Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
278
Consiliul Județean Cluj
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIII • 1-15 aprilie 2014
4 lei
Petru Romo°an
Democrație	Constantin
de ocupație	Zărnescu - 65
Ilustrația numărului: Mirela Anura
In memoriam
Aureliu
Manea
-(J>- Black PANTONE
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Bobo°
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romo°an
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor °ef adjunct)
Ioan-Pavel Azap
atefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mle°niță
Colaționare °i supervizare:
L.G. Ilea
Redacția °i administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Mirela Anura, Synode (2011), obiect de
hârtie, culoare, foiță de aur, 50 x 40 x 2 cm
Mirela Anura Evantai (2007), instalație spațială
, Dormagen, Dusseldorf
din lirica universala
Charles Tomlinson
În Arden
„Acesta e codrul Ardenilor”
Arden nu-i Eden, ci-a Edenului rimă:
Timpul ce-l petreci aici e riscant,
Ca °i locul, de altfel: Ardenu-i amenințat:
Proprietarii vor scoate tot ce pot din copacii
Ardenului:
Nicio centură verde, nicio altă drăgălă°enie
Nu-l poate ține pe Macadam afară: Edenu-i sub
pază:
Adam cel demn de iertare, căruia i se refuză
poarta spre el,
Umblă prin iarbă într-o lumină mai puțin
edenică
ai albul lucind dintr-o piatră arde de soarta lui:
Soarele desenează dunga de umbră din margin-
ea câmpului
De-a lungul pădurii de dincolo: dar contrariile
Locului sunt, din contră, neclare:
O pâclă alungă îndărăt strălucirea verii
Spre un clarobscur al ar°iței:
Puful din ierburile cu semințe ce împâsle°te
Fiecare pală ce se ridică să se-ntâlnească cu
cerul,
Vălure°te o mireasmă blândă: o tămâie
Fină, mirosind a fân, fumegă prin preajmă:
Adam în Arden îi gustă strălucirile:
Prin ar°ițele-i groase, adâncurile izvoarelor din
Arden
Poartă ape în ecou - voci
Ale locului ce se ridică prin locul acesta,
Revărsându-se, cum î°i inundă suprafețele,
În rune °i rime ascunse, în strune °i tonuri
Unde Adam, Eden, Arden confluează
ai timpul însu°i trebuie să bată în cadența aces-
tui râu.
Moartea lui Will
Sfâr°itul a fost mai mult o topire:
de parcă bruma s-ar fi preschimbat cu totul în
rouă
°i steagurile, umezite de ea,
s-ar fi lipit de bețe: marmură devenind clei.
Cât a trăit, nu i-a prea păsat nimănui
de Will: dar, de-abia Will plecat,
s-a iscat un je ne sais quoi, un ton
„a căzut din aer”:
ai ce straniu, că odată Will mort,
trebuie să moară °i Pasiunea,
cu toate că nu prea aveau nimic de-a face
unul cu cealaltă, a°a se spunea:
Atunci a-nceput toată lumea să caute
rădăcinile putreziciunii,
să caute sulițe de leac °i capele primejdioase
°i etimologia lui „în depline puteri”:
Părinți în genunchi, fără țintă,
°i-au privit acum copiii încăpățânați:
ce era asta, metempsihoză?
renăscuse cumva Will în ei?
Cineva ar trebui să consemneze povestea lui Will,
Cineva ar trebui să scrie o carte despre Will °i
Zen.
Mirela Anura
Alpha grd (2010), hârtie, culoare,
foiță de aur, 50 x 40 cm
Cineva ar trebui să-i găsească pe toți cei
ce l-au cunoscut pe Will. Cineva.
Macduff
Sacul ăsta ud, vălurind flasc
L-au tras afară, tăcut, prin lunga
Incizie cu margini însângerate, lucrul acesta
Negru, mut, pe care întâi
Trebuie să-l atârne de-o grindă, de călcâie
ai să-l scuture să vadă dacă mai poate
Expulza moartea prin fiecare nară încleiată,
Această belea de disperat, jumătate născută,
S-a scuturat până a devenit un vițel viu, °tiind
Dintr-o privire mama, ugerul °i ce are de făcut
În clipa aceea, °i a făcut-o căutând cu botul
laptele.
Vaca, a°ijderi, cu pântecul cusut înapoi,
Cu pielea în copci, se apleacă, fără a fi fost
învățată
Să-°i lingă până la curățenie primul născut fără
de vreme:
„Păcat că e mascul.” Ea plute°te acolo, ignorând
faptul
Că cuvintele au sens, dar, demult,
Acest instinct vag, plin de goluri, poezia,
A găsit rima cea mai ascuțită, cea mai potrivită
La viață, fără ezitare - ea era cuțit -
Poate zăcând pe lângă gardul vreunei curți de
fermă,
Care ducea dinspre viață înapoi la istorie.
Poemul este construit pe un intertext, care
exploatează o serie de trei sonete ale lui
Shakespeare, construite pe polisemia cuvântului
englezesc Will: nume propriu, substantiv comun
cu sensul de voință °i, prin extensie de sens,
testament, verb auxiliar oarecum echivalent cu
românescul a vrea, a voi, precum °i adjectivul
derivat wilful, în sens textual plin de voință, aici
echivalat cu încăpă/iânat. (nota traducătoarei)
Traduceri de
Cristina Tătaru
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XXIII)
Individul °i napiunea
Care este raportul real dintre individ °i
napiune? ai care este suportul logic al acestei
relapii? Individul nu poate exista prin sine, aceasta
a fost un dat al filosofiei grece°ti °i medievale,
precizat în mod special, de Aristotel. Universalul
este prin definipia Stagiritului, „ceea ce există
întotdeauna °i pretutindeni”.... Un individ nu are
inteligibilitate decât prin faptul că el aparpine unui
universal. Dacă nu indicăm universalul, care ca
esenpă se găse°te în individ, atunci individul nu
este luminat noetic de esenpa lui °i nu are sensul
°i semnificapia pe care le poartă cu el. De ce?
Pentru că individul este trecător, este un accident,
pe când universalul are o durată perenă. Desigur
durata perenă are un sens relativ, fiindcă însu°i
Aristotel găse°te că există o ierarhie ontologică, de
universale din ce în ce mai vaste, °i a căror
existenpă se apropie din ce în ce mai mult de
existenpa ca existenpă - to on he on - eni
ingnantum ens.
Napiunea fiind un universal cu o durată de
existenpă limitată totu°i - mai mare o are
omenirea chiar dacă ea durează milenii °i milenii,
este primul mare universal care poate măsura
existenpa individului. Fiindcă numai articularea
individului cu universalul poate să-i dea
inteligibilitatea acestuia. Dificultăpile întâmpinate
de filosofii moderni de a explica enigmatica
existenpă a individului uman se datoresc în primul
rând faptului că fără a-l fi considerat ca o entitate
în sine, când el nu este izolat, prin natura lui de
genul uman, participarea lui la universalul uman
se face mai întâi prin participarea la universalul
napional °i din această participapie trebuie să
reiasă prima explicapie a existenpei individului. Ea
se va împlinii °i mai mult, în al doilea rând, cu
explicapia apartenenpei universalului napional la
universalul uman.
Să considerăm procedeul logic al lui Descartes,
prin care voia să consolideze existenpa individuală
ca un act în sine, ceea ce, fapă de ce am spus mai
sus, apare ca o încercare iluzorie, de la început.
Descartes spune: îmi dau seama că nu °ti nimic;
pun totul sub semnul îndoielii, °i ce °tiu prin
autoritatea aleasă °i ce °tiu prin pupinele mele
cercetări. Mă îndoiesc de totul, °i acesta este
dreptul meu ca fiinpă gânditoare care aspir la
certitudine.
Dacă în acest proces intelectual al unei
îndoieli permanente °i totale, reiese o certitudine:
eu care mă îndoiesc, cuget; a°adar, zice Descartes
lui Orest. A scoate existenpa ta din cugetare, ca să
pună certitudinea rezultată din îndoială, nu ne
duce însă prea departe. Într-adevăr, saltul pe care
trebuie să-l facă Descartes, prin a ie°i din cercul
con°tiinpei care ridică toate îndoielile, era de a ie°i
din cercul con°tiinpei °i a stabili existenpa
individului ca o realitate obiectivă de subiectul
gânditor. Era evident însă, că legând existenpa de
cugetare individuală, Descartes nu putea depă°i
propria lui subiectivitate, °i a rămas, înlăuntrul ei
de exemplu, când constat că soarele există în mod
real pe cer, la o distanpă calculată cu o precizie
acceptabilă, cu dimensiune °i greutate etc.
calculate °i ele, de con°tiinpa mea, de
subiectivitatea °i îndoielile mele. Un asemenea
rezultat trebuia să obpină îndoiala metodică a lui
Descartes, dar nu l-a obpinut.
Se pune dar problema cum să ajungem la
existenpa obiectivă a individului, care va trebui să
fie stabilită ca o existenpă în afara subiectivităpii
lui. Revenim dar la ideea lui Aristotel că individul
nu are inteligibilitate, care nu i-o acordă decât
universalul în care îl putem integra. Natura este
însă primul universal care are ca element
individul. Napiunea există °tiinpific °i obiectiv, a°a
cum există soarele pe cer. Primul grad de
inteligibilitate individul îl câ°tigă prin integrarea
con°tiinpei lui în con°tiinpa poporului din care
face parte, fiindcă acesta este universalul care îl
cuprinde. Această integrare este de fapt
„obiectivarea” individului care î°i situează locul în
existenpa napiunii căreia aparpine.
Con°tiinpa lui s-a îmbogăpit °i inteligibilitatea
lui a căpătat lumina pe care i-o dă motoarele de
con°tiinpe care împreună cu el formează
colectivitatea respectivă.
În acest fel, formula cartesiană exprimată
lapidar dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum, este
înlocuită cu una obiectivă °i reală: mă îndoiesc de
existenpa mea, dar rapiunea mea există, deci eu
care aparpin acestei napiuni exist.
Desigur, se poate merge după cum am spus
deja, la o inteligibilitate mai mare °i, deci, la o
existenpă mai vastă, identificând locul individului
uman - °i al con°tiinpei umane - prin napiunea lui
în cadrul umanităpii, apoi în cadrul viepii în
general, °i la urmă în cadrul existenpei ca
existenpă.
Realizarea unui individ care a apucat să-°i
lărgească con°tiinpa până la asemenea dimensiuni
poate apărea fantastică. Dar ea nu este
imposibilă.
Amicus Plato
În Etica Nichomahica, Aristotel are un cuvânt
care a fost repinut de istorie (reprodus °i de
Ammonius în Vita Aristotelis) în forma
următoare: Amicus Plato sed magis amica veritas.
Acest gând vrea să însemne mai mult decât apare
la prima vedere: nu numai faptul că Platon îmi
este prieten nu mă poate împiedica, că - chiar
împotriva lui - să admit un adevăr. Contrar celor
suspinute de el, dar mai mult, autoritatea lui
Platon nu este o garanpie pentru adevăr. Prietenia
poate forma un motiv subiectiv de a suspine unele
opinii; dar aforismul citat merge mai departe °i se
referă la „obiectivitatea” care determină
acceptarea sau neacceptarea unor „adevăruri”.
Nimic nu poate face pe cineva să admită un
adevăr, nici măcar prietenia (philia) pentru marele
Platon. Philia tradusă grosso modo prin prietenie,
este un cuvânt cu înpelesuri complexe, dintre care
vom pomeni aici numai pe acesta: „a primi pe
cineva, a fi un oaspete”. Îl primesc pe Platon cu
toată solemnitatea pe care o acord unui mare
oaspete, dar cu mai mare solemnitate privesc
adevărul.
Pentru mentalitatea unui om de °tiinpă al
veacului nostru, acest lucru este evident.
Caracterele care fac valabile un adevăr sunt
„obiective” °i nu se pot referi în nici un caz la
nici un element subiectiv. Indiscutabil, acesta-i
adevărul epocii noastre: el nu depinde de nici un
prieten, de nici un fel de legătură afectivă, oricât
de mare ar fi geniul lui °i oricât de străine ar fi
legăturile cu el. Cineva mi-a spus odată că pe el
nu-l interesează cine semnează adevărul, °i dacă
Satan este cu adevărul atunci el este cu Satan.
Mirela Anura	Portal (2011), hârtie, culoare
ai totu°i Cicero era de altă părere. Cuno°tea
gândul lui Aristotel °i împotriva lui o spun (în
Tuscalane, I, XVII) Eroare me Hercule malo um
Platone - „Pe Hercule, prefer să mă în°el cu
Platon”. Cu alte cuvinte decât să fiu alături de
ni°te oameni mediocri, care chiar când sunt de
partea adevărului, sunt tot pe o pozipie mediocră,
prefer să mă a°ez lângă un om de mărimea lui
Platon, chiar dacă mi-api proba că el se în°ală.
Când mă gândesc mai bine mi se pare că
amândouă pozipiile sunt acceptabile. Prima pentru
că obiectivitatea trebuie să fie la baza oricărui
adevăr; a doua fiindcă în întunericul în care se
zbate orice gânditor, °i fiindcă nimic nu poate
avea un caracter de certitudine atribuită, °i că deci
este preferabil să te implici alături de Platon decât
alături de mediocritate.
Un logician [...] contemporan, Alfred Tarski, a
întors vorba lui Aristotel, prin ceea ce se nume°te
o „transpozipie” °i a spus: Inimicus Plato, sed
magis inimica falsitas - „Du°man Platon dar mai
mare du°man [este] falsul” Dacă afirmapia lui
Aristotel avea ceva crud în ea, aproape inuman,
iar aceea a lui Cicero ceva mărep, afirmapia lui
Tarski este total artificială, cerebrală °i nu spune
nimic. Mai întâi nu se vede cum poate fi Platon
un inimicus. În mod obiectiv, Platon este unul
dintre cei mai mari gânditori ai lumii. Calităpile
lui extraordinare i-au făcut pe greci să-l numească
Homer al filosofiei.
Platon nu poate fi un du°man, pe toată linia
activităpii lui, chiar dacă unii cred că el s-a în°elat
în anumite probleme. Dar care dintre filosofi nu
s-ar în°ela în anumite probleme?
Deci nu se poate spune în mod general, °i
oricât am trage de cuvântul inimicus pentru a
spune că e o metaforă, el nu se poate aplica în
cazul fondatorului Acadermiei. A°adar, afirmapia
lui Tarski nu are nici un sens, pentru că Platon
nu este un inamic, chiar dacă nu suntem de acord
cu nimic din ce a suspinut el, dar mai întreb cu
toată buna credinpă, chiar nu putem fi de acord
cu nimic din ce a scris el?
Text îngrijit de
Adriana Gorea °i Mircea Arman
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
car^i în actualitate
O carte de metafizică
Vasile Muscă
Mircea Arman
Metafizica greacă
Cluj-Napoca, Ed. Tribuna /
Bucure°ti, Ed. Academiei, 2013
Strict intelectual vorbind, Mircea Arman pare
sa fie un temperament nelini°tit, chiar agitat
uneori, care încearcă sa î°i găsească lini°tea
frecventînd certitudinile filosofiei (ca formapie
academică Mircea Arman este filolog °i jurist)
dar, pînă la urmă, cine °tie dacă nu tocmai
cultivarea pasionată a filosofiei °i înfruntarea cu
marile sale teme °i idei constituie pricina care
provoacă nelini°tile sale.
De exemplu, cînd toată lumea caută să
evadeze de pe terenul tot mai incomod spiritual
al filosofiei pentru a-°i căuta un refugiu lini°tit °i,
în orice caz, mai rentabil, în teritorii învecinate
mai cu seamă, să zicem politologie (inflapia de
a°a-zi°i anali°ti politici care avansează păreri com-
petente sau nu în legătură cu tot ce se întîmplă în
politica napională °i internapională), Mircea
Arman se încăpăpînează să cultive filosofia din
cercul căreia refuză să iasă.
Dovada o constituie recenta aparipie
Metafizica greacă. Ea confirmă dubla inactualitate
- în sens cuvîntului uitilizat de Nietzsche în
Considera/ii inactuale - întrucît temporal ne
scoate din actualitatea noastră presantă într-un
timp al istoriei de mult trecut, acela al antichităpii
grece°ti dar °i spapial mi°cîndu-se într-un teritoriu
mai pupin locuit astăzi al filosofiei, sectorul
metafizic. Să adăugăm imediat că văzută astfel,
cartea lui Mircea Arman este una remarcabilă atît
în intenpiile sale cît °i ca realizare, dovedind
pasiune dar °i excelenta cunoa°tere a temei.
În cultura °i în gîndirea europeană de numele
metafizicii se leagă un destin dramatic al cărui
conpinut principal se poate comenta în termeni de
grandoare °i decadenpă. El a fost exprimat cu
claritate de Kant din perspectiva istorică largă a
culturii moderne aflată în epoca luminilor într-
unul din punctele cheie ale dezvoltării sale.
„A fost o vreme - scrie acesta în Prefa/a la
prima edipie a Criticii ra/iunii pure din 1781 -
cînd ea era numită regina tuturor °tiinpelor, °i
Poezia în alb °i negru
Dorin Mure°an
Aurel Oni°or
Semnul la care te vei opri să bei apă
Bucure°ti, Ed. Max Blecher, 2013
Aurel Oni°or. Crescut la casa de copii, scrie
poezii de la o vârstă fragedă °i este
remarcat de unul dintre profesorii săi.
Publică în mai multe reviste literare °i prime°te
două premii. Se angajează, se căsătore°te, are °i
un copil. Dar, la 27 de ani, rămas fără slujbă,
singur °i bolnav, decide, în noaptea de 29 spre 30
septembrie 1994, să se sinucidă. O face,
spânzurându-se. Alte detalii despre viapa acestui
fantomatic poet, ale cărui texte sunt a°ezate pe
hârtie, mai mult decât onorabil, de editura Max
Blecher, ni le oferă mai cunoscutul poet al
orfelinilor, Nicolae Avram: „În timpul liber
scotoceam în gunoaie după cioburi de sticlă
dacă se ia intenpia drept faptă, atunci ea merită
fără îndoială, din cauza importanpei eminente a
obiectului ei, acest nume de cinste.”
Acum tonul la modă al epocii cere să i se
arate tot disprepul, °i matroana se tînguie°te,
alungată °i părăsită, ca Hecuba: modo maxima
rerum, tot generis natisque potens - nunc trahor
exul, inops - Ovid. Metacauza acestui lung proces
de decădere o constituie na°terea la începuturile
epocii moderne a valorii sale centrale, °tiinpa
(matematică a naturii) ale cărei progrese în
ordinea cunoa°terii experimentale a realităpii au
ruinat edificiul pe care metafizica °i l-a construit
în antichitate °i în Evul Mediu, dar mai ales în
antichitatea greacă.
Cartea lui Mircea Arman î°i propune să fie o
prezentare de ansamblu al primului capitol
consistent din istoria metafizicii, acela al
metafizicii antice grece°ti. Cui se uită cu un ochi
cît de cît avizat peste cuprinsul acestei lucrări i s-
ar putea părea că ar exista o u°oară confuzie:
pentru Mircea Arman istoria metafizicii antice
grece°ti se confundă, în liniile sale cele mai
generale, cu însă°i istoria filosofiei antice grece°ti.
Dacă luăm drept adevărată cunoscuta afirmapie a
lui Mircea Florian că metafizica constituie prin
excelenpă formula de bază a filosofiei grece°ti,
nervul vital al istoriei filosofiei grece°ti l-ar
constitui chiar istoria metafizicii. Cele două sunt
identice: istoria metafizicii este chiar filosofia
antică greacă. În consecinpă, Mircea Arman scrie
ceva mai mult decît o istorie strict specializată a
metafizicii grece°ti; el ne dă chiar o adevărată
istorie a filosofiei antice grece°ti. Cartea sa,
apropiată de marele model clasic al lui Ed. Zeller
din Die Philosophie der griechen de pe la mijlocul
secolului al XlX-lea, discută °i probleme care într-
o optică restrictivă nu pin în mod riguros de o
istorie a metafizicii. Este adevărat însă, e vorba de
probleme de primă importanpă pentru o istorie
generală a filosofiei antice grece°ti. Ne referim la
probleme ca antecedentele mitico-religioase ale
gîndirii grece°ti (în special relapia dintre mit °i
logos), de spinoasa problemă a originalităpii
filosofiei grece°ti °i a efectelor influenpelor
orientale (originile grece°ti °i originile orientale ale
colorată. Deseori ne aflam pe coridoarele
întunecate unde, printre lacrimi negre, împărpeam
pe-ascuns felia de pită, pasajele din Biblie °i
poeziile lui Eminescu.” Greu mi-e să mă
intersectez, empatic, cu trăirile acestor doi
orfelini. Mă bucur, însă, că unul dintre ei, autorul
Federeilor, a reu°it să rămână în viapă °i să ofere
cititorilor de poezie, dincolo de propria sa operă,
o câtime din ceea ce a mai rămas după disparipia
bunului său prieten.
M-am întrebat, citind Semnul la care te vei
opri să bei apă, cine sunt eu să-mi dau cu părerea
despre o poezie pe suprafapa căreia, ca un lichid
acid, stă °i roade suferinpa? E de-ajuns să ating
vizual aceste texte pentru a declan°a o stare de
durere, inadecvată însă ipostazei mele, de mic
burghez zaharisit în satisfacpii de tot felul. Poate,
de aceea, atunci când am scris despre Federeii lui
gîndirii grece°ti) tratate toate pe larg în cartea lui
Mircea Arman (cam 180 de pagini). Aceea°i
observapie °i cît prive°te capitolul II, Poezia
cosmologică timpurie. Chiar dacă problema
cosmologică va deveni odată cu sistematica lui
Wolf, în secolul al XVII-lea, sarcina principală a
metafizicii, poezia cosmogonică °i cosmologică a
orficilor este importantă mai mult pentru istoria
eticii (doctrina nemuririi sufletului impune o nouă
etică cu alte responsabilităpi ale reglementării
viepii) decît pentru cea a metafizicii. La fel cît
prive°te poezia, numită de autor ontologică a
secolului al VI-lea î.e.n. a lui Hesiod Ferekyde din
Syros, Acusilaos, prea primitive, totu°i pentru a
pă°i pe poarta istoriei metafizicii, lucru pe care îl
spune °i Mircea Arman.
Pe terenul propriu-zis al metafizicii pă°im
odată cu primii presocratici, reprezentanpii °colii
mileziene (Tales, Anaximandru, Anaximene) °i
considerapiile lor, fie ele °i sumare, asupra
primului concept propriu-zis metafizic al filosofiei
grece°ti (E. Cassirer), acela de arhe. Cam în
aceea°i situapie se află, în opinia noastră, °i
sofi°tii. Ei constituie un capitol obligatoriu în
orice istorie a filosofiei antice grece°ti; fără ei
aceasta nu se poate scrie. Dar nu credem că sunt
indispensabili într-o istorie generală a metafizicii
grece°ti. Prin individualismul lor relativist - care a
declan°at prima mare criză relativistă din istoria
culturii europene - sofi°tii sunt, de fapt, ni°te
ante-metafizicieni.
Momentul de vîrf al metafizicii antice îl
constituie Platon °i Aristotel. Relapia lor de
opozipie categorică în ceea ce în istoriile
consacrate ale filosofiei antice se nume°te marea
opoz/e metafizică (W. Windelband) spre a o
deosebi de mica opoz/ie metafizică, cea dintre
Heraklit - Parmenide. Pozipiile de gîndire suspinute
de cei doi presocratici, imobilismul, respectiv
mobilismul absolut, se întîlnesc ca un fir vizibil în
pesătura de idei a conceppiei lui Platon °i Aristotel.
Totu°i, acest apogeu al metafizicii antice ar fi
meritat o tratare mai amplă potrivit cu
importanpa sa, mai ales în comparapie cu
capitolele introductive ale lucrării. Prin luptele de
idei care străbat istoria metafizicii, Mircea Arman
reu°e°te să pună în evidenpă forpa gîndirii antice
care i-a asigurat durabilitatea istorică.
Nicu Avram, mai mult am tăcut. Căci genul aces-
ta de text e mereu oglinditor. E text cathartic,
prin miză °i conpinut, închis în sine. Nu are
adresant, °i nici nu se ambipionează spre a-l găsi.
Nu vrea să fie poezie, ci mai degrabă rugăciune
expiatoare. Lucrează cu concepte mari, pentru că
în joc e chiar sufletul, nicidecum vreo intenpie
estetică sau dezvoltarea vreunei poietici. Nu are
tangenpă cu ideologia epocii în care este scrisă, ci
cu felul de a se rosti al Fiinpei (cum bine remarcă,
în cutremurătoarea prefapă, acela°i Nicolae
Avram). Este, a°adar, de ordinul arhetipalului.
Poezia unui marginal, a unui inadaptat, poezia
orfelinului. Este, de ce nu?, o poezie metafizică,
de nu una profund religioasă, prin soteriologia,
inaccesibilă însă, pe care o propune. Este, în
ultimă instanpă, încercarea ultimă a poetului de a
se salva de alteritatea sa, de acea pocitanie ce se
năzăre°te din sine, °i pe care, scriind, încearcă să
o dreseze. Inutil. Alter-egoul este mânios, sfidător,
invadator, cu fizionomie luciferică, fascinantă °i,
în acela°i timp, respingătoare. „Cad îngenuncheat
°i mânios/ bolborosind”, două versuri care
4
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
exprima, din plin, lupta pierdută cu alteritatea.
Sunetele °i culorile monocrome (albul °i negrul,
ultimul indus de ideea mai largă a morpii), sunt
rezultatul unei mise en abyme, procedeu de bază
al acestui tip de poezie.
Alb de la setea după salvare, alb de la ceapa
care a invadat interiorul minpii, alb de la scheletul
ce va fi să fie, alb de la hârtie, albul irecognosci-
bilului: „fragmente de alb/ coboară din gări” (p.
12), „alb °ovăit în surâs/ un atom cloce°te cimi-
tirul // ninge/ se aud glasuri/ pălmuindu-se
lene°” (pag. 13), „nunpi pe scrum/ dezmăp alb”
(p. 17), „sarea se învapă în bucatele viclene/
degetele plâng aerul” (p. 16), „iarna ninge de-o
vară/ trupul/ pe vindecarea cea rară// ai °ansa
ploii/ readuce soarele în rochie de mireasă bănu-
itoare” (p. 21), „scheletul privirii se îmbracă/
intens/ sub glonpul pictat pe frunte” (p. 25), „o
mână albă tresare acolo/ lipsa/ e chiar speranpa”
(p. 34).
ai, în contrapunct, negrul, „alături de cuvinte
se resping păsările” (p. 14), „lipsipi de sărbătoarea
morpii/ cuvintele noastre vor mu°ca blând” (p.
14), „din scutece scâncesc °obolani” (p. 17), „te-ai
întunecat jumătate de apă/ nedovedită” (p. 24). E
poezie în alb °i negru, e poezie care se mi°că,
alternând, între conceptele mari, antipodice, °i
conotapiile acestora: „adevărul se îmbracă în
°erpi” (iată o imagine tulburătoare preluată din
Genesa °i asumată atât de teribil, fără a fi teri-
bilistă), „sus/ jos [.] răsare mama goală alungând
iarna din pietre [...] iată strigătul înflorit cu întin-
derea/ unei inimi” (p. 31), „un sicriu îmbel°ugat/
mirele °i mireasa/ putrezind deodată” (etape de
trecere puse împreună spre o stridentă conturare)
(p. 39). Trâmbipe apocaliptice se succed obositor,
teribile aglutinări în corpul textelor sacre dau sens
unei abia perceptibile cărări către semnificapie,
sângele °i noaptea creează fondul necesar medi-
tapiilor asupra a ceea ce e întotdeauna pierdut,
niciodată câ°tigat: „totul ajunge pierdere/ pierdere
de absolut”. Mama, concept °i totodată pretext al
textului orfelin, este sursa dar °i fondul tragic al
acestei poezii, care, nu o dată, plonjează gălăgios
în sinistru: „chiar morpii par acum născupi/ la cap
o durere de mamă îi na°te/ cum dorinpele î°i
părăsesc limpezimea/ definitiv gânditoare
blesteme” (p. 33). Structural, toate poemele sunt
compuse din străfulgerări, din imagini sau idei
care par să electrizeze masa cerebrală a unui con-
deier ce abia mai reu°e°te să a°eze pe hârtie o
frântură din ceea ce vede sau din ceea ce simte.
Poemele lui Aurel Oni°or pintesc, a°adar, latura
emotivă a cititorului. Neavând piloni teoretici °i,
în consecinpă, neavând o căutată coerenpă, ele
plutesc rău prevestitor, asemenea norilor negri de
furtună din care izbucnesc, când te-a°teppi mai
pupin, fulgerele.
În aceste texte nu se poate privi decât autorul.
Dacă cititorul rămâne cu senzapii dintre cele mai
diverse °i mai contradictorii, asta se datorează
numai disponibilităpii lui afective. Editura Max
Blecher, prin bunăvoinpa poetului Nicolae Avram,
a publicat, a°adar, o carte de poezie cu totul
atipică. Căci, de°i autorul ei nu °i-a propus să o
publice °i să o promoveze, fiind închisă în cercul
propriei adresabilităpi, acum, după ce a îmbrăcat
haina unui ISBN, ea î°i caută cititorul, acel cititor
care, cum nu se întâmplă de obicei, este dispus să
vadă dincolo de ceea ce cite°te, este dispus să
simtă dincolo de ceea ce înpelege.
„Capătul nu are /
~ i 99
capat
loan Negru
loan Matiup
fuga din urmă
Bucure°ti, Editura Tracus Arte, 2013
Poate că unii, citind această carte, fuga din
urmă, se vor mira de cât de pupine cuvinte este
nevoie ca să se scrie poezie. O poezie aparent
fără nicio „poveste”. Poate un „eu liric” (sau
mai bine un „tu liric”, adică celălalt) care, vrăjit
de sine, se dezvăluie organic, străluminează
doar atât cât să nu-pi popi da seama că a fost,
dac-a fost. A°a cum Zeul a fost, dac-a fost, iar
acum îl vedem în manifestările sale. Asemeni °i
naratorul / autorul / poetul se vede (văd) în
textele (poeziile) sale. Se manifestă de parcă nu-
i, are o cale °i parcă nu e, are poezie °i parcă ea
este în altă parte. Stă, ca °i noi topi, în început.
Până să exemplific, mai spun acum că poeziile
din acest volum nu au titlu, are fiecare doar
câte trei stelupe. Poate că nu sunt decât
„sincope” între o „fugă” °i alta, până la cea din
urmă.
A°adar, începutul (unul dintre ele): „zgârâi
pielea// nu curge/ nu se arată/ nimic// după
piele/ altă piele/ altă piele/ până la capăt// care
e cea dintâi” (p. 24). În cultura occidentală,
„cea dintâi piele” este Primul Motor, Logosul,
Dumnezeu. În cea orientală, pielea după altă
piele este Maya, iar cea dintâi „piele” este
Brahman. Oricum °i oricât ne-am plimba prin
diferite arii culturale, tot peste început trebuie
să dăm. Cu el trebuie să începem.
Poezia lui loan Matiup poate fi citită ad
literam, abia mai apoi ca o caligramă, ca un
haiku de Basho. Abia mai apoi ca fiind ceva
viu. Aici mi se pare a fi „pariul” pe care-l face
autorul cu sine însu°i, cu textul °i, de
bunăseamă, °i cu cititorul: în adâncul ei poezia
să fie vie. Textul este un fel de celălalt al
poetului, el este în poezia de după celălalt, de
după ceea ce ni se arată prin limbă, prin text.
Acolo, într-un acolo doar de el °tiut, poetul
devine poezia însă°i, care poate spune: sunt cel
ce sunt: „apoi am plecat cu tine/ în clipa/ fără
sfâr°it/ pe care am numit-o” (p. 17). Popi numi
în două feluri: catafatic °i apofatic, adică pozitiv
sau negativ. Prima modalitate de numire, în
ceea ce-l prive°te pe Zeu (vorbim despre zeu
cum am vorbi despre poezie) este aceea care
vizează Perfecpiunea, a doua este cea prin care
se anulează orice determinare. Zeul, poezia sunt
nici-nici (neti, neti). Sau: Tat tvam asi!
Unul din cuvintele ce revin în textul de fapă
este „dimineapa” sau conotapii ale sale.
Dimineapa este într-un fel „începutul”. O dată
cu ea se dezvăluie lumea: „dimineapa a°terne/
coala albă/ care-mi pânde°te/ sângele// să scrie/
ziua de azi” (p. 5). Este poemul care le deschide
pe celelalte. Iar acesta le „închide”: „a-pi °terge/
urma/ încercând să/ scapi” (p. 63). Între aceste
două poeme este „fuga”: care poate fi un text
muzical, o ultimă fugă, o fugă (o cale) pe care o
vezi, o cite°ti în urmă sau ultimul text al acestui
volum. lată un răspuns la cele de mai sus, dar
°i unul pentru sine °i altul pentru cititor:
„scapă/ sfâ°ie vederea” (p. 10). Adevărul este că
nu popi scăpa de nicăieri: din lumea artefact nu
popi, din aceea a textului (a colii albe) n-ai cum,
din aceea a poeziei, dacă i-ai sfâ°iat vederea,
nicio °ansă. E°ti rupt în două, ca într-o existenpă
barocă: „memoria oglinzii/ privită/ de oglinda/
în care lipse°ti” (p. 31). Oglinda e un simbol,
unul organic, dacă se poate spune a°a. Rupt
între oglinzi vii. Oglinda °i perla. Nu se °tie
câte dintre ele au memorie, poate că toate.
Numai că memoria nu este „un sac” de
perceppii, imagini, simboluri, ci este vie, în act.
Oglinzile sunt ca un fel de calculatoare, legate
unul de celălalt. Au aceea°i memorie. Nu popi
„lipsi” din una dintre ele decât ca absen/ă care
instituie sacrul. Sigur că popi lipsi „ca imagine”,
dar atunci imaginea „absentă” este o mandala.
Este, adică, cea mai reală, ontologică prezenpă.
Nu chipul tău contează, ci „chipul °i
asemănarea”. Aici ruptura mare pe care o duci
în tine °i pe care o spui celuilalt: „un ochi care
te/ prive°te/ nu e decât un/ ochi// un ochi care
te/ vede/ nu te lasă/ singur” (p. 51).
Celălalt este iubita, toamna, iarna, noaptea,
visul, iubirea °i moartea: „binecuvântată fii/
iubire/ care-mi sfâ°ii sufletul/ chiar dacă/ e°ti
mai amară/ decât moartea” (p. 20); °i: „simt în
gură/ gustul tău/ amestecat cu gustul/
pământului” (p. 45). Celălalt este mai întâi „în
sine”, apoi, prin devenire, prin „vicleana
rapiune” care te face ea să fii poet, „pentru sine”
°i, când totul se deapănă în spirit, „la sine”. ai
la Hegel, căci de ideile lui ne-am folosit mai
sus, lumea (spiritul) face un pas enorm spre
existenpă reală. Una a lumii pe care o vedem,
cealaltă a Spiritului ajuns la sine după ce °i-a
dat jos „pieile” determinărilor ontice. Ajuns la
sine °i pentru sine Spiritul (adică Dumnezeu,
adică poezia) este nu un concept, ci este ceva
viu. Nu „sfâr°itul istoriei” este avut în vedere, ci
începutul viepii. Doar „demonstrapia” este dusă
până la capăt. Până la capătul care nu are capăt.
Până la începutul care nu are început: „singur în
fapa/ na°terii/ viepii/ iubirii/ morpii” (p. 46).
Singur înseamnă celălalt, celălalt înseamnă
textul, iar prin text avem poezia. Adică bucuria.
Prietenilor le spun: să avepi bucurii de care să vă
putepi bucura. Cartea aceasta propune aproape
peste tot bucuria. Textele acesteia trimit spre un
alt timp, spre o altă cultură. De°i aparpin acestei
limbi, ele (textele) sunt mai mult ni°te
ideograme scrise pe coală cu pensula °i cu tu°ul.
Dar acolo, în Orient, însu°i scrisul era o artă.
Bunătatea lui loan Matiup este dată °i de faptul
că, atâta cât s-a putut, a „lăsat la vedere” nu
numai textul, ci mai ales poezia: „lumea/ ar
putea fi/ o poveste” (p. 62). Povestea pine de
oralitate, de spunere. Spunerea ei, zice autorul,
ar putea fi lumea însă°i. Lumea pe care o
vedem a fost făcută, î°i are povestea ei.
Dumnezeul ei. Dar tot atât de bine ar putea fi
reală °i lumea care se spune acum. Numai că
cel care o spune trebuie să fie asemeni Zeului.
Numai atunci „ar putea fi”. Pe loan Matiup îl
pin puterile. Lumea lui e reală. Este bucurie.
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
5
Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
Reconfigurarea sinelui prin
poemul-drog
_________________________
Alexandru Petria
Rugăciuni neru°inate & alte chestii
Bucure°ti, Ed. Vinea, 2013
Mi-ar fi greu să-l definesc pe poetul
Alexandru Petria într-un singur cuvânt,
de°i îi cunosc creapia lirică încă de la
debutul din îndepărtata (deja!) noastră
adolescenpă. Poezia sa nu seamănă cu nimic
decât cu sine. Este oglinda în care barba lui
Petria se dovede°te mai neagră decât în realitate,
iar cre°tetul său mai pupin ple°uv. Nu °tiu dacă
Alexandru Petria este îndrăgostit de poezie sau
dacă poezia este îndrăgostită de el. Nu m-am
dumirit încă nici dacă el scrie poezie ori dacă
poezia îl scrie pe el. Fiindcă, fără urmă de
îndoială, în poezie Petria e altcineva decât acela
ce ni se dezvăluie în proza scurtă ori roman,
este altcineva decât cel care se revelează când,
fapă în fapă cu intervievatul, pune întrebări
malipioase, incomode °i îndrăznepe. În pofida
acestui fapt, fiecare rând semnat de el poartă o
pecete a unicităpii. De aceea revin la încercarea
de a-l defini pe poetul Alexandru Petria printr-un
cuvânt. Posibil ca acesta să fie „atipic”. Ori
„rebel”. „Frapant”. „Recalcitrant”. Sau
„nonconformist”.
Anticipând ajungerea în librării a volumului
de versuri Rugăciuni neru°inate & alte chestii,
Alex a postat pe Facebook coperta, a°teptând
primele reacpii din partea cititorilor. Reacpii la
titlul cărpii. Reacpii la imaginea de pe coperta I,
ce parodiază tricoul unui fotbalist extrem de
bine plătit, ce are înscris pe spate numele
poetului °i cifra cu conotapii negativ-sexoase 69,
ce sare în ochi din orice unghi. Intrigată (din
nou!) de titlul cărpii (mărturisesc c-am suferit
pentru alegerea nepotrivită a titlului la primul
său roman, Zilele mele cu Renata, °i încă nu
i-am iertat complet malipia cu care ne-a luat
peste picior pe noi, cititorii), am fost atentă la
postările cu răspunsuri. Multora le-a plăcut.
Altora, nu. Câpiva s-au oripilat °i, observând că
lui Alex i-a scăpat înfiorarea lor de pudici pe
nedrept biciuipi, mi s-au adresat mie spre a-mi
comunica faptul că „nu le convine” o carte cu
un astfel de titlu. Fiindcă Petria ar aduce atingere
celor sfinte. Sau pentru că nu popi fi neru°inat
când te rogi. Ori pe motiv că „alte chestii” n-au
cum fi sursă de inspirapie pentru poezia de
suflet. Evident, n-am răspuns nici eu cârcota°ilor
sau nemulpumipilor. N-avea sens. În plus, abia
a°teptam să văd cartea, să citesc poemele
tipărite pe hârtie, de°i le lecturasem, picurate
una-două pe zi, °i pe net. De modă veche fiind,
cuvântul tipărit mă sensibilizează altfel decât
acela ce pribege°te pe internet, care, de cele mai
multe ori, e leac pentru plictiseala unora, în loc
să fie balsam pentru suflet - cum se cuvine să
fie literatura adevărată. În plus, pe facebook n-ai
cum da filele înapoi, ca să revii la o metaforă, n-
ai cum sublinia un vers, n-ai cum marca cu
asteriscuri sau cu semne de exclamare pasajele
pe care vrei să le supui unei analize la sânge -
a°a că n-am încotro, trebuie să mă recunosc
drept un cititor frustrat ori de câte ori citesc pe
net. Am recunoscut-o °i gata, trecem mai
departe! Conform dicpionarului, chestia,
chestiunea este o „întrebare făcută ca să
lămure°ti un lucru. Propunere de examinat,
subiect de discutat, afacere”; nu pot ignora însă
nici faptul că în timpul adolescenpei noastre
numeam „chestie” organul sexual masculin °i cu
siguranpă îndrăznepului impudic Petria i-a fugit
acolo mintea mai întâi de toate! Întrucât nimeni
dintre cititorii săi nu-i poate contesta lui
Alexandru Petria apetenpa pentru „neru°inările”
erotice, cum nu-i poate contesta nici hrăpăreapa
poftă de a se lua la trântă cu cuvântul spre a
°oca, spre a uimi, spre a dovedi că este altfel.
