Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XII • 1-15 octombrie 2013
Isabela Vasiliu-Scraba
Micșorarea lui Eliade
și gonflarea lui Culianu
prin felurite tertipuri
Andrei Marga
Cultura
întâlnirii
266
Consiliul Județean Cluj
4 lei
c
Alex. Ștefănescu
despre
Andreea Deciu
și Florin Sicoie
Ilustrația numărului și interviu cu Mikael Kihlman (Suedia)
-(j)- Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
loan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor șef adjunct)
loan-Pavel Azap
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Colaționare și supervizare:
’ L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
La sfielnica iubită
Tot locul și tot timpul de-am avea,
Doamnă, n-ar fi păcat sfiala ta.
Ne-am așeza să cugetăm tihnit
Cum să ne trecem ziua de iubit.
Tu, lângă malul Gangelui din Ind,
S-alegi rubine. Iară eu, jelind
Pe lângă Humber, te-aș iubi un strop;
Vreo zece ani-nainte de Potop,
Și tu-i binevoi a nu mă vrea
Pân-ce evreii nu s-or creștina.
Iubirea mea un codru să întindă,
încet-încet imperii să cuprindă.
Și ani o sută să-mi petrec cântând
din literatura universala
Andrew Marvell
To His Coy Mistress
Had we but world enough, and time,
Thy coyness, lady, were no crime.
We would sit down, and think which way
To walk, and pass our love's long day.
Thou, by the Indian Gange's side
Should'st rubies find: I, by the tide
Of Humber would complain. I would
Love you ten years before the Flood,
And you should, if you please, refuse
Till the conversion of the Jews.
My vegetable love should grow
Vaster than empires, and more slow.
An hundred years should go to praise
Thine eyes, and on thy forehead gaze:
Two hundred to adore each breast
But thirty thousand to the rest;
An age at least to every part,
And the last age should show thy heart.
For, lady, you deserve this state,
Nor would I love at lower rate.
But at my back I always hear
Time’s winged chariot hurrying near;
And yonder all before us lie
Deserts of vast eternity.
Thy beauty shall no more be found;
Nor, in thy marble vault should sound
My echoing song; then worms shall try
Thy long preserved virginity,
And your quaint honour turn to dust,
And into ashes all my lust.
The grave's a fine and private place,
But none, I think, do there embrace.
Now, therefore, while the youthful hue
Sits on thy skin like morning dew,
And while thy willing soul transpires
At every pore with instant fires,
Now let us sport us, while we may;
And now, like amorous birds of prey,
Rather at once our Time devour,
Than languish in his slow-chapt power.
Let us roll all our strength and all
Our sweetness up into one ball,
And tear our pleasures with rough strife
Thorough the iron gates of life.
Thus, though we cannot make our sun
Stand still, yet we will make him run.
Mikael Kihlman Colț într-un orășel (România, 2013) u/c
De ochii tăi, și fruntea-ți contemplând,
Alți două sute ți-aș cânta un sân,
Treizeci de mii, toate ce mai rămân;
Și cel puțin câte un ev aș sta
Dând slavă fiecărei părți a ta,
Și-apoi alt ev să-ți cânt și inima.
Că meriți aste toate, bine știi.
Cu mai puțin nici nu m-aș mulțumi.
Dar tot aud venind într-una-n spate
Al vremii car, pe roți înaripate:
Și dincolo de noi nu stă decât
Deșertul veșniciei, mohorât.
Acolo, frumusețea-ți n-a mai fi;
Și-n bolta ta de marmuri n-a zvoni
A mea cântare; viermii vor cerca
Virginitatea-ți, lung păstrată-așa.
Și praf va fi și-onoarea ta ciudată
Și și dorința mea nealinată.
Mormântu-i un loc bun și ferecat,
Dar nime-n el nu s-a îmbrățișat.
De-aceea cred că, până tinerețea
îți mai înrourează frumusețea,
Și sufletul tău dornic mai exală
Din fiecare por arzândă pală,
Acuma-i vremea bucuriei pline,
Păsări îndrăgostite-n cercuri line,
Să ne prădăm tot timpul dintr-odată,
Și-apoi să stăm la voia lui înceată.
Să plămădim vigoarea și dulceața
în glob rotund, cu tot ce ne dă viața.
Plăcerea să n-o rupem, până unde
Poarta de fier a vieții-o va pătrunde.
Și soarele de nu-l putem opri,
L-om face să răsară, zi de zi.
Traducere de
Cristina Tătaru
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XI)
Filibuster - obstrucționistul în adunarea
legislativă
în secolul al VII-lea, grație unor împrejurări istorice
particulare, s-a format un centru de pirați francezi,
care atacau vasele spaniole, acest centru fiind situat în
insula Saint-Christophe și apoi pe coasta de nord a
insulei Haiti. Spaniolii au făcut diverse expediții
împotriva acestor filibuistieri, pe care guvernul francez
de atunci i-a ajutat. în acest fel filibustierii au putut să
se organizeze devenind aproape o putere maritimă.
Englezii au preluat numele francez de filibustier,
sub forma filibuster (freeboters), dar ceea ce e mai
curios este că acest nume se aplică acelor membrii ai
senatului american (nu știu dacă această denumire se
mai aplică și în alte părți), care luând cuvântul vorbesc
într-una pentru a face să treacă timpul. Iată de ce:
votarea unei legi supuse senatului (sau a unui
amedament etc.) trebuie să se facă într-un anumit
termen, să spunem în 15 zile. în acest timp
dezbaterile trebuie să fie încheiate, toate formele să fie
satisfăcute, pentru a se putea trece la vot. Dar
prelungirea discursului unuia dintre membrii adunării
legislative, poate împiedica realizarea acestor condiții
prealabile, ceea ce duce sau la amânarea legii pentru
dezbatere într-o altă sesiune, sau chiar la căderea ei.
Filibusterismul este o acțiune „tolerată” de
administația americană după cum filibusterii - pirații
din trecut erau tolerați și chiar sprijiniți de guvernul
francez.
Această constituție piraterească este foarte veche,
și era cunoscută romanilor. într-adevăr Aulus Gellius
ne povestește în Noctes Atticae (IV, 10), că un
asemenea fapt s-a întâmplat pe vremea când Cezar era
consul (împreună cu M. Bibulus). înaintea luării unei
hotărâri, senatorii vorbeau pro sau contra, își
exprimau aprobările sau îndoielile lor etc. Ordinea
vorbitorilor nu era fixată, dar era o ordine admisă
tacit, aceea de a da cuvântul celor mai respectate
personalități.
Cezar, fiind consul l-a rugat pe Marcius Caton de
a-și da părerea. Caton respingea proiectul supus
dezbaterilor pentru că îl vedea contrar intereselor
Statului: pentru a face ca afacerea să treneze și să
treacă timpul, și-a început discursul, vorbind de la
tribună ziua întreagă. Orice senator, ne informează
Gellius, avea dreptul, când i se cerea părerea, să spună
mai întâi tot ce voia, și oricât voia el, asupra oricărui
subiect. Cezar dânsu-și seama de procedeul lui Caton
a chemat pe cel de serviciu (viator) și i-a ordonat să-l
ducă pe Caton la închisoare (care se încăpățâna să
vorbească mai departe. Dar măsura aceasta a ofensat
senatul, care s-a ridicat ca un [singur] om și se
pregătea să-l urmeze pe Caton în închisoare. Această
atitudine a senatului a făcut pe Cezar să repună pe
Caton în libertate.
Această întâmplare cu filibusteri în timpul lui
Cezar mi se pare foarte instructivă: pe de o parte ea
arată că întotdeauna au existat „trucuri” parlamentare,
care ocoleau legea într-un fel sau altul; pe de altă parte
ca oricât de puternic ar fi fost conducătorul - în cazul
nostru Cezar - lui i se putea opune o forță și mai
mare care exista și trebuia să existe în Stat, pentru a
contrabalansa puterea excesiva a consulului.
Și în sfârșit, povestea aceasta mai arată că cel
puțin în domeniul activității omenești Nil novi sub
sole.
Fizica sentimentelor
Am citit în Aulus Gellius (Notes Alticae, XIX, 6)
despre un parallelism psiho-fizic, demn de notat, și
care arată, între altele că cei vechi nu erau chiar atât
de răi observatori pe cât apar ei în descrierea pe care
le-o fac astăzi unii cercetători. Iată un exemplu care ar
trebuie să-mi dea de gândit. în lucrarea (pierdută)
Probleme a lui Aristotel, Gellius spune că se găsește
următoarea întrebare: „pentru ce motiv acei care
resimt un sentiment de rușine se roșesc și pentru ce
cei care sunt cuprinși de frică se îngălbenesc?” deși
aceste două emoții sunt foarte de aproape înrudite?
Din cauză că la cei care simt o rușine sângele se
răspândește în toate părțile corpului până aproape
chiar în epidermă; la cei ce simt o frică, sângele se
precipită dimpotrivă către inimă, încât pare să
părăsească restul corpului.
Citisem până aici paragraful din Aulus Gellius și-
mi făcusem deja părerea că Aristotel a făcut doar o
observație, dar nu mi-a dat nici o explicație asupra
acestor fenomene psiho-fizice, când, continuând
lectura, am văzut că nici cei vechi nu erau mai puțin
pretențioși în exigențele lor logice. într-adevăr, Gellius
prezintă această problemă, așa cum pare pusă de
Aristotel, filosofului Taurus (la Athena) și i-a cerut
părerea lui asupra celor spuse de filosoful grec. La care
Taurus răspunse: „Aristotel, îmi răspunde el, descrie
cu multă corectitudine și în mod adevărat fenomenul,
anume că sângele este împrăștiat sau se retrage spre
centru; dar el nu ne spune pentru ce se întâmplă așa
(Set cum ita [iti?n.n.] fieret non dixit)’.
Iată o problemă care la prima vedere ar părea
extrem de simplă, dar al cărui sens este mult prea
important pentru a fi neglijat. în adevăr, ceea ce arată
observația lui Aristotel, este legătura completă între
fenomenele fizico-biologice de circulație a sângelui și
starea emoțională a subiectului. Observația arată că
starea emoțională este cauza fenomenelor particulare
de circulație a sângelui: Până unde se întinde această
legătură corporală? Nu s-ar putea ca printr-o tehnică
adecvată să putem regla circulația sângelui (și poate și
alte fenomene fiziologice din corpul uman) [....] prin
puterea de a provoca stări emoționale puternice în
interiorul nostru?
în orice caz știința nu a explicat până astăzi
observația lui Aristotel: de ce într-un caz (al rușinii)
sângele se răspândește, și de de în alt caz (al spaimei)
sângele se concentrează în inimă. Cum de s-a neglijat
lucrul acesta? Dar este clar că o asemenea explicație ar
putea pune o bază serioasă de cel puțin două
cercetări:
Influența și puterea stărilor emoționale asupra
fiziologiei corpului, ceea ce ar putea să ducă la
cercetări medicale importante;
Puterea de a determina o schimbare în fiziologia
corpului uman, prin schimbarea și stăpânirea stărilor
emoționale, datorită fie voinței, fie întrebuințării unor
mijloace adecvate.
Dar se pare că o asemenea cercetare nu este în
spiritul în care se fac cercetările astăzi și că va mai
trece multă vreme până ea va deveni o problemă
actuală.
Scrisorile dintre Strauss și Renan
La 18 august 1870 apărea o scrisoare a lui D.F.
Strauss, vestit savant în istoria religiei creștine, adresată
lui E. Renan, anume [în] „Gazette d’ Augsbutg’.
Evenimentele din acea epocă care aduseseră relațiile
dintre Germania și Franța la punctul de încordare
maximă, l-au determinat pe Strauss să se adreseze lui
Renan în următorii termeni: „apreciez de altfel că în
această criză ar putea să aibă o utilitate oarecare ca
doi oameni, aparținând la două națiuni rivale,
independenți și unul de altul și străini de orice spirit
de partid, să facă un schimb, cu toată transparența de
idei și de vederi, asupra gravității și cauzelor crizei
actuale”. Renan i-a răspuns printr-o scrisoare nu mai
puțin politicoasă, publicată în „Journal des Debats” la
16 septembrie 1870 (Jurnalul care publicase și traducea
scrisoarea lui Strauss). Respectul pe care-l arătau unul
fața de altul cei doi oameni de mare cultură poate fi
un exemplu de ceea ce înseamnă nivelul intelectual al
conștiințelor superioare. Dușmani fiind, ei se
respectau, cu convingeri diferite, aparținând la două
națiuni inamice prin ereditate ei găsesc un limbaj
comun al valorilor pe care le slujeau amândoi.
Amândoi au văzut, la un moment când „Europa”
nu era încă un concept cultural, că pacea nu poate fi
încheiată decât între Germania și Franța, ci trebuie să
fi opera Europei. Renan la data acea, vorbea de un fel
de „state unite ale Europei”. Acum mai bine de o sută
de ani! Abia astăzi se vorbește timid și greoi de
această unitate europeană pe care încearcă să o
realizeze niște politicieni fără perspectivele culturale
ale acestei minuni istorice care este Europa. Se caută -
o Europă unită economic și dacă va fi posibil și
politic. Ei nu văd decât cât este orizontul lor. Ei nu
văd că cea mai comună unitate este aceea culturală;
care există efectiv și de la care trebuie plecat. într-
adevăr nu oamenii puterii vor putea alege unitatea
Europei ci oamenii de cultură, literatură, savanții și
filosofii - fiindcă ei au și făcut-o.
Ceilalți nici nu au conștiința acestei unități. Când
aveau valorile cele mai mari în comun pe Shakespeare,
pe Goethe, pe Dante, Leibnitz și Newton, pe Gaus și
Poincare, pe Einstein și Planck etc., unde sunt granițele
dintre națiuni din punct de vedere intelectual?
Ele sunt în mâinile altora care nici nu au nimic
sau au foarte puțin de a face cu ceea ce reprezintă
tezaurul de idei fundamentale ale vieții intelectuale
europene.
Și mă gândesc câtă dreptate avea Platon să spună
că statul perfect pe care-l visa în Republica nu va fi
validat decât atunci când regii sau conducătorii
statelor vor fi filosofi.
Versul și puterea lui
A scrie versuri și a spune versuri a devenit în
epoca modernă o plăcere intelectuală însoțită de o
stare afectivă subtilă și rafinată. A recita versuri; puțini
gustă o asemenea plăcere și astăzi. în trecut versurile
însemnau însă mult mai mult. Poiesis vine de la
grecescul poiein a face, ca și latinescul carmen, care se
trage de la sanscritul Karma - fastă acțiune. Poiesis era
o „acțiune”, operație efectivă, incompatibilă cu
incantația și ritualul. Forța ei se manifestă prin faptul
că era cântată, - pentru a se vedea acest lucru voi cita
numai un exemplu, dintre multiplele exemple ce le
pot da. în Vita Pythagorae (26), Porfir ne spune că
Pitagora alesese un grup de versuri din Homer, pe
care le recita cu predilecție și într-un anume fel. Aceste
versuri se refereau la moartea lui Euphorbius,
războinicul frigian.
Dar, după cum ni s-a transmis, Pitagora ar fi
afirmat că într-o viață anterioară el ar fi fost
Euphorbius. (Pitagora și-ar fi descris și alte -
încarnații). Acum iată ce spun textele: „Dacă recitarea
acestor versuri era făcută cu cea mai mare grijă”,
recitate ca un imn, ea avea un caracter cu totul
deosebit, reușind să provoace în cel ce o recită o stare
de conștiința supernormală. Vernant ne spune că o
asemenea recitare, provoacă o stare de „rememorare”
care-l putea aduce pe Pitagora pe firul care făcea
prezentă istoria, până la a-și redescoperi! existențele
anterioare (J.P. Vernant, Aspects mythologiques de la
memoire). O asemenea „tehnică” a memoriei, prin
recitarea cu „putere” a unor versuri, putea provoca
ceea ce Platon va numi „anamnesis” - reamintirea.
Versurile și modul de a le spune, care nu mai era acela
de a „plăcea” (sau numai de a plăcea) rămân o
veritabilă „educație” - paideia pitagorică.
Este sigur că nu numai pitagoreicii practicau
această tehnică pentru a obține rezultate care altfel nu
ar fi fost accesibile.
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Lumea lui Vili Barna
Ștefan Manasia
Vasile Baghiu
Planuri de viață
Iași, Editura Polirom, 2012
n anii 1990 Vasile Baghiu își construise o
puternică identitate de poet, lansînd
manifestele himerismului și semnînd poeme în
cele mai serioase reviste literare ale vremii (opere
„nouăzeciste” strînse în cîteva cărți, multe
antologate de Marin Mincu, Ovidiu Nimigean sau
Ruxandra Cesereanu). După 2000, autorul pariază
mai cu seamă pe proză, publicînd - pînă la
Planuri de viață (2012) - volumul de povestiri
Punctul de plecare (2004) și romanul Ospiciul
(2006). Aceeași patimă a epicului îl obligă să țină
un insolit jurnal de creație pe... facebook: un fel
de laborator interactiv, publicabil el însuși cîndva,
oglindă vie a Planurilor de viață și a noului
roman în lucru și, nu în ultimul rînd, util
exercițiu de respirație al scriitorului înainte de a
se așeza, în zorii zilei, la masa de scris.
Compunînd intro-ul cronicii mele, îmi dau
seama că am schițat deja portretul scriitorului:
ambițios, conștiincios, dedicat - în ciuda tuturor
obstacolelor - artei sale. Această tenacitate o
împrumută Vasile Baghiu personajului Vili Barna:
fost poet/ scriitor, Barna lasă în urmă mirajul
literelor pentru o curioasă carieră în psihologie;
studiază relația dintre plantele de interior și
emoțiile umane, posbilul efect psihoterapeutic (al
ficușilor, de pildă), primind, abia la patruzeci de
ani, o rezidență de patru luni lîngă Koln, „în
vederea redactării studiului final pe această temă”;
e prima ieșire din griul (post)comunist în
Occident a celui care mai are, totuși, luciditatea
de a observa: „Cînd trăiești mult în imaginație,
poți avea surpriza ca unele lucruri să mai coboare
și în realitate, ca niște ozeneuri mici pe care le-ai
desenat cînd erai copil.” (15) încearcă să se
integreze, secretînd ridicol prin toți porii, în
mediul boem, dezinhibat pînă la promiscuitate al
rezidenților (artiști, scriitori). Un fel de elegie a
tinereții irosite, devorate de statul represiv estic e
filonul subteran al acestui roman.
La un moment dat, Vili Barna transcrie caietul
unde tatăl său, Grigore, însemnase, cu o memorie
fabuloasă a detaliilor, experiența gulagului rusesc,
anii de prizonierat de după al Doilea Război
Mondial. Roman în roman care accentuează
rănile sufletești, imposibilitatea de a colora - fie și
în imaginație - realismul sinistru al
Comunismului. Nota bene: în realitate Vasile
Baghiu a îngrijit ediția din 1998 a volumului
semnat de tatăl său, Vasile Gh. Baghiu, Prizonier
în URSS. Duritatea scenelor de lagăr,
confruntarea cu ofițerii ideologici obsedați de
exterminarea românilor, sărăcia, mizeria și
umilințele pe care le îndură cel întors din infern
în Moldova natală sînt puse pe talgerul aceluiași
cîntar cu viața de poet și idealist a fiului Vili,
existența de revoltat - în cele din urmă -
inofensiv, soț și părinte alintat, bursier al
Germaniei ospitaliere (antologică e scena
dialogului cu Prima-doamnă sosită în vizită, la
Kunstlerdorf, printre rezidenți, unde cercetătorul
român se sufocă, de atîta atenție acordată, în
propria-i panică și timiditate).
Pare că Vasile Baghiu și eroul său Vili Barna
(așezat, ar spune chibiții, „incorect” - politic - în
matrița... biobibliografică a autorului) sînt
permanent conștienți că puterea realității de a
secreta evenimente, vieți, destine este infinit mai
mică decît capacitatea românilor de a uita. Altfel
cum să explicăm abundența detaliilor,
microrealismul ardent, șarja și pastelul atîtor
evocări? Sînt recognoscibili, în volum, sub măștile
lor onomastice, scriitorii și prietenii autorului,
Ovidiu Nimigean, Adrian Alui Gheorghe, Aurel
Dumitrașcu; este invocat Paul Goma. Vili
pornește la crearea unei reviste literare est-etice,
respectat și admirat de confrații scriitori, fără să
aibă „un leu și cincizeci de bani pentru autobuz”;
într-o zi obișnuită din România ceaușistă cumpără
de la librărie Jurnalul de la Păltiniș pentru ca mai
apoi să sufere, ca un cîine, la coadă la tacîmuri de
pui (oare n-ar trebui să explic sintagma junilor
cititori?); cade, în luna de miere, într-un canal
neacoperit și nesemnalizat; e exasperat, pe bună
dreptate, de indolența și trivialitatea semenilor.
Ca mecanism defensiv psihologic și joc mental
preferat, „se duce în trecut cu ajutorul unui lift
spațio-temporal imaginar”(39), bucurîndu-se cînd
„toate se întîmplă în această clipă mare dilatată
(...) toate de fapt prinse în același flux de timp
vertical”(43). Evadează apăsînd adesea „butonul
liftului temporal” (49), declanșînd vortexuri de
imagini. Populează, astfel, inaterstițiile Planurilor
de viață, genericul de început sau sfîrșit de capitol
(cam ca în filmul 2046 al lui Wong Kar-Wai):
„Timpul tatălui s-a oprit aici. Vili are sentimentul
că timpul nu curge pe orizontală, ci pe verticală,
că ei toți sînt prinși în acest fluid care circulă cu
mai multe lifturi în sus și în jos. El se plimbă cu
liftul lui, sora lui, Carmen, cu liftul ei. Se
întîlnesc uneori și își fac semne cu mîna. Sînt
lifturi din material transparent, ca la aeroport.
Tatăl are și el un lift. Vili îl vede - cu pălărie -
cum urcă în timp ce el coboară. Apasă pe
Strada fabricii, u/c (2006)
Mikael Kihlman
butoane, se joacă. Coboară și urcă după cum au
chef. Distracția e în toi. îi vede în cîte un lift și
pe copiii lui, Irina și Matei. Soția lui, Diana,
tocmai coboară, distrîndu-se. Cînd va urca, iar el
va coborî, o va vedea din nou. Toți se distrează.
Se joacă de-adevăratelea cu lifturile. Aceasta este
cea mai bună distracție pe care o pot avea. Fără
trecut, fără viitor. Numai prezent. Ca un anotimp
etern, neschimbător. Ca o zi fără seară, fără
noapte și fără dimineață.” (100-101)
Alteori relatarea impersonală, la indicativ
prezent, trecerea pe ffwd prin viața lui Vili și a
familiei sale, are ceva din măreția rece a
documentarelor de tip History, Animal Planet sau
Discovery Channel de acum cîțiva ani. Fluxul
emoțional e, în fiecare pagină, decantat, controlat.
Vasile Baghiu își dorește o scriitură albă, lustruită,
ermetică. Unde abia un cititor atent și răbdător va
putea admira, în tot griul sau în toate culorile ei,
viața lui Vili Barna.
4
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
4
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Jurnalul dintre jurnale
David Dorian
Ioan Pintea
Proximități și mărturisiri
București, Ed. Cartea Românească, 2012
urnalul, ca specie literară, are mulți adepți în
rândul cititorilor, grație mecanismelor sale de
a des-tăinui viața interioară a personajului
aiarist. Fiindcă ce poate fi mai seducător decât
să privești în sufletul unui om chiar prin ochii
aceluia, să-i afli pornirile de sinceritate sau
jocul cu sinele într-o lumină favorabilă, din
dorința de a îmbunătăți lumea. Au apărut, de-a
lungul vremii, jurnale ale unor mari
personalități din lumea artistică, politică sau
științifică. Jurnalele și memoriile și-au câștigat
mulți adepți, printre care se numără, iată, și
Ioan Pintea, scriitor optzecist, legatarul
testamentar al textelor postume ale lui Nicolae
Steinhardt, care a publicat anul trecut cel de-al
doilea jurnal al său, Proximități și mărturisiri,
după ce mai publicase în anul 2006 la Editura
Eikon Mic jurnal discontinuu. însemnările unui
preot de țară.
Jurnalele lui Ioan Pintea nu respectă normele
jurnalului propriu-zis, cu însemnări ce stau sub
semnul temporalului, al notațiilor zilnice rig-
uroase, ci mai degrabă sunt consemnări, fulgu-
rații ale sinelui trăind în paradisul atemporal al
amintirii; încercări de sustragere din curgerea
implacabilă a timpului prin anamneză... Pintea e
adeptul jurnalului de idei, presărat cu sentințe
morale, al jurnalului de lecturi și de cugetări pe
marginea unor texte literare și teologice ce-i per-
mit ample exerciții de gândire și diferite stări:
mirări, îndoieli, certitudini, revolte ale unui
suflet profund moral, exaltări poetice, stări de
fericire, de încântare, chiar și de greață ca senti-
ment creștin...
Jurnalul lui Ioan Pintea e construit, implicit,
în jurul unui personaj, al personajului-narator;
explicit, e țesut în jurul duhovnicului, al
maestrului său spiritual, părintele Nicolae
Steinhardt, evocat cu admirația și căldura
învățăcelului. Deasupra celor două personaje ter-
estre stă permanenta raportare la Dumnezeu, la
Legea Iubirii ce îndrumă pașii scriitorului
diarist, care pe deasupra mai poartă pe umeri
povara grea și inefabilă a preoției (de aici,
poate, supravegherea discursului). Predica de pe
Munte, chintesența învățăturii creștine, suscită
din partea autorului comentarii surprinzătoare,
descoperiri de o mirare ingenuă ale unor ade-
văruri pe care și le relevă, și le limpezește mai
întâi sieși, ca să le transmită apoi cititorului în
toată strălucirea lor pilduitoare. E un exercițiu,
o căutare de nestemate spirituale prin lectura
unor cărți creștine: Sfintele Scripturi, Pateric,
scrierile unor teologi contemporani. Odată
aflate, aceste comori vor fi dăruite mai departe
cititorului sau enoriașilor sub forma predicilor.
Ioan Pintea ni se dezvăluie ca un teolog al
zilelor noastre, deschis spre modernitate, îngă-
duitor și totodată precaut cu anumite tendințe
de modernizare a mesajului, intransigent însă cu
încercările eronate de a sminti cât de puțin din
edificiul peren pe care e construită învățătura
creștină ortodoxă, apărătoarea tradițiilor - exer-
cițiu dificil și riscant. Admirațiile sale “orto-
doxe” se îndreaptă și asupra unor teologi
aparținând lumii catolice și protestante, din
învățăturile cărora culege idei ce “zidesc”.
Gândurile sale se regăsesc însă plenar în orto-
doxie, religia ce exprimă cel mai bine firescul
naturii umane în raporturile sale cu Dumnezeu.
Asemenea lui Proust, autorul atât de iubit de
Steinhardt, Ioan Pintea rememorează vârsta par-
adisiacă petrecută la Runc, pe locul numit
Dâmb, de deasupra satului, în pădurea de
mesteceni tineri, unde a trăit reverii, stări de
fericire absolută pe care ți le conferă sentimen-
tul ieșirii din timp, suflul incomparabil al
veșniciei; lucruri înregistrate de propria lui neat-
enție, cum ar fi spus Proust. Crăciunul, sărbăto-
rile de iarnă, cu atmosfera lor de basm, sunt
repere indelebile ale unui paradis pierdut. “Se
apropie sărbătorile Crăciunului. Zăpada întârzie
să vină. Toamna a intrat în prelungiri. Copilul
din mine refuză un Crăciun fără zăpadă. Citesc
Dickens, citesc Coșbuc. Am nevoie măcar de
ninsorile din cărțile lor!” E doar un exemplu din
mulțimea stărilor evanescente ce-l locuiesc pe
poet, pe cel aflat în căutarea paradisului pierdut
al copilăriei. Sensibilitatea celui ce consemnează
aceste stări se compune din rafinate sinestezii.
Ioan Pintea e un consumator de artă în toate
manifestările ei: poezie, pictură, muzică.
Periplurile sale europene, cele din Țara Sfântă, îl
poartă prin muzee, prin catedrale, prin edificii
culturale, într-o pantagruelică foame de frumos
și sete spirituală; impresii de călătorie ce
dezvăluie lumea în diversitatea ei.
în tot ce întreprinde, ucenicul lui Steinhardt
se află în căutarea harului. Poartă cu voluptate
în memorie imaginea evreului convertit la
creștinism, Nicolae Steinhardt, la care își
raportează trăirile și deciziile. Exemplare rămân
paginile întâlnirilor sale cu Steinhard la Rohia
sau la Bistrița, la București sau în alte locuri pe
unde maestrul și ucenicul și-au purtat pașii,
peripatetizând. Din amintirile celor care l-au
cunoscut pe Steinhardt, Ioan Pintea reține
portretul “în peniță” al lui Mihai Șora, care
descoperă latura fermecătoare a “omului de
lume” Nicu Steinhardt, cele ale lui Virgil
Nemoianu, Paul Miron, Alexandru Baciu,
Valeriu Cristea și ale altora.
Vizitele la Rohia, cu omăturile ei calme și
dulci, în “Țara Crăciunului”, cum i-a plăcut lui
Steinhardt să numească aceste ținuturi, se con-
stituie în adevărate pelerinaje, nu lipsite de
primejdiile epocii ingrate. Ele amintesc de
vizitele la Păltiniș ale unui alt contemporan ilus-
tru de-al său, pe care Ioan Pintea le și invocă.
