Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Consiliul Județean Ch j
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIII • 16-31 martie 2014
4 lei
Proză	Eseu	Interviu
Pu°i Dinulescu	Conflictul dintre	Călin
Lucian Pop	generalii	Georgescu
Ilustrația numărului: Atena-Elena Simionescu
-(J>- Black PANTONE
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Bobo°
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romo°an
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor °ef adjunct)
loan-Pavel Azap
atefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mle°niță
Colaționare °i supervizare:
L.G. Ilea
Redacția °i administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Atena-Elena Simionescu, Scrisoare II
(2011), verni moale °i colografie
Atena Simionescu Protecție, verni moale, carborundum
din lirica universala
James K. Baxter
Născut în 1926, în Dunedin, Noua Zeelandă; a
studiat la Universitatea Otago, Dunedin °i
Universitatea Victoria, Wellington. A lucrat ca
muncitor, învățător, ziarist °i lucrător social °i a
publicat numeroase piese de teatru °i eseuri despre
poezie în general °i poezia neo-zeelandeză în special. A
murit în 1972.
The Apple Tree
From that high apple tree, my love,
That somehow bent in Eden
Its branches down above the sleeping pair
(Mouth near to mouth, plaited together,
Bread newly baked in God's great oven)...
From that early happy grove
I think your fingers bring me
Leaves, your mouth air and water.
Through your kisses, I, time's prisoner,
Undo the stubborn bolts and enter
Where none have gone before. Your body
Is my wild apple tree, my poor man's treasure.
Mărul
Din acel măr înalt, iubito,
Care °i-a aplecat cumva în Rai
Crengile peste perechea adormită
(Gură lângă gură, împletiți laolaltă,
Pâine proaspăt coaptă în marele cuptor al
Domnului)...
Din acel străvechi crâng fericit
Cred că degetele tale îmi aduc
Frunze, gura, aer °i apă.
Prin săruturile tale, eu, prizonierul vremii,
Desfac încuietorile abra°e °i intru
Unde n-a mai fost nimeni. Trupul tău
E mărul meu sălbatic, comoara mea de sărac.
Anthony Hecht
Născut în 1923 în New York City °i educat la Bard
College °i Columbia University, a fost militar în
Armata Statelor Unite în Europa °i Japonia °i a predat
la câteva universități, din 1967 fiind angajatul
Universității Rochester. Cea de-a doua carte a sa de
poeme, Orele Grele (1967) a primit Premiul Pulitzer. A
tradus în co-autorat aapte contra Tebei de Eschil.
A Letter
I have been wondering
What are you thinking about, and now suppose
It is certainly not me.
But the crocus is up, and the lark, and the blunder-
ing
Blood knows what it knows.
It talks to itself all night, like a sliding moonlit sea.
Of course, it is talking to you.
At dawn, where the ocean has netted its catch of
lights,
The sun plants one lithe foot
On that spill of mirrors, but the blood goes worm-
ing through
Its warm Arabian nights,
Naming your pounding name again in the dark
heart-root.
Who shall, of course, be nameless.
Anyway, I should want you to know I have done
my best,
And l'm sure you have, too.
Others are bound to us, the gentle and blameless
Whose names are not confessed
In the ceaseless palaver. My dear, the clear unquar-
ried blue
Of those depths is all but blinding.
You may remember that once you brought my
boys
Two little woolly birds.
Yesterday the older one asked for you upon finding
Your thrush among his toys.
And the tides welled about me, and I could find
no words.
There is not much else to tell.
One tries one's best to continue as before,
Doing some little good.
But I would have you know that all is not well
With a man dead set to ignore
The endless repetitions of his own murmurous
blood.
Scrisoare
M-am tot întrebat
La ce te gânde°ti, °i de-acum bănuiesc
Că-n mod clar nu la mine.
Dar brându°ele cresc, ciocârliile cântă °i sângele
Care gafează, °tie ce °tie.
Î°i vorbe°te singur toată noaptea, ca o mare
lunecând sub lună.
Desigur, vorbe°te de tine.
În zori, când oceanu-°i va fi împletit plasa de lumi-
ni,
Soarele pune un picior neted
Pe-mpră°tierea de oglinzi, dar sângele tot mai vier-
muie°te prin
Caldele sale o mie °i una de nopți,
Numind iar °i iar sacadatul tău nume în rădăcina
întunecată a inimii.
Ce va fi, desigur, făr'de nume.
Oricum, a° dori să °tii că mi-am dat osteneala,
Cum cred c-ai făcut °i tu.
Alții sunt legați de noi, cei blânzi, făr'de vină,
Cu nume ce nu se mărturisesc
În pălăvrăgeala necontenită. Draga mea dragă,
albastrul nestrăpuns °i pur
Al acelor adâncuri nu-i nicidecum orbitor.
Poate-ți aminte°ti că odată mi-ai adus băieții,
Două păsărele lânoase.
Ieri, cel mai mare te-a cerut, când °i-a găsit
Sturzul de la tine, printre jucării.
ai-n jur îmi cre°teau mareele °i n-aveam cuvinte.
Mare lucru nu mai e de spus.
Ne dăm osteneala să mergem înainte, ca până
acum,
Făcând un picuț de bine.
Dar vreau să °tii că nu-i totul bine
Când cineva se încăpățânează de moarte să nu
bage de seamă
Nesfâr°itele repetări din sângele său care
murmură.
Traduceri de
Cristina Tătaru
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XXII)
Ignorabimus
În 1872, un om de °tiinpă - de fapt trebuie sa
spunem un om de °tiință din vremea aceea - Emil
du Bois-Reymond, savant german de origine
franceză, ținea o conferință la Leipzig sub titlul
Uber die Grenzen des Naturerkennens („Asupra
limitelor cunoa°terii naturii'”), conferință care avea
să devină celebră (°i Maiorescu i-a acordat o
importanță deosebită, traducând-o în limba
română °i publicând-o în Convorbiri Literare, vol.
XXV, nr.8, 1891). Du Bois-Reymond a studiat mai
întâi teologia, °i apoi s-a dedicat studiilor pur
°tiințifice de geologie, de anatomie °i fiziologie °i
a întreprins vaste cercetări asupra electicității
animale. Spiritul în care a studiat °tiința a fost
acela pozitiv. Concluzia lui din studiul citat mai
sus, °i care va fi reținută de-a lungul a mai bine
de un veac era că cunoa°terea °tiințifică nu ne
poate oferii o cunoa°tere definitivă, de unde
expresia lui: Ignora mus et ignorabimus - „Nu
°tim °i nu vom °ti".
Privind cât se poate de obiectiv lucrurile, omul
de °tiință se întâlne°te cu ne°tiința la fiecare pas.
atiu astăzi foarte mult dar pentru cunoa°terea
°tiințifică rămâne atât de mult încă necunoscut
încât s-ar părea că afirmația lui Bois-Reymond ar
putea căpăta o justificare. Într-adevăr, o °tiință
determinată fie aceasta una mai limitată, de
exemplu geometria plană - conține o serie de
teoreme în număr nelimitat. Nu putem să
afirmăm măcar că o teoremă ar putea fi „ultima
teoremă”, chiar dacă nu am cunoa°te. Este sigur
că adevărurile geometriei plane, sunt prin natura
lor, în număr infinit. Totdeauna vom cunoa°te
numai un număr finit de teoreme de geometrie
plană °i deci cunoa°terea proprietăților planului,
oricât de vastă ar fi, chiar de ordinul absurd al
miliardelor de teoreme, în raport cu numărul lor
infinit este zero. Acesta-i raportul dintre finit °i
infinit: zero. Acela°i lucru se poate spune despre
fiecare °tiință.
În fața acestui [...] a spiritului omenesc se
deschid mai multe perspective dintre care una
este aceea agnostică a savantului german
Ignoramus et ignorabimus. Numai că această
atitudine scoasă din imposibilitatea de a cunoa°te
totul nu exprimă exact situația savantului
modern. „Nu °tiu °i nu vom °ti” nu descrie în
mod corect limitele cunoa°terilor °tiințifice,
fiindcă această formulă ar trebui să cuprindă în
enunțul ei °i faptul că savantul °tie totu°i ceva.
Acest lucru este indiscutabil orice formulă care
are pretenția să descrie situația °tiinței ca metodă
de cunoa°tere trebuie să includă în ea o măsură a
°tiinței °i a ne°tiinței, fiindcă omul de °tiință este
participant la cunoa°tere prin °tiința lui, °i la
ignoranță prin ne°tiința lui.
Din punct de vedere logic, al unei caracterizări
precise a situației, formula lui de Bois-Reymond
nu este acceptabilă, fiind mai mult o expresie
literară lipsită de conținut obiectiv.
O altă atitudine în fața dificultăților °tiinței
este aceea care crede că totul va fi cunoscut °i că
nu cunoa°tem acum dar vom cunoa°te cândva!
Dacă Bois-Reymond a exagerat, luând ca element
definitiv °i definitoriu al °tiinței, aspectul ei
negativ - ne°tiința - ceilalți, care adoptă concepția
„vom °ti cândva”, °tiința este abia la început etc.,
nu țin seama de cele două aspecte care
caracterizează °tiința °i care sunt prezente
permanent, prin natura °tiinței, după cum am
arătat mai sus. Ace°tia întorc afirmația savantului
german °i spun scimus et scimus - „°tim °i vom
°ti”.
Dar nu vom °ti totul, fiindcă dacă am voi să
cunoa°tem numai toate teoremele geometriei, ele
fiind în număr infinit este o imposibilitate de fapt
să ajungem la capăt.
În fața rezistenței naturii de a lăsa cunoscută
°tiința actuală a găsit un alt drum: acela de a
modifica categoriile °i a [le] îngloba în idei mai
largi, care să cuprindă în interiorul lor faptele ce
puteau apărea ca inaccesibile intelectului nostru.
Acest procedeu se aplică cu succes în matematici
°i în fizică de multă vreme °i grație lui s-a ajuns
să se creeze obiecte matematice °i fizice, uneori
depă°ind intuiția noastră °i fiind accesibile numai
calculului. Dar această metodă modernă, de a
face din categoriile intelectului cadre elastice, ale
căror determinări °i natură sunt la dispoziția
noastră suferă de mai multe defecte, dintre care
primul este că a dat loc la convenționalism care
nu mai are de a face cu cunoa°terea, În al doilea
rând, poziția aceasta nu depă°e°te cu nimic pe
aceea a dualității permanente în °tiință, a
cunoa°terii °i ignoranței, care fac parte integrantă
din °tiință. Scimus et ignoramus - „°tim °i
ignorăm”, aceasta este situația °tiinței: Va rămâne
totdeauna a°a sau se va putea schimba printr-o
metodă revoluționară? Aceasta ne va spune
viitorul dar este sigur că pentru ca un om de
°tiință să ajungă să spună cu o îndreptățire
perfectă, scimus et scimus, va trebui evident, să
recurgă la alte metode sau să alăture metodelor
vechi altele noi.
Un amendament la poziția lui Descartes
Democratizarea culturii prin principiul
evidenței al ideilor clare °i distincte, a acordat
fiecăruia dreptul să-°i aibă poziția lui personală °i
să-°i creeze propriul lui sistem de idei, propria lui
Weltanschauung. Această situație are ceva
magnific °i este evident că a îmbogățit cultura
umană cu toată creația oricărui individ capabil să
creeze.
Este adevărat că însu°i Descartes aduce un
amendament la acest drept natural pe care-l are
orice individ de a gândi pe cont propriu °i a avea
„evidențele” lui. Într-adevăr, Descartes spune în
Discours că unul dintre motivele pentru care nu a
mai avut încredere în ce s-a spus sau ce se spunea
în vremea lui era diversitatea generală de opinii.
Dar acordând, prin criteriul evidenței, autoritate
oricui să-°i susțină „evidențele” lui, el a autorizat
tocmai această deosebire de opinii. El constată
totu°i dificultățile acestei poziții fiindcă el scrie:
„lucrurile pe care le concepem foarte clar °i foarte
distinct sunt toate adevărate, dar există o oarecare
dificultate în a remarca bine, care sunt acelea pe
care le concepem în mod distinct” °i pentru
gânditorul francez criteriul ideilor clare °i
distincte nu este, deci, un criteriu abstract. Atunci
cum să deosebim ideile clare °i distincte în mod
real? Se vede că acest criteriu are el însu°i nevoie
de un criteriu. Descartes, fără să o spună precis,
remarcă totu°i că neînțelegerea dintre oameni se
datore°te, că de°i au la îndemână metoda de a
urmării adevărul, ei nu o aplică în acela°i mod.
De aici diversitatea opiniilor.
Cu această observație el nu a adus nici un
corectiv libertății abstracte a fiecărui individ de a-
°i creea o viziune personală despre lume °i de a o
expune eventual într-un sistem. Rezultă chiar din
unele observații făcute în Discours că Descartes,
[remarca?] că criteriul evidenței nu avea o valoare
în el însu°i °i-i mai trebuia un sprijin, fie în
metodă, fie în altceva. Dar el nu ne-a oferit
nicăieri un asemenea criteriu, iar acela al
veracității divine, care nu ne poate în°ela, nu
merită de luat în considerare.
Ce este de făcut atunci? Intelectualul secolului
nostru pleacă la drum cu o mentalitate cartesiană.
El are dreptul, °i acest drept formează libertatea
lui intelectuală la a avea o poziție în lume °i la o
concepție despre lume. Dreptul acesta nu mai
poate fi suprimat de nimeni fiindcă el
concentrează în el forța care a creat cultura °i
civilizația modernă. Pe de altă parte, fără nici o
ipocrizie, voi spune că la ce folose°te toată
dezlănțuirea imaginației individului, în opere, fără
valoare sau numai mediocre? Puzderia de opinii,
de lucrări, de realizări, dar de al căror vid e°ti
obligat să iei cuno°tință, a complicat viața
intelectuală a epocii noastre care anunță să se
înece în supraproductivitatea °tiințifică, literară
sau tehnică.
La poziția cartesiană este nevoie să se aducă
un amendament. În adevăr oricare are dreptul să-
°i aibă evidențele lui, dar nu oricare este
îndreptățit să-°i construiască un sistem de idei.
Dreptatea este însă că nu putem fixa de unde
începe această îndreptâ/ire.
De la nivelul la care ai ajuns cu o licență sau
un doctorat? De la lectura a zeci de cărți din cât
mai multe domenii? aici va fi contribuția viitoare
să fixeze nivelul de la care cineva este justificat
să-°i spună părerea într-o chestiune, fără ca acesta
să fie o opreli°te ci o îndreptățire? Criteriul
selecției valorice a cititorului este singurul valoros
de°i relativ la mentalitatea °i viața culturală a unei
epoci. Poate că competen/a ar putea fi un criteriu,
dar °i acesta ar fi numai un criteriu necesar dar
nu suficient. Astfel, ar trebui create ni°te condiții
ale îndreptâ/irii la creativitate:
Dotarea intelectuală personală:
Nivelul studiilor (care pot fi autodidactice);
Amplitudinea culturii generale;
Competența verificată;
Aprecierea speciali°tilor.
Desigur, s-ar putea enumera °i alte condiții,
care toate pot forma o condiție necesară dar nu
suficientă. Suficient va fi geniul, iar cu acesta te
na°ti sau nu te na°ti. Dar dacă am a°tepta creația
[...] au putut să găsească această soluție
salvatoare, atunci nu văd de ce secolul nostru, zis
al lucidității raționale, mi-ar putea găsi o soluție
simplă °i aplicabilă imediat. Conducerea statului
este aleasă pe o perioadă absolut limitată. ai cu
cât această perioadă va fi mai redusă cu atât
dimensiunile [....] făcute de demagogi sunt absolut
fără sens. Ei dispar printr-o imposibilitate de fapt
de a exista.
Dar cum rămâne cu demagogia în alte
domenii? În acestea problema este mai
complicată °i nu se poate rezolva printr-o simplă
decizie populară. Aici este nevoie de o lungă
educație intelectuală a tuturor cetățenilor, astfel că
nimeni nu ar putea să scrie ceva, să producă ceva,
cu acoperirea unei ficțiuni culturale, fără să fie
eliminat ipso facto din categoria creatorilor de
opere de cultură.
Text îngrijit de
Adriana Gorea °i Mircea Arman
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
Black
Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
car^i în actualitate
Capra democrației, marele dinozaur al
comunismului °i procesul tranziției
postdecembriste
Adriana Dana Liste° Pop
Cornel Nistorescu
Români, vi se pregăte°te ceva! Epistole politice, reporta-
je, interviuri, editorale din Expres (1990-1995)
Editura Compania, Bucure°ti, 2013
Români, vi se pregăteote ceva! Epistole
politice, rcportrje, interviuri, editorale din
Expres (1990-1995) este titlul recentului
volum semnat de Cornel Nistorescu, publicat la
editura Compania. Volumul convine o serie de
articole, editoriale °i interviuri publicate de
jurnalistul Cornel Nistorescu în revista Expres în
perioada 1990-1995, care surprind tranziția
României postcomuniste spre o societate
democratica, acea "schimbare dura de lume" redata
prin titluri sugestive: Ie°irea din dezastru, Elita °i
derbedeii, Azi °i mâine, ce pericol mortal!. Cornel
Nistorescu provine din Hunedoara, satul Turna°, el
a terminat °coala profesionala °i a lucrat ca frezor
la Întreprinderea Chimica Ora°tie, apoi a urmat
liceul la seral °i a fost admis la Universitatea Babe°-
Bolyai, Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca,
unde a studiat limba italiana. Nistorescu a debutat
în revista Viața studențească în anul 1971 la care a
colaborat timp de noua ani, dar a scris reportaje °i
pentru revistele Echinox, Steaua, Flacăra. În anul
1990, a fondat ziarul Expres împreuna cu Mihai
Cârciog, unde a semnat rubricile Reportaj de
buzunar °i Epistole politice. Din anul 1997, a
preluat funcția de director al cotidianului
Evenimentul zilei. Ulterior, a înființat postul
național privat de radio Europa FM. Mai târziu, el
a semnat editoriale pentru publicațiile Foaia
Transilvană °i Ediție Specială din Craiova. Începând
cu anul 2009, Nistorescu gestionează ziarul
Cotidianul °i platforma de °tiri on-line
www.cotidianul.ro.
Cornel Nistorescu este autorul textului Odă
Dimensiunea iubirii
Gheorghe Seche°an
Silvia Negru
Întrupare
Turnu-Severin, Editura Profin, 2013
Dimensiunea iubirii este una dintre cele mai
bine conturate în recentul volum de versuri al
Silviei Negru, Întrupare „Culcâ-mâ în patul
marii, / lasa cuvintele / sa vina, / noi nu cunoa°tem
mersul Soarelui / din valurile înstelate-n resemnari;".
Autoarea este „actorul" unei singure iubiri, pe care o
ridica la rangul sacralitații absolute: „nu pot iubi decât
un singur barbat / Mi-e drag ca ploaia frumoasa de
vara.
Jocul iubirii devine dintr-odata unul extrem de
serios, îmbracând aspecte cosmogenetice °i divine: „O
prelungire a mâinilor / ne este absolut necesara. / Ne-
am îndragostit / °i ne-am cuprins de la orice distanța -
/ o stare cu deschideri largi, / înspre afara, /
îmbrâți°âri rotunde ca spiritele sfinților / ce nu se mai
pot ajunge." Ființa interioara, singura care conteaza în
viziunea poetei, cauta calea de legatura între divin -
credința - sacru, singurele puncte de sprijin ale ființei
nevolnice care este omul, în Univers: „Mi-au derulat o
scara premergatoare / °i l-am urmat, / ca n-am putut
Americii, publicat în Evenimentul zilei în 24
septembrie 2001. Editorialul a fost scris dupa atacul
terorist asupra Statelor Unite lansat pe 11
septembrie 2001 de catre grupul terorist al-Qaeda.
În timpul acestor atacuri, doua avioane au fost
deturnate, prabu°indu-se în turnurile World Trade
Center din New York °i în cladirea Pentagonului.
Editorialul semnat de Nistorescu a fost tradus în
limba engleza °i diseminat pe plan internațional.
Editorialele colectate în volumul Români, vi se
pregăte°te ceva! surprind procesul de tranziție al
României postcomuniste spre democrație, acea
"schimbare dura de lume" în care jurnali°tii
opoziției democratice î°i faceau meseria în situație
de mare risc, asemanata de Nistorescu cu mersul
"pe o lama care juca rolul de punte între doua
lumi". În primul numar Expres, în textul Punctul
pe i, editorii au precizat ca scopul noii publicații
este sa informeze corect, angajându-se sa fie de
partea adevarului, sa fie necruțatori în fața viciilor,
sa sancționeze extremismul °i oportunismul, sa
protejeze persoanele neîndreptațite °i neajutorate,
sa fie acolo "unde arde °i unde doare". Jurnali°tii
promit sa fie pe partea oamenilor vulnerabili, saraci
°i traumatizați de viața plina de lipsuri traita în
societatea totalitarista. Epistola politica nr. 34/1991
intitulata Munce°te °i cere socoteală. Către omul
sărac °i foarte sărac încurajeaza oamenii indu°i în
eroare de un regim politic mincinos sa nu cada din
nou victime oportuni°tilor care vor sa profite de
buna lor credința: "Sa nu uiți niciodata ca ai fost
pacalit de comuni°ti, ca te-a pacalit °i FSN-ul, ca te-
a pacalit °i Securitatea, ca pe spinarea ta s-au facut
toate carțile, °i lor le-a mers mai bine °i tu ai ramas
la manivela °i cu cârca". Dupa caderea sistemului
comunist, scena politica a fost invadata de
"°mecheri", "paranoici" °i "loviți în cap de dorința
de putere" care î°i realizau nestingheriți
scrie în locul profeților".
Pierderea credinței este totuna, în viziunea Silviei
Negru, cu cea a fericirii, iar începutul Caderii în Lume
nu se întâmpla de azi, de ieri ci dateaza, potrivit
imaginarului sau poetic, de mult mai demult: „S-a
topit Paradisul, / în lux °i petreceri, / chiar în ziua în
care s-a întemeiat Roma. / Era pe 21 aprilie, / pentru
noi, Prier.". De atunci, de demult, de când oamenii
erau totuna cu Cerul °i cu Dumnezeu, a început
Marea Cadere, când osmoza primordiala a început sa
se piarda: „Toate au facut chimie cu cerul: / apele,
muzica, pa°ii, țarâna / °i omul cu toate tabieturile
sale. / Cerul a devenit, astfel, o camera locuibila / cu
oameni diferiți, / în care domne°te ultima instanța."
Unul dintre cele mai interesante °i mai izbutite
poeme ale volumului este acela referitor la
modernitate °i la omul modern, care au pierdut mult,
daca nu cumva chiar prea mult, din sacrul umanitații
de odinioara: „Disecat la autopsie, / i-au descoperit
ceva printre organe, / n-au mai vazut a°a ceva. /
Fiecare chirurg se informase, video, / de operatul care
/ nu a întors spatele vieții, / caruia i-a placut vânatul /
°i hrana lui BIO lasa de dorit / Anamneza nu
prezenta probleme. / ai totu°i, / digerase ceva care
refuza bisturiul; / semana cu discul soarelui / aprins, /
"combinațiile economice-politice". În aceasta "lume
de umbre", cu aparența de spectacol de opereta sau
de bâlci, se ascundea marele dinozaur al
comunismului, blocând evoluția spre democrație
prin strategii complexe de deturnare °i manipulare,
la care oamenii cadeau u°or victime din
"nepricepere", potențate de "zbaterile disperate ale
fo°tilor de nu pierde puterea °i de a nu ajunge în
fața judecatorilor".
Articolul O infirmitate periculoasă. În bătaia
vântului naționalist nr. 9/1991 analizeaza discursul
public conservator, gaunos, creat de "bi°nițarii de
patriotism", specializați într-o specula a
resentimentelor °i sentimentelor naționale, proferat
de o putere slaba, fricoasa, motivata doar sa î°i
pastreze privilegiile, "incapabila sa puna degetul pe
rana".
Reportajul de buzunar Lili preferă Italia reda
povestea unei unguroaice tinere plecate din
România într-o excursie °i ademenita într-un bordel
din Monoried de un țigan ungur. Clienții ei sunt
tiri°tii °i "bo°orogii" din micile sate aflate în zona.
Sosita de câteva zile, Lili este inițiata în afacere de
doua colege intrate în rețea de doua luni °i
jumatate. De°i îi este interzis sa vorbeasca cu
clienții, Lili îi spune jurnalistului povestea, pe care
acesta o obține prin câteva întrebari adresate cu
abilitate. Lili e frumoasa, are doar 18 ani °i începe
sa realizeze în ce a intrat, ea °tie ca "toți barbații
sunt ni°te porci", ca fac promisiuni false, toți îi
declara ca o iubesc °i ca se vor întoarce "sa o ia cu
ei", dar când revin, cer o alta fata în camera. Ea
totu°i spera ca italianul care i-a promis ca vine sa o
ia cu el în Italia va veni în acea seara °i din acest
motiv refuza propunerea jurnalistului de a o ajuta
sa se întoarca acasa, în România.
Jurnalistul redacteaza o Listă cu bolnavii la cap
în care mustra tendințele extremiste manifestate de
partidul Noua Dreapta, "o adunatura de bezmetici"
°i de indivizi incon°tienți care °i-au propus sa
"temine odata cu evreii, cu ungurii °i cu țiganii"
într-o solemna "opera de purificare". Din punctul
de vedere al jurnalistului, situația este similara unui
"rahat pe mijlocul unei carari" pe lânga care treci,
ocolindu-l cu grija, dar în care unii mai saraci cu
duhul, "abia ie°iți din adolescența", calca, din
(continuare în pagina 24)
delimitat, patat, recreat, / un fel de grota, cu zimții de
lumina / °i pacientul racni a recunoa°tere; / era lumea
lui de apoi.
Dar întoarcerea la sacru, la divin, mai este
posibila, °i aceasta s-ar putea întâmpla doar prin
îmbracarea straielor de dumnezeire: „Cu Soarele
deasupra capului lor, / oamenii ar trebui / sa-°i
traiasca viața / sa se arate înnobilați, ca în zilele de
Duminica." Altfel, în absența sacrului din viața
omului, umanitatea nu ar mai fi decât un lung °ir de
vieți paralele, întâlnindu-se în infinitul absurdului: „Ce
grupuri de oameni / traiesc acelea°i ipostaze, / dar
nici macar / nu au dreptul s-o °tie." Riscul neasumarii
responsabilitații la sfințenie este enorm °i el se
traduce, simplu, pentru autoare, prin pierderea
propriei ființe: „Foarte mulți °i-au uitat, / undeva, /
obiecte pe care le-au căutat toata viața, / sperând ca le
vor revedea. / Unii °i-au lasat °i starile fulminante / °i
s-au întors goi / în adaposturi bine zavorâte."
O alta cale de salvare a omului pierdut de sine
însu°i este slujirea în sanctuarul din templul literelor.
Cuvântul apare astfel, prin rostire, ca o veritabila
magie care va conduce, în cele din urma, la divin:
„Avertismentul lor / ma trimite la cuvintele / care vin
de-a valma; / fâ°ie în masificare critica, / a°a ca unele
trec cararile de iarna, / împlinind / spiritul frazei
nobile, / a°ezându-se pe roua data noua / de realitatea
pe care nu poți / s-o atingi altlfel; / altele se
împotmolesc, sentențios, / sub aburii apei."
4
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
O autobiografie lirică
Mircea Muthu
Iuliu Pârvu
Din căutările unui om de rând
Cluj-Napoca, Ed. Napoca Star, 2011
O adevărată (auto)biografie lirică semnează
Iuliu Pârvu în Din căutările unui om de
rând °i asta după mai multe culegeri
premonitorii - toate în siajul unei dimensiuni
etice în care recunoa°tem paradigme folclorice
transilvănene dar pe care se altoiesc elemente
livre°ti într-o constantă versificație clasică.
Ciclurile acoperă sau mai curând evocă o
existență la început rurală, apoi urbană, iar
formația de dascăl eminent de literatură română
a°ează - ca mărgelele pe-un fir - componente
dintr-o circumscriere biografică începând cu
Cântări de fecior plecat la ora°, prelungite în
Cântări de bărbat la casa lui °i continuând cu
Anotimpurile Clujului, la care se adaugă o Arhivă
sentimentală °i Anotimpuri existențiale. Nostagia
după o geografie umană tot mai îndepărtată în
timp („Suntem țărani pe apucate” - La Cohe...),
încă populată cu o tipologie acum dispărută
(Tătucul, Bunica °.a.) sunt fixate °i la senectute cu
„candoarea unui fraged cronicar”(Cartea de citire).
Patul germinativ al acestor versuri care nu aspiră
la performanțe formale îl constituie o sensibilitate
în general anamnetică, înrudită, cultural vorbind,
cu toamnele pillatiene pliate pe
antropomorfizările asezonate în spiritul umorului
din catrenele lui Topârceanu: „În ritmul nopții
nucile pocnesc,/ Iar daliile-°i potolesc avântul. /
Crăițele focoase °opotesc / Ce crai de mahala
ajunse vântul” (Simfonie în mov); sau aceea°i
Din pricină de dor de noi,
cocorii nu mai pleacă
Mihai Antonescu
Maria Bonea
Copilăria - sunet sublim
Baia Mare, Editura Eurotip, 2008
Ce i-a uimit, ce nu-i mai lasă? Ori sudul li se
pare prea târziu? Păi i-a uimit nostalgia din
ochiul îngerului copil, păi nu-i mai lasă
căldura risipindu-se din cuibul gol de pe ramul
văduvit al încă unei toamne ce se adaugă, se tot
adaugă...
A°a îmi par versurile Mariei Bonea din
volumul bilingv român-englez Copilăria - sunet
sublim. Poeme-cocori, fiecare având trei aripi, de
pomină, cum ar veni: una a întoarcerii în miracol
care copilărie se nume°te. Alta a îndemnului la
iubire, sentiment nepereche, din multe pricini
rătăcindu-l noi uneori. ai încă o aripă fără de care
zborul e mai mult iluzie, aceea a încrederii în
celălalt, a recuno°tinței venindă dinspre îngerul
mereu păzitor veghind în travesti-ul lui de medic,
dascăl, rudă sau vecin. Învecinarea cu toate astea
dă adâncime °i credibil versurilor Mariei Bonea,
cum bine zice °i George Vulturescu în prefață.
Subscriem, căci autoarea e mai puțin preocupată
de topică °i prozodie, urmărind cu obstinație
mesajul în poeme cuminți a°ternute, ce îndeamnă
pe calea luminii °i-a sincerității, spre inima
receptorului: „Mereu ne vom găsi izvorul/ Unei
duioase amintiri,/ De°i prin ani luat-au zborul/
imagini vii, vecini °i jocuri,/ Ce-au încadrat viața
materialitate frustă în Cire°ii: „Au înnebunit
cire°ii, / Crengile plesnesc de viață, / Ro°u
fumegă-n albastrul / Cerului de dimineață”. Un
ciclu, semnificativ intitulat Acuarele, schițează,
desenează chiar „peisaje române°ti” dar °i „peisaje
meridionale”, unele saturate de cultură în scenarii
joviale, precum în La poalele Acropolei unde „M-
am coborât în Agora, / La vorbă cu Pitagora. //
Pe-o alee se plimba Socrate / Cu gândurile
resfirate, / Iar Platon, scai legat de el / Se mai
contra cu Aristotel” °.a. Altădată o Miniatură
referă la „surâsul lui Mistral” sau la obiceiul
ajunului de Pa°ti în Corfu unde, e adevărat,
„amforele grele în stradă-s aruncate / Răul să fie-n
case mai puțin” (Ajun de Pa°ti în Corfu). Prin
Anotimpurile Clujului Iuliu Pârvu adaugă piese de
rezistență la o antologie lirică cuprinzătoare,
consacrată - mai ales în ultimele decenii -
spațiului metropolitan din centrul Transilvaniei.
De reținut este de pildă Piețele clujene, autumnale
în care, precum în pânza lui atefan Luchian
(Zarzavat), legumele î°i exhibă prea plinul unei
materialități traversată, totu°i, ca un fior
premonitiv, de umilința perisabilității ineluctabile:
„A°teaptă vinetele să ne umple sacii; / Cam
stânjeniți stau morcovii, săracii; / Ardeii întorc
priviri spre gogo°ari, / Cu burți umflate ca de
tobo°ari; / Fac trotuarul ro°iile, pâlcuri; / Greu te
opre°ti să nu le prinzi de sfârcuri; / Ochesc spre
lubenițe dovlecei; / ai le întreabă, °mecheri, ce-au
cu ei; / Cartofii rustici au ce au cu ceapa; / În
castraveți s-a înverzit °i apa...”. Simțul olfactiv
(precum în Iar amiroase Clujul a castane) se
îngemănează fericit cu vizualul °i auditivul în
noastră/ În universul de copii./ Scrutez prin ani o
amintire,/ Constat uimit c-au mai rămas/ Imagini
de părinți °i locuri/ ai-un car cu boi la umbră
tras,/ Un pâlc de arbori seculari,/ Iar la răscruce
vechea moară/ Legată parcă-n ve°nicie/ De lungi
cărări °i-o ulicioară./ Cobor cărarea spre răscruce/
ai-mi caut urmele subtil,/ Îmi văd căruța cu
imagini,/ E trasă lin de somnul dulce,/ Mă las în
voia amintirii/ Pă°ind pe urme de copil,/
Oriîncotro par a se duce” (Amintiri).
Contrar îndoielilor bunului prieten George
Vulturescu, a lui bădia Mihai citire chiar, credem
că autoarea a găsit calea întorsului acasă, în
copilărie nu-i a°a, bine slujită °i de înalta forță
pedagogică de care dispune, făcându-°i din asta
trainice încălțări întru drumeție: „Ri-am dat apă
ne-ncepută,/ Ghiocelule curat!/ Cu putere
întreită/ Ri-ai deschis chiar aripioare/ Din bobocu-
nlăcrimat./ Ri-a priit apa din glastră,/ Dar
neantu-l mai visezi,/ Nu mi-ai spus-o din
pudoare,/ Te abții, te ru°inezi./ ai visându-ți
universul,/ Mai menții privirea-n jos/ Că ți-e mult
prea grea de grații/ ai veghezi în meditații,/
Ghiocelule duios” (Ghiocelule duios). Poemele au
ceva reținut în ele, un fel de zăbavă între „ieri-ul”
amintire °i „mâinele” imprevizibil, ca °i când
poeta ar face îndelung popas în a°teptarea cuiva.
Pe cine să a°tepte Maria Bonea, cu cine împreună
de străbătut calea dintre lumina cuvintelor °i
adâncul izvorului de început? Pe Dăruitorul
acuarele sui generis ce fructifică palpitul de viață
existent nu atât în cuvânt ci mai degrabă în
rostirea tipărită. Dincolo de monotonia
versificației, a numeroaselor rime previzibile °i a
ritmului liniar (redevabil, în parte, paradigmei
folclorice de tipul „De unde feciorul pleacă / °i
pereții se apleacă” - Nuțu) prim-planul evocărilor
restituie un sentimental incurabil salvat de o
sinceritate absolută. Iată de ce în răbufniri
precum „abia răzbatem prin atâtea crize” (Abia
răzbatem...) sau „mai bine înapoi la Goga”
(Mărți°oare) °i care se intensifică în ciclul Spre o
nouă Sodomă, în mar°.. - autorul vibrează mai
mult discursiv, satiriazis-u\ nu-l caracterizează. De
asemenea, trimiterile la viața de spital (Tot mai
desele întâlniri, Ciocanele), la finalul carierei
didactice (Catalogul, Serenadele) °i mai ales
repulsia față de Febra globalizării sau de Vârtej(ul)
postmodernist se plasează pe acela°i portativ în
care accentul declarativ, retoric obturează
sensibiliatea predominant contemplativă, adesea
jubilativă din celelalte cicluri. Oricum, o necesară
selecție din cele peste două sute de titluri, unele
scrise în deceniul al nouălea din veacul trecut,
poate fi vertebrată, din unghiul atitudinii eului
liric, de un triplu ata°ament. Este, pe de o parte,
legătura organică cu spațiul transilvan (localizat în
Gârbăul natal °i în Clujul contemporan);
ata°amentul față de familia dublată de universul
vegetal; aproprierea locurilor filtrate de retina
turistului. În prezentificarea trecutului într-o
structură prozodică lizibilă recunoa°tem aceea°i
„candoare de fraged cronicar” care, în era sufocată
de pixeli, nu ezită să semneze o altă „carte de
citire”.
balsamului a toate vindecător, de bună seamă! Pe
Însuflețitorul humei din care suntem făcuți, pe
Cel ce ne-a hăruit cu puterea iubirii, a neuitării °i-
a cutezanței trecerii prin toate! Aidoma lui atefan
Doru Dăncu° în „referințe critice”, apreciez
învecinarea gândului °i faptul că poeta î°i croie°te
toiag din credința străbună, însoțindu-se cu Cel
etern datornic întru adeverirea celor ve°nic
datornici, lucru ce nu se mai poartă în poezia a°a-
zis modernă. Căci nu te poți înnoi aruncând la
co° dacă vrei să ai °i istorie: „Să-mi spui deschis,
cinstit părinte,/ Că tu sluje°ti chiar în altar,/ De
ce povara-ncarcă omul/ Croindu-i suferință iar,/
De ce tribut plăte°te-ntruna/ ai vamă dă din viața
lui/ ai parcă tot dator rămâne,/ Plătind întruna
ori°icui/ ai pe copii îi vămuie°te/ Această datorie
sfântă,/ Să spui copiilor, părinte,/ Când cerul °i
pământul cântă?/ Iubindu-ți munca dată ție,/ Vei
naviga pe-a vieții mare/ ai-i accepta că suferința/
Este balsam spre vindecare” (Eterna datorie).
Da, Copilăria - sunet sublim nu este o carte
musai de trecut prin frigul criticii reci, a°a-zis
echidistante °i în urma căreia grâul e zi, iar
neghina noapte, ci mai degrabă de a°ezat în zarea
sufletului cu care urmărim întoarcerea cocorilor
acasă, vâslind peste înserate crânguri cu cire°i în
floare. Cu cele trei aripi ale lor, de bună seamă
întregi °i, cum înțelegem, extrem de trebuincioase.
Iată pentru ce, dincolo de nevoinți °i încercări, pe
oameni tot o primăvară eternă îi a°teaptă. Este
doar unul din multele mesaje ale acestei frumoase
cărți. Ave!
P.S. Modelul de alcătuire a întregului, prin
introducerea de maxime °i aforisme din marea
înțelepciune a lumii între două poeme, este °i el
binevenit.
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Poezia ca alteritate a ființei
^[lulia Radac
Ligia Csiki
Dereticarea spahiului
Cluj-Napoca, Editura Fundației Alfa, 2012
Anul 2012 a fost unul al poeziei, fie ca a fost
vorba despre debuturi convingătoare,
confirmări sau reconfirmări mult a°teptate.
Datorită acestei abundente „resurecții a poeziei”,
analizată pe larg de aerban Axinte în Observator
cultural °i remarcată, de altfel, de majoritatea
criticilor, unele apariții editoriale nu s-au bucurat de
atenția cuvenită. Acesta este °i cazul volumului de
poezii al Ligiei Csiki, Dereticarea spapiului, volum
premiat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala
Sibiu.
Cartea apare la o distanță de un deceniu față de
volumul de debut, Nubiathan sau divan pentru
părinpi °i îngeri, publicat la aceea°i editură °i, la fel
ca în cazul lui Radu Vancu, resorturile poeticității
sale sunt de căutat în episoadele biografice care
marchează iremediabil poeta °i sensibilitatea
acesteia. Topirea biografiei în livresc are ca rezultat
un lirism de o autenticitate singulară în peisajul
poeziei contemporane. De altfel, cele două mari
teme ale cărții, poezia °i moartea, constituie axa
vertebrantă a întregului volum structurat în trei
cicluri - Temeliile visului, Topografii °i Ciupercăria
de iluzii - metafore ale valențelor diferite ale
cuvântului în care, într-o manieră neomodernistă, se
poate locui. Acesta poate fi deopotrivă iluzie a
vindecării, spațializare °i resemantizare a suferinței:
„cuvinte cu care mi-am °ters de pe ochi / imaginile
neputinței / °i apoi le-am aruncat în drum /
cuvinte care m-au aruncat în plinul lumii / au
înțepat moartea în cele patru colțuri / ca ni°te
puternici țăru°i / între care a răsărit o ciupercărie
de iluzii” (Spapiu de poem).
