Black
PANTONE portocaliu
TRIBUNA
276
Consiliul Județean Cluj
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIII • 1-15 martie 2014
4 lei
B*
o
0
O
e
I
Cartea străină
Un Papă pentru
o lume nouă
Film
Nimfomana
Ultimul zburător
Ilustrația numărului: Gavril Nechifor
Poeme
Ani Bradea
Daniel Vorona
-(j)- Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor șef adjunct)
loan-Pavel Azap
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Colaționare și supervizare:
’ L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Gavril Nechifor, Casa gândurilor,
28,5 x 19,5 cm, tempera pe carton color
Gavril Nechifor
Peisaj, desen
din lirica universala
Edith Sodergran
(1892-1923)
Edith Sodergran a fost prima modernistă
finlandez-suedeză. Nu a beneficiat în
timpul vieții de prea multă apreciere, de
recunoaștere a valorii poeziei sale însă astăzi
este considerată unul dintre cei mai mari poeți
finlandezi. La început, poezia sa a fost
influențată de simbolismul francez, iar mai
târziu de expresionismul german și de
futurismul rusesc, influențe de care se folosește
la modul creativ în propria sa poezie. Ritmul
liber, imagini puternice, provocatoare își trag
seva din conștiința de sine nietzscheană și din
convingerea că mesajul său este nou și în
același timp stupefiant pentru cititorii
finlandezi. Încă de la apariția primului volum
de versuri a fost întâmpinată cu neînțelegere și
chiar ridiculizată. Drept urmare al doilea volum
de poezie se deschide cu un provocator cuvânt
înainte al poetei:
„Că poemele mele sunt poezie, nimeni nu poate
nega, eu nu vreau să susțin că sunt versuri. Am
încercat să imprim un ritm unor poeme
recalcitrante și, astfel, am aflat că stăpânesc
puterea cuvântului și a imaginii numai în
deplină libertate, în detrimentul ritmului.
Poemele mele să nu fie luate ca neglijente
însemnări. În ceea ce privește conținutul, las
instinctul meu să reconstruiască ceea ce
intelectul meu în expectativă a consemnat. La
baza încrederii în mine însămi stă faptul că eu
mi-am descoperit propriile dimensiuni. Nu-mi
stă în fire să mă fac mai mică decât sunt.”
Primul volum de poezie îi apare în 1916 Dikter
(Poezii) care este urmat printre altele în 1918 de
Septemberlyran (Lira lui septembrie), în 1919 de
Rosenaltaret (Altarul Rozelor), Framtidens
skugga (Umbra viitorului) în 1920 și postum, în
1925 de Landet som icke ar (Țara care nu
există).
Edith Sodergran moare tânără, exact când
propria-i poezie începe să influențeze creația
altor tineri poeți cum ar fi Elmer Diktonius
(1896-1961) și Gunnar Bjorling (1887-1960).
Primăvară Nordică
Toate castelele mele de aer s-au topit ca zăpada,
toate visele mele au curs ca apa,
din tot ce-am iubit, mi-a mai rămas doar
un cer albastru și câteva stele palide.
Vântul adie ușor printre copaci.
Vidul se odihnește. Apa este liniștită.
Bătrânul brad stă treaz și se gândește
la albul nor pe care-n vis la sărutat.
Vierge moderne
Eu nu sunt o femeie. Sunt neutru.
Eu sunt un copil, un paj și o hotărâre
îndrăzneață,
sunt străfulgerarea zâmbitoare a unui soare roșu...
Sunt o plasă pentru toți peștii lacomi,
eu sunt un toast în onoarea tuturor femeilor,
eu sunt un pas spre aleatoriu și distrugere,
eu sunt un salt în libertate și în conștiința de
sine...
Eu sunt șoapta sângelui în urechea bărbatului,
eu sunt fiorul sufletului, dorința cărnii și negarea,
eu sunt semnul de intrare la noul paradis.
Eu sunt o flacără, iscoditoare și cutezătoare,
Eu sunt o apă, adâncă dar până la genunchi
temerară,
eu sunt foc și apă într-o legătură loială
necondiționată....
Surorile noastre sunt îmbrăcate în alb și
negru
Surorile noastre sunt îmbrăcate în alb și negru,
surorile noastre stau lângă apă și cântă,
surorile noastre stau pe stânci și așteaptă,
apă și aer au în coșurile lor
și le numesc flori.
Dar eu cuprind cu brațele-mi o cruce
și plâng.
Odată am fost catifelată ca o frunză tânără verde
suspendată foarte sus în aerul albastru,
atunci două tăișuri s-au încrucișat înlăuntrul meu
și un învingător m-a purtat spre buzele lui.
Puterea lui a fost atât de tandră încât eu nu
m-am rănit,
el a prins o stea strălucitoare pe fruntea mea
și m-a lăsat tremurând de plâns
pe o insulă numită iarnă.
(Edith Sodergran - Samlade dikter, Libris, 2012)
Traducere și prezentare
Dorina Brândușa Landen
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XXI)
Omul este măsura tuturor lucrurilor
De multe ori m-am gândit la modul cum s-a
tradus celebrul dicton a lui Protagoras, și care
mi s-a părut nu numai că nu este clar, dar nu
ne redă conținutul și intenția faimosului sofist. Iată
acest text: ” Panton chrematon metron”
”Anthropon einai, ton men outon ous esti ton
me onton ous estin”, Platon, Theaithetos 152 a
Am reprodus textul grecesc după ediția publicată
de Anatole Dies împreună cu traducerea în limba
franceză la editura „Le Beles Lettses” (Paris 1924).
Traducerea acestui text variază. În limba română,
Mircea Florian, într-o carte din tinerețe îl redă prin:
„Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt
cum că sunt, a celor ce nu sunt cum că nu sunt”.
Dicționarul de filozofie (Editura Politică, 1978) îl
traduce astfel „Omul este măsura tuturor lucrurilor a
celor ce sunt în ce fel sunt, a celor ce nu sunt în ce
fel nu sunt”.
Traducătorul francez citat mai sus îl traduce,
făcând unele adăugiri în felul acesta: L’homme est la
mesure de toutes choses; peut celles (ni sont mesure
de leur ștre; pour celles qui ne sont pas, mesure de
leur non etre. Adică: „Omul este măsura tuturor
lucrurilor, pentru acelea care sunt măsura existenței
lor; pentru cele care nu sunt măsura non-existenței
lor”. Traducerea lui Dies nu respectă cvasiduritatea
expresiei și aici nu mai suntem siguri, prin adausurile
făcute, că redă amploarea ideii și intenția autorului ei
în mod autentic.
Iată cum redă Zeller celebrul istoric al filosofiei
acest pasaj: Der Mensch ist das Mass aller Dinge, des
Seinden Pur sein Sein, des Nichtseinden Pur sein
Nichtsein.
„Omul este măsura tuturor lucrurilor, ceea ce este
pentru existența lui a ceea ce nu este pentru non-
existența lui”. Nu vom merge mai departe cu varian-
tele acestei traduceri care arată numai dificultățile pe
care le-au întâmpinat cei care au vrut să înțeleagă
exact și să-l redea corect într-o limbă sau alta. Vom
cita numai traducerea lui Bertrand Russell
(în History oP Western Philosophy, p. 94):” Man is
the measure oP all things, oP things that are, that
they are, and oP things that are not that they are
not” „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a
lucrurilor care sunt că sunt, ale lucrurilor care nu
sunt, că nu sunt”.
Dificultatea traducerii reiese în mod evident.
Este adevărat că nu ni s-a transmis o versiune mai
scurtă a acestui text cum apare în Theaithetos
(166 d) și în Sextus Empiricus ( Schițe Pyrhonniene,
I, 216), dar acest fragment nu implică nici o
problemă: „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a
celora ce sunt și a celora ce nu sunt”.
De unde vine greutatea traducerii? După cum o
remarcă Zeller, în același loc unde a făcut traducerea
aceluiași text Ed. Zeller, Die Philosophie der
Griechen, I, 2, pagt. 1354 - 1355, O. Reisland, Leipzig
1920), dificultatea constă în redarea cea mai potrivită
în context a lui ous care poate fi și adverb și
conjuncție. Zeller scrie: aleg această expresie (adică
traducerea citată mai sus) pentru ous esti (adică „fur
sein Sein = pentru existența lui) pentru a reda sensul
dublu a lui ous care tot atât de bine poate fi redat
prin «că» sau prin «cum». Eu presupun că Protagoras
prin expresia lui nu a deosebit în mod expres aceste
două sensuri și nu a exclus pe nici unul.
Un singur lucru este sigur: Protagoras a vrut să
spună că omul este măsură și la ceea ce există și la
cele ce nu există. Toleranța pe care o conține ous nu
poate fi exclusă din text fără a amputa semnificația
lui. Această semnificație trebuie să fie legată strâns de
metron-măsură. Dar una din semnificațiile lui ous
este „în măsura în care” (Bailly).
Așadar, putem traduce textul lui Protagoras astfel:
„Omul este măsura tuturor lucrurilor; a celor ce sunt
în măsura în care sunt și a celor ce nu sunt în
măsura în care nu sunt” ( În dicționarul lui Bailly se
dau numeroase exemple în care ous este tradus
autant que : într-atât cât, în măsura în care etc.).
Ce vrea oare să însemne toate acestea? Măsura
înseamnă aici etalon (metros); ous (ous) înseamnă
deci într-atât cât și cu esti, într-atât cât există măsură,
etalon nu poate fi ceva decât în raport cu altceva a
cărei dimensiunea măsoară. Astfel, trebuie să
conchidem că în expresia de mai sus numai omul
este măsură(etalon) iar cele ce există sunt măsurate.
Ce înseamnă a fi măsurat? A se vedea ce raport
există între ceea ce este măsurat și etalonul cu care
măsurăm. Și ce măsurăm? Existența lucrurilor care
există și non-existența celor ce nu există.
În aceste condiții, ideea lui Protagoras, din pasajul
citat mai sus este că există o singură existență care
este etalon, aceea a omului; existența lucrurilor este
măsurată cu acest etalon și ea poate atunci să
cuprindă etalonul de mai multe ori sau de mai
puține ori. Cu alte cuvinte, orice există, există în
măsura (ous esti) în care se raportează la etalonul -
care este existența omului. Acest raport al celor ce
există cu existența omului, luată ca punct arhimedic
al întregii existențe, arată că „cele ce există” - ta onta
- nu sunt date ca un singur fel de existență, tocmai
fiindcă au o măsură. Unele din ele au o existență
superioară etalonului, altele au o existență inferioară
lui. Dacă pentru a avea „mai puțină” existență trebuie
să fii mai apropiat de non-existență. În felul acesta
treptele existenței măsurate în raport cu existența
etalon al omului merg ascensional spre existența în
sine, ceea ce Aristotel a numit to on he on. Dacă
mergem descrescând pe această scară ontologică,
atunci ne apropiem de non-existență treptat, tot în
raport cu „măsura” existenței care este omul. Încât
Protagoras avea dreptate să adauge că omul este
măsura și „a celora ce nu sunt în măsura în care nu
sunt”. Există o măsură a lui „a fi” și există o măsură
a lui „a nu fi”. Această măsură este în concepția lui
Protagoras, existența umană.
Rezultatul analizei noastre nu ne scoate din
filosofia grecească. Nu vom cita din operele lui
Platon sau ale altor gânditori, ci ne vom referi direct
la Aristotel. În MetaPizica sa Stagiritul scrie: ous gar
ekaston echei the kai metherei tou einai, outo kai
thes aletheias (993 b, 28) - „Așa că fiecare lucru
participă la adevăr în măsura în care participă la
ființă” (Trad. este datorată lui Șt. Bezdechi, Editura
Academiei, 1965, p, 95). Traducătorul român a
tradus acici pe ous cu expresia „în măsura în care”,
așa cum am făcut și noi în pasajul de mai sus cel al
lui Protagoras.
Scolasticii au tradus exact pasajul din MataPizica
lui Aristotel de care e vorba prin: unumquod
quantum habet de entitate tantum habet de veritate.
Din acestea rezultă că pentru Aristotel existența și
are „trepte” și că adevărul unui lucru este măsurat de
existența lui. În acest sens și „non-existența” nu poate
fi neantul pur, decât ca o limită. Altfel spus o
existență „mai tare” sau „mai slabă”, deci are o
măsura. Care este măsura existenței și a non-
existenței pentru Aristotel. Adevărul. Într-adevăr, el
zice (MetaPizica, IX, 10, 1051 a-b) „Ființă și nePiință
se spune mai întâi despre diPerite Porme ale
categoriilor; apoi despre potența și actul acelor
categorii sau despre contrariile lor; și, în Pine, în
sensul de adevărat și Pals, care este sensul lor de
căpetenie” (Trad. șt. Bezdechi).
Așadar, „existența” („Ființa”) și adevărul sunt
unul și același lucru și „non-ființa” („non-existență”)
este identică cu falsul. De aceea au și spus scolaticii
(vezi, Thomas de Aquino, De Veritate, I, 1.) că ens et
verum convertuntur - „ființa și adevărul se schimbă
unul în altul”.
În acest caz se poate spune că și non-existența și
falsul se convertesc unul în altul. Am ajuns la același
rezultat ca și in cazul analizei fragmentului lui
Protagoras. Măsura celor ce există - este în doctrina
lui Aristotel - adevărul pe care ele îl poartă - și
măsura adevărului celor adevărate este existența lor.
Deosebirea este totuși esențială: pe când la
Protagoras există un etalon, „existența omului” care
este un dat al celor ce există, la Aristotel nu există
acest etalon, căci nu ni se indică o existență detaliată,
care să fie măsura celorlalte existențe, sau un adevăr
delimitat, care să fie măsura celorlalte adevăruri.
Și totuși s-ar părea că și la el tot omul este
măsura. Într-adevăr, Aristotel descoperă două feluri
de adevăruri: adevărul celor unite sau despărțite, în
care ne putem înșela, și în cazul acestora există
adevăr și fals. Există și adevărul „indivizibililor”,
acelora care nu sunt nici unite sau despărțite: „pentru
aceste lucruri adevărul constă numai în al concepe cu
mintea, cu privire la ele „nu există nici neadevăr nici
înșelare” (MetaPizica, IX, 10, 1052 a).
Prin urmare, după Stagirit, intelectul omenesc
este capabil să atingă adevărul, adică existența
(acestea sunt identice) și aici nu mai există nici falsul
și nici non-existența. El mai spune că actul (în sensul
realizării unei potențe) este gândire (op. cit. IX, 9,
1051 a). Etalonul există și la el: este gândirea umană
și de aici, mai sus sau mai jos, încape dualitatea
adevăr - fals, adică existență - non-existență, pe o
scară cu trepte în număr indefinit.
Nu mi se pare că fragmetul din Protagoras este
chiar atât de subiectiv pe cât poate apărea la prima
vedere, sau că relativizează existența referindu-o la
judecata subiectivă a omului.
Prevăd o obiecție: cum să interpretăm pe
Protagoras prin Aristotel? Voi răspunde mai întâi ca
interpretarea fragmentului din Protagoras ne-a
sugerat, ea însăși, o alăturare față de doctrina lui
Aristotel a „stărilor multiple ale existenței”. În al
doilea rând noi am mai spus ( vezi, Philosophia
Mirabilis) că filosofii greci au o filiație între ei, nici
unul nu s-a format izolat (sporadicos), prin urmare
printre ideile lor, ca un fir conducător se află un
același curent de idei care există sub diverse fețe -
Protagoras a fost elevul lui Democrit (Diogenes
Laertios, IX, 50), iar Aristotel elevul lui Platon.
Diogenes Laertios desparte filosofia grecească arătând
filiația filosofilor, în două școli (op. cit. I, 13): școala
ionică, începând cu Thales și școala italică, începând
cu Pherekyde și apoi cu Pythagora. Toți filosofii
ulteriori sunt discipolii unuia sau unora din înaintașii
care se dezvoltaseră pe una sau pe alta din aceste
linii. Însă la origine, tot Diogenes Laertios (op. cit. I,
132) reproduce o scrisoare adresată de Pherekyde lui
Thales, căreia îi spune că i-a trimis scrisoarea lui
pentru ca, după moartea lui să o publice. Textul arată
că Pherekyde se supunea judecății lui Thales, fiindcă-i
scrie: „Mi-ar plăcea să o publici, dacă tu și ceilalți
înțelepți o veți găsi bună. Dacă nu să nu o publicați”.
Nu există nici o îndoială că cu toată diversitatea lor,
cele două linii de dezvoltare ale filosofiei grecești
aveau o origine comună, care i-a păstrat dea lungul
anilor, menținând o unitate a întregii filosofii
grecești.
Text îngrijit de
Adriana Gorea și Mircea Arman
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Inimile Ghingâi se ascund sub
tricoul Ninei si în câmasa lui
Dan Coman
■ Ștefan Manasia
Nina Coman
Ghinga pe înțelesul tuturor
Bistrița, Editura Charmides, 2013
n colecția clandestin (aureolată deja de
publicarea cărții Angelei Marinescu) a editurii
Charmides apare, în 2013, și placheta Ghinga pe
înțelesul tuturor, semnată Nina Coman. Numele
autoarei, titlul, motto-ul (din Gellu Naum),
dedicația („pentru Ch[arlene], sora mea de cafea”),
inserturile biografiste care împînzesc volumul trimit
la o nouă ispravă - de data aceasta heteronimică - a
poetului Dan Coman. Ne e greu să credem că în
spatele autorului (oficial) stă, de fapt, soția
autorului (implicit).
Dan Coman a abandonat, în ultimii ani, poza -
ușor mișcată - de patriarh al poeziei „grele”
douămiiste (vezi excelent receptatele Anul cîrtiței
galbene, 2003, și Ghinga, 2005), deviant-
expresionistă și neascultător-suprarealistă, în
favoarea unei lirici dezangajate, a gratuității
încîntătoare (așa cum se arată de la Dicționarul
Mara, 2009, pînă la prezentul Ghinga pe înțelesul
tuturor). Oricum, poetul nostru păstrează tăcerea
pe parcursul acestei șarade - derutînd critici mai
tineri și neexperimentați, precum Ștefan Baghiu în
cronica pe care a consacrat-o cărticelei în revista
Cultura. Miza recognoscibilității mi s-ar părea, în
cazul acesta, minoră, de n-ar fi falsă: nu mai trăim
la începutul secolului XX și nu mai numărăm, cu
abacul, pseudonimele, heteronimii; criticii și istoricii
au mult mai lesne acces la baza de date a literaturii
Un sentimental bine conspirat
Alexandru Petria
Mihail Vakulovski
Riduri,
București, CDPL, 2013
Am impresia că Mihail Vakulovski e genul
de personaj pe care, dacă îl dai afară pe
ușă, îți intră pe geam. Nu-l cunosc, nu l-
am văzut niciodată, l-am citit pe unde publică,
treabă ideală, după mine, în relațiile cu
scriitorii. Activitatea publică îi denotă lipsa de
astâmpăr, credința că literatura chiar contează.
Vakulovski publică fiindcă are ceva personal
de spus, e un prea-plin sub regimul urgenței, vrea
o alonjă de dur, și după tunsoare, daca-i privești
fotografia, și după tăietura versurilor, dar sub
crusta primei impresii se pitește un sentimental
care n-am habar dacă-i face plăcere să fie
deconspirat, într-o realitate ce refuză poeticitatea,
”stau pe wc/ într-o mare instituție/ o vilă mare
dintr/ -un oraș mare/ capitala unei țări mari/ și
mă gîndesc, știu/ că exact sub mine/ e tot un wc
(***)”
Prin volumul "Riduri”, apărut în 2013 la
CDPL, nu știu dacă Vakulovski aduce noutăți la
sound-ul său, și, în fond, nu e important,
contează egalitatea cu sinele, că reușește să-și
(via internet, email, facebook, twitter ș.a.m.d.)
Să luăm textul semnat Nina Coman și lucrat cu
uneltele rafinate ale poetului Dan Coman, omagiu
adus - ca altădată de Umberto Saba - femeii
nevăzute care stă în spatele autorului și a mîinii
scriitoare. „Să citesc -/ singura mea îndeletnicire
erotică”, suspină eroina în chiar primul poem,
instaurînd o tonalitate și un aer dens, pe care nu se
poate să nu-l simți în toiul acestui discurs
îndrăgostit. În fibra paginii descoperim plăcerea asta
- barthesiană - a textului. Și performanța unuia
dintre congenerii mei importanți de a construi o
voce feminină credibilă dintr-o mulțime de studii și
schițe, de înregistrări audio/ video, de consemnări
etc. ale gesturilor tainice, fluide, domestice, sexuale.
Poezia renunță, pentru aceasta, la ornamentația
istovitoare (atît de vizibilă, din păcate, în Anul
cîrtiței galbene sau în Ghinga), deși pasiunea
caligrafiei, coregrafiei transpare și aici: e vizată însă
o anume tranzitivitate, o desnudare a conștiinței,
corporalității. A conștiinței corporalității.
Ca într-un eseu de Gheorghe Crăciun (Trupul
știe mai mult, Paralela 45, 2006): e investigat
tocmai „centrul trupului”, pe care îl plasăm, de
fapt, întotdeauna acolo unde dorim: unde ochiul
amorezat privește o gleznă sau o claviculă, unde
mintea ne e mișcată de „durerea de dinți” sau de
un „picior amorțit”. Centrul e într-o permanentă
deplasare, și logica asta o asumă - în chip fericit - și
poetul Dan/ Nina. Tranzitivitatea calină, conjugală
e surpată, uneori, de-un daimon suprarealist („beau
o gură de cafea, apoi mă aplec/ și-mi sting iute
transmită mesajul pe calea proprie. Că ne plimbă
prin prozaismul existenței unui angajat într-un
birou oarecare sau pulsează dragostea în versuri,
că scrie despre prieteni ori despre părinți, în
special despre tatăl său care a murit, o sinceritate
bărbătească animă cuvintele. Citez integral un
poem din acest volum eteroclit: ”cei care văd
oriunde oricînd Dumnezeu/ ori sînt foarte foarte
proști/ ori au probleme serioase cu capu’/ cei
care caută oriunde/ oricînd Iubirea/ sînt niște
maniaci libidinoși cu botu’ umed/ și cu mintea-
ntre craci/ cei care nu pot renunța la un viciu/
atît de penibil și autodistructiv ca fumatu’/ sînt
jalnici și nu merită altceva decît milă și dispreț/
cei care-s pe invers într-o lume/ plină de femei
frumoase/ pur și simplu își merită soarta/ cei
care se călugăresc sînt niște flori/ care și-au
pierdut încrederea în dragostea albinelor/ și vor
să fie polenizați de-un organ/ mult mai mare și
mai tare/ nesătui de iubire în căutare continuă de
dragoste veșnică/ egoiști nesuferiți mereu
îndrăgostiți de/ un licurici atotputernic drept și
perfect/ care există/ doar/ le arată degetul
mijlociu/ însă nu l-a văzut nimeni niciodată/ cei
care zic că nu-s rasiști/ dar urăsc negrii jidanii și
capul în scrumieră”) ori de vreo fantoșă
timburtoniană (vezi Melancolica moarte a Băiatului-
Stridie), ca în splendidul poem grădina cu flori,
unde tata/ mama/ fiica sînt, pe rînd, personajele și
autorii desenului, modificînd liniile și culorile - într-
un fel de război canibalo-domestic - și alterînd, în
felul acesta, realitatea. Realitatea lumii lor de hîrtie
și a lumii noastre mentale, mișcătoare.
Dacă e ceva să mă deranjeze la Ghinga pe
înțelesul tuturor am să numesc poemele
integral/comercial/statistic confesive (Jurnal.
Miercuri, dar și altele), fragmente dintr-un jurnal
pripit, precipitat enumerativ, în care poetul renunță
(prea ușor) la trickuri scriitoricești și magie. Care se
reașază însă, într-un strat ușor, deasupra versurilor
scurte și percutante dintr-un poem minunat intitulat
viața: „și vine pînă la urmă dimineața// și vine
fetița noastră/ cu fața tristă ca o față de muscă/ / și
vine băiețelul nostru cu pijamaua lui verde// și vine
el foarte serios/ și își apropie gura de gura mea
(bună/ dimineața, bună dimineața)// și vine mai
apoi frica/ / și frica e cînd trebuie să te ridici din
pat/ și să-ți reiei viața.”
Scris agonizant și - simultan - extatic,
penultimul poem al volumului (și cel mai amplu),
noile comenzi e un fel de ghid erotic al secolului
XXI, jucăuș-serios, pervers-liversc, histrionic-cinic,
biografist și pseudobiografist: „capul meu singur/ la
capul ei,/ cîine încă speriat de proaspătul stăpîn,/
atent la orice nouă comandă/ / espresso lung, fără
zahăr - m-am obișnuit/ să comand așa/ pînă-n
miez de noapte./ dezbrăcarea încă din lift, rîsete,
emoții abia controlate./ tricoul pus repede, pe dos,
imediat ce ea s-a desprins/ și a tăiat-o la duș./ fără
țigara de după./ celulita de gală, a rîs întorcîndu-se
cu părul ud,/ rostogolindu-se goală în dreapta mea,
rulînd/ ușor tricou-napoi, înspre gît, pricepută.”
Proteic și deconcertant, livresc în doze
homeopatice și clovnesc în întregime, Nina [Dan]
Coman rămîne unul din cei mai buni poeți români
apăruți în mileniul trei.
■
țiganii/ să aibă nepoți mulatri care să vorbească
cu „r” graseiat/ feministele să se îndrăgostească
de pedofili/ iar misoginii - de culturiste cu doi
neuroni blonzi/ care vor să se sinucidă/ cei care
încearcă să se sinucidă și nu reușesc/ să se uite-n
oglinda lu’ mă-sa și/ să-i dea o flegmă/ cei care
chinuie toată viața un suflet/ să aibă un secret
care să-i facă/ să transpire sînge menstrual/ cei
care nu-și pot ține promisiunea/ să nu-și poată
ține nici treaba mică/ cei care nu se pot abține să
nu mintă/ să-i frigă adevărul/ pînă la moarte/
cine crede că l-a apucat pe Dumnezeu de coaie/ e
neam cu oile lui Gigi Becali/ cine se teme toată
viața de moarte/ poate încerca sinuciderea sau
călugăria/ dacă ai ajuns aici/ cu nervii muchie de
cuțit/ ai nevoie de un control medical amănunțit
(***)” Pentru chestia cu fumatul, mai că i-aș spune
una repezită și de dulce autorului, dar mă abțin.
Poetul, originar din Basarabia și stabilit la
Brașov, încearcă să-și întrețină o imagine de rebel
perpetuu, antisistem până în pânzele albe, prin
scriitură, cât și prin Tiuk, revista electronică pe
care o editează împreună cu fratele său, una
dintre cele mai de calitate din țară. Cât l-or mai
ține curelele cu "fluieratul în biserică” e o carte
de joc în mâna viitorului. Enervează, place,
Mihail Vakulovski are feedback. Cu "Riduri” ne-a
arătat ce rămâne, varianta sa.
■
4
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Poetica imigrantului
Dorin Mureșan
Andrei Dosa
American Experience
București, Ed. Cartea Românească, 2013
Cel de-al doilea volum al poetului Andrei
Dosa se aliniază în spatele plachetei de
debut, denunțând din nou, resentimentar,
înstrăinarea cauzată de tehnologie ca și de
derivatul ei: robotizarea. De data aceasta însă,
poetul pare a face un pas înapoi în timp, redând,
sub forma unor notații succinte și înseriate, dar
cu o adâncime ideatică surprinzătoare, perioada
petrecută în Statele Unite ale Americii, cu alte
cuvinte, experiența de imigrant care a postulat,
intuiesc eu, nevoia delațiunii, cauză ontologică a,
iată, două volume remarcabile de poezie.
Platforma ideologică pe care construiește
poetul are ca principal suport tendința individului
postmodern de a se funcționaliza, de a deveni o
mașinărie, un obiect tehnologic, de a se manifesta
într-un spațiu al exteriorității, al obiectelor
manipulabile și manipulatoare. Singurătatea este
aici, în American Experience, noua formă socială
de (con)viețuire, mecanismele de comunicare sunt
primitive: „hello și what’s up” (pag. 7), „din nara
stângă îi iese un balon verzui transparent/ un
timid balon de dialog” (pag. 9), somptuosul
meselor la care servește imigrantul se înlănțuie,
paradoxal-hiperbolic, cu înfometarea sau
autoînfometarea lui: „ghemuit lângă mașina de
spălat vase/ râcâiam resturile prăjiturilor din tăvi/
saliva mea era un fel de pre-wash liquid pentru
vase” (pag. 7). Se mizează, așadar, pe stridența
statutară a indivizilor (doar suntem în epoca
stridențelor). Din acest punct de vedere, în special
în prima parte, American Experience, volumul îmi
pare militant pe filieră socială, căci deconspiră
statutul de sclav al imigrantului, de obiect
manipulabil, complet dezindividualizat. La polul
opus, evidențiat indirect, prin recul, se situează
cetățeanul american, îmbuibat, obez (mintal și
organic), obișnuit să manipuleze, să se manifeste
într-un spațiu estetic al obiectelor, în subsidiarul
căruia, de fapt, sclavul sau angajatul este cel care
aranjează totul, acceptând totul. Poemele „pauză
de țigară (shitshoes)” și „acceptă totul” surprind
acest dezechilibru social. Cel dintâi este un
respiro meditativ asupra societății americane, a
cărei propășire se fundează pe eficiența
individului: „forfota portavioanelor/ pe încălțările
mele de lucru/ muștele se pregătesc de decolare/
(...) n-am nici un chef să mă ridic de aici/ mă uit
în continuare la muște/ ca la un documentar
despre eficiență” (pag. 14). Cel de-al doilea este
un poem emblematic al imigrantului, funcționând
în cheie ironică, ambivalent (îți arăt ce a trebuit
să fac pentru ca tu, cititorule, să nu te pui în
situația de a face același lucru), cum în aceeași
cheie funcționează și imaginea fiului risipitor:
„acceptă totul/ ai ajuns sub copitele calului din
reclama/ la țigările marlboro (...) acceptă totul/
pentru câțiva dolari/ nu mai ești sigur/ dacă tatăl
tău era într-adevăr un om bogat/ sau dacă
roșcovele sunt singurele fructe/ nu mai știi sigur/
dacă acum pleci de la tatăl tău/ sau acum te
întorci la el” (pag. 16-17). Ușoarele alunecări
nostalgice au rolul de a nuanța stridențele,
punctând microscopic (acesta este marele atu al
volumului) procesul dezrădăcinării, al pierderii de
sine, al mutilării conștiinței (pilon pe care crește,
ca o plantă agățătoare, și tensiunea lirică din
volumul de debut).
În partea a doua, Ultimul party cu americani,
se renunță la tonul resentimentar, dându-se curs
acelui repetitiv (auto)îndemn de accept.
Imigrantul este acum un adaptat, un înghițit de
sistem, o mașinărie bine unsă care știe ce să facă
pentru a supraviețui, funcționează eficient ca
„manager al resturilor îmbelșugate” (pag. 28), ca
spălător de vase: „toată lumea să creadă că noi
am descoperit/ un dulap secret cu veselă curată”
(pag. 27), dar și ca cetățean cu drepturi,
împrumutând pornirile consumatoriste ale
americanului: „dăm iama la spartul târgului/ vrem
cărucioare pline cu haine și electronice/ mă separ
de grup repet scrâșnind din dinți/ am muncit
pentru banii ăștia” (pag. 29). Și totuși, diferențele
statutare se păstrează și se resimt prin luciditatea
ochiului imigrantului (el nu poate ignora
stridențele: „sub sigla coca-cola cineva dârdâie de
frig/ din emițătoare se revarsă valuri ucigătoare/
de căldură autobuze școlare trec pe șosea/
conduse de psihopați arabi” (pag. 29) sau „a
umblat desculță prin iarba/ pe care nici picioarele
ei nici roua nu reușeau s-o facă/ să pară
adevărată” (pag. 30), cum nu poate să nu observe
înserierea sau, ca să folosesc terminologia
poetului, serializarea indivizilor, a obiectelor și
chiar a libertății: „sunt atâtea lacuri cu insule în
mijloc/ mașini cu portiera deschisă și biciclete
presărate pe alei/ pentru că au libertatea să se
lase cuprinși de dorința/ de a se arunca în apă
din senin” (pag. 28), „pe măsură ce înaintez
perfecțiunea/ caselor și a peluzelor devine
apăsătoare” (pag. 36) ș.a.m.d., dar și prin
respingerea socială de care are acesta parte: „un
chevrolet mic intră pe alee/ se oprește în fața
terasei patru americani în vârstă/ nu coboară
geamul nu deschide nimeni portiera/ ne privesc
din ce în ce mai derutați gesticulează/ apoi întorc
mașina fără să facă zgomot și dispar” (pag. 31).
În sfârșit, din American Experience nu avea
cum să lipsească New Yorkul, cu ale sale
simboluri arhitecturale: statuia libertății cu “puful
ei blond” (pag. 41), Manhattanul, căruia poetul îi
dedică un colaj de imagini și sunete specifice,
Empire building, comparat cu Tâmpa, deși „de
acolo nu se văd/ oamenii în costume făcându-și
Gavril Nechifor
Cataracta, 116 x 82 cm, -ulei pe pânză
numărul/ în cuștile lor de sticlă” (pag. 43),
Central Park West, locul pe unde trec fetele „în
treninguri lălâi/ ce încă păstrează căldura
uscătorului/ de la laundromat” spre a-și
achiziționa produsele bio „atât de obișnuite
pentru ele” (pag. 44), Brooklyn bridge, „ca un
instrument complicat, un fel de pian” preferat de
sinucigași, ce „traduce trepidațiile traficului într-un
sunet” (pag. 45), Hudson river, „materia primă/ a
zgârie norilor/ metal topit/ luat cu găleata/
turnat în forme” (pag. 50). Foarte reușit este
ultimul poem, „big apple” (nick-name-ul New
Yorkului), pilduitor pentru atracția (dar și
inaccesibilitatea) pe care o manifestă orașul
asupra turistului, metaforic surprinsă(e) în actul
consumării unui golden (apple), a unei „mici
perfecțiuni” (pag. 56). Așadar, o pendulare (cum
toată această ultima parte a cărții este) între
mirajul unei lumi perfecte, deschise și îmbietoare,
și dura realitate expulzantă pe care o ascunde.
Deși inițial mi-am spus că un pic de
elasticitate fonică n-ar fi stricat discursului poetic,
ulterior am realizat că orice fel de alunecare de la
tonalitatea lineară, condusă meticulos, și care
amintește de înserierea „perfecțiunilor” americane,
ar fi dezechilibrat volumul, lovind în ceea ce are
el mai bun: autenticitatea. Prin urmare, cred că
atât această loialitate a discursului față de
universul pe care îl descrie, ambele sub auspiciile
high-techului (de care amintesc și alți
comentatori), cât și sondarea microscopică a
procesului de alienare/dezrădăcinare fac din
American Experience, întocmai ca în cazul
volumului de debut, nu doar o carte reușită, prin
construcție și stil (trei etape cărora le corespund,
într-o mișcare detensionată, trei tonalități, toate
într-o dinamică discursivă, coborâtoare și
adecvată), ci și una militantă (și chiar
moralizatoare) în plan social, prin sancționarea
discriminării imigrantului.
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Din Siberiile care gem
Oana Pughineanu
Panadt Istrati
Sprea altă flacără. Spovedanie pentru învinși.
Traducere de Livia Titieni
Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2013
Citindu-l pe Istrati în Spovedania pentru învinși
ceea ce frapează e vocea sau, mai bine spus, o
tonalitate anume, parcă extrasă de pe vechi
plăci de magnetofon, de pe vremea când idealuri
aproape utopice își mai găseau corespondent în
carnea popoarelor cu o simplitate de-a dreptul
abuzivă. E un pathos care pune în mișcare „iubirea și
ura”, fapta, fără intermediari livrești și fără mania
unor nesfîrșite negocieri intelectuale, interpretări ale
realității care ar putea-o „subtiliza”, fie de dragul
esteticului, fie de dragul unor compromisuri abia
mascate. Cuvântul lui Istrati vrea să fie unul
mărturisitor, în sensul în care un credincios își
mărturisește adevărul cu viața, trupul și martiriul. Iar
Istrati ajunge la o astfel de evidență a simțirii tocmai
prin spulberarea oricăror „credo”-uri. „Nu mai vreau
să ascult ce spun oamenii, ci doar să privesc ce fac: -
Arătați-mi ce puteți tăia din viața voastră și vă voi
spune la ce preț estimați viața altora”. În fond, orice
dogmă, nu face decât să justifice eșecul omului moral
din noi, care învață să ignore faptul că încă mai
simte binele și răul săvârșit de el sau semenii lui.
Istrati vede în bolșevism posibilitatea menținerii
și întreținerii unei revolte bazale împotriva unei
nedreptăți care transformă omul în „material de
război social”, numai că dacă înainte de călătoria în
U.R.S.S. el atribuie răul lumii părții occidental-
capitaliste, după întoarcerea din domeniile „prințesei
în zdrențe”, devine conștient că acest tip de
mecanism care face din „om o vită” se naște oriunde
apar „organizații” și „organizatori”. Într-un final,
deziluzia lui Istrati capătă accente disolutive, vizând
nu o organizare sau alta, ci însăși ideea de societate.
Eliberarea omului se realizează prin „refuzul
adeziunii la ceva, la orice, chiar la acea lucrare
tehnică, prea bine «organizată» împotriva lui, de cele
două părți ale baricadei. Da, trebuie încercat și acest
lucru: întoarcerea omenirii pentru un secol, la viața
nomadă, la acea viață unde societatea nu are priză
asupra individului. Iar, dacă nici asta nu-i reușește, ei
bine, atunci omul să revină la existența lui gregară,
În
căutarea luminii
Ariana Guga
Rodica Dragomir
...cu Pavel, pe drumul Damascului
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013
Cel de-al șaptelea volum al poetei Rodica
Dagomir se remarcă printr-o splendidă
luciditate a cuvintelor. Structurat în două
părți, Ora de patimi și Jocul Oglinzilor, volumul
...cu Pavel, pe drumul Damascului asumă rolul unei
căutări, fie că aceasta este spirituală sau estetică, lirică.
Limbajul poetic este astfel dublat de intensa
trăire sufletească, de chemarea, așteptarea unei
lumini care își caută ieșirea din umbră. Căutările te
cheamă,/nicicând osteneala n-a fost/mai dorită.
(...cu Pavel, pe drumul Damascului), Tu, ochi
ascuns,/ce-mi cauți în adâncuri,/de multă vreme te
port/în umbra mea/ce o târăsc necontenit/prin
lume. (Ochiul ascuns). Această stare de revelare
poate fi apreciată drept mângâiere pentru oricine
are ocazia să citească versurile cuprinse în acest
volum. Dovada de afecțiune stă scrisă în poezii
precum Psalm II, care evocă o stare de speranță
până la stingerea luminilor, spre fericirea tiranilor săi,
democrați sau absolutiști”.
Nu este vorba aici doar de pesimismul unui
învins și nici doar de pathosul celui care crede că
„nevoia de dreptate e un sentiment, nu o teorie”, ci,
mai subtil, de conștientizarea unui impas care
reproduce, în fond aceeași formulă: de ambele părți
ale baricadei societatea a devenit doar un mecanism
artificial care-l scoate pe om din animalitate pentru
a-l replasa tot în ea, dar cu un mic „adaos”: fie cel al
instrumentalizării în numele profitului, fie cel al
obsesiei de a se înscrie „pe linie”. Această societate
nu face decât să impună pattern-uri distructive, prin
care turma învață să se „autotrieze” fie pe principiul
„concurențial”, fie pe bază de „ideal”. Și, în fond,
trierea se bazează pe aceeași pervertire a calității
(umane): găsirea celui mai cel (angajatul lunii sau
fruntașul) prin care se aneantizează și anonimize
ază totul între cei ce ocupă marea scenă și proscriși.