Munca în biblioteca mănăstirii, cărțile interzise
la care are acces, convorbirile duhovnicești pur-
tate cu maestrul său apropie cititorul de person-
alitatea fascinantă a Monahului Nicolae
Delarohia. Aprig băutor de cafea, Părintele
Nicolae este totuși un bun și corect postitor. Pe
lângă smerenie autentică, Părintele Nicolae se
arată a fi un spirit elevat, avid de cunoaștere,
deschis spre înțelegerea lumii în care trăiește. E
la curent cu teoriile despre Univers, despre
materia neagră din care e format în măsură
covârșitoare acesta. Aidoma maestrului, Ioan
Pintea își arată bucuria neprefăcută spre auten-
ticul vieții, cu virtuțile și păcatele ei. “N-am
suportat niciodată habotnicia. Habotnicia vul-
garizează credința.” Bucuria, ca stare de spirit, e
contrapusă tristeții, pe care o socotește păcat.
Cu toate acestea, tristețea lui Iisus e una izbăvi-
toare, învingătoare. Tristețea tânărului bogat, cel
ce nu-l poate urma pe Mântuitor din pricina
neputinței de a renunța la bogățiile sale, e
socotită în schimb cea mai deznădăjduitoare
Mikael Kihlman	Pietoni, u/c (2006)
stare. Spirit iscoditor, Ioan Pintea vede în
tânărul ce-l urmează pe Iisus pe drumul
Calvarului pe același tânăr bogat care a reușit să
renunțe la bogățiile pieritoare. La un asemenea
deznodământ, "tristețea are ceva bun în ea”,
conchide împăciuitor diaristul.
De altfel, pildele din Evanghelii, lecturile din
C. S. Lewis, Alexander Schmemann, Angelus
Silesius, Valeriu Anania, Lev Șestov, Gianni
Vattimo și din mulți alți teologi aparținând
începuturilor creștinismului sau contempo-
raneității, noului val de teoliterați, sunt prilej de
meditație, de consimțiri sau împotriviri. Așa
cum paradoxul e o tehnică a învățăturilor lui
Hristos, tot așa și tălmăcirea lor poate sta sub
semnul raționamentului liber și epatant.
Nenumăratele trimiteri la titluri și autori fac din
Proximități și mărturisiri un veritabil jurnal de
lectură.
Dintre lecturile cele mai asidue nu puteau
lipsi jurnalele. în acest tip de mărturisire, diaris-
tul găsește adâncimea sufletului omenesc, pe
acei gânditori care îi pot fi, eventual, model:
Alexandru Baciu, Gabriel Liiceanu, Gala
Galaction, Alexander Schmemann, Sanda
Stolojan, Theodor Pallady, Matei Călinescu,
Livius Ciocârlie, Mircea Eliade, Michel Tournier,
Drieu la Rochelle, Sorin Stoica, Mihai
Sârbulescu și, evident, Nicolae Steinhardt cu
Jurnalul fericirii, de la care pornesc toate demer-
surile sale. Jurnalul lui Pintea urmează, într-un
exercițiu mimetic, aceleași coordonate spirituale
din jurnalul lui Steinhardt.
Ioan Pintea scrie un jurnal debordând de
idei: impresii de lectură, amintiri rămase în
afara timpului, cugetări ale unui suflet candid. E
un căutător asiduu a cărui calitate este aceea de
a culege perle de gândire și de trăire din ocean-
ul (ne)liniștit al spiritului; spirit care se
oglindește în chipul și înfățișarea Creatorului.
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Turbo Daneliuc
Alexandru Petria
De când s-a lăsat de filme, regizorul
Mircea Daneliuc își compune cu
meticulozitate o altă față publică, de
scriitor. Și nu oarecare, fiindcă e dintre cei
diriguiți de-o disciplină a scrisului pe potriva
unui talent de admirat.
Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu
șpițul este a doua carte (conține un roman și o
nuvelă!) care i-a apărut anul acesta, tot la
editura Adenium condusă de Liviu Antonesei,
cealaltă fiind reeditarea Pisicii rupte, volumul de
debut distins cu premiul ASPRO, Cea mai bună
carte a anului, în 1997, despre care am relatat
într-un număr anterior al “Tribunei”.
Ca în Pisica ruptă și în celelalte romane ale
sale, Daneliuc frazează cu pasiune, dens, fără
locuri comune și ruperi de ritm, ca un motor
turbo de mare putere pe o mașină pornită la
drum întins.
Ca un grătar de mici îl citești dintr-o
suflare. Captivează și subiectul, unul politic. E
scris din revoltă. Dacă ar trebui să aleg o frază
sub care să stea acest roman, m-aș opri la o
replică ”- Du-te dracu și tu, are cur toată lumea,
caracter nu au toți!”. Cartea este despre puterea
corupătoare, despre "România ca un grătar de
mici”, unde personajul principal, sosia primului-
ministru se gândește să înființeze un institut
sud-est european de "raptologie/fraudologie”, ca
să dea o utilizare adecvată Casei Poporului,
după ce a decis reducerea salariilor bugetarilor
și închiderea unor spitale. Cine dorește să caute
asemănări cu personalități politice din realitatea
imediată, n-o să fie dezamăgit-o să-i descopere
pe Băsescu, Boc, Udrea și alții în trăsăturile
personajelor, toate cu nume diminutivate, ca o
încercare de îmblânzire și obișnuire cu răul,
specifică unora dintre români, neagreată de
autor, care se întreabă fără să dea și răspunsul-”
de ce se referă poporul la președinți ca la
neamurile lui din ogradă: Ghiță, nea Nicu, nea
Nelu, Milucă, Băse... Tătelu?”. Prozator versat,
Daneliuc nu cade în greșeala de-a deversa pe
nedigerate realul în roman, personajele
transgresează modelele, nu se confundă cu ele,
diferența punctând-o imaginația turată acut, care
induce ne-perisabilitate textului, un soi de
Purgatoriu sau mișcare hăbăucă de marionete.
Nu o să vă răpesc din plăcerea lecturii
povestind acțiunea. E un roman obligatoriu de
parcurs pentru cei care susțin că sunt interesați
de literatura română. O obligativitate plăcută
asemeni fidelității într-o căsnicie cu dragoste.
Mircea Daneliuc este un scriitor de talia
regizorului omonim.
P.S. Un picior de plai, cu șpițul, nuvela
atașată, ar merita o discuție aparte. E demnă să
figureze și în cea mai severă antologie de proză
scurtă de la noi. Totuși, nu-i deslușesc exact
rostul aici, în afara celui de-a îngroșa volumul,
romanul având doar 163 de pagini.
cartea străina
Hainele cele noi ale sonetului
Ana lonesei
Cunoscut cititorului român datorită
romanelor Trupul molatic al nopții
(Brumar, 2010) și Regal (Brumar, 2013),
Boszormenyi Zoltan debuta în limba română
în 2006, printr-o suită de sonete, traduse de
Ildiko Gabos și Șerban Foarță.
Dat fiind „trecutul” poetic substanțial
(Orvenyszârnyak/ Pe aripile vârtejului, 1979;
Propuneri de titlu, poezii, 1981; Alexandriai
vilagitotorony/ Farul din Alexandria,1983;
Aranyvillamos, I/ Tramvaiul de aur, I, 2001;
Aranyvillamos, II/ Tramvaiul de aur, II, 2002;
Aranyvillamos, III/ Tramvaiul de aur III, 2004;
A szerelem illata/ Aroma dragostei, 2005),
opțiunea pentru sonet, delimitându-se de ela-
nurile unui capriciu perimat, reprezintă o
ipostază a unei scriituri cameleonice.
Prima suită de versuri constă într-o serie de
peisaje și scenete canadiene ce reconstituie
viziunea unei intimități mozaicale, care ape-
lează atât la potențialul incantatoriu al cuvân-
tului, cât și la culoare și sunet: „Pasărea suflet,
ăsta-i propriu-mi număr/ de circ.
Fosforescentă, ea-i doar afară,-n pom./ Fata
morgana țipă,-n penajul policrom,/ când
primăvara,-mi zboară de pe umăr.” (număr,
p. 8).
Depășind mecanismele unei retorici
pastorale, natura constituie un pretext pentru
a trasa liniile directoare ale unei arte poetice:
„Un verde ram e versu-mi, ce pare când să
urce,/ când să coboare, - iar în el sunt lumi;/
magia-ntinde cortul în crângul meu și nu-mi/
dă-n schimb decât, pe buze, tăcerea-i cea mai
dulce.” (cel care pierde, p. 12)
Discursul liric se continuă cu ineditul ciclu
al Sonetelor lui Majorana, în care instanța
auctorială își desemnează un alter ego
(Majorana este protagonistul unui roman de
Leonardo Sciascia, Dispariția lui Ettore
Majorana), care ne expune șapte tablouri
distincte: scufundarea într-o spațio-
temporalitate egipteană (Viziunea lui
Majorana), interogația alegorică privind
tezaurul inerent condiției de creator (Majorana
colecționează), avatarurile solitudinii
(Majorana e însingurat), ecourile sterilității
creative (Majorana se face foc de supărare),
recuperarea unui peisaj paradiziac (Majorana
pe o stradă hibernală), dinamica unui extaz
amoros (Spovedania lui Majorana), angoasa
fragmentării de sine (Călătoria lui Majorana).
Următoarea secțiune a demersului liric este
concepută ca un potpuriu în care se menține
alternanța între tonul lamentoului existențial
(„A cui dorință mi-i trecutul,/ a cui,
revirimentul silnic, -/ a voii mele, tari ca
scutul/ ce se retrage-n sine, zilnic?” - al cui pat
e trecutul meu?, p. 47) și menținerea crezului
în poezie, ca însăși origine a relației dialogice
cu divinitatea („Te pun la îndoială pe cât de
mult Te caut/ în mine, căci prin mine ești Tu,
cum eu prin Tine,/ izvor de certitudini, pe
care-aș vrea să-L laud/ prin carnea-mi și
cuvântul ce l-ai sădit în mine.” - certitudini,
p.48).
Chiar și atunci când dezvoltă un conținut
ideatic apelând la o retorică severă,
Boszormenyi Zoltan nu comite eroarea
menținerii unei tensiuni conceptuale, ci ne
livrează o rezolvare ludică: „Eu, pe boltă,/
scriu ce peisaju-mi pune/ pe hârtie, - dar nu
spune/ că instigă la revoltă,-n/ cazul că nu
scriu ce văd./ Empirismu-i un prăpăd.” (fraza
azurie, p. 43). Tocmai de aceea, sonetele sale
se încadrează în ceea ce Borges numea, în
„Prologul” Cifrului (1981), poezie intelectuală,
produsul îmbinării între abstracțiune și
inventarul fantasmatic propriu-zis poetic.
Datorită concentrării sincretice de imagini
și stări, una dintre cele mai izbutite compoziții
este jucându-ne cu vântul, un mozaic
esențializat al intervalului dintre Pământ și
Cer: „Subit se iscă pala de vânt: ne izbește/ pe
înecații întru păcat de moarte Domnul./ în
noi, Ideea-și doarme, surpată-n sine, somnul./
Văd azi, bătută-n cuie, nădejdea pre nădejde./
Aducerile-aminte se descompun și dor./ De
gustul mierii tale-mi este dor./ Prin tine, calea-
mi ternă își regăsește luciul.” ( p. 46 ).
Registrul nostalgic de care este traversat,
dealtfel, întregul volum, își sporește uneori
impactul prin dări de seamă cvasi-
autobiografice, în care evocarea unuia dintre
maeștrii înaintași ai sonetului constituie un
prilej de precizare a propriei condiții de
călător-creator: „E oare trist/ că, bunu-mi tată
vrându-mă jurist,/ eu am ajuns, prin Maro și
Cicero, Petrarca?/ Priveliști mi-au trecut pe
dinainte, demonic-îngerești, și la Florența,/ și-n
Avignon: le-am înfruntat prezența, -/ ci nu i-s,
eu, sonetului părinte.” ( francesco petrarca,
p. 59).
Cununa de sonete care încheie volumul
este concepută potrivit unei logici circulare, în
care ultimul vers dintr-un sonet este echivalent
cu primul vers din cel imediat următor. Ființa
iubită căreia îi sunt închinate versurile este
înfățișată nu doar în manieră pur erotică, ci și
prin revărsarea senzualității în sacru: „Oglinda
oarbă-n care te ador/ face ca deșucheata-mi
făptură să răsfrângă/ biserici albe.” (V, p. 69)
sau prin identificarea principiului feminin cu
un principiu armonic al propriei existențe
(„Sucește-mă în tine ca pe-un arc/ al unei
nemaiauzite muzici: mi-ești idol și altar.” -
VIII, p. 72).
în ciuda câtorva sonete care nu-și justifică
pe deplin locul în acest ciclu (certitudini, poza,
supermarket ), datorită abaterii de la onesti-
tatea universului tematic (Erosul, Divinitatea,
Condiția Umană, Creația, Natura) printr-o
încercare de poetizare a cotidianului, O sumă
de sonete emană o muzicalitate pulsatilă care
demonstrează posibilitatea actuală de a reval-
orifica forma fixă.
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui
Culianu prin felurite tertipuri (I)
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „Mijloacele moderne de dezinformare sînt
creatoare de false mitologii și de fantomatice valori”,
scria laureatul Premiului Goncourt al Academiei
Franceze (vezi Vintilă Horia în „Revista Scriitorilor
Români”, Munchen, 1977).
Având presimțirea dezastrelor teritoriale din
vara acestui an apocaliptic (1940) m'am
încumetat să afirm că noi, Românii, vom
avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut
niciodată”. Spusa lui Blaga, - desprinsă din
Prelegerea inaugurală pe care a ținut-o la Sibiu în
anul universitar 1940-1941 (la Universitatea din
Cluj mutată la Sibiu la vremea când administrația
ungurească masacra românii1 din jumătatea de
Ardeal primită de la Hitler) -, s-a adeverit
întocmai. E suficient să ne gândim la românitatea
de după Cortina de fier, cu prestigioasele ei
contribuții la cultura universală, la acele nume de
scriitori despre care decenii la rând cei din țară
n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Vintilă
Horia, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Horia
Stamatu, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu,
G. Ciorănescu, C-tin Amariuței, Eugen Ionescu,
Al. Busuioceanu, Șt. Lupașcu, Th. Cazaban, Bazil
Munteanu, Eugen Lozovan, Dimitrie Găzdaru,
Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore
Nandriș, E. Turdeanu, Petru Iroaie, Scarlat
Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu,
G. Racoveanu, Octavian Vuia, șt. Teodorescu,
Vasile Posteucă, Giorgio Caragață, Teodor
Oncilescu, Eugen Coșeriu, Ion Guția, Mircea
Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbești, Victor
Buescu și mulți, mulți alții.
Cultura românească, în ce avea ea mai bun
din ce rămăsese în țară, trebuia trimisă după
gratii (Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu,
Alexandru Marcu, Nichifor Crainic, Părintele
Arsenie Boca, Benedict Ghiuș, Constantin Noica,
Anton Dumitriu, N. Steinhardt, Dinu Pillat,
Păstorel, Al. Paleologu, Mircea Florian, Ion
Petrovici, Petre Țuțea, Gheorghe Brătianu etc.),
interzisă, pusă pe foc, mutilată în imense
depozite improprii pentru conservarea cărților și
trecută la fonduri secrete. în locul valorilor
validate de timp, după 23 august 1944 s-a instituit
dominația non-valorii și selecția inversă. Adică
promovarea și mediatizarea unor lucrări de
valoare incertă care să le înlocuiască pe cele
autentic valoroase.
Această tactică a ideologilor comuniști, folosiți
de ocupantul sovietic pentru consolidarea
stăpânirii, a ieșit la lumină chiar și după abolirea
comunismului, divulgată de perseverența
atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase și
absurde, folosind termeni improprii, satanizați
vreme de peste șase decenii) îndreptate împotriva
savantului și scriitorului Mircea Eliade (1907-
1986), dar evidentă și în perseverenta încercare de
înlocuire a “celui mai mare istoric al religiilor din
secolul XX” prin Ioan Petru Culianu aflat (și din
păcate rămas) în pragul carierei sale de profesor
de istoria religiilor la Chicago. Tendința oficială
post-decembristă de a-l coborî pe Mircea Eliade
(până la a-l exclude din cultura română)
înălțându-l în locul acestuia pe psiho-sociologul
(apud. M. Eliade) născut în 1950 se vede cu
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
ușurință din felul cum fosta Editură „Politică”
(rebotezată „Humanitas”) a tipărit în 1993 micul
Dicționar al religiilor tradus din franceză de
Cezar Baltag, și mai ales din modul în care este
asiduu promovat Culianu, ca mare profesor de
istoria religiilor, «uitând» prea sistematic spre a nu
părea înadins, că în Olanda nu a predat istoria
religiilor ci (zece ani) Culianu a predat limba
română, ca asistent din 1976 până în 1985 și
conferențiar începând din 1 ianuarie 1986, an în
care părăsește postul de la Groningen spre a se
muta la Wassenaar (și de aici la Boston, după 12
ani de stat în Olanda), dar și propagând
neadevărul că ar fi fost la Chicago profesor „plin”
când I.P. Culianu era doar pe punctul de a fi
angajat profesor asociat la universitatea unde
faimosul Eliade predase trei decenii. Aceste triste
realități nu l-au împiedicat pe Moshe Idel să
trâmbițeze pe coperta a IV-a a Psihanodiei
(Polirom 2006) că Eliade și Culianu ar fi fost, la
egalitate, „cei doi mari istorici români ai
religiilor”. Cu bani de la buget, Institutul Cultural
Român a plătit traducerea în vreo 15 limbi a
Dicționarului religiilor (1990) care ar avea trei
autori, pe faimosul Mircea Eliade, pe
necunoscutul Culianu proaspăt ieșit doctor (la
limita timpului admisibil) și o absolventă care nu
mai scrisese și nu va mai scrie niciun volum de
istoria religiilor. Fiind cu stângăcie alcătuit de
Culianu care a ținut să facă reclamă lui Moshe
Idel și tuturor cunoscuților săi trecându-i la
biliografie (de ca și cum ar fi fost citați de
autorul Eliade!), micul dicționar s-a „expirat”
foarte repede datorită bibliografiei sale „adusă la
zi” înainte de 1990. Dacă Ioan Petru Culianu ar fi
ținut seamă de dorința lui Eliade, acest lucru ar fi
putut fi evitat. Fiindcă filozoful religiilor onorat
pe întreg mapamondul îi sugerase a face sub
formă de dicționar un compendiu al viziunii sale
asupra istoriei religiilor, folosind în exclusivitate
scrieri eliadești, lucru care mai transpare azi doar
din titlul ediției americane a dicționarului apărut
la Harper, San Francisco, în 1991: The Eliade
Guide to World Religions.
Acțiunea de «lichidare» a lui Mircea Eliade
(premiat de Academia Franceză pentru originali-
tatea perspectivei sale asupra istoriei credințelor
religioase) prin «atacuri la comandă»2 cu argu-
mente preluate din acel contrafăcut Dosar
«Eliade» (1972) alcătuit în Israel spre blocarea can-
didaturii la Premiul Nobel -, o vedem de mai bine
de două decenii contrabalansată prin propulsarea
lui I.P. Culianu pe toate căile imaginabile. Din
cele 45 de cuvinte de dicționar pe care tânărul i
le propusese (v. scrisoarea lui Culianu din 29
august 1980), Mircea Eliade, în calitatea sa de
coordonator al celor 16 volume ale Enciclopediei
religiilor (Macmillan, New York, 1987), nu i-a
publicat decât șapte fișe de dicționar. Și acelea
numai după ce au fost revizuite de Cicerone
Poghirc (Bendis, Dacian Riders, Geto-Dacian
Religion, Sabazios, Thracian Religion, Tracian
Rider și Zalmoxis). Tipărite la Iași în colecția
“Biblioteca Ioan Petru Culianu” sub titlul Cult,
magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religi-
ilor, fișele dublu semnate puteau fi încadrate de
Polirom în colecția “Biblioteca Cicerone Poghirc”,
profesorul de română de la Bochum arătându-se a
fi mai în temă cu istoria religiilor decât profesorul
de română de la Groningen. Față de indo-
europenistul Cicerone Poghirc (1928-2009), profe-
sor emerit din 1980 la Ruhr-Univ. Bochum, (con-
ferențiind la universitățile din Atena, Duesseldorf,
Freiburg, Heidelberg, Paris, Roma, Tuebingen)
asistentul de română I.P. Culianu a fost un istoric
al religiilor nerecunoscut de mediul academic
occidental, în ciuda faptului că marele Eliade l-a
ajutat pe Culianu să-și publice două volume în
Franța, Italia (Experienze dell’estasi, Laterza, Bari,
1986) și în SUA la editurile care-l publicau pe el.
în campania, să-i spunem “românească”, de
înlocuire a lui Mircea Eliade (acuzat fără nici o
bază că, vezi Doamne, s-ar fi „compromis”) cu Ioan
Petru Culianu pe care compromisurile politice l-au
costat viața (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciu-
nilor legate de cariera lui Culianu și o nouă ipoteză
privitoare la asasinatul de la Chicago, sau
http://www.scribd.com/doc/153859486/Era-min-
ciunilor-legate-de-cariera-lui-I-P-Culianu-%C5%9Fi-
o-nou%C4%83-ipotez%C4%83-a-lui-Ezio-Albrile-
privitoare-la-asasinatul-politic-de-la-Chicago) și
umilirea din momentul executării sale în WC-ul
universității care urma să-l angajeze ca profesor
asociat (conferențiar), când nu se afirmă direct că
urmașul lui Eliade3 ar fi fost Culianu, minciuna
se insinuează indirect, prin formulări ce invocă
“impresionanta carieră științifică [a lui Culianu],
de la Milano la Groningen, până la catedra de
profesor la Divinity School, în preajma și sub
aripa [...] lui Mircea Eliade” (Leon Volovici, în
Revista „22” din 16 iulie 2007), trecând sub
tăcere că la Milano bursierul Culianu era student,
iar la Groningen din 1976 până în 1985 a fost
asistent de română și, mai ales, neglijând faptul
că niciunul din volumele de istoria religiilor scrise
de Ioan P. Culianu nu a fost premiat de vreun for
academic din Occident. De acest aspect impor-
tant nu au ținut seamă cei care au botezat cu
numele lui Culianu acea sală mai la vedere a
«Institutui de istoria religiilor» înființat în 2008
„sub cupola Academiei” de fostul ministru A.
Pleșu.
Dacă în Franța, cei de la Editura Plon (Paris,
1990) au marcat pe coperta Dicționarului
religiilor, cu corp de literă mare numele lui
Mircea Eliade drept autor și cu o literă de vreo
trei ori mai mică numele lui Culianu, în
manipularea ideologică post-decembristă s-a
abandonat de mult calea adevărului: La
Universitatea din Iași se predă «paradigma Eliade-
Culianu de interpretare a mitului» (prof. Nicu
Gavriluță, decanul Facultății de Filozofie) de parcă
chiar ar exista o asemenea fantezistă paradigmă,
iar la București, editorul Dicționarului religiilor
pune numele lui Culianu pe același rând și cu
același corp de literă cu numele lui Eliade ale
cărui idei se regăsesc în majoritatea articolelor
acestui mic dicționar.
Dar nu numai înghesuirea pe același rând
menit să sugereze minciuna unei considerații
egale de care s-ar fi bucurat în lumea academică
ambii autori ai dicționarului atrage atenția din
primul moment. Uimește și prezentarea autorilor,
cu acordarea de spații perfect egale. Ceea ce a
însemnat, firește, ciuntirea operei faimosului
Eliade (membru a numeroase academii, prețuit în
cele mai alese medii universitare occidentale care
i-au decernat prestigioase premii) până a rămas
din ea mai puțin de un sfert. Și nici așa directorul
7
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
Editurii Humanitas nu a putut să o aducă la o
dimensiune comparabilă cu opera asistentului de
română de la Groningen. De aceea, numărul
scrierilor lui Culianu a fost artificial umflat: 11
titluri de cărți științifice la Eliade (cu trei volume
apărute sub un singur titlu: Histoire des croy-
ances...'), 9 titluri la Culianu, dintre care unul este
al Dicționarului religiilor, două titluri sunt
romane și două titluri diferite dublează aceeași
lucrare de doctorat.
Desigur, pentru sporirea cu tot dinadinsul a
operei celui asasinat înainte de a-și da adevărata
măsură, era imperios necesar ca pecetea minciunii
să se lățească multiplicând lucrările lui Culianu și
prin subterfugiul prezentării drept cărți diferite,
una în franceză și alta în engleză, a aceleiași teze
de doctorat de «troisieme cycle» din 1980.
Apărută în 1984 la Payot (după insistențele lui
Eliade, căruia editura pariziană i-a cerut să scrie o
prefață care să-i poarte semnătura pentru ca volu-
mul necunoscutului Culianu să se poată vinde)
cartea Experiences de l’extase (Paris) a fost
tradusă în engleză întâi cu titlul Psychanodia
(Leiden, 1983; „mă tot întreb - scria Eliade pe 14
noiembrie 1980 - de ce Vermaseren ține morțiș să
traduci Experiences de l’extase în englezește. Cei
ce o înțeleg, o pot citi și în franțuzește”, v.
Dialoguri întrerupte, p. 223) apoi cu titlul Out-of-
this World la obscura editură Shambhala (1991)
din Boston unde Culianu se mutase după ce a
părăsit Olanda (v. și edițiile românești: Nemira,
1997; Polirom, 2004; Nemira, 1994, 1996;
Polirom, 2002). Ultima variantă englezească a fost
în așa fel modificată (v. interviul lui Culianu din
februarie 1990 din Italia) încât a devenit aproape
de necitit. Volumul Experiences de l’extase n-a
apărut la Editura Universității din Chicago (cum
s-a întâmplat cu Eros and Magic in the
Renaisance, trad. Margaret Cook, 1987) pentru că
nu fusese acceptat, cu toate că însuși profesorul
Eliade îl dăduse prestigioasei Edituri Chicago U.P.
după ce apăruse în Franța (v. scrisoarea lui Mircea
Eliade din 18 noiembrie 1984). Ultima variantă
tradusă în italiană cu titlul I viaggi del’anima și
publicată de editura comunistă Mondadori
(Milano, 1991) a apărut la scurt timp după
moartea autorului. G. Cassadio, un prieten din
tinerețe al lui Culianu a scris în 1993 că această
ultimă opera de sinteză a fost “una delusione, di
molto inferiore alla produzione scientifica
antecedente” (cf. G. Cassadio citat de Ezio Albrile
în studiul Diafane sovversione din “Rivista di
Studi Indo-Mediteranei”, Anno I/2011, e-journal).
De fapt, în diversificarea operei sale științifice,
dovedind o reală aplecare spre erudiție, ca și în
contribuțiile sale la câteva volume colective,
Culianu a folosit cam același material din lucrările
pregătite pentru examene (v. “Cuvântul de mulțu-
mire” care precede volumul Psychanodia). Astfel
că teza de licența de la Milano (1975) publicată
în 1985 la Roma (Gnosticismo e pensiero moder-
no: Hans Jonas), a fost prelucrată sub forma volu-
mului Experiences de l’extase dar și a doctoratu-
lui de stat din ianuarie 1987 de la Sorbona, Les
gnoses dualistes d'Occident (Plon, 1990), lucrare
tipărită inițial în provincie (la Lille), apoi în Italia
(I miti dei dualismi occidentali, 1989) și în final
la editura Plon după acceptarea publicării volumu-
lui Mircea Eliade, Dictionnaire des religions, la
trei ani de la moartea lui Eliade.
Sistemul propriu de lucru este menționat de
Ioan P. Culianu când scrie despre geneza lucrării
Eros și magie. Cartea a fost publicată în 1984 cu
ajutorul lui Mircea Eliade la Flammarion (despre
ea Sorin Antohi - în postfața traducerii românești
din 1999, p. 442 -, inventează o istorie fabuloasă
cu o așa zisă „descoperire” a manuscrisului,
despre care în realitate Eliade îi tot scrisese lui
Yves Bonnefoy, directorul editurii Flammarion).
Tot cu ajutorul profesorului Eliade este tradusă la
University of Chicago Press. Volumul ar fi în linii
mari prelucrarea tezei de licență de la București
din 1972 (Ficino și platonismul în Renaștere) pe
care împreună cu două lucrări de seminar din
1969 despre G. Bruno le-a transpus în franceză
prin 1979 după ce profesorul Cicerone Poghirc le
adusese din țară. Din materialele rămase după
publicarea la Flammarion, Sorin Antohi a mai
alcătuit încă o culegere de texte cu titlul Jocari
serio - știință și artă în gândirea Renașterii,
tradusă în engleză ca Mind Games (Central
European University, Budapest, 2004).
Studiile despre gnoză din Iter in silvis. Saggi
scelti sulla gnosi e altri studi (Messina, 1981) apar
înglobate și în volumul Experiențe ale extazului,
publicat la Payot în 1984 tot cu sprijinul lui
Eliade. Din cartea de la Payot, vreo 30 de pagini,
sub titlul LAscension de l’âme dans les mysteres
a et hors des mysteres, au fost cuprinse și în
lucrarea colectivă La soteriologia dei culti orientali
nell'Imperio romano (Leiden, 1982) îngrijită de
Vermaseren. Cartea englezească a lui Culianu
apărută la Leiden în 1983, cu titlul Psychanodia
(enumerată de Moshe Idel alături de Experiențe
ale extazului, de ca și cum ar fi altă lucrare) este
o variantă intermediară a lucrării de «troisieme
cycle», obținută prin prescurtarea și traducerea în
engleză a Experiențelor extazului.
Prelucrarea diferită a aceluiași material pe
tema gnosticismului a constituit o adevărată cap-
cană pentru H.R. Patapievici comentator cu ifose
de cunoscător avizat în multe, foarte multe
domenii, dar mai ales în filosofie. Drept postfață
a traducerii nereușitului volum Les gnoses dual-
iste de l’Occident (Plon, Paris, 1990) Patapievici a
publicat un studiu școlăresc despre gândirea lui
Culianu. Avansând ideea că Ioan Petru Culianu
(prin cele scrise pentru un examen sau altul și
publicate cu sprijinul lui Eliade) l-ar fi depășit,
vezi Doamne, pe Mircea Eliade (autor al unei
opere științifice apreciate pe tot mapamondul), el
face eroarea să creadă că ascensiunea sufletului și
gnosticismul ar fi diferite una de alta, când (după
Eliade) ascensiunea sufletului reprezintă doctrina
centrală a gnozei.