Liviu Antonesei, semnatarul „Cuvântului
însopitor” al volumului, se declară tulburat de
„forpa imaginilor °i maniera lor surprinzătoare de
asociere. Pentru mine, a°a cum proza înseamnă
mai ales poveste, poezia este în primul rând
imagine. Nu e o asociere la întâmplare, pentru
că Petria nu este un suprarealist, ci după ni°te
criterii misterioase, iar una din cele mai
palpitante dimensiuni ale lecturii este să încerci
să găse°ti rapiunea - care poate fi °i i-rapiune! -
care stă îndărătul acestor asocieri”.
Lecturând Rugăciuni neru°inate & alte chestii
de la cap la coadă °i de la coadă la cap, i-am
descoperit lui Petria cel mai bine păstrat secret:
în ciuda afi°atei sale cutezanpe, de multe ori
însopite de insolenpă, este un fricos! Îi este
teamă să nu fie cumva perceput drept un poet
romantic sau ca un timid. Antidotul pentru
momentele de delicatepe °i tandrepe în ipostaza
de îndrăgostit îngenuncheat îi este truculenpa;
sfio°enia °i-o camuflează înapoia bravurii. Iar
pentru a ne amăgi că este perfect stăpân pe sine
(a se citi: perfect stăpân pe simpămintele sale,
cărora refuză să li se supună), se ascunde
înapoia fumului de pigară. Înapoi metaforicului
„joint” ce transformă versul în drog, iar sinele îl
transfigurează într-un vraci atotputernic, căruia-i
sunt la îndemână leacurile pentru toate bolile
sufletului. Căci erotosofia lui Alex Petria despre
maladiile indicibile ale inimii face vorbire.
Îndrăgostit etern, poetul î°i transformă
poemele în ode adresate Iubitei (nenumite - ca
să nu îngusteze orizontul), a°a cum se vede în
chiar poemul din debutul volumul: mâini
îndestulătoare: “lângă tine/ e cum ai picta
punctul/ din interior,/ e cum m-a° scoate dar
a°/ °i rămâne/ să te iubesc întreg,/ întreagă,/
punctul meu din al tău/ are mâini
îndestulătoare/ ca să rostogolească seara”.
Inspirat adânc în piept, metaforicul fum de
cânepă răscole°te simpurile, transfigurând
realitatea: joint: “dimineapa împinsă cu capul
deasupra fluviului/ aroma °i tu/ o cafea cu
picioare lungi”. Evident că iubirea nu există în
afara frisonului sexual, a°a că rostul Iubitei aste
acela de a-l tulbura, de a-l răscoli, de a-l stârni:
„nu °tiu ce să repin din tine/ °i dacă de prin
spate/ mâinile ating sânii sau/ bule de oxigen
rostogolite dintr-o mla°tină vertical// ajungi din
urmă privirea scurtată/ cum deznozi cu un
chibrit întunericul în două” (întunericul în
două}. Fiindcă „n-a° vrea să se gate dragostea”,
pentru poet iubirea presupune sacralitate în
sensul în care este aceasta percepută de
brahmani: „cum te-a°/ săruta/ pe sex/ ca un
fluture/ pe gură” (poemul), reducând cuplul la
elemente simple ce intră în alcătuirea măiestrită
a Universului văzut ca un tot coerent. Împlinirea
nu-i poate veni eului liric decât prin iubire: „ne
cuprindem/ °i cu/ patru mâini de aer/ °i încă
două inimi de aer/ nu-s de ajuns” (joint). Fiindcă
nu depine răspunsurile, doar capacitatea de a se
îndoi (a se vedea cartezianul „cuget, deci exist/
mă îndoiesc, deci exist”, convertit în manieră
Petria în „te fut/ deci exi°ti"), de multe ori
poemul se constituie într-o interogapie,
mărturisind °i ea preaplinul sufletesc: „ai fi mai
limpede °i adânc/ bărbat/ dacă, iubind-o/ pi-ai
sufla în batistă ochii,/ nu nasul?” (joint).
Alexandru Petria nu suferă de pudoare. ai
nici nu se străduie°te s-o mimeze. Act al
sincerităpii absolute - chiar dacă de multe ori
frustepea acestei sincerităpi doare °i lezează
cititorul mai delicat -, poezia sa traduce în vers
„bubele, mucegaiul °i noroiul” din limbajul
cotidian. Nu o dată termenul trivial coboară în
vers, fără ca totu°i poezia sa să devină obscenă.
aocantă, nea°teptată este de multe ori, însă
niciodată erotica lui Petria nu este scabroasă.
Fiindcă refuză să caute termeni înve°mântapi în
parfumate mătăsuri, î°i exprimă direct pulsiunile,
uzând de termenii cei mai la îndemână,
încredinpat fiind că „în poezia de dragoste acum
nu se face dragoste”, din moment ce el însu°i -
bărbatul - a fost redus (recompus?) la un cub
falic: „mă înglobezi/ °i nu protestez// până °i
lini°tea s-a înserat// ca pe-un cub rubik/ mă
recompui// sunt/ cel ce-o să-pi încalece ultimul
memoria,/ iubito”.
Rugăciuni neru°inate & alte chestii are ca
prim element substantivul definind relapia dintre
individul uman °i divinitate. ai sub acest aspect
Alexandru Petria tratează lucrurile în chip cu
totul particular: nu vede în Dumnezeu o
autoritate supremă căreia să i se supună cu
smerenie °i inima deschisă, ci un egal cu care
îndrăzne°te (vorbim totu°i de poezia lui Petria!)
să se ia la harpă când crede că este cazul. De
aceea îndrăzne°te să evoce „jetul de urină al lui
dumnezeu” (joint) sau, în alt joint, să afirme că
„mortul/ e un prezervativ/ din care/ dumnezeu/
°i-a/ scos”. În pascală, divinitatea este
ridiculizată pe motiv că slujitorii săi nu sunt
ceea ce ar trebui să fie: „isus învie de mai multe
ori anul ăsta,/ de parcă ar fi pus la flotări:/
tranzacpiile pope°ti/ nu se ru°inează cât pruncii
care descoperă/ că au cules din pădure pizda
pigăncii,/ nu cine °tie ce flori./ noroc că °eful de
sus este mai îngăduitor decât noi,/ nu ne vinde,
nu se vinde”.
Cu toate acestea, multe dintre poemele din
volumul de versuri al lui Alexandru Petria
satisfac chiar °i cei mai sensibili degustători de
versuri. Iată, de pildă, cât nu doarme zăpada: „°i
zăpada avea ochi, ochi °i buze,/ °i erau un ochi
cum ambele mele brape în el/ după-amiezele °i
diminepile/ de care nu m-am săturat// îmi
aduceai cafeaua la pat,/ °i strada era un ochi
încăpător/ în ochiul nostru// dacă n-o să-pi
povestesc/ din ochiul ce-s, o să te obi°nuie°ti
odată/ să adormi cu ochii/ deschi°i cât nu
doarme zăpada”.
Cu siguranpă, Rugăciuni neru°inate & alte
chestii nu va plăcea tuturor cititorilor. Alpii o vor
ascunde ru°inapi în bibliotecă, temându-se de
judecata celor ce ar putea-o descoperi alături de
tratate savante °i volume de poezie „serioasă”.
Însă cu certitudine volumul lui Alex Petria nu va
lăsa pe nimeni indiferent. Niciunul dintre cei ce
vor pune mâna pe „neru°inările” lui nu va
rămâne nezguduit în profunzimile cele mai
tainice ale sinelui. ai sigur nu le va uita prea
curând.
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentări
File alese din via^a °i opera
lui BAS
^[^tefan Manasia
Bogdan-Alexandru Stănescu
Născut în 1979, Bogdan-Alexandru Stănescu
(BAS, pentru apropiapi) debutează în
presă la sfîr°itul anilor '90, atunci cînd
generația MM (începînd cu 2000 va fi promovată
insistent & consistent de criticul-teoretician Marin
Mincu) încerca deja cu ghearele podeaua °i
gratiile literaturii contemporane. Publică cronică
literară °i poezie în revista Luceafărul, aureolată
de nouăzecismul lui Ioan Es. Pop & Co., sau
vreun eseu în paginile Zilei literare - pin minte °i
acum emopia încercată la lectura studiului său
inteligent °i empatic despre Pier Paolo Pasolini,
poet °i homosexual. În fine (de°i nu prea-mi vine
a zice „în fine”), BAS este director editorial al
diviziei de literatură universală a editurii Polirom,
pre°edintele Festivalului Internapional de
Literatură de la Bucure°ti (FILB), doctor în
literatură cu teza Emil Botta: ars moriendi. Ar
putea reprezenta întruchiparea ideală a omului
public, devitalizat dacă nu asasinat de mă°tile
sociale purtate succesiv. Uite că nu e a°a. Chiar
dacă a mai pierdut din elan, BAS publică în
continuare cronică (în Observator cultural,
Suplimentul de cultură}, reu°ind - nu o dată - să
fie în dezacord cu critica scrobită sau scriitorimea
obsedată de înalta-i misie. Scrie total angzaat în
actul acela de restabilire a adevărului estetic, de
dezvelire a mizelor °i locului ocupat de o carte/
un autor în literatura noastră, reu°ind - el,
elitistul, autonomul, dandyul - să se facă admirat
(°i) de intelectuali cu °apcă, gen Ernu sau
Rogozanu. Criticul BAS are nasul de ogar afgan al
trendsetter-ului: ar fi păcat să renunpe,
momentan, la cronicăreală. I-am urmărit, de la
distanpă °i cu simpatie, ping-pongul jucat cu
Vasile Ernu în schimbul de „epistole” editat, în
cele din urmă, sub titlul Ceea ce ne desparte.
Epsitolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom,
2010): amîndoi „improvizau”, jazzistic, o eseistică
vioaie, un fel de „lecpii de literatură” sau, mai
bine zis, de contextualizare a literaturii, extrem de
libere, socratice. „Dezacordul” BAS/ Ernu
ascundea un homeric hohot de rîs, căci fiecare
pagină strălucea de bucuria întîlnirii cu cărpile °i
scriitorii esenpiali (chiar dacă nu aceia°i pentru cei
doi esei°ti!). Stratagema epistolei o va rafina
autorul în volumul Enter Ghost. Scrisori
imaginare către Osip Mandel°tam (ART, 2013),
despre care am să vorbesc însă ceva mai încolo.
Pînă atunci, să rememorăm întîlnirea cu debutul
poetic oarecum surprinzător, Apoi, după bătălie,
ne-am tras sufletul (Cartea Românească, 2012),
nominalizat la premiile revistei Observator
cultural.
Prin pleata Mirmidonului
E oarecum surprinzătoare recuzita acestei
poezii (cronologic vorbind, douămiiste), familiare
(°i, într-un sens mai înalt, contemporane) cu
lumea homerică, cu antichitatea salvată de poepi
°i istorici. Nu °tiu cum se face dar, pînă la BAS,
douămiismul a cam refuzat priza istoriei,
arheologia, mitologicul, părînd de neconceput să
întîlnim - la junii poepi - un haiku de
incandescenpa aceluia ionstratanian: „Inima
bătrînului/ Vezuv/ E Empedocle”. Secondat °i
chestionat grafic de ilustrapiile „troiene” ale lui
Laurenpiu Midvichi, voluma°ul acesta se situează,
orgolios, în contra direcpiei de azi din poezia
română, în răspăr cu mizele viscerale sau social-
politice, cu estetica de club electro, cu
hedonismul ametafizic practicat de ultimele
hoarde ale generapiei MM. Vine cu o nostalgie
din vîna gr(o)asă a liricii bucre°tene (de la 1,2,3
°i... încoace), întărită însă de contrafortul
elementului mitologic (sau quasireligios, ca în
Mendebilul) - °i am putea cita integral poemul
din deschidere, Ce se °tie despre mermeh/ă?,
rememorare febrilă, psihanalizabilă a primei
copilării: „Dar °i un copil de pîpă °tie azi că/
mermelipa a dispărut cu desăvîr°ire,/ ba chiar în
desăvîr°ire./ Ea nu mai alunecă noaptea printre
blocuri, pîndind bătrîne insomniace, cu sexul ei
mare, ro°u, transpirat,/ gata să se-nfigă,/ baionetă
cărnoasă, să-°i lase balele/ pe vestele noastre
cro°etate cu drag,/ să ne roadă urechile °i/ să ne
°uiere veninos cîntecul ei lasciv./ Mermelipa.../
cum ne-a-ntunecat ea noppile, cum ne-a luminat
zilele./ Ne-a umplut orizonturile,/ silueta ei
sinistră s-a ridicat/ pe cerul mărginit al serilor de
iarnă,/ cînd lepăda penele văratice/ °i îmbrăca
armura solzoasă mai potrivită pe zăpadă.” Nu-i
acesta singurul imn al Bucure°tilor din timpul
viepii lui BAS, fascinant °i alunecînd în hiperbolă,
parodic-înalt, pentru că, °tim de la Mazilescu, cel
mai înă/ător imn (rămîne) °oarecele. La o
aruncătură de băp de ruinele Troiei, de plaja pe
care fiii lui Priam vor fi-nfruntat mînia
Peleianului, în Bucure°ti adică, în Hadesul stapiei
de metrou, personajul ce poartă stigmatele lui
BAS întîlne°te spectrul luminos al „muncitorului”.
Iată cum sună idila aceasta „primitivă”, socialistă
din poemul Un metrou pe nume Carmen: „Ea a
fost singura martoră a iubirii mele socialiste/
pentru muncitor,/ atunci, în noaptea răzleapă de
vară,/ cînd mă întorceam înfrînt, mistuit,
conpinut/ Iar el î°i consuma durerea,/ în mînă
ducea un bidon bor°it de bere./ Cum l-am a°ezat
atunci,/ i-am spălat picioarele/ cu fundele
lacrimilor mele de teoretician,/ i-am tăiat
unghiile,/ i le-am pilit,/ l-am lins la subsuoară,/ l-
am spălat după urechi,/ i-am împletit părul de pe
piept/ °i i-am mărturisit întreaga mea dragoste/
împreună am plecat, în burta lui carmen,/ să
explorăm adîncimile marelui ora°./ Nu ne-au mai
găsit niciodată.” Persiflare obscen-erudită a
realismului socialist, mi-a° dori să apuc ziua cînd
Un metrou pe nume Carmen va fi recitat, de la
tribună, în deschiderea congresului viitorului
partid de stînga (veritabil) românesc.
În Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, BAS
reu°e°te să creeze (convingător) o lume în care
Homer, Kavafis, Pound, Pasolini, Botta °i/sau
poepii recenpi bucure°teni sînt contemporani. E o
lume nobilă, mirabilă, ca în primele volume ale
lui Nichita Stănescu, o lume cumva încîntată de
lumina care-i pune-n valoare organele °i pinuta,
scutul °i armura, ne°tiind - sau prefăcîndu-se cu
solemnitate - că va fi lovită de bătrînepe, boală °i
moarte. Învelit în ceremonial, ritm °i fastul
„dulcelui stil clasic”, pînă °i un poem funerar ca
Apoteoza lui Hektor îngăduie o stare de oraculară
împăcare: „Astăzi, de pe Zidurile-Aurite aruncat-
am stîrvuri,/ Eu, Hektor, neînvinsul am cărat
putreziciunea/ Morpilor mei. Fost-a vrerea lui
Apolon sau/ voinpa unui Rege nebun, tată, drag
zănatic?/.../ L-au zărit chiar Paris °i nebunul meu
sfînt, tatăl,/ în hohote l-au arătat mulpimii °i-am
coborît zidul/ Cum păstrăvul se-aruncă în mîna
pescarului cel răbdător/ Port plato°a din bronz,
părul mi-e uns cu mirodenii.// Aroma diminepii
î°i croie°te drum printre cadavre/ Casca sub brap,
Peleianul e mai frumos/ decît Moartea însă°i, mai
mortal decît tamburinele hitipilor/ în miez de
noapte. Pa°ii mei spre el - dans macabru...//
Doar un copil, un tînăr blond cu scut celebru/
Un °i mai celebru mort. Sîngele-pi, Patroklos,/ Îmi
dă viapă, hohotul aheilor mă-ndrumă spre tine,/
Rug, în fapt de zori, măi Tată, închin spre tine
cupa.// Prin pleata Mirmidonului zăresc a lui
Helios cumplită veghe/ Suntepi aici. Acum °tiu că
pumnul de părînă/ Pe care-l strîng îmi va fi urnă/
Vino, Aheule, pun fruntea jos precum un bou la
hecatombă”.
"
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
"
Deranjează, în cîteva poeme, o predispoziție
spre calmbur °i intertextualitate ludică (gen hai să-
i recunoa°tem pe poezii X, Y), nu atît încît să
fisureze coerența lumii acesteia psihice, a osmozei
între Helios privit prin pleata Mirmidonului °i
muncitorul iluminat de neoane în mățăraia
metroului, între spectaculosul Obor °i
seducătoarea Palmyra... În fond, BAS este un
voluptuos al limbajului, al poeziei-drog. Admitem,
prin urmare, recomandarea °i mărturisirea
semnate de autor însu°i pe coperta a patra:
„Volumul acesta, debutul meu, e despățirea de
dansul orgiastic, de verbozitatea tinerească, e o
atestare a iraționalului în forme marmoreene.
Poate fi ultima pauză a sufletului înaintea
înfruntării unei cărări fără de întoarcere”.
„Fragmentele salvate” din corespondența lui
Osip Mandel°tam
Complement al Ceea ce ne desparte.
Epsitolarul de la Hanul lui Manuc (2010), adică al
epistolarului Vasile Ernu/ Bogdan-Alexandru
Stănescu, este volumul apărut în colecția
„Revizitări” a editurii Art, în 2013: Enter Ghost.
Scrisori imaginare către Osip Mandel°tam. A°adar
alt epistolar, BAS/ Osip Mandel°tam, din care ni
se „păstrează” numai contribuțiile celui dintîi; cel
de-al doilea, „Osip Mandel°tam, motorul
sentimental al scrisorilor imaginare” (p.13), apare
ca destinatar drag, invocat °i evocat în splendide
construcții de poem în proză, discutat °i (de ce
nu?) completat sau contrazis în ipostaza lui de
eseist °i teoretician. Însă întotdeauna cu precauție
°i afecțiune, pentru a nu-l deranja cumva din
imortalitatea în care îl plasăm azi, alături de
Nadejda °i Ana Ahmatova, de Platonov sau
Pasternak, Bulgakov sau Maxim Gorki. Eseurile-
epistole adunate între coperți au fost publicate, pe
parcursul a doi ani, ca rubrică în revista
Observator cultural. Ele sînt, într-un fel,
justificarea „regimului nocturn” °i a estetismului
auctorelui, reprezentînd discursul său polemic, de
deta°are °i, totodată, de situare în... literatură:
„Este o luptă între regimul nocturn al estetismului
°i al lecturii «cu spatele», cu zona aceea sensibilă
dintre omoplați, lectura nabokoviană, °i lectura
complezentă, tematică, semidoctă, preponderentă
în țara unde trăiesc.” (p.14) Într-adevăr, nu
orgoliul îi lipse°te tînărului eseist.
Stabilindu-°i din chiar primul text, Camera
obscură - iscusită povestire autobiografică -,
vecinătățile °i afinitățile, el pare a ridica miza de
la fragment la fragment. Ne mărturise°te a fi fost,
într-o vreme, un fanatic al manierismului, ceea ce
îl obligă la precauții °i strategii pentru a nu
rotunji, par hasard, o... sinteză teoretică,
comparatistă etc. Îl clasificăm, prin urmare, în
rîndul esei°tilor... inclasificabili, printre Lucian
Raicu (mi-amintesc numaidecît cele O sută de
scrisori din Paris), Livius Ciocîrlie (mai ales
volumele în care parazitează, cu spirit °i umor
negru, operele unor Cioran, Beckett, Kafka),
aerban Foarță (sclipitor °i un extremist al
asocierilor - aproape - spontane) sau Adriana
Babeți (exegeta, cum altfel, a Dandysmului).
Sîntem întru totul de acord cu Mircea Martin, cel
care, în Cuvînt-înainte, afirmă: „Punctul de
plecare este, de obicei, Osip Mandel°tam, a cărui
figură tragică funcționează ca un fel de «mi°cător
nemi°cat» în rețeaua de analogii °i reminiscențe
(livre°ti °i nu numai) dezvoltată de autor. Citatele
alese, insistențele analitice, observațiile psihologice
ale acestuia deconspiră un ochi de prozator. De
altfel, fiecare epistolă este o proză confesivă,
ritmată dramaturgic, cu reveniri °i mici paranteze
polemice.” (p.6) Comentînd un Eseu despre
Dante semnat de Osip Emilievici sau manifestul
acmeist al lui Gumiliev, BAS nu ezită să-°i trimită
săgețile către contemporaneitate (poeții utilitari°ti
americani din anii 1960 °i, prin rico°eu,
utilitari°tii români). Parcă mai mereu sînt puse în
balanță gravitatea, exemplaritatea opiniilor °i
versurilor lui Mandel°tam cu u°urătatea cînd nu
nimicnicia opiniilor °i preferințelor noastre.
Necondamnați pentru lipsa noastră de gust, de
apetit pentru estetism (acea literatură dificilă care
nu vinde neapărat dar educă, de la Faulkner °i
Joyce la Flaubert °i Franzen!) vom înfrunta,
pentru tot restul zilelor, privirea nebună, oțelită,
înspăimîntată, etalată de Osip în ultima fotografie
păstrată în arhivele NKVD-ului: „Dar acum tu mă
prive°ti °i mă asculți dintr-un spațiu pur,
descătu°at °i eliberat din lanțurile istoriei, mă
prive°ti cu acei ochi înro°iți de nebunie din ultima
privire pe care ți-o °tiu, iar imaginea ta se
îndepărtează implacabil, ca °i cum ai pluti dus de
apele Acheronului, pe cînd cel care se
îndepărtează sînt de fapt eu...” (p.110) e
încheierea poematică a epistolarului, căruia nu-i
sînt străine nici patetismul nici compasiunea.
Studiind biografiile marilor ru°i, de la Tolstoi cel
„nefrecventabil” (de pildă, pentru Biserica
Ortodoxă, pentru conservatori) în timpul
țarismului, la autorul Povestirilor din Odessa,
Babel, exterminat de stalinismul pe care atîta-l
slujise, îl simt pe BAS fascinat de ceea ce poate
realiza spiritul în condiții extrem de vitrege,
înfometat °i torturat pînă la aneantizare: rămîn
fotografiile (cum am mai putea dormi sub
privirile certătoare ale unui aalamov sau Osip?)
epigramele °i poemele profetice, satirice,
neresemnate, scrise aproape pînă în clipa cînd te
vizitează, „oaspeți dragi”: NKVDi°tii, Ceki°tii,
KGBi°tii (azi, FSBi°tii)... Îl văd pe BAS exultînd
cînd un scriitor iconic, ca Jonathan Franzen,
demonstrează aceea°i artă a nesupunerii în fața
tendinței, a mla°tinii comercialismului, a rațiunilor
capitalist-editoriale. Autorul Corecțiilor -
considerat de mulți Romanul american - refuză
nu doar să dea mîna cu megastarul Oprah, pe un
platou de televiziune, dar °i să respecte criticii,
sau să tacă mimînd omagiul, în cele din urmă să
facă jocul unei industrii care se închină - azi mai
Mirela Anura	Soare, obiect de hârtie
Mirela Anura
Alpha (2011), obiect de hârtie,
fotografie, 70 x 50 x 3 cm
mult ca oricînd - unui singur zeu: Profitul.
Fie că discută un scriitor de ultimă oră, un
autor modern hipertehnicist (Flaubert, Joyce) sau
un clasic (Tolstoi), BAS ni-l arată om viu, carne
peste spirit. ai combină minunat fragmentele
teoretice, intuițiile °i demonstrațiile, cu biografia
°i psihobiografia. Ideea e formulată memorabil,
lapidar, autorul nu devine niciodată pisălog. Îl
recitisem, acum cîțiva ani, pe Lucian Raicu, eseu
după eseu, în doze tot mai mari, ca un
toxicoman: Raicu a °tiut, ca nimeni altul, să-mi
deschidă apetitul atît pentru lumea textului (a
marilor narațiuni române°ti sau din literatura
universală), cît °i pentru gaura cheii, spre
intimitatea aproape fizică a scriitorului. Aceea°i
patimă a marii literaturi °i artă a investigației le
regăsesc astăzi în fragmentele epistolarului lui
Bogdan-Alexandru Stănescu.
Trei cărți publicate °i, din fericire, un portret
care va mai fi pictat încă (de acelea°i mîini).
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Adrian Mihai Bumb
Poet, prozator °i eseist, Adrian Mihai Bumb s-a năs-
cut în 3 aprilie 1974, la Cluj-Napoca. Este licențiat al
Facultății de Istorie °i Filosofie a Universității “Babe°-
Bolyai” Cluj-Napoca (1996). Studii nefinalizate de
Istoria artei °i Jurnalistică. Master în Filosofie Antică °i
Medievală (2011). Doctorand al Facultății de Studii
Europene (domeniul Filosofie) a Universității "Babe°-
Bolyai”.
A publicat următoarele volume: Neopoesia (versuri,
1993), Eopoesia (proză poetică, 1994), Theandrica (ver-
suri, 1994), Ditamai poezia (memorii, eseuri, poezie,
1996), Limba Maternă (eseuri, poezie, proză scurtă,
1997), Carantina lacrimii (versuri, 1999), Str^a firii
(versuri, 2001), Plantația de monade (versuri, proză
scurtă; 2003), Despre falsificarea sărutului (antologie,
2003), Manualul politicianului (parodie, 2004),
Metafora între limită °i deschidere (eseu, 2004),
Afumătoareagrill (carte tehnică, 2010). În curs de
apariție: Despre cheltuirea umbrelor (versuri).
„În fapt, lirica lui Adrian Mihai Bumb, măcar prin
modalitatea de construire a imaginilor, este de ori-
entare suprarealistă, cu diferența, totu°i, că incoerența
onirică °i delirul sunt calculate. Poeme premeditat-infor-
male, a°adar, de o uimitoare forță imaginativă, în care
coexistă imagini abstract-ermetizate, caricatural-grote°ti,
suave, evanescente etc. Discursul e uneori prozaic,
brusc fracturat de strălucitoare concettisme, pentru ca,
imediat, să facă o piruetă ironică sau un salt în metafo-
ra gravă." (Petru Poantă)
Laița
Carnea i se uscase ca o bătătură a morții.
Gestul ei social: ie°ea în fața porții,
Pe laița ei ajunsă de vreme °ezătoare
Vedea mai mult de-aproape: credea că vede-n
zare.
singurătate
în azilul limbii române
numai bătrâni, numai bătrâne,
la ferestre n-au zăbrele
paturi n-au să zacă-n ele
căci gratii la bătrânețe
le sunt riduri de pe fețe
cerneala din cuvinte
ce simplu se °terge c-o tastă un vers...
aceea°i coală albă apoi - ca un demers
asupra tăcerii °i-a celor nerostite...
aceea°i °oaptă întoarsă gând din mers:
cuvintele goale pe post de ispite...
Amintire
ai lacrima curgând deodată
Prin suflet într-o limbă moartă:
Pe-obrazul tău ca o ro°ață
Ce ține vorbei loc de față.
Lacrimă
pentru tata
Iar vorvesc singur, cu tine, tată,
ai multe-a° vrea să-ți spun: toate deodată!
atiu că-mi răspunzi cu mine, dar nu mi le spui tu
-
(De ce se tot agață de trupuri sufletu'?)
Iar trec prin fața casei °i nu pot să m-opresc
ai-ncerc, în mare taină, să mă comport firesc -
Pe dos întorc lacrimi de cuvinte - ți-aminte°ti?
Nici astăzi nu-ți pot spune ce mult, tată,'mi
lipse°ti.
Iar singur te vorbesc °i mă ascult cu mine
(Îmbătrânesc pe seama acestei clipe pline),
Tată, te-ntorc ochii în lacrimi - mă prive°ti?
Aldine nu-ți pot spune ce mult îmi mai lipse°ti.
grăsimea cuvintelor
doar °tii: sângele se spală mai u°or decât grăsimea
cuvintelor
treci u°or partea din tine peste întregul închipurii:
niciodată vorba nu ți-a fost mai u°oară,
niciodată inima n-a avut vreun dicționar capilar -
doar tu,
cu prosopul cuvintelor, °tergându-ți sufletul
de grăsimea amintirilor.
***
Din ceara iubirii, topită în sânge,
Se fac lumânări de botez.
***
ai ploaia, ca o urmă în cer a lacrimilor
care băltesc durerea,
sărutul tău schimbat pe cuvinte de-amor
°i trupul tău ca o lacrimă °tearsă de pe față
(pământului).
***
La umbra cuvintelor, în suflet, odihne°te visarea
grimasele întunericului: se făcea că a°ternutul
nopții
era o stea căzătoare; apa era cer cu pământ pe
picioare
°i picurii gândului pe frunzele cuvintelor, doar o
rouă...
***
Dacă omul era miriapod, crucea noastră era o
scară...
***
„ne pun cuvintele la masă,
în gura unei vieți întregi"
***
Cuvântul este camera de oaspeți a sufletului, spui,
cu convingerea că tăcerea e doar un musafir
nepoftit.
***
Poezia e pauza de masă a sufletului °i cuvintele,
pauza ei de odihnă.
***
Atunci când cântecul se isprăve°te-n cuvinte, muz-
ica e folk. Atunci când tăcerea sufletului e o
ispravă a muzicii, cântecul e folk. Până acolo
cuvintele doar cântă °i-ncântă sufletul, °tergându-
se unele cu altele la gură.
***
Metafora e mama cuvintelor orfane.
***
(Ger) "O iarnă în care prisăcarii văzduhului au
închis
albinele de zăpadă în stupi de gheață."
O iarnă în care fulgii aruncau din batiste de vânt
lacrimile în copca ochiului.
Omătul înghesuit la gura sufletelor încăpuse într-o
sclipire de zăpadă.
Neaua înghesuită la gura cuvintelor încăpuse într-
un singur vers de omăt.
"larna-n care Dumnezeu a făcut primul om de
zăpadă", spui,
cu moartea cărunțind inima în sângele timpului.
parodia la tribuna
Adrian Mihai Bumb
singurătate
în plantația de monade a limbii române,
iubite cititor, stăpâne,
țin să te anunț că a crescut
ditamai poezia °i că am vrut
pentru bătrânețe s-o adun de ceai,
dar crezi că de tinerii critici loc ai?!
cerneala din cuvinte
ce greu se scrie câte un vers uneori,
până ce iese ditamai poezia - ori
neopoesie, dar să fie în limba maternă, de la
sân,
nefalsificată încă de sărutul unor vorbitori
ce au învățat din manualul politicianului
român!...
Amintire
Metafora curgând deplină,
Ca lacrima în carantină,
În versul tău plin de culoare,
Romantic ca o. fată mare!
Lucian Perța
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ovio Olaru
Personajul acestei poezii - work in progress, pentru
că autorul, nedebutat în volum, e încâ student al
Literelor clujene - °tie sa spună inimitabil „io am
crescut la umbra marilor tragedii ale familiei”,
aruncându-ne în filmul unei deveniri accelerate, al
maturizării văzute ca zombificare a ființei aleia
cristaline pe care o purtăm, ca pe un defect din
născare, unii dintre noi. Sintaxa e bici, iar verbele
indicativului prezent - °ocuri electrice. Ovio Olaru este
un nume pe care mizez, pe care îl recomand.
(atefan Manasia)
geaca de piele
am fost copilul de porcelan al familiei
am fost scrobit °i abstinent ca o fustă netezită cu
palma.
mi-am călcat singur toate hainele mâinile
°i uneori îmi treceam cu fierul de călcat °i peste
craniu.
am fost pe rând toate jucăriile mele
°i de la bucătărie în pat
din pat în gura monstrului
am fost scuipat în fiecare dimineață.
am îndopat gurile de canal cu viapa mea în
episoade.
m-am adăpostit sub mucegaiul din tavan °i-am
a°teptat mult timp o minune
care uite că n-a venit.
acum nu fac decât să mă plimb dintr-o cameră-
ntr-alta
să mă las înghipit de faianpă °i var °i covoare.
de-o mie de ori sunt mâncat de-o mie de ori
gura u°ilor dintre camere mă avortează.
nici nu mai °tiu dacă ăsta-i un stomac
sau o burtă din care trebuie să mă nasc
°i nu °tiu cum se face.
topi °i-ar fi dorit un copil ca mine.
departe de orice influenpă,
io am crescut la umbra marilor tragedii ale fami-
liei
ca o ciupercă.
°i când am crescut, umbrele au crescut odată cu
mine
°i când o să fiu pregătit,
gura monstrului o să mi se-a°eze peste pat
ca o vulvă uria°ă.
în perna mea e umezeală
dar e o umezeală fertilă care face somnul mai
dulce.
cred că e o mare în camera noastră.
stau atent la marginea patului °i pândesc marea
din cameră
ea miroase a scoici moarte °i-a mucegai umed.
ea înseamnă că undeva prin preajmă-i o plajă
dar mai ales ea înseamnă că aproape de noi e un
soare
pe care nimeni nu-l vede.
monstrului îi place la căldură.
monstrului îi place la soare.
el a urcat de la douăzeci de mii de leghe sub pat
ca s-ajungă aici.
gura lui e plină de tencuială albă °i cărămidă
ro°ie, dar acum
sub straturi °i straturi de var °i mucegai coada lui
stufoasă se umflă încet
°i împinge-n derivă soarele °i perepii.
monstrul are 10 degete la fiecare mână
pentru că monstrul se capără pe sub piele
ca un lift de catran urcă el pe sub piele.
el ronpăie-n carne °i-n os ca o cârtipă neagră
în drumul lui către inimă.
iar când vine
monstrul vine ca o surpriză. el vine ca un cancer.
el vine ca o umbră străină
care-°i face culcu°ul în umbra mea.
de mult timp monstrul tot urcă
tre să fiu foarte atent
pentru că el escaladează încet dar când o face
urcă mai multe organe
mai multe vârste deodată
°i când o să mă uit în oglindă-ntr-o zi
oare ce fapă o să fac când o să văd
că monstrul mi-a luat locul?
beau până cad în speranpa unei epifanii
mestec piple de aspirină ca să cad în somnul dro-
gapilor
traversez prin locuri nepermise ca să mi se-ntâm-
ple CEVA
cumpăr conserve de ciuperci sperând
că dintr-un accident
sunt halucinogene sau măcar toxice
fac orice pentru o minune.
dar oricât a° fi de pregătit,
minunea când vine tot îmi zdrobe°te peasta cu
pumnul.
mă uit în oglindă °i iară°i râd.
e un râs sacadat care treze°te flegma din mine
°i flegma urcă °i zgârie peava laringelui
ca un alcool prea tare
care subpiază sângele până la comă.
râd pentru că încep să mă transform
°i °tiu că asta e ceva rău care nu trebuie să se
întâmple.
e o dimineapă ca o cameră obscură
soarele s-a dat de-a dura °i s-a spart.
eu stau în pat °i n-am nimic de făcut
a°a că îmi bag degetul în nas.
apoi intru cu tot corpul în nas.
în nas e cald °i bine.
afară e iarnă
afară-i urât
dar eu stau frumu°el aici °i mă bucur.
mi-am scobit în nas o lume de dincolo.
stau cu nasul în mucegaiul din pernă
°i-n nas e lumea de dincolo.
eu cred că ea e raiul. eu sper.
în raiul ăsta sunt multe coridoare
°i infinite birouri
iar la sfâr°itul programului de lucru când eu dorm
îngerii funcpionari coboară tiptil din nas în muce-
gaiul din pernă
pentru că acolo sunt bordeluri °i crâ°me
°i e bine.
mi-am tăiat simbolic o pereche de blugi.
nu mai e nimic metafizic în mine.
blugii ăia, în care m-am sărutat pentru prima °i
pentru a doua oară, blugii ăia în care am avut
cele mai nasoale revelapii sociale, blugii pe care i-
am purtat în noppile mele nedormite, cu care m-
am culcat îmbrăcat, blugii ruppi în cur °i cusupi
de mama, sfâ°iapi de uzură la prohab, pe care i-
am murdărit °i i-am aruncat în ma°ina de spălat
°i i-am murdărit iară°i, care-au mirosit a transpi-
rapie °i detergent °i sânge °i iarbă °i fum împupit
de pigară, pe care i-am iubit ca pe ceva al meu, al
meu singur, o chestie la fel de personală ca o
periupă de dinpi, de dat la nimeni
intimi °i amărâpi °i decolorapi ca mine însumi,
blugii mei de la second hand, singurul lucru
metafizic din mine.
lasă-mă ovio să mă dau cu capul de perepi când
am chef
să mă-ncui în casă, să închid telefonul când sună
să scap de fericirea care-mi coace sub piele ca un
abces
cu fiecare bere fug mai departe
de copilul care mă fixează din fotografiile de fam-
ilie.
ovio dar tu lasă-mă să golesc °i sticla asta
lasă-mă să dorm în patul tău,
să salivez pe perna ta,
să-mi desfac °lipul ochilor °i să pi° lacrimi fierbinpi
pentru ghinionul de a nu fi ca tine.
sunt °obolanul din labirintul cercetătorului
caut ca°cavalul. Gândesc:
Numai labirintul ăsta-l mai am °i scap.
îmi tremură mustăpile de fericire.
Halatul savantului flutură în laborator.
Îmi simt creierul ca o spumă învârto°ată
am labele numai găuri
°i pielea mea e un săculep îmblănit
în care cadavrul se tope°te plin de adrenalină,
salivă °i acid.
în curând simt mirosul de ca°caval
°i °tiu: viapa de laborator s-a terminat.
sunt un °obolan liber.
Dar apoi cineva mă apucă de coadă,
mă bagă în alt labirint,
urmăresc din nou mirosul de ca°caval
totul o să fie bine
numai labirintul ăsta-l mai am °i scap.
Când totul merge ok n-am ce să scriu despre
tine
nu mă interesezi decât când mă ură°ti
°i stăm ore întregi
ca într-o sală de a°teptare
la un doctor care ne dă ultimul diagnostic
până să strig de durere primeam un bocanc
peste gură
chircit în jurul stomacului
aveam timp să-mi dau seama că-i gustos bocancul
°i că mai vreau.
dar până a doua zi nu mai primeam.
1O
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
TOj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Constantin Zârnescu - 65
Constantin Zârnescu s-a născut la 24 martie 1949, în satul Zârne°ti, jud. Vâlcea. A absolvit Liceul Teoretic
„Al.I. Cuza”, de lângâ Mânâstirea Horezu °i Facultatea de filologie romanică (secția italiană) a Universității „Babe°-
Bolyai” din Cluj-Napoca (1972). Din 1 august 1972 este, până la pensionare, redactor la revista „Tribuna”. Între
1977-1982 a fost pre°edintele Cenaclului Asociației Scriitorilor din Cluj. Între 2005-2007 a fost redactor-°ef al
revistei „Filarmonia” (din 2007: „Ora°ul”), editată de Fundația Culturală „Carpatica” (Cluj-Napoca). Este prezent în
enciclopediile Whos Who in the World (Chicago, 1985) °i The European Books (Cambridge, 1993; Oxford, 1998),
precum °i în dicționare °i istorii literare din România.
