Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
270
Consiliul Județean Cluj
4 lei
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultura • serie nouă • anul XII • 1-15 decembrie 2013
su<
N
su<
3
oro
o
Alexandru Petria	Ovidiu Morar
Gheorghe Grigurcu, un Distrugerea
vinovat fără vină	Universității și
noua barbarie
Ilustrația numărului: Ștefan Pelmuș
Oana Pughineanu
Dumnezeu
e ca Sergiu
Nicolaescu
Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor șef adjunct)
Ioan-Pavel Azap
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Colaționare și supervizare:
’ L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
din lirica universala
Gavin Ewart
S-a născut în Londra, în 1916. Educație la
Wellington College și Cambridge. A lucrat pentru
British Council, și, din 1971 a fost scriitor pe cont
propriu și profesor cu jumătate de normă. A editat
Timp de patruzeci de ani: o antologie a cântecelor de
școală (1964).
Prayer
Lord I am not entirely selfish
Lord I am not entirely helpish
O Lord to me be slightly lavish
O Lord be in a minor way lovish
Lord I am not completetly bad-mannered
Lord I am not a crusader, mad-bannered
O Lord to me be quite well disposed
O Lord to me be calm and composed
Lord I am not a dog downed and to-heeled
Lord I am not thick about what has been revealed
O Lord you have it in your power to hurt me
O Lord in your odd way do not desert me
Rugăciune
Doamne nu-s chiar de-al meu sine semeț
Doamne nici chiar oricând ajutăreț
Fii-mi Doamne un pic mai belșugăreț
Fii Doamne spre mine cumva iubăreț
De tot nu-s lipsit de bune maniere
Și nici cruciat sub nebune baniere
O Doamne fii bine dispus către mine
O Doamne fii-mi calm cumpănit întru bine
Doamne nu-s câine pus jos la picior
Doamne ce mi-e revelat văd ușor
O Doamne poți a mă-ndurera
O Doamne în felu-ți șod, nu mă lăsa
An exeter riddle
Sitters on the mead-bench, tions, I saw a thing - A boy sped by, gravel high was his head	quaffing among ques- tell me its totality. his feet did not grind incautious in the com-
pany	
of the might of mountains	and a rock-rent liquid.
His hands moved little, listless,	his legs seemed
yet he woke the wind echoes,	and exacerbated
wending not to war chariot,	in a charging
unhelped by horses wind.	whirling like the
Test-tube technology pletely.	covered him com-
Seen for a second, ghostly	he was gone
as though he had never been. Vouchsafe me this vision!	
Ghicitoare din codicele
Băutori pe bancă,
cidru,
am văzut vedenii
ce-i.
Un flăcău fugea
pietrișul
capu-i căta-n cer
că i-s soațe stânci și
Mâinile-abia mișcă;
tot trezit-a vântul
neluând spre luptă
s-atace,
de la Exeter*
cimilind prin
vreau să-mi ziceți
nu pășind
nepăsându-i, parcă,
apă-n palma pietrii.
cu-un pierit picior
vii, venite voci,
car chemat
nu călare-n crupă
Ci-mbrăcat cu totu-n
tuburi,
probe-n eprubete,
demonic,
cum nici n-ar fi fost.
-nvârtejit ca vântul.
tehnici, teste,
iată-l dus,
Luați-mi nălucirea!
Pastoral
Dominic Francis Xavier Brotherton-Chancery
had an egg for breakfast every morning
and revelled in obsolete forms. For example
he called an eclogue an eglog (like the Elizabethans).
He went everywhere on a bicycle. He knew very
well
that ordinary people have never heard of an
eclogue.
How he despised them! When his rough friend
made savage fun of Gerald Manley Hopkins,
jokingly speaking of „The Burglar’s First
Communion”
and hinting at the lust concealed in a work called
„Hairy Ploughman”,
although he giggled Dominic was shocked -
such a lack of Faith! But what he loved in his friend
was exactly the shaggy goat-footed Philistine rough-
ness,
it made him seem at least twice as cultivated.
His coarse moustache was an animal temptation.
His coltish clumsiness - oh, Dominic adored!
They were both sheepheards. His mother was a
nymphe.
The sheepheardesses lived in a different valley.
He literally wanted (as Gus guffawed)
no part of them! Lithe on his bicycle
he rode contented through a summer idyll.
Pastorală
Dominic Francis Xavier Brotherton-Chancery
mânca la micul dejun, zilnic, un ou
și era nebun după forme arhaice. De exemplu
îi spunea la eglogii eclouă (ca Elizabetanii).
Mergea peste tot cu bicicleta. Știa foarte bine
că oamenii de rând n-auziseră niciodată de eglogă.
Cum îi mai disprețuia! Când prietenul său din topor
râdea cu lacrimi de Gerard Manley Hopkins,
batjocorind „Prima împărtășanie a Tâlharului”
și făcând aluzii la lubricul ascuns într-o operă
numită „Plugarul Păros”,
chiar dacă chicotea, Dominic era șocat -
așa o lipsă de Credință! Dar ce îi plăcea la prietenul
său
era tocmai neciopleala filistină, zdrențăroasă și cu
copite de țap,
care îl făcea pe el să pară cel puțin de două ori mai
cultivat.
Mustața lui din topor era o tentație animală.
Stângăcia de mânz - o, Dominic o adora!
Erau amândoi păstori. Maică-sa era o nimfă.
Păstorițele locuiau într-o altă vale.
Nu voia literalmente (pe când Gus gâlgâia de râs)
să aibă nimic de-a face cu ele! Suplu pe bicicleta lui
trecea mulțumit printr-o idilă de vară.
' Codicele de la Exeter (Liber Exoniensis) este unul
din primele manuscrise anglo-saxone care s-au păstrat
până în zilele noastre. Conține ghicitori (riddles) și alte
texte anglo-saxone. Poezia anglo-saxonă este caracterizată
prin două hemistihuri într-un vers, în care se aliterează
același sunet, de cel puțin trei ori. Fiind o figură de stil
mai degrabă cantitativă, în acea vreme, aliterația era
simțită ca având efect estetic în cazurile în care era
încălcată schema aliterativă canonică, prin lipsa unei
aliterații din cele obligatorii. (N. Tr.)
Traducere și notă de
Cristina Tătaru
Saltimbanci
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XV)
Lipsa principiilor
Cultura modernă începe prin a refuza, printr-o
critică acerbă - cultura și mentalitatea scolastică. S-a
întâmplat însă un lucru simplu în natura lui
psihologică, dar incredibil pentru luciditatea
umanistă și științifică care lua locul celei medievale,
și anume: de la critica modului scolastic și refuzul
acestui mod, s-a trecut la respingerea lui Aristotel, a
cărui filozofie forma baza gândirii medievale.
Ura împotriva modului de a-l prezenta pe
Aristotel a dus pe nesimțite la respingerea lui
Aristotel. Primii umaniști nu se pronunță împotriva
Stagiritului, ci împotriva „modului” de a-l prezenta.
Astfel se prezintă critica lui Petrarca, a lui
Boccaccio, a lui Leonardus Aretinus, a lui Aeneas
Sylvius Piccolomini, și chiar a lui Cusanus.
Treptat însă, mai ales cu victoria sistemului
heliocentric și cu respingerea sistemului lui Aristotel
care presupunea pământul în centrul lumii,
Aristotel este respins în întregime și gândirea
modernă îl consideră pe Aristotel complet depășit,
fără să-și dea seama că știința se depășește în fiecare
moment, printr-o nouă revoluție, sau chiar numai
printr-o nouă descoperire. Și astfel se întâmplă un
fapt nemaipomenit în istorie, toate civilizațiile
cunoscute, aceea chineză, indiană, grecească sau
medievală, s-au bazat pe un sistem de principii. Iată
însă că se naște, la sfârșitul evului mediu o
civilizație nouă, care are ca obiectiv de a nu accepta
definitiv nici un principiu. în acest climat mental
s-a născut filosofia lui Descartes, și în acest climat
s-a dezvoltat până astăzi. Mentalitatea științifică
este tocmai aceea care împiedică să te oprești
definitiv la ceva pentru a permite progresul științei,
care constituie mai ales din a se ruina singură.
Acesta era climatul științific în secolul al
XVI-lea, formulat atât de bine de Montaigne: să
treci totul prin critică și să nu admiți nimic „prin
simplă autoritate și pe credit”. Maxima acestui
sceptic francez este, așa cum o spune singur, un
vers din Divina Comedie (Infernul, XI, 93):
„Nu mai puțin decât ce știi mi-este agreabil a
mă îndoi”.
Mă îndoiesc de totul și chiar de ceea ce știu,
pentru că numai punerea în îndoială a unui lucru
cunoscut poate duce la perfecționarea cunoașterii
mele despre el și așa la nesfârșit.
Pusă astfel chestiunea ea devine fascinantă și
efectiv a dat rezultate aproape nesperate. Dar dacă
știu un lucru, care in fundamentul cunoașterii mele
despre el implică îndoială, acesta înseamnă că orice
cunoaștere de sine [este] provizorie și numai
ipotetică. Cunoașterea noastră conține în esența ei
principiul gata să o distrugă, și care este îndoiala.
Este adevărat că aceasta a îmbogățit cunoașterea
într-un mod nelimitat, dar a viciat-o totuși la bază,
fiindcă nu are principii stabile, adică tocmai ce
înseamnă principii. Cei vechi știau mai puțin despre
natură, dar nu se rătăciseră în labirintul îndoielilor;
modernii știu infinit mai mult, dar nu au nici un fir
al Ariadnei în labirintul de îndoieli în care au intrat.
Eminescu și filosofia indiană
S-au spus destule lucruri despre Eminescu
„filosof” și de legăturile lui cu filosofia indiană.
Unele mai juste, altele fără a intra în miezul
problemei, altele fanteziste.
Singura lucrare care ici și colo atinge totuși
problema în inima ei este aceea a Amitei Bhose -
Eminescu și India.
S-au făcut diverse ipoteze despre studiile pe care
Eminescu putea să le facă în materie de filozofie
indiană. Un lucru este sigur, dacă sursele nu sunt
sigure: el a fost serios interesat (serios) de gândirea
indiană, dovadă încercările lui de a învăța limba
sanscrită și traducerea în 1886 a unei părți din
gramatica sanscrită a lui Bopp - Kritische
Grammatik der Sanskrita-Sprache in kiirzerer
Fassung de asemenea a copiat glosarul sanscrit a
lui Bopp.
Problema care se pune este următoarea: ce l-a
interesat pe Eminescu în filosofia sanscrită și l-a
determinat să treacă la o muncă atât de intensă
pentru a se putea apropia de ea direct și prin
intermediul traducerilor. D-na Bhose spune ceva
foarte interesant, care trebuie subliniat neapărat
(op. cit., p. 19): „Eminescu nu a vrut să arate lumii
chipul său de filosof în sensul european al
cuvântului, de aceea el și-a îmbinat toată gândirea
filosofică cu imaginația poetică, creînd o operă
literară care identifică într-un tot sublimul
meditației umane și al sensibilității prin verb.
Eminescu nu a fost filosof și a fost mai mult decât
un poet; el a fost un darshan (cel care vede), a fost
un Kavi (poet înțelept) în sensul termenilor
indieni”. Afirmația d-nei Bhose mi se pare justă:
Eminescu nu este un „filosof” în sensul european
admis al cuvântului, adică un gânditor care face
speculații asupra unor probleme filosofice; el are o
priză directă asupra esenței problemelor, printr-o
putere intelectuală extraordinară, pe care indienii o
numesc buddhi - intuiția intelectuală, iar grecii o
numeau noesis cu același înțeles, ca rezultat al
intelectului superior - nous poietikos.
Un exemplu ne va lămuri imediat. Nu există în
filosofia europeană decât două începuturi posibile:
1. sau se pleacă de la Ființă, de la existență; 2. sau
se pleacă de la Neant, de la non-existență.
în gândirea indiană, există o poziție comună
tuturor „sistemelor” filosofice, care spune că -
despre principiul tuturor lucrurilor - Brahma
Nirguna (Brahma necalificatul) nu se poate spune
nici că există nici că nu există. O formulare clară se
găsește în Imnul creației X. 129 (vezi Amita Bhose,
op. cit., p. 108): „Non-ființa nu era nici Ființa.”
Aceasta apare la Eminescu în Scrisoarea I, sub
forma „la început pe când ființă nu era nici
neființă”.
Această idee care apare sub forme și mai
determinate în alte versuri, este fundamentală
pentru gândirea lui Eminescu. El nu a preluat-o din
filosofia europeană, fiindcă această filozofie nu o
are. Influența filosofiei indiene apare atunci
evidentă. Influența?
Ce înseamnă în cazul lui Eminescu influență?
Un geniu de puterea lui Eminescu ia contact cu
filosofia europeană în ceea ce ea are mai bun în
timpul lui și este total nemulțumit: „ce un secol ne
zice ceilalți o dezic”. Se întâlnește - destul de
modest pentru vremea aceea - cu filosofia indiană
și constată că unele afirmații din această filosofie îl
explicitează pe el însuși. Adoptă chiar unele din
permutările indiene. Spunem le adoptă fiindcă de
fapt ele sunt singurele posibile, altfel nu se pot
exprima ideile ce conțin. Nu mi se pare că poate fi
vorba de influență, ci mai normal de regăsirea
propriilor lui idei și viziuni în gândirea indiană.
Din tot ce a realizat Eminescu mi se pare că o
singură concluzie este permisă: inteligența lui
extraordinară era deschisă, în mod natural, spre
zone inaccesibile intelectului obișnuit. Aceasta
explică și dezinteresul lui față de lume, indiferența
Horus
lui la laude și critică, așa cum a remarcat-o foarte
bine Maiorescu. Prin plinătatea lui intelectuală,
Eminescu se găsea departe de contemporanii lui;
prin slăbiciunile lui omenești el se găsea în mijlocul
lor. De aceea el va conchide după experiența amară
pe care o face „Luceafărul” :
„ Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece
Dar eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece”
Este starea pe care o atingea sophos-ul grec
când depășea condiționarea lui cu lumea sensibilă și
intra în lumea inteligibilă, sau yoghinul indian când
realiza în el principiul și era principiul despre care
nu se poate spune că există nici că nu există ...
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Sparring-partner
Ani Bradea
Cum e să fii femeie, cartea lui
Alex. Ștefănescu în dialog cu Lia Faur,
apărută în 2012 la Editura Mașina de
scris, am citit-o, în primul rând, din curiozitate,
încercând să înțeleg cum e să fii bărbat interesat
de misterul feminin, în cel mai serios mod cu
putință. întrebarea din titlu ridică cel puțin încă
una cititorului. E imposibil, îmi spuneam, să
răspundă o singură femeie. Pentru că femeia nu
e o vietate ce trăiește într-un cadru bine stabilit
și în funcție de acesta este analizată, i se fac
portrete, prezentări. Ea e puternic influențată de
mediul social și, mai ales, de educație. Autorul
anticipează această problemă în cuvântul de
început: „Un filosof ar putea să-mi facă obiecția
că, printr-un asemenea dialog, eu pot să aflu
cum e să fii Lia Faur, nu cum este să fii femeie
[...] Acum, la încheierea dialogului, îmi dau
seama că n-am captat, în flaconul de argint al
acestei cărți, întregul mister al feminității”.
Chiar dacă m-am regăsit în unele ipostaze,
copilăria Liei Faur e un fel de copilăria mea
sintetizată de altcineva, senzația mi-a rămas cam
aceeași până la final: cartea vorbește despre cum
e femeia Lia Faur, sau, pe alocuri, cum ar vrea
să fie Lia Faur. Am avut impresia că a
„cosmetizat” unele răspunsuri, că a intuit
așteptările și, în funcție de acest aspect, a
formulat răspunsuri studiate. Interlocutoarea lui
Alex. Ștefănescu e o femeie inteligentă, cu mult
talent scriitoricesc (oricât a încercat criticul să o
strunească, răspunsurile ei sunt tot literatură), o
femeie care a avut o copilărie fericită, dar și,
ulterior, un parcurs al vieții fast, fără
dezechilibre majore, cel puțin așa ne lasă ea să
o vedem. Din această postură, avantajoasă,
poate face caz de independența ei, de farmec,
de puterea și știința de a seduce, pentru că
mediul în care trăiește se situează la un anumit
nivel de confort. Angoasele, minore, nu sunt
nici pe departe asemănătoare cu dramele prin
care există posibilitatea să treacă o femeie cu
mai puțin noroc, cu mai puțină educație, sau
pur și simplu lipsită de posibilități materiale și
nu numai. Am înțeles, desigur, că misiunea Liei
Faur nu a fost una ușoară, că a trebuit să
schițeze un portret al femeii în general, să se
imagineze în anumite situații, experiența ei nu
acoperea, firesc, absolut tot, dar întrebările îi
erau adresate personal, de genul: cum vede ea,
cum simte ea, ce crede ea, întrebări ce au avut
se pare și un efect terapeutic, după cum spune:
„...am descoperit o femeie pe care nu o
cunoșteam înainte, nu mai originală, nu mai
inteligentă, ci mai conștientă de feminitatea sa”.
Or, tocmai această descoperire îmi dă mie
senzația că, uneori, realitatea a fost
înfrumusețată, cum și autorul o bănuiește: „Mi-e
teamă, totuși, că înfrumusețezi realitatea [...]
îmi dai răspunsuri asemănătoare cu niște
poeme. îmi torni farmec în cafea ca să nu
observ că te eschivezi de la formularea unui
răspuns [...] Te rog să renunți la trucul cu
poezia și să-mi răspunzi în proză! [...]
Răspunsul tău mi-a plăcut (ca literatură), dar nu
m-a convins”. De o abilitate remarcabilă,
partenera de dialog a lui Alex. ștefănescu s-a
descurcat de fiecare dată când au fost lansate
astfel de suspiciuni, ba chiar s-a victimizat
puțin, arătând (sau confecționându-și) pentru a
convinge, o imagine de femeie vulnerabilă,
situație repede remarcată de autor: „Ai trecut de
la persoana a treia la persoana întâi, ca și cum
ai fi vrut să spui: am tot vorbit despre ce
înseamnă să fii femeie, iată acum o femeie
reală, răvășită de întâmplările vieții”, asta după
ce a protestat bătăios: „Probabil că pledând,
cum zici, pentru „cauza femeii”, am gafat de
două ori, susținându-le pe față și recunoscându-
le dependența de bărbați. Femeilor, care ne
citiți, rămâneți alături, jocul meu va fi unul
subtil, de acum, și pervers, vă voi apăra cauza,
dar va părea că sunt detașată și fără implicare!”
Iată acel apel la susținere, acea invocare a
grupului care ar trebui să-i fie alături, doar
vorbește în numele tuturor! Numai că femeile
sunt rareori așa. Sincer o invidiez, în sensul
admirativ al cuvântului, că are în jurul ei femei
de încredere, cărora le poate cere o părere, pe
care apoi să se bizuie fără rezerve, pentru că, în
general, reprezentantele sexului frumos se
situează la celălalt pol. Ea nu a vorbit deloc
despre competițiile în care intră femeile unele
cu altele. Ba, mai mult, așază femeia pe un
piedestal, idealizând-o din toate punctele de
vedere. Creionează o învingătoare, cu principii
morale bine stabilite, arareori dispusă la
compromisuri, fie și pentru un bărbat iubit. E o
imagine cu care am dori toate să fim asociate și
pentru asta merită să-i mulțumim. Ea se revoltă
citind fragmentul din Bărbat adormit in fotoliu,
inserat de autor în carte, aproape de final, pe
mine, spun sincer, m-a amuzat. Pentru că G.G.,
tipul „macho”, se adresează unui anumit gen de
femeie, care, fie ne place, fie nu, există și așa
preferă să fie abordată. E o falie în care
personajul acesta are succesul asigurat. Nu pot
fi însă de acord cu afirmații precum: „Cred că
prostia feminină, despre care se pomenește, se
află în acest mod de a îndura soarta, din motive
social-morale, religioase, afective sau... pur și
simplu”, ba chiar o bănuiesc aici pe Lia Faur de
un dram de cinism, venit nu din răutate ci din
imposibilitatea de a înțelege o situație în care
viața a fost amabilă să nu o includă. Pe de altă
parte, în altele, mă regăsesc cu drag: „Seducția
în sine nu e un scop, cum nici poezia în sine
nu este. Ele se nasc din preaplinul uneia sau
alteia. [...] mărturisirea e și ea o formă de
seducție învăluită în aerul intimității. [...]
Rafinamentul maxim nu se întâlnește niciodată
la vârstă prea tânără, ci abia după ce am depășit
etapa plânsului, a cunoașterii interioare, și
lăsăm în urmă transparența pielii albicioase
peste venele vineții”!
Nu știu dacă răspunsurile din această carte
i-au oferit autorului o imagine satisfăcătoare
despre feminitate, pe măsura întrebărilor sale și
a dilemei existențiale de la care a pornit ideea
dialogului: „încă din copilărie mi-am dorit să
înțeleg cum sunt alcătuite fetele, prin ce diferă
de băieți. Nu era o curiozitate erotică, ci
tehnică. De-a lungul întregii vieți m-am întrebat:
cum e să fii femeie?”, dar mie, cel puțin, mi-a
întărit convingerea că suntem diferite precum
picăturile de apă, că niciodată un bărbat nu va
putea afla de la una dintre noi răspunsul la
această întrebare. Zilele trecute, Alex. Ștefănescu
scria pe pagina sa de facebook: „Dacă o femeie
s-ar îndrăgosti de mine, s-ar gândi să-mi scrie și
ar vrea să-i răspund cu toată gravitatea și cu
toată angajarea sufletească la mesaje, ar trebui
să convoace câteva mii de femei și să semneze
mesajele împreună cu ele, ca să simt că am cui
răspunde.” Maestre, îndrăznesc să parafrazez
afirmația dvs., sugerându-vă, dacă într-adevăr
doriți să aflați un răspuns competent și
cuprinzător la întrebarea “cum e să fii femeie?”,
să provocați la dialog barem câteva sute de
reprezentante. Despre reușita demersului, în
sensul ajungerii la un consens, nici că
îndrăznesc a mă pronunța.
4
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Noile arpegii în onoarea lui
Seymour
Ștefan Manasia
Andrei Mocuța
Nu există cuvinte magice
București, Editura Tracus Arte, 2013
Pe Andrei Mocuța l-am simpatizat imediat
ce l-am cunoscut, în tabăra literară de la
Săvârșin (dacă nu încurc borcanele, la una
dintre primele ediții ale deceniului trecut): am
admirat, fără rezerve, eroismul cu care Andrei,
în ciuda siluetei lui de bîtlan adolescent, nu rata
niciunul din meciurile noastre de fotbal,
desfășurate cînd pe minunatul teren comunal,
cu iarba bine tunsă, cînd pe-o coamă de deal,
printre prunii tineri ai unei livezi. I-am citit, mai
întîi, prozele scurte, cîteva publicîndu-i-le chiar
în Tribuna. Am fost fericit cînd am descoperit,
în cele trei volume apărute pînă acum, aceeași
prospețime placată pe erudiție, o incredibilă (&
stenică) plăcere de a povesti, de a telescopa
autobiografic sau de a inventa, ca Borges sau
Salinger, de a trimite - evanescent - la mitologii
africane, cartoons clasice sau tehnici de
meditație orientale. Replica e koan, imaginea -
haiku. De la Povestiri din adînci tinereți
(debutul de la Cartea Românească, din 2006), la
excelentele - pentru că deodată perfect
stăpînitele/construitele - Porcilator și Șercan,
Andrei Mocuța a reușit să instaureze în
literatura română mai nouă regatul lui post-
salingerian. Altminteri, lui J.D. autorul nostru i-
a închinat o teză doctorală, după cum - cu o
pasiune aproape egală - s-a dedicat traducerilor
din poezia lui Richard Brautigan (pe care le
visez, la un moment dat, adunate într-un volum
bilingv).
Și aici ajungem la a treia dimensiune a scri-
itorului Andrei Mocuța - poetul -, înscenate
Himere
recent, după cum aveam să aflu din antologia
treizero a Taberei literare de la Săvârșin (Editura
Mirador, 2013) și din volumul Nu există cuvinte
magice (Editura Tracus Arte, 2013), ambele
lansate la Tîrgul de carte Gaudeamus, de la
București.
Pentru mine a fost o mare bucurie lectura,
pe trenul supraaglomerat, la întoarcerea din ca-
pitală a volumului acestuia de debut, plasat sub
semnul lui Brautigan, de unde-și pescuiește chiar
motto-ul: „Nu vreau iubire/ vreau să mor/ în
părul tău/ blond”. E o poezie explozivă,
amintind cascadele și focurile de artificii, liber-
tățile și ingenuitățile epocii hippie, profeții ei
muzicali, epici, poetici. E o poezie care valsează
pe pojghița depresiei cu un uriaș zîmbet de
Bugs Bunny pe față, așa cum își vor fi permis în
literatura noastră un Șerban Foarță sau, mai
nou, Miki Vieru și V. Leac (el însuși autorul
unei minunate cărți, Seymour: sonată pentru
cornet de hîrtie). Iar primul poem al volumului,
Cu Salinger în bucătărie, ne proiectează direct
în lumea iluștrilor reprezentanți ai familiei
Glass, adevărați eroi mitologici ai generațiilor de
adolescenți și tineri și deja bătrîni de după
Războiul al Doilea Mondial: „Dacă cele o sută
optzeci și patru de haiku-uri ale lui Seymour,
despre care se vorbește că le-ar fi scris și pe care
le-a lăsat moștenire fraților săi secretoși, ar fi
fost tipărite, atunci el este autorul al cărui sin-
gur volum de poezie aș fi dorit să îl scriu. Cum
doar două dintre poemele lui au fost date vreo-
dată publicității, nu îmi rămîne decît să mă con-
solez scriind o teză de doctorat despre un
Salinger văzut prin ochii lui Seymour”. Iar teza,
subsumată tehnicilor poetice, pare a fi aceasta:
o suită de cîntece de dragoste (pentru fete,
natură, cosmos), interpretate în cheie fanfaron-
comică, asemenea clovnilor care - o știm de la
Foarță - își trag singuri covorul de sub picioare.
Aceeași exuberanță a spunerii din volumele
anterioare de proză o întîlnim aici, în scurte
poeme-definiții, (fals/ludic) sapiențiale, precum:
„Toți sînii din lume/ sunt un sîn uriaș/ made in
China/ și toate sufletele/ sunt un suflet uriaș/
made in China” (Made in China) sau „Aleargă/
cu trabucul fumat/ pe jumătate.// Dacă n-ar
avea/ trabuc/ picioarele lui/ s-ar desprinde/ de
pămînt.// Cînd îl stinge/ face acrobații/ prin
aer.” (Trabucul) și „Apa dintr-un lighean/ pe
jumătate plin/ va da peste atunci/ cînd Isus îi
va spăla/ picioarele lui Iuda.” (Lighean). Andrei
Mocuța privilegiază jocul și coerența lumii men-
tale a copiilor (aproape de libertatea absolută),
pare a fi inspirat de Disney și de noile console,
de scriitorii sus menționați, de întîmplări și
imagini pe care le „decriptează” în aceeași cheie
ludică, evazionistă, personală. Poemul îți cere să
intri în logica lui, care e una a bucuriei pure, a
splendorii adolescentine. Unele din cele mai
bune poeme ale cărții sînt cele erotice:
„Dragostea durează cît un masaj./ Gît/umeri/
spate/ fese/ picioare/ în fiecare zi.// Dacă
încerci să te furișezi:/ «Nu mi-ai făcut tălpile!»//
Cînd crezi că-i ațipită: «Nu mi-ai făcut
tălpile!»// Asta-i toată povestea de dragoste”
(Dragostea durează cît un masaj) sau „Nu
există/ cuvinte magice.// Te iubesc/ nu are
destulă/ forță magică/ nici cît s-aprindă/ un
chibrit,/ atunci cînd dragostea/ e pipa pescaru-
lui/ umplută cu/ alge marine uscate.//
Se-aprinde ca/ un candelabru/ de cristal,/ din
care căldura/ iese brusc/ și pentru totdeauna.”
(Nu există cuvinte magice)
Iar preferatele mele, preferatele absolute
dacă pot să spun așa, sînt cele trei narațiuni ver-
sificate, post-salingeriene, unde parcă auzi cum
bate din palme o singură mînă și unde parcă
vezi cum desenează copilul un Cadillac pe nisip-
ul ușor umezit ca să fugă pe urmă departe, pe
un alt continent: „Melodia asta a avut/ atît de
mult succes/ pe malul Atlanticului/ în anii
treizeci,/ că odată cu venirea nopții/ Statuia
Libertății/ ieșea din încremenire/ și urca discret/
pe ringul de dans, aducînd cu ea propria
lumină:// fosforescența oceanului.” (Sally and
Sue, Don’t Be Blue); „Chiștocurile de pe
suprafața apei/ sînt ochii de pază ai pescarului/
ce veghează consumul de tutun/ din rîndul
peștilor.// Peștii au obiceiul să fumeze/ doar
jumătate de țigară,/ lăsîndu-le piraților să mai
tragă din mucurile rămase.// Asta e înțelegerea
lor.” (Fumători acvatici) și, cireașa de pe tortul
acestei cărți: „După moarte, toți cei/ care nu
sunt mormoni/ merg în Hăul răcoros.//
Reformații, budiștii,/ baptiștii, catolicii,/ musul-
manii, evreii,/ și cavalerii Jedi.// Plonjează în
Hău cu/ stîngăcia unui cadavru,/ dar respectă
regulile de/ circulație ale acestei lumi.//
ATENȚIE/ LIMITĂ DE VITEZĂ/ 175KM/ORĂ”
(Hăul răcoros).
Pentru mine, Nu există cuvinte magice,
debutul poetic al lui Andreim Mocuța, este una
din revelațiile anului literar 2013, una din
puținele cărți pe care m-aș simți îndreptățit
moral s-o dăruiesc și unui copil.
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Gheorghe Grigurcu,
un vinovat fără vină
Alexandru Petria
ntr-un interviu recent, l-am asemuit pe
Gheorghe Grigurcu cu Clint Eastwood. Aveam
în vedere activitatea lui de publicist bătăios și
de critic literar, solitar, fidel propriului mod de
gândire, nepăsător la ce zice unul, altul, la
așteptările și pretențiile numelor mari și
scorțoșenia ierarhiilor oficiale, pe care nu ezită să
le dea peste cap. Desigur, asemănarea are limite
destul de laxe, iar dincolo de ea e o anumită
fragilitate structurală a lui Grigurcu, ascunsă după
imaginea publică de dur. Poate critica lui, feroce
pe alocuri, cine știe, este din panoplia de apărare
a unui timid care-și ascunde timiditatea.
Pe parcursul timpului, celebritatea criticului a
surdinizat vocea poetului cu același nume, reflex
de gândire provincială într-o cultură unde nu se
prea acceptă, la nivelul percepției, ca un autor să
exceleze în mai multe domenii. Iar Grigurcu este
un astfel de caz, poezia sa nefiind cu nimic mai
prejos decât critica pe care o scrie de-o grămadă
de ani. Al. Cistelecan a punctat că Grigurcu "ar fi
fost un poet de mult mai pronunțat relief critic,
dacă nu s-ar fi însoțit de un critic atât de
eclatant”. Adevărat. însă ce să facă? Este vinovat
el sau colegii critici de starea lucrurilor?
Filosofie și muzica
Vasile Muscă
Succesul primei ediții a zilelor Tribunei, organizată
în toamna acestui an la Cluj, s-a datorat în bună
parte și lansărilor de carte pe care le-a găzduit.