Fără a reține acest lucru pe care Eliade îl
scrisese într-una din cele două succinte prefețe la
cărțile lui Culianu din 1984, H.R. Patapievici sub-
liniază cât poate el de apăsat că originalitatea
celor scrise de Culianu despre ascensiunea la cer
a sufletului și modul genial de a pune problema
gnosticismului au reprezentat două contribuții
majore ale lui Ioan P. Culianu ca istoric al religi-
ilor. Prin aceste inovatoare două contribuții el l-ar
fi lăsat cu mult în urmă pe “idolul lui din ado-
lescență” (L. Volovici). Bucuros de o asemenea
găselniță, Patapievici mai scrie că cele două con-
tribuții geniale ale lui Culianu, depășesc demersul
eliadesc, a cărui contribuție la istoria religiilor s-ar
fi limitat la modesta operație de ordonare a mate-
rialului, pe care l-ar fi dispus «în clase morfolog-
ice» (apud. H.R. Patapievici). Gogomănia de a
separa gnosticismul de ascensiunea sufletului pen-
tru a le considera două “catene tematice” diferite
este preluată de la Patapievici de E. Iricinschi în
postfața la Experiențe ale extazului (Nemira,
1998).’	’
Note:
1.	Din cauza terorii dezlănțuite de guvernul
maghiar de ocupație, 150 000 de români s-au refugiat
din Transilvania de Nord. Mulți dintre cei rămași au
fost aruncați în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgu
Mureș, Marghita, Someșeni, Zalău, Priscop-Landany și
în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia
Mare, Sf. Gheorghe și din interiorul Ungariei
(Seghedin, Debrețin, Budapesta, Bekes-Csaba etc).
Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor,
zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare,
spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minților,
înjungheri cu baioneta și aruncarea în celule pentru o
moarte mai lentă, măcelărirea copiilor, femeilor si
bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au
totalizat 19 040 de atrocități în județele Bihor (3 598),
Ciuc (538), Cluj (6 256), Maramureș (284), Mureș
(2 534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1
216), Salaj (1880), Someș (1623), Trei Scaune (765),
toate petrecute între 1 septembrie 1940 și 15 mai 1941
(v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între
septembrie 1940 și octombrie 1944, Ed. Politică, Buc.,
1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985).
2.	Un rol important în calomnierea lui Mircea
Eliade l-a avut Editura Humanitas care, deși face bani
buni din vânzarea cărților lui Eliade, nu s-a sfiit să pub-
lice stufosul dosar (de genul celor confecționate de
Securitate) construit din semi-adevăruri despre o așa-
zisa “uitare” a unei mișcări politice interbelice în care
Eliade nu a fost niciodată înscris. Traducătoarea lui
Liiceanu în franceză, autoarea acestui dosar politic
(apărut în Franța si imediat după aceea la fosta Editură
Politică), autoare care semna cu numele de Alexandra
Carreau (n. 1966) până să fie recunoscută de tatăl său
și să devină nepoata lui Philippe Laignel Lavastine
(mare admirator al lui Eliade pe care l-a cunoscut în
1946), s-a “măritat” cu filosofia românească printr-o
inițială căsătorie cu Emil Hurezeanu și prin ulterioare
relații cu Mihnea Berindei, cu Liiceanu (de unde
“iubirea” pentru Noica, pus și el la zid, prin intermedi-
ul Editurii Humanitas, de zeloasa traducătoare), și, last
but not the least, cu Nicolas Weill, un jurnalist de la
“Le Monde” (v. Jean-Claude Maurin, Trebuie interziși
Eliade și Cioran? - în rev. “Jurnalul literar”, noiembrie-
dec. 2003, p. 13). In proiectata Enciclopedie on-line a
Filosofici Românești coordonată de C. Ciocan (din
clientela lui Liiceanu), - a carei listă de filosofi este
năpădită de buruieni așa-zis “marxiste” -, Ioan Petru
Culianu este considerat a avea o aceeași valoare ca
Mircea Florian, Anton Dumitriu, Mircea Vulcănescu,
Ștefan Lupașcu, Camil Petrescu, Ioan Petrovici, toți
aceștia aliniați alături de filosoful... Benjamin
Fundoianu. In schimb, Sergiu Al-George este ceva mai
jos, cu o fișă de filosof “semnificativ” proiectată a avea
3 pagini, față de 3,5 pagini pentru “remarcabilii”
B. Fondane, Culianu și ceilalți filosofi puși pe aceeași
treaptă cu cei doi. I.P. Culianu s-a pretat la “atacul la
comandă”, a cărui victimă a fost Horia Stamatu (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul poetului Horia
Stamatu, ciudățenii post-comuniste). Eliade și Virgil
Ierunca au încercat fără succes să oprească “execuția”
lui Horia Stamatu, care devenise “periculos” fiindcă și-a
dat seama că “nici pe partea națională, nici pe partea
internațională, nici unul dintre magnații acestor părți
nu vroiau binele României” (v. scrisoarea din 2 febr.
1974, publicată în “România literară”, 7 febr. 1996).
Virgil Ierunca, într-o scrisoare din 1978 l-a rugat pe
Culianu în termeni foarte duri să renunțe la publicarea
articolului scris împotriva gânditorului poet. Dar
“comanda”, ca orice comandă a unui superior, trebuia
să fie îndeplinită. Culianu a publicat articolul în revista
scoasă de Sorin Alexandrescu (“International Journal of
Romanian Studies”, vol. II 1977-1980, apărută efectiv
în 1984). Probabil tot ca urmare a unor comenzi a scris
„turnătorul” Culianu în 1985 o notă informativă despre
Mircea Eliade (vezi vol. Eliade în arhiva Securității, Ed.
Mica Valahie, 2008, p. 230-233).	’
3.	Din 1986, urmașă la catedra lui Mircea Eliade a
fost specialista în filozofie și religie indiană aleasă de
Eliade să-i fie secretară la alcătuirea celor 16 volume de
Enciclopedia religiilor apărute în 1987.
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Hanna Bota
alegorie despre timp
efemeridele trăiesc doar trei ore/ am citit într-o
revistă/
apar cu aripi albastre/ translucide/ înflorind apele
prelungi ale Tisei/ într-o sărbătoare nuntită/ ce mult
aș fi
vrut să le vezi
am avut și eu orele mele trei zile/ trei săptămâni/
eram acolo toți/
chiar și bunica pe care n-am
cunoscut-o/ imaginea ei adăsta de-a lungul
șinelor imaginare/ au țâșnit mugurii din oțel/
înflorind metalul/
cu frunze albastre/ depărtări translucide/ ce mult aș
fi vrut să le vezi
credeam că-n lumea mea pot/ întâlni negăsitul ce
întregește/
lumea mea slobozită ca murgul în câmpie/ și ce dacă
am fost naivă/
toate acestea se întâmplau înainte de primul sărut
apoi șinele de oțel s-au tot îndepărtat una de alta/
paralelismul asemănării era o fata morgana
tu n-ai văzut cum te-nvăluie/ sau ai văzut
dar n-ai vrut să i te opui
atunci am pus lanțuri peste încheieturile ei/ știam că
o să-mi reproșezi
că pentru tot ce se întâmplă în univers eu sunt de
vină/ așa că
am oprit trenurile ce ar fi vrut să treacă pe drumul
de foc/ accidentul
ar fi fost jocul orașului meu
am depus aripile fără angoasă/ efemeridele trăiesc
doar trei ore/
am citit într-o revisă
pentru ele veșnicia e tot atâta timp/ condensat în
iubire/
și cine garantează că timpul nostru nu e iluzie
între gratii pentru o noapte
tocmai în noaptea în care timpul s-a suspendat
și oprindu-se a refuzat îndărătnic să plece
trecu îngerul si pe la mine/
eram cu gleznele-n butuci/ ca atunci când visezi
că alergi și nu poți să faci niciun pas iar câinii în
urmă
îți sfâșie glezna/
eram cu mâinile în lanțuri
și ochii/ mai ales ochii erau sub obroc/
săbii ascunse pentru a nu străpunge cuantele
materiei/
ca laserul erau/ una de culoare albastră/
alta de culoare roșie
trecuse îngerul și prin temnița mea/
mi-a dat un ghiont cu bocancul în inimă/
îngerii nu zboară desculți cu aripile prelungi fâlfâind
în adieri moi/
îngerii poartă bocanci soldățești/ câmpul de luptă
drăcesc
nu e un stars war utopic
trecuse îngerul și m-a eliberat
și-acum nu știu ce să mă fac cu libertatea/
nu m-a învățat nimeni cum să mă port cu ea
toți cei din jur au lanțuri și butuci/
chiar dacă ne facem că nu știm și nu vedem/
iar îngerul m-a lăsat în prag și s-a tot dus
colivie
e atât de strâmtă viața în care am plonjat în orașul și
casa mea second hand
încât mă apasă din toate părțile/
îmi strânge șoldurile ca într-un cerc de fier/ exact
cum deunăzi
aristocratele purtau
centuri de castitate/ îmi strânge abdomenul și coșul
pieptului încât
respirațiile sunt tot mai scurte/ tălpile mi le împinge
spre gât
degetele de la mâini s-au lipit de omoplați/ inima
bate în genunchiul stâng
dar cel mai mult mă apasă pe creier/
tâmplele s-au învinețit și scoarța cenușie țipă în
megafonul din gară: opriți trenurile
opriți avioanele opriți goana oamenilor opriți
planeta în mișcările-i de rotație și revoluție - vreau să
cobor
vreau să cobor din numărul acesta de viață
oare mi se permite să urc în altul?
în parcul central porumbeii se zbenguie/ fac baie în
apa fântânii arteziene/
mi-e tare dor de alergarea ghepardului din preerie/
megafonul din gară atârnă stricat cine știe de când/
criticii literari beau cafea pitiți în după amiaza
fierbinde de vară și fumează/
încăpem cu toții în ghetoul planetei/
mie mi-e gândul tot mai mult la ghepard și preeria
lui
definiție pentru ieșirea din singurătate
singurătatea e o închisoare cu zăvorul tras pe dinăun-
tru
stau chircită în colțul fără fereastră a celulei
pentru a nu atinge clanța dacă mi-ar bate cineva din
greșeală/
poți să spargi ușa cu o grenadă
poți să dărâmi pereții cu picamerul/ să arunci o
bombă...
n-ai să mă convingi să deschid
când vei intra în camera strâmtă/ eu/ întemnițata cu
pleoapele umflate/
cea proscrisă de-a avea vocația singurătății/
mă voi fi mutat în altă celulă/ chiar în cea de alături
ca să-ți fiu sub ochi/
să nu te-amăgești că ai avut puterea de-a mă elibe-
rarea
nu da buzna
șapte lacăte voi pune peste gratii
mai bine deschide ușile de dincolo larg înspre soare
adu marea aproape
lasă un fluture să-și părăsească nimfa și să zboare
prin fereastra spartă/ aruncă pe cimentul murdar o
creangă-nflorită de măr
cântă chiar dacă fals te acompaniez și eu
cântă un cântec de leagăn fredonat cândva împre-
ună/
mâinile mele se vor lipi de zăvor/ vor sări clanțele/
ele vor deveni degete/
vor pansa dureri cu balsam de orient
viața în bis
dimineața gândesc în reluare
zilele nopțile le treier în ciur până pleava luată
de vânt se-așează pe creierul contemporanilor/
gândurile înghesuite în desagă arată ca burțile
boilor zebu ce se întorc seara de la pășune/
le rumeg plecată pe genunchi la un staul imaginar
și spun
doamne/ de-aș putea trăi viața în bis
aș împrumuta mersul simplu/ curat/
dar trăirea fără drept la replică
e ca alergarea pe stadion cu cronometrul
în mâna arbitrului/ cu fluierul final
țiuind în urechi încă de la începutul cursei
și niciodată nu poți să știi când voi cădea
fără aplauze/ fără final glorios/ doar eu și zgura din-
tre dinți
coșmar
râurile mele curg dând peste maluri
mi-a fost frică de inundații dintotdeauna
venise odată râul umflat și negru/ smulse
cotețul cu puișorii de găină/ mă jucasem peste
zi cu ei aurii și pufoși / strângeam mâna aspră a
mamei
cu puterea celor șapte ani neîmpliniți
căpița de fân a fost purtată printre trunchiurile plopi-
lor
ca o coajă de ou/ de frică trebuia să fac pipi tot mai
des
în noaptea aceea am plâns plecată pe genunchi la
marginea patului
implorând pe dumnezeu să ne vegheze casa
ce-aș putea face apelor mele/ coșmar ce-mi revine
în nopțile când adulmec aiurea celulele cordului
cum să opresc viitura minții ce-nghite în loc să spele
ce-neacă în loc să adape/ și-n urmă mâlurile-negrite
aluviuni de întrebări/ cadavre ce nu se vor îngropate/
coșmar ce m-a bântuit azi noapte
apele mele revărsate peste ghizdurile fântânii
apele mele purtate în mare
m-am rugat cu plânsul icnit/ veghează doamne peste
cordul meu
în inundație
omul negru n-a venit
eu nu mi-am tăiat pădurile/ seva lor
sevă albă de mesteceni îmi scaldă ochiul
orbirea nu doare/ mi-e teamă de orbire
e singura fobie ce-o port în oasele-mi sure
când nici nu știi că nu vezi
reintru în jocul smintit al copilăriei mele
ceasul bate ora unu/ omul negru n-a venit
spaima orei când va veni
ceasul bate ora două/ omul negru n-a venit/
apoi când venind își va smulge eșarfa de pe ochi
și mă va încercui fără efort
îi voi sări în brațe / înspăimântătoare lipsă a
direcțiilor/ știind că toate drumurile se sfârșesc în
el
nu de moarte mi-e frică
pe ea am învins-o demult/ mi-a devenit
camarad întru armele luminii
de murirea ochiului mi-e teamă
nu-i de mirare/ trăiesc printre orbi fără bastoane
ei toți spun că văd deslușit
dar și-au tăiat mestecenii
eu văd/ și tac și văd și văd
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Un securist se destăinuie
Radu Ulmeanu
- Fragment de roman -
Ideea doamnei Sulică (nume predestinat, în
ciuda sufixului în total dezacord cu dorințele
și chiar realizările ei, cel puțin în cazul meu!)
de-a mă primi la Scuteni cu atâtea onoruri,
vizând, în parte, umilirea soțului ei, dar în mod
esențial ofranda supremă a trupului însetat de
ceea ce aveam eu cu prisosință, mi-a surâs, de ce
să nu recunosc. în momentele cheie îi ieșeau
ochii din cap de durere, dar asta spre mântuirea
amândurora, în egală măsură. Era născută pentru
așa ceva și nu se dădea înapoi de la nimic, iar eu
eram născut tocmai pentru a produce chinuri, a
tortura, a martiriza bărbați și femei, după caz.
Am constatat, sau mi-am întărit convingerea
asta citind literatura de specialitate a Instituției,
care-mi dădea dulci fiori, mai exact documentele
legate de închisorile în care deținuții politici
încarcerați în primii ani de comunism urmau
adevărate școli de reeducare. Sanchi! Reeducarea
asta era curată tortură, fizică și morală. Școală,
într-adevăr, dar una de îndobitocire. Ce să mai
vorbim, că-i degeaba... Deși, nu de puține ori,
strădaniile dădeau rezultate contrare celor pe care
le doream, iar bandiții, cum le ziceam (noi și ai
noștri), deveneau adevărați martiri. Și nu puteam
să nu-i compar, sub toată scârna invectivelor și a
batjocurii noastre, cu martirii primilor ani ai
creștinismului, și ăia niște zăltați. Ce n-am reușit
și nu voi reuși vreodată să înțeleg e cum au reușit
să câștige atâția adepți - de cei vechi vorbesc, că
la noi nu mai era cazul - ca să pună pe roate o
nebunie mistică de asemenea proporții. începând
cu Petru, descris în evanghelii ca un pescar
rudimentar care, lăsat de șeful la care ucenicea
drept urmaș, piatră de temelie a bisericii lui, i-a
adeverit cu cea mai mare grabă prezicerea că se
va lepăda de trei ori de el înainte de cântatul
cocoșilor, după care, peste câțiva ani, s-a lăsat
crucificat pentru glorificarea aceluiași individ. Ce
să mai vorbim de Saul, alt jidan care, din
prigonitor, a devenit cel mai eficient răspândac al
ideologiei ori cultului, că nici nu știu cum să-i zic.
în final, romanii ăștia care, zice-se, ne-ar fi
strămoși, s-au lăsat prostiți în așa hal de o ceată
de evrei mai mult sau mai puțin rătăcitori, sau
răufăcători, cum or fi fost, dar în mod sigur
nebuni, ce propagau o filozofie de doi bani cu
privire la întoarcerea obrazului, iertarea și iubirea
aproapelui, în dauna propriei persoane. Ha! Ha!
Toată povestea asta e explicabilă doar prin prisma
mizeriei în care căzuse Imperiul, începând cu
vremea nebunului de Nero care, doar să-și salveze
pielea, după ce a dat foc Romei ca să se inspire
pentru poemele lui idioate, a dat vina pe
adunătura aia de creștini, pegra societății, pe care
apoi i-a martirizat cum știa el, căci lumea nu voia
altceva decât pâine și circ, adică îndestularea
pântecului urmată obligatoriu de distracție și
desfrâu. E clar că a fost o greșeală la mijloc, și
asta a constat în exagerarea peste orice limite
raționale a cruzimii cu care i-a pedepsit, în văzul
lumii, pe creștinii ăia nenorociți, greșeală pe care
noi, după două mii de ani, nu am mai făcut-o.
La noi totul s-a petrecut la adăpost de ochii
curioși, așa că poveștile victimelor au rămas
ascunse multă vreme, ajungând să fie cunoscute
după zeci de ani, doar de puțini și din surse la
mâna a doua... S-a știut însă tot timpul de
teroare, dar în ce consta ea abia că se presupunea
câte ceva. Oamenii erau luați noaptea din casele
lor, cei mai mulți, în urma unor simple
denunțuri, fără dovezi, fără minime probe, pentru
presupunerea sau delațiunea, - neavând alt suport
decât ura sau invidia turnătorului - de-a fi spus
ceva neconform despre sistem sau conducători și
se pomeneau la zdup, unde rămâneau ani întregi,
de multe ori fără măcar să aibă parte de vreun
proces. Iar când aveau, erau procese de formă, în
genul procesului Ceaușeștilor, în care avocatul
apărării (numit din oficiu) a fost cel mai al
dracului acuzator. Nu întâmplător, s-ar putea
spune, președintele completului de judecată, mai
slab de înger, s-a sinucis la câteva luni de la
proces, când a început să realizeze la ce
mascaradă a luat parte. Iar completul de judecată
fusese numit de tovul nostru Ion Iliescu, cel mai
mare apărător al nobilelor idealuri ale
socialismului întinate de dictator, deși nu avusese
încă, în momentul respectiv, nicio calitate oficială
pentru așa ceva. Cum o avuse, de exemplu, în
1956 când, spre lauda lui, în calitate de șef al
tineretului comunist, sau măcar al studenților, nu
știu exact, dezlănțuise o adevărată prigoană în
rândul celor care, într-un fel sau altul, au
îndrăznit să arate o cât de mică solidaritate cu
mișcările anticomuniste și antisovietice din
Ungaria. între noi fie vorba, n-am putut înțelege
în ruptul capului de ce s-a rupt în 1971 de
Ceaușești, delimitându-se de linia autoritară
impusă de ei în urma vizitelor în China și Coreea
de Nord, de unde s-au întors cu deloc originala
viziune care avea să-i bage în groapă peste nici
douăzeci de ani. Singurul motiv plauzibil erau,
până la urmă, tot studiile universitare la Moscova
ale viitorului despot luminat, studii ce se soldau
Mikael Kihlman
Eva scriind, ac rece (1988)
la cei în cauză, obligatoriu, cu o nevastă rusoaică
și cu promițătoarea, deși secretă, calitate de
kaghebist. Căci, dacă pe nevasta agonisită pe-
acolo, și-a purtat-o până la București în văzul
lumii, neavând cum și nici măcar voind s-o
ascundă, calitatea respectivă trebuia păstrată pe
mai departe în taină, pentru a-și asigura întreaga
eficiență, arătată mult mai târziu. Deștept băiatul,
trebuie să recunosc. Cum toată revoluția s-a pus
la cale la Moscova, lucru valabil pentru toate
celelalte țări socialiste, pe lângă miile de turiști
sovietici care ne-au vizitat țara de pe la începutul
lunii decembrie '89, și chiar mai devreme, un rol
important l-au avut acești români verzi, roșii mai
degrabă, ce-și făcuseră studiile în marea capitală a
internaționalismului proletar. Cele două vârfuri
ale „revoluționarilor” au fost până la urmă tocmai
Ion Iliescu și primul numit pe postul de ministru
al Apărării, generalul Nicolae Militaru, un
boșorog cu adevărat bezmetic, ce-i drept, căci
toate masacrele în rândurile Armatei și ale
luptătorilor noștri (la USLA mă refer), i s-au
datorat în exclusivitate.
Ei, Doamne, multe ar mai fi de spus, dar,
până la urmă, ce mă interesează pe mine? S-au
întâmplat, căci n-aveau cum să nu se întâmple, iar
înțeleapta politică americană în materie de război
numește cu îndreptățire acest gen de pierderi
„victime colaterale”, să zicem neprevăzute de noi,
căci neplanificate nu aveau cum să fie, de vreme
ce s-au produs. De moartea Ceaușeștilor, Iliescu s-
a spălat pe mâini precum Pilat, deși abia la mult
timp după petrecerea evenimentelor. S-a spălat și
de victimele „teroriștilor”, de zece ori mai multe
ca ale represiunii ceaușiste de până la fuga cu
elicopterul. Apoi de victimele mineriadelor,
spunând că nu i-a chemat nimeni pe mineri și
aceștia s-au dus în Piața Univesității ca să
planteze flori.
Aiurea, las’ că știm noi ce știm. Am luat parte
personal la primirea lor în Gara de Nord și la
trimiterea în bineștiutele vizite de curtoazie pe la
sediile partidelor istorice și redacțiile ziarelor anti
FSN. Un mincinos mai mare ca Iliescu n-au mai
1O
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
văzut Serviciile, decât la apariția noului astru pe
firmament, iubitul nostru domn, fost tovarăș,
Traian Băsescu. Ăsta ne-a cucerit de la început, cu
lacrimile lui de la scena cu „Dragă Stolo”, când
am început să ne dăm seama, cei ce încă nu eram
la curent, cu cine avem de-a face. Răpirea
ziariștilor în Irak, pusă la cale tot de el, împreună
cu noi, sigur că da, ne-a dat apoi întreaga măsură
a proaspătului nostru conducător, din toate
punctele de vedere. Ne-am dat seama că omul nu
are scrupule și e în stare de absolut orice, iar
când a citit în Parlament așa zisa „condamnare a
comunismului”, ne-a lăsat lați. O chestie de o
asemenea perversitate, și tocmai din partea unui
om din sistem, nu mai văzusem până atunci. Era,
într-un fel, diavolul care jura cu mâna pe Biblie,
ce mai! Tot ce-a urmat a fost pe același calapod,
singurul lucru ce mă mira a fost cum de reușea să
prostească atâta lume, mințindu-i pe toți de la
obraz cu o sfântă nerușinare ce nu mi se păruse
posibilă până în momentele respective. Băsescule,
mi-am șoptit eu în barbă, ai tăi suntem, împreună
cu toți colegii, iar tu ești al nostru.
Se stabilise o legătură indestructibilă,
netulburată nici de poveștile de corupție privindu-
l pe marele luptător cu „sistemul ticăloșit”, cum
ar fi povestea Flotei dispărute ca prin farmec și,
în final, la fel de miraculos, fără vreo pagubă
pentru statul român, apoi cea cu legăturile lui cu
marii profitori ai sistemului până la cei mai
colorați interlopi, sau aceea, în fine, ca să n-o mai
lungesc, privind comerțul cu arme pe care îl
patrona, în exterior, ceea ce însemna o adevărată
contrabandă de stat. Prea era totul pe placul
nostru, fiind o condiție sine qua non pentru
propria noastră prosperitate, căci, în același spirit,
nu-i așa, am primit și noi dreptul să avem
propriile noastre firme de făcut bani din nimic.
N-am fost niciodată un idealist, cum nu erau
nici colegii mei, pragmatici până la ultimul capăt
de ață și cinici, cel puțin. Așa că doamna Sulică,
în ce mă privea, făcuse o alegere excelentă. Pe
lângă că eram cel mai ...os, cum mă numea,
dintre cuceririle ei, ne potriveam de minune la
caracter, ca să nu ne limităm doar la organe. Ne
plăceau înzestrările, cele proprii ca și ale celuilalt,
din toate punctele de vedere. Las însă la o parte
tot ce-i legat de viața sexuală, care, deși are un rol
deosebit, nu acoperă cea mai importantă parte a
existenței mele, fiind și eu un animal politic, în
accepția antică, de altfel un adevărat filozof.
Mă simțeam excelent în compania ei, ca și a
familiei lărgite, căci Sebastian avea o surioară pe
același calapod cu nevasta, adică gemând mereu
după fel de fel de intrigi, de înscenări, totul pe
linie de serviciu, evident. Participau împreună sau
separat, fără nicio fereală una față de cealaltă, la
multe din mânăriile Instituției, cărora le cădeau
victimă oameni pe jumătate nevinovați, dacă nu
pe de-a-ntregul. Aveau muierile astea o plăcere
totală de a-i chinui cu lungi „interviuri” pe tot
felul de teme, în urma unor turnătorii și ele pe
jumătate inventate de informatori suferind ori de
prostie, ori de exces de zel, ori de o ură
înverșunată pentru persoanele în cauză. Am aflat
astfel de marea lor plăcere de-a-i urmări și
persecuta pe homosexuali, femei sau bărbați, când
cum se nimerea. Tereza Sulică avea o preferință
netă pentru bărbați, din motive numai de ea
știute.
Situațiile erau din cele mai diverse, iar în caz
de împotrivire înverșunată din partea victimei,
gata să treacă peste absurdul justiției comuniste în
materie și să înfrunte mai degrabă ororile
întemnițării, aveau un sistem de tortură fizică sau
morală de cu totul alt gen, amenințându-le
familiile sau speriindu-i cu compromiterea prin
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
darea în vileag a micilor vicii, atât de plăcute de
altfel, în conjuncturi mai prielnice. O spun pentru
că și mie-mi plăcea să-mi fac de lucru cu femei de
genul ăsta. îmi vindecam astfel vechile frustrări
din experiențele cu femeile ce mă respingeau cu
înverșunare mai ales din cauza dimensiunilor,
pare-se, de coșmar, ale uneltei de procreație și
nimic nu mă ofensa mai mult decât o treabă de
genul ăsta. Eram în stare să le bat, să le
învinețesc, să le scot dinții, într-atât mă exaspera
o asemenea fugă din fața a ceea ce consideram un
farmec personal, de unde ar fi trebuit să izvorască
toată puterea mea de seducție în fața unor
nenorocite debusolate...
Am format cu amicele mele, securiste ca
mine, o echipă, cu bune și rele, în vederea punerii
cu botul pe labe a adversarilor noștri personali.
Printre puținele cazuri ratate, a fost cel al unui
scriitor, profesor din Scuteni, care îi supărase rău
pe soții Sulică. Habar n-am cu ce. Sebi era mai de
înțeles, având în vedere că avea mari, nu știu cât
de justificate, veleități de scriitor, pe lângă faptul
că umplea pânze după pânze cu picturi
abracadabrante din care, firește, eu nu înțelegeam
nimic. Putea deci să fie, în cazul lui, o lăudabilă
invidie, sau o ranchiună de confrate, cum se
poartă prin mediile artiștilor. Mai complicat era
cu Tereza, căreia nu puteam înțelege deloc ce-i
cășunase pe el. O singură explicație plauzibilă
puteam presupune, anume că i-ar fi respins,
desconsiderându-le, deși nu prea înțeleg de ce,
niște avansuri de o natură explicit erotică. în acest
caz, orice femeie cu scaun la cap, cu atât mai
mult una ca doamna Sulică, vrea sânge.
Oricum, m-am conformat cerințelor prietenei
mele și am pus și eu umărul cel puțin la șicanarea
lui Vlad, căci mai mult n-am prea reușit. Avea, pe
la noi, o reputație destul de proastă, în sensul că-l
vorbea de rău pe Comandantul suprem și politica
lui de doi bani, desigur numai între amici sau cei
pe care-i considera a fi așa ceva. în plus, avea un
dinte împotriva activiștilor locali, mai ales a celor
ce munceau în sectorul culturii, fie pe la partid,
fie prin instituțiile culturale, ceea ce, în definitiv,
era același lucru. Un exemplu luminos era tovul
Gheorghe Savina. Un inspector la comitetul de
cultură al județului, ce se dădea mare intelectual,
după ce făcuse un fel de filozofie la fără
frecvență, adică îi studiase cu sârg pe clasicii
răposați, ca și operele lor, ai marxism-
leninismului, de care nu mai ținea nimeni seamă.