Până la urmă eșecul bolșevismului devine atât de
copleșitor datorită formelor eteroclite de „rău” pe
care le combină. Pe de o parte s-a lăsat corupt de o
„conducere” mânată de cele mai burgeze gusturi, iar
pe de alta, devine un „fascism comunist”, iar în acest
punct, Istrati îi acordă lui Mussolini măcar
„onestitatea” de a nu interpune între popor și putere
un „flagel birocratic” care să falsifice chiar
opresiunea... să o tranforme într-o justiție a poporului
pentru popor, de către popor. „Pentru a înfrânge
rezistența Italiei, pentru a-i pune botniță, pentru a o
face să tacă asemeni unui cimitir, el n-a avut nevoie
să fabrice rezoluții muncitorești și declarații de
adunări de uzină. El a spus: - Eu lovesc și nu masa!
Eu dictez și nu proletariatul! Eu sunt responsabil de
tot răul. Astfel cel puțin prestigiul și onestitatea
proletariatului rămân în picioare”. Prin birocrație
clasa își pierde conștiința de clasă, aplicând o
corectitudine arbitrară tocmai tovarășului de drum.
„Afacerea Rusakov” stă mărturie pentru felul în care
„organizațiile comuniste se bazează unele pe
declarațiile altora pentru a asasina niște muncitori”.
Ele nu sunt anterioare acuzei și linșajului public, ci
ulterioare. Faptele sunt produse, mai înainte de orice,
pe hârtie. Iar odată produse nu vor avea nevoie decât
de alte hârtii care să le susțină, până când actele vor
întra în acte. Totul seamănă puțin cu muzeul din
adusă de căutarea spiritualității, semn care stă și la
baza titlului acestui volum.
Simbolul luminii apare și în rândurile poeziei
Nu te mira..., ultimele versuri fiind cele care produc
o stare de trezire a spiritului ființei căutătoare: Ne
vom opri la margini de cetate/și vom cânta din
flaut fermecat/ca să trezim lumina îngropată-
n/nisipurile așternute peste noi. Se țese astfel
senzația unei fluidități lirice, o întrepătrundere a
speranței și a nevoii de mai mult, nevoia unei alte
cărări, a unei alte lumini.
Deși nu are un caracter atât de pregnant
precum voința de alungare a umbrelor, Rodica
Dragomir aduce versurilor sale și o senzualitate, o
tandrețe nuanțată, care nu cunoaște patima
vulgarității sau a excesului de zel. În poezii precum
Tandră sărbătoare sau Fluide, poeta utilizează un
crescendo al emoțiilor, o dorință a împlinirii,
conturând un fuior nostalgic al tuturor dorurilor,
fie ele exprimate sau interiorizate.
Regăsirea unei lumini spirituale este întregită de
paradigma unei călăuziri evidente, marcată încă din
Samara care expune același „stupidități care se găsesc
în orice alt muzeu” fără să amintească prin nimic de
marea foamete din 1920-1921 care a decimat șase
milioane de oameni. Birocrația și justiția devin și ele
un asfel de muzeu, de spectacol pentru o dreptate
mereu ocultată.
Nu închei fără să reamintesc, că traducerea
pentru ediția de față, aparținându-i Liviei Titieni
cheamă la o „reinterpretare” a lui Istrati „prin prisma
destrămării imperiului sovietic”. Însăși actul traducerii
este o primă reinterpretare care prin accentele și
sublinierile ei vrea să-i redea cititorului contemporan
textul adus la lumină de „fidelitatea traducătorului”
care este „o fidelitate față de timpul său”.
Deasemenea, prezenta ediție cuprinde și documente
anexe (care dovedesc încă odată impactul pe care
scrierile lui Istrati l-au avut în acele vremuri,
declanșând polemici și atacuri vehemente), printre
care amintim: extrase din dosarul Siguranței (1924-
1935), scrisorile adresate lui Guerson, secretar al
GPU, scrisorile către Romain Rolland precum și
„Dreptate pentru Panait Istrati. Radiografia campaniei
mincinoase și calomnioase a lui Henri Barbusse” de
Marcel Mermoz și Alexandre Talex.
titlul volumului, o trimitere cu conotații religioase
clare. Totuși, nu mântuirea și nici salvarea
sufletească marchează stilul Rodicăi Dragomir,
actorul principal al scenei create de poetă fiind
trecerea de la o lumină spre o alta. Zbuciumul unui
astfel de drum nu apare sub forma unui obstacol,
dimpotrivă, el apare ca o tulburare necesară pentru
ca sufletul să-și depășească condiția actuală, pentru
a ajunge la o altă sferă, încă și mai luminoasă.
Ca o completare a exprimării lirice, volumul
conține și câteva haiku-uri, semn al unei deschideri
de exprimare, de cugetare. Câteva cuvinte,
înțelesuri, dar multă tulburare, aceasta fiind esența
lor.
În acest volum al poetei Rodica Dragomir nu
există un strat intermediar între tulburarea autoarei
și semnificația versurilor, volumul exprimând pe
deplin un act de sinceritate, de curaj al asumării
propriei căutări interioare. Lumina devine un
laitmotiv al noii ființe ce stă să se nască din
cuvinte, iar lirismul și încărcătura metaforică nu fac
altceva decât să amplifice magia noii lumini, noului
drum. Lectura acestor versuri devine astfel un
exercițiu de empatie, iar acesta nu poate fi decât un
semn al unei mari reușite lirice.
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Timpul apus °i timpul scris
Ioan Negru
Virgil Lazăr
Radiografia unui timp apus
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2012
Puțini dintre „redactorii de la centru” sau
„corespondenții” cotidianelor bucureștene
(centrale) sau locale și-au adunat producțiile
lor de presă în volum (volume). Am în vedere aici
în special pe cei de la Scânteia și România liberă,
cotidianele care „dădeau tonul” în presa vremii
comuniste. Vremea comunistă a fost în primul
rând sovietică, copiată aproape cuvânt cu cuvânt
după „modelul” stalinist. În politică, în viața
social-agricolă, în armată, în ideologie și, evident,
în presă. În fapt, vorbim de un regim politic de
dictatură, de totalitarism, de cumplite umilințe și
crime.
Presa n-a scris „de bine” decât despre
dictatură. Așa că, era și normal - căci și ea făcea
corp comun cu lupta de clasă - să scrie de „rău”
despre oponenții regimului comunisto-sovietic. Nu
împrumutat sau copiat, ci implementat. Așa că,
ziariștii acelor vremuri nu aveau ce aduna într-un
volum care să rămână pozitiv generațiilor
„socialismului multilateral dezvoltat”.
Nici Virgil Lazăr în cartea sa Radiografia unui
timp apus nu-și „valorifică” opera de gazetar, de
corespondent al României libere la Sibiu,
Timișoara, Oradea, Cluj, ci memoria de gazetar.
Așteptam de mult această carte, fragmente din ea
fiindu-mi povestite de autor pe vremea când
lucram la Atlas - Clujul liber, unde Virgil era un
fel de mentor, de dascăl binevoitor și unde a
publicat aproape număr de număr. Textele acelea,
publicate după „marea schismă” din ’89, cred că
rezistă în timp. Tot corespondent al RL era și
atunci, dar și membru în consiliul ei de
administrație. Pot cu certitudine spune că aici, în
carte, Virgil Lazăr nu spune tot. Poate că din
prudență sau autocenzură, căci multe dintre
„personajele” amintirilor sale nescrise trăiesc. Și,
mă gândesc că și-a spus: „să nu fie bai”. Oricum,
pe vremea aceea, prin anii ’90, România liberă era
unul dintre cotidianele care țineau sus fruntea
multora dintre noi. Condus pe atunci (pe timpuri
apuse, cum spune V. L.) de Petre Mihai Băcanu.
Nu același lucru l-aș putea spune despre cei de la
fosta Scânteie, devenită Adevărul, care mânca cu
polonicul maglavaisul fostei, prezentei și actualei
Poeta si dăscălița
Vistian Goia
Maria Bonea
Universul Copilului-Minune
Baia-Mare, Editura Maria Montessori, 2007
Cartea cu acest titlu este a unei dăscălițe
din nordul țării. Maria Bonea este un
intelectual adevărat, cu o cultură
temeinică, cu o sensibilitate feminină abia
ținută în frâu, cu o informare filosofică și
umanistă de invidiat.
Din informațiile noastre, am aflat că a fost
inspector școlar, a publicat câteva lucrări de
didactică, folositoare profesoarelor de limba
română de pretutindeni.
În 1997 își publică volumul de poezii
Răsunet de baladă, iar în 2006, un altul cu
dictaturi. De-atunci, când cuvântul scris era
fundamental, lumea s-a „mutat” pe „cuvântul
imaginii”, adică pe televiziuni. Acum, de cele mai
multe ori, contează imaginea. Mai comodă, mai
fără bani, mai convingătoare. Și publicitatea.
Virgil Lazăr își începe cartea cu o scurtă
prezentare a ziarului din perioada când el a ajuns
(la 19 ani) corespondent al acestuia. Nu m-am
mirat să găsesc în fruntea acestuia, adică în
posturile cheie, oameni de cetățenie (probabil)
română, dar de alt neam. În fapt, ziarul era unul
dintre „organele” partidului comunist din
România, a cărui conducere era destul de
„pestriță”, adică nu neapărat monocoloră.
Adevărat, cel mai „organ” al presei comuniste era
Scânteia: a lui Toma, Brucan, Popescu-Dumnezeu,
Darie Novăceanu și mulți alții deveniți acum
foarte deștepți și cu inoxidabilă coloană
vertebrală. Trebuie spus că, și atunci, și acum,
„pălmașii” lucrau (mai ales) pentru bani, iar șefii
pentru putere. E drept că, acum, orice cât de mic
gazetar se crede un mare omphalos.
Interesant, mai ales pentru netrăitorii în
redacțiile și tipografiile vremii, mi se pare
capitolul „Cenzura în presa scrisă”. Virgil Lazăr
n-o spune, dar o știm cu toții: deasupra tuturor
era partidul cu mâna sa dreaptă: securitatea.
Cenzura avea treabă nu neapărat cu articolele
scrise, ci cu cele care urmau să fie publicate. Până
a fi publicate, articolele treceau printr-o primă
cenzură, aceea redacțională. Începând de la
„șpalt” (textul cules la linotip și pus în pagină de
către zețari - urma calandrarea și apoi tiparul pe
rotativă) se punea problema corecturii, a „capului
limpede” (unul dintre redactori, pe rând), a
șefului de tură (alt redactor) și a cenzorului. Toți,
în ordine, trebuiau să dea BT, adică bunul de
tipar. Până să ajungă șpaltul la „cei trei”, acesta
era corectat de către corectori plătiți de redacție.
Ei aveau misiunea de a nu lăsa să treacă în ziar
greșeli majore, neobservate nici în redacție, nici la
tipografie. Pe la mijlocul nopții venea cenzorul de
la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor de pe
lângă Consiliul de Miniștri (adică Guvern).
Virgil Lazăr spune doar de cenzorii de la
gazetă, dar ei erau peste tot: la cărți, la reviste, la
afișe, la etc. Unii, la început, mai proști dar cu
partidul în suflet, apoi din ce în ce mai răsăriți,
unii dintre ei securiști sub acoperire. Cu tot
titlul Ecouri peste arc de timp.
Volumul din 2007, pe care-l prezentăm, este
a treia ei încercare pe terenul poeziei lirice,
însoțite, de multe ori, de „notații epice”.
George Vulturescu i-a scris un fel de prefață, pe
cât de competentă, pe atât de binevoitoare,
remarcând în poeziile acestei „cântărețe”
predilecția ei pentru evocarea universului
copilăriei. E adevărat, în versurile autoarei se
resimt frecvent ecouri din creațiile marilor
noștri scriitori: M. Eminescu, G. Coșbuc,
Octavian Goga, Șt.O. Iosif, Ion Minulescu,
Tudor Arghezi și alții. E foarte dificil să te
detașezi de felul cum poeții amintiți au reținut
pe retina memoriei „comorile” copilăriei, redate
apoi într-un timbru propiu de neconfundat.
aportul cenzurii (din nouă cenzori șase erau tăiați
împrejur), se mai strecurau și greșeli țapene: în
loc de „Voci în cosmos” a apărut „Vaci”, în loc de
„Vizita tovarășului...” a apărut „Vita...”. Și multe
altele. De fapt, asemenea greșeli apar de pe
vremea când au apărut primele gazete. N-ai cum
le sta împotrivă.
„Culmea” cenzurii a constituit-o cenzurarea
discursurilor lui Ceaușescu. Toate erau „curățate”
de bâlbe, de prostii externe și interne etc. Cele
spuse de el în piață apăreau „modificate” în ziare.
Îl cenzurau pe Ceaușescu ca să fie și el pe linia
sa, adică a partidului.
Apoi cenzura s-a desființat. A urmat
autocenzura: „Cenzura, ca formă dură a luptei de
clasă, a devenit, după desființare, o instituție
invizibilă dar omniprezentă prin unii ofițeri de
securitate, pe măsură ce încadrau cadre cu studii
superioare, preluând această misiune. [...] Frica a
devenit factorul predominant care dirija din
subconștient atitudinea față de textul scris”.
(p. 47). Autorul nu detaliază toate cele ce s-ar fi
cuvenit spuse despre cenzura acelui „timp apus”.
Exemplifică doar din proprie experiență.
Scrie apoi despre cunoștințele-prietenii săi.
Despre câțiva. Că, la câte cunoștințe are, ar putea
scrie despre foarte mulți. Și bine, așa cum o face
în carte. Lucruri noi, neștiute, care interesează
mai ales istoria literară sau una pe cale de a se
scrie.
Cartea se citește repede, n-o lași din mână.
Gazetarul, trecut la memorialist, are aceeași
„vână”, este, la fel cum era în vremurile bune,
captivant, onest, fără ranchiune. Asta e, în loc să
dea o bere ca pe vremuri și să stea la o poveste,
stă și scrie. Stă și-și face ceea ce îi este mai drag.
Să fie împreună. Gazetarul din sângele lui vrea să
fie întotdeauna un celălalt, un altul care ești tu
însuți. Cartea scrisă de Virgil Lazăr nu este atât o
„radiografie”, cât o mărturie despre un timp care
nu are cum apune. Dacă apui ca om, te duci în
cimitir, dacă apui ca soare, te duci după deal.
Apusul aduce „noaptea”. Nu știu cum apune
timpul și dacă apune. Mi se pare că timpul, chiar
„apus”, rămâne mărturie. Scrisul este cel care
mărturisește. Pentru Virgil Lazăr timpul a
însemnat cel puțin 50 de ani de scris. Și încă o
carte. Aceasta. Prin ea, timpul face o buclă și
rămâne pe loc.
■
Poeta Maria Bonea s-a străduit să cânte
peisajele și ștrengăriile copilăriei cu foarte
multă admirație și melancolie, fără însă a reuși
totdeauna să se detașeze de strălucitele modele
ale clasicilor. A persevera să-ți găsești vocea
eului tău creativ, este ceea ce trebuie să
apreciem în poeziile parcă scrise când cu
condeiul „mamei”, când cu cel al profesoarei, al
persoanei culte, care este copleșită de „averea”
doctă pe care a acumulat-o în atâția ani de
apostolat. Parcă prea multele cugetări (maxime,
aforisme și sentințe) însoțesc creațiile sale, cu
dedicații familiale, amicale etc. Să sperăm că, în
volumele următoare, poeta se va scutura binișor
de toate acestea, pentru a se limita strict la
universul liric de care este atât de copleșită.
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cartea străina
Un Papă pentru o lume nouă
Camelia Jurca
Andrea Tornielli
Francis: Pope of a New World, San Francisco,
Ignatius Press, 2013
Francis: Pope of a New World este prima
biografie a Papei Francisc, apărută în aprilie
2013, la scurt timp după alegerea sa în
această funcție. Titlul lucrării - Francisc: Papă
pentru o lume nouă - este unul sugestiv, ce
marchează schimbările și premierele produse de
Jorge Mario Bergoglio în cadrul Bisericii Catolice
odată cu primirea titulaturii.
Papa Francisc, în vârstă de 76 de ani, este al
266-lea papă al Bisericii Catolice, este primul papă
de origine argentiniană și primul papă iezuit din
istoria Vaticanului. Deși numirea sa a fost un
eveniment neașteptat ce venea la scurt timp după
demisia controversată a Papei Benedict al XVI-lea,
Papa Francisc a devenit unul dintre cei mai
populari și apreciați suverani pontifi într-un timp
foarte scurt. În plus, faptul că autorul, Andrea
Tornielli, este un apropiat al Papei și al familiei
sale dă un plus de autenticitate cărții prin
intermediul informațiilor și detaliilor prezentate.
Francis: Pope of a New World a fost publicată
de editura Ignatius Press din San Francisco,
renumită pentru publicarea lucrărilor Papei
Benedict al XVI-lea. Autorul, Andrea Tornielli,
este un cunoscut și apreciat jurnalist
corespondent la Vatican al ziarului italian La
Stampa. Vasta sa experiența în ceea ce privește
Vaticanul este demonstrată de numeroasele
articole și publicații, strânsa sa legătura cu
pontificatul fiind dovedită și de numeroasele
biografii publicate ale figurilor papale precum:
Pius XII - the Pope of the Jews, The Choice of
Martini, Pope Luciani: the Smile of a Saint, The
Pope Who Saved the Jews, Benedict XVI,
Guardian of the Faith, The Secret of Padre Pio
and Karol Wojtyla și lucrarea scrisă împreună cu
Paolo Rodari, The Attack on Ratzinger.
Francis: Pope of a New World reprezintă o
introducere complexă asupra lui Jorge Mario
Bergoglio, Papa Francisc, ce ilustrează viața,
personalitatea și primele impresii create de noul
ales pe baza primelor discursuri și evenimente în
această calitate. În cele 11 capitole ale cărții,
Tornielli reușește să creeze o imagine clară atât
asupra copilăriei și adolescenței lui Jorge Mario
Bergoglio ca imigrant în Argentina, cât și asupra
principiilor după care și-a ghidat viața și cariera ca
preot și mai apoi ca arhiepiscop în Buenos Aires,
iar în prezent ca Papă. Totodată, autorul
surprinde și personalitatea multi-fațetată a Papei
Francisc, ca om modest și pastoral, dar în același
timp conștient de provocările actuale întâmpinate
de către Biserica Catolică, deschis spre noutate și
reformă, dar totodată fidel și dedicat învățăturilor
Bisericii.
Lucrarea se remarcă datorită perspectivei origi-
nale multiple prin care autorul Andrea Tornielli
aduce în atenția cititorilor pe parcursul cărții o
imagine de ansamblu plină de detalii și informații
în exclusivitate asupra vieții, carierei și personal-
ității Papei Francisc. În primul rând, faptul că pre-
fața cărții este scrisă de preotul iezuit Mitchell
Pacwa, președintele fondator al Ignatius
Production, oferă o trecere în revistă a mandatu-
lui și personalității Papei Ioan-Paul al II-lea și a
Papei Benedict al XVI-lea, demisia acestuia, cât și
începutului de mandat al noului Papa Francisc,
din perspectiva unui expert și actor prezent la
desfășurarea evenimentelor de la Vatican. Acesta
evidențiază unicitatea momentului alegerii lui
Francisc ca primul papă iezuit din istorie și con-
turează principalele puncte de reper cuprinse în
cadrul lucrării, și anume copilăria, adolescența și
descoperirea vocației ca iezuit, cariera sa ca preot
și arhiepiscop în Buenos Aires și în final princi-
palele sale obiective ca papă.
A doua perspectivă vizează modul în care
autorul îmbină în cadrul lucrării relatarea și
descrierea evenimentelor atât din prisma
expertului și a jurnalistului, cât și din cea
personală și subiectivă, din postura de prieten și
apropiat al familiei. Perspectiva jurnalistică este
evidențiată de accentul pus pe cronologia
evenimentelor și relatarea în primele două
capitole, într-o manieră profundă, a cauzelor ce
au determinat demisia Papei Benedict al XVI-lea,
și anume problemele de sănătate, cele de natură
administrativă și scandalurile legate de corupție,
acuzații de pedofilie în rândul cardinalilor și
scurgerea de informații în cazul Vatileaks.
Relația de prietenie dintre autor și Papă
împreună cu familia acestuia este prezentată pe
parcursul capitolelor 3-5 și reiese din
nenumăratele citate cu care este presărată
lucrarea, citate preluate din interviurile avute de
autor cu Papa Francisc înainte de a fi numit. De
asemenea, detaliile în exclusivitate obținute din
declarațiile familiei descriu în mod memorabil
copilăria și adolescența lui Jorge Mario Bergoglio
ca imigrant în Argentina, descoperirea vocației ca
iezuit și parcursul pregătirii sale ca preot.
Totodată, autorul descrie în capitolul 6 - A priest
under the dictatorship, și provocările și regretele
Papei Francisc din cariera acestuia ca arhiepiscop,
într?o perioadă dificilă din politica argentiniană,
când junta militară dictatorială, sub pretextul
protejării societății de insurgenți în urma loviturii
de stat din 1976, a permis comiterea a numeroase
crime împotriva populației. Regretul față de
incapacitatea Bisericii de a?și proteja enoriașii a
fost exprimat de Papa Francisc abia în 2012, prin
intermediul unei scrisori deschise.
Capitolele 7-10 descriu cititorului evenimentele
cheie din cariera Papei Francisc în ultimii ani, ca
arhiepiscop în Buenos Aires, viața ca și cardinal
odată cu ridicarea sa la acest rang de către Papa
Ioan Paul al II-lea în 2001 și momentul alegerii ca
episcop al Romei și Papă al Bisericii Catolice.
Ultimele trei capitole ale cărții întregesc imaginea
carierei sale din postura de ales, începând cu
justificarea alegerii numelui de Francisc, după
Sfântul Francisc din Assisi, protector al săracilor și
al celor defavorizați, evidențiind totodată și
principalele sale obiective în cadrul Bisericii
Catolice, și anume: promovarea unei „biserici
sărace, pentru săraci” prin renunțarea la luxul
Bisericii, solidificarea dialogului între creștini și
musulmani, luarea de măsuri împotriva abuzului
copiilor și promovarea unei atitudini de toleranță
față de căsătoriile între persoanele de același sex.
Pe tot parcursul acestor capitole este
evidențiată personalitatea Papei Francisc ca om
modest, dar strict, seren, deschis către enoriași și
Pope of a New Wor/d
Jorge Mario Bergoglio
FRANCIS
.Andrea Tornielli
cu un simț al umorului dezvoltat, calități puse în
valoare prin prezentarea faptelor sale, mai mult
decât prin vorbe. Autorul reliefează aceste
caracteristici prin comparația între noul papă și
predecesorii săi, prezentând atât elementele de
continuitate precum dezvoltarea dialogului și a
relației dintre Biserica Catolică și celelalte religii
sau dorința apropierii oamenilor de biserică, cât și
diferențieri clare. Aceste diferențieri vizează atât
modul de viață simplu și umil al Papei Francisc,
exemplificat de renunțarea la veșmintele de lux și
la crucifixul din aur sau la numerosul corp de
securitate în cadrul ieșirilor în public, cât și
asupra modului în care gestionează relația cu
cardinalii, printre care se consideră primus inter
pares. Acest lucru este surprins și în citatul
preluat de autor din interviurile sale cu Jorge
Mario Bergoglio înainte de a fi ales papă:
„Biserica nu poate fi construită doar de către elită
și nu poate fi o Biserică minoritară pură, în
opoziție cu cea a maselor”?
Francis: Pope of a New World a lui Andrea
Tornielli este o biografie complexă a Papei
Francisc, ce oferă cititorului o perspectivă multi-
laterală asupra vieții și carierei sale, iar faptul că
autorul este un cunoscut al acestuia și al familiei
sale a avut atât un impact pozitiv asupra modului
în care sunt prezentate evenimentele, cât și un
dezavantaj. Impactul pozitiv este dat de exclusivi-
tatea informațiilor prezentate și a detaliilor cu
care autorul încântă cititorii, dezavantajul fiind
însă constituit de maniera subiectivă în care
Tornielli prezintă poziția lui Jorge Mario
Bergoglio pe parcursul carierei sale ca preot și
arhiepiscop al Buenos Aires-ului și poziția bisericii
în acea perioadă față de crimele dictaturii între
anii 1976-1983.
În ciuda acestor lucruri, cartea Francis: Pope
of a New World poate fi considerată un succes
ca primă biografie a Papei Francisc, publicată la
scurt timp după numirea acestuia, succes dovedit
de cele 100.000 de exemplare vândute până în
prezent, popularitatea nemaiîntâlnită de care se
bucură noul pontif fiind demonstrată și de faptul
că Papa Francisc a fost desemnat personalitatea
anului 2013 de către publicația americană The
New York Times.
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Ani Bradea
Din pove°tile Șeherezadei
*
Cortegiul fecioarelor poartă doliu alb.
Cad cioburi asurzitoare de liniște. mulțimea
curge, taie strada prin miezul ei, calcă
spinarea trecerii de pietoni cu vertebrele
rupte. săgeți țintesc din spatele obloanelor
ridicate. nimeni nu doarme în orașul acesta!
copila joacă șotron pe linia orizontului
înveșmântată-n văluri. în urmă, trena brodată
cu trupuri din vise decapitate mângâie cal-
darâmul. sub pielea translucidă sângele
pulsează anemic. ia-ți, mireasă, ziua
bună...nimeni nu plânge în orașul acesta!
Copila joacă șotron pe linia orizontului. pia-
tra cade dincolo. stins conturul i se pierde
sub voalul însângerat. un ultim gest, brațul ei
ridicat a chemare. nu vede nimeni, n-aude
nimeni, în orașul acesta!
Din asfințit se face vânăt,
din vânăt se face negru,
din negru noaptea mai naște o zi.
Nu poți ucide, călăule, ce-a fost deja ucis!
**
Să trecem noaptea în ritm de tango!
Nu aprinde lumina. nu vorbi. nu gândi.
lasă-te în voia simțurilor. ziua e a ta. noaptea
mi-ai dăruit-o....
Fulger spânzurat de fulger pe iris. se
sparge limpezimea de oglindă sub pleoape. în
sclipirea scurtă văd sufletul tău nud revărsat.
în sclipirea scurtă vezi sufletul meu nud
revărsat. degete-ramuri îmi răsfață obrajii cu-
atingeri de frunze. risipă de floare, nectar
necules. brațele tale, crengi viguroase, crescute
brutal în jurul trunchiului în flăcări.
îmbrățișez cu privirea umărul rotund. arunci
privirea să cadă dincolo de umărul rotund.
rădăcini drepte curg din trunchiuri și se
logodesc împletit. alunecare insinuantă de
șarpe, prelinsă pe trupul tău arzând. roșu-
rubiniu clocotitor mușcă buza paharului prea
plin. miezul alb al mărului pătat cu sânge.
Gotan Project - Santa Maria (del Buen Ayre).
În nimbul de foc două torțe mistuite de
noapte. fereastra plesnită de acele înghețate
ale dimineții polare.
În Buenos Aires e încă noapte călăule, să
știi!
***
Mai scrie-mi despre tine, scrisori din alt
trecut.
Pașii despart zăpezile ca toiagul lui Moise.
arbori îngenuncheați sub povară, a plecăciune.
bidivii nervoși, înhămați la trăsuri așternute
cu piei de jivine. mierea luminii învelește
conacul și lava ei îneacă aleea ce urcă. ...”sus
la poarta raiului”...clinchete eliberate din
piepturi albe, încorsetate. vocea poetului și
tânguirea pianului, contopite în noapte.
Târziu luminile pier. pianul tace. poetul e
mort și poemul lui atârnă de-o aripă ruptă de
vreme, ca o podoabă veche de Crăciun.
pășesc pe asfaltul umed, dincolo de poarta
mutilată de rugină. ferestrele, grote de
schivnici săpate în pereții de piatră, mă
privesc străin. o siluetă se întrupează din zid:
„ce cauți?”, „ce cauți?”, “ce cauți?”
Imaginile curg în sens invers...înainte ca
tunelul timpului să mă înghită îți scriu
scrisori, călăule, scrisori din celălalt trecut.
****
„Dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la
Tine pe ape!”
Valuri izbite-n fereastră. pescarii aruncă
năvoadele din fața ușii. dihania-și varsă
măruntaiele pe țărm. ulița prăfuită cade în
gropi, în dreptul dughenei cu stuf. je ne
regrette rien, șoptește răgușit difuzorul. „pe
lângă cimitirul evreiesc, pe-acolo se ajunge la
mare”, se-amestecă vocea Anei, ucrainianca.
peste coline spre nicăieri...până când brațe
dulci se pierd în contopiri sărate. baie de
sânge curge din cer. lasă-Ți minunea să vină
la mine!
Salvez în ochi imaginea apusului. ace din
flăcări îmi tatuează retina. cercul de foc, lipit
de pupilă, alunecă dincolo de ea. apele
inundă corneea cu vânăt. pietrele tac și se
lovesc de iris. nisipul zgârie sonor cristalinul.
porțile cad zăvorâte.
O noua zi. sub pleoape marea se
deșteaptă.
Dacă ești tu, îmi spune călăul, vino la
mine pe ape!
*****
„Întristat este sufletul meu până la
moarte”
Urcă treptele săpate-n carnea muntelui,
ele, cele ce mă locuiesc precum lichenii
bătrânul păr sălbatic. viclene creaturi cu colții
albi pătați de sânge, sclipind metalic în
lumina lunii. în pâlcul de mesteceni voi
elibera pasărea nopții, aripile ei sfâșiate se
sincronizează: atriul drept-atriul stâng, atriul
drept-atriul stâng...
Urcă spre locul lor de-ngropăciune. printre
trunchiuri ce ard până la alb vântul le va
cânta recviemul. destul s-au hrănit din mine!
s-au încovoiat umerii sub povară și lacrimi
amestecate cu sânge am băut. de-ajuns! uitate-
n veci fie numele lor. amin!
Saltă inima din două-n două trepte
îmbrăcate-n mușchi. în ceața dimineții pier
gările și stâlpii de telegraf. și casele cătunului
uitat se șterg. trenul iese din noaptea mea ca
dintr-un lung tunel. pe un peron, pavat cu
pietrele funerare ale altor iubirii, m-așteaptă
el.
Pădurea de mesteceni nu e Grădina
Ghetsimanii, vânzătorule!
******
”iată Eu trimit înaintea ta pe îngerul Meu,
ca să te păzească în cale...”
Țipătul absenței sparge întunericul din
oglindă. implozia sfâșie pânza țesută peste
insectar. aripile-ți sunt tot acolo, țintuite de
ecran, elitre smulse în furia îmbrățișării.
pășesc desculță peste amintiri în agonie. n-am
reușit să le înalț un templu. cel mult o secție
de îngrijire paleativă. și totuși nu s-a schimbat
nimic de când ai plecat: lumânările ard,
uleiuri fierb în candele, mireasma sângelui
nostru amestecat mai prăbușește cetele de
sus...
Nu s-a întâmplat nimic de când ai venit. între
paranteze crește o grădină, legată de sânul
stâng cu o cale ferată. doar eu m-am topit,
din nou, în cuvinte, prind nopțile una de alta
cu virgule, cos spărtura din piept cu o linie
de unire, la răsăritul soarelui presar puncte de
suspensie în fața semnelor de întrebare. și
aștept.
Cât poate trăi îngerul, călăule, după ce și-a
smuls aripile?
Din deșertul verde tot mai sosesc caravane
cu arome și mirodenii.
Vicleni, neguțătorii îmi bat în poartă,
știind că nu-i pot refuza. ziua noastră de
dragoste, noaptea care n-a mai venit, o urmă
de tandrețe scăpată de uciderea în fașă, masca
unei tristeți întinse pe chip ca o a doua piele,
pe toate le-ai închis în sticluța de otrăvuri, din
care-mi torn câte o picătură în cafeaua de
dimineață.
Aș fi vrut să fi rămas acolo, să nu-mi fi
rupt din sufletul cald, aburind ca o pâine
proaspăt scoasă din cuptor. aș fi vrut să chem
întunericul și să ne închidem în el, ca în
uterul primitor al unei iubiri de fecioară. mi-
aș fi săpat în piatră poveștile și aș fi trăit-o pe
ultima, până la ziuă. oricum n-ar mai fi fost
nimic de adăugat. Aș fi vrut să nu fi urcat în
trenul acela. de atunci el spintecă depărtarea,
pâclă a unui viitor incert, și coase în urmă
aproapele, pe viu, în grabă, ca pe o rană ce
nu se va vindeca niciodată.
Mi-am vândut nopțile, călăule, cu fiecare
cui bătut în carnea lor îmi crește un eșafod în
inimă. în curând se va face, tăios, dimineață.
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Daniel Vorona
rătăcitori sunt pașii tăi în
apă în aer în foc în năluci
- a treia splendoare -
: duc un mort în spate sau mortul pe mine sub
cruce mă duce
mă aduce
tu faci gimnastică paradoxală www.aleluia www
coadă de drac
eu am iertat greșelile greșiților noștri
și m-am rugat cu credință nu cu îndoială precum
valul mării
despre nemernicia și nimicnicia lumii multpreafemi-
nine și a
morilor de vânt eu am mărturisit cu smerenie
în fața lui Dumnezeu
(psaltirile ca și toate greșelile noi mi-au fost dragi
mie păcătosul )
pentru fiecare prieten al meu nenăscut sau botezat
doar pe jumătate
am băut 33 de pahare
am fumat 33 de țigări
am înjurat femeia de 33 de ori și încă de 7 ori pe
atât pentru fiecare tâmpenie spusă
în momentul în care ne strecuram sub așternuturi
aleluia
(știu este riscant să întreb
dacă îngerii fac sex )
ascultă-mă ți-am spus într-o zi eu am sărit cu
parașuta a v-28
bg-3 bg-7 cu lt truțulescu de la 800 de la 1000 de la
2000 m
din an 2 an 24 an 26 civil și militar aleluia din heli-
copterul mi 4
mi 8 cu pistolul mitralieră cu pistolul tt cu masca
de gaze aleluia
copacii latră sfinții tu faci gimnastică
și opoziție
prin calendare	plătite
cu gheare și fum
precum ți-am mai zis și-n altă carte tu sprijini tavan-
ul cu picioarele
tainele toate le înțelegi deși ești nevrednică de între-
bări și sinod
oscilante tulburări generate de apariția simbolului
de credință
în tipare de autoritate infestată cu ruj de buze și
alcool te încearcă
în fiecare zi ca și filozofia chiar dacă ideea de
început a fost erezia
(lisus Hristos a existat și când nu exista timp
atât îți spun eu l-am văzut de pe când nu eram)
tu faci gimnastică desăvârșind anarhia și arta
trădării în beta și alfa	eu (simultan
viul și mortul)	aleluia aleluia
aleluia
vreau o nouă vârstă vreau țipătul meu de la începu-
turi vreau
să strâng între dinți ca pe o tablă de legi sabia cu
mai multe tăișuri
nesfinții latră copacii
și luna se dezbracă în trupul tău
ca-ntr-un altar proscris și parcă dintotdeauna al meu
(o viperă neagră viperă vopsită împletită în noroi în
palate și-n carate o viperă necondamnată despletită
în șoapte oarbe mute surde șchioape mi se arată în
fiecare zi în ceașca de cafea)
tu faci gimnastică neo-liturgică
tu mergi
la turci și te întorci de la greci
din ochii tăi ca dintr-un pahar zboară partiturile
vieții second hand albastre și grave ca niște desene
abstracte nu-s lacrimi sunt blesteme în reflux din
care vrei să-ți faci o fereastră în formă de evantai și
un giulgiu care să te însenine cu încrâncenare
arhaică	aleluia
trupul îți arde
nu vede nimeni și tu nu știi ești cenușă îți spun de
trei ori aleluia
a șasea cântare la reîntoarcerea umbrei
întru nume și ființă
: eu am venit la tine și ți-am spus că nu am și mi-ai
zis să nu intru sânii tăi erau doi nebuni împletind
urzici și fulare iasomie și viță de vie cu bruma de
pe mure
la câțiva pași de gard și pădure
în duminica aceea utopie
în duminica aceea puțin peste vârful pantofului
în duminica aceea amandine gambrinus ochelari
minciuni speranță contrarii în duminica aceea când
ți-am arătat alb-negru alb-negru că de la clorofilă
până la roza vânturilor nu este aceeași distanță ca
de la pahar până în dreptul aceluiași trotuar în
duminica aceea sunet de aramă saci cu oase vână-
toare de iele
în duminica aceea când marea nu a vrut
să se retragă pentru ca țara mea să crească
în duminica aceea ca o poliție politică în care cel
din urmă este împins în fața celui dintâi însoțit de
ciocan seceră fitil
și sticlă de lampă în duminica aceea inel solar pe
deget tensiunea cinșpecunouă
în duminica aceea singurătatea cucilor strânși lao-
laltă
în duminica aceea wiston lights leagă-ți lele coada
stângă
în duminica aceea doris veverița căprioara doina
balada
ca în noaptea aceea fără cămașă de forță
sufletul tău nu l-a cunoscut niciodată pe Dumnezeu
atâtdesălbaticșiatâtdetrist
a șaptea cântare la reîntoarcerea umbrei
întru nume și ființă
: o casă pustie fără perdele fără lacăt la gură asta
ești și
noaptea se lasă cu atitudinea ei somnoroasă și grea
ca o garnitură de tren din care
au coborât îndelungi și pe dos minerii chemați de
soartă
să planteze flori și să ne învețe ființa și legile lor
răposate
(și nu vei afla niciodată ce cauți
chiar dacă și azi îți aduci aminte
acel drum întors din drum pe roura și
pe mărăcinii căruia ți-au căzut genunchii)
uite anafura din cealaltă viață se deschide înaintea
ta ca o simfonie
ascultă litaniile din chimval și chitară
topor și furtun
flaut și trâmbiță
și atunci vei înțelege acea atingere de val printre
atâtea
sute și mii de fulgere ce îmi vestesc perversa ta
bucurie de
a înjura și a te îngropa
în alcooluri sau în umbra unui nuc vecin și foarte
adânc
(ți s-a arătat dar nu ai văzut și nu
vezi nici acum unduirea meduzei și
nu vezi identitatea unghiului drept și nu
simți aurora și patul ce cum puful pe cicatrice
au zămislit în virginitate un fel de ispită)
trandafirul e aproape stins mi-e sete de tine de pe
când	nu erai
ca zăpada	în oglindă
sub cenușă
umbra în apă
: ți-ai uitat umbra în apa despletită și goală
femeie balsam
(nu te cunosc nu vreau să te aud )
trupul tău e o mare acoperită de alge
care îmi luminează frigul zilele anii
(pe
când
eu
respirând
îl
rog
pe
Dumnezeu
să-mi
fie
numai
mie
voce
numai în iubire să-mi prefacă ura)
■
parodia la tribuna
Daniel Vorona
umbra în apă
:mi-am uitat câteva poeme, încropite cu greu,
pe o masă,
(la Boema 33, lângă Muzeul Literaturii Române)
numai eu și bunul Dumnezeu
știm ce greu e când te apasă
sentimentul că s-ar putea să nu le mai găsești
mâine
(pe
când
tu,
cititorule,
ajuns la restaurant,
ca umbra prin apă,
rogi chelnerul,
cu o voce joasă
și neprefăcută ură,
să
facă
ordine pe masă!)
Lucian Perța
■
1O
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Furia cărților
Regis Roman
Cărțile se îngrămădeau lângă ușă, urmărind
o fetiță pe care voiau să o înduplece, să îi
atragă atenția, să o determine să
zâmbească, măcar o dată, preț de o secundă,
atunci când le privește. O urmăreau în stilul lor
impersonal, gâfâit, greoi, târându-se pe coperți și
împingându-se pe semnele de carte pe care dacă
le aveau puteau să le întrebuințeze ca pe niște
picioare nesigure, dar eficiente. Daria s-a ascuns
în baie. A trântit ușa panicată, a închis-o și a lăsat
să se vadă un zâmbet triumfător, bătând repede
din palme ca și cum ar fi vrut să scape de câțiva
licurici imaginari. Reali. Detalii fără importanță. Îi
era frică. Avea o zi proastă. Din acelea în care
orice se întâmplă era rău ori neplăcut.
Nenorocirile se țin ca scaieții de haină, oricât
încerci să îi scoți mai rămân câțiva care înțeapă;
invizibili, răutăcioși, deprimanți, invidioși. Puteau
să o curenteze năpraznic dacă îi atingea. Sau să îi
ardă degetele. Să îi transforme părul în vâlvătaie.
