tot el a
pus să-i fie tăiat capul lui Miron Costin. Răul ni-l
facem și singuri. Prin trădare au murit Burebista,
Decebal, Horia, Mihai Viteazul, Tudor
Vladimirescu, Armand Călinescu, Nicolae Iorga,
Ceaușescu ș.a. La uciderea lui Iorga, francezii ar fi
spus: dacă nu ați avut ce face cu el de ce nu ni
l-ați dat nouă pe Iorga.
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
19
Black
Pantone 253 U
Ne modernizăm de
două secole (I)
Traian D. Lazăr
S-au scris până acum numeroase Istorii,
Sinteze, Schițe ale istoriei României,
românilor sau poporului român. Istorii
academice, propagandistice, mitologice, sincere
etc. N-o să ni se ia deci în nume de rău dacă vom
încerca aici o schiță de Istorie hazlie a românilor.
Hazlie în sensul românesc al termenului: un haz
de necaz!
Ne modernizăm de două secole și tot rămași
în urmă suntem. Tot în coada Europei. De ce? S-o
luăm metodic!
Modernizarea estică (Modelul estic).
1828-1829. Război ruso-turc încheiat cu pacea de
la Adrianopole. Rusia învingătoare devine puterea
protectoare a Țărilor Române, aflate sub suzerani-
tatea Imperiului Otoman. Rusia trebuia să ne pro-
tejeze împotriva exceselor stăpânirii otomane. A
început procesul de modernizare a societății
românești, consemnează Istoria Triumfătoare. Nu
ne permite spațiul să intrăm în amănuntele mod-
ernizării. Ne vom referi cu precădere la schim-
bările cele mai vizibile. Pentru a pune punctul pe
„i”, vom preciza „cine face modernizarea” (care
este factorul purtător) și „după ce model se face”.
Până la 1829 societatea românească urmase
modelul ei tradițional de dezvoltare cu unele
influențe din partea Imperiului Otoman, care
exercita suzeranitatea (în limbaj medieval) și
suveranitatea (în termeni moderni) asupra Țărilor
Române. Acum Rusia ca putere protectoare era
catalizatoarea modernizării societății românești,
iar modelul urmat era, evident, cel rusesc, influ-
ențat de modelul occidental francez (și german).
Precizăm, pentru neatenți-necunoscători, că acum
se fixează principiile generale după care se face
orice modernizare.
E o regulă „gospodărească” preluată și în
politică aceea că, dacă vrei să-ți asiguri succesul
într-o acțiune trebuie s-o faci personal, cu mâna ta
și apoi s-o continue „oamenii tăi de încredere”. Și
Rusia a procedat „gospodărește”. Mai întâi a ocu-
pat Țările Române (1829-1834) și le-a condus
direct prin guvernatorii Jeltuhin și Kiseleff. Ca să
fie siguri pe ceea ce lasă în urmă ne-au fixat
structura politică și socială prin constituții
numite, în modelul lor, Regulamente organice.
Apoi s-au retras, lăsându-ne aparent liberi, dar cu
„modelul imprimat” și conduși de „oamenii lor”
de încredere, selecționați dintre români (localnici):
domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) în
Moldova și domnitorii Al. Dim. Ghica (1834-
1842) și Gheorghe Bibescu (1842-1848) în Țara
Românească, primul îndreptățind speranțele puse
de „protectori”, dar ceilalți dezamăgind. Deh!
selecția cadrelor!
Oamenii sunt precum pilitura de fier, se „mag-
netizează” ușor. Imediat ce sunt situați într-un
câmp politic, se polarizează. Românii epocii
respective s-au orientat rapid, constituind - semn
al modernității - grupări politice, numite partide,
o partidă prorusă și una proturcă. Bineînțeles,
majoritatea au rămas inerți politic, nesimțitori la
avantajele posibile ale partizanatului politic de
influență străină, niște tradiționaliști ce situau pe
primul plan interesul național, mimat și de cei
atrași de modele străine, pentru a nu pierde spri-
jinul masei populației.
Politicienii, care sunt înzestrați cu un simț în
plus față de restul oamenilor, simțul carierei,
sesizând dincotro bate vântul, au prins sub aripi
curentul rusesc și s-au înălțat. Partida prorusă se
afla în vârful piramidei.
Sensibilitatea feminină, care o concurează pe
cea a politicienilor, dar la nivel inferior, casnic, a
intrat și ea în acțiune. Era la modă, deci modern,
să ai „curteni” ruși, iar dacă era posibil chiar un
soț rus. Amintim numai cazul Elenei Ghica (Dora
d’Istria).
Modernizarea promovată de Rusia a cuprins
mai mult domeniul politic și social. Economia
Rusiei având caracter agrar, ca și economia Țărilor
Române, nu a determinat pătrunderea masivă a
oamenilor de afaceri ruși în zonă pentru valorifi-
carea resurselor comerciale, industriale și de trans-
porturi existente. În aceste sectoare s-au infiltrat
modernizator englezii și francezii, ale căror nave
se aflau frecvent la Galați și Brăila, ori austriecii
prezenți pe drumurile de legătură cu Transilvania.
Rusia a trebuit să se mulțumească atunci, ca și
ulterior, cu influența politică.
Ca într-un adevărat ocean, în societatea ome-
nească se manifestă întotdeauna, pe lângă
curentele de suprafață, curente subterane de sens
contrar. Probabil pentru echilibru. Tinerii români
care studiau la Paris, românii călătoriți în Vest au
simțit diferența dintre modernizarea adusă de
ruși, imitație a celei occidentale și râvneau la
„original”, voiau o modernizare importată direct
din Vest și nu prin intermediul Rusiei, pe filieră
rusească.
Tinerii români, romantici, încep să-și caute
rădăcini (strămoși) în Vest. Le-o cerea noblețea.
Nu erau ei „urmașii Romei”? Alecsandri își
găsește înaintași - nu în bunicul și tatăl său, care
mai umblau îmbrăcați în șalvarii și giubeaua ori
anteriul oriental, ci - în familia Alecsandri din
Florența. În consecință își grafiază numele core-
spunzător, renunțând la grobianul „x”, de sorginte
ruso-grecească, orientală. Și bineînțeles se poartă
la țilindru, surtuc, lavalieră ori cravată, botine și
bastonaș, ca la Paris. Fratele său, Nicolae, mai
tradiționalist, nu se „alecsandrizează”. Al. I. Cuza
își găsește și el strămoși în Genova, familia
Cousa. Cât pe ce să cadă victimă acestei mode și
Costache Negri, căruia îi venea totuși greu să se
rupă de boierul Negre de pe vremea lui Ștefan cel
Mare.
Acest curent subteran vrea să urce la suprafața
„bălții românești”, să vadă „soarele” puterii
politice, pentru a înlocui „modernizarea estică,
rusească” cu „modernizarea vestică, franțuzească”.
Era tot modernizare, dar mai șic! și declanșează
revoluția de la 1848. Dar politicienii proruși, pre-
cum și atotputernicul stăpân de la Petersburg,
stau de veghe! Revoluția e înfrântă și „învinșii”,
promotorii „modei” sau modernismului occiden-
tal, care nu ajung la „gherla” românească, se adă-
postesc în Occident.
Apare acum prima emigrație politică
românească din epoca modernă. În evul mediu se
vorbea de boieri fugari. Modernii sunt mai atenți
la termenii folosiți. Nu e demn să apari în postu-
ra de fugar ce-și pune pielea la adăpost. Sau în
aceea de „hiclean” față de Domnul și țara ta. Așa
că s-au numit și se vor numi exilați din motive
nobile: conștiință, persecuție politică etc. Și tot
acum se manifestă fapte perene exilului românesc:
rivalități și certuri continue, lipsă de unitate... Ca
niște adevărați creștini, simțind că sunt mici și
neputincioși să înlăture „modernizarea rusească”
exilații își pun în întregime speranța în sprijinul
extern („eu sunt mic tu fă-mă mare...”) al opiniei
publice (celor de jos) și celor de sus (guvernan-
ților) din Occident. Exilații proiectează realizarea
unei noi „revoluții democratice” (citește
antirusești, mascată - învelită în steagul opțiunii
pentru modelul civilizației occidentale) cu gândul
la o eventuală implicare directă a purtătorilor civi-
lizației vestice, Franța și Anglia. Însă cei mari nu
se mișcă atunci când „îi instigă” cei mici! Se
mișcă doar împinși de propriile lor interese. Și a
dat Dumnezeu (sau Interesul!) ca puterile occi-
dentale să intre în acțiune contra Rusiei în 1853.
Norocul exilaților de la 1848, că n-au așteptat
decât 5 ani și nu aproape jumătate de secol pre-
cum cei de la 1945! I-a ajutat Dumnezeu!
Modernizarea vestică (modelul occidental,
francez și german). 1853-1856. Războiul Crimeii.
Rusia este înfrântă de coaliția dintre Imperiul
Otoman, Franța, Anglia etc. Idealiștii s-ar aștepta
ca Rusia înfrântă să piardă protectoratul asupra
Țărilor Române, acestea rămânând doar sub
vechea suzeranitate otomană. Dar logica mod-
ernismului impune altceva: cei ce au drepturi
(Țările Române și Imperiul Otoman) le pierd în
favoarea celor ce luptaseră chipurile pentru
respectarea lor. Congresul de pace de la Paris -
1856 - este o pre-Yalta. Încă o dată se confirmă:
Cuvântul este dat politicianului pentru a ascunde
Adevărul, „protecția” rusească fiind înlocuită cu
„garanția colectivă” a celor 7 puteri.
Modernizarea înseamnă înnoire. Iar înnoirea,
ca orice termen, are sensuri multiple. Înnoirea,
adică modernizarea rusească însemna ceva, iar
modernizarea occidentală altceva, chiar dacă
aveau și elemente comune întrucât prima se inspi-
rase din cea de a doua.
Oricum, românii preferau modernizarea occi-
dentală (în înțelesul ei occidental), pentru că pe
cea rusească „o fumaseră”, o trăiseră, se
săturaseră de ea, ori sațietatea e însoțită de greață!
Voiau ceva nou. Ce conta că acest „nou” era
vechi? Data de la 1789! Ei erau rămași în urmă și
deciși să recupereze. Deci, la treabă! Numai că
graba strică treaba. Nu s-au gândit că în timp ce
ei recuperau, ceilalți, occidentalii, nu stăteau pe
loc, se modernizau-înnoiau continuu. Și
rămânerea în urmă se menținea. Ar fi trebuit să
găsească o scurtătură. Dar erau prea grăbiți să se
gândească la asta. (Au făcut-o rușii în 1917 și deși
se spune că era o cale greșită, înfundată, se pare
că nu era total înfundată întrucât i-a dus în situ-
ația de a doua putere mondială. Japonezii după
1945 au găsit scurtătura societății informatizate.)
și chiar dacă s-ar fi gândit nu ar fi fost lăsați să se
îndepărteze de model de către arbitrii controlori -
purtătorii modernizării.
Modernizarea occidentală privea-concepea stat-
ul ca o comunitate a celor de același neam, ce
întrunea teritoriile și oamenii aceluiași stat, deci
un stat național francez, englez etc., spre deose-
bire de ruși pentru care statul era o comunitate
multinațională, cu o națiune dominantă, rușii, iar
celelalte supuse. Românilor le-a plăcut modelul
occidental și l-au imitat. La 1859 s-a unit Moldova
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cu Țara Românească, la 1878 li s-a alăturat
Dobrogea, iar la 1918 Basarabia, Bucovina și
Transilvania. Ca toți elevii conștiincioși, românii
erau „rigizi”, voiau aplicarea ad litteram a prin-
cipiilor teoretice. Ei nu înțelegeau de ce maeștrii
lor îi sileau la 1878 să cedeze Rusiei 3 județe din
sudul Basarabiei, teritoriu și oameni ai nației lor.
și nici de ce trebuiau să lase în afara granițelor
statului național român, la 1918 - Conferința Păcii
de la Paris, teritoriul și românii dintre Apuseni și
Tisa. Și nici de ce trebuiau să cedeze URSS, în
1940, teritoriul dintre Prut și Nistru, Nordul
Bucovinei și Herța, toate locuite de români și
aparținând românilor în baza dreptului istoric. Cu
timpul unii au început să priceapă că dreptul
etnic și dreptul istoric sunt inferioare „dreptului
celui mai tare”, care este totdeauna arbitrul-con-
trolor al modernizării și că „cel ce împarte, parte-
și face”. Și că acesta e unul din principiile mod-
ernizării, indiferent dacă e occidentală sau orien-
tală, dovadă că uneori se înțelegeau la împărțeală,
că doar nu împărțeau dintr-al lor.
Modernizarea occidentală considera că toți
cetățenii sunt egali - nu în ceea ce privește averea,
Doamne ferește - ci doar în fața legii, unde se
confruntă un avocat plătit cu un milion de lei cu
altul plătit cu un leu, sau un elev care nu are nici
caiet de notițe cu un elev care are tabletă Ipad.
Românii au procedat cum le cerea modelul și
cum au fost învățați. Și s-au bucurat, zicem noi
pe un ton biblic. Au descoperit, cu timpul, că
„unii sunt mai egali decât alții”. Și pentru că cei
din Vest observaseră asta mai demult - că de-aia
erau avangarda modernizării - au luat obiceiul
acestora de a medita și a scrie despre necesitatea
egalității de avere, adică despre comunism. Așa a
intrat pe ușa dinspre Vest, în societatea
românească, Ucigă-l toaca! Nu poți să iei modern-
izarea numai cu cele bune, ci o iei și cu cele rele.
Așa e în economia de piață, îți mai strecoară
negustorul și perisabilități. Oricum, oameni răb-
dători și molcomi din fire, care prinseseră șpilul
modernizării, românii nu s-au luat după zănaticii
din Vest, parizienii, care la 1871 chiar au încercat
să instaureze comunismul sub forma Comunei
din Paris. Rușii, mai nerăbdători decât românii și
mai buni planificatori și organizatori decât
francezii, îi vor imita pe calea „relelor modern-
izării”, reușind să se comunizeze la 1917,
devenind astfel „modernizatorii modernizării
occidentale” și oferind lumii o variantă de mod-
ernizare concurentă celei vestice. Ce tupeu, să le-o
ia înainte occidentalilor! Dar, ce să te mai miri,
nu spune Biblia că șarpele cel viclean se strecurase
până și în Rai, ca să-i ademenească pe Adam și
Eva? Și nu găsim tot acolo o mulțime de întâm-
plări ce demonstrează că Răul e mai molipsitor și
mai rapid (iute) decât Binele?
După ce i-au învățat și obișnuit pe români să
fie egali măcar în fața legii (vezi desființarea
iobăgiei în 1864 etc.), înfăptuitorii occidentali ai
modernizării au socotit că e necesar să-i împingă
să facă un pas mai departe, să accepte ca minori-
tarii, străini veniți și așezați pe pământul, în
orașele și satele lor, „în casa românească”, și pe
care proprietarii îi tratau ca pe oameni lipsiți de
drepturi, să le fie egali în drepturi. Era cam greu,
proprietarii având conștiința dreptului lor voiau,
cu încăpățânare, să-l păstreze. Cam așa cum voiau
să facă indienii americani la venirea coloniștilor
englezi sau africanii la venirea, pe pământul lor, a
francezilor, englezilor, italienilor etc. și care au
fost siliți „cu pușca în mână” să accepte „egali-
tatea”. Pentru a evita asemenea „asperități ale
istoriei reale”, românilor li s-a impus să accepte
egalitatea minoritarilor „pe cale, prin mijloace
diplomatice” (vezi tratatul de la Berlin-1878;
tratatele de la Versailles 1919-20). Totul se
potrivea filozofiei modernizatorilor, care spunea:
dacă noi vrem, trebuie să vreți și voi! Românilor
nu prea le convenea o asemenea filozofie și ca să-
și îndulcească nemulțumirea se amuzau cu obser-
vația că fiecare Factor modernizator, din est sau
din vest, avea mai aproape de suflet o categorie
de minoritari, unii (rușii) pe cântăreții la balalaică
(eliberați din sclavie înainte de 1848), iar alții
(occidentalii) pe negustori.
Modernizarea occidentală viza în primul rând
o înnoire a economiei, spre deosebire de modern-
izarea rusească orientată prioritar spre domeniul
politic - instituțiile de exercitare a conducerii și
controlului social. Rușii modernizatori și-au făcut
apariția în societatea românească la 1828-29 ca
militari, iar tinerii români i-au imitat devenind
lunkeri (Bălcescu, Goleștii, Brătienii etc.).
Francezii și ceilalți purtători ai modernizării de
model occidentali au pătruns la noi ca oameni de
afaceri (Strousberg et comp., Crawley), intelectu-
ali purtători ai unor idei politice (Frederic Dame,
Baligot de Bayne, Basset). Iar tinerii români,
urmând curentul, devin oameni de afaceri
(C.A. Rosetti librar și tipograf cu Winterhalder),
politicieni, profesii liberale (avocați: N. Fleva....),
oameni de presă. Româncele nu mai vânează
ofițeri ci oameni de afaceri, bancheri... Fiica lui
Barbu Catargiu se căsătorește cu un diplomat
francez, chiar dacă tatăl o dezmoștenește. Dar
noutatea în domeniu este dată de faptul că
femeile din Țările modernizatoare au sesizat,
unele chiar înaintea politicienilor europeni, per-
spectivele luminoase-încurajatoare deschise
României în lume prin adoptarea modelului occi-
dental. Cursul acțiunilor bărbaților români pe
piața maritală europeană a crescut. Ei au fost
acceptați, ca să nu spunem aleși, de europence, ca
soți. Pe cine să evocăm? Care au fost primii feri-
ciți ai intrării în Europa: C.A. Rosetti,
gen. Constantin Coandă, Take Ionescu? Iar cursul
acțiunilor maritale pentru românce, la Casa
Căsătoriilor, dar și la Casa de piatră s-a menținut
ridicat, dovadă a permanenței calităților acestora
de soție, amantă etc.
Modernizarea occidentală impunea reorgani-
zarea structurii și sistemului economic, în primul
rând a sistemului de proprietate. Proprietatea de
obște a țăranilor liberi trebuia fragmentată în pro-
prietăți individuale. Coexistența micii gospodării a
țăranilor clăcași cu marea gospodărie boierească
trebuia să înceteze. Toate aceste gospodării tre-
buiau să renunțe la mentalitatea autarhică de a-și
produce separat ori obține, prin schimburi natu-
rale de servicii și produse, cele necesare existenței.
Ele trebuiau să se reorienteze producând pentru
nevoile altora, pentru piață. Meșteșugarii casnici
ori sătești să devină producători pentru piață. și
pentru că fiecare dintre acești mici sau mari pro-
prietari nu aveau timpul necesar sau priceperea
necesară relațiilor cu piața, au apărut marii negus-
tori (de obicei străini) să-i învețe ce înseamnă
profitul comercial. Și i-au învățat! Iar micilor
meșteșugari le-au arătat ce înseamnă marea pro-
ducție industrială (mecanizată) și marile afaceri.