Cartea vorbe°te despre o metaforică „dereticare”
a spațiilor dinăuntrul °i dinafara ființei, proces
dramatic, dar care devine suportabil prin transferul
experienței în livresc. Cele trei poeme care deschid
volumul stabilesc convenția unui text născut din
preaplinul care se cere exteriorizat: „boabe de
struguri copți / cuvintele tale cad zemoase de dor
// eu le văd °i nu le pot auzi // °i din fibrele lor
cresc / casa pe care n-am avut-o / pomii pe care nu
i-am cules / zilele pe care nu le-am trăit / lumina
Eseuri mito-istorice
Dorel Cosma
Nicolae Feier
bara Bistripei. Pagini de istorie, mitologie °i religie
străveche ale neamului românesc
Târgu-Mure°, Editura Nico, 2013
Recentul volum bara Bistripei. Pagini de
istorie, mitologie °i religie străveche ale
neamului românesc este cea de a zecea
carte a prolificului scriitor bistrițean Nicolae
Feier. La o primă lectură, cartea este greu de
încadrat unui gen; abia o a doua parcurgere îți
relevă faptul că bara Bistripei... este asimilabilă
eseisticii prospective de ținută, gen Octavian
Paler.
Este, într-un anume fel, vorba despre un
breviar de mito-istorie uitată, o anamneză °i o
subtilă recuperare a unei mitologii care a fost
oarecând extrem de familiară neamului nostru, un
dicționar al aducerilor aminte despre noi în°ine °i
despre miturile eliade°ti °i preistoriile densu°iene.
„Scotocind” prin sanscrită, autorul găse°te un
care n-a apucat să se unduiască pe gene // dar
toate astea ca-ntr-o ogradă / le-am îngrădit cu firul
visului meu despre tine / nevisul tău despre mine”
(Ograda visului). Remarcabilă, mai ales în Temeliile
visului, este riguroasa construcție a discursului de
tip argumentativ. Absența sugerată de poemul
intitulat Teza devine laitmotivul la care se revine
prin diferite Antiteze, tocmai pentru a-i permite
Ligiei Csiki observarea °i aproprierea fenomenului
în toate etapele lui: „uneori / tu e°ti spațiul răsfrânt
/ din visurile mele”. „Dereticarea” înseamnă, a°adar,
uneori resemnarea în fața imposibilității de a se
recunoa°te pe sine sau de a recunoa°te alteritatea:
„pe pânză însă / e urma unui chip străin / nu mai
sunt Eu / nu mai e°ti Tu” (Antiteza (I)); alteori,
însă, dramatismul procesului e dat de
imposibilitatea stabilirii unui dialog cu cei dispăruți:
„auzi Tată? / răspunde-mi / până mai am timp /
până mai am timp să-nvăț °i eu / cum se sapă
groapa / cum se umple cu lutul zilelor umezite de
visuri” (Antiteza (III)). Spre deosebire de primul
volum, absența care ordonează spațiul casei-
mormânt nu e doar a fiului-înger, ci aduce laolaltă
toți morții dragi, iar despărțirea de ei devine un
ritual de deta°are, de purificare, dar °i de învățare a
lui „a muri”: „Mama Tânăr a murit / a°a că am
spălat podelele / cu le°ie / Mama a murit / a°a că
am frecat podelele / cu le°ie / Copilul a murit /
a°a că am răzuit pereții de humă / i-am dat apoi cu
var / °i am spălat podelele / cu le°ie / Tatei
gândurile i-au tăiat gâtul / cu o lovitură de lamă de
plug / a°a că am răzuit pereții până la cărămidă /
i-am lipit iară°i cu lut / i-am văruit / °i am frecat
podelele / cu le°ie” (Dereticarea spapiului). Dincolo
de efectul sonor °i de tensiunea amplificată de jocul
repetiției unor secvențe, e de remarcat subtilitatea
trimiterilor la concretețea realului în care poeta e
prinsă. Casa e păzită de „un înger rău”, în mod
ironic jucău°: „uneori îl surprind aplecat peste horn
/ suflă / umflându-°i obrajii dolofani / de-atâtea
obrăznicii / °i tulbură cenu°a jertfei voastre”
(Antiteza (V)). „Îngerirea” copilului e echivalentă cu
ruinarea casei: „cineva a fărâmat coasta de viață a
casei” (Alunecarea liniei), dar °i cu o transformare
acceptată cu o amară seninătate: „mai apoi s-a făcut
o casă / în care numai bine-au încăput / aripile
mit despre „regele Soria” (Soarele), care se
preumblă pe cer în cvadrigă (trăsură cu patru cai,
reprezentând anotimpurile)”, în fiecare seară fiind
a°teptat de către fiica sa, Apsu, cea care îl
dezbracă de mantia strălucitoare °i îl culcă în
palatul de aur de după munți, numit Amurug. Un
mit, o poveste - se poate spune! Însă,
metamorfozându-se din mitolog în filolog,
autorul ne dumire°te cum că în cultura
transilvană s-au păstrat toate aceste elemente
mitice străvechi, indo-europene. Astfel, prin
fenomenul lingvistic numit rotacizare, Apsu, fiica
soarelui, devine Apus, iar Amurug devine Amurg.
De asemenea, suntem atenționați că termenul
sanscrit Soria e mai aproape de Soare din limba
română, decât de Soll al latinilor, susținând
ipoteza că limba noastră s-a dezvoltat separat de
cea a latinilor vestici °i paralel cu aceasta, dintr-
un trunchi indo-european comun.
Despre strămo°ii no°tri vom găsi în carte
îngerului căzut în ultimul vis” (Firescul timpului °i
al locului).
Poeta a învățat „exercițiile de respirație” după
care tânjea în primul volum, a°a încât poate vorbi
firesc despre povară: „Moartea ne deretică
drumurile / în fiecare noapte cu lună plină /
Moartea ta a fost cu noi zi de zi / ne-a °optit la
ureche / un cântec de legăn / în fiecare seară / °i
ne-a amăgit cu o rugăciune / în fiecare dimineață”
(Scaunul de la poartă (II)). Soluția e refugiul în
livresc: „mai întâi °i mai întâi / zide°ti un înger /
între literele unui cuvânt” (Anumite spapii au
temelia în cer), pentru că „orice loc tânje°te / după
poetul întemeietor” (°i locul acesta era bun). Câtă
vreme lumea î°i are originea în poezie, dialogul din
interiorul literaturii se înscrie firesc în ordinea cărții.
Ipostazele poetei variază de la cea a privilegiatului -
„îmi cre°te în gură / bogată / luxuriantă / o
vegetație de vorbe sonore” (Topografia amintirii) -
la cea a me°te°ugarului: „unele cuvinte / trebuie
amenințate °i biciuite / cu sârg °i cu metodă”
(Scaunul de la poartă (V)) sau chiar a cititorului
„bolnav / curios s-arunce ocheade printre
metaforele altora” (Topografia oglinzii (IV)). Astfel,
poeziile din ciclul Topografii sunt ni°te exerciții
intertextuale de reflectare într-un celălalt ficțional,
de exemplu Emma Bovary sau Don Quijote -
expresii ale iluziei care o încearcă °i pe autoare.
În Ciupercăria de iluzii discursul poetic devine
pe alocuri tranzitiv, prime°te accente de ironie °i
cinism, sugestie a unei forme de evaziune în
concret: „acum mă scol în fiecare dimineață /
obosită de singurătate / de visele pe care nu mi le
mai amintesc / la °apte °i câteva minute / cu o
întârziere studiată / încep să vorbesc / despre tema
geniului în literatura română [.] / °i totul... dar
absolut totul / se reia până mi se toce°te limba.”
(Ciupercăria de visuri). Totu°i, tonul nu-°i pierde
nici aici dramatismul, sub efectul unei „amintiri
care supurează” perpetuu: „uneori gândurile se
agață de limbă / °i atunci iar trebuie să te strig” (O
altă strigare).
Experiența lecturii acestei cărți e °i o experiență
senzorială datorită grijii pentru aspectul întregului
volum. Grafica, semnată °i de această dată de Atilla
Csiki, construie°te un dialog ce înfăți°ează dintr-un
alt unghi universul spațiului locuit de înger, al
„ciupercăriei de iluzii”. Dereticarea spapiului e un
volum de poezie matură, care stăpâne°te °i dictează
ritmul lecturii, al emoțiilor °i al registrelor.
pagini de o frumusețe literară deosebită. Iată
un text ce umple o parte a a°a-zisei „pete albe”
din istoria noastră provenind din sec. al V-lea
d.Hr., text al lui Paulin de Nolla despre dacii
intracarpatici care s-au cre°tinat timpuriu °i
despre aurul lor: „Besso - dacii zăpezilor
ve°nice din munții Ripheici (Carpatici) / Culeg
acum aurul, cu mintea, din cer, / După ce,
milenii, l-au căutat / Cu mâinile în
pământurile înghețatei Dacii”. (Paulin de Nolla,
Poemul XXIV).
Nicolae Feier e un maestru al sinapselor
lingvistice °i vizuale. Iată cum rezolvă originea
toponimului Ardeal. După ce ne spune că în
Mahabharata (c. XII, 45) e un text sanscrit
despre un anume rege Ardal ayir I °i îl
regăse°te pe acesta într-o metopă de la
Persepolis înve°mântat ca un rege dac, alături
de Ahura Mazda, demonstrează cu o statuie
antică din Transilvania că soața acestuia se
numea Ary Deea (Zeița Arya), pe care ne-o
prezintă sub chip de sfinx „cu cap de muiere”
(M. Sadoveanu, Creanga de aur), cu trup de
(continuare în pagina 24)
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentări
„...°i acum trag cu ochiul de
dupâ file la dumneavoastră”
loan Negru
Nicolae Goja
Fabrica de iarbă
Baia Mare, Ed. Eurotip, 2011
Nici în această carte Nicolae Goja nu se
dă dus din Maramure0, s-a mutat doar,
a°a cum a făcut-o °i în vipa de zi cu zi,
din Cicârlău la Baia Mare, în cartierul Pintea
Viteazul construit pe vatra fostului sat
Ho°teze.
Mai tânăr fiind pe vremea studenpiei, scria
poezie, fapt care se vede °i în prima lui carte
de proză: Ilca. A fost o vreme inginer, apoi a
devenit, cu mult timp în urmă, gazetar; fapt
care se vede °i în această carte - Fabrica de
iarbă. În prima, prozatorul era „dublat” de
poet sau poetul era sublimat (alchimic) în
prozator, acum gazetarul este cel care-l ajută
pe prozator să caute aurul °i, cu ajutorul
cuvintelor, să pună la cale o „fabrică”. Nu de
aur, că aur se extrage °i se prelucrează în zonă,
ci de iarbă. Normal că, dacă este °i gazetar,
trebuie să mimeze obiectivitatea. Faptul este
lesne constatabil în felul cum este scrisă cartea,
numai că tocmai personajele cărpii, fo°tii
ho°tezeni, nu-l lasă pe autor să fie doar
gazetar: „Propunerea noastră este să scrii un
roman despre noi, ho°tezenii.” Autorul nu este
ho°tezan (cu atât mai pupin naratorul), stă la
bloc, pe aceea°i scară cu personajul principal:
domnul Radu. ai nu numai cu el. La bloc,
construit pe vatra satului Ho°teze (grădină în
limba maghiară, dar tot Grădină era °i Edenul),
pe vremuri, adică înainte de buldozerele
comuniste, suburbie a Băii Mari. Devenit acum
cartierul Pintea Viteazul.
Dacă ar fi să dăm crezare pensionarilor din
Ho°teze, cartea ar trebui să fie un fel de
monografie (romanpată) a satului. Numai că
monografia a fost scrisă de profesorul
pensionar (de istorie °i geografie) dl Jurje. A°a
că, nu-i rămâne autorului decât calea familiară
a romanului. Ho°tezenii trebuie să fie
„personajul principal”, prin cel mai bun °i
autentic reprezentant al lor, domnul Radu:
maistru, °ef la fabrica de prelucrare a aurului,
°ef de scară de bloc, °eful Asociapiei fo°tilor
proprietari, °ef al fo°tilor ho°tezeni, °ef de
miting („Ce revoltă e aceea cu °ase
pensionari?!”), „expert” în fond funciar, în
cadastru, în petipii °i viapa din sălile de tribunal
°i °ef de familie.
Nădejdea ho°tezenilor, mobilizapi de
domnul Radu, este aceea de a-°i recupera
(conform legii 18/1991, de pe vremea lui Ion
Iliescu) pământurile, pă°unile °i pădurile care
le aparpinuseră (în composesorat) pe vremuri.
De fapt, ce a mai rămas din ele. Căci întâi au
fost deposedapi de ele de către comuni°ti, iar,
mai nou, de viitorii îmbogăpipi, printre care °i
primarul. Din vechiul sat nemairămânând de
fapt decât biserica ascunsă printre blocuri (ca
să n-o dărâme comuni°tii).
Aici, cu recuperarea pământului, lucrurile se
complică. Asta din cauza celui care nu mai
este gazetar, ci romancier. „Să scrii °i ce nu s-a
întâmplat, dar putea să se întâmple, ca să mai
râdă lumea”, îi dă indicapii autorului un
ho°tezan. Spusa înseamnă să nu scrii, adică să
scrii altfel. Prin analogie, precum Origen. Când
râde lumea? Atunci când se bucură. Să scrii,
zice omul, ca lumea să aibă °i un (mic) prilej
de bucurie. A°a că, tot prin analogie,
recuperarea pământului pierdut este încercarea
de recuperare a tinerepii. A satului, adică a lor,
a ho°tezenilor ajun°i cu topii pensionari sau în
groapă: „Oare ce s-a ales de copilăria noastră?”;
„Pe vremuri mergea la toate nunpile, acum la
toate înmormântările”; “Astăzi e ziua domnului
Radu, poate vorbi cu morpii cum s-ar afla în
cealaltă cameră”; „Mortul nu este mort acolo
unde este °i poate citi textul”. Recuperarea
tinerepii, lucru care nu s-a întâmplat, este o
încercare de „evadare” în Eden: „Pentru noi nu
este o pă°une sau o pădure oarecare”; „[...] ce
sclavie să locuie°ti la bloc °i să °tii că între tine
°i pământ este vecinul Lupan, iar mai sus de
tine stă vecinul Hornicar °i abia apoi vine Tatăl
din cer”; „Ora°ul este o închisoare mai mare”;
„Noi avem acuma nostalgia raiului”. Evadarea
în Grădină (Ho°teze) este imposibilă, la poarta
sa stau de pază doi heruvimi, cu săbii de foc.
Chiar dacă pi-ai câ°tigat tinerepea, cu acte °i
după lungi procese, la Curtea de la Haga a
Drepturilor Omului, chiar dacă tinerepea pi se
dăduse oficial prin Reforma agrară din 1921,
de către Regele Ferdinand I Întregitorul.
În mod real, ho°tezenii „au căzut” din
tinerepe în pensie, din sat în ora°. Mai putem
însă vorbi de prima „cădere” a omului, din
Unu în multiplu. Din viapa ve°nică în viapa
omenească. Zilnică, cum spune autorul. Orice
creapie înseamnă „cădere”. Orice „cădere”
trimite la Început. Despre „primul început” nu
scrie cel angajat de ho°tezeni să scrie (pe
gratis). Despre om scrii doar cum e el pe
pământ, nu de la Big Bang încoace. Nu de la
primul capitol al Bibliei.
Mai este însă o „cădere”, aceea la care-i
spune autorul. Să-i spunem „căderea în carte”.
Nu popi cădea, ontologic, dacă nu e°ti viu. Nu
popi cădea în carte dacă aceasta nu te face viu.
Faptul că există personaje nu este mai mult
decât o convenpie. Pariul oricărui scriitor este
acela de a „cădea” într-atât personajul, încât
autorul să-l „facă” viu. Nu textul, ci textul
devenit om: „Mortul nu este mort acolo unde
este °i poate citi textul”.
Orice carte vorbe°te de Început °i fiecare
început ajunge în viapa de apoi, adică în
bibliotecă. Din când în când este chemată de
cititor la judecata de apoi.
Poate de aici °i felul cum este pusă cartea
în pagină. Majoritatea capitolelor sunt
intitulate „ziua”, cărora li se dă un număr, de
la 0 la 261. Ai zice că este un fel de Jurnal,
scris pe zile, sau noppi, sau diminepi. Nu °tiu
cum a scris-o autorul, dar cartea începe cu
„ziua 261” °i se încheie cu „ziua 0”. Câteva
zeci de pagini merg în ordine descrescătoare,
apoi toate „zilele” se învăluie; ultimele aproape
respectă ordinea „căderii în 0”. Altele sunt
„dimineapa”, „noaptea”, „după-amiază”,
"amintire”, „amiaza”, altele au un „bis” după
număr. Zic că ordinea lor nu este
întâmplătoare. Această „ordine” nu o mai
respectă pe cea „reală”. Nici n-are cum, este o
ordine a cărpii, a scrisului. Dacă ordinea viepii
nu poate începe de oriunde, ordinea scrisului
poate începe de unde îi este dat să fie. Autorul
î°i pune în ordine zilele cărpii. Nu uităm: întâi
a fost lumină, apoi a fost zi °i noapte, °i
lucrarea astfel începută „era bună”.
Sigur că în realul uman nu există 0 (zero).
Nu există „ziua 0”, a°a cum ne spune autorul
că este. Zero este începutul °i sfâr°itul, alfa °i
omega. Te duci cu tinerepea spre semnul zero.
Numai în nedeterminat poate fi acest semn.
Sfâr°itul. Nu al omului, nu al cărpii. Nu al
bibliotecii. Este non-umanul. Non-umanul este
Dumnezeu. Cel gândit apofatic.
„Soso l-a întrebat odată cum era în
comunism, i-a răspuns că n-a fost bine, dar îi
pare rău că n-a furat cîte un gram de aur în
fiecare zi, ar avea zece kilograme de aur °i ar
construi o biserică înaltă de o sută de metri, să
se vadă din tot ora°ul. De-ar fi furat o tonă de
bronz, ar turna un clopot uria°, să se audă în
tot cartierul bătând dimineapa, la amiază °i
seara. Dar n-a furat”. Sunt ultimele fragmente
din carte. Ea se încheie cu cuvântul „Sfâr°it”.
ai acesta face parte din carte.
Din cartea care are titlul: Fabrica de iarbă.
Dacă ar fi s-o luăm ad literam, „fabrica” este
un proiect făcut de mintea °i mâna omului,
spre beneficiul său. Că, orice-am face, în
fabrică lucrează - în schimburi sau nu -
oameni (Aici a lucrat °i domnul Radu). Dacă
°tim că fabrica este la (lângă) Baia Mare, °i că
ora°ul este (a fost?) unul dintre cele mai
poluate ora°e ale pării, putem spune că este o
fabrică a morpii, a unui gulag asumat zilnic
(sau în schimburi). Iarba nu este decât aceea
de pe mormânt. Fabrica de iarbă este fabrica
de noxe. De cimitire.
Fabrica de iarbă poate fi °i o metaforă.
Aceea care nu face iarba, ci o înverze°te. O
face primăvară. Este viapa celor despre care
cartea spune că sunt vii. Ei, vii, spun din carte.
Fabrica de iarbă este scrisul însu°i. Mai
mult, autorul care este scrisul însu°i.
Biblioteca. Ce să fie altceva biblioteca, dacă nu
un câmp, un cimitir înverzit?
Văd că Nicolae Goja nu °tie de glumă. Este
viu cu fiecare carte. Dă viapă. A°a cum stă
scris: „[...] ci poate doar mai împăcat ca
oamenii care-°i trăiesc viapa aici în carte °i
acum trag cu ochiul de după file la
dumneavoastră”.
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Psalmii pentru Petra
atefan Manasia
in minte perfect împrejurarea în care Alex
Goldi° mi l-a prezentat pe atefan Baghiu:
criticul îmi trimite un email entuziast
despre un (posibil) nou bard descoperit printre
studenpii de la Litere °i, ceva mai apoi, fi°ierul
cu poemele acestuia însopite de o calda
prezentare, deloc profesorala. A°a a debutat
junele filolog în paginile Tribunei lui 2012.
Meticulos °i stapînit de o zdravănă „voinpă
de putere”, atefan Baghiu a colonizat, în
ultimii ani, secpiunea de critică literară a revistei
Cultura, publicînd, număr de număr, comentarii
personalizate °i ingenios argumentate, molipsite
uneori de pathosu\ tineresc dar °i fortifiate cu
blindajul erudipiei. Colaborează, deja, cu texte
critice, interviuri, răspunsuri la anchete, poeme
la multe dintre cele mai titrate reviste culturale
de la noi. În plus, găsesc admirabilă în scrisul
lui (nu numai critic) acea curiozitate (cum altfel
s-o numesc?) care îl ajută să conexeze ultimele
trenduri muzicale °i aparipiile editoriale, teoriile
°tiinpifice recente °i practica literară autohtonă
°.a.m.d. Nu de mult am citit, cu delicii, un fel
de... decalog hip-hop, °i nostim, °i serios. Cîteva
rateuri le-am disecat, cordialmente, în serile
noastre literare clujene, chinuindu-i un pic
orgoliul (care, adesea, mi pi-i pierde °i pe pohepi,
°i pe critici). L-am invidiat cînd a desfiinpat însă
cărpi bine văzute, ale unor nume „pe val”, din
generapii °i grupări diferite. De mai bine de un
an am impresia că discursul lui critic s-a rafinat
(°i) în °edinpele Clubului de Lectură „Nepotu'
lui Thoreau”, eveniment pe care îl „moderează”
alături de mine °i în cadrul căruia a citit unele
dintre textele prezente în volumul de debut,
Spre Sud, la Laceni (Cartea Românească, 2013).
ai unde nu există milă.
În ciuda titlului dureros ca o entorsă, cartea
aceasta scoate la rampă poetul (din critic) °i -
pentru că a°a a dorit atefan Baghiu - îi expune
călcîiul lui Ahile: biografismul melancolic,
deraierile sentimentale (atent supravegheate),
stilul confesiv, discursul aluvionar, beat de
„serul adevărului”, o anume senzualitate
mărturisită ca-n transă. Ca °i cum criticul a
lăsat, pentru două reprize, garda jos, dispus să
încaseze - în ficatul °i pomepii poetului - cît
încape. De la I. Negoipescu, Matei Călinescu,
Ion Pop °i Marin Mincu pînă azi, nu cunoa°tem
prea mulpi critici care să fi intrat în arenă °i să
nu se fi făcut de rîs, ca poepi. Aflat însă la
primii ani de cronică literară °i la întîiul volum
de poezii, cred că atefan va alege (dacă nu a °i
ales deja) calea autodistructivă °i extatică a lirei.
Cînd ai toate uneltele (cite°te talentele), de ce
să insi°ti pe discursul second-hand al criticii °i
să nu etalezi, în fiecare clipă, superbia,
cunoa°terea întotdeauna risca(n)tă a poetului?
Idee căreia, în eseurile sale polemice, Alexandru
Mu°ina i-a dat, de atîtea ori, strălucire.
Spre Sud, la Laceni consacră un poet
autentic °i îl a°ază în rîndul întîi al promopiei
lui, lîngă: Radu Nipescu, Matei Hutopilă, Alex °i
Oana Văsie°, Krista Szocz, Anatol Grosu °i (la
concurenpă cu Baghiu pentru titlul de cel mai
bun debut/ debutant al anului 2013) Ion Buzu.
Cartea a fost deja bombardată cu premii -
Premiul Napional de Poezie „Mihai Eminescu”,
Opera Prima, °i Premiul pentru Tînărul Poet al
Anului 2013 (acordat ex-aequo la Gala Tinerilor
Scriitori) - °i va fi, sînt convins, nominalizată °i
la altele, după cum va mai recolta cronici (°i
elogii) pe parcursul lui 2014.
Critica de pînă acum glosează între doi poli,
identificabili în textele semnate de Gabriela
Gheorghi°or (Frumusepea noii generapii, în
România literara, nr. 50/ 2013) °i Alex Goldi°
(Ah! Platanele-s sfarmate °i DJ-ul e nebun!, în
Cultura, nr. 450/ 12 decembrie 2013).
Extaziat (a°a cum nu poate fi surprins
deseori), Goldi° adulmecă, în Laceni, „un aer de
prospepime pe care poezia românească nu l-a
mai respirat de la debutul lui Andrei Dosa din
2011” °i-i analizează „formula expansivă °i
vorace, a cărei foame de a îngloba nu aduce
deloc a bulimie, ci dă seama de metabolismul
tînărului, capabil să asimileze în poem cele mai
diverse straturi ale realului, mixate ele însele în
registre diferite.” Criticul apreciază, în volumul
debutantului, „temele mari, discursivitatea °i
sentimentalismul”, pe care poezia recentă le
ocole°te din snobism, din obsesia de a fi
trendy, dintr-o - minunată găselnipa! -
„predispozipie anorexică”, ermetizantă.
Dacă mulpi congeneri aleg scriitura
descărnată °i obscură, ca să ajungă la o anume
„robotizare”, Baghiu este interesat (înăuntrul
cinismului încă adolescentin) de tainele inimei,
testînd, poem după poem, temperatura de
fierbere: „Marea evolupie se vede doar după
căderea noppii,/ coborînd scările în spirală/ pînă
în fundul Boilerului.” (În astfel de zile ma
retrag); „Marea evolupie se vede doar după
căderea noppii/ în halele părăsite, în pădurile
electrice.” (Spre Sud, La Laceni); „Trebuie să ne
mi°căm în spasme/ pe terasa de la Tequilla,/
unde nu îpi poartă nimeni de grijă,/ la sfîr°itul
singurătăpii °i către noile începuturi,/ iar fetele
care °i-au arătat sînii lanurilor de porumb/ la
140 la oră pe Autostrada Soarelui,/ se vor
retrage u°or sub pături” (Sunt gata).
Pe de altă parte, pentru Gabriela
Gheorghi°or, „ceea ce, într-adevăr, poate părea
element de noutate în arealul nostru pine de
imaginarul °i de tonul poeziei.”, atunci cînd
„Spre Sud, la Laceni încearcă să redefinească
frumusepea, °i estetic, °i existenpial.” (A°a cum -
citată °i de poet - imaginea pungii dansatoare
din filmul American Beauty a reu°it să o facă
pentru cel pupin o generapie). Criticul
amendează aluvionarismul °i teribilismul,
dozajul în favoarea formulei epice americansite,
„vechi”: „atefan Baghiu scrie o poezie
biografistcotidianistă, discursivă, cam
aluvionară, care-°i face din lipsa stilului un stil
(exceppie face repetipia, ca ingredient muzical
sau de impostapie). Un model de creapie asimilat
de la americani, de la topi acei poepi ai
biografiei °i ai persoanei, care au învăpat lecpia
esenpială a lui Whitman, cu toate că subiectul
(prea) vorbitor din poemele lui Baghiu declară
(sastisit de literatură ca Mallarme, ai zice, dar
nu popi să zici) că nu a găsit «nimic
impresionant în sonetele interminabile ale
poepilor americani».”
Cred că, dincolo de „priza chimică a
realităpii” (Gabriela Gheorghi°or), Baghiu
captează cel mai bine în generapia lui efectul de
pasionalitate, pe care îl amplifică prin repetipii °i
variapiuni prozodice, prin înscenări clovne°ti.
Eroul poemelor e, simultan, loser °i don juan :
„Dragostea ca în filme,/ cu reguli de mi°care
stricte °i cadre largi,// care ar prinde °i
petrecerea din restul casei, ar intra/ °i petrecerea
euforică °i tandră,// cu dansuri corp la corp, ar
intra în regie/ fepele seduse °i îmbrăpi°ările,
laolaltă cu scenele dure/.../ A° fi vrut să rămîn
acolo multă vreme,/ să-mi deschid simpurile °i
păream extatic °i penibil.” (Ceva din chimie
(poemul abrupt)). În al doilea ciclu al volumului
(unde PETRA), scriitura pulsează
cinematografic, aburoasă °i învăluită în tristepe,
în m,j locul unei mul/imi care dansează (cum
frumos mărturise°te un titlu): „dar nu minpi,
Petra, °tii prea multe °iretlicuri/ ca să nu fi
văzut tone de scene regizate prost/ în case
americane,/ cu femei care iau în mînă sexul °i îl
ocolesc apoi/ doar ca să se întindă pe pat./ Nu
minpi, Petra, ai tehnică,/ insi°ti prea mult ca să
vrei/ doar să experimentezi ni°te chestii
normale,/ ai deja un crez cînd faci dragoste”.
Zeipa pixelilor îndrăgostipi, a „tonelor” de
maculatură pornografică, s-ar putea, totu°i, să
fie iconul feminin cel mai reu°it din poezia
ultimei promopii, pentru că nu i se refuză, nici
un moment, în psalmii ace°tia chimici °i electro,
alura mitică: „A cui e frumusepea asta a ta,
Petra?/ Să fie oare dinamica omenirii °i
rezultatul acelei învîrtiri, cum zic indienii/ pe
malul rîului Chenab, cînd se stabile°te ordinea,/
dar dimineapa de ce-mi pare frumusepea ta/ atît
de mare totu°i mie, să fie oare/ dinamica
omenirii, sau pur °i simplu/ momentul ăsta de
lini°te °i lumină/ prizat cumva de ochiul meu
abia deschis?” (unde PETRA).
Reu°ind să construiască verosimil o
identitate °i o psihologie (a unei pu°toaice, a
unei generapii), investigînd atent, poate
monomaniacal, „legăturile primejdioase” dintre
adolescenpi, muzici °i ritmuri °i substanpe, Spre
Sud, la Laceni e un volum-reper în configurarea
poeziei unei (noi) generapii.
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Dumitru Fânâpeanu
Cum zarea se adânce°te mereu
Alerg pe drumuri
mereu nevăzute
ca țipătul exilat
în umbra amiezii,
însinguratul destin
de nimeni °tiut
doar vestind numele
celor plecapi.
Iată, mi-e trupul uscat
°i topi mă privesc
cu mirare, tăcupi
le răspund în poeme
cum stelele î°i înalpă lucirea
în noapte,
cum zarea se adânce°te
neîntrerupt în afund o lumină cerească
Scapără sufletul meu
cum felinarul peste
pleoapele noppii,
tot mai solitar
mi-e pasul
mângâind eternitatea cuvintelor.
Peste albia zilei se înalpă
ghilotina cu tăi°ul rece.
În neuitare
Sunt răpuse de-nserare
gândurile-n amintire
visele-mi sunt însopite
deseori de chipul tău
°i de clipele trăite...
°oaptele î°i curg alaiul
peste tot °i nu-n zadar
în priviri se vede clar
dorul mistuit u°or
ce nemângâiat se trece
către rari°tea din dor.
Scriu pe zori
Scriu pe zori °i înfloresc copacii
Se înalpă-n zare lini°tea din crâng
Zvon de bucurie se răsfrânge-n macii
Ce-°i înalpă firul pe creste din Parâng.
Cerul î°i adună taina în pridvor
Timpul luminează deslu°ind izvoare
Siderale °oapte în acest decor
Ne măsoară viapa cârduri de cocoare.
Pătima° la toate, sufletul mă duce
Dorul în lumină cre°te-n curcubeu
Fâlfâiri de zile, semnele s-apuce
Oglindit în oameni, mă înalp mereu.
Scriu pe frumusepe, dragoste °i vis
Cerul e albastru, pacea e regală
Dragoste ne-mbie, dorul propriu-zis
În splendoarea verii tainele î°i spală.
Amintiri
Îmi fremătai în brape
în acele noppi de vis
la poalele pădurii ruginii.
Rii minte cum ne învăluia
Atena-Elena Simionescu	Scrisoare IV (2011) carborundum, amprentare; 56 x 76 cm
zenitul auriu al verii
în adorări acoperite de săruturi?
Azi, înfioratele drumeaguri
ne pătrund în oase
ca haitele de lupi
în noppi cu ger.
Întoarcerea acasă
Vremea se pierde
în pustiul dintre ape
doar umbrele amurgului
îmi stâmpără setea
de atâta tristepe în jur.
Mereu altfel °i tot mai aproape
de înpelegerea ce înalpă rostirea
a°ezată la temelia jertfei,
încercările inimii
tăgăduind înfrângerile.
Stăruie depărtarea în doruri
cum ochii adună trezirea
îmbrăcată-n mătăsuri,
în pocalele firii se adună anii
în tăceri sihastre ca o pasăre
cu aripile rupte - apoi zarea
rămâne în urmă văduvită de lumini.
Haite de lupi spintecă ziua,
hieratic decor în nelini°ti
coviltire cu umbre dăinuie
în veghea pesută de fulgi.
Drumuri în risipire
cum zarea în cepuri
curg prin clepsidra însingurării.
Urme uitate
A mai slăbit cingătoarea, iubito
°i doru-i mai poticnit,
te-ai desprins de trunchi
fără să-pi pese,
drumurile acum,
parcă s-au răsculat
°i pa°ii se pierd
ca umbra ce alunecă pe ape.
Se risipesc culorile
în amiaza apăsată de clipe.
Atâta drum am străbătut
în iernile pierdute în uitare
până ce visul nostru
l-ai vândut, înstrăinării
cu-atâta-nseninare.
(Din volumul Necuprinsele azururi, în curs de
aparipie la Editura Grinta)
parodia la tribuna
Dumitru Fânăpeanu
Scriu pe zori
Scriu din zori °i până-n seară despre
Baia Sprie cum se-nalpă-n zări,
Cum arhitectura-i de poveste
Se înalpă peste depărtări.
Cerul °tie câte mii poeme
Timpului din noi i-am dedicat,
Chiar le-am °tiut °i pe de rost o vreme,
Da-naintând în viapă, le-am uitat.
Nu-s pătima°, doar obiectiv am scris
Că Dumnezeu împinsu-m-a din spate:
„Du-te, că-i timpul”, mi-a °optit în vis
ai-am înpeles că altfel nu se poate.
ai scriu de-atunci tenace °i constant,
În fiecare lună strâng de-o carte,
Recunoscut poet interesant
Sunt °i la O.J.E.T. °i-n altă parte!...
Lucian Perpa
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
9
-(J)- Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Maria Timuc
Gramatică
Mereu o virgulă
mereu un punct
între noi, mărunt; EU, TU
până când alt semn
dintr-un Eu de lemn
mă-ndeamnă să chem întrebarea
?
Muntele °i marea
Dricul când î°i circulă
Cum se poate trece
Peste punct °i virgulă?
ai din tine vine
Semnul de mirare
!
Ce mai întrebare!
ai-uite cum mă clatină
Că n-am pus o cratimă
Când pentru văzut
scris-au ochii no°tri
pe un chip de lut
mereu virgulă
punct
cratimă
semne-gramatică
Punct °i de la capăt
Ne scriem cu cerneală simpatică.
ai iară te iubesc
°i iară te iubesc
în înfrunzire cresc
cum pot copacii doar
să-°i facă-n frunze car
cu ropi mari ce se-nvârt
în pămant
°i iar îmi fac birjar
să mâne acest car
prin toamna ce-°i ascunse
ropi de iubire-n frunze
°i iară te iubesc
°i mă zăresc
°i mă-nfrunzesc
în lăuntrul unui copac
singură.
Ochiul mamei mele
mama mea înaltă, mama mea de aur
mama mea de cine °tie
unde strigă
până-n caier
să audă lâna vindecată-n fir
suferinpi sublime
vorbindu-se-n mine
ca-ntr-un trandafir
se zice pe chipul mamei a nevoie
un deal cu durerile bătrâne
copaci
adunapi sub strea°ina
ochilor ei limpezi
în privirea vremii
toamna-s mai înalpi
mama mea de frunze mamea mea de foc
°tie timp să peasă
cu lână °i loc °i pămant °i ceruri
a-nvăpat frumos
ochiul mamei mele
îmbătrânind pe dos.
ai eu mint că nu sunt
mint copacii când se clatină-a furtună
minte inima ce-°i sună
a iubire
clopotele peste lună
mint cu grapie meteorologii
°i timpul strigă doar minciuni în orologii
minte tramvaiul
ma°ina pe stradă
când merge minpind
cu ropile-n grabă
°i nimeni nu-ntreabă de ce ochiul
în minciună poate să vadă
rana în spadă
°i spadasinul mort
minciuna într-un tort dulce
°i noaptea făcută să te culce minpind
mint ploile când vin din soare
minte inima ta ce luminează
a iubire printre felinare
minte râsul
plânsul minte
°i gurile-n cuvinte î°i scufundă minciuna
°i ziua bună îpi spune
că soarele-i luna
lătratul câinelui cuvânt
cuvântul bărbatului - mieunat de pisică
iar pisica-i furnică
furnica vânt
°i eu mint că nu sunt
Oameni ascun°i într-un om de zăpadă
Formele iernii se desenează strident pe u°ile pe
care
Le deschid oamenii, e un tablou pe fiecare
mi°care, pe nemi°care, un tablou
Cu cerbi, cu râsete, cu săniupe, un cerc °i copiii
mici se joacă în el
Cu o floare
În cercul acesta iarna-i ca o bentipă pe care se fac
derdelu°uri,
alunecăm amândoi
Cu săniile ro°ii, cu inimile ro°ii, ce distracpie!
În forma asta, ce alunecări °i ce urcu°uri...!
Formele iernii se târăsc ca °erpii, pe sub inimi
ninge
Halucinant de înalt °i de alb
Avem zăpezi peste gene, trăim în ni°te oameni de
zăpadă
Cu ochii deschi°i larg, ne punem nasuri de
lumină °i tăciune
°i locuim în grădini de smarald...
alunecăm, mergem în sus, ne târâm °i ne dor
pupin picioarele
ne curge ninsoarea din mâini, în tabloul acesta ni
se fac pâini °i cuvintele
pe care le scriem, se coc lucrurile, se rumenesc
trupurile °i-n cercul iernii
noastre apar tablouri în care se joacă pană la
epuizare
copii °i câini...
formele iernii pătrund fiinpa °i dansurile noastre
într-un cerc de zăpadă
se trec, se schimbă °i vor, nemi°carea-n mi°care să
radă
°i noi să mergem cu sania, cu schiuri ro°ii pe-o
undă, să suferim °i din tabloul
nostru ciudat să ie°im cateodată brusc
dintr-un om de zăpadă
°i să ne iubim...
copiii se joacă în cerc, ne privesc de departe, ca °i
cum am fi
în lăuntru ascun°i ca-n ni°te grote, ca °i cum am
fi crescut exagerat într-o zi
°i-n altă zi ne-am mic°orat; ce alunecări, ce
urcu°uri, am obosit pupin în iarna
asta interioară, suntem oameni ascun°i într-un om
de zăpadă
°i ne-arătăm din când în când pe derdelu°uri...
Eu am obsesia inimii
eu am obsesia inimii, o scriu cu litere mici, o fac
pâlnie
prin care strecor vinul °i viapa, mă fascinează ceva
în inimă, ceva dincolo de ea, stau de veacuri
°i-o în°ir pe culmea de rufe, o usuc bine
să-mi treacă
oboseala, să mă ridic pe frânghiile ei, ca pe
munpi, pe inima
mea, pe inimile altora mulpi oameni de zăpadă,
oameni de flori,
pe oameni de fier desenez o inimă, un tablou
înalt până la cer
eu am obsesia inimii dimineapa,
cand mă trezesc o pipăi să văd dacă-i în cameră
sau la fereastră,
de-a prins-o ceapa, de-i tulburată sau de-i în
caruselul cu jucării
al copiilor, de-a stins-o vântul, de i s-au răvă°it
culorile într-un curcubeu
rotund ca pământul.....