Doamne! Ca la biserică. Mai mulți Dumnezei. I s-
a aprins de la o lumânare. Oamenii mari erau
disperați în jurul ei. Toți Dumnezeii! și i-au
aruncat în cap o ștergură peste care au turnat, din
cauza unui norișor de fum care nu se mai sfârșea,
ceva ud, umed, orice lichid, adică, până la urmă,
prescură îmbibată cu vin. Mirosea neplăcut. Și
arăta groaznic. Bucățelele de pâine, ici și colo,
erau ca o perucă, nu mai avea nimic altceva pe
scalp. Se prelingeau și ele, la fiecare hohot de
plâns. Orice făcea nu se termina bine. Suferea, era
disperată că nu se sfârșesc pedepsele la care avea
impresia că era supusă.
S-a așezat pe gresia rece, mințindu-se că
visează. Revedea cărțile cum se scurgeau din bibli-
otecă, apoi cum au încercat să o înconjoare, clăm-
pănind indescifrabil. Fugise imediat, speriată de
mișcarea lor imprevizibilă. Cărțile sunt obiecte și
nu pot să se deplaseze! Sau? Iar aiurelile cu sufel-
tul, cu viața, cu experiența lor i se păreau simple
basme de adormit rațiunea. Cum adică? Să vezi
lumea prin ochii altora, a scriitorilor, a
înțelepților. Aia e gândirea lor și numai a lor. Nu
voia să împrumute nimic, de la nimeni. Tăcere.
Liniște. Pauze interioare. Auzea inima care bătea
puternic, înăuntru. O simțea fără să-și atingă piep-
tul. Două pietre ciocnindu-se, scoțând scântei,
mârâind. Avea două inimi? Era încredințată de
ideea unui răspuns afirmativ. Da! Da! Chiar cinic.
Deh! Îi plăceau lucrurile diferite. Contrare. A
ajuns la concluzia că nu este exclus să aibă două
inimi. Îi plăcea să fie cuminte, dar era și crudă,
intrigantă, puff, o să devină cândva femeie.
Blestem? Capricii. Oscilații. Ce bine e să faci
mutre, aiurea, fără motiv. Muiere. Hi, hi. Să îți
dorești imposibilul. Brrr. Savura dulcele și acrul.
Spunea adevărul, dar și fabula cu seninătate.
Credea în minciunile proprii, doar pentru a-i
convinge pe alții că sunt reale. Sau se prefăceau
că o cred. Ori erau prea leneși și obosiți să mai
gîndească. Nu o interesa. Era, însă, sigură că are
două inimi. Una pentru sinceritate și alta pentru
magie. Le iubea pe ambele. I se părea nedrept să
o avantajeze pe una în detrimentul celeilalte.
Adică, prima să devină mare și puternică,
desăvârșită, cum o îndemnau toți din jur, cu nor-
malitate, iar cealaltă să ajungă nesemnificativă,
pricăjită, slabă, ori... să dispară? Nu ar fi fost în
regulă. Oricum, oamenii mari nu înțeleg că au un
handicap, că sunt incompleți, că sunt invalizi. Au
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
numai o inimă. Și se complac în situația ridicolă
în care sunt ori meschini, invidioși, apatici sau
dimpotrivă. Ea nu o să lase să i se întâmple așa
ceva niciodată.
Cărțile se loveau de ușă. La început încet, pe
urmă din ce în ce mai tare. Asculta cu atenție.
Primele au ajuns cele mici. De aceea zgomotele
erau firave. În spatele lor venea cavaleria.
Dicționarele mai mari și mai grele care fac cucuie.
La propriu. Când îți pică în cap. Deh! Întro zi i-a
căzut pe creștetul drăguț și isteț - se credea
isteață, deși știa că nu e tocmai așa - un cărțoi-
dicționar, uitat de cineva pe marginea fotoliului
vișiniu. A primit durere și o gălușcă între cei doi
ochișori negrii ca o cerneală învechită ce și-a pier-
dut luciul. Întâmplarea a pus capac relației, necor-
diale, cu cărțile. Le disprețuia, definitv. Nu făceau
altceva decât să o rănească mereu fie că era
nepăsătoare, fie că nu le provoca nimic. Și, dacă
un lucru este agresiv, trebuie evitat. Doar căuta
pantoful Natașei. Păpușa cea dragă. S-a rostogolit
întrun colț întunecat. În jocul ei de-ascunselea nu
l-a găsit repede. Și a mișcat fotoliul. Așa i s-a spus
când o răceau cu bucăți de gheață ca să reducă
umflătura. Era sigură că nu l-a atins. Nu avea cum
să-l miște de vreme ce era inertă. Privea în gol
tristă, zăpăcită, îndurerată. Nimeni nu o iubea.
Nu era mort-copt în lipsa ei. Avea nevoie să fie
îndrăgită orice ar fi făcut, prințesă, venerată până
când se plictisea. Atunci, poate, ar fi spus: destul.
Nu știa cum ar reacționa pusă în acea ipostază.
Dar, în loc de afecțiune omul, sau boul, totuna,
primește lovituri. După ce a căzut trezind stele în
spatele pleoapelor, cartea s-a așezat într-o dungă și
a privit-o ironică. Căzută pe covor o cerceta
mirată la rându-i, cu un aer superior. Nu înțelegea
cum reușea. Cartea nu a pățit nimic. Atunci. Nu i
s-a desfăcut nici o filă, nu i s-a rupt nici o fărâmă
de cotor, nici o pagină. Peste trei zile a avut, însă,
grijă să se răzbune. A plimbat-o cu grație. Până
afară. Când toți dormeau. Noaptea. Și ploua
cumplit. Spre dimineață. Era cea mai sigură
metodă. Răzbunarea alintă suferințele. Să o spele,
puțin, să o descompună, ușor, să o murdărească,
totuși. Fetițele neiubite, în întregime, sunt cele
mai simpatice prin vehemență. Așa spunea
mătușa ciudată. Știu să rănească și aerul din jurul
lor. Noroc că nu le prea bagă nimeni în seamă.
Cărțile sunt deștepte? Se înfrigură. Era o
liniște de mormânt. Au renunțat să se mai arunce
în ușa băii. Nu o puteau dărâma. De jos. De la
bază. Uriașul nu moare, are picioare puternice.
Trebuiau să îi lovească trupul și capul. Puneau
ceva la cale. Era sigură. Conspirau cum să ajungă
dincolo, în celălalt loc ca un blestem nescris.
Omul este nemulțumit, în afară de vârsta lui,
spunea neamul ei puțin ciudat, de trei lucruri: de
felul în care arată, în care este văzut de ceilalți și,
mai ales, de locul în care se alfă, pe moment. Din
cauza locului se întâmplă nedreptățile în lume.
Copiii vor să stea în locul adulților. Muncitorii în
locul șefului. Cărțile în locul fetiței. De aceea
bănuia că voiau să o calce în cotoare, să se
îngrămădească toate și să se așeze pe pieptul ei
firav, împiedecând-o să mai respire. Astfel ar fi
înțeles, în sfârșit, puterea lor.
Terifiată își rodea unghiile. Nu o făcea din
plăcere. Ce vor face? O întrebare simplă la care
nu găsea răspuns. Se căuta prin buzunare. A găsit
Gavril Nechifor
Iriși, pastel, acril pe carton
lucruri inutile: un degetar, o turtă dulce începută,
o panglică și câteva grăunțe de grâu pentru
păsărele. Însă răspunsul nu era acolo, și gata!
Înfuriată a găsit, până la urmă, o idee. Așa era:
leneșă din fire ca aerul de munte, în general, dar
când se enerva devenea aprigă - ca oțetul sifonat
- se spunea și reușea să treacă dincolo de comod-
itate, doar din mofturi se nasc și gândurile cele
mai bune.
Cât fac două mere cu cinci pere? „Patru!”,
răspundea spre disperarea celor din familie. „Lei”
și râdea fugind de cei care vroiau, în joacă, să o
prindă și să o pedepsească. Doar avea un prieten
la piață, un moș bărbos, care o lăsa să cântărească
de câte ori avea chef, fructele pe care le vindea. Și
așa nu prea avea mușterii. Oamenii erau stafidiți
de foame, nesiguri, apatici. Cei bogați mergeau la
magazinele mari unde trăiau cu adevărat luxul
sărăciei. Le cântărea în diferite combinații și afla
prețul lor rotunjit de la bătrân. De atunci a ținut
minte aceste combinații de fructe, chiar de fructe
cu legume. Șapte roșii fac unu, o conopidă și trei
mere fac trei etc, etc. Degaba îi explicau părinții
că trebuie să răspundă și la adunările simple de
lucruri sau obiecte: nu vroia - doar era capricioasă
și avea două inimi. Buhuhu. Trăiau în lumea
bancnotelor și a monedelor strălucitoare. Era fas-
cinată. În căpușor rotițele i se învârteau în jurul
magiei banilor. Alchimie pură. Așa își explica fap-
tul că o bucată de plastic sau de hârtie fără viață
poate fi transformată într-un cățel adevărat. Sau
câteva grămezi de cupru pot fi transformate în
aur, în cercei sau medalioane. Dar mai ales inele.
Mâna ei stângă făcea 200 de lei. Era prețioasă. Pe
când mâna ei dreaptă era o ieftinătură de 15 lei.
Pupă de câteva ori bijuteria pe care o îndrăgea de
pe degetul arătător, acolo i se potrivea, și înaintă
în patru labe spre ușă.
Privea pe gaura cheii ca orice copil speriat de
ceea ce poate să găsească dincolo, dar curios că
nu știe ce se găsește în spatele ușii. A scos cât a
putut de încet cheia din yală și cu respirația
oprită spera să vadă un hol normal. Atât de
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
3
firesc, încât să nu fie nicio carte aruncată pe jos.
Ura cărțile. Nu le suporta. I se păreau false.
Mincinoase. Reci. Egoiste. O mlaștină a vieții!
Sunt mlaștina omului... își spunea obsesiv,
repetând ceea ce auzise în parc de la un băiat
rebel, cu haine rablagite, cu cârlionți, dar cu o
privire seducătoare cu care s-a întâlnit preț de o
secundă. A fost destul. Râdea de ceea ce făcea.
Fetița a luat în serios vorbele auzite, mai ales că
cel care le rostise arunca o carte albă, simplă ca
un bumerang și încerca să o prindă înainte de a
atinge pământul. De aceea nu le iubea. Și, în
plus, îi răpesc pe cei dragi. Timpul lor se pierde
în capcana întinsă de ele. Nu le suporta oricât de
interesante și colorate coperți aveau. De fapt, și
imaginile frumoase erau puse acolo numai ca să
înșele, un fel de reclamă îndreptată spre
acceptarea morții. Să ademenească. Să îl prindă pe
cel ce le citește înăuntrul lor, să uite de timp, să
moară vrăjit de iluzii. Ca un pământ aparent sta-
bil dar în care te scufunzi imediat ce pășești pe
el. Nu te mai poți întoarce. Te prinde, te ține cu
forța, te sufocă. Cu cât încerci să scapi mai mult,
cu atât te îneci mai repede. Cărțile asta fac!
Gândea înfrigurată. Omoară realitatea de aici și
acum. A văzut crima în bibliotecă, în tren, în
parc, în toate locurile unde apar și ele. Când
citesc oamenii nu mai aud și nu mai văd nimic în
jurul lor. Sunt duși în altă realitate. Sunt acaparați
și sunt uciși, puțin câte puțin. Uită prezentul.
Numai despre morți se vorbește la timpul trecut.
De ce să citești lumea mortilor? gândea naivă,
când trebuie să te bucuri de cei ce sunt în viață.
*
Prezentul prezentului perpetuu. Lucrurile mon-
struoase se întâmplă în clipa de acum, imitând
sau nu trecutul ca să îngroape viitorul. Numai
prezentul este vinovat de grozăviile care apar, de
ură, de eșec, de toate. Trecutul este o istorie care
se poate remedia dacă se dorește. Viitorul este o
ghicitoare cu mai multe variante de răspuns.
Contează să alegi calea potrivită. Cu cât realitatea
este mai bună, cu atât deformarea devine mai
frustrantă. Cărțile nu au dispărut de pe hol.
Dimpotrivă. Construiau. Un fel de trapez, ori de
triunghi. O formă geometrică nedefinită. Nu
iubea geometria unghiulară. Îi plăceau ouăle.
Fierte puțin. Cu bucățele de pâine. Ovalele.
Rotundele. Cuburile pe care șoarecii le-au lăsat
fără puncte externe. Nu lucrurile periculoase,
ascuțite. Colțurile sunt caraghioase. După...te poți
ascunde să surprinzi pe cineva sau să faci lipsa
mică. Dar în corpurile rotunde spațiul este atât de
curbat încât poți fi văzut mult mai ușor. Atunci
te descoperi față de ceilalți și nu mai ai intimi-
tate. Este chiar frumoasă singurătatea. Ideea că
poți să faci ceea ce îți trece prin cap. Se rușina de
unele idei care se zbenguiau în mintea-i fără odih-
nă. Nu le-ar fi făcut publice. Erau idei private. Ca
la toaletă. Nu suporta să fie altcineva lângă trupul
chinuit, chircit, istovit să se scape de ceea ce nu îi
folosea. Yuuu. Eliberarea de nonnecesar. Suspina
încântată și ațipi pentru câteva secunde.
Piramidă. Prismă. Pendul. Cele mai mici și mai
firave, subțiri erau îngrămădite la bază. Nu i se
părea corect. Era chiar împotriva firii. Cărțile
mari, și mai mari se ofuscau să ajungă cât mai
sus, înspre vărf, strivindu-le, înghiontindu-le,
rupându-le pe celelalte. Gâfâiau, se încordau și pe
baza unui suport fragil se cocoțau până aproape
de tavan. Nu erau lipite de ușă. Nu o baricadau
acolo. Dar ce urmăreau? Mereu oamenii mari îi
chinuiesc pe cei mici și slabi. De ce nu se satură
odată? Îi era foame. Saliva dorind să își
potolească foamea, dar se mulțumi cu un drop de
salivă pe care îl înghiți imediat și-și imagină că
este un ecler îmbibat în ciocolată caldă. Chiar i
sra făcut și sete.
Contopirea cu realitatea. S-a retras înspre
cadă. În genunchi și folosind numai mâna stângă.
Cea dreaptă și-o ținea pe gură, vrând parcă să își
înăbușe o izbucnire nervoasă. Putea să plângă sau
să râdă la fel de ușor. În funcție de ce își imagina
că primește sau că este refuzată categoric. Și cel
mai simplu i se părea să plângă isteric și să râdă
alternativ. S-a antrenat mult ca să poată trece de
la o stare la alta. Juca teatru. Dar nu știa ce rol să
interpreteze. Atunci. În acele clipe. Așa că a luat
hotărârea să intre în cadă. Nu era apă. Nici rece,
nici caldă. Nici gazoasă, nici solidificată. S-a lun-
git pe spate, mulându-se cât putea mai mult pe
fund, pe punctul terminus al obiectului sanitar.
Ochii nemișcați, țintind tavanul, pupilele dilatate,
ocolind frica. Era o actriță bună. Numai în interi-
or cunoaștea cu adevărat lucrurile. De ceilalți se
ascundea. Învățase de mult minciuna. Era miste-
rioasă dacă era bine jucată. Sau era nătângă de
era descoperită. Nu suporta să mintă prost. I se
părea cel mai neserios lucru. Ca să mintă bine tre-
buia să aibă o memorie colosală. Și controlul
deplin. Altfel faptele te dau de gol. E mult mai
greu decât să spui adevărul. Să arăți lucrurile așa
cum sunt! Dar era deosebită. Și inventivă...
aproape că s-a îndrăgostit de sine, a n-a oară în
acea zi. Trebuia să se chinuiască, pe moment, să
scape de revolta cărților.
Construiau o piramidă. Căutau o soluție cam
imatură, adică să se prăvălească peste ușă și, prin
greutatea lor, să o dărâme. Umerii fetiței erau
reci. De la metal. Nu o dureau, încă. Era frig.
Amorțea sau i se părea că adoarme. Un fel de
bucurie ascunsă o încerca și își înăbușea râsul ca
să nu facă zgomot. Era molipsitor și insistent. De
teamă că nu mai poate să se miște nu-și mai
Gavril Nechifor
Călător la limita privirii, 70 x 70 cm, acril pe panză
amintea nici măcar cum poate să fugă ori să se
zbată. A uitat și să respire sau respira instinctiv,
necontrolat, panicat. Dar tot o să o găsească. Nu
avea unde să se ascundă. Doar dacă.... ideea îi
veni instantaneu. O să se facă invizibilă. Ca o
călugăriță pe un băț de zahăr ars. Sau ca un
cameleon într-o mănăstire. Doar oamenii se mint
continuu. Cei isteți reușesc să transforme minciu-
nile în adevăruri. Așa va face. Se va minți că este
transparentă tare, tare. Până la urmă se va face
transparentă. Materia n-o să aibă alternative. Va fi
învinsă de spirit. Va fi înfrântă. Este isteață. Este
deșteaptă. Este invizibilă. Își spunea încredințată
că va ajunge în sugestie deplină, în libertatea de a
făptui cu putere un gând. De a nu mai fi per-
cepută, văzută.
Vizibilul devine, deseori, (in)vizibil. Cărțile nu
o vor vedea. Sau vor avea acces la o baie goală.
Cine își spune că este frumos, devine la un
moment dat frumos chiar de duce cu el un kilo-
mentru de urâțenie. Cine își zice zilnic că este
bun, devine bun chiar de este umbra unui ego
invidios, gelos, egoist, nesimțit. Totuși, totuși avea
o mare dilemă. Nu pricepea cum, fără magia ba-
nilor, un om se poate schimba numai prin cred-
ință, prin gândire. Nu avea bani să își plătească
libertatea în fața cărților. Poate că cei care susțin
miracolele aveau dreptate. Merita să încerce.
Lumina absolută șterge nuanțele. Se imagina o
culoare. Crem. Opal. Nicidecum murdar. Pentru a
se confunda cu vana. Își spunea că a devenit
crem, opal, aiurea. Nici ea nu prea știa ce
gândește sau ce își dorește. Era zăpăcită ca un
copil mic. Oricum, simțea că a câștigat un lucru:
uitase de frică. Ca un metal vopsit, devenea
indiferentă și fără simțuri reactive. Adică, de bun
șimț, considera că și metalele plâng atunci când
sunt lovite dar nu fac nimic, nu iau nicio atitu-
dine. Nu mai avea adâncime ci se transformase
într-un plan. Ce frumoasă i se părea lumea.
12
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Datorită simplității. Nimic nu o mai perturba. Era
plană.
Voința e mai puternică decât inteligența. Nu
mai avea nevoie să respire de vreme ce devenise
lipsită de viață, un fier ușor curbat. Simțea mili-
oane de furnicături în tot corpul. Relaxarea o
cuprinse. Gâdilături nestăvilite și insistente care o
făceau să râdă. Dar nu își permitea luxul
hototelii. S-ar fi dat de gol. Dar își spuse că așa
comunică atomii. Îi plăcea nespus și era încântată
că a reușit să se transforme. Nu era rău.
Dimpotrivă. Fascinant. Ca o înghețată de fructe
înconjurată de buze fierbinți, deshidratate, cră-
pate, exfoliate, avide după fluide.
Zborul este relativ, depinde înspre ce te
îndrepți. O muscă s-a așezat pe nasul Dariei.
Acolo unde ar fi trebuit să fie nasul, mai precis.
Credea că, de fapt, simțise două picături în cadă
care i-au stârnit interesul, trebuia să le guste, să le
încerce. Era curioasă rău. Iar picăturile păreau
promițătoare. Apetisante. Mai rea decât curiozi-
tatea nu este decât strivirea. Moartea. Înghețul.
Otrava. Apatizarea. Vroia să probeze cât mai
multe înainte de a fi prinsă. Capturată. Încarcera-
tă. Descoperită. Întinsă pe un plan. Dar câteva
unde puternice, adică niște vibrații grave i-a
cutremurat tot corpul de insectă zăpăcită de la
piciorușe până la trompă, ceea ce era destul de
nasol și frivol. Așa că a zburat imediat deza-
măgită. S-a fixat pe tavan, curățindu-și aripioarele,
regretând că a meditat atâta. Uneori nu trebuie să
viseze prea mult, mai bine să acționeze instinctiv,
rapid, fugitiv - și mâncarea e gata îngurgitată.
Aveau și o vorbă: căcatul e cel mai bun cât e
cald, nu are rost să îl lași să se răcească. Își curăța
aripile bâzâind prin tremur de supărare că a reușit
doar să rămână flămândă.
Cărțile au scos ușa din țâțâni, dar nu au reușit
să o spargă, să o dărâme. Stăteau prăvălite, alan-
dala, împrăștiate pe hol și se regrupau.
Dicționarele au ieșit cele mai șifonate din încer-
care. Unele s-au rupt în două sau trei. Cu toată
știința lor. Gravitația nu le-a iertat. Altele au
rămas fără coperți. Nu au fost ajutate nici măcar
de cuvintele pe care le fixau în memoria indi-
vizilor. Cunoașterea nu îți dă dreptul să ignori
realitatea, natura, sistemul complex al forțelor uni-
versale. Nu te transformă în perfecțiune, în atem-
poral. Câteva au rămas înțepenite între unghiurile
formate între pereți și bibliotecă și se zbăteau,
scremându-se de îți stârneau mila. Gâfâiau
neputincioase. Ca și cum ar fi fost constipate și
nu ieșea nimic. Căutau nu aer ca să respire, ci lib-
ertatea de mișcare. Dar viața e crudă. Cu cât erau
mai disperate și încercau să scape, cu atât mai
mult se imobilizau, se înghesuiau și se încătușau
singure. Uneori este bine să nu înoți împotriva
curentului. Din întâmplare te scoate la mal sau te
vâră sub vreo răgălie. Depinde de întâmplare.
Bucurie! Te-am găsit și nu-ți mai dau drumul
niciodată. Mă iluzionam. Dacă ar fi fost copil ar
fi țopăit prin baie. A reușit să amâne pericolul și
era fericită. Dar era un copil! Ce idee tâmpită!
Gâdilăturile nu s-au treminat și, mai ales, la
picioare începeau să o deranjeze. Dacă va trebui
să rămână toată viața acolo? Să fie un fund! De
vană. O tablă îndoită și vopsită. Bleah. Se strâm-
bă cu dispreț văzându-se ca suport imobil pentru
apă și pentru alte trupuri. Prizoniera cărților. Pe
care nu le-a citit. Pe care nu le-a băgat în seamă.
Pe care nici măcar nu le-a atins. Era, totuși,
nedrept. Măcar de le-ar fi făcut ceva. Buf. A dis-
trus un dicționar. Dar a început primul și a lovit-
o groaznic. Ori e conspirația cărților. Auzise de la
alții că între ele există o legătură nevăzută.
Invizibilă. Puternică. Dar oamenii pot să trăiască
și fără cărți. Așa cum pot să existe și fără cuvinte.
Gavril Nechifor
Fără haine. Fără minte prea multă. Doar o fărâmă
de mâncare și un ochi de apă.
Cărțile sunt cele mai viclene obiecte inventate
de om. Ascund mereu lucruri pe care nu le
descoperi la început, pe care nu le înțelegi de
prima dată. Nu sunt aceleași mereu. Fac lucrurile
altfel și își urmăresc foarte bine scopul. Așa a
făcut și dicționarul. A lovit-o năpraznic, supărat
că nu era băgat în seamă. Apoi, misterios s-a sal-
vat pentru a continua să o umilească. Dar nu a
câștigat! și-a spus hotărâtă.
Puzderie! Pierzanie! Păgânism! Chiar în acel
moment de trufie leneșă, de neatenție față de
exterior câteva cărți au reușit să pătrundă în
încăpere. S-au așezat melancolice, ar putea spune,
într-o parte, s-au deshis simultan pe la mijlocul
numărului de pagini, înflorind încântate, desigur,
că au reușit să ajungă până lângă fetiță. O vedeau
dar se prefăceau că erau mute de uimire pentru
a-i intra în joc. Respirau sentimentul furiei, a
neputinței amestecată totuși cu triumf, asemănă-
tor micilor făpturi care au reușit să învingă
uriașul. Au dărâmat ușa zăvorâtă cu trei încui-
etori. Au vorbit unele cu altele, fapt
nemaipomenit, de vreme ce s-au născut pline de
egoism, fiecare socotindu-se unică și deosebită,
mai bună decât cealaltă, mai răutăcioase față de
oricare, fie că erau luate în calcul manuscrisele
vechi, fie că apăreau cele noi. Chiar cele înrudite,
aparținând acelorași școli, tot își găseau elemente
prin care căutau cu subtilitate să se deosebească
de camaradele lor iar când găseau calea părăseau
instantaneu grupul respectiv. Cărțile vechi se
simțeau un fel de străbuni care au avut rostul să
fie deschizător de drumuri și considerau că nimic
nu ar fi apărut dacă n-ar fi existat primele. Cele
noi le priveau cu superioritate și le considerau cel
puțin naive, dacă nu imature sau perimate. Drept
urmare, nu și-au vorbit în mod direct. Au comuni-
cat numai prin intermediul obiectelor murdare, a
oamenilor dar și-au scos ochii de cele mai multe
ori, lăudându-se că sunt mai deștepte, mai fru-
moase decât altele anterioare sau viitoare. Nu
prea suportau indivizii fiindcă le terfeleau, le
îmbibau cu salivă plină de grăsime, de zahăr sau
de tutun, ca, într-un târziu să ajungă uitate: rupte,
Călător la limita privirii, 60 x 70 cm, acril pe pânză
arse ori aruncate printr-o debara sau pod ponosit.
Cartea este ca o beșină. Înșelătoare. Vulgară.
Pătrunde peste tot în nările tale numai să fi sufi-
cient de aproape. Fetița nu înțelegea că erau de-a
dreptul mirate. Au fost în stare să pună la cale o
strategie fizică. Până atunci nu au încercat să
modifice, să înnobileze ori să fascineze decât
mintea obiectelor murdare. Le-au dezvoltat imagi-
nația multora ca să le ofere libertatea de a simți
lucrurile altfel. Le-au învățat ce e iubirea, binele,
diferitul. Simțind că pierd lupta cu acele obiecte,
dându-și seama că vor muri în ignoranță s-au gân-
dit să se revolte, nițel. Din disperare. Să le atragă
atenția în legătură cu existența lor. Și ele sunt ca
oamenii. Create. Uitate. Doresc să fie redorite.
Altfel nu li se părea corect. Ori invers. Nimicite.
Memorate. Neîndrăgite. Și mai tragic. Aveau o
problemă. Nu ajungeu la unanimitate. Omul e
artă sau arta este numai umană? Ambele - au
ajuns la concluzie cele mai multe.
Mai avea un motiv pentru care disprețuia
cărțile. Erau mincinoase în ipocrizia lor. Astfel
murmura, insistând în cuvântul ipocrizie pe ulti-
ma silabă. Înțelesese că e un alt fel de a spune fal-
sității. Cărțile sunt simboluri ale himerelor. Cum
adică? Pretind că nu vorbesc, că sunt tăcute,
ascultătoare, sincere și, când colo, vorbesc prin
oameni. Îi năucesc! Nu sunt sincere. Transformă
cititorii în nebuni. Îi fac să folosească limbajul
așa cum vor. Ajung să vorbească de unii singuri,
chiar și în gând. Se transpun în pielea altora.
Criminali ori regi, proști ori artiști, curajoși sau
fricoși... Cum se poate să le fure distracția,
amăgindu-i? Sărmanii. Unii zâmbesc, chiar râd.
Poate plâng. Cu ce drept îi supărau? Doar viața
trebuie să fie un fel haios continuu. Și reală. Ce
dacă e uneori urâtă? Nu e bine să muți omul din-
colo, într-un univers alternativ, ideal, cu realități
nespecifice locului în care trăiește. Lumea asta
este așa. Nu diferită. Or fi fost scrise de inimă
rea! gândi, promițându-și că nu o să citească o
carte măcar o dată.
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
13
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
interviu
Cu nostalgie despre
Transfăgărășan
de vorbă cu ing. Sabin Sabău
n ultimii ani, Transfăgărășanul sau DN7C s-a
bucurat de o atenție deosebită în presa românească,
dar și în cea internațională. Transfăgărășanul a fost
inaugurat în 20 septembrie 1974, iar de atunci această
construcție a fost și este un simbol românesc. În 15
noiembrie 2009, echipa „Top Gear” a prezentat
publicului european o mică parte din adevăratul
potențial al acestei magnifice construcții. Jeremy
Clarkson a afirmat că „este cel mai bun drum din
lume, superior față de șoseaua Stelvio din Italia, care
ocupase cea mai bună poziție în ultimii ani!” În
perioada 14-17 august 2014 se va desfășura prima ediție
a „Sibiu-Transfăgărășan Motorsport Festival”. Având în
vedere aceste evenimente, am considerat că ar trebui să
aflăm mai multe detalii legate de construcția acestui
simbol românesc și ne-am gândit că cel mai în măsură
în a ne oferi câteva răspunsuri ar fi domnul inginer
Sabin Sabău, care a condus operaținile de construcție.
Flaviu Rus: - Domnule inginer Sabin Sabău, vă
mulțumesc pentru onoarea de a ne acorda acest
interviu! Ați putea să-mi oferiți mai multe detalii
legate de începuturile carierei dumneavoastră?
Sabin Sabău: - Și eu sunt onorat! Aș dori să
încep cu câteva aspecte legate de școală. M-am
născut în orașul Vașcău, județul Bihor, în anul
1933. În acest oraș mi-am început primii ani de
școală, urmând mai apoi clasele V-VIII în orașul
Beiuș. Am absolvit în anul 1952 Liceul Industrial
Mecanic din Oradea. Mai apoi am urmat timp de
trei ani școala de subinginer mecanic la București.
După terminarea școlii de subinginer am fost
angajat la o întreprindere din Ștei, S.O.V.R.O.M.
6. Am condus construcția șoselelor din această
zonă, și în zona exploatării uraniului. Am
construit șoseaua dintre Ștei și Oradea, iar mai
apoi pe cea de la Ștei la Deva. Am construit
șoseaua de la Băița la Ștei, cea peste Munții
Apuseni prin Arieșeni, Câmpeni, până la Turda.
Șoselele construite în această perioadă erau
construite la cele mai înalte standarde. În anul
1960 am susținut examenul de admitere la
Facultatea de Politehnică din București, unde am
fost admis în toamna acelui an. Am urmat timp
de patru ani cursurile pentru formarea mea ca
Gavril Nechifor	Peisaj, desen
inginer. În această perioadă, împreună cu colegii
mei, am fost repartizați timp de două luni la o
unitate militară mecanizată, la Buzău, pentru a
efectua un stagiu de practică. În anul trei de
facultate am fost înaintat la gradul de locotenent.
După terminarea facultății am fost repartizat de
către Ministerul Transporturilor în orașul Cluj,
unde ministerul avea o bază de utilaje pentru
construcția șoselelor, pentru aeroporturi, viaducte
și cale ferată. Am debutat în construcția de
aeroporturi prin construcția aeroportului din Cluj-
Napoca. Mai apoi am construit pistele de
aterizare ale aeroportului din Oradea, care și
astăzi au rămas în funcțiune. A urmat mai apoi
construcția aeroporturilor din Sibiu, Târgu Mureș,
de la Baia Mare, Satu Mare, Arad, Timișoara, iar
mai apoi cele din București și Constanța.
- În activitatea dumneavoastră de inginer
constructor ați avut multe realizări, care a fost
cea mai importantă și solicitantă construcție?
- Lucrarea cea mai grea pe care am realizat-o a
fost construcția Transfăgărășanului. Am condus
personal construcția a peste 80% din
Transfăgărășan, fiind inginerul șef al acestei
lucrări impresionante. Tehnica folosită în acel
moment era una inovatoare, cu o tehnologie pe
măsură. Vreau să vă spun că, pentru a ne putea
încadra în intervalul de timp care era de patru ani
de zile, s-a lucrat atât ziua cât și noaptea indife-
rent de anotimp. Am început construcția lucrării
atât la baza munților cât și în vârful acestora în
același timp. La aeroportul pe care l-am construit
în Sibiu au apărut elicoptere, cu ajutorul cărora
urma să transportăm utilajele necesare în punctele
de lucru. Firește, pentru asta am cerut să se des-
facă buldozere, excavatoare, încărcătoare, adică
utilajele s-au dezasamblat în componente, iar apoi
acele șenile, motoare au fost atașate prin cabluri
de elicoptere, fiind astfel transportate în punctele
strategice ale lucrării. Așa am început lucrarea și
în vale, și în vârful muntelui, unele utilaje au fost
din nou asamblate și puse din nou în funcțiune.
Am construit și barăci metalice pentru ateliere,
pentru întreținerea și repararea utilajelor.
- Care a fost tehnica cea mai des folosită în
acest proiect?
- Cea mai mare parte din lucrare s-a realizat
prin dinamitare. Am avut o problemă foarte grea,
după ce exploda stânca se lucra cu motocompre-
soare, picamere, se curăța locul, iar după ce
puteam circula, a doua zi dimineața, trebuia să
mergem din nou pe traseu și să folosim din nou
utilaje, încărcături de dinamită, buldozere pentru
eliberarea drumului de stâncile dislocate peste
noapte, împingându-le în vale. Lucrarea a fost
considerată în primul rând de importanță strate-
gică, iar mai apoi era esențială pentru turism.
Materialele erau aduse cu mașinile din zonele
învecinate. De la Turda era adus cimentul, iar din
Bihor alte materiale. Aveam fabrici de beton chiar
pe șantier, se lucra zi și noapte. Duminica era zi
de muncă. Iernile erau dificile, stratul de zăpadă
ajungea la un metru și jumătate, împingeam
prima dată zăpada, iar după aceea începeam
lucrul. Lucram până la temperatura de -5 grade
Celsius. Muncitorii aveau echipament de iarnă,
dar și utilajele erau dotate cu cabine încălzite. Eu
am făcut comanda pentru o parte din utilaje de
la ruși și din R.D.G., dar nu am cerut specialiști,
nici din Germania și nici din Anglia. Îmi amintesc
cu satisfacție că nu am avut accidente de muncă
în perioada în care eu am condus lucrările de
mecanizare și folosire a utilajelor pe șantier. Asta
și pentru că în fiecare sector aveam câte doi, trei
inspectori care se ocupau și răspundeau de pro-
tecția muncii.
- Totuși, cei mai în vârstă, când vorbesc
despre Transfăgărășan, lasă să se înțeleagă că în
timpul construcției, sau chiar după aceea au avut
loc și întâmplări nefericite. Au existat asemenea
întâmplări în perioada în care ați condus lucrările
acestei construcții?
- Da, îmi amintesc de o situație, de care ori de
câte ori vorbesc îmi dau lacrimile! Era o zi de
duminică în care tocmai urma să mergem pe
șantier împreună cu șefii de exploatare, când au
venit două autobuze de elevi și profesori, de la
Sibiu, de la liceul de sport. Au venit la ski. Au
urcat pe pantă pentru a schia, deși șeful de la
cabană le-a spus să-și ia schiurile și să meargă pe
altă pârtie, era altă pârtie, doar că nu așa lungă, și
pentru că n-au vrut să-i urmeze sfatul, acesta m-a
invocat drept martor că el și-a făcut datoria, să-i
avertizeze: „îl aveți aici pe inginerul șef Sabin
Sabău de la utilaje și mecanizări, care vă poate
confirma că dacă urcați pe vârf, e pericol de
avalanșă!” Erau temperaturi de -2, 3 grade, iar în
bătaia soarelui se aduna apă care facilita formarea
de avalanșe. Cu toate insistențele au urcat spre
vârf circa 40 de elevi și vreo 3-4 profesori, pe unii
nu i-au lăsat părinții. La scurtă vreme după ce și-
au dat drumul pe pârtie a pornit avalanșa.
Urmarea a fost că 32 de copii au murit în lac,
duși de avalanșă. Această tragedie ne-a marcat pe
toți! Desigur a urmat o anchetă ordonată chiar de
Ion Gheorghe Maurer, ajuns urgent la fața locului
împreună cu o echipă de investigații! Nu mai știu
ce urmări au avut investigațiile.
Interviu realizat de
Flaviu Vasile Rus
■
14
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
O iubire cu un amplu marcaj
cehovian
Teodor Tihan
Prin ipostazele pe care și le apropie în al său
Pretext cehovian, Perpessicius dă, nu o dată,
impresia că transcrie, în anumite momente,
și câteva din stările de spirit, pe care le-au trăit,
într-un fel sau altul, și eroii scriitorului rus.
Revelatoare, în această privință, rămâne și ampla
povestire a acestuia, Doamna cu cățelul, de care
criticul nostru luase cunoștință, în perioada
interbelică, prin mijlocirea unei traduceri
franțuzești, ce apăruse, în acei ani, la Editura
Plon.
O lectură atentă ne-ar da, în tot cazul, posibili-
tatea de a descoperi apropieri neașteptate între
creațiile celor doi autori. Și nu doar pe latură pur
umană, ci și din unghiul mai aparte, propriu
modalităților narative la care ei fac apel pentru
a-și contura personajele. Or, aflat el însuși în
această postură, criticul român împrumută ceva și
din felul de a fi al eroului cehovian. Și încă de o
așa manieră, încât ești adesea tentat să-l consideri
ca pe un simplu avatar al acestuia. Fapt care se și
face observat în momentele în care el se află în
preajma unei tinere femei. Fiindcă, asemenea lui
Gurov, prezent în proza lui Cehov, și Perpessicius
se dovedește a fi în felul său, un posesiv. Căci,
dacă insul aflat la odihnă în lalta n-o scapă o
clipă din ochi pe blonda, în urma căreia "alerga
un șpiț alb" , nici criticul nostru nu pare a fi mai
prejos, cât timp se lasă prins de amintirea femeii
pe care o iubea. Sentimentele pe care le are pen-
tru ea îi acoparează, de altfel, mai toate pre-
ocupările, și încă de o așa manieră, încât izbutesc
să-i pună în umbră pe cei care fac parte din fami-
lia sa. De aceea, nicio pagină din jurnalul său nu
trece dincolo de habitudinile unei căsnicii uzate
de chiar deprinderile sale rutiniere.
Căutând să iasă din chingile acestora, criticul
român pare a-și găsi, până la urmă, refugiul în
solitudine, întrucât numai așa își poate aminti
nestingherit de iubita sa. E aici motivul pentru
care se va și opri dinadins la una din reflecțiile
unui alt personaj cehovian, întâlnit în celebra
nuvelă, Salonul Nr. 6, și o va sublinia, pentru a
ne atrage și astfel atenția că aceasta a ajuns să
exprime și cea mai fierbinte dorință a sa: aceea de
se putea reîntoarce, netulburat de nimeni, asupra
sa.
Or, în asemenea clipe, cum se poate ușor
observa, amintirea femeii iubite tinde să-i umple,
nu o singură dată, "toată viața", devenind și pen-
tru el "bucuria și durerea, unica fericire pe care și-
o dorea", cum și-o dorește, de altfel, și eroul lui
Cehov. Reacțiile celor doi scriitori se pot com-
para, fiindcă și Perpessicius e dispus, în anumite
momente, să continue o convorbire cu ființa de
care era îndrăgostit, chiar dacă, pe undeva, e
conștient că se află în dialog doar cu o plăsmuire
fantasmatică a sa. Fiindcă, asemenea personajului
cehovian, și el "se gândea și visa" "cât e de minu-
nată". Ba, câteodată și părea fericit, amintindu-și,
ca și Gurov , confratele său cehovian, de clipele
pe care le retrăia, ca într-o stare hipnotică, alături
de ființa dorită.
