Black PANTONE portocaliu TRIBUNA 273 Consiliul Județean Cluj 4 lei Director fondator: Ioan Slavici Revistă de cultură • serie nouă • anul XIII • 16-31 ianuarie 2014 Comentarii Ștefan Angi Ștefan Manasia Ilustrația numărului: Kriangkrai Kongkhanun (Thailanda) Gheorghe Petrov Arheologia crimelor comunismului Interviu Marius Budoiu -(j)- Black PANTONE Black Pantone 253 U TRIBUNA Director fondator: Ioan Slavici (1884) Publicație bilunară care apare sub egida Consiliului Județean Cluj Consiliul consultativ al revistei de cultură Tribuna: Constantin Barbu Alexandru Boboc Gheorghe Boboș Nicolae Breban Nicolae Iliescu Andrei Marga Eugen Mihăescu Vasile Muscă Mircea Muthu Irinel Popescu Marius Porumb Petru Romoșan Florin Rotaru Gh. Vlăduțescu Grigore Zanc Redacția: Mircea Arman (manager) Claudiu Groza (redactor șef adjunct) Ioan-Pavel Azap Ștefan Manasia Oana Pughineanu Ovidiu Petca (secretar tehnic de redacție) Aurica Tothăzan Maria Georgeta Marc Tehnoredactare: Virgil Mleșniță Colaționare și supervizare: L.G. Ilea Redacția și administrația: 400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1 Tel. (0264) 59.14.98 Fax (0264) 59.14.97 E-mail: redactia@revistatribuna.ro Pagina web: www.revistatribuna.ro ISSN 1223-8546 Responsabilitatea asupra conținutului textelor revine în întregime autorilor Pe copertă: Kriangkrai Kongkhanun, Lună neagră, tehnică mixtă 80 x 60 cm, 2013 Galeria Number 1, Bangkok din lirica universala Charles Causley Zece tipuri de vizitatori la spital Prima intră purtând armura de neon A virtuții. Declanșând într-una zâmbete pentru orice eventu- alitate Către toți cei prezenți Ea distruge speranța Din piepturile bolnavilor, Care își dau seama pe loc Că sunt neînstare să facă față Bunăvoinței sale feroce. Așa un curaj afișează Față de dezastrul uman! Din fericire nu stă mult. După o tură rapidă a salonului Cam cum își afișează steagul în Mediterana Un distrugător din anii treizeci, Se întoarce acasă pentru o săptămână Cu un pic de noroc, mai mult - Arsă de dogoarea propriului merit. 2 Al doilea apare, o revărsare melancolică De flamuri teologice; Pășește apăsat ca un vultur sănătos Distribuind speranță congelată. Pacienții îl privesc cu fereală. Cei mai mulți, încă nu prea convinși de ade- vărurile Cerurilor, flăcărilor iadului ori golului veșnic, Mizează pe siguranță Acceptându-i amabilitățile Cu apatie abia mascată, Cu excepția unui bătrân care plânge Cu ură nou îndârjită, „Cară-te! Cară-te! Cară... cară... cară... cară- Te! O dată! Cară-te!” 3 A treia își dezumflă victima vag zâmbitoare Spunându-i Cum mai merg lobeliile, Câți mâți a fătat pisica, Cum a căzut o țiglă de pe acoperișul bucătăriei de vară, Și că nimeni nu a mai venit la bolnav de două săptămâni Fiindcă toată lumea E răcită și se teme să nu aducă Germenii săltăreți la spital. Ochii pacientului Îngheață. Nu îl interesează Lobeliile, pisica, țigla, germenii. Zăcând pe spate, hrănit prin perfuzii, cu fața De culoarea unui faraon proaspăt dezgropat, Purtându-și scheletul pe deasupra pielii, Totuși mintea-i sclipește ca o lumânare aprinsă, Și-i pasă doar de aici și de acum, Și nu cere să vorbească Decât despre nenorocirea asta. Nu e voie. Al patrulea încearcă să-și înveselească Mama vârstnică cu bancuri ușoare La fel de amenințătoare ca schijele. „Azi-mâine o să sari pe-aici Ca o gazelă,” zice. „O să joci fotbal.” Zice, deloc deranjat de vederea kilogramelor De ghips, lanțuri, scripeți, Și-o pereche de cârje proiectate mortal, „O să faci saltul broscuței, azi-mâine,” zice. „O să faci zece lungimi de bazin.” La auzul acestor profeții fantasmagorice Bătrâna cască cu teamă ochii La progenitura sa bolnavă, bolnavă Gândind că și-a pierdut mințile - Ceea ce, din păcate, pare a fi cazul. 5 Al cincilea, un uriaș de prin câmpuri, Cu costumul mirosind a lapte și fân, Se bălăngăne stângaci de pe un picior de boulean Pe celălalt, ca și când s-ar teme Să se așeze definitiv în peisajul antiseptic. Din când în când mai scapă câte o ocheadă înspăimântată În lături, ca și când s-ar teme să nu gafeze Văzând vreo goliciune, ori ca nu cumva Să se strângă pereții în jurul lui. Aduce flori, ținute delicat în degete De mărimea și forma unor grinzi, Își pupă tandru nevasta pe obraz Atingerea unor buze de copil - Apoi se leagănă, pe loc, treizeci de minute Pe scaunul șubred. La sfârșitul orei de vizită Iese, cu respirația tăiată, Clipind ușurat, în lumina sigură. Nu pare că ar observa Apusul. 6 A șasea vizitatoare vorbește puțin, Insuflă siguranță, Zâmbește dând încredere. Nu are pașaport negru pentru struguri Ori viză pentru ciocolată. Strânge cu o mână Mirosind a proaspăt spălat. O vâră pe nesimțite În noptieră; mai caută niște lucruri. Vorbește încet cu sora Pe nevăzute, pe neauzite, despre pacient. Nu stă până trece toată ora de vizită. Chiar și după ce a plecat Pacientul pare să o mai simtă acolo: O prezență Care îl susține. 7 Al șaptelea vizitator Miroase a after-shave de bar. Adesea își găsește prietenul Dormind dus: de-adevăratelea, ori făcându-se, (Continuare în pagina 6) TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U inedit Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XVIII) Maimuțele lui Borel În cunoscuta lui carte "Le Hasard", matemati- cianul francez Emile Borel pune o problemă care a rămas în literatura de specialitate sub numele de "maimuțele lui Borel". Să considerăm odată cu probabilitatea francez[ă], numărul caracterelor întrebuințate în scrierea franceză: litere minuscule, majuscule, semne de punctuație etc. Și presupunem că aces- tea ajung la numărul 100 (în realitate sunt mai puține). O carte de dimensiuni medii cuprinde mai puțin de un milion de caractere. Care este probabilitatea ca să obținem această carte întreagă, alegând caracterele la întâmplare? sau trăgându-le la sorți? Este evident că probabilitatea pentru prima literă pentru a fi nimerită tocmai aceea din carte, este o fracție; tot astfel, probabilitatea ca a doua literă [...] să fie exact o literă din cartea dată este tot; Cum cele două evenimente sunt indepen- dente, probabilitatea că ele să se producă simul- tan este egală cu produsul probabilităților lor: x = ( )2 ’ Repetând același [procedeu n.n.] pentru a treia literă, a patra literă etc. Și cum am presupus că cartea noastră are un milion de litere, cu probabi- litatea ca hazardul să producă exact cartea tiparu- lui este: ( )1.000.000 = 10-2000.000 Dacă în locul unei simple cărți, am considera un milion de cărți (câte presupunea Borel că puteau la vremea apariției lucrării lui să existe în lume, cifra [...] depășită) atunci probabilitatea ca toate aceste cărți să fie obținute prin hazard este egală cu produsul a unui milion de factori egali cu factorul de mai sus ceea ce se scrie: 10-2.000.000.000.000 Iată însă ce apreciere face Emile Borel între această probabilitate și un fapt fizic cunoscut. Să presupunem că avem două recipiente A și B de același volum, umplute cu două gaze diferite, la Kriangkrai Kongkhanun Flămând (2013) tehnică mixtă 60 x 80 cm aceeași presiune și la aceeași temperatură. După legea lui Avogadro fiecare din recipientele de dimensiuni obișnuite, conține același număr de molecule care este de ordinul de mărime de 10233 adică de mai multe mii de miliarde. Experiențele arată că șocul neregulat al mole- culelor face repede ca amestecarea gazelor să fie omogenă, adică că este practic imposibil să se deceleze în acest amestec o heterogenitate apre- ciabilă. Din acest fapt experimental se conchide, independent de orice ipoteză teoretică asupra naturii șocurilor, că la sfârșitul timpului destul de scurt necesar difuziunii gazelor, fiecare din mole- culele a unuia din cele două gaze are aceeași probabilitate de a se găsi în recipientul A sau în recipientul B. Se știe însă din calculul probabili- tăților că pentru 1023 părți de "[...] sau [..]""ecart" (adică abaterea față de calcul) este de 1011, adică o sută de miliarde: din comparația cifrelor repetate că există o șansă la 10 că la un moment dat recipientul A să conțină 1011 molecule mai mult decât recipientul B (sau invers). Dar acest număr corespunde facțiunii 1011 din numărul total de molecule, adică a suta miime de milioni- me. Aceasta-i valoarea heterogenității ce poate fi acceptată într-un amestec de câțiva litri de gaz la temperatura și presiunea obișnuită. Este evident că o asemenea heterogenitate este inacceptabilă măsurilor experimentale. Ceea ce pare surprinzător este că acest număr este aproximativ același pe care l-am găsit pentru ca un milion de cărți să poată fi obținute prin hazard; ceea ce ar reprezenta o heterogenitate a caracterelor tipografice. Să mergem mai departe cu Emile Borel. Să pre- supunem că s-au dresat un miliard de maimuțe ca să tasteze la întâmplare pe clapele unei mașini de scris și sub supravegherea unor contramaiștrii analfabeți, aceste maimuțe dactilografe lucrează cu înverșunare zece ore pe zi la un milion de mașini de scris. Contramaiștrii analfabeți ar strânge foile înegrite și le-ar lega în volume. La sfârșitul unui an, aceste volume ar cuprinde copia exactă a cărților de orice natură și din toate limbile cunos- cute în cele mai bogate biblioteci din lume. Aceasta este probabilitatea ca într-un moment foarte scurt să se includă în recipientul A un "ecart" de ordinul unei sutimi de miimi de milion- imi în compoziția amestecului gazos. A pre- supune că acest ecart produs în felul acesta, va subzista timp de câteva secunde revine la a admite că în mai mulți ani, armata de maimuțe de care am pomenit mai sus, lucrează în aceleași condiții, va produce în fiecare zi copia exactă a tuturor imprimatelor, cărți și jurnale, care vor apărea în ziua respectivă și pe săptămâna urmă- toare pe toată suprafața globului. Este, [...] Borel, sugestivele sale audite, mai simplu, să spunem, că astfel de "ecart-uri" improbabile sunt pur și simplu imposibile. Ceea ce m-a frapat în acest raționament - care nu este chiar atât de corect cât ar părea la prima vedere - este că el a fost cunoscut încă din anti- chitatea romană. Cicero îl înfățișează în mod explicit în De natura Deorum (liber II, XXXVII). Iată ce spune filosoful latin. Pot oare să văd fără surpriză pe un om convins că niște corpuscule solide și insecabile, care ascultă de legile gravi- tației, ar da naștere prin întâlnirea lor fortuită (concursione fortuita) la o lume în care domnește o atât de frumoasă ordine? Cine admite posibili- tatea acestei generații, ar trebui să admită că cele 31 de caractere ale alfabetului reproduse în aur sau în orice materie în exemplare nenumărate, [....], să se organizeze în așa fel încât să formeze un foarte lizibil text din analele lui Ennius. Și el spune textual: “grad nescio an ne in uno epidem versu possit tantum valore fortuna” - "mă îndoiesc foarte că hazardul ar putea să gru- peze aceste caractere ca să formeze măcar un sin- gur vers". Atacul lui Cicero era îndreptat împotriva lui Epicur și epicurienilor care susțineau că atomii se mișcă la întâmplare și prin întâmplarea lor fortu- ită și dezordonată dau naștere la o lume perfectă (mundem perfectem), sau mai curând unor lumi nenumărate dintre care unele se nasc și altele pier. Dacă însă, spune Cicero, atomii pot, grupân- du-se, [forma n.n] o lume, atunci pentru ce nu ar putea să facă ei un portic, un templu, o casă, un oraș? Aceste lucrări îi apar lui Cicero mai ușoare decât de a face o lume ordonată ca aceea în care trăim. Este clar că este neglijat un factor în toate aces- te probabilități: inteligența. Numai factorul int- electual și intervenția lui poate "alcătui" formele discutate. Anaxagora l-a văzut și Aristotel l-a ade- verit. După cum se vede argumentul întrebuințat de Cicero este același în esența lui cu acela a lui Borel, emis cu aproape două mii de ani mai târ- ziu. Mai departe, Cicero, imaginează niște oameni care ar fi trăit sub pământ și ar ieși deodată la lumină și ar fi izbiți de frumusețea și ordinea lumii (sinteză făcută de Aristotel și menționată ca atare de Cicero). Dar tocmai această ipoteză este reluată de H. Poincare în aticolul lui “l'Astronomie” din “La Valeur de la Science”, dar el nu indică sursa. Mă gândesc câte idei au circu- lație și sunt repetate sub diverse variante, dar ele au fost emise de gânditori care nici nu mai sunt pomeniți. Text îngrijit de Adriana Gorea și Mircea Arman ■ TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 3 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U cărți în actualitate Despre un Isus altfel Dorin Mureșan Marius Cruceru, Înconjurând muntele fericirilor, ed. Ratio et revelatio, 2013 Cei care urmăresc în mod constant blogul lui Marius Cruceru sunt, cred, familiarizați cu stilul lui rece, tăios, ironic uneori până la enervare. Postările de pe platforma ce-i poartă numele sunt de obicei scurte, repezite, didactice, dându-ți senzația de neterminat dar, totuși, de complet. Ca și cum ai fi înțeles totul, dar îți este imposibil să redai acest „tot” în întregime, în cuvintele tale. Întotdeauna ceva din interiorul postării are un gol pe care, deși nu-l vezi, simți nevoia să-l umpli. Cu alte cuvinte, deși textele lui Marius dau aparența răcelii didactice, ascund un sâmbure de mister ce te-ndeamnă să-l culegi și să-l sfărâmi între dinți spre a-l gusta. Creează o așteptare în cititor, o nevoie de a căuta ceea ce e ascuns între pliurile textului sau ceea ce a fost lăsat, cu bună știință, pe dinafară. Fiindcă, în ciuda aparentei platitudini, textele sale au adâncime. Răceala din ele e „ipocrită” pentru a provoca. Didacticismul e „jucat” pentru a îndemna la căutare. Iar ironia tăioasă e folosită în subsidiar pentru a te trezi. Nu e de mirare că are atâția comentatori, atâția cititori, atâția contestatari, atâția delatori. Zilele acestea am parcurs febril comentariile domniei sale asupra Predicii de pe Munte, apărute într-o a doua ediție sub titlul „Înconjurând muntele fericirilor” la editura Ratio et revelatio. Nu îmi amintesc să fi trecut vreodată, citind genul acesta de carte, prin atâtea stări. De la bucuria unei înțelegeri revelatorii la angoasanta privire în oglinda interpretării, de la un hohot de râs scăpat din cauza unei afirmații vădit ironice la sfârșirea lacrimogenă în fața demascării adevărurilor dure. A fost plăcut, a fost greu. Am văzut totul, Kriangkrai Kongkhanun Gemeni (2013) tehnică mixtă 60 x 80 cm dar parcă lipsește ceva. Iar când spun că lipsește ceva, simt că această afirmație se răsfrânge asupra vieții mele, nu asupra cărții. Ei bine, cred că această stare de incomod gol ce se cere umplut este postulată de maniera în care autorul abordează textul sacru în discuție. El vorbește despre periegeză, înțeleasă ca „răs- tălmăcire” în sensul de „deformare, mistificare, denaturare a ceea ce se spune”; o „invitație la tipul de învățătură mimetic”, „undeva între meditație, predică, eseu, jurnal literar, scrisoare”. Cam ca pe blog. Doar că aici discuția se întinde frumos, sistematic, sățios. După ce ai acceptat vademecum-ul autorului, faci un salt în gol, urmând ca, în cădere, să înțelegi cam care sunt noile reguli ale terenului hermeneutic pe care urmează să pășești. Astfel, dacă nu ai știut, afli că Isus a fost ironic. Desigur, ca să înțelegi această nouă perspectivă, ți se explică ce este ironia și care este miza ei. Există și o schemă în aplicarea ironiei, iar autorul îți arată cum funcționează ea folosindu- se de câteva dintre fericirile sau îndemnurile din Predica de pe Munte. De aici încolo, după ce ai înțeles că interpretarea autorului are filtre noi, că regulile terenului pe care tocmai ai aterizat sunt cam sucite, ești dus, pas cu pas, prin capitolele 5-6-7 ale Evangheliei după Matei. Afli că fericirea, un concept filosofic comprimat între granițele lumescului, depinde prea mult de timp și spațiu pentru a fi posibilă. Mai degrabă un pește, cu o memorie de câteva secunde, ar putea fi fericit atunci când înghite câteva firimituri de pâine presărate în apă. Afli, deci, că fericirea este o stare promisă, inaccesibilă aici și acum. Fericirea creștină este o fericire a morților, ceea ce facem pe pământ asemănându-se mai degrabă cu intonarea acelui cântecel pe notele căruia ne jucam în copilărie: podul de piatră s-a dărâmat... Afli că neprihănirea nu are nicio legătură cu tratatele de etică, cu comportamentul moral, cu respectarea unei legislații. Că Legea divină este imposibil de respectat de către oameni, că creștinismul este, practic, imposibil. Crezi că ai motive să divorțezi dacă soțul sau soția ta comite adulter? Dimpotrivă, dacă divorțezi tu o îndemni la adulter, singura soluție pentru problema recuperării relației cu adulterinul fiind iertarea. Crezi că e suficient să zici DA sau NU, în locul jurământului? Află că Da-ul tău este cel mult un probabil, iar Nu-ul tău este negociabil. Ți se pare că Dumnezeu stă prin temple sau catedrale și că numai acolo ți se aud rugăciunile? Află că un loc mai adecvat pentru ca o rugăciune să fie primită este în subsol, printre borcanele cu murături. Ascunde-te când te rogi, fii un actor priceput când postești. Crezi că materialitatea e blestemată și că Dumnezeu e un comunist? Dimpotrivă, este în favoarea acumulării de capital, dar nu vrea ca frigiderul și șifonierul să-ți fie altare. Crezi că nu ai voie să judeci? Ba judecă, dar folosește aceeași măsură și pentru tine și pentru celălalt. Dacă soția ta a curvit iar acum are o așchie în ochi, înainte de a o ajuta să și-o scoată prin harul iertării, dă la o parte bușteanul preacurviilor tale. Așchia din el a sărit. De fapt, află că nu vei vedea cât de mare e bârna din ochiul tău până nu vei sări în ajutorul cuiva. Prin Predica de pe Munte, „Domnul ne ia de după cap, ne trage deoparte și ne arată de unde privește Tatăl” (pag. 200). Epilogul tratează una dintre cele mai ardente probleme ale mediului evanghelic: relevanța. Marius Cruceru atacă problema din interiorul semantic al termenului, arătând că, din nefericire, el a ajuns să fie asociat tot mai mult cu ideea de adaptare, acomodare, ajustare. Folosindu-se de cele trei elemente cu care este identificat ucenicul (sarea, lumina, cetatea), autorul, după ce atribuie relevanței înțelesurile originare (a ridica, a înălța, a fi sus, a ieși în evidență - de la latinescul relevo), explică în ce constă sau ar trebui să constea relevanța Bisericii de azi. Nu în secularizare și nici în ghetoizare. Nu într-o relație ontologic constitutivă cu lumea. De fapt, față de lume, Biserica trebuie să se manifeste sacrificial, contrastant, misterios, agresiv, distinctiv, exclusivist. Biserica nu trebuie să supraviețuiască. Nu acesta este scopul ei. Ea trebuie să se dăruiască. Nu parazitează lumea, ci se dăruiește ei. Dar trebuie să fie vizibilă, să anuleze mizeria, să nu facă compromisuri. „Sarea alungă sângele; lumina, întunericul; cetatea, dușmanii” (pag. 225). Scopul ei: proslăvirea, elevarea lui Dumnezeu. Din punctul meu de vedere, Marius Cruceru a scris o carte mult prea vie pentru a fi înghesuită între numeroasele comentarii biblice aplicate Predicii de pe Munte. Tonul tăios, argumentarea bine mânuită, ironia țintită în adormitoarele interpretări tautologice, cu consecințe catastrofale în ce privește viața și scopul Bisericii, iată câteva dintre motivele care fac din acest volum un manual hermeneutic de trăire creștină, bun de ținut în buzunarul memoriei și de aplicat, oricând, oriunde, mai ales ca oglindă. ■ 4 TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 4 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Asii sau Despre o anume asceză Ioan Negru Dorin Almășanu, Georgeta Nazarie, Așii. 100 de mari sportivi în microportrete, Cluj-Napoca, Ed. Remus, 2013, Prefață și Postfață de prof. dr. ing. Radu Munteanu Mare pacoste să fii scriitor și să nu te mai poți lăsa de scris. Ba, de cele mai multe ori, să nu te mai lase scrisul în voia ta și să te țină „captiv” în voia lui. Din preaplinul tău (ideea aparține Antichității și se referă mai ales la zeul - zeii - care fac lumea) dai și altora. Spui ce ai văzut. Dai seamă. N-ar fi greșit să se spună că „faci” o lume. Ambilor autori (vezi CV de la pag. 2) li se cuvin cuvintele de mai sus. Dl. prof. univ. Dorin Almășanu a trecut de mult de 20 de titluri (poezie, proză, cărți de cultură, de specialitate, articole, piese de teatru etc.), e un „înrăit” într- ale scrisului. D-na Geta Nazarie, fostă atletă - campioană -, actualmente profesoară (antrenoare) de atletism, este mai nou venită într-ale scrisului (are publicate până acum două titluri, un volum scris împreună cu dl Almășanu, celălalt de strictă specialitate), nu numai că iubește lumea sportului, dar și încearcă să ni-l facă mai familiar, să ni-l aducă mai aproape, să ni-l scrie mai pe înțeles. Cartea de față - Așii. 100 de mari sportivi în microportrete - are referire strictă la lumea fascinantă a sportului. Nu despre sport, de diferite genuri, ne vorbește, ci despre sportivi. Despre așii din diferite discipline sportive. Sunt avuți în vedere așii din toate, dacă nu mă înșel, domeniile sportive. Anii vieții sportive, anii trăiți printre noi, evoluția în domeniul sportului, medalii, omagieri, activități puse în slujba sportului, atitudini, controverse etc. Sunt prezenți în carte sportivi de pe toate meridianele și paralelele lumii. Vedem, știam că sportul este un domeniu globalizat și globalizator. Știm și prin această carte că există vârfuri autentificate prin concursuri, prin Kriangkrai Kongkhanun Transformat (2013) tehnică mixtă 60 x 80 cm medalii, prin muncă asiduă. Mari sportivi, mari antrenori, multe terenuri de „joacă”. Mari voințe. A voi înseamnă a acționa. Mai mult, a voi să fii primul în domeniul tău. Primul, în întreaga lume. Primul în fața tuturor popoarelor, națiilor acestei lumi. În fapt, prezentând doar 100 de mari campioni, autorii au în vedere omul care ajunge, prin muncă, prin efort susținut și, nu în ultimul rând, prin sine însuși la (aproape) desăvârșire. Cartea este așezată în pagini, nu cronologic ci alfabetic. Nu este decât o opțiune tehnică, care nu exclude partea istorică din demersul lor, din evoluția unei discipline sportive. Istoric înseamnă aici și evoluția tehnicilor, dar și a tehnologiei sportive. Nu exclude nici existența, în unele cazuri, a dopajului. În unele planuri sportive bănuit (atletism), în altele dovedit (ciclism). Nu poți să nu te întrebi citind cartea, dar și urmărind multele programe de televiziune din domeniu, ce-i determină pe acești oameni să dorească, să vrea să fie „primii”. Până la ei, la marii sportivi, există, ca peste tot, un loc comun, o latură statistică. Foarte mulți fac sport, puțini reușesc să se impună pe plan european (continental), mondial, olimpic. Cu toții sunt „supuși” unei discipline specifice, dar și uneia care ne duce cu gândul la asceză. Nu trimitem la bibliografie, dar un anume fel de asceză (dacă aceasta poate fi de mai multe feluri) este prezent în pregătirea, în mintea, în viața oricărui sportiv de excepție. Sigur că vedem realizările fiecăruia, dar uneori ne preocupă mai puțin ceea ce le face posibile. „Munca” aceasta nu este deloc spectaculoasă, face parte din aurul obținut, dar nu este spectacol. Evoluția de moment, triumful individual (sau de echipă) are ca bază o pregătire deosebită: fizică, morală, psihică, cognitivă etc. În pregătirea de azi a sportivilor toate acestea sunt avute în seamă, sunt necesare. N-ai cum să fii un bun exemplu fără a fi trecut efectiv prin asceza fzică și spirituală cerută de scopul propus. Scopul este acela de a fi mai bun decât semenii tăi, mai bun înseamnă a fi om și a fi mai aproape de zei. Dacă nu chiar zeul însuși. Spectatorii de azi, de ieri și de mâine, adorându-și idolii, o spun răspicat. Statisticul stă pe bancă în tribune și ovaționează, cel care-l depășește are alt loc, alt statut. (De unde și marea rezervă a unora - a tuturora - față de dopaj. Care, se spune de către unii, face parte din „meserie”.) Mulți dintre marii campioni sunt minori (vezi, pentru noi, Nadia Comăneci), alții au trecut printr-o experiență deosebită, alții au evoluat până târziu (ca viață sportivă activă), alții au abandonat, apoi și-au reluat activitatea de mare performanță. După mari performanțe, mulți au devenit mari antrenori sau jucători/ antrenori/ manageri. De top. Așa cum îi admirăm și iubim pe campioni, așa ar trebui să le admirăm și nația lor. Nu-i puțin lucru. De fapt, este fundamental. O parte din sentimentul nostru de bine, de războinic, de onoare, de victorie se revarsă asupra lor. Cu ei, atunci când triumfă, suntem noi înșine. Îi iubim, ne iubim. Ovaționăm, facem baie în fântânile publice din centrul orașului. Bem bere. Victoria lor ne aparține. Am confiscat-o. Oricare ar fi, sunt de-ai noștri, sunt o parte din noi înșine, dacă nu chiar noi înșine. Cu ei, prin ei ieșim din statistic. Din locul comun. Care loc, văzându-i, ne dăm seama că pute. Nu-l simțim, căci este locul nostru de zi cu zi. Asceza noastră este bucuria. Aici, în noi înșine, se petrece ceva deosebit, trăim o bucurie mistică. Fără să știm. Poate. Nu ne identificăm cu nația omului, ci cu el însuși. Cu zeul. Suntem, pentru o clipă, el. Zeu. El, campionul, se întoarce la asceza sa, pe care n-o cunoaștem și care nici nu ne interesează. Faptul că le ridicăm statui, că numim arene și stadioane și săli de sport, că denumim străzi cu numele lor spune mult. Despre ei, dar mai ales despre noi. Spune faptul că, asemeni lor, putem fi și noi. Buni. Buni nu neapărat în sensul moral, ci în acela mai profund, adică omenește buni. Adică zei. Sigur că unii campioni au și bani, și glorie. Binemeritate acestea. Numai cei care scriu n-au bani, și uneori n-au nici gloria meritată. Doar atâta glorie știu sigur că au, prin ceea ce fac ies din locuri comune, ies din statistic. Asceza lor, pentru că fără ea nu se poate, este și cartea de față. Dacă a mai scrie o carte poate fi numită „glorie”! Oricum, calea spre glorie - și la campioni, și la autori - este calea spre Singur. TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 ■ 5 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Lume, umanitate si omenie în comunism Gheorghe Secheșan Ștefan Ehling Nu-l blamați pe ambițios Reșița, Editura Tim, 2013 n romanul lui Ștefan Ehling, apărut de curând (Nu-l blamați pe ambițios, Reșița, Editura Tim, 2013) apare zugrăvită o umanitate dramatică, tragică, uneori, chiar. Așa stau lucrurile cu „țăranii mijlocași”, de pildă, majoritatea covârșitoare a proprietarilor țărani de pământuri din România. Este vorba despre cei care vor fi, mai târziu, numiți „chiaburi”, „bogătani”, „exploatatori”, și care vor fi ținta unor atacuri deșănțate ale comuniștilor, veritabile crime împotriva drepturilor omului. Una dintre aceste uriașe samavolnicii purta numele de „cote” și reprezenta o taxă, un bir pus de autoritățile comuniste pe bunurile, produsele și proprietățile celor nu vroiau să intre în gospodăriile colective. Deși cotele erau absolut aberante, imposibil de plătit, țăranul român le-a suportat și le-a achitat. Îndărătnicii au fost însă închiși, bătuți și trimiși la Canal, zeci de mii de țărani sfârșind, astfel, tragic. În cele din urmă, înscrierea în colectivă a devenit obligatorie, iar cotele au fost desființate: „Aveam 17 ani când primarul mă angajase să fiu delegat la una din batozele care treierau pe ariile satului. Era ultimul an când România a mai plătit rușilor pentru reparații de război și, în consecință, au fost desființate cotele pe care țăranii trebuiau să le dea statului.” Nu numai țăranii au avut, însă, de suferit, ci și intelectualii, politicienii, militarii, preoții, profesorii. Toți cei care avuseseră o influență asupra „maselor populare” erau potențial vinovați față de regimul comunist. Literatura gulagului românesc oferă, de pildă, un exemplu stupefiant (printre alte mii): un profesor din București, pe nume Popescu Ion, este arestat de Securitate. Aceasta viza, de fapt, o altă persoană, tot Popescu Ion, însă... inginer. După lămurirea confuziei v-ați fi așteptat, firește, ca profesorul să fie eliberat, cu scuzele de rigoare. Nici vorbă! Profesorul este lăsat în continuare în arest, considerându-se că, oricum, în statutul său de intelectual, poartă el vreo vină. Această tragedie nu era însă decât un prim pas în infernul intelectualilor din România comunistă. Profesori universitari, profesori de gimnaziu ori de liceu, învățători etc. au fost înlocuiți cu „profesori de tip nou”, îndoctrinați, cu studii sumare, dispuși să slujească necondiționat noul regim. Intelectualii reali, de marcă, aceia care aveau și conștiință, și moralitate au înfundat pușcăriile, fiind vinovați pentru simplul motiv că au ființat în vechiul regim, și pentru neaderarea entuziastă la noua stăpânire: „După contrarevoluția din Ungaria, Gheorghe Gheorghiu- Dej îl convinse pe Nikita Hrușciov să retragă trupele sovietice din țară. Câțiva dintre profesorii de marcă ai școlii noastre fuseseră dați afară din învățământ, pentru că li se descoperiseră niște pete în dosar, era un val de ostilitate pe care regimul îl manifesta față de intelectuali.” Romanul lui Ștefan Ehling este și o radiografie necruțătoare a „umanității” generate de către comuniști. Astfel, cei care s-au autoproclamat conducătorii „celei mai avansate societăți” (sic!) se dovedeau a fi, în fapt, niște infractori, delapidatori și profitori fără perdea. Sub masca colectivismului și a raiului proprietății tuturor se ascundeau „boierii cei noi”, aristocrația roșie, pusă pe căpătuială în orice chip. Mai mult decât atât, această nouă „elită” a societății românești s-a înconjurat de o serie de legi aberante care să o protejeze, în vreme ce au declanșat un veritabil război perfid împotriva celor care ar fi schițat vreun gest de împotrivire: „Era informat în privința celor întâmplate la balul de la Castel, bănuia că discutasem cu lonuț despre cum îl ferchezuiseră tractoriștii și-mi spuse că era de datoria lui să mă prevină că nu era bine dacă îi țineam partea lui lonuț, care e fiu de fost chiabur și un destabilizator în viața satului. Acuzațiile lui privind implicarea tractoriștilor, precum și a altor tovarăși de la fermă în bătaia care i se dăduse erau o modalitate de a arunca cu noroi în realizările agriculturii socialiste. Foștii exploatatori se pricep foarte bine la treburi din astea. Era bine ca eu, un tânăr student, cu origine socială sănătoasă, să rup prietenia cu odraslele foștilor asupritori ai poporului.” Una peste alta, comunismul a distrus coloana vertebrală a națiunii, care „se cuantifică” în oameni. Cei merituoși, valoroși, morali, harnici și conștiincioși au fost înlocuiți cu leprele societății, cu scursorile ei. Oameni de nimic, lipsiți de scrupule, dispuși să afirme, să spună și să facă orice pentru a-și proteja postul, poziția și avantajele. Întotdeauna omul a avut nevoie de modele. Fiecare epocă și-a avut eroii, începând din Antichitate, continuând cu cavalerul medieval și „sfârșind” cu eroul care își dă viața pentru patrie, așa cum face și tatăl eroului din roman. Nu se poate spune că „societatea cea mai înaintată” nu și-a avut propriii eroi: cinstiți, curați, harnici, devotați semenilor lor și comunităților. Aceasta, însă, doar... pe hârtie, și anume în literatura proletcultistă. Aceasta tinzând să impună un „alt tip de cultură” (cultura proletariatului) a sufocat, sub protecția ideologiei comuniste și a forței Securității și a Armatei Populare, orice altă manifestare ideologică, de gândire ori artistică. A luat naștere o „literatură” lipsită total de orice valoare de care, din păcate, nu s-au ferit nume mari ale culturii noastre: Petru Dumitriu, Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, G. Călinescu ș.a. Dincolo de schematismul lor, aceste personaje sufereau de un mare defect: nu aveau nicio legătură cu realitatea. ■ (urmare din pagina 2) Nu se știe niciodată. Lui nu-i pasă; patrulează prin salon Căutând pacienți de rangul al doilea, cu obrazul pierit, Care n-au vizitatori și care se fac că-s ațipiți Ori că citesc cărți necompactate. El analizează fără astâmpăr natura Fiecărui necaz, și e darnic cu Efuziunile ce inspiră încredere, cum ar fi, „A, o să vă fie mai rău Până vă faceți mai bine.” Cu cinci minute înainte ca soneria să puncteze Sfârșitul vizitei, prietenul său deschide un ochi De ceas deșteptător. Vizitatorul își verifică ceasul. Zi de talcioc. Va mai fi deschis la Rața și fazanul. Curajul trebuie realimentat cu combustibil. 8 Al optulea vizitator pare infinit mai Terminat, bolnav și infirm decât toți pacienții.Obrazul îi e de un gri costisitor. Privește împrejur cu ochi antediluvieni Ca dinspre celălalt capăt Al timpului. Pare să se fi sculat din groapă Ca să apară așa. E un suflu de flori albe împrejurul lui; Aerul șifonat al unui giulgiu puțin folosit. Încet îi dă pacientului O pungă cu biscuiți de casă Mai tari ca gloanțele, O prăjitură de parastas tare ca lemnul - „S-o ai la ceai,” Ori un vas cu fructe atât de greu Că amenință să-i rupă Degetele de sticlă. Pacientul, peste măsură de încurajat, Îi mulțumește entuziast, nu pentru Portocale, biscuiți, prăjitură, Ci pentru priveliștea tonică A cuiva clar mai bolnav Decât el însuși. Depășește momentul de criză; Intră în convalescență. 9 Al nouălea vizitator este viața. 