Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
279
Consiliul Județean Ch j
4 lei
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIII • 16-30 aprilie 2014
atefan Manasia
Patru secvențe cu
Andrei Bodiu
Film
Cluj Shorts
2014
Ilustrația numărului: Ioan Augustin Pop
Proză
Mircea Daneliuc
Adrian Pion
-(J>- Black PANTONE
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Bobo°
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romo°an
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor °ef adjunct)
loan-Pavel Azap
atefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mle°niță
Colaționare °i supervizare:
L.G. Ilea
Redacția °i administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: loan Augustin Pop, Orient expres 2 (2013),
tehnică personală, 200 x 150 (detaliu)
Muzeul luării Cri°urilor Oradea, Expoziție personală
loan Augustin Pop, "Despre M.I.N.E." (Ministerul
Industriei Naturii °i Experimentului).
REGULAMENTUL FESTIVALULUI
INTERNAȚIONAL DE literatură
«TUDOR ARGHEZI»
ediția a XXXIV-a, 29 mai- 1 iunie 2014
Ajuns la cea de-a 34-a ediție, festivalul omagiază pe
cel care rămâne unul dintre cei mai mari scriitori ce i-a
dat literatura română de-a lungul timpului °i î°i propune
să contribuie la stimularea pe criterii valorice a scrisului
românesc contemporan, inclusiv pentru cunoa°terea °i
promovarea operei argheziene, în țară °i peste hotare.
Festivalul se adresează creatorilor de literatură °i
exegeților în arghezologie din țară, precum °i vorbitorilor
de limbă română din comunitățile de peste granițe, cu
preocupări în domeniu.
Organizatori: Consiliul Județean Gorj prin Centrul
Județean pentru Conservarea °i Promovarea Culturii
Tradiționale Gorj, Institutul Cultural Român
Parteneri: U.S.R., Primăria Tg-Cărbune°ti, Biblioteca
Jud. Gorj, Institutul Cultural Român, Ans. Art. Doina
Gorjului, Liga culturală Fiii Gorjului Bucure°ti, Teatrul
Elvira Godeanu, Universitatea „C-tin Brâncu°i” Tg-Jiu, alte
instituții de cultură, ligi, fundații, societăți culturale, pos-
turi de radio, cotidiane °i edituri din Gorj.
Programul festivalului se desfă°oară în perioada 29
mai -1 iunie a.c., la Târgu-Jiu °i Târgu-Cărbune°ti, locali-
tatea de obâr°ie a scriitorului.
SECȚIUNI °l PREMII
I.	PREMIUL NAȚIONAL DE LITERATURĂ
“TUDOR ARGHEZI” pentru Opera Omnia, atribuit pe
criterii valorice unor scriitori români contemporani.
Premiul, în sumă de 2500 lei, va fi acordat de Uniunea
Scriitorilor din România, iar Consiliul Local °i Primăria
Tg-Cărbune°ti va atribui laureatului titlul de CETĂȚEAN
DE ONOARE al ora°ului.
II.	Premiul TUDOR ARGHEZI, pentru Opera Omnia
atribuit unor scriitori contemporani de prestigiu inter-
național. Premiile, în sumă de 2000 lei fiecare, vor fi
acordate de Consiliul Județean Gorj prin CJCPCT Gorj °i
vor fi însoțite de titlul de “ Cetățean de Onoare ” al
ora°ului Tg. Cărbune°ti.
III.	Premiul OPERA OMNIA pentru contribuții
deosebite la afirmarea °i promovarea culturii române°ti,
în valoare de 2500 lei, va fi acordat de Institutul Cultural
Român, °i va fi însoțit de titlul de CETĂȚEAN DE
ONOARE al ora°ului Tg. Cărbune°ti.
Pentru acordarea acestor premii, organizatorii vor
solicita propuneri de nominalizare de la reviste literare,
asociații ale scriitorilor, fundații °i societăți culturale, per-
sonalități de seamă ale literaturii române, de la alte insti-
tuții culturale.
IV.	PREMIUL PENTRU «OPERA PRIMA» (volum de
debut în poezie), în valoare de 1000 lei, acordat de
Centrul Județean pentru Conservarea °i Promovarea
Culturii Tradiționale Gorj. În vederea atribuirii acestui
premiu, se vor cere propuneri de nominalizare unor edi-
turi de prestigiu cu preocupări constante în promovarea
pe criterii valorice a volumelor de debut tipărite în perioa-
da mai 2013 - mai 2014.
V.	SECȚIUNEA “CUVINTE POTRIVITE”, pentru
volum de poezie în manuscris, deschis autorilor români
nedebutați, având vârsta maximă de 47 ani. Manuscrisele
nu trebuie să depă°ească 100 pagini. Se atribuie un singur
premiu, în valoare de 1000 lei, °i este acordat de Centrul
Județean pentru Conservarea °i Promovarea Culturii
Tradiționale Gorj.
VI.	SECȚIUNEA «BILETE DE PAPAGAL», pentru gru-
paj de poezie.
La această secțiune pot participa poeții ce-°i a°teaptă
consacrarea, cu un grupaj de minim 10 (zece) poezii dac-
tilografiate, într-un singur exemplar. Se acordă urmă-
toarele premii:
Premiul I, în valoare de 800 lei, acordat de Centrul
Județean pentru Conservarea °i Promovarea Culturii
Tradiționale Gorj;
Premiul II, în valoare de 700 lei, acordat de Biblioteca
Județeană “Christian Tell”;
Premiul III, în valoare de 600 lei, acordat de Centrul
Cultural “Tudor Arghezi” Tg-Cărbune°ti.
Mențiune (1) în valoare de 500 lei, acordată de
Consiliul Județean Gorj prin CJCPCT Gorj. La această
secțiune vor mai fi acordate mențiuni ale unor edituri,
fundații, reviste literare, posturi de radio etc., invitate în
festival. Pentru această secțiune juriul are dreptul de a
redistribui premiile. Câ°tigătorii locului I de la ultimele
trei ediții nu sunt acceptați în concurs.
VII.	SECȚIUNEA DE ARGHEZOLOGIE, deschisă
scriitorilor români pentru exegeze care au ca obiect de
studiu viața °i opera lui Tudor Arghezi (studii publicate
sau în manuscris).
Premiul în valoare de 1000 lei este acordat de
Centrul Județean pentru Conservarea °i Promovarea
Culturii Tradiționale Gorj.
VIII.	SECȚIUNEA DE PROMOVARE A OPEREI
ARGHEZIENE °l A FESTIVALULUI, deschisă partici-
panților din țară °i de peste hotare, cu merite deosebite
în cre°terea vizibilității Festivalului, în promovarea, tra-
ducerea sau ilustrarea grafică a operei lui Tudor Arghezi,
precum °i în traducerea operei sau publicarea de exegeze
despre viața °i opera acestuia ( monografii, studii,
eseuri...).
Se atribuie patru premii: - 3 în sumă de 1500 lei
fiecare, acordate de Consiliul Județean Gorj prin
CJCPCT Gorj °i 1 în sumă de 1500 lei acordat de către
CJCPCT Gorj.
IX.	SECȚIUNEA PREMIUL OPERA OMNIA atribuit
unui scriitor de orgine gorjenească, în suma de 1000 lei,
acordat de Liga Culturală “Fiii Gorjului” Bucure°ti.
ALTE PRECIZĂRI
În cadrul festivalului vor fi organizate lansări de
carte, conferințe de presă, întâlniri cu cititorii °i vizitarea
muzeului “Tudor Arghezi”, din ora°ul Tg-Cărbune°ti.
La festivitatea de premiere, laureații vor primi, pe
lângă premiile de mai sus, diplomele aferente °i trofeul
Festivalului.
Lucrările - dactilografiate, într-un singur exemplar,
pentru secțiunile de concurs, precum °i volumele pentru
Opera Prima, Cuvinte Potrivite, °i cele de arghezologie se
primesc până la data de 16 mai a.c.(dată po°ta), pe
adresa: Centrul Județean pentru Conservarea °i
Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, 210135 Târgu-Jiu,
Calea Eroilor, nr. 15, județul Gorj, cod po°tal: 210135, cu
mențiunea “Pentru Festivalul «Tudor Arghezi»”. La expe-
diere se vor respecta obi°nuitele cerințe: în plicul mare se
introduce plicul mic cu motto, iar în interior se sigilează
datele autorului, inclusiv un număr de telefon, la care
poate fi contactat.
Juriul î°i va desfă°ura lucrările pe două secțiuni:
-	de preselecție, alcătuit din reprezentanții organizato-
rilor, î°i va începe lecturarea în 26 mai;
-	național, care cuprinde °i juriul de preselecție, va
definitiva jurizarea în cursul zilei de 29 mai a.c., în a°a
fel încât să poată fi anunțați laureații în timp util, în ved-
erea participării la festivitatea de premiere, ce se va
desfă°ura la Târgu-Cărbune°ti, în 1 iunie, începând cu ora
11.00.
În condiții de sponsorizare sau a altor forme de
susținere materială, juriul poate acorda °i alte premii.
Cheltuielile de cazare, masă °i transport în interiorul
județului pentru juriu °i invitați vor fi suportate de
Institutul Cultural Român, CjCpCT Gorj, Biblioteca
Județeană °i Primăria Tg. Cărbune°ti cu mențiunea că
pentru laureații concursului nu se asigură decontarea
cheltuielilor de transport.
Cheltuielile pentru cazarea invitaților din străinătate
(Bucure°ti), precum °i transportul internațional al acesto-
ra vor fi suportate de Institutul Cultural Român.
Laureaților din afara granițelor li se decontează °i
transportul de la intrarea pe teritoriul României.
Organizatorii î°i rezervă dreptul de a publica unele
lucrări prezentate în concurs, fără să acorde drepturi de
autor. Lucrările participante intră în arhiva Festivalului
Informații suplimentare la telefon/fax:
-	0253/213.710 °i 0721.370057 (Centrul Jud. pentru
Conservarea °i Promovarea Culturii Tradiționale) ;
Persoane de contact: dir. Ion Cepoi - (0721.370057);
Viorel Surdoiu - 0727930333 viorelsurdoiu@gmail.com
(www.proverbum.ro) http://www.traditiigorj.ro, e-mail:
traditii_gorj@rdslink.ro
-	0253/214.904 (Biblioteca Județeană “Christian Tell”)
Persoane de contact: dir. Olimpia Bratu - 0253/214904
Organizatorii urează succes tuturor concurenților
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XXIV)
***
[Prostul are o singura solupie pentru a nu se
demasca: sa nu sara din baie]
Ignoranta noastră am legat-o de cunoa°tere °i
am ajuns ca ce nu °tim să fie o limită a ceea ce
°tim °i ce °tim să fie o limită a ceea ce nu °tim.
Aceasta se face prin calculul probabilităților, care,
prin forma lui matematică dă o mare autoritate
acestui procedeu.
Însă procedeul acesta conține un artificiu care
în mod bizariu alienează necunoscutul pentru a-l
aduce la dimensiunea unui punct, care ar părea că
nu mai ridică nici o întrebare.
ai totu°i el ridică întrebarea. Ele sunt totale
chiar dacă sunt înghesuite într-o unitate aproape
fără dimensiuni.
Gânditor °i poet
Am încheiat Aletheia cu concluzia că există în
lume un „absolut” cu două aspecte pe care grecii
îl numeau cu un cuvânt: Logos, sermo et ratio,
cuvânt °i rațiune. Acest absolut se revelează prin
om, prin faptul că prin aceasta apare „a gândi” °i
„a spune”, pentru că numai omul este dotat cu
noein °i poiein. Puterea de cugetare întrupată în
om a dat na°tere la filozofie °i °tiință, iar puterea
de a spune a dat na°tere la poezie °i artă.
Revelația absolutului în lume se face prin gânditor
°i prin poet, amândoi fiind creatori, fiindcă
acesta-i sensul pe care-l acordă grecii °i lui noein
°i lui poiein; gândirea este putere zice Aristotel,
iar poiein exprimă în primul lui înțeles, ideea de
„a face”, „a plăsmui”, „a crea”. Iată dară cele
două vârfuri prin care „absolutul” pătrunde în
lumea noastră: prin gândirea filosofului °i prin
arta poetului.
Un gând a lui Kant
În Reflexionen zur Metaphysik, Kant scrie
următorul gând: Der dass sagt dass ein Gott see,
sagt mehr, als ein weisst und der Gegentent sagt
ungleichen - „Cine spune că există un Dumnezeu
spune mai mult decât °tie, °i cine spune
contrariul la fel”.
Acest sofism după clasificarea lui Stuart Mill
este un sofism material, nu este trecut pe lista lui
°i nici în alte tratate de logică. Aici putem să-l
numim: „afirmație prin exces”. Sofismele de felul
acesta sunt foarte frecvente °i se întâlnesc la tot
pasul. Cauza lor este înclinația subiectivă spre o
anumită credință, sau spre o anumită idee. Îl poți
întâlni în discuțiile obi°nuite, filosofico °tiințifice,
la cafenea sau pe stradă. Oricine răspunde într-o
dispută, "credința mea este „c sau ”eu cred că”
comite un astfel de sofism „prin exces”.
A păstra echilibrul în judecata pe care o faci
este a evita astfel de sofisme, care sunt în general,
sofisme avocățe°ti. Grecii aveau o deviză care se
afla pe frontispiciul templului de la Delphi °i care
este atribuită °i celor °apte înțelepți: Meden agan
- „nimic prea mult”. O personalitate este bine
conturată, dacă în tot ce spune °i în tot ce face
nu există nimic excesiv. Din punct de vedere
formal aceasta înseamnă a nu comite sofisme de
tipul celui citat de Kant. În fond, aceasta
înseamnă a fi logic. Frecvența absolut de necrezut
a acestei erori de logică în vorbirea de toate zilele,
dovede°te că, în general, oamenii nu gândesc
logic, ci afirmă cel mai adesea starea lor
subiectivă.
Ce este logica?
În primul volum al „Memoriilor” sale, Octav
Onicescu scrie că °tie ce este un raționament, °tie
ce este istoria logicii, dar nu °tie - °i nu crede că
va °ti vreodată ce este logica. ai are perfectă
dreptate.
Am arătat în „Teoria logicii" (1973), că logica
nu are o definiție unitară, că fiecare mare
gânditor a dat o versiune proprie a definiției
acestei °tiințe. Într-adevăr, acest lucru este bizar °i
ar trebui să ne dea de gândit. Cum se poate ca o
°tiință „de început” sau cum îi spuneau scolasticii
scientia scientiarum, să nu poată fi definită în
mod clar °i distinct, când tocmai ea urmăre°te
claritatea °i definirea corectă a tuturor
conflictelor? Cum m-am ocupat o viață întreagă
de logică, am putut să observ că ceea ce i-a
determinat pe filosofi °i logicieni să încerce o
nouă definiție a logicii era influența timpului
asupra modului de a gândi al lor. În timpul
nostru acest lucru este °i mai evident. Deoarece
matematica a ajuns tipul °tiințelor, s-au încercat
fel de fel de definiții pentru logică, pentru ca
aceasta să apară ca o °tiința matematică.
Lukasiewicz a spus că logica nu are nimic de a
face cu gândirea °.a.m.d. Dar atunci cine are de a
face cu gândirea? Ace°ti oameni de deosebită
valoare dealtfel, cred că cel mai [mare] defect al
logicienilor este de a introduce psihologia în
logică, fiindcă a studia demersul gândirii aparține
domeniului psihologiei.
Această reacție, care a mers mult mai departe,
a început la sfâr°itul secolului trecut (pentru a nu
mai cita unele antecedente), tocmai pentru că
„psihologismul” acaparase în întregime logica. E
neîndoielnic că operațiunile logice pot fi studiate
°i din punct de vedere psihologic. Dar există în
aceste operațiuni demersuri care au un caracter
obiectiv, în a°a măsură că ele nu mai depind de
subiectul care le efectuează. A concepe o axiomă,
cum e de exemplu „ partea este mai mică decât
întregul” nu este un fenomen psihologic, de°i o
Ioan Augustin Pop,	Orient expres 1 (2013), tehnică personală, 300 x 200
serie de activități psihice conduc la formularea ei,
dar această axiomă, ca °i multe altele, reprezintă
un adevăr independent de activitățile psihice. Ei
bine, logica studiază astfel, acele activități care
conduc la rezultate independente de gândirea care
le-a formulat. Cu alte cuvinte, logica studiază
acele operații ale gândirii fără care se obțin
rezultate independente de activitatea ei.
Mimesitatea competentă
Să considerăm o grupă de oameni care sunt
toți speciali°ti într-o ramură oarecare: °tiință,
tehnică, literatură etc. Dintre ace°tia cei mai buni
vor fi cei mai puțini. Chiar la întrecerea de
exerciții fizice sunt clasificați primii trei. Dintr-o
mulțime de participanți doar trei sunt remarcați.
Tot a°a se poate face o clasificare a oamenilor
de litere, a fizicienilor, a matematicienilor. Dintre
mii °i mii de matematicieni care există pe glob în
momentul când [se] face eventual o clasificare,
numai câțiva sunt cei mai buni. Generalizând,
vom spune că în orice categorie de creatori sau de
cercetări, numai o minoritate este cea mai
competentă în materie. Trecând la procedeul
demonstrației moderne, unde principiul este un
om, un vot, acest principiu apare gre°it de la
început. Este vorba de aprecierea unor programe
ideologice °i administrative °i a unor oameni care
să le aplice.
Dar dintre milioanele de alegători care-°i
exercită dreptul de a vota pentru una sau alta din
ideologiile oferite, din programele expuse de
politicieni °i candidați, numai o minoritate este
competentă să se pronunțe. Viciul democrației
moderne este tocmai încălcarea principiului
minoritarii competente. Desigur ideea de egalitate
a uzanțelor este atrăgătoare, dar nu este aplicabilă
echitabil. Nu se poate da un vot lui Einstein °i tot
un vot lui Marx când e vorba de alegere.
Text îngrijit de
Adriana Gorea °i Mircea Arman
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
car^i în actualitate
Până unde suntem nemuritori
Ioan Negru
Vladimir Cinezan
Bulgari de umbra
Cluj-Napoca, Ed. Ecou transilvan, 2014
Daca cite°ti textele poetice ale lui Vladimir
Cinezan îpi dai seama ca acestea vin din
alta lume. Una, de altfel familiara, dar,
parca, o altfel de lume. Abia dupa ce recite°ti pe
îndelete textele sale (mai vechi °i mai noi) îpi dai
seama ca autorul °i-a făcut în limba propriul sau
limbaj. Propriul sau limbaj poetic. Abia apoi,
credem, popi avea acces - atâta cât te lasa poetul
dar °i propria-pi putere - spre poezia sa. În fapt,
fiecare poezie trebuie sa se spuna pe sine.
Trecând prin a fi un lucru, apoi un ustensil, textul
poetic trebuie sa devina opera de arta.
Posibilitatea ca poezia sa fie este data de poezia
însa°i.
Vladimir Cinezan °i-a facut în/din limba un
limbaj propriu. Tocmai de aceea accesul la poezia
sa pare a fi mai dificil. Nu mulpi dintre cei care
scriu „bine” scriu ca °i el. Poezia sa a „evoluat”
dintr-un u°or clasicism-romantism, în plin baroc.
Luam aici barocul nu în sens strict de curent
literar, ci mai ales în acela de „existenpa baroca”.
Daca volumele de pâna acum mai pastrau o
anume legatura cu realul, cu lumea metaforei °i a
simbolului, acesta de-acum, Bulgari de umbra, se
„rupe” aproape total de acestea, investind în
limba un limbaj propriu, facând din text realul
însu°i. În limbajul propus acum nu mai
recunoa°tem realul (lumea) a°a cum îl °tiam pâna
acum. Este aici °i acum un limbaj care se instituie
ca fiind lumea însa°i; a noastra, a limbii, a
înpelesului. Pare ca poezia s-a mutat într-o alta
loan Augustin Pop	Aurolac (2010), tehnica personala 200 x 200 cm
existenpa. Cu om cu tot. A°a ca, pentru a înpelege
acest fel de a fi al poeziei, trebuie sa o
„traducem” în „limba comuna”. Poezia pare ca se
ascunde, ca este o „absenpa” la care cu greu
putem ajunge pe caile batute pâna acum. Poezia
î°i este sie°i propriul referent. Textul, semantica
sa, înpelesul nu au un real „palpabil” la îndemâna,
au doar „realul” limbajului devenit lumea însa°i.
Metafora, în cele doua acceppiuni ale sale, de care
vorbea Lucian Blaga (plasticizanta °i revelatorie),
are în vedere nu misterul lumii în care suntem
(„aruncapi”), ci acela al lumii (poetice) nou create.
Lumea aceasta este limba însa°i, în care un
anume limbaj a „împietrit”. „Lumea” este acum
acest limbaj care ascunde lumea reala, iar omul
este de gasit numai aici, împietrit în ascundere,
ruptura psihica - metafizica, stralucire, materie
care curge, într-un limbaj nea°teptat plin de
îngemanari altundeva aproape imposibile. Daca
aceasta lume este cu adevarat reala, atunci în
aceasta lume, în ascunsul ei sau în deschisul ei
trebuie sa „gasim” poezia. Poezia care vine în ea
de la începutul lumii. Care s-a facut odata cu ea.
Lumea aceasta este un limbaj pietrificat care
curge. Poezia se dezvaluie ca fiind data de
împietrire °i de înpelesul pe care autorul i-l da,
scriind-o, dar °i de înpelesul pe care i-l da cititorul,
înpelegând-o.
lata o astfel de lume: „Vino la mine în crâng
sa fabulezi,/ în castane am îngropat codobaturi/
pregatite de incendieri sub teascuri,/ te întâmpin
cu o °uvipa tâiatâ/ din mireasma gelului
zmeoaicei,/ am un sfert de suferta° cu papadie/
pentru cina din vechea fântâna/ cu ghizduri melci
napastuind,/ eu mai calc pe rasuflarea cerilor/ de
unde îmi predestinez curcubeul/ °i a°tept iarba-
ntre ierburi,/ peste tot e aceea°i tornada/ fara de
care pâraiele ma dor,/ cetluiala devine un simplu
penel/ cu liricul bocet pervertit epic,/ iar
deschiderea e doar o pagina/ de deschis cu iarba
fiarelor,/ vino a°adar la mine cu narapiunea/
învapând sa minta adevaruri.” (Incendieri sub
teascuri)- sau: „Scriu mai des la lumina lunii,/
deschid gura °i las câte-o raza/ din care ies
paianjeni, omizi/ °i mereu un singur crin/ cu
porumbei pe aripi...” (Porumbei pe aripi); sau: „ai
impresia ca pe curba liniei drepte/ e cocopata o
veveripa împaiata în zori,/ când miresele cer
mistrepi pentru cina,/ n-ai parte de °tevie, nici de
apa de gura/ pâna la împarta°ania mereu
amânata,/ stai pe un glonte ratacit prin macri°,/
te resusciteaza un licurici, ai orizont,/ dar mereu
întrebi °i între doua raspunsuri/ masori distanpa
pâna la diapazoane,/ apoi uvertura are gust de
salcie salcie.” (Distanta pâna la diapazoane).
Citatele ar putea continua cu versuri din
fiecare poem.
lata omul: „masor haul, sparg bulgari de
umbra/ fara sa dau de celalalt din mine/ ramas
tavalit în mine cu aur la tîmple” (Bulgari de
umbră); „sunt flama la capatâiul propriului risc/
de pe umbrarul caruia ridic rigolele,/ apoi, în
miezul sincopei, aprind similitudini.” (Cearta
dintre dihori); „nimeni nu rostogole°te vama/
doar un cerdac se cere rostuit/ întru penumbra de
cerber lacuit” (Sagetari pe rama).
Omul devine un text, un pre-text, o
comparapie, o metafora, un simbol, o imagine, o
aglutinare de imagini. Parca nu mai exista „autor”,
„narator”, „eu liric”. Totul pare a fi o spunere a
textului de catre sine însu°i. Omul este ascuns
sub stralucire verbala, sub curgerea nesfâr°ita de
imagini pline de materialitate. În locul „lumii
reale” a pus o alta lume. Una facuta doar în
aparenpa (nu se putea altfel) cu imagini, cuvinte
din cea în care orice obiect („lucru” sau
„ustensil”) are alte determinapii, alta înfapi°are
data de forma °i materie, alt înpeles. Obiectele,
starile suflete°ti, gândurile dintr-o lume devin
altceva în cealalta, în care singurul lor suport
material este cuvântul, limbajul. „Misterul” de
care vorbea Lucian Blaga „devine” acum o lume
„noua”, una asemanatoare cu picturile în
miniatura din copiile medievale ale scrierilor
religioase, din arta bizantina sau din Hieronymus
Bosch sau Albrecht Durer. Aici vedem noi
„ruptura” majora pe care o traie°te în acest caz
„existenpa baroca” a acestui text. Întotdeauna sunt
doua lumi (aproape) ireconciliabile: a obiectelor,
formelor, starilor suflete°ti, trairilor con°tiente sau
incon°tiente, metafizice, artistice. Felul cum ea ni
se dezvaluie îl avepi °i în textul de fapa. „Ruptura”
este fundamental aceea dintre uman °i divin, dar
°i aceea dintre limba °i noul ei limbaj. Imaginile
propuse de text trebuie luate aproape ad literam,
ele sunt acum °i aici a°a cum sunt definite în
cadrul sau. „Definipia” obiectelor (imaginilor) este
esenpa acestora, ba mai mult, sunt lucrurile însele.
Lumea aceasta, ca peste tot în poezie, este o
mandala, instituie un loc sacru, care se ascunde,
dezvaluindu-ne faptul ca ne sta în fapa °i ne
deschide, ne încercuie°te spre el.
Poezia lui Vladimir Cinezan, de°i din lumea
aceasta, este din alta lume. Mai avem, ne spune
autorul, °i alte lumi. Poate °i alte viepi. Pa°ipi în
lumea mea, pare a ne spune textul, ca sa vedepi
pâna unde suntem nemuritori.
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Căutarea drumului spre
cuvânt
Ionel Necula
Puiu Bobeicâ Cislâu
Phonopoetica sau Cuvântul din gura
minciunii
Bra°ov, Editura Gotic, 2012
Am aflat despre Puiu Bobeicâ Cislâu târziu
°i n-a fost greu sâ-mi dau seama câ poetul
buzoian, transplantat la poalele Tâmpei,
are la activ o generoasâ ucenicie la templul
poeziei. Nu °tiu câte plachete de versuri a
publicat pânâ în prezent, nici nu are a°a mare
importanțâ, °tiu doar câ travaliul sâu, dupâ un
exercițiu liric a°a de îndelungat poate fi privit cu
mai multâ înțelegere.
Phonopoetica sau Cuvântul din gura
minciunii (Editura Gotic, Bra°ov, 2012) aduce în
registru liric imagini de o prospețime crocantâ °i
o galanterie de reprezentâri, care se
înstructureazâ mai greu sens, într-o idee, într-un
concept, pentru câ autorul nu este interesat sâ
confere versurilor sale o finalitate expresâ. Nu
vizeazâ o idee, un ostrov oximoronic, ci doar
cautâ, vorba lui Eminescu, cuvântul care sâ-i
permitâ transfigurarea realului, sâ-i confere
Prin scris, spre libertate
Alexandru Petria
Ce faci dacâ e°ti un om sensibil, de°i nu
vrei s-o arâți, în cazul în care ajungi în
pu°cârie, cu o condamnare de ani lungi?
Înnebune°ti? Ie°i înrâit, ros de urâ împotriva
semenilor? Te sinucizi? Sau detenția îți treze°te
resurse latente, nebânuite, arâtându-ți alte câi de
urmat în viațâ, aplecarea spre spiritualitate? De
ultima variantâ a avut parte Gheorghe Vîrtosu,
un tânâr om de afaceri condamnat în Franța,
autorul volumului Destin încarcerat, apârut la
Editura Adenium. Originar din Basarabia, omul
a fugit de acasâ de la 15 ani, cu gândul bine
fixat în minte sâ se îmbogâțeascâ. Bani a fâcut,
are, dar a ajuns °i în detenție.
Ca în cazul lui N. Steinhardt, recluziunea a
lucrat nea°teptat. Dacâ viitorul pârinte Nicolae
a descoperit în celulâ cre°tinismul, Vîrtosu °i-a
dat seama în închisoare de talentul lui literar, °i
are!, dovadâ opul de fațâ, cât °i o serie de
volume pentru copii, ciclul O inima de
broscu/ă, editate tot la Adenium.
Destin încarcerat e de asemânat cu Călătorie
în jurul camerei mele, al franțuzului Xavier de
Maistre. Poți sâ câlâtore°ti °i între patru pereți,
dacâ ai imaginație, determinare °i, de ce nu?,
absența alternativelor.
Nu °tiu unde a° încadra cu exactitate
scrierea. Subintitulat Metamorfozele singurătă/ii,
textul este citibil ca un roman, ca o carte de
memorii barbotatâ puternic cu imaginație, însâ
sigur este o poveste a unei deveniri
extraordinare.
Dacâ stilistic i-a° recomanda autorului, pe
urmele lui Stephen King, s-o lase mai moale cu
adverbele, conținutul de adevâr supline°te
neajunsurile detectate de un cititor prea exigent.
Destin încarcerat este descoperirea libertâții prin
scris, cu sacrificiile pe care le cere aceasta -
distincția pierdutâ °i demnitatea genericâ ce i-a
fost conferitâ la începuturi prin actul Facerii.
Dac-ar fi sâ folosim distincția lui Blaga între
metaforele plasticizante °i cele revelatorii,
putem spune câ poetul bra°ovean râmâne
statornicit în prima categorie. Nu duce actul
poetic pânâ la configurarea unei semnificații cu
valoare indicativâ. Nu pentru câ n-ar avea
resursele trebuincioase, ci pentru câ nu acesta
este scopul travaliului sâu poetic.
Phonopoetica este un lung discurs poetic
fragmentat în secvențe constitutive, fiecare
secvențâ rotunjind un gând fugar, o sugestie, o
nouâ investiție în cuvânt, în posibilitâțile lui de
a înnobila o idee, o stare de spirit, un gând
fugar... Uneori, fracțiunile sunt a°a de bine
rotunjite câ pot circula autonom, ca identitâți
distincte, ca haiku-uri, catrene sau alcâtuiri
independente: „Azi,/ E strigare mare:/ Se vinde
minciuna/ Pe douâ parale; Un chilipir/ În
librârii/ Poți sâ cumperi/ ai poezii.”
Multe secvențe lirice au valoare de aforisme,
de panseuri, de înțelepciune frântâ în secvențe
complinitorii, izvorâte dintr-o privire mai agerâ
episodul cu pulovârul din carte.
Vîrtosu personificâ animale, obiecte,
fenomene ale naturii, stâri, transformându-le în
personaje. ai îi iese, este captivant. Din magma
singurâtâții carcerale evadeazâ într-o stare de nu
°tii dacâ e de vis sau de trezie, având ca punct
de reper figura mamei. Altfel, revolta este
imposibilâ pe palierul cu 40 de celule îmbâcsite,
chiar dacâ descoperi viermi în mâncare, fiindcâ
te toacâ sistemul în care drepturile omului sunt
vorbe de fațadâ: „Majoritatea produselor, cam
99% dintre ele, erau expirate. Deseori gâseam
viermi în mâncare, chiar atunci când ne-o
loan Augustin Pop	Autoportret global (2008), tehnicâ personalâ 200 x 300 cm
asupra spectacolului vieții: „La moara impos-
turii/ Împovâratâ/ De cârâu°ii lecturii/ Se maci-
nâ de zor/ Cuvântul din gura minciunii.” Sau:
“E mare eclipsâ/ În cetate,/ De douâzeci de ani/
În țarâ,/ Se face noapte.”
Ceea ce surprinde la Puiu Bobeicâ Cislâu
este exigența, ochiul critic cu care scruteazâ
realitate româneascâ, râscolitâ de tot felul de
izbeli°ti °i derute °i felul personal în care o
aduce în portativ liric. Se consterneazâ de toate
derapajele noastre post-decembriste °i de
neputințele acestei țâri în aflarea unei câi de
evoluție mai puțin bântuitâ de nevolnicii °i
frustrâri prâpâstioase. S-a stricat lumea, s-a
înmulțit numârul politicienilor prefâcuți,
impostori, histrionici °i omul este tot mai u°or
de manipulat, de escrocat °i demotivat: „La
moara imposturii/ Împovâratâ/ De cârâu°ii
lecturii/ Se macinâ de zor/ Cuvântul din gura
minciunii.”
Phonopoetica sau Cuvântul din gura
minciunii este un volum recomandabil tuturor
celor dornici de lecturi solare.
aduceau! Îi puteam urmâri, printre aburii calzi,
cum mi°unau bezmetici prin ceea ce
administrația închisorii numea hranâ.”
Dupâ ce spun câ a°tept urmâtorul volum din
Destin încarcerat, trebuie sâ amintesc câ existâ
în carte un fragment râscolitor. Episodul uciderii
unor pisoi la îndemnul mamei, literaturâ de
multe carate. Este unul dintre motivele pentru
care autorul a plecat de acasâ. Mârturisesc câ °i
copilâria mea a fost marcatâ de ceva similar,
care mâ înfioarâ °i acum.
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
5
-(J)- Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
cartea străină
Conversapii cu mine însumi
_________________
Nelson Mandela
Conversații cu mine însumi
Traducere de Dan Bălănescu
Editura Publica, 2013
Anul 2013 a devenit unul dintre cei mai
remarcabili ani de la început de secol XXI.
A devenit remarcabil °i, putem spune, chiar
memorabil, nu numai din cauza câ°tigurilor, ci °i
a pierderilor. ai anume, în data de 5 decembrie,
2013 cetățenii lumii °i-au început ziua cu °tirea:
Nelson Mandela a murit! Nelson Mandela a
devenit una dintre cele mai influente °i
strălucitoare personalități politice ale
contemporaneității. Soț, tată, erou al luptei contra
regimului rasist al apartheidului °i primul
pre°edinte negru al Africii de Sud. Acestea sunt
ipostazele în care apare Mandela în cartea
prezentată.
Conversații cu mine însumi reprezintă
rezultatul unui proiect desfă°urat de către Centrul
Mandela pentru Memorie °i Dialog. Centrul este
condus de către Fundația Nelson Mandela °i
deține rolul unei arhive a documentelor istorice
legate de una dintre cele mai influente
personalități ale lumii de astăzi. Mandela a
aprobat proiectul, dar a declarat că nu dore°te să
aibă o implicare activă în cadrul acestuia.
Pentru prima dată această carte a fost
publicată în anul 2010, în limba engleză, de către
editura Farrar, Straus and Giroux. Cuvânt înainte
este scris de către Pre°edintele Statelor Unite,
Barack Obama, acesta evidențiind că dorința lui
Mandela de a admite gre°elile comise este ceea
ce-l face demn pentru a deține titlu de „exemplu
pentru ceilalți”. În România, cartea prezentată a
fost publicată în 2013, de către Editura Publica,
traducerea din engleză fiind realizată de Dan
Bălănescu. Lansat în 22 de ediții °i 20 de limbi,
volumul a stârnit un interes la nivel mondial,
giganții mass-media, inclusiv BBC, The Guardian
°i The Daily Mail scriind despre această carte,
care urmăre°te să ofere o perspectivă asupra
Omului din spatele pictogramei.
Un eveniment editorial de avengură mondială,
Conversații cu mine însumi se bazează pe arhiva
personală a lui Mandela, pe materiale care
niciodată nu au fost dezvăluite lumii întregi.
Aceasta reprezintă o colecție de jurnalele păstrate
din timpul luptei anti-apartheid de la începutul
anilor 1960, agende °i proiecte de scrisori scrise
în Robben Island °i alte închisori din Africa de
Sud în timpul celor douăzeci °i °apte ani de
detenție, carnete de notițe din tranziția post-
apartheid, conversații private înregistrate,
discursuri °i corespondență, scrise în timpul
pre°edinției sale. Această carte oferă unica °ansă
de a pătrunde în lumea privată a unui lider
mondial incomparabil. O călătorie intimă de la
primele însemnări ale lui Mandela până la
con°tientizarea politică a rolului său pe scena
mondială, Conversații cu mine însumi luminează
o viață eroică, bazată pe lupta pentru libertate °i
dreptate.
Introducerea cărții este scrisă de către Verne
Harris, inițiatorul proiectului în care el explică
sursele utilizate pentru scrierea acesteia. Acestea
s-au dovedit a fi patru surse principale.
Prima secțiune este formată din scrisorile lui
Mandela, scrise în anii de închisoare. A doua
sursă principală cuprinde două grupuri de
conversații înregistrate. Primul set este compus
din °aizeci de ore petrecute cu Richard Stengel,
atunci când ace°tia doi au lucrat asupra
materialului pentru publicația Long Walk to
Freedom. ai al doilea set de conversații
înregistrate cu vechiul său coleg de închisoare,
Ahmed Kathrada care, la fel, erau legate de
revizuirea materialelor pentru publicația Long
Walk to Freedom, precum °i pentru biografia lui
Anthony Sampson, autorizată de către Mandela.
A treia sursă reprezintă caietele °i notițele
personale ale lui Mandela. Acestea oferă acces la
gândurile sale private, meditațiile privind viața lui
personală °i a celor din jurul lui °i, de asemenea,
planurile de viitor pentru Patria sa. A patra °i
ultima sursă reprezintă o parte din manuscrisele
nepublicate ale lui Mandela care, mai târziu, au
fost incluse °i în proiectul Long Walk to
Freedom. Astfel, nu este de mirare faptul că
Conversații cu mine însumi reprezintă într-adevăr
latura mai mult „umană” a personalității lui
Mandela, ceea ce nu a putut ilustra, prin contrast,
lucrarea Long Walk to Freedom.
Compusă din: Cuvânt înainte scris de către
Pre°edintele american, Barack Obama, prefață de
către Verne Harris °i cele 4 părți (Partea I:
Pastorală, Partea II: Drama, Partea III: Epopee °i
Partea IV: Tragicomedie), Conversații cu mine
însumi îl portretizează pe Mandela în plina lui
dilemă. Nelson Mandela a crescut între două
lumi. Educația lui a fost engleză, însă cultura sa a
fost africană. Această dublă dispoziție, pe care
Ioan Augustin Pop
Groapa 1 (2010), tehnică personală 200 x 200 cm
cartea o demonstrează foarte evidențiat, a fost
ceea ce i-a permis lui să lupte pentru a păstra
propria sa etnie prin prisma standardelor
democratice, occidentale. Această capacitate de a
trăi între două realități, având calitatea de
observator al comportamentului uman, l-a învățat
pe Mandela să analizeze diferențele dintre
a°teptări °i experiență.
În timp ce în alte cărți s-a povestit viața lui
Mandela din perspectiva prezentului, Conversații
cu mine însumi î°i permite, pentru prima dată,
asumarea unei perspective cu adevărat „umane”
asupra personalității lui.
De°i cotidianul The Independent critică aspru
cartea dată pentru faptul că aceasta îl ilustrează
pe Mandela ca fiind un „Sfânt” (ceea ce Nelson
Mandela nega de fiecare dată), lăsând în umbră
„păcatele” lui. Conversații cu mine însumi
încearcă să evidențieze °i să accentueze, din nou,
faptul că Mandela î°i asumă responsabilitatea
pentru a°a-zisele sale „păcate”, faptul că el
recunoa°te aceste lucruri °i, totodată, recurgând la
latura filozofică în explicarea sa, ne aduce aminte
că niciunul dintre noi nu este „Sfânt”.
Expunerea „sufletului” pe hârtie, reculegerea
momentelor de luptă °i regrete, analiza
comportamentului uman °i trasarea liniilor de
politică °i filosofie... Credem că asemenea
termeni aparțin descrierii acestei cărți °i nu
numai. Astfel, conchidem prin lansarea unei
invitații la lectura cărții Conversații cu mine
însumi °i în consecința calităților prezentate mai
sus, această carte se înscrie cu succes în categoria
acelor, care îl face pe cititor să o parcurgă pe
nerăsuflate.
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentări
Patru secvențe cu Andrei Bodiu
(1965-2014)
'Tefan Manasia
„Nici seara nu e pentru poezie
Cum nu e nici pentru dragoste.
«ai noaptea?» mă întreabă el.
«Noaptea e pentru somn.
Da. Pentru somn.»”
(Noul poem)
1.	Am copilărit într-un cartier muncitoresc
gigant. Unde, în anii 1980 °i în primul deceniu de
după revoluție, existau oazele acelea despre care pot
spune că mi-au salvat viapa. Librăriile cu design
bâtrînicios °i căiți (destule încă) bune, florăria cu
havuz înconjurat de ferigi, unde înotau pe°ti °i
iarna, bibliotecile (filiala Bibilotecii judepene sau
depozitele de frumos ale fiecărei familii). Primeam
bani de buzunar cu pîrîita °i - mi se rupea sufletul -
preferam să nu-i dau pigăncii de la parter pe gumă
turcească sau pe timbre, covrigi °i batoane de
ciocolată. Mergeam, eu °i alpi doi-trei pu°ti rahitici,
acneici, la cărți. În 1990 °i după, banii se
devalorizau cu viteza luminii. Uneori prepul
revistelor °i volumelor apărute era prea mare,
alteori - incredibil de mic. Mă transformasem într-
un vînător de chilipiruri, asemenenea micupilor
evrei din cinema-ul new-yorkez al lui Marty
Scorsese. atiinpa asta a chilipirului, chilipirologia, de
fapt mă schimbase într-un vînător atent, exigent,
inteligent. Cu numai cîpiva bănupi, salvam de sub
plăpumioara de praf cărpi °i autori (care °i azi îmi
sînt dragi). În plus, puteam să petrec ore-n°irate
citind °i visînd cu ochii deschi°i. În librărie.
