Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
272
Consiliul Județean Cluj
4 lei
Director fondator: loan Slavici
Revistă de cultură • serie noua • anul XIII • 1-15 ianuarie 2014
Proza
Mihail Onaca
Cristina Winters
Confesiuni
Nicolae Dan
Fruntelată
Diagnoze
Andrei Marga
Ilustrația numărului: Expoziția Interferențe - Centrul de cultură “George Apostu”, Bacău
-(j)- Black PANTONE
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor șef adjunct)
Ioan-Pavel Azap
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Ștefan Pelmuș	Boltă
din lirica universala
George Mackay Brown
Născut în Stromness, Orkney, în 1921 și educat la
Newbattle Abbey College și la Universitatea din
Edinburgh. Locuiește în Orkney și a scris piese de teatru,
povestiri, romane și povești pentru copii.
TEA POEMS
Chinaman
Water, first creature of the gods.
It dances in many masks.
For a young child, milk.
For a peasant, honey and mud.
For lovers and poets, wine.
For the man on his way to the block, many well-
directed spits.
For an enemy, mixings of blood.
For the Dragon-god, ichor.
For a dead friend, a measure of eye-salt.
A courteous man is entertaining strangers
Among his goldfish and willows.
A musician sits in the pavilion door
(His flute is swathed in silk).
An urn is brought to the table by girls.
This is the water of offered friendship.
Notice the agreeable angle of pouring,
The pure ascending columns of vapour,
The precise arrangement of finger and bowl and
lip.
Birds make all about those sippers and smilers cere-
monies of very sweet sound.
Smugglers
Midnight. Measured musical cold sea circles.
The yawl struck suddenly!
Oars wrapped the boatin a tangled web.
The boy cried out - Smith gagged him with tarry
fingers.
It was no rock, nor the fearful face of Hoy.
The boat spun back from pliant timbers.
A maze of voices above us then.
Our skipper growled, „Where's your light?”
(A lantern was to hang in the cross-trees
For half-an-hour after midnight.
In 'The Arctic Whaler' that had been harped on
well.)
„You comm too litt,” a Dutchman said,
The words like a fankle of rusted wire.
„Now we're here”, said Smith,
„And it’s only twenty past twelve, lower down
Twelve kegs rum, tobacco as much as youve got,
A poke of snuff for the laird. Have you rolls of
silk?”
He drew out silver, rang it in his fist like a bell.
Now we could see green-black curves of hull
And cropped heads hung over the side,
Even the mouth that was torturing the language.
„Fif box teas, bess China.”
With fearful patience our skipper told on his fin-
gers
The smuggler's litany:
Silk, rum, tobacco. The florins chimed in his fist.
„Rum. Tobacco. Silk. That was the understanding.”
Smith swore to God not he nor any Orkneyman
Would risk rope or irons for women’s swill.
He pleaded. He praised. He threatened.
Again the stony voice from the star-web above.
„Tea.
Noding but China tea. For silver. Fif box.”
POEME ALE CEAIULUI
Chinezul
Apa, prima ființă a zeilor.
Dansează sub multe măști.
Pentru copilul mic, lapte.
Pentru țăran, miere și noroi.
Pentru amanți și poeți, vin.
Pentru omul ce merge spre bloc, multe flegme
bine țintite.
Pentru dușman, amestecături de sânge.
Pentru Zeul-dragon, supurații.
Pentru un prieten mort, măsuri din sarea ochilor.
Un om curtenitor, primește niște străini
Printre peștii lui de aur și sălcii.
Muzicantul șede în ușa pavilionului
(Flautul său e înfășurat în mătase).
Niște fete aduc la masă o amforă.
Asta e apa prieteniei oferite.
Notați unghiul plăcut de turnare,
Fuiorul de abur urcând, pur,
Aranjamentul precis al degetului, bolului, buzei.
Păsări îndeplinesc peste tot în jurul acelor sorbitori
și zâmbitori ceremonii de sunet foarte dulce.
Contrabandiștii
Miez de noapte. Măsurate, muzicale, cercuri reci de
mare.
Șalupa scrâșni subit!
Vâsle-nvelesc barca-n rețele-ncurcate.
Băiatul țipă - Smith îi astupă gura cu degete pline
de catran.
Nu era vreo stâncă, nici fața speriată a lui Hoy.
Barca se răsuci îndărăt din lemnăria-i elastică.
Un labirint de voci, apoi, deasupra noastră.
Căpitanul mârâi, „Unde vi-i lumina?”
(Un felinar trebuia să atârne de cruceta catargului,
Jumătate de oră după miezul nopții,
Pe 'Baleniera arctică’, ce fusese bine fixată cu har-
ponul).
„Feniți târzii”, a spus un olandez,
Cu cuvinte hârșâind, ca un cârlig de sârmă ruginită.
„Acum am ajuns,” zise Smith,
„Și-i numai doișpe și zece, coborâți
Doișpe clondire de rom, tutun cât aveți,
Un poc de mahorcă la domnu’. Baloți de mătase,
ceva?”
Scoase arginți, îi făcu să sune în pumn ca un
clopoțel.
Acum vedeam curbele verzi-negre ale carenei
Și capete tunse atârnând peste margine,
Chiar și gura ce vandaliza limba.
„Ținț cutii țeai, top Țina.”
Cu răbdare temătoare căpitanul înșiră pe degete
Litania contrabandistului:
Mătase, rom, tutun. Florinii-i clincheteau în punm.
„Rom. Tutun. Mătase. Așa era-nțelegerea.”
Smith se jură pe Dumnezeu că nici el nici vreun
altul din Orkney
N-ar risca frânghia sau fiarele pentru toane
muierești.
Se rugă. Lăudă. Amenință.
Din nou vocea bolovănoasă din plasa de sus, de la
tribord. „Țai.
Nimic doar țai de Țina. Pe arginți. Ținți cutii.”
Traducere de
Cristina Tătaru
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XVII)
Se învârtește pământul?
Tinerețea generației mele a fost influențată
puternic de concepția științifică și filosofică a
celebrului matematician Henri Poincare. Noutatea și
vigoarea argumentării lui, autoritatea lui științifică
incontestabilă și mai ales modul lui de a gândi în
opoziție cu tot ce era mai înrădăcinat în știința
timpului făcea deliciul meditației [...].
în cartea în care și-a strâns o serie de studii de
filozofie a științei Science et Hypothese, Poinicare,
între alte idei scăpărătoare, susținea nici mai mult
nici mai puțin decât următoarea teză: „ Afirmația că
pământul de învârtește nu are nici un sens (...) sau
mai curând aceste două propoziții, Pământul se
învârtește și, este mai comod de a presupune ca
Pământul se învârtește, au un singur și același sens.”
O asemenea afirmație, făcută de unul dintre cei mai
mari savanți ai timpului, a dat loc la ample
dezbateri, chiar în gazetele timpului - dar ce voia, în
definitiv să spună Poinicare?
Și mai ales cum a explicat el însuși această
poziție, care la vremea lui putea apărea drept
inadmisibilă dacă nu absurdă? Iată despre ce este
vorba. O știință se compune din axiome (principii) și
teoreme obținute din primele pe cale de deducție.
Se observase, chiar din timpul lui Poinicare, că
morfologia unei teorii matematice este aceeași.
Stadiul acestei morfologii a ajuns apoi, prin David
Hilbert, la o veritabilă știință numită axiomatică.
Poinicare a observat că o teorie matematică este
valabilă în ea însăși, prin coerența ei, adică prin lipsa
ei de contradicție.
Astfel a pleca de la un grup de axiome și a
construi o teorie este un fapt care cere o serie de
condiții interioare ale teoriei, și care odată satisfăcute
dau o valabilitate teoriei, în afară de condiția de a se
aplica realității. în modul aceste se consideraseră
geometriile neeuclidiene de către Bolyai, Lobacevscki,
Riemann, în care se presupunea că nu există drepte
paralele, pe când geometria obișnuită a lui Euclid,
presupunea că există drepte paralele. Dovada era
făcută: teorii matematice perfecte puteau fi
construite fie admițând axioma paralelelor, fie
negând-o. Geometria lui Euclid (cu paralelele) se
aplica pe plan; geometriile lui Bolyai-Lobacevscki,
Riemann se aplicau pe alte suprafețe. Toate erau
valabile, dar atunci în ce constă valabilitatea lor?
Alegem pentru studiul spațiului nostru geometria lui
Euclid fiindcă este mai comod să o utilizăm. Astfel,
criteriul valabilității unei teorii nu este în faptul că ea
este adevărată (în faptul că ea este adecvată, în
sensul în care Aristotel admitea acest lucru, și pe
care scolasticii l-au reprimat sub forma adecvatio rei
ad intellectus), ci fiindcă ne este mai comod să
utilizăm într-un domeniu această teorie decât alta.
Comoditatea devine astfel garanția valabilității
unei teorii științifice.
în același mod axioma lui Galileu, după care
pământul se mișcă, dă loc la o teorie, care, apoi, a
luat o formă matematică, prin teoria gravitației lui
Newton. Dar și axioma de la care pleacă Aristotel și
apoi Ptolomeu, că pământul este nemișcat, dădea loc
la o teorie matematică, numai că era mai complicată.
Și una și alta dintre aceste teorii, explicau o serie de
teoreme. Teoria care pleca de la axioma „Pământul
se învârtește” era însă mai simplă - Poinicare spune
mai „comodă” - decât teoria care pleca de la axioma
„Pământul nu se învârtește”.
Ideile acestea au avut o influență extraordinară și
s-au generalizat, în sensul că grupul de axiome ales
pentru a construi o teorie trebuie să satisfacă o
condiție esențială: să fie necontradictorii.
Ele mai trebuie să fie adevărate, fiindcă nu au alt
scop decât să asigure coerența construcției
matematice a unei teorii. Și astfel, matematica a luat
un aspect total abstract independent de cunoașterea
realității: o teorie nu este adevărată, fiindcă se referă
la realitate și a descrie o teorie matematică este
valabilă dacă este bine construită. Această
transformare a matematicii i-a schimbat atât
destinația ei cât și destinul: ea a devenit așa cum am
spus în gândul meu Pheoty and System (Bologna,
1970), un sistem și nu mai este o teorie.
Sistemul (systhema) înseamnă la greci o
alcătuire, un ansamblu de părți legate împreună, dar
Theoria era o cunoaștere directă a obiectului.
Sistemele matematice devin astfel creații
independente de obiectul științific ce urmează să fie
studiat. Alegem un astfel de sistem pentru a studia
un domeniu de fapte, pentru că el este mai potrivit,
sau dacă vrem să utilizăm termenul lui Poinicare,
fiindcă este mai comod.
Sistemul nu are nimic de a face cu adevărul, cu
adevărul în sensul menționat de adequatio.
De aceea Russell a putut să spună celebra
butadă: „Matematicianul este omul care nu știe
niciodată despre ce vorbește nici dacă ce spune este
adevărat”.
Sub forma aceasta de glumă Russell exprima un
fapt al timpului nostru: sistemele logico-matematice
nu sunt construite pentru a cunoaște realitatea și
plecând de la realitate, ci dimpotrivă, ele se
alcătuiesc în afară și independent de realitate.
Aplicarea unui asemenea sistem, unui domeniu de
fapte apare doar ca întâmplare fericită și comodă.
Să ne întoarcem la cele două propoziții
contradictorii ale lui Poinicare: „Pământul se
învârtește” și „pământul nu se învârtește”. Dacă le
privim din punctul de vedere al sistemelor ce se pot
construi plecând de la fiecare din ele, adică, respectiv
sistemul copernician și sistemul ptolemeic, atunci
atitudinea lui Poinicare este justă. Ambele sisteme
sunt în ele însele tot atât de bine construite. Greșeala
lui Poinicare este că de la considerarea pur abstractă
a celor două sisteme, trece apoi la considerarea lor în
raport cu realitatea și își menține afirmația, că orice
[fel de n.n.] sisteme bine construite din punct de
vedere logic, sunt, ca sisteme, tot atât de valabile și
în raport cu realitatea concretă care nu mai e un
sistem.
Să precizăm încă ideea lui Poinicare, care avea să
devină, prin „reflecționare”, convenționalismul
neopozitivist. Ce spune Poinicare? Că orice teorie
fizico-matematică este cu atât mai adevărată cu cât
pune mai multe raporturi adevărate în evidență. De
exemplu, să considerăm mișcarea diurnă aparentă a
stelelor și mișcarea diurnă a celorlalte astre, spune
matematicianul francez, și pe de altă parte rotirea
Pământului, rotația pendulului lui Foucault, girația
ciclonilor, vânturile, alizee etc.; pentru Ptolemeieni,
toate aceste fenomene nu au nici o legătură între ele;
pentru Copernicieni, ele sunt determinate de o
singură și aceeași cauză. Spunând „Pământul se
învârtește”, afirmăm, după matematicianul francez,
că toate aceste fenomene au un raport intim și
acesta este adevărul cu toate că nu există spațiu
absolut.
Și în raport cu revoluția Pământului în jurul
Soarelui, Poinicare remarcă, că avem trei fenomene
care pentru Ptolomeian sunt absolut independente,
dar care pentru Copernician sunt raportate la aceeași
origine: aceste fenomene sunt deplasările aparente
ale planetelor pe sfera cerească, [...] stelelor fixe,
paralaxa acestor stele. Dacă adoptăm sistemul lui
Ptolemeu, zice Poinicare , trebuie să spunem că toate
aceste fenomene nu au nici o legătură și că ele au
loc astfel din întâmplare; dacă adoptăm sistemul lui
Copernic, afirmăm că există o legătură intre aceste
trei fenomene și aceasta este adevărat cu toate că nu
există spațiu absolut. Și atunci Henri Poinicare
conchide: „adevărul pentru care a suferit Galileu
rămâne deci adevărul, deși el nu mai are cu totul
același sens ca pentru părerea physica și că sensul lui
adevărat este mult mai subtil, mai profund și mai
bogat”.
Cu alte cuvinte (de altfel în urma discuțiilor
aprinse ce au avut loc a trebuit să vie cu acele ultime
precizări) Poinicare spune: „Raporturile intime pe
care Mecanica Cerească ni le relevează între toate
fenomenele cerești sunt raporturi adevărate, a afirma
imobilitatea pământului, ar însemna să negăm aceste
raporturi, ar fi deci să ne înșelăm”.
Eroarea lui Poinicare constă mai ales în atitudinea
lui de a considera orice fapt exprimat printr-o
propoziție ca o axiomă ipotetică a unui sistem. Dacă
ar fi să procedăm astfel, ar trebui să trăim numai
într-un univers de ipoteze, care fiindcă conduc la
relații adevărate, trebuiesc considerate ca adevărate și
aceasta pentru că e mai comod”. Cu alte cuvinte,
asemenea atitudine ne-ar conduce la atitudinea
următoare: știind că afară este ziuă și Soarele este pe
cer, vom conchide că e mai „comod” să spunem că
afară este ziuă, deoarece această propoziție dă loc la
mai multe alte supoziții care stabilesc relații reale.
„Pământul se învârtește” este un fapt nu o
ipoteză, sau o axiomă într-un sistem ipotetico-
deductiv. A considera această propoziție drept o
„ipoteză” este a schimba enunțarea unui fapt cu o
propoziție abstractă independentă de fapte.
Să presupunem că notăm printr-o simplă
subliniere propoziția care enunță faptul:
P1 = Pământul de învârtește
Să punem în ghilimele propoziția care este
construită cu aceleași vorbe considerată numai ca
propoziție.
P2 = „Pământul se învârtește”
Poinicare confundă cele două propoziții P1 = P2,
faptul cu expresia lui, de unde luată discuția aceasta
paradoxală sau fictivă.
în sistemele ipotetico-deductive nu apar decât
propoziții de felul lui P2, „care rostesc despre”. Pe
omul de știință îl interesează însă faptul, iar acesta
este cel mai puțin important pentru cei care,
continuând pe Poinicare, au ajuns să transforme
întreaga știință într-un limbaj.
Galileu nu a suferit pentru un sistem ipotetico-
deductiv mai „comod” ci pentru un fapt, care era
științific și de aceea adevărat. El nu a fost umilit și
ofensat și pus să aleagă o concepție sau o credință;
el a fost pus să nege un fapt științific. Dar acesta nu
poate fi negat și acesta-i tocmai sensul vorbelor
spuse de el după observația: eppur si mouve!
Dintr-un alt punct de vedere, putem spune că
atitudinea lui Poinicare - care nu era numai a lui și
care avea să ia o formă extremistă în timpul nostru -
este o extrapolare nepermisă a îndoielii metodice;
știința se întâlnește cu necunoscutul în diverse
domenii destul de frecvent; prudența omului de
știință se manifestă prin îndoiala lui. Dar a spune că
toate adevărurile științifice sunt bazate pe
„comoditate” sau pe „convenții comode” este a
spune că întreaga știință se bazează numai pe
îndoieli. Ceea ce nu este adevărat, fiindcă ea se
bazează și pe certitudini. O astfel de certitudine este
și aceea că „Pământul se învârtește”.
Text îngrijit de
Adriana Gorea și Mircea Arman
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Slăbiciunile cerului
Dorin Mureșan
Anca Mizumschi
în moalele cerului
Timișoara, Ed. Brumar, 2012
m aflat de curând că, în cadrul Târgului de
Carte „Gaudeamus” 2013, editura Brumar a
JL Xprimit din partea organizatorilor un premiu
de excelență. Și nu mă mir, dată fiind calitatea
grafică a fiecărui volum pe care îl editează ca și
faptul că, dintre numele promovate, nici unuia nu
i se poate reproșa veleitarismul. Dimpotrivă! De
câțiva ani buni, grupul format în jurul acestui
edituri, condusă cu profesionism de Robert
Șerban, își menține standardele ridicate, fără a fi
trădat vreodată încrederea ori așteptările
cititorului de poezie. Un lucru mai mult decât
lăudabil, având în vedere prea marea densitate a
poeților ca și lipsa cronică a unor repere/filtre
certe de valorizare.
în moalele cerului este unul dintre titlurile edi-
turii Brumar semnat de Anca Mizumschi, o poetă
ce nu cred că mai are nevoie de nicio prezentare.
Un volum rotund, cum îi place ei să spună, com-
plet, catifelat și, în același timp, „greu” prin miza
pe care și-o propune.
Dacă ar fi să rezum tot ceea ce cuprinde el
într-o idee, ea ar suna cam așa: istoria omului este
istoria propriei sale mântuiri. Cu alte cuvinte,
omul este/ poate să fie/ și chiar trebuie să fie o
fereastră deschisă spre cer. Pornind de la această
ipoteză, Anca Mizumschi se interiorizează și se
redefinește raportându-se la această meta-realitate,
la ceea ce este, din punctul ei de vedere, mai real
(în sensul de definitoriu) decât realitatea, la cer,
omul nefiind altceva decât „moalele” acestuia,
adică slăbiciunea Celui ce locuiește acolo: „Am
T. Tihan: Prin anotimpurile
lumii de azi
întrebări. Reacții. Atitudini.
Iuliu Pârvu
Cartea pe care ne-o propune Teodor Tihan,
apărută la Editura Eikon, toamna aceasta,
nu-i o simplă culegere de interviuri, cum
pare la prima vedere. Autorul este un critic literar
versat, are o viziune clară asupra specificității
genului, disociază inteligent între interviul
consacrat în publicistica modernă și vechiul dialog
filozofic ce vine către noi din Antichitate. El
încearcă un compromis între aceste două forme
de comunicare intelectuală, preocupat să
configureze o specie nouă, personalizată.
Este motivul pentru care trece suveran peste
prejudecata că „cel care întreabă și cel care
răspunde n-au (...) aceeași pondere într-un
interviu” și fixează ferm locul ce i se cuvine ca
intervieveur (termenul îi aparține) în dialogul
purtat. Aici găsim cheia înțelegerii cărții. Prin
această viziune, afirmată, cum se vede, nu doar
subsumată, Teodor Tihan conduce un dialog în
raport cu interlocutorul său, știe cu precizie unde
vrea să ajungă prin întrebările-i provocatoare, evită
nevoie de un cer care să stea tot timpul deschis/
ca o ușă batantă înțepenită cu o piatră/ luată din
stradă. Am nevoie/ de un cer bătrân, obosit,/ un
cer care să își ceară iertare mult mai des/ că a
fost în altă parte. Un cer care ar spune/ că nu
sunt eu de vină, de vină e cerul/ din mine/ care
doare” (pag. 20).
Mi se pare de-a dreptul spectaculos felul în
care a reușit poeta să transforme această carte
într-un insectar de amintiri, de tradiții idilice și,
nu mai puțin, de trăiri coșmarești ori drame exis-
tențiale, învăluind-le într-un discurs poetic cald,
extrem de personal, fără stridențele răsfățului:
„Bunica mea avea un calendar unde ținea toți
sfinții (...)/ și eu îmi imaginam că în fiecare
dimineață/ înainte de a se spăla pe față și a vorbi
cu familia ei,/ se închina la bucata de hârtie din
bucătărie și zicea azi îl ținem/ cu noi pe sfântul
cutare, după care sfântul menționat/ ieșea din
perete și se așeza transparent și moale în poala ei
(...)/ și ea îl purta de colo până colo toată ziulica
(_)./ Pe vremea când trăia bunica mea (...)/ ne
uitam la hârtia de pe peretele din bucătărie era
tipărit cu roșu calendar ortodox/ nu vedeam
decât un șir de aureole strălucitoare,/ o listă de
sfinți așteptând-o în ordine/ pe bunica mea” (pag.
58).’
Atunci când nu se raportează la ceea ce este
dincolo, pentru Anca Mizumschi realitatea imedi-
ată are de a face cu predestinarea: „ne-am născut,
fiindcă mama sau tata aveau/ numele noastre
scrijelite/ în lemn pe o masă” (pag. 8), „haideți să
ne întoarcem acasă/ nu am ce să fac/ trebuie să
vă nasc” (pag. 10), iar procesul cunoașterii acestei
realități este comparabil cu ceea ce face un orb
atunci când „pipăie cu degetele albia uscată a
să coboare o convorbire academică la un „ simplu
și irelevant taifas.” Firește, asta presupune
pregătirea temeinică a interviului, o cunoaștere
inițială a personalității celui intervievat și a
domeniului său de activitate, care, apoi, pe
parcurs, să se poată întregi prin contribuția
subiectului însuși. Mai presupune și o atentă
selecție a temelor aduse în discuție, astfel ca
dialogul să ofere posibilitatea partenerilor să se
implice emoțional, profesional ori civic. Modelul,
am zice absolut, al felului cum Teodor Tihan și-a
pregătit interviurile publicate acum în volum îl
identificăm în ultimul text din carte: Ca o
poveste doar pe jumătate spusă. Intrăm ,astfel, în
laboratorul său de lucru. Putem urmări
demersurile pe care le întreprinde pentru
inaugurarea și desfășurarea unui dialog. în cazul
dat, este vorba de intenția de-a angaja o
convorbire cu înalt Prea Sfinția Sa, Bartolomeu
Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei,
Crișanei și Maramureșului. Demersul, în cele din
unui râu” (pag. 15). Actul poetic (așa cum l-am
citit eu) nu este decât starea de beție produsă de
o băutură turnată în „pahare de sticlă/ colorată
pline cu tot felul de cuvinte ca la bâlci” și în care
„poftești la altceva decât să te naști/ din corpul
meu încă o dată și încă o dată” (pag. 16). Iar ros-
tul vieții/lumii, efeminat, s-ar reduce la a sta „la
coadă/ ca să naști” (pag. 22). Mai cu seamă
poemul Carne și vin îmbină cele două realități
etapizat, pornind de la materia primă („ușa de
lemn”), trecând prin nevoia omului de a (se)
(re)cunoaște dincolo de aceasta și de a lăsa în
urmă ceva despre sine, și sfârșind cu singura posi-
bilitate de a da sens realității, prin „carne și vin”,
două simboluri evidente ale realității celeste,
dovezile slăbiciunii acestuia. Așadar, tensiunea
(extrem de puternică) rezultă din aceea că, deși
omul își caută nemurirea în realitatea imediată,
singura formă de acces la ea constă în transfor-
marea istoriei personale într-o istorie a mântuirii,
constă în felul în care, trăind în realitatea fizică,
lasă semne de neșters (tatuaje) în realitatea meta-
fizică: „Tot ce va rămâne din mine va fi o pulbere
fină de oase/ așezată pe mobilă ca un praf, în
care vei scrie cu degetul/ te-am iubit, mariano,
gândindu-te/ cum să transformi imaginea asta/
într-o sirenă tatuată pe braț/ goală pușcă sub tri-
coul tău și adormită/ sub o mână de ierburi de
mare care se târăsc prin casa goală/ și strigă mari-
ano, ah, ce mult te-am iubit...” (pag. 31).
Anca Mizumschi și-a propus și a reușit, zic eu,
să transforme paleta istoriei sale personale într-o
cutie cu acuarele din care cititorul se poate servi
pentru a-și colora, fizic și, de ce nu?, metafizic,
propria sa istorie personală. Pentru că, nu-i așa?,
în felul acesta, mântuirea poate fi lăsată
moștenire, ca și când te-ai duce „la notar c-așa
vrei tu/ (...) să pui pe numele lui fiu-tu/ bucata ta
de cer/ ca pe o bucată de pâine” (pag. 43).
urmă, nu s-a finalizat, din motive obiective, dar
rămâne totuși semnificativ pentru modul original
în care Teodor Tihan își gândește și apoi
înfăptuiește interviurile. începe, întotdeauna, prin
a-i schița portretul partenerului de dialog. Un
portret spiritual, firește, adeseori cu inserții
biografice, pe care subiectul are posibilitatea să și-
l desăvârșească prin răspunsurile sale. Cu alte
cuvinte, el stabilește cromatica, tonurile acesteia,
el își asumă tușele ori face retușurile, când e
cazul, încât schița de portret se transformă ușor
într-un veritabil autoportret, profesional și
spiritual deopotrivă. în acest proces, întrebările
care i se pun au o funcție decisivă. Sunt clare,
cuprinzătoare, la obiect, adesea provocatoare,
atestând profesionalismul interlocutorului ori cel
puțin familiarizarea sa în zona celor discutate,
încât pretind răspunsuri pe măsură, adică sincere,
pornite din intimitatea gândurilor și
simțămintelor lui. în final, fără excepție, discuția
este adusă în actualitatea românească, spre a se
da prilejul exprimării unei atitudini civice. în
cazul înaltului Prelat, nu putem decât să regretăm
că răspunsurile n-au mai venit, încât povestea a
rămas numai pe jumătate spusă. în toate celelalte
situații, tablourile s-au întregit, așa că avem în
volumul lui Teodor Tihan nu o culegere de
interviuri, cum spuneam, ci o splendidă galerie cu
portrete academice, cum nu multe sunt în
literatura noastră.
în legătură cu subiecții aleși ca parteneri de
dialog, autorul nu-și divulgă criteriile de selecție.
4
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Nu credem, totuși, că a acționat aleatoriu. Cu
minime excepții, toți sunt academicieni (Gabriel
Ștrempel, D. Vatamaniuc, Marius Sala, Camil
Mureșanu) sau profesori universitari (Ion Taloș,
Florin Mihăilescu, Ion Șeulean, G. Gruiță, Nicolae
Jurcău, Liviu Zăpârțan). Patru dintre ei lucrează în
lumea medicală (Prof. Dr. Mircea Bârsan, Prof.
Dr. Radu Căpâlneanu, Dr. Doina Piciu, Dr. Sorina
Livia Pop). Majoritatea sunt clujeni ori au avut,
într-un fel sau altul, o relație cu Clujul universitar.
Fiecare a adunat destulă experiență de viață, încât
să poată privi lumea din jur de pe o înălțime
intelectuală venerabilă. Se poate observa ușor
diversitatea domeniilor în care subiecții activează.
Aflăm, astfel, date de viață, preocupări și opinii
ale unor istorici, lingviști, folcloriști, juriști,
psihologi, critici literari, medici, cunoscuți în țară
și străinătate prin relațiile academice pe care le-au
cultivat și prin aportul pe care l-au adus la
propășirea cunoașterii în domeniul lor. Să
observăm că în enumerarea subiecților nu se află
nici un scriitor propriu-zis, deși în lumea lor
autorul a trăit curent. A mizat, în schimb, pe
probitatea cercetătorului, pe viziunea sa obiectivă
asupra lumii în care trăim. Niciunul nu este
încadrat politic, ba, dimpotrivă, fiecare se ferește
să fie suspectat de vreo simpatie de acest fel.
Adina Dabija și vămile
existențiale
Antoaneta Turda
Recent am citit romanul Șaman al Adinei
Dabija, scriitoare româncă stabilită la New
York. La descoperirea cărții, numele
autoarei îmi era cunoscut, deși nu-i citisem nicio
poezie. Așadar am purces la lectură fără nicio
prejudecată. Mărturisesc că am avut surpriza de a
întîlni o prozatoare a cărei originalitate m-a
impresionat. Fără teama că ar putea fi neglijată de
critica literară, Adina Dabija își construiește cartea
cu grijă, neinfluențată decât de propriile porniri.
Având multă stăpânire de sine completată de
deschideri culturale semnificative care nu dau voie
spontaneității să o ia razna pe coclaurile
imaginației scăpată din frâu, ea își construiește
romanul în 9 capitole (cifra este simbolul
desăvârșirii) legate între ele de prezența naratoarei
care scrie la persoana întâi, dând romanului o
reală tentă autobiografică. Pendulând între real
(sunt evidente deprinderile fostei ziariste căreia
nu-i scapă nimic din ce e în jurul ei) și imaginar
(să nu uităm că ajunge la proză venind dinspre
poezie) naratoarea povestește cu o plăcere imensă
de a dialoga întru împărtășirea propriei
experiențe, convinsă că Inima nu poate sta prea
mult timp împietrită... Pe măsură ce o topești în
căușul palmei, bucata de gheață se transformă în
abur exploziv, de aruncat în aer orice tentativă de
a înțelege lumea.”1 Cu sufletul deschis și cu
ferma convingere că inițierea în ale vieții se face
numai cu sinceritate, Adina Dabija descoperă
lumea prin propria redescoperire, cunoașterea
fiind astfel un dublu act al demersului inițiatic.
Parcurs cu mult curaj, drumul prin lume este, ca
orice destin, presărat cu multe vămi peste care se
poate trece mai mult sau mai puțin ușor.
Centrându-și narațiunea în jurul propriei
persoane, se raportează memoriei lui Korososi
Csoma Sandor (părintele tibetologiei ale cărui
urme le găsește și le studiază la Biblioteca din
Aiud) conștientizând, la anii adolescenței,
paradigmele vieții: “Pe vremea aceea exista un
flux al existenței și al inexistenței. Lucrurile
Asta, însă, nu-i împiedică să privească totuși cu
ochi critic la ceea ce se întâmplă în societatea
românească de azi. Când ezită, îi incită autorul,
insistând să le cunoască opiniile civice, nu
neapărat politice. Să mai observăm că relațiile
personale între părți sunt întotdeauna amicale
sau, cel puțin ,trădează afinități. Cu unii a fost
coleg de facultate ori de armată; alții i-au înlesnit
facilități de studiu; medicilor le-a fost pacient; ca
redactor la revista Steaua, pe unii i-a avut
colaboratori. în toate situațiile, dialogul n-a fost
stânjenit de formalități protocolare, dimpotrivă a
intrat ușor în cursul lui firesc, atingând cote de
înaltă sinceritate. De altfel, în spiritul acestui gen
de comunicare,părțile întotdeauna își menajează
umorile, evită stările conflictuale, chiar dacă apar
divergențe de opinii. O singură dată, unul dintre
subiecți s-a simțit iritat de insistența
intervieveurului pe o anumită temă.
Academicianul Marius Sala, în al doilea interviu
pe care i-l ia, în legătură cu noile reguli
ortografice impuse de Academie (Povestea cu sunt
și ce a cu ă/î ). Dreptatea a fost și este de partea
academicianului, orice ar crede, în orgoliul său,
autorul. I-o spune un clujean get-beget, de veche
tradiție.
în concluzie, avem în volumul de interviuri al
existau pentru o vreme, apoi dispăreau sau își
schimbau forma. Curgeau unele în altele și în
neființa lor, înainte ca eu să apuc să le înțeleg
rostul.”2 Mărturisirea, la prima vedere, ar putea
duce cititorul cu gândul la finețea stărilor de
spirit proustiene dar pe cărările bătătorite de
Adina Dabija se aud trozniturile tuturor
capcanelor în care se împiedică. Pornită dintr-un
sat ardelenesc, ajunsă la Galați (sub custodia
severă a lui Janet) apoi la București (unde din
prima clipă are senzația că a primit un pumn în
nas) și apoi în halucinanta Canadă,
neexperimentata orfană de mamă, traversează
spațiul și timpul cu elan, e adevărat, dar cu acel
elan impiedicat mereu de ceva. Ce este acel ceva?
Destinul desigur care te învață ceva foarte
important: “Cu cât lumea se descompune mai
repede și cu cât mai neputincios ești, cu atât mai
tare o poți iubi.”3 Practicarea continuă a
exercițiului iubirii nu este ușor, desigur, dar e
realizabil. Romanciera dă exemple, dar nu și
soluții în care personaje precum Dodo, Ștefan,
Teo Haiduc sau canadianul Jean-Claude ți se
înfățișează ție, ca cititor, asemeni unor exponate
de muzeu, întru demonstrarea complexitații firii
umane ce trebuie înțeleasă și iubită ca însăși viața
ce ne este dată. Cu toate că par schematic
realizate (împărțite în pozitive și negative), la o
privire mai atentă, personajele Adinei Dabija se
îmbină atât de armonios în structura cărții încât
fiecare voce își are un rol bine definit în parcursul
inițiatic, preotul din Măgina natală și Pere Joseph
fiind personaje emblematice în ambele sensuri,
negativ și pozitiv. Un loc deloc de neglijat în
galeria personajelor este cel al scriitorului Mihai
Gălățanu (personaj real) care, la un moment dat,
aruncă adevărul tranșant, drept în față printr-o
întrebare cât se poate de firească: “Dar tu cum
credeai că e viața?”4 O întrebare ca multe altele,
puse direct sau indirect, rămasă fără răspuns ca
toate celelalte. De altfel întreaga carte mi se pare
o mare întrebare, în primul rând adresată
lui Teodor Tihan Prin anotimpurile lumii de azi o
carte frumoasă și academică în toate articulațiile
sale. Numele autorului stă la locul cuvenit, pentru
că despre o carte de autor este vorba, nu de o
culegere care îl implică doar tangențial; titlul este
formulat cum nu se poate mai potrivit, pentru că
despre o plimbare prin anotimpurile lumii de azi
este vorba în carte, nu de oarecare băgări de
seamă ocazionale; subtitlul este și el perfect
nimerit, pentru că de întrebări este vorba, de
reacții și atitudini ale unor conștiințe înalte din
contemporaneitate și ale noastre, a tuturor. O
carte vie, deci, nu un muzeu între coperte pentru
un raft de bibliotecă provincială. Intervieveurul
este un intelectual cu o cultură sigură dar și un
cetățean responsabil, foarte sensibil la evoluția
societății românești. Și-a identificat partenerii de
dialog pe măsură, profesioniști temeinici, stăpâni
pe gândurile și opiniile lor, modești din fire, dar
vii în spirit, moraliști cu ochi critic bine format.
împreună, autor și personaje, așa cum singure
s-au autodefinit , aduc printre noi, cei de azi, o
reconfortantă boare a spiritului clasic, de care se
simte o mare nevoie în lumea bezmetică în care
trăim.
propriului eu și hazardului.
Structura clară a volumului este tulburată
puțin de ultimele patru capitole ce narează
dezrădăcinarea (ele sunt parcă detașate de primele
capitole, singurul liant ce le leagă fiind format din
cuplul naratoare - Teo Haiduc, apoi naratoare-Ivan
ambele întâlniri fiind o expresie a motivului
dublului, menită a exorciza profunzimile sufletești
ale autoarei).
Lectura, la fel de captivantă ca cea a unui
roman polițist, scoate la iveală o judecată simplă:
alegerea binelui și a păcii interioare obligatorie în
fascinanta călătorie a vieții: Singurul gând care
face haosul suportabil este că din ciocnirea
acestor forțe va ieși până la urmă un nou ordin al
existenței, în care sufletul, astăzi închegat sub
forma a șapte nori care spun șapte povești diferite
ale apei, într-o zi, după ce norii se vor risipi
măturați de vânt, va rămâne limpede și senin ca
înaltul cerului...”5
Deși ferm convinsă că toată viața nu a făcut
altceva decât să sară dintr-o colivie într-alta, Adina
Dabija a scris acest roman al marilor inițieri
existențiale și al tulburătoarei dezrădăcinări de
pământul natal, observând cu atenție și spirit
justițiar tarele ambelor societăți (vezi dialogul cu
Priză în București și relația cu Jean-Claude din
Canada) oferind cititorului nu doar frânturi din
propria viață, ci o anume stare de fapt ce plutește
peste tot în lume și care ne provoacă mereu alte
și alte dileme.
Scrisă cu multă sensibilitate (lirismul răzbate
pe tot parcursul ei) cartea scoate la iveală, în
pendulările sale dintre real și imaginar, o felie de
viață despre care nu putem spune, la sfârșitul
lecturii, că e frumoasă sau urâtă, doar că e
interesantă.
Note:
1	Adina Dabija - Șaman, Editura Polirom, pag. 99
2 Idem., pag. 7
3	Idem., pag. 8
4	Idem., pag. 63
5	Idem., pag. 155
5
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Pământul darurilor
Ani Bradea
Dansând pe Gange, romanul Hannei Bota,
editat de eLiteratura, 2013, trebuie citit
împreună cu volumul poeme hindice, apărut
în același an la editura Limes. Spun asta deoarece
ambele cărți sunt rodul aceleași experiențe, cartea de
poezie completând, preluând și pe alocuri
reinterpretând, cu sprijinul metaforelor și al
limbajului poetic, multitudinea și diversitatea
trăirilor autoarei pe parcursul unei călătorii
fascinante în India. O călătorie nemenită unui turist
obișnuit, nerăbdător să cunoască o cultură atât de
diferită doar prin vizitarea obiectivelor turistice
importante, ci unuia preocupat de probleme
existențiale, dornic să se (re)descopere prin
apropierea de Celălalt, cel îndepărtat, necunoscut și
totuși necesar, complementar întregirii sinelui.
Scrisă sub forma unui roman, cartea Dansând
pe Gange are, desigur, o poveste, însă nu povestea
aceasta e miezul, nu ea captează, în cea mai mare
măsură, atenția cititorului. Nu Lavinia, care este
evident alter ego-ul autoarei, prin simțul foarte
dezvoltat al observației și modul propriu de
interpretare, e personajul principal al scrierii, ci
India însăși. în prezentările făcute la apariția cărții s-
a spus că ar fi vorba despre un roman de dragoste,
dar tema nu este una majoră, câtă vreme nu
povestea unei iubiri primează, ci inițierea pe o cale,
care, arătată într-un jurnal de impresii și descoperiri
ale personajului feminin, incită, naște întrebări și
provoacă cititorul să caute răspunsuri dincolo de
aceste pagini. De asemenea structura scrierii,
dialogurile nu sunt direct redate, ele sunt povestite
prin interpretarea proprie a personajelor, când la
persoana întâi, când la persoana a treia, conferă
textului și o valoare documentară alături de cea
literară.