Constantin Zărnescu a debutat cu proză, student fiind, în „Tribuna” (nr. 52/1971). Este autorul a numeroase
volume de proză, teatru, eseu: Clodi Primus (roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974; Premiul Uniunii Scriitorilor
din România), Meda, mireasa lumii (roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979), Aforismele °i textele lui Brâncu°i (Ed.
Scrisul Românesc, Craiova, 1980; alte ediții: 1994, 1998, 2007 °.a.), Regina Iocasta (teatru, revista „Arlechin”, Ia°i,
1981), Ie°irea la mare (roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986), Teii înfloresc pentru Irina (roman, Ed. RFT, Cluj-
Napoca, 1992), Brâncu°i °i Transilvania (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2001), Brâncu°i °i civilizația imaginii (Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 2001), Ziua zilelor (roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002), Principele Dracula, Doctor Faustus °i
Machiavelli (Ed. Cedo, Cluj-Napoca, 2002), Dracula în Carpați (operă dramatică, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2002),
Revoluția română din 17-22 decembrie 1989 la Cluj-Napoca (Ed. Eurograf, Cluj-Napoca, 2005), Codul operei lui
Brâncu°i (eseuri, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2007), Urmuzland (roman, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2009) °.a.
Despre cărțile sale au scris: Dumitru Radu Popescu, Laurențiu Ulici, Mircea Muthu, Ion Cristofor, Val
Condurache, Cornel Ungureanu, Valentin Ta°cu, Mihai Dinu Gheorghiu, Marin Sorescu, Ioana Em. Petrescu,
Nicolae Băciuț, Victor Neumann, Petru Poantă, Boros Judith, Negoiță Lăptoiu, Valentin Silvestru, Eduard Pamfil,
Mircea Ghițulescu, N. Steinhardt, Ioan Holban, Irina Petra°, Anton Cosma, Adrian Dinu Rachieru, Ion Vădan,
Gheorghe Smeoreanu, Virgil Lazăr, Constantin Cuble°an, Aurel Rău, Ion Crețu, Ion Cocora, Dan Alecsandrescu,
Olivia atireanu, Jeana Morărescu, Dan Petrescu, Alex. Parolea Moga, Berdj A°gian, Doina Papp, Gabriela Dima,
Alexandru Mirodan, Ovidiu Pecican, Ion Mure°an, Mircea Popa, Marian Popa °.a.
Cu ocazia împlinirii a 65 de ani, redacția revistei „Tribuna” îi urează scriitorului Constantin Zărnescu „La
mulți ani!”, °i invită cititorii să citească un fragment inedit din romanul bara lui Urmuz aflat sub tipar.
Urmuz °i pistolul sâu
Pe cine să strig, oare, prin noapte?... Poate
că °i eu sunt demn să mă călăuzească
cineva, să-mi întindă o mână. Răul n-ar
trebui să fie adânc, ca bălegarul °i ca urina
preistorică; °i nici peste tot!... Până când, oare,
oamenii, care-°i zic buni °i nobili, vor continua,
cu pasivitatea °i disprețul lor, de oameni
suspu°i, pe care nu-i atinge, cred ei, nimic, să
disprețuiască prostia °i răutatea pe care, de silă
să nu se murdărească, se feresc să o lovească,
sau să zvârle spre ea, cu piciorul?... Dacă ei °tiu
°i pot să le ocolească °i să-°i astupe nasul
înseamnă că murdăria °i nerozia nu pot
continua să crească, să se-mplinească °i să
duhnească, să miroase °i mai rău, asemenea
canalelor °i coridoarelor de scurgere ale Parisului
Balcanilor?!... °i energia de a te lăuda că ai silă
(„Mi-e silă!... Mi-e silă de toate!...", ziceți Dvs.),
ca °i inteligența de a °ti să ocoliți, vor fi, oare,
de ajuns să facă răutatea politică °i prostia
mitică °i paralitică mai puțin active, decât
sunt?!... Iar bunătatea, înțelegerea, compasiunea,
înțelepciunea, iubirea de aproape, ca °i mândria
de sine mai puțin îndârjite °i active?... °i mai
puțin pasive, ipocrite °i costelive?... Punându-vă
degetele pe nas, vă însănăto°iți? Scăpați de
hoiturile, urina, crima °i balegile malefice °i
metafizice?...
*
Am văzut, ca prin minune, prin întunericul
pustnic al străzilor obscure, două fete cucuiete,
alergând, trestii în vânt, porumbițe, păsări
flamingo, cocorițe, logofete, garofițe.
- Opriți-vă!... Opriți-vă!, am strigat eu, plin de
speranță. Staaați!... Staaați!... Luați-mă °i pe
mine!... Întindeți-mi °i mie mâinile!... Sunt un
rătăcit!... Un neisprăvit!... Un ne-lumit!... Arătări
ale lui Dumnezeu!... Puicuțe, mândruțe!...
Surioare °i veri°oare!... Ele nu mă auzeau °i nu
mă vedeau °i alergau, pe coridorul cel strâmt al
vieții, luminându-l cu trupul lor; ele nu se
împiedicau °i nu cădeau, ca mine, ci alergau, ca
vijeliile. Eu, însă, ca un orb politic, mă
poticneam, îngenunchiam. Ele nu se opreau, din
drumul lor, chicoteau °i râdeau, ținându-se de
mână, ca ni°te mânze, la calea°ca aurită a lui
Dumnezeu!... Spre o lume, poate mai justă,
spontană °i etruscă, justă, inocentă, perfectă,
decentă, nicidecum, în curând, revoluționară °i
recentă.
O lume pură °i virgină, °tiută de ele,
mânzele, porumbițele, surioarele, veri°oarele!...
Ele, rude cu bunul Dumnezeu °i, desigur, cu
toată lumea!...
ai asta m-a făcut să-mi amintesc °i de mama
mea: Eliza Vorvoreanu, doctor
DemetrescuIonescu PopescuBuzău. Ea îmi
dăruise, fiind ne°tiutor de dar °i har, °ase frați
°i o copilărie minunată, la pian; iar toți frații °i
surorile îmi erau mai mici, jucându-se în țărână,
în grădinile interioare ale casei noastre, din
Curtea voievodală °i, acum, regală, de Arghesis.
Ei se jucau cu cărămizi °i cu căluți de lemn, pe
muzica mea, clapată la pian, din pruncul
Mozart...
ai maică-mea Eliza îmi spunea, iar eu nu
aveam, cred, 11 ani:
- Iată, Demetru, e pianul tău!... El rămâne
martorul meu, mut °i nevinovat, că te-am
predestinat!... Fiindcă, în timp ce cântam, cu
tine în pântece, îmi lipeam, îmi puneam...,
aproape că îmi striveam pieptul de clapele
pianului, pentru ca undele muzicii mele... să
pătrundă °i-n urechile tale..., încă înainte de a te
na°te!... Apoi, noaptea, ie°eam pe balcon... ca tu
să auzi... muzica sferelor!...
- Mamă Eliza!... Mamă a mea!..., îi °opteam,
neputincios °i nenorocit, cu o presortire, ce se
va transforma, cu timpul, în necuviință °i în
blestem, în nenorocire.
- Cântă, Dem, copile!... Pedalează,
necontenit! Eu îi °tiu a memoire, pe Schubert °i
Chopin!... Oh!... (°i lăcrima puținel).
ai a ie°it, repede, pe balconul de la etajul I °i
mi-a zis:
- Iată, copiii, frații tăi,... sunt în grădina de
rai,... călărind căluții de lemn,... spre a ajunge
cavaleri... ai spiritului!... Iată, iată!... Se vede °i
curtea °i biserica Mănăstirii Arge°ului!... °i
fântâna cea albă, unde s-a prăbu°it inginerul °i
arhitectul Manole, Me°terul, Maestrul acela, °i
cei nouă zidari, cinstiți °i mândri, ai săi!...
Făurari mari °i tari!...
Mă uitam, năuc °i hăbăuc, ghicind ceva
neguros °i stingher, neputincios, în mine, suflet
de cuc.
Mama îmi atingea umărul, văzându-mă
cumva absent °i inocent:
- Uită-te în patruzeci °i patru de părți,
copile!... Căci dacă e°ti nerod, naiv °i molâu,
mori astăzi. Vin vremi ne°tiute °i slute!... Uită-
te!... Uită-te!... Biserica, cea cu turlele răsucite
are aceea°i etate... °i vârstă bătrână... cu
Gioconda, femeia lui Leonardo!... Ei bine, în
ziarul de seară, de alaltăieri, Majestatea Sa °i-a
expriamt doleanța..., a°a a zis, doleanța regală...,
de a fi înmormântat aici, printre domnitorii,
voievozii, părinții °i prinții no°tri!... Ai fost
sortit, Demetrius, să vezi lumina zilei... într-o
cetate domnească, de scaun!... ai de-acum,
regală!... Vei fi, °i tu, poate, un rege al muzicii -
fericite °i slăvite, murind de tânăr!...
ai începuse să danseze, cu exuberanță, acolo,
în balcon.
- Iată, mai adăugase ea, pe sub noi, decurge,
înspre Dunăre, Bulevardul „Calea Domnească"...
Se încruci°ează, nobil, cu Bulevardul „Regal";
apoi, urmează, spre Carpați, „Calea Regală °i
Triumfală a Artelor", unindu-se, pe malul drept
al râului Doamnei °i cu °oseaua Transilvaniei...,
Calea aurică a Ardealului, ducând peste
Carpați!... Spre Nord!...
ai dacă mama ie°ea pe balcon, ie°eam °i eu,
după ea; dacă ea intra în sufragerie, ca acum,
intram °i eu, ca iedul după capră °i mielul după
maică-sa. M-am a°ezat la pian, vrăjit de privirea
ei aprinsă, crescându-mă cu trei centimetri, din
ochi; °i am început să pedalez, încet, „Fur
Elise"!... (Pentru că pe născătoarea mea o chema
Eliza, iar eu eram pruncul său, creația ei.)
Valurile muzicii, pentru Eliza, curgeau molcom,
precum °i cele ale albastrei Dunări a lui
Ivanovici!... ai, brusc, mama a început să se
dezbrace. ai eu pedalam °i clapam °i ea se
învârtea în loc °i dansa. Î°i ținea mâinile,
ofrande, pe sus °i se tot dezbrăca °i dezvelea!...
Până ce a rămas în combinezonul parizian,
"
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
Black
Pantone 253 U
11
Black Pantone 253 U
"
porfiriu, în furoul subțire °i străveziu.
Iar soarele, izbind °i trecând prin ferestrele
balconului, înăuntru, trecea °i prin furoul cel
străveziu °i noptiu al maicei mele Elisa. I se
vedeau formele trupului, dezgolite de lumină, o,
Doamne, ca perfecțiunea grecească a Frumuseții
Eterne!...
ai, atunci, a pătruns, ca din întâmplare, tatăl
meu, în cameră, fără să i se mai audă tocurile
cizmelor milităroase, trosnind °i bocănind ca °i
altădată, pe scările muzicale, de piatră °i lemn.
ai el a strigat, extrem de tulburat:
- Ce faci?... Ce faci, Eliza?... Nu-ți mai dai
seama?... Te dezbraci în fața băiatului nostru?...
-	Vaaai, am uitat de el!..., a zis ea. Este doar
un copil, a adăugat maică-mea, parcă în extazul
muzicii, dansând °i învârtindu-se nebune°te.
-	Staai!..., a poruncit părintele meu, simulând
că e surd, la frazele mele muzicale °i magistrale,
la pian. Chiar vrei să-l faci..., să-l vezi...
lăutar?...
-	Dem..., Demetru al nostru va ajunge să
compună!... Poate chiar va dirja!...
-	Să nu-i mai spui Dem!... Să-i zici, ca mine,
Mitică!... Dirijor politic, da, mi-ar plăcea să-l
văd!... Ministru al Justiției! Advocat!...
Judecător!... Procuror!... Doctor!... Asta da!...
Lăutar, nicidecum!...
-	Îl vreau artist, nu avocat, senator,
magistrat!... (°i mama a început, înceti°or, să
plângă. Voia să mai zică ceva. N-a mai
îndrăznit.)
Tata a spus:
-	Toți magistrații, la noi, se numesc fie
Mitică, fie Sică, Mache, Lache sau Tache °i sunt
oameni cu bani, a°ezați °i bogați!
Mama se împotrivea, cu o mută figură °i
încăpățânare, din priviri. ai mă privea...
-	Să-i dăm cu zarul!..., a sărit tata, echilibrat,
just °i echidistant. Până °i apostolii lui Isus
dădeau... Aia, mai timizi °i frico°i, crezând că
scapă de anume îndatoriri, poveri °i drepturi,
când le-amintea Mântuitorul de unele, din cele
zece-un°pe porunci!... Da, dădeau, °i ei, a°a mai
pe °est, cu zarurile!... Pitagora dădea, °i el, cu
ni°te pietricele, numite calculi,... a°a, ca °i
pietrele de la rinichi... Nu mai căutăm, acum,
nici pietre, nici zaruri!... Ci vom da cu banul!...
Ce vă alegeți? Tu °i copilul?... a zis el,
democratic, domestic, casnic, just, corect °i
perfect.
-	Noi, capul!... Pe Majestatea Sa!..., a °optit,
stins, mama.
Tata a zis, scurt pe doi °i apoi doi pe trei:
-	Ei bine, eu voi alege Ajura!...
Ce făcea tata, ce nu făcea, fiindcă mama
Eliza devenea tot mai bănuitoare °i iscoditoare,
pentru că el, aruncând banul cu monarhul în
sus, ie°ea Ajura; iar monarhul cobora în jos, la
pământ. O dată, de două ori, de trei ori, de
cinci ori!...
- Vedeți? Vedeți?... Soarta lui Mitică nu va fi
muzica, ci dreptul penal roman, ori, poate,
medicina militară!... Nu va deveni lăutar. A ie°it
Ajura - Pasărea Domnitorilor..., care va avea un
mare viitor!... Căci va ajunge, azi-mâine, din
regală, pasăre republicană!...
N-am înțeles, atunci °i nici mai târziu,
absolut nimic. Era ca o cumplită profeție!...
Destinare!?... Premoniție?...
*
- Opriți-vă, mânzelor, îngereselor,
porumbițelor ale păcii!.., le-am strigat eu pe cele
două fete cucuiete, care alergau, înaintau,
întruna, ținându-se de mână; °i tocmai se aflau,
treceau pe lângă mine °i nu se poticneau °i nu
cădeau; °i nu mă vedeau; aproape că zburau, în
fericirea lor îngerească, de neoprit °i
dumnezeiască!...
ai iară°i mi-am amintit, fulguit, descumpănit, de
altă poveste, pe creste, cu mama... Venea, se
pogora, ca °i voievozii, părintele meu, de la
munte, de la Corbi, Orbi °i Aref, unde tocmai
cumpărase o turmă de oi, măgăru°i, mânji °i
vaci, iar cel ce era slujba°ul său se chema,
neapărat, văcar, nici oier, nici căprar - °i era slut
°i mut de înțelepciune °i nu se supăra niciodată,
pe sat, căci tocmai decăzuse, din perceptor, la
coada vacii, trăind din coada vacii; °i °tia °i că
bucățica ține °i cre°te vițica!... El fusese cel care,
copil fiind, îmi spusese cugetările, din popor,
despre vrăbii, vulturi, văcuțe °i viței...
ai, o dată, nu de două ori, din acela°i balcon
al casei copilăriei, ce dădea înspre Fântâna lui
Manole °i Mănăstire, făcută tot de el, a
Arge°ului, alături de mama, în acel balcon, am
văzut, vai, m-am alarmat °i am strigat, brusc:
- Iată!... Iată!... Nu-i este bine văcuței
noastre!... Căci vine tata cu pielea ei, în
spinare!... Iar vremea este slută, smultă °i
nătângă!... ai cu coada lungă!...
Mama mi-a răspuns:
-	Ptii, suflete chircit, ghemuit, nesuferit!...
Dumnezeu să te pasăre, să te laure!... Să te
iepure!... Ori, să te taure!... Ca-n ziua de
Caracăl!...
Mă va fi ursit, atunci, mama mea?... Mă va fi
proteguit?... Cine poate - să-mi spună!?...
ai cineva, dinăuntru-mi, din memoria-mi
găurită, spartă, ciuruită °i ciobită, poate copilul
de odinioară... ai vocea lui de odinioară a
strigat, în chip înfrico°at, în pustiul de
întuneric, rămas singur; fiindcă îngeresele se
depărtaseră, dispăruseră °i se pierduseră, după
colț:
Materamu! Materamu! Materamu!... - Eli
Sabahktani!...
*
Atunci, mi-am amintit de cheile de sol, de la
subsol, franceze, bavareze, ecoseze, aruncate în
ladă. De gâturi de vioară transformate în căluți
de lemn: da-da! Undeva, pe undeva, pe aici, în
sus, sau în jos, era str. Demetru Ghica, colț în
colț cu Iancu Jianu, sau Abraham Iancu; °i, pe
urmă, Bulevardul lui Pavel Kisselef...
Se părea că întortocheatele mele drumuri °i
căi se sfâr°eau. În față-mi se strâmta, se
închidea un squar, un endroit, un impasse, o
fundătură. Se termina, poate, °i toată călătoria...
Se zărea, vag, ca prin aburii zorilor, un han: „La
bosket". Era încuiat. N-am intrat. Prin golurile
sufletului °i minții nu mă mai °tiam pe mine
însumi, nu mă mai recuno°team! „Unde-s
°irurile vieții-mi ca, din soartă... să le-adun?...
Ah, organele-s sfărâmate!...", îmi zburau,
sfârâiau °i fâlfâiau, pe sub tâmple, versete sparte
°i rupte, frânte, surate surde.
Am scos, întâi, revolverul rusesc „Nazan", cu
un butoi amovibil, adică mobil, mi°cător, nu
inamovibil - °i eram speriat. Am observat un
chip femeiesc, gravat pe mâner; °i am văzut că
e zeița Justiției, în urma reformei Judiciare,
inițiată de rege, în Parlament °i în Cameră.
Certă, justă, perfectă °i recentă!...
Am introdus un singur glonț, de calibrul 9
mm, °i am început să-l agit, necontenit, să-i dau
avânt, să-l mânuiesc, cu o singură mână, cea
dreaptă, agitându-l în aer, mereu, spre dreapta;
„un singur cartu°", mi-am zis, repede.
Nicidecum °ase!... Amen!... A°a să fie!...
Am avântat °i am rotit revolverul, de n ori,
punându-l, hotărât °i ferm, la tâmpla dreaptă.
Păcănind, în gol, fără efect, imperfect, aiuram,
nu mai gândeam. ai, totu°i, mi-au zburat,
fulguitor, prin țeastă, o obsesie a unor prieteni,
de demult, care meditau, gândeau, când °i când,
cum să-°i pună capăt zilelor, adică să se
spânzure!... Apoi spuneau un Nu ferm, apoi
hotărât °i slut, căci era, în concluzia lor „o
moarte mizeră, murdară, odioasă!...". Se
gândeau, pe urmă, să se sinucidă, pe malul
Mării!... Sau, chiar pierind, în valuri!... Brîîî!...
Nu!... Căci i-ar îngropa în uitare valurile,
malurile, răcorile °i smârcurile social-politice,
furtunile schimbării, rozele vânturilor °i i-ar
sfârteca mulțimile de vulturi ramoliți, politici °i
pescăru°ii decăzuți °i poetici.
-	Să ne sinucidem, în grup, la munte!..., mai
adăugase altul. Să fim îndârjiți, solidari, să ne
încurajăm °i-mbărbătăm, unii pe alții -; °i era o
altă, recentă concluzie, mereu amânată, pentru
timpuri mai bune °i vremuri mai drepte, juste °i
perfecte. ai unii, găsind hibe, amânaseră, într-
atât, încât veniseră peste ei senilitatea, vârstele
grele, despovărate °i despodobite de frumusețe;
°i muriseră de bătrânețe.
Alții adăugau:
- Un glonț - direct în gură!... Brrrr!... Nu!...
Fiindcă e o moarte lipsită de onoare. Un glonț
în ceafă, dacă reu°e°ti să ți-o vezi °i să ți-o
oche°ti!... În burtă!... În inimă!... Brrrr!!... Nu!...
fiindcă e lipsită de demnitate!...
Am răsucit °i am agitat revolverul spre
dreapta, cu mâna dreaptă, îndreptându-l spre
tâmpla cea dreaptă - alegere alternativă în
concluzia mea corozivă.
Acolo, unde se nasc vulcanic ideile, țâ°nesc °i
cresc, asemenea stelelor înflăcărate, ideile °i
paraideile, de multe ori arzând °i scrumind
creierii!... Se nasc cuvintele, care ucid!... De zeci
de ori am apăsat pe trăgaci; țac-țac!, țac!,
sunând în sec. ai mă grăbeam, mă precipitam,
anticipam, apăsând, lunatic °i mecanic. Nimic!...
De parcă revolverul nu mi-ar fi permis hazardul
ruletei, al amovabilității °i amoralității „ruletei
ruse°ti“; °i ar fi fost, cu desăvâr°ire, gol, gol,
gol, gol!... Gol, gol, gol!... Goluț!...
Pac!... Pac!... Pac!... Nu-mi era, se părea,
rânduit, destinat, sortit.
ai am a°ezat, dezamăgit, dar meticulos,
„Nazanul" înapoi, în ladă, printre manuscrise. ai
am luat, cu nădejdi înalte °i îndârjite, pe celălalt
12
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
Tîj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
°i ultimul, disponibil °i inamovibil: „S.T.M.“ -
„Steyer Automatic - Wienn. 1913“.
Am introdus, meticulos °i calculat, nicidecum
precipitat, °ase cartu°e, mângâindu-l, pipăindu-l
°i studiindu-l pe fiecare în parte. Le-am admirat,
fascinat, vrăjit, sclipirile °i harurile luciferice °i
malefice, înainte de a apăsa pe trăgaciul-
cârmaci.
Am strigat, am răcnit, am pipat, căci nu era o
rugăciune, °optită, ci o adevărată odă, adusă
revolverului, ca zeitate supremă, invocată, să mă
ia din iadul de pe pământ, ce a fost °i va să
vină - ferice de cei morpi, decât de cei vii!...
„- Tu, suveran al Lumii!... Trebuie să mă
închin pie!... Fiindcă, fără un creier, care să o
ceară, Dumnezeu... Divinitatea..., Tatăl Ceresc...
nu mai poate avea niciun rost!... Iar tu e°ti zeul
care popi dispune..., cum vroie°ti Tu,... de acel
creier!... Tu e°ti Zeul cel mai puternic!..."
M-a apucat, brusc, o părere de rău de mine
însumi, de nu cumva era o frică, transformată
în spaimă, apoi în groază. Eram tot ud!... Dacă
sudoarea aceea o să se strecoare, cumva, în
pistol °i să-mi compromită totul? Dacă, °i
acesta, va păcăni, absent, ruginit °i sec °i sleit?...
Mă îndârjeam, mă încurajam, mă îmbărbătam
pe mine însumi!... Mă avântam: „Hai, apasă
odată!" °i simpeam că aiurez, că îmi fierb
creierii, minpile!..., în haosul cel gri, al Noppii,
a°teptând zorile, cântecele, chemătoare, ale
coco°ului - lui Socrate, dar °i al Sfântului Petru.
Am strigat, luând drept martor, noaptea, am
urlat:
- N-am terminat, o, Doamne, epopeea
Fuchsiada; nici n-am putut urmări, până la
capăt, viapa personagiilor mele. Sunt vinovat că
mi-au scăpat din mână. Însă a°a au vrut ele, nu
eu!... Nu le-am putut manevra! ai, iată, că astfel,
nu mi-am sfâr°it, nu mi-am dus la capăt, nici
menirea, Marea mea Operă. ai am rămas în
urma eroilor mei, a°a cum fac cei ce dresează
juncii - să tragă la jug; °i ei, crescând tauri, î°i
ajung din urmă stăpânul; °i î°i calcă, politic, în
picioare stăpânul...
În vremi din acestea pestripe, Moartea este
singura valoare perenă °i supremă!..., am mai
strigat. „Mater certa et inocenta!... Pater
incertus."... Lege supremă!
Mirela Anura
Sutra (2013), obiect de hârtie, fotografie, 30 x 40 x 15 cm
M-am gândit, poate pentru ultima oară că, în
van, în zadar caută oamenii să măsoare, cu
unitatea de măsură a cunoa°terii °i gândirii
drumul spre cea dintâi cauză, aflând ultimul
Adevăr!... Nu °tim ce va fi în lumea cealaltă, de
după moarte, însă e absolut sigur că lumea
noastră nu poate fi ultimul cuvânt, al Creapiunii
°i, deci, venind vorba de evrei °i greci, este doar
o stare de tranziției O stare,... prin care... se
încearcă puterea credinței noastre..., spre soarta
binelui!... Problema..., chestiunea..., de a °ti,
dacă ipoteza a°a-zisei existenpe, sau nonexistenpe
a bunului Dumnezeu - este conformă cu
adevărul, rămâne un nonsens!...
Divinitatea..., bunul Dumnezeu,... Creațiunea
- există! Pentru cel ce crede în ea!... ai doar
atâta e de ajuns, pentru a nu ne mai încerca,
întru a verifica, prin logica °i rapionamentul
nostru, existenpa Divinităpii, undeva!...
Credinpa... iubirea..., speranpa formează... în
sufletul omenesc... un substrat aparte - °i cel
mai fundamental!... Ele sunt de o esenpă
superioară gândirii, cu purul ei °i singurul ei
Adevăr!... ai planează, infinit, deasupra
convingerilor noastre pozitive °i progresiste!...
Fiindcă, nici de examenul lor, măcar, nu au
nevoie, spre a exista!... Voința însă°i - de a
crede - este suficientă °i î°i ajunge sie însă°i!...
Calea noastră, pe acest strâmb pământ,
drumul nostru, chiar înfundat, o vreme, nu e
ultima noastră viapă °i nici ultimul adevăr!...
Undeva, e o trezire..., trezie..., o altă nouă
°ansă, poate un purgatoriu!... O omenire înnoită
de Dumnezeu - °i căreia El i-a purificat
spiritul!... O voi găsi °i eu, oare, pe undeva?...
Eh, eh, iadul l-am trăit °i l-am lăsat, nădăjduiesc,
în urmă!... La°itatea Cugetării!... Sucirea
avocăpească °i politicească, a logicei!... Ignoranța
snobismului!... Somnolențele - cele răsăritene,
ca să nu le zic, orientale!... Ex Oriente lux!...
Sărăcia, în veac, a credinței famelice!...
Ticălo°iile Justiției!... Zăpada cea albă, ce
devine, propagandistică °i neagră!... Să pun
punct °i virgulă viepii, mi-am °optit, atunci,
repede, ca o rugăciune imperativă °i superlativă.
Ajută-mă, Doamne, să nu mă mai amân pe
mine însumi, ca aeherezada!... Să pun punct, cu
o virgulă malefică °i etică, luând chip de
Mirela Anura
Sutra 11 (2013), obiect de hârtie,
fotografie, 30 x 40 x 15 cm
pistol..., de revolver..., de ventilator..., de zeu
automatic, suprem, logic, paralogic, bezmetic,
hilar °i bizar!... Parabolic °i simbolic!... Magistral
°i triumfal!...
Nu se zăreau zorile °i nici soarele, punctul
cel de la infinit încă nu se ghicea °i nu se
vedea. Sunt pe câmpul de onoare, al morpii!...,
mă încredinpam. Ca la Plevna, ori Turtucaia,
când un vecin de tran°eu, murind, a pipat: „p...
măsii!...". (Iar un jurnalist englez a citat
expresia, în original, fără s-o mai traducă, în
reportajul său.) Mi-ar fi necesar un credit etern
°i tern, mi-am °optit, nins °i stins, de la
Mutualitate!... Să pot ajunge, tranzita, traversa -
dincolo!...
Am agitat, ca un automat, în dreapta,
revolverul vienez, de°i nu mai trebuia!..., cu
gândul inamovibil de a-l mi°ca, amovibil, spre
stânga: un singur cartu°, pentru un singur
suflet. Hai odată!... Chipul mi se vedea, în
zidul, umezit de transpirapia mea, ca într-o
oglindă. O lumină imensă °i intensă, apăsând pe
trăgaci, mi-a inundat creierii, pâ°nind ca o
explozie aurie, prin urechi °i prin ochi, în ritmul
inimii, al Artei °i al Muzicii Sferelor!... Sper să
fi trecut dincolo, să fi murit, fiindcă nu m-am
mai trezit, niciodată.
Însă, de mă zăripi, cumva, noaptea °i-n zori,
singur, pe culoarele °i coridoarele Tribunalului
Suprem, cu ve°minte gri-zid beton - °ampon,
bonbon, °i pălărie maron, cu vederi politice
slabe, în dreapta °i cu ochelari din cearcăne de
mucegai, în jurul ochilor, cu dosare catastrofice
°i malefice, sub brap, curgând litere din ele,
opripi-mă °i strigapi-mă!... Rânduipi-mă °i pe
mine!... ai vă voi răspunde, brusc °i etrusc:
- Sunt eu, Urmuz!... Tragedianul cuvintelor.
ai semnez, în alb:
(fragment din romanul bara lui Urmuz,
în curs de aparipie la Editura „Scrisul
Românesc”, Craiova)
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
13
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„În politica românească
lipse°te harta viitorului” (II)
^[devorbă cu Dr. Călin Georgescu
Ion Longin Popescu: - Vorbind de realitate, de
actualitate, °i nu de viitor sau de o dorita °i ima-
ginata dezvoltare, unde este România astăzi? Ce
înseamnă statul român? Care sunt deciziile pe
care le poate lua?
Calin Georgescu: - Statul român actual este un
stat slab, sărac °i înapoiat. Acționează conform
unor mituri °i prejudecăți, ia decizii importante
pe bază de wishful thinking, gândirea deziderativă
ce distorsionează realitatea în funcție de propriile
dorințe. Justiția română este servilă °i neprofe-
sionistă. Dosarele se albesc în funcție de interese,
justiția este oarbă, pedepse°te doar mafioți
mărunți. „Pe°tii cei mari" rar ajung la pu°cărie °i
numai în urma unor reglări de conturi între
„gă°ti".
Dacă vrei să distrugi o țară o faci infiltrând
neisprăviți în funcții de decizie.
Societatea românească diferă de economiile
mature din Europa în sensul că, dacă în Europa
se schimbă un guvern, nu se întâmplă nimic grav,
economia merge înainte, structura instituțională
funcționează. În România nu avem management
performant, iar managementul înseamnă viziune
de perspectivă. Statul român actual nu mai există
pentru că nu mai funcționează instituțional.
Accidentul aviatic din Munții Apuseni este o
dovadă a inexistenței statului.
-	Pune/i drept cond/ie a redresării patrio-
tismul în limitele adevărului °i relua/i formula
interbelică „prin noi în°ine“. Mai putem invoca
acest concept în epoca globalizării?
-	Totul ne este permis, dar nu totul ne este °i
de folos, spunea Sfântul Apostol Pavel. ai mai
spunea că omul întreg, puternic, chiar dacă totul
îi este permis, nu se va lăsa stăpânit de tot ceea
ce-i este îngăduit.
Totul, dar absolut totul se face doar semănând
dragoste, nu ură °i trădare.
Lucrurile au mers prea departe din cauza
modului total inadecvat de conducere a țării în
ultimii 25 de ani. Cei care au deținut puterea au
urmărit doar interesele lor, personale °i de grup,
°i nu cele ale țării. Or, nu ai cum să fii de folos
țării tale dacă nu o iube°ti °i dacă nu-i vrei binele!
Formula „prin noi în°ine" nu poate fi transpusă
în practică de către cei care du°mănesc România.
Sunt țări importante care în ultimii 20 de ani
s-au dezvoltat spectaculos pe baza modelului
„prin noi în°ine". În anii '70, Finlanda era la
coada țărilor scandinave, acum este în fruntea lor.
La mijlocul anilor '90, economia Rusiei a fost
aproape ruinată de globali°ti, cu rețetele lor
neoliberale, dar °i-a revenit spectaculos când țara
a adoptat modelul „prin noi în°ine". Japonia,
Norvegia, Polonia, Ungaria sunt alte exemple grăi-
toare de țări care nu au cedat presiunilor „termi-
natorilor" internaționali °i au reu°it să prospere
economic.
A ne dezvolta prin noi în°ine înseamnă în
primul rând a investi în om - or, aceasta a lipsit
cu desăvâr°ire. Românul trebuie lăsat să facă ce
poate el mai bine, nu ce cred de cuviință ni°te
funcționari de la Bucure°ti sau Bruxelles, °i atunci
toată țara va înflori. De ce oare românii sunt
foarte apreciați în multe locuri importante din
lume iar în țara lor nu au un loc de muncă? În
acest sens, exemplul istoric pa°optist ne stă la
îndemână. Este greu, dar se poate!
- Întrevede/i, alături de mu/i futurologi,
marea criză alimentară °i a apei. Cum ar putea
trece România prin aceste două crize? Vorbi/i de
solul fertil (adevăratul aur al României) °i de apă.
În context, vă dau de °tire că Chevron forează
după gaze de °ist în Dobrogea, unde profesorul
Zamfirescu de la Universitate a identificat un flu-
viu de apă dulce cât Dunărea, de la Balcic la
Mamaia °i mai la nord. Nu va fi pusă această
resursă în pericol?
- Criza apei °i a hranei din zona anilor 2020
va fi mult mai serioasă °i mai devastatoare decât
criza economico-financiară de acum. Suntem
pregătiți să o întâmpinăm? Aceasta este între-
barea. Aurul României nu este cel mineral,
îngropat sub munte, ci stratul subțire de sol fertil,
la care se adaugă apa °i condițiile geomorfologice
excepționale ale țării noastre. Rara este un orga-
nism viu °i trebuie tratată ca atare, adică integral,
la fel cum viziunea integrală trebuie să prezideze
modul de a concepe măsurile de prevenție °i de
asigurare a sănătății umane. Integral se gândesc °i
problemele țării. Politic vorbind, e nevoie să °tii
să cânți la orgă, adică pe mai multe claviaturi
simultan. Pentru că o decizie gre°ită se poate răs-
frânge negativ în alte locuri. Prevenția, anticiparea
ne stau la îndemână.
Cunosc resursa uria°ă de apă care se varsă la
câțiva km în mare. Sigur că poate să fie afectată,
°i încă grav, dacă se permite această afacere
extrem de nocivă, adevărat atentat la adresa vieții.
Este un exemplu tipic de acțiune de-a dreptul
criminală a unei corporații.
-	De ce vede/i în comer/ul pe apă comer/ul
viitorului?
- Energia este una din cele trei mari teme ale
omenirii în următoarea perioadă. Linia de comerț
cu Asia se poate realiza prin România simplu °i
eficient. Portul Constanța, port la doua mări,
Marea Neagră °i Caspică, este mai important
decât aeroportul Otopeni. Cine va stăpâni co-
merțul pe mare, în viitor va stăpâni lumea eco-
nomică.
-	Care sunt atuurile în dezvoltarea României?
Apă, mun/i, sol, păduri? Capitalul natural?
-	România este o țară prea bogată, cu un
pământ prea fertil ca să fie păstrată fără luptă!
atiințific, din 9 regiuni biogeografice, România
deține 5, având cea mai importantă ecoregiune la
nivel global. Mai mult de jumătate din Carpați,
cei mai sălbatici ca natură, sunt în țara noastră.
Peste jumătate din carnivorele mari sunt în
România. Avem apoi Delta Dunării, zonele
umede °i pădurile - un tezaur.
Capitalul gigantic al României este dat de
resursele naturale. ai în special de baza genetică
pură pe care o are, fiind printre foarte puținele
țări din Europa care dețin a°a ceva. Dacă numesc
doar cele 220.000 de ha de pădure, apoi cer-
noziomul ciocolatiu, cel mai productiv dintre
toate tipurile de sol, aflat cu predilecție în
Dobrogea, se poate vedea capacitatea sigură de a
dezvolta durabil țara. Nu poți avea dezvoltare
durabilă fără fundamentul dat de resursele natu-
rale pure.
Sub acest aspect, România se înscrie în zona
marilor negociatori, fiind un potențial multiplica-
tor genetic pentru țările care au doar resurse
financiare dar nu °i pe cele naturale. Sau au
pădure dar nu au codru. Lumea occidentală este
disperată să aibă hrană °i apă de foarte bună cali-
tate pentru cetățenii ei. Doar astfel î°i asigură
continuitatea ca neam. Toți sunt con°tienți de
pericolul alimentației industriale, plină de E-uri °i
aducătoare de boli pe care medicina actuală nu le
poate trata.
-	Cum ar trebui să sune °i ce puncte ar trebui
să alcătuiască Strategia de dezvoltare a României?
- În primul rând trebuie să gânde°ti adevărul,
să spui adevărul °i să iube°ti adevărul. Civilizația
este fructul muncii °i efortului, al cuno°tințelor °i
învățării. Decadența se instalează atunci când ele
încetează să devină virtuți.
Cheia succesului în dezvoltarea țării stă în
dragoste, unire, întărirea familiei °i micul producă-
tor. Restul sunt detalii.
Insist pe rolul familiei în societatea de azi.
Vigoarea tineretului se trage din rădăcinile din
familie. Dacă familia este sănătoasă, cre°tină,
unită, atunci °i societatea va fi la fel.
Strategia țării se poartă în inimă °i are câteva
puncte, care încap pe o pagină: 1. Întărirea legisla-
tivă °i constituțională a statului. Legi administrate
eficient de funcționari în a căror autoritate popu-
lația să aibă încredere. 2. Lansarea cercetării °i
dezvoltării cu implicarea universităților. 3. Politici
monetare °i fiscale ferme. Nivelul taxelor să fie
scăzut. Păstrarea monedei naționale este un mare
atu, care nu trebuie neglijat. ai sub nicio formă
nu trebuie aderat la moneda euro. 4. Dezvoltarea
căilor de transport. O țară curată °i îngrijită. 5. O
politică externă regională °i globală de promovare
a concilierii. 6. Transformarea unui handicap în
avantaj de ni°ă economică: agricultura
românească - cu scopul final de a asigura inde-
pendența alimentară a țării. Protecția pădurilor °i
conservarea mediului. Dezvoltarea durabilă - con-
cept național. 7. Securitatea persoanei: strategia de
sănătate bazată pe prevenție, hrană sănătoasă,
educație prin mi°care, politică demografică sta-
bilă.
România deține azi Strategia Națională pentru
Dezvoltare Durabilă (SNDD), document elaborat
conform cerințelor UE °i prezentat oficial în
2008. Nu s-a pus în practică nicio propoziție din
acest document realizat pe parcursul unui an,
completat °i îmbunătățit prin dezbatere publică,
însu°it °i aprobat oficial de guvernul de la acea
vreme. SNDD este un pas spre civilizație, este
strategia interesului comun, care ar trebui să
primeze asupra confruntărilor politice °i
momentelor electorale.
SNDD stabile°te cadrul de manifestare a
ambiției de dezvoltare, care nu poate fi progra-
mată °i garantată decât pe termen lung °i numai
dacă structura °i funcționalitatea sistemului socio-
economic sunt dimensionate °i adaptate continuu
la configurația °i capacitatea de suport a
14
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
capitalului natural accesibil. Pe aceasta ne funda-
mentam obiectivele, care sunt °i trebuie sa fie
integratoare. Ideea dezvoltării durabile este incom-
patibila cu ceea ce s-a întâmplat în România în
ultimii aproape 25 de ani. Este o incompatibilitate
sistemică. Asistăm doar la acțiuni post-factum,
menite să repare deficiențele constatate, fără a fi
bazate pe previziuni care să le modeleze °i preîn-
tâmpine. Dificultățile în elaborarea documentului
nu au constat în introducerea de idei noi, ci în
efortul de a scăpa de cele vechi.
Un ultim aspect esențial este politica
demografică, neglijată total de toate forțele
politice din țară: România se află într-un declin
demografic prelungit, cu deteriorarea structurii pe
vârste a populației, scăderea natalității °i accentu-
area procesului de îmbătrânire. Recensământul
din 2011 este foarte discutabil ca date °i organi-
zare, dar chiar °i a°a cifrele sunt grăitoare.