Înregistrînd însă, cu vederea periferică, scene
„domestice”, extrem de folositoare, mai tîrziu, într-
un poem de maturitate, foarpian: „Cea mai
frumoasă librăreasă din ora° se vedea c-un bărbos
complicat, cu chelie”. A°a mi-am înzestrat propria
bibliotecă (va trebui, neapărat, să scriu cîndva
despre frumoasa bibliotecă a tatii, improvizată în
firida casei bătrîne°ti, la Polovragi) cu o edipie
„populară” din Tunelul lui Sabato, cu operele în
proză ale lui Samuel Beckett, cu fanzine °i romane
sf, cu poepi moderni hispanici, cu Lumină de la foc
de Ion Stratan, cu Antologia poeziei generației 80
de Alexandru Mu°ina (aveam de ales între aceasta
°i un poster) °.a.m.d. Dar, mai ales, primele numere
din nou apăruta revistă bra°oveană Interval mi s-au
lipit de inimă: traduceri inspirate (a°a i-am
descoperit pe Ezra Pound, Ted Berrigan, Ginsberg,
Michel Butor sau Peter Handke), proză °i poezie
română contemporană, jurnal °i eseistică °i teorie
(Radu Petrescu, Gheorghe Crăciun, Mu°ina, Livius
Ciocârlie), critică literară (Simona Popescu, Andrei
Bodiu), un fel de polifonie a discursurilor din °coli
°i estetici variate °i - simultan - vii, democratice,
a°a cum (cititorul avid de presă ce eram) nu mai
întîlnisem niciunde. Mi-era un pic ru°ine. Nimeni
dintre prietenii °i profesorii mei nu mai auzise de
firma asta, Interval. Abia în ultimii ani de liceu,
cînd m-am mutat de la mate-fizică la uman,
profesorul Emilian Diaconescu - îl făcusem curios -
mi-a cerut-o, a citit-o ca s-o decreteze extraordinară.
Eu îi cerusem, fanatic, să citească, mai întîi, poemul
lui Andrei Bodiu. Pentru că a°a s-a întîmplat.
Am vînat revistele alien în librărie, nuduri pe
copertă neagră, după ce, deschizînd ca dadai°tii, în
pagină, ochii mi-au căzut peste ochii lui Andrei,
care-°i trecuse mîna prin părul sîrmos, blond, °i-
acuma se scărpina pe ceafă, deasupra titlului a°a de
antipoetic, a°a de mi°to: Hardughia. ai titlul ăsta, °i
poemul narativ, cu „subpuncte”, ironic °i nevrotic,
eu aveam să le propovăduiesc generapiei mele
pubere, profilor, părinpilor: „a) Cro°etînd aerul pînă
cînd firul de lînă/ te zgîrie pe gît. Mecanisme
lente/ pîlpîitoare îpi freamătă în urechi./ Acelea°i °i
acelea°i. Îmi prind capul/ între palme °i cred că nu
mai aud: o peavă/ groasă metal ruginit îmi/ trece
prin fapa ochilor./ O întîmplare de ieri: cum iepurii
înnebunipi/ de zgomot au pî°nit pe cîmp./ Anul
trecut virgine °i nevirgine fete °i femei/ dansau în
fapa mea în mijlocul hardughiei la/ un bec chior
atîrnat deasupra u°ii spînzurat/ cu picioarele în sus
atunci mi-am închipuit/ pocnetul sec atunci mi-am
închipuit/ întunericul deasupra u°ii într-o zi de
iarnă scria/ 1954 sau 1955 un an înainte sau un an
după/ cînd mama era studentă u°a/ era tot aici eu/
stau cu spatele pe ea cine/ vrea să intre nu are
decît.”
Eram la vîrsta aia nediferențiată, la care
mîzgăle°ti caietele °i manualele cu numele trupelor
rock sau ale poepilor cu care intri într-un amplu,
profund °i subtil acord. H/A/R/D/U/G/H/I/A,
scrijeleam pe bănci. Bodiu Rules, scria pu°tiul din
mine într-una din orele jalnice de chimie (eu eram
musca prinsă-n borcanul cu magiun). Învăpasem pe
de rost Hardughia, °i capitolul „Andrei Bodiu” din
antologia mu°iniană (cel mai util manual pentru
adolescenpii acelei vremi, (nu) risc să spun azi), °i
pe urmă textele celorlapi. Dar poemele lui Andrei,
cu scriitura lor fără floricele, cu umor inteligent °i
(aparent) neglijent - improvizat din coji de seminpe
°i saci de cînepă °i resturi de staniol - ne declan°a
rîsetele, în pauza dintre ore, în buda din capătul
holului, unde po°team, de-acuma, pigări: „Rictusul
cîinelui turbat/ nu mai sperie pe nimeni/ sînt prea
mulpi sau/ am îmbătrînit.// Nimeni nu mai
tremură/ raza lunii atinge/ fecalele boului °i astfel/
se na°te o nouă planetă./ «Ne vom muta acolo»/
îngînă o bătrînă muscă./ «De mîine vom rămîne
chiar/ singuri».” (Seară)
2.	Pe terasa hotelului „Terra”, în Oradea, vorbesc
cu Andrei, sîntem invitapi la Zilele revistei Familia.
Sau la Sighi°oara. Sau la Sibiu. Bistripa. Bucure°ti.
Te prive°te cumva afectuos, cum îi privesc băiepii
mai mari °i buni la suflet pe pici. Fără fumuri,
umori, icterul - din zileleplouate - mu°inian °i
tristepea surdă a lui Gheorghe Crăciun. Bonom,
cald, de la natură. Discutăm, cu berile în fapă,
despre eroii mitici ai bombelor literare, de la cîte
poeme în sus °tii că ai un volum, despre cum se
bibilesc versurile. Îngrozitoarea plăcere a radierei, a
tăierii °i permutărilor. ai, mai mereu, despre alpii,
alpii, alpii. I-am spus povestea mea °i a Hardughiei,
în treacăt °i cool: la urma urmei nu-i eram ucenic
(mai degrabă prieten) literar °i nici nu voiam să-l
fac să se simtă asemenea exemplarelor împăiate,
din manuale, antologii, bibliografii. I-am spus
numai că, a°a cum în Bra°ov există un poet grozav,
de rit mazilescian, called Claudiu Mitan, în
Râmnicul Vâlcii adolescenpei °i ticălo°iei mele exista
un golan °i bătău° care răspîndea teroarea sub
numele de... Claudiu Mitan (avea alura,
musculatura °i fizionomia lui Frank Zappa). Andrei
a fost mîndru atît de coincidenpă, cît °i pentru că,
asemeni croitora°ului viteaz, va fi scris, într-un vers,
despre amîndoi: „ieri am dat mîna cu claudiu mitan
avea/ mîna extrem de rece mi-am lipit-o de tricou/
mi-am adus aminte că nu e un gest frumos”
(Hardughia). atia să vorbească minunat despre
prietenii lui, incredibil, m-a făcut să-mi procur -
prin gentilepe, de astă dată, mu°iniană - °i să
păstrez pînă astăzi atiința °i bucuria secretă,
volumul scos de Claudiu Mitan (cel adevărat!) la
editura Paralela 45, într-un 1998.
3.	Făcea parte din poepii care transformă °i
aerul pe care-l respiră în poezie - iată firul ro°u al
poeticii sale, decelabil de la titlu la titlu: Cursa de
24 ore (1994), Poezii patriotice (1995), Studii pe
viață °i pe moarte (2000), Oameni obosiți (2008).
Îmblînzea °i tranchiliza realul sordid, ca nimeni
altul, bacovian structural: „Am văzut un film cu
voi./ Loveapi cu baroasele °i cîntapi./ Păreapi fericipi.
În uniformele voastre cenu°ii./ Bărbapi foarte tineri.
Tapii no°tri.// La muncă la muncă pînă/ cădeapi pe
paturile tari pînă/ nu vă mai simpeapi mîinile/
palmele pline de bătături pînă/ cînd rana se făcea/
tot mai mare tot mai dureroasă// Stau °i mă-ntreb/
la ce v-a folosit.” (Hardughia) A°a cum copilului cu
gene lungi °i gene bune îi dai numai un băp °-un
petec de nisip, ca să deseneze fordul mustang cu
care evadează into the wild, lui Andrei Bodiu i-au
fost de folos cîteva cuvinte, luminile obi°nuite ale
experienpei cotidiene, pentru a crea versuri
melancolice, ironice °i profunde, potrivindu-i-se sie°i
ceea ce, în calitate de june cronicar al Intervalului,
nota despre poezia (nu prea bătrînu)lui Florin Iaru:
„Paradoxal, [...] unul din cei mai ludici poepi ai
generapiei sale este °i unul dintre cei mai tragici.”
4.	..
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
poezia
atefan Ciobanu
spahiul velin
când sunt într-o cameră goala
pe care nu °tiu cum să o umplu
îi pun într-un colp
un pahar cu lapte
apoi
mă a°ez undeva mai la dreapta
sau mai la stânga
°i a°tept
firesc
să încep să levitez
în centru nu pun nimic
de centru are atârnat vecinul
un bec
imense
vor veni caii
pentru fiecare om câte unul
ne vor împinge din a°ternuturi
cu marile lor boturi umede
ne vor scoate din case zvârlindu-ne pe scări
ne vor împinge printre blocuri pe străzi prin ora°e
vor ajunge cu noi pe câmpii
prin păduri
ni se vor lipi de pleoape frunze °i crengupe
pe sub cea mai frumoasă paradă de nori
vor intra în ape °i ne vor rostogoli pe fundurile
oceanelor
ca pe ni°te trunchiuri
caii de lemn ai copilăriei cu boturile mari
imense
despre tipologiile lui don quijote
apropiindu-se de morile tăcute °i masive
don quijote iese în fugă din don quijote din
armură
care iese din don quijote de pe cal
care iese din don quijote care bea ceai pe °a
care iese din don quijote care visează
care iese din don quijote căruia îi bate inima
sancho panza îi urmează ducând gânditor
cei °ase cai de acela°i căpăstru
fiii apusului
pentru că nu a mai fost timp nici să ne legăm
bocancii
°ireturile curgeau pe lângă glezne
luaserăm cu noi în buzunare flăcările lumânărilor
de la părinpi
când ie°eam din ora°e ne vedeam cel mai bine
unul pe celălalt
atât de rari dar niciodată mai pupini cu hainele
rupte fâ°ii
viii cară morgii se auzea un ecou împărțit frăpe°te
între soldapi
când se lăsa noaptea °i se făcea frig
îmi trăgeam craniul comandantului ca pe o glugă
copilul
turnul avea forma unui gât de lebădă
copilul alerga pe scări
lumina cădea în urmă făcând piruete
perepii de cărămidă erau calzi
îi plăcea să se sprijine de zidul ro°u
când sărea câte o treaptă
ecoul pa°ilor era un spirit eliberat dintr-o lampă
în mijlocul piepei
sculptorul ne azvârlea surplusul de piatră
răsfoiam frunzele pe care le atrăgeau formele
noastre încă nedefinite
în intimitate auzeam o barcă pălmuită de ape
°i inimile ni se zbăteau alături de puii din ouă
a°teptam să ne fie cioplite pleoapele
copilul continua să alerge
pânzele de păianjen îl îmbrăpi°au
era ceva matur cu acel copil
ferestre vegetale începuseră să apară
alerga
era °i ceva iubire acolo °i ceva diferit
oamenii împinseseră turnul la marginea ora°ului
mulpi °i-au ros palmele
purtau riduri la gât în loc de cruciulipe
sculptorul ne făcuse o tâmplă comună
(dragul de el)
priveam forfota ora°ului întoarcerile în a°ternuturi
la unison
gurile ce °i le lăsau pe câmpii alături de epave
meciurile de fotbal
o doamne! nocturna îpi lumina formele
nu mai aveam nevoie de nimic nici de moarte
ajuns pe terasă copilul a privit în jos turnul ce se
răsucea
a întins brapele căt să cuprindă orizontul
l-a strâns l-a băgat în buzunar
unde mai erau ni°te firimituri
noi priveam într-o fântână cum înflore°te apa
în timp ce copilul ne dădea ture în aer
diminepi de rezervă
nu °tiu dacă api observat
dar este o stranie întunecare în diminepile de
primăvară
se împrumută o culoare aparte de regăsire după
ani °i ani
ai senzapia că popi întâlni pe cineva
chiar dacă acea persoană este moartă
din parc se vede cel mai bine intersecpia
un autobuz face dreapta înclinându-se
îmi văd trupul într-o baltă în timp ce o sar
pantofii pătapi în vârf fac zgomot specific
dau bună ziua! unei colege
în mers i se dă părul la o parte de pe umăr
îi observ breteaua de la bluză
cerul senin din jur nu poate opri câteva picături
mai e pupin °i aleea se termină
ar fi momentul să mă apuce cineva de mână
uite ceasul din hol o boală a zidului
chiar dacă merg spre birou
°tiu sigur că am întors spatele
°i am fugit spre gaura neagră care m-a urmărit
în tot acest timp
puful spart
pentru că a°a este la modă mă a°ez pe bancă
apa lipăie
gleznele se pin în pielipa unei amintiri
primul puls este să a°tept
chiar dacă nu mai °tiu exact cum arăpi
un câine aruncă pământ în spate
doi îndrăgostipi se pin de mână se joacă de-a yo-yo
printre copaci
cineva mângâie inima cu un os
totul se învârte spre înăuntru
mă apucă o scârbă de toată frumusepea
patrula se plimbă molatec cu chipiurile la subrap
devin fumul unui furnal
îmi schimb forma necontenit prin explozii inviz-
ibile
nu departe
vânzătoarea cu unghiile multicolore
oferă vata pe băp următorului
parodia la tribuna
atefan Ciobanu
diminepi de rezervă
sunt ferm convins că api observat
cât de luminoase sunt, din patru în patru ani,
diminepile de primăvară
în Bucure°ti, dar niciodată, desigur, nu v-api
întrebat
de unde e lumina aceea, clară,
cui aparpine, ce nou partid va fi promovat
din biroul meu de la „Bocancul literar”
se vede foarte bine toată mi°carea,
cum se dau fotonii de-a bu°ilea prin aer
°i generează lumină unduitoare ca marea -
în lumina aceea, orice fraier
pare mai înalt °i mai plin de har,
iar mie îmi vine să-mi salut ori°ice colege,
multora nici nu le °tiu numele măcar,
dar le dau buna ziua cu distincpie,
a°a cum ar face numai un rege -
în diminepile acestea ciudate, ce parcă te apasă,
nici nu mai popi face pariu pe prietenie -
eu vă sfătuiesc să stapi în casă,
citind, de pildă, un volum de poezie,
dacă se poate, de atefan Ciobanu!
Lucian Perpa
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Georgian Ghipâ
Mai trece prin mine doar un anotimp
Mai trece prin mine doar un anotimp
Inima oscilează ca un ceas ce °i-a aruncat quartz-
ul
dincolo de fereastra împăienjenită cu ore târzii
sub care mă petrec.
Las clipa ruginită pe genunchi să amorțească,
gest codat al unui plan secund dezghețat
°i privesc lumina felinarului cum îmi gâdilă tibiile.
Tăcerea infernală
zgârâie pereții de care cuvintele mele se lovesc în
plin
de la aceea°i distanță sfărâm între dinți gre°eala
de a fi singur.
Nu pot nici să dorm, nici să mănânc, nici să beau
Pot doar să a°tept să mai treacă prin mine doar
un anotimp.
aotron
Seara îmi °terg tălpile de resturile bitumului
°i plec printre dungile neînțelese ale scrisului
fără parfum, fără zâmbet
ca brațele mele, ca ochii tăi închi°i
pe numerele încarcerate arunc pietre
pa°ii îmi cunosc labirintul
trupul îmi leagă cerul
luna pierde bucăți de piele
tot mai trasă tot mai rece
este un nou alb-negru
în acest decor pământesc
cel vechi, cu un deget tăiat
se prăbu°e°te ca un bolovan
pe lacunele sale
privirea cu miros de cretă
dansează precum un clovn bolnav
dată lungă °i lini°te de bitum
rebelă ca seara.
Noaptea
Noaptea, prin visele mele
fiecare om trăie°te în acela°i trup cu câinele său,
de aceea eu umblu cu picioroange.
Simt cum în vârful lor aerul este mai dulce,
°i praful mai subțire °i mai rar,
°i vocile unora mai scăzute,
°i privirile lor mai mici.
Aici timpul nu are culoare
cu mâini de chiciură îmbrac destine nescrise
°i-ncerc să sparg în două părți egale
oglinda care îmi reflectă raze târzii
de ce-a fost °i ce este.
Pa°ii din spate
Începuse să bea din țigare cu coada ochiului
prizonier între vene °i lună, căuta alt colț de chin
mai aproape de himerele pe care cei fără °ansă
le numesc moft
Ideea despre viață i se părea doar o cu°că de
ceară
soarta ruginită alerga spre intersecțiile
în care umbrele dansau cu farurile nopților de
august
O ultimă adiere altruistă îi strecura printre gratii
zâmbetul la acea oră inexactă, când greierii devin
tenori
Dincolo de înțeles stăteau cuvintele nerostite
ca un pas alungat de pe strada neputinței
ochii plini de ciudă lăcrimau pe căma°a
ce tocmai î°i aruncase logo-ul
În urma pa°ilor trecuți nu a mai rămas decât
suveniruri de sare
note de ieri, azi °i mâine..
Minte-mă (cu un) laic
Minte-mă (cu un) laic
°opte°te-mi nuanțe de aburi care să se lase încet
pe umărul meu stâng.
Azi nu cred că voi vărsa nici o lacrimă,
chiar dacă zațul acesta matinal s-a transformat
în ursa mică de ieri noapte, pe care o modelam
cu ochii.
Nici un număr nu îmi mai poartă noroc.
Nici măcar 13-le ce altădată mă făcea să tresar
ca un deținut când i se deschide u°a la carceră.
Minte-mă, dar minte-mă (cu un) laic,
măcar a°a voi simți într-adevăr că exist.
Lucia Dârâmu°
Cât un copil de mic
E lumina ce-n gura mea adoarme
de apele energetic limfatice
luați, luați °i beți °i spălați-vă ochii
de culcat nu m-am culcat cu niciun bărbat
puteți gusta din trupul meu nears de
patimile iubirii. Ce cuvânt! Cât Dumnezeu de
mare
Ce Dumnezeu, cât un copil de mic
Ce mic înoată în apele energetic - limfatice
veniți, luați, mâncați! Trupul meu este de
pâine caldă. Nu-l pot atinge decât pruncii
apoi adorm visând la „..visul de
Ent-Fernung
Am avut un tată spune primul pe°te-copil
înota în Ent-Fernung
Ent-Fernung, Ent-Fernung, Ent-Fernung
Am avut un tată spune al doilea pe°te - copil
înota în esti gar einai
esti gar einai; esti gar einai; esti gar einai
am avut un tată spune al treilea pe°te-copil
înota în “ceva”, “ce-va”, “c-e-v-a”
nu-l vedea nimeni afară de ființa pe°te-copil
tatăl meu, le-am replicat celor trei pe°te-copil
tatăl meu împră°tie unde de lumină în lume
pe oriunde mă duc îmi adulmecă pa°ii
îmi numără lacrimile din jurnal
Ce anume este Ent-Fernung, Ent-Fernung, Ent-
Fernung
ce logos să-nsemne esti gar einai; esti gar
einai; esti gar einai
dar “ceva”, “ce-va”, “c-e-v-a”?
al meu tată —
e lumina ce-n gura mea adoarme
de apele energetic-limfatice
luați, luați °i beți °i spălați-vă ochii
de culcat nu m-am culcat cu niciun bărbat
puteți gusta din trupul meu nears de
patimile iubirii. Ce cuvânt! Cât Dumnezeu de
mare
Ce Dumnezeu cât un copil de mic
Tatăl meu e vânător
vânează energiile mele neuronale
prin pereți descentrați de vecini
tatăl meu vrea să arate că
“et pondus, et colorem, et alias omnes
eiusmodi qualitates
que in materia corpora sentiuntur,
ex ea tolli posse, ipsa integra remanente:
unde sequitur, a nulla ex illis eius
naturam dependere”
sirenele nu ajung în copacul cu azalee!
Carmena
Numele meu este
Carmena Huagita Octando Mariho Santala
am părul lung pe care-l pot lega cu
°apte bărbați de trupul meu
ca portocala ciocolatie
trupul meu miroase a cafea zdrențuită
pe nisipul Saharei în mijlocul verii
numele meu este
Carmena Huagita Octando Mariho Santala
muzica numelui meu este cântată
de dinții a °apte bărbați
minune °apte a lumii
opt -
număr sacru!
Carmena Huagita Octando Mariho Santala
Carmena Huagita Octando Mariho Santala
el mi-a cântat
Marcelo Hubito de Anunzzio
Oh, oh, tu, zeiță a mării
dumnezeu care se revarsă spre buzele mele
printre pastile dizolvate de lorazepam
Oh, Carmena Huagita Octando Mariho Santala
muzica cântă printre sfârcurile consolidate de
imodium
Lorenzo Acritho Massurdo mi-a spus
am împrumutat pentru o perioadă
capul Sfinxului
tu ai dinți de mioară, dinți
°i coapse de animal sălbatic
oh, tu, zeiță, mamă a lui Pean
cu ochi de cerb lovit
°i mi-am întins oasele
Carmena Huagita Octando Mariho Santala
pe patul spitalului de psihiatrie
°i am visat, visat, visat....
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
9
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Obiecte fricoase
Mircea Daneliuc
Bine c-ai dat în primire °i tu!. Rămâi cu
clanța în mână °i te uipi ca un prost.
Cuiupul
care-o pinea pe partea cealaltă, fără cui se desface.
Abia a°tept să mă mut.
Avu pornirea s-o lase a°a cum era, s-o mai
repare °i Petcu, dar o fură naibii vreun tăntălău °i
rămâne u°a deschisă. Intră noaptea tot felul de
aurolaci, urinează, găse°ti seringi aruncate prin
hol, te umpli de doamne-ajută. Se lăsă în
genunchi °i cu palmele pe mozaicul murdar pipăi
la nimereală până-l simpi cu un deget sub
calorifer. Îndoit, cui°orul nu se mai dădea intrat
de unde sărise. De scos e mai u°or totdeauna, î°i
dau seama topi, nu trebuie creier mult. Acuma, cu
ce îl îndrept? De bătut cu ceva; n-am cu ce. În
cele din urmă se folosi de lacătul de la bicicleta
lui Petcu, atârna jos pe lanp. Îl ciocăni cum putu
°i-l potrivi la loc între cele două mânere.
Adevăru-i că dacă începe să se strice prin casă
ceva, se paradesc toate, una după alta, nu-mi
spune că n-ai păpit. Intră, dă-le naibii, într-o vrie
de suprimare, zici că-s ăia din secta aia, sinucidere
la comun. Ieri a pocnit lumina în hol, nu pi-am
spus, de la °altăr ceva, ape°i normal pe
întrerupător: pâc °i pac! Întuneric. Bec nou, de
vreo săptămână. Acu° vreo cinci zile: două
farfurii, dansatorul rus °i fierul de călcat; cât calc
eu?! Îndrept la guler un pic.
Te sonezi. ai-ai să râzi, dar lucrurile astea de
zici că-s obiecte, adică ni°te fierătanii, rahaturi,
plasticării, laptop, orice ar fi, mi se rupe, dau la
un moment dat o simpire din ele sau cum se
nume°te, o viapă pe blat, să n-am parte dacă te
mint, altfel de ce s-au prins că mă mut °i nu iau
cu mine decât alea °i alea? Ghiveciul de-acolo e
pus la o parte, îl duc; cum de n-are floarea nimic,
e bine-mersi °i se lăfăie°te? Că nu-i proastă, °tie
cumva că nu rămâne aici, pleacă °i ea, suntem
împreună, are cine s-o ude, nu-°i face probleme.
ai tabloul de ce s-a gălbejit dintr-odată? De aia,
c-am dat pe el cin°pe lei, cin°pe face, librăria din
colp, nu mi-a plăcut niciodată °i-l las. ai-a dat
seama, simte că-i de aruncat la gunoi, eu personal
a°a cred, nici nu mai °tiu ce să spun. De ce sar
siguranpele, dacă mă poate face cineva să pricep?
Termometrul, de ce mi-a trecut pe la tâmplă? De
ce mă împiedic prin casă? De ce-mi cade din
mână? De ce sughit, de ce m-am înecat ieri cu
măr?
Na, te-ai dus? Sănătate! Noroc că te-ai spart,
ai prins ocazia, n-ai scăpat-o. Nu spuneam
adineaori?!... Nici n-am atins-o, sau poate a°a
foarte slab, s-o sparge °i ghinionul, vaza lu' pe°te,
era °i ciobită! Unde-i făra°ul, unde s-a băgat °i
ăsta, băga-mi-a°? Adun sticla, pe ce crezi c-o
adun, pe-o copertă de carte, s-a dezlipit fără să
trag de ea, am găsit-o pe jos; a°a, normal, m-am
tăiat la palmă cu ciobul, mi se pare normal.
Aveam spirt la baie, spirt din părpi, nu mai există,
mă spăl °i umplu chiuveta de ro°u. Nu pot să
văd. Uite °i făra°ul, o jale, rugină. Pragurile de la
ma°ina de-afară arată mai rău, mâncate definitiv.
Pun mâna pe el °i-mi dau seama că nu-i bună
cocleala la tăietură. Poate nu se întâmplă nimic.
Mă mut, frăpioare, mă mut. Nu scap altfel de
Clara, n-am cum. N-a° spune că nu e drăgupă, am
cunoscut-o la po°tă, stă la două străzi de aici, a
apucat-o treaba aia de tip familial. Am, zice,
douăzeci °i °apte de ani, trebuie să facem ceva.
Dar pe mine m-ai întrebat câpi fac eu °i de când
stau în gazdă la Petcu? Mă rog, să zicem că °tii.
Totu°i, nu se pune o problemă a°a, orice bărbat
se răne°te.
Cu toate că-i bună. atie să se îmbrace, ie°i cu
ea domne°te unde ai de ie°it. Imperială trup °i
suflet, pe bune, chiar bună când te uipi la ea a°a,
distanpat. Atâta, că bila. Are cu bila °i toată
natura unelte°te ca s-o termine. Dimineapa se
treze°te cu buzele strânse °i scufundată la ochi,
de°i poate zâmbi dacă vrea. Primul lucru, îpi
spune ce rău a visat °i ce nenorociri o a°teaptă
de-aici. Cât de amar are-n gură. Ce greutate sub
coaste. ai-ar face un ceai. Mă gândesc cum ar fi
cu ea toată viapa °i mă apucă o poftă!... Cum
scap, Doamne, cum scap? Vrei un banc? Nu
Ioan Augustin Pop
Câinele păpădie (2013), tehnică personală 200 x 100 cm (detaliu)
pierd timpul, îi bag totdeauna câte-un banc
bestial. ai?... face după ce îl aude °i se uită la
mine ca ăla cu microunde. Ce °i ? Vrei acuma
subtitrare la banc?... Asta-i banc?! Bine, zic, ca să
nu ne luăm cu prostii, cădem °i noi la a°ternut
vreo zece minute? Acuma?! Da' când? Sigur că
nu acum, avem timp, de Crăciun. Bine, hai; tu
nu e°ti în stare să înpelegi ce-i aia durere de cap
de la bilă. N-ai înpeles niciodată. Vii, sau nu, ce
tot faci? Nu mai vreau, mi-a trecut. Ei, pi-a trecut,
nu mă lua pe mine a°a! Dacă mă dore°ti, nu-mi
spune mie că pi-a trecut.
Băga-s-ar dracu-n tine, în iad să ajungi! sudui
cu toată sinceritatea un pre° M-am împiedicat de
un pre° Cum să iau zdreanpa asta cu mine unde
mă duc?! Nu °tiu ce se întâmplă, dar nu-i bine
ceva. Adineaori demontam storcătorul de suc °i
mă uitam cu gândul să-l împachetez, nu părea
rablagit chiar de tot. În clipa aceea se trânte°te
geamul de la cămară °i crapă. De la curent, ce
explicapie pot să mai dau, s-a izbit de la vânt. Stai
acolo, dacă te-ai spart, stai, naibii, a°a.
Berti, zice, °i când zice mă umple de nervi,
mă cheamă, simplu, Roberto, un nume european;
Berti, am dat casa la ziar. Ce-ai făcut? Pentru ce?
O scot la vânzare, mai pune tata ceva, pui °i tu,
trei camere ne-ar fi suficient, poate o să avem un
copil. Ce să pun, de unde °tii că °i pot, de aia
stau cu chirie acolo, că pot?! Avea planuri mari °i
pentru că n-am acelea°i păreri, ce să fac, mi-am
zis că-i mai bine o separare de probă. Două
săptămâni nici telefon, nici descinderi la
domiciliu, nimic, dispărut, am zis că se enervează
°i mă dă, naibii, uitării, cum face una normală.
Aiurea, îmi bate la u°ă, dărâmată, lividă °i c-o
criză de bilă de mare cruzime. Nici nu m-a
întrebat unde golănisem în tot acest timp, mieuna
°i voia doar s-o iert, s-o las în casă pupin. S-o iert
pentru ce? Am uitat s-o întreb. Dragă, m-au
transferat cu serviciul la Bra°ov sau Brăila, nu °tiu
unde i-am spus, °i muncesc ca un rob. Eram adică
°eful de agenpie. I-am zis ce mi-a venit °i mie la
gură, ce să-i spun, eu am căutat-o sau ea? ai-
atunci îmi vine ideea mea cu transferul: schimb
sectorul, mă topesc din cartier °i mă dau la
Brăila: nu mă mai vezi °i Tito mă cheamă! Broz
Tito, pentru cine nu °tie, pre°edinte la jugoslavi,
era o pară cu numele ăsta; tipul a puit prin lume
vreun milion de copii °i când simpea că îl frige o
tăia fără jenă ori scuze, doar cu valiza. Jenă, de
ce? E în firea firii. Are tigrul vreo jenă? Se
împerechează, salut! Tipul era ca un tigru, a°a am
auzit. Natura nu pretinde nici jenă, nici
demnitate, nici onoare, nici să fii punctual, astea-s
mofturi de omulepi. E la° cimpanzeul, fratele
meu, că vede tigrul °i se urcă-n copac? Tot ce se
cere e reflexul de conservare, nimeni nu-l pine de
căcăcios; bine faci, ai instinctul, e°ti bun! Eu de ce
să nu-l am, dacă se impune corect? ai nici n-o las
cu copil. Ala a ajuns °ef de stat, eu de ce?
Na°terea na°terii cui te-o făcut!... Iar clanpa de
la intrare! Să-l bag în mă-sa pe cine mai caută
cuiul! S-o facă Petcu sau să rămână a°a. Nu mai
pot eu de aurolaci, sunt ca °i mutat. Mi-am găsit
culcu° în Berceni, nu dau adresa, dispar, mă
pupapi. Am °i făcut un transport. Mă enervează,
însă, că s-a tâmpit °i televizorul, pierde semnalul,
nu °tiu ce are, odată se umple de dungi. ai chiar
mă gândeam că l-a° lua la plecare, nu e plasmă, e
mătăhălos dar avea culori foarte bune. S-o fi
speriat că mă scutur de el, s-a pripit. Pe cuvânt
dacă nu, poate că a°teaptă °i le lasă răbdarea, nici
nu mai °tiu ce vorbesc. Nu vrepi cumva să stăm
°i de vorbă: pe tine te iau, tu nu, de tine m-am
săturat? Măcar să °tim o treabă °i noi, că ăsta s-a
stricat chiar degeaba. Nu e normal ce se-ntâmplă
°i nici nu popi să dai din casă prea mult, că se
uită lumea la tine °tii cum. Garsoniera, de la un
timp, intri-n casă °i-o vezi ofilită, bolnăvicioasă,
poate °i de la bec, că e chior, nu mai dă cât scrie
pe el. Parcă e°ti în boxa lui Petcu de la subsol.
Între timp, chiuveta. ai aspiratorul cu care
încerca de nebun s-o desfunde. Ars, fum carbonic.
Bun, veni °i momentul s-o iau din loc, nu i-am
spus dar m-am dus să-mi iau cumva rămas bun.
10
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
TOj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Clandestin
Adrian Rion
Întâmpinarea dimineții:
Solzi argintii alunecă lent prin întunericul dens
conturând vag mi°cările unui monstru dezmorțit.
Presimțirea zorilor. Pleoape de plumb pin în chingi
impulsul de a dibui lumina posibilă. Împreunarea
genelor prelungită de urdori lipicioase ca un
fermoar metalic separând două lumi de întuneric.
Teamă pentru întunericul din cameră, teamă
pentru întunericul dinăuntru. Teamă pentru orice
fel de configurare a zilei ce se anunță. Privirea
eliberată, încă împăienjenită, caută în sfâr°it
drumul cețos spre ceasul din perete. Cadranul lui
zărit prin pâcla lăptoasă e prima curiozitate
satisfăcută. Celelalte s-au dezbărat de coeficientul
împuținat de inedit. Sunt simple automatisme:
closetul are aceea°i formă ovală, apa din robinet
aceea°i temperatură, cafeaua aceea°i aromă, pasta
de dinți acela°i gust dulceag, radioul pornit îngână
acelea°i °tiri. Numai durerea surdinizată e altfel
resimțită. Azi are intensitatea unui vuiet
nedeslu°it, sufocant. Încurajări pentru a răzbate,
pentru a porni motorul acțiunilor cotidiene. Iar °i
iar. Aceea°i tevatură. Inerția inițială trădează
smulgerea dintr-un somn agitat.
Iluzii matinale:
Sfere luminiscente, aliniate la nivelul gândului
ie°ind cu greutate din pereții umbro°i.
Semnalizând viclean ca ni°te fructe coapte ce mă
a°teaptă să le culeg. Mere coapte °i degerate pe
crengi, rămase neculese ca o sfidare la adresa
generozității naturii. Cândva, ghirlande de crengi
aplecate sub greutatea roadelor pământului, tot
mai aurii, î°i etalau bogăția °i savoarea de-a lungul
coridoarelor străbătute cu pas egal, indiferent.
Aliniamente îmbietoare la geana realului
abandonate incon°tient. Visez, tânjesc după
miezul lor iluzoriu în fiecare dimineață, dar, când
întind mâna după ele, dispar. Simple năluciri ale
unui prezent excedat de rutină. Licăriri
intermitente, promisiuni cenzurate. Virtualitate
mereu amânată, alungată din orice încurajare.
Primul prag al zilei:
Totu°i, spre ce virtualitate voi călători azi? ?i
traseul e acela°i. Diferă modul în care abordezi
străpungerea beznei. Aleg, ca de obicei, pavăza
unui scutier încrezător în forțele lui, în stare a
străbate culoarul obscur spre raza de lumină, apoi
Parcă a°tepta supărări, iar visase urât. Are un
fler foarte fin. Am găsit-o moartă de frig, îi
intrase în oase °i nu mai scăpa.
- Iar te-ai îndopat cu înghețată din aia?
- Nu, am stat mult în stație, zice.
Ba înghețata, înghețata. Am băgat în priză ce
s-a putut, paracetamol, chestii, du° fierbinte ai
făcut? Nu făcuse. Apă caldă la corp, a°tept, tot
nimic. Frisoane, de parcă picase în copcă. O scot
de acolo, o °terg, fac un ceai, îi bag câteva
aspirine; din alea populare nu mi-am permis să-i
propun că se jigne°te u°or.
- Presimt ceva rău, o aud.
- Fii serioasă, numai să nu intri în hipotermie.
Carmol, ceva, ai în casă?
O iau la fricționat bărbăte°te °i-i simt pielea
rece °i întărită cum e cojocul ăla de-i zicea pe
timpuri alendelon, dacă-l ții în ploaie °i-l usuci pe
calorifer. Am muncit la ea, îți spun, vreo jumătate
de oră, nu se încălzea, da' deloc. Altfel, n-avea
nimic, atâta că dârdâia °i se uita încolțită.
- Clara, mă crezi tâmpit dacă te întreb ce
vreau să te-ntreb?
- Ei, asta-i bună...
- Nu, cinstit, vreau un răspuns, da' cinstit.
mă las modelat de impulsurile ei vitale. Blânde
promisiuni ale amiezii. Acalmie dulce-în°elătoare.
Umbrele scurte nu reu°esc să ascundă complet
teama. Crima înfiptă în inimă ca un cuțit.
Ascensiune îngreunată. În mine colcăie nesfâr°ite
abisuri. Personajul imaginat țâ°ne°te din mine
violent pentru a-°i pune în evidență virtuțile,
energiile intuite. Se aruncă în vâltoarea zilei mai
mult pentru a fi remarcat de mulțimea
îngrămădită pe străzi ca un copil ce se grozăve°te
în fața părinților cu ultima bravură. Fără
spectatori, curajul lui ar fi nul sau °ters,
neînsemnat. Nu are altă țintă decât merele de aur.
Nălucire perpetuă, imposibil de înlăturat. Basm
reiterat, fantasme toarse din caierul imaginarului
°i răsucite în fire subțiri pe fusul pove°tii. O
poveste ca oricare alta. O poveste de dragoste. O
poveste tristă de dragoste. Toate pove°tile de
dragoste sunt triste sau sfâr°esc trist. Când sunt
fericite, devin consum: casă, BMW, odrasle. O
poveste a°teptată ca justificare majoră în fața
vidului înconjurător, nesfâr°it. O târăsc după mine
ca suport pentru o posibilă izbăvire. E asemenea
unei poveri de care nu mă pot desprinde definitiv.
O îngrop uneori în solul amintirii, vinovat refugiu
pentru un lunatic, dar apăsarea revine de fiecare
dată, schimonosindu-mi prezentul incert,
fracturându-l nemilos, biciuindu-l sever, până la
sânge.
Chipul despărțirii:
Lacrimi °iroindu-i pe față °i nepriceperea de a
o consola. Când tu ai aruncat săgeata otrăvită ce
rost mai are să consolezi? E°ti trădătorul
încrederii prea u°or acordată unui neisprăvit.
Tăi°ul verdictului asumat, ingratitudinea enunțată
ca ruptură definitivă sclipind rece între noi ca o
lamă de cuțit ținută hidos °i sadic între dinți.
Melancolicul debusolat deghizat în pirat
necruțător, dornic de aventuri noi, călcând în
picioare trecutul. Orice trecut. Pa°i făcuți pe
trotuarele nedumeririi în căutarea unor explicații
rezonabile, logice. Parcă aici e loc pentru logică! E
o ruptură °i gata. Ruptura unei amăgiri.
Împotmolirea unei relații ce părea să dureze.
Lacrimi curgând pe fața ei ca picuri de ploaie
prelin°i din nori fabulo°i, plini de ardoare
afectivă. Nori pufo°i de iubire sinceră, batjocorită.
- Da, Berti, de fapt °tii că-i adevărat, de ce mă
întrebi?
- Nu, altceva. Sunt curios dacă ți-ai pus
vreodată problema. Lucrurile astea care le-avem
capătă cu timpul ceva inteligent °i noi nu ne
prindem, sau cum?
Se uita °i clănțănea, atâta făcea.
-	Eu?!
-	ai tu, dar °i astea, scrumiera, bricheta, din
astea.
- Berti, eu nu pot sta fără tine. Mă transfer °i
eu la Brăila.
- Da' ce-ai înnebunit, lăsăm Bucure°tiul? E
ceva temporar.
-	Nu °tiu, nu pot, mă înțeapă ficatul.
-	Ficatul?
-	Da, mă doare ficatul, am transaminaze.
-	Nu cu bila aveai?
-	Am acuma °i cu ficatul.
A fost rândul meu să mă îngrijorez. Se
degradează de la ceva. Da, frățioare, de la ficat,
era ceva nou, nu mai arătase a°a pământie, nasol,
i se vedeau porii °i manichiura neîngrijită.
-	Berti, să °tii că nu °tiu ce fac, e°ti serios sau
nu e°ti?!
Merg pe trotuarele amintirilor:
În locul resemnării s-a instatat definitiv
dispariția. Dispariția ei. De pe străzi, din viață.
Pa°ii mă duc mereu spre locul despărțirii. Regăsesc
doar plânsul ei sugrumat. Seara alienată, brăzdată
de umbre rău prevestitoare. Ce a mai rămas? mă
întreabă scutierul răsucit spre mine. Pur °i simplu
golul devastator, răspund confuz. Rămân
dezarmat, vulnerabil, îngrozitor de singur. Unde
mi-e gândul cutezător? Îl vreau în fața mea
duelând cu umbrele, retezând pentru totdeauna
consecințele nesăbuirii. Mi-a rămas doar povestea
ei. O poveste scurtă °i neverosimilă până la urmă.