Iar dacă vom mai stărui în preajma sa, o vom
face și pentru că am avea încă o șansă de a cădea
peste trăsătura care îi este proprie numai lui
Perpessicius. Căci, criticul, chiar dacă suferă și el
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
de pe urma acelorași defecte sau infirmități
sufletești, regăsește în el puterea de a se înscrie,
până la urmă, pe un alt traiect. Și care nu poate
fi, în niciun caz al omului obișnuit, decis să
rămână până la capăt în ciclul oarbei deveniri
întru devenire, despre care ne vorbise mai demult
Constantin Noica. Fiindcă, și dacă se lasă
angrenat în ițele unei comune aventuri erotice,
Perpessicius vrea să rămână, totuși, mai presus de
ea. Și face asta, tocmai pentru că își dă seama că
numai în calitatea sa de creator are și posibilitatea
de a muta în alt plan o experiență de viață care l-
a marcat incontestabil ca om. E și trăsătura care-i
permite să se desprindă de personajul lui Cehov.
Căci, chiar dacă acesta părea a fi prins, ca să ne
folosim de o sintagmă eminesciană, în "cercul
strâmt ", specific oricărei existențe de rând, criti-
cul român ține cu tot dinadinsul ca aventura sa
erotică să-și păstreze semnificația nu doar în
ordine umană, ci și într-o ordine spirituală,mai
înalt creatoare. Or, acesta e, de fapt, și motivul
care l-a determinat să facă din al său Pretext
cehovian și cadrul adecvat, în care să se poată
exprima și momentele târziei sale iubiri.
Devenind, la rându-i, personaj, ca și minunata-i
custodă, Perpessicius se alătură și în alte privințe
cuplului pe care Cehov ni-l propune în povestirea
sa. Iar dacă ni le-am putea pe amândouă aceste
cupluri imagina și dincolo de cadrul care le-a fost
destinat, am avea, neîndoielnic, și șansa de a le
repune pe fiecare în rolul pe care au fost chemate
să-l aibă într-un doar închipuit cadril existențial.
Așa cum am lăsat să se înțeleagă deja, criticul
nostru pare să aibă mai totdeauna și ceva din
felul de a fi al seducătorului Gurov. Căci, aseme-
nea acestuia, are și el puterea de a da amintirilor
sale turnura unor vise cu un statut mai aparte în
sufletul său. Și asta se întâmplă tocmai pentru că
"tot ce a fost" în propriul lui trecut devine cumva
premonitoriu pentru "tot ce ar mai putea să fie"
în viitorul apropiat.
Așa se face că și pentru Perpessicius, și pentru
eroul lui Cehov, dorințele unuia și altuia sfârșesc
prin a se proiecta ca posibile realități și, până la
un punct, chiar să aibă, în câmpul imaginarului,
și consistența acestora. De aceea, nici nu trebuie
să ne mire că, pentru Gurov, femeia iubită și
coboară câteodată din vis, însoțindu-l "peste tot ca
o umbră, și chiar urmărindu-l". Ba mai mult,
"când închidea ochii", personajul lui Cehov o și
vedea pe Anna Sergheevna "aievea" și-i părea atun-
ci "mai frumoasă, mai copilă, mai gingașă decât
era în realitate și el însuși se vedea mai bun decât
fusese" la prima lor întâlnire, în lalta. Ca să nu
mai punem la socoteală și faptul că "Seara, chipul
ei îl privea", de oriunde: "din dulapul cu cărți, din
cămin, din unghere" și, uneori, "chiar îi auzea res-
pirația și foșnetul ușor al rochiei". Era, de alt-
minteri, prea mult stăpânit de imaginara ei
prezență, pentru a nu căuta și pe stradă o femeie,
care să-i semene".
Or, odată intrat în rolul unui îndrăgostit, nici
criticul nostru nu pare a fi prea departe de starea
în care se complăcea personajul rus. Căci și
Perpessicius ține să se proiecteze, în al său Pretext
cehovian, ca un ins atât de obsedat de amintirea
prietenei sale mai tinere, încât nu ezită să dea
fantasmei acesteia conturul unei ființe palpabile,
alături de care ar putea să stea oricând la taifas.
Amintirea ei tinde, în tot cazul, să-i "umple toată
viața", devenind, și pentru el, "bucuria și durerea"
și chiar "unica fericire pe care și-o dorea", așa cum
și-o dorise și eroul lui Cehov. Reacțiile lor se pot
oricând compara, fiindcă și criticul român e dis-
pus, în anumite momente, să continue o convor-
bire cu ființa pe care o adoră. Chiar dacă, uneori,
e conștient că se află-n dialog nu cu o persoană
reală, ci doar cu propria ei fantasmă. Este, însă,
prea îndrăgostit de fermecătoarea custodă, pentru
a nu fi ispitit să retrăiască, în amintire, toate acele
clipe care i-au marcat existența, întreținându-i o
vreme iluzia că ar mai fi putut trăi, în pragul
bătrâneții, încă un vis de tinerețe.
E și una din trăsăturile menite a-l individualiza.
Căci, chiar dacă suferă și el de pe urma acelorași
defecte și infirmități sufletești, Perpessicius se
folosește de acest Pretext cehovian pentru a-și
putea înscrie și acest anotimp al vieții pe un alt
traiect. E, de altfel, și modalitatea care-i permite
să-și mențină nealterată condiția de scriitor. Or,
privit din interiorul acestei perspective, jurnalul
său silvestru îi oferă criticului nu doar șansa de a
se menține în limitele unei experiențe erotice, în
care, neîndoielnic, s-a consumat, dar și posibili-
tatea de a o depăși, prin aducerea ei într-un plan
mai înalt, propriu oricărui act de creație. Este și
nota care îl diferențiază categoric de personajul
lui Cehov, în ciuda faptului că are cu acesta și
destul de multe de împărțit. Fiindcă, deși ar ține
și el să intre, cum ar spune C. Noica, în ciclul
oarbei deveniri întru devenire, este, totuși, și cel
dintâi care își dă seama că numai lui îi este dat să
scoată, dintr-o întâmplătoare relație sentimentală,
și o experiență aptă să semnifice și dincolo de
datele ei pur existențiale.
Privit din acest unghi, tandemul în care se
înscrie criticul nostru, alături de mai nărăvașa-i
custodă, se detașează incontestabil de cel pe care
ni-l propune Cehov în povestirea sa. Căci, dacă
Gurov are abia după un timp revelația că se află
în pragul unei neașteptate îmbătrâniri, autorul
acestui "jurnal silvestru" are din primul moment
sentimentul că între el și iubita sa există un prea
apăsător număr de ani. Și chiar dacă, uneori,
ignoră deliberat imensa diferență de vârstă dintre
ei, el simte, totuși, că are puterea de a surmonta
acest handicap și de a-l face, astfel, uitat, la nivel
scriptural.
Dincolo de atributele menite a le particulariza
în plan uman, personajele aduse în scenă de
Cehov și Perpessicius par să facă parte dintr-un
cadril, pe care ni l-am putea oricând imagina.
Căci, în mișcările fiecărei perechi, transpare, în
cele din urmă, și povestea de iubire, care, într-un
fel sau altul, le-a apropiat.
Observându-i mai îndeaproape pe acești
actanți, vom avea, oricum și prilejul de a
descoperi că fiecare din ei pare decis să aibă pro-
priul rol în jocul la care participă. Or, ceea ce ne-
ar putea surprinde, până la un punct, ține și de
reacția pe care aceștia o au când ajung să se
cunoască mai bine, dar și să îi judece pe ceilalți.
Iar sub acest aspect, felul în care se comportă
partenerele celor doi bărbați, este în sine revela-
tor.
Căci, dacă Anna Sergheevna sfârșește prin a-l
iubi pe Gurov al ei, "din ce în ce mai mult" și
chiar prin a-l adora, Cherisson - Elena tinde
mereu, în schimb, a se distanța de admiratorul
15
Black
Pantone 253 U
15
Black
Pantone 253 U
3
său. Când îi acceptă, totuși, gesturile curtenitoare,
o face totuși, nu dintr-o reală afecțiune, cât dintr-
un soi de complezență, ce se lasă prea adesea
dublată de curiozitate sau milă. E, de fapt, com-
portamentul tipic oricărei femei în floarea vârstei,
când a ajuns în preajma unui bărbat tentat prea
adesea să uite că nu mai poate fi, la anii pe care
îi are, și un pretendent real la mâna acesteia. Pe
de altă parte, frumoasa custodă se prinde și ea în
acest joc, întrucât sesizează, la rândul ei, că nici
bărbatul care aspiră la mâna sa, nu e prea dispus
să iasă din mrejele unei iubiri platonice. Ba, mai
mult, și pare a se complace în condițiile pe care
aceasta i le impune cu un prefăcut surâs. Numai
că, judecând așa lucrurile, Cherisson uită, se pare,
că, aparent inofensivul ei amant, are și el
mijloacele sale ca să poată întinde oricând o nadă
celei pe care, mai mult sau mai puțin îndreptățit,
o consideră a fi iubita sa. Căci criticul face tot ce-
i stă în putință pentru a o supune dorințelor sale.
Dorințe care nu sunt, în ultimă instanță, altele
decât cele pe care le poate avea, de când e lumea
lume, orice bărbat atunci când face curte unei
femei. Și, mai cu seamă, atunci când și ea dă
impresia că ar avea o anume sensibilitate pentru
acel individ. Or, Cherisson reacționează destul de
imprudent în compania celui care o adoră, pentru
a nu-i da, în cele din urmă, acestuia sentimentul
că poate să rupă oricând barierele ce ar mai sta în
fața sa. Procedând astfel, ea știe, în schimb, că îl
poate oricând păstra și manevra.
Pe de altă parte, oricât ar fi de apăsat de anii
adunați pe umerii săi, Perpessicius mai are, totuși,
curajul, de a răspunde chemărilor proprii condiției
sale umane. Și face asta, chiar dacă e conștient că
nicio iubire nu l-ar mai putea ajuta să ocolească
inevitabilu-i sfârșit. Un sfârșit pe care pare a-l
privi, dacă nu cu seninătate, oricum, cu
înțelegerea pe care ți-o poate da doar acceptarea
propriei tale finitudini în univers. Iar ea i se
impune cu atât mai mult criticului nostru, cu cât
el pare a fi convins că nimic din ceea ce stă sub
semnul dragostei, nu poate fi dat uitării. Privit
din acest unghi, jurnalul său silvestru, se folosește
de un "pretext cehovian" pentru a da trecătoarei
sale iubiri șansa de a dăinui prin cuvânt.
Ca principal actant, într-un joc al dragostei,
care îi marcase din adânc existența, Perpessicius
trăise, probabil și el cu iluzia în care stăruie, în alt
loc și în alt timp, și Gurov, crezând că dragostea
pe care i-o purta lui Cherisson ar putea să se
păstreze indefinit în plan uman. Va ajunge, însă,
curând și el la constatarea pe care o mai făcuse,
într-o altă împrejurare, și personajul lui Cehov, și
anume că: "toate trebuie să aibă o dată un sfârșit".
Cu deosebirea că mai vârstnicul nostru cărturar
nu va fi obligat să poarte și povara sufletească a
aceluia. Și asta tocmai fiindcă mai tânăra sa
parteneră nu se găsește nici pe departe în situația
eroinei scriitorului rus. Căci, dacă Anna
Sergheevna pare a fi prea apropiată de Gurov al
ei pentru a nu-i accepta până la capăt amara con-
cluzie, Cherisson-Elena se menține, în schimb,
mai tot timpul într-o prudentă espectativă în
relația pe care o are cu admiratorul ei. Și, din
această cauză, nici nu poate suferi de pe urma
aventurii sale sentimentale.
Bărbații angrenați în acest joc al dragostei
reacționează și ei diferit în relația cu partenerele
lor. Și nu numai fiindcă și unul și altul au expe-
riențe erotice și de viață diferite, ci și pentru că
par a se angaja în aventura lor sentimentală din
unghiul câte unei filosofii, care îi și exprimă inte-
gral. Și e de observat, în acest sens, că, pe când
eroul lui Cehov ajunge dintr-o pură întâmplare să
constate că "începea să încărunțească" și chiar să
se urâțească, criticul român nu-și pune mai deloc
problema vârstei, știind că aceasta este de neînlă-
turat pentru condiția noastră ca oameni. Pentru
amândoi însă, rămâne, până la urmă, participarea
pe care urmează fiecare s-o aibă în viața femeii
iubite. Ceea ce îi va permite lui Gurov să
întâmpine cu o reală compasiune pe iubita sa
atunci când va observa că și ea va începe să se
supună distrucției pe care o aduce timpul necruță-
tor. Și poate că tot întrebându-se de ce Anna
Sergheevna "îl iubea atât", el găsește în cele din
urmă și explicația, care măcar în ceea ce îl
privește, nu mai suportă nici o amăgire. Oricum,
ajungând să-și rememoreze viața, își va da seama
că "Femeile l-au văzut întotdeauna altfel decât era
în realitate". Și mai mult decât atât, nici nu-l
iubeau pe el, ci doar imaginea propiilor lor
închipuiri, "imaginea bărbatului pe care îl căutau
cu lăcomie în viață". Iar mai târziu, când își
dădeau seama că s-au înșelat, continuau totuși să-l
iubească. De aceea, se pare, niciuna "nu a fost
fericită cu el". Ceea ce va fi esențial pentru Gurov,
va fi, însă, chiar faptul că, în felul acesta, "Treceau
anii, el făcea cunoștințe noi, înjgheba alte legături,
le rupea apoi, dar de iubit n-a iubit niciodată".
Căci, "în viața lui a fost tot ce vrei, afară de
dragoste" .
E o descoperire pe cât de tardivă, pe atât de
dureroasă, întrucât abia acum, "când părul i-a în-
cărunțit, iubește cu adevărat, pentru prima oară".
Este iubirea la care a consimțit necondiționat și
Anna Sergheevna, și încă de o așa manieră încât
amândoi păreau a fi cu adevărat soț și soție. Și
mai mult decât atât, de vreme ce se simțeau ca
"două ființe foarte apropiate, ca doi prieteni buni
și afectuoși". Or, o asemenea stare de suflet li se
părea a fi totuși de neînțeles, căci nici unul din ei
nu înțelegea "de ce el e căsătorit și ea e măritată".
De fapt, amândoi se simțeau "ca două păsări călă-
toare, bărbătuș și femelă, care au fost prinse în laț
și silite să trăiască în două colivii diferite". Și cred
asta, întrucât "își iertaseră unul altuia trecutul,
pentru care le era rușine, își iertau totul în
prezent și simțeau amândoi cât de mult i-a schim-
bat dragostea"
Situația în care se află îi și determină pe eroii
lui Cehov să se întrebe: "Cum să scape de grelele
și nesuferitele lor lanțuri?". De aceea, simpla aple-
care asupra acestei probleme le pare a fi suficien-
tă, de vreme ce le poate da senzația unei posibile
și apropiate izbăviri: "și li se părea că nu mai e
mult până vor găsi o ieșire și atunci vor începe o
viață nouă, minunată. Și amândoi, își dădeau
limpede seama că se află abia la începutul drumu-
lui, un drum atât de lung și greu"
Perpessicius transcria acest final al povestirii
"Doamna cu cățelul" gândindu-se, probabil, că și
frumoasa lui custodă s-ar putea plasa, în raport
cu el, pe aceeași lungime de undă. Oricum, prin
opțiunile sale, care se lasă mai mult ghicite, decât
clar exprimate, criticul lasă să se întrevadă, poate,
și un crez de viață, la care va fi fost, probabil,
cândva dispus să adere. Căci, dacă am sta să
reevaluăm, fără prejudecăți, drumul prin lume al
acestui prea puțin fericit fiu al Brăilei, am vedea
că și el ar fi putut avea ceva din felul de a fi al
lui Gurov. Fiindcă și el se lasă parcă împins spre
mereu alte aventuri sentimentale din aceeași
dorință subconștientă de a regăsi nu numai chip-
ul, ci și sufletul ideal spre care, permanent,
năzuia. Căutându-l, în mereu alte prototipuri fe-
minine, pare să fi nutrit și el iluzia că îi va fi dat,
în cele din urmă, să-și afle și sufletul pereche. De
aceea, poate, și pornirile sale erotice lasă impresia
că și-ar putea afla cu adevărat un sens, abia în
momentul în care tind a se raporta la mitul
androginiei originare, pe care îl făcuse evident și
Platon într-unul din dialogurile sale.
Perpessicius este, însă, și cel dintâi convins că
ambiția sa de a se complini în ordine umană pare
a fi sortită să rămână un simplu deziderat, cât
timp doar el are astfel de așteptări. Căci, pentru
Cherisson, întâlnirea cu mai vârstnicul cărturar nu
e decât un simplu joc, pe care tinde a-l manevra
după plac, fără a lăsa să treacă prea mult de la ea.
Or, cu toate că pare a avea ambiția unui
Cassanova autohton, trecând, ca atare, precum un
fluture, din floare în floare, Perpessicius iubește
femeia cu patimă, desigur și pentru a-și satisface
natura hedonistă, dar, mai ales, pentru a avea sen-
timentul că s-ar putea cândva alătura unui suflet
capabil a-l întregi sub raport existențial. Căutând
tot timpul jumătatea sa de atom, alături de care
ar putea forma o monadă, criticul nostru simte,
totuși, că nu-i este dat să-și întâlnească partea ide-
ală. De aceea, probabil, va fi avut, mai totdeauna
sentimentul că nici una din femeile care i s-au ală-
turat de-a lungul anilor, n-ar fi fost dispusă să
intre într-o ecuație vitală, în care ar fi urmat să fie
partea necesară și de neînlocuit, prin care se
exprimă viața. De aici și zbaterea sa, de aici și
neputința de a-și asuma o existență obișnuită,
chiar dacă, aparent, se străduiește să rămână
cumva și în limitele ei.
Perpessicius avea neîndoielnic cultul femeii, așa
cum pare să-l fi avut și contemporanul său,
Mihail Sadoveanu. Îi apropie, de altminteri, nu
doar vârsta, ci și preocuparea de a pune în valoa-
re prezența în lume a femeii. Fiindcă, și pentru
unul, și pentru altul, ea constituie termenul
esențial și necesar prin care s-ar putea reface
oricând cuplul adamic primordial. De aceea,
poate, asemeni marilor poeți din îndepărtata
vechime, și criticul și inegalabilul rapsod al
pământului românesc celebrează viața și pe cei
care o aduc mereu în matca ei. Și o fac totdeauna
ca veritabili poeți. În poemele inedite, rămase de
la Sadoveanu, Perpessicius și văzuse o adevărată
Cântare a cântărilor. Publicase, de altfel, în revista
Manuscriptum fragmente din ea, "alcătuite - cum
avea să precizeze - înspre amurgul vieții scriitoru-
lui". (A se vedea, în acest sens, poemele rămase
de la Sadoveanu, prezente în nr. 1(2), pe 1971). Și
poate că nu întâmplător se oprise cu un anume
înțeles la câteva din elogiile pe care le adusese
rapsodul femeii și iubirii care se leagă indestruc-
tibil de ea. Căci, chiar dacă știa că: "Aici pe
pământ, toți muritorii jelesc/iubiri pe care le
înmormântează/nămeții uitărilor; / an după an",
Sadoveanu mai credea, totuși, că bărbatul și
femeia sunt singurii care pot birui "Zădărnicia
vieții și a morții", "C-un amor nestins, / Ca steaua
Aldebaran".
Perpessicius va alătura acestor versete și o
poemă inedită, căreia îi făcuse el însuși loc în
revista sa. O poemă aptă să exprime, în orice
moment, și crezul său în frumusețea atot-
biruitoarei iubiri:
"... Câte zile, câte săptămâni, câte luni.
Câția ani, câte veacuri sunt
De când o primăvară cu minuni
A înflorit pe Pământ?"
(A se vedea revista Manuscriptum, nr 1(2)-1971,
pp. 4 Și 6)
Este, în această interogație, și semnificația pe
care criticul o acordă, în final, doar aparent trecă-
toarei sale iubiri. Căci, și pentru el, nimic nu
poate cădea în uitare, dacă poate păstra ceva din
amintirea minunilor trăite aici, pe pământ.
■
16
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
politica zilei
Ilenuțele, neluții, mihaii,
mircii, danii, roberții,
cozminii din talk-show-uri
Petru Romosan
n intersecțiile importante ale tinerei noastre
democrații - talk-show-uri, alte dezbateri
televizate, conferințe, colocvii, editoriale în
cotidiane și săptămînale (din ce în ce mai multe
opinii, din ce în ce mai puțină informație) -
regăsim cu mare regularitate aceeași duzină de
agenți de trafic, ageri, severi, care știu în mod
misterios în ce direcție trebuie dirijată populația,
cam dezorientată. Ei distribuie, cu parcimonie, cu
înțelepciune, imaginea: ție atît, ție deloc, ție cu
minus. Pentru oamenii publici, pentru politicieni,
împărțeala e decisivă: dacă n-ai imagine, ești ca și
mort; dacă ai imagine negativă, te poți aștepta să
fii arestat. Preferata mea în aceste intersecții
grozave e o simpatică „ilenuță milițiană”: Alina
Mungiu-Pippidi. Cînd ea apare, toți încep să
circule cu mare viteză spre trebile lor. Democrația
funcționează ceas: un, doi, un, doi...
Eugen Frunză
1917 Mărsch-Schonberg (Sumperk, azi în
Republica Cehă)
Ilenuța milițiana
Colo-n piața orășană
Măi, ce mai bujor!
Ilenuța milițiană,
Fată din popor.
Cu boneta într-o parte,
Ia te uită cum
Rânduială bună-mparte
La mijloc de drum.
Ei, și ce-i dacă-i măruntă
Și că-i fată, ce-i?
Stau cu sutele și-ascultă
La un semn al ei.
Fluieră și iar se-ntoarce
Mâna fluturând;
Face ea, cum drac’ le face,
Că te bagă-n rând.
Trec mașinile în goană,
Haide, faceți loc!
Ilenuța milițiană
Fluieră cu foc.
Câtă-i piața, stau de pază
Ochii, doi tăciuni ;
Parcă-n suflet scânteiază
Anii noștri buni.
— Ilenuță, rău mă ține
Dorul meu de jar;
Cum s-ajung până la tine,
Că mă fluieri iar?
— Lasă, bade, nu te-apropii,
Bade-al meu fruntaș,
Nu degeaba-mi umblă ochii
Strajă pe oraș.
— Ilenuță milițiană,
Rău mă arde-n piept;
Porți boneta pe-o sprânceană,
Lasă-mă s-o-ndrept.
— Bade, bade, ți-i de șagă,
Petru Romoșan
Dar eu am un rost;
Pentru viața noastră dragă
Stau de strajă-n post.
Colo-n piața orășană
Măi, ce mai bujor!
Ilenuța milițiană,
Fată din popor.
— Nu mă las, Ileană, fată,
Facem nuntă, măi;
Dau amendă viața toată
Pentru ochii tăi.
■
Elena Udrea, partidul si
poezia
Petru Romosan
Elena Udrea nu a scris poezie și, foarte
probabil, nu are niciun talent literar. Nici o
pagubă, că tot nu mai e la modă, ca în
epoca dictatorială a lui Ceaușescu. În era
capitalistă a lui Băsescu, vorbim de conturi
bancare, de terenuri, de imobiliare, de drepturi
litigioase, de Bittner, Petrache, Cocoș, de moșia
Nana și de cîte și mai cîte. Doamnei respective
nu-i este cunoscut nici talentul de avocat, stimulat
dar neconfirmat la Universitatea „Dimitrie
Cantemir”, cu plată. Pentru că, în afara cîtorva
dosare, dintre care unul sau două ale lui Traian
Băsescu, nu a prea apucat să exerseze, să practice.
A intrat direct în marile afaceri, în politica mare,
în Istorie. Dar, pentru că nu a avut talent poetic
și, vai, nici nu are cum
să-l cumpere, poate să-și însușească prin metode
de tranziție, eventual, un text al Mariei Banuș,
poetă talentată chiar și atunci cînd atacă teme
deloc poetice. Desigur, în mistica partinică a
poemului Mariei Banuș se vor recunoaște și alții,
mai ales noii colegi ai Elenei Udrea din Partidul
Mișcarea Populară (Adrian Papahagi, Teodor
Baconschi, Cristian Preda și mai bine de o duzină
de deputați și senatori care au intrat în Parlament
fraudulos, pe listele PDL-Vasile Blaga), din USL,
din UDMR etc. Pentru că, bineînțeles,
„Partidul e-n toate. E-n cele ce sînt / și-n cele
ce mîine vor rîde la soare” (George Lesnea).
Partidului meu
Puteam fi un vag funigel,
O scamă topită în vînt,
Ori bobul nevolnic, mișel,
Ce nu încolțește-n pămînt,
Puteam fi un vag funigel.
Puteam fi un glas fără trup,
O dîră de vorbe năluci,
Albină pierdută de stup -
Un cîntec de scrum la răscruci,
Puteam fi un glas fără trup.
Puteam fi epavă pe mări,
O așchie-ntoarsă de val,
O raclă cu moarte chemări,
Uitată de cei de pe mal,
Puteam fi epavă pe mări.
Că nu m-a-nghițit nici pămînt,
Nici aer, nici valuri, nici foc,
Partidul îl binecuvînt
și clasa cu forță de șoc,
De nu m-a-nghițit nici pămînt. [...]
(citat parțial din Partidului meu, de Maria
Banuș, 1959 - Poezii, Biblioteca pentru toți,
Editura pentru Literatură, București, 1961)
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
17
Black
Pantone 253 U
opinii
De vorbă cu Alexandru Dragomir
Isabela Vasiliu-Scraba
(Partea finală a interviului din 15 iunie 2000,
refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba după cenzurarea lui
în «Observatorul Cultural», 2005, °i însoțit pe alocuri
de comentarii)
Fabian Anton: Noica spunea că sunteți «dracul
gol». Alții vă spun «cel mai important filozof român
în viață». Care este definiția care v-ar conveni cel mai
mult în ceea ce vă privește?
[În 18 decembrie 1949, Noica îi scria lui
Alexandru Dragomir că îl consideră „cel mai înzestrat
cap filozofic pe care l-a întâlnit”, după ce constatase
încă din 7 octombrie 1949 că Dragomir „face
filozofie pentru că este prea inteligent ca să facă
altceva”, dezvăluind chiar și „cusurul” remarcabilei
inteligențe cu care nepotul istoricului Silviu Dragomir
fusese înzestrat: anume că inteligența lui Alexandru
Dragomir nu funcționa „din când în când” ca la
ceilalți oameni. La Sănduc (cum îl alinta Noica),
inteligența ar fi funcționat „la orice oră, asupra
oricărei materii, sub orice solicitare”, ceea ce s-a văzut
cu prisosință chiar din discuția avută la 84 de ani cu
tânărul Fabian Anton. Într-o altă scrisoare, C-tin
Noica îi prevedea, pe 14 dec. 1978, că epistolele lui
Dragomir pe teme filozofice (pe care le-a citit
întotdeauna cu „emoție speculativă”) vor ajunge
posterității într-unul din volumele („al Xl-lea”, preciza
Noica) de OPERE COMPLETE ale lui ALEXANDRU
DRAGOMIR cu care se va îmbogăți filozofia
românească. Pe 9 decembrie 1981 filozoful de la
Păltiniș îi scria că anul 2010 va fi să fie anul editării
Operelor complete ale lui Dragomir (vezi scrisorile lui
Noica publicate în vol.: Alexandru Dragomir,
Meditații despre epoca modernă, 2010, p. 251; p. 253
și p. 262; p. 266). Epistolele trimise filozofului de la
Păltiniș de ex-elevul lui Heidegger n-au fost încă
publicate de Liiceanu care (într-o discuție cu Mircea
Ivănescu) se auto-intitula „traducătorul lui Heidegger”,
fără a reține părerea lui Heidegger cu privire la tradiția
filozofică. Față de Liiceanu, incapabil de a-l citi pe
Kant, Alexandru Dragomir sesizase perfect ideea
maestrului său de la Freiburg că gândirea filozofică
„cere o adevărată luptă cu marea tradiție”
(Heidegger). „Latinul” Alexandru Dragomir, care la
seminarul pentru avansați „îi făcea opoziție lui
Heidegger” (Biemel, Rămânând cu Heidegger, în rev.
„Orizont”, Timișoara, 1997), umpluse de-a lungul
timpului o mulțime de caiete cu „opoziția” sa față de
gândirea lui Kant, Platon, Hegel, Toma din Aquino,
Descartes etc., nelipsind desigur nici consemnarea
„opoziției” sale față de filozofia noiciană: „Azi Noica
mi-a arătat zece pagini îndesate cu observațiile pe care
Alexandru Dragomir i le-a făcut la Tratatul de
ontologie”, consemna „discipolul lui Henry Wald”
(apud. Noica) pe 29 sept. 1979 (vezi Jurnalul de la
Păltiniș, 1983). Previziunea lui Noica referitoare la
„anul 2010” i-a plăcut nespus lui G. Liiceanu (care
nici lui Noica nu i-a scos la Humanitas, în 22 de ani,
seria cuvenită de Opere complete). Fiindcă în anul
2010 editorul Meditațiilor despre epoca modernă a
decretat că editarea comentariilor făcute de Alexandru
Dragomir la Platon, Aristotel, Toma din Aquino,
Descartes, Leibnitz, Kant si Hegel n-ar fi „utilă” și că,
în opinia sa (de posesor al unui controversat titlu de
doctor în filozofie), originalitate de gândire în arhiva
„Alexandru Dragomir” n-ar fi de găsit decât în cele
cinci volume publicate de Humanitas din 2004 până
în 2010 (Notă asupra ediției în vol. Meditații despre
epoca modernă, 2010)].
Alexandru Dragomir: Da, bine! Uite definiția mea:
Eu sînt cel mai mare gânditor român în viață așa cum
alții sînt cei mai mari jucători de golf din România, o
țară în care nu se joacă golf
-	Sună bine. Eee, ziarele spun că a început să se
joace °i golf în România.
{Ca și în cazul părerii după care originalul filozof
Nae Ionescu ar fi lipsit de operă, tânărul Fabian
Anton se arată a fi din nou victima unei false opinii
latg difuzată prin mass media, respectiv a opiniei
eronate că Gabriel Liiceanu °i Andrei Pleșu ar fi de
admirat ca filozofi. Tocmai despre acești auto-
declarați „discipoli” ai lui Noica, Petre Țuțea spunea
cu justețe că „Noica nu a făcut școală”, că ar fi făcut
„doar asistenți la Filozofie” (Între Dumnezeu și
neamul meu). Alexandru Dragomir (care-i fusese
prieten lui Noica jumătate de secol) a găsit demnă de
evocat doar afecțiunea tinerilor vizitatori care au
jucat, față de Noica, rolul de discipoli ca să-i creeze
impresia, la care Noica ținea foarte mult, că este un
profesor înconjurat de elevi Din «Jurnalul de la
Păltiniș» (ed. I-a, 1983) transpare chiar °i dezamăgirea
pe care „profesorul” Noica tot încerca să și-o reprime.
Când luase în tărbacă obiceiul celor de la G.D.S.
de a pierde vremea cu discuții politice în gol („de
acolo până acolo”), Alexandru Dragomir îi vizase atât
pe fostul său coleg de facultate Mihai Șora, cât °i pe
Liiceanu °i Pleșu.
Fără nici un echivoc, filozoful Dragomir va spune
că «Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu
etc.», lucru pe care-l sesizase însuși Noica în prefața la
Epistolar, unde nega existența „Școlii de la Păltiniș
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Școlii de la
Păltiniș” ironizată de Noica;
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-
himera1ScoalaPaltinis7.htm precum °i Isabela Vasiliu-
Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de
fină ironie din partea lui Noica;
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-
himera2ScoalaPaltinis9.htm ) . Făcând o
referire metaforică la inexistența jocului de golf în
România, Alexandru Dragomir s-a referit la jumătatea
de secol de inexistență a filozofiei într-o „gubernie
sovietizată” (Vrgil Ierunca) unde locul filozofilor
români fusese după gratii (Ion Petrovici, Petre Țuțea,
Mircea Florian, Anton Dumitriu, Nicolae Roșu,
Mircea Vulcănescu, Traian Brăileanu etc etc.). Nu
fusese chiar Noica întemnițat șase ani pentru o carte
despre Hegel considerată de ideologul comunist Pavel
Apostol drept „una dintre cele mai periculoase
materiale din țară”? Necesitând o libertate de gândire
°i de expresie inexistentă „oficial” în România
comunistă °i post-comunistă, filozofia n-a existat
„oficial”nici ea .
Influențat de reclama pe care și-o fac reciproc
auto-declarații „discipoli ai lui Noica”, Fabian Anton
nutrește convingerea că falșii discipoli ar fi mari
«jucători de golf», adică mari filozofi, fără ca pentru
asta să fie nevoie să fi publicat vreo carte originală de
filozofie, sau, cum spunea Heidegger la un interviu,
să păstreze („prin luptă”) legătura cu marea tradiție
filozofică.
Spre a-și arăta dezacordul față de considerarea
drept filozofi a foștilor comuniști care l-au vizitat pe
Noica °i apoi chiar pe el, Alexandru Dragomir trece
brusc de la sensul metaforic, la sensul propriu al
„jocului de golf”, așa cum se joacă el în Anglia, a
doua patrie a candidatului la președinție din 1990.
Practic, Dragomir schimbă discuția trecând-o în plan
politic, pentru că știe că manipularea nu poate fi
anihilată prin indicarea falsității pe care o propagă.
Pentru tinerii lipsiți de discernământ, minciuna
mediatizată e mult mai credibilă decât adevărul. Dar,
după succinta schimbare în direcția unui vag
comentariu politic, filozoful se întoarce pe vechiul
făgaș al discuției despre bătrânețe.}
-	A început, da! [răspunde el ironic]. Și, dacă l-am
fi urmat pe Rațiu, jucam [după 1990 „golful” pe care-l
joacă englezii, adică ne-am fi „des-sovietizat”,
„englezindu-ne”] mult mai mult!
Cred că la bătrâni există un amestec, neidentificat
cantitativ sau calitativ [„neidentificarea” prelungește
sensul glumeț-ironic adoptat ca să vorbească de
„englezirea” ca oportună învățare a democrației], între
experiența vieții și înțelepciunea gândirii. Un om care
a gândit 60 de ani și care, deci, trebuie sa fie de la 75
de ani în sus, acela trebuie să știe să despartă foarte
clar ce datorează el experienței lui de viață și ce
datorează lecturilor și, mai ales, gândurilor lui. În
general bătrânii nu fac aceasta deosebire. Ei confundă
cele două ramuri și rezultatul fiecăreia dintre ele. Și
au o anumită aroganță a bătrâneții. Îi văd și la
televizor uneori. Ei se bizuie pe o judecată
fundamentală, dar fără fundament: «Eu știu mai bine
decât voi pentru că sunt mai bătrân! Am experiență!»
Ca și când experiența ți-ar da dreptul și la altceva
decât la o acumulare, la o acumulare de fapte trăite,
de gânduri care ți-au trecut prin cap. Dar vârsta nu-i
ca o bancă de date în care s-au acumulat date. Că
poate au fost proaste. Poate sunt putrede astăzi. Poate
sunt depășite.
Argumentul depășirii, al învechitului, este astăzi
un argument foarte serios și din motive pe care nu
are rost să le deslușim aici. Tot ce este temporal mai
aproape de prezent este ipso facto mai bun decât era
înainte. Acest argument, al temporalității, joacă un rol
fundamental. Dar, pentru asta, trebuie să știi și ce rol
fundamental a jucat problema timpului din secolul al
XVII-lea, dar îndeosebi din al XVIII-lea încoace. Și
multe lucruri trebuie să știi despre dresarea timpului
ș.a.m.d.
-	Ce părere aveți despre monarhie? România
trebuie sa fie republică, sau monarhie?
-	Tiii! Ia uită! Nici o părere!
-	E mai bine așa??
-	Nu că e mai bine așa. Sincer! Nu m-a preocupat
niciodată! Dar cred că o expunere judicioasă este în
Montesquieu, în LEsprit des lois. Și în Grandeur des
Romains et leurs decadence, tot de Montesquieu.
Charles de Secondat, baron de Montesquieu. Pe
vremea aia baronii gândeau!
[Sensul ironic vizează deosebirea baronilor de altă-
dată de cei cărora li se spune „baroni” în post-comu-
nism. În interviul din «Observatorul Cultural» nu au
fost trecute titlurile de cărți și de aceea a trebuit să le
scot de pe casetă. Nici expresiile în germană folosite
de Alexandru Dragomir nu au fost în general trecute.]
-	Și o ultimă întrebare: credeți că «experimentul
Păltiniș», tot ce s-a întâmplat acolo, mai poate fi relu-
at? Și, dacă da, cu cine?
-	Adică experiența maestru-discipoli?
-	Exact!
-	Oricând poate fi reluată!
-	Cu cine? Avem oamenii necesari?
-	Apar ei dacă sunt!
-	Și noi cât așteptăm?
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
-	Până apar!
-	Și dacă nu apar?
-	Dacă nu apar, nu e cazul [să apară]. Asta e ca și
cu Apocalipsa. Când o să vină, o să vină. O să știm
noi când vine Apocalipsa. Nu am dubiu că o să știm.
Acuma, ca să-ți dau un răspuns mai serios: Aici în
comentariul din Phaidros-ul lui Platon, în ultima
parte, aceea cu zeul Theuth al egiptenilor și cu scrisul,
sunt lucruri fundamentale. Adică trecerea de la edu-
cația concepută ca orală, ca maestru-ucenici (dis-
cipoli), la educația concepută ca instituție, în care se
învață de la unul care a scris la alții care citesc, este o
trecere complicată. Ea a implicat și implică o groază
de lucruri, care nu au prea fost gândite serios de
masele largi de cetățeni. Și nici nu s-a scris prea mult
despre asta. Mult, adică lucruri serioase. Pentru că
ceva s-a schimbat fundamental când s-a trecut de la
maestru oral și discipol oral la maestru autor și dis-
cipol cititor. Dar că totuși, un halou și o oarecare val-
abilitate [a relației maestru oral și discipol oral] se
păstrează până în vremurile noastre e dovadă
Păltinișul.
El nu este un fenomen în care un autor, Noica, a
avut influență asupra unor cititori (mă rog, Liiceanu,
Pleșu, Vieru etc.). Nu! Păltinișul este un fenomen al
unui maestru, care ținea să fie maestru, care ținea să
aibă discipoli, care a fost Dinu Noica, și un grup de
tineri foarte înzestrați, cărora le-a picat la țanc un
maestru de genul lui Dinu Noica. Care l-au iubit pe
Dinu și pentru ce reprezenta el cultural, și pentru
bizareriile lui, și pentru tot ce astăzi intră în anecdoti-
ca Noica. Relațiile scorțoase astăzi nu mai sunt decât
între autori și cititori, (la vremea) educației.
[Știu că] e o sarcină foarte grea să răzbați singur,
cum este acuma cazul generației dumitale. E mult
mai bine să ai un maestru.
-	Da!
-	Că te agăți de el.
-	Noi nu am avut nici un Nae lonescu, sau, cum
a fost pe vremea d-voastră, un Mircea Vulcănescu,
sau un Eliade, sau un Cioran...
-	Și nici un Noica!
-	Și nici un Noica, nici un Nae lonescu... Și nici
nu știu dacă o să avem, dacă o să putem da. Văd
acum că este o tendință de a face experiențe gen
Păltiniș cu pelerinajele (pe care tinerii le fac) pe la
duhovnicii români. Cum a fost părintele Cleopa, cum
se întâmplă cu părintele Arsenie Papacioc
-	Papacioc?
-	Da. Acum două săptămâni am fost la părintele
Papacioc, la Mânăstirea din Techitghiol. Tinerii mai
mult către genul acesta de experiențe se îndreaptă.
-	Călare pe mistică! Și pe filozofia religiilor, sau,
mă rog, în fine, pe filozofia ortodoxiei, cred, bănui-
esc. E ortodox părintele Papacioc?
-	Părintele Arsenie este ortodox. Pentru că în alte
părți văd că nu avem către cine să ne îndreptăm.
Eu am avut norocul să-l prind în viață pe Arșavir
Acterian. L-am mai întâlnit și pe Lucian Boz. Dar alții
nu.
-	Boz? Nu știu cine este!
-	Era prieten cu Arșavir, cu Eliade. În rest... mai
sunt doar câțiva: dl Alexandru Paleologu, dumneav-
oastră.. Mai e și dl Barbu Brezeanu.
-	Mai trăiește?