La început, cei mai mulți dintre românii care s-au
implicat în afaceri au înghițit în sec, au stat cu
nasul la pământ, dar după ce au prins cheag s-au
luat la trântă cu străinii, și-au amintit că sunt
localnici și ar trebui să aibă prioritate la
exploatarea solului și subsolului țării, la culegerea
roadelor. Prinzând puteri au încercat să scape de
concurenții străini, să exploateze bogățiile țării
„prin noi înșine”, să nu împartă cu străinii profit-
ul. Erau însă „mici copii” pe lângă marii afaceriști
externi și au fost siliți să le lase mari hălci din
pradă. Dar mai rău decât asta a fost faptul că s-au
ales cu un nume de ocară, „naționaliști”.
Occidentalii care îi învățaseră ce este națiunea,
care îi îndemnaseră și îi susținuseră să-și constitu-
ie un stat național (toate și totul după modelul
occidental), care îi educaseră să fie mândri de
națiunea căreia îi aparțineau și să-i apere demni-
tatea și independența în raporturile cu alte națiu-
ni, le-au atras atenția să păstreze măsura! Pot să
fie cât de naționali vor față de alții, dar nu și față
de ei, Învățătorii lor. Față de ei trebuie să fie
cuminți, respectuoși, ascultători, supuși chiar.
Altfel, vor fi numiți „naționaliști” și... o vor păți!
Băieți deștepți, cei mai mulți români au priceput
și... le-a mers bine! Aceștia s-au ales cu „fărâmi-
turile substanțiale” ce cădeau din „politica porților
deschise” față de pătrunderea capitalului străin.
Dar alții, nu că n-ar fi fost deștepți, dar fie că
voiau să aplice ad litteram modelul vestic, fie că
erau prea energici, fie că judecau mai mult cu
sufletul decât cu capul, n-au priceput și au contin-
uat să-și afirme naționalismul. Ceea ce a silit
Factorul vestic de modernizare să-i admonesteze,
fie direct, fie, de cele mai multe ori, indirect, prin
românii „înțelepți”. (Vezi cazul Al. I. Cuza,
M. Eminescu, chiar I.I.C. Brătianu etc.)
Ne modernizam deci, de câteva decenii, pe
modelul occidental. Nu eram chiar ca Vesticii, dar
ne consideram asemenea lor, iar ei aveau deli-
catețea de a nu ne spune că suntem... rămași în
urmă. Ne socoteau prietenii și aliații lor... nițel
exotici.
În orice societate umană își face loc, cu tim-
pul, un fenomen de saturație. Se ivesc stări de
lucruri bizare: blazare, indiferență față de ceea ce
se întâmplă, față de evoluția lucrurilor, dar și
exacerbarea setei de nou, de înnoire chiar și la cei
mulțumiți cu stările de lucruri existente, adică în
rândul elitei. Unora, sațietatea le-a ascuțit atenția
și puterea de observație. Indivizi elevați, „cu
mintea deschisă la nou”, încep să convingă soci-
etatea că anumite lucruri, cărora nu le acordaseră
atenție până atunci, sunt supărătoare, incomode,
de neadmis, se miră că le-au acceptat. Admit că
sistemul existent, structura și funcțiile lui, mod-
elul (occidental) după care l-au copiat are defecte,
că trebuie perfecționat, ba chiar că trebuie
renunțat cu totul la el. Că vecinii ruși au un sis-
tem mai bun, ce pare mai bun.
Unii erau nemulțumiți de ceea ce aveau și
voiau să aibă „altceva”, iar alții erau nemulțumiți
de ceea ce nu aveau, dorind și ei „altceva”. Așa
ajunge „prințul roșu” Scarlat Calimachi să vrea
același lucru cu electricianul Gheorghiu Dej, int-
electualul Pătrășcanu cu plăpumarul Cristescu etc.
În societatea românească acest simptom se
manifestă după 1917, iar împrejurările l-au făcut
să se impună după 23 august 1944. Renunțând
treptat la modelul occidental de modernizare,
românii au adoptat modelul rus (sovietic). Vântul
schimbării a oscilat nehotărât între 1944-1947,
apoi s-a orientat definitiv spre est. Crivățul roșu
(Curentul) era atât de intens, încât se părea că și
Occidentul va fi silit să renunțe la modelul său de
modernizare, adoptând modelul estic. Pentru a se
salva, Purtătorii modernizării de model occidental
„s-au sacrificat”, vânzându-i doar pe români și alte
câteva popoare „exotice” Purtătorilor modernizării
estice. Fapt ce nu-i va împiedica, mai târziu, să le
reproșeze că „nu s-au împotrivit” (modelului? sau
vânzării?).
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
21
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
diagnoze
II
cunoaștem pe Isus?
Andrei Marga
Sărbătorile pascale readuc în minte ceea ce s-a
petrecut la Ierusalim în urmă cu peste
nouăsprezece secole. Un tânăr bine legat,
impresionant prin cuno°tințele, înțelepciunea și
darurile sale extraordinare, pe care tot mai mulți
oameni îl urmau plini de speranță, a fost răstignit,
la capătul unei sumare proceduri romane și al unei
confuzii de rațiuni politice și motive religioase. A
treia zi, o tânără aparte, Maria din Magdala, a
vestit lumii că mormântul este gol, iar cel care-°i
încheiase viața pe cruce a înviat. Isus din Nazaret
se dezvăluise adepților săi a fi a°teptatul Cristos,
iar pe învățătura lui, transmisă prin Evanghelii și
epistole ale apostolilor săi, s-a clădit cea mai
influentă religie a istoriei - cre°tinismul.
În peste nouăsprezece secole s-a scris enorm
despre Isus, mai mult decât despre orice altă
personalitate. Se spune că sunt înregistrate peste
20000 de cărți. Asupra lui avem mai multe
informații decât despre oricine din istoria veche. O
cotitură istorică a reprezentat-o asumarea, alături
de vestirea lui Isus ca mântuitor, a cercetării lui
Isus pe terenul istoriei. De la Reimarus (1778)
încoace, cercetarea istorică nu a încetat să crească.
Învățați cre°tini °i învățați iudei sunt de acord
astăzi asupra datelor vieții pământe°ti a lui Isus și
i-au consacrat scrieri monumentale. Le-am
examinat în alt loc (vezi volumul Religia în era
globalizării, 2003, a cărei nouă ediție, a treia, este
în curs de tipărire), încât nu stărui acum asupra
lor. Aici mă opresc doar asupra celei mai recente
monografii consacrate lui Isus - cartea lui Joseph
Ratzinger-Benedict al XVI-lea, Jesus von Nazareth
(Herder Verlag, Freiburg-Basel-Wien, 2006-2012,
volumele I-II-III, 986 pagini), spre a întregi tabloul
dezbaterii din zilele noastre.
Operă de mari proporții, scrierea celui mai
profilat teolog care a urcat în ultimele patru secole
pe scaunul petrin de la Roma aduce cu sine un
prag în câmpul cercetărilor iesusologice. Cartea se
cuvine parcursă de oricine vrea să dobândescă o
cuno°tință actualizată asupra originii
cre°tinismului.
Joseph Ratzinger a arătat de la început că
monografia sa nu este luarea de poziție normativă
a vreunui oficiu. Cartea reprezintă cercetarea
călăuzită de întrebarea firească „cât de bine îl
cunoa°tem noi pe Isus?” (vol. I, p. 70) și conține,
desigur, răspunsul personal, ce lasă loc, în mod
firesc, argumentărilor diferite (I, 22). Ea intervine
în dezbaterea internațională asupra relației dintre
„Isus eschatologic” °i „Isus istoric” după mai bine
de două secole de investigații istorice (arheologice,
filologice, istorice, geografice etc.), încurajate de
descoperiri epocale (manuscrisele de la Qumran,
cele din Sinai, reconstituirile arheologice din multe
locuri din Țara Sfântă, restabilirea textelor lui
Josephus Flavius, punerea în circulație a textelor
rabinice din epocă etc.). Monografia Jesus von
Nazareth nu °i-a propus să adauge încă o lucrare
la această bibliotecă impunătoare, în care au
excelat în deceniile recente Schillebeecks, David
Flusser, Sanders, Klaus Berger, Ben Chorin și alții.
Abordarea este aici la alt nivel, care ține de o
opțiune majoră a lui Joseph Ratzinger.
Teologul care °i-a pus amprenta pe rezoluțiile
deschizătoare de orizonturi noi ale conciliului
Vatican II a fost mereu adeptul dezvoltării
cercetărilor istorice consacrate lui Isus. Deja într-o
sistematizare teologică din tinerețe (vezi
Einfiihrung in das Christentum, 1968), ce i-a adus
notorietate mondială, Joseph Ratzinger vedea în
„metoda istorico-critică”, ce-°i făcuse loc în
teologie, o °ansă de înnoire a acesteia. Investigația
istorică i se pare a fi o cale indispensabilă de
punere a cre°tinismului în acord cu imperativele
timpului. El a atras însă atenția că cercetarea
istorică permite preluarea lui „Isus istoric”, dar
e°uează, din motive principiale, în a da seama de
Cristosul din el. Argumentul a fost dezvoltat pe
larg într-o conferință de mare succes (Biblical
Interpretation in Crisis, 1988), susținută în fața
lutheranilor din New York, care i-a prilejuit
schițarea alternativei la curentul ce semnala
„desfermecarea lumii (Entzauberung der Welt)”
prin expansiunea °tiințelor, reprezentat în teologie
de von Harnack și Bultmann.
Abordarea lui Isus din Nazareth de către Joseph
Ratzinger intervine într-o situație schimbată a
cre°tinismului. Prin cercetarea istorică - se arată în
Jesus von Nazareth - nu numai că au sporit foarte
mult cuno°tințele despre Isus, dar s-a ajuns la
monografii în care autorii °i-au promovat propriile
„fotografii” și „idealuri”, încât a survenit
„neîncrederea față de aceste imagini ale lui Isus,
iar figura lui Isus însu°i doar s-a îndepărtat și mai
mult de noi” (I, 11). Spus direct, relativismul
epocii a afectat și imaginea lui Isus. În fapt, după
cercetarea entuziastă a lui Isus pe baza
Evangheliilor, dintre cele două războaie mondiale,
în care au dobândit profil Karl Adam și Romano
Guardini, au urmat anii postbelici, ai expansiunii
cercetării istorice care a delimitat „straturile
tradiției” cre°tinismului. În acest context,
Evangheliile au fost puse în balanță cu noi izvoare
documentare, dar aceasta a antrenat „slăbirea
credinței cre°tine”. A°a stând lucrurile, a arătat
Joseph Ratzinger, trebuie pusă întrebarea: „îl
cunoa°tem în general pe Isus? Îl înțelegem? Nu ar
trebui oare să ne străduim, astăzi ca și ieri, să-l
cunoa°tem din nou?” (I, 70). În vasta sa
monografie, Joseph Ratzinger î°i propune să dea
răspunsul concentrându-se asupra aspectelor
nodale ale cunoa°terii și înțelegerii lui Isus din
Nazareth °i reafirmând ponderea hotărâtoare a
Evangheliilor în ansamblul izvoarelor.
Revenirea în dreptul evangheli°tilor Matei,
Marcu, Luca, Ioan și al apostolului Pavel pentru a-l
cunoa°te °i înțelege pe Isus nu înseamnă neglijarea
achizițiilor efective ale cercetării istorice din
ultimele secole. Joseph Ratzinger argumentează
din nou, în Jesus von Nazareth, că „metoda
istorico-critică rămâne, chiar în raport cu structura
credinței cre°tine, indispensabilă” (I, 14-15) și că
înțelegerea credinței cre°tine nu mai poate face
abstracție de ea. El îi pretinde însă cercetării
istorice să manifeste simț istoric. Joseph Ratzinger
aduce în monografia sa trei obiecții precise la
folosirea curentă a „metodei istorico-critice”:
aceasta se orientează spre trecut, dar nu înțelege
trecutul ca acel trecut, ci tinde să-l „actualizeze”
implicit; ea explică faptele prin regularități, dar nu
face față evenimentelor unice ale istoriei; ea nu
poate da seama de „unitatea” Scripturilor. Soluția
nu este părăsirea cercetării istorice, ci întregirea ei
cu alte metode (I, 16).
Joseph Ratzinger aplică atât „metoda istorico-
critică”, cât °i alte metode, complementându-le
continuu. Procedând astfel, el dislocă, bunăoară,
teza lui Bultmann, după care Evanghelia după
Nicolae Maniu
Prima zăpadă (1982)
Ioan ar fi gnostică, cu argumentul că la data
scrierii acesteia nu fusese elaborată interpretarea
gnostică a mântuirii (I, 262). Apoi, el suprimă
distincția dintre „forme verbale” de exprimare
scripturală și „forme substantive”, argumentând că
această distincție nu era cunoscută evangheli°tilor,
fiind mult ulterioară, și că aserțiunile din
Evanghelii sunt substantive și permit o
interpretare „ontologică”. Altfel spus, aserțiunile
pot fi luate ca atare. Mai departe, Joseph
Ratzinger demontează teza opoziției dintre
primele trei Evanghelii și Evanghelia după Ioan
arătând că energicul prolog al acesteia nu spune
altceva decât Predica de pe munte, iar Isus din
primele Evanghelii și Isus din a patra Evanghelie
sunt unul și acela°i Isus istoric (I, 143). În sfârșit,
autorul monografiei Jesus von Nazareth consideră,
înăuntrul unei raportări fecunde la lunga tradiție
de interpretare, că trebuie plecat nu de la fapte
izolate, ci de la „întregul” acțiunii, viziunii și
personalității lui Isus. „El trăie°te în raport cu
Dumnezeu, nu doar ca prieten, ci ca Fiu, el
trăie°te în cea mai intimă unitate cu Dumnezeu”
(I, 31). Numai astfel se poate capta unitatea
manifestărilor sale.
După publicarea primului volum al întinsei sale
monografii Jesus von Nazareth, Joseph Ratzinger a
constatat cu satisfacție tendința contemporană de
recuplare a cercetării istorice cu interpretarea
teologică. El nu a ezitat să vorbească de „exegeză
ca disciplină istorică și, în acela°i timp, teologică”
(II, 10) °i a chemat la depă°irea „hermeneuticii
pozitiviste” a faptelor prin dezvoltarea „unei
hermeneutici a credinței, care este adecvată
textelor” (II, 11). Speranța sa este să fi făcut un
pas înainte pe direcția cercetării „conduse de
hermeneutica credinței, dar și de răspunderea în
fața rațiunii istorice, care este conținută cu
necesitate în această credință” (II, 13). În fapt, cele
două - hermeneutica credinței °i cercetarea istorică
- se condiționează reciproc. Pe de o parte, credința
nu se poate dispensa de istoricitatea efectivă a
evenimentelor esențiale, căci credința biblică se
întemeiază pe istorie (II, 122). Pe de altă parte,
rezultatele cercetării istorice sunt lovite inevitabil
de probabilitate, iar credința ar deveni ceva ce s-ar
revizui continuu, în funcție de stadiul cercetării
istorice (II, 123), dacă nu ar interveni o „asigurare
(Vergewisserung)” a înse°i cuno°tinței istorice.
Joseph Ratzinger face tentativa istorică de a
consolida din nou credința cre°tină pe fondul
progreselor considerabile ale cercetării istorice. De
această cercetare trebuie să se țină seama, înainte
de orice. Căci „noi putem construi pe ceea ce Isus
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
însuși a spus efectiv” (II, 123). Joseph Ratzinger
arată, de altfel, că „interpretarea” textelor
presupune doi pași: primul constă în „a întreba
ceea ce au vrut să spună prin textul lor, la ora lor,
autorii respectivi - componenta istorică a
exegezei”, iar al doilea înseamnă „a întreba: este
adevărat ceea ce se spune? mă privește? și dacă
da, cum?” (III, 9). Al doilea pas este întrebarea
privind „semnificația în prezent a ceea ce s-a
petrecut în trecut”. „Cu aceasta - scrie Joseph
Ratzinger - seriozitatea cercetării istorice nu este
limitată, ci potențată” (III, 9).
Ce rezultă din aplicarea orientărilor amintite
mai sus ale monografiei Jesus von Nazareth
pentru dezlegarea diferitelor probleme ale
iesusologiei? Joseph Ratzinger se mișcă, cu imensă
cultură teologică, filosofică, științifică și istorică,
printre interpretările majore ale istoriei,
deschizând din nou interogațiile și formulând
soluții proprii. Să considerăm câteva dintre
probleme, dintr-o scriere foarte întinsă, și să-i
observăm dezlegările.
Joseph Ratzinger ancorează înțelegerea lui Isus
în prevestirile profeților, mai exact în viziunea lui
Moise, din Deuteronom (18, 15), și în „cuvântul
Fiului”. “Dacă se lasă la o parte acest veritabil
centru (Mitte), se trece alături de înfățișarea
proprie lui Isus, care devine contradictorie și, în
cele din urmă, de neînțeles” (I, 31). Nu este vorba
de vreo distanță între mesajul lui Isus, pe care von
Harnack îl socotește venit de la Dumnezeu, și
persoana Fiului, ci de „comunitatea Fiului cu
Tatăl” (I, 32). În alte cuvinte, cristologia și mesajul
lui Isus fac corp comun, iar de acest fapt ne dăm
seama dacă urmărim „unitatea interioară” (I, 51) a
drumului parcurs de Isus, de la botezul în apa
Iordanului la crucificare și învierea sa. Joseph
Ratzinger respinge eforturile de întregire a
biografiei lui Isus cu tot felul de adăugiri din
partea imaginației socio-istorice, propunând
păstrarea înțelegerii la datele confirmate de surse,
înainte de toate, de Evanghelii (I, 50).
Restituirea luptei cu ispitele autorul monografiei
Jesus von Nazareth o face readucând în centrul
atenției tema cristică a „împărăției lui Dumnezeu”:
această împărăție nu este din lumea istoriei, iar
„cine urmează voința lui Dumnezeu nu pierde
ultimul suport. Acela știe că temeiul lumii este
iubirea și că, de aceea, chiar și acolo unde nici un
om nu-l mai poate ajuta sau nu vrea să-l ajute, el
poate merge mai departe cu încredere în cel care îl
iubește” (I, 67). Isus nu a pus evenimentele
istoriei pe seama altcuiva decât a lui Dumnezeu.
„Atunci când vorbește de împărăția lui Dumnezeu,
Isus îl vestește simplu pe Dumnezeu, și într-
adevăr, pe Dumnezeu ca Dumnezeu viu, care este
în stare să acționeze concret în istorie, și chiar
acționează concret, acum” (I, 85). Cu tema
„împărăției lui Dumnezeu” Isus a pus în valoare
„dinamica lăuntrică a făgăduințelor iudaismului”
timpului său (ca un „adevărat israelit”, cum se
spune în Evanghelia după Ioan, 1, 47) și a pășit
dincoace de cadrul acestuia. Predica de pe munte,
în care Isus arată calea spre „împărăția lui
Dumnezeu”, nu se lasă redusă, cum a crezut
Nietzsche, la o „morală a resentimentului” câtă
vreme se ia în seamă poziția hotărâtoare a „iubirii
(Liebe)”. „Adevărata <morală> a creștinismului
este iubirea. Iar aceasta stă, desigur, la opusul
egoismului - ea este ieșirea din sine însuși, dar
tocmai în acest mod omul ajunge la sine însuși”
(I, 130).