Numeroși autori și numeroase cărți din diverse
domenii, proză și poezie, filosofie, sociologie, istorie,
critică și istorie literară, s-au aflat la prima lor întâlnire
cu publicul cititor. Oaspete constant al Clujului, unde
a venit și vine în numeroase ocazii la diferite
manifestări științifice, colaborator fidel al Universității
clujene în alte numeroase ocazii, Acad. prof. univ. dr.
Alexandru Boboc a adus cu sine și recenta sa apariție
editorială, volumul Filosofie și muzică. Prolegomene la
o fenomenologie a muzicii în orizontul filosofiei
culturii, scos de Editura Tribuna chiar cu prilejul
manifestărilor menționate. Cum o mărturisește chiar
autorul în „Cuvânt înainte” la cartea sa, nu doar
tipărirea volumului, ci și elaborarea lui se leagă de
relațiile sale clujene. în conținutul său volumul se
datorează Clujului și este constituit dintr-o suită de
eseuri, foarte riguros ordonate și așezate după o idee
dominantă, care s-au născut în urma participării Acad.
Al. Boboc în perioada anilor 2006-2012 la lucrările
simpozioanelor ținute pe tema „Muzică și filosofie”,
organizate de Catedra de Muzicologie a Academiei de
Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.
Fiecare carte reflectă, pe una sau mai multe din
fațetele sale, personalitatea spirituală a celui care a
scris-o. Este ca o oglindă a sa. Până acum numeroasele
cărți ale Acad. Al. Boboc s-au mișcat, de preferință,
într-o anumită sferă tematică. Ele erau erudite cercetări
de istoria filosofiei, mai cu seamă contemporane, sau
lucrări pe teme de filosofie generală, hermeneutică,
filosofia istoriei și a culturii, problema limbii și a
limbajului. Stilul acestor lucrări era unul adaptat
conținutului lor: sobru, obiectiv, savant, creând uneori
chiar impresia de răceală distantă. S-a născut în felul
acesta o bogată recoltă de lucrări, una din cele mai
bogate din scrisul filosofic românesc actual. Cartea de
față, Filosofie și muzică, ne poartă într-un alt registru
tematic și ne dezvăluie o altă latură a personalității
Da, dublu culpabil, în măsura în care talentul e o
vină.
Oglinda văzduhului, apărută în 2012, la
editura Tippomoldova, reunește o selecție dintre
cele peste 30 de volume de poezie publicate de
scriitor, de la mult-citatul Un trandafir învață
matematica, din 1968. Și tomul, de aproape 800
de pagini, arată clar statura poetului evadat din
serie, cu amprentă originală. Mai bifează și
altceva, din perspectiva poemelor alese, lirica n-a
suferit mutații majore de la volumul de debut, e
o liniaritate a valorii certe care și-a găsit nișa
proprie în literatură.
”Anti-Narcis”, cum a observat în prefață
Nicolae Coande, Grigurcu își livrează sinele în
versuri de destule ori memorabile, lapidare, chiar
aforistice, arcuri presate de ceea ce reține din
realitatea înconjurătoare. Combustia trăirii are
filtru calofil. Dacă ar fi să-i reproșez ceva e că
nu-și duce "nebunia” până la capăt, abolind ce a
citit și învățat din cărți. Dar cine reușește? Câți?
Redau câteva poeme: "Nu te-apleca
splendoare/ peste balustradă prea mult/ fiindcă-ți
vor cădea mai întâi ochii/ care costă o groază de
bani/ apoi umerii pentru care am amanetat
Acad. Al. Boboc. Puțini, doar colegii și prietenii săi cei
mai apropiați îl știau în calitate de pasionat al marii
muzici, pe care o cunoaște până în detaliile cele mai
intime ale fascinantei sale istorii. Curentele muzicii
clasice și romantice îi sunt la fel de familiare ca cele
ale marii muzici contemporane, Enescu, Bartok,
Stravinski sau Prokofiev și Șostakovici. Așa se face că
această asociere, ce apare încă de pe coperta cărții sale,
dintre filosofie și muzică, poate oferi ceva nou pentru
unii din cititorii săi; în nici un caz însă ceva
surprinzător pentru preocupările autorului. într-un fel
unirea dintre filosofie și muzică era inevitabilă și se
află chiar în tradiția gândirii filosofice antice grecești,
începând cu orficii și pitagoreicii și atingând o culme a
sa odată cu Platon.
Nu doresc să sugerez că Acad. Al. Boboc se află la
primul său contact cu domeniul gândirii estetice ca
„întinsa împărăție a frumosului”, cum ar zice Hegel.
Congresul mondial de estetică, care la începutul anilor
'70 ai secolului abia trecut s-a ținut la București, a
trezit un vast interes în urma căruia au apărut
numeroase lucrări românești originale, dar și valoroase
traduceri din marea literatură estetică universală
(N. Hartmann, G. Lukacs etc.). Cu această ocazie,
Acad. Al. Boboc a însoțit traducerea esteticii lui
N. Hartmann - una din cele mai importante ale
secolului trecut - cu un remarcabil prin pătrundere și
erudiție studiu introductiv. Au urmat de atunci
numeroase alte contribuții pe teme de estetică, până la
acest volum dedicat în întregime domeniului esteticii
și trebuie menționat imediat că acesta îl așează pe
Acad. Al. Boboc în tradiția cea mai nobilă a gândirii
estetice românești, începând cu T. Maiorescu și
M. Dragomirescu și trecând prin numeroși alții până
la T. Vianu, L. Rusu sau chiar L. Blaga. Dar în timp ce
toți aceștia abordează domeniul esteticului plecând de
la experiența artistică oferită de creația literară, prof.
Al. Boboc în considerațiile sale estetice pornește în
considerațiile sale estetice de la examinarea formulei
de creație muzicală.
în etapa sa clasică, clasicistă mai bine zis, gândirea
nenumărate drumuri/ apoi sânii pentru care ne-a
asudat retorica/ apoi pubisul pentru care/ ne-am
sfâșiat unii pe alții cu dinții/te vei demonta
înainte de vreme/ și nu te vom mai putea
realcătui.” (Nu te-apleca splendoare); “Năucitoarea
zi de ieri/ ce-a tremurat cum alcoolul/ în pahar la
amiază și după-amiază/ nici o furtună n-o mai
atinge/ nici o dezordine n-o mai amenință/ nici
măcar o muscă nu-i poate conturba/ calmul
ironic/ căci a devenit fabuloasă/ aidoma acelui
copac ușor înclinat/ (cum capul unui muzician pe
vioară)/ crescut chiar în mijlocul localului din
Parc/ ieșindu-i prin tavan/ în lumea largă ce fără
de păs/ zboară zboară zboară.” (Ziua de ieri) și
”E plină de lumină întâlnirea/ cum potrivești o
inimă pe alta/ cu mare grijă căci afară/ bate un
vânt orășenesc năprasnic/ și-apoi nu știi ce să mai
spui/ inima mea pe inima ta/ cum o ceașcă de
cafea pe farfurioara ei.” (întâlnire).
Este de evidențiat apelul frecvent la
comparație, specific, ca o oră exactă a acestei
poezii.
Șaizecist după data nașterii, Gheorghe
Grigurcu nu are nimic în comun cu poezia unor
Sorescu, Stănescu sau Păunescu. Are alură de
premergător, de aici și apetitul mai tinerilor
pentru poeziile sale. Omul a apărut mai timpuriu
decât permeabilitatea generală la emisia poetului
omonim.
estetică a considerat drept una din datoriile sale de
căpătâi apărarea purității genurilor prin neamestecul
lor. Perspectiva apropierii dintre arte apare mai târziu
în plin iluminism, când prin Laocoon al său, Lessing
proclamă asemănări între sculptură și poezie, care
dovedesc înrudirea originară a artelor. Dar abia
romantismul va elabora un program de colaborare
între arte care să ridice exprimarea emoției artistice pe
o treaptă superioară de rafinament estetic. Exemplul
lred-ului romantic de la Beethoven și Schubert până la
Hugo Wolf, dat și de volumul pe care îl prezentăm,
oferă dovadă convingătoare.
Beneficiind de aportul celor mai moderne mijloace
de cercetare filosofică, cele oferite de analiza
fenomenologică, înscriindu-și cercetarea în orizontul
unei filosofii a culturii, apelând la interpretarea
hermeneutică, Acad. Al. Boboc realizează un pertinent
demers modern în discursul cu privire la opera de artă
muzicală. în acord cu mersul esteticii contemporane,
Acad. Al. Boboc așează în centrul gândirii sale
filosofice despre artă ideea de operă. La fel ca
T. Vianu, identifică în aceasta produsul formei cele
mai perfecte, nobile, a muncii omenești. De aici
estetica a evoluat în două direcții principale pe care le
ia în considerare și Acad. Al. Boboc: una a creației
operei și cealaltă a receptării operei, creația și
receptarea alcătuind cei doi poli între care se derulează
experiența estetică a omului. între acestea, arată
autorului în cartea sa, în cazul muzicii intervine actul
interpretării datorită căreia partitura devine muzică
vie, în lipsa unei interpretări muzica nu poate ajunge
la adevăratul ei destinatar, marele public, și rămâne
doar o partitură moartă. Din orizontul unei filosofii
generale a culturii, cartea aduce în discuție teme de
maximă importanță ca stilul (individual sau colectiv)
sau tema tratată pe spații largi privind limba și rolul ei
artistic.
Recenta lucrare, Filosofie și muzică, purtând
prestigioasa semnătură a Acad. Al. Boboc, îmbogățește
literatura de estetică filosofică de la noi, neglijată în
ultima vreme, cu o carte valoroasă care merită
interesul publicului cititor.
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Poezie și Ființă
Theodor Codreanu
Poetica modernă și cea postmodernă, îndeobște,
sunt tentate să alunge din poezie adevărul
Ființei, reducând arta liricii la o simplă
aventură a limbajului, denaturând afirmația lui
Mallarme că poezia pură ascunde nimicul, așa-
numita idealitate goală, cum o va numi Hugo
Friedrich. G. Călinescu însuși, în Principii de estetică
(1939) va conveni că poetul nu spune nimic, dar se
contrazicea aproape imediat, în același context,
zicând că poetul „se joacă” de-a cuvintele spre a
prinde sensul lumii și al vieții. Evident, estetismul
anilor '60, venind după strania perioadă
proletcultistă care punea accent aproape exclusiv pe
„conținut”, a redescoperit gratuitatea limbajului ca
trăsătură dominantă a canonului literar. A fost însă
doar o formă de apărare împotriva intruziunii
ideologicului în artă, o formă de „rezistență prin
cultură”, în sensul dat cuvântului de Mircea Eliade,
fiindcă, de facto, marii poeți ai generațiilor ’60-’70
au redescoperit, prin estetic, Ființa și sacrul.
Textualiștii optzeciști, din păcate, cei supuși modei,
n-au făcut decât să ducă până la ultimele consecințe
poezia ca joc de limbaj. în realitate, marii poeți s-au
situat întotdeauna într-o altă logică decât a facilelor
conceptualizări de felul celei de mai sus.
Pe acest drum, ca alternativă la postmodernism,
atât la nivel de creație, cât și la nivel de gândire
transdisciplinară, a mers Horia Bădescu. Reflecțiile
de față sunt prilejuite de opera poetică adunată în
cele trei volume sub titlul Cărțile viețuirii, apărute la
Editura Eikon din Cluj-Napoca, în Colecția de
poezie „Echinox”, sub egida Universității „Babeș-
Bolyai”, cărți perfect consonante cu Memoria Ființei.
Poezia și sacrul, opera lui de „doctrină” poetico-
filosofică transmodernă, tipărită în Colecția
„Ananta. Studii transdisciplinare” a Editurii Junimea
din Iași (2008), colecție inițiată de regretatul poet
Cezar Ivănescu sub patronajul spiritual al lui
Basarab Nicolescu, cel care va deveni și principalul
lider al mișcării transdisciplinare pe plan
european/mondial și românesc. De reținut că Horia
Bădescu este nu doar ca poet „cu certificat
european” (Ioan Holban), dar și ca filosof al poeziei,
Memoria Ființei beneficiind de o consistentă prefață
semnată de Michel Camus, unul dintre gânditorii
profunzi ai ethosului transdisciplinar. Autorul
francez a sesizat esențialul: anume că Horia Bădescu
venea în răspăr cu avangarda secolului trecut și cu
cea postmodernă în privința atitudinii față de
limbaj: „Viziunea lui Horia Bădescu este opusul
viziunii poeților așa-ziși de avangardă, a căror voință
de dezintegrare a limbajului este o acțiune suicidar
egocentrică, rămasă prizonieră spațiului închis în
care se consumă coborârea în propriul infern. (...)
Dimpotrivă, Bădescu se apropie de Juarroz care
preconiza curățarea limbajului, curățarea mentalului
și modului nostru de viață, pentru a ne lepăda de
limbajul stereotip, naiv sau convențional. Limbajul
lui Bădescu este opusul a ceea ce Borges numea
poezia fosilă a limbajului balizat și banalizat.’’1
Paradoxul e că, în pofida intențiilor, textualismul
postmodern devenise un limbaj stereotip, balizat și
banalizat, vorba lui Borges sau a lui Paul Goma
care, printr-un joc de cuvinte, spunea că
textualismul este un. textilism. Memoria Ființei, ca
întoarcere a poeziei la sacru, la „metafizic”, pe care
poetica postmodernă le abandonase programatic, se
înscrie, de aceea, în noua paradigmă a
transmodernității fundată pe metoda
transdisciplinară. Michel Camus o subliniază astfel:
„în fond, Memoria Ființei este o operă profetică, de
citit și de meditat, de la care plecând se poate
enunța următoarea axiomă: Poezia viitorului va fi
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
metafizică sau nu va fi deloc.”2
Sunt de admirat în Memoria Ființei puterea de
concentrare a ideilor, erudiția funcțională,
limpiditatea stilului, vocația comparatistică,
exprimarea, adesea, aforistică (semn al prezenței
poetului) și finețea asocierilor și disocierilor. De la
început, poezia este asociată/disociată cu mistica, nu
cu religia. Mistica și poezia, la rându-le, nu se
confundă, cea de a doua fiind o mistică a realului, a
mundanului, nu a celestului, ca prima: „în fapt,
diferența fundamentală între mistică și poezie
constă în modul diferit de a înțelege Ființa. în
vreme ce misticul caută să se raporteze la Ființa
însăși, ca realitate în sine, poetul se raportează la
existență, la Ființa-ființând.”3 Ceea ce le apropie:
„Ca și mistica, poezia revelează.”4 Disocierea se
fundează, în definitiv, pe conceptele heideggeriene
Sein și Dasein, ceea ce îi permite autorului să
transcende metafizica tradițională, fără iluzia
modernă și postmodernă a izgonirii metafizicii din
filosofie și poetică. Ființa-ca-ființare era relaționată
de Heidegger cu aletheia platoniciană. Modernii și
postmodernii alungaseră din poetică tocmai
adevărul, ceea ce nu făcuse, la vremea lui,
Eminescu, eliminat, din atare pricină, din concertul
poeticii moderne. Eminescologia contemporană, de
la Constantin Noica la Svetlana Paleologu-Matta, îi
dă dreptate lui Eminescu, cel din Criticilor mei,
poem care, nu întâmplător, încheia ediția princeps
de Poesii din 1883. Pe această linie eminesciană
profundă, a ontologiei arheului, se înscrie și
demersul lui Horia Bădescu. A gândi arheic
înseamnă a fi în aletheia, în ne-uitare, în scoatere-
din-ascundere. E chiar memoria Ființei, cum o
numește Horia Bădescu, titlu consonant cu
arheitatea eminesciană. Iar ceea ce poetul scoate din
uitare este sacrul, însă nu cel întemeiat istoric, ci
ontologic.
Novalis, Mallarme, Ion Barbu, invocați de Horia
Bădescu, subliniaseră apropierea poeziei de religios.
Horia Bădescu revine însă cu disocierea între mistic
și religios, între poetic și religios: „Or, religia este
sacrul întemeiat istoric, nu ontologic; sacrul
«administrat», ar fi putut spune Durkheim. în
demersul religios, ceea ce operează este nu
sentimentul, ci «ideologia» Ființei, doctrina, dogma,
practicile. Sentimentul sacrului, sentimentul Ființei,
este atemporal, aspațial, anistoric și anominal.
Dumnezeul poeziei nu este nici Vișnu, nici Set, nici
Allah, nici Elohim. Dumnezeul poeziei este al
tuturor și al nimănui. Este a-cultic și a-dogmatic.
Altfel spus, natura poeziei este transreligioasă.”5 Prin
contrast, religiile sunt veșnic amenințate de
„ideologizare”, care, la rându-i, produce războaie
religioase, Inchiziție, persecuții, excomunicări etc.
Creștinismul, prin crucificarea Mântuitorului, pusese
capăt acestor crize sacrificiale perpetue din istoria
umanității (Rene Girard) și marea schimbare la față
a omenirii s-a menținut atâta vreme cât Biserica a
rămas sobornicească. De îndată ce au apărut
semnele depărtării de nevoile comunității,
transformându-se într-o instituție menită doar să
„administreze sacrul”, Biserica a riscat să cadă în
doctrină, în religie. Asupra acestui aspect insistă, în
cărțile lor, filosofi creștini precum Girard sau
Christos Yannaras. Altfel spus, între creștinismul
primar și poezie, apropierea era, deopotrivă,
ontologică și dialogică, cel care a exprimat în
adâncime solidaritatea lor fiind Dante, în Divina
comedie, el considerându-și opera un „nou
testament”. între canonul biblic și canonul poetic
laic încă nu se instalase puternic diferența dintre
mistica poeziei și religios. De atunci, fiecare dintre
Horia Bădescu
părți putea risca fie „ideologizarea religioasă”, fie
orgoliul poeților de a se substitui religiei în condițiile
secularismului postrenascentist.
în această ecuație cu multe necunoscute se
produce reflecția despre poezie a cărții lui Horia
Bădescu. De aceea, el este tentat să vadă în poezie
„o sinteză de creștinism și de panteism vedic (cel
din Upanișade), în măsura în care ea încearcă să
reveleze faptul că Dumnezeu este în toate și că
toate se regăsesc în El.”6 Ceea ce consonează iarăși
cu panteismul eminescian, dar și cu ceea ce Mircea
Eliade, pornind de la Miorița, numea creștinism
cosmic, specific țăranului român și celui ortodox
răsăritean, în genere. în manuscrisele eminesciene
(fila 8 a mss. 2275 bis) se găsește o mărturie
enigmatică: „Eu sunt budist. Nefiind creștin simplu,
ci creștin ridicat la puterea a 10-a”. Poate că aici e
chiar anticiparea sintezei dintre creștinism și
panteismul vedic, definire a poeziei ca mistică.
Prezența panteistică a lui Dumnezeu în poezie
este, totodată, o absență, antinomie care ascunde
sensul Ființei, după Basarab Nicolescu, citat de
autor: „nu se poate vorbi despre sens fără întâlnirea
unei prezențe cu o absență”, ceea ce duce, în ultimă
instanță la dezvăluirea „terțului tainic ascuns”7 Altfel
spus, poezia este, prin excelență, arheică.
Comentând basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață
fără de moarte, Eminescu descoperea în Făt-Frumos,
întors, copleșit de dor, spre casa părintească, după
ce trăise în uitare, arheul românilor, cel care, în
călătoria lui, scoate-din-uitare, din ascundere, un
întreg ev rămas necunoscut actualilor oameni
întâlniți. „Născută din neuitare, spune Horia
Bădescu, din amintire, poezia este mărturia unei
absențe. Căci nu ceea ce este, ci ceea ce nu este
survine în orizontul neuitării.”8 A căuta, a vedea
lumina stelei care a murit (La steaua lui Eminescu)
sau cum spune Blaga, invocat cu Lumina de ieri:
„Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri, / subt
trecutele, caut / lumina stinsă pe care-o tot laud.”
Absența căutată de poet, atrage atenția Horia
Bădescu, „nu este Ne-ființa, ci Ființa non-actualizată,
ne-ființată, virtualitate a lumii instalate”9, căci
creatorul tinde să unească nenumăratele niveluri de
Realitate, traversându-le (ceea ce în arsenalul de
concepte transdisciplinare numim transversalii),
instalând totodată, prin poezie, un nou nivel de
Realitate sau, cum spune Roberto Juarroz, „mai
multă realitate”. Horia Bădescu invocă și statutul de
„dialectică a lui Cu”, din gândirea lui Marcel de
Corte10, evidențiind dubla condiție a poeziei,
creaturală și creatoare. Putem invoca aici și pe
Lucian Blaga, cel care vorbea despre destinul creator
al omului, iar poetul întrupează modelul absolut al
acestui destin care-l „condamnă” să nu reducă
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
"
limbajul la joc gratuit, ci, dimpotrivă, să ajungă la
Ființă, la poezie, care, deși artă a cuvântului, e,
totodată, translingvistică. O spune admirabil și
Michel Camus: „Paradoxul scriiturii poetice este
acela de a se servi de cuvinte pentru a face aluzie la
ceea ce în mod evident le scapă acestora.”11 Nu
altceva susținea Nichita Stănescu în eseul Cuvintele
și necuvintele în poezie.1
Dar, pentru a ajunge la „necuvânt”, la „neauzit”,
la ceea ce cuvintele tac, e nevoie și de o altă vedere,
„o vedere dincolo de vedere” (Goethe), cea a orbului
Homer, obținută, după Rimbaud, prin „dereglarea
tuturor simțurilor” (aș zice, mai degrabă, prin
reglarea tuturor simțurilor, cum susține și Eminescu,
fiindcă dereglarea poate să ducă la nebunie, la
„sfărâmarea” organelor, Scrisoarea IV). A vedea
altfel, spune Horia Bădescu, înseamnă a traversa
nivelurile de Realitate (vezi „fulgerul ne’ntrerupt”
eminescian), a le uni în Tot, aruncându-ne nu în
Valea uitării, ci în aceea a uimirii, cum o numește
Basarab Nicolescu13, și care este poezia însăși:
„Mirarea poetică este mirare și, în același timp, ad-
mirare, poetul se miră și se minunează, descoperă
minunea, sacrul și, totodată, ad-miră lumea
înconjurătoare, o aduce ad mirum, în mirarea-i.
Adevărata mirare este o ad-mirare a minunii și a
înminunării celui ce se minunează. Ea așează eu-l
poetic și lumea în orizontul sacrului. Iată de ce o
admirare narcisistă este un păcat capital care duce la
moartea minunii dar și a celui implicat într-o falsă
înminunare. Mirarea poetică este ad-mirarea lumii și
nu a mirării în sine.”. Astfel, individul uman se
„dez-identifică”, se salvează de narcisism, spre a
dobândi adevărata identitate, cea arheală, a
alterității, a identității numerice din budism, cum ar
spune Eminescu. Numai atunci lumea capătă sens,
devine lume-ca-lumen (Dumitru Stăniloae), în zona
de maximă transparență dintre nivelurile de
Realitate, ca terț tainic inclus. Horia Bădescu citează
din Epistola către Romani a apostolului Pavel:
„Atributele invizibile ale lui Dumnezeu devin
vizibile prin lucrarea sa.” „Iar lucrarea sa și El însuși
- adaugă Horia Bădescu - devin vizibili prin
Labirint
simbolistica poeziei. Simbolul este cel care ne
reamintește adevărata limbă a lumii.”14 Simbolul
poetic devine cale regală de intrare în spațiul Ființei,
a sacrului, dinspre profan, căci nu există sacru decât
în completitudine cu profanul, dat fiind că
numinosul se manifestă „ca imanență”15. Facerea
poemului (poiesis) este deja stare de Ființă, „ trecerea
de la umilința stării de creatură la demnitatea
consubstanțialității, pe care o presupune starea de
Ființă.”'16 De la mysterium tremendum la
mysterium fascinans: „Fără permanenta uimire în
fața lumii, nu putem vorbi de poezie ori, mai exact,
nu se poate face poezie.”17
După Ion Barbu, probabil cel mai important
precursor român al transmodernității, alături de
Eminescu și de Lucian Blaga, Horia Bădescu
redescoperă, înminunat, creatural și teoretic, poezia
ca sărbătoare, distingând între „sărbătoresc” și
„sărbătoare”, la modul transdisciplinar, pe urmele lui
Basarab Nicolescu, din care citează: „Adevăratul
sens al sărbătorii: străpungerea unui nivel de
Realitate printr-un alt nivel de Realitate.”
Sonoritățile poetice au forța magiei. „Poetul și
lectorul se regăsesc împreună «prinși» în poem, în
cântec, în minunea Ființei și în misterul acestei
minuni.”18 Ca și Eminescu sau Caragiale, Horia
Bădescu știe că ritmul este esența stilului, prozodia
și versificația nu sunt „cuvinte goale / Ce din coadă
au să sune”, ci intrare în „marele ritm al lumii”
(Matila Ghyka), ca „prezență a numinosului”:
„Prozodia poetică își asumă, în acest fel, funcția
sacralizantă a ritmului festiv, prin care legăturile
lumii exprimate sunt distruse iar condițiile pentru
inducerea sacrului îndeplinite. Prin cadență și ritm,
poemul pune în acord vibrația eu-lui cu vibrația
care-i este imanentă, aceea prin care Ființa își
manifestă prezența. Căci fiecare dintre noi păstrează
în străfundul său această vibrație.”19 Octavio Paz
intuise bine: „Ritmul nu este o măsură, ci viziune
asupra lumii.” Ieșim, astfel, din eroarea epigonilor
moderni și postmoderni, care au pierdut inițierea în
tainele prozodiei, reducând-o la joc și parodie, cu
trădarea adevăratului spirit ludic care stă sub semnul
lui mirum. Horia Bădescu vorbește de o adevărată
„cuantică a Ființei”20, ca act orfic, imnic, în
consonanță cu Upanișadele („Esența omului este
limbajul, esența limbajului este imnul.”) și cu lirica
antică grecească.
Să nu se creadă că autorul clujean eludează răul
din lume în numele sărbătorescului. El știe că sacer,
în latină, înseamnă deopotrivă sacru și blestemat.
De altfel, sacrul este strâns legat de existența răului,
a violenței. Dialectica violenței și a sacrului a fost
studiată magistral de Girard în mai toate cărțile sale,
dedicându-i și o lucrare specială, considerată chiar
cartea lui de căpătâi: Violența și sacrul (1972). Toți
marii poeți sunt, în felul lor „blestemați”, nu numai
cei simboliști care s-au numit astfel. Horia Bădescu
apelează la o legendă finlandeză conform căreia, în
singurătate, Dumnezeu și-a văzut chipul în apele
primordiale și a întrebat: „Cine ești tu?” „Diavolul”,
i-a răspuns umbra. Blaga a interpretat mitul
românesc al jertfei pentru creație într-un spirit
similar, fără a cădea în maniheism, cum ar putea fi
înclinați să creadă unii, dat fiind că antitezele
blagiene sun întotdeauna transfigurate. Am amintit
deja că poetul ajunge la sacru trecând prin
mysterium tremendum. Horia Bădescu ipostaziază
pe poet ca răsturnând imaginarul legendei
finlandeze: „Poetul joacă rolul Diavolului care,
privind imaginea chipului său oglindit în apele
cerului, întreabă. «Cine ești tu?», în speranța că
imaginea îi va răspunde: «Sunt Dumnezeu!».”21 De
aceea, neantul nu este niciodată Absolutul, ci doar o
„manieră de a fi a acestuia”22, un punct de
purcedere în creație. De aceea, „Poemul nu face
nimic altceva decât să preia paradigma creației
divine.”23 Iar „Vocația poetului nu este aceea de a
arăta că omul este divin - așa cum a încercat s-o
facă până la exces Renașterea -, ci că divinul se află
în om, că este adevărata sa natură.”24
Aceasta este, pe scurt și simplificând lucrurile,
imaginea poeziei ca memorie a Ființei propusă de
demersul teoretic al lui Horia Bădescu. O carte
fermecătoare, echilibrată, lucidă, ea însăși un poem
despre Ființă.
Note:
1.	Michel Camus, Prefață la Horia Bădescu, Memoria
Ființei. Poezia și sacrul, Iași, Editura Junimea, 2008, pp.
9-10.
2.	Ibidem, p. 11.
3.	Horia Bădescu, Memoria Ființei. Poezia și sacrul,
Iași, Editura Junimea, 2008, p. 19.
4.	Ibidem, p. 15.
5.	Ibidem, p. 17.
6.	Ibidem, p. 21.
7.	Basarab Nicolescu, Fheorcmes poetiques, Monaco,
Editions du Rocher, 1994, p. 95.
8.	Horia Bădescu, op. cit., p. 22.
9.	Ibidem, p. 25.
10.	Ibidem, pp. 28-29.
11.	Citat de Horia Bădescu la p. 30.
12.	Nichita Stănescu, Respirări, Editura Sport-Turism,
București, 1982.
13.	Basarab Nicolescu, De la Isarlik la Valea uimirii, I,
II, București, Editura Curtea veche, 2011.
14.	Horia Bădescu, op. cit., p. 45.
15.	Ibidem, p. 53.
16.	Ibidem, p. 60.
17.	Ibidem, p. 63.
18.	Ibidem, p. 76.
19.	Ibidem, p. 79.
20.	Ibidem, p. 82.
21.	Ibidem, p. 123.
22.	Ibidem, p. 125.
23.	Ibidem, p. 190.
24	Ibidem, p. 191.
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Poezie și rezistență în
Basarabia (II)
Theodor Codreanu
Calvarul basarabean reîncepe la 23 august
1944. încă de la 22 august scriitoarea lulia
Dicescu-Siminel, președinta Societății
Ortodoxe Naționale a femeilor din Chișinău și
din județul Lăpușna, autoare, între altele, a cărții
Cântecele moldovenești din Basarabia (1933), cu
o prefață a lui Nicolae Iorga1, a dispărut, pur și
simplu. Mulți scriitori se refugiază, de astă dată,
peste Prut, alții reușesc să plece în Occident
(Eugen Coșeriu, Sergiu Grosu, Alexadru Lungu
ș.a.). Cum 23 august a însemnat ocuparea
României de către „eliberatori”, din nenorocire
țara n-a putut să-i apere pe refugiați, aceștia fiind
arestați, mulți dintre ei dați pe mâna sovieticilor
care i-au trimis în Siberia. Vânătoarea s-a
îndreptat și asupra foștilor deputați din Sfatul
Țării care votaseră unirea la 27 martie 1918. Pan
Halippa (1883-1979), președinte al Sfatului Țării
(1917-1918), poet și publicist, lider al grupării de
la Viața Basarabiei, deputat în Parlamentul
României și de câteva ori ministru, este arestat în
1950, întemnițat la Sighet, dar ocupanții nu se
mulțumesc cu atât, îl cer să fie rejudecat de ei și,
doi ani mai târziu, îl condamnă la 25 de ani de
muncă silnică în Siberia. După moartea lui Stalin,
e readus în Țară și închis la Gherla până în 1957.