10 Al zecelea vizitator De obicei nu este numit. traducere de Cristina Tătaru ■ TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U comentarii (Des)tăinuiri triunghiulare Ștefan Angi Maestrul Ioan Golcea dirijor de cor, conferențiar dr. la Universitatea Națională de Muzică București, înzestrat cu o putere de analiză fenomenologică deosebită prezintă în volumul de față un pelerinaj imaginar al însemnărilor sale intermitente, pe o traiectorie triunghiulară între revelație, idee și semn. Conceperea lor înfățișează - printr-o coloristică bogată a genurilor miniaturale -, fie cugetări meditative, deseori cu skepsis, fie sentințe îmbrăcate în aforisme sau în formulările concise de maxime sau, pur și simplu, reflecții deschise adresate „semenilor săi”- procese ce destăinuie idei și sentimente care îl frământau de multă vreme și care solicită în mod expres un dialog al cititorului cu ele. Tematica cuprinzătoare a volumului, sistematizată în ordinea alfabetică spicuiește un florilegiu din acea bogăție a trăirilor sufletești care îi caracterizează pe muzicienii interpreți, în speță pe dirijori, de la primul lor contact cu partitura la însușirea acesteia cu adânci rezonanțe sufletești, de la desăvârșirea momentelor interpretative în dialog cu formația corală și până la transmiterea mesajului evidențiat în inimile spectatorilor. Ni se propune și nouă cititorilor o sensibilizare estetică similară cu demersul dirijoral de mai sus, de la lecturarea textului la comprehensiunea ei ideatică și emoțională îndemnându-ne la prelungite meditații asupra intențiilor și confesiunilor tăinuite în miniaturile textului oferit. Parcurgând la prima vista volumul maestrului Golcea și re-ajungând la coperta sa construită triunghiular pe a cărui suprafață a încăput Școala din Atena a lui Rafael - gândurile m-au purtat lung și lat în labirintul triunghiurilor. La triunghiurile din Timaios, de acolo la Terapeutul din pictura lui Rene Magritte, apoi la Triunghiul semantic Richards-Odgen1 și înapoi la sistematizarea de către autorul volumului a celor trei componente ale sensului ideilor sale. Pe vârful de sus revelația, în stânga ideea și în dreapta, semnul. Câte triunghiuri! - m-am mirat și rătăcindu-mă printre ele căutând ieșirea am constat cu surpriză că totul este la locul lui, că totul se potrivește, și că meditațiile mele nu sunt asocieri gratuite, ci ele provin intenționat subînțelese și tăinuite premonitiv din semnificațiile celor trei componente de vârf sugerate de autor. În dialogul Timaios, Platon prezintă faimoasa lui teorie despre procesul generativ-geometric al universului plecând de la cea mai simplă figură geometrică (triunghiul dreptunghic isoscel). Terapeutul, acest pelerin misterios configurat și el triunghiular - metonimia capului, pălăria în vârful de sus, în cel de stânga bastonul ca metaforă a hoinarului, iar în partea dreaptă, traista tipică oricărui pribeag - ne atrage gândurile noastre într-o imponderabilitate a alternativelor între da și nu, lăsându-ne „singuri, liberi” de a decide între acceptarea și refuzarea meditațiilor sugerate în maximele din volum. În „inima” figurii tăinuite, pe suprafața triunghiului, apare colivia cu doi porumbei din care unul ar încerca ieșirea la libertate, altul stă retras și ghemuit în teama față de orice aventură și risc, retrăind, parcă, niște aventuri anterioare și consumându-le în amintire. Psihologii susțin că interiorul coliviei reprezintă metafora ambiguității firii umane, alternativa chinuitoare a dorului și fricii libertății. Triunghiul semantic Richards-Odgen structurează „la rece”, în vârful de sus, ideea de la care pleacă comunicarea, la colțul stâng, purtătorul vehiculant al ideii, simbolul și în dreapta, vectorul conducător spre obiectul denotat (referent). „O teorie literară este, atunci, o teorie a discursului în care referința interferează, în limbajul poetic, cu atitudinea.” ...M-am reîntors la matricea triunghiulară a lui Ioan Golcea. Fără însă de a renunța la idele aferente ale lui Platon despre micșorarea continuă a triunghiurilor generative până în stadiul lor inapreciabil. Elementele ideatice fine micșorate la nesesizabil - Conținut preexistent, Eul propriu, Semenii - constituite în triunghiuri minimale reprezintă componentele structurale ale sistemului de comunicare aforistică ce stă la baza Dicționarului lui Ioan Golcea. Îl citez: „asupra izvorului de stări și trăiri am stabilit o ierarhie - deseori provizorie - a noțiunilor la care se poate face apel în cadrul lecturii, fără a se raporta întregul conținut al ideii la cuvântul propus spre exemplificare decât în măsura în care forța proprie de intuiție a interlocutorului intră în empatie cu aceea a autorului. (...) confesiunea devine expresia verbului primordial coborât în imagini, cuvinte sau atitudini expresive” (pp. 6,8). Apare deci alter ego-ul triunghiului Richards- Odgen al comunicării impersonale, acel al imaginilor, cuvintelor sau atitudinilor expresive: Vârful de sus ne rememorează gândurile lui Platon asupra componentelor minuscule abia sesizabile a revelanței preexistente. Iată explicația autorului: „Din punctul A pornește conținutul preexistent revelant care se înveșmântează cu experiența individuală a contemplatorului (punctul B) și cu spațiul de vibrație al semenilor (punctul C), de la care provin ecourile sau tăcerile referitoare la conținutul preexistent. Activarea acestui sistem tripartit, asemănător celui metabolic, circulator sau respirator, are menirea de a constitui omul în integralitate prin forța inepuizabilă a cuvântului interior2’ (p. 8). Autorul conchide: „cuvântul se manifestă ca o prezență surprinzătoare și spontană în audiția interioară, vorbind despre «natura» lucrurilor sau înțelesurilor negrăbite ale acestora; ele continuă mișcările și ritmurile naturii profunde ale realităților de dincolo de funcția lor utilitară, stimulând o reîntoarcere la punctele originare ale acestora” (p. 8). Sensul componentelor structurii - Revelanța [sic!], Eul, Alterul său - sunt îmbibate de trăsăturile emoționale acompaniatoare ale expresiei. Spicuim, spre edificarea modului de comunicare în trei laturi cugetări ale autorului îndreptate spre comprehensiunea afectivă a componentelor evidențiate. Să le citim și să medităm cu ochi închiși asupra lor întrezărind totodată conotațiile inerente ale celorlalte sisteme triunghiulare evocate mai sus: Revelație: Să stăm, mereu sub acoperirea Luminii! (p. 182). Idee: Ideea nu vine decât în mintea cui îi trebuie și cui îi este familiară (p. 92). Semeni: Ce este întâlnirea zilnică cu semenii? Un șir nesfârșit - și plin de semnificații - de TREZIRI ale FORȚELOR care DORM în noi și pe care le ACTIVĂM cu acest prilej (p. 191). Toate textele sunt scrise într-un mod „reliefat”. Cuvintele esențializate devin vizualizate prin engramarea lor cu majusculă sau cursiv (italic) în TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 7 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U fraza aforistică. În primul aforism - Revelația - metaforizantul Lumina întră pe toposul frazei cu majusculă și devine simbolic: metaforizantul (lumina) îl transformă în simbolizant - Lumina. Ne revelează deci nu oricare lumină ci ea însăși, cea demiurgică, precum ni se destăinuie în aforismul 8 despre revelație: Dumnezeu este SOARELE iar HRISTOS este LUMINA (p. 183). Polul B, cel de stânga a triunghiului - Experiențele Eului propriu cuprinse în idei - poate fi încărcat semantic prin aforismul despre idee. Reliefarea cursivă ideea nu vine decât... perifrazează stadiul de har al Eului care-și înveșmântează cu experiența sa individuală ideea către care râvnește cu scopul de a o comunica semenilor săi. Colțul drept (polul C) apare atins într-un singur cuget al autorului, despre Semeni. În fragmentul „șirul nesfârșit de semnificații.” transpare confruntarea de către Platon a celor două tipuri de triunghi - Triunghiul dreptunghic isoscel, Triunghiul dreptunghic scalen -: „Dintre cele două triunghiuri, cel isoscel este de o singură alcătuire, cel scalen - de un număr nelimitat”. Este Ideea care ne conduce la raportul Unului cu multiplul la Thoma d’Aquino în argumentarea existenței ca Unu a Dumnezeului. Sau, mai înainte, în patristică, la natura frumosului transcendental la Augustin în contemplarea relației dintre Demiurg și creațiile Sale. Cu bastonul și traista de pribeag ale Terapeutului lui R. Magritte pornim spre cunoașterea aforismelor din volum. Constatăm pe drum că aforistica autorului nostru prinde viață pe traiectoriile unor genuri reflexive pe cât de apropiate pe atât de rodnice între ele sintetizând tensional similitudinile și deosebirile între confesii, cugetare, meditație și skepsis. Oferim cititorului spre edificare maxime din Dicționar selectate de noi în policromia sensului microcosmic triunghiural pentru fiecare nuanță mai sus semnalată. Ele sunt ca un caleidoscop pe care îl poți recompune într-un mare număr de re- construcții, toate, însă, în spiritul autorului: Aforism cugetat reprezintă Metafora - “Un înțelept tot privind cerul a conștientizat că-și privește sufletul. De aceea obișnuia să spună: «de câte ori privești înaltul, cobori în tine!»” (p. 129). Enunț de sentință cu amprenta maximei întâlnim în „Dor? Numai monodia poate exprima pe deplin DORUL; armonia, polifonia și celelalte «ingrediente» muzicale doar intensifică emoția” (p. 64). Cugetare confesivă sugerează „Pierderi? Odată cu plecarea profesorului Lupescu am pierdut o călăuză, iar prin retragerea profesorului Iliuț am un stâlp mai puțin la podul drumului meu către împărăția Domnului (p. 159). Cu concizie lapidară apare definirea subiectivă a conceptului de „Operă de artă? Opera de artă este obiectul care nu MOARE” (p. 148). Nu lipsesc nici reflecțiile antitetice precum în: „Răutate? Răutatea este legea fundamentală a omenirii, apropiindu-se de nedreptate. Ar trebuie să nu uităm că făcând un mic BINE provocăm IZBĂVIREA semenilor. De aici vine proverbul celor disperați: să nu lăsăm nici o faptă bună nepedepsită!” (p. 174). Skepsis pătrunzător cu bivalență distinctivă între sentimente și formele sale purtătoare se desprinde din: „Arhetip? Dumnezeu-Creatorul este cel care a sădit Arhetipurile ca o copie a Armoniei universale în mediul terestru. Arhetipul se aseamănă cu inima omului: este situat în centru și pulsează neîntrerupt. Arhetipul se Kriangkrai Kongkhanun Născut (2013) tehnică mixtă 60 x 80 cm manifestă prin FORME, inima prin SENTIMENTE” (p. 20). Cele mai apropiate cugetări de inima și sufletul autorului provin, de sigur, din sfera profesiei sale: „Muzica? apropie ființa umană de ea însăși îndemnând-o să parcurgă calea lungă spre propria sa înțelegere” (p. 139). „Dirijorul? este expresia culturii muzicale, a experienței lăuntrice, a implicării și a libertății sale în raport cu fenomenul fluid al sunetelor organizate într-o construcție cu sens” (p. 63). Intenția deliberată a autorului este de a determina pe cititor la cuprinderea meditativă a textelor sale, la ecoul și la gândirea acestora pe mai departe în conștiență, developând semnificația cuvântului interior: „de a constitui omul în integralitate” (pp. 8-9). Această intenție deliberată este totodată purtătoarea unor confesiuni ascunse aflate aici într-o stare a destăinuirilor pe care cititorul o poate finaliza în acord sau în dezacord, cu sau fără voia autorului, dar oricum predestinat să le cunoască în prealabil. Cunoașterea lor îi va oferi indubitabil satisfacția aventurii trăite în imperiul ideilor capturate pe care transcendându-le va reajunge împrospătat în ținuturile cotidianului. Note: 1 Ioan Golcea, Dicționar triunghiular între revelație, idee și semn, volumul I., Editura Transversal, Târgoviște, 2012 2 A se vedea: Platon, Opere VII. Editura științifică București, 1993 p. 169, și Anexa 6 3 Sorin Alexandrescu, Introducere in poetica mod- ernă, în: x x x, Poetică și stilistică. Orientări moderne, Editura Univers, București 1972 p.XCII. 4 Cf. Adrian Lemeni, Ontologia simbolica a cosmologiei lui Platon si Aristotel în: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/ontologia- simbolica-cosmologiei-platon-aristotel-70093.html, accesat 14 dec. 2013 orele 11,50 5 Kolto Andrăs, A kalitka testa vandor. Pszihokritika (Pelerinul încorporat în colivie. Psihocritică), în: Mindennapi pszichologia folyoirat (revista Psihologia cotidiană) 2011/6. Cf: http: / /www. mipszi.hu/ cikk/120113-kalitkate stu- vandor-pszichokritika Accesat 14 dec. 2013 ora 19,30 6 Sorin Alexandrescu, Op.cit p. XCII. 7 Cf. Studiul 101. Solidele Platon (15), Roseta albastră, joi, 18 iunie 2009, Publicat de GRIGORE ROTARU în: http://rozetaalbastra.blogspot.ro/2009/06/101-solidele- platon-15.html, accesat 14 dec. 2013, 0ra 11,46. 8 „Iar pe toate aceste corpuri trebuie să le concepem atât de mici încât, luat câte unul, fiecare să fie, datorită micimii sale, invizibil de către noi, masele lor putând fi văzute numai când se află adunate mai multe la un loc. Cât despre proporțiile privind numărul, mișcările și celelalte puteri ale lor în general, de bună seamă că zeul, în măsura în care firea necesității se lăsa de bună-voia ei înduplecată, le-a adus la desăvârșire, cu grijă pentru fiecare amănunt, și le-a îmbinat după cuvenita proporție” Timaios, Ed.cit., p. 172-173. 9 Omul în integralitate este un concept care poate fi privit sub dublu aspect, acela al nescindării ființei în corp, suflet, spirit și altul, al impresiei generale, nediferențiate, rezultată din totalitatea senzațiilor primite de la organele interne, numită cenestezie (gr. koinos = comun; aisthesis = senzație). 10 Platon, Op.citat p. 169 11 Thoma d Aquino, Summa theologiae, Vol.I volumul I, intitulat „Despre Dumnezeu", unde îi consacră capitolul XI „Despre unitatea lui Dumnezeu". De asemenea în: „Summa contra gentiles“, Cap.42 12 Augustin, Mărturisiri, cartea a 10-a, cap. VI. 13 Avem în vedere semnificația acestor noțiuni genuine în consens cu sensurile lor stabilite în dicționare enciclopedice: Confesii: mărturisire a unor fapte, a unor gânduri sau sentimente intime; Aforism: cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă; Cugetare: gândire, meditare, meditație, reflectare, reflecție, reflexie, (înv.) schepsis. (O adâncă.); Reflecții: proces de examinare profundă a unei idei, situații sau probleme; cugetare adâncă; meditație; Schepsis: minte, pricepere; perspicacitate. Cu schepsis = cu judecată, cu chibzuință; Meditație: specie a genului liric, cuprinzând reflecții despre condiția umană. ■ TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U La manșa micuțului Cessna 182, survolînd undergroundul clujean... ■ Ștefan Manasia Pentru mine sezonul de toamnă-iarnă 2013 al Clubului de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau” a însemnat certificatul de maturitate al acestui fenomen (încă) underground clujean. Îl voi numi underground atîta vreme cît actanții săi nu se află pe poziții de putere, stîlpi ai canonului etc. și cît timp sigla Thoreau nu atrage finanțări (prea) mari sau nu intră în corsetul unor legi/reguli care să robotizeze manifestarea ce a adus, în ultimii ani, celebritatea serilor de miercuri din cafeneaua culturală Insomnia (Str. Universității, nr. 2, Cluj). :i, totuși, civilizația și societatea aceasta de pub „alternativ” - spuneam dintru- nceput - și-a dat, în 2013, testul de maturitate: doisprezece scriitori de prim-plan au citit în ședințele Thoreau sau în evenimente conexe, au fost lansate/ prezentate unele din cele mai așteptate cărți ale anului și, spre ușurarea mea, toate astea nu au inhibat deloc vocile comentatorilor: acide și ironice dar niciodată lipsite de civilitate. Pentru că moderatori, gazde, autori invitați la masa lungă de pe mica scenă de cărămizi, membri mai noi sau mai vechi ai guerillei thoreau-iste, public (deloc intimidat!) alcătuiesc, lalolaltă, haloul legendar al fenomenului ce domină Clujul literar al deceniilor unu și doi din noul mileniu: nu trebuie să mă credeți pe cuvînt, e suficient să navigați pe Google sau pe Facebook, să vizitați paginile revistelor de cultură sau blogurile active în zona aceasta și veți avea măsura impactului, importanței pe care „Nepotu’ lui Thoreau” le are, deadevă, asupra comunității literare napocane, ardelenești și - de ce nu - românești (asta în momentul în care o parte însemnată din cei mai buni scriitori ai ultimelor promoții au citit texte de cenaclu, s-au lansat și se manifestă în cadrul Clubului de Lectură). Anul acesta, în cabina micului Cessna 182 imaginar, alături de mai sus iscălitul, de Janos Szantai și Franțois Breda (gazdele noastre erudite & bonome), a intrat și tînărul poet și cronicar literar Ștefan Baghiu, încă student al Literelor clujene. Modulul de patru are însă elasticitatea lui, permite o acoperire mai bună a zonelor de comentariu. Evident, nu e bătut în cuie. Tot anul acesta, în sezonul de toamnă- iarnă, am beneficiat de asistența Ministerului Tineretului și Sportului, prin reprezentantul său pe pămînt, Timoftei Man: o parte din invitații noștri „externi” au avut, astfel, drumul și cazarea decontate, obligîndu-ne să aducem doi autori (în locul unuia) în cadrul cîtorva seri Thoreau și chiar să mărim frecvența ședințelor. Au citit texte, au răspuns întrebărilor, s-au apărat și au polemizat cu cititorii/ ascultătorii/ criticii doisprezece autori. Încerc o evocare diacronică a serilor Clubului de Lectură, dinspre cea mai recentă (pe măsură ce dinamul amintirilor va funcționa) către prima: Miercuri, 18 decembrie 2013, cînd jumătate dintre studenții clujeni luau trenul sau autocarul înspre casă, doi poeți semi-brașoveni au venit să ne citească și să ne vorbească despre cărțile lor recent lansate: Vlad Drăgoi cu Metode-ie sale, Florentin Popa (pe care l-am descoperit ca scriitor în aceste zile) cu debutul său puternic, Trips, heroes & love songs. Ambele cărți au o grafică excelentă pentru că ambele au apărut la mica și pretențioasa Casă de Editură Max Blecher. Prieteni literari în viața reală, Flo Popa și Vlad Drăgoi re-valorifică sursele umorului negru (cinic, de o mie de ori mai cinic decît o făceau odinioară Acosmei sau Sociu), replicile și cazuistica unui cinema violent de serie B (de altfel, omul cu camera pe umăr e personajul cîtorva memorabile poeme marca Drăgoi). Poemele, prozastice, narative, descriptive, aglutinante au ceva din sintaxa - de nișă - a jocurilor computeristice. O nouă direcție în poetica postdouămiistă, da, însă o metodă care - avertizează deja critica - nu poate fi întinsă ca elasticul la infinit. Joi, 12 decembrie, în Salonul Somonilor Afumați de la Insomnia, au citit Bogdan Coșa și Dan Sociu. Bogdan ne-a (re)familiarizat cu universul din romanul Poker, Black Glass (Cartea Românească, 2013) fiind a doua parte a unei proiectate trilogii și, totodată, o lectură mai consistentă. Stilul cool și americănesc întîlnește aici imagini de mare expresivitate poetică, o remarcabilă intensitate a privirii și, chiar, un soi de filozofare post-existențialistă (în linia Sartre, Camus, Houellebecq). Dan Sociu a citit din minuscula și fermecătoarea lui carte, Vino cu mine știu exact unde mergem (Tracus Arte, 2013): poeme expresioniste amintind desenele și picturile unui Dumitru Gorzo, injectate cu reflecții „stîngiste” și acele bufonerii care au încălzit sala și mi-au reamintit frumusețea nepretențioasă a unor borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă - între noi fie vorba, cartea care îl consacră pe Dan Sociu. Joi, 5 decembrie, de la ora 20 a fost rîndul lui Ștefan Baghiu să devină actor în propriul show cinepoetic. Pentru că imediat după lansarea volumului de debut Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013) în librăria Book Corner, Ștefan ne-a invitat la un after party în cafeneaua Insomnia, proiectîndu-ne un film Kriangkrai Kongkhanun Boală spirituală 4 (2011) experimental (în regie proprie), însoțit de fragmente din poemele sale lungi, narative, spectaculare, psihedelice (chemîndu-mi, cumva, în memorie un proiect, de prin anii 1960, al lui Jim Morrison). Miercuri, 27 noiembrie, Rita Chirian și Claudiu Komartin au performat pe scena Thoreau, într-un fel de duet dintr-un fel de jam session: poeții au citit intercalat, lăsînd poemele să dialogheze, agresiv, tandru, coroziv, sfidător. Atît Rita cît și Claudiu au citit din cele mai noi cărți ale lor, Cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013) și Asperger (Cartea Românească, 2012), dar și texte inedite, șocante, fărîme ale unui discurs postapocaliptic, postbiologic, dens și grav - poate că permanenta „gardă” a gravității e neajunsul acestor poeme altfel rafinat construite. Miercuri, 13 noiembrie, ne-a citit, cu vocile tuturor „federeilor”, inclasificabilul poet Nicolae Avram, din cea mai recentă și polifonică operă a sa, All Death Jazz (Casa de Editură Max Blecher, 2013). La cererea publicului, invitatul ne-a revelat și poeme mai vechi, din Federeii sau din Cîntece de sinucigaș, acesta din urmă volumul său de debut, valorificare insolită a poeziei lui Georg Trakl. La fel ca Viorel (Continuare în pagina 19) TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Alexandru Roșu fură cai frig berbeci la proțap ce-și vinde poemele pe un cinzeci de votcă Firul subțire al replicilor noastre când e pajiștea proaspăt tunsă se nasc cai din firul subțire al replicilor noastre când ne stingem țigările coastele lor se desprind ne ciocnim atingerile urmează un curs numai al lor nu e doar umezeala ochilor ci o coardă ce ne aruncă sau ne desface în spatele nostru de la înalțimea ultimului nor nechezatul lor ne umple sângele de pene Paloare când ne e sângele plecat albim atât de mult încât degetele încep să lase urme de cretă Există oameni există oameni ce-și deschid ochii în aripile fluturilor în fire de iarbă sau într-o stâncă tolănită la soare când ți-e sufletul plecat umbli pe picioarele altora te sprijini de pereți sfărmați urli de singurătate șimți goliciunea spațiul vid ca și cum sânii ți-ar fi doar tușele comice ale unui desen dintr-o toaletă publică când ți-e sufletul plecat vin țiganii ard cătran fac oale cetârne țevi sparg semințe-n cort iar bătrânele dezvirginează noile mirese când ți-e sufletul plecat te prinzi de vorbe ca și cum ar fi lianele sensului lași urme adânci pe sexul mușcat al bărbaților când ai sufletul plecat vin țiganii și te cer la fier vechi În fiecare seară în fiecare seară când mor sufletul îmi coboară într-o pană de gâscă visele mele sunt ale păsării mă leagăn pe gânduri de gâscă i am gâtul lung și ciocul ascuțit în fiecare seară când dorm parfumul spatelui tău e lubric spălăm rufe pe malul unui râu și nu se știe care din noi e piatra și care e săpunul apa ne umflă visele planete albastre se nasc când ne privim ochii spălăciți de pleoape în fiecare seară când bem ne strângem într-un colț mă privești de parcă somnul și moartea sunt penele unei gâște bete Te vreau lichidă stai și te umbrește mă ține de mână pe stradă vorbește-mi pe șoptite aruncă-mi ocheade peste cosițele tale de blond mă privești cu verde cu căprui îmi umpli seara te vreau lichidă uscată e doar vara fără ploaie pământul sterp vacile obosite dintr-un abator vestic tu curgi pe lângă mine am impresia că duc de mână izvorul că-mi aluneci mereu prin mâini prin degete și artere te vreau lichidă ca să te pot bea pe secetă pe uscăciune într-un deșert unde beduinii sorb sângele cailor te vreau lichidă într-un pat de seară cearșaf de abur fii ești adierea nota aproape inodoră a unui parfum ce miroase a ființă ■ ce respiră pături de ploaie ce-și rod pielea degetelor până la os ce-și lipesc corzile verzi de spatele celor ce merg cu inima în mâini Gând hai să ne liniștim tu, eu și câinele tău *** îmi strigai numele cu atâta ușurință încât am fost nevoit să nu-ți răspund Când ți-e sufletul plecat vin țiganii când ți-e sufletul plecat vin țiganii fac focul dansează parodia la tribuna Alexandru Roșu Există oameni ce oameni au fost odată la Cluj-Napoca, nici nu are rost să mai dezgropi epoca, o las sub iarba verde, crescută din nostalgii s-ar putea crede că, dacă scrii, despre asta poezii, s-ar putea să-i învii dacă aș ști că-i adevărat, atâta aș scrie, până ce-aș fi publicat în Tribuna c-o poezie! Lucian Perța ■ 10 TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 "îo| Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U interviu “Un chirurg nu are voie să fie stăpînit de frică” de vorbă cu academicianul Irinel Popescu Mircea Arman: Domnule Academician Irinel Popescu, sunteți una dintre autenticele personali- tăți ale acestei țări. Cînd v-ați gîndit să deveniți medic? Irinel Popescu: În timpul liceului, pentru că Medicina era considerată o facultate foarte bună și pentru că a fost dorința mamei. - Vorbiți-ne, vă rog, despre activitatea dum- neavoastă. - M-am format la școala profesorului Dan Setlacec, care a fost o personalitate formidabilă, atît ca chirurg, cît și ca om. În plus, ne-a obișnuit să citim și să publicăm, lucruri fără de care nu poți face o carieră academică. Faptul că am publicat foarte devreme, sub îndrumarea lui, a avut o mare influență asupra carierei mele ulterioare. Pe de o parte am ajuns să am un număr semnificativ de lucrări, unele dintre ele în reviste de mare prestigiu (cum ar fi Annals of Surgery sau Transplantation, ca să dau doar două exemple), iar pe de altă parte am fost ferit de fenomentul atît de des întîlnit în prezent (din păcate chiar la niveluri „foarte înalte”) al plagiatului. Mi-am desăvîrșit pregătirea în Statele Unite, sub îndrumarea profesorilor Thomas Starzl și Charles Miller, la Pittsburgh și, respectiv, New York. Au fost trei ani de lucru intens, în care, la fel, îmbinam activitatea operatorie cu cea de cercetare și cu publicistica. Cele 4 lucrări publicate în acea perioadă în reviste de vîrf, ca autor principal sau coautor, rămîn printre cele mai importante lucrări ale mele. După întoarcerea în țară, principalul obiectiv l-a constituit înființarea unui program național de transplant de organe și introducerea transplantului de ficat ca metodă terapeutică în România. Am reușit să îmi ating ambele obiective, cu ajutorul TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 unor oameni deosebiți precum Radu Deac, Mihai Lucan, Dan Tulbure, Victor Zota etc., și a unei echipe de transplant hepatic din care au facut parte Mihnea lonescu, Vlad Brașoveanu, Doina Hrehoreț, Mirela Boroș. - Știți cîți oameni ați salvat? Țineți evidența celor care mai trăiesc datorită doctorului Irinel Popescu? - Nu am ținut niciodată o astfel de evidență, dar, desigur, sînt de ordinul miilor. Țin evidența bolnavilor transplantați, care sînt peste 400, cu o supraviețuire globală de peste 70%, care se ridică la nivelul celor mai bune statistici din lume. - Cum vă arată o zi de muncă? - Încep dimineața la ora 7. Am încercat să vin chiar mai devreme, dar am constatat rapid că pentru consultații e aproape nepoliticos să chemi oamenii atît de matinal, iar pe secție bolnavii abia s-au sculat, nu și-au facut toaleta și femeile de serviciu fac curățenie. Deci cred că 7 e o oră normală și încep întotdeauna cu consultațiile. La 7,30 avem raportul de gardă. După aceea urmează relațiile despre bolnavi, urgențele „birocratice” (semnături pe diverse documente) și scurte întîlniri de lucru cu reprezentanți ai firmelor de medicamente, cu cei care organizează studiile clinice etc. De fiecare dată îmi propun, dar nu întotdeauna reușesc, să fac și vizita de dimineață. Oricum, echipa pe care o conduc face întotdeauna această vizită și îmi raportează situația. După ora 9, de obicei, începe activitatea operatorie, care nu se știe niciodată cînd se termină. Pe model american, am introdus conferințele interdisciplinare de după-amiază (conferința oncologică, conferința de transplant). Problema vizitei rămîne oarecum similară: atunci cînd pot, o fac eu, personal, împreună cu echipa, iar cînd nu pot, o face echipa. Vizita de după- amiază este principala vizită a zilei. Între timp, printre picături, mai discut cu colaboratorii despre lucrările științifice, particip la ședințele colectivului de cercetare etc. Seara încerc să mă pun la punct cu ultimele noutăți apărute în revistele de specialitate sau pe site-urile de Internet la care avem abonament. Acesta ar fi un program obișnuit, fără transplant hepatic. Numai că transplantul hepatic a devenit o activitate curentă în ultimul timp. În acest an am făcut, de cînd m-am întors din concediu, cam 3 pe săptămînă. Cele mai multe dintre ele se petrec dimineața (începînd de pe la 5), noaptea sau în week-end. Nu e o problemă, cu un asemenea ritm m-am obișnuit încă din perioada de formare din Statele Unite, unde acesta este considerat normal. - Sînteți primul medic din România care a efectuat un transplant de ficat. Ce a fost în mintea dumneavoastră înaintea acelei operații istorice? Nu v-a fost frică? - Nu, un chirurg nu are voie să fie stăpînit de frică. În cazul meu era vorba chiar de ceva mai mult de atît, la început trebuia să fac și prelevarea ficatului de la donator (operație deloc ușoară), și pregătirea acestuia pentru implantare (operație separată, care necesită și ea 30-45 de minute), îndepărtarea ficatului bolnav și, în sfîrșit, implantarea noului ficat. Au fost operații care au durat și 12 ore sau mai mult în total. În acest timp, cu siguranță, nu ai voie să te lași dominat de frică. De altfel, în opinia mea, singura circumstanță în care poate să apară frica este aceea în care nu știi foarte bine ce ai de făcut. Pentru că dacă știi, atunci tot acest lung interval de timp înseamnă o succesiune de gesturi care trebuie să se desfășoare într-o anumită ordine și cu maximum de precizie. În consecință, nu are de ce să-ți fie frică, ci, din contră, trebuie să te mobilizezi așa încît toată experiența și toate cunoștințele pe care le-ai acumulat să se reflecte în rezultatul final al operației. - De ce ați ales chirurgia, nu internele sau psihiatria, de exemplu? - Internele m-au atras de la început întrucît mi s-a părut că implică un volum mai mare de cunoștințe și că solicită mai mult gîndirea med- icală. Din păcate, însă, în vremea studenției mele (mijlocul anilor ’70 din secolul trecut) mi s-a părut că eficiența specialităților medicale este mai redusă. La vremea respectivă nu existau multiplele posibilități tehnologice de astăzi, datorită cărora medicii interniști au ajuns să facă multe manevre invazive, unele din ele chiar cu alură chirurgicală, și să obțină rezultate net superioare acelor ani. - Mai aveți timp și de altceva decît de spital? - Desigur, călătoresc destul de mult, e drept că mai ales pentru congrese medicale, joc tenis aproape în fiecare week-end, citesc destul de multă literatură și, din cînd în cînd, mai ajung și la cîte un spectacol. - Un chirurg seamănă cumva cu Dumnezeu, dacă de multe ori depinde de el viața unui bolnav? 