Iubirea în care Joseph Ratzinger găsește miezul
mesajului lui Isus, aflat în comunitate cu
Dumnezeu, este deschisă până la capăt spre
universalitatea umană. „Isus l-a dus pe Dumnezeul
lui Israel către popoarele lumii, astfel ca toate
popoarele să se roage la el și să recunoască în
Scripturile lui Israel cuvântul lui, cuvântul lui
Dumnezeu cel viu” (I, 149). Acesta este „fructul
operei lui Isus”. „El nu a rupt cu Tora, ci a pus în
lumină întregul ei sens și a împlinit-o în
întregime” (I, 278). Nu avem, cu Isus, o Tora
scrisă, dar avem „Tora vie” care este însuși Isus și
înaintarea lui plină de semnificație și învățăminte
dinspre botez spre crucificare și înviere. În Isus,
viața, învățătura și indicarea căii mântuirii au fost
unite.
Se știe că Isus nu s-a numit vreodată pe sine
drept „mesia” și că a folosit doar două
autodesemnări: „fiul omului” și „fiu”. În
Evanghelia după Ioan, lui Isus i se atribuie
vorbirea despre „Fiul lui Dumnezeu”. Pe crucea
răstignirii s-a scris „regele iudeilor” - încă o probă
a condamnării politice a lui Isus de către romani.
Joseph Ratzinger caută să lămurească ce este de
fapt Isus. Răspunsul său invocă, pe lângă cele
două autodesemnări folosite de Isus, consemnarea
discuției cu contemporanii, din Evanghelia după
Ioan, în care Isus spune: “Dacă nu credeți că eu
sunt, atunci veți muri în păcatele voastre” (8, 24).
„Am găsit - scrie autorul monografiei Jesus von
Nazareth - trei cuvinte în care Isus închide și
deschide misterul lui însuși : Fiul omului, Fiu, Eu
sunt. Toate cele trei cuvinte indică adânca sa
înrădăcinare în cuvântul lui Dumnezeu, în Biblia
lui Israel, în Vechiul Testament. Dar abia în el
aceste cuvinte își capătă sens deplin; pe el, să
spunem așa, l-au așteptat” (I, 406). Pe acest temei
stă formula lui Petru - „tu ești Cristos, fiul lui
Dumnezeu cel viu” (Evanghelia după Matei,
Povara (2010).
16, 16) - pe care creștinismul și-a însușit-o ca
fundament.
Trădarea lui Isus de către Iuda Iscariotul - care
a angajat controverse de-a lungul istoriei - Joseph
Ratzinger o abordează, pe baza Evangheliilor, în
trei coordonate. Prima este „cutremurarea” lui Isus
la „Cina cea de taină”, când a anticipat că unul
dintre discipoli îl va trăda. A doua este misterul în
care ceea ce avea să se petreacă a fost învăluit de
Isus însuși. „Cu ajutorul cuvintelor din Scriptură
el indica soarta sa și o încadra, în același timp, în
logica lui Dumnezeu, în logica istoriei sfinte” (II,
84). A treia este iubirea lui Iuda pentru Isus,
voința pasageră de a-l proteja, regretul păcatului
săvârșit și sfârșitul voluntar când nu a mai văzut
vreo lumină pentru ieșirea din situație.
În ceea ce privește așa zisul „proces” al lui Isus,
compus din prezentarea în fața Marelui Consiliu
iudeu și transferul în mâinile lui Pilat din Pont,
Joseph Ratzinger atrage atenția, la rândul său, că
nu cunoaștem dreptul practicat de saduceeni și
avem idee doar din surse de mai târziu despre
practicile juridice din Sanhedrin, încât nu se poate
vorbi cu siguranță (II, 199). Datele care ne stau la
dispoziție atestă că Marele Consiliu condus de
Caiafa l-a găsit vinovat pe Isus de „blasfemie” -
pretenția că este „Fiul lui Dumnezeu” și „mesia” -
dar, întrucât stabilirea oricărei pedepse era
rezervată autorităților romane, cazul a fost
transferat procuratorului. Acesta a convertit ușor
un conflict religios într-unul politic, considerând
E
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^l^■lll■lll■■l■■■■■ll■
că Isus, ca pretendent la rolul de „mesia”, pune în
primejdie stabilitatea existentă (II, 207). Bultmann
a avut dreptate când a observat neînțelegerea. Pilat
și-a dat seama că Isus nu este de fapt un pericol
pentru autorități și că disputa în jurul lui este, în
fond, religioasă, dar, „în cele din urmă, la el,
angoasa pentru carieră a fost mai puternică decât
teama de puterile divine” (II, 220), pe care, măcar
în calitate de sceptic, nu le excludea.
Ce a spus Isus pe crucea răstignirii și cum s-a
văzut pe sine umilit cu desăvârșire rămâne unul
dintre capitolele dificile, dar foarte importante ale
iesusologiei. Sunt indicii că a spus: „Tată, iartă-i,
căci nu știu ce fac!”, dar, așa cum relatează Matei
și Marcu, după nouă ore de la răstignire, Isus a
strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce
m-ai părăsit?”, reluând un cunoscut vers din
Psalmi. S-a încheiat oare viața lui Isus în această
resemnare? Întrebarea nu este nouă, dar astăzi
teologii o pun mai acut. Răspunsul lui Joseph
Ratzinger este că aici „nu este un strigăt de
resemnare. Isus rostește în rugă marele psalm al
suferindului Israel și preia astfel în sine întreaga
suferință nu numai a Israelului, ci a tuturor
oamenilor acestei lumi, care suferă ca urmare a
ascunderii (Verbotgenheit) lui Dumnezeu.... El se
identifică cu suferindul Israel, cu oamenii care
suferă în condițiile obscurizării lui Dumnezeu, el
preia în sine strigătul lor, nevoia lor, întreaga lor
neputință și le transformă, în același timp” (II,
238). Pe de o parte, argumentează Joseph
Ratzinger, strigătul într-o situație extremă este
semnul siguranței că există un răspuns al lui
Dumnezeu, pe de altă parte, psalmii au, cum se
știe de multă vreme, un „subiect corporativ”, nu
unul individual.
Joseph Ratzinger abordează cu aceeași
cuprinzătoare informație istorică și clarviziune
teologică problema mormântului gol și a învierii
lui Isus. El aduce și aici o perspectivă nouă,
alimentată de multiple argumente. „Pe de o parte -
scrie el - Isus nu s-a întors în existența empirică de
care ține legea morții, ci trăiește din nou în
comunitate cu Dumnezeu, sustras pentru
totdeauna morții. Pe de altă parte, este important
că întâlnirile cu cel înviat sunt altceva decât
episoade interioare sau experiențe mistice - ele
sunt întâlniri reale cu cel viu, care are într-un mod
nou trup și rămâne legat de trup” (II, 293). Sub
acest aspect, conchide Joseph Ratzinger, se cer
corectate chiar unele formulări din Scripturi.
Monografia Jesus von Nazareth se încheie
oarecum neașteptat cu un volum, al treilea,
consacrat „istoriilor copilăriei lui Isus”. În acest fel,
Joseph Ratzinger a căutat să prindă în arcul
temporal al cercetării sale toate izvoarele ce-l
privesc pe tânărul venit din Galileea la Ierusalim,
spre a vesti „împărăția lui Dumnezeu”.
Evangheliile canonice sunt examinate cu
perspicacitate în părțile ce consideră originea,
copilăria și adolescența lui Isus. Întrebarea pe care
Pilat din Pont i-a pus-o celui pe care avea să-l
condamne la răstignire, „de unde vii?”, capătă, de
asemenea, răspuns.
Joseph Ratzinger apelează din nou la istorie
pentru a dezlega probleme teologice, printr-o
abordare ce are două coordonate. Prima este
luarea în seamă a structurii credinței creștine. „Isus
nu s-a născut și nu a apărut în undeva-ul mitului.
El aparține unui timp ce se poate data în mod
exact și într-un spațiu geografic desemnat cu
precizie. Universalul și concretul se ating unul pe
altul. Prin el, logosul sensului creator al tuturor
lucrurilor a intrat în lume” (III, 74). A doua constă
în folosirea adecvată a istoricității. Precum în
Evanghelii, nu este vorba de a îmbrăca meditații în
haina istoriilor, ci invers, de a relata cu acuratețe
istorii ce pun în mișcare meditația. Ca exemplu,
„Matei ne relatează o istorie reală, gândită și
semnificată teologic, și ne ajută astfel să înțelegem
mai adânc misterul lui Isus” (III, 126).
O monografie neobișnuit de amplă, ce
promovează o optică personală asupra
componentelor unui subiect grandios, despre care
s-a scris enorm și în dreptul căruia interogațiile
sunt departe de a se închide, stârnește nu doar un
interes foarte larg, ci și reacții, unele severe.
Imediat după publicarea primului volum al cărții
Jesus von Nazareth, teologi și sociologi de diferite
afilieri au avut păreri opuse: pentru unii această
monografie este explicitarea mai mult decât
oportună a bazei credinței creștine, pentru alții, ea
nu ar fi decât formularea apodictică a vederilor nu
doar ale unui autor, ci ale unei autorități
pontificale (vezi eclectica și pe alocuri superficiala
carte „Jesus von Nazareth” kontrovers. Riickfragen
an Joseph Ratzinger, Lit Verlag, Berlin, 2007). Eu
cred că trebuie venit dincoace de discuția despre
personalitatea eclesială, desigur neobișnuită, a lui
Joseph Ratzinger, spre monografia sa. Mai cred că
efortul său de a arunca punți de legătură între
cercetarea istorică și hermeneutica credinței este
salutar. După cum articularea, din materiale
istorice și sistematice, a unei abordări
cuprinzătoare a lumii actuale în termenii
specializărilor sale, teologia și filosofia, este
binevenită. Nu cred, însă, că Joseph Ratzinger a
spus ultimul cuvânt în cele două materii. Într-
adevăr, cu toate că vrea să valorifice cercetarea
istorică, folosirea acesteia este parcimonioasă și se
oprește cronologic prea devreme, aproape întreaga
argumentare istorică lăsând-o pe umerii
Evangheliilor. Acest fapt nu poate fi imputat
nicidecum, așa cum unii încearcă, abordării
concepute de Joseph Ratzinger, ci mai curând
fatalelor limite umane ale realizării acesteia. Cu
Jesus von Nazareth Joseph Ratzinger a dat o nouă
monografie monumentală a originii creștinismului,
care face bilanțul unei epoci și deschide o alta.
■
CLUBUL ROTARY SUCEAVA BUCOVINA
CONCURSUL DE DRAMATURGIE „MATEI VIȘNIEC”
ediția I, 2014
Clubul Rotary Suceava Bucovina în colaborare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni, organizează prima ediție a Concursului de dramaturgie „MATEI VIȘNIEC”, care își va
desemna câștigătorul pe data de 30 mai 2014 la Suceava, în cadrul celei de-a doua ediții a evenimentului teatral Zilele „Matei Vișniec”.
Concursul este deschis elevilor de liceu din Romania și își propune să descopere, să sprijine și să promoveze noi și autentice talente în rândul tinerilor dramaturgi de astăzi.
R E G U L A M E N T
Sunt acceptate în concurs lucrări nepublicate și nepremiate la alte concursuri literare, tehnoredactate cu diacritice.
La concurs pot participa elevi din clasele IX - XII din Colegiile din România, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor și nu au debutat editorial.
Lucrările vor fi semnate și se vor trimite până la data de 5 mai 2014 pe adresa electronică: concursdramaturgie@yahoo.com
Ele vor fi însoțite de un Curriculum Vitae al elevului, care va conține numele și prenumele, locul și data nașterii, studii, activitatea literară, adresa completă, numărul de
telefon și adresa electronică.
Fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu o piesă scurtă de maximum zece (10) pagini, cu maximum cinci (5) personaje.
Lucrările intră în patrimoniul Concursului de dramaturgie „MATEI VIȘNIEC”.
Laureatul va fi anunțat până la data de 23 mai 2014, pentru a fi prezent la festivitatea de premiere din cadrul Zilelor „Matei Vișniec”, pe 30 mai 2014, la Suceava.
Organizatorii asigură transportul, cazarea și masa laureatului, dacă este cazul. În eventualitatea în care laureatul dorește să fie însoțit și de alte persoane, acestea trebuie să-
și suporte integral toate cheltuielile, iar organizatorii trebuie anunțați până cel mai târziu la data de 25 mai 2014, pentru a face rezervările necesare.
Un juriu stabilit de Societatea Scriitorilor Bucovineni, alcătuit din profesori, scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, vor face o preselecție a textelor trimise.
Primele 10 (zece) piese, rezultate în urma jurizării, vor fi trimise dramaturgului Matei Vișniec, care va alege cea mai valoroasă lucrare din acest an, lucrare care va primi
Premiul „Matei Vișniec” pentru dramaturgie, oferit de Clubul Rotary Suceava Bucovina.
La decernarea premiului, laureatul se va bucura de o lectură publică a textului premiat, susținută de actori sau elevi.
Textul premiat va fi publicat în paginile revistei Bucovina literară.
Bibliografia recomandată de dramaturgul Matei Vișniec elevilor care vor sa participe la concurs este următoarea:
- Eugen Ionescu, “Rinocerii”
- Samuel Beckett, “Așteptându-l pe Godot”
- Fridrich Durrenmatt, “Biderman și incendiatorii”
- Marin Sorescu, “Iona”
- Luigi Pirandello, “Șase personaje în căutarea unui autor”
- Alina Nelega, “Amalia respira adânc”
- Vlad Zografi, “Petru sau petele din soare”
Relații suplimentare: tel: 0745-773290 - Carmen Veronica Steiciuc
24
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Benjamin Fundoianu si
„conștiința nefericita”
■ Remus Foltoș
Pe numele său adevărat Benjamin Wexler,
semnând sub pseudonimul Benjamin
Fundoianu sau B. Fondane, s-a născut la Ia°i și
a emigrat în Franța în 1936. Povestea vieții sale este
pe cât de interesantă pe atât de tristă °i tragică la
sfârșitul ei, Benjamin Fundoianu fiind gazat la
Auschwitz în octombrie 1944.
Volumul La conscience malheureuse, publicat în
1936, reprezintă o scriere deosebit de valoroasă
pentru ceea ce a lăsat Fundoianu posterității.
Evident, luată în ansamblu această carte pare o
desfă°urare delicată dar °i brutală a adevărurilor
vremurilor dintre războaiele mondiale, vremuri
preocupate de criza existențială ce brăzda
adâncimile tuturor capetelor luminate ale epocii.
Sunt analizați filosofii deloc digerabili ai
existențialismului rus: Dostoievski sau Șestov; ai
existențialismului „mai” european: Kirkergaard sau
Heidegger (dacă înțelegem doar aparența
„existențialistă” a acestuia) sau Nietzsche (dacă
poate purta această etichetă); dar °i a°a-zi°i „oameni
de știință”: Freud, Bergson sau Husserl (care au
formulat doctrine cărora abia astăzi le putem
aprecia „stiințificitatea”).
Pe lângă senzația de confuzie generală pe care o
dau citatele din toți ace°ti filosofi amintiți -
niciodată atingând adevărata problematică ce se
pune odată cu ele -, o altă senzație te acaparează
încă din primul capitol al volumului amintit. E
vorba despre senzația acută de prospețime a
gânditului, de flagrant al intuițiilor ce urmăresc și
frizează o necesitate ideatică demonstrativă ce dă
frazelor un caracter de explozivă autenticitate.
Așadar pe de-o parte confuzie, pe de alta
autenticitate. Da, pentru că și adevărurile căutate
de Fundoianu sunt pe cât de neclare pe atât de
autentice. Cu un stil și el, pe alocuri greoi sau
forțat, pe alocuri etalându-°i justificarea de a fi greoi
sau forțat, Fundoianu merge înainte parcă ghidat de
o logică internă atât de precisă încât lectorul pare la
un moment dat plictisit. Dar, imediat, Fundoianu
este surprinzător, stupefiant, scandalizant și cucerit
prin întorsătura ideatică ce are loc brusc. Acesta
este Fundoianu: surprinzător, perplex, proaspăt,
neîmblânzit. Cred că acest termen din urmă,
neîmblânzit, i se potrive°te cel mai bine. De°i logica
ce țese textul e una perfectă din punct de vedere
formal, o altă logică - cea a conținuturilor concrete
ce împră°tie ideile în toate direcțiile - este cea care
îi trădează lui Fundoianu neîmblânzirea.
Fiind un filosof recunoscut ca existențialist, este
bine să vedem unde °i mai ales aproape de cine să-l
plasăm. Într-o primă privire, el aduce oarecum cu
Cioran numai că nu atinge culmile stilistice ale
acestuia, de°i frumusețea unor formulări este
evidentă. Mai ales faptul că se erijează în
comentator filosofic este cel care îl distanțează de
Cioran. Cu toate acestea, problemele pe care le
pune Fundoianu: absurdul, neantul, necesitatea
constrângătoare, conceptul neputincios, vidul,
neputința etc. sunt de găsit la Cioran. Numai că
Cioran este mult mai prolific și mai alambicat în
ceea ce prive°te atât forma, cât °i fondul. La nivel
eseistic, modul lui Camus este cu mult mai aproape
de Fundoianu, de°i Camus preferă literatura
filosofiei.
Am putea spune că felul cum scrie Fundoianu
este singular, marcat de originalitate. Chiar atunci
când analizează o gândire sau alta, Fundoianu
depă°e°te cadrul comentariului pentru a se lansa în
aprecieri și generalizări cu pecetea originalității
asupra acestora. E un mod de a face filosofie care
pare foarte la îndemâna lui Fundoianu, de°i a ieși
din trama textelor la limanul propriilor
raționamente de valoare, trebuie să recunoa°tem, e
destul de complicat. Fundoianu se bazează a°adar
pe citate nu ca justificări finale ci ca ocazionări ale
ideilor sale.
Încă din prima pagină a capitolului „Con°tiința
nefericită”, Fundoianu atacă paradoxul în care se
află omul: „Îl bântuie un demon care îi urmăre°te
punct cu punct demersurile, nu-l slăbe°te din ochi
și opune sentimentului - conceptului, pasiunii -
presiunea, forței - constrângerea: dacă îi plac
fericirea, iubirea, puterea și viața, i se vor opune
nefericirea, vidul, neputința și moartea. Este de
ajuns să dorească un lucru, pentru ca imediat
acesta să-i fie refuzat; °i este de ajuns să se teamă °i
să se ferească de ceva, pentru ca deîndată să
găsească acel ceva a°teptându-l la masă”. Omului i
se opune, a°adar, o forță contrarie care s-ar putea
numi Destin inexorabil dar și negativ sau mai exact
un Destin răuvoitor, ostil din start, uneltitor prin
propria-i fire îndreptată clar împotriva celor mai
luminoase valori umane. Situat în imediata
apropiere a Imposibilului ce caracterizează întreaga
zbatere existențială a omului, filosoful nu poate fi
decât acela care rezonează cu ceea ce gânde°te
Nietzsche atunci când el propune ca opus acestui
imposibil, Amor Fati, dragostea pentru fatalitate,
căci pentru a mai putea supraviețui după
experiențele negative atât de implacabile, trebuie
să-ți iube°ti destinul pentru ca să nu fii pulverizat și
distrus de către acesta. Dar, mai ales, cel înțelept
trebuie să înțeleagă că reu°ita în istorie a unor
valori înseamnă perimarea lor. Ce să însemne asta?