S-ar părea că fără poveste mi-am pierdut legătura
(°i a°a fragilă) cu lumea ingrată. Dar i-am predat
lui povestea ca să mă eliberez. Călăre°te pe ea
voinice°te, străbate încrezător drumuri aurite,
trece prin încercări cumplite, animând peisajul
împietrit. Retează impuritățile zilei. E mereu în
prim-plan pe câmpul de bătălie. Mie mi-a rămas
nimicul să-l torc în fire subțiri ca o babă din alte
timpuri ce-°i alina singurătatea °i spaima de
nesfâr°itele abisuri de sub ea. Singurătate de
samurai sau eremit. Între agresivitate latentă °i
pio°enie. Toate avânturile au rămas afară,
distribuite haotic pe străzi. Le ajung din urmă, dar
la scurt timp mă părăsesc. I-am încredințat
povestea, dar tot a mea rămâne. Conviețuirea cu
ea e grea, fără ea încerc zadarnic să lustruiesc
prezentul cu tăceri prelungi sau râs prefăcut. Sunt
în această poveste orice a° trăi în viața reală, asta
e limpede. Merele uneori întrezărite nu sunt decât
virtualități zăvorâte. N-am dreptul la ele, spun
ursitoarele. Nu pot ie°i din poveste, e parte din
mine, căci partea din ea a devenit neant. S-a
pulverizat a°a cum moare lumea cu fiecare
decedat.
Regândind lumea:
Cel trimis înainte să lupte pentru mine se
întoarce brusc. Are fața răvă°ită de frământări.
Mi-a preluat gândurile °i se arată răzvrătit. Se
opre°te în mijlocul străzii. Parcă-mi repro°ează că
l-am pus să mă reprezinte, să-mi îndepărteze
inhibițiile. Ar vrea să iasă din rol, dar îl țin în fața
mea forțat. Doar e creația mea. Asta nu-mi dă
nicio asigurare că nu poate fi insolent, rebel. Mă
fixează cu o privire crudă °i mă întrebă ca
reporterul pe un criminal: regreți ce-ai făcut? Abia
apuc să articulez stins: pot să pun picăturile de
ploaie înapoi în nori?
- Clara, dragă, acuma ce ai?...
Nu pot îndura foarte mult, sunt milos, mă
apucă mila °i mă fle°căiesc. E °i catolică, săraca,
există unele stări de lucruri. Am înfofolit-o cum
am putut °i-am ie°it. Te pupică!
Se întoarse unde stătea, ca un hoț. U°a de la
intrare deschisă, Petcu nu-i făcuse nimic, nu vrei
s-o repari, las-o naibii. ai urină pe cutia de ziare
care se învioră oarecum, dar înceet, atent, cu
simțire, ca să dea de-nțeles ce-nseamnă o clanță
deteriorată °i un aurolac prezumtiv. Apoi,
pătrunse în garsonieră tiptil. Nu aprinse lumina
ca să nu alarmeze nimic, să nu mai stârnească.
A°teptă să se deprindă cu bezna, apoi tot încet,
extrem de încet, apucă cele două saco°e pregătite
deja lângă u°ă °i ie°i fără zgomot. Doar cheia în
broască se auzi, n-avu ce face, trebui să închidă.
Coborî ca o stafie pe întuneric. Apoi, de jos,
motorul ma°inii. Se desprinse de trotuar cât putu
de tăcut °i luă viteză mult mai departe, în
bulevard.
Pe drum, pană. Patru prezoane de la o roată:
furate, sărite? Ce-i chestia asta? Erau să-l bage-n
spital.
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
11
Black Pantone 253 U
nterviu
„Cluj-Huedin sau Paris-
Coulommiers e exact acela°i
lucru pe la °ase dimineapa”
de vorbă cu Franqois Breda
Ani Bradea: - Încă de la a doua noastră
întâlnire la Cluj, când am stat de vorbă într-o
pauză a manifestărilor organizate de revista
Tribuna sub genericul „Zilele Slavici”, în
decembrie 2013, am °tiut ce a° vrea să te întreb,
cu toate că nu bănuiam, atunci, că vom face un
interviu împreună. Povestea pe care mi-ai spus-o,
mai exact finalul acelei pove°ti, m-a provocat, mi-
a stârnit curiozitatea de a afla mai multe. Asta
fără să pomenesc de numele tău franțuzit, de
legătura cu Fran/a, lucruri aflate cu ocazia primei
noastre întâlniri. Mai târziu, raunsă acasă °i citind
despre tine, am hotărât care va fi celălalt
domeniu de interes. Este vorba despre profesia ta
de acum, despre domeniul pe care-l predai la
universitate, un domeniu vitregit de interes, aflat
oarecum într-un con de umbră, ca o soră vitregă a
celorlalte arte. Ai în/eles deja că mă refer la
teatru.
A°adar Fran/a °i teatrul, iată temele pe care a°
dori să le abordăm °i pentru început vreau să te
întreb cum ai cjuns în Fran/a, într-o perioadă în
care ie°irile peste grani/ă erau foarte dificile, dacă
nu imposibile? ai în continuarea acestei întrebări,
care au fost primele tale legături acolo °i ce s-a
întâmplat de fapt, cum de ai rămas atât de multă
vreme °i, mai ales, de ce te-ai întors?
Franqois Breda: - M-am căsătorit la Cluj, în
1983, cu sopia mea, născută °i crescută în
regiunea Anjou din Franpa. Ne-am cunoscut în
1979, când dânsa vizita România într-o călătorie
turistică. Aveam aceea°i vârstă, ne-am plăcut, am
corespondat, m-a vizitat de multe ori, i-am arătat
frumusepile pării, am fost la munte °i la mare, la
sate °i în ora°e. Am a°teptat trei ani până am
primit acordul de căsătorie. În aprilie 1984, ne-am
stabilit domiciliul la Angers. Sopia mea m-a a°tep-
tat la Gare de l'Est care, fiind construită de
acela°i Saligny, este identică cu cea din Bucure°ti.
Soseam cu acela°i tren internapional care, la
epocă, trecea °i pe la Cluj °i pe care îl vedeam la
ora °ase în fiecare dimineapă, ani de zile, când
făceam naveta între Cluj °i Huedin, ca tânăr pro-
fesor. Din octombrie 1984 am predat în
învăpământul privat °i public francez. Lucram în
condipii destul de dure: timp de aproape un dece-
niu, mă trezeam la patru dimineapa °i ajungeam
acasă la zece seara din cauza navetei °i a orarelor,
în Franpa cursurile °colare zilnice se termină la
°ase seara °i încep de la opt dimineapa. Practic îpi
petreci ziua nu cu familia, ci cu elevii. Ajungi
acasă, faci un du° °i după cinci minute adormi la
televizor °i în zori, în întuneric, începi deja să faci
acela°i lucru ca °i ieri. Timpul trece repede, nici
nu-pi dai seama că au trecut câpiva ani. E drept,
acest ritm e plătit destul de bine, ai un salariu
decent care cre°te substanpial an de an prin
vechime, dar, pur °i simplu, n-ai când °i cum să
te bucuri de sursele tale financiare. A°a că ai bani
sau n-ai, e cam acela°i lucru. Îpi cumperi câte o
baghetă de doi franci în fugă, o mesteci rapid,
de°i ai mai multe zeci de mii de franci. Banul nu
se transformă automat într-o friptură °i nici într-
un pulover, iar timp pentru a pi le cumpăra nu ai.
A°a că umbli în acela°i pulover cinci ani, de°i
contul bancar este arhi-plin. Acestea sunt paradox-
urile bunăstării relative. M-am obi°nuit cu acest
stil de viapă, dar aveam timp foarte limitat pentru
o activitate literară sau filologică. În fiecare zi, de
la patru la cinci dimineapa, scriam câte o păginupă
la teza mea de doctorat. După aceea, fugeam la
metrou să ajung la aceea°i Gare de l'Est unde am
sosit de la Cluj, cu ani în urmă. De la Gare de
l'Est luam diferitele trenuri regionale pentru a fi
la °colile unde am fost repartizat. Cluj-Huedin sau
Paris-Coulommiers e exact acela°i lucru pe la °ase
dimineapa.
După ce ajungi la °coală, e°ti opt ore între
patru perepi cu o rotapie de treizeci de elevi noi
pe oră. Această condipie sine qua non a vocapiei
profesorale o cuno°ti deja de acasă, numai că
acolo stai doar patru ore pe zi între patru perepi.
De la o vreme pi se conturează în cap întrebarea
hamletiană: să vorbe°ti zilnic opt ore între patru
perepi goi, asta-i Franpa?... Nu, vei răspunde, asta
nu-i Franpa, ăsta-i capitalismul. Din fericire pentru
cei care lucrează, dreptul muncii e respectat cu
rigoare datorită sindicalismului viguros: °edinpele,
de exemplu, sunt plătite (din această cauză ori nu
sunt deloc °edinpe la °coli, ori, din contră, sunt
prea multe, pentru rotunjirea salariilor), partici-
parea la corectarea lucrărilor de bacalaureat sau
alte examene este generos plătită pe bucată, adică
e°ti remunerat în funcpie de cantitatea numerică a
lucrărilor corectate, cheltuielile navetei sunt ram-
bursate în unele °coli. Dar, luat în ansamblu, în
ciuda acestor drepturi achizipionate, profesoratul
este mai mult o muncă fizică °i fiind pe teren
douăsprezece ore pe zi, profesorul navetist este
un fel de miner cultural. De altfel, societatea de
consum are o opinie foarte critică vizavi de activi-
tatea culturală în genere, aceasta din urmă fiind
considerată a fi o extravaganpă a anumitor per-
soane deviante, mutante, care nu produc, ci, din
contră, aruncă banii în vânt.
- Din prezentarea, foarte sugestivă, pe care o
faci sistemului de învă/ământ francez, în special
condi/iei profesorului de acolo, în/eleg măcar unul
dintre motivele pentru care ai dorit să te întorci.
Dar vreau să te rog să fii pu/in mai generos cu
perioada aceea °i să-mi vorbe°ti despre contactele
culturale stabilite, despre personalită/ile cu care ai
discutat sau corespondat în anii trăi/i în Fran/a.
atiu că ai fost membru al asocia/iei culturale
„Presence de Gabriel Marcel”, ce influen/ă a avut
acest statut asupra evolu/iei tale ulterioare?
- Cu Paul Ricoeur am băut câte o cafea dis-
cutând despre profunzimile hermeneuticii literare
ale lui Gabriel Marcel, cu cercetătorul °tiinpelor
spirituale Robert Amadou ne-am reamintit cu
bucurie (°i, evident, urmând puritatea stilului
ciceronian, adică în latină clasică...) de primele
versuri din Eneida hipnotică a lui Vergilius, cu
romancierul Claude Aveline am petrecut o zi de
reminiscenpe literare pe o insulă din Atlantic unde
trăia scriitorul cu sopia lui într-un ermitaj
rousseau-ian, cu Mgr Lustiger ne-am cunoscut cu
ocaziile reuniunilor periodice din cadrul asociapiei
“Presence” de Gabriel Marcel, a cărei pre°edinpie
era asigurată de °eful Bisericii franceze, el însu°i
un discipol al lui Gabriel Marcel, cu descendentul
lui Auguste Comte, filozoful Andre Comte-
Sponville, la epocă încă amândoi tineri, am discu-
tat despre Critica ra/iunii practice a lui Kant,
despre Lucrepiu, Democrit °i hedonism, cu bene-
dictinul Joel Courreau am străbătut unele labirin-
turi de-a dreptul arhitecturale ale gândirii scolas-
tice din Evul Mediu. Profesorul Paul Drochon de
la Universitatea Catolică din Angers m-a apropiat
de eseistica lui Unamuno. Cu profesorul Georges
Cesbron, directorul Departamentului de Literatură
Franceză °i Comparată de la Universitatea din
Angers, ne-am aventurat în literatura secolului
XX, în poezia lui Czeszlaw Milosz °i în estetica
lui Georg Lukacs. Am corespondat cu Samuel
Beckett despre critica literară a lui Gabriel Marcel.
Strălucitul hermeneut Xavier Tilliette mi-a revelat
anumite dimensiuni mediumnice ale sublimărilor
artistice. La editura Plon de la Paris am lucrat zile
întregi la biroul lui Gabriel Marcel, birou care a
fost păstrat intact cu sfinpenie °i cu toate manu-
12
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
Black
Pantone 253 U
12
Black Pantone 253 U
scrisele sale lăsate în lucru. Cu fiica lui Gabriel
Marcel, Anne Marcel, ne-am întâlnit de mai multe
ori acasă, în casa familială a filosofului. Ascultând
câte o sonată interpretată de fiica sa care e
pianistă, cercetătoarea Jeanne Parain-Vial mi-a dat
multe repere valoroase pentru deslu°irea criticii
literare °i dramatice a lui Gabriel Marcel.
- Ai închis o lume într-un singur răspuns, °i ce
lume! Dar ai preferat să te întorci în România, în
anul 1990, practic imediat după revolupie. Să
înțeleg că, pe lângă duritatea condipiei de profesor
în Franpa, despre care mi-ai vorbit, faptul că °i la
noi a căzut în sfâr°it regimul comunist a înclinat
balanpa în favoarea hotărârii tale? Te-ai mai fi
gândit să revii în România în condipiile existente
înainte de 1989?
Revoluția din România a fost transmisă pe
viu, din toate unghiurile camerelor de filmat, pe
toate canalele oficiale franceze, 24 ore din 24,
timp de mai multe săptămâni. A°a că mi-am
văzut °i câpiva prieteni clujeni cu tricolorul în
jurul brapului sau al corpului: erau momente
memorabile °i entuziasmante. Simpeam, °i nu
m-am în°elat ulterior în această privinpă, că în
acea perioadă para avea nevoie °i de mine în pro-
cesul său de reînnoire. Cu atât mai mult cu cât
milioane de emigranpi porneau înspre visatele
căsupe de ciocolată ale Occidentului. Eu reveneam
din somptuoasele festine cu stridii oceanice la
mititeii mei neao°i, cu mu°tar dulce sau cu hrean.
ai, mai în glumă, sau mai pe scurt, a° zice că într-
o pară unde nu există mici, nu merită să trăie°ti.
- E°ti foarte diplomat, mă scopi repede din par-
fumurile franpuze°ti pentru a mă învălui în fumul
mititeilor române°ti, a°a că nu-mi rămâne decât
să-pi propun să vorbim mai departe despre
România °i despre ceea ce faci tu în para asta.
Predai, la Facultatea de Teatru °i Televiziune
din cadrul Universităpii Babe°-Bolyai din Cluj,
nopiuni de dramaturgie, istoria °i estetica teatrului
(corectează-mă, te rog, dacă am greoit). De ce te-
ai îndreptat spre acest domeniu? După filosofie °i
literatură de ce teatru?
geografie al marelui actor Andras Csiky, care ast-
fel o cuno°tea bine pe mama °i pe cele patru
mătu°i ale mele, încă din anii copilăriei, iar tata
era prieten încă din adolescenpă cu renumitul
actor Gero Laszlo.
În Franpa am avut abonament la Theâtre de la
Ville °i la Theâtre du Châtelet, unde am văzut
spectacolele lui Lucian Pintilie, spectacole care se
jucau concomitent la cele două teatre, care se
găseau vizavi, în centrul Parisului. Pentru publicul
parizian, Lucian Pintilie este un mare regizor
francez, e drept, de origine română. În zilele de
sâmbătă, lumea cea bună din Paris discuta mon-
tările lui Pintilie. A fost foarte bine cotat, consid-
erat foarte francez. De altfel, l-am admirat °i pe
genialul Jean Marais °i pe congenialul Florin
Piersic pe scenă: sunt uria°i în toate sensurile
cuvântului. În practica teatrală franceză e intere-
sant faptul că, dacă actorul face o gafă în text sau
în joc, trebuie să repete tot pasajul respectiv,
împreună cu topi ceilalpi actori participanpi la
scenă, de°i ace°tia n-au făcut nicio gre°eală. Am
văzut spectacole unde, deoarece unul dintre actori
a avut un lapsus, scena a trebuit să fie rejucată °i
de trei ori, până ce actorul respectiv reu°ea să se
corecteze, °i, într-un final, eforturile acestuia au
fost răsplătite cu aplauze. Reacpia publicului
francez e deosebit de vie: spectatorii fluieră stri-
dent sau aplaudă scurt în timpul reprezentapiei,
exprimându-°i cu entuziasm dezacordul sau admi-
rapia. Monologul jucat perfect este imediat premi-
at cu aplauze, dar jocul nu se opre°te decât pen-
tru trei secunde °i spectacolul continuă într-o
mi°care ascensională. Practica spectacologică
franceză se caracterizează prin rapiditatea inter-
acpiunii dintre actor °i spectator.
Nu sunt un om de teatru, ci doar un
teatrolog. Încerc să localizez punctele comune ale
fiinpei (sau ale acestui fir existenpial care este
fiirea) °i ale fenomenului teatral. În ultima mea
carte de cercetare teatrologică (Oglinda Ochiului.
Speculum Spectationis, Editura Eikon, Cluj-
Napoca, 2010), am prezentat unele aspecte spec-
tacologice din gândirea teo-teatrală a marelui
teolog °i retor, Sfântul Ioan Gură de Aur. Într-o
ultimă analiză, până °i sufletul este un spectator.
teatru la Sfântul Ioan Gură de Aur „Într-o ultimă
analiză, pînă °i sufletul este un spectator" Foarte
interesantă afirmapie, n-ai vrea să detaliezi pupin?
- Existenpa este o experienpă, o expedipie, o
explorapie, o aventură spectaculară de natură dra-
matică sau, mai pe scurt, existenpa nu e altceva
decât o trăire teatrală. Demiurgul ontologic este
Dramaturgul originilor.
Piesa existenpială a°adar a fost, este °i va fi
creată, scrisă, jucată, reprezentată °i regizată de
dramaturgul tuturor dramaturgilor, adică de către
acel Demiurg tragi-comediograf etern despre care
ne povăpuie°te filosofia antică elenă, thanatologia
egipteană sau, la rândul lor, Misteriile antice.
În acest context, existenpa este un exitus, o
ie°ire pe scenă, o autorevelapie a divinităpii, un
macro-performance cosmico-comic în care
Spectatorul ideal este sufletul, oglinda divinităpii
în care acesta se contemplă într-o meditapie estet-
ică autoreflexivă. Iar această oglindă (cf. lat.
Speculum, oglindă) este scena spirituală a unui
spectacol încărcat de toate splendorile speranpei.
- Mulpumesc mult! Nu doar pentru acest
răspuns, care exprimă ritmul ascendent al dialogu-
lui nostru, cât pentru toate intervenpiile tale, pline
de informapii °i detalii interesante. E°ti un bun
povestitor, drept pentru care misiunea mea a fost
una u°oară °i deosebit de agreabilă. Acum, pentru
a încheia discupia, °i raportându-mă la răspunsul
precedent (care ar putea fi foarte bine punctul de
plecare al unei alte dezbateri), am o ultimă între-
bare: În piesa existenpială, aflată acum în derulare,
ce rol joacă sau crede că va mai juca Frangois
Breda ?
- Nu sunt regizorul acestei piese, nu-i sunt
decît a(u)ctorul. A° fi onorat să pot juca rolul per-
sonajului mut.
Interviu realizat de
Ani Bradea
- Teatrul mi-a fost o veche iubire. La Deva
veneau rar teatrele dramatice, în ora° aveam doar
un teatru de estradă, a°a că n-aveam cum să-mi
satisfac dorinpa teatrală decât citind piesele găsite
în bibliotecile oră°ene°ti, de altfel, bine dotate, °i
astfel, încă din clasa a IX-a, am citit aproape toate
piesele lui Sartre, Pirandello, Camus, Brecht,
Anouilh, Cehov. Dar °i Racine, Corneille,
Shakespeare, precum °i Victor Hugo erau deja în
meniul consumat. Operele dramatice le citeam în
română, în maghiară sau în franceză. Marpea mă
uitam la piesele date la televizor, iar în vacanpele
°colare mergeam des la spectacolele Teatrului
Napional °i Teatrului Maghiar de Stat din Cluj.
Mai târziu, în anii studenpiei clujene, îi admiram,
pe când erau la începutul carierei lor, pe Anton
Tauff, pe Dorel Vi°an, pe Melania Ursu (căreia i-
am °i elaborat cu migală poetico-scriitoricească o
scrisoare naivă de dragoste, evident anonimă, dar
pe care acum, după trei decenii, pot s-o recunosc
ca pe o frumoasă nebunie de tinerepe...). Am fost
la mai multe spectacole fenomenale ale lui
Aureliu Manea, al cărui asistent de regie în epocă,
parcă, era Mihai Măniupiu, dar de acest lucru nu
mai sunt sigur, poate nu-mi amintesc bine, ar tre-
bui să-l întreb pe Mihai. De altfel, °i din perspec-
tiva familială aveam o conexiune cu teatrul:
bunicul meu dinspre mamă, scriitorul Dr. Lajos
Levai, directorul Colegiului Reformat din
Odorheiu Secuiesc, a fost profesorul de istorie °i
- Ai răspuns cuprinzător la întrebare, ba mai
mult, ai făcut trecerea, facilitată de cartea ta, de la
Ioan Augustin Pop	Autoportret paraguayan 1 (detaliu) (2013), tehnică personală 100 x 100 cm
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
13
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
eseu
Despre „boala Nichita” (II)
Adrian Dinu Rachieru
Trecut printr-o invidie pasagera tapă de Labi°,
mărturisită tardiv, mult după întâlnirea cu
acel „talent uria° °i feroce” din amfiteatrul
Odobescu, maturizându-se brusc (odată cu
splendida sa generapie) °i devenind iute un nume
glorios, răsfăpat, cunoscând, totu°i, ezitări în fapa
poeziei (°i, în consecinpă, lungi, chinuitoare tăceri
editoriale), Nichita Stănescu s-a „institupionalizat”.
În casa-club, deschisă oricui, s-au perindat mulpi,
inventând febricitant amintiri. Victimă a propriei
generozităpi, poetul a împărpit/ risipit indulgenpe
°i s-a bucurat de o imensă popularitate. ai nu s-a
referit niciodată denigrator la adresa vreunui
scriitor. Bineînpeles, asta nu-l scute°te de firescul
tratament critic °i de ofensiva reevaluărilor. Doar
că ace°ti contestatari, trecându-l prin sita
revizuirilor, atenpi cu denivelările operei, mută
discupia în plan moral, contabilizând la°ităpile,
erorile, complicităpile. Nichita nu a fost străin de
astfel de abdicări. Atins de sedentarism (în sensul:
„de stat locului °i în lucrare”), dezinteresat de
conjuncturi, oricum fără vocapie politică, un om
„moale”, fără complexul genialităpii (cf. Eugen
Simion), „ocrotit” de regim, Nichita e trecut
acum prin malaxoarele noii corectitudini politico-
culturale.
Spulberând vechi canoane °i criterii, noua
ideologie literară s-a înver°unat, sub flamura
postmodernismului, contra „bătrânilor °aizeci°ti”.
Vituperând chiar proletcultic (scria Magda
Ursache), fără a se sinchisi de propria lor
autoritate morală, inchizitorii de modă nouă
excelează în rescrierea biografiilor. Bineînpeles,
rediscutarea tablei valorilor e un proces igienic,
necesar pentru un sănătos metabolism cultural. În
consecinpă, nici Nichita Stănescu nu e intangibil,
nu poate fi un caz definitiv clasat. Dar cel care a
produs în lirica noastră „o revolupie comparabilă
cu cea eminesciană” (cf. Geo Vasile) ar putea fi
detronat, fiindcă nu satisface pretenpiile de model
civic, cum cer zgomoto°ii contestatari (unii,
scriitori de fundal)? Să ignorăm apoi că poetica
stănesciană - demonstra temeinic Marin Mincu -
a impus o nouă viziune? E pupin oare? ai, în
ultimă instanpă, contestapia îi spore°te chiar
faima: „ai cuvântul/ spintecat/ e ro°u pe din
lăuntru!/ Tăiapi-mă ca să sângerez./ Sângerapi-mă
ca să mor!/ Amin!” (v. Mi°carea prin na°tere e a
doua mea moarte).
Curios, nimeni dintre cei care s-au aplecat
asupra operei stănesciene, cercetând fenomenul
receptării °i „denunpând” (vehement sau voalat)
declinul ultimilor ani n-a recunoscut că „vizibila
încercare de marginalizare” (cum scria, apăsat,
C. Pricop într-un riguros eseu despre Literatura
româna postbelica, un prim volum ivit în 2005 la
editura Universităpii „Al. I. Cuza”) s-ar datora
unei oppiuni (partizanat de grup), „omul fiind
îmbrăpi°at de tabăra adversă”. Criticul ie°ean
elimina orice echivoc °i, interogând contextul,
explica acele fluctuapii de receppie observând că
abundentele controverse nu priveau, de fapt,
valoarea operei. Nici contextul estetic nu se
schimbase de altminteri, iar polarizarea viepii
literare favoriza tocmai astfel de reacpii. E limpede
că Stănescu nu mai putea fi negat după ce fusese
întâmpinat superlativistic la debut; iar revistele
„de opozipie” încercau să ridice „zidul tăcerii”
prin strategii consensuale. Politica °i rivalităpile de
grup (literar) n-au influenpat opera în sens valoric,
dar, neîndoielnic, au bruscat receptarea ei.
Fenomenul s-a prelungit după disparipia poetului
°i s-a acutizat în ultimii ani, fiind aruncate pe
tarabă argumente etico-ideologice. Încât
posteritatea stănesciană se anunpă dificilă,
nescutită de seisme. Or, atefan Agopian nu ezita
să recunoască tratamentul rece aplicat cărpii
(Opere imperfecte, 1979), „mai mult din motive
politice decât estetice” (vol. cit., p. 217). Fără
critică literatura ar fi „oarbă”, zicea Nichita,
acceptând că a produs (°i) „poezii necontrolate”.
Cel care trăia „prin umbra lui” (după constatarea
lui N. Manolescu, în cronica la Epica magna,
remarcând întoarcerea la epic), trebuia taxat, însă,
pentru obolul napionalist, cochetând cu „tabăra
rea”. Fără a uita, desigur, de verbozitate,
autopasti°ă, „versuri rele” etc. ai n. Breban
observa, mâhnit, această tentativă de retrogradare.
Amintirile în dialog (Matei Călinescu / Ion
Vianu) par a uita prietenia celor cinci, tinerepea
„luptătoare”, vechile aprecieri °i entuziasme, subit
volatilizate. Sau abandonate la vama Curtici,
sublinia caustic marele romancier. În timp ce alte
voci (cazul lui Gh. Pârja, refăcând traseele
maramure°ene; v. Călătoria îngerului prin Nord,
2008) par, dimpotrivă, a se angaja în prezervarea
mitului, rezonând cu acea „insulă” arhaică,
căutând un limbaj ritualic, nepervertit (cf. Răzvan
Voncu). Cert e că ultimul Nichita, prin Noduri °i
semne (1982), propunea o infuzie dramatică,
acceptată, odată cu anii scur°i de la disparipia
poetului, ca „pecete inefasabilă” (N. Manolescu).
Obiect de adorapie, „confiscat” în numele unui
snobism fără frontiere, Nichita °i-a trăit destinul
de mare poet. Aura poetului a remodelat biografia
(Corin Braga), iar omul, seducător, un caracter
„moale” (zic cei care l-au cunoscut) s-a lăsat trăit,
la modul sublim, de către poezia sa. Instalat în
această formulă sufletească, Nichita a dovedit la
tot pasul generozitate, la°itate, histrionism °i
atâtea altele; °i, nu în ultimul rând, frivolitate °i
vulnerabilitate. Dubios moralice°te (zic
inclemenpii procurori), el devine o pintă preferată
pe latura labilităpii etice. Dar alintatul Nichita, să
recunoa°tem, a trăit - în plină epocă represivă -
ca un om liber, s-a bucurat, jucându-se, dăruit
vocapiei sale, atingând starea de poezie. S-a
desprins de conjunctură, ispitit de metafizic,
trăind o formă de libertate, căzând în dicteu ori
deceppionând. Surprinzător, pentru Alex atefănes-
cu, el pare „neatins de ideologia comunistă”,
aspirând spre o viziune universalistă.
Gh. Grigurcu, dimpotrivă, descoperea la poetul
teatral °i limbut un diletantism înduio°ător, melo-
dramatic, fără dor de vreo idee, cumplite inegal-
ităpi, presărate în toate volumele, afectând gândi-
rea profundă °i, desigur, nemăsura în toate (inclu-
siv din unghiul receppiei, incapabilă de o priză
„critică”).
Vom reaminti că revolu/iia stănesciană a
marcat o mutapie a viziunii poetice. Nichita ne-a
apropiat, alături de congenerii săi, de lirismul
autentic, redescoperind modernismul interbelic,
refăcând punpile de legătură cu o tradipie
fracturată. Poet până „în străfunduri” (cum l-a
văzut Ana Blandiana) „revolupionarul” Nichita a
fost un inovator. Dar radicalismul său a fost unul
pur estetic, propunând alte instrumente expresive.
Trebuie să avem în vedere natura sacerdotală a
poeziei sale („tăcând” lumea), modelul
„fremătător” al lui Pârvan, angelismul insinuat în
topi porii acestui lirism care a descoperit
„necuvintele” (ascunse în atâta moloz liric),
încercând să dialogheze cu zeii; °i să nu-i cerem,
a°adar, ceea ce nu a fost, repro°ându-i absenpa
militantismului. S-a trădat Nichita pe sine?
Evident, vom descoperi cu u°urinpă eclipse ale
inspirapiei, după cum, pensând nereu°itele, putem
biciui acest „registru meditabund” (ca să-l cităm,
din nou, pe Gh. Grigurcu), nărăvit la diletantism.
Dar ar trebui atunci să nu observăm că Nichita a
impus un limbaj, nu un număr de texte; a impus,
printr-o poezie filosofico-metafizică un sistem
simbolic. ai-apoi, orice autor înfruntă timpul prin
câteva titluri. Nici revolupia nichitiană nu trebuie
„citită” prin declarapiile cohortelor de admiratori,
semănând - prin adulapie nestrunită - o
păguboasă confuzie °i nivelând, fără filtru critic,
peisajul literar. Oricum, nu e cazul să recădem în
biografic. Dar, după atâpia ani de la disparipia sa,
omul Nichita, magnanim, culant, imatur Șerban
Foarpă), iubind curtea perpetuă, amicipia tuturor °i
gestul gratuit încă trăie°te °i fascinează. ai,
probabil, abia după ce vor pleca °i cei care l-au
cunoscut, o discupie critică, pe text, poate începe.
Până atunci, să acceptăm cu lejeritate ideea că
Nichita ar fi „un idol fals”, o iluzie a criticii
postbelice, o personalitate gonflabilă? Suntem
convin°i că lirica sa, inegală valoric (cum altfel?),
trecând testul primenirii generapiilor va străluci °i
în zarea transmodernismului ce va să vină. Dacă,
fire°te, zăbava lecturii va mai ispiti valul
internaupilor...
*
Iară°i curios, într-o carte „inevitabilă”, menită
a isca doar scandal (credea Andrei Terian), Eugen
Negrici, luptând cu Iluziile literaturii române
(Editura Cartea Românească, Bucure°ti, 2008),
ocole°te grapios subiectul Nichita. Autorul,
încercând a se lepăda de vinovata „atitudine fals-
ocrotitoare”, denunpând zgomotos „falsurile
patriotice” pune sub lupă activitatea mitogenetică.
Altfel spus, efervescenta mitică de care, noi,
românii, ne-am face vinovapi. Oare doar noi?
Precaut, autorul parează; mitul „laic” ar fi,
înpelegem, un fenomen natural de vreme ce
14
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„mitizarea este o tendința antropologica
universala”. Încât, în pofida agresivelor demitizari,
atitudinile de sorginte mitica vor exista mereu, ne
asigura dl. Negriei. Iar mentalul românesc, de
certa potențialitate emoțională a fost modelat de
miturile literaturii (în sensul unei „mistificari
luminoase” a memoriei colective), ajungându-se
chiar la un „eroism al mistificarii”. Dar, aflam,
„marii scriitori - întreținând o pio°enie globala -
continua sa fie larii no°tri”. Care ar fi soarta lui
Nichita? Adevarat, mitizarea „încețo°eaza
percepția”, iar Stanescu (alaturi de Labi° °i
Calinescu) „°i-a pierdut pe moment stralucirea”.
Demonstrația, însa, lipse°te. Acea „explorare rece
°i precisa” se amâna. Devenit „piesa de
patrimoniu cultural” (cf. a. Foarța), Stanescu ar fi
fost menajat de o critica deseori complezenta,
oarba la declin, chiar „necritica”. Ne întrebam:
judecând opera, trebuie sa invocam, obsesiv,
labilitatea omului, anturajul, culanța, discursul
oracular plonjând într-un „justițialism feroce”?
Trebuie însa, credem, sa ie°im din narcoza,
abandonând registrul imnic sau cel blasfemic.
Apararea valorilor nu înseamna, neaparat, salvarea
idolilor. Zelatorii ca °i delatorii fac rau,
deopotriva.
Eugen Simion vedea în volumul În dulcele stil
clasic o „carte de trecere”, autorul sfidând acolo
„puritatea genurilor literare” °i deschizând pârtie
postmodernismului. Jeana Morarescu va observa,
e drept, la oarecare distanța în timp °i într-o
carte, regretabil, puțin comentata, ca „în poezia
lui Nichita Stanescu se afla premisele curentului
spiritual ce va urma postmodernismului”. Or,
curentul spiritual, chemat la rampa, e tocmai
transmodernismul. Generația lui Nichita se
emancipase, descoperind un aer proaspat,
desparțindu-se brutal de literatura cli°eistic-
convenționala. Îndraznelile °i revirimentul
labi°ian, exuberanța noilor veniți, tinerețea lor
frenetica obligau la reformularea lirismului.
Ruptura de poezia ideologic-triumfalista cerea,
imperativ, regândirea poeticitații, un suflu novator
°i, desigur, adâncirea individuației. Or, Nichita nu
apare doar ca o voce distincta în peisaj, impunând
o alta formula; implicit, o alta estetica sfidând
convențiile. El, asigurându-°i „viitorizarea” (vorba
lui Jung), propune o noua viziune artistica;
propune un sistem liric, °ocant °i fascinant,
deopotriva. Dereglarea „coerenței semantice”
(observație veche, valabila la nivelul poeziilor)
eclipseaza o alta constatare, vizibila doar la
nivelul operei: viziunea sistemică, construcția
ordonata, atentând - s-ar zice - la trainica
(pre)judecata a rasfațului boem, doritor -
insațiabil - de spectacol °i adorație.
Mai mult, cel mai personal creator de limbaj
în poezia noastra (din segmentul postbelic,
evident) aspira - constatase Edgar Papu - spre „o
zona superioara a realitații”. El vrea sa
transgreseze canonicul (cf. C. Ciopraga), °tie ca
poezia e „doar tendința catre ea”, vrea un discurs
total, trăit. Eul, a°adar, iese din sine, ființa î°i afla
prelungirile în alte ființe °i lucruri hranind, prin
autopercepere, mari viziuni, desfa°urari grandios-
cosmice. Acea „tensiune semantica spre un cuvânt
din viitor” presupune tocmai transcendere, nu
doar metapoezie. Cuvântul, aflam, reproduce
„structura materiei”. Încât, cercetând „noua
frontiera a sufletului”, el descopera poezia în
centrul umanului. ai fiind o sinteza artistica a
sensibilităților epocii, poetul absoarbe informații,
le metabolizeaza, devine o biblioteca umblătoare.
Ochiul este un sensor universal, starea poetica se
înstapâne°te. Totu°i, Nichita, spun fo°tii sai amici
fara a fi, neaparat, prin asemenea depoziții,
rautacio°i, n-a fost un studios, un devorator de
carți; n-a fost, a°adar, ceea ce am putea numi un
cititor insațiabil. Curtat °i rasfațat, traind °i
chefuind în tovara°ia unor oameni de spirit, nu
doar din mediul scriitoricesc, el a dovedit „o mare
capacitate de asimilare” (cf. Petre Stoica). Altfel
spus, cu antene mobile, în prelungitele libații a
preluat, probabil, prin contagiune, diverse idei °i
sugestii, iscate în interminabilele dispute bahice,
prelucrându-le apoi febril, grijuliu, totu°i, cu opera
°i destinul sau literar, gospodarindu-°i
posteritatea, în pofida aparentului dezinteres °i a
boemei afi°ate (reala, negre°it). Gata de a accepta,
spun aceea°i amici, o concesie, daca, astfel, putea
„strecura”, pacalind cenzura (°i ea capricioasa), o
metafora „dichisita”. Dar nu colecția de amintiri,
împarta°ite de apropiații poetului, ne intereseaza
aici. Înecate în aburul legendei, deformate sau
inventate, astfel de marturii, prin unele voci, par a
zdruncina chiar „mitul prieteniei”, coborându-l pe
poet în primitivism °i suspectându-l de o rautate
egocentrica, geloasa pe succesele confraților.
Adevarul în privința unor pactizari adaptative °i
zelul ficționar coabiteaza, presupunem, în astfel
de „reconstituiri”. ai nici nu ne preocupa prioritar.
Cu adevarat importanta e angraarea sa poietică,
atefania Mincu cercetând, într-o carte de referința,
întoarcerea poetului asupra posibilităților sale de
exprimare. Acea poezie, care, prin vitalitate
pulsatorie, se face pe sine, atrage atenția nu doar
asupra producerii, ci °i a receptării. Iar concluzia
cade implacabil: poîein-u\ lui Nichita Stanescu
aparține etapei postmoderne. Dar, atenție, cum
rostirea e o marturie, depoziția existențiala
nichitiana nu exprima un postmodernism
dezabuzat. Proiectul sau de transpoetizare doar îl
anunța, depa°indu-l de fapt. lata (înca) un
splendid paradox stanescian! Ca „poet de
rascruce”, Nichita Stanescu exprima tocmai un
transmodernism avant la lettre. El, prin poetica
rupturii, veste°te un alt eon spiritual °i reprezinta,
afirma raspicat Theodor Codreanu, „o punte de
trecere dintre doua paradigme literare”. Dar
posteritatea lui Nichita Stanescu nu e scutita de
convulsii. Sa credem oare ca generaționi°ti
frustrați, contaminați de febra revizuirilor,
travestiți azi în viteji °i inclemenți procurori,
voind alte clasamente, alunga un nume-emblema?
Gloria lui Nichita a suparat pe mulți. Pâna °i
inevitabilul epigonism a deranjat. Irepetabilul poet
manifesta o grație ingenua, un freamat angelic °i
cauta neostoit poezia pulsatorie; vroia, prin
modulații antinomice, sa „prinda” tensiunea
sinelui, pornit în cautarea necuvintelor. Sa fixeze,
orgolios, chiar tensiunea semantica. Acest Midas
ploie°tean a stanescizat universul nostru liric.
Lumea, dupa Nichita, ni se dezvaluie altcumva.
Chiar otravita de rautatea care nu obose°te, ea
cheama - prin ochiul stanescian - fragezimea
aurorala. ai, mai cu seama, liantul prieteniei.
Fiindca „poetul îngerilor” a fost Prietenul tuturor
poeților. Iar aici clasamentele nu contau.
Importanta era legitimația de poet; erai (sau nu)
poet pur-oi-simplu.
Ioan Augustin Pop	Câinele păpădie (2013), tehnica personala 200 x 100 cm
-(J)- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
meridian
Evgheni Evtu°enko pe limba
lui atefan Dimitriu
Florin Costinescu
O sărbătoare a poeziei: volumul Porumbelul
din Santiago °i alte poeme (Ed. Vremea, 2013)
IÎp cazul marilor scriitori, al acelora care °i-au
câ°tigat, prin opera lor, o faimă mondială,
problema apartenenței la o anumită țară, la
o anumită cultură, se pune, după cum e firesc,
mult mai nuanțat; ei sunt nu numai ai patriilor
lor, ci °i ai lumii, ai tuturor națiilor Între ace°tia
se numără, de decenii bune, °i poetul Evgheni
Evtu°enko, foarte cunoscut °i apreciat de gene-
rațiile vârstnice ale României, cele tinere, ata°ate
ideii de poezie din țara noastră având - °i ele -
°ansa de a-l cunoa°te prin două volume de
poeme, primul, Mierea târzie, apărut în anul
2006, la Editura CD Press, iar al doilea,
Porumbelul din Santiago °i alte poeme, recent
scos de Editura Vremea, fiind lansat la ultimul
Târg de Carte - Gaudeamus, 2013. Ambele au
fost traduse de atefan Dimitriu, în urma unei
întâmplări fericite, care i-a apropiat pe scriitor °i
traducător, cimentând o fructuoasă prietenie
literară. Încântat de calitatea (fidelitatea) tradu-
cerii Mierii °i aflând că realizatorul ei, de fapt, a
intrat în literatura română nu ca poet, ci ca
romancier °i dramaturg, marele scriitor i-a suge-
rat prietenului său, tălmăcitorul, pentru coperta
cărții, o formulă inedită de prezentare a relației
lor, aceasta fiind: “Evgheni Evtu°enko pe limba
lui atefan Dimitriu”. De altfel, celebrul autor nu
s-a sfiit să sublinieze; „traducerea (a lui atefan
Dimitriu) o socotesc, fără nicio exagerare, una
din cele mai inspirate traduceri a versurilor
mele, din toate limbile °i din toate timpurile”.
Astfel, scrie el într-un cuvânt de început în care
î°i manifestă, de altfel, °i bucuria reîntâlnirii cu
literatura română, cu cititorii din România, țara
care a fost °i prima pe care a vizitat-o în
tinerețe, la prima sa ie°ire, îngăduită după multe
solicitări, peste hotarele blindate ale fostei
URSS. “Cât trebuie să citească cineva, ca să
înțeleagă ce înseamnă Evtu°enko?” - a fost
întrebat poetul recent de un ziarist român.