Apa e motivul central al cărții, spune Irina
Petraș, în Cuvânt de însoțire, și într-adevăr acest
simbol al vieții și al feminității, cu o puternică
încărcătură mistică, dacă vorbim despre neobișnuitul
dar al fetei de a auzi din pământ glasul izvoarelor și
a-l reda apoi prin propriul glas, acolo în satul
copilăriei de pe Dunăre și mai apoi în satele indiene
arse de secetă, traversează până la final acțiunea,
culminând cu pășirea pe apele Gangelui. Ca o
întrupare a zeiței Ganga, spun indienii, martori
stupefiați în fața minunii fulgurante, ca o împletire a
credințelor atât de diferite, putem spune noi. O
zeiță indiană și un Mesia, referire la aceeași minune,
cea a călcării pe ape, văzută doar de ochii celor care
cred cu adevărat. De fapt cartea se închide ca un
cerc, între capitolul 7 al părții întâi, Călătoria, unde
aflăm prima legendă a Mahabharatei, și o
cunoaștem pe zeița Ganga, personificarea fluviului
Gange, și povestea ei pământeană cu regele Santanu
și capitolul 28 din partea a treia, Secetă și izvoare,
unde, în urma unui accident cu o barcă în larg, pe
Gange, eroina se salvează călcând pe ape. Restul
textului, partea de început, introductivă și cea de
final, explicativă, e doar menit a da formă poveștii,
încadrând-o în genul literar căruia i se supune.
Se cuvine totuși a prezenta, în câteva cuvinte,
firul epic al romanului: Lavinia, o româncă ajunsă în
Italia cu o bursă pentru a studia muzica și stabilită
acolo, după ce-și pierde, în împrejurări tragice și
încărcate de semnificații, mama și fratele, călătorește
în India, tot printr-o facilitate oferită de studii, iar
prilejul îi va marca destinul pentru totdeauna. în
România, într-un sat de pe Dunăre, mama și casa
părintească îi sunt răpite de Dunărea revărsată într-o
inundație cu multe victime omenești. Fata are darul
supranatural de a auzi glasul izvoarelor din
adâncuri, pe care-l cântă apoi, impresionându-i
puternic pe cei ce o ascultă. Fratele său, un inginer
de succes, singurul sprijin rămas, deține și el o
putere neobișnuită asupra apelor. Este ucis de săteni
într-o încăierare, după ce readuce apa vie în fântâna
secată a satului, printr-o modalitate ținând mai mult
de magie decât de știință, neînțeleasă de oameni, ei
văzând în gestul acesta ceva provocat de forțe
malefice. în Italia rămâne un bărbat îndrăgostit de
Lavinia, în India o așteaptă cel de care ea se va
îndrăgosti, iar el, la rândul său, cunoaște pentru
întâia dată acest sentiment. Dar, la fel ca Lavinia,
Rahul este în căutarea propriului drum, a propriei
descoperiri, de împlinire a unui destin ce se hrănește
din trăirile curate ale poveștii de iubire și calcă
semeț mai departe, spre desăvârșire. Iubirea rezistă
neatinsă, ca sub un clopot de sticlă, doar Sub arborii
lui Tagore, înainte de a păși în realitatea vieții
indiene, dar încă de acolo, de la Santiniketan, se
nasc primele spaime, primele îndoieli: ... poate
întâmplările care vor încerca să ne despartă vor
eroda dorința, nu sentimentul, acela va fi bine
păstrat, pentru că iubirea e din divinitate, doar
dorința și lupta sunt căile noastre.
Pentru un străin imaginea Indiei este mereu una
a contrastelor, în general prezentările evocă prăpastia
căscată, la fiecare pas, între bogăția palatelor, în
frunte cu Taj Mahal-ul, a celor privilegiați din
cartierele de lux și a colibelor sărăcăcioase,
improvizate, a mizeriei expuse direct în stradă, în
care trăiesc și se complac cei mai mulți dintre
locuitori. în Dansând pe Gange, primul contact al
occidentalului cu această lume șochează, prin faptul
că ea diferă de tot ceea ce alcătuiește sistemul său
de valori, de fapt cunoașterea chiar de acolo începe,
de la marginea prăpastiei. Autoarea nu e interesată
prea mult de bogățiile, uneori opulent afișate, ale
Indiei. Am așteptat cu nerăbdare capitolul despre
vizita la Taj Mahal, dar am constat cu surprindere
că e expeditiv tratat, în doar câteva rânduri, care
cuprind o scurtă prezentare oferită de un ghid a
celui mai frumos mausoleu construit vreunei soții
(...)loc de îngropare a unei iubiri. Scriitoarea observă
însă cu detalii viața săracilor din orașele și satele
indiene, e interesată de viziunea lor asupra vieții, de
așteptările și mai ales acceptările lor, de credințe,
ritualuri, superstiții și se apropie, prin personajul
Lavinia, uneori periculos de mult de această
răspândită pătură socială. încearcă să înțeleagă
înainte de a emite judecăți: Nu judeca India după
ceea ce vezi; oricât de violente ar fi imaginile, ele nu
reprezintă realitatea. Toată suferința pe care ai
văzut-o e doar o parte infimă a adevărului, tu ai
văzut doar mizeria fizică în care trăiesc milioane de
oameni, dar n-ai reușit să le pătrunzi în suflet...
intrând puțin în miezul filosofiei indiene. Cerșetorii-
copii cu părul sârmos, haine murdare și ochi
pătrunzători, vânzătorii de mâncare preparată direct
pe trotuar, cu unghiile negre de murdărie,
conducătorii ricșelor și driver-ii de elefanți, toți sunt
atent observați în dorința de a oferi o imagine cât
mai coplexă a acestei lumi pestrițe și a amestecului
de credințe și culturi. Nici natura nu e omisă de sub
lupa analizei: Noaptea indiană nu e niciodată perfect
întunecată, luna și stelele sunt mai aproape de
pământ ca oriunde, nu e niciodată desăvârșit
liniștită: ochii treji ai unor animale de pândă, șerpi
lunecând (...) în India, animalele și oamenii nu au
zone delimitate de viețuire, unii invadează pe alții
într-o înțelegere tacită, de supraviețuire, uneori de
conviețuire, ca o prelungire a unui tot ce nu poate fi
sfâșiat.
într-o mare măsură, personajul feminin e
absorbit și de intensitatea propriilor trăiri, de
apropierea de divinitate și desăvârșirea prin iubire:
Cu cât te apropii de Dumnezeu pare că îți crește
umbra, că devine tot mai clar conturată în lumină,
apoi vine un moment, o stare, când apropiindu-te
deplin de lumină, umbra ta se subțiază, apoi moare,
pentru că te-a înghițit lumina. (...)Iubirea însăși nu
poate fi trăită decât după ce ai renunțat la ultima
pretenție de libertate egoistă.... Iubire și umbră, două
concepte care capătă alte semnificații odată ce
Lavinia înțelege că dragostea sa pentru Rahul este
înghițită de marea dragoste, cea pentru India, că e
doar parte din aceasta și că pe măsură ce
înaintează în procesul cunoașterii, umbra,
necunoscuta, se estompează, se subțiază, anulată de
lumină. Apropierea de iubire e apropierea de
Dumnezeu. Apropierea de Dumnezeu, în lumina
iubirii, e înțelegerea Indiei, e cunoașterea însăși.
în India Lavinia își redescoperă darul, aici începe
să reaudă susurul izvoarelor din pământ, ca acolo,
în satul copilăriei sale. Ea redevine conștientă de
puterea sa magică, după ce în Italia uitase complet
de ea, nemaifiindu-i revelată. încă din primele zile
petrecute la Santiniketan este intrigată de misteriosul
personaj Sitar, un slujitor al zeului Shiva, acesta îi
spune că trebuie să-și descopere darul și că acela nu
ține de talentul său muzical. Cu urechea lipită de
țărâna crăpată de vipia verilor indiene, fata ascultă
gâlgâitul vieții îngropate și redă speranța însetaților,
înfometaților care văd astfel posibilă asigurarea și
pentru mâine a pumnului de orez. Odată arătată
calea, e greu să te întorci la viata de dinainte, chiar
dacă se spune că atunci când îți tai rădăcinile, rămâi
în vânt fără sevă. Dar dacă rădăcinile au fost
transplantate și au prins vigoare în solul nou,
anume primenit? Un tip de gândire, un fel de a
vedea viața se schimbă în timp și cu multe
experiențe care forțează schimbarea, spune autoarea,
care, judecând după exoticele-i experiențe, ce s-au
materializat în cărți de succes, avem convingerea că
știe mai bine decât oricine acest lucru. în 2010, în
urma călătoriei în insulele Vanuatu din Pacific,
Hanna Bota publică la editura Brumar din
Timișoara, volumul Poeme pentru Yerutonga,
epistole exotice din Vanuatu, iar un an mai târziu la
Cartea Românească, Ultimul canibal, jurnal de
antropolog.
Pentru cititorul român paralela, în cazul de față,
cu romanul Maitreyi, al lui Mircea Eliade, este
inevitabilă. Câteva puncte comune țes legături peste
timp între cele două cărți: șocul ciocnirii
civilizațiilor, descoperirea Indiei și a fascinației
pentru această țară misteriosă printr-o poveste de
iubire, precum și apropierea europeanului de
înțelegerea filosofiei indiene și încercarea de a se
descoperi pe sine în lumina noilor viziuni. Dar dacă
pentru marele filosof român pierderea iubirii
însemna și pierderea pentru totdeauna a Indiei, cum
avea să noteze în jurnalul publicat peste ani:
Sufeream cumplit. Sufeream cu atât mai mult cu cât
înțelegeam că, odată cu Maitreyi, pierdusem India
întreagă. - în cazul personajului Hannei Bota,
Lavinia, păstrarea iubirii pentru Rahul nu este o
condiție ci o modalitate, o cale de trecere către
adevărata menire, iubirea pentru India și dedicarea
întru totul ajutorării locuitorilor ei. Oricum, și într-
un caz și în altul, schimbarea, generată de asemenea
trăiri, este ireversibilă și totodată deschizătoare de
alte drumuri, de noi căutări îndrăznețe, iar sfatul
Hannei Bota pentru cititorul ei, prin rostirea
personajului Eliah, este acesta : Nu te mulțumi cu
visuri mediocre, mercantile, egoiste, chiar dacă ele
par să aducă un confort fizic și sufletesc ademenitor,
dar, când, la capătul vieții, vei privi înapoi, se vor
dovedi a fi găunoase; caută să ți se descopere visul
cel mare, acela care umple fiecare celulă. Și nici că
avem a ne teme, știut fiind că: Dumnezeu nu te lasă
să mori până nu înțelegi rostul vieții; ți se dă cel
puțin o șansă în viață ca să alegi între cele ce trec și
cele ce rămân veșnic.
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Gând și sentiment în poezie
Ion Dodu Bălan
A apărut recent un volum de versuri cu un titlu
surprinzător: Clarobscur în amurg
(eLiteratura), pe suport normal - hârtie, dar și
pe cel electronic. Surprinzător spuneam, pentru că
noțiunea de clar, ca sursă de lumină, se combină cu
aceea de obscur, adică lipsit de lumină, realizând o
împrechere lingvistică îndrăzneață, cu sugestii
simbolice, așezate sub cupola cuvântului amurg,
semnificând înserare, metaforic și apusul vieții, de la
începutul sfârșitului, cum sună o sintagmă frecventă
întâlnită în poezia autorului.
Nicolae Mareș, autorul volumului de versuri
Clarobscur în amurg, își face abia acum, la o
frumoasă senectute, debutul poetic editorial, deși a
debutat în presă încă din 1966, iar editorial, cu alt
tip de lucrări, în 1971.
E un gest salutar, de autoexigență, într-o vreme
când mulți tineri arghirofili pretindeau să publice cel
puțin un “op” pe an.
Posedând o temeinică informație culturală,
talentat și harnic, Nicolae Mareș, de la absolvirea
Universității din Varșovia (1966), a publicat în presă
un număr impresionant de studii, articole de critică
și istorie literară, traduceri și temeinice volume de
eseuri despre relațiile româno-polone, despre
Diplomație, Politică, Istorie, Spiritualitate și Cultură.
Cunoscându-l pe Karol Wojtyla chiar din perioada
în care poetul lucra la Ambasada noastră din
Polonia și - ulterior - la Vatican, în vremea din urmă
Nicolae Mareș s-a remarcat prin contribuții
personale la cunoașterea biografiei acestui fericit
Ierarh, în curând urmând a fi canonizat și adus în
rândul sfinților.
Așadar volumul Clarobscur în amurg este un
debut matur, care definește semnificativ o asemenea
personalitate creatoare, cu o viziune distinctă,
pătrunzătoare, asupra rostului nostru între pământ
și cer, între virtute și servitute, între omenie și
ticăloșie, între a fi și a nu mai fi, și - îndeosebi -
asupra statutului Poetului și al Poeziei, într-o lume
plină de contradicții. Dar poezia lui Nicolae Mareș
este, în primul rând, o mărturisire, despre noi,
despre existență și moarte, despre veșnicie și
efemeritatea proiectată în orice punct cardinal, “de
magma înfierbântată a pămâtului” (Ergo sum).
Adeseori lirica lui este o poezie despre poezie și
Poetul, care are harul dumnezeiesc de a schimba
totul pe lume prin cuvinte, căci cum spune uitatul
poet Al. Vlahuță, “ca-n basme e-a cuvântului
putere”: “Poetul e cel care așează în ordini nebănuite
luminile și umbrele lumii pe pânze nemuritoare,
Poetul e cel care asigură veșnicie verbelor”. Poetul e
stăpânul atotputernic al cuvintelor, dar și cuvintele,
rod al neamului întreg, sunt stăpânele lui. Totul și
toate fiind aduse prin puterea cuvântului din
întuneric la lumină. E actul poetic cel mai evident
mărturisit de p o e t, ca preocupare esențială a
creației sale, în oglindirea marii treceri.
Ce ne sugerează în această viziune titlul, ușor
straniu: Clarobscur în amurg?.
Cum afirmam încă de la începutul acestei
cronici, este neobișnuit faptul că noțiunea de clar, ca
sursă de lumină este logodită îndrăzneț cu aceea de
obscur, așadar cu ceva lipsit de lumină și claritate.
împerecherea aceasta exprimă în sine o neliniște
sufletească în pragul senectuții creatoare de îndoieli
și întrebări fără răspuns definitiv și categoric. într-o
Poezie de bună calitate, ca toată poezia autentică a
lumii și poezia lui Nicolae Mareș e alcătuită dintr-o
suită de întrebări cu funcție gnomică fără răpuns
definitiv și categoric. într-o poezie de bună calitate,
poetul declară, parcă apocaliptic: “Eu am văzut
clarobscurul și m-am îngrozit ce întuneric.
(Creionări).
Lirica poetului nu este deloc festivistă, pedantă și
idilică, e o poezie în haine “prozaice” de lucru, fără
podoabe și zorzoane stilistice, dar admirabilă în
nuditatea, franchețea și robustețea ei simplă, fără a
fi simbolistă. Uneori poezia lui Nicolae Mareș se
înfățișează într-o prozodie mai puțin obișnuită, fără
exigența ritmului, a rimei și a punctuației
tradiționale, într-o arhitectonică amintind plăcut de
unele experiențe și înfățișări moderniste, chiar de
avangardă, puțin cultivate în lirica românească.
Cititorul poate avea uneori senzația că citește
poeme în proză și poeme într-un vers, ca la Ion
Pillat și Gheorghe Tomozei, ori sugestive anecdote
ultra concentrate, mult deosebite de ale lui Anton
Pann, de pildă, prin ținuta lor intelectuală.
Aplicând o mărturisire a lui Lucian Blaga la
creația lirică a lui Nicolae Mareș am putea spune că
în poezia lui fiecare sentiment are un gând care îi
dă profunzime și fiecare gând un sentiment care-l
luminează. E o lirică sapiențială, cu formulări
gnomice, de proverb isteț, e o mărturisire sinceră,
nu declarație retorică nestăpânită, chiar când e vorba
de dragoste: “Și ziua și noaptea/ Luminează pe cer
o stea/ Ești numai tu/ Ești dragostea mea”. Sau, din
același ciclu, poemul: Când lipsește dragostea: “Ne
naștem/ Și tot mai mult ne lipsește ceva./ Ne
lipsește dragostea./ Murim./ Și tot mai mult ne
lipsește ceva/ Ne lipsește dragostea”. E o poezie în
care sunt îngemănate gânduri cu nuanțe filozofice și
simțiri sincere, care curge firesc din viață precum
rășina din trunchiul bradului, e o meditație gravă
despre firea umană și soartă, ca o moira grecească
ori un fatum latinesc din viziunea atâtor poeți ai
Antichității și din Sfânta Scriptură, o meditație
despre ceea ce suntem și probabil vom fi.
Pretutindeni oamenii nu fac decât
ceea ce știu mai bine: își schimbă culoarea
și mai deloc năravurile.
Tot o frunză suntem.
Depinde când și unde cădem.
Ne poartă vântul în altă parte
Decât în neant?
(Citind tineri poeți)
Acestei tulburătoare interogații, fiecare receptor e
liber să-și răspundă singur, în funcție de concepția
lui despre moarte și eternitate, despre locul veșniciei
sau despre necunoscutul neant. Plăcut în poezia lui
Nicolae Mareș este această implicare a cititorului în
răspunsul dat întrebării misterioase. E o meditație
deschisă despre multe din cele omenești:
solidaritate, revoltă, dragoste, efemeritatea existenței
și veșnicia morții, cu reflecții subtile despre natură,
cu parfumul din căpița cu fân și florile care se
conservă în arșița lacrimei, despre patrie și tragice
evenimente politice și istorice, despre personalități
din cultura poloneză (Jan Kochanowski, Tadeusz
Rozewicz și Stanislaw Jerzy Lec etc., din lumnea
cunoscută acolo, când lucra la Ambasadă României
în Polonia, despre Auschwitz și Insurecția din
Varșovia, dar și despre simbolul eternului Meșter
Manole).
Titlurile poeziei sale, inspirate bine și temeinic
gândite, hotărnicesc, în ansamblu, universul liricii
evocat de noi mai sus: Ergo sum, Străin pe Galaxia
Pământ, începutul sfârșitului, Nemăsura,
Singurătate, Dilemă, înstrăinare, Roata istoriei, Quo
Vadis, în țărână mă prefac. Titlurile absorb esența și
mesajul poeziei...
Un glumeț care nu se sfiește de o exprimare
metaforic licențioasă ar putea afirma că Poezia lui
seamănă cu o femeie frumoasă îmbrăcată numai
într-un costum de baie. Viața autentică din ele
vibrează la vedere nu sub acoperișul figurilor de stil.
Cititorul volumului va fi surprins de o structură
prozodică neobișnuită, din care ideile-cheie urcă
singular ca un crin dintr-o glastră cu flori. De aceea
imaginea geometrică a prozodiei poate lăsa pe
alocuri impresia de haos, în fond fiind vorba numai
de unele cuceriri suprarealiste din poezia
ultramodernă.
Unele versuri ale sale cu ecouri din senectute par
desenate în câteva linii pe pietre de gând, ca niște
inscripții: “De la un timp nu mai dorm - mă
pregătesc să adorm de tot” sau “Viitorul e numai
ceea ce facem și va rămâne făcut” ori “Nu pot
dărâma ceea ce - a fost zidit.”
Ruga lui nu e religioasă, ca la Nichifor Crainic,
V Voiculescu și chiar Arghezi, ci are, ca la Goga -
dar în alt stil - un caracter patriotic, social, combativ
pentru alungarea “buruienilor”, a neghinii, răului și
urâtului dintre noi. Un exemplu de o tulburătoare
puritate de gândire și simțire care caracterizează
întregul său univers poetic:
Doamne!
Ajută-ne să aruncăm
Cât mai grabnic
Din grâu neghina
Prea mult buruienește lumea.
Doamne!
Azvârle neghina în pustiu
Să-și facă loc
Mugurele, frunza.
Să vedem cu alți ochi
Lumina și lumea!
Nicolae Mareș e un poet cu un foarte dezvoltat
simț moral în majoritatea poeziilor sale, fără a fi,
însă, un anacronic moralist. Poezia lui exprimă
principii de comportare în viață, gânduri înalte și
simțăminte profunde, curate, despre felurite ipostaze
existențiale. Se vede că poetul a studiat filosofia.
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
poezia
Sorin Grecu
Miruit
poetului Vasile Gogea
Am de câteva zile
o dulceață persistentă în cerul gurii
de parcă un întreg fagure
ar fi poposit - miraculos - între fălcile mele
mi-amintesc mărturisirea
de-acum trei-patru veri a maicii Eudoxia
sora fostului stareț
a sfântului Dometie de la Râmeț
despre cum fratele său căpătase acest dar
și pe deasupra pe cele ale comunicării cu animalele
și anticipării evenimentelor
m-am bucurat asemeni unui copil
și-am plutit fericit - până ieri
crezând
că în sfârșit m-a atins pronia cerească
și mă aflu și eu printre aleși
m-a desumflat însă rapid
un bun prieten medic
spunându-mi că în opinia lui
toate acestea nu par a fi decât
simptomele începutului de diabet
Blagiană
Ochii tăi n-au mai rezistat
ochelarilor ieftini
cumpărați ceva mai demult
din piață de la ruși
așa că te-ai hotărât în sfârșit să-i schimbi
cu alții mai adevărați
te-ai alarmat pentru că mai nou
miopia ți-a crescut
vertiginos
și în același timp disproporționat:
de la 1,5 dioptrii la ambii ochi
cât aveai până deunăzi
acum ai ajuns la 1,75 la dreptul
și două la cel stâng
se pare că ochelarii tăi noi
speciali și cu lentile de protecție PC
au preluat rolul dumnezeiesc
pe care-l visai demult
de-acum poți să zăbovești ore întregi
în fața computerului ori a cărților
și să birui până și literele
până ieri aproape invizibile
observi mai departe cum tocul ochelarilor
robust din microfibră anti-șoc
(în care firma ți-a așezat drept bonus
și-o bucățică de mătase albastră
cu care să-i ștergi, grijuliu, în răstimpuri)
se lăfăie
aproape indecent pe birou
dar în fine
tocul acesta căpătat
între timp forma unui obiect
al cărui nume ți-e groază
până și să-l pronunți
iar mătasea - căptușeală funestă -
te îmbie să te întinzi
cât ești de lung
apoi halucinant
precum odinioară Samsa
constați ceva mai târziu
că de la o zi la alta
blestematele tale de dioptrii
îți sporesc din ce în ce mai tare
și-ajungi să fii purtat
spre o zonă incontrolabilă
însă de fapt
nu-i nimic neobișnuit
ca la toată lumea
și cu tine se întâmplă
același fenomen banal -
simți cum crește-n trupul tău sicriul
cu fiecare clipă care trece
Roșia Montana/Hannah Montana
Roșia Montana
ai ajuns rău
dezbrăcată tranșată în public
televizată
vândută
de când te știi
unde te-au prins
toți ți-au tras-o
te-ai schimbat
te-au schimbat
și nu mai ești nici măcar
fetița aceea
pe care o știam
când te-am vizitat
cândva
în defuncta-mi copilărie
așadar
te-au pervertit
i-au pervertit în parte
și pe cei din preajmă-ți
nu te-au lăsat în propria lege
nefericitul tău destin
începe să semene
tot mai mult
cu cel al Hannei Montana
Miley Cyrus
eroina de la Disney
devenită dintr-o copilă
ținută în puf
o biată jucărie sexuală
pentru uzul celor
puși în slujba diavolului
mai ai totuși o șansă:
într-un târziu
după ce-ai avortat
prin cotloane
de nenumărate ori
să fii luată de nevastă
în sfârșit
nesperat trofeu
de către un pământean
vei străluci în continuare
în lumina aceea palidă
crepusculară
misterioasă
asemeni Giocondei
va rămâne
în continuare
îndrăgostit de tine
până dincolo
de orice imaginație
exact
ce-a fost și până acum
un perpetuu încornorat
Viața amânată
Părintelui Emanoil de la Bixad
Ca un făcut, numai de asta ai tot timpul parte:
trebuie să alegi între o viață paralelă cu a ta
și alta amânată
fiindcă în interior - stupidă dualitate - se dă o luptă
decisivă
între Dumnezeu și altcineva, mult mai întunecat
și-atunci
cine-i acela care, cu rugile sale
(eficient și simplu precum o albinuță)
elimină reziduurile care amenință să te înghită
și retează capetele entității care te consideră numai al
ei
și te-a ocupat deja?
oricum, conștientizezi, la această oră ești trăit
și - asemeni unui ocnaș care a stat mult timp la izo-
lare -
după ce bunul tău sfetnic te vede,
sufletul îți revine, curând, la suprafață
și reușești, în sfârșit, să respiri cu plămânii întregi
totuși, de la o vreme începi să anticipezi lucruri:
de la vizionarea unor evenimente care
se vor petrece, aidoma, în viitorul apropiat
până la persoane pe care nu le-ai întâlnit de luni de
zile
și care - doar gândindu-te la ele - au și apărut în fața
ta
așa că ești sigur acum pe tine
nu te mai uimește nimic:
dacă n-ai fi fost avertizat din timp
probabil că la prima ocazie
ți-ai fi pierdut deja mințile
chiar și acum, în cartierul tău
aparent odihnit după o noapte aparent liniștită,
observi cum de sub coasa minusculă a mașinii de tuns
iarba
se ridică roua zorilor
e acolo - îl vezi? - un nor verde, intens
pe care, daca-l respiri, pe lângă izul puternic de mentă
distingi și chipurile suferinde
a cohorte de prunci nenăscuți sau omorâți
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
s-au refugiat sub pământ, apărând la lumină
chiar în curcubeul firelor de iarbă ce-au sfârșit acum
sub lamele coasei mecanice
ai senzația că vocile lor plăpânde
și fețișoarele schimonosite încep să te mustre
apoi, un alt episod: întâlnirea, anul acesta, de Rusalii,
cu dihania înaltă de peste trei metri,
cu chipul de războinic
și aripile de lungimea unei încăperi
când a realizat că o vezi a părut cu adevărat
încurcată
apoi s-a îndreptat brusc spre tine și, decolând,
te-a atins cu aripa al cărui curent înghețat
îl mai simți și astăzi
la început ai crezut că-i îngerul tău
însă, după ce ai vorbit cu specialiștii
aceștia ți-au dat lovitura de grație spunându-ți
că apariția e cu totul altceva:
mult mai periculoasă și înspăimântătoare decât
ți-ai fi putut închipui vreodată
revii așadar, secătuit, la Bixad
însă cu o nedisimulată speranță pentru că știi:
de fiecare dată, implacabil, îți va fi salvată,
după o sfântă procedura, vremelnica-ți ființă
stârnindu-i apoi și mai tare
pe zeii aceia crunți, cu vibrație joasă, (anunnaki?)
pe care, neștiutor, i-ai chemat la tine cândva
și acum nu mai vor, cu nici un chip, să se
retragă...
însă, eterni fiind - deci neatinși de ani -
după ce memoria
puținilor supuși-supraviețuitori a apucat a fi
ștearsă,
rebrenduiți în salvatori,
cei mai cruzi dintre ei au preluat, iarăși, cartul
ca urmare noi, moderni plăvani,
înfășurați în tricolorul clătit cu bere
(pentru că, nu-i așa? stomacul o cere)
am pornit-o neștiutori, teleghidați, spre Pașcani
rememorezi: blândă-i, totuși, amintirea orașului
vechi
pe atunci străzile sale atât de pustii erau -
și oamenii atât de personalizați
copiii nu-ți apăreau în față, gata îmbătrâniți,
și nimeni nu te obliga să te înfrupți din zaț
încerci să le spui ceva șefilor de convoi
dar te oprești - te consideră nesănătos - trebuiești
expulzat
fiindcă vorbele tale nu le-au adus, ci le-au risipit
bani
ai tot mai mult credința
că strici ambientul rezervației de varani
privești spre cer - vezi vitraliile catedralei, sparte,
și nici măcar în folclor n-ai cum să te retragi
fiindcă tocmai acolo te așteaptă
urcați precum balerinele, pe poante
Gheorghe Zărnescu	Grefa
și romulani
august, 2013
Oamenii din Pașcani
iar locurile - până ieri vacante -
sunt ocupate astăzi de indivizi ciudați, cu accent
străin
deși spun că-s pământeni nu-și amintesc de-unde
cu toții am pornit - sau am și ajuns deja? - la
Pașcani
■
A sosit, în sfârșit, și ziua temută:
L-au vândut din nou pe înaltul
apoi, transformați subit în prădători,
nemaiavând ce jefui,
au început să ne execute, pe rând,
vin
tu, în schimb, ești un liliac evadat în plină zi
din strânsura unei mantale vechi de militar,
anemiat constant (cu vodcă și vin),
și, pe deasupra, jalnic supraviețuitor
fără să ai la tine măcar cremene și amnar,
și-ntr-un târziu, unul pe altul
te prelingi printre masele compacte de klingonieni
Mihai Chiuaru
Poliptic
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
concurs Ioan Slavici
Proze
Cristina Winters
De ce scriu
Am început să scriu atunci când am încetat să
îmi plâng de milă.
M-am așezat în scaunul masiv de piele și mă
uitam la imaginea mea proiectată în oglinda mare.
Pentru că scaunul era foarte mare, eu păream foarte
mică. Fragilă. De fiecare dată când un bărbat mi-a
spus că sunt fragilă, m-am simțit jignită. Nu pentru
ca nu aș fi. Ci pentru că mi-aș dori să nu fiu.
Și-a plimbat mâinile prin părul meu și în
degetele lui nu exista nicio urmă de sentiment.
Profesionalismul lui mă liniștea și mă înfuria în
același timp. Avea ochii verzi-albăstrui și îi găseam
pupilele foarte mari și nicidecum negre. La fel de
verzi-albăstrui. Părul îi era tuns și aranjat impecabil,
iar culoarea blond-ruginiu își dădea silința să pară
naturală. Avea mâinile destul de mici pentru un băr-
bat și purta un inel masiv. Ik heb jou een paar keer
gedaan, mi-a spus. M-am uitat în ochii lui afirmativ
și m-am rușinat de ce mi-a trecut prin minte. Am
vorbit preț de cinci minute despre părul meu. Nu
vorbisem niciodată atât de îndelungat pe această
temă. Mi-a adresat câteva întrebări la care nu am
știut să răspund. Mă luptam cu mine interzicându-
mi să îi mărturisesc că dimineața nu îmi usuc părul
ud, că îl prind într-un coc neglijent și că în tren mi-l
desprind și mi-l usuc la căldura radiatoarelor în timp
ce mirosul de șampon mă duce cu gândul la bărbații
cu care am făcut dragoste.
Dacă aș fi avut timp, aș fi scris o hartă a sufletu-
lui tău pentru a o folosi atunci când te vei fi rătăcit
de mine.
L-am urmat așa cum îmi ceruse. Apa era caldă și
mi-a provocat o stare de somnolență. Am închis
ochii și mi-a fost frică să nu încep să plâng. Mirosul
de șampon m-a făcut să întredeschid ochii. Mirosea
a zmeură. Vrei să îți fac masaj? m-a întrebat. Vocea
lui îmi amintea de vocea unui băiețel curios, încă
inocent. M-am gândit că dacă ar fi început să îmi
facă masaj fără să mă întrebe, elementul surpriză
m-ar fi încântat. Sigur, i-am răspuns cu ochii închiși.
Sunt atât de obosită! Imediat după ce am rostit măr-
turisirea, mi-a părut rau că i-am arătat că eram vul-
nerabilă. Era frumos. în momentul în care a început
să deseneze drumuri de munte șerpuite pe scalpul
meu am uitat de mine. Degetele de la mâini înce-
puseră să mă furnice. Mi-a masat pielea scalpului
blând, ferm și lipsit de sentiment. Mă simțeam
mângâiată de un cub de gheață care, în momentul
în care îmi aluneca pe piele, refuza să se topească.
Mi-a ridicat ușor capul și a început să îmi maseze
gâtul. Mi-am simțit spatele foarte relaxat. Și
picioarele slabe. Am deschis ochii, puțin speriată de
ceea ce se strecurase în mintea mea. Relaxează-te,
mi-a spus. Degetele îi alunecau de-a lungul gâtului
meu. Atât de impesonal! Mi-aș fi dorit să îl
pedepsesc pentru vocea suavă care nu rostea decât
minciuni.
Nu iubisem niciodată pe fugă. Nu iubisem nicio-
dată necunoscuți.
îmi măsura firele de păr cu o exactitate matem-
atică exagerată. Fără firele de păr pe care le analiza
și apoi le tundea, aș fi fost redundantă. Părea să
aibă un dialog intern în care părul meu juca rolul
unui partener de conversație extrem de interesant.
Se uita cu atenție la vârfurile firelor de păr, le
atingea, după care le tăia răzbunător. Era ferm. Atât
de ferm încât nu aș fi îndrăznit să mă împotrivesc.
M-am simțit ignorată. Părul meu prinsese viață și se
bucura de atingerea unui bărbat cu început de
barbă. Din când în când se uita la mine în oglindă
și îmi zâmbea frumos. La fel cum îi zâmbești unui
partener pe care tocmai l-ai înșelat.
Când scriu, uit de voi.
în timp ce îmi usca părul m-am surprins între-
bându-mă cine îi tunde pe copiii din Africa. M-am
gândit la părul lor de lână aspră, mirosind a fum și
a mâncare gătită afară. M-am uitat la chipul lui fru-
mos, la ochii verzi-albăstrui, la dinții lui albi și
drepți, la adidașii impecabili și mi l-am imaginat
stând în picioare în soarele arzător și tunzând copii
negri. Dacă ar fi făcut asta, ar fi căpătat importanță.
Ar fi prins suflet. Acum nu era decât ambalaj. Unul
cu pliuri perfecte dar lipsit de conținut. Un bărbat
pe care l-aș fi folosit. Se uita cu un fel de înțeles
ascuns la părul meu care se ondula frumos și
mirosea a zmeură. Pentru o secundă am crezut că îi
surprinsesem sufletul. Clopoțelul de la ușă m-a tre-
zit din visare. Următoarea clientă tocmai intra pe
ușă. A salutat-o respectuos și i-a spus: Imediat ter-
min! M-am simțit trădată.
Niciodată nu mi-am imaginat că ceva atât de la
îndemână, scrisul, urma să îmi bandajeze rănile.
I-am mulțumit în timp ce el deja se pregătea
pentru următoarea clientă. Pentru furnicăturile din
mâini și pentru mirosul de zmeură. Mâinile încă îi
străluceau de la uleiul cu funcție de protecție pe care
îl aplicase în lungimea firului de păr înainte de a-l
usca. Mi-am imaginat o picătură de ulei fierbinte
care mi se scurgea pe șira spinării. Și un abis în care
căzusem și în care nu îmi păsa de nimic.
Clopoțelul de deasupa ușii mi-a vestit plecarea.
Nu m-am uitat înapoi. M-am gândit la un cer de
seară uscat, plin de stele mărunte, atârnând dea-
supra unui sat african. Copiii dormeau pe rogojini
făcute din frunze de banan. Părul le era încâlcit și
puțin transpirat la baza gâtului.
Autoportret
Ești un megavulcan emoțional.
Pe bărbatul cu dreadlocks îl văd în fiecare marți
dimineața în tren. E de înălțime potrivită și are
pielea neagră. Poartă niște papuci eleganți care
strălucesc în pofida ploii care îmi udă părul pe care
nu am avut timp să îl usuc. Mă îndrept împăcată cu
dimineața udă și gri spre ultimul vagon al trenului.
E destul de trist atunci când nu ai libertatea să alegi
tu singur vagonul în care te urci. Eu mă văd nevoită
să îl aleg pe ultimul din considerente practice.
Odată ajunsă în gara-destinație, ultimul vagon
oprește scârțâind în dreptul scării care duce la
pasajul subteran care sfârșește în stația de autobuze.
Cum nu am decât trei minute să străbat pasajul
subteran, sunt nevoită să aleg ultimul vagon al
trenului care mă lasă la scară. Dacă nu aș face asta,
aș pierde autobuzul și aș întârzia. Cred că și
bărbatul cu dreadlocks a descoperit secretul
ultimului vagon pentru că e mereu în prajma mea. E
îmbrăcat în negru, elegant dar practic. Poartă o
eșarfă gri închis care îi oferă și mai multă eleganță.
Și are dreadlocks. E un fel de uliu sălbatic care
lucrează la circ. Din considerente practice. Și s-a
împăcat cu ultimul vagon și cu diminețile gri și ude.
Ca să mă înțelegi pe mine trebuie să îți ucizi
rațiunea. Ai reușit vreodată să faci asta? E ca și cum
ai respira dar nu ți-ai folosi plămânii. E un fel de
kiai pe care nu îl poți reprima. Pe care îl
conștientizezi după ce s-a întâmplat. E ca și cum ai
dansa cu ochii închiși. Și nu ai greși niciun pas.
Sunt o arie dintr-o operetă pe care am compus-o pe
loc, o improvizație care se apropie îngrijorător de
perfecțiune prin imperfecțiunea ei sinceră. Sunt un
strigăt într-o sală mută de lectură. Sunt o cireașă pe
care o găsești în zăpadă. Sunt tristă când aș putea
foarte bine să fiu fericită. Sunt o frunză galben-
ruginie care încă moare lipită de asfalt într-un parc
în care copacii sunt în floare. Sunt o lebădă
sălbatică care încă plutește într-un ochi de apă pe un
lac înghețat. Și care va pleca de acolo nu când o
alungă gerul, ci când nu o vede nimeni. Sunt o
floare de colț crescută în mijlocul unei metropole,
într-un ghiveci amplasat pe scările de la intrarea într-
un zgârie-nori. Sunt un fado tânguitor cântat la o
ceremonie de nuntă. Sunt o rafală de ploaie pe o
plajă. Un vapor în deșert. Sunt tot ceea ce îți dorești
și detești într-un singur om. Un demon cu aripi albe
din pene mov. Un înger cu părul încâlcit.
Aș vrea să îți sărut sufletul.
Aș vrea să nu idealizezi imaginea mea. Aș vrea
să înțelegi că tot ceea ce eu ofer vindecă și
îmbolnăvește simultan. Și că e nevoie de curaj ca să
trăiești pe muchie de cuțit. Aș vrea să înțelegi că eu
nu sunt a ta și nici nu voi fi vreodată. Că pot să îți
ofer minute, cel mult ore, dar niciodată mai mult.
Eu nu cred în eternitate. Cred în efemeritate. Și în
frumusețea ei. Cred în momente pe care ai fi vrut
să le păstrezi dar care s-au disipat. S-au risipit ucise
de propria lor intensitate. Cred în dragoste care îți
orbește rațiunea. Și care moare. Ca un foc care se
stinge răpus de propriile lui flăcări. Cred că iubirea
unilaterală e derizorie. Pentru că nu are decât un
singur beneficiar.
Am un suflet împrăștiat. Mă întreb dacă te-ai
gândit la asta când ți-ai dorit să îl săruți. E ca și cum
ai vrea să săruți apa unei cascade care se
rostogolește într-un vad. E ca și cum ți-ai dori ca
marea să stea în loc ca să o cuprinzi în brațe.
Eu nu am un loc al meu. O adresă la care să mă
găsești. O caracteristică proprie care te ajută să mă
recunoști din depărtare. Sunt cameleonică. Oarecum
dezorganizată. Nechibzuită. Iubesc repede, intens și
de scurtă durată. Mă înduioșează o insectă și mă
lasă rece un cadavru. Am cunoscut moartea când
eram atât de inocentă încât nu am recunoscut-o din
prima. A trebuit să o privesc preț de câteva secunde
în ochi ca să îmi dau seama că nu mă pot aștepta la
nimic bun. Nu m-am dăruit niciodată și m-am
dăruit de o mie de ori. Am privirea verde. Și sufletul
trist. Sau întristat. Singur. Sau însingurat.
Puterea ta de dăruire e incomensurabilă. Te
mântuiește și te va ucide. Zâmbesc în timp ce scriu
asta. Un pic răutăcios.