11 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U * - Nu, în niciun caz. Ambroise Pare, un mare chirurg din secolul XVI, spunea: „Eu l-am operat, Dumnezeu l-a vindecat” tocmai ca să arate cît de umil e rolul chirurgului în raport cu actul miraculos al vindecării, în care, de foarte multe ori, intervine și voința divină. - Stimate domnule doctor Irinel Popescu, ce simțiți cînd țineți ficatul unui om în mînă? E o întrebare inevitabilă. - Pentru chirurg nu e o situație contemplativă, care să lase loc de reflecții metafizice. Din contră, de cele mai multe ori este vorba de o situație în care trebuie făcut ceva de urgență pentru ca acel ficat să-și reia funcția normală în organismul unui bolnav care are nevoie de el. La sfîrșitul operației poate eventual să existe un moment de reflecție și, eventual, de satisfacție legat de reușita unei operații. Cînd eram în Statele Unite un chirurg și-a pus semnătura folosind laserul cu argon pe ficatul transplantat. Nu cred că e un gest recomandabil, dar în cazul respectiv era, pe lîngă mîndria profesională, și un fel de defulare după o operație grea. - Conduceți Clinica de Chirurgie și Transplant Hepatic de la Fundeni. Sunteți mulțumit de logistică și, în general, de ce se întîmplă în sistemul nostru sanitar? Care ar fi calea spre mai bine în domeniu? E nevoie de alte legi, știu și eu...? - Sistemul de sănătate din România este unul dintre cele mai slab cotate în Europa din cauza nivelului scăzut de finanțare, care a atras alte fenomene negative, cum ar fi lipsa de motivație a cadrelor medicale, emigrarea masivă a medicilor și asistenților medicali, lipsa de performanță în multe domenii datorită lipsei de mijloace etc. La punctul la care am ajuns în prezent nu cred că există soluții-miracol. Lucrurile trebuie rezolvate treptat, este nevoie de timp și răbdare și, mai ales, de încredere că totul se va schimba. - Sistemul medical românesc parcă este un pacient în agonie. De ce „medicație” ar avea nevoie ca să fie viabil? - Sintagma „capital uman” aproape s-a demonetizat și, cu toate astea, rămîne principala soluție. Din păcate, aici sîntem în plină degringoladă. Lipsește o strategie coerentă și pe termen lung, posturile de decizie sînt ocupate conjuctural și schimbările sînt prea dese. Iar imixtiunea politică, nu numai în administrație, dar, uneori, direct în profesia medicală, grăbește și mai mult degringolada. - Ce părere aveți despre noile generații de medici, despre cei rămași, nu cei care au preferat să plece să lucreze în străinătate? Parcă sunt mai slab pregățiți decît medicii care au terminat facultatea înainte de 1989... - Probabil. Medicina nu mai atrage la fel de mult ca pe vremuri, iar cei mai buni dintre cei care se hotărăsc să o facă pleacă foarte repede, spre locuri mai bine plătite și în sisteme mai bine organizate. - Fiind o voce de necontestat din lumea medicală, vă rog să comparați condiția medicului din România cu a omologilor din Franța, să zicem, nu din SUA, ca decalajul să nu fie chiar enorm. - Condiția medicului din România este, la rîndul ei, una dintre cele mai precare la nivel european. România nu a reușit, pînă în prezent, să ofere medicului veniturile care să-l așeze pe locul pe care medicul îl are în societățile occidentale. Într-un astfel de sistem, medicul fie devine demotivat și se deprofesionalizează, fie încearcă să „repare” ceea ce societatea ar trebui în mod normal să îi ofere, prin mijloace care îl fac vulnerabil. Sistemul privat încearcă, într-o anume măsură, să corecteze aceste racile, dar trebuie să ținem cont de faptul că în România majoritatea cadrelor medicale lucrează în sistemul public. Kriangkrai Kongkhanun Compoziție (2013) TM - Ce ați spune, prin intermediul Tribunei, tinerilor care vor să facă medicină? - Că medicina rămîne o meserie nobilă și fru- moasă, care cere multe sacrificii, dar căreia merită să i te dedici, pentru că și satisfacțiile sînt pe măsură. După mine, progresele științei contempo- rane, care se petrec chiar sub ochii noștri, vor duce la progrese și mai mari în viitorul apropiat și de aceea cred că medicina este o carieră care me- rită aleasă. Interviu realizat de Mircea Arman ■ Kriangkrai Kongkhanun Atingerea ignoranței (2009) xilogravură 60 x 80 cm 12 TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 12 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U opinii Diferența dintre economie si meteorologie lacob Altman_____________________________________ Capacitatea de a înțelege ce nu merge bine în economie nu ar fi atât de importantă dacă i-am considera pe economiști la fel ca pe meteorologi, prezicătorii de vreme... La fel l-am privit și pe Roubini, am ignorat previziunea lui (pe mai multe zile înainte), toți fiind interesați doar de ziua de azi, adică să luăm sau nu umbrela cu noi. Dacă profesia economică ar fi luată în serios, dacă marea masă a companiilor și-ar stabili planul de cheltuieli și investiții pe baza previziunilor lansate de economiști, dacă guvernul ar apela la acești specialiști pentru a găsi rezolvarea economică a problemelor lor politice... nu am fi ajuns în asemenea impas economic. Din experiența economică, școlile de macroeconomie s-au străduit să găsească rezolvări pentru criză. Astfel încât keynesiansimul1 și școala din Chicago2, cu o vechime de 70 de ani, degeaba au fost resuscitate pentru a înlătura criza economică... erau perimate și nu puteau produce efecte. Chiar dacă școala din Chicago a impulsionat după 2000 folosirea ingineriei financiare pe scară largă, faptul că aceasta s-a făcut pe spinarea omului de rând a avut consecințe devastatoare, contrare ideii de reglementare în sistemul financiar. Pentru a putea fundamenta ideile economice de la sfârșitul secolului al XlX-lea, s-a conturat economia matematică modernă, poate odată cu interesul manifestat de către Karl Pearson, coleg la Cambridge cu John Maynard Keynes, și care credea că economia este importantă prin „metoda sa, nu prin materialul folosit”. Fizica matematică și aplicarea sa în studii sociale și economice, a început să fie aplicată timid, pe sectoare ale economiei, dar în special încercându-se o explicație mecanicistă a formării prețurilor. Dar dezavantajele întâlnite ca: distribuția discretă, discontinuitatea, comparațiile cantitative forțate, disproporția rezultatelor la schimbări mici (se obțin efecte foarte mari), lipsa de omogenitate în ipoteze și concluzii, au dus la căutare de noi și noi metode de a putea „matematiza” economia. Astfel, aplicându-se calculul integral, se ajungea la rezultatul că întregul nu este egal cu suma părților... că fenomenul economic este discontinuu și în salturi... sau că la eforturi mari rezultatul este nesemnificativ dacă este grevat de fiscalitate. Economia prematematică, gândită în sec. XIX, era mult prea politizată (denumirea de economie politică nu este întâmplătoare), iar schematizarea sistemului comercial și de schimb, conform lui Mill și Hume, încerca să vadă economia ca un organism viu, care rar se supune unor modele concrete. Ei considerau că „hazardul” poate fi combătut doar prin speculație și continua adaptare la o piață instabilă, generându-se practici care permit orice fel de măsuri, cu condiția obținerii de profit. De aceasta Keynes, când a fost solicitat să facă o prognoză, a făcut-o doar pentru o săptămână, spunând că pe termen lung „toți suntem morți”, accentuând astfel credința că relațiile de bază din economie au un caracter variabil, iar proiecțiile extinse în timp au rezultate foarte incerte. De altfel, Keynes, nu credea aproape deloc în modele matematice... “Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”, cartea sa cea mai cunoscută, conține doar un sistem matematic minim (algebră elementară). Eșecul inflaționist din deceniul 8 al secolului trecut a îngropat definitiv ideile lui Keynes, și parțial cele ale școlii din Chicago, lăsând loc apariției noilor teoreticeni sub umbrela clasicilor (așa-zișii neoclasici), eminamente finanțiști și continuatori ai tradiției monetariste. Monetarismul, teorie absolut paleativă, cu interpretări forțate (depinde de cine plătește), atât de dragă guvernelor de pretutindeni și dintotdeauna, propunea conceptul de „piață eficientă”, adică un non-sens, prin Scholes, Miller și chiar și Eugene Fama, prin lucrări ample și un amalgam de teorii asupra portofoliului modern și ale sale instrumente derivate. Până în anul 2000, cei cu gândire similară au ajuns să domine atât lumea universitară economică și financiară (care-și dovedește din nou inconsistența), cât și marile firme de pe Wall Street. Iată cum aceste teorii monetariste au cuprins ca o tumoare gândirea economică, chiar dacă obiecțiile de mai sus rămâneau valabile și în cazul lor. Și s-au mai acordat și premii Nobel pe astfel de teorii ale speculației guvernamentale sau proguvernamentale, chiar dacă practica dovedea că piețele financiare în perioadele de stres (de exemplu: sfârșit sau început de an calendaristic), nu urmau nici pe departe trendurile prezentate în respectivele modele. Un exemplu clar este dat de recentul dezastru al creditelor, când s-a dovedit că practicile de modelare ale economiei au contribuit doar la excesele de îndatorare a căror implozie a determinat un adevărat haos (haloimăs) financiar mondial. Să argumentăm: conceptul de piață care stă la baza celor mai multe modele macroeconomice ale neoclasicilor, este modelul de economie „Arrow- Debreu”. El este un tip de economie fără probleme, aproape perfectă, capabilă să se deblocheze singură, să se regleze singură, adică o economie cu piețe complete, unde orice activ sau poziție de risc poate să fie transformat fără urme și greutăți în activ condițional, adică un alt instrument financiar „derivat”. Astfel s-a impus ideea falsă că instrumentele financiare derivate reduc riscul (!), în fapt s-au acumulat datorii și au proliferat produse financiare pe care nimeni nu le înțelegea (nici chiar vânzătorii). Dar de fapt, criza creditelor ține doar de lăcomia nestăpânită, de tertipuri, de speculație la limita sau peste limita înșelăciunii și chiar de fraudă bancară. Cât de ușor au fost călcate în picioare noțiunile convenționale de etică și onoare când la orizont a apărut posibilitatea de a obține profituri imense! Deci, cu sau fără avantajul statisticii (și ea posibil manipulată), fără niciun model macroeconomic solid fundamentat, economia clocotește, iar guvernele în loc să potolească focul (sau poate că aceasta e întenția) îl ațâță și mai rău. Au făcut exact lucrurile contraindicate, adică au crescut ratele dobânzilor, au încetinit investițiile, au scăzut balanțele comerciale prin fiscalizare excesivă și nu au limitat împrumuturile guvernamentale. Unii spun că economia nu este o știință, sau că este mai puțin fundamentată decât meteorologia, pentru că datele sale sunt aproximative, supuse erorilor, urmărind doar efectele reevaluărilor monetare, că are metode analogice și metaforice. Așa că eu ce să cred mai repede, că avem creștere economică sau că mâine o să vină ploaia? Mă mai gândesc, dar până una-alta să nu-mi uit umbrela... Note: 1. Keynesianismul reprezintă un curent în gândirea economică (macroeconomie), apărut în secolul XX, introdus de economistul britanic John Maynard Keynes. Acesta a pledat pentru o politică activă în favoarea sectorului public în economie, realizat nu numai prin acțiuni de tip monetarist ale băncilor naționale, dar și printr-o politică fiscală energică - ambele măsuri fiind menite să reprezinte o contrapondere la ceea ce el considera ineficiența relativă a sistemului economic privat, și a ciclurilor economice generate de acesta. Keynesianismul a fost inițiat în lucrarea Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor (1936). N.A.. 2. Friedmanismul nu poate fi complet înțeles decât în contextul rădăcinilor sale istorice, iar aceste rădăcini istorice sunt așa-numita școală de economie de la Chicago din anii 1920 și 1930. El însuși profesor la Universitatea din Chicago, Friedman este, în prezent, liderul necontestat al celei de a doua generații, sau a școlii moderne de la Chicago, care are adepți printre economiștii profesioniști de pretutindeni, cu centre majore de iradiere la Chicago, UCLA și la Universitatea din Virginia. Prima generație, sau școala originară de la Chicago, era considerată de stânga la vremea respectivă, după cum într-adevăr și era, după indiferent ce criteriu autentic liberal. Și cu toate că Friedman a modificat o parte din modalitățile de abordare specifice școlii, el încă rămâne, în fond, un reprezentant al Chicago-ului anilor ’30. Programul politic al primilor economiști de la Chicago este cel mai bine revelat în extraordinara lucrare a unui fondator și mentor politic al ei de prim rang: „A positive Program for Laissez-Faire” („Un program concret pentru laissez-faire”), de Henry C. Simons. Programul politic propus de Simons era de tip laissez-faire numai într-un sens (involuntar) satiric; într-adevăr, el se compunea din: (a) o politică drastică anti-trust, de pulverizare a tuturor firmelor de afaceri și a sindicatelor și de reducere a lor la dimensiuni micuțe, ca de fierărie, în vederea ajungerii la competiția „perfectă” și la ceea ce credea Simons că înseamnă „piața liberă”; (b) o atotcuprinzătoare schemă de egalitarism silit, de egalizare a veniturilor prin structura impozitului pe venit; și (c) o politică proto-keynesiană de stabilizare a nivelului prețurilor, prin implementarea unor vaste programe expansioniste, monetare și fiscale, în timpul recesiunilor. N.A. ■ TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Apucături fanariote sau o prăbușire în istorie Petru Romosan Să reluăm discuția pe tema comportamentului abuziv, penibil colonialist al reprezentanților marilor puteri (cu excepțiile notabile ale Rusiei și Chinei) la București, comportament care trebuie să înceteze de îndată și, eventual, cu scuze publice. Dacă nu, în timp, pierderile vor fi pe măsura tupeului, agresivității și prostiei acestor diplomați. Niciun tratat, nicio cutumă nu le permit acestor imperiali închipuiți și, de altfel, comici să ne dea public lecții, să meargă în Parlament (acești reprezentanți nu au voturi în spate) și să-i tragă de urechi pe incompetenții și corupții noștri. În treacăt fie spus, dacă, după 20 de ani de democrație (frumos cuvânt vag care acoperă interese foarte pământești!), clasa politică românească e vai de mama ei, reprezentanții acestor puteri (și puterile occidentale însele) își au partea lor de contribuție. Care se măsoară tot prin incompetență, corupție și interese partizane inavuabile. Dar această «contribuție» occidentală trebuie reevaluată critic pentru ca pe viitor să nu mai fie Kriangkrai Kongkhanun Aripă întunecată (2013) tehnică mixtă 80 x 60 cm posibilă. Cu toată asocierea noastră la UE și la NATO, România este încă un stat independent. Și nicio asociere nu e eternă și ireversibilă, mai ales dacă se dovedește că produce mai multe daune decât beneficii. România e încă la fel de independentă ca Franța și Germania, cu toate cedările de suveranitate sugerate în tratate, cedări echivalente, chiar dacă nu și egale. Țările mari și bogate din UE, plus SUA și Israelul nu ne fac cadouri în bani. Exportul de ideologie și interese (de democrație, spun ei - sună mai bine) în România e în favoarea lor în primul rând. Vezi cum procedează și cu ce cazne cu Moldova, Georgia și Ucraina. Propagandiștii din interior, numai teoretic români, sunt plătiți de ei. Prin firme, prin burse, prin diferite forme subtile de corupție. De altfel, singura cheltuială serioasă pe care au făcut-o în România aceste puteri a fost pentru propagandă, mass-media, politicieni și înalți funcționari aserviți. Plus investițiile în câteva «instituții polițienești» cum sunt DNA și ANI, dacă informațiile mele sunt corecte. Kriangkrai Kongkhanun Compoziție (2013) TM Au avut, în schimb, liber la toată economia românească. Vedem cum stăm cu sistemul bancar românesc, care e, de fapt, unul străin. Pentru accesul în UE am plătit cât nu face și, foarte probabil, nu va face nici în viitor, adică marile întreprinderi, plus resurse naturale au fost cedate în condiții inechitabile, cu mari profituri pentru partea occidentală. Pe de altă parte, se vede limpede cât interes au occidentalii să ne dezvoltăm în chestiunea absorbției fondurilor europene. Dacă aceste fonduri erau într-adevăr pentru noi, pentru dezvoltarea României, și nu numai pe hârtie de propagandă, fondurile erau de mult absorbite. Chiar și de mediocrul guvern Boc. Slujul și pupatul papucilor vizirilor euro- atlantici e treaba celor meniți chiar acestui job. Sau al papagalilor imitatori băștinași, slabi de înger, lingăi, oameni de nimica. În plus, la această oră Occidentul (Europa de Vest plus SUA), producător de mare criză globală (morală, politică, economică), are nevoie la moral de asemenea lingăi, plătiți sau spontani. Asemenea lingăi le aduc aminte - și asta le face mare plăcere - de cei 30 de ani glorioși, iar americanii au avut parte chiar de un timp dublu, când au dominat restul lumii fără reală concurență. În plus, acum îi stresează rău China, India, Rusia, Brazilia, Turcia, Iranul, Africa de Sud și alții. Tema e vastă și merită dezvoltată. Deocamdată pot să le recomand diplomaților străini spre lectură - cu un respect drămuit, pentru că nici ei nu mă respectă prea mult pe mine și pe concetățenii mei - pe istoricul Ionnescu-Gion, cu ale sale studii despre epoca fanariotă, cu dese referiri la diplomații aflați în post la București în vremea lui vodă Mavrogheni. Diplomații străini de la acea vreme (sfârșit de secol XVIII și început de XIX), mari trăgători de sfori și autori de conspirații, erau cu deosebire caraghioși și ineficienți în accidentata geografie umană a Bucureștiului. Și aproape că aș face un pariu: primul om politic care va merita respectul românilor va fi cel care va expulza un diplomat băgăcios și obraznic, fără să rupă neapărat relațiile cu țara acestuia. ■ 14 TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 14 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu Isabela Vasiliu-Scraba Moto: „Lumea virtualității este lumea proprie spirit- ului omenesc. Ca lume a universalului, ea este poziția limită către care se mișcă omenirea în necesitățile ei de echilibru, de mântuire” (Nae Ionescu, Cunoașterea mediată. 1929-1930, Prelegerea V-a) Presimțind la Nae Ionescu o fire contemplativă (1), Mircea Vulcănescu asociază această observație a sa cu unele meditații naeionesciene asupra problemei acțiunii și contemplației. El incearcă să pună în lumină rolul „posibilului” (al „virtualului”) în concepția despre existență a fostului său profesor. În cartea scrisă după moartea „prin otrăvire” (apud. Petre Țuțea) a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu va consemna opinia Profesorului după care (în fața propriei existențe) omul nu poate avea alt rol decât de spectator, întrucât „lucrurile se fac” (și fără intervenția omului) atunci când ele sunt „coapte să se facă” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, 1992, p. 149). O idee cumva similară notase și un alt fost student care scrisese că „Nae Ionescu nu te povățuia decît pentru a te constrînge să înțelegi că pentru labirintul reflexiv nu există un fir al Ariadnei. Trebuie să răzbați de unul singur, singur cu tine și cu ființa ta, tot atît de necunoscută ție ca și celor din jurul tău” (N. Steinhardt). Astăzi este poate mai greu să ne dăm seama de efervescența spirituală a vremurilor în care preda faimosul Nae Ionescu la Universitatea din București. Dar este suficient să ne gândim la performanțele culturale ale discipolilor săi Mircea Eliade (1907-1986) și Emil Cioran (1911-1995). Ultimul începuse a publica în revistele vremii, când nici nu împlinise douăzeci de ani. Cioran, după licența din 1932 cu o temă din Bergson, obișnuia să-l însoțească pe Nae Ionescu (1890-15 martie 1940) la cursurile de logică și de metafizică, fără a-i fi asistent, cum era Mircea Eliade. Filozoful Nae Ionescu, prin originalitatea gândirii sale, transformase studiul Logicii, „disci- plină a formelor de gândire”, într-o „știință a vieții” - scria istoricul academician P.P. Panaitescu (1900-1967) în marginea Prelegerilor de logică ținute de Nae Ionescu în anul universitar 1934- 1935. Acest fapt era într-atât de remarcabil, încât a fost evidențiat și de Cioran spre sfârșitul arti- colului său Nae Ionescu și drama lucidității, pub- licat în „Vremea” din 6 iunie 1937 (v. Cioran, Singurătate și destin, 1991, pp. 314-318). Spre deosebire de alți profesori de la Facultatea de Filozofie și Litere, Nae Ionescu nu a predat nicio- dată istoria filozofiei expunînd diferitele sisteme filosofice pentru că, înainte de toate, presupunea că studenții săi au citit, sau citesc operele marilor filozofi, astfel încît ei au cultura filozofică nece- sară spre a ajunge să citească numai acei autori în care se regăsesc (2).”Studiul diverselor sisteme de filozofie este foarte interesant, - le spunea Profesorul la Cursul de logică ținut în 1927-1928. Însă nu ca să știți ce spune toată lumea, ci ca să vă găsiți pe dumneavoastră înșivă”. Datorită medi- ului intelectual foarte stimulativ, tânărului Cioran îi reușise performanța de a se “găsi” pe sine, încă din tinerețe. Înfățișată prin câteva trăsături de condei, calea către sine a moralistului „bolnav de veșnicie” (3) apare din cîteva rînduri scrise la douăzecișinouă de ani: “Omul gîndește ca să nu fie. Filozofia n-a fost niciodată o soluție. Ea este un sistem de întrebări, de înfundături” (Înșelarea prin acțiune, art. publicat în rev. “Vremea” din 15 dec. 1940 și cuprins în volumul de publicistică românească, Singurătate și destin, București, 1991, p. 332.). În toate cele șase cărți scrise în românește de Emil Cioran (4) ca și în cele publi- cate după 1949 în franceză se va vădi ardoarea trăirii și voluptatea negării oricărei soluții metafi- zice, dincolo de toate înfundăturile pe care neodi- hnita sa luciditate le-a putut imagina (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ideile - un decor variabil în scrierile lui Cioran, în rev. „Steaua”, Cluj-Napoca, Anul LI, nr.7-8/2000, pp. 76-79, cuprins în vol.: În labirin- tul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, pp.36-56, sau http://www.isabelavs.go.ro/- Discip/discip.html ). Definitorie la Nae Ionescu mai era și dorința de a cunoaște „virtualitățile închise în lucruri” (M. Vulcănescu, Nae Ionescu așa cum l-am cunos- cut, București, 1992, p. 101): „Privindu-l încă de la cursurile lui, vedeam cum Nae Ionescu proceda mai întâi socratic, iscodind lumea vastă a posibil- ităților” (op. cit., p. 146) scria în anii patruzeci remarcabilul discipol rămas în țara ocupată de armata sovietică și ucis după gratii (5). Spre deosebire de viziunea idealistă apuseană (pe care metafizicianul Nae Ionescu obișnuia să o critice în scrierile sale) viziune în care însuși „a fi” este „un fel de a face”, concepția realistă (în sens pla- tonician, v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999, sau http://www.scribd.com/doc/153749198/MISTI- CA-PLATONIC%C4%82 ) a lui Nae Ionescu accentuează asupra dorinței de cunoaștere: „prob- lema desăvârșirii noastre nu e să facem ci să știm” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut). Dar să știm cum putem face, nepărăsind zona posi- bilului. „Dacă lucrurile stau astfel - urmează Vulcănescu -, înțelegem de ce pentru Nae Ionescu în atitudinea omului nu primează fapta, ci con- templația înțelegătoare, aceea ce un discipol al lui a definit (...) ca tăcere descriptivă” (ibid.). Această poziție pe care filozoful Nae Ionescu o împărtășește cu întreaga spiritualitate răsăriteană se află la polul opus mentalității care pune fapta la loc de cinste, de maniera că, în Apus, „a face e mai mult decât a fi” (op. cit, p. 148). Mircea Vulcănescu mai amintește hermeneutica naeionesciană referitoare la „pretenția creatoare a omului” care a vrut „să-l înlocuiască” pe Creator în treaba lui, forțând astfel destinul firesc al lucrurilor. Nu uită nici atitudinea polemică a inițiatorului Școlii „Trăiriste”: „tot Apusul așa vede spiritul, protestând împotriva condiției firești a omului” (p. 149). După gândirea religioasă a lui Nae Ionescu - admirat nu numai de mari personalități ale României interbelice (Vladimir Ghica, Octav Onicescu, Mircea Vulcănescu, Țuțea, Cioran, Noica, Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Alice Voinescu, P.P. Panaitescu, Gheorghe Racoveanu, etc.) dar și de filozofi vestici, - (spre marea ciudă a lui Nicolae Bagdazar care l-a „micșorat” cât a putut în Istoria.. sa apărută după moartea lui Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ca istoric al filozofiei românești, în rev. „Poesis”, Satu Mare, nr. 236-237, pp.50-54, sau http://www.scribd.com/doc/176897482/Isabela- Vasiliu-Scraba-Vintil%C4%83-Horia-istoric-al- filozofiei-romane%C8%99ti ) -, „creația omenească” ar fi un act de răzvrătire a omului în fața naturii create de Dumnezeu. Mai ales că „făptuirea” ar fi „împuținare și nu sporire de existență”. Ceea ce se vede mai ales acum, când poluarea și distrugerea Terrei a început să-i îngrijoreze (fățarnic) chiar pe „făptuitori”. Conform mentalității teologice răsăritene, în Dumnezeu se află suma tuturor posibilităților. Însăși creația a fost o mărginire prin selecție a posibilităților Dumnezeiești. De aici credința lui Nae Ionescu după care trecerea de la „putință” la „act” ar fi o „alunecare de la Dumnezeu” (Mircea Vulcănescu), o „istovire” și nu un adaos de ființă. În hermeneutica mitului căderii omului din starea paradisiacă în care petrecea în Grădina Raiului (6) Nae Ionescu accentua asupra primei consecințe a păcatului originar. Aceasta ar fi fost încetarea stării contemplative. Celelalte consecințe ale greșelii primilor oameni s-ar fi bifurcat. Una decurge din valorizarea atitudinii active. Ea urmează drumul spiritualității apusene, elogiind „munca”. Alta valorizează atitudinea contemplativă pe care primii oameni o aveau în Paradis. După Nae Ionescu, firea cu care Dumnezeu a înzestrat inițial omul a fost o „fire contemplativă”. Omul nu este „creator”. Doar devine astfel. Desigur, după putințele lui, odată cu izgonirea din Rai. Acestea, observă Mircea Vulcănescu, sunt însă lucruri de înțeles doar pentru cei ce se împărtășesc din mentalitatea răsăriteană: pentru cei bucuroși să contemple întâmplările vieții, să afle temeiurile lor, știind bine că omului îi este cu neputință să facă „din proprie inițiativă” ceva peste vrerea lui Dumnezeu. Situat, ca și Nae Ionescu, în „matricea stilistică” (cum spunea Blaga) a spiritualității ortodoxe românești, filozoful creștin Mircea Vulcănescu (7) mai subliniază una dintre ideile pe care le considera fundamentale în gândirea întâiului creator de școală filozofică românească. Este vorba de acea „occidentală împotrivire față de condițiile firești ale omului”. Paginile lui Mircea Vulcănescu despre prob- lematica lui „a fi, a face și a putea” din manu- scrisul cărții despre Nae Ionescu („tulburătoare la culme” (8) - cum scrisese Noica în 1979, când cre- dea că manuscrisul ei s-ar fi pierdut) au constituit subiectul unei... contestări. Iar „contestatarul” nu a fost altul decât Constantin Noica, cel care - după închisoarea politică (1958-1964) făcută pen- tru „vina” de a fi dat un manuscris despre Hegel la publicat (9) -, urma să-i devină lui Mircea Vulcănescu un discipol atât de fidel, încât i-a îmbrățișat și i-a regândit („noician”) multe idei filozofice în cărțile având în titlu cuvântul „româ- nesc” (10). În 1944 însă, prin critica exprimată de Noica în Jurnalul său tipărit de Publicom, filosoful - „de la Sinaia”, i-a reproșat prietenului său că ar fi „construit” într-un mod cât se poate de propriu poziția naeionesciană asupra posibilului. Crezând că vine în apărarea lui Nae Ionescu, Noica l-a bănuit pe Mircea Vulcănescu de faptul că ar aduce „marfa lui proprie” și ar strecura-o „la adă- postul pavilionului profesoral” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, București, 1992, pp. 149-150). Astăzi, cu avantajul unei perspective lărgite prin trecerea timpului (11), se vede cât de „prip- ită”, sau chiar „ciudată” apare poziția filosofului „contestatar”. Întrucât în 1979, cel care criticase în Jurnalul său filosofic (Publicom, 1944) „creativi- tatea” lui Mircea Vulcănescu (pentru că o consid- era temeiul răstălmăcirii poziției filosofice a lui TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 15 Black Pantone 253 U 15 Black Pantone 253 U Nae Ionescu) nu mai ostenea, în Amintirile sale, să conteste creativitatea lui Mircea Vulcănescu: „cu excepția creației, - scria Constantin Noica prin 1979 -, totul sporea în ființa sa spirituală” (v. Amintiri despre Mircea Vulcănescu, în vol. Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Ed. Eminescu, București, 1996, p. 8). Critica lui Constantin Noica din 1944 este consemnată de Mircea Vulcănescu într-o notă adăugată în manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, notă ceva mai elaborată fiindcă aici el răspunde acuzațiilor aduse de prietenul său. Cu o desăvârșită curtoazie, Mircea Vulcănescu începe prin a constata finețea observației lui Constantin Noica, recunoscând că tematica posibilului este „una din materiile” în care contactul dintre gândi- rea sa proprie și gândirea lui Nae Ionescu a fost cât se poate de fecund (p. 150). Dar nu uită să adauge că gândirea i s-a „dezvoltat, pe cont pro- priu, și sub influiența altor dascăli” (Ibid.). Prin urmare, Constantin Noica nu a greșit foarte mult vorbind de o „marfă proprie”, aparținându-i lui Mircea Vulcănescu. În sprijinul afirmației că gândirea sa proprie asupra „precumpănirii virtu- alului” a fost în mod benefic stimulată și de alți dascăli, nu numai de Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu citează cele două articole publicate de el în 1932 în ziarul „Cuvântul” (condus de Nae Ionescu) despre o conferință a lui Berdiaev asupra ideii de act și de posibilitate la Aristotel. Într-ade- văr, la acea conferință pe care Vulcănescu o ascul- tase cu câțiva ani înainte, când fusese la studii, la Paris, Berdiaev spunea că pentru spiritualitatea răsăriteană „a nu fi îndeajuns de actualizat” nu este un semn de inferioritate. Latențele nemani- festate ar fi în Răsărit la mai mare preț decât actualizările ce și-au istovit posibliățile. Un bun exemplu îl oferă chiar Biserica răsăriteană care nu- și actualizează - decât când e la strâmtoare -, câte ceva din infinitele sale posibilități. În asemenea context, realizările celor din Apus ar fi privite de Răsăritul ortodox ca treceri de la un adânc plin de ființă la suprafața înfățișărilor trecătoare și efe- mere ale unei lumi inconsistente în ea însăși (12). Dar referitor la fondul acuzației, anume că ar pune în cârca lui Nae Ionescu lucruri pe care acesta nu le-a gândit, Mircea Vulcănescu îi reamintește lui Constantin Noica de una dintre prelegerile de metafizică ale faimosului profesor de la Universitatea bucureșteană. Mai ales că Noica, îngrijind pentru tipărire (13) - alături de Mircea Vulcănescu, Ștefan Teodorescu și Constantin Floru -, opera filozofică a lui Nae Ionescu, ar fi trebuit să știe ce idei conține ea. Cum însă Noica (despre care Cioran spusese că nu-l prea simpatiza pe Nae Ionescu, fiindcă în studenție îl dădea afară de la seminariile lui) a dat semne că a uitat cam repede cele gândite de fostul lor profesor, Mircea Vulcănescu (14) îi sare în ajutor, împrospătându-i memoria. Într-adevăr, în cea de-a cincea prelegere a cursului de metafizică închinat „cunoașterii mediate”(15), Nae Ionescu afirmase că adevărata semnificație și valoare metafizică a lumii universalului ar fi aceea că ea constituie „domeniul virtualității”, lumea către care „se mișcă omenirea în necesitățile ei de echilibru, de mântuire” (pp. 229-230). Urcând pe treptele adevărului și ale realității, spiritul uman tinde sa atingă „domeniul virtualității” care ar fi un fel de „grădină a sufletului”. De la „starea de păcat” omul ar trece astfel la „starea de grație”. Este demnă de remarcat asocierea dintre suflet și „grădina paradisului” pe care „hortus animi” o poartă în chiar termenii ei. Gândirea naeioesciană devine însă mai lesne de urmărit celor care-i cunosc interpretările aduse Kriangkrai Kongkhanun Compoziție (2013) tehnică mixtă 60 x 80 cm păcatului originar (16). Pentru că trebuie ținut cont de sensul pe care-l capătă la acest gânditor religios „căderea în Cosmos” (vezi capitolele purtând acest titlu din volumul: Isabela Vasiliu- Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2000, pp. 17- 59) în corelația sa cu mântuirea prin „trecerea în virtual”, în lumea paradisiacă dinainte de păcat, lume în care Dumnezeu asigurase omului putința contempalției. Note și considerații marginale: 1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2000, pp. 44-59, sau http://www.isabelavs.go.ro/Nae_Ionescu/CUPRI NS.html ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Primatul spiritualului în naeionesciana 'iubire ca instrument de cunoaștere’, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII) nr.5 (311) mai 2008, p.22. 2. Dovada lecturilor era făcută de studenți chiar la examenele cu Nae Ionescu. Iată ce aflăm de la fostul său student, filozoful Mihai Șora: “Dacă (...) la întrebarea -inevitabilă în cazul său - cu care își începea totdeauna examinarea: “Dumneata, ce carte în materie ai citit?” se răspundea: “Cursul dumneavoastră” riposta venea fără întârziere: “Fii drăguț și vino dumneata la toamnă, dar nu fără să fi citit ceva în problema care cu adevărat te preocupă; în ultimă instanță, fie și cu o carte de poezie!”(v. Mihai Șora, Profesorul meu, Nae Ionescu, în volumul: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Co., Inc., București, 1998, p. 365). 3. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mărturisiri inedite ale lui Cioran din texte cunoscute și com- plet necunoscute, în rev „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.260/ 2013, pp. 6-7, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS- ECioranInedit-Francu7.htm . 4. Dintr-o emisiune radiofonică (Deutsche Welle) înregistrată și tradusă de Securitate în 9 august 1985 aflăm că Emil Cioran afirmase la un interviu (publicat de ziarul american „International Herald Tribune”) că el nu se con- sidera pe sine filozof ci un moralist „care meditează de pe poziții sceptice asupra condiției umane” (Stelian Tănase, Cioran și Securitatea, Iași, 2010, p.329). În românește „moralistul” Cioran a scris șase cărți, traduse apoi în franceză și cuprinse în Oeuvres, Gallimard, 1995 (pp. 15 - 737). După volumul Pe culmile disperării (1934), premiat cu „Premiul tinerilor scriitori români” de un juriu convins de argumentele aduse de Mircea Vulcănescu întru aprecierea valorii scrierii, bene- ficiind apoi și de ajutorul financiar al fratelui său Aurel Cioran care era avocat (și care a fost închis ani de zile fără nici o vină de Securitatea înfi- ințată de Ana Pauker împreună cu alți agenți sovi- etici) Emil Cioran a publicat în România (până în 1941, când a reușit cu greu să se întoarcă în Franța după ultimele sărbători de Crăciun petre- cute în familie) următoarele cinci cărți: Cartea amăgirilor (Ed. Cugetarea, Delafras, București, 1936); Schimbarea la față a României (1936) și volumul aforistic Lacrimi și sfinți (1937, în care „face apologia misticismului”, cum sta scris într-o notă smulsă prin tortură 23 dec. 1954 (Cioran și Securitatea, Iași, 2010); vezi și Isabela Vasiliu- Scraba, Cioran ca profet al adevăratei sfințenii, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, nr. 121/ 2012 si nr. 122/ 2012 sau http://www.scribd.com/doc/164904748/Isabela- Vasiliu-Scraba-Cioran-Centenar-Univ-Sibiu ; http://www. isabelavs.go.ro/Articole/IVS- CioranColocviu5a.htm; publicat în franceză de rev. „Origini/Romanian Roots”, EMIL CIORAN - Centenar, vol. XV, Part. II: July-December, 2011, pp. 22-25. sau http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela- Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-sain- tete sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVS- CioranPROPHET-fr-1C.htm - comunicare la Colocviul internațional organizat în mai 2011 de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu cu ocazia centenarului nașterii lui Cioran, vezi înregistrarea în două părți http://wwwyoutube.com/watch?v=vabhvW- nU9U și http://www.youtube.com- /watch?v=2BHknoJPFpg ). Ultima carte publicată de Cioran în România a fost Amurgul gândurilor (1940), tradusă în franceză de Mirela Patureau- Nedelcu si publicată de C-tin Tâcu la Editura l’Herne din Paris. Pe manuscrisul celui de-al șase- lea volum, Îndreptar pătimaș, scris în românește la Paris între 1941 și 1944, Emil Cioran a consem- nat că ar fi „ilizibil, nepublicabil”. Tradus în franceză el a apărut la Paris în 1993 cu titlul Breviaire des vaincus, fiind apoi inclus în volumul întâi Cioran, Oeuvre (Gallimard, 1995, pp. 509- 571). 