Ei bine, din moment ce, să spunem, Legea e
recunoscută de către toți, înseamnă că s-a pus deja
ca teză nerespectarea ei, căci numai atunci când
toți recunosc o valoare aceasta devenind publică, ea
°i-a dovedit deja caracterul de necesitate ce
restricționează inversul ei. Cu cât mai mulți indivizi
recunosc ca publică o valoare, cu atât ea s-a °i
perimat și s-a destrămat în adâncul necon°tient din
care s-a născut. E paradoxal dar este cu totul
adevărat: „După cum triumful moralei a lezat
moralitatea, iar esența conceptului de artă a
sfărâmat lucrurile frumoase, «conceptul» de adevăr
a golit spiritul de adevăr °i ne-a °ubrezit organele de
percepere a realului.” Stăpânit de un spirit al vremii
extrem de virulent-existențialist, Fundoianu nu
găse°te, ori în ce parte s-ar întoarce decât
decadentism moral și metafizic; viciu de gândire și
viciu de acțiune dar °i contradicție atât conceptuală
cât și reală; renunțare în fața unei necesități oarbe
dar și aneantizare coextensivă acestei renunțări:
„adevăr = principiu al realității = principiu al
contradicției = evidență = necesitate = renunțare =
supunere în fața morții = neant.”
Este din ce în ce mai evident cum cunoa°terea
umană dezvoltă un anume Ce absolut artificial, un
Ce care, odată devenit cadru gnoseologic al
con°tiinței, o conduce pe aceasta spre un e°ec
cosmic, o inadecvare universală - de origine logică -
Benjamin Fundoianu
ce se vrea stăpână asupra întregii civilizații moderne
și contemporane: „Printr-un ciudat capriciu, în loc
să cedeze în fața faptului verificat de experiență că
legea legilor în lumea naturală e aceea a unui
automatism adaptat la nevoile existenței și care î°i
face minunat datoria, cunoa°terea a disprețuit
experiența și datul și a pus total stăpânire pe om
prin intermediul mentalității a°a-numite logice, a
cărei primă lege stabile°te primatul cunoa°terii
asupra existentului și comandă înlocuirea reflexelor
obscure prin concepte con°tiente. Instinctului rapid,
mobil, adaptabil la infinit al viului i se opune
conceptul, inert, imuabil, incapabil de cea mai mică
mi°care. Ar fi trebuit să îi sară în ochi până și celui
mai ignorant om faptul că un concept nu numai că
nu reu°e°te să surprindă concretul, dar că, mai
mult chiar, îl respinge.” Prin°i în mrejele unei
logicități artificiale, noi, ca oameni, am pierdut
simțul realității, mai exact am învățat să disprețuim
experiența - singura care, sub guvernământul
instinctului, se poate preta la realitate și ne-ar putea
reda ceea ce a mai rămas din fericirea noastră.
Sub austeritatea aceleia°i logicități, care s-a
infiltrat ca o maladie neiertătoare în inima acestor
veacuri °i de care nu se mai poate scăpa, singura
atitudine demnă a omului este să înnebunească
„dinadins”. Fundoianu optează deci pentru
reinventarea „omului tragic”. Acest om tragic î°i
extrage esența tragicității din condiția de
cunoscător, de căutător al adevărului, căci: „A
cunoa°te” presupune supunerea noastră absolută
față de instrumentul grație căruia cunoa°tem, iar
acest instrument este necesitatea, „deficiența de
voință”. „A cunoa°te” înseamnă să înveți să te
supui legii constrângătoare, înseamnă să juri că
accepți adevărul, oricare ar fi el și oricât ar fi el de
nedemn să fie cunoscut și - cu atât mai mult - să i
te supui.”
Odată cu Fundoianu, istoria filosofiei interbelice
câ°tigă un lucru în plus - con°tiința de sine, o
con°tiință a unui om tragic ce reînvață să trăiască,
presat de probleme irezolvabile. Dacă a lui
„Con°tiință nefericită” expune imposibilul ca
necesitate, nu este mai puțin adevărat că Fundoianu
se va retrage într-o ultimă citadelă inexpugnabilă -
Amor Fati - împăcat și surâzător.
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
5
Black
Pantone 253 U
25
Black Pantone 253 U
opinii
Excluderea din cultura românească
a lui Noica și a poeților martirizați
în închisorile comuniste (II)
Isabela Vasiliu-Scraba
Problema consecințelor unor eventuale relații
dintre pușcăriașii care au supraviețuit
regimului de exterminare din închisorile
politice și tânăra generație educată în universități
de profil științific l-a preocupat pe Mircea Eliade
într-una din povestirile sale scrisă în 1975. Într-un
mod criptic și extrem de bine elaborat prin
meandrate peripeții relatate indirect, în niște
discuții purtate la Securitate, hermeneutul
universurilor religioase imaginează un tânăr
inginer care este solicitat a lămuri unui
necunoscut o greșeală de datare a ziarului
Scânteia.
Pentru tânărul acostat în plină zi pe o stradă
din București de un fost deținut politic, lumea în
care trăise până în acel moment își schimbă brusc
înfățișarea. Inginerul este imediat luat în vizorul
Securități, fiind făcut părtaș la o mulțime de
întâmplări de care află doar cu prilejul anchetelor.
Își pierde postul de la universitate, are un timp o
slujbă în provincie, iar la sfârșit, la interogatoriul
cu care se încheie povestea sa, tânărul inginer este
adus dintr-un sanatoriu de boli psihice și află,
chiar de la agentul care-l chestiona, că iubita lui
rămasă într-o țară de dincolo de Cortina de Fier
i-a trimis pe căi misterioase îndemnul să nu
deznădăjduiască și să aibă încredere în puterea lui
Dumnezeu.
Oricine-și poate închipui că povestirea Pelerina
(1), terminată de Mircea Eliade în 1975, exclude
situațiile „de serviciu”, în care foști deținuți
politici intrau în legătură cu colegii lor mai tineri,
cum au fost cele în care Noica, angajat la Centrul
de Logică, a luat contact cu tinerii. Printre altele,
întrucît puținele întâlniri de la Păltiniș dintre
Constantin Noica și Liiceanu - care nota cu
sinceritate că filozofia de mult îi devenise „greu
suportabilă” (Liiceanu, Ușa interzisa) - n-au avut
prea multe rezultate fericite în ce privește
posteritatea celor douăzeci de volume de scrieri
filozofice noiciene, sau în direcția publicării de
scrieri filozofice românești din perioada
interbelică sau din exil.
În schimb, consecințele negative ale
contactului dintre un fost deținut politic și un
„discipol al lui Henry Wald” (cum l-a desemnat
Noica pe Liiceanu în 1974, într-o conversație cu
filozoful Octavian Nistor, fost coleg de facultate
și prieten cu Alexandru Dragomir) s-au văzut cu
prisosință în ultimii douăzeci de ani.
Pe cât de insistent se propun volumele
ideologilor de ieri deveniți „filozofii de azi”, pe
atât de insidios se lucrează la eliminarea
„filozofilor de ieri”. În mod surprinzător, treptata
excludere a lui Noica și a lui Eliade dintre valorile
de seamă ale spiritualității românești a venit chiar
din tabăra lui Liiceanu, editorul lui Noica și al lui
Eliade. Astfel că, în anul centenarului, în puținele
librării din centrul capitalei, Editura Humanitas
nu mai distribuie decât un titlu sau două din
opera lui Noica, câteva titluri din Eliade mascând
cu greu tactica desființării sale ca scriitor și ca
istoric al religiilor.
Sigur, povestirea imaginată de Mircea Eliade
nu intră în categoria de „virulentă satiră politică
la adresa statului totalitar” propusă de editorul
Handoca în 1991, odată cu publicarea volumului
de Nuvele inedite, pe hârtie din cea mai proastă
la obscura editură Rum-Irina din București. Pentru
că mesajul biblic venit de la iubita inginerului
stabilită în Uganda („Fericiți cei săraci cu duhul
căci a lor va fi împărăția Cerurilor”) implică
inexistența granițelor la un anumit nivel de
comunicare.
În plus, un autentic filozof al religiilor
(precum Eliade) niciodată nu se va preocupa de
timpul istoric pe care marea cultură l-a pus mereu
în paranteze. Mircea Eliade se simte acasă doar în
Marele Timp. Acesta e timpul din care
imaginează mesaje ce nu țin seama de teroarea
politică și de sârma ghimpată menită să
transforme o întreagă țară într-o închisoare.
Suferința fără de leac a mercenarilor
ocupantului orchestrând torturile din închisori, ca
și a cohortelor de păzitori ai non-valorii înlocuind
valorile puse sub obroc a iscat-o mereu punerea
în paranteze a timpului istoric în care aceștia
masacrau poeți sau poezii. Cum să nu dorească ei
să-i disloce pe veci din cultura românească pe toți
poeții martiri ai credinței (Costache Oprișan,
Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ion Omescu, Ion
Caraion, Aurel Ciurunga, Zahu Pană, Aurel
Dragodan, Ștefan I. Nenițescu, Vasile Voiculescu,
Ioan Victor Pica, Valeriu Gafencu, Virgil Maxim,
și mulți, mulți alții)? Cum să îndure ei nemurirea
acelui creator de geniu călcat în picioare, bătut
zile și nopți în șir, trezit din leșin prin cufundarea
în hârdăul cu excremente, chinuit mai apoi în fel
și chip, care odată revenit în fire a compus
următoarele versuri:
„Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor
îmbrățișându-mi durerea sub lespezi de patimi și
chin
Aștept îngerul zorilor, aștept învierea,
În numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh,
Amin” (Sergiu Mandinescu).
Mircea Eliade consemna în 1974 că nu-l
interesează decât „viitorul”. Și, ca să nu rămână
niciun dubiu asupra sensului intenționat, el
specifică felul în care românii își pot „împlini”
viitorul care le-a fost hărăzit: „trăind liber orice
epifanie a prezentului, cât s-ar dovedi ea de
tragică, născută din nenoroc și ursită deznădejdii”
(Incognito la Buchenwald). Parcă ar fi scris aceste
rânduri în marginea poeziei din exil a lui Horia
Stamatu, a versurilor atâtor poeți din închisori,
sau, bunăoară, a poeziilor prietenului său Radu
Gyr compuse și difuzate după zăbrele.
Note:
1. La vremea războiului pentru Basarabia și
Bucovina de Nord ocupate de URSS în 28 iunie
1940, ordinul militar „Mihai Viteazul” consta nu
numai într-o medalie, ci și o... PELERINĂ! Iată de
unde vine numele povestirii scrise de Mircea
Eliade în august 1975 și tipărite de Virgil Ierunca
în numărul 3 al revistei Ethos (1982).
■
Pasare măiastră (2013)
Nicolae Maniu
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
istoria
Actualitatea monografiei Marea Neagră
a lui Gheorghe I. Brătianu (IV)
Vasile Mîrza
n ceea ce îl privește pe istoricul român Gheorghe I.
Brătianu, trebuie să evidențiem faptul că acesta se
înscrie clar în linia școlii istorigrafice franceze a
Analelor, dar nu lipsit de o anumită doză de
originalitate. Continuând strădaniile predecesorului și
mentorului său Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu
reușește să definitiveze etapizat o lucrare de sinteză,
de o remarcabilă importanță bibliografică și
istoriografică: „Marea Neagră. De la origini până la
cucerirea otomană”1. Trădând un interes aparte
pentru spațiul pontic, istoricul nostru realizează un
proiect amplu, o vastă istorie a unei regiuni extrem de
disputate ca poziție geopolitică strategică, prezentând
o viziune proprie în tratarea acestei teme.
Evantaiul problemelor explorate în volum este
extrem de larg, ceea ce a presupus, pe de o parte,
erudiție și comprehensiune, iar, pe de altă parte,
capacitate de selecție și de organizare a materiei.
Gheorghe I. Brătianu s-a străduit în această lucrare nu
numai să prezinte fenomenele în extensia lor spațială
și temporală, ci și să le descifreze rădăcinile și să le
stabilească similitudinile și paralelismele. Totodată,
istoricul român a fost preocupat să releve situațiile
specifice și particulare, metamorfozarea fizionomiilor
etnico-culturale, dar mai cu seamă elementele
tradiționale ori continuitatea unor tendințe.
Uscatul și Apa, Pământul și Marea sunt noțiuni
fundamentale geologice, geografice și filosofice, în
sensul de elementaritate arhaică, cu sens antagonic ce
definesc contrastele Terrei și totuși, paradoxal, cele
două mari unități de relief intră într-o relație de
complementaritate și se integrează în unitatea
morfologică a scoarței terestre. De la această idee a
plecat istoricul nostru Gheorghe I. Brătianu, pentru a
sublinia rolul complex al Mării Negre în formarea
civilizațiilor riverane, în contrast cu zonele de uscat cu
care se învecinează. Ambele, și Mediterana și Marea
Neagră sunt ape închise, în sensul că sunt mări
măriginite din toate părțile de uscat, cu o mică
deschidere prin strâmtori, prin Gibraltar și, respectiv
prin Bosfor.
După cum scria Gheorghe I. Brătianu în al său
„Cuvânt înainte” la cartea Marea Neagră:
“Mediterana a fost unul din principalii factori de
unitate ai lumii antice, după cum la o scară mai
redusă Egeea a fost centrul dezvoltării elenice”2.
Istoricul mărturisește ce fel de principii de filosofie
a istoriei a avut în vedere atunci când a purces la
scrierea monografiei sale, deoarece: “[...] am considerat
util să adunăm într-o lucrare concepută dintr-un punct
de vedere unitar, materia în general dispersată într-un
număr mare de studii diferite, dintre care unele sunt
greu accesibile. Ni se pare, de altminteri, că teatrul
oferit de bazinul Mării Negre favorizează, mai mult ca
altele, considerații ce depășesc problemele regionale și
se raportează la forțele care acționează asupra
câmpului istoriei universale”3. Iată o apreciere cu
valoare de anticipație, confirmată în
contemporaneitate, prin interesele strategice la Marea
Neagră manifestate de Turcia, Rusia, Ucraina și, mai
nou, de statele NATO și SUA.
La fel ca și Fernand Braudel, care a realizat o
primă versiune a Mării Mediterane într-un lagăr de
prizonieri din Germania, Gheorghe I. Brătianu a
încheiat redactarea cărții Marea Neagră. De la origini
la cucerirea otomană, la sfârșitul anului 1948, în
condițiile complet nefavorabile pe care autorul era
nevoit să le trăiască, întrucât în septembrie 1947
autoritățile comuniste i-au fixat domiciliu forțat,
momente dificile ale existenței sale, care nu-i dădeau
posibilitatea să se documenteze în biblioteci și să aibă
contacte cu reprezentanți ai lumii științifice.
Din păcate intențiile sale, pe deplin justificate, de
a continua cronologic și tematic lucrarea Marea
Neagră și pentru epocile istorice ulterioare, pentru cea
modernă și contemporană, în care contextele
economice, politice, sociale, diplomatice, culturale și
altele i-ar fi plasat pe români, pe vecinii lor și pe alți
actori din zonă într-o altă configurație internațională,
nu au mai putut fi materializate.
Dar Gheorghe I. Brătianu, îndurând propria-i
suferință cu demnitate, a oferit o explicație de bun
simț, plauzibilă, cu o ironie amară: “Răgazul
involuntar care mi-a fost oferit cam de un an de zile
încoace [i.e. domiciliul forțat] mi-a dat posibilitatea să
termin redactarea acestui prim volum, de la origini
până la cucerirea otomană [...]. Al doilea volum ar
trebui să continue expunerea până la actualitatea cea
mai recentă, sarcină imposibil de realizat în
conjunctura actuală”4.
Traseul lucrării nu s-a dovedit facil, apariția ei a
fost posibilă doar la 16 ani după ce Gheorghe
I. Brătianu a încetat din viață, în aprilie 1953. Marea
Neagră a văzut prima dată lumina tiparului în 1969
la Munchen, în limba franceză. Prima ediție în limba
română a apărut abia în 1988 la Editura Meridiane,
epuizându-se rapid, ceea ce reprezenta mai mult decât
un succes publicistic, dar și un eveniment editorial
ieșit din comun. Și abia mult mai târziu după aceea a
venit și Ediția a II-a, îngrijită de Victor Spinei, la
Polirom, Iași, 1999.
O trecere în revistă a cuprinsului lucrării, fie ea și
alertă, îngăduie cititorului să parcurgă o tematică ce
impresionează - la fel ca și în cazul lui Fernand
Braudel - prin localizarea în spațiu și trecerea în timp
a unei lumi diverse, complexe și într-o continuă
mișcare și confruntare de civilizații, o lume a
ciocnirilor și înfruntărilor militare, dar și o
permanentă căutare de rezolvări, de negocieri și acte
diplomatice, de obținere de beneficii în activități,
relații și avantaje economice și comerciale.
La fel ca și Fernand Braudel, acolo unde acesta
vorbește de ‘durata lungă’ - și Gheorghe I. Brătianu a
fost preocupat de evidențierea rolului Mării Negre în
evoluția statală și politică a Țărilor Române și ulterior
a României5. Istoricul asociază începuturile organizării
vieții statale românești de factori naturali
determinanți: Muntele și Marea. Istoricul român scrie:
“Din puncte (diferite n.n) au pornit întemeietorii
statului nostru, descălecătorii, și se pare că și-au atins
obiectivul atunci când și-au putut întinde stăpânirea de
la munte la mare, “până la Marea cea Mare”6.
Cele două state românești se vor situa în
deplinătatea dezvoltării lor economice, atunci când
reușesc să-și întindă autoritatea până la Dunăre și la
Marea Neagră. Scria Gheorghe I. Brătianu despre
circumstanțele care au făcut posibilă o astfel de
conjunctură de natură economică: “Dintre cele două
state românești, Moldova pare a fi o rezultantă
naturală și logică a căilor de comunicație care se
îndreptau dinspre piețele Poloniei și ale Europei
Centrale”7.
Din 30 martie 1392 datează, emis de domnitorul
Moldovei Roman I, un act de cancelarie în care
figurează prima mențiune a întinderii statului feudal
Moldova până la Marea Neagră: “Marele singur și
stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, stăpânind
Țara Moldovei de la munte până la mare”8. Iar la anul
1478, în fața senatului Veneției, solul Moldovei aducea
cuvintele lui Ștefan cel Mare: “Căci sunt sigur că
Turcul iarăși va veni împotriva mea, în vara aceasta,
pentru cele două locuri ale mele, Chilia și
Monchastro, Cetatea Albă - Akkerman de la vărsarea
Nistrului”9.