Pe mine nu poți să mă salvezi. Pentru că eu nu
caut salvare. Și nici mântuire. M-am împăcat cu
mine. Eu nu caut decât un singur lucru care mereu
apare când nu mă aștept și nu știu exact de unde
vine. Din cer sau de pe pământ. Din mine sau din
voi. Sau noi. Din ocean sau din deșert. Din
singurătate sau din aglomerație. Ce sens are să cauți
necontenit pasiunea când poți să o creezi? De ce să
cerșești când poți să oferi? De ce să tânjești după o
10
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
prăpastie pe fundul căreia să te ascunzi când poți să
sapi una și să o umpli cu sufletul tău? împotriva
ploii s-au inventat umbrelele. înțelegi? Nu te întrista,
prietene. împotriva întristării încă nu s-a inventat
nimic dar tehnologia înregistrează progrese
uimitoare.
Privește-mă în ochi și spune-mi dacă încrederea
în mine e mai importantă decât infinitul pe care l-ai
simțit atunci când m-am jucat în părul tău.
îți ofer sufletul meu să il săruți. întrebarea e ce-i
vei face după ce nu il vei mai simți pe buzele tale.
Nobody’s Wife
Nu m-am gândit niciodată cum ar fi să privesc
cerul înstelat de sus. Mereu l-am privit de jos, de pe
o pajiște cu iarbă uscată, verde-maroniu, din țara-
război unde stelele se jucau în părul lui cârlionțat
sau de pe un vârf de munte unde mă simțeam
fericită și puțin singură. Sau singuratică. M-am
gândit că imaginația e limitată de percepție. Ne-am
obișnuit să ne uităm la stele de pe pământ și nimeni
niciodată nu s-a gândit cum ar fi să le privești de
sus. Mulțimea de oameni, luminițele care îi însoțeau
și poziția mea superioară lor m-a dus cu gândul la
un cer de vară pur și înstelat pe care eu îl priveam
de sus. Luminile tremurau și din când în când se
stingeau. Nu le-am mai urmărit să văd dacă se
reaprind.
Așteptam să înceapă concertul și mă simțeam
emoționată. Nu așteptam doar muzica și ceea ce ea
urma să mă facă să simt, așteptam artistul. îmi
mișcam picioarele în semn de nervozitate și
gândurile îmi erau confuze. Mă gândeam la bărbații
pe care îi iubisem și la faptul că mâncasem
sandwich-uri cu ton în mașină în timp ce mă
îndreptam spre sala imensă de concerte. în timp ce
priveam cerul de oameni mă întrebam dacă sala era
de fapt un stadion sau pur și simplu o sală de
concerte de dimensiuni exagerate. Era foarte
impersonală, lucru care parțial mă deranja. Dar
găzduia treizeci și cinci de mii de oameni, fiecare
având același scop, lucru care mă impresiona. Nu
mai văzusem niciodată atât de mulți oameni
găzduiți în același loc, în așteptarea aceluiași lucru.
O femeie care își rezervă câteva secunde pentru
a-și ruja buzele pe o scenă în fața a treizeci și cinci
de mii de oameni este o femeie care pe mine mă
intrigă. O femeie care le spune celor treizeci și cinci
de mii de oameni care o privesc 'Am nevoie de o
secundă să îmi așez geaca” este o femeie care pe
mine mă uimește prin naturalețe. O femeie care face
trecerea între infim și măreț neobservabilă este o
femeie care știe să se joace. O femeie a cărei
duritate nu e decât sensibilitate mascată este o
femeie ce trebuie descoperită.
în limba surogat există un cuvânt care are o
bogăție lexicală inimaginabilă. Un cuvânt care
conține atât de mult înțeles, atât de multă esență,
atât de multă frumusețe încât, odată ce îl înțelegi, îl
folosești cu grijă pentru a nu-l irosi în circumstanțe
derizorii.
Kwetsbaar.
Am studiat traductologia. Și, oricât de mult îmi
place misterul și neîmplinirea, simt nevoia să explic
cuvinte. Să le pronunț în limbi străine și apoi să le
traduc în limba mea. Să le simt și să le ofer
transparență. Să le dăruiesc altora pentru a-i
îmbogăți. însă niciodată nu reușesc să le traduc
nuanțele, să exprim, prin traducere, ceea ce cuvintele
îmi spun mie. Le traduc înțelesul lor, al cuvintelor,
nu al meu. E ca și cum aș vrea să mărturisesc un
secret care mă chinuie dar nu pot. E ca și cum aș
vrea să plâng însă lacrimile mi se opresc în gât și mă
sugrumă. Mă îneacă și îmi îngreunează respirația. Și
îmi simt corpul respirând greu dar nu știu cum să îi
înlesnesc sarcina.
Sunt o scriitoare care nu știe cum să înfăptuiască
cuvinte.
Femeia de pe scenă depășește limitele în care se
încadrează un artist. Femeia de pe scenă e
kwetsbaar E un colț de stâncă care amenință în
orice secundă să se prăbușească. Un râu înghețat a
cărui strat de gheață nu are decât un singur punct
sensibil. Un punct pe care, dacă îl atingi, gheața se
va rupe iremediabil. Un zid de beton prin care poți
să vezi marea. Femeia de pe scenă e înzestrată cu o
frumusețe care îi este pedeapsă și binecuvântare
totodată. O frumusețe definită în linii delicate, dar
ferme. O gură care mușcă și alintă concomitent. O
lacrimă în ochii unui ucigaș plătit.
Breekbaar
Casantă. Femeia de pe scena îndepărtată e
casantă. Vulnerabilă. Plăpândă și otrăvitoare.
Delicată și indecentă. Grațioasă și neîndemânatică.
Ea poartă o luptă cu cei ce îi oferă dragoste. Cu cei
ce îi oferă dragoste și pleacă. Cu cei care o înțeleg
insuficient pentru a o păstra.
Am început să o ascult pentru că i-am simțit
lupta. Pentru că i-am simțit vulnerabilitatea. Pentru
că versurile scrise de ea aveau înțeles. Pentru că
vocea ei țipă și alintă. înduioșează prin curățenie.
Prin invincibilitate și iminența colapsului. Prin
capacitatea de a pedepsi și de a ierta. în seara
concertului m-am simțiti fericită. Fericită cu mine.
Echilibrată. Purtam bocanci galben-pai care îmi
ofereau o aderență necunoscută și confortabilă. Tot
ce mă înconjura în sala de concerte părea sa fie la
locul lui. Cerul de oameni pe care îl priveam de la
înălțime, femeia de pe scenă pe care o plăceam și a
cărei muzică mă încânta, trecutul meu, cel pe care îl
alesesem să mă însoțească, călătoria pe care urma să
o întreprind a doua zi.
“(...) You’ll see
that I can carry the burden of pain
’cause it ain’t the first time, no, that a man goes
insane
and when I spread my wings to embrace him for
life
I'm suckin' out his love, I, I’ll never be nobody’s
wife. ”
Ik ben kwetsbaar.
Mormântul
Se prăbuși într-o fracțiune de secundă. Sunetul
microfonului care se izbi de podea m-a trezit dintr-
un fel de visare. M-am uitat la ea întinsă pe jos și
nu mă puteam gândi la nimic. întinsă pe jos părea
mult mai înaltă decât era în realitate. M-am apropiat
de ea foarte încet, de parcă picioarele nu voiau să
mă asculte. I-am atins un braț și i-am simțit căldura.
Am întors-o cu fața în sus, în timp ce mă uitam la
sângele de pe podea. Roșu închis. Prea închis. Mă
simțeam adormită, lipsită de orice fel de emoție.
Zăpada mi se lipea de talpa cizmelor. Singurele
pe care le aveam. Pășeam cu grijă de teamă să nu
alunec. Coșul de lemne îl purtam într-o mână, gol
era foarte ușor. Era din nuiele de salcie. Verzi-
maronii. îmi era atât de cunoscut. Știam exact cum
să îl țin ca să nu mă zgârii în nuielele pe jumătate
ieșite din împletitură. Era atât de frig afară și eu încă
eram copil.
Mă simțeam respirând foarte repede. îmi venea
să plâng dar nu puteam. Și nici nu îndrăzneam. A
deschis ochii încet. Atât de albaștri. Atât de goi. Atât
de albaștri. O mângâiam pe brațul stâng și mă
agățasem de ea de parcă îmi era frică să nu se ridice,
să nu plece și să mă lase acolo. O simțeam. Eram
ea. Liniștea din ochii ei mă îngrozea, mă fascina.
Mormanele de zăpadă erau gri, murdare și lipsite
de orice farmec. Treceam în fiecare zi pe lângă ele
în timp ce mergeam la magazia de lemne. Mama se
supăra când ajungea acasă și nu erau lemne. în
dimineața zilei aceleia totul era rece și neprimitor.
La fel cum casa noastră era rece și apăsătoare. Seara
era caldă și tăcută. La fel de apăsătoare ca peste zi
dar mută. îmi apropiam obrazul de geamul rece. Mă
simțeam singură.
Albastrul ochilor ei îmi dădu o stare de frig.
Sângele îi curgea din buză și bărbie. O priveam
obsesiv în ochi, goliciunea lor mă fascina. Mă
atrăgea ca un drog care urma să îmi aducă moartea.
Se uita într-un punct fix pe care doar ea putea să îl
atingă. Era îndepărtat. Intangibil. Și nu prevestea
decât moarte.
Am ajuns la ușa magaziei de lemne. în ciuda
măsurilor de precauție am alunecat și m-am speriat
puțin. M-am apropiat de ușa masivă de lemn. Era
întredeschisă. Lacătul masiv din metal greu atârna de
veriga a cărei curbură îmi era atât de cunoscută. Era
închis. Premeditat. M-am uitat fără niciun fel de
emoție prin crăpătura ușii.
în ochii ei am văzut un pustiu pe care îl
simțisem în coșul pieptului. O liniște bolnăvicioasă.
O întindere fierbinte, în care larvele pe jumătate
uscate se târau pe jumătate moarte în căutare de
cadavre. O prăpastie pe fundul căreia ultimul
cadavru se transforma în nisip. O lepădare de tot ce
e însuflețit. O trecere suavă din ființă în nimic.
Lipsa desăvârșită a unui Rai despre care bunica îmi
vorbise atât de frumos. Și în care credeam de dragul
ei. O durere surdă provocată de straturi de mizerie
umană. O copilărie schingiuită de frică și rușine.
Rușinea de a fi cunoscut moartea. O trecere bruscă
de la păpuși din plastic cu ochii căprui la moarte.
în ochii ei l-am reîntâlnit pe cel care se pierduse.
Am privit îndelung prin crăpătura ușii și nu am
zis nimic. Nimănui. L-am privit așa cum era, în
picioare, la douăzeci de centimetri de pământ.
îmbrăcat cu haina lui verde-maronie. Cu brațele
atârnându-i pe lângă corp. Nici măcar nu mi-a trecut
prin minte să plâng. Sau să cer ajutor. Priveam
moartea în ochi. Era frig și parțial întuneric. Mi-am
lipit obrazul de lacătul rece. Nu știu cât am stat așa.
Poate câteva secunde. Sau minute.
îi simțeam durerea, frica, dezamăgirea. Vocile o
readuceau la realitate dar când ele nu mai spuneau
nimic, ochii îi fugeau din nou în gol. Era un fel de
luptă între viu și neviu. între dimineața în care
soarele pătrundea prin ferestrele înalte și lumea în
care nu era dimineață niciodată. Un dans pervers
între simțire și abis.
Am ridicat coșul de nuiele de salcie și am auzit
zăpada scârțâindu-mi sub picioare în timp ce mă
îndepărtam. Urma să mă întorc fără lemne de foc.
Atunci când m-am rătăcit de mine iarna încă nu era
pe sfârșite.
Un dans pervers între simțire și abis.
Vara, în locul în care l-am înmormântat, țăranii
fac fânul și clădesc clăi de fân. Din mormanele
murdare de zăpadă nu a mai rămas nimic și vara
încă nu e pe sfârșite.
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
11
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
interviu
„Am devenit, pentru câțiva ani,
copilul de trupă al Tribunei”
de vorbă cu poetul Petru Romosan
foto Vlad Arghir
Alexandru Petria: - Câteva versuri de-ale
dumneavoastră, domnule Petru Romoșan:
„descriu un cocoș, cocoșul nu mai cântă / se face
hârtie mototolită, cade sub masă ; / descriu un
câine, câinele nu mai latră, schelălăie, /se duce
dracului” (Autodescrierea, din volumul Rosa
Canina). Cum trece România testul descrierii ?
Petru Romoșan: - Scriam versurile pe care le
citați prin 1979-1980. E momentul în care am
înțeles că sistemul comunist poate fi destructurat
și Ceaușescu e doar un jeg muritor. Cum, ce -
ramânea de văzut, ramânea de făcut. Am înțeles
că Uniunea Scriitorilor, cu geniile sale anuale și
cam plicticoase, nu e locul în care se întâmplă
lucruri importante. Un an mai târziu mă angajam
ca vânzator de tablouri într-un magazin al
Fondului Plastic din București, de pe Strada Șelari,
lângă Crama Domnească, și abandonam boema
literară. Atunci am început lungul drum al
maturizarii cetățenești și chiar intelectuale. Mi-a
luat vreo 15 ani, timp în care m-am instruit în
pictură și în artele plastice în general. După acest
parcurs, eu înțeleg istoria în imagini, picturi,
desene, sculpturi, care au devenit adevăratele mele
cuvinte. E un alt fel de a privi lumea decât al
literatului. De fapt, eu nu am fost literat niciodată
și, bineînțeles, nu sunt nici astăzi. Am fost în
adolescență și în prima tinerețe poet, și am
devenit un negustor de artă. Negustor de artă -
termenul e mult mai complex decât pare la prima
vedere și are o istorie foarte lungă, care vine din
Evul Mediu și chiar din Antichitate. Destui
călugări au practicat disciplina. Au fost negustori
de artă și Rembrandt, și Rubens, și atâția mari
pictori din Italia. Până la intrarea în Renaștere,
pictorul era, de fapt, un negustor de artă : un om
care vindea imagini frumoase și de preț. Azi, ca și
ieri, nu e vorba numai de bani și afaceri, e vorba
și de expertiză, de descoperire de lucruri
importante, știute cândva și pierdute, de colecții
și colecționari, de memoria neamului sau a
neamurilor, de lărgirea continuă a patrimoniului.
Iar negustorul de artă are multe subdiviziuni - eu
sunt mai degrabă ceea ce se cheama și se cheamă
încă din Evul Mediu, un “atribuționist”. Ce este
un “atribuționist”? Pe larg vă voi explica altă dată.
Deocamdată, vă voi spune doar că e cel ce
atribuie lucrările, obiectele din toate timpurile
autorilor lor adevărați, le plasează cel puțin într-o
țară, într-un oraș, într-un secol sau chiar deceniu,
într-o școală, într-un atelier de maestru. E un fel
de polițist metafizic.
- „L-au aplaudat ca pe nimeni altul. / Lui nu i-
a ajuns. / L-au uns măscărici al norilor. / Lui nu
i-a ajuns. / Continua să mărșăluiască pe frânghia
din ce in ce mai subțire” - sunt din poemul
intitulat Romoșan. Nu ați obosit să „mărșăluiți”?
- Bine țintit, domnule Petria! M-am născut în
Comitatul Hunedoarei, la Orăștioara de Sus,
numele actual al comunei unde se poate încă
vedea Sarmisegetuza Regia, capitala regală a
înaintașilor noștri, înconjurată de salba de cetăți
care o veghează și o apără. Foarte mulți bărbați
din Valea Grădiștei se pot recunoaște în figura
severă a împăratului Traian, marele administrator,
așa cum o știm de pe monede și din statuile
rămase. Se știe că în vechime împărații și regii,
romani sau barbari, își răspândeau urmașii peste
tot pe unde câștigau vreun război. Se pare că
i-am fost model lui Nichita Stănescu pentru
cunoscutul său poem Tocirea (“Soldatul
mărșăluia, mărșăluia, / mărșăluia / până când /
până la genunchi / piciorul / i se tocea, i se
tocea”). Am fost câțiva ani prieten cu Nichita
începând din vremea când îmi urmam stagiul
militar la București și obișnuiam să mă înfățișez
la Uniunea Scriitorilor în uniformă. Pariul nostru,
al câtorva tineri care am fost numiți “Generația
'80”, a fost acela de a lăsa, când vom închide
ochii, o Românie liberă, independentă și, poate,
mai fericită. O Dacia felix\ Cum poate vedea
oricine, nu ne găsim încă acolo. Suntem încă
foarte departe de angajamentul tinereții noastre.
Mărșăluim deci în continuare. Pe mulți dintre ai
mei, generali sau soldați din toate contingentele, i-
am pierdut, uneori prematur, pe câmpul de
bătaie. Mă gândesc la Horia Bernea, Virgil
Mazilescu, Mihai Ursachi, loan Alexandru, Florin
Mugur, Mihai Pelin, Ion Mamina, Ioana Berindei,
Marin Mincu, Florin Constantiniu și câți încă
alții, unii secreți, alții cunoscuți de toată lumea,
apropiați sau de departe. îi port cu mine și
mărșăluiesc mai departe, cum spuneți
dumneavoastră.
- Cum a ajuns puștiul de la țară in lumea
literară, unde ați intrat in forță?
- în 1972, eram în clasa a VIII-a, am fugit de
acasă la Cluj. Un coleg de bancă, Teodor, mai
mare cu doi ani, care știa să deseneze
extraordinar cowboys, m-a ajutat să urc din mers
pe mocănița Grădiștea Muncelului-Orăștie. De la
Orăștie am luat trenul până la Cluj, unde mă
duceam să-l caut pe D.R. Popescu. Citisem un
interviu cu el, luat, cred, de Adrian Păunescu în
Tribuna, și mi s-a părut mie că, dintre toți cei
care dăduseră interviuri acolo, era cel mai
cumsecade. Citeam aproape toată presa din țară
la Orăștioara de Sus pentru că poșta se găsea
acasă, mama era poștărița satului, iar eu lucram
alături de ea de ani buni: distribuiam ziare,
scrisori, țineam contabilitatea. Pentru că eram cel
mai tare la matematică! De altfel, dacă regret și
azi ceva, e că nu am continuat cu matematica.
L-am găsit pe D.R. Popescu, pe care l-am și
convins că nu e cazul să mă mai întorc acasă.
împreună cu regretatul Petre Bucșa, director al
Teatrului Național, a încercat să mă mute la
școală la Cluj. Nu a reușit, era imposibil, căci aș
fi pierdut anul școlar. D.R. Popescu sunase, de
altfel, imediat la părinții mei și-i liniștise. parțial.
M-am întors acasă cu coada între picioare și
directorul școlii, excepționalul profesor de istorie
Viorel Manolescu, care mi-era văr primar și ne
învățase totul despre dacii meleagurilor noastre,
m-a scos în careu și mi-a scăzut nota la purtare
pentru “marea evadare”. Dar, după ce mi-au fost
publicate mai multe poezii în Tribuna, nota la
purtare mi-a fost reparată și am putut încă o dată
să iau premiul I. Pe atunci, nu luai premiul I dacă
n-aveai 10 la purtare. M-am întors la Cluj, am
luat examenul la liceul de engleză Ady-Șincai, asta
a fost dorința DRP-ului - eu aș fi vrut să fac
greacă-latină. Am început cursurile clasei a IX-a la
Cluj. Și am devenit, pentru câțiva ani, copilul de
trupă al Tribunei. Aș dori să mai amintesc aici
rolul fabulos pe care l-a jucat în Orăștioara de Sus
Aron Demian, unul dintre marii dascăli ai
Ardealului, director al Liceului „Aurel Vlaicu” din
Orăștie vreo 25 de ani, ajuns inspector general în
Ministerul învățământului în timpul guvernului
Octavian Goga, în 1938. Aron Demian a ispășit
mai mulți ani la Orăștioara de Sus în domiciliu
obligatoriu. Nefericirea lui s-a transformat în
șansa copiilor comunei. Școala generală din
Orăștioara de Sus a devenit, grație marelui dascăl,
una din cele mai bune școli din țară. Zeci, apoi
sute de elevi au urmat cu brio studii superioare,
iar calitatea școlii s-a păstrat pentru câteva
generații.
- Cred că am dormit in același internat, după
12
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
10 ani, dacă ați stat la cel al Liceului Ady-Șincai...
Vorbiți-mi despre Clujul de atunci.
- Da, e vorba de internatul de pe Strada
Kogălniceanu nr. 16, lângă Biserica Reformată,
unde ascultam adesea concerte sublime din
camerele noastre. O mănăstire de prin secolul al
XVI-lea, secolul lui Tițian, cu piațeta ei din alte
vremuri și cu Sf. Gheorghe, o sculptură celebră, al
cărei original e la Praga. Clujul de atunci? Am
trăit un straniu sentiment de deja-vu când am
vizitat Heidelbergul, străvechiul centru universitar
european. Comunismul nu ajunsese la Cluj. Era
încă un oraș în care Erasm din Rotterdam ar fi
putut locui. Ion Mureșan vă poate povesti mai
multe despre vremea aceea. A locuit și el acolo
câțiva ani. Acolo ne-am cunoscut. Era cu doi ani
mai mare decât mine. Am trăit împreună o scenă
antologică datorată domnului pedagog Lungu, un
Marius Chicoș Rostogan al adolescenței noastre.
Un coleg sănătos a fost găsit în infirmerie de dl
Lungu în timpul unei epidemii. “Ce cauți aicea,
mă? Nu știi că te poți îmbolnăvi și tu ?” “Eu sunt
imun, domnu' pedagog”, a zis colegul. “Mă, tu
nu ești imun, l-a luat Lungu la rost, tu ești
tâmpit!” Domnule Petria, în internatul în care am
avut norocul să locuim, puțin după 1500 au
studiat franciscanii și apoi iezuiții. Merită să ne
amintim asta pentru ca noul Papă e și iezuit, și se
cheamă și Francisc.
- Nu uit cum ascultam din cămin, seara,
concertele de orgă de la biserică. Chiar, parcă erai
pe altă lume. Cred că ați scris acolo.
- Programul internatului era destul de sever.
După orele de curs, după masă, înainte de masă,
aveau loc “meditațiile”, adică pregătirea lecțiilor
de a doua zi sau din zilele următoare. Nu prea
ieșeam în oraș, și din lipsă de bani, și pentru că
se putea ieși numai cu bilet de voie. Ne-am
regăsit trei “scriitori” în internat: Ion Mureșan,
Vasile Dragomir și cu mine. Am instituit repede
un minicenaclu. Am reușit cu mare greutate să-l
dezbar pe Ion Mureșan de poezia rimată. Nu
putea scrie decât cu rimă, totul rima până la
disperare. Azi văd că își reia din când în când
vechea apucătură, dar o stăpânește ceva mai bine.
Vasile Dragomir ne uimea pe amândoi. Lucra în
secret chiar la un roman! Ceva de necrezut pentru
doi poeți care se bazau pe talent, pe inspirație, pe
imaginea fulgurantă. îmi amintesc de sala de
meditație în care eram singur și mă chinuia
talentul. Acum, în memorie, locul acela din
vechea mănăstire de pe Strada Kogălniceanu, sala
de meditație, ia o dimensiune mitică. Ce serioși
eram pe atunci ! în internat aveam și colegi de la
arte plastice și de la licee învecinate, cum ar fi
“Emil Racoviță”, liceu de matematică.
- Ați debutat in Tribuna.
- Da, m-a debutat D.R. Popescu în Tribuna în
1972 și a continuat să mă tipărească în anii
următori. Mi-a fost și “profesor particular” de
literatură și, iată, azi pot să vă spun, chiar de
politică. Pentru că acasă, în biroul lui plin de cărți
de pe Strada Brașov, D.R. Popescu se exprima
foarte liber și deloc convențional, deși apăruseră
Tezele din iulie 1971 și alte nenorociri ale lui
Ceaușescu, care scăpa încet-încet de frânele lui
Ion Gheorghe Maurer (asta o știu doar azi), iar
scriitorul D.R. Popescu era deja un personaj
politic important al Clujului, și deci al
Transilvaniei. Da, DRP-ul a fost primul meu
maestru major. M-a învățat în câțiva ani foarte
multe lucruri inaccesibile altfel unui licean
oarecare, oricât de talentat ar fi fost acesta. M-a
învățat literatură, morală, politică, istorie. Iar
pentru că în poezie era doar un amator, i-a cerut
expres lui Ion Cocora să se ocupe de mine. Ion
Cocora s-a achitat de sarcină cu seriozitatea unui
ardelean și cu delicatețea unui poet sofisticat. Le
sunt amândurora, lui D.R. Popescu și lui Ion
Cocora, profund recunoscător.
- Clujul v-a rezervat lucruri plăcute și
neplăcute.
- în ultimii ani '70, viața literară a Clujului era
foarte vie. Erau Steaua (director Aurel Rău),
Tribuna (director D.R. Popescu), Editura Dacia
(director Alexandru Căprariu), revista Echinox,
care se constituise deja într-o mișcare literară sub
bagheta invizibilă dar severă a lui Mircea Zaciu,
cu liderii oficiali Ion Pop, Marian Papahagi, Ion
Vartic, și cu vedetele literare, în primul rând
Adrian Popescu, dar și Ion Mircea, Dinu Flămând
în poezie, Eugen Uricaru în proză și, desigur,
mulți alții pe care din păcate îi uit acuma.
Rivalitatea dintre Tribuna (de fapt, D.R. Popescu)
și Echinox plus Universitate (Mircea Zaciu - va fi
o bomba când se vor publica dosarele lui de la
Securitate) era un subiect curent al discuțiilor de
la cafeneaua Arizona sau de la Cola. Augustin
Buzura, care beneficia deja de o notorietate
națională, lucra la Tribuna dar era în tabăra lui
Mircea Zaciu și avea filierele lui la București.
Aspiranții la glorie, foarte tineri și încă
necunoscuți atunci - Ion Mureșan, Marta Petreu,
Alexandru Vlad, Vasile Dragomir, Radu Săplăcan,
eu însumi, Macarie Hedeșiu, Dan Gîrbovan - erau
foarte activi în cenaclurile, succesive sau
simultane, în care se făceau și se desfăceau glorii
de o seară. Tot atunci la Echinox apăruse o nouă
promoție cu Ion Groșan, Radu G. Țeposu, Ion
Buduca, Emil Hurezeanu. Generații, promoții,
genii și talente, poezie, proză și critică - cu toții
am crezut că toate acestea erau importante. Eu
am debutat în volum în 1977 la Editura Dacia, cu
Ochii lui Homer, în urma unui concurs cum
începuseră să se practice pentru a mai descuraja
legiunile de nou-veniți în câmpul literaturii. Cu un
an înainte - aveam doar 19 ani -, revista Tribuna
îmi acordase premiul ei de poezie pe 1976.
Premiul pentru filosofie i-a fost acordat tot atunci
unui anume Andrei Marga. Mi-au ramas în
memoria afectivă toți redactorii Tribunei de
atunci : Ion Cocora, Nicolae Prelipceanu, Ion
Lungu, Ion Oarcășu, Victor Felea, Ion Vlad, Vasile
Grunea, Marcel Constantin Runcanu, Vasile
Sălăjan, Constantin Zărnescu...
- Ce relație a fost intre Mircea Zaciu și
Securitate?
- Regretatul Mihai Pelin a descoperit un
document din care rezulta că Mircea Zaciu a fost
consemnat la domiciliu. și, cum era istoric militar,
comenta că astfel de consemnări la domiciliu nu-i
priveau decât pe ofițerii activi. Nu se înțelegea
dacă era vorba de Ministerul Apărării sau de
Securitate.
- Anterior, ați panoramat Clujul cultural, dar
lucrurile bune cu precădere. Cele rele?
- O să vă surprind. Am o amintire foarte bună
a acelor ani. Sunt convins că era mai puțin
comunism la Cluj decât la București. Mai puțină
politică, mai puțină ideologie și până și
Securitatea era mai discretă și, poate, mai
profesională. Relațiile dintre persoanele publice
aveau o anumită ținută care sper că, măcar într-o
anumită măsură, se menține și azi la Cluj.
Lucrurile acestea nu se uită. Bizar, e ca mersul pe
bicicletă sau șofatul sau chiar ca mersul pe jos. Eu
am o relație foarte bună și cu Parisul. Mă
recunosc oricând cetățean al Clujului sau al
Parisului, dar mărturisesc că, după atâția ani,
relația mea cu Bucureștiul continuă să fie una
conflictuală sau, în orice caz, de neașezare. Clujul
anilor '70, literar dar și în general, era un oraș de
trăit. E drept, pe vremea aceea, Emil Boc nu era
primar. Eu îl cunoșteam doar pe dascălul lui,
“eminescianul” Teofil Răchițeanu, un literat plecat
în nori. Elevul lui Teofil Răchițeanu nu ar putea
să arate, din păcate, decât ca Emil Boc.
- Cum ați ajuns la București? în ce condiții?
- La sfârșitul anului 1977, mi-a apărut la
Editura Dacia volumul de versuri Ochii lui
Homer. Redactor de carte a fost Mircea Opriță,
șef de secție Poezie era Vasile Igna, iar directorul
editurii era Alexandru Căprariu. Eu am plecat să-
mi satisfac stagiul militar, cu un an și patru luni,
după expresia încetățenită în epocă, lângă
București, la Măgurele, unde se găsea IFA -
Institutul de Fizică Atomică. Unitatea mea era de
geniu-construcții, „diribau” în argoul soldățesc de
atunci. Prima parte a stagiului militar a fost un
infern. Am lucrat, împreună cu subunitatea mea,
la Fabrica de Cărămizi Jilava, la un loc cu
pușcăriașii, între altele. Am făcut școala de gradați
în condiții destul de speciale, pentru că unitatea
de geniu-construcții era, de fapt, un batalion
disciplinar, nu numai soldații erau la pedeapsă, ci
și ofițerii, până la colonel, șeful unității. Cred că
era o pușcărie mascată. în paralel, fără nici o
contribuție din partea mea, pentru că eram
complet izolat, Ochii lui Homer făcea o carieră
formidabilă, cu zeci de cronici literare și, în final,
cu premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Ochii
lui Homer și regretatul poet Florin Mugur,
împreună cu scriitorul militar Oliver Lustig, m-au
extras din batalionul de pedeapsă și m-au mutat,
cu acordul ministrului Apărării de atunci, un om
cumsecade, generalul Ion Coman, la Viața
Militară, revista Armatei. Acolo chiar m-am
implicat ca redactor și am reușit, împreună cu
redactorul-șef, regretatul colonel Dumitru
Rădulescu, să modificăm în bine fața revistei.
După armată au venit doi ani de boemă în
București, cu un nou volum de poezie, Comedia
literaturii, în 1980, la Albatros (director Mircea
Sântimbreanu), și cu o tentativă de emigrare dusă
practic până la obținerea pașaportului. Am
cunoscut-o atunci pe viitoarea mea soție,
scriitoarea Adina Kenereș, și am renunțat pentru
o vreme să mai plec din țară. Redobândirea
cetațeniei române, pierdută în efortul de a emigra,
a fost un alt calvar.
-	Totuși, înainte de 1989 ați fugit in
străinătate. Povestiți-mi ce și cum s-a întâmplat.
-	Așa este. în 1988, am trecut ilegal frontiera
în Ungaria și de acolo, după o ședere de câteva
săptămâni la Budapesta, cu interviuri și poeme
tipărite acolo, am ajuns la Paris. Dar aceasta e o
altă poveste, pe care vă propun să o depănăm cu
o altă ocazie. Vă mulțumesc.
-	Și eu vă mulțumesc.
Interviu realizat de
Alexandru Petria
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
opinii
Un fals filosof al religiilor
Andrei Pleșu - despre unul
autentic: Mircea Eliade
Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „Aș vrea să pot scrie odată acest lucru
grozav: teroarea istoriei este teroarea omului față de
om (...). Viitoarele capodopere ale literaturii universale
se vor crea pornind de la această terifiantă experiență”
(Mircea Eliade, 29 ian.1944)
Aservit comandamentelor politice dinainte
de 1989, Andrei Pleșu l-a „reconsiderat” pe
Eliade într-un articol scris și publicat prin
1984-1985, cuprins în volumul post-decembrist
Limba păsărilor (1994). Recenzând cartea apărută
la fosta Editură Politică condusă înainte de 1990
de Valter Roman, tatăl premierului de după
Revoluția din decembrie 1989, George Pruteanu
scria că autorul textelor disparate cuprinse în ea
reușește performanța „să nu renunțe la
comprehensiunea jovială chiar și a adevărurilor
solemne”. Rândurile lui Pruteanu denotă simpatia
față de „angelologul” Pleșu, cum îi plăcea prin
acei ani să fie numit. Dar și nivelarea materialist-
dialectică încurajând “modul jovial” de înțelegere
a adevărurilor solemne. După un an de
frecventare a mediilor occidentale în calitate de
atașat cultural la Londra și la Lisabona, Mircea
Eliade observase că unii scriitori au tendința de a-
și însuși “filozofia la modă a timpului în care
trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile și mai
vulgare” (Jurnal, 29 mai 1941).
Pentru ca lucrările științifice ale lui Eliade să
nu dăuneze materialismului și nivelării culturale
din comunism, ele au fost tipărite cu mare greu-
tate și multă parcimonie (1). La data “reconsid-
erării” istoricului religiilor, publicul românesc era
foarte avid de Eliade. Poate de aceea în articolul
său, spre a mai tempera spiritele înfierbântate de
ecoul sucesului marelui Eliade, Andrei Pleșu
plasează din start două neadevăruri crase, ambele
cu vădite tendințe manipulatorii în sensul
micșorării realei aprecieri de care s-a bucurat (2)
faimosul istoric al religiilor. De o certă vioiciune
în exprimarea falsurilor și a incoerențelor ideatice
menite a ilustra o așa-zisă componentă sud-est
europeană a gândirii lui Eliade, nomenklaturistu-
lui nu-i reușește altceva decât să demonstreze
duplicitatea culturii comuniste a cărei victimă
predilectă a fost și continuă să fie Mircea Eliade.
Cum am menționat deja, articolul debutează
cu niște informații bibliografice dubioase. “Primul
text monografic dedicat, în Occident, lui Mircea
Eliade a apărut în 1963”, notează Pleșu desconsi-
derând adevărul care nu era greu de aflat: deja în
1960 era apărută cartea lui Welbon, Image of
Man, an anthropogeny by a Historian of
Religions: Mircea Eliade (v. M. Eliade, Contribuții
biobliografice, de M. Handoca, 1980, pp. 98-99).
Pleșu scrie aceste lucruri făcându-se că nu știe de
cartea lui Handoca, aflată în majoritatea bibliote-
cilor publice din București. Oricum, dacă cineva
ar fi vrut să comenteze neadevărurile strecurate
de el ca din întâmplare, teroarea ideologică per-
manentă determina refuzul articolelor cu accente
critice, catalogate a priori drept “atac la per-
soană”. în plus, revistele importante se aflau sub
controlul comuniștilor internaționaliști, adică a
grupării “literare” din care făcea parte Pleșu (v.
Cartea albă a securitații, 1996).
Desigur Mircea Eliade era perfect la curent cu
duplicitatea acestei mafii literare care deținea
pozițile cheie în cultura română și care amâna cât
putea publicarea operelor sale. De aceea filosoful
religiilor n-a ezitat să-i dea biografului său 3000
de franci francezi (v. Jurnalul) ca acesta să poată
plăti în 1980 tipărirea volumului Mircea Eliade-
Contribuții biobibliografice, indiferent unde.
Numai că această soluție implica riscul
desconsiderării cărților astfel apărute, și atunci, ca
și acum.
în fraza care succede primeia: “A urmat o
destul de lungă tăcere, după care însă, începând
din 1976 exegeza (...) a intrat într-o fază de acu-
mulare galopantă”, atât partea cu “lunga tăcere”,
cât și imaginarea unui moment - 1976 - în care
situația s-ar fi îmbunătățit sunt pure invenții ale
lui Andrei Pleșu care nu pot fi probate prin
nimic. După 1963 până la volumul din 1976 a lui
Saliba nu a urmat nici o “o tăcere”, fie ea lungă
ori scurtă, cum dorește, prin cel de-al doilea nead-
evăr, a-și induce în eroare cititorii fostul conducă-
tor al tinerilor comuniști din Institutul de Istoria
Artei.
Pentru că tezei de doctorat de la
Northwestern University din 1960, i-au urmat
cartea americanului Altizer din 1963 (singura
amintită de Pleșu), urmată și ea de teza de
doctorat despre Le Theme du Temps dans
l’oeuvre de Mircea Eliade prezentată la Universite
catholique de Louvain în 1965. Un an mai târziu
apărea în Italia la Universita di Bari o altă teză
dedicată operei lui Mircea Eliade. în America s-a
publicat în 1968 exegeza lui Schreiber, The value
of History and of Jesus Christ in the works of
Mircea Eliade, iar în 1969 apărea masiva lucrare
de 460 p. (Myth and Symbol. Studies in Honour
of Mircea Eliade) în care Eliade era omagiat de
cele mai mari personalități ale timpului (G. Tucci,
P. Ricoeur, G. Dumezil, G. Scholem, W. Mueller,
E. Benz, U. Bianchi, E. Junger, G. Spaltmann,
universitarii spanioli de origine română: Vintilă
Horia, George Uscătescu și scriitorii Emil Cioran
și Vigil Ierunca etc.).
Myth and Symbol din 1969 - pe care auto-inti-
tulatul “filosof al religiilor” (3) se face că nu-l știe
(cum “nu-l știe” nici Editura Humanitas care în
două decenii n-a avut timp să afle de existența
volumului, pentru a-l traduce și tipări în
românește) -, a fost urmat în America de două
teze de doctorat despre Mircea Eliade în 1970,
trei în 1971, două în 1972 și una la Toronto în
1973. între 1973 și 1976 în Japonia s-au tradus și
tipărit în 13 volume operele marelui istoric al
religiilor, desigur însoțite de felurite exegeze ale
gândirii savantului. în 1974 s-au publicat trei doc-
torate despre Eliade la Louvain, unul la Ottawa în
1975, alte două la Louvain în 1975, iar în 1976 nu
a apărut doar “Homo religiosus” in Mircea Eliade
a lui Saliba, ci și un volum de exegeză semnat de
profesorul de la Universitatea din Roma, Leo
Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea
Eliade.
Așadar de o “tăcere destul de lungă” - pe care
n-am greși prea mult s-o numim “tăcere totală” -,
nu poate fi vorba decât în ce privește receptarea
științifică a operei de filosofia religiilor scrisă de
un istoric al artei. Precizarea noastră nu ține de
biografia lui Pleșu. Ea are în vedere mai ales
iubirea de frumos a acestuia. într-adevăr, acel
opus magnum al său apărut în 2003 încântă
privirea cu vrăbiile sale stilizate. Agățate pe sârmă
una lângă alta, cele trei înaripate se regăsesc cu
precizie în susul fiecărei pagini din cele 280 ale
cărții: și pentru bucuria artistică și să nu se uite
că este vorba de o carte Despre îngeri!
în ce-l privește pe Eliade, numai în perioada
celor 14 ani avuți în vedere de Pleșu (între 1963 și
1976) despre numeroasele sale cărți de istoria
religiilor s-au scris vreo 20 de lucrări de doctorat
în SUA, Canada și Europa occidentală, fără a mai
pune la socoteală studiile ample care i-au fost con-
sacrate de diverși autori occidentali în 6 volume
colective apărute pe la diferite universități în
această perioadă (v. M. Handoca, Mircea Eliade-
Contribuții biobibliografice, 1980, pp. 100-101)
asta desigur fără a considera că anul 1976 ar fi
produs vreo schimbare în ritmul de apariție a
exegezelor la opera lui Eliade.
Cum bine se știe, dar se ocultează în mod
răuvoitor, Mircea Eliade a fost membru a cinci
Academii și profesor honoris cauza a zece
universități. Generații întregi au învățat în
Occident carte după lucrările lui. Marele istoric
ale religiilor a fost permanent onorat de lumea
academică pentru activitatea sa științifică.
“Acumularea galopantă” (apud. Pleșu) a prețuirii
sale ca istoric al religiilor a culminat cu tipărirea
(post-mortem) la Macmillan (New York, 1987) a
celor 8 volume duble la care profesorul de la
Chicago a fost redactor șef: Mircea Eliade, The
Encyclopedia of Religions (16 volume). Citarea
culegerii de “studii omagiale publicată de H.P.