Erau acum suficiente competențele universale ale
lui Ceaușescu și documentele de partid inspirate
din înțelepciunea Cârmaciului, meșter rău de tot,
după cum îl proslăvea un poem al lui Zaharia
Stancu, răsplătit pentru asta, bănuiesc, sau pentru
alte isprăvi de aceeași natură, cu funcția de
președinte al Uniunii Scriitorilor. Tov inspector
Savina era ziarist, la origine, cu un destul de vechi
statut de informator nu doar la ziar, a cărui misie
publică era tocmai asta, ci și la dosarele noastre,
mult mai discrete, bucurându-se de un respect
total în conducerea Inspectoratului la care activam
și eu, printre picături. Era un tip pe jumătate
chel, uscățiv și părând din cauza asta mai înalt
decât era, umblând pe temperaturile toride ale lui
Cuptor în haină și cu cravată. Un nas coroiat se
pare că dădea muierilor anumite indicii cu privire
la înzestrarea lui sexuală, căci îi mersese buhul de
cuceritor, deși, la o analiză atentă, nu avea decât
mici succese, de tot ieftine, la câteva învățătoare
și educatoare, remarcate la „Cântarea României”,
prin juriile căreia poposea alături de amicul meu
Sebi Sulică, de asemenea iubitor de artiste în
devenire. în rest, ca orice impostor, Gheorghiță
ăsta știa să se impună ca mare specialist în
indiferent ce domeniu al artei și nu numai,
Mikael Kihlman Pisică neagră fără șoareci (1996)
răspunzând de activitatea teatrului local pe unde
dădea asidue și inutile târcoale actrițelor, ca și
instrumentistelor mai proaspete din orchestra
simfonică a orașului, care se uitau la el ca la un
cuier. Făcea parte, oricum, din decor.
Revenind la acest Vlad pe care cei doi soțiori
și-ar fi dorit să-l suprime, pur și simplu, am făcut
o adevărată colecție de materiale în care apărea cu
fel de fel de denunțuri împovărătoare împotriva
lui, făcute ori din prostie, ori cu cea mai rea
intenție de unele surse de-ale noastre, informatori
de doi bani ce roiau în jurul lui și al altor
asemenea scârța-scârța pe hârtie, cum le spusese
cineva, nu mai știu cine. Printre altele, o voce a
cărei acrime o întrecea doar tâmpenia și lipsa unei
elementare culturi - am stabilit ulterior că era
vorba de-o învățătoare de la școala lui, al cărei soț
era plutonier Secu’ - spunea în raportul ei că
„tovarășu' profesor e foarte mândru de calitatea
lui de academician” (auzi acolo!), lucru ce arăta
că dumneaei chiar luase în serios bătaia de joc la
adresa ei, a împricinatului. Un alt cretin, de data
asta chiar cadrul nostru, pornind de la faptul că
omul ar fi suspect în „Acțiunea Turnul” (privind
difuzarea unor manifeste anticeaușiste tocmai în
blocul-turn de vizavi de sediul CJ al PCR Scuteni)
a legat reprobabila faptă de publicarea în volumul
său de poezii a unui poem (numit de autorul
turnătoriei „eseu”!) în care autorul făcea mișto de
cenaclul lui Păunescu prezentând un spectacol
imaginar pe scena unui teatru care, în timpul
recitării unor poezii patriotice, ia foc, tocmai când
o poetesă declama că arde de dragoste pentru
țară. Individul pretindea, nici mai mult, nici mai
puțin, că „eseul” era o instigare la incendierea
Teatrului Național din București. Amica Sulică mi-
a precizat că un alt scriitor, ofițer acoperit,
calmase lucrurile până la urmă, explicând că era
vorba de-o simplă parabolă. Totuși, la sugestia ei,
momentul cu Turnul fusese speculat în mod
inteligent de oamenii de la Inspectorat. Au fost
chemați toți scriitorii să dea declarații, unii despre
alții, legat de acest eveniment, căci manifestele
fuseseră dactilografiate cu mașina de scris a Casei
de creație, unde se țineau ședințele cenaclului
literar. La propunerea ei, singurul ce n-a fost
chemat a fost Vlad, președintele cenaclului,
creându-se astfel, printre ciracii lui, impresia că ar
fi omul nostru de încredere, dacă nu chiar mai
mult. în orice caz, s-a reușit astfel compromiterea
lui, măcar parțială. După care a fost floare la
ureche să se răspândească zvonul că era
informator, turnător, mai pe șleau. Totuși Sulica
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
mea (doamna, desigur) nu era mulțumită doar cu
atât, la fel ca gogomanul ei soț și mustăceau care
mai de care cum să-l încalțe cu ceva mai de soi,
ca să poată pune gheara pe el. în sensul unei
rețineri, încarcerări, compromiteri totale, greu însă
de realizat oricare din ele, și asta din mai multe
motive. în primul rând, prestigiul și notorietatea
de care se bucura pe plan local și, oarecum,
național, fiind la un moment dat chiar vizat de
un premiu al Uniunii Scriitorilor, lucru ce nu s-a
mai produs până la urmă, doar datorită faptului
că volumul îi apăruse chiar în anul respectiv.
Juriul din anul următor era deja altul, în plus mai
și explodând între timp pe piață o nouă promoție
de scriitori, cei din valul 80, gălăgioși, sprijiniți
temeinic de critica literară, după ce tocmai îi
inventase. în al doilea rând, pe lângă unele relații
în lumea literară a capitalei, Vlad era sprijinit în
Scuteni de unii activiști de partid mai luminați la
cap, care-i apreciau, pe lângă talent, și capacitatea
de organizare a scriitorilor locali, bucurându-se de
autoritate în fața lor, izvorând atât din valoarea sa
recunoscută, cât și dintr-o anumită prudență de-a
se păstra înafara micilor rivalități sau cancanuri și
de-a împăca, chiar în situații ce păreau imposibile,
caprele unora cu verzele celorlalți. Era prieten cu
cei mai buni, mai talentați dintre ei, adevărați
formatori de opinie. Nu putea fi agățat cu nimic,
la școală își vedea de treaba lui, în rest, deși îi
bârfea prin cârciumi pe unii tovarăși, începând
chiar cu șeful cel mare și politica lui, cu care, în
general, nu era de acord, nu putea fi pus cu botul
pe labe, neavând la activ vreo istorioară mai
piperată cum ar fi cele de homosexualitate, ale
altora, fiind cunoscut, dimpotrivă, drept mare
amator de fuste, îmbrăcate, desigur, de cele în
drept să le poarte.
Mai bea din când în când, în special după
câte-o ședință de cenaclu, alteori cu un amic de-al
lui de la ziarul local care îl și publica săptămânal
cu o rubrică de însemnări de scriitor, cam așa
ceva, în care, deși nu cânta politica partidului,
nici nu ieșea pe arătură într-atât încât să ne creeze
probleme.
Ei, ce să-i poți face? Că doar nu mai eram în
frumoasele vremuri de la început, când făceai ani
grei de Canal doar pentru o vorbă și te mai și
curățai pe-acolo, dacă nu aveai zile. Alte vremuri,
alte condiții...
Până la urmă, am venit cu ideea să-i strecurăm
în inimioară și, dacă se putea, în pat, o fetiță
drăguță, pe care aș fi testat-o și eu dacă nu s-ar fi
speriat dând de instrumentul meu la un dans,
ocazie cu care a avut revelația unui pericol
apocaliptic în cazul unei eventuale cuplări. A
acceptat însă una în interes de serviciu cu acest
Vlad, pe care îl și cunoștea de altfel, căci se
învârtea mai tot timpul prin cercul scriitorilor,
primind de câtăva vreme misiunea în speță. Dar
după un început promițător, în sensul că, deși nu
se culcase cu el, îi dezlegase limba în oarecare
măsură, s-a întâmplat ca o „colegă” de-a ei să i-l
sufle, și asta în interes strict personal, căci îi
căzuse cu tronc. Micile noastre sirene s-au
învrăjbit de moarte, relația s-a stricat definitiv și
omul ni s-a strecurat printre degete. Nici la școală
n-am reușit nimic, avea o reputație beton la
Inspectoratul școlar, cu directorul lui era în relații
excelente, pornind de la faptul că intraseră
deodată pe porțile școlii respective, el în urma
unui concurs pe care, deși l-am trucat în
defavoarea lui, a reușit să-l câștige, iar viitorul
director primise acolo repartiție guvernamentală,
la absolvirea facultății. Pe de altă parte, acesta era
om de pahar, oricând bucuros să-și găsească un
tovarăș la băutură, de la care nici el nu se dădea
îndărăt. Fiind profesor de fizică și în cele mai
bune relații cu vechiul director, când i-a luat locul
nu avea suspiciuni în privința lui Vlad și chiar a-
ncercat să facă rocada cu el când i s-au împlinit
anii, căci asta se făcea obligatoriu, după un timp,
prin vestita rotație a cadrelor inițiată de
Ceaușescu pentru ca activiștii lui, în care nu avea
nicio încredere, să nu prindă cheag în posturile de
conducere, nici prea multă putere și bunăstare,
care-i puteau îndemna la corupție. între timp însă,
pe numele lui se făcuse un dosăraș de urmărire
informativă în care se adunaseră, ani după ani,
destule piese destul de grele ca să-i blocheze
ascensiunea. Astfel, tot ce am reușit să realizăm a
fost, în afară de respingerea propunerii de a fi
numit director la școală, să-l asmuțim împotriva
lui pe inspectorul de specialitate, care în mod
sistematic, la indicațiile noastre, începuse să-i dea
calificative mult sub nivelul prestației, cu toate că,
inițial, fusese cu el în relații destul de amicale. A
depășit orice limită când, cu ocazia examenului
de gradul I, la inspecția făcută de doi universitari
din Cluj și de omul nostru de la inspectorat, ăsta
i-a dat nota minimă, 7, cu toate că de la cei doi
universitari primise 10 pe linie. în rest, își vedea
liniștit de treabă iar prietenii mei Sulici, două
femele, altul mascul, și-o frecau în mod inutil,
reușind doar să facă spume la gură. Iar omul,
văzându-se blocat la partid tocmai de fosta
directoare a Sulicului, aflată acum pe post de
secretar cu propaganda la Municipiu, s-a dus să
reclame situația la superiorul doamnei cu pricina,
omologul ei de la județ. Care omolog, cunoscând
tărășenia, a dispus închiderea drăguțului de D.U.I.
căruia îi fusese victimă, apreciind, în mod oficial,
că sunt povești vechi și păcătosul se îndreptase
între timp (aiurea, doar se învățase să-și țină gura
în fața informatorilor noștri), dispunând crearea
la școală a unui post de director adjunct în care a
fost numit imediat, cel de director fiind ocupat de
a treia colegă cu care cei doi trecuseră împreună
pragul școlii.
Mikael Kihlman
Plimbare pe malul râului, ac rece (2003)
Mikael Kihlman
Tangou pentru Bela T, ac rece (2012)
12
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
elitele cetății
Profesor universitar doctor
Iosif Viehmann
Peștera - Farmecul adâncurilor (II)
Cristian Colceriu
Motto: înțeleg să avem frică de umbra noastră, dar
de ce și de soare, care este atât de departe.
- Profit de împrejurare, am în față un specialist.
Cât creaționism și cât evoluționism există pe lumea
aceasta, domnule profesor?
-	Eu sunt 70% creaționist. Nu e la modă, colegii
mei de facultate mă condamnă pentru aceasta, îmi
spun că nu e un exemplu bun să le vorbesc așa
studenților. Eu le vorbesc și le spun că de aici
încolo să se descurce. Sunt liberi să o ia la stânga
sau la dreapta.
-	Trendul înclină să dea câștig de cauză
evoluționiștilor...
-	Eu zic că această biologie merge mână în
mână cu cunoștințele despre cosmos, despre
structura materiei. în structura materiei s-a ajuns,
cu ajutorul acceleratoarelor de particule, să
descompunem materia până la nimic. Și când s-a
pus întrebarea: ce facem cu acest nimic?, nu a mai
deschis nimeni gura.
- Să le dea apă la moară evoluționiștilor, oare,
și, de pildă, descifrarea genomului uman?
- Acesta cred că va merge până la un punct,
pentru că mecanismul descifrării este un examen de
laborator care depinde de microscopul electronic.
Despre acceleratorul de particule de la Geneva,
gurile rele spun că ar transforma complet materia.
Tot ce au calculat, au demonstrat, arată că nu poate
fi stăvilită temperatura. Și dacă va exploda acel
accelerator...? Nu ne este îngăduit să știm totul.
Partea de creier pe care nu o folosim, nu ne este
îngăduit să o folosim, nu ne e posibil. Stalin a spus
că nu sunt lucruri de necunoscut, sunt lucruri care
încă nu s-au cunoscut. Stalin a greșit. Deși acum a
fost reabilitat, iar vinovați de al Doilea Război
Mondial sunt cică polonezii... Eu, care sunt
martorul acelor timpuri, ce să zic, îmi crapă capul
când aud asemena aiureli. De altfel, și despre Hitler
s-a scris deja că era așa de bun încât era în stare să
și alăpteze.
- Parcă v-ați înfrățit ușor conceptual cu cenzura
transcendentă a lui Lucian Blaga, prin care e oprită
însăși cunoașterea deplină, pozitivă,
nedisimulatoare. Omul n-are posibilitatea să treacă
peste această opreliște, fiindcă ea este înscrisă în
ființa și structura sa. Așa să fie?
-	Eu îndrăznesc să citesc Noica și Cioran. Eliade
mă impresionează mai puțin, pentru că religia este
un subiect prea complicat, dar la Blaga mă rezum
să-i citesc câteva poezii care, ca și la Eminescu, sunt
gândire în poezie sau poezie gândită. Așa că, nu
mă seminarizați cu Blaga, că o faceți degeaba.
-	Blaga are această teză, în foarte puține cuvinte
rezumând conceptul cenzurii transcendente ca pe o
limitare a ființei umane și o restricționare a rațiunii
privind accesul la cunoștințele apriori din cauza
limitării impuse de către... „Marele Anonim”...
-	... pentru care preoții și călugării l-au luat pe
mitralieră. Dar de ce? Nu avem voie să-l numim pe
Dumnezeu decât cu termenul Dumnezeu? Părintele
meu, îngerul îngerilor, câte nu putem inventa!
-	Divinitatea, Marele Anonim sau Le Grand
Ordinateur, cum îi spune Malbranche. Blaga
spunea că oamenilor le „interzice” Marele Anonim
să cunoască acest ultim mister, al creației.
-	Cred că ,,se interzice” e prea aspru, prea
subliniat. Nu le dă posibilitatea, îi mărginește.
Mecanismul acesta, computerul meu are programe
dar nu le are pe toate.
-	Care cuceriri ale omenirii, pe linia
descoperirilor fulminante, merită menționate de un
naturalist de secolul XXI?
- Nu tocmai în ramura mea. Aș menționa că
sunt un admirator al laserului, al luminii
concentrate și al infinitelor aplicații pe care le are.
Dacă trebuie să fac o operație de prostată, nu stau
pe gânduri, o fac cu laser. Dacă vreau o lanternă
frontală, cu care să văd în peșteră de două ori mai
bine decât cu lampa de carbid, iau o lanternă,
marcă franceză, cu lumină laser, cea mai puternică
lampă. Ledurile au trecut pe locul doi. Eu am ales
în acest atlas al bucuriilor tehnicii și invenției
lumina concentrată sau laserul.
-	Cum arată Clujul speologic pentru cei care ar
vrea să il cunoască în detalii?
-Avem cinci cluburi de speologi amatori. în
fiecare marți seara ne întrunim la ora 8. Avem
amfiteatrul plin de studenți care ascultă prelegeri și
vizioneză filme, cu proiecții de diapozitive și care
întreabă unde plecăm vineri și sâmbătă. Mergem la
Vadu Crișului, la Șuncuiuș, la Peștera Vântului, la
Peștera Scărișoara. îi ducem să vadă lumea. Noi
lucrăm cu studenți înscriși la Facultatea de Biologie-
Geologie. Pe vremea mea li se spunea naturaliști. Eu
sunt absolvent al Facultății de științe Naturale
„Regele Ferdinand I”. Acest nume îmi sună drag cu
o bucurie de nedescris. Și știu ce înseamnă o
călătorie. lorga, în una din scrierile lui menționa că
sunt călătorii care pot conta, nu ca o a treia mână
ci ca o a treia facultate. Când plecăm cu ei le arăt
stalactitul și botanistul de lângă mine le explică de
ce usturoiul sălbatic din Cheile Turzii este un
monument al naturii: pentru că se găsește în două
locuri, doar aici și undeva în Asia. Le spun că
liliecii din peșteră se împerechează în septembrie,
femela pune spermatozoizii într-o pungă lângă uter
și le dă sânge non-stop, până când se face ovulația
și fecundația, în luna mai, anul următor, și apoi
naște pui vii. Săracul liliac, e obligat să doarmă, să
facă o adevărată hibernare. La noi e foarte
importantă călătoria, recunoaștera terenului.
Profesorul de zoologie, Coroiu, e renumit în
țară pentru excursiile pe care le face în Deltă cu
100 de studenți, în medie. Delta o parcurge cu
piciorul, cu tractorul, cu lotca și se apropie până la
3 m de pelicani. Al doilea adorat este un șef de
lucrări care are un vivariu, șerpi, șopârle otrăvitoare,
șerpi boa, care duce studenții în Parcul Național
Retezat. Viehmann bagă studenții sub pământ unde
îi ține două zile și jumătate. Două nopți dormim la
205 m adâncime. Când studentul iese la soare se
bucură de două ori: odată că a scăpat de peșteră și
apoi că a fost în stare să coboare până acolo. Se
autoevaluează cu câteva puncte în plus. V-am
dovedit că avem o profesiune frumoasă. Lumea mă
întreabă când merg în concediu iar eu le răspund
că toată viața am fost în concediu. Și spun un mare
adevăr. Am primit ca răsplată, de la prezidiul
Academiei din București, un Protocol, și anume,
sunt recunoscut Cercetător Principal I Asociat, cât
trăiesc.
-	Care sunt izbânzile profesorului Iosif
Viehmann în această nesfârșită aventură a
cunoașterii pe potecile naturii și prin culoarele
speleotemelor?
-	Sunt de părere că omul trebuie aplaudat în
scenă sau după moarte. Eu nu sunt în scenă, sunt
sub pământ, dar n-am murit încă. Mi-am făcut
datoria.
-	în planul acesta al gestionării ideilor și
cercetărilor dumeavoastră, al transpunerii lor în
lucrări, cam ce ne-ați putea spune?
- Vorbim de niște curiozități, amprenta unei
labe de om de neanderthal, 86.000 de ani, datarea
s-a făcut la Londra și în sudul Norvegiei, la
Universitatea Bergen, de două ori. Descoperirea am
făcut-o cu o studentă alpinistă la Clubul
Universitatea, Szekely Iulia și cu fostul decan de la
geologie, Bucur, alpinist și el. Aceasta este una din
isprăvile pe care le-am semnat. Am descoperit,
dintr-o întâmplare, picurul permanent care nu se
desprinde de pe stalactite. Câtă apă vine de la el,
atâta se și evaporă. Din aceasta am scos o teorie
originală a genezei cristalelor excentrice. Cu ursul
de cavernă am fost foarte bun prieten. Au venit în
zilele acestea colegi din București, care lucrează
pentru doctorat despre ursul de cavernă, le-am dat
materiale și le-am spus tot ce știu. Avem 13.000 de
peșteri în România și 600 am identificat cu
oseminte ale ursului de cavernă. Apariția lui, acum
300.000 de ani și dispariția lui foarte ciudată, fără
explicații, cu 16.000 de ani în urmă; a plecat pur și
simplu de pe pământ. Vedeți unde întâlnim
creația?... Au fost și alte animale care au suferit de
ger și climă agresivă. Niciuna, în perioada aceea, nu
s-a prăpădit. Numai ursul de cavernă a renunțat să
mai existe ca locuitor al Terrei. Sunt 21 de explicații
și niciuna nu stă în picioare.
-	Care din aceste studii v-au adus cele mai multe
aprecieri?
- Studiul formațiunilor stalagmitice: stalactite,
stalagmite, cristale de toate felurile. Teza mea de
doctorat are două volume, al doilea este numai
ilustrație. Astăzi am luat în mână teza mea din
1955, „Formațiunile stalagmitice din peșteră”,
prima teză de licență în speologie. Conducătorii
tezei au fost directorul adjunct al institutului, Pierre
Alfred Chappuis, un reputat hidrobiolog de renume
"
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
13
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
mondial, consul al Elveției la Cluj și Victor Stanciu,
profesor de mineralogie. Racoviță nu mai era în
viață. Când citim această lucrare a lui Viehmann,
suntem în vocabularul anilor '50. Nu am ce corecta
la acea lucrare din 1955. Congresiunile americane
le-au găsit un nume formațiunilor stalagmitice, și
anume, speleoteme. Mă rog, americanii sunt primii
în lume... Gurile rele și bârfele spun că sunt și
primii care frânează societatea. Surprinzător! Se
șoptește că actuala criză ar fi plecat chiar de peste
ocean și că, atunci când ei simt că linia lor de
plutire este instabilă, sunt în stare de orice. Sunt
prea pragmatici și prea cu sânge rece. Eu, un mare
iubitor al muzicii de jazz, predau de 21 de ani, la
Conservator, Istoria Jazzului și Estetica Jazului și
sunt un mare admirator al negrilor. Negrii au fost
aruncați în lanțuri. Acum 400 de ani au fost
animale și obiecte de proprietate. Au la îndemână
în conștiința lor răzbunarea, dar în loc de răzbunare
ne-au dat, în amintire, muzica de jazz, care este
ceva cu totul aparte și special. Cine are răbdare sau
ureche muzicală să descopere muzica de jazz,
trăiește trei ani în plus. Dau certificat de garanție.
- Ce-i mai spune acest fascinant univers bio-
speologic profesorului Iosif Viehmann, astăzi? Mai
risca oamenii o epocă a peșterii?
- Nu cred! „Omenirea merge tot înainte”, sunt
cuvintele lui Racoviță. Nu vă descurajați, nu vă
speriați, noi mergem spre bine. Mâine va fi cu ceva
mai bună viața pe Terra decât astăzi. Ați auzit de
efectul mișcării, al bătăii unei aripi de fluture? Sunt
lucruri pe care chiar nu le simți, care trebuie
însumate în timp și timpul e mai lung decât viețile
oamenilor. Nu cred în nicio apocalipsă. Mergem
mai departe, nu ne poate împiedica nimic!
- Sigur, sublim tot ce ați spus. Dar... ce părere
aveți despre războiul atomic pe care îl vântură unii?
Credeți că mai există oameni responsabili de soarta
Terrei?
- Politicienii noștri sunt atât de geniali, „genii de
elită”, încât toate aceste lucruri le tălmăcesc, ni le
aduc la cunoștință și noi savurăm seară de seară
bucuria „sticlei”...
- Sau a îndobitocirii...
- Vai, cât m-am ferit să nu fiu mai ironic, dar
i-ați spus pe nume.
- Cum ați privi și cum ați clasifica elita clujeană
de astăzi, domnule profesor?
- Dacă ați spus clujeană, m-ați despovărat,
pentru că elita de la sud de Carpați are o altă linie.
Noi am învățat de la regimul austro-ungar, de la toți
coloniștii și străinii, cum de altfel sunt și eu și d-na
Delia, să ne facem strada solidă și lată, plafonul din
odaie mai înalt așa încât să nu-l lovesc cu mâinile
când îmi scot cămașa. Dacă vorbim de o
ierarhizare, se spune că noi și bănățenii aducem
60% din bugetul țării și, totuși, nu cerem nimic în
plus, deci oamenii nu dau cu pumnul în masă, nu
strigă. Suntem cuviincioși. Sunt mulțumit de
această elită, este un produs al societății, nu este un
merit individual sau o vină individuală. Suntem
într-o masă. Noi suntem aici, în Institutul de
Speologie, 9 oameni, toți suntem pe-o formă, toți
mergem la aceleași peșteri, avem aceleași salarii,
aceleași descoperiri. Mulțumim lui Dumnezeu că
Academia are banii respectivi. O colegă va inaugura
peste câteva săptămâni o cameră care va reproduce
frigul, umezeala, întunericul și câteva radiații din
peșteră. Animalul scos din peșteră, pentru
experiment, va fi pus în această cameră, unde va
zice: „poftim, 5 stele, nici nu vreau să mă mai
întorc înapoi în peșteră”. Vă dovedesc că și noi,
această unitate - noi suntem o zecimală, la
București sunt 40, aici suntem 9, puțin față de
marile instituții ale țării - mergem, cum spunea
Emil Racoviță, iar omenirea merge tot înainte. Am
plecat de la Racoviță și m-am întors tot la Racoviță.
- La masa de scris, profesorul Viehmann ce
proiecte are?
- Mai întâi cartea Peștera. De la Platon la
Racoviță, apoi reeditez mereu cursurile mele, cursul
de istoria jazzului, cursul de ecologie pe care îl
predau la Universitatea „Bogdan Vodă” și cursul de
speologie generală. Am aproape 200 de lucrări
publicate în 14 țări. Nu am tratate decât cursurile
amintite, dar acestea conțin mai mult decât un
curs, în bibliografie găsiți și filosofii iubiți de
dumneavoastră. Am niște lecții despre agresivitate
semnate de Konard Lorenz, care ne îndeamnă să
învățăm de la animale cum să ne purtăm. Am
patru titluri de cetățean de onoare, trei dintre ele
sunt de la peșteri. Deci, cuvântul dumneavoastră de
adineaori se adeverește: pentru cum am fost în
teren la Tăușoare, în M-ții Rodnei, pentru cum am
fost în teren la Ghețarul de la Scărișoara și la încă o
a treia peșteră care acum este în lucru, am primit
de la primarii respectivi calitatea de cetățean de
onoare. Un al patrulea titlu l-am primit la Năsăud,
pentru împăierea de animale, grădina zoologică și
un muzeu de științe naturale.
- Ce mai trebuie să ne spună nouă,
nespecialiștilor, astăzi, superbele peșteri?
- Am făcut două experimente de izolare
voluntară, cu încarcerare, în peșteră, imitând un
celebru explorator francez, Michel Siffre, autorul
cărții în afara timpului. Am descoperit ce este
singurătatea, cum este să fii convins că mori în
câteva zile. în al doilea experiment am avut acest
risc, am fost vecin cu moartea. în jurnalele de bord,
pe care m-au obligat psihologii să le întocmesc zi și
noapte, am scris niște lucruri care mi-au făcut apoi
plăcere să le recitesc, legate de omul în fața morții.
- Ce întrebări cardinale își pune egoului
profesorul Iosif Viehmann?
- în primul rând am învățat să înțeleg firescul și
necesitatea morții. Am avut sânge rece când am
știut că o să mor dacă în 12 ore nu sunt operat de
ocluzie intestinală. Am înțeles că omul se ajută pe
sine dacă activează pentru binele aproapelui și al
comunității.
Am rezervat un răspuns la o întrebare cardinală,
care ar vrea să descopere actualitățile ecologiei din
preajma noastră. Când deschidem un ziar sau
televizor suntem atenți să vedem ce se întâmplă cu
accidentele rutiere (numărul exact al morților), cu
poluarea atmosferică, cu eventualele întâlniri
cosmice ale planetelor, cu erupțiile vulcanilor și
cutremurele pământului. în prezent ne panicăm cu
problema ozonului. Acest gaz, mai oxigen decât
oxigenul, care ne apără de razele ultraviolete în
exces, a format, deasupra Polului Sud, o „gaură” cu
un diametru de 100 km. Astfel, devin derizorii
învinuirile aduse nouă, potrivit cărora freonul, din
sprayul nostru deodorant cu care ne asigurăm
igiena, ar fi vinovat de scăderea straturilor de gaz
care înconjură Terra.
O altă problemă, în care suntem deasemenea
învinuiți peste măsură, este încălzirea globală.
Această încălzire este într-adevăr pricinuită de om,
adică antropică. Se cuvine să-i ridicăm nimbul
alarmant, care susține caracterul catastrofic al
faptului că avem, în ultimii 20 de ani, o ridicare a
temperaturii globale de 0,7°C. Această creștre este
fără scăpare, continuă și se termină cu apocalipsa.
De când omenirea este atentă la mediul
înconjurător, omul a reușit să stăvilescă creșterea
temperaturii și să micșoreze bioxidul de carbon din
aer. Dacă totuși, printre cauzele încălzirii există
factori care întrec agresivitatea poluării, acest lucru
se datorează unor fenomene ciclice. Terra aparține
Cosmosului! Ascultă cu luare aminte în primul rând
de legile fizice ale Spațiului Cosmic. Recent a fost
întocmită o listă cu undele, radiațiile, particulele
cosmice care influențează starea climatică a
Pământului. Dacă întoarcem capul în trecutul
geologic, numărăm în ultimii 1 milion și jumătate
de ani perioade calde sau reci, cu sau fără gheață,
secete uriașe sau potopuri. Ciclicitatea acestor
manifestări n-a adus cu sine sfârșitul lumii. Cel mai
mic ciclu este determinat de petele solare și are 11
ani, iar cel mai mare poate fi de vârstă geologică.
Mass-media își câștigă senzația prin avertizările
dramatice privind: epuizarea apei de băut, epuizarea
rezervelor de cărbune și țiței, dispariția pădurilor
etc. Omul de astăzi față cu pădurea este într-adevăr
un aparent criminal. în rest, însă, este vorba de o
histerie ecologică („Orașul”, Nr. 21/2011, Cluj
Napoca). în sudul țării, bunăoară, sub pământurile
Bărăganului, la adâncimi de 2.000 km, avem o
rezervă de apă potabilă ideală, care se întinde spre
apus până la poalele Carpaților. Această uriașă
rezervă de apă, care nu e singura, ar putea asigura
apă Europei pe multe sute de ani. Au fost țări greu
industrializate și suprapopulate care cu 15 ani în
urmă au avut un aer atât de poluat încât, la Los
Angeles și Tokyo, școlarii aveau în ghiozdan un
porumb pitic, adăpostit într-o pungă de plastic,
având rădăcina înconjurată de o vată umedă. După
un anumit orar stabilit atunci de agențiile de
mediu, copiii controlau starea frunzelor și starea
plantei, în general. în locul liber de lângă această
plantă s-a aflat o mini mască de gaze. Dacă
porumbul era observat cu semne de veștejire,
școlarul își punea măscuța și mergea liniștit la
școală. Astăzi, aerul și apa sunt peste 80% curățite
de agenții poluanți.