°i merg pe stradă °i consult starea inimilor care
trec singure, sunt un doctor
picnit, abia câpiva mai poartă inima cu ei, câteva
stoluri de păsări
care abia au venit...
mă obsedează inima, e ceva duios în toată această
iarnă, în această viapă, să ai inimă °i să o porții pe
fapă, în ochi s-o pii
ca pe copii, s-o legeni °i să-i dai jucării...
am obsesia inimii, inima mea care trece, aleargă °i
merge
în aceea°i secundă pe un val, pe o torpă, pe un cal
sălbatic
°i pe-o stradă, °i pe jăratic...
am obsesia asta, de singuratic, să am inimă, să o
văd la ferestre,
în loc de perdele °i-n loc de reclame la dero, la
ma°ini de curse
°i la ciorapi, să fie inimi, inimi cuminpi, fragile,
aventuroase
să locuim în inimi, Doamne,
să stăm în ele ca-n ni°te case!
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
TOj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Două povestiri
Pu°i Dinulescu
Cadavrul din pivniță
Era noapte. Grozava noapte! Ca o secure.
Pâ°pâielile de pa°i ale cadavrelor
mo°mâiau printr-o pivnița. O pivniță
adânca de vilă veche bucure°teană.
Se-ntruniseră acolo mai multe cadavre.
Unul era Moldebrand. Ce căutau în această
pivniță? De ce se-ntruniseră? La asta se gân-
dea °i pionierul Vasilescu Adrian.
Era fiul unui vajnic plutonier de miliție,
care se chema Vasilescu Gheorghe. ai
Vasilescu Adrian °i Vasilescu Gheorghe citeau
romane polițiste. Cu duiumul. Fiindcă aveau
poliția în sânge, nu atât °i romanul.
Tânărul Vasilescu avea, însă, mai mult
decât tatăl său, înclinații literare. Deocamdată
dormea °i visa această întrunire a cadavrelor.
Într-o după-amiază târzie de vară, cercetase
el °i cu încă doi colegi de clasă de la liceul
industrial, unde învăța °i dăduseră peste ni°te
cărți vechi, toate împuțite de umezeala stătută
cu miros de cadavru a pivniței. ai luase cărțile
°i le citise. ai de-acolo reținuse un nume:
Moldebrand.
Cum se trezi, acum, era după-amiază,
toamnă, plecă în pivnița cu pricina. Se duse
singur. Nu-i era frică. De°i doar de treispre-
zece ani, era bărbătos. Pătrunse acolo, era
însoțit de-o lanternă. Observă deodată că-l
însoțea °i motanul Samaliot, feblețea ingineru-
lui pensionar Spudercă, vecinul lor.
Deodată, atât Adrian cât °i Samaliot zăriră
guzganii. Fo°găiau prin pivniță °i erau mulți:
vreo °apte. Samaliot nu îndrăzni să atace °i
nici Adrian.
Samaliot era un cotoi negru °i ie°ise acum
la vânătoare. Dar nu era pregătit pentru o
luptă cu-atâtea dobitoace. Era acolo parcă un
adevărat congres al guzganilor, tot veneau °i
veneau!
Se-ntoarse atunci cu coada la Adrian °i la
defilarea, care începuse acum în adevărate
cohorte °i o băgă puțin °i Adrian pe mânecă.
ai-atunci călcă pe ceva moale. Era un corp!
Un corp de om, a°a cum foarte bine observă
cercetând cu atenție prin raza lanternei.
Începu °i Samaliot să miaune îngrozitor.
Mirosea acolo, în pivnița îmbâcsită de
igrasie, a hoituri de guzgan °i pionierul î°i
dădu seama că mortu-om e proaspăt. Alergă
repede-n casă să-l anunțe pe taică-su.
Plutonierul dormea, dar, îmboldit bine de
fii-su, n-avu ce face, se-mbrăcă repede, în
unifrmă, î°i luă °i pistolul °i-n circa zece
minute, de când Adrian plecase de la locul cu
pricina, cei doi năvăliră. Plutonierul avea o
lanternă puternică, nu ca a lui fii-su °i cău-
tară. Dar nici urmă de cadavru. Cotrobăiră ei
bine °i mult, dar degeaba. Între timp, înce-
puse să se lase seara. Plutonierul îi dădu
băiatului o palmă zdravănă, că de ce l-a sculat
tocmai când îi era somnul mai dulce? Băiatul,
în loc să plângă, se-nro°i tot °i fugi din calea
lui taică-su, care-ncepu să-l urmărească,
se-mpiedică însă de-un corp °i căzu. Da, era
un corp de om! Speriat, plutonierul urlă ca
din gură de °arpe, dar era prea târziu! Adrian
fugise repede °i nu-l mai auzi, iar plutonierul,
om de aproape cincizeci °i °ase de ani, avu
un stop cardiac °i sucombă.
În acest timp, Samaliot ajunsese pe
acoperi°ul casei cu pricina. Era trist, era
foarte plictisit °i nu °tia ce să facă. Se gândea
să se-ntoarcă în pivniță să prindă poate un
oarecare guzgan, rătăcit de turmă, dar nu °tia
că guzganii, simțindu-l pe plutonier mort
începuseră să-°i ia câte o bucățică.
Deocamdată, Samaliot tot dădea târcoale
unui horn, un horn mare de cărămidă. ai nu
°tia de ce, dădea târcolae, a°a, mai mult din
prostie, ar putea considera un om care dis-
prețuie°te dobitoacele. Dar Adrian pionierul,
care nu era un astfel de om °i era acum inspi-
rat, scria de zor la-nceputul lui de roman
despre Moldebrand. Nu se gândea de ce
întârzie taică-su, fiindcă a°a-s copiii, consideră
că maturii oricum se descurcă! ai-n acest
roman detectivul care descoperă un corp
într-o pivniță era un pionier, un pionier
însoțit de o pisică, dar o pisică foarte de°teap-
tă, aproape tot atât de de°teaptă ca un câine
polițist.
Dar modelul romancierului nostru, pisoiul
Samaliot, găsi în fine ce vroia, de fapt nu ce
vroia, ci treaba la care-l ducea instinctul lui
atât de bine dezvoltat, după cum se °tie,
fiindcă după alt horn apăru luna plină.
Atunci motanul se-ntinse pe acoperi°, bine
impresionat de razele astrului nopții °i parcă-i
veni puțin somn. Însă tocmai atunci din hor-
nul lângă care era, țâ°ni o pisică. Era chiar
prietena lui, Vetuța, o pisică maro cu alb, de
fap bej cu alb, adevărată cafea cu lapte.
Samaliot deschise un ochi, dar teribilă îi fu
surprinderea, când văzu că după ea iese
sprinten °i dezinvolt, cotoiul Mircică. Deci
asta era, ăsta era adevărul! Vetuța se ținea °i
cu Mircică! Samaliot se trase repede, târâ°,
mai la o parte °i-°i aprinse cât putu detec-
toarele ochilor. Cei doi n-aveau însă cum să-l
observe. Prea erau fericiți, prea se legănau
lini°tiți în bătaia vântului de vară, prea mior-
lăiau la luna ca o roată de ca°caval.
ai atunci.... Samaliot sări! Î°i calculase bine
săritura. Fu chiar în spatele lui Mircică °i-i
arse o gheară rapidă, uciga°ă, care se prinse în
blana albă ca laptele a lui Mircică. Am uitat
să vă spun că Samaliot era negru. De aici °i
unele complexe ale sale.
Mircică se-ntoarse însă, fulgerător, se
repezi cu dinții °i-l prinse pe Samaliot de
burtă, încercă s-o sfâ°ie, nu reu°ea, încercă să
se-agațe cu laba de botul lui Samaliot, dar cu
o fracțiune de secundă înainte, motanul negru
descoperi botul celuilalt, Mircică se feri,
deschise însă un ochi, pe care însă gheara lui
Samaliot îl agăță, se-nfipse °i-l trase tot din
arcadă. I-l scoase ca pe o măsea. O măsea
stricată.
Vetuța asista impasibilă la lupta mâr°avă a
celor doi °i nici nu prea le dădea atenție. Î°i
lingea blana, iar când se-ntâmplă deznodă-
mântul ajunsese tocmai °i-°i igieniza partea
exterioară a organului său genital.
Samaliot veni aproape de ea °i miorlăi.
Vetuța încetă să-°i facă treaba °i miorlăi °i ea.
Samaliot îi căuta privirea, dar Vetuța nu îl
privi drept în ochi, se ridică °i-ncepu să
pă°ească alene, urmată la o jumătate de
lungine de Samaliot. În timpul acesta, Mircică
î°i tot mirosea ochiul scos, ne°tiind probabil
ce să facă cu el. Cu singurul ochi rămas, îi
zări însă pe cei doi cum săreau sprinteni pe
alt acoperi° °i se pierdeau în noapte. Apoi
plecă în fine °i Mircică, precaut °i-ncepu un
miorlăit atât de jalnic, încât îl auzi °i tânărul
nostru romancier, care avea fereastra deschisă
°i tocmai terminase primul capitol, după ce
scrisese profund implicat, practic fără să se
oprească, circa opt pagini.
Venise ora mesei de seară °i lui Adrian i se
făcuse foame. Mamă n-avea. Murise cu vreo
doi ani în urmă. Acum trăia cu taică-su, care-i
era °i mamă °i tată. Era acum nemulțumit de
taică-su că-l lăsase a°a °i se-ncurcase poate la
vreun coniac cu vreun amic, dar se gândi că
nu era taică-su omul care să se ducă la un
coniac în uniformă! ai-atunci începu să se
teamă. Se gândi să se ducă-n pivniță. Dar
cum să mai fie acolo? Dar poate găsise totu°i
cadavrul °i se dusese la secție să raporteze!
Poate veniseră acolo cu toată secția, cu toată
miliția °i el stătea ca prostul acasă!
ai-ntr-adevăr, când se duse acolo găsi la
fața locului mai toată secția! Ce se-ntâmpla-
se?
Scenograful Puky Popescu, care locuia în
vila aceea °i avea filmare de noapte, venise cu
ma°ina echipei să ridice manechinul pentru
căderea aceea de pe bloc. Un manechin
nemaipomenit °i la care lucrase vreo două
săptămâni. Cum filmarea se tot amânase, îl
coborâse în pivniță, că prea-l încurca în casă.
ai când venise să ia problema a dat peste
milițianul mâncat de guzgani. De spaimă °i
emoție, Puky albi °i făcu un °oc. Nu mai
putea să vorbească. ai stătea într-o stare de
prostrație. Oamenii din echipă, mai precis
°oferul °i un cascador, venind după el, îl
găsiră a°a, stând pe un butoi vechi °i arătând
la milițian. Râdea tot timpul.
Se chemă imediat miliția °i desigur Puky
Popescu fu arestat. Când sosi Adrian, colegii
lui taică-su făceau măsurători. Îndrumați de
copil, milițienii descoperiră manechinul. ai
tocmai cum stăteau acolo °i-l tot întrebau pe
Adrian, apăru în preajma lor motanul
Mircică, mieunând jalnic °i văitându-se desi-
gur de pierderea ochiului.
Undeva-n ni°te tufe, la vreo trei case mai
încolo, motanul Samaliot °i Vetuța pregăteau
o mare împăcare. Se priveau acum în fine în
ochi, dar Vetuța nu se dădea încă bătută °i de
câte ori el încerca să se-apropie ea ridica
gheara °i scuipa.
În timp ce Adrian, care încet-încet abia î°i
dădea seama de grozăvia situației, î°i termină
depoziția, doi oameni în albastru ridicau
cadavrul plutonierului °i curând aveau să
plece toți, lăsând pivnița locuitorilor ei
obi°nuiți, guzganii gra°i °i cenu°ii, care, con-
trar cu zilele obi°nuite, erau acum sătui. Dar
nu toți, doar o parte.
"
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
11
Black Pantone 253 U
11
Black Pantone 253 U
"
Coca °i Gore
Coca-l reîntâlni pe Gore, diminutivul lui
Grigore, desigur.
Acum erau oameni în toată puterea cuvân-
tului, ea vreo 56, el vreo 68, oameni în pute-
re încă, dar, desigur, depinde ce-npelegepi prin
putere.
Gore a fost singurul ei iubit, cel pupin a°a
pretinde Coca. Nu s-au căsătorit nici unul
niciodată.
Coca are încă suflet de copil. Are o odaie
plină ochi cu păpu°i, mănâncă în farfurioare
de plastic, cu desene, din care mănâncă de
obicei copiii.
ai e foarte curată °i gospodină.
Gore, în schimb, e un boem, e un poet,
de°i nu a scris niciodată poezii., dar îi place
viapa. Din când în când se îmbată.
Îi propuse lui Coca s-o ia. Măcar acum.
- Nu, că e°ti bepiv, hotărî ea.
- Dar ai pe altul?
- Nu. Am doar pisica asta.
ai-i arătă pisica, tolănită pe mijlocul
canapelei, dormind adânc, pe spate, cu
picioarele ridicate-n sus.
- Frumos motan, zise Gore.
- Vezi, să nu-l deranjezi...
- Păcat că nu vrei să ne refacem viapa,
reveni Gore.
- Dacă n-ai fi fost bepiv...
- Dar nu mai beau...
Uite, că °i acu’ miro°i pupin...
- Am luat un întăritor, recunoscu el.
Fiindcă nu °tiam cum ai să prime°ti propu-
nerea mea!
- atii, ce? Eu am necazurile mele °i m-am
obi°nuit a°a...
- Cu necazurile?
- Cu necazurile, cu pisica... Îpi plac ani-
malele?
- Nu.
- Păcat.
Afară era ceapă. Un mijloc de iarnă fără
zăpadă, dar cu ceapă.
- Ei, ce să-i faci? zise Gore °i se ridică
greoi.
- Mai treci pe la mine, totu°i...
- Când?
- Ei, °tiu °i eu? Dar dacă nu-pi plac ani-
malele, ce rost mai are?
- Da, recunoscu Gore.
Îi sărută mâna °i plecă.
Coca-l privea cum se lasă înghipit de ceapă.
Atunci auzi un miorlăit. Cotoiul tocmai se
trezise. Coca se duse agale spre canapea °i-l
luă în brape, sărutându-l.
Fiind iarnă, se-nsera devreme.
Gore ajunsese la micul local din cartierul
lui. Se a°eză la masă °i fără să comande ceva,
ospătarul îi aduse o halbă de bere °i o sută
de vodcă. De°ertă vodca în bere.
Afară se-nnoptase de-a binelea, dar ceapa
începuse să se ridice. A doua zi avea să fie o
vreme chiar foarte frumoasă, plantată în
mijlocul unei ierni mohorâte, ca o măslină
într-o farfurie cu icre.
Groapa smălțuită
Lucian Pop
In cât timp te-ar orbi flash-ul unui aparat de
fotografiat, Uniunea Sovietică ne ia Basarabia, nu
ne dezmeticim bine, că Germania ne dă jumătate
de Ardeal, Ungariei. Desigur că puteam riposta.
Aveam trupe, artilerie, tancuri, aviapie, strategi. ai în
Consiliul de Coroană, Maniu zise apăsat: „Mai bine
o înfrângere în lupte, decât o retragere ru°inoasă,
decât pierderea unei provincii fără o lovitură de tun."
Dar la repeziciunea cu care s-au petrecut
rapturile, riposta ar fi fost o chestiune de instinct.
M-ai încolpit, sar °i mu°c. Cred că avem groază,
oroare fapă de gesturile făcute pe negândite. Stăm cât
se poate de calmi °i luăm toate variantele la puricat.
În acel an fatidic, 1940, conform legilor lui Murphy,
am ales varianta cea mai neinspirată: „Mergem cu
nempii peste ru°i, ne recuperăm Basarabia, suntem în
cărpi, nempii îi bat pe ru°i °i la sfâr°it, ca un bonus că
ne-am comportat irepro°abil, nempii ne returnează
jumătatea de Ardeal cu scuzele de rigoare că au
gre°it."
De râs, nu râzi de o nenorocire, dar n-ai cum
opri să nu răsară din ea floarea ridicolului. Cu
gândul de-a le rămâne lor jumătatea, se luptau
viteje°te pe stepele ruse°ti, cot la cot cu noi °i
ungurii!
*
Acesta este contextul în care Constantin Hagea a
fost mobilizat ca reporter de război °i trimis pe
frontul din Uniunea Sovietică.
...Prin 1936, Costică a călătorit prin toată para °i a
publicat în „România Nouă" zeci de reportaje despre
ora°ele, satele, stapiunile, mănăstirile întâlnite. (A
ajuns °i în cel mai exotic loc al nostru, insula Ada-
Kaleh.) Citindu-i reportajul despre Tighina (ora°ul de
la granipa cu Uniunea Sovietică) rămâi cu gura
căscată.
„Pe linia ferată a°ternută printre casele din
Parkani, î°i face aparipia trenul sovietic. Gone°te
năpraznic, urlând din sirena de vapor. La începutul
podului se opre°te °i observ cum grănicerii sovietici îl
cercetează până sub osii. Trec aproape 10 minute. Pe
urmă trenul alunecă încet peste pod °i se opre°te din
nou la pichetul grănicerilor no°tri. Mă apropii. Un
grănicer îmi face semn să nu mai înaintez. Văd bine
trenul. Este înspăimântător de gol. Un amănunt care
bate la ochi. În ferestrele celor două vagoane, câte o
carafă plină de apă °i vaze de flori. Cam a°a ceva am
văzut la teatru, într-o comedie în care un mo°ier ce
voia să vândă o grădină, drept reclamă a încărcat pe
câpiva °i aceea°i pomi, mere, pere, prune, struguri,
piersici. Funcpionarii sovietici ce însopesc trenul sunt
mupi. Abia schimbă între ei un cuvânt. Trec 10
minute. Locomotiva răcne°te °i apoi trenul se pune
în mi°care. țipenie de călător n-a coborât din el.
țipenie de călător n-a urcat în el. Un tren fantomă,
al cărui rost eu nu-l înpeleg."
Este primul contact pe care l-a avut Costică cu
misterioasa °i nelini°titoarea lume sovietică.
*
...Deocamdată, suntem într-o zi de la sfâr°itul lui
septembrie 1941, într-o zi cât amiaza tihnită a
basmului în care doarme uria°ul după ce a mâncat
10 vaci fripte.
ai trenul din anul 1941, care trece Nistrul pe la
Tighina, pentru a-i găsi un capăt nemărginirii ruse,
tren în care se găse°te °i Costică, este plin de soldapi,
mai bine zis de părani îmbrăcapi în uniforme kaki.
Primele impresii. Câmpie tip ocean, cu ni°te culturi
vaste, fără delimitări, ici o miri°te la care nu-i vezi
capătul celălalt nici după un ceas de mers, colo o
porumbi°te nesfâr°ită. Păranii din tren exclamă
invidio°i: - De-am avea noi pământurile ăstea!... Când
trec pe lângă prima localitate, ridică din sprâncene,
dezamăgipi. Casele de lut galben, acoperite cu
pământ pe care cresc buruieni. Câte una acoperită cu
stuf. Satul tare răsfirat. Gardurile lipsesc cu
desăvâr°ire. După două ceasuri în care se aude numai
ritmul tâmp al tampoanelor, taca, taca, altă localitate,
asemeni primei. Unde sunt satele noastre bine
închegate, cu case văruite în alb °i albastru,
primitoare, vesele, grupate în jurul turlelor zvelte ale
bisericilor? Mereu câmpia, lipse°te varietatea
priveli°tii din pară, unde a°ezările omene°ti sunt dese
°i întâlne°ti la tot pasul ba un deal, ba o vale, ba o
pădurice ori o grădină.
O câmpie clădită din cărămizi identice, cărămizile
monotoniei, peste care plute°te palatul cu iz de
disperare al unei vrăjitoare obsedate să nu ajungă
nimeni la ea. O vrăjitoare din pove°tile noastre ce are
un pieptene, o pietricică de cremene °i o oglinjoară.
Aruncă peste umăr pieptenele, cre°te o pădure de
netrecut, aruncă cremenea cre°te muntele, aruncă
oglinjoara apare un lac pe care dacă-l prive°ti, e°ti
orb.
...Peste încă două zile de călătorie, cu un camion
de aprovizionare, Costică ajunge pe linia frontului.
„...Stepa Nogaică. A°ezările străvechi ale
hoardelor tătără°ti. Umbrele noppii s-au lăsat încetul
cu încetul peste întinderile verzi, tăcute. O iarbă
pipernicită dar deasă ca peria. Nori negri ascund
luna. În stânga noastră în depărtare, un °ir de plopi
neîntrerupt, ce nu se mai vede. Dinspre inamic,
fulgerări de lumină, apoi explozii. Încă două pâ°niri
de lumină °i ghiulelele se aud venind vâjâind prin aer
spre noi. Pe lângă mine °uierat des de gloanpe de
arme automate. Îmi lipesc fapa de pământ. Cei doi
soldapi cu care eram dispar din ochii mei. Rămân
singur, singur pe câmpia întinsă. Deodată, o explozie
formidabilă în dreapta mea. Parcă s-ar fi deschis
pământul. Un val puternic de văpaie vine peste mine
°i bulgări de pământ. Aproape că nu mai aud cu
urechea dreaptă. Am auzit că acolo unde cade un
proiectil de artilerie, foarte arareori se întâmplă să
cadă °i al doilea. Mă prăvălesc în pâlnie. Adăpost
binecuvântat! N-a° fi în stare să redau starea de
satisfacpie sufletească ce-am simpit-o în clipa când
m-am prăbu°it în această groapă. Văzduhul muge°te
muncit de un uragan năpraznic. Detunăturile
obuzelor se împletesc cu piuitul prelung al armelor
automate °i pu°tilor. Îmi întorc pupin capul °i privesc
la luna ce scapă zâmbitoare dintr-un noura° alb. Ce
îmi vine în minte? Cre°te ori descre°te luna? Am
auzit vorbindu-se ca cineva să încărunpească dintr-
odată într-un moment de mare tensiune sufletească.
Îmi pipăi părul."
Exploziile încep să fie tot mai rare. Apoi se
opresc. Luna nu mai are mult °i este rotundă. Un
reflector pe cer.
...Costică se nedumire°te, este într-o groapă ce a
crescut pe nesimpite, este într-un con cu baza mică
jos, ce î°i lărge°te perepii înclinapi către buza
pământului, perepi într-atâta de înclinapi că te-ai putea
câpăra cu u°urinpă până sus, pe pământul plat. O
groapă geometrică pe care Costică o acceptă chiar
dacă i se pare neverosimilă. Are perepii verzi, ce
scânteiază în bătaia lunii, ca smălpuipi.
Apipise?
Simpi că explozia îl curăpase de-o sâcâitoare
temere care nu-i da pace de când trecuse peste podul
Tighinei în imperiu, temere de-un glonp ori o schijă,
ce-l va găsi în drumul ei, temere ce îi cânta în
surdină, ca un greiere.
- Sunt senin! î°i zise Costică bucuros, senin ca °i
cerul de deasupra mea!
Cerul noppii, cald, al unei luni neobi°nuit de
mari, galbene °i bogate în forme de relief. O lună la
care i se vedeau munpii, văile °i gropile ei rotunde, ca
cea în care se adăpostise el.
12
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
Tîj
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Încă nedumerit, încă rezervat să o ia de bună,
nu-i joacă feste imaginația?... văzu un cap ce se
apleacă peste marginea gropii. Un cap ce purta
chipiu de ofițer.
În primul moment, Costică se simți pus într-o
situație comică, era un sacrificat pe fundul unui
ceaun uria°, °i capul aplecat peste margine era al
bucătarului.
Dar capul se prezentă:
- Locotenent Gogiulescu Vasile, plutonul trei...
- Sergent Constantin Hagea, reporter de război.
Gogiulescu se grăbi să-°i deie drumul pe perete
înclinat ca pe o pârtie de săniuță.
- Ce faci frate, aici?!, se minună Gogiulescu, după
ce îi strânse mâna repetat.
- M-a surprins artileria. Eram însoțit de doi
soldați. Au dispărut în noapte. Dumneata?
Gogiulescu scoase o foaie de hârtie °i i-o întinse.
Pe hârtie scria: „Giovani, dă-i domnului locotenent
Gogiulescu 1500 de țigarete, jumătate cu carton,
jumătate fără. Maior Popescu Damian."
- Frate, maiorul Popescu este comandantul
batalionului nostru. Nu °tii unde-l găsesc pe Giovani
ăsta? Trebuie să fie un subofițer de la Aprovizionare.
- Nu îl °tiu. Ieri seară am ajuns în zonă. Nu îl
cunosc decât pe căpitanul Zambor de la plutonul 5
geni°ti. El mi-a dat înainte de asfințit doi soldați să
mă ducă la comandantul regimentului 7 infanterie.
- Frate, soldații tăi s-au rătăcit. E°ti în fața
batalionului nostru. Haide cu mine.
Ie°iră amândoi din groapă țintuiți de lumina
nemiloasă a lunii. Tot la al zecelea pas era câte un
stârv de cal ori câte un rus, un neamț împu°cat.
Costică să le°ine când s-a împiedecat de ceva moale.
Era o mască de gaze. Alte gropi, alți cai °i oameni
doborâți.
- Domnule ziarist, nu-i de noi aicea, haide în
groapa noastră, °i să fie mai convingător,
locotenentul îl prinse pe Costică de mâneca tunicii
°i-l trase după el. Ajunseră la groapa lor unică,
smălțuită. Locotenentul scoase iară°i hârtia °i o citi
cu voce tare. Exclamă: Vezi domnule reporter ce
înseamnă un viciu? Sunt fumător înrăit. Câte 70 de
țigarete pe zi. Domnul maior Popescu mi-a imputat
ieri: „- Ce mai umbli cu cer°itul Gogiulescule? Nu °tii
doar că s-a găsit la un colhoz din vecinătate un stoc
de vreo 700000 de țigarete? Am început să le
împărțim. - Zău a°a?! °i pe mine m-ați lăsat pe
dinafară? - Nu te las deloc! Uite, chiar acum îți scriu
un bilet către subofițerul care le distribuie. Spune
câte vrei? 1500 ajung? Uite aici biletul. Colhozul este
la patru kilometri de sat. O ții pe drumul cu °irul de
plopi. Ia-o la picior °i ridică-ți țigările!"... Domnule
reporter, oare nu este o farsă? Mie mi se pare dubios
numele subofițerului ăsta. Giovani. Ce Giovani?! Este
italian?!
Deasupra lor, reflectorul atotputernic al lunii. Se
auzi un strigăt din pulberea aurie a nopții de
deasupra gropii. Cineva striga întrebător: - Domnule
locotenent Gogiulescu!!!... ai vocea se apropia
întrebând câmpul plin de cai °i oameni întin°i pentru
somnul de veci: - Domnule locotenent Gogiulescu!!!
Costică îl mustră pe locotenentul ce sta
concentrat cu privirile fixate pe foaia de hârtie scrisă
pentru Giovani:
- Domnule locotenent, te strigă, te caută cineva.
Î°i pune viața în pericol să te găsească. Te rog
răspunde-i!
Locotenentul oftă °i se cățără nu prea bucuros pe
peretele înclinat. Odată ajuns la nivelul câmpului
strigă mustrător:
- Domnule sublocotenent Rațiu, măi băiatule,
sunt aici, apleacă-te, ce naiba, suntem pe un câmp de
război, ia-ți măsurile minime de siguranță.
- Fii lini°tit domnule locotenent, s-a oprit potopul,
nu mai mi°că firul de iarbă! veni răspunsul optimist
al lui Rațiu °i cei doi coborâră lin pe peretele
smălțuit lângă Costică.
Locotenentul făcu solemn prezentările.
- Domnule reporter Hagea, ți-l prezint pe
sublocotenentul Rațiu Bazil.
Bazil răbufni bucuros:
- Domnul ziarist Hagea?! Domnule Hagea, sunt
văr primar cu doctorul Pascu, prietenul
dumneavoastră din Cluj!
- Domnule, ce mică este lumea! Bazil?! atii unde
trebuia să ne-ntâlnim? La căsătoria dumitale. În Sibiu.
- Era să fie, dar ca sublocotenent în rezervă am
fost mobilizat urgent.
- Ce problemă disperată ai, domnule, cu
locotenentul Gogiulescu?!
Gogiulescu îi făcu semne energice tânărului
sublocotenent să păstreze secretul. Dar Bazil, neatent,
exuberant, de-a dreptul fericit că l-a întâlnit pe
prietenul vărului Pascu, pe unul dintre invitații de
onoare la nunta lui, nuntă amânată dintr-un motiv
serios, războiul mondial, Bazil scoase din geanta cu
masca de gaze o sticlă de pălincă. După ce sticla
trecu ceremonios pe la toți, Bazil se plânse:
- Domnule Hagea, chiar bine că am dat peste
dumneata, trebuie neapărat să scrieți despre o
chestiune pur °i simplu sinistră. S-a dat ordin de la
Statul Major, ca fiecare ofițer să aibă gata crucea. Îți
scrii pe ea numele, anul na°terii °i la°i loc gol pentru
anul morții. Era să amețesc domnule Hagea, când am
auzit una ca asta. Nu ajungi bine pe front °i uite cu
ce măsură îți retează curajul. Norocul meu că
domnul Gogiulescu are delegație să inspecteze
efectuarea acestui ordin. Sunt un pic superstițios, se
scuză Bazil.
Costică î°i făcu cruce.
- Mare-i grădina Domnului. Cine din Statul Major
a dat ordinul? Poate este o farsă °i ați luat-o de bună.
- A°a °i este domnule reporter! râse u°urat
Gogiulescu. În seara asta voiam să-i spun lui Bazil:
„Stai lini°tit sublocotenente, m-am interesat, a fost o
confuzie."
Bazil le mărturisi cu satisfacție:
- Mă miram °i eu, nu se poate, avem ofițeri
valoro°i în Statul Major.
Sticla de pălincă era pentru locotenent, care îi
promise solemn că-l va face scăpat de la îndeplinirea
ordinului. Maiorul Popescu îi spuse lui Bazil unde
anume s-a dus locotenentul, °i fiind o noapte
lini°tită, romantică, cu lună scânteietoare, mai mare
dragul să te plimbi pe drumul cu plopi, până la
depozitul de țigări al colhozului.
- Domnule Hagea, ți-e somn?
- Dimpotrivă, sunt mai treaz ca ziua.
- Prin profesia dumitale te-ai lovit de nenumărate
întâmplări. Nu ne poveste°ti °i nouă câteva?
De-acelea hazlii că de lucruri triste suntem sătui.
Costică î°i scoase pachetul de țigări °i îl puse jos
lângă sticla de pălincă.
- Vă rog serviți-vă, nu-mi cereți permisiunea...
Întâmplări... picanterii... întâmplări... ai Costică î°i
frunzări memoria, sub luna imensă ce se opri exact
deasupra gropii verzi, ca un ochi ce călătorise prin
întreg universul °i abia acuma, în sfâr°it, dăduse
peste trei ființe mi°cătoare, ce aveau la picioare o
sticlă de pălincă °i un pachet aproape plin de țigări.
Bazil nu era fumător. Norocul locotenentului
Gogiulescu.
*
Câteva întâmplări povestite de către Costică
Hagea în groapa smălțuită.
...La Brukenthal, ne oprim în fața tabloului ce
reprezintă uciderea pruncilor în Vifleem, tablou
pictat de Pieter Brueghel. Scena e localizată, destul de
curios, într-un sat olandez. Din anii o mie cinci sute
°i ceva.
Toate bune °i frumoase, observă colegul Banciu,
dar mi se pare că pictorul încurcă lucrurile. Ce caută
bunăoară în tablou iarna asta năpraznică, căci după
câte °tiu, la Vifleem n-a nins de când e lumea. ai-apoi
soldatul acela cu pu°că. Pu°că pe vremea lui Irod?
Vârf la toate pune comandantul acela bărbos cu un
baston galben negru în mână, culoarea Habsburgilor.
Pe drept cuvânt te întrebi: Oare Irod a ucis pruncii
din Vifleem sau Habsburgii?...
*
În Ardealul ocupat, la preotul Năstase, din satul
Jui°oara, județul Năsăud, se prezintă o patrulă de
honvezi turbați de furie.
- Adu drapelul românesc!
- Vă rog să aveți puțină răbdare până îl cobor din
pod.
După câteva clipe, preotul se prezintă cu steagul
îndoliat.
- A°a, va să zică, i-ai pus zăbranic, în semn de
doliu pentru teritoriile luate de noi?!
Bietul preot ce să răspundă? Deodată, avu o
inspirație fericită.
- Să vedeți, domnilor, doliul l-am pus cu ocazia
morții fiicei lui Horty.
Norocul lui. Honvezii se declarară mulțumiți °i
plecară.
*
Mergem un grup de studenți de la drept să facem
propagandă culturală prin sate. ai a°a, într-o după-
masă ne-am îmbarcat într-un autobuz °i iată-ne ajun°i
în Cricău, sat frunta° din județul Alba. Acolo, nici
n-am apucat să ne dăm jos din autobuz, că ne-au °i
luat în primire prietenii °i colegii locali. Unul cu o
țuică, altul cu o gustare, altul cu un pahar de vin. Nu
e de mirare că în scurtă vrem eram cu toții „oțeliți",
nu tare, vorba aceea, cât îi stă bine omului.
Spectacolul urma să aibă loc la °coală, a°a cum
se face pretutindeni la sate. Iar sala de reprezentații,
o sală vastă, plină de bănci °i o cortină făcută din
covoare. În primul rând stătea „intelighența" satului.
Cei doi preoți, învățătorii, notarul etc. În celelalte
bănci, țăranii îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu
mâinile înfipte după °erpar. Toți ardeau de nerăbdare
să audă ce spun „°tudenții" de la Cluj.
Spectacolul trebuia să-l deschidă prietenul
Zacharia°, cu poezia „Ați fost vreodată la Abrud?" de
Iustin Ilie°iu. Zacharia° apare radios pe scenă °i
începe cu patos: „Ați fost vreodată la Abrud?". Pe
urmă tace. Stă ce stă, apoi din nou: „Ați fost
vreodată la Abrud?" ai apoi tace iară°i °i a°teaptă...
Dar un țăran din rândul al patrulea de bănci
către vecinul său:
- Parcă tu ai fost măi cuscre. Spune-i
domni°orului.
-	Da, am fost cum să nu fiu, acuma câteva zile.
Prietenul nostru °i mai încurcat, cu ochii holbați
de disperare: „Ați fost vreodată la Abrud?"
Lumea din sală începe să freamăte.
- Păi, mergem domni°orule, cum să nu mergem?
Bietul Zacharia° era acum într-o stare de plâns.
Începu să strige °i mai tare: „Ați fost vreodată la
Abrud?"
- Spun drept că °i eu am fost, grăi un țăran
mustăcios. Am acolo un fecior, cătană la vânători.
Ca să salveze situația, se ridică atunci primarul,
bărbat chipe° °i sfătos nevoie mare:
-	atii ce domni°orule? Lasă că treaba asta o
isprăvesc eu. Dumneata spune ce ai de spus că eu fac
o listă de tot omul care a fost °i care n-a fost °i
dimineață ți-o pui în mână!...
(fragment din romanul Un greier pentru clasa
muncitoare, în curs de apariție la editura Eikon)
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
13
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„In politica românească
lipse°te harta viitorului” (I)
de vorbă cu Dr. Călin Georgescu
Ion Longin Popescu- 2014 este Anul 25 de la
Revolupia Româna. Dvs. api detectat „războiul
nevăzut" în lume °i în România. Ce este acest
război?
Călin Georgescu - Criza actuala oferă unei
umanități îngenuncheate de atâtea rele prilejul de
a medita asupra propriei supraviețuiri pe unica sa
planetă. După ce a „îmblânzit" natura, omul este
supus acum manipulărilor de tot felul, spre profit-
ul celor care stau la cârma °i, mai ales, în spatele
marilor corporații. Nu se poate fura fără a contro-
la mintea victimei. Discutăm azi de un război dus
la nivelul minții. Este purtat de marile corporații
°i de politica neoliberală care au creat °i mențin
în continuare criza. Lăcomia marii finanțe a pro-
dus actuala instabilitate economică °i socială.
Marile corporații nu au nevoie de minți libere ci
de roboței care, motivați doar de cucerirea unei
poziții în ierarhie °i de avantajele unei vieți
luxoase, se înclină obedient la preceptele „politi-
cilor corecte". Personal, sfidez corectitudinea
politică de toate culorile.
Spre exemplu, Nestle controlează peste 70%
din apa îmbuteliată din lume, printre care Perier,
San Pelegrino, Vittel. Este o acțiune neoliberală °i
postcolonială care atentează la un drept funda-
mental al omului - accesul primar la apă. Poate fi
un drept uman transformat în marfă, cu etichetă
°i preț?!
Cea mai mare manipulare este înfăptuită de
marile trusturi din industria alimentară °i farma-
ceutică, dar °i de sistemul tradițional de educație,
încremenit în desuetudine. Alimentele sunt oferite
spre cumpărare fără să se țină cont de efectul lor
asupra sănătății iar, la rândul lui, sistemul de
sănătate tratează fără să țină cont de alimente.
Nutriția este pe ultimul loc în preocupările omu-
lui modern, dar °i la facultățile de medicină.
Foarte puțini dintre noi cred că de aici se pot
trage cele mai multe dintre bolile cunoscute, că
există un sistem ascuns, bine pus la punct, pentru
ca noi să ne cumpărăm boala °i apoi să credem
că ne putem redobândi pseudo-sănătatea
cumpărând iar medicamente sau proceduri costisi-
toare. Medicina a devenit echivalentă cu termenul
„medicament", iar tratarea bolii a devenit o indus-
trie.
În general, nu ne facem timp să citim nici
eticheta alimentelor, nici prospectul medica-
mentelor. Dacă, însă, le citim, constatăm că
foarte puține dintre substanțele constituente sunt
naturale °i integrale. Restul aduc cu cele sinteti-
zate în laboratorul de chimie. Aflată în ghearele
Big Pharma °i ale industriei producătoare de
aparatură medicală, medicina modernă ne
dictează cum să ne reparăm, nu cum să ne vin-
decăm. Cum să tratăm boala °i nu cum să o pre-
venim. Medicina preventivă °i politicile publice cu
măsuri de promovare a sănătății nu sunt o priori-
tate pentru guverne sau, cu atât mai puțin, pentru
corporații. Or, intervențiile medicale sunt necesare
°i binevenite în caz de accidente sau în situații de
urgență similare - ele însă ar trebui să rămână a°a
cum arată °i numele lor: soluții extraordinare.
În România, cetățeanul este stăpânit prin frică
°i foame. Ne este frică pentru că nu mai avem
credință adevărată. Când ne rugăm °i cerem ca
Dumnezeu să ne „dea" miracole confundăm cred-
ința cu magia. Fără muncă asiduă °i jertfă nu-ți
poți lua zborul către orizontul demnității. Pasărea
născută în colivie crede că a zbura este o boală!
De acest fapt s-a profitat după '89 °i a°a s-a per-
petuat mentalitatea că, atât timp cât ai ce con-
suma, e bine. Burta plină stă mai presus de liber-
tate!
Acum, în România se trăie°te sub imperiul
fricii. Când nu rămâi ferm în credința sfântă în
Hristos se na°te un gol prin care pătrunde groaza
de moarte. ai atunci omul devine „resursă
umană", un individ manipulat, fabricat prin înro-
birea minții. Alimentele procesate industrial
conțin substanțe care acționează subtil asupra sis-
temului nervos, imitând efectul drogurilor. Omul
care mănâncă produse concentrate artificial
devine dependent: în căutarea plăcerii, mănâncă
tot timpul fără să se hrănească. Mintea, sufletul °i
inima îi devin captive. Mintea trebuie să fie însă
liberă, critică °i independentă, iar inima să bată în
ritmul dragostei pentru aproapele nostru.
Sistemul educațional de stat contribuie °i el din
plin la încătu°area minții °i a spiritului. După ce
sunt °coliți conform prejudecăților cultivate de
adulți, denumite eufemistic programe naționale,
elevii devin de-a dreptul incapabili să gândească
sau să acționeze în alt mod decât cel pe care l-au
impus formatorii lor...
Eu, în ace°ti 25 de ani, am văzut în România
doar promovarea malignă a incompetenței. O
perioadă în care sufletul românesc a fost trecut
prin sabie.
Se impune urgent reprofesionalizarea
României °i restabilirea valorilor morale
irepro°abile, de care, în istoria sa, poporul nostru
a făcut dovadă prin fapte.