Pierderea demografică a însumat, între 1990 °i
2014, peste 3 milioane de oameni.
- Unii politicieni i-au îndemnat pe români să
părăsească România, să muncească în alte pări. Ce
consecinpe are această hemoragie de forpă de
muncă peste hotare?
- Avem o migrație continuă. În Italia s-ar afla
în prezent peste 2 milioane de români, iar în
Spania 1,5 milioane, potrivit datelor oficiale ale
guvernelor acestor țări. Rara a rămas nelucrată °i
abandonată. În 24 de ani, România a pierdut mai
mult de 3 milioane de locuitori dintre cei mai
buni.
Aceasta a făcut să avem 19 milioane de
cetățeni acum, iar consecințele pe viitor, dacă nu
se iau măsuri imediate, vor fi dramatice.
- V-api opus economiei extractive. Guvernanpii
actuali se grăbesc să demareze o muipime de
proiecte miniere, crezând că asta va genera dez-
voltare °i locuri de muncă. Ce propune/i în
schimb?
- Pe plan economic, avem nevoie de măsuri
pentru a pune în valoare avantajele competitive
reale de care mai dispune România, prin consoli-
darea capitalului național, întărirea regimului pro-
prietății, încurajarea inițiativei antreprenoriale,
identificarea unor noi resurse de dezvoltare, inclu-
siv prin parteneriate public-privat, sprijinirea for-
mulelor asociative „la firul ierbii" pentru crearea
de locuri de muncă stabile °i bine remunerate °i
îmbunătățirea calității vieții. Aceasta înseamnă o
economie civică, moleculară, care ține cont de
faptul că prosperitatea unei națiuni depinde de
prosperitatea fiecărui individ în parte. Cu alte
cuvinte, nu am nevoie de 5 moguli în agricultură
ci de 500.000 de țărani viguro°i care să dezvolte o
țară întreagă. Nu am nevoie de o economie
extractivă cum este acum, în care doar se vând
resursele naturale °i activele existente. Dacă îți
vinzi tot ce ai în casă, unde ajungi, cum mai
trăie°ti? Este nevoie să produci, deci întrebarea
care ar trebui pusă fiecărui român este: ce °tii să
faci?
Un proiect minier sănătos nu înseamnă să vin-
dem resursele pe nimic, ci să folosim noi resurse-
le - asta înseamnă proiect valabil. Prin noi în°ine!
Mina de la Ro°ia Montană se poate deschide
°i exploata numai de către România, apelând la
tehnologia clasică °i prietenoasă cu mediul, dând
de lucru la toată lumea printr-o investiție de
numai 100 de milioane de euro. Dar se vrea a°a
ceva?
S-a vorbit mult despre reforma statului, a cla-
sei politice. După 25 de ani există impresia că se
Mirela Anura
Cascada (2011), obiect de hârtie, fotografie, 70 x 50 x 3 cm
urmăre°te doar o redistribuire a puterii °i
dobândirea de avantaje pentru cei care o dețin.
Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de un
dialog real, de o conciliere națională. Dar aceasta
înseamnă respect °i voința sinceră de a ajunge la
un consens rezonabil. Solidaritatea nu se clăde°te
la ordin ci din convingerea că soluțiile propuse
sunt bune pentru țară °i pentru oamenii ei.
- Ce înseamnă „Statul român s-a privatizat"?
- Statul român de după 1990 s-a privatizat °i
nu mai poate răspunde corpului social pentru că
nu mai are ce vorbi cu el decât atunci când îi cere
voturile. Cine deținea înainte de 1989 controlul
informativ al obiectivelor economice a trecut din
barca comunistă în cea a capitalismului extractiv,
însu°indu-°i prin „privatizare" ceea ce deținea sub
control în comunism. ai nimeni nu spune nimic.
La°itatea conduce România!
- Cum vedepi °coala, educapia în general? De
ce nu mai contribuie aceasta substanpial la
întărirea statului? Ce nivel au profesorii? Astăzi,
„topi politicienii no°tri sunt profesori". Ce părere
avepi despre °colile/universităpile private?
- Educația înseamnă să inspiri mintea, nu să
încarci capul!
Dascălul adevărat nu livrează informație ci
plămăde°te copilul, viața lui, țara °i neamul româ-
nesc. Copilul este izvorul bucuriei din care putem
bea toți, trebuie prin urmare să investim tot ce
avem în tânăra generație a țării.
Or, conducătorii vremelnici ai României au
distrus țara. Iar puținii profesori adevărați pe care
îi mai avem au mâinile legate.
acoala românească actuală este o ru°ine. Dacă
vrei să înrobe°ti o țară, îi distrugi educația. A°a
s-a °i întâmplat. Dacă ai educație performantă
e°ti, ca popor, liber. România este un vultur
închis într-o cu°că în care nu poate să-°i întindă
aripile să zboare.
„Cum arată astăzi °coala va arăta mâine țara",
spunea Spiru Haret în 1895. Calitatea educației
este condiția de bază pentru ca România să-°i
asigure un loc în cursa civilizației contemporane.
Educația °i formarea profesională reprezintă baza
dezvoltării țării, alături de întărirea familiei, pen-
tru că avem nevoie de un pol moral.
„Rinta cea mai înaltă a educației e să formeze
caractere, iar caracterul nu este un dar, ci o sumă
de deprinderi tari, dobândite prin muncă" spunea
Simion Mehedinți. acoala muncii, seriozitatea °i
con°tiința lucrului bine făcut trebuie să
înlocuiască improvizația °i superficialitatea.
În orice scenariu de viitor, cheia succesului
rezidă în factorul uman, prin modernizarea acce-
lerată a învățământului, cercetării, sistemului de
sănătate, prin prevenție. O populație sănătoasă,
bine educată °i informată este cheză°ia
funcționării instituțiilor democrației. Numai astfel
ea devine imună la intoxicare °i manipulare.
Universitățile particulare ar trebui desființate,
fără excepție. Sunt doar o industrie de diplome
fără acoperire, urmărind doar profitul °i spălarea
creierelor. Au fost viciate, evident, °i universitățile
de stat. La Medicină, înainte de '89, se trăgea
linia sub ultimul intrat la 9,80. Acum se intră °i
cu 4. Cum să mai comentezi a°a ceva?
Manuale alternative? O samavolnicie! Istoria
poporului român este cumva alternativă?
Geografia țării este cumva alternativă? Mama ta
este alternativă? Avem cumva alternative sau
dileme cu privire la adevărurile morale? Ca să nu
mai vorbim de implicațiile în viața de zi cu zi: un
°colar de 35 de kg trebuie să poarte în spate un
ghiozdan cu manuale °i caiete alternative de 7-9
kg. Dacă distrugem coloana vertebrală a copilului
°i îi periclităm sănătatea putem oare invoca o
coloană vertebrală °i o sănătate alternative? Dar
cărui agramat care conduce azi îi pasă...?
Mai toți politicienii no°tri sunt „profesori" -
nu de gimnaziu, nu de liceu, ci profesori universi-
tari. De unde până unde? Pe vremea lui Spiru
Haret, ca să obții titlul de profesor treceai prin
examene foarte dure, trebuia să înveți pedagogie,
iar la final numirea era semnată de Rege. Astăzi,
România este țara cu cele mai puține ore ținute
în afara sălilor de clasă, în muzee, institute °tiinți-
fice °i de cercetare etc. Interesul elevilor cre°te
proporțional cu noutatea, la care se adaugă vari-
etatea formelor de predare - lucru valabil peste
tot.
Diferența dintre nivelul de pregătire al elevilor
buni °i al majorității este imensă. România are
rate îngrijorătoare de abandon la nivel gimnazial
"
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
°i liceal, cu toate ca învățământul obligatoriu este
de 10 ani. Învățământul superior scoate pe bandă
rulantă absolvenți interesați doar de diplomă. Se
cite°te foarte puțin. 1,5% din adolescenți citesc
cel mult 2 cărți/an. Camera Deputaților a votat
28 de milioane de euro pentru cumpărarea de
stick-uri de memorie, în condițiile în care 50%
din °coli nu au apă caldă °i căldură. Totul este
absurd în România!
Rezultatele excepționale care mai apar sunt
datorate elevului, deci studiului individual, °i nu
sistemului de învățământ, care nu favorizează vâr-
furile, valorile intelectuale reale - ba chiar se teme
de ele. Bursele sunt acordate în funcție de cât de
bine se fofilează studentul în sistem °i nu după
capacitățile sale deosebite.
- Analizând sfertul de veac de când ne-am
cucerit libertatea, ce putepi spune? Am câ°tigat
sau nu libertatea? Am cjuns să iubim competipia
între valori, libertatea de a alege? Câtă respons-
abilitate există în sânul clasei politice?
- Competiția minților din Occident a fost
transformată în România într-o cursă nebună
după profit. Societatea s-a transformat într-una de
consum, supusă unei manipulări masive. S-a
înlocuit °tiința cu miturile °i s-a pledat pentru li-
bertate fără responsabilitate, spre a acoperi
fraudele. Sub toga câtorva profeți din țara asta se
ascunde frauda °i manipularea cea mare.
România nu este o țară liberă atâta timp cât
presa, în cea mai mare parte, este dirijată. Mulți
°i-au vândut, pentru 30 de arginți, °i sufletul, °i
țara.
Dacă vrei să-i înveți pe oameni să fie liberi,
învață-i o meserie. Or, în România nu mai sunt
meseria°i, sunt doar afaceri°ti.
- La capitolul „realizări", în cei 25 de ani de
democrapie consemnăm alarmapi retrocedările de
proprietâpi, făcute pe baza legii restitutio in inte-
grum. Cât s-a retrocedat? Unde a fost statul care
avea menirea de a-°i apăra valorile? Cine este
vinovat pentru retrocedările barbare? Care este
situapia în alte pări?
- Instituția proprietății este dinamitată în
România. Democrație fără proprietate privată nu
există, iar proprietatea privată fără instituția care
să o înregistreze °i să o apere, °i anume cadastrul
general, nu există nici ea. România are
demonocrație, nu democrație. Cadastrul general,
în special partea lui economică, este instituția
cheie care stabile°te valoarea °i pune disciplină în
proprietățile existente în țară. De 25 de ani nu a
fost pusă ordine în cadastrul general pentru că
este nevoie de haos. Unde este haos este °i
interes, pentru că în toți ace°ti ani statul a retro-
cedat păduri, terenuri, ape, clădiri în valoare de
peste 60 de miliarde de euro. Legea 247 °i Legea
1 din 2000 au distrus pădurile țării. Încă mai sunt
valabile ordonanțe ale lui Horthy din 1940.
România se află sub dictatura corporațiilor
fără patrie, având conducători corupți pentru a fi
dirijată foarte u°or.
- Cum vedepi proiectele Ro°ia Montană °i
gazele de °ist? Cât vor cjuta ele, în caz de
realizare, economia românească?
- În primul rând, nu sunt proiecte ci afaceri
murdare ale celor de la Gold Corporation °i
Chevron, în strânsă legătură cu clasa politică
românească ticăloasă. Iar Chevron este unul din
cei mai mari poluatori privați din istorie, urmat
de Exxon °i British Petroleum.
Sunt proiecte antinaționale °i jefuitoare de
suflete, pentru că i-au aruncat pe oameni în
război, român contra român, în propria lor țară.
Nu au nicio substanță °tiințifică °i sunt total non-
ecologice °i distrugătoare de vieți prin con-
secințele ulterioare. S-a scris mult pe tema asta,
dar eu vă spun un lucru: aceste intenții nu se vor
pune în aplicare. Punct.
Cea mai jalnică este prestația clasei politice. Pe
2 decembrie, la Punge°ti se loveau românii pe
români cu ciomegele, dar în Bucure°ti era bal cu
toalete de mii de euro purtate de cocotele politice
°i corporatiste. Este grețos!
ai un ultim aspect. Unde este poziția BOR
față de situația de la Punge°ti? Cum au fost
susținuți cei câțiva preoți °i monahi care s-au
opus cu mare curaj fărădelegilor? Din păcate, la
noi, românii, tăcerea este un nărav vechi al cleru-
lui.
- Cum traducepi fraza: „România este o pară
condamnată la neputinpă, pentru a fi exploatată"?
Ce este „criza de încredere"?
- Statul nu pune în practică ce spune, sau ce
spune legea. Prin urmare, încrederea în instituțiile
statului este zero. Dacă ai o lege, îți mai trebuie
una care să o pună în aplicare. Cum să ai
încredere în cineva care te fură °i te umile°te per-
manent? Politicul în România stăpâne°te bine arta
manipulării °i a dezinformării pentru a se
menține la putere. Se schimbă doar politicienii, ei
între ei, pentru că în spate au acela°i scop
necre°tinesc °i anticre°tin.
Iar efectele se văd nu doar în sărăcia °i umi-
lința trăite de români în țară, ci °i în afara țării.
De multă vreme, „român" este în Occident un
calificativ depreciativ °i nu denumirea unui neam
demn de stimă.
Supremația politicului este în România un
semn de pierdere a orientării cre°tine. Omul a
pierdut nădejdea mântuirii, iar politica a devenit
un fel de mântuire socială.
Compromisul în gândire °i vorbă, nepăsarea în
faptă au deschis drum liber absurdului în soci-
etatea românească. Este dreapta răsplată a
cre°tinilor care nu au putut să fie cre°tini. Dacă
românul ar sta la rând să facă fapte bune, a°a
cum stă la rând la sfintele moa°te, ar fi bine.
(N.R.: Călin Georgescu este directorul
Centrului pentru Dezvoltare Durabilă din
România °i °eful Clubului de la Roma - Europa)
Interviu realizat de
Ion Longin Popescu
Mirela Anura	Frunze (2005), instalație spațială, Aula Carolina, Aachen
16
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
16
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Remember N. Steinhardt
(29 iulie 1912 - 30 martie 1989)
Despre fericire la
Nicolae Steinhardt
Remus Folto°
Jurnalul fericirii ne înlemne°te prin strategia
argumentelor stufoase °i multe la număr prin
care lectorul este cucerit pentru totdeauna
universului credinpei, universului filosofiei
cre°tine. Steinhardt este °i un mărturisitor al
credinpei dar °i un maestru, un mare maestru în
arta convingerii, dispune de un simp extraordinar
în a-pi insufla o învăpătură care nu este altceva
decât înaintarea pe calea metanoiei. Nu e deloc
întâmplător că această metanoia se poate
transmite efectiv, te popi molipsi de ea, provenind
de pe direcpia unor experienpe umane ultime. În
universul concentrapionar autorul, omul din autor,
este supus experienpelor-limită. În acest fel se
ajunge la calea mistică. Pentru traseul încurcat dar
stăruitor în credinpă, stufos dar încărcat de
semnificapii capitale, Jurnalul fericirii e o carte
magistrală. Multivalenpa de atitudini ale credinpei
care converg în una °i aceea°i idee mare de
participare concretă la dumnezeire, debordează
lectorul. Presentimentul concret că °i tu popi urma
această cale îpi este înscris cu litere precise în
propria intimitate a fiinpei tale. Descifrezi aceste
rune cu presentimentul atât de cuprinzător °i de
ziditor care te face, chiar °i ca simplu lector, să fii
convins că atingi marea taină a isihiei.
Din Steinhardt nu popi să nu citezi masiv căci
fraza lui este lungă, bogată, adevărul ei vine nu
din sintetic ci din succesiunea cadrelor ideative
care se acumulează fecund până la o rotunjime
din care străluce°te până la urmă concretitudinea
sentimentului. Iată una dintre ele pe care ne
încumetăm pe urmă s-o interpretăm:
„Incertitudinea e legea fundamentală a
civilizapiei occidentale - °i îi e semn zodiacal; e °i
condipia de bază a cre°tinismului. Dar ei i se
alătură - «nedovedită» pe plan omenesc °tiinpific -
acele convingeri care sunt mai tari ca teoremele,
ca stânca. Îndemnat de ele voi °ti mereu ce să
fac, prin ele pot restabili rupta legătură cu
Dumnezeu, °i bucuria; pe deasupra abisului,
postul emipător °i postul de receppie pot intra
instantaneu în comunicare.
În u°oara burnipă, de-a lungul străzii, înpeleg
că nu se cuvine să facem nici un rău nimănui, că
orice dezordine, mojicie, brutalitate, ceartă,
enervare, disprep, jignire e de la diavol; că
făptuirea binelui e maxima cea mai egoistă pentru
că singură ea dă lini°tea °i împăcarea cu sine; că
buna purtare °i colecpionarea de fapte bune sunt
acel unic al nostru avut de care putem oricând
dispune (nu poate fi luat la nici o perchezipie); că
oricine, putând ajunge oricând într-o celulă de
închisoare ori pe un pat de spital ori să se
pomenească fără somn la ora două noaptea (ora
teribilă a lucidităpii), nimic nu e mai amarnic °i
mai aproape de iad - folosind un vocabular strict
egoist - decât amintirea faptelor urâte, meschine,
rele; decât golul talanpilor nefolosipi °i darurilor
irosite; că a°adar se cuvine a face binele cât mai e
timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu
mai rămâne decât a fi (modalităpi ale lui a fi:
după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în
deznădăjduită ori iremediabilă singurătate, la
însingurată bătrânepe sau în registre minore:
plimbându-te pe stradă, a°teptând la stop, pu°i la
refec în fapa unui ghi°et); că adunând amintiri
frumoase (dar nu regretul unor clipe de plăcere
trecătoare, căci °i acela e chin), ne construim la
drept vorbind noi în°ine paradisul, care nu-i decât
o sumă de fapte bune, de acpiuni nobile ori
eroice, de purtări mărinimoase a căror aducere
aminte e o sobă ve°nic dulce °i caldă, un prilej de
îndreptăpită °i calmă binefăcătoare mulpumire
pentru a fi fost feripi de schisme °i josnicii; că
siguranpă °i logică absolută nu avem, dar °tim
întotdeauna ce se cade să facem, modest; °tim!
Cu alte cuvinte Dumnezeu e cu desăvâr°ire
absent în lume dar e °i cu desăvâr°ire prezent
înlăuntrul nostru, a°a cum spune Kirkegaard, a°a
cum a tunat Sf. Bonaventura; Dumnezeu este
eminamente prezent sufletului, ba °i chiar imediat
cognoscibil.
Plec la Cluj lini°tit, cu sufletul bogat în pace;
întrezăresc o cuminpenie, o modestă cumpătare
ce-ar putea să însemne apropierea de isihie.”
Acest fragment, atât de revelator °i sugestiv
pentru o caracterizare cuprinzătoare a misticii lui
Steinhardt, reprezintă descrierea Căii: faptele bune
- pe de-o parte, °i pe de alta - „citirea” lui
Dumnezeu din adâncurile sufletului omenesc.
Steinhardt întrevede faptul uluitor că există în
lăuntrul nostru o facultate deliberativă °i, mai
ales, faptul că avem cuno°tinpa absolută de a
discerne - noi CUNOAaTEM care fapte sunt
bune printr-o inspirapie dumnezeiască. El spune:
„modest” dar ,°tim" (ce e bine °i ce e rău). Ca °i
cum Dumnezeu ar fi sădit în sufletul nostru
această cuno°tinpă a binelui °i răului. Dar ce
legătură are făptuirea de bine cu mistica? Are,
pentru că sufletul este acela care se înalpă prin
făptuirea de bine până la cerurile duhovnice°ti ale
isihiei. Sufletul PARTICIPĂ la Dumnezeu prin
făptuirea de bine. Există aici o întreagă filozofie a
actului. Pe circumvolupiunile destinului personal,
destin cu care omul se PREZINTĂ în fapa
Dumnezeului său, există înscrise cu litere de foc
toate faptele, ba mai mult, toate fracpiunile de
secundă ale gândurilor sale. La Marea Judecată,
sufletul este evaluat pe baza acestor dovezi de
participare sau de neparticipare ale lui la
dumnezeire. A°adar faptele bune reprezintă
modul concret prin care sufletul participă la
dumnezeire - asta trebuie repinut. Apoi, mai
vedem, în finalul frazelor steinhardtiene că
sufletul poate cunoa°te direct pe Dumnezeu.
Dumnezeu este direct cognoscibil sufletului
omenesc. Iată o afirmapie care exprimă cu tărie
mistica lui Steinhardt. El spune: „pe deasupra
abisului, postul emipător °i postul de receppie pot
intra instantaneu în comunicare”. Există deci o
cale de comunicare cu Dumnezeu, de
RECUNOAaTERE a acestuia în adâncurile
sufletului omenesc. Sufletul poate fi supus celor
mai crunte negapii privind certificarea unor lucruri
sau a altora, poate deveni depozitarul tuturor
incertitudinilor dar nu i se poate lua o anume
certitudine care vine din adâncurile lui °i asupra
căreia nu mai plute°te nicio umbră -
dumnezeirea, prezenpa acesteia în intimitate. Iată
că sufletul este LOCUL unde apare Dumnezeu
într-o lumină de dincolo de lume, o lumină care
scaldă întreg acest loc unde nu mai încape
negapie. Iar dacă ne putem îndoi că Dumnezeu
apare în lume, de faptul că există, într-o formă
sau alta, în noi, nu ne mai putem îndoi.
Steinhardt spune că nu numai Dumnezeu e în
noi, dar spune că el e °i cognoscibil. ai aici
intervine cunoa°terea noastră, a lui Steinhardt -
care va descoperi în adâncurile sale un Dumnezeu
- spunem noi - al înduio°ării duhovnice°ti a
inimii. Dumnezeu nu este numai Creatorul,
Arhitectul lumii. Dumnezeu este acela care îpi
poate înduio°a inima, este acela care te umple de
mărinimie, este acela care aduce raiul în trăirile
tale înduhovnicite °i care este confirmat tocmai
de aceste stări ce nu pot veni decât de la
Dumnezeu °i prin care Dumnezeu se face prezent
în forma lui cognoscibilă sufletelor noastre:
„[...] îmi repet °i-mi sistematizez teoria celor
nouă ceruri pe care o tot frământ °i care mă tot
mângâie de oarecare timp.
În primele trei ceruri domne°te °i lucrează
Dumnezeu Creatorul, Atotfăcătorul °i Atotpiitorul,
Marele Anonim al lui Blaga, Marele Ceasornicar
al lui Voltaire, Marele Arhitect al francmasonilor.
De la cerul al patrulea în sus °i până la al
°aptelea sălă°luie°te dreptul Judecător, cel care
înfrico°ează, Legiuitorul Vechiului Testament,
Dumnezeul dreptăpii aspre. Începând din cerul al
°aptelea se dezvăluie - celor ce le este dat -
nea°teptate secrete finale. Numai că spre
deosebire de ce cred inipiapii, guenoni°ti, teozofi,
antroposofi, spirituali°ti ori oameni pozitivi cu
idei largi, ori atei°ti de nuanpă agnostică,
divinitatea din cerul al nouălea nu este o «foiță»
sau o «energie», cât mai impasibilă °i mai
impersonală, un ascuns coordonator sau
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
17
Black
Pantone 253 U
"
constructor, ci este Dumnezeu cel cu barba albă,
blând °i bun, Dumnezeul copilăriei celei mai
îndepărtate °i al colindelor, al cozonacilor,
colindepelor °i turtelor, al celor mai frumoase seri
de Crăciun [...]."
„Pe măsură ce urcăm scara cerurilor,
priveli°tile sunt mai nea°teptate. Printre
constelapii °i roiuri de galaxii, stele novae pitice °i
albe, uitând de predici mânioase, volume de
teologie °i argumente apologetice, depă°ind
izvoare ve°nice de hidrogen - reglate de spiritul
profesorului Hoyle - lăsând în urmă judecători,
constructori, socotitori, profepi, gravi filosofi °i
geometri neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai
sus, curăpindu-se, până la stapia terminus: locul
de lumină °i verdeapă, paji°tea înflorată
mi°unând de căpei mici °i dolofani °i de pisicupe
albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile
divertismentelor lui Mozart °i se ostenesc îngerii
cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit
dulcepuri °i °erbet, acolo unde se află Dumnezeul
cel adevărat, al pruncilor lăsapi - în sfâr°it - să
vină, oricât de bătrâni de ani sau împovărapi de
grele amintiri, să vadă: pe Tatăl, cu barba albă, la
mijloc, pe Hristos purtător de stigmate °i cruce,
în dreapta, pe Duhul curăpitor °i alinător în
stânga."
Acest fragment este atât de revelator, am
putea spune capital. Simplitatea unui sentiment
pur de hărăzire cu harul de a vedea pe
Dumnezeu în micile bucurii °i în lini°tea
sufletească este Calea lui Steihardt. Dincolo de
teologie, există un Dumnezeu la care topi avem
acces. Este Dumnezeul fericirii noastre
pământe°ti care nu e străină de bunătate, de
înduio°are a inimii, de mărinimie °i de
certitudinea atingerii prin toate acestea a raiului
concret. Steinhardt nu e interesat de argumente
teologice ci de argumentele inimii. Soteriologia
lui e una prin sentimentul înălpător de
participare, prin bunătate °i înduio°are, la
dumnezeire.
În persoana lui Steinhardt °i prin Jurnalul
fericirii ni se propun cele mai simple lucruri dar
°i cele mai înălpătoare. Oricând putem să apucăm
pe această cale. E la îndemâna noastră. ai nu
este, să nu uităm, decât viepuirea noastră
ortodoxă pe care o °tim dintotdeauna.
Monahul cinefil
Marian Sorin Râdulescu
Pentru evreul Nicolae Steinhardt (1912-1989),
convertirea la ortodoxie - prin botezul
clandestin din sinistra temnipă de la Jilava, la
vârsta de 57 de ani - a reprezentat un „acces la
fericire" °i o ie°ire din starea de „neagră
deznădejde". Chiar °i după tunderea în monahism
(în 1980) interesul acestui spirit viu pentru artă,
cultură °i politică nu s-a stins. Dimpotrivă. Imediat
după depunerea votului monahal, Steinhardt °i-a
întrebat duhovnicul dacă mai are voie să scrie.
Răspunsul acestuia a fost: „Nu numai că ai voie să
scrii, ci mai mult, prime°ti ascultarea să scrii °i să
publici de sute °i mii de ori mai mult. Să scrii tot
ce te va inspira Dumnezeu. Scrie fără frică, fără
repinere, nu îngropa talantul. Ce °i cum să scrii,
dumneata °tii. ai sunt sigur că vei scrie numai ceea
ce trebuie omului de azi, oamenilor în general,
risipind întunericul în care ne aflăm".
Volumele apărute încă în timpul viepii (dar °i cele
publicate postum) conpin - alături de o serie de
transfigurate impresii culturale, literare, teatrale,
muzicale - °i câteva comentarii insolite pe marginea
unor filme de referinpă. Rândurile rămase de la
Nicolae Steinhardt despre cinema surprind acele
creapii cinematografice ce reflectă mărepia °i
frumosul, păstrând contactul cu Taina °i înfiorându-
se în prezenpa Spectacolului. Cinefil chiar după
retragerea la mănăstire, iubitor °i comentator de
artă (literatură, muzică, pictură etc.), îndrăgostit de
cultură °i °tiinpă, Nicolae Steinhardt este socotit
profan °i excentric de către rigori°tii ce nu privesc
cu ochi buni lumea culturii. Totodată, el este
proscris °i de sceptici care, zeflemitori, îl consideră
un mistic naiv °i patetic de vreme ce s-a
„înregimentat" în viapa monahală. În articolele °i în
însemnările sale, Steinhardt nu obose°te să arate că
arta este „nostalgia lui Dumnezeu, dorul de
Dumnezeu", un „imn de slavă a creapiei". Când
este adevărată, afirma el1, cultura - în care nu
contenea să deslu°ească fondul moral, sensul,
mesajul, cugetul - „nu este mai pupin caldă, vivace,
puternică decât viapa însă°i".
Filmul Viridiana (asemenea altor opere de
Bunuel) a fost mai ales interpretat printr-o grilă
„progresistă", anti-clericală, punându-se prea u°or
accentul pe „negarea tuturor tabu-urilor °i
perceptelor cre°tine", pe „e°ecul dogmatismului
vechii Spanii" etc. Steinhardt însă atrage atenpia că
„ Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului,
ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de
a ne asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e
vorba să pornim pe calea Crucii."2
În cadrul Festivalului de Film Britanic din 1969
Nicolae Steinhardt vizionează Blow Up3. Cople°it
de aceast „film platonician, un Varlaam °i loasaf al
cinematografiei", se opre°te la grupul de mascapi
(„îngeri vestitori") ce apare la început, iar în
secvenpa de la final joacă tenis fără rachete °i mingi,
°i „te ajută °i te îmbie să treci prin vămile
văzduhului în lumea inversă"4. Filmul lui
Antonioni, afirmă Steinhardt, „poate fi înpeles °i
a°a, budhisto-cre°tin, platonician °i anti-
fenomenologic". Tot din cinematografia britanică
iube°te °i Portocala mecanica. Filmul lui Stanley
Kubrick îi taie răsuflarea prin „ruperea inimii,
zdrobirea rinichilor, topirea mădularelor". Fericit °i
extaziat, este totodată cuprins de „o groază, o
scârbă, o ură definitivă" - instinctuale, existenpiale,
artistice - „fapă de violenpă °i silnicie"5.
Kagemusha, „mărepul film al lui Akira
Kurosawa", i se pare „o contribupie la cunoa°terea
omului", „o reu°ită a teatrului filmat japonez", „o
mare izbândă cromatică, desfătătoare, neîntreruptă"
. În Kagemusha „predomină alternativ cele două
forme principale caracteristice mentalităpii teatrale
japoneze: no (mai tematică, strânsă în chingile
convenpiilor, mai clasică °i rigoristă) °i kabuchi (mai
degajată, mai populară, mai desprinsă de tragedie),
iar „acpiunea se deapănă pe două planuri:
sacru/profan ori ceremonial/cotidian". Modificarea
„completă °i rapidă" a tonalităpii filmului regizat de
Kurosawa este exemplificată de Steinhardt printr-o
secvenpă („cea mai impresionantă, cred, din film, °i
una din cele mai neuitate din istoria
cinematografiei") pe care o găse°te antologică. Este
scena în care un feudal, atunci când i se aduce la
cuno°tinpă că a murit du°manul său, se înfioară:
„roste°te câteva cuvinte de laudă a viteazului
dispărut, îl deplânge (°i însă°i izbucnirea aceasta
spontană îl înalpă pe spectator, îl poartă în lumea
cavalerismului unde ostilitatea nu-i neapărat însopită
de ranchiună °i disprep) °i apoi - fără de pauză -
pă°e°te din teatrul °i stilul kabuchi (naturalist) în
teatrul °i stilul no, se ridică de pe al său tatami de
solemnitate, î°i desfă°oară evantaiul °i în mers de
paradă pronunpă ori mai bine zis recită °i cântă cu
glas artificial - funerar, grav, pătruns, un elogiu-
bocet al mortului, dând glas - în acela°i falestto bas
baritonal (!) unui discurs - odă asupra de°ertăciunii
viepii °i inevitabilităpii sfâr°itului pentru topi
pământenii". Concluzia monahului: „fiinpa umană
se cuvine să trăiască nici exclusiv în profan °i nici
exclusiv în sacru: numai paralelismul celor două
moduri de viapă (ori matrice stilistice, ar zice Lucian
Blaga) ajunge să îmbrăpi°eze, complementar, sensul
dual al viepii". Astfel, Kagemusha „l-a transpus pe
Luigi Pirandello în film °i parcă a ridicat a °aptea
artă la nivelul unei problematici apropiată de ce
este mai straniu °i mai ontologic de prep în om:
constanta pendulare între materie °i spirit".
Contrar părerii generale despre „decadenpa",
„libertinajul" °i „gustul pentru profanare" al lui
Federico Fellini, Steinhardt consideră că La Dolce
Vita este „o bucată evident °i nemijlocit christică,
ortodoxă cu desăvâr°ire, o adevărată pagină de
propovăduire evanghelică prin mass media, în care
chemarea lui Hristos vibrează pe înpelesul oricui
°tie să vadă °i să audă câtu°i de pupin". Nu pierde
ocazia de a remarca „splendida imagine inipială a
statuii care plute°te deasupra Romei", pe°tele
(„care, fire°te, e Ichthys") din final, „mort de trei
zile °i tras de pescari în năvod”, °i „ochiul lui
atot°tiutor °i pătrunzător". În fata blândă °i curată
(„Biserica, cred") din ultima secvenpă monahul vede
o chemare pe care Marcello Mastroianni o ascultă
pe jumătate surd („condipia umană"), în genunchi.
Sunt, de asemenea, comentate rapelurile constante
de clopote °i cruci, precum °i scena falselor minuni
(„condamnate cu o tărie vrednică de marii părinpi
anti-eretici ai veacului al IV-lea"). „Totul - îi scrie
Steinhardt prietenului său, Virgil Ierunca6 - văde°te
o uria°ă credinpă, o totală nostalgie a împărăpiei lui
Hristos, o neîncredere în solupia viciului foarte
asemănătoare cu a lui Vasile cel Mare. Ce să mai
spun despre arta cu care dezmăpul, agitapia,
superficialitatea sunt „comunicate" după cele mai
rafinate mijloace, numai din plictis °i silă? A,
numai cine e fără de păcat sau fără de ochi poate
ridica piatra grăbită a nedreptăpii °i spune că e un
film de°ănpat (!) sau cu peluri de critică strict
socială!" Concluzia: „O predică a unui sfânt părinte
al secolului IV, asta e! O înflăcărată, dură, aprinsă,
caldă, clocotitoare, necrupătoare, răscolitoare pagină
18
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
de chemare christică.” Julieta °i spiritele, un alt film
de Fellini, i se pare ca transmite „învățăminte de
cea mai stringentă însemnătate pentru orice
cre°tin”. Astfel, regizorul italian „demască
necruțător, definitiv °i la modul estetic cel mai
pregnant că toate acele a°a-zise duhuri atotputernice
pornite asupra sărmanei spăimântate Giulietta nu
erau în fapt decât fantasmagorii, închipuiri °i
reziduuri psihologice. Impunătoarea navă care i se
arată ca venind să pună stăpânire pe spiritul °i
mintea ei - să le înrobească pentru totdeauna - nu-i
decât o haraba, o °andrama plutitoare, o răvă°eală
de cârpe °i bulendre, un fel de castel din cărți de
joc [...]. Doar spaima victimei le preface într-o
primejdie reală. Giulietta e tămăduită în chiar clipa
când tără°enia e dată pe față °i fortăreața aceea
mânată de valuri se năruie de la sine °i se
descompune în adevăratele ei elemente constitutive:
zdrențe, petice, paceaure, flenduri.”7
Dedat „fără °ovăire patimii cinefile”, considerat
„pe drept cuvânt un mordu du cinema”, Steinhardt
scrie încântat despre Culorile rodiei de Serghei
Paradjanov, un film pe care-l văzuse în timpul unei
vizite în Franța, ce redă „cu mijloace mai mult
decât simple, viața unui poet armean din secolul al
XVIII-lea. Două personaje - un băiat, o fată -,
câteva covora°e, câteva gheme de sfoară colorată,
ni°te pietre, o hrubă, o grădină, atâta tot: iar
produsul depă°e°te orice închipuire.”8
Tot din ascultare (față de Părintele Prior al
a°ezământului de la mănăstirea Chevetogne, unde a
viețuit un timp) °i din speranța „de a fi tămăduit de
temeri °i de ieftin, nevrednic moralism”, vizionează
Teorema lui Pasolini. Cu acest prilej, notează: „Sub
aparența unui erotism agresiv, se ascunde o lucrare
întru totul pneumatologică °i pneumatoforă. Slava,
nevolnica, puțina capacitate de înțelgere a
personajelor le dă impresia trăirii unor aventuri
sexuale, iar regizorul se închină, acceptă punctul lor
de vedere, se resemnează °i-l expune. Nu fără a da
spectatorului totala putință de a deslu°i °i înțelege
adevărul. Extraordinara pregnanță a scenei finale:
omul gol care străbate alergând pustia °i-°i răcne°te
dorința de a transcende sordidul unei existențe
pârjolite de vitriolul acediei.” Teorema îi vorbe°te
despre „nevoia de a °ti să desprindem, în producția
occidentală, sub înveli°ul frivolității ori erotismului,
un sens profund, o lecție gravă”9.
Retras la mănăstire, Nicolae Steinhardt - devenit
Monahul Delarohia - salută, în 1983, °i apariția
filmului românesc Proba de microfon de Mircea
Daneliuc, pe care-l laudă mai ales pentru felul în
care a surprins „degradarea °i mahalagizarea
limbajului”. Dar „extraordinar”, „superior”,
„senzațional” °i „incomparabil” - ca realizare
artistică („scenografie, cromatică, tonalități”), dar
mai ales prin subiect - i se va părea Concurs-i\ lui
Dan Pița10. „Frumos măiestrit, în imagini, sunet °i
culori impresionante”, „cel mai bun de la
Reconstituirea încoace °i cu mult superior ei”,
Concurs i se pare „o creație egală cu aceea, superbă,
a lui Tarkovski11: neuitata Călauză °i amintind două
din capodoperele artei mute: Ordet °i Patimile
Ioanei dArc ale lui Carl Dreyer (ori mai recentele
lucrări ale lui Pasolini si Zeffirelli)”12. Ce a văzut
Steinhardt în ConcursS Un film poetic, „alegoric,
dar limpede, evident” despre „viața °i minunile
Domnului nostru Iisus Hristos”13, un „îndreptar de
viață, cod etic, scara înspre desăvâr°ire °i factor
epistemologic”. Ce presupune concursul de
orientare turistică? Însă°i „înțelepciunea vieții (°i
rostul ei): a °ti să te orientezi cât mai judicios spre
a nu ți-o risipi °i a nu pierde putința (°i prilejul,
unic) să te izbăve°ti din toate primejdiile °i
capcanele ei”. Pu°tiul (Claudiu Bleonț) - „un simplu
muncitor ce poartă ve°minte extrem de modeste,
blând în gesturi, smerit cu inima, cuminte la
vorbă”, „apărut de nu se °tie unde pe o sărmană
bicicletă (ar fi putut fi la fel de bine să fie un asin)”
- devine un fel de călăuză a echipei. Altruist, el
trăie°te numai întru slujirea celorlalți. Dar nu-i
poate „vindeca de orbire” °i „smulge din gropile
unde ei în°i°i se aruncă ori cad proste°te după ce,
plini de nădejde, pentru alții le-au săpat”. Ce bine le
face? „Îi scapă de °erpi, de ispita sinuciderii, de
belele °i necazuri fără număr, îi treze°te din letargie,
le întinde mâna spre a-i ajuta să treacă peste o
prăpastie, îi aduce la lumină din întuneric, se bagă
în apă adâncă pentru ei, le poartă rucsacurile °i
greutățile (păcatele, cum ar veni, dacă am ține cu
tot dinadinsul a grăi simbolic). Degeaba. Sunt
temeinic afundați în găinăriile, răutățile °i neroziile
lor sub călăuzirea unui °ef netrebnic °i guguman.”
Participanții la concurs uită principalul. Le pasă
numai „de sfezi, de a face dragoste ca dobitoacele,
pe apucatelea, de a-°i fura singuri căciula, de a
înfuleca orice le dă la gură, de a se vinde unii pe
alții, de a-°i vărsa veninul °i fierea unul pe altul”.
Dar timpul se scurge, orarul e drămuit °i - spune
povestea - concursul va să fie câ°tigat înainte de a
se ie°i din pădure („din viață, din temporalitate,
cum ar veni”, adaugă Monahul, evidențiind
conotațiile escatologice ale Concursului): ie°irea din
pădure se produce concomitent cu Marea Explozie,
„următor căreia nu se mai poate face nimic °i
regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, u°ile
s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăț.
Zadarnic este °i a face cale întoarsă, a°a cum -
după spinoase discuții °i ticăite tergiversări -
autobuzul se hotără°te a proceda. Prea târziu!