Duerr” (unde există și un articol scris de Culianu)
ca un fel de culme atinsă în 1984, chiar un
adevărat Everest al aprecierii de care s-a bucurat
faimosul istoric al religiilor aduce o notă
înveselitoare în articolul lui Pleșu.
în fapt, prin toate onorurile academice care i
s-au conferit, Eliade a fost răsplătit de confrații săi
de-a lungul întregii vieți pentru profunzimea
gândirii sale și pentru reala îmbogățire a
patrimoniului de valori culturale a omenirii.
Mircea Eliade nu este un produs al unor mașinații
politice puse în funcțiune din timp. El n-a fost
predestinat de alții să ocupe o poziție
proeminentă. Eliade n-a ajuns la premii și onoruri
pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de
teroare ideologică exercitată constant în România
ciuntită și batjocorită prin inventarea limbii
moldovenești, așa cum s-a întâmplat cu Pleșu, fost
membru de partid împins în față din cea mai
fragedă junețe prin publicarea primelor sale
conspecte de istoria artei, la vremea când Ion
Frunzetti (1918-1985) avea 53 de ani și putea scrie
cu mult mai mult folos pentru cultura
românească, fiind din adevărata elită. Doar
Andrei Pleșu, după trei decenii de mediatizare -
de la debutul din 1971 cu acele notițe din
albumul Corot (Antologia și traducerea textelor,
selecția imaginilor și cronologia: ANDREI PLEȘU)
-, continuă să fie un scriitor notoriu, dar, din
păcate, cu o notorietate slab susținută de operă.
Alexandru Dragomir îi spusese tânărului
Fabian Anton că există oameni care nu sunt
14
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
faimoși de pomană, cum a fost Noica, de pildă.
Andrei Pleșu a reușit performanța de a deveni
notoriu rămânând un scriitor ca mulți alții, autor
al unei firave opere “științifice” lăudată prin
reciprocitate și prin relații clientelare, un eseist
diferit de alți eseiși prin cele două ministeriate.
Un faimos scriitor de limbă română cu atât mai
“singularizat” cu cât nici ca ministru al culturii,
nici ca ministru de externe nu s-a preocupat să
lămurească politicienii din vest cum este cu limba
și cu etnia “moldovenească”, ocupat cum era să le
spună că România e “țara lui Dracula” (4). E
drept însă că ambele posturi au coincis cu vreo
zece distincții academice, recolta mai bogată fiind
la cel de-al doilea portofoliu ministerial, deși între
timp nu-i mai apăruse nici o nouă contribuție
științifică la filosofia religiilor.
La urma urmelor, pentru notorietatea lui Pleșu
nu a fost necesară scrierea niciunui volum de
istoria religiilor, fiindcă publicarea unui plăpând
curs post-decembrist “despre îngeri” și tipărirea
unor colecții de articole de manipulare ideologică
și post-ideologică (în stilul articolului despre
Componenta sud-est europeană a gândirii lui
Mircea Eliade) nu intră în categoria istoriei
religiilor. Sigur, asta este părerea noastră. Dar ea e
indirect confirmată de Andrei Pleșu care pentru
propriile-i producții de “filosof al religiilor” a
inventat o rubrică specială pe care a botezat-o
“religie și modernitate”.
Inedita direcție de cercetare a istoriei religiilor
a fost omologată cu prilejul înființării Institutului
de Istoria Religiilor (ihr-acad) pe care îl conduce
(H.G. nr. 32/09-01-2008). Și, ca să nu rămână nici
un dubiu asupra insolitului gen de cercetări
preconizate pentru această nouă rubrică a istoriei
religiilor, e suficient să menționăm cartea despre
“alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe din
România interbelică scrisă de specialistul în
ortodoxie al Institutului, care, fiind în Elveția, visa
să scrie despre “fasciștii” Eliade, Cioran, Eugen
Ionescu, dar i-a luat-o Alexandra Laignel-Lavastine
înainte (5). Theodor Cazaban observa escalada în
confuzie pornită de la cuvântul “legionar”,
însemnând fascist, “fascist” însemnând nazist, iar
“nazist” însemnând ce-i mai rău pe lume: “în
acest amalgam, în această escaladă de confuzie se
poate practica orice fel de manipulare”,
concluziona jurnalistul.
Spre a evidenția provincialismul lui Eliade,
Andrei Pleșu s-a gândit să fie original și să nu
repete ce-au spus alții mai știutori decât el despre
romanitatea latentă în toate scrierile renumitului
profesor de la Chicago, format la o excelentă
universitate românească în efervescența culturală
a unei țări libere și respectate la Societatea
Națiunilor datorită miniștrilor care o reprezentau
peste hotare.
Pe urmele unui perfect necunoscut, fostul
ministru al culturii ține să evidențieze o așa-zisă
“componentă sud-est europeană” în scrierile
hermeneutului universurilor religioase, fără a-și
bate capul să argumenteze ideea. în locul oricărei
demonstrații, Andrei Pleșu invocă un obscur
profesor de istoria religiilor de la Universitatea
din Ierusalim (un israelit bulgar, sârb, ucrainian
sau rus după numele de rezonanță slavă) care
scrisese despre existența unor “elemente de
spiritualitate răsăriteană identificabile în
structurile adânci” ale personalității lui Eliade,
respectiv “romanitate, adausuri slave, balcanism,
francofilie, intruziuni austriece și germane” (A.
Pleșu, Axa lumii și “spiritul locului”. Componenta
sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, în
vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, București,
1994, p. 94).
Culegerea de articole (de 272 de pagini)
intitulată în mod ridicol Limba păsărilor figurează
alături de volumul Despre îngeri drept marile
opere de “filosof al religiilor”(6) tipărite de cripto-
comunistul Andrei Pleșu. în Limba păsărilor,
model de lăutărism ca “un fel de deschidere
superficială spre orice subiect” (apud. A. Pleșu),
articolul din 1984 consacrat lui Mircea Eliade ar fi
despre “spațiul de obârșie” ca particular îmbinat
cu universalul. Și totuși, eseistul nu scrie despre
universal și particular cum greșit indică titlul: Axa
lumii și “spiritul locului”. Pleșu nu scrie nici
despre arhaicitatea ridicată la rangul de
universalitate (v. Arhaic și universal, 1981) pe care
o evidențiase la Eliade indianistul Sergiu Al-
George, savant recunoscut de confrații de peste
hotare, fost deținut politic și demn urmaș al
marelui istoric al religiilor, ca și prietenii săi
apropiați, Arion Roșu, Ion Larion Postolache și
Cicerone Poghirc, marginalizați de teroarea
ideologică instituită și menținută de garda veche a
Anei Pauker, din care făcea parte Leonte Răutu,
frecventat de Pleșu.
Ilustrând un lăutărism cam afon (v. nota la
Berdiaev, “un liber cugetător credincios”, în
Limba păsărilor, 1994) , Pleșu abandonează
“modul jovial de înțelegere” (7), doar în prezența
elitei românești marginalizate. La spusele lui Petre
Țuțea (8) că rușii “nu au ce căuta în Europa” -
evident referitoare la intrarea în Europa a
sovieticilor prin alipirea Basarabiei și Bucovinei de
nord însoțită de masacrarea și întemnițarea
românilor atât din teritoriile zmulse cât și din țara
controlată de mercenarii rușilor -, Pleșu pune pe
tapet valorile culturii ruse. Jovialul cripto-
comunist s-a făcut a nu înțelege gluma lui Țuțea
că Dostoevski “e neamț”, consemnând ofuscat că
Țuțea “torpilează evidențele printr-un delirant
abuz de autoritate” (op. cit., p. 147).
Cât despre Eliade (marginalizat și el de
nomenklaturiști), subtitlul articolului din Limba
Păsărilor indică o preocupare pentru “universali-
tate și universalitate (bis) la Eliade”. Prima univer-
salitate este privită ca “axă a lumii”. A doua,
numită impropriu provincialism ca “spirit al locu-
lui”, este un soi de universalitate de arie mai
restrânsă, sud-est europeană. Andrei Pleșu înce-
puse deslânatul său discurs despre Componenta
sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade,
adică despre acea universalitate aleasă de obscurul
universitar care l-a impresionat atât de mult pe
Pleșu (simile simili cognoscitur), veștejind “starea
de roză ebrietate a patriotismului local”, calul său
de bătaie în toate împrejurările când își propune
să se refere la valorile majore ale culturii
românești. Și totuși, nu credem că faimosul Noica
era cuprins de “ebrietatea patriotismului local”
când explica universalismul și românitatea lui
Mircea Eliade (v. Constantin Noica în vol.
Convorbiri cu și despre Mircea Eliade, 1998).
în octombrie 1981 Constantin Noica vorbea
de căutarea de sine a marelui istoric al religiilor,
căutare “mai adâncă decât îl îndemna veacul”. în
tot ce-a scris, Mircea Eliade s-a căutat pe sine,
urmărindu-se “până la izvoarele sale, românești ca
și străine” (op. cit.), sfârșind prin a preface (în
felul său propriu) iraționalismul aparent (al vieții)
în raționalism, în existență cu sens. Chiar dacă
multora - orbiți de mass-media -, opinia lui
Constantin Noica nu le este pe plac, credem că
ea are mai multă greutate și îndreptățire decât
incoerentele păreri despre Eliade avansate de un
fals discipol al filosofului Noica, dublat de un fals
“filosof al religiilor”.
Note:
1.	v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și manipu-
larea post-decembristă perpetuând duplicitatea dinainte
de 1989, pe pagina de internet a autoarei.
2.	Micșorarea realei aprecieri de care s-a bucurat
Mircea Eliade în lumea academică occidentală a fost
realizată prin anii 1984-1985 de Pleșu prin minciuni.
Marin Nițescu observase că în comunism, minciuna
este “deliberată, calculată, verificată și tipizată, ca o
necesitate interioară, ca un instrument indispensabil în
dialectica puterii” (M. Nițescu, Sub zodia
proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, p. 353).
Tactica micșorării importanței culturale a istoricului
religiilor se poate observa în toate prezentările lui
Eliade făcute de Editura Humanitas. Aici sunt fără greș
omise toate distincțiile academice primite de marele
filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărărori ai
cărților lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost
autorul. Pe volumele din 2008 și 2009 Liiceanu, în lipsa
oricărei prezentări biografice, îi trece lui Eliade două
liste. Una cu “opera științifică și filosofică”, alta cu
“opera literară”, fără minima precizare că în ambele
liste e vorba de o selecție de titluri (v. M. Eliade,
întoarcerea din rai, 2008; M. E., India. Biblioteca
maharajahului. Șantier, 2008; M. E., Huliganii, Ed.
Humanitas, București, 2009).
3.	Spre deosebire de perseverenta micșorare a lui
Eliade la fosta Editură Politică - unde Liiceanu i-a tot
publicat o serie de cărți, fără a ajunge nici în 20 de ani
la tipărirea integrală a operei eliadești -, în bio-
bibliografia din volumul lui Andrei Pleșu, Despre îngeri
(Ed. Humanitas, București, 2003, p. 2), găsim înșirată
întreaga recoltă de onoruri și premii obținute de scriitor
fie ca ministru al culturii, fie ca ministru de externe, fie
ca rector la Colegiul Noua Europă care “funcționează
cu fonduri din străinătate” (apud. Pleșu, rev. “22”, nr.
959), Institut privat care o are drept directoare pe fata
acelui Leonte Răutu din garda veche a Anei Pauker, din
care mai făceau parte Crohmălniceanu, I. Vitner și N.
Moraru. în pagina a doua a volumului Despre îngeri
mai găsim prezentarea lui Pleșu ca “filosof al religiilor”,
precum și informația după care, prin faptul că a ținut
cursuri despre îngeri la Facultatea de Filozofie, Andrei
Pleșu ar fi predat acolo “istoria religiilor”.
4.	v. Andrei Pleșu, Despre îngeri, Ed. Humanitas,
București, 2003, p. 160; precum și Isabela Vasiliu-
Scraba, Inspirația angelică a d-lui Pleșu, în vol.
Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în sin-
gurătatea gândului, 2004, pp. 100-104, care se poate citi
on-line.
5.	Cel care (în emisiunea de la TVR Cultural din 13
martie 2009) o admira pe autoarea volumului despre
“uitarea fascismului” pentru reușita cărții ei este Mirel
Bănică, din clientela aripii Răutu-Pleșu (NEC) ca
beneficiar al burselor oferite de acest Institut privat.
Volumul despre “alunecările fasciste” ale Bisericii
ortodoxe românești în perioada interbelică a fost
publicat de Polirom, având la bază un doctorat din
2004.
6.	în fișa din Who's who (Pegasus Press, București,
2002, p. 518), Andrei Pleșu se trece “istoric și profesor
universitar”. De aici aflăm că are doctoratul în istoria
artei luat în 1980 și că ajunsese la gradul de lector
universitar în 1982, la Secția de Istoria și Teoria Artei a
Facultății de Arte Plastice (absolvită în 1971), fiind
documentarist și muzeograf până pe 28 decembrie
1989. în 1991-1992 apare brusc, din lector la Arte
Plastice, profesor universitar la Facultatea de Filozofie,
cu toate că făcea pe conducătorul de doctorate în
istoria filozofiei încă din 15 octombrie 1990, fără să fie
absolvent de filozofie și fără a avea doctoratul în acest
domeniu. Cu o ezitare care spune multe, pe volumul
Limba Păsărilor (Ed. Humanitas, București, 1994)
Andrei Pleșu nu a mai trecut că a fost profesor la
Facultatea de Filozofie din 1991. El a trecut că ar fi fost
“profesor din 1992”.
7.	v. G. Pruteanu, Un Sancho Panza în Est, în rev.
“România literară”, nr. 8/1995.
8.	v. Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Țuțea: “orice mare
inteligență basculează între religie și filosofie”, care se
poate citi on-line.
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Incultura Păltiniș (sau Vila
„Noica” de la Păltiniș)
Isabela Vasiliu-Scraba__________________________
n iulie 2010 am fost la Păltiniș. întâi am pus
un buchețel de flori pe mormântul lui
Constantin Noica, apoi am vizitat - la ora
prânzului, după cum era permis - camera l3 a
vilei (cumpărată de dl Gabriel Liiceanu) în care a
stat filozoful. în micul hol mansardat m-au
impresionat bizonii desenați pe perete de
talentatul pictor Vespasian Lungu (n. 21 iul. 1927,
com. Costișa, jud. Suceava, în 1989 la București
cu o expoziție de acuarele inspirate din universul
eminescian și în 1990 cu această expoziție la
Chișinău), poate și datorită contrastului pe care
fresca atât de reușită o forma cu cele câteva
tablouri școlărești cu poze de filozofi germani
atârnate de proprietarul Liiceanu în dreptul scării
ce urca spre cele două camere de sus, dintre care
una fusese închiriată anual de Constantin Noica
(iulie 1909 - 4 dec. 1987). în cei aprox. 8 mp ai
camerei de la etajul căbănuței cu patru camere -
numită exagerat “vila Noica”, de parcă i-ar fi
aparținut în întregime, ca închiriată din modesta
lui pensie de 1000 de lei la care Uniunea
Scriitorilor adăugase încă o dată pe atât - încăpeau
înghesuite două paturi, o sobă si o mică chiuvetă.
Grupul sanitar era la parter, unde, coborând
scările înguste, septuagenarul Noica își putea
rezolva nevoile fiziologice. Pe primul pat se găsea
expusă scândura dăruită de prietenul filozofului,
dl. Octavian Nicolae, meteorolog îndepărtat de
Securitate din preajma lui Noica în octombrie
1987 (v. Oct. Nicolae, Revelația Păltinișului în
vol. Modelul Cultural Noica, Fundația Națională
pentru Știință și artă, București, 2009 și tot de
aici interviul luat de Anca Sârghie Eleonorei
Emilia Cioran, precum și Isabela Vasiliu-Scraba,
Suspecta moarte a lui Constantin Noica).
Scândura ținută în poală îi fusese masă de scris.
După moartea filozofului, în camera sa a fost
introdusă o mică masă în dreptul ferestrei, să dea
impresia de “confort III sporit”.
Pe cel de-al doilea pat aflat la vreo treizeci de
centimetri de primul se găseau în stânga o serie
de publicații spaniole, italienești, franțuzești,
germane și englezești. La o rapidă răsfoire le-am
presupus venite din partea lui George Uscătescu,
a lui Duiliu Sfințescu și a lui Mircea Eliade.
Fiindcă cele italienești și spaniole publicaseră
articolul scris de Noica, El continente mental
trazado por Jorge Uscătescu, faimos universitar
spaniol de origine română, și pentru că în
volumul omagial D. Sfințescu: l’ingenieur et
l’homme (1980) era textul noician La ruse de la
raison et le destin d’un homme. Puținele semne
ale prieteniei dintre Noica și Mircea Eliade erau,
desigur, cele mai evidente în ce privește
proveniența câtorva publicații lăsate în camera 13.
în centrul celui de-a doilea pat, foarte la
vedere, erau o serie de file scrise de mână cu un
scris ce mi-a părut de analfabet. Le-am luat să văd
mai îndeaproape cui aparțin. Cu greutate am
descifrat semnătura lui I. Ianoși, nomenklaturistul
din structurile de vârf ale CC al PCR care, la data
arestării lui Constantin Noica, a citit si el
manuscrisul Povestirilor despre Hegel oferit
Securității de redactorul Z. Ornea (v. Noica in
vizorul Securității, documente din Arhiva CNSAS
publicate în rev. „Observatorul Cultural”, nr. 20
(277) din 14-20 iulie 2005). în mod aproape
neverosimil, se folosea interesul vizitatorilor
pentru Noica spre a-i face reclamă acestui activist
cu liceul „pe puncte”, ca și acad. dr. ing. Elena
Ceaușescu. Ion Ianoși, devenit pe criterii politice
“instanță a culturii”, trecuse liceul în zbor de
tânăr comunist la vreme de ocupație sovietică: doi
ani în locul celor șase câți se numărau pe atunci
(v. cap. Exercițiu biobibliografic din vol. Estetică
și moralitate, Ed. Crater, București, 1998, p. 524).
Mai puțin inspirată credem că a fost reclama pe
care a vrut să si-o facă prin publicarea dedicației
lui Noica (în termeni doar aparent măgulitori)
scrisă pe cartea Povestiri despre om pentru care
filozoful a fost băgat în pușcărie.
Iată dedicația scrisă de Noica în iulie 1980:
“profesorului I. Ianoși, această carte despre om,
care i-a vorbit mai de mult [în 1957-1958], și care
bate din nou la porțile d-sale, ca la una din
instanțele ultime ale culturii noastre de azi”
(Estetică și moralitate, p.594). De unde se vede că
“instanța ultimă” a culturii din statul polițienesc
al anilor 1980, aflată la mare cinste încă din 1957-
1958, se mai vrea “instanța ultimă” și azi, dacă
luăm aminte la locul ales de proprietarul vilei
spre a-l face prezent pe politrucul Ianoși instruit
în URSS. In decembrie 1984, Gabriel Liiceanu
mulțumea aceleiași “instanțe supreme a culturii”
pentru apariția Jurnalului de la Păltiniș: “D-lui
prof. I. Ianoși care a împins această mărturisire
spre lumină” (op. cit., p.596). în Jurnalul său
tipărit în 1983 el transcrie cu mare fidelitate
vorbele lui Noica uimit de soarta manuscrisului
pentru care fusese arestat pe 11 dec. 1958. “Nu-i
vine să creadă că Povestirile sale după
Fenomenologia spiritului de Hegel vor avea un
tiraj de 30000 de exemplare. De necrezut [spunea
filozoful la Păltiniș], când te gândești că pentru
cartea aceasta, acum 20 de ani, sint oameni care
au fost bătuți și au făcut închisoare”
(v. G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, C.R.,
București, 1983, p.123).
Tot pe ce-l de-al doilea pat, dar în partea
dreaptă, erau grămădite una peste alta câteva cărți
de-ale lui Noica, majoritatea subțirele și scoase
după 1990 de dl G. Liiceanu pe hârtie din cea
mai proastă calitate. Presupunerea mea după care
opera lui Noica pare „înmormântată” chiar de cei
care i-au folosit numele (v. Isabela Vasiliu-Scraba,
Lista neagră de cărți ale lui Noica și art. Noica în
cifru humanist, scrise în 2009, alături de alte câte-
va din ciclul “Centanar Noica”) a mai primit o
confirmare, susținută cumva și de cuprinsul textu-
lui trecut pe placa indicând “vila Noica”.
Din toate cele 24 de volume (v. C. Noica,
Introducere în miracolul eminescian, 2010, p.2) -
unele publicate de Humanitas în 2-3 ediții
(volume dispărute atât din librării cât și din
anticariate, în anul centenarului librăriile
bucureștene având abia două-trei scrieri ale
filozofului) -, am găsit în vila “Noica” doar
următoarele șapte cărți: Platon, Lysis; cu un eseu
despre înțelesul grec al dragostei de oameni și de
lucruri de C. Noica, 1969, 144 p; Rugațivă pentru
fratele Alexandru, 1990, 128 p.; Lumea de mâine
[studii și articole], Târgu Mureș, 1991, 32.p.;
Pagini despre sufletul românesc, 1991, 112 p
(ediția I-a, 1944, 127 p.); De caelo, 1993, 160p.
(ediția I-a, 1937, 191 p.); Simple introduceri la
bunătatea timpului nostru, 1992, 264 p.; Carte de
înțelepciune [însemnări și fragmente din Jurnalul
de idei], 1993, 144p;
Din zbaterea lui Noica pentru apariția
integrală a caietelor lui Eminescu nu se afla în
camera 13 decât acel vag indiciu oferit de
volumul Mihai Eminescu, Lecturi Kantiene, unde
este cuprins textul noician: O traducere de care
ne-am lipsit un veac [Eminescu traducând din
Kant, Critica rațiunii pure], pus să sporească
mica grămăjoară ilustrând (probabil în viziunea
proprietarului vilei) opera lui Noica demnă de a fi
arătată vizitatorilor sosiți în stațiunea sibiană.
Dar surpriza cea mare a Păltinișului avea să se
dezvăluiască abia după cumpărarea de la chioșcul
stațiunii a volumului Introducere la miracolul
eminescian, ocazie cu care am aflat de la d-na
Norica Becheș că editura îi pretindea achitarea în
avans a cărților lui Noica expuse spre vânzare la
chioșc. De pe pagina a doua a volumului proaspăt
achiziționat cu echivalentul a 10 $, la prezentarea
vieții autorului am observat că nu era specificată
nevinovăția lui Noica ajuns șase ani deținut
politic (11 dec. 1958 - 8 aug. 1964) pentru că
făcea parte din elita intelectuală a țării, și, din
aceeași vină, pedepsit cu nouă ani cu domiciliu
forțat (1949-1958).
Directorul editurii, trecut și îngrijitor al ediției,
a mai omis să scrie despre lipsa dreptului de
semnătură care la Constantin Noica a durat
douăzeci de ani după ocuparea țării de către
armata sovietică, perioadă în care au fost închiși
pe timp de pace cam un milion două sute de
români (si tot atâția sau mai mulți deportați și
închiși din Basarabia, Bucovina de nord și ținutul
Herții). După dr. Florin Mătrescu, autorul cărții
Holocaustul roșu (ed. II-a, 1999), în România au
pierit - fie exterminați ca deținuți politici, fie uciși
în cadrul rezistenței anti-comuniste din munți -,
vreo nouăsutedemii de români. In alte surse,
numărul celor uciși este tot de ordinul sutelor de
mii, dar mai redus (v. Românii în cultura și
știința occidentală, Ed. Davis, 1992; v.
Monumentul victimelor și harta gulagului
comunist din Chemin du Bois-des-Artes, 43-45,
1226 Chene Bourg, Elveția). în opinia eronată a d-
lui Bogdan Mincă, fost bursier al lui Pleșu (NEC)
și ghidul meu în vila “Noica”, românii închiși pe
considerente politice de mercenarii ocupantului
sovietic n-ar fi depășit numeric Katynul, “vreo
zece-cinsprezece mii, dintre cei mai buni” (B.M).
Pe pagina a doua a cărții Introducere la mira-
colul eminescian (Humanitas, 2010), în lipsa
cuvenitei precizări, perioada interdicției de semnă-
tură ar fi putut rezulta din anii apariției cărților
lui Noica în comunism, dovedind fără greș acel
hiatus dintre 1945 și 1965, pe care uneori bibli-
ografii îl mai cârpesc cu menționarea unei scrisori
din 1957 către Cioran interceptată de Securitate și
cu Povestirile despre om în varianta franceză din
1962 tipărită la Paris de Virgil Ierunca la vremea
când Constantin Noica era în închisoare. Anii de
tăcere impusă prin teroarea ideologică ar mai fi
apărut și la menționarea diferenței dintre perioada
de scriere a unei cărți și anul publicării ei, uneori
la distanță de peste două decenii (Lysis, Anti-
Goethe, Devenirea întru ființă, Povestiri despre
om).
O soluție cât de cât onestă (și uzuală în astfel
de cazuri) ar fi fost simpla menționare a anilor
primei editări. Ei bine, oricât ar părea de ciudat,
dl Gabriel Liiceanu a făcut tabula rassa de prima
editare a cărților lui Noica așa cum le-a publicat
filozoful de la Păltiniș în timpul vieții. Pretextând
sărbătorirea a douăzeci de ani de când editura
Politică și-a schimbat numele, el a decis împros-
pătarea datei de apariție a volumelor noiciene.
Prin mimetismul caracteristic inculturii, tehnica
aducerii la zi omițând prima publicare s-a lățit la
multe edituri post-decembriste. In cazul lui Noica,
pentru că Devenirea întru ființă a fost scrisă prin
anii cincizeci și tipărită prima dată în 1981,
16
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Conspirația proștilor
Petru Romosan
Dacă marți, cu ale sale trei ceasuri rele, a
fost ziua catastrofală a încă nenăscutului
parlamentarism românesc, joi i-a venit
rîndul diplomației străine la București să cadă în
fund cu zgomot și să-și rupă noada. Rar am văzut
reacții mai violente ale românilor la amestecul
nerușinat în treburile interne ale României din
partea ambasadorilor unor mari puteri aflați în
post la București. Oamenii ăștia își închipuie că
au și ocupat România! zice toată lumea. Așa, fără
niciun război, fără nici o pierdere, doar pe baza
propagandei și, poate, a înțelegerilor făcute cu
cîțiva lideri, ridicați tot de ei la București, deși
acești lideri nu reprezintă în mod evident pe
nimeni. Cu băncile, cu multinaționalele, cu
produsele lor care transformă totul într-un comerț
ordinar, cu o ideologie falimentară, de sfîrșit de
lume, își închipuie că băștinașii s-au predat pentru
totdeauna. Vă înșelați, băieți! Și nu e de mirare,
pentru că marile puteri trimit la București, cu rare
Mihai Chiuaru	Agapa
excepții, numai diplomați și personal diplomatic
în cel mai bun caz de mîna a doua. Care
procedează după cît îi duce mintea.
Cu o agresivitate imperialistă din vremi ce
păreau revolute (nu sînt!) și cu apucături de pe
alte meleaguri, niște neica nimeni veniți de prin
marile capitale cred necesar și se cred capabili să
ne dirijeze ca niște caporali. Nu par să fi urmat
școli de diplomație dar par veniți direct de pe
stadioanele de fotbal. în plus, ca și cum la ei
lucrurile ar merge strună și, în mărinimia lor, n-ar
ști unde să-și mai plaseze înțelepciunea
democratică.
Dar felul în care a procedat majoritatea obeză
USL, sub bagheta incalificabilului Valeriu Zgonea,
i-a deconspirat definitiv și complet și pe useliști,
social-democrați și național-liberali. Ei vor ciolanul
cît mai repede și fără opreliști - legi, Cod penal -
și dau, în schimb, legi (Legea minelor) bune de
vîndut țara cui se prezintă și cu comisioanele
aferente numai pentru ei, și urgent.
Pentru cei ce au avut proasta inspirație să
urmărească lucrările de marți din Parlament, pe la
4-5 după-amiaza, stresul a atins paroxismul:
căderea democrației în România părea inevitabilă.
Spre seară, la ora „cucului”, a apărut pe
televiziuni Traian Băsescu și ne-a asigurat că
domnia sa, împreună cu „draga de ANI” (vezi
sesizarea senatorului Valer Marian din
cotidianul.ro de azi), DNA și CCR nu vor
permite una ca asta. Să stăm liniștiți, tătucul
veghează și corupții din USL sînt sub observație
strînsă. A avut totuși loc o scăpare în Parlament,
nemernicii useliști au votat modificarea unor
articole din Codul penal, dar pe la Cotroceni nu
se trece! Să stăm liniștiți. Oare mai sînt o sută de
oameni care îl iau în serios pe Traian Băsescu, în
afară de mercenari și forțe speciale?
în aceleași momente, doctorul Ponta, mare
gînditor în exploatări miniere, reflectează strategic
prin Africa de Sud și dă mîna cu Barack sub
oblăduirea părintească a lui Tony. Am ajuns rău
de tot! Dacă nu se sparge România în anii
următori, cu asemenea politicieni, înseamnă că
mai rezistă o mie de ani. Se va dovedi că Munții
Carpați, în combinație cu Dunărea și Marea
Neagră, plus Transilvania, sînt un aliaj
indestructibil. Pentru că, să nu uităm, frumoasa
noastră țară e și locuită. Și condusă de cine știm
noi.
Se știe că în Balcani, mai pe la marginea
Europei și a imperiilor, conspirațiile au avut
întotdeauna trecere. De aceea merg prost lucrurile
în partea noastră de lume, pentru că toți conspiră
împotriva noastră. Ceva conspirații or fi, poate
chiar mai dese decît prin alte părți, dar pină la
urmă tot noi sîntem cei mai tari. Nimeni nu
conspiră împotriva noastră mai bine decît noi
înșine. Ne-o facem cu mîna proprie mai eficient
decît orice serviciu secret străin, decît orice
francmasonerie sau corporație. Cum s-a și
întîmplat marți în Parlament cu cele trei ceasuri
rele, care au aruncat în aer țarișoara noastră
fragilă. Cînd se pune Valeriu Zgonea în mișcare, e
mare pericol...
directorul editurii Humanitas a întinerit-o artificial
prin indicarea lui 1998. în plus, drept operă
noiciană, dl G. Liiceanu a trecut la grămadă,
alături de cele tipărite de filozof și volumele
alcătuite de Humanitas din articolele răspândite
prin reviste și din manuscrisele rămase. Desigur,
dacă a respectat textele scrise de Noica și nu le-a
modificat după bunul său plac (cum s-a întâmplat
cu prelegerile lui Alexandru Dragomir, v. Isabela
Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate.
Alexandru Dragomir in singurătatea gândului,
2004), punerea laolaltă a acestora e binevenită.
Doar tehnica împrospătării prin indicarea în
exclusivitate a ultimelor ediții este semn de
propagare a inculturii care prețuiește cărțile după
prospețimea lor, de parcă ele s-ar învechi
stricându-se ca ouăle (apud. Schopenhauer).
Oricum, a te proțăpi inaintea lui Noica (pen-
tru că i-ai reprodus fidel cuvintele și pentru că de
douăzeci de ani faci bani din vânzarea cărților
sale) enumărând scrierile lui Noica după anii
editării lor la Humanitas ține de “matricea stilis-
tică” ilustrată de promovarea propriului jurnal în
anul centenarului nașterii lui Noica. Pe cine să
mai surprindă faptul că în 2009, în locul oricărui
volum noician, Cristian Ciocan a lansat Jurnalul
de la Păltiniș în Suedia, cu bani de la buget, via
ICR?
Ignorarea voită a operelor lui Noica (v. Isabela
Vasiliu-Scraba, Noica și “discipolii” săi) -filozof
care nu l-a recunoscut pe Liiceanu drept discipol,
desemnându-l într-o conversație cu Octavian
Nistor (1917-1993) “discipol al lui Henry Wald,
nu al său” (1974) -, apare și la citirea plăcii care
indică “vila Noica”. Pe transparenta placă,
dl G. Liiceanu a uitat să consemneze esențialul:
Anume că la Păltiniș, în cei 8mp ai camerei
închiriate, Constantin Noica a sporit patrimoniul
cultural românesc scriind opere de mare valoare
literară și filozofică precum: Eminescu sau
Gânduri despre omul deplin al culturii românești
(1975), Sentimentul românesc al ființei (1978),
Spiritul românesc la cumpătul vremii (1978), Trei
introduceri la Devenirea intru ființă (1984),
Scrisori despre logica lui Hermes (1986) și ultima
sa carte, apărută post-mortem întâi în germană,
De dignitate Europa (1988) și abia la șase ani de
la moartea lui Noica în românește, limba în care
fusese scrisă.
Tot în “confortul III” de la Păltiniș a scris
Constantin Noica minunatele sale rânduri despre
Lucian Blaga (1895-1961), Mircea Vulcănescu
(1904-1952), Mircea Eliade (1907-1986) și arheii
lui Mihai Eminescu (1850-1889), chemându-și
acești prieteni “văzuți și nevăzuți” să ridice
împreună castele de gândire filozofică autentică.
Pentru că dincolo de timpuri despărțitoare,
împreună formau o familie spirituală (de care
“discipolul lui Henry Wald” nu s-a apropiat decât
în calitate de editor).
Notă:
Text publicat în rev. „Oglinda literara”, Focșani, Nr.
106/ 2010, p. 6153, postat pe scribd în 13 dec. 2013 și
de acolo imediat cenzurat, alături de alte nouă texte
semnate de mine, dintr-un total de 135 postări, doar
125 fiind prezentate mincinos ca „toate” postările.
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
17
Black Pantone 253 U
confesiuni
Luceafărul de sâmbătă seara
și de nouă ani în mină
Nicolae Dan Fruntelată
Eu, în 1980, după patru ani de cotidian nebun,
în care mă legasem cu sufletul de cei o sută, a
trebuit să plec în alte zări. Nu pentru că
greșisem cu ceva, nu pentru că ziarul nu mergea
bine. Dimpotrivă, lucram într-o atmosferă bună,
reușisem, cred eu, să refac sentimentul de
solidaritate de generație al unor oameni de presă
sensibili, până mai ieri destul de porniți unii
împotriva altora. Cu șefii direcți, cei de la Comitetul
Central al Uniunii Tineretului Comunist, aveam o
relație civilizată, ei ne respectau, acceptaseră ideea
că meseria noastră e diferită de aceea a lor, de
activiști, se instalase o formă de respect, destul de
profitabilă pentru ziar.
Șeful cel mare era Nicu Ceaușescu, un om
politic puternic prin familia lui, dar, dincolo de le-
gende și de petarde postdecembriste, un băiat
inteligent, citit, dornic să se detașeze, uneori fie și
numai printr-o aroganță băiețească, de bădărănia de
partid care se străduia să preia controlul prin alde
Bobu, Dincă și alți câțiva acoliți ai tovarășei acade-
mician laborant chimist Elena Ceaușescu.
Nicu știa, și a dat mai multe dovezi, că oamenii
de la ziarul tineretului erau o elită a lui care trebuie
apărată de grobianismul județean. De amestecul
unor politruci bătrâni care foloseau metode de prin
anii '50.
în anul de care vă vorbeam, 1980, într-o
perioadă în care el era plecat în străinătate, băieții
de la C.C.-ul mare au dat lovitura la ziar. M-a
chemat Dumitru Popescu-Dumnezeu (m-am gândit
uneori de ce i s-o fi zis „Dumnezeu” și am conchis
că nu doar datorită înălțimii, nici eu nu eram vreun
pitic, cam 1,87, ci mai ales faptului că știa să
privească peste oameni cu o superioritate dis-
prețuitoare pe care i-o dădea puterea, dar și frus-
trarea lui de copil sărman, care ajunsese în situația
de a-și răzbuna biografia).
M-a chemat într-o seară, atunci se făceau marile
mișculații, oamenii erau obosiți, nervoși, puteau fi
ușor dominați. Era de față și șeful Secției de presă,
Popescu a privit peste mine, v-am spus, era destul
de greu, dar a făcut-o, și mi-a comunicat sec decizia
Secției de cadre a partidului (vax, adică a tovarășei
pe care tot el o convinsese!) că eu urmează să trec
tam-nesam, redactor-șef al revistei „Luceafărul”, a
Uniunii Scriitorilor. Că sunt scriitor, am trei cărți, că
am experiența unei reviste culturale (fusesem redac-
tor-șef al „Vieții studențești”, dar și al
„Amfiteatrului”) și, că, ce mai tura-vura, așa se
hotărâse la forurile superioare.
Am spus că eu mă simt legat de „Scânteia
tineretului”, că eu consider că nu mi-am îndeplinit
mandatul acolo, că lumea în care va trebui să lucrez
îmi e străină. Popescu m-a privit tot pe deasupra și
mi-a comunicat că nu-l interesează frica mea de
această sarcină de partid și că trebuie să merg acolo
unde sunt trimis.
S-a încheiat discuția. Am aflat mai târziu de ce
trebuia să se întâmple așa. La „Luceafărul”, ca și cu
patru ani în urmă la „Scânteia tineretului”, era o dis-
pută privind redactorul șef, poetul Nicolae Dragoș.
El a fost dus la „Scânteia”, aici, la „Luceafărul” -
teren de luptă pentru scriitorimea de vârf - a fost
plantat „pompierul de serviciu”, Dan Fruntelată,
aruncat în groapa cu lei ca să fie devorat de cei care
aveau nevoie de un cap pentru a rămâne liniștiți.
Am plecat acasă buimac. Totul s-a făcut repede,
bătrânii activiști știau să lucreze. S-au agitat apele la
Uniunea Scriitorilor, s-au făcut ședințe secrete, un
profesor de la facultatea mea a umblat noaptea din
om în om, la membrii Consiliului Uniunii, cu un
memoriu împotriva numirii lui Fruntelată. Pentru că
nu e scriitor, adică nu e membru al Uniunii
Scriitorilor, deși are trei cărți publicate, deși de vreo
doi ani nu se mai primiseră membri în U.S., el
având dosarul depus acolo. Că e „un simplu
ziarist”, iar atâția alți șefi ai revistelor literare ar fi
cu totul altceva. N-am ieșit să dau declarații, de fapt
nu mă interesa funcția asta pentru care se băteau
atâția iluștri, nici cât negru sub unghie.
Ei n-au înțeles niciodată asta. Nici când, după
ani mulți, când lucram la „Luceafărul”, mă reclamau
la C.C., la tovarășul Gogu personal (Rădulescu,
adică), el fiind tatăl disidenților de la Comana și
confidentul cultural al tovarășei Elena, cam analfa-
betă și în acest domeniu.
Numirea s-a produs, am intrat în cușca leilor
fără niciun fel de chef. Tot nu credeam că mi s-a
interzis dreptul de a iubi „Scânteia tineretului”.
S-a întors Nicu Ceaușescu, i-am spus ce s-a
întâmplat, m-a sunat în scurt timp și mi-a zis textu-
al: „Ne-a lucrat Dumitru Popescu, băga-l-aș în mă-
sa!” Nicu își permitea limbajul lui. Singurul lucru pe
care mai putea să-l facă, trecând peste aprobarea
mamei India, l-a făcut. în acele zile când eram tocat
și contestat de membrii Consiliului Uniunii - unii
fiind scriitori pe care îi prețuiam mult - a explodat o
bombă în sediul Uniunii Scriitorilor din calea
Victoriei. Domnul profesor George Macovescu, îi zic
așa pentru că a fost profesorul meu în anul întâi la
Filologie, la Teoria literaturii,
i-am citit cursul insipid plin de citate proletcultiste și
am dat examen cu el, când, în primul rând din
amfiteatru stătea tânăra și frumoasa lui soție la care
ne holbam cu sârg, deci George Macovescu,
președinte al Uniunii, a întrerupt ședința violentă în
care fusesem pus pe rug, apărându-mă doar profe-
sorul Ion Dodu Bălan, Paul Anghel și Fănuș Neagu,
care făcea naveta restaurant-ședință, pentru a comu-
nica faptul că eu, subsemnatul, Nicolae Dan
Fruntelată, contestatul, vinovatul, trebuie să vin de
urgență în cabinetul președintelui Uniunii, adică ală-
turi.