- Api găsit repeta °l cheia succesului României:
dragostea (unirea) °i micul producător. Cu micul
producător, spunepi, am cuceri toată lumea. Vă
rog să dezvoltapi această idee. Pe ce vă bazapi
când spunepi că România are capacitatea de a fi
lider european?
- A te baza pe micul producător înseamnă să
contracarezi asediul corporațiilor, care îți dictează
ce să mănânci, ce să bei, cu ce să te îmbraci, ba
chiar °i cum să gânde°ti. Mai înseamnă °i să-ți
organizezi singur propria producție. Te salvezi tu,
ca țară, °i îi mai ajuți °i pe alții care vor să o facă
°i nu mai au cum. Micul producător contribuie la
însănăto°irea României. Datorită lui vom rezolva
în cea mai mare parte problema °omajului. Toată
lumea va avea ceva de făcut. Dacă °tii să faci ceva
cu mâna ta nu depinzi de nimeni, e°ti autonom.
Acum românii bat drumurile Occidentului,
slugărind prin străini, în loc să muncească °i să
prospere în țara lor. Trebuie doar să promovăm
micul întreprinzător, breslele °i meseriile larg
răspândite, ajutate de o industrie performantă °i
nepoluantă. Acțiuni precise, nu bătut apa în piuă
pe marginea unor generalități.
Micul producător ne oferă, prin urmare,
definiția succesului. La care adaug un mesaj pen-
tru rena°terea speranței °i a încrederii: pe plan
internațional România va ocupa locul care i se
cuvine, de factor care contează în politica lumii.
Noi ca popor trebuie sa fim uniți, „în cuget °i
simțiri", să ne dorim libertatea de acțiune, care
nu exclude să ne avem bine cu toată lumea.
Trebuie să °tim însă ce vrem. Unde dorim să
ajungem °i ce mijloace avem pentru a atinge scop-
urile pe care ni le-am propus! Aceasta este o
decizie fermă, politică °i profesională.
Prădătorii care au condus țara ignoră viitorul
°i nu ne pregătesc pentru el, pe ei nu-i interesează
decât prezentul, să poată fura acum, când mintea
este încă înrobită. Cei ce conduc România sunt
făcuți, nu născuți. Ei sunt omul nou, creat înainte
de '89. Sunt ni°te mutanți, o altă specie!
Asistăm la o disoluție totală a țării. Iar intelec-
tualii păstrează o tăcere complice. Rar găse°ti un
intelectual integru. Mare parte dintre cetățenii
României pot fi comparați cu robii care servesc
unui sistem mafiot.
Politicienii, ca °i intelectualii, caută „să vor-
bească frumos" ca să nu deranjeze, toți vor să fie
politic corecți. Oameni buni, nu mai priviți la
culoarea cenu°ie ca la un simbol al cumințeniei,
este timpul să ne trezim! Totul s-a transformat
într-un imens crematoriu unde este incinerată lib-
ertatea °i viitorul neamului românesc. Ridică-te
Gheorghe, ridică-te Ioane!
- Care este contextul internapional în care
România ar putea să-°i folosească atuurile natu-
rale?
- Se recunoa°te la nivel european că toate
modelele de până acum au erodat capitalul natu-
ral. Singura soluție este dezvoltarea durabilă sau,
mai corect spus, sustenabilă, pentru că vorbim de
obiective pe termen lung. Dezvoltarea nu trebuie
să se facă prin epuizarea resurselor ci la niveluri °i
în ritmuri care să permită regenerarea acestora.
Populația lumii cre°te cu 1% pe an, dar capitalul
natural scade cu 1% an. Două treimi din ecosis-
temele lumii sunt utilizate nesustenabil.
Schimbările climatice exercită o presiune în plus.
Trei miliarde de oameni trăiesc cu mai puțin de 2
USD/zi. 20% din ceea ce se produce pe planetă
ajunge la doar 7% din populație.
Criza actuală este o criză de sistem, ea va con-
tinua mult timp de acum înainte, până la schim-
barea profundă a paradigmei economice mondi-
ale. Consumul de resurse este problema pe ter-
men scurt °i lung a omenirii. Mare parte a ecosis-
temelor planetei sunt distruse. Unul din trei ali-
mente pe care le avem pe masă se datorează con-
tribuției albinelor. Dispariția acestor mici vietăți
poate duce la stingerea vieții. Polenizarea artifi-
cială se practică deja în China, prima țară unde
aceste insecte excepționale aproape că au dis-
părut.
Pe acest fond se duce o luptă aprigă pentru
ceea ce numim resurse strategice, adică apa °i
hrana, dar °i energia verde. Or, România deține,
sau mai deține încă, posibilități importante de uti-
lizare a acestor resurse. atim ce urmează; între-
barea este dacă suntem pregătiți să întâmpinăm
acest val al schimbării. În politica românească
post-decembristă lipse°te cu desăvâr°ire o viziune
pe termen lung. Lipse°te harta viitorului. Dacă
România ar înțelege ce °ansă uria°ă are în plină
criză, ar face un salt gigantic, nu doar pentru
refacerea ei, ci °i pentru a ocupa o poziție de
lider imbatabil, cel puțin în zona balcanică. Am
putea restaura dreptatea socială, apăra suverani-
tatea țării °i conserva tradițiile neamului româ-
14
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
nesc. Sa nu uitam ca România nu este o pară
oarecare. Noi, românii, suntem o civilizapie.
Necesităpile politicii externe ale României sunt,
mai ales, păstrarea identităpii statului în fapa atac-
ului entităpilor non-statale, adică a corporapiilor °i
„investitorilor strategici" de genul fondurilor spec-
ulative. România are nevoie de un stat care î°i
serve°te cu abnegapie cetăpenii °i nu de unul care
slugăre°te capitalul internapional. Consolidarea °i
dezvoltarea statului napional unitar modern tre-
buie să fie deviza noastră, a°a cum a fost a înain-
ta°ilor no°tri. Întărirea statului este esenpială în
vremurile pe care le trăim. Binomul stat-cetăpean
este cel pe care a funcpionat mare parte din isto-
ria omenirii; dacă un stat colapsează se produce °i
o prăbu°ire a societăpii, cetăpeanul fiind confrun-
tat cu o situapie de anarhie ca cea din Somalia. ai
nu suntem la adăpost de un asemenea pericol
decât dacă procesul de ruinare a statului român
este oprit de îndată. Statul român nu trebuie să se
îndepărteze sub nici un motiv de rădăcinile sale °i
de istoria neamului. Când statul serve°te „corecti-
tudinea politică" °i trimite jandarmii să-i bată pe
truditorii pământului care-°i apără dreptul la apă
°i hrană - cum se întâmplă la Punge°ti - ne aflăm
deja în fapa unei trădări de pară. Poporul nu mai
poate rămâne indiferent!
- Din acela°i context fac parte °i corpora/ile.
Ce fac acestea? Cum conduc leadershipul politic?
Spre care /intă? Câte corpora/i contează? Câte
state?
- Corporapiile dictează la ora actuală politicu-
lui în cea mai mare parte a lumii. Urmărind doar
propriul profit, ele ascund realitatea, subminând
viitorul generapiilor tinere °i privând napiunile
existente de lideri autentici °i de patriopi. 200 de
multinapionale sunt mai puternice decât 150 de
state la un loc.
Domeniul economic este condus de FMI,
Banca Mondială °i Organizapia Mondială a
Comerpului. Troica aceasta a dus la prăbu°irea
economică °i la dezastru ecologic în multe locuri
din lume.
În loc de politici economice serioase,
românilor li se oferă pâine °i circ: să cumperi
marfa altora °i să crezi că trăie°ti bine. Aceasta pe
un fond de sărăcie °i decădere morală fără prece-
dent. Cantitatea de pâine vândută a scăzut cu
25% fapă de 1990, iar numărul cărpilor cu 85%.
Sunt cifre care vorbesc de la sine despre starea
precară °i lipsa de viitor a României în actuala
situapie.
România are nevoie de o conducere capabilă
să se opună proiectelor geopolitice care vizează
distrugerea statelor napionale °i transformarea pării
într-un teren de vânătoare economică (masacrarea
faunei cu acte mai mult sau mai pupin în regulă
este un capitol la fel de trist). România trebuie să
găsească o pozipie de echilibru între forpele
geopolitice globale °i să învepe să negocieze cu
puterile lumii, având ca ancoră doar interesul
napional. Putem să spunem, fără teama de a gre°i,
că destabilizarea prezentă a Ucrainei prin proteste
violente dirijate este pe punctul de a declan°a un
nou Război Rece între Rusia °i SUA. Un „război
ascuns" mocne°te deja în Asia, între China °i
principalul aliat din Asia al SUA, Japonia. În acest
nou context, extrem de tensionat, România, în loc
să fie un factor de stabilitate, apare ca un no
man's land, un fel de tărâm al nimănui care poate
oricând exploda, aruncând în aer întreaga regiune
sud-estică a Europei.
Iată de ce, mai mult ca oricând, avem nevoie
de lideri respectapi pe plan internapional, capabili
să întărească statalitatea României °i să găsească
alte surse de finanpare decât vânzarea pe nimic a
bogăpiilor naturale °i activelor napiei. În prezent,
para se află într-o situapie atât de jalnică încât sunt
aplaudate chiar °i investipiile „europene" în gropi
de gunoi, pompos numite „sistem integrat de
management al de°eurilor", amenajate în satele
cele mai pitore°ti °i cu mare potenpial agro-turistic
(vezi cazul comunei Fărca°a din judepul
Maramure°). În sectorul forestier nu se mai vinde
mobilă, ci bu°tean direct din pădure.
- Comenta/, vă rog, fraza „România este sub
asediul marilor corpora/i".
- Acpiunea de la Punge°ti este relevantă.
Statul apără o corporapie împotriva propriilor săi
cetăpeni. Corporapia Chevron încalcă voinpa unei
comunităpi locale din judepul Vaslui, care nu vrea
explorarea gazelor de °ist, fără ca statul să inter-
vină. Ba din contră, statul î°i love°te propriii
cetăpeni. Oamenii sunt bătupi în curtea lor. Este
mai rău decât într-un război împotriva unei puteri
străine! La Punge°ti, de câteva luni, statul î°i
Atena-Elena Simionescu	Vegeta/e montană 57 (2013), colografie, ac rece
terorizează cetăpenii care nu se pleacă în fapa
interesului celor fără de pară. A luat cumva UE
pozipie fapă de această încălcare flagrantă a celor
mai importante drepturi ale omului?
Jandarmii î°i apără salariul °i job-ul, dar
înainte de asta trebuie să-°i apere para căreia i-au
jurat credinpă. Ce fel de oameni lucrează astăzi în
jandarmerie?
Ce-ar mai fi de spus aici? Nimic, doar că este
o acpiune criminală fără precedent.
Apoi afacerea Bechtel, controversatul proiect
de pseudoautostradă: pentru 50 de km, statul
român a plătit 1 miliard de euro, de câteva zeci
de ori mai mult decât ar fi fost normal, fără a
mai vorbi de calitatea slabă a lucrării - adică,
practic, nu s-a construit. ai asta numai cu concur-
sul lacheilor din politica românească, pe care
chiar °i americanii îi dezaprobă dar, desigur, se
folosesc de ei.
Să nu uităm asediul FMI asupra României.
„Terminator"-ul a fost chemat de semănătorii de
neghină - nimeni alpii decât fariseii actuali
provenipi din fosta burghezie proletară - pasămite
ca să salveze para. atim însă bine că nu popi lăsa
para pe mâna unor creditori care nicăieri în lume
nu au vreun proiect pozitiv. Dimpotrivă, au înro-
bit toate pările pe unde au călcat. Dar FMI-ul nu
este o fatalitate. Pre°edintele Rafael Correa al
Ecuadorului, o mică republică din America Latină,
a avut curajul să întrerupă acordurile cu FMI-ul °i
Banca Mondială, salvând para de la o ruină pro-
gramată. Acpiunile curajoase ale pre°edintelui
Correa au fost apreciate în întreaga lume,
Ecuadorul fiind în prezent o pară respectată, în
plin avânt economic. Ceea ce, evident, nu-i cazul
României.
Rara noastră are nevoie de un sistem financiar
care să-i aparpină, de o politică monetară care să
răspundă nevoilor specifice ale pării °i de o
politică fiscală dictată de realităpile noastre. În
para noastră se moare efectiv de foame, bătrânii
sunt umilipi, copiii nu au viitor, pământul este
vândut străinilor iar credinpa strămo°ească este
călcată în picioare - iată realitatea! Iar dezastrul
este băgat sub pre° Se dau cifre, care mai de care
mai umflate. Una sunt cifrele, alta economia
reală. De pildă, se tot scrie că am ie°it din criză.
Cum să iasă din criză statul român când cheltu-
ielile cu bunurile °i serviciile au atins în 2013
nivelul din 2008, când se arunca cu bani în stân-
ga °i în dreapta? Cheltuielile bugetului general
consolidat cu bunuri °i servicii au atins în 2013
nivelul de 6,2% din PIB (38,6 mld. lei) - sărind
de pragul de 6% din PIB pe care nu-l mai atins-
eseră dinainte de criză. Astfel, aceste cheltuieli ale
statului s-au apropiat de cele din 2008, când au
însemnat 6,5% din PIB (33,2 mld.). Doar minci-
ună °i triumfalism în cifrele vehiculate de presa
aservită! Mai grav: aceste cifre sunt transmise °i
publicapiilor internapionale.
România nu va prospera decât prin introduc-
erea disciplinei financiare. Astăzi, România este o
pară în faliment care trăie°te pe datorie.
(N.R. Călin Georgescu este directorul Centrului
pentru Dezvoltare Durabilă din România °i °eful
Clubului de la Roma - Europa).
interviu realizat de
Ion Longin Popescu
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
15
Black Pantone 253 U
(ț) Black
Pantone 253 U
eseu
Conflictul dintre generalii
„Înțelepciunea” bătrânilor °i
„nonconformismul” tinerilor
Vistian Goia
Atena-Elena Simionescu
Atelier de creație. Carte obiect (2013), colaj din gravuri
Nu spunem o noutate amintind că în toate
epocile a existat un conflict tăcut ori deschis
între generația bătrânilor °i aceea a tinerilor,
fie ei politicieni, gazetari, scriitori, universitari °.a. De
pildă, în con°tiința românilor de după 1989 stăruie
convingerea că revoluția din anul acesta a fost
"opera" tinerilor, mulți sacrificându-°i viața. De aceea
li se spune "seniorilor", crescuți °i maturizati în anii
comunismului, să se dea la o parte de la treburile
statului, întrucât, vorba veche, "°i-au trăit traiul °i °i-
au mâncat mălaiul!"
Conflictul amintit e vechi de când e lumea
pământeană °i va exista cât va dăinui viată pe
planeta noastră. Nu întâmplător, în epopeile
homerice îl aflăm pe Nestor, cel mai bătrân "basileu"
grec, renumit pentru înțelepciunea °i elocința sa. De
atunci a rămas expresia "un Nestor", aplicată unei
persoane vârstnice care-i domină pe cei din jurul său
prin înțelepciune. La polul opus se află Ahile
"nesupusul" sau "răzvrătitul", el întruchipând idealul
eroic al Antichității. Exemple pentru cele două
categorii se pot da la diferite neamuri °i în epoci
diferite. Să-l amintim pe Solomon, fiul lui David din
Biblie, a cărui înțelepciune a rămas proverbială.
Conflictul de care ne ocupăm mi-a amintit de o
scrisoare a lui Alexandru Vlahuță către I. L.
Caragiale, (vezi Universul, 1910, 19 martie, p. 1.) în
care amicul dramaturgului î°i exprimă revolta față de
conduita generației tinere din care făcea parte °i fiul
său. "Băiatul meu Fănică ... Un copil, nu-i a°a? Ei
bine, să-l auzi cum ți-i regulează pe toți din două
vorbe: cutare profesor, un tâmpit; cutare om politic,
o javră; cutare ministru, un escroc. ai tot ce-i în țara
asta - gospodărie, °tiință, literatură - tot e stupid,
fals, ridicol. (...) Mă uit la el ca la un bolnav
incurabil, mă uit la camarazii lui, cari-s tot a°a de
seci, °i mă gândesc cu jale la biata țara asta pe ce
mâini netrebnice are să-ncapă!"
Avea dreptate scriitorul față de generația tânără
pe care o privea jalnic °i cu neîncredere? Nu credem,
doar cea care i-a succedat bătrânilor a realizat Marea
Unire. Însă conflictul exista sub o formă sau alta.
Să ne întoarcem la antici. Ei ne învață cum să-i
prețuim pe bătrânii merituo°i. Seneca aduce un
elogiu înțelepciunii acestora pentru că mo°tenirea lor
trebuie să treacă asupra urma°ilor tineri. Bătrânii au
descoperit, pe lângă multe altele, °i "leacuri
suflete°ti", de aceea merită să fie venerați ca pe ni°te
zei. Ei reprezintă, pentru cei tineri, un imbold °i,
deci, merită să fie cinstiți, să fie sărbătorită ziua lor
de na°tere, pentru că îi simbolizează pe "învățătorii"
omenirii. Tot Seneca ne spune că, în Roma antică,
dacă întâlneai un pretor sau un consul, le arătai
respectul °i stima descoperindu-ți capul, dându-te în
lături din calea lor, chiar coborând de pe cal pentru
a-ți arăta prețuirea °i admirația. Pe Socrate, pe Platon,
pe cei doi Cato °i pe alții de mărimea lor trebuie să-i
prime°ti în lăca°ul inimii cu toate onorurile cuvenite,
să te închini înaintea lor °i să te ridici în picioare
când li se rostesc numele. [1]
Dar nu toți anticii aveau aceea°i părere despre
bătrâni. În Retorica sa, Aristotel e destul de aspru cu
"bătrânii" obi°nuiți °i destul de generos cu "tinerii".
Anticul se referă la caracterul acestora, după vârsta
lor: tinerețea, maturitatea °i bătrânețea.
"Tinerii" sunt de un bun caracter, sunt creduli °i
plini de speranță, sunt curajo°i, înfocați, dar u°or de
în°elat. Adeseori sunt violenți, irascibili °i condu°i de
mânie. De asemenea, ei sunt schimbători față de
dorințele lor °i se dedau u°or plăcerilor dragostei.
Sunt puțin iubitori de bani. Vor să cultive prietenia,
vor să înfăptuiască lucruri frumoase. Comit
nedreptăți din insolență, nu din răutate. Tinerii sunt
milo°i °i amatori de glumă.
În contrast, "bătrânii" au un caracter rău: sunt
suspicio°i din neîncredere °i neîncrezători din
experiență. Adeseori sunt meschini fiindcă au fost
umiliți de viață, sunt la°i °i timorați, sunt egoi°ti °i
trăiesc pentru interes. Iubesc viața °i tot ceea ce le
lipse°te. Se dedau pălăvrăgelii pentru că le place să
vorbească despre cele întâmplate în viața lor sau a
altora. De°i sunt milo°i, comit nedreptăți din răutate.
Se conduc după rațiune °i au tendința de a fi
plângăreți. Trăiesc din amintiri, mai puțin din
speranțe. [2]
Sigur, mulți dintre moderni îi aprobă afirmațiile
Stagiritului, de°i a te situa cu totul de partea tinerilor
ori de aceea a bătrânilor e riscant.
Dar să nu-l uităm pe anticul Teofrast, care se
alătură lui Aristotel prin reflecțiile sale cu privire la
bătrânețe. În vestitele lui Caractere, fostul elev al
Stagiritului în°iră câteva trăsături ale bătrâneții, care
sunt potrivite pentru vârstnicii din toate timpurile.
După el, bătrânii cad în mintea copiilor prin
strădania de a învăța ceea ce nu se mai potrive°te cu
vârsta lor. După 60 de ani, unii bătrâni învață versuri
pe dinafară, dar când vor să le recite nu °i le mai
amintesc. La spectacolele de bâlci se silesc să învețe
melodiile pe dinafară, dar degeaba. Se îndrăgostesc
de curtezane deocheate °i sunt ciomăgiți de rivalii
tineri. La câmp se urcă pe calul altuia, vor să
călărească frumos, dar cad °i-°i sparg capul. Bătrânele
obi°nuiesc să se joace cu păpu°ile precum copiii
°.a.m.d. [3]
Concluzia pe care o pot trage vârstnicii de astăzi
este următoarea: e bine °i firesc ca bătrânii să
gândească °i să înfăptuiască numai ce se potrive°te
vârstei lor. În acest sens, Octavian Paler avea
dreptate când atrăgea atenția confratelui Neagu
Djuvara care, la 90 de ani, tuna °i fulgera împotriva
generației "expirate". A°adar, bătrânețea se vede cu
ochiul liber, ea nu poate fi oprită °i nu are cale de
întoarcere.
Pe de altă parte, unii scriitori nu văd în bătrânețe
o vârstă a melancoliei °i a văicărelii. Iată, Marguerite
Yourcenar, "nobilă" canadiană, consideră copilăria °i
bătrânețea drept "stările cele mai profunde" pe care
le trăiesc oamenii. Ochii copilului °i cei ai bătrânului
privesc "cu lini°te °i candoare" balul mascat al
maturilor °i se miră de ce a trebuit unul să intre,
celălalt să iese din agitația în gol, din haosul inutil pe
care l-au cunoscut fiecare. [4]
În planul ficțiunii literare se poate îmbătrâni
"de-o probă", cum °i-a imaginat Marin Sorescu într-
un splendid poem din placheta sa, Unde fugim de-
acasă? Inspirat °i fermecător, poetul î°i îndeamnă
companionii să devină pentru o zi "bunicul"
fiecăruia. Adică să-°i închipuie că î°i spun pove°ti,
dau sfaturi cu gravitate celor din jur, îi dor °alele °i
picioarele, oftează °i simt junghiuri tocmai în călcâie.
La vârsta bătrâneții simt că devin surzi, că trebuie să
poarte ochelari, că pielea de pe mâini s-a bătucit, nu
pot merge decât cu ma°ina ori cu carul °.a.m.d.
Dar, apropiindu-se seara, copiii înapoiază hainele
bunicilor adevărați, le sărută mâna pentru că sunt cei
mai grozavi de pe pământ, pentru că "din barba lor
albă °i mare izvoră°te numai lini°te °i împăcare".
Sub o formă voalată, copiii sunt îndemnați să-°i
iubească °i să-°i respecte bunicii, chiar dacă se află
apăsați de bătrânețe, cu durerile °i regretele ei.
16
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
Tăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Dincolo de iluzoria împăcare dintre vârstnici °i
tineri, suntem nevoiți să recunoa°tem existenta unor
conflicte între generația tânără °i bătrânii fiecărei
epoci din trecutul nostru: între cea pa°optistă °i
boierii dinaintea Unirii Principatelor, între generația
vârstnicilor, care au pregătit °i înfăptuit Marea Unire,
°i aceea a tinerilor din perioada interbelică a veacului
trecut. Aceste conflicte au constituit adevărate
stimulente pentru primenirea societății române°ti din
toate timpurile. Apoi, ele au oferit gazetarilor
nenumărate prilejuri de a cultiva o adevărată
"retorică" a clamării neputințelor specifice bătrânilor
°i a evidențierii inițiativelor celor tineri, dornici
mereu de schimbare cu orice preț.
Conflictul dintre generații a început pe teren
românesc pe la mijlocul veacului al XIX-lea, odată cu
plecarea fiilor de boieri la °colile din Apus. În 1840,
Ion Heliade Rădulescu îi scria Marelui Ban M. Ghica
tânguindu-se că e tată de familie °i nu are unde să-°i
instruiască odraslele, pentru că lipsesc a°ezămintele
române°ti de instrucție °i educație. Gândul părintelui
era să nu-i crească "străine°te" °i apoi "să trăiască
române°te". Vrea să facă din ei români, să °tie
române°te, să cunoască legile °i obiceiurile noastre.
De aceea îi socote°te "ticălo°i" pe fiii care orbe°te au
crescut pentru "alt veac" °i pentru "altă țară", au
trăit apoi în "alt veac" °i în "altă țară".
Despre tinerii din aceea°i categorie va scrie
gazetarul Eminescu, la 1877. Ace°tia nu mai aveau
"simțul istoric", adică acel simțământ că țin de nația
românească prin limbă, obiceiuri sau manieră de a
judeca, ci doar prin faptul simplu că "s-au născut pe
o bucată de pământ!" Ei au luat obiceiuri din
cafenelele franțuze°ti, s-au hrănit cu scrierile lui
Saint-Simon °i au crezut că ceea ce se potrive°te în
Franța, se potrive°te °i la noi. [5]
Nu e locul să discutăm aici teoria maioresciană a
formelor fără fond °i nici a păturii "superpuse", pe
care Eminescu le invocă la tot pasul în publicistica
sa. Ne rezumăm la relația dintre bătrâni °i tineri, a°a
cum le-a văzut gazetarul de la Timpul. Când tinerii
instruiți în țările apusene s-au întors acasă, "bătrânii"
i-au a°teptat cu masa întinsă °i cu lumânări aprinse,
bucurându-se că sunt tobă de carte. Însă, în loc să le
mulțumească, ei le repetă cuvintele: "libertate,
egalitate, fraternitate °i suveranitate". Mai mult,
disprețuindu-i pentru mentalitatea °i credința lor în
cele strămo°e°ti, tinerii le-au iscodit bătrânilor
"porecle", numindu-i "strigoi", "ciocoi", "retrograzi"
etc Tinerii de astăzi le spun bătrânilor "dinozauri!"
E adevărat, bătrânii boieri credeau că dacă °tiu
ceaslovul °i psaltirea, dacă se pricep să-°i are ogorul
°i să-°i crească vitele, să-°i strângă banii - °tiu destule
lucruri. De aceea, la acuzația nedreaptă că nu mai
°tiu nici "române°te", bătrânii se consolează cu
gândul °i sfatul înțelept dat tinerilor, spunându-le că
în locul lor vor veni ei "să stăpânească lumea",
orânduind-o după plăcerea lor. [6]
Însă, în timp ce bătrânii °i-au luat ziua bună de
la "cel codru verde", generația tânără - afirmă
Eminescu - a ajuns să trăiască ni°te zile ticălo°ite "în
care țara se înstrăinează pe zi ce merge în gândirea
°i-n avutul ei, când toți se fălesc de a fi români, fără
a mai fi". [7]
Consecințele acestor "credințe", atribuite de
gazetar liberalilor, au fost cumplite, ele fiind
exprimate în cuvintele cu încărcătură aforistică:
"Bătrânii aveau gură de lup °i inimă de miel", în
timp ce liberalii "au gura de miel, plină de cuvinte
amăgitoare, dar cu inima de lup". [8]
Dacă facem o comparație peste timp, bine ar fi
fost ca privilegiații din perioada comunistă să ia
exemplul boierilor amintiți °i să se retragă din
fruntea statului, pentru a face loc tinerilor care au
înfăptuit revoluția de la 1989. Dar fo°tii securi°ti,
activi°ti °.a.m.d. s-au cocoțat din nou pe meterezele
puterii, confirmând sloganul atât de drag lor: "La
vremuri noi, tot noi!"
Se cuvine să amintim că înainte de articolele lui
M. Eminescu, acest conflict al generațiilor pe plan
social °i politic, a izbucnit chiar în Camera legislativă
formată după Unirea Principatelor. În mai multe
discursuri ținute în 1959, I.C. Brătianu, viitorul
politician liberal, atacă vehement aristocrația
privilegiată, acuzând-o de moravuri fanariote °i de
însu°irea, ca monopol, a funcțiilor statului. De aceea
trebuie înlăturate acele rămă°ițe ale feudalității °i
stabilite alte criterii de promovare în treburile publice
bazate pe muncă, pe talent °i capacități.
Lui I.C. Brătianu îi răspunde Barbu Catargiu,
reprezentantul marii boierimi, autorul exclamației
devenită peste ani laitmotivul tuturor
parlamentarilor: "Totul pentru țară, nimic pentru
noi!"
"De zece ani - spunea Catargiu la 1859 - plouă
cu acuzații, calomnii, incriminări asupra
aristocrației". După el, boierimea s-a format chiar de
la descălecat, pe temeiul virtuților războinice. Atunci
boier însemna osta°, viteaz. În veacuri de restri°te °i
umilințe pentru români, boierii au fost aceia care au
apărat drepturile primejduite, prin mijloacele
Atena-Elena Simionescu
Trasee (2012), carborundum, relief; 100 x 70 cm
iscusinței, moderației °i înțelepciunii. De aceea nu
pot fi numiți "vrăjma°i ai poporului". În vremuri
grele au trimis tineri în statele civilizate, la
învățătură. Din aceste constatări, Barbu Catargiu
induce adevărul că "nu e o crimă a se trage cineva
din vechime, nu este o ru°ine a purta numele tatălui
său, aristocrat, boier cinstit. Fiii au tot dreptul să
poarte numele vrednic al părinților". [9]
Conflictul acesta între generații a devenit, cu
timpul, °i unul social-politic, între politicienii
conservatori °i cei liberali. Am văzut acest aspect în
publicistica lui Eminescu. Însă polemica între cele
două tabere va continua când în parlament, când în
paginile ziarelor. Cel care-i continuă în acest sens pe
Barbu Catargiu °i pe M. Eminescu este publicistul
Nicolae Filipescu, conservator din generația tânără,
alături de Take Ionescu °i Al. Marghiloman. Cu toții
s-au afirmat la sfâr°itul secolului al XIX-lea.
Studiind în Franța, Nicolae Filipescu citise
lucrarea aflată în vogă pe-atunci a lui Taine, Les
origines de la France contemporaine, trezindu-i
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
17
Black Pantone 253 U
"
interesul pentru cercetarea °i explicarea evoluției
partidelor noastre. În această direcție, el explorează
arhive °i descoperă în analele parlamentare dinaintea
lui tot felul de documente °i fapte cu ajutorul cărora
demonstrează că regenerarea României din punct de
vedere politic nu a fost opera unui singur partid, ci a
unei întregi generații. [10] Astfel contemporanii săi
de la sfâr°itul secolului al XlX-lea află acum că de la
1831 până la 1857 Ob°teasca Adunare (embrionul
viitorului parlament) era alcătuită nu din democrati
crescuți în spiritul "carbonarilor", ci din 8 episcopi,
16 boieri de treapta întâi din Moldova °i 20 din
Muntenia, la care se adăugau deputații provinciali,
care erau tot boieri. Între 1853 °i 1864, ridicarea
României a fost inițiată °i înfăptuită de sus în jos.
Aceste informații au fost făcute cunoscut de către
Nicolae Filipescu fie în parlament, fie prin articolele
sale publicate în Timpul °i în Epoca, între 1885-
1895. Se dovedea astfel că bătrânii de altădată au
realizat ceva °i pe plan politic, nu numai tinerii
°coliți în străinătate.
Deosebirile de mentalități °i viziuni între tinerii °i
bătrânii veacului al XX-lea se observă nu numai în
presă, ci °i în discursurile din Parlament. Se cunosc
ciocnirile dintre conservatorii P.P. Carp °i Take
lonescu. În timp ce Carp rămâne un filogerman în
preajma °i în timpul Primului Război Mondial, Take
lonescu este un adept înflăcărat al intrării României
în război alături de Antantă. În 1915, când el
roste°te celebrul discurs al "instinctului național",
avea 57 de ani, iar Carp avea 78 de ani. Diferențele
erau nu numai de vârstă, ci °i de formație
intelectuală. Junimistul °i-a făcut studiile superioare
la Bonn, iar Take lonescu la Paris. De aceea avea
dreptate autorul discursului amintit în aprecierea
evenimentelor cruciale prin care trecea România
atunci. În timp ce Carp rămăsese prizonierul
vechiului tratat dintre țara noastră °i Austro-Ungaria,
Take lonescu exprimă o opinie îmbrăți°ată de
întreaga clasă politică. După părerea sa,
contemporanii (Carp °i alții de vârsta lui) nu °i-au
dat seama de importanța momentelor pe care le
trăiesc °i de urmările ce decurg pentru viitor din
acestea. De aceea persoanele în vârstă nu se mai pot
adapta noilor idei. În timp ce autoritatea lor este în
cre°tere, adaptabilitatea este în scădere, ea devenind
o piedică în progresul statului. Bătrânii privesc
evenimentele cu prejudecăți învechite °i de
neacceptat. [11]
ldeile lui Take lonescu sunt confirmate peste
câțiva ani buni °i cu spor de argumente de către Nae
lonescu, gazetarul de la cotidianul Cuvântul din
1927. El avea 37 de ani atunci. Era adulat de
studenții bucure°teni de la filozofie °i pentru că î°i
formase un stil al său ca publicist. Vorbea °i scria pe
înțelesul tuturor. El publică în ziarul amintit un
articol cu titlul "Bătrânețe".
ai acum, precum în majoritatea articolelor sale,
porne°te de la un eveniment sau fapt banal. Un
amic, întors din străinătate, îi relatează admirativ
câte ceva despre "opera modern-constructivă" pe
care o înfăptuiau vecinii no°tri: sârbi, unguri °i
cehoslovaci. În timp ce la ei se vedea "hărnicia", la
noi "agitația stearpă", la ei "spiritul practic" °i
"bucuria creatoare", pe când la noi e prezent
"scepticismul superior °i obosit", căutător de "forme
gata făcute", deci o nouă ipostază a formelor fără
fond.
Rezultă, după opinia gazetarului, "imaginea unei
națiuni îmbătrânite înainte de vreme". [12] De unde
această stare de lucruri, se întreabă retoric gazetarul,
care dă următoarea explicație: de°i societatea
românească a traversat doar trei ani de război (1916-
1919), sub raportul dezvoltării e o deosebire de două
generații. În arterele țării pulsează alt spirit °i alte
raporturi s-au stabilit între forțele ei, însă la locurile
de inițiativă, de răspundere °i de creație au rămas tot
bătrânii: "cu vechile lor apucături °i obiceiuri, cu
rutina lor în judecată, cu incapacitatea lor organică
de a se adapta unor împrejurări nouă". [13] De aceea
domne°te aceea°i "neîncredere măruntă °i geloasă",
domne°te "groaza de răspundere °i incapacitatea
creatoare". Astăzi, în 2010, observăm acelea°i
mentalități °i obiceiuri pe care le consemna Nae
lonescu la 1927!
Apoi, după război, constată ziaristul amintit,
politica a devenit cea mai însemnată activitate, semn
sigur de "iremediabilă bătrânețe". Acela°i lucru s-a
întâmplat după Revoluția din 1989. Aceea°i
îmbătrânire, Nae lonescu o vede °i la nivel °tiințific,
unde la posturile de comandă s-au instalat bătrânii
sterpi °i neputincio°i, cu mentalitate de "vagmistru",
umili cu cei mari, tiranici cu cei mici, invidio°i °i
lipsiți de generozitate. Ei nu °tiu ce înseamnă
"bucuria de a avea un elev", privindu-i pe tineri
drept "negri" de muncă, buni să scoată reviste pe
care tot bătrânii le diriguiesc, tot tinerii le poartă
geanta, le organizează conferințe, scriu studii pe care
le semnează! [14]
De asemenea, reactualizând ideile lui Take
lonescu din 1915, Nae lonescu afirmă cu non°alanță
că bătrânii (fără să dea vreun nume) manifestă
incapacitate de adaptare la noile condiții de viață,
neputință creatoare, iar prin ce fac înăbu°e viața
publică °i "închircesc energiile națiunii". Din nou,
după o armată de învinuiri, ziaristul trage concluzia
următoare: cu rare excepții în țara românească de
atunci, nu exista om trecut de 50 de ani care să nu
ocupe locul unuia mai tânăr °i mai capabil.
Mergând pe acela°i procedeu al acumulării de
acuzații pentru a-i zdrobi pe bieții bătrâni (câți au
mai rămas de pe urma războiului), Nae lonescu le
pune în spinare °i "°coala" pe care ei au făcut-o
pentru cei tineri: o °coală "a rutinei °i a ruginei", a
lipsei de curaj °i de demnitate personală, o °coală "a
cumințeniei °i a lipsei de generozitate". De aceea
tinerilor le lipsesc gândirea °i personalitatea. Firesc,
adaugă altă concluzie descurajantă:
"Suntem prudenți °i îmbătrâniți înainte de
vreme. ai cum suntem noi, a°a ne este țara". [15]
Pentru ca articolul să se încheie rotund °i în
acord cu ideea afirmată în primele rânduri, îi
îndeamnă pe români să nu se mai mire că popoarele
vecine posedă un alt ritm de viață, victorios °i
creativ.
Totu°i, pe cât de bine e scris articolul, retoric
prin repetarea acelora°i idei, el e argumentat cu
abundență, dar se încheie lamentabil printr-o
cugetare aforistică a socraticului Nae lonescu:
"Alte neamuri au avut norocul ca în război să le
moară °i bătrânii. Nouă ne-au murit numai tinerii".
Dacă Eminescu îi condamna dur pe tinerii din
vremea sa pentru că disprețuiau realitățile autohtone,
°i îi apăra pe bătrâni pentru credința în tradițiile
române°ti, Nae lonescu îi critică aspru pe bătrâni
pentru apucăturile lor retrograde °i se identifică,
după o jumătate de veac, cu tinerii drept purtători ai
progresului. Realitățile de astăzi din România îi dau
dreptate gazetarului Nae lonescu, de°i exagerările
din scrisul său sunt evidente.
Reflectând asupra gândirii °i conduitei bătrânilor
°i tinerilor de astăzi, observăm (cu ochiul liber) că
intelectualii români se aseamănă până la identitate
cu predecesorii lor din trecut. Bine ar fi ca °i unii, °i
alții să considere, "conflictul" dintre generații ca un
stimulent benefic °i nu ca un prilej de răzbunare.
Altfel vom fi obligați să fredonăm mereu versurile
poetului: Iar noi locului ne /ținem, / Cum am fost
a°a rămânem (?)
Note:
1.	Lucius Annaeus Seneca, Scrisori către Lucilius,
traducere de Gh. Guțu, Bucure°ti, 1967, p. 161.
2.	Aristotel, Retorica, traducere de Maria-Cristina
Andrie°, Bucure°ti, Ed. lri, 2004, p. 235-241.
3.	Teofrast, Caractere, traducere de l. Săvulescu,
Bucure°ti, Tiparul Universitar, 1943, p. 51-52.
4.	Marguerite Yourcenar, Labirintul lumii..., Bucure°ti,
Ed. Univers, 1986, p. 431.
5.	Vezi articolul lui Eminescu, "Bătrânii °i tinerii", în
Scrieri politice, ediție D. Murăra°u, Scrisul Românesc,
Craiova, f.a., p. 122.
6.	ldem, p. 123.
7.	lbidem, p. 124.
8.	lbidem, p. 125.
9.	Barbu Catargiu, Discursuri parlamentare (1859-
1862), ediție Petre V. Hane°, Bucure°ti, Ed. Minerva,
1914, p. 147
10.	Apud Vistian Goia, Destine parlamentare, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 2004, p. 112.
11.	ldem, p. 106.
12.	Nae lonescu, Roza vânturilor, Ed. "Roza
vânturilor", Bucure°ti, 1990, p. 386.
13.	lbidem, p. 387
14.	ldem, p. 388.
15.	ldem, p. 389.
Atena-Elena Simionescu
Evolu/ie (2011) relief, amprentare, verni moale, 57 x 201 cm
18
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
politica zilei
Despre Bucure°ti, cu sarcasm
Petru Romo°an
Ardelenii în general °i clujenii mai ales au
dezvoltat o adevărată fobie de Bucure°ti.
Destui bucure°teni - cei mai isteți, evident
- li se pot alătura cu brio. Un precursor este
fermecătorul ziarist °i scriitor satiric, azi uitat,
George Ranetti (1875-1928), autorul piesei de
teatru Romeo °i Julieta la Mizil. El a semnat °i
poezia plină de haz Rapsodia Dâmbov/ei, o
pasti°ă sarcastică a celebrei Dâmbov/a a lui
Enrich Winterhalder (« Dâmbovipă, apă dulce, /
Cine-o bea, nu se mai duce ! ») dedicată Elenei
Văcărescu, ea însă°i autoare a unui volum tipărit
la Paris, Le Rapsode de Dambovitza (1892),
premiat de Academia Franceză.
Rapsodia Dâmbovipei
D-rei Elena Văcărescu
Unde-i bardul să repete, punând dreapta lui pe
cruce,
Că e°ti dulce °i că cine te-a băut nu se mai duce
?...