Pare unul dintre cazurile în care autoritățile
române au încercat să apere pe unul dintre
constructorii României Mari, fără însă a-l mai
reabilita ca membru corespondent al Academiei
Române, titlu luat în 1948 și care i-a fost restituit
abia în 1990, post-mortem. Petru Stati (1903-
1978), poet remarcabil (autor a douăsprezece cărți
de poezie), critic literar și traducător din latină
(„moment aparte în poezia basarabeană și în cea
română”, Mihai Cimpoi), a fost arestat la
București, în 1952, predat sovieticilor, condamnat
la torturi și muncă silnică în Siberia timp de 12
ani, a revenit în țară în 1964, dându-i-se doar
posibilitatea unui profesorat la un liceu
bucureștean. Destine asemănătoare au Boris
Baidan, Dimitrie Iov, Sergiu Matei Nica,
Alexandru Tambur, Nicolae Țurcanu, Vasile
Țepordei și „remarcabilul poet al rezistenței
anticomuniste”2 Andrei Ciurunga (1920-2004),
arestat în 1950 pentru volumele de versuri
Cântece de dor și de război și Poeme de
dincoace, trimis la canalul Dunăre - Marea
Neagră până în 19543.
în Basarabia bolșevizată, au fost arestați și
condamnați chiar și ilegaliști-comuniști numai din
pricină că își făcuseră studiile în școli și
universități românești. în 1946, o adunare a
scriitorilor și artiștilor desfășurată sub genericul
Pentru calitatea ideinico-artistică a literaturii, sunt
criticați aspru până și colaboraționiștii George
Meniuc, Liviu Deleanu, Emilian Bucov și David
Vetrov pentru „înrâurirea burgheză încă
nedezrădăcinată” din opera lor4, nevindecați încă
de „modernism” și „formalism”. După doi ani,
vigilenții transnistreni Ion Canna, I.D. Ceban și
V. Egorov, promotori ai „cuvintelnicelor”
(dicționare moldovenești, precursoarele hilare ale
celui al lui Vasile Stati!) îi atacă, în Sovietskaia
Moldavia pe „naționaliștii” Bogdan Istru, Emilian
Bucov ș.a., conchizând că „toată această creație n-
are nimic comun cu literatura sovietică” (28
septembrie 1948), ceea ce a determinat o nouă
hotărâre a biroului CC al PC (b) din Moldova
intitulată Despre starea literaturii artistice
moldovenești și despre măsurile pentru
îmbunătățirea ei, scriitorilor cerându-li-se
imperativ o mai mare „pătrundere în esența
construcției socialiste”, cu oglindirea „rolului
partidului”, al rolului tovarășului Stalin și al
„poporului rus în eliberarea și refacerea economiei
Moldovei” etc.5 Claudia Matei aduce cifre
impresionante ale crimelor sovietice, din arhivele
puse recent la dispoziția cercetătorilor. Zeci de
mii de tineri au fost „mobilizați” pentru lagărele
de reconstrucție economică.
în pofida represiunilor concentraționare, a
existat o rezistență activă: grupuri țărănești,
organizații ilegale precum „Arcașii lui Ștefan”,
Organizația revoluționarilor din Basarabia, Parti-
dul Libertății, Sabia dreptății, Armata Neagră ș.a.
Unul dintre întemeietorii Organizației Naționale
din Basarabia „Arcașii lui Ștefan”, pedagogul
Vasile Bătrânac, este și autorul unui curajos imn,
Trăiască România Mare. între 1945-1950, au
activat peste 250 de grupuri țărănești, cel mai
bine organizat fiind cel condus de Filimon Bodiu,
în raioanele centrale Chișcăreni, Sângerei,
Telenești, Călărași6. Represiunile au fost dure,
încât rezistența activă a fost anihilată după 1950.
în câteva scurte perioade, când atmosfera
represivă a părut mai destinsă, rezistența
națională a renăscut. Așa s-a întâmplat între 1956-
1964, după care a putut să se manifeste generația,
'60, apoi momentul perestroikăi gorbacioviste,
între 1985-1991. Evenimentele care au făcut
posibilă prima destindere de după 23 august 1944
au fost moartea lui Stalin și retragerea armatei de
ocupație din România, în 1958: „Profitând de
această aparentă liberalizare a vieții politice și
culturale un grup de scriitori - critici și istorici
literari, Vasile Coroban, Ion Vasilenco, Gheorghe
Bogaci, Nicolae Romanencu, Eugen Rusev,
M. Ianover, sprijiniți și de poeții și prozatorii
George Meniuc, Petru Zadnipru, Andrei Lupan,
dar mai ales de tinerii care debutau în literatură
în acea vreme - încep o curajoasă acțiune de
introducere în circuitul cultural și în programele
de studiu din școli și universități a operelor
clasicilor literaturii române, a marilor
compozitori, o campanie publicistică de revenire
la principiile autonomiei esteticului.”7 Se
înregistrează chiar acte de protest precum cel al
lui Paul Mihnea, care adresează un destul celor
care l-au acuzat ani în șir că e „rupt de viață”.
Imediat, George Meniuc îl potolește pe rebel,
acuzându-l de „«căutări» bolnăvicioase,
individualiste” etc. „Indisciplinatul” revine la
„limbajul vetust” din poemele ample (Baștină,
1959), dar își ia revanșa din 1966, când scrie din
nou în limbaj modern8. Atunci se impune
generația lui Grigore Vieru, Emil Loteanu, Petru
Cărare, Vasile Vasilache, Victor Teleucă, Vladimir
Beșleagă, Mihai Cimpoi, Ion Vatamanu ș.a., apoi
„al doilea val”: Nicolae Esinencu, Mihail Ion
Ciubotaru, Gheorghe Cutasievici ș.a. Vasile
Coroban încearcă să dezbată specificul național în
literatură: Noțiuni despre specificul național în
literatură și măiestria artistică (în „Nistru”, nr.
2/1959), riscând „reacția violentă a autorităților
comuniste”9, un vechi stalinist ca Emilian Bucov
condamnându-l cu violență, în ziarul „Cultura
Moldovei” (26 aprilie 1959). Sunt repede
înăbușite și alte atitudini „naționaliste” și
„antisovietice”. Poemele ironice ale lui Petru
Cărare, din „Nistru” și „Chipăruș”, determină să
fie dați afară de la conducerea acestor publicații
veteranii Petru Zadnipru și George Meniuc. în
1956, au revenit din temnițele sovietice Nicolae
Costenco, Emil Gane, Nicolae Țurcanu și Nicu
Stegaru. Primii trei încearcă întoarcerea la uneltele
literaturii adaptându-se „realismului socialist”, dar
Costenco este repede sancționat pentru că a
negat, în „Cultura Moldovei”, că în poezia mo-
mentului ar exista tendințe „formaliste” și „mo-
derniste”10. Insistențele lui Ion Vasilenco pentru
reeditarea lui Constantin Stere au primit replica
dură că acesta a slujit România regală, fiind „un
proeminent naționalist burghez” și a comis crima
de a fi fost președintele Sfatului Țării.
Ca și în Țară, generația '60 a avut rol decisiv
în revenirea la estetic și specific național, simultan
cu unele acte de frondă. Astfel, în 1966,
muncitorul Gheorghe Muruziuc a înălțat
tricolorul pe coșul înalt al fabricii de zahăr de la
Cupcini. Dar evenimentele din 1968, când
România a s-a opus vehement invadării
Cehoslovaciei, au făcut ca mișcarea de renaștere
națională din Basarabia să fie din nou reprimată.
Scriitorii au încercat să reziste prin „evazionism”,
introducând parabola, fabula, alegoria în
literatură. Petru Cărare se preface a scrie despre
jungla deasă a capitalului, vorbind însă de „hoțul”
pe care îl au moldovenii în casă (Oaspete
nepoftit, din vol. Săgeți, 1972): „Noi avem un hoț
în casă,/ Noi cu hoțul stăm la masă/ Ne-a ieșit
odată-n cale/ Cu idei și cu pistoale/ Și acum să-ți
ia, se-ndură,/ Și bucata de la gură,/ Și-ncă altă
noutate:/ Ești dator să-i spui și frate./ Dar să-i dai
în loc de pită/ Un calup de dinamită!”. O
disidență fățișă, cum apreciază Mihai Cimpoi11, a
unui „spirit critic incoruptibil”. Și n-a fost
singurul act de curaj, poetul vorbind despre
politica imperială de colonizare etc. în aceeași
vreme, poezia lui Grigore Vieru vorbea despre
casa părintească, despre comoara alfabetului latin
(Comoara), iar într-o poezie pentru copii, despre
„trei culori” ale Curcubeului, pe când în volumul
Numele tău (1968) includea poeme despre
Brâncuși, Arghezi și Blaga, dedica poeme lui
Nicolae Labiș și Marin Sorescu, identifica mama
cu patria. Pe aceeași cale, pe urmele lui Mateevici,
Victor Teleucă scria primul poem de despre limba
română (O altă limbă mai frumoasă nu-i, 1959),
de după ocupația sovietică, și tot el, cel dintâi, a
dedicat poezii unor clasici români. Rezistenți prin
literatură ai acelor ani vor fi și Gheorghe Vodă,
Ion Vatamanu, Liviu Damian ș.a. Surprinzător să
afli că începuturile literare ale lui Dumitru
Matcovschi au fost destul de obediente (Maci în
rouă, 1963) și chiar până mai târziu, în 1987 (Tu,
dragostea mea), când apare și cunoscuta poezie
Basarabia, al cărei text va deveni șlagăr, pus pe
muzică de compozitorul Mihail Dolgan12.
Capitolul al patrulea se ocupă de Disidență și
rezistență în poezia anilor 1970 - 1991. Poezia ca
factor al redeșteptării naționale din Basarabia
(1985 - 1991). în 1970, au avut loc două procese
de răsunet, unul împotriva Liliei Neagu și a Asei
Andruh, care au scris lozinci împotriva ocupației
sovietice pe clădiri centrale din Chișinău, iar
celălalt împotriva liderilor Frontului Național-
Patriotic, reprezentat de Gheorghe Ghimpu,
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Alexandru Usatiuc, Valeriu Graur și Alexandru
Șoltoianu, procese urmate de condamnări. Este
momentul când o nouă generație întră în
literatură, cea a „ochiului al treilea”, reprezentată
de Nicolae Dabija, Leonida Lari, Marcela Benea,
Leonard Tuchilatu, Vasile Romanciuc, Efim
Tarlapan, Iulian Filip, Eugen Cioclea, Andrei
Țurcanu, Nicolae Esinencu, Arcadie Suceveanu,
Nina Josu ș.a., mulți promovați de tânărul critic,
pe atunci, Mihai Cimpoi, dar și obstaculați de
criticii oficiali ai regimului precum Valeriu Senic.
începuturile unora, în spiritul „hibridării
culturale” sovietice, au fost obediente, ca și ale
multora dintre viitorii „postmoderniști”. Claudia
Matei radiografiază evoluțiile fără menajamente,
în tonul general al cărții. La debutul din 1979,
Arcadie Suceveanu, de exemplu, își imagina patria
ca „lumină supremă,/ timp și spațiu/ zămislit în
jurul minții lui Lenin”, descoperind abia după
1989 Arhivele Golgotei (1990), titlul volumului de
versuri care-i dădea adevărata măsură a talentului.
La antipod, un Gheorghe Cutasievici înșela
cenzura cu poemul Asta-i Patria, etern cuvânt,
croit în acrostih - ROMÂNIA (1978). Acest poem
a fost cerut insistent de redactorul cărții, fiindcă
fără poeme de laudă la adresa patriei sovietice era
greu să treci de cenzură. Acrostihul a devenit
răzbunarea autorului:
Ram vânjos cu frunza verde-n vânt,
Om. cu dorul sevă din pământ,
Muncă, fericire și avânt,
înfrățire-n faptă și in gând,
Naștere din tot ce e mai sfânt,
Imn de măreție răsunând -
Asta-i Patria, etern cuvânt!
Urmarea, de după descoperirea cuvântului
ROMÂNIA: autorul a fost dat afară din serviciu,
exclus din partid și din Uniunea ziariștilor,
sancționat fiind și redactorul de carte, criticul Ion
Ciocanu13. Frica de ideologia sovietică a cuprins și
pe mulți debutanți din generația optzecistă. Doar
două exemple: Nicolae Popa își dedica scrierile
„ideii mărețe de construcție a comunismului”, iar
Emilian Galaicu-Păun credea că poetul trebuie să
fie stegar al aceluiași ideal, identificându-se cu
personajul gorkian Danco, „cel care și-a scos inima
din piept ca să ilumineze drumul maselor
populare, devenit simbol al «jertfei comuniștilor»
pentru viitorul luminos al omenirii”14. Nu e de
mirare că postmoderniștii basarabeni, urmași
mimetici ai celor din Țară, nu s-au implicat decât
cu puține excepții (între aceștia, Valeriu Matei,
Andrei Țurcanu, asimilat de unii cu optzeciștii,
Aura Christi, stabilită în Țară) în opera de
renaștere națională de după 1985. Spre deosebire
de alți cercetători, Claudia Matei nu consideră că
„al treilea val” al mișcării naționale din Basarabia
(1987-1991) poate fi comparat cu celelalte două
momente de destindere (1955-1965 și 1968-1970):
„Amploarea mișcării declanșate în primăvara anului
1987, dezideratele și revendicările formulate au
fost, incomparabil, mult mai ample, cu ecou social
și național mult mai larg. De la chiar declanșarea
acestei mișcări, rolul scriitorilor și, în special, al
poeților a fost unul deosebit.”15 într-adevăr, se
poate spune că poeții au făcut revoluția națională
de la Chișinău, caz cu totul singular între fostele
satelite și republici ale Moscovei. Forța emoțională
și militantă a cuvântului poetic a făcut minuni.
Dacă în revoluția română un poet ca Mircea
Dinescu a jucat doar rolul disidenței, fără
dimensiunea națională, verbul unor Grigore Vieru,
Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari,
Ion Hadârcă, Nicolae Dabija (care a făcut din
săptămânalul „Literatura și arta” cea mai populară
publicație românească a momentului, cu tiraje
impresionante), Valeriu Matei, ca să-i amintesc
doar pe aceștia, cântecele Doinei și ale lui Ion
Aldea-Teodorovici, puse pe versurile acelorași
poeți, au produs o mișcare uimitoare, de prefaceri
profunde, doar în câțiva ani, o renaștere la care
mai nimeni nu se aștepta, cu atât mai puțin
liderii din al doilea eșalon de proveniență
kominternistă care au pus mâna atât pe puterea
politică, dar și culturală, la București. Și încă un
moment, care a singularizat și a dat forță acestei
mișcări: asumarea, ca arheu renăscător, a geniului
eminescian, spre deosebire de București, unde s-a
dezlănțuit o campanie de denigrare și de așa-zisă
„demitizare” a valorilor naționale în frunte cu
Eminescu. Cei mai de seamă poeți au închinat
texte remarcabile lui Eminescu, de la Victor
Teleucă și Grigore Vieru până la Nicolae Dabija și
Dumitru Matcovschi. în nr. 1 al revistei „Nistru”
din 1988, s-a publicat pentru întâia oară, după
1940, Doina lui Eminescu. Se poate spune că nu
întâmplător, datorită lui Mihai Cimpoi, centrul de
cercetări eminescologice s-a mutat de la București
la Chișinău, unde s-a înființat și un Centru
Academic Internațional „M. Eminescu”, iar de doi
ani are loc, tot la Chișinău, un Congres Mondial
al Eminescologiei. Statuile lui Ștefan cel Mare și a
lui Eminescu, din Parcul central chișinăuan, au
devenit puncte și spații sacre ale tuturor acțiunilor
politice și culturale din Basarabia. Pornind de la
această realitate, Valeriu Matei a scris un
documentat eseu intitulat Rolul operei
eminesciene in menținerea conștiinței naționale a
românilor basarabeni.16
Mercur
Sunt doar câteva aspecte la care invită, spre
meditație și cercetare, cartea Claudiei Matei,
autoarea fiind conștientă că „Fenomenul
rezistenței, în general, și al rezistenței poetice
românești, în special, își așteaptă încă
investigatorii.”17
Note:
1.	Claudia Matei, Poezia rezistenței in perioada
ocupației sovietice a Basarabiei, București, Editura
Muzeului Național al Literaturii Române, p. 108.
2.	Ibidem, p. 115.
3.	Ibidem, p. 116.
4.	Ibidem, p. 117.
5.	Ibidem, p. 118.
6.	Vezi pp. 123-131.
7.	Ibidem, p. 133. Printre scriitorii clasici restituiți
vieții publice: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion
Neculce, Nicolae Milescu Spătarul, D. Cantemir,
Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Alecu Russo,
Alexandru Donici, Mihail Kogălniceanu, Vasile
Alecsandri, Ion Creangă,,
M. Eminescu, I.L. Caragiale, Alexei Mateevici, Mihail
Sadoveanu, Mihail Sebastian.
8.	Ibidem, p. 135.
9.	Ibidem, p. 137.
10.	Ibidem, p. 144.
11.	Ibidem, p. 151, 152.
12.	Ibidem, pp. 160-164.
13.	Ibidem, p. 192.
14.	Ibidem, pp. 193, 194.
15.	Ibidem, p. 204.
16.	Valeriu Matei, Rolul operei eminesciene in
menținerea conștiinței naționale a românilor
basarabeni, în „Memoria”, București, nr. 3/2001.
17.	Claudia Matei, op. cit., p. 215.
1O
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Grupul SubNord
Recent, la Bistrița, Dan Coman mi-a vorbit de un
nou grup literar, pe care-l antrenează și din care sînt
toate șansele ca - în cea mai scurtă vreme - să iasă cel
puțin o tripletă de poete/ poeți de anvergură națională.
Să fie, fascicolul publicat în Tribuna, relicvariul
adolescenței lor literare, pielea năpîrlită și transparentă
a splendizilor prădători textuali de mai tîrziu. Și, în
succesiunea modelor în regim de ffwd din literatura
română contemporană, sper doar ca opt juni bistrițeni
să se grăbească, dom’le, încet. (Ștefan Manasia)
Grupul SubNord a apărut la inceputul lui martie
2013. De atunci ne întîlnim în fiecare săptămînă, joia,
de la 17, într-o sală a Centrului Judetean pentru
Cultură Bistrița-Năsăud.
Dacă ești în SubNord...
Trebuie să-ți placă zacusca.
Trebuie să te doară ceva.
Trebuie să bei cafea.
Ne vezi cel puțin o dată pe săptămână.
Ai cartierul general în ClassCafe, la masa cu doamna
dezbrăcată.
Trebuie să fii îndrăgostit/ă de un/o poet/ă (John, Ana,
Marin, Claudiu, Chivu etc.)
Trebuie să-ți placă Ada Milea.
Zici SubNord, nu „creative”
Trebuie să mergi la „Poezia e la Bistrița”.
Trebuie să scrii.
RALUCA BOANTĂ
născută în 21 februarie 1996
elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”
Bistrița, clasa a XlI-a
tu ești femeia
ești ceea ce li se spune bolnavilor de cancer
că nu o să primească prea curînd
de tine vorbesc părinții prietenii care vin în vizită
în tine aș investi dimineți scurte și dese
despre tine se scriu cîntece în timpul ieșirilor cu
cortul
pentru tine se campează în locuri răcoroase
și se comandă tacîmuri pentru drumuri lungi pe
mașină
ție ți se fac chei la comandă în caz de alzheimer
ți se cere să citești povești în engleză
de tine e nevoie cînd se stinge focul într-o tabără
pentru copii
ți se cere și ție părerea cînd se trece strada
tu ești femeia
ești ceea ce repet numai pentru mine
în poziție fetală
înainte de culcare
fredonez niște vechituri
oamenii mă admiră în timp ce merg cît se poate
de drept
mi s-a spus adineauri că până și poezia e o formă
a egoismului
port monologuri pentru hidratarea deprinderilor
mele
dacă analizăm îndeajuns de aproape deposedez
dăunez oprim
mai vulgar ca oamenii fantomă
transform întotdeauna serile oamenilor nepotriviți
și mă regăsesc în locuri de duzină
nu mă voi tatua nu voi plânge nu voi cânta rap
nu mă voi lamenta nu voi geme
voi încremeni înaintea fiecărui gest obscen
în public
nu voi fi nimic pentru că nu mi-am propus să fiu
nimic
te-aș acoperi de jur împrejur cu mîinile mele
mi-aș lua din tine zilnic porția de atrocitate
te defăimez
voi stăpâni odată ego-ul meu
și mă voi întoarce plină de considerație spre tine
răzbat ca să nu te privesc culcată pe spate
nimeni nu va mai fi acolo - vei ști că sunt eu
voi fredona vechituri și nimeni nu mă va admira
poate dacă aș fi fost suficient de aproape
n-ar fi fost nevoie să fiu strigată pe nume
ca la începutul orei ca la sfîrșitul zilelor
și poate că atunci m-aș fi bucurat să mi se spună
că semăn cu tata
că îmi stă bine cu părul prins în coadă sau că
scriu bine
dar mi s-a mai spus și că nu știu să primesc com-
plimente
și atunci m-am gîndit că aș putea să dau la psi-
hologie și am început să citesc
cărți care au pretins că mă învață despre compli-
mente
și am crezut că sunt tare am citit și mai multe
cărți
apoi încet încet am început să aud și să văd mai
bine
ca după curățarea urechilor sau vizite la oftal-
molog
și cînd vezi mai bine te bucuri mai mult atunci
cînd te bucuri
te bucuri din tarsiene și carpiene și din claviculă
și atunci cînd îl auzi pe tati vorbind cald cu
mami parcă e vară
sau cînd te sună cineva de departe
sau o călătorie cu trenul și flori de mac și ape sau
linii
trase între nori și noi ca să ne delimităm extazul
sau nesiguranța momentelor în care închid muzi-
ca și rămîn cu restul
sau cînd mă apropii de satul tău natal și pierd
semnalul și nu te găsesc
și totuși mor să te găsesc ce fac
poate dacă aș fi fost suficient de aproape
ILINCA MARE
născută în 30 noiembrie 1995
elevă la Colegiul Național „Liviu Rebreanu”
Bistrița, în clasa a XlI-a
***
Andrei, nu sta cu degetele-n priză!
Curentul electric e incapabil să te elibereze de
inhibiții.
Uneori am impresia că încep să seamăn cu tine,
odată mi-ai spus că suntem frate și soră
și că ar trebui să ne comportăm ca niște adulți.
Știu că minți,
Știu că îți amintești,
Știu că îți place să te îmbraci elegant.
Dar vodca e rece și noi o bem din pahare
de unică folosință.
***
Urmărea parcursul luminii de-a lungul gâtului ei
ca un lunetist neputincios
în câmp deschis.
Fusese în Spania de două ori și nu se sfia
să-și spele mașina
în spatele blocului.
Știuse că bătălia era pierdută încă din ziua
în care ea, zăpăcită,
îl salutase cu “Hola”.
***
Când începe să se facă frig,
ne luăm catrafusele și ne mutăm de pe balcon,
ne așezăm în genunchi lângă frigider
și așteptăm să se închege laptele, să facem iaurt.
între timp, lumina tot scade și se depune praful,
eu îți croșetez ciorapi ca o soție iubitoare,
iar tu repari o veioză. Ce mariaj fericit!
ANAMARIA CLUJAN
născută în 14 ianuarie 1996
elevă la Colegiul Național „Liviu rebreanu”
Bistrița, clasa a Xl-a
Ți-am spus că
octombrie e anotimpul gravidelor
în lidl la raionul cu lactate ne îngheață părul
și ne mușcăm buzele.
de când te-ai angajat ca paznic de mașini
spăl perdele de la bucătărie
să scap de fumul tău de țigară.
după o săptămână
ai început să saluți câinele cu hola.
Și vrei să pleci în Spania.
Nu uita
când lunetiștii se întorc acasă
nevestele lor sunt date dispărute.
Dormim pe partea stângă
Să ne dezmorțim oasele de pe partea dreaptă.
Când suntem supărați mâncăm zacuscă
și pictăm pereții din cămară.
Ne ascundem fețele printre rafturi
și începem să desenăm
o familie cu trei copiii.
Cel mai mic are părul roșu
și poartă pantaloni de trening.
Fratele mai mare are părul blond
și o cămașă în carouri
iar sora mijlocie are părul negru
și o rochiță verde.
Mama și tata
Stau lângă ușă
și la fiecare
5 minute apasă pe întrerupător.
pt sănătatea dvs,
evitați excesul de scriitori
n-am mai încercat să ne întâlnim
și nici nu cred că vreau să-ți mai văd
mâinile scurte și degetele galbene
"
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
m-am săturat de atâta tutun
și atâta cofeină câtă există în tine.
de când ne-am blocat în lift
la biserica evanghelică
mi-am spus că o să renunț
la pasiunea mea nebună pentru scriitori.
consumă prea multă cafea și strică banii pe țigări.
ALEXANDRA TURCU
născută în 29 aprilie 1995
elevă la Colegiul Național „Liviu Rebreanu”
Bistrița, în clasa a XlI-a
celelalte produse
mă cheamă alexandra.
trebuie doar să stau la geam și să urmăresc
iepurii.
nu trebuie să mă bucur la comandă
nici să așez merele în lădiță
sau să curăț zăpada de pe pervaz.
până o să se termine, am timp destul.
dacă mă apuc să-l citesc pe salinger,
îl citesc pe salinger până la capăt.
dacă încep să cresc papagali,
nu mă las până nu umplu casa cu papagali.
mă cheamă alexandra
și trebuie să stau la geam și să urmăresc iepurii.
suficientă
de când ți-ai băgat picioarele în el oraș,
au început să se schimbe multe pe-aici:
părul pe care îl arunc în wc după ce se scurge
apa din vană
e din ce în ce mai mult.
mătușa nu se mai bucură când vine bunicul din
buc,
pentru că trebuie să fumeze în baie.
pisicii nu îi mai e deloc frică de apă.
dacă ar fi pe punctul de a se îneca,
ar muri liniștită.
sunt convinsă că
dacă mi-aș atârna cămașa de noapte pe umeri
aș putea seduce orice bărbat.
și apoi nu mi-ar mai fi frică de fluturi,
nu aș mai uita vreodată aragazul pornit
și nu aș mai începe să tremur când
butonul devine cenușiu.
totuși, ți-aș dedica în continuare poeme.
trebuie să spun cumva că
despre iubire nu se poate vorbi decât într-un reg-
istru grav, că
de fiecare dată când mi-e frig, mă așez în vană ca
într-un cuib.
în ultima vreme,
mă gândesc din ce în ce mai des
să mă îndrăgostesc de sam.
tabiet
era sâmbătă dimineața
și tu îmi arătai cum lumina poate lua
carnea de pe oase fără să lase nicio urmă.
mi-ai făcut cafea și mi-ai spus că
bătrânețea poate întârzia și o sută de ani,
că nu e bine să ieșim încă din casă,
pentru că oamenii așteaptă-n prag.
ne-am dat jos din pat
am pus oala cu mâncare pe aragaz.
am așteptat
era sâmbătă dimineața
și memoria era singurul mecanism
care ne ajuta să scăpăm de noi.
PAVEL TOMUȚA
născut în 19 decembrie 1995
elev la Colegiul Național „Liviu Rebreanu”
Bistrița, în clasa a Xl-a
încerc să conving o fată
1.
Mergeam la ciuperci cu mașina, la bază
urcam debranșați de net
în vârf motorul respira
în locul
nostru iubita stătea pe burtă
să asculte pământul
eu, undeva lângă
i-am zis să mă anunțe
dacă aude ceva
după un pumn de pământ strâns bine
mi-am dat seama
2.
am fugit în lanul de porumb
norii veneau
I-am pus mâna pe umăr
ea se agitase în liniște
Când am lămurit fata
că nu e de glumă
apoi am sărutat tulpina
unui porumb încă verde
“draga mea, încă iubesc
asta mai mult decât pe tine”
3.
Am sărutat-o pe frunte
și am oprit radioul
I-am întins o cană cu apă
ea a plâns și mai tare
îmi zicea să nu o sărut
dar am făcut-o din nou
apoi i-am luat mânuța
și i-am strâns-o puternic
îi plăcea să fac asta
“undeva în adâncul pădurii
e un lac,
iar în lac
e casa bunicii,
vrei să
mergem?”
4.
Rădăcinile erau cariate
de valurile ce nu se opreau
era un pas de la porumb
spre mal sau frunze
a spus că mă place
așa cum sunt
iar eu am tăcut
Zi de lucru
Broaștele orăcăie
pulsând pământul sub ele
lanul de grâu
e uscat
o rândunică pe cornul de fildeș
cântă între mesteceni
Omul
cu furca-n mâini întoarce fânul
pe dealuri
vântul aduce numai praf
florile mor
vechea mlaștină e arsă în
fân sângeriu
soarele cu capu-n jos
într-o căldare
Eclipsa păpădiilor
capete de bizon
în vântul alb și cald
păpădiile ascund -
pulsațiile pământului în mâna
greu rotesc vremea
ochii nu se mai cicatrizează
de la soare
trimite păduchii
și urechelnițele
undeva sub pământ
acum când opresc acțiunea
FLORINA IULIA BUTACIU
născută în 14 martie 1996
elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”
Bistrița, clasa a Xl-a
Ușă
Atunci ne vom ține iar de mâini
Și vom privi stelele pretinzând că ne cunoaștem
Sau doar că nu ne-am uitat niciodată.
Vom cere vin fiert dar vom primi numai vin.
Nu e necesar să-ți dorești să uiți.
Nu trebuie să faci eforturi suplimentare și inutile.
Va veni o săptămână în care vei vrea tu singură
Să-ți amintești de locul nostru.
Lasă felinarele în pace. Ele n-au făcut nimic.
Nici măcar nu erau acolo. în schimb, tu da.
Și totuși nu e nimic diferit la noi.
Chiar nu mai știi că tu mi-ai arătat stelele
Și tot tu mi-ai zis să merg lângă foc
Deși eu aveam impresia că pământul se mișcă?
- Nu, alea sunt doar avioane.
- Poate e un aeroport în cer.
- Cum vrei să văd carul mare dacă nu disting
osia?
- Nici măcar ăla mic?
- Unde e steaua polară?
Bine măcar că am primit haine largi și groase.
Dacă te rog vii cu mine să-mi caut floarea?
Nu pot pleca de aici fără ea. știi, eu mi-am
făcut-o.
Văd și eu că e noapte dar poate o găsesc.
Doar pe aici pe undeva trebuie să fie.
Am găsit-o.
Acum poți să-mi lași mâna.
Noroc!
Coșmar
Toți acei oameni pe care i-ai văzut
Pe bulevardul din capătul străzii
Vin de la psiholog unde au pus
Aceleași întrebări despre hipnoză.
Nu te doare, nu uiți și nu pierzi nimic.
în afară de o secundă din tine.
12
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Dormi apăsat și cu frenezie cauți în viitor
Ceva ce ar putea semăna cu trecutul tău.
Nu. Cămașa galbenă nu era pătată și
Nu stătea pe spătarul scaunului tău.
Nu. Pantofii albi i-ai purtat doar atunci
Când ai pierdut joia autobuzul spre mare.
Nu. El nu te mai așteaptă de cealaltă
Parte a bisericii pentru că deja s-a mutat.
Nu. Geamul era aburit, dar asta nu înseamnă
Că nu era acolo, doar că nu l-ai văzut tu.
Am vrut să plec chiar atunci când făcea cafea
Și niciodată nu băusem cafea făcută de el
Așa că am mai rămas puțin deși trebuia să plec.
Au început discuții și întrebări fără răspuns.
Da. Asta era. Ai început să-mi povestești
C-ai vorbit cu el chiar dacă tu n-ai fost acolo.
îmi poți spune ce zicea?
Vă descurcați bine, continuați.
El e aici. Mereu
Roagă-te mai des
Când închizi ochii.
Și crede în ei.
Ei întotdeauna știu unde când și cum
E cel mai bine pentru tine. Mereu.
Dacă nu îți vorbesc nu înseamnă
Că nu există pentru tine.