De asemenea și pentru Țara Românească,
apropierea de Marea Neagră face parte dintr-un proces
istoric firesc. Gheorghe I. Brătianu considera că
Voievodatul Țării Românești, constituit la sfârșitul
secolului al XIII-lea, va ajunge sub conducerea lui
Basarab I să se orienteze spre sistemul politic al
mongolilor, prezenți în deceniul trei al secolului al
XIV-lea în spațiul geografic situat între Nistru și gurile
Dunării. În 1330, anul izbânzii lui Basarab I asupra
regelui ungur Carol Robert, voievodul muntean a
primit sprijin militar din partea tătarilor care sălășluiau
pe litoralul pontic10. Urmașul lui Basarab I, Nicolae
Alexandru, care a domnit între anii 1352 - 1364, dar
și continuatorii săi la tronul Țării Românești:
Vladislav I (Vlaicu Vodă), Radu I, Dan I și Mircea cel
Bătrân vor înainta spre Dunăre și vor ajunge la Marea
Neagră.
Binecunoscuta titulatură existentă în documentul
emanat de la cancelaria domnească a lui Mircea cel
Bătrân este edificator pentru ilustrarea întinderii Țării
Românești: “Io, Mircea, mare voievod și sluger
stăpânitor, domn a toată țara Ungrovlahiei și a părților
de peste munți încă și peste părțile tătărești și Herțeg
al Almașului și Făgărașului și domn al Banatului
Severinului și de amândouă părțile peste toata
Podunavia, încă până la Marea cea Mare și singur
stăpânitor al cetății Dârstor”11. Așadar, atât Moldova
cât și Țara Românească, state feudale de sine
stătătoare, se vor învecina cu Marea Neagră și își vor
exercita aici autoritatea administrativă la sfârșitul
secolului al XIV-lea și începutul celui de al XV-lea.
Întrucât Marea Neagră a istoricului român a
apărut mai întâi la Munchen, în anul 1969, în limba
în care a fost scrisă, adică în limba franceză12 și în
acest fel a fost pusă în circulație europeană, chiar dacă
cu o mare întârziere, un termen de două decenii
însemnând de regulă în viața unei cărți o pierdere
ireparabilă, letală chiar, a contextului în care trebuia
receptată, cartea a avut ecouri imediate, în primul
rând în Franța. Vom selecta aici un singur astfel de
ecou, de natură a sublinia valențele filosofice ale
acestei opere a lui Gheorghe I. Brătianu.
O cercetătoare din Franta, Helene Ahrweiler a
publicat la Paris, în 1975, un important studiu despre
legăturile Imperiului bizantin cu spațiul înconjurător al
Mării Negre13, de-a lungul secolelor, studiu tradus
ulterior și în limba română14. Referirile din acest
studiu la istoricul român sunt de natură a-i sublinia
meritele sale deosebite, în ceea ce privește concepția sa
asupra istoriei, la fel cum și Fernand Braudel avea o
concepție asemănătoare asupra istoriei. ‘Autorul
[Gh. I. Brătianu] a putut să realizeze această sarcină
datorită unei culturi istorice întinse și variate [...].
Lucrarea constituie, pe bună dreptate, suportul tuturor
reflecțiilor autorului asupra activității economice în
Marea Neagră, ea explică importanța rețelei urbane și
ne ajută să trasăm și să urmărim marile axe de
comunicații ce traversează lumea pontică în diversele
perioade ale istoriei sale, legând-o de centre adesea
îndepărtate, de care depindeau viața și prosperitatea ei
[...]. Această lucrare deosebit de sugestivă incită în
mod constant cititorul la o reflecție profundă asupra
evenimentelor, ale căror consecințe au marcat
legăturile Orientului și Occidentului de-a lungul
multor secole ale istoriei lor”15.
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
efectul de seara
Șotronul si jazzul lui Cortazar (I)
Robert Diculescu
Există în literatura mondială mulți autori care
pot să creeze povești seducătoare, consistente,
cu priză la public și care reușesc să-și
individualizeze stilistic scriitura. Dar sunt puțini
aceia care reușesc, pe lângă poveste, personaje, stil
propriu, să articuleze chiar și parțial, ca orice adevăr
literar, o viziune asupra lumii și a omului dintr-un
anumit moment istoric, să reușească o sinteză a
unor idei-forță și a unor întrebări care frământă o
epocă anume, iar această sinteză să aducă o
schimbare profundă la nivelul limbajului, al
complexității scriiturii ca model pentru a-l impune
și să redefinească cu totul însăși noțiunea de
roman.
Unul din autorii care reușește această
performanță este Julio Cortazar în Șotronul său.
Rayuela este romanul scris la Paris după
„autoexilul” impus în capitala Franței, și este
publicat pentru prima dată în Spania în 1963.
Inițial, romanul purta titlul provizoriu de Mandala,
o trimitere la imaginea simbol budistă, care este
formată dintr-o mulțime de cercuri și pătrate
combinate variat și care reprezintă un model al
cosmosului, folosit pentru exerciții de concentrare și
meditație. Probabil, autorul și-a dat seama pe
parcurs că titlul sună mult prea pretențios și l-a
schimbat în numele unui joc de copii, aparent un
tilu ludic, dar investindu-l și pe acesta cu o
semnificație metafizică. Jocul șotronului are, în
viziunea autorului, o bucată care este arondată
părții de aici (Realului) în primele căsuțe, iar, până
la ultima căsuță a șotronului, numită cea a cerului,
se intră în regimul părții celeilalte (a Suprarealului și
a lumii de dincolo).
Astfel, în timpul jocului, cel care îl joacă are ca
scop final să arunce pietricica în ultima căsuță a
șotronului, iar, odată ajuns în ea, aceasta are
posibilitatea să-l treacă pe jucător dintr-o lume în
alta și să rupă definitiv limitele unui Real limitat în
care a trăit până atunci.
Această scriere este un fel de „roman-sumă”, o
coagulare a unor întrebări și stări limită, dar, în
același timp, și una de ruptură, care concentrează în
ea experiența unei bune părți a vieții lui, așa cum
însuși Cortazar mărturisește într-un interviu:
„Șotronul este întrucâtva sinteza celor zece ani
pe care i-am trăit la Paris, plus anii anteriori. Acolo
am făcut cea mai profundă tentativă de care eram
în stare în acel moment, anume de
a-mi pune, în termeni romanești, problema pe care
alții, filosofii, și le pun în termeni metafizici. Altfel
spus, marile îndoieli, marile întrebări.
Îmi amintesc că am auzit mulți tineri care
mi-au spus că lucrul care îi atrăgea cel mai mult în
șotron era că nu le dădea sfaturi, ceea ce place cel
mai puțin tinerilor. Că dimpotrivă, cartea era o
provocare, care le dădea un impuls și le propunea
enigme, pentru a găsi ei înșiși soluția. Dacă aș fi
scris un Muntele vrăjit, care nu doar pune întrebări,
ci dă și răspunsuri, răspunsurile lui, care adesea
sunt foarte didactice și foarte bine dezvoltate (un
fel de lecție), Șotronul nu ar fi plăcut atât de mult”.
Romanul se poziționează mai avantajos la polul
opus didacticismului, rețetelor, explicațiilor
definitive și atotcuprinzătoare, și încearcă să
răstoarne permanent logica cititorului. El îl aruncă
de cele mai multe ori în îndoieli și nedumeriri, în
„mandale” ce se deschid și se continuă cu alte
„mandale” ale monologurilor, în incoerențe ale
acțiunilor și traseelor alambicate ale lui Oliveira.
Acestea nu au aparent niciun efect eliberator sau o
explicație tranșantă pentru cititor.
Este un roman ce nu oferă răspunsuri de tip
anestezic și liniștitor, ci, mai degrabă, autorul se
comportă ca un „magician” aflat în fața publicului
pentru a-i spori cu fiecare clipă tensiunea, și a-i
provoca permanente neliniști. De-a lungul lecturii,
el îi întinde false capcane lectorului, dar și multiple
variante de citire și interpretare a poveștilor. Sunt
piste intenționat greșite și lectura se transformă într-
un sistem de scripeți, ce poate deveni mortal
pentru cei grăbiți să catalogheze desfășurarea
întâmplărilor sau a acțiunilor personajelor din
roman înt-un mod previzibil. Așa cum se și
întâmplă la nivel simbolic, în ultima scenă a celei
de-a doua părți a romanului, într-un spital de
nebuni din Buenos Aires, atunci când Oliveira,
personajul principal, se refugiază într-una din
camerele spitalului pentru a simula o sinucidere. Cu
ajutorul unui nebun din spital, Oliveira construiește
în cameră, începând de la ușă spre fereastră, un
sistem de scripeți improvizat, alcătuit din sfori,
ligheane pline cu apă și rulmenți, pentru a
preîntâmpina venirea oricărui nepoftit, până când
acesta reușea să se arunce pe fereastră. La prima
vedere, toate detaliile acestui ritual te-ar face să
crezi că în mod sigur personajul pricipal chiar asta
va face. Că doar acesta poate să fie finalul poveștii.
Dar, în cele din urmă, toate incidiciile inițiale își
schimbă desfășurarea previzibilă, iar scena se
termină
într-o discuție care la început este tensionată, apoi
din ce în ce mai destinsă, spre final chiar ludică și
împăciuitoare, între Oliveira și prietenul lui cel mai
bun Traveler, venit să-l salveze dintr-o situație ce
părea la început extremă și incontrolabilă.
Același lucru se întâmplă și cu structura
capitolelor romanului. Prima parte a romanului, cu
titlul „De partea cealaltă” (o altă inversare, pentru
că în mod logic ar fi trebuit să înceapă cu titlul
celei de-a doua părți), are doar aparent datele unei
povești cu început, mijloc și final clar. Cea de-a
doua parte a romanului, ce poartă numele „De
Nicolae Maniu	Le Songe dAthene (2005)
partea aceasta”, are o structură identică, iar după
ultima scenă, poți garanta liniștit că romanul se va
încheia, fără a pierde nimic ca cititor și împăcat că
cercul povestirilor este perfect închis. Numai că
autorul mai are încă o parte cu un titlu ambivalent,
ce păstrează o deschidere maximă a romanului,
„Din alte părți”, în care aduce amănunte omise ale
poveștilor din celelalte două capitole, construind
noi legături între personajele cunoscute. În felul
acesta, stabilește o circularitate a poveștilor
personajelor, o continuitate nebănuită în momentul
lecturii primelor două capitole și, chiar mai mult
decât atât, la finalul celei de-a treia părți, se pare că
nimic nu ia cu adevărat sfârșit și că romanul își
poate multiplica la nesfârșit poveștile cu aceleași
personaje, la care se adaugă altele noi (cum este
cazul lui Morelli, teoreticianul celei de-a treia părți).
Astfel, Cortazar reusește să schimbe total percepția
a ce mai înseamnă roman și care îi sunt limitele,
barierele sau logica scrierii.
Argentinianul poartă cititorul într-un domeniu
mult mai periculos, între pliurile unei gândiri
paradoxale, și în cel al unei paralogici ce oferă
întotdeauna mai multe variante de răspuns, poate
unele intenționat contradictorii, dar și cu
posibilitatea mărită de a se afla mai aproape de
adevăruri în acest fel.
Șotronul mai este invadat și de o
„suprarealitate” misterioasă, ce dinamitează în toate
momentele siguranța cotidianului personajelor. În
felul acesta, îi oferă cititorului o dublă perspectivă
ce i se impune concomitent. Este o privire din
partea aceasta și din partea cealaltă în același timp,
o opoziție și o înfruntare a celor două perspective,
care din lupta lor îl pot duce pe acesta mult mai
aproape de înțelegerea propriei persoane, a
semenului și a lumii în care trăiește.
Șotron duce până la capăt lupta de gherilă
împotriva unui tip de logică totalitară, una de
roman prefabricat din materiale de sezon. Pentru el,
koanul din zen învinge în multe bătălii rațiunea
filosofiei occidentale, asta pentru a-i arăta mai
multe drumuri de ieșire dintr-un cerc construit
artificial, și care are de prea mult timp o mulțime
de fisuri în soluțiile oferite la întrebările omului.
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Iconicitatea unui poem-pop
simfonic - Basorelief
Marian Sorin Rădulescu
Pe la sfârșitul anilor ’80, străzile din cartierul
timișorean Fratelia se transformau, duminica
dimineața, în talcioc. Puteai găsi de vânzare
și vechituri, dar și lucruri noi, aduse din țările
vecine (Iugoslavia, Ungaria). Așa s-a nimerit să
dau peste un LP pe care mi-l doream de mult:
Basorelief, un poem-pop simfonic pe muzica lui
Adrian Enescu și versurile lui Ioan Alexandru.
Eram destul de familiarizat cu brandul Adrian
Enescu prin filmele pentru care scris muzica
(Tănase Scatiu, seria Ardelenilor, Septembrie,
Concurs, Dreptate în lanțuri, Pas în doi, Semnul
șarpelui, Sfârșitul nopții ș.a.), prin discurile cu
Grupul Stereo și Loredana Groza sau prin proiec-
tul Funky Synthesizer - o apariție neobișnuită la
acea vreme în peisajul muzicii românești. Mai
mult chiar, îi ascultam „în buclă” muzicile diverse
- jazz, pop, coloane sonore pentru film și scenă,
electronice, combinații acustico-electronice. A fost,
într-un fel, călăuza către Împărăția Muzicii, în anii
ieșirii mele din adolescență. M-a uluit felul în care
își concepea simbioza dintre cuvânt și sunet, între
sunet și imagine, în cele mai multe din creațiile
sale. Când am ascultat prima oară Basorelieful,
mărturisesc, n-am înțeles nimic. Orchestrația mi
se părea un pic „exotică”, „experimentală” și
„datată” față de combinațiile electronice adriane-
nesciene sofisticate cu care mă obișnuisem, dar
sound-ul purta evident marca unui concept și a
unei gândiri poetic-muzicale sistematice. Peste ani
aveam să aflu că, inițial, compozitorul se gândise
la o missă ce urma să redea fuziunea dintre
„starea catolică” și „starea bizantină ca formă
extatică”. Fapt cu totul nou, compoziția era desti-
nată unor instrumente balcanice: nai, vioară cu
goarnă, caval, buhai, alte fluiere.
Poetul Ioan Alexandru, era cunoscut pentru
încercările sale de a „dinamita miturile”, din do-
rința de a le capta misterul, și publicase câteva
volume (Imnele bucuriei, Imnele Transilvaniei)
din care Adrian Enescu obținuse permisiunea să
selecteze câteva versuri. Versurile, începând cu
motto-ul „ne-am păstrat gintul / pe stânga de flu-
viu / unde curge ca argintul / sfântul Danubiu”
(Ion Gheorghe), vorbesc despre patrie, popor, însă
- nota bene - fără emfază. Patria din Basorelief -
aveam să înțeleg mult mai târziu - este comuni-
tatea sfinților, a celor ce se împărtășesc din
„focu-ncins” al „vestirii celei bune”.
Astfel, pe structura muzicală a unei misse (din
care nu lipsesc momentele Dies Irae, Kyrie
Eleison, Sanctus, Gloria, Laciymosa), cu citate din
Johannes Passion și Matthaus Passion de Bach,
compozitorul prelucrează eh-uri bizantine1 și
cânturi din muzica indiană. Rezultatul: prima
încercare de pop simfonic din muzica
românească, în care sintetizatorul este unul din
instrumentele orchestrei - o orchestră semi-
simfonică la care se adaugă un grup vocal (5T),
un solist vocal (Cezar Tătaru), un recitator
(actrița Irina Petrescu) și o secție de percuție și
tobe. Pentru întâia oară în muzica românească
sunt folosite sitarul și tabla, două instrumente
clasice ale muzicii indiene.
Asemenea unei liturghii a umilinței ajunsă
metaforă, Basorelief ne ademenește să participăm
la „marea nuntă din vechime”, când „pământul
este o cădelniță-n amurg”, iar „oile se limpezesc
în strungă”. Versurile, ce cheamă la înduhovnicire,
sunt o „veșnică amintire” a celor ce, neprihăniți,
„au iubit senin până la moarte”, căci „din
adâncurile bunului Pământ /iubirea-nvârte lumea
mai departe”. Stihurile au rezonanțe psaltice:
„pace în cer și pace între oameni / în toți și toate
pace, slavă Ție”. Misteriosul adrisant al versurilor
e de-acum ușor de ghicit: Logos-ul prin care
omul devine întru ființă. Lui îi sunt închinate
„imne și slăvie”, pentru El oamenii s-au
„îmbrăcat curat de sărbători”, iar „cântărețul în
zori de zi / își aprinde lampa de la stele”. Bucuria
revărsată-n jur de El luminează acum „puterile
din jur” și „în loc de fiare s-au făcut popoare”.
„Încrengătură de stiluri, de surse”2, Basorelief
devine astfel un poem al „luminii line” și al
genezei graiurilor „din vorbe ce sunt”, într-un
timp în care „de-acum e graiul Lui al meu”. E
însuși „graiul de departe” pe care-l ascultă
oamenii „în slava lor de foc, după moarte”. E
semnul pe care cei de acum îl deprind spre
a-mpinge-n cer „corabia din casă”. În cer, acolo
sus unde - mărturisește poetul - e neamul său
„plecat cu turmele, pe plaiurile sfinte”.
Albumul lui Adrian Enescu și Ioan Alexandru
(pe care un post de radio din Amsterdam profilat
pe muzică experimentală l-a cotat drept unul din
cele mai inovative albume de gen din anii ‘70)
este și o recuperare a cerului vidat de orice sem-
nificație de către cei care nu-și aprind lampa de
la stele, ci de la gândirea iluminiștilor de secol
XVIII. Ascultat și reascultat cu atenție,
Basorelieful este asemenea unei sculpturi în timp
- într-un timp restaurat și izbăvit printr-o suferință
care „nu destramă, ci-ntărește ființa întru ființă”
(Lucian Blaga). Aparține „zilei a opta” care -
spune Monahul Nicolae Steinhardt - este „a sur-
plusului, Artei, Sfințeniei”, „a tot ce ține de „din-
colo”, a contemplatorilor, a elitei, a lui Hristos”3.
Pariul acestui poem-pop (sau, mai bine, poem
iconic, poem-mărturie) cu profunde implicații
eschatologice („când fiecare suflet pe pământ / va
fi cuprins de sfânta datorie / că patria începe-n
trupul său și crește-n ceilalți în armonie”)
urmărește restaurarea memoriei strămoșilor uitați,
a „bărbaților închiși în gorunii din porți”, a „ctito-
rilor jupuiți de vii” și a „ostașilor martiri cu fețe
cuvioase” care - în credincioșia lor - au rămas
mereu cu noi, pentru că „oriunde intră plugul în
pământ / dai de un scut și-o patrie de oase”.
Suflet, potire de-argint, cădelniță, sărbători, imne
și slăvie, sfântă datorie - iată numai câteva sin-
tagme cu mare putere de sugestie, cărora nu au
izbutit să le pună cătușe nici inchizitorii partidu-
lui unic de ieri, nici tribunii democrației și global-
izării din uniformizanta lume pluralistă de azi.