Un poet spune cam multe. Pentr-o rimă, pentr-un
fleac,
El, senin, jertfe°te-o roză de hatâr' unui dovleac,
ai-o sonoră nerozie cu solemnitate-azvârlă !
Adevăru-i că-ntre gârle tu e°ti cea mai proastă
gârlă,
Dâmbovipă ! ai Destinul a fost mare imbecil
Când în Bucure°ti te puse °i nu te-a pus la Mizil !
Apa îndeob°te este prost lichid, nu mai e vorbă :
Scuza-i că din ea popi face baie ori o acră ciorbă...
Însă niciodată apa nu s-a-nfăpi°at mai prost,
Ca în Dâmbovipa !... Lungă tocmai ca o zi de
post,
Cenu°ie °i murdară ca man°eta unui june
Pe care talentu'-l 'nalpă °i mizeria-l răpune ;
Dâmbovipa parcă este un depozit secular
Unde s-a strâns toată braga Principatului Bulgar !
Sunt pe lume gârle care poartă-n undele lor pe°te,
Altele p-a căror prunduri praf de aur străluce°te.
Mai sunt gârle ce au părmuri adumbrite de răchipi
Sau de sălcii pe sub care plutesc bărci cu-ndră-
gostipi...
Dar pe malul Dâmbovipei cresc scaiepi °i pălămidă
ai n-a produs pân-acuma decât... febră tifoidă !
Toate gârlele din lume bune-s la câte ceva :
Spre a se scălda poporul, morile spre a mi°ca...
Petru Romo°an
Însă-n Dâmbovipa noastră (dar-ar Dumnezeu să
sece !)
Nu pot nici măcar nebunii din amor ca
să se-nece!
George Ranetti
înaltul
Aurel Sasu
In urmă cu doar câpiva ani, cineva, într-un
moment °i loc nepotrivit, a afirmat, inelegant,
că Mitropolitul Bartolomeu Anania nu are
operă teologică. ai că s-a dedicat, în exces, creapiei
literare. Uitând probabil, acea persoană că
teologia nu se reduce numai la compilapii din
Sfinpii Părinpi sau numai la obscure studii
sprijinite în eterna cârjă bibliografică, °i cu atât
mai pupin la povestea mecanic repetată a
parabolei evanghelice. Las la o parte
monumentala diortosire a Bibliei, acceptată ca
edipie jubiliară a Sfântului Sinod, în 2001, singură
suficientă să invalideze regretabila aserpiune
publică.
Într-o împrejurare oarecare, Mitropolitul
Bartolomeu Anania a făcut un jurământ: când î°i
va vedea, în sărbători sau în sfintele duminici,
Catedrala jumătate goală î°i va da demisia.
Astăzi, pare o glumă această cutremurătoare
mărturisire. Fiindcă, numai dacă marea Catedrală
°i-ar fi lărgit zidurile °i numai dacă piapa de
alături °i-ar fi mutat marginile, sutele de oameni
ar fi încăput cu topii în fascinanta Carte a
Împărăpiei despre care vorbea de la amvon
desăvâr°itul orator. Operă teologică? Să ne
obi°nuim a-l citi pe om în suma gândurilor, al
cuvintelor sale, nu în eticheta de copertă a
scrierilor sale. Să ne obi°nuim a-l descoperi pe
marele teolog in plinătatea învolburatului său
văzduh sufletesc.
Cine l-a văzut °i l-a auzit vorbind pe
Mitropolitul Bartolomeu Anania, î°i aduce aminte
fo°netul de maree °i nelini°tea mulpimii fără loc,
fascinată în a°teptarea rostogolirii de tunet a
sentinpelor sale. Era o scurtă înfiorare, apoi
tremurul perdelei date la o parte, urmat de
înălparea, ca un disc de lumină peste mica
balustradă a chipului blând °i impunător, de
Moise chemat să fie grăitor oamenilor din partea
lui Dumnezeu. Se întâmpla acolo, în fapa
Sfântului Altar, minunea trăirii în extaz. Alergam
cu sufletul unul spre bucuria celuilalt, ca să fim,
deodată, fiecare înlăuntrul iubirii tuturor. Trăiam
cu topii păcatul iertat al trufiei de a fi
contemporani cu el, care făcea sărbătoare din
ceea ce Ioan Scărarul numea chinul dragostei de
Dumnezeu.
Aflam că nu ne putem umili, dacă nu suntem
demni de umilinpă, că nu ne merităm numele de
om, dacă nu vom face binele de dragul binelui °i
că, fiind parte din istorie, suntem, implicit, parte
din sfinpenia eternă a dumnezeirii. Ne învăpa să
credem că totul poate fi o sărbătoare, dacă °tim
doar să rostim cuvântul °i că slujim, prin
fervoarea credinpei noastre, nu comunitatea, ci
istoria ei, nu Biserica, ci sfinpenia prezenpei ei în
lume. Treptat, predica devenea o vulcanică
învălmă°ire de suferinpă transfigurată °i întristare
plină de noblepe, de memorie justipiară °i de
metafore ale omenescului restituit în
preînchipuirea mântuirii sale. Erau clipele sublime
în care izvoarele dramei personale se deschideau
năvalnic, ca o ciocnire de lumini captive. Erau
clipele în care omul din amvon se oferea ca
model al trăirii în Unul comuniunii cu sine. Erau
clipele în care bucuria lui transfigurată era a
noastră a tuturor. Clipele în care întinsul °i
adâncul se întâlneau în acelea°i văpăi clocotitoare.
Acesta era Înaltul!
P.S. Există probe documentare că, în 2003, în
sihăstria de la Nicula, Mitropolitul Bartolomeu
Anania pregătea un volum de predici.
Deocamdată, el lipse°te din arhiva scriitorului.
Cel (cei) în posesia cărora se află sunt rugapi să-l
restituie pentru fireasca lui valorificare editorială.
Atena Simionescu
Iederă, relief, amprentare
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
19
(ț) Black
Pantone 253 U
diagnoze
Istorizarea cre°tinismului la
von Harnack
^^Andrei Marga
Rena°terea teologiei” inițiată de Ritschl a
stârnit, deja printre elevii acestuia,
impresia ca religia este confundata cu
morala comunității. Generația următoare de
teologi a căutat, ca urmare, soluții noi de
concepere a cre°tinismului. Dintre ace°tia, cel
care avea să capete un prestigiu universal,
Adolf von Harnack (1851-1930), a reluat
abordarea istorică critică pe care o ilustraseră
David Strauss °i succesorii săi °i a adâncit-o. În
opinia sa, cre°tinismul este, la distanță de
orice superstiție, religie a experienței personale
care induce sens în conduita omului.
Observația sa de bază a fost aceea că în
evoluția cre°tinismului, în mod exact în
momentul preluării credinței inițiale în
termenii filosofiei grece°ti, în secolul al IV-lea,
esența învățăturii a fost ridicată la rangul unei
„dogme”, pe care cei ulterior născuți o
mo°tenesc, prin forța lucrurilor, încât a devenit
necesară delimitarea „esenței cre°tinismului”
de „dogma” în care este exprimată. Pentru
delimitare sunt de folosit nu speculațiile
metafizicii, căci metafizica s-a dovedit
incapabilă să preia datele genuine ale vieții, ci
instrumentele cercetării istorice riguroase, ce
începe cu stabilirea cu acuratețe a faptelor.
Von Harnack a făcut din cercetarea istorică
cheia înțelegerii cre°tinismului. El a publicat
Texte °i cercetări despre literatura cre°tină
veche (1882), Istoria dogmei (1886-1889), în
°apte volume, reluată într-un volum sintetic
ulterior, Bazele istoriei dogmei (1893), Esența
cre°tinismului (1900), Originea Noului
Testament (1925) °i numeroase alte scrieri de
explorare istorică pentru a desprinde credința
cre°tină vie din învăluirea „dogmei” instalate
într-o istorie complicată. Tocmai această
învăluire dogmatică (rezumată în formula
„Logosul= Isus Christos”) , care este în fond
prelucrarea conceptuală grecească a credinței
genuine evreie°ti, pe care o exprimă
Evangheliile, poartă vina „secularizării” de mai
târziu a însu°i cre°tinismului, când reflecția
filosofică a sufocat trăirea religioasă.
Destrămarea „dogmei” prin cercetare
istorică nu este echivalentul opunerii credinței
față de instituția Bisericii, ci suportul unei
remodelări a Bisericii ținând seama de credința
eliberată din captivitatea dogmatică. A sosit, în
orice caz, ora înlocuirii multelor Evanghelii
despre Isus cu Evanghelia lui Isus °i a revenirii
de la construcțiile fatalmente abstracte ale
filosofiei °i teologiei, la simțămintele de care
fiecare om este în stare.
Von Harnack îl ia ca punct de plecare pe
Luther, care „a restaurat viziunea religioasă a
Evangheliilor, dreptul suveran al religiei în
religie, valoarea suverană în cre°tinism a per-
soanei istorice Isus Christos. Prin aceasta el s-a
întors în trecut, dincolo de Biserica Evului
Mediu °i de vechile timpuri catolice, până la
Noul Testament °i, ei da, la Evanghelia însă°i”
( Adolf von Harnack, Istoria dogmei.
Introducere în doctrinele cre°tine fundamen-
tale, Herald, Bucure°ti, 2007, p.420). El opune
lui Luther o considerare mai cuprinzătoare °i
consecventă a dogmei plecând de la argumen-
tul că fondatorul protestantismului nu a luat
în seamă întreaga întindere a afectării evanghe-
liilor de către filosofia greacă. Von Harnack
vrea să surprindă dogma în întreaga ei ampli-
tudine °i să o dizolve prin cercetarea istorică.
„Istoria dogmei - scrie el - în sensul unei disci-
pline care expune procesul de formare °i
evoluție a dogmei, oferă cele mai bune metode
prin care Biserica să se elibereze de cretinis-
mul dogmatic, grăbind, în acela°i timp, proce-
sul de emancipare început odată cu Augustin”
(p. 32). Eliberarea înseamnă revenirea la
Evanghelie, care este „punctul culminant al
unei evoluții universale, iar puterea ei s-a mani-
festat în Viața unei persoane. Isus Christos nu
<a stricat>, ci <a împlinit>. El a făcut dovada
unei noi vieți în fața lui Dumnezeu °i în
Dumnezeu, dar în limitele impuse de iudaism
°i pe solul Vechiului Testament, ale cărui
comori ascunse le-a readus la lumină” (p.34).
Evanghelia ține de faza „iudeo-cre°tină” din
evoluția cretinismului, pe care o încheie prelu-
area lui Isus în termenii filosofiei grece°ti a
logos-ului. „Isus nu a proclamat prin cuvinte
legătura strânsă dintre Evanghelie °i Persoana
sa, ci i-a lăsat pe discipoli să o descopere. El s-
a numit pe sine Fiul Omului °i a lăsat în
seama lor să recunoască faptul că le este
Învățător °i Mesia. În felul acesta, el le-a
dăruit, discipolilor °i poporului său, o expresie
inteligibilă a semnificației sale permanente, iar
la sfăr°itul vieții, într-un moment de mare
solemnitate, le-a spus că moartea sa, la fel ca
°i viața, este un serviciu nepieritor pe care-l
face <celor mulți> pentru iertarea păcatelor.
Prin aceasta, el s-a ridicat mai presus de toți
ceilalți, de°i poate că ei îi sunt deja confrați; el
a pretins pentru sine o semnificație unică,
aceea de Mântuitor °i Judecător; căci el °i-a
interpretat moartea °i întreaga suferință ca pe
un triumf, ca pe o trecere către slava sa, °i °i-a
dovedit puterea sădind în discipolii săi convin-
gerea că el continuă să trăiască °i este Domn
peste morți °i peste vii” (p. 38). Preluată în
conceptele filosofiei stoicilor, noua credință „a
devenit mai moralistă °i a pierdut o parte din
energia religioasă pe care o posedaseră profeții
°i psalmi°tii. Unirea interioară dintre iudaism
°i filosofia elenistă a religiei indică un progres
remarcabil în istoria religiei °i a culturii, dar
care nu a dus la creații religioase puternice.
Producțiile sale au trecut în cretinism” (p. 47).
De la evreii elenizanți ai începuturilor, trecând
prin părinții Bisericii, cretinismul nu a încetat
să se desfă°oare ca viziune rațională despre
lume. Abia cu Luther se declan°ează mi°carea
inversă, de regăsire a punctului de plecare orig-
inar, a esenței, în Evanghelia însă°i.
Această mi°care are o profundă actualitate.
„Schimbări uria°e s-au înregistrat în
cunoa°terea de către noi a lumii - scrie von
Harnack ( Adolf von Harnack, Das Wesen des
Christentums, Chr. Kaiser, Gutersloher
Verlagshaus, 1999) - fiecare secol de la
Reformă încoace înseamnă un progres, cele
mai importante fiind ultimele două - , dar
forțele °i principiile Reformei nu sunt, din
punct de vedere religios °i etic, depă°ite °i
părăsite (abgeldst). Trebuie doar să le con-
cepem în puritatea lor °i să le aplicăm cu
curaj, încât astfel nu le stă în cale nici o difi-
cultate din partea cunoa°terii moderne. Realele
dificultăți ce stau în calea religiei Evangheliei
sunt mereu doar cele vechi. Nu avem nimic de
dovedit în fața lor; căci dovezile noastre sunt
aici numai variații ale convingerilor noastre.
Totu°i s-a impus, prin cursul pe care l-a luat
istoria, un domeniu întins, pe care simțul frăți-
etății cre°tine trebuie să se confirme cu totul
altfel decât a °tiut °i a căutat să o facă -
socialul. Aici se află o sarcină uria°ă °i, în
măsura în care o îndeplinim, vom putea
răspunde cu bucurie la cea mai adâncă între-
bare, întrebarea cu privire la sensul vieții” (p.
261). Această întrebare are răspuns în religie,
care „trăie°te nu numai pentru sine, ci în
comunitate intimă cu toate activitățile spiritu-
lui °i, de asemenea, cu situațiile etice °i eco-
nomice. Ea nu este, însă, doar o funcție sau
exponent al acestora, ci o esență puternică ce
intervine oprind sau pretinzând, secătuind sau
fecundând” (p.58), mai exact în religia lui Isus.
„El °i-a exprimat predicile sale °i a privit în
lume cu ochiul proaspăt °i luminos pentru
viața mare °i mică din jur. El a vestit că
dobândirea întregii lumi nu înseamnă nimic,
dacă sufletul este stricat (Schaden năhme), °i a
rămas, totu°i, cordial °i participativ pentru tot
ceea ce este viu. Este faptul cel mai uimitor °i
cel mai măreț!” (p.76). Reconstituirea a ceea ce
este cre°tin presupune considerarea
exprimărilor lui Isus °i, în acela°i timp, a trăir-
ilor generației de discipoli care l-au înconjurat.
Von Harnack a căutat să capteze din nou
personalitatea °i experiența lui Isus °i să
explice, printr-o cercetare istorică precisă, cum
s-a ajuns de la Evanghelia lui Isus la
Evangheliile despre Isus °i, în cele din urmă, la
canonul Noului Testament. El a dat o impre-
sionantă descriere a condițiilor °i forțelor care
au dus înăuntrul Bisericii la acest canon, în
structurarea consacrată. Sunt invocate aici trei
mari forțe: „convingerea nestrămutată a dis-
cipolilor că spusele °i poruncile lui Isus consti-
tuiau suprema regulă de viață”; „interesul
deosebit pentru Moartea °i Învierea lui Mesia
Hristos”, asociat cu „nevoia Bisericii de tradiție
istorică legată de viața lui Isus”; °i „convin-
gerea cretinilor din linia lui Pavel că Hristos,
în ciuda legăturii sale cu Vechiul Testament,
adusese ceva esențial <nou> °i că pusese
bazele unui <Nou Legămînt>” ( Adolf von
Harnack, Originea Noului Testament, Herald,
Bucure°ti, 2007, pp. 14-20). În urma unui pro-
ces istoric pus în mi°care de asemenea forțe, s-
a ajuns, în cadrul unor continue căutări °i prin
delimitări succesive, la o anumită a°ezare a
bazelor cretinismului. „Punctul de vedere
corect între iudaism °i iudeo-cre°tinism, pe de
o parte, °i, pe de alta, între Marcion °i gnosti-
cism, a fost fixat prin hotărârea fermă a
Bisericilor importante, împreună cu Apostolii
originari °i Sf. Pavel, de a rămâne credincioase
Vechiului Testament, °i în acela°i timp de a
face apel la scrieri fundamentale ce măr-
20
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Două aspecte ale soteriologiei
lui Constantin Noica
Remus Folto°
Continuând filosofia virtualului pe care o
făcea maestrul sau, Nae Ionescu, Noica
dezvolta extraordinar de interesant această
temă. Dacă
ne-am opri numai la două carpi ale lui °i am
descoperi o viziune atât de interesantă care poate
sta sub numele de mântuire prin cultură. Cele două
cărți sunt: Cuvânt împreuna despre rostirea
româneasca °i Mathesis sau bucuriile simple.
În Cuvânt..., Noica ni se revelă a putea fi
interpretat soteriologic. Ne-a trebuit un timp de
gândire foarte lung pentru a găsi această
interpretare. Există în această carte a lui Noica un
secret. Noica „se aruncă” - prin intermediul acestei
cărți - în abisul semnificant. El lasă Limba să-°i
depene pove°tile °i mai ales se scufundă în virtualul
originar al sensurilor unor cuvinte sau expresii
române°ti pentru a reveni de ACOLO îmbogățit în
rosturile Ființei, în acel Sens al existenței de unde -
noi, ca români - ne tragem cu toții puterea °i
îndreptățirea ontologică. E vorba de sondarea în
lăuntrul Centrului sau Focarului explicativ semantic
românesc care înmagazinează comoara cea mai de
preț a neamului.
Dacă considerăm că Noica dezvăluie un înțeles
- de regulă virtual - al unui cuvânt pierdut dar
revelator pentru existențialul nostru, înțelegem mai
bine că lumina pe care o aduce acel înțeles în
sufletul nostru - comunicându-ne un mister al
ființei noastre celei mai intime - se distribuie în
viața noastră salvându-ne cu încă °i încă un Sens
prin care ne facem prezenți nouă în°ine, în esența
acestui gest.
Sondarea în Virtualul semnificațiilor este un tip
specific de evaziune nicasiană °i ea poate însemna
salvare din imediat.
Plutirea, navigarea, deriva în Semnificant
reprezintă tot atâtea gesturi de a depă°i actualitatea.
La Noica asta se întâmplă cu un întreg ritual °i alai
de vorbe, Limba fiind aceea care ghidează toate
înțelesurile spre lămurirea esenței lor ființiale. La
fundamentul acestui Semnificant - cu majusculă -
în lăuntrul căruia lectorul este efectiv purtat pe
deasupra apelor de început de lume împreună cu
duhul, stă principiul ființial al unui neam, al unei
patrii. Fiecare patrie vede sensul Ființei a°a cum
Limba proprie îi dictează °i îi impune. Profunzimile
Limbii dovedesc că toți ne raportăm la acest sens al
Ființei în modul nostru specific, în cazul nostru -
române°te. Cuvinte ca fire, rost, petrecere, explorate
în virtualul pe care îl dețin, nu fac altceva decât să
ne deschidă acea aptitudine de a înțelege sensul
Ființei - la modul românesc. Participarea la Ființă,
fie °i ea specific românească, poate fi o cale
metafizică de urmat, ea poate reprezenta o soluție
dată sistemului existenței. Atunci când înțelegi
sensul românesc al Ființei, tu ai °i intrat cu acest
gest pe calea mântuirii tale metafizice căci ai plecat
urechea la sensurile profunde revelate de Limbă,
sensuri care te acompaniază spunându-ți CUM
funcționează esența subiectului care îți aparține.
Aici stă sau aici ajunge primul pas soteriologic al
înaintării pe calea virtualității Semnificantului. Acest
prim pas soteriologic de înaintare în virtual îl găsim
ca soluție metafizică în Mathesis.
Dacă ar fi să analizăm Mathesisul lui Noica,
iată unde ne-am opri: „Iată un mijloc de a se
cantona în virtualitate. Cine nu vrea să se
risipească, cine nu vrea să se lase aruncat în toate
părțile, de toate vânturile - să se ascundă sub marile
probleme.”
„Dacă vrei ca viața să nu te obosească °i să nu
te doară niciodată, dacă vrei s-o ocole°ti, ca să fii
liber, ca să fii tu - pierde-te în marile probleme sau
cheltuie°te-te în micile aventuri. Căci ele te costă
atât de puțin...”
Fragmentul acesta vine să precizeze cum anume
te poți mântui prin retragerea în Virtual. Întreg
Mathesisul, Noica vorbe°te despre rolul geometriei
în „joaca” cu °i retragerea în Virtual. Exercițiul
geometric este o metodă de scufundare, de depă°ire
a actualului pe calea Virtualului. Noica identifică
această aplecare spre virtual în toată cultura
occidentală pe care el o nume°te cultură
geometrică.
Participarea la Virtual se face, după Noica, prin
retragerea SUB „marile probleme”. „Marile
probleme” despre care vorbe°te Noica, sunt
singurele care generează sondarea °i trăirea în °i
alături de Virtual pentru că te pun în acord cu
Indefinitul lor.
Atunci când iei contact cu Indefinitul se
întâmplă aceea°i abolire a experienței obi°nuite,
abolire a actualității despre care vorbeam mai
înainte în legătură cu Semnificantul. Retragerea în
virtualitatea Indefinitului marilor probleme este
Constantin Noica
soluția lui Noica la imperativele faptei unui om
istoric generic ce nu poate decât să sugrume
umanitatea lui, însă°i prin modul de existență ÎN
faptă, ce-i revine. De aici se na°te o întreagă
filosofie a actului care, la Noica, pune în valoare pe
CA aI CUM-ul virtualului: „Între a sta °i a activa
există un termen mediu: a trăi lucrurile ca °i cum
le-ai practica.
Ar trebui încercată reabilitarea lui „ca °i cum”.
În „ca °i cum”, la fel ca în actul gratuit - care e tot
un fel de ca °i cum -, activezi, dar nu te cheltuie°ti.
Toate mi°cările se fac, dar înăuntrul tău stai pe loc.
Trebuie să fii întotdeauna disponibil pentru
comentariul unor acte pe care totu°i nu le-ai făcut.
Căci fericirea nu poate fi decât comentată. Cine
încearcă actualizarea ei, acela °i-o fură singur.
Cea mai mare înțelepciune nu stă în act, ci în
comentariul actului. Paradisul nu este pierdut, cum
spun poeții °i oamenii Bisericii, °i nici nu poate fi
găsit vreodată. Problema fericirii, de aici sau de
dincolo, este poate o problemă prost pusă. Nu se
poate decât vorbi despre ea ca °i cum ar fi fost, sau
ca °i cum va fi, sau ca °i cum este.
Ce infimă °i ce elementară ar fi fericirea
dragostei, de pildă, dacă am fi lipsiți de toate
comentariile asupra ei. Ceea ce ne-o face frumoasă
nu sunt actele, actele acelea simple, directe, ale firii.
Sunt toate căile noastre indirecte, toate romanele,
toate perifrazele noastre, întreg sistemul acesta
specific omenesc de a se lipsi de concret, de a vorbi
despre ceva, fără ceva. Viața
n-ar trebui trăită decât alături de ea însă°i.”
Vedem a°adar că Noica pune problema fericirii
ca participare la Virtual. Soluția este practicarea
faptei fără a urmări „fructul” faptei - după cum ar
putea comenta un Sergiu Al-George pe marginea
Gitei.
turiseau mesajul transcendent al Noului
Legământ, care dădeau autoritate scrisă for-
mulei <legislatio in libertatem>, prin contrast
cu <legislatio in servitutem> a aceluia°i
Dumnezeu” (p.22). Cu această a°ezare avem
de a face °i pe aceasta avem a o înțelege
recurgând la cercetarea istorică.
Autorul Esenței cre°tinismului a fost con-
vins că toate dificultățile cre°tinismului î°i au
originea în preluarea lui Isus °i a acțiunii sale
în termenii filosofiei grece°ti a vremurilor de
atunci. El mai credea că problemele contempo-
raneității lui se dezleagă printr-o abordare
cre°tină întărită de o cercetare istorică lămuri-
toare. Pe terenul acestei cercetări, el a făcut, cu
siguranță, epocă, încât se spune, pe bună drep-
tate, că la von Harnack s-au pus probleme cru-
ciale ale teologiei, care, în plus, au rămas, cam
toate, deschise până astăzi. Un fapt este,
totu°i, nou °i de importanță crucială: adâncirea
cunoa°terii istorice a lui Isus. S-a observat că
von Harnack a pă°it mai departe decât alții pe
terenul cercetării istorice a lui Isus, dar nu a
pă°it destul de departe. El a venit în fața isto-
riei cu un concept despre „esența cretinismu-
lui" care l-a împiedicat să-l capteze pe Isus ca
„evreu între evrei” (Leo Baeck, Harnack's
Lectures on the Essence of Christianity, în
Fritz A. Rothchild, Ed., Jewish Perspectives on
Christianity, Continuum, New York, 1996,
p.44), cum a fost în fapt. Teologii au argumen-
tat că von Harnack a făcut prea dependentă
credința cre°tină de rezultatele cercetării
istorice °i a riscat să o relativizeze (Paul
Tillich, A History of Christian Thought. From
Its Judaic and Hellenistic Origins to
Existentialism, Simon and Schuster, New York,
1968, p.519). El a avut însă meritul durabil de
a fi distins între mesajul biblic °i conceptele
eleniste °i de a-l fi eliberat astfel din captivi-
tatea dogmatică. (Fragment din volumul
Andrei Marga, Introducere în filosofia contem-
porana, ediția a III-a extinsă °i actualizată, în
curs de apariție)
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Străinul din Callipolis (VII)
Învățători, xiloglosi°ti °i diplomație
lovan Drehe
I.	Grecii din vechime °tiau foarte bine cum sa
facă lucruri cu vorbe. Aveau la dispoziție °i
profesori pentru a°a ceva. Comportamentul
politic, cel puțin la nivel de argumente, a fost
determinat într-o proporție simțitoare de o clasă
de dascăli plătiți, care-i învățau pe doritori cum
să-°i apere sau să-°i ascundă punctele de vedere,
interesele sau scopurile. Ace°tia au primit numele
de sofi°ti, iar Platon, cel căruia îi datorează în
special imaginea negativă, a fost cel care, prin
intermediul personajului Protagoras, în dialogul
omonim, expune concis cele făgăduite de sofi°ti
celor care apelau la ei pentru instrucție:
„învățătura pe care o predau eu, este priceperea în
cele gospodăre°ti, sau modul cum °i-ar putea
gospodări casa în chipul cel mai desăvâr°it, °i
priceperea în treburile cetății, sau modul cum le-ar
putea face față °i cu fapta °i cu cuvântul în cele
mai bune condiții” (Protagoras 319a, trad. aerban
Mironescu). De cele mai multe ori ace°tia erau
itineranți, ajungând în alte cetăți cu ocazia unor
misiuni diplomatice, fiind astfel meteci în fața
celor pe care îi învățau. Acest fapt îi excludea de
la participarea directă la viața politică în cetățile
pe care le vizitau. Unii dintre ei percepeau °i taxe,
iar acestea erau nu de puține ori destul de
ridicate. În consecință, aristocrația î°i putea
Atena-Elena Simionescu	Între ape. Carte obiect (2013), gravură experimentală
permite accesul la aceste lecții speciale, care
aduceau cu sine o îndemânare deliberativă mai
ridicată în context juridic sau politic. Prodicos
oferea, de exemplu, lecții de cincizeci de drahme,
dar °i lecții mai ieftine, de o drahmă, pe care °i le
putea permite chiar °i Socrate, după cum
mărturise°te personajul (Cratylos 384b). Cu alte
cuvinte, sofi°tii nu ofereau doar cursuri
consistente, poate echivalente mutatis mutandis
celor universitare actuale, ci °i corespondentele
antice ale unor fenomene paideice de tip crash-
course, training sau team-building. Aceste
învățături ale lor au înrâurit climatul politic al
cetăților prin care au trecut, insuflându-le anumite
standarde de persuasiune, determinând astfel
desfă°urarea °i durata atât a deliberărilor sau
proceselor, cât °i a discuțiilor din viața privată.
Astfel, au pus la dispoziția politicienilor, dacă nu
scopuri, atunci în mod sigur instrumente prin
care să-°i realizeze scopurile. În cele ce urmează
vom prezenta pe scurt ceea ce se poate considera,
oarecum, a fi activitatea politică a celor mai
recunoscuți patru sofi°ti, Protagoras din Abdera,
Prodicos din Ceos, Gorgias din Leontinoi °i
Hippias din Elis, ea aparținând mai degrabă de
ceea ce se poartă astăzi numele de politică
externă.
II.	Protagoras din Abdera (cca. 490 î.e.n. - cca.
420 î.e.n.), considerat cel mai mare dintre sofi°tii
epocii, a fost printre primii care au început să
practice îndeletnicirea de profesor itinerant. La fel
ca în cazul lui Democrit, °i despre el circulă
povestea, mai plauzibilă probabil din punct de
vedere cronologic dacă se acceptă data na°terii
sale ca fiind în jurul anului 490 î.e.n., că ar fi
primit educație din partea magilor persani, în
urma trecerii lui Xerxes prin Abdera în 480 î.e.n.
(Filostrat, Vierile sofi°tilor, I, 10). La maturitate ar
fi ajuns la Atena, unde ar fi fost un apropiat al
marelui Pericle. Se poveste°te (Plutarh, Viapa lui
Pericle, 36) că în timpul unor jocuri, un anume
Epitimos din Pharsalos a trecut în Hades
accidental, străpuns fiind de o suliță aruncată de
unul dintre participanți. Pericle °i Protagoras ar fi
deliberat o zi întreagă în jurul problemei
responsabilității. Cine trebuia considerat vinovat?
Atletul care a aruncat sulița, sulița însă°i sau
judecătorii concursurilor? A doua variantă pare
absurdă, dar în Atena clasică puteau fi judecate în
proces °i animale sau obiecte, dacă au cauzat
moartea cuiva (v. Guthrie, Sofi°tii, Ed.
Humanitas, p. 321), o stra°nică cutumă juridică,
care a supraviețuit până mult mai târziu, trecând
prin perioada zugrăvită în Ora porcului (v. Hour
of the Pig, 1993, în regia lui Leslie Megahey),
până recent, în secolul XX, când, de exemplu, un
câine a asistat în complicitate mâr°avă la jefuirea
°i uciderea unui om de către un anume Scherrer
°i fiul său, în Elveția anului 1906. La proces nu a
putut să-°i dovedească nevinovăția °i a fost în
mod firesc condamnat °i executat. Date fiind
circumstanțele, foarte probabil că nici sulița nu a
reu°it să-°i construiască o apărare prea
convingătoare, în ciuda eforturilor depuse de
Pericle °i Protagoras.
Lucrările lui Protagoras s-au pierdut, dar se
spune că a scris, printre altele, °i o lucrare Despre
stat (Diogene Laertios, Despre viepile °i doctrinele
filosofilor IX, 55). De asemenea, datorită
încrederii de care se bucura printre atenieni, ar fi
fost însărcinat să întocmească legi pentru colonia
nou întemeiată Thurioi (Diogene Laertios, Despre
viepile °i doctrinele filosofilor, IX, 50), o colonie
târzie, întemeiată pe la jumătatea secolului al
V-lea î.e.n în Magna Grecia. Aceasta s-a ridicat pe
locul unde cetatea Sybaris a fost distrusă de
crotonieni, dacă ne aducem aminte de episodul în
care Pitagora i-ar fi convins pe crotonieni să-i
atace pe sibariți (Diodorus Siculus, Biblioteca
istorica, XII, 9), în jurul anului 510 î.e.n. După
mai bine de jumătate de secol, atenienii, chemând
coloni°ti din toată Grecia, au întemeiat în acela°i
loc colonia sus numită, Thurioi.
Dar, după cum s-a mai putut observa °i în alte
instanțe, asocierea cu Pericle nu îi scutea pe
apropiații săi de procese. Din contră. °i lui
Protagoras i s-a intentat proces de impietate,
pentru scrierea sa despre zei, în care î°i prezenta
scepticismul agnostic, considerată ca fiind
subversivă. A fost condamnat, iar cărțile sale au
fost arse (Diogene Laertios, Despre viepile °i
doctrinele filosofilor, IX, 51-52). În urma
condamnării ar fi fugit din Atena °i ar fi murit
într-un naufragiu în afara coastelor siciliene.
III.	Sofist din prima generație, Prodicos din
Ceos (cca. 465 î.e.n. - cca. 395 î.e.n.), originar din
polis-ul ionian Iulis, al insulei Ceos, a ajuns °i el
la Atena, în calitate de solie a cetății sale. Se
spune că în timpul tratativelor au existat
probleme de comunicare, dat fiind faptul că
atenienii nu reu°eau să-l audă prea bine (Filostrat,
Viepile sofi°tilor, I, 12; Hippias Maior 282c).
Aceste tratative se desfă°urau probabil în
contextul în care în jurul anului 430 î.e.n., Ceos,
o insulă a°ezată geografic destul de aproape de
Atena, la sud-est, era aliată a marii cetăți atice în
cadrul Ligii de la Delos. Locuitorii Ceos-ului, în
calitatea lor de aliați bineînțeles, erau obligați să
plătească un tribut, existând puține aliate ale
Atenei care participau la alianță cu altceva decât
bani, cum erau de exemplu Lesbos °i Chios, care
participau cu soldați sau nave de război, după
cum spune Tucidide în Istoria războiului
peloponeziac (I, 19; 116; III, 9)
Unul dintre elevii săi mai cunoscuți a fost
omul politic Theramenes (Scholii la Aristofan,
Nori 361), căruia i s-a dus faima pentru
incontinență în reținerea acelora°i păreri, primind
pentru asta °i porecla de „Coturnul”. Acel
Theramenes a fost un susținător al oligarhiei în
Atena pe parcursului ultimului deceniu din
secolul V î.e.n., fiind în final executat de
facțiunea democrată extremistă în 404 î.e.n
(Xenofon, Hellenica, II, passim). Prodicos, după
unele surse antice mai fanteziste, a pierit °i el în
maniera lui Socrate, bând cucută. Din păcate
pentru Prodicos, atenienii aveau această onoare
rezervată doar cetățenilor proprii.
IV.	Al treilea, Gorgias (cca. 485 î.e.n. - cca.
380 î.e.n.), era cetățean al cetății Leontinoi,
situată pe coasta de sud-est a Siciliei. Ca
ambasador a făcut parte dintr-o delegație pe care
cetatea sa natală, Leontinoi a trimis-o la Atena, în
scopul de a cere ajutor împotriva siracuzanilor. În
427 î.e.n. siracuzanii au atacat cetatea lui Gorgias,
iar acesta din urmă a reu°it să-i farmece pe
atenieni în a°a măsură încât ei au votat trimiterea
22
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
22
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
unei flote în ajutor. Un real succes. Flota ateniana
a pornit sub conducerea generalilor Laches °i
Charoeades. Odata ajun°i pe coastele Siciliei, în
loc sa atace Siracuza, î°i stabilesc baza de
operațiuni în Rhegium °i încep sa atace diverse
cetăți din zona cum ar fi Mylae °i Locri. În aceste
circumstanțe mai multe cetați-state din zona se
ridica împotriva atenienilor, dându-°i seama ca e
totu°i posibil ca atenienii sa aiba alte scopuri
decât cele marturisite inițial. Între timp, Siracuza
°i Leontinoi au ajuns la o înțelegere, dar atenienii,
cum era de a°teptat, °i-au continuat prospecțiunile
pentru care au venit în zona (Diodor, Biblioteca
istorică, XII, 53-54). Cum spuneam, ambasada lui
Gorgias a fost un real succes, pentru atenieni.
Cât timp a fost la Atena se zice ca i-a
fermecat °i pe oamenii politici ai momentului,
Alcibiade, Critias sau Pericle (acesta din urma
fiind fermecat probabil postmortem). A ajuns
foarte cunoscut, i s-au ridicat statui °i a profesat
idei care par sa fi fost pe placul atenienilor, mai
ales în masura în care Liga de la Delos s-ar fi
dorit extinsa asupra tuturor statelor grece°ti,
împreuna cu toate avantajele pe care le aveau
statele aliate Atenei. Cum ar fi onoarea de a plati
un tribut. Astfel, în Discursul olimpic a militat
pentru încetarea conflictelor între greci °i unirea
tuturor elenilor împotriva barbarilor. Ar fi ținut °i
un discurs funebru în fața atenienilor, laudând
victoriile acestora în fața per°ilor, adaptându-°i, se
spune, discursul la standarde atice (Filostrat,
Vierile sofi°tilor, I, 9).
Dar Atena nu a fost singurul loc unde a fost
apreciat Gorgias. lason, tiranul Tesaliei l-ar fi
prețuit foarte mult (Pausanias, Descrierea Greciei,
6, 17, 9). În mod firesc a petrecut °i mai mult
timp pe meleaguri tesaliene, dupa cum relateaza
°i discipolul sau, Isocrate (Antidosis, 155-156).
Acela°i Isocrate spune ca Gorgias a avut un statut
privilegiat, nefiind supus unor îndatoriri publice °i
nici nu trebuia sa contribuie financiar la bunul
ob°tesc °i cu toate acestea în urma sa a lasat o
suma derizorie. Tot în Tesalia, se pare ca Gorgias
ar fi criticat modul în care se putea acorda
cetațenie în Larissa, principalul polis al Tesaliei,
Gorgias spunând ca „precum pive sunt facute de
piuari, tot astfel lariseeni sunt cetațenii facuți de
catre lucratorii publici, caci dintre ei câțiva sunt
facatori de lariseeni.” (Aristotel, Politica III, 2,
1275b, trad. Raluca Grigoriu). Nu °tim daca el a
acceptat în asemenea condiții sa devina cetațean,
dar °tim ca în acest ora° °i-a gasit sfâr°itul.
V.	Cel cu care încheiem aceasta tetrada este
Hippias din Elis (cca. 460 î.e.n. - cca. 390 î.e.n.).
La fel ca °i alți sofi°ti, el °i-a reprezentat cetatea
în misiuni diplomatice. Se spune ca elienii îl
preferau celorlalți ambasadori °i ca ar fi fost
trimis în misiuni diplomatice mai mult decât toți
ceilalți greci la un loc (Filostrat, Viepile sofi°tilor,
I, 11). În unul din dialogurile omonime, Hippias
Maior, personajul Hippias îi marturise°te
personajului Socrate ca raritatea opririlor sale prin
Atena este determinata de agenda sa prea
încarcata, fiind nevoit sa-°i îndrepte cel mai des
pa°ii catre Lacedemona Peloponezului, unde
trebuia sa serveasca intereselor principale ale
Elisului (Hippias Maior 281a-b). ai cel mai
probabil, delegațiile conduse de Hippias par sa fi
avut mult de lucru, dat fiind faptul ca la
începutul Razboiului Peloponeziac, Elis era aliata
a Spartei, pentru ca mai apoi, în 420 î.e.n., sa î°i
schimbe aliații, devenind alaturi de Argos °i
Mantineea aliate ale Atenei, în urma unor urzeli
datorate lui Alcibiade.