Tocmai pentru tine au fost trimiși.
Sunt înați, blonzi, miopi
și au ochi albaștri. Cei mai albaștri.
Vorbesc rar și pricep greu.
Deopotrivă te apară și atacă.
Nu au răbdare.
- Tu niciodată nu înțelegi nimic.
îi poți îmbuna oferindu-le o milka simplă
Lasă-le lor și porția ta de cereale cu scorțișoară
Vorbește-le mai des. Cât de des.
Ei mâine vor pleca. Nu aștepta până atunci.
- Tu niciodată nu înțelegi cât de iubesc.
Caută-i oriunde
Când crezi că nu există.
Poate că vin în pijamale negre.
Și traseul dinspre baie spre sufragerie
îl întrerup cu un popas în camera ta
Să te sărute pe frunte fără cuvinte.
Și pleacă.
ANDREEA PLĂIAN
născută în 17 aprilie 1995
elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”
Bistrița, clasa a XII-a
***
într-o bună zi tot o să fim salvați.
Nimeni nu va mai apăsa butoanele telecomenzii.
Nu vom mai auzi zgomote de bormașină.
Vom fi doar noi.
într-o bună zi vom întâlni dorința în Piața Roșie.
Noaptea va dansa pe ritmuri de Chopin.
Iar noi îi vom zâmbi doamnei de la colțul blocu-
lui.
O eșarfă albastră ne va lega mâinile
Și aproape vom spune... noapte bună!
***
îmi spune NU
Tu nu poți, nu ești în stare
Stai aici și aștepți să-ți dea cineva un pachet de
țigări.
Lași cafeaua să se răcească pe măsuța din
bucătărie
în timp ce el își cântă în RE minor.
348 de cuvinte nu-ți ajung să descrii viața.
Cauți în dicționar cuvântul prodigios,
te gândești să-l notezi în carnețelul Nosa
Dar nu poți, nu-i așa?
***
Mi-ai zis că anii petrecuți cu mine ți-au distrus
ficatul
că eu sunt cea care te limitează
îți transform inteligența în senzualitate
nu vrei să-ți mai prind încheieturile: pleci în
Spania.
îți iei agenda și pixul verde
te cazezi în hoteluri prăfuite
trăiești ca un lunetist colorat
și știi zice doar atât
Hola!
Un pachet de Marlboro și o cafea, por favor!
DIANA-GABRIELA VASILUȚ
născută în 12 iunie 1998
elevă la Colegiul Național „Liviu Rebreanu”
Bistrița, clasa a X-a
Oyasuminasai! (Noapte bună!)
“într-o bună zi tot o să fim salvați!”
Cea mai sfruntată minciună!
Nu e ușor,
Mai ales dacă e noapte.
Frunzele ard:
Lasă-le să ardă, lasă-le să moară.
Nimic nu se potrive?te acum,
Doar copiii se leagă cu părul de castani.
îmi vreau bluza tricotată!
Dacă soarele va apune în Ursului,
îmi va fi cald !
Nu voi mai avea nevoie de tine .
Primul taxi își va împrăștia creierul pe asfalt.
Informațiile putrezite încă vor înflori
Iar eu voi dansa în ploaie.
Esență de toamnă
Aruncă-ți prosopul în perete și observă
Cum sângele îți va redecora camera.
Eu te voi privi încet, învățând cum să răcesc mai
repede cafeaua
Mama îmi face un tricou din pielea ta
Iar tu încă încerci să îți legi șireturile.
Ridic perna și o arunc la gunoi.
îmi place banca rece!
Mi s-a stricat și fermoarul.
Asta e o totuși toamnă perfectă.
Bum!!
Bucăți din telefonul meu.
Hai să plecăm !
Nu vom fi ca țăranii care sar de pe stânci
Pentru a simți colțul unui parfum.
Ne vom pierde printre crudități,
Ne vom căuta în plămânii distruși de țigări
într-un final vom ajunge în coliba
făcută din manuale de anatomie.
însă să știi că toamna ultima bomboană mereu va
fi mov.
parodia la tribuna
Alexandra Turcu
celelalte produse
Mă cheamă Alexandra.
în fiecare joi, la ora 17 fix, eu pătrund
într-o sală a Centrului Județean pentru Cultură
Bistrița
și, bucuroasă, imediat mă ascund
după o draperie să urmăresc poeții
de la SubNord, care vin aici să-și citească
sclipitoarele lor reflecții asupra vieții,
într-o aproximativă limbă românească.
Odată am ieșit după draperie și eu...
„citește și tu, mi s-a spus, dacă poți.”
Mă cheamă Alexandra, am început să citesc, cu
greu
dar n-am mai terminat, că au fugit ca iepurii toți!
Lucian Perța
Golem Adam și Eva
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
„Deconspirarea” lui
Adrian Marino? (II)
Adrian Dinu Rachieru
Să ne amintim că debutul său, „precipitat”, la
18 ani, în Jurnalul literar (nr. 43/22 octombrie
1939), consacrat lui H. Sanielevici, încerca să
afle „fragmentele viabile” din opera unui critic
controversat, un spirit asociativ, de un eticism
intransigent, „celebru” pentru faimosul tablou
sinoptic (luând în cătare „literatura sadovenistă”).
încrezător la modul fanatic în disciplină (ca
program auto-impus), iubind seriozitatea, râvnind
durabilitatea, fiind lucid, perseverent, auster,
riguros și, inevitabil, insubordonat, primul Marino
era deja „ușor mizantropizat”. Era convins că
epocile culturale nu sunt „blocuri distincte”. în
consecință, frisonat de ideea continuității, va pleda
pentru „reîmprospătarea memoriei”, cercetând -
cheltuind erudiție - filiațiile, cazurile de
precursoriat, coincidențele „tulburătoare” etc. cu
fermitate politicoasă. Pe de o parte, sedus de
monumentalitate, pledează pentru durabil, absolut
și înțelege travaliul scriitoricesc ca o activitate
pentru veșnicie; pe de altă parte, culege cotidian
probe care îndeamnă la scepticism, spulberând
falsele certitudini. Cum civilizația românească
„produce mizantropi în serie”, iată că tânărul
Marino, înarmat cu acest adevăr, laudă atitudinea
recluzivă a lui Pandrea (comentând colecția de
aforisme din Pomul vieții). și face din pilda
solitudinii (amitie sans intimite) un crez de-o viață,
pledând (de pildă, în 1946, în Națiunea) chiar
pentru „terapeutica singurătății”. încât arheologii
receptării pot afla acest îndemn (respectat) în
paginile de început, după cum „neajunsurile tipice”
ale criticii foiletonistice, „primejdia” cronicii literare
erau denunțate vehement tot în acei ani (vezi
Națiunea, 2 ianuarie 1947), poliția literară (după
vorba lui Massis) fiind sabotată de înfloritoarea
mentalitate tranzacțională. Evident, Marino nu se
împacă deloc cu acea „viziune comodă, bonomă,
excesiv cordială”, vădind partizanatul, absența
ideologiei ori erupțiile huliganismului cultural,
disprețuind „tomurile groase”. Pune în discuție,
maturizat brusc, sfătos, responsabil, cultura
publicistului român (cazul Ion Caraion, considerat
„semidoct”) sau difuziunea literaturii noastre
(urmând a fi „descoperită”), lansând interesante
propuneri. în fine, deja ex-centric, e nemilos,
vitriolant cu „spiritul de ceată”, sectarismul (și
atunci în vogă), premierea în cerc închis (v.
Premiile literare, 1947) și se bate pentru afirmarea
energică a ideii de construcție pe care, de
altminteri, o va ilustra cu superbie, credincioșie și
efort benedictin, în pofida rafalelor de răutăți care
i-au însoțit truda.
E drept, mai târzior, va recuza iritat „faza căli-
nescian-impresionistă” și va deplânge eclipsa spiritu-
lui critic, considerând că despre o tradiție a reflexiei
critice românești nu poate fi vorba. în 1941 lăuda
Istoria călinesciană, evidențiind „programul arhitec-
tonic” și scara de valori impusă. „Despărțirea” era,
însă, inevitabilă. Și nu doar pentru rezervele
hermeneutului, acuzând mediocritatea, literaritatea,
desincronizarea și dezideologizarea criticii noastre,
subdezvoltată și refugiată în „rezervația” foiletonis-
mului. Intră în discuție, explicit în anii postdecem-
briști, pactul „divinului critic” cu noua putere,
mizantropul devenind, în coloanele
Contemporanului, un optimist „aprins”. „Dumirit”,
mântuit, sârguincios, manevrând limbajul triumfa-
list, Călinescu se va pocăi (îndoctrinat oare sau
doar apelând la clișeistica vremii?), cântând omul
nou și „dezrobirea” adusă de noul regim, asigurân-
du-ne - prin tabletele din revista diriguită de G.
Ivașcu - că nu e vorba doar de o „evoluție verbală”.
încât, oripilat de acest oportunism cinic, de lipsa
de reacție a mentorului (restanțier la capitolul
moralității) când, deportat, i-a solicitat sprijinul, în
fine, poate și de primejdia epigonismului, ca
„temere subliminală” (cf. Ion Buzera), Marino va
respinge ulcerat eticheta (circulantă) de „călines-
cian”. Chiar dacă, în tinerețe, cum sesizează
N. Mecu, a fost, indiscutabil, și călinescian.
Ruptura față de cel care a devenit marele său „eșec”
nu exprimă doar un paricid simbolic (cf. N. Mecu),
ci o disjuncție personală, exacerbată.
Ceea ce, în general, deplânge Marino, un român
atipic, este cronica noastră neseriozitate, probată
îndelung în Istorie. Face, astfel, figura unui ins
deziluzionat, ridicol, cu destin „deviat” (grație con-
juncturilor), fugind de „reducția la literatură”. Din
recolta „de tinerețe” mai semnalăm un articol puțin
cunoscut, se pare, dedicat Poetului național
(v. Națiunea, nr. 378/28 iulie 1947, p. 2). Acolo,
A. Marino constată (deprimat) că „doar micile cul-
turi se mândresc cu poeți naționali”. Ar însemna -
raționează Marino - că Eminescu își subordonează,
ca punct terminus, întreaga literatură română, slein-
du-i potențele și refuzându-i „perfectibilitatea”.
încât, concluzia se impune de la sine: sintagma e
„nefericită”, ea face din marele poet un „exponent
propagandistic”, consolându-ne indefinit și se
cuvine rapid eliminată din vocabular, trădând toc-
mai „spiritul de mică cultură”. Ceea ce, din fericire,
nu s-a întâmplat chiar dacă și azi abundă controver-
sele. Visând, cu „tenacitate”, la o mare cultură,
implicit la o contagioasă voință de creație pe supor-
tul unei literaturi organice, Marino ținea să ne aver-
tizeze: „a nega opera lui Eminescu este semn de
patentă inepție”.
în totul, volumul în discuție ne îngăduie să ni-l
apropiem pe tânărul Marino pe linia unei continu-
ități, greu de bănuit, să recunoaștem, în contextul
încercărilor traumatizante pe care le-a traversat.
Neconcesiv față de sine, cu vocație de constructor
(inclusiv „construindu-și” izolarea), o personalitate
puternică și, deopotrivă, vulnerabilă, un inoportun
„marginalizat”, nemulțumit, acrit de viață literară
(„coruptă”, veninoasă), găsind că singurătatea (pe
care a cultivat-o) ar fi o „calamitate naturală”. Și
străduindu-se, de-a lungul unei vieți, să atingă râvni-
ta obiectivare, o „decolorare” stilistică, cumva
depersonalizantă. Ultimul Marino poate fi „citit”,
embrionar, în scrierile de junețe. Epocă edificatoare,
neîndoielnic, anii de ucenicie nu-i oferă, însă,
„amintiri frumoase”. Cititor insațiabil, cu program,
spirit independent, iritant, străin de discipolatul
obedient, biciuind megalomania literară, Marino își
mărturisește, repetat, neadecvarea la viața literară,
trăgând - în timp - toate ponoasele.
Chiar înainte de a fi apărut în librării, Viața unui
om singur, anunțata carte „de memorii” a lui
Adrian Marino, a provocat frisoane în tabăra litera-
torilor. Pe linie anecdotică, putem inventaria,
amuzați, astfel de reacții, de la ieșirile cinic-vitupe-
rante, chiar golănești, până la cele „creștinești”
(vezi iertarea lui Eugen Simion). Le vom ignora
însă. Mult mai important ar fi, credem, să dis-
cutăm - dovedind calm analitic - modelul propus
de ideocriticul clujean și consecințele lui (fertile ori
ba) pentru spațiul nostru cultural. Seismul Marino
va trece; la fel, și replicile oferite prompt de unii
dintre cei „încondeiați”.
în fond, Marino propune - recapitulându-și viața
- un document de epocă, colorat subiectiv, firește.
Recunoscându-și repulsia organică pentru viața lite-
rară (care l-ar fi „tolerat” doar), denunțând incom-
patibilitatea cu unii maeștri spirituali (de la „marele
eșec” G. Călinescu până la „școala Zaciu” ori
„mafia Liiceanu-Pleșu”), condamnând satelizarea și
contextul superbalcanic și cerând, imperativ, un
viril spirit critic, exersat fără eclipse, veștejind
modele (de la „năism” la „noicism” etc.).
Adrian Marino, fără a aduce, neapărat, „idei total
noi” vine cu o viziune constructivă. Nu e vorba,
subliniem, de un program de ultimă oră, întocmit
cu o grabă frivolă, ci de o preocupare veche, slujind
prin cărți temeinice crezul europenist. Ins pragma-
tic, cu o viziune utilitaristă, „funcțională” în cul-
tură, hermeneutul dorea să impună și la meridianul
nostru un tip specific de mentalitate, cultivată prin
muncă, profesionalism și metodă. Ar fi vrut,
așadar, o țară bogată, civilizată, bine organizată,
respingând improvizația și intrând, prin „opere
competitive”, într-un dialog cultural real. Aducând,
cum memorabil s-a exprimat, Europa acasă, trans-
formând-o într-o realitate locală, intimă, organică.
Pricină pentru care se războiește cu „românismul
metafizic” și extremismul etnicist, cu nebuloasa
mistică, recuperând - prin explorări în adâncime -
gândirea iluministă-raționalistă, având o tradiție
românească de peste două secole. Pașoptismul cul-
tural, scrie A. Marino, a avut „intuiția profund con-
structivă a vastelor proiecte, fie și nerealizate inte-
gral”. Animat de astfel de proiecte, Marino
pledează neobosit pentru actualitatea ideologiei cul-
turale pașoptiste, răspunzând „unor necesități și
lacune culturale evidente, de o importanță
esențială, decisivă”. Neopașoptismul său ne împinge
spre civilizație, modernitate, europenizare, definind
un program „de bază”, latent în anii dictaturii
(afișat, totuși, prin titluri „ostentative”), devenit
exploziv, chiar militant, după seismul decembrist.
Marino era convins că ne aflăm în fața unui „nou
început”, a unui moment de esență neopașoptistă și
credea cu tărie în șansa regenerării.
Ca „recapitulare finală”, volumul lui Marino
(„irevocabil postum”), scris în 1999, nutrit chiar de
un masochism al rememorării este, deopotrivă, o
autobiografie intelectuală și culturală și o colecție
de amintiri subiective, sentimentale, reconstituind -
suntem preveniți - „adevărul meu”. Opusul cu pri-
cina, iscând un mic seism în tabăra literaților (evi-
dent, orgolioși și supărăcioși), văzut ca „o reglare
de conturi”, a iritat pe mulți. Marino știa că „pe
verdictul posterității nu se poate paria”. în con-
secință, fără a fi o răfuială postumă, Viața sa se
vrea cartea „cea mai liberă”. Și propune imaginea
socială a unui individ neadaptabil, neîncadrabil,
iubind (de voie / de nevoie) recluziunea; seria de
exemple ilustrează o anume tipologie, după cum
lunga rememorare evidențiază suferința, tinerețea
furată, uzura morală etc., dar și voluptatea de a fi
independent. Dacă soarta acelui manuscris (devenit
Viața unui om singur) i se părea incertă, chiar
incontrolabilă, figura lui Marino devine, recunoștea
însuși autorul, categorială.
Cum viața literară i-a oferit „cele mai proaste
amintiri posibile”, cu obstacole, frustrări,
meschinării, răutăți, gelozii etc., nici puseele resenti-
mentare nu puteau lipsi. Mai mult, moravurile
„vieții literare” (vai, detestabilă!), suportând sarcas-
mul confraților și atacurile veninoșilor poligrafi
(megalomani, negreșit), l-au mizantropizat. Marino,
un ins hipersensibil, constată că la noi „polemici de
idei nu există”. Totuși, dactilograma devenită carte,
14
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Distrugerea Universității
și noua barbarie
Ovidiu Morar
ntr-o carte apărută în traducere românească relativ
recent (Barbaria, Ed. Institutul European, Iași,
2008), filozoful francez Michel Henry semnala
intrarea lumii occidentale („civilizate”) într-o nouă eră
a barbariei. Spre deosebire însă de barbariile
anterioare, ce au marcat declinul și prăbușirea marilor
civilizații (sumeriană, egipteană, persană, greacă,
romană, bizantină etc.), cea de acum s-ar caracteriza
prin distrugerea sistematică a culturii nu de către
vreun dușman extern, aflat în afara acestei lumi, ci de
către ea însăși, printr-un paradoxal efort suicidar de
negare a propriilor valori spirituale (ale artei, eticii și
religiei). Proclamarea cunoașterii științifice drept
singura formă valabilă de cunoaștere și a
pragmatismului economic drept singurul criteriu de
validare a valorilor a condus - afirmă autorul - la
exilarea disciplinelor umaniste înspre marginea
câmpului de interes al educației, ceea ce nu poate să
conducă, desigur, decât la formarea unor oameni
incompleți, fatalmente săraci din punct de vedere
spiritual.
într-un capitol independent, intitulat Distrugerea
Universității, Michel Henry consideră că, dacă
finalitatea Universității a fost întotdeauna aceea „de a
transmite cunoașterea în cadrul unui învățământ, de a
o spori în cadrul unei cercetări” (p. 218), se poate
constata că această finalitate a fost în ultimul timp
abolită. Filozoful pune distrugerea Universității pe
seama „lumii tehnicii”, prin două modalități esențiale:
suprimarea statutului ei privilegiat, de lume autonomă
guvernată de legi proprii - invocându-se principiile
democratice și idealul pragmatic al utilității / eficienței
învățării - și „expulzarea culturii în afara Universității
înseși” prin marginalizarea și chiar eliminarea
disciplinelor umaniste (adică tocmai a acelor discipline
menite să-l formeze pe om) din programele de studii
universitare.
însă dacă Michel Henry considera drept singură
cauză a distrugerii Universității (și a apariției barbariei
moderne) schimbarea de paradigmă epistemologică
generată de revoluția științifică galileană (în urma
căreia cunoașterea științifică a devenit unicul mod de
cunoaștere acceptabil), o altă cauză evidentă e
masificarea societății, generalizată astăzi. Dacă într-un
eseu publicat în 1930, Revolta maselor, filozoful iberic
Ortega y Gasset constata dezolat că, în societatea
vremii sale, masele își impuseseră deja propriile gusturi
și propriile valori, astăzi fenomenul de masificare a
ajuns, se pare, la ultimele sale consecințe: se vorbește
acum în mod obișnuit de cultură de masă, informare
în masă, învățământ de masă etc. în programa
studiilor universitare, un moment decisiv care a
marcat trecerea de la universitatea de elită la
universitatea de masă a fost Procesul Bologna, a cărui
principală miză, de altfel, după cum aflăm dintr-un
text explicativ, a fost pur economică („de a dezvolta în
Europa o economie competitivă, bazată pe
cunoaștere”, www.bacmd.com) și care a impus
existența a trei cicluri de studii universitare: licență,
masterat și doctorat. Dacă înainte doctoratul și chiar
licența nu erau pentru fitecine, acum acestea au
devenit teoretic la îndemâna oricui, cu condiția să fie
un bun platnic. Constrânse, ca orice întreprindere
capitalistă, de criteriul rentabilității economice,
universitățile au ajuns a face compromisuri din ce în
ce mai mari în privința calității învățământului,
admițând acum pe porțile lor semianalfabeți și scoțând
pe bandă rulantă semidocți cu diplomă de doctor.
Cohorte de antropoizi complet lipsiți nu numai de
pregătire, ci - mai grav - și de dorința de a se instrui
iau astăzi cu asalt Universitatea, perfect conștienți că
nu mai e de mult o Bastilie greu de cucerit. Ce-i mână
pe ei în astă luptă? Evident, dorința imperioasă de a
obține o patalama care să le ateste calificarea în
vederea dobândirii unei slujbe oarecare (că, de, e greu
astăzi cu slujbele!). Dacă înainte studenții (ce
reprezentau elita societății) intrau în Universitate
cuprinși de un adevărat sentiment de pietate, ca într-
un templu maiestuos închinat zeiței Sophia, astăzi ei
dau năvală tropăind, convinși că aici nu mai e niciun
zeu de venerat (excepțiile, din ce în ce mai puține,
sunt sortite să se piardă în vacarmul general). Din
rândul acestora se vor recruta viitorii specialiști, dintre
care o bună parte vor ajunge, desigur, la rândul lor
profesori și așa mai departe, până când Universitatea
va deveni (dacă nu cumva a devenit de mult) o simplă
școală de cadre, un fel de talcioc (cultural?) de unde
oricine își va putea cumpăra exact diploma de care va
avea nevoie.
Ei și, ce-i rău în asta? mi-ar putea replica vajnicii
apărători ai principiilor democratice. De ce să nu avem
o Universitate deschisă tuturor? Acestora le-aș
răspunde cu un citat atribuit unui bine-cunoscut om
politic (chiar dac-o fi apocrif, nu e de bună seamă
departe de spiritul „gândirii” acestuia, ce reflectă în
fond, prin absurd, „trend-ul” din sistemul românesc de
învățământ actual): „E inadmisibil ca niște cetățeni ai
României să nu aibă acces la studiile superioare doar
din cauză că nu știu să scrie sau să citească. Vrem
învățământ și manuale universitare într-o limbă pe
care și analfabeții să o poată înțelege. Nu e vina lor că
sunt analfabeți, așa s-au născut, nu au ales să fie în
felul acesta.” (www.timesnewroman.ro) N-ar mai fi de
adăugat decât că acest deziderat, oricât de absurd ar
părea încă unora, s-a împlinit deja, iar Universitatea
„Spiru Haret”, invocată de unii ca exemplu, nu e, din
păcate, un caz singular. Ca pretutindeni de altfel în
societatea capitalistă contemporană, cererea, după cum
se știe, determină oferta. în lipsa unor studenți
instruiți și motivați în instruirea lor, universitățile se
văd nevoite să coboare singure nivelul de instruire.
Mai mult, în absența unei finanțări serioase de la
buget, universitățile au ajuns să uzeze de toate
mijloacele de seducție de care dispun pentru a-și atrage
studenții plătitori de taxe, care la rândul lor au ajuns
astfel să se considere exonerați de orice răspundere, ba
chiar să creadă că e dreptul lor să fie promovați fără o
minimă pregătire, să treacă deci prin facultate ca gâsca
prin apă (sugerez în consecință ca bine-cunoscutul
slogan comercial „Clientul nostru - stăpânul nostru”
să fie afișat de acum înainte și deasupra intrării în
fiecare universitate, eventual sub forma: „Studentul
nostru - stăpânul nostru”). Masele, de altminteri, nici
nu au nevoie de știință (nici măcar de alfabetizare), ci
de pârghii și proptele sociale. La întrebarea dacă nu
cumva are de gând să rămână în învățământ, o
studentă îmi răspundea deunăzi, cu un amestec
straniu de regret și ușurare: „Fiți liniștit, noi nu putem
fi ca voi.” No comment.
Dar cum, s-ar putea mira alții mai „elitiști”,
universitarii nu se pot împotrivi totuși barbariei?
Bineînțeles, nu se poate nega că există încă destui
(deși din ce în ce mai puțini) care încă se
încăpățânează să refuze concesiile (unii dintre aceștia,
mai bravi, au ales chiar să părăsească sistemul în semn
de protest). Tocmai de aceea, ei sunt de regulă
marginalizați (în sensul că nu beneficiază, ca ceilalți,
de recompense substanțiale pentru slujirea cauzei) și
chiar hărțuiți de conducere pentru a se conforma
politicii acesteia de supraviețuire cu orice preț (de
pildă, conducerea unei universități poate tolera sau
chiar încuraja presiunile studenților slabi exercitate -
sub forma „pilelor” sau a anonimelor denigratoare -
asupra profesorilor care refuză să-i promoveze). Cum
se poate totuși explica acest penibil conformism la
niște intelectuali, spirite libere prin definiție? Mai întâi
că, în ultima vreme, conducerea universităților e
alcătuită adesea din tehnicieni oarecare, nu din
intelectuali de prestigiu, ca odinioară (actualmente,
rectorul, decanii etc. nu trebuie să fie mai mult decât
niște administratori); de altfel, însuși termenul
intelectual, definit de unii ca o „contraputere critică”
aptă „să se opună forțelor ordinii economice și
politice” (v. Pierre Bourdieu, Regulile artei, Ed. Art,
2007, p. 429), nu mai pare potrivit pentru a desemna
categoria în discuție (excepțiile, iarăși puține, nu
infirmă regula). în al doilea rând, acești oameni sunt,
desigur, interesați să-și păstreze cu orice preț
privilegiile (cu adevărat extraordinare) pe care singuri
și le-au acordat, conform zicalei: „Cine împarte parte-și
face.” Nimic de mirare deci ca ei nici să nu țină morțiș
la păstrarea unor standarde de calitate rezonabile atât
în ceea ce privește învățământul, cât și în privința
cercetării științifice (conducerea unei universități poate,
de pildă, să-i „sfătuiască” pe profesori să nu fie prea
severi în notarea studenților, să le sugereze, în loc de
o activitate didactică și de cercetare serioasă, dar
remunerată cu un salariu in-decent, să-și piardă vremea
cu contracte și proiecte finanțate de alții - importante
numai întrucât aduc bani universității -, sau să le ceară
pur și simplu implicarea în proiecte educaționale
inițiate de universități cu trist renume, precum cea sus-
menționată, în urma unui veritabil troc încheiat cu
acestea, căci, nu-i așa: „Scopul scuză mijloacele.”)
De la înființarea ei, cu mai bine de opt veacuri în
urmă, Universitatea a reprezentat un spațiu privilegiat
destinat exclusiv activității intelectuale, scopul ei fun-
damental fiind cunoașterea (de aceea, intruziunea fac-
torilor politici sau economici în activitatea ei nu a fost
până acum tolerată decât, poate, pentru scurtă vreme
și cu minime consecințe, în timpul dictaturilor din sec-
olul trecut). Astăzi, situația s-a schimbat. Asistăm la o
bulversare totală a întregii activități universitare sub
presiunea economicului și a politicului, iar rezultatul
nu poate fi decât unul singur: triumful inconturnabil
al barbariei.
depusă la fondul Adrian Marino de la BCU „Lucian
Blaga” din Cluj-Napoca diferă de prima versiune,
aceasta din urmă fiind „prea anecdotică”, cu exces
factologic. Cum figurile culturale sunt personaje
publice, cum polițe de plătit se vor găsi mereu, nici
tratamentul marinesc, în pofida efortului de obiecti-
vare, nu putea rata prilejul de a blama, de pildă,
egotismul de clan universitar (cazul Zaciu), supor-
tat de cel „parașutat de soartă la Cluj” ori „mafia”
Liiceanu-Pleșu-Patapievici, o „troică” mereu
jumulită. Și lista e bogată! Deși inasimilabilul
Marino încearcă a-și expune (chiar obositor-repeti-
tiv) sistemul, manevrând idei depersonalizate,
interesul cărții a fost confiscat de spectacolul riva-
lităților literare. Și a unor regretabile inexactități.
Fiindcă s-a vrut ideolog, nu beletrist, deci „un autor
deviat”, în război cu mentalitatea totalitară ori fun-
damentalismele de tot soiul, cu foiletonismul, frag-
mentarismul și poetocentrismul, cu legea satelizării
/ colonizării culturale, Adrian Marino reprezintă la
noi cultura alternativă (prin continuitate, tenacitate,
studiu organizat, documentare etc.) și, mai ales,
prin program (himeric, „internaționalist”, scienti-
zant, fiind „un român care știe să vadă”). Și iscând
o antipatie profundă, expediat / marginalizat sub
etichete bizare (colecționar de fișe, extravagant,
autor dicționarizabil, producând cărți indigeste etc.)
Un outlaw literar, scria chiar cel în cauză, în pre-
lungită criză de identitate, având de înfruntat con-
tratimpul istoric. Oricum, un autor major, de
importanță reală, dorind culturii românești un alt
destin. Și o altă direcție, vizând monumentalul.
(va urma)
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Pe urmele unui intratabil
sentimental
J T. Tihan
Prin datele spiritual-afective, menite să-i
exprime identitatea, existența lui
Perpessicius se face resimțită și în sfera
propriei creații, reușind, până la urmă, să se
impună ca o marcă distinctivă a acesteia. Este
trăsătura pe care o avea în vedere și criticul
atunci când, vorbind parcă pro domo, ținea să
ne aducă aminte, prin una sau alta din
"mențiunile” sale, că nicio operă de artă nu
rămâne străină de experiențele pe care le-a trăit
semnatarul eii. De aceea, forțând puțin nota,
am fi tentați să spunem că, indiferent de genul
în care prinde contur, literatura în care se
exersează criticul tinde să fie una predominant
biografică până și în momentele în care, prin
forma pe care o îmbracă, ea n-ar mai fi
constrânsă să fie astfel. Căci, dacă poezia pare
a fi obligată, prin natura ei, să se constituie
după regulile specifice oricărei sensibilități
egolatre, povestirea și romanul se structurează,
în schimb, potrivit altor rigori, cu toate că și în
spațiul lor se pot regăsi oricând și interpretări
mai personale ale realității de la care pornescii.
Dincolo, însă, de finalitățile pe care le poate
avea în ordine estetică, mai important de
reținut e faptul că un asemenea tip de creație
stăruie asupra unor clipe de viață în care și
autorul ei a fost implicat, nu atât din simpla
dorință de a le rememora, cât, mai ales, pentru
a le da acestora posibilitatea de a-și regăsi
semnificația pe care chiar împrejurările le-au
acordat-o inițial.
Privite sub acest aspect, poemele și prozele
lui Perpessicius, ca și o parte din eseistica sa,
au și o tentă documentară, întrucât fac
evidente și urmele unei istorii care l-a adus nu
o dată și pe scriitor în prim-plan, îngăduindu-i
să fie uneori mai autentic în cadrul propriei
opere decât ni
l-am putea închipui în manifestările sale
obișnuite, de fiecare zi.
E aici paradoxul oricărei creații care se
pliază prea mult pe tiparele unei vieți pentru a
nu fi ispitită să le reia, fie și reduse la esență,
și într-un cadrul ficțional. Oricum, oprindu-se
asupra unor evenimente care au avut o
însemnătate aparte pentru el, criticul caută să
surprindă mai totdeauna în cuprinsul lor și
ceea ce îl reprezintă ca scriitor și om.
Pentru a-i trasa cât mai coerent profilul
moral, este, însă, necesar să ținem cont de
toate acele fapte și întâmplări în care s-ar putea
regăsi fie și o parte din atributele apte a-l
defini. Or, numai dezvăluind liniile de forță
care i-au dat personalitate, am avea și
posibilitatea de a vedea ce-i reprezintă credibil
existența în una sau alta din manifestările ei.