- Are 90 de ani. L-am văzut acum câteva luni.
-	Dar el este istoric de artă
-	Da! Mai e și dl Mihai Șora...
-	Cel care se ține cel mai bine! Paleologu...
Mihai... toți octogenari!
-	Da! Și tineretul nu-i frecventează, din păcate. N-
au cum să ajungă la ei.
-	Cum așa?
-	Adică se face și un trafic imens cu cărțile lor, cu
numerele lor de telefon și cu adresele lor. Cine vrea
să se ducă [să-i viziteze] le cumpără numărul de tele-
fon. Și cu dumneavoastră se întâmplă la fel.
-	Să mă crezi că eu nu am nici o vină!
-	Știu că nu aveți nici o vină. Poate singura vină
pe care o aveți este că nu ați ieșit ceva mai în față.
-	Asta nu e o vină, este o decizie a mea!
-	Da, dar, dacă o făceați, mai aveam și noi, tinerii,
o șansă în plus, mai aveam pe cine asculta, mai
aveam ce învăța.
-	Se poate! Dar cămașa e mai aproape decât surtu-
cul. Adică am scuza că persoana mea și ceea ce se
întâmplă cu persoana mea era mai important decât a
mă juca de-a marele dascăl.
-	Știți foarte bine că nu era vorba de o joacă.
-	Nu mă joc deloc de-a dascălul ! Nu sunt un
dascăl! Nu am nici aplicația, n-am nici talentul.
-	Dar tinerii caută în continuare să afle.. să
citească..
-	Cred că n-au încotro. Și eu, în locul lor, tot așa
aș face.
-	Păi da, în locul lor nu știu dacă dumneavoastră
v-ar conveni dacă ați da sute de mii de lei (vechi) pe
ceva care nu există: pe un volum de Alexandru
Dragomir și apoi ați auzi, din gura autorului, că el nu
a scris nimic
-	La asta nu pot răspunde decât cu nemțescul:
Unglaublich Incredibil! Ce-mi spui mă stupefiază!
{Această parte a interviului a fost masiv cenzurată
de «Observatorul Cultural». Fiindcă din ea iese la
iveală dezaprobarea lui Alexandru Dragomir față de
îndeletnicirea unor autori comuniști care preferă să
paraziteze pe gândirea altuia, deformând-o spre a o
aduce la nivelul lor, în loc să-și scrie propriile opere
filozofice. Se știe graba cu care a fost plătită traduc-
erea în franceză a volumului Crase banalități metafiz-
ice, cuprinzând prelegeri ale lui Alexandru Dragomir
modificate să nu se mai știe unde a vorbit Dragomir
și unde a intervenit Liiceanu care după ani de zile a
indicat cele câteva pagini adăugate de el.
Din această parte a discuției reiese și minciuna lui
Virgil Ciomoș, care consemnase că scrierile [contrafă-
cute] ale lui Alexandru Dragomir circulând prin 1994-
1995 de câtva timp în micul cerc al așa-zișilor prieteni
ai filozofului Dragomir ar fi fost «textes autographes»
(v. „Studia Phaenomenologica”, 3-4/2004, p. 82). Or,
Alexandru Dragomir a revendicat doar textul din
1946 despre oglindire (comentat de Mircea
Vulcănescu) pe care îl concepuse în vederea publicării.
Pluralul folosit de Ciomoș indică minciuna: Tot ce cir-
cula între cei care-l vizitaseră, și tot ce era dat spre
vânzare la anticari, era rezultatul unei îndeletniciri
reprobabile, desemnată de Alexandru Dragomir drept
«escrocherie». La data când scriam cartea despre
Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu Scraba,
Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în sin-
gurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) nu
cunoșteam această părere a filozofului Alexandru
Dragomir despre textele contrafăcute și comercializate
pe care, fără să fi fost întrebat, era trecut drept autor.
Dar, citind volumul Crase banalități metafizice lansat
de G. Liiceanu la Bookfest în 2004, am bănuit ade-
vărul, pe care l-am și expus în cartea mea (I.V.S).]
-	V-am spus că eu cunosc persoane care de 2-3 ori
au dat bani pentru numărul d-voastră de telefon și au
primit numere false. ?i au dat bani pe ele!
-	Ei nu!
- E ca și cum eu aș pleca de aici și aș vinde caseta
asta care e cât de cât originală. E exactă. Dar [de fapt
e] ca și cum ies de aici și vând cu 50 000 sau cu 100
000 de lei (vechi) numărul dumneavoastră de telefon
cu două cifre schimbate. Poate asta nu convine stu-
dentului la filozofie. După ce că mai sunt puțini
oameni cu care se poate discuta din generația dum-
neavoastră, se face și un trafic cu numerele de telefon
și cu «operele» [zise ale] lor Eu am câteva numere
false ale telefonului dumneavoastră până acum. Nici
numărul d-lui Mihai ?ora nu-l am.
-	Pot să ți-l dau eu ! Cred că mie mi-ar ierta-o.
-	Asta n-ar fi o problemă. E dureros pentru tineri
să afle ca tot ce circulă prin cărți [cu numele d-voas-
tră] nu sunt lucruri scrise de dumneavoastră. Și o să
se afle acum!
- Nefiind deloc interesat de notorietatea mea, nu
am fost deloc interesat, adică nu m-au preocupat
niciodată efectele nocive ale acestui refuz de notori-
etate. Adică până acum nu m-am gândit niciodată că
faptul că nu mă știe lumea, că nu am scris nimic, că
nu am publicat nimic, ar putea să aibă și laturi nega-
tive. Niciodată nu m-am gândit. Mi-am spus doar că
nu mă interesează, că îmi văd de treaba mea și basta,
fiind de părere că «omul nu trebuie să se vândă »
[expresia este pe casetă în germană]. Da, acesta [fap-
tul de a avea laturi negative] este riscul pe care trebuie
să ți-l asumi [dacă nu te vinzi].
-	O să încerc, și sper să mă ajutați și dumneavoas-
tră..
-	Sigur că da! Cum să nu? N-am alte lucruri de
făcut!
-	Să dăm o formă, să refacem într-un fel toată
această operă care circulă și eu nu știu cât e de ade-
vărată. ?i e păcat să dea lumea bani pe lucruri care nu
sunt valabile.
-	Da! Sigur că da! E într-un fel chiar o
ESCROCHERIE!
-	E o escrocherie! Nu știu dacă în vremea când
erați student circulau scrieri ale lui Nae lonescu care
nu erau ale lui Nae lonescu! Sau ale lui Mircea
Vulcănescu care nu erau ale lui Mircea Vulcănescu!
-	Așa ceva nu se întâmpla! Nu se putea întâmpla!
-	Vă mulțumesc mult pentru tot.
-	Nu ai de ce, dragul meu. Domnul Fabian?
-	Fabian Anton!
-	Anton. (sfârșit)
[Două lucruri sunt semnificative în acest schimb
de replici. Primul (și cel mai important ) ar fi disponi-
(Continuare în pagina 32)
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
19
Black
Pantone 253 U
diagnoze
Conștiința de sine. Despre
filosofia lui Dieter Henrich
Andrei Marga
La sfîrșitul anilor șaizeci, s-a desfășurat în
filosofie tranziția de la paradigma subiectului
la cea a comunicării, pe care Rawls și
Habermas o reprezentau cel mai profilat. La
începutul anilor nouăzeci a început să se
întrezărească o nouă schimbare de paradigmă.
Este vorba despre trecerea de la paradigma
comunicării la cea a conștiinței de sine.
Reprezentantul ei principal a fost Dieter Henrich
(n.1927). Opera sa este plină de inițiative în jurul
a cinci centre de greutate: generalizarea unor pași
spre reconsiderarea subiectivității; reinterpretarea
idealismului clasic german pe baza a noi
documente; articularea unei noi filosofii a
subiectivității; construcția de teorii în consecință,
mai ales în etică; relansarea metafizicii.
Aceste inițiative au fost pregătite îndelung.
Henrich a prelucrat materiale vaste, parcurgînd o
experiență excepțională (fiind mulți ani profesor
la Berlin, New York, Harvard, Munchen). Pentru
a înțelege neobișnuit de densa sa gîndire, este
adecvat să combinăm redarea cronologică a
cercetărilor sale cu reliefarea opțiunilor specifice.
Aceasta cu atît mai mult cu cît Henrich face parte
din clasa filosofilor care-și răsfiră ideile proprii
într-o examinare orientată istoric a gîndirii altora.
Recuperarea subiectivității
Henrich a observat că la Kant a fost elaborată
„etica idealistă”, bazată pe autonomia voinței, iar
la Hegel „filosofia moralității (Philosophie der
Sittlichkeit)”, ce respinge abordarea kantiană. El
consideră că, totuși, Kant a sesizat mai bine
esența rațională a omului și a deschis calea unei
„ontologii a subiectivității” pusă în slujba
fundamentării eticii. Fenomenul pe care, de la
Kant încoace, idealismul german a construit a fost
cel al „conștiinței de sine (Selbstbewusstsein)”. Se
poate duce mai departe „principiul autonomiei
rațiunii” pe această bază, iar Henrich își propune
tocmai aceasta. Este nevoie, însă, de ieșirea din
abordarea kantiană a autonomiei rațiunii, care
este presupusă de însuși fenomenul moral: Kant a
plecat de la reflecția asupra felului în care binele
necondiționat al voinței bune ar fi de înțeles, care
l-a condus la teoria autonomiei rațiunii. Acum
această autonomie trebuie regîndită, renunțînd la
dependența unisens a celei de a doua de prima.
Conceptul unei rațiuni practice și al autonomiei
acesteia este, oricum, o cucerire definitivă, de care
conștiința modernă este legată.
Debutul teoretic al lui Henrich a fost scrierea
de doctorat consacrată teoriei științei a lui Max
Weber, întitulată Unitatea teoriei științei a lui
Max Weber (1952), în care cercetează „teoria
metodei științelor culturii”. Deja aici se enunțau
cîteva idei caracteristice filosofului de mai tîrziu:
opera lui Max Weber este relevantă pentru
filosofie, iar metodologia sa interesează filosofia;
conceptele ei lasă să se sesizeze „unitatea”
derivată dintr-un principiu; metodologia
maxweberiană duce la etică, ce stă pe același
principiu. Henrich a dovedit că Max Weber a dat
o metodologie de sine stătătoare, care are un
principiu unificator - un anumit concept al
omului ca ființă rațională. Aici rațiunea nu este
privită ca funcție a vieții, ci viața este considerată
plecînd de la exigențele rațiunii. Metodologia și
etica au baza comună în antropologie. „Pentru
Max Weber, omul ca esență rațională, omul ca
personalitate posibilă și omul ca purtător și obiect
al științei comprehensive este unul și același
concept” (Dieter Henrich, Die Einheit der
Wissenschaftslehre Max Webers, J.C.B.Mohr Paul
Siebeck, Tubingen, 1952, p. 110). Henrich trage
concluzii pe o suprafață mai mare, plecînd tocmai
de la reflecțiile lui Max Weber. În propoziția
„orientarea conștientă în lume este esența
personalității, așadar scopul ființării umane” el
vede noua formulare a „imperativului categoric”:
„străduiește-te să devii personalitate, crează
claritate cu privire la semnificațiile acțiunilor tale
și rămîi, atunci cînd ai ales un ideal rațional,
credincios ție însuți, acționează, așadar, în
consecința a ceea ce ai voit. Numai așa tu, tu
care ești un om, te vei deosebi ca om de ceea ce
ai în comun cu tot ceea ce este real”(p. 113).
Într-un studiu timpuriu, dar elocvent pentru
orientarea gîndirii sale, Conceptul de frumusețe în
estetica lui Schiller (1956), Henrich observă că
Schiller, în tentativa sa de a depăși conceptul de
frumos dependent de cunoaștere al lui Kant, a
adăugat la momentele obiectivitate și liniște
contemplativă, delimitate de autorul Criticilor,
alte două momente, anume interioritate și
sentimentul semnificației (Bedeutungsgefulle) și a
sporit astfel importanța umană a frumosului.
Conceptul lui Schiller al „frumuseții ca libertate
în înfățișare (Freiheit in der Erscheinung)” are
meritul de a fi descris „conștința de sine a
subiectivității în experiența frumosului altfel și
mai obiectiv” (Dieter Henrich, Der Begriff der
Schonheit in Schillers Ăsthetik, în „Zeitschrift fur
philosophische Forschung”, XI , 1956, 4, p. 536).
Schiller a venit dincoace de Kant, dar și de Hegel,
căruia i-a împrumutat conceptul de „conciliere
(Versohnung)” și în raport cu care a dat o
semnificație mai cuprinzătoare „iubirii (Liebe)”,
socotind-o legătura între „rațiune (Vernunft)” și
„sensibilitate (Sinnlichkeit)”.
Henrich a adăugat la recuperarea subiectivității
pentru filosofie un alt pas important: recuperarea
problemei ontoteologice, pusă de argumentul
teologic. În volumul Argumentul ontologic al
existenței lui Dumnezeu (1960) el a scos din
neglijare problema arătînd că nu este doar o
problemă teologică. Dar problema are nevoie de o
rezolvare nouă. El ia în seamă experiența Eu-lui:
Eu-l nu poate fi gîndit fără a-i asuma existența,
chiar dacă existența Eu-lui nu poate fi derivată
din conceptul Eu-lui. La fel stau lucrurile în cazul
Binelui (Gut), în sensul că cine îl gîndește își
asumă realitatea sa. Opinia sa este că niciodată
cunoașterii nu i se pot pune frontiere din exterior
și că ea însăși este supusă unei necesități lăuntrice
de a se manifestea (realiza) (Dieter Henrich, Der
ontologische Gottesbeweise, J.C.B. Mohr Paul
Siebeck, Tubingen, 1960, p. 266). Filosofia, în
orice caz, are de reluat problema ontoteologică,
după lunga pauză din filosofia contemporană,
tocmai pentru a duce pînă la capăt cunoașterea.
Reinterpretarea idealismului german
Henrich a obiectat cercetărilor existente cu
privire la Hegel că nu dau seama de ceea ce
acesta a încercat pentru ultima oară pînă la noi -
să înțeleagă împreună știința, societatea,
conștiința și lumea. El vrea să regăsească acea
perspectivă din care opera lui Hegel se lasă
înțeleasă „ca întreg” și, în acest scop, recurge la
„context”. Este vorba de contextul operei, de
contextul timpului său și de contextul relațiilor lui
Hegel cu Holderlin, cu posteritatea sa, cu Marx și
alții. Teza sa este că Hegel a început edificarea
propriei filosofii după întîlnirea cu Holderlin,
căruia îi datorează „impulsul de a ajunge la
propria gîndire”, așadar „decizia de a fi el însuși
(Selbstsein)”. Autorul Fenomenologiei spiritului a
continuat cu asumarea proiectului unei „filosofii a
concilierii (Versohnungsphilosophie)”, inspirat tot
de marele poet, pe care îl preia, însă, „prescurat
(verkurzt)”, sacrificată fiind conștiința de sine
(Dieter Henrich, Hegel im Kontext, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 1967, p. 27).
Conștiința de sine, faptul „existenței de sine
(Selbstheit)”, a fost, însă, pus în valoare într-un
mod salutar de către Fichte. Teza lui Henrich este
că Fichte a făcut o importantă descoperire, care a
revelat o nouă formă de experiență, ce intră în
conceptualizările modernității: „el a înțeles că
ceea ce este omul și ceea ce poate fi se decide
numai de omul însuși și în el însuși” (Dieter
Henrich, Fichtes Ich, 1967, în Dieter Henrich,
Selbstverhaltnisse, Reklam, Stuttgart, 2001, p. 82).
Forța omului de a se realiza pe sine nu este dată
de el însuși, desigur, dar omul însuși se decide pe
sine. Fichte a sesizat cu toată claritatea că
“unitatea eu-lui, care în sine este evidentă, nu
poate depinde de nimic exterior și că ea nu se
lasă explicată într-un mod simplu - de genul
efectului unei cauze oarecare... Unitatea Eu-lui nu
poate fi înțeleasă nici în forma conceptuală a
cauzalității, nici în cea a finalității” (p. 79).
Henrich dislocă interpretarea uzuală a Eu-lui lui
Fichte ca anticipare a voinței de putere a lui
Nietzsche aducînd în lumină importanța
conștiinței și existenței de sine (Selbstsein)
manifeste în „constituția Eu-lui”, ce nu se reduce
la „ochiul intern” al conștiinței.
(Din volumul Andrei Marga, Introducere în
filosofia contemporană, ediția a IlI-a, dezvoltată,
în curs de apariție)
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Câteva aspecte din filosofia
lui Lucian Blaga
Remus Foltos
Lucian Blaga este probabil cel mai accesibil filosof
din pleiada interbelicilor. Accesibilitatea lui Blaga
provine din faptul că el risipește orice dubiu
interpretativ, explicând capitol cu capitol, pe larg și pe
îndelete, fiecare problemă luată în discuție.
Rămânând la nivelul Trilogiei cunoașterii revine la
a spune că gnoseologia e aceea cu care trebuie să
debuteze orice filozofie iar la Blaga tocmai așa stau
lucrurile. Din imensa masă a concepțiilor gnoseologi-
ce, Blaga se oprește asupra gândirii dogmatice pe care
o identifică în primul rând cu gândirea lui Filon și mai
pe urmă cu gândirea Sfinților Părinți. Gândire dogma-
tică înseamnă la Blaga ceva foarte precis. Blaga se
explică: „Pentru noi «dogmă» e deocamdată orice for-
mulă intelectuală care, în dezacord radical cu
înțelegerea, postulează o transcendere a logicii.
Indiferent în ce sistem de metafizică ar apărea formu-
la.” (Eonul dogmatic). Și în altă parte: „dogmele sunt
formule care nu raționalizează ci numai fixează și
articulează misterul metafizic ca mister”. Așadar
dogma, gândirea dogmatică „nu raționalizează” ci dim-
potrivă „fixează și articulează misterul metafizic ca
mister”. Sarcina gândirii dogmatice este aceea de a
aprofunda misterul, de a nu-l tulbura în esența sa ci în
formula unor antinomii sau mai exact paradoxe ea se
adresează nu cunoașterii obișnuite ci se adresează
ființei profunde cu care suntem dăruiți. În formula
paradoxală cu care ne obișnuiește dogma există un
sens apropiat Non-sensului care se adresează unui alt
tip de înțelegere a noastră. Ființa noastră cea mai pro-
fundă pare a fi singura entitate capabilă să rezoneze
cu adevărul paradoxal. Fragmentul despre paradoxul
dogmatic este acesta: „Paradoxiei dogmatice i se pos-
tulează o soluție dincolo de logic și concret. Prin
aceasta, «vecinătatea primejdioasă» dintre paradoxul
dogmatic și Nonsens poate deveni iarăși o imensă și
salvatoare «depărtare», și ceea ce are înfățișare de
Nonsens e susceptibil de a deveni expresie a unui
«Ultim-sens inaccesibil».”
Se poate observa că Blaga înaintează, odată cu
lansarea dogmaticului în cunoaștere, înaintează pe
terenul neadecvării logicului la real. Această problemă
este capitală pentru înțelegerea filosofiei lui Blaga.
Antinomia, paradoxul există și în știință, există și
la nivelul adevărurilor descoperite de știință. Și acolo
dogmaticul funcționează la fel ca în teologie. După
Blaga, dogma trinității poate fi echivalentă cu dogma
științifică conform căreia lumina este și corpusculară
dar și ondulatorie, adică și în discontinuitate dar și în
continuitate la fel cum Dumnezeu este unul ca sub-
stanță dar este și trei ca ipostaze. Aceste lucruri le
poate înțelege doar un intelect care și-a depășit propri-
ile cadre logice: un intelect ec-static spre diferență de
cel en-static care rămâne ÎN aceste cadre. Blaga se
explică: „Distingem două stări fundamentale ale int-
electului: starea «en-statică» și starea «ec-statică». Cât
timp intelectul se așază în cadrul funcțiilor sale logice
normale, e enstatic. Din moment ce intelectul, pentru
a formula ceva cu ajutorul conceptelor ce-i stau la dis-
poziție, trebuie să evadeze din sine, să se așeze cu
hotărâre în afară de sine, în nepotrivire ireconciliabilă
cu funcțiile sale logice, el devine ecstatic.”
Mai departe aflăm următorul lucru despre dogmă:
„Dogma e un produs al «intelectului ecstatic» pe
temeiul unui material dat.” „Materialul dat” despre
care vorbește Blaga poate fi experiența. Blaga susține
că experiența poate juca, în viitor, rolul de impuls spre
extazia intelectuală: „Experiența poate alcătui, sub
acest unghi, echivalentul unei singure și definitive reve-
lații și să joace în viitor, ca temei pentru formule dog-
matice, același rol pe care l-au jucat altădată pretinsele
revelații.” Și imediat vedem cum se adeverește ceea ce
am susținut mai devreme, și anume că logicul nu se
poate adecva ontologicului: „Materialul dat al expe-
rienței e de așa natură încât intelectul nu-l poate întot-
deauna asimila complet și într-un singur sens prin
enstazie, intelectul e uneori silit să iasă din sine spre
a-l putea formula în ultime sinteze.” Specifică ecstaziei
intelectuale îi este minus-cunoașterea - o cunoaștere
care „tinde să fixeze, unde se poate și când se poate,
misterul cosmic în maximumul său de adâncime și de
relief.” Ne aflăm deja în interiorul volumului
Cunoașterea luciferică. Intelectului ecstatic îi core-
spunde minus-cunoașterea, spuneam, însă cunoașterea
luciferică mai cunoaște și alte forme: plus-cunoașterea
și zero-cunoașterea - ce sunt corespondente unei
enstazii intelectuale. Cunoașterii luciferice i se opune
o cunoaștere paradisiacă. Cunoașterea paradisiacă nu
face altceva decât să determine conceptual obiectul.
Spre diferență de acest act, în cunoașterea luciferică
obiectul devine mister, adică este despicat, corespunză-
tor crizei pe care o suferă, în criptic și fanic, adică într-
o parte care se arată și o parte care se ascunde. Blaga
descrie cum se transformă obiectul în mister:
„complexul de fenomene conceptual (obiectul) mai
mult sau mai puțin determinat, se preface în altceva
decât «complex de fenomene»; el se transformă în
«complex de semne ale unui mister».” Intervine aici
acea „deschidere a unui mister” care nu este altceva
decât următorul lucru: „a săvârși acest act și a iscodi,
de pe pragul părții care se arată a unui mister, partea
care se ascunde a acestuia.” Situația creată duce la
următoarea stare de lucruri: „«Necunoscutul» în dome-
niul cunoașterii paradisiace e, simplu, suma tuturor
«hiaturilor» (lipsa în materie de cunoaștere conceptu-
ală pe terenul extensivului), Necunoscutul în cadrul
cunoașterii luciferice, e un permanent și inevitabil pos-
tulat care cere veșnic înlocuirea «arătatului» prin
«ascuns» și a acestuia prin «și mai ascuns».”
Misterele pot varia, spune Blaga. După cum vari-
ază pe scara atenuării și potențării misterelor avem:
1. o plus-cunoaștere care atenuează misterul, 2. o zero-
cunoaștere care permanentizează misterul și 3. o
minus-cunoaștere care potențează misterul - despre
care am mai vorbit.
În cadrul varierii calitative a unui mister ideea
teorică - termen blagian - este concepută astfel încât
să reprezinte „puntea de salt” în cripticul misterului.
O teorie nu face altceva decât să modifice cripticul
învăluindu-l într-un și mai mare mister.
În ceea ce privește planurile de revelare, ele sunt
mai multe: 1. al sensibilității înțelegătoare, 2. al imagi-
nației înțelegătoare și 3. al înțelegerii conceptuale.
În ceea ce privește minus-cunoașterea, ea este o
modalitate prin care este spartă, oarecum, „cenzura
transcendentă”. Ce este această cenzură? Intrăm pe
terenul celei de-a treia cărți a Trilogiei cunoașterii:
Cenzura transcendentă. Blaga explică următorul lucru:
pentru a păstra echilibrul existențial, Marele Anonim -
principiul suprem pe care Blaga evită să îl numească
Dumnezeu - protejează propria esență de cunoașterea
omenească care tinde să dețină adevărul absolut. De
aceea Marele Anonim îi conferă omului cunoașterea
care, deși se vrea absolută, nu este decât una disimula-
toare. Chiar și prin minus-cunoaștere Marele Anonim
conservă misterul căci formula dogmatică, deși pare să
spargă barierele cenzurii transcendente, nu este decât
o simplă formulă care nu face altceva decât să con-
serve misterul cu toate că se realizează în irațional.
Rațiunile Marelui Anonim pentru a cenzura
cunoașterea umană individuată este, după cum am
mai spus, păstrarea echilibrului existențial. Prin acest
lucru, Blaga îi conferă omului un statut foarte înalt:
de vecin scrutător pe direcție verticală, de prieten al
transcendenței și posibil candidat la statutul de Centru
al Universului. Refuzul Marelui Anonim de a-i acorda
accesul la propria lui esență impregnată de mister se
transformă, concesiv, în permisiunea de a potența
acest mister prin, de exemplu, actul creației artistice.
Abia având acest statut, omul, începe să semene cu
Marele Anonim.
În alt volum, Geneza metaforei și sensul culturii,
Blaga exprimă foarte clar că destinul omului este acela
de a se substitui Marelui Anonim prin creație. Aceasta
este dată omului de către Marele Anonim într-o formă
în care misterul esenței Marelui Anonim este păstrat
intact. Deci omul își realizează destinul de creator fără
ca misterul existențial al Marelui Anonim să fie violat.
Acesta este pe scurt Blaga.
Soluția soteriologică este, deci, la Blaga - creația.
Iată un altfel de a spune că te poți mântui prin cultură
- ca la Noica - numai că în altă ipostază metafizică,
aceea potrivit căreia omul este ridicat la rang de
Demiurg.
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
21
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Străinul din Callipolis (VI)
Râs și batjocură în ambianță politică
lovan Drehe
I.	Democrit, filosof din Abdera Traciei, discipol
al cvasi-uitatului Leucip, pare să fi avut o viață mai
aventuroasă decât ceilalți (filosofi) greci, chiar și
după standardele biografice fictive stabilite de
textele din vechime. În timp ce relativ puține lucruri
pot fi considerate certe, putem afla că, pe lângă
multele sale călătorii, ar fi guvernat în cetatea
mamă, ar fi fost de asemenea implicat în conflicte
legale cu aceeași cetate și, pe lângă acestea ar fi
întâlnit doi Regi ai Persiei. Dar, dat fiind faptul că
personajul și biografia sa au parcurs secolele prin
aceste ficțiuni cunoscute, nu prin alte realități
necunoscute, și fiind împinși de interesul nostru, le
putem relata în rândurile ce urmează. El a rămas în
imaginația celor de după el ca „filosoful care râde”,
în batjocura smintelilor concetățenilor săi.
În 480 î.e.n. Xerxes I al Persiei (518 î.e.n. - 465
î.e.n.) își începe campania pentru cucerirea Greciei,
pentru a realiza ceea ce cu un deceniu înainte tatăl
său, Darius cel Mare, nu a reușit. Pe când armata sa
trecea pe coasta egeeană a Traciei se spune că într-o
noapte ar fi fost oaspete în Abdera, iar Diogene
Laertios ne spune (Despre viețile și doctrinele
filosofilor, IX, 34) că nobilul care l-a ospătat pe rege
ar fi fost nimeni altul decât tatăl filosofului
Democrit (cca. 460 î.e.n. - cca. 370 î.e.n.). Deși
după cercetări mai recente se crede că există o
diferență în timp de aproximativ două decenii între
trecerea lui Xerxes și nașterea lui Democrit, Diogene
Laertios relatează că Marele Rege i-ar fi lăsat gazdei
sale, pentru ospitalitate, magi și învățați pentru a-l
instrui pe tânărul Democrit, aceștia fiind dascălii săi
înainte de a-i întâlni pe Leucip și pe Anaxagora.
Democrit a călătorit mult, poate cel mai mult
dintre toți filosofii antici. Ar fi ajuns în Etiopia și
până în țara Meroe, la Babilon și chiar mai departe,
în ținuturile Indului. În acea epocă, Atena era
cetatea cea mai vestită, liderul incontestabil a Ligii
de la Delos. În mod firesc, un călător ca el nu se
poate să nu fi ajuns și în Atena. Dar se pare că a
trecut nerecunoscut: „M-am dus la Atena, dar
nimeni nu m-a cunoscut” (Diogene Laertios, Despre
viețile °i doctrinele filosofilor, IX, 36). Se spune că a
intrat pe ascuns în Atena pentru că disprețuia tot
ceea ce era faimos (ibidem, IX, 37), în buna tradiție
a unui artificiu existent din vremuri mai inocente,
când vulpea obișnuia să se întindă după fructele lui
Dionis. Un foarte bun motiv de râs. Democrit ar fi
fost mai nesuferit din fire, provocându-l chiar și pe
marele Platon, care ar fi încercat să se asigure de
trecerea neobservată a lui Democrit nu doar prin
Atena, ci și prin istoria filosofiei, dorind să-i ardă
toate scrierile (ibidem, IX, 40). Dar, după cum se
spune, aceste presupuse vorbe ale lui Platon, nu au
umbrit întru totul faptele lui Democrit.
După ce Democrit s-ar fi înapoiat din călătoriile
sale, s-a alăturat fraților săi Herodot și Damastes
pentru a guverna în Abdera ne spune Lexiconul
Suda. Atât știm din surse, cât de cât sigure, despre
activitatea sa politică. Dar există o altă față a acestor
întâmplări. În mod curios, atunci când vorbesc
despre Democrit sursele antice par a se referi mai
mult la situația sa materială decât în cazurile altor
filosofi. Astfel, aflăm că atunci când s-a întors acasă,
după aceste călătorii, fiindcă și-a risipit toți banii, și-
a pierdut dreptul de a fi îngropat în propria cetate.
Desigur, aceste descrieri nu-l ajută prea mult pe
Democrit, din moment ce el nu pare să aibă
imaginea filosofului cumpătat, fiind printre primii
care au dovedit că cercetarea este destul de
costisitoare. În acele vremuri, filosoful trebuia să fie
un exemplu pentru concitadini, iar unul ca
Democrit nu putea decât să „zdruncine temelia
legilor cetății” însoțindu-se de o reputație de „geniu
rău”, după cum relatează Filon Alexandrinul (cca. 20
î.e.n. - cca. 50 e.n.; în De providentia II, 13, trad.
Adelina Piatkowski). Dar față de Abdera natală a
dat dovadă și de atitudini de „geniu bun”, din
postura de taumaturg, scăpând cetatea de ciumă
(Filostrat, Viața lui Apollonios din Tyana, VIII, 7).
Oricum, o situație delicată, din care se spune că
filosoful ar fi ieșit citindu-și în fața mulțimii tratatul
intitulat Marea cosmologie. Imediat după ce
abderanii l-au ascultat, i-ar fi oferit cinci sute de
talanți (n.b. în 2012 la un calcul aproximativ un
talant de argint ar fi fost calculat a fi echivalentul a
aproximativ $26000), apoi i-au ridicat statui din
bronz, iar după ce a murit, funeralii pe cheltuiala
statului (Diogene Laertios, Despre viețile °i
doctrinele filosofilor, IX, 39-40). Diogene mai
adaugă că o altă sursă, Demetrios din Magnesia
(sec. I î.e.n.), susține că rudele lui Democrit ar fi
citit scrierea și s-ar fi bucurat de răsplata însemnată.
Indiferent de aceste circumstanțe, fericite trebuie să
fi fost vremurile în care se acordau asemenea premii
nobele pentru performanțe scripturale într-ale
filosofiei.
Încă un episod poate fi menționat, relatat într-o
epistolă de către al doilea împărat roman filosof,
Iulian (331 e.n. - 363 e.n.), pe care creștinii l-au
numit, cu toată aprecierea de care au fost capabili,
Apostatul (Epistola 69. Către Himerius). Aici se
povestește cum Democrit l-ar fi învățat pe Regele
Persiei, Darius al II-lea (rege între 423 î.e.n. și 404
î.e.n.), că atunci când vine vorba de nefericirile
acestei lumi ierarhia politică nu așează pe nimeni în
postura de discriminat. La moartea unei soții la care
ținea foarte mult, Darius al II-lea i-a cerut lui
Democrit să o aducă înapoi la viață, lui Democrit
urmând să i se pună la dispoziție tot ce era necesar
pentru înfăptuirea minunii. După ce ar fi adunat
acestea, Democrit i-a spus regelui că mai e nevoie de
ceva ce doar regele în calitatea sa de stăpân al lumii
poate să obțină. După ce este întrebat despre ce este
vorba, Democrit îi spune lui Darius că soția sa va
reveni dacă Regele va înscrie pe piatra funerară a
soției sale numele a trei oameni care nu au suferit
niciodată de nimic în viață. Și regele a... înțeles.
Către finalul vieții Democrit ar fi ales orbirea
voluntară, iar Cicero scrie despre el că „nu mai
putea distinge cele albe de cele negre, dar putea în
schimb să deosebească cele bune de cele rele, cele
drepte de cele nedrepte, cele cinstite de cele
infamante, cele folositoare de cele nefolositoare, cele
mari de cele mici.” (Cicero, Tusculane, V, trad.
Adelina Piatkowski). Într-o lume compozită, în care
agregatele fac imposibilă discernerea adevăratei
realități, orbirea este singura care poate aduce cu
sine adevărata contemplare.
II.	Dacă Democrit a trecut neobservat prin
Atena nu același lucru se poate spune despre cel
care i-a fost discipol, Diagoras din Melos. Acesta a
primit numele de Atheos, „Ateul” încă din
antichitate, prin conduita sa cauzând tulburări
sociale și scandalizând societatea cetății etalon a
democrației antice, Atena. Cronologia vieții sale nu
este foarte clară, știindu-se doar că a trăit undeva în
a doua jumătate a secolului al V-lea î.e.n., dar acest
neajuns poate fi trecut cu vederea și putem să
trecem la circumstanțele în care acesta a ajuns
discipolul lui Democrit.
În timpul Războiului Peloponesiac, în apropierea
anului 415 î.e.n. Atena atacă cetatea neutră Melos.
Este celebru fragmentul din istoria Războiului
Peloponesiac scrisă de Tucidide, intitulat Dialogul
melian (Războiul Peloponesiac V, 17). Aici ne este
prezentat contrastul între o Atenă puternică și o
Melos slabă, reprezentanții acesteia din urmă
încercând să-i convingă pe trimișii atenieni că nu
este just sau onorabil ca ei să devină supuși ai
Atenei, nefiind angajați în război pe poziții ostile
față de atenieni. Modul de a dialoga al atenienilor
este unul agresiv, cinic, arogant, replicându-le
melienilor că în chestiuni de justiție pot exista
negocieri doar între egali, iar situația în care se află
melienii nu este una ce poate fi discutată în termeni
de onoare, ci trebuie gândită în termeni de
supraviețuire. Imaginea este încă deranjantă la 2500
de ani distanță, chiar dacă dialogul este fictiv. În
realitate, în urma asediului, Melos este cucerită,
bărbații capabili de luptă sunt uciși, iar femeile,
copiii și bătrânii sunt târâți în sclavie. În timpul
acestui conflict ar fi căzut în sclavie și Diagoras
Melianul. E foarte posibil ca acesta să nu se fi aflat
în Melos în momentul căderii cetății și al măcelului,
ceea ce ar putea explica supraviețuirea sa. Din
sclavie l-ar fi răscumpărat nimeni altul decât
Democrit, pentru o sumă, ni se spune, destul de
consistentă, ajungând astfel discipolul filosofului
atomist.
Nu știm dacă Diagoras a ajuns sclav înainte să-și
declare ateismul sau după. De ateismul lui Diagoras
par să fie legate cusururile sistemului judiciar
atenian, cusururi care în aceeași epocă aveau să-i dea
o mână de ajutor lui Socrate în martirajul său. Nu
este exclus ca între evenimentele vieții lui Diagoras
să fi existat o legătură mai strânsă, întrucât puteai
să ajungi sclav în antichitate și dacă pierdeai un
proces. Dacă se adaugă și detaliul că Atena de
atunci nu era un loc prea favorabil pentru metecii
melieni, lanțul cauzal care a dus la rezultatul
nefavorabil pentru Diagoras poate prinde
consistență, devenind mai plauzibil. Pe de altă parte,
e posibil ca și Diagoras să fi avut parte de un proces
politic, acuza fiind cea obișnuită în asemenea
situații: asebeia, adică impietate.
Dar în cazul lui Diagoras imputările unui proces
de impietate nu erau chiar plăsmuite. Cea mai
cunoscută faptă a sa este cea legată de luarea în râs
a misteriilor de la Eleusis, în încercarea de a-i
îndepărta pe oameni de ele, ceva de neconceput în
contextul democrației ateniene. De asemenea și-a
manifestat disprețul față de alte ceremonii sau chiar
față de zei și eroi. Ateismul său l-a transformat în
subiect de comedie atică, personajul Socrate în Norii
lui Aristofan fiind numit Melianul, pentru a-i
sublinia ateismul. Atenienii nu au așteptat prea mult
și au dat un decret, gravat și în bronz, împotriva lui,
cel mai probabil in absentia, Diagoras fugind deja
din Atena și refugiindu-se în Pellene. Atenienii au
pus pe capul lui și o recompensă destul de
însemnată, de 1 sau 2 talanți de argint (Scholia la
Păsările lui Aristofan 1073).
În Lexiconul Suda se zice că Diagoras ar fi murit
la Corint. Răspândirea atitudinilor sfidătoare față de
religie și simbolurile religioase nu pare să fi fost
doar în apanajul unor personaje de felul lui
Diagoras, poeți, sofiști sau filosofi. Chiar și oameni
politici atenieni s-au dedat la astfel de practici, dacă
e să-i credem pe acuzatorii lui Alcibiade, care a fost
acuzat și condamnat la moarte, tot in absentia,
pentru profanarea hermelor din Atena și a
Misteriilor de la Eleusis, tot în 415 î.e.n. Ceea ce ne
rămâne însă de observat e că, la fel cum astăzi
aproape nimeni nu este imun la ceea ce credincioșii
consideră a fi “boala ateismului”, în așa-zisele
vremuri de aur ale democrației, în Atena ferice, pe
care nu puțini o dau ca model în orice circumstanță
care li se pare adecvată, nimeni nu pare să fi fost
prea imun la diagnosticul de ateism. Într-un mediu
nesănătos cum e cel politic, nici nu e de mirare.
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
efectul de seara
Bepop - umbrele lui
Cassavetes - On the Road (1)
Robert Diculescu
Stilul bepop (sau bop) a apărut în
"laboratorul” creativ al celebrului club din
Harlem Minton’s Playhouse, începând cu
anii 1940. Acei muzicieni sunt cei fără de care
probabil nu ar mai fi putut urma nicio
revoluție free în jazz sau mai apoi în toate
tipurile de fusion de la sfârșitul anilor șaizeci.
Noul stil de interpretare a jazzului a fost
inventat, cizelat, extins și rafinat de către un
grup de tineri muzicieni din acel moment
format din: Thelonious Monk, Charlie Parker,
Kenny Clarke, Charlie Christian și Dizzy
Gillespie. Bepopul a fost o "spărtură” în
muzica neagră de până atunci, o întrerupere a
supremației erei swing, care devenise în ochii
inovatorilor muzicieni din Harlem oarecum
"comercială”. Cu ajutorul prospețimii noului
stil, jazzul se redefinește și schimbă în mod
ireversibil concepția despre interpretare. O
concepție care va duce în cele din urmă spre
următoarea "revoluție”, muzica modală, și
apariția celor care au dus bopul spre o altă
continuare și o reîmprospătare a genului, free-
jazzul (ultima frontieră a genului).
Responsabilii ultimei rupturi sunt în același
timp a doua serie de promotori și
continuatori ai bopului. Se pare că în jazz
nimic nu se pierde, ci doar se reînnoiește (cei
responsabili de ultima ”mare ruptură” sunt
Miles Davis, Ornette Coleman, Erich Dolphy,
John Coltrane și Charles Mingus). Accentul
fondatorilor din Harlem se mută pe
improvizație, pe imprevizibilul și neașteptatul
improvizației, mai exact pe libertatea căpătată
și extinsă a fiecărui interpret în cadrul temei
de la care pornește. Se impune, astfel, o
autonomie a grupurilor restrânse la cinci sau
șase muzicieni. Această autonomie oferă o
libertate ce părea într-un fel pierdută în epoca
orchestrelor și aranjamentelor big-band-urilor.