Atunci când era în Atena, Hippias i-ar fi
povestit lui Socrate anumite preferințe ale
spartanilor. Când Hippias a trecut prin Sparta,
spartanilor le-ar fi descris originea cetaților °i alte
informații historice despre colonii. Spartanii °i-au
manifestat astfel un interes special pentru
asemenea informații (Filostrat, Viepile sofi°tilor, I,
11). În Hippias Maior (285d-e) personajul Hippias
spune ca spartanii sunt cei mai interesați de
obâr°ii °i origini ale lucrurilor, eroi, întemeieri de
toate felurile. Nu °tim daca Gorgias era vreun
maestru xiloglosist din vechime, dar e sigur ca
nici personajul Socrate nu era strain de aceasta
vraja, dupa cum o spune el însu°i descriind
efectele povestirilor eroice relatate de Hippias: „Ei
lauda în toate felurile cetatea °i pe cei care au
murit în razboi °i pe înainta°i, pe toți cei care au
trait înaintea noastra °i pe noi în°ine, pe cei care
suntem înca în viața, încât pâna °i eu,
Menexenos, ma-nvrednicesc sa fiu laudat din
rasputeri de ei. De câte ori i-am ascultat, m-au
fermecat °i m-au convins ca am ajuns dintr-o data
mareț, mai viteaz °i mai bun. ai asemenea lucruri,
foarte adesea, le urmaresc °i le asculta împreuna
cu mine °i unii straini, în ochii carora eu devin pe
loc mai simandicos. Ba mi se pare ca ei pațesc la
fel nu numai cu mine, ci °i cu restul cetații pe
Atena Simionescu Între ape. Carte obiect (2013)
care, convin°i de orator, ajung sa o socoteasca
mai vrednica de admirație decât înainte. Pe mine
mareția asta ma ține mai mult de trei zile. Atât
de bine îmi patrunde în urechi gândul °i cuvântul
vorbitorului, încât abia într-a patra sau a cincea zi
îmi vin în fire °i-mi dau seama pe ce lume
traiesc.” (Menexenos 235a-c, trad. Nicolae-aerban
Tana°oca; via Paul Veyne). Pe unii îi poate ține o
viața întreaga, chiar °i în zilele noastre. Pesemne
°i atenienii °i spartanii erau la fel, fiindu-le destul
de greu, daca nu cvasi-imposibil, sa mai iasa la
lumina din hați°urile acestei bois de la langue.
Între ape. Carte obiect (2013), gravura experimentala
Atena-Elena Simionescu
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
-(J)- Black
Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
Capra democrației
(urmare din pagina 4)
duhul, "abia ie°iți din adolescentă", calcă, din
neatenție.
În articolul intitulat Recursul săracilor, adresat
primului-ministru, în numele poporului sărac,
economia națională este comparată o "cursă
chinuită a unui alergător cu picior de lemn".
Nistorescu studiază cu atenție manevrele politice °i
analizează atent noile legi în curs de elaborare,
dezbătute atunci: Constituția, Legea serviciilor
secrete. Legea românească este asemănată cu o
femeie violată °i însângerată, ai cărei abuzatori sunt
încă liberi °i nepedepsiți °i nimănui nu îi pasă.
Epistola Patria, în fază de vacă de muls descrie
sistemul social °i politic °i î°i pune o serie de
întrebări suscitate de "situații °ocante". Procesul de
privatizare a fost înțeles în mod gre°it ca sistem de
jefuire a statului transformat într-o "vacă secătuită
de care trag toți". Corupția derivă dintr-o serie de
operațiuni dubioase de importuri false de tipul
țigaretei, anchetă nefinalizată în acel moment.
Agenda de buzunar nr. 31/1994 intitulată
Partidul Mamă nu are vacantă evidențiază
expansiunea partidului aflat la putere exercitată
prin presiuni într-o "campanie de înghițire °i
racolare forțată". Partidul Mamă mizează pe
"cumetrii politice" care îl transformă într-un "Bulă
mare °i lat, culcat pe întreaga suprafață a
României".
Cu Atena-Elena
Simionescu, printre
semne °i cărți
(Urmare din pagina 36)
scifrabile, redactează „scrisori" în formate
imprevizibile... Ethos-u\ ambiguității, distorsiu-
nile °i deformările studiate încurajează
inventarea de vocabulare alternative, deschise
°i semnificării, °i interpretării fără frâu. În
lucrări precum Puterea min?ii, Jocurile memo-
riei, Conexiuni.. accentele sunt, evident, intro-
spective; e°ti invitat să navighezi fără busolă
pe canalele ramificate ale minții, să te pierzi
în „zarea interioară" a memoriei ori să te dis-
loci voluntar în nocturna lumilor posibile.
Itinerariile grafice schițate de Atena
Simionescu în numeroasele „afi°ări" publice
au o cuprindere semnificantă cât se poate de
generoasă. Imaginile sale compun „pove°ti"
despre natură, despre om, despre resursele
inepuizabile ale inteligenței, despre cum
anume ne-am putea „îmbogăți" dacă am paria
mai curajos pe „cărțile" cunoa°terii, imagi-
nației °i frumosului.
Ce i-a° dori cu ocazia „revenirii" simbolice
în Ardeal? Să confirme, o dată în plus, ascen-
dentul valoric, dovedind că î°i merită locul în
elita graficienilor de astăzi.
Atena-Elena Simionescu	Alternante, colografie
Eseuri mito-istorice
(urmare din pagina 6)
lupoaică (nu de leoaică), adică Ary Deea
Luppa. Mai mult, această zeiță are pe cre°tet o
coroană cu °apte turnuri de cetate, arătând, în
concluzie, că mitul celor °apte cetăți ale
Ardealului (Septem turris) e din Antichitate, nu
din Evul Mediu.
Mai poveste°te autorul despre o „regină a
Ardeenilor", numită Teuta, tot din Antichitate,
ardeeni care, plecând din Carpați prin Ilirik, au
ajuns în Italia, unde au întemeiat cetatea
Ardelia, pe care o pomene°te Vergilius în
Eneida, ducând cu ei acolo °i mitul Luppei
capitolina. Ne mai dovede°te cu Larousse-u\ lui
Fernand Comte, că „Ares (Marte), zeul trac, e
tatăl lui Romulus, întemeietorul Romei".
Cât despre Bistrița, tema centrală a cărții,
analiza toponimului duce la hidronime a căror
origine e în izvoarele numite Bisstratsos,
deasupra cărora tracii zideau templele zeului
Apollo (la Delphi, în Basse, în Dellos etc.),
nicidecum că ne vine de la slavonul Bâstro,
deoarece autorul crede că veneticii iau numele
hidronimelor °i a toponimelor de la localnici,
nu invers, ori Besstra, Bess terra, sau prin
inversiune, Terra besstes (tarabostes), e un
nume dovedit ca fiind tracic.
Despre zeul grecilor Apollo aflăm că fusese
„Mândrul ciobănel" al regelui tracilor Pelias
(cel ce a trimis Argonauții peste Dunăre, în
Colkis, după Lâna de aur; dintre ace°tia
„niciunul nu era grec, ci toți erau traci"; mai
aflăm că, la genitiv, Iason, se scrie în grece°te
Iasu, nouă trebuindu-ne trei milenii ca să
adăugăm doar o sedilă sub s, ca să avem azi
Ia°u).
Impresionează rezolvarea extrem de simplă
a semanticii toponimului Bucovina, asupra
căreia bâjbâim demult. Bucca înseamnă în
latine°te gură, iar Ovina nu mai trebuie tradus.
Deci Gura oii. Până acum nimeni nu a
observat că în toponimul Moldova e termenul
dacic: Dava (Mol dava).
Am rezumat oarecum aleatoriu dintr-un
breviar de eseuri mitico-istorice uluitoare, un
gen de literatură atipică ce încântă °i incită la o
lectură care te înnobilează ca neam străvechi.
Rara Bistriței. Pagini de istorie, mitologie °i
religie străveche ale neamului românesc este o
lectură obligatorie pentru a înțelege cât de
esențiali suntem culturii europene vechi.
24
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
~24j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
efectul de seara
Cassavetes - Kerouac - Bepop (2)
Robert Diculescu__________________________
|î"n 1958 apare Shadows, filmul de debut al lui
John Cassavetes, la finalul căruia regizorul
folose°te unul dintre termenii care define°te
puternic, ca o marcă incontestabilă toată istoria
jazzului din perioada bepopului până în prezent,
°i anume improvizația. Ultimul cadru al filmului
se încheie dezvăluind într-o oarecare măsură
modul în care a fost gândită pelicula: „Filmul pe
care tocmai l-ați văzut era o improvizație”. După
anii '80, exegeții regizorului, insistă asupra acestei
modalități de a concepe un film °i îl asociază a°a
cum era °i firesc cu muzica de jazz. Numai cu un
an înainte apăruse romanul On the road al lui
Jack Kerouac, care avea să devină un fel de Biblie
a generație beat. Acesta descrie, din mijlocul
evenimentelor, viziunea °i experiențele unui
“convertit” îndrăgostit iremediabil de muzica
neagră °i de toată atmosfera bepop din barurile
ora°ului San Francisco. Acolo unde împreună cu
Dean Moriarty, în realitate Neal Cassady, eroul
incontestabil al generației, reu°e°te să facă mai
multe incursiuni năucitoare atra°i de concertele
din barurile unde se cânta bepop. Kerouac este
unul din autorii care surprind percutant,
convingător °i entuziasmant frumusețea
împătimiților de jazz din anii respectivi. Ajunge,
ca °i mulți alți colegi de generație, să se identifice
cu modul de viață °i filosofia bepopar°ilor, cu
libertatea °i ingenuitatea culturii periferice opuse
centrului. Îl atrage hipnotic în călătoriile lui prin
America prospețimea „dezrădăcinaților”, libertatea
lor interioară, pe care le opune exasperat într-unul
din pasajele din roman educației sale de alb °i
aspirațiilor false avute până atunci. Este un
fragment filmic aproape, petrecut pe o stradă cu
numărul 27 din ora°ul Denver, în care pare că ar
ține o cameră pe umăr °i ar filma foarte de
aproape chipurile oamenilor din case °i din locul
în care se plimbă. Îi admiră necondiționat °i, în
acela°i timp, î°i strigă nemulțumirea față de
propria civilizație albă, care nu-i mai satisface
aspirațiile °i visele: „ ...undeva prin cartierul
negrilor din Denver, dorindu-mi să fiu unul din
ei, simțind că tot ce-mi oferise mai bun lumea
albilor nu-mi era îndeajuns: nu era destulă fericire,
nici destulă viață, bucurie, destule distracții sau
muzică °i mai ales nu-mi ajungea noaptea. Îmi
doream să fiu un mexican din Denver sau chiar
un biet japonez extenuat de muncă, orice altceva
decât jalnica ființă care eram, un alb
deziluzionat”. La rândul lui, Ginsberg, în aceea°i
notă de înțelegere °i ata°ament, descrie din
interiorul fenomenului generațiile aflate în
concubinaj în acei ani, °i anume beat-bepop, la
începutul poemului Howl (1955-1956):
„.târându-se în zori pe străzile negre în căutarea
unei doze aspre, / împătimiți ai jazzului cu
capete de înger tânjind după străvechea cerească
conectare la dinamul stelar din mecanismul
nopții/ cei care în sărăcie °i zdrențe cu ochii goi
°i du°i fumând în bezna supranaturală a
mizerelor apartamente plutind deasupra
acoperi°urilor de ora°e contemplând jazzul.”
Cassavetes °i Kerouac se completează parcă de
la distanță în ceea ce prive°te materialul de
inspirație, perioada aleasă °i chiar modalitățile de
a-°i concepe °i realiza fiecare opera. Amândoi
datorează mult jazzului, ca °i „manierei
improvizației” (pregătirea, conceperea °i
executarea ei, ținând cont de faptul că prima
variantă a lui Shadows îi vine lui Cassavetes după
o °edință de improvizație a unor tineri actori, pe
care acesta îi avea la un curs de artă dramatică,
pornind tocmai de la conflictele interne ale unei
familii de culoare, confruntate cu rasismul
obi°nuit).
Unul dintre ei o afirmă explicit în ultimul
cadru al filmului Shadows, iar în cazul lui
Kerouac există o manieră implicită în acest sens.
Aceasta se poate observa din modul cum î°i scrie
romanul, ce dă senzația de rupt pe alocuri. Există
o întrepătrundere a pove°tilor care te pot duce cu
gândul la ritmuri de bepop întrețesute în unele
locuri cu secvențe aiuritoare de free, căci el
execută prin scris asemenea unui interpret un
excitant joc între temă °i improvizație, ca apoi să
revină consecvent la aceea°i temă, ca în
standardele muzicii jazz. Scriitura lui Kerouac este
una spontană, brută °i deține atent dozat
farmecul °i suspansul unei permanente nefinisări,
a°a cum poate fi °i solo-ul dintr-o melodie bepop.
Romanul propune în anumite capitole o
improvizație perfect calculată, ținută sub control
de la început până la final. Asta deoarece chiar °i
improvizația jazzistică este nevoită, de multe ori,
să aibă, oricât ar avea impresia un ascultător, un
set de reguli care sunt respectate pe parcursul
interpretării de către soli°ti. Totul este dinainte
pregătit pentru a da o formă unitară melodiei sau
unui album în întregime. Improvizația poate avea
astfel o doză fină de calcul °i surpriză, dublată
întotdeauna de o libertate controlată, cât să
unească cele două puncte extreme: unul al
expansiunii °i originalității solistului, iar celălalt al
stabilității °i clarității temei propuse.
Între control °i maximă libertate se mi°că
structura narativă vulcanică °i sincopată a
scriiturii lui Kerouac în Pe drum, care în multe
pagini are chiar accente aparent haotice (uneori
scriitura este condusă de “influența poetică” a
drogului cu efecte benefice asupra materialului, se
interpune o explozie poetică, vizionară, o scriitură
atipică a substanței ingerate, ceea ce nu este prea
departe de adevăr, mai ales că moartea autorului
a fost provocată în cele din urmă de acuta
dependență de benzendrină °i alcool).
Autorul însă nu pierde controlul total în scris,
doar simulează pierderea temporară a lui, pentru
a surprinde. Lectura este ca o suspendare în gol
intenționată °i întotdeauna apar pasajele unde se
opre°te continuitatea povestirii. A°a apar golurile
de aer din lectură care năucesc, partitura suferă
intervenția brutală a unui material ce
destabilizează o ascultare căzută pradă unei
continuități plictisitoare, pentru a te reîntoarce ca
cititor la calmul unei împrospătate continuității
narative.
Reu°e°te în felul acesta să dinamiteze orice
a°teptare °i comoditate a cititorului, dă un ritm
propriu textului, a°a cum se întâmplă cu
interpretarea muzicienilor necunoscuți de bepop,
pe care îi admiră °i cu cântecul cărora se
identifică în roman. Ei sunt anonimii superbi,
cântăreții din barurile din San Francisco, pe care
el admirativ îi nume°te „Copiii marilor inovatori
bop. Ace°tia erau copiii bopului din noaptea
americană la care trebuie să te uiți în jur °i să
vezi de unde venea soloul, pentru că răsuna
dinspre buze care zâmbeau angelic °i era un solo
Atena-Elena Simionescu	X, ac rece, verni moale
ca de basm, blând, dulce. Singuratic ca America,
un țipăt ascuțit în noapte. Au cântat o oră. Nu-i
asculta nimeni. Vagabonzii de pe North Clark
Street se lălăiau pe la bar, curvele țipau furioase,
chinezii se furi°au încolo °i-ncoace. Se auzeau
zgomote de tăvăleală. Ei continuau să cânte” (Pe
drum).
John Cassavetes este unul din promotorii
principali ai filmului independent în S.U.A.
Născut la 9 decembrie 1929, debutează la douzeci
de ani ca actor la American Academy of Dramatic
Arts, în New York, ora°ul său natal (a°a cum
New York este °i ora°ul unde a locuit Kerouac
cea mai mare parte a vieții lui, °i totodată centrul
de unde pleacă °i unde se întoarce în călătoriile
din romanul Pe drum).
Primii trei ani ai carierei sale sunt legați într-o
oarecare măsură de jazz. După Shadows, acceptă
rolul principal din Johnny Stacato (1959-1960),
un serial de televiziune produs de N.B.C., al cărui
erou este un pianist de jazz detectiv. În 1960
anulează acest contract pentru a începe treba la
Too Late Blues în care Ghost (Bobby Darin),
eroul principal al peliculei, pianist °i compozitor
de jazz, este supus la anumite presiuni comerciale
care atentează la originalitatea sa artistică. Există
însă o mare deosebire estetică °i de abordare între
prospețimea, autenticitatea, tăieturile alerte pe
muzica lui Charles Mingus din Shadows,
confruntarea cu problemele rasismului, cu lupta
culturală acerbă dintre cultura jazzului negru °i
cultura albilor din acel moment, °i muzica °i
atmosfera din Too Late, care este o „fantomă" a
jazzului, un fel de muzică care vine prea târziu.
Ea este cântată, de data aceasta, de albi ambițio°i,
pu°i pe compromisuri muzicale, existând o mare
ruptură între „furia lui Mingus °i civilitatea
scrobită a jazzului hollywoodian: visul de altceva
lasă locul unei infinite absențe a visului” (Gilles
Mouellic, Jazz °i cinema).
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
25
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
istoria
Amintiri din gulagul comunist
Cristian-Claudiu Filip
„Singurul lucru de care nu duceam lipsă era
timpul.”
Împreună cu doi prieteni, mergem să luăm un
interviu într-un loc neconvențional pentru astfel
de activități: un salon de spital. Cel care vrea să
ne povestească un crâmpei din viață se nume°te
George Pa°calău (în sat oamenii îi zic Toanea), s-a
născut la 28 iulie 1924 °i locuie°te în Trani°u,
comuna Poieni, la numărul 50.
„Lăcusta ro°ie” - cum era numit regimul
comunist de către un nonagenar într-un interviu
luat acum câțiva ani, a venit peste România °i a
afectat oamenii, animalele, pământurile.
„Vânarea” celor care se opuneau regimului a
devenit o practică obi°nuită, realizată sistematic,
zi de zi. Cu toate acestea, la Trani°u încă viața
decurgea în ritmuri ancestrale. Dar comuni°tii
vroiau să facă schimbări °i în satul ascuns sub
poalele Munților Vlădeasa. Cum terenul nu era
propice pentru a-l colectiviza, autoritățile au decis
să-i convingă pe oameni să renunțe la oile pe care
le aveau °i să se înscrie într-o întovără°ire. George
Pa°calău era în floarea vârstei, căsătorit, avea doi
copii, un băiat °i o fată, iar pe lângă agricultură
°tia să °i coasă, era cântăreț la biserică, avea tot
ce-i trebuia pentru o viață normală, fericită. El nu
s-a înscris, pentru că nu avea nevoie de a°a ceva.
Într-o zi, na°ul său l-a avertizat că ar trebui să se
înscrie, pentru că este urmărit de Securitate,
deoarece oamenii vorbeau în sat cum că el ar °ti
ceva, că ar veni americanii, lucru pe care l-ar fi
auzit la radio Europa Liberă, fiind singurul
posesor al unui astfel de aparat în sat. Aflând
acestea, pentru a evita problemele, s-a înscris în
întovără°ire, apoi l-au urmat °i ceilalți săteni, iar
la o săptămână s-a putut face inaugurarea
întovără°irii. Era prin anii 1955-1956.
Badea Gheorghe, stând pe marginea patului de
spital, ne poveste°te cu o fluență de neimaginat,
se grăbe°te să ne spună cât mai repede °i cât mai
multe, pentru că vrea ca toată lumea să cunoască
prin ce a trecut el în viață: „Pe la noi a umblat
unu' de-i zicea Petrea Icoanelor. Nu l-am °tiut. O
venit cu icoane la noi, da' odată o venit cu un
dolman de pădurar, să-i cos o scurtă... Când o
vinit după ea, o adus patru icoane pictate pă
sticlă, da' foarte frumoase. Ne-am înțeles să-mi
lase icoanele în loc de plată. Două le mai am °i
astăzi”.
În continuare aflăm cum Petrea Icoanelor i-a
mărturisit unui om din Hodi° că un prieten din
Trani°, Pa°calău Gheorghe, are un aparat de radio
°i ascultă Europa Liberă. Dar acela era informator
°i a anunțat Securitatea. Aici este nevoie să facem
o paranteză, pentru a înțelege mai bine ceea ce a
urmat. În zonă acționa grupul anticomunist
format în jurul lui Teodor au°man, fost primar în
Răchițele, luptător pentru drepturile moților, care
a făcut parte din delegația ce a înaintat regelui
Ferdinand un memoriu în anul 1925. El a intrat
în conflict cu autoritățile comuniste °i s-a refugiat
în munți alături de alți nemulțumiți. După câțiva
ani, fiind hărțuiți continuu de Securitate, Teodor
au°man (senior) s-a sinucis, alți membri ai
grupului au fost prin°i sau uci°i, rămânând în
libertate doar doi fii ai săi, Teodor (junior) °i
Avisalon, care încă se mai ascundeau la începutul
anului 1958. Miliția °i Securitatea au realizat o
descindere în Trani°u, unde se aflau ascun°i frații
au°man. Era ziua de 2 februarie 1958. În timpul
schimburilor de focuri, °ura în care se ascundeau
cei doi frați a fost aprinsă de securi°ti iar ei au
ars, după ce probabil s-au împu°cat reciproc. În
2011 la cererea unor rude s-a încercat găsirea
cadavrelor celor doi, dar fără succes. „Ziceau c-o
să vină să pună cineva o cruce acolo, dar n-o
vinit. Că °tiți cum îi, după ce trece timpu'.
morții să uită. Unii. unii nu. Eu nu i-am uitat.
°tiți de ce nu i-am uitat? C-am suferit pentru ei
fără să am nicio vină” - se confesează badea
Gheorghe în fața noastră.
În dimineața respectivă din anul 1958,
mergând spre biserică, G. Pa°calău a văzut ie°ind
fum din direcția unei °uri de pe Dealul Mincii.
Un fin care fusese în legătură cu fugarii, l-a
anunțat că acolo a fost ucis Petrea care umbla cu
icoane, împreună cu fratele său Avisalon au°man.
Atunci a aflat că Petrea Icoanelor se numea de
fapt Teodor au°man °i era un fugar căutat de
mult timp de către Securitate.
Pentru cei doi acesta a fost sfâr°itul, dar
pentru sătenii care au avut contact cu ei, de acum
începea calvarul din sistemul concentraționar
românesc. În dimineața zilei de 16 februarie
1958, Securitatea l-a arestat °i pe G. Pa°calău. Era
printre ultimii dintr-un lot mai mare. Au venit
după el „17 persoane °i un câine”, cel care l-a
arestat fiind Vasile Spătar a Armeniței din Valea
Drăganului. Emoționat °i cu lacrimi în ochi, ne
relatează cum mama sa i-a întrebat: „Ce-o făcut
pruncu' meu de-l arestați?”. Securi°tii i-au spus
doar să-i pregătească mâncare pentru două zile.
Pe acela°i ton cu inflexiuni în glas, continuă: „La
ora cinci dimineața am ie°it din casă °i 6 ani °i 2
luni am fost dus. M-o dus la Securitate în Cluj,
amu-i Palatul Copiilor acolo. Acolo o fost
torturați mii de martiri. M-o băgat într-o celulă cu
un băiat din Brăi°or, la părinții căruia o stat în
mai multe rânduri doctorul losif Capota. O băgat
cu noi pă unu, care să ne tragă de limbă. Ne mai
aducea câte-o franzelă, că eram flămânzi. Da' io
nu aveam ce să spun, numa' ce v-am spus °i
dumneavoastră. Cu ochelari de tablă neagră la
ochi ca să nu văd, mă duceau la anchetă”. Au
urmat bătăi cu pumnii, cu picioarele, cu
cauciucuri, călcatul în picioare, trezirea °i
aducerea în fața anchetatorilor la ore când ar fi
trebuit să doarmă sau să mănânce, metode pe
care doar mintea bolnavă a anchetatorilor le-au
putut născoci. Prin fața ochilor îi trec din nou
călăii-anchetatori °i acele camere de tortură,
numite artificial „pentru anchetă”. Î°i mai drege
puțin glasul, apoi continuă: „°asă luni o durat
procesu'. În iulie s-o judecat. Singura speranță o
aveam că acolo, la proces, m-a crede cineva. Când
m-o judecat, era pre°edintele completului de
judecată unu Finichi Paul. S-o ridicat procuroru' °i
o zâs că «Noi °tim că deținutul Pa°calău
Gheorghe n-o avut cuno°tință despre ace°ti fugari,
da' totu°i o bănuit. ai fiindcă are meseria de
agricultor, mai are meseria de croitor °i măreața
funcție de cântăreț bisericesc, cer să fie
condamnat conform articolului 228, care prevede
închisoare corecțională de la 3 la 10 ani». ai mi-o
dat 10 ani”.
După sentință a fost închis la Gherla, unde
era comandant Petrache Goiciu, unul dintre cei
mai cunoscuți torționari. După ce a stat 40 de
George Pa°calău
zile în carantină, în condiții inumane, cu mâncare
puțină, neavând loc să doarmă decât pe-o parte, a
fost repartizat în celulă împreună cu alți deținuți,
în funcție de încadrare. Deținuții politici aveau un
regim aparte, mai sever, prin care se urmărea
anihilarea voinței °i „reeducarea” lor. Bătăile
făceau parte din program. Erau dezbrăcați în
pielea goală, înveliți în cearceafuri ude °i bătuți
până la epuizare. După ce o perioadă a fost scos
la muncă în fabrica de mobilă, s-a format un lot
de 500 de persoane, i-au îmbarcat în vagoane
pentru vite °i i-au dus la Stoene°ti, lângă Balta
Brăilei, la desecări. Trebuiau să sape canale adânci
de trei metri, condițiile erau inumane, apa le era
adusă din Dunăre cu un butoi în care fusese
motorină, mâncarea era puțină.
Dezumanizarea urmărită de către comuni°ti a
continuat. Într-o dimineață, de Sfântul Nicolae,
s-a format un alt lot care a fost dus cu vaporul în
Deltă, vizavi de Vâlcov. Pe un platou, pe un
viscol năpraznic, maiorul Condurache l-a selectat
să meargă la tăiat de stuf împreună cu alți
deținuți printre care era °i Traian Pa°calău, un
învățător din Vi°agu. Ajun°i pe brațul Borcea, au
fost cazați în plină iarnă pe un bac, de pe care se
ajungea pe uscat trecând peste o punte ancorată
cu cabluri. Acolo - ne poveste°te badea Gheorghe
„era un caporal, Goanță Petru, Dumnezeu să-i
ajute dacă mai trăie°te, °i-o zâs cătră noi a°a:
«Mergem la tăiat de stuf; norma-i de doi maldări
de om; să nu tăieți mai mulți, că vă măre°te
norma!». Ni°te olteni o tăiat mai mult °i de la doi
s-o mărit la cinci, până o ajuns la unsprezece.
Mulți nu-i puteau tăia. Când mergeam la bac
unde dormeam, da' era un frig acolo., un preot
trebuia să dea lista care cu cât o tăiat fiecare. Era
o barcă de tri metri, ne a°teptau tri caralei
(gardieni - n.n.) °i pă cei care nu-°i făceau norma
îi a°ezau cu fața în jos în barcă, unu sta călare pă
cap, unu pă picioare, unu îi da pantalonii jos °i-i
punea un cearceaf ud, °i câte n-ai tăiat, atâtea vini
de bou îți dădea la fund”. Bătăile continuau °i
fără motiv, mâncarea era puțină. Câinii primeau
conserve, iar unii deținuți „de foame mâncau din
trocurile câinilor”. Frigul mu°ca necruțător din
carnea deținuților, la fel °i câinii. Un frig atât de
mare, încât a înghețat Dunărea °i zece zile nu li
s-a putut aduce mâncare. În ziua de 19 martie s-a
26
TRIBUNA • nr. 276 • 1-15 martie 2014
Black
Pantone 253 U
26
Black Pantone 253 U
terminat lucrul în acea zona. Din lotul de 500
capi au fost pe acel bac la tăiat de stuf, s-au mai
întors doar 250. Exterminarea prin muncă,
înfometare °i frig dădea rezultate.
A fost mutat la grind, la plantat ceapă. Asupra
unui depinut a fost găsită o ceapă cât un ou de
prepelipă, pe care vroia să o mănânce cu
mămăliga primită la masă. Drept pedeapsă a fost
obligat să mănânce un kilogram de ceapă. A
urmat lucrul la Luciu-Giurgeni, în iadul
Bărăganului, la orezărie, tot timpul cu picioarele
în apă, apoi la plivit fasole soia, unde trebuiau să
îndure o căldură teribilă. Acolo a fost pus °ef de
echipă °i pentru că °i-a făcut datoria cum trebuie,
a avut voie să scrie o scrisoare acasă °i să
primească pachet. Au fost primele ve°ti despre el
primite de familia sa. Reîntors la Stoene°ti, a fost
luat ca ajutor la croitorie de către Dinu Barbu,
fostul croitor al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Era
mai bine acolo, dar când lucrau în schimbul de
noapte, în loc să-i lase să se odihnească ziua, erau
pu°i la „corvoadă”. Au făcut grevă °i ca urmare,
au fost trimi°i în alte colonii de muncă. Culmea
umilinpelor °i a terorii a fost atinsă în „cea mai
sinistră colonie” - după cum ne mărturise°te
badea Gheorghe, la Salcia, amenajată pe malurile
Dunării. Nu primeau mâncare decât 75 de grame
de pâine °i o bucăpică de mămăligă pe zi. Într-o zi
au fost pu°i cu fapa la dig, pentru a fi executapi.
Soldapii erau în spatele lor, cu mitralierele. Pus să
ridice un pai de jos, dar neputându-l lua din
cauză că era bolnav, comandantul l-a ameninpat
cu împu°carea. Răspunsul lui nea Gheorghe a
fost: „Când m-am născut în lumea asta, m-am
născut să °i mor!” °i în câteva clipe °i-a văzut
copiii în fapa ochilor. Era singurul lucru care l-ar fi
regretat de pe această lume A scăpat °i de data
aceasta. Încolonapi, după ce au primit câte un
sfert de pâine °i o bucată de marmeladă, au fost
du°i 18 kilometri pe jos, în colonia de la Strâmba.
A urmat Jilava, fortul 13. Acolo era apă pe jos.
În fiecare noapte din cele 11 zile cât a stat acolo,
depinupii erau perchezipionapi în nas, urechi, în
toate locurile posibile, numai ca să fie umilipi.
Dar ca °i cum nu erau destule umilinpele °i
privapiunile la care era supus, s-a îmbolnăvit de
hepatită epidemică, din care a dat în leptospiroză
°i apoi în febră paratifoidă A. A avut noroc cu un
maior, care l-a trimis la spitalul civil din
Constanpa. Lucrurile bune trec repede, a°a că
după 21 de zile a trebuit să se reîntoarcă la
Stoene°ti, unde din cauza mu°căturilor de pânpar
s-a îmbolnăvit de malarie. Dormeau pe jos, într-
un saivan pentru oi, iar °obolanii umblau peste
depinupi. Totu°i Cel de Sus avea alte planuri cu el,
a supraviepuit ca să poată povesti despre iadul
concentrapionar al regimului comunist.
Readus cu duba-tren la Gherla, a fost mai
norocos. Se schimbase comandantul, era
Alexandrescu H. Vasile °i el i-a a°teptat pe
depinupi cu mâncare °i paturi calde. Epuizat fizic
de condipiile inumane la care fusese supus până
atunci, l-au declarat inapt total de muncă.
Repartizat într-o celulă cu ofiperi superiori, inipial
l-au marginalizat, crezând că este turnător. Aici a
scris cea de-a doua sa scrisoare din detenpie, care
s-a dovedit a fi °i ultima, deoarece a fost scrisă cu
pupin timp înainte de a fi eliberat. În ea le-a cerut
celor de-acasă să-i trimită miere de albine. Cu
lacrimile în ochi °i cu glasul tremurând, ne
relatează cum s-au rugat copiii săi lui Dumnezeu:
„Să aducă tătupa mierea s-o mâncăm noi”. ai
rugăciunea copiilor a fost ascultată. După ce a
primit pachetul, în dimineapa următoare a venit
un plutonier-major care l-a anunpat să-°i ia tot ce
are °i să meargă în camera de anchetă pentru că
va pleca acasă. Era circumspect, credea că-i o farsă
°i va fi dus iar pentru o bătaie în acea sinistră
cameră de dimensiuni mici, 1,5 m pe 1,5 m,
pentru ca atunci când începea bătaia, depinutul să
nu se poată feri. În cameră au intrat doi civili
care i-au întins mâna °i i-au spus că de acum
înainte sunt tovară°i. A refuzat să dea mâna cu ei,
replicându-le: „Când îpi mânca atâta turtoi (mălai
copt în tavă la cuptor, care le era dat depinupilor
în loc de pâine - n.n.) cât am mâncat io, om fi
tovară°i, până atunci nu!”. S-a îmbrăcat în haine
civile, mirosind a mucegai, a fost dus la gară, iar
un căpitan i-a înmânat suma de 42 de lei din care
trebuia să-°i plătească biletul de tren. Atât valora
pentru comuni°ti munca depusă de către un
depinut politic timp de 6 ani °i 2 luni, în cele mai
groaznice condipii. Ca termen de comparapie, alpi
depinupi, care lucraseră în mină, primiseră 2.500
de lei.
Ajuns acasă, bucuria a fost enormă pentru
toată familia. Copiii îi crescuseră, băiatul era
acum la liceu în Huedin, fata nu l-a recunoscut...
Vechii prieteni i-au venit în ajutor.
În închisoarea din Gherla a învăpat 2.500 de
cuvinte în limba germană, dar le-a uitat, pentru că
n-a avut acasă cu cine să exerseze. Ne recită
poezia „Scumpă pară românească” a lui George
Co°buc, învăpată tot în detenpie, apoi o altă
poezie, mărturisindu-ne că acolo a avut timp
destul: „Singurul lucru de care nu am dus lipsă a
fost timpul”. Timpul s-a scurs °i a avut răbdare cu
badea Gheorghe-Toanea din Trani°, iar cu toate
necazurile, bătăile, lipsurile, întors acasă, °i-a
continuat viapa, a°teptând orice moment prielnic
ca să povestească prin ce a trecut în cei 6 ani °i 2
luni de chinuri prin gulagul comunist, °i astfel să
se elibereze de umilinpele la care a fost supus.
Prigoana trupului °i a minpii nu a fost urmată °i
de tăcere. Anchetatorii l-au avertizat să nu spună
nimănui ce s-a întâmplat în detenpie. Răspunsul
lui a venit sub forma: „Da' ce, să zâc, că m-o
pânut aici cu prăjitură? Da' nu te temi? M-o
întrebat ei. Da' de ce să mă tem? Io nu mă tem
de nime', numa' de bunu' Dumnezo din cer! °i
am spus la tătă lumea”.
Când î°i aminte°te de gardienii °i comandanpii
din închisoare care s-au purtat urât °i i-au
provocat suferinpe, ochii i se umezesc °i îi
sclipesc: „Â°tia-s oameni? °i astăzi trăiesc bine!
Cum îi unu', Ficior parcă-i zâce”. Îi spunem că i-a
venit rândul °i acestuia, fiind cercetat acum. Se
mai lini°te°te. Cel mai mult îl ură°te pe un
căpitan care trăie°te azi la Zalău, Constantin
Istrate. În schimb, când prin fapa ochilor îi trec
cei care au dat dovadă de clemenpă, se roagă
pentru ei, ca Dumnezeu să-i ajute acolo unde s-ar
afla. Pe el, Dumnezeu l-a învrednicit °i n-a prea
avut probleme cu sănătatea. Acum, în pragul
celor nouă decenii se află într-un salon de spital,
cu probleme de sănătate nu prea grave, a°teptând
să fie lăsat acasă, pentru a povesti °i altora cum
le-au terfelit comuni°tii viapa celor considerapi în
mod cu totul arbitrar „du°mani ai poporului”.
Mărturisirile par a fi un balsam pentru sufletul
său, un catharsis.

Atena-Elena Simionescu
Între ape. Carte obiect (2013), gravură experimentală
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Actualitatea monografiei
Marea Neagră
a lui Gheorghe I. Brâtianu (I)
Vasile Mîrza
In condițiile în care spațiul pontic, în actualele
împrejurări geopolitice, se afla din nou sub
lupa autorităților lumii °i este supus unei
reinventări °i revalorificări din perspective
contemporane, sub constrângerea noilor mi°cări
de configurare a hărții lumii, speciali°tii nu pot
trece peste demersurile °i acumulările °tiințifice
din opera “Marea Neagra. De la origini până la
cucerirea otomană” publicată postum, cu o
întârziere de ordinul deceniilor, sinteză care îl
a°ază pe Gheorghe I. Brătianu în galeria marilor
istorici în plan mondial.
Având în vedere importanța operei lui
Gheorge I. Brătianu în contemporaneitate, noi
vom încerca schițarea unui răspuns la întrebarea:
care este legătura istoricului nostru cu Filosofia,
în speță cu Filosofia Istoriei °i, în particular, cu
Filosofia politică? Dacă Gheorghe I. Brătianu are
vreo relevanță pentru Filosofia contemporană a
Istoriei °i, dacă da, în ce constă aceasta?
După cum se poate constata, la început de
mileniu III Filosofia Istoriei este marcată de o
tendință evidentă, de aprofundarea a unei noi
metode de investigare, aceea a explorării
mentalului colectiv. Maniera de a (re)scrie istoria,
de a gândi trecutul a suferit schimbări masive °i
semnificative1. O perioadă relativ îndelungată,
istoria a fost concepută într-un stil obiectivist,
într-o manieră tradiționalistă, o viziune
materialistă °i deterministă, o istorie încrezătoare
în certitudinile sale. Avem o istorie evenimențială,
cu cauze, condiții, evenimente °i consecințe,
determinate linear în timp, cu o predictibilitate
relativă doar la capacitatea noastră de a cunoa°te
cauzele, „legitățile" istoriei, °i de a anticipa
efectele.
Iată însă că, începând din perioada interbelică,
se instituie treptat o nouă paradigmă în
conceperea istoriei. Totul a început cu fondarea,
în 1929, la Strasbourg, a revistei „Annales", de
către Lucien Febvre °i Marc Bloch2. Se constituie
astfel, în a doua jumătate a secolului XX, ceea ce
s-a numit „acoala Analelor" sau „Paradigma
Analelor", care îi cuprinde, alături de L. Febvre °i
Marc Bloch, °i pe F. Braudel, J. Le Goff,
J. Delumeau °i alții. Cu acoala Analelor se face
trecerea de la istoria evenimențialistă °i univoc
deterministă, la evidențierea rolului pe care îl
poate avea psihologia colectivă în reconstrucția
noii semnificări a istoriei, faptele istorice fiind
considerate de către Marc Bloch, de exemplu, ca
fiind prin excelență fapte psihologice, se face
trecerea de la pozitivism, obiectivism °i
determinism materialist, la rolul pe care îl pot
juca mentalitățile colective °i imaginarul social în
configurarea faptului istoric. Sau, în termeni
hegelieni, accentul nu mai cade pe Obiect ci, de
astă dată, pe Subiect. În esență, în aceasta constă
mutația paradigmatică despre care am vorbit mai
sus.
Considerăm că istoricul român Gheorghe
I. Brătianu, poate fi revalorificat astăzi prin
această prismă, a „paradigmei Analelor", ca filosof
al istoriei, întrucât aceasta a fost atmosfera în
care el s-a format la Paris, iar faptul că teza de
doctorat °i unele studii ale sale au fost recenzate
elogios în revista „Annales" imediat după apariție,
pe la începutul anilor '30, de către însu°i Marc
Bloch, este un lucru care nu trebuie trecut cu
vederea.
Există mai multe opinii argumentate,
aparținând unor autori diferiți, care îl consideră
pe Gheorghe I. Brătianu ca fiind un filosof al
istoriei. Astfel, profesorul °i cercetătorul român
Pamfil Nichițelea, după o laborioasă investigație3,
ajunge la concluzia că Gheorghe I. Brătianu este
într-adevăr un filosof al istoriei, considerând că
întreaga sa operă "reprezintă o sinteză între
tradițiile istoriografiei noastre, care atinsese un
timp forte de afirmare în perioada interbelică °i a
celor europene, îndeosebi a celor din mediul
francez"4. Considerându-l pe Brătianu unul dintre
cei mai de seamă istorici ai României °i, fără
indoială, cel mai strălucit din generația care s-a
afirmat în perioada interbelică, autorul acestei
cărți, în care se împlete°te spiritul filosofic cu
competența istorică, tratează evoluția °tiințifică a
lui Gh. I. Brătianu în mediul românesc °i rolul
important pe care l-a avut acoala de la „Annales”,
prin corifeii acesteia, Marc Bloch, Lucien Febvre °i
Fernand Braudel.