Procedând astfel, am ajunge, în tot cazul, și la
alte încheieri decât cele care s-au făcut
cunoscute până acum pe seama acesteia. Pentru
asta, am avea, însă, nevoie de o mai mare
larghețe de spirit în aprecierea aspectelor
menite să pună în evidență și latura mai intimă
a vieții criticului.
Insistând asupra acesteia, am avea, oricum,
și șansa de a descoperi ceea ce este cu adevărat
esențial în modul ei de a fi. Fiindcă numai prin
intermediul înfățișărilor care îi sunt specifice,
poate fi surprins Perpessicius în toată
umanitatea sa. Or, prin felul său de a fi, el ne
obligă să constatăm că sub același unic chip
coexistă și „personajul” capabil să-l exprime în
cadrul existenței sale publice, dar și omul mai
sufletist, pe care realitatea îl constrânge să
rămână mereu în umbra celui dintâi. Acest
sensibil visător revine, însă, în prim plan ori de
câte ori viața îl determină să-și pună în joc
sentimentele. Este și ipostaza care-i permite să
aibă și suficient spațiu de manevră, pentru a-și
putea proteja relațiile și a-și face, astfel, uitate
iubirile. în felul acesta, el elimină și riscul de a
se pune într-o situație incomodă față de ceilalți.
Pentru că oricât de libertin s-ar vrea, criticul
ține, cum ar spune nenea Iancu, și la onoarea
sa de familist. De aceea va și tinde să țese în
permanență un văl impenetrabil de mister în
jurul său. Iar când, rareori, simte, totuși,
nevoia să-și mărturisească păcatele, îi va alege
drept confidenți doar pe cei care par a fi mai
aproape de sufletul săuiii.
în felul acesta, Perpessicius tinde să-și
construiască o existență personală, mai
adaptată propriei subiectivități, dar și capabilă
să se înscrie fără prea mari dificultăți în
ritmurile existenței sale în plan social. De aceea
una și pare s-o continue pe cealaltă, chiar dacă
între ele nu se restabilește totdeauna și o reală
punte de comunicare. Iar asta și face ca
biografia criticului să aibă, pe alocuri, și o
alură ușor mateină. Căci ea se pune deliberat
„sub pecetea tainei”, tocmai pentru a-și putea
păstra neatinse secretele.
Ele s-au pus, până la urmă, în evidență, ca
simple realități de domeniul istoriei literare
după ce Perpessicius a trecut în lumea
umbrelor. Un merit deosebit, în această
privință, l-a avut chiar cel care a fost fiul
acestuia. Prin strădania lui au ajuns până la noi
și cele mai importante informații și documente
ce se păstrează în arhiva familiei. Punându-le și
la îndemâna altor cercetători, Profesorul
Dumitru D. Panaitescuiv știa că numai pe
această cale putea contribui și la o mai exactă
cunoaștere a vieții și creației tatălui său. Căci,
oricâte rețineri de ordin afectiv va fi avut, el nu
putea să uite, totuși, că nimic din existența
criticului n-ar trebui ignorat, de vreme ce doar
astfel s-ar putea limpezi unul sau altul din
adevărurile pe care ea le-a exprimat.
Efortul său e cu atât mai de apreciat, cu cât
pune în discuție chiar punctele nevralgice din
biografia părintelui său. Or, privind-o prin
prisma unor documente ce-i rămăseseră lui
însuși necunoscute prin ani, italienistul va fi
avut, poate, și surpriza să afle că trăise multă
vreme alături de un om pe care doar cu greu îl
mai recunoștea. într-atât de neobișnuit i se va
fi părut, în anumite momente, felul de a fi al
acestuia. Descifrându-i însemnările, va fi avut,
oricum, impresia că se află în fața unui
Perpessicius aproape înstrăinat de ai săi.
Este și senzația pe care o vor fi trăit mai
toți cei care se obișnuiseră cu imaginea
desprinsă din cărțile lui. Or, ea diferă în multe
privințe de aceea care își face loc în cadrul
vieții sale intime. Căci ne aflăm, neîndoielnic,
în fața unui impenitent sentimental, decis,
Perpessicius
însă, mai totdeauna să se păstreze într-un
prudent anonimat. Punându-și între paranteze
existența reală în plan pur uman, el ține,
totuși, să-i dea acesteia și o anume identitate în
plan literar. De aceea și lasă să se infiltreze în
creația sa și câteva din aspectele specifice
realității pe care ea se baza și pe care voise
inițial a o camufla.
E aici și paradoxul ce se face cunoscut prin
opera sa. De aceea, în spațiul acesteia, vom și
regăsi ușor deghizată și o parte semnificativă a
existenței sale în plan sentimental. Dându-i
credit acesteia, nu înseamnă însă că nu trebuie
să o privim și cu o oarecare circumspecție. Și
asta pentru simplul motiv că nu toate siluetele
feminine, care apar în poezia sau proza lui
Perpessicius vor fi fost și prezențe reale în viața
sa.
Ceea ce nu se poate contesta e faptul că,
dincolo de una sau alta din ipostazele în care
s-a putut afla, Perpessicius se arată a fi egal cu
sine în fața femeilor alături de care a stat.
Căci, oricâte deziluzii l-ar încerca, el rămâne,
în mai toate împrejurările, același veșnic
îndrăgostit. Se definise, de altminteri, el însuși
exact atunci când ne reamintea că nu e, în
fond, decât un „Sentimental (și-n plus poet)”v.
Erau și principalele atribute care-i permiteau să
se apropie de semeni și, mai cu seamă, de
semenele sale în viața de fiecare zi.
Biografia lui ne obligă, pe de altă parte, să
constatăm că, între omul matur, așa cum s-a
conturat el prin ani, și tinerelul aflat în
căutarea unor posibile iubiri în urbea natală,
nu există nicio deosebire de esență. Privit mai
îndeaproape, pare a fi, de altfel, sortit să
rămână, la orice vârstă, același „amant prin
excelență”, cum, cu destul adevăr, se și
considerase în poezia sa.
Ce îl va fi determinat să aibă un astfel de
statut? Marca el, oare, doar un surplus de
vitalitate ce urma a se decompensa la nivel
sexual? Trecând ca un fluture, din floare în
16
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
floare, Perpessicius căuta, de fapt, ființa ideală
spre care subconștientul său năzuia? Se va fi
întrupat în această fantasmă femeia în care el
s-ar fi putut oricând regăsi ca om? Era ea, ca să
ne plasăm încă o dată în sfera unor pure
idealități, acea jumătate menită a recompune
atomul originar, despre care ne vorbiseră și
vechii greci? Bun cunoscător al acestora,
criticul n-ar fi respins poate nici el asemenea
întrebări, dacă ar fi avut, desigur, puterea de a
se fi reîntors mai accentuat asupra sa.
Or, prin felul său de a fi, acest neașteptat
Casanova brăileano-dâmbovițean ține să ne
spună, de fapt, că, în pofida oricăror aparențe,
el numai fericit nu era. O atestă și aventurile
ce-și fac loc în opera sa. Creaturile ce se fac
simțite în spațiul acesteia, fie că poartă numele
unei Mady, Victoria, Ingeborg sau Fatma, fie că
devin prezențe anonime, prin intermediul
cărora se celebrează când un Academicus
amorvi, când doar un Philantropicus amor™,
nu au, la urma urmei, decât rolul de a menține
într-o stare de reverie fapte și întâmplări care
vor fi fost cândva și realități de neignorat. O
mărturisesc și documentele prin care ele s-au
pus în evidență în cadrul unor mai ample și
probe cercetăriviii.
în marginea lor se trădează deopotrivă o
experiență de viață și de creație, pe care o
poate traduce poate cel mai exact o prea
cunoscută maximă a lui Ovidius. Căci și pentru
Perpessicius, ca și pentru înstrăinatul poet al
antichității latine, dictonul: „Amans unus,
amores mile” exprimă neîndoielnic un adevăr
de necontestat. O spune în felul său și eruditul
nostru poet autohton, care este, prin chiar
natura sa, și un epicureu dispus să-și trăiască
viața pe toate gamele. Se comportă, de
altminteri, în mai toate împrejurările, de o așa
manieră, încât nimic din ceea ce e omenesc să
nu-i rămână străin, așa cum îi reamintea un alt
predecesor latinix.
De aceea, probabil, acest de neclintit
sentimental se și angajează fără nicio reținere
într-o relație, chiar dacă știe că orice nouă
aventură a sa sfârșește prin a-l situa și în afara
moralei curente. N-are, însă, nicio tresărire de
conștiință în această privință, trecând nonșalant
peste interdicțiile pe care i le impune condiția
sa de om însurat. Ba, mai mult, și pare a fi
tentat să creadă că nu încalcă niciuna din
regulile statornicite prin convențiile societății în
care îi este dat a trăi, cât timp își poate
suspenda, fie și temporar, legăturile pe care le
are cu ea. Or, printr-un asemenea
comportament, el pare să ne spună, de fapt, că
nici n-ar putea fi taxat după normele pe care le
presupune orice conviețuire umană la nivel
social. Și se pare, că opozițiile unanim
recunoscute în domeniul eticii, devin, în cazul
său, dacă nu total inoperante, oricum
superflue, din moment ce, ascultându-și doar
glasul inimii, ca să utilizăm o prea cunoscută
sintagmă rebreniană, Perpessicius tinde să fie
nu atât moral sau imoral, cât, mai cu seamă,
amoral. De acum, și iubirile care l-au marcat,
într-un fel sau altul, la un moment dat, nu prea
pot fi judecate în termenii unanim recunoscuți
ai convențiilor sociale în care urma a fi
încadrat. Și asta, în pofida faptului că, în
anumite împrejurări, încălcarea acestor
convenții poate duce uneori la grave consecințe
în plan uman.
Perpessicius pare a fi conștient și el de
lucrul acesta, dar, luând act de urmările pe
care propriile decizii le pot avea asupra uneia
ori alteia din admiratoarele sale, ezită, totuși,
să facă pasul necesar pentru a limpezi situațiile
ambigue în care s-a aflat la un moment dat.
Amânând sau, pur și simplu, nevoind să dea
iubitelor sale singura explicație pe care era
obligat s-o dea: era un om căsătorit și avea, pe
deasupra, și un fiu, deci o familie în deplinul
înțeles al cuvântului, la care, se pare, că, totuși,
în felul său ținea, el va descumpăni până la
urmă destul de grav destinul acestora. Ca să nu
mai spunem că pe una dintre ele o va împinge,
în cele din urmă, spre suicid.
Ceea ce ne surprinde, însă, și mai mult la
Perpessicius e faptul că tinde a se exonera de
orice răspundere, în numele dreptului său de a
fi fericit. Firește, nu aspirația sa e de
sancționat, ci urmările pe care ea le poate avea.
Căci, acționând prea adesea ca un libertin, el
ignoră, voit sau nu, că e, de fapt, implicat într-
un joc care putea fi, în aceeași măsură, și unul
al dragostei, dar și unul al morții, cum avea să
i-o dovedească, până la urmă, viața.
Dacă reacția sa pare să fie, până la un
punct, de înțeles, întrucât se înscrie oarecum
firesc în logica mai aparte, specifică oricărui
amantlâc obișnuit a trișa și trăda, nu același
lucru s-ar putea spune și despre circumstanțele
în care s-a petrecut una sau alta din aventurile
sale. De aceea, pentru a da ceva mai multă
coerență propriilor manifestări, va trebui să îl
situăm pe Perpessicius în cadrul mai larg al
istoriei în care el s-a circumscris. Pentru că
numai așa am putea afla și ce motive va fi
avut să procedeze așa cum a procedat în mai
toate împrejurările prin care a trecut.
Pentru asta, va fi nevoie să ne reamintim că
ne aflăm în fața unui om care a cunoscut
poate prea de tânăr chingile unei vieți
domestice pentru care, se pare, nu fusese,
totuși, pregătit. Sperase, de altfel, să dea
existenței sale un alt curs decât cel pe care
soarta i-l rezerva, pentru a avea, în felul acesta,
și șansa de a se situa în alt plan la nivel social
și intelectual. în această idee și voise să-și dea
rapid un doctorat, dar nu găsise în Ovid
Densușianu un aliat prin care ar fi urmat să
pătrundă în mediul universitar. Pe de altă
parte, n-am putea să trecem cu vederea nici
faptul că îi fusese dat să treacă, imediat după
căsătorie, prin experiența celui dintâi război
mondial, care avea să-i schimbe sensibil și
modul de a fi. Căci, practic, războiul va face
din el un invalid, obligându-l, totodată, să vadă
cu alți ochi lumea în care trăia. Mai mult,
criticul se va reîntoarce la familia sa după o
absență de câțiva ani, timp în care va căuta să
suplinească, în plan sentimental, pe aceea care
îi fusese nu prea demult și partenera de viață
la care în mod obișnuit se întorcea. Și o va
face, înlocuind-o, se pare, cu una sau alta
dintre femeile pe care le va întâlni fie în
spitalele pe unde trecea, fie prin localitățile
(Vutcani, Vaslui sau Iași) pe unde adăsta în
calitatea de cenzor militar ce i se încredințase
după mai îndelungatele spitalizări de care
avusese parte după rănirea sa.
Note:
i.	A se vedea, în această privință, și
considerațiile pe care le face Perpessicius atunci
când are de analizat anumite scrieri cu un mai
pronunțat caracter biografic, cum sunt, spre
pildă, și cele ale tânărului Mircea Eliade, dar și
caracterizarea pe care o dă poeziei sale lirice în
acel Cuvânt înainte explicativ la primul volum
din seria de Opere pe care o inaugura, cu
multe decenii în urmă, în cadrul Editura
Minerva.
ii.	Tentativele lui Perpessicius de a se valida,
prin ani, ca prozator devin, prin ele însele,
revelatoare, chiar dacă pun în lumină doar Un
romancier în proiect, despre care ne-am
pronunțat și noi în revista „Steaua” în cadrul
unui studiu pe care l-am reluat, mai târziu, în
volumul Umanități și valori, apărut în anul
2000, la Editura Motiv din Cluj-Napoca.
iii.	A și avut, se pare, un confident de mare
calitate umană în persoana celui care a fost și
secretarul său de redacție, în perioada cât s-a
aflat la conducerea „Universului literar”. Dar
despre el vom mai apuca să vorbim și cu alt
prilej, când îi vom și dezvălui identitatea.
iv.	Profesorul Dumitru D. Panaitescu, are,
neîndoielnic, o contribuție însemnată la o mai
bună cunoaștere a biografiei tatălui său.
Articolele și studiile pe care le-a publicat în
revistele din capitală sau din provincie stau
oricând mărturie în această privință.
v.	Sintagma face parte din versurile care
compun poema Philantropicus amor, care suna
mai în detaliu așa: „Erai externă la Filantropia
/ în timp ce eu eram un biet / - îngăduie-mi
pedanteria - / Sentimental (și-n plus poet)”. Cf.
Opere, I, București, Editura Minerva, 1965, p.
185.
vi.	Ar fi de recitit, pe lângă acel Academicus
amor, și poemul Vectorius amor, ca și alte
versuri din capitolul de Amoruri inclus în
volumul Itinerar sentimental (Cf. Opere, I,
ediția citată).
viiPentru o mai extinsă explicație, se poate
consulta și studiul nostru în căutarea poetului
Perpessicius, apărut inițial în revista “Steaua” și
ceva mai târziu și în volumul Umanități și
valori, despre care am mai avut prilej să
vorbim.
viii. Trimitem la studiul mai înainte amintit,
inclus în volumul Umanități și valori (p. 97 și
urm.), care a mai fost citat.
ix.	Dezvăluirea o face Dumitru D.
Panaitescu în câteva însemnări ce apăreau în
revista „Manuscriptum” (Anul XII, nr. 1, 1981).
Ele însoțeau, de altfel, versuri și un fragment
din proza lui Perpessicius. Fiul criticului ne
asigura, totodată, că acesta funcționa în calitate
de cenzor, în anii celui dintâi război mondial.
De ce va fi ajuns distinsul italienist la această
concluzie, nu știm. Bănuim, însă, că el se va fi
bazat și pe alte însemnări din arhiva criticului,
pe care a fi ezitat, totuși, să le dea publicității,
întrucât tindeau să pună în evidență și alte
lucruri care nu-i vor fi fost întru totul
favorabile părintelui său. Este, desigur, doar o
ipostază, pe care am avansat-o, fără să punem,
însă, sub semnul întrebării valabilitatea
punctului de vedere pe care el l-a enunțat.
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
17
Black
Pantone 253 U
filosofie
Străinul din Callipolis (I)
lovan Drehe____________________
I.	Callipolis, cetatea visată de Platon în
Republica, cetatea filosofilor regi, ne duce cu
gândul la un loc unde trăiesc cetățenii ideali. Din
când în când, aceștia pot deveni ambasadori care
primesc însărcinarea din partea cetății mamă (sau
tată) să-i învețe arta cârmuirii, techne-ul politic și pe
locuitorii altor cetăți, mai lumești, cetățile noastre.
Și atunci ei trebuie să se rupă din mijlocul propriei
cetăți, poate auto-suficientă, pentru a încerca în
cadrul altei cetăți să imite ceea ce făceau inițial. Și
această imitație se face prin dublă participație, la
viața politică cotidiană și la ideea de viață politică.
Dar să nu ne amăgim prea mult sperând că
acești cetățeni ai Callipolisului au făcut, fac sau vor
putea face minuni în cetățile unde vor ajunge.
Drumul lor este unul primejdios pentru că, în timp
ce se apără de slăbiciunile noastre, ei pot cădea
pradă celor mai mari pericole, slăbiciunile lor. Nu
toți cei veniți din Callipolis sunt trimiși civilizatori
și aducători de lumină. Ei pot fi și exilați,
ostracizați.
Ei sunt străini. Relația dintre ei și noi este
neclară. Faptele și consecințele lor o pot clarifica.
Fără a intra în derridadaisme interpretative căutând
tot felul de pharmakoane, putem să medităm la
rolul Străinului, xenos, în opera lui Platon. Este
vorba, poate ați ghicit, de... Străinul din Atena (un
Callipolis pământesc pentru mulți), personaj de care
se pare că e nevoie pentru a se scrie legi mai bune.
O fi acesta un lucru bun sau rău? Există cei care
cred că până și astăzi trebuie să ținem seama de
acest personaj și de lumea pe care o reprezintă.
Acea lume, Grecia clasică, ar fi astăzi în noi. Tot ce
se poate. Dar trebuie să ne gândim că Străinul din
Atena nu este Străinul din Elea. El nu a stat în loc.
Până la noi el a parcurs o cale lungă și pe parcursul
acestui drum, pe măsură ce ni se părea că îl
cunoaștem mai bine, devenea din ce în ce mai
străin de locul de unde a plecat. Străinul din Atena
a devenit străin de Atena sa. Dar Străinul din
Callipolis nu a devenit străin de Callipolisul său,
pentru că și acesta a călătorit și s-a schimbat
împreună cu el.
II.	Cum se traduce această, probabil, puțin
inspirată metaforă în limbajul zilelor noastre?
Simplu: „Intelectualul trebuie să se implice în viața
cetății, în viața politică.” Ce se poate întâmpla dacă
acesta nu se implică? Bineînțeles, ceva foarte grav,
sinistru. Mulți dintre noi au ajuns să creadă că
perioadele de declin apar în urma neimplicării
intelectualilor, iar perioadele de prosperitate,
evident, doar prin participarea lor activă și eficientă
în ale guvernării. Mă întreb însă, câți dintre noi
sunt suficient de naivi încât să creadă că au existat
momente istorice în care intelectualii să nu fi
influențat mersul acestei lumi? Spre bine sau rău,
intelectualii au participat tot timpul, prin propria
lor persoană, prin ideile lor, prin aplicarea corectă a
ideilor lor sau prin răstălmăcirea și abuzarea acestor
idei. întotdeauna. Dar câteodată nici măcar
intelectualii bine intenționați nu fac lucruri bune.
Aceste rânduri au un rol introductiv și deschid
o serie de texte în care se va vorbi despre o specie
anume de intelectual, filosoful, și despre modul în
care el se raportează politic la ecosistemul său
social. Cu alte cuvinte, ne propunem să prezentăm
filosofii așa cum ni se pare că s-ar fi implicat în
viața politică a vremii lor. în fiecare episod vom
aborda un filosof anume sau o școală. Vom începe
cu antichitatea și vom încerca să ajungem până la o
distanță relativ sigură de evenimentele mai actuale
și cu potențial disputațional mai ridicat. Dar înainte
de asta ar fi bine să aducem câteva precizări:
Am spus „așa cum ni se pare” pentru că
istorisirile de aici nu sunt însoțite de pretenția de a
fi etichetate drept exegeză, că acestea ar contribui
într-un fel sau altul la cunoașterea operei
protagoniștilor, cu atât mai mult cu cât în unele
cazuri narațiunea poate fi „fundamentată”
anecdotic. în schimb, vom încerca un exercițiu de
autodisciplină: să nu acuzăm, să nu judecăm. Nu
este scopul nostru să construim un rechizitoriu ad
hominem prin care să contrastăm cuvinte (scrise)
cu fapte, pentru ca apoi să dăm sentințe. Acestea
pot fi făcute de cititor, dar permiteți-mi un caveat
un criteriu de acest fel poate depopula canonul
filosofic cunoscut și acceptat. Câți dintre noi
l-ar mai lectura pe Francis Bacon dacă judecarea lui
pentru corupție i-ar umbri într-adevăr opera? Cine
l-ar mai frecventa pe Heidegger dacă o greșeală
politică i-ar anula tot ceea ce a scris și gândit?
Atenție, de asemenea, la importanța acordată
informațiilor pe care le vom expune în următoarele
texte. O lectură de tipul „Aha! Acum înțeleg de ce
metafizica și epistemologia lui X sunt astfel!” este
riscantă. Este recomandabil să fim atenți la
problema relevanței evenimentelor politice asupra
gândirii filosofilor, fie că ei au fost implicați direct
sau nu în ele. A postula evenimentul politic (social,
economic etc.) drept un criteriu esențial pentru
înțelegerea unui filosof anume, fără a ne gândi în
Totem
prealabil bine la posibilitatea înrâuririi între
elementele contextului și elementele textului avut în
vedere, este înșelător. De exemplu, pentru citirea
Capitalului lui Marx poate fi importantă înțelegerea
contextului economic, în contrast cu alte tipuri de
context cum ar fi, să zicem, cel lingvistic. Dar când
vine vorba de un tratat cum ar fi Categoriile lui
Aristotel, ierarhia criteriilor relevante se poate
schimba, iar insistența de a citi textul tot în cheie
politică eșuează în ridicol.
Acestea fiind spuse, nu ne rămâne decât să
trecem la prima ipostaziere a Străinului, în orașul
considerat leagănul filosofiei, la vărsarea
Meandrului în Marea Egee, Miletul Ioniei.
Străinul din Callipolis (1): Când iubitorii de
înțelepciune din Milet nu aveau răgaz pentru a se
mira în stele
I.	Heraclide din Pont, filosof platonician de
secol IV î.e.n., ridiculizat de contemporani prin
numele de Pompicus, după unii scriitori din
antichitate autor de contrafaceri literare sub numele
lui Thespis, care a amețit istoricii afirmând în
tratatul său despre suflet că Roma este un oraș
grecesc, ar fi fost, după Diogene Laertios, cel care a
spus că Thales (cca. 624 - cca. 546 î.e.n.) a fost o
persoană retrasă, fără interes în a se implica în
treburile statului. Dar presupunem că nu așa au stat
lucrurile și preferăm să credem cele scrise în
continuare de Diogene: aflăm că, de fapt, Thales s-a
implicat nu numai în treburile obștești, ci și în
treburile extra-obștești. Dar înainte să vedem care
sunt faptele lui Thales, să prezentăm câteva
elemente contextuale.
în perioada în care au trăit cei trei mari
reprezentanți ai școlii filosofice din Milet, prima
școală filosofică din istoria filosofiei europene,
marii actori pe scena internațională (restrânsă -
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
imaginați-vă o hartă de Sid Meyer’s Civillization la
început) de atunci au fost Regatul Lidiei, Imperiul
Mezilor și Imperiul Persan, acesta din urmă, sub
conducerea lui Cirus cel Mare cucerindu-le pe
primele două. Pe lângă aceste entități majore existau
o mulțime de state grecești, dintre acestea în
contact cu cele trei imperii fiind în special polis-
urile de pe malul estic al Mării Egee. Miletul era,
poate, cel mai important dintre acestea.
Regatul Lidiei, acoperind partea de vest a
Anatoliei, sub domnia lui Aliattes al Il-lea a luptat
împotriva mezilor, conduși de Cyaraxes cel Mare.
Este cunoscută „Bătălia Eclipsei”, care a avut loc
lângă râul Halys. Această eclipsă se spune că ar fi
fost prezisă de Thales și se crede că a cauzat
oprirea ostilităților, negocierea păcii și stabilirea
râului drept granița dintre cele două state antice.
Bătălia se poate data după calcule astronomice: 28
mai 585 î.e.n. La scurt timp de la bătălie, Cyaraxes
cel Mare a murit și a fost succedat de Astiages. în
560 î.e.n. Aliattes al Lidiei moare și este succedat
de Cresus (cca. 595 - cca. 546 î.e.n.).
Imperiul persan se ridică prin Cirus cel Mare
(cca. 600 - cca. 530 î.e.n.) și imperiul mezilor
încetează să mai existe (GG în 550 î.e.n.). în 547-6
î.e.n. Cresus atacă și cucerește cetatea persană
Pteria. Perșii contraatacă și ajung să cucerească
capitala Lidiei, Sardis și cu aceasta încorporează
Regatul Lidiei în Imperiul Persan.
în acest interval de timp, de la sfârșitul secolului
al VII-lea până în a doua jumătate a secolului
următor, cetățile grecești încearcă să-și păstreze o
oarecare autonomie. între ele exista chiar o alianță,
de la mijlocul secolului al VII-lea, numită Liga
ioniană. între acestea Miletul se distinge în secolul
al VI-lea ca un centru important, fiind și un
important oraș mamă pentru o mulțime de colonii
(printre ele fiind Histria și Tomis). în perioada
tiraniei lui Trasibulos, Miletul a fost în război cu
Regatul Lidiei, conflict încheiat fără o victorie
decisivă. Trasibulos este tiranul despre care se spune
(Herodot, Istorii, 92) că atunci când tiranul
Corintului, Periander, i-ar fi trimis un sol pentru a-l
întreba care este cel mai sigur mod de a guverna o
cetate, l-ar fi dus pe acest sol pe un câmp de grâu,
iar în timp ce-l chestiona pe sol despre ceea ce
dorește, reteza și distrugea cele mai frumoase și
înalte spice de grâu. Mesagerul nu a înțeles nimic
din purtarea aceasta ciudată, dar atunci când i-a
povestit întâmplarea lui Periander, acesta din urmă
a știut ce trebuie făcut pentru a păstra puterea.
Pentru stabilitate, cei buni trebuie eliminați.
Pe scurt, acesta este contextul „geopolitic” în
care au trăit filosofii milesieni.
II.	Despre faptele politice ale lui Thales avem
informații din două surse principale: Diogene
Laertios (în special Despre viețile și doctrinele
filosofilor I, 1, 22-27; 38) și Herodot (Istorii I, 75;
170). Din aceste relatări reiese că Thales ar fi fost
parte a aristocrației și un apropiat al tiranului
Miletului de care am amintit, Trasibulos. De la
Diogene Laertios aflăm că tiranul ar fi fost sfătuit
de Thales împotriva unei alianțe cu Cresus și astfel
regele Persiei ar fi cruțat Miletul de la cădere după
ce a i-au înfrânt pe lidieni, soartă amânată până în
493 î.e.n.
Dar se pare că activitatea lui Thales nu s-a
limitat la atât: acesta s-ar fi implicat în relațiile
dintre cetatea natală, Milet și cele două puteri
majore din zonă, Regatul Lidiei, condus de Cresus,
și Imperiul Persan avându-l pe Cirus cel Mare drept
rege (al regilor). Din ambele surse (Diogene și
Herodot) este relatat episodul deturnării râului
Halys de către Thales pentru armatele lui Cresus în
jurul anului 546 (Herodot privește acest episod cu
scepticism, cum face de altfel cu multe povești ce
Ofranda
țin de „opinia populară” greacă). Dincolo de
scepticismul lui Herodot ne putem da și noi seama
că lucrurile sunt destul de neclare. De exemplu una
din variantele profeției Oracolului Delfic oferită lui
Cresus spune că dacă acesta din urmă va traversa
râul Halys, un mare imperiu va cădea. Unii zic că
Cresus a interpretat greșit divinația oracolului. Dar,
dacă Cresus a apelat la priceperea lui Thales de a se
juca cu apa nu doar la nivel teoretic, nu are rost să
tratăm superficial întâmplarea. Dacă Thales a deviat
într-adevăr cursul râului înseamnă că, în latina
contemporană, technically Cresus nu a traversat
râul, ci a fost el ocolit de râu și, prin urmare,
profeția oracolului poate fi „declarată nulă”. Moira
ne mai jucând un rol, istoria și-a reluat cursul
normal, iar Cresus a pierdut războiul.
în tot acest timp e posibil ca Thales să fi militat
pentru întărirea alianței dintre cetățile Ioniei și el să
fi fost cel care i-a sfătuit (după Herodot) pe ionieni
să-și stabilească un singur congres în scopuri
deliberative, la Theos, considerat a fi în centrul
Ioniei - înainte de înfrângerea lor de către perși - și
să gândească orașele ca părți ale unui singur stat.
Pentru unii visători, formă de panelenism timpuriu.
III.	Anaximandru (cca. 610 - cca. 546 î.e.n.),
succesor al lui Thales, este, după Diogene Laertios
(Despre viețile și doctrinele filosofilor II, 1, 1-2),
milesian prin descendență, recunoscut ca astronom,
fiind descoperitorul ceasului solar și al gnomon-ului
(i.e. partea din ceasul solar care aruncă umbra).
Sursele fac posibile două ipostaze de implicare
politică din partea lui Anaximandru. Prima este cea
de sol în Sparta, sol trimis de Cresus, regele Lidiei,
în vederea asigurării unei alianțe împotriva perșilor
(Herodot, Istorii, I, 69). Acest eveniment poate fi
fictiv, dar poate fi legat de surse care relatează o
eventuală vizită în Sparta în timpul căreia
Anaximandru le-ar fi adus lacedemonienilor mari
servicii: ar fi instalat un ceas solar (conform lui
Diogene Laertios) și - conform lui Cicero, De
divinatione I, 112 - Anaximandru i-ar fi salvat pe
spartani de la un cutremur, în urma căruia vârful
muntelui Taigetos s-ar fi despicat, distrugând orașul.
Se poate presupune că Anaximandru a supraviețuit
acelei vizite, negocierile între greci nedesfășurându-
se după modelul „This is Sparta!”.
Relatări despre o altă misiune care i-a fost
încredințată lui Anaximandru avem din surse latine.
Aelian, un retor roman de secol II-III e.n., în ale
sale Istorii (III, 17), amintește de Anaximandru ca
fiind conducător al coloniei Apollonia (astăzi
Sozopol, în Bulgaria) de pe coasta Mării Negre.
Despre Anaximandru s-a mai spus că a fost și
primul care a desenat o hartă a lumii, o hartă mai
mult sau mai puțin utilă coloniștilor milesieni.