Discul, apărut (cu o întârziere de câțiva ani) în
1977, urmează să fie reeditat, împreună cu proiec-
tul Funky Synthesizer, de A&A Records4.
dar este vitejia și adesea ea rămâne
singura avuție pentru un neam
când graiul nu mai are cuvânt și-odoarele preț
sângele-i întrebat de veșmântul de luptă
acum e soare și e târziu
până departe, în întunecime
caii înșeuați aleargă goi
la marea nuntă din vechime
îl văd pe cântăreț în zori de zi
cum își aprinde lampa de la stele
într-un potir de argint sufletul său
e dus în slăvi și ține loc de ele
crinii răsar în răsărit din nou
e pregătit pământul de primire
întâii vestitori albaștri au sosit
cu aripi mari pe țară în oștire
poiana ține-n brațe pe talgere de fum
ștergarele luminii într-o dungă
pământul este o cădelniță-n amurg
când oile se limpezesc în strungă
veșnică amintire celor ce au iubit
neprihăniți senini până la moarte
căci din adâncurile bunului pământ
iubirea-nvârte lumea mai departe
ne-am îmbrăcat curat de sărbători
gura ni-e numai imne și slăvire
pace în cer și pace între oameni
în toți și toate pace, slavă Ție
în focu-ncins din bucuria Ta
s-au luminat puterile din jur
și-n loc de fiare s-au făcut popoare
din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri
acum e liniște peste păduri
de-acum e graiul Lui, al meu
când povestim e graiul de departe
și oamenii-L ascultă îmbrăcați
în slava lor de foc de după moarte
captele lor în univers
bărbați-nchiși în gorunii din porți
de mii de ani se străduie să iasă
pe sângele lor tainic se trudesc
să-mpingă-n cer corabia din casă
acum e liniște peste păduri
un râu subțire picură din munți
cu zvon de clopoței și oseminte
acolo sus e neamul meu plecat
cu turmele pe plaiurile sfinte
de bună seamă că s-ar cuveni
să-i strig pe toți strămoșii mei pe nume
cei ctitori jupuiți de vii
ostași martiri cu fețe cuvioase
oriunde intră plugul în pământ
dai de un scut și-o patrie de oase
când fiecare suflet pe pământ
va fi cuprins de sfânta datorie
că patria începe-n trupul său
și crește-n ceilalți în armonie
Note:
1.	Eh-ul (sau glasul) este un termen muzical bizantin
prin care se înțelege schema melodică model, proprie
fiecăreia din cele opt grupări ale cântărilor bizantine.
2.	„Am vrut ca muzica mea să fie personaj” - Interviu
cu Adrian Enescu în Dilema veche, Anul XI, nr. 526,
13-19 martie 2014.
3.	Sângeorzan, Zaharia, Monahul de la Rohia,
N. Steinhardt, răspunde la 365 de întrebări,
Ed. Humanitas, București, 1998.
4.	Compania care în 2013 a editat o serie de
compoziții jazz pentru big band ale lui Adrian Enescu
pe albumul Bird in Space.
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Despre purificare prin crimă,
frică si milă - Paiațe la Opera
Română
Maria Carla Bălan, Oleg Garaz
... în căutarea unui brand al momentului:
tendințe, cotații, management și performanțe
Opera Română din Cluj-Napoca dispune în
prezent de un repertoriu destul de diversificat.
Odată cu reintroducerea în repertoriu a operelor lui
Wagner, dar și cu reluarea genului de operetă,
reprezentarea operei italiene cunoaște un ușor
declin, lucru observabil chiar de pe afișul
programului lunar al operei. Multiplele genuri de
spectacole pe care opera le oferă publicului
contribuie atât la reîntoarcerea melomanilor-
veterani, cât și la atragerea unui nou public. Odată
cu numirea tenorului Marius Budoiu în funcția de
Director al Operei, prezența instituției în orașul
nostru devine din ce în ce mai vizibilă prin
numeroasele afișe publicitare plasate în punctele-
cheie ale orașului, prezența tot mai frecventă în
presă și în media.
Toate aceste inițiative, idei și viziuni și într-un
mod evident - decizii, concepții și fapte, au reușit să
aducă în sala operei un public mult mai numeros,
unul care să aibă șansa, dar și posibilitatea cât se
poate de reală să aleagă și să asculte ceea ce își
dorește. Este limpede și interesul pe care
conducerea îl acordă calității spectacolelor, întrucât
au fost realizate câteva premiere importante precum
Tannhauser de Wagner sau Văduva Veselă de Lehar
și nu numai, au fost invitați soliști de mare valoare
internațională ca și baritonul George Petean sau
soprana Teodora Gheorghiu, iar vechile montări au
fost îmbunătățite prin introducerea unor noi
decoruri sau dinamizarea mișcării scenice, fiecare în
limita posibilităților.
Un alt aspect extrem de important, este nivelul
mult mai elevat din punct de vedere profesional de
care dă dovadă colectivul operei și care definește
implicația interpreților, mai ales cântăreți și
instrumentiști, în realizarea spectacolelor. Este vorba
aici în primul rând de cor și de orchestră, pentru că
performanța lor cunoaște în acest ultim an un nou
nivel, implicarea reală a fiecărui artist în parte
devine un fapt din ce în ce mai evident. Asistăm și
din acest punct de vedere la o creștere calitativă a
spectacolelor, un progres constant, un nou nivel de
performanță din care principalul beneficiar este
publicul. Crearea unui spectacol muzical este în
primul rând o muncă în echipă, și cu cât cei care
iau parte la conceperea unui spectacol de operă
sunt mai implicați și dedicați, cu atât rezultatul
final, adică sunetul, muzica, întreaga artă la care
participă muzicienii are un nivel mai înalt și
profesionalismul cunoaște noi niveluri de realizare
în planul atât de sesizabil al performanței artistice.
Cu toate că ansamblul artiștilor de la Opera
Națională prezintă un repertoriu mult mai bogat
decât, spre exemplu, în urmă cu câțiva ani, nici
măcar în prezent nu ar putea fi vorba despre
dislocarea repertoriului italian, de tradiție la această
instituție. Desigur, încercarea schimbării acestei stări
de lucruri nu ar putea fi o întreprindere chiar facilă,
și poate chiar “vătămătoare” oricărei instituții lirice,
din moment ce Italia este locul de naștere al operei,
dar și locul în care romantismul în creația de operă
înglobează cel puțin trei perioade importante din
punct de vedere repertorial: prima generație
(incipientă) - Donizetti, Bellini, Rossini, a doua (de
maturitate și consacrare) - Verdi și o a treia (veristă,
cu deschidere înspre modernism) - Leoncavallo,
Mascagni și, evident, Puccini.
Din fericire Opera Română din Cluj-Napoca
reușește să ofere publicului cele mai importante
titluri din toate curentele care formează
romantismul italian, din creația celor mai apreciați
și iubiți compozitori de operă. Belcanto-ul, un
curent al cărui lirism este inegalabil, poate fi
ascultat în orașul nostru în opere precum Bărbierul
din Sevilia sau Cenu°ăreasa de Gioachino Rossini
sau Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti,
operă care va avea și o nouă premieră stagiunea
următoare. Cel mai bine reprezentat compozitor de
operă este Giuseppe Verdi, predominanța sa asupra
repertoriului fiind un fapt întâlnit destul de des în
cadrul teatrelor lirice din întreaga lume. Ultimul
mare curent italian este verismul, acesta fiind un
curent ce se bazează pe exprimarea cât mai realistă
a situațiilor, a vieții și a emoților umane prin
utilizarea unor noi mijloace de expresie, dar și prin
preferința vocii dramatice/ spinte în defavoarea celei
lirice.
... până la urmă - Pagfiacci, povestea sinistră a
actorilor unui teatru de bâlci
Am ascultat în 2 aprilie 2014 o lucrare care
aparține începutului curentului verist, și anume
opera Paiațe de Ruggiero Leoncavallo, montată
pentru prima dată în 21 mai 1892 la Teatro Dal
Verme la Milano.
Fiind o operă scurtă, doar în două acte, Paiațe
se cântă în general alături de opera într-un act (care
aparține aceleeași perioade) Cavaleria Rusticană de
Pietro Mascagni. Deși cele două opere sunt foarte
complexe, extrem de bine apreciate și se găsesc în
repertoriile marilor opere, cei doi compozitori,
oarecum premergători ai marelui Puccini, au rămas
în istorie drept compozitori ai ”unei singure opere”,
întrucât acestea sunt singurele lor creații care mai
sunt montate pe marile scene de operă, restul
rămânând aproape în totalitate doar în partitură.
Chiar dacă și cu o durată considerabil restrânsă în
comparație cu mai multe din capodoperele verdi-
ene, aceste două lucrări înfățișează o mare comple-
xitate în primul rând la nivelul tramei narative.
Fiecare moment devine unic prin accentul pus pe
unicitatea unei emoții nu doar nedisimulate, ci
chiar din contră, una amplificată până la limitele
sale superioare de manifestare. Replicile și mișcarea
scenică, împreună, au un scop precis, articularea
liniilor de dezvoltare pur muzicală fiind încă de la
început bine stabilită și urmată cu strictețe. Durata
mult mai limitată decât în cazul altor opere se
răsfrânge și asupra libretului care cunoaște o
condensare. Acțiunea devine mai concentrată, mai
dinamică și chiar mai violentă. Apariția momentelor
slab concepute din punct de vedere dramaturgic
devine aproape imposibil de imaginat. Asistăm
astfel la formularea unei concepții de operă
muzical-scenică de o valoare, am putea să-i spunem,
insolită.
Munci și chinuri în realizarea performanței
reale: orchestra, corul, regia...
După doi ani în care nu s-a mai pus în scenă,
opera Paiațe a fost din nou cântată sub bagheta
dirijorului Adrian Morar. Orchestra s-a ridicat la
nivelul unei expresii tensionate, impus prin însăși
rigorile estetice ale curentului verist, reușind să
redea un sunet puternic, plin, destul de unitar și de
frumos nuanțat, însă nu a reușit nici de această
dată să se sustragă decalajelor orchestră-cor-soliști,
evidente mai ales la începutul actului întâi. M-am
bucurat de sensibilitatea interpretării orchestrei în
momentele-cheie, acolo unde în partitura se
regăseau câteva momente lirice, mai domolite.
Contrastul dinamic între părțile lirice și cele
dramatice a fost foarte bine realizat, implicarea
reală a orchestrei fiind cât se poate vizibilă.
Corul cunoaște aici o ipostază foarte vie a unui
“personaj colectiv”. Rolul său nu mai este atât de
static precum în opera verdiană, ci devine un
"personaj” implicat, activ, lăsând astfel în urmă
ipostaza de simplu martor care i-a fost atribuită în
atât de multe lucrări. Pregătit de dirijorul Cornelius
Felecan, interpretarea corului cunoaște și el un real
progres, unul vizibil nu doar prin sunetul mult mai
unitar, mai bine conturat și prin egalitatea emisiei
vocilor, dar și prin prezența scenică mai dinamică,
mai implicată în acțiunea la care participă. Cea mai
frumoasă imagine a sa a fost la începutul actului al
doilea, atunci când corul preia rolul publicului la
"spectacolul” oferit de soliști. Costumele frumoase,
viu colorate, atitudinea veselă și relaxată a coriștilor,
acuratețea interpretării au demonstrat un nivel
superior, o pregătire muzicală temeinică, un nou
3
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
30
Black Pantone 253 U
nivel de performanță.
Decorurile operei sunt destul de simpliste în
comparație cu dinamismul și complexitatea
libretului. Banalitatea lor este însă completată de
costumele și machiajele viu colorate nu doar ale
soliștilor, ci și ale corului. Lumea comediei dell’arte
este ilustrată vizual prin costume și machiaje
specifice, balerini, figurație și nu în ultimul rând de
buna dispoziție care domina atmosfera de pe scenă.
Deși realizarea decorurilor nu a excelat prin
sugestibilitate, imaginea operei nu a fost deloc una
statică, la dinamismul scenic contribuind și
scenografia lui Valentin Codoiu. Actul al doilea a
ridicat câteva probleme de regie (semnată de Emil
Strugaru), întrucât corul a trebuit să se transpună,
practic, în public - o idee similară cu Hamlet al lui
Shakespeare, în care avem de a face cu un spectacol
în spectacol și, evident, cu un public scenic. Spre
deosebire de reprezentația anterioară, unde corul
era așezat perpendicular cu scena, în această
montare el a fost așezat undeva în spate, paralel cu
scena, cu fața la public, iar soliștii si-au interpretat
rolurile așezați predominant în semi-profil.
Consider mult mai bună această ultimă așezare,
vizibilitatea dinspre public fiind mult mai largă.
Soliștii și fecunditatea artistică a metamorfozei:
emoții, dramatism, transfigurare...
Surpriza serii a constituit-o tenorul Cristian
Mogoșan, care deși până acum l-am auzit mai mult
în roluri lirice, a adus la viață un Canio foarte bine
conturat, un personaj puternic individualizat, trăit și
jucat așa cum cerea compozitorul, cu pasiune și
veridicitate. Acest rol îi oferă tenorului șansa de a
excela ca și un artist complex, un artist ajuns la
maturitate din toate punctele de vedere, întrucât
rolul lui Canio nu este unul deloc ușor, ci este unul
cât se poate de solicitant atât vocal cât și scenic.
Întotdeauna este de apreciat capacitatea unui
cântăreț de a se transpune în personajul interpretat,
puterea de a valoriza muzica prin prisma
caracterului jucat. Tenorul Cristian Mogoșan m-a
surprins plăcut în acest sens, întrucât a reușit să
realizeze perfect această "simbioză” cu personajul
interpretat. Îl felicit pentru această capacitate,
deoarece puțini sunt artiștii care reușesc să realizeze
acest lucru cu atât de multă măiestrie. Trecând la
partea vocală, trebuie spus că intrarea în rol nu a
constituit punctul forte a tenorului, întrucât pe
alocuri a afișat o voce slab impostată și nesusținută,
parcă prea lirică pentru un rol care presupune încă
de la început o puternică “deflagrație” de
dramatism vocal. Încercarea de a prezenta o voce
plină de volum, puternic timbrată, penetrantă și
atent nuanțată, a fost una reușită: după momentele
în care emoțile începutului s-au estompat, vocea
tenorului s-a dovedit a fi cât se poate de potrivită
pentru acest rol. Încă din primul act am admirat
acutele bine realizate, nuanțele atent și corect
executate, o aproape perfectă acuratețe și egalitate a
vocii. Aceste elemente au fost vizibile pe tot
parcursul rolului, însă puteau fi puțin mai atent
slefuite pe parcursul celebrei arii Vesti La Giubba.
Aria, deși foarte bine cântată, ar putea fi
interpretată la un nivel și mai înalt, dacă tenorul ar
mai lucra puțin la lejeritatea și naturalețea vocii,
întrucât în anumite momente, (inclusiv în acut), în
încercarea de a reda dramatismul impus de
partitură, am simțit un oarecare grad de forțare a
glasului său. Volumul vocal a fost unul potrivit,
jocul scenic foarte bine realizat, frământările
personajului bine exprimate (mai cu seamă în actul
al doilea), jocul scenic impecabil iar aceste elemente
au contribuit la succesul considerabil pe care l-a
avut tenorul.
Soprana Cristina Simionescu, invitată de la
Opera din Iași, a mai putut fi admirată de publicul
clujean în roluri precum Violetta din La Traviatta,
Gilda din Rigoletto, (ambele de Verdi) și în rolul
Luciei din opera Lucia di Lammermoor de
Donizetti. Vocea sa extrem de lejeră și de lirică, cu
ample posibilități în registrul acut, se pliază perfect
pentru rolurile menționate mai sus. Deși numeroși
cântăreți care posedă o voce lirică simt într-un
anumit moment al carierei că trecerea înspre
repertoriul dramatic este una firească, poate chiar
necesară datorită transfomărilor vocale suferite, în
cazul sopranei invitate trecerea la repertoriul
dramatic a reprezentat mai mult o alegere
neinspirată. Rolul Neddei este interpretat în general
de voci pline, bogate în armonice, cu accente
spinte, voci capabile să facă față cerințelor necesare
repertoriului verist. La Cluj, rolul Neddei a mai fost
interpretat de soprana Tatiana Lisnic, deja demult
recunoscută pe plan internațional, de soprana
Nicoleta Maier, aceasta din urmă având în
repertoriu roluri veriste precum Mimi din Boema
sau Liu din Turandot (ambele de Puccini), sau de
soprana Irina Săndulescu-Bălan - interpretă a
rolurilor verdiene spinte.
Astfel, analizând strictamente componenta
vocală a interpretării realizate de către soprana
Cristina Simionescu în rolul Neddei, am putut
observa o evidentă incompatibilitate între vocea
acesteia și vocea impusă de țesătura vocală a
rolului. Încă de la începutul rolului am observat în
vocea sopranei un lirism absolut, o lejeritate vocală
deosebită, care m-a transpus parcă pentru o secună
în lumea belcanto-ului, făcându-mă să uit complet
de imperativele atât de vizibile ale stilului verist.
Această nepotrivire între rol și vocea solistei duce în
timp la uzarea vocii, care va începe să vibreze
nenatural de mult, și am putut asculta și soliști la
care vocea începea să ”bată”. Ca și rezultat am
auzit miercuri seară o voce necupolată,
neimpostată, chiar forțată în unele momente.
Totuși, datorită tipologiei vocii, acutele sopranei au
fost foarte bine rezolvate. Predominanța
elementelor lirice și de coloratură a înlocuit în
totalitate elementele spinto-dramatice atât de
necesare, creând mari contraste cu restul vocilor
(toate foarte potrivit alese de altfel). Acest contrast
a fost vizibil și poate chiar puțin deranjant în
numeroasele duete pe care soprana le are cu
celelalte personaje. Mai mult decât atât, scriitura
densă și dinamică a acestei partituri veriste a
determinat orchestra să îi acopere vocea (destul de
mică) în numeroase momente. Lăsând la o parte
posibilitățile vocale, trebuie remarcată sensibilitatea
ieșită din comun a sopranei, element cu care a
reușit să compenseze într-o anumită măsură
lipsurile deja menționate. Aspectul scenic al rolului
a fost destul de bine soluționat, deși am simțit în
câteva momente o ușoară exagerare teatrală care nu
era necesară. Cu toate că am văzut-o pe soprană în
mai multe roluri, nu pot spune că are capacitatea
de a individualiza fiecare personaj interpretat,
nereușind să trăiască emoții asemănătoare în
moduri diferite, prin prisma personalităților diferite
ale personajelor.
Un artist realmente autentic și complet în
sensul deplin al cuvântului este baritonul Oleg
lonese, pe care deși l-am văzut de nenumărate ori,
fiecare reprezentație a sa reușit să mă surprindă în
cel mai plăcut mod. Nu doar vocea sa este
impresionantă ci mai ales talentul de a crea
personajele pe care le interpretează. Rolurile care îi
pun cel mai bine talentul în valoare sunt Rigoletto
din opera cu același nume de Verdi, unde apare
într-o atitudine umilă și supusă și rolul baronului
Scarpia din opera Tosca de Puccini, unde prezintă o
atitudine superioară, arogantă și diabolică. Deși
publicul clujean nu a mai avut de mult timp ocazia
să îl asculte în aceste roluri, măiestria baritonului
poate fi la fel de ușor admirată și în rolul lui Tonio.