Tabloul acum e de apocalips atomic: numai pulbere
°i cețuri. Pu°tiul a plecat, a pierit, lăsând în urmă
doar ni°te pânze albe, ni°te fanioane, foarte
asemenea unor giulgiuri.” În fine, Monahul remarcă
„profunda originalitate a concepției regizorale
autohtone” ce urmăre°te să obțină contactul cu
tragicul °i sublimul „mai ales pe firul comediei
bufe, al farsei fără înconjur, într-o continuă °i
piperată atmosferă de mustărie, de bâlci, de
pi°icherlâc”. ai tocmai acest contrast contribuie
esențial la „zguduirea spectatorului” ce devine tot
mai con°tient de adevărul că „distanța dintre
domenii aparent ireconciliabile este de fapt
minimă”. Finalul, după atâtea „°otii, năzbâtii °i
dandanale”, ia aspect de tragedie, de °oc °i
metanoie. Astfel, Concurs-ul este pentru Monahul
Delarohia „încă o mărturie a imensului talent pe
care-l mărturisesc cinea°tii (ori toți ceilalți arti°ti)
români când nu li se pun în cale personaje ca
acelea care organizează °i țin sub control strict
concursuri de tipul paralel parabolei cutremurător °i
fidel înfăți°ate de Dan Pița”.
Pe Nicolae Steinhardt călătoriile °i incursiunile în
lumea culturii l-au învățat, a°a cum avea să afirme
în Primejdia mărturisirii, că „străinul, a cărui scară
de valori °i ale cărui puncte cardinale sunt altele
decât ale noastre, este totu°i aproapele nostru,
vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru
adică, în înțelesul cel mai ontologic °i mai teribil al
termenului”. Pentru el, nici călătoriile °i nici intrarea
în labirintul culturii nu au fost „pretext al unei
dezrădăcinări”. Acesta poate fi, într-adevăr, un
pericol pentru „cei fără temelie lăuntrică, cei
versatili °i u°uratici”. Pentru ceilalți, „contactul cu
alte universuri nu este decât îmbogățire, izvor de
mai multă îngăduință °i de înțelegere a nesfâr°itei
exuberanțe a creației”.
Note:
1.	În volumul Primejdia mărturisirii.
2.	Steinhardt îl citează pe artistul plastic George Tomaziu,
în comentariul său din Jurnalul fericirii.
3.	„Blow Up deține în limba engleză două înțelesuri:
explozie, developare (fotografică). Filmul le evocă pe
ambele. Poate pentru că evocarea este °i ea o explozie:
trecerea de la negativ la pozitiv, de la virtual (latent) la
manifest (realizat). ai aceasta chiar e tema extraordinarei
opere (capodopere ar fi mai exact) a regizorului italian
(care a folosit peisaje londoneze, actori englezi °i graiul
lui Arthur Conan Doyle): suntem oare în măsură, cu
simțul văzului, să detectăm pe de-a-ntregul realitatea, ne
este ea pe deplin accesibilă? Sau ne aflăm victime
ne°tiutoare ale unui câmp vizual bine îngrădit?... Aceasta
chiar este °i arta: un soi de blow up, o developare a
vieții. ai o explozie, care îi dezgole°te esențele, alcătuirile
oculte, spre uimirea °i fermecarea fericitului receptor al
miracolului.” (Nicolae Steinhardt - Magazin Estival
Cinema 1986).
4.	Scenele de la final dau cheia acestui film, scrie Nicolae
Steinhardt: „în decorul parcului aceluia londonez de un
verde violent, atotstăpânitor, partida de tenis fără mingi
ce semnifică? Tărâmul platonician al ideilor pe care ochii
no°tri nu-l pot sesiza decât sub forma lui decăzută, ca
ansamblu de umbre proiectate asupra pereților pe°terii
care, pentru pământeni, se confundă cu toată realitatea
perceptibilă.” („Platon pe ecran”, în Magazin Estival
Cinema 1986)
5.	Escale în timp °i spahiu (Ed. Polirom, Mănăstirea
Rohia, 2010, p. 89).
6.	Vezi articolul „Kagemusha, o contribuție la cunoa°terea
omului”, în Drumul spre isihie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
2002.
7.	Epistola este inclusă în volumul Dumnezeu în care
spui că nu crezi.
8.	Dăruind vei dobândi (Ed. Polirom, Mănăstirea Rohia,
2008, pp. 183-184). Rândurile despre filmul lui Fellini
preced un comentariu la tabloul Ispitirea Sfântului
Antonie de Salvador Dali, un alt „artist denunțător al
tertipurilor demonice”.
9.	Escale în timp °i spahiu (Ed. Polirom, Mănăstirea
Rohia, 2010, p. 68).
10.	Idem (p. 65).
11.	Concurs (1982), este un proiect mai vechi al
regizorului Dan Pița, gândit încă de când era student, la
sfâr°itul anilor ‘60. Pe atunci se numea Pădurea.
12.	Din volumul lui Tarkovski, Sculpting in Time,
Steinhardt reține (°i notează în Monologul polifonic):
„țelul artei este să pregătească insul pentru moarte, să-i
are °i să-i scurme sufletul spre a-i dărui capacitatea
întoarcerii către bine”; „tulburat de o capodoperă, insul
începe să audă în sinea sa aceea°i chemare către adevăr
care l-a îmboldit pe artist să făurească opera”.
13.	Exuberantul său articol despre acest film avea să
apară - trunchiat înainte de 1990, integral după aceea -
sub titlul „Fiul echipei” în volumul Critică la persoana
întâi.
14.	Printr-o epistolă datată 15 noiembrie 1982,
Steinhardt îi transmite personal regizorului Dan Pița
întreaga sa recuno°tință pricinuită de vizionarea
Concurs-ului. Rândurile sale sunt reproduse integral în
volumul de convorbiri Cinema, cinema, cinema...
(autor: Titus Vîjeu, Editura Noi Media Print, Bucure°ti,
2014) °i surprind însă°i tema filmului, care pentru
Steinhardt este „viața °i minunile Domnului nostru
Iisus Hristos”: „Mult stimate domnule Dan Pița,
Domnul Hristos - Împăratul, Basileul - să vă binecuvin-
teze, ocrotească °i răsplătească pentru că I-ați scris - cu
atâta curaj, sinceritate, râvnă °i talent - Evanghelia în
imagini, sunet °i culori. Îndrăznim a crede că filmul
Concurs este mai semnificativ °i mai tulburător chiar
decât foarte frumoasa „Viață a lui Iisus Christos” de
Zefirelli. Fie slava °i bunăvoirea Domnului °i
Dumnezeului nostru asupra credinciosului Său rob °i
minunatului Său zugrav Dan Pița. Cu adânc °i admira-
tiv respect, ai D-voastră recunoscători, uluiți °i smeriți,
Nicolae, monahul (Mănăstirea Rohia) °i Mihail Milea
(student anul II Institutul Teologic).”
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
19
Black Pantone 253 U
meridian
“În lucrările mele caut forme
zilnică nu se poate atinge, m-au determinat, prob-
abil, subcon°tient, să aleg acest drum.
clare, structuri armonice...”
de vorbă cu artista plastică Mirela Anura (Dusseldorf)
Mirela Anura s-a născut în 1957 la Alba Iulia, România. A urmat cursurile Academiei de Artă din
Bucure°ti (1978-1982); cursuri postuniversitare, conservare (1983-1984) °i ale Academiei de Artă
Dusseldorf (1992-1993). Expoziții personale: Atelier 35, Bucure°ti (1983); Galeria Huter, Willich,
Germania (1997); Art Galery, Ein Hod, Israel (2009); “Beauty Case”, Glashaus, Dusseldorf, Germania
(2009). Participă la numeroase expoziții internaționale de grup printre care amintim: Romanian
Contemporary Art, Detroit, New York (1984); Bienala Internațională de Grafică Maastricht, Olanda
(1993); Cite des Arts, Paris (1999); International Drawing Biennial, Pilsen (2010). În prezent Mirela
Anura locuie°te °i creează la Dusseldorf, Germania °i Belesta, Franța.
Dorina Brându°a Landen: - Mirela, ce ne pofti
povesti despre "călătoria" ta ca om °i ca artist de
la Alba Iulia la Deva, de la Deva la Bucure°ti °i
apoi la Dusseldorf? De la Atelier 35, Bucure°ti
1983 °l până la, de exemplu, expoziția personală
"Beauty Case", Glashaus, (2013).?
Mirela Anura: - Despre călătoria mea s-ar
putea scrie un roman. Părinții mei au lucrat la
C.F.R. °i copilăria mea a avut circa 12 locuri în
care am staționat mai mult sau mai puțin timp.
Gările mele preferate au fost: Blaj, Deda, Ungheni-
Mures, Târgu-Mure° °i Brasov. Copil fiind, eram
fermecată de dinamismul haotic, absurd al
maselor de oameni care circulau zi °i noapte.
Sistemul era bine organizat pentru posibilitățile de
atunci. Cele mai lungi staționări au fost la Deva °i
Bucure°ti.
- Dincolo de călătoria/călătoriile fizice reale,
ce ne poți spune despre “călătoria", să-i spunem
inițiatică, interioară, a creatorului de artă?
- Fiecare ființă umană î°i creează o lume a sa
interioară. Un creator de artă încearcă să o exteri-
orizeze, să o materializeze prin opere de artă.
Cel mai eficient °i neconvențional mediu (mijloc)
de a călători este gândul. Prin Gând putem călă-
tori nesfâr°it, în fracțiuni de secundă putem stră-
bate galaxii, putem să ne scufundăm într-un
ocean, să ne ascundem în cochilia unei scoici, să
fim alături de cei dragi, ce locuiesc departe de
noi... Procesul meu de creație se dezvoltă mai
întâi mental. Imaginile pe care le realizez îmi apar
ca într-un film care se derulează foarte repede °i
în fracțiuni de secundă primesc o avalan°ă de
informații greu de selecționat sau de prelucrat.
Prin intuiție °i vizionare interioară mi se deschid
mereu noi drumuri, descopăr realități subtile °i
lumi noi, nesfâr°ite.
- Ri-ai început educația artistică °i cariera în
România pe când aceasta era în lagărul comunist,
pentru ca apoi să te muți în occident °i să faci
carieră internațională. Cum ar trebui să fie privită
creația ta în raport cu istoria?
- Între creația mea artistică °i istorie nu găsesc
nicio legătură directă. Independent de situația
politică, sau de mediul înconjurător, eu am trăit
într-o lume a mea interioară pe care am dezvoltat-
o în creația artistică. Arta pe care o creez nu are
legatură cu timpul, spațiul °i nici nu are scopul să
impresioneze emoțional privitorul. Ea tinde de
multe ori să fie pură geometrie. Austeritatea °i
estetica lucrărilor ar putea transpune privitorul
într-o stare de revelație. Acesta ar putea fi mesajul
pe care a° vrea să-l transmit prin artă.
- Având în vedere filozofia ta personală, cum
este aceasta configurată în creația ta artistică
actuală?
- În lucrările mele caut forme clare, structuri
armonice... Mediul haotic din jurul meu, felul
dezorganizat de a trăi m-au constrâns într-un fel
să mă ordonez; °i asta mi-am propus să con-
cretizez în artă. Aspirația spre armonie, dorința de
a trăi într-o lume fără conflicte, ideal care în viața
- Ce proprietăți au materialele pe care le
folose°ti la crearea operelor tale? De ce continui
să folose°ti acelea°i materiale? Care este schim-
barea în munca ta de creație de la o piesă/operă
la alta?
- Materialul care mă interesează de mulți ani
este hârtia. Cu mijloace minime, fără intervenția
culorii sau a desenului, decupez ca un chirurg cu
bisturiul forme, pe care le pliez °i le dezvolt în
relief. Lucrările mele trăiesc din jocul între lumină
°i umbră. Hârtia, prin fragilitatea °i austeritatea
ei, este un material greu de stăpânit. Am început
încă din 1990 să creez “cărți de artist” (unicate)
realizate prin diverse mijloace °i tehnici, în special
prin decupare, pliere, perforare. În ultima vreme
lucrez cu hârtia în spațiu, forme ce se dezvoltă
tridimensional.
- Hârtia, prin însă°i fragilitatea sa, se opune
ideii de perenitate. Fiecare artist î°i dore°te ca
opera sa să fie de durată. Să înțelegem că tu iți
asumi perisabilitatea artei? A propriei tale creații?
- Perisabilitatea, transformarea este un
fenomen natural, inevitabil. Hârtia este pentru
mine un mediu accesibil, adecvat experimentelor.
Este absurd să folosesc materiale dăunătoare
naturii, atâta timp cât eu sunt în căutare. Spre
finalul vieții probabil am să fac o lucrare dintr-un
alt material.
- Are artistul o autoritate specifică în soci-
etatea noastră? Ce crezi tu, care este părerea ta
despre rolul pe care se presupune că îl are artistul,
creatorul într-o lume în care arta s-a transformat,
mai mult sau mai puțin, într-o marfă ?
- Nu °tiu dacă se poate generaliza. În zilele
noastre, când arta riscă să devină tot mai mult un
produs comercial, există °i mi°cări care se opun
acestui fenomen, tendințe subversive °i autonome.
Este însă puțin probabil să apară în prezent o per-
sonalitate revoluționară cum au fost: Paul Klee,
Brâncu°i, Joseph Beuys, Hermann Hesse, Gunter
Grass, Pina Bausch... Dar istoria este mereu dis-
pusă la surprize.
- Lucrările tale au caracteristici arhitecturale,
au o rigurozitate geometrică ce dă na°tere unui
echilibru, unor forme armonioase, “frumoase".
Din care punct/moment ceva devine “frumos"? Se
produce “frumosul" numai atunci când apare
“adevărata artă" sau este pur °i simplu un efect al
creației, al procesului de creație?
- Raportul dintre elemente, ritmul creat de
acestea cât °i jocul dintre plin °i gol, lumină °i
umbră sunt ceea ce nume°ti “caracteristici arhitec-
turale”, a° spune °i muzicale... Este inutil să dau
eu o definiție a frumosului atâta timp cât operez
cu el! Frumosul nu este un scop pentru mine ci,
poate, un rezultat.
- Referitor la lucrările tale tridimensionale, la
“cărțile" tale, de ce "formezi" cărți de artist °i
cum te a°tepți ca oamenii, cumpărătorii de artă să
le folosească? Ce se ascunde în spatele
“Meduzei", care este tâlcul? Te-ai gândit la con-
ceptul de "a citi forme"?
20
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
- “Cartea de artist” este un gen pupin răspân-
dit °i cunoscut publicului larg, dar cu atât mai
valoros °i mai surprinzător. Se na°te ca un produs
auxiliar °i rămâne într-o lume a iubitorilor pasion-
ali °i buni cunoscători. Tot atât de adevărat este
însă că mulpi arti°ti remarcabili au realizat ”cărpi
de artist” care însă pupin au fost expuse. Aceste
cărpi trebuie păstrate °i prepuite ca vechile manu-
scrise. Vizualizarea lor se poate face prin răsfoire,
digitalizare, proiectare. Fiecare carte este un
obiect în sine, unic, cu un sistem propriu, bine
construit. Fiecare volum se dezvoltă (în cazul
meu) în limitele unor transformări de forme
restrânse °i unitare ca o succesiune sau narapiune
abstractă. Prin "citirea” unei astfel de cărpi sur-
priza °i valoarea enigmatică este amplificată con-
form unei dramaturgii lipsite de cuvinte, de fraze
sau de imagini figurative. "Meduza” nu este o
carte tipică pentru mine °i nici o aluzie la mitolo-
gia greacă. Aparpine unei călătorii virtuale în
lumea subacvatică °i se leagă de alte cărpi ale mele
prin forma ei specifică.
- Cum dore°ti tu ca iubitorii de artă să înțe-
leagă opera ta? Ce dore°ti să le transmiți prin arta
ta? Care este mescjul, noima?
Frunze (2006), instalapie spapială, Wasserschloss, Klaffenbach zu Chemnitz
Mirela Anura
- Iubitorul de artă adevărat este un personaj la
fel de special °i de sensibil ca °i un artist, astfel
că are adesea calitatea de a intercepta (receppiona)
mesajul inefabil, ermetic sau chiar contradictoriu
al acestuia. Depinde de fiecare în ce măsură se
poate apropia °i înpelege (arta) demersul meu: de
a percepe revelapia, de a se transpune într-o stare
de meditapie.
- Arta poate deveni, sau chiar este, parte inte-
grantă a activităților politice °i sociale. Trăim un
timp în care “arta pentru artă" nu prea mai are
acoperire. Crezi că se poate face o diferență în
societate, în felul de a gândi °i de a acționa al
membrilor acesteia prin intermediul artei? Este
rolul tău, ca artist, unul pasiv sau există °i o ten-
dință activă?
- Mail-art, de exemplu, a apărut °i s-a dez-
voltat în anii '60 °i s-a răspândit pe plan mondial.
Arti°tii au încercat prin arta în formatul unei cărpi
po°tale să dezvăluie politica dictatorială în cadrul
sistemului socialist din estul Europei sau al
Americii de Sud. Mail-art există °i în zilele noas-
tre, dar nu mai are un caracter politic ci mai mult
de divertisment. În cazul problemelor sociale sau
politice acute (de exemplu revolupie, război) artis-
tul folose°te medii noi. Prin intermediul internetu-
lui arta °i-a pierdut puterea de a influenpa politica
(în perioada pe care am petrecut-o în România
am trimis °i eu Mail-art °i chiar am participat la
una dintre cele mei importante biennale: Mexico
City, 1987). “Arta pentru artă” este un privilegiu!
Să nu uităm timpul în care artistului îi era impusă
direct sau indirect tematica compozipiei sale.
- Te consideri un artist român care trăie°te °i
creează în Germania? Este arta pe care o creezi o
parte a patrimoniului artei române°ti contempo-
rane?
- Apartenenpa etnică nu poate fi revocată
nimănui. Asupra faptului dacă arta creată de mine
va aparpine patrimoniului artei române°ti sau nu,
eu nu am nicio influenpă! Timpul v-a hotărî!
Interviu realizat de
Dorina Brându°a Landen
Copyright: Dorina Brându°a Landen
Mirela Anura
Mirela Anura
Rotație (2007), instalapie spapială, Kloster Knechtsteden, Dormagen
21
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
eseu
„Pasiunile cere°ti” ale lui Cioran*
(Cioran °i Mircea Vulcănescu)
Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: “Credința e o realitate necuprinsa °i nu
vom °tii niciodată ce pierdere a suferit omul când a
încetat să se roage." (Cioran, 1965, Caiete)
Student fiind, Cioran observase că orice înnoire
religioasă semnalează, în fapt, °ubrezirea
fundamentului culturii europene, clădită pe antici
°i pe cre°tinism. Criza valorilor culturale îi părea
ilustrată de renunțarea la domeniul spiritului în
favoarea domeniului sufletului. La Facultatea de
Filozofie, pe Cioran îl cucerise „spiritul" încorporat în
gândirea kantiană. Filozoful german fusese ales de el
în 1931 să-i fie subiect pentru lucrarea de licență pe
care urma să i-o conducă profesorul Nae Ionescu, un
subtil kantian care-l impresionase pe profesorul Arthur
Liebert, pre°edintele Societății Kantiene °i directorul
revistei „Kantstudien", cum avea să constate cu năduf
Nicolae Bagdasar (Amintiri, Ed. Tritonic, Bucure°ti,
2004, p. 189). De fapt, poziția filozofică a lui Nae
Ionescu se precizase prin opoziție cu soluția kantiană,
pe care o considera „dogmatică, agnosticistă,
contradictorie °i stearpă" încă de când era doctorand
în Germania (vezi scrisoarea din 10 iulie 1914 în vol.
Nae Ionescu, Scrisori °i memorii, 2006, p. 98).
Într-o scrisoare către Bucur Rincu (păstrată de
Horia Stanca), Emil Cioran decretase filozofia lui Kant
drept „remediu împotriva tristeții". Aceasta până când
„filozoful °tiințific" Constantin Rădulescu-Motru (care-
i pusese bețe în roate °i la obținerea gradului de
profesor) a complotat (zadarnic în 1931, dar eficient
în primul an al dictaturii regale) întru îndepărtarea lui
Nae Ionescu din Universitate pentru vina de a fi fost
un „filozof mistic" (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Primatul spiritualului în naeionesciana „iubire ca
instrument de cunoa°tere", în rev. „Arge°", Pite°ti, nr.
5/2008, p. 22 sau
http://www.scribd.com/doc/191856965/Isabela-
Vasiliu-Scraba-Nae-Ionescu-spiritualitate).
Fiind alături de Mircea Vulcănescu °i de Mircea
Eliade unul din mulții admiratori ai vestitului profesor
de logică °i metafizică, tânărul Emil Cioran trebuie să
fi avut, sub influența lui Nae Ionescu, revelația că
lumea a devenit „incapabilă de iraționalitate", întrucât
omul modern pare atins, „până la blestem, de seducția
lucrurilor finite" (Lacrimi °i sfin/i, 1991, p. 23).
Studentul Cioran a renunțat la criticismul kantian în
favoarea intuiționismului °i a „indiscrețiilor metafizice
ale cre°tinismului".
Peste ani, Emil Cioran îi va spune Sylviei Jaudeau
că în Franța i s-ar fi estompat „tentația misticismului",
ceea ce era destul de departe de adevăr, dacă ar fi să
luăm aminte la notațiile din caietele descoperite de
Simone Boue (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mărturisiri
inedite ale lui Cioran din texte cunoscute °i complet
necunoscute, în rev. „Tribuna", Cluj-Napoca, nr.
260/2013, pp. 6-7, http://www.scribd.com/
doc/201531861/Isabela-Vasiliu-Scraba-Cioran-inedit). În
acea discuție î°i va aminti de România unde (după
ocuparea Parisului) stătuse probabil câteva zile la
Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus: „Je
n’ai pas pasee dans ma vie que trois jours dans un
convent et je ne recommencerais pour rien au monde
une experience semblable" (Entretiens, 1990).
A°adar din anii de debut Emil Cioran pusese la
zid ordinea „apăsătoare" a relativismului °tiințific °i a
„istorismului care îngustează cadrul vieții" (Voința de
a crede, febr. 1931). Facultatea de filozofie °i litere a
încheiat-o cu o teză despre Bergson. După licență ar fi
vrut să pregătească un doctorat cu Nae Ionescu despre
mistici °i sfinți, în care să scrie limpede că „tot ce e
valabil în filozofie se reduce la împrumuturile din
religie °i la apelurile mistice" (Lacrimi °i sfinți, p. 51),
idee la care n-a renunțat niciodată.
Convins că „mistica e nimbul oricărei culturi,
justificarea ei ultimă" (p. 78) Cioran a scris volumul
despre Lacrimi °i sfinți (Bucure°ti, 1937, tradus în
franceză de Sanda Stolojan în 1986, aceasta marcând
începutul traducerilor din română în franceză a
scrierilor cioraniene de tinerețe) consemnând pe la
începutul cărții că „tristețile îți aruncă în suflet umbre
de mănăstiri. ai prin acestea începi să-i înțelegi pe
sfinți" (ed. II-a, 1991, p. 24). La Paris Cioran î°i
decorase camera de lucru cu o icoană românească pe
sticlă (lisus cu vi/a de vie) simbolizând Euharistia.
Existența sfințeniei ca „suspendare neîntreruptă a
timpului" (p. 36) a privit-o la început kierkegaardian:
„Nu se poate crede ceva precis °i hotărât despre sfinți.
Ei reprezintă un absolut, de care nu e bine nici să ne
ata°ăm, dar nici să-l refuzăm. Orice atitudine ne con-
damnă. Fiind cu sfinții, ne-am pierdut viața; fiind
împotriva lor, ne-am pus rău cu absolutul. Pare că tot
eram mai liberi, de n-ar fi existat ei. De câte îndoieli
n-am fi fost cruțați!" (Lacrimi °i sfin/i, p. 23).
Interesant este că la numai 26 de ani intuise deja
calea care duce în mod sigur către succes: „un filozof
se salvează de la mediocritate numai prin scepticism
sau prin mistică, aceste două forme de disperare în
fața cunoa°terii. Mistica este o evadare din cunoa°tere,
iar scepticismul o cunoa°tere fără speranță. În
amândouă felurile lumea nu este o soluție" (p. 51).
Temeinicele sale lecturi din misticii spanioli °i germani
se fac simțite în fragmente extraordinar de sugestive:
„De-a° putea deveni fântână de lacrimi în mâinile lui
Dumnezeu! Să mă plâng în el °i el să se plângă în
mine" (Cioran). Sau: „Te vezi în Dumnezeu °i el se
vede în tine. Este o viziune dublă a introspecției care
ne descoperă viața sufletului ca eu °i ca Dumnezeu
[...] Cunoa°terea de sine numai a°a are un rezultat °i
un sens" (Lacrimi °i sfin/i, p. 108).
Dar hotărâtoare a rămas amprenta personalității
sale răzvrătite: „Lumea sfinților este o otravă cerească,
a cărei virulență cre°te pe măsura singurătăților noas-
tre. Nu ne-au corupt ei, arătându-ne prin exemplul lor
că durerile ajung °i duc undeva? Eram obi°nuiți să
suferim fără scop, pierduți în inutilitățile durerii °i să
ne oglindim în propriile însângerări" (Lacrimi °i sfin/i,
p. 18). Rugăciunea ar fi „răstignirea inteligenței din
teama de singurătate" (p. 118). Însu°i cre°tinismul îi
apare ca o „avalan°ă de indiscreții metafizice". Pentru
că în viața de zi cu zi, în politică °i în afaceri cre°tinis-
mul „a introdus moartea, suferința, pe Iisus °i pe
Dumnezeu [.] În zadar ne-am desțeleni din el, căci
nu vom reu°i să-i uităm decorul, adică pe sfinți"
(pp. 37-38).
O soluție ar oferi-o scepticismul care conferă
absolutului un „caracter ornamental" (p. 119). Nu însă
pentru sufletele sceptice torturate de „pasiunea
absolutului". Fiindcă un sceptic „bolnav de ve°nicie"
(cum era Cioran) îi pare asemenea unui 'înger altoit
pe un lepros’" (p. 132). „Oboseala de lume", la care
ajunge luciditatea extremă, ar lua °i ea o formă
religioasă în clipa când „imersiunea în abisul divin ne
scapă de ispita existenței proprii" (p. 79).
Emil Cioran pare a fi con°tientizat de foarte tânăr
că „pasiunea pentru sfinți dovede°te gradul de
neprielnicie în lume a unui om. Când aceluia, nu
numai inima, dar °i instinctele i s-au deschis spre cer,
cu greu î°i mai găse°te o identitate sub soare" (p. 82).
El mai consemnează grijuliu că „va veni o vreme când
îl va cuprinde ru°inea de pasiunile sale cere°ti" (p. 61).
Aparent, vremea aceasta a fost ilustrată de o notație
din caietele sale (Cahiers. 1957-1972) în care
suprapune ideea inutilității existenței lume°ti peste
ideea de scufundare în abisul divin pentru „a ne uita
de noi în°ine" (p. 78).
Religiozitatea ca perseverentă preocupare cu lumea
de dincolo ar proveni în cazul său doar din
neadaptarea la lumea de aici. La mijloc nu este însă
nici urmă de regret. Mai degrabă pare a fi o simplă
ironie la adresa propriei persoane: „je sais que je ne
suis bon â rien ici-bas. C’est par lâ, et par la
uniquement, que j’ai acquis une sorte de dimension
religieuse" (v. Isabela Vasiliu-Scraba, „Ideile - un decor
variabil în opera lui Emil Cioran", în vol.: În labirintul
răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi, Ed. Star
Tipp, 2000, pp. 36-56 sau
http://www.scribd.com/doc/187358158/Isabela-
Vasiliu-Scraba-Nae-Cioran).
În realitate, „pasiunile sale cere°ti" nu îl părăsesc
pe Cioran nici o clipă, chiar dacă uneori ele mai
îmbracă °i forma admirației nețărmurite față de muzi-
ca lui Bach. La Cioran, pasiunea pentru sfinți reapare
într-o scrisoare despre Mircea Vulcănescu al cărui text
se rotunje°te perfect într-un eseu, început cu evocarea
unei pilde inițiatice despre posibilitatea de existență a
unor suflete neîntinate de păcatul strămo°esc °i dez-
voltat prin exemplul oferit de o amintire din 1939
legată de prietenul său în trecere prin Paris. Pentru că
la un moment dat Emil Cioran îl asemuise pe filozo-
ful Vulcănescu unui sfânt evadat dintr-o icoană, el î°i
încheie textul evocând puterea făcătoare de minuni pe
care o are însă°i amintirea prietenului ucis în
închisoarea din Aiud. El scrie cu venerație că numai
imaginea lui Mircea Vulcănescu păstrată de memoria
sa cu „răscolitoare limpezime" ar mai avea forța să-l
împace cu nebunia lumii în care trăie°te.
În volumul publicat de Editura Humanitas, unde
scrisoarea din 20 ianuarie 1966 a fost pentru prima
oară cuprinsă între coperțile unei cărți (v. Mircea
Vulcănescu, Ultimul cuvânt, 1992, p. 165-167, în tra-
ducerea Margaretei Ioana Vulcănescu, ediție îngrijită
de Marin Diaconu) acest text apare din păcate cenzu-
rat. Mania editorilor de a tăia pasaje din textele
urmând a fi publicate a fost cu asiduitate încurajată în
comunism. În cartea publicată după căderea comunis-
mului întâi a fost cenzurată povestea hasidică despre
Adam °i pomul cunoa°terii. În ea se zice că atunci
când primul om, cuprinzând în el sufletele tuturor
oamenilor, s-a apropiat de pomul cunoa°terii binelui °i
răului, sufletul lui Ball-Shew-Tov s-ar fi desprins °i a°a
s-a întâmplat că numai acest suflet nu a luat parte la
păcatul primordial.
Odată cu îndepărtarea micii povestiri hasidice a
dispărut °i baza pe care Emil Cioran a înălțat structura
ideatică a eseului său, pornit de la premiza că nu toți
oamenii sunt urma°ii lui Adam de după căderea în
păcat °i că, într-un mod cu totul excepțional, este posi-
bil - cum spune povestea hasidică - să fi rămas în rai
un suflet neprihănit. Din compararea scrisorii mutilată
în 1992 cu originalul francez inclus la sfâr°itul unui
volum de Mircea Vulcănescu scos în anul 2000 de
Editura Crater a d-lui Ion Papuc (v. Ultimul Cuvânt,
ediție îngrijită de Măriuca Vulcănescu) se mai observă
cenzurarea pasajului în care Emil Cioran îl înfăți°ează
pe Mircea Vulcănescu în Parcul Versailles. Prin 1939,
cu ocazia unei plimbări în oaza de verdeață a acestui
parc, Mircea Vulcănescu ar fi făcut o inedită teorie a
Paradisului. Lui Cioran expunerea prietenului său i-a
părut memorabilă. Astfel că la un sfert de veac °i-a
amintit de ideea vulcănesciană a faliei metafizice pe
care o implică Raiul, falie care-l face să semene unei
monade cu o singură fereastră. Or, fereastra Raiului de
care vorbise atunci Mircea Vulcănescu n-ar fi putut fi
°tiută decât de cei ale°i.
Emil Cioran publicase la 28 de ani în Vremea un
articol despre natură °i despre renunțarea la transcen-
dență a omului care s-a smuls pe sine dintre creaturile
lui Dumnezeu. În el afirma că „dragostea de natură
22
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
~22j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
politica zilei
Democrație de ocupație
Alegeri europene
Petru Romo°an
De luni bune sîntem prizonierii războiului de
propaganda de o extremă virulentă °i un mare
simplism dintre Occident °i Rusia, dus peste
capul nostru. Efectul paradoxal pentru mulți estici,
deci °i pentru români, e că încep să-°i pună întrebări
grave în legătură cu legitimitatea Uniunii Europene °i
a NATO în această parte de lume, în aceea°i măsură
în care î°i pun întrebări despre o Rusie din nou
amenințătoare. Se prefigurează o foarte importantă
schimbare de paradigmă a mentalului colectiv al est-
europenilor. ai nu în favoarea Occidentului. Care, în
Franța, ca să luăm un exemplu, a legalizat sub
socialistul Francois Hollande căsătoria homosexuală. El
însu°i este soțul fără acte al teribilei ariviste Segolene
Royal, avînd în biografie °i o fostă primă doamnă
nelegalizată. În materie de viață familială, Hollande îl
bate de departe pe totu°i catolicul Nicolas Sarkozy. ai
exemplul nu e ales la întâmplare. Pentru că
abandonarea valorilor cre°tine în vestul continentului
produce o ruptură majoră de Est °i, mai ales, de
Rusia, care î°i regăsesc în forță tradițiile ortodoxe.
Cele două mari proiecte ale României din ultimii
25 de ani, intrarea în NATO °i integrarea în UE, nu
au fost, de fapt, proiectele noastre, în primul rînd
pentru că, în înapoierea noastră de comuni°ti de
pu°cărie, habar n-aveam despre ce e vorba. Au fost ale
lor, ale occidentalilor, în foamea lor după extindere
imperială, neocolonialistă. Ne-au făcut moară în cap
prin mijloace specifice, de propagandă, că altfel ne
prăbu°im, nu mai sîntem oameni. Noi ne-am însu°it
sloganurile lor, ei ne-au anexat fără să tragă un foc de
armă. Ne-au ocupat - e ca °i cum am fi pierdut un
război - °i acum trăim doar consecințele nefaste.
Am pierdut în acest război asimetric peste trei mi-
lioane °i jumătate de oameni - chipurile, u°urînd asis-
tența socială de la noi, dar în fapt umplînd golurile
profesionale din Vest °i întinerindu-i acestuia populația
- , mulți fraieri se amuză sotto voce că i-am umplut
pe vestici de țiganii no°tri, de cei mai „întreprinzători",
°i care, iată, nici nu vor să se mai întoarcă acasă, dar
i-am umplut °i de matematicieni, de doctori, de
ingineri, de arti°ti, de cei mai buni muncitori ai no°tri,
de studenți în cele mai prestigioase universitați din
toată lumea, care, ei, destui, ar vrea să se întoarcă
acasă dar, deocamdată, n-au unde °i la ce.
ai iată cum azi marele ideal al politicienilor no°tri
ultracorupți e să devină europarlamentari - e vorba de
acel Parlament de mo°i °i babe, de juniori necopți,
care nu decide, de fapt, nimic, dar justifică de fațadă
°i dănțuie°te, un alt Congres de la Viena (1814-1815),
azi cu cele două sedii ale sale, la Bruxelles °i
Strasbourg. Recentul (vechiul?) carierist politic,
„incompatibilul" Mircea Diaconu, actor la pensie, dacă
nu luăm în considerare prestațiile logoreice de pe
Antena 3, deh !, omul a fost actor °i poate încă juca,
mediocru, orice rol, e ca °i cum s-ar pricepe la toate,
vrea °i el demnitatea de europarlamentar °i purcoiul
de euroi aferent. ai de ce nu? De ce n-am trimite la
Bruxelles numai actori, eventual pensionari sau fără
experiență, în locul nevestelor vesele de Dîmbovița °i
al „acoperiților" descoperiți de mult de toată lumea?
Ei, actorii, măcar pot recita orice partitură fără să se
izbească ru°inos de gramatică.
Cu asemenea idealuri naționale, integrarea în
NATO °i în UE, impuse în fapt din afară, de la
Washington, de la Berlin, de la Bruxelles, clasa politică
autohtonă nu are cum să fie decît cea pe care o
cunoa°tem, iar noi ne plîngem degeaba: oamenii lor,
ciocoi de lume nouă, arenda°i, slugi docile ale lor le
sînt lor de folos, °i nu nouă. Cel mai bun exemplu e
Traian Băsescu, un executant foarte modest dar
disciplinat (căpitan din marină!) al ordinelor
„imperialilor", „neocoloniali°tilor", °i un coco° fără
limită în ogradă la Bucure°ti. Fără ru°ine °i fără
măsură. Bancherii, „investitorii", imobiliarii, „securi°tii"
ne sfidează, ne disprețuiesc pentru că noi, românii
ăialalți, cei mulți, autohtonii, bă°tina°ii, nu facem decît
să-i încurcăm în executarea ordinelor care vin de
departe °i de care noi nu sîntem deloc demni. Ne
aplică MCV-uri, ne mustră, ne pălmuiesc, la noi acasă
°i pe banii no°tri, în Parlament, la guvern, la
Pre°edinție, iar noi nu sîntem în stare să
corespundem. Asta după ce ne-au luat tot, combinate
siderurgice, petrol, bănci, ciment, piețe, desigur, în
numele marelui ideal al integrării. Singurul concurs la
care se mai pretează noua oligarhie de la Bucure°ti,
europeană °i atlantică, e cel al obedienței, al
slugărniciei față de capitalele, multe, ale Imperiului. Iar
noi cine mai sîntem? Cea din urmă °i cea mai
detestabilă periferie. ai bineînțeles că nu ne merităm
liderii, care, ei, merg des să ia lumină de la Centre. ai
să facă cumpărături, shopping, °i să-°i verifice
conturile.
Pe lîngă agresiunea asimetrică de tip imperial,
neocolonialist, românii sînt violent agresați °i din
interior, după aceea°i ideologie, de minorități, cea
romă °i cea maghiară, amîndouă suprareprezentate
politic - în cazul celei rome, în primul rînd prin PSD
°i PDL chiar la vîrf, alături de Partida Romilor, la care,
e de la sine înțeles, țiganii au tot dreptul, iar în cazul
celei maghiare, prin abonamentul obligatoriu la
guvernare, indiferent de culoare politică, orientare,
program. Cum să explici altfel nesimțirea repetată
(guvernele Boc, guvernul Ponta) de a-l numi pe
Kelemen Hunor ministru al Culturii? În România,
cultura română ar trebui totu°i să se facă în limba
română. Dar poate nu mai sînt români în România
care să se priceapa la administrarea culturii?! ai ce sînt
astea, limba română, cultura română, în era zisă
pentru noi a globalizării? Ni°te pretenții stupide,
fumate, de mult depă°ite ale unor periferici ai marelui
Imperiu.
Cum se poate ie°i din această logică implacabilă
de distrugere rapidă, violentă, barbară a unor națiuni
mai mici în numele intereselor multinaționalelor, ale
Burselor de la Londra, Frankfurt °i Washington, ale
unor funcționari imperiali, neocoloniali, ajun°i în
posturi pe căi obscure, nedemocratice? Singurul
răspuns pertinent găsit de mințile luminate °i cinstite -
de pildă, demograful °i istoricul Emmanuel Todd -
este protecționismul. Un protecționism din ce în ce
mai apăsat. Dar cine să-l pună în practică în România
ocupată cu politicieni români, marionete, manevrabili
°i pe cale de încolonare generală spre pu°cării ?
De ce este clasa politică din ultimii 25 de ani, zi°i
ai tranziției, atît de coruptă, de penală, de retardată,
de neprofesionistă, lipsită de cuno°tințe temeinice de
economie, de drept °i de istorie națională în general?
Răspunsul poate fi unul foarte °ocant: în primul rînd
pentru că nu serve°te interese române°ti. Pentru că e
trădătoare din na°tere °i din formație. Cele două mari
proiecte cu care se făle°te această imundă clasă
politică, intrarea în NATO °i integrarea în UE, sînt
mai ales proiecte ale lor, ale vesticilor, livrate nouă,
bă°tina°ilor, ca fundamentale °i fără de care vom
crăpa °i dispărea cu siguranță. Cele patru-cinci milenii
pe care le-am trăit fără NATO °i fără UE au fost
obscurantism °i înapoiere. Iar clasa politică
românească de azi, de°i votată mecanic °i fără
convingere de indigeni, e o clasă politică a lor, a
occidentalilor. Sînt fo°ti marinari care le-au cărat petrol
°i alte mărfuri valorificabile în perioadele de
embargou, pe vremea cînd Ceau°escu făcea pe
intermediarul între Estul comunist °i Vestul capitalist,
între arabi °i evrei, între Nord °i Sud etc. Sînt mulți
directori din comerțul exterior, ofițeri acoperiți ai
fostei Securități în contact direct cu Occidentul, care
în 1990 au privatizat în folos propriu contracte de
milioane, de zeci de milioane, de sute de milioane de
dolari °i °i-au făcut partide, firme, ziare °i televiziuni.
Acum se luptă între ei în marele lor borcan, dar ce
treabă avem noi, ceilalți, cu războaiele lor?!