în timp ce situația primilor doi filosofi
milesieni, Thales și Anaximandru, este mai fericită
din punct de vedere al mărturiilor doxografice,
despre cel mai tânăr dintre aceștia, Anaximene (585
î.e.n. - cca. 525 î.e.n.), nu avem informații relevante
pentru scopul nostru. Filosofii ionieni par să fi fost
foarte implicați în politica propriei lor cetăți.
Următorul filosof despre care vom vorbi, numit și
Obscurul, a fost, din contră, profund dezgustat de
jocurile din propria cetate, situată mai la nord de
Milet.
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
19
Black
Pantone 253 U
Foarte scurtă introducere
ortodoxă în filosofia indiană
Remus Foltos
1.	Dumnezeu - Stăpânul universului
Dumnezeul indienilor de pe continentul bine știut
este Brahma. Vorbind despre acest Dumnezeu trebuie
să spunem că el este „cel ce odihnește mai întâi în
sine” - dacă vorbim de perioada Vedelor, atunci când
imnurile vedice povestesc atât de frumos, admirabil,
începuturile Lumii.
Dar atunci când Dumnezeu iese din sine trebuie
să creeze ceva. O Vedă spune că Brahma, „germenele
de aur”, s-a divizat, și făcându-se doi, a luat naștere
universul și odată cu el - și coapartenent lui - frica.
Unde sunt doi acolo există frământare, frică. Logic,
nu? Iată izgonirea din Rai veterotestamentară! (Idel
Segall - Rolul filosofiei orientale în formarea con-
cepției europene moderne)
Ca și Creator al Lumii putem întâlni mai apoi pe
Brahma ca evoluând în Upanishade, texte mai târzii
decât Vedele, în patru ipostaze.
Mai întâi, Brahman este în afara materiei și
dăinuiește veșnic, neavând nicio legătură cu ea. Ea
renaște și se zbate impersonal în caruselul unei morți
și al unei vieți care înseamnă tot moarte, adică
descompunere încă de la naștere.
Al doilea punct de vedere reprezintă pe Brahman
care creează lumea dar nu mai intervine în ea, el fiind
doar cel care o plăsmuiește - deus otiosus.
Al treilea punct este coborârea lui Brahman în
lume, adică el, aflându-se în toate câte sunt, pătrun-
zându-le și menținând în ele viața și dumnezeirea,
dându-le atât impulsul inițial dar și menținându-le într-
o existență veșnică. De menționat că atât Brahma cât
și lumea sunt nesfârșite, infinite.
Al patrulea punct și vârful la care ajunge doctrina
Upanishadelor dar și a întregii filosofii indiene, unde
aș aminti și sinteza mai târzie Baghavad-Gita, este că
numai Dumnezeu există în realitate ca adevărat și că
separația lui de Natură, de Lume, este clară deși nu
întru totul. El există în lume dar ca iluzie, poate fi
deprins, „apucat de coadă”, chiar prins în această
lume, dar numai în mod eufemistic, adică prin analo-
gie cu lumea reală a lui, în care el se află separat
într-un topos fără dimensiune, inextensiv de unde
guvernează întreaga Iluzie (Maya), (Paul Deussen -
Filosofia Upanișadelor).
De aici începe orice doctrină despre identificarea
sufletului cu Brahma, prin purificarea yogică, de orice
iluzie a acestei lumi, de aici provine, doctrina Proniei,
a destinului, a misticii, a materialismului sistemului
mai târziu - Samkya - și tot ce poate rezulta din
partea tuturor explicațiilor pe marginea omului, ani-
malelor, plantelor și mineralelor, de asemenea tot ce se
poate spune despre actele ritualice atât de bogate în
India, cât și despre mitologia ei abundentă. Totul de la
acest punct, al patrulea, care este reprezentat de cel
mai interesant și, se pare, cel mai vechi consemnat și
semnalat - idealism al tuturor civilizațiilor și tim-
purilor, (Mircea Eliade - Yoga - nemurire și libertate).
Or mai fi fiind și alte idealisme și mai vechi dar
cum să le înțelegem deplin fără aportul textual? Prin
tălmăcirea creațiilor de altă natură? Prea puțin conclu-
dent!
2.	Omul - Stăpânul lumii
Dacă Dumnezeu stăpânește, sau este în relație
directă cu universul și bineînțeles cu lumea, atunci
omul este cel care stăpânește pe deplin Natura, Iluzia,
Maya, începând de la propriul său suflet și corp și
terminând cu Natura pe care acesta o poate sfinți și
îndumnezei în totalitate sau poate acționa magic
asupra ei - depinde.
Să le luăm pe rând.
Sufletul are trei componente ca la Platon - tamas
(skr.), partea cea mai apropiată de iluzie, iluzie care
este însăși Lumea și Natura, rajas - partea mediană
care înllăcărează materia iluzorie și o transformă în
sattva - intelectul, care nu este altceva decât atmanul
împlinit, adică îndumnezeit dacă scapă de iluzia cos-
mică Maya - cea a Naturii și a Lumii întregi. Atman
înseamnă suflet. Adică partea din suflet care se poate
uni identitar cu Brahma prin mistică. Toate astea se
fac prin nevoințe ascetice, căci ce este o anumită parte
a yogăi decât asceză unitivă mistică?! Există desigur și
alte forme de yoga, dar ele te fac stăpân nu numai pe
corpul propriu ci te fac să rezonezi, uneori magic, alte-
ori mistic, cu natura. De aceea am spus că stăpânul
lumii este omul căci în tradiția indiană se credea că,
prin anumite practici corporale, după ce sacrificiul s-a
interiorizat, se poate acționa magic asupra naturii
înconjurătoare. Interiorizarea sacrificiului, a jertfei, ar
însemna, popular, că jertfa adusă zeilor nu mai este
cea sfârâitoare la foc, ci totul se mută în sullet și corp
unde, prin meditație și asceză, prin controlul respi-
rației și prin realizarea anumitor procese mintale sim-
bolice - de altfel ca și în sacrificiul exterior, când spun
„simbolice” -, sau prin poziții simbolice corporale,
(Mircea Eliade - Tehnica meditației indiene). Și faptul
este dovedit științific. Magia există în Hymalaia, în
Bengal și în toată India dar pe lângă asta mai există și
idealismul mistic de unire cu Dumnezeu care nu mai
e magic ci aș avea curajul să spun de-a dreptul ortodox
creștin, păstrând proporțiile „semnificante”. AȘ
AMINTI LA ACEST PUNCT POEZIA ÎNTREACĂ A
LUI RABINDRANATH TACORE. Reputatul gânditor
german care a scris celebra lucrare Sacrul - Rudolf
Otto - arată cel mai bine în Mistica orientului și misti-
ca occidentului aceste apropieri izbitoare dintre cele
două mistici. Nu trebuie să insistăm ci doar să ne can-
tonăm asupra aspectului că similaritatea între unirea
cu Dumnezeu la ortodocși și unirea cu Dumnezeu la
hinduși există ca un lucru firesc, căci toți provenim
după cum se știe din aceeași civilizație arhaică.
în ceea ce privește lumea - ea este guvernată de
iluzia cosmică Maya care este vălul cu care Brahma a
acoperit lumea iar prin anumite tehnici yogice (vezi
Mircea Eliade - nu numai Yoga - nemurire și libertate
dar și altele mai interesante) rituale, se poate stăpâni
prin magie frazeriană (George James Frazer - Creanga
de aur) - cum i-am putea spune - această Lume. Când
vorbim despre magie, ne referim în mod strict la două
aspecte frazeriene: magia analogică sau imitativă -
acționând asupra unui simbol al lucrului se acționează
asupra lucrului însuși - vezi practicile magice africane
- de exemplu înțeparea „păpușii” ce reprezintă victima
magiei respective sau desenând, în peșterile paleolitice
vânătoarea reușită, atragi vânătoarea reușit reală,
(Eliade, Frazer, Blaga și mulți alții), și magia conta-
gioasă - două lucruri care au stat lipite, împreună, sau
unul lângă altul, păstrează o legătură eterică și după
despărțirea lor, astfel că acționând asupra unuia atragi
aceeași acțiune și asupra celuilalt - de exemplu, și cel
mai banal, arderea unghiilor tăiate ale dușmanului vor
aduce moartea lui sau distrugând arma potrivnicului
l-ai distrus și pe el etc.
Lumea, așadar, poate fi sfințită în cazul idealismu-
lui sau manevrată în cazul celorlalte tipuri de yoga
care implică magia.
Aici intervine filosofia actului. A urmări sau a nu
urmări „fructul faptelor” tale. Dacă nu urmărești fruc-
tul faptelor tale ești idealist mistic unitiv iar dacă
urmărești fructul faptelor tale ești magician, chiar și
fără voie, căci participi la marea iluzie cosmică cu care
te confunzi, în care te afunzi cu fiecare faptă îndrep-
tată cu gândul spre o anumită țintă. Căci dacă îți
îndrepți forța gândului spre o țintă din lume atunci
participi la iluzie dar dacă îți ațintești mintea către „cel
fără formă” sufletul tău va fi și el „fără formă”.
Așadar nu neantul (din perioada ulterioară - budistă) îl
profesează filosofia indiană și dispariția în acest neant,
adică nimic, adică vid, adică vacuitate, ci dispariția în
Interfața (dacă rămânem în contextul upanishadic)
care este Dumnezeu acoperitorul lumii, în acest
Acoperământ care nu este altceva decât chora platoni-
ciană (a se citi despre chora studiul lui Derrida -
Chora, apărut la editura Idea - Cluj-Napoca.) Evident,
această Interfață este impersonală și de aceea, este
departe de contopirea cu Dumnezeu prin Imitatio
Christi - creștină. Deci, Dumnezeul întrupat prin per-
soana lui Hristos, nu este același cu Brahma. S-ar
putea însă spune că atât filosofia indiană, prezentată
mai sus, cât și cea platonică, sunt Lucrarea Sfântului
Duh - același care îi inspira și pe profeții iudei ai
Vechiului Testament, căci așa cum Ilie Tesviteanul a
fost răpit în cer, așa și misticii indieni au o relație
directă cu Brahma.
Doctrina reîncarnării, pe de altă parte, sau karma,
este cea care explică de ce trebuie să existe o ierarhie
în natură. Toate pietrele, vegetalele, animalele și unii
dintre oameni sunt Oameni și ele - cu sufletul - forma
nu mai contează, carcasa. Aceasta este măreția doc-
trinei karmice, atât de ponegrită. Omul este întreaga
Natură așadar, dar este doar ca iluzie cosmică așa,
adică în acest mod pe care l-am expus. Dar dacă omul
poate stăpâni tot ce mișcă sau stă, tot ce are viață sau
nu are viață, este pentru faptul că el este în toate.
Hindușii spun tat tvam asi - adică - și asta ești tu. De
aceea acționând magic cu corpul și sufletul lor, prin
sacrificiu interiorizat, pot intra în rezonanță cu toate
entitățile naturii.
Doar cel ortodox idealist este acela pe care nu-l
mai interesează acest lucru și poate ieși din karma și
pătrunde în pliul sau interfața cea fără de formă, dar
care donează orice formă, care îngrijește ca o doică
(traducerea gr. a chorei) toate formele dându-le viață.
Numai că această interfață este chiar Brahma.
Dar atunci cine este „cel dincolo de toate”? El n-
are nume, ca la Eckhart, și se află separat și de nenu-
mit. în Upanishade este numit tot Brahma dar nu
Demiurgul. Demiurgul este interfața cu care se unește
atmanul căci în Cel de dincolo de toate, (oricât de ide-
aliști ar vrea să fie hindușii prin transformarea budistă
și apariția dispariției veșnice în Neant), nu se poate
intra decât dacă sufletul - de natură personală - devine
ceva im-personal - ceea ce este ilogic și imposibil.
Pasul pe care îl face doar creștinismul este contopirea
personalității umane cu însăși Persoana lui Isus prin
Imitatio Christi (Toma de Kempis). Omul nu poate,
așadar crea precum Demiurgul decât ca participare
karmică - deci exterior lui însuși. Când nu se implică
„creativ” în această lume, ci așteaptă chenoza, se
apropie de practica mistică creștină. Totuși, umanis-
mul filosofiei indiene - demonstrat tocmai prin toate
câte am amintit - precum și tehnicile mistice, îl
apropie pe aceasta de universul creștin în mod preg-
nanta
Bibliografie
Idel Segall - Rolul filosofiei orientale în formarea con-
cepției europene moderne
Paul Deussen - Filosofia Upanișadelor
Mircea Eliade - Yoga - nemurire și libertate
Mircea Eliade - Psihologia meditației indiene
Rudolf Otto - Mistica orientului și mistica occidentului
George James Frazer - Creanga de aur
Jacques Derrida - Chora
Meister Eckhart - Mysterium Magnum
Mircea Eliade - Morfologia religiilor
Sergiu Al-George - Limbă și gândire în cultura indiană
Teofil Simenschy - Cultură și filozofie indiană în texte
și studii
Sergiu Al-George - Arhaic și universal
Platon - Republica
*** - Baghavad-Cita
*** - Imnurile vedice
*** - Cele mai vechi Upanishade
*** - Samkhya Karika
*** - Vechiul Testament
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
meridian
Lumea văzută din China
Andrei Marga
Suntem obișnuiți să vedem lumea prin “ochelarii”
creați de opțiunile și valorile culturii europene
(occidentală, după ce a mai fost considerată
greacă, romană, iudeo-creștină, caracterizări ce au
rămas insuficient precizate). Socotim tacit, ca un fel
de reflex, că lumea în care trăim gravitează în jurul
nostru, în comunitățile noastre avându-și centrul, cel
puțin ca un mănunchi de criterii de evaluare a ceea
ce se petrece. Chiar dacă revoluția copernicană a avut
loc de mult, tendința multor oameni este de a gândi
ptolemaic, doar că în coordonate împinse
incomparabil mai departe. Puține au fost provocările
istoriei la a gândi altfel, încât tendința s-a stabilizat și
pare indiscutabilă.
Câteva cercetări majore recente ne atrag însă
atenția că se află deja în ascensiune alternativa - o
lume care este văzută altfel, iar imaginea este relevan-
tă și are consecințe practice. Gilles Chance evoca (în
volumul China and the Credit Crisis. The Emergence
of a New Worldorder, John Willey & Sons,
Singapore, 2010) rapiditatea reacției chinezilor la difi-
cultăți, importanța pieței interne fără egal a țării
devenite al doilea producător al lumii și trăgea con-
cluzia că nu mai dă rezultate neîndoielnice privirea
sistemului chinez cu optici europene (p. 202). O
tradiție de interpretare dominantă în ultimele mai
bine de două secole își pierde acum suportul. O altă
investigație britanică, cea a lui Martin Jacques (din
impunătoarea carte When China Rules the World,
Penguin, London, 2012), argumentează că, în cazul
marii țări de la Răsărit, avem de a face nu cu un
“stat-națiune”, ci cu un “stat-civilizație”, care se va
impune în lume nu doar economic, cum a și făcut-o
în ultimele decenii, ci și politic. Vom avea de a face
cu un fenomen istoric de magnitudine comparabilă
cu afirmarea Statelor Unite ale Americii, chiar dacă
va fi diferit. Drept urmare, asemenea oricăreia dintre
supraputerile anterioare, China “va vedea lumea prin
prisma propriei istorii și va căuta, în funcție de con-
strângerile prevalente, să refacă lumea în imaginea
proprie” (p. 289). Ni se propune să luăm act, cel
puțin în Europa, de recentele intervenții salutare ale
Chinei pentru salvarea unor economii naționale și de
împrejurarea că această țară percepe de pe acum
dependența lumii de acțiunile ei (vezi Erik
Izraelewicz, L’arogance chinoise, Grasset, Paris,
2011).
Trei autori foarte calificați (Mathieu Duchatel,
Max-Jean Zins, Guibourg Delamotte, Le monde vu
d'Asie, Philippe Picquier, Arles, 2013) au captat viziu-
nile alternative oferite de China, India și Japonia: o
lume structurată ierarhic în jurul Chinei, ca centru
(cultura chineză), o lume în care alteritatea nu mai
este privită cu mefiență, în vederea confruntării (cul-
tura indiană), și o lume având la răsăritul Soarelui un
arhipelag binecuvântat de zei (cultura japoneză).
“Culturile tradiționale ale Chinei, Indiei și Japoniei au
forjat trei viziuni despre lume foarte diferite, determi-
nate în mare măsură de istoria fiecăruia dintre cei
trei uriași și poziția sa în spațiul asiatic” (p. 16).
Fiecare dintre țările menționate conservă memoria
experienței cu europenii. Atunci când s-a pus proble-
ma identificării de “valori asiatice”, la sfârșitul secolu-
lui al douăzecilea, primul pas a fost contestarea uni-
versalității valorilor europene: doctrinei drepturilor
omului i se preferă doctrina drepturilor corpusului
social, legalizării libertăților i se preferă legitimitatea
instituțiilor, democrației liberale i se preferă meri-
tocrația, liberalismului economic i se preferă o marke-
tizare având în stat principalul actor. Alternativele au
adesea, cum ușor se observă, încărcătură polemică.
Se consideră, bunăoară, că drepturile omului se aplică
discriminatoriu de către europeni, că expansiunea li-
bertăților aduce cu sine nedreptăți, că democrația li-
berală este, în fapt, o “dictatură a majorității”, că
bogăția s-a dobândit mai repede cu mijloacele etalate
de “tigrii asiatici” - Coreea de Sud, Taiwan, Singapore
etc.
Să ne oprim în acest articol asupra Chinei, care,
evident, a ajuns cel mai departe pe calea articulării
propriei viziuni. Din 1990 încoace s-a făcut, pe fon-
dul unei dezbateri animate, efortul de identificare a
“valorilor asiatice”. Criza izbucnită în 2008 și SUA și
Europa i-a pus, este adevărat, capăt, dar nu înainte de
conturarea a două concluzii importante: pe de o
parte, europenii nu și-ar respecta valorile pe care le
proclamă (în primul rând “drepturile omului”), pe de
altă parte, Asia ar avea, ținând seama și de faptul că
a depășit criza financiară din 1997 în numai doi ani,
motive de optimism și de cultivare a unei viziuni pro-
prii, “dinamice”, orientate spre viitor.
în 2010 s-a efectuat un sondaj în diferite țări pen-
tru a stabili starea de spirit a populației. Diferențele
consemnate de Jean-Marie Bouissou, care prefațează
volumul, sunt grăitoare. în ceea ce privește China,
71% dintre cetățeni declară că sunt satisfăcuți cu situ-
ația țării, 79% consideră că viitorul acesteia va fi
strălucit, 72% că apartenența națională este impor-
tantă, 69% că sunt gata să moară pentru țară, într-o
situație extremă, 90% că globalizarea este o oportuni-
tate, 27% că pot purta o discuție în limba engleză.
Spre comparație, valorile înregistrate în Franța pe ace-
leași coordonate au fost 25%, 13%, 67%, 30%, 47%,
respectiv 34%. Pot fi făcute numeroase alte compara-
ții, dar cele de mai sus sunt grăitoare. Concluzia gen-
erală este aceea că în China și în celelelate două țări
din Asia cetățenii trăiesc deschiși spre viitor, care este
încărcat eminamente pozitiv. Uniunea Europeană a
suscitat, la rândul ei, entuziasmul și speranța europe-
nilor la un moment dat. Din perspectiva chineză
actuală lucrurile arată, însă, altfel. “Eșecul Uniunii
Europene în a vorbi cu o singură voce în materie de
politică externă, la care se adaugă de acum criza
datoriilor suverane și a monedei euro, tind să o facă
să dispară de pe harta geopolitică a lumii, așa cum
este văzută de cei trei uriași ai Asiei” (p. 26). Pentru
cei mai mulți asiatici lumea devine una fără Europa.
Care sunt, însă, opțiunile mai precise ale viziunii
chineze asupra lumii? Volumul Le monde vu d'Asie
le captează în domeniul politicii internaționale în
dreptul câtorva repere importante.
Din capul locului, este de menționat preluarea în
viziunea Chinei actuale a unui termen al filosofiei lui
Michel Foucault - cel de “pouvoir du discourse”.
Termenul este interpretat în mod propriu, drept abor-
dare a celorlalți, cu care se împărtășesc realitățile, pe
linia creării de convingeri. Ordinea internațională
postbelică este, în optică chineză, rezultatul luptei
puterilor occidentale și le-ar avantaja, încât o altă
ordine, bazată nu pe argumentul forței, ci pe forța
argumentelor, ar trebui pregătită. Așa cum atestă
chiar istoria occidentală, inițativa intelectuală, ideile
în fond, au importanță crucială, iar China caută să
formuleze idei și să le facă atrăgătoare și penetrante.
Aspirația cea mai profundă este cea a “lumii armo-
nioase” (cum formula, în 2005, președintele Hu-jin-
tao la ONU) și a “dezvoltării pacifice (heping
fazhan)”. Deși China are de recuperat teritorii, opți-
unea ei declarată este cooperarea ce permite
rezolvarea finală a litigiilor.
încă nu este limpede cât de mult reia China
“abordarea sinocentrică a lumii”, aflată în cultura ei
străveche - în care lumea este compusă din cercuri
concentrice dispuse în jurul Chinei, a cărei
centralitate se legitimează printr-o relație de
proximitate cu Cerul, care i-a încredințat o anumită
misiune pe Pământ. Aceste cercuri cuprind „state
tributare” și „state barbare”. Ceea ce este sigur este
că sinocentrismul este reluat în zilele noastre, chiar
dacă în China se poartă discuții și acum în jurul
concurenței modelării ierarhice a lumii cu modelarea
europeană bazată pe recunoașterea suveranității
statelor. A doua modelare este socotită sursă de
nesfârșite conflicte, iar istoria plină de războaie a
Europei este invocată ca probă.
Este sigur, de asemenea, că suveranitatea Chinei
și unitatea ei sunt considerate valori fundamentale.
China este prudentă în relația cu puterile epocii
postbelice, bănuind că unele grupuri urmăresc
afectarea suveranității și unității ei și postulând că în
spatele acestor grupuri se află nu atât valori, cât
interese de dominație. în mod prototipic, Mao-
Zedong a respins, deja în anii cincizeci, diviziunea
lumii între Est și Vest și a lansat „teoria celor trei
lumi (sange shijie lun)”, care a stimulat, cum se știe,
mișcarea „nealiniaților”. Astăzi, după cum se poate
reține din analize chineze, situația lumii este nouă,
cu o Europă ce nu ține pasul, întrucât nu și-a depășit
vechea fărâmițare, și o Japonie în stagnare, încât
China este singura ce poate revendica „paritatea
strategică” cu Statele Unite ale Americii. Pentru
moment nu este, însă, clar dacă China va și asuma
efectiv un rol atât de imens, fiind conștientă de
costurile uriașe pe care le incumbă, chiar dacă ea
vede în SUA o supraputere hegemonică și salută
pluralizarea marilor puteri. „Este clar că una dintre
prioritățile Beijingului este o reformă a instituțiilor
guvernanței mondiale, care să confere pondere mai
mare lui însuși, precum și altor mari țări emergente
(Brazilia, India) și Rusiei” (p. 46).
Mathieu Duchatel observă că multă vreme China
și-a dezvoltat capacitatea militară mai cu seamă
terestră, ținând seama de împrejurarea că provocările
la adresa securității ei veneau pe sol. Mai nou
opțiunea s-a schimbat. Doar o scurtă perioadă din
istoria ei, 1405-1443, sub dinastia Ming, această țară
a fost o forță navală de prim ordin. în acea vreme
chinezii au întreprins călătorii de descoperire a lumii,
precedându-i în multe privințe pe europeni. Recent,
însă, China a luat decizia dezvoltării capacității ei
navale. Astăzi, marea țară de la Răsărit este singura
țară din lume care produce toate categoriile de vase
de luptă, de la portavioane, submarine nucleare
lansatoare de rachete, la torpile antinavă și
echipamente de comunicații ultrasofisticate (p. 55).
Ar fi greșit să se considere că singurele atuuri ale
Chinei sunt forța ei economică și capacitatea militară.
Așa cum Martin Jacques amintea în cartea sa,
socotită cea mai temeinică ce s-a scris de sinologi,
această țară promovează o civilizație diferită, „încât
ascensiunea Chinei va schimba profund natura sis-
temului global... Pentru prima oară în epoca mod-
ernă, jucătorul ce devine crescând dominant va fi un
stat-civilizație, un megastat de o magnitudine nouă, o
țară în curs de dezvoltare și o colonie anterioară a
puterilor occidentale și a Japoniei” (p. 293).
Atitudinile, percepțiile și comportamentele cultivate
de această civilizație au început deja să marcheze
lumea în mod perceptibil.
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
21
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
showmustgoon
Dumnezeu e ca
Sergiu Nicolaescu
Oana Pughineanu
Vreau să scriu deja de vreo săptămână despre
„relația mea cu Dumnezeu”. Primele
propoziții pe care le-am tastat și le-am
șters, le-am tastat și
le-am șters, le-am tastat și le-am șters au fost:
„m-am întâlnit adesea cu Dumnezeu. Mereu la
fel. Și eu și el.” Le-am recitit de câte ori a fost
nevoie pentru a le percepe din acea sănătoasă
absurditate la care ajungi când privești îndeajuns
de mult un lucru sau înșirui, una după alta, trei
„ce ce”-uri (de la o vreme ajung și atâtea) care te
transportă instantaneu în starea de sinistră
deconectare pe care ți-o provoacă somnul de
după-masa. Cum adică m-am întâlnit cu
Dumnezeu? Cu siguranță nu l-am văzut
plimbându-se pe uliță. M-am născut prea târziu
pentru asta. Satul străbunicilor era deja
automatizat, iar zorii se auzeau înainte de a se
vedea. De fapt, crăpau ajutați de buciumul de la
7, un muget mecanic ițit dintre cele trei furnale
ale combinatului chimic. Nu contest totuși că
Dumnezeu s-ar fi putut ascunde la lăptărie sau
chiar la „bolda” cooperativei unde Moșu bea
duminica un deț. Cimitirul l-am verificat de mai
multe ori. Era liniște și pace. Acum îmi pare a fi
un soi de Auchan al lui Dumnezeu... rafturi-
rafturi de conserve cu datele între care sunt
consumabile înscrisă pe capac. Biserica veche era
și a rămas închisă. Cea nouă e a preotului.
Nici la 13 ani când a explodat în mine prima
bubă mistică nu l-am întâlnit. Era, de fapt, doar
prima criză de „imotivare” și dorința
adolescentină de a reveni la sensurile pline ale
copilăriei. Nu găsisem pe-atunci nicio altă
modalitate de a suporta genul acesta de dezastru
și confuzie decât prin a dori să cred sau să cred
că cred cu o ardoare demnă de un condamnat la
moarte. Am ajuns să iau până și strălucirile
aleatorii ale geamurilor de pe stradă drept semne.
Altfel de semne. De-a dreptul indiciale. De parcă
Dumnezeu era un animal fabulos care lăsa urme
pe drumul spre școală, spre alimentara sau spre
punctul de colectare a sticlelor goale. Le lăsa
numai pentru mine. Mai târziu le-am redescoperit
în literatură, dar știam deja că nu aparțin
nimănui.
De revelații cu conținut explicit divin n-am avut
niciodată parte deși, am trăit multe momente de
intensități care se transformau pentru câteva
săptămâni, luni sau chiar ani într-un soi de
adevăruri, de „absoluturi de buzunar” (voba lui
Tournier). Multe dintre ele au fost legate, mai ales
în copilărie de lecturi sau de inoportuna mea
prezență printre adulții care din motive absurde și
meschine continuau să-și împartă viața, să o facă
felii. Țin minte perfect cum stăteam pe un soi de
laviță tare în bucătăria bunicii strigându-mi până
la sughiț, prima „revelație”: „nimeni nu se
gândește la sufetul lui”. Sună melodramatic, eram
în era lui Fram... dar, până în ziua de azi privesc
cu o mirare la fel de intensă și simt cu un sughiț
la fel de acut felul în care oamenii acceptă docil
orice formă de „anonimizare”, și orice formă de
a-și trăi agoniile și defulările în moduri cât mai
comode (da, există și agonii comode). Drumul
spre maturitate seamănă cu un soi de
chiverniseală psihică: mintea, la fel ca și spațiile
modulare în care ne fâțâim trebuie mobilată cu
fotolii, paturi moi, ustensile de curățat
funcționale, detergenți eficienți, intrarea în rol și
eliminarea totală a corozivului „da ce dracu'
facem eu/noi aici (în jobul ăsta, în căsnicia asta,
în dorințele astea, în ratele astea)? Pentru ce?”. O
să mi se spună că „așa merg lucrurile”, că e vorba
până la urmă de brutala programare genetică care
asigură însăși măreția speciei: nevoia de coerență.
Numai că sunt puține formele de coerență care
nu funcționeză în gol, de dragul lor, excluzând
tocmai materialul pe care se prespunune că ar
trebui să-l ordoneze (fie sufletul melodramatic, fie
celebra viață pe care până și artiștii o scapă
printre degete). Am înțeles foarte greu (la modul
organic, aproape celular) că „virtutea” vechilor
forme de înțelepciune la asta se referă. Nu e
vorba de sensul moralist, schizoid care desparte
datoria de sentimente, ci din contră, de găsirea
(adeseori și pentru cei mai mulți printr-o practică)
unui reglaj fin în care datoria, sentimentele,
lumea și sufletul melodramatic nu se mai despart,
orbitând autist sau consumându-se catastrofic,
pornografic și isteric în momentul în care se
întâlnesc. Cu siguranță, arta reglajelor fine e una
pierdută. Poate dintodeauna ea a aparținut celor
născuți cu har. Ei au, dacă nu un soi de răspuns
la Pentru ce?, cel puțin o formă energie care-i
propulsează prin viață ca printr-o lume plutitoare.
Pentru restul coerența se reduce la modurile de
anonimizare și chiverniseală (coextensive) și,
foarte rar, la forme atroce de evaziune, practicate
de ceea ce literatura de specialitate desemnează
prin figura antieroului. Sunt cei lipsiți de har, de
talentele speciale și probabil, chiar testele IQ i-ar
defavoriza teribil. Au un singur „fix”: sunt
incapabili să suporte coerența mecanică a
„socializării”, „pentru ce”-ul le sfredelește capul
când ți-e lumea mai dragă. Duminica când
parcurile se umplu de hamacuri. Seara când
comediile curg gârlă. De la primul sărut când deja
se simt abandonați și traversați de viitorul
entropic știind că nu pot fi pentru ceilalți decât o
altă minune care se repetă de 3 ori. în ședințele
care ctitoresc cincinalele creșteri ale producției, ba
chiar și în cele 8 ore legale de muncă, și-n cele 8
legale de somn.
Nu l-am zărit pe Dumnezeu nici în justificările
peudo-științifice, cu nimic mai puțin amăgitoare
decât o liturghie, cu nimic mai puțin frumoase
decât o icoană rusească care încearcă să cuprindă
în ea toate trupurile. Conform celebrului mit
modern NDE (near death experience), milioane
de oameni au parte de ceea ce biologii cred că ar
fi o simplă și ultimă descărcare de energie
intraneuronală (adesea luând forma celebrului
tunel și a derulării vieții prin fața ochilor). Un
prieten îmi spunea că natura, de obicei, nu se
ocupă cu genul ăsta de „risipă”, că nu oferă pe
degeaba niciun fel de compensație de acest gen...
că poate, poate... Părea un argument tare. Dar și
florile sunt frumoase degeaba. Și păsările. Au și
ele un rai al lor?