Reluăm întrebarea spre a ne-o pune noi în°ine
de data aceasta, stimulați nu doar de un nume
celebru, ci de un adevărat fenomen literar, care
a marcat °i încă marchează literatura mondială.
Născându-se în 1933, în plină perioadă stalinis-
tă, Evtu°enko nu putea fi considerat, devenind
scriitor, doar poet, simplu, fără a i se lipi de
acest prețuit titlu adjectivul, atât de hulit astăzi,
de sovietic. Ca tânăr debutant, bucurându-se de
o recunoa°tere timpurie (la 19 ani e primit în
Uniunea Scriitorilor!), este de presupus să se fi
chiar mândrit, la momentul respectiv, cu acest
adaos adjectival obligatoriu, specific vremii sale.
Mult mai interesantă, însă, este realitatea că
acest blazon n-a fost dublat de calitatea, greu de
evitat în cazul personalităților importante, în
mai toate țările socialiste, de membru al
partidului comunist sovietic. Acest lucru,
oarecum surprinzător, subliniat în condițiile de
azi, are darul de a-i pune în mare încurcătură pe
unii judecători literaro-ideologici, lipsindu-i de
plăcerea încruntată a unor “savante” °i mult
întârziate divagații anticomuniste. Considerăm
că pe cei mai tineri iubitori de literatură, născuți
după căderea Cortinei de Fier, o declarație a
poetului aproximativ recentă îi poate ajuta în
mod substanțial la o justă °i dreaptă înțelegere a
modului în care acesta s-a format °i a devenit o
voce poetică cu audiență mondială, atât pentru
literați, cât °i pentru influenți oameni politici ai
vremii, inclusiv °efi de stat. “Vedeți - arăta el -
eu am început să scriu poezii atunci când
lumea, globul pământesc erau scindate în două
lumi contradictorii, lumea capitalismului °i
lumea socialismului. Fiecare lume voia să arate
că este cea mai bună °i trebuie aleasă ca sistem
de viață. Însă acest refuz de a vedea în cealaltă
lume ceva bun a fost, din fericire, spulberat de
literatură”. Credința în forța literaturii de a
schimba alcătuirile, uneori strâmbe, ale lumii, a
constituit pentru Evtu°enko un fel de blindaj în
fața posibilelor agresiuni la care îl expuneau li-
bertățile specifice creației literare pe care °i le-a
permis în ciuda liniei oficiale, conformismului
tematic °i artistic al diverselor perioade prin
care a trecut angajarea spirituală a țării sale în
perioada sa sovietică.
Volumul Porumbelul din Santiago °i alte
poeme ni-l înfăți°ează pe Evtu°enko, prin o
seamă de creații ce aparțin perioadei dintre anii
1953 °i 2006. Ele descriu, într-un fel, o dia-
gramă a evoluției versului său inconfundabil
încă din etapa debutului, atât sub raportul
expresivității, al ținutei înalte a discursului, cât
°i sub cel al amplitudinii metaforei care, la acest
poet, are multiple prelungiri propagându-se
arborescent, prin ceea ce numim trăire, emoție.
Vom cita pentru primul an consemnat în volum
poezia A treia zăpadă, dedicată lui Stepan
Scipaciov, o înfiorată invocare a purității spre
care tinde, firesc, spiritul tânăr în aspirația lui,
uneori ascunsă, dar alteori, pur °i simplu, stri-
gată: „Priveam pe geam, înspre ogradă,/ la prea
întunecații tei/°i suspinam: „Nici azi, zăpadă”,/
n-a fost, de°i e vremea ei!” În sfâr°it, a nins, dar
°i natura are capriciile ei; prima zăpadă sfioasă
ca un „copilandru”, fragilă de la început, a avut
o domnie scurtă. Nici a doua n-a rezistat mai
mult de o săptămână... ai, în fine, priviți-o, pe
cea de-a treia, intrând pe poarta principală a
iernii: ^i iată că-ntr-o dimineață,/ fără să °tim,
ea a venit./ Mirați °i-mbujorați la față,/ cu ea la
u°ă ne-am trezit.// Profundă-n simpla-i puri-
tate,/ cât vezi cu ochii se-ntindea,/ pufoasă cum
nu se mai poate, / crezând în trăinicia sa”.
Zăpada - ca promisiune, ca eliberare, ca schim-
bare a unui peisaj al tristeții autumnale, de ce
nu - °i sociale? O acuarelă de tinerețe, poetul
avea 20 de ani, o viziune, o sensibilă metaforă...
Nu întâmplător această poezie a dat titlul unei
cărți valoroase, de mare audiență, apărută în
mai multe ediții.
Cu siguranță, izvoarele poeziei lui Evtu°enko
se află în datele lui suflete°ti, în disponibilitățile
sale naturale, mereu în stare de alertă, gata
oricând de a descoperi poezia în faptul de viață
de orice dimensiune, chiar °i în acela care, pen-
tru unii, pare mărunt, nesemnificativ. Dar °i în
modul său de a asimila, din deplin respect,
tradiția poetică a țării sale, a celor mai semni-
ficativi reprezentanți ai lirismului rusesc °i mon-
dial. L-am citat, deja, pe poetul rus °i apoi...
sovietic Stepan Scipaciov. O altă poezie - Alb - a
acelei perioade (1955) este dedicată poetului lui
L. Martânov. Într-un poem intitulat aaizeci°tii,
scris în 1993, dedicat poetului Robert
Rojdestvenski, coleg de generație, Evtu°enko
desenează, cu virtuozitatea-i caracteristică,
portetul unei întregi promoții poetice care a
marcat lirica Rusiei într-o perioadă de atotputer-
nicie a unei ideologii, numite de el, inumane.
Reproducem câteva fragmente care vorbesc de la
sine: „Ce-am fost noi,/ cei din 60?/ Pe coama
mării în suspine/ a Secolului Douăzeci -/ desant
al veacului ce vine./ Cu pieptul gol,/ dar
cu-ndrăzneală,/ la luptă mers-am ca la bal,/
recuperându-i poeziei/ conturul mândru, de
cristal.// Trezind din somn/ contemporanul,/
cu palmele ce i le-m dat/ ferestre largi °i fără
gratii/ spre Lumea Liberă-am tăiat.// Poate c-am
fost cândva la modă,/ poate că v-am făcut
gelo°i,/ dar libertatea noi v-am dat-o/ ofensatori
invidio°i./(...)/ Dar să ne spuneți cum ne-or
spune,/ venalii no°tri detractori,/ noi, în legen-
dă vom rămâne,/ scuipați,/ însă nemuritori”.
Între ace°ti “nemuritori”, care au desferecat
sufletele ru°ilor cu poezia lor, hrănindu-le cu
frumusețea versului °i cu adevărul unor
metafore de mare forță, Evtu°enko evocă
numele lui Soljenițîn, al lui Boris Pasternak, ale
16
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
Tăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poetelor Anna Ahmatova °i Bella Ahmadulina în
lumina unei mari admirații.
Iată primele doua strofe din amplul poem
Amintirea Annei Ahmatova: „Ahmatova din
două lumi era,/ s-o plângi acum, ce stranie
poveste!/ Pe când a fost, de necrezut părea,/ de
necrezut e azi, când nu mai este.// Ea ca un
cântec se topi-n amurg,/ ca-ntr-o grădină cu
poteci uitate,/ de parcă s-ar fi-ntors în
Petersburg,/ din Leningrad, pentru eternitate”.
Desprinderea de poezia primelor decenii de
socialism, zisă „a maselor”, a „vremurilor noi”
practicată sub bătăile de tobă ale ideologiei
„celei mai înaintate”, i se datorează lui
Evtu°enko, în mare parte, °i generației sale. A
fost un proces, la început, lent, pentru a nu
°oca brutal oficialitatea, pentru care intransi-
gența ideologică sau vigilența privind nocivitatea
influenței străine erau noțiuni la ordinea zilei.
În principal, prin prestigiul lui, în cre°tere con-
tinuă, poetul apăra teritoriul de manifestare a
talentului literar autentic, necanonizat sau
ambalat în lozincile zilei. Într-o poezie din
1957, intitulată chiar Talentul, el cere apărarea
acestui „accesoriu” al spiritului, al progresului
uman, al societății în general: „Oricare-i treaba,
nu °tiu cum, se bagă/ °i câte-un tip, din cei
deloc dotați,/ ce-n îndeletnicirea lor cea dragă/
de soartă-s pur °i simplu refuzați.// Ei suferă
cumplit, °i nu-ncetează/ să lupte ani în °ir cu
cei din jur/ °i-n loc de argumente-°i etalează/
obrazul rumen, verbul imatur./...Iar când în
străchini calcă voinice°te,/ pe mâna lor mari
cauze pierzând -/ pentru talentul care le
lipse°te,/ ro°esc °i eu, las capul în pământ”.
De luat aminte, după o viață închinată artei
versului, Evtu°enko nu se încumetă (încă) să dea
o definiție poeziei, spre deosebire de alții, unii
pigmei de-a binelea, care susțin că o au în vârful
peniței! Iată ce declara el traducătorului său,
atefan Dimitriu, într-un interviu de acum câțiva
ani: „Cred că noi, poeții, avem datoria să facem
lumea mai frumoasă. S-o salvăm de la indiferen-
ță, prin înțelegerea °i relevarea rosturilor vieții.
ai putem face asta numai dacă primim în
schimb dragoste °i frumusețe. Însă nu poți nici
să prime°ti, nici să dai dragoste °i frumusețe
într-o lume tensionată”.
Frumusețea lumii în accepția poetului °i con-
form poeziei sale mai vechi °i mai noi, după
cum relevă actualul volum, înseamnă miza pe
adevăr °i pe sinceritate, pe înțelegere °i valorile
umanului, pe renunțarea la resentimente,
stereotipuri °i anchiloze istorice. O poezie
scurtă, precum "Gândul” (1977), are - ca mai
toate textele lui Evtu°enko -, o bătaie... lungă:
Când vremea-ți pierzi cu amintiri de°arte,/ ca-
ntr-o capcană gândul tău te-aruncă,/ se duce
naibii cheful tău de muncă, /°i-n general de
astenii ai parte//La bine să gânde°ti, °i mulțu-
mire /celor din jur s-aduci °i Celui Sfânt, /pen-
tru-alinare. ai, să nu te mire,/nici timp prea
mult nu pierzi, a°a făcând.
De la relația dintre oameni, la cea dintre
state... Poetul cultivă ideea unicității speciei
umane, cu toate diferențele pe care le stabilesc
granițele °i diversele culturi ori regimuri. Într-o
poezie, Eu cine sunt? (1997) - demonstrativ, el
chiar se întreabă simplu, uitându-se în jur,
căutându-°i identitatea: „Eu, din năvala cui am
fost născut?/ Poate mă trag cumva din pecene-
gi,/ ori poate-n gena mea au încăput/ drevleni °i
sciți °i vikingi, traci sau greci.// Am fost născut
- o, câte-ar fi de spus! -/neamț, polonez °i rus
°i-un pic mongol,/ ucrainian °i baltic, bielorus/
°i-n general, copil cu trupul gol...” La drept
vorbind, poetul putea continua afirmând că
poate fi -(tot) un pic °i american, dat fiind fap-
tul că de aproape douăzeci de ani el î°i împarte
timpul între Rusia °i Statele Unite, unde predă
la Queens College, în New York, °i la
Universitatea din Tulsa (Oklahoma). Iată-l
vorbind despre Emigra/iia mea: „De la vitrinele
atât de nesovietice,/ cu lobsteri °i camambert în
fața greului,/ emigrez la clătitele mamei, nedi-
etetice -/ super-arma URSS-ului"... Reținem
(totu°i) una din concluzii, cea finală: „Tu, Rusie,
cu cerul tău sublim,/ cu limba ta, din ce tărâm
v-ați frânt?/ De nu venim din mon°tri,/ noi
Ioan Augustin Pop	Miniu de plumb 2 (2010)
tehnică personală 200 x 200 cm
venim din oamenii întregului pământ”.
Formele demnității umane sunt °i ele motive
de reflecție adâncă, manifestările lor fiind u°or
depistabile în atitudine °i acțiune socială. A fi
curajos este, în traducerea poetului, o datorie
cetățenească, ca oricare alta, de la care nu se
poate abdica, aceasta fiind o cale pentru edifi-
carea binelui general, mai ales într-o societate în
care gândul liber întâmpină multe opreli°ti.În
acest sens, concludentă este poezia Simpla dato-
rie (1960): „E°ti curajos - adesea mi se spune./
Nimic mai fals, mai fără de temei!/ Dar am
crezut că nu-i cu-nțelepciune/ un la° să fiu, ca
mulți confrați ai mei.// Nu m-am zidit în tur-
nuri, la-nălțime,/ °i-am râs de găunos °i ipocrit./
Am scris doar versuri, nu °i anonime,/spunând
întotdeauna ce-am gândit”.
Marele poet rus nu ezită, vorbind despre
poeții de azi ai Rusiei, să-°i arate lipsa de opti-
mism. ai invocă exact absența curajului acestora
- le e frică să aibă idei sau au idei mărunte.
„Este alegerea lor să fie poeți marginali, artifi-
ciali. Brodski însu°i, care a luat premiul Nobel,
este un poet marginal”, afirmă el cu părere de
rău. Poetul nu trebuie să închidă ochii în fața
unor realități sociale °i economice nefaste. Iar
Evtu°enko, precum altădată, nu tace nici acum,
în ...democrație! - trăgând un semnal:
„Compatrioții mei, orice le-ai zice,/ răul l-admit
°i-ncearcă să-l explice./ ai pentru-orice eventuali-
tate,/ se-nclină-n fața sârmelor ghimpate,/°i
chiar ridică °i ciocnesc paharul,/cu câinele de
ieri, torționarul,/că nici nu °tii/ ce vânturi vor
mai bate..."(N^ustificarea râului, 2002)
O carieră extraodinară au făcut, °i încă fac,
poeziile de dragoste ale poetului Evgheni
Evtu°enko, prin policromia ce o imprimă acestui
sentiment ce î°i are - se spune -, săla°ul în inima
omului, capitală a vieții. Multe dintre ele, puse
pe muzică, au devenit în Rusia °lagăre, populari-
tatea lor reu°ind să topească în anonimat
numele autorului. Numele soției, Ma°a, revine
în multe dedicații. Cităm finalul poemului
Iubire (1993): Te iubesc mai mult decât pe
Shakespeare,/ decât toate cele pământe°ti,/
mi-e°ti °i decât muzica mai dragă,/ pentru
mine, muzica - tu e°ti!// Te iubesc mai mult
decât speranța/ gloriei, în veac de praf °i fum/
decât țara asta ruginită,/ fiindcă tu e°ti țara mea
acum./
O secțiune importantă a volumului o
formează poemul amplu Porumbelul din
Santiago (1974-1978), purtând, ca motto, un
citat din marele poet Pablo Neruda - „Pot, oare,
cartea să-mi întreb: eu te-oi fi scris?”. Întrebare
pe care însu°i poetul °i-o însu°e°te pentru cartea
sa. Textul poemului, în desfă°urarea lui aproape
filmică, îmbină, deopotrivă, o dimensiune
istorică °i o viziune artistică de mare forță °i
plasticitate asupra destinului omului °i a
devenirii sale în condițiile producerii unor eveni-
mente sau schimbări sociale deosebite, a unor
perioade tulburi, ce presupun punerea la încer-
care a tot ce înseamnă condiția umană sub
raport moral. Momentul istoric ales de poet este
cel marcat de evenimentele tragice ale rivalității
Allende (pre°edinte de stânga al republicii Chile)
- Pinochet, cu mare răsunet în epocă. „Poemul
meu, declara recent Evtu°enko, are la bază un
fapt real. Cu mulți ani în urmă, mă aflam în
Santiago de Chile °i am fost îngrozit ascultând
povestea unei tragedii înspăimântătoare, când
un tânăr de nouăsprezece ani s-a aruncat în
stradă de pe acoperi°ul hotelului Careras, în
care locuiam. Mama lui mi-a dat să citesc jur-
nalul sinuciga°ului. În prăbu°irea lui, el a luat °i
viața unui porumbel care ciugulea, nevinovat, pe
asfalt”: „Dar să ne-ntoarcem... Chile...
aapte'°'doi!.../ Eu oaspete-al Hotelului Careras./
La geam, Palatul Prezidențial./ Allende nu se
potrivea cu el,/ erau ca două vorbe-n veci
opuse./ Dar, °i mai grav, el nu se potrivea,/ cu
multe alte lucruri, cum ar fi/ cu-nțepeneala
minților prea strâmte/ ce nu °tiu rostul unui
pre°edinte,/ nepotrivirea asta la ucis./ Allende -
minunat era ca om,/ chiar mult prea minunat,
se poate spune”. Într-o vreme a debusolărilor de
tot felul, tinerii sunt primele victime ale gân-
durilor sinuciga°e, în poem sinuciga°ul purtând
numele de Enrique, student, artist, pasionat de
pictură: “ai zborul îi păru o ve°nicie!/ Atât de-
ncet se-apropia asfaltul/ că apucă să vadă, risip-
iți/ sub el - argint în freamăt -/ porumbeii,/ dar
prea târziu era să-i mai ferească”.
Tradus în multe zeci de limbi, poetul a trăit
°i trăie°te o mare satisfacție aflând că, prin
ecoul avut, povestea sa a vindecat mulți tineri
de tentația suicidului. Mai mult, o concluzie de
ordin general: Omul, în măreția lui, nu trebuie
să se arate, indiferent de situații °i greutăți,
muritor. Fapt pentru care scrie: „Viața de-ți iei,
te-accepți ca muritor./ Ce plicticos să putreze°ti
sub glie!/ E ru°inos, nedemn, înjositor / să crezi
că astfel faci vreo vitejie.” Din toate punctele de
vedere, volumul de versuri Porumbelul din
Santiago °i alte poeme constituie o sărbătoare
pentru cititorul român, căutător, de prea multe
ori zadarnic, de poezie autentică....
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
Black
Pantone 253 U
politica zilei
Comedia de week-end
M Petru Romo°an
Gulerele albe, ciocoii recenti
Adrian Năstase, Bombonel cel Vechi, are
profilul unui ciocoi rezultat din Revoluție?
Dar Adriean Videanu ce-ar fi? Neo-
Bombonelul marmurei °i al bordurilor? Dar domnii
clujeni, Emil Boc °i Vasile Dâncu, n-or fi °i ei tot
niste ciocoi născuți ca Venus din spuma toxică a
Revoluției? ai Ion Iliescu, uitat din cealaltă
revoluție, °i Traian Băsescu, anticomunistul recent?
O țară de Dinu Păturici, unii mari °i alții mici. ai
de tot felul de pseudo-patricieni. Toți cu gulere albe.
Cezar Bolliac (1813-1881), marele ziarist de la
mijlocul secolului al XlX-lea, om politic, scriitor,
merită sa fie redescoperit, recitit. Ciocoii din
revolu/tie - o sinteză politică în versuri, magistrală -
ne ajută, la mai bine de un secol °i jumatate de la
scrierea ei, să ne înțelegem contemporanii.
Ciocoii din revoluție
Num-opinca, sărăcuța,
Numai ea nu ne-a-n°elat,
Numai dînsa, ea micuța,
Numai ea nu ne-a trădat ;
Dar ciocoii gulerați
Sînt la inimă spurcați.
Ei intrau să fure sume
ai la ru°i să-°i facă rost.
Ca să-i spui pe toți pe nume,
Voi nu-i °tiți cîți au mai fost?
Nu °tiți că au fost spurcați
Toți ciocoii gulerați?
Că eu bine-am spus, săracu ;
Eu v-am spus numaidecît
Că n-ai să te-mpaci cu dracu,
De i-ai face ori°icît:
Toți ciocoii gulerați
Sînt la inimă spurcați.
Ba c-om face, ba c-om drege,
Ba s-avem °i pe boier;
C-o fi bun de-l vom alege
Pin guvern, pin minister.
Dar ciocoii gulerați
Au fost, cum am zis, spurcați.
Că-ncepur-a face fracții
a-a lega pe opincari:
Într-o lună,-n trei reacții,
Ne-au scăpat ăi măcelari.
Că ciocoii gulerați
Sînt la inimă spurcați.
ai noi, tot cu evanghelii
Din balconuri predicam ;
Tot spuneam parascovenii
ai-i iertam, ne împăcam;
Dar ciocoii gulerați,
Ei rînjeau că-s rău spurcați.
Cînd venir-apoi muscalii, -
Agi, spătari °i controlor!
Alții - mîrleo! fug cu banii.
Turcii pradă °i omor.
ai ciocoii gulerați
Rîd de noi că stăm legați.
Toat-opinca-n pu°cărie;
Toți legați, săraci lipiți,
Zac în ploaie pe ghimie,
Pribegesc proscri°i, goniți,
Iar ciocoii gulerați
Rîd de noi că-i credem frați.
Num-opinca, sărăcuța,
Numai ea nu a furat;
Numai dînsa, ea micuța,
Numai ea nu a trădat.
Iar ciocoii gulerați
Sînt spurcați °i veninați.
Cezar Bolliac
Bra°ov, 10 decembrie 1848
Teribil, demențial, scandalos
M Nicolae Iliescu
La noi totul este o revoluție de °i în vorbe,
niciodată sau foarte rar în fapte. Lepădăm
vechile denumiri °i gata, schimbăm Istoria, o
„scriem”, cum ne place mai nou să exclamăm, o
uităm pe cea veche °i o luăm de la capăt. Aidoma
unui atlet la maraton, fie că alergăm pe culoarul
paralel cu întrecerea, fie că o luăm în sens invers. Sau
procedăm ca acel zăpăcit care a intrat pe stadion
înaintea tuturor, a alergat o tură °i s-a autodeclarat
câ°tigător! Până s-au prins ăia, țac, a luat laurii! Mai
furăm °i alte voroave °i le întindem la uscat pe
frânghia destinului flendurit, ca „Desant", antologia
noastră care a împlinit treizeci de primăveri, vorbă
colată de o formație rock, „generația în blugi",
palmată de o gloabă cu breton °i de alți indivizi fără
permis de existență, copiem chircit, cu varul °i igrasia
din dotare, ditamai „Oscarul", ba am auzit că °i
cartea „Deadline", a bietului meu prieten Costi Stan,
a mai fost scrisă recent de o debutantă de °i-a luat
acela°i titlu! Sigur, se poate justifica orice, vorba lui
Trăienel, „n-am dormit toată noaptea, am scris o
piesă, cred că am să-i dat titlul Hamlet". Exemplu mai
grăitor decât schimbările de nume de străzi nici că
există. Fosta stradelă Fucik a trecut în Masaryk, tot
ceh, dar unul era comunist, ăstălalt, primul prezident.
Că după, a poposit Benes Curcanul! Nikos Beloyannis
trece în Take Ionescu, Lemnea devine Manu °i multe
alte copilării. La Paris, cred că v-am mai spus asta, m-
am mirat ca Mo° Gheorghe la expoziție că există
stația Stalingrad, când nici ru°ii nu mai au denumirea,
au schimbat-o în Volgograd. Michel, mon ami, mi-a
zis elegant, direct în bărbie, ca toți franțujii de altfel,
„Nico, noi avem istorie!". ai au, ce-i drept! Noi nu
avem nici istorici, ci un fel de surogate de-astea, de
revistă, de „Magazin istoric", alde Xenopol, Pârvan
sau Iorga nu mai sunt de aflat.
Pe vremea de dinainte, când limba română era
mai plivită de buruieni, se spunea „penitenciar" °i
„deținut", acum toată lumea, de la ziaricii lui
Boanchi° °i până la polifticienii lu’ Pe°te nu
catadixe°te să pronunțe decât „pu°cărie °i pu°căria°",
bine cel puțin că nu „mititica, țuhauz sau pârnaie"!
Sau nu mai prididim de atâția „drumari" °i, destul de
răspândit în ultimul timp, „bancheri". OKAY, să zic
a°a! Să hie clar, nu există bancheri, ci niscaiva con-
tabili mai învârtiți, mai ciopliți oleacă, mai spălați la
creiere - foarte puțini °i deloc mini°tri, s-a văzut cu
ochiul liber ce economie hărțuim. Ei nu fac altceva
decât să dea din cap, precum câinii ăia de plu° aflați
în spatele ma°inii, la baza lunetei, °i asta numai atun-
ci când vin perceptorii °i portăreii FMI. Altfel, se
rățoiesc ca proasta-n târg la tembelizor °i dau lecții de
cauciuc. ai mai °tiu ă°tia ceva, să pronunțe ca alde
madama Urdea sau precum cutare dobitoc de la buge-
tul premăriei, în două silabe molfăite forma „ma-na-
ge-ment", o bâlbâială neru°inată °i extrem de
prețioasă mâncată de molii. Mai adăugăm la astea, la
stigmatele astea de supralicitare verbioasă porecle ca
„Regele, Briliantul, Rarul, Diva" sau „marele actor",
lipită de câte un amără°tean de plan secund, ca
Pampaiani sau Urâtescu, „maestru", lustruind câte o
mârțoagă fără pic de talent. Plus alt soi de limbaj der-
apat °i dărăpănat plin de „declarații istorice" ale câte
unei prezentatoare de °tirulețe, cu nota doi la jurnal-
ism, ca piticania de Esta, sau a câte unei fufe ca per-
manent sălcia Dianca Brăgu°anu, plus Cursoi,
Fierăstroi, Săpăligoi °i altă lume bună. ai stropit cu
apă neîncepută de „discuții istorice" purtate în fața lif-
tului sau a intrării la toaleta pentru bărbați, ca să
evităm forma „closet sau budă"! Zero la zero, nula na
nula, căci în general în toată lumea s-a coborât sta-
cheta la calitatea oamenilor politici. Propaganda ni-i
prezantarisea pe toți ca mari °i tari, vedem astăzi că
sunt tot acela°i aluat, tot un fel de luntre spartă,
talme°-balme°. Unii chiar smuciți rău, ca georgianul
ăla, nu vedeți cum a expirat? Sau ca istericele de
Palind °i Tumefienco asta, cu franzela aia în cap °i cu
aer stătut dedesubt.
Sminteală cu mărgăritar, smuceli °i vieți
improvizate! Dar oare de unde a pornit asta, că am
găbjit pe o teleelectrificare națională un parastas de
bârfe, °oapte veninoase °i chicoteli, unde se deplângea
urluiala °i tupeul din vorbele aruncate pe mitititelul
ecran? Erau acolo taman făcătorii de damfuri de acest
tip, gazetăra°i obscuri la foi de satiră °i umor cu voie
de la Agie, o fată de mamo° care luase cel mai cretin
interviu °efului statului, antologie de prostie turbată,
ce musai trebuie să rămână în analele ziaristicii de
glandă °i de sughiț, plus o oafă de la comisia de mer-
curial videoauditiv, mai degrabă hipoacuzic. Cum
întotdeauna pe°tele de la căpățână se împute, cine a
dat tonul °i semitonul bălăbănelii de cuvinte moțate?
Cine a îndemnat la imprudență °i imprimat sictirul
general? Iar a proposito de ceneau, ci-că nu poate da
decât amenzi...ba poate chiar interzice posturi, da’
cine prime°te geamantane °i damigene de proiecte
bine structurate °i bine legate cu sârmă, cât mai dolo-
fane? Oare pe ce se dau frecvențele celea, ca °i autori-
zațiile de construcție, ca °i aprobările de nu °tiu ce, că
doar suntem în Românica? Ce u°or e să hămăim ca
lupii morali°ti, mai greu e să punem mâna pe treabă,
mai ales dacă nu ne pricepem la nimic, nici măcar la
vorbe. Nici măcar de ocară! Nema talent, nema putir-
ință!
18
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
diagnoze
Demitologizarea la
Rudolf Bultmann
^[Andrei Marga
Adolf von Harnack a adus teologia pe terenul
cercetării istorice, dar nu a mai putut să-i
adauge dimensiunea sistematică. Hans Barth
a refuzat cercetarea istorică °i a dat o sistematică ce
nu a putut pine pasul cu consecințele avîntului de
nestăvilit al cercetării istorice a cre°tinismului
timpuriu. In această situație a intervenit Rudolf
Bultmann (1884-1976), cu o operă teologică de
pondere mondială, ce întreține legături substanțiale
cu sociologii °i filosofii representative ale timpului.
Scrierile sale principale sînt Istoria tradipiei sinoptice
(1925), Isus din Nazaret (1926), Cre°tinismul
originar în cadrul religiilor antice (1946), Teologia
Noului Testament (1953), Istorie °i eschatologie
(1957), Credinpâ °i înpelegere (1965).
Concepția proprie lui Bultmann a început să fie
expusă în raport cu “teologia liberală” a lui von
Harnack °i Troeltsch. El recunoa°te meritul acestei
teologii de a fi deschis calea libertății °i veracității
în materie de credință, dar aduce două obiecții.
Prima este că “teologia liberală tratează nu despre
Dumnezeu, ci despre om” (Rudolf Bultmann, Die
liberale Theologie und die jungste theologische
Bewegung, 1925, în Rudolf Bultmann, Glauben und
Verstehen, J.C.B.Mohr Paul Siebeck, Tubingen,
198o, Erster Band, p. 2), A doua este că “°i Isus
istoric este o apariție între altele, nu o mărime
absolută” (p. 4), în vreme ce “credința (Glaube)”
presupune astfel de mărime. Trebuie luat în seamă
faptul că “obiectul teologiei este însu°i Dumnezeu,
iar despre Dumnezeu teologia vorbe°te în măsura
în care vorbe°te despre om, a°a cum el este pus în
fața lui Dumnezeu, adică plecînd de la credință”
(p. 25). Bultmann spune că situația teologiei este
nesatisfăcătoare °i că este nevoie, dincoace de
psihologism °i relativism, de o “autentică formare
de concepte teologice” (Rudolf Bultmann,
Geschichtliche und Ubergeschichtliche Religion im
Christentum?, în Rudolf Bultmann, op. cit., p. 75).
Ceea ce “teologia dialectică” a produs în materie de
concepte nu i se pare fără cusur. De pildă, această
teologie a radicalizat contradicția dintre Dumnezeu
°i om, dar nu întreține nici o legătură cu Noul
Testament. “<Dumnezeu nu este om, iar omul nu
este Dumnezeu> - aceasta nu este deloc o
propoziție teologică. Căci această propoziție nu
vorbe°te de Dumnezeu în relația respectivă
determinată cu individul, ci de Dumnezeu în
general spre deosebire de om în general; ea nu
vorbe°te, a°adar, deloc de Dumnezeu, ci de
conceptul de Dumnezeu” (Rudolf Bultmann, Die
Bedeutung der cdialektischen Theologie> fur die
neutestamentliche Wissenschaft, 1928, în op. cit., p.
115). În plus, dialectica invocată în expresia
“teologia dialectică” este în cele din urmă un mod
de prezentare linguală sau, în cazul cel mai bun, o
abordare de concepte. Trebuie observat că “travaliul
exegetului devine teologic nu în virtutea premiselor
sale °i a metodei sale, ci prin obiectul său, Noul
Testament" (p. 133). Nu putem vorbi legitim de o
“teologie dialectică”, dar are sens să vorbim despre
„dialectica existenței omului". Bultmann are în
vedere aici, sub perceptibila influență a lui
Heidegger, din Fiinpâ °i timp (1927), abordarea
relației dintre „istoricitate (Geschichtlichkeif)" °i
istorie, pe care o salută aprobativ. „Privirea în
dialectica existenței omului - scrie el - adică în
istoricitatea sa °i a exprimărilor sale, deschide
cercetării un drum nou, în care vechea metodă
istorică nu este înlocuită, ci adîncită" (p. 132).
Bultmann pretinde o abordare a Noului Testament
cu mijloacele cercetării istorice argumentînd că
„ascultarea Noului Testament ca cercetător este
profană, sfînt este numai cuvîntul ce stă înăuntrul
său". El este de acord cu Barth că Evangheliile sînt
expresii ale suveranității lui Dumnezeu în ceea ce-l
prive°te pe Isus Christos, revelația voinței divine,
dar propune să se ia în seamă faptul că °i textele
tradiției evanghelice au o istorie, fiind documente
ale unui anumit timp.
În capodopera care este Istoria tradipiei
sinoptice, Bultmann explorează tocmai acea
„dezvoltare istorică" ce cuprinde „revelația treptată
a mesianității, dar °i progresiva revendicare de către
Isus a mesianității" ( Rudolf Bultmann, Die
Geschichte der synoptischen Tradition,
Vandenhoeck& Ruprecht, Gottingen, 1981, Die
Aufgabe un ihre Mittel) spre a stabili condițiile de
natură istorică care au făcut posibile evangheliile
sinoptice. Este vorba de ceea ce s-a petrecut în
comunitatea originară a evreilor începînd cu
momentul în care apologetica °i polemica,
intensificîndu-se, s-a apelat la spusele impresionante
ale lui Isus (apoftegmata), care au fost curînd
integrate într-o istorie a lui Isus, pînă în momentul
în care, odată cu Matei, se elaborează forma
evangheliei. Nu s-a creat o complet nouă specie
literară, ci s-a rafinat una ce avea deja trecut în acea
comunitate. Dar în vreme ce specia mo°tenită reda
opinii ale autorităților, noua evanghelie delimita
tradiția lui Isus. Putem găsi în trecut analogii cu
ceea ce s-a mo°tenit, care se referă la diverse
motive, dar, ca întreg, evanghelia era o specie căreia
nu i se poate indica vreo sursă, o specie totu°i
suficient de nouă, în orice caz, din care se înalță nu
atît “Isus al istoriei”, cît mai curînd “Isus al
credinței”, °i care se pune, ca formă literară, dacă
vrem să o luăm astfel, în slujba “credinței” °i
cultului.
Isus a propovăduit venirea “împărăției lui
Dumnezeu (Gottesherrschaff)'' °i a fost perceput
ca “ațîțător mesianic (messianischer AufruhreT)" cu
un “mesaj eschatologic” (Rudolf Bultmann, Jesus,
J.C.B.Mohr - Paul Siebeck, Tubingen, 1988, p. 24).
Acțiunea sa a gîndit-o pentru comunitatea evreilor,
abia mai tîrziu unii discipoli s-au îndreptat spre
neevrei, pentru a-I cî°tiga de partea poporului ales
(p. 34). Bultmann î°i propune să-l cerceteze istoric
pe Isus spre a stabili ceva precis - “ceea ce el a vrut
°i ceea ce existența sa istorică a promovat °i poate
deveni prezent” (p. 10). El °i-a pus însă de la
început în față o limită care, istorice°te nu s-a
confirmat, ci dimpotrivă: anume, că “despre viața °i
personalitatea lui Isus nu mai putem °ti nimic, căci
izvoarele cre°tine nu s-au interesat de aceasta, iar în
rest sînt foarte fragmentare °i năpădite de legendă,
iar alte izvoare despre Isus nu există” (p. 10).
Bultmann a fost exponentul ideii că izvoarele sînt
epuizate, iar cîte sînt, conțin nesiguranțe. În fapt,
lucrurile stau astăzi diferit. Dar el a avut grijă să
argumenteze că ne putem bizui pe cercetarea
istorică critică pentru a stabili o seamă de fapte ce-l
privesc pe Isus. Nu avem °i nu vom avea, după
Bultmann, siguranțe în ceea ce prive°te spusele lui
Isus, revendicarea efectivă a calității de Mesia °i
multe altele. “Cercetarea critică arată că întreaga
tradiție legată de Isus, cuprinsă în cele trei
evanghelii sinoptice, ale lui Matei, Marcu °i Luca,
se desface într-un °ir de straturi, care, în mare,
destul de sigur, pot fi sondate separat, dar a căror
despărțire în cîteva unități este dificilă °i îndoielnică.
Evanghelia după Ioan nu intră în general în
considerație ca izvor al vestirii lui Isus....
Discrepanța acelor straturi în evangheliile sinoptice
rezultă din faptul că aceste evanghelii au fost
concepute grece°te înăuntrul cre°tinismului elenist,
în timp ce Isus °i cea mai veche comunitate î°i
aveau locul în Palestina °i vorbeau aramaică”
(p. 13). Astăzi se °tie că Isus exprimase învățătura
sa nu în aramaică, ci în ebraică (una din probe este
aceea că nu toate spusele sale se lasă exprimate în
aramaică!), iar departajarea °i cercetarea straturilor
a progresat, totu°i. Bultmann a rămas însă multă
vreme la considerarea circumspectă, efectiv sceptică,
a posibilităților de a înainta în cercetarea istorică a
lui Isus. Unii dintre elevii săi (vezi Kasemann) au
trebuit să modereze pesimismul maestrului.
Cît de complexă este arhitectura cre°tinismului
originar (Urchristentum) Bultmann a arătat
concludent într- scriere ce rămîne °i astăzi cea mai
temeinică în domeniu. Referindu-se la întîlnirea
istorică dintre religia ce venea de la Ierusalim °i
filosofia ce venea de la Atena, el scria: “In orice
caz, credința cre°tină a intrat acum într-o nouă
lume spirituală; evanghelia trebuia să vorbească
într-o limbă de înțeles pentru ascultătorii eleni°ti °i
în lumea lor conceptuală, iar ascultătorii interpretau
mesajul, bineînțeles, în felul lor, adică plecînd de la
năzuințele °i interogațiile lor” (Rudolf Bultmann,
Das Urchristentum im Rahmen der antiken
Religionen, Patmos, Dusseldorf, 1986, p. 192). Iar
întîlnirea însă°i a prilejuit o sinteză, dar nu de
fiecare dată s-a putut lega totul: căci dualismul
spirit-sensibilitate este la greci, dar nu în tradiția
evreiască vetero-testamentară, rațiunea este preferată
de greci drept caracterizare a omului, în tradiția
evreiască rațiunea °i voința sînt unite, Noul
Testament dă credit, uneori, “neputinței voinței”, la
evrei a°a ceva nu există (pp. 198-199).
“Cre°tinismul originar” operează cu ideea sfîr°itului
istoriei prin instaurarea “împărăției lui Dumnezeu”,
dar istoria sfîntă nu mai este una empiric
controlabilă, conform criteriilor apărate de evrei, ci
una cu începutul trimis în infinit (p. 203-204).
Bultmann a fost entuziasmat de relația în care
prietenul său Heidegger a pus “istoria” °i
“istoricitatea” în Fiinpâ °i timp °i a aplicat-o în
analiza cre°tinismului originar °i, apoi, a religiei în
înțeles mai larg. Prin istoricitate el a înțeles, ca °i
celebrul filosof, împrejurarea că ființa umană
gînde°te °i acționează în istorie plecînd de la
existența sa concretă ca ființă ce are de dat
rezolvări existențiale, la care a adăugat dependența
rezolvărilor înse°i de istoria efectivă din jur. Cu
ajutorul acestui concept, Bultmann a putut depă°i
cu succes orientarea teologiei lui Barth spre
constantele atemporale ale vieții umane °i a pătruns
mai adînc decît orice alt cercetător înăuntrul
cre°tinismului originar spre a-i sesiza diferențierile.
Ilustrativă rămîne extraordinara analiză a raportării
apostolului Pavel la persoana lui Isus (din Rudolf
Bultmann, Die Bedeutung des geschichtlichen Jesus
fur die Theologie des Paulus, 1929, în Rudolf
Bultmann, Glauben und Verstehen, Erster Band, pp.
188-213), care pune în legătură “forma elenistic-
siriană a cre°tinismului lui Pavel” cu Kerygma
cre°tinismului inițial, prin care Isus deschide un
"
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
19
Black Pantone 253 U
"
nou ev. “S-ar putea spune că, întrucît trebuia sa
unească faptul istoricităpii lui Isus °i al morpii sale
pe cruce cu ideea de Mesia, Pavel a dezvoltat mai
departe conceptul iudaic de Mesia, l-a
transformat.... Dar lucrurile nu stau astfel, în sensul
că Pavel ar fi topit într-un compromis două idei
eterogene (ideea unei fiinpe cere°ti °i un om istoric).
S-ar putea spune mai curînd: el doar a conceput
radical conceptul evreiesc de Mesia” (p. 209-210).
Analiza este dusă mai departe în Cretinismul
originar.. într-o tentativă reu°ită, desigur, de
prindere în termeni a caracterului “sincretic” al
fenomenului, care opunea dualismului antropologiei
grece°ti (spirit °i sensibilitate) o abordare a omului
ca voinpă de ceva. “A fi om, viapa ca viapă umană
este totdeauna în°eleasă ca a ie°i din sine spre ceva,
ca o năzuinpă spre, ca a vrea” (Rudolf Bultmann,
Das Urchristentum, p. 196). Bultmann a captat ca
nimeni altul perspectivele (proiectele) care s-au
întîlnit pe terenul constituirii °i evolupiei
cre°tinismului originar.
Pentru cercetătorul care venea în urma unui
Barth, autor al observapiei că Scripturile sînt
eminamente poezie, se puneau probleme aparte,
dintre care două au repinut interesul lui Bultmann.
Pe de o parte, folosirea largă a alegoriei °i parabolei
în Noul Testament, pe de altă parte nevoia Bisericii
originare de a evita gnosticismul °i de a se
revendica din Vechiul Testament. Rezolvarea celor
două probleme a fost întreprinsă de Bultmann
elaborînd solupia “demitologizării
(Entmythologisierung)” scrierilor sfinte. Deja în
1941 el a abordat relapia dintre Noul Testament °i
mitologie, pe care a reluat-o mai tîrziu, inclusiv
într-o confruntare cu Jaspers. Felul în care
„despre M.I.N.E.”