Au venit acolo Macovescu, Hobana, secretarul
de partid, nenea Traian Iancu, directorul Fondului
literar. Macovescu, solemn, de la înălțimea lui de
1,60 cu tocuri, mi-a zis, de parcă eram condamnat
la moarte prin strangulare, dragă, ești chemat de
urgență la tovarășul Nicolae Ceaușescu!
S-a făcut liniște, ei erau albi, eu eram alb,
Doamne, unde e negrul, nimeni n-a înțeles nimic,
nea Iancu mi-a zis că mă așteaptă o mașină în curte,
eu am plecat, ei au rămas, ce naiba or fi discutat,
nu știu, eu m-am dus la C.C., la intrarea C (dacă
vreți versuri!), acolo mă aștepta un tânăr, m-a legiti-
mat, m-a dus la sediu, țin minte că biroul unde am
ajuns avea niște uși metalice, acolo era un secretar,
Manea mi se pare că îl chema, dar și vechiul meu
prieten de la Craiova, frate de suflet cu nea
Gheorghe Dindere, Petre Gigea, consilier al lui
Ceaușescu.
El m-a privit cu milă, mi-a spus, Dane, n-ai cra-
vată, n-aveam cravată, purtam o cămașă cu pătrățele
care mă strângea la gât, Petrică Gigea și-a scos crava-
ta lui, mi-a strâns-o la gât și secretarul
m-a condus la ușa Cabinetului Unu. Am intrat
acolo, am mai povestit asta în altă carte a mea, am
discutat zece minute cu omul care domina
România, am ieșit, am plecat, discuțiile de la
Uniune au continuat numai în surdină.
Asta a fost tot ce-a mai putut să facă pentru
mine Nicu Ceaușescu, un om sensibil, pe care viața
l-a condamnat să fie fiul mamei sale mai mult decât
al tatălui său, iar istoria românească l-a judecat fără
să-l cunoască.
Eu, domnilor și doamnelor, am rămas la
„Luceafărul”, aproape un deceniu. La „Viața stu-
dențească”, unde m-am născut ca ziarist, am stat
opt ani. La „Scânteia tineretului”, unde m-am simțit
ca peștele în apă, am stat patru ani. La „Luceafărul”,
unde nu m-au vrut, unde am privit tot timpul peste
umăr, am stat peste nouă ani.
Ce era „Luceafărul”, ce este „Luceafărul”? în
primul rând o revistă a tinerilor scriitori. Căutați
voi, în istoria literaturii, ce tineri scriitori n-au debu-
tat ori n-au trecut pe la „Luceafărul”?
Apoi, era revista care se opunea, în termenii crit-
icii literare, revistei „România literară”, instituția
bonzilor literari, cei mai mulți veniți din pro-
letcultism și convertiți în dizidentă.
„Luceafărul” se legitima cu generația '60. Cu
urmașii lui Labiș, cu Nichita, cu Hagiu, cu Ion
Gheorghe, cu Cezar Ivănescu, cu Ioan Alexandru,
cu Cezar Baltag, cu marii prozatori, cu Barbu, fost
șef al „Luceafărului”, cu Marin Preda, cu Ștefan
Bănulescu, cu Fănuș Neagu, care și-a găsit aici famil-
ia lui de suflet, cu Nicolae Velea.
Și, sigur, i-am uitat pe mulți. Dar n-am uitat spir-
itul „Luceafărul”, gazetă de bătaie, gazetă de idei,
gazetă vie pe care dușmanii ei au încercat s-o
îngroape cât mai adânc în uitare.
Cine au fost, cine sunt criticii de la
„Luceafărul”? întâi, Mihai Ungheanu, căpățânosul
care și-a apărat cu unghiile ideile literare naționale,
Vali Mihăescu, Nae Georgescu, Arthur Silvestri, Dan
Condeescu, Nicolae Ciobanu, Dan Mihăilescu,
Sultana Craia, Paul Dugneanu.
Unii s-au dezis de „Luceafărul”. Cred că n-au
dreptul moral să facă asta. Dar vremea democratică
a schimbat cu totul valorile morale.
S-o luăm pe rând. La „Luceafărul” unde fusesem
aruncat, primul meu susținător, într-un fel cu totul
special, adică rece, bănuitor, convins, însă, că dacă
nu veneam eu, venea un dușman aprig al lui, deci
primul meu susținător a fost Mihai Ungheanu.
Critic literar cu vocație, cu putere de construcție în
jurul unei idei, luptător, capabil de gesturi decisive
(el a apărat filmul disident, cam singurul,
„Reconstituirea”, el a scris o cronică ostilă lui
Dumitru Popescu, marele lider al presei și culturii).
Tip ciufut, cred că, așa cum susținea el însuși, avea
origini ardelene. Era bănuitor, nu suporta umorul
sudist, din cauza asta mă privea de multe ori cu
multă rezervă. Din vremurile acelea, Mihai
Ungheanu învățase să privească peste umăr.
Să vă spun ceva, tineri cititori și tineri critici lit-
erari: nu era o glumă să te lupți cu Nicolae
Manolescu, dizidentul iubit de Gogu Rădulescu,
marele bonz comunist, cu acces direct la Elena
Ceaușescu, apoi cu Ovid Crohmălniceanu, fost pro-
letcultist, actualmente lider al unei minorități puter-
nice, cu, Doamne ferește, Zigu Ornea, cu alți poten-
tați literari care ocupaseră scena literară încă din anii
'50 și voiau să o ocupe în continuare.
Mihai Ungheanu era un Don Quijote. A stat la
„Luceafărul” cât mine, în 1989 am fost expulzați de
noua putere literară reprezentată de Ana Blandiana,
suava dizidentă a motanului Arpagic, și de Mircea
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
Dinescu, fost coleg al nostru, om care nu făcea
parte din „Luceafărul” decât în ziua de leafă, când
mergea la Uniunea Scriitorilor și-și lua banii meritați.
Ne întoarcem la cei pe care i-am găsit la
„Luceafărul”. Secretarul general de redacție, poetul
Teodor Balș, tip comod și neutru, poet liniștit și fără
nici un nerv, apoi, în locul lui, Ghiță Suciu, prozator
ardelean, băutor de palincă și om al păcii, preocupat
de proza lui calmă, rar de câte o poezie (să-ți spun
o rimă dacică: „batea ploaia în șindrila/ și rodea
sufixul ilă”), pe urmă venea echipa de celebrități a
„Luceafărului”: Ion Gheorghe, poet revoluționar,
autor al „Nopților în Oceanul Atlantic”, poezie cas-
tristă (a la Fidel Castro, a la Zafra, unde participase
poetul revoluționar buzoian), omul care a creat o
mitologie poetică în Dealul Istriței, dar, pentru mine
cel puțin, a scris o carte extraordinară pentru acel
timp: „Elegii politice”. Un tip încăpățânat până la
obsesie, convins că este genial și că nimeni nu mai
contează. Dacă nu admiteai asta, erai dușmanul
poeziei, erai dușmanul lui Ion Gheorghe, apostolul
de la Istrița. A fost o perioadă când m-am înțeles cu
el. Scurtă, evident, pentru că a intervenit rivalitatea
cu alt poet de mare forță, Cezar Ivănescu.
Cezar era un tip ascetic, cu ochi vii, musculos -
fusese boxer și avea o reacție inedită la orice, se
apăra, ataca, fără niciun fel de pregătire - e cunos-
cută scena din redacția „Luceafărul” când a aruncat
o scrumieră grea în direcția lui Virgil Mazilescu,
numai norocul a evitat tragedia. Mare poet don
Cezar, un mucenic al poeziei lui, o sensibilitate
uriașă, ca o rană deschisă din care țâșnea poezia, un
amestec de poezie mistică medievală, de cântec al
truverilor îngropați sub castele de vis, de folclor
românesc vechi. și un suflet special, un om care cre-
dea fanatic în prietenie și, dacă te considera pri-
etenul lui, nu te-ar fi trădat nici mort.
Da, don Cezar a fost unul dintre puținii mei pri-
eteni de la „Luceafărul”. El a imaginat un joc formi-
dabil, un cenaclu pe care l-a botezat „Numele poetu-
lui” și l-a conceput ca pe o curte medievală, ca pe
un regat al poeziei.
Avea vreo doisprezece „secretari”: secretarul cu
florile, secretarul cu transportul (evident, un posesor
de mașină), secretarul cu manuscrisele etc.
A descoperit și a lansat zeci de poeți care, în
condițiile de atunci, nu prea aveau șanse să publice.
Scriau o poezie adâncă, dar de multe ori tenebroasă,
făceau experimente, unii dintre ei erau copii ai unor
drame autentice.
Venea acolo și poeta Luminița Cioabă, fiica
regelui de la Sibiu, cu salbă de aur la gât și doi bod-
iguarzi care o păzeau de bandiți.
Don Cezar îi aduna, îi învăța să citească niște
cărți mai puțin frecventate, să discute, să creadă în
ei. Unora chiar le-a dat „numele poetului”, le-a găsit
pseudonime care le-au însemnat existența poetică.
Iată poetul Radu Cange, iată poeta Iuliana Paloda,
azi nume care contează în poezia românească. Am
fost de câteva ori, ca invitat, la cenaclul lui don
Cezar. Era un spectacol intelectual, o bucurie. Am
fost și la o recepție a lor la restaurantul „Parc” de
lângă Casa Scânteii („secretara” cu aprovizionarea
era fiica șefei restaurantului, ca să vezi coincidență!),
am oferit ce puteam eu să le ofer, câteva pagini spe-
ciale în numerele „Luceafărului” pentru „Numele
poetului”. Hei, oameni buni, poeți buni care ați
debutat acolo, vă mai aduceți aminte?
Așa cum probabil v-ați dat seama, eu n-am putut
trăi niciodată fără prieteni.
în multele redacții în care am lucrat ei au fost
mai mulți sau mai puțini. Dar au fost, au contat
pentru mine, m-au ajutat să rezist unor ani în care
presa era în primul rând măcinare și stres.
La „Luceafărul”, patrulaterul pe care m-am spri-
jinit era format din Mircea Croitoru, secretarul
redacției, dar, în fapt, secretarul general autentic,
omul care citea aproape tot, pagina, crea fața revis-
tei, era el însuși scriitor, un prozator adevărat care a
refuzat aproape total să publice, dintr-un sentiment
de Pașadia, sictirit de București; din Grigore Hagiu,
poet mare, boier moldovean de la Târgu Bujorului,
boier la suflet, altfel răzeș al lui Ștefan, cu părul
retezat rotund, cu nasul coroiat, înalt și puțin adus
de spate, blând, dar care impunea prin blândețea lui
înțeleaptă, omul care aplana, prin simpla prezență,
unele conflicte ce mocneau în curtea plină de orgolii
a „Luceafărului”, Ungheanu contra Sânziana Pop,
Ion Gheorghe contra Cezar Ivănescu, comandoul
tinerilor lupi care serveau alte cauze în redacție,
Mircea Dinescu, Dorin Tudoran și, mai din umbră,
Dan Cristea, contra tuturor, a lui Neacșu, a lui
Ungheanu, a mea, intrusul care ocupase tronul ce se
cuvenea unui reprezentant al dizidenței „goguliste”
(o să vă explic acest termen), pentru ca lumea liter-
ară să fie călărită de „ai noștri”, „România literară”
și „Luceafărul”, braț la braț, stabilind ierarhiile liter-
are și împărțind mălaiul Uniunii Scriitorilor.
Dar să revin la Grigore. El se încrunta la
ședințele veninoase din redacție, mârâia și se făcea
liniște. Prezența lui caldă îmi făcea bine. Grigore
Hagiu, om din echipa lui Labiș, apoi din aceea a lui
Nichita, nu era un redactor comod. El conducea
secția de poezie, „Luceafărul” dădea, pe bune, cam
o treime din spațiu pentru poezie. Să ridice mâna
cei care, poeți fiind, acum la patruzeci și la cincizeci
și la șaizeci și de ani, n-au trecut prin curtea
„Luceafărului”?
Grigore mi-a povestit odată o întâmplare
uluitoare. Eu, bătrâne, mi-a spus el, am un miros
foarte dezvoltat. Fiind cu Labiș la un pahar de vin,
am simțit mirosul morții. Peste puțin timp, tram-
vaiul de lângă Colțea i-a tăiat firul vieții lui Labiș. O
carte extraordinară a lui Hagiu se cheamă
Miazănoaptea miresmelor.
Grigore avea momentele lui de boemie totală.
Dispărea câte o săptămână-două, fără să spună la
nimeni.
Aveam nevoie de „marfă”, îl trimiteam pe
Mircea Croitoru în secția de poezie, deschidea
sertarele lui Grigore, niciunul nu avea cheie, și găsea
acolo dosare cu grupaje de poezii, cu prezentări
acolo unde era cazul, setul necesar de „poezie patri-
otică”, tributul pe care orice revistă îl dădea sărbăto-
rilor naționale ori patriotice.
„Răzeșul” își făcea datoria fără niciun fel de
rabat. Apărea după cele două săptămâni, toamna
mai ales, intra în biroul meu, înalt, cu cămașă albă
croită ca un fel de rubașcă, senin, ras până la sânge,
scotea din tașcă două mere roșii. Mi le punea pe
birou și zicea calm: „Sunt de la mine, de la
Otopeni, pentru fetele tale!”
Doamne, Doamne ce dor mi-a fost de Grigore
Hagiu în anii de după moartea lui stupidă, într-o
iarnă când Ceaușescu hotărâse că putem trăi și în
frig, când la mine acasă, eu, mare șef, membru
supleant în C.C. și redactor șef - țineam murăturile
în dormitorul rece, iar noi, toți ai casei, doi maturi
și doi copii, dormeam în camera cea mai mică,
unde aveam un calorifer electric pe care eu și soția îl
supravegheam toată noaptea, nu cumva să ia foc -
într-o astfel de iarnă, deci, Grigore Hagiu și iubita
lui, o fată ca o floare tânără care îl făcuse pe pri-
etenul boem să-și ordoneze viața, s-au asfixiat cu
bioxid de carbon dintr-o nenorocită de instalație pe
care o făcuseră să-și încălzească un pic garsoniera.
Ea a murit în acea noapte, el a supraviețuit, s-a târât
spre ușă, a primit un pic de aer, l-au găsit viu, l-au
dus la spital, iar atunci când părea că își va reveni,
sora lui s-a scăpat și a spus că iubita lui a murit,
muntele Grigore s-a prăbușit, n-a mai vrut să trăi-
ască și n-a mai trăit.
A treia latură a patrulaterului de prieteni, Nelu
Cucu, fotoreporterul de scriitori, fratele mai mare al
fratelui meu de la „Scânteia tineretului”, Gică Cucu.
Nelu de la Mogoșești, locul unde avea o grădină și
o casă veche, Nelu povestitorul moromețian, omul
care m-a apărat în diverse momente ale tulburatei
istorii luceferiste. Când, pe culoarul din fața biroului
meu, doi scriitori luptători pentru dreptate, roman-
ticul poet (azi, național) Mircea Dinescu și poetul
disident, fost reporter revoluționar, Dorin Tudoran,
se năpustiseră cu pumnii și cu picioarele asupra
prozatorului Iulian Neacșu, pe care îl acuzau că „i-a
turnat” (o nebunie, pentru că mai ales Tudoran se
turna singur încercând să-și facă un dosar de
dizident cu care să plece în America!), deci, în toiul
acestei bătăi de cartier, am auzit zgomote, am vrut
să ies din birou, dar m-a oprit Nelu Cucu strigând:
„Nu te duce, ei pe tine vor să te amestece în neb-
unia asta!”
Cred că așa era, voiau o țintă mai mare, iată că
redactorul șef a intervenit într-o bătaie de stradă, ce,
ăsta mai poate conduce o revistă a Uniunii
Scriitorilor? Și, mărturisesc azi, dacă aș fi ieșit m-aș
fi băgat să-i opresc, așa mititel cum eram eu, de
1,87, fost voleibalist de performanță, actualmente
oltean fără inhibiții. Dar nu m-a lăsat Nelu Cucu.
între timp a ieșit prietenul meu Cezar Ivănescu, ce-a
de-a patra latură a patrulaterului meu de sprijin, și i-
a potolit rapid pe cei doi atacatori.
Credeți că a fost vreo anchetă serioasă, că
Uniunea Scriitorilor, Secția de presă a C.C., Marea
Adunare Națională, Parlamentul de la Scăieni (sau
falansterul, dacă vreți), s-au sesizat? Nu, a fost
liniște până la urmă, a intervenit cine trebuie, unde
trebuie și totul s-a calmat. A, dacă era amestecat
Fruntelată, membru supleant, individul impus
Uniunii fără dosar, autor de cărți dar neconfirmat de
noi, atunci ieșea o anchetă clasa întâi și, așa cum i s-
a întâmplat lui Nicolae Dragoș, redactorul șef de
dinainte, Fruntelată trebuia să plece. Ce rău îmi pare
că n-am ieșit să grăbesc terminarea acestei comedii!
Ce n-au înțeles „băieții” de la Uniune este faptul că
eu n-am vrut niciodată să fiu șeful acestei reviste pe
care o râvneau, cu disperare, profesori ai mei, scri-
itori la modă, critici în vogă.
Cu alții, am avut o relație destinsă, amiabilă
chiar, cu Sânziana Pop, mare reporter, prințesă
blondă a lumii literare din acei ani, secretară de par-
tid a organizației de la „Luceafărul”, apoi ușor
disidentă, treaba ei, sărutmâna, doamnă Sânziana,
eu nu pot împărți simpatiile și antipatiile dumnea-
voastră, eu nu pot să uit când ați venit la mine,
după un Congres al Partidului Comunist Român și
mi-ați spus cu uimire că, din ce v-am povestit eu, ca
participant direct, ați înțeles că va fi mai bine pen-
tru noi, pentru România. Poate că ipocritul am fost
eu, să mă iertați, să vă amintiți doar zilele în care
intrați, decisă și luminoasă, în biroul meu
și-mi propuneați articole de pagina întâi.
Despre Theodor Balș am puține amintiri. L-am
găsit secretar general de redacție, știa multe, vorbea
puține, era bolnav, se trata cu albine, iată, am scris
aproape un poem despre el.
La corectură aveam doi descendenți, pe Theodor
Stancu, nepotul lui Zaharia Stancu, și pe Ingrid
Fulga, fiica lui Laurențiu Fulga, vicepreședinte al
Uniunii, precum și pe o nepoată a domnului Balș.
Așa era vremea, așa e vremea în Balcani.
Secretarele noastre, doamna Emilia, feblețea lui
Fănuș Neagu, doamna Anca Hărșan, pe jumătate
unguroaică, obligată să stenografieze mesele rotunde
ale „Luceafărului” în care puneam la zid ocupația
horthystă din Transilvania.
(va urma)
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
19
Black
Pantone 253 U
parodia la tribuna
Lucian Perta
Liviu Ioan Stoiciu
Nestricăcioase bunuri
(Tribuna, ianuarie 2013)
Se satură să-și ademenească muza. E adevărat
că un poet postmodernist, autentic, care se vrea,
înainte de toate,
un reper în poezia românească din ultimele două
decenii,
trebuie să fie neapărat un aristocrat
care să scrie doar poeme aristocrate.
Viața lui nu se măsoară în ani, ci în milenii
și, în definitiv, el descinde chiar din Homer -
între generația '70 și ' 80 inima lui de raze
a înălțat o lume paralelă până la cer.
El nu oferă și nici nu primește scuze
pentru ruinele poemului românesc de acum,
nici nu acuză pe nimeni, pe cine ar putea să
acuze,
dacă memoria l-a lăsat în ceață și fum?
Când memoria îi va reveni și-a propus
să-și facă inventarul bunurilor nestricăcioase,
adică neperisabile, altfel spus,
cratere, cantoane, vile, beciuri și case.
Orice s-ar spune, criticii chiar de se miră,
până și în cer, ce-i perisabil expiră!
Claudiu Komartin
Ghicitoare pentru monștri
(Tribuna, februarie 2013)
Vremurile ca vremurile. Poeții nu sunt cum ar tre-
bui.
Eu mă plimb des prin țară. București, Satu Mare,
Timișoara, Cârlibaba, Focșani, și zi de zi
îi întâlnesc și îi aud vorbind. Stupoare.
Ce limbaj de mahala, ce incultură,
mai ales cei din generația două mii,
ăștia sunt topiți după sex și băutură,
de fapt niște încrezuți și teribiliști copii.
Undeva totuși, există undeva într-un oraș de
munte,
un poet care scrie râzând și râde scriind,
e un poet parodist, nu vă pot da amănunte,
eu prieten (încă) cu fiul său fiind.
Ei bine, respectivul se pare să fie
cam singurul din stirpea sa care
s-a aplecat și asupra mea în poezie.
M-a citit, m-a bătut pe umăr și mi-a spus: Ești
mare!
Am văzut cum lucrează. Pare ciudat,
dar leagă toate cuvintele din poeme cu ațe
și apoi, ca un păpușar, și le leagă de deget și pe
dat'
cuvintele se dau peste cap și fac boroboațe.
Un adevărat circ domestic face cu ele,
mai ales noaptea, că are insomnii.
Numai el poate salva poezia, poate fi remediu
pentru acele
persoane prea serioase care mai scriu poezii!
Valeriu Marius Ciungan
O altă lume
(Tribuna, iulie 2013)
S-a deschis o nouă cârciumă-n cartier,
construcția a început acum în toamnă
și ca din poveste a crescut pân' la cer -
ca să vezi puterea banului ce înseamnă.
Am rămas încremenit ce utilare,
ce lumini, ce neoane s-au aprins,
oameni în pardesie negre la intrare
te ajută să intri, dacă nu ești convins.
Credeți că erau puși cumva să păzească
Și lăzile de bere și navetele de la intrare?
Ei aș, la intrare fiecare putea să se servească
pe gratis din ele, așa, de încurajare.
Și, de parcă n-ar fi fost surpriza totală,
ospătare blonde în haine-halat de molton,
decoltate,
te servesc imediat ce intri în sală
cu spuse și nespuse dorinți, cu de toate.
Am rămas văzându-le aproape fără suflare
nici nu mai știam ce să zic, ce să mai zici,
dar sună ceasul deșteptător, e ora de sculare,
îmi aprind becul palid, mă îmbrac și mă duc la
bancă la servici!
Silvia Bodea Sălăjan
Timpul timpului meu
(Tribuna, august 2013)
parșivi mai sunt, Doamne, literații
din zilele aceste -
îi văd la cafenea mai în toate
zilele, nu spun aberații,
cum se laudă între ei în timp ce pe la spate,
oricât de modeste
le-ar fi contribuțiile literare,
râd știrb unii de alții
în timpul timpului meu, Doamne, mi se pare
că aceste jenante situații
nu existau -
țin minte că pe când eram primar
nu se risipeau ca și acum talanții
pe piscine și stadioane în cătune
nu știu ce cred, Doamne, poeții
de astăzi despre acest dar
pe care-l au de a scrie,
dar, în timpul timpului meu, de exemplu,
în întreaga Românie
existau cenacluri literare
și fiecare cenaclu era un exemplu
de creativitate și aleasă purtare!
Doina Uricariu
Coarda
(Tribuna, septembrie 2013)
să descrie sentimentul de bucurie ce-o cuprinde.
Nu că mă laud, dar
eu am sărit
de multe ori coarda de ață,
chiar și studentă, și nu în zadar,
m-am vindecat de tot ce m-a plictisit
până atunci,
de moarte și de viață.
După câteva sute de sărituri izbutite
vedeam în jur
numai și numai vietăți fericite.
Am și scris în oracolul meu,
vă spun, chiar de-o să vă par indiscretă,
că lucrul cel mai util în viață,
pe lângă acela de a fi poetă,
e să sari coarda de dimineață!
Marcel Mureșeanu
O casă nouă
(Tribuna, octombrie 2013)
Cărțile, am spus asta încă din anii șaizeci,
pe când eram inspector la Cultură și Artă,
trebuie să stea nu doar în biblioteci,
ci și în casa fiecărui om nou, să-și împartă
cu el lumina slovelor scrise.
Am fost de față apoi la toate furtunile sociale
și le-am cântat amurgul, fără să-mi fac vise
că sunt porumbel călător sau privighetoare.
Acum, pregătit pentru a greși, stau la taifas
cu șarpele casei mele, la răcoare,
și mai aud una:
cică în România, azi, la noi,
mai ales în casele noi, poți să crezi,
a citit el nu demult în Tribuna,
cărțile sunt de pripas.
Ca să vezi!
Pașcu Balaci
Gânditorul din Hamangia
(Tribuna, noiembrie 2013)
M-am săturat de-atâta vorbărie,
Filozofie, cică după unii,
Momâi oficiale ce-s, nebunii,
Ce nu pricep că vreau și poezie.
Am scris 50 sonete, să se știe,
Că poezia fixă și străbunii
O practicau mereu contra minciunii,
Mulți sonetiști juriști putând să fie.
Ca avocat, poet și dramaturg,
Precum v-am spus, am încercat sonetul
Și de aici și relele-mi decurg:
Fiind fără sponsori, mi-am topit bugetul,
Și astăzi sunt văzut adesea în burg
Ca Gânditorul de la Hamangia, bietul!
Doar cine a sărit coarda odată,
o fetiță, sau, mă rog, o fată,
o să poată,
și-atunci cu mâna pe față, emoționată,
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Străinul din Callipolis (III)
Aporiile tiranicidului
lovan Drehe
I.	Xenofan (cca. 570 î.e.n. - cca. 475 î.e.n.) a
plecat în lume la vârsta de 25 de ani. Periplul său
prin cetățile grecești de la soare apune a fost
cauzat, cel mai probabil, de căderea Colofonului
sub perși, „când a năvălit Medul”, nenorocire
datată în 540 î.e.n., când Harpagos, generalul
căruia, după Herodot, Cirus cel Mare i-ar fi datorat
ascensiunea la tron, a cucerit orașul.
După spusele lui Lucian de Samosata, Xenofan
ar fi trăit 91 de ani, iar după grămăticul
Censorinus, în De Die Natali (XV, 3), peste 100 de
ani. El însuși ar fi compus texte autobiografice în
jurul vârstei de 92 de ani spunând (Diogene
Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor IX,
19) că era în pribegie de 67 de ani. în tot acest
timp ar fi trecut prin colonia Zancle (Messina din
480 î.e.n.), ar fi participat la întemeierea Eleei și ar
fi ajuns pentru scurt timp și în Catania, o colonie
calcidică, recunoscută și mai târziu prin certificarea
fictivă a unor cretani actuali. Către sfârșitul vieții ar
fi ajuns la curtea tiranului Hieron al Siracuzei, cel
care a reușit să-i înfrângă pe etrusci în bătălia navală
de la Cumae (474 î.e.n.). Acest tiran este recunoscut
în istorie drept unul dintre primii care și-ar fi
organizat un serviciu secret, aflându-se astfel în
Securitate. Funcționalitatea organului era asigurată
de către „iscoditoarele” și „ascultătorii” pe care
tiranul îi detașa la diversele întruniri particulare ale
elementelor dușmănoase, după cum ne spune
Aristotel în Politica (VI, 11).
Date fiind aceste condiții material-istorice, cât și
ocupația sa de aed, vor fi puțini cei surprinși de
faptul că Xenofan era un apropiat al aristocrației și
al tiranilor. De altfel, printre sfaturile sale de
înțelepciune practică, întâlnim și unul care ne
spune: „cu tiranii, trebuie să te găsești în raporturi
ori cât mai puține, ori cât mai bune.” (Diogene
Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor IX,
19, toate traducerile sunt datorate lui D. M.
Pippidi). Lui Xenofan îi păsa de polis (sau de poleis,
după cum i-au fost peregrinările) și drept urmare
era înclinat să ofere sfaturi cetățenilor, în timpul
recitalurilor sale, un fel de harp-hop cu mesaj social.
Câteva dintre acestea au supraviețuit datorită lui
Atheneus din Naucratis, care ni le relatează în
Deipnosophistai (Banchetul învățaților). De
exemplu, recomanda pietatea și întoarcerea către zei
în locul certurilor dintre cetățeni. Xenofan a fost,
prin însăși physis-ul său, un critic. Este recunoscut
prin atacul asupra religiei antropomorfice și ca
propunător al unei zeități abstracte. Mai mult, a
criticat și onorurile oferite atleților, susținând că
acestea nu contribuie la bunăstare decât iluzoriu.
Avem aici una din primele ocurențe ale unei gâlcevi
care continuă și astăzi, ceartă pe care atleții par să
o fi câștigat, fără prea multe deliberări și
argumente.
Dar Xenofan, cu toată mișcarea de care a dat
dovadă în viață, a participat la întemeierea a ceva
ce urma să genereze paradigma imobilității în plan
ideatic: întemeierea Eleei.
II.	Nu toate sursele antice oferă siguranța
informației cum că Parmenide (floruit în secolul al
V-lea î.e.n.) ar fi fost discipolul direct al lui
Xenofan, dar există sigur o influență conceptuală.
Bineînțeles, și Parmenide s-a născut într-o familie
nobilă. De la Diogene Laertios știm că acesta a fost
legislator în cetatea natală (Despre viețile și
doctrinele filosofilor IX, 23). Parmenide a fost un
bun legislator, atât de bun încât cetățenii trebuiau
să jure în fiecare an că îi vor respecta legile, după
cum scrie Plutarh (Adversus Colotem 1126a). în
timp ce toate acestea par a face din Eleea o cetate
aproape ideală, vom vedea că alta a fost situația
învățăcelului lui Parmenide.
III.	Palamede Eleatul cum îl numea Platon pe
Zenon (cca. 490 î.e.n. - cca. 430 î.e.n.), a avut o
viață mai agitată, sub zodia unei puternice înclinații
agonistice, preferința sa în materie de oponenți
fiind înspre criticii maestrului său, Parmenide.
Zenon nu și-a făcut un renume doar în filosofie, ci
și în politică, Platon (Alcibiade 1, 119a)
comparându-l chiar cu Pericle. Și Diogene Laertios
ne spune că Zenon „s-a arătat bărbat de seamă și în
filosofie și în politică” și, la fel ca Heraclit, și-a
arătat disprețul față de cei mari (Despre viețile și
doctrinele filosofilor IX, 26-27).
Zenon a fost adoptat de Parmenide, tatăl său
natural fiind Teleutagoras. Cel mai probabil adopția
sa a avut loc după ce Zenon a rămas orfan. De la
Aristotel (Retorica I, 12) știm că Zenon și-a
răzbunat întâmplător tatăl și mama printr-o crimă.
Nu putem cunoaște cine ar fi fost victima lui
Zenon, dar avem la dispoziție relatări care ne spun
că acesta, către sfârșitul vieții, a fost implicat într-un
complot împotriva tiranului Eleei. Poate că victimă
ar fi mult spus despre tiran, din moment ce
complotul la care a luat Zenon parte a fost dejucat.
Identitatea tiranului nu este cunoscută cu
certitudine: Nearchos sau Diomedon, după Diogene
Laertios, Demylos, după Clement Alexandrinul.
Dar Zenon nu avea de gând să părăsească lumea
iluzorie a sublunarului înainte de a o mai înrâuri
dialectic măcar o dată. Acest episod a ajuns la noi
în manieră rashomonică, autorii antici oferindu-ne
relatări diverse despre același episod (Diogene
Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor IX,
26-28; Didorus Siculus, Biblioteca Istorică, X, 1-2;
Filostrat, Viața lui Apolonios din Tyana, VII, 2 etc.).
Conform lui Heraclide din Oxyrhiyncos,
filosoful ar fi fost prins de tiran, iar când a fost
întrebat cine-i sunt complicii, Zenon i-ar fi pârât
drept uneltitori pe apropiații tiranului, „înșelând
tirania cu privire la ea însăși” adaugă Filostrat.
După această deratizare, îi promite tiranului
destăinuirea unor lucruri și mai tainice, pe care ar fi
bine să i le comunice mai îndeaproape, pentru ca
mai apoi să-i muște urechea. Demetrios este de altă
părere și, în locul urechii, între dinții lui Zenon
ajunge nasul tiranului. Dacă în relatarea lui
Heraclide, Zenon este străpuns după mușcarea
urechii, în relatarea lui Demetrios, nasului tiranului
îi urmează chiar limba lui Zenon , pentru a nu mai
da nici o informație, scuipată apoi sfidător în fața,
fără de nas probabil, a tiranului. Zenonul lui
Demestrios este mai comunicativ, având timp să-i
dojenească atât pe tiran, „năpasta cetății”, cât și pe
concetățenii săi: „dacă slujiți tiranului de teama
celor ce mă așteaptă pe mine, mă mir de lașitatea
voastră”. Și Diodorus Siculus ne prezintă un Zenon
care este inventiv chiar în timpul torturilor
crescânde în intensitate, fiind capabil și izbutind
să-l lipsească pe tiran de aliați și de ureche. în
disensiune cu variantele prezentate până acum, un
anume Hermippos, renunță la dramatizări excesive
ale episodului și Zenon este executat sumar, fiind
„vârât într-o piuă și zdrobit” sau „stropșit”, după
cum aflăm din lexiconul Suda prin intermediul
tălmăcitorului D. M. Pippidi.
Neoplatonicianul Proclus, în Comentariul său la
dialogul Parmenide, dă detalii despre viclenia lui
Zenon, care, în comparație cu tizul său, Zenon din
Kition, „era dialectician și în viață, una spunând și
alta gândind”, prin această calitate reușind să-l
învrăjbească pe tiran cu susținătorii și garda sa. De
altfel era și supranumit amphoteroglossos,
supranume dat celor cu limbă bifurcată, de șarpe,
de unde putem deduce că Zenon, nu era la prima
mușcătură de limbă. Chiar dacă Zenon ar fi suferit
de un astfel de caracter, proteic și instabil ca toate
cele lumești, și a murit din cauza tiranului, orașul
în care nucleul filosofiei eleate, Parmenide și
Zenon, și-au dus zilele a fost în general bine
guvernat și cârmuit, după cum ne spune Strabon
(Geografia VI, 1). Dar Zenon nu a fost singurul
mare reprezentant eleat care i-a urmat lui
Parmenide.
IV.	în Epoca de aur a grecilor, Epoca lui Pericle,
în anul 440 î.e.n., cetatea Samos s-a revoltat
împotriva atenienilor în urma neputinței atenienilor
de a media o dispută între Samos și Milet. în urma
acestui război, samienii au fost înfrânți, fiind
obligați să-și dărâme zidurile și să plătească tribut
învingătorilor. Dar războiul nu a fost fără
evenimente notabile pentru interesele noastre.
Printre samieni exista un om politic și filosof
care era atât de admirat și prețuit de concetățenii
săi încât a fost desemnat amiral (Diogene Lartios,
Despre viețile și doctrinele filosofilor IX, 24). Acesta
se numea Melissos (cca. 480 î.e.n. - ?), eleat prin
doctrină, nu prin poziționare geografică (care
oricum este irelevantă din punct de vedere eleatic).
în timpul războiului atenienii au organizat o
blocadă, dar aceasta a slăbit pentru un timp, aceștia
fiind nevoiți să trimită o parte din vasele de război
împotriva unei cetăți aliate Samosului, Bizanț. în
această situație, într-un moment mai puțin prielnic
atenienilor, flota lor, condusă de însuși Pericle, a
fost, se pare, înfrântă de samieni, conduși de
Melissos (Plutarh, Viața lui Pericle, 26). Aceste
polemici armate au fost atât de importante pentru
ambele părți încât aldorainii din ambele tabere
preferau să-și țină scorul însemnând pe fruntea
adversarilor câte un simbol, după obiceiul celor fără
de glorie ticăloși. Astfel că, printre unduirile
buclelor samiene se putea distinge câte o corabie,
iar printre șuvițele ateniene se ivea câte o bufniță.
Un atenian cel puțin, Aristofan pe numele său, a
admirat îndemânarea samienilor în ale înscrisului.
Și, dacă am început cu un exil, putem să și
încheiem cu unul. Melissos nu este primul (și nici
ultimul) filosof pe care l-a dat cetatea Samosului.
Cu aproape un veac înainte de victoria asupra lui
Pericle, în jurul anului 530 î.e.n., pe timpul tiraniei
lui Policrate (538 î.e.n. - 522 î.e.n.), un tânăr
samian își începea odiseea fizică, dar mai ales
spirituală, ce urma să-l ducă, dacă e să dăm crezare
legendei, printre egipteni, caldeeni și magi, pentru
ca în final să ajungă în Crotona Greciei Mari. Dar
despre acesta vom vorbi în textul proxim.
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
21
(P Black
Pantone 253 U
21
Black
Pantone 253 U
diagnoze
începutul cercetării istorice a
lui Isus
Andrei Marga
Una dintre marile înnoiri din epoca
modernă pentru cultura originată în
iudaism și creștinism a fost cercetarea
istorică a lui Isus. Tânărul cu înzestrări fără
seamăn din Nazaret a rămas inițiatorul unei
dizidente în sânul iudaismului, care a dus,
istoricește, la apariția celei mai influente religii a
lumii - creștinismul. De departe, pentru noi, cea
mai cunoscută personalitate a antichității, Isus
din Nazaret a inspirat, prin spusele și viața lui,
deja de două milenii cultura lumii. în raport cu
învățătura și viața lui Isus s-au constituit curente
de gândire hotărâtoare ale istoriei. Din toate
aceste rațiuni, cercetarea istorică a lui Isus din
Nazaret are importanță mai mult decât istorică:
ea marchează înțelegerea de sine a urnanității. Să
aruncăm o privire în începutul acestei cercetări
care, la noi, a fost neglijată, iar efectele neglijării
se resimt în nivelul culturii religioase.
Cercetarea istorică a lui Isus a început cu
Hermann Samuel Reimarus (1698-1768). Acesta a
dat, cum spune Albert Schweitzer, “cel mai
impunător produs in cercetarea vieții lui Isus.” Cu
Reimarus începe de fapt examinarea istorică a
relatărilor din Evanghelii, într-un efort de a aduce
credința creștină pe terenul „rațiunii naturale” a
oamenilor, prin reconstituirea originii ei istorice.
Creștinismul este conceput aici ca religie inițiată
de Isus din Nazaret și consacrată drept cristologie
după răstignirea și învierea lui Isus și pe baza
interpretării date de Apostolul Pavel.
Reimarus nu a mărturisit decât unor prieteni
gândurile înnoitoare ce-l frământau. Lessing a fost
cel care i-a publicat, postum, fragmentele, șapte la
număr, sub titlul Von dem Zwecke Jesu und
seines Junger (1778). Au fost publicate apoi și
alte fragmente care, evident, sunt scrise în
opoziție cu iluminismul francez și cu dogmatica
creștină tradițională, dintr-o poziție a
protestantismului. "Naturalizarea” creștinismului
este dusă de Reimarus până acolo încât el
distinge între "Evanghelia lui Isus” și relatările
despre Isus ale discipolilor și consideră că faptul
învierii efective, în înțelesul uzual al cuvântului,
trebuie lămurit (vezi cuprinzătoarea antologie a
lui Manfred Baumotte,Hrsg. , Die Frage nach den
historichen Jesus, Goterslohen Verlags - Hans
Gerd Mohn, 1984, pp. 12-21).