Ce-au făcut Theodor Stolojan (străvechi funcționar
comunist), Norica Nicolai, Ion Mircea Pa°cu, Corina
Crețu, Adina Vălean, Daciana Sârbu, Elena Băsescu °i
toți ceilalți europarlamentari pentru țara lor ca să aibă
tupeul să mai ceară un mandat la Bruxelles? Mulți
dintre ei s-ar găsi la al treilea mandat (Daciana Sârbu,
Corina Crețu, Ioan Mircea Pa°cu, Ramona Mănescu,
Adina Vălean, Renate Weber, Theodor Stolojan,
Marian Jean Marinescu, Iuliu Winkler, Sogor Csaba).
De ce ar trebui să ne mai deranjăm ca să ie°im la vot
pentru ei?
nu e în fond decât regretul ei". Meditând la viitorul
ce-l a°teaptă, Cioran presupunea că în Occident
ratarea în preocupările sale religioase i se va trage din
prea marele său ata°ament pentru natură, căci doar
„printre arbori °i flori te poți război cu Dumnezeu".
Ideea se regăse°te la filozoful Lucian Blaga, în discur-
sul ținut la primirea în Academie. De°i argumentat cu
spirit mai puțin războinic, punctul de plecare al unui
asemenea gând în ambele cazuri a fost acela°i, anume
satul copilăriei.
La Mircea Vulcănescu, teoria despre falia metafi-
zică pe care o cuprinde Raiul, expusă cu desăvâr°ită
spontaneitate în cursul plimbării prin Parcul de la
Versailles, ar fi fost - ca să spunem a°a -, dovada de
netăgăduit că Vulcănescu °tia despre Paradis lucruri pe
care alții n-aveau cum să le °tie. ai nu pentru că ar fi
citit mai multe scrieri ale Sfinților Părinți decât Noica
sau Cioran, care au asistat atunci la ivirea nea°teptată
a unei viziuni asupra Raiului dintr-o scânteie de gând
aprinsă de contemplarea imaginii de ansamblu a
Parcului de la Versailles. Pur °i simplu pentru că, după
mărturia prietenilor care au ajuns să-l cunoască - pre-
cum Eliade, Cioran, Noica, Ar°avir Acterian, etc. -,
Mircea Vulcănescu era din născare altfel decât toți
ceilalți oameni. În opinia lui Emil Cioran, explicația ar
fi putut fi °i aceea că sufletul acestui gânditor religios
nu se împărtă°ise din păcatul adamic. Pentru
„maestrul aforismului" ce-°i distila angoasele °i lucidi-
tățile dizolvante într-un stil foarte prețuit de adevărații
cunoscători, omul Mircea Vulcănescu, fără nicio vină
martirizat la Jilava °i în temnița Aiudului, ar fi
reprezentat chiar excepția pe care intenționa să o pună
în lumină povestirea hasidică cenzurată în
post-comunism. De la Constantin Noica s-a putut afla
prin anii optzeci că „pe Emil Cioran, cu Pe culmile
disperării (1934), Mircea Vulcănescu a fost cel dintâi
care să-l îmbrăți°eze, intuind extraordinara promisiune
a tânărului ardelean de 21 de ani, care-°i târa existența
prin cămine studețe°ti °i încerca să zgâlțâie din
temelii lumea bunului Dumnezeu".
* Textul dezvoltă unele idei ale comunicării Cioran
- prophete de la vrai saintete
(http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-
Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-saintete )
făcută la Colocviul internațional „Emil Cioran" (Ediția
a XVII-a, 5-8 mai 2011) organizat de Universitatea
„Lucian Blaga" din Sibiu cu ocazia Centernarului
na°terii lui Cioran.
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
Black
Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
filosofie
Străinul din Callipolis (VIII)
Pe°tele torpilă pe uscat
lovan Drehe
I.	Socrate (470-399 î.e.n.) °i-a găsit nu de
pupine ori imaginea reflectată într-un bestiar
felurit, magnetic, care atrage sau respinge, sau
electric, care imobilizează, care deranjează. Ni-l
putem imagina ca satir, în liniile descrise de un
Alcibiade fascinat când, comparându-l cu satirul
Marsias (Banchetul 215b-d), tânărul admirator
nu-i declară doar asemănarea în înfăpi°are, ci °i
în ceea ce prive°te vrăjirea oamenilor prin
îndeletnicirea proprie: satirul Marsias cu flautul,
satirul Socrate cu vorbele. Socrate a fost de
asemenea tăunul care a trezit „cabalina”
democrapie ateniană (Platon, Apărarea lui
Socrate 30e); el era °i pe°tele numit „torpilă”,
care î°i imobiliza interlocutorii prin
scurtcircuitarea repelelor de opinii (Platon,
Menon 80a). Calităpile care i-au adus aceste
comparapii au fost °i cele care l-au pierdut până
la urmă, atât asocierea cu Alcibiade °i alpi
fermecapi de satir, cât °i animozitatea celor
deranjapi de tăun sau electrocutapi de pe°tele-
torpilă.
Socrate, fiu de sculptor °i de moa°ă, a mo°it
adevărul °i sculptat oameni la rândul său °i a
fost, probabil, cel mai vestit cetăpean al Atenei,
faimă la care însă°i cetatea a contribuit în mare
măsură. El este considerat de tradipia dominantă
drept „filosoful” prin excelenpă, cel care °i-a dat
viapa pentru libertatea de a filosofa. Dar tradipia
se poate lăsa câteodată purtată pe valurile
propriilor facultăpi imaginative. Nu atributul de
„filosof” l-a pierdut pe Socrate, ci acela care i-a
determinat într-o anumită măsură viapa °i
filosofia, anume atributul de „cetăpean atenian”.
Statutul de cetăpean, destul de rar în acele
zile, i-a adus lui Socrate anumite îndatoriri, dar
nu se °tie dacă putem spune cu îndreptăpire
despre Socrate că, îndeplinind aceste îndatoriri, a
avut ceea ce unii ar numi „carieră politică”. Prin
Platon ne-a rămas imaginea unui Socrate care î°i
descrie propria atitudine în următorii termeni:
„încă de când eram copil, există un glas care, ori
de câte ori se face auzit, mă opre°te să fac ceea
ce aveam de gând, dar niciodată nu mă
îndeamnă să fac ceva. El este cel care se
împotrive°te să mă ocup de treburile cetăpii. ai
cred că pe bună dreptate se împotrive°te. Să °tipi
bine, atenieni: dacă eu m-a° fi apucat să mă
ocup de treburile publice, de mult a° fi pierit
fără nici un folos, nici pentru voi, nici pentru
mine. ai să nu vă mâniapi că spun adevărul;
n-are cum scăpa de pieire un om care vi se
împotrive°te după cinstită dreptate, vouă sau
altei mulpimi, încercând să împiedice în cetate
multe lucruri nedrepte °i nelegiuite; ci acela care
luptă într-adevăr pentru dreptate, dacă vrea să
scape cu viapă cât de pupină vreme, trebuie să
rămână un om de rând °i nu să aibă o funcpie
publică” (Platon, Apărarea lui Socrate 31d-32a,
trad. Francisca Băltăceanu). Se prea poate ca
daimon-u\ să fi fost cel care l-a ocrotit prin
sfaturi practice, atât de eficient, încât Socrate a
atins venerabila vârstă de °aptezeci de ani.
Printre primele sale îndatoriri au fost cele de
paznic al cetăpii, adică obligapiile militare.
Acestea au fost îndeplinite în timpul primei faze
a Războiului Peloponesiac (431 - 404 î.e.n.),
binecunoscutul conflict cauzat de ambipiile
hegemonice ale Atenei în lumea greacă a
secolului V dinaintea erei noastre. Această primă
fază a fost numită °i Războiul lui Archidamos,
Archidamos al II-lea fiind regele Spartei la
începutul războiului °i cel care a condus
expedipia spartană pentru invazia peninsulei
Atica. De la Platon °i alpi autori antici °tim că
Socrate a fost prezent ca hoplit în cel pupin trei
acpiuni militare din timpul acestui război.
Prima a fost bătălia de la Potideea (432
î.e.n.). Rezultatul acestei bătălii este una din
cauzele pentru care Sparta a declarat război
Atenei inipiind războiul. În 432 î.e.n. Atena a
cerut cetăpii calcidice Potideea să-°i dărâme
zidurile, să rupă legăturile cu cetatea mamă,
Corintul, °i să trimită ostatici garanpi la Atena.
În urma refuzului are loc o bătălie între aliatele
Corint °i Potideea, pe de o parte, °i Atena, pe de
altă parte. Rezultatul este o izbândă ateniană. În
urma victoriei Atena începe un asediu °i
desfă°oară o blocadă navală în jurul Potideei,
atât de cruntă încât către finalul acesteia
locuitorii cetăpii asediate recurg la canibalism
(Tucidide, Istoria războiului peloponesiac, Cartea
a ll-a, 70). Acolo Socrate i-ar fi uimit pe ceilalpi
soldapi în numeroase ocazii, după cum relatează
personajul Alcibiade în Banchetul. Tot acolo a
dovedit Socrate că poate contempla zi °i noapte
nemi°cat sau că poate bea °i mânca mai mult
decât oricare altul, fără efecte vizibile asupra sa.
Alcibiade spune că pe vreme de iarnă
macedoneană they saw him rollin’, cum s-ar
spune, desculp, pe gheapă, fără să dea semne că
i-ar păsa, parcă doar să le facă în ciudă celorlalpi
soldapi. ai încă un detaliu, care explică parpial
admirapia povestitorului, e că Socrate a fost cel
care i-ar fi salvat viapa mai tânărului Alcibiade în
timpul acelei bătălii (Platon, Banchetul 219e-
220e, Apărarea lui Socrate 28e; Plutarh, Viapa lui
Alcibiade, VII, 2-3).
Îl întâlnim pe Socrate apoi în Bătălia de la
Delion (424 î.e.n.) între atenieni °i beopieni.
Înainte de bătălie, ca orice conducător de o°ti
care se respectă, aspect surprins cu o fidelitate
mai mult sau mai pupin potrivită în
cinematografia contemporană, strategul
Hippocrates al Atenei (cca. 459 - 424 î.e.n.) s-a
gândit că osta°ilor le-ar prii un discurs de
îmbărbătare. Dar beopienii, nefiind desigur
deprin°i cu asemenea reguli de conduită °i
necunoscând, cel mai probabil, scenariul, au
atacat în timpul cuvântării. După o grea bătălie,
cu pierderi serioase de ambele părpi, atenienii au
înpeles că nu popi colabora întru biruinpă cu
necioplipii din Beopia °i au trecut la manevrele
prevăzute în planul tactic de rezervă, adică
executarea manevrei numite „ruperea rândurilor”
urmată imediat de retragerea în formapie
dezordonată. În aceste circumstanpe mai pupin
favorabile, atât strategul, cât °i oratorul
Hippocrates s-au prăpădit în timpul bătăliei. În
plină debandadă asigurată de retragerea haotică a
atenienilor, acela°i Alcibiade, călare (Plutarh,
Viapa lui Alcibiade, VII, 4), găse°te doi atenieni
retrăgându-se peripatetic, fără teamă, fără
temeritate. E drept, în altă direcpie. Erau Socrate
°i Lahes (Banchetul 220e-221c), teferi °i
nevătămapi, în comparapie cu nefericipii care s-au
dezmeticit mai greu din discursul lui Hippocrate,
pentru a putea povesti despre cele întâmplate
mai târziu (Platon, Lahes 181a-b). O a treia
acpiune militară la care ar fi participat Socrate a
fost bătălia de la Amfipolis (422 î.e.n.; Platon,
Apărarea lui Socrate 28e), unde Atena a suferit o
înfrângere în urma căreia a fost împinsă să
semneze ceea ce s-a numit Pacea lui Nicias, după
numele generalului atenian, din 421 î.e.n. A fost
un armistipiu echilibrat între Sparta °i Atena,
ambele suferind pierderi semnificative în timpul
acestei prime faze a războiului, având astfel
motive serioase pentru a dori pacea. Dar în acest
caz nu mai avem alte detalii rămase despre
peripepiile bravului soldat Socrate.
Războiul peloponesiac a continuat, iar pe
parcursul perioadei ce a urmat, după °ase ani de
pace, Atena a trimis o flotă în Sicilia (415 - 413
î.e.n.), cu rezultate catastrofale pentru atenieni.
După acest dezastru °i în circumstanpele
revoltelor cetăpilor aliate din Ionia, Atena a fost
înfrântă, după cum era de a°teptat, de către o
Spartă puternic suspinută de per°i, atât financiar
cât °i militar.
II.	Ultimii ani ai războiului ne prezintă o
Atenă destabilizată °i slăbită de conflicte civile
interne, între facpiuni oligarhice °i democratice.
Astfel, oligarhii au ajuns de două ori la putere în
Atena: „Cei patru sute” în 411 î.e.n. ai „Cei
treizeci” în 404 î.e.n. ai de două ori oligarhia a
fost răsturnată. În timpul acestor lupte politice,
Socrate nu a fost uitat °i îndatoririle publice l-au
răpit în câteva rânduri de la cele private, de la
conversapii, întrebări °i răspunsuri, cercetări,
iscodiri °i altele. După cum relatează Platon,
oricine putea căuta mai binele nu la el, ci
împreună cu el: „De fapt, profesor nu i-am fost
nimănui; dar dacă cineva dorea să mă asculte
vorbind °i îndeletnicindu-mă cu ale mele, fie
acela tânăr sau bătrân, eu n-am împiedicat
niciodată pe nimeni. ai nici nu iau bani ca să
vorbesc, nici nu tac dacă nu iau bani, ci stau la
îndemâna deopotrivă celui bogat °i celui sărac,
ca să mă întrebe °i, dacă cineva vrea, să asculte
ce spun °i să-mi răspundă. Iar dacă vreunul din
ei devine astfel om de treabă ori ba, nu e drept
să fiu eu răspunzător de aceasta, de vreme ce
nici n-am făgăduit vreodată învăpătură cuiva °i
nici n-am învăpat pe nimeni.” (Apărarea lui
Socrate, 33a-b, trad. Francisca Băltăceanu). O
atitudine lăudabilă, dar, după cum s-a dovedit
mai târziu, riscantă în cel mai înalt grad. Mai
ales că printre cei cu care a discutat Socrate s-au
aflat °i bărbapi ca Alcibiade sau Critias, oameni
de stat care puteau stârni emopii dintre cele mai
intense populapiei democrate. O populapie care s-
a deprins cu principiul „cine se aseamănă se
adună”, principiul vinovăpiei prin asociere, ca
armă retorică, juridică °i bineînpeles politică, o
armă care-i făcea în definitiv pe topi să fie la fel.
Mai târziu, la două generapii distanpă, Aristotel
s-a dovedit mult mai prudent decât Socrate, nu
doar plecând din Atena la timp, ci °i cunoscând
anumite „reguli de conduită” în conformitate cu
care nu orice problemă trebuia discutată °i
atunci când se discuta totu°i în jurul vreunei
probleme, aceste discupii nu trebuiau purtate cu
oricine (Aristotel, Topica I, 11, 105a; VIII, 14,
165b). De exemplu, atunci când Socrate discută
cu unul dintre acuzatorii săi de mai târziu,
Anytos, în dialogul Menon, ajunge să-i arate
interlocutorului său că virtutea nu poate fi
24
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
~24j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
învăpată °i, consistent cu aceasta, bărbapi
renumipi precum Temistocle, Pericle sau Tucidide
nu au fost capabili să-°i educe copiii, fiindcă nu
o înpelegeau cum se cuvine. Personajul Anytos se
simte jignit în numele acestor mari atenieni °i îi
adresează lui Socrate o ameninpare-prevestire
funestă: „Socrate, cred că nu stai mult pe
gânduri să-i vorbe°ti pe oameni de rău. Eu pi-a°
da un sfat, dacă vrei să mă asculpi: păze°te-te.”
(Menon 94e, trad. Liana Lupa° °i Petru Crepia).
Cum spuneam, o atitudine riscantă.
În 406 î.e.n., în apropierea insulelor
Arginusae din apropierea coastelor Asiei Minor,
flota ateniană condusă de opt generali, încropită
în grabă °i calitativ inferioară flotei spartane,
înfrânge nea°teptat flota lacedemoniană. O parte
din flotă este trimisă în alt punct al teatrului de
război, unde era trebuinpă, iar cealaltă parte
rămâne în urmă pentru a-i salva de la înec pe
marinarii °i soldapii din triremele pierdute. O
furtună face însă ca această salvare să devină
imposibilă. În Atena vestea victoriei nea°teptate
este primită cu bucurie, iar la întoarcere generalii
sunt întâmpinapi a°a cum se cuvine: °ase din cei
opt, adică cei care s-au încumetat să se întoarcă
la Atena pentru o primire triumfală, sunt
acuzapi, judecapi în bloc °i executapi (Xenofon,
Memorabilia I, 1; Diodorus Siculus, Biblioteca
istorica XIII, 100-102), fire°te, nu pentru ce au
făcut, ci pentru ceea ce nu au reu°it să facă
fiindcă Poseidon °i ai săi le-au zădărnicit
eforturile.
În timpul procesului generalilor era rândul
tribului lui Socrate să dea pritanii prin tragere la
sorpi, el însu°i fiind printre ei °i având chiar
funcpia de epistates, prezidând astfel adunarea
(Platon, Apărarea lui Socrate 32b-c; Gorgias
473e-474a; Xenofon, Memorabilia I, 1; IV, 4). În
această calitate el a criticat procedura nedreaptă
°i a încercat să o împiedice pe cât îi permiteau
atribupiile, judecarea laolaltă a generalilor
reprezentând pentru el o violare a legii.
Procesele expeditive ale atenienilor în care cineva
putea fi condamnat la moarte după o singură zi
de proces, ceea ce avea să i se întâmple de altfel
°i lui mai târziu (Platon, Apărarea lui Socrate
37a-b), reprezentau ni°te excese. Prin acest tip de
politică înpeleaptă atenienii s-au asigurat că
războiul se va încheia mai repede pentru ei. În
anul următor, probabil drept urmare a inflapiei
de oameni capabili doritori să-°i servească
cetatea mamă în luptă, în speranpa unei răsplăpi
pe măsură, bătălia de la Aigos Potamos (405
î.e.n.) pune capăt dominapiei navale a
atenienilor. Cum era de a°teptat, au urmat
vremuri nesigure în Atena. Oricine se putea
pricopsi cu un proces °i putea fi condamnat la
moarte, democratic.
După ce atenienii au pierdut războiul, în 404
î.e.n., cu sprijinul spartanilor a ajuns la putere
oligarhia celor treizeci sau, după cum mai erau
numipi, „Cei treizeci de tirani”. Printre ace°tia se
afla °i Critias, apropiat al lui Socrate. Odată
instalapi, ace°tia au început să aranjeze treburile
cetăpii după cum li se părea lor mai potrivit. În
timpul acestor activităpi mulpi cetăpeni atenieni s-
au văzut u°urapi de drepturi, iar alpii au plecat în
exil. Iar pentru cei răma°i băutura cu cea mai
mare trecere era infuzia de cucută. Cea mai
mare trecere în Hades. În aceste circumstanpe
cetatea mamă a apelat la Socrate din nou,
trimipându-l împreună cu alpi patru pentru a-l
invita °i aduce pe un anume Leon din Salamina,
un om cu reputapie irepro°abilă, la un pahar de
cucută. Socrate, pesemne nedorind să-°i
servească concetăpeanul °i preferând alte
îndeletniciri, a ales să plece acasă. Doar datorită
căderii celor treizeci Socrate nu a ajuns client la
rândul său (Platon, Apărarea lui Socrate 32c-d).
III.	Dar a devenit câpiva ani mai târziu, în
399 î.e.n., când a primit următoarea invitapie:
„Această chemare în judecată °i această
declarapie le-a făcut sub jurământ Meletos, fiul
lui Meletos din Pitthos, împotriva lui Socrate,
fiul lui Sophroniscos din Alopeke: Socrate s-a
făcut vinovat de refuzul de a recunoa°te pe zeii
pe care îi cinste°te cetatea °i de introducerea
altor noi divinităpi. Este de asemenea vinovat de
coruperea tineretului. Pedeapsa cerută e
moartea.” (Diogene Laertios, Despre viepile °i
doctrinele filosofilor, II, 40, trad. C. I. Balmu°).
O chemare la judecată sub acuzapia de
impietate. Procesul care a urmat a fost, după
toate aparenpele, unul politic, chiar dacă în
privinpa detaliilor există încă discupii aprinse
între cercetători, detalii care, cel mai probabil,
nu vor fi cunoscute cu exactitate niciodată. Atât
caracterul incomod al lui Socrate, cât °i
asocierea lui cu personae non gratae precum
Alcibiade sau Critias nu au putut fi trecute cu
vederea, iar cei prezenpi l-au găsit vinovat cu o
majoritate sensibilă (doar treizeci de voturi
diferenpă, Platon, Apărarea lui Socrate 36a).
Procesele din vechea Atenă aveau două etape:
prima fiind cea în care acuzatul era găsit vinovat
sau nu, iar în a doua etapă, dacă vinovăpia sa
era considerată reală în urma votului, atât cel
condamnat, cât °i acuzatorul său trebuiau să
propună pedepse, urmând un nou vot. După
cum se poate observa, acuzatorul a propus
moartea. Socrate, după ce fusese povăpuit să
ceară amendă sau exil, le-a pretins atenienilor
ceea ce li se acorda doar celor victorio°i la
Olimpiadă, anume să fie găzduit °i ospătat în
Pritaneu pe cheltuiala statului (Platon, Apărarea
lui Socrate 36e). După cum adunarea nu avea
simpul umorului suficient de sensibil la
reprezentapia °i ironiile Socrate, l-a condamnat
pe acesta din urmă la moarte cu o majoritate
mai substanpială decât cea care l-a găsit vinovat.
Platon l-a prezentat pe Socrate, în dialogul
Phaidon, servind cucuta fără proteste, cel pupin
din partea sa. Nu se poate spune acela°i lucru
despre discipoli, mai ales Platon care a protestat
prin oricare din ei s-a putut. Astfel el a devenit
Săgeată de apă (2011), obiect de hârtie, fotografie, 70 x 50 x 3 cm
Mirela Anura
Mirela Anura Albert I. (2011), obiect de hârtie,
fotografie, 70 x 50 x 3 cm
martirul prin excelenpă al filosofiei occidentale.
E totu°i posibil ca Socrate să nu fi fost chiar
personajul pe care ni-l descrie Platon, model al
cetăpeanului desăvâr°it °i virtuos, care nu a luat
niciodată bani pentru „lecpiile” sale, care nu a
„corupt” tineretul, ci l-a „trezit”, care făcea mai
degrabă bine cetăpii, decât rău. Autoritatea °i
influenpa covâr°itoare a lui Platon au trecut în
umbră °i au redus la tăcere vocile care prezentau
o imagine negativă a unui Socrate care se făcea
totu°i vinovat de acuzele care i s-au adus.
Indiferent de aceste probleme °i de disputele pe
care le generează încă, mai important în acest
caz decât omul, personajul sau obiectul de
studiu Socrate, este simbolul Socrate, care,
precum formele platoniciene, nu mai poate fi
afectat de opiniile schimbătoare din lumea
noastră sublunară.
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
showmustgoon
Metoda pungii de puroi1
Teodora Anao
A trecut atât de mult timp de când lumea a
fost deturnată de la viziunea °tiinpific-
poetică pe care Lucrepiu °i al său poem o
propunea drept cale întru lini°tirea sufletelor.
Atomi °i vid, fără de păcat, se zbenguie aleatoriu
în puzderia de forme care-°i caută epicureic
plăcerea fără a se chinui prea mult să găsească
„puncte morale” comune într-o lume ierarhizată
care nu face decât să potenpeze violenpa umană, o
combinapie specială de animalitate °i capacitate
de a premedita crima. Ierarhia este, în final,
du°manul de moarte al „viepii bune” de care sunt
în stare atomii. Sacralităpile care n-o mai pot
suspine se descompun de câteva sute de ani luând
forma unor schelete institupionale care lubrifiază
bunul mers al societăpilor formate din anonimi,
funcpionând datorită lor. Fără să luăm în seamă
lamentapiile nihiliste care sunt un fel de a (nu)
face fapă terorii psihice de a fi rămas încastrapi
mental în mecanismul vinei, ca producătoare de
sistem moral în absenpa oricărei divinităpi, fără să
mai comentăm puzderia de „succesuri °i e°ece”
cu care s-a confruntat rapiunea de la iluminism
încoace, ci pur °i simplu aruncând o privire peste
puzderia de „repete de viapă” pe care oricine °i le
poate procura din biblioteci sau de pe repea, după
un sistem de autoservire, nu putem să nu
observăm comicul acestor pa°i către sine, către
„cultul californian al sinelui”, care trebuie
degresat de orice urmă de angoasă. În societatea
Interacpioni°tilor Simbolici Anonimi, ultima formă
de legitimare pare să stea în reificare: „Bună, sunt
utilizatorul de limbaj cu numărul de cont
XXXRO °i de vină e sistemul. Dacă api putea, vă
rog, să-mi prescriepi ceva între zen adaptat la
muncipiile ro °i pupin inefabil în versuri cu rimă,
v-a° fi extrem de recunoscător”. Pentru că lumea
cealaltă °i, în general, orice formă de exterior °i
alteritate a devenit atât de greu de produs (mai
rămân totu°i evadarea prin autism, schizofrenie °i
tomberon), evazionismele însă°i au devenit o
formă de activitate, aproape birocratizată.
Evazionismele pentru mase, dacă ar fi să le
tratăm cu blândepe, aproape că au un aer
avangardist de cultivare a non-sensului. „Cele mai
multe femei care se rujează în acela°i timp”, „cei
mai mulpi oameni îmbrăcapi în elfi”, „cei mai
mulpi pitici de grădină care au participat la o
conferinpă pe teme ecologice °i nu numai”, „cei
mai mulpi cetăpeni care la vot au ales răul cel mai
mic”, „protest de suspinere al unui simbol
cultural”. Evazionismele individuale par să fie mai
diversificate („omul e stilul”), ocupând o gamă
largă, de la întemeierea unei familii până la
extragerea paleontologică de sensuri din texte
vechi (scrise pe papirusuri sau, mai aproape de
epoca noastră, tipărite pe hârtie). Această ultimă
ocupapie poartă în unele cercuri numele de
cultură °i unul dintre câmpurile ei în care
extracpia de sens atinge cote de hilaritate maximă
e cel politic: necesitatea de a reutiliza potcoave de
cai morpi peste partide noi °i programele lor
„sociale” reafirmă caracterul paleontologic al unor
termeni precum stânga °i dreapta, în condipiile în
care o reificare globală îi face pe frapi să nu se
mai recunoască nici după „lupta de plasă”, nici
după „consumul de status”. Acum, mai mult ca
niciodată, când marilor puteri le revine, ca de
obicei, joaca de-a geopolitica, iar micilor puteri le
revine dreptul la o cer°etorie insitupionalizată
(pachete FMI), cei de-o zeamă ar trebui să
recunoască faptul că „singura stângă fidelă mereu
sie°i este aceea care invocă nu libertatea sau
egalitatea, ci fraternitatea - adică dragostea”. ai
totu°i iubirea, cu acelea°i cuvinte. Plusvaloarea
noastră specială. Nu astupă groapa, nici nu te
trece peste ea, dar te ajută să o con°tientizezi.
Revenind însă la evazionismele individuale,
care permit diversificarea produselor °i prin
urmare, revolupionarea revolupiei însă°i, ne
permitem să expunem propria noastră repetă. Tot
ce urmează să citipi are doar un titlu de
prezentare °i nu atrage nicio responsabilitate din
partea firmei. Produsul nostru se nume°te Pastila
din Tei. El nu se adresează persoanelor care cred
cu tărie că au un scop în viapă. De°i totul e de o
importanpă vitală pentru că niciun gest de-al
dumneavoastră, de la °tersul... putinei până la
vreun subtil rateu intelectual nu se vor repeta
niciodată în univers exact în formula pe care o
reprezentapi, dar repetându-se totu°i de miliarde
de ori prin alte formule irepetabile care se °terg la
putină, acela°i tot devine sursă de profundă
neîncredere. Ca să sintetizăm, vom spune că
pacienpii pintă ai Pastilei din Tei sunt cei care cred
în cople°itoarea importanpă a oricărui °ters °i, în
acela°i timp, nu cred că această credinpă este
semnificativă în vreun fel. Cople°itor °i
insignifiant. Cam asta °i-ar scrie pe tricouri
pacienpii no°tri ideali. Restul, °i-ar scrie restul. ai
tot ideali ar fi.
De°i ni se pare atât de poetic să munce°ti la
scop, să râne°ti la el, ca la un cotep necurăpat de
demult, în timp ce universul o ia spre ro°u °i
totul va dispărea într-o răceală de pipipoancă care
n-a cunoscut niciodată plăcerea, credem că genul
acesta de poezie e întrucâtva nociv. A°a că noi nu
o să vă propunem niciodată ca după ce vă
întoarcepi de la joburile dvs. mai mult sau mai
pupin aromate, sau de la sinecurile în care avepi
norocul să tăiapi frunzele la câinii cu covrigi de
1 leu în coadă, să vă închinapi vreunui spirit
interior sau exterior (gen stima de sine sau Diva
universal). Noi credem că spiritualitatea nu poate
exista în prezenpa spiritelor. Noi credem că
spiritualitatea pine, printre multe altele, de
atitudini total combătute de - ei da! - spiritul
vremii. Spre exemplu:
(după completarea formularului nu-l trimitepi
nicăieri, nu vă dapi likeuri, nu deschidepi berea °i
nu vă facepi un ceai de sunătoare. Oricum, nu
trece).
Acum, după ce am identificat aspectele
principale - cine sunt, de unde vin, ce trebuie să
fac, să nu fac, să sper, să nu sper - °i am căzut
de acord că venim cu topii din bucătărie °i ne
îndreptăm spre sufragerie sau invers, Pastila din
Tei vă oferă prima repetă de rezistat în fapa
spiritelor:
Renunpapi le orice poveste, epică, plan narativ,
vis care vă ajută să vă proiectapi în viitor alături
de cei dragi sau fără. A vă închipui ceea ce o să
facepi chiar °i peste o oră, în ciuda sfaturilor PR-
ului, este primul °i cel mai nociv nărav de care
trebuie să vă debarasapi. A vă aduce aminte
„coielian” de tot felul de momente care credepi că
Mirela Anura Beauty case (2011), hârtie, fotografie,
50 x 40 cm
vă individualizează, gen: prima oară când api
văzut o femeie goală, prima dată când api pus
mâna pe o pereche nepereche de sâni etc., este a
doua meteahnă, la fel de nocivă, de care trebuie
să vă debarasapi. Trecutul nu e o felicitare.
Viitorul nici pe-atât. În loc de asta, aplicapi un
vechi procedeu de meditapie pe care Pastila din
Tei vi-l reprezintă în varianta adusă la zi: fie că
suntepi pe scaunul ergonomic din fapa
calculatorului, fie că vă pinepi de mână cu drăgupa
în timp ce vă uitapi la °i pe lângă rape, lebede,
terase, alte drăgupe e important să nu vă
închipuipi nimic °i să simpipi exact ceea ce suntepi:
o pungă de puroi nedepistată. Avantajele pungii
de puroi sunt pe nedrept subestimate, fiind o
împlinire profund organică a tot ceea ce utopiile
spiritualiste au căutat să realizeze: este retrasă din
lume, de°i încărnată în ea °i absolut nimic nu o
poate atinge, nici măcar sedativele nu pot
pătrunde crusta care o înconjoară. Suntepi, pe
scurt, un granulom autotelic. Într-o primă fază nu
o să putepi accesa starea de comă continuă vizată,
pe care Pastila din Tei o vă va induce, cu
siguranpă, în scurt timp. Până atunci, tot ceea ce
trebuie să facepi este să segmentapi zilele până la
moleculă: acum fac cafea °i numai cafea °i sunt
fericit/ă. Nu se poate întâmpla nimic în timp ce
fac cafea. Acum fac du° °i numai du° °i sunt
fericit/ă. Nu se poate întâmpla nimic atât timp
cât fac du° °i numai du° Acum mă plimb °i doar
mă plimb °i sunt fericit/ă. Nu se poate întâmpla
nimic cât timp mă plimb. Etc. etc. Acum fac ore
de muncă sau ascult o listă de a°teptări parpial
legitime din partea celorlalpi °i sunt nefericit/ă,
dar orele durează doar câteva ore °i se pot
chiureta, extirpa, uita.
Desigur, api recunoscut o veche indicapie, un
vag iz de oligofrenizant carpe diem asezonat cu
identificarea cu ceea ce vă înconjoară: „nu fipi
privitor al râului °i al lucrurilor ce curg pe el, ci
fipi o minge care curge deodată cu râul”. Cel
pupin Pastila din Tei n-o să-i tragă niciun °ut.
1. Acest text este un pamflet.
26
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
26
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
efectul de seara
Mi patria es Madrid
Robert Diculescu
Poate se va produce un transfer de încredere
între străzi °i el sau poate va interveni brusc o
respingere. Împrietenirile par că au în noua
capitală coduri ascunse, adaptarea este greoaie °i
are mai multe trepte de urcat față de câte a crezut
la venire. Nimic nu mai este servit °i la îndemână
ca în țară. Nimic din afară nu mai este u°or de
îngurgitat.
Prea multe intersecții pe străzile ce urcă °i
coboară permanent, tot încurcă denumirile
bulevardelor, uneori i se par toate la fel, alteori,
după ce le străbate, pare că apar noi străzi peste
cele reale °i nu le mai recunoa°te la întoarcere.
Puține u°i, spații de trecere °i tuneluri de încredere
pentru el, o inadaptare ce se tot prelunge°te. Tot ce
vrea să respire devine la un moment dat irespirabil.
Are nevoie de odihnă °i reculegere în marile
parcuri, pentru multe ore stă întins pe iarba
proaspătă.
Peste tot vede obiecte aglomerate, a°ezate pe
zeci de rafturi supraetajate. Rafturile sunt tăcute °i
amenințătoare. Produsele puse unele peste altele °i
unele în continuarea altora, pentru a da clienților o
hartă a rătăcirii uniformizate, de la intrare până la
părăsirea locului de alimentare.
Sute de supermercados presărate de-a lungul
bulevardelor, cu pâine °i suc de mere în baxuri, de
culoare galbenă, raci, caracatițe de toate mărimile
proaspete °i mi°cătoare printre cuburile de gheață,
ce le flanchează în cutiile de metal. Multă bere
germană °i spaniolă la 40 de cenți, uischiîn sticle
cu etichete care îți fură ochiul la cea mai
nevinovată privire. Mult rom alb jamaican cu
etichete ro°ii, jambon tăiat în felii subțiri °i
împachetat în folie lucioasă con bueno savor.
Toate rafturile par că stau într-un echilibru
instabil. Prea multă marfă care nu mai satură. Sau
Mirela Anura	Soare c (2007), obiect de hârtie, colaj, 70 x 50 x 2 cm
pentru alții mereu prea puțină. O abundență a unei
capitale ce a asimilat zeci de naționalități în ultimii
ani în măruntaiele cartierelor ei °i în comunidadul
de Madrid. O capitală care se tot lărge°te °i î°i
adaugă noi cartiere cu fiecare an ce trece.
Brandurile °i sloganurile firmelor sunt ca ni°te
incantații de repetat zilnic, insinuate în somnul
agitat al amiezii, pentru a nu uita cine mai e°ti,
când e°ti °i, mai ales, când urmează să nu mai fii
decât ce vor ei.
Sticle, borcane, pungi, cartoane mereu °terse de
praf de angajații neobosiți, nu cumva să atârne la
cântar marfa mai mult decât produsele pe care se
depune.
Peste tot în magazine sunt vietăți ce vor să-ți
intre în ochi °i să înceapă de acolo o altă călătorie
la care vei fi doar un martor tăcut. Calamari
proaspeți sau congelați, surâzători, dorada cu
carnea albă, dulceagă, fără prea multe oase, rechini
eviscerați, scoici care rânjesc cu toată carnea ie°ită
în afară printre cuburi de gheață ce nu se mai
topesc. Mirosul de pâine caldă ce se răspânde°te în
tot magazinul, când este deschis cuptorul electric
de lângă raionul cu fructe °i-i aduce aminte de
micile fabrici de pâine din țară. Dar acum trebuie
să °teargă anumite lucruri vechi, pentru a intra cu
totul în cele noi, are nevoie de o altă piele °i un
nou auz, va căpăta etichete °i un cod de bare ca
toate produsele din noile supermercados.
Chiar dacă nu vrea, chiar dacă uneori se
ascunde °i nu mai °tie ce vrea, chiar atunci când nu
mai poate alege corect din prea multe direcții
oferite zilnic, iar ruleta alegerilor îl poate orbi °i
paraliza în orice clipă de indecizie. Chiar °i a°a nu
va renunța. Chiar dacă va fi al miilea orb din ora°ul
acesta, cu bastona°ul de metal în mână °i va
cheama °i-un câne pe scările de la metrou să-l ajute
la orientare, va ajunge la un lumini° ori se va
pierde, într-o zona pe care nu o cunoa°te, dar
aceasta îl va primi ca pe un frate pierdut într-un alt
teritoriu prieten pentru prea mult timp.
Schimba direcțiile de cunoa°tere zilnic °i aleargă
spre Casa de Campo, la capătul liniei lui cinco,
apoi se întoarce spre Getafe, următoarea destinație
este spre Coslada, la rudele de sânge, pentru a-°i da
seama de ruptura inevitabilă de cei de acela°i sânge,
doar în acte, pentru a se reîntoarce în marea Plaza
de Toros °i, în final, se află în pas grăbit spre
ombiloco del capital Gran Via.
Merge grăbit pe străduțele cu bărulețe, unde se
vinde bere Mahou la halbă °i San Miquel la sticle
verzi, a°ezate pe mese lângă farfurioarele cu aripi
de pui °i salsa iute. În apropiere de calle Montera,
apar prostituatele de toate rasele ce-°i unduie
formele sub ochii pofticio°i ai celor de la guardia
civil.
Vine înserarea, iar oamenii nerăbdători se adună
pe lângă plaza del Sol, în a°teptarea următoarei
fieste-boteion, care va arunca hormonii tinerilor în
aer, chiar pe asfaltul piațetelor unde se vor a°eza
pentru a cuceri strada, aici străzile sunt încă ale lor.
Privindu-i pe cei din stradă, chipurile lor,
gesturile, urletele de bucurie, î°i tot repetă un fel de
incantație: Tu, patrie a mea nou-nouță, sigur ai un
loc °i pentru mine! Cel mai de pe urmă loc,
ultimul loc, cel mai murdar cotlon pe unul dintre
bulevardele tale glorioase, cât să încap cu corpul
meu °i tot ce am în cap °i în afara lui. Cu toate
bâlbâielile °i scufundările repetate. Cu limba mea
prost vorbită, romaniol, a°a îi spun, nu castiliana, ci
amestecătura de mâna a doua romaniol. Să am
etichetă °i număr ca un pu°căria°, nu mă mai
supăr! Sunt pu°căria°ul tău, Madrid, asta vreau,
unul dintre milioanele tale de pu°căria°i, aspiranți
încă la un titlu nobiliar. Ai milă de mine! Dă-mi un
pic din bucatele tale, din pielea ta călduroasă, să
mă °tie ceilalți când deschid gura, să mă identifice
°i să nu mă confunde cu un madrilean adevărat din
tată în fiu! Morala este visul impus trabahadorilor!