(urmare din pagina 36)
punctează în textul de sală, părpi °i segmente ale
unui proiect mai amplu care urmează să se
desfă°oare pentru mai departe.
Înpelegem că Ioan Augustin Pop este un creator cu
interioritate ce trădează o perpetuă ebulipie, o fră-
mântare °i agitapie a afectului °i intelectului devenite
meditapie °i act de investigapie prin concretizări ce
sunt menite, uneori obligate să dea ascultare ideii,
voinpei de configurare sistemică, dorinpei de elocvenpă
în propunerea unui mesaj în regim de alarmă °i
urgenpă. Artistul vrea să-i transmită „ipocritului lector”
peisajele sale conceptuale (°i relevate) pe care le-a
decantat din zgomotul °i furia lumii de afară - în care
lume suntem obligapi a viepui - adevăruri asumate °i
purtate de artist obsesiv în sine, cu sine, în folosul
unui proces de sortilegiu colectiv, de catharsis prin
comunicare.
Faptul că lucrările expuse sunt realizate în dimensi-
uni monumentale, că ele se raliază °i inter-comunică
în serii învederează un anume tip de implicare, nutrită
de combustii reflexive °i sentimentale - dar °i de atitu-
dini etice - cărora dore°te cu ardoare să le asigure un
suflu puternic, un fel de urgenpă a comunicării °i o
trepidapie a comprehensiunii comunitare.
Un expresionism de sfâr°it/început de mileniu
asigură atmosfera apăsătoare, angoasantă a pânzelor.
Un vizionarism apocaliptic, în stop-cadre de preg-
nanpă infernală, o apocalipsă a orei de acum, nu una
canonică °i consacrată de istoria artelor plastice.
Obsesia sfâr°itului, a sfâr°iturilor multiple, în prolife-
rare demoniacă, insinuate mai ales în mica împre-
jurime a omului citadin - a sfâr°itului civilizapiei
tradipionale, prin atotprezenpa de°eurilor, a detri-
tusurilor, a „rămă°ipelor zilei” ca °i ale epocii, evului,
eonului cultual, într-un stil al etalării mizerabiliste.
„Groapa", „Hala", „Hala de oase", „Vid"-urile sunt
Bultmann a pus problema a putut stîrni impresia că
a reluat tema lui Max Weber a “desfermecării lumii
(der Entzauberung der Welt)'1, care este din capul
locului în°elătoare. Ne dăm seama cum pune
Bultmann problema din următorul exemplu:
“întrebarea este acum: se află în spiritualizarea
imaginii mitologice a speranpei (cre°tine NM) sensul
ei originar, care a fost repinut în înpelegerea
existenpei umane ce o nutre°te?” (Rudolf
Bultmann, Die christliche Hoffnung und das
Problem der Entmythologisierung, în Rudolf
Bultmann, Glauben und Verstehen, Dritter Band,
p. 88). Întrebarea se pune deoarece nu numai o
distanpă în timp, ci °i experienpele făcute despart
ceea ce noi putem înpelege într-o exprimare de viapă
°i ceea ce au înpeles cei care s-au exprimat. Nu
putem lua exprimările ca atare decît cu prepul
deformării înpelesului lor. Tocmai pentru a înfrînge
distanpa temporală °i alte dificultăpi ce pot sta în
calea înpelegerii exprimărilor din cărpile sfinte
Bultmann a propus „demitologizarea”. El nu a
înpeles sub acest termen interpretarea ca mituri
relativizabile a conpinuturilor scrierilor sfinte, ci o
mai profundă înpelegere a acestora. „Scopul
demitologizării nu este de a face religia mai
acceptabilă omului modern fasonînd (trimming)
textele biblice tradipionale, ci de a face mai clar
omului modern ceea ce este credinpa cre°tină” (Karl
Jaspers, Rudolf Bultmann, Myth and Christianity.
An Inquiry into the Possibility of Religion without
Myth, Prometheus, Amherst, New York, 2005,
p. 64-65). Nopiunea de mit nu este destul elaborată
la Bultmann, dar sensul programului de
demitologizare a înpelegerii scrierilor sfinte este
limpede: să aducă conpinuturile scrierilor sfinte,
mult discutata Kerygma a Noului Testament, la o
spapii reale °i simbolice ale dezafectării, ale ruinei, ale
expierii materiei °i spiritului. Obiectele, fostele ma°ini
miraculoase de ieri abandonate în cimitirele unei
extincpii reci, inebranlabile, definitive. Fostele certitudi-
ni °i fostele triumfuri ale culturii materiale („Orient
Expres"-urile din depoul atemporal °i iară°i simbolic al
non-utilităpii °i non-utilizării). „Bauhaus n-a existat"
spune titlul unei serii de lucrări. Un ciclu de meditapii
sceptico-cinice pe tema eternă a lui „Ubi sunt".
Impresionante sunt lucrările secvenpiale în care
mi°carea e încremenită într-o resorbpie a civilizapiei
materiale în „natură", una a vegetapie sumbre, letale,
morbide, nicidecum mioritice.
Bulele de gaz toxic sunt glifuri ale unei transpuneri
plastice sesizante în care singura imponderabilitate
comunică de fapt ameninpări inconturnabile, emanapii
ale putrefacpiei generalizate - ca în „Câinele de
păpădie".
Privim interioare moarte, un fel de cavouri indus-
triale ori de habitat citadin părăsit de om, omul e cel
mai des absent din peisaj, fosta sa locuinpă e cotropită
de pustietate, de un soi de igrasie cu fluiditate
ameninpătoare. Culorile indică pecinginea, macerarea,
fermentapia imundă. Verdele e de regulă sumbru, gri-
urile sunt sure. În „Auro-Lac" (a se medita asupra
jocului de cuvinte din titlu) ni se oferă o „Casă a
Poporului" în scufundare, un spapiu rigid-solemn-mort
a cărui noblepe e falsă °i alunecată în kitsch (vezi auri-
ul remanent al zidăriei), deturnată de pozipia ca de
navă în plin proces de scufundare. Culoarea e materi-
ală, indicativă, referenpială - °i, în acela°i timp, ea se
constituie în operator metaforic °i simbolic, suport al
mesajului etic ori chiar politic (precum în „Autoportret
global").
Putem vorbi despre un expresionism-suprarealism
controlat, uneori simulat cu intenpie. Ata°antă e °i
voinpa artistului de a obliga cromatica să presteze
munci din sfera gravităpii raportului subiect-realitate,
dar °i din perimetrul variabil al unei ironii cu bătaie
satirică sau ludic-ambiguă.
„Autoportretele paraguayene" sunt secvenpele unei
confesiuni eliberatoare. Miezul lor e dat de redarea
formulare trecută prin acea critică indispensabilă
înpelegerii lor de către oameni plasapi în alte
contexte de viapă decît autorii. Acest sens a fost, de
altfel reperat de teologi (vezi Wolfahrt Pannenberg,
Problemgeschichte der neueren evangelischen
Theologie in Deutschland, p. 208). Problema este în
fond de hermeneutică, iar Bultmann a abordat-o cu
exemplară stăpînire a mijloacelor acesteia. El a
respins explicit interpretarea scrierilor sfinte plecînd
de la asumarea unei semnificapii prealabile a
acestora, cum propunea Barth, cu argumentul că
oricum scopul hermeneuticii este „comprehensiunea
(Verstehen)” exprimărilor, iar textele sacre se supun
acelora°i reguli de înpelegere ca oricare alte texte.
„Interpretarea scripturilor biblice se supune nu altor
condipii ale comprehensiunii decît orice altă
literatură. Mai întîi contează neîndoielnic vechile
reguli hermeneutice ale interpretării gramaticale, ale
analizei formale, ale explicării prin condipiile istorice
date. Apoi este clar că °i aici premisa
comprehensiunii este legătura dintre text °i
interpret, care este fondată prin relapiile de viapă ale
interpretului, prin relapia sa evenimenpială cu tema
Sache), care este mijlocită de text. Premisă a
comprehensiunii este °i aici o înpelegere prealabilă a
temei” (Rudolf Bultmann, Das Problem der
Hermeneutik, 1952, în Hans Georg Gadamer,
Gottfried Boehm, Hrsg., Seminar: Philosophische
Hermeneutik, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1976,
p. 256). Înpelegerea prealabilă (Vorverstăndnis) a
temei este conpinută în însă°i întrebarea care se
pune, în cazul textelor sacre în întrebarea cu privire
la Dumnezeu, care se lasă, de altfel, interpretată
existenpial.
plastică a personajului-autor prins într-un efort
co°maresc de a de-bloca, a dez-locui, a lărgi, a împinge
limitele spapiului vital, unul, de altfel, subteran, minier.
„Simt enorm °i văd monstruos" - acest diagnostic
de perceppie a realului consacrat de Caragiale într-o
nuvelă cu titlu deschis (Grand Hotel Victoria Româna)
- poate fi °i definirea tipului de perceppie °i de granu-
lapie afectivă °i intelectuală a lucrărilor lui Ioan
Augustin Pop.
Derizoriul e telescopat (ca în redarea vegetapiei
paupere de la marginea trotuarului într-o lucrare
reprezentativă, „Pasajul"), viziunea e în logica
co°marului feeric. Alteori, apelul la o narativitate sin-
copată ori practica simetriilor menite să propulseze un
mesaj de urgenpă - ca în „Gropile" în aria cărora obiec-
tul-catarg este o sinistră ghilotină.
Cum spuneam, Ioan Augustin Pop produce mesaje
plastice de alarmă °i de avarie. În „Orient Expres"-urile
sale e pus în act acela°i concept dialogal al civilizapiei
în extincpie cu natura prezentificată într-un fel de exul-
tanpă letală, funebră - prin albastrul păpădiilor ca de
glaciapiune cosmică, sau ca în alte compozipii în care
figurarea materială a lumii e sugestie a unei geografii
scufundate, a viepii din abisuri similare unei simbolice
Gropi a Marianelor.
Exasperare - disperare - frenezie depresivă °i
deceptivă - co°maresc - infatuarea gunoaielor - cumu-
larea inopioasă a oaselor ca ni°te imense piramide ale
inflorescenpei angoasei; dar °i revoltă, înfruntare a rău-
lui manifest ori insidios, compasiune, memento-uri
fapă de spectaculosul funest al depravării/pervertirii
umanului; sau latura confesivă, investipia existenpială °i
morală în actul artistic - toate acestea fac din pictura
lui Ioan Aug. Pop un eveniment de vie comunicare a
implicării profunde a artistului în propria-i interogapie
asupra „blestematelor chestiuni" irezolvabile ale viepii
noastre.
20
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opinii
Excluderea din cultura românească
a lui Noica °i a poeților martirizati
în închisorile comuniste (I)
Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „Basmele cu revoluția proletara °i victoria
socialismului sînt bune pentru copiii din Occident
/.../ E vorba de rusificarea masiva °i rapida a
neamului românesc. Inspiratorii lui Chi°inevski au
renunțat chiar la politica de slavizare treptata, la care
aderaseră, în urma sugestiei Anei Pauker, în 1945.
Nu-i mai interesează să devenim slavi /.../ S-au
convins că e mai comod să ne declare de-a dreptul
ru°i”
(M. Eliade, 1949).
Mircea Eliade scria în 1949 că pentru a
„înțelege adevărata semnificație,
ascunsă”, a politicii ocupantului
sovietic al României e suficient să privim „harta
etnică a Europei centrale °i orientale”. Vom
sesiza astfel cum insula noastră de latinitate
reprezintă o „predestinată rezistentă în calea
expansiunii moscovite. De aceea România a fost
cea dintâi °i cea mai crunt lovită din toate pările
de dincolo de Cortina de fier. Sălbăticia °i
rapiditatea cu care se procedează la anihilarea
elitelor spirituale °i a patrimoniului cultural
românesc se explică /.../ prin fatalitățile
geopolitice °i istorice. Rusia trebuie să lichideze,
cu orice preț °i în timp util, prezența vie °i
adânc înrădăcinată a Orientului latin, pe care o
semnifică /.../ neamul, limba °i cultura
românească. În locul lor trebuie să improvizeze
/.../ o sovromcultură” (v. M. Eliade, Rusificare,
în vol. Împotriva deznădejdii, Bucure°ti, 1992,
p. 61). El îndemna exilul românesc la creație
culturală, salvarea prin spirit fiind unica soluție
rămasă. Cu o clarviziune de profet, filozoful
religiilor descrisese tactica oligarhiei coloniale
sovietice, valabilă atât pentru anii cincizeci, cât
°i pentru cele două decenii de pustiire culturală
românească ce au urmat căderii comunismului
cu menținerea puterii politice în acelea°i mâini
ca înainte de 1989: „neamul românesc are de-a
face cu un adversar nu numai excepțional de
puternic, dar °i hotărât să întrebuințeze orice
mijloace pentru a ne desființa spiritualice°te °i
culturalice°te” (M. Eliade, aug. 1953).
Pentru creațiile culturale de dincoace de
granițele închise, nicăieri nu apare mai
pregnantă salvarea românilor prin spirit decât în
poezia religioasă compusă de poeții martirizați
pentru credința lor cre°tină în cele 230 de
închisori politice de pe teritoriul României
ciuntite de Basarabia, Ținutul Herții °i Bucovina
de Nord. (1)
Dar admiratorii noii poezii difuzate de
editurile comuniste au preferat să ignore
valoarea versurilor compuse după gratii (v.
soarta manuscriselor poetului °i eseistului Ion
Caraion, publicate distorsionat). O singură
excepție a făcut-o profesorul Cicerone Poghirc,
care în comunism s-a zbătut zadarnic să-i fie
publicată poezia lui Sergiu Mandinescu, unul
dintre marii poeți martirizați în închisori, din
poeziile căruia învățaseră pe dinafară în timpul
detenției atât Steinhardt, cât °i Alexandru
Paleologu. Iată °i imaginea primelor două
decenii de ocupație sovietică a°a cum apare ea
în creația lui Ion Caraion: „Unde iese sânge,
luați vătraie/ înro°ite-n jar - nu fiți haini! -/ °i-
astupați-l. Gâtița cu paie/ umpleți-li-o; 'nfigeți
mărăcini/ ori°iunde-i mustul mai zemos” (Ion
Caraion) ... „Nici pe pruncii lor cu cărnuri
crude/ n-ar fi, iară°i, musai să-i mai țineți./
De°ertați-le benzină-n ochii vineți/
°i-ardeți-i, cu mume °i cu rude” (Ion Caraion,
Nu-i iertapi pe cei ce v-au iubit).
Este posibil însă ca în această atitudine a
criticii noastre literare să fie °i un reflex de
auto-apărare a reprezentanților unei culturi cu
de-a sila materialiste, în care Pavel Apostol
punea la zid „misticismul” filozofului Blaga
precum °i religiozitatea dintr-o scriere a lui
Noica
(v. referatul distrugător alcătuit de Pavel Apostol
după citirea manuscrisului noician Povestiri
după Hegel, dat pe ascuns Securității de
redactorul Zigu Orenstein/Ornea, a cărui poză
este postată pe Wikipedia.ro de Andrei
Ple°u/Medenagan). Dar au fost °i îndoctrinați ai
materialismului dialectic °i istoric, complet
inapți să aprecieze măiestria versurilor din
poezia religioasă a Zoricăi Lațcu (Maica
Teodosia de la Mânăstirea Vladimire°ti,
martirizată în închisorile comuniste).
Îndoctrinații au fost mereu opaci la filonul
mistic al poeziilor din închisoare, precum °i la
gândirea religioasă a câtorva dintre marii no°tri
filozofi. Din îndepărtata Americă, Virgil
Nemoianu (fost membru PCR) încă mai critica
în 1988 „misticismul” °colii filozofice române°ti
inițiate de gânditorul religios Nae Ionescu
folosind °abloanele ideologiei comuniste (v.
postfața lui Virgil Nemoianu la vol. Mihai aora,
Dialog interior, Bucure°ti, 1995, p. 219-242,
publicată inițial într-o revistă din Occident).
Din creația lui Ion Caraion, câteva versuri
din poezia Bol°evism, compusă pe 30 aprilie
1950 apar binevenite pentru cei care, „uitând”
de asasinarea după gratii (pe timp de pace) a
sute de mii de oameni nevinovați, îi dau zor cu
„inspirația bol°evică” a unui a°a-zis comunism
„românesc”: „Cântă megafoane-n limba rusă,/
dănțuie în piață alte javre/ °i de pretutindeni,
drag ne-acoperi,/ viață muzicală, cu cadavre”
(Ion Caraion, Poezii arestate, Bucure°ti, Ed.
Muzeului Literaturii Române, 1999, p. 38).
Sugerate prin muzica rusească după care țopăie
javre umane, hoardele trimise de Moscova
împreună cu slugile lor „din piață” se făceau
simțite în anii cincizeci prin maldărele de
cadavre de români cu care acoperiseră țara.
Lumina vieții stinsă prin demența bestialității
nu putea să-l lase indiferent pe Cel de Sus: „În
cre°tetul veciei Dumnezeu/ Cu capu-n mâini
stă, abătut °i trist/ În jur se sting luminile
mereu/
ai-ngenunchiat alături plânge Christ”
(Demostene Andronescu). În 1947, Alice
Voinescu (care urma să facă °i ea fără nici o
vină închisoare politică la peste °aizeci °i cinci
de ani) observase că „e în politica rusească ceva
demonic”, fiindcă se bazează pe „minciună,
perfidie °i teroare” (Jurnal, Bucure°ti, Ed.
Albatros, p. 504).
Din dosariada prilejuită de centenarul
na°terii lui Noica, prin volume astfel prezentate
încât să incrimineze victime (v. postfața lui
Sorin Lavric la unul din volumele publicând o
selecție din Arhiva Securității, cu multe
documente „reconspirate” prin îndepărtarea
numelor informatorilor), unii repetă nume de
victime, alții de trepădu°i din Securitate,
făcându-se a nu °ti că de acțiunile poliției
politice erau responsabili conducătorii aflati la
vârful Securității °i nu trepădu°ii aflați la baza
ei.
În îndeletnicirea cripto-comunistă de a găsi
vinovați printre victime (2) cu toții “uită” de
°eful cenzurii din vremea când a fost arestat
filozoful °i de strania întâmplare prin care, dând
la o editură un manuscris despre Hegel spre
publicare, manuscrisul a ajuns la Securitate °i
Constantin Noica în închisoare. În Noica °i
Securitatea (Bucure°ti, Ed. Muzeul Literaturii
Române, 2009) îngrijitoarea volumului s-a ferit
să includă documente din 1957-1958, când Zigu
Ornea a dat pe ascuns Securității manuscrisul
Povestirilor după Hegel (v. Obs. Cult. Nr.
20/277, 14-20 iulie 2005).
Cu o simpatie greu de explicat, televiziunea
română (TVR Cultural, 27 sept. 2009) a difuzat
la o oră de vârf interviul luat fostului gardian
Gabor Tiberiu, unul din cei care torturau
deținuții politici de la Gherla (3) unde se
transplantase experimentul de re-educare prin
tortură oprit la Pite°ti. Având 17 milioane de lei
vechi pe lună °i aparența unui pensionar
oarecare, torționarul, fără urmă de remu°cări,
vorbea în limbajul de lemn al fostei sale meserii
despre anchetele făcute în rândul gardienilor
după sistarea „experimentului Nicolski” în
închisoarea din Gherla. Desigur, gardianul nu a
desemnat tehnica reeducării prin tortură după
numele organizatorului din umbră. El s-a limitat
să spună că numai altora li se întâmpla să mai
aplice corecții corporale du°manilor închi°i la
Gherla. Dirijată din umbră de Ana Pauker °i de
adjunctul °efului Securității, generalul NKVD Al.
Nicolski/Nicolau, ambii scăpați de proces
datorită filierei NKVD °i a relației de prietenie
dintre Ana Pauker °i Stalin (v. Dennis Deletant,
Securitatea °i disidenpa în România, 1998, p.
59), tehnica nesfâr°itelor schinghiuiri fizice °i
psihice în închisoarea de la Pite°ti a urmărit
după 1949 scopul precis de a transforma
opozanții ocupației sovietice în roboți de
anihilat du°manii comunismului.
Cum se °tie (dar la emisiunea de duminică
27 septembrie 2009 nu s-a spus!) în iulie 1951
Radio Londra dezvăluise atrocitățile comandate
de Ana Pauker prin °efii Securității (Gheorghe
Pintilie °i Alexandru Nicolski) în temnița de la
Pite°ti. Emisiunea radiofonică a determinat
sistarea bruscă a torturării studențimii °i
începerea anchetelor în Procesul „Rurcanu”
(1952-1954). La „experimentul Nicolski” de
chinuire psiho-fizică a unor oameni ajun°i piele
°i os nu s-a renunțat însă pe de-a-ntregul. Doar
a fost transplantat cu u°oare modificări în alte
închisori precum Jilava, Gherla, Aiud, Târgu
Ocna etc.
În ce prive°te închisoarea din Pite°ti, la
procesul intentat torționarului Eugen Rurcanu
preotul Gheorghe Calciu „n-a putut fi judecat în
lotul lui Rurcanu, deoarece a anunțat că nu va
răspunde la nici o întrebare până când nu va fi
adus la proces adevăratul inițiator al experienței,
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
generalul Nicolski” (v. Virgil Ierunca,
Fenomenul Pite°ti, Bucure°ti, 1990, p. 47).
Pentru ca adevăratii autori ai crimelor care
au dus din 1945 până în 1989 la uciderea a
890000 (opt sute nouăzeci de mii) de români,
fără a socoti victimele comunismului din
Basarabia, Bucovina °i Ținutul Herpii, teritorii
române°ti înstrăinate (v. dr. Florin Mătrescu,
Holocaustul ro°u, ed. I-a 1994, ed. Il-a 1998, ed.
III-a 2009, Bucure°ti, Ed. Ericson), °i la circa
două milioane de întemnipapi politici pe diferite
termene între 23 august 1944 °i 1964 (v.
Monumentul victimelor comunismului de la
Chene Bourg, Geneva, Elvepia) n-au fost
nicicând pedepsipi, ei °i urma°ii lor au rămas să
controleze falsificarea istoriei pentru a-°i
ascunde vinovăpia.
O dovadă clară în acest sens găsim în expli-
carea termenului de „reeducare” fără
menpionarea lui Alexandru Nicolski/
Nicolau/Boris Grumberg, aflat 16 ani la conduc-
erea Securităpii (v. Stan Stoica, coordonator,
Dicționar de istorie a României, Ed. Meronia,
Bucure°ti, 2007, prefapă Dinu C. Giurăscu, p.
285), cetăpean rus plantat în România cu grad
de general de Securitate, considerat de Banu
Rădulescu drept „eminenpa cenu°ie a represiu-
nilor din România în perioada 1948-1962” (v.
Banu Rădulescu, Preambul la “Dosarul Pite°ti”,
în rev. Memoria, nr. 2/1991, p. 21).
În 1952 (anul în care fiica sa Măriuca, de 18
ani, era băgată după gratii) Mircea Vulcănescu
devenea una dintre victimele introducerii
bătăilor sistematice în închisoarea de la Aiud ca
urmare a executării în SUA a sopilor Rosenberg,
spioni sovietici (v. Zurgălăii Aiudului, în rev.
“Memoria”, 2/1991 °i Ion Varlam,
Pseudoromânia, Ed. Vog, Bucure°ti, 2004, p.
86).
De°i anchetele pentru proces se terminaseră
de mult, din nedreapta condamnare rămânîndu-i
de ispă°it doi ani, sub pretextul elucidării unor
detalii din dosar, Mircea Vulcănescu a fost adus
la Jilava de la Aiud, unde fusese bătut împreună
cu alpi depinupi care trebuiau să treacă printre
gardieni lovind puternic cu bâtele (v. Bucur
Stănescu, Zurgălăii Aiudului, în rev. “Memoria”,
nr. 2/1991, p. 55). Filozoful a fost sistematic
schingiuit la Aiud °i apoi la Jilava, astfel că în
urma loviturilor i-a fost ruptă o coastă care i-a
intrat în plămân, provocându-i o pleurezie.
Într-una dintre încarcerările în celula de
pedeapsă de la Jilava, Mircea Vulcănescu s-a
arătat gata să-°i sacrifice propria viapă spre a
salva un tânăr.
Dacă în istoria noastră călcată în picioare de
Mihail Roller °i de urma°ii săi de azi amintirea
luptei ardelenilor pentru dezrobirea napională s-a
Actualitatea
monografiei...
(urmare din pagina 26)
otomană, cum se constituie Liga Sfântă °i cum
se desfă°oară Bătălia de la Lepanto, în urma
căreia turcii au fost înfrânpi, iar supremapia
otomană în Mediterana a încetat.
Prin acest mod de a concepe istoria, Braudel
aduce la suprafapă, în durata scurtă, tendinpele
din adâncuri, din durata lungă. Autorul însu°i
mărturise°te într-un loc că, atunci când se afla
într-o „apăsătoare captivitate” în lagăr, în timpul
predat falsificată în comunism °i continuă să se
propage murdărită de minciuni, figurile martir-
ilor uci°i de unguri s-au arătat într-o noapte
„jefuită de stele” unui poet (1926-1964) „tras pe
roată” de Nicolschi la Pite°ti: „Ah! Cum î°i mai
holba ochii istoria!/ Nu-i venea să creadă că-n
geamătul nostru/ Scrâ°neau Clo°ca °i Horia/
Că-n sufletul nostru, de nădejde orfan/ atârnau
nojipele de la opincile lui Badea Cri°an” (Sergiu
Mandinescu, Re-educarea, apud. Preot Gh.
Calciu).
Note:
1.	Poepii din exil (Vasile Posteică °i Vintilă Horia
au publicat câteva volume cu poezii compuse în
închisori. După 1990 au început să fie publicate si în
pară acele poezii pentru difuzarea cărora s-au făcut
ani grei de temnipă. În 1995 s-a scos un volum si cu
poezia filozofică a unui fost discipol al lui Heidegger:
Constantin Opri°an (v. Cărțile spiritului, Bucure°ti,
Ed. Christiana, 2009, postfapă de Isabela Vasiliu-
Scraba, C-tin Opri°an, unul din discipolii necunoscuti
ai lui Heidegger, p. 81-91).
2.	Îndeletnicirea cripto-comunistă de a găsi
vinovapi printre victime a fost °i este bine
reprezentată în cripto-comunismul de după 1990. În
2008 Mircea Stănescu (n.1968) a publicat teza sa de
doctorat (condusă un de politruc cu liceul pe puncte,
°ef al cenzurii la data întemnipării lui Noica) despre
“experimentul Al. Nicolski - Ana Pauker” aplicat
studenpimii române°ti închisă în temnipa de la Pite°ti.
Încă din 1998 Dennis Deletant arătase cum au stat
lucrurile cu a°a zisul “Fenomen Pite°ti” (v. Virgil
Ierunca, Fenomenul Pite°ti, Bucure°ti, 1990) scriind
că “Ana Pauker, -implicată direct prin generalul
Nicolski (adjunctul Securităpii) în Experimentul -
Fenomenul Pite°ti, datorită amicipiei cu Stalin °i
Molotov, - a fost scutită de proces °i a beneficiat de
imunitate judecătorească ca °i Nicolski, grapie filierei
NKGB” (v. D. Deletant, Securitatea °i dizidenta în
Romania, Bucure°ti, 1998, p. 59). Dar Mircea
Stănescu nu desemneaza “experimentul” prin tartorii
principali, ca să bage la grămadă alte nume care să
„dilueze” răspunderea atrocităpilor experimentate pe
tineri români închi°i cu vinovăpii imaginare. În opinia
sa, “adevărapii vinovapi (...) încep cu Gheorghiu-Dej,
liderul Partidului, membrii Secretariatului °i Biroului
Politic, °i continuă cu conducerea Securităpii
(Nicolschi era nr. 2, nr. 1 fiind Gheorghe Pintilie!),
conducerea Securităpii închisorilor °i ofiperii din
penitenciare”
(M. Stănescu, 10 febr. 2009). Apoi cel devenit doctor
în filozofie (prin aprofundarea imaginii
manipulatoare oferită de volumul din 1995 de la
Editura Vremea cuprinzând declarapii smulse sub
torturi inimaginabile) î°i desfă°oară orginalitatea
gândirii “filozofice” prin următoarea triadă, pe cât de
stupidă, pe atât de falsă: reeducarea la sovietici ar fi
fost “prin muncă”, la chinezi “prin reforma gândirii”
°i la români “prin demascare °i auto-analiză”. Cu o
astfel de gândire stimulată de noianul „prepioaselor”
informapii din dosarele “re-educatilor de la Pite°ti”
Mircea Stănescu a meritat din plin aplauzele lui
Vladimir Tismăneanu, ale lui Dan C. Mihăilescu, °i
războiului, a putut observa că indivizii de la
vârful piramidei trăiau intens clipa, în timp ce
în ora°ele °i satele din apropiere oamenii „trăiau
după alte măsuri”.
Braudel î°i pune în acela°i timp în mod
repetat, heideggerian, întrebarea: „Ce este o
civilizapie?” Întrebare la care va răspunde
treptat, dând tot atâtea denotapii ale
conceptului. Civilizapia este, înainte de toate, o
categorie a concretului, a°ezarea unei omeniri
anumite, într-un spapiu anumit. Conceptele de
civilizapie °i cultură nu sunt ceva de ordinul
imponderabilului, care să plutească liber peste
suprafapa terestră. Braudel este de părere că
trebuie să renunpăm la ideea de a vorbi despre
civilizapii ca despre fiinpe vii, ca despre
„organisme”, în maniera lui Spengler sau
desigur, ale lui Ion lano°i, conducătorul tezei de
doctorat, implicat, se pare, în adunarea de probe prin
care nevinovatul Noica să intre după gratii întreună
cu vreo două duzini de prieteni. Se pare că °i lui Ion
lano°i („instructor” la Secpia de Artă °i Cultură din
Comitetul Central al Partidului) i-a fost cerută părerea
asupra nocivităpii Hegelului noician la vremea
arestării lui Noica pentru că ar fi scris, în marginea
lui Hegel, „una din cele mai periculoase materiale
ideologice din pară” (Pavel Apostol/Paul Erdoes), dar,
mai ales fiindcă a făcut imprudenpa să lase spre
publicare manuscrisul Povestirilor despre om la
editura unde lucra Zigu Ornea/Orenstein, redactorul
care a dat manuscrisul pe ascuns Securităpii (vezi
Noica în vizorul Securității, în „Observatorul
Cultural”, nr. 20/277, 14-20 iulie 2005). Un indiciu al
faptului că politrucul I. Iano°i a avut sub ochi
manuscrisul noician l-a livrat chiar fostul stalinist,
publicând dedicapia lui Noica din 1980 pe cartea
pentru care fusese în 1958 arestat °i care a fost
tipărită de Virgil Ierunca la Paris când Noica era fără
nici o vină în temnipă. Dar întâi să vedem ce a trecut
o fostă profesoară de socialism pe coperta unei
maculaturi comuniste scoasă la editura proprie. În
citatul ales de fosta specialistă în socialism, totodată
fostă autoare de poeme neru°inate, Noica îi scria
ideologului Ion Iano°i că îi revine „mai pupin lauda”
a ceea s-a făcut în cultura comunistă în trecut, „cât
favorizarea a ce putem face” în viitor (vezi coperta a
IV a vol. O istorie a filozofiei române°ti, Biblioteca
Apostrof, Cluj, 1996). Dedicapia pe volumul Povestiri
despre om, după o carte a lui Hegel i-o scrie filozoful
marginalizat la fel de °ugubăp celui ales de tânăr în
structurile de vârf, după voluntariatul studenpesc „în
preajma comisiei de verificare” °i după instruirea în
URSS. Din rândurile lui Noica reiese că manuscrisul
Povestirilor despre om fusese văzut mai demult de
cel care în post-comunism urma să fie dovedit
plagiator (după Rodica Croitoru, vezi „România
liberă”, 1994). Iată ce-i scrie Noica activistului cu
liceul pe puncte
(I. Iano°i) devenit profesor universitar când
„cărturarii no°tri erau dapi afară de peste tot” (I.D.
Sârbu, Jurnalul unui jurnmalist fără jurnal, Craiova,
1991, p. 99), mulpi dintre ei fiind du°i la Canal sau
în închisori: „Profesorului Ion Iano°i această carte
despre om, care
i-a vorbit mai de mult °i care bate din nou la porpile
d sale” (dedicapia lui Noica publicată în vol. Estetică
°i moralitate, Bucure°ti, 1998, p. 594).
3.	v. teolog Vasile Militaru, Biserica din temniță:
mărturisire °i jertfă cre°tină în închisorile comuniste.
1948-1964, Bacău, Ed. Vicovia, 2008, p. 94. Cartea
este o dezvoltare a lucrării de licenpă din 2007 de la
Facultatea de teologie din Sibiu.
Toynbee, să renunpăm la explicapii ciclice
privind evolupia civilizapiilor. De asemenea,
Braudel respinge °i ideea că ar trebui să
admitem restrictiv doar existenpa unui anumit
număr mic de civilizapii, cu trimitere la
Toynbee, după care ar exista doar cinci
civilizapii încă vii: Extremul Orient, India,
Ortodoxia, Islamul °i Occidentul. După Braudel,
pentru a defini un sistem de civilizapie, avem
nevoie doar de o anumită coerenpă în spapiu, de
o persistenpă în timp °i de un anumit
„repertoriu” de activităpi umane cu semnificapie
culturală.
22
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
~22j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Aporie °i ontofanie
la Eugen lonesco
Remus Folto°
Inspirat de conflictele sociale generate de
vremurile ce a°teptau războiul °i pe urma de
conflictele postbelice, teatrul absurdului al lui
lonesco se deschide către metafizică, către filosofic.
Absurdul - care este îmbrăți°area tuturor
contradicțiilor - deschide reflecția către adevărul
ultim °i anume că trăind în materialitate, în
conflictual, în Istorie, cuno°ti doar aporia °i
aporeticul. A depă°i, prin prezentarea insistentă a
contrariilor polarizante °i de aceea mustind de
absurd, a depă°i ACEASTĂ lume este tentația
secretă a operei lui Eugen lonesco. Atunci când, în
teatrul său, descoperi că toate alternativele sunt
echivalente °i absurde în acela°i timp, când
descoperi că noțiunile se învălmă°esc până la refuz
într-o lipsă de coerență prin ele însele, când
descoperi că aluzia este adevărata cale către adevăr
°i nu logicul, când descoperi că situațiile pe care le
întâlne°ti în teatrul său sunt inter°anjabile prin
repetiția hilară °i obsedantă a absurdului lor,
descoperi de fapt că tot ce poți dobândi de la
această lume normală în anormalitatea ei - este
aporia °i aporeticul. Nu vrem să intrăm în
amănunte însă dacă ar fi să facem o radiografie a
teatrului lui Eugen lonesco ar însemna să ne oprim
la nivelul a ceea ce Eliade numea coincidentia
oppositorum. Termenul preluat de la Cusanus
exprimă, în înțelesul consacrat de Eliade, unificarea
tuturor contrariilor care nu este altceva decât
depă°irea acestor contrarii. În teatrul lui lonesco
aceste contrarii opozitive le întâlnim la tot pasul.
Din ele este alcătuită întreaga textură a teatrului
său. Aceste contrarii fac ca totul să iasă absurd.
Noțiunile se contopesc într-un final într-o
indistincție ce semnalează de fapt că dezideratul
depă°irii concretului a fost realizat. Noțiunile se
suprapun, se contorsionează °i chiar rezonează
oarecum lăuntric cu întreaga mi°care a gândului ce
culminează într-o absurditate „rezonantă” - dacă
vrem - o absurditate la care se adaugă înțelesul
secund al reverberațiilor noționale care consună
unele cu altele în absurditate. E un efect ciudat pe
care îl întâlnim de exemplu în Cântărea/a cheală.
Nu vrem să ne oprim asupra aspectelor concrete
care sunt tratate. Nu asta contează la lonesco. Ceea
ce contează este textura materialului oferit spre
lectură care ea, în sine, reprezintă o lecție despre
rostul absurdului. Adică tocmai ceea ce am încercat
să schițăm până aici.
lonesco descoperă absurdul nu pentru a rămâne
la el. Absurdul lui se deschide spre altceva.
Absurdul lui, întocmai precum termenul lui
Cusanus, se deschide către mistică. Mistica
depă°e°te absurdul, logicul care rămâne cramponat
în contradicție. În fond, o piesă de teatru a lui
lonescu poate reprezenta, în mic, modelul °i calea
cunoa°terii limitate a omului. Ea, înaintând printre
contradicții sfâr°e°te prin a trăda contradicția °i a
merge pe calea unității ce °ade deasupra a orice
contradicție. Astfel interpretat, lonesco, fiecare piesă
a lui, este o cale spre tăcerea de dincolo de înțe-
lesuri, o propedeutică pentru lndicibil. De aceea se
aseamănă, la acest nivel al interpretării, cu ceea ce
face Cioran: acțiunea de a duce gândul prin toate
grohoti°urile contradicțiilor până la locul de reazem
al tăcerii ce parcă însoțe°te orice frază ultimă a lui
Cioran.
Există în opera dramatică a lui lonesco un
mesaj subliminal, de asemenea, care transcende
toate pozițiile metafizice explicit exprimate. Prin
intermediul mesajului aluziv se transmite reacția de
rupere cu logicul, cu geometricul. lntervine compo-
nenta mistică a gândirii lui lonesco. Spiritul acesta
aluziv în general este întotdeauna calea spre
eufemistica limbajului mistic - hotărât să conserve
misterul.
În altă ordine de idei, putem descoperi în Eugen
lonesco locul nu numai al revelației depă°irii con-
tradicțiilor de pe urma teatrului său ci °i al reve-
lației mistice a Ființei. lată ce scrie lonesco în
Prezent trecut, trecut prezent: „Mi se întâmpla
câteodată, odinioară, să fiu invadat de un fel de
grație, o euforie. Ca °i cum, mai întâi, orice noți-
une, orice realitate s-ar fi golit de conținut. După
acest vid, după această amețeală, era ca °i cum m-a°
fi găsit deodată în centrul existenței pure, inefabile:
era ca °i cum lucrurile s-ar fi eliberat de orice denu-
mire arbitrară, dintr-un cadru care nu le convenea,
care le limita; constrângerea sau obligația socială °i
logică a definiției, a organizării se risipea. Nu eram
deci deloc, îmi părea, pradă unei crize nominaliste:
dimpotrivă, cred că reintegram realitatea unică °i
esențială atunci când mă inunda, însoțită de o
bucurie imensă °i senină, ceea ce a° putea numi
stupefacția de a fi, certitudinea de a fi, certitudinea
că ordinea socială, politică, limbajul, gândirea orga-
nizată, sistemele °i sistematizările, limitările °i
delimitările nu erau decât neant pur °i că nu era
nimic altceva adevărat decât această senzație sau
acest sentiment, sau această siguranță că sunt, iar
acest „sunt” î°i ajungea din plin lui însu°i, eliberat
de ceea ce-i era exterior. atiam că nimic nu putea să
mă împiedice să fiu, că neantul sau noaptea sau
îndoiala nu puteau avea nici o forță asupra mea. /
Spun asta cu cuvinte ce nu pot decât să desfigu-
reze, ce nu pot da socoteală de lumina acestei intu-
iții profunde, totale, organice care, țâ°nind din eul
cel mai profund, ar fi invadat totul, ar fi acoperit
totul, pe celălalt eu ca °i pe ceilalți. [_] Toate aces-
tea, cum să spun, aceste stări de con°tiință apăreau
într-o ambianță de lumină: de exemplu către prânz,
în luna iunie sau în aprilie, într-o dimineață
limpede. Sau, o dată, într-o dimineață de mai, către
prânz, într-o zi ce părea plină de sevă într-un parc
cu vegetație stufoasă în care lumina izvora albă,
albastră, verde: în ziua aceea fenomenul începuse
printr-o bucurie nelumească, inexplicabilă, a°a cum
nu mai resimțisem niciodată, a°a de concretă, a°a
de carnală, a°a de evidentă, o bucurie de a trăi
susținută de uimirea inexplicabilă de a exista. Într-
adevăr, con°tiința de a fi °i uimirea se identificau.
Mă trezeam deodată, oare din ce somn, mă
trezeam într-o lumină care disloca vechile semnifi-
cații ale lucrurilor, din vremea când con°tiința îmi
era adormită. Uimirea intensă care mă cuprinsese
nu era decât luarea la cuno°tință că existam. Nici o
frică, nici o nelini°te, ci calmul, certitudinea, bucu-
ria. Abandonând, sau trezindu-mă dintr-un somn
populat de fantomele existenței cotidiene, intram
dintr-o dată în inima unei realități atât de evidente,
atât de totale, atât de lămuritoare, atât de lumi-
noase, încât mă întrebam cum de nu observasem
până atunci că această realitate era a°a de u°or de
găsit °i că era a°a de u°or să te afli în ea. Cum să
nu fii angoasat, cum să nu te simți pierdut în dis-
perare, îmi spuneam, dacă nu °tii aceste lucruri,
dacă nu e°ti în inima acestei uimiri? / A°adar, dacă
prima etapă a acestei stări de con°tiință debutase
printr-un vid de conținut al noțiunilor, a doua,
esențială, era o plenitudine unificată dincolo de
definiții °i limite.”