Swingul era o uniformă interpretativă mult
prea strâmtă pentru originalitatea și
dexteritatea unor individualități ca Charlie
Parker, Dizzy Gillespie, Lester Young și, cu atât
mai mult, pentru continuatorii lor, care au
impus și extins noi standarde și viziuni asupra
muzicii, Miles Davis, John Coltrane sau
Charles Mingus. Sosise momentul depășirii
unor limite.
Swingul își epuizase formulele de înnoire,
dar în același timp, ca în toată tradiția jazzului,
el va fi baza de la care se va pleca spre apariția
unei îmbunătățiri radicale, așa cum bluesul va
fi și el transformat și încorporat altor
modalități de experimentare ale bopului și free-
ului. Într-un fel noua ruptură nu este
definitivă, ci are accente puternice de
încorporare și remodelare a vechiului tipar de
exprimare muzicală. Din stilul swing, sunt
păstrate mișcarea și melodicitatea, dar
intervine decisiv nesupunerea frazei la măsuri
stricte. Solistul dobândește libertatea de a-și
construi discursul muzical în contra unei
rigidități a exprimării care l-ar fi obligat la
limite. Fiorul improvizației, plăcerea de a rupe
în anumite părți tema, domină viziunea noilor
muzicieni. Nimic nu-i mai poate ține legați de
o strictețe a standardelor.
De acum solo-urile vor putea zbura singure
în viraje surprinzătoare, instrumentele de suflat
sunt niște continuatori ai viziunii interpretului,
intervine o "extindere” a corpului-melodie
propriu-zis într-o mai mare libertate.
Saxofonul, pianul sau trompeta impun ritmul
și parcă se detașează de ceilalți muzicieni, o
perioadă a melodiei, pentru a-și exprima
subiectivitatea improvizației, urcușurile și
coborâșurile, pentru ca apoi să revină la
conlucrarea cu ceilalați din grup, dând la iveală
un alt corp al piesei interpretate. Bopul
impune individualitatea și pune în centrul
formației liderul, cel care conduce și
omogenizează temele, le rupe și le face alte
legături. El pare în timpul concertelor
"șamanul” care oficializează și înfăptuiește
ritualul transpunerii.
Gilles Mouellic sintetizează de altfel
cerințele, estetica și limitele scriiturii big-band,
în cartea sa Jazzul o estetică a secolului 20:
"Scriitura big-band, având pe post de fundal
apetența formală, tinde să-l închidă pe solist în
prezent, în acest mijloc (middle jazz - epoca
swing-ului) în care căutarea echilibrului este
grija principală a unei muzici destinate
dansului... Scopul nu era acela de a-l surprinde
pe dansator, ci de a-l face să se simtă în
siguranță respectând o continuitate liniștitoare,
bara de măsură jucând rolul unui imperturbabil
reper. Acest jazz-mouvement își îndeplinește
perfect funcția: el triumfă în baruri și în
dancinguri, în care complezența stă alături de
exigență (stilul jungle a lui Duke Elington)”.
Exact din acest "limite dansante” iese boperul.
Discontinuitatea lui contestă mișcări mult prea
previzibile, și atacă frontal o lene a
ascultătorului învățat cu ritmuri facile și
servite. El impune în cele din urmă un alt mod
de ascultare, receptare și înțelegere a jazzului.
Concertele din cluburile americane din anii
cincizeci-șaizeci (în orașe precum San
Francisco, New York, New Orleans, Chicago
etc.) mizează pe acest magnetism al
interpretului în timpul concertelor și pe
exercițiul de seducere datorită charismei lui,
transformă interpretarea într-un ritual.
Noile spații ritmice, tensiunile interpretative
repetate în solouri, o sabotare a continuității
duc la aflarea unor noi căi de prezentare a
materialului interpretat. Se impune astfel o altă
estetică a dezordinii negre, de fapt o chemare
presantă la contestare, cu legături în sfera
socială și politică, oferindu-i acestei contestări
legitime a negrilor afro-americani o dimensiune
proaspătă și revitalizantă. Bopul impune
efectele dirty (literal murdar), în ochii
criteriilor occidentale, un tratament neortodox
al sonorității. Efectele utilizate, grohăit, guițat,
șuierături, sunt tot atâtea mijloace de apropiere
a sunetului de către interpret, care își
personalizează astfel interpretarea. Celebrul
"cluster” folosit de pianistul Thelonius Monk
este o tehnică de pian care constă în
producerea mai multor note în același timp, cu
palma, pumnul, cotul sau cu antebrațul.
Toată acestă mișcare muzicală poate fi
văzută și ca un element distinct, chiar
fondator, al unei culturi care avea de mult
originalitate și forță: cultura negro-americană.
Primele mari revolte ale negrilor izbucnesc în
1943, urmate mai apoi, două luni mai târziu,
de cele din Harlem. Exact în acei ani, Gilespie
și Parker scot la iveală din underground-ul
clubului new-yorkez sunetul bopului, chiar
dacă în acel moment nu pare a fi vorba
neapărat de o conștientizare politică și un
protest imediat. Dar acesta este primul semnal
pertinent al unei identități culturale care, odată
cu apariția free-ului, va interfera cu mișcările
de stradă (se pot aminti revoltele din 1965 în
Detroit, Cincinnati și la Watts în ghetoul unde
s-a născut Mingus, acesta fiind implicat direct
în luptele pentru drepturile civile). Această
miză ideologică însă nu poate oculta faptul că
jazzul înainte de orice este muzica unui under
comunitar care părea proscris la începutul
apariției lui, dar și artă distilată până la
complexitatea unor albume conceptuale cu
influențe în toate sferele culturale "albe”. O
muzică construită din strigătul de revoltă al
bluesului plantației și al creativității uimitoare
a celor clasați de mâna a doua timp
îndelungat. Jazzul este una dintre amprentele
cele mai puternice ale culturii unui popor care
a contaminat și influențat considerabil cultura
albă pentru care jazzul era la început o muzică
periferică. Poziția de superioritate a fost
dinamitată odată cu trecerea anilor și, după
boom-ul bopului, chiar din interiorul culturii
albe, deoarece mulți muzicieni albi au aderat,
învățat și conlucrat din plin cu "zeii” jazzului
negru. Bepopul propulsează în aria culturală
americană (și nu numai, căci jazzul va cuceri
toate continentele în cele din urmă)
individualitățile puternice, un mod de a trăi și
de a te poziționa într-o societate marcată de
conflicte interrasiale.
Iată ce scrie Gilles Mouellic despre maniera
de interpretare și influența lăsată de
saxofonistul John Coltrane, una din
personalitățile cele mai influente ale valului
secund al bepopului: "Recurgerea la
spiritualitate, la căutarea lui Dumnezeu ca
inspirație primară nu este decât semnul
exterior al unei permanente căutări a
universalității. Solo-urile lui Coltrane sunt fără
limite, fără început, fără sfârșit. Nu mai există
fraze, ci o incantație, un strigăt care ar putea
să nu se termine niciodată, dacă limitele fizice
ale muzicianului și contingențele înregistrării
nu i-ar pune provizoriu capăt. Rotirea, mișcarea
giratorie, în loc de a înțepeni improvizația, o
propulsează într-un alt spațiu, în care timpul
cronologic, înainte și după, nu mai există.”
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
corespondența din Washington
Protestele din piața „Maidan”
din Ucraina sunt atât spirituale
cât și politice
Victor Gaetan
Prezența preoților, rugăciunile și un nivel
fără precedent al conlucrării între catolicii
și ortodocșii din Ucraina sunt elementele
marcante ale demonstrațiilor în masă care au
loc acum în Kiev.
Imagini tensionate apar din noiembrie, cu
jandarmeria din Ucraina amenințând o tabără în
stradă, la un frig sub temperatura înghețului,
sub steagurile festive galben-albastre ale Ucrainei
și Uniunii Europene. Pare o imagine deja-vu
copiind demonstrații similare în masă din alte
țări, împotriva unor regimuri nepopulare.
Dar ceea ce e unic în Ucraina este rolul
proeminent jucat de bisericile creștine în a da
protestului un contur de eveniment spiritual, nu
doar politic.
Prezența zilnică a preoților și rugăciunile de
pe baricade - și nemaivăzutul nivel de
coordonare între catolicii și ortodocșii ucraineni
grupați în jurul evenimentelor - marchează un
moment istoric, conform oficialităților celor
două biserici. Ceea ce a declanșat ocuparea în
21 noiembrie a Pieței Independenței din Kiev,
sau, în ucraineană, Maidan Nezalejnosti, de
către oponenții lui Victor lanukovici a fost,
inițial, un act politic.
Guvernul anunțase pe neașteptate decizia sa
de a nu accepta pactul de cooperare în vederea
aderării la Uniunea Europeană (UE) - cu doar o
săptămână înainte de data la care urma ca
acesta să fie semnat.
Țări vecine ca Moldova și Georgia au mers
mai departe și au încheiat acorduri similare în
29 noiembrie, la Summit-ul pentru Parteneriat
Răsăritean din Vilnius, Lituania.
„Guvernul ucrainean se pregătea să semneze
un pact de asociere cu UE de mai mult de un
an. Era politica oficială a guvernului”, a declarat
pentru Registrul Național Catolic profesorul de
istoria Ucrainei Serhii Plohii, bursier la
Universitatea Harvard. „Europa și valorile
europene au devenit discursul predilect în
politica ucraineană - o mare speranță.”
Pentru mulți ucraineni, acordul cu Uniunea
Europeană simboliza o cale spre o societate mai
stabilă, mai puțin coruptă, a explicat Plohii.
„Când guvernul a anunțat că s-a răzgândit,
spunând că există dificultăți economice în acest
sens, a avut loc un viraj abrupt în politică.
Protestul arată că Ucraina este un stat
democratic, și că guvernul nu poate face orice
dorește în urma unor discuții cu ușile închise”,
a spus Plohii.
Concluzia lui a fost, „Ceea ce avem astăzi
este rezultatul managementului absolut greșit
din economia ucraineană practicat de guvernul
actual, care căuta o portiță pentru a ieși din
situația în care acest lucru s-ar fi aflat. Pare-se că
au primit o astfel de portiță de scăpare de la
Rusia”.
24
Ajutorul lui Putin
În 17 decembrie, președintele rus Vladimir
Putin a anunțat un pachet de ajutorare a
economiei ucrainene, care suferea de lipsă
cronică de lichidități: Rusia va cumpăra
obligațiuni ucrainene în valoare de 15 miliarde
de dolari și-i va vinde țării vecine gaze naturale
cu o reducere substanțială.
Acordul cu UE nu prevedea bani lichizi
imediat. În locul acestora, un acord politic și
comercial urma să pună bazele unei mai mari
respectări a legii, transparenței, drepturilor
omului și comerțului liber, care, toate, spun cei
ce sprijină acordul, urmau să aducă beneficii pe
termen lung.
Roman Popadiuc, primul ambasador post-
comunist al Ucrainei în Statele Unite, consideră
că e esențial pentru țară să se orienteze spre
Europa.
„În timp ce Ucraina poate supraviețui din
resurse proprii - este o țară mare, cu resurse
strategice extraordinare - ea are nevoie de foarte
mult ajutor ca să devină un stat democratic
viabil, lucru care nu poate veni decât din
asocierea cu Europa. Astfel că Ucraina trebue să
reia discuțiile cu UE”, a declarat el pentru
Registru.
Popadiuc a adăugat: „Presiunea
naționalismului rus este prea adânc
înrădăcinată. Rusia va continua să privească
Ucraina ca pe o colonie pierdută. A lega
economia Ucrainei de cea a Rusiei nu este bine
pentru niciuna din cele două țări.”
Dar atât Plohii cât și Popadiuc au atenționat
că protestele din Maidan nu trebuie interpretate
ca o declarație de război între Europa și Rusia.
De curând întors în Kiev, Plohii a observat:
„Delimitarea nu este, după părerea mea,
lingvistică, sau bazată pe religie, ci una bazată
pe valori. Ce am văzut în Maidan a fost o
declarație foarte puternică a unității dintre
rusofoni și ucraineni, ortodocși și catolici. Toți
sunt acolo împreună”.
Ciocnirea din 30 noiembrie
În 30 noiembrie, sute de jandarmi cu gaze
lacrimogene și bastoane au atacat Maidanul,
împrăștiind circa 10 000 de protestatari și
rănind mai mult de 75 de oameni.
Mulți activiști din Maidan s-au refugiat într-
un complex istoric ortodox, Mănăstirea cu
cupolă de aur Sf. Mihail, unde au fost protejați
și încurajați de călugări din Patriarhia Ortodoxă
a Ucrainei din Kiev, una din cele trei grupări
ortodoxe, câteodată rivale, din Ucraina.
În ziua următoare, mii de civili opozanți ai
guvernului s-au grupat să recâștige Piața
Independenței. Ei au ocupat și clădiri: un partid
de opoziție a reușit să cucerească Primăria
Kievului, care, de atunci, a fost folosită ca loc
de dormit pentru protestatari.
Radicalizate de asaltul din 30 noiembrie
asupra unor demonstranți pașnici, mulțimile din
Gavril Nechifor	Geneza, 60 x 40 cm, -ulei pe pânză
Maidan s-au ridicat la un număr de mai mult de
500 000 de oameni în primele două duminici
din decembrie, adunând participanți din toată
țara, după cum spun ei înșiși.
Părintele Mikola Buriadnik, preotul Bisericii
catolice ucrainene Sf. losif Logodnicul Mariei,
din Chicago, a fost în Piața Independenței între
8-13 decembrie și a descris Registrului ceea ce el
a numit „o nouă națiune transformată”.
„Când te apropii de Piața Independenței,
pare înspăimântătoare de la distanță, din cauza
imenselor baricade improvizate”, a povestit
preotul. El a descris controale stricte pentru a
intra, cu foști soldați și „experți în apărare” care
păzesc perimetrul Maidanului, căutând arme și
nedând acces celor care băuseră.
„Înăuntru e plin de veselie, cu mulți oameni
în jur de 20 de ani. Totul este foarte bine
organizat, cu echipe responsabile pentru
alimente, ajutor medical, îmbrăcăminte,
organizarea apărării. Oamenii se înregistrează și
fac de serviciu”, a spus el.
Scena ecumenică
Părintele Buriadnik a descris „marele rol” al
Bisericii Greco-Catolice Ucrainene, cu o capelă
în mijlocul pieței care oficiază liturghia zilnică,
spovedania și sfătuirea credincioșilor.
„Scena era ecumenică”, a spus părintele
Buriadnik. „Biserica Ortodoxă a Kievului este
foarte activă, dar tot așa sunt și preoții din
Biserica Autocefală și Patriarhia Moscovei. ...Toți
preoții slujesc, rugându-se mai ales noaptea la
Iisus, și spunând Rozariul, mai ales când este
frig. În fiecare noapte, de pe scenă se aude
imnul național, apoi o rugăciune, Sfânta
Scriptură, altă rugăciune.”
În 11 decembrie în zori, poliția a atacat
tabăra din Maidan din nou.
Ca să dea alarma, un absolvent al unei
academii teologice din apropiere de Catedrala
Mihalkovski a început să tragă clopotele sfinte,
care puteau fi auzite de la kilometri distanță.
Părintele Buriadnik s-a alăturat celorlalți preoți,
în odăjdii, înarmați cu cruci, așezându-se între
jandarmi și demonstranți.
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„La trei dimineața eram la câțiva pași de
forțele speciale ale poliției, cu scuturile lor
imense de metal. Am spus în cor Tatăl Nostru
și Bucură-Te, Fecioară. Nu numai că protestatarii
se rugau din toate puterile, cum te rogi atunci
când te întrebi dacă vei supraviețui, dar am
văzut și unii polițiști care se rugau tăcut
împreună cu noi”, a spus preotul.
Spre deosebire de ciocnirea din 30
noiembrie, violența masivă a fost evitată de
această dată, și jandarmii s-au retras în cele din
urmă, fără să scoată protestatarii din piață.
Ca mulți din colegii lui clerici, Episcopul
Boris Gudziak, păstorul Eparhiei Ucrainene
Greco-Catolice din Paris, a participat la proteste
la începutul lui decembrie. El a spus reporterilor
Registrului: „Papa Francisc ne-a spus nouă,
clerului, să fim păstori - să simțim „mirosul
turmei noastre”. De aceea sunt clericii noștri în
piață, cu oamenii”.
Cerându-și demnitatea umană
Episcopul Gudziak a fost în Maidan și în 11
decembrie. El crede că a fost un miracol că în
noaptea aceea nu au fost victime. „Faptul că
5000 de oameni neînarmați, cu cântecul și
rugăciunea pe buze, au rezistat unor trupe
înarmate de intervenție rapidă este o minune.
Faptul că pacea a învins, chiar și când mulțimea
a crescut la 800 000 de oameni - că este atâta
înțelegere, umor și pace în Maidan - toate
acestea nu sunt naturale; sunt supranaturale.”
El a adăugat, „și credem că duhul lui
Dumnezeu îi inspiră pe oameni să-și ceară
demnitatea umană”.
Cu toate că episcopul Gudziak nu se sfiește
să descrie „guvernul Putin” ca fiind „principala
sursă de probleme în această situație”, el vede
rapid, de asemeni, evoluții pozitive în relațiile
dintre bisericile catolică și ortodoxă, nu un
divorț simplist „Vestul față de Rusia”.
De exemplu, o adunare din Maidan, în 15
decembrie, a început cu o rugăciune ecumenică,
în care preoți din fiecare din cele trei biserici
ortodoxe au participat împreună cu catolicii
(atât de rit răsăritean cât și latin) și cu creștinii
evangheliști.
Episcopul Gudziak a notat, de asemeni, o
declarație semnificativă a Consiliului Bisericilor
și Organizațiilor Religioase din întreaga Ucraină,
al cărei președinte este, în aceest moment,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe din Moscova
(biserica ortodoxă cu cele mai strânse legături
cu Moscova).
Declarația comună a Consiliului avea patru
puncte principale: Guvernul să asculte poporul;
violența este inacceptabilă; Ucraina este stat
indivizibil; și dialogul este singura cale legitimă
de urmat.
Universitatea Catolică din Ucraina
Episcopul Gudziak este de asemeni
președintele Universității Catolice din Ucraina
(UCU), din Lvov, o universitate cu sediul în
vestul Ucrainei, fondată în 2012 cu ajutor
extensiv de la americanii ucraineni. Cu mai
mult de 1500 de studenți, o școală de business
și un seminar teologic, este singura universitate
catolică din spațiul fost sovietic.
Studenții și UCU au fost activi la protestele
din Maidan de la început; comunitatea
universitară a chemat la nesupunere civilă și a
cerut demisia guvernului ca urmare a violențelor
nejustificate.
În Statele Unite, Fundația Catolică
Ucraineană pentru Educație (UCEF) din Chicago
coordonează ajutorul pentru UCU și ajută la
educarea americanilor în legătură cu biserica
greco-catolică.
Directorul executiv Alexandr Kuzma spune
că un factor-cheie al demonstrațiilor din Maidan
este „frustrarea apărută din cauza nivelului înalt
al corupției. Regimul lanukovici își protejează
privilegiile și interesele economice înguste”.
Reacția populară, explică Kuzma, este în
esență una morală: „a apărut o revoltă națională
non-violentă, care arată că ceea ce Sanctitatea sa
Ioan Paul al Il-lea numea „plămânul răsăritean”
al catolicismului respiră foarte puternic”.
Episcopul Stefan Soroka, un episcop greco-
catolic din Canada care slujește în acest
moment ca arhiepiscop al Arhi-Diocezei
Catolice Ucrainene din Philadelphia, arată că
este necesar să vedem evenimentele ce se
desfășoară la ora actuală în contextul istoric al
opresiunii greco-catolicilor.
„Aceasta este o luptă pentru toate țările din
Est, ca să nu ne întoarcem la opresiunea de care
am avut parte”, a spus episcopul Soroka. „Toată
lumea spune ‘să nu ne întoarcem la vremuri
trecute’”.
Speranță pentru viitor
Este imposibil de prezis care va fi viitorul
Ucrainei. Actualul guvern pare a reuși să mute
Ucraina înapoi în sfera de influență rusească,
posibil ca parte a unei „uniuni vamale”
eurasiatice, pe care a lansat-o președintele Putin
împreună cu Belarus și Kazahstan în 2010.
Sau forțele favorabile integrării europene ar
putea învinge, în cele din urmă, cum speră
demonstranții din Maidan - și pentru care se
roagă.
A treia opțiune, despărțirea geografică a
Ucrainei de vest, cu orientare europeană, de
Gavril Nechifor
Gânduri despre Roșia Montana, 70 x 70 cm, ulei pe pânză
regiunile din est și sud, în mod tradițional aliate
cu Rusia, este o idee evocată de Putin la
întâlnirea sa cu președintele George W. Bush în
2008. Conform revistei Time, conducătorul rus
a spus atunci: „Nu înțelegi, George, că Ucraina
nu e nici măcar un stat. Ce e Ucraina? O parte
din ea e în Europa de Est, dar cea mai mare
parte este un cadou de la noi”.
Cei mai mulți catolici resping ideea unei
separări. Spune episcopul Soroka: „Ceea ce se
dezvoltă nu este un conflict est-vest, ci un
autentic duh (spirit influențat divin), dorind ca
națiunea să părăsească această cale a conflictului
continuu”.
În mod similar, episcopul Gudziak notează:
„Oamenii nu demonstrează împotriva unui
partid, nu cer vreun Mesia pe pământ. Ei își
arată credința într-o demnitate dată de
Dumnezeu și în principiile domniei legalității”.
Părintele Buriadnik, absolvent al Seminarului
Sfântul Duh de la UCU, merge până la a numi
Maidan-ul un „Nou Ierusalim”, fiindcă este „un
loc din care se va răspândi creștinătatea. E o
binecuvântare. Este renașterea unei națiuni și o
profundă renaștere spirituală”.
Traducere de
Cristina Tătaru
(N.R. Victor Gaetan este corespondent al
National Catholic Register și colaborator al
revistei Foreign Affairs)
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
concurs loan Slavici
Jocul șobolanului alb
Mariana Irimia
***
Încă din primii ani după ce m-am mutat în
orășelul acesta de provincie mi-am construit o
serie de detalii care în final au pus umărul la
armonia totală a vieții mele. Mersul săptămânal
la aerobic. Locul unde cucoanele orașului au creat
o adevărată plasă de țânțari - toată lumea nou
venită trecea la puricat pin plasa lor. Ce faci, cu
ce te ocupi și cu cine ieși în oraș. Acolo am
cunoscut-o pe Geta, o fată finuță, profesoară de
română la un liceu din oraș, ulterior bună
prietenă, și pe Găbița, ziaristă la un cotidian
local. La terminarea programului de sport ne
opream la bar și ne beam, eu ceaiul verde, ele
cafeaua, sporovăind de una-alta. De cele mai
multe ori fetele îmi spuneau ce se mai vorbește
în târg, ce probleme au pe acasă, povești care în
alt context m-ar fi plictisit de moarte. Ședințele
de ayurveda, un loc intim la nivel psihic unde am
evitat să-mi fac prieteni pentru a mă putea
concentra asupra templului meu interior pe care îl
sacralizam în permanență cu fiecare înghițitură de
mâncare și fiecare gând- forță emis. EU. Lunar
mergeam la masaj, aveam un prieten gay care
făcea niște masaje foarte relaxante, uneori la
cosmetică și la toate evenimentele culturale din
oraș. Mediocre, ce-i drept în esență, dar multe, și
cu pretenții. Cochetam cu literatura, dar încă nu
scrisesem nimic relevant. La sfârșit de săptămână,
uneori, rezervam o cabană undeva în munți,
unde îmi plăcea să fotografiez. Și să meditez. Și
să citesc. Și să culeg plante medicinale. Și să
ascult Beethoven.
Am remarcat-o într-o zi la o conferință Reiki.
Venise un maestru din Zurich, iar îmbulzeala era
pe măsură. Înainte de a părăsi sala am aruncat o
privire spre mulțimea ce se înghesuia să
primească un DVD gratuit din mâinile
vindecătoare ale maestrului. Plângea tăcut așezată
pe un scaun din fundul sălii. I-am văzut ochii
mari, privind înainte, capul lăsat într-o parte și
lacrimile ce-i curgeau necontenit pe față. M-a
tulburat și toată seara m-am gândit ce-o fi avut
acea femeie de plângea. Toată lumea părea foarte
încântată de prezenta somității în materie, se
schimbau telefoane și adrese de e-mail, se discuta
agitat cu gesturi mari. Oare o fi rămas până la
sfârșit? Plângea de emoția întâlnirii cu maestrul?
O fi întrebat-o cineva de ce plânge, poate chiar
maestrul? Mă gândeam chiar la o posibilă
depresie... sau ...cine știe.
Când mi-a deschis ușa am împietrit. Stătea
aceeași, cu capul lăsat pe umărul drept, cu ochii
mari albaștri duși în fundul orbitelor, triști și
cercetători. Zâmbea, dar zâmbetul ei părea cusut
în carne vie. Simțeam un amestec de milă și
dispreț, așa cum mi se întâmpla față de bețivi.
Îmi venea să plec și să rămân în același timp. Nu
aveam putere să mă mișc din loc. Când m-am
văzut în stradă m-am urât. Îmi era ciudă pe mine
pentru că nu am avut tărie. Dar era femeie ca și
mine și îi înțelegeam fiecare puls și fiecare
respirație a porilor. Ca o carte deschisă.
***
Am sunat la interfon cu mintea golită de
gânduri. Îmi cumpărasem o geacă din piele foarte
șic, ce însă nu făcea parte din stilul meu
vestimentar. Era croită după modelul bărbătesc,
cu guler pătrat și cu fermoar. De cum am
îmbrăcat-o am simțit că e a mea. Vânzătoarea, o
femeie plinuță și frumoasă, îmi spunea, aproape
fără să o aud, că e importată din Pakistan de
soțul ei, care pleacă periodic acolo să aducă
marfă. Oare cum s-o înțelege ea cu pakistanezul?
Țin minte că discutam cândva cu un britanic
despre aceasta și-mi spunea că e greu să pui la
mijloc două culturi ca să trăiești în niciuna și să
mai fii și fericit.
Am găsit ușa deschisă. Nu mă mai întâmpina
în prag. Stătea pe un fotoliu cu brațele
încrucișate, ca un copil răzgâiat.
Bună ziua...
Să-mi zici Corina. Sau Cori, dacă vrei. Nu e
cazul să ne eschivăm.
Eu sunt Marieta, de fapt cred că știi... am
primit e-mailul tău.
Să știi că nu am nevoie de milă. Dacă asta
crezi, poți pleca.
...
Știam cât de dureroasă poate fi mila și de
aceea am preferat să o las să vorbească. De obicei
oamenii cred că dacă afișează pe chip o
strâmbătură de milă pentru semeni sunt împăcați
cu Cel de Sus. Mila e cel mai dur venin pentru
suflet, înnăbușă și ultima fărâmă de dragoste pe
care o poți arăta pentru un străin.
Nu ai stil, cred că ai ceva... așa... rudimentar.
Îmi privea geaca mea cea nouă. Probabil
încerca să deschidă o discuție. Știam că nu mă
îmbrac după ultima modă, dar mă simțeam
foarte bine în hainele mele simple, moi,
confortabile. De fapt, căutam haine practice pe
care să mă pot baza.
Nu înțeleg... ce legătură are stilul meu cu...
Nu o să înțelegi niciodată. Am crezut că ești
altfel, dar văd că ești la fel ca și ceilalți.
Superficială.
Asta era prea de tot. Simțeam că mi se ridică
sângele în creștet, dar îmi propusesem să mă
stăpânesc, orice ar fi. În astfel de cazuri nu
obișnuiam să iau în mod personal ceea ce mi se
spunea. Eram o fire calmă și rareori reușea cineva
să mă scoată din sărite. Cu timpul am început să
înțeleg foarte bine oamenii și preîntâmpinam
reacțiile lor cu liniște.
Corina, am văzut în e-mailul tău...
Ce, ai venit cu lecția învățată, să faci pe
psihologul cu mine? Ți-ai pregătit de acasă
replicile inteligente care ridică și morții din
pământ? Păi să știi că nu e cazul, de fapt m-am
răzgândit după ce am trimis e-mailul, așa că... te
rog. Să pleci. Nu mai este nevoie... pacientul și-a
revenit brusc.
M-am ridicat să plec. S-a ridicat și ea și a venit
spre mine.
-	De ce ai venit?
Nu puteam răspunde. Am coborât scările în
grabă, să nu alerge după mine. De ce am mers?
Să mă dau mare psiholog, să-i arăt cum este să fii
o femeie împăcată, ce nu are problemele ei, să-i
arăt mila, să o fac să se simtă „sub tratament”?
De ce am mers?
A doua zi m-a sunat. Și-a cerut scuze. Mi-a
spus că a cumpărat materialul pentru păpușă și că
o să mă anunțe când pot să văd o parte din ce a
lucrat.
***
Alo, bună dimineața, doamna doctor?
Era Otalia. Ea îmi zicea „doamna doctor” de
când am angajat-o. Abia ieșită din concediul
maternal, era bucuroasă că și-a găsit un nou loc
de muncă. S-a lăudat apoi la toate prietenele ei că
lucrează la o doctoriță de copii. Nu știa ea prea
multe, dar era o fată bună. Venise cu câția ani în
urmă din Republica Moldova, abia se întreținea,
și cu un copil pe deasupra.
Eu sunt, Otalia.
Vroiam să vă spun că a venit ziaristul acela
care a sunat ieri pentru interviu.
Aaa... hmm...
Uitasem. Nu-mi stătea în fire să fiu
nepunctuală, ba chiar mă enervam de fiecare dată
când stabileam o întâlnire și cineva întârzia.
Ziaristul era un tip grăsuț, la vreo treizeci și ceva
de ani, obraznic și dornic de scandaluri. Îmi
displăcea ca persoană, mai ales că discuțiile cu el
erau de cele mai multe ori enervante. Tipul era
recunoscut pentru idilele sale cu unele vedete
locale și acest lucru îi crea premisa „oricum cu
oricine și mai ales oricând”. Șicanele lui la adresa
singurătății mele de „femeie scorțoasă de carieră”
mă scoteau din sărite.
Bună, la ora asta se vine la serviciu?
Eeeh... mă aștepți demult?
Am răspuns, el a tot scris, a glumit în felul
lui, eu am zâmbit în barbă, el a scris.
Mai târziu, în timp ce scriam un raport, am
primit un sms. Era Găbița. Bogdan, ziaristul, se
lăudase deja cu farmecul său masculin:
Marieta, ce mai faci? Sper că nu-mi spui că
deseară nu vii la retro-party-ul organizat de Luci.
O să fie tare de tot, mai ales că se adună numai
lume bună.
PS: A fost Bogdan pe la tine?
***
După ședința săptămânală, în care directorul
clinicii ne aduna pe toți la el în birou și vorbeam
despre sănătate și despre sănătăți, m-a sunat.
Uite, vroiam să aflu dacă ești bine...
Sunt...
Ești o dragă, Marieta, știi?
...
Am făcut macheta păpușii... însă... este o
problemă... nu știu cum îi voi da viață... știi... o
păpușă trebuie să fie vie, întruchipată, trebuie să
mă gândesc la un model uman... să o fac să
respire atunci când o privești... să semene a om,
cel puțin... cu tine... mă gândeam de ce trebuie să
fac eu asta... știi, eu nu am mai făcut păpuși așa
de mari... cine știe, poate Dumnezeu mi-a dat
chemarea asta... dar în fond parcă nici nu vreau
să o fac... parcă nu mă lasă sufletul... nu știu
dacă mă înțelegi... poate îți par absurdă... simt un
nod greu în stomac când mă gândesc la păpușă...
offf... mi-e tare greu...
...
Mai ești?
Da, Corina... sunt uimită...
Mă înțelegi...?
Nu
Ești prea sinceră...mă doare sinceritatea ta...
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Am plecat spre garsoniera ei fără s-o anunț.
După ce am parcat mașina mi-am închis
telefonul. Să nu mă mai caute nimeni. O vreme
am stat în mașină. Mă gândeam în gol. Apoi m-
am plimbat puțin în jurul blocului. Soneria
interfonului semăna cu sirena ambulanței, sau așa
mi se părea atunci. Vocea ei și...intră! Din nou
stătea în pragul ușii, cu capul înclinat într-o parte,
parcă a mirare, părul vâlvoi ca pământul proaspăt
arat. Aveam impresia că va începe să plângă.
Trăgea aerul în piept cu putere, de parcă avea
traheele înfundate. Se agita să mă servească cu nu
știu ce... a adus un pahar, s-a dus să-l clătească, l-
a umplut cu sirop de coacăze, a adus un bol cu
stafide, a aprins un bețigaș, a deschis fereastra, a
închis-o, a adus o linguriță, un șervețel, un măr...
Corina, te rog să-mi explici!
M-a privit de parcă nu înțelegea limba
română.
- Ți-am spus că am nevoie urgentă de păpușă,
este o metodă terapeutică pentru două fetițe
gemene de culoare înfiate de un cuplu din oraș,
vreau prin asta să ajut doi copii să scape de niște
probleme... și pe alții...
-	Și ce, am zis eu că nu?
-	...păi...
-	Hai să-ți arăt păpușile făcute până acum...
trebuie să ai încredere...multă, multă încredere.
***
La petrecere mă simțeam străină. Străină de
mine și de cei de acolo. Luci, patroana unui
boutique din oraș, sărită de patruzeci de ani, încă
frumoasă și cochetă, trecea ca o zvârlugă printre
invitați, la brațul fiicei ei pe care o prezenta
tuturor, dând din cap într-o parte și alta, în
funcție de importanța fiecăruia. S-a oprit în fața
mea și a schițat un zâmbet scurt de bun venit.
Atât. Încercam să trag cu urechea la discuțiile
celor din jur în timp ce stăteam cu ochii pe
telefon. Găbița și Geta trebuiau să sosească din
moment în moment. Se discuta despre cărți. Doi
poeți mediocri vorbeau în stânga mea despre
cartea unui popă, terfelită într-un cotidian local.
Subiectul era slab, ca și prestanța lor, însă faptul
de a fi prezenți la petrecere părea foarte
important. Acest lucru îmi amintea de o vorbă a
bunicului meu- „dacă într-un sat este un sigur
poet, acela e cel mai mare poet al satului”.
Puțin mai departe de fotoliul meu o auzeam
pe Cici, o colegă de la clinică, râzând în hohote
la picanteriile unui fotograf bătrân. Un țârrrr și
fetele intrau pe ușă. Le-am făcut un semn și ne-
am dus la masa rezervată nouă. Ospătarul, în
vârstă, grăsuț și zâmbitor, un adevărat Don Juan
probabil în sufletul lui, ne-a adus vinul.
Atât?
Păi... ce mai puteam spune?
Și te-a lăsat așa... fără un semn?
...
Dar zi-ne toată povestea, insistă Găbița.
Geta își aprinse țigara, era încurcată. și eu
eram curioasă, dar simțeam totodată o imensă
milă față de ea. Îmi venea să o mângâi pe creștet,
cum făceam cu copiii de la clinică. Geta era un
copil mai mare... și aștepta un copil.
- Într-una din zilele în care nu ați venit voi
două la sală, se uită ea spre mine și Gabi, mă
plictisisem de banda rulantă și, drept să vă spun,
îmi era lene să mai fac sport. M-am dus la
toaletă... și... mi-am dat seama. Am alergat
speriată la farmacie după un test. Era. L-am
cunoscut la ansamblul de dansuri, tocmai venise
începător și toți râdeau de el. Era destul de
caraghios și rușinat în postura lui. Simi,
instructorul, mi l-a dat „în brațe”, cum zicea el,
să-l învăț eu pașii. Era deci partenerul meu. Când
ai un partener slab nici tu nu poți dansa bine. Și
el și-a dat seama de asta, astfel că mi-a propus să-l
ajut să învețe mai repede și... să ne vedem
undeva. Întâi ne-am văzut la un pub, unde eu nu
am vorbit prea multe, el mi-a povestit pe unde a
călătorit, era pasionat de schi și de fotografie, așa
că iarna mergea în Austria la schi, iar vara în
Maroc și Tunisia pentru fotografii. Apoi am mers
la un spectacol de operă, apoi a venit la mine,
apoi am făcut dragoste... apoi am mers în Austria
să schiem. Mă rog, el mai mult, că eu nu știam.
Trecuseră trei luni de când ne vedeam, ne iubeam
și ne promiteam tot felul de lucruri. Într-o
dimineață nu mi-a răspuns la telefon. I-am lăsat
un mesaj vocal... nimic. Trecuse deja o săptămână
în care nu mai știam nimic de el. Apoi am primit
un e-mail:
Am plecat în Austria. Aici sunt toți ai mei,
prietenii, familia - apropo sunt căsătorit, am un
copil... Sper că mă înțelegi, oricum relația noastră
nu era cine știe ce... Cu bine.
Cătălin.
Și asta a fost tot?
Tot... mă rog.. nu chiar. După ce am aflat că
sunt însărcinată i-am trimis un e-mail în care îi
spuneam. Mi-a răspuns într-un limbaj foarte
murdar, ceva de genul că eu am vrut să profit de
el, că i-am turnat un copil ca să-l leg de mine, că
oricum nimeni nu a reușit să-l lege pe el, nici
măcar nevasta.
Ce vei face, am întrebat eu, vei păstra copilul?
Am luat o decizie. Acesta este copilul meu și
numai al meu. Marieta, copilul acesta nu va ști
niciodată că s-a născut din tată!
Dar nu e corect... poate peste ani o să vrea
să-l vadă... să discute cu el... va fi cândva mare,
Geta!
Marieta, nu te băga, mi-o reteză Găbița.
Are dreptate Geta, omul ăla nu mai merită
să-și vadă vreodată copilul.
Vedeam în Găbița o luptătoare a drepturilor
femeilor. De fapt, ea avea mai multă durere în
suflet decât patosul pentru dreptatea femeilor. Era
din nou gravidă, a treia oară, toate sarcinile
nereușite până acum. Mă bucuram mult pentru
ea, prea se chinuia să aibă un copil.
Tu, Găbiță, cum stai cu burtica?
Întrebarea mea a trezit un zâmbet pe chipul
ei. Încă mai spera. Doamne, ce grea e speranța
uneori!
- Am fost la doctor și mi-a interzis o grămadă
de chestii. Să mănânc de aia, să nu beau de
ailaltă, să nu fumez, să nu beau cafea și să mă las
de muncă o vreme. I-am zis că o să respect
regimul lui, dar numai pe jumătate.
Râdea. Îi stătea bine râzând, uneori privind-o
mă gândeam că ea de fapt râde doar cu ochii și
râde mereu. Ochi de jar. Am mai povestit așa de
una-alta până noaptea târziu. Când am intrat în
casă lumina roșie a robotului pâlpâia în semn de
mesaj vocal.
Știi... mă gândeam așa... mi-a plăcut dialogul
cu tine...cred că am putea discuta mai mult....
dacă doamna doctor nu este deranjată prea tare,
bineînțeles- râdea, în fine... te invit mâine la
deschiderea salonului de geme și minerale de la
muzeu... e la ora 18.00. Voi fi acolo.
Bogdan
(fragment de roman)
■
Gavril Nechifor
Vasul alb, acril pe carton color
Confesiunile unui
meditativ
Gavril Nechifor
(urmare din pagina 36)
ripostă creativă a conceput un revelator ciclu de
imagini care etalau aspectul dezolant al climatului
din jurul disputatelor rezerve minerale de la
Roșia Montană. Ultima sa expoziție de la sediul
librăriei Universității din Cluj-Napoca, a
impresionat prin adecvarea modalităților formale,
grafice și picturale, prin crearea unei impresii de
cutremurător cataclism. Acute și tempestuoase
frângeri lineare se completau în dramatica lor
dezvăluire cu asprimea, cu duritatea unor game
cromatice în care pigmentul lua aspect de magmă
în putrefacție.