Imediat după Reimarus, în cercetarea istorică
a lui Isus aveau să intre, cu contribuții demne de
atenție, Gotthold Ephraim Lessing (1729-1781) și
adepții săi. Pe baza fragmentelor amintite ale
înaintașului său, Lessing a dat răspunsul propriu
la problema care apăruse pe scena dezbaterilor
teologice, istorice și filosofice: relația dintre
originea supranaturală a creștinismului și plasarea
sa în istoria a cărei cercetare tocmai o inițiase
Reimarus. Conform lui Lessing, trebuie distins
între ."religia lui Cristos” și „religia creștină”, care
sunt sensibil „diferite”. "Religia lui Cristos” este
religia lui Isus, ca personalitate profund credincio-
asă; iar "religia creștină” este religia care îl consi-
deră pe Isus ca fiind mai mult decât om și este în
dezbatere (Manfred Baumotte, op cit., pp. 23-24).
Tieftrunk ( în Versuch einer Kritik der Religion
und aller reliqlosen Dogmatik, mit besonderer
Rucksicht auf das Christenthum, 1790) a
argumentat, plecând de la distincția lui Lessing,
că „religia lui Isus” poate fi preluată în termenii
celebrei scrieri Critica rațiunii practice, a lui Kant,
ca „.învațătură cu privire la cunoașterea
adevărului și ascultare față de virtute”, dar a
considerat critic „dogmatica ce s-a constituit
păstrând din intenția lui Isus doar numele”
(Manfred Baumotte, op cit., pp. 25-37). Eichhorn
a fructificat sugestia lui Lessing după care cele
trei evanghelii sinoptice au la bază un text mai
vechi, care Ie face inteligibile fără resturi. în Uber
die drei ersten Evangelien. Einleitung in das Neue
Testament (1794-1804), Eichhorn a lansat teza
unei ."evanghelii originare (Urevangeliums)”,
invocând convergențele dintre Matei și Luca, și a
cerut căutarea acestei evanghelii spre a înțelege
sensuI originar al "conceptului învățăturii creștine
(des christlichen Lehrbegriffs)”, care, în istorie, a
fost adesea "simplificat” (Manfred Baumotte, op
cit., pp. 32-33).
Trei filosofi de primă mărime aveau să se
dedice lămuririi cu instrumente istorice a
semnificației lui Isus din Nazaret în istoria lumii.
Herder a arătat, în două scrieri (Vom Erloser der
Menschen. Nach unseren drei ersten Evangelien,
1796 și Von Gottes Sohn, der Welt Heiland.
Nach Johannes Evangelium, 1796-97), că nu se
pot nivela diferențele dintre Evanghelii, pe care le-
a interpretat ca preluări orale (deci nu scrise) ale
unei „evanghelii originare (Urevangelium)”.
Aceasta din urmă a avut ca bază “predica orală a
lui Isus” despre „împărăția lui Dumnezeu”, care a
fost ulterior absorbită într-o „evanghelie orientată
biografic” (Manfred Baumotte, op cit., pp. 33-35).
Hegel, cu studiul Das Geist der Christentum und
sein Schicksal (1798-99), a aplicat genezei
creștinismului perechea de concepte „viață și
iubire (Leben und Liebe)” și a dat o înțelegere
alternativă la dogmatica tradițională și la
iluminism. Mica, dar densa, monografie Viața lui
Isus (1795) este locul acestei înțelegeri. Friederich
Schleiermacher, cu Uber die Religion (1799), îI
concepe pe Isus ca „întruchipare originară
(Urbild)” a unui concept de religie care este
accesibil dezvoltărilor istorice și argumentează că
Isus nu a confundat religia sa cu „școala” sa.
Odată cu David Friedrich Strauss (1808-1874),
s-a produs efectiva și oarecum definitiva cotitură
spre cercetarea istorică specializată a lui Isus din
Nazaret. Tema „Isus istoric” își începe acum
propriu-zis cursul în cultura lumii. Prin ampla
scriere Das Leben Jesu (1835-36), Strauss a opus
interpretării tradiționale a vieții lui Isus o
abordare istorică dirijată de ideea „mitului” (în
Isus ar fi reunite rezultatele unei istorii
complicate, încât reprezentarea lui Isus, inevitabil,
are tot mai puțin de a face cu ceea ce a fost el în
realitate). Strauss nu voia să afecteze religia
creștină, dar era motivat de aspirația de a înlocui
„persoana” lui Isus ca centru al creștinismului, cu
„ideea” sa, încât s-a concentrat, prin studiul
Vechiului Testament și al Noului Testament,
asupra formării creștinismului. Un alt elev al lui
Hegel, Bruno Bauer (1809-1882), a vrut să
depășească consecințele negative inevitabile ale
abordării istorice datorate lui Strauss, dar, până la
urmă, și le-a asumat. în Kritik der evangelischen
Alexandru Grosu	Compoziție
Geschichte des Johannes (1840) el a privit
Evanghelia după Ioan ca efect al influenței
speculațiilor asupra Logosului, venite dinspre
Filon din Alexandria, asupra formării
creștinismului. Apoi, în Kritik der evangelischen
Geschichte der Sinoptiker (1841-42), Strauss a pus
la îndoială existența istorică a lui Isus, susținând
că nici Evanghelia după Marcu nu oferă o relatare
istorică, ci doar o „reflecție” despre Isus, fapt care
s-ar repeta și în celelalte două evanghelii
sinoptice. Teza sa este că Isus ar fi putut fi o
creație a Evangheliilor, încât nu este posibil sa se
distingă abordarea istorică de alte abordări.
Creștinismul ar rezulta din întâlnirea reflecției
evangheliștilor cu filosofia stoică a lui Seneca și
cu speculația asupra Logosului datorată lui Filon.
Creștinismul ar datora cel mai mult “grecismului
roman” (pp. 71-75).
Odată cu Ferdinand Christian Baur (1792-
1860) s-a distins cu claritate între abordarea
istorică a Noului Testament și abordarea
eschatologică (“teoria dogmelor”) asumată, prin
tradiție, de Biserică. în Das Christentum und die
christliche Kirche der ersten drei Jahrhunderte
(1853), el observa că, „pe de o parte, Cristos este,
în esență, om, pe de altă parte, el este mai mult
decât om, dar umanul este în el deja amplificat și
idealizat...” (p. 82). Baur a vrut însă să blocheze
efectele negative ale Vieții lui Isus, cunoscuta
carte a lui David Friedrich Strauss, și a propus
abordarea „istorică” a lui Isus, în locul celei
„negativ critice” a lui Strauss. El a acceptat, în
Uber die Komposition und den Charakter des
johanneischen Evangeliums (1849), că Evanghelia
după Ioan nu este relatare istorică, ci prezentarea
unei „idei”, recunoscând, însă, caracterul de
relatări istorice al evangheliilor sinoptice. Dar
evangheliile, spune Baur, în Kritische
Untersuchungen uber die kanonischen Evangelien
(1847), nu sunt doar relatări istorice, ci „scrieri cu
tendință (Tendenzschrift)”, iar ca „scrieri cu
tendință” sunt inevitabil “produse ale timpului
lor” (p. 81). De aceea, o „critică istorică” are un
câmp mai larg decât stricta verificare a faptelor
din relatări. în optica acesteia, așa cum rezultă
din Vorlesungen uber Neutestamentliche
Theologie (1864), Isus este inițiatorul unei religii
pe baze etice: “EI s-a manifestat doar pentru a
introduce domnia lui Dumnezeu prin cerințe etice
adresate oamenilor ...” (p.82). Apostolul Pavel a
fost cel care a procedat la transformarea
personalității lui Isus în bază a religiei și la
elaborarea dogmaticii creștine.
Odată cu Ernst Renan (1823-1892),
catolicismul dă prima scriere despre viața lui Isus
(La Vie de Jesu, 1863) și începe să consacre forțe
tot mai considerabile reconstituirii istorice a
creștinismului. Cercetarea istorică a înaintat, însă,
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
showmustgoon
Un câmp prea vast
Oana Pughineanu
Studenților interesați de jurnalismul cultural și
nu numai
Libertate sau derivă? Poate că aceasta este
întrebarea pe care am fi tentați să o punem
când ne gândim la vastitatea domeniului
cuprins de aceste două cuvinte alăturate: jurnalism
cultural. în ultimele decenii, când mulți gânditori
au renunțat la definițiile elitiste ale culturii (ca
producătoare de artefacte accesibile intelectual și
estetic doar unei anumite părți „superioare” a
societății) și mizează pe o laxitate aproape
debusolantă, în care cultura este văzută și abordată,
mai degrabă, antropologic, ca fiind tot ceea ce
poate despărți omul de animal (de la sofisticate
elaborări de sisteme religioase, morale, politice la...
cultura ceaiului), un tânăr jurnalist ar găsi, pe bună
dreptate, strivitoare toată această varietate. în plus,
cele două concepții despre cultură nu sunt bine
delimitate (cea laxă și cea restrânsă) și mereu
suntem puși, în măsura în care suntem sinceri, în
fața unor paradoxuri greu de surmontat. în mod
foarte simplu ele pot fi enunțate în felul următor:
1. Ori totul este cultură, și atunci, nimic nu mai
este (acesta ar fi paradoxul ready-made-ului pe care
Duchamp îl experimentase în 1917 când a expus
celebrul pisoar pe post de „operă de artă”. Pentru
că a decontextualizat obiectul, expunându-l în
muzeu, l-a deposedat de utilitatea lui, făcându-l
„artistic”, dar pentru că era extrem de recogniscibil,
excluzând practic un anumit gen de reprezentare a
lumii pe care oamenii se așteptau să o vadă în
muzeu, a fost declarat „neartistic”), 2. în această
omniprezență a culturii, totuși, unele obiecte sunt
„mai culturale” decât altele. Prea adesea, dominați
de o extremă corectitudine politică prost înțeleasă
suntem dispuși să credităm, fără discernământ
multe, prea multe interpretări ale realității. în
spatele banalelor „câte bordeie, atâtea obiceiuri” sau
„gusturile nu se discută” se ascunde adesea o lene
mentală și mai puțin o „acceptare caldă, maternă” a
variatelor forme de viață. Ceea ce este extrem de
coroziv în acest gen de atitudine e până la urmă
faptul că el blochează un proces intelectual de care,
cel puțin specia oamenilor, nu se poate debarasa.
închipuiți-vă un copil lăsat în voia sorții, crescut de
toți străinii de pe stradă, primind încontinuu sfaturi
contradictorii și niciodată un răspuns clar. Cu
siguranță, acest copil nu ar avea vreo șansă să-și
construiască o personalitate (cel puțin nu una
neschizoidă) și, mai ales, i s-ar refuza posibilitatea
de a năzui, de a emula. De mici, fie din instinct, fie
(și) prin educația pe care o primim suntem învățați
să descoperim că unele lucuri sunt mai bune decât
altele, că unele sunt mai frumoase decât altele, că
unele sunt mai profunde decât altele. Fără această
„lecție” lumea s-ar cufunda în haos și poveștile care
ne populează viața n-ar găsi nicăieri conflictele de
care au nevoie pentru a se putea desfășura. Desigur,
tot acest „mai bun” poate deveni o sabie cu două
tăișuri. Cred că în cultură acest „mai bun” servește
la a ne strivi „egoitatea” (după formula lui Adorno),
la a ne trage de mânecă și la a limita conflictul care
tinde mereu să se externalizeze și să ia amploare.
Acest „mai bun” care ne împiedică să ne credem
„buricul pământului” este o mică breșă prin care ne
deschidem lumii și celorlalți (nu putem ajunge la
această deschidere dacă din start suntem
schizoidizați, învățați că totul e „egal”). în ce sens?
Aș prefera să mă folosesc de o reușită metaforă pe
care Schopenhauer o utilizează pentru a descrie
societatea umană: noi suntem - spune el - asemeni
porcilor spinoși din pădure. Când vremea e bună și
hrana este îndestulătoare fiecare trăiește solipsist și
egoist în lumea lui. Când vremea se înăsprește, am
dori să ne lipim unii de alții pentru a nu suporta
frigul, dar spinii ne împiedică, ne rănesc. Observați
cum toată această mișcare pulsatilă, pare construită
în alb-negru (după rețeta acelor hard-news atât de
atractive și de manipulative, axate pe conflictul cel
mai dur și pe opozițiile cele mai nete). Cultura (și
aici aș descoperi un specific al textul de jurnalism
cultural) își propune să „șlefuiască” pe cât posibil
acești spini. Desigur, ei nu vor dispărea niciodată,
dar numai încercând să ieșim din logica unor
conflicte extrem de exacerbate (aproape hormonale)
putem găsi o cale de a ne apropia lumea, de a ni-l
apropia pe celălalt în fragilitatea lui și a contextelor
în care trăiește. Textul care aparține jurnalismului
cultural, tocmai asta ar trebui să țintească: o
nuanțare a acestui alb-negru și nu pentru că dorim
cu orice preț să fim „împăciuitori”, ci, mai ales,
pentru că, adesea, el nu corespunde realității. (Un
om de cultură sfârșește prin a se întreba „ce este, în
fond, realitatea?” tocmai pentru că ea se dovedește
a fi atât de variată, atât de neîncadrabilă în
categoriile noastre mentale care deși utile din punct
de vedere „social”, pot adesea fi dăunătoare,
stereotipizante, chiar „extremiste”. Proust este poate
cel mai reprezentativ caz în acest sens. Opera sa
voluminoasă care realizează cea mai vastă
conexiune pe care un scriitor a putut să o facă între
„textul lumii și „lumea textului se încheie cu un
„eșec” care este, în fond, eșecul oricărei ființe
cugetătoare și empatice: „ceasul morții bate înaintea
ceasului adevărului”). Un text de jurnalism cultural
„știe că nu știe nimic” și se consturiește cu această
„limită” avută mereu în vedere. Tocmai de aceea el
nu este un voal ușor care zboară mirific deasupra
lumii, ci o chestionare atentă a ei. Pentru mulți
atenția aceasta e un cost prea mare. Un cost în
timp, pentru că în cultură procesul de emulație e
nesfârșit, iar nuanțele pe care realitatea ni le oferă
atunci când ne apropiem atent de ea se pot dovedi
a fi infinite, depășind sensibilitatea sau rațiunea
noastră care niciodată nu va ajunge la zeiescul „a
înțelege tot înseamnă a pardona tot”. în lipsa
acestei atenții cultura devine „evazionism”,
„ornament”, „kitsch”, „catalog de prezentare”, un
„fashionable reader digest”, un „must have snob”,
„sentimetalisme” în locul mai serioaselor
„sentimente” care implică nu doar desfătarea, ci și
grija față de celălalt.
Dacă vastitatea câmpului cultural pare
zdrobitoare și suntem tentați să ne lăsăm convinși
că „omul e stilul” și doar unii sunt mari talente,
mari artiști sau chiar genii (ceea ce, desigur, trebuie
să recunoaștem conform logicii lui „mai bun”),
totuși cultura ne oferă niște minime reguli de bun
simț ale „utilizării rațiunii”. Nu suntem cu toții
Kant, dar în virtutea a ceea ce ne unește (emoțional
și intelectual) putem găsi mici tehnici de
supraviețuire într-o junglă mentală din ce în ce mai
deconceptualizată, mai în derivă. în calitate de
jurnaliști (nu doar culturali) ar trebui să avem
mereu în minte faptul că, mai înainte de orice,
oamenii sunt mari consumatori de sens (fie că el se
reduce la nevoia de a regăsi pe același raft făina la
Auchan, fie că e vorba de intrigile ideologizate din
Suleyman Magnificul, extrem de dubitativele
discursuri hamletiene sau sofisticatele lumi
ficționale ale teatrului absurd). Un bun jurnalist ar
trebui, tocmai de aceea, ținând mereu cont de
această foame de sens, să tindă spre „mai bun”-ul
textului, care nu este doar stilistic, ci este unul
conceptual („Conceptul este ceea ce împiedică
gândirea să fie o simplă opinie, o părere, o discuție,
o flecăreală”). Poate mai înainte de vorbele de duh
și replicile deștepte care ne răsar ușor în minte,
tocmai pentru că nu au o mare încărcătură
intelectuală ar trebui să ne îngrijim de acest „mai
bun” care se inserează în text, conferindu-i mai
multe niveluri de lectură, de înțelegere sau măcar
de încercare de interpretare. Sunt cele care ne
despart de „mama spală”, „tata fuge” etc.
în a doua jumătate a secolului al XlX-lea,
pierzând legătura cu abordarea eschatologică
îmbrățișată de Biserică. în această situație s-a
produs prima reacție majoră printre teologi ( vezi
Martin Kohler, Der sogenannte historische Jesus
und der geschichtliche, biblische Jesus, 1892), care
au opus reducerii istorice a lui Isus la o ființă
umană, relativizarea abordării istorice înseși. Teza
ce s-a formulat spune că “Isus istoric al scriitorilor
moderni ni-l ascund pe Christosul viu „ ( Martin
Baumotte, op.cit., p.100). Această teză vine până
spre noi, elaborată însă ca argument precis, de
către Joseph Ratzinger, cu răscolitoarea sa carte
Einfuhrung in das Christentum (1969), în care se
arată că cercetarea istorică, binevenită, ni-l poate
reda pe Isus, dar nu poate capta, din rațiuni
metodologice, Christosul din el. Pe de altă parte,
simplificarea, în descrieri, a ascedenței iudaice a
lui Isus din Nazaret a stârnit reacția inversă,
orientată spre etalarea continuității dinspre
iudaism spre Predica de pe munte, în care Isus
prezintă impunătoarea sa viziune asupra lumii.
(vezi Julius Wellhausen, Israelitische und judische
Geschichte, 1894).
Pe acest fundal de acumulări treptate, de date
și de perspective de abordare, de cercetări
întreprinse de personalități de primă mărime, a
intervenit Adolf von Harnak, cu vestitul opus Das
Wesen des Christentums (1900). Cercetările
teologului berlinez, împreună cu fructuoasa
intervenție a rabinului Leo Baeck, au consacrat
durabil abordarea istorică a lui Isus din Nazaret și
au transformat-o într-un capitol al teologiei și al
culturii contemporane. Am examinat acest
capitol, în datele lui cele mai recente, în volumele
Andrei Marga, Religia în epoca globalizării (2oo3)
și Andrei Marga, Theologia et Philosophia Hodje
(2008), încât nu înaintez aici în detalii. închei
observând că, astăzi, acest capitol este plin de
realizări semnificative, încât „Isus istoric” și „Isus
eschatologic” sunt priviți în unitate. Credincioșii
creștini au acum la dispoziție o întinsă informație
istorică, de care nu s-au putut bucura generațiile
anterioare, iar cei care citesc istoria capătă un
orizont elaborat de înțelegere a faptelor petrecute
de la Nazaret la Jerusalim.
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
3
Black Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
proza
Mihail Onaca___________________________________________
Vasilica Prunariu
Vasilica se uita la mine galeș, dar galeș, nu așa
de ici de colo, ci așa cum vezi numai în filmele
alea bune cu femei care se uită frumos, așa cu
pleoapa răsucită și cu sprânceana jucăușă. Vasilica
nu era o femeie ca toate femeile, cu rochie, fustă
și sandală. Vasilica purta kimono, era grasă din
fire și cu sprâncenele croșetate. Chiar bunica ei îi
croșetase sprâncenele, înainte să lupte în bătălia
de la Stalingrad, unde se zice că a și conceput-o
pe mama Vasilicăi, doamna Estera.
Vasilica locuia pe o uliță care dădea uliță-n
uliță cu mine, iar eu o priveam pe după tufele
verzi de castraveți murați, uimit de delicatețea cu
care tăia pepeni în mijlocul grădinii. Murdară din
cap până-n picioare, cu părul împletit în cozi
ucrainiene, cu kimono-ul desfăcut ca un ghem cu
care s-a jucat pisica, Vasilica era un Rubens pe
roți, un muzeu al feminității exacerbate,
convulsive și atroce.
I-am scris într-o seară cu suc de pepene o
scrisoare de amor ghebos, de mare dragoste
perpetuă, să-i aduc la cunoștință faptul că o
iubesc cum nu s-a mai iubit, că beau suc de
pepene, deși nu îmi place, asta doar ca să
realizeze cât o respect și câtă cinste îmi face când
își ornează gardul cu bostani sculptați în Pieta.
Vasilica Prunariu, căci așa o chema (când își
mai amintea doamna Estera de ea, pe vremea cât
trăia), mi-a răspuns și ea în doi peri, cu litere de-o
șchioapă că datorită unui accident în care a rămas
schioapă, se află în imposibilitate locomotorie și,
deci, nu poate să vină la ceai dansant așa când
mi se năzare mie.
Am fost foarte afectat, mă rog. Am făcut timp
de 3 zile infuzie de pepene la micul dejun, asta la
spital, nefiind capabil să-mi gătesc singur. Când
am semnat hartia oficială că ies pe proprie
răspundere, Vasilica Prunariu era și ea în fața
spitalului, purtată de un hamal cu față veselă, el
ursuz de fel.
Măi, Vasilica, ești fără vlagă.
Da, aici așa e.
Păi?
Mi-am tăiat piciorul crezând că-i puiet de
bostan.
Te iubesc.
Mă scoți din pepeni.
A fost dusă într-un salon alb, dar mai alb ca
de obicei, și a fost lăsată acolo mult timp, fără
perfuzie. Când te uitai în salon, nici nu ai fi zis
că era acolo, atât de lipit era cearșaful de pat.
Vasilica era și ea lipită de pat, slabă ca o schijă,
suptă la față, cu kimono-ul descâlcit. Numai
pleoapa se mai răsucea, tremurândă. M-am pus
lângă patul ei, i-am pus alături, în vază, un
buchet de dovleac, pepene și bostan, cu folie,
legat frumos. I-am pupat mâna, ea a plâns încet,
dar numai în gând. Eu mă căutam de semințe de
dovleac prin buzunare, gândindu-mă cât de prost
era ea hrănită acolo și cum nu băuse ea nici
măcar o poșircă de dovleac făcută la repezeală. A
luat buchetul, a mimat o moartă ca-n desenele
acelea animate în care se mimează moartea cu
buchet la piept. A mai râs ea ce-a râs, apoi s-a
stins, cum nu se stinge nimeni prin desenele
acelea animate.
S-a stins ca un dovleac de Halloween, pe la
cinci dimineața, când copiii costumați în
ghionoaie, dracu lacu și fuchsia-împărat dorm
duși, cu dinții bine cariați de dulciuri, iar dovlecii
sculptați cu tata-n garaj își consumă flacăra pe
nesimțite și devin natură moartă.
Așa s-a stins și Vasilica Prunariu, iar curtea ei
a fost vândută degrabă, dovlecii mâncați la o
cumetrie, iar ulița ei, uliță-n uliță cu a mea, nu a
mai fost la fel. Nici eu n-am mai fost același. Am
devenit infirmier la Secția Specială pentru
Cazurile Rare de Dovlecită Acută. în timpul liber,
studiez în amănunt această maladie, mimând
moartea ca-n desenele acelea animate, pe bostanii
sculptați în Pieti, ai Vasilicăi Prunariu.
-------prin bunăvoința lui Mihail Onaca
Vis. Noaptea spre 2 iunie.
Am visat că așteptam un autobuz la capăt de
Mănăștur, care nu mai venea.
între timp vorbeam cu cineva despre pantofii
lui albi care, atunci când nu mă uitam, se făceau
verzi - acoperiți de mătasea broaștei.
La apus, apare autobuzul. Mă urc în el, dar
se oprește, cu tijele căzute de pe fire. Cobor, în
locul meu intră un bătrân.
Ajung în stradă - sunt la periferia Moscovei.
Am mai fost pe aici, dar autobuzul mergea bine,
o lua pe strada din dreapta.
Merg până la capătul străzii, care se
transformă într-o serpentină periculoasă pe o
culme cu mușchi și licheni. Urc.
în vârf îmi sun mama, care nu vrea să asculte
că eu sunt LA MOSCOVA.
închid. Văd râul Moscova, Kremlinul și
Catedrala.
Apoi cobor prin pădure cu un el și o ea,
asemănători cu 2 actori tineri, dar nu bag mâna
în foc.
Pădurea e plină cu conace de la 1600 cu
copaci groși în interior, înghițite de iederă,
mușchi și licheni.
Intrăm, ne urmărește un lup negru pe
coridoare. Scăpăm de el pentru că îi dau eu
picioare în cap.
La un moment dat o sârmă ghimpată se
unește cu junglă, perfect egale. Le despart.
Copacii sunt foarte groși.
Senzație de eșec.
Jos, o curte a unei cazarme cu arcași,
antrenandu-se. Ea bate la 2 uși verzi din lemn, la
înălțime față de sol -
Uși pentru marfă. Se deschid ușile.
O bucătăreasă grasă, rusoaică, îmbrăcată în
alb acoperă întreaga intrare cu fundul. Se
întoarce, având un halat pătat cu sânge.
Ne întreabă:
-Cine a spus prima oară do svidanyia?
Eu:
-Primul rus!
Bucătăreasa:
-Nu.
Scoate un arc și trage săgeți pe peretele
cazarmei cam așa:
A
Eu:
-Atunci Attila Hunul.
Bucătăreasa:
-Nu.
Arcașii se întorc cu arcurile spre noi să ne
omoare.
- din cogeamite noaptea dormită de Mihail
Onaca
Pisici si bibani
Femeia grasă, colcăind de fericire, se apucă să
dezlipească peștii de pe pereți, sperând să alunge
pisicile aciuate la casa ei. Mimă un dans de
curtoazie prin camera de oaspeți, în timp ce
pisicile zâmbeau politicos. Peștii licăreau în
mâinile femeii, stârnind admirație și băltuțe de
salivă.
Hei, pisică, zise ea dansând. Hei, grăsano, zise
una din pisici, fulgerată, neagră scrum. Peștele
atârna inert, cu ochii veseli. Dansă femeia o
vreme, zgâlțâind peștii, iar pisicile o urmăreau ca
pe un ghem senzual. Totul era uns, însă când
dansul ei începu să includă o lentă dar fermă
înfulecare de pește, o pisică își fluieră camaradele,
își suflecară toate blana, și o cotonogiră pe femeie
de-i stătu bibanu-n gât.
Fără suflu, stătea pe podea, nu așa ferice ca la
început, în timp ce pisicile intrau politicos, cu
rândul, la pescuit prin burdihan. Dupa ospăț,
dansară toate polka în semn de mulțumire, în
timp ce femeia era de mult Vitamina C plutind
prin cosmos.
vizionat de Mihail Onaca
Copilul
Un Copil zace pe balcon lăsând picături
consistente de salivă să curgă alene spre forfota
de locuitori ai orașului. Fiind absorbiți de haosul
vieții, trecătorii nu par să observe vreun semn al
24
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
abundenței de salivă care curge pe geamurile
blocurilor sau care cade anost fără să întâlnească
obstacole. Totuși, acei câțiva care reușesc să
deslușească ceva neobișnuit picurând din cer, își
deschid rapid umbrelele continuându-și drumul,
ușor îngrijorați de ploaia apărută subit.
Saliva care nu demult curgea în toată
splendoarea, acum și-a pierdut oarecum din
consistentă, firișoarele strălucitoare de pe
geamurile vecinilor de mai jos fiind tot mai
subțiri. Copilul a obosit. Ia o pauză binecuvenită.
Trecătorii cei vigilenți își închid la loc umbrelele,
pălăvrăgind fericiți, uitând rapid de ploaia de
odinioară. Trecătorii mai puțin sensibili
fenomenelor 'meteorologice' își adâncesc ridurile
mormăind în străfundurile lor cerebrale despre
părinți, despre copii, soția vecinului, soacră și alte
orătănii nevinovate. Nu realizează că
nemulțumirea această provine dintr-o sferă cu
totul diferită, și anume a schimbărilor
'meteorologice' frecvente. Starea unuia poate fi
influențată de cel mai mic și aparent neglijabil
element.
Copilul, inocent, râde cu poftă. Devine foarte
conștient de modificările pe care le creează în
supa gândurilor acestor infimi trecători. Știe că la
un moment dat ceva va merge anapoda în ziua
aceea la majoritatea dintre ei. Mulțumit, își cască
gură spre cer și creează pe suprafață creierului o
paradă de bucate alese. Pungile de salivă încep să
se umple și Copilul adoptă o poziție strategică,
ușor înclinată peste marginea balconului, în așa
fel încât saliva să curgă voios și neîncetat peste
capetele nebănuitoare ale oamenilor. în acest
moment, mai multe persoane observă un element
perturbator în aer și cu o rapiditate exagerată își
deschid umbrelele, de parcă n-ar vrea să le scape
vreun strop din supa lor de gânduri și să se
rătăcească prin univers. Parada de mâncăruri
continuă în timp ce tot mai multe umbrele se
deschid să formeze o paradă a capcanelor de
gânduri. Saliva curge mai veselă că oricând,
formând o ușoară ploaie mocănească peste
umbrelele protectoare.
Oamenii încep să-și piardă concentrarea. Zilele
trec, iar ploaia devine tot mai deasă și mai
amenințătoare. Până și cei cu riduri au început să
se gândească la acest fenomen bizar. Ba chiar, cei
Ștefan Pelmuș	Cronos
mai sensibili dintre ei, au observat o ușoară
modificare a consistenței ploilor. Pe vremuri apa
ploii era mai ușoară și mai puțin densă, însă
acum stropii par grei și slinoși. Oamenii au căzut
de acord că e din vina poluării. Rezervele
cristaline de apă ale orașului au început să fie
înlocuite cu o materie densă și lipicioasă iar băile
sunt tot mai necesare. Crimele, sinuciderile,
furturile, disputele sociale, politice, religioase sau
orice alt subiect care odinioară era discutat în
amănunțime la știri, sunt înlocuite de unica
problema existența: apă densă sau apă grea, cum
e numită popular. Nimeni nu știe cauza acestei
probleme, dar fie vorba între noi, nici nu s-au
sinchisit să afle. Toți caută cheia rezolvării
problemei, și nu cauza. Cauza în schimb, se
prăpădea de râs ( fără să se oprească din salivat,
desigur!)
îngrijorați ca hainele să nu li se lipească de
piele permanent, oamenii au renunțat la ele,
considerând că pielea lor e mai importantă decât
orice estetică. Supărați acum, pe bună dreptate,
grijile precedente fiind uitate demult, oamenii
colindă străzile despuiați încercând să nu se
atingă unii pe alții, de spaimă să nu se formeze o
legătură lipicioasă între ei sau, mai rău, o
permanentizare a legăturii. Ploaia nu contenește.
Supa gândurilor și-a schimbat ingredientele, ea
fiind acum alcătuită dintr-o abundență de apă
grea. Oamenii au început să conștientizeze că
efemeritatea supei, deși dorită, se poate oricând
transforma într-un clocot dens și lipicios de apă
grea, deloc dorită. Viață era tot mai grea, ploaia
părea veșnică. Oameni pe care cândva îi puteai
vedea într-un birou, scotocind prin mormane de
foi, răspunzând la 3 telefoane în același timp și
făcând totodată cafeaua directorului, acum
aduceau jertfe zeilor în piața publică, încercând să
oprească ploaia apocaliptică. Copilul tăcea și
saliva.
După cum ziceam, tăcea și saliva... și saliva
cum n-a mai salivat nicicând, lăsând parada de
bucate să se desfășoare în fel și chip, atingând
cote gastronomico-fantastice, nemaigustate. Era
atâta salivă încât oamenii și-au abandonat casele
și au pornit peste oceanul de apă grea în bărci,
urmărind disperați vreun pește încetinit de vreo
boală, care ar putea constitui o pradă ușoară și un
prânz delicios în același timp. Nivelul apei creștea
zilnic. în decursul câtorva luni, cota apei ajunsese
la nivelul balconului unde Copilul Salivator își
revărsa masele interminabile de lichid peste
populația muribundă. Dezlipindu-se unii de alții
cu greu, își mutară privirile de pe bărcile lor
aproape descompuse de la salivă, pe Copilul acela
care izvora toată sursă problemei cu o nonșalanță
de nedescris. Copilul zâmbi ușor, clipocind câteva
bule la colțul gurii și pentru câteva momente se
opri din salivat pentru a admira fețele stupefiate
ale mulțimii. înainte să apuce cineva să gândească
ceva, toți își îngrămădiseră privirile peste acel
Copil. Era de-o obezitate covârșitoare, pungile de
salivă înlocuind organele sale pentru a pompa
cantitățile industriale necesare inundării globului.
Limba i se transformase într-un tub imens cu
nenumărate deschizături largi din care se scurgeau
mase lipicioase de apă grea. își formase un sistem
de pompare care îi permitea să țâșnească kilolitri
întregi de salivă prin diverse orificii situate la
nivelul feței. Ca să sporească rapiditatea
procesului, se folosea de mâini ca să stoarcă
pungile de salivă de pe gât, cu mișcări ritmice și
ferme. Acel Copil care a salivat într-o zi din pură
plictiseală pe balcon, a devenit acum un imens
aparat de pompare salivară cu totul grotesc,
plutind în propria salivă și râgâind bulbuci salivari
în momentele scurte de oboseală între pompări.
Stătea în față oamenilor și bulbucăia silențios în
timp ce saliva curgea de pretudindeni. Forfota de
oameni începuse să-și manifeste întreagă ura și
frustrare acumulată mulțumită acestui plod gras
explodând de prea multă salivă. începură să se
îndrepte spre el cu gândul de a ucide Copilul, cu
cea mai crudă bestialitate pe care și-o puteau
închipui, dar când ajunseră lângă el, fură toți
stropiți cu o salivă acidă, care îi făcu să urle de
durere. Copilul își formase chiar și un sistem
defensiv pe baza de salivă.
Oamenii rămași în viață s-au retras și au
pribegit peste oceanul de salivă atâta timp cât s-
au putut ține în viață mâncând pești. Totul se
scufundă, singurul lucru existent fiind acel Copil
imens și salivator. A continuat să inunde planetă
nemaiputandu-se opri. Apa îl ridicase din balcon
și îl purtase peste hotare îndepărtate. Pluti în
neștire până ce stomacul îi cedă și se dezumflă că
un balon, făcându-l pe Copil să se scufunde
neputincios în propria salivă. A murit, dar puținul
creier care i-a rămas liber de sub dominația
glandelor a fost mulțumit că poate cineva va fi
învățat că sunt lucruri mai importante că
gândurile creatoare de riduri despre părinți,
despre copii, soția vecinului, soacră și alte orătănii
nevinovate, care sunt așa de fragile în față
elementelor mult mai puternice, care îți pot
schimbă viață oricât de neglijabile ar părea; într-o
clipită supă de gânduri își poate schimbă
ingredientul: în acest caz, Saliva!
- din tinerețea lui Mihail Onaca
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
istoria
Grigore Boșotă, haiducul
Gavril Moldovan
Mulți oameni din Salva și din localitățile
din jur și-l amintesc pe Grigore Boșotă,
cunoscut localnicilor și nu numai
acestora sub numele de Boșotă, născut la Runcu
Salvei, un om original, unic în felul său. Dacă
între cele două războaie mondiale, Terente era
spaima Dunării, în împrejurimile Brăilei, Grigore
Boșotă acționa mai mult prin fostul raion
Năsăud. Ecoul faptelor sale a ajuns și mai
departe. Fără îndoială era un opozant al regimului
comunist, deși se poate ca în tentativa lui de a
înfrunta cu sânge rece autoritățile și a-i sprijini pe
cei săraci și nevoiași, să fi fost și vreo pornire de
ordin personal. Neîmpăcându-se cu regimul din
armată, Boșotă a dezertat și de atunci umbla mai
mult pe câmp și prin păduri, ferindu-se de
milițienii trimiși pe urmele lui.
Era prin anii 1948-1949, își amintește bătrânul
Prădan Toader din Salva, în vârstă de 67 de ani.
Grigore Boșotă era renumit în sat că îi ajută pe
cei săraci. Greutățile erau multe atunci. Regimul
de opresiune sovietic apăsa greu pe umerii
poporului. Birurile erau multe și grele. Ele se
numeau cu un termen nou: cote. Existau cote de
cereale (grâu, porumb), cote de carne, precum și
contribuții în bani. Oamenii munceau de se
speteau și nu se alegeau cu mare lucru. Grigore
Boșotă, ca unul ce plecase de la țară, cunoștea
toate aceste greutăți care nu erau altceva decât
ilegalități îmbrăcate în haine... legale. Tocmai de
aceea el și-a propus să-i ajute pe cei săraci, așa,
după puterile lui. La unii le cumpăra oi și vite sau
le dădea banii cu care să-și acopere nevoile. Lua
Liviu Nedelcu	Sirena (2009)
bani de la stat și-i împărțea la nevoiași. Pentru
aceasta ei îl simpatizau. Era, cum se spune, de-al
lor.
Grigore Boșotă nu era mare de stat. înfățișarea
fizică nu-l deosebea de-un om de rând de la țară,
având atâta putere și sănătate încât să-i permită
să-și lucreze ogorul. Pe plan psihic, însă, se pare
că Boșotă depășea limitele cu care era înzestrat un
om normal. Era de un curaj ieșit din comun, avea
o voință de fier, o inteligență și o răbdare care-l
vor ajuta să-și domine adversarii și să-i biruiască.
La acestea se adaugă șiretenia și stăpânirea de
sine. Aceste însușiri l-au ajutat să iasă din multe
încurcături în care se băga singur. Dacă privești
chipul său din fotografie, fruntea frumos boltită
îți sare-n ochi prima dată și te atenționează că
acolo ar putea fi vorba de ceva, de ceva ce a
încăput cu greu înăuntru de-a fost nevoie de-o așa
arcuire. Apoi simetria buzelor ferme. Cine știe din
ce străfunduri de veac veneau ochii săi
scânteietori, conturul bărbii ce întregește un
chip... chipeș, așa cum îl au mulți români, căci de
frumusețe-n țară n-am dus și nu ducem lipsă. Nu
întotdeauna purta cu el armă. Numai când
situația o cerea. întâmplările cu Boșotă circulau
prin împrejurimile Salvei, ajungând până la
Beclean, Dej și mai departe. Deși uneori circulau
înflorite și denaturate, ele păstrau totuși un
sâmbure de adevăr, în ele Boșotă fiind reprezentat
cu multă simpatie, ca un om drept, necruțător cu
cei pe care el îi numea dușmani, cu
colaboraționiștii din sate ai comuniștilor. Pe
aceștia nu-i putea suporta și le dădea câte o lecție
de virtute cetățenească, fără să-i vatăme sau să le
ia viața. Boșotă nu era un criminal. A rămas
celebră o întâmplare pe care ne-a relatat-o
bătrânul Prădan Toader din Salva, care l-a
cunoscut și a stat de vorbă cu Grigore Boșotă.
Una dintre cele mai populare snoave care
circulă încă pe seama lui Boșotă este o întâmplare
petrecută în acei ani de opresiune moscovită,
asupra țării noastre, opresiune la care conlucrau și
autoritățile române de atunci, care trebuiau să
stoarcă bunurile și să le verse marelui imperiu.
Dintre toate, cota de carne era extrem de
apăsătoare pentru mulți cetățeni nevoiași ce
trebuiau să predea Comcar-ului vițelul sau mielul
de la casă. Boșotă de mult pândea mașina celor
ce aveau să vină pe sate, să plătească contractele
încheiate. Pentru a afla data precisă, el s-a
îmbrăcat în niște haine ponosite, a luat un miel
în brațe și s-a prezentat la Năsăud, la sediul
ORACA, dându-se drept un cetățean din Zagra,
comună a unor vestiți crescători de animale, de
unde realizau în mare parte planurile comuniste
la contractări. Aici el a făcut-o pe prostul,
spunând că vrea să predea acest miel. Tovarășii de
la birou i-au spus: “Du-te, bade, liniștit acasă că
mâine venim cu mașina la Zagra, facem plățile ce
se cuvin și luăm animalele”. Boșotă atât aștepta,
să știe exact ziua în care vine mașina. Mașina ca
mașina, dar pe el îl interesau banii ce veneau cu
vehicolul. Așa că s-a dus liniștit, cum i-au spus
tovarășii, și a așteptat în tăcere scurgerea zilei și a
nopții premergătoare vestitei întâmplări.