în încheiere, să ne referim la „otrăvurile”
numite E-uri. Eu sunt mai mult decât bătrân, beau
liniștit sucurile despre care presa isterică spune că
sunt cancerigene. Consum cu nesaț bomboanele
colorate cu fluoresceină. Ieri, 27 iulie 2011, am aflat
că o anumită masă plastică fabricată în China
conține un adevărat factor letal și este posibil ca în
zilele următoare să citim despre înțelepciunea unor
măsuri care vor retrage de pe piață toată masa
plastică venită din China. Elita și îndeosebi lumea
bună, bea apă plată. Ea a ieșit pe piață în sudul
Franței cu un sfert de secol în urmă sub numele de
,,apă vie”. Ce este apa plată? Este o apă atât de
curată încât seamănă cu apa de ploaie. Când o să
beți următorul pahar de Coca Cola (un pseudo
cancerigen), ridicați paharul către mine și vă voi
întâmpina încrezător cu urarea spre sănătatea
noastră!
La ceas aniversar, transmitem profesorului
Viehmann urarea de viață lungă în deplină sănătate,
cu multă putere de muncă și împliniri și "La mulți
ani!”
14
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Interviu cu Edward Luttwak
Strategul militar vorbește despre securitatea
Israelului, Henry Kissinger, Primăvara
arabă și moartea lui Osama Bin Laden
Editura Compania intreprinde de peste 10 ani un extins program de recuperări ale unor autori români stabiliți
în străinătate din varii motive, dar mai ales din cauza înscăunării comunismului după 1944. Astfel au fost
«repatriați» Martha Bibescu, Elena Văcărescu, Panait Istrati, Mihai Dimitrie Sturdza, Oana Orlea (Marioana
Cantacuzino), Rodica Iulian, Dinu C. Giurescu, Alexandra Târziu, Constantin Eretescu, Sergiu Grossu, Linu Dragu
Poppian, Victor Gaetan, Sorin Adam Matei dar și «exilați» în interiorul țării ca Theodor Pallady, Mircea
Vulcănescu, Emil Dorian, Ioana Berindei și alții. în cadrul aceluiași program Editura Compania a realizat, în două
ediții, cea mai întinsă panoramă a exilului românesc prin suma lui Florin Manolescu, «Enciclopedia exilului literar
românesc 1945-1989. Scriitori, reviste, organizații». Recent Editura Compania a început prin « Lovitura de stat.
Ghid practic » tipărirea unei serii de studii a celui mai important strateg militar american născut în România,
Edward Nicolae Luttwak. Revista Tribuna preia traducerea în exclusivitate în varianta sa tipărită un important
interviu al celebrului expert american de origine română acordat revistei Tabiet Magazine.
Edward Nicolae Luttwak (născut în 1942 la
Arad, România) este strateg militar american,
consultant la nivel înalt și autor a numeroase
lucrări de istorie și strategie militară, printre
care Coup d’Etat. A Practicai Handbook
(“Lovitura de stat. Ghid practic”, apărută și în
românește, Editura Compania, 2013), The
Grand Strategy of the Byzantine Empire
(“Marea strategie a Imperiului Bizantin”) și The
Rise of China vs. the Logic of Strategy
(“Creșterea Chinei față în față cu logica
strategiei”).
Edward Luttwak este o ființă neobișnuită,
care pentru viața și activitatea lui trăite pe tot
globul e invidiat deopotrivă de cadre
universitare și spioni. Un bărbat voinic, aratând
ca de 50 de ani [are 71 în 2013], Luttwak, care
s-a născut în 1942 într-o familie evreiască
înstărită la Arad, în România, s-a format în
Italia și Anglia, vorbește cu un puternic accent
european ce transmite în egală măsură
autoritate, curiozitate, egocentrism, insolență,
nerăbdare și umor de calitate. Este asociat
senior la Centrul pentru Studii Strategice și
Internaționale de la Universitatea Georgetown
și și-a publicat prima carte, Lovitura de stat.
Ghid practic, la 26 de ani. De-a lungul
ultimelor patru decenii a adus contribuții
provocatoare și de multe ori profund originale
în multe domenii academice, printre care
strategie militară, istoria Imperiului Roman,
istoria Imperiului Bizantin și economie. Are o
mare fermă ecologică în Bolivia și poate recita
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
Petru Romoșan
poezie și politică în opt limbi, capacitate
etalată, în cursul recentei discuții de patru ore
pe care am avut-o la el acasă, pe o stradă
liniștită din Chevy Chase, Maryland, când a
trebuit să răspundă la telefon în italiană,
spaniolă, coreeană, chineză, timp în care eu m-
am eclipsat pe verandă, unde am stat de vorbă
cu frumoasa lui soție, sculptoriță, născută în
Israel, Dalya Luttwak.
Pereții biroului cărturăresc al lui Luttwak -
de departe cea mai frumoasă încăpere din casă,
cu vederea cea mai bună, care ar fi făcut oficiu
de sufragerie dacă Edward și Dalya ar fi
semănat mai mult cu vecinii lor - sunt înțesați
de rafturi cu volume de clasici latini, biografii
ale lui Winston Churchill, lucrări de istorie
militară și strategie, culegere de informații, artă
bizantină, atlase vechi, decorații și plăci gravate
din partea guvernelor străine. Munca lui
Luttwak ca strateg la nivel înalt și consultant în
intelligence pentru Departamentul Apărării al
SUA, Consiliul Național de Securitate,
Departamentul de Stat, guvernul japonez,
precum și ministerele Apărării și serviciile de
informații ale altor țări din Europa, Asia,
America Latină, și Orientul Mijlociu (pare să
petreacă mult timp în Coreea de Sud și în
China) este și ea completată de o viață paralelă
ca “operator”, cu care e foarte secretos dar,
evident, se și mândrește.
Deși nu se știe mare lucru despre Luttwak
ca agent privat al serviciilor secrete, a fost
implicat activ în operațiuni militare și
paramilitare finanțate de guvernul SUA, de
guverne străine și de diverse entități private.
Conform propriilor încuviințări, a fost direct
implicat în atacuri asupra unor ținte fizice,
operațiuni de blocaj, de capturare și interogare
a unor persoane urmărite - asta cu toate că «
încuviințări » nu e cuvântul potrivit aici, pentru
că Luttwak e aproape copilărește dornic ca
vizitatorii să-i înțeleagă familiaritatea cu
dedesubturile operațiunilor speciale și își citează
propria experiență pe teren în sprijinul
judecăților sale despre oameni, cum ar fi aceea
despre generalul David Petraeus, a cărui
reputație de geniu al contrainsurgenței o
respinge ca pe o mistificare. Ține, de altfel, să
spună că activitățile sale nu au încălcat
niciodată legislația Statelor Unite. Componenta
Walter Mitty [personaj dintr-o nuvelă a lui
James Thurber devenit emblemă pentru cei ce-și
trăiesc în fantezie o existență aventuroasă și
eroică] a entuziasmului lui Luttwak pentru
cealaltă viață a sa - universitar ziua, agent
special noaptea - pare să atârne mai puțin în
firea lui decât apetitul nesățios pentru riscul
fizic care l-a și ajutat să înțeleagă strategia
militară și chestiunile politice legate de ea într-
un chip ce-i este adesea străin actualei generații
de decidenți politici occidentali.
Iubit și detestat, capabil de a trăi mai multe
vieți, fiecare dintre ele în stare să scoată rapid
din uz un om mai puțin robust fizic și
intelectual, Luttwak se mândrește cu faptul de
netăgăduit că nu este produsul obișnuit al
think-tank-urilor de la Washington. Tendința sa
instinctivă de a respinge înțelepciunea comună
ca fiind o idioție, combinată cu nevoia de a
dovedi că el este cel mai deștept ins din orice
încăpere, l-au privat de posibilitatea de a
modela evenimentele așa cum tânjește s-o facă,
și nu în mare secret, orice intelectual politic.
Cu toate acestea, Luttwak ascultă în primul
rând de acele cutume ale gândirii care au făcut
din el unul dintre experții strategici cei mai
străluciți ai Americii, capabil să înțeleagă într-un
mod extrem de original, penetrant și
contraintuitiv necesitățile psihologice și practice
care stimulează acțiunea umană.
Ne-am întâlnit luna trecută, într-o zi în care
o mare furtună se abătuse peste oraș. Ceea ce
urmează sunt fragmente din transcrierea
convorbirii noastre, în care nu mi-am propus
să-l întreb nimic despre experiența sa din
copilărie ca refugiat evreu în Europa, aceasta
putând fi subiectul unei alte discuții.
David Samuels:- Cred că, dacă America ar
fi fost capabilă să tolereze un al doilea Henry
Kissinger, acesta ați fi fost dumneavoastră.
Edward Nicholae Luttwak - Kissinger, la 88
de ani, scrie broșuri pentru Kissinger
Associates. Ultima sa carte despre China este o
asemenea lucrare, scrisă de personalul de la
Kissinger Associates. Este concepută astfel încât
să intre în grațiile autorităților chineze și nimic
altceva.
îl cunosc personal foarte bine pe Kissinger,
care este însă o persoană extrem de înșelătoare.
E deprins să fie mincinos și fățarnic. Deși
mi-am petrecut multă vreme vorbind cu el, nu
am absolut nici o idee despre cine e cu
15
Black
Pantone 253 U
15
Black
Pantone 253 U
adevărat. Cartea lui se încheie cu un imn
înălțat prieteniei SUA-China și cu ideea că toate
țările trebuie să se acomodeze cu această
relație. Trebuie s-o recenzez pentru TLS [Times
Literary Supplement], dar tot amân de câteva
săptămâni pentru că nu știu dacă este un caz
de senilitate sau unul de pură corupție.
- Există două interpretări curente ale
evenimentelor legate de Primăvara arabă. Cea
dominantă este: «Iată acest minunat val de
revoluții populare în care toată lumea se
folosește de Facebook și Twitter pentru a
răspândi idei democratice.» Cealaltă susține că
«structuri de stat șubrede, ținute laolaltă de
aparatul represiv al poliției și al statului, se
prăbușesc acum într-o vărsare de sânge tribală».
- Păi, orice dictatură creează un mediu
nefiresc, analog cu acela în care iei țăranii de la
câmp și-i pui într-o armată, unde li se dau
uniforme, sunt formați și supuși unei discipline.
Dictaturile încearcă să transforme populații
întregi în regimente disciplinate. Regimul nord-
coreean duce încercarea asta la extrem,
antrenând efectiv toată populația în cadrul unor
regimente. Dictaturile Ben Ali și Mubarak se
străduiau să-și înregimenteze populațiile
impunându-se asupra lor prin structuri de stat.
Ambii au fost capabili, de pildă, să-și creeze
forțe de poliție loiale.
Când regimentul se dizolvă, oamenii se
eliberează și se întorc la ordinea lor naturală.
încetează să mai poarte uniforme, îmbracă ce
haine vor ei și își dau frâu liber adevăratelor lor
înclinații. O mică parte dintre egipteni sunt
occidentalizați, prin urmare au întors spatele
Islamului, indiferent de credința lor personală.
în rest însă, nu este loc pentru civilizație în
Egipt alta decât cea islamică, iar un număr
foarte mic de extremiști este suficient pentru a-i
face viața imposibilă unui occidentalizat mediu
sau egipteanului vag occidentalizat care vrea să
poată bea o bere, de exemplu. Ca să închizi
toate barurile din Egipt ai nevoie, poate, doar
de 15 % din populație.
-	Crede și că despărțirea de Mubarak a fost
o greșeală sau nu a schimbat nimic?
-	Cred că nu a schimbat nimic. Regimul era
senil. Literalmente.
- Cât de mult credeți că au contat așa-
numitele eforturi de «promovare a democrației»
depuse de Statele Unite sub președinția lui
George W. Bush, inclusiv invazia din Irak, în
creșterea instabilității din regimurile arabe, și
cât din căderea lor se datorează propriei lor
senilități?
- O să pretind că este o întrebare ușoară,
dar, de fapt, nu e. Răspunsul simplu este că,
pentru o scurtă perioadă, de mai puțin de doi
ani, Bush și Administrația Bush au avut mare
chef să promoveze democrația. Au luat un
târnăcop și s-au năpustit la un zid, aparent
făcând impresie, și poate că au cauzat și niște
daune structurale. Războiul din Irak, cu înfrân-
gerea, umilirea și execuția unui dictator, a fost
o mare lovitură de târnăcop. Pe de altă parte,
atunci când regimul involuează suficient pentru
a deveni ereditar - ceea ce s-a întâmplat în Siria
și părea că o să se întâmple și în Egipt -, ai
de-a face cu senilitatea întruchipată a regimului:
“Dictatorul este bătrân.” Așa că ambele
răspunsuri sunt corecte.
- S-au formulat multe explicații de-a lungul
ultimilor zece ani pentru forța relației
americano-israeliene, mergând de la ideea că
Israelul are cea mai bună armată din Orientul
Mijlociu și care se poate desfășura pe teren cel
mai repede, până la aceea că o minusculă
cabală de evrei bogați și influenți a deturnat
politica externă americană.
-	Vă referiți la G.O.S.? Guvernul Ocupat de
Sioniști?
-	Da.
- Personal, din punct de vedere afectiv, în
ceea ce mă privește, eu prefer explicația G.O.S.
îmi place ideea că sioniștii au destulă putere ca
să ocupe efectiv America, iar prin America să
conducă de-a dreptul lumea. îmi place ideea
c-aș fi membru al unei cabale tăinuite și
puternice. Dacă puneți numele meu, Luttwak,
alături de cele ale lui Perle și Wolfowitz și dați
o căutare pe Internet, obțineți o listă scurtă de
oameni care conduc guvernul american și
lumea, și sunt și eu acolo. Mă-nnebunesc după
asta.
-	Ori de câte ori aveți nevoie de o satisfacție
pentru ego-ul dumneavoastră, vă deschideți
laptop-ul și aveți confirmarea că dumneavoastră
conduceți lumea.
- în Pakistan, milioane de oameni merg la
școli unde li se spune că eu sunt conducătorul
universului. Așa că, afectiv vorbind, aș putea
explica tot ce se întâmplă trimițând la G.O.S.,
la Guvernul Ocupat de Sioniști, care este
condus de o mică clică de inși, și eu sunt unul
dintre ei.
Acum, dacă mi se cere să reflectez serios la
această întrebare, aș spune că modul analitic cel
mai curat de a înțelege relația americano-
israeliană este acela de a vedea că traiectoria de
după 1945 a Statelor Unite, ca putere
imperialistă care se amestecă în toate, i-a
obligat pe americani să fie foarte orientați spre
exterior. Multe familii americane și-au văzut fiii
uciși în străinătate și mulți alți americani s-au
îndreptat spre exterior din multe motive.
Printre ei există și un grup de creștini care
citesc Biblia, care cred că Biblia este într-o
oarecare măsură o lucrare care înregistrează
voința lui Dumnezeu. Pentru ei, Israelul este
dovada adevărului Bibliei. Prin urmare, ideea că
Statele Unite ar trebui să sprijine Israelul mai
degrabă decât să i se opună a devenit acum
ceva de așteptat, ceea ce nu era deloc adevărat
în 1948, când Statele Unite au făcut tot ce
stătea în puterea lor pentru a împiedica
existența Israelului prin interceptarea
sistematică a fluxurilor de arme spre evrei.
Prin urmare, dacă noi, cei din G.O.S., nu
am controla într-adevăr totul și nu ar exista nici
o influență sionistă, atunci pentru această masă
substanțială de americani conștienți de lumea
exterioară, care se întâmplă să mai și creadă în
Biblie - vorbim de vreo 50 de milioane de
oameni -, pentru ei deci, singura politică
externă care contează este sprijinul Americii
pentru Israel. Punct.
-	Mulți evrei americani sunt visceral
incomodați de acest tip de sprijin. Ei zic: «O,
uită-te la cântătorii ăștia ai Bibliei care vor să
ne facă să-l sărutăm pe lisus. Lor nu le place
Israelul decât ca să-l transforme într-o pistă de
aterizare pentru Dumnezeul lor.”
-	Invocați acum o a doua constantă.
-	De ce sunt atât de mulți evrei atât de
proști în materie de politică?
Ei n-au avut stat preț de 2 000 de ani, n-au
avut nici o putere sau responsabilitate, și o să
treacă secole până să ajungă la înțelegerea
politică instinctivă pe care o are oricare britanic
obișnuit. Ei nu înțeleg politica și, desigur, îi
târăsc în confuzii pe prietenii și pe dușmanii
lor, iar asta este maxima dovadă de imbecilitate
politică.
- Când vă uitați la conduita actuală a
politicii americane în Orientul Mijlociu, vedeți
vreo politică sau vreo strategie coerentă?
- Obama nu diferă cu nimic de majoritatea
administrațiilor anterioare care vin, la instalare,
cu soluții de-a gata pentru conflictul arabo-
israelian. Jimmy Carter a fost primul, și planul
său a fost redactat de Zbigniew Brzezinski.
Planul a dus la călătoria lui Sadat la Ierusalim,
pentru că avea strălucita idee de a-i supune pe
egipteni și pe israelieni la un condominiu
sovieto-american - era o idee groaznică, așa că
Sadat și-a creat propria lui realitate. A fost, într-
adevăr, unul dintre cele mai amuzante
momente din istorie. Oficialii din consiliul
național de securitate și cred că însuși
Brzezinski au ieșit cu o mulțime de declarații
negative atunci când Sadat a făcut primul său
anunț, pentru că le distrugea schema lor
politică, dar aceea era, desigur, imposibilă.
Obama se plasează în această tradiție. El a
venit cu un plan politic imposibil, care vrea ca
mai întâi să-i facă pe israelieni să nu mai fie de
acord cu așezările, iar pe urmă să le dea
drumul. Desigur, asta nu are niciun sens. Când
se trage linia de frontieră, asta contează.
Israelienii au eliminat toate așezările din Sinai,
fără nicio implicare americană, în două minute
după ce s-a făcut acordul cu Egiptul.
[Sună telefonul. Luttwak vorbește într-o
italiană incredibil de perfectă. M-am dus pe
verandă să vorbesc cu Dalya și m-am întors 20
de minute mai târziu, când el își termina
conversația.]
- Nimeni dintre cei implicați nu este
antiisraelian, cum au mai fost în trecut, când
exista o poziție arabistă puternică în
Departamentul de Stat. Oamenii din
Administrația Obama citesc New York Times și
nu știu araba, și operează sistematic, prin
urmare, cu categorii false. Eroarea
fundamentală în privința așezărilor este una
foarte simplă: când se stabilesc granițele, treaba
e clară, și așezările nu sunt nici aici, nici acolo.
Ideea asta cum că, dacă niște fracțiuni
israeliene își fac tabără pe un deal, asta
schimbă totul, este o fantezie.
-	O fantezie atât din partea celor care i-au
făcut pe oameni să-și instaleze corturile, cât și
din partea politicienilor americani.
-	Ambele părți se amăgesc în egală măsură.
-	Anticipați violență în această toamnă între
israelieni și palestinieni?
-	Nu anticipez violență în această toamnă.
Războiul duce la pace. Pacea duce la război.
16
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Deci, acum, în mod logic, ar trebui să avem
război. Și iranienii, desigur, s-ar bucura și să
plătească pentru așa ceva. Dar în momentul în
care ai o intifada, se prăbușește regimentul
palestinian și gangsterii preiau controlul. Deci,
în momentul în care violența escaladează, ei
opresc lupta și încep să vorbească de pace. în
momentul în care discuția pare să se apropie de
o pace reală, ei încep o intifada.
- Credeți că societatea israelian„ își poate
permite cu ușurință să achite costul violenței și
al altor probleme sociale generate de impasul
pe care îl descrieți sau credeți că există vreo
alternativă?
- Eu nu sunt sigur că e un cost.
- Pentru că adâncimea strategică pe care o
oferă și controlul asupra acelor frontiere este
mai important?
- Ascultă, soția mea este o foarte bună
bucătăreasă. Și avem o menajeră, care este o
bucătăreasă și mai bună. Este o situație stranie,
dar eu cred că menajera noastră gătește mai
bine decât orice restaurant din Washington.
Este o femeie simplă, fără școală, din Chile,
care are un talent supraomenesc. Fiind o
gospodină atât de bună, obține efecte minunate
cu ingrediente tare ciudate și cu bizare
combinații de ingrediente. Succesul Israelului ca
stat a devenit posibil grație amenințărilor arabe
de diferite tipuri. Violența arabă sau
amenințările cu violența fac parte din meniul
israelian. Unele niveluri de violență sunt atât de
mari încât devin dăunătoare, dar există și
niveluri atât de mici că și ele sunt dăunătoare.
Există un nivel optim al amenințării arabe. Aș
spune că, de-a lungul a aproximativ nouă zile
în timpul războiului din 1973, nivelul de
violență a fost mult prea mare. Chiar atunci
când israelienii au fost victorioși, nivelul de
violență distrugea țesutul statal. De cele mai
multe ori, violența este pozitivă.
- Când spuneți că efectele violenței arabe
sunt pozitive, aveți în minte faptul că ele
generează coeziune socială în Israel?
- Lenin a spus: «Puterea este masa înmulțită
cu coeziunea.» Violența arabă generează
coeziunea evreiescă. Coeziunea transformă
masa în putere. Israelul a avut o masă foarte
mică și o coeziune foarte mare. Dacă
palestinienii ar fi înțeles asta, i-ar fi atacat pe
evrei cu flori.
- Shimon Peres spune: «Iranul este cadavrul
în descompunere al unei țări și ideea că
iranienii sunt o amenințare pe termen lung
pentru oricine, dacă ne bazăm pe datele
demografice și pe șubrezenia economiei lor,
este o glumă. Deci, da, ar fi groaznic dacă ar
termina cu o bombă atomică, dar altfel, Iranul
nu este o amenințare strategică pe termen lung
pentru nimeni.»
- Cred că, pentru a avea o percepție corectă
a Iranului, trebuie să privim situația din
punctul de vedere al Hezbollah. Hezbollah este
complet dependent de Iran. Fără Iran,
Hezbollah-ul este doar o trupă de capete
înfierbântate, cu câteva mii de oameni foarte
bine antrenați. Acum, să privim Iranul din
punctul de vedere al Hezbollah. Ce vedem?
Este un regim care există din 1979 într-un fel
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
sau altul. Este oare consolidat? Funcționează
oare din ce în ce mai bine și obține din ce în
ce mai mult sprijin? Nu. Devine oare mai mult
sau mai puțin dependent de represiunea
polițienească? Răspunsul este: mai mult. Deci,
din punctul de vedere al Hezbollah, zilele lui
sunt numărate, deoarece regimul se află pe o
spirală descendentă.
Există un bun indicator al controlului social
în Iran, care este prețul autenticului whiskey
scoțian importat de Teheran, pentru că este a)
interzis, și b) din rațiuni practice, trebuie să fie
adus clandestin din Dubai, iar singura cale pe
care poate veni din Dubai este cu colaborarea
Gărzii Revoluționare. Prețul whiskey-ului este
în scădere de ani de zile, te duci acum la o
petrecere în nordul Teheranului și ai acces la
whiskey din plin. Și e doar o idee mai scump
decât în nord-vestul Washingtonului.
Dar, pe de altă parte, regimul face un lucru
pentru care va avea eterna mea recunoștință, și
anume fabrică singura societate postislamică.
Oamenii regimului au creat o situație de care
iranienii, în general, la nivel mondial, nu numai
în Iran, sunt desprinși. Ei îi convertesc pe
musulmanii iranieni la a fi iranieni
postmusulmani.
- Cum vi se pare alianța diplomatică din ce
în ce mai strânsă a Administrației Obama cu
Turcia? Se pare că există o strădanie de a-i
întări pe turci într-o postură hegemonică
alternativă la Iran în regiune, chiar daca Recep
Tayyip Erdogan, prim-ministrul turc, face tot
posibilul pentru a crea un stat islamic cu un
partid unic.
- Hillary Clinton și echipa ei nu sunt niște
proști. Prin urmare, trebuie să știe că ministrul
turc de Externe este un prost. îl cunosc
personal. Omul este un idiot. Hillary Clinton și
consilierii ei nu sunt idioți. Statele Unite n-ar
câștiga nici un avantaj dacă ar recunoaște spre
ce se îndreaptă cu adevărat Erdogan. Este mult
mai bine să pretindă că el e membru NATO și
al Alianței Nord-Atlantice și toate celelalte.
- în acest peisaj, poți să vezi locul pe care-l
ocupă Israelul astfel: «Ia te uită, ai un stat
neoliberal funcțional, cu o înzestrare tehnică în
economie care vine chiar după Silicon Valley,
aflat în mijlocul acestui moloz de state arabe
eșuate. Imaginați-vă armata siriană încercând să
atace pe cineva. Armata Egiptului este
incapabilă de vreo acțiune în ciuda unei
înarmări americane în valoare de 10 miliarde de
dolari, Iranul se prăbușește, Libanul este încă
un amestec, Iordania este o glumă ca țară cu o
majoritate palestiniană.» Pe de altă parte, poți
să te uiți la Israel și așa: «Este o țară micuță, cu
o vecinătate haotică și care va fi întotdeauna
atrasă în conflicte cu vecinii și nu va avea
niciodată vreo clipă de pace.»
- Da, tot ce spuneți este corect, dar există și
un al treilea element pe care îl omiteți. Cercul
intim al securității israeliene se află, de fapt, în
interiorul granițelor din 1967. Și acolo sunt
aproape 1,5 milioane de arabi, unii creștini, alții
musulmani. Situația actuală ajută la
consolidarea loialității lor față de statul
israelian. Dacă îi întrebați: «Ești loial statului
israelian?», vor zice: «O, nu, îi urâm pe toți.»
Sunt oamenii aceștia implicați în comploturi
teroriste? Răspunsul este că, din cei 1,5
milioane, cei implicați în comploturi teroriste
sau cu infracțiuni de drept comun la activ ar
găsi loc cu toții să doarmă la mine în casă. Sau,
dacă chiar n-ar încăpea aici, ar putea dormi
într-un motel.
Dar există o problemă și mai de căpătâi în
interiorul Israelului: funcționarea economiei
israeliene și impactul ei asupra societății. După
cum știți de la recentele demonstrații, economia
israeliană a devenit atât de eficientă, încât a
generat un număr mare de milionari, ceea ce
înseamnă că apartamentele de patru camere din
Tel Aviv costă cât la New York. Israelul este pe
cale de a deveni Aspen, Colorado, unde
oamenii obișnuiți sunt nevoiți să facă mai bine
de 30 de kilometri în afara orașului, până într-o
zonă rezidențială, fiindcă nu pot găsi nimic
abordabil în Aspen.
- Mințile strategice sunt rezultatul unui
parcurs și al unei educații anume sau
capacitatea de a gândi strategic e înnăscută, ca
aplecarea pentru matematică?
- Este un dar, ca înclinația pentru
matematică. Logica paradoxală a strategiei
contrazice logica vieții de zi cu zi, merge
împotriva tuturor definițiilor noastre normale
ale inteligenței. Strategia are sens pentru cineva
doar dacă înțelege dialectica. Dacă vrei pace,
pregătește-te de război. Dacă vrei război,
dezarmează și vei avea parte de război. Elitele
virile și belicoase înțeleg instinctiv acest tip de
gândire.
- Iată o afirmație ușor de falsificat, dar este
în ea un lucru care mă interesează și vreau să-l
izolez ca să vi-l supun atenției. Aș începe cu
momentul în care George W. Bush l-a întâlnit
pe Vladimir Putin și a zis: «M-am uitat în ochii
lui și am văzut că e un om în care pot să am
încredere cu adevărat.» Teza mea este
următoarea: dacă ești Vladimir Putin și te ridici
până în vârful ierarhiei acelei societăți haotice
și brutale după ce ai trecut prin KGB, trebuie
să fii un fel de geniu strategic cu uimitoare
abilități de supraviețuire, căci pedeapsa pentru
eșec poate fi tortura sau moartea. Acest tip de
capcană darwinistă există în multe țări ale
lumii. Ce înseamnă să fii șeful serviciilor de
securitate în Egipt? înseamnă că a trebuit să-ți
17
Black Pantone 253 U
"
trădezi prietenii, dar numai la momentul
potrivit, și că a trebuit să supraviețuiești multor
predatori feroce care s-ar fi bucurat să te
omoare sau să te tortureze, ori măcar să-ți
arunce în aer cariera. La momentul în care vei
fi devenit Vladimir Putin sau Omar Suleiman,
capacitatea ta de a gândi în perspectivă și de a
analiza amenințările va fi fost testată cum se
cuvine.
Prin contrast, ce ți se cere ca să devii
senator american? Trebuie să ții toasturi la
mese plicticoase, să impresionezi niște bogătani
care sunt în general destul de fazani în politică
și să zâmbești în spoturi TV. Sancțiunile pentru
eșec nu sunt deloc cumplite. Și așa se face că
leadership-ul american e în general ca vai de
lume, iar America este veșnic în poziția
fraierului la pokerul mondial. Aceasta este teza.
Spuneți-mi dumneavoastră de ce e greșită.
- Chiar dacă analiza este absolut corectă,
concluzia dumneavoastră este greșită. Gândiți-
vă ce înseamnă să lucrezi pentru Putin, care
abordează în mod natural orice problemă
printr-o înșelăciune. De exemplu, a avut o
aventură cu o sportivă, o gimnastă, și a trecut
prin două faze. Faza unu: i-a ascuns-o soției.
Faza doi: și-a organizat o campanie care trebuia
să-l prezinte ca macho. S-a afișat în fotografii
cu pușca în mână și în chip de campion la
judo, și, drept urmare, s-a dat drumul la
scurgeri de informații cum că avea o aventură.
Nu o oarecare aventură cu o tânără, ci cu o
gimnastă, cu o atletă. Evident, un astfel de om
este mult mai isteț și viclean, mai apt să
gestioneze conflicte decât omologul său
american. Dar când o asemenea persoană este
șeful unui departament, întregul departament
este, de fapt, paralizat și redus la o echipă de
slugi și valeți. Prin urmare, oricărei probleme i
se aplică doar înțelepciunea vicleanului șef de
departament. Toate celelalte capacități sunt
pierdute, toate celelalte cunoștințe sunt irosite.