Dacă în cele mai sus relatate reiese interesul
major acordat de Gavril Nechifor substanței
afective și ideatice a mesajului, nu trebuie uitat și
neglijat că forța de vehiculare a acestui viguros
fond spiritual se datorează mobilității și conciziei
limbajului plastic. Deși operează încă în planul
unor sugestii figurative, devine extrem de
evidentă tendința de simplificare și sintetizare a
pretextului inspirativ, operând cu soluții formale
diversificate, duse până în pragul unei controlate
și vibrante abstractizări. E comportamentul unui
creator situat pe un pregnant traseu evolutiv care
a particularizat o viziune și un stil într-o
definitorie și viguroasă zestre culturală.
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
27
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
opera
Despre Rusia doar cu
dragoste si prețuire
Balul Operei 2014, Ediția a XlX-a,
Opera Națională Română, Cluj-Napoca
Maria Carla Bălan, Oleg Garaz
Amănunte despre sensul și structura
evenimentului
Singurul oraș din țară cu două opere, Clujul a
găzduit în 1992, pentru prima oară în România,
Marele Bal al Operei, care, conceput după
modelul celebrului Bal al Operei din Viena, a
devenit cel mai monden și select eveniment din
viața muzicală clujeană ajungând anul acesta la
cea de-a XlX-a ediție. Evenimentul extrem de bine
cotat de publicul clujean, a fost împărțit pe două
seri, Balul îmbinând ingenios multiple ramuri ale
artei și oferind spectatorilor prin muzică, balet,
modă și artă culinară, un spectacol inedit.
Conform tradiției, în fiecare an Balul este
organizat într-un anumit specific național, iar serii
din 22 februarie 2014 i-a revenit cel rusesc,
reprezentat aici mai ales prin culoarea albastră.
Seara s-a deschis la ora 18 prin întâmpinarea
de către anfitrioni, presă și televiziune a
invitaților zâmbitori și eleganți, și asemeni
oricărui eveniment monden important, intrarea în
clădirea operei a fost precedată de celebrul covor
roșu, muzică, lasere și culoare. Interiorul sălii
operei a fost împodobit elegant cu sute de flori
naturale împletite în rămurele subțiri prinse pe
fațada lojelor și pe balustradele din foaier iar pe
scenă au fost asezate aranjamente florale albe,
concepute de desinerul floral Florina Bogdan.
Interiorul scenei, deși relativ simplist amenajat, a
fost elegant și aerisit, lipsit de orice urmă de
supraîncărcare inutilă, așa cum se întâmplă în
cazul altor spectacole care nu dețin decoruri
proprii. Evenimentul, prezentat de cântăreața
Anca Țurcașiu și Rareș Bogdan a debutat cu
spectacolul de operă și balet conceput de Marius
Budoiu și regizat de Tiberiu Simu.
Balul organizat de Forumul Investitorilor
Autohtoni și produs de Matei Miko are ca scop
prezentarea culturii, a tradiției, a valorilor
românești, întâlnirea personalităților marcante în
vederea dezvoltării regionale și a excelenței în
artă, cultură și educație. Am admirat scurtul
discurs al producătorului Matei Miko care prin
doar câteva cuvinte și-a relevat puterea de muncă,
implicarea în organizarea evenimentului și mai
ales modestia, tot el precizând și conceptul
Balului Operei din anul 2015 unde se
intenționează acoperirea parterului în vederea
creării unei scene imense, replicând astfel în
totalitate modelul Balului Vienez. Amenajarea
unei astfel de scene pe suprafața de jos a sălii ar
sporii semnificativ confortul publicului în pauze.
Despre importanța unor diferențe decisive:
poporul și statul
Încercarea de a imagina un tablou
reprezentativ al Rusiei inevitabil duce la un
tăvălug imposibil de simboluri adunate de-a
valma: matrioșka, vodka, balalaika și kazaciok-ul,
Ioan cel Groaznic lângă rachetele SS-20, Petru cel
Mare călare pe un tank T-34 și, lucrul cel mai
important, losif Stalin însuși tronând undeva
deasupra Reichstag-ului în calitatea lui exclusivă
de învingător al nazismului. Într-un asemenea
imaginar nu-i deloc dificil să-l confundăm pe
Pușkin cu Beria, pe Nicolai al II-lea cu Soljenițân,
iar pe Hrușciov cu Stepan Razin. Un imaginar al
terorii, al violenței, al expansiunii și al
agresivității. Însă, într-un mod evident, tancurile
nu prea au o legătură vizibilă cu muzica lui
Rahmaninov și nici romanele lui Turgheniev sau
poezia lui Lermontov nu ar putea fi confundate
cu submarinele nucleare.
Diferența specifică rezidă în opoziția între stat
și popor, între civilizație și cultură, spiritualitate și
pragmatism, dar și între existența unei simple
familii de ruși și tendințele geopolitice ale unei
voințe imperiale. Și dacă în plan politic-ideologic,
Rusia s-a confundat cu U.R.S.S.-ul bolșevic, un
“imperiu al răului”, care s-a îngrădit cu o
impenetrabilă “cortină de fier” asemănătoare cu
un amenințător “zid chinezesc”, atunci cultura
autentică a dejucat într-un mod asumat orice
intenții izolaționiste, boltindu-se peste Zidul
Berlinului, ignorând Pactul de la Varșovia,
penetrând hotare și vămi, și, în final, surclasând
istețimea iscoditoare a oricărui KGB, GRU,
NKVD, GPU sau C(e)K(a).
În alți termeni, cultura rusă autentică, și nu
un artificiu precum cea sovietică, nu venea călare
pe tancuri pentru a impune o guvernare pro-
stalinistă. Interpretarea Concertului nr. 3 pentru
pian și orchestră de Rahmaninov la “Ateneul”
Român nu expulza intelectuali la Canal, Aiud,
Gherla sau Sighetul Marmației. Publicarea
romanului “Maestrul și Margareta” de Bulgakov
nu determina organizarea experimentului de la
Pitești. Spre deosebire de politica expansionistă
imperială rusă, cultura rusă nu putea să
determine decât redescoperirea sufletului unui
popor. Un suflet de necuprins cât universul unei
imensități de stepă sau taiga. Și chiar mai mult,
prin muzica rusă căpătam șansa să descoperim
ceea ce aveam rus în propriul nostru suflet
românesc. Tot așa precum și muzica germană ne
transformă în beethovenieni și mozartieni,
muzica franceză - în debussieni sau berliozieni, și
de aici șirul posibilităților putea fi diversificat la
infinit: bartokieni, șostakovicieni, bachieni,
lisztieni, wagnerieni, verdieni. Tot astfel puteam
deveni “finlandezi” cu Sibelius, “norvegieni” cu
Grieg, “cehi” cu Dvorjak și Smetana, polonezi cu
Chopin sau, din nou, ruși, cu Ceaikovski,
Mussorgski, Borodin sau Rimski-Korsakov.
Despre conținutul programului vocal-
coregrafic.
Ideea de a aborda tematizarea culturii
muzicale ruse i-a aparținut în totalitate lui Marius
Vlad Budoiu, actualul Director al Operei
Naționale Române din Cluj-Napoca. De la bun
început, întregul proiect nu s-a axat pe un anume
“exotism” sau “excentricitate”, pe o “bravadă” sau
un “derapaj” menit să producă un șoc sau să
speculeze tensiunile contextului politic actual.
Chiar din contră, ideea a fost să aducă în prim
plan valoarea culturală de substanță universală a
muzicii rusești dar și a culturii ruse în general. Și
asta într-o totală opoziție cu rolul geopolitic odios
jucat în anumite perioade ale istoriei europene de
către Imperiul de la Răsărit.
În concepția regizorală a lui Tiberiu Simu,
programul muzical al Balului Operei s-a
desfășurat ca o îmbinare între istoria faptică,
măreață și sângeroasă, și istoria muzicală a Rusiei.
O istorie văzută prin prisma actelor de cultură
muzicală.
Deschiderea acestei “istorii muzicale” s-a
produs pe sonoritățile Uverturii la opera
“Hovanșcina” de Modest Petrovici Mussorgski,
orchestra Operei evoluând sub bagheta dirijorului
Iurie Florea, invitat de la Opera Națională din
București.
Naratorul, Iulian Sandu, în rolul unui “jidov
rătăcitor”, personaj nemuritor și imaginar în egală
măsură, a avut rolul de a personaliza prin
mărturiile lui o serie de etape ale evoluției istorice
parcurse de către poporul rus.
Rusia Kieveană și confruntările cu nomazii
(secol IX-XII) a fost exemplificată prin muzica lui
Alexandr P. Borodin, compozitor al “Grupului
celor cinci”. Două secvențe din opera “Kneazul
Igor” - Corul sclavelor urmat imediat de dansul
Polovcienilor și Aria cneazului Igor, au readus în
prim-plan exotismul, precum și cruzimea acelor
vremuri. Corul sclavelor este un indiscutabil
șlagăr al scenelor de concert, melodia fiind
folosită până și într-un videoclip al unui celebru
rapper. Dansul Polovcienilor a produs șoc și
deliciu în celebrele Stagiuni ale Baletului Rus de
la începutul secolului XX la Paris sub conducerea
lui Diaghilev. Balerinii Adelina Filipaș și Lucian
Bacoiu au fost soliștii acestui moment coregrafic
celebru.
Aria, însă, a atras atenția în primul rând prin
interpretarea magistrală realizată de către
baritonul Oleg Ionese - durere, revoltă, înduioșare
și din nou demnitate și maiestuozitate.
Interpretul a realizat o magnifică imagine a unui
personaj istoric nu doar plecând de la conținutul
și retorica textului, ci mizând într-un mod decisiv
pe resursele expresive pur muzicale, dar și pe
spectaculoasele resurse ale propriei lui voci.
Aplauzele entuziasmate ale publicului au
confirmat din plin valoarea interpretării.
Vremurile Tulburi din timpul invaziei
poloneze (începutul sec. XVII). De această dată
s-a recurs la muzica lui Mihail I. Glinka - opera
“Ivan Susanin” (sau, în original, “Moartea pentru
Țar”), celebrul sătean rus care s-a oferit benevol
drept călăuză pentru trupele poloneze care căutau
drumul spre Moscova, însă rătăcindu-i prin
mlaștini și găsindu-și acolo pierzania împreună cu
invadatorii. Celebra arie a Antonidei (fiica lui Ivan
Susanin) a fost interpretată de către soprana Lucia
Bulucz. Aria este cunoscută atât pentru
dificultatea tehnică avansată a acesteia, cât și
pentru bogăția conținutului emoțional, iar
interpreta a prezentat o variantă bună din ambele
puncte de vedere.
Epoca lui Petru cel Mare (începutul sec.
XVIII). Dansul rus, pe muzică tradițională,
interpretat de către balerina Dașa Lucaciu a
impresionat mai întâi de toate prin sinceritatea,
ușurința și simplitatea unei expresivități vii și, mai
ales, prin siguranța pur tehnică a întregii evoluții.
Costumația, redusă la un simbolism suficient
(kokoșnik - coroana de pe cap) și culorile
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
vestimentației (alb-albastrul tradițional rusesc), dar
și elementele coregrafice alese cu o suficientă
iscusință de către coregrafa Felicia Șerbănescu, au
contribuit la o următoare explozie de admirație
din partea publicului.
Epoca Ecaterinei a II-a (sfârșitul sec. XVIII).
Cel de-al treilea compozitor al serii a fost Piotr
I. Ceaikovski și celebra lui operă “Dama de Pică”.
Au urmat două arii cu doi interpreți de excepție.
Aria lui Elețki a fost interpretată de către
baritonul Oleg Ionese, a doua evoluție a
interpretului în seara Balului Operei. A fost o re-
confirmare a valorii sale, însă de această dată într-
un rol de un cu totul alt profil tehnic-expresiv - o
mărturisire de dragoste realizată cu mult nerv,
intensitate și sinceritate deopotrivă, mizând
puternic pe timbrul bogat al vocii, dar și pe
cunoașterea perfectă a limbii ruse. Marea surpriză
a serii, o a doua surpriză, a fost soprana Nadejda
Cerchez în rolul Liza, din aceeași operă a lui
Ceaikovski. Surpriza a fost totală mai ales în
sensul energiei pasionale-expresive, dar și a puterii
dinamice a vocii, ambele ridicate la puterea
măiestriei pur tehnice cu care interpreta mi-a
putut provoca un “mini-șoc” impresiv.
Invazia lui Napoleon (începutul secolului
XIX). Și din nou Ceaikovski, însă de această dată
cu muzică de balet - “Lacul lebedelor”. Balerinii
Andreea Jura și Dan Haja au realizat un adevărat
regal coregrafic atât prin evoluțiile în duet, cât și
în evoluțiile lor solistice. Anume acest “Pas de
deux” a atras cele mai puternice aplauze din
partea publicului.
Viața lui A. S. Pușkin (primele decenii ale sec.
XIX). O a doua operă a lui Ceaikovski invocată în
seara Balului Operei a fost “Evgheni Oneghin”, pe
textul celebrului roman în versuri de Pușkin.
Celebra Arie a lui Lenski a fost interpretată de
către tenorul Cristian Mogoșan, a cărui evoluție
doar a ridicat și mai sus “temperatura” artistică a
serii. După evoluțiile lui Oleg Ionese și Nadejda
Cerchez, doi interpreți care stăpânesc limba rusa
într-un mod perfect, a surprins transpunerea atât
de “rusească” a lui Cristian Mogoșan, ba chiar
mai mult - articularea conștientă a textului unei
limbi străine, “colorarea” emoțională perfectă a
acestui text și construirea unei expresivități atât
de penetrante și credibile.
Și, în final, Revoluția bolșvică, perioada
stalinistă, până la căderea U.R.S.S.-ului din
perioada gorbaciovistă. După vechiul marș militar
“Proșcianiie Slavianki” (“Adio al Slavonei”),
apariția actorului Ruslan Bârlea și a grupului de
dansatori, cu toții îmbrăcați în uniforme ale
Armatei Roșii, a reprezentat, cel puțin pentru
mine, un al doilea “mini-șoc” al serii.
Interpretarea celebrului cântec “Katiușa” a fost
realizată în termeni de “dezmăț” temperamental
cu adevărat rusesc, cu strigăte, chiote, și o
autentică “bravadă” juvenilă. A impresionat în
primul rând regia coregrafică a cântecului, dar și
apariția lui Ruslan Bârlea în ipostaza de cântăreț-
dansator, cu totul surprinzătoare, dat fiind faptul
că actorul este cunoscut prin angajarea lui în
lumea spectacolului dramatic. A fost cea mai
aplaudată evoluție scenică a serii și aici s-a
încheiat partea, să-i spunem, proprie a unei seri
intitulată Balul Operei.
Despre importanța unor diferențe decisive:
cultura și afacerile
Ceea ce a fost “impropriu” s-a desfășurat după
o pauză, timp în care toată lumea a dat buzna (la
modul propriu) la bar și bufet, înghesuiala fiind
una nemaipomenită, însă acest fapt a fost,
probabil, inclus de către organizatori în ecuația
serii. Însă încă de la apariția amfitrionilor serii -
cântăreața Anca Țurcașiu și jurnalistul Rareș
Bogdan, cu tot cu prezentarea lor atât de
neinspirată, împiedicată, necoordonată și... în fine,
atât de neprofesională, de diletantă, s-a putut
vedea cu toată claritatea că arta și afacerile nu au
nimic în comun și, în orice caz, oricât de artistic
s-ar dori “machiajul” cultural, de elevațiune, al
unui eveniment în esență monden, măiestria
muzicienilor nu va putea niciodată retușa
ignoranța, proasta organizare, desincronizările,
lipsa unei concepții coerente în ceea ce privește
imaginea globală a întregului eveniment intitulat
într-un mod emfatic și pompos “Balul Operei”.
Este adevărat, Balul se dădea în incinta Operei
Naționale din Cluj-Napoca, însă cât de neavenite
au fost repetatele aluzii la Balul Operei din Viena,
îngânate fără nicio noimă fie de Anca Țurcașiu,
fie de Rareș Bogdan.
Spectacolul de operă a fost urmat de
tradiționala decernare a premiului Alexandru
Fărcaș și Trofeelor Lya Hubic. Mezzosoprana
clujeană Iulia Merca, cunoscută publicului din
roluri precum Carmen (“Carmen” de G. Bizet),
Venus (“Tannhăuser” de R. Wagner) și Rosina
(“Bărbierul din Sevilia” de G. Rossini), a fost
distinsă anul acesta cu premiul Alexandru Fărcaș
pentru bogata activitate solistică desfășurată pe
scenele din țară și din străinătate. Trofeele Lya
Hubic au fost acordate sopranei Yolanda
Covacinschi de la Opera Maghiară din Cluj-
Napoca și regizoarei Mihaela Bogdan de la Opera
Română din Cluj-Napoca.
Această decernare merită un comentariu
suplimentar deoarece a fost vorba despre o
procedură grăbită, făcută parcă din colțul gurii, cu
o evidentă neglijență din partea amfitrionilor și
degajând un sentiment destul de penibil că
artiștilor premianți parcă li s-ar fi făcut o favoare.
Zâmbetele stinghere ale artiștilor premiați au
reprezentat doar confirmarea unei situații și așa
evidente.
A urmat celebra pauză de șampanie în foaierul
Operei, unde pe o scenă amenajată din rangul II,
cântăreața Natalia Barbu printr-o prezență de
scenă plăcută și o voce caldă, dar puternică a
oferit un recital de muzică ușoară. Cred că este
singurul eveniment găzduit de Operă unde poate
fi ascultată muzică ușoară, însă tocmai acest
moment a contribuit la diversitatea artistică a
evenimentului. Din genul muzicii ușoare au putut
fi ascutate piese precum Blue Spanish Eyes,
Mama Mia, I have a dream sau Strangers in the
night. Un aspect esențial al serii a fost socializarea
invitaților, prezentarea ținutelor elegante, a biju-
teriilor, a luxului în general fiind prezenți politi-
cieni, oameni de afaceri, artiști și alte personal-
ități. Au putut fi văzuți bărbați eleganți, la costum
și papillon, femei în rochii lungi de seară, per-
soane mulțumite și încântate de spectacolul muzi-
cal oferit de către ansamblul de interpreți de la
Opera Națională Română din Cluj-Napoca.
Momentul culminant al serii a fost
prezentarea colecției Țarina semnată de designerul
român Cătălin Botezatu. Colecția de modă a fost
cu siguranță cel mai elegant și rafinat spectacol al
serii de sâmbătă. Printre blănuri, mătăsuri,
dantele, voaluri și aplicații strălucitoare, au putut
fi admirate manechine frumoase, impunătoare,
întruchipante ale femeii puternice, sigure pe ea și
demne de rafinamentul rochiilor purtate. Au fost
prezentate blănuri în diverse forme și culori, dar
mai ales rochii de ocazie, lungi, croite din
materiale frumos combinate. Nu doar talentul
atât de evident cu care ținutele au fost create a
atras atenția publicului, ci și coafura și machiajele
sofisticate, elaborate, toate gândite în ton cu
decorațiunile sălii.
Designerul a reușit să prezinte în colecția lui
toate nuanțele, de la culori tari la nuanțe pastelate
și rochii într-o culoare complet neagră. Una dintre
cele mai frumoase piese a fost o rochie de
mireasă cu pene aplicate, însă cel mai
impresionant moment al prezentării l-a constituit
prezentarea unei rochii lungi pe a cărei întreagă
suprafață au fost aplicare mii de flori, cusute în
48 de ore.
Puține au fost elementele care nu au relevat
bunul-gust, însă au existat culori prea stridente
combinate, aplicații excesive și alăturarea prea
multor elemente diferite în aceeași creație. Per
total, însă, aceasta a fost partea care a oglindit cel
veridic arta frumosului, manechinele defilând pe
muzică rusească și stârnind ropote de aplauze
publicului. Succesul lui Cătălin Botezatu a fost
încununat de câștigarea premiului Moda cum
Laude. Tot el a fost și cel care a asigurat și
ținutele celor doi amfitrioni, Anca Țurcașiu și
Rareș Bogdan. Încheierea prezentării de modă a
marcat și încheierea spectacolului propriu-zis,
restul serii fiind dedicat socializării, dansului pe
scena operei și degustării delicateselor servite de
restaurantul japonez Tokyo. Această ultimă parte
a serii a fost acompaniată de trupa Petre
Geambașu Show Band alături de solistele Doina
Spătaru, Anca Țurcașiu, Marcela Scripcaru și
Elena Niciu în al căror spectacol a dansat
publicul. Trebuie să recunosc că niciodată nu am
mai văzut sala operei prin prisma unui asemenea
eveniment. Am admirat oameni fericiți dansând
pe scena atât de frumos decorată, scena care este
a doua casă a atâtor artiști, martoră a atâtor
emoții nutrite de aceștia. Ma bucur că a putut și
publicul să simtă ce înseamnă să stai în față la
atât de mulți oameni, să fure poate o secundă din
trăirea unui cântăreț care oferă spectatorilor tot ce
are el mai bun ca artist. Tot pe scenă, melomanii
au putut fi alături de artiști clujeni consacrați
precum Iulia Merca, Tiberiu Simu, Ștefania Barz,
Lucia Bulucz dar și alături de membri ai
orchestrei. A fost prezent întregul colectiv al
Operei din Cluj-Napoca, corul, orchestra, soliștii
și baletul, lipsind doar Directorul Operei, tenorul
Marius Vlad Budoiu acesta fiind plecat într-un
turneu în Sicilia.
Ediția din 2014 a Balului Operei din Cluj-
Napoca am putea-o, cred, considera mai degrabă
în termenii unui eveniment controversat atât din
punctul de vedere al valorii intrinseci al unui
eveniment intitulat Balul Operei și cu pretenția de
a reprezenta o replică (nu neapărat fidelă) a
celebrului Bal al Operei din Viena, cât și din
punctul de vedere al relevanței pur culturale.
Întrebarea este una foarte simplă: despre ce este
vorba? Despre un eveniment cultural propriu-zis?
Deloc așa ceva. Despre un eveniment monden?
Atunci se pune problema elitei reprezentative și
pe deplin reprezentate de către acest eveniment.
Nici așa nu funcționează. Unde era elita și despre
ce fel de elită ar putea fi vorba? Însă problema nu
se pune nici în termeni de eveniment artistic
“hibridizat” sau “metisat” cu un eveniment
monden, și nici în termeni de valoare, oricare ar
fi aceea. Sensul valoric al unui eveniment poate fi
validat mai întâi de toate printr-o organizare
riguros profesională, ca la carte (citește: ca la
decernările Oscar, BAFTA, Leul de Aur sau Palme
d’Or) a unui eveniment care s-ar prezenta în
lumina nobleței lui reale. Altfel spus, un adevărat
eveniment monden și în egală măsură cultural-
artistic, însă în semnificațiile proprii ale acestor
termeni.
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
teatru
Patru premiere.
Și-un spectacol proaspăt
Claudiu Groza
Prah	foto Mircea Roșca
Două premiere la Naționalul din Cluj, una
la Teatrul Municipal din Turda, o alta a
Companiei ArtEmotion, la Oradea și un
spectacol foarte recent al Teatrului Clasic „Ioan
Slavici” din Arad, toate văzute în februarie, mă
fac să constat că debutul de an este al
producțiilor „minimaliste” ca resurse, dar și că
nu musai înlesnirea contabilicească dă seama
calității și că, chiar nițel mai strâmtorați, actorii
și regizorii pot construi proiecte teatrale de
văzut și gustat.
Ex/centric. Un proiect conceput și inițiat de
actorul lonuț Caras și construit pe un scenariu
colectiv, cu o „infrastructură” scenică
minimalistă, care pune în valoare potențialul
actoricesc al protagoniștilor - actori mai
experimentați sau aflați la debut de carieră, dar
și doi „tehnicieni” ai Naționalului clujean,
integrați cu naturalețe în reprezentație.
Ex/centric e subintitulat „exercițiu dramatic
colectiv”, iar asta se vede în felul în care e
bricolat scenariul, cu partituri individuale
pregnante și elemente de legătură între scene,
laolaltă cu un oarecare efort de a da coerență
ghemului intrigii.
Un grup de oameni cu temperamente,
personalități și preocupări diferite se adună
periodic în varii spații... excentrice și „se joacă”.
Adică joacă un fel de teatru, fiecare devenind
„personaj”. Doar că povestea poate căpăta
uneori o întorsătură tragică. Acesta e pretextul
de la care pleacă protagoniștii din Ex/centric -
Radu Lărgeanu, Alexandra Tarce, Diana Buluga,
Alexandra Caras, Bianca Pintea, Mihail Onaca,
Giovanni Mateescu și Silviu Galiș -, a căror
interacțiune scenică e foarte fluentă fizic și bine
reglată semantic, scoțând la iveală un conflict
schizofrenic al personajelor. De la femeile cinice
și masculinizate afectiv la fata inocentă,
nimerită aiurea în grupul histrionic, sau de la
băiatul ce-și joacă, psihanalizabil,
homosexualitatea la macho-ul frustrat, eroii
bizari ai acestei povești ciudate au fost puși în
valoare cu finețe și forță de toți actorii - nu
remarc pe nimeni în mod special, deși diferențe
de tonus au existat, tocmai pentru a accentua
ideea de „creație colectivă”. E de notat însă
pasiunea actorilor tineri de a-și face meseria, o
pasiune care te (mă) face să fii fanul lor.
Scăderile spectacolului țin de zona „tehnică”
și se explică prin faptul că lonuț Caras e actor,
nu regizor de profesie. Eclerajul - adică lipsa lui,
care dă o notă permanentă de clarobscur scenei
- e supărător, o anume lacună în coordonarea
scenică se simte uneori; sunt elemente care nu
deteriorează sensul reprezentației, dar irită un
pic spectatorul. Dincolo de asta, însă, Ex/centric
e cel puțin un început al unui proiect „de
direcție” la Naționalul din Cluj, iar ideea lui
lonuț Caras merită salutată.
Amalia respiră adânc. Actrița Anca Hanu
este a treia „Amalia” pe care o văd pe scenă,
întruchipând personajul din piesa Alinei Nelega,
unul din cele mai bune texte dramatice
românești recente, după opinia mea. Și m-am
bucurat să văd că fiecare versiune scenică
reconfigurează inflexiunile de semnificație ale
acestei monodrame extrem de ofertante pentru
orice actriță, dar nu mai puțin provocatoare.
Monica Ristea Horga, prima interpretă a
textului, a pus în el amprenta tragică a unei
existențe ratate; foarte tânăra Cristina Casian -
pe cea a unei existențe inocent-„chiulite”, dacă
pot folosi un termen atât de riscant; Anca Hanu
aduce în scenă o existență „îndârjită”, acută dar
și mereu critică, mereu mefientă, cumva, față de
„vremile” prin care trece personajul.
Amalia respiră adânc - regizată la Cluj de
Tudor Lucanu, cu premiera în 7 februarie - e
povestea vieții unei femei de-a lungul a 50 de
ani, din adolescență la senectute, sub semnul
traumatic al bulversărilor aduse de comunism,
apoi de o „lume nouă” deja incoerentă pentru
bătrâna internată într-un azil. Deși aduce în
prim-plan, rând pe rând, inocența copilului
confruntat cu sistemul coercitiv, durerea unei
mame ce și-a pierdut fiul, cinismul
supraviețuirii, diverse sincope familiale ori,
finalmente, refugiul într-un univers haotic-
personal, textul nu e o „frescă istorică”, ci o
poveste de viață în care Istoria e mereu într-un
plan secund, influențând existența. Dar
personajul nu e „exponențial”, nu se vrea
„arhetipal”, ci foarte complex-uman, și cred că
asta explică și registrele diverse în care a fost
abordat scenic.
Anca Hanu este o actriță în plin proces de
maturizare profesională și cu un ambitus teatral
extrem de larg, iar acest one-woman-show o
confirmă. Stăpână pe sine dar cu naturalețe,
concentrată dar și volubil-ludică, atentă la detalii
și păstrând mereu echilibrul „vârstelor”
personajului, ea a conturat o Amalia
„răzbătătoare”, capabilă să reziste și să treacă
prin iureșul vremurilor, un „martor pentru
sine”, al cărei monolog e mai degrabă interior,
dar cu atât mai frisonant cu cât e o confesiune
intimă. Reprezentația se bazează într-o măsură
covârșitoare pe resursele actoricești, cu minime
„adjuvante” scenice, iar ceea ce a impresionat și
convins în jocul Ancăi Hanu a fost pe de o
parte un calm impecabil, iar pe de alta o
versatilitate ingenios calibrată a „măștilor”
personajului său.
Tudor Lucanu a optat, după cum era și
firesc, pentru o regie fină, care să acorde
libertate actriței, potențând doar derularea
intrigii cu câteva elemente de dinamică scenică,
de la cele scenografice - el e și autorul
scenografiei - la cele de mișcare. Spectacolul e
construit cu economie spațială, dar nu e static,
iar în câteva secvențe (precum cea a „scrisorii
către domnul comandant”, cu o carte și omuleți
din hârtie ca „videografie” a poveștii din
poveste, ori cea interactivă, a aeroportului, când
eroina străbate sala ca în holul unui spațiu
aglomerat) eficiența acestei regii discrete se
dovedește din plin.
Acest indiscutabil succes cu Amalia... m-a
făcut foarte curios de următoarele proiecte ale
Ancăi Hanu. Mă aștept la surprize. De bună
seamă, plăcute.
Prah. Dacă auzi în românește „prah”, îți vine
automat să faci o corectură și să pronunți
„praf”. Cuvântul chiar asta înseamnă, în sârbă,
și e titlul unei splendide piese „năcăjit”-
înduioșătoare a lui Spiro Gyorgy, montată de
Daniel Vulcu la Teatrul Municipal din Turda
(premiera în 8 februarie), cu Narcisa Pintea și
Cătălin Herlo drept protagoniști.
Prah are toate datele unei „povești din Est”
prin detaliile care-i conturează intriga și prin
neașteptatul său deznodământ. Structura
dramaturgică solidă condiționează și punerea în
scenă, căci un bine marcat orizont realist
împiedică „artificii” de montare, dar poate fi un
atu pentru accentuarea și exhibarea unor detalii
care dau farmecul acestei „povești de familie”.
Subiectul amintește cumva - în mintea mea
vicioasă de critic, cel puțin - de un Două loturi
în oglindă, dar cu aceeași doză de exces și
dramatism. Aici, un cuplu de oameni oarecare,
cu copii, viețuind la marginea unui oraș, într-un
provizorat domestic parcă eternizat, visând
3
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
Black Pantone 253 U
mereu la un viitor în care să „dea norocul”
peste ei, se confruntă exact cu o lovitură
destinală: soțul câștigă marele premiu la loto.
Dar după bucuria minunatei vești se naște
imediat întrebarea îngrijorată: „Și acum ce
facem?” Și pe muchia acestui „drob de sare” se
construiește apoi întreaga poveste, al cărei final
nu-l voi dezvălui. Spun doar că Prah este mai
mult decât o piesă de teatru, este un studiu
sociologic despre mecanismele de gândire ale
unei familii sărace dintr-un spațiu post-
industrial. Iar „rama” aceasta e impecabil trasată
de autor, ca și „fresca” pe care o conține.
Daniel Vulcu are fler regizoral, și a mizat pe
el pentru a exploata la maximum potențialul
textului, alegând totodată ca interpreți doi
actori experimentați, puternici și cu știința
nuanței, ca și o scenografă în plină ascensiune,
Oana Cernea. Astfel că Prah are toate datele
unui succes. Narcisa Pintea și Cătălin Herlo au
conturat savuros cuplul „muncitoresc”, cu un el
mai „umblat prin lume”, dar și mai vulnerabil,
mai naiv, după părerea soției, casnică rațională,
care nu se îmbată cu apă rece și e atentă la
răutățile lumii. Interacțiunea lor caustic-afectivă,
„dialectica” dialogului prin care noua realitate
trebuie luată în stăpânire, temerile și exploziile
de entuziasm din care se va naște decizia finală
au fost redate cu o vitalitate plină de umor, dar
și de elegiacă profunzime, de cei doi actori, care
au conturat pregnant acest tablou domestic în
toate detaliile sale omenești. Un tur de forță
admirabil, într-o scenografie inspirată și
ingenioasă a Oanei Cernea, cu întreaga
aglomerare de obiecte care-nu-folosesc-la-nimic-
dar-sunt-frumoase din casa unor oameni simpli,
care păstrează până și cutia de cacao „prah”
adusă de „tăticul” din Iugoslavia.
Prah e un text care pe mine mă emoționează
tocmai prin veridicul ei, pentru că reflectă,
dincolo de deznodământul său „ficțional”, o
realitate imediată, palpabilă, vizibilă. Or,
spectacolul de la Turda, tocmai prin amprenta
sa conform-realistă, atinge două ținte, și o face
excelent: amuză un public divers, însă
problematizează - pretențios spus - și o felie de
viață în care spectatorii pot deveni oricând
actori.
Ca la noi... la nimenea. Teatrul ArtEmotion
și Clubul Stage sunt „branduri” cunoscute în
Oradea, fie prin spectacolele pe care le joacă,
Anca Hanu
fie prin evenimentele conexe care au deja un
public stabil și fidel. Era de așteptat, prin
urmare, ca o nouă premieră, mai ales pe textele
lui Constantin Tănase, să umple clubul în 15
februarie.
Actorul Sebastian Lupu și-a construit
spectacolul exact pe canavaua interbelică,
luându-și drept partener de scenă un muzician,
pe Eduard Albina, ca un rezoneur al „spuselor”
sale. O întâlnire fastă, căci - în ciuda emoțiilor
de „debut” ale muzicianului - spectacolul curge
fluent, cu cei doi completându-se prin replici
amuzante reciproce ori numai prin mimica
dintre momentele reprezentației.
Scenariul alcătuit de Sebastian Lupu
cuprinde cam toate cupletele celebre ale lui
Tănase - multe reluate de diverși actori de-a
lungul vremii - de la „Dă Doamne” sau „Și cu
asta ce-am făcut” la altele mai puțin cunoscute,
dar într-atât de contemporan articulate (mă refer
la limbaj acum), încât am crezut întâi că au fost
adăugate de actorul orădean. Firește, e un loc
comun să remarc actualitatea rizibilă a
cupletelor, la 70 de ani după scrierea lor.
România pare o țară fără parcurs istoric, dacă
judecăm după cât de bine se potrivesc situațiile
din anii 30-40 cu cele de ieri sau azi.
Ce m-a frapat însă - și apreciez că e un gest
foarte inspirat al lui Lupu, care le-a alternat
ingenios - a fost nu comicul pur și dur al
cupletelor „faimoase”, cât dureroasa poezie a
celor ocultate de „divertisment”, precum unul din
final, despre cum se câștigă o pâine, de pildă. Or,
Sebastian Lupu a adus în scenă un personaj care
seamănă izbitor fizic cu Tănase - un machiaj
foarte izbutit - dar nu coincide cu imaginea
„soft” a actorului interbelic, ci-i aduce un plus de
îndârjire, de încrâncenare, de „militantism”, dacă
vreți, care se potrivește foarte bine spectacolului
în care râsul se însoțește cu rictusul și emoția cu
revolta. Foarte bine alese și cântate au fost și
melodiile lui Eduard Albina, care poate liniștit să
renunțe la tracul scenei, pentru că are vocație.
Ca la noi... la nimenea este o formulă de
spectacol mai puțin frecventă în teatrul nostru
de club, dar de mare impact, iar meritul lui
Sebastian Lupu este acela de a fi readus în prim-
plan niște texte care sunt doar aparent „vesele”,
dar de fapt trezesc frisoane, într-un spectacol
interactiv, dar calibrat profesionist. Sunt sigur că
noua premieră de la ArtEmotion va fi un hit.
Sebastian Lupu
Zero. Proiectul ambițios și reușit al actorului
Sorin Calotă de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici”
din Arad pornește de la Însemnările unui nebun
de Gogol. Spectacolul se joacă de prin
noiembrie trecut în clubul de la parterul
teatrului arădean, într-un spațiu configurat
inteligent într-un colț al sălii, profitând de
„infrastructura” pre-existentă. E un spectacol
„minimalist” așadar, care-i permite însă lui
Calotă un recital bine condus, după un scenariu
recompus chiar de actor, poate nițel inaccesibil
spectatorului neofit prin contragerea intrigii.
Dar poate că ăsta e și un atu, căci spectatorul
înțelege, în cele din urmă, „povestea” care i se
înfățișează, fără să o compare cu altceva.
Sorin Calotă aduce în datele personajului un
accent special față de alte interpretări. Eroul său
e un „depresiv” aproape lucid, un fel de inhibat
social care, pentru a supraviețui, și-a construit
propriul univers, în care, de pildă, acel calendar
aberant are sensul său, logica sa. E parcă un tip
din cei preocupați de ocultism, OZN-uri,
convinși că animalele vorbesc, dar noi nu le
înțelegem etc. Asta dă personajului pe care-l
joacă o aură de vulnerabilitate care-l face
simpatic spectatorului, îi provoacă acestuia
empatia. Actorul joacă cu o anumită
„moliciune”, cu rare explozii umorale, mai
degrabă „vătuit”, dar acest registru se potrivește
personajului.
Am remarcat și apreciat - alături de
scenografia de efect vizual, la care, lângă Sorin
Calotă, a colaborat și regizoarea Noemi Lazici -
excepționala muzică special compusă de actorul
arădean pentru acest spectacol, o muzică
alcătuită din sonuri ca-și-psihedelice, ca-și-
simfonice, de un modernism straniu, care
completează minunat ansamblul unui spectacol
reușit, în a cărui atmosferă merită să intri.
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
31
Black
Pantone 253 U
Căutări structurale
Adrian Țion
Grupuri de tinere și promițătoare talente se
formează, activează și se afirmă tot mai
evident pe scena Teatrului Maghiar din Cluj în
ultimul timp. Apar nume noi printre actori, regizori,
dar și printre textieri. Proiectele manageriale ale
teatrului au în vedere și acest aspect, sensibil și delicat,
conceput ca ofertant „atelier al tinerilor” în ascensiune.
Asta dovedește că aria preocupărilor e variată la
instituția clujeană condusă de Tompa Găbor,
repertoriul e generos, reușind să satisfacă spectatorii
repartizați după gusturi și grad de instruire, dar și
după diverse categorii de vârstă. De la avântul în
avangardismul fulminant la dramoleta fără pretenții
găsești tot ce dorești, tot ce poate și trebuie să ofere
un teatru de provincie (ieșit de multă vreme din
provincialism cultural) care-și onorează publicul
maghiar, dar nu numai maghiar, ceea ce e salutar,
atrăgând mereu noi categorii de spectatori, extinzând
astfel reușitele.
Lângă înscenări viguroase, răsplătite de cele mai
multe ori cu premii prestigioase precum răsunătorul
Unchi Vanea al lui Andrei ?erban, Victor sau copiii la
putere în regia lui Silviu Purcărete sau Leonida gem
session în regia lui Găbor Tompa, teatrul găzduiește,
după cum e normal, și montări mai puțin ambițioase,
cumințele și comode concesii făcute apreciatului
entertainment, unde pot aminti drăgălașa transpunere
după Moricz Zsigmond Nu pot trăi fără muzică în
regia lui Hathăzi Andrăs. Surprinzător este însă, în
această enumerație comparativă, că spectacolele cu
miză, de mare expresivitate, abundând de limbaj
experimentalist, aparțin, de regulă, unor „bătrâni” ai
scenei, în vreme ce demersul artistic al tinerilor
rămâne cantonat într-o zonă mai puțin relevantă, fără
impact catalizator.
Mă refer cu precădere la premiera Bolero de
Demeny Peter și la Dantelă, adaptarea după romanul
Mamo de Angi Măte. Autori tineri, regizori tineri,
creditați ca atare, care încearcă să reconstruiască
scenic, în mod personal, aspecte de viață de o
tensiune gravă sau numai nostalgică pe fondul unor
drame existențiale.