Fragmentul pe care tocmai l-am citat este capital
în ceea ce-l prive°te pe lonesco. Mai înainte de a
analiza substanța lui să ne oprim la chestiunea
„noțiunii”, la faptul că în prima fază a revelației
ionesciene apare această golire de conținut a noțiu-
nii. Noi analizam teatrul ionescian °i la nivelul de
depă°ire a noțiunii, la nivelul de „folosire” a noțiu-
nii până la scoaterea ei din uz prin absurditate. lată
că revelația Ființei, la lonesco, debutează cu
pierderea semnificației noțiunilor ca stare de luare
de contact cu lndicibilul. lată cum explică acest
fragment citat întreaga tehnică a texturii teatrului
ionescian.
În ceea ce prive°te revelația Ființei, revelația
absolută a faptului simplu °i pur al existenței, tre-
buie precizat că fragmentul ales este cu totul revela-
tor. Eternitatea este RECUNOSCUTĂ în Clipă. De
aceea am °i numit experiența lui lonesco - revelația
Ființei. Pentru că Eternitatea este recunoscută în
instantaneitatea unui moment cotidian. Această
APARlRlE, această manifestare fulgurantă a
Eternității poate fi considerată ca exprimarea unui
fapt religios pe care Eliade l-ar fi catalogat imediat
ca mistic. Hierofania subiectului ca apariție de sine
ar fi putut fi numele acestei experiențe. Că este
vorba despre Eternitate °i nu o simplă efluviune a
sentimentului nu cred că mai trebuie demonstrat.
S-o facem totu°i. „Certitudinea existenței”, căci a°a
se exprimă lonesco, nu poate fi certitudinea că el
există la momentul respectiv, la clipa aceea când are
experiența respectivă. Certitudinea se referă la fap-
tul că el există °i că nu poate cumva sau altcumva
să nu existe. Deci, încă o dată. Există °i nu se
poate, sau nu se mai poate să nu existe cumva sau
altcumva sau oricând. Acesta este sensul. Odată ce
a fost °i este, această existență rezistă pentru eterni-
tate °i durează odată cu Eternitatea.
Contactul lui lonesco cu Eternitatea este numit
de către el însu°i „grație”. Această grație ne indică
cu certitudine că ne aflăm pe terenul religiosului.
Acestea ar fi câteva din chestiunile care se
rezolvă odată cu filozofia, pe cât se poate de expli-
cită, a lui Eugen lonesco.
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
23
Black
Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
eveniment
aeful opoziției, Crin Antonescu,
discurs memorabil la lansarea
candidatilor PNL regiunea
Nord-Vest
Buna ziua tuturor. Mă bucur, dragii mei,
sa fiu într-un grup de ardeleni, e statistic
°ansa cea mai mare să fie cei mai putini
pesedi°ti. Nu se poate nega faptul că au °i
ardelenii părțile lor bune.
În al doilea rând, mă bucur, în mod special,
să fiu la Cluj, un ora° pe care îl îndrăgesc, îl
respect, un ora° care mă fascinează chiar, care
îmi stârne°te curiozitatea, care produce mereu
°i mereu câte ceva: Emil Boc - o țară întreagă
vă iube°te pentru asta, Ioan Rus, Vasile Dâncu.
Dar, lăsând gluma la o parte, un ora° care este
atât de bogat în oameni, în personalități, în
personaje, în grupuri, încât niciodată, lăsând
acum orice glumă, sper că înțelegeți că mai
devreme era o glumă, °i una deloc răutăcioasă.
Întotdeauna m-a fascinat bogăția umană,
bogăția intelectuală a acestui ora°, pe mine cel
puțin m-a împiedicat întotdeauna să îmi aduc
aminte, a°a măcar cei mai importanți dintre
atâția °i atâția oameni semnificativi, vorbesc
acum indiferent de opțiunea lor politică,
indiferent de bran°a lor culturală intelectuală.
Mă uitam adineauri °i îl vedeam °i vreau să îl
salut în mod special pe un vechi prieten al
meu de pe când eu eram foarte tânăr, el era °i
mai tânăr, pe Mircea Arman, un om care, câți
°tiu asta?, este primul român, împreună cu
Dorin Tilinca, primul român care a tradus
Heidegger Sein und Zeit pe când nu avea 30
de ani. Salut! E al dumneavoastră! Îl salut deci
pe Mircea Arman, vă salut pe dvs, salut Klaus,
salut pe toată lumea °i vă rog să îmi permiteți
să spun, de°i am o bună dispoziție u°or explic-
abilă după cele petrecute până acum, să vă
spun câteva lucruri mai puțin vesele, dar în
convingerea mea, adevărate. Unu: ace°ti
oameni - ăsta e un lucru bun, nu e trist -
ace°ti oameni pe care i-ați văzut aici plus cole-
ga lor °i colega noastră Adina Vălean care mi-a
dat misiunea să vă salut, ea e la Călăra°i, la o
altă acțiune, sunt din punctul meu de vedere
cei mai realizați membri ai partidului nostru.
În sensul că, sunt oamenii care, beneficiind de
°ansa de a face cu adevărat politică în sensul
european, în sensul zilelor noastre, în sensul
adevărat, sunt oameni care, în fiecare zi, au
sentimentul că au mai pus o cărămidă la o
construcție, sunt oameni care, a°a cum ați
văzut °i astăzi °tiu cu precizie să spună la
capătul unui ciclu electoral ce au făcut, ce au
făcut pentru programul liberal la nivelul
Europei, ce au făcut pentru concetățenii lor
români, adică dumneavoastră, ce au făcut pen-
tru cetățeanul european. E o °ansă pe care noi
o avem mult mai greu °i de aceea sunt onorat
să fiu colegul lor, mă mândresc cu ceea ce fac,
sunt convins că ei °i cei care pe lângă ei vor
merge, după 25 mai, la Parlamentul European,
ne vor reprezenta cu cinste °i cu eficacitate.
Avem, în afară de ace°ti candidați, avem un
program care s-a finalizat, pe care, în principal,
tot ei l-au făcut, ajutați °i de alți speciali°ti °i
de comisiile partidului °i care va fi dat public-
ității în câteva zile, care va fi discutat, sper, pe
timpul campaniei electorale. A° vrea s-o facem
măcar noi dacă nu putem la televiziuni care
sigur au alte preocupări, în contact direct cu
oamenii pentru că sunt mai mulți oameni
decât credeți, cel puțin asta e constatarea mea
umblând prin toată țara, mai mulți oameni
decât credeți, decât credem, decât ne
închipuim, unii din ei în aparență simpli,
mode°ti din punct de vedere social, care
cunosc teme europene, care au opțiuni, care au
întrebări °i care sunt interesați să discute
despre ceea ce oamenii trimi°i de noi, trimi°i
de dumneavoastră, trimi°i de ei vor face în
Parlamentul European. Avem acest program
care este intitulat Performantă, Națiune,
Libertate, °i acest program face de altfel parte
dintr-un proiect mai amplu, un proiect aproape
complet sau în orice caz cu articulații majore
pe care PNL l-a construit încet-încet în cei 4
ani în care am stat neclintiți, neademeniți, în
opoziție.
PNL, nu e adevărat ce se tot spune la toate
răscrucile la care niciodată nu se discută
despre proiecte, dar la care se reclamă întot-
deauna a°a zisa lipsă a proiectelor, a
proiectelor de țară - asta e o expresie foarte
trendy - a proiectelor naționale, a proiectelor
în general. PNL are un proiect articulat care
este a°ezat °i care cuprinde în afară de un
amplu program de guvernare din care am pus
lucrurile esențiale în programul USL, acest pro-
gram precum °i proiectul prezidențial. De ce
ele sunt împreună? Pentru că nu poți să faci
un proiect național fără să încerci, pe fiecare
palier, pe fiecare etaj al acțiunii politice, pe
fiecare instituție majoră în care °i prin care
acționezi să marchezi obiectivele. Noi avem
acest program °i am avut acest program °i a°a
cum spuneam, în baza lui, atunci când ne-am
pregătit să venim la putere, atunci când am
câ°tigat alegerile care ne-au dat dreptul să
venim la guvernare pe u°a din față nu pe altă
u°ă, l-am adus. Domnule primar, nu am
renunțat niciodată eu °i cred nimeni dintre noi
la politica bunului simț. Consider că era politi-
ca bunului simț să construim o alianță împotri-
va unui regim, regimul Băsescu cu tot ce
înseamnă, cu guvernele sale, cu prim-mini°trii
marionetă, cu politicile sale care uneau mil-
ioane de români de diverse ocupații, de diverse
orientări, pur °i simplu pe toți să plătească
incapacitatea administrației °i a leadership-ului
politic adică însu°i al domnului Băsescu °i al
guvernelor sale de a pune capăt risipei, de a
pune capăt furtului, de a pune capăt clientelis-
mului °i birocrației.
Consider că a fost de bun simț să facem o
construcție politică în care să punem °i sper-
anțele noastre °i în care să punem °i cea mai
mare parte din programul nostru °i am făcut-o!
ai am făcut-o °i am câ°tigat! Sigur, tot noi sun-
tem cei care, °i tot din bun simț, domnule pri-
mar, i-am pus capăt. Pentru că în momentul în
care, după ce epuizezi toate mijloacele pe care
le ai de a încerca să îndrepți lucrurile, de a
încerca °i de a verifica dacă nu cumva te în°eli
°i ajungi la concluzia că a rămâne într-o for-
mulă pe care ți-ai dorit-o, pe care oamenii au
votat-o dar care face cu totul altceva decât ai
vrut să faci °i de cât ți-au dat votul oamenii să
faci, atunci mai bine pleci.
Victor Ponta declara ieri că oamenii aceia,
vinovați sau nu, nu discut, simpatici sau nu,
cu berete sau nu - Mazăre, Duicu, Nicolescu °i
ceilalți - sunt anchetați pentru că aduc multe
voturi, că n-ar trebui anchetați, că ei sunt baza
°i mândria domniei sale, a premierului °i a
Partidului Social Democrat °i că mediat după
alegerile prezidențiale adică în ipoteza în care
24
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
domnul Ponta sau o marioneta ceva desemnata
de PSD câ°tiga alegerile prezidențiale, acei
oameni vor fi absolviți de orice vina °i pu°i
înainte sa... asta spunea aluziv dar foarte clar
domnul Ponta. Prin aceste declarații, domnul
Ponta opteaza definitiv °i de data aceasta
explicit pentru trecut. Ori noi am făcut o
Alianța pentru viitor. Noi, în trecutul pesedist,
cu mâna noastră, pe raspunderea noastra, cu
noi la guvernare, nu dorim °i nu putem sa
întoarcem aceasta țara. Sigur ca nici susținerea
în conformitate cu înțelegerea politica a candi-
datului liberal la pre°edinție nu putea fi ono-
rata de PSD pentru ca dvs constatați dintr-o
simpla formula de discurs politic diferența
esențiala °i în aceasta privința între noi?
Colegii no°tri toți °i dvs toți spuneți de fiecare
data Partidul Național Liberal vrea sa dea sau
va da Pre°edintele României. Partidul Național
Liberal va da Pre°edintele României! Ei bine,
toți pesedi°tii, de la Geoana la Dragnea spun:
Partidul Social Democrat trebuie sa aiba
Pre°edintele României! E o diferența esențiala
°i niciodata Crin Antonescu sau vreun alt liber-
al nu putea fi Pre°edintele României dar de
fapt al PSD-ului. Asta am refuzat explicit °i
public °i din acel moment de fapt angajamen-
tul nostru s-a rupt.
Alegerile care urmeaza sunt foarte impor-
tante, s-a spus de atâtea ori, n-am s-o reiau,
oricum în discursul politic ne vedem toți con-
damnați sa repetam de atâtea ori lucruri, dar
aceste alegeri nu sunt importante numai ca
test, ca reorganizare a scenei politice, ca pas
preliminar catre prezidențiale. Ele sunt foarte
importante °i pentru a redesemna la acest
nivel unde este principala speranța a românilor
care abia a°teapta sa se termine epoca Basescu
dar nu vor sa se întoarca în 2004, de°i desigur
asta ne-ar întineri pe toți !
ai noi trebuie sa câ°tigam atât cât ne-am
propus la aceste alegeri în a°a fel încât sa fie
limpede pentru toți cei care vor altceva decât
ce s-a apucat PSD-ul iar sa faca °i vor altceva
decât a facut Traian Basescu, ceea ce oricum
nu se mai poate, sa aiba cui da votul, util, sa
aiba în cine sa aiba încredere, sa înțeleaga ca
exista un partid dar suficient de puternic, nu
doar bine intenționat, pentru a putea polariza
speranța.
Domnul Ponta vorbe°te despre un
pre°edinte lini°tit, cumințel, eventual care sa
cumpere covrigi cu Dragnea, sa-i dea °i lui
Pendiuc °i cam atât. Domnule, eu le dau câți
covrigi vor ei, dar, sa fie foarte limpede, atâta
vreme cât românii doresc sa-°i aleaga în contin-
uare pre°edintele, e la mintea coco°ului ca nu
doresc sa aleaga acest pre°edinte doar ca sa
faca poza la ocazii. Doresc sa aleaga acest
pre°edinte pentru ca el sa aiba un rol, °i un
rol major de jucat în fruntea statului român.
Doresc sa aleaga acest pre°edinte pentru ca
toate garanțiile pe care fiecare cetațean, prin
intermediul Constituției °i a instituțiilor care
pazesc °i aplica Constituția i le acorda, sa le
aiba pentru ca domeniile extrem de impor-
tante ale politicii externe, ale conducerii
Armatei °i structurilor militare, ale vederii,
cum spune Constituția, asupra bunei
funcționari a instituțiilor inclusiv cele judiciare,
toate aceste lucruri care nu pot fi politizate
partizan, sa revina în coordonarea acelui om
pe care românii îl aleg în general dintr-un par-
tid sau propus de un partid dar tocmai spre a
nu fi partizan.
Eu vreau sa fie pre°edintele României °i cu
ajutorul cât mai multor români °i a bunului
Dumnezeu sper ca voi fi ! Nu vreau sa fiu un
pre°edinte momâie care sa asiste la modul în
care diver°i domni î°i taie bucați din România
a°a cum au taiat fier vechi °i fac cu ea ce vor
sau fac cu acele bucați din România ce vor.
Nu e niciun fel de secret faptul ca °i domnul
Ponta °i cei pe care i-a declarat acum - în dis-
cuțiile noastre când am pregatit alianța
Uniunea Social Liberala avea o parere contrara
- dar cei pe care astazi îi declara ca fiind
reazam °i esența °i sursa partidului sau °i
guvernarii sale °i democrației în România, e
limpede ca ace°ti oameni nu vor doar sa nu fie
harțuiți-ceea ce e legitim sa vrea - e limpede ca
ace°ti oameni nu vor doar sa nu fie persecutați
pe motive politice de un pre°edinte ostil-ceea
ce e perfect legitim sa vrea - e clar ca ace°ti
oameni doresc sa fie ei °i clientela lor dea-
supra legii °i ceea ce simt-°i va spun deschis
acum - este ca daca ace°ti oameni pun mâna
°i pe Pre°edinție, nu se vor mulțumi cu atât, ci
vor încerca sa foloseasca aceste instrumente, la
rândul lor, împotriva politici sau împotriva
celor care mi°ca. Pentru ca ce face baronul
când e el baron într-o bucata din România?
Pune stapânire pe ea în a°a fel încât nimic în
economie, în presa, în toate domeniile publice
nu mai mi°ca fara aprobarea lui.
În momentul în care ace°ti oameni pun
mâna pe instituțiile judiciare, prin intermediul
Pre°edinției, asta se va întâmpla cu toata țara.
Stimați prieteni, eu nu am evitat niciodata
sa spun lucruri mai puțin placute chiar despre
noi. Partidul Național Liberal nu este un partid
scutit de flagelul corupției. Partidul Național
Liberal nu e un partid lipsit de mecanisme
uneori destul de ample de clientela °i
favoritism. aansa noastra °i °ansa acestui par-
tid °i °ansa mai ales acelor tineri din acest par-
tid sau care vin catre acest partid este urma-
toarea: ca aceste lucruri nu sunt esența °i nu
sunt proiectul Partidului Național Liberal a°a
cum ne-am convins definitiv, din pacate, ca
sunt esența °i singurul proiect al Partidului
Social Democrat. PNL se poate bate, a°adar, în
continuare °i cu propriile slabiciuni dar se
poate bate credibil pentru ca la nivelul soci-
etații române°ti lucrurile sa se schimbe esențial
pentru ca ele trebuie sa se schimbe. Atunci
când m-am luptat în interiorul Uniunii Social
Liberale, ca sa obțin prin negocieri un numar
de candidaturi comune pentru pre°edinții de
Consilii Județene, pâna la urma din fericire
avem 13 pre°edinții de Consiliu Județean, nu
m-am gândit nicio clipa ca vreau sa avem °i
noi 13 baroni, ci m-am gândit ca vrem sa dam
°ansa oamenilor care traiesc în aceste județe °i
României întregi, daca se poate, sa vada care
este diferența între un teritoriu administrat
democratic, administrat modern, administrat
european, °i un teritoriu care devine Republica
Mazare sau Republica Duicu.
În momentul în care noi am putut - cu
multa suferința, pentru ca nu e u°or °i nu e
drept - când noi am putut, ditamai partidul -
sa ie°im dintr-o guvernare în care nu mai
puteam impune lucruri elementare °i în care
nu mai puteam opri acest tavalug al unui
Victor Ponta devenit titirezul baronilor, atunci
am dovedit ca esența noastra nu sta în
corupție sau în clientela °i ca acest partid are
ceva mai puternic, ceva mai puternic care îl
face apt sa acrediteze °i sa practice în România
înțelesul democratic al funcției publice, înțele-
sul democratic al alegerilor °i înțelesul euro-
pean al funcționarii tuturor instituțiilor. Noi
suntem uneori leganați în iluzia ca fiind mem-
bru NATO, ca fiind țara a Uniunii Europene,
lucrurile vor merge de la sine. Dar v-ați între-
bat vreodata de ce °i cum se face °i cât va mai
dura faptul ca suntem singura țara a Uniunii
Europene în care exista feudalism?
Pentru ca exista feudalism, exista feudalism
politic, exista feudalism electoral, exista feudal-
ism economic! Nu degeaba exista acest termen
de baroni °i în loc ca liderii centrali, ca primul
ministru, caruia i-am dat tot sprijinul în
aceasta privința sa încerce sa modernizeze
aceasta țara, în sensul de a o unifica, de a o
împiedica sa fie alcatuita din feude, le cânta în
struna acestor baroni, atunci suntem departe °i
de democrație de fapt °i degeaba îmi
poveste°te domnul Ponta câte voturi ia dom-
nul Duicu, atunci suntem departe °i de
Europa, °i suntem departe °i de Alianța lib-
ertații care în fond este NATO.
Cel mai important pentru ca cel mai infor-
mat reprezentant al administrației americane,
Victoria Nuland, a carei declarație de o forța
neobi°nuita °i la care cred ca trebuie sa ne
gândim toți, probabil ca o cunoa°teți °i e
limpede ca aceasta declarație cuprinde, în buna
parte, perspectiva de viitor a României. Nu
cred ca exista un alt partid decât Partidul
Național Liberal, care sa poata în România °i
cu românii construi pe aceasta perspectiva.
Partidul Democrat Liberal, daca a dorit vreo-
data sa faca ceva în acest sens, a e°uat. Emil
Boc, ca prim ministru, daca a dorit sa faca vre-
odata ceva în acest sens, a e°uat, pentru ca la
plecarea lor de la putere aparusera pe lânga
baroni ro°ii °i baroni portocalii, pentru ca
gradul de feudalism despre care vorbesc, din
România, crescuse, nu scazuse, pentru ca
gradul de corupție °i banii publici sifonați în
operațiunile clientelei crescuse, nu scazuse.
Traian Basescu a e°uat °i mai spectaculos
pentru ca a abuzat, pentru ca a fost partizan,
pentru ca nu °i-a respectat propria funcție.
Partidul Național Liberal a a°teptat, s-a recon-
struit, a pregatit un program care este progra-
mul aspirației celor mai mulți dintre români,
aspirațiilor de occidentalizare definitiva °i com-
pleta a acestei țari. Acum am ie°it de la
guvernare dar vom trimite oamenii cei mai
buni în Parlamentul European, vom obține un
scor - 25%-nu uitați! - care sa dea speranța
tuturor celor care vor o alternativa la PSD °i sa
le dam o °ansa tuturor celorlalți care vor
acela°i lucru sa vina alaturi de noi °i vom da
cu forța, cu încredere °i cu °anse batalia deci-
siva de la sfâr°itul anului pentru pre°edinția
României.
Deocamdata, în semn de mulțumire pentru
ce au facut toți colegii no°tri care au fost pâna
acum în Parlamentul European °i în semn de
încredere în toate victoriile care urmeaza, dați-
mi voie sa înmânez aceasta cupa, bineînțeles
simbolica, eurocampioanei dumneavoastra °i a
noastra, Norica Nicolai! La mulți ani! Victorie!
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
25
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
traduceri
Neil McCarthy
Neil McCarthy s-a născut în 1979, în
Tamworth, Anglia; s-a mutat, la vârsta de un an, în
South West Cork, Irlanda, °i locuie°te în prezent la
Los Angeles, SUA. Este autorul volumelor de
poezie Voicing the Bell, Naked in Vienna °i Seven
Cities. Textele sale au fost publicate în peste treize-
ci de reviste internaționale, printre care: The New
York Quarterly, The SHOp (Irlanda), Magma (UK),
Poetry Salzburg Review (Austria) etc. A fost invitat
al unui mare număr de lecturi publice, susținute în
spații dintre cele mai diverse, de la librării la
cafenele, ambasade, baruri °i universități, în ora°e
precum New York, Los Angeles, Denver, Dublin,
Cracovia, Budapesta, Viena °i Melbourne. Poemele
sale au fost traduse în sârbă °i ungară. În anul
2013, a lansat un CD de spoken word, "Live in the
Laden" (Preiser Records/Label08), înregistrat la
Viena. Poate fi găsit pe site-ul www.neilmccarthy-
poetry.com.
Doamna De Florian prive°te
pe-o fereastră care dă spre nord
pentru Lois P. Jones
"... poate că zborul
păsării pe care o răne°ti rămâne..."
Rilke / Was Uberlebt
Doamna De Florian prive°te pe-o fereastră care dă
spre nord,
a°a cum a făcut zi de zi, de vreo °aptezeci de ani
încoace,
în timp ce soarele de primăvară timpurie îi
străpunge blindajul de copaci.
Face curat, ca de-obicei, atentă să prevină, obse-
dată, apariția musculițelor de fructe
°i-a prafului, desigur.
Cu toate astea, anii au devenit greu de mulțumit,
împovărați de întrebări, săpați în umbră, fiecare
deceniu dispărând, spre disperarea ei,
ca ni°te grauri îngroziți
în agonia ce plute°te peste Saint-Chapelle, golită
de ferestre.
În această amintire fragilă prin care păsările bân-
tuie lumina
fără nor, ea °tie că n-a fost rănită de sângele
năvalnic,
ci mai curând de zbor.
Poate că se gânde°te la bulevarde străjuite de
copaci, alintându-se voluptuos în primăvara
ce se dezmorțe°te cu-n căscat, în timp ce Parisul
stă întins pe spate, scrutând cerul
iar vântul suflă ultima zăpadă.
Printr-o fereastră care dă spre nord, te poți vedea
pe tine-n pielea ei, pregătită de atac, numai bună
de-un tablou;
o nouă tu°ă pe caruselul nebun al ora°ului.
Istanbul
Femeile se rujează din gros în toaletele ecologice
din dosul moscheilor, unde bătrânii
stau pe străzi lăturalnice °i vând protecții igienice
pentru wc, mirodenii
vărsate, lanterne °i tricouri cu Audrey Hepburn;
ora°ul, văzându-°i de treburile sale zilnice ca un
copil irascibil
care trage de noi nerăbdător, alergând înainte °i
venind înapoi
să ne îndemne să grăbim pasul, să-i cumpărăm tot
ce ne arată cu degetul,
să stea până târziu cu noi °i trăgându-ne de
mânecă până când
ne refugiem într-o cafenea peste pod de
Bazar, pentru a privi luna umplută cu heliu cum
plute°te
°i arde deasupra Bosforului, în timp ce mur-
murăm o rugăciune
către Marmara sau către zeul de deasupra noastră,
oricare ar fi el, să dormim
cu convingerea că am descoperit ceva nou.
Sighi°oara, la mijlocul lui februarie
Era târziu când personalul ostenit de la Bra°ov
s-a sforțat să oprească, în scrâ°net, °i a scuipat un
stol de
siluete în semiobscuritatea peronului.
De la fereastra taxiului, ora°ul vechi se înălța fan-
tomatic
de parcă pământul, supărat, se silea să stoarcă din
sine
clădirile, lansându-le-n sus.
loan Augustin Pop	Hala de oase (2010), tehnică personală 200 x 200 cm
Am încercat, pe rând, să găsim cea mai potrivită
descriere a felului în care norii negrii °i violet
se agățau de acoperi°urile de deasupra noastră, °i
cred că tu ai câ°tigat
cu ceva de genul „capitonat".
De prisos să vă mai spun că nu căutam să ne
cazăm
într-un Hilton, sau într-un loc de fițe, în care să
fim înfă°ați cu cel mai bune
a°ternuturi de mătase, în timp ce stăteam °i ascul-
tam cum alunecă zăpada întărită
de pe acoperi°urile cu țigle ro°ii.
Ce nu-mi ie°ea din cap cu nici un chip erau
norii ăia care se îmbibaseră de lumina de sub ei
până la saturație
°i purtau vârtejul de culori la fel ca țiganii din
tren; cu copiii lor cuprin°i de frenezie, făcând
ochii mari în timp ce
se aplecau în afară pe u°a vagonului, umflându-°i
obrajii cu
felii de Transilvanie de printre copaci.
Nu caut o pânză pe care să pictez amintirea asta,
°i nici un fir care să mă ajute, peste câțiva ani,
să revin pe urmele pa°ilor no°tri scrâ°nind pe
străzile
toropite de somn ale Sighi°oarei, din vremea când
tropăitul °i chicotelile noastre tulburau
tăcerea capitonată a nopții.
Traducere de
Denisa Duran
26
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
26
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
corespondenta din SUA
„Problema Ucrainei °i Crimeii
este complexă”
Victor Gaetan
Joseph Pearce, biograful catolic al lui Alexandr
Soljenițîn, se referă la câteva aspecte importante
°i adesea neluate în seamă ale actualei crize.
Foarte multe idei contradictorii au fost vehiculate
în privința multor aspecte complexe asociate cu cel
mai semnificativ punct critic de la debutul anului
2014: răsturnarea guvernului anterior pro-rus în
Ucraina, urmată de pretenția pre°edintelui rus
Vladimir Putin să preia controlul asupra teritoriului
ucrainean al Crimeii.
De exemplu, David Remnick a scris un articol în
The New Yorker care sugera că marele gânditor
cre°tin °i câ°tigător al Premiului Nobel Alexandr
Soljenițîn crede că Rusia trebuie să aibă controlul
asupra Ucrainei.
Corespondentul National Christian Register,
Victor Gaetan, a discutat această problemă cu
scriitorul °i comentatorul catolic Joseph Pearce,
autorul cărții Cursa cu diavolul: drumul meu de la
ura rasială la iubirea rațională, precum °i al unei
lucrări memorialistice despre convertirea scriitorului
la catolicism, Sojemțîn: un suflet în exil, alături de
lucrări despre G.K. Chesterton, C.S. Lewis, Hilaire
Belloc °i J.R.R. Tolkien. Discuția cu Pearce, care este
actualmente scriitor rezident °i profesor de °tiințe
umaniste la Colegiul Thomas More de Arte Liberale
din Merrimack, N.H., a mers dincolo de subiectul
Soljenițîn, la considerații asupra conflictului în
general.
Părerile lui Pearce sunt proprii, °i nu cele ale
Registrului sau ale autorului interviului.
Victor Gaetan: - Ce ar spune Alexandr Sojemțîn
despre actualul conflict dintre Rusia °i Ucraina, după
părerea Dv.?
John Pearce: - În primul rând, Soljenițîn este
admirat în Rusia, a°a cum se cuvine, °i nu mai puțin
admirat de pre°edintele Vladimir Putin. Arhipelagul
Gulag °i povestirile lui Soljenițîn sunt lecturi
obligatorii pentru toți liceenii. Dar Soljenițîn a pledat
întotdeauna pentru o autodeterminare rațională. El
era împotriva unui imperiu pan-slav sub dominație
rusească. Cel mai important lucru în ceea ce îl
prive°te pe Soljenițîn este că se opunea
imperialismului, în sensul că o națiune î°i impune
voința asupra altor națiuni.
- Ce credea Sojemțîn că este principalul
constituent al națiunii ruse?
-	El considera Rusia o societate multi-etnică.
Astfel încât ideea lui Soljenițîn despre o identitate
națională nu se baza pe înțelegere rasială, ci pe
identitate culturală.
Un alt lucru pe care trebuie să îl înțelegem este
că granițele Rusiei nu sunt săpate în piatră. De
exemplu Crimeea, care a devenit catalizatorul
problemelor recente, a devenit parte a Ucrainei
numai acum vreo 50 de ani, când a fost dată
Ucrainei dintr-un capriciu. Totu°i, majoritatea
populației Crimeii se simte ca fiind ru°i, nu cred că
se îndoie°te nimeni de asta.
Câteodată americanii găsesc acest fapt greu de
înțeles, din moment ce, de la Revoluția americană
încoace, nimeni nu a pus sub semnul întrebării ce
sunt Statele Unite din punct de vedere geografic.
Dar în Europa, în special în cazul unei țări ca
Ucraina, frontierele au fost întotdeauna fluide.
Pentru că Soljenițîn este anti-imperialist, el nu ar
fi fost de acord ca Rusia să invadeze vreo țară
împotriva voinței acesteia. Deci acea idee ca Rusia să
invadeze Ucraina, în special partea vestică a acesteia,
ar fi un act de imperialism, °i Soljenițîn nu ar fi
tolerat asta.
- Să ne uităm îndărăt la Conferința de Pace de la
Paris, care a încheiat Primul Război Mondial.
Pre°edintele Woodrow Wilson a vrut ca Ucraina să
facă parte din mai marea națiune rusă, între altele
pentru a întări sentimentul anticomunist în
interiorul Rusiei, pentru a-i înfrânge pe bol°evici. Pe
de altă parte, Papa Benedict al XV-lea a recunoscut
independența Ucrainei. În cele din urmă, Tratatul de
la Versailles a ignorat Ucraina oi, curând, aceasta a
căzut în mâinile comuni°tilor.
- Cred că Tratatul de la Versailles a fost o operă
de realpolitik, care corespunde mai degrabă etosului
machiavelic decât celui al lui Cristos. Realpolitik se
preocupă mai degrabă cu ceea ce va funcționa din
punct de vedere pragmatic în acel moment temporal.
De fapt, Tratatul de la Versailles a fost dezastruos °i
a contribuit la declan°area celui de-al Doilea Război
Mondial.
Principiul care contează este nu ce dore°te o
persoană puternică, cum era Woodrow Wilson, ci ce
î°i dore°te pentru sine însu°i poporul ucrainean - a°a
ar fi o abordare etică, dar aceasta a fost ignorată.
- Ce credeți că constituie problema de bază în
disputa de astăzi?
- Problema Ucrainei °i Crimeii este complexă.
Crimeea este majoritar rusofonă. Pre°edintele
Ucrainei, Viktor lanukovici, a fost ales legal [în
2010], deci am fost martori la un coup d’etat
(lovitură de stat, n.tr.), ce-i drept, dar nimeni nu
poate accepta victime civile. A împu°ca civili este
inacceptabil. Nu putem susține guvernul pro-rus care
a atacat demonstranții în Kiev luna trecută, dar este
corect să spunem că a fost un coup d’etat în
Ucraina.
În ceea ce îl prive°te pe Putin, pe el îl
îngrijorează NATO °i expansiunea Uniunii Europene
în țările vecine Rusiei. Văd aici o paralelă cu
nelini°tea lui Kennedy în privința Uniunii Sovietice
care stătea pe pragul Statelor Unite în Cuba, în
1963.
Uniunea Europeană, pe care eu o consider a fi o
tiranie, pentru că este foarte birocratică °i
nedemocratică, î°i are propriile probleme. Între timp,
Statele Unite încearcă să împingă NATO până la
frontierele Rusiei, fapt ce poate fi văzut, evident, ca
o viitoare provocare.
Multe elite din vest îl disprețuiesc deja pe Putin
°i mă tem că îl demonizează din rațiuni nu neapărat
legate de Crimeea.
-	Cum ar fi?
- Putin este disprețuit de stânga, fiindcă s-a
pronunțat împotriva homosexualității. Între timp,
unii neo-conservatori doresc să reînvie războiul rece.
Deci, retorica anti-rusească proliferează.
Apoi, este altă problemă: globalizarea, în sensul
corporațiilor multinaționale care lucrează în consens
cu superputerile, care încearcă să reconfigureze
lumea. Cei care au puteri politice °i economice
imense conlucrează să-°i întărească dominația asupra
economiei globale, în detrimentul micilor guverne,
micilor afaceri, oamenilor obi°nuiți °i familiilor.
Această forță nu permite puncte de vedere opuse.
Mă refer la globalismul asociat cu averea folosită în
scopuri infame. Rusia este un spin în coasta unei
astfel de viziuni asupra lumii.
Tipul de lume preferat °i promovat de viziunea
globalistă nu are nimic de-a face cu o înțelegere de
tip cre°tin a cosmosului.
-	Ce credeți că îl motivează pe Putin?
- Nu uitați că după prăbu°irea Uniunii Sovietice,
când Rusia era foarte slăbită, a dominat anarhia.
Rara era dezmembrată de hoți. Putin a restaurat un
element de ordine °i civilizație. De asemeni, a
guvernat într-o perioadă de cre°tere uimitoare a
economiei ruse°ti. Toate acestea nu contează, totu°i,
dacă te uiți la CNN sau Fox News. Putin e mai rău
decât Stalin °i Hitler la un loc. Asta e o prostie.
În Rusia Putin a avut în ultimii 10 ani 60%-80%
încredere în sondajele de opinie, pe baza succesului
economic °i a imaginii sale de om puternic.
Simpatiile mele personale merg spre poporul
ucrainean, dar să fim în conformitate cu faptele:
Rusia de azi nu este la egalitate cu Uniunea
Sovietică de ieri.
-	Ați scris despre educația socială catolică. Ce
aspect al învățăturii bisericii ne poate cjuta în a ne
edifica asupra situației din Ucraina °i Crimeea?
- Învățătura catolică despre subsidiaritate
sugerează că națiunile suverane mici sunt mai
capabile să reprezinte voința poporului. Cetățenii ar
trebui să fie capabili să ia parte la viața națiunii -
asta este democrația, dar este de asemeni ideea
bisericii că autodeterminarea locală este mai bună
decât intervenția unei forțe externe.
A° spune că răspunsul la criza globală a fost dat
într-o serie de enciclice papale. Dacă oamenii ar
asculta ce spun papii, ne-ar merge mult mai bine.
Biserica Catolică a fost un ofertant al bunului-
simț pe scena globală. De exemplu, Sanctitatea Sa
loan Paul a avut mare dreptate în a se opune
intervenției Statelor Unite în Irak, tot a°a cum Papa
Francisc s-a opus intervenției din Siria.
-	Încotro credeți că se îndreaptă conflictul din
Rusia °i Ucraina?
-	Nu cred că Putin ar vrea să conducă Ucraina. El
vrea stabilitate. Un motiv pentru care nu cred că
Putin ar vrea să anexeze Ucraina este că, dacă ar
face-o, chiar °i lumea pro-rusă s-ar întoarce împotriva
lui.
Nu-l văd pe Putin ezitând o clipă. Crimeea va
deveni parte din Rusia din nou. A fost, istoric parte
din Rusia, °i majoritatea populației de acolo vrea să
fie parte din Rusia. Adevărata întrebare este ce se va
întâmpla după aceea în Ucraina.
Victor Gaetan este corespondent al Foreign
Affairs Magazine (SUA)
Traducere de
Cristina Tătaru
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Actualitatea monografiei Mediterana
lui F. Braudel °i Marea Neagră a lui
Gheorghe I. Brâtianu (III)
Vasile Mîrza
Istoricul francez Fernand Braudel (1902-1985)
este considerat unul dintre cei mai mari
istorici ai lumii, pentru ca în perioada
postbelica, prin anii '50 - '60 a avut o influenpă
enorma asupra modului de a concepe istoria, nu
doar în Franpa, ci °i în multe alte pari europene
sau transatlantice. Conceppia lui Braudel revine
în actualitatea imediată, în prezent, în primele
decenii ale secolului XXI, pentru că autorul este
considerat un precursor al teoriei istorice a
„sistemelor mondiale”, o abordare multi-
disciplinară, la scară macroistorică, plecând de
la principiul că ceea ce primează nu sunt statele
napionale, ci „sistemele” mondiale, care se
întind pe mari regiuni ale globului, care cuprind
grupuri mari de pări, considerate împreună după
anumite criterii economice °i politice.
Acest principiu este larg răspândit în
contemporaneitate, atât în filosofia istoriei, cât
°i în politologie. De exemplu, un foarte
cunoscut politolog american contemporan, l-am
numit aici pe S. P. Huntington, consideră că în
prezent actorii globali efectivi nu mai sunt
statele napionale, ci câteva civilizapii, pupine la
număr, alcătuite din mai multe state napionale
grupate în jurul unui stat-nucleu, pe afinităpi de
valori religioase, cultură, tradipii, a°ezare
geografică, limbă sau grupuri de limbi. ai că
viitoarele războaie nu vor mai avea loc între
napiuni, ci între civilizapii.
Fernand Braudel a fost o perioadă profesor
de istorie la un liceu din Algeria, între 1923-
1932, profesor la unele licee din Paris, între
1932-1935, iar in 1935 pleacă profesor în
Brazilia. Se întoarce la Paris în 1937, ca profesor
de istorie la prestigioasa Ecole des Hautes
Etudes. După izbucnirea războiului se înrolează
în armată, dar la scurt timp este făcut prizonier
de către germani °i deportat în lagărul de la
Lubeck, în nordul Germaniei. Braudel petrece în
lagăr toată durata războiului, între 1940-1945,
timp în care care elaborează lucrarea sa despre
Marea Mediterană, anterior incubată mental
vreme de două decenii, scrisă pe foi de caiete
°colare, fără acces la cărpile sau la notele sale,
bazându-se doar pe memoria sa prodigioasă.
După război, lucrarea a fost refăcută cu aparat
°tiinpific °i prezentată ca teză de doctorat în
anul 1949.
În ce constă noutatea viziunii lui Braudel
despre Marea Mediterană? Pentru Braudel nu
există o singură Mediterană, ci mai multe. Este
vorba de o viziune complexă, întinsă pe zone
spapiale °i pe mari secvenpe temporale, în care
au trăit oameni diferipi, cu ocupapii diferite °i
aparpinând unor civilizapii diferite. Viapa în
perimetrul Mediteranei a implicat navigatori,
călători, pescari, militari - etc. ai topi ace°tia
mi°cându-se în diferite contexte. Apoi viapa pe
mare se articulează cu cea din zonele riverane,
cu câmpii °i insule, cu drumuri comerciale.
Viapa în pinuturile riverane este la rândul ei
diversă °i complexă. Sudul este mai sărac °i
marcat de o puternică diferenpiere religioasă
între cre°tinism °i islamism, nordul este mai
bogat °i intruziv. A°adar, marea nu poate fi
înpeleasă fără să cunoa°tem ce este în afara ei,
pe uscat, pe părmurile ei, uneori până la mari
depărtări. Marea este de fapt personificată, prin
mentalităpile oamenilor care reflectează asupra
ei.
Într-un anume pasaj celebru, Braudel face o
paralelă între munca de reconstituire a
istoricului °i creatorul de proză de ficpiune:
„Idealul ar fi, fără îndoială, ca asemeni
romancierilor, să a°ezi personajul după voie, să
nu-l pierzi din ochi nicio clipă, să tot aminte°ti
fără încetare marea lui prezenpă. Din fericire sau
din nefericire, me°te°ugul istoricului nu are
admirabilele docilităpi ale romanului”.
Schimbările, în perimetrul mării dar °i în
general, nu se produc într-un timp monoton,
abstract, ci mai degrabă în „durate”, gândite - se
vede - sub influenpa filosofului Henri Bergson.
În paranteză, trebuie să arătăm ca la Henri
Bergson nu avem de a face cu un timp linear °i
unidimensional, ci filosoful utilizează, în locul
timpului, termenul de „durată”. Durata
bergsoniană este mai degrabă un orizont
temporal interior °i inerent unei anume forme
de viapă. „Durata - scrie Bergson - se comportă
ca un bulgăre de zăpadă care, rostogolindu-se,
cre°te de la sine. [...] Durata este progresul
continuu al trecutului care macină viitorul °i
cre°te înaintând”.
În spiritul gândirii lui Bergson, Fernand
Braudel distinge în manifestarea istoriei în
general mai multe orizonturi sau niveluri
temporale.
(i)	Primul nivel temporal este cel geografic,
cel al mediului, în care schimbarea este extrem
de lentă, măsurabilă cu erele geologice, practic
imperceptibilă pentru om, raportată la scurtimea
duratei memoriei istorice.