Pamfil Nichițelea ne mai spune, în capitolul
dedicat Teoriei sintezei în concepția lui
Gh. I. Brătianu, că "sinteza istorică dinainte sau
din vremea lui, observațiile °i aprecierile sale
privind evoluția °i sensul acesteia, ca °i asupra
unor orientări °i filosofi ai istoriei, se constituie
într-o contribuție importantă, nu numai în
articularea propriei gândiri, ci °i la afirmarea unui
mod modern, de a înțelege rolul reflecțiilor
teoretico-metodologice despre istorie5"
În al doilea rând, editarea postumă a
volumului Studii bizantine de istorie economică °i
socială al lui Gheorghe I. Brătianu6, prilejuie°te
prefața lui Alexandru-Florin Platon, reprezentant
al unei noi generații de istorici, care arată că
"asimilând metoda comparatistă de cercetare,
savantul român nu a înțeles-o ca pe un simplu
mijloc de organizare °i de inteligibilitate
punctuală a faptelor. El a integrat-o în chiar
sistemul său mental, printre reperele sale
fundamentale °i-a făcut-o atât de adânc °i de
temeinic, încât a preschimbat-o într-un veritabil
act reflex al gândirii", ceea ce i-a permis - ne mai
spune autorul prefeței - să descopere "sub
aparența aleatorie a evenimentelor, acte °i
fenomene repetitive, investite cu atributul de
permanențe °i de forțe profunde ale duratei. Ne
aflăm aici în prezența unei componente esențiale
- poate cea mai semnificativă - a concepției
brătieniste despre trecut, oglindind o veritabilă
filosofie a istoriei, subsumată ideii de globalitate
°i continuitate a structurilor profunde ale
evoluției7”.
Alexandru-Florin Platon ne mai arată că
istoricul nostru este oarecum „datat”, adică
profund legat de spiritul unei anumite epoci, în
timp ce Nichițelea, mergând mai spre concret,
susține că „gândirea istorică a lui Gh. I. Brătianu
nu poate fi înțeleasă °i nici apreciată fără
corelarea sa cu concepțiile vremii °i, în mod
deosebit, cu acoala Analelor °i evoluția ideilor
acesteia la care el, Gheorghe I. Brătianu, a adus o
contribuție proprie, de valoare8”.
De asemenea, considerăm că trebuie
menționată aici °i contribuția deosebit de
importantă a unei cercetătoare clujene, Maria
Crăciun, care punctează esențial în ceea ce
prive°te aprecierea lui Gheorghe I. Brătianu ca
filosof al istoriei9. Maria Crăciun consideră că
putem vorbi de o „înrudire” a celor două lucrări,
Marea Neagră a lui Gheorghe I. Brătianu °i Marea
Mediterana a lui F. Braudel pe o dimensiune
„structuralistă”, mai exact pe invocarea
conceptului de „durată lungă” al lui Braudel,
principiu de filosofia istoriei aplicat din plin °i de
către Gh. I. Brătianu, concept pe care îl vom
analiza detaliat în paragraful imediat următor,
consacrat analogiei Braudel - Brătianu. Desigur,
istoricul român nu a cunoscut în mod direct
Marea Mediterană a lui Braudel, publicată în anul
1949, când Brătianu se afla deja în domiciliu
forțat la Bucure°ti °i cu puține luni mai înainte de
intrarea sa pentru totdeauna în penitenciar, dar
faptul că în anii '20 - '30 Gheorghe I. Brătianu
s-a format în cercul Analelor, la fel ca °i Braudel,
î°i spune cuvântul. Cu privire la această
similitudine de idei, Maria Crăciun consideră că
avem de a face cu o „sincronie de idei, ceea ce
arată caracterul european al istoriografiei
române°ti. Prin această lucrare, Gheorghe I.
Brătianu a fost primul structuralist român de
anvergură”10.
Apropierea lui Gheorghe I. Brătianu de
reprezentanții acolii de la Annales °i
„contaminarea” acestuia cu noua metodologie de
lucru specifică Analelor a însemnat o virare spre o
abordare complexă, în care studiul mentalităților
apare ca o preocupare centrală °i în care analiza
de factură filosofică este tot mai evidentă.
În acest punct al demersului nostru, după ce
am conturat succint premisele formării la
Gh. I. Brătianu a unei filosofii proprii a istoriei, în
contextul reînnoirii epistemologiei istoriei în
cultura franceză interbelică, considerăm că este
necesar să întregim prezentarea acestei
personalități într-adevăr excepționale cu câteva
detalii ale c.v.-ului său, de fapt, ale destinului său
tragic, supus el însu°i celor mai dramatice °i
ingrate vicisitudini ale istoriei.
Note:
1	J. Le Goff, Histoire et Memoire, Paris, 1988,
p. 250.
2	Simona Nicoară, Toader Nicoară, Mentalităli
colective °i imaginar social, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 1996, p. 14 °i urm.
3	Pamfil Nichițelea, Gheorghe I. Brătianu, filosof al
istoriei, Ed. Litera Internațional, Bucure°ti, 2008.
4	Idem, p. 20.
5	Idem, p. 44.
6	Gheorghe I. Brătianu, Studii bizantine de istorie
economică °i socială, Ed. Polirom, Ia°i, 2003.
7	Idem, p 6 °i urm.
8	Pamfil Nichițelea, op. cit., p. 186.
9	Pompiliu Teodor (coord.), Radu Mârza (coord.),
Incursiuni în opera istorică a lui Gheorghe
I.Brătianu, Ed. Casa Cărții de °tiință, Cluj-Napoca,
1999,
10	Idem, p. 53-55.
28
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opera
Resorturile ascunse ale
atitudinii misogine.
Femeia ca “obiect” educabil în musical-ul
My Fair Lady
Maria Carla Bălan, Oleg Garaz
O introducere necesară
Este binecunoscut mitul grecesc despre
sculptorul Pygmalion °i despre opera acestuia -
statuia unei preafrumoase tinere, îndrăgostindu-
se de care (despre statuie este vorba), artistul
imploră zeii să i-o învie. Chiar se °i întâmplă -
sub privirea înfiorată a propriului creator,
creatura învie, direct cu numele de Galatea. O
tânără femeie cât se poate de vie °i cât se poate
de mult pe placul bărbatului care o ia în primire
făcută chiar de el °i exact a°a precum °i-o
imaginase.
Concluziile pe care le putem trage astăzi
sunt cât se poate de clare: bărbatul este
creatorul femeii sau, într-un mod ceva mai
biblic - femeia este creată din bărbat sau, cel
pupin, din imaginația creativă a acestuia. Însă
doar atâta nu ar fi suficient, iar istoria culturală
a Europei ne prezintă un următor model, de
această dată unul de origine iluministă (secolul
XVIII) - al bunului sălbatic, o ființă umană de°i
înzestrată cu un suflet pur, însă una necivilizată,
needucată, nemanierată °i, evident, ignorantă.
Cam aceea°i a fost în acea epocă °i părerea
bărbaților despre femei. Iar trinomia germană -
Kirche, Kinder, Kuchen (biserică, copii,
bucătărie) reflecta într-un mod exhaustiv aria de
utilizare a unei ființe umane precum femeia. Nu
prea departe de această idee a ajuns °i
dramaturgul englez George Bernard Show în
celebra lui piesă “Pygmalion” prezentată
publicului în 1912. Subiectul este, evident, unul
misogin, fiind vorba despre pariul făcut de către
doi bărbați în ceea ce prive°te o femeie. În
special, posibilitatea de a construi dintr-o
florăreasă ignorantă nici mai mult, nici mai
puțin decât o doamnă de înaltă societate. ai nici
nu vreau să mă gândesc ce ar putea rosti despre
o asemenea întâmplare o feministă înveterată
precum Griselda Pollock, mai ales despre
semnificația cuvântului compus din primele trei
litere ale numelui Pyg(cite°te: pig)malion.
Musicalul My Fair Lady - atributele °i
accesoriile unei montări reu°ite
Nu toate spectacolele prezentate la operă
sunt la fel de bine pregătite, însă nu există un
secret universal valabil pentru ca o lucrare să
sune excepțional. Am vazut stagiunea aceasta
spectacole extraordinare cu soli°ti invitați, în a
căror lipsă performanțele artistice audiate nu ar
fi putut fi atinse, însă am vazut °i spectacole cu
soli°ti invitați care nu s-au ridicat la nivelul
impus de cântăreții no°trii clujeni. Am văzut
sala atât complet plină, cât °i pe jumătate goală.
Succesul unui spectacol depinde de multiple
aspecte precum soli°tii, dirijorul, calitatea regiei,
popularitatea compozitorului, însă cel mai
important aspect ține într-un mod evident de
lucrare în sine. Poate din această cauză, primul
aspect care m-a luat prin surprindere în seara
zilei de 28 februarie 2014, a fost publicul
numeros venit să vadă musicalul My Fair Lady
(montat pe Broadway în 1956) a
compozitorului austriac/american Frederik
Loewe. Admir °i felicit în acela°i timp inițiativa
direcțiunii de a diversifica repertoriul operei, un
aspect crucial în buna funcționare a acestei
instituții. După cum însu°i directorul instituției,
Marius Budoiu, preciza într-un interviu, cel mai
mare pericol pentru o operă este căderea într-o
anumită rutină impusă de prezentarea unor
lucrări care aparțin aceleia°i perioade,
(predominant romantice la Opera Națională din
Cluj). Ma bucur să constat că odată cu trecerea
timpului, genul lucrărilor deținute în repertoriul
Operei se diversifică ajungând de la opere
clasice °i romantice până la operete °i
musicaluri. Cel mai mare succes la public din
ultimii ani de departe l-a constituit Sunetul
Muzicii care prin fiecare reprezentare umple
sala. În acela°i ton vine °i musicalul My Fair
Lady care reu°e°te printr-o îmbinare perfectă
între muzica tipică anilor 1950-1960 °i
secvențele de teatru intercalate, să atragă
publicul de toate vârstele. Privit în ansamblu,
spectacolul condus de dirijorul Victor
Dumănescu, invitat de la Academia de Muzică
"Gheorghe Dima”, a fost unul omogen, fără
momente ie°ite din contextul muzical propriu al
montării. Orchestra a realizat o interpretare
nuanțată expresiv, mai ales cu accentul pus pe
ritmurile de dans, dar °i de swing, ale unei
muzici mult mai moderne °i mai ”u°oare” decât
cele cu care este obi°nuit publicul meloman al
operei din Cluj. S-au remarcat în principal două
grupuri de instrumente: percuția, a cărei rol a
fost primordial pe întreaga desfă°urare a
musicalului °i care s-a ridicat la un nivel
apreciabil de performanță, precum °i alămurile,
care din păcate nici în acest spectacol nu au
putut evita pe alocuri atât de obi°nuitele
“chixuri”.
Am admirat, la fel, măiestria cu care au
evoluat interpreții violoni°ti, realizând o paletă
extrem de diversificată °i largă de nuanțe, de la
dolce piano acompaniant până la un fortissimo
în momente de virtuozitate. Totu°i, aici
orchestra î°i pierde din importanță °i devine o
simplă "acompaniatoare” a unei muzici
orientată mai întâi de toate spre melodism, iar
pe parcursul desfă°urării evoluțiilor dialogale
vorbite ajunge să fie într-un mod obligatoriu
redusă la tăcere. Cred că principalul motiv
pentru care acest gen de spectacole are atât de
mult succes este pentru că imaginea creată este
una extrem de dinamică, cu o regie bogată,
scenografie destul de elaborată, multă mi°care, o
poveste care atrage °i, nu în ultimul rând,
teatralitatea explicită a acțiunii.
Este imposibil să nu fii atras într-o lume vie
care contrastează puternic cu imaginea uneori
prea statică a unei reprezentări de operă.
Microfoanele cântăreților au determinat
producerea unei sonorități puternice, penetrante
°i mult mai cristaline, care i-a situat pe soli°ti
într-un prim-plan acustic mult mai proeminent,
clar °i diferențiat timbral. Corul operei condus
de dirijorul Cornelius Felecan a fost °i el la
mare înălțime °i impulsionat de mi°care °i de
dans a sunat uniform °i a avut o prezență
scenică, s-ar putea spune, convingătoare °i
inerentă orientării expresive a acțiunii.
Plasarea subiectului în timp °i spațiu a fost
marcată sau, poate chiar mai mult, “ancorată”
cât se poate de clar, prin regia clasică semnată
de George Zaharescu. Pe lângă împărțirea în cele
două acte, spectacolul are multiple scene,
fiecare dintre acestea aducând o schimbare de
decor. În niciun alt spectacol al operei,
schimbarea decorului nu este realizată atât de
des °i cu atât de multe contexte ambientale
particulare, fapt care contribuie °i el la
diversitatea °i complexitatea spectacolului.
Decorul este tipic englezesc °i înfăți°ează străzi,
piețe, case, săli de bal °i un hipodrom. Cel mai
important decor rămâne însă cel al bibliotecii
unde se desfă°oară aproape toate momentele-
cheie ale acțiunii. Coregrafia gândită de Victor
Vlase, a contribuit semnificativ la diversitatea
vizuală a spectacolului prin evoluția balerinilor
Dorina Lucaciu, Ofelia Mărgineanu, Dalia
Costea, Romulus Petru°, Valentin Mihăilă °i
Marian Dane.
Femeia ca ființă educabilă - de la ignoranță
la noblețe: personajul Elisa Doolittle - soprana
Daniela Mure°an Chi°bora
A°teptările mele în legătură cu soli°tii au fost
mult întrecute: toate rolurile au fost corect
distribuite unor arti°ti care nu au doar talent
vocal, ci °i talent actoricesc. Acesta este, poate,
cel mai important aspect în realizarea unui
spectacol de succes: atribuirea rolurilor unor
soli°ti capabili, care să nu fie întrecuți de
dificultatea partiturii sau în acest caz de
extensia părții teatrale, dar °i a rolului ca
ansamblu. Rolul principal, cel ai Elisei Doolittle
a fost distribuit sopranei Daniela Mure°an
Chi°bora, care de-a lungul timpului a cântat
rolul Frasqitei în opera Carmen de Bizet. De°i
nu am mai vazut-o într-un rol titular, soprana °i-
a conturat cât se poate de veridic personajul.
Fiind vorba despre genul de musical, accentul
de "greutate” este deplasat într-un mod simțitor
de la partea vocală la cea teatrală, prezența °i
simțul scenic devenind, poate, mai importante
decât partea vocală.
Povestea ilustrează evoluția unei fete care cu
ajutorul unui profesor de fonetică ajunge dintr-o
simplă florăreasă o lady. În incipitul actului I,
cu o prezență scenică potrivită personajului,
soprana Daniela Mure°an Chi°bora relevă într-
un mod impresionant calități precum o anumită
doză de vulgaritate, lipsă de educație °i de
cultură, o atitudine de "persoană simplă”,
nemanierată, lipsită de finețe, gust °i bun simț.
Cu alte cuvinte - o ființă ignorantă. Pe parcursul
primului act aceste elemente sunt întruchipate
prin interjecții, lamentări °i țipete, câteodată
însă prea exagerate chiar °i în cadrul contextului
cerut. Executarea precisă a mi°cării scenice
complexe, caracterul bine realizat în toate
evoluțiile lui, acuratețea în detalii a interpretării
°i conexiunea impecabilă între soprană °i restul
personajelor demonstrează puternicul simț
artistic “multifațetat” al interpretei.
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
29
Black Pantone 253 U
29
Black Pantone 253 U
"
Singurul aspect al rolului care ar trebui,
poate, îmbunătățit, ar fi ilustrarea transformării
personajului într-o femeie de societate în actul
al II-lea. Impresia lăsată de acest ultim act ar
trebui să contrasteze mult mai puternic cu
imaginea ignoranței din primul act, însă soprana
nu reu°e°te să redea pe deplin această diferență.
I-a lipsit parcă o atitudine, o trăire veridică care
să oglindească în primul rând starea de
demnitate, de rafinament a unei femei care
devine pe deplin educată.
Aspectul muzical al rolului, de°i este întrecut
de cel actoricesc rămâne °i el unul extrem de
important. Compozitorul exclude încă de la
început celebrele acute, atribuind rolului un
registru mediu, comod, cu o scriitură lirică ce
nu presupune nici un fel de "provocări" vocale.
Evoluția personajului nu este realizată doar din
optica unei atitudini pur scenic-dramatice,
teatrale: dacă la început cântul ducea mai mult
înspre țipăt sau un vorbit răstit, actul al doilea
înfăți°ează deschiderea unei voci lirice ample,
calde °i cristaline. M-a impresionat, poate, mai
mult, modul în care soprana a generat
“personalitatea vocală" a personajului. Acele
câteva note mai înalte din al doilea act au fost
curate, puternice, reflectând într-un mod veridic
trăirile Elisei. Desigur, microfonul °i-a spus
cuvântul, însă timbrul cald al sopranei a stârnit
admirația °i aplauzele publicului făcând din
debutul ei în acest rol un adevărat succes.
Ipostaza bărbatului civilizator: personajul
Henry Higgins - baritonul Cristian Hodrea
Vocea baritonului Cristian Hodrea,
principalul personaj masculin al musicalului, a
fost una perfectă pentru acest rol cu valențe
lirice. Prezența scenică a fost °i ea un atu
important al cântărețului, întrucât a fost una
extrem de naturală, fără cea mai mică urmă de
falsitate sau superficialitate. Jocul scenic veridic
l-a ajutat în construirea relației dintre el °i Elisa,
în surprinderea contrastului tipologiilor umane
întruchipate de cei doi cântăreți, mai ales în
prima parte. În prestația sa, baritonul nu a lăsat
să se vadă nici un fel de discrepanță între
partea vocală °i cea teatrală, el reu°ind cu
succes o uniformizare a unui rol deloc u°or. Un
moment ilustratv în această direcție a fost scena
a treia din primul act, din bibliotecă, un
moment liric, expresiv, revelator al calităților
vocale, dar mai ales al celor teatrale. Conform
scriiturii lucrării °i precum am precizat °i în
cazul sopranei, linia melodică nu este una
înaltă, ci una medie, fără acute °i nu determină
provocări de ordin vocal. Astfel, pentru ca
întregul rol să fie un succes, vocea caldă °i
puternică, bine impostată °i timbrată a solistului
are nevoie de o foarte atentă °i delicată
nuanțare a evoluției prin prisma jocului scenic.
De°i acest aspect i-a reu°it într-o mare parte
baritonului, unele momente ar fi putut fi mai
atent construite: prea mult timp atitudinea
acestuia față de Elisa a rămas neschimbată din
punct de vedere al jocului scenic, în timp ce
libretul sugera o nouă etapă în desfă°urarea
atitudinii, precum °i a relației ca întreg. A° fi
simțit nevoia să văd explorată o paletă mai
largă a emoților, mai atent nuanțată, însă nu
trebuie să uităm, totu°i, că interpreții nu sunt
actori profesioni°ti. Cristian Hordea s-a ridicat
la înălținea impusă de un rol cu totul diferit
față de cele în care a mai cântat, un rol care
surprinde înainte de toate partea umană a
personajului.
Personajul Colonelul Pickering - basul Petre
Burcă
Basul Petre Burcă este, poate, cântărețul cu
cel mai bine dezvoltat simț teatral din întreaga
comunitate a operei °i afirm acest lucru după
ce l-am văzut în roluri comice din opere precum
Cenu°ăreasa °i Bărbierul din Sevilia de
Gioachino Rossini °i Liliacul de Johann Strauss-
fiul. Nu de puține ori performanțele sale
teatrale bine gândite au stârnit râsul publicului
în momentele-cheie ale libretului. Rolul
Colonelului Pickering nu este însă la acela°i
nivel al comicului cu cele amintite mai sus, dar
am admirat tocmai această capacitate a basului
de a-°i doza talentul nativ °i de a nu oferi mai
mult decât este nevoie, pentru că nu de puține
ori arti°tii î°i folosesc părțile lor cele mai bune
si acolo unde acestea nu sunt necesare în
proporția în care ele sunt dăruite. Partea vocală
a rolului a fost °i ea una bine pusă la punct,
atent studiată °i rezolvată, de°i nu a fost extrem
de extinsă. Au fost numeroase momente în care
basul cu baritonul °i cu soprana au alcătuit un
trio, momente în care fiecare a reu°it conturarea
unui personaj cu sisteme de valori °i credințe
diferite de a celorlalți, reliefând concomitent
caractere umane diferite. Pot să afirm că poate
tocmai acest aspect mi-a plăcut cel mai mult la
acest spectacol: universul unui personaj nu este
limitat la partitura sa, ci este, practic, un
univers nelimitat pe care fiecare artist îl
explorează urmând direcția propriului său
talent. Dispare rigiditatea tipologiei personajului
din opera romantică, fiecare artist având aici
°ansa să î°i exprime cu adevărat °i într-un mod
cât mai original talentul.
Cavalcada personajelor secundare - necesarul
unei încadrări perfecte a personajelor principale
Alfred Doolittle, tatăl Elisei a fost interpretat
de basul Simonfi Sandor. Experiența solistului
este cât se poate de vizibilă în conturarea unui
personaj exponent al păturii sociale "de jos", un
personaj cu o traiectorie rigidă, care nu prezintă
nici un fel de evoluție, ci mai degrabă odată ce
atinge un confort financiar, realizează o
involuție. Prestația artistică a solistului a fost în
absolută concordanță cu tipologia umană
intenționată de compozitor °i anume cea a unui
bețiv care pentru suma potrivită de bani °i-ar
vinde fata. Vocea de bas l-a ajutat mult pe
cântăreț să redea alura unei persoane grosiere,
iar jocul pe cea a unei persoane total
dezechilibrate.
De°i atefania Barz este soprană, în urmă cu
câțiva ani a trecut la repertoriul de
mezzosoprană, iar de atunci nu mai apare pe
scenă atât de des precum obi°nuia. Din rolurile
sale actuale, cele mai importante sunt Suzuki
din opera Madama Butterfly de Giacomo
Puccini °i zeița Venus din opereta Orfeu în
infern de Jacques Offenbach. Rolul Doamnei
Higgins din musicalul My Fair Lady este un rol
secundar, însă unul important în desfă°urarea
acțiunii. Partea muzicală este destul de redusă,
cea teatrală predominând în alcătuirea
personajului care este un fel de "mediator" între
Elisa °i profesorul Higgins °i implicit între cele
două clase sociale. Prezența scenică a fost una
rafinată °i caldă în concordanță cu personajul
interpretat, talentul actoricesc al acesteia fiind
evident mai ales prin naturalețea afi°ată.
Este caracteristic acestui stil o "abundență"
de personaje secundare: singura voce de tenor
din spectacol a fost cea a invitatului Samuel
Druhora a cărui voce lirică a întruchipat
întocmai tipologia bărbatului "aerian". Elena
Potopea a fost personajul Mrs. Eynsdord-hill,
Liliana Neciu - personajul Mrs. Pearce, iar Radu
Pintea - personajul Jamie. În alte roluri au mai
cântat cori°ti ai operei precum: Maria Filip,
Daniela Tricu, Ioana Dan, Oana Setriuc, Ion
Stanciu °i Varga Janos.
Spuneam mai devreme că mi-a plăcut mult
cum au fost construite relațiile dintre personaje,
iar în acest sens cel mai elocvent exemplu este
relația Elisei cu profesorul de fonetică Henry
Higgins. Încă de la început se observă
apartenența acestora la două medii sociale total
diferite °i atitudinea ridiculizantă a bărbatului
asupra statutului °i a comportamentului Elisei.
Situația, foarte bine surprinsă în jocul scenic al
baritonului va rămâne a°a până aproape de final
când din ridiculitate se na°te admirația pentru
noua femeie care devine Elisa. Nu mai puțin mi-
a plăcut °i potrivirea scenică a baritonului
Cristian Hordea cu basul Petre Burcă, reliefarea
a două două caractere asemănătoare °i totu°i
u°or diferite apaținând aceluia°i mediu social.
Irezistibila savoare a genurilor “însoțitoare"...
O comparație între opera romantică °i acest
gen, cel al musicalului este necesară nu doar din
prisma muzicii, ci °i prin prisma mesajului
transmis. Opera analizează mult mai vag
anumite tipologii umane, ea explorând un ideal
al muzicii, un absolut al artei, în timp ce o
lucrare concepută în genul de musical se
îndreaptă spre ceva mai palpabil, spre o acțiune
mai concentrată, care nu de puține ori
satirizează anumite caractere °i comportamente
umane. Principiul contrastului °i cel al evoluției
sunt extrem de bine surprinse în My Fair Lady,
iar fiecare dintre personaje are rolul °i locul său
în comunitatea creată de compozitor. Viziunea
este aici mult mai apropiată de realitate față de
viziunea prezentată în operă (cel puțin în cea
romantică), fapt pentru care publicul se simte
mai apropiat de acțiunea scenică, mai familiar
față de imaginea prezentată, dar °i de modul ei
de realizare într-o cheie mult mai realistă.
Greutatea rolurilor în această lucrare nu
rezidă în dificultatea muzicală a partiturii, ci în
extensia acesteia. Alăturarea muzicii cu teatrul
creează, din perspectiva publicului, o imagine
mult mai dimanică, mai vie, mai atrăgătoare
decât cea creată de o operă obi°nuită, însă doar
cu condiția ca soli°tii-cântăreți să reu°ească în
totalitate să prezinte un joc scenic cât mai
veridic °i cât mai natural. Se mai adaugă aici °i
capacitatea de rezistență fizică a soli°tilor
întrucât în cele trei ore °i jumătate ale
spectacolului a fost o singură pauză. Mă bucur
enorm să văd că avem la Opera din Cluj
muzicieni orientați nu doar într-o singură
ipostază, ci în mai multe, oameni care sunt
capabili să contribuie la realizarea spectacolelor
nu doar de operă, ci °i de operetă °i musical.
Sper ca în viitorul apropiat să vedem cât mai
multe astfel de spectacole întrucât anume aceste
genuri “secundare" aduc un suflu nou, care
relevă o diversitate artistică pe care operele
romantice, cel puțin la noi în țară, nu o pot
atinge. Sfâr°itul lunii martie va aduce premiera
operetei Văduva Veselă de Franz Lehar.
30
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
lOj
Black Pantone 253 U
muzica
Gheorghe Ucenescu °i imnul
De°teaptâ-te, române!
Paul Stegaru
Gheorghe Ucenescu are meritul de a fi
singurul autor al melodiei actualului imn
De°teaptă-te, române!; însemnarea făcută
în manuscrisul său, Cartea de cântări, cu note de
saltichie scrise, fiind edificatoare (Gheorghe
Ucenescu - student al domnului Anton Pann, la
1852). Autorul melodiei imnului mai consemna în
acela°i manuscris: „încă din anul 1844 subscrisul,
aflându-mă învățător °i cantor la Biserica Sf.
Treime de Pe Tocile”.
Poetul Andrei Mure°ianu a cunoscut melodia
de la Ucenescu °i apoi a creat versurile poeziei,
după cum reiese din document: „căuta o melodie
după care să compună un sonet”.
În numărul 25 al revistei bra°ovene „Foaie
pentru minte, inimă °i literatură” din 21 iunie
1848, întemeiată °i editată de George Baripiu,
apărea poezia Un Răsunet, sub semnătura poetu-
lui Andrei Mure°ianu, devenită De°teaptă-te,
române!, după ce Gheorghe Ucenescu a între-
pătruns melodia unuia dintre cele mai populare
cântece care circulau în Transilvania cu versurile
poetului.
De remarcat este faptul că „sonetul” lui
Andrei Mure°ianu apărea în aceea°i publicapie, la
numai patru numere după poezia Către români a
lui Vasile Alecsandri, devenită De°teptarea
României. După ce poezia Un Răsunet - cu 11
strofe - a fost publicată în revista lui George
Baripiu, s-a bucurat de la început, ca °i cântecul,
de mare popularitate, în schimb paternitatea
melodiei nu a preocupat pe nici un contemporan.
Textul poeziei avea să fie copiat în numeroase
manuscrise de culegeri de folclor, fiind deci una
din dovezile popularităpii de care s-a bucurat.
Niciunul din manuscrisele apărute nu
însope°te textul poeziei de notapii muzicale cu
exceppia celui semnat de Gheorghe Ucenescu; iată
dovada autenticităpii autorului melodiei actualului
nostru imn napional.
O altă mărturie-document ce vine în sprijinul
lui Gheorghe Ucenescu reprezintă cuvintele de
importanpă autentică ale cărturarului Constantin
Lacea, că: „Numele acestui minunat protopsalt al
bisericii Sf. Nicolae din Bra°ov (n. r. Gheorghe
Ucenescu) va rămâne pe veci legat de zguduitorul
imn na/iional De°teaptă-te Române al lui Andrei
Mure°ianu". Pe Andrei Mure°ianu poezia l-a situat
în rândul celor dintâi poepi români, iar pe
Gheorghe Ucenescu l-a legat suflete°te de momen-
tul întrepătrunderii între melodia cântecului de
largă circulapie napională, ce-i aparpinea, °i ver-
surile poetului bra°ovean. În Istoria literaturii
române, Aron Densu°ianu, încântat de fru-
musepea versurilor, apreciază poezia lui Andrei
Mure°ianu superioară celei scrise, tot în aceea°i
perioadă, de Vasile Alecsandri sub titlul
De°teptarea României. Un motiv în plus de fru-
musepe °i admirapie pentru textul poeziei lui
Mure°ianu este °i „replica” lui Titu Maiorescu,
precizând că „Andrei Mure°ianu a scris multe ver-
suri, dar a făcut o singură poezie, De°teaptă-te
Române". Poezia publicată în anul 1848 a fost
creată în conjunctura pregătirii momentului înălpă-
tor al întâlnirii, la Bra°ov, cu revolupionarii de la
Blaj: Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Darie
Magheru, Cezar Bolliac °.a. Prin aceasta, poezia
capătă superioritate °i frumusepe. Odată ce a fost
transpusă pe muzică de către Gheorghe Ucenescu,
devenind imn napional, capătă sensibilitate, forpă
°i farmec. Melodia a fost inclusă de lacob
Mure°ianu în Mic purpuriu românesc publicat în
foaia sa muzicală „Musa Română” din anul 1888.
Mulpi compozitori au armonizat melodia acestui
imn, cum ar fi: G. Musicescu, D.G.Chiriac,
George Dima °i alpii. La Alba Iulia, în decembrie
1918, s-a prezentat varianta lui George Dima, dar
°i el lasă mai multe aranjamente corale - ale aces-
tui imn - pentru 2 °i 3 voci egale, pentru cor
mixt °i pentru cor bărbătesc.
De la Revolupia din 1989, De°teaptă-te,
române! avea să devină Imnul napional al
României.
De menpionat este °i faptul că numeroasele
mărturii concludente °i deosebit de semnificative
- consemnate mai sus - dovedesc paternitatea
imnului, pe versurile lui Andrei Mure°ianu °i
muzica lui Gheorghe Ucenescu, iar sediul de
lansare a imnului, Scheii Bra°ovului; prin hotărâre
guvernamentală s-a atribuit muzica lui Anton
Pann °i sediul de lansare a imnului Râmnicu
Vâlcea. Este lăudabilă inipiativa competentă °i
autoritară a Fundapiei Primei acoli Române°ti, a
bisericii Sf. Nicolae din Scheii Bra°ovului, prin
pre°edintele acesteia Vasile Oltean °i a celorlalpi
membri °i colaboratori, de a fi organizat sim-
pozionul °i conferinpa de presă din 7 august
1998, pentru a se face lumină °i a se intra pe
făga°ul real °i normal al lucrurilor, clarificându-se
pentru topi, °i oficializându-se în acela°i timp
paternitatea melodiei imnului De°teaptă-te,
române!, ce îi revine de fapt °i de drept lui
Gheorghe Ucenescu.
În cei aproape 160 de ani de la publicarea
imnului care a marcat evenimentul revolupionar
de la 1848, interpretarea sa de-a lungul anilor a
fost °i rămâne până în zilele noastre un adevărat
cântec patriotic pentru topi românii.
Bra°ov, 6 februarie 2014
teatru
Cabaretul apocaliptic
Claudiu Groza
Un dezmăp vicios, excesiv, de°ucheat,
deznădăjduit în cele din urmă, sub
umbra cinică a Istoriei, ni se înfăpi°ează
în Cabaret de Joe Masteroff, noua premieră a
Teatrului German de Stat din Timi°oara, în
regia °i coregrafia lui Răzvan Mazilu.
Textul lui Masteroff are o istorie destul de
„broadwayană”: el se bazează pe o piesă din
1951, I am a camera, a lui John van Drutten,
adaptare a unei nuvele din 1939 a lui
Christopher Isherwood, Goodbye to Berlin.
Musicalul realizat în 1966 pe Broadway a
devenit un uria° succes, fiind ecranizat în 1972,
cu Liza Minnelli °i Michael York în două roluri
memorabile.
Subiectul e plasat în 1931, în vremea
Republicii de la Weimar, când ascensiunea
nazismului se ghicea deja în Germania. Dar
Cabaret nu este o „piesă istorică”, ci o privire
asupra ultimelor zile ale „anilor nebuni” dintre
cele două războaie mondiale prin viapa de zi cu
zi a oamenilor, de la soliste de cabaret la dame
de °antan, de la burghezi respectabili - dar °i
toleranpi - la marinari dornici de câte o noapte
erotică, totul în atmosfera „decadentă” (după
părerea radicalilor de dreapta) a cabaretului Kit
Kat din Berlin.
În jurul acestui local unde vedetă e foarte
tânăra Sally Bowles se înnoadă °i deznoadă
pove°ti de dragoste, relapii, interacpiuni,
întâmplări amuzante, grote°ti, dureroase, al
căror martor e turistul american Cliff Bradshaw.
Nu mai detaliez intriga, altminteri foarte
coerent-narativă °i rezumabilă, pentru că ce
particularizează spectacolul lui Răzvan Mazilu e
perspectiva sa specială °i dinamica sa originală.
Cabaret devine astfel un spectacol construit
în cheie metaforică, dar cinică, nu poetică, de
un ludic tăios, dar nu lipsit de inflexiuni
emopionante, în care protagoni°tii sunt la un
moment dat fanto°ele propriilor viepi, ni°te
marionete delabrate, manipulate de frisoanele
Istoriei. Un erotism „pervers”, brutal, domină
unele secvenpe, pe când altele au parfumul
înduio°ător al pove°tilor de dragoste romantice.
Răzvan Mazilu a calibrat impecabil acest
Cabaret
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
31
Black Pantone 253 U
"
ansamblu, cu concursul unei echipe de top.
Atuurile acestei producții cu Cabaret sunt
ingeniozitatea concepției coregrafic-regizorale °i
forța de sugestie a interpretării, alături de un
ancadrament muzical profesionist °i o
scenografie eficientă, însă cu semnificații
fundamentale pentru semantica spectacolului.
Bogăția de sensuri e prezentă în mai fiecare
scenă, de la cea de „prezentare” a lui Sally
Bowles (Daniela Torok, care a făcut un rol de
zile mari, cu un excelent parcurs muzical, foarte
naturală), înconjurată de dansatoare costumate
în călugărițe, la cea a marinarului în pielea
goală care fuge de „scandalizarea” burgheză a
gazdei amantei sale (jucat de Richard Hladik cu
o „maimuțească” agilitate) °i până la - ca să
schimbăm registrul - momentele „narative” ale
iubirii înfiripate între vârstnica domni°oară
Schneider, proprietara casei, °i domnul Schultz,
vânzător de fructe (Ida Jarcsek-Gaza °i Christian
Bormann au redat cu un realism „vintage” de
9 pentru Cluj. Nominalizările la
Premiile UNITER 2014
Uniunea Teatrală din România anunță că a
XXII-a ediție a Galei Premiilor UNITER va avea
loc luni, 28 aprilie, la Palatul Culturii din Târgu-
Mure°
Conform statutului Uniunii Teatrale din
România, Senatul UNITER acordă în cadrul Galei
Premiilor UNITER premiul de excelență, premiile
pentru întreaga activitate °i premiile speciale.
Pe baza propunerilor primite din partea
teatrelor °i a propunerilor membrilor Senatului
UNITER, în °edința din data de 3.03.2014,
Senatul a acordat următoarele premii:
Premiul de excelență: Victor Rebengiuc;
Premiul pentru întreaga activitate: actorul Petru
Ciubotaru, actrița Virginia Itta Marcu, regizorul
Mihai Măniuțiu, scenografa Anca Pâslaru, criticul
°i istoricul teatral Zeno Fodor.
Premii speciale:
1.	Premiul special jurnalistei °i traducătoarei
Raluca Rădulescu, pentru contribuția la redimen-
sionarea într-un discurs contemporan a unei cărți
fundamentale pentru practica °i teoria teatrală: K
S Stanislavski, Munca actorului cu sine însu°i;
2.	Premiul special pentru teatru-dans: Andreei
Gavriliu °i lui atefan Lupu pentru Zic-Zac,specta-
col de teatru-dans de Andreea Gavriliu rezemată
de °tefan Lupu, cu Andreea Gavriliu, °tefan Lupu
°i Gabriel Costin;
3.	Premiul special pentru teatru-document:
Gianinei Cărbunariu, pentru spectacolul-studiu
Tipografic mijuscul, coproducție dramAcum °i
Festivalul Internațional de Teatru de la Nitra,
Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon.
Pentru a XXII-a ediție a Galei Premiilor
UNITER, juriul de nominalizări a fost alcătuit din
criticii de teatru Andreea Dumitru, Sebastian-vlad
Popa °i Ionuț Sociu.
Potrivit UNITER, nominalizările pentru
această ediție a Galei Premiilor UNITER sunt
următoarele:
Cel mai bun spectacol:
Hamlet de W. Shakespeare, regia Lăszlo Bocsărdi,
Teatrul „Tamăsi Aron” Sfântu Gheorghe;
mare frumusețe relația celor două personaje) -
clipa de firesc a unui univers pe cale să se
destructureze, căci dl Schultz e evreu, iar
„patrioții” veghează. Într-o notă contrapunctică
se dezvoltă evoluția lui Georg Peetz, un straniu
„maestru de ceremonii” care coordonează
intriga cu o satisfăcută răceală, °tiindu-i parcă
de la început deznodământul, iar melodia Ziua
de mâine va fi a mea potențează în registru
grav ceea ce în cheie parodică sugerează scena
ofițerului nazist care îl batjocore°te
onomatopeic pe bietul evreu - or, Peetz °i-a
demonstrat în game diverse disponibilitatea, cu
aceea°i versatilitate perfect controlată. Radu
Vulpe, Tatiana Sessler, Olga Torok, Silvia
Torok, Anne-Marie Waldeck, Cristina
Românda°u, Suzana Vrânceanu, Horia Săvescu,
Franz Kattesch °i Aljoscha Cobeț completează
lista distribuției, unii în roluri duble/triple,
fiecare cu momente de reținut, fie coregrafice,
fie muzicale, într-un efort de grup care dă forța
acestui spectacol deloc comun. Conducerea
Maestrul °i Margareta, după Mihail Bulgakov,
regia Zoltăn Balăsz, coproducție Teatrul Național
„Radu Stanca” Sibiu °i Teatrul Maladype
Budapesta;
Victor sau copiii la putere de Roger Vitrac, regia
Silviu Purcărete, Teatrul Maghiar de Stat Cluj.
Cel mai bun regizor:
Zoltăn Balăzs pentru spectacolul Maestrul °i
Margareta, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu;
Lăszlo Bocsărdi pentru spectacolul Hamlet,
Teatrul „Tamăsi Aron” Sfântu-Gheorghe;
Silviu Purcărete pentru spectacolul Victor sau
Copiii la putere, Teatrul Maghiar de Stat Cluj.
Cel mai bun scenograf:
Jozsef Bartha pentru scenografia spectacolului
Hamlet, Teatrul „Tamăsi Aron” Sfântu-Gheorghe;
Drago° Buhagiar pentru scenografia spectacolului
Ce nemaipomenita aiureala, Teatrul Național Cluj;
Velica Panduru °i Zoltăn Balăzs pentru
scenografia spectacolului Maestrul °i Margareta,
Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu.
Cel mai bun actor în rol principal:
Lăszlo Mătray pentru rolul titular din spectacolul
Hamlet, Teatrul „Tamăsi Aron” Sfântu-Gheorghe;
Cornel Răileanu pentru rolul Personajul din spec-
tacolul Ce nemaipomenita aiureala, Teatrul
Național Cluj;
Marius Turdeanu pentru rolul Maestrul din spec-
tacolul Maestrul °i Margareta, Teatrul Național
“Radu Stanca” Sibiu.