A doua zi s-a sculat dis de dimineață și a mers
împreună cu un ajutor al său, un flăcău fugit și el
din armată, pe valea Zăgrii, așteptând lângă un
podeț, construit din bârne. Era prin luna mai,
timp numai bun de colectat mieii de la cetățeni.
Un soare strălucitor lumina vârfurile copacilor și
colinele din jur. Boșotă nu avea emoții. Era
complet stăpân pe sine. Tânărul de alături avea și
el încredere în “stăpânul” său. La un moment dat
ei zăresc la o oarecare distanță mașina pe care o
așteptau. înăuntru se aflau perceptorii, însoțiți de
un milițian. Cu un gest hotărât, Boșotă urnește o
bârnă din podul de lemn ce traversa drumul,
astfel ca mașina să nu mai poată înainta. Apoi se
ascunseră amândoi în tufiș. Când mașina ajunse
aproape de podul de lemn, șoferul opri, văzând
spărtura din față. Se dădură jos cu însoțitorii săi
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cu tot. Atunci Boșotă tună, ieșind din tufiș: “Sus
mâinile cu toții!”
N-a mai fost timp de-a te opune. Ca mielușeii,
cei interpelați se supun cu mult zel, în timp ce
Boșotă îl dezarmează pe milițian. Ia apoi, cu un
gest mașinal, geanta mult râvnită, în care se aflau
250.000 de lei. Pentru vremea aceea era o sumă
foarte mare. Ca să-și confirme înclinația lui spre
umor, lucru de care nu era lipsit, ci dimpotrivă, îi
prisosea, ia bani și lasă un bilet în locul lor, pe
care scrie: “Mi-am luat leafa pe luna lui mai”.
Semnat: Grigore Boșotă. Riduculizând astfel
autoritățile, Boșotă a intrat în oralitatea populară,
câștigând simpatia oamenilor, care vedeau în el
unul “de-al lor”.
Cele 250.000 de lei au fost împărțite celor
săraci. Unei sărmane văduve i-a cumpărat o vacă,
alteia pământ. Din acest punct de vedere, Boșotă
scapă de învinuirea de simplu hoț, cum îl
categorisesc unii.
Boșotă avea oameni care-l anunțau când îl
căuta potera. în fiecare din localitățile Salva,
Runc, Mititei, Năsăud avea simpatizanți la care
trăgea și unde avea adăpost, oricând. Unii dintre
aceștia au făcut chiar închisoare, dovediți fiind
drept oblăduitori ai lui. Răspândea zvonul că se
află într-o zonă să-l caute acolo, iar el, de fapt în
acel moment, era cu totul în altă parte, unde se
odihnea liniștit sau punea la capăt vreo altă
aventură. Ce s-ar fi ales dintr-un asemenea om
dacă ar fi fost școlit. Probabil că ar fi ajuns un
bun comandant de oști, sau vreun procuror,
fiindcă nu era lipsit de spirit justițiar. în orice caz,
puțini oameni și-au riscat viața așa cum a făcut-o
el.
într-una din zile Boșotă a luat o importantă
sumă de bani de la un perceptor comunal, pe
numele său Țau Vasile. Acesta se trăgea de prin
părțile Basarabiei și s-a pripășit prin părțile acestea
unde l-au adus nevoile vieții. Acesta tocmai
adunase “porția” (în limbajul lui Moromete
“fonciirea”) de la Sătenii din Runcu Salvei.
Reprezentau banii munciți de oameni cu sudoarea
frunților. Lucrurile s-au întâmplat cam prin vârful
dealului numit de locuitori “Zapodi” (după alții l-
ar fi așteptat pe dealul Beleii, ce desparte Salva de
Runcul Salvei). Țau era bătrân și nu a opus nici o
rezistență. I-au luat banii strânși de la cetățeni,
cam 20.000 de lei, lăsându-i, după obiceiul său, o
“chitanță”, așa ca să se știe că el a luat banii.
Vestea s-a răspândit ca fulgerul, fiindcă pe câmp
mai erau oameni care văzuseră scena. Autoritățile
scrâșneau de mânie, dar de prins nu-l puteau
prinde pe Boșotă.
în aceste împrejurări, fostul secretar de partid
al organizației Runc-sat, Sărmaș Grigore, s-a
lăudat în gura mare în sat că dacă lui i se dă o
pușcă, el îl prinde pe Boșotă și îl aduce legat la
miliție. Deșarte speranțe! Acest Sărmaș a fost
victima temperamentului său. Cum spuneam,
Boșotă avea informatorii lui peste tot, care relatau
toată “mișcarea” dintr-o anumită zonă.
Astfel a aflat și de lăudăroșenia lui Sărmaș și
și-a propus să-l pedepsească, să-i dea o lecție.
Boșotă nu era un criminal. El lăsa omului viața,
dar îl enervau lăudăroșii și cei care năpăstuiau pe
omul sărman. Când Sărmaș s-a dus la plug în
câmp, cu nelipsitu-i cal la capătul ogorului, prin
surprindere Boșotă a ieșit dintr-o groapă, i-a luat
pușca lui Sărmaș, l-a așezat cu fața la pământ, și
i-a dat câteva la fund cu o bâtă. Apoi i-a restituit
arma, spunându-i: “N-am nevoie de pușca ta, ți-o
las, să nu dai de bucluc pentru ea”. Multe ar mai
putea fi de spus despre acest erou popular, despre
alte aventuri făcute cu sânge rece, despre
prinderea lui în casa Mariei Onița din Salva,
femeie ce a făcut un an de închisoare pentru că l-
Gheorghe Zărnescu	Interiorizare
a adăpostit, iar bărbatul ei mai mult, despre felul
cum și-a pierdul piciorul, mai precis cum i-a fost
tăiat piciorul după mai multe evadări.
Am vrea ca faptele relatate să fie adevărate,
dar nu avem de unde ne documenta decât din
gura unor martori oculari.
Dosarul lui Bașotă nu se află la Poliția
Năsăud, unde l-am căutat, ci la Cluj-Napoca.
Poate că într-o zi îl vom căuta acolo. Dosarul va
fi revelator sub aspectul acuzațiilor ce i s-au adus
acestui curajos om, prieten al omului sărac.
Acuzația de bază era: “Terorizarea organelor
populare de stat și uneltirea contra Republicii
Populare Române”. Cu asemenea sintagme
înfricoșătoare căutau oficialitățile să-i înfricoșeze
pe locuitori, pe cetățeni.
Fără îndoială Grigore Boșotă a fost un om
despre care merită să se scrie. Prin anii 1944-1952
și chiar și după aceea, era figura legendară a
locuitorilor din ținutul Bistriței și Năsăudului,
care-l priveau cu simpatie, fiind în același timp
hulit și urât de autoritățile de atunci. Cei care l-au
cunoscut spun că ura din tot sufletul nedreptatea
și, cum comunismul instalat în toată țara însemna
o mare nedreptate pentru poporul nostru, ura de
moarte acest sistem care a deposedat cetățeanul
rural de pământul, de animalele lui, de bunurile
lui.
Viața și faptele lui puse în slujba ajutorării
oamenilor săraci prin jecmănirea statului, a fost
privită cu mare bucurie de locuitorii din Runcu
Salvei, satul său de baștină, Salva, Mititei ș.a. A
fost un fel de haiduc modern, inteligent,
neînfricat, plin de șiretlicuri, atunci când nevoia îl
punea față în față cu miliția, pusă pe urmele lui
tot timpul și de care trebuia să scape prin tot
felul de stratageme. Lucru foarte rar într-o
asemenea biografie este faptul că nu a făcut nici o
crimă, deși viața l-a pus în situații când era
justificat să o facă. Dacă o crimă poate fi
justificată! Cinstea istoria patriei și ura de moarte
Rusia care a adus în România comunismul, și a
pus cote insuportabile pe umerii bieților locuitori
ieșiți sleiți dintr-un război mondial.
Avea un suflet mare. într-o zi din anul 1952 a
întâlnit pe Dealul Târgului (Dumitra) o femeie
din Dorolea care ducea la târg, la Năsăud, o vacă.
Din dialog Grigore Boșotă a aflat că femeia urma
să vândă vaca și să plătească impozitul la stat. A
mai aflat că femeia era așteptată acasă de șapte
copii. Aceste lucruri l-au sensibilizat pe eroul
nostru și l-au determinat să-i ofere o mare sumă
de bani. Femeia a plecat acasă cu vaca și cu banii.
Astfel de gesturi din partea lui Boșotă n-au fost
puține. Tocmai de aceea știrea despre omul care
ajută săracii s-a răspândit cu repeziciune. A stat în
închisoare din 1952 până în anul 1964. în anul
1988 Grigore Boșotă moare după ce, în condiții
despre care nu dorea să vorbească, și-a pierdut un
picior. Unii spun că piciorul i-a fost tăiat ca să nu
mai poată fugi din încercuiri și din aresturi.
Adevărul este că el a umilit foarte mult miliția
prin faptul că avea oameni peste tot care îi
spuneau unde îl caută miliția și reușea de fiecare
dată să scape de urmăriri. Armate întregi de
milițieni erau puse pe urmele lui și tot nu-l
puteau prinde. Scăpa ca prin minune, spre
satisfacția cetățenilor, care mai și râdeau de
incompetența și neprofesionalismul milițienilor.
Acesta a fost Grigore Boșotă, și chiar dacă istoria
nu poate discerne cu claritate între faptele lui
bune și rele, merită să-l receptăm ca pe un om
deosebit care și-a pus energia în slujba ajutorării
săracilor pe care el îi vedea împovărați de tot felul
de nedreptăți.
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
eveniment
Poetul clujean Octavian Hoandră
menționat alături de laureata
Nobel, Doris Lessing, la Paris
Poetul clujean Octavian Hoandră - menționat
alături de laureata Nobel Doris Lessing, la
Paris
Volumul de poezie al lui Octavian Hoandră a
fost recomandat cititorilor pe blogul unui cunos-
cut critic literar parizian.
Journal a Klausenburg, traducerea în franceză
a volumului de debut în poezie al editorialistului
Ziua de Cluj, Octavian Hoandră, este promovat
pe un blog al unui scriitor și critic literar din
Octavian Hoandră poetul
Jean-Pierre Bonnel
(19 noiembrie 2013)
Jurnal la Klausenburg al scriitorului român
Octavian Hoandră este, după Jacques Jouet,
cel care scrie prefața, o carte de «meditație»,
«poeme de meditație împărtășită».
E vorba de niște texte scurte, reunite, fără
punctuație, compuse pe un smartphone:
poezia se scrie de acum înainte pe mașina
portabilă, pe tweeter, pe intimul telefon
portabil, proteză a minții noastre: nu ne mai
putem lipsi de el...
Dar când rezultatul se afișează, nu în
virtual, ci în concretul unei cărți, atunci îți
spui că progresul tehnologic are poate părțile
lui bune. Mai ales atunci când citim, în
hazardul datelor care scandează acest volum
puțin voluminos dar luminos:
Franța. Scriitorul și criticul literar Jean Pierre
Bonnel a publicat pe blogul de literatură „Le Blog
a Bonnel” o scurtă prezentare a volumului publi-
cat în Franța în traducerea Letiției Ilea.
Numele și cartea lui Octavian Hoandră sunt
menționate într-o postare din 19 noiembrie, într-
un grupaj în care autorul blogului vorbește și de
Doris Lessing, laureată a premiului Nobel, dece-
dată cu două zile mai devreme.
Volumul Journal a Klausenburg este descris și
Marți 19 aprilie 2011, 1:09 pm
«suntem bine
pare că ne e bine așa
și o să ne amintim și asta și cealaltă
așa cum au fost ele
fiindcă toate lucrurile au fost într-un fel
mai devreme sau mai târziu
vom căuta
propriile noastre urme
ne vom lua după ele precum
ogarii afgani
în căutarea animalului rănit la
vânătoare
dar urmele nu vor duce nicăieri
și sufletele noastre nu vor mai fi
acolo»
(Octavian Hoandră, Jurnal la Klausenburg,
94 pagini, octombrie 2013, 12 euro, difuzată
în Franța)
recomandat pe blogul francez fiind citate cuvin-
tele lui Jacques Jouet, autorul prefeței, care sub-
liniază caracterul meditativ al cărții. Autorul
amintește și faptul că poeziile care alcătuiesc volu-
mul au fost scrise pe telefonul mobil și postate
pe Facebook. „Dar când rezultatul apare nu doar
virtual, ci și în concretul unei cărți, putem zice că
progresul tehnologic a avut un efect favorabil”,
notează blogger-ul literar, care observă că are de a
face cu un volum „mai puțin voluminos, dar
luminos”. Varianta în limba franceză a volumului
Jurnal la Klausenburg a fost lansată în luna mar-
tie 2013, fiind prezentată și la Salonul
Internațional de Carte de la Paris, sub egida edi-
turii clujene Eikon, prefața fiind semnată de poe-
tul francez Jacques Jouet. Traducerea aparține
Letiției Ilea, cunoscută cititorilor francezi.
Ediția română a cărții, care reprezintă debutul
în poezie al autorului, a fost lansată la Cluj în
decembrie 2011, la editura clujeană Eikon. Cartea
include 50 de poeme scrise de autor în cafeneaua
sa proprie, a cărei denumire este indicată în titlu
și afișate în timp real pe rețeaua de socializare
Facebook. Prefața la ediția în limba română este
semnată de poetul Ion Mureșan.
Scriitor și editorialist la Ziua de Cluj, Octavian
Hoandră a publicat, începând cu 1992, două
romane, un volum de proză scurtă și două volu-
me de publicistică. Jurnal la Klausenburg reprezin-
tă debutul său în poezie.
De curând, drepturile de autor pentru acest
volum au fost contractate de prestigioasa editură
pariziană Edilivre, cartea urmând să apară în
cadrul colecției „Classiques” a acesteia. Volumul
va putea fi achiziționat în curând din librăriile din
Paris, de pe site-ul editurii (varianta fizică) sau, în
variantă electronică, de pe Amazon.fr,
Chapitre.com, RueduCommerce.com,
Edilivre.com.
Liviu Nedelcu	Coloana gri
(http://leblogabonnel.over-
blog.com/article-doris-lessing-la-rebelle-octavio-
hoandra-le-poete-raoul-marc-jennar-le-militant-
altermondialiste-121190596.html)
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opera
Anul premierelor de operă la Cluj:
I Masnadieri
la Opera Maghiară de Stat
Maria Carla Bălan, Oleg Garaz
„Turnirul” muzical al celor două opere clujene
Ce poate fi mai frumos, mai incitant și în
egală măsură mai sănătos pentru atmosfera cultu-
rală a capitalei transilvane decât o sărbătoare a
operei, a cărei intensitate crescândă o trăim mai
ales o dată cu deschiderea stagiunii 2013-2014?
Chiar mai mult decât o sărbătoare, este un ade-
vărat „turnir” al celor două opere clujene - Opera
Națională Română și Opera Maghiară de Stat, a
căror „rivalitate” stârnește un explicabil „magne-
tism” în rândurile publicului meloman, dar și o
atât de generativă „electrizare” în cercurile artis-
tice și ambele își articulează puterea în termeni
care ne-ar trimite cu gândul direct la experi-
mentele lui Nicola Tesla.
în acest an dublu comemorativ, Verdi-Wagner,
precum și bicentenar - 2013, Opera Română și-a
îmbogățit repertoriul cu două lucrări de Richard
Wagner, respectiv Olandezul Zburător și
Tannhăuser, iar Opera Maghiară s-a avântat în
creația timpurie a lui Giuseppe Verdi, dând viață
în premieră absolută în România unor titluri mai
puțin cunoscute din creația compozitorului ital-
ian, respectiv Giovanna dArco, I Masnadieri și
Luisa Miller. în istoria muzicii aceste trei lucrări
sunt cunoscute și ca „prima trilogie”. Deși nu au
cunoscut niciodată popularitatea creaților ulte-
rioare ale lui Verdi (excepție făcând poate Luisa
Miller, datorită unui libret mai reușit), cele trei
opere au atras publicul clujean trei seri la rând în
spațioasa sală a teatrului, fiecare montare
devenind un eveniment muzical memorabil al
aceastei stagiuni a Operei Maghiare.
Inițiativa proiectului a aparținut directorului
instituției, Gyula Szep, căruia i-a aparținut ideea
montării celor trei opere. Proiectul a însemnat și
o „mobilizare” a tuturor efectivelor disponibile în
țară și străinătate, deoarece au participat cântăreți
atât de la Opera Maghiară din Cluj, cât și de la
Mihai Chiuaru
Capriciu
Opera din Budapesta. Și întrucât proiectul este o
colaborare a celor două instituții, cu o săptămână
inaintea premierei clujene a avut loc premiera
trilogiei la Budapesta. Aportul operei budapestane
s-a rezumat la concepția artistică, o parte din
soliști și dirijorul, însă cele mai multe „efective”,
respectiv corul, orchestra, restul soliștilor,
decorurile și costumele au aparținut Operei clu-
jene. Poate cel mai important aspect al proiectului
este faptul că publicului i-a fost oferită posibili-
tatea de a avea un contact nemijlocit cu cele trei
lucrări din anii de tinerețe ai lui Verdi, opere cu
care el a exersat meștesugul compoziției și care au
stat la baza viitoarelor sale succese. Slaba propa-
gare a acestor lucrări de-a lungul vremii s-a
datorat în principal mediocrității libretului și nu
a muzicii, întrucât atât de pătrunzătorul etos liric
și binecunoscutul expresivism melodic ale acestor
opere ilustrează un autentic talent al compozi-
torului și, până la urmă, anticipă viitoarele suc-
cese ale operelor care au urmat.
Regia: între continuitate și interferență
Dorința regizorilor de a conferi o unicitate și
continuitate celor trei opere, de a face din trei
părți un întreg, se reflectă în decorurile și cos-
tumele care au fost comune pentru toate operele.
Gândite de Csiki Csaba, decorurile sugerează
pereți de stâncă și lemn, un spațiu natural, chiar
sălbatic, singurul element distinctiv între cele trei
montări fiind combinarea diferită a decorurilor
atribuite fiecărei opere și „mularea” lor pe specifi-
cul respectivei acțiuni. Dat fiind faptul că
subiectele libretelor sunt plasate atât în spații
diferite, cât și în segmente temporale diferite,
amprenta impresivă dobândită la montarea primei
operei, Giovanna dArco, interfera cu acțiunea
celei de a doua - I Masnadieri, și, probabil, nu ar
fi fost nici o surpriză pentru public dacă Fecioara
din Orlean chiar ar fi apărut printre hoți flu-
turând stindardul alb al regalității, iar hoții ar fi
incendiat-o pentru o a doua oară. Dat fiind ambi-
entul natural, lemne ar fi fost destule. Este de
înțeles opțiunea pentru continuitate și integrarea
celor trei opere într-un singur fluviu narativ, însă
trebuiau anticipate și riscurile unei „amalgamări”
imagistice destul de probabilă.
Acțiunea operei I Masnadieri se desfășoară
într-o pădure, chiar dacă și una mai tenebroasă, în
concordanță cu spiritul romantic, însă verde, cu
eventuale petice de cer albastru sau cu mai proba-
bilele raze de soare inunând câte un luminiș. însă
decorurile concepute în nuanțe de maroniu
întunecat, cu o textură minerală, uscată și cu mul-
tiple denivelări producătoare de relief cu multiple
umbre, se confundau cu semiîntunericul de pe
scenă mai degrabă decât să învioreze coloritul sau
să dea profunzime. Ori această opțiune imagistică
pentru omogenitate ieșea în evidență cu atât mai
mult în momentele inevitabil statice ale acțiunii -
evoluțiile solistice, de ansamblu sau cele corale, în
care este atât de normal ca focalizarea inter-
preților pe emisia vocală și în egală măsură pe cal-
itatea expresiei să nu permită o mai vioaie mani-
festare corporală.
Cum și era de așteptat, o mai vie colorare
vizuală au deținut-o interpreții cu rol de epicentru
al acțiunii scenice - soliștii, opțiunea pentru roșu-
masiv al corului spărgând din când în când gri-
maroniul generalizat atât de apăsător.
Cel mai mult de „pătimit” a avut decorul,
întins de-a lungul scenei și nu suspendat, de
stâncă, pe care soliștii îl parcurgeau ca fiind mai
degrabă obligați s-o facă, pășind cu precauție pe
„piatra” nesigură, un evident inconvenient. Pe
aceeași stâncă se putea lua loc, acțiune repetată
de mai multe ori de către fiecare solist. Tot pe
stânca în cauză se murea sau se putea rosti o
cuvântare mai înflăcărată. Tot de pe ea se rosto-
golea trupul (deja) neînsuflețit al vreunui solist
proaspăt „ucis” în acțiune. După stâncă se putea
găsi și un ascunziș comod pentru a spiona într-un
mod eficient acțiunile celorlalți soliști.
în consecință, soluțiile regizorale riscante pre-
supun asumarea unor riscuri reale cu consecințe
nu neapărat favorabile în planul imaginii sau
întregii acțiuni scenice.
Miza majoră a montării - geniul melodic
verdian
Libretul operei este unul cât se poate de
comun, scris parcă în grabă și la întâmplare, fără
o intrigă clară, o desfășurare a acțiunii haotică și
cu un deznodământ deja comun, aducător de
moarte celei care întruchipează iubirea
necondiționată. Ceea ce face însă din această
operă una demnă de pus în scenă este muzica de
o puternică inspirație belcantistă, cu pasaje încăr-
cate cu un lirism profund, melisme și cadențe de
coloratură scrise în cea mai sensibilă manieră
posibilă și un ritm cât se poate de viu și dansant,
datorat atât de uzitatului metru ternar care dom-
ină scriitura.
Stilul componistic al acestei opere trădează o
puternică inspirație a lui Verdi din muzica lui
Rossini. Deși spre deosebire de textul și acțiunea
din operele lui Rossini, în libretul operei lui Verdi
este mult mai puternic relevată dominanta roman-
tică, în concepția pur muzicală a operei, însă, mai
poate fi resimțit un anumit „rossinianism”.
Țesătura vocală cere voci extrem de lirice, capabile
de acute sensibile, dar puternice. La fel este nece-
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
Black Pantone 253 U
"
sar controlul perfect al vocii și mai ales o grijă
deosebită pentru conturarea și conducerea susțin-
ută a frazelor muzicale. Dată fiind acțiunea care
pentru publicul contemporan apare drept una evi-
dent anacronică, împreuncă cu decorurile masive
și sumbre, lipsite de „artificii” vizuale, întreaga
atenție a auditoriului a fost focalizată asupra
părții muzicale. Iar această convergență a unor
factori situaționali au impus, vrând-nevrând, pre-
tenția pentru un nivel înalt de profesionalism
împins, poate, chiar până înspre un necesar per-
fecționism. în lipsa altor reprezentații ale acestei
opere, nu a existat nici o posibilitate ca publicul
să fi putut realiza o comparație cu alte montări
ale aceleiași lucrări. Astfel, contextul prezenta,
practic, o „audiție absolută”, introducând auditori-
ul într-o lume nouă și impresionându-l cu o
pregătire muzicală impecabilă atât a corului și
orchestrei, cât mai ales a soliștilor.
Orchestra a impresionat de la bun început
prin structurarea atât de „concertistică” a uver-
turii, despre care am putea spune că a fost mai
degrabă un „concert” pentru violoncel și
orchestră. Imaginea concertării mai degrabă decât
atât de previzibila impresie a anticipării, normală
pentru o uvertură, a „amprentat” într-un mod
neașteptat de plăcut tot ceea ce a urmat.
Violoncelistul (șef de partidă) Elod Kostyak a rea-
lizat un extraordinar de expresiv și coerent solo,
care la încheiere a stârnit un binemeritat val de
aplauze. Dirijorul Gyorgy Selmeczi a condus o
orchestră a cărei sunet a fost impecabil, latura
metrico-ritmică fiind controlată cu fermitate și
fiind evitate astfel aproape „indispensabilele”
decalaje prezente la cele mai multe reprezentații:
ansamblurile partidelor instrumentale au fost
coordonate cu finețe, acest fapt determinând o
conlucrare armonioasă a grupurilor orchestrale.
Un sunet cald și plin, nuanțat cu multă sensibili-
tate, sonoritatea instrumentelor fiind amplificată
printr-o acustică impresionantă a sălii. Bolta sălii
„împlinea” sunetele, catifelându-le, amplificându-
le, ajutându-i pe soliști și impresionând puternic
publicul.
Un important aport dramatic a fost adus de
către corul bărbatesc care și-a interpretat partida
cu forță și energie, dar mai ales cu multă impli-
care expresivă, ceea ce a adus o considerabilă con-
tribuție la dinamismul întregii acțiuni. Cu
momente chiar „explozive” în ceea ce privește
puterea sonorității, surprinzătoare, corul își exerci-
ta funcția de „galvanizare” a acțiunii, pe lângă
funcția de „comentariu” sau „fundal” sonor colec-
tiv.
Soliștii: dăruirea ca etalon al unui autentic
statut profesional
în această operă, I Masnadieri, localizabilă în
prima perioadă de creație a lui Verdi, încă nu
sunt atât de bine conturate, precum doar mai
târziu, tipologiile vocale tipic verdiere.
Compozitorul folosește mai mult principiile
moștenite de la predecesorii săi în ale belcanto-
ului, astfel că sopranei îi este atribuită o scriitură
de coloratură, ușor mai dramatică totuși decât ar
fi, poate, normal într-o perioadă a romantismului
timpuriu. Rolul tenorului este construit pentru o
voce lirică, iar basul și baritonul sunt tipologii
asemănătoare cu idealul verdian din a doua
perioadă de creație a compozitoului. Un aspect
interesant al acestei opere, este modul în care
Verdi valorizează funcțiile dramaturgice ale par-
tidelor vocale: opera debutează cu baritonul și de
abia după el apare tenorul, iar în actul II -
soprana, fiecare cântând câte un monolog lung și
solicitant. Este interesant de remarcat că întâlnirea
între personajele principale și într-un sens pur
vocal - între vocile solistice ale acestei opere, se
produce destul de târziu, lăsându-le cântăreților
timp pentru interpretarea multiplelor arii, lungi și
dificile, însă deosebit de melodioase.
Soprana clujeană Appolonia Egyed (personajul
Amalia) a fost singura voce feminină a operei,
aflată la primul rol major din cariera sa.
Interpreta a impresionat publicul printr-o voce
cristalină și frumoasă, o tehnică vocală foarte
bună, fără de care nu ar fi putut executa cu o
deosebită măestrie, dar și lejeritate, cadențele
lungi ale arilor din actul al II-lea. Punctul forte al
vocii sale îl reprezintă registrul mediu și deși
numeroasele acute prezente în partitură nu au
fost întotdeauna soluționate impecabil (deși abso-
lut satisfăcător), soprana a dat dovadă de un real
talent, atât vocal, cât și scenic, printr-o puternică
implicare emoțională în conturarea unui personaj
nefericit, supus unor amenințări, măcinat de
incertitudini, neîncredere, frustări, temeri și dor,
mai ales în întâlnirea ei cu Carlo din actul al III-
lea. Este de admirat rezistența vocală a sopranei
care a dus la bun sfârșit un rol, putem spune,
extrem de dificil, plin de "capcane” vocale, cu o
scriitură înaltă solicitantă prin însăși lungimea
rolului, mai cu seamă la începutul actului al II-lea.
Cu atât mai mult merită apreciată pregătirea pro-
fesională a sopranei, cu cât această operă a lăsat
impresia unui adevărat “maraton” vocal mai ales
în ceea ce o privește pe tânăra interpretă, care a
trecut, însă, cu brio testele de anduranță vocală,
expresivitate și transpunere veridică în imaginea
personajului interpretat.
Tenorul Hector Lopez, invitat de la Opera
Română din Cluj-Napoca, este originar din Mexic,
iar până de curând a fost solist la Opera din
București. Vocea sa lirică aflată în plină maturi-
tate vocală a ilustrat calități deosebite precum
ușurința și siguranța atacurilor acutelor, expresia
vocală diferențiată de la liric la dramatic, coor-
donarea ideală între partea vocală și cea scenică.
Iar publicul a fost mai ales impresionat anume de
această omogenitate între temperamentul person-
ajului scenic și încărcătura expresivă a „personaju-
lui” vocal, succesiunea și alternanța coerentă între
sensul textului rostit și confirmarea vocal-muzi-
cală a acestuia, cu consecințe multiple în planul
comportamentului decizional al personajului.
Relația sa cu soprana a fost frumos conturată,
vocile celor doi s-au completat reciproc și deși
întâlnirea lor s-a produs abia în ultimul act,
prezența scenică a celor doi le-a adus un plus de
succes.
Prima trilogie verdiană - o realizare marcantă a
Operei Maghiare de Stat din Cluj
Cu toate că cele trei lucrări constitutive ale
primei trilogii nu au fost cele mai reprezentative
și spectaculoase opere din cele douăzeci și opt
scrise de către Giuseppe Verdi, cel mai important
aspect, cel muzical, a fost dus la bun sfârșit cu
succes, iar inițiativa proiectului și-a atins scopul.
Pe lângă omagiul adus marelui compozitor la
împlinirea a 200 de ani de la nașterea sa, Opera
Maghiară și-a îmbogățit repertoriul cu trei lucrări
bine realizate și a atras atenția prin tot atâtea pre-
miere absolute în România, pe care ar merita să
le prezinte nu doar în Cluj, ci în cât mai multe
orașe din țară și de ce nu, din străinătate.
Publicul clujean care frecventează spectacolele
Operei Maghiare este unul implicat în viața muzi-
cală a instituției. Un public prezent într-un număr
impresionant la spectacole și răsplătind din plin
eforturile artiștilor prin reacții foarte vii la cali-
tatea evoluției artistice. Prin acest proiect Opera
Maghiară demonstrează că deține o excelentă
echipă managerială, inițiative și resurse pentru
rezolvarea tuturor problemelor apărute pe par-
curs, două ansambluri de interpreți - corul și
orchestra, pregătite pentru cele mai grele încer-
cări, dar și soliști exepționali de un înalt nivel
profesional.
Frumosul, sublimul
si inefabilul
(urmare din pagina 36)
Pelmuș fac proba unei ingenioase alchimii pic-
turale, trimițând ă rebours spre soluțiile
manieriste și baroce ale maeștrilor renascentiști.
Personaje fantastice, semne și simboluri esoterice
(inimi, păsări, spini, potire și alambicuri) compun
decorurile luxuriante ale unor „grădini ale plăcer-
ilor”... imaginației, explorate asiduu, inițiatic, prin
mișcarea întrebătoare a privirii, în căutarea
Graalului și a Pietrei Filosofale.
Mihai Chiuaru, în schimb, are voluptatea unui
cuceritor; asediază pânzele, amenajează spații, sis-
tematizează suprafețele prin adaosuri și fragmen-
tări repetate, deschizând și închizând ferestre. în
jocul reprezentării, ambiguizate voit, se profilează
în egală măsură sacrul și profanul, gravul și
ludicul, sobrietatea și frivolitatea, materialitatea
și zborul, umanului și angelicul.
Ispitit de parfumul seducției și de volutele
corporalității feminine, Liviu Nedelcu schițează
posturile discret erotizate ale sirenelor și odalis-
celor moderne. Suntem martori la un veritabil
balet al trupurilor cabrate, contorsionate ostenta-
tiv și dezinvolt. Expresivitatea liniilor și cur-
burilor este dublată de rezolvări cromatice simple,
esențializate, oferind indiciul incontestabil al
măiestriei grafice.
Gheorghe Zărnescu pare preocupat îndeosebi
de căutarea acelor forme capabile să amplifice
sugestivitatea. Recuzita instalațiilor sale este una
folclorică; unelte din gospodăriile țărănești sunt
sustrase uzului firesc, fiind etalate în compoziții
ironice și hibride. Artistul reciclează crengi, rame,
scaune și spătare, biciclete și semne de circulație
(unele dau prioritate sentimentelor, altele interzic
aberațiile propagandei), investindu-le cu rol aluziv
și simbolic.
Artizan al gesticii fluide, al mișcării și echili-
brului, Alexandru Ioan Grosu oscilează de această
dată între hieratismul static al bustului și mobili-
tatea expresivă a corpurilor - umane și animale.
Prelucrate cu migala unui bijutier, bronzurile sale
„spiritualizează” materia, dinamizează formele,
sporind forța lor semnificantă.
Concluzia? Dacă sublimul inhibă orice entuzi-
asm discursiv, frumosul pare încă abordabil.
Inefabilul și critica se exclud; în afara limbajului
și a argumentelor, critica poate fi orice, mai
puțin. critică.
3
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
Black Pantone 253 U
teatru
Nume noi în teatrul cu măști
Alba Simina Stanciu
Capitolul complex al performance-ului anilor
'70 este declanșat și de provocările teatrale
ale spectacolului cu măști, marionete
suprapuse tendințelor de extindere al artei
corporale, a figurii scenice a clovnului și de
consistență a spațiului scenic. Mai mult, eleganța
și sensilibilitatea spectacolului cu măști, raportul
cu pantomima sunt conjugate cu
nonconformismul postmodern al artelor vizuale,
cu formulele teatrale experimentale. Forma,
culoarea, mișcarea, substanța materialului
compun noi „siluete” ce declanșează, construiesc
emoții și expresii vizuale inedite, stilizări, coduri
teatrale noi. Acest demers este susținut atât prin
tehnica corpului, a manevrării marionetelor, cât și
prin meșteșugul confecționării materialului scenic,
mereu inspirat de formule spirituale și expresii
artistice din perimetre geografice și culturale
îndepărtate. Masca este suprapusă manifestărilor
fizice, excesului de imaginație plastică și
coregrafică, devenind o artă a extensiilor spațiale
fără limite, a deformărilor și entităților
contorsionate, a efectului comic.
Perimetrul artistic englez are o activitate
interesantă în această direcție prin companii ca
Horse and Bamboo Theatre (1978), ale cărei
experimente îmbină formele vizuale și simbolis-
mul măștii cu muzica, cu filmul, cu influențe per-
formance art, fără bază în text. Imaginile mizează
pe impactul audienței cu culori violente și combi-
nații cromatice complementare, deseori compoz-
iții scenografice în stilul picturii cubiste. Anii '90
acordă un interes special acestui tip de spectacol.
Alura suprarealistă, jocul cu dimensiunile variate,
de la formule gigante la minimale, entitățile cu
textură „fluidă”, aparențe fantomatice obținute
prin manevre ale transparențelor, corpuri care se
contopesc sau se decupează din scenografie, mari-
onete, umbră, se descompun și se recompun con-
tinuu în spectacol. Entitatea performativă a figurii
marionetă cu aparență diafană sau monstruoasă
este centrul de interes al multor companii experi-
mentale atât europene cât mai ales asiatice.
Ritmul și percuția consolidează substanța ritualică
a scenei de teatru cu marionete, spiritul primitiv
și rafinat al măștii.
Creatoare de măști și de teatru de păpuși, regi-
Confruntare
zoare de operă și music-hall, Julie Taymor (Joseph
Chaiken de la Open Theatre) folosește experiența
vastă de maestru păpușar cu complexitatea muzi-
cală și spectaculară a operei, sporind prin aceste
tehnici registrele și consistența teatralității și
muzicii. Taymor fixează una dintre cele mai
importante direcții în performance-ul muzical al
ultimelor decade, legătura între ritualul muzical
(genul oratoriu) și mască-marionetă-scenografie
simbolică, pantomimă și yoga, cu consecințele
studiilor de antropologie teatrală (Indonezia, Bali).
Teatrul de păpuși este punctul de plecare al
mecanismelor sale specifice de producere de spec-
tacol, coregrafie, mișcare, expresie. Fondează com-
pania Teatr Loh în anii '70, iar în anii '80 se con-
centrează pe design și confecționare de măști
(atinge climaxul creativ în spectacolul The King
Stag, în regia lui Andrei Șerban). Urmează o
perioadă de mici proiecte și cercetări până la
realizarea monumentalei montări a operei-oratoriu
Oedipus rex de Igor Stravinski. Dominant este
leitmotivul măștii de lut și a materialelor ce suge-
rează piatra, tratate în combinații variate, asiatice,
africane, marionetele japoneze bunraku etc.
Marioneta devine performer alături de actor și
actorul la rândul său primește consistență și
mișcări mecanice, simbolistica marionetei și a
măștii în stilul figurilor cicladice.
în prim-planul teatrului european de pan-
tomimă și mască se impune în ultimele trei
decade compania Mummenschantz (Andres
Bossard, Floriana Frasseto etc.). Aceștia construi-
esc spectacole centrate pe compoziții abstracte
(antropomorfe sau stilizate) în continuă transfor-
mare, de la volume până la un spectacol al liniilor
de contur ce creionează în planul vertical al
scenei figuri stranii cu expresii faciale grotești
susținute sau puse în mișcare de corpul, silueta și
pantomima performerilor. Experimentele com-
paniei debutează ca artă a provocării în anii '70,
perioadă dominată de consecințele fenomenelor
happening și performance art. Formele (tuburi,
triunghiuri, forme geometrice, mâini uriașe etc.)
au atitudine dramatică, sunt confecționate din
materiale refolosibile, comune, măștile sunt con-
struite din cele mai banale și naive substanțe,
bucăți de hârtie „mâzgălite”, obiecte everyday cu
Ștefan Pelmuș	Boltă
rezonanță Marcel Duchamp, de aparență trash
art, forme și imagini ale anturajului urban con-
temporan, fragmente anatomice gigante, atât volu-
metrice cât și contururi. Compozițiile vizuale se
manifestă prin dans și joc deseori fără suport
sonor, sau prin linii fluorescente care creează pro-
filuri umane, expresii și în special măști care își
schimbă forma la vedere. Prioritară este iluzia
optică, amuzamentul audienței și creativitatea
vizuală fără limite. Mummenschantz propune o
artă care depășește pantomima și masca, intră
nestingherit în sfera artelor plastice. Etapa „tim-
purie” a companiei a însemnat un șir de specta-
cole ce au ca subiect masca în construcție prin
aplicări, la vedere, de material manevrabil (lutul)
chiar de către actorul care o poartă, schimbând
continuu forma, mărimea, expresia, fizionomia.
Este vorba de spectacole din care nu lipsește con-
flictul și drama.
O companie cu o formulă inedită de utilizare
a măștii, într-un mod educativ, este compania
Geese Theatre, ce mizează pe măști „fantastice” și
„jumătați de măști” în culori diverse. Spectacolele
sunt concepute ca psihodramă destinată
deținuților, cu texte teatrale gândite ca
pantomime moralizatoare. Activitatea lor permite
trimiteri la studiul neuroștiințelor în artele
performative (cercetate recent și de centrele
universitare vest-europene). Obiectivul este
conștientizarea - prin dramă - a crimei, a
delictului și impulsului violent, a consecinței,
manevrând naivitatea și schematismul măștii.
Spectacolele cu funcțiune terapeutică și mai ales
educativă explorează psihicul în momentul actelor
de violență, situațiile rezultă din stilizarea fiecărei
etape mentale în registrul cvasi-similar al
investigațiilor freudiene - copilăria și autoritatea
paternă abuzivă - John Wright și Trestie Theatre
(1981) creează spectacole cu măști a căror
fizionomie cuprinde background-ul caracterului.
Marioneta intră în zone performative mereu
noi, chiar în dansul contemporan sau în formula
de teatru-dans, existența sa este asociată cu
spectacolul hibrid (mimă, pantomimă, dans).
Paradoxal, cheia „naivă” a acestor compoziții
scenice declanșează stiluri spectaculare exprimate
prin moduri excentrice, plastice, de iluzii optice.
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
31
Black
Pantone 253 U
Zigzag teatral la
„Temps d’Images” (II)
Anca Hațiegan
Zic Zac
Acolo unde reușește David Schwartz,
eșuează (parțial) regizoarea Nicoleta
Esinencu cu spectacolul Clear Histoiy.