Acum, aveți posibilitatea de a alege: puteți
avea un șef de departament lipsit de viclenie,
plus cunoștințele colective și înțelepciunea unui
întreg departament, sau puteți avea un șef
viclean și funcționare zero. Și așa lucrează azi
guvernul rus. Putin și Medvedev au foarte puțin
control asupra birocrației ruse. Când vrei să ai
de-a face cu acești birocrați, și eu am avut de-a
face în dimineața asta, nu sunt deloc
cooperanți, sunt precauți și înșelători, pentru că
încearcă în primul rând să-și protejeze propria
siguranță și stabilitate, precum și beneficiile de
pe urma șefului. Ei trebuie să te înșele, pentru
că îl înșală pe șeful lor chiar înainte ca el să
ajungă la birou. Și toată lumea are jocuri de
jucat. Deci, asta e alternativa: ori un Putin
viclean și un guvern prost, ori un guvern
inteligent și un șef nevinovat. Nu le poți avea
niciodată pe toate. Un Putin nu poate fi un
lider stimulant.
-	O ultimă întrebare. Când am auzit știrile
despre Bin Laden, cu împrejurările în care a stat
acolo și durata șederii lui, mi s-a părut evident
că a fost vândut SUA de cineva din interiorul
aparatului de securitate pakistanez, nu?
-	Nu cred deloc.
-	Credeți că CIA a obținut în mod
independent aceste informații?
-	în primul rând, nu a fost CIA, pentru că
CIA-ul nu procedează la interogatorii la
Guantanamo.
-	Credeți povestea despre curier?
O cred și o cred categoric. Uite, pakistanezii
l-au adăpostit pe Bin Laden. Dar, în asemenea
treburi, singurul mod de a proceda este să
gândești bazându-te numai pe fapte certe. Orice
analiză a poveștii lui Bin Laden îți spune că a
existat o complicitate pakistaneză activă, pur și
simplu fiindcă nu poate să se ducă oricine la
Abbottabad și să locuiască într-un complex fără
să-l întrebe nimeni nimic. în primul rând,
Pakistanul are un sistem în care cetățenii străini
trebuie să obțină permis de rezidență și pe
urmă să-l reînnoiască. Locuiesc străini acolo,
inclusivi arabi, și li se cere să se legitimeze.
Complicitatea pakistaneză este sigură. Ăsta e
un element. în al doilea rând: tipul folosește
curieri. Prin urmare, dacă ai de gând să-l găsești
pe el, trebuie să găsești curierul. Povestea
curierului nu e una de acoperire.
Proba este că, dacă ar fi primit informații de
la un tip din Pakistan, în cazul în care unul
dintre protectorii lui Osama ar fi decis să-l
vândă, ei ar fi știut ce era în complex, iar dacă
ar fi știut ce era acolo, nu ar fi atacat așa cum
au făcut-o. Atacul asupra complexului reflectă
faptul central că nu știau ce s-ar fi putut găsi în
interior. Singurul lucru pe care sperau să-l
găsească era Osama Bin Laden, printre alte
obiecte, mobilier, pereți, indivizi. Dacă un
pakistanez ar fi fost furnizorul, ar fi oferit
două informații, nu doar una. Una este că
Osama Bin Laden e acolo, și doi, acolo nu se
află un pluton.
- înțelegeți că mă irită ceva.
- Intrați acum într-o zonă foarte tehnică, iar
eu nu am dreptul să vorbesc pentru că sunt
chiar în domeniul meu de activitate, deci ceea
ce vă pot spune are niște limite. Dar spuneți-mi
ce vă irită.
- Mă irită că aveți un secret pe care, în mod
evident, îl împărtășeau mai mulți. Să spunem
că doar trei oameni din ISI știau că Bin Laden
era acolo.
- Cei care știau că el era în Abbottabad au
fost cel puțin 12 la număr, și asta pentru că
trebuia să-i tot spui poliției să nu intre, pentru
că trebuia să comunici cu celelalte părți ale
statului pakistanez. Dar, repet, dacă
informațiile americane ar fi venit din interiorul
Pakistanului și s-ar fi știut ce era în complex,
complexul nu ar fi fost atacat așa.
-	Dacă 12 oameni știu un secret, atunci
există și mulți din jurul lor care ar putea avea
acces la o parte din informație.
-	Deci, cu alte cuvinte, există fragmente ale
acelui secret.
- Cu atât de mulți oameni care știu un
secret multă vreme, o scurgere trebuie să fi
fost.
- Știu că informația despre curier v-ar spune
că Osama Bin Laden se găsește în acel spațiu și
nimic altceva. Și operațiunea militară care a
fost montată reflectă acest lucru. Cel care a
plănuit această operațiune militară a avut acel
gen de informații care concordă cu curierul și
care nu concordă cu nicio altă poveste.
- Dacă eu aș fi cel care primește informații
despre obiceiurile lui Bin Laden de la o sursă
din ISI care voia să-și submineze șeful sau să
câștige sprijinul Americii sau să-și cadorisească
amanta, aș putea concepe o operațiune care să
se potrivească cu povestea mea de acoperire
despre curier, care curier a existat cu siguranță,
dar ar fi putut să nu conducă pe nimeni la casa
lui Bin Laden.
- Nu, nu, nu. E o chestiune foarte tehnică.
Are de-a face cu modul în care îți ataci ținta
atunci când știi că există un maximum de doi
oameni care vor trage în tine sau trei oameni
care vor trage în tine, niciunul dintre cei trei
nefiind un țintaș instruit, în comparație cu
modul în care concepi un atac atunci când
crezi că s-ar putea ca 25 de oameni să tragă în
tine. Asta-i tot. Poziția oficială este că a existat
un curier, iar eu înclin s-o cred. Pentru că
atunci când cineva îți spune cum s-a întâmplat
ceva, din punct de vedere operațional adică,
nu-i pune cuvântul la îndoială până nu ai
dovezi că spune ceva nelalocul lui. Dacă ai,
atunci apoi poți urmări o altă teorie. Toate
informațiile pe care le am merg în sensul
poveștii despre curier pentru că povestea asta e
cea care spune că omul rău e acolo, dar nimic
altceva.
- De ce trebuiau să-l omoare?
- Aveau ordin să-l omoare.
- N-ar fi fost Osama Bin Laden o sursă de
informații utile? Sau un motiv serios să-l omori
este că ai un acord cu pakistanezii - «vom
scăpa de problema asta» - și atunci trebuie să-l
omori, pentru că altfel ar putea începe să
vorbească despre cei care l-au protejat în ultimii
zece ani.
- N-a fost nicio înțelegere cu pakistanezii.
Nu există integritate instituțională. Prin urmare,
nu poți face înțelegeri cu sistemul pakistanez.
S-ar trăda unul pe altul. Nu a fost niciun acord.
- L-au ucis pe Bin Laden pur și simplu ca să
evite inconvenientul unui proces?
- L-au ucis pentru că, dacă l-am fi capturat
pe Bin Laden, orice jihadist din lume ar fi avut
datoria să-l răpească pe oricare cetățean
american oriunde în lume ca să-l predea în
schimbul lui Bin Laden.
(Interviu realizat de David Samuels pentru
Tablet Magazine la 6 septembrie 2011)
Traducere de
Marguerite Romoșan și Adina Kenereș
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
opinii
Antecedente ale spionajului ungar în
teritoriile românești înainte și în
timpul Primului Război Mondial.
Partidul Național Român - țintă a poliției
politice ungare
Aurel I. Rogojan
Oprimă confruntare româno-ungaro-
habsburgică despre care există mărturii ale
utilizării serviciilor de informații - în
accepțiunea acelor timpuri - a fost prilejuită de
campania militară a domnitorului Mihai Viteazul
(1599-1600) pentru eliberarea Transilvaniei, ca
etapă a proiectului său de realizare a unității
statale a românilor. Astfel, Mihai Viteazul a
dejucat și contracarat activitățile secrete de
informare pe care cardinalul Andrei Bathory le-a
întreprins în Țara Românească, unde a trimis un
detașament de cercetare format din 50 de călăreți
conduși de Moise Secuiul. Andrei Bathory nu a
primit nicio veste de la Moise Secuiul, dar a fost
surprins să afle că Mihai Viteazul a trecut
Carpații și a pătruns în adâncimea teritoriului
Transilvaniei.
După ce Mihai Viteazul și-a luat titlul de
voievod al Transilvaniei, împăratul Rudolf al Il-lea
l-a trimis la curtea voievodului de la Alba Iulia pe
unul dintre cei mai destoinici spioni ai Casei
imperiale habsburgice, milanezul Carlo Magno.
într-o altă etapă, Casa imperială habsburgică,
prin serviciile sale secrete, a monitorizat procesul
premergător unirii Principatelor Române, cu
intenția evidentă de a împiedica unirea.
Criza orientală din anii 1875-1876 (răscoalele
din Bosnia-Herțegovina și Bulgaria) și războiul
ruso-româno-turc din 1877-1878 au făcut ca
teritoriul României să devină teatrul de operațiuni
al serviciilor secrete austro-ungare, ruse, otomane,
engleze ș. a.
în acest context, Lascăr Catargiu, ministru
interimar al Afacerilor străine, a trimis o notă
confidențială de orientare a agenților diplomatici
români din străinătate. în notă se preciza că
guvernul român «poartă interes răsculaților», dar
păstrează o strictă neutralitate față de evenimente.
Datorită indiscreției lui Gheorghe Costaforu1,
conținutul notei diplomatice a devenit cunoscut
guvernului austro-ungar, ceea ce a constituit un
pretext pentru ca ministrul de Externe al Austro-
Ungariei, contele Gyula Andrassy, să acuze
România de intenții agresive față de Imperiul
Otoman. Deși Austro-Ungaria și-a declarat
neutralitatea față de Războiul ruso-româno-turc,
agenții ei secreți urmăreau sabotarea
aprovizionării armatei române cu cele necesare
ducerii războiului. De asemenea, ministrul
Andrassy a susținut că independența Principatelor
Române nu este indispensabilă, urmând ca
Austro-Ungaria să adopte o decizie după cum va
fi rezultatul războiului. O poziție similară a avut
și Italia2. în documentele secției contrainformative
(contraspionaj) a Serviciului Special de Informații
se afirmă că, înainte de războiul de întregire a
neamului, «[...] pe de o parte, trufia maghiară
care desconsidera umila populație de la Est și Sud
de Carpați, iar pe de altă parte, alianța secretă pe
care regele Carol I o încheiase cu Puterile
Centrale au făcut ca Serviciul de Informații
austro-ungar să nu se ocupe prea asiduu de țara
noastră. Se considerau ca suficiente, în această
privință, simplele informații care se obțineau de la
legații și prin atașații militari».3
Aceasta nu înseamnă că Serviciul de
Informații austro-ungar nu și-a dezvoltat un
sistem de control secret eficient pentru
cunoașterea tendințelor politice și aspirațiilor la
identitate și unitate națională ale românilor din
Transilvania. De asemenea, Austro-Ungaria era o
beneficiară favorită a informațiilor de amănunt și
mare acuratețe obținute din România de spionajul
german, a cărui rezidență la București era
condusă de cabinetul ministrului plenipotențiar.
în Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat,
activitatea secretă de informații a Austro-Ungariei,
preponderent a guvernului de la Budapesta, viza
scopuri de reprimare a mișcărilor naționale ale
românilor și de deznaționalizare a acestora.
Trebuie spus că activitățile statului român,
îndeosebi cele ale Ministerului de Interne și ale
Ministerului de Război, au sprijinit aspirațiile
naționale ale românilor din cuprinsul Imperiului
Austro-Ungar, în care scop a fost organizată o
activitate adecvată de investigare secretă asupra
condițiilor socio-politice, economice și cultural-
religioase asigurate acestora, concomitent cu
informarea opiniei publice internaționale despre
teroarea și politica de deznaționalizare la care era
supusă populația românească din Transilvania,
Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina.
în Austro-Ungaria, jandarmeria, Siguranța și
serviciile de informații și contrainformații militare
au avut obiective circumscrise deznaționalizării
popoarelor supuse și reprimării mișcărilor de
eliberare națională ale românilor, sârbilor,
italienilor, polonezilor ș. a.4 Mii de români din
Transilvania au fost arestați, întemnițați și
maltratați. Conducătorilor mișcărilor naționale li
s-au înscenat procese politice. O referință este în
acest sens procesul memorandiștilor din 1893,
care a avut loc la Tribunalul maghiar din Cluj.5
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial,
regele Carol I avea serioase dificultăți în ceea ce
privește respectarea angajamentelor personale față
de vărul său, Wilhelm al II-lea, împăratul
Germaniei, deoarece partidele politice și cercurile
conducătoare - cu excepția conservatorilor
filogermani grupați în jurul lui Petre Carp - se
împotriveau alianței cu Puterile Centrale.
De asemenea, la 18 septembrie 1914, guvernul
român a încheiat o convenție secretă cu Rusia
care, în schimbul neutralității României, avea să
se împotrivească oricărei atingeri a integrității
teritoriale a acesteia. Totodată, României i se
recunoștea dreptul de a-și elibera teritoriile cu
populație românească din Austro-Ungaria.
Adevărul este că regele Carol I a încercat din
răsputeri să impună intrarea în alianță cu Puterile
Aurel I. Rogojan
Centrale, ceea ce ar fi amânat formarea statului
național-unitar român. în acest context, colonelul
Maximilian Ronge, ultimul șef al Serviciului de
Informații Militare al Imperiului Austro-Ungar,
consemnează: «România, al doilea aliat probabil,
elabora în 1914 un plan de ofensivă împotriva
Austro-Ungariei.»6
O altă însemnare a lui Ronge arată că, față de
preparativele de război ale României și simpatia
manifestată în țară față de Serbia, «am fost
nevoiți să începem spionajul și împotriva acestui
prieten».7
Legăturile statului român cu conducătorii
mișcărilor naționale din Transilvania, Banat,
Crișana, Maramureș și Bucovina au fost strict
controlate, starea de spirit a populației - minuțios
cercetată.
Maximilian Ronge versus Spiridon Boița
Statul Major al Armatei Regatului României a
organizat, începând din 1910-1911, o vastă rețea
informativă pentru cercetarea sistemului de
apărare al Austro-Ungariei pe întreg arcul
Munților Carpați. Se urmărea un dublu scop: pe
de o parte, să se constate dacă sistemul respectiv
este doar defensiv sau compunerea sa indică
eventuale intenții agresive, iar pe de altă parte,
trebuiau obținute informațiile necesare în cazul în
care armata română ar trebui să facă față unei
confruntări militare care să implice operațiuni de
război pe teritoriul Transilvaniei.
Peste 200 de români din Transilvania,
Maramureș, Crișana și Banat - ingineri, avocați,
medici, preoți, lucrători feroviari, factori poștali,
comercianți, silvicultori și de alte profesii -, cu
toții animați de vii sentimente patriotice, au
acceptat riscurile inerente misiunilor de spionaj în
confruntarea cu redutabilul serviciu de spionaj și
contraspionaj austro-ungar, condus de Maximilian
Ronge. Au pătruns în dispozitivele militare austro-
ungare și au cules informații prin observare,
iscodire ori sustragere de documente secrete, pe
care Boița le preda șefului poliției din Predeal,
omul de legătură cu Marele Stat Major.
Mulți dintre membrii rețelei lui Spiridon Boița
au plătit cu viața devotamentul lor față de deviza
«Vrem să ne unim cu țara», fiind condamnați la
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
19
Black Pantone 253 U
moarte prin spânzurare. De aici și denumirea de
«Clubul Spânzuraților», sub care era cunoscută
rețeaua română de spionaj condusă de Spiridon
Boița. Cu toate acestea, patrioții români nu
pregetau să solicite fără rezerve să facă parte din
club. Spiridon Boița locuia în Brașov și, pentru a-
și justifica prezența în zonele de frontieră, de
unde trecea clandestin în România pentru a preda
informațiile, și-a cumpărat mai multe proprietăți
în vecinătatea graniței cu Regatul României.
Maximilian Ronge evocă admirativ în
memoriile sale profesionismul «taciturnului și
vicleanului Boița», dar nu-și poate reprima
insatisfacția că, deși l-a suspectat, începând cu
anul 1911, când l-a descoperit procurându-și
hărțile Transilvaniei, nu a reușit să-i întrerupă
activitatea în următorii șapte ani, până la
terminarea războiului.
Max Ronge descrie tehnicile de deghizare și
acoperire folosite de Boița - tăietor de lemne în
căutare de lucru, geambaș (hoț de cai) mereu
preocupat de posibilități de trecere a cailor furați
dintr-o parte în alta a graniței -, încercând astfel
să justifice eșecul serviciului său, care nu a reușit
să-l prindă pe român.
Rețeaua lui Spiridon Boița a căpătat un larg
sprijin din partea populației din ținuturile
românești supuse Imperiului Austro-Ungar, iar
exemplul voluntarilor din Clubul Spânzuraților
avea să fie urmat de alți patrioți români, în frunte
cu Petre A. Boțianu, în perioada ocupației
horthyste a nord-vestului României.
Serviciile secrete austro-ungare, Mihai
Eminescu și proiectul politic «Dacia Mare»
Ideologia mișcărilor revoluționare ale anului
1848 a revitalizat și în Principatele Române
conștiința unității naționale. Drept urmare, au
fost inițiate ori reluate unele proiecte etno-
politico-statale românești, circumscrise idealului
«Daciei Mari». întors în țară de la studii, Mihai
Eminescu se dedică, în două etape distincte, unui
astfel de proiect, realizând că se angajează într-o
acțiune care va întâlni opoziția Austro-Ungariei.
în prima etapă, începând din octombrie 1875,
se numără printre militanții Societății Arboroasa,
constituită la Cernăuți cu scopul declarat de a
atrage atenția asupra situației românilor din
cuprinsul Imperiului Austro-Ungar. Activitatea
societății a fost strict supravegheată de polițiile
politice imperiale ale Austro-Ungariei și Rusiei.
Doi ani mai târziu, în contextul Războiului
pentru Independență, societatea este desființată,
iar cinci membri ai acesteia, printre care și
Ciprian Porumbescu, sunt arestați.
Mihai Eminescu s-a stabilit la București,
devenind redactor la ziarul conservator Timpul și,
din 1882, ca fondator al societății Carpații, relan-
sează proiectul «Dacia Mare» («Dacoromania»).
De această dată, activitatea lui Eminescu pentru
conștientizarea unității naționale a românilor este
considerată mult mai periculoasă, supravegherea
cu agenți și informatori fiind coordonată de
ministrul plenipotențiar al Austro-Ungariei la
București, baronul Ernst von Mayr. Conspiratorul
Eminescu este «încadrat informativ» cu agentul
F. Lachman, oficial redactor la ziarul Bukarester
Tageblatt. în depeșele sale secrete, von Mayr face
referire la o «sursă sigură». Din informațiile
obținute de la această sursă se poate deduce că
era vorba de o persoană din conducerea societății
Carpații, care a fost nevoită să activeze și
clandestin.
Exemplul societății Carpații a fost repede
însușit de tineri intelectuali români care au fondat
societăți similare la Viena (România jună),
Mikael Kihlman
Viață citadină II, u/c, (2007)
Budapesta («Petru Maior»), Cernăuți (Junimea,
Dacia, Bucovina și Moldova), iar în Transilvania,
rețeaua societăților Astra.
îngrijorat de extinderea mișcărilor naționale
române, Wilhelm I al Germaniei și von Bismarck
amenință cu războiul, Austro-Ungaria recurge la
manevre militare de intimidare, Rusia nu rămâne
nici ea indiferentă.
în acest context are loc arestarea și internarea
lui Mihai Eminescu, după ce Petre Carp
transmisese de la Viena: «Da, mai închideți-i gura
lui Eminescu.» Sediul societății Carpații este
percheziționat, iar sediile altor societăți sunt
devastate.
Pentru ca statul român să nu fie tentat să
susțină idealurile de unitate ale românilor din
cuprinsul Imperiului Austro-Ungar, regele Carol I
a fost convins să adere în secret la Tripla Alianță
(Germania, Austria, Italia), cu consecințele ce
decurgeau de aici pentru lupta națională a româ-
nilor din Transilvania.8
în preajma Primului Război Mondial
în anii de dinaintea izbucnirii Primului Război
Mondial, comitatul Bihorului devenise un centru
activ al redeșteptării naționale. Relațiile politice
ale Comitetului Executiv al Partidului Național
Român cu primul-ministru al Ungariei, Tisza
Istvăn, «au fost sistate și înlocuite cu o stare de
suspiciune și tensiune mai încordată ca oricând»9.
Toți fruntașii politici români erau strict
supravegheați. Astfel, potrivit afirmațiilor dr.
Aurel Lazăr, liderul Secției Bihor a Partidului
Național Român, «[...] poliția maghiară și-a
intensificat acțiunile de supraveghere a tuturor
membrilor marcanți ai Partidului. Avem știri că
scrisorile noastre sunt confiscate și citite [...], că
toate convorbirile telefonice ne sunt
supravegheate, că anumite persoane oficiale sau
informatori plătiți au datoria să raporteze tot ceea
ce pot afla despre noi»10.
Informațiile privind agitațiile care cuprinseseră
satele românești de pe Valea Crișului Negru
ajungeau la autoritățile ungare și prin intermediul
pretorului de Beiuș, Emil Werthenstein, care le
trimitea regulat superiorului său, prefectul de
Oradea, iar de aici ele ajungeau la Budapesta.
Zilnic premierul ungar primea rapoarte secrete,
telegrame și extrase de presă despre activitatea
politică a românilor transilvăneni. Secretarul său
personal, Hallosi Tivadar, îi prezenta prioritățile
zilnice și rapoartele agenților secreți asupra
acțiunilor liderilor politici români. Ce conțineau
aceste rapoarte? De regulă, ele reproduceau
acuzațiile de deznaționalizare prin școală, reacțiile
față de introducerea obligatorie a limbii maghiare
în oficierea serviciului religios de către unele
biserici unite, informări asupra numeroaselor
procese politice, care cuprindeau loturi de zeci de
inculpați, date și studii biografice referitoare la
liderii politici ardeleni. Merită spus că rapoartele
fac o bună impresie profesională prin
profunzimea și obiectivitatea lor.
Atât premierul ungar, cât și șeful său de Cabinet
erau direct implicați în operațiunile speciale orga-
nizate de serviciile de la Budapesta, inclusiv în
cele de spionaj. Ei țineau legătura directă cu con-
troversatul vicar de Oradea, Vasile Mangra11, și cu
profesorul universitar Iosif Siegescu12. Asupra
celor doi planează încă bănuiala de trădare față
de propriul popor.
Sursele cercetate ne permit să afirmăm că,
înainte de Primul Război Mondial, atât dubla
monarhie austro-ungară, cât și Germania
desfășurau activități informative speciale în
România. Germania avea însă un aparat
informativ mult mai activ și mai bine organizat,
fapt ce i-a permis să obțină cu ușurință informații
de natură militară, economică și politică necesare
fundamentării și susținerii strategiilor sale
expansioniste. Sprijinită de structurile informative
germane, dubla monarhie a reușit, spre sfârșitul
anului 1915, să-și organizeze un aparat secret
specializat pentru România, care a obținut date
valoroase exploatând în mare măsură tarele
societății românești din primele decenii ale
secolului XX, ce au favorizat trădarea.
Serviciile secrete austro-ungare, în special cele
ungare, au fost deosebit de active în România în
timpul Primului Război Mondial, atât în anii
neutralității, cât și după intrarea țării noastre în
război. în perioada neutralității României (1914-
1916), acestea au dat o adevărată «bătălie» pentru
obținerea și descifrarea codurilor diplomatice
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
folosite de Ministerul de Externe al României. în
acest scop, au reușit recrutarea directorului
general al Poștelor, colonelul Victor Verzea, care a
divulgat spionajului cezaro-crăiesc secretele
transmise de reprezentanții diplomatici ai țărilor
Antantei acreditați în România, precum și
derularea tratativelor cu Anglia și Franța privind
condițiile intrării țării noastre în război13.
în acest context, spionajul ungar «și-a întins
spre fiecare vecin antene de spionaj», cu misiunea
expresă de a supraveghea «orice mișcare
importantă» făcută atât în planul politicii externe
românești, cât mai ales în domeniul militar.
Informațiile furnizate au fost atât de precise,
încât factorii decizionali de la Budapesta erau,
încă din primăvara anului 1916, în posesia tuturor
datelor privind iminența intrării României în
război împotriva Triplei Alianțe. Contele Tisza
Istvan, primul ministru al guvernului ungar14, nu
a dat însă crezare informațiilor.
Nu au fost omise activitățile de propagandă și
contrapropagandă. Astfel, în plan intern, printre
direcțiile de acțiune ale serviciilor secrete de la
Budapesta se afla și combaterea iredentismului
antimaghiar, în speță cel românesc, slovac și sârb,
ținta principală constituind-o Partidul Național
Român din Transilvania.
Note:
1	Gheorghe Costaforu (1820-1876), politician,
profesor și jurist român, primul rector al Universității
din București (1864), ministru de Externe (1871-1873),
agent diplomatic la Viena din 1873.
2	Documente privind istoria României. Războiul de
Independență, vol. III, Editura Academiei Române,
1953, pp. 124-125.
3	Ioan Dumitru, Spionajul maghiar în România
1918-1940, Editura Concordia, Timișoara, 1990, p. 5.
4	Max Ronge, Spionaj și contraspionaj, Editura
Rusă, București, 1955, pp. 6-22.
5	Teodorescu M. Vasile, Transilvania sub maghiari
și români, București, 1941, pp. 65-68.
6	Max Ronge, op. cit., p. 68.
7	Ibidem, p. 70.
o	r
8	Surse: Aurel V. David, «Mihai Eminescu, prima
jertfă pe altarul Daciei Mari», în Studii și cercetări de
Dacoromânistică, anul I, nr. 1, 2011, Fundația
Academia Dacoromână, București, 2011, pp. 59-74; Ilie
Dugan, Istoricul Societății Academice Române
«Junimea» din Cernăuți. Partea întâia «Arboroasa»
(1875-1877), Editura Societății, București, 1930; Mihai
Eminescu, Opere, IX, Publicistică, Editura Academiei
Române, București, 1980, pp. 217-220; Gheorghe Ene,
«Eminescu și serviciile secrete», în revista Argeș, anul
III, nr. 16, ianuarie 2003; Teodor Pavel, «Despre
Societatea Carpații», în Mișcarea românilor pentru
unitate națională și diplomația Puterilor Centrale, vol. I
(1878-1895), Editura Facla, Timișoara, 1979; Augustin
Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui
Eminescu, Editura Academiei Române, București, 1962,
p. 435; Mihai Eminescu, Sfântul Pământ al
Transilvaniei, Antologie, prefață, note și comentarii de
D. Vatamaniuc, Editura Saeculum, București, 1997;
Nicolae Georgescu, A doua viață a lui Eminescu,
Editura Europa Nova, București, 1994; Theodor
Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura
Serafimus Grup, Brașov, 1999; Constantin Barbu,
Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului
Eminescu, vol. I, Editura Sitech, Craiova, 2008.
9	Mihail Diaconescu, Sacrificiul, Editura Cartea
Românească, București, 1988, p. 43.
10	Idem.
11	Episcopul vicar de Oradea, Vasile Mangra, în
tinerețe militant de frunte al mișcării de emancipare
națională a românilor ardeleni, a devenit ulterior un
susținător notoriu al politicii guvernului de la
Budapesta în schimbul satisfacerii unei ambiții
personale, aceea de a ajunge mitropolitul Ardealului.
Totuși, după declanșarea Primului Război Mondial, în
momentul în care a fost numit mitropolit al Bisericii
Ortodoxe Române din Ardeal, el a avut conștiința
condiției sale și i-a spus premierului ungar că ezită să
accepte numirea ca mitropolit deoarece «[...] clericii și
laicii știu de ingerințele mereu repetate ale guvernului
în lucrările Congresului Național Bisericesc Electiv [...].
Eu sunt acuzat aproape întruna că am pactizat cu
guvernul [...], că mi-am renegat convingerile naționale
tocmai acum, când sute de învățători și preoți români
au fost condamnați la moarte, la ani grei de temniță
sau la detențiune în lagăre sub acuzarea de trădare a
statului sau de atitudine defetistă [...], că eu lezez prin
atitudinea mea credința românilor în valorile bisericii
lor naționale [...]». Vezi Mihail Diaconescu, op. cit., p.
339 și urm.
12	Profesor la Universitatea din Pesta, doctor în
drept, filosofie și teologie, prelat domestic pontifical
(titlu onorific acordat de Papa Benedict al XV-lea), de-
putat, consilier aulic imperial, comisar ministerial pen-
tru școlile normale și episcopale române și apropiat,
prin socrul său - Mocsary Lajos -, de Tisza Istvan.
Odată acceptat în casta potentaților, Iosif Siegescu a
început să denunțe lupta de emancipare națională a
românilor transilvăneni, devenind promotorul unui
antiromânism fanatic și absurd.
13	Marian Ureche, Serviciile secrete maghiare, I.S.I.,
București, 1992, p. 9.
14	Sau ministru-președinte, conform uzanțelor
vremii.
Mikael Kihlman
Blue IV, ac rece (2010)
Mikael Kihlman
Blue II, ac rece (2007)
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
21
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
diagnoze
Cultura întâlnirii.
Despre pontificatul lui
Francisc
Andrei Marga
Cultura dell’ incontro e l’ unico modo per
fare andare avanti la famiglia e i popoli
(Cultura întâlnirii este unicul mod de a
face să înainteze familia și popoarele)” - ne spune
cardinalul Jorge Bergoglio, în prima carte
publicată după ce a devenit Papa Francisc,
volumul II nuovo Papa si raconta. Conversazione
con Sergio Rubin e Francesca Ambrogetti (Salani
Editore, Milano, 2013, p. 105). Se stabilesc astfel
câteva repere ale noului pontificat și, desigur, ale
acțiunii unei instituții cu pondere majoră în
orientările culturale și în viața oamenilor de azi.