Nici în după-amiezile trăite pe post de nopți
walpurgice, când stăteam paralizată de frică
privind în geamul de la bibliotecă reflecția veiozei
ca o cască de soldățel de-a dreapta și modelul cu
vinișoare roșii, de accident cerebral al unei perne
decorative, de-a stânga, nu l-am văzut pe
Dumnezeu. Așteptându-i pe bunici să se întoarcă
de la ședințele de partid m-am specializat în
vânarea semnelor de viață. Cu o concentrare de
halterofil, spărgeam liniștea care îmi țiuia în
urechi lăsând să vină la mine ușile trântite,
plânsetele de copii plezniți, certurile vecinilor,
genericul telejurnalului și pașii de pe casa scării.
Un sunet de apă trasă conta adesea cât o A Doua
Venire. Cu timpul frica s-a transformat în
anxietate, care nu este, cel puțin pentru mine
decât groaza de a lua lucrurile așa cum sunt și de
a le lăsa așa cum sunt. Nefiltrate. Fără zen, fără
asceză. Nicio practică care să transforme agonia
în pedagogie. Lumea fără anestezice. Lumea
antieroilor. Akaki Akakievici, K., Bartelby,
Michael K., Cavalerul Resemnării, Meursault. Pe-
atunci nu-i cunoșteam, dar i-am recunoscut din
prima, în alte după-amieze și nopți tocate în
așteptare, în cruzimea lipsei oricărei medieri, a
oricărui story, fie cât de firav. „Nu - a spus
Petrovici - nu-i nimic de făcut”.
Dar atunci când l-am întâlnit pe Dumnezeu?
Presupun că atunci când îl întâlnește oricine.
Când am iubit și n-am vrut să știu, deși știu, că
asta e totul. Că vine ziua din care n-o să ne mai
privim în ochi, n-o să ne mai auzim și n-o să ne
mai fisurăm stângaci egoismele ciocnindu-ne unii
de alții. Că răul făcut nu mai poate fi desfăcut și
răscumpărat la niciun casino divin. Când mi-a
murit bunicul, pisicile, cățeii, hamsterul, soarele
de septembrie, dorința de a scrie ceva, orice.
Când n-am mai știut dacă autocolantul.ro,
stikerul.en sau, și mai bine, autoadesivo.it sunt o
formă de preaplin sau o indiferență mascată.
Când nu mi-am mai dat seama dacă linkurile cu
activiști și feline fine fac parte chiar din lumea
noastră (lumea? noastră?) sau cresc ca o comă în
holul neutru al unui duplex pe care-l împărțim
fără să ne mai întâlnim niciodată. Dumnezeu a
devenit o melancolie în avans, o bilă neagră cât
pentru toată viața, un bilet dus, fără întors pentru
ziua în care nimeni nu mai trebuie să plece. îl
accept în orice forme. Feștit pe cupole sau ascuns
în moțul de cremă al amandinei. în zacusca de la
mami, în grijile taților și mesajele cu „pui mic”.
în vocile speriate ale bunicilor. în îmbrățișările
fraților. Ocupat cu ședințe sau scriind referate.
Seamănă cu Sergiu Nicolaescu după care
plângeam de fiecare dată pe vremea când nu
știam că actorul nu e rolul lui. Când credeam că
în filme se moare cu adevărat și pentru
totdeauna. Ca de obicei. Și ce miracol să-l tot
revăd. E împușcat de dimineață și reluat noaptea.
învie pe bandă la mai puțin de 3 zile. Cu aura
reprodusă mecanic. Aură de ceramică, aură de
plastic, de abțibild cu spinii încorporați lipit pe
frigider. Cu gust de mentă, de lămâie, de tămâie.
Da. Dumnezeu există. E o poftă de-a mea.
Câteodată am poftă de dulciuri, câteodată de o
plimbare, câteodată de El. (Și chiar de n-ar exista,
tot nu mai exită așa ceva cât îi lumea și pământul
și toate galaxiile. Să ne veselim.)
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
eveniment
Un piedestal înalt si de neclintit
în istoria presei naționale
Aurel I. Rogojan
ărturisesc că, dintotdeauna, întâlnirea cu o
carte nouă mă transpune în lumea ascunsă
printre cuvintele așezate în paginile pe care
le răsfoiesc cu nerăbdarea copilului în fața unui dar
multașteptat. Sunt cărți și cărți. Unele îți împlinesc
așteptările, adică dăruiesc. Altele nu, fiindcă nu te
regăsești nici în lumea cărții și nici în crezul autorului.
Când s-a împlinit văleatul 7522 (2013), Brumar, a
28-a zi, mi-a fost dat să am în mână primul volum al
uneia dintre marile cărți ale istoriei recente a
României, trăite și adnotate de Cornel Nistorescu zi
de zi, cu perseverența stoică a cronicarilor din vremi
de mult trecute, în epistole politice, reportaje,
interviuri și editoriale publicate într-o perioadă de
ratare a viitorului, devenit astăzi prezentul vieții
noastre: anii 1990-1995.
Români, vi se pregătește ceva! este, înainte de
toate, o carte de mare și rar eveniment editorial. O
operă prin care autorul va fi receptat ca o conștiință
reprezentativă a neamului său, mereu prezentă acolo
unde arde și doare, așa cum își definea crezul de
gazetar în primul număr al revistei Expres din 7
ianuarie 1990.
Autorul, cu meritele fundamentale ale jurnalistului
de fină intuiție, profundă observație și analiză social-
politică, și Editura Compania, cu un suport editorial
de excepție, egalat doar de case de editură celebre,
dăruiesc cititorilor și patrimoniului național paginile de
aur ale unei cronici de mare trebuință nu numai
generațiilor viitoare, ci și celor prezente.
Generațiile prezentului au nevoie de studiul și
reflecțiile asupra acestei cărți de căpătâi pentru a
înțelege că, deși ne-am risipit încă un sfert de veac de
istorie, „[...] am trecut de partea cealaltă a prăpastiei,
pe un pământ șubred, mai sărac, în țărâna căruia se
ascunde cu dibăcie scheletul aceluiași stat totalitar de
care fugisem mâncând pământul și de care crezusem
că am scăpat”. Generațiile următoare vor găsi în
paginile operei jurnalistice tabloul unor realități
dramatice, de care responsabili sunt înaintașii fără grija
viitorului țării și a oamenilor ei, fiindcă au guvernat
fără să țină seama de valorile morale și în disprețul
dreptei legiuiri, ducând România înspre marginea
lumii.
Am deschis cartea, am dat pagină după pagină și
am început să citesc titlurile, am parcurs indicele de
nume și apoi, selectiv, pasajele la care eram trimis de
Români, vi se pregătește ceva!
Adina Keneres_____________________________
Așa ceva n-am mai pățit: să ridic ochii, în
2013, dintr-un text scris la începutul anilor
190 și să văd în jurul meu chiar viața de
atunci derulându-se azi. Ba chiar azvârlindu-mi
adesea în obraz, din politică și din media, din
administrație și din instituții de forță, aceleași
nume, cu aceleași CIP-uri, aceeași impertinență,
aceeași puținătate, sau clone perfecte ale acelor
figuri. „Nu s-a schimbat nimic în România” nu e
doar o vorbă spusă cu obidă, ci un ciomag care te
lovește în moalele capului citind articolele lui
Cornel Nistorescu din Expres. Mai mult: dacă vrei
să știi ce trăiești în 2013, ai șanse mici să afli de
la tenorii diverselor scene de azi; în schimb, te
lămurești fără greș din prestațiile celor de atunci,
toate grosolane, violente, șmechere, temătoare de
orice geană de adevăr.
cota personajelor. Am citit câteva dintre epistolele
politice adresate mărimilor vremii și „prima impresie
care contează”, cu valoare de concluzie asupra
volumului, este aceea că, prin prima sa carte
postdecembristă, Cornel Nistorescu și-a clădit un
piedestal înalt și de neclintit nu doar în istoria presei
naționale, ci și în literatura română.
Români, vi se pregătește ceva! este titlul unei cărți-
avertisment, cu mesaje de un dramatism real, dar
transmise, cele mai multe, și cu un inteligent umor
țărănesc, când mustrător, când biciuitor, dar și de bun-
simț. în mai multe dintre paginile cărții m-am regăsit
printre martorii anonimi din tabăra cu care gazetarul
se afla într-un crâncen război, fiindu-i percheziționată
redacția, confiscate aparatele foto și mașinile de scris,
ori cumpărate en gros tirajele pentru ca ele să nu
ajungă la cititori. Acei sclavi ai puterii nu realizau că
în acest fel trag la foalele forjei în ale cărei flăcări se
oțelește și mai mult tăria unui caracter pe care
vremurile nu-l pot supune.
Un dialog dintre președintele României, Ion
Iliescu, și gazetarul Cornel Nistorescu, consumat la
Forumul Crans Montana din anul 1994 nu poate trece
neobservat în economia acestor note de lectură. Ion
Iliescu: „Mă, de ce ești tu așa de ticălos și de
încrâncenat împotriva mea?” Cornel Nistorescu: „Nu
vă urăsc deloc, domnule președinte, dimpotrivă, toate
observațiile mele și criticile pe care le fac Președinției
și dumneavoastră provin dintr-o reală simpatie.”
Cum și în ce contexte îi regăsim pe Ion Iliescu,
Virgil Măgureanu & comp. în epistolele politice (unele
dantești) ale lui Cornel Nistorescu?
în cazul lui Ion Iliescu, titlurile epistolelor care se
succed în timp ne dau trendul psihocomportamental
al liderului politic căruia i-am dat 12 ani din istoria
României: învingător fără glorie, Un fel de vodă
bolmojit, Buimac între iluzii, Frica - ultimul motor
politic, Baba s-a fardat puțin, Patentul mocirlei. Alte
epistole politice cu aceeași adresă: Românul de export,
Rugămintea unui dac, Elita și derbedeii, Codul eticii și
echității democratice, Tata, mama, bunica și cloșca,
Activiștii de ieri, boierii de mâine.
Trei dintre mai multele epistole politice adresate
lui Virgil Măgureanu se intitulează: Cine l-a vopsit pe
dracu?, Maimuța și dresorul și Dați explicații
poporului român!. Iar adrisantul se explică: Am fost în
Piața Universității, Am mai fost implicat și în alte
Dacă ar trebui să dau vreodată o declarație la
poliție, aș scrie: „îl cunosc pe Cornel Nistorescu
de 32 de ani.” Factual, ar fi corect. Pe fond însă,
inexact. Pentru că am început să-i citesc sistematic
editorialele bine după anul 2000, când el se
așezase deja oarecum contemplativ „la balcon” și
părea să se fi specializat în panorame înțelepte ale
zilei și în defrișări punctuale ale unor mari
potlogării. N-am știut că a fost o vreme - vremea
Expres 1990-1995 - în care Cornel scria „din
piață”, lipit de spinarea slăbănoagă, cocoșată,
batjocorită a unui popor abia ieșit din
multilaterala închisoare comunistă. Când, în
câteva rânduri în ultimii doi-trei ani, am tresărit la
articolele lui sau la vorbele pe care le spunea la
vreo televiziune, era, evident, pentru că se
chestiuni politice, Sigur că există! [dovezi despre
grupurile și elementele fasciste din Piața Universității -
n. n.], Nu S.R.I-ul, ci poșta [Cj cotrobăie prin scrisori.
Nicolae Văcăroiu: Dictatura contabilă, Tatăl
fiscului român, Patria în faza vacă de muls.
Theodor Stolojan: Vinovatul nu a făcut nimic
Dan Marțian: Jumătăți de măsură și caracter.
Răzvan Theodorescu: La tata marelui ecran.
Niculae Spiroiu: Ceapa degerată a democrației.
Radu Câmpeanu: înecatul dintre două bărci.
Radu Ceontea: Patria și salamul.
Alexandru Mironov (purtător de cuvânt și
interese): Foliculina politică.
Domnii deputați și senatori: Comici vestiți ai
ecranului.
în epistola Prieten și soldat, adresată președintelui
Ungariei, gazetarul cu rădăcinile în satul Turmaș, din
județul Hunedoara, unicul fecior al agricultorilor Aurel
și Ilina Nistorescu, ține să-l asigure pe Ărpad Goncz,
într-un moment de exaltare a extremiștilor vindicativi,
că-i este prieten, dar că, la nevoie, va fi și soldat. O
judecată înțeleaptă, în care talerele dreptății popoarelor
sunt ținute în echilibru de prietenie, prin politică și
diplomație, dar și de arme atunci când liderii politici și
diplomații eșuează.
Epistola Două căciuli peste Prut, către Mircea
Snegur, cel care spunea că unirea românilor din cele
două Moldove trebuie lăsată în seama viitorului, ne
reamintește cum „pe malul Prutului s-au întâlnit doar
două căciuli (pe care le știam de la televizor, și pe cea
de miel, și pe cea rusească), purtate de doi slăboi care
își umflau pieptul și nu-și dădeau seama că le sunt
prea largi.”
Gazetarul a consacrat sute, poate mii de zile
descâlcirii ițelor evenimentelor din decembrie 1989
pentru a descoperi că ei, jurnaliștii de investigație, „au
devenit mai periculoși decât teroriștii” (de vreme ce
aceștia nici nu existau!) și că „esența revoluției a fost o
banală schimbare a caselor.”
Pentru gazetarii din „noul val”, baciul Cornel lasă
drept cuvinte de învățătură: „Fiți drepți. Spuneți
adevărul. Căutați calea cea bună. Fiți alături de cei
care suferă pe nedrept. Apărați onoarea și demnitatea
celor care o au. Nu iertați prostia, minciuna și
fățărnicia. Fiți aspri în fața relei-credințe, a hoției și
egoismului. Puneți punctul pe i. Fiți acolo unde arde și
doare.” Am recurs la această parafrazare a crezului
jurnalistic cu care Cornel Nistorescu a deschis, la 7
ianuarie 1990, o nouă carte de istorie a presei
românești pentru a depune mărturie, în calitate de
cititor, dar și de observator al media, că, dacă i s-ar
putea reproșa ceva omului, gazetarului nu i s-ar putea
imputa că nu și-a urmat și nu-și urmează crezul
profesiei.
scoborâse iarăși „din balcon” ca să se ducă „în
piață”.
Nu e, desigur, întâmplător că la noi s-a
menținut până azi tandemul piață-balcon inventat
de conștiințele naționale pe la 1860 și că
modernizarea a cunoscut mai multe frâne decât
impulsuri. Un vast proces de măsluire îmbracă în
molton aspre realități geopolitice, redactând
rapoarte digerabile, ba chiar scrie din documente
formale „un feliu de” istorie care nu folosește
decât scribilor ei și unor șefi trecători. Cine vrea
însă povestea autentică de după 1989 a neamului
său chinuit o va găsi în bună măsură în cioburile
de oglindă pe care unul ca Nistorescu a avut
inteligența și buna-credință necesare pentru a le
instala „în piață” din prima clipă și apoi inspirația
și bunul-simț de a le vizita în toate momentele de
cumpănă.
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
3
Black Pantone 253 U
23
Black
Pantone 253 U
Editorial pe repede înapoi
Cornel Nistorescu
- Băi românilor, aveți ceva arme prin
portbagaj?
A fost singura întrebare cu care ne-au
întâmpinat grănicerii bulgari, încă ciupiți de
veselia nopții de Revelion. De două ore era deja 1
ianuarie 1990. Plecaserăm cu aproape patru luni
în urmă dintr-o țară comunistă și ne întorceam în
alta, ziceam eu, liberă, vedetă europeană, plină de
morți, de teroriști, dar și de fapte de mare curaj.
Conduceam cu frică biata noastră Dacie
galbenă, inscripționată cu «Flacăra Tour», spre
Giurgiu și mai apoi spre București, așteptând să
dăm ochi cu prima patrulă de revoluționari sau
de soldați, chiar de teroriști. Sau să sărim din
mașină ori să strigăm «oameni buni, oameni
buni!». Sau să vedem o casă în flăcări. Sau măcar
un tanc nemișcat pe marginea drumului. Sau o
mașină arsă. Sau ceva care să ne introducă în
noua realitate. Nimic la Adunații Copăceni, nimic
la Călugăreni, nimic la 1 Decembrie, nimic la
intrarea în București, nici pe șoseaua Giurgiului.
Doar petrecăreți în retragere, doar mașini răzlețe
dintr-o noapte de Revelion care se spărgea încet,
fără muzică, fără artificii, fără șampanie. Mută,
rece, cu urme de zăpadă și cu străzi pustii și
murdare. Priveam Bucureștii învăluiți într-un aer
de final de tragedie deși nu se vedeau decât
semnele unui sfârșit de carnaval. Nicio casă în
flăcări, nici o mașină fumegând, nicio patrulă,
niciun mort pe străzi, nicio mașină blindată,
nimic, nimic până în fața blocului meu din
Drumul Taberei nr. 250. Cam așa arăta capitala
României, orașul-vedetă planetară din zilele
căderii lui Nicolae Ceaușescu. O deosebire uriașă
între ce anunțau televiziunile europene și ce
vedeam eu cu ochii umflați de nesomn.
La cinci dimineața am început să mă uit, pe
un videocasetofon, la primele casete din
transmisiunile TVR. Erau secvențele cele mai dure
pe care le înregistrase Monica Nistorescu pentru a
mă ajuta să înțeleg desfășurarea Revoluției
române. Ceaușescu avea robineți de aur. Stop. Nu
se poate! Aurul este moale și se macină. Avea
cântar de aur pentru a cântări mâncarea câinilor.
Stop. Nici asta nu se poate! Cântarul de aur se
dereglează și nu cântărește nimic. Atunci am
auzit prima oară o replică pe care am tot auzit-o
apoi, ori de câte ori puneam la îndoială ceva din
acele evenimente:
- Tu să taci, că tu n-ai fost aici la Revoluție!
Am derulat caseta pe repede înainte. Ioan
Erhan, secretarul de partid de la Scînteia, anunța
la TVR că ziarul își schimbă numele în Scînteia
poporului. Sictir! A fost printre primii activiști de
duzină ieșiți din tranșeele PCR pentru a îmbrăca
haina de revoluționar. Pe repede înainte. Petre
Popescu și Teodor Brateș, George Marinescu etc.
și Cazimir Ionescu, și Mihai Montanu. Și, dintr-o
dată, printre ei, cu aparatul de fotografiat agățat
de gât, eternul Sorin Postolache, fost coleg de
redacție la revista Flacăra, inginer chinuit de
gramatică, om bun la toate, dar nici fotograf, nici
ziarist, nici chiar caricaturist. Renăștea. Omul se
înghesuia să ia startul în noua mare cursă a
oportuniștilor. Dă-i cu Revoluția! Pe repede
înainte. Un ofițer cu minte puțină. Care
revoluție? Parcă vedeam secvențe din prima
răscoală a mediocrilor. Niciodată nu mai văzusem
atâția oportuniști înghesuiți pe fiecare centimetru
pătrat al micului ecran. Și totuși, muriseră
oameni! Zeci, sute. Poate mii. Unde erau
teroriștii? Dar fântânile și rezervoarele de apă
otrăvite de securiști? Pe cei mai mulți dintre
actorii nopților de revoluție îi cunoșteam. Oameni
de mâna a doua și a treia de prin instituții,
redacții de ziare și reviste, teatre, cafenele. Un
amestec ciudat, de operetă. Era și nu era
revoluție. De a doua zi descopeream altceva. Că
oamenii se bucurau totuși cu adevărat de căderea
lui Ceaușescu. O bucurie exagerată parcă pentru a
acoperi anii de nepăsare sau de complicitate cu
«Epoca». Cei mai mulți își descopereau în
biografie și mici semne de disidență. Indivizii de
acest fel aveau chiar un pic de culoare în valul
zgomotos de sentimente și vorbărie. O altă țară,
un alt sistem, o altă lume! Cei mai mulți visau cu
voce tare. încă un hâc de câteva zile și vom trăi
ca în Europa de Vest! Așa gândeau oamenii, așa
arătau lucrurile în acele zile de ianuarie în care
începea o altă perioadă importantă din viața mea
și a României.
în două zile am izbutit să contactez câțiva
colegi de redacție și puținii prieteni pe care îi
aveam prin București. Povești și iar povești despre
revoluție. Era doar încercarea mea de a înțelege
nebunia indusă de TVR și de agențiile străine de
știri. Adrian Severin, activist de nivel național încă
din anul întâi de facultate, era deja mare mahăr.
în câteva luni a ajuns ministru. Un regizor ratat
deja se mișca de zece ori mai arogant. Era și el
ministru. Un profesor mediocru, care conducea
departamentul ideologic, chiar m-a chemat să
facem un «mariaj profesional» cu FSN-ul. Adică?
Să faci un ziar al guvernului! Ce să fac acolo? Să
îl conduci, a zis el. Tot atunci m-a căutat și Mihai
Cârciog, despre care nu știam absolut nimic, să
facem împreună revista Expres. El a fost omul de
care aveam să mă apropii și alături de care să
dezvolt proiectul Expres și, mai apoi, cu și fără
Ion Cristoiu, Evenimentul Zilei. Mihai Cârciog a
fost norocul din acel peisaj de după furtună. O
lume de umbre, de mediocri, de ratați, de
activiști, de șmecheri, de apropiați ai serviciilor,
unii dintre ei cu siguranță acoperiți, de loviți în
cap de dorința de putere, de paranoici și de
patrioți desueți țâșniți din subsolurile României și
din praful bulevardelor bucureștene pentru a se
așeza în fruntea celor care turnau fundațiile
democrației. Pe repede înainte. Ceva nu era în
ordine. Falsul, machiatul, manipularea, lumea
activiștilor comuniști în haine albe, de prevestitori
ai vremurilor noi răsăreau de peste tot. Când
discret, când agresiv, când violent, când
disprețuitor.
Imaginea de tragedie amestecată cu carnaval
m-a urmărit mereu. Ca din întâmplare, pe la
demonstrații, reporterii României libere și ai
revistei Expres erau fugăriți sau chiar bătuți
printre primii. N-a trecut mult și n-am mai putut
tipări revista în București. Spațiul tipografic le
fusese alocat ziarelor editate de partidele politice.
Urmau alegerile din 20 mai. în 13-15 iunie, bunii
și patrioții muncitori tipografi de la Alexandria au
refuzat să mai tipărească revista. Ne-au anunțat
că, în cazul în care totuși apare, îi dau foc în
centrul orașului. Cumnata mea a început să se
plângă că a dispărut câinele și niște indivizi mă
caută noaptea pe acasă. Minerii au devastat
redacția revistei Expres, căutând în subsolul
clădirii de pe Strada Batiștei o tiparniță de bani.
întrebau de mine, însoțiți de un individ în civil.
S-au mulțumit cu un fax și cu două mașini de
scris electrice. Prin 2006 am apucat să citesc
rapoartele ofițerilor SRI care m-au căutat peste tot
în acele zile și nopți de groază. Rapoartele lor se
găsesc în Dosarul mineriadei din 13-15 iunie. Ce
aveau cu noi? Pe cine incomodam? Un fost
student la regie a venit să se confeseze. Fusese
constrâns să toarne în timpul studenției, iar după
revoluție fusese contactat de ofițerul său de
legătură pentru a se infiltra la revista Expres și la
Liga Studenților. Am conceput un fotoreportaj
despre casele conspirative ale Securității. La prima
adresă am fost blocați de soldați și de un general
Stan, care ne-a confiscat aparatele. Nici hârtie nu
se mai găsea pentru Expres. și nici pentru
Evenimentul Zilei. Eram presa liberă, dar eram și
oaia neagră. Din umbră, de după colțuri, din
subsoluri, din birouri și din privirile oficialilor ne
întâmpina o răceală, o distanță cu subînțelesuri, o
amenințare. Undeva, între speranțele și sub
agitația românilor, se ascundea marele dinozaur al
comunismului, statul totalitar, cu structurile sale
de oțel, prelungite și ele pe neașteptate în tot
felul de combinații economico-politice și de
siguranță națională. Iar printre toate acestea,
mișunând ademenitor, cu idei noi, principii,
ajutoare, oferte de susținere materială, agenții
americani, francezi, englezi, germani, unguri și
chiar ai Moscovei. Românii voiau democrație și
schimbarea lumii. Evenimentele din România și
evoluția societății s-au dovedit a fi un proces mai
complicat decât ne-am imaginat. Dorințele de
libertate și democrație ale compatrioților noștri
capotau din nepricepere, deturnate de strategii
externe, de zbaterile disperate ale foștilor de a nu
pierde puterea și de a nu ajunge în fața
judecătorilor. Comunismul nu voia să decarteze,
Securitatea nu voia să deconteze, armata nu voia
să fie cercetată pentru greșelile și morții din
decembrie, iar privilegiații se luptau cu
înverșunare să rămână la butoanele de comandă
ale noii lumi.
Ce împiedecam noi în această schimbare dură
de lume, adeseori cu un pitoresc de plâns și de
râsul lumii? Ca niște naivi, făceam cronica
săptămânală a evenimentelor, depuneam mărturie
pentru grosolanul aranjament în virtutea căruia
evolua România. Scriam despre un târg cu Vestul,
cu fostele servicii secrete, cu fostul activ de partid
și de stat. Depozițiile și informațiile noastre
încurcau mai mult decât teroriștii. Pentru statul
comunist pavoazat în capră democratică, noi
eram dușmanii, teroriștii, inamicii democrației.
Trudind cu încăpățânare la cronica vremii,
mergeam ca inconștienții pe o lamă care juca
rolul de punte între două lumi.
Ceva era trist, ceva era fals, ceva era periculos,
ceva venea din trecut. între comunism și ce trăim
astăzi, am parcurs ani și ani pe lama tăioasă a
amenințărilor, spre a descoperi că am trecut de
partea cealaltă a prăpastiei, pe un pământ șubred,
mai sărac, în țărâna căruia se ascunde cu dibăcie
scheletul aceluiași stat totalitar de care fugisem
mâncând pământul și de care crezusem că am
scăpat.
(Prefața volumului Români, vi se pregătește
ceva!. Epistole politice, reportaje, interviuri,
editoriale din Expres (1990-1995), București,
Editura Compania, 2013)
24
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opinii
Speculația bursieră ^Roșia Montană Gold
Corporation” s-a construit prin mită, înaltă
corupție politică și trădare de țară
Aurel I. Rogojan
Faptul că numita “Comisie specială comună a
Camerei Deputaților și Senatului pentru avizarea
Proiectului de Lege privind unele măsuri aferente
exploatării minereurilor auro-argentifere din perimetrul
Roșia Montană și stimularea și facilitarea dezvoltării
activităților miniere în România” se străduie să lase
impresia că lucrează de zor, nu este, nici pe de
departe, un fapt de natură să lămurească fondul
chestiunii. Dimpotrivă...
Proiectul de lege pentru a cărui avizare s-a recurs
la calea extraordinară de creare a unei comisii speciale,
prin strâmbă derogare de la regulile consacrate ale pro-
cesului de legiferare, stipulate de legea în materia
tehnicii legislative și de Regulamentele Camerelor, nu
este decât o tentativă a guvernului de a induce în
eroare Parlamentul și a-l face responsabil pentru legiti-
marea unui lung șir de fraude, mari acte de corupție și
trădare, pe care se bazează speculația bursieră Rosia
Montana Gold Corporation.
Febra aurului din România l-a lovit, mai întâi, pe
Virgil Măgureanu. El și unii dintre cei care-l secondau
la conducerea S.R.I. l-au adus în România pe
australianul Jimmy Taylor, care s-a implicat în
proiectul “Aurul S.A. Baia Mare”, un joint-venture al
companiei australiene Esmeralda Exploration și al
guvernului român. Compania a susținut că are
capacitatea necesară pentru a curăța un reziduu toxic
minier cianurotic numit tailing, care, sub formă de
praf, începuse să fie împrăștiat de vânt. Promițând că
va curăța aceste reziduuri și că va continua
exploatarea aurului cu ajutorul cianurilor, compania a
ales să-și depoziteze noile reziduuri într-un lac de baraj
în apropiere de Bozânta Mare.
în noaptea de 30 ianuarie 2000 barajul a cedat
deversând 100.000 de metri cubi de ape contaminate
cu cianuri, aproximativ 100 de tone de cianuri, care s-
au împraștiat peste câmpuri și în sistemul hidrografic
local. Cianura deversată a afectat râurile Săsar, Lăpuș,
Someș, Tisa și Dunărea, înainte de a ajunge la Marea
Neagră. Apele poluate, în special Tisa și Dunărea, au
provocat moartea unei mari cantități de pește în
Ungaria și în Iugoslavia. Accidentul a fost unul dintre
marile dezastre ecologice din Europa. Oficial,
Esmeralda Exploration a dat vina exclusiv pe căderile
importante de zăpada din zonă. în particular, Jimmy
Taylor a acuzat un sabotaj din partea unui potențial
concurent, interesat și el de afacere.
în locul lui Jimmy Taylor a apărut Frank (Vasile)
Timiș, un australian de origine română și fără legătură
cu mineritul, dar cunoscut cu legături în rețelele
internaționale ale traficanților de droguri. Frank Timiș
nu a apărut din senin. Și el a fost „adus de mână” de
Gaf Deac, ambasador extraordinar și plenipotențiar al
României în Australia și Noua Zeelandă. Sub garanțiile
de bonitate ale lui Cătălin Harnagea sau ale lui Costin
Georgescu & Comp.?!
Ca și predecesorul său, Timiș va solicita și obține
concesiunea exploatării haldelor de steril. și în timp ce
sterilul era exportat, specialiști în prospecțiuni
geologice, anume agreați, au prelevat din exteriorul
perimetrului inițial al minei de la Roșia Montană cca.
80 tone de eșantioane de minerale, care au fost trimise
pentru expertizare de către unul dintre cele mai
prestigioase laboratoare de determinare a conținutului
de metale rare și prețioase. Rezultatele au fost peste
așteptări.
Imediat, proiectul de contract cu statul român a
fost legalizat în copie, la un notar din Alba lulia, fiind
radiată din titlu mențiunea „proiect”.
Cu documentul fals, prezentat drept contract de
asociere parafat și cu buletinele de analiză a
concentrației de minerale prețioase și rare s-a constituit
dosarul de listare la bursa din Toronto a unei societăți
proprietate exclusivă a statului român și subvenționată
de către acesta! Din acel moment, banii au început să
curgă. Dar, până a ajunge aici, Frank Timiș a miruit,
pe îndestulate, de la dreapta la stânga eșichierului
politic.
Serviciul Român de Informații a sesizat parchetul
pentru fapte de trădare prin transmitere de secrete și
alte infracțiuni (http://www.cotidianul.ro/exista-un-
dosar-rosia-montana-el-trebuie-redeschis-de-dna-
223595/).
Dosarul penal a fost abandonat din așa zise rațiuni
politice, rezumate procurorului general Joița Tănase de
către premierul Adrian Năstase.
Supunem atenției comisiei parlamentare necesi-
tatea cercetării complete a antecedentelor afacerii
Rosia Montana Gold Corporation, fiindcă în acest caz
nu este vorba de “locuri de muncă” și de “investiții-
dezvoltare”, ci de trădare, subminare economică și
devalizare a unor resurse strategice a căror mare va-
loare, încă neestimată complet și corect, a aruncat în
luptă rechinii speculațiilor bursiere. Mai exact spus:
asasinii economici.