Sobrietatea dusă la extrem devine, în acest caz,
ușor tendențioasă, tezistă, iar refuzul actorilor de
a ieși la aplauze la final nu a făcut decât să-mi
confirme prima impresie. Spectacolul abordează
un subiect dacă nu tabu, în orice caz încă ținut
sub preș la noi, neintrat în conștiința publică: e
vorba despre lichidarea sau deportarea în
Transnistria a evreilor din teritoriile românești de
peste Prut în timpul regimului Antonescu, acțiuni
întreprinse de către Armata Română (aflată în
glorios marș de eliberare a zonei de sub ocupația
sovietică), cu aportul populației românești locale.
Asemeni lui David Schwartz, regizoarea din
Republica Moldova și-a conceput scenariul
(bilingv, româno-rus) pornind de la fragmente de
interviu cu martori ai tragicelor evenimente,
combinate cu discursuri oficiale și documente de
epocă1. Pe ecranul din spatele actorilor sunt
proiectate fotografii cu victimele pogromului,
surprinse în periplul lor de coșmar spre lagărele
de muncă și ghetourile din Transnistria, sau
extrase din presa vremii, care probează orientarea
antisemită a guvernării românești. Uneori
imaginile îi acoperă complet pe interpreți, alteori
persoana care ia cuvântul apare decupată într-o
fâșie de lumină. Pe coloana sonoră a spectacolului
figurează mici secvențe de interviu, mixate cu
bucăți de discurs oficial, în varianta originală.
Doriana Talmazan, îmbrăcată într-o rochie
neostentativă, neagră, imobilă și dreaptă ca o
lumânare aproape pe parcursul întregii
reprezentații, oficiază din mijlocul scenei, din
postura de „maestru de ceremonii”, pomelnicul
prigoanei comunității evreiești din Basarabia și
Bucovina, dând glas rând pe rând agresorilor și
agresaților. La dreapta ei, Veaceslav Sambriș,
așezat pe un scaun, deapănă pe îndelete, cu
accent moale, moldovenesc, amintirile macabre
din copilărie ale unui simplu băietan de la țară,
nevoit să asiste la dezlănțuirile de ură și violență
ale consătenilor săi îndreptate împotriva vecinilor
evrei. La stânga, pe alt scaun, Irina Vacarciuc
povestește istoria unei femei, martoră a aceluiași
gen de evenimente, acuzată la un moment dat că
și-ar fi însușit niște bunuri din casele părăsite ale
evreilor - deși nu făcuse altceva decât să urmeze
exemplul gloatei... Evocările celor trei constituie
un inventar al ororii, cuprinzând scene cumplite
de spoliere, de tortură, de exploatare, de viol,
crimă și profanare. Iar sentimentul, deloc
confortabil, care te însoțește pe parcursul relatării
este că lucrurile se pot repeta: într-un context
propice, cu „libertate de la poliție” și asmuțit de
cuvântări deșănțate, „spiritul primar agresiv”, cum
îl numea Marin Preda, poate reizbucni oricând la
suprafață. (Cu riscul de a fi pusă la stâlpul
infamiei pentru o asemenea comparație, aș indica,
pentru dovezi, spre isteria recentă legată de
maidanezi și actele de cruzime cărora le-au căzut
aceștia pradă!)
Și totuși, cu toate că actorii își fac treaba cu
credință și onestitate, atât cât le permite
montarea, fiind ei înșiși cutremurați de faptele
înșirate, cu toate că publicul e și el la rândul lui
mișcat, iar la sfârșit în sală se lasă o tăcere grea,
în consonanță cu atmosfera extrem de apăsătoare
a spectacolului, nu mi-am putut reprima senzația
că emoția resimțită (sau mai bine spus smulsă
prin băgatul degetului în ochi) s-a datorat mai
degrabă realităților istorice prezentate decât
performanței artistice, pe principiul „viața bate
arta”. Au fost de ajuns două clipite pentru ca o
simplă voce tremurătoare din „off”, de pe coloana
sonoră a spectacolului, aparținând unuia dintre
martorii direcți ai evenimentelor rememorate, să
risipească vraja hipnotic-glacială indusă de jocul
reținut, la modul programatic, al actorilor, cu
clocotul ei greu strunit de simțiri, pesemne lungă
vreme înăbușite.
încurcatele căi ale inimii
Alături de preocuparea pentru omul social,
omul ca exponent al istoriei, o altă direcție
importantă de investigație cu mijloace teatrale
bine reprezentată în cadrul festivalului Temps
d'Images a constituit-o intimitatea, fără să
lipsească însă nici aici problematizarea cu
implicații ce depășesc cercul relațiilor interumane
de unu la unu. în spumosul Zic Zac, spectacol
conceput de Andrea Gavriliu, atracția și tensiunea
în cuplu, zigzagul pasiunii între orgoliul stăpânirii
de sine și dăruirea de sine, între plăcerea
dominației și voluptatea supunerii, între
respingere și dorință, se exprimă în pași rapizi de
dans, punctați de mișcări acrobatice, cu o vervă
amețitoare. Nu există un fir narativ foarte clar
dezvoltat pe parcursul reprezentației: tema
perechii sudate sau despărțite după cum dictează
ritmurile stăpânite de un fel de zeu al muzicii
(DJ-ul hirsut, mucalit și capricios, interpretat de
Gabriel Costin) se pierde de câteva ori pe parcurs,
pentru a fi regăsită spre final. Vorbim mai
degrabă de o suită de improvizații (la origine),
puse ulterior cap la cap - dar ce iureș, ce bucurie
a jocului, câtă energie emană performerii! Andrea
Gavriliu (strălucitoare și plină de nerv) și Ștefan
Lupu (febril și expresiv) încarnează mai multe
ipostaze ale feminității, respectiv ale
masculinității: la început ei apar în posturile a doi
tineri scrobiți și înțepați, care se tatonează cu
interes reciproc mai mult sau mai puțin voalat de
la mesele unui restaurant cu bar și discotecă, apoi
ea se transformă în femme fatale, iar el în
urmăritorul și cuceritorul ei, care o transformă în
sclavă, până când amorul celor doi ia o alură de
competiție sportivă, devine zbucium, duel în
vorbe de duh și vorbe în doi peri, schimonoseală
sau zbatere gracilă, înfiorată ca o atingere
neconsumată (scena sărutului imposibil) - și tot
așa. Paleta muzicală diversă și schimbările de
costum reflectă variațiile din chimia subtilă a
cuplului, colorând sonor și vizual spectacolul. Dar
principalul atu al montării rămân interpreții, al
căror entuziasm debordant e contagios. La Cluj
dedicația lor a fost răsplătită cu aplauze dintre
cele mai călduroase, cu atât mai mult cu cât în
public s-au aflat și foștii lor profesori de Actorie,
plus o seamă de studenți de la Facultatea de
Teatru și Televiziune locală.
în fine, nu pot să închei trecând cu vederea
peste un spectacol ca Parallel, în regia lui Ferenc
Sinko și a Letei Popescu, pe care l-am văzut însă,
așa cum am precizat în introducere, după
încheierea festivalului, la premiera oficială. Una
dintre protagoniste, Lucia Mărneanu, este o
tânără și talentată actriță și graficiană, care a făcut
deja valuri în zona teatrului independent cu 10
studii despre iubire cu „i” mic, un one-woman
show scris, regizat și performat de ea, ce
demontează iubirea convențională și mitologia
kitsch creată în juru-i, pentru a-i opune o viziune
foarte personală despre dragoste, concepută ca
expunere a insului și vulnerabilitate absolută în
fața ființei iubite. în Parallel, alături de Lucia
Mărneanu evoluează kata bodoki-halmen, o
proaspătă absolventă de - țineți-vă bine! -
Teatrologie, marea revelație a acestei montări.
Cele două au contribuit în mod substanțial la
scrierea scenariului spectacolului, care se vrea
altfel unul de echipă, incluși fiind aici, pe lângă
regizori și protagoniste, Valentin Oncu
(scenografie), Gyopar Bocsksai (costume), danaga
(muzica - la concurență cu kata bodoki-halmen,
care cântă live, acompaniindu-se la ukulele, câteva
melodii compuse de ea însăși) și Tihamer Torok
(video). Am recunoscut în finalul poetic al
spectacolului pana iscusită a Luciei Mărneanu,
cunoscută deja din 10 studii... Apropo de text,
spectacolul este vorbit aproape integral în limba
engleză și subtitrat în română. în prima parte
predomină însă limbajul corpurilor: actrițele nu
scot nici un sunet articulat, doar se străduiesc să
urmeze instrucțiunile unei antrenoare de fitness,
care emite indicații energice din ecranul unui
3i
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
laptop, plasat cu spatele la public. Fetele sunt
echipate în body-uri lucitoare (unul roz, altul
roșu) și ciorapi țipători (verzi, respectiv albaștri),
părând foarte preocupate de sculptarea formelor
lor feminine. Concentrarea, îmbrăcămintea,
mișcările uneori stângace, în contratimp cu ritmul
dictat din ecran, le conferă un aer comic. Pe
măsură ce trece timpul și oboseala începe să-și
spună cuvântul, spectatorul resimte însă la rândul
său un oarecare disconfort. Exercițiile se întețesc,
devin din ce în ce mai solicitante, mușchii se
încordează cu tot mai multă putere, transpirația
curge. Gimnastica se transformă în cursă nebună,
torturantă, imaginea chinuită a protagonistelor
evocând calvarul dietelor excesive și al
antrenamentelor nesfârșite pe care omul
contemporan e gata să-l traverseze obsedat de
silueta perfectă, așa cum o definesc revistele
glossy mass-media în general. Fetele sar acum
coarda, ridică greutăți, își flexează brațele cu
obstinație sub presiunea lor - și parcă nu mai
sunt atât de feminine, ci trec în pielea sexului
opus. Încet-încet se precizează câmpul de
investigație al spectacolului: limitele de gen,
identitatea sexuală, convențiile sociale privitoare la
frumusețe și gen, și relația nu totdeauna
armonioasă dintre trup și spirit.
Scena e divizată de un perete care o
traversează pe la mijloc, perpendicular pe zidul
din fund, și se oprește în față undeva pe la o
pătrime distanță de marginea ariei de joc
delimitată de spectatori, lăsând un pic de spațiu
comun liber protagonistelor, pentru secvența pe
care tocmai am descris-o. O ușă situată la coada
acestui perete face legătura între cele două spații
„paralele” de joc rezultate, în care se desfășoară
actrițele pe parcursul restului reprezentației.
Ambele „încăperi” sunt dotate cu câte un bideu,
un coș de gunoi și mai există într-una un scaun.
În partea a doua a spectacolului, bideul din
fundalul fiecărei cabine, simbolizând alteritatea,
masculinul, falusul, catalizează atenția fetelor și a
publicului, în preajma lor fantasma transgresiunii
prinzând contur tot mai ferm: protagonistele își
explorează trupurile, aproape complet dezgolite,
cu o atenție specială acordată mărcilor
apartenenței de gen, ce constituie evident un
motiv de angoasă și disperare, exprimate prin
mișcări lente, posturi stranii, cvasi-hipnotice,
gesturi inspirate de dorința de a fi Altul - un
veritabil poem coregrafic! Într-un final, lucrurile
se precipită, metamorfoza se petrece sub ochii
Lucia Mărneanu
Clear Histoiy
noștri, în ritm îndrăcit, cu ajutorul artei
travestiului. Sânii striviți și lipiți de trup cu bandă
adezivă sunt îndesați în cămașa bărbătească, o
cârpă îndesată în lenjeria intimă devine semnul
bărbăției, pe față se lipesc peri negricioși, aspri,
ș.a.m.d. Odată transformarea încheiată, fetele
schimbă locurile și își ocupă pozițiile în fața câte
unui microfon. Pe cât de discret e travestiul Luciei
Mărneanu (pantaloni negri, cămașa bărbătească
amintită, bocanci), pe atât de strident e cel
arborat de către kata bodoki-halmen. Ea
întruchipează un fel de Drag Queen, un travestit
excentric, înălțat pe tocuri imense și înveșmântat
într-un costum negru lucios de piele, mulat pe
corp și decupat la spate, în dreptul feselor, peste
care poartă o jachetă scurtă, din imitație de blană
de felină. Ceea ce urmează sunt două monoloage
desfășurate în paralel, care constituie, de fapt, un
dialog atent orchestrat, ce implică și publicul,
căruia protagonistele i se adresează din când în
când, fie interpelându-l ironic-agresiv (personajul
interpretat de kata bodoki-halmen), fie
transmițându-i neliniști, inclusiv de nuanță
metafizică, sub formă de întrebări retorice
(personajul Luciei Mărneanu). Tema mare a
acestui dialog lirico-satiric, punctat de recitalurile
vocal-instrumentale ale lui kata bodoki-halmen, o
constituie homoerotismul, acceptarea și refuzul
societății, al familiei, conflictul cu sine, cu
propriul trup. Sunt chestionate, de asemenea,
rolurile atribuite prin tradiție bărbatului și femeii
(„Tatăl nostru care ești în ceruri, Mama noastră
care ești în bucătărie”, sună invocația din debutul
poemului-rugăciune ce încheie spectacolul), iar, la
limită, însăși Creația și Creatorul, presupunând că
există unul. Actrițele se întrec pe sine și
debordează de vervă (auto)ironică, de umorul sub
care-și camuflează sensibilitatea ultragiată și mina
serioasă, chiar tragică. Două performanțe de
excepție, care nu trebuiesc ratate! Spectacolul abia
și-a croit drum în lume și îi prevăd viață lungă,
neirosită.
În speranța că n-am irosit nici eu complet
timpul cititorului (if any...), închei cu regretul că
n-am putut cuprinde în această dare de seamă
extinsă spectacole ca Dreaming Romania (concept
și regie Mihai Pintilei și Radu Horghidan, o
producție Teatrul Fix, Iași), câștigătorul marelui
premiu al primei ediții a Festivalului Național de
Teatru Independent, organizat în acest an, sau
Punct Triplu de Bogdan Georgescu (o producție
ColectivA și Teatrul Național Târgu-Mureș,
realizată cu sprijinul AFCN).
Notă:
1. De curiozitate, am reușit să identific pe
internet unul dintre documentele utilizate în spec-
tacol, și anume un manifest al Ligii pentru
Apărarea Național-Creștină condus de A.C. Cuza,
care suna așa: „Colege și Colegi creștini, Anul
școlar 1926-27 și-a deschis larg porțile pentru cei
care doresc să-și lumineze mintea și sufletul [...]
dar și pentru cei răi, care vor să culeagă învățătu-
ra contra noastră și a țării [...]. Orice elev creștin
să știe că acei care l-au răstignit pe Hristos, vino-
vați nu sunt numai cei de atunci, ci și urmașii lor
de azi: colegii jidani care admit această crimă și
persistă a merge pe calea minciunii, a crimei și a
întunericului [...]. Ei bine, pe acești complici ai
crimei, îi veți avea colegi. Fugiți de Satana, nu
vorbiți cu jidanii, aveți destui camarazi creștini
[...] ocoliți-i și pe acei români jidoviți, dacă spre
rușinea și nemernicia lor există vreunul. În lupta
voastră cu Iuda aveți de cerut sprijinul domnilor
profesori, care sunt datori să vi-l dea, dacă sunt
propovăduitorii culturii românești a cărei bază e
religia noastră creștină”. Sursa:
http://www.idee.ro/holocaust/pdf/copiii.pdf
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Metabolism
Bogdan Dumitrache și Diana Avrămuț în Când se lasă seara peste București sau Metabolism
Noul film al lui Corneliu Porumboiu
întărește o idee ce a început să-mi
crească în minte la cîteva luni după ce
am scris despre Polițist, adjectiv. Judecasem
Polițist dintr-o perspectivă în care termenul de
realism aplicat cinematografului exclude
posibilitatea unei construcții demonstrative. Și
rămăsesem doar aici, în acest punct. Pentru a
înțelege filmul ca întreg, însă, mai trebuia
parcursă o etapă.
Demonstrația conține anumiți pași logici în
care, din totalitatea unor situații (culturale, de
viață etc.), alegi doar ceea ce este necesar
expunerii tale. Ceea ce mă deranja atunci era
faptul că Porumboiu prezenta realismul - în
relație cu propriul demers - drept o încercare de
a recupera și, cumva, de a fixa pe ecran timpul
realității, durata „reală”. Dacă el a dorit să se
îndrepte spre durata „reală” (aparatul de filmat
redă așteptarea, atunci cînd Cristi așteaptă, ca
parte din filajul liceenilor suspectați că ar vinde
marijuana în școală, sau în antecamera șefului) -
nu spre ideea de durată, pe care o putea sugera
prin cîteva planuri care să confirme faptul că
polițistul ar fi așteptat mult, - atunci tocmai
durata devine suspectă, fiindcă este contrazisă -
ca realism al (re)prezentării - de cumulul de
sens (eliberat de secvențele respective), care
servește pașilor logici ai demonstrației pe care o
construiește autorul.
Ca să avem acest cumul de sens și pașii
logici pe ecran, durata („reală”) trebuie
sacrificată (imediat ce a fost „instituită) - în
raport cu durata reală a istoriei de pe ecran, e
prea puțin probabil să găsim toate acele clipe
semnificative ca întîmplări succesive. Ele mai
degrabă par rezultatul unei selecții logice dintr-o
suită de întîmplări, o selecție în cadrul căreia
elementele se sudează pentru a oferi o anumită
imagine, imaginea mentalității unei zone, a unor
oameni. Și fiindcă e o selecție de secvențe
semnificative, judecata (autorului) deja este
prezentă, iar actorii devin mijloacele care fac
posibilă discuția pe care o va fi propus autorul.
Discuție pe care o clarifică în special ultima
parte a filmului - secvența-DEX, secvență care
(astfel) e mai repede un statement politic decît
o existență obiectivă, o parte din durată. în felul
în care apar pe ecran, aceste durate „reale” -
așteptarea în cadrul filajului, așteptarea în
antecamera șefului, servirea ciorbei, discuția cu
DEX-ul pe masă - devin spații în care se
suprapun didacticul (pașii demonstrației, care
sînt parte dintr-o interpretare) și durată, care se
instituie (cu trecere prin realitate) drept mișcare
obiectivă, fapt incontestabil.
în suita de texte dedicate lui Polițist, texte
publicate în Dilema Veche în anul apariției
filmului - 2009 - și preluate pe LiterNet*,
Andrei Gorzo evidenția prezența duratei în
demers. Se oprea, însă, doar la durată. Fiindcă
era încadrată în durată sau, altfel spus, fiindcă
nu era considerată o parte disonantă în demers,
Andrei Gorzo nu vorbește despre o latură
demonstrativ-didactică a filmului: „La ce se
gîndește eroul atunci cînd așteaptă sau atunci
cînd mănîncă minute în șir sub ochii noștri?
S-ar putea să se gîndească la dilema lui, dar la
fel de bine s-ar putea să se gîndească la altceva
sau să nu se gîndească la nimic. Semnele
conflictului său lăuntric nu contează pe lîngă
faptul că așteaptă sau mănîncă. Faptul că un
polițist așteaptă sau mănîncă e un fapt obiectiv,
pe cînd semnele ar fi puse acolo (ar fi o
interpretare - proiectată de regizor și reflectată
de actor). Porumboiu nu numai că nu
transformă lucrurile în semne; el tratează pînă
și semnele-semne - cuvintele! - ca pe niște
lucruri. [...] Atunci cînd eroul, intimidat de
superiorul său, se chinuie să definească din
capul lui cuvîntul conștiință, superiorul îi cere
unui alt polițist să-i scrie cuvintele pe tablă.
Acolo le vrea și Porumboiu - pe tablă, devenite
lucruri -, ca să poată fi examinate în toată
ciudățenia lor ca niște gîze într-un documentar.”
Andrei Gorzo vede în aceste aspecte o
„aspirație către o estetică ce ar permite faptelor
și lucrurilor să rămînă ele însele”, care, conform
lui Bazin, rămîne doar un ideal, dar unul de
care Porumboiu s-a apropiat foarte mult în
Polițist, adjectiv.
în Polițist, adjectiv accentul cade pe o
meteahnă românească. Aceea că totul se poate
aranja, că amenda se poate rezolva cu o atenție,
că reperele se schimbă de la caz la caz, că și
adunările de numere naturale pot da rezultate
cu virgulă. Alternativa pare a fi doar o educație
(de fier, cu DEX-ul în mînă), în care legile sînt
înțelese și asumate clar - în durata lor, dacă
doriți. Lecția pe care i-o dă Anghelache lui Cristi
(în care îi arată că legea trebuie respectată,
indiferent ce îi dictează lui conștiința; în fapt
însăși conștiința sa - de apărător al ordinii
legale - ar trebui să fie modelată de legile pe
care ar trebui să le aplice!) e lecția adresată
privitorilor, ca membrii ai colectivității în care
legea - reperul obiectiv în genere - e
desconsiderată.
Și atunci, da, e un film în care autorul
încearcă să fixeze durata (tinde să devină
obiectiv), însă durata aceasta este obiectivă doar
ca fapt exterior, separat de orice secvență
internă, mintală: filajul în film durează mult,
așteptarea e așteptare. Dar rezultatul așteptării,
filajului (care e practica obiectivă prin care obții
datele necesare soluționării unui caz, după legi
asumate de societate) este un produs analizat,
filtrat mintal. Unde reperele au fost asumate
personal, au primit sensuri (fiindcă mintea prin
sensuri încearcă să circumscrie realul). Aici e un
paradox dificil de depășit. Necontenit încercăm
să fim obiectivi prin raportare la repere certe
(universale, să spunem), dar raportarea însăși e
rezultatul unui parcurs cultural și politic
personal, subiectiv. Astfel, în societate, s-ar
putea ca șansa de a avea repere obiective să fie
legată numai de o continuă examinare a
prezenței lor ca reguli generale de acțiune.
De aceea Cristi ar trebui să aresteze (după
cum îi dictează șeful său), nu să stea la discuții,
fiindcă prin acțiunea sa legea (regula) devine
realitate (ordonată). Și fiindcă el, Cristi, doar
atît are ca sarcină: să aplice legea, nu să o
discute. Odată aplicată legea - odată înfăptuită
acțiunea - începe re-examinarea cazului (la
tribunal). Re-examinarea poate duce la o
schimbare a legii. Anghelache asta critică la
Cristi, faptul că el se poziționează într-un viitor
în care legea (reperul actual) ar putea fi (deja)
schimbată. Poziționarea lui Cristi blochează
realul - lipsa acțiunii blochează procesul de
examinare. Care devine expectativă nesfîrșită. Pe
care pelicula o preia. Fiindcă - în opinia
(politică) a lui Porumboiu - filmul e parte din
această examinare și în acest fapt stă natura sa
paradoxală. Precum mintea umană, vrea să
precizeze realitatea, să o surprindă în natura sa
obiectivă și, prin asta, el însuși să devină
„obiectiv”, real, durată precisă. Dar trebuie să
facă acest fapt prin imagini, mijloace care numai
într-un context precis (cinematografic) se
fixează, capătă consistență, și numai unele în
raport cu altele. Și automat fixarea înseamnă
analiză și sinteză, prelucrare, interpretare. O
necontenită apropiere de real, dar un real (deja)
interpretat.
Astfel, Porumboiu se apropie de realismul
pur, dar numai ca fapt exterior - ca evenimente
care se derulează pe ecran după o durată
similară duratei reale. Evenimentele simultan
sînt prinse și într-o derulare internă, a minții, în
care capătă sens. în primul rînd un sens al
autorului - care le-a selectat, le-a ales ordinea și,
astfel, le-a confecționat o anumită semnificație.
Apropo de pietrele de care ne folosim atunci
cînd trecem un rîu, despre care vorbește Bazin
în scrisoarea către Aristarco citată de Andrei
Gorzo în textul amintit - Porumboiu pășește pe
ele, dar pășește după ce le-a scos din albie și a
făcut cu ele un pod peste rîu. Porumboiu
vorbește despre societate și se folosește în
discuție de regulile artei - le caută, le întinde, le
reorganizează - urmărind propriul interes
discursiv.
34
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember cinematografic
Nou versus vechi:
„Noul val francez”
Ioan Meghea
Trebuie să vă spun că pe la începutul anilor
'50, o carte bună cumpărată la librăria din
colț nu stârnea opinia unui oraș întreg cât
un film bun. Credeți-mă, nu sunt vorbe gratuite.
în acea vreme, micul oraș ardelenesc în care
locuiam cu familia avea un cinematograf și o
grădină de vară. Una din săli era în apropierea
parcului și alta în centru, peste drum de liceu, nu
departe de vestita clădire ,,Leul de aur”, unde se
țineau balurile meseriașilor și ale comercianților.
Ei bine, în acei ani spectacolul de cinema era
la mare căutare. Nu o dată, întâlneai pe Corso
sau Strada mare cum îi spuneam noi copiii,
localnici îmbrăcați frumos și curat - uneori toată
familia, de la cei mici ținuți în brațe, până la
bunici -, care se grăbeau la întâlnirea cu Charles
Boyer, Ingrid Bergman sau Humphrey Bogart. Se
părea că „filmele glorioase” ale anilor '40, filmele
clasice hollywoodiene erau de neclintit.
Sigur că atunci aveam o vârstă care nu-mi
permitea să descopăr câteva chestiuni de ,,finețe”,
și anume faptul că în cinematografie exista o
anumită convenție dramatică cât și un limbaj
tradițional iar maniera de a face un film era - cu
unele excepții - neschimbată. Până la urmă, era
evident că cinematograful era robul concretului, al
anecdoticii imediate. Dar toate astea le voi
înțelege mult mai târziu, în anii de liceu și, mai
ales, în anii studenției la București.
La începutul anului 1948, criticul de
cinematograf Alexandre Astruc publică în revista
„L’Ecran Francais” un articol intitulat „Nașterea
unei noi avangărzi: Camera stilou”. Iată ce declara
acesta: „...cinematograful se va scutura de concret,
pentru a deveni o scriitură simplă și subtilă.
Regizorul va scrie cu aparatul de filmat, așa cum
scrie scriitorul cu stiloul.” Formidabilă găselniță!
Da, se pare că cinematograful era pe cale să
devină un mijloc de expresie, o formă în care și
prin care un artist își poate exprima gândirea
oricât de abstractă ar fi ea. Regizorul trebuie să
devină „demiurgul creator”, cel care trebuia să
lupte împotriva filmului de consum iar camera de
filmare să aibă rolul dramaturgic principal și să
devină ochiul care nu poate să mintă! Așa a
apărut un nou limbaj, o nouă abordare și o nouă
mentalitate în cinematografie: Noul val francez!
Caracterizat prin lejeritate în filmare, filmări
cu aparatul „din mână”, fără stativ, focusând pe
surprinderea vieții de lângă tine și o întoarcere la
decorurile de pe strada ta, din curtea ta, din
orașul tău, noul curent cinematografic promova
filmul de autor, regizorul fiind creatorul.
în 1951, la Paris, apare „Cahiers du cinema”.
Era o revistă lunară de cultură cinematografică la
care au colaborat Andre Bazin, Alexandre Astruc
sau critici de cinematograf precum Francois
Truffaut, Louis Malle, Jean Luc Godard și Claude
Chabrol, cineaști care au aderat la noul curent și
care s-au format la școala acestei reviste.
Noul val francez era o mișcare
cinematografică eterogenă, născută din dorința de
a contesta valorile consacrate ale cinematografiei
postbelice. Se ataca cinematograful anilor '40, se
inova tehnica cinematografică și, mai ales,
limbajul. „Toate astea nu erau doar niște exerciții
de stil, ci un mijloc foarte eficient de a descrie și
a parodia o lume, ea însăși dezintegrată și
haotică” - spunea cineastul Louis Malle, cel mai
talentat regizor al ,,noului val”. Primul său succes
a fost filmul Amanții cu Jeanne Moreau și Alain
Cuny. Era povestea unei femei bogate care se
îndrăgostește de un tânăr întâlnit întâmplător și
pentru care își părăsește căminul conjugal, un
film care se vroia o critică aspră la adresa marii
burghezii și a modului ei de a trăi și a gândi. Iată
ce spunea Louis Malle: „Cu fiecare film, încerc o
aventură nouă, fie prin subiect, fie prin maniera
de a filma”. Interesant!
Un alt regizor integrat „noului val” a fost și
Claude Chabrol. Filmul său Frumosul Serge, din
1958, cu Jean Claude Brialy, Gerard Blain și
Bernadette Lafont, anunță calitățile principale ale
acestui tânăr regizor: rigoarea construcției
dramatice, justețea notației psihologice, utilizarea
dramatică a decorului și nu în ultimul rând o
anume detașare și răceală în descrierea
pesonajelor sale. Filmul este povestea unui tânăr
care se întoarce în satul său natal pentru a-și
recupera prietenul devenit alcoolic. E interesant că
acest film a fost realizat cu un buget modest,
filmările au fost făcute - atenție - în exteriorul
studiourilor parisiene iar actorii erau relativ
necunoscuți.
în 1960, criticul francez Jean Luc Godard
debutează ca regizor de lung metraj cu filmul Cu
sufletul la gură. Interpreți: Jean Paul Belmondo și
Jean Seberg. Este povestea unui tânăr gangster
care omoară, este trădat de prietena sa și este ucis
la rândul lui de poliție. Este un film de referință
pentru ,,noul val francez”, un veritabil manifest al
tânărului cinematograf. Godard avea un stil
eliptic, aborda oarecum individualist personajele,
impunea filmelor sale un ritm necunoscut până
atunci, care tulbura forma povestirii. Toate acestea
au influențat multe pelicule ulterioare. Se pare că
cineastul încălca toate regulile regiei
convenționale, de la mișcările dure ale aparatului
de filmat și lipsite de rafinament, până la
narațiunea dezordonată și dezlânată.
De reținut că disputele dintre „cei vechi” și
„moderniști” nu s-au atenuat nici în 1961, ba, mai
mult, cenzura a interzis cel de-al doilea film a lui
Godard, Micul soldat, care evoca - în plin război
în Algeria - lupta dintre O.A.S. și F.N.L. Se
insinua - vezi Doamne - că filmul făcea apologia
dezertării. Mă rog! Se credea - de către unii, cum
a fost Francois Mauriac - că noua epocă
cinematografică numită și „epoca Belmondo” este
o epocă a căderii!
Dar, n-a fost să fie așa; Jean Paul Belmondo
devine o mare vedetă, iar Godard va fi un subiect
inepuizabil de polemică mulți ani.
„Noul val francez” a fost o mișcare de scurtă
respirație, dar, chiar dacă cu timpul s-a vorbit că
ar fi fost doar o manieră sau pur și simplu o
dorință de a șoca, trebuie să recunoaștem că
această mișcare cinematografică a reușit să irite
suficient pentru a trezi un public adormit de
multă vreme. Și asta, credeți-mă, nu e puțin!
O spune și regizorul din Metabolism, atunci
cînd amintește cearta celor doi bărbați din
scenariul său, ceartă prin care - cu ajutorul
filmului - el, autorul, vrea să facă o declarație
politică.
Căutarea de repere fixe e temă și în
Metabolism. Doar că aici greutatea se mută
dinspre societatea civilă spre societatea
cinematografică. Pentru a evita haosul, trebuie
să fie ceva imuabil. Acel ceva în cazul filmului
este pelicula. E clar, spune Paul (Bogdan
Dumitrache), regizorul din film, nu poți filma
mai mult de 11 minute pe o bobină. și atunci
construiești întreaga lume (de celuloid) pornind
de la acest dat. Te obligă la acțiune - dar totul
în limită. Pe de altă parte, însă, această limită
dispare. Pelicula e înlocuită de digital. Noua
limită - momentană - e de o oră, spune Paul.
Chiar dacă îi dă posibilitatea de a reproduce
realul mai în acord cu durata sa „reală” (o
ceartă de jumătate de oră poate fi filmată
neîntrerupt o jumătate de oră, afirmă Paul), nu
se desparte de peliculă. Nu se desparte de ea,
dar nici nu o respectă, amînă o zi de filmare
pentru cîteva clipe alături de o actriță - pe care
nici nu o vrea interpretă principală. Din nou,
suite de interpretări și acțiuni contradictorii.
Societatea și civilizația sînt rezultatul unor
precizări, ajustări și reajustări. Arta - ca parte
din civilizație - și cinematograful, ca parte din
artă, sînt prinse în același demers de ajustare și
fixare. Cum demersul acesta e viu, necontenit
fixarea scapă de sub control. Fiindcă nu sîntem
roboți, pare a zice Alina la masă, cînd - în
contextul discuției despre formă și rafinament
în bucătăriile lumii - spune că gusturile se
educă, se pot modifica. Cinematograful însuși
caută să se fixeze ca reper (cultural) în realitate,
pe care necontenit o certifică, o documentează,
dar o și măsluiește în istoriile pe care le
prezintă (prin ideologia sa nativă, prin care
absența devine prezență). Lucru pe care Paul îl
folosește în favoarea sa atunci cînd - cel puțin
pentru producătoarea sa, Magda (Mihaela Sîrbu)
- e clar că măsluiește un film medical (o
endoscopie), pentru a motiva decalarea lucrului
la propriul proiect. E clar, dar nu e
demonstrabil, fiindcă filmul există și poate fi
chiar examinarea făcută de Paul. Iubire, sex,
respect, devotament și angajament, toate sînt
repere ce pot alcătui propoziții înalte, unele
după altele. Dar viața le propune și separat
(separat de iubiții oficiali, separat de iubirea
pentru munca pe care o faci), după cum vedem
în contrele existente între Paul și Alina. Care,
paradoxal, se completează, fiindcă limitele lor -
atît de diferite - duc în același loc. în pat, unde
interiorul și exteriorul, atît cît le e permis
oamenilor să le experimenteze, se unesc.
Acțiune, alegeri libere, ironie, responsabilitate;
artistic și, imediat, totul devine și politic.
Notă:
*
http://agenda.liternet.ro/articol/9406/ Andrei-
Gorzo/Despre-indrazneala-lui-Politist-
adjectiv.html	!
TRIBUNA • NR. 272 • 1-15 ianuarie 2014
35
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
sumar
din lirica universala
George Mackay Brown	2
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XVII)	3
cârti in actualitate
Dorin Mureșan Slăbiciunile cerului	4
luliu Pârvu T. Tihan: Prin anotimpurile lumii de azi 4
Antoaneta Turda Adina Dabija și vămile existențiale 5
Ani Bradea Pământul darurilor	6
comentarii
Ion Dodu Bălan	Gând și sentiment în poezie 7
poezia
Sorin Grecu	8
concurs Ioan Slavici
Cristina Winters	Proze	10
interviu
de vorbă cu poetul Petru Romoșan	"Am devenit,
pentru câțiva ani, copilul de trupă al Tribunei"	12
opinii
Isabela Vasiliu-Scraba	Un fals filosof al religiilor -
Andrei Pleșu - despre unul autentic: Mircea Eliade 14
Isabela Vasiliu-Scraba	Incultura Păltiniș (sau Vila
"Noica" de la Păltiniș)	16
Petru Romoșan Conspirația proștilor	17
confesiuni
Nicolae Dan Fruntelată Luceafărul de sâmbătă seara și
de nouă ani în mină	18
parodia la tribuna
Lucian Perța	Alexandra Turcu	20
filosofie
lovan Drehe	Străinul din Callipolis (III)	21
diagnoze
Andrei Marga începutul cercetării istorice a lui Isus 22
showmustgoon
Oana Pughineanu Un câmp prea vast	23
proza
Mihail Onaca	24
istoria
Gavril Moldovan	Grigore Boșotă, haiducul 26
eveniment
Poetul clujean Octavian Hoandră - menționat alături de lau-
reata Nobel Doris Lessing, la Paris	28
Jean-Pierre Bonnel Octavian Hoandră poetul 28
opera
Maria Carla Bălan, Oleg Garaz I Masnadieri la
Opera Maghiară de Stat	29
teatru
Alba Simina Stanciu Nume noi în teatrul cu măști 31
Anca Hațiegan Zigzag teatral la "Temps d'Images" (II) 32
film
Lucian Maier Metabolism	34
remember cinematografic
Ioan Meghea Nou versus vechi: "Noul val francez" 35
plastica
Petru Bejan Frumosul, sublimul și Inefabilul 36
plastica	
Frumosul, sublimul si
inefabilul
Petru Bejan
Gheorghe Zărnescu și Mihai Chiuaru	Centrul Internațional de Cultură „George Apostu” din Bacău
Fiecare din preocupările noastre cotidiene este
raportată întrucâtva la o nedeslușită și
utopică exigență a perfecțiunii. Dorim să
facem totul impecabil, să ne surclasăm radical
posibilitățile.
De bună seamă, arta și artiștii nu se sustrag
unui atare scrupul. Există însă opere perfecte?
Dar artiști fără cusur? Cum pot fi evacuate
greșeala, risipa și precaritatea din economia vieții
personale? S-ar putea prescrie o rețetă a reușitei?
Cine ar fi îndreptățit să și-o asume?
Astfel de întrebări nu primesc automat o
rezoluție fermă și definitivă. Dacă s-ar obține
facil, răspunsurile ne-ar simplifica însă, consider-
abil, atât posibilitățile, cât și perspectivele. Având,
bunăoară, miraculoasa formulă a succesului, am
aplica-o invariabil la orice. Reciclat mecanic, fru-
mosul artistic ar fi întotdeauna accesibil. Este
acesta și idealul, adică forma desăvârșită a expre-
sivității? Pentru mulți, frumosul trece mai curând
ca banal, mediocru sau bizar (Baudelaire), o
redută provizorie care invită la depășire. Aristotel
altădată, în a sa Etică Nicomahică, îl asociase per-
fecțiunii: „la operele perfecte nu este nimic de
înlăturat, nici de adăugat, excesul sau carența
răpindu-le perfecțiunea, pe când justa măsură o
salvează...”
Frumosul este, așadar, termenul mediu, este
măsură, absență a excesului. Oferit în surplus,
devine suspect, cum suspectă pare și etalarea lui
deficitară. Poate de aceea a devenit epitetul favorit
al artei. Sintagma „artă frumoasă” pare ușor
pleonastică, dar conține și un sens vag peiorativ.
O lucrare este doar frumoasă câtă vreme nu
poate fi mai mult de atât. însă tocmai în acest
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru,
48 lei - SEMESTRU, 96 LEI - UN AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 33 LEI - TRIMESTRU,
66 LEI - SEMESTRU, 132 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
decalaj este cu putință exersarea criticii. Dacă sub-
limul este inefabil, critica se vede compromisă ori
suspendată. Cum poți converti în discurs ceea ce
nu poate fi exprimat? Sau, cu gândul lui
Wittgenstein: dacă ceva ne depășește, e mai bine
să nu vorbim inutil.
într-un mod asemănător stau lucrurile și în
cazul expozițiilor. Dacă autorii lor ar cocheta
mereu cu sublimul, critica de artă s-ar vedea înge-
nuncheată, superfluă sau redusă la tăcere. Aceasta
este însă, de regulă, forma de întâmpinare a
proiectelor neinteresante, repetitive sau mediocre -
nu puține. în chip necesar, critica trebuie calibrată
pe opțiunea convertirilor discursive, privilegiind
exemplaritățile, adică acele evenimente despre
care merită să vorbim. O dovadă în acest sens
este cea oferită de Centrul Internațional de
Cultură „George Apostu” din Bacău, instituție
care și-a omagiat recent patronul spiritual.
Denumită Interferențe, expoziția organizată aici a
reunit cinci voci distincte ale plasticii autohtone:
Ștefan Pelmuș, Mihai Chiuaru, Liviu Nedelcu,
Gheorghe Zărnescu și Alexandru Ioan Grosu.
Spre deosebire de expozițiile individuale, cele
în formule multiple sau diversificate au avantaje
de neocolit: evită monotonia stilistică, permit o
mai flexibilă circumscriere problematică,
favorizează adecvarea mutuală a genurilor și
vocabularelor expresive. Cheagul tematic - atunci
când există - poate fi ilustrat în registre plastice
alternative și complementare. Cum se văd însă
lucrurile în galeria băcăuană?
Exuberante cromatic, lucrările lui Ștefan
(Continuare în pagina 30)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U