Căci, chiar și pe fondul secularizării conștiințelor
și al expansiunii unei religiozități artificioase, care
a pierdut contactul cu personalismul iudeo-
creștinismului sau nu l-a avut vreodată, poate
tocmai datorită acestui fundal neprielnic, felul
cum concepe creștinismul și lumea Suveranul
Pontif de la Roma, are importanță covârșitoare
pentru cine vrea să înțeleagă încotro se îndreaptă
societatea timpului nostru.
Cunoașterea reflecțiilor din acest volum inau-
gural devine și mai importantă dacă se ia în
seamă împrejurarea că noul pontif provine, ca o
premieră istorică, din cultura religioasă neobișnuit
de bogată în consecințe a iezuiților, că el vine din
Argentina, culminând cariera unui tînăr care s-a
dedicat slujirii celorlalți, s-a pregătit în chimie și,
apoi, în psihologie și a elaborat un doctorat
despre Romano Guardini la Frankfurt am Main,
pentru a deveni episcop auxiliar și, în 2002,
arhiepiscop de Buenos Aires și cardinal al Bisericii
Romano Catolice.
Totuși, încă un fapt sporește importanța
cugetărilor din primul volum al noului Papă. Știm
prea bine că fiecare dintre pontifii aleși în perioa-
da postbelică s-a profilat prin prestații de cotitură
pentru creștinism, Biserică și societate. Bunăoară,
Ioan al XXIII-lea, înțelesese, peste rafinamentele
atât de ramificatei teologii din timpurile mai noi,
nevoia acelui “aggiornamento” al abordărilor ecle-
siale și teologice, care a dus la convocarea
Conciliului Vatican II. Succesorul său, Paul al
VI-lea, a folosit calificarea excepțională a noilor
generații de teologi, precum Henry de Lubac,
Congar, Karl Rahner, Ratzinger, Kung, pentru
elaborarea celebrelor declarații ale Vatican II, care
au stabilit interpretări înăuntrul cărora ne aflăm
și astăzi. Ioan Paul I a pus capăt simbolisticii
papale devenită prăfuită în epoca democrațiilor de
masă și a lansat tema angajării Bisericii în demo-
cratizarea din societate. Ideile pe care le-a schițat
în scurtul său pontificat au fost lărgite de Ioan
Paul al II-lea, care a readus în mijlocul eveni-
mentelor chemarea biblică “nu vă fie frică!” și a
contribuit la restructurarea geopolitică a lumii.
Prin Benedict al XVI-lea pontificatul a fost exerci-
tat de cel mai mare teolog ajuns pe scaunul
Sfântului Petru în ultimele patru secole. Acesta a
redat actualitate preceptelor de bază ale învăță-
turilor biblice, precum “Dumnezeu este iubire”,
“speranța salvează”, “iubirea în adevăr este calea
de urmat”, “ecologia omului trebuie să întregească
ecologia naturii”, “catalogul drepturilor civile se
cere completat cu catalogul îndatoririlor”, “drep-
turile și libertățile fundamentale se asigură mai
profund într-o lume în care se asumă că
Dumnezeu este atotputernic și prezent”. Cu
Benedict al XVI-lea s-a ajuns la etalonul
neobișnuit de înalt care pretinde ca suveranul
pontif să fie nu doar un teolog de cea mai mare
anvergură, legitimat de opera originală, ci și un
gânditor ce-și asumă să caute dezlegări la marile
frământări ale umanității.
Din evocarea de mai sus se poate sesiza cât de
mare este solicitarea ce se adresează celui care a
urcat în 2013 în scaunul petrin. Care este răspun-
sul Papei Francisc? Vom putea, firește, face con-
siderații detaliate abia cu trecerea timpului, citin-
du-i cărțile și observându-i inițiativele.
Deocamdată putem, însă, observa câteva opțiuni
ce prefigurează pontificatul său. Să le rezumăm.
Se citează frecvent faptul că la conclavul care
l-a ales pe Benedict al XVI-lea, cardinalul
Bergoglio a tranșat scrutinul, cerând adepților săi
să-l voteze pe cel mai bine plasat - cardinalul de
atunci Joseph Ratzinger. Faptul nu reprezintă doar
uzanța în situații de evidentă preferință pentru un
candidat, ci și prețuirea aparte pentru cel pe care
îl socotea „la mente teologica (mintea teologică)”
a lui Ioan Paul al II-lea. în conclavul din 2005,
cardinalul Bergoglio a atras voturi având un profil
distinct, caracterizat de austeritatea ținutei
personale și devoțiune ( „la sua austerita e
frugalita, assieme a una intensa dimensione
spirituale, sono elementi che lo elevato sempre
piu alla condizione di <papabile>” - nota atunci
ziarul „L Espresso”). Nu numai că în cursul
conclavului nu a scos o vorbă ce putea aduce a
campanie de alegere, dar primatul argentinian de
origine piemonteză s-a comportat în linia
modestiei sale devenite notorie. El continua să
răspundă personal la telefon, să circule cu
tramvaiul și trenul, să-i viziteze pe nevoiași, să
contacteze oamenii, să meargă în carcerele
închisorilor, după ce, de pildă, atunci când a fost
ales în fruntea curiei de la Buenos Aires, nu a
comandat straie de ceremonie noi, ci le-a îmbrăcat
pe cele ale predecesorului decedat, iar locuința sa
a rămas foarte modestă (de fapt a rămas astfel
până la ora de față, când Papa Francisc locuiește
într-un mic apartament ocupat altădată de cei
veniți cu treburi la Vatican!). După instalarea lui
Benedict al XVI-lea, comentatorii vorbeau de un
„ timido”, care a simplificat la maximum
ceremonialul vieții curente a Papei și a alocat
timp cercetărilor din bibliotecă. Acum, după
instalarea noului pontif, comentatorii vorbesc
despre o persoană discretă și deschisă, preocupată
de ceilalți. Papa Francisc lasă să se întrevadă, prin
multe indicii, un pontificat ce vrea să accentueze
importanța hotărâtoare a felului personal de a
asuma viața pe Pământ și a întâmpinării celuilalt.
Această orientare este confirmată și de alte
opțiuni. Dintre papii care l-au precedat, Francisc îl
citează cu predilecție pe Ioan al XXIII-lea, care
„era, de asemenea, un păstor care ieșea în stradă”
(p. 75). Iar dintre iezuiții vestiți, îl elogiază
neprecupețit pe cardinalul Cassaroli, care, fiind
secretar de stat al Vaticanului, circula cu
autobuzul și-și petrecea sfârșitul de săptămână
vizitând încarcerați. Doctoratul lui Jorge Bergoglio
este o cercetare a scrierilor lui Romano Guardini,
care lansase formula celebră - „secolul XX va fi
secolul Bisericii” și inițiase reflecția asupra unui
„aggiornamento” al acesteia. Tânărul Joseph
Ratzinger își asumase la doctorat, sub aceeași
fecundă inspirație, lămurirea sensului Bisericii în
relație cu poporul lui Dumnezeu, iar la habilitare,
clarificarea locului redempțiunii în istoria
universală. Papa Francisc anunță un pontificat ce
își propune, înăuntrul tradiției teologice mai noi
de abordare a Bisericii, să recupereze dimensiunea
pastorală a acesteia.
Noul suveran pontif afirmă răspicat, în Il
Nuovo Papa si raconta, că, în momentul actual,
Biserica trebuie să facă o alegere și „să coboare în
stradă pentru a căuta oamenii, a cunoaște
persoanele pe nume” (p. 71). Biserica trebuie să
evite autoreferențialitatea. „O Biserică - spune el
- care se limitează la a administra travaliul
parohial, care trăiește închisă în comunitatea sa,
ajunge exact ca o persoană izolată: se atrofiază
fizic și moral.... O Biserică autoreferențială ajunge
exact precum o persoană autoreferențială: devine
paranoică, autistă”(p. 72). Biserica are a-și
reafirma caracterul misionar care i-a fost
încredințat de la început. „Trebuie să
reconsiderăm viața internă a Bisericii pentru a
merge în întîmpinarea poporului credincios al lui
Dumnezeu. Conversiunea pastorală ne cheamă să
trecem de la o Biserică ce <reglementează
credința>, la o Biserică ce <transmite și activează
credința>” (p. 74). Papa Francisc se opune explicit
„clericalizării (clericalizzatione)” Bisericii și
pretinde sacerdoților să fie nu „administratori”, ci
„păstori” în înțelesul genuin al cuvântului. El este
de acord cu observația pe care Benedict al XVI-lea
a făcut-o în Spania, când a arătat că religia
catolică nu este un „catalog de interdicții”, ci o
orientare spre acțiune, și cere, la rândul său, „să
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
se dea prioritate întâlnirii între persoane, pentru a
merge împreună (incontro tra le persone, al
camminare insieme)” (p. 76). Papa Francisc
anunță deja un pontificat ce vrea să scoată
Biserica din ritualism printr-un angajament
împrospătat și inspirator al preoților în relație cu
viața credincioșilor.
Deja adolescentul Jorge Bergoglio a fost
confruntat cu experiența proximității morții, când
a fost nevoit să traverseze dureri de nedescris, ce
s-au încheiat cu ablațiunea părții superioare a unui
plămân. Atunci a căpătat percepția mai acută a
„limitelor umane” proprii, care a întărit, cum
spun intervievatorii săi din volumul Il Nuovo
Papa si raconta, „capacitatea sa de a distinge
lucrurile importante ale vieții, de cele accesorii”
(p. 36). Pe acest curs tânărul Jorge Bergoglio și-a
însușit deviza „urmează exemplul lui lisus”,
pentru ca, mai târziu, să intre în rândurile celor
aflați, cum spune noul pontif, „în prima linie a
Bisericii”, pentru a-i îndeplini misiunea -
Compania lui lisus. Papa Francisc prefigurează un
pontificat în care se va căuta ca iisusocentrismul
și valorile ce-l însoțesc, precum moderația,
devoțiunea, supunerea, disciplina, caracteristice
iezuiților, să capete relief în viața creștinilor.
Trebuie făcută mereu distincția între
austeritatea morală rezultată din cumpănirea
lucidă a sensului vieții și cultivarea, colorată
adesea mistic, a suferinței. Trecând el însuși la un
moment dat prin dureri fizice aproape
insuportabile, pontiful actual vrea să scoată, la
rândul său, durerea din îmbrățișarea misticii și să-i
redea gravitatea în existența umană. Papa Francisc
afirmă că „durerea nu este virtute în sine, dar
poate fi virtuos modul în care noi o înfruntăm.
Vocația noastră este la plinătate (alla pienezza) și
la fericire, durerea reprezintă o limită”(p. 36),
lisus din Nazaret rămânând exemplificarea
supremă a înțelegerii sensului durerii. El pledează
pentru reasumarea culturală, în întreaga ei
gravitate, a „morții” ineluctabile și derivarea de
consecințe pe planul întâlnirii cu celălalt, în
condițiile unei societăți care are „tendința de a
oculta moartea”(p.4o). Papa Francisc anunță un
pontificat preocupat să aducă din nou cultura la
a-și asuma datele fundamentale, indepasabile, ale
condiției umane.
Una dintre acțiunile lui Ioan Paul al Il-lea
înăuntrul Bisericii a fost izolarea „teologiei
eliberării”. Constituit de discipoli ai lui Karl
Rahner aflați la studii teologice în Germania, sub
inspirația directă a lui J.B. Metz și sub presiunea
gravelor probleme sociale din America de Sud,
acest curent eclesial s-a apropiat de stânga
marxizantă a timpului și a tins spre identificarea
mântuirii din creștinism cu revoluționarea
societății. Papa de atunci l-a însărcinat pe
cardinalul Joseph Ratzinger cu examinarea
amănunțită a tezelor lui Gustavo Gutierrez,
Leonardo Boff și alții. Cardinalul responsabil cu
doctrina al Vaticanului a supus unei respingeri
foarte bine elaborate, în piese de rară strălucire
ale polemicii dintotdeauna (vezi Joseph Cardinal
Ratzinger, Politik und Erlosung..., 1986), a acelei
apropieri a religiei de politică ce ajunge să le
suprapună la un moment dat și a apărat teza
după care mîntuirea transcende orice istorie
concretă și fiecare subiect al acesteia (pentru
considerații detaliate vezi Andrei Marga,
Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph
Ratzinger, Eikon, Cluj, 2010, pp.229-232). Era de
așteptat ca Papa Francisc să abordeze, de
asemenea, tema. In volumul Îl Nuovo Papa si
raconta avem trei exprimări concludente - acordul
cu teza lui Joseph Ratzinger, observația că în acea
respingere a „teologiei eliberării” s-a mers mai
Mikael Kihlman
Plimbare pe malul râului, ac rece (2006)
mult pe partea „limitelor” acesteia, fără a se
epuiza astfel poziția Bisericii (p.78), și
îmbrățișarea tezei că Biserica face „politică în
sensul evanghelic al cuvântului”, la distanță de
opticile inevitabil înguste ale partidelor aflate în
competiție (p. 79). Papa Francisc lasă să se
întrevadă un pontificat în care politica este
asumată drept preocupare cuprinzătoare pentru
soarta oamenilor, ce vrea să evite „infiltrarea
ideologică” de orice extracție. Denunțarea violării
drepturilor omului, a oprimării și excluziunii
sociale, a educației insuficiente și a alimentației
carente dețin locul central în această politică,
după cum „cultura muncii (la cultura del lavoro,
unita al sano riposo, e insostituibile)” și a
„capacității de creare (la capacita di creare)” sunt
temele „nesubstituibile (insostituibile)”(p.103) ale
ei.
Benedict al XVI-lea a obișnuit lumea cu un
pontif care oferă, prin reflecțiile și intervențiile
sale publice, o interpretare sistematică a
evenimentelor majore. în scrierile sale avem cea
mai amplă abordare a lumii actuale ca fiind una
secătuită de sens. Altfel spus, oamenii timpului
nostru produc incomparabil mai mult decât
oricând înainte, dar nu mai găsesc sensul. Papa
Francisc vede societatea actuală ca una căzută sub
dominația „consumismului” (p.77) - un
„consumism” care a urcat, între timp, până la
nivelul perceperii religiei, care este văzută, la
rândul ei, ca obiect de consum. El respinge fără
ezitare pretențiile de confort puse în fața religiei
și vorbește de apariția unei „religione alla carta”
ca fenomen ce trebuie îndepărtat. Papa Francisc
prefigurează un pontificat ce-și asumă să
promoveze distincția dintre autentica religiozitate
și formele noi și difuze ce ocupă scena în
deceniile recente.
Conceperea relației cu religiile diverse și cu
celelalte denominațiuni ale creștinismului este un
teren inevitabil de specificare a unui pontificat.
Papa Francisc derivă consecințe din viziunea sa
generală organizată în jurul conceptului de „iubire
(amore)”, care, așa cum observa Marele Rabin de
Buenos Aires, își trage sursele din Deuteronom
(„Tu vei iubi, așadar, Eternul”), Leviticul ( „îl vei
iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți”) și,
desigur, din continuarea acestei optici în
Evanghelia după Matei. în chip evident, Vechiul
Testament și Noul Testament sunt asumate în
unitatea lor indestructibilă și asigură, împreună,
temelia pentru o abordare preocupată să valorifice
ceea ce au în comun religiile și denominațiunile.
Papa Francisc anunță un pontificat ce continuă
linia ecumenică a rezoluțiilor Vatican II.
Vederile unui suveran pontif interesează nu
numai sub aspectul teologic, conceptual, ci și sub
aspectul programului acțiunilor sale concrete.
Dacă este să reunim sub un termen sintetic acest
program, atunci termenul nu poate fi altul decât
„cultura întâlnirii”. „Construirea unei culturi a
întâlnirii (la construzione di una cultura dell
incontro)” este, de altfel, și titlul unuia dintre
capitolele cele mai substanțiale ale primei cărți a
noului pontif, Il Nuovo Papa si raconta. Aici,
Papa Francisc argumentează pentru o alternativă
energică la orice formă de atomizare a vieții din
modernitatea actuală. El acuză, de altfel,
abordările secolului anterior ca fiind
„uniformizatoare”: ele transformă persoana
umană în „atom pasiv”. Din perspectiva sa,
„sfidarea mai umană este propriu-zis
organicitatea” (p.107). El însuși „un uomo degli
incontri personali”, cum s-a spus de către mulți
observatori, noul pontif pledează pentru
„întâlnirea cu Dumnezeu” (care trebuie să
pornescă „dinăuntrul” persoanei, p.46),
„întâlnirea cu Iisus” și întâlnirea cu celălalt, de
fiecare dată întâlnirea semnificând „ieșirea din noi
înșine”(p.72). „în acest moment, sau ne așezăm
pe calea culturii întâlnirii sau suntem pierduți” -
spune suveranul pontif. Aceasta înseamnă a da
curs acelei „nostalgii (nostalgia)” către altă
realitate, ce rămâne caracteristică ființei umane
(Holderlin este luat aici ca referință), și a
manifesta „iubirea (amore)” în sens precis, ca „a
da spațiu celorlalți (dare spazio agli altri)” (p.120).
Papa Francisc prefigurează un pontificat orientat
spre repunerea în drepturi a comunității rezultate
din angajamentele profunde ale inimii.
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
scriitori afirmați dup„ 1989
O exegetă a nostalgiei:
Andreea Deciu
Alex. Ștefănescu
Printre tinerii invitați - imediat după 1989 - să
colaboreze la România literară s-a numărat și
Andreea Deciu, studentă pe atunci la
Facultatea de Litere din București. Pentru mine, a
fost o surpriză. O mignonă neverosimil de
frumoasă, o păpușă Barbie privind lumea pe sub
gene lungi scria ca unul dintre acei critici masivi
și cu barbă, care examinează cărțile prin ochelari
cu rame negre, zâmbind malițios. Nu auzise
nimeni de ea, dar se pronunța în cunoștință de
cauză, fără ezitare asupra celor mai diferiți autori,
clasici sau contemporani, români sau străini. Pe
care îi mai și sancționa cu o siguranță plină de
grație. Nu o intimidau nici agresivii ei colegi de
generație, nici Hemingway sau Faulkner.
Mintea ei mi se înfățișa ca o mașină de
evaluat și interpretat texte, a cărei funcționare nu
putea fi perturbată nici de sentimentalism, nici de
teamă, nici de perspectiva obținerii unor avantaje.
Ca o mașină în sensul infailibilității și nu în acela
al lipsei de personalitate. Așteptam cu nerăbdare
fiecare nouă expertiză a ei, dornic să aflu dacă
rezistă și cum rezistă scriitori pe care mizasem de-
a lungul carierei mele de critic. Mi-ar fi plăcut să
văd trecând prin această minunată mașină chiar și
texte neliterare, cartea de telefoane sau mersul
trenurilor, pentru a-i măsura performanțele.
Era evident că Andreea Deciu își însușise
(când? nu se știe... poate printr-o metodă
extraterestră de învățare rapidă) toate tehnicile de
lectură de ultimă oră, nu înainte de a le supune
unei analize critice. Această competență de
studentă eminentă și, ulterior, de colecționară de
masterate se asocia cu un refuz structural al
oricărei prejudecăți. Andreea Deciu se scutura
chiar și de câte o prejudecată pe care o
descoperea în propria ei gândire, ca de atingerea
unei broaște râioase. Profesionalitatea desăvârșită
și independența opiniilor îi dădeau autoritate la o
vârstă la care alții nu contrazic pe nimeni sau
contrazic pe toată lumea strident și
neconvingător. Toate însemnele inteligenței
dominatoare erau prezente în scrisul ei. Dar dacă
îi citeai textele mai atent și cu căldură sufletească,
mai descopereai ceva și anume (îmi cer scuze
pentru iremediabilul meu tipar de gândire de
macho) o tandrețe oferită cu timiditate, o
vulnerabilitate specific feminină. Cea care provoca
atâtea răni și stârnea atâtea vaiere nu avea nimic
războinic în ea. Ura prostia, dar îi compătimea pe
proști. Voia să comunice, nu să inspire teamă. Iar
după ce sfărâma o glorie falsă, se apleca și ridica
în lumină, cu bunăvoință, câte o frântură care
putea fi recuperată.
Gândirea ei de o forță grațioasă, ca și succesul
dobândit în doi timpi și trei mișcări n-au fost
privite în timp doar cu simpatie, așa cum erau
privite în redacția României literare. îmi aduc
aminte în ce manieră vulgară a persiflat-o, pe
Andreea Deciu, Horia Gârbea, într-o carte satirică
frivolă, și cum chicotea un autor de note
nesemnate din Adevărul literar și artistic pe tema
mâinilor delicate pe care ajunsese critica la
România literară (ăsta da, macho\).
Dar Andreea Deciu nu s-a sinchisit. Și-a extins
prezența în viața culturală, colaborând la diverse
posturi de radio și televiziune, ca și la reviste de
elită, ca Dilema sau Secolul 20. A tradus o carte
de John Searle, Realitatea ca proiect social, și a
fost coordonatoarea unui volum de istorie orală,
Povestea caselor. Și-a luat doctoratul în filosofie la
Universitatea din Minnesota, iar în perioada
călătoriilor întreprinse în SUA pentru pregătirea
doctoratului a publicat săptămânal în România
literară cronici de carte străină, trimise prin
Internet.
între 1997-1999 a predat teoria literaturii la
Universitatea din București, iar din 2000, tot
teoria literaturii, la Carnegie Mellon University, în
Pittsburgh, Statele Unite.
Și iată că în 2001 i-a apărut - în România, în
absența ei - și prima carte, Nostalgiile identității.
Este o carte de filosofie-literatură, de genul celor
la modă în Occident, o carte scrisă însă în stilul
ușor de recunoscut al Andreei Deciu: cu un spirit
critic mereu activ, cu sagacitate și vervă, cu
îndrăzneala - transformată în obișnuință - de a
insera confesiuni într-un discurs savant.
Spre deosebire de mulți dintre ai noștri tineri
care, după studii făcute în străinătate, „vorbesc pe
nas, ca saltimbanci se strâmbă”, Andreea Deciu se
adresează prietenos cititorului, explicându-i tot ce
trebuie explicat și neezitând să-i facă mărturisiri:
„Oricât de naiv sau de neverosimil ar părea
pentru cineva încă tânăr, mă număr printre cei
foarte atașați de trecut. Dar de cât de abisal poate
fi turbionul nostalgiei am devenit conștientă abia
în străinătate, o dată ce, obligată fiind să mă
ancorez cu toate energiile în prezent pentru a mă
putea astfel adapta, mi-am dat seama că mă trage
permanent înapoi un miraj aproape morbid al
zilei de ieri, al lui altădată și altundeva.”
Judecând după această mărturisire, cartea este
nu numai un eseu, ci și un act de exorcism.
Autoarea își studiază suferința pentru a se elibera
de ea sau măcar pentru a o ține sub control. De
la persoana întâi a confesiunii ea ajunge repede la
persoana a treia a celei mai docte argumentații.
înainte de toate, face un istoric al problemei
(fiindcă, din perspectiva unui om lucid, nostalgia
este, și ea, o problemă care trebuie rezolvată). „în
1688, la Basel - povestește Andreea Deciu -,
Johannes Hofer de Mulhause publica o dizertație
medicală pe tema dorului de casă, descriindu-l ca
maladie a imaginației manifestată de studenții
elvețieni plecați la studii în străinătate.”; „în 1720
un alt medic elvețian, Theodore Zwinger propune
o altă ipoteză de explicare a nostalgiei, care nu
mai invocă o dereglare a imaginației, ci mai
curând a mecanismelor asociative ale memoriei.”
Primul dintre medici este și cel care a inventat
cuvântul nostalgie, combinând doi termeni din
greaca veche: nostos (întoarcere) și algia (durere).
Autoarea cărții reconstituie - cu talent literar - mai
multe secvențe din ceea ce s-ar putea numi
comedia științei. Plină de umor (involuntar) este
opinia unui al treilea medic elvețian, Jean Jacques
Scheuchzer, care în 1719 avansează ipoteza că la
originea „bolii” se află diferența de presiune
atmosferică dintre zonele muntoase din care
proveneau studenții și zonele de câmpie în care ei
se găseau la studii.
Sunt trecute, apoi, în revistă alte școli de
gândire, până la citarea unor teoreticieni din vre-
mea noastră, ca Jean Starobinski sau Vladimir
Jankelevitch. Andreea Deciu preia critic toate sug-
estiile, dovedindu-se la fel de dezinvoltă și eficien-
tă în critica de idei cum o știam în critica literară.
în strânsă legătură cu nostalgia ea analizează și
noțiunea de identitate, înțeleasă atât dintr-o per-
spectivă existențială, cât și din una naratologică.
Trecerea de la viață la literatură se face ușor,
fără... viză, în cartea Andreei Deciu. Este o formă
de libertate inspirată și productivă.
Mai puțin inspirată și productivă se dovedește
a fi însă ignorarea graniței între realitate și ficți-
une în partea a doua a cărții, unde, pentru a-și
ilustra teoriile despre nostalgie și identitate,
autoarea recurge atât la jurnalele unor expatriați
(Vera Călin, Eva Hoffman), cât și la texte literare
propriu-zise (semnate de Vladimir Nabokov, Ion
Slavici, Milan Kundera ș.a.). Ficțiunea nu poate fi
tratată ca un document, iar dacă totuși este
tratată astfel, experiența rămâne nerelevantă.
Florile lui Luchian nu spun nimic botanistului.
Această a doua parte a cărții suferă și din
cauza a ceea ce s-ar putea numi suspendarea spiri-
tului critic în judecarea literaturii. Absorbită de
critica ideilor, Andreea Deciu uită să practice și
critica literară. Ea se apleacă asupra fiecărei scrieri
literare cu o încredere desăvârșită, plecând de la
prezumția de valoare. Dar nu toate scrierile sunt
la fel de valoroase și, în consecință, nu toate tre-
buie luate în serios. în literatură, criteriul axiolog-
ic este și unul ontologic. O operă există doar în
măsura în care are valoare. Cine nu se ocupă per-
manent de evaluarea textelor literare riscă să inter-
preteze, pe un ton solemn, texte care nu există
(decât fizic, ca obiecte de hârtie și carton, sau,
cine știe, ca CD-uri).
Este singurul caz în care Andreea Deciu se
lasă molipsită de o orientare la modă în Occident
și anume aceea care duce la ignorarea valorii liter-
are și la transformarea literaturii, în mod nedifer-
ențiat, în obiect al hermeneuticii. în rest, ea
judecă totul de pe o poziție independentă, așa
cum o știam. Cartea ei ne captivează tocmai prin
acest spectacol al evoluției unei inteligențe libere.
24
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Florin Sicoie
și fastul declinului
Florin Sicoie a debutat în 1988, cu romanul
Herbert (București, Editura Cartea
Românească), scris în perioada 1980-1985.
Autorul, născut la 6 iulie 1956 la Ploiești, a atras
imediat atenția criticilor literari (Nicolae
Manolescu, Al. Călinescu, Marian Papahagi ș.a.)
printr-o nostalgie a lumii burgheze și prin eleganța
stilului. Era surprinzătoare și vârsta la care fusese
scris romanul (între 24 și 29 de ani), cu atât mai
mult cu cât subtilitatea observațiilor psihologice,
lentoarea rafinată a ritmului narativ ca și plăcerea
vicioasă a autorului de a fi desuet presupuneau o
anumită maturitate artistică. (Romanul, reeditat în
1998, cu o prefață de Dan-Silviu Boerescu, a făcut
încă o dată impresie bună.)
După un debut mai mult decât promițător
(singurul motiv de îngrijorare în legătură cu
evoluția tânărului prozator constituindu-l influ-
ența - prea vizibilă - exercitată asupra lui de
Nicolae Breban), Florin Sicoie și-a abandonat însă
cititorii, dezamăgindu-i pe cei care pariaseră pe el.
Angajat în tot felul de aventuri profesionale și
existențiale, el s-a îndepărtat de proză. în 1992, a
revenit în atenția publicului cu o carte stranie,
Tratat asupra cozii (București, Ed. Fundației
Culturale Române), în care, parodiind cu artă
stilul științific, făcea o analiză fantezistă și ironică
a statului la coadă din timpul comunismului (pen-
tru înlăturarea oricărui echivoc, titlul cărții chiar
așa ar fi trebuit să sune, Tratat asupra statului la
coadă și nu Tratat asupra cozii).
Iar după aceea - nimic.
Abia în 1998, Florin Sicoe s-a înfățișat din nou
înaintea publicului ca prozator, tipărind volumul
Sâmbăta engleză și alte povestiri (Cluj, Biblioteca
Apostrof, col. „Ianus”). Textele sunt datate, astfel
încât putem afla că în marea lor majoritate au
fost scrise tot la începutul deceniului nouă, proba-
bil într-un moment biografic fast, de maximă pro-
ductivitate literară.
Prima povestire din sumar (de la care s-a
împrumutat titlul întregului volum), Sâmbăta
engleză, este o capodoperă. în numai 16 pagini,
autorul povestește viața a două Emma Bovary din
România comunistă (textul datează din 1982):
Gina și Mona, prima de patruzeci de ani, a doua
- de douăzeci și cinci.
Spre deosebire de eroina lui Flaubert, con-
damnată de soartă să trăiască în provincie, per-
sonajele prozatorului român duc o viață provin-
cială în ceea ce privește amorul. Lipsite de sex-
appeal, ignorate pe piața atracției erotice, ele
rămân mereu la periferia a ceea ce se întâmplă
important între bărbați și femei. Un ziar care ar
cuprinde știri despre viața lor sentimentală ar fi
neinteresant și ar sta nevândut pe tarabe.