(ii)	Al doilea nivel temporal este cel al
istoriei sociale, dar gândit pe termen lung,
numit de către Braudel °i „durata lungă”, la care
putem lua în discupie schimbări în grupuri
sociale, imperii °i civilizapii. Schimbarea la acest
nivel este mult mai rapidă decât în cazul
mediului geografic. Uneori este suficientă o
secvepă de două - trei secole pentru a identifica
un tipar istoric, de exemplu formarea °i
decăderea diferitelor aristrocrapii.
(iii)	Al treilea nivel temporal este acela al
evenimentelor, raportate la durata viepii
omene°ti, numit „durata scurtă”. Aici avem
„istoria evenimenpială”, a°a-numita istorie a
„persoanelor cu nume”, istoria pe care o legăm
de evenimenete anume, pe care le considerăm
ca având o însemnătate istorică, precum °i de
persoane anume, pe care le considerăm - uneori
- ca fiind personalităpi istorice. Aici se pot
produce efecte în°elătoare în ceea ce prive°te
perspectiva istorică. Pentru a evita confuziile,
Braudel consideră că trebuie să păstrăm o
distincpie clară °i fermă între cele două tipuri de
durată: „durata lungă” (duree longue) °i „durata
scurtă” (courte duree). În practica sa ca istoric,
Braudel însu°i a acordat o importanpă aparte
duratei lungi, minimalizând evenimentele
specifice, de scurtă durată.
Contrastul dintre modul tradipional °i cel
propriu lui Braudel de a concepe istoria este pus
în evidenpă °i de către unii autori români.
Astfel, istoricul °i filologul Alexandru Dupu
arată că, în mod tradipional, aveam istoria zisă
„pozitivistă”, în care cercetătorul aborda o temă
restrânsă, precis delimitată în timp, de exemplu
istoria unui eveniment, a unei bătălii, a unei
institupii, a unui domnitor, sau a unei secvenpe
temporale din istoria unei napiuni.
Discursul, respectiv textul istoriografiei
tradipionale debutează de regulă cu o
Introducere, în care autorul subliniază
complexitatea °i dificultatea subiectului, apoi
urmează o trecere în revistă a surselor °i o
prezentare neutră, obiectivistă, a opiniilor
celorlalpi cercetători care au abordat tema,
rezultatul fiind de regulă acela că, în chestiune,
părerile cercetătorilor sunt împărpite. Conpinutul
propriu-zis este alcătuit dintr-o expunere
monotonă compartimentată pe capitole, pe
„sertare”, a viepii economice, politice, sociale,
administrative, a culturii °i a viepii religioase,
totul concentrându-se în jurul deciziei politice
°i, eventual, al relapiilor dintre state. Toate pe
°ablonul simplist al înlănpuirii: cauze - condipii -
descrierea evenimentului însu°i - consecinpe.
Cultura °i civilizapia sunt ignorate sau, în cel
mai bun caz, expediate sumar, ca îndeletniciri
gratuite.
Spre deosebire de această structură standard
a discursului °tiinpific istoriografic, Fernand
Braudel a inaugurat un nou mod de a scrie
istoria, printr-o răsturnare de perspectivă. Marea
Mediterana devine, cumva, un personaj cu o
biografie proprie, care ne istorise°te despre
colectivităpile care °i-au dus existenpa în bazinul
ei °i despre marile întâmplări la care ea a fost
martoră. Evident, aici nu este vorba de o masă
de fapte, ci de viziunea pe care aceste fapte o
comunică. Nu este vorba de o prezentare
compartimentată a unor aspecte sau secvenpe
temporale, ci de o reconstituire globală a
trecutului. Documentul pe care se bazează
istoricul nu trebuie privit numai ca document în
sine, ci documentul trebuie „destructurat pentru
a-i dezvălui condipiile de producere” .
Organizarea imensului material în lucrarea
lui Fernand Braudel despre Marea Mediterană
este structurată după principiul filosofic al
nivelelor temporale sau al duratelor, prezentat
mai sus.
Mai întâi avem nivelul temporal geografic,
cel al mediului, în care schimbările sunt
extraordinar de lente. Deci aici vom avea o
prezentare a cadrului geografic riveran
Mediteranei, cercetarea munpilor °i a câmpiilor,
a zonelor de°ertice °i a insulelor, a istmurilor °i
a vecinătăpilor marine, Marea Egee °i Marea
Neagră. În al doilea rând, avem al doilea nivel
temporal, coextensiv societăpii omene°ti, „durata
lungă” a istoriei. Aici sunt prezentate popoarele
riverane, economiile, comerpul, demografia. Este
prezentată trecerea de la statul-cetate al
antichităpii la statul-teritoriu, dezvoltat îndeosebi
după Rena°tere, confruntarea de mari proporpii
între statele cre°tine °i Imperiul Otoman. După
care intrăm pe al treilea nivel temporal, în
„durata scurtă”, în vâltoarea evenimentelor. Aici
avem războaiele, care pe mare sunt practic
permanente, observăm cum cre°te supremapia
(Continuare în pagina 22)
28
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
~28j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
efectul de seara
Robinsonii emigrati
Robert Diculescu___________________________________
Emigrantul le pute a corcitura orice ar face, a
supunere, dar nu ne pasa, ne agațam de
toate mânerele ruginite ale supraviețuirii. O
sa rezistam mai mult decît cred ei. Neam de
hodidos! Toate vor dura pâna când o sa ajungem
°i noi la binele ala care nu mai poate fi schimbat
în rau.
Poate va urma o distrugere lenta °i rafinata cu
acela°i efect anticipat urmata de primăvară vara
toamna iarna °i de la capat un fel de continuari
de rimeicuri clonate. Inversari ce se tot repeta °i
ordinele autoritarii care vin peste el livrate la
timp. Taieturile primite zilnic dintr-un ziar
anonim pe sub u°a unde se tot iscale°te fara sa
vrea. Nu înțelege ce scrie acolo nici nu mai vrea
cu o iscalitura toți sunt datori înainte de plecare
peste semnaturile celorlalți pâna nu se mai
cunoa°te nimic din ce a fost inițial °i ce se cere
de fapt când nu se cere, ci doar se încearca când
nu se transmite ce au de transmis de la u°a spre
strada pentru ca atunci când ie°i în strada sa
cuno°ti regulile mersului. Sa nu uiți instrucțiunile
nici în somn i se baga oricum în fața ochilor
hârtiile de semnat semneaza acum °i gata oricum
trebuie sa o faci la câte hârtii ai semnat pâna
acum fara rost ce mai conteaza hârtiile semnate
care nu schimba nimic din ce vrei. Schimbarea de
la stânga la dreapta a locurilor niciodata de sus în
jos °i invers °i inversari dictate nu dorite impuse
°i niciodata acceptate mai scapa uneori dresajelor
°i asta se plate°te. Albul întins peste alb devine
un continuu negru salvator pentru cei ce vor
urma o alta iluzie poleita °i în care crezi mai
mult decât în orice evidența.
Este negru °i-i spui alb crezi °i repeți când nu
mai crezi continui sa crezi sa te poți reintegra
urmatoarei zile °i urmatoarei nopți cu a°ternuturi
curate °i ceaiuri calde toate le vei primi în dar
ascultatorule.
Gata sa se convinga ca are o problema de
poziționare o vina doar a lui. La început poate a
fost cimentul apa °i altcineva care le-a legat sau
nu. Ni°te schele care se tot prabu°eau °i se tot
naruiau sub el aveți grija când le înalțați la lucrare
sa nu se întâmple vreun accident caci nu vei avea
parte de nimic doar lacrimi de crocodil doar
picioare rupte iremediabil terminat la pâmânt în
el cu tine în țarâna pusa deasupra °i somn de
voie frațiku reciți înca un vers celebru din
protecția muncii.
Da-i înainte te ascultam face parte din
viitoarea slujba de plecare °i este nevoie sa o
cuno°ti dinainte bun recitator desavâr°itule da-i
înainte. ai apoi de la capat cu muncile de sezon
sezonier nepregatit pentru construcția unui bloc-
turn unde sa intre toți absolut toți cei existenți.
Undeva trebuie sa se frece unii de alții pâna la o
incendiere reciproca.
ai soarele insuportabil ce-i sta parca în gât °i
care nu îl lasa sa pronunțe nimic doar sa
°opteasca °i sa îngaime silabe. Poate sa atinga.
Dar ce atinge? Doar gândacii rataciți în praful de
iulie °opârlele dintre crapaturile caselor care ies sa
se întinda la soare la vremea amiezii.
Tacerea întrerupta de urletul unui om în
cautare de apa sau serve/a rece zumo de naranha
pentru hidratare urgenta la peste treizeci °i noua
de grade °i înca mai este de turnat cemento în
zeci de camere în urmatoarele luni vamos
hombre vamossss mi°ca-ți curul danseaza din dos
pe muzica hit a betonierei poți scoate un album
pentru gremi anul viitor te sprijinim °i
impresariem. Padrito se va ocupa de tu vida
eterna vei avea pauze cât mai scurte °i în pauze
începi mâncatul din picioare bautul din ulciorul
lui pacosito apa de santorcaz pura de pueblo
înalțat pe un vârf de deget joc de glezne nu este
prea mult timp apare din senin vinerea cu plata
lui Padrito taticul emprei°'\ duminica va fi din
nou sarita pentru tine.
ai apoi se întâmpla o zidire treptata °i lenta
între rasigioane pâna nu-°i va mai deosebi
bocancii de ciment °i alte sosuri betonate °i nici
corpul de necorp. Caci în curând nu va mai avea
destule picioare pentru mers °i mâini de întins
pentru un protest inutil. Pâna nu mai are vederea
°tiuta cu o zi în urma iar acesta zi este aceea°i
zilnic cu stilul învațat pâna acum vedere
reproductibila în aceea°i forma oricât împinge
degetul în pelicula din jurul lui ce se mare°te °i-l
restrânge la dimensiuni placute ochiului de expert
uciga°ului facut °i nu nascut gata senior sunt gata
pentru înca o strivire poți începe.
Prins în aceasta pelicula mai rezistenta cu
fiecare nou an dar pâna la urma doar un an
învechit cum sarbatoresc ei o alta trecere de an
nu exista au vândut revelionul la promoție tuturor
nemâncaților din caie. ai aceea°i haina trasa peste
corp peste ei toți pîna la sufocare mai ales când
spun ca nu cred ce se întâmpla ca nu mai pot
crede ce vine peste ei cumpara la super oferta
manu°i din plastic chineze°ti ieftine pentru
protecție de o saptamâna °i apoi altele caci se rup
repede °i ei trebuie sa traiasca cu fiecare butic
deschis în fiecare luna altul plasat pe bulevardele
centrale. Nu rupe cum trebuie de unde ar mai fi
o °ansa nu gase°te raspuns °i nu mai are vremea
sa-l a°tepte.
Va începe sa povesteasca cu alta limba tot ce
urmeaza sa uite. Ce mai conteaza acum când este
la la mii de kilometri departare vechea identitate
cum nu s-a mi°cat cum a întârziat la strigarea
patriei patria îi cheama pe toți la ordin unii
ramân surzi sau mai rau ramân lini°tiți sa-°i bea
cafeaua în hamac de acolo traverseaza fraudulos
granița ard pa°aportul uita de unde au plecat °i
nu-°i mai dau seama unde au ajuns se încurca
rasele °i limbile noul spital nu mai are destule
paturi pentru ultimii veniți a°a ca unii vor sta
întotdeauna în ploaie iar noroco°ii îi vor privi de
la geam de ce ați fugit din patria voastra? Nu mai
Ioan Augustin Pop	Pasajul (2013), tehnica personala 200 x 100 cm
puteam respira nu prea mai vedeam soarele °i nu
mai credeam ca vom mai reu°i sa îl vedem este
un soare doar pentru unii închiriat pe termen
nelimitat un soare care poata sa dispara pentru
totdeauna nu mai aveam branhii de rezerva °i
nici o alta anatomie mutanta pregatita pentru
ultimele schimbari cautam de fapt un loc unde sa
jucam fotbal pe iarba cu picioarele goale nimic
mai mult.
Într-o zi nu va mai e nu este obligatorie vreo
amintire nimic nu pare obligatoriu repeta ca sa
nu te cred acum este un robinson pierdut printre
toți ceilalți într-o țara cu milioane de robinsoni
refugiați cu acela°i nume fețe indigo mormaieli de
neînțeles în metrou împins din toate parțile pe
benzile de urcare desenați zilnic de mâini straine
orkarii pu°i la locul lor în mi°care sau în repaus
ca într-un tablou comandat de clienți sus-pu°i °i
apoi °ter°i din tablou. Omul-ținta omul-atocha
omul-explozibil care împrumuta tuturor chipul °i
atunci nu mai sunt siguri ce vad nici când vad.
Nu ai ochii potriviți. Cine are ochii potriviți?
Mulțimi cu direcții predefinite gre°esc locul în
peisajele expoziției dinainte aranjate. Înplu°ii au
umplut capitala nu mai poți sa te desfa°ori amigo
nu se mai poate umbla de la o strada la alta sa
nu dai de straini de tuciurii marocani °i tunisieni
care vând dvd-urile direct pe trotuar en mi parche
asta agresiune ooo gata sa dispara în câteva
secunde la apariția guardiei no se puede au
exagerat cu libertatea.
Mi patria no es mi patria. Ne-au furat °i ne
spun asta în fața cine ne apara de straini °i
pretențiile lor înmulțite peste ale noastre nu mai
este loc pe aceea°i foaie nu mai am loc de scris
s-au terminat rubricile libere. Nu mai au rubrica
rezervata °i nu te poți plânge de asta drepturile
noastre nu au aceea°i marime cu ale lor au
masurat gre°it pentru noi sa vina autoritațile sa
constate înca o data. Pa°aportul este ars. Executa
balansul între stațiile de metrou. Nehotarârile lor
adaugate peste ale lui ca un morman de gunoi
care va fi strâns în zori dupa atâtea lupte care nu
se vad °i nu aduc nicio îmbunatațire.
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
29
-(J)- Black
Pantone 253 U
29
Black Pantone 253 U
muzica
întâmpinarea primăverii la
Filarmonica „Transilvania” (II)
Virgil Mihaiu
Cel de-al doilea doilea concert prin care
Filarmonica “Transilvania” din Cluj a
întâmpinat primăvara 2014 ne-a oferit,
în prima parte, °ansa unei revederi cu
pianistul timi°orean Sorin Petrescu. Îl
admirasem încă din anii 1980, când reu°ea să
fondeze în urbea natală unul dintre cele mai
solide grupuri din muzica noastră
contemporană - Contraste (ale cărui prime
trei decenii de existenpă au fost aniversate,
anul trecut, printr-un concert la Academia de
Muzică din Cluj). Prin benevolenpa
ambasadorului Vasile Popovici, reu°isem să-l
aduc pe Sorin Petrescu la Festivalul de muzică
erudită de la Estoril / edipia 2012, cu un
recital în celebrul Hotel “Palacio” (unde
rezidase Lucian Blaga, ca °ef al Legapiei
României în Portugalia anilor 1938-’39).
Ca de fiecare dată, °i în actuala primăvara
clujeană evolupia excelentului nostru pianist a
impresionat prin sensibilitate, simp al
nuanpelor °i, îndeosebi, admirabila sa
capacitate de a percepe °i transfigura sonor
spiritul operelor pe care le abordează. Prima
piesă din program a fost versiunea pentru
pian °i orchestră a Concertului patetic de
Franz Liszt, gândită inipial pentru pian solo,
mai apoi pentru două piane. La Cluj a fost
interpretată varianta pentru pian °i orchestră
schipată de Liszt °i reconfigurată de
compozitorul Gabor Darvas în 1952. În bună
măsură, interpretarea lui Sorin Petrescu atestă
nu doar virtupile sale interpretative, ci °i pe
cele... meditative. Pe cât de rafinat e
interpretul, pe atât de subtil e intelectualul.
Recentul său volum, Ce se aude °i ce nu se
aude, apărut la editura Brumar, Timi°oara,
2014, ne revelează un pianist-cugetător, care -
asemenea unui Virgiliu al timpului nostru
apocaliptic - ne ghidează prin purgatoriul
muzicologiei. După iluminările pe care mi le-a
oferit citirea paginilor sale, am devenit mai
con°tient de modul cum interpretul se
confruntă cu partitura. În cadenpele
Concertului lui Liszt, Sorin Petrescu investe°te
roadele fertilelor sale meditapii despre
raporturile dintre sunet °i tăcere, cu
infinitesimale - dar semnificative - sensuri
emopional-cognitive atribuite inserpiilor de
lini°te dintre note. Interpretarea Concertului
patetic mi-a evocat, inevitabil, constatările
interpretului din propriul său studiu teoretic -
unde notează, cu referire la Sonata în si
minor a aceluia°i Liszt: „Grandioasa lucrare,
debordând de energie vitală, se închide între
prima °i ultima palpitapie a sunetului,
identice, na°tere °i moarte... din lini°te... spre
lini°te. Dar, depă°ind aparenpa, ni se
dezvăluie un sens total opus celui vehiculat
de noua muzică a dezagregării: nu spre neant!
Pauzele care îmbrăpi°ează întreaga sonată
semnifică o lini°te activă, încărcată de voinpă
demiurgică. Ultimul sunet nu denotă
descompunerea sau extincpia muzicii; el este
viu, ferm, perfect închis între limitele sale
fizice. Ultima clipă de viapă este încă în viapă,
uneori mai plină °i mai adevărată decât toate
celelalte. Următoarea nu este neant, ci trecere
spre ve°nicia mântuirii... sau spre cealaltă...
Sonata în si minor de Liszt este aleasă pentru
prima...” Oricum, lucrarea lui Liszt din
concertul primaveral de la Cluj rămâne
exemplară pentru conceppia de factură tonală,
ce dominase până la finele secolului XIX
istoria muzicii culte europene - după care,
cum afirmă tot Sorin Petrescu în studiul său,
se produce „alunecarea - prefigurată de
Mahler - spre a doua epocă, în care extincpia
muzicii nu este doar o speculapie acustico-
psihologică, ci chiar ideea existenpială
predominantă. Astfel, dacă în secolele
tonalităpii sunetul era glorificat în finaluri -
de simfonii în special - fastuoase, apoteotice,
expresie a unei viziuni tonice asupra viepii
[exact cum se întâmplă °i în Concertul
lisztian, n.m.], timpurile noi aduc o muzică în
care obiectul sonor se na°te din lini°tea-haos,
î°i continuă existenpa în acela°i teritoriu
nebulos, pentru a se descompune sau dizolva
în lini°tea-moarte.”
Următorul punct din program a adus o
binevenită schimbare de epocă °i registru
estetic: pianistul a trecut cu dezinvoltură de la
patetismul propriu mijlocului de secol XIX la
deta°area ironică din Masca, Scherzo-ul
pentru pian °i orchestră din Simfonia a II-a,
The Age of Anxiety, lucrare concepută prin
anii 1940 de Leonard Bernstein °i revizuită în
1965, adică după trecerea unui secol de la
acpiunea lui Liszt. Dincolo de reflexele
angoasante exercitate de perioada războiului
rece asupra compozitorului, fragmentul în
sine e elocvent pentru proteismul °i
imprevizibilitatea lui Bernstein. Nimic mai
adecvat unei asemenea personalităpi decât
alianpa sa cu spiritul jazzului. Însă°i punerea
în scenă e de natură să surprindă: pianistul
execută un inspirat solo, cu ecouri din jazzul
timpuriu până la insurecpia - pe atunci de
ultimă oră - a stilului bebop. Pe tot parcursul
piesei - de°i întreaga orchestră simfonică
rămâne pe podium - protagonistul
interacpionează - cât se poate de vivace, dar
în exclusivitate - cu arsenalul intrumentelor
de percupie. Restul instrumentelor sunt
convocate doar pentru o fulgerătoare frază de
patru măsuri, asemănătoare unei poante dintr-
un poem de Bertolt Brecht, Carlos
Drummond de Andrade sau Marin Sorescu.
Nu pot trece cu vederea nici briantul bis
oferit de Sorin Petrescu: Feux d'artifices de
Debussy, piesă la care de pianistul se referă °i
în cartea sa, ca exemplu de accentuare a
coloraturii imagistice debussyene prin
glissando-uri (diatonice - pe clapele albe,
pentatonice - pe clapele negre, mixte -
concomitent diatonic-pentatonice).
Păcat că lansarea volumului Ce se aude °i
ce nu se aude s-a făcut oarecum în pripă,
modest anunpată °i limitată la timpul pauzei
°i la condipiile improvizate din holul de la
parterul Colegiului Academic. Cred că pentru
Sorin Petrescu
evenimente de o asemenea consistenpă s-ar
impune o planificare mai atentă, de care ar
beneficia atât spectatorii, cât °i prestigiul
institupional al Filarmonicii. Chiar °i a°a,
autoprezentarea rostită de Sorin Petrescu a
avut relevanpă filosofică, pigmentată cu un
salutar simp al humorului.
În partea a doua a programului au figurat
piese celebre având ca protagonist corul:
Intrarea oaspeților °i Corul pelerinilor din
opera Tannhauser, Imnul nupțial din opera
Lohengrin - toate reflectând predilecpia lui
Richard Wagner de a valoriza vocea umană
prin somptuoase vestminte orchestrale -
precum °i binecunoscute coruri din operele
Cavalleria rusticana de Mascagni °i Carmen
de Bizet. Tânărul dirijor Tiberiu Oprea a
condus cu sobrietate, exactitate °i fin simp al
nuanpelor imensul angrenaj instrumental-vocal
implicat în reu°ita concertului. Într-un frumos
gest de recuno°tinpă el s-a adresat publicului,
relevând ceea ce clujenii adevărapi °tiu
demult, dar ceea ce mass-mediile ignare tind
să oculteze: anume că urbea din capitala
provinciei române Transilvania dispune, prin
Filarmonica omonimă, de o institupie
culturală de mare clasă. Tot dl. Oprea °i-a
exprimat gratitudinea pentru colaborarea cu
solistul, orchestra °i corul - acesta din urmă,
magistral condus de Cornel Groza °i aflat
într-o apreciabilă fază de recunoa°tere pe
mapamond, (recentele succese înregistrate în
capitala Malayeziei par să fi deschis căi °i
spre alte exotice destinapii de turnee).
30
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
~30j
Black Pantone 253 U
Opereta în plină expansiune -
„Văduva veselă” de Franz Lehar
la Opera Română
Maria Carla Bălan, Oleg Garaz
Frecventa sporita a lucrărilor non-verdiene la
Opera Română devine tot mai evidenta °i tot mai
surprinzătoare, ceva asemănător cu evenimentele
de nivel internațional de ultimă oră. Însă, spre
deosebire de Maidanul kievian, problema Crimeii sau
disputele în cadrul G8, “ofensiva" muzicală întreprinsă
de conducerea cunoscutei instituții clujene a fost
orientată înspre depă°irea tendinței de “italienizare"
care a definit imaginea °i personalitatea repertorială a
teatrului până nu demult.
Predominanța lucrărilor italiene a început încet, dar
sigur să fie zguduită de infiltrarea în repertoriu a
genului de operetă, precum °i a operelor wagneriene.
Dacă anul trecut am asistat la reluarea operei
Olandezul Zburător °i la premiera operei Tannhauser
(ambele de Wagner), iată că anul acesta aduce în prim
plan genul operetei. Noaptea dintre ani a fost marcată
la Operă prin spectacolul Liliacul de Strauss, în luna
martie am putut admira musicalul My Fair Lady de
Frederick Loewe, iar în data de 30 martie 2014 a avut
loc premiera operetei Văduva Veselă de Franz Lehar.
Anul acesta vor mai avea loc încă două premiere: o
nouă montare a operetei Liliacul °i Lucia di
Lammermoor de Donizetti.
Premiera absolută a operetei Văduva Veselă a avut
loc la Theater an der Wien în 30 decembrie 1905.
Noua montare a Operei din Cluj-Napoca ne aduce un
suflu nou, un spectacol spumos cu un libret
interesant, înzestrat cu umor bun °i mult dinamism
scenic. Regia a fost realizată de Tiberius Simu, cel pe
care publicul clujean îl cunoa°te ca tenor solist în
roluri precum Alfredo Germont din opera La Traviata
de Verdi sau Contele Almaviva din Bărbierul din
Sevilia de Rossini. Ideea regiei a fost oglindirea înaltei
societăți a anilor 1900 cu săli de bal spațioase,
costume elegante, mi°care scenică amplă °i multă
culoare. Datorită subfinanțării în care se găse°te opera,
regizorul a realizat un compromis necesar, lăsând la o
parte diversitatea decorurilor °i optând pentru
calitatea °i exuberanța costumelor.
Astfel, primele două acte au prezentat un decor
simplu, aproape sărăcăcios, alcătuit din ample structuri
metalice °i un fel de oglinzi °i, de°i culoarea
predominantă era negrul, pe scenă a plutit un u°or aer
de kitsch. Singura schimbare de decor s-a produs în
actul al lll-lea în scena cabaretului, unde în scenă a
fost plasat un leagăn lung ro°u, adăugând astfel mai
multă culoare °i mi°care decorului aproape absent. A°
fi simțit nevoia unor decoruri mobile, care să imprime
mai bine spațialitatea desfă°urării fiecărui act. În
contrast cu decorurile simple °i statice au fost
costumele frumoase, pline de culoare °i bun gust, nu
doar cele ale soli°tilor, ci °i cele ale cori°tilor, precum
°i ale balerinilor. Primul act a înfăți°at o atmosferă de
sărbătoare, un aer elegant °i nobil în care au
predominat culorile vii ale rochiilor °i rafinamentul
fracurilor bărbăte°ti. Actul al doilea a înfăți°at
costume inspirate din croiul porturilor naționale
ruse°ti °i ungure°ti, iar în actul al treilea a explodat
culoarea ro°ie deja tradițională a cabaretului respectiv
°i a celebrului cancan.
Orchestra, o distribuție mai restrânsă °i o evoluție mai
entuziasmată...
Dirijată de maestrul Gheorghe Dumănescu,
orchestra a fost prezentă într-o distribuție mai
restrânsă decât în celelalte opere, singurul
compartiment unde au fost prezenți aproape toți
instrumenti°tii fiind cel al instrumentelor de alamă.
Exeptând câteva note false °i câteva decalaje cu soli°tii,
orchestra a avut o prestație stabilă °i unitară. Am
simțit totu°i nevoia unei nuanțări mai atente, deoarece
au fost multe momente în care, în ciuda numărului
mai restrâns de instrumenti°ti, orchestra i-a acoperit
destul de mult, atât pe unii soli°ti cât °i, pe alocuri,
evoluția corului.
Corul, coregrafia, regia - ecuația unei “asamblări"
eficiente...
Corul, condus de dirijorul Cornelius Felecan a
cunoscut în acest spectacol o nouă ipostază, una mult
mai energică, mai activă, iar prin mi°carea scenică
elaborată °i destul de complexă, a realizat cu succes
rolul de personaj colectiv. Coristele au dansat alături
de balerine, la dinamizarea imaginii contribuind °i
rochiile lungi, policrome. Întreaga prezență a corului a
fost mult îmbunătățită nu doar scenic, ci °i vocal.
Implicarea reală a fiecărui artist în parte a amplificat
într-un mod semnificativ în rezultatul auditiv final,
sunetul fiind unul mai viu, mai puternic, omogen °i
unitar, dar °i mai bine nuanțat decât în operele unde
rolul corului este ceva mai "static". Au fost °i câteva
momente în care corul a fost acoperit de orchestră,
pasaje unde au existat mici decalaje, momente în care
textul nu s-a înțeles perfect, însă cu toate acestea,
progresul este unul cât se poate de evident.
La complexitatea °i dinamismul spectacolului a
contribuit °i corpul de balet, coregrafia fiind realizată
de Felicia aerbănescu. Rolul baletului a fost crucial în
special în actul al doilea, unde prin componenta
coregrafică a putut fi evitat pericolul staticismului.
Celebrul °i mult a°teptatul can-can din actul al treilea
a prins viață nu doar prin interpretarea aproape
perfectă a orchestrei, ci °i prin popularul dans,
interpretat cu multă implicare de către interpretele-
dansatoare, la frumusețea căruia au contribuit deja
clasicele rochii voalate. Trebuie să recunosc că rar se
mai poate admira pe scena operei un spectacol de un
asemenea calibru.
Fluxul mi°cării scenice a fost unul continuu, nu au
existat momente monotone, eventualele probleme °i
provocări au fost soluționate cu succes în scenografia
Veronicăi Petrovici. Jocul scenic a fost unul elaborat,
contrastând puternic cu obi°nuințele create de
imaginea predominant statică prezentă în opera
grande. Cred că tocmai această permanentă mi°care,
intercalarea cu numeroase momente de dans, au
contribuit atât de mult la complexitatea °i diversitatea
mai întâi de toate imagistică a întregii montări.
Muzica operetei este una tipică de divertisment,
remarcându-se adesea metrul ternar, caracteristic
ritmurilor dansante. Nefiind o muzică relevantă prin
complexitatea scriiturii, însă totu°i solicitantă pentru
orchestră, necesitatea mi°cării °i a jocului scenic
cunosc aici o nouă dimensiune, o conturare mult mai
atentă °i detaliată în vederea realizării unui teatru cât
mai autentic °i mai verosimil. Opereta este investită cu
numeroase părți teatrale, iar construirea °i relaționarea
personajelor are aici o importanță crucială, acesta fiind
unul dintre elementele care pot asigura sau spulbera
succesul. M-am bucurat mult să observ că arti°tii
no°tri lirici nu sunt doar cântăreți, ci °i buni, unii
dintre ei chiar foarte buni actori.
Soprana Nicoleta Maier - vocea de prim-plan a
întregului spectacol...
Rolul titular al operei a fost interpretat de soprana
Nicoleta Maier, cunoscută publicului în roluri precum
Liu din Turandot de Puccini sau Nedda din opera
Paiațe de Leoncavallo. Tânără, frumoasă °i cu o
prezență scenică elegantă °i rafinată, soprana a
interpretat rolul Hannei Glavari, văduva mo°tenitoare
a cinci miliarde. Vocal, soprana s-a prezentat bine, însă
nu a excelat, vocea sa pierzându-°i parcă ceva din
strălucirea °i tehnica pe care a afi°at-o cu câteva luni
în urmă în rolul lui Liu. Vocea sa spintă are un timbru
deosebit de cald °i de frumos, care în seara de
duminică, însă, nu a fost etalat în adevărata sa
strălucire. În registrul acut, cântăreața afisează o voce
amplă, plină de volum °i încărcată, însă unele acute
(de°i nu a fost nicio supraacută) au fost puțin forțate.
Soprana a abordat de-a lungul interpretării mai multe
tipuri de emisie vocală °i, de°i etalarea acestora a fost
destul de subtilă, ea a relevat un oarecare grad de
inegalitate a vocii, mai cu seamă în registrul mediu,
fapt sesizabil în începutul actului al doilea. Cel mai
mult mi-a displăcut însă dicția artistei: de°i lucrarea s-a
cântat în română, au fost multe momente în care nu
am înțeles sensul textului cântat, interpreta omițând
să rostească mai ales ultimele litere. Rolul are °i o
parte teatrală destul de amplă, fapt pentru care °i
aspectul scenic este unul foarte important. Nicoleta
Maier a reu°it să îndeplinească bine exigențele scenice,
prezența sa fiind una foarte plăcută °i destul de
naturală. De°i în ansamblu rolul a fost bine
interpretat, abia din actul al doilea soprana a reu°it să
releve consistența ipostazelor atât scenice, cât °i vocale
ale personajului. Scenele de la început, în care a jucat
alături de tenorul Stelian Gheorghe, puteau fi
încărcate de o trăire mai autentică, precum au fost
cele de la sfâr°itul actului al treilea. Am întrezărit în
celebrul duet de dragoste dintre Hanna °i Danilo din
actul al treilea, adevăratul potențial °i valoare a vocii
sopranei. Superb interpretat, duetul a relevat o altfel
de voce, mult mai penetrantă °i strălucitoare decât
până la acel moment, o voce bine impostată, frumos
°i nobil cupolată, o voce pe care abia a°tept să o
reascult. Însumând toate aceste aspecte, soprana
Nicoleta Maier a fost de departe cea mai bună °i
frumoasă voce din distribuție, ea fiind singura care nu
a avut niciun moment în care să fie acoperită de
orchestră, iar prezența ei scenică a fost în totală
concordanță cu personajul, reflectând cu acuratețe
stilul unei femei nobile din înalta societate.
Ansamblul soli°tilor - performanțe °i prestații
diferențiate...
Tenor liric, Stelian Gheorghe l-a interpretat pe
contele Danilo Danilowitsch cântând în principal
alături de Nicoleta Maier. De°i are un timbru vocal
frumos °i plăcut, vocea sa, care este una destul de
subțire °i de slab impostată, a contrastat în
nenumărate momente cu vocea plină de volum °i
mult mai puternică a sopranei. Vocal, cei doi se
potrivesc destul de puțin, discrepanța fiind mai mult
decât evidentă, prin comparație, soprana scoțându-i în
evidență defectele vocale °i pe alocuri chiar
acoperindu-l, a°a cum în câteva momente a făcut °i
orchestra. Chiar °i în scenele vorbite, gâtul său era
destul de strâns °i vocea nazalizată. Din punct de
vedere scenic însă, tenorul a jucat cu măiestrie, având
o prezență plăcută, încrezătoare, caldă, în această
direcție completându-se frumos °i potrivit cu soprana,
mai ales în duetul din actul al doilea, dar °i în duetul
dragostei din actul al treilea.
Soprana lirică Lucia Bulucz, cunoscută publicului
pentru roluri precum Violetta din Traviatta °i Gilda
din Rigoletto, (ambele de Verdi) a interpretat-o în
acest spectacol pe Valencienne, soția infidelă a lui
Mirco Zeta. A°a cum ne-a obi°nuit, prezența ei scenică
"
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
31
Black Pantone 253 U
"
este una plăcută, însă vocea nu are nimic special.
Întâlnim °i în acest caz aceea°i problemă ca la aproape
toți soli°tii serii, aceea că vocea îi este în mai multe
momente acoperită de orchestră.
Cochetă °i simpatică, soprana construie°te bine
portretul (i)moral al personajului, jocul scenic fiind °i
la ea cea mai bine conturată parte a rolului.
Tenorul Stefan Kroch l-a interpretat pe Camille de
Rosillion. De°i interpretul are o voce frumoasă,
excelând prin opțiunea pentru expresia lirică, singurul
registru în care aceasta este penetrantă este registrul
acut. Artistul a reu°it câteva acute (do octava a treia)
precise, abordate cu siguranță, însă puțin strânse,
aproape forjate. În cea mai mare parte a rolului, însă
vocea nu a fost clară °i nici strălucitoare. Pe alocuri nu
doar că tenorul a fost acoperit aproape în totalitate de
orchestră, dar au existat °i momente în care nu se mai
auzea aproape deloc ceea ce cântă. În duetele cu Lucia
Bulucz a fost acoperit de aceasta mai cu seamă în
registrul mediu, însă în cel acut vocea sa a fost mai
puternică. A existat astfel între ei un contrast vocal
destul de puternic, °i mai mult decât atât, a existat °i
un contrast scenic, Lucia Bulucz fiind semnificativ mai
înaltă decât tenorul. Trecând peste aspectele vocale
mai puțin reu°ite, jocul scenic °i partea teatrală au
relevat °i în cazul lui un talent actoricesc destul de
bun. Conturarea personajului a fost una naturală, °i
chiar dacă din punct de vedere estetic, potrivirea cu
Lucia Bulucz nu a fost cea mai reu°ită, teatral vorbind
cei doi s-au completat reciproc, îndeplind astfel firul
narativ al libretului.
Cristian Hordea l-a interpretat pe Baronul Zeta, cel
în°elat de soția sa, Valencienne. Am remarcat încă din
musicalul My Fair Lady talentul actoricesc al
baritonului, u°urința cu care acesta intră în personaj,
naturalețea jocului °i nu în ultimul rând talentul vocal.
Printr-o voce caldă, plăcută, potrivită ca amploare °i
volum, dar °i printr-un joc scenic foarte bine adaptat
personajului, baritonul reu°e°te să realizeze cu succes
un rol secundar amuzant.
Mi-a mai plăcut °i modul în care acesta a interacționat
cu soprana Lucia Bulucz.
Tenorul Ruslan Bârlea - surpriza totală a unei evoluții
totale...
Rolul suprem de comediant i-a fost atribuit
personajului Njegus, interpretat de tenorul Ruslan
Bârlea. Cele mai amuzante °i pline de umor gesturi,
dar °i replici au fost atribuite acestui personaj care,
de°i nu a avut un rol extins, importanța sa a fost una
hotărâtoare, el fiind prezent în toate momentele-cheie
ale libretului. De departe, cea mai bună prestație
actoricească i-a aparținut acestui artist care a
demonstrat printr-o prezență scenică foarte naturală °i
încrezătoare un talent scenic complex. Pe lângă
măestria cu care a construit numeroasele momente
investite cu un umor de calitate, artistul a cântat
foarte bine, relevând o voce caldă, plăcută °i mai mult
decât atât în actul al treilea a realizat un număr de
step destul de complex, contribuind astfel °i mai mult
la diversitatea de care se bucură acest spectacol.
Exploatarea potențialului valoric °i nu a... gazelor de
°ist
Văduva Veselă este poate lucrarea din repertoriul
operei care are cel mai mare potențial °i elemente de
"spectacol", întrucât este investită cu mult umor bun,
autoironie, scene siropoase, momente pline de
exuberanță °i culoare, dar °i un libret mult mai actual
decât cele cu care melomanii sunt obi°nuiți.
Amuzamentul spectatorilor a fost stârnit prin replici
precum " - Unde ai găsit evantaiul? - Pe Mercador"
dar °i prin subiecte cotidiene precum "- Vin canadienii
°i ne exploatează aurul cu cianuri". S-au mai făcut
referiri la gazele de °ist, dar °i la FMI.
Traducerea din limba germană a fost foarte bine
realizată, deoarece textul de cele mai multe ori
rimează. Cu siguranță reintroducerea acestei lucrări în
repertoriu va atrage mai mult public în sala operei
întrucât, cel prezent în seara premierei s-a bucurat din
plin de un spectacol savuros, răsplătind arti°tii prin
aplauze furtunoase atât la sfâr°it, cât °i în timpul
interpretării cunoscutelor melodii. Trecând peste
imperfecțiunile planului vocal, seara a oferit o
atmosferă inedită imprimată cu o rară complexitate
care reune°te cele mai bune elemente, muzicale,
coregrafice, precum °i pur, să le spun, dramatice. În
următoarea reprezentare a spectacolului, cea din 9
aprilie, rolul Hannei va fi interpretat de soprana
Balazs Barbara, în rolul contelui Danilo vom avea
ocazia să îl ascultăm chiar pe regizorul acestui
spectacol, Tiberius Simu. Oana Setriuc va fi
Valencienne, iar Sergiu Colțan - Camille de Rosillon.
În alte roluri vor fi prezenți Florin Sâmpălean, Bogdan
Nistor, Florin Pop, Iulian loan Sandu °i alții. Sper ca
în această viitoare distribuție, discrepanța dintre soli°ti
să fie mai redusă, contrastele vocale mai puțin
evidente, însă sper ca ace°tia să reu°ească să păstreze,
°i de ce nu să îmbunătățească prestația teatrală atât de
complexă °i de necesară lucrării.
teatru
In răspăr... (II)
Claudiu Groza
Cum vă place. O remarcabilă plasticitate, o
performanță coregrafică notabilă a protagoni°tilor
°i un decupaj inteligent °i fin caracterizează Cum
vă place de Shakespeare, spectacol montat de
Peter Uray pe scena Naționalului clujean
(premiera în 11 martie). Uray este renumit pentru
interpretările sale coregrafice după texte de
notorietate, printr-un bricolaj minuțios, care
comprimă °i resemnifică intriga piesei, fără a
trăda însă miezul său semantic. Nu altfel se
întâmplă aici, într-o compoziție ce mixează
coregrafia °i muzica cu dialogul, cu actoria „de
dramă", solicitând protagoni°tilor o acută
concentrare °i coordonare, dar prilejuindu-le °i o
admirabilă demonstrație de aptitudini
profesionale, de la cele de joc la cele de dans -
inclusiv formule de virtuozitate, precum dansul
de contact, de pildă.
Spectacolul poate deruta pentru că scenele
sale de început sunt exclusiv coregrafice, astfel că
un spectator nefamiliarizat cu subiectul piesei
prive°te pe scenă ni°te abstracțiuni. Însă aceste
secvențe preliminare rezumă, de fapt, nodul
intrigii, făcând trecerea spre cele „narative". Cum
vă place este o feerie „arcadică", cum au
caracterizat-o shakespearologii, dar a cărei intrigă
e potențată de o temă frecventă a dramaturgului,
cea a rivalităților politice, uzurpării de tronuri etc.
Or, aici Peter Uray °i dramaturgul spectacolului,
Istvan L. Sandor, au optat - binevenit, cred - să
accentueze partea de basm, pură, a pove°tii,
transferând istoria crudă în semantica mi°cării. O
opțiune excelentă, pentru că demarcă cele două
registre, dar °i pentru că permite o dinamică de
impact vizual a concepției coregrafice, ceea ce
este foarte limpede în debutul reprezentației, cu
dansuri de grup extrem de exacte, impecabil
calibrate, executate cu rigoare milimetrică de
actori.