5. Vezi înregistrarea Isabelei Vasiliu-Scraba de la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, nov. 16 TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U 2011 http://www.youtube.com/- watch?v=6kuhSDeAnVQ . Iată și una dintre imag- inile bestialităților la care a fost supus filozoful Mircea Vulcănescu (1904-1952) ajuns nevinovat după gratii: „S-a întâmplat să fiu scos la tortură în aceeași serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăgănea în dreapta și-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m- am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încu- rajez. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovi- tură de bocanc în piept care mi-a tăiat respirația” (v. Nicolae Crăcea, Mărturii din iadul temnițelor comuniste, citat de Fabian Seiche în vol.: Martiri și mărturisitori români ai secolului XX. Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraș, 2010; a se vedea și Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10- 11/2010, p.3; în „Permanențe”, Anul XVI, nr. 1-2/ 2013, p.7, Sorin Lavric apare în lista de colabora- tori ai revistei „Permanențe” scoasă de Fundația „George Manu” din București, iar la p.4 îi este publicat textul Privilegiul suferinței închinat lui Mircea Nicolau.) 6. v. Isabela Vasiliu-Scraba, „Căderea în Cosmos” (IU). Deosebirea, cu valențe mitice, din- tre două atitudini în fața vieții, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 142/2000, pp. 6-7 și nr. 141/2001, p.7, cuprins în vol.: Metafizica lui Nae lonescu în unica și în dubla ei înfățișare, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2000, pp. 44-59, sau http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela- Vasiliu-Scraba-METAFIZICA-LUI-NAE-IONESCU- in-unica-%C8%99i-dubla-ei- inf%C4%83%C8%9Bi%C8%99are . 7. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică, în rev. Origini/Romanian roots, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. I, sau http://www.scribd.com/doc/190130281/Isabela- Vasiliu-Scraba-Mircea-Vulcanescu-despre-spirituali- tatea-romaneasca-interbelica. 8. vezi Constantin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu, în vol.: Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filosofică, vol. I, București, 1996, p. 6. 9. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a „Vilei Noica”de la Păltiniș, în rev. „Discobolul”, Alba Iulia, iulie-aug-sept. 2010, pp. 256-260 sau http://www.scribd.com/doc/188003489/isabela- vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis . 10. Din cauza interzicerii în comunism, vreme de aproape patru decenii, a filozofului Mircea Vulcănescu, al cărui nume prohibit n-a putut fi citat de Noica nici în Rostirea filozofică românească (1970), nici în Creație și frumos în rostirea românească (1973) nici în Sentimentul românesc al ființei (Ed. Eminescu, 1978) sau în Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase mal- adii ale spiritului contemporan (Ed. Univers, 1978), în niciuna din lucrările sale publicate în anii șaptezeci (vezi Stan V. Cristea, Constantin Noica. Repere biobibliografice, RCR Editorial, București, 2011, pp. 30-31) s-a crezut în mod eronat (eu însămi căzând în această eroare) că filozoful de la Păltiniș n-ar fi vrut să-l invoce pe maestru său din toate cărțile purtând în titlu cuvântul „românesc”. Este meritul acad. Alexandru Surdu de a fi spulberat pentru totdeau- na astfel de păreri nefondate subliniind în cartea sa (publicată în anul centenarului nașterii lui Noica) faptul că Noica a recunoscut întotdeauna influența lui Mircea Vulcănescu asupra gândirii sale. Lucru devenit „secret” numai și numai din cauze independente de vrerea lui Noica. 11. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost anul „Mircea Vulcănescu”, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, Serie nouă, aprilie 2000, pp. 4-5, sau http://www.scribd.com/doc/- 190130676/Isabela-Vasiliu-Scraba-Anul-1983-a-fost- Anul-Mircea-Vulcanescu . 12. v. Mircea Vulcănescu, Ortodoxia și Apusul după N. Berdiaev, articol publicat în două numere din „Cuvântul” apărut în august 1932. Acest articol a fost inclus în volumul Mircea Vulcănescu, Posibilitățile filosofiei creștine, București, 1996, pp. 99-109. 13. Inițiatorul tipăririi operei filozofice rămase de la Nae Ionescu a fost matematicianul Octav Onicescu, întrucît autorul “nu-și făcuse niciodată o problemă din publicarea ei”(vezi Mircea Vulcănescu și Constantin Noica, Introducere la vol. Nae Ionescu, Istoria logicii.1929-1930, ediția I-a, 1941, ediția a II-a, 1943, ediția a III-a, Librăria românească din Paris, 1989, ediția a IV-a, Ed. Humanitas, 1993, p. 18.). In Introducerea scrisă de editori la Istoria logicii.1929-1930 este pentru prima dată înfățișată toată bogăția unei opere filozofice constituită în aproape două decenii. Foarte probabil această parte îi aparține lui Mircea Vulcănescu. La vremea terorii ideologice din comunism, prezentarea unei fațete a gândirii lui Nae Ionescu de către Anton Dumitriu în Istoria logicii, lucrare de referință editată și peste hotare, a fost un act doveditor de mare curaj. Dar și un gest de admirabilă probitate intelectuală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre filozoful și logicianul Anton Dumitriu, conferință transmisă de Radio România Cultural pe 11 aprilie 2000). 14. Încă din 1931-1932, cînd C-tin Rădulescu- Motru și-a întețit atacurile împotriva non-con- formistului filozof Nae Ionescu - înconjurat de o “admirație aproape frenetică”, în primul rând de studenți, dar nu numai de ei (Mircea Eliade, Profesorul Nae Ionescu. 30 de ani de la moarte, cuprins în vol. Nae Ionescu în conștiința contem- poranilor săi, Crestomație de G. Stănescu, 1998, p.154) -, Mircea Vulcănescu a alcătuit memoriul Activitatea culturală universitară și extrauniversi- tară, în anii 1920-1931, a conferențiarului univer- sitar Nae Ionescu. Însăși tipărirea cursurilor lui Nae Ionescu la care se angajase după „otrăvirea Profesorului” (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea, în rev. „Convorbiri liter- are”, Iași, Anul CXXXIV, nr.8(56), august 2000, p.43, în trad. engl. postat de rev. „Asymetria”, Paris, pe 7 dec. 2008, vezi http://www.asyme- tria.org/modules.php?name=News&file=article&si d=630) era pentru Mircea Vulcănescu o “dovadă (...) împotriva tăgăduitorilor” acestei activități de mare anvergură ideatică. Începutul a fost făcut cu Istoria logicii predată de Nae Ionescu în 1929- 1930 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Surpriza ultimu- lui curs de metafizică a lui Nae Ionescu, în rev. „Viața Românească”, Bucuresti, martie-aprilie 2003, pp.136-139, sau http://www.scribd.com/doc/191642194/Isabela- Vasiliu-Scraba-Surpriza-ultimului-curs-de-metafizica- al-lui-Nae-Ionescu ). 15. v. Nae Ionescu, Metafizica II. Teoria cunoștinței metafizice. Cunoașterea mediată. 1929-1930, Prelegerea a V-a, în vol.: Curs de metafizică, București, 1991, pp. 229-237, sau Nae Ionescu, OPERE, vol. II, București, 2005. 16. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mitul păcatului originar în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. “Viața Românească”, Bucuresti, Anul XCIV, nr. 10-11, 1999, p. 107-109 sau http://www.scribd.com/doc/191640164/Isabela- Vasiliu-Scraba-Mitul-pacatului-originar-in-inter- pretarea-lui-Nae-Ionescu. ■ Omul grotei ■ Aurel Sasu Nu sălbăticia îl face din câine, lup și din om, fiară. Nu viața de grotă îi lasă unghiile lungi și îi procură bucuria hrănirii cu pământ. Silnicia umbrei învelită-n noapte este a minții, pustiită, în egală măsură, de obișnuința delațiunii și de micile plăceri ale cunoașterii de sine cu pătura pe cap. Ieșit dintre zăbrelele țarcului din târg, bipedul nu s- a deprins nici cu mersul drept, nici cu rostirea până la capăt a gândului. El rostogolește propozițiile în pagini de cărți tipărite, ca un scarabeu rămășițele biologice in bulgărele de gunoi. Omul grotei e singur, un fel de avorton al vieții, peste care istoria a adăugat straturi de aluviuni cu miros de mâl dospit și înfățișări dizgrațioase. E pervers până la a-și face din sfioșenie o culpă și din meteahna colportării un titlu de lichea cinstită. Vorba la vedere îi repugnă și perseverența în ipocrizie îl încântă cu savoarea viciului desăvârșit. Omul grotei n- are casă, n-are familie, n-are, cum se spune, alte obligații decât să terorizeze hârtia cu imundele-i ieșiri în lume. Ideile scâlciate nu l- au scos din anonimat, in schimb au făcut din el un delator nociv și un impostor fanatic, aureolați de aceleași cuvioase mârșăvii. Cafeaua băută sub scările unei instituții de cultură și josnicia veșnic zâmbitoare reprezintă unicul inventar al genialității sale. Cândva s-a întâmplat să fie asistentul slugarnic al unui regim totalitar, pe care l-a servit, cu vanitate, ca un lacheu în ținută de paradă. Mai nou, a trecut în tabăra sfințeniei. Cu același suflet calp, mutilat de ură, intoleranță și suficiență. În netocmirea arătării sale, omul grotei își amestecă umbra printre pașii celor mari și le tulbură memoria cu rodul puturos al frazei sale. Fiindcă nu are înțelepciunea asinului să-și cunoască ieslea, nici decența omului de rând, să nu-și desfrâneze cuvântul. Are doar virtutea defăimării și mândria nimicniciei sale. Prădalnic, omul grotei stă și ne privește disprețuitor din noaptea golului adânc. Statornic și fericit în agonia nimicului său. ■ TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 17 Black Pantone 253 U concurs Ioan Slavici Slow motion Catia Maxim “Motor! Acțiune!” Clachetă: București, Nisa, Marakech 10- 25 ianuarie 2005 * Lumina se insinuează prin transparența feres- trei - deși alta - de la dormitorul recent amenajat. Grație unor raze hoinare. Își schimbă, instantaneu, direcția. Dac-aș privi obiectele printr-un vas cu apă le-aș percepe aproape de suprafața lucioasă, iar poziția lor s-ar schimba de la un unghi la altul. Fiecare cu lumina sa. La școală am învățat, la fizică, despre lumină și imagini alăturate: ce diferit se reflectă. Uneori, îmi imaginez mirajele deșertului, când stelele fie mângâie orizontul, fie se desenează una pe alta. Păstrez amintiri despre răsărit și apus, cum își schimbă forma și poziția, sau despre taine devoalate după ploaie, la apariția curcubeului din raze albe descompuse pe picături de apă. Copil și adult, rămân uimită în fața arcului de cerc roșu violet despletit în fâșii multicolore. Cu privirea la curcubeu, mă rog să dureze semnul păcii. Și zâmbesc. Amintiri, tocite de timp, nu mă trag înapoi, ci mă zoresc spre cotidian. Continui să aud, să văd și să simt, grație curiozității native de care nu scap, chiar dacă sufletul se așază, confor- tabil, în matca unui trup efemer. De câteva luni, Smara și Adrian s-au mutat dintr-o casă mare într-un mic apartament. Speriată de schimbările pricinuite de reconfigurarea confor- tului redus ca dimensiune, a tânjit o vreme după spațiul ei, în special după pod, refugiu de lectură și muzică. Opacă oricărei forme de regret și pen- tru că amărăciunea nu face casă bună cu firea ei, constată că se găsește pe linia unui alt start, fatal- mente, alături de aceleași figuri, văzute și înțelese din alte perspective. În orice caz, cu o mai mare distanță afectivă. Singurul amănunt menit să o pună pe gânduri rămân ferestrele: nu se mai află la sud, ci la nord. Își masează ușor tâmplele și-i vin în minte vorbele lui Adrian, însemnate cu un creion pe o pagină de carte: “Oftează. Va adormi în curând, iar dimineața, când soarele va lumina pământul, va fi din nou un bărbat singur. Cum de nicio femeie nu vede cât e de singur? Poate că totuși una vede, dar el nu e încă lămurit ce hram poartă. Va avea oare timp să-i descopere misterul? Gândul la altă provocare aduce liniștea și somnul pentru el și femeia de alături. Amândoi adorm împăcați și, poate, doritori de un nou început”. Nu s-a gândit să țină, la zi, un jurnal de eveni- mente ale căror personaje au savurat iluzia că, deși nu s-au influențat reciproc, se derulează ca și cum ar fi singure în univers. Consumate. Asumate. Fără punct. Fără final. Decorate totuși cu puncte de suspensie. Des histoires pointillees. Oameni, întâmplări și locuri, prinși într-o stenogramă incompletă, timp de nouăzeci și două de luni și cinci zile, perioadă în care ea, Jean Paul, Adrian și Corina sorb din cupa trișării, convinși că le e bine. Istoria lor, deși rațiunea încă refuză să o accepte, sufletul o apropie, dornic să o deruleze, fie și secvențial, la prezent, în plan gene- ral. Uneori, și în prim-plan. Lenea senzuală o ține lipită de patul comod și larg, aproape cât camera. Alintată de mângâierea discretă, un pic răcoroasă, a sacului de dormit, dăruit de tatăl ei, Smara îi elogiază, în gând, cal- itățile: bine vătuit, căptușit cu mătase adevărată, vișinie la interior, albastră cu irizații albe la exteri- or, odihnește și protejează ca în perioada de grație din copilărie, când părinții o țineau departe de vise rele. Cu pleoapele trase peste ochi, se teme ca respirația liniștită să nu destrame castelul de nisip al gândului treaz, necontaminat de identi- tatea cotidiană. Brusc, frânturi de alte gânduri deschid cutia Pandorei: de ce nu mai simte tăcerea, unde au dispărut brotacul și cocoșul care, în fiecare vară, încântau nopți târzii și dimineți crude sau de ce zăpada adunată pe câmpul de peste drum s-a prăfuit în asemenea hal? Oftează, semn că răsfățul ia sfârșit și ea va da ochi cu altă zi. Îi e încă bine, deși ea și Adrian își pasează regrete și întrebări retorice. Dincolo de nevolnica lor fire, au suferit, au plâns de câteva ori împre- ună, când i-au pierdut de bătrânețe pe ciobăneștii lor Nip și Puppy. Deschide ochii: lumina lăptoasă a iernii o îndeamnă să se mai ghemuiască un pic în sac. Alături, Adrian își doarme viața sau visul. Respiră, se scoală, înfrigurată de o posibilă răcoare. Halatul gros de pe fotoliu însă o salvează de ipotetice frisoane. Se înfășoară grăbită în el și părăsește dormitorul. Trece pe lângă mobile. Nu s-a luminat bine, dar nu aprinde lumina. Cunoaște bine traseele și nu riscă să se lovească. Ar putea merge și cu ochii închiși. Ca orbii. Brusc, realizează că e gata să-și injecteze alt strop de amărăciune. Nu așa tot face, de când Adrian a cunoscut-o pe Corina: își bagă în cap că nu are legătură cu povestea lor, deși Adrian îi e soț. Când a văzut ce dureros este să-l știe îndrăgostit de alta, a preferat să se comporte cum a bănuit că fac orbii: întorc nevăzul spre lumea lor și își imaginează cum e afară. În bucătărie, în dreptul ferestrei, se oprește să privească dincolo de coama gardului, spre un cer gârbovit de straturi de nori înfășurați într-o ceață de gelatină care adăpostește coconi împietriți, cu iluzia că din ei se vor înălța fluturii. Să-și pregătească mai bine cafeaua și să lase naibii detaliile. Cuvinte peste cuvinte, popasul pe amă- nunte fură secunde, fără niciun folos. Se grăbește la cafea. Un alt gând de dimineață e și acela că și-a propus să exerseze, zilnic, scrierea cu stiloul, speriată că uită să scrie de mână. Cum drumul spre iad rămâne pavat cu bune intenții, față în față cu pc-ul, deschide mesageria apoi, minute bune, cât savurează cafeaua, citește și răspunde la mailuri: unele despre job, altele, inutilă pierdere de timp. Unul e însă năucitor. Expeditor, Jean Paul. Citește. Nu-i vine să creadă! Atașate de mesaj, patru bilete de avion dus-întors cu desti- nația București-Nisa-Marakech. Mai citește o dată. Nu este o glumă. Plătite on-line, două zboruri Blue Air și două Royal Air Maroc, cu escală, trei zile la Nisa. În stilul său inconfundabil, delicat și categoric, Jean Paul îi comunică rezervarea unei single la un hotel situat aproape de Promenades des Anglais. Emailul se încheie, apoteotic, un pic ironic: “Poate ne întâlnim pe aeroportul Menara. Dacă ajung la timp!” Îl cunoaște suficient cât să nu se panicheze de nebunia aparentă a mesajului, dar tot trebuie să închidă ochii, ca să dea liber imaginației, pe urmă să-și regăsească rațiunea și bunul-simț, capabile s-o reașeze cu picioarele pe pământ. Prietenul, Jean Paul, e dus cu pluta. Ori de câte ori se gândește însă la strania lor relație, adrenalina își face de cap. Odată, el i-a mărurisit că vrea s-o învețe să zboare cu deltaplanul. Mai citește mesajul, poposind în dreptul fiecărui cuvânt. Dacă acceptă - ar putea să nu?! - dispune de trei zile la Nisa, în care să colinde după capul ei, apoi zboară la Menara, să testeze punctualitatea lui Jean Paul. Sfântă nebunie! Singura idee rezonabilă rămâne un replay cu mesajul: ”Dacă n-ajungi la vreme, eu ce fac?” Biletele de avion și cazarea din Nisa constituie totuși certitudini ale unui voiaj nebunesc pe care, din nou, este gata să-l facă, fără un ban în buzunar. N-ar fi prima oară când, pentru a-l revedea, ar străbate mii de kilometri. De când se cunosc, Jean Paul i-a tot făcut invitații în locuri minunate, cu transport și cazare plătite de el. La fiecare nouă revedere, el i s-a dăruit, cu un șarm mereu proaspăt. Niciodată ea nu i-a spus că n-ar fi capabilă - nici în cele mai frumoase vise - să viziteze asemenea locuri, el însă a ghicit ce-i apropie. Delicat, dar hotărât, fără să o jignească sau umilească, Jean Paul a reușit de fiecare dată s- o facă să-i accepte invitația. Curioasă, începe să studieze itinerariul: la Nisa, se va simți în largul ei. Mai departe, gustul aventurii își face loc în inimă. Își amintește că trei fuseseră cuvintele care i-au legat: beaute, poesie, aventure. Împreună alcătuiseră alchimie și drog, aparent inofensiv. Jean Paul, enigmaticul ei prieten, necunoscutul de la mii de kilometri distanță, îi oferise șansa să se cunoască. În prezența lui, avusese reacții și rostise cuvinte pe care nu le știuse. Cum să refuze, dacă viața ei e așa de așezată și cuminte? Într-un firesc capabil să-l sperie pe omul rațional Smara cunoaște vorbele dinainte de plecare, fără să-i pese dacă rănesc sau stârnesc bănuieli. Nici nepăsarea asta nu o mai sperie, de când viața i s-a rostuit așa lângă Adrian. Cum nici ea nu mai are curiozități față de secretele lui. Chiar dacă, în ultima vreme, soțul ei stă mai mult pe acasă liniștit și împăcat, tot dispare în fiecare după- amiază două-trei ore. A încercat să afle, dar i-a văzut și i-a simțit reacția. S-a lăsat păgubașă. Vremea când savura vorbe ca încă un pas sau ghici pe cine iubesc eu a dobândit patină și, oricât de iscusită ar fi altă punere în scenă, tot nu seamănă cu ce fusese odinioară. Foamea de aventură mă împinge, din doi în doi ani, spre Jean Paul, nu din iubire, căci dacă l-aș iubi nu aș avea curaj să-l revăd. Mi se întâmplă totuși, din doi în doi ani, să mă regăsesc lângă el, apoi să revin la viața mea, fără regrete. Îl prefer zburător cu deltaplanul, temerar al curselor de la Dakar sau neobosit călător prin locuri extravagante și exotice. Nicidecum ca partener. În avion, în drum spre Nisa, Smara rescrie revederea cu Jean Paul. Una din bizareriile relației lor e că fiecare întâlnire deține o temă, un simbol, mereu altul. Acum, zborul la Nisa, apoi la Marrakech conțin culorile lui Chagall. Reface dru- mul spre repere ce-i încălzesc inima și-i oferă bucuria că lângă ea, uneori, poposește prietenia. Până acum, străbătuse distanțe, se strecurase printre prejudecăți, doar-doar o pricepe că pentru o femeie hotărăsc experiențe ce conduc la un rafi- nament subtil, dar și porția de nebunie cu care să se bețivească sufletul. Vacanță sau răgaz, zece zile vor fi puntea de la ea spre ea, aidoma cu dimineți asimilate altor începuturi. Conștientă că vorbele se irosesc, se simte pregătită să stocheze imagini: să se gândească la Chagall, cum i-a sugerat Jean Paul, în mesaj: “Ca să ne întâlnim la Marrakech, trebuie să vizitezi mai întâi Muzeul Chagall din TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 Nisa”. Îi pusese în cont bani de muzeu, adăugând cu aceea°i neobosită eleganță: ”Asta pentru că n-am cum să ajung la Nisa, ca să-l vizităm împre- ună. Singur, l-am vizitat de mai multe ori, dar mi-ar fi plăcut să-l vizitez și cu tine. Însă nu îmi e greu să-mi închipui.” Coincidență sau întâmplare provocată, înainte de plecare găsise în biblioteca personală o carte cumpărată mai demult într-o benzinărie din Franța, Chagall et la femme, semnată Sylvie Forestier, un album, editat în excelente condiții grafice, cu explicații referitoare la istoria picturilor, litografiilor (colecția Sorlier) °i gravurilor chagal- liene, cu o analiză a originilor, mediului și eveni- mentelor prin care a trecut Chagall. Pe prima pa- gină, inserat poemul Ma fiancee blanche, semnat de pictor. Citise, pe nerăsuflate, despre femeile din viața lui: mama, Bella Rosenfeld - prima nev- astă, moartă în urma unei infecții - fiica sa, Ida, Virginia Mc Neil, Valentina Brodski. „Pictate”, ca °i cum ar fi scris o poezie onirică, extrasă din fol- clorul iudaic sau rusesc, albumul conține fotografii cu picturi, cu experiențe pictate de viață, înnobilate de ficțiune. Citise și crezul lui artistic... Imaginar, a°adar, se familiarizase cu o parte a călătoriei în universul chagallian și lec- turase avant la lettre despre un moment posibil și similar dintr-o viitoare întâmplare, într-o carte doldora de bogății vizuale °i afective, strecurate în micuța ei valiză, evadată împreună cu ea din non- culoare. Alte dimensiuni î°i picură esențele în inima ei transformată într-o mare diafan de albastră °i dureros de reală, singura pe care contează. Cât durează zborul până la Nisa, se bazează pe două repere sigure: Hotel Azur Riviera, unde va locui, °i strada Docteur Menard, unde se află Muzeul Marc Chagall. Nici dacă mi-aș regiza eu însămi viața, detalii, peisaje, stări n-ar fi la fel de bine puse la punct ca în starea de acum, rod al expresiei auzite prima oară la el: “laisses-toi frotter, mon amie!” Cu o identitate minimală - eventual cea din buletin -, fără putința sau dorința de a privi în urmă, fără bănuiala unui presupus truc, exersând pe viu diverse ipostaze ale capricioasei firi omene°ti, reu°e°te ca, din clipa în care coboară din avion și ajunge la hotel, să privească locuri, de altfel cunoscute, cu aceea°i curiozitate °i plăcere ca °i cum le-ar vedea pentru prima oară, de°i mai fusese de câteva ori la Nisa. Pentru două secunde totuși, în autobuz, de la aeroport la Gara SNCF, simte o înțepătură în stomac și, brusc, îi vin în minte cuvintele inutile, prin care și-a justifi- cat plecarea: ” Mariana m-a invitat să mergem într-o excur- sie oferită de un pacient de-al ei, în Maroc. Nu mă costă nimic. Pacientul marocan i-a oferit două locuri.” Culmea, s-a simțit datoare să încheie cu un simulacru de glumiță: ”Bine e să fii stoma- tolog! Ai pacienți marocani săraci, îi păsuiești cu banii iar ei, când au prilej, știu să se revanșeze!” Adrian a privit-o fără să scoată o vorbă, ea a răsu- flat u°urată, apoi a continuat să viseze la caii verzi proiectați pe pereți. Până când a condus-o la aeroport și până nu °i-au spus la revedere, Smara a refuzat să se gândească la Jean Paul. Singură însă, pe aeroport, nu a mai uimit-o brusca ei transformare rapidă, când o stranie efervescență i-a invadat trupul. Respectiva stare a pus-o pe seama foamei de necunoscut, a plenitudinii provo- cate de o nouă aventură, încât nici de data asta nu se simțea vinovată. Rostirea unui asemenea gând, cu meandrele lui, se produce atât de rapid în autobuzul ce o aduce la numai trei minute de hotel, încât senzația că trăie°te prezentul cum i se oferă e de ajuns să reajusteze femeia cu chip luminat, bucuroasă de singurătate °i departe de casă. Straniu sau nu, faptul că o să-l revadă pe Jean Paul peste trei zile mai mult o bucură decât Kriangkrai Kongkhanun Strigoi urinând (2013) TM să o facă nerăbdătoare. Brusc, se înduio°ează la gândul că un bărbat cu care nu va împărți casă și masă este capabil s-o priceapă și să-i arate, din doi în doi ani, accesul spre femeia care își dore°te să fie. Într-un fel, întâlnirea programată, peste trei zile, pe aeroportul Menara, va fi încă o săritură în gol, la fel ca °i celelalte, apoi fiecare își va moni- toriza para°uta, aterizarea se va face pe cont pro- priu, spectaculoasă sau banală, oricum fără efecte secundare. ■ La manșa micuțului Cessna 182, survolînd undergroundul clujean... (urmare din pagina 9) Mure°an și alții cîțiva, Nicu Avram demonstrează că se poate face poezie °i într-o localitate mică, să zicem Beclean. Exercițiul său nu e însă numai unul poetic, ci î°i dezvăluie - de la titlu la titlu - ambițiile antropologice, constituind o investigație °ocantă a lumii din orfelinatele ceau°iste °i din centrele de plasament de după 1989. Andrei Dosa a citit la Cluj din American experience (Cartea Românească, 2013), miercuri, 30 octombrie. Despre carte am scris deja într-o cronică din Tribuna: „Ca un organism care hibernează pentru a supraviețui anotimpului ostil, alter-ego-ul lui Andrei Dosa (trăim în plin biografism) înregistrează °i compactează, la rece, totul. Sînt poeme-reportaj High Definition [...], poeme vizuale, funcționînd uneori ca o splendidă expoziție de instantanee new-york- eze.” Și: „Lipsit de apetit pentru psihanaliza noului continent, Dosa e preocupat maniacal de reglarea filtrului, de alegerea unghiului - poetul vede °i criogenizează realitatea ca un veritabil fotograf, abia lăsînd să supraviețuiască, din poet(ic), un insesizabil puls”. Miercuri, 16 octombrie, am citit eu însumi poezie la „Nepotu’ lui Thoreau” alături de poeta americancă Tara Skurtu. Am fost sigur (°i am avut dreptate) că poemele Tarei vor cuceri °i la Cluj (ca la festivalurile internaționale din Sibiu și Bra°ov): texte narative, construite în jurul unor detalii privite/ rememorate intens, texte unde violența e declan°ată (aparent) din senin, dovedind o bună știință a insolitării chiar a celui mai „abil” cititor; am remarcat, de asemenea, atmosfera hipnotică, „starea de vis” transcrisă tandru-brutal în poemele Tarei Skurtu, ca într-un film de David Lynch. În fine, a fost rîndul romancierului Marin Mălaicu-Hondrari să deschidă „balul” Clubului de Lectură, miercuri, 9 octombrie, în prima °edință a sezonului de toamnă-iarnă 2013, cu o introducere în universul celui mai recent volum al său, Lunetistul (Polirom, 2013). Despre Lunetistul lui MMH am scris călduros în Tribuna: „Totul stă în farmecul contaminant al spunerii, în arta (o nume°te Ciotlo°) lui Marin de a accelera sau încetini ritmul/ ritmurile ficțiunii, filmul/ filmele vieților văzute prin lunetă, întrerupte adesea de reflecții marca MMH („pielea e decența de care dă dovadă Dumnezeu”) sau de seducătoare cadavres exquis (listele poematice întocmite de personaje). N-am să mă transform într-un spoiler și n-am să divulg tonele de umor inserate în capitolul pe care l-am putea numi Arheologia pirateriei video în RSR sau mecanismul splendidei părți II a romanului (unde parcă vezi și asculți una din cele mai mi°to emisiuni tv literare, avîndu-l ca invitat pe scriitorul Carlos Murillo Ponti!), a°a cum n-am să deconspir miligramele de tristețe pură injectate în pasajele dedicate unor fotografii imaginare (memorabil este capitolul Desculța, practic o povestire de sine stătătoare, asociindu-mi mental cine știe ce vechi lecturi din Aitmatov și Per Olof Ekstrom...)”. Știu de pe acum o listă de nume pe care mi- ar plăcea să le aduc la Cluj în 2014, la serile Clubul de Lectură Nepotu’ lui Thoreau. Primesc emailuri și mesaje de la scriitori curio°i/ interesați/ entuziasmați să citească în societatea noastră, supranumită uneori... Abatorul. În ce mă prive°te, voi rămîne implicat în proiect - ca un adevărart founding father - atîta vreme cît nu va deveni simandicos, osificat și nu va promova incestuoasele relații (literare). ■ TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 19 Black Pantone 253 U confesiuni Luceafărul de sâmbătă seara si de nouă ani în mină (II) Nicolae Dan Fruntelată Haideți, domnilor și doamnelor, să vorbim despre național-comunismul revistei „Luceafărul”. Adică, despre supralicitarea valorilor românești într-o vreme când era aproape o blasfemie să spui că ești român. Când unul dintre bonzii partidului comunist, celebrul Gogu Rădulescu, fost lider al mișcării studenților comuniști în anii de dinainte de 1944, fost șeful intelighenției de partid, actualmente mentor al doamnei Elena Ceaușescu (pardon, tovarășei), aduna în comuna Comana, unde avea el o vilă, pe scriitorii dizidenți și făcea colocvii și nu știu ce alte lucruri în patul cel mare din living, pe urmă venea la „tovarășa” și-i apăra pe puii lui, iar când lucrurile se „împuțeau” da, e un verb exact, scria un articolaș drăgălaș care valora cât o sentință și îl publica - unde? - în „România literară”, revista pură cu un trandafir în gură care avea, ca și în alte rânduri, ca și atunci când l-a apărat indignată pe Dumitru Popescu, zis Dumnezeu, de atacurile imunde ale presei național- comuniste, atunci când acesta publicase romanul în doi timpi „Pumnul și palma”! Dar, foaie verde de trifoi, să ne-ntoarcem pe la noi, să mai spunem câteva vorbe despre un tip ciudat care a stat aproape zece ani lângă mine, la „Luceafărul”, Aurel Dragoș Munteanu, A.D.M., un ardelean despre care nu am știut prea multe, romancier, critic literar, responsabil al paginii de traduceri din „Luceafărul”, prieten cu o mulțime de oameni speciali, cel puțin așa spunea el, cu Petre Țuțea, cu Avakian, cu Ion Iliescu, cu Ezra Alhasid, fratele rabinului Mozes Rosen, cu poeta Cleopatra Lorințiu, cu poeta Maria Agent (!), cu mulți alții. A.D.M. s-a declarat prieten al meu. Ba chiar a spus că, în spatele meu solid, el și colegii lui se simțeau bine. După 1989, când a devenit președinte al televiziunii române, apoi ambasador în SUA, la ONU etc., i-a declarat soției mele, ziaristă și ea, deci posesoare de reportofon care păstrează banda, că va vorbi el odată despre rolul deosebit pe care l-a avut Dan (adică subsemnatul) pentru păstrarea unui climat civilizat în lumea literară. Sigur, o fi fost impresionant faptul că, atunci când îmi cerea almanahuri ale „Luceafărului” pentru Ion Iliescu, directorul editurii Tehnice, cu care se întâlnea pe culoarele „Casei Scânteii”, eu nu turnam aceste cereri. Pe Iliescu îl cunoșteam mai de demult decât el! Și îl respectam din tinerețe. A.D.M. a venit într-o zi la mine (era iarnă), avea un braț în ghips. Mi-a spus că, în zona Ateneului, l-a atacat Securitatea, doi tipi, l-au lovit și i-au rupt un braț. Am ascultat siderat, mai ales că știam că el ajutase, ca translator și mediator, la desfășurarea unor întâlniri româno-israeliene de mare importanță. După un timp, în stația de troleibuz, m-am întâlnit cu doamna Ileana Munteanu, profesoara, soția lui, care mi-a relatat că Aurel a căzut pe gheață și și-a fracturat mâna. O poveste și asta, scriitorii aveau imaginație din belșug. Pe culoarele „Luceafărului” trecea, imperială și grăbită, tanti Lucreția, Luchi, curiera, învârtind ibrice de cafea, scormonind în dulapurile ei secrete, servind pe toată lumea și, probabil, iubindu-ne ori ignorându- ne pe toți. În anii aceia eram redactor șef. Venea pe la mine, din când în când, maiorul Dosan, ofițerul de securitate care răspundea de „Luceafărul”. Era un om echilibrat, înțelept, care nu voia altceva decât să mențină atmosfera într-o stare de liniște. Niciodată nu m-a provocat să vorbesc despre colegii mei, niciodată nu mi-a cerut să-i calific în vreun fel. Căutați la CNSAS, locul unde s-ar putea schimba total optica asupra dizidenței românești și asupra catalogului tică- loșilor care au turnat și acum sunt curați ca lacrima. Pe acele vremuri, în laboratoarele Uniunii Scriitorilor s-au pregătit formule de luptă literară și politică, s-au făcut manevre de sorginte cominternistă, pe scurt, s-au pus bazele a ceea ce a devenit, după decembrie 1989, marea comedie a C.P.U.N., din el născându-se feluritele partide politice care mai de care fără ideologie. Înainte de 1989, mărturisesc astăzi în fața Marii Adunări a Computerelor Scriitoricești care îl votează constant ca președinte pe Nicolae Manolescu, deci, înainte de 1989 eu n-am fost dizident! Eu l-am crezut pe Ceaușescu până prin 1977, când a venit cutremurul și, apoi, a plecat Pacepa. De atunci s-a înnegurat totul. Oi fi greșit, oi fi fost orbit, dar