Față de cele, doar sumar și succint, expuse, în
numele interesului public general, dorim să știm dacă
onor “Comisia specială comună a Camerei Deputaților
și Senatului pentru avizarea Proiectului de Lege
privind unele măsuri aferente exploatării minereurilor
auro-argentifere din perimetrul Roșia Montană și stim-
ularea și facilitarea dezvoltării activităților miniere în
România” va avea în atenție:
1.	Lămurirea gravelor aspecte de fraudă bursiera și
înaltă corupție scoase în evidență în dosarul penal al
afacerii “Roșia Montană”, instrumentat la la sfârșitul
anilor ' 90 și abandonat ca urmare a “deciziei politice”
a premierului Adrian Năstase;
2.	Audierea de către comisie a foștilor premieri
Victor Ciorbea, Mugur Isărescu, Adrian Năstase, Călin
Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Mihai Răzvan
Ungureanu și a miniștrilor din guvernele acestora care
au luat decizii / emis hotărâri de guvern și alte acte
juridice privind concesionarea, explorarea și
exploatarea zăcămintelor minerale de la Roșia
Montană, Roșia Poieni și celelalte perimetre metalifere
din Munții Apuseni;
3.	Clarificarea, inclusiv prin audierea foștilor și
actualilor directori ai serviciilor de informații, împre-
jurărilor în care fondul informațiilor / documentelor
secrete referitoare la rezultatele cercetărilor și
prospecțiunilor geologice au intrat în posesia lui Frank
[Vasile] Timiș;
4.	Cine și cum l-a introdus pe Frank [Vasile] Timiș
în afacerea “Roșia Montană”, respectiv interesele căror
politicieni autohtoni le-a reprezentat, atât în faza
inițială, cât și în evoluțiile și transformările ulterioare
ale societăților comerciale create pentru valorificarea
deșeurilor, explorarea și exploatarea de resurse metali-
fere în România;
5.	Ce alte decizii politice din perioada 1997-2000
au impus abandonarea și a altor cazuri de spionaj-tră-
dare, care au privit interese externe de acaparare
frauduloasă a resurselor minerale de importanță strate-
gică;
6.	Expertizarea falsurilor intelectuale și materiale
din actele/ documentele RMGC și din cele încheiate
cu statul român;
7.	Modul în care perimetrul inițial al minei Roșia
Montană de cca. 12 kmp a fost extins la peste 40
kmp., în timp ce aceasta era proprietatea statului
român;
8.	Stabilirea modului prin care cele 80 de tone de
mostre geologice au fost trimise la expertizare în
Australia înainte de parafarea și intrarea în vigoare a
contractului?
9.	Elucidarea aspectelor de fraudă bursieră, un
delict federal în S.U.A. și Canada, pe care s-a întemeiat
listarea la bursa din Toronto a unei societăți a statului
român și subvenționată de acesta?
10.	Audierea președinților Ion Iliescu, Emil
Constantinescu, Traian Băsescu, precum și a consilie-
rilor acestora pentru securitate națională?
11.	Ce companii miniere consacrate au mai lăsat
oferte și nu au fost luate în considerare? Cât a fost
dispus să plătească Ovidiu Tender lui Stephen Roman,
pentru retragerea din afacere a firmei canadiene
“Roman Copper Corp”;
12.	Evaluarea prejudicilor economice rezultate din
subevaluarea resurselor și a prețului de concesionare
(cca. 250.000 de euro!);
Nu ar fi lipsit de interes dacă și autoritățile compe-
tente și diriguitoare ale domeniului securității
naționale și fiscalității publice ar reconsidera
antecedentele acestui scandalos caz de înaltă corupție
politică transpartinică și internațională, iar din identifi-
carea, blocarea și confiscarea penală extinsă a
depozitelor bancare, precum și a averilor fraudulos
dobândite de marii corupți să se trateze unele dintre
suferințele cronice ale bugetului sănătății și educației.
Roșia Montană - vedere generală
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Intre Roșia Morgana si Roșia
Mortală
Petru Romosan
Până la urmă, Victor Brauner și Tristan
Tzara, amândoi născuți în Moldova (la
Piatra Neamț și, respectiv, la Moinești),
au avut dreptate: România e o țară și
suprarealistă, și dadaistă. Suprarealist a fost
pictorul Brauner, dadaist a fost scriitorul și
artistul total Tzara (Samuel Rosenstock). La
fel pare să fie deja confirmat și Bram Stoker
cu al său roman atât de celebru, Dracula. în
ce-l privește pe britanicul Bram Stoker, cel
puțin doi «voievozi» recenți, Nelu și Traian,
care au supt sângele boborului, ca și
precursorii lor, Ghiță și Nicolae, s-au sforțat
să-l confirme și, într-o foarte bună măsură, au
și reușit.
Care sunt temele toamnei 2013 la români?
Lupta (simbolică dar frisonantă) cu torționarii
octogenari și nonagenari, așa, dintr-o dată, din
senin (Vișinescu, Ficior și cu certitudine vor
mai fi și alții, există un plan de îndeplinit),
consumul la greu de cianură teoretică sau
ficțională prin reprezentanții poporului
(politicieni, presă, servicii speciale) și
pregătirea pentru asasinarea în masă a câinilor
abandonați de oameni - câinele e cel mai bun
prieten al omului, iar acest măcel are deja
acoperire legală de la CCR («Curtea
Constituțională, / Rușine Națională») și de la
președintele nostru reales (cum-necum,
reales!). Cam așa apare blânda noastră Dacie
mioritică la acest început (fost, că suntem în
decembre - n.r.) frumos de toamnă (deh,
natura e pe gratis!). Cel puțin după
televiziuni, ziare, Parlament, cu partidele și
comisiile aferente. Și să nu uităm și partea
bună, adevărata surpriză. Miile și miile de
demonstranți împotriva proiectului suprarealist
și dadaist de exploatare a aurului și a unor
metale strategice de la Roșia Montană,
manifestanți care arată altfel, școliți, civilizați,
europeni, ce mai!, o adevărată societate civilă
pe care toată lumea o credea dispărută.
Da, toamna vrajbei noastre are un nume:
Roșia Montană. Un guvern compus din juniori
amatori porniți la corupție grasă (acum ori
niciodată), un Parlament supraponderal (câte
sute sunt, că tot e criză?), alcătuit din
impostori grași, vulgari, traficanți de interese
Roșia Montană - vedere generală
(Hrebenciuc dixit) și care, mulți dintre ei, și-au
cumpărat locul cu sume fabuloase de la
conducerile lor de partid (serviciile speciale au
oare probe? Le țin pentru ele pentru că mai
folosesc și alt’dată, metoda Dandanache?), cu
o presă coruptă dar extrem de liberă la
matrapazlâcuri - cam acesta e peisajul public
cianurat la care am ajuns. Cum să faci o
comisie din niște parlamentari incompetenți și
încolonați la ordinul șefului de partid ca să
valideze o lege pentru înstrăinarea hocus-
pocus a unei averi naționale de 10-20 de
miliarde de euro? Cum să ne jucăm resursele
naturale și viitorul ecologic al țării la ruleta
unui Parlament atât de detestat (și asta de 23
de ani fără întrerupere)?
Impresia generală pe care o lasă Victor
Ponta și mulți dintre miniștrii săi - fie
socialiști, fie național liberali (Daniel Barbu,
de exemplu, dar mai sunt și alții) - este că și-
au umplut buzunarele cu aur (sau cu dolari -
mă rog, e același lucru). Cu cât au fost plătiți
- ca să cităm din nou o autoritate în materie,
președintele în funcție - ca să se ducă atât de
necugetat, cu un asemenea elan, direct în zid?
Deși Ponta și guvernul său nu par deloc
conștienți de asta, mulți observatori interni și
externi nu le mai dau prea multe luni la
Palatul Victoria. înseamnă că au luat mult,
dacă insită în halul ăsta. Și totuși, poate că
lucrurile stau chiar mult mai rău, dar nu atât
din cauza corupției. După distrugerea în
timpul crizei a atâtor întreprinderi, mai ales
mici și mijlocii - pentru că nici nu mai avem
întreprinderi foarte mari, ele le aparțin altora,
ca și băncile - și un șomaj căruia i s-au
pierdut prin birouri cifrele corecte, încasările
reale ale statului, cele imediate și, chiar mai
grav, cele previzibile nu pot fi decât
catastrofale. Iar aparatul de stat, cu al său
minister de Interne care umflă suprarealist
amenzile, cu nenumăratele servicii secrete
dadaiste și paraservicii gen DNA, ANI, CCR,
e mai obez ca niciodată. în urmă cu 10 ani,
alianța DA (Băsescu + Tăriceanu) promitea
reducerea ministerelor. Unde ne găsim azi? Cu
mai mulți miniștri și paraminiștri, cu un
Parlament cât cel al Germaniei (85 de
milioane de locuitori, prima economie a
Europei) și cu zeci de mii de funcționari
inutili în plus.
Criza economică, însoțită de dezastrele ei,
înaintează implacabil. Soluțiile guvernului
Ponta sunt cam toate de factura aberației cu
proiectul de lege pentru Roșia Montană, cu
comisia suprarealistă cu tot. Și cu vizitele de
lucru la minerii imaginari. O întâlnire perfectă
a dadaismului cu suprarealismul. Doamna
ministru Maria Grapini are dreptate: guvernul
Ponta, cu Ponta în frunte, nu dă semne că
înțelege cum merge chestia cu economia. Doar
dadaismul și suprarealismul progresează. La
Roșia Montană, o clipă, când și-a pus casca și
a luat lanterna, Valeriu Zgonea s-a crezut
Nicolae Ceaușescu, într-o vizită de lucru la o
mină. A fost clipa astrală a vieții sale. Socrul
Ilie Sârbu a detectat, pe urmele tătucului
Iliescu, în lupta lor comună pentru pace, fără
ezitare dușmanii: sunt fasciștii, bineînțeles,
stimați tovarăși!
Colegii torționari ai lui Vișinescu vor fi
livrați pe bandă rulantă. Asta ca să mai
condamnăm o dată comunismul (seamănă cu
ideile lui Tismăneanu) în beneficiul lui Traian
Băsescu, Elena Udrea, PDL și Mișcarea
Populară, adevărații moștenitori ai Securității.
Iubitorii de câini și de tot felul de animale își
vor face până la urmă un partid. Marele
pericol imediat poate fi acela ca, până la
obținerea beneficiilor fantomatice de la Roșia
Montană, guvernul Ponta, președintele și CCR
să decreteze că vom exporta câini și, poate, și
pisici către țările care-i consumă.
Guvernul Ponta se duce în zidul Roșia
Montană pentru că e cu totul lipsit de soluții
economice. Ce-i mai rămâne de făcut unui
guvern falimentar, ca și unei familii
falimentare, dacă nu să viseze miliarde de
dolari câștigate din mari lovituri imaginare cu
mine de aur și alte metale rare? Nu ați
întâlnit nebuni care nu discută decât în
miliarde dar îți șterpelesc bricheta? Guvernul
Ponta e chiar între Roșia Morgana și Roșia
Mortală (citez dintr-un mucalit anonim).
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
istoria
„Orbitoarea” lumina de la
Răsărit
■ Florin Colonas
Unul dintre momentele importante ale
istoriei României din veacul trecut a
fost, fără discuție, momentul de la 23
august 1944 și, implicit, ivirea "orizontului
roșu”.
Schimbându-se ”kalimera”, politichia a virat
brusc spre stânga, așa că fosta conducere
politică a țării a fost decapitată atât la propriu
cât și la figurat.
După arestarea vârfurilor politice, după
exportarea principalilor conducători ai
României presinsurecționale în patria
socialismului victorios, în ”casa de odihnă”
moscovită de la Lubianka, sediul NKVD-ului, și
apoi reimportarea lor la București, s-a
desfășurat un proces, tocmai pentru a arăta
profunda democrație a noilor structuri de
putere și, mai ales, ”grija pentru om”.
Procesul s-a desfășurat în ședință publică, în
sală aflându-se oameni de tip nou, elemente
solide ale clasei muncitoare și ale țărănimii, dar
și ale intelectualității progresiste. Oameni
verificați și de nădejde, cu acele calități ale
"omului nou”, verificați de partidul celor ce
muncesc, sub ochiul atent al comisarilor și
consilierilor sovietici, numeroși câtă frunză și
iarbă în acea perioadă pe teritoriul nostru,
pentru a ne călăuzi pașii în noua orânduire.
între cei desemnați să participe la proces îl
aflăm și pe Geo Bogza, reporter recomandat de
articolele din Lumea romanească despre
războiul civil din Spania, prin cunoscutele
reportaje despre Tragedia poporului basc (1936-
1937), dar și din reportajele din Tempo despre
închisoarea Văcărești (unde el însuși suferise
zile de recluziune în 1933 și 1937). Semnătura
sa în Revista nouă, pe foiletoanele ca veloturist
pe Valea Oltului, reunite și transformate în
1945 în Cartea Oltului, cu puțin timp înaintea
procesului, va conferi notorietate
evenimentului. Se va anihila "la dosar”, în
acest mod, fișa sa de avangardist, de autor al
Jurnalului de sex (1929) și al Poemului
invectivă (1933). Ele vor fi trecute ”la pasiv”,
mai cu seamă după amplul reportaj Oameni și
cărbuni in Valea Jiului, cu fotografii de Aurel
Bauh (1947).
Geo Bogza s-a bucurat de încrederea PCR,
așa că a fost selectat și acreditat la procesul
numit ”al marii trădări naționale”, în care a
fost judecat și condamnat lotul în fruntea
căruia se afla șeful puterii executive de până la
23 august și colaboratorii săi cei mai apropiați.
De la derularea acestui eveniment istoric pe
care Bogza a avut posibilitatea să-l urmărească
ne-au rămas trei documente, unul cu caracter
oficial și două mici ciorne olografe pe care
scriitorul a notat, telegrafic, probabil pe
genunchi, câteva secvențe.
Primul document este un text dactilografiat
la două rânduri, scris pe o fâșie de hârtie lată
de 9,5 centimentri, care a jucat rolul acelui
”Sesam, deschide-te”, permițându-i să treacă
nestingherit prin cordoanele armatei și ale
poliției, supravegheate de agenții Siguranței și
ai rușilor, infiltrați pretutindeni pe Calea
Știrbey Vodă, unde se afla clădirea tribunalului.
Iată textul:
''Tribunalul Poporului
Autorizațiune
Dl. Geo Bogza din.......... este autorizat să
intre pe baza presentei legitimații în localul
acestei instanțe la procesul guvernării
Antonescu.
Prezenta este valabilă numai însoțită de
carnetul de identitate sau buletinul populației.
Acuzator Public Șef,
Vasile Stoican”.
Urmează iscălitura cu cerneală neagră și
ștampila circulară violet, purtând însemnele
'CABINET Acuzator Public ?ef - Tribunalul
Poporului”. Procesul s-a desfășurat între 6 și 15
mai 1946.
în ziarele epocii, în frunte cu oficiosul
Partidului Comunist, Scânteia, dar și în
România liberă sau în alte câteva, zice-se ale
partidelor istorice, intrate în agonie, se relata
procesul, privit dintr-un unghi favorabil noii
conduceri instalate la cârma țării, știri atent
Golem
filtrate de cenzură și binecuvântate de slujbașii
Kremlinului. Fiecare frază, orice cuvânt era
analizat înainte de a fi publicat. Totul era
meticulos pregătit încă înainte de a începe
procesul, inclusiv pedepsele pentru inculpați.
Să nu uităm că ochiul Comisarului
Poporului, rusul Andrei lanuarevici Vîșinski,
veghea chiar și atunci când tovarășul... dormea.
Era doar trimisul lui Tătuca Stalin! Vîșinski
provenea dintr-o familie bună, avea o educație
aleasă și fusese procuror țarist, care s-a
metamorfozat în comisar al Puterii Sovietelor.
în timpul războiului a funcționat ca ministru
adjunct la externe, impunând anexarea Letoniei
în 1940, și a condus cu mână de fier
impunerea Partidului Comunist Român.
Vă dați seama ce experiență căpătase Andrei
lanuarevici în cei treizeci de ani de anchetator
și acuzator bolșevic, iar indicațiile lui prețioase
au funcționat pe deplin la magistrații
tribunalului, care erau simpli figuranți și care
puteau deveni, la rândul lor, în orice clipă,
inculpați ei înșiși. Așa că era mult mai înțelept
să nu comentezi, ci să execuți ordinele, mai
ales că pentru bravura lor, magistrații au primit
funcții care le răsplăteau "munca”.
Din sala tribunalului ne-au parvenit două
bucăți de hârtie crem (15x11,5 cm), scrise cu
creion chimic.
Micile bilete au succinte însemnări și,
oricum, nu sunt cenzurate și notate la prima
intenție.
Iată textul primului bilet:
"
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Santa Familia
"
"Intrarea, mareșalul, Ică
Ridicarea lor în picioare când intră
Trib[unalul]
Tomescu obraznic.
Lipsa cravatei la toți. M[areșalul] fular, Ică
pulover, Pantazi cămașă f[oarte] elegantă [...],
Piki civil, cămașă militară.
11 1/2 M[areșalul] și I[că] vorbesc prima
oară. Până atunci toți tăcuți”.
Cea de-a doua însemnare a fost pliată în
patru și este pe același tip de hârtie, dar care
poartă antetul tipărit al Ministerului Afacerilor
Interne, cabinetul Secretarului General, și
indicația tipografiei (C. 32.472 - M.O., Impr.
Naț-)
Foile provin dintr-un blocnotes de mici
dimensiuni. împăturarea în patru ne poate
duce la concluzia că nu era permis să se ia
notițe, ziariștilor punându-li-se la dispoziție
comunicate oficiale, adică texte prestabilite.
Probabil, Bogza era un invitat ca mulți alții,
fără atribuții deosebite, iar la ieșire se puteau
face controale severe.
Pe această a doua filă aflăm poziția pe care
o aveau inculpații în boxă, pornind din spate
în față:
"Tomescu
E. Cristescu
Marinescu
Petrovicescu
Antonescu
Piki"
în lotul Antonescu au fost trimise spre
cercetare și instrucție 24 de persoane. Unii au
fost judecați în lipsă, fiind dispăruți (H. Sima,
V. Dimitriuc, Corneliu Georgescu, Constantin
Papanace, Constantin Dănulescu).
Arestările s-au efectuat în urma Jurnalului
Consiliului de Miniștri nr. 188 și 189/1945 sau
autosesizare din oficiu, în conformitate cu art.
5 alin. 2 din Legea 312/1945.
Acuzatorii publici (procurorii, cum îi
numim astăzi) la acest istoric proces au fost:
Alexianu	R. Lecca
Brăileanu	D. Popescu
Ică	Pantazi
Vasile I. Stoican - acuzator public șef al
Tribunalului Poporului, Constantin Dobrian -
procuror general la Curtea de Apel Timișoara,
delegat acuzator public, și Dumitru Săracu -
acuzator public al Cabinetelor 1 și 7 de pe
lângă Tribunalul Poporului.
Ion Antonescu, n. 1882, militar de carieră.
A parcurs toate gradele ierarhiei militare.
Sublocotenent (1904), general de brigadă
(1931), mareșal (1941). Cavaler al Ordinului
“Mihai Viteazul" din Primul Război Mondial.
Atașat militar al României la Paris, Bruxelles și
Londra. Șef al Marelui Stat Major. A fost șeful
guvernului. A impus abdicarea lui Carol al
II-lea. A înăbușit Mișcarea Legionară. în iunie
1941 a decis intrarea României în război. Din
septembrie 1944 până în aprilie 1946 luat de
Armata Roșie și închis la Moscova la celebra
închisoare Lubianka. Condamnat la moarte, are
o atitudine demnă în fața plutonului de
execuție, care nu-l execută la prima salvă,
preluând comanda și comandând: Foc!
împreună cu ceilalți principali acuzați, între
care ministrul de Externe, au fost împușcați în
apropierea fortului Jilva, la 1 iunie 1946.
Mihai Antonescu (Ică), născut în 1904,
conferențiarul lui George Meitani la catedra de
drept internațional de la Facultatea
bucureșteană de Drept. Ministru de Externe, de
Justiție și al Propagandei.
Pantazi Constantin H. (n. 1888) - Decorat
cu Ordinul „Mihai Viteazul" în primul Război
Mondial. Ministru de Război. Arestat împreună
cu Mareșalul Antonescu în noaptea de 23
august 1944. Condamnat la moarte. în timp ce
mergea spre locul de execuție (3 km de Jilava) i
s-a comunicat că i s-a comutat pedeapsa în
muncă silnică pe viață. închis la Aiud și
Râmnicu Sărat, unde moare în ianuarie 1958,
având numărul matricol 158 și fiind aruncat în
groapa comună.
Vasiliu Constantin (Piki) (n. 1882) -
Inspector general al Jandarmeriei și subsecretar
de stat la Interne. Executat la 1 iunie 1946, la
Jilava.
Ion Marinescu - avocat, mare industriaș,
fost ministru al Economiei Naționale și al
Justiției.
Traian Brăileanu (n. 1882) - profesor
universitar de etică, sociologie și politică, fost
ministru al Educației Naționale, Cultelor și
Artelor. A fost șeful Senatului Legionar.
Condamnat la muncă silnică pe viață, moare în
octombrie 1947, la Aiud.
Dumitru Popescu (n. 1883) - General de
corp de armată, Comandantul Capitalei,
ministru de Externe, condamnat zece ani, trece
pe la Jilava, Aiud, Bărăgan. Moare în 1970 la
Galați.
Constantin Petrovicescu (n. 1880). General
de divizie. Președintele completului care l-a
judecat pe C. Z. Codreanu și cerând achitarea
acestuia, este trecut în rezervă (la 4 septembrie
1938). în septembrie 1940 este ministru de
Interne. Deținut la Aiud, unde moare în 1948,
în celula 50.
Petre Tomescu (n. 1888) - medic, profesor
universitar, șeful catedrei de psihiatrie a
Facultății de Medicină din București. Ministru
al Sănătății și al Ocrotirii Sociale. Condamnat
la 15 ani de muncă silnică. Deținut la Jilava și
Aiud.
Gheorghe Alexianu - Profesor de drept la
Universitățile din Cernăuți și București,
Rezident Regal al Ținutului Sucevei și apoi al
Bucegilor. Guvernator al Transnistriei (până la
26.01.1944). Condamnat la moarte și executat
la Jilava.
Radu Lecca (n. 1890) - Subdirector general
de Siguranță, director al Cabinetului
Președinției Consiliului de Miniștri, comisar
guvernamental pentru problemele evreiești.
Trimis cu Antoneștii la Moscova. Condamnat
la moarte i se comută pedeapsa în muncă
silnică pe viață. Detenție la Jilava până în 1963
când, paralizat, este eliberat. în detenție fusese
folosit ca martor în procesul Lucrețiu
Pătrășcanu, unde declară că unii dintre
conducătorii comuniști au fost agenți ai
Siguranței.
Eugen Cristescu (n. 1895) - șeful Serviciului
Special de Informații (S.S.I.), apoi, în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, Director al
Siguranței. Din noiembrie 1940, apropiat al lui
I. Antonescu. A fost dus la NKVD la Moscova.
Judecat în procesul Marii Trădări Naționale, a
căutat să-și salveze viața, în schimbul unor
„sfaturi" și a dezvăluirii de secrete despre unele
persoane. încarcerat la Aiud, Dumbrăveni,
moare la Văcărești în 12 iunie 1950.
Așa s-a terminat acest proces care a deschis
larg calea proceselor politice. A urmat procesul
Maniu, apoi altele ale unor fruntași ai
partidelor istorice sau ale unor oameni de
afaceri. Sumedenie de arestări și oameni închiși
și nejudecați măcar, unii găsindu-și sfârșitul în
temnițele și lagărele draconic păzite și dirijate
de tânăra Securitate care punea „în operă"
programul P.C.R.
Rând pe rând, procesele Pătrășcanu, Noica-
Pillat, lotul „Rugul Aprins" și numeroase altele
au dus la decapitarea clasei politice și a
intelectualității. Zilele „socialismului victorios"
erau din ce în ce mai aproape și mai... clare în
puternica lumină care venea dinspre Răsărit.
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
O „chinezărie” italiană
veristă la Opera Română din
Cluj
Maria Carla Bălan, Oleg Garaz
Opera Turandot: dincolo și foarte departe de
orice romantism
încă nu s-au stins ultimele sonorități din
Olandezul zburător wagnerian (montarea din 10
noiembrie) și spiritul Sentei încă bântuia pe
coridoarele instituției, atunci când în seara din
15 noiembrie, orchestra condusă de dirijorul
Gheorghe Victor Dumănescu a “atacat” primele
sonorități din opera Turandot de Giacomo
Puccini, ultima și atât de celebra operă a
compozitorului. Desfășurarea stagiunii primea
un nou și destul de puternic impuls, chiar dacă
succesiunea montărilor de până acum instaurase
deja o stare de “alertă controlată” și o explica-
bilă tensiune, una generativă și în continuă
creștere, cu explicabile consecințe în ceea ce
privește interesul și entuziasmul tot mai viu al
publicului. Una dintre cele mai cunoscute opere
pucciniene trezea o justificată curiozitate, mai
ales că celebra arie Nessun Dorma (Nimeni să
nu doarmă) - un autentic “șlagăr” mondial, avea
să fie interpretată de tenorul Marius Budoiu
(Directorul Operei Române din Cluj și person-
ajul Calaf în aceeași persoană) de abia în actul
III al operei.
Dar și primele două acte ale operei
promiteau suficientă acțiune scenică și vocală și
chiar mai mult, deoarece subiectul operei nara
povestea unei principese chineze (!) pe nume
Turandot, textul fiind cântat în italiană (!), iar
întreaga operă aparținând concepției de operă
“veristă” (în italiană - vero - adevăr), ceea ce în
termeni proprii nu putea să însemne altceva
decât “realism dramatic” împins până la
ultimele consecințe. Nu mai era vorba nici
despre convenționalismul de “flașnetă” verdian,
dar nici despre “esoterismul” mitologic
Wagnerian cam prea ostentativ. A fost cu totul
altceva. Câte puțin din amândoi, însă mult mai
mult, mult mai diferit și mult prea departe de
orice sentimentalisme, melodramatice sau tran-
scendentale, oricât de legitime păreau a fi fost
acestea în cadrul romantismului. Giacomo
Puccini parcă venea din altă lume și, evident,
compunea diferit despre o lume atât de diferită
și atât de necunoscută publicului european la
acea vreme care erau China sau Japonia.
Creația și în special concepția scenică-dra-
matică a lui Puccini nu face parte din acea dra-
matică și acerbă competiție care s-a desfășurat
pe plan european, mai ales în a doua jumătate a
secolului XIX, între muzica Giuseppe Verdi
(1813-1901) și Richard Wagner (1813-1883).
Deloc așa ceva. Giacomo Puccini se naște de
abia la 1858, astfel încât nu a avut nicio posibil-
itate să participle la “deliciile” acestei rivalități
romantice teatral-muzicale între Italia și
Germania. însă trăindu-și viața până în 1924,
anul morții sale, și scriind cele zece opere care l-
au făcut celebru (un număr situat sub cele treis-
prezece opere ale lui Wagner sau cele douăzeci
și opt ale lui Verdi), Puccini și-a asigurat celebri-
tatea, poate, prin simplul fapt de a fi “sinteti-
zat” într-un mod totalmente particular principi-
ile artistice ale genialilor săi predecesori. Și
parcă nu ar fi fost suficientă o foarte originală
“sinteză” între bel-canto-ul italian și simfonismul
germanic, Puccini îi devansează până și pe pro-
priii “coechipieri” în ale verismului - Pietro
Mascagni (1863-1945) și Ruggiero Leoncavallo
(1857-1918), dar și pe propriul lui professor care
a fost Amilcare Ponchielli (1834-1886). Toți trei
au rămas cunoscuți în istoria muzicii pentru o
singură operă, pe când creația lui Puccini se
cântă aproape în totalitate până și în prezent în
teatrele de operă din întreaga lume.
Premiera operei a avut loc pe scena celebru-
lui teatru Scalla din Milano, în 25 aprilie 1926
și a fost dirijată de Arturo Toscanini. Din
păcate, lucrarea nu a fost terminată de Puccini,
care s-a stins din viață chiar după compunerea
celebrei arii Nessun Dorma, finalizarea operei
fiind realizată de Franco Alfano.
Puterea soliștilor de a fi pe măsura muzicii
în operele romantice, și aici este vorba
despre un loc comun, iubirea este aducătoare de
suferință și ulterior de moarte. Cu opera
Turandot, însă, Puccini sparge acest tipar,
respectat chiar și de el până la acel moment în
opere celebre precum Madamma Butterfly,
Tosca sau Boema. Subiectul operei ne prezintă
povestea unei prințese (personajul Turandot -
soprana Ala Cheptini) al cărei suflet este încă de
la început închis iubirii, însă prin curajul și per-
severența eroului masculin (personajul Calaf -
tenorul Marius Budoiu), frica acesteia față de
iubire sunt treptat înlăturate, lăsând loc unui
sentiment copleșitor care până la urmă îi
“inundă” pe amândoi protagoniștii, întreaga
operă culminând cu o spectaculoasă apoteoză a
unui sentiment sublim, atât de uman.
Astfel, pentru interpreții titulari ai montării
din 15 noiembrie provocarea a fost dublă,
deoare nu era vorba doar despre exotismul unei
partituri impregnate într-un mod destul de gen-
eros de intonațiile muzicii tradiționale chineze,
ci și de dramatismul cât se poate de european
și, mai mult, o tensiune hiper-dramatică de sub-
stanță veristă, ceea ce impunea interpreților o
singură alegere posibilă - “autocombustia”
scenică-vocală în speranța de a realiza miza
exclusivă pe o evoluție de succes.
...Turandot - soprana Ala Cheptini (invitată,
Opera Națională din București)
Prin funcția dramaturgică, Turandot este
rolul-cheie al operei. Deși nu este un rol extins,
dificultatea acestuia rezidă în scriitura muzicală
a partidei vocale, care pe lângă evidenta tensi-
une dramatică, abundă în “atacuri” ale acutelor
dinamice, dar și de registru care ambele reprez-
intă o reală și dificilă provocare pentru inter-
pretă. Natura misterioasă și enigmatică a per-
sonajului se reflectă în scriitura care duce înspre
concepția wagneriană - cu lungi fraze susținute,
care culminează cu acute exprimând furia și dis-
perarea personajului.
Artista care a interpretat acest rol dificil a
fost soprana Ala Cheptini, invitată de la Opera
Națională din București. Aceasta are în reperto-
riu roluri titulare de soprană dramatică din
opere precum Aida și Forța Destinului de Verdi,
Tosca și Turandot de Puccini, Cavalleria
Rusticană de Mascagni și altele. Luna trecută ea
a debutat pe scena operei din Cluj-Napoca în
rolul Aidei din opera omonimă a lui Verdi, iar
în decembrie o vom putea revedea în premiera
operei Tannhăuser de Wagner.
Revenind la Turandot, acesta este cu sigu-
ranță cel mai dificil rol puccinian încredințat
unei soprane, un rol de maturitate artistică în
cariera unei soliste. Dificultatea interpretării
rolului constă în necesitatea unui joc scenic care
ar reflecta profilul psihologic complex - putere,
cruzime, dar și instabilitate, al prințesei
Turandot. Ala Cheptini reușește cu succes să
redea dinamismul și evoluțiile sufletești ale per-
sonajului atât prin dozarea și controlul detaliat
al emisiei vocale, cât și prin redarea captivantă a
unor caracteristici deloc uzuale, spre exemplu,
într-o operă romantică. Teama, vulnerabilitatea,
aroganța, furia prințesei construiesc punctul de
plecare al personalității ei, trăsături caracterolog-
ice pe care în finalul operei Turandot le va
TRIBUNA • NR. 270 • 1-15 decembrie 2013
Black
Pantone 253 U
29