Cea mai bună actriță în rol principal:
Alexandra Fasolă pentru rolul titular din specta-
colul Yentl, Teatrul Evreiesc de Stat Bucure°ti;
Mariana Mihu pentru rolul Woland din specta-
colul Maestrul °i Margareta, Teatrul Național
„Radu Stanca” Sibiu;
Rodica Negrea pentru rolul titular din spectacolul
Mutter Courage, Teatrul Mic Bucure°ti.
Cel mai bun actor în rol secundar:
Zsolt Bogdăn pentru rolul Charles Paumelle din
spectacolul Victor sau Copiii la putere, Teatrul
Maghiar de Stat Cluj;
Valer Dellakeza pentru rolul Tot din spectacolul
Familia Tot, Teatrul Național „Marin Sorescu”
Craiova;
Tibor Pălffy pentru rolul Claudius din spectacolul
Hamlet, Teatrul „Tamăsi Aron”, Sfântu Gheorghe.
muzicală a lui Peter Oschanitzky - cu
instrumenti°tii transformați în actori uneori - °i
scenografia amplă a lui Drago° Buhagiar, ale
cărui costume surprind perfect nota decadent-
păpu°erească a concepției regizorale, închid
cercul magic al acestei producții.
Există multe alte scene memorabile în acest
spectacol care amuză enorm, dar emoționează
până la lacrimi, cu acel uimitor final spectral, în
care eroii devin „robii Istoriei”, iar glamourul
„anilor nebuni” dispare iremediabil, cu estrada-
poartă ridicându-se în urma lor.
Cabaret e un spectacol vital °i elegiac, frivol
°i profund, un portret suprarealist al excesului °i
traumelor. E ca o prăjitură comemorativă, de a
cărui dulceață te bucuri, dar mereu cu un gând
la cei în memoria cărora ai primit-o.
Cea mai bună actriță în rol secundar:
Csilla Albert pentru rolul Esther din spectacolul
Victor sau Copiii la putere, Teatrul Maghiar de
Stat Cluj;
Nicoleta Hâncu pentru rolul Elmire din specta-
colul Tartuffe, Teatrul Metropolis Bucure°ti;
Romanița Ionescu pentru rolurile Mara, Mama
Marei, Psiholog °i Prezentator TV din spectacolul
Profu’ de religie de Mihaela Michailov, Teatrul
Național „Marin Sorescu” Craiova.
Critică teatrală:
Cristina Modreanu
Mircea Morariu
Iulia Popovici
Teatru radiofonic:
Anița Nandri°-Cudla, Amintiri din viapă - Anipa
Nandri°-Cudla - 20 de ani în Siberia, regia artis-
tică Petru Hadârcă, producție a Societății Române
de Radiodifuziune;
Belvedere de Ana-Maria Bamberger, adaptarea
radiofonică °i regia artistică Cezarina Udrescu,
producție a Societății Române de Radiodifuziune;
Două nuvele de Mihail Bulgakov: atergarul cu
coco° °i Beregata de opel, dramatizarea radiofo-
nică °i regia artistică Diana Mihailopol, producție
a Societății Române de Radiodifuziune.
Teatru TV:
Hedda Gabler de H. Ibsen, regia artistică Dominic
Dembinski, producție a Societății Române de
Televiziune;
Efectul Genovese, de Alina Nelega, regia artistică
Jon Gostin, producție a Societății Române de
Televiziune;
O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, regia artis-
tică Mihai Manolescu, producție a Societății
Române de Televiziune.
Debut:
Delu Lucaci pentru rolul Agnes din spectacolul
Prăpădul, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Ia°i;
Lucia Mărneanu °i Leta Popescu pentru specta-
colul Parallel, coproducție GroundFloor Group °i
ColectivA, Cluj-Napoca;
Erwin aim°ensohn pentru regia spectacolului
Yentl, Teatrul Evreiesc de Stat Bucure°ti.
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
"32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
RoboCop
Lucian Maier
Noul RoboCop nu e atît un remake al
filmului semnat de Paul Verhoeven, cît o
aducere a temei cyborg-ului în prim-planul
discuțiilor actuale, printr-o adaptare a vechiului film
°i a personajului sau central la necesitățile °i politica
acestor vremuri.
Anumite întîmplări aflate în spatele realizării
primului RoboCop (1987) circumscriu aria sa de
acțiune cinematografică °i socio-politică. Întîmplarea
care stă la baza na°terii filmului e o glumă între
prieteni. Edward Neumeier °i Michael Miner
(scenari°tii primului film) au trecut pe lîngă un
cinematograf în care era difuzat Blade Runner.
Neumeier l-a întrebat pe Miner ce se întîmplă în
acel film. Cînd Miner i-a explicat că e o poveste cu
un om care vînează roboți, Neumeier i-a spus că ar
fi interesant să facă un film în care un robot
vînează oameni. Apoi, personajul central e dezvoltat
pe baza unor eroi de benzi desenate de la finele
anilor '70, Judge Dredd °i Rom; primul e parte
dintr-o producție britanică, al doilea e un super
erou al celor de la Marvel. În portretizarea societății
°i în modul în care e reprezentată violența în
RoboCop, influențele comics sînt vizibile. De la
pielea care explodează atunci cînd e străpunsă de
glonț, la membre retezate, totul însoțit de sînge, de
mult sînge, într-un dans frenetic al unor persoanje
atît de polarizate încît prin gesturile lor frizează
ridicolul. E ca o replică de serie B la Star Wars, cu
un cyborg-contrapus lui Darth Vader, nu mult după
închiderea istoriei gîndite de George Lucas (Return
of the Jedi apare pe ecrane în 1983).
În acela°i timp, tocmai această lejeritate a
For°pan
loan-Pavel Azap
Nu mai sunt de multă vreme un „fan" Oscar,
pentru că sunt ani buni de când acest
premiu al industriei cinematografice
americane nu mai răsplăte°te, decât cu rare excepții,
valoarea. De obicei, în calcul intră cu totul °i cu
totul alți factori: rentabilitatea, corectitudinea
politică, filmele care nu pun niciun fel de probleme
ideologice sau (fals) morale etc., etc.; orice, mai
puțin calitatea. Asta nu înseamnă că nu sunt curios
ce filme sunt recompensate cu celebra statuetă.
Tocmai de aceea am mers să văd 12 ani de sclavie
(12 Years a Slave, S.U.A. / Marea Britanie, 2013; r.
Steve McQueen; cu: Chiwetel Ejiofor, Michael
Fassbender, Brad Pitt), Oscarul 2014 pentru cel mai
bun film, abia după decernarea premiilor. A°a cum
mă a°teptam din ce auzisem °i spicuisem pe ici pe
colo despre el, 12 ani... este filmul ideal pentru un
juriu precum cel al Oscarurilor. Povestea, bănuiesc, e
prea cunoscută spre a mai intra în detalii. Vreau să
spun doar că, dincolo de corectitudinea formală
(decoruri, costume, imagine, joc actoricesc
profesionist etc.), 12 ani de sclavie are consistența
benzilor desenate. Filmul nu construie°te o poveste,
°i nu mă refer la liniaritatea narațiunii, ci se
mulțume°te să o ilustreze într-o succesiune de
tablouri, în sensul teatral al termenului, care sunt
sau (cel mai adesea) nu prea sunt legate între ele.
Faptul că este inspirat de o întâmplare reală (înaintea
Războiului de secesiune, în 1840, Samuel Northop,
negru american liber, este răpit °i vândut ca sclav;
eliberat după 12 ani, publică, în 1853, o carte în care
expunerii, tăria de caracter a personajelor (cei răi
sînt nesim/it de nemilo0/), portretizarea acidă a
raportării corporatiste la mase, soluția om-robot în
vederea ie°irii din criză, o soluție Vlad Repeo care
nu scapă de privirea ironică a autorilor, aceste date
duc la canonizarea lui RoboCop (e parte din
colecția Criterion, printre altele), unul dintre filmele
emblemă ale cinematografului independent
american. Un film care pune pe masă cîteva din
temele importante ale postmodernității - relația om-
ma°ină, ocuparea vîrfului piramidei sociale de către
creatorii de software, proteizarea tehnică a omului
-, dar, totu°i, teme care trec greu prin straturile de
umor ale filmului °i prin timp pentru a lega o
discuție serioasă astăzi.
Trecerea timpului oferă °ansa de afirmare noului
RoboCop. Care preia cît se poate de serios temele
orginare. Condus de Jose Padilha, noul RoboCop
renunță la satiră °i devine un film de investigație (a
modului în care e făcută politică la cel mai înalt
nivel). Dat fiind substratul discursiv anti-corporatist
al filmului °i poziția sa anti-globalizare, RoboCop e
un film cu atît mai interesant cu cît, la douăzeci °i
°apte de ani de la proiectul semnat de Verhoeven,
producția e susținută de două mari studio-uri
americane, de Sony Pictures prin Columbia,
subsidiara sa, °i de MGM (care, prin cumpărarea
Orion Pictures la mijlocul anilor '90, putem spune
că păstore°te drepturile asupra francizei).
Scenariul filmului este bine scris, momentele în
care anumite idei sînt subliniate deranjant fiind rare.
Un exemplu ar fi tăierea legăturii directe cu
senatorul Dreyfus, în cadrul emisiunii ținute de Pat
poveste°te întâmplările tragice prin care a trecut) nu
ajută cu nimic.
Tot din realitate este inspirat °i Eroii
monumentelor (The Monuments Men, S.U.A. /
Germania, 2014; r. George Clooney). În timpul celui
de al Doilea Război Mondial, în 1943 mai exact,
Frank Stokes, istoric de artă american, organizează
un grup de profesioni°ti în domeniu - directori de
muzee, arhitecți, restauratori de opere de artă -,
misiunea acestuia fiind de a salva, pe cât posibil,
opere(le) de artă europene din mâna nazi°tilor. ai, în
final, rezultatul este impresionant. Filmul este
decent, regizat cu acuratețe, are „glamour" °i este
„plăcut la vedere". Nu lipse°te umorul °i o u°oară
nuanță melodramatică ce punctează discret fundalul
retro al acțiunii. De reținut °i distribuția de prima
clasă: George Clooney, Matt Damon, Bill Murray,
John Goodman, Cate Blanchet, Bob Balaban, Jean
Dujardin. Chiar dacă nu este cel mai inspirat film al
său, George Clooney î°i confirmă °i cu acest Eroii
monumentelor talentul regizoral.
În ciuda faptului că personajul narator este
moartea însă°i °i că în film se moare destul de mult,
Ho/ul de căr/i (The Book Thief, S.U.A. / Germania,
2013; r. Brian Percival) este un film mai degrabă
stenic. În ajunul celui de al Doilea Război Mondial,
Liesel, o fetiță de zece-unsprezece ani ai cărei părinți
sunt arestați °i închi°i pentru că sunt comuni°ti, este
dată spre adopție unei familii dintr-un oră°el german.
Aici Liesel va descoperi prietenia °i dragostea
Novak (Samuel Jackson), soluție care face extrem
de evidentă implicarea media într-o anumită latură
politică prezentă pe ecran - dar clipele de acest gen
nu sînt o regulă. Utilizarea imaginilor generate de
computer °i, în genere, recursul la efecte speciale
sînt doar un mijloc pentru o definire mai bună a
climatului specific istoriei relatate. Astfel, în acest
blockbuster, ideile rămîn mai importante decît
exploziile, iar ideile pentru care militează RoboCop
sînt mult mai apropiate de justiția socială imaginată
de John Rawls (în cadrul unui stat liberal, dar unul
moral, uman, care e necontentit pregătit să î°i apere
cetățenii în fața posibilelor nedreptăți pe care le pot
genera dezechlibrele piețelor), decît de valurile de
înfumurare americană globală din 300,
Transformers-urtte secunde, Captain America sau
Captain Philips. Ceea ce înseamnă că Hollywood-ul
(post Lincoln) vine mai aproape de imaginea
actualului Washington, decît de cea creionată de
George W. Bush.
Personajele nu mai sînt atît de albe sau de negre
precum în filmele menționate, în fiecare parte a
narațiunii actuale personajele acționează precaut,
con°tiente de implicațiile pe care le pot avea
deciziile lor. Politicul e necontenit prezent, filmul
poartă în interior semnele unei dezbateri
contractualiste între corporație, stat °i cetățeni, în
care RoboCop este ajustat °i reajustat încît să
corespundă mai bine unei Justiții care nu e legată la
ochi, ci e înțeleaptă. Nimeni nu mai proste°te pe
nimeni atît de u°or (pentru un film de Hollywood,
cel puțin), iar calitatea spectacolului cinematografic
e asigurată °i de modul în care judecata morală e
prezentă în spatele deciziilor personajelor.
Judecată morală care, uneori, e servită cu un
comic excelent: RoboCop însu°i e un produs Made
in China.
adolescentină, dar °i afecțiunea părinților adoptivi
într-o fermecătoare poveste cu tentă de basm
modern, în care tragedia °i comedia se împletesc
rafinat, stârnind deopotrivă (°i, uneori, deodată)
zâmbetul °i lacrima spectatorului. ai dacă e adevărat
că „manuscrisele nu ard", nu mai puțin adevărat este
°i faptul că bibliotecile nu pot fi distruse chiar dacă
sunt incendiate în piața publică - aceasta ar fi „teza"
Ho/ului de căr/i. Sophie Nelisse (Liesel) este
fermecătoare în ingenuitatea sa, iar Geoffrey Rush °i
Emily Watson (părinții adoptivi) sunt parcă mai
convingători ca oricând.
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Nimfomana vol. 2 - împăcare
Lucian Maier
Nymphomaniac / Nimfomana, ca întreg - chiar
daca într-o varianta montata de producători,
cu acordul lui Lars von Trier de a-l edita, dar
fără ca regizorul să fie în acord cu modul în care arată
filmul în sălile de cinema - se a°ază drept încercare
(temerară) de a scrie o interpretare (dialectică,
autoreferențială) a realității occidentale, în latura sa
reală, a faptelor istorice, °i în cea culturală. ai, tocmai
fiindcă e o prezentare a unui mod de a gîndi, relatarea
e expozitivă, didactică, insistă pe anumite detalii °i,
uneori, devine paradoxală.
Pînă la urmă, Nymphomaniac se dovede°te a fi o
poveste despre om, ca ființă corporală mînată de
voința de putere. O ființă văzută la feminin, un
complementar christic - un Christ cît se poate de
uman, care luptă pentru o condiție superioară. O
condiție care e obținută nu printr-o negare a fizicului,
a cerințelor materiale, ci printr-o acceptare °i o
înțelegere a lor. Lucru pe care personajul lui Trier îl
semnifică în clipa în care î°i afirmă răspicat identitatea
(în fața celor care cred că dorința sexuală e o
problemă psihică de ținut sub control cu orice preț) -
My name is Joe and I’m a nymphomaniac. Noua
condiție (paradoxal, definitivată - dar încă în lucru,
după cum vedem în întîlnirea ultimă cu Jerome) e
vizibilă sub forma posibilității lui Joe de a dispune
după voie de sexualitatea sa - poate ține dorința sub
lacăt, sau se poate folosi de ea cît se poate de fizic
(după cum vedem în secvența în care se apropie de
datornicul-pedofil în ultima parte a filmului) °i, tot
timpul, îi oferă cheile necesare decriptării sufletelor
celorlalți. Chei-sub-formă-de-poveste, Decameron, 1001
de nop/)i, Sodoma lui Sade, după necesități, totul
filtrat de propria piele.
Ori, în acest nou context, în care Joe deja e
capabilă să transfere conținutul învățat, să devină
maestru (astfel oferă o altă imagine complementară,
relației homosexuale maestru-discipol din spațiul elen),
voința de putere prime°te °i coordonate morale, ca
datorie ce depă°e°te granița lui mea vulva. Datorie
față de celălalt - aproapele de pe ecran, datorie față de
cititor (spectator) - căruia îi împărtă°e°te istoria sa °i
învățămintele aferente (chestionînd °i normele
trasmiterii mesajului, comunicarea ecran-spectator),
datorie față de sine (ca nevoie de auto-cunoa°tere), un
sine care nu mai poate accepta orice, indiferent că
riscă să stopeze cursul comunicării artistice. La urmă,
în gestul final al lui Joe, e ucis glodul sexual existent
pe ecrane, mici sau mari, publicitare sau instituționale.
ai, în acela°i timp, von Trier spune foarte clar °i faptul
că tumultul sexual e motorul demersurilor artistice.
Însă un tumult sublimat, nu un tumult-porno-social
afi°at pînă în măduva sufletului, după cum vedem în
aceea°i secvență finală, în gestul lui Seligman.
ai, cumva, gestul final de pe ecran °i ceea ce ar
putea însemna el în interiorul peliculei °i prin
raportare la societate, pun un semn de întrebare
important pe acțiunile mimetice ale criticilor de film
din Occident (Danemarca, Ungaria), care s-au
fotografiat °i °i-au montat chipurile în colaje similare
celui care a fost folosit în campania de promovare a
filmului - cel care prezintă o ipostază orgasmică a
actorilor prezenți pe ecran. Un gest ironic, al lui von
Trier, care nici nu î°i duce personajele în direcția
respectivă, un anti-Jurnal a ceea ce înseamnă proiectul
său °i, din nou, un mod de a chestiona raportarea
publicului la actul artistic.
Pe ecran, această chestionare e prezentă în special
în apropierea de ultimul capitol al filmului, cînd e
discutată de către personaje problema petei de pe
perete, care e interpretată în mod diferit, după unghiul
din care prive°te fiecare. Oricare unghi are în sine date
care par (cît de cît) coerente, însă doar una dintre căile
posibile e acceptată de cei doi interlocutori de pe
ecran. Cea în care pata e, mai degrabă, pistolul lui
James Bond. Din perspectiva corespondenței între
limbaj °i realitate, pata respectivă numai pistol nu e.
Dincolo de ordinea simbolică în care e încadrată
imaginea respectivă, în a°a fel încît povestea să
continue în cea mai bună formă °i sub cele mai bune
formule posibile, e numai o pată. Mai clar decît
oriunde altundeva în creația sa - apropo de afirmația
de la Cannes, că poate înțelege ce a urmărit Hitler, că
poate înțelege raționamentele lui Hitler (ceea ce nu
înseamnă automat că le °i susține!), - von Trier
semnalează diferența existentă între gînd °i acțiune,
între ceea ce mintea poate percepe °i înțelege °i ceea
ce aceasta din urmă ajunge să coordoneze (prin
intermediul limbajului) ca acțiune reală.
ai atunci, la fel, pentru spectator, mai tare decît
oriunde altundeva în cinematografia lui von Trier,
poate fi dureroasă afirmația pe care (°i-)o adresează
constant cele două personaje - că oricum nicicare nu
înțelege nimic din ceea ce spune celălalt. Cam a°a stau
lucrurile °i cu noi, prin°i în propriul unghi de vedere,
mărginindu-ne în gînduri care, odată raportate la
situațiile celorlalți, la modul lor de gîndire °i de
acțiune, devin judecăți-cli°eu, capcane pe care mintea
°i le instituie singură (treabă cu atît mai clară aici,
unde filmul acesta prime°te - inițial - interdicția de a
fi arătat în public).
O reinterpretare a moralei lui Kant (problema
datoriei) în epoca post-Nietzsche, cu articulări
lingvistice în care academismul °i senzaționalismul se
îmbrăți°ează într-o lecție autoreferențială. Breaking the
Waves, responsabilitatea în familie (cu o trecere prin
secvența care deschide Antichrisf), mi°cările anarhiste
contemporane, nelegiuire, cre°tinism, diferență,
suferință °i împlinire.
Polifonii poetice: 100 de lei
^[Marian Sorin Rădulescu
Suta de lei aduce în discuție tema succesului °i
insuccesului a doi frați. Petru, un adolescent
întârziat, un „băiat cuminte" ce pare derbedeu,
fuge de acasă după ce descoperă aspecte întunecate
din viața tatălui său, un funcționar la Po°tă. Fratele
său, Andrei Pantea, un actor la modă ce pare fericit,
î°i risipe°te talentul într-o existență sub semnul
huzurului. Metaforic, unul trece podul, iar celălalt
preferă să traverseze apa murdara, „curățindu-se".
Unul din secretele cel mai bine păzite ale
cinematografiei române°ti de dinainte de 1990 este
Suta de lei a lui Mircea Săucan. A lui Săucan, pentru
că lui i s-au încredințat °i scenaristul (Horia
Lovinescu), °i autorii imaginii (operatorul Gheorghe
Viorel Todan, scenograful atefan Marițan, pictorița de
costume Oltea Ionescu), °i compozitorul (Anatol
Vieru), °i interpreții1 (Dan Nuțu, Ion Dichiseanu,
Ileana Popovici, Violeta Andrei) °i, nu în ultimul
rând, unul din principalii producători (Constantin
Roate°), care a făcut infarct °i a murit atunci când s-a
declan°at scandalul monstru următor terminării
filmului. A°a cum se mai găse°te prin arhive, Suta de
lei (în varianta director's cut) reprezintă, poate, cel
mai bine cinematografia românească de autor din
anii ’702. Referitor la receptarea stilului Săucan,
precizările făcute de teoreticianul de cinema George
Littera sunt cât se poate de pertinente. Pentru că
regizorul poveste°te folosindu-se de numai câteva
elemente, spectatorul este scos dintr-un fel de
comoditate, din „obi°nuința de a privi doar
întâmplările, de a i se da totul de-a gata". Apropierea
de Suta de lei presupune o „familiarizare cu acest soi
de cinematograf bazat pe sincopări, pe alunecări de
spațiu, pe translații temporale, un cinematograf care
vorbe°te aluziv", arată Littera.
Nu este nimic de neînțeles în acest film „îngropat
de viu" (Călin Căliman), a°a cum nu era nimic
„subversiv", „prolix", „elitist" în Meandre. A fost
vorba, pur °i simplu, de o lipsă pregnantă de aderare
la tipul de cinema - foarte modern, experimental,
deloc popular - propus de regizor. Pentru că miza nu
e nici motivul furtului unei conserve de sardele dintr-
o alimentară °i nici scopul alergării personajelor pe
coclauri. Suta de lei propune un cinematograf al
jocurilor secunde, al pendulării între „aparențe" °i
„realitate". Cine a°teaptă explicitări °i intrigi (a°a cum
oferă, din plin, filmele „cu subiect" °i cu mulți
spectatori) va fi dezamăgit. Cine este dornic să
deslu°ească limbajul audio-vizual din acest poem
cinematografic pe tema indiferenței se va bucura.
Bancnota de o sută de lei din film, arăta
Ecaterina Oproiu la premieră, este sinonimul
indiferenței. Cronica sa amesteca verzi °i uscate,
scoțând în evidență pretinsa „bizarerie" cultivată de
Săucan. Ori pricina reală de nedumerire (°i de
întristare) nu este varianta de autor, a regizorului,
care nu a văzut lumina ecranului până în 1990, ci
versiunea trunchiată arbitrar (niciodată agreată de
regizor), adăugită cu câteva secvențe teziste °i
moralizatoare, cu o ilustrație muzicală decorativă (în
locul pregnantei °i răscolitoarei muzici originale a lui
Vieru) °i, desigur, cu happy end. Accentul, în sus-
pomenita recenzie, cade nu pe „gustul pentru
autenticul transfigurat de un simț poetic refractar la
dulcegării" al lui Săucan, ci pe dimensiunea
„irațională" °i „bizară" a Sutei de lei. Ca °i cum
autoarea cronicii (totodată redactor-°ef al revistei
Cinema, la acea dată) nu ar fi °tiut nimic despre
anvergura scandalului stârnit de acest film, despre
forța polifoniilor poetice din versiunea de autor.
Note:
1.	Ecaterina Oproiu remarcă interpretarea „ie°ită din
comun" a Ilenei Popovici: „replicile rostite cu ochii dați
peste cap, cuvintele acelea anticipate, subliniate, retezate
de mutre °i mutrițe, amestecul acela de candoare °i
insolență, puterea de a recrea textul, adică a crea impresia
că-°i inventează replicile, că-°i pre-gânde°te vorbele",
„frazarea psihologică, nu numai frazarea ortografică".
Intrat în pielea personajului până la confundare, Dan
Nuțu, ce „pare turnat pentru acest rol", „a impus tipul
unui adolescent dur, malițios, extrem de reținut în gesturi
exterioare, deci nepitoresc, un dur ciudat, în fond un dur
în aparență" ce ascunde „un fond de excesivă
sensibilitate, sensibilitate care duce mereu în preajma
suferinței".
2.	În anii '70 au apărut °i alte câteva remarcabile
filme române°ti de autor: Nunta de piatră, Duhul
aurului, Zidul, Filip cel bun, Mere ro°ii, Cursa, Ilustrate
cu flori de câmp, Casa dintre câmpuri.
34
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
~34j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember cinematografic
Marcello Mastroianni - Un
amore eter no...
loan Meghea
Marcello Mastroianni în La dolce vita
In urma cu câtva timp, într-unul din numerele
acestei reviste va povesteam despre
neorealismul italian. A fost un curent
cinematografic al anilor '50, cu un deosebit
caracter polemic °i care punea un accent
considerabil pe dezvăluirile social-politice,
renunțând la pitoresc în favoarea unei imagini
crude de reconstituire a mizeriei de după război.
Nu pot să uit imaginile insolite din filmele
italiene°ti pe care le-am văzut în anii studenției:
case dărăpănate, scări întunecoase °i odăi
supraaglomerate cu mobilier uzat, o lume la
limita subzistenței, consumându-°i necazurile
cotidiene.
În fine, este cert că după o primă etapă de
temerară afirmare, filmul neorealist italian intră
într-o fază de derută. Spectatorul italian care toc-
mai ie°ise dintr-un război mondial °i încerca să-°i
oblojească rănile °i să-°i rezolve problemele, înce-
puse să se sature de cli°eele neorealiste, de°i
nimeni nu-i contesta pe corifeii neorealismului,
Antonioni, Rosselini sau Fellini, a°a că cine-
matografia italiană a început să cam lase în urmă
temele patetice în care era prinsă o întreagă colec-
tivitate °i °i-a îndreptat atenția asupra unor
subiecte noi, de factură mai restrânsă, mai intimă.
Un exemplu ar fi Antonioni, care începuse să
fie obsedat de comunicarea în dragoste sau de
înghețarea sentimentelor, de neputința omului de
a se acomoda unor cerințe morale ie°ite din nor-
malitate, deruta însingurării. Acela°i Antonioni a
început să vorbească în noile sale filme de fragili-
tatea raporturilor umane sau de instabilitatea
morală. ,,Drama noastră, a lumii de azi, este inco-
municabilitatea”, spunea el. Personal, înclin să
cred că povestea este extrem de actuală °i astăzi,
dar, mă rog, asta e o altă poveste...
Un alt regizor neorealist, Fellini, a început să
investigheze resursele umane în alunecarea spre
infern °i posibilitățile de revenire, relația dintre
pedeapsă °i căință.
ai uite a°a, dramele personale, interesul pentru
individ °i nu pentru colectivitate încep să aibe pri-
oritate în cinematografie.
În acest nou climat cinematografic, a apărut o
nouă generație de actori italieni °i unul din
ace°tia, poate cel mai reprezentativ, a fost
Marcello Mastroianni. Din punctul meu de
vedere, Mastroianni a fost un actor cu un traseu
cinematografic foarte ciudat: debutează cu o
imagine veritabilă de amant latin, ceva pe linia lui
Rudolph Valentino, dar, din fericire, treptat, se
dovede°te mult mai talentat °i cu mai multe
resurse actorice°ti decât predecesorii săi. Astfel că
Mastroianni, rămâne întruchiparea la diferite
vârste a bărbatului italian °i nimeni nu l-a prezen-
tat mai bine decât el: cuceritor °i egoist, extrem
de vorbăreț °i sentimental, extrovertit °i poltron,
generos °i panglicar.
S-a născut în 1924 la Fontana-Liri, Italia. A
făcut studii universitare de artă dramatică °i s-a
afirmat în compania teatrală a lui Luchino
Visconti. Prima apariție pe ecran, în 1947, în fil-
mul Mizerabilii. Au urmat încă aproximativ 80 de
filme în 50 de ani de activitate! În 1952, filmul
Fetele din Piapa Spaniei, cu Renato Salvatore,
Lucia Bose °i Eduardo de Fillipo, iar în 1954
Cronica aman/lor săraci, cu Antonella Lualdi.
Dar primul mare success al actorului va fi în
1960, filmul La dolce vita în regia lui Federico
Fellini, cu Anita Ekberg °i Anouk Aime. Filmul ne
poartă prin mediile intelectuale °i mondene din
Roma °i ne prezintă itinerariul unui ziarist prin
diverse cercuri ale înaltei societăți italiene, căreia
îi surprinde preocupările °i, mai ales, obsesiile ca-
racteristice: goana după celebritate, dorința de
publicitate, dar °i amorurile efemere. Nu voi uita
niciodată o secvență memorabilă din acest film:
dansul senzualei Anita Ekberg în mijlocul unei
fântâni arteziene, noaptea, urmărită de carismati-
cul Marcello, care, impasibil, va intra cu tot cu
costumul său elegant în apa fântânii, alături de
ea!
Iată ce spunea Fellini despre La dolce vita:
“filmul meu nu se vrea a fi o denunțare, nici un
bilanț, nici măcar o pledoarie pentru o anumită
cauză. El ia temperature unei lumi bolnave,
cuprinse de febră. Dacă la început termometrul
arată 40 de grade, la sfâr°it indică tot atâta.
Nimic nu s-a schimbat. La dolce vita continuă!”.
Ca °i o curiozitate, filmul a fost considerat imoral
de către Oficiul Catolic, ceea ce nu a afectat
imensul său success de public °i de critică! Nota
bene, la Festivalul de la Cannes obține premiul
Palme d'Or.
În anul 1961, un alt mare succes al lui
Mastroianni, filmul Noaptea, de Michelangelo
Antonioni, cu Jean Moreau °i Monica Vitti. Acest
film face parte dintr-o trilogie a
incomunicabilității °i a alienării, împreună cu
Aventura °i Eclipsa, filme care ne arată deruta
însingurării, zorii fără soare, încercările uneori
fatale de a arunca convenționalismul în viața
sentimentală.
Să nu uităm un lucru. Toate aceste filme ale
lui Mastroianni prezentate mai sus nu prea sunt
pe gustul publicului sofisticat de la festivalurile
acelor ani, cum ar fi cel de la Cannes, dar se
bucură pe bună dreptate de aprecierea entuziastă
a speciali°tilor.
Urmează în 1962 Divor/ italian în regia lui
Pietro Germi, cu frumoasa Stefania Sandrelli. Este
primul mare rol comic a actorului. Filmul
vorbe°te în registru comic despre un subiect grav,
divorțul - pe atunci imposibil în Italia -, o satiră
feroce despre un baron sicilian care, pentru a
scăpa de asiduitatea soției °i pentru a se căsători
cu o tânără °i frumoasă nepoată, î°i împinge
consoarta în brațele unui amant °i apoi o ucide!
Când am văzut acest film, îmi aduc aminte că la
un moment dat îl urmăream ca pe un film
polițist căruia trebuia să-i ghicesc nu asasinul, ci
modul de operare al acestuia! Până la urmă,
filmul nu e decât o mare farsă, pentru care a °i
luat premiul pentru cea mai bună comedie la
Cannes.
În 1963, Federico Fellini îl distribuie în Opt °i
jumătate, alături de Claudia Cardinale °i Anouk
Aime. Profund autobiografic, filmul reia o serie
de teme °i personaje tipic felliniene: cuplul în
pragul despărțirii, extravaganțele înaltei societăți,
biserica. Totul este văzut prin prisma unui regizor
în pană de inspirație, Marcello Mastroianni, care
încearcă să pună cap la cap diferite episoade ale
existenței sale °i să le dea până la urmă °i un
sens. Da, °tiu la ce vă gândiți, e ceva care
seamănă cu o °edință de psihanaliză... Filmul a
luat un mare premiu la Moscova.
Urmează în 1970 Drama geloziei, cu Monica
Vitti °i, în 1975, regizorii Vitorio °i Paolo Tavianni
îl distribuie în Alonsanfan alături de Lea Massari.
În 1982 este distribuit de către Ettore Scola în
filmul istoric Noaptea de la Varennes în rolul -
mi se pare firesc - lui Casanova. Apoi, în 1986,
filmul Ginger °i Fred al lui Federico Fellini care
vorbe°te despre un bătrân cuplu de dansatori,
inspirat de inegalabilii Fred Astaire °i Ginger
Rogers.
Au mai fost o mulțime de interpretări notabile
ale acestui mare actor. Sigur, s-ar putea scrie
pagini întregi despre cele aproape 80 de filme ale
sale.
În decembrie 1996, mass media anunța
moartea actorului. Lăsa în urma sa regretele câtor-
va femei care au fost alături de el °i l-au iubit mai
mult sau mai puțin, mulți prieteni cu care a lucrat
zeci de ani pe platourile de filmare sau pe scenele
unor teatre °i, mai ales, o mulțime de roluri în
care “imaginarul se îmbină cu realitatea, tragicul
cu bufoneria, credința cu blasfemia, într-o sara-
bandă de imagini de un cople°itor impact”.
Pentru Marcello, viața a fost “un platou de fil-
mare, platoul de filmare un circ, circul un car-
naval °i întreaga lui existență - un spectacol de
dimensiuni cosmice”.
TRIBUNA • nr. 277 • 16-31 martie 2014
35
Black Pantone 253 U
35
Black Pantone 253 U
sumar
din lirica universală
James K. Baxter	2
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XXII)	3
cărpi în actualitate
Adriana Dana Liste° Pop	Capra democrației,
marele dinozaur al comunismului °i procesul tranziției
postdecembriste	4
Gheorghe Seche°an	Dimensiunea iubirii	4
Mircea Muthu O autobiografie lirica	5
Mihai Antonescu Din pricina de dor de noi, cocorii nu
mai pleacă	5
lulia Rădac Poezia ca alteritate a ființei	6
Dorel Cosma Eseuri mito-istorice	6
comentarii
loan Negru	"...°i acum trag cu ochiul de după file la
dumneavoastră"	7
atefan Manasia	Psalmii pentru Petra	8
poezia
Dumitru Fănă/eanu	9
Maria Timuc	10
parodia la tribună
Lucian Per/ta	Dumitru Fănă/eanu	10
proza
Pu°i Dinulescu Două povestiri	11
Lucian Pop	Groapa smălțuită	12
interviu
de vorbă cu dr. Călin Georgescu	"În politica
românească lipse°te harta viitorului" (I)	14
eseu
Vistian Goia	Conflictul dintre generații 16
politica zilei
Petru Romo°an	Despre Bucure°ti, cu sarcasm 19
opinii
Aurel Sasu	Înaltul	19
diagnoze
Andrei Marga Istorizarea cre°tinismului la von
Harnack	20
filosofie
Remus Folto° Două aspecte ale soteriologiei lui
Constantin Noica	21
lovan Drehe Străinul din Callipolis (VII)
Învățători, xiloglosi°ti °i diplomație	22
efectul de seară
Robert Diculescu Cassavetes - Kerouac - Bepop (2) 25
istoria
Cristian-Claudiu Filip	Amintiri din gulagul comunist 26
Vasile Mîrza Actualitatea monografiei Marea Neagră a
lui Gheorghe I. Brătianu (I)	28
opera
Maria Carla Bălan, Oleg Garaz Resorturile ascunse
ale atitudinii misogine	29
muzica
Paul Stegaru Gheorghe Ucenescu °i imnul
De°teaptă-te, române!	31
teatru
Claudiu Groza	Cabaretul apocaliptic	31
film
Lucian Maier	RoboCop	33
loan-Pavel Azap	For°pan	33
Lucian Maier	Nimfomana	vol.	2	-	Împăcare	34
Marian Sorin Rădulescu Polifonii poetice: 100 de lei 34
remember cinematografic
loan Meghea Marcello Mastroianni - Un amore eterno...35
plastica
Petru Bejan	Cu Atena-Elena Simionescu, printre semne
°i cărți	36
plastica	
Cu Atena-Elena Simionescu,
printre semne °i cârpi
Petru Bejan
Atena-Elena Simionescu	Carte. Teorii subiective despre natură, colografie
Pentru Atena-Elena Simionescu, actualul
rector al Universității de Arte ie°ene, anii din
urmă au fost ocazia unor confirmări °i
reconfirmări importante, atât în ordinea
responsabilităților profesorale, cât °i în cea a
înfăți°ărilor publice - dense °i consistente. Preț de
aproape două decenii, seriozitatea, discreția °i
echilibrul au recomandat-o în mai toate
împrejurările - la catedră, în atelierul de lucru
sau în etalările artistice de pe mai multe
continente. Poate de aceea nu au ocolit-o nici
recunoa°terile instituționale, nici reverențele
critice, deopotrivă justificate.
Formată la Institutul de Arte „Ion Andreescu”
din Cluj-Napoca, în atmosfera universitară a
anilor '80, Atena Simionescu s-a îndatorat paide-
ic profesorilor Feszt Ladislau °i Ioan-Horvath
Bugnariu, recunoscuți pentru meritele importante
în domeniul graficii. Atentă la înnoirile occiden-
tale, nu se putea eschiva backgroundului cultural
întreținut la acea vreme de structuralismul
francez, cel care inflama bună parte a producți-
ilor literare, filosofice °i artistice de la noi. „Totul
este semn”, totul poate fi articulat în felul unui
text sau integrat acelor practici discursive înte-
meiate nu pe construcția de sensuri °i semnifi-
cații precise, ci pe capriciul „diseminărilor”
aleatorii. O retorică a scriiturii în maniera celei
exersate de Roland Barthes, bunăoară, putea fi
sustrasă monopolului narativității de factură liter-
ară °i adaptată oricărui tip de limbaj expresiv.
Contează nu atât înțelesul semnelor configurate,
cât estetica „deconstrucției” practicate ori sugesti-
ABONAMENTE: Prin toate oficiile po°tale din pară, revista având codul 19232
în catalogul Po°tei Române sau Cu ridicare de la redacpie: 24 lei - trimestru,
48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru,
66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o
expedieze prin mandat po°tal la adresa: Revista de cultură Tribuna,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
ile plurivoce ale acesteia. „Trans-textualismul” lui
Gerard Genette, teoriile acestuia legate de ima-
nența °i transcendența operei de artă (vizate în
teza filosofică de doctorat), dar °i conceptul
„operei deschise”, al lui Umberto Eco, par să
creioneze fundalul speculativ care prefigurează
opțiunile tematice de prim-plan ale artistei ie°ene.
Desenele, picturile, gravurile °i „cărțile-obiect”
ale Atenei Simionescu pot fi citite ca vaste acu-
mulări de semne. Unele par dispuse aleatoriu,
fără criteriu; altele iau formă de scrisori ambigu-
izate, în care doar literele au rol indicial. Ele tri-
mit spre un sens disimulat în „țesătura” imaginii,
îndărătul liniilor de fugă pe care e°ti invitat să le
parcurgi cu privirea. „Ierbarele”, de pildă,
„arhivează” °i plante, dar °i amintiri. „Memoria
vegetală” este fortificată de o alta, subiectivă, ast-
fel încât fiecare compoziție „semiotică” poate fi
ocazia unor replieri nostalgice. Pentru autoare,
lumea este desfă°urată în manieră arborescentă,
„rizomatică”. Plantele, cu tulpinele, frunzele °i
florile lor, devin piese ale unui limbaj care ne
„amprentează” estetic. Nu există detalii indife-
rente; fiecare element al creațiunii „spune” ceva
sau participă la simfonia tăcută a formelor - vii
sau moarte, reale sau imaginare.
Spirit calofil °i meticulos, Atena Simionescu
„desenează” litere °i cuvinte, reciclează manu-
scrise °i anluminuri străvechi, străduindu-se a le
imita vechimea, pătează suprafețe imaculate,
geometrizează linii subtile ori le obscurizează
prin abstractizare, confecționează mesaje inde-
(Continuare în pagina 24)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black
Pantone 253 U