cumpărat n-am fost pentru că n-am aparținut nicio clipă aristocrației roșii. În copilărie n-am fost în tabără la Artek în Crimeea, unde mergeau odraslele cominterniștilor, în tinerețe n-am fost trimis în misiuni exotice și nici burse occidentale n-am avut. Fiind redactor șef nu m-am publicat în neștire, nu mi-am comandat osanale critice, nu m-am afirmat ca mare eseist politic, precum inventatorul sintagmei „epoca de aur” etc. Eu am slujit o meserie și am crezut în ceea ce credeam eu că e mai bun pentru țara mea umilită în atâtea împrejurări istorice. Dacă am greșit, judecați-mă voi, care aveți dreptul prin suferință și prin morală, nu voi, cei care ați trăit mai bine decât mine, ați profitat gras de pe urma unor biografii revoluționare, convertite în dizidență de paradă, ocrotită de sfântul de la Comana, Gogu Rădulescu, farseurul ideologic cu frați în Propaganda Due și în alte cercuri cosmopolite ori antiromânești, pur și simplu, consilier de taină al Tovarășei, viespea care a înțepat mortal istoria românească, vreme de peste douăzeci de ani. Sfântul Gogu, omul care l-a sfidat pe Ceaușescu, în momentul în care a publicat, el, coșcogeamite membru al C.P.Ex-ului, un articuluș în „România literară”, gazeta dizidenței și a foștilor proletcultiști, în care condamna „protocronismul”, adică o teorie literară la urma urmei care-și propunea valorificarea marilor tradiții culturale și științifice românești. A vrut să sugrume această doctrină națională care susținea valori precum Eminescu, Odobleja, Arghezi, Pârvan, Iorga, George Călinescu, o doctrină care fusese concep- tualizată de un mare om de cultură, evreu de origine, profesorul Edgar Papu, deci nu putea fi antisemită cum au zis ei, nu era contra a ceva, ci pro ceva. Semnătura pe articulușul strecurat într-o laterală de pagină a “României literare” a speriat pe mulți. Mai cu seamă că în gazeta respectivă fuseseră publicate pagini elogioase la adresa unui alt corifeu al propagandei, Dumitru Popescu Dumnezeu. În timp ce revista ultracomunistă, nu? - „Luceafărul” îl cam ciufulise pe prozatorul cu „Pumnul și palma” și intenționa (intenție oprită vigilent de secția de presă a C.C.) să răspundă notei marelui Gogu. Acesta a fost doar unul dintre războaiele „Luceafărului”. Despre altele a scris în cărțile lui boicotate asiduu de revistele post-decembriste, aservite noilor stăpâni, Mihai Ungheanu, criticul înjurat chiar în ziua morții lui premature, de un „exponent” al cauzei cominterniste. Dar, iată, n-am respectat sfatul înțelept al fostului meu coleg de la „Luceafărul”, marele prozator Nicolae Velea. Când îmi spunea: „Șefule, lasă-i în plata domnului, nu te mai enerva, ăștia sunt niște cauzași fără cauză!” - cred că îi judeca exact. Cauză nu prea era, interese, căcălău, măria ta! Mă întorc la amintirile de la „Luceafărul”. Din câți am fost, am mai rămas câțiva, îngrozitor de puțini. A murit singuraticul Marius Robescu. Au murit criticul Nicolae Ciobanu și poetul Teodor Balș. A murit prozatorul ardelean Gheorghe Suciu. Au murit marii poeți și prieteni Grigore Hagiu și Cezar Ivănescu. A murit și poetul ieșean Dan Laurențiu. A murit într-o iarnă cumplită de dinainte de 1989, sufocat într-un munte de zăpadă de lângă Casa Scânteii nea Nicu Velea. A murit, tânăr, criticul literar Artur Silvestri. A murit Mihai Ungheanu și el înainte de vreme, secerat de o boală grea. A plecat și Dan Condeescu, criticul format la „Luceafărul” și ajuns director al Muzeului Literaturii, unde a făcut multe lucruri bune. Au murit colaboratorii noștri buni pe care îi consideram membri de drept ai redacției. Uriașul Nichita, uriașul Fănuș Neagu, poetul Ioan Alexandru, pădurosul și profundul Gheorghe Pituț, prietenul cu suflet cald, moț de-al lui Iancu, poetul Mircea Micu. S-a dus poetul Matei Gavril Albastru, de Voicu Bugariu nu mai știu nimic. Pe culoarele „Luceafărului” moartea a secerat cu spor. Au rămas cei trei care plecaseră de la revistă pentru că nu erau de acord cu orientarea ei, mi se pare normal, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran și Dan Cristea. I-am înțeles că au plecat, ce n-am înțeles a fost faptul că unul dintre ei a încercat să-și facă un capital politic din demisia de la „Luceafărul” pe care a semnat-o singur și apoi a revenit cu speranța că va fi dat afară oficial ceea ce era altceva, nu? Ce n-am înțeles a fost reacția marelui (pe bune, atunci) poet Mircea Dinescu, omul care datora ideii de „Luceafărul”, o parte din drumul său spre vârf (vezi absolvirea liceului din Slobozia, unde Nicolae Dragoș, Fănuș Neagu și Mihai Ungheanu au pus umărul), inclusiv anii de dolce far niente în care a fost plătit de la Uniune, cu un salariu mic, e drept, dar total nemeritat, pe semnătura redactorului șef al revistei. După 1989, decembrie revoluționar, a fost propulsat în fruntea Uniunii Scriitorilor. Și s-a apucat să facă ordine, precum IMGB de mai târziu. M-a sunat și m-a întrebat până să dea bună ziua, avusesem pe timpuri, când eu eram la „Scânteia tineretului” relații amiabile: Ce ai de gând? Pe vremea aceea, prieteni, în ianuarie 1990, când un mare lider revoluționar care se făcuse că lucrează la TVR, în văzul națiunii, te întreba „Ce ai de gând?” vedeai Kalașnikovul îndreptat spre pieptul tău. Eu, din fericire pentru el, îmi stabilisem poziția. Era firesc, așa i-am zis și lui, că eu o să-mi dau demisia de la „Luceafărul”. Continuarea m-a uluit: „Dar ceilalți din redacție, ei ce fac?” I-am răspuns foarte firesc: „Ei sunt scriitori, fiecare răspunde pentru sine”. L-a nemulțumit răspunsul pe liderul Mircea, a închis și a aplicat „soluția finală” a lui Goebels ori a Anei Blandiana, blonda eroină a lui Rosenthal, care hotăra de fapt soarta Uniunii Scriitorilor: a desființat „Luceafărul”, i-a dat afară pe toți, iar, după câteva luni, l-a reînființat sub egida noii Uniuni. Eu, bătrânul gazetar, care a mai citit și a mai trăit câte ceva în acești patruzeci, cincizeci de ani roșii și albi, vreau să vă spun că metodele astea sunt de esență bolșevică, nicicum democrată. TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 20 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Ei, dar asta a fost treaba lor, metoda lor, pe urmă au devenit stăpâni, unii și-au adjudecat moșii în Oltenia, cu vii și crame celebre, alții s-au pricopsit din slujirea cauzei morților din perioada dejistă, inaugurând memoriale, primind bani grei pentru fundații etc. etc. Cel de-al treilea comiliton, Dan Cristea, a fost, așa cum e și caracterul lui, un om corect, echilibrat, indiferent de ce spune azi. Sunt și alți luceferiști, supraviețuitori și martori. De exemplu, Sânziana Pop, prozator și reporter de lux, directoare a unei reviste de reportaj de mare tiraj, pe numele ei „As”, unde face cu mare succes rețeta „Luceafărului” din almanahurile sale și rețeta lui Păunescu de la „Flacăra”. Dar asta nu înseamnă că brașoveanca, încăpățânată, fostă sportivă, fostă vedetă literară, nu poate cânta, încă, o „serenadă la trompe- tă”. Mare reporteră, una din blondele reprezentative ale literaturii române a anilor ’70. Trăiește Iulian Neacșu, prozatorul oniric în tinerețe („Este scris pe-al nostru steag/ Dimov, Neacșu, Țepeneag”), apoi gazetar la “Flacăra”, apoi venit sub steagul „Luceafărului” cu „Confabulele” lui ciudate și cu serialul „Un țăran trece strada”, în care încerca să-l treacă strada pe un țăran încăpățânat care nu voia neam. Trăiește și se afirmă ca unul dintre cei mai buni eminescologi ai țării, profesorul Nae Georgescu, omul pe care l-am extras din Biblioteca Academiei, unde el, clasicist metodic, lupta pe întuneric și l-am adus în lumina vieții literare unde a rezistat cu brio. Mare, temeinic, pe tiparul lui Sadoveanu, Nae a scris un raft de cărți și spiritul lui de muscelean de pe Râul Doamnei l-a ajutat să-și păstreze vivacitatea și umorul. Scriu, lucrează universitara Sultana Craia și soțul ei, Gheorghe Buluță, oameni de carte și de mare seriozitate. Scrie undeva, dar nu mai știu unde și mi-e dor de el, Valentin F. Mihăescu, un critic de mare forță, oprit din evoluție de o dramă personală cumplită. Este între noi, Ion Cucu, Nelu Cucu, „fotoreportelu” cum îi ziceau consătenii lui, artist lipit de lumea scriitorilor, om care s-a mai dat după vremi uneori, dar și-a păstrat, totuși, ochiul și coloana vertebrală. Este cu „Luceafărul”, și cu mine în special, Mircea Croitoru, alchimistul numerelor de sâmbătă, omul care citea tot atunci când pagina revista, care îmi aducea sub ochi diversele mișculații strecurate de „prietenii” Luceafărului și mă apăra fără să spună un cuvânt, prozator de talent, sictirit de mizeriile lumii literare, pe care o știa de ani de zile. La urmă, cu voia dumneavoastră, mai sunt eu, autorul acestei cărți, omul care îi datorează revistei „Luceafărul” cunoașterea unor artiști de mare valoare, a multor poeți și prozatori care s-au născut în acei ani și pe care-i iubesc constant și acum. Cum să uit eu zilele când intra în redacție Ioan Alexandru, pentru care toți erau „frate”, marele Nichita, cu zâmbetul lui care te intimida, Grigore Vieru de la Chișinău, pe care „Luceafărul” l-a publicat cu drag, alături de alți poeți basarabeni, de Nicolae Dabija, Valeriu Damian, Valeriu Matei, Hadârcă. Pe ei îi publicam în interiorul revistei împreună cu autorii din țară. Secția de presă m-a interpelat dur, că de ce nu-i pun în pagina ultimă, de lirică universală. Acolo sunt traduceri, am zis eu, naiv, pe ăștia cine-i traduce? Revista asta păstra o formă de existență pe care mulți o părăsiseră: „întâlnirile cu cititorii”. Mergeam în echipe de scriitori peste tot în țară, ne vedeam cu oamenii în săli ale caselor de cultură (pe vremea aia existau!), în școli, citeam poezii (nu patriotice, prietenii mei) dialogam, le ofeream posibilitatea unor oameni tineri să vadă scriitori vii, să-i accepte ori nu. Ne duceam în Maramureș. La Sighet, la Borșa, la Nistru (asta era o mină unde am organizat o întâlnire pe data de 1 decembrie și a apărut o poză în revistă, unde se vedea „Nistru”, ne duceam cu poeți prieteni, cu Ion luga care recita „Doina” lui Eminescu și nimeni nu mi-a cerut socoteală la întoarcerea în București, mergeam la meșterii de porți, la Cicârlău, unde un primar artist organiza un festival de poezie. Ne duceam în Oltenia, la Dăbulenii lui Baniță, profesorul care producea „roșioara de Dăbuleni”, vinul dacic, ne întâlneam acolo cu oamenii unui cenaclu fabulos, cenaclul de la Bechet, eram cu Grigore Hagiu, cu Mircea Croitoru, cu Dan Lupescu, cu Aurel Dragoș Munteanu, cu Ilarie Hinoveanu, cu Ovidiu Ghidirmic, nu pot să uit fețele copiilor care ne-au primit într-o școală, nu pot să uit gustul vinului de pământ nisipos care ne-a fost oferit. Ne duceam în nord, la Ipotești, la zilele “Luceafărului”, cu Lazăr Băciucu, secretarul cu propaganda de la Botoșani, fost ziarist și deloc activist, omul care a salvat lacul cu nuferi al lui Eminescu, omul care ne-a dus să spunem poeme într-un loc secret, numit „între vii”, acolo unde vinul alb avea aroma și culoarea „vinului verde” din podgoriile portugheze. La Ipotești ne primeau Lucia Olaru-Nenati și primarul care replantase nuferi pe lacul lui Eminescu. Mergeam la Brăila, la „Festivalul Mihu Dragomir”, o datorie a „Luceafărului” care fusese clădit de brăileanul Mihu Dragomir. Acolo ne duceam numai cu colaboratorul nostru de marcă, Fănuș Neagu, omul care semna cronica sportivă de pe ultima pagină, prima pagină de lectură a multora dintre cei ce cumpărau „Luceafărul”. Era cu noi și Lucian Chișu, ucenicul lui Fănuș, azi universitar și istoric literar cunoscut, director la Muzeului Literaturii. Intram în școli, citeam versuri, acolo vedeam copii interesați de literatură, ne respecta lumea, se deschideau expoziții, era un sentiment de apropiere de cultură și de lumea ei. Pe urmă, fugeam în Insula Mare a Brăilei, la ciorbă de burtă esențială, cu apă de Dunăre, cu pești mici, fierți îndelung, apoi scoși din cazan, aruncați la câinii ce așteptau, apoi puse bucățile mari de pește, ierburile, fierte bine și onorate de scriitorii români, băutori de un pic de votcă, ori de amatori pur și simplu. Fănuș Neagu era prietenul nostru de mai multă vreme. Era prieten cu Ungheanu, cu Nicu Velea, cu Hagiu, era leat cu toți, dar își scria fabuloasa cronică de fotbal (un pretext, literar până-n prăsele) la „România literară”. L-am întâlnit odată în fața Uniunii Scriitorilor, pe Calea Victoriei. Mă simpatiza, nu știu de ce, așa că mi-am permis să-i zic direct, oltenește: „Dom’ Fănuș, lasă-i pe ăștia, vino la noi, că matale ești luceferist în spirit, adică naționalist, adică brăilean, adică luptător!” Mi-a spus franc: „În primul rând, vreau să publici integral ce-ți dau eu. Pe urmă, să mă plătești bine.” Am respectat totul. A scris ce-a vrut el, a înjurat pe cine-a vrut el, în primul număr i-a lovit mortal, poate pe nedrept, pe Ștefan Voicu, corifeul dejist, și pe criticul Mircea Iorgulescu. A scris cronici pline de șopârle în acei ani de lipsuri și de tabuuri. Creștetul redactorului-șef a avut multe cucuie, dar le-a purtat cu stoicism. De plătit, am făcut eforturi să câștige mai mult decât redactorul-șef de atunci. Dar a meritat din plin. Fănuș scria strălucitor, venea vinerea la redacție, era ultima zi de lucru pentru număr, intra la mine în birou, spunea: „Oltene, scoate votca, precis ai o votcă!” Eu o scoteam din sertarul trei, era Stolicinaia, ceream pahar, nu pahare, pentru că bea doar el, repede, grăbit, avea treabă, pe urmă se ducea la secretariat, se așeza lângă doamna Emilia, o înjura drăgăstos, ea nu se supăra, că-l știa bine, dicta cronica, o filă și jumătate, o corecta îndelung, o bibilea și pe urmă mi-o punea pe birou. După care, evident, mai bea o votcă rusească și pleca. La începutul relației noastre, Fănuș mi s-a adresat cu o înjurătură, pentru că așa era felul lui. I-am spus respectuos și calm: „Dom’ Fănuș, eu sunt oltean, dacă mă-njuri de mamă ori de muiere, arunc în dumneata cu orice am în față!” Nu mi s-a mai adresat niciodată astfel! L-am iubit și îl iubesc, nu l-am agresat niciodată cu prietenia mea, nici pe el, nici pe Nichita, nici pe Ioan Alexandru, ei au fost icoane ale tinereții mele. I-am publicat cât am putut, uitați-vă în paginile „Luceafărului” din acei ani. Nu m-am supărat pe Fănuș, nici atunci când, după evenimentele din 1989, în decembrie, a venit la Casa Scânteii, s-a despărțit de Mircea Micu în capătul culoarului ce ducea spre „Luceafărul” și i-a spus: „Mă duc la „România literară”. Ăștia sunt terminați.” Mircea a venit înjurând la mine și mi-a povestit, dar nu m-am supărat. Nu mai continui acest periplu al redacției unei reviste. Nu vă mint că deplasările acestea erau plătite de redacție. Autoritățile județene ofereau cazare, masă uneori, drumul îl plătea Uniunea Scriitorilor, important era că tu, scriitor român, nu cheltuiai un leu pentru a te duce la cine știe câți kilometri să-ți citești poemele, să te întâlnești cu cititorii. Scriitorul era o instituție recunoscută de oameni. Nu-i ascultați pe experții postdecembriști care scriu că asta era propagandă comunistă bla, bla, bla. Întrebați-i pe oamenii care au fost prezenți la întâlniri, fie ca profesori de română, fie ca elevi, fie ca spectatori pur și simplu. Când s-a prăpădit Nichita Stănescu, a venit o mulțime de bucureșteni să-l petreacă. Din Maramureș, un artist al lemnului i-a adus troița care-i stă la cap. Și lui Grigore Hagiu i-au adus maramureșenii o troiță care-i stă, ca și lui Nichita, la cap. Mulțumesc, domnu’ Borodi, ai fi, n-ai mai fi, dar eu, care atunci când s-a prăpădit Nichita eram la Sighetul Marmației, am simțit tot Nordul tremurând de emoție și de durere. Cum să uit cât de plină era redacția „Luceafărului” când veneau autorii tineri din Iași (Ștefanachi Aurel, Cassian Maria Spiridon, cei care voiau să fie publicați doar împreună ca să se vadă ideea de grup), de la Brăila, cu însuși Aurel M. Buricea, amicul lui Fănuș, de la Craiova, de la Timișoara, de la Galați. Poeții lui Ion Gheorghe, ai lui don Cezar, ai lui Hagiu, prozatorii lui Velea și Neacșu, Aluigheorghe, Corbu, Bârsilă, Lică Rugină, Aurel Maria Baros, atâția, atâția... Azi, unii sunt scriitori cunoscuți, ar vrea să uite că au debutat în revista național-comunistă ori au avut cronici acolo. Dar nu se poate. Dovezile există. Acum, din păcate, scriitorii circulă mai puțin, numai prin câteva locuri din provincie, cu mari eforturi, se mai organizează asemenea întâlniri. Ce e mai greu e că nici cărțile nu mai circulă, aflăm numai întâmplător unii de alții, librăriile sunt invadate de traduceri, cele mai multe de mâna a doua, criteriul comercial bate prin neprezentare criteriul cultural național. Dar mă opresc aici cu amintirile de la „Luceafărul”. Dacă sănătatea o să-mi îngăduie o să le reiau cândva, într-o carte separată. Până atunci, vorba prozatorului înțelept Laurențiu Fulga, a fost „noapte și frig, seniori”. „Luceafărul” a fost desființat pentru un timp scurt așa cum vă spuneam, foștii luceferiști au fost mătrășiți și au venit vremurile noi când revista devenise o gazetuță măruntă, apoi a avut un reviriment cu un fost luceferist la timonă, criticul literar Dan Cristea. S-a dat impresia că unii voiau să îngroape “Luceafărul” cât mai adânc, să i se uite numele, sub pretextul vânătorii sfinte de național-comuniști. Internaționaliștii neocominterniști au învins și e dreptul lor să-și sfâșie prada. Viitorul va arăta ce au pus în loc. (Fragment din volumul Gazetăria, viața și dragostea mea) ■ TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 21 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U filosofie Soteriologia lui Nae Ionescu Remus Foltos Figura prodigioasă de maestru spiritual a lui Nae Ionescu i-a urmărit pe discipolii săi până în cele mai lăuntrice gânduri și habitudini intelectuale. Nu ai cum să treci peste faptul că studiul aprofundat al religiilor regăsit în opera lui Eliade își are rădăcinile în acea lecție de metafizică pe care Profesorul ar fi fost ținut-o cândva, lecție despre mistica contopirii subiectului cu obiectul, a joncțiunii fericite dintre gândire și lume. Sau nu poți ignora entuziasmul și înclinația spre lirică a lui Cioran pe care le poți regăsi foarte ușor în avântul oratoric reverberativ și în trăirismul cu care este îmbrăcată orice prelegere despre rostul echilibrant al metafizicii în cazul lui Nae Ionescu. De asemenea orientarea lui Noica spre metafizică, dorința de a crea un sistem, ar putea veni și de pe direcția deplângerilor lui Nae Ionescu apropo de filosofia românească lipsită de istorie și de rost lăuntric. Acestea sunt numai câteva din influențele care ne-au venit pur și simplu în minte la acest moment. Ele, însă, sunt mai profunde și mai stufoase pătrunzând în adâncurile genetice ale unor adevărate opere de filosofie românească care s-au născut poate pornind de la febrilitatea cu care își exersa Nae Ionescu personalitatea în cadrul cursurilor sale. Pentru a pătrunde direct și abrupt în problematica Profesorului trebuie să spunem că elementul central în jurul căruia se învârte întreaga operă a sa este dimensiunea creștină mistică. Nae Ionescu vorbește adesea și în mod special de “funcția epistemologică a iubirii”. Dar ce reprezintă iubirea pentru Profesor? Iubirea, explică într-un curs de metafizică, nu e cea trupească ci se apropie de iubirea lui Spinoza ca iubire intelectuală a sufletului față de Dumnezeu menționând aici caracterul intelectual al iubirii și nicidecum ceea ce implică această iubire la Spinoza. Nae Ionescu explică în multe locuri că iubirea nu poate fi decât o fuziune a subiectului cu obiectul în cunoașterea sa. Nu însă orice fel de fuziune ci aceea prin care și obiectul participă activ la fuziunea amintită. Această fuziune se face din partea subiectului prin trăire - explică Nae Ionescu. Iubirea este - la Nae Ionescu - actul de cunoaștere și nu acțiune sau creație. Actul de cunoaștere sau iubirea presupun bipolaritatea acestui proces. Obiectul și subiectul trebuie să existe față în față pentru a se contopi dar fără ca acest lucru să ducă la panteism sau subiectivism, adică subiectul să se piardă în obiect. Bipolaritatea trebuie să existe ca tensiune alimentată de iubirea-cunoaștere. Observăm că Nae Ionescu face mistică creștină. Fragmentul referitor la această problemă este acesta: “trebuie să ne dăm seama că cunoașterea nu este un act de înregistrare, ci un act de identificare a subiectului cu obiectul: nu vezi ceea ce este, vezi ceea ce ești tu. [...] Pentru ca să vezi ceea ce este, trebuie să devii tu, întâi, ceea ce este.” Ca formă de cunoaștere, iubirea este ceea ce ne înconjoară, este Ființa însăși, pentru că ceea ce văd este și ceea ce există cu adevărat iar ceea ce există în jurul meu și îmi este accesibil prin iubirea- cunoaștere este însuși Dumnezeu. Unificarea dintre spirit și materie se face instantaneu în actul de cunoaștere-iubire. Luarea de act a ceea ce îmi este exterior și material nu se poate face fără ca acest exterior să nu se unească cu interiorul spiritual iar din această fuziune să nu ia naștere lumea, faptul de a fi, existența pură și simplă. Viața este astfel pur și simplu iubire. Asta din punct de vedere creștin. Întâlnirea dintre spirit și materie, însă, este și Întruparea. Astfel comunică spiritul cu materia. Aici este taina comunicării dintre om și Dumnezeu prin trăirea întru Hristos a creștinului care trăind astfel nu face decât să unească cerul cu pământul, spiritul cu materia. Și asta este iubirea, așa cum o vede Nae Ionescu. Toate acestea dacă ne referim la o cunoaștere imediată. Mai există și o cunoaștere mediată - la Nae Ionescu în Curs de metafizică. Referitor la aceasta din urmă, Profesorul face acea vestită filosofie a virtualului - o filosofie care rezonează cu problematica virtualului din actualitate. Iată un fragment extraordinar: “Fericirea aceasta, starea aceasta de echilibru permanent ni se refuză nouă oamenilor. Aceasta este o stare către care noi abia avem dreptul să tindem. Dacă însă noi depășim prin existența noastră, prin frământările noastre, prin viața noastră, forma de echilibru a lumii, care este proprie tuturor existențelor, afară de cele umane, înseamnă că noi trebuie să ne căutăm o altă lume, în care să găsim acest echilibru. Deci problema fundamentală a metafizicii, sau a noas- tră întrucât facem metafizică, nu la universitate ci cu noi înșine, este o problemă de evaziune din lume. Această convingere trebuie să vă fie dum- neavoastră clară: nu ne putem mântui, nu putem să căpătăm starea de echilibru decât evadând din lumea aceasta; pentru că noi, prin mitul biblic al binelui și al răului, ne-am sustras, am ieșit din raiul creat de Dumnezeu, am depășit lumea - evadăm; Și atunci trebuie să căutăm o lume în care în adevăr să fim la noi. Vedeți nu există lume pentru om. Omul este o excrescență abnor- mă în lumea creată de Dumnezeu. Deci omul depășește această lume și trebuie să-și caute alta. Care lume? Noi ne întoarcem, evident, la datele problemei noastre: este particularul de o parte, generalul de altă parte. Lumea ca atare, știm că nu avem ce să căutăm în ea, pentru că nu găsim în ea poziția aceea de echilibru; lumea cealaltă, a existențelor individuale, a particularului, iarăși nu poate să însemne nimic pentru noi, tocmai pen- tru că ea reprezintă elemente nestabile, care nu capătă oarecare stabilitate decât în formula «lume». Și atunci rămâne cealaltă formă, adică lumea generalului, lumea esențialului, a formelor, a legilor etc. Există ea? Noi am arătat că nu. Ceea ce urmează să vă spun este foarte primejdios: nu știu dacă mă veți înțelege, fiindcă nu știu dacă voi spune lucrurile așa de bine. Lumea aceasta a generalului nu există și totuși numai în ea putem nădăjdui să ne găsim locul. [...] Ce ne facem noi? Nu avem nimic de fapt de făcut, afară de un singur lucru. Lumea generalului există ca virtualitate, nu ca actualitate. Noi suferim, nu ne găsim echilibrul, decât pentru că suntem în actualitate. Care este soluția care se impune? Una singură: să trecem în virtualitate, adică să ieșim din existența aceasta, să nu mai fim sensibili la nimic din ceea ce se întâmplă în lumea aceasta propriu-zisă și să trăim numai în forma pură a existenței acesteia virtuale, dacă se poate. Forma pură a existenței înseamnă nu act ci putință, nu actual ci virtual, nu realizare ci lege a Nae Ionescu realizării. Dar veți spune: oare se poate aceasta? Este probabil că se poate. Tot ceea ce face viața religioasă, toată practica religioasă este încercarea de a ne sustrage actualului.” Nu există în întreaga istorie a filosofiei românești un fragment mai revelator în ceea ce privește exprimarea situării omului în lume, mai exact asupra nesituării sale funciare în concret, nesituare care îl situează direct în sacru sau “religios” - după termenul lui Nae Ionescu. Problema situării se transformă într-o problemă a evaziunii din concret. Este dialectica sacrului și profanului din magistralul edificiu al lui Eliade - și cu asta am spus totul. Actualitatea nu poate fi decât profană pe când virtualitatea nu poate fi decât sacrul însuși. Toate astea în ce sens? În sensul în care lumea gândită și nu lumea concretă este cea care permite inserția sacrului în ea însăși - asta în opinia lui Nae Ionescu. Altfel spus sacrul este o categorie internă a conștiinței - concluzia la care a ajuns Eliade în cele din urmă, concluzie existentă în formă incipientă la Nae Ionescu. Pentru a eluda alte comentarii care ar fi oricum de prisos, trebuie precizat că virtualul lui Nae Ionescu este tot una cu increatul sau cu dumnezeirea de dinainte de lume, de creație. Acest lucru credem că lămurește totul. Pătrunderea în Increat nu se poate face decât sub egida participării la sacru. Aceasta este explicația depășirii concretului, a actualului. Dacă stăm bine să ne gândim, evaziunea în lumea virtualului unde domnește generalul, esențele este - în tradiția unui Maxim Mărturisitorul - intrarea în domeniul de existență a Formelor de dinainte de creație, forme după care - spune Maxim Mărturisitorul - Dumnezeu a creat lumea. Iată cum, urmărindu-l pe Nae Ionescu ne încadrăm în plină doctrină creștină. Ce rămâne de spus despre Nae Ionescu este că el rămâne un mistic în istoria filosofiei românești, dar un mistic care și-a evidențiat propria învățătură dând naștere unui adevărat curent spiritualist care prin anvergura dată și de discipolii săi s-a dovedit operă concretă de soteriologie. ■ TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 22 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Străinul din Callipolis (4) Muzica din armoniile cârmuirii cetății Iovan Drehe I. Mnesarchus ar fi fost după spusele unui anume Neanthes din Cyzic, în cartea sa Mythica, un negustor fenician, născut în Tir. În timpul unei penurii de grâne în cetatea Samos, Mnesarchus și-ar fi îndreptat corăbiile către orașul ionian și, fiindcă a fost de mare ajutor în vremuri de restriște, a fost răsplătit prin titlul de cetățean. Acest negustor avea un fiu, pe care l-a dus împreună cu el în multe țări străine, pe unde făcea negoț, de la țărmurile siriene natale, până în coloniile grecești din sudul peninsulei italice. Revenind la un moment dat în Tir cu fiul său, l-a adus pe tânăr la școala învățaților caldei, de unde cu siguranță a învățat multe lucruri minunate. Fiul se numea Pitagora. (Porfir, Viața lui Pitagora, 1-2). Dar Pitagora nu i-a audiat doar pe magii caldei. Tânărul a ajuns în contact și cu învățăturile înțelepților lonieni, în special cei din Milet. Unii spun că a fost discipolul lui Anaximenes (Porfir, Viața lui Pitagora, 11), iar alții că l-a întâlnit pe însuși Thales (lamblichos, Viața lui Pitagora, II), care, cu părere de rău în privința propriei neputințe în a-l ajuta pe tânăr, îl trimite la preoții țării Egiptului, unde el însuși fusese învățăcel la un moment dat. Dar în Egipt nu se ajungea atât de ușor. Totuși, tânărului îi surâde norocul și relația favorabilă a familiei sale cu tiranul de atunci, Policrate (tiran între 538 î.e.n. - 522 î.e.n.), pare să-și arate roadele. În acea vreme se pare că exista o alianță între Samos și țara Egiptului unde faraon era Amasis al II-lea (570 î.e.n. - 526 î.e.n.). Policrate îi face tânărului Pitagora o recomandare și acesta ajunge astfel să se instruiască pe lângă preoții egipteni (Porfir, Viața lui Pitagora, 7-8). Această vizită de studii nu a fost tocmai scurtă, dacă e să credem sursele antice, prelungindu-se neașteptat când Pitagora a ajuns până în Babilon, fiind capturat de perși. În urma acestor călătorii Pitagora pare să fi fost printre primii care au avut acces la varianta pre-alpha a quadriviumul-ului de mai târziu: de la egipteni a învățat geometria, de la fenicieni aritmetica, iar de la caldei astronomia (Porfir, Viața lui Pitagora, 6). La toate acestea s-a adăugat a patra știință matematică, muzica, care l-a prins în mreje atunci când Pitagora trecea pe lângă o fierărie (Nicomah din Gerasa, Enchiridion, VI). Ajuns înapoi în Samos își începe și aventura politică, întemeind prima sa școală, numită „Hemiciclul lui Pitagora”, unde cetățenii samieni se puteau întâlni să discute problemele cetății. Putem presupune că aceștia nu erau puțini, întrucât personalitatea carismatică a lui Pitagora putea să atragă foarte multă lume, după cum ne spune marele orator atenian Isocrate (Busiris, 28). Dar după o perioadă dreapta libertate a lui Pitagora a ajuns segmentată de contactul cu tirania locală. Fie excesul de responsabilități publice, fie alte excese ale tiraniei lui Policrate, par a-l fi îndepărtat, iar la patruzeci de ani ia drumul Greciei Mari (Porfir, Viața lui Pitagora, 9, 16). ’ După ce pleacă din Samos, face escale în Delphi și Creta, pentru ca în final să ajungă în Crotona (Porfir, Viața lui Pitagora, 16-17). Primul contact cu cetățenii crotonieni a fost zdruncinător. Porfir ne spune că avea toate calitățile necesare, printre care cea de „om liber” i-a permis să cuvânteze în Consiliul cetății. Stăpânind arta psychagogiei, adică arta retorică de a înrâuri sufletele, i-a fermecat atât pe bătrâni, cât și pe tineri, iar în scurt timp a reușit să retraseze în jurul său un cerc analog celui din Samos, de fapt un semicerc, la fel ca primul. Învățăturile magistrului despre suflet și preceptele sale s-au răspândit fulgerător prin sudul peninsulei italice și într-un timp relativ scurt a ajuns să fie frecventat și de cetățenii altor cetăți grecești: din Syabaris, Catana, Rhegion, Himera, Agrigent, Tauromenion și altele. Astfel, noul său „Hemiciclu” a ajuns să includă o bună parte din cetățile Greciei Mari, în fiecare din ele apărând câte o enclavă pitagoreică care se implica în viața cetății. Pitagora avea o charismă extraordinară, iar tiranul din Kentoripinoi, Simichos, se spune, a fost convins de maestru să renunțe la putere și să-și împartă averea cetățenilor. În tot acest timp legile tuturor acestor cetăți erau măsurate, recalculate și Kriangkrai Kongkhanun Sirena (2013) tehnică mixtă 80x60 cm redesenate de cei din sectă (Porfir, Viața lui Pitagora, 18-22). Încetul cu încetul se transformau în oligarhii, adică leagăne de viață virtuoasă dusă pe linia dreptelor precepte pitagoreice. Nu trebuie să ne mire acest succes. Chiar Pitagora i-a asigurat pe oameni că a fost zămislit din ființe dincolo de firea muritorilor (Aelian, Varia Historia, Cartea a II-a, Cap. 26, Despre Apolo Hiperboreanul și anumite minuni privindu-l pe Pitagora). De asemenea, cei mai apropiați sunt încredințați tot de el însuși că el este reîncarnarea eroului Euphorbos căzut în jurul Illionului, iar pentru a le demonstra le recită versurile homerice în care apare acesta (Porfir, Viața lui Pitagora, 26). Numărul minunilor pare să crească în progresie geometrică. Dacă cineva avea dubii în legătură cu eventuale inconsistențe în ciclul de reîncarnări și nașteri ale maestrului, acestea au fost risipite atunci când le-a făcut o demonstrație de colocație, apărând în același timp în două locuri, în Metapont și Crotona, lucru greu de infirmat de cineva care nu posedă această abilitate. Dar Pitagora nu se oprește aici. Probabil într-un moment de colocație între Crotona și Etruria, chucknorrizează un șarpe, biata reptilă pierind în urma mușcăturii maestrului (Apollonios, Mirabilia, 6, din lucrarea pierdută a lui Aristotel, Despre Pitagorei). Unor pescari le-a făcut o TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 3 Black Pantone 253 U 23 Black Pantone 253 U demonstrație a incredibilei sale iscusințe matematice și le-a prezis că aceștia vor găsi în plasă numărul exact de „mulți” pești. Predicția s-a adeverit. Când se afla în fața unei mulțimi, într-o zi însorită, însoțit probabil de Abaris Hiperboreanul, le-a arătat ceva ce inițial părea și ceea ce a fost confirmat ulterior oral și scris a fi coapsa sa de aur. Chiar și cei mai îndepărtați privitori au putut probabil confirma strălucirea (Porfir, Viața lui Pitagora, 28). Nu are rost să mai intrăm în detalii: prezicea cutremure, îndepărta epidemiile după moartea celor mai predispuși și slabi, calma vânturile, grindina și marea după ce acestea își terminau dezlănțuirea (Porfir, Viața lui Pitagora, 29). Matematic spus, QED. Toate aceste lucruri sunt cât se poate de adevărate, iar Porfir ne încredințează: „Drept dovadă stau poemele pe care le-au scris.” (Porfir, Viața