Gradul de transpunere a artistului în pielea
personajului este unul foarte ridicat, motiv pentru
care emoțile și trăiriile transmise sunt cât se poate
de veridice. Vocal, baritonul reușește să
îndeplinească toate cerințele rolului, revelând o voce
plină, puternică, extrem de caldă și de expresivă,
frumos și corect nuanțată și cu o frazare
impecabilă. Se simte din interpretarea sa,
cunoașterea perfectă a textului muzical și poetic al
propriului rol și nu doar atât.
Acutele, deloc puține în acest rol relevă o
tehnică vocală impecabilă, lejeritate și naturalețe în
abordare. În numeroasele lor duete, vocea lui Oleg
lonese a contrastat puternic cu vocea Cristinei
Simionescu, pe alocuri aceasta fiind total acoperită
atât de vocea baritonului, cât și de orchestră.
Scenic, cei doi au avut de jucat destul de mult
împreună și au reușit să redea limpede și veridic
situațiile în care au fost puși.
Tânărul bariton Florin Estefan l-a interpretat pe
țăranul Silvio. Mă bucur de fiecare dată când îl aud,
întrucât vocea sa este foarte bine lucrată din punct
de vedere tehnic, iar înzestrările sale native sunt pur
și simplu încântătoare. Mă refer aici la timbrul său
absolut unic, cu totul aparte, cald și foarte ușor de
recunoscut. Deși nu a avut un rol atât de extins,
totuși calitățile sale artistice au putut fi observate cu
ușurință: lejeritate și egalitate vocală, volum
considerabil, timbru nobil, interpretare sensibilă, și
un joc scenic simplu dar potrivit. Deși toate aceste
elemente sunt vizibile în fiecare rol interpretat, nu
am putut să nu remarc că în personajul lui Silvio
baritonului i-a lipsit parcă ceva din obișnuita sa
strălucire. Însumând cele spuse mai sus, Florin
Estefan este un cântăreț plăcut în orice rol și în
toate spectacolele în care l-am văzut am avut șansa
să admir un artist adevărat și o voce deosebit de
frumoasă.
Tenorul Ștefan Korch, cel pe care am avut
ocazia să îl văd și în opereta Văduva Veselă de
Lehar, a interpretat rolul comediantului Beppo. Pot
să zic că este singurul solist care s-a potrivit cu
vocea sopranei. Asemeni acesteia, vocea sa este una
lirică, destul de mică fiind deseori acoperită de
orchestră însă cu reale posibilități în registrul acut.
Actualitatea continuă a unei capodopere:
motive, cauze, efecte...
Remarcabilă din mai multe puncte de vedere -
dramatic-scenic, narativ și, bineînțeles, muzical,
opera Paiațe de Ruggiero Leoncavallo rămâne în
egală măsură o constantă a scenelor teatrale ale
lumii, dar și un model foarte eficient al unei lucrări
concepută în genul de operă. Ceea ce definește
performanța acestei singure opere prin care
compozitorul, iată, a trecut de testul valoric, este,
poate, forța compasiunii, a groazei și milei sau, mai
scurt, puterea catartică pe care o degajă cu atâta
putere tot ceea ce se întâmplă pe scenă. Concepută
ca un “teatru în teatru”, ca “reprezentație în
reprezentație”, această operă nu păcătuiește prin
convenționalism, chiar din contră. Relatarea unor
patimi omenești trăite într-un mod rătăcit și
ignorant, chiar neasumat, în acea disperare tacită a
unei existențe anonime, micile bucurii răpite prin
înșelăciuni vinovate și în egală măsură mizerabile,
soldate cu o crimă la fel de banală, însă pornite,
toate, dintr-o simplă și explicabilă dorință
omenească de a-și rosti și afirma trăirile cu voce
tare, iată o sumă suficientă și necesară de motive și
cauze care drept efect au dus la popularitatea
acestei muzici, a acestei opere și prin ambele - la
nemurirea compozitorului însuși.
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
31
Black
Pantone 253 U
teatru
Teatru extrem-contemporan
Claudiu Groza
Vlad Bârzanu, Cristina Toma, Liviu Pancu și Eduard Marinescu în Martiri
Două premiere din luna martie - una a
Companiei „Liviu Rebreanu”, alta a
Companiei „Tompa Miklos” - vor
propulsa Naționalul din Târgu Mureș în
atenția selecționerilor și juriilor teatrale din
următoarele luni: Martiri de Marius von
Mayenburg, în regia lui Th. Cristian Popescu,
și Castingul dracului, pe un scenariu
coordonat și înscenat de Radu Afrim.
Martiri. Ca și alte texte ale lui von
Mayenburg - unul dintre cei mai originali și
puternici dramaturgi europeni ai momentului
- și Martiri pune în discuție teme
surprinzătoare prin perspectiva pe care o
propune autorul. Aici avem de-a face cu un
adolescent care, în contrast cu percepția
comună asupra vârstei în cauză, își trăiește
acut, cu tot excesul și cu toată ferocitatea
convingerii accentuate de o personalitate în
dezvoltare, sentimentul religios. Benjamin ar
fi un fanatic, s-ar putea spune, doar că
întregul său comportament are în subsidiar și
o parte reactivă, care face din acest aparent
bigotism și un scut, o manieră de apărare față
de absurdul mediului înconjurător, o formulă
de protecție a vulnerabilităților firii sale.
Intriga devoalează conflictele lui Benjamin
cu cei ce-l înconjoară, de la profesoara sa de
biologie, adeptă la fel de feroce a
creaționismului darwinist, care insistă pe
aspectul crud-științific al erotismului, la
mama sa, într-o confruntare ce depășește
nivelul clișeic-generaționist, justificând într-o
anume măsură „sălbăticia” tânărului, ori la
colegii săi, Georg, un băiat și mai fragil, fals
homosexual, și voluntara, matura și jucăuș-
senzuala Lydia, mereu echilibrată, stăpână pe
sine și provocatoare, cumva în ciuda
inflexibilității deloc controlate a lui Benjamin.
Trei profesori, între care un preot uzat de
întrebări și părând mai degrabă agnostic în
oglindă cu băiatul, un director care încearcă
să păstreze echilibrul, dar e depășit uneori de
situație, și un profesor de sport și istorie care
nu gustă ambiguitățile completează galeria
personajelor. Remarcabil însă, iar asta vine și
din scriitură, dar și din abordarea regizorală,
eroii nu sunt concepuți maniheic, or asta face
ca subiectul „filosofic” al toleranței și
conviețuirii să fie dezbătut firesc, deloc
pedagogic, prin luminile și umbrele fiecărui
protagonist.
Pentru Th. Cristian Popescu, Martiri a fost
a treia montare cu Mayenburg, după Chip de
foc și Urâtul și înainte de Perplex, spectacol
care va deschide în 9 mai Festivalul
Internațional de Teatru Nou de la Arad. Or,
„compatibilitatea” regizorului cu autorul s-a
văzut limpede și aici, prin finețea și forța cu
care Popescu a transpus scenic un text
ofertant în substanță, dar constrângător în
dinamică. Tempo-ul regizoral, bazat pe o
lectură impecabilă a piesei și susținut
splendid de actori, a fost marcat și printr-o
scenografie ingenioasă a lui Cosmin
Ardeleanu, care a imaginat un spațiu-
platformă, îngust și prelung, configurând din
câteva elemente sugestiile topografice ale
textului. Un text excelent tradus, de altfel, de
Elise Wilk, și ea dramaturg, cu simț scenic,
așadar.
Dar tensiunea și emoția spectacolului,
pentru că Martiri e, pe alocuri, frisonant, au
fost date de o interpretare actoricească de
mare intensitate. Ca de obicei, Th. Cristian
Popescu a mizat pe o echipă bună și
coordonată cu siguranță, dar și cu
generozitate colegială.
Martiri, simt nevoia s-o spun de la bun
început, este spectacolul de maturitate
profesională al unui tânăr actor cu, deja, o
anume notorietate, dar care cu rolul lui
Benjamin pe care-l joacă aici se impune net
într-o nouă generație de actori români de
teatru. Vlad Bârzanu a fost introvertit și
ofensiv, retractil și agresiv, traumatizat și de o
rece rigiditate, derutat și plin de convingere,
întruchipând un personaj complex, viu,
autentic, departe de orice schematism
pedagogic-demonstrativ, cu o naturalețe a
jocului întrutotul convingătoare. Datorită lui,
Benjamin a devenit copilul pe care fiecare
spectator a simțit dorința să-l protejeze.
Cristina Toma, în rolul Profesoarei, și-a
construit partitura în cheie speculară cu a
elevului său. La fel de inflexibilă, de dură și
de fanatică în raționalismul ei, Profesoara
pare să fi fost, în adolescență, o Benjamina, o
amazoană darwinistă, pe care o apropie de
Benjamin abia ghicite traume și nuanțe de
clar-obscur. Actrița și-a redat cu o suplețe
remarcabilă personajul, dându-i o notă de
vulnerabilă tinerețe.
Interpretând Mama, Elena Purea a
conturat convingător un personaj surprins de
„străinul” ce-i este fiu, dar pe care simte
nevoia să-l protejeze chiar dacă nu-l înțelege
cu totul și să și-l reapropie. Tandră și fermă,
ea s-a integrat foarte bine în ansamblul
scenic, așa cum au făcut-o și cei trei Profesori,
de la Liviu Pancu, exponent al autorității
școlare, ca director, dar nu lipsit de empatie
umană, Dan Rădulescu, un pedagog mai
frust, partener mai matur și mai lucid al
profesoarei de biologie, sau Eduard
Marinescu, profesorul de religie, un preot care
a înțeles, se pare, relativismul lucrurilor și
semnificația asumării individuale a credinței,
fără patimă.
Cu naturalețe și o prospețime cuceritoare
au jucat și studenții-colegi ai lui Benjamin:
Laura Mihalache și Cristian Ghiciuc, în două
roluri de tinerețe solară, idealistă și uneori
excesivă prin provocările ei.
Martiri este un spectacol în care temele
„mari” sunt filtrate prin trăire personală, în
care principiul metafizic capătă contur
individual, în care empatia ia locul dezbaterii
filosofice și sentimentele calibrează semantica
scenică. Iar asta se datorează în egală măsură
tuturor celor care l-au construit.
Castingul dracului. Stilul gotic secuiesc ar
trebui să fie subtitlul acestei pozne teatrale de
un umor care te lasă fără suflu, concepută de
Radu Afrim și actorii de limbă maghiară de la
Naționalul mureșean. Un spectacol care
destructurează convenții, sfidează clișee,
parodiază tipare identitare și de mentalitate,
într-un amalgam ce aglomerează în malaxorul
intrigii atâtea ingrediente de nici nu le mai ții
numărul, gustându-le cu hohote de râs.
În manieră foarte afrimiană, spectacolul
poate fi rezumat, dar nu sintetizat, asta
pentru că are o bogăție de elemente
asemănătoare unui desfrâu semantic. O
nebunie, de-a dreptul, jucată cu o poftă
nebună de actori, la care și regizorul - aflat în
sală la reprezentația pe care am văzut-o - râde
cu gura până la urechi, precum toți
spectatorii.
Hai să rezumăm, așadar, de-nerezumatul:
undeva în Secuime, un afacerist local, înstărit,
face un casting pentru a pregăti serbarea
3
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Miklos Levente Ordog, Orsolya Moldovăn și Botond Gergely în Castingul dracului
foto Zoltan Rab
aniversării fiului său. Ademeniți de
promisiunea banilor, într-o lume ce se
ghicește rău ponosită financiar, prin conacul
străvechi al dlui Ordog (Dracu’) trec
personaje ca enumerarea din Moșii lui
Caragiale: foste coriste de la CAP, convertite
de la cântarea comunismului la omagii
private, coregrafi „județeni”, profesoare
ambițioase, participante la concursuri de miss,
foști actori de filme porno, stafii gotic-
secuiești, cum se cade într-un conac medieval,
chelneri, curieri, spioni, pe scurt, o întreagă
seminție de ciudați, puși pe înfăptuiri
„culturale” care nici în clin, nici în mânecă
n-au cu serbarea unui copil.
Ce să mai zic de parodie.... De la Michael
Jackson sau Sharon Stone la domnișoara
secuiancă ce nu știe nimic, dar memorează
numele a o mie de concurente de la „miss”,
ba chiar la cele „3 surori” imortalizate teatral
chiar de Afrim, acum vreo 10 ani, nimic nu
scapă ironiei deșucheate, aluzive, fruste, defel
neaoș-secuiești, care ar „șifona”, poate,
scrupulele unui public conformist și mai
puțin dispus la ghidușii.
Dincolo însă de această „expozițiune” care
să vă provoace pofta de a vedea spectacolul,
trebuie să spun că, estetic vorbind și ca
„rotunjime” artistică, Castingul dracului nu e
o năzbâtie gratuită, ci un construct ludic de
factură post-industrialistă, de mare acuitate a
semnificațiilor, care mixează clișee socio-
istorice, care sondează și bruschează blocaje
de mentalitate, care ne oglindește pe toți -
dar pe unii din noi în mod particular - într-o
proiecție fantezistă și fantasmatică a
superficiului existenței, dar cu rădăcini mai
adânci decât ne-am aștepta.
Nu trebuie să vă sperie paragraful de mai
sus. Castingul dracului n-are nimic tezist,
demonstrativ sau ostentativ. E o comedie pe
cinste, însă voiam doar să remarc că nu e pur
și simplu divertisment, ci nițel mai mult.
Cred că zguduirea produsă în registru grav de
spectacolul Flori de mină reverberează și în
acest spectacol, în alt registru, firește, și cu
un mai net rol de exorcizare social-culturală.
Prin hohote de râs, de bună seamă.
Radu Afrim a avut alături o echipă de
profesioniști de top, de la muzicianul Vlaicu
Golcea la scenografii Jozsef Bartha
(scenografie) și Cristina Milea (design
costume) și la coregrafa Andrea Gavriliu, care
au dat culoare, savoare, dinamică
spectacolului.
Dar personalitatea, carnea reprezentației,
cum se spune, a fost dată de formidabilii
actori mureșeni, de un tonus scenic uimitor,
fiecare cu detalii caracteriale ale personajelor,
coordonându-se perfect într-un spectacol de
anduranță și mare consum fizic și mental.
Simpatia publicului a mers în special către
Erno Gallo, interpretul Șobolanului de gală,
extrem de versatil și înduioșător în câteva
secvențe, precum cea cu micul Miklos Richărd
Ordog (Botond Gergely, foarte natural în
rolul său) ori cea a mâncatului unui biscuit.
Xaba, „coregraful județean”, și profesoara
Trendi Bozse - cei doi „maeștri de ceremonii”
ai castingului - au fost jucați cu un savuros
„elitism provincial” de Csaba Lăszlo și
Erzsebet B. Fulop. Un cuplu disfuncțional l-au
constituit „stăpânii” Ordog - Miklos Levente
Ordog și Orsolya Moldovăn. (Ar merita
menționate și artificiile onomastice sau
spectaculoasele jocuri de cuvinte din limba
maghiară, mai puțin pregnante prin traducere,
pentru că se pierde o ambiguitate lingvistică
tipic ungurească; de altfel, spectacolul are o
durată și o curgere care pretinde o atenție
susținută a spectatorului, ca să guste toate
subtilitățile textului și jocului.)
E foarte greu de punctat performanța
fiecărui interpret, atât de multe au fost
scenele și elementele ce i-au distins, pe fiecare
în parte. O să-i enumăr doar și pe ceilalți, cu
un sincer și recunoscător „Chapeau!” pentru
întreaga echipă: Katalin Berekmeri, Barna
Bokor, Hajnal Csiki, Ramona Gecse, Oszkăr
Meszesi, Dorottya Nagy, Ervin Ruszuly,
Agnes Lorincz, Hajnal Somodi, Nora Szabadi,
Lăszlo Nagy.
Castingul dracului e un spectacol ca un
montagne russe, pe traseul căruia în minte ți
se învălmășesc imagini, culori și senzații,
amețești, hohotești convulsiv și-ți spui în sine
că e prea mult, că îți ajunge pentru o viață.
Iar când te dai jos, parcă-parcă ai mai încerca
o tură. Vă mărturisesc sincer că îmi doresc să
văd din nou această delicioasă poznă teatrală.
■
Premiul național pentru debut în poezie „Traian T. Coșovei”
Asociația Culturală Direcția 9 instituie Premiul național pentru debut în poezie „Traian T. Coșovei”. Premiul constă în publicarea și promovarea
volumului de debut al câștigătorului. Volumul de debut al premiantului va fi lansat în octombrie 2014, cu ocazia Galei tinerilor scriitori „Traian T. Coșovei”,
organizată de Asociația Culturală Direcția 9. Data limită pentru expedierea grupajelor este 31 mai 2014, ora 24.00. „Ca toți creatorii autentici, poetul Traian
T. Coșovei a fost generos. Lista tinerilor poeți pe care i-a încurajat, prezentat și promovat este impresionantă. Sîntem, astfel, încredințați că avem acordul
său în acest demers”, a spus Adrian Suciu, unul dintre membrii juriului.
Se pot înscrie concurenți nedebutați în volum, indiferent de vârstă și fără nicio condiționare. Concurenții vor înscrie un grupaj de minim 30 de poeme,
în format electronic. Grupajele vor fi culese cu caractere Times New Roman, corp 14 și vor fi expediate pe e-mail: directia9@yahoo.com de pe o adresă
care nu conține indicii privind identitatea autorului. Grupajele trimise de pe e-mail-uri care conțin numele autorului sau indicii privind acesta vor fi
descalificate. De asemenea, indicarea unor indicii publice în legătură cu grupajul trimis, de către autor sau apropiați ai acestuia, din care să rezulte o
legătură între poet și grupajul trimis, va duce la descalificare. Data limită pentru expedierea grupajelor este 31 mai 2014, ora 24.00.
Juriul ediției 2014 a Premiului național pentru debut în poezie „Traian T. Coșovei” este compus din scriitorii Florin laru, Ion Mureșan, Adrian Suciu.
Fiecare dintre membrii juriului va juriza separat grupajele înscrise în concurs și va furniza un clasament cuprinzînd primele trei poziții. Toate grupajele
nominalizate de către cei trei membri ai juriului vor intra în faza finală și vor beneficia de o a doua jurizare, cîștigătorul urmînd să fie decis cu minim două
voturi din trei în această fază a jurizării.
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
33
Black Pantone 253 U
33
Black
Pantone 253 U
film
Noe
Lucian Maier
Urmașii lui Cain au năpădit Pămîntul, l-au
secat de resurse, existența terestră e o cutie
a Pandorei ce atîrnă deschisă de piciorul
Creatorului. Stirpea lui Cain trebuie nimicită, iar
Noe primește în vis vestea potopului. Pregătește o
arcă încît să salveze latura meritorie a Creației,
Natura, fauna și flora. În era producției
cinematografice digitale, fondul clasic al poveștii
lui Noe primește o serie de upgrade-uri CGI:
îngeri decăzuți, uriași de piatră care își văd aripile
transformate în brațe și care devin luptători
destoinici; artificii minerale, un fel de pirite care
adăpostesc lavă; semințe din Eden; o viziune
asupra originii universului în care Creația și teoria
Big Bang-ului se contopesc. Și o serie de adăugiri
narative, care au darul de a crea dramatism -
istoria soției lui Shem, Ila, și relația lui Shem (fiul
mai mare al lui Noe) cu aceasta; istoria legată de
Na’el, fata de care se îndrăgostește și pe care vrea
să o salveze Ham, al doilea fiu al lui Noe; relația
dintre Noe și Tubal-Cain.