În cadru stric realist și static (un apartament
oarecare de bloc), Bolero își derulează în volute
De vorbă cu
Alexandru Dragomir
(urmare din pagina 18)
bilitatea filosofului de a da o formă publicabilă gân-
durilor sale, deși din întregul dialog s-a putut observa
limpezimea gândirii sale, exprimată oral într-o
românească de om cult. Expunerea lui Alexandru
Dragomir nu a necesitat niciuna dintre îmbunătățirile
„stilistice” operate de „Observatorul Cultural”. Al
doilea este faptul că scrieri de-ale lui Alexandru
Dragomir care nu sunt ale lui Alexandru Dragomir n-
ar fi putut circula în cultura românească de dinainte
de ocupația sovietică.
În perioada interbelică nu numai că n-ar fi fost
puse pe piață (n-ar fi PUTUT să fie puse pe piața
cărții) „escrocherii” de genul acesta, dar în cultura de
atunci nu s-ar fi putut ivi un lingușitor atât de mare
(precum Ovidiu Pecican), care să-l laude în 2009 pe
Liiceanu că l-ar fi „inventat” pe Alexandru Dragomir,
cum „inventat” ar fi fost și Nae Ionescu, sfiindu-se
însă a-i preciza inventatorul (vezi art. Inventând
filozofi, din 3 febr. 2009). În schimb, Pecican nu se
sfiește deloc să-l compare pe Gabriel Liiceanu cu unul
dintre Evangheliștii prin care învățătura lui Iisus a
ajuns la noi (vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru
Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă
oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în
amărui-amăgitoare drama de familie, concentrată pe
un caz de sinucidere. Aerul vetust, cu mobilă veche,
ne duce într-un trecut nu foarte îndepărtat. Personajul
în absență primește consistență devastatoare în
conștiința membrilor familiei, copleșiți de dispariția sa
neașteptată, tragică. Motivul muzical din Ravel,
recurent, copleșitor și el, nu reușește să nuanțeze
linearitatea subiectului. Spectacolul izbutește să inducă
o timidă curiozitate față de bizareriile devoalate
treptat, mai mult decât o tensiune profundă, cum,
poate, s-ar fi cuvenit. Regizorul Albu Istvăn caută să
aplatizeze stridențele emoționale ale personajelor,
prinse în cadențele rememorărilor târzii ca într-o
subliminală ilustrare a tragicului. Subjugată de lanțul
amintirilor nefaste, Mama interpretată de Panek Kati
respiră prin toți porii obediența solemnă față de un
trecut zăvorât și mumificat în sufletul ei. Dezvăluirile
fiului, legate de întâmplările de la Iași, din timpul
olimpiadei de limba maghiară, ce aruncă asupra tatălui
dispărut o undă de infidelitate, fisurează edificiul
socotit infailibil. Supușenia copiilor față de dorințele
mamei ce trăiește în trecut anulează conflictul mocnit.
Terez și Tibor se simt captivi, striviți aproape de
personalitatea mamei. Jocul prestat de Kezdi Imola și
Farkas Lorănd se înscrie, din acest motiv, într-un con
de umbră, pe linia unui tempo discret, surdinizat de
durere, lăsând impresia că e mai puțin lucrat. Când
vălul aparențelor păstrat cu sfințenie se risipește,
forțele vitale ale mamei astfel protejate și susținute în
iluzia ei sucombă brusc. Mâna regizorului schițează
din vârful peniței caracterele personajelor, parcă
abținându-se să le contureze mai energic suferința. E
un fel de a empatiza surdinizat cu destinul lor tragic,
dar și un obstacol pentru ca acestea să devină mai
vizibile. De aceea ele rămân în semi-întuneric.
Întâlnirea dintre Kinga Mezei (regizoare) și Angi
Măte (autoarea romanului Mamo) stă sub semnul
unor comunicări prin prisma sensibilității și
atractivității spirituale reciproce, posibil raportate și la
un fond cultural comun, ce conține, printre alte
ingrediente, apartenența la tradiționalismul minoritar.
Kinga Mezei vine din Serbia (a studiat la Novi Sad) iar
Angi Măte s-a născut în Transilvania, la Hunedoara.
„Dantela” croșetată de cele două tinere sub forma
unor secvențe evocatoare pune în evidență o lume
rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 3/2012, p. 19,
http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-
Vasiliu-Scraba-Al-Dragomir-nu-este-o-
%E2%80%9Einven%C8%9Bie%E2%80%9D-a-lui-
Liiceanu-fiindc%C4%83-oamenii-mici-nu-i-pot-inventa-
pe-oamenii-mari ). Volumul cu prelegeri de
paternitate „discutabilă” (Ovidiu Pecican), ar poseda
astfel un autor cert, anume pe Gabriel Liiceanu, și un
autor incert, „inventat” de directorul Editurii
Humanitas. Maestrul lingușelilor nu uită să decreteze
că buna intenție a lui Liiceanu n-ar trebui să fie pusă
de nimeni la îndoială, cum am văzut că a pus-o pe 15
iunie 2000 Alexandru Dragomir, autorul „incert”
(apud. Ovidiu Pecican) al prelegerilor înregistrate
(uneori) pe bandă magnetică în casa lui Liiceanu.
Oricum, îndoiala privitoare la „buna intenție”
exprimată de „autorul incert” către finalul interviului
fusese prompt cenzurată de cei de la „Observatorul
Cultural”.
În cartea mea Propedeutică la eternitate.
Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (2004)
publicată la vreo șase luni după apariția Craselor
banalități metafizice reproșam celor care au alcătuit
acel prim volum din prelegerile ținute de Alexandru
Dragomir faptul că nu au semnalat prin schimbarea
caracterului de literă modificările operate de editor.
În vremurile noastre, când tehnoredactarea textu-
lui permite (fără nici un efort) schimbarea caracterelor
într-o pagină, în întregul volum apărut la Humanitas
în 2004 nu erau nicăieri marcate cuvintele lui
aflată sub pleoapa trecutului, cuibărită în magia
copilăriei. Aceste scene extrase din roman sunt
însăilate în mintea unui copil orfan, crescut de bunică,
și redate pe scenă ca subansambluri ale unui
mecanism misterios, mustind de viață. Poezia scriiturii
transpare vag în spectacol din cauza unor supralicitări
cu accent pe comic, dar e recuperată parțial de
partitura muzicală, adecvată ca linie melodică, dar nu
ilustrativă, folosită și aici ca liant între personajul Angi
și rememorările ei.
Dantelă este un spectacol-mărturisire de o anume
suplețe compozițională și finețe emoțională, ce se
construiește pe marginea monologului fetiței orfane,
minunat interpretată de Gyorgyjakab Enik?. Actrița
îmbină sarcina naratorului cu nerăbdarea copilului de
a cunoaște lumea înconjurătoare, de a fi parte din ea.
Procedeul înlocuiește trama propriu-zisă, făcând-o
superfluă în mare parte. Interpreta bunicii, în noua
distribuție, Albert Csilla, transmite exclusiv energia
unei femei harnice, deprinsă cu greutățile vieții, dar
rece. Alături de acest tandem închegat pentru a obloji
o rană existențială, apar figuri pitorești de țărani
neaoși, meseriași hâtri, întruchipați de Keresztes
Săndor, Văta Lorănd și Bodolai Balăzs. Drumurile
inițiatice ale fetei orfane sunt între cimitir, casa bunicii,
a vecinilor, a rudelor. Lumea românească este oglindită
firesc și uneori comic, la nivel instituțional, cum
transpare, de pildă, prin amintirile legate de instrucțiile
făcute în timpul satisfacerii stagiului militar. Dantelele-
perdele deschid și închid, ca niște pleoape enorme,
ochii ațintiți spre lumea mirabilă, dezvăluită sub formă
zigzagată ca un labirint în care Angi pășește cu destulă
precauție, dar mereu în căutare de afecțiune. Decorul,
în viziunea regizoarei, servește ideea unor căi de
comunicare între eul confesiv și membrii comunității
sătești. Funcționalitatea acestor perdele interpuse este
evidentă. Dar, din păcate, structura metalică așezată în
centrul scenei limitează drastic spațiul de joc, redus la
câțiva metri pătrați, dispuși alternativ, asimetric.
Fotografiile lui F?lop Peter, proiectate pe pânza
alunecătoare, mai recuperează ceva din iluzia
adâncimii scenei sălii studio, oricum mică și
aglomerată inutil. Pentru muzicanții-interpreți s-a găsit
rezolvarea ridicării lor pe verticală. În ciuda unor
neajunsuri ce țin mai mult de supralicitare
scenografică, după cum s-a văzut, Dantelă este un
spectacol edificat cu finețe, ancorat în dantelăria unor
căutări structurale.
■
Alexandru Dragomir. Că acest lucru nu s-a întâmplat
dintr-o scăpare, mi-am dat seama citind - dintr-o
revistă scoasă de G. Liiceanu (unde și-a republicat pre-
fața la „ediția nord-coreeană” (Dan Petrescu) a volu-
mului Crase banalități metafizice) -, un amestec indis-
tinct între texte scrise direct în germană de filozoful
Alexandru Dragomir și traducerile altor texte ale lui
Dragomir scrise în românește și cuprinse în caietele
despre TIMP din anii 1948-1959 (v. Chronos - Buch
I, German translation by Mădălina Diaconu, în
revista „Studia Phaenomenologica”, vol. IV, 3-4/2004,
pp. 253-285). Lucrul este cu atât mai ciudat, cu cât
orice vizitator al lui Noica a putut afla de la filozoful
de la Păltiniș că trebuie să se ferească de traduceri,
întrucât la mâna a doua gândirea oricărui filosof
apare involuntar deformată. În cazul revistei tipărită
de Gabriel Liiceanu, informația după care textul ger-
man ar fi fost tradus de Mădălina Diaconu
(„Uebersetzung aus dem Rumaenischen von Mădălina
Diaconu”) induce în eroare tocmai prin lipsa schim-
bării de literă acolo unde germana este a lui
Dragomir. Ceea ce dovedește limpede nu numai o
crasă lipsă de profesionalism, dar și îngâmfarea unora
care se cred îndreptățiți a „lucra în echipă” cu autorul
neîntrebat dacă acceptă modificările ideilor sale odată
cu editarea, autor evident în dezacord cu asemenea
practică, impusă în cultura românească odată cu
„regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca),
cum reiese din replicile finale ale interviului.]
■
3
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Nimfomana vol. 1 - Provocare
Lucian Maier
Nymphomaniac / Nimfomana pare mai
degrabă un trend, un film-modă, o eliberare
cool de prejudecăți, un film care adună în
fața ecranelor și cinefilii, și literații sau, în genere,
intelectualii care nu sînt neapărat interesați de
cinema. Pînă la urmă, von Trier e tipul acela care l-a
pomenit pe Hitler la Cannes de s-a infiorat
audiența, e tipul acela care, prin casa lui de
producție, Zentropa, a investit în filme porno, e
regizorul care își psihanalizează viața în interviuri și
care biciuiește actorii și spectatorii în relație cu
proiectele pe care le gîndește. E un provocator și, în
acest sens, mai ales în ultimii ani, de la Antichrist
încoace, oferă un spectacol on-screen și off-screen
foarte atractiv pentru iubitorii de can-can
intelectual.
Nymphomaniac e un film mînat mai degrabă
de dorința autorului de a face vîlvă, dar, în același
timp, e și multă (auto)ironie în acest demers
senzaționalist al lui von Trier - dovadă fiind și
personajul confesor din filmul actual, un alter-ego al
autorului, cel care găsește subiectul și face posibilă
povestea de pe ecran, Seligman. Un evreu al cărui
nume înseamnă cel binecuvîntat, cel fericit și pe al
cărui perete e o icoană cu Maica Domnului -, dar,
în același timp, e și mult chin, multă strofocare de
a ține ritmul provocării artsy-intelectuale. Ritm care,
în cazul lui von Trier, se traduce într-o plusare din
ce în ce mai acerbă la capitolul explicit, dublată de
o coborîre (nu neapărat intenționată) a nivelului de
coerență și profunzime artistică a relatării
Ciorne (aproape) recente de cinefil
Marian Sorin Rădulescu
Pe la mijlocul anilor ‘90, un amic cinefil îmi
spunea că viitorul e al filmelor made in the
USA, că numai filme americane vor rula în
cinematografele românești. Pe atunci, repertoriul
cuprindea încă filme, mai vechi sau mai noi, din
diverse țări. Vorbele cinice ale amicului meu (care a
intuit avertismentul din Joc de culise, necruțătoarea
satiră a lui Robert Altman ce prevestea
suveranitatea producătorilor ultramercantili de la
Hollywood) aveau să devină realitate și în România
peste numai câțiva ani. Acum, la cinema rulează
exclusiv superproducții americane de aventuri,
color, cu tehnologie sofisticată, vedete și
suprasaturate de clișee. Și, foarte rar, altceva. Trei
din recentele mele bucurii de cinefil se îndreaptă
spre acest „altceva”: După dealuri, Erratum,
Huddersfield.
Inspirată din „romanele neficționale” ale
Tatianei Niculescu Bran (ce reflectă, nu
ecranizează, „cazul Tanacu”), povestea lui Mungiu
nu contestă nici scopul, nici calitatea actului
religios în România, ci „ne dă posibilitatea să
punem în discuție niște lucruri generate de
subiectul filmului, să ne întrebăm dacă cu adevărat
suntem atât de religioși pe cât ne pretindem”
(potrivit unei declarații publice a regizorului,
pentru Hotnews Romania). Dialogurile și
interpreții emană o reconfortantă senzație de firesc,
iar montajul transmite un dinamism de thriller.
Asemenea unei icoane, După dealuri se dezvăluie
ochiului deprins a discerne imaginea poetic-
transfiguratoare de reprezentarea emfatic-pietistă,
cuvântul de palavre.
cinematografice. Ca un jucător de poker ce nu are o
mînă bună, dar care mărește miza acerb, sperînd că
nu va fi prins că blufează.
Nymphomaniac o urmărește pe Joe, un fel de
Iisus actualizat conceptual - de-celălalt-sex, dar
similar ca misionariat -, personaj care strînge în
interior răul existent în relațiile bărbat-femeie, în
care cea din urmă e necontenit victimă. Personaj
care își jertfește sinele în numele lui Amor (zeu
primordial, responsabil cu trecerea cosmosului în
ființă sau, mai apoi, văzut drept fiu al Afroditei,
zeu responsabil de relațiile dintre zei și oameni,
unele nu foarte oneste), adunînd simultan plăcere și
vinovăție. Nimfomania, pentru Joe, nu presupune
dependență, ci plăcere. Și, tocmai de aici, datorie,
acțiune din datorie față de mea vulva, mea maxima
vulva. Datorie în care ea, ca femeie, se comportă
mai degrabă după stereotipii de mascul-alpha, care
nu se implică sentimental în relațiile pe care le are.
De unde și vinovăția pe care o simte și faptul că
subliniază necontenit că a meritat pedeapsa
(Seligman o găsește pe stradă, bătută).
Sigur, rămîne ca partea a doua a filmului să
întărească (sau să infirme) această imagine a femeii-
primordiale, obiect-al-plăcerii, victimă și mîntuitor,
pe care mi-a prilejuit-o actuala călătorie prin corp
spre o (posibilă) regăsire sau o posibilă anulare
(completă) a spiritului. O (posibilă și mai credibilă)
anulare a spiritului, ce pare rezultatul unei
interpretări a creștinismului (și a binelui în genere)
Tot în 2012 am descoperit două producții
relativ recente, în cadrul unor retrospective dedicate
cinematografiei contemporane din Polonia și Serbia:
Erratum și Huddersfield. În tradița bogată a școlii
poloneze, filmul lui Marek Lechki este din aceeași
familie cu Wajda și Zanussi (Iluminare, Sructura
cristalului ori Domnișoarele din Wilko), nuanțând
(prin griurile și tonurile predominant verzi-cenușii
din decor ce electrizează privirea, prin coloana
sonoră cu armonii de elegie ce seduce auzul)
semnificațiile unui fapt aparent divers. Titlul trimite
spre însăși greșeala care a frânt cel dintâi zbor al
personajului ce trece acum printr-o dificilă perioadă
de criză (cercetare, încercare) a sinelui propriu.
Acesta își reconsideră opțiunea pentru profesie
(visa să studieze muzica, dar a eșuat în
contabilitate) și mai ales gestul egoist de a-și
abandona cândva tatăl, singur și bolnav, după
moartea mamei. Deloc melodramatic sau obositor-
moralizator, Erratum amintește deopotrivă de
împăcarea târzie dintre tată și fiu din În numele
tatălui, Magnolia și Okuribito.
În Huddersfield atmosfera aduce a
Trainspotting suburbii mizere, interioare dezolante
în apartamente unde vegetează niște pierde-vară.
Câteva trimiteri la Ultimul tango la Paris, dar
accentul cade pe latura existențială a personajelor,
nu pe „cunoașterea carnală”. Întreg filmul lui Ivan
Zivkovic este transfigurat de privirea blând-ascetică
a lui Ivan, un tânăr de 33 de ani. Fost sportiv, fost
yoghin, Ivan s-a confruntat cu o serie de tulburări
psihice și a făcut parte din diverse grupări oculte.
Pentru toți, el e un idiot. Nebunia sa, diferită de
neastâmpărul lor, e ciudată și de neînțeles. Găsim
via Nietzsche, unde corpul (religios) nu e epuizat
pe cruce, e epuizat în pat, într-un atentat carnal
(atît de ironic, pe de o parte, dar și atît de firesc, de
uman) la adresa învățăturii Bisericii. Pentru a afirma
o nestăvilită voință de putere.
Față de alte proiecte semnate de Lars von Trier,
unde povestea și povestirea se îmbinau cît se poate
de fericit, în această primă parte din
Nymphomaniac ideile ce pot fi citite pe ecran nu-și
găsesc deseori expresia potrivită în imagine. Cîteva
secvențe bune, în care filmul oferă poveste și naște
idei - cum e cea în care protagonistă e Uma
Thurman, cum e cea în care sîntem alături de Joe și
tatăl ei, în spital. Cîteva cereri de prietenie pe care
le întinde, prin Șostakovici și Rammstein, lui
Kubrick sau Lynch. În rest, repetitiv, convențional,
demonstrativ, filmul necontenit lasă impresia că ar
vrea să spună ceva important, dar nu găsește cele
mai potrivite cuvinte. Pasaje în care afirmații banale
(cum sînt cele despre pescuit) devin termen de
comparație în explicații ce se vor însemnate,
dezlocuitoare de adevăr; glumițe de bar (cum e
povestea cu tăiatul unghiilor) prezentate drept
mărturii categorice despre voința de care sînt
capabili oamenii; și încercări savante de a explica
pasiunea, prin numerele lui Fibonacci și fugile lui
Bach. În demonstrație, însă, texturile muzicale
polifonice nu se potrivesc atît de ușor cu texturile
corporale polivalente.
Cîndva, filmele lui Lars von Trier erau prilej
pentru a ajunge la dezbateri despre artă și viață,
prin filosofia, muzica și literatura știute de
spectator. Acum, literatura, filosofia și muzica sînt
prea prezente pe ecran ca să mai ajungem la artă.
■
ecouri din Mîșchin, dar și din Domenico,
matematicianul ratat din Nostalghia lui Tarkovski,
care se întreba retoric: „Ce lume e aceea în care un
nebun a ajuns să-i învețe pe oameni cum să
trăiască?” și, botezat fiind (la vârsta 30 de ani) în
Biserica Ortodoxă, Ivan citează din Sfinții Părinți
(Antonie cel Mare, Nil Sorski) care, prin scrierile
lor, îl ajută să-și „vină în fire”. Purtarea sa,
hipnotizantă aproape, nu e doar pricină de scandal
ori de zeflemea, ci și ferment pentru „făptura cea
nouă” a unora dintre personaje (cinicul Rașa, care
susține că „poezia a murit”). Vorbește despre „cele
opt gânduri ale răutății” (pofta, mânia,
deznădejdea, mândria, lăcomia, melancolia, slava
deșartă, pofta nestăpânită), Ziua Judecății,
modalitățile prin care se produce „pactul” omului
cu gândurile viclene și importanța de a trăi fiecare
zi ca și cum ar fi ultima. Așa trăiesc personajele
din Huddersfield, dar fără a gândi la vreo judecată
postumă.
Sala de cinema se apropie tot mai mult de
condiția pre-istorică a cinematografului, aceea de
distracție de bâlci. Să afirmi acum că, datorită
repertoriului, cinematograful a ajuns un bâlci al
derizoriului, oferit în exces de „civilizația
Disneyland” a momentului, nu mai surprinde și nu
mai interesează pe nimeni. Conformismul e
suveran. Aproape nimeni nu-și mai pune întrebări,
nu mai dorește și filme care să nu subaprecieze
într-atât inteligența și memoria spectatorului.
Constrâns de un repertoriu tot mai puțin
diversificat (de fapt, idiotizant de-a binelea), am
părăsit - demult și fără regrete - sala de cinema de
tip main stream. Sunt însă gata oricând să-i redevin
fidel atunci când, printr-o minune, își diversifică
propunerile.
■
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
33
Black
Pantone 253 U
33
Black Pantone 253 U
Ultimul zburător
loan-Pavel Azap
lulia Verdeș și Gabriel Duțu în Ultimul zburător
Ovidiu Georgescu a debutat în
lungmetrajul de ficțiune în 2003 cu
3 păzește, realizat pe un scenariu
propriu, un film „cu buget zero”,
surprinzător ca demers de producție în
contextul acelor ani și nu lipsit de calități,
în primul rând la nivelul interpretării (de
reținut în mod special Gabriela Crisu, aflată
și ea la debut, din păcate prea puțin
prezentă ulterior pe marile ecrane - v.
Călătoria lui Gruber, r. Radu Gabrea, 2009
sau Umilință, r. Cătălin Apostol, 2011).
Filmul a fost lansat de și, deopotrivă, a
lansat manifestul Concesia (inspirat de
celebra Dogmă daneză, dar având și
precepte originale: „Nu suportul contează,
ci povestea.”; „Nu uita: filmul se adresează
publicului.” ș.a.), manifest rămas fără
urmări în filmul românesc.
Debutantul de acum un deceniu
„recidivează” în aceleași condiții: film
independent, minimalist ca buget, dar
foarte ambițios ca proiect&concept, însoțit
de și însoțind un nou manifest: Manifestul
Cultural Promissum, semnat de Ovidiu
Georgescu și Mihai Mănescu. Spicuim din
cele nouă puncte ale manifestului: „Noi, cei
atât de criticați pentru pasivitatea și lipsa
noastră de implicare în societate, vă facem
următoarele promisiuni: Ne vom întoarce la
cultura și tradiția acestui neam, la poveștile
lui, pentru a-i readuce la lumină pe marii
povestitori și pe marii gânditori ai acestei
nații! [...] Vom părăsi materialismul și
estetica urâtului. Vrem să visăm din nou și
să ne readucem aminte de frumos, de spirit
și de iubire! Nu vom uita niciodată că cea
mai frumoasă poveste este chiar viața
noastră!” Un astfel de proiect este mai mult
decât binevenit, este necesar. Pe de o parte,
oferă o alternativă la, poate fi o
„completare” a Noului Cinema Românesc.
Pe de altă parte, este pentru prima dată
când cineaștii noștri își revendică
programatic mitologia românească drept
sursă de inspirație: „Este de datoria noastră
de cineaști să revrăjim oamenii care nu mai
cred în valoarea adevărată a mitului și a
poveștilor. [.] Într-o lume cotidiană gri și
lipsită de speranță am asistat de prea multe
ori în viață și pe marele ecran la povești ce
ilustrează această culoare. Astfel, s-a născut
o întrebare: ce s-ar întâmpla dacă am
contopi forța realismului dur cu frumusețea
basmelor și înțelepciunea poveștilor?”
Rezultatul este: „prima trilogie de realism
magic realizată vreodată în cinematografia
din România, în care trei mari povești ale
culturii române și universale prind viață.”
Ultimele două citate sunt preluate din
Argumentul Trilogiei Promissum.
Deocamdată, din această trilogie a fost
filmată doar prima parte, și anume Ultimul
zburător (România, 2014; sc.: Mihai
Mănescu, Ovidiu Georgescu, Theo
Herghelegiu; cu: Gabriel Duțu, lulia Verdeș,
Constantin Cojocaru, Marius Bodochi,
George Ivașcu, Constatin Cotimanis, Florin
Penișoară, Cristina Mihăilescu), care
deschide și seria premierelor românești ale
anului 2014.
În mitologia română, zburătorul este o
ființă fantastică, un daimon arhaic malefic,
o ființă oniric-erotică ce bântuie și tulbură
firea tinerelor fete sau a soțiilor de curând
măritate; este metamorfoza cuiva a cărui
iubire nu a fost împărtășită în viața
pământeană. Extrapolând, zburătorul este
cel care provoacă frisoanele dragostei la
tinerele fete. Aceasta este, în esență, tema
filmului lui Ovidiu Georgescu. Dar nu este,
nici pe departe, vorba despre un film
„etnografic” ori desuet folcloric. Mitul este
„prelucrat” și „adus la zi”. Într-un castel
„baroc”, degradat doar atât cât să creeze
atmosferă specifică unui fantastic (să-l
numim) decent, locuiesc ultimii „zmei
zburători”: bătrânul, de fapt având o vârstă
incertă dat fiind că e nemuritor, Manolică
(Constantin Cojocaru) și mai tânărul
Zanoni (Gabriel Duțu). Manolică este un
nostalgic, tânjind după vremurile de
demult, oftând, oarecum resemnat (citez
aproximativ): „Ce se mai zbura odinioară
pe-aici!...”. Când în scenă apare tânăra Eliza
(lulia Verdeș, excelenta interpretă a lui
George Dorobanțu din Elevator / 2008), o
dizeuză la început de carieră, fragilul
echilibru al zburătorilor este spulberat. În
joacă parcă, Zanoni se îndrăgostește de
Eliza care, ca să fim în tonul romantic (și
de romanță) al filmului, îi răspunde la
sentiment. Joaca devine tot mai serioasă, iar
zburătorul este pus în fața unei alegeri
deloc simple: să renunțe, asemeni
Luceafărului eminescian, la nemurire pentru
„o clipă de iubire”, ori să-și vadă,
imperturbabil, de veșnicie?!... Evident, am
rezumat și simplificat narațiunea și nici nu
voi intra în detalii. Vreau să mai spun doar
că jocul actorilor este echilibrat, la limita
dintre telenovelă și un cinema estetizant,
ceea ce are, sau ar trebui să aibă menirea
de a atrage în sala de cinema un public cât
mai numeros și mai divers. Ultimul
zburător este în primul rând un film de
public, în sensul bun al sintagmei, și
aceasta este „grila” prin care trebuie privit /
analizat / disecat și de către cel mai exigent
critic; este un film care are, și permite mai
multe nivele, complementare, de „lectură”.
Nu lipsit de stângăcii, filmul are, așa
cum am mai spus, meritul de a explora și
exploata un nou filon în cinematografia
română. Este de așteptat, și de dorit, ca
următoarele părți ale trilogiei să depășească
faza de „exercițiu” cinematografic, deoarece
„material” de inspirație există, după cum
există și disponibilitate și potențial din
partea realizatorilor. Dar, dincolo de orice
detalii și nuanțe de interpretare a filmelor
sale - oricum, performanțe în sine sub
aspectul producției -, Ovidiu Georgescu
este un regizor a cărui evoluție merită să
fie urmărită cu atenție de acum înainte,
atât de critici, cât și, poate, mai ales, de
către „marele public”.
■
34
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember cinematografic
Descoperirea cinematografului
Anii ’50-’60
Ioan Meghea
Zilele astea mă sună un prieten: „Dragă,
ți-am citit «Rememberul
cinematografic» din revista Tribuna.
Ce mai, e bine, te felicit, dar... lămurește-
mă, de ce cinematografia? și mai ales, de ce
anii ’50-‘60?”
...Prin anii 1925-1926, regretatul
D.I. Suchianu era magistrat și profesor de
istoria doctrinelor sociale la Facultatea de
Drept din București. Dorind să se prezinte la
Iași pentru a prelua catedra de economie
politică, a fost refuzat și i s-a reproșat,
printre altele, că nu poate fi profesor acolo
un om care se ocupă cu fleacuri! În acea
perioadă, D.I. Suchianu scria o cronică
săptămânală în „Adevărul literar” despre
filmele care rulau la acea dată în București!
Contrar opiniei generale și unanime din acei
ani, domnia sa bănuia că această „distracție
de iarmaroc”, cum denumeau unii
spectacolele de cinematograf, conține în ea
posibilitățile unei arte superioare uneori
tuturor celorlalte. Și mai spunea maestrul
Suchianu: ,,de altfel, și astăzi, o carte bună
nu stârnește opinia unui oraș întreg cât un
film bun!”
Impactul extraordinar al cinematografiei
cu copilăria și adolescența mea își are
explicația în primul rând prin câteva absențe
notabile ale anilor ’50 și începutul anilor
’60: televizorul, casetofonul, videorecorderul,
jocurile pe calculator sau discoteca, care sunt
atât de obișnuite adolescentului de astăzi. Pe
lângă toate acestea, tânărul acelor ani era
teribil de impresionat de a fi implicat pentru
aproape două ore în niște întâmplări create
într-o sală de cinematograf de adevărați
magicieni și care întâmplări erau atât de
diferite de ceea ce se petrecea prin modestul
orășel de provincie ardelenesc.
După aproape 50 de ani, toate acestea le
regăseam în filmul lui Woody Allen Roza
purpurie din Cairo. Doamne, cât de bine am
înțeles-o pe biata femeie doborâtă de
mizeriile zilnice care privea a nu știu câta
oară fascinată în sala întunecoasă la mirifica
lume de pe ecran și la idolul ei. Totul era
atât de deosebit de lumea ingrată și
monotonă în care ea trăia... Coborârea
idolului său de pe ecran în sală printre
spectatori - teribilă găselniță - a fost la fel
de firească pentru ea cât și pentru mine!
Sigur că primele filme vizionate de mine
în acei ani ’50 au fost modeste, pline de
stângăcii, uneori chiar mediocre: filmele de
război sovietice, filmele italienești istorice
gen „peplum” sau filmele muzicale indiene,
extrem de stufoase. Abia mai târziu voi face
cunoștință cu neorealismul italian a lui
Visconti sau De Sica, cu noul val francez
reprezentat de Truffaut, Godard sau Vadim,
și cu Free Cinema-ul lui Tony Richardson
sau Lindsay Anderson, curente
cinematografice despre care am povestit în
paginile acestei reviste.
...În vara anului 1957 eram un copil de
14 ani care, refugiat în imensa grădină a
casei părintești din micul orășel ardelenesc,
citeam cu frenezie și oarecum de-a valma,
Gogol, Sadoveanu, colecția „Femei celebre”,
Jules Verne sau colecția romanelor de ,,15
lei”. În vacanță, lunea și joia, fugeam în oraș
și mă opream emoționat în fața unui panou,
devorând afișul și cele câteva fotografii alb-
negru: ,,15-16-17 august, filmul SALARIUL
GROAZEI, cu Yves Montand, Charles Vanel
și Vera Clouzot, film de aventuri, orele 16-
18-20. De la ora 20, spectacolul se ține în
grădină, dacă plouă, în sală!” Priveam
fascinat panoul, știam sigur că o să văd
filmul ăsta și știam și când: AZI!
Mă dezlipeam cu greu de Yves Montand
și fugeam acasă, unde urma un mic
spectacol care trebuia bine pus în scenă: se
udau în draci toate straturile din grădină, se
măturau temeinic cele două curți și se tăiau
lemne pentru două-trei zile! Totul se făcea
cu seriozitate și cât mai natural, fără multă
agitație, ca să nu devină suspectă acțiunea,
iar rezultatul era invariabil același. Se
obținea acceptul bunicii de a merge la film
și frumoasa sumă de doi lei. Costul unui
bilet de cinema...
...În urmă cu câțiva ani, mi-a căzut în
mână o lucrare foarte interesantă, Almanach
du cinema, scrisă de Phillipe d’Hugues, o
veritabilă enciclopedie cinematografică și,
deschizând la întâmplare volumul II al
acestei lucrări, iată ce am găsit: anul 1960:
11 mai - La dolce vita de Federico Felini; 14
septembrie - Aventura de Michelangelo
Antonioni; 7 octombrie - Ben Hur de
William Wyler; 16 noiembrie - Psycho de
Alfred Hitchcock. Am citat doar șase filme
din câteva luni ale anului 1960 și, atenție!,
toate, absolut toate sunt socotite de critica
cinematografică capodopere, filme de
„referință”.
Acești ani ’60 au însemnat foarte mult
pentru generația mea, nu au fost doar
mișcarea Pop Art, hippies sau The Beatles, ci
și acele splendide spectacole
cinematografice. Iată deci, că nu întâmplător
mă întorc astăzi spre cinematografia anilor
’50 și ’60 într-un remember nostalgic dacă
vreți! Totodată, ceea ce scriu în paginile
acestei reviste aș dori să fie un omagiu adus
venerabilei doamne care în urmă cu câțiva
ani, nu chiar puțini!, a împlinit frumoasa
vârstă de 100 de ani: CINEMATOGRAFIA!
■
TotaiscopE
mooiiașib™
«AIHEE' YnuEFURNEĂUX mCIHY' ANNIBAIE NINCHl"J»
«UDEI ■ dBMKER «SEIMS
UIRIISWRSSO ' PlAMA °FILM ROMA PATHE LaNSORIlUM (FNERA.nRici Btauzun UCIUSEPFE AMATO
FEDERICO FEll NI
\\etro-^o4/zzv""M?'Mer
' LE PLUS GRAND FILM DE TOUTE L'HISTOIRE OU CINEMA
* d
KAPiniNBERG-SAMZIMBAllSI
WILLIAM WYLER
CHARITON H ESTO N • JACK HAWKINS-haya harareh suphen boyd
HUGH GRIFFITH MARTHA SCOTT ■ CATHY O DONNEU ■ SAM JAFFE
TRIBUNA • NR. 276 • 1-15 martie 2014
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sumar
din lirica universala
Edith Sodergran	2
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XXI)	3
cărți în actualitate
Ștefan Manasia Inimile Ghingăi se ascund sub tricoul
Ninei °i în căma°a lui Dan Coman	4
Alexandru Petria	Un sentimental bine	conspirat	4
Dorin Mureșan	Poetica imigrantului	5
Oana Pughineanu	Din Siberiile care gem	6
Ariana Guga În căutarea luminii	6
Ioan Negru	Timpul apus °i timpul scris	7
Vistian Goia	Poeta °i dăscălița	7
cartea străină
Camelia Jurca Un Papă pentru o lume nouă	8
poezia
Ani Bradea	9
Daniel Vorona	10
parodia la tribună
Lucian Perța Daniel Vorona	10
proza
Regis Roman	Furia cărților	11
interviu
de vorbă cu ing. Sabin Sabău	Cu nostalgie despre
Transfăgără°an	14
eseu
Teodor Tihan O iubire cu un amplu marcaj cehovian 15
politica zilei
Petru Romoșan Ilenuțele, neluții, mihaii, mircii, danii,
roberții, cozminii din talk-show-uri	17
Petru Romoșan Elena Udrea, partidul °i poezia 17
opinii
Isabela Vasiliu-Scraba De vorbă cu Alexandru Dragomir 18
diagnoze
Andrei Marga Con°tiința de sine. Despre filosofia lui
Dieter Henrich	20
filosofie
Remus Foltoș Câteva aspecte din filosofia lui Lucian
Blaga	21
lovan Drehe Străinul din Callipolis (VI)
Râs °i batjocură în ambianță politică	22
efectul de seară
Robert Diculescu	Bepop - umbrele lui Cassavetes -
On the Road (1)	23
corespondență din Washington
Victor Gaetan Protestele din piața "Maidan" din
Ucraina sunt atât spirituale cât °i politice	24
concurs Ioan Slavici
Mariana Irimia Jocul șobolanului alb	26
opera
Maria Carla Bălan, Oleg Garaz Despre Rusia doar
cu dragoste °i prețuire	28
teatru
Claudiu Groza Patru premiere. Și-un spectacol
proaspăt	30
Adrian Țion	Căutări structurale	31
film
Lucian Maier	Nimfomana vol. 1 - Provocare	33
Marian Sorin Rădulescu Ciorne (aproape) recente de
cinefil	33
Ioan-Pavel Azap Ultimul zburător	33
remember cinematografic
Ioan Meghea	Descoperirea cinematografului. Anii
'50-'60	35
plastica
Negoiță Lăptoiu Confesiunile unui meditativ. Gavril
Nechifor	36
plastica	
Confesiunile unui meditativ
Gavril Nechifor
Negoiță Lăptoiu
Gavril Nechifor	Călător la limita privirii, 31 x 45 cm, tempera pe carton color
Pentru cei interesați de biografii, Gavril
Nechifor face față celor mai exigente
interogații. Se confesează cu naturalețea
insului care a peregrinat fertil pe cărările unor
tumultuoase încercări. După mai bine de trei
decenii de tenace și prodigios travaliu creativ este
deja în măsură să se considere autor de operă
distinctă într-un context al valorilor viabile.
Chemările artei i-au stat între rațiunile majore ale
existenței, posedând capacitatea de a converti în
inspirate și sugestive expresivități freamătul mereu
incitant al naturii și vieții. Iubitor de confesiune
prin linie și culoare s-a verificat în ceea ce are
mai autentic, descoperindu-și bogate resurse de
fin analist a incitante mutații atmosferice sau de
trăiri umane fixate pe un dinamic portativ, de la
calm și senin la tensionat și neliniștit. Va fi
incorporat într-un număr impresionant de
expoziții de grup și colective, începând de la 20
de ani, cele mai multe în îndrăgita urbe natală -
Turda, la care mai trebuie consemnată prezența
în importante tabere de creație în țară și
străinătate. Reflexul binemeritat a fost generoasa
receptivitate a celor care i-au intuit substratul
sensibil, piese semnificative înnobilând galerii,
instituții, colecții muzeale și particulare.
Limpezirea unor argumente de ordin stilistic
reprezintă consecința unui exercițiu constant care
a determinat nu doar stăpânirea până la
virtuozitate a gestului creativ, ci și cantonarea
într-o relevată zonă a dezvăluirii, care înseamnă
decantare, adeziune, certitudini. Gavril Nechifor a
valorificat intens fascinația a proaspete notații,
trezindu-se prin vremi făuritorul unui amplu
jurnal de impresii, reconstituiri, revelații. Stimulat
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru,
48 LEI - SEMESTRU, 96 LEI — un AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 33 LEI - TRIMESTRU,
66 LEI - SEMESTRU, 132 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
de frenezia spectacolului din jur nu s-a lăsat
ademenit să cadă în incidental și anecdotă,
restituind acea realitate situată dincolo de vizibil,
care ține de suflul interiorității și conferă evocării
crâmpeie de eternitate. Drept urmare,
evanescențele universului marin nu dau prilej de
efemere exuberanțe, fiind proiectat către
absolutul stărilor inefabile, prielnice unor tandre
reverii. Când a peregrinat prin animatul spațiu
transilvan, dar mai ales când popasurile l-au
statornicit în relație cu fabuloasa lume a
Apusenilor, configurările sale grafice sau picturale
au căpătat precipitarea și ardoarea apropierii de
starea miraculoasă a trăirii, când uimirea se
intersectează stimulativ cu bucuria rememorării.
și-atunci imaginile se instituie în echivalențe
plastice din care emană duhurile unei ancestrale
civilizații. Vegetație, agitate și suple arborescențe,
măreția unor creste montane sau patina unor
argumente arhitecturale, limpezimea unor văpăi
estivale, melancolii autumnale și surdine
hibernale se întâlnesc și comunică organic cu
tihna unor așezări și vibrații ce coboară în
veșnicie. E genul de artist care simte sunetul gliei,
al permanentelor deveniri și mutații, al
adevărurilor de dincolo de noi, care se insinuează
ca minunate surse de lumină și speranță.
Exponent lucid al timpului său, Gavril
Nechifor a conștientizat consecințele nocive ale
efectului poluant care a perturbat grav echilibrul
natural. Perpetuarea absurdului oficializat, dublat
de cel colectiv, va face tot mai dilematică
supraviețuirea umană. Și-atunci, cu memorabilă
(Continuare în pagina 27)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U