lui Pitagora, 29). Dovezile în favoarea existenței acestor minuni sunt covârșitoare, existând nenumărate autorități care le confirmă, pe lângă Pitagora în persoană. Printre aceștia îi întâlnim pe Abaris Hiperboreanul, cunoscut Munchhausen antic, care a călătorit în jurul lumii pe o săgeată, Epimenide, cel mai sincer dintre cretani, sau Empedocle din Acragas, din a cărui ridicare la cer se zice că a rămas doar o sanda pe marginea craterului vulcanului Etna. Au existat bineînțeles și alți martori avizați sau obiectivi din grupul pitagoreilor, specialiști care la rândul lor își trăiau viața la limita plauzibilului și rezonabilului. În aceste circumstanțe în mod natural faima lui Pitagora creștea. Secta lui a ajuns să fie frecventată nu doar de greci și de lucani, messapi, peuceți și chiar fii lui Romulus, care în acea perioadă își întemeiau republica (Porfir, Viața lui Pitagora, 22). Pitagora a ajuns atât de influent în cadrul cetății încât a sfătuit cu succes Sfatul crotonienilor să meargă la război împotriva sibariților (Diodorus Siculus, Biblioteca istorică, XII, 9). Dintre toate prezicerile lui Pitagora una putem fi siguri că s-a împlinit, cel puțin parțial, de câteva ori în antichitate: căderea sectei. Totul se pare că a început de la priceperea lui Pitagora la redutabila știință a physiognomoniei (știința prin care caracterul persoanei se citește în trăsăturile feței). La un moment dat, un anume Kylon dorea să se alăture sectei. Pitagora, cum era și normal, îl examinează physiognomonic pe Kylon, iar acesta, fiind urât și disproporționat, este, după cum era de așteptat, respins. Același Kylon, fiind urât și disporporționat, dorește, după cum era de așteptat, să se răzbune (Porfir, Viața lui Pitagora, 54). Detaliile acestei răzbunări nu sunt foarte clare, dar în linii mari lucrurile s-au întâmplat cam în felul următor (Porfir, Viața lui Pitagora 54-57; lamblichos, Viața lui Pitagora, 248 și urm.): în mai multe orașe din Grecia Mare, unde secta avea nuclee puternice, cetățenii s-au răsculat împotriva lor, incendiindu-le locurile de adunare și începându-le sau continuându-le ciclurile de încarnare multora dintre ei (Polibios, Istorii, Cartea a II-a, 39, 1 și urm.). O parte dintre pitagorei au scăpat, printre care și Pitagora, luând drumul exilului în Metapont. De unde se spune că și sufletul său și-a luat zborul pentru a-și găsi un alt trup într-un al timp. II. De la răscoalele împotriva oligarhiei frăției lui Pitagora în Italia de sud au trecut mulți ani și în câteva generații de pitagorei observăm că interesul acestora pentru adunări și politică nu se diminuase. De aceea cetățenii orașelor-state din Grecia Mare obișnuiau să repună în scenă Kriangkrai Kongkhanun Compoziție (2013) tehnică mixtă 80x60 cm reprezentațiile pirotehnice inițiate de Kylon și ai săi. Dintr-o asemenea reprezentație incendiară se spune că ar fi scăpat întreg și cunoscutul prieten al lui Platon, Philolaus pitagoreul (cca. 470 î.e.n. - cca. 385 î.e.n.). Într-un loc este scris că a scăpat alături de Hipparchos sau Archippos (Olympiodoros în comentariul la Phaidon 63e), iar în altul că și-a salvat pielea alături de Lysis (Plutarh, Despre daemonul lui Socrate 13). Dar, comparativ cu standardul minunilor stabilit de maestrul Pitagora, faptul că o persoană a scăpat o singură dată sub trei nume diferite nu e mare lucru. De asemenea sursele par să difere sensibil în atribuirea motivului salvării: scoliastul spune că a fost din timp trimis din sală, fiind încă neofit în ale filosofiei, iar a doua, Plutarh, ne spune că fiind tânăr, a fost suficient de ager și puternic încât să scape, ceea ce ne face să conchidem că e un fel de lege a firii că dintr-o situație de tipul „2 pitagorei 1 incendiu” va scăpa cel tânăr și neofit. și așa se poate da mai departe învățătura. După această pățanie, învăpăiatul tânăr pitagoreu s-a refugiat undeva prin Grecia și a tre- cut la activități mai puțin politice și mai mult paideice. Printre discipolii săi sunt amintiți (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor VIII, 46) Xenophilos din Chalcidica și o ceată din Phlius din care făceau parte Phanton, Echekrates, Diokles sau Polymnastos. Dar un altul dintre tinerii săi discipoli pitagorei a avut mai mare succes în socotelile publice. III. Archytas (428 î.e.n. - 347 î.e.n.), fiu al Tarentului, a fost un polimat, un fel de Leonardo da Vinci, recunoscut pentru preocupări atât practice, cât și teoretice. Ar fi scris atât despre chestiuni supralunare, despre univers, cât și despre subiecte mai lumești, morale și politice, despre legi, monarhie sau pietate (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor VIII, 80). Ca orice pitagoreu serios, era mai mathematikos de felul său, inițiind chiar iscodirea matematică într-ale mecanicii. Atât de grozavă era îndemânarea sa încât i s-a dus povestea și în antichitate, fiind văzut ca un Dedal capabil să construiască cele mai minunate invenții. Una din ele ar fi fost o pasăre fabuloasă, un porumbel din lemn, care ar fi reușit să zboare, după cum relatează sceptic Aulus Gellius cele scrise de sofistul Favorinus din Arelate (cca. 80 e.n. - 160 e.n.) despre Archytas (Nopți atice X, 12, 9-10). Dar ingeniozitatea lui nu s-a limitat la atât. În vremea în care a trăit Archytas, Tarentul, colonie spartană întemeiată în 706 î.e.n., cât timp a fost sub cârmuirea lui, pare să-și fi atins culmea gloriei, fiind orașul stat cel mai important din Grecia Mare. Se spune că tarentinii l-au iubit atât de mult încât l-au ales strateg de șapte ori, deși legea interzicea numirea cuiva în funcție de două ori (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor VIII, 79-83). De asemenea a fost victorios în multe dintre războaiele pe care tarentinii le-au purtat cu vecinii lor din sudul peninsulei italice. Influența sa a fost foarte mare, iar după 347 î.e.n., când se pare că și-a pierdut viața într-un naufragiu, Tarentul a intrat în declin, niciodată nemaiajungând la strălucirea din timpul lui Archytas. Îndeajuns sunt aceste cuvinte despre acest filosof-rege. Îl vom întâlni din nou mai târziu. IV. Acestea sunt câteva dintre întâmplările în care adepții frăției pitagoreice se spune că ar fi fost părtași. Marele istoric al filosofiei grecești din secolul XIX, Eduard Gottlob Zeller (1814-1908), la începutul capitolului despre pitagorei din istoria sa, observa că nu există nicio școală filosofică a cărei istorie să fie atât de înțesată de mituri și fapte fictive. Nu doar ei erau capabili de cele mai mari minuni, ci chiar cărțile scrise de ei și despre ei aveau această fabuloasă caracteristică. Și aceasta poate fi considerată ultima minune a lui Pitagora. ■ 24 TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 24 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U istoria Arheologia crimelor comunismului Execuția lui Ioan lenea din satul Verendin, Jud. Caraș-Severin Gheorghe Petrov Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a organizat în zilele de 19 și 20 septembrie 2013 o acțiune de investigații arheologice în localitatea Verendin, com. Luncavița, jud. Caraș-Severin. Scopul acestei acțiuni a urmărit deshumarea pe cale arheologică a osemintelor lui Ioan Ienea, care a fost ucis prin împușcare de Securitatea comunistă în ziua de 17 februarie 1950. Ioan Ienea, cunoscut și cu porecla de Budarcă, s-a născut în satul Verendin la 15 martie 1909, fiind fiul lui Nicolae și al lui Floarea. Părinții săi au avut patru copii, dintre care trei fete, Ioan fiind singurul băiat. În 30 iulie 1936 s-a căsătorit cu Marta Mutașcu, născută în 3 noiembrie 1919 la Verendin și decedată în 10 aprilie 1997. Au avut împreună un singur fiu, Ion, născut la 1 iulie 1937 și decedat în 19 august 2010. Ioan Ienea a fost un țăran care s-a ocupat cu cultivarea pământului și creșterea animalelor. A fost încorporat în armată pentru satisfacerea serviciului militar la o unitate militară din orașul Cugir, jud. Alba, unde a dobândit cunoștințe în meseria de armurier. Contingentul său a fost mobilizat pentru a participa la acțiunile militare de pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial. Ca participant la război, Ioan Ienea a avut și statutul de veteran de război. După instaurarea regimului comunist în România, în zona Banatului au luat ființă mai multe grupări armate de rezistență anticomunistă. Cea mai importantă dintre acestea a fost Organizația colonelului Ion Uță, un ofițer de carieră care în perioada cuprinsă între 19 ianuarie 1941 și 31 octombrie 1943 a îndeplinit funcția de prefect al fostului județ Severin. La sfârșitul anului 1943, acesta a demisionat din armată iar după 23 august 1944 s-a înscris în PNȚ-Maniu și a fost ales președinte al organizației PNȚ Lugoj. Militând pentru ideile democratice, după alegerile falsificate din noiembrie 1946 începe să fie urmărit de către autoritățile comuniste. Fiind în pericol de a fi arestat, în primăvara anului 1947 intră în clandestinitate și se refugiază în Munții Banatului, unde organizează și preia comanda unui grup de partizani anticomuniști, care a acționat pe teritoriul fostelor județe Severin, Caraș și Mehedinți. Prin trădare, colonelul Uță a fost ucis în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949 într-o confruntare armată cu trupele de securitate, care a avut loc în zona satului Borlovenii Noi din jud. Caraș-Severin. Organizația anticomunistă a continuat însă să existe și după moartea lui Ion Uță, până în anul 1955, dată până la care toți membrii ei au fost pe rând arestați sau uciși. Ioan Ienea a fost considerat ca fiind un sprijinitor al acestei grupări de partizani, întrucât membrii acesteia apelau frecvent la serviciile sale pentru repararea și întreținerea armamentului de infanterie pe care aceștia îl dețineau. Aflându-se de acest fapt, în primăvara anului 1949 autoritățile l-au arestat în satul natal, însă acesta a profitat de neatenția escortei și a reușit să evadeze. Însoțitorul, un cadru de Miliție, a executat mai multe focuri de armă în direcția fugarului, reușind să-l rănească într- un picior. După această încercare de arestare, Ioan Ienea s-a refugiat pentru un timp în zona muntoasă din jurul Verendinului, unde a stat împreună cu câțiva partizani din gruparea colonelului Uță. În această perioadă, cu ajutorul unui agent sanitar a reușit să-și vindece și rana de la picior. A revenit apoi în sat, unde la început a stat ascuns în gospodăria unei cunoștințe, ulterior mutându-se în casa uneia dintre surorile sale. În acest timp mergea mereu noaptea acasă, unde și-a amenajat o ascunzătoare săpată sub casă, care comunica cu pivnița și cu una din încăperile locuinței. După ce acest adăpost secret a fost terminat, Ioan Ienea a stat ascuns numai în propria casă. Despre această ascunzătoare autoritățile au aflat de la un cumnat de-al său, Marcu, care fusese arestat și torturat. Contemporanii afirmă că acesta a mărturisit locul unde se află Ienea doar în momentul când a fost pus cu picioarele pe jar aprins. După obținerea informației, în dimineața zilei de 17 februarie 1950 casa lui Ioan Ienea a fost înconjurată de un pluton de soldați din trupele de securitate, care au pornit o acțiune de căutare și scotocire a întregii gospodării. Ienea a fost surprins în ascunzătoarea de sub casă, fiind imediat împușcat în cap de către un soldat. Victima a fost scoasă în curtea casei, fiind încă în viață, dar a murit în scurt timp. Cadavrul a fost transportat în cursul aceleiași zile în fața Primăriei din Verendin, unde a fost expus sub pază timp de două zile, în acest interval fiind batjocorit de către unii reprezentanți ai autorităților dar și de către unii consăteni. Victima a fost îngropată de către soldați în afara cimitirului situat în partea de jos a satului, din locul cunoscut sub denumirea de Săliște. Trupul a fost introdus într-un sicriu de lemn, care a fost confecționat de către unul din cumnații victimei. Nici o rudă, preotul sau alți consăteni nu au avut voie să participe la înhumare. Partizanul Nicolae Ciurică, camaradul victimei Ioan Ienea Despre trupele de securitate care au acționat în zonă, documentele existente fac referire la efective din Batalioanele de Securitate nr. 5 de la Oradea și nr. 9 de la Brașov. Acestea erau subordonate Comandamentului Unic Timiș, cu sediul în Caransebeș, care a fost înființat la 23 ianuarie 1949. Această structură de comandă a coordonat acțiunile tuturor forțelor de represiune care au acționat atunci împotriva formațiunilor de rezistență armată anticomunistă din Banat. Împușcarea acestei persoane s-a făcut arbitrar, nefiind bazată pe vreo sentință emisă de o instanță judecătorească. Omorul a fost comis la ordin, din motive politice și pe timp de pace. Crima a fost înfăptuită din ordinul direct al unor responsabili ai Securității comuniste. Acest caz a intrat în atenția noastră în urmă cu mai mult timp. Pentru pregătirea acțiunii de deshumare a fost nevoie de căutarea și obținerea unor informații documentare de arhivă precum și de efectuarea unor investigații în teren, care să permită aflarea a cât mai multe detalii despre faptele petrecute și împrejurările în care a fost săvârșită această crimă1. În cursul lunii august 2013 am efectuat o deplasare în satul Verendin unde s-a luat legătura cu rudele și urmașii victimei, totodată fiind chestionate mai multe persoane în vârstă, contemporane cu evenimentele, care cunoșteau amănunte despre viața, familia și activitatea lui Ioan Ienea, dar și despre circumstanțele în care acesta a fost ucis. De asemenea, tot atunci a fost localizat mormântul și s-a obținut din partea rudelor acceptul scris pentru deshumarea victimei. Pentru întrunirea tuturor condițiilor legale, acțiunea de deshumare a fost precedată de întocmirea și înaintarea unei sesizări penale către Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar din Timișoara. Locul unde victima a fost înhumată a fost cunoscut încă de la început de către familie dar și de alți localnici. Groapa de înmormântare a fost făcută în afara cimitirului din Săliște, situat în partea de răsărit a satului. La momentul înhumării groapa a fost săpată la circa șase metri spre sud față de limita din acea parte a cimitirului, care atunci era marcată printr-un gard. Ulterior acel gard a fost dezafectat, fiind înlocuit cu un altul pe un amplasament situat mai spre sud. Prin urmare suprafața cimitirului a fost extinsă, înglobând și TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 5 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Mormântul victimei înainte de deshumare ^ mormântul lui Ioan lenea. În prezent mormântul se află chiar în extremitatea sudică a cimitirului, la o distanță de 1,5 metri față de gardul actual. Locul înhumării lui lenea a fost marcat după trecerea unui timp de la deces cu o cruce din lemn, iar mai târziu, prin grija soției, a fost ridicat un monument funerar din beton mozaicat, care marchează și astăzi locul mormântului. Pe fața dinspre apus a monumentului-cruce se află o inscripție scrisă prin incizare, al cărei text cu majuscule este repartizat pe 11 rânduri, acesta având următorul conținut: SUPT / ACIASTĂ CRUCE / GREA ÎMI ZACE / VIATA MEA / IENIA ION/ N. 1909. R. 1950 / MORT DE FORIĂ / DONATĂ DE ÎN- / DURERATA LUI / NEVASTĂ / MART A. Imediat lângă mormântul lui Ioan lenea, în partea de nord, se află mormântul soției sale, Marta, decedată în anul 1997. Acesta este prevăzut cu un monument funerar care conține inscripționări cu numele ambilor soți, iar la partea superioară se află încastrată o fotografie care asociază în plan alăturat imaginea celor două persoane. Lângă mormântul lui Marta se află și mormântul singurului lor fiu, Ion lenea, decedat în 2010. Pentru deshumarea osemintelor lui Ioan Ienea a fost practicată o secțiune arheologică de formă dreptunghiulară cu dimensiunile de 2,50 x 1,50 metri, laturile mai lungi fiind dispuse pe direcția est-vest. Latura de vest a secțiunii s-a aflat la o distanță de 0,10 metri față de baza postamentului crucii, iar colțul de nord-vest a fost stabilit chiar pe colțul de sud-est al postamentului crucii ce marchează mormântul lui Marta Ienea. Poziționarea și dimensiunile secțiunii au fost stabilite fără să cunoștem cu precizie poziția și dispunerea în groapa de înmormântare a defunctului. Singurele lucruri de care am fost nevoiți să ținem cont au fost amplasamentul alăturat al celor două monumente funerare ale soților Ienea, precum și grija de a evita pe cât posibil intersectarea laturii de nord a secțiunii cu sicriul care adăpostea osemintele lui Marta. Săpătura a fost începută și executată uniform pe toată suprafața cadrului de secțiune, iar la atingerea adâncimii de circa - 0,20 metri, în urma răzuirii fundului secțiunii, s-au profilat urmele și poziționarea gropii de înmormântare. Dispunând de amplasamentul exact și de dimensiunile gropii, pentru a ne asigura un acces mai ușor asupra osemintelor defunctului, am extins suprafața cercetată din cadrul inițial cu 0,26 metri spre nord și cu 0,20 metri spre est, însă numai parțial pe segmentele de lungime și de lățime din acele părți ale unității de săpătură. În continuare s-a renunțat la adâncirea în porțiunile de secțiune care nu mai prezentau interes, activitatea fiind concentrată doar într-un cadru mai restrâns, care cuprindea în întregime groapa de înhumare. În urma reconfigurării suprafeței cercetate, latura extinsă dinspre nord a secțiunii s-a plasat aproximativ pe marginea lateralei dinspre sud a sicriului lui Marta. Defuncta se afla înhumată la o adâncime de numai Scheletul lui Ioan Ienea în groapa de înmormântare. Vedere dinspre nord-est - 0,66 metri, colțul de sud-vest al sicriul acesteia fiind surprins în secțiune pe o lungime de 0,54 metri, ieșind în aceasta, în punctul maxim, 0,06 metri. Groapa de înmormântare a lui Ioan Ienea s-a aflat aproximativ în dreptul monumentului funerar care marca mormântul, la o distanță de 0,58 metri spre răsărit față de postamentul acesteia. Groapa avea o formă dreptunghiulară cu colțurile rotunjite, dimensiunile generale la partea inferioară fiind de 1,84 x 0,55 metri. Înainte de a se ajunge la oseminte au fost stabilite și dimensiunile generale ale sicriului, acestea fiind de 1,76 x 0,50 metri. Între sicriul lui Ioan Ienea și cel al soției sale s-a păstrat o distanță de 0,30 metri. Groapa de înhumare a defunctului a fost dispusă pe direcția generală est- vest, având o foarte ușoară deviere spre SV-NE. Aceleași caracteristici sunt valabile și în cazul scheletului victimei, care a fost descoperit la adâncimea de - 0,81 metri. Defunctul a fost înhumat în poziția culcat pe spate, având capul îndreptat spre vest și picioarele spre est. Ambele brațe erau întinse pe lângă corp, iar antebrațele erau ușor aduse spre părțile laterale ale bazinului. Lungimea generală a scheletului, măsurată in situ, a fost de 1,69 metri. Scheletul se afla într-o stare precară de conservare, cauza degradării fiind compoziția chimică mai acidă a solului și umezeala care a acționat în timp asupra acestuia datorită adâncimii mici la care a fost îngropat. Multe componente din structura scheletului erau absente deoarece s-au macerat și dizolvat, iar părțile din schelet care încă mai aveau o oarecare consistență vizibilă sau dovedit a fi foarte friabile la orice acțiune mecanică asupra lor. În ceea ce privește craniul, mare parte din acesta nici nu mai exista, astfel că nu s-a putut face nici o constatare în privința depistării orificiului de intrare, eventual și de ieșire, a glonțului care a provocat moartea victimei. De asemenea și sicriul era putrezit integral, urmele sale fiind vizibile doar prin rămășițele fără consistență ale fibrei lemnoase, de culoare maroniu- negricioasă, ce îi mai amprentau urma. De la sicriu au fost recuperate doar câteva resturi metalice, foarte degradate, care proveneau de la cuiele ce asigurau îmbinările lemnului. Ca inventar funerar, asupra rămășițelor pământești ale lui Ioan Ienea au fost găsiți doar doi nasturi comuni, care se încadrează în categoria accesoriilor vestimentare. Primul este un nasture de cămașă, de culoare albă, confecționat din material compozit, care a fost recuperat din zona superioară a pieptului. Acesta are un diametru de 11,5 mm, fiind prevăzut cu patru găuri iar pe fața principală prezintă un decor striat. Celălat nasture, de culoare maronie, a fost descoperit în zona superioară a bazinului și provine de la pantalonii defunctului. Piesa este confecționată din os și are un diametru de 18 mm, fiind prevăzută cu un ieșind în retragere care este penetrat la mijloc de patru orificii. Nu au fost remarcate nici un fel de resturi sau urme de material textil, care să provină de la îmbrăcăminte. Rămășițele pământești ale victimei înainte de exam- inarea medico-legală Din mărturiile unor martori oculari, se cunoaște faptul că defunctul a fost introdus în sicriu fără încălțăminte. În ceea ce privește stratigrafia solului în zona unde a fost practicată secțiunea arheologică de căutare, aceasta se compune dintr-un strat vegetal de circa 0,08 metri sub care se află un strat cu o grosime de circa 0,38 metri, care este alcătuit dintr- un pământ lutos de culoare gălbuie amestecat cu pietricele. Sub acest nivel, până pe fundul de secțiune care a corespuns cu adâncimea la care s-a aflat și scheletul (- 0,81 metri), solul este compus dintr-un strat de nisip compactat, care de la adâncimea de circa - 0,70 metri devine de o consistență foarte dură, apropiată de aceea a unei roci solide. Din această cauză, după spusele localnicilor, gropile de înmormântare practicate în cuprinsul acestui cimitir nu depășesc în general adâncimea de un metru. După încheierea cercetării arheologice, scheletul, în măsura în care starea lui precară de consevare a mai permis, a fost demontat și recompus pe o suprafață amenajată imediat lângă secțiunea arheologică. Aici toate resturile de oseminte au fost analizate și studiate de către un medic legist de la Serviciul de Medicină Legală din cadrul Spitalului Județean din Reșița. După terminarea acestei activități, rămășițele pământești ale lui Ioan Ienea au fost introduse într-o lădiță de lemn ce a fost pregătită din timp de către nepotul și urmașul său care îi poartă și numele. Lădița cu osemintele a fost așezată în aceeași groapă, aceasta urmând să fie și pe mai departe mormântul celui care a fost Ioan Ienea. A urmat apoi o slujbă religioasă oficiată de către doi preoți ortodocși în prezența rudelor defunctului, a persoanelor oficiale implicate în această acțiune și a mai multor localnici2. Note: 1. Cazul ne-a fost adus la cunoștință în urmă cu câțiva ani de către d-nul Nicolae Ciurică din Teregova, jud. Caraș-Severin, care l-a cunoscut personal pe Ioan Ienea. Nicolae Ciurică este unul dintre ultimii partizani anticomuniști care se mai află astăzi în viață, fiind un om care a luptat prin munți timp de peste patru ani cu arma în mână împotriva regimului comunist. După ce a fost capturat de Securitate, pentru curajul său a fost răsplătit cu 25 de ani de temniță grea, din care a executat peste 11 ani în mai multe închisori și lagăre de muncă forțată. A fost eliberat în 1964, după apariția decretului 411/1964 privind grațierea deținuților politici din România. 2. Investigațiile au fost efectuate de o echipă specializată de arheologi, alcătuită din Gheorghe Petrov (coordonator), arheolog expert la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, Paul Scrobotă, arheolog la Muzeul de Istorie din Aiud, și Horațiu Groza, arheolog la Muzeul de Istorie din Turda. Din partea Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timișoara, la acțiune a participat domnul prim-procuror, colonel magistrat Radu Ilina. ■ TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014 26 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U showmustgoon O seară de Crăciun Oana Pughineanu Stau sub pătură și ascult o muzică pe care nu o mai cunosc. A tinerei generații. Ceva mai complicat decât simplul underground cu care eram obișnuiți acum 15 ani. Polaritățile au fost de mult depășite de un aleatoriu fin pulverizat peste orice alegere, astfel încât „trăirea cu artă” a devenit o utopie de teribilist în metastază. Toți Bazarovii s-au pierdut pe Piezișă, pe sub ultimele scaune cu trei picioare. Ca dintr-o troacă, de pe orice stradă, dă pe din afară o paletă de noutăți și denumiri aferente cărora nu le-aș mai putea face niciodată față. Sau poate... arareori în vreun club în care dansul începe îngrozitor de târziu. Când eu am obosit și am combinat unicul heineken cu 2 cafele și o cola. Am auzit că așa poți părea o mulatră infatigabilă, cu mușchi speciali, mitici. Așa poți dansa non stop și Moș Crăciun dispare! Între scrolurile de pe fb și eternele „fomei” disperate, perfect machiate în orice uragan, se îngrămădesc decorațiunile de crăciun. Orice cameră, oricât de simplă devine un soi de mormânt etrusc în care s-a construit un mall. Chiar dacă te abții și pui pe televizor doar doi ursuleți polari care se pupă, efectul e același, devastator. Oricât pussy riot ai avea în inimă se topește ca o cremă de ișler pe care din rațiuni de vârstă înaintată nu-l mai desfaci ca să te alegi doar cu umplutura. Îl privești docilă și te gândești că cel puțin de vreo 10 ani trebuia să fi fost dresat, alăptând la casa ta hălci de viitor (nu e un dezacord. Când nu-mi convine ceva trec la masculinul autonom și spiritual). Al tău, al altora, al speciei. Ori asta, ori o înțelepciune de Stăpân intangibil, postat pe stânca singuratică a cosmosului care deep down e armonios și nu trebuie să-ți bați capul cu nimic. Toți suntem chiriașii aceleiași pulberi de stele care ne face pulbere. Chiar dacă acum cerul nu e în stare să horcăie niciun fulg, o iubire albă ne scârțâie tradițional în suflete. Spiritul tras prin mațul porcului trezește șarpele kundalini care-și dă singur refresh la 2 sau 10 secunde. Dacă din greșeală îți mai ies și vârfurile picioarelor de sub pătură ești salvat. Te simți brusc emoționat, un Mr. Bean care a descoperit singur felicitarea pe care și-a trimis-o tot singur de peste mări și țări. Dar dacă te uiți pe geam vezi. Împungi casele înecate în toba cerului cu furculița. Le ungi cu muștar și le înfuleci. În continuarea programului visezi ceva care se termină cu „dacă trimiteți salvarea să aduceți și păsările”. Cu pornografia asta tandră dintre sinapse moare omul singur. De asta e nevoie pentru stoarcerea unui gram de căldură. De milioane de hectare de singurătate. După ce le parcurgi, orice eșuare îți va apărea grațioasă. și totul va decurge normal. Fără să-ți bagi degetul în gât. Pe ultimul bilețel stă scris: „Crăpi. Crăpăm. Te-aș mângâia. Am rămas fără cuvintele de duzină care mă însoțeau la fel cum ultima jucărie de pluș alina un oligofren”. Ne stăm în preajmă extirpați, dar încă nu morți. Casa noastră seamănă cu materialul de disecție al unei facultăți de medicină sărace, care nu-și permite cadavre întregi. Din când în când ne scoatem dintr-o găleată cu formol un cap, o mână, un picior. Tot ceea ce se cere cu ocazia sarmalelor. Fără iubire ne luptăm în dorințe. A mea! Ba nu, a mea! Le purtăm ca pe niște bucăți de puzzle încerând să le îndesăm în viețile aproapelui. Îi irităm și ne irită. Am putea crăpa într-un grandios șoc anafilactic. Dar dacă nenorocitele alea de dorințe s-ar putea împlini cumva (așa cum se potrivește oxigenul cu plămânii, brusc, miraculos și insignifiant) am putea uita de egoismul care ne împinge pe la spate și ne programează niște sacrificii comode, cât să credem că suntem umani. S-ar opri puțin și istoria din loc. Atât cât ne trebuie să o facem și pe asta. Ultimul gând: n-are nicio importanță dacă te valorizezi sau devalorizezi. Ai deja sădită în tine preferința pentru valori joase sau înalte. Cu asta le-a tăiat filosoful cu ciocanul craca la toți. Unii se nasc cu bordelul în suflet. De obicei sunt cei care au tendința să se valorizeze. Dar nu contează. Noroiul strălucește mai abitir printre diamante, morală și abnegație. E cea mai răspândită formă de viață. Inconștientă și reactivă. Bla bla bla bla bla bla bla. De la anul n-o să mai scrii niciodată așa ceva. De la anul nu o să te mai plângi. De la anul o să fi toată ISI, PISI! Pupă o icoană. Șterge-te pe gură. Trage-ți gluga pe cap și taci. De fapt, e bine. ■ Kriangkrai Kongkhanun Boală spirituală 1-3 (2011) xilogravură TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 27 Black Pantone 253 U 27 Black Pantone 253 U c “Opera rămâne cel mai complex mod de exprimare în artă” de vorbă cu Marius Budoiu, directorul Operei Române din Cluj Tenorul Marius Vlad Budoiu s-a născut în Cluj-Napoca într-o familie de muzicieni, JL tatăl său fiind pentru multă vreme bariton solist la Opera Română. După absolvirea liceului "George Coșbuc”, își continuă studiile la Academia de Muzică "Gheorghe Dima”, din Cluj- Napoca sub îndrumarea sopranei Edith Simon și basului Gheorghe Roșu. Încă din timpul studenției tânărul artist a raspuns invitațiilor venite din partea instituțiilor de cultură din întreaga țară, debutând astfel la 21 de ani în Simfonia a IX de Beethoven la Filarmonica din Târgu-Mureș, apoi în opera Evgheni Oneghin de P. I. Ceaikovski, în rolul lui Lenski, urmând ca după încheierea studilor sa fie solist la Opera Română din Cluj. Începutul carierei sale a fost marcat de roluri lirice precum Alfredo din Traviata de G. Verdi sau Don Ottavio din Don Giovanni de W.A. Mozart. Maturitatea vocală i-a adus însă un suflu nou, purtându-l pe artist înspre provocările rolurilor spinto-dramatice și ajungând astfel să abordeze roluri precum Radames din Aida de G. Verdi sau Mario Cavaradosi din Tosca de G. Puccini. Nu s-a oprit aici și, țintind și mai sus, a abordat dificilele roluri wagneriene precum Lohengrin sau Tannhauser din operele cu același nume. Datorită calităților sale artistice deosebite precum și multitudinii de roluri deținute deja în repertoriu , tenorul a fost solicitat să cânte în aproape toate operele și filarmonicile din țară, iar spectacolele susținute în Franța, Spania, Italia, Austria, Turcia, Japonia și multe altele reprezintă dovada unui autentic profesionalism. Pe lângă activitatea de la Opera din Cluj, Marius Budoiu este Doctor în Muzică și de mai bine de optsprezece ani profesor la Academia de Muzică din Cluj, sub îndrumarea lui formându-se artiști de o mare valoare precum Adela Zaharia, Bogdan Baciu, Tony Bardon sau Daniela Păcurar, cântăreți admirați atât în țară, cât și în străinătate. Fiind un artist plurivalent, tenorul a cochetat de-a lungul timpului cu regia, semnând o producție de Boema, montată împreună cu studenții de la Academia de Muzică "Gheorghe Dima” pe scena Operei Române din Cluj-Napoca. Anul 2010 i-a adus două premii importante: Premiul Revistei VIP pentru cel mai bun solist de operă al anului 2010 și Premiul de Exelență la Galele ”10 Pentru România”, care completează frumos multiplele premii obținute în cariera sa. În anul 2013, devenind Director al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, Marius Budoiu inițiază diferite proiecte și profitând de bicentenarul Verdi-Wagner, realizează premierele operelor Don Carlos de G. Verdi, Tannhauser de R. Wagner și Tripticul de G. Puccini. Carla Bălan: A trecut un an de când sunteți Directorul General al Operei din Cluj-Napoca. Cum ați reușit să faceți față. exigențelelor acestui nou rol? Marius Vlad Budoiu: Încă nu sunt convins că am reușit, dat fiind faptul că în momentul în care m-am angajat pe drumul acesta nu știam cât de complexă este această misiune, și poate că dacă eram pe deplin conștient, nu că nu acceptam provocarea dar nu m-aș fi ambalat să ajung să fac această mișcare. Fiind o fire de artist, aceasta este specialitatea mea, urmată mai apoi de partea pedagogică, pe care o desfășor de 18 ani, neavând astfel un contact intens cu partea de managment și activitățile organizatorice. Am conceput de-a lungul timpului câteva proiecte mai mici pe care le-am dus la bun sfârșit, însă acestea nu se ridică la nivelul provocării aduse de funcția de director, și mi-am dat seama încet încet, că aspectele artistice legate de această funcție sunt maxim 10%, restul de 90% înseamnă managment, economie, legislație și multă muncă cu angajații, de la om la om. Momentul în care am pășit pe drumul acesta, nu știam exact ce mă așteaptă, cum de altfel nimeni nu poate știi până nu ajunge director și m-am găsit față în față cu această funcție, nevoit să înfrunt și foarte multe probleme, necunoscute mie ca solist până la acel moment fiind strict legate de instituție. Am încercat până acum să recuperez foarte mult din ceea ce lipsea la începutul mandatului și încep să mă descurc și când e vorba de economie, administrație, managment. - În ce măsură experiența dumneavoastră pe scenele din străinătate și-a pus amprenta asupra modului în care conduceți astăzi instituția? - Chiar și în străinătate, colaborând cu colegi de valoare și instituții importante, m-am lovit de probleme, majoritatea de natură artistică, dar am văzut totuși cum ar trebui să funcționeze bine lucrurile. Am avut mai puțină experiență din punct de vedere administrativ, dar au existat totuși câteva exepții când am întâlnit artiști implicați în procesul de conducerea a unei instituții. Atunci am realizat prima dată cât de complexă este abordarea pe