Morala este pentru cei ce se spânzură în propriile
locuințe °i le spun copiilor să treacă în cealaltă
cameră până î°i termină ei treaba. Tu cuno°ti asta,
patria mea cea nouă, °i tu execuți procedeul, dar
rafinat, °i o să faci puțin mai târziu pentru a
încheia cu pretențiile supu°ilor din stradă. Acum
mai ai morfină de mâncat pe pâine °i substanțe de
tras în venă. Mai sunt boteioane-marihuana pentru
cei înfierbântați °i flămânzi de petreceri. Tu îi vei
omorî pe ai tăi elegant, dar acum mai sunt
firimituri de aruncat, un lădoi de hamon °i tone de
atun blanco cu măsline gustoase. Sute de mii de
mercados care duduie de bunătăți pentru toți
nemâncații tăi din calle. Ai autostrăzi, unde
ma°inile circulă cu milioane de litri de vin Rioja
vechi de 10 ani. E°ti încă generoasă cu femeile tale
office, care vor la sfâr°itul săptămânii să °i-o tragă
toată noaptea. Ele vor orgii-office în clădirile din
Calle Serrano, în Plaza Cybeles, deasupra
artezienelor luxuriante, în iarba proaspătă, douăzeci
din douăzeci °i patru de ore udată de sisteme
silențioase din grădina palatului regal. Vreau ceva
din bac°i°urile grase ale portarilor din blocurile de
lux. Ceva din mila °i dragostea ta nesfâr°ită
strecurată pe fiecare străduță. Măcar vidanjor să fiu
pe Calle Alcalla! Să curăț rahatul tău înmiresmat,
începând din Ciudad Lineal până în celălalt deal
din Manuel Beccera °i dincolo, până la biserica
catolică °i curtea ei cu parc °i leagăne. Vreau un loc
într-un colț al inimii tale, Madrid! Patrie a mea, în
lipsa alteia, în lipsa mea, te vreau pe tine!
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
27
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
istoria
Actualitatea monografiei
Marea Neagră
a lui Gheorghe I. Brătianu (II)
Vasile Mîrza
Destin tragic, curmat prematur, Gheorghe
I. Brătianu a fost unul dintre cei mai mari
istorici pe care i-a avut para noastră, unul
dintre cei mai importanpi din generapiile care au
activat în perioada interbelică, ilustrând una
dintre etapele cele mai rodnice din întreaga
evolupie a istoriografiei române°ti. A contribuit la
ridicarea istoriografiei noastre la un nivel superior,
modern, sincronizat cu gândirea istoriografică
franceză a epocii, comparabil cu al altor °coli
istoriografice europene. Purtând pecetea (re)nume-
lui Brătianu, familie care a lucrat hotărâtor la
modernizarea României, istoricul nostru nu avea
cum să aibă un itinerar biografic mediocru.
A°adar, Gheorghe I. Brătianu s-a născut la 3
februarie 1898 în comuna Ruginoasa din judepul
Ia°i, ca fiu al lui I. C. Bratianu (Ionel) °i al Mariei
Moruzi. A urmat cursurile Liceului Napional din
Ia°i, apoi Facultatea de Drept a Universitătii din
Ia°i °i, în final, Facultatea de Litere de la
Universitatea Sorbona, Paris. A obpinut titlul de
doctor în Filosofie la Universitatea din Cernăupi,
în 1923, °i pe acela de doctor în Litere la Paris, în
1929. Timp de 17 ani (1923-1940) a fost profesor
la Facultatea de Litere a Universităpii din Ia°i,
apoi, din 1940 până în 1947, la cea din Bucure°ti,
succedând în 1940 lui Nicolae Iorga la Catedra de
Istorie universală.
Cu însu°iri deosebite de dascăl, Gh.I. Brătianu
a creat o °coală istoriografică la care s-au format
mulpi dintre istoricii no°tri de frunte. Între 1940-
1941 a îndeplinit funcpia de decan al Facultăpii de
Litere °i Filosofie din Bucure°ti, iar în perioada
ie°eană, între anii 1935-1940, a fost directorul
Institutului de Istorie generală al Universităpii din
Ia°i, apoi la Bucure°ti directorul Institutului de
Istorie Universală „Nicolae Iorga” (1941-1947).
După instaurarea °i consolidarea puterii
comuniste în România, în anii 1947-1948,
Gheorghe I. Brătianu a fost treptat epurat de la
catedră, de la conducerea Institului de Istorie
„Nicolae Iorga”, exclus din Academia Română,
dar °i eliminat cu brutalitate din viapa publică. În
1948 i se fixează domiciliu obligatoriu în
Bucure°ti de unde, în noaptea de 7/8 mai 1950,
este arestat °i depus în penitenciarul de
exterminare politică din Sighetu Marmapiei, fără
să i se aducă la cuno°tinpă nicio acuzapie, fără să
fie judecat °i condamnat niciodată. Aici este
torturat în repetate rânduri, ultima tortură având
loc, după unele mărturii , chiar de ziua sa
onomastică, pe 23 aprilie 1953. Moare câteva zile
mai târziu, la vârsta de 55 de ani, în condipii
neelucidate °i este înmormântat în cimitirul
aferent închisorii. Pe certificatul de deces, numit
atunci „act de moarte”, completat de către
autorităpi cu o întârziere de peste patru ani, abia
pe 20 iulie 1957, privitor la cauza morpii este dat
diagnosticul de „miocardită acută”, iar la rubrica
referitoare la profesiunea savantului profesor stă
scris „fără ocupapie”. Fără comentarii!
S-a spus ades °i nu fără temei că Gheorghe
I. Brătianu ocupă un loc de frunte în istoriografia
românească. Pupini dintre istoricii no°tri l-au
egalat, în ce prive°te varietatea preocupărilor °i
amploarea operei publicate. In prezent, nu există
o Bibliografie exhaustivă a lui Gheorghe
I. Brătianu, dar cercetătorii dispun de un
Memoriu de studii °i lucrări, 1916-1941, întocmit
de către Gh. I. Brătianu însu°i în anul 1942, din
necesităpi de ordin academic, cuprinzând 22
pagini2 °i mergând cu indicapiile bibliografice
până la anul precedent, 1941. Dar o Bibliografie
selectivă a lucrărilor sale consemnează 38 de cărpi
°i bro°uri, precum °i 99 de articole în publicapii
°tiinpifice, tratând probleme de istorie medievală,
cât °i de istorie modernă, de istorie contemporană
°i de politică curentă. Opera lui Gheorghe I.
Brătianu se înscrie, pe de o parte, pe linia
tradipională a istoriografiei române°ti, iar pe de
altă parte se încadrează în efortul general de
reînnoire a °tiinpei istorice, caracteristic perioadei
interbelice.
O mare influenpă asupra orientării interesului
său °tiinpific °i a metodologiei sale de cercetare s-a
produs în urma contactului cu celebra °coală a
revistei „Annales”. Unul dintre reprezentanpii
acestei °coli, Fernand Braudel, l-a inspirat pe
istoricul român în conceperea marii sale lucrări
„ Marea Neagră, de la origini până la cucerirea
otomană”, oferindu-i ca model studiile care au
stat la baza operei sale „Mediterana °i lumea
mediterană în vremea lui Filip II”. În studiile °i
cercetările sale, Brătianu evidenpiază spiritul
acestei °coli, punând accentul pe om, asociat
spapiului, dar °i pe colectivităpiile prinse în
mentalităpiile epocii. Colaborarea sa cu una dintre
cele mai de prestigiu °coli istoriografice ale lumii,
din acea vreme, demonstrează valoarea °i
notorietatea de care se bucura în lumea °tiinpifică
mondială.
Dincolo de meticulozitatea cu care abordează
cercetările sale, cu acoperire interdisciplinară,
Gh. I. Brătianu nu este doar un istoric erudit, ci
°i un filosof al istoriei. El nu purcede doar la o
enumerare °i însăilare a faptelor, a evenimentelor
istorice sau de factură istorică, ci el extrage din
acest context documentarist Ideea, intrepretarea,
argumentul, lucrarea sa nefiind doar o istorisire, o
evocare mecanic-cronologică sterilă a trecutului, ci
reprezintă, pe lângă datele istorico-politico-mili-
tare, o evaluare °i o analiză ce transcende câmpul
specific al unui simplu istoric, extinzându-l la cel
de filosof al istoriei. Calităpile sale de filosof al
istoriei nu pot fi tăgăduite nicidecum, cu atât mai
mult cu cât magistrala sa operă Marea Neagră de
la începuturi până la cucerirea otomană atestă nu
numai interpretări filosofice, ci °i o viziune
filosofică °i o anticipare a însemnătăpii strategice a
spapiului cercetat de el. Totodată, nu trebuie să-i
ignorăm istoricului polivalent nici talentul literar,
acribia cu care °i-a redactat opera. Cercetările sale
de istorie napională s-au concentrat asupra unor
probleme majore: formarea °i continuitatea
poporului român pe teritoriul pe care îl locuie°te,
formarea statelor medievale române°ti,
organizarea socială °i politică a viepii române°ti în
Evul Mediu, în lucrarea O enigmă °i un miracol
Gheorghe I. Brătianu
istoric: poporul român (1940), unde pledează
pentru continuitatea poporului român pe aceste
meleaguri. O expunere de ansamblu a istoriei
napionale a realizat °i prin volumul Originile °i
formarea unității române°ti (1942). În Tradpia
istorică despre întemeierea statelor române°ti
(1945), Gheorghe I. Bratianu aduce importante
contribupii la studierea bazei economice a formării
statelor feudale române°ti °i analizează valoarea
tradipiei orale pentru studierea °tiinpifică a istoriei.
Integrarea istoriei napionale în contextul
universal a fost preocuparea majoră a lui
Gheorghe I. Brătianu din ultimii ani ai activităpii
sale. În perioada 1945-1947 a publicat o serie de
stujdii ce au format volumul Sfatul domnesc °i
adunarea stărilor în principatele române (1947).
Gheorghe I. Bratianu a fost un deschizător de
drumuri în domenii particulare ale istoriei
universale, cum ar fi istoria economică °i socială a
Bizanpului sau istoria comerpului italian în Marea
Neagră. De altfel, primele sale cercetări
importante, incluzând °i teza de doctorat
suspinută la Sorbona, privesc comerpul ora°elor
italiene medievale în zona Mării Negre
(monografia Recherches sur le commerce genois
dans la Mer Noire au XIII siecle, apărută la Paris
în 1929).
A fost °i unul dintre distin°ii bizantinologi ai
vremii sale. In acest domeniu s-a interesat
îndeosebi de structuri social-economice °i de
institupii. Se remarcă lucrările: Privileges et
franchises municipales dans l’Empire byzantin
(1936) °i în special Etudes byzantines d'histoire
economique et sociale (1938).
Note:
1.	Constantin C. Giurescu, Cinci ani °i două luni
în penitenciarul de la Sighet, Editura Fundapiei
Culturale Române, Bucure°ti, 1994.
2.	Vezi Victor Spinei, Geneza sintezei lui
Gheorghe I. Brătianu despre spapiul pontic, Studiu
introductiv în vol. Gheorghe I. Brătianu, Marea
Neagră, Ed. Polirom, Ia°i, 1999, p. 13.
28
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
28
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
întâmpinarea primăverii la
Filarmonica “Transilvania” (I)
Virgil Mihaiu
Dirijorul/trombonistul suedez Christian Lindberg împreuna cu orchestra Filarmonicii “Transilvania”
foto: Sânziana Crăciun
Venirea primăverii 2014 a fost salutată cum
se cuvine de către Filarmonica
“Transilvania” din Cluj. Mă refer la două
concerte judicios concepute °i excelent
interpretate. Primul dintre ele fu integralmente
dominat de personalitatea lui Christian Lindberg.
Recunoscut drept unul dintre mae°trii de
necontestat ai trombonului, muzicianul suedez -
pe care un sondaj internațional din anul 2000 îl
plasa în vecinătatea legendarilor Louis Armstrong
°i Miles Davis, ca principali interpreți la
instrumentele de alamă din secolul XX - î°i
extinde în permanență sfera de acțiune: dincolo
de performanțele sale în postura de instrumentist
°i compozitor, Lindberg se afirmă tot mai
pregnant ca dirijor pe diverse meridiane. Aflat
parcă într-o continuă demonstrație de ubicuitate,
el a fost invitat să dirijeze orchestre naționale din
Suedia, Danemarca, Finlanda, Brazilia, Irlanda,
Letonia, Islanda, Rara Bascilor, Taiwan, Africa de
Sud, Flandra, Orchestra “Giuseppe Verdi” din
Milano, “Royal Liverpool Philharmonic”,
Filarmonica din Rotterdam etc.
Spre onoarea sa, acest muzician total °i-a
propus să disemineze creația compatriotului Allan
Pettersson (1911-1980), atât prin înregistrarea
integrală a simfoniilor sale, cât °i prin intepretarea
lor în diverse citadele culturale de pe Glob. Una
dintre ele s-a dovedit a fi Clujul. Într-adevăr, sub
bagheta dezinvoltului Lindberg, orchestra clujeană
°i-a demonstrat capacitatea de a asimila
competent încă o lucrare reprezentativă din
repertoriul înalt al muzicii culte. În bună măsură,
putem vorbi în acest caz de o utilă introducere -
pentru publicul românesc - în creația unui
simfonist de anvergură. Asemenea lui aostakovici,
°i Petersson a compus 17 simfonii, dintre care cea
de-a IV-a, cântată pe scena Colegiului Academic
din Cluj, °i-a revelat convingător virtuțile.
Alocuțiunea rostită de dirijor înaintea „punerii în
scenă” propriu-zise a avut darul să clarifice
resorturile biografice ale opus-ului: copilăria
zbuciumată a viitorului compozitor, traumatizat
de brutalitatea părintelui său °i profund ata°at de
figura luminoasă, quasi-martirică a mamei.
Sublimarea muzicală a unor stări afective de
intens dramatism e realizată prin blocuri melodice
puternic contrastante, în care grandiosul angrenaj
instrumental (comparabil cu cel din capodopera
stravinskyană ce avea să încheie concertul)
alternează dezlănțuirile de violență cu pasaje de
un lirism frust, evocator de nostalgii scandinave.
De°i °i-a compus lucrările în epoca de glorie a
dodecafonismului, Pettersson a avut inteligența de
a nu se lăsa subjugat de modele (de°i fusese, la
Paris, discipolul lui Darius Milhaud, Arthur
Honegger °i Rene Leibowitz). Compozitorul
suedez prefera forma simfonică monopartită,
forțând oarecum capacitatea de concentrare a
ascultătorului, dar °i stimulând-o prin recurența
anumitor segmente tematice °i inchietanta
vivacitate a planului ritmic. Pe cât de solicitantă,
Simfonia a IV-a de Pettersson ne deschide căi de
acces inedite spre ceea ce - de la dramaturgul
Strindberg la poetul Tomas Transtromer °i de la
sculptorul Carl Miles la regizorul Ingmar
Bergman - suntem înclinați să considerăm a fi
expresia artistică a sufletului suedez, cu a sa
perpetuă pendulare între abisal °i sublim.
În ocurență, maniera dirijorală a lui Christian
Lindberg surprinde printr-un temperament atipic,
mai curând meridional. Energia sa debordantă se
revarsă pe multiple planuri - fapt evidențiat mai
ales de prestația simultană, ca interpret °i dirijor,
în cazul Concertului pentru trombon alto de
Leopold Mozart. Piesa în sine, cuceritoare de la
primele până la ultimele acorduri, e rezultatul
unei atente investigații muzicologice din partea lui
Lindberg, preocupat de recuperarea câtorva
concerte clasice pentru trombon din epoca în care
a trăit fenomenalul fiul al lui Leopold,
W.A. Mozart. Lucrării, având aspectul unui
grațios intermezzo, unde trombonul era pus în
valoare de un fundal în care predominau corzile,
i-a urmat turbionul orchestral din Sacre du
printemps de Igor Stravinsky.
În 2013 s-a împlinit un secol de la premiera
parisiană a acestei capodopere, crucială pentru
schimbarea paradigmei muzicale în ultima sută de
ani. Scandalul declan°at la acel moment de
combinația explozivă dintre muzica lui Stravinsky
°i coregrafia lui Vatslav Nijinski „consfințea”, de
fapt, noutatea extremă a viziunii. O noutate ce î°i
trăgea forța din revalorizarea sincretismul inițial
(°i inițiatic!) al artei muzical-coregrafice. Din
păcate, în pofida progreselor tehnice ale
umanității, o asemenea operă realmente
gigantescă e dificil de susținut în integralitatea ei
spectaculară (poate, eventual, dacă s-ar investi în
a°a ceva o fracțiune din averile cheltuite, de
exemplu, pentru megalomanicele ceremonii de
deschidere °i închidere ale olimpiadelor...).
Chiar °i numai în versiunea strict muzicală,
Consfințirea primăverii (un posibil titlu românesc,
poate mai apropiat de rusescul Vesna sviascennaia
decât traducerile prin intermediar francez sau
englez) î°i menține fascinația °i pentru
ascultătorul trecut prin °ocurile ultimului secol.
Dincolo de aspectele sale bulversante la ora
premierei, avem aici o demonstrație de forță
muzicală pe care evoluția ulterioară a muzicii ruse
- de la Prokofiev °i aostakovici, până la °coala de
avangardă jazzistică lansată în anii 1970 de
Viaceslav Ganelin, Vladimir Cekasin & Vladimir
Tarasov - a continuat s-o cultive în mod briant.
Printre procedeele ce marchează ireverenta
capodoperă stravinskyană se înscriu: bitonalitatea
(constând în utilizarea simultană a două tonalități
diferite); metrica extrem de elaborată, în care
ritmurile asimetrice sunt reliefate de năvalnicul
aparat percusiv (cinci timpane, grancassa, gong,
trianglu, tamburină, cinele, guiro), dar °i de
unisoanele corzilor; pulverizarea elementelor
folclorice (celebra introducere la fagot, în registru
acut, fusese preluată dintr-o antologie de folclor
lituanian!) în celule motivice, stratificate °i
reasamblate apoi în colaje, într-un caleidoscop de
contraste, culori °i întuneric, lumini °i umbre.
Masele sonore sunt cople°itoare, depă°ind cu
mult cadrele scenariului conceptual, de altminteri,
meticulos structurat de către Stravinsky împreună
cu Nicholas Roerich. Ceea ce compozitorul
definise în Autobiografia sa din 1936 drept o
viziune pe care o avusese în 1910, pe când
definitiva Pasărea de foc la St. Petersburg
(„Vedeam în imaginația mea un solemn ritual
păgân: bătrânii înțelepți, a°ezați în cerc, privind o
fată care dansează până la moarte. Ei o sacrificau
pentru a-°i atrage favorurile zeului primăverii.”),
devine - în plan muzical - o transfigurare genială
a caracterului sacrificial al înse°i existenței umane.
E semnificativ că titlul pe care îl aleseseră inițial
Stravinsky °i Roerich era Velikaia Jertva (= Marele
sacrificiu).
Orchestra clujeană a făcut față cu succes
enormelor dificultăți ale compoziției lui
Stravinsky, realizând o prestație coerentă, fără
decalaje flagrante între secțiunile instrumentale °i
reacționând cu suplețe la gesticulația frenetică °i
mai curând neconvențională a dirijorului suedez.
Nici nu se putea o mai adecvată întâmpinare a
primăverii decât o asemenea interpretare empatică
a tulburătoarei muzici concepute de Stravinsky.
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
29
Black Pantone 253 U
29
Black Pantone 253 U
Succesul unui singur cântăreț nu
garantează succesul unui spectacol
Maria Carla Bălan, Oleg Garaz
In 11 martie 1851 avea loc la Teatrul „La
Fenice” din Venepia premiera primei opere
din Trilogia Populara a lui Giuseppe Verdi.
Încă de la data premierei, Rigoletto a fost
considerata una dintre capodoperele
compozitorului. Libretul, scris de Francesco
Maria Piave, se axează pe dragostea bufonului
Rigoletto pentru fiica sa, Gilda, dar °i pe
dragostea acesteia pentru ducele de Mantua.
Opera este până astăzi una dintre cele mai
cunoscute °i interpretate lucrări ale marelui
romantic italian, aici avându-°i sursa câteva din
cele mai cunoscute „°lagăre” verdiene precum
aria Gildei Caro Nome, aria Ducelui La donna e
mobile °i cvartetul din ultimul act Bella figlia
dell amore. Putem afirma cu toată încrederea că
aceste trei „mostre” ale geniului verdian au
ajuns hituri atât de ordin transcontinental (un
evident sinonim cu „global”), cât °i de ordin
realmente transtemporal, dincolo de orice dubii,
comentarii, considerente critice sau opinii
avizate. Întreaga operă poate fi considerată
drept una reprezentativă pentru întreaga cultură
europeană, exact în termenii în care înpelegem
astăzi canonul muzical european al unui trecut
în egală măsură glorios, dar °i arhetipal, al deja
demult bătrânului continent.
Spectacolul din 12 martie 2014 de la Opera
Napională din Cluj-Napoca l-a avut ca invitat de
onoare pe baritonul George Petean, care prin
prezenpa lui a contribuit la realizarea unui
spectacol foarte bun. Am înpeles însă, în acea
seară, că nu este deajuns un solist foarte bine
pregătit pentru ca, respectiv, un spectacol să
ajungă a fi cu adevărat extraordinar.
Multitudinea de elemente care contribuie la
succesul unei reprezentapii este mult mai largă
°i, din păcate, numeroase aspecte esenpiale ale
lucrării au fost tratate superficial. Să le luăm pe
rând.
Orchestra care a grăbit lucrurile
Orchestra, condusă de dirijorul Horvath
Jozsef, a avut pe tot parcursul lucrării un tempo
mai mare decât cel obi°nuit, fapt care a
contribuit considerabil la imposibilitatea
sopranei °i a tenorului de a se afilia într-un mod
organic tempoului impus de dirijor. Grupul
instrumentelor de alamă a rămas oarecum
problematic °i în acest spectacol. De°i numărul
pasajelor false a fost mai redus decât în
reprezentapiile anterioare, de această dată nivelul
dinamic al alămurilor a acoperit în uvertură
restul orchestrei. Per ansamblu orchestra a sunat
bine, solo-urile instrumentale au fost realizate
cu acuratepe °i sensibilitate însă mi-ar fi plăcut
să ascult unele pasaje mai frumos concepute, o
dinamică mai variată °i un sunet mai omogen.
Corul - la locul potrivit °i la momentul
potrivit
Corul, alcătuit în această lucrare exclusiv din
voci masculine, a fost la înălpime relevând un
studiu temeinic realizat împreună cu dirijorul
Cornelius Felecan. Prezenpa scenică a fost
plăcută, am avut într-adevăr impresia că pe
scenă este o echipă unită care realizează cu
succes momente destul de dificile precum corul
„răpitorilor” de la sfâr°itul primului act. Nu pot
să nu remarc evolupia considerabilă pe care
corul a realizat-o în ultimele luni. O altă
constatare îmbucurătoare a fost o vizibilă
preocupare a întregului colectiv coral pentru
muzică - interpretare implicată, asamblare
perfectă a vocilor, coerenpă în relapionarea
corului cu soli°tii.
O scenografie... „agorafobă", cu efecte,
evident, „claustrofobe"
Opera din Bucure°ti a realizat de curând o
nouă producpie a operei Rigoletto plasând
acpiunea în ora°ul Chicago al anilor 1950 °i l-a
avut drept invitat pe baritonul clujean Lucian
Petean despre care criticii bucure°teni afirmă că
ar fi cel mai bun Rigoletto la ora actuală din
România. Pentru acest spectacol, regia Operei
din Cluj este (încă) una clasică, ce atribuie
acpiunii timpul imaginat de Verdi °i anume
secolul XVI. Însă, indiferent de cum au decurs
lucrurile la Opera din Bucure°ti, scenografia
montării de la Cluj a suferit de o frustrantă
„agorafobie”, restrângând foarte mult spapiul de
acpiune, îngrămădind pe scenă „cuburi” °i
„dreptunghiuri” de butaforie (perepi, clădiri,
mobile, scări, podium-uri), destul de inutile ca
sugestie în ecuapia întregului spectacol. Drept
consecinpă, mi°cările °i deplasările actanpilor au
fost în mod evident stânjenite mai întâi de toate
de instabilitatea butaforiei - scările (urcările °i,
mai ales, coborârile), grilajul porpii (sfâr°itul
actului I), poarta localului lui Sparafucile (actul
III). Iar acest „minimalism” spapial, cu tot cu
implicita „agorafobie”, mi-a produs, la rându-mi,
un foarte intens °i perturbant sentiment de
„claustrofobie”.
Despre Cristina Oltean °i potenpialul (vocal)
nerealizat
Soprana Cristina Oltean a dat viapă singurei
voci de soprană din această operă, cea a Gildei.
Alături de rolul Violettei din opera La Traviata,
Gilda este unul dintre cele mai dificile roluri
pentru soprană lirică, astfel încât momentul
debutului unei soliste trebuie ales într-un mod
cât mai înpelept. Cristina Oltean a debutat în
rolul Gildei la sfâr°itul stagiunii trecute, cu
ocazia absolvirii studiilor de masterat, iar
actuala reprezentapie a constituit cea de-a doua
sa prezenpă în acest rol pe scena operei din
Cluj. Inipial rolul i-a fost distribuit sopranei
Alida Barbu, însă cu câteva zile înainte de
spectacol, artista a fost înlocuită. Am ascultat
astfel în rolul Gildei o frumoasă voce dotată cu
un evident potenpial vocal, dar care încă nu a
ajuns să îndeplinească toate cerinpele unui
asemenea rol. Intrarea pe scenă a fost nesigură,
soprana prezentând o voce „°tearsă”, pe alocuri
aproape falsă din cauza slabei suspineri vocale.
Insuficienpa vocală a condus-o spre un evident
efort de „împingere” a sunetului. Încă de la
început vocea a fost controlată excesiv,
executând preponderent nuanpe de piano °i
filaje chiar °i acolo unde partitura nu o cerea,
abordând astfel o dinamică vocală mult prea
limitată pentru un asemenea rol. Am simpit
nevoia să îi aud vocea desfă°urându-se în
plenitudinea ei, în potenpialul său real, însă
Baritonul George Petean (Rigoletto)
acest lucru s-a întâmplat din păcate doar în
duetul din actul al III-lea, chiar °i atunci vocea
sa fiind acoperită de cea a baritonului.
Am admirat emopia °i sensibilitatea sopranei,
însă aceasta nu a °tiut să le folosească în
avantajul ei, ci din cauza unor emopii prea
evidente au defavorizat-o într-un mod la fel de
evident. Din prezenta interpretare nu a° putea
deduce că vocea sopranei ar fi una plină,
frumos timbrată °i plină de armonice, a°a cum
m-a° fi a°teptat să sune o voce ajunsă la
maturitate, pentru că doar o voce matură, care
a încheiat perioada formării vocale, ar trebui să
abordeze un asemenea rol. Nici acutele solistei
nu au fost ceea ce ar fi trebuit să fie. Cea mai
înaltă notă a fost în actul al II-lea, dar modul
execupiei nu i-a pus vocea într-o lumină bună,
întrucât acuta pur °i simplu nu a fost realizată
corect din punct de vedere tehnic. Având în
vedere că interpretarea unor astfel de acute
rămâne la latitudinea °i posibilităpile fiecărui
solist, cred că alegerea potrivită în cazul
sopranei ar fi fost interpretarea respectivei note
la octavă.
S-a observat °i infusicienta pregătire a
sopranei pentru acest rol, lucru de care cu
siguranpă ea a fost con°tientă °i pe care °i l-a
asumat în momentul intrării pe scenă. O altă
problemă, care însă nu este permanentă °i poate
fi corectată mult mai u°or, este o anumită
„aritmicitate” a interpretării. Au fost mai multe
momente în care am surprins decalaje destul de
semnificative, acestea având loc cu precădere în
duetele cu tenorul, dar °i în aria Caro Nome
din primul act. Jocul scenic a fost bun, relevând
profilul psihologic al personajului printr-o trăire
autentică, însă jocul scenic nu a fost °i nu a
putut să fie suficient pentru a substitui carenpele
vocale. Cel mai bine interpretat °i jucat moment
a fost scena finală, pe faleză, în care Gilda îi
adresează propriului tată ultimele cuvinte.
Dozarea vocală a fost aici potrivită reflectând
efortul °i suferinpa personajului. De°i prezenta
interpretare nu a favorizat-o pe soprană, se
poate afirma că au fost de observat, în egală
măsură, numeroase elemente de potenpial,
asupra cărora lucrând tânăra soprană va reu°i
depă°irea stării actuale de fapt.
30
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
Black
Pantone 253 U
Ducele de Mantua pe nume... Cosmin Ifrim
Unul dintre cele mai iubite roluri de tenor
liric este cel al ducelui de Mantua, care de
aceasta data a fost interpretat de tenorul
Cosmin Ifrim. Nu pot sa nu fac o asemănare
între el °i soprană. Ca °i în cazul ei, vocea
tenorului nu a fost suficient de bine pregătită
pentru acest rol. Interpretarea pe alocuri
aritmică într-un mod evident, mai ales în
duetele cu soprana, a creat senzația de „fisură”
în continuitatea întregii acțiuni vocale-scenice,
însă dacă la soprana Cristina Oltean atitudinea
vocală era mai curând una introvertită,
atitudinea tenorului era una cât se poate de
extrovertită. Acesta a afi°at întregul său volum
vocal, aspect care i-a servit în interpretarea
ariilor, însă i-a făcut un mare deserviciu în duete
°i mai ales în cvartet. Mi-ar plăcea ca, atunci
când îl voi asculta data viitoare, să văd că are
capacitatea de a-°i doza într-un mod inteligent
vocea, precum °i să înțeleagă un fapt evident: că
în ansamblurile vocale interpreții ar trebui să
aibă un volum vocal cât mai egal, desigur în
limitele posibilităților.
Intrarea în rol a fost, ca °i în cazul sopranei,
destul de nesigură, ceea ce trăda emoțiile
interpretului, iar adevăratul său potențial vocal a
fost vizibil abia după prima arie. Aceasta a
relevat o voce frumoasă, dar „împinsă”, motiv
pentru care interpretarea, uneori, a frizat limita
falsului. În partida tenorului din actul II există
o supraacută, opțională, pe care tenorul mai
mult a schițat-o decât a cântat-o. Îmi vine greu
să înțeleg de ce a abordat-o, din moment ce
disponibilitățile fizice °i vocale nu îi sunt
suficiente pentru a realiza un sunet cel puțin
decent. Desigur toți soli°tii visează să
interpreteze într-un mod desăvâr°it celebrele
acute, însă fiecare ar trebui să fie con°tient de
propriile posibilități °i să aibă suficient auto-
respect încât să nu cânte ceva doar pentru că
marii cântăreți au impus aceste acute în calitate
de standarde valorice imuabile. (Idealul absolut
al acestui rol îl reprezintă, poate, marele tenor
Luciano Pavarotti, care reu°e°te interpretarea
perfectă a rolului, dar °i a acutelor.) Celebra arie
La donna e mobile a relevat muzicalitatea °i
plăcerea de a cânta a tenorului, care este însă
insuficientă pentru un succes. Jocul scenic a fost
coerent, conturând în convingător caracterul
personajului, însă, precum am mai afirmat,
tenorul trebuie să învețe cum să-°i gestioneze o
poziționare avantajoasă în cazul în care
evoluează într-un ansamblu. Am remarcat din
atitudinea sa o oarecare incapacitate de a
transmite emoție publicului. Aveam impresia că
solistul cântă mai mult pentru el, că încearcă °i
ținte°te o interpretare bună, însă nu pentru
public sau pentru muzica lui Verdi. Cred că prin
mai mult studiu vocal °i printr-o revizuire a
atitudinii scenice, tenorul Cosmin Ifrim ar putea
ajunge să interpreteze acest rol cu mult mai
mult succes.
George Petean °i... aplauze exclusive pentru
o evoluție la superlativ
Invitatul serii, baritonul George Petean, a
fost de departe cel mai strălucit solist al serii,
cel mai bine pregătit °i autentic artist pe care
l-am văzut pe scena operei în ultimii ani °i în
special în actuala stagiune. Nu mă pot hotărî
care ar fi componenta artistică cea mai relevantă
care mi-a plăcut cel mai mult la bariton,
întrucât întreaga sa prestație a fost pur °i
simplu desăvâr°ită. Vocal, solistul a reu°it de
departe cel mai bun Rigoletto pe care l-am auzit
în ultimii ani la Cluj. Singurul care se poate
compara cu el este baritonul Lucian Petean care,
însă, este depă°it de experiența scenică mult mai
consistentă a lui George Petean. Tocmai această
experiență îi oferă acestuia din urmă o prezență
scenică mult mai convingătoare în sensul
naturaleței, integrității °i, evident, coerenței
sugestive.
Spectacolul din 12 martie a reprezentat
debutul baritonului în acest rol în România.
Încă de la prima frază muzicală am admirat un
artist complet care nu pune partea vocală mai
presus de prezența scenică °i care, totu°i,
reu°e°te să le aducă pe amândouă la cel mai
înalt nivel profesional. Am rămas fascinată de
calitățile vocale etalate, admirând cel mai mult
vocea plină de volum, bogată în armonice,
extrem de frumos °i variat timbrată, dar mai
ales de egalitatea registrelor vocale care îi oferă
artistului o mare u°urință în interpretare.
Baritonul are o tehnică vocală foarte bine
studiată °i pusă la punct, fapt care îi oferă vocii
o încărcătură specială care conduce înspre un
sunet nobil, frumos °i plin. Celebra arie
Cortigiani vil razza dannata a relevat o voce
matură °i experimentată, trecută prin multe
roluri °i multe reprezentații, care oferă unui
cântăreț una dintre cele mai importante
atribute: siguranța vocală fără de care nicio
interpretare nu poate aspira la un succes
răsunător. Tot această arie a reprezentat °i
punctul culminant al aspectului scenic al rolului:
baritonul a reu°it să ilustreze trăiri extreme, însă
în egală măsură autentice, lipsite de ostentația
unui teatralism superficial, asa cum din păcate
fac mulți cântăreți.
Un alt moment foarte frumos conturat a fost
sfâr°itul actului I, în care Rigoletto constată că
femeia răpită este chiar fiica sa, Gilda.
Disperarea tatălui îndurerat a fost foarte realist
ilustrată, iar acest joc scenic veridic a fost
transpus superb în interpretarea vocală,
împingând sugestia dramatică înspre un realism
cople°itor prin dezgolirea extrem de veridică a
unei suferințe cutremurătoare. George Petean
este un cântăreț talentat, un actor desăvâr°it.
Liza Kadelnik °i... valoarea realizării perfecte
Tenorul Cosmin Ifrim (Ducele) °i soprana Cristina
Oltean (Gilda)
Mezzosoprana Liza Kadelnik a interpretat-o
pe Maddalena. De°i rolul nu este mare, este un
rol important, întrucât face parte din celebrul
cvartet Bella figlia dell amore. Cântăreața a
exprimat veridic prin voce °i prin jocul scenic
natura învăluitoare a personajului său. Pot să zic
că după vocea baritonului, cea a mezzosopranei
mi-a plăcut cel mai mult, mai ales în
interpretarea cvartetului final. Acesta ar trebui
să prezinte patru voci diferie, dar pentru ca
frumusețea sa să fie pusă în valoare, vocile ar
trebui să fie cam la acela°i nivel, să nu existe
discrepanțe majore. Din păcate, vocea
predominantă a fost cea a baritonului datorită
timbrului cu totul ie°it din comun, urmată de
mezzosoprană, iar tenorul a ie°it total din
contextul muzical, necăutând să se armonizeze
cu restul cântăreților. Soprana a fost în
majoritatea timpului acoperită de ceilalți arti°ti
°i astfel a fost „deformată” omogenitatea care
era absolut obligatorie acestui moment.
Concluzii în care se spune că o singură voce
nu poate salva un spectacol
Nu îmi face plăcere să afirm că acest
spectacol a fost unul al „contrastelor” lipsindu-i
unitatea °i omogenitatea. Baritonul George
Petean este un artist de talie internațională, un
invitat al operelor din New-York °i Milano, °i
nu numai, un artist cu o vastă experiență °i cu
un talent ie°it cu totul din tiparele comune.
Alăturarea lui cu soprana °i tenorul din acest
spectacol a scos în evidență °i mai mult
insuficienta pregătire vocală a celor doi. S-a
putut observa o diferență mare în tehnica
vocală, în siguranța afi°ată, dar °i în
veridicitatea jocului scenic °i a sentimentelor
transmise. Aceste diferențe scot la iveală un
management oarecum defectuos, mai ales că în
colectivul operei există soli°ti mai bine pregătiți
°i mai experimentați care puteau duce
interpretările ducelui °i pe cea a Gildei la un
nivel mai înalt, oferind astfel întregii
reprezentații o mai mare omogenitate nu doar
vocală ci °i scenică. Mi-ar fi plăcut să o revăd în
rolul Gildei pe celebra soprană Teodora
Gheorghiu, care a fost invitată toamna trecută la
Opera din Cluj, sau pe tenorul Cristian
Mogo°an, care a avut un real succes în acest rol.
Sala a fost plină, publicul clujean venind în
număr mare la reprezentațiile în care apare
George Petean, pe care l-a răsplătit cu
numeroase aplauze, mai ales la sfâr°itul ariei
sale. A° vrea să pot afirma că acest spectacol a
fost unul extraordinar, însă din păcate un singur
solist nu poate asigura succesul unui întreg
spectacol. O operă în care toți cântăreții au un
nivel artistic înalt oferă spectatorului o imagine
corectă °i completă asupra unei lucrări în care
poate admira frumusețea fiecărei voci în parte,
fără să observe un atât de puternic contrast
tehnic. Sper ca în viitor să nu mai existe
contraste atât de mari între cântăreți, mai ales
că existau alți posibili soli°ti chiar angajați ai
operei. Cu toate acestea, seara din 12 martie va
rămâne cu siguranță în memoria publicului
drept o seară în care au auzit poate cel mai
frumos cântat Rigoletto din ultimii ani, o seară
care le-a relevat ce înseamnă un artist adevărat
complet °i desăvâr°it.
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
31
Black Pantone 253 U
teatru
In râspâr... (I)
Claudiu Groza
Am văzut, în prima parte a lunii martie,
câteva premiere teatrale cărora li se potrive°te
cunoscutul titlu al lui Huysmans, reprodus
mai sus. Asta pentru că fiecare din ele contrariază,
într-un anume fel - ca structură ori/°i lectură - un
orizont de a°teptare neted, dez-implicat, al
spectatorului de teatru.
Cometa. Un text derutant, extrem de inteligent
configurat, „intelectualist" °i empatic totodată, greu
digerabil însă pentru un public nu foarte obi°nuit
să deceleze convenția teatrală de parodia acesteia.
Piesa Justinei del Corte - autoare germană cu
origini mexicane, actripă cu studii de cinematografie
- a avut premiera napională chiar în 1 martie, la
Teatrul „Regina Maria" din Oradea, în regia lui
Radu-Alexandru Nica.
Aparent, intriga este extrem de realist-accesibilă:
după zece ani de la nunta sa, Elisabeth vrea să-°i
„reediteze", detaliu cu detaliu, evenimentul, pentru
a retrăi enorma fericire de atunci, estompată între
timp de rutina viepii. A°a că î°i convoacă topi
invitapii pentru a reface nunta, cu acelea°i costume,
în acela°i decor campestru, pe malul unui lac, cu
acelea°i gesturi °i replici. Evident însă că treaba nu
merge, că se petrec tot soiul de accidente stupide
care strică „feng-shuiul" necesar °i dorit, că până la
urmă toată repetipia devine de fapt un pretext
pentru fiecare personaj de a-°i revedea, specular,
existenpa din ultimul deceniu, cu neîmplinirile,
frustrările, acrelile °i idealurile proprii...
Dar, de°i poate fi rezumat atât de coerent,
textul are pe dracu-n el, a°a că năuce°te, cu codipa
regizorală băgată °i ea pe-acolo, spectatorul
burghez, ce-°i dore°te o dramoletă comică de
petrecut agreabil seara. Doza de absurd a
dialogului, care e emfatic-teatral, e accentuată de
conceppia de scenă a lui Nica, acesta asociind
repetipia nunpii cu o repetipie de teatru °i dublând
astfel convenpia „în răspăr". Or, prima reacpie a
spectatorului e de iritare fapă de falsul replicilor -
am avut °i eu această senzapie, neatent la fina
construcpie a convenpiei, până când am realizat,
brusc, că textul seamănă izbitor cu o piesă pe care
am tradus-o pentru Teatrul Maghiar din Cluj,
Nunta perfecta, care miza pe aceea°i bruscare a
firescului pentru a obpine efectul comic, dar °i miza
profundă a subiectului. Cometa e închegată în
aceea°i formă, doar că la premiera din Oradea,
publicul a ezitat să-°i asume recunoa°terea
convenpiei, păstrându-se într-o cuminte expectativă
până la final.