De°i fracturată prin redarea ei exclusiv vizual
în unele scene, intriga piesei e accesibilă.
Conflictul „politic" e redat în momente
coregrafice militare - cu un pregnant dans de
contact, de rafinată brutalitate; bejenia ducelui
surghiunit e conturată într-o secvență antologică,
a „dansului cu valize", de o frumoasă tristețe, dar
°i de un optimism bine marcat subsecvent;
plecarea prințesei Rosalinda ca să-°i caute iubitul
în pădure, alături de Celia, veri°oara ei, °i de
înțeleptul bufon Tocilă e reprodusă fidel în semn
vizual; nu lipsesc elementele parodice, precum un
savuros „wrestling" ori amuzanta declarație de
dragoste a lui Silvius, a°a cum nu lipsesc
contrapunctele metafizice °i morale. Spiritul
acestei piese shakespeariene extrem de complexe
este surprins °i reasamblat cu o ingeniozitate de
apreciat, pentru care Peter Uray merită limpede
felicitări, ca °i pentru inspirata coloană sonoră
aleasă. Scenografia Adrianei Grand, discretă, a
permis ambitusul coregrafic al spectacolului °i s-a
remarcat la nivelul costumelor de scenă, eclectice
dar nu lipsite de unitate stilistică, adaptate la
necesitățile concrete. În echipă s-a aflat °i
consultantul artistic Roxana Croitoru, care a
„mediat" profesionist acest proiect ambițios dintre
regizorul °i dramaturgul maghiar °i protagoni°tii
români ai spectacolului.
Însă adevărații „maratoni°ti" din Cum vă
place au fost interpreții, o echipă de top, din care
au făcut parte, alături de actorii Naționalului, °i
invitați de la Teatrul Maghiar din Cluj, Teatrul
Municipal din Turda, Teatrul „Anton Pann" din
Râmnicu Vâlcea sau de la companii independente.
O echipă amplă, pe măsura „provocării" lansate
de Uray, care a făcut față cu brio unei
reprezentații extrem de solicitante fizic, cu un
reglaj de mare finețe, în care angrenajul trebuia să
funcționeze perfect (°i a funcționat), dar având °i
narativitatea spectacolului de dramă, cu dialoguri,
interacțiuni de altă gamă etc. Eniko Gyorgyjakab,
Miron Maxim, Radu Lărgeanu, Matei Rotaru,
Sânziana Tarța, Cătălin Filip, Cristian Grosu,
Mădălina Ciotea, Cătălin Codreanu, Cristian
Rigman, Anca Hanu, Mihail Onaca, Diana
Buluga, Irina Wintze, Flavia Giurgiu, Miriam
Cuibus, Angelica Nicoară, Patricia Brad °i
Alexandra Tarce au rostit scenic povestea lui Peter
Uray a pove°tii lui Shakespeare, cu o meritorie
implicare °i virtuozitate. Dintr-un spectacol de
asemenea anvergură îți rămân în memorie,
inevitabil, doar unele momente. Eu am reținut,
alături de cele evocate mai sus, splendidul dans al
Rosalindei-Eniko pe scutul metalic al unei mese,
cel foarte plastic de grup cu frânghia-metaforă a
oprimării, frumoasa declarație de dragoste
Rosalinda-Orlando (Miron Maxim) dar °i cea...
parodică Silvius-Corin (Mihail Onaca-Irina
Wintze), splendid-delicat-adolescentinul final, de o
proaspătă vitalitate, ca să rememorez câteva.
Dar Cum vă place e mult mai mult, e un
spectacol amuzant, profund, pregnant vizual, de
efect dinamic °i, peste toate, frumos. O poveste
de dragoste primăvăratică, în cele din urmă.
32
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
De ce un manifest al
scurtmetrajului?
Simina Răchițeanu
Cu toate ca se răspândesc mult mai u°or prin
intermediul internetului °i chiar dacă unele
sunt vizualizate în mai toate colpurile lumii,
totu°i scurtmetrajele au o serie de pa°i de parcurs
până vor dobândi un statut mai bine delimitat în
lumea filmului. În contextul în care lungmetrajul, o
cucerire a secolului XX în evolupia cinematografiei,
a devenit un soi de normă, un standard a ceea ce
publicul a°teaptă să vadă în cinematograf, interesul
general fapă de filmul scurt a scăzut dramatic
începând cu anii '60. Ca reacpie la acest declin, s-au
lansat mai multe inipiative de revitalizare a genului
°i de redefinire a statutului său.
Cluj-Napoca se alătură mi°cării de popularizare
a scurtmetrajului prin Festivalul Internapional de
Scurtmetraj ClujShorts. Pe fondul unei viepi cultur-
ale active a ora°ului °i venind în sprijinul ei, festival-
ul a debutat în 2013, iar acum numără deja două
edipii încheiate.
Organizat de Asociapia “Persona” °i în parteneri-
at cu Cinema “Victoria”, evenimentul a avut loc în
perioada 27-30 martie 2014 în Cluj-Napoca. Fapă de
cifrele anului trecut, ClujShorts a crescut semnifica-
tiv, atât raportat la numărul filmelor înscrise (peste
600) °i selectate (128, fapă de cele 86 din 2013), cât
°i la durata evenimentului (patru zile, dublu com-
parativ cu prima edipie). Extinderea nu s-a limitat la
proiectarea mai multor filme, ci a vizat o structură
complexă: două masterclass-uri tematice, o expoz-
ipie de fotografie, un demo-stand cu echipament °i
tehnică de filmare, regizori °i producători invitapi la
sesiuni de întrebări °i răspunsuri cu publicul, câteva
petreceri °i gala de premiere.
În ceea ce prive°te vizionarea, filmele au fost
grupate în calupuri, astfel încât fiecare bilet a oferit
acces la o oră °i jumătate de proiecpii pe teme °i
genuri diverse. S-a încercat armonizarea scurtmetra-
jelor în fiecare calup pentru a suspine diversitatea °i
pentru a satisface o gamă largă de gusturi °i stiluri.
ClujShorts a pinut seama de vârste °i preocupări:
proiecpia specială de animapii - destinată copiilor (°i
nu numai), o serie de filme 18+, un calup cu temat-
ică actuală din domeniul ecologic °i social. În plus,
s-au prezentat trei documentare premiate în cadrul
Festivalului de Film OtherMovie Lugano, partener
ClujShorts. În afara grupajelor tematice menpionate,
publicul a putut gusta cele mai diverse abordări pe
parcursul fiecărei proiecpii. Un criteriu al diversităpii
s-a regăsit °i în procesul de selecpie al filmelor, din
moment ce festivalul este deschis tuturor producă-
torilor de film °i regizorilor, atât profesioni°ti, cât °i
celor debutanpi, fără a uita o secpiune a filmelor stu-
denpe°ti. Din totalul filmelor, un număr de 52 au
participat în competipia oficială. Jurizarea a fost
asigurată de trei membri din domeniul cine-
matografic °i al televiziunii: cunoscutul regizor
documentarist Gabor Xantus, universitarul clujean
Ioan Pop-Cur°eu, de la Facultatea de Teatru °i
Televiziune a UBB °i multipremiatul cameraman
Sergiu Matei.
La o privire de ansamblu, festivalul de scurtmetra-
je al Clujului a adus destul de mulpi spectatori pe
parcursul celor patru zile; în special seara °i în week-
end o agitapie entuziastă a ocupat zona din fapa cine-
matografului. În timp ce unii tocmai ie°eau din sala
de proiecpie °i discutau despre filmele văzute, alpii
stăteau veseli la coadă pentru a cumpăra bilete.
Dar, dincolo de entuziasmul creat, ar mai fi
câteva aspecte vizate de organizatori ce ar trebui
puse în evidenpă. Odată cu aparipia filmelor 3D °i a
cinematografelor din mall-uri (locapia fiind conven-
abilă °i pentru mare parte a proiecpiilor de con-
sum), au fost afectate cinematografele din centrul
ora°ului. Un aport semnificativ în revalorizarea
statutului acestora din urmă îl aduc evenintele orga-
nizate pe tot parcursul anului. ClujShorts, prin
parteneriatul său cu Cinema “Victoria”, readuce
publicul în zona centrală, aminte°te că °i cine-
matografele considerate tradipionale pot oferi o
experienpă plăcută °i dore°te să implice spectatorii
tineri în explorarea valorilor cultural-artistice.
Festivalul °i organizatorii cultivă un spirit activ, efer-
vescent, °i nu uită să sprijine focarele culturale clu-
jene. De multe ori filmele cunoscute sunt cele care
aduc spectatori °i bani cinematografului, însă
ClujShorts a reu°it să capteze atenpia °i să atragă
publicul fără a beneficia (încă) de notorietate,
finanpări masive °i o locapie extravagantă. În plus,
este o anumită nevoie de reinventare pe scena artis-
tică locală, vizibilă °i în domeniul teatrului °i al
artelor vizuale, se încearcă moduri alternative de
exprimare °i de contact cu spectatorul. Or, locul
întâlnirii e, desigur, important. A°adar, strategia fes-
tivalului a punctat foarte bine nevoia de a aduce
ceva „nou” într-un spapiu „vechi”.
Revenind la ideea de la care a pornit tot festival-
ul, ludic, tineresc, reprezentativ mi s-a părut slogan-
ul acestei edipii: „Primăvara aceasta se poartă
scurt(metrajele). There's the long and the short. We
choose THE SHORT!”. Din cele trei propozipii,
bine delimitate, se ivesc deja câteva aspecte defini-
torii. În primul rând, e evident că asocierea terme-
nilor „primăvară” °i ,scurt(metraje)" sugerează
intenpia de a lansa un nou trend, mai „fresh”, bin-
evenit după „lunga iarnă a lung-metrajelor”. Scurt
înseamnă bun, adică plin de viapă, neobositor, revi-
talizant. Din nota u°or comercială („se poartă”)
transpare o strategie ce înpelege principiile de bază
ale mediatizării, ale unei acpiuni de trendsetting.
Mai apoi se anunpă existenpa a două alternative:
„the long” °i „the short”. „Lungul”, declarat deja
plictisitor °i dominant, nu anulează „scurtul”, cele
două sunt prezentate pe pozipii egale, ca într-un
adevărat sistem dualist. Ele coexistă, iar asta e un
dat, a°a cum anunpă impersonalul „there is”. Pasul
trei exprimă oppiunea: noisuntem cei care alegem,
noi vă aducem scurtmetrajul. Bun. Se mai suspine
că valoarea filmului de scurtmetraj este adesea
subestimată, el fiindă văzut ca „fratele mai mic” (ca
durată) al lungmetrajului. Nimic mai ironic, căci,
evident, lungmetrajul a apărut ca evolupie firească a
fratelui său „mai mare” (ca vârstă, dacă vrepi).
„Fratele cel mare” este, de fapt, „fratele cel mic” °i
invers - un nostim joc de cuvinte °i idei. Dar ce
vrea să spună °i asta? În principal, ClujShorts este
un manifest al scurtmetrajului. Adică tot conceptul
de scurtmetraj nu se rezumă la calitatea filmului de
a fi scurt. Ci el e o creapie în sine, completă,
rotundă, capabilă să prezinte într-o durată relativ
scurtă un conpinut semnificativ. Scurt, dar cu
impact. Concentrat fiind ca spapiu-timp, el impune
°i o concentrare a subiectului °i o atentă economie
de mijloace. O echipă întreagă lucrează la cele cinci,
zece sau douăzeci de minute, e o muncă cu două
fapete: mult efort, valoare cantitativă redusă, mai
pupini bani; dar °i finalizare mai rapidă, distribupie
facilă în medii online, posibilă anticipare a unui
lungmetraj. Ca spectatori, ne solicită atenpia °i e un
bun exercipiu de receptare. Apoi mai are °i o val-
oare cinematografică în sine.
Sosite de pe mai toate continentele, scurtmetra-
jele au alcătuit într-adevăr un Festival Internapional,
încadrat în categorii ca: dramă, comedie, animapie,
documentar, horror °i film experimental. Filme
române°ti au fost pupine, am numărat doar °apte
proiecpii. Covâr°itor a fost numărul dramelor, ceva
mai mult de jumătate din cele 128.
Dintre filmele premiate a° menpiona Moritz and
the Woodwose, o producpie germană cu multiple
calităpi. Dincolo de imaginea impecabilă, este o
dramă cu elemente fantastice °i aluzii la mitologia
germanică, 20 de minute captivante despre cum
percepe un copil boala °i moartea. Un univers ego-
centric, structurat simbolic °i văzut prin prisma
jocului viapă-vis-viapă. Jocul actoricesc a fost reu°it,
reu°ind un dublu efect asupra publicului: empatie °i
reflecpie.
O altă proiecpie greu de ignorat a fost Red
Snow, venită din Serbia. În timpul ocupapiei naziste
din anii '40, pentru fiecare soldat german ucis erau
executapi o sută de civili. Cum poate reacpiona un
ofiper german, implicat forpat într-un război căruia
nu îi vede sensul, atunci când încearcă să salveze
civilii? Poate tortura sau uciderea unui individ fi jus-
tificată prin răscumpărarea altor o sută? ai, mai
ales, cât suportă con°tiinpa unui soldat normal, căci,
indiferent ce mi°care ar face, oamenii tot vor muri?
A primit premiul pentru cea mai bună imagine, dar
°i construcpia subiectului °i cre°terea graduală a ten-
siunii sunt puncte forte.
Cea mai bună coloană sonoră a mers la ruses-
cul Second Wind, o dramă cu caracter experimental
ce durează aproape °apte minute. Izolat pe o plan-
etă străină, eroul cosmonaut confecpionează câte o
floare din doze metalice °i o plantează în mica sa
grădină de°ertică. (Non)sensul existenpei e transpus
într-o manieră puternic estetizantă, printr-o supra-
punere interesantă a imaginii stranii cu muzica-arti-
ficiu.
Câ°tigătorii ClujShorts 2014 sunt:
Trofeul ClujShorts: Moritz and the Woodwose
(GER), regia Bryn Chainey. Premiul Asociapiei
Persona: Last Caravan (FR), regia Foued Mansour.
Premiul Juriului: The Girl Across the Street (Ned),
regia Steven Wouterlood. Premiul presei clujene:
Miruna (POL), regia Piotr Sulkowski. Premiul pub-
licului: Border Patrol (GER), regia Peter Baumann.
Cel mai bun documentar: Portrait Of An Urban
Beekeeper (SUA), regia Steve Ellington. Cea mai
bună animapie: Dji. Death Fails (MOL), regia
Dmitri Voloshin. Cel mai bun film studenpesc: 30
Ways to Attract a Man (RU), regia Nikita
Chisnikov. Cea mai bună regie: Tempo (BE), regia
Tony Marioni. Cel mai bun actor: Johannes
Silberschneider, In the Still of the Night (AUS),
regia Erich Steiner. Cea mai bună actripă: Celeste
Ribeiro în What Love Means to Me (POR), regia
Ricardo Martins. Cea mai bună imagine: Vladan
Obradovic, Red Snow (SER), regia Luka Popadic.
Cel mai bun montaj: Fortune Faded (GER), regia
Alexander Heringer. Cea mai bună coloană sonoră:
Second Wind (RU), regia Sergey Tsyss. Cel mai
bun scenariu: Rodica Dominteanu, Obects in
Mirror Are Closer than They Appear (RO), regia
Alex Capatoiu.
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
In căutarea icoanei pierdute
Marian Sorin Rădulescu
Anatoli Solonipîn în Andrei Rubliov (Andrei Tarkovski, U.R.S.S., 1966)
In 1994, după ce am ie°it din sala de cinema
unde, pentru întâia oară, văzusem - ca
student - Născu/i asasini, mi-am întâlnit un
dascăl de-al meu specializat în limbi clasice
(acum e monah). Bulversat, intrigat °i - în mod
bizar - încântat de electrizantele imagini de pe
ecran, am dorit să °tiu ce impresie i-a lăsat
nădrăvănia lui Oliver Stone la a cărei vizionare
luase °i el parte. Mi-a răspuns oarecum esopic:
„Filmul s-ar cuveni să fie ca o icoană, nu-i
a°a?...” Am tăcut, n-am zis nimic, dar în sinea
mea încercam să pricep ceva din răspunsu-i
enigmatic. Ce legătură putea fi între film (orice
film) °i icoană? Niciuna, gândeam. Icoane °i
filme?! Drumul până la ele, doar în aparenpă
simplu °i sinuos, este - înpeleg acum - o parte
importantă din marea călătorie a viepii: aceea
spre sine.
Când spui icoane, îpi imaginezi că le găse°ti
în biserici (ortodoxe). Aveam peste 25 de ani
când am început să înpeleg ce este °i, mai ales,
ce nu este, o icoană. De ce, spre deosebire de
tabloul religios, icoana este definită de canon
(acele forme °i culori combinate după învăpătura
Bisericii), iar nu de „inovapia” artistului-iconar.
După aproape douăzeci de ani de căutări, am
început să mă obi°nuiesc cu gândul că în lăca°ul
contemporan de cult abundă, invariabil, ferecă-
turi aurite masive ce ascund sub plato°e metal-
ice pictura icoanei, policandre °i sfe°nice uria°e,
greoaie °i lipsite de gust, flori artificiale. ai,
desigur, icoane acoperite de prosoape °i sclipici-
uri (cu electricitate în loc de candele °i lumânări
de ceară) cu fepe dulceag-sentimentale ori natu-
ralist-academice. Pentru Nikolai M. Tarabukin,
(vezi Sensul icoanei1), lăca°ul contemporan a
ajuns să reprezinte adesea „un buchet monstru-
os de prost gust, sclipici ieftin, duh antiartistic
ce calcă în picioare tradipiile autentice, per-
verte°te sensul °i semnificapia autenticei
„podoabe” biserice°ti”. Observapiile sale datează
de la începutul veacului XX, dar sunt °i astăzi la
fel de actuale. Sorin Dumitrescu spune că pre-
opii s-ar cuveni să °teargă chipul sfinpilor batjo-
corit de pictori pe zidurile bisericilor °i să bage
banii parohiei într-o iconografie „măcar decen-
tă”. Majoritatea picturilor noi sunt hidoase pen-
tru că „preopii nu le văd hidoase”, iar „credin-
ciosul român vede ce vede «tata popa»”. De
vină este °i programa analitică din facultăpile de
teologie, unde nu se învapă nimic despre icoane,
ci „doar un snop de ziceri părinte°ti °i câteva
generalităpi de manual”. ai încă ceva: institupiile
care produc teologi sunt „rânduite curricular
după calapod protestant”, ori „protestanpii sunt
cei care au alungat complet din lăca°uri
icoanele, considerându-le, fără să clipească, blas-
feme” (Noi °i icoana2). Mi-a luat ceva vreme să
pricep că icoana - atunci când nu e tablou reli-
gios - este o „pictură transfigurativă” a cărei
„perspectivă răsturnată” (o tehnică aleasă delib-
erat de pictorii iconografi) constituie un element
esenpial de limbaj plastic. Extrem de sugestiv °i
de relevant, limbajul iconografic asigură corecti-
tudinea acestei „teofanii în culori”3 din punct de
vedere scriptural. ai aceasta pentru că
Evanghelia însă°i ne invită să ne „răsturnăm”
perspectiva, să privim viapa, lumea °i pe noi
în°ine dintr-o perspectivă diametral opusă felului
în care lumea prive°te aceste lucruri.
Când spui filme, crezi că le găse°ti în
cinematografe. În realitate, lucrurile nu prea
stau a°a. Încercarea de a deslu°i asemănări între
film °i icoană presupune, recunosc, un demers
temerar. Cu atât mai mult cu cât perceppia
comună, atât în cazul filmului, cât °i în cazul
icoanei, operează cu cli°ee. În ceea ce prive°te
filmul, au statut de „icoane” doar filmele „de
producător”, cu succes la box office - a°a-
numitele block-busters. La extrema opusă,
filmele „de autor” (poeme cinematografice de
Eisenstein, Dovjenko, Dreyer, Welles,
Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Bresson, Fellini,
Bunuel, Taviani, Tarkovski, Paradjanov,
Abuladze, aepitko, Ray, Antonioni, Bergman,
Zanussi, Wajda, Menzel, Forman, Săucan,
Pintilie, Kusturica, Pipa, Veroiu, Mungiu °.a.)
care - asemenea icoanelor - transmit o „bucurie
gravă”, ajung la un public restrâns. Acest public
este familiarizat (sau, cel pupin, dornic să se
familiarizeze) cu „meta-limbajul” audio-vizual,
cu poetica. Filmele de referinpă de altădată nu
se mai găsesc de mult în cinematografe, iar
(tele)cinematecile sunt o raritate. Pe de altă
parte, nici icoana (ca „vehicul pentru sfinpenie”)
nu are parte de o soartă mai bună, câtă vreme
cei mulpi preferă semnele denotative ale
Hristosului din tabloul religios. Imaginea de
film însă, atunci când nu cultivă numaidecât
„firescul de pe stradă”, ci prelucrează, „re-
creează”, „transfigurează” realitatea, se pretează
la o lectură „simbolică”, la o „hermeneutică”
asemenea icoanei. Astfel, °i cinematografia - ca
filozofie - este o „detectare”, o „modalitate a
cugetului °i destoiniciei omului de a vedea cât
mai deslu°it lumea °i de a °i-o reprezenta mai
coerent, mai cutremurător” (Nicolae
Steinhardt4). „Păcatul” filmelor „cu subiect”,
după Constantin Noica, este că „vor să fixeze,
în câteva imagini, libera imaginapie a
spectatorului” în loc „să i-o elibereze, poate
redând de două sau trei ori, în chipuri diferite,
aceea°i scenă”5. Drumul spre cinema-ul de autor
trece, iată, prin hăpi°ul de producpii stereotipe °i
prin repertoriul uniformizat (de la televiziune
sau din cinematografe), care, cu un seducător
cântec de sirene, caută să acapareze noi fani.
Termenul de iconic - aveam să înpeleg peste
ani - poate fi însă folosit °i în legătură cu artele
nevizuale. Se vorbe°te despre aspectul iconic al
muzicii psaltice sau despre „iconicitatea”
romanului dostoievskian, de exemplu. În
Idiotul, Dostoievski - arată Sorin Dumitrescu (în
Noi °i icoana) - „inaugurează în tehnica
romanului iconicitatea”, iar Zosima din Fra/ii
Karamazov „simbolizează aurul din icoane”.
Personajele °i caracterele dostoievskiene „sunt
proiectate pe aureola acestui caracter-ecran care
le exaltă prin contrast semnificapiile”. De ce nu
ar fi atunci posibilă °i o întâlnire a filmului cu
icoana? De ce nu ar putea °i el predispune la
contemplapie, de ce nu °i-ar smulge privitorul
din „lumea sensibilă” pentru a-l călăuzi spre
„lumea iluminării divine”? (Alain Besanțon6).
Când ajunge să-l angajeze vizual pe privitor,
oferindu-i chipuri, nu mă°ti, filmul - ca °i
icoana - „pescuie°te” oameni concrepi, anumite
biografii, în numele unei călătorii spre
transcendent. Asemenea unei liturghii,
cinematograful transcendental „transformă
experienpa într-un ritual ce se poate repeta la
nesfâr°it” (Paul Schrader7). Asemenea icoanei, el
nu îi suportă pe indiferenpi; îi derutează, îi irită,
iar apoi îi exclude, oarecum în acela°i fel în care
Domnul nu-i suportă pe căldicei. Îi captivează
însă pe cei ce caută „adevăruri de taină”, iar nu
simple (ori sofisticate) iluzii. Fără să fie
teologie, arta cinematografică s-a dovedit,
uneori, deschizătoare de drum °i călăuzitoare
întru teologie, chiar fără a avea con°tiinpa
acestui act. Mărturie stau câteva din
capodopere: Patimile Ioanei dArc, Pământ,
Jurnalul unui preot de /ară, Andrei Rubliov, A
°aptea pecete, Fragii sălbatici, Aventura,
Nazarin, Julieta °i spiritele, Umbrele strămo°ilor
uita/i, Pater Panchali, Solaris, Iluminare,
Călăuza, Căin/a, Soare până °i noaptea, Ruga,
Nostalghia °i încă altele. ai poate că unul din
cei mai autentici „topografi ai lui Dumnezeu”,
„călugăr-poet al unei abapii a cinematografului”
(Antoine de Baeque), rămâne Andrei Tarkovski.
În arta sa, o „artă iconică” (Costion Nicolescu8),
timpul devine „spapiu de contemplare”. Emopia,
la fel ca în icoane, epurată de orice urmă de
sentimentalism (principalul vrăjma° al
duhovniciei), este semn al unei trăiri autentice
°i limpezi9. Finalurile tarkovskiene cheamă
privitorul să pătrundă într-o „altă lume, nu
virtuală, ci de un alt tip de realitate, mai înalt,
o lume izbăvită °i transfigurată, lecuită °i
lămurită”10 (Costion Nicolescu).
Imaginea de film, tot mai voyeuristă, tinde
să se „elibereze” de orice fel de cenzură, de
orice limită tehnologică °i de orice original.
Devenită un „pseudo-original” (un „contra-origi-
nal”), ea ne lasă acum să avem parte de tot ceea
ce ne-am dorit. Imaginea televizuală, „structural
idolatră”, străină sau indiferentă fapă de nevoile
poepilor (°i ale arti°tilor, în general), ascultă de
voyeur °i - vezi Re/eaua10, Născu/i asasini,
Zapping1 - „nu produce decât imagini prostitu-
34
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
~34j
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember cinematografic
...°i Dumnezeu a creat B.B.!
Ioan Meghea
Sunt obosita de atâta singurătate!"... Iată ce
declara în urmă cu câpiva ani, unui trimis al
săptămânalului ,,Paris Match", cea care a fost
un fenomen al unei epoci, o imagine, un fizic, un
sex-simbol, cea care aducea Franpei mai mult venit
decât uzinele Renault, cea despre care la sfâr°itul
anilor '50 se scriau cam 10.000 de cuvinte într-o
lună, adică: Brigitte Bardot!
Cu pletele în vânt ori cu părul înfoiat în coafuri
neglijente, cu fustele ei scurte aruncate peste
jupoanele acelor ani sau cu rochiile mulate pe un
corp de un erotism extrem de provocator, ne oferea
chipul unei adolescente mereu bosumflată, cu
buzele mari, senzuale, respingând accesoriile
celorlalte dive, blănurile °i bijuteriile lor sofisticate,
încă de la început Brigitte Bardot reu°ind să
coboare de pe ecran în plină stradă - lângă mine,
lângă ceilalpi oameni de rând, devenind teribil de
accesibilă. Până la urmă, era un anti-star...
S-a născut la Paris, în 1934. A făcut studii de
artă dramatică °i balet - care vor fi valorificate mai
târziu - apoi, manechin la marile case de modă
pariziene. Începuturile, se poate spune că au fost
destul de nesemnificative pentru această fată cu un
aer candid °i incon°tient provocator. Câteva
angajamente pe scena unui teatru, apoi primul rol
cinematografic, la fel de °ters: Grota normanda (Le
trou normand), în 1952, regizat de Jean Boyer.
Alături de ea, un viitor mare actor: Bourvil. Au mai
fost încă vreo zece filme prin care această starletă a
trecut aproape neobservată.
Apropo de aceste începuturi ale lui Bardot... La
începutul anilor '60 eram student în Bucure°ti când
am văzut filmul Marile manevre de Rene Clair °i,
evident, am fost impresionat de jocul celor doi
mon°trii sacri, Gerard Philipe °i Michele Morgan. Ei
bine, după câțiva ani, cineva mi-a atras atenpia că în
acest film mai fusese distribuită °i o tânără
frumu°ică. Brigitte Bardot. Nu °tiam, nu-mi
aduceam aminte de ea, pentru mine a trecut
neobservată! Ei da, nu e u°or să ajungi alături de
marile nume ale vremii, cu siguranpă că uneori e
nevoie °i de un mentor.
Acesta a venit în 1956, se numea Roger Vadim,
un regizor de mare calibru, precursorul Noului Val,
curent cinematografic despre care v-am povestit
recent, °i care i-a pecetluit gloria cu rolul din filmul
ai Dumnezeu a creat femeia. A fost una din
operele cele mai sincere, tinere°ti °i originale create
după 1945. Noutatea era Brigitte Bardot, personajul
feminin principal, o tânără senzuală, dornică de
plăceri, amorală, trăind din instinct °i doar pentru
prezent. Iată ce spunea marele regizor despre
„creapia" sa, cea care i-a fost °i sopie, întâlnind-o la
Madrague, după aproape 30 de ani: „Acolo am
găsit un mit în viapă, de fapt, o femeie frumoasă,
care a rămas la fel de fragilă °i exigentă ca acum 30
de ani °i care de atunci încoace, se bate împotriva
uzurii sentimentelor.". Splendide cuvinte!
„A fost frumoasă întotdeauna, °i la licărirea
focului din cămin, °i sub proiectoarele de cinema,
°i-n bătaia soarelui" - declara Vadim.
Au urmat filmele Babette pleacă la război -
1959, de Christian Jaque, apoi Adevărul, în 1960,
regia Henri Georges Clouzot, cu Samy Frey.
În 1962, Louis Malle realizează Viapă
particulara, unde Bardot evoluează alături de
Marcello Mastroiani. Dumnezeule, ce cuplu
răvă°itor! Filmul este inspirat din existenpa reală a
actripei, cea care devenise un mit, „mitul
erotismului fără complexe, al femeii-copil, al
incomparabilei bosumflate" - cum o definea
Ecaterina Oproiu. Îmi aduc aminte de acest film °i,
credepi-mă, nu pot să uit mersul ei u°or legănat,
pletele ei blonde, privirea ei ve°nic speriată °i
totodată provocatoare. Filmul ne-a arătat viapa ei
privată, felul în care accesibilitatea de care a dat
dovadă s-a întors împotriva ei, „anti-starul a devenit
obiect de idolatrie devastatoare °i de hărpuială" -
cum bine spunea criticul Magda Mihăilescu.
Urmează în 1963 Disprepul de Jean-Luc Godard,
alături de inegalabilul actor Michel Piccoli, apoi în
Brigitte Bardot
1965 Viva Maria! În regia Louis Malle, cu actripa
Jean Moreau, alt monstru sacru al cinematografiei.
În 1970, împreună cu Claude Rich, realizează Ursul
°i păpu°a în regia lui Michel Deville, în 1971
Bulevardul romului de Robert Enrico, cu Lino
Ventura, apoi Incendiatoarele în regia lui Christian
Jaque, cu Claudia Cardinale iar în 1973 Don Juan,
cu frumosul Maurice Ronet, în regia lui Roger
Vadim.
Apoi, tăcere! De necrezut, la numai 39 de ani,
Brigitte Bardot se retrage de pe ecran! ,,Cu
cinematograful am terminat. Nu mă mai
interesează. Am pus punct °i am întors pagina.
Cinematograful de astăzi e cu desăvâr°ire inodor,
incolor °i înfrico°ător. E imaginea civilizapiei
actuale". Iată ce declara B.B. în 1984 reporterului
de la ,,Paris Match".
Oricum, nu ezită să se arate în continuare
lumii. ,,Orice a° face, ridurile acestea există",
spunea ea. Înconjurată de zeci de animale -
militează de mulpi ani pentru protecpia acestora -,
retrasă la Mandrague, proprietatea ei de la Saint-
Tropez, î°i prime°te rarii vizitatori dând deoparte
toate artificiile din viapa ei.
...Pupin ruj pe buze, părul drept °i ridurile la
vedere! Sunt a°a cum sunt!
ate". Nu mai comunică decât mereu alte imagini
- „idoli de voyeuri, fără original" - °i „contraz-
ice orice comuniune" (Jean-Luc Marion12).
Sacrul, adaugă Marion, nu se mai disimulează
pentru că „afară dacă nu dispare, apare în «mar-
ile mese» (grandes messes) care constau de-
acum înainte mult mai adeseori în congrese
politice sau întâlniri sportive decât în celebrări
euharistice". Când însă nu e idolatră, ci „pneu-
moforă" (purtătoare de duh, de nădejde °i cred-
inpă), imaginea de film devine din „străină" (ori
indiferentă fapă de nevoia dintotdeauna a omu-
lui de sens) „aproapele nostru". Nici călătoriile
prin lumea mare °i nici intrarea în labirintul cul-
turii (cinematografice) nu sunt pricină de
„sminteală" °i „dezrădăcinare". Acest pericol îi
prive°te, scria Nicolae Steinhardt13, doar pe „cei
fără temelie lăuntrică, versatili °i u°uratici".
Pentru ceilalpi, „contactul cu alte universuri nu
este decât îmbogăpire, izvor de mai multă îngă-
duinpă °i de înpelegere a nesfâr°itei exuberanpe a
creapiei"14.
Note:
1.	Ed. Sophia, Bucure°ti, 2008.
2.	Ed. Anastasia, Bucure°ti, 2010.
3.	Pentru Leonid Uspensky arta sacră ortodoxă -
icoana - este „expresia vizuală a dogmei transfig-
urării".
4.	„Platon pe ecran", în Escale în timp °i spapiu,
Ed. Mănăstirii Rohia °i Polirom, Ia°i, 2010.
5.	Rugapi-vă pentru fratele Alexandru, Ed. Humanitas,
2010.
6.	Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconosclas-
mului de la Platon la Kandinsky, Ed. Humanitas,
1996.
7.	Transcendental Style in Film: Ozu, Bresson,
Dreyer, Da Capo Press, New York, 1988.
8.	Credinpa, nădtjdea °i iubirea în viapa °i opera lui
Andrei Tarkovski, Ed. Lumea Credinpei, Bucure°ti,
2013.
9.	În cartea sa, Tarkovski - Filmul ca rugăciune (Ed.
Arca Învierii, 2001), Elena Dulgheru consacră un capi-
tol întreg trăsăturilor specifice icoanei din opera
tarkovskiană.
10.	„Pentru Tarkovski, un «artist al viziunii», trecutul
pării sale se rezuma la icoană, această artă în care viz-
ibilul nu este decît netezire, dâra invizibilului"
(Olivier Clement).
11.	Un film în regia lui Sidney Lumet, din 1976, care
atrage atenpia că în lumea contemporană nu se mai
gânde°te în termeni de napiuni °i popoare, ci de
money-money. Multinapionala dominapie a dolarului
e în vremea noastră, spune un fel de zeu suprem al
unei congregapii media ecumenice, „structura atomică,
subatomică °i galactică a lucrurilor"? Suntem, arată
filmul lui Lumet, ni°te „umanoizi" care °i-au pierdut
omenitatea.
12.	Scurt-metraj de Cristian Mungiu, 2000. Un om-
telecomandă, care schimbă canalele cu o cârmă dintr-
un fel de sediu central unde mai trudesc °i alpi
oameni-telecomandă (fo°ti dependenpi de TV) pentru
tot felul de pierde-vară în fapa ecranului, vede ce se
întâmplă dincoace de ecran, în „lumea reală", în viapa
celor ce butonează telecomenzile non-stop. „Ochiul"
din televizor este - într-un fel - acela°i „ochi" care „te
vede" °i „te cercetează" mereu, iar dacă crezi asta, nu
te mai popi purta oricum. Sau popi, însă pe
răspunderea ta, °tiind bine că voyeurismul °i
slobozirea ochiului către „frumusepi străine" (vir-
tuale ori altcum) se cheamă lăcomie °i exces.
13.	Crucea vizibilului. Tablou, televiziune,
icoană - o privire fenomenologică, Ed. Deisis,
Sibiu, 2000.
14.	Primejdia mărturisiri, Ed. Mănăstirii Rohia °i
Polirom, Ia°i, 2009.
TRIBUNA • nr. 279 • 16-30 aprilie 2014
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sumar
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XXIV)	3
cărpi în actualitate
Ioan Negru Până unde suntem nemuritori 4
Ionel Necula	Căutarea drumului spre cuvânt	5
Alexandru Petria Prin scris, spre libertate	5
cartea străină
Reghina Dimitri°ina Conversații cu mine însumi 6
comentarii
atefan Manasia Patru secvențe cu Andrei Bodiu 7
poezia
atefan Ciobanu	8
Georgian Ghipă	9
Lucia Dărămu°	9
parodia la tribună
Lucian Perpa	atefan Ciobanu	8
proza
Mircea Daneliuc	Obiecte fricoase	10
Adrian Pion	Clandestin	11
interviu
de vorbă cu Frangois Breda "Cluj-Huedin sau
Paris-Coulommiers e exact acela°i lucru pe la °ase
dimineața"	12
eseu
Adrian Dinu Rachieru	Despre "boala Nichita" (II) 14
meridian
Florin Costinescu Evgheni Evtu°enko pe limba lui
atefan Dimitriu	16
politica zilei
Petru Romo°an Comedia de week-end	18
Nicolae Iliescu Teribil, demențial, scandalos 18
diagnoze
Andrei Marga Demitologizarea la Rudolf Bultmann 19
opinii
Isabela Vasiliu-Scraba	Excluderea din cultura
românească a lui Noica °i a poeților martirizați în închiso-
rile comuniste (I)	21
filosofie
Remus Folto° Aporie °i ontofanie la Eugen Ionesco 23
eveniment
aeful opoziției, Crin Antonescu, discurs memorabil la
lansarea candidaților PNL regiunea Nord-Vest	24
traduceri
Neil McCarthy	26
corespondentă din SUA
Victor Gaetan	"Problema Ucrainei °i Crimeii este
complexă"	27
istoria
Vasile Mîrza Actualitatea monografiei Marea Neagră a
lui Gheorghe I. Brătianu (III)	28
efectul de seară
Robert Diculescu Robinsonii emigrați	28
muzica
Virgil Mihaiu Întâmpinarea primăverii la Filarmonica
"Transilvania" (II)	30
Maria Carla Bălan, Oleg Garaz Opereta în plină
expansiune - "Văduva veselă" de Franz Lehar la Opera
Română	31
teatru
Claudiu Groza În răspăr... (II)	32
film
Simina Răchipeanu De ce un manifest al scurt-
metaului?	33
Marian Sorin Rădulescu În căutarea icoanei pierdute 34
remember cinematografic
Ioan Meghea ...°i Dumnezeu a creat B.B.!	35
plastica
Ioan Moldovan	"Despre M.I.N.E."	36
plastica	
„Despre M.I.N.E.”
Ioan Moldovan
Miniu de plumb 1 (2010), tehnică personală 200 x 200 cm
Ioan Augustin Pop
I
oan Augustin Pop aparține genului de artist
care se adresează, programatic a° zice, energiei
creative pentru a-i dirija vectorii încărcăturii
genuine, în interiorul unui proiect ideatic °i spre
amorsarea unui mesaj controlat intelectual-
conceptual °i, deopotrivă, existențial-etic.
Discursul său nu se articulează „natural”, nu e
lăsat la voia reacției sensibile °i emoționale, ci
„cultural”, fiind pus în mi°care de imperativul
prestației reflexive pe aliniamente menite să
inițieze-susțină-suscite-chestioneze obsesii tematice
°i configurări ale realității dintre cele mai acute.
În raport cu acest complex de factori de gestație
°i de acțiune - cuprin°i în inventarul a ceea ce
îndeob°te se înțelege prin sintagma „vis
formativă” - artistul î°i gestionează cu egală
fervoare facultățile imaginative, acumulările °i
rațiunile, rațiunea operațională a demersului.
Ioan Augustin Pop nu finalizează, pur °i sim-
plu, obiectul tablou în sine, unul, încă o serie,
încă un grup pentru a le expune în decorul recep-
tării publice în convențiile unei expoziții person-
ale. Nu astfel funcționează laboratorul lui Ioan
Augustin Pop. Ori de câte ori el se hotără°te - °i
o face ca urmare a unei elaborări procesuale
ABONAMENTE: Prin toate oficiile po°tale din pară, revista având codul 19232
în catalogul Po°tei Române sau Cu ridicare de la redacpie: 24 lei - trimestru,
48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru,
66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o
expedieze prin mandat po°tal la adresa: Revista de cultură Tribuna,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
îndelungate studiindu-se pe sine - să iasă în lume,
o face ca pentru o articulare ideatică cu adresă
directă, bazată pe elaborare atentă, chiar tension-
ată, °i urmărind mai puțin confruntarea cu pla-
nuri estetice ci cu devenirile interactivate în
instanța publică °i critică a receptării, °i deci
urmând programul comunicării susținute de dia-
log, polemic, cu ceilalți, pe teme, subiecte, prob-
lematici ce includ, reflectă °i refractă condiția
omului contemporan, a omului ca subiect al exis-
tenței proprii °i al conviețuirii comunitare într-un
timp-spațiu definit nu atât metafizic - de°i nici
această dimensiune nu e ignorată - cât prin
efectele - în principal disolutive °i anamorfotice -
asupra con°tiinței, a spiritului lucid, ca °i asupra
simțurilor, senzațiilor, emoțiilor °i sentimentelor.
Sub acest ecleraj ideatic °i atitudinal se
plasează °i expoziția deschisă în spațiul Muzeului
Pării Cri°urilor din Oradea (7 martie 2014 - n.r.).
Nu mai insist asupra modului personal de a fi
artist al lui Ioan Augustin Pop pe care am încer-
cat a-l schița mai sus. Prefer, în continuare, să
transmit câteva observații percepute, găsindu-mă
(Continuare în pagina 20)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36j
Black Pantone 253 U