care o poate avea un artist legată de administrarea unei instituții. Implicarea este singurul mod prin care merită să îndeplinești această funcție, dăruind totul în scopul realizării a ceva de calitate. Ca și solist realizez importanța aspectului artistic, implicarea directorului în acest nivel fiind absolut necesară pentru ca întreaga instituție să fie pe drumul cel bun. Am încercat să abordez toate problemele din substratul lor astfel încât să existe o creștere calitativă adevărată a spectacolelor. Este un scop principal schimbarea mentalității oamenilor din operă, pentru că ei au ajuns să vină la operă ca la servici, ceea ce în această meserie nu este îngăduit. Străinătatea mi-a arătat oameni cântând cu plăcere, cu pasiune și tocmai această stare vreau să o readuc colegilor mei, plăcerea de a face operă, muzică pentru că tocmai acest aspect este receptat de public și stă la baza tuturor schimbărilor. - V-ați gândit la posibilitatea realizării unui turneu bazat pe ultimele producții? - Acest aspect este unul mai complicat deoarece a ieșit din atenția direcțiunii de dinainte mea, și deși oamenii își doresc să realizeze turnee și suntem deschiși la așa ceva, contactele pe care le- am avut le-am pierdut, iar stabilirea altora noi necesită timp. Turneele sunt însă importante pentru că schimburile culturale ne ajută să creștem ca valoare iar colectivul are nevoie de așa ceva. - În anul 2012 a avut loc prima ediție a Festivalului Operelor. Ce pregătiți pentru cea de- a II-a ediție? Deși Festivalul Operelor din 2012 a avut un ecou foarte pozitiv, și exista în sfârșit o posibilitate ca Operele Naționale din România să se întâlnească în scopul realizării unor spectacole de mari anvergură, cu regret anunț că nu ne putem asuma costurile organizării unui asemenea eveniment. Prima ediție a însemnat un efort uriaș din punct de vedere financiar, lucru care astăzi cu părere de rău nu ni-l mai putem permite. - Anul 2013 a însemnat îmbogățirea repertoriu- lui cu o premieră și o reluare din creația wagneriană... TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 28 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U - Da, montarea de Tannhauser a fost o premieră iar cea de Olandezul Zburător a fost o reluare, dar pentru noi munca a fost aproape aceeași, fiindcă nu se mai făcuse de ceva vreme, iar repertoriul wagnerian trebuie abordat cu foarte multă atenție. Am profitat de anul 2013, anul Verdi-Wagner pentru a îl readuce în atenția publicului clujean pe marele compozitor german. Wagner a fost și rămâne unul dintre cei mai importanți creatori de operă din istoria muzicii și era necesar să îl aducem pe scena operei, nu atât de mult prin montarea Olandezului care are deja o vechime, cât prin premiera operei Tannhauser care a reprezentat un real succes, în care nici chiar eu nu am crezut până în seara premierei, când am rămas profund surprins de reacția publicului. Am avut bucuria să văd o sală plină, să văd cum toată lumea a reacționat mai mult decât excepțional. A fost o magie deosebită, dirijoarea Kerry-Lynn Wilson din Canada a condus orchestra care a sunat cum eu nu stiu dacă am mai auzit-o vreodată la Opera din Cluj. Corul și-a dat toată silința, la fel și soliștii au fost la mare înălțime, lucrurile au funcționat surprinzător de bine deci a fost un eveniment de succes, nu o spun eu, ci o spun cei care au fost prezenți în acea seara. În general lumea se sperie de Wagner, și am auzit de foarte multe ori că trebuie să știi prea mult ca să îl înțelegi, lucru total neadevărat în condițiile în care vorbim de opere acesibile nu vorbim despre lucrări imposibile. Vorbim despre o lume tangibilă, plină de oamnei reali, de o muzică frumoasă, de caractere adevărate în care nu este necesară explicația nimănui, în primul rând pentru că există o subtitrare la operă, oamenii se pot uita ca la un film, iar cel mai important aspect, nu e nevoie de un "traducător” între muzică și tine, ea intrând direct în sufletul spectatorului. Wagner este unul dintre compozitorii mei preferați, dacă nu chiar cel mai iubit, și am vrut să împărtășesc puțin publicului din experiențele minunate pe care eu le-am trăit cântând și ascultând muzica lui. E momentul să schimbăm ceva. E momentul să nu ne mai limităm numai la Traviata și la Rigoletto. Sunt opere superbe, dar după atâta operă italiană era timpul să diversificăm repertoriul, iar Wagner mi s-a părut cel mai potrivit. - Calitatea spectacolelor a atins un nou nivel, premierele acestui an având un real succes. Cu ce alte lucrări plănuiți să surprindeți publicul? - Dacă vă spun nu mai surprind publicul (râde)! În anul 2014 avem trei premiere mai mari. Am constatat că avem o lacună în domeniul operetei, iar aceste fiind lucrări de mare succes la public trebuie să existe în repertoriul instituților lirice. Ma refer la lucrări precum Văduva Veselă pentru care deși există montare, aceasta este "discutabilă” iar eu am considerat că nu merită păstată. Mă mai gândesc la Liliacul, o operetă cu mare succes la public a cărei montare este de asemenea veche și prăfuită. Eu doresc prin această premieră să ofer publicului un spectacol extraordinar din toate punctele de vedere, nu doar muzical ci și vizual. Pe lângă aceste două titluri mai avem o premieră de balet modern în coregrafia maestrului Gigi Căciuleanu, iar la începutul stagiunii viitoare va avea loc premiera operei Lucia di Lammermoor de Donizetti, un titlu care lipsește deja de prea mult timp din repertoriul operei. Pentru acest eveniment vom avea invitați precum dirijorul David Crescenzi și Mario de Carlo care va realiza regia, scenografia și costumele insuflând montării un puternic aer italian, iar în privința soliștilor mai rezerv publicului câteva surprize. De asemenea, în ultima vreme am încercat să realizez cât mai multe spectacole pentru copii, pentru că lumea simte nevoia de asemenea spectacole, și mai mult decât atât, copiii sunt viitorul nostru public și trebuiesc atrași. Încercăm să readucem în modă matineele la operă, cu lucrări concepute special pentru copii dar și opera mare sub o formă redusă, care în decursul unei ore să încânte cu un titlu important. Anul acesta începem o colaborare mai importantă cu Academia de Muzică și chiar dacă și până acum am oferit ocazia studenților să colaboreze cu instituția noastră, acum cu atât mai mult ne vom baza pe aceștia în ceea pe privește soliștii, poate și regia și scenografia. Toate realizările acestui an se vor face sub auspiciul unei situații de criză în încercarea de a ne descurca cu fonduri minime și în același timp să obținem rezultate maxime. - Ce ne-ați putea spune despre cel mai monden eveniment al instituției, Balul Operei, care va avea loc în luna februarie. Aveți, oare, o concepție diferită a acestui eveniment decât ceea ce am putut deja vedea că se poate? - Anul acesta Balul Operei ajunge la ediția a XIX, și împreună cu domnul Matei Mico, cel care Kriangkrai Kongkhanun Gemini (2013) tehnică mixtă 80x60 cm rămâne sufletul organizării acestui bal, vom face o ediție specială străduindu-ne să oferim, ca de fiecare dată, ceva unic, crescând nivelul părții artistice dar și importanța ei. Anul acesta, Balul va avea specific rusesc, cu muzică și balet rusesc, cu soliști buni, sper eu cu votcă, șampanie și caviar (zâmbește), alături de modă de bună calitate și dans. Tindem spre ceva cât mai înalt și în fiecare an încercăm să oferim publicului ceva în plus din punct de vedere calitativ, al rafinamentului și ne bucurăm că lumea poate să iasă undeva să își prezinte toaletele și bijuteriile cele mai scumpe, barbații să se prezinte într-un frac, pentru că altundeva aceste elemente nu prea se mai pot etala. Balul Operei rămâne un loc unde luxul este provocat să se simtă la el acasă. Evenimentul se va întinde pe două seri, în prima seară se va bea șampanie, va putea fi admirat un spectacol de bună calitate, modă, urmând ca în a doua seară să se desfășoare partea muzicală și să fie acordate premiile Seniorilor Cetății și Premile Lya Hubic. Va fi un eveniment grandios, cu surprize.... - În această stagiune publicul a avut ocazia să să întâlnească soliști invitați. În ce măsură au influențat aceștia spectacolele? ± TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U ^ - Unul dintre riscurile principale ale operei este căderea în rutină, într-un fel de autosatisfacție și automulțumire care spune că e bine ceea ce facem, că nivelul nostru este ridicat, când de fapt nici vorbă. Invitații noștrii vin să ne scuture de praf, și pe lângă faptul că își aduc aportul din punctul de vedere al ridicării calității spectacolului, incită întregul colectiv să fie mai bun, să își ridice nivelul profesional. Pe lângă reprezentația propriu zisă, rezultatele rămân în urma lor. Avem prieteni, oameni de suflet care se simt bine aici la Cluj, și care revin cu plăcere chiar dacă câștigurile lor materiale nu sunt foarte mari, dar oamenii fac ce fac cu plăcere, sentiment care ajunge la public și asta ma bucură. - Am remarcat că în această stagiune publicul este mult mai numeros.... - Aici pot spune că este meritul unui departament care la noi era cam uitat și vorbim aici despre marketing, despre reclame, internet, afișe. Aspectul atragerii publicului a fost foarte neglijat și cu toate că nu s-au rezolvat toate problemele, unele aspecte au fost îmbunătățite, afișele și programele de sală arată altfel, ne prezentăm și pe internet, lunea află despre noi și odată ce vin la operă și văd un spectacol de calitate, lumea dorește să revină. Există două tipuri de clienți: cei pe care trebuie să îi atragi, oamenii care nu au fost niciodată la operă de exemplu studenții veniți la facultate în Cluj, iar apoi este publicul care odată întrat în sala de spectacol, trebuie să îl readucem, lucru care poate fi realizat doar prin calitate. Ma bucur că avem din ce în ce mai mult public, el ne susține și ne dă încredere, și mi-e groază de momentul când va veni un spectacol mai de rutină, pentru că la noi publicul încă nu știe ca noi nu suntem mașini, dar va trebui să afle la un moment dat (zâmbește), și spre deosebire de imprimările pe care le poate asculta, la noi se mai greșește, cântărețul poate avea o zi proastă, și în aceste condiții încă nu avem oameni care să ne iubească suficient, să ne sprijine. Vine și momentul acela, dar pentru aceasta noi trebuie să oferim foarte mult! - Ce alți soliști plănuiți să invitați? - În primul rând vreau să păstrez relația cu cei pe care i-am invitat până acum. Doamna Kery- Lynn Wilson care a dirijat premiera operei Tannhauser și reluarea Olandezului Zburător și care a avut un deosebit aport la calitatea spectacolelor noastre, regizorul Gyorgi Korcsmaros care în toamnă a semnat montarea Tripticului va realiza acum montarea operetei Liliacul, și regizorul Mario de Carlo care va regiza Lucia di Lamenmoor. În privința soliștilor mă gândesc la ?tefan Ignat de la Opera din București, Dragana Radakovic de la opera din Belgrad, artiști care au plecat din Cluj, dar revin aici cu mare plăcere precum George Petean, Ștefan Pop și mulți alții. Anul acesta sau cel târziu anul viitor vom organiza aici la Cluj un concert cu Angela Gheorghiu care dorește să cânte la noi, având în vedere că tot aici a și debutat în operă. - Cum reușiți să îmbinați ipostaza de director al operei cu cea de solist? - Din punctul de vedere al ministerului până nu de mult era o situație de incompatibilitate. Atâta vreme cât ești managerul unei instituții nu poți să fii și angajatul aceleiași instituții și ca atare tot ceea ce fac eu mai nou ca și cântăreț, fac pe gratis, aceasta fiind singura modalitate prin care să nu mă cert cu legea, și nu mă plâng pentru că eu cânt de plăcere. Dar nu îmi e ușor pentru că îmi e împărțit capul la o mie de probleme, și dacă ați știi felul în care se pregătește un cântăreț, un profesionist bun pentru un spectacol ați înțelege că nu mai are loc prea multe pe lângă această preocupare. Pentru mine, preocuparea principală este acum direcțiunea, pentru ca răspund de destinele a 260 de oameni și sunt lucruri care nu trebuie neglijate. Monentele în care am de cântat reprezintă acea insulă de liniște în care în sfârșit pot să mă concentrez la ceea ce îmi place și dispar restul problemelor, și chiar dacă este foarte greu și munca este multă mai ales la partea solistică, sentimentul este acela că vin acasă, senzațile fiind extraordinare. Deocamdată nu se contrazic una cu cealaltă și atâta vreme cât nu se vor contrazice voi merge înainte, când însă va ajunge la o incompatibilitate reală atunci voi renunța la postura de director și voi rămâne solist. - În cariera solistică ați început de la roluri lirice și ați continuat apoi cu cele dramatice. Cum ați reușit să realizați această trecere? - Riscând. Eu de când mă știu, de când am intrat în meseria aceasta, am trăit pe marginea prăpastiei. De fiecare dată când făceam un pas înaine, riscam să pășesc în gol. Dar cineva de acolo de sus m-a ajutat și de fiecare dată pasul meu a întâlnit încă un punct de sprijin și încă nu m-am prăbușit. Zic asta pentru că sunt foarte mulți care au încercat și încearcă să facă parcursul acesta și și-au rupt gâtul. Nu m-a lăsat sufletul să rămân la rolurile lirice, cele dramatice, repertoriul pe care îl abordez acum m-a atras dintotdeauna, și deși aproape nimeni nu m-a crezut în stare, am ajuns să pot să îl fac. La ora actuală eu consider că sunt dintre cei norocoși pentru că fac ceea ce îmi place, ceea ce am visat să fac, dar se poate și mai sus și mai bine, munca de autoperfecționare nu s-a teminat, consider în permanență că învăț. - Sunteți printre puținii tenori din țară care abordează repertoriul wagnerian. Ce provocări ridică acesta spre deosebire de celelalte roluri verdiene sau pucciniene pe care le interpretați? - În general se spune că dacă ai ajuns să cânți Kriangkrai Kongkhanun Compozișie (2013) tehnică mixtă 60x80 cm Wagner, altceva nu mai cânți. Se formează și se deformează organul vocal, pentru că munca noastră care nu e doar muncă, e amestecată cu plăcere și pasiune și trebuie văzută ca un fel de atletism artistic. Există partea artistică foarte importantă pe care toți soliștii încearcă să o rafineze, dar există o parte care nu poate fi neglijată și anume aspectul de atletism. Un solist trebuie să umple o sală de o mie de locuri, sau de două mii de locuri fără amplificator, vocea sa să treacă peste o orchestră care poate fi de 120 de persoane, un cor de 80 de cântăreți, iar la Wagner efortul fizic ajunge la maxim. Odată obișnuit cu Wagner, greu te mai întorci la alte roluri. Eu dacă astăzi aș vrea să cânt ce cântam în tinerețe, nu aș putea să o fac. Însă spre deosebire de alții, eu îmi dau seama de asta și nu încerc să le fac pe toate, pentru că nu se poate. În viitor mă interesează să merg mai departe cu Wagner, și să ajung să cânt rolul lui Tristan din opera Tristan și Isolda. - Ce gânduri ați dori să împărtășiți publicului clujean la început de 2014? - Am terminat anul 2013 într-un ton mult mai optimist decât m-aș fi așteptat și asta datorită faptului că am în jurul meu niște oameni foarte buni. E frustrant să știi că ai putea face lucrurile bine dar să nu le poți face din cauze financiare. Pot să promit clujenilor că toți cei care își dau sufletele aici în operă ca să facă spectacole bune, cu mine în fruntea lor, dăm tot ce avem mai bun pentru a realiza spectacole cât mai bune, cât mai frumoase, în ciuda crizei, în ciuda asaltului mediatic pro-incultură. Este însă greșit ceea ce se zice câteodată că opera este pe moarte, opera trăiește, a fost și rămâne cel mai complex mod de exprimare în artă și ca atare. Trebuie trăită din sală, pe viu și dacă oamenii vor veni la operă și nu le va plăcea va fi vina noastră. interviu realizat de Carla Maria Bălan și Oleg Garaz ■ 3 TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 Black Pantone 253 U teatru Spectacole de-acum un an... Claudiu Groza Hai iu iu nu Hey you you Titlul de mai sus este, firește, exagerat. Spectacolele despre care voi scrie nu sunt văzute chiar acum un an, ci în ultimele luni ale lui 2013. Cert este însă că un final de an extrem de aglomerat în varii evenimente culturale m-a făcut să declin câteva invitații teatrale ori să amân comentarea unor evenimente la care am luat parte. Încerc să recuperez acum, din politețe pentru colegii mei, dar și cu convingerea că spectacolele pe care le voi comenta - unele chiar „proaspete”, care se vor juca, așadar, de-a lungul acestei stagiuni - au partea lor de semnificație în dinamica teatrului din România. FNT 2013 (II). Năpasta lui Caragiale, montată de Radu Afrim la Naționalul bucureștean, este un astfel de spectacol semnificativ. L-am văzut din păcate la un an după premieră, în Festivalul Național de Teatru, încât o analiză sistematică a sa ar fi tardivă. Îmi permit însă o evaluare... sistemică, dacă vreți, pentru că prin acest spectacol, cred, Radu Afrim glisează, păstrând, ori marcându-și elementele poeticii sale teatrale, spre o zonă de teatru antropologic pe care n-am mai întâlnit-o în creațiile sale, similară cu ce făcea, de pildă, Mihai Măniuțiu la mijlocul anilor ‘90 cu Săptămâna luminată, dar pe tipologia de receptare a zilei de azi. Cronotopul devine elastic în spectacolul lui Afrim, și deloc abuziv. Chiar dacă are loc în decorul plastic-geometric al unui apartament luxos de metropolă, o poveste ca aceea din Năpasta pleacă de la aceleași elemente pulsionale, in-conștiente, tenebroase și tulburătoare ca tragedia de târgușor evocată de Caragiale. Afrim aduce în contemporaneitatea superficială și cerebral-cinică o întâmplare în care adie umbra rece a duhurilor, a întunericului, a conștiințelor bulversate și a misticismului funciar, cultivat în pofida civilizației. Extrapolând, Năpasta este un spectacol din țara în care proprietarii de mașini de lux își sfințesc bolizii și pupă moaște la praznice bisericești. Firește, o abordare ca mai sus e prilejuită de sugestiile spectacolului, pentru că firul principal al dramei caragialiene nu este deloc alterat de amplasarea acțiunii. Dimpotrivă, intriga e limpede, expusă impecabil de câțiva actori de top, de la Crina Semciuc (Anca), de o vulnerabilă sensibilitate dar și o netulburată stăpânire de sine la Marius Manole (Ion), de o emoționantă inocență și un aproape animalic instinct al supraviețuirii, cu Mihai Călin (Dragomir) și Emilian Oprea (Gheorghe) completând galeria eroilor. Luiza Zan și Valentin Luca au dat montării o profunzime de neuitat prin muzica live, care a potențat sensul replicilor. Da, în cariera lui Afrim, Năpasta e un spectacol memorabil. Ca și în spectacologia nu foarte bogată a textului caragialian. Tot în perioada FNT, dar în afara festivalului, Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești a jucat la București o altă montare a lui Radu Afrim, Când ploaia se va opri de Andrew Bovell. Un text, trebuie să recunosc, provocator prin structură, sfidând cronologia, un melanj de întâmplări parcurse de oameni diferiți, din generații diferite, dar legați genealogic. Un text de atmosferă, un fel de meditație asupra influenței pe care o întâmplare din viața unui părinte capătă semnificație cândva, peste ani, în existența copilului său. Un text crud-oniric, uneori elegiac, alteori brutal, despre vortexul unor existențe într-un orizont în care spațiul și timpul nici nu mai contează. Deși m-a derutat „devălmășia” intrigii, Când ploaia se va opri e un spectacol afrimian sută la sută, jucat de o echipă cu care regizorul colaborează de ani buni și care se poate adapta la diverse pozne hermeneutice. Așa s-a întîmplat și acum, în decorul amplu și complex al Vandei Maria Sturdza, care separă, dar și reunește, eroii ce-și mărturisesc/recunosc viețile, mirându-se parcă și ei de ce li se/li s-a întâmplat, revoltându- se ori resemnându-se. Au jucat, cu implicare și complicitate, Alin Teglaș, Karl Baker, Oxana Moravec/Mihaela Popa, Clara Flores/Florentina Năstase, lonuț Vișan, Ioan Coman și Cristian Popa. Când ploaia se va opri face parte din acea specie de spectacole pe care vrei să le revezi din frustrarea de a nu fi fost un spectator destul de „pe fază” la prima vizionare, după care simți că n-ai simțit destul. Oricât de paradoxal sună. „Trilogia Afrim” pe care am văzut-o la București s-a încheiat cu unul din cele mai frumoase evenimente din programul FNT: spectacolul-concert Hai iu iu nu Hey you you, în care Maia Morgenstern și un grup de tineri, simpatici, proaspeți și talentați actori, participanți la Gala HOP de anul trecut, au fost „puși la treabă” de Radu Afrim, omagiind-o cântat-dansat pe Maria Tănase. Un concert (masterizat exemplar de Vlaicu Golcea și produs de UNITER) care a provocat ovațiile publicului, care a electrizat atmosfera, a fost ghiduș și ne-a făcut pielea de găină, a stârnit hohote de râs ori a indus o liniște plină de sens, după cât de glumețe, încrâncenate, nostalgice sau explozive erau melodiile cântate pe scenă. Cât despre interpreți? Chapeau! Chapead. Chapeau\ pentru asumare, pofta de joc/ dans/ cântec, talentul care le dădea pe dinafară și entuziasmul cu care au fost acolo pentru spectatorii lor. Am văzut un spectacol atât de tonic și vital, încât a fost cathartic prin empatia transmisă de interpreți privitorilor. Iar protagoniștii au fost, cu toții la fel de buni și faini, poate doar unii mai cu trac decât alții: Emoke Pal, Ruxandra Maniu, Melania Rusu, Aida Avieriței, Simona Arsu, Irina Antonie, Amalia Huțan, Lorena Luchian, Flavia Giurgiu, Alexandra Caras, Ioan Paraschiv, Dumitru Georgescu, Gabriel Sandu, Anghel Damian, Rareș Andrici. Sper să-i mai văd - și să-i vadă cât mai mulți spectatori -, cu aceeași bucurie. Sfântu Gheorghe. Un nou început. Teatrul „Andrei Mureșanu” și-a deschis stagiunea 2013/2014, sub un nou directorat și cu perspective „imobiliare” noi, chiar la începutul lui noiembrie, cu o săptămână de evenimente, nu numai teatrale: spectacole, expoziții, lansări de carte, inaugurarea noului sediu etc. Aflat în tranzit, am reușit să văd doar trei spectacole la Sfântu Gheorghe, dar popasul m-a făcut să interacționez iarăși, ca pe vremuri, cu prietenii din echipa teatrului. Paparazzi sau cronica unui răsărit de soare avortat de Matei Vișniec a fost prima premieră a noului sezon teatral. Textul lui Vișniec, cu o oarecare vogă în ultimul an, nu e unul comod, nici regizoral, nici scenic, prin constrângeri „poetice”, să le zic așa, ori spațiale. Existența rizibil-abulică a unei comunități tâmp-tabloidizate, în care diverși paparazzi vânează amantlâcuri ori se vânează între ei, abia un orb băgând de seamă apropierea apocalipsei, e un subiect mai degrabă metafizic decât teatral-dinamic. Or, din această perspectivă, o anumită ghicită precipitare a regizorului Dan Țopa de a finaliza spectacolul - laolaltă cu obligații directorial- administrative - s-a simțit la premieră, reprezentația nefiind îndeajuns „așezată”. Dincolo de asta însă, o lectură regizorală de acuitate a fost sesizabilă în „paradoxismul” înscenării. Decorul conceput de Sorana Țopa a conturat un univers kitsch-burghez, de orășel tihnit-patriarhal, în răspăr cu agitația găunoasă a eroilor, aferați ca niște gângănii rătăcite. Cu aportul actorilor de la Sfântu Gheorghe, talentați și experimentați (Duța Guruianu, Ileana Surdu, Sergiu Aliuș, Camelia Paraschiv, Mona Codreanu, Ion Fiscuteanu jr., Sebastian Marina, Claudia Ardelean, Daniel Rizea), Paparazzi este un spectacol cu potențial, deși premiera a avut un TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 31 Black Pantone 253 U Farsa unui însingurat - Ce nemaipomenită aiureală! Adrian Țion Absurdul a îmbătrânit. Trăiască absurdul! Pe această parafrază ionesciană, pe cât de retorică pe atât de real incitantă (nu numai în perimetrul discursului teatral), se întemeiază în mare parte structura oarecum recapitulativă tematic a spectacolului Ce nemaipomenită aiureală!, realizat de Silviu Purcărete la Teatrul Național din Cluj. Ce recuperează Purcărete sintetizând/traversând ansamblul problematic din teatrul ionescian? Un plus de credibilizare subiectivă a tehnicii promovate de autorul Rinocerilor, dispus să se proiecteze pe sine în haosul social, mai tranșant decât în alte piese, în acest „formidable bordel” ajuns pe marginea prăpastiei și privindu-se în oglindă ca un uomo finito, fără puterea de a crede într-un Dumnezeu absent. Absurdul (ionescian sau existențial) e văzut ca joc al dezagregării sensului și, de aceea, un aer de sfârșit de joc sau de partidă se insinuează concluziv. O paradigmă scenică a unei cuprinzătoare viziuni asupra lumii, aparținând unui însingurat ce și-a pregătit valizele pentru a ieși din scena vieții la fel de nedumerit de rostul lui în „nemaipomenita aiureală” în care s-a pomenit trăind la un moment dat ca și atunci când a intrat. Un joc mai degrabă ciclic decât linear, în egală măsură comic și tragic, de un comic fad, care nu mai încântă, și de un tragic tern, care nu mai impresionează deoarece a fost acceptat tacit ca făcând parte din joc. Scena înțesată de manechine pregătește spectatorul pentru debordante desfășurări de forțe actoricești, amplificând halucinațiile anti-eroului, numit simplu Personajul. La doi ani diferență, Eugene lonesco a scris două piese cu subiect asemănător, complementare până la un punct, printre ultimele din cariera sa: Ce nemaipomenită aiureală! (1973) și Omul cu valize (1975), propulsând ca personaj referențial pe tipul abulic, timid, introvertit, dezorientat, rătăcit prin desișul vieții, în spatele căruia îl putem ghici uneori pe însuși creatorul lui. În 2005, Alexandru Dabija monta la Turda un foarte reușit spectacol cu ^ tempo nu mereu egal. Jucată însă la viteza sa de croazieră, cu interpreți în largul lor și interacționând dezinvolt, cum fac de obicei, montarea va fi un punct de rezistență al stagiunii, pentru că filonul absurd e bine exploatat. Despre Moartea pentru patrie, al doilea spectacol văzut la Teatrul „Andrei Mureșanu”, îmi vorbise chiar autorul piesei, Mihai Ignat, recomandându-mi montarea Mirelei Bucur, o variantă de scenă care nu estompează nimic din duritatea textului dramatic, dimpotrivă, îi dă un orizont vizual simplu, eficient și convingător. Piesa lui Ignat e o frescă socială, s-ar putea spune pretențios. De fapt, e povestea câtorva oameni aflați în situații liminare, obligați să reacționeze cumva la provocările care le depășesc parcă puterile, legați totodată prin nevăzute fire destinale. De la pensionarul care abia se mișcă, paranoizat de ideea că însuși nepotul său ar putea să-l omoare ca să-i moștenească garsoniera, la femeia de 40 de ani în plină depresie, în pandant cu gospodina isterică al cărei soț e și amantul vecinei, personajele piesei par să respecte un traseu al promiscuității, sărăciei, lipsei de speranță al unei lumi volatile. Și, într-adevăr, ce li se Omul cu valize, având în fruntea distribuției pe Cornel Răileanu. Astfel că actorul vine dintr-un spectacol în altul cu aceeași mină de om blazat, încremenit în nedumerire, surd la îmbieri și extravaganțe comunicaționale. Cu figura lui de inocent posac și buimac, Cornel Răileanu se dovedește a fi un excelent mânuitor de singurătăți și ambiguități ezitante, excedat de angoase, prins în plasa halucinațiilor cotidianului. El traversează oarecum din umbră, ca personaj martor, spectacolul hilar al lumii din jurul său, configurând în grotesc și absurd drama inadaptatului funciar. El e personajul-spectator al propriei vieți analizate sumar în imagini fulgurante. Conflictul inter-personal cu lumea și cu istoria primește consistență prin amplificarea mijloacelor scenice înscrise în raportul rigiditate- forfotă. Utilizarea în număr mare a manechinelor grupate aleatoriu subliniază staza, desprinderea din mersul vieții (spre analiză obiectivă), precum și multiplicarea individualităților amenințate cu alienarea, izolarea, împietrirea în convenția conviețuirii, furnizoare de nevroze. Dezavuarea acestor convenții este marcată prin dublarea și triplarea unor personaje, ironic desenate de mâna regizorului ca obsesii agasante, ilare, la care se adaugă aiuritoarea mișcare a interpreților din scenele de gen. Planul real se îmbină cu nălucirile, nu puține, ale insului timorat de prezentul mereu agresiv revărsat peste intimitățile sale vulnerabile. Culoarea absurdului sumbru, beckettian, se înviorează sub bagheta regizorală primind comice utilizări în extrapolarea momentelor cheie, fie prin repetarea hazlie a unor replici ca „Stai departe de portăreasă”, fie prin portretul bi- sau tridimensional aplicat unor colocatari insistenți, intruși în viața Personajului. Aceste portrete caricaturale au ceva din picturalitatea poznașă conferită pânzelor lui Picasso, cel care-și reprezenta modelul din profil și din față pe aceeași pânză. Așa apare Bătrâna Doamnă în trei ipostaze în interpretarea simultană a actrițelor întâmplă la final pare să confirme acest traseu, fie că vorbim de sinuciderea veteranului de 90 de ani ori de crima stupidă a bărbatului cu aparență de tată responsabil și vecin gospodar. Nepotul bătrânului și fata familiei oarecare nu pot nici ei să iasă din acest glob de sticlă, maturizându-se subit doar pentru a prelua rolurile celor dinaintea lor, implacabil... Nu e nimic optimist în Moartea pentru patrie, dar personajele lui Mihai Ignat au „carne”, cum se spune, nu sunt schematice, nu dau impresia de clișeu, iar acest lucru a fost accentuat de Mirela Bucur prin flerul cu care și-a ales actorii. Ion Fiscuteanu jr. și Claudia Ardelean au adus pe scenă exact doza aceea de vitalitate nițel indiferentă, ego-centrică, a adolescenței ce-și caută locul în lume. Sergiu Aliuș, Mona Codreanu și Camelia Paraschiv au fost adulții uzați de trecerea vremii și de mizerie, frustrați și traumatizați. Nae Croitoru a întruchipat perfect și savuros imaginea pensionarului ce-și trăiește propriul ritm, desprins deja din mecanismul cotidianului. În fine, Daniel Rizea a fost un fel de mesager mut al Morții în acest univers parcă înghețat. Însă fiecare dintre ei a știut să pună o amprentă personală pe personaj, un tic, o marotă, un anumit fel de-a fi care să-i Irina Wintze, Anca Hanu și Romina Merei. Ele formează un triplet comic remarcabil, țintind stereotipiile comportamentale. Doamna cu cățeluș primește două înfățișări: Patricia Brad și Ramona Atănăsoaie. Soțul doamnei cu cățeluș primește patru dimensiuni: lonuț Caras, Cătălin Herlo, Silvius lorga, Matei Rotaru. Dar rolul de bază al lui Cătălin Herlo în spectacol e Patronul restaurantului, stăpânit fără ezitări, bine înfipt în planul real, așa cum prestația Patriciei Brad se remarcă mai ales în Chelnerița, liană șerpuitoare ce se încolăcește ademenitor în jurul Personajului devenit client permanent. Harababura atinge un punct culminant când revoluționarii și polițiștii pătrund în local și manechinele, considerate simboluri ale statorniciei în normalitatea socială, sunt agresate și „ucise”. În forfota iscată sunt implicați lonuț Caras și Cristian Rigman (revoluționari) și Cristian Grosu și Matei Rotaru (polițiști). Tragismul este ușor persiflat în scena Rănitului (Silvius lorga) și a Mamei rănitului (Irina Wintze), stârnind dezgustul pentru această lume pe dos. Alternanța secvențelor statice cu cele vivante pune în mișcare problematica piesei, axată pe ideea dezvăluită treptat după care viața este văzută ca o farsă nemaipomenită, o mașinărie programată pentru autodistrugere. În intenția lui Silviu Purcărete se simte înaintarea pe coordonatele farsei spumoase, trase în tonic înveliș baroc, frizând (motivat!) amalgamul atent supravegheat într-o compoziție de o asemenea eterogenă alcătuire. Vizual și textual, insul însingurat din romanul Însinguratul sau din piesa Noul locatar se întâlnește în Ce formidable bordel! cu panica și cu haosul social stârnit de revoluția din Delir în doi sau cu aberațiile istoriei din Jocul de-a măcelul. Sugerate din mers, aceste trimiteri dau adevărata măsură, repovestită, a universului ionescian. Astfel că produsul obținut nu poate fi decât un conglomerat tematic, cu evidență închegat regizoral în volutele unei harababuri copioase, derutante, atracțioase în fond. ■ dea particularitate, care să-l umanizeze și să provoace așadar o reacție din partea spectatorului, ieșit din starea de „asistență” amorfă. Și au și reușit, pentru că Moartea pentru patrie e un spectacol foarte omenesc, în ciuda culorii sale locale, „mizerabiliste”, pe care începem s-o refuzăm, dar nu pentru că e o imagine vetustă, ci pentru că am obosit... Monoloagele vecinului, un one-man show al actorului Laurențiu Bănescu, a fost ultimul spectacol pe care l-am văzut la TAM. Un spectacol de o oră, cu titlul replicat-ironic, dar care n-are în comun cu Monoloagele vaginului decât succesiunea de secvențe. Bănescu a conturat, cu haz și inteligență, tipologii, de la pensionarul zgârcit ce-și închiriază apartamentul delabrat ca pe o vilă de lux la cocalarul lăudăros ori maniacul teoriilor conspirației. Dar nu neapărat ce a spus actorul a dat gustul - bun - al spectacolului său, ci mai ales cum a spus. Într-un spațiu foarte limitat, cu posibilități de mișcare reduse, Bănescu a mizat pe toate resursele sale vocale, fizice, gestuale și de mimică pentru a-și juca eroii. Și i-a ieșit de minune. ■ 3 TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U film 12 ani în sclavie Lucian Maier l treilea lungmetraj al britanicului Steve McQueen - al doilea realizat în Statele J UnUnite și primul în care e implicat un mare studio de producție (21st Century Fox deține o parte din Regency Enterprises) alături de case intependente, cum e Film4 din Anglia sau Plan B a lui Brad Pitt - propune o călătorie în lumea sclaviei din Statele Unite, la mijlocul secolului al XlX-lea. Un proiect de anvergură, filmat pe peliculă, impresionant din perspectiva producției, atît ca reconstrucție a coloritului local, social și istoric, cît și ca nume de prim plan ale cinematografului actual care apar pe ecran (Michael Fassbender, Paul Dano, Brad Pitt, Paul Giamatti), astfel, un film care arată mult mai scump decît ar sugera bugetul său înainte de vizionarea propriu-zisă a peliculei (un buget de douăzeci de milioane de dolari). Fie că e vorba de al Doilea Război Mondial, fie că e vorba de Revoluția Română din 1989, de Războiul din Irak sau de prinderea lui bin Laden, cu atît mai mult dacă e vorba de situații socio- politice peste care au trecut o sută cincizeci de ani, punerea lor în imagini care urmăresc o anumită structură dramatică nu le poate face credibile ca adevăr istoric. Și aici nu am în vedere modul în care Haneke parafrazează vorbele lui Godard cînd se referă la faptul că filmul ar fi minciună, douăzeci și patru de cadre pe secundă, ca și cum, în cazul lui Steve McQueen, faptul că el însuși face parte din rasa supusă secole la rînd supliciilor, atît în SUA cît și pe continentul propriu, l-ar transforma într-o persoană care construiește o anumită teză prin acest film. De parcă s-ar întoarce acum asupra istoriei pentru a da o palmă rasei albe - reflectînd, cumva, ca într-o oglindă, gîndirea unui Lincoln adus de Spielberg pe ecran, oglindă accesibilă privirii spectatorilor actuali. Chiar dacă 12 ani în sclavie / 12 Years a Slave nu poate ținti adevărul istoric, asta nu înseamnă că filmul e lipsit de adevăruri. Unul e legat de modul în care mecanismele dramei te fac pe tine, ca spectator, să îmbrățișezi binele, chiar dacă el are acum culoarea pe care erai obișnuit să o acorzi celuilalt pol, răului. Apoi, un alt adevăr ar fi acela al nevoii de a veni, ca gîndire, în istoria lui astăzi. Cred că toate persoanele cu mintea întreagă realizează că orice formă de sclavie repre- zintă ceva rău și, în consecință, sclavia e ceva ce trebuie îndepărtat din societate. În acest sens, rostul acestui film nu e acela de a moraliza pe o situare foarte clară, ci, eventual, acela de a pune un punct discutării unei probleme (cum e cea a robiei fizice) - fără a trage cortina peste ea -, pentru a deschide (eventual) spațiul analizei problemelor contemporane - cum ar fi sclavia economică (pentru a rămîne în același registru), unde poveștile sînt virulente - v. Assault on Wall Street, de exemplu - nu frumoase, estetizate, precum la McQueen. Pentru a ajunge la astăzi, vechile probleme - deja depășite din punct de vedere moral și politic, - ar trebui muzeificate, iar procesul acesta are și o componentă artistică, nu doar istorică (științifică). În acest sens, al muzeificării, sînt elocvente ultimele replici ale filmului, unele rostite în intimitatea căminului: - Forgive me!... / - There is nothing to forgive! În timp ce se afla pe vasul care îi transporta din nord spre New-Orleans, Solomon Northup, eroul din 12 ani în sclavie, tîmplar de meserie, violonist de ocazie, află de la colegii de călătorie că pentru a supraviețui în noile circumstanțe în care va ajunge, ar trebui să nu vorbească nimănui despre situația sa reală - că este un negru școlit, că s-a născut liber, că e căsătorit, are copii și că a fost răpit în Washington DC pentru a fi vîndut ca sclav. În fața acestor recomandări, Solomon Northup spune că el dorește să trăiască, nu să supraviețuiască. În dinamica dintre a trăi și a supraviețui se înscrie demersul lui McQueen din acest film, unul care evoluează într-o paradigmă a corporalității - care vizează greutatea politică a corpului - vizibilă și în primul său proiect cinematografic, Hunger. În Hunger corpul era negat pentru a face loc unei idei, aceea că instinctul de supraviețuire nu este mai puternic decît drepturile naturale și politice, raționale, conferite oamenilor. Și cel dintîi nu este mai puternic fiindcă posibilitatea autoconservării este garantată politic odată cu epoca modernă. Dacă politicul refuză cetățeanului anumite drepturi, îi refuză și posibilitatea de a supraviețui. Bobby Sands renunță la corpul său, la supraviețuire - supune corpul unui proces de degradare ce se va dovedi mistuitor, - pentru a arăta, într-un final, că dialectica rău (brutalitatea autorităților engleze) - rău (nici prizonierii nu erau chiar miei sacrificați fără motiv), ambele ipostaze ale răului fiind legate de supraviețuire, nu poate avea rezultate pozitive în relație cu a trăi (precum în logică și limbaj, unde o dublă negație este echivalentă cu o afirmație). 