Spectacolul nu e facil, mai ales datorită
întrepătrunderii celor două registre dialogice, care
pot induce confuzie. Fluxul „rememorării" e mereu
spart de fluxul viepii; personajele ies din pielea
nunta°ilor de acum zece ani pentru a trăi clipele
zilei de azi, răfuindu-se, repro°ându-°i una-alta,
dezvăluind vechi secrete, amantlâcuri, pasiuni
reprimate etc., apoi revin la ipostaza de „actori" ai
nunpii, într-un armistipiu de-a dreptul... teatral.
Echipa de actori orădeni a redat corect, cu
savuroase inflexiuni de tensiune în anumite
momente, intriga „schizoidă" a spectacolului.
Pivotul acesteia a fost Richard Balint, interpretul (cu
excelentă alură blazat-arogant-cuceritoare) Mirelui
donjuanesc, Arthur, în jurul căruia gravitează toate
femeile din preajmă, de la romantic-voluntara sopie
Elisabeth (Mihaela Gherdan °i-a stăpânit foarte bine
rolul, cu un amestec de naivitate °i nervozitate a
personajului) la Vera, sora miresei (Anda Tămă°anu,
cu oarecari ezitări de intonapie) - acidă, masculină,
în contrast cu docil-„maternalul" ei sop, „baby-
sitter" frenetic (bine jucat de Alin Stanciu), apoi la
senzual-pofticioasa Anna, care flirtează cu mirele
(Dania Rinca, °i ea u°or ezitantă pe alocuri), Greta
(Corina Cernea, pregnantă în rol), matur-
dezabuzată, fostă amantă a lui Arthur, Nane, o
femeie de 60 de ani, chibipând dezinhibat acest joc
pseudo-erotic (rol asumat profesionist °i natural de
Irene Flamann-Catalina), °i chiar la Isabel, fiica de
17 ani a Gretei, asupra căreia Arthur î°i exercită
impulsurile „humbert-humbert"-iene (Georgia
Căprărin a construit o partitură de mare prospepime
aici). Personalitatea masculină se estompează astfel
în fapa torentului de feminitate - un alt personaj
masculin este Gregor (aerban Borda), marcat de o
indecizie existenpială. O pată de culoare ludică este
aparipia „strigoiului" Lothar (George Voinese), °i el
parcă o victimă a feminismului cople°itor.
Scenografia „vegetală" imaginată de Cristian
Rusu pune într-o ramă marcat teatralizată intriga
scenică, cu câteva momente în care se încarcă de
frumoasă plasticitate vizuală; coregrafia lui Florin
Fieroiu °i muzica lui Alex Halka dau dinamică
spectacolului, potenpând semantica predominantă a
textului; eclerajul excelent al lui Lucian Moga dă o
superbă adâncime emopională finalului, cu valurile
lacului imaginat din lumini clipocinde, ca pentru a
sugera curgerea, fragilitatea, jocul dintre aparenpă °i
esenpă.
Cometa e un spectacol ca o porpie de sushi.
Poate să nu-pi placă deloc, dacă nu °tii ce subtile
combinapii de gusturi să potrive°ti, dar poate să fie
delicios dacă aromele sale intelectuale ajung nu
doar în papila rapiunii, ci se propagă °i în cea a unei
afective elegii.
Leda. Miroslav Krleza, cunoscut românilor în
special ca romancier, este autorul ales de regizorul
croat Robert Raponja pentru noul său proiect de la
Teatrul Maghiar din Cluj. Piesa Leda, parte dintr-un
ciclu dramatic mai amplu al scriitorului, un fel de
saga croată, a fost jucată în premieră în 8 martie,
într-o montare cu semnificative calităpi °i sesizabile
defecte.
Leda este un text cu atmosferă cultural-
decadent-filosofică, calofil, savuros prin calitatea sa
literară - care a transpărut °i în excelenta variantă
românească supratitrată - dar îndeajuns de „stufos"
pentru scenă încât să solicite un pic prea mult,
poate, concentrarea spectatorului.
Rama textului e una de satiră, ori frescă, socială
la adresa moravurilor burgheziei croate din
deceniile „nebune" ale secolului XX, însă acest
cadru e mai pupin accesibil publicului de la noi,
care percepe mai degrabă „miezul" pove°tii de
dragoste superficiale, blazat-mondene, dintr-o
noapte de carnaval, cu protagoni°ti sofisticapi °i
snobi, teatrali până la un punct, cu pasiuni subite °i
intense, dar rapid consumate. Cred că acesta este °i
accentul-cheie al montării lui Raponja, aglomerată
pe alocuri de un balast al detaliilor care aluvionează
reprezentapia.
Intriga prezintă un complicat set de triunghiuri
conjugale ale căror laturi se intersectează, eroii lor
fiind exponenpiali ca tipologii sociale (aici se
păstrează acea linie satirică a lui Krleza). De la
„cavalerul" Oliver Urban, un aventurier donjuanesc,
la „mondenul" artist Aurel °i la bogăta°ul parvenit
Klanfar sau de la sopia acestuia, pisicos-°antajista
(sentimentală) Melita, care-°i trădează sopul
necioplit, la „depresiva" Klara, care-°i tratează
orgoliul rănit printr-o aventură amoroasă, topi
protagoni°tii par adeppi ai lui carpe diem, plonjând
în erotismul acesta de o noapte, devălma°, care
anunpă parcă dezastre familiale, dar care nu
schimbă nimic în economia viepii de cuplu. Dacă
există o intenpie „demascatoare" la Krleza fapă de
promiscuitatea sexuală a eroilor săi, nu are nici o
importanpă. De altfel, o bună doză „pedagogică" a
textului - repet, cu o stilistică impecabilă, dar
contaminat de psihologismul ibsenian - se pierde în
spectacol, nemaifiind semnificativă pentru
spectatorul oricum preocupat să urmeze firul
întortocheat al pove°tii.
Montarea lui Raponja are imperfecpiuni: poate
că textul ar fi trebuit decupat mai consistent,
pentru că uneori trenează (dialogul Urban-Klara, de
pildă); actorii sunt vădit cople°ipi uneori de
abundenpa textului, astfel că-°i „mestecă" replicile,
care nu se mai aud; partea „meditativă" a piesei are
un tempo mult prea disonant cu dinamica celei
32
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
n memoriam
Un prieten pe care nu l-am
cunoscut...
Claudiu Groza
Nu l-am întâlnit niciodată pe Aureliu Manea,
legendarul regizor de teatru plecat dintre noi
la jumătatea lunii martie, în mugurele
primăverii transilvane. Printr-un straniu joc de energii,
însă, l-am socotit aproape un prieten, un prieten
departe, nevăzut, care nu trimite mesaje, dar a cărui
personalitate î)i e mereu aproape, difuz. Am senzația
aceasta de peste 20 de ani, din primii mei ani de
studen)ie, când în mediul teatral-academic clujean din
Facultatea de Litere numele lui Manea era evocat
frecvent, cu un amestec de admira)ie °i compasiune -
din motive de sănătate, nu cu mult timp înainte,
regizorul se retrăsese din via)a publică în căminul de
la Galda de Jos, unde a trăit până anul acesta.
Nu-mi mai amintesc dacă anume sau accidental
i-am citit, tot în studen)ie, cele două formidabile
volume de eseuri, Spectacole imaginare, apoi
Energiile spectacolului. Primul mi l-a apropiat pe
Shakespeare, un autor cu care nu aveam la vremea
aceea o „chimie" specială. Al doilea, însă, a fost fără
îndoială o lectură formatoare pentru învă)ăcelul care
eram în primii ani '90 - prin pasiunea, ferven)a,
empatia °i acuta acurate)e a mărturiei pentru teatru
pe care Aureliu Manea o pusese în acele pagini. Prin
Energiile spectacolului s-a declan°at această prietenie
admirativă cu care m-am raportat mereu la
personalitatea regizorului.
Am început pe urmă să aflu din ce în ce mai
multe despre Aureliu Manea, prin rememorările
spectacolelor sale de către cei ce le văzuseră - am
fost frapat de „unitatea" amintirilor, care descriau un
univers scenic magic, profund, pulsional, i-realist -,
prin vizionarea filmelor documentare ce i-au fost
dedicate sau prin intermediul reportajelor scrise chiar
de colegii mei din presa clujeană, alături de care n-am
reu°it niciodată - °i din ra)iuni obiective ale institu)iei
- să ajung la căminul din Galda de Jos. A fost o
acumulare progresivă °i permanentă, căci
personalitatea lui Aureliu Manea a fost mereu, în anii
de după 1991, într-un anume focus public, până de
curând, în toamna lui 2013, când cele trei texte
dramatice ale sale au fost înscenate de Tompa Gabor
la Na)ionalul clujean, sub titlul Trilogia Aureliu
Manea, în siajul apari)iei, cu un an înainte, a
volumului Texte regăsite, ce antologa crea)ia literară a
regizorului.
„Relectura celor trei bucă)i dramatice, înainte de
spectacol, m-a încărcat energetic. Am apreciat, cu
mici sclipiri de revela)ie pe măsură ce dădeam
paginile, replici, paradoxuri, jocuri de cuvinte,
„apropouri" °i „°opârle" pe care Aureliu Manea le-a
inserat magistral în ghemul câte unui dialog cu
aparen)e „normale", dar subminat de o altfel de
a°ezare a realită)ii. Universul lui Manea e prins
într-un cronotop particular, căruia trebuie să i te
adaptezi ca să aibă sens. Dar dacă te-ai prins în jocul
acesta, ai plăcerile unui copil înconjurat de acadele
ori deliciile intelectuale ale unui „gurmet academic".
Asta pentru că piesele lui Aureliu Manea mustesc de
inserturi, trimiteri, tumbe ludic-culturale, încât pe
marginea lor po)i să scrii sumedenie de „note
explicative", dar sunt totodată gratuit-jucău°e, ludice
în sine, ca desenele pe perete ale unui copil pozna°",
scriam după premiera spectacolului care ni-l
dezvăluia pe Manea °i drept un original scriitor.
Ipostaza aceasta a sa, de eseist, dramaturg °i
prozator, a compensat cumva, pentru mine, faptul că
nu i-am văzut spectacolele.
Aureliu Manea va rămâne pentru mine - ca °i
pentru destui al)ii, sunt convins - un prieten
magistral, un maestru. De°i spectacolele sale nu mai
pot fi văzute, eseurile °i textele sale literare sunt
probe ale anvergurii sale artistice °i estetice, capabile
încă să creeze o emula)ie discipolară.
M-am întrebat, văzând fotografii recente cu
Aureliu Manea, cu cine seamănă, izbit cumva
retroactiv de fizionomia sa. Acum, scriind acest text,
mi-am „amintit". Aureliu Manea seamănă cu Ion D.
Sîrbu, iar această similitudine, îndrăznesc să spun, nu
e doar fizică, ci °i estetică °i stilistică, cu acela°i
amestec de umor °i deznădejde bine camuflată, de
auto-persiflaj °i patimă pentru literatură °i teatru.
Poate că ipoteza aceasta ar merita un studiu
comparativ.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Aureliu Manea (fi°ă de dicționar)
Regizor de teatru, eseist, dramaturg °i prozator
român. Născut în 4 februarie 1945, la Bucure°ti -
decedat în 13 martie 2014, la Galda de Jos, jud. Alba.
Fiu al lui Mihai Manea, muzician °i profesor
universitar, °i al Vasilicăi.
A absolvit Liceul „Emil Racovi)ă" din Cluj °i
Institutul de Artă Teatrală °i Cinematografică din
Bucure°ti (1968). A activat până în 1991, când s-a
retras din via)a publică din motive de sănătate. A
montat la teatrele din Sibiu, Ia°i, Turda, Ploie°ti, Cluj,
Timi°oara, Piatra Neam) °.a.
Spectacologie (selectiv): Rosmersholm de Ibsen
(Sibiu), Filoctet de Sofocle (Ia°i), Britannicus de
Racine (Piatra Neam)), Tigrul de M. Schisgall;
Ma°ina de scris de Cocteau; Gaibele de Al. Kiri)escu
(Turda), A douăsprezecea noapte de Shakespeare; O
noapte furtunoasă de Caragiale (Cluj, Teatrul
Na)ional), Macbeth de Shakespeare; Arden din Kent,
autor anonim (Ploie°ti), Titanic Vals de T. Mu°atescu
(Cluj, Teatrul Maghiar), Flautul fermecat de Mozart
(Cluj, Teatrul de Păpu°i).
Volume: Energiile spectacolului (eseuri, 1983),
Spectacole imaginare (eseuri shakespeariene, 1986),
El, vizionarul (volum editat de revista Teatrul azi,
2000), Texte regăsite (piese de teatru, proză °i eseu,
2012, o edi)ie de Viorica Samson Manea, cu prefa)a
lui George Banu °i desene de Paul Salzberger).
A scris scenariul scurt-metrajului Prăbu°irea
(2010), inspirat de via)a la căminul din Galda de Jos
(producători Viorica Samson Manea °i Scharf Film,
regia Gheorghe Preda), prezentat în 2012 la Festivalul
Interna)ional al Filmului Mediteranean de la
Montpellier.
I s-au dedicat două filme documentare: Lumina
din jurul trupului de Gheorghe Preda (2004) °i
Despre teatru, dragoste de om °i sălbăticie de Cătălin
atefănescu (2005), precum °i volumul exegetic
Aureliu Manea. Eseu despre un regizor de Justin
Ceuca.
În 1992 a primit Premiul UNITER pentru
întreaga activitate, iar în 1999 Diploma de excelen)ă
pentru merite deosebite în promovarea artei teatrale,
acordată de Primăria Municipiului Ploie°ti °i Teatrul
„Toma Caragiu".
După piesele sale s-au montat spectacolele
Repetiția de teatru (r. Chris Simion, 2003, în
colaborare cu Teatrul Foarte Mic, jucat în premieră la
Festivalul Teatrului Experimental de la Cairo) °i
Trilogia Aureliu Manea (r. Tompa Gabor, 2013,
Teatrul Na)ional Cluj).
Ultimul său spectacol pus în scenă a fost
Scrisorile portugheze de Mariana Alcoforado (2012,
Teatrul Metropolis din Bucure°ti, producător Viorica
Samson Manea).
„comice" ca să mai aibă impact asupra privitorului.
Există însă °i câteva atuuri nete care ar putea
face din Leda un spectacol pe placul marelui public
al Teatrului Maghiar: construc)ia sa ca un musical,
cu o partitură live compusă de Massimo Brajkovic,
în interpretarea excelentei trupe Jazzybirds °i - cum
se °tie deja - o sus)inere vocală remarcabilă din
partea actorilor (Kato Emoke s-a distins din nou
aici, în rolul Klarei); decorul multifuncțional, cu
inserturi kitschos-opulente, °i costumele năstru°nice
create de Carmencita Brojboiu; dar, mai ales,
splendidul joc actoricesc din câteva secven)e
antologice, precum cea a dialogului „bahic"-amical
dintre Urban (Szocs Ervin, un adevărat pivot al
spectacolului, impecabil în interpretare) °i Aurel
(Bogdan Zsolt), de o savoare comică irezistibilă, ori
scena „lămuririi" dintre rivalele Melita
(Gyorgyjakab Eniko) °i Klara, intermediat de
Urban, un gag cvasi-cinematografic (coregrafia e
semnată de Sinko Ferenc). De mai mică amploare,
rolul lui Klanfar i-a permis lui Hathăzi Andrăs să
contureze un personaj memorabil. De altfel, to)i
actorii sus-men)iona)i au făcut un adevărat tur de
for)ă prin hă)i°ul textului dramatic °i arhitectura
scenei, ca ni°te atle)i de pentatlon.
Alături de ei mai joacă, cu aceea°i implicare, pe
partituri mai mici: Orbăn Attila, Csutak Reka,
Vindis Andrea (°i ea cu o prezen)ă pitorească),
Varga Csilla, Kăntor Melinda, Sigmond Rita
(protagonistele unei secven)e finale cu contrapunct
elegiac), Balla Szabolcs, Bodolai Balăzs, Fogarasi
Alpăr, Vasile Salan)ă, Horvăth Zoltan.
Leda este un spectacol care pretinde aten)ie °i
„anduran)ă" din partea spectatorului, ceea ce poate
fi o provocare. Pe de altă parte, montarea poate
furniza nu doar o substan)ială porție de râs, ci °i
oarecari delicii estetice privitorului răbdător, concen-
trat °i atent. E un spectacol, repet, calofil °i „deca-
dent" pe măsura textului de la care a fost construit.
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Indrăgostipii mor ultimii
^^Lucian Maier
După The Limits of Control (2009), un film
destul de ermetic despre rostirea artistică
°i despre percepția artei, după ani buni în
care proiectul a căutat finanțare, Jim Jarmush
aduce pe ecrane Only Lovers Left Alive /
Îndrâgostifiii mor ultimii, o poveste de dragoste cu
vampiri, în care cuplul occidental primordial -
Adam °i Eva - călătore°te secole peste secole,
cinstindu-°i iubirea °i oferind omenirii, cu
generozitate, nestemate culturale. Schubert a fost
amicul lui Adam °i un receptor al ideilor sale
muzicale clasic-romantice; Adam a fost prezent la
na°terea unei bune părpi din literatura romantică
britanică, ca amic, dacă nu drept scriitor deplin,
situapie similară °i în ceea ce prive°te creapia lui
Shakespeare, iar acordurile contemporane de
stoner rock, psihedelic °i doom metal sînt o
marcă a sa.
Adam e un împătimit al analogicului, acasă
înregistrează pe magnetofon Telefunken cu tuburi
(are °i un Revox cu tranzistori), ascultă muzică de
pe viniluri, are boxe cu difuzoare cu membrana
de hîrtie, compune pe instrumente clasice, piese
de colecpie fiecare în parte. Nu e urmă de digital
în activitatea sa, iar acolo unde nu se poate lipsi
de acesta - în conversapiile pe care le are cu sopia
sa, aflată în Tanger, de exemplu - semnalul e
rutat de pe computer pe un televizor din anii '60
cu tub catodic. Nimic din ceea ce pine de tehnică
nu-i este străin lui Adam, casa în care stă avînd
un circuit electric propriu, realizat după cele mai
inovative principii de generare °i stocare a
electricităpii gîndite de Nicola Tesla. Cînd e nevoie
conduce un Jaguar elegant, el însu°i fiind un
exemplu de modestie °i rafinament uman.
Uman - chiar dacă Adam °i Eva sînt vampiri -
fiindcă filmul răstoarnă imaginea clasică a
proiectelor de gen: oamenii sînt zombi °i vampirii
sînt extrem de umani °i dezirabili social prin
prisma valorilor pe care le cultivă. Tocmai fiindcă
sînt împătimipi de natural, lumea actuală,
contaminată cu E-uri, nu mai e un teritoriu
primitor pentru ace°tia. De aceea Adam (Tom
Hiddleston) stă mai mult închis în casă, în spapiul
său comod °i plăcut, iar Eva (Tilda Swinton)
călătore°te în zone mai bogate din perspectiva
coloristicii sufletelor umane. Totu°i, cadenpa
aristocratică nu e o prezenpă universală nici în
rîndurile vampirilor, sora Evei, Ava (Mia
Wasikowska), fiind un personaj pătruns de
spiritul consumist actual.
În acest parcurs filmic presărat cu trimiteri
culturale în care cunoscătorii î°i fac reciproc cu
ochiul, Jarmusch menpine filmul pe linia de
plutire prin modul în care construie°te personajele
centrale ale pove°tii. Adam °i Eva sînt suficient de
credibili în pasiunile lor °i suficient de repinupi în
a le afi°a (după cum vedem în relapia lui Adam
cu Ian, cel care îi procură toate cele necesare
muzicii, sau în modul în care se comportă în club
atunci cînd ies, mai mult de dragul Avei) încît
mi°cările lor să nu fie hipster-teribiliste. În
plimbările pe care le fac prin umbrele Detroit-ului,
Adam °i Eva au mi°cări studiate, teatrale. Dar °i
camera îi prive°te de jos în sus, pentru a crea o
impresie de monumentalism; °i universul exterior,
în genere, e destul de livid, după cum îl vedem în
tenta gălbui-arămie în care e nuanpată realitatea
de pe ecran. E un proces de de-dublare, în care
autorul trasează un drum spre valoare, un drum
retro, vintage, cu accent pe natural, în acela°i
timp în care construcpia peliculei e suficient de
stilizată încît să piardă aerul natural, totul
anesteziat de faptul că arta însă°i
(cinematografică, în acest caz) a pierdut contactul
cu natura °i cu naturalul - Only Lovers Left Alive
fiind înregistrat cu o cameră digitală Arri Alexa
Plus.
O construcpie suficient de destinsă °i de la
vedere încît filmul să nu devină un Twilight
pentru intelectuali, ci, mai degrabă, un fundal
pentru cofee, cigarettes °i discupii degajate despre
căile civilizapiei occidentale. Discupii suficient de
degajate încît să conpină °i pove°ti cu fantome
literare, în care Shakespeare e una dintre
amprentele reale ale lui Christopher Marlowe,
care î°i înscenează moartea pentru a pleca în
călătoria eternă alături de Adam °i Eva, călătorie
în care popose°te minute bune °i pe ecran (jucat
de John Hurt). Ajungem °i în curtea lui Joyce °i
în cea a lui Thomas Mann, sau Goethe, sau poate
tot Marlowe, apropo de Dr. Faust. Apoi în
cinema, la Caligari sau într-o replică la Lisbon
Story trimisă din Tanger, unde asistăm la recitalul
unei trupe care - ca prezenpă diegetică - e similară
lui Madredeus din filmul lui Wenders. Discupii în
care eroii (vampiri) se adaptează °i ajung să mai
uite de principii, precum autorul însu°i, care se
vede nevoit să treacă în digital după o viapă
petrecută pe peliculă.
Premiile napionale pentru poezie „Mircea Ivănescu"
Asociapia culturală Artgothica Sibiu anunpă deschiderea înscrierilor pentru edipia 2014 a Premiilor Napionale pentru Poezie „Mircea Ivănescu". Premiile se acordă pe trei secpiuni.
1. Premiul „Mopete" pentru manuscris.
Pot participa scriitori nedebutapi în volum, indiferent de vîrstă °i fără restricpii de apartenenpă la uniuni de creapie sau alte organizapii. Concurenpii vor trimite între 20 °i 30 de
poeme, culese cu diacritice, cu caractere Times New Roman, corp minim 12. Grupajul va fi trimis prin e-mail la adresa artgothica.sibiu@gmail.com, până la data de 1 mai 2014, de
pe orice e-mail care nu conpine numele real al autorului. Organizatorii vor confirma explicit receppia e-mail-ului conpinând grupajul de poeme. (Vă rugăm să retrimitepi e-mailul în
cazul în care nu api primit confirmarea de primire.) Identitatea autorului poate fi solicitată doar după încheierea jurizării. Orice participant despre care se va constata, de către
membrii Colegiului Director al Asociapiei Artgothica Sibiu, că a furnizat, în e-mail-ul de înscriere în concurs, indicii despre identitatea sa, va fi descalificat. E-mail-urile de înscriere la
concurs vor fi arhivate °i vor putea fi consultate, la cerere, de oricine este interesat. Premiul constă în: Diplomă (oferită de Asociapia Artgothica Sibiu), Trofeul „Mopete pentru
debut" °i publicarea unui volum de poezie inedit al autorului la una dintre editurile partenere.
2.	Premiul „Mircea Ivănescu" pentru debut.
Condipia de înscriere este ca volumul de debut să fi fost publicat între 1 ianuarie 2013 °i 31 decembrie 2013. Pot înscrie volume atît editurile cît °i autorii. Se vor trimite cîte 6
exemplare din volumul înscris, împreună cu datele de contact ale autorului, prin po°tă, cu confirmare de primire, pe adresa: S.C. Print Atu S.R.L., 550197 Sibiu, str. Turnului nr.
22, până la data de 1 mai 2014, data po°tei. Premiul constă în: Diplomă (oferită de Asociapia Artgothica Sibiu), Trofeul „Mircea Ivănescu pentru debut" °i o sumă de bani.
3.	Premiul „Mircea Ivănescu" pentru poezie
Condipia de înscriere este ca volumul să fi fost publicat între 1 ianuarie 2013 °i 31 decembrie 2013. Pot înscrie volume atît editurile cît °i autorii. Se vor trimite cîte 6 exemplare
din volumul înscris, împreună cu datele de contact ale autorului, prin po°tă, cu confirmare de primire, pe adresa: S.C. Print Atu S.R.L., 550197 Sibiu, str. nr. 22, până la data de 1
mai 2014, data po°tei. Premiul constă în: Diplomă (oferită de Asociapia Artgothica Sibiu), Trofeul „Mircea Ivănescu pentru poezie" °i o sumă de bani.
Reguli generale:
1.	Este interzisă participarea la concurs a membrilor Colegiului Director al Asociapiei Artgothica Sibiu cît °i a rudelor de gradul 1 ale acestora.
2.	Membrii juriului vor juriza complet independent. Fiecare dintre membrii juriului va desemna cîte 3 grupaje sau volume, la fiecare dintre cele 3 secpiuni, notate, în ordinea
descrescătoare a oppiunilor, cu note de la 5 la 3. Cî°tigătorul fiecărei secpiuni va fi desemnat prin realizarea mediei aritmetice a notelor primite de la membrii juriului. În caz de
medie egală, membrii juriului vor vota între grupajele sau volumele cu medie egală. Prin decizia Colegiului Director al Asociapiei Artgothica, ulterior jurizării, în situapia egalităpii de
puncte, se pot acorda două premii la o secpiune.
3.	Nominalizările vor fi anunpate pe site-ul Asociapiei culturale Artgothica Sibiu, la adresahttp://artgothica.wordpress.com/.
Decernarea premiilor va avea loc în cadrul Festivalului Internapional de Poezie Artgothica 2014.
Juriul este format din: Nora Iuga (pre°edinte), Dan Mircea Cipariu, Virgil Diaconu, Adrian Suciu, Lucian Vasilescu (membri).
Data limită pentru înscriere este 1 mai 2014.
34
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
~34j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember cinematografic
Ultimii samurai: Toshiro
Mifune °i Akira Kurosawa
loan Meghea
De aceasta data, voi încerca sa va vorbesc
despre ceva inedit, °i anume, despre arta
japoneza, mai exact despre cea de-a °aptea
arta - cinematografia nipona.
Ani de-a rândul Hollywoodul °i Europa au
ignorat aproape complet o cinematografie care
exista - atenpie! - înca din 1908, având, începând
cu 1925, mae°trii de necontestat ca: Uchida,
Kinugasa, Mizoguchi sau Kajiro Yamamoto. Va
reamintesc ca na°terea oficiala a cinematografiei
ca arta cu limbaj propriu de expresie va avea loc
abia prin 1915-1918 prin filmele lui Griffith. Ca o
curiozitate, Japonia cunoa°te înca din 1896 un
aparat numit vitascop Edison, în 1899 un actor °i
un fotograf japonez înregistreaza, fiecare în parte,
câteva bucapi scurte de teatru clasic japonez,
Kabuki, iar în 1953 cinematografia japoneza
ajunsese printre primele din lume: 4000 de săli de
cinematograf, 800 de milioane de spectatori, peste
trei sute de filme pe an!
Am mai spus-o °i o mai spun: personal, ma
consider un cinefil împatimit! ai totu°i, pâna la
începutul anilor '60 nu °tiam nimic despre
cinematografia japoneza. ai, prin 1963, daca bine-
mi aduc aminte, pe Bulevardul 6 Martie din
Bucure°ti - bulevardul cinematografelor - am
vazut un film, primul film japonez! Se numea
Omul cu ric°a. Impactul a fost extraordinar!
Pentru generapia tinerilor din acei ani, totul era
fascinant: exotismul actorilor °i al locurilor
filmate, dicpia mai mult decât ciudata a actorilor,
sobrietatea interpretarii, muzica rafinata, ce mai,
totul era o noutate! În rolul principal, un actor cu
un fizic puternic °i agil, cu chipul expresiv °i un
stil de joc extrem de subtil. Acesta era Toshiro
Mifune.
Nascut în 1920 în Tsing-tao, în China, Toshiro
Mifune s-a impus devreme pe scenele de amatori,
în repertoriul teatrului japonez tradipional Kabuki.
Dar marea °ansa a viepii sale a fost întâlnirea cu
un monstru sacru al filmului nipon, regizorul
Akira Kurosawa. Anul 1948 reprezinta atât o
cotitura în cariera lui Kurosawa cât °i întâlnirea
cu Mifune, aflat abia la al doilea film. Filmul
Îngerul beat este povestea unui doctor alcoolic
Toshiro Mifune
care încearca sa salveze viapa unui gangster bolnav
de tuberculoza. A primit Marele premiu „Kinema
Jumpo” pentru cel mai bun film al anului.
Urmeaza în 1950 Rashomon, de acela°i Akira
Kurosawa, unde Mifune realizeaza un rol
extraordinar. Filmul, care a fost nominalizat la
Oscar, este o drama japoneza destul de
complicata, plina de implicapii filosofice °i
psihologice. O rapire °i o crima într-o padure sunt
povestite de patru martori - inclusiv de catre cel
mort - fiecare cu punctul sau de vedere. Însa cine
spune adevarul? ai mai important, pâna la urma,
ce este adevarul?...
Când a turnat Rashomon, Kurosawa avea 40
de ani °i la prima vizionare a acestui film i s-a
cerut sa opereze unele taieturi. Toata viapa lui,
acest mare regizor a avut o trăsătură dominanta:
sa nu faci niciun compromis! ai la solicitarea
celor care vizionau Rashomon a spus: „Voi taia,
daca asta doripi, dar voi baga foarfeca de-a lungul
peliculei!”. Superbe cuvinte! Pâna la urma, a fost
un film de o mare frumusepe, care „se aseamana
cu o serie de prisme care reflecta °i refracta
realitatea”, dupa cum afirma un critic de arta.
Marele regizor spunea ca: „Oamenii nu pot
cunoa°te adevarul... Lumea este o iluzie °i omul
î°i creeaza singur realitatea.”. lata tema centrala a
acestui regizor. Filmul a ajuns pe locul 50 într-un
top al primelor 100 de capodopere ale tuturor
timpurilor!
Anul 1954 este un moment de maxima
importanpa pentru Mifune °i Kurosawa. Este anul
în care se realizeaza cel mai grandios film japonez
de pâna la aceasta data, un tablou al Japoniei
medievale de la sfâr°itul secolului al XVI-lea. Este
vorba despre Cei °apte samurai. Filmul prezinta
lupta dintre câpiva samurai °i bandipii care
periodic devastau un sat. În final, samuraii
restabilesc ordinea °i paranii se pot întoarce la
munca lor. Este o tema prezenta aproape în toate
filmele lui Kurosawa: lupta unui individ sau a
unui grup de indivizi, conturapi foarte bine,
împotriva inerpiei, apatiei. Vorbind despre Cei
°apte samurai, criticul F. Gaffary spunea:
„admirabil prin violenpa caracterelor, prin suplepea
Akira Kurosawa
execupiei, prin vitalitatea muzicii °i frumusepea
plastica a imaginilor, e una din culmile
cinematografului-spectacol”.
Urmeaza în 1957 Tronul însângerat, de acela°i
neobosit Kurosawa, cu Toshiro Mifune în rolul
principal. Este o ecranizare dupa cunoscuta piesa
shakespereana Macbeth, dar cu o transpunere a
acpiunii în Evul Mediu japonez. Anul 1962
înseamna pentru Mifune Sanjuro, regia Kurosawa.
Sanjuro este un film de o mare frumusepe,
somptuos, bine reglat, care poveste°te despre
barbapie, onoare °i lupta pentru adevar. Este
vorba despre un samurai sarac - ronin - la care
apeleaza câpiva tineri care pregatesc doborârea
°efului unui clan în care domnesc abuzurile °i
coruppia. Sanjuro este extrem de inteligent, mai
abil decât adversarii sai, pe care pâna la urma îi
învinge. Refuza onorurile °i dispare, la fel de
brusc cum a aparut, sarac °i nepasator, sa
restabileasca în alta parte o dreptate iluzorie, mai
mult paleativ decât remediu. Extraordinara
imagine!
Urmeaza, în 1965 Barbă ro°ie. Acesta din
urma este o ecranizare dupa romanul lui Shugoro
Yamamoto °i prezinta ucenicia unui tânar medic
care învapa ca teoria se deosebe°te atât de mult de
practica medicala! Filmul reia unul din
paradoxurile frecvente în opera lui Kurosawa:
„pentru a deveni bun, trebuie sa învepi sa fii rau,
în sensul ca nu trebuie sa pii seama de ceea ce
lumea considera a fi bine °i sa învepi ceea ce e
bine cu adevarat”. Înfruntarea dintre tânarul
medic °i medicul cel batrân reprezinta tocmai
înfruntarea dintre cele doua conceppii despre bine
°i rau.
În decursul a 50 de ani de activitate, Toshiro
Mifune a jucat în peste 100 de filme, multe din
ele adevarate provocari, cum a fost Azilul de
noapte dupa Gorki. De fapt, pentru Kurosawa °i
Mifune, azilul de noapte, cu lumea lui pestripa, cu
dramele lui, este acela°i în orice loc de pe
pamânt. Fire°te, °i în Japonia!
Nu o data, Kurosawa a promis ca nu va mai
face filme. Invoca vârsta, boala °i invazia de filme
proaste de pe ecranele japoneze, dar, din fericire,
de fiecare data °i-a încalcat promisiunea! Astfel ca
în 1980 a facut capodopera Kagemusha (Palme
d'or la Cannes), apoi înca patru filme, ultimul
fiind Madadayo (1993).
Toshiro Mifune moare în 1997, iar Kurosawa,
„împâratul cinematografului japonez”, va merge
sa-l întâlneasca - un gest, a° spune, firesc - în
1998.
TRIBUNA • nr. 278 • 1-15 aprilie 2014
35
-(J)- Black
Pantone 253 U
35
Black Pantone 253 U
sumar
din lirica universală
Charles Tomlinson	2
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XXIII)	3
cărpi în actualitate
Vasile Muscă O carte de metafizica	4
Dorin Mure°an	Poezia în alb °i negru	4
Ioan Negru "Capătul nu are /capăt"	5
Voichipa Pălăcean-Vere°	Reconfigurarea sinelui prin
poemul-drog	6
comentarii
atefan Manasia	File alese din viața °i opera lui BAS 7
poezia
Adrian Mihai Bumb	9
Ovio Olaru	10
parodia la tribună
Lucian Per pa	Adrian Mihai Bumb	10
Constantin Zărnescu - 65
Urmuz °i pistolul său	11
interviu
de vorbă cu dr Călin Georgescu	"În politica
românească lipse°te harta viitorului" (II)	14
Remember N. Steinhardt
Remus Folto°	Despre fericire la Nicolae
Steinhardt	17
Marian Sorin Rădulescu Monahul cinefil	18
meridian
de vorbă cu artista plastică Mirela Anura (Dusseldorf)
"În lucrările mele caut forme clare, structuri armonice..." 20
eseu
Isabela Vasiliu-Scraba	"Pasiunile cere°ti" ale lui
Cioran*	22
politica zilei
Petru Romo°an Democrație de ocupație. Alegeri
europene	23
filosofie
lovan Drehe Străinul din Callipolis (VIII)
Pe°tele torpilă pe uscat	24
showmustgoon
Teodora Anao	Metoda pungii de puroi	26
efectul de seară
Robert Diculescu	Mi patria es Madrid	27
istoria
Vasile Mîrza Actualitatea monografiei Marea Neagră a
lui Gheorghe I. Brătianu (II)	28
muzica
Virgil Mihaiu Întâmpinarea primăverii la Filarmonica
"Transilvania" (I)	29
Maria Carla Bălan, Oleg Garaz Succesul unui singur
cântăreț nu garantează succesul unui spectacol 30
teatru
Claudiu Groza În răspăr... (I)	32
in memoriam
Claudiu Groza Un prieten pe care nu l-am cunoscut... 33
film
Lucian Maier	Îndrăgostirii mor ultimii 34
remember cinematografic
loan Meghea Ultimii samurai: Toshiro Mifune °i Akira
Kurosawa	35
plastica
Petru Bejan	Olimpiada pe°tilor	36
plastica	
Olimpiada pe°tilor
Petru Bejan
Atunci când se deta°ează de ispitele
peisajului, Florin Morun mizează pe
resursele oferite de montajul ironic, în
construcții care mobilizează deopotrivă exuberanța
ludică °i imaginația. Una din notele distinctive ale
tablourilor sale este dată de contrastul premeditat
între titluri °i conținut; primele invită la o lectură
figurativă, în timp ce realizările se înscriu mai
degrabă într-un regim al abstracției codificate.
Este însă titlul unei lucrări într-atât de impor-
tant? Care-i este rolul? Clarifică sensul? Sau, dim-
potrivă, îl deturnează? Între titluri - se °tie - unele
(tematice, semnificante) dau indicii cu privire la
tema sau subiectul lucrării (Portret, Natură
moartă, Nud, Peisaj), altele au coloratură mai
curând poetică, simbolică sau alegorică. Oarecum
inedită este situația titlurilor numite „performa-
tive” sau „titluri-opere”. Ca exemplu poate fi luat
Alphonse Allais, cel care pictase pentru „Saloanele
Incoerenților”, din anii 1880-90, tablouri
monocrome constând fie într-un dreptunghi ro°u
(Recolte de la tomate par des cardinaux apoplec-
tiques au bord de la Mer Rouge - Recoltă de ro°ii
strânsă de cardinali apoplectici pe țărmul Mării
Ro°ii), fie într-un dreptunghi alb (Premiere com-
Florin Morun	Vitrina cu macrou
Florin Morun	Două linii înainte de a fi drepte
ABONAMENTE: Prin toate oficiile po°tale din pară, revista având codul 19232
în catalogul Po°tei Române sau Cu ridicare de la redacpie: 24 lei - trimestru,
48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru,
66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o
expedieze prin mandat po°tal la adresa: Revista de cultură Tribuna,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Florin Morun Cum se vede o girafă pe fereastra trenului
munion de jeunes filles chlorotiques par un temps
de neige - Prima comuniune a tinerelor clorotice
pe timp de ninsoare), fie într-unul negru (Combat
de noirs dans un tunnel, la nuit - Luptă a negrilor
într-un tunel, noaptea). Operele francezului sunt
anterioare celor „suprematiste”, realizate de
Kazimir Malevich începând cu celebrul Pătrat alb
pe fond alb (1918). În acela°i registru pot fi
înscrise câteva din lucrările lui Marcel Duchamp;
Nud coborând scara, L.H.O.O.Q, (o Giocondă
parodiată, cu mustăți, al cărui titlu pare făcut pen-
tru a fi rostit, nu citit), Mireasă dezbrăcată de cei
care nu au luat-o în căsătorie, chiar. Autori pre-
cum Mark Rothko î°i intitulează lucrările
numerotându-le în ordinea producerii (Numărul
10, 1950; Închis peste brun nr 14, 1963). Jackson
Pollock, la rându-i, simplifică lucrurile, reducând
totul la cifre (Unu, 1950). Lucio Fontana, promo-
torul ideii de „arte spațiale”, atribuia mai multor
lucrări acela°i titlu - Concetto spaziale -, deosebite
prin paranteze (50-B1) sau (57-G4). Pierre
Soulages î°i nume°te un tablou indicând doar
genul °i dimensiunile - Pictură 63cm x 102 cm.
La limită, găsim numeroase opere Fără titlu,
lăsând privitorilor plăcerea investirii semantice.
Titlurile născocite de Florin Morun pun în joc
adevărate strategii ale diversiunii: Cum se vede o
girafă pe fereastra trenului?, Două linii înainte de
a fi drepte, Mic dtjun cu iepure, Olimpiada
pe°tilor, Dresura de balene, Pantera roz cu verde,
Vitrina cu macrou, Zebra cu desen abstract...
Fixată într-un registru evaziv, imaginea este astfel
livrată ambiguităților generoase, mizând atât pe
forjia de sugestie a compozițiilor, cât °i pe verva
imaginativă a publicului. Geometriile abstracte ale
pictorului ie°ean fac impresia unei reu°ite orga-
nizări formale - semn al disponibilităților artistice
incontestabile.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36j
Black Pantone 253 U