Ca transpunere cinematografică a istoriei
biblice, Noe / Noah nu e un film fidel literei
Testamentului Vechi, ci, mai degrabă, caută să
ofere - cu trecere printr-un episod năpraznic al
religiilor avraamice - un suport pentru o meditație
personală asupra unor nevoi sociale
contemporane. Rostul moralei și puterea
exemplului moral, prezența răului,
responsabilitatea față de semen, iubirea și
Nicolae Maniu	Intervenție într-un muzeu (2010)
devotamentul familial sînt spațiile principale
atinse de Darren Aronofsky în acest proiect
hollywoodian pe care l-a condus ca regizor, co-
scenarist și co-producător. Spații atinse în cadrul
unei lupte între bine și rău, între Noe,
descendentul nobil din Adam, pe linia genealogică
stabilită de Seth, și umbra sa, Tubal, urmașul de
peste secole al lui Cain. O luptă în care Creatorul
însuși (după cum este numit Dumnezeu în film) -
ca Ființă care pedepsește îngeri și oameni și ca
idee prezentă în mintea lui Noe - este rodul unei
controverse filosofice în care, ca spectatori,
trecem prin Demiurgul cel rău al lui Cioran
pentru a găsi lumina izbăvitoare a curcubeului.
Păcatul originar mută creația de sub semnul
Binelui sub semnul Răului. Avem aici un
sacrilegiu imediat repetat în istoria omenirii
căzute, cînd Cain îl ucide pe Abel. Creatorul
creează Binele, Binele este ucis de Rău (un Rău
întrupat în omenire), iar Răul este ucis de
Creator, care dă voie lumii, apoi, să existe sub
semnul echilibrului obținut prin compensare (Seth
înseamnă compensare), unde Răul este prezent
(oamenii rămîn în univers) - dar poate fi
neutralizat prin iubire și înțelegere. E o dialectică
pe care Darren Aronofsky o desenează pe ecran
prin modul în care construiește personajul central
al filmului, pe Noe, și prin modul în care lucrează
cu simbolurile biblice. Acestea din urmă sînt
așezate în poveste ca repere pentru spectator în
relație cu zbaterea ce are loc în mintea lui Noe -
o zbatere în care pașii dialectici nu mai sînt
reluați ca acțiune reală, ci sub formă de idei
despre bine și rău (în interpretarea pe care o dă
mesajului divin), bine și rău pe care Noe le va
depăși prin faptă, în decizia sa ultimă.
Spre deosebire de anteriorul film cu descinderi
mitice realizat de Aronofsky, The Fountain, Noah
este mult mai echilibrat în gîndire, un film în care
autorul american (de etnie israelită) reușește să se
lipsească de maniera cosmopolită, new-age, de
îmbinare a ideilor în poveste, meditația sa asupra
vieții fiind una semnificativ mai matură decît cea
vizibilă în proiectul din 2006. Concesiile făcute
Hollywood-ului (casa de producție Paramount e
implicată în proiect) sînt cît se poate de firești -
dramatism accentuat, cîteva secvențe în care
degetele dramei apasă puternic pe retina
spectatorului -, dar, ca ținută generală, nimic mai
grav decît vedem în alte proiecte blockbuster de
calitate, precum Gravity.
Detaliile tehnice sînt bine armonizate în
proiect, în care ca operator, editor sau compozitor
Aronofsky i-a avut alături pe colaboratorii săi
uzuali, Mathieu Libatique, Andrew Weisblum și
Clint Mansell. Datele spațiilor islandeze și
mexicane sînt culese într-o tentă închisă, albastru-
verzuie, pentru a contura un drum adecvat,
acvatic-tenebros, al curgerii spre apocalipsă.
Viziunile onirice ale viitorului potop au un impact
afectiv considerabil, iar violența (extremă)
declanșată de isteria sfîrșitului lumii e intens
susținută de notele compuse de Mansell și
interpretate de cvartetul american Kronos.
Vizionarea 2D a filmului cred că este
preferabilă celei 3D. Utilizarea abundentă a
imaginilor generate de computer dă variantei 3D
un ușor aer de video-game. Cred că dinamica 2D
a imaginii (filmul a fost realizat în 2D, 3D-ul
fiind o conversie ulterioară destinată piețelor
cinematografice non-americane) e lipsită de
această tentă ne-naturală pe care o capătă pelicula
imediat ce detaliile naturii construite
computerizat nu rămîn în plan, ci sînt
reconfigurate pe ecran pentru a crea proporțiile
specifice relatării cinematografice 3D.
■
34
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember cinematografic
Cinematografia poloneză
Ioan Meghea
Bulevardul cinematografelor” și Bucureștiul
anilor ’60... Despre locul și vremurile acelea
v-am mai povestit cândva, ba am și publicat
câteva cărți. Student fiind, nu o dată plecam într-o
insolită aventură pe acea stradă care s-a numit
când Regina Elisabeta, apoi, din 1965, bulevardul
Gh. Gheorghiu Dej, cândva și 6 Martie... Săli
vechi, insalubre, din anii ’30, unele foste săli de
dans sau te miri ce locații or fi fost. Denumirile
lor... Lumina, Central, Victoria, Capitol, Timpuri
Noi... Încă nu apăruse Eastman Color sau
„ecranul lat” dar, și așa, sălile astea ofereau o
distracție mai deosebită față de multe altele din
acei ani. Prin urmare, trei, patru colegi de grupă
de la facultate, împreună cu șeful clasei și cu
catalogul de prezență sub braț - măsură de
siguranță, ce mai! - ne-am regăsit în oraș, într-o
dimineață ploioasă de toamnă. Ne-am întâlnit în
față la sala București. Asta era undeva pe lângă
Casa Armatei, pe colț. Lume multă, înghesuială,
bișnițari de bilete, tot tacâmul! Titlul filmului,
Cuțitul în apă. Trei actori și un regizor
necunoscut. Roman Polanski. Film polonez? Mda,
am cam strâmbat din nas. Sincer, nu ne tenta,
dar, vorba lui Victor: „Mă, dacă e așa nebunie,
trebuie că știu ăștia ceva. Ce ziceți, intrăm?
Dacă-i porcărie, vă invit pe urmă la Cireșica la o
votkă, să avem și noi o bucurie pe ziua de azi,
da?”.
Sala, plină ochi! Se stătea și pe jos. Atmosferă
încărcată, lume nerăbdătoare, se tropăia, se
fluiera, se bătea din palme... Ei bine, până la
urmă, totul a fost extraordinar! Filmul trata o
poveste dramatică, clasicul triunghi amoros și un
final neașteptat, ce mai, o psihologie teribil de
subtilă iar actorii, neprofesioniști, probabil luați
de pe stradă, au jucat impecabil. Fără reproș! Am
ieșit după două ore din sală, fiecare căzut pe
gânduri, nimeni dintre noi nu vorbea, cât despre
votka de la Cireșica, am și uitat de ea. După un
timp, Marcel a mormăit: „Mare meseriaș, dom’le,
mare! Cum se numește?” Polanski. Roman
Polanski. Niciunul din noi nu bănuia care va fi
drumul acestui tânăr și că peste puțin timp filmul
Cuțitul în apă va primi o nominalizare Oscar, va
lua un premiu Bafta și, la Veneția, încă un
premiu! Cinematografia poloneză îmi ieșise în
cale...
...Istoria cinematografiei în Polonia e aproape
la fel de interesantă ca și cinematografia în
general. Printre altele, vreau să vă spun că școala
poloneză de film a avut o mare influență asupra
curentelor cinematografice de care v-am vorbit
cândva, neorealismul italian, noul val francez, ba,
chiar și asupra cinematografiei hollywoodiene
clasice târzii.
Primul cinematograf din Polonia a apărut în
1899 la Lodz, doar la câțiva ani de la înființarea
cinematografului! La început se numea Teatrul cu
imagini vii - excelentă denumire! -, era extrem de
gustat și, până pe la 1910, aproape fiecare oraș
mai important din Polonia avea cinematograf.
Sigur că la început, filmele poloneze erau niște
documentare scurte făcute prin Varșovia cu un
aparat numit „pleograf”, aparat brevetat - atenție!
- înainte de invenția fraților Lumiere.
Documentarele acelor ani erau ceva de genul
Patinoarul cu role din parcul Lozienk sau scurte
filme narative.
Data înființării industriei poloneze de filme
este 22 octombrie 1908. Atunci a avut loc
premiera filmului Antos pentru prima dată în
Varșovia. De reținut că artiștii polonezi au realizat
unul din primele desene animate din lume, cu
tehnică „stop motion”, numit Frumoasa
Lukoniada. Cinematografia poloneză începe să se
miște foarte repede. Înainte de Primul Război
Mondial, ea era deja în plină dezvoltare, cu multe
ecranizări ale unor opere din literatura poloneză.
Ca o curiozitate, în timpul Primului Război
Mondial, filmele poloneze realizate la Vilnius sau
Varșovia erau rescrise cu inter-titluri în limba
germană și prezentate la Berlin. În acei ani, o
tânără actriță poloneză, Barbara Chalupiec, a
devenit faimoasă în Germania și apoi în toată
lumea. Era perioada filmului mut și această actriță
va fi cunoscută de milioane de spectatori, sub
numele de Pola Negri.
...După al Doilea Război Mondial, Școala de
film din Lodz va da o serie de reprezentanți de
seamă ai cinematografiei poloneze. Aceștia s-au
numit Andrzej Wajda, Roman Polanski, Krzysztof
Zanussi, Jerzy Hoffman sau Krzysztof Kieslowski.
Au apărut filme despre război, despre urmările
acestuia, despre curaj, speranță și mai ales, despre
dedicare, filme care au pus întrebări importante
despre sensul eroismului. Câteva din ele le-am
vizionat și eu, în special în anii studenției, la
București. Așa am văzut Cenușă și diamant al
marelui regizor Andrzej Wajda, cu acel James
Dean al Polonie, inegalabilul Zbigniew Cybulski.
Apropo de Andrzej Wajda. Acest regizor a primit
Premiul Oscar de Onoare pentru întreaga sa
activitate, Comandor al Legiunii de Onoare
Franceze, iar filmele lui s-au numit Katyn,
Solidarnost, Canalul - doamne, ce tragice imagini
ale polonezilor ascunși prin canalele orașului și
vânați de naziști! -, Omul de fier, Săptămâna
mare etc. La 87 de ani, Andrzej Wajda a regizat
un film de o forță teribilă, Man of hope, despre
„omul speranței”, Lech Walesa. Filmul a fost
propus de Polonia la Oscar...
Un alt reprezentant al Școlii de film poloneze
a fost regizorul și actorul Roman Polanski de care
v-am amintit mai înainte. Un talent uriaș.
Emigrând în 1960 în Franța și apoi în America, a
realizat mai puține filme în țara sa și mai multe
producții în străinătate. Astfel în 1965 a realizat,
în Anglia, Repulsie și apoi, în 1966, Fundătura,
filme care au obținut aurul și argintul la Festivalul
de film de la Berlin, apoi în 1974 Chinatown, în
SUA, urmate de Luna amară în 1992, A noua
poartă sau extraordinara realizare din 2002
Pianistul, film care a luat premiul Oscar pentru
regie și care este un remember al anilor
războiului, când famila regizorului a fost închisă
în ghetoul din Cracovia iar mama sa a fost ucisă
la Auschwitz.
Regizorul și scenaristul Krzystof Kieslowski
este renumit în întreaga lume pentru ciclurile de
filme Decalogul și Trei culori. A fost și el
nominalizat la Oscar. Începuturile acestui talentat
regizor sunt filmele documentare. Pentru unul din
ele, Muncitorii '71, care vorbește despre grevele
muncitorești și condiția acestora, cenzura
poloneză comunistă a făcut eforturi de sabotare a
acestui curajos act de cultură.
Primele lui filme de lung metraj au fost
Personalul și Cicatricea, filme care în anii ’75
prezentau viața de zi cu zi sub povara unui sis-
tem greșit. Îndrăzneață atitudine...
Astăzi, în Polonia se realizează peste 50 de
filme anual. În 2011, circa 12 milioane de specta-
tori polonezi au vizionat producțiile autohtone iar
în 2012, la București și la Chișinău, a avut loc cea
mai vastă retrospectivă a cinematografiei poloneze
de până acum, a 8-a ediție a Festivalului filmului
Polonez. A fost un festival extrem de elevat,
filmele poloneze rulau în tandem, unul clasic și
unul actual, tocmai pentru a releva legătura incon-
testabilă dintre clasic și modern în cinematografia
poloneză.
■
TRIBUNA • NR. 280 • 1-15 mai 2014
35
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
sumar
din lirica universala
C. H. Sisson	2
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XXV)	3
cărți în actualitate		
Dorin Mureșan	Un erou al anilor '30	4
Catia Maxim	Cum se respiră poezia	5
Vistian Goia	Cu "grație" despre iubire	5
loan Negru	Pe cale fiind, te îndoiești de tot	6
comentarii
Jeana Morărescu Canonizarea în "fantastic" a unui sur-
prinzător roman politic (1)	6
Pompei Cocean Multiculturalism în
Țara Maramureșului	7
reportaj
Ștefan Manasia Conversații cu mine însumi	8
poezia
Ga briel Marian	10
Camelia luliana Radu	11
Pașcu Balaci	12
parodia la tribuna
Lucian Perța Gabriel Marian	11
proza
Mircea loan Casimcea Harem cu daraveră	13
Jubileu Nicolae Maniu
Vasile Radu Aurel Bumbaș	Un Pygmalion printre tablouri... Nicolae Maniu - expoziție jubiliară	16 18
jurnal Gavril Moldovan	După ce trec, zilele devin abstracte	19
eseu Traian D. Lazăr	Ne modernizăm de două secole (I)	20
diagnoze Andrei Marga	Îl cunoaștem pe Isus?	22
filosofie Remus Foltoș nefericită"	Benjamin Fundoianu și "conștiința	25
opinii
Isabela Vasiliu-Scraba	Excluderea din cultura
românească a lui Noica și a poeților martirizați în închiso-
rile comuniste (II)	26
istoria
Vasile Mîrza Actualitatea monografiei Marea Neagră a
lui Gheorghe I. Brătianu (IV)	27
efectul de seara
Robert Diculescu Șotronul și jazzul lui Cortazar (I) 28
muzica
Marian Sorin Rădulescu Iconicitatea unui poem-pop
simfonic - Basorelief	29
Maria Carla Bălan, Oleg Garaz Despre purificare
prin crimă, frică și milă - Paiațe la Opera Română 30
teatru
Claudiu Groza	Teatru extrem-contemporan	32
film
Lucian Maier	Noe	34
remember cinematografic
Cinematografia poloneză	35
plastica
Petru Romoșan Portretele artistului la maturitate-
Constantin Pacea	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
plastica	
Portretele artistului la maturitate
Constantin Pacea
Petru Romoșan
Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd mă
gîndesc la o viață normală, așezată, cu
reguli, nu găsesc că ploaia de arestări de
președinți de consilii județene, primari de mari
și mici orașe, miniștri, deputați și senatori,
miliardari de carton și bișnițari din fotbal ar fi
cu adevărat evenimentul acestei primăveri. Și
nici faptul că se arestează mai mult de la unii
decît de la ceilalți, toți fiind la fel de corupți și
de penali, nu mă mai indignează ca altădată.
Va veni cu siguranță și vremea celorlalți.
Una peste alta, a venit primăvara, și o
excepțională expoziție de pictură, cea deschisă
de Constantin Pacea la Muzeul Țăranului
Român (9 aprilie-18 mai 2014, de marți până
duminică, orele 10-18, Sala «Tancred
Bănățeanu»), este și va rămîne un eveniment de
referință. L-am urmărit cu ochi de prieten și
coleg de generație pe Constantin (zis Dinu)
Pacea încă de la începuturile sale, el fiind unul
dintre liderii generației ’80 în pictura
românească. Vine dintr-o familie de artiști. Și
mama, Lucreția Pacea, o nobilă artistă a
tapiseriei, și tata, celebrul pictor Ion Pacea, dar
și soția, Florica Pacea, pictoriță și decoratoare,
și cumnatul, Zamfir Dumitrescu, pictor,
profesor și ministru, au fost și unii încă mai
sînt artiști. E, fără îndoiala, un mare noroc să
te naști și să înveți într-un asemenea mediu
dacă vrei să urmezi o asemenea carieră. De
fapt, uneori, în aceste cazuri, cariera te alege
încă înainte de-a te naște.
Mi-l amintesc pe Dinu care îmi spunea,
juvenil și revoluționar, prin 1982, că îl va
depăși pe eminentul său tată și chiar pe
maestrul său de atunci, pe care și-l asumase
voluntar, Horia Bernea. În prima sală a
expoziției lui de azi, o serie de compoziții-
naturi moarte „bizantine” ezită între manierele
lui Ion Pacea și Horia Bernea, foarte diferite de
altfel, cu o înclinare mai degrabă spre Bernea
dintr-o răscoală evidentă împotriva autorității
părintești.
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru,
48 lei - SEMESTRU, 96 LEI — un AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 33 LEI - TRIMESTRU,
66 LEI - SEMESTRU, 132 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
iiiJ^Liii
CORESI
imprimeria ardealul
Dar de atunci au trecut mai bine de 30 de
ani. Dinu Pacea s-a stabilit, împreună cu
Florica, la Paris și pictura artistului român a
evoluat incredibil, spectaculos. Spre o
maturitate pe care nici el, nici prietenii săi de
atunci nu ar fi putut s-o anticipeze. Cele mai
importante realizări prezente azi în expoziția
de la Muzeul Țăranului Român îmi par a fi de
departe portretele. Portretul părintelui său,
pictorul Ion Pacea, portetul regretatului Mihai
Oroveanu, portretul lui Ștefan Maitec și alte
cîteva portrete masculine care îți aduc în minte
forța chipurilor postexpresioniste ale lui Lucien
Freud sau Francis Bacon. Desigur, cele mai
atrăgătoare, dar la fel de nevrotice - pentru că
Dinu Pacea este în portrete un pictor al marii
nevroze - sînt cele ale fetelor, ale Floricăi, ale
copilei Zoe, fata artistului, la diferite vîrste, dar
și ale prietenelor familiei.
Constantin (Dinu) Pacea a atins vîrsta
deplină a maturității artistice. Cu puțin noroc și
cu foarte multă muncă, poate clădi de aici
încolo o operă majoră. Iar colecționarii ar face
bine să-și îndrepte atenția spre acest artist care,
într-un viitor previzibil, poate atinge cote
amețitoare. Pentru că are toate datele. Este
posesorul unei culturi solide și deține o meserie
de artist cu care foarte puțini din generația sa
se pot măsura.
■
36
Black Pantone 253 U