12 ani în sclavie urmărește problema corporalității (ca putătoare a identității umane moderne) cu un accent diferit față de cel din Hunger. În ambele spații - închisoarea britanică și plantațiile din Louisiana - problema e aceea de a cîștiga un anumit statut politic pentru a putea depăși problema supraviețuirii, pentru a trece în postura de a trăi. La 140 de ani de la întîmplările trăite de Northup, Sands alege protestul, greva foamei, își închide instinctul de conservare pentru a amenda o conștiință politică deja cunoscătoare. Pentru Northup o astfel de alegere nu e viabilă fiindcă, din punct de vedere politic, conștiința libertății și construirea unui cadru politic favorabil autoconservării nu erau parte a unui proiect legislativ încheiat. După cum îi spun colegii de călătorie lui Northup, orice tip de protest pe care l-ar pune la cale e absurd odată ce mare parte din cei aflați în aceeași situație cu el nu pot concepe mental o altă stare decît cea a sclaviei. Și, automat, autoritatea în față căreia ar protesta - stăpînul - l-ar reduce la tăcere fără probleme și fără urmări. Chiar dacă și-ar dori altceva, Northup rămîne să spere, să își caute norocul și, pentru asta, să supraviețuiască. Iar în supraviețuirea sa, spectatorul ajunge să trăiască. Dar tocmai fiindcă se adresează unei conștiințe care - din punct de vedere politic - deja a depășit situarea specifică epocii lui Northup, interesul lui 12 Years a Slave nu e vindicativ, ci de a vindeca. Filmul muzeifică figurile specifice epocii respective și, pentru a evita posibile acuze de acțiune politică lipsită de onestitate, le muzeifică în forme deja existente în spațiul literar sau cinematografic ce privește problema sclaviei în SUA - de la Coliba unchiului Tom și de la memoriile scrise de Solomon Northup (filmul are la bază faptele trăite de Solomon Northup, după cum au fost descrise de acesta într-o carte al cărei titlu a fost împrumutat de film), la Amistad sau Django Unchained. Culorile hainelor sînt în acord cu lumina solară sau cu modul în care arată țărîna. Camera contemplă undele apei brăzdate de elicele motorului vaporului, respiră căldura solară, după cum copacii Louisianei îi permit acesteia să coboare spre pămînt. De la notele vieții naturii, aparatul vine spre notele vieții umane. Mișcările personajelor, cutele cărnii, tremurul buzelor, totul e atent surprins, în așa fel încît fiecare notă a ființei - între disperare și bucurie, în tumult și în relaxare - să rămînă clară, în lumină. Pentru Steve McQueen, cineast și artist video, mișcările aparatului de filmat nu sînt întîmplătoare. Spectatorul e invitat la contemplație, iar în interiorul contemplării, brutalitatea, suferința, groaza, lipsa moralității și minciuna sînt deschise ca paranteze, camere pe care le construiește într-un (posibil) muzeu cinematografic. În secvența biciuirii lui Patsey (corpul care suferă, corpul deposedat de existență), din dreptul chipului ei sau în dreptul chipului ei camera întotdeauna pleacă sau revine printr-o mișcare semi-circulară, precum o paranteză în care intrăm. În interiorul căreia, aparatul se deplasează în linii drepte, arătînd (alte) chipuri, nebunie, vină. Și, imediat după această secvență, tocmai pentru a sublinia clișeele cu care lucrează (istoria în proces de muzeificare), McQueen îl înfățișează pe Northup - cel care a bicuit-o pe Patsey, sub amenințarea stăpînului său, Epps - rupîndu-și vioara, sufletul său. Ca aspect, scenografie, costume, imagine, replici uriașe, ca împletire muzicală pe coordonatele dramatice reprezentate (cu Hans Zimmer dirijor), 12 ani de sclavie strigă prin fiecare por al său: epic. Construit în siajul narațiunii hollywoodiene clasice (ea însăși muzeificată prin acest film), cu o privire deja conștientă de cei aproape 100 de ani scurși de la Nașterea unei națiuni / Birth of a Nation, 12 ani în sclavie strigă prin aceiași pori: Cel mai mare film despre sclavie EVERMADE! TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 33 Black Pantone 253 U 33 Black Pantone 253 U Toamnă si iarnă canneză (II) Lucian Maier După cum promiteam în textul din numărul 271 al „Tribunei”, revin cu o poveste despre celelalte două filme prezente în competiția Cannes 2013 care au fost prezente pe ecranele noastre în acestă toamnă și iarnă - Le passe, primul lungmetraj al lui Asghar Farhadi care ajunge la Cannes (el fiind pînă acum un obișnuit al Berlinului), și Inside Llewyn Davis, ultimul proiect semnat de frații Coen. Toate filmele au venit dinspre Cannes prin Independența Film, casa română cea mai serioasă în ceea ce privește prezentarea mainstream-ului cinematografic independent pe ecranele noastre. Și pînă în luna aprilie, vor mai fi distribuite patru filme importante ale Competiției oficiale. La Grande Bellezza al lui Paolo Sorrentino, cîștigătorul celor mai importante premii ale Academiei Europene de Film va fi lansat în martie. Jeune et Jolie al lui Franțois Ozon și Borgman al lui Alex van Warmerdam (unul dintre filmele mele preferate în Competiție) vor ajunge pe ecrane în aprilie, iar Like Father, Like Son al lui Hirokazu Koreeda (o dramă de familie tratată cît se poate de conformist) va veni în februarie. După numeroase premii cîștigate la Berlin, Asghar Farhadi - un autor ale cărui ultime filme au fost prezentate și la TIFF, mă refer la About Elly și la A Separation, ultimul fiind distribuit și în cinematografele românești în 2011 - ajunge întîia oară la Cannes, în Competiția oficială. Cu primul său proiect realizat în afara Iranului. O producție franceză, Le passe / Trecutul. Trecutul curge în liniile obișnuite ale filmelor lui Farhadi. Suferința, traumele pe care le cauzează divorțul a două persoane de vîrstă mijlocie constituie motorul dramatismului (accentuat, ca de obicei) acestei pelicule. Față de ultimele două proiecte ale autorului iranian aveam obiecții legate de cursele narative pe care acesta le întindea spectatorului și față de modul în care folosea esteticul pentru a-și susține artificiile dramatice. Lucrurile se schimbă aici. Filmul e bine construit, crizele prin care au trecut și trec personajele sînt dezvăluite treptat, după o acumulare firească a tensiunii. Și, necontenit, în felul în care sînt reliefați cei de pe ecran, am fost bucuros să constat că Farhadi a echilibrat personajele, încît exploziile nervoase, gesturile largi, care dădeau tușe de telenovelă proiectelor sale, sînt coerent încadrate în universul dramatic edificat pe ecran. Personajele își motivează acțiunile și, chiar dacă simți prezența regizorului în spatele acestor acțiuni, chiar dacă realizezi că vorbim de o arhitectură narativă atent trasată, e dificil să combați ideea cu care autorul iranian pălmuiește spectatorul la final. Pălmuiește fără să moralizeze, pălmuiește în genul lui Lars von Trier din Breaking the Waves. Cinematograful nu este angajat observațional în proiect și nu există exerciții autoreferențiale. Însă Farhadi e conștient de posibilitățile spațiului în care operează și - în cîteva secvențe - montează imaginile sau alege să lase aparatul de filmat într-o poziție anume, în așa fel încît privitorului să-i fie clar că autorul știe că are o responsabilitate morală față de personajele sale și că dacă a ales semnele vizibile pe ecran, le-a ales fiindcă ele serveau cel mai bine ideii pe care voia să o transmită. Apropo de filmări și montaj, de exemplu, la începutul peliculei, Marie (Berenice Bejo) îl așteaptă pe Ahmad (Ali Mosaffa) la aeroportul din Paris. Ahmad e soțul de care vrea să divorțeze. Nu s-au mai văzut de patru ani, iar ea, acum, are un nou iubit, pe Samir (Tahar Rahim, actorul din Un prophete). Ahmad e în terminal, ea e afară, îi desparte un geam, schimbă cîteva cuvinte, dar de fiecare dată cînd un personaj rostește ceva, camera e alături de celălalt personaj. Secvența e filmată cît se poate de clasic, în cîmp-contracîmp. Doar că aici, tocmai fiindcă replicile nu se aud, clasicul primește cîteva tușe ironice (funcția respectivei filmări - aceea de a arăta receptorului tot conținutul replicii transmise - fiind amendată). Inspirat e și modul în care e introdus titlul filmului pe ecran. Afară ploua puternic, Marie urcă la volan în parcarea aeroportului, se încurcă în comenzile mașinii, trebuie să iasă cu spatele, se uită prin lunetă, ștergătorul bate cu putere și șterge nu numai apa, ci și titlul filmului, care apăruse pe ecran. Trecutul e un film despre decizii în iubire, despre felul în care despărțirile, reîndrăgostirile și depresiile sînt resimțite și de adulți și de copii, e un film care chestionează maturizarea forțată și lipsurile pe care le aduce neîmplinirea familială. Sînt privite multe din locurile comune ale acestor situații, locuri pe care, de cele mai multe ori, nu reușim să le înțelegem fiindcă e prea dureros să stăruim asupra lor. Și aici apare acea regie de care vorbeam mai sus. Tocmai fiindcă sînt atît de multe locuri comune discutate pe ecran - fără ca discuția să fie, totuși, una comună, banală - era nevoie de o coregrafie impresionantă pentru a le cuprinde și susține pe toate. Coregrafia aceasta scoate filmul din rîndul poveștilor realiste, care privesc în viață, și - mai ales datorită finalului - îl mută în rîndul poveștilor conceptuale care privesc spre viață. Filmul este prilejul unei discuții despre fețele iubirii, despre fețele familiei, este un eseu care își împlinește forma la final, cu o închidere similară celei din Silent Light (Carlos Reygadas, 2007) ca impact și ca tărie estetică. Tocmai de aceea, Trecutul e un film cu morală - nu unul moralizator. Față de filmele sale anterioare, care moralizau prin recurs la simbol (figura copilei de la finalul lui A Separation, de exemplu) și, astfel, se împlineau ca dramatism, Trecutul folosește simbolul pentru a conceptualiza și, astfel, se împlinește din punct de vedere dramaturgic. Și The Past și Inside Llewyn Davis au fost printre filmele care mi-au plăcut (destul de mult) la Cannes, unde, totuși, preferatele mele au fost Heli și Only God Forgives (dacă e vorba de Competiția oficială) și Norte, The End Of Histoty (o producție filipineză semnată de Lav Diaz) și ecranizarea romanului Pe patul de moarte al lui Faulkner, realizată de James Franco, As I Lay Dying, dacă e vorba de selecția Un certain regard. Inside Llewyn Davis e un film despre aspirație, despre dorința de a reuși în lumea artistică. Personajul care dă numele filmului e un tînăr intepret de muzică folk. Avea un partener de scenă alături de care cunoscuse succesul (pe plan local, cel puțin), însă acesta s- a sinucis. Llewyn Davis încearcă să răzbată de unul singur, să convingă impresarii importanți din industrie, însă, cumva, ca în destinul occidental al unei trupe precum Phoenix, Inside LLEWYN DAVIS WRITTEN AND DIRECTED BY JOELÐANCOEN OSCAR ISAAC CAREY MULLIGAN JOHN GOODMAN GARRETT HEDLUND JUSTIN TIMBERLAKE răspunsurile nu sînt încurajatoare, fiindcă deja pe portativul genului muzical în care evoluează Davis se află alți artiști. Nu neaparat mai buni, după cum vom conștientiza urmărindu-l pe Davis interpretînd cîteva piese, însă deja acolo. Inside Llewyn Davis e o completare light, muzicală, a celor gîndite de frații Coen în Barton Fink. Acolo era conceput un univers cu nuanțe kafkiene prin care înțelegeam cum se învîrt banii, ideile și carierele la Hollywood, aici avem o imagine a ceea ce înseamnă accesul în zona muzicală de vîrf. Pe fondul unui drum personal, al unui tînăr privit de frații Coen cu multă umanitate. Filmul excelează în ceea ce privește producția. Modul în care cade lumina pe personaje, felul în care camera - cu căldură și înțelegere - se apropie de ele, construcția anilor ’60 pe ecran, aici e vizibilă măiestria fraților Coen. Cîteva momente în care glumițele sînt puțin cam evidente și, astfel, poate puțin forțate față de ținuta generală a filmului [în dialogurile dintre Llewyn (Oscar Isaac, la primul rol principal în cinema, după apariții în Drive sau The Bourne Legacy) și prietena sa, Jean (interpretată de Carrey Mulligan)]. În film joacă și Justin Timberlake, care, pentru mine, atît în film cît și în felul în care s-a comportat la Cannes în conferința de presă a echipei filmului, a fost o surpriză plăcută importantă. Un joc discret pe ecran, într-un alt registru decît cel al staturii pe care o are în realitate Timberlake în pop-ul contemporan, și o prezență destul de acidă la conferința de presă, amendînd întrebările de duzină ale jurnaliștilor prezenți în sală (a fost întrebat, prin altele, cum de a putut să interpreteze un personaj atît de umil, cînd el e un răsfățat al scenei muzicale!). Minuțios, atent construit, în același timp cald și de o simplitate, de un firesc al expunerii captivante, Inside Llewyn Davis e unul dintre filmele plasate în zona ușoară, indie-degajată a cinematografiei semnate de frații Coen. Un film ușor de plăcut, dar într-un sens datorită căruia - dacă l-am vedea repetat des - cinematograful ar avea numai de cîștigat. ■ 34 TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 34 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U remember cinematografic Neorealismul italian o revoluție estetică Ioan Meghea Era un început de toamnă, pe la începutul anilor ’60, când, imediat după prânz, împreună cu părinții, am intrat în clădirea Politehnicii, undeva pe lângă Gara de Nord din București și, strecurându-mă cu greu prin mulțime, am reușit să ajung aproape de un avizier; după o scurtă căutare, mi-am găsit numele pe o listă. Asta a fost tot. Eram student. Pentru tânărul provincial de nici douăzeci de ani, Bucureștiul acelor vremuri era ca și Parisul pentru Rastignac, eroul balzacian venit dintr-un capăt de lume să cucerească metropola. Uimit, începusem să descopăr multe din frumusețile acelui oraș și printre altele, redescoperisem cinematografia. Evident, totul era la o scară mult mai mare decât în micul meu oraș de provincie. Închipuiți-vă, doar pe un singur bulevard, de la Cișmigiu și până la Casa Armatei, erau vreo șase sau șapte săli de cinematograf! În anii aceia spectacolul de cinema era la mare căutare. Dacă era destul de greu să prinzi un bilet la Ateneul Român ca să-l vezi pe marele dirijor Herbert von Karajan, credeți-mă, tot așa de greu puteai să găsești un bilet la Divorț italian, filmul lui Pietro Germi, cu Marcello Mastroianni și Ștefania Sandrelli. În primii ani ai deceniului șase, multe lucruri din viața noastră au început să fie ,,a’l italliano”. Și când spun asta, mă gândesc la concertele de la Sala Palatului ale lui Remo Germani, Boby Solo sau Marino Marini, la repertoriul cântăreților noștri din marile localuri, la fashion-ul românilor, dar mai ales la cinematografie. Primele filme italienești vizionate de mine în acei ani, au fost cele istorice, genul „peplum”, superproducțiile biblice în tehnicolor și ecran lat - o altă noutate pentru mine - cum au fost Fabiola cu Michele Morgan și Michel Simon sau Scipio Africanul al lui Carmine Gallone. Regizorii americani Cecil B. De Mille, Joseph Mankiewicz sau Mervin Leroy începuseră să toarne în studiourile italiene Cinecitta, cu actori americani, superproducții ca Samson și Dalila sau Cele 12 porunci. Au urmat apoi comediile italienești cu Toto, un actor de comedie cu un umor complex, tandru, grotesc și în același timp patetic, filme ca Hoții și vardiști al lui Steno și Monicelli sau Aurul Neapolelui regizat de Vittorio de Sica. O altă categorie de comedii aveau ca interpret un actor exuberant, indolent, o licheluță leneșă dar cu un splendid fond uman, tipul italianului cu vitalitatea, capacitatea de adaptare și voința sa de a supraviețui. Acesta era Alberto Sordi. Exuberanța stilului de joc al acestui actor va fi confruntată cu câteva probe interpretative dificile, realizate impecabil în filmele lui Federico Fellini Șeicul alb, Escrocii, în Marele război al lui Mario Monicelli sau în Cu toții acasă al lui Luigi Comencini. Evident, nu pot să nu vă povestesc despre filmele de dragoste italienești. Nu o dată am fost marcat de pasiunile lor violente, de eroi atinși de sentimentul culpabilității, de tragediile unor ființe... Astfel am reușit să vizionez Cronica unei iubiri cu Lucia Bose și Massimo Girotti, Romeo și Julieta al lui Renato Castellani sau Senso al lui Visconti, cu Alida Valli. Sigur că toate aceste filme de care v-am povestit au fost mai mult sau mai puțin semnificative pentru adolescentul acelor ani. Cel mult, încercam și eu să copiez un model de sacou, o anumită coafură tip „Cicero” sau, de ce nu, un anumit „stil” de abordare a fetelor pe la dansurile din căminele studențești. Într-una din zile a apărut pe ecranele bucureștene Obsesie de Luchino Visconti. Era un film cu Massimo Girotti și Clara Calamani. Nu știam nimic despre el. Cunoșteam doar regizorul și unul din actori și asta m-a făcut, într-o dimineață de primăvară timpurie, să intru în sala București de lângă Casa Armatei. Impactul a fost extraordinar pentru mine! Pe tot timpul proiecției priveam - la început nedumerit - la eroii de pe ecran. Erau niște personaje simple, care semănau extraordinar cu oamenii ce-i întâlneam adeseori pe stradă, era vorba de o lume săracă, crudă, avidă și-n același timp senzuală, era o lume modelată de lupta zilnică pentru existență! Filmul acesta a constituit o adevărată revoluție estetică în cinematografie. Probabil că Visconti a avut la început un scenariu destul de precis și teribil de detaliat dar, pe parcurs, în contact cu actorii, în contact cu peisajul și din dorința de a face o operă adevărată, el l-a transformat magistral! Mi-am dat și eu seama că acest film era începutul unui nou tip de cinematograf unde mediul devenea mai interesant decât evenimentele ce se derulau. Astfel a fost anunțat neorealismul! Iată ce spunea marele regizor, scenarist și scriitor Cesare Zavattini: „Neorealismul apare ca o reacție față de realismul de tip vechi, care nu exprima realitatea, în timp ce noi vrem să cunoaștem esența, realitatea interioară din spatele celei exterioare”. Extraordinar spus! Neorealismul era un cinematograf anticonservator, anticonformist, care impunea o nouă stilistică și un nou limbaj, bazate pe o „narațiune simplă, pe înlăturarea oricărui retorism, pe un montaj alert și un dialog funcțional”, spunea regizorul Lionello Ghirardini. Să nu uităm că, după război, condițiile tehnice și financiare erau destul de precare, dar dorința unor regizori de a da dovadă de o maximă autenticitate au impus filmări în exteriorul studiourilor, cu decoruri naturale și folosirea - atenție! - a unor actori neprofesioniști, dar care, sub bagheta unor adevărați magicieni ca Vittorio De Sica, Roberto Rossellini, Federico Fellini, Luchino Visconti sau De Santis, au reușit nu o dată să întreacă așteptările. De fapt, actul de naștere al neorealismului a fost septembrie 1945, când a avut loc premiera filmului Roma, oraș deschis în regia lui Roberto Rossellini, cu Anna Magnani și Aldo Fabrizi. Era un film care vorbea despre rezistența italiană, prilej de a face tabloul unei Italii sordide, mizere. A urmat în 1946 Paisa de același Roberto Rossellini, care continuă trilogia războiului, film în șase episoade despre Italia devastată de război. Era un film cu actori neprofesioniști, având un caracter semidocumentar. Un alt subiect de mare actualitate era delincvența minorilor în ambianța Italiei postbelice și filmul Sciuscia al lui Vittorio De Sica trata această problemă. Este tragedia unor copii copleșiți de atmosfera haotică și coruptă de după război care erau obligați să ispășească o vină ce nu le aparținea. În 1948 urmează Vânătoare tragică, debutul regizorului Giuseppe De Santis, un film care prezintă un episod violent din anii imediat postbelici. Acest regizor, din poziția de critic cinematografic, a stigmatizat moda „telefoanelor albe”, convenționalismul cinematografului italian și a anunțat revoluția neorealistă. Una din operele de vârf ale neorealismului este Pământul se cutremură, realizat de Luchino Visconti care, folosind actori neprofesioniști, relevă tabloul vieții mizere a pescarilor din Sicilia. S-a filmat în afara studiourilor, în aer liber, noaptea și uneori sub ploaie, cât și în sordidele case pescărești. Pe drept cuvânt, criticul A. Bazin spunea că „pentru prima dată, un film întreg este egal intra și extra muros”! O altă caracteristică a neorealismului este de a face din cotidian, din cel mai banal lucru, o tragedie, un adevărat rechizitoriu. Astfel, în 1949 a apărut filmul Hoți de biciclete în regia lui Vittorio De Sica, cu niște actori aproape necunoscuți publicului, Lamberto Maggiorani, Liavella Carnel și Enzo Staiola. Era drama unui biet muncitor căruia i se fură bicicleta, pentru el, cel mai valoros obiect - nu se putea lipsi de el în câștigarea existenței sale - și de aici drama teribilă a acestui om... Este de fapt tema singurătății omului în mijlocul unei lumi indiferente, ba uneori chiar ostile. Am văzut acest film pe la începutul anilor ’60 și pentru mine, figura acelui șomer necăjit avea o semnificație de-a dreptul universală. Simboliza o lume îndurerată, cu micile ei aspirații și cu propriul ei război împotriva indiferenței, intoleranței și ostilității. Până la urmă, înclin să cred că povestea asta e valabilă și astăzi... În 1951 are loc la Cannes premiera filmului Miracol la Milano, în regia lui Vittorio De Sica, pe un scenariu de Cesare Zavattini, cu actorii Paolo Stopa și Francesco Galisano, care prezenta tabloul mizer al unei periferii milaneze. Despre acest film, criticul G. Rondolino spunea: „este o interpretare în cheie fantastică a realității sociale și umane care stă la baza întregului cinematograf neorealist”. Filmul este o parabolă metafizică, cu intenții sociale. Filmul Umberto D. din 1952 al lui Vittorio De Sica, împreună cu Hoți de biciclete și Miracol la Milano formează o adevărată trilogie a singurătății și a disperării. La începutul anilor ’60, toți acești regizori de care v-am amintit vor simți nevoia să treacă de la această perioadă experimentală legată de formule neorealiste, la o nouă perioadă, de maturitate. Așa au apărut câteva filme care mi-au încântat anii studenției, cum ar fi Strigătul lui Michelangelo Antonioni, apoi Sfidarea, regizat de Francesco Rosi, extraordinarul La dolce vita al lui Federico Fellini, Aventura lui Michelangelo Antonioni sau Rocco și frați săi al lui Visconti. Nu pot să nu amintesc și despre sofisticatele pelicule Noaptea (1961) și Eclipsa (1962) ale lui Antonioni. Aceste filme, apărute pe la începutul anilor ’60, marcau oarecum sfârșitul neorealismului, chiar dacă unele accente ale acestui curent se mai revăd în scenariile lor. Erau filme care nu vroiau să fie o denunțare, nici un bilanț. Nici chiar o pledoarie pentru vreo oarece cauză. Era doar ca și cum un medic lua temperatura unei lumi bolnave, cuprinse de febră... ■ TRIBUNA • NR. 273 • 16-31 ianuarie 2014 35 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U sumar din lirica universala Charles Causley 2 inedit Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XVIII) 3 cărți în actualitate Dorin Mureșan Despre un Isus altfel 4 Ioan Negru Așii sau Despre o anume asceză 5 Gheorghe Secheșan Lume, umanitate și omenie în comunism 6 comentarii Ștefan Angi (Des)tăinuiri triunghiulare 7 Ștefan Manasia La manșa micuțului Cessna 182, survolînd undergroundul clujean... 9 poezia Alexandru Roșu 10 parodia la tribună Lucian Perța Alexandru Roșu 10 interviu de vorbă cu academicianul Irinel Popescu "Un chirurg nu are voie să fie stăpânit de frică" 11 opinii Iacob Altman Diferența dintre economie și meteorologie 13 Petru Romoșan Apucături fanariote sau o prăbușire în istorie 14 Isabela Vasiliu-Scraba "Tăcerea descriptivă" a filozofului Nae Ionescu 15 Aurel Sasu Omul grotei 17 concurs Ioan Slavici Catia Maxim Slow motion 18 confesiuni Nicolae Dan Fruntelată Luceafărul de sâmbătă seara și de nouă ani în mină (II) 20 filosofie Remus Foltoș Soteriologia lui Nae Ionescu 22 Iovan Drehe Străinul din Callipolis (IV) 23 istoria Gheorghe Petrov Arheologia crimelor comunismului 25 showmustgoon Oana Pughineanu O seară de Crăciun 27 muzica de vorbă cu Marius Budoiu, directorul Operei Române din Cluj "Opera rămâne cel mai complex mod de exprimare în artă" 28 teatru Claudiu Groza Spectacole de-acum un an... 31 Adrian Țion Ce nemaipomenită aiureală! 32 film Lucian Maier 12 ani în sclavie 33 Lucian Maier Toamnă și iarnă canneză (II) 34 remember cinematografic Ioan Meghea Neorealismul italian -o revoluție estetică 35 plastica Ovidiu Petca Strigoii 36 plastica Strigoii Kriangkrai Kongkhanun Barcă (2013) tehnică mixtă 60 x 80 cm D intr-un rezervor nesecat de tinere talente ale facultăților de profil din Bangkok, aflate într- o fază rapidă de modernizare, în ultimul deceniu, Thailanda a devenit un centru mondial al graficii cu rol determinant, mulțumită Trienalei de gravură și desen, care anul trecut s-a aflat la cea de a treia ediție. Trienala este organizată de Universitatea Silpakorn cu sprijinul administrației locale, al casei regale, în special al prințesei Maha Chakri Sirindhorn. Alteța sa regală cocheteză, la rândul ei, cu artele grafice. Cele cinci ediții ale bienalei de grafică clujene au reflectat fenomenul thailandez prin participarea masivă a școlii de grafică din Thailanda, tinere talente în afirmare atunci, personalități conturate, recunoscute pe plan mondial acum. Kriangkrai Kongkhanun a debutat pe simezele clujene cu ocazia expoziției Orașe Europene, par- ticipând apoi la Bienala de Grafică Mică-Cluj în 2003 și 2005. S-a remarcat ca o voce distinctă, cu un stil personal. A urmat un parcurs ascendent, par- ticipant și premiat la bienale de profil, cu expoziții personale în 23 de țări din Europa, Asia și America. Acest artist vizionar, cu rădăcini adănci în tradiția autohtonă și în filosofia budistă, și-a consolidat pregătirea profesională în Italia, absolvind Academia de Arte Frumoase din Florența. Și-a îmbogățit cunoștințele obținute în țara natală studiind tehni- cile clasice specifice gravurii europene și disecând în muzee operele unor mari maeștri europeni. Anul trecut a avut o întoarcere spectaculoasă pe meleagurile natale cu o expoziție eveniment, intitu- lată Strigoii, la Galeria Nr. 1 din Bangkok. Expoziția este dovada consecvenței, a viziunii și a stilului rămase nealterate de periplul european, asemenea educației și spiritului budist. Asistăm mai degrabă la ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare La sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. i) sau să o expedieze prin mandat poștal La aDREsa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca. înglobarea organică și discretă a noilor cunoștințe și valori. Această expoziție, la scurt timp, a fost dublată de o nouă dezvăluire alături de artista columbiană Angelica Maria Zorilla. De data asta fiind vorba de un ping-pong artistic, intitulat Backforth. Expoziția Strigoii este o translație a preocupărilor și a emoțiilor zilnice în lumea mitică a strigoilor sadici, “nemuritorii” care bântuie memoria colectivă orientală. Permanenta luptă cu strigoii se traduce în plan artistic, prin păstrarea nealterată a personali- tății, a autonomiei, prin autocontrol. Desenul monocrom, curat și viguros, totodată sigur și con- cret, reprezentând aripi ascendente, este încercat de pete roșii sugerând lacrimi de sânge și de petale roșii însângerate. Ochii din zona gri reprezintă emoția, care este esența actului creator și care, bine stăpânit, este o armă puternică, pașnică și curată. Acest subiect, al emoției, este preluat din preceden- tele expoziții: Pragul simțurilor și Nelinștit II la galeriile Tally Beck și Cavin-Morris din New York. Această lume misterioasă are căutare în con- sumul cultural occidental grație noilor producții cinematografice ale Orientului Extrem. Am remarcat numeroși plasticieni orientali, dar și latino-americani, care explorează acest curent sau se pliază, cedează curentului în scopuri comerciale. Lui Kongkhanun nu-i putem aplica această etichetă. Invitația la expoziția Tribuna Graphic 2010 a permis graficianului o întoarcere pe simezele Muzeului de Artă din Cluj cu o lucrare din seria Atingerea ignoranței (2009). ■ Tipar executat la Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146. Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883. 36 Black Pantone 253 U