Ceea nu prezintă interes pentru un ziarist
devine însă un subiect pasionant pentru un proza-
tor:
„Nu erau căsătorite, desigur. Gina fusese, cu
zece sau cincisprezece ani mai înainte. Când în
viața ei pătrunsese cu măreție un bărbat ceva mai
în vârstă, funcționar sau contabil sau comis-voia-
jor. Un personaj clădit din îngâmfare și dintr-o sig-
uranță unsuroasă, care-o părăsise fără explicații
după câteva luni. Iar Mona nu reușise decât să se
îndrăgostească, de două sau trei ori. întotdeauna
de bărbați însurați și mai mari decât ea, pe care-i
speriase cu dorința frenetică de măritiș. Nici chip-
ul ei nu-i inspira prea tare. Mona era o
domnișoară ștearsă și sfioasă, pielea ei, pergamen-
toasă și rece, trupul ei, mirosind a săpunuri ief-
tine și a lavandă, n-ar fi smuls nimănui declarații
înfocate.”
Florin Sicoie studiază cu atenție și înțelegere
omenească, iar de la un moment dat cu duioșie
această dramă a urâțeniei unor femei. Ele nu se
acresc, ca altele, ci își păstrează ingenuitatea și
speră, sfioase, să fie luate cândva în considerare
de bărbați. Obosite de așteptare, dar simțind că
este de datoria lor să reziste, Gina și Mona pleacă
în fiecare sâmbătă la Predeal, închiriază o cameră
la hotel și iau masa la restaurant, pentru a fi
tratate timp de o oră ca două doamne, pentru a
se bucura de lumina candelabrelor și de politețea
chelnerilor. Ora aceasta le costă economiile făcute
eroic timp de o săptămână, dar trista afacere le
convine, întrucât le întreține iluzia că existența lor
are un sens.
Ideea mai profundă a povestirii este că ritualul
„sâmbetei engleze” reprezintă și o formă de a
apăra ceea ce a mai rămas din demnitatea umană
împotriva uniformizatorului regim comunist.
Autorul face, de altfel, ca textul să genereze
numeroase semnificații posibile, adevărate irizații,
de genul celor care apar când cineva rotește încet
o prismă de cristal în lumină.
Aproape toate textele din volum au farmec,
chiar dacă nu ating complexitatea și seninătatea
tragică a Sâmbetei engleze. Indiferent de condiția
lor socială, personajele aduse rând pe rând în
prim-plan cuceresc printr-o decență a suferinței
specifică lumii bune. Protagonistul povestirii
Domnul Arthur, un aristocrat bătrân, de care este
îndrăgostită romantic o femeie tânără, se
pregătește în tăcere, la sfârșitul războiului, pentru
a-i întâmpina cu un pistol în mână pe soldații
sovietici. Dezastrul care va fi provocat României
de forța de ocupație este cu finețe sugerat de
prozator prin descrierea paraginii care cuprinde
domeniul domnului Arthur, încă înainte de
venirea invadatorilor:
„După ce intram în curte [prozatorul adoptă
perspectiva femeii îndrăgostite de bătrânul domn,
n.n.], străbăteam, la început înfiorată, apoi din ce
în ce mai copleșită de încântare, parcul, fostul
parc, pe care numai câteva luni de părăsire îl săl-
băticiseră pe deplin. Ca și cum războiul, schim-
bările care se apropiau, care aveau să vină, s-ar fi
anunțat mai întâi lumii vegetale și obiectelor, nu
oamenilor. Sfărâmând havuzurile de marmură,
răvășind plantele și nisipul, împânzind cu
buruieni aleile greblate cândva cu atâta grijă.
Acoperind cu mușchi umed superbele statui.”
Iată însă că în același stil aristocratic
reacționează un personaj care nu este un aristo-
crat propriu-zis când află, găsindu-se la Paris, că în
România a venit la putere un partid extremist.
Personajul se numește Julius, este scriitor și apare
în povestirea intitulată Sosirea din străinătate. în
loc să se pună la adăpost, rămânând în Franța, el
hotărăște să se repatrieze:
„Traversase râul de frontieră cu fruntea lipită
de geam, zâmbind. Cu ochii pierduți în undele
cenușii, mocirloase. Copleșit de îngrijorare, un
timp, dar calm, aproape nepăsător, mai târziu.
Topind, în fericirea că-și revedea țara, orice motiv
de îngrijorare, orice teamă. în zâmbetul lui era
totul, viața trăită frumos, intransigența lui struc-
turală, plăcerea nesecată de a scrie. Ce mai încă-
pea, dincolo de el?”
în afară de afinitatea sa (declarată) pentru
Breban, Florin Sicoie are, fără îndoială, și o afini-
tate pentru Lampedusa. El este un poet al declinu-
lui, al timpului care fuge ireparabil, al curajului de
a miza totul pe o aruncare de zar și de a pierde.
Un personaj de genul lui Grobei nu poate
pătrunde în proza sa. în această proză au acces
oameni distinși, cu sensibilitatea educată, din cate-
goria lui Matei Iliescu, personajul lui Radu
Petrescu. Raoul, protagonist al povestirii Solange
(singura din volum scrisă după 1989), suferă în
momentul în care, telefonându-i iubitei, aude în
receptor cum sună telefonul într-o cameră goală:
„Puțin după cinci dimineața, ploaia încetase
brusc, la fel de brusc precum începuse, și, la fel
de repede, legătura se restabilise, iar telefonul - a
cărui stridență îl oripila - sunase, în sfârșit, în
camera lui Solange. Sunase lung, foarte lung,
numai că în încăperea ei de la stabiliment nu era
nimeni. Lui Raoul îi fu dintr-o dată rău și,
închizând scurt aparatul care îl anunța atât de
brutal că odaia iubitei lui era goală, se hotărî să
nu se mai întoarcă la sanatoriu.”
Ca și aristocrații din povestirile lui, Florin
Sicoie, în postura de prozator, apare rar în public,
dar fiecare apariție se ține minte.
în schimb el este aproape mereu prezent cu
texte traduse, adaptate, adnotate etc. Parcă are un
atelier de texte, în care își petrece cu plăcere tim-
pul trăgând la rindea combinațiile de cuvinte ale
altora, ajustându-le, dându-le cu șmirghel. Nu este
greu să ți-l închipui cu părul și cu hainele pline de
litere, ca de un rumeguș abstract. Prin asemenea
prelucrări a oferit teatrului românesc texte pentru
două spectacole care s-au bucurat de succes:
Șatra, dramatizarea filmului Șatra al regizoru-
lui Emil Loteanu și a nuvelei Makar Ciudra a lui
Maxim Gorki (sursa filmului), Teatrul de Stat
Maghiar „Csiki Gergely” din Timișoara, regizor
Beatrice Rancea (Bleonț), premiera pe 17 decem-
brie 2004;
Marchizul de Sade, traducere din limba
engleză și adaptare a piesei Quills a dramaturgului
american Doug Wright, Teatrul „Odeon” din
București, regizor Beatrice Rancea (Bleonț), pre-
miera pe 19 martie 2005.
După cum a oferit publicului și numeroase tra-
duceri (unele de mare dificultate), din franceză și
din engleză.
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
lecturi
Imixtiuni personale
Șoseaua Cățelu 42 de Alina Nedelea
^|^Giorgia^ițoiu^^^^^^^^^^^^
Actul cititului se leagă de o intimitate
născută din coproprietatea cărții, aceasta
aparținând atât celui ce a creat-o cât și
celui ce o citește. Mai mult decât orice, cartea
devine mediumul de comunicare dintre cele două
părți, deși controlată doar de una: autorul. între
el și creația sa se stabilește o relație cel puțin
paradoxală, de tipul deus otiosus întors, de data
aceasta cartea fiind zeul care abandonează și
devine neutru. Creatorul este părăsit de creația sa,
care se transformă în mai mult de atât, luându-i
chiar locul și prezentându-l lumii drept un simplu
nume așezat sub un titlu pe o copertă. în acest
context, autorul simte nevoia să-și dozeze scrisul,
să-și controleze impulsurile și să-și dezvolte stilul.
Dacă vorbim despre literatura fantastică dozajul
nu mai trebuie controlat atît de sever, o
abundență de imaginar este chiar utilă, astfel
cititorul este captat și împiedicat să ceară mai
mult. Aceste universuri fantastice stau ca scut și îl
protejează pe autor de o posibilă intruziune;
imaginând lumi alternative oferă alte posibilități,
hrănește mintea publicului și își ascunde
timiditatea între rândurile fanteziste. în schimb,
autobiografia este genul care cere cel mai mult
curaj și, zic eu, o doză de exhibiționism. Sub
formă de confesiune de tipul reality-show,
cititorul poate urmări viața autorului pas cu pas,
Mikael Kihlman	Dog blues, ac rece (1994)
pe o durată determinată de timp și cu cenzura
auctorială corespunzătoare. Aceasta din urmă
fiind, de fapt, singurul mijloc de control al
autorului. A decide cât de mult vrei să deschizi
ușa către intimitate este un exercițiu riscant
întrucât se poate transforma într-o frenezie a
confesiunilor care nu mai pot fi apoi secționate și
rearanjate pentru că riscă să-și piardă sensul.
Atunci când se atinge starea de grație și hârtia
cere tuș este aproape imposibil să îți oprești
mintea și mâinile, de aceea trebuie să intervină
autocenzura ca formă de protejare a misterului,
care conform teoriei blagiene, este distrus printr-o
revelare totală. Unii autori reușesc să fie atât de
eluzivi încât să urmărească linia subțire dintre
biografie și fantasy și să nu pășească niciodată pe
lângă. Mircea Cărtărescu în romanul Orbitor
reușește foarte bine să jongleze cu detaliile intime
și cu imaginația pentru a crea o autobiografie
fantastică. Curiozitatea cititorului este satisfăcută
doar parțial, autorul folosind metafore care aprind
imaginația și deschid calea interpretărilor astfel
încât adevărul să rămână abstractizat, totul să fie
format din contururi și umbre atât de estompate
încât să nu se știe unde se termină realitatea și
începe ficțiunea. Dar adevăratul curaj este atunci
când autorul este atât de transparent în scrierea
sa încât pare că a augmentat realitatea, iar o
astfel de demonstrație face Alina Nedelea în
cartea sa Șoseaua Cățelu 42. Să alegi să deschizi
ușa la maxim, ba chiar să o scoți din balamale și
să inviți cititorii să intre înăuntru fără niciun fel
de măsură de siguranță mi se pare un gest pe cât
de generos, pe atât de riscant. Să scrii despre
avorturile de la 15 ani, despre tentativele de
sinucidere, despre sărăcia familiei tale este
apogeul sincerității. Modul în care scrie despre
propria persoană dă naștere unui stil greu de
încadrat în dogme, pentru că Alina a rămas
aceeași iconoclastă care în copilărie se opunea cu
vehemență realității imediate și spunea că este
fiica lui Al Bano și a Rominei Power.
Comunismul, în care a crescut și care a făcut-o să
viseze cu ochii deschiși la o altă țară: Italia, apoi
perioada de după Revoluție, în care a fost liceană
și nu-și permitea primii blugi sunt repere care
punctează povestea Alinei dar ea nu încearcă
nicio clipă să le ofere drept scuză pentru acțiunile
și deciziile sale. Nu-și motivează alegerea de a
juca la ruletă și de a se prostitua în niciun fel, nu
se justifică și astfel cititorul este lăsat cu atât de
multă putere de a o judeca încât este copleșit și
lasă verdictul pentru mai târziu, pentru sfârșitul
cărții. Dar nici atunci nu poți să pui o ștampilă
clară, probabil pentru că încă îți mai încolțesc în
minte cuvinte cheie atât de marcante încât nu îți
permit să acuzi. Poate și nota de agresivitate a
stilului îl face pe cititor să ezite; propozițiile
ironice, limbajul natural, senzația de nepăsare a
autorului față de opinia publicului sunt un scut
mult mai puternic decât autocenzura de care
aminteam la început. Alina Nedelea nu are nimic
de ascuns, take it or leave it! Asta e oferta.
Tocmai răceala aparentă, ideea că această carte a
fost scrisă ca exercițiu cathartic nu ca exemplu de
text literar sunt motivele care te fac să o parcurgi
până la capăt. Se simte un calm, o împăcare cu
sine a autorului, lipsește dorința ostentativă de a
șoca, tipică dezvăluirilor senzaționale, Șoseaua
Cățelu este un episod de viață povestit simplu,
este o împărtășire a realității interioare a autoarei.
Deocamdată cartea nu și-a lăsat creatorul în
urmă, nici nu cred că va putea vreodată, întrucât
cele două entități se confundă, sunt contopite
până la cel mai mic detaliu. Plăcerea de a citi
autobiografii este justificată prin conexiunea care
se realizează între autor și publicul său, a avea
acces nemijlocit la viața cuiva, a ști ce a gândit la
un moment dat creează o senzație de apropiere
astfel crescând șansa ca textul să fie receptat
pozitiv. Autorii de biografii personale tind să fie
mai credibili, li se iartă mai multe, sunt percepuți
ca fiind mai umani, mai aproape, o poveste
veridică va capta întotdeauna mai multă atenție
decât o operă de ficțiune. Normalitatea faptelor
prezentate îl înscriu pe autor într-o sferă mai ușor
de atins astfel încât cititorul rămâne cu senzația
că a legat o relație cu însuși creatorul operei mai
mult decât cu opera în sine, senzația că autorul a
urcat niște personaje pe scenă pentru a juca un
rol dispare, pentru că ele sunt de fapt persoane
reale care există în imediata realitate, sunt
palpabile și, deci, viața cuprinsă în acele pagini
devine mult mai impactantă asupra conștientului
cititorilor. Bariera autor-public este deja mult mai
eterică, încrederea în valoarea textului crește,
impulsul de a judeca pe cineva scade și părțile
cad la pace la finalul romanului.
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
showmustgoon
„O echipă eficientă”
Oana Pughineanu
De curând am revăzut unul dintre filmele lui
Woody Allen (Sleeper, datând din perioada lui
creativă, anii '70). După multe aventuri comice,
într-un viitor în care omenirea e pe deplin fericită,
fiind redusă la senzațiile esențiale livrate, desigur,
de mașinării (gen orgasmatron), iar stângiștii
trăiesc subversiv printre copaci și citate din Marx,
personajul nostru (trezit după o lungă
criogenizare) ajunge în final, nu atât să salveze
lumea (nu crede în așa ceva), cât să „rămână cu
fata” (cam la asta se reduce mereu eroismul
figurilor masculine, în caz de happy end).
Dialogul final expune filosofia eroului care,
încercând să răspundă scepticismului proaspetei
revoluționare învățată că „în mod științific s-a
demonstrat că bărbații și femeile sunt făcuți să-și
calce unii altora pe nervi”, declară că nu crede
nici în politică, nici în știință, nici în religie.
Singurele lucruri în care crede sunt sexul și
moartea. Două constante, pe care specia le
trăiește în cel mai fantasmatic mod posibil. Atât
de fantasmatic, încât e în stare să construiască (și)
o societate pentru a le face față. O fantasmă a
ordinii care să o regleze pe cea a excesului.
Desigur, spuse de personajul nostru, lucruile nu
par atât de dramatice. Ai impresia că „sexul și
moartea” sunt niște condimente relativ ușor
procurabile. Și, probabil, așa au și devenit. Sau cel
puțin asta e noua ideologie, noua falsificare care
stă între noi și ceilalți, niște ceilaliți pe care nu-i
mai putem fantasma decât arareori, și asta, dacă e
să dăm crezare teoriilor amurgului datoriei, din
mai multe motive: nu mai suntem capabili să
producem propriile medieri, nu mai suntem
capabili să închipuim nimic altceva în afara
confortului care ne permite să luăm fie cireașa,
fie blatul, fie crema din aproape orice, niciodată
întregul, și nu mai suntem capabili să suportăm
povara unei afecțiuni constante și îndelungate.
Orice temporalitate care îl depășește pe aici și
acum ne apare sisifică sau făcând jocurile unei
alte (a câtea?) false conștiințe.
Fără a intra în amănunte (despre toate cele
trei am vorbit deja în multe articole) mă limitez
doar la a încerca să "extirp” (cel puțin din mintea
mea) unul dintre gunoaiele care nu încetează să
polueze atmosfera. Sună incredibil, dar mai există
încă zeci de articole, cărți, documentare etc. care
susțin aceeași melodie a "eliberării sexuale”. Poți
întâlni des tinere care sunt absolut convinse că
personajele din Sex and the City reprezintă
exemplarele perfecte ale acestei eliberări. Nimic
nu apare suspect în ceea ce nu este, de fapt, decât
o masivă reideologizare a sexualității: trecerea de
la un model al obsesiilor sentimentale (bazate
masiv pe proiecții și cristalizări) la un model al
creării de dependențe corporale. Nu Anne
Karenine care gândesc sexualitatea așa cum o fac
majoritatea femeilor, în termeni destinali (și sunt
nenumărate sondaje și investigații sociologice care
demonstrează asta), ci mici consumatoare
înnebunite de o căutare febrilă a "ultimului
model” (sensibil și puternic, hotărât și atent la
detalii, gelos, dar nu prea... și lista clișeelor poate
continua la infinit). Giddens observa subtil că
pornografia este o falsificare a sexualității
feminine, în măsura în care o prezintă în cheia
unui model masculin, legat de plăceri sporadice.
Puzderia de seriale gen Sex and the City fac la
fel, numai că, de dragul storyline-ului, nu pot să
se susțină prin "puritatea și simplitatea” unui film
porno și astfel, amestecă cele două modele
(destinal și consumist) reușind să contureze figuri
feminine mai debusolate decât oricând, mai
dependente decât oricând de serii de corpuri care
nu le pot asigura un destin. Fiecare serial urmează
aceeași rețetă a regresului infantil: uite alesul - nu
e alesul, let's buy some shoes, next please.
Desigur, pentru specia umană nu a existat
niciodată o "sexualitate pură”, masive codări au
modelat-o mereu, epocă de epocă. Se pare însă că
ultima modă în materie de "constructe sociale”
este un soi de model unisex jalnic, care elimină
tocmai ceea ce era exploziv, posibil anti sau a-
social în sexualitate. Odată ce sexualitatea este tot
mai grefată pe corp, la rândul lui tot mai grefat pe
produsele care îl fac să "fie el însuși”, ceea ce se
elimină e tocmai capacitatea de a elabora o
fantasmă subversivă, fie și pentru simplul uz
personal sau chiar "romantic” (de cuplu). în locul
unui imaginar chinuitor (care "atesta” trauma de a
avea dorințe) se instalează rețetarul seducției, o
cursă contra cronometru și contra cost (a deveni un
simbol falic, fie prin cochetăria feminină, fie prin
"eroismul” masculin necesită multe ore de mall) în
care participanții apasă cele mai comune butoane
(hormonal-telenovelistice) pentru a-și atrage atenția.
E un soi de narcisism jucat în doi, un "dialog” cu
un singur cuvânt, țipat de către fiecare concurent:
”uite-mă!”. M-am autoconsumat îndeajuns de mult
(cu țoalele și parfumul atent alese) încât să devin
”vizibil/ă”. Mă plasez exact în locul confortabil, al
unei promisiuni de excitație acceptabilă, peste
plictiseala unei ședințe și sub (mult sub)
posibilitatea de a-ți "spulbera lumea”. împreună
putem deveni ”o echipă eficientă”^
De-aici încolo nu-i mare filosofia. Ajunge o
plimbare pe Lipscani sau chiar pe mai provincialul
centru clujean dintre Toulouse Gafe spre Diesel.
Zeci de domnișoare și domni își încearcă norocul
la păcănelele amoroase afișând machiajul și cupa
necesare pentru interpelarea oricărei fantezii
contrafăcute. Gine joacă bine poate fi pe veci
salvat de povara oricărei posibile, improbabile,
fabuloase afecțiuni (și deplorabila ei asociere cu
grija). Seducția funcționează pe post de doggie
pack pentru serile friguroase când șemineul stil
Barbara Gartland va fi defect. Timpul "s-a
contras”, a devenit o toxină. Tot ce e de știut (de
la activism până la bozonul lui Higgs) se poate
transmite cu bannere și bulane. Nicio A Doua
Venire n-ar mai putea spulbera plictiseala asta. Ar
fi o mică perversiune, un hit de-o vară, un
heartbreak de mâna a doua. Și-o mare oboseală.
Ar trebui să ne salvăm unii pe alții. De tot... nu
numai așa... în trecere. Oricum o învârtim, se
pare că încă n-am descoperit o ieșire onorabilă
între extremele (auto) șantajului sentimenal,
fagocitatea conștiințelor după modelul marilor
iubiri (de la Werther până la mistica unitivă) și
trivialitatea unor corpuri-stativ care n-au să-și
transmită decât propria limită funcțională. între
dorința aneantizantă de a fi unu și banalitatea
unui "împreună” jucat în același decor, se pierde
parcă, libertatea agonizantă de a fi în doi.
i Am preluat expresia din filmul SF Oblivion
unde cuplurile de clone (masculin-feminin),
răspundeau zi de zi în fața extraterestrului-mașină
pentru care "lucrau”, folosind expresia: "da, sun-
tem o echipă eficientă”.
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
27
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
meridian
în
spațiul tensionat dintre
lumină și întuneric capătă
viață lucrările mele”
De vorbă cu pictorul si graficianul Mikael Kihlman (Suedia)
w
Născut în 1953, la Uppsala, graficianul și
pictorul Mikael Kihlman își desfășoară
activitatea în capitala Suediei. Este unul
dintre cei mai apreciați plasticieni din Suedia,
membru a mai multor asociații de artiști, cu o
activitate expozițională bogată. Este un virtuos al
tehnicii ac rece, fiind premiat la numeroase
manifestări internaționale: Canada, Polonia,
China, România, Serbia, Spania și Japonia. în
Suedia, a fost distins cu Karlskoga Nobel Art
Award în 2001, bursa asociației gravorilor din
Suedia Eric Wessel-Fougstedts în 2004 și,
împreună cu jurnalistul cultural Karl Haskel, a
obținut bursa G. Stenqvists a fundației Memorial
Nils în 2009.	’
Lucrările sale se află în colecții importante de
stat și private ca: British Museum din Londra,
Muzeul National și Muzeul de Artă Modernă
din Stockholm, muzeele de artă din Malmo,
Norrkoping, Borls, Varmlands și Karlstad, la
Consiliul suedez de Artă și colecțiile unor
bienalele internaționale de grafică. A fost premiat
la două ediții ale bienalei clujene de grafică mică
cu Diplomă de Onoare, lucrările sale fiind
păstrate în colecția Muzeului de Artă din Cluj.
Interviul sensibil realizat de Dorina Brăndușa
Landen este un preambul la a patra ediție a
expoziției Tribuna Graphic, unde va expune și
Mikael Kihlman alături de valoroși graficieni din
lumea întreagă. Interviul se axează mai degrabă
pe latura lirico-filosofică a personalității lui
Kihlman, evidențiind motivațiile logice, obiective
și sentimentale ale demersului creator.
Ovidiu Petca
Dorina Brândușa Landen: -Am citit undeva că
ești de origine finlandez-suedeză. Se reflectă acest
fapt în opera ta?
Mikael Kihlman: - Părinții mei sunt finlandezi
și când am fost copil mi-am petrecut fiecare vară
la o fermă mare a familiei în arhipeleagul Espoo,
în afară de Helsinki. Toată copilăria mea a fost
influențată de istoria familiei mele și a Finlandei.
Această istorie este una foarte diferită de cea
suedeză. Sentimentul de a fi diferit și de a nu
aparține cu adevărat niciunui loc, nici din Suedia
și nici din Finlanda, m-a influențat foarte mult.
Apropierea războiului, sărăcia și vulnerabilitatea
m-au influențat cu siguranță în truda mea artistică
pentru a încerca să înțeleg istoria mea/a noastră,
Europa și lumea, în mic și în mare.
- Care sunt întrebările cele mai importante pe
care le ridici în creația ta artistică?
- Nu este atât de ușor pentru mine să o spun,
mi-am pus energia în a realiza lucrările mele de
grafică, pictură... Citind și ascultând ceea ce alții
scriu și spun despre ele am înțeles că lucrările
mele tratează, se referă la întrebări și aspecte gen-
eral umane. Cine suntem noi, ce facem noi aici și
spre ce ne îndreptăm? Dar și că eu mă mișc în
zonele de frontieră ale memoriei, în istorie, în
clipa care trece, în fricțiunea dintre idealurile
noastre, visele, speranțele și realitatea în care
trăim/ne aflăm. Este mult întuneric în lucrările
mele, dar lumina este întotdeauna mai puternică,
a subliniat cineva.
- Poți să ne spui ceva despre cum se
creează/creezi sensul, noima în opera ta?
- Cred că eu am ales să descriu natura, clădiri,
orașe, oameni, pentru că este un limbaj vizual pe
care cei mai mulți îl înțeleg și la care se pot
raporta. Eu sunt o persoană socială, vreau să
comunic și să am un dialog. Din dialogul cu pu-
blicul meu și cu lumea exterioară se nasc imagini
noi. Este o dinamică interior-exterior care
declanșează creativitatea mea. Cred că astfel se
creează un sens, chiar dacă eu nu mă văd ca un
artist cu mesaj.
- Ce poți/vrei să ne spui despre interacțiunea
dintre lumină și întuneric în opera ta? Despre
siluetele care rătăcesc prin ea? Despre toate aceste
străzi/drumuri...
- în spațiul tensionat dintre lumină și întuneric
capătă viață lucrările mele. Din micile nuanțe și
detalii imaginea de ansamblu își primește conținu-
tul. Eu studiez și observ mult. Fac cercetare și
aleg în mod deliberat cum vreau să lucrez. Eu
exist în raport cu alți artiști, vii și morți. Cineva
m-a numit poetul orașelor, străzilor și al oame-
nilor uitați. într-un fel este destul de adevărat, eu
hoinăresc, merg mult prin orașe și ascult din lăun-
trul lor și ascult istoria lor. Eu, de asemenea,
încerc să învăț să-i cunosc pe cei care au trăit aici
înaintea mea. Dacă eu sunt în mijlocul unui oraș
de undeva din lume, acesta poate fi Paris, poate
fi Kaliningrad, sau poate fi Cluj, mă așez jos și
ascult, poate eu simt, percep vocile celor din tre-
cut, jocurile copiilor, viața și moartea care s-au
desfășurat, s-au petrecut, exact aici unde stau eu,
doar cu 50 de ani în urmă, cu 100 sau cu 200 de
ani. Poate că există ecouri alte tuturor vieților,
rămase cumva în aer, ca un fel de unde radio?
Dacă doar reușești să găsești frecvența potrivită
aparatului tău de radio, astfel încât să le poți
asculta? Siluetele care rătăcesc de jur împrejur
sunt poate contemporane sau din trecut. Ele sunt,
în același timp, o persoană foarte specială, un pri-
eten, un coleg, o soție, sau un simbol pentru cei
care au pășit pe acolo înainte, în trecut. Și toate
aceste străzi și drumuri. Noi mergem dintr-un
loc în altul cu ajutorul străzilor și drumurilor
noastre, ele formează o mare parte a spațiilor
urbane, noi ne trăim viețile în mare măsură pe
străzile și pe drumurile noastre.
Ele sunt începutul și sfârșitul călătoriei noas-
tre.
- Se pare că tu te ocupi mereu de un subiect
important, o temă importantă care ne atinge/ne
afectează pe toți, dar din unghiuri diferite. Așa
cum tu “înregistrezi” un moment din istoria
lumii/locului/orașului, din călătoria omului prin
lume, prin viață, un moment, o clipă pe care apoi
o convertești într-o formă materială în opera ta,
ca un martor care nu poate spera să captureze
totul, dar care ne oferă bucăți, părți interesante.
Ce ne poți spune despre relația acestui proces cu
memoria?
- Memoria este o nălucă eschivantă iar trăirea
momentului este filtrată prin atât de multe stra-
turi de variabile sociale, culturale și genetice, deci
memoria nu este de fapt un partener de dans de
încredere. Dar memoria și experiențele noastre
colective sunt, desigur, singurele lucruri pe care
le avem ca să ne orientăm. Noi ne raportăm la
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ceea ce avem și ce suntem pentru a percepe
lumea. Noi suntem cei ce suntem. Fundamentul
creațiilor mele se află, probabil, în faptul că eu,
toată viața mea, am lucrat încercând să mă înțe-
leg pe mine însumi și lumea din jurul meu iar
apoi mi-am dezvoltat propriul meu limbaj vizual
pentru a descrie toate acestea. Eu pot porni doar
de la ceea ce sunt și acolo este memoria evazivă,
imprecisă, un ingredient important desigur.
- Spui că faci cercetare și alegi in mod delibe-
rat felul in care vrei să lucrezi. Te simți ca un
artist sau operele tale sunt doar rezultatul a ceea
ce se întâmplă in viața ta, ca o fereastră spre
lume?
- Există un act de echilibru între cele două. Eu
fac ceea ce trebuie pentru a mă pregăti intelectu-
al, tehnic și emoțional iar după aceea depinde de
intuiția și de forțele mele artistice creative pentru
a oferi, sper, un rezultat bun. Fără calitatea artis-
tică munca artistică este lipsită de sens. Eu tre-
buie să fiu o fereastră deschisă, dar în același
timp mă aflu în camera mea. Simt câteodată că
este ca și cum aș fi un dansator pe sârmă. Uneori
e bine, alteori nu, ca artist trebuie, desigur, să și
ratezi, să faci greșeli multe pentru ca uneori să
reușești.
- Arta poate deveni o parte integrantă a activi-
tăților politice și sociale. Este rolul tău, ca artist,
unul contemplativ sau există o tendință mai
activă? Doar toți ne dorim ca arta noastră să facă
o diferență...
- Lucrările mele încurajează la reflecție și con-
templare atentă mai mult decât încurajează la
acțiune politică și socială. Dar eu sunt pentru
omul care trebuie să acționeze, suntem aici pen-
tru a face ceva, să contribuim la a face lumea mai
bună. Omul trebuie să gândească de două ori
înainte de a acționa, un pic mai multă reflecție,
contemplare și înțelegere probabil că nu strică! A
face o diferență este mult mai dificil, nu poți să
știi niciodată și pentru mine nu aceasta este forța
motrice în ceea ce fac. Eu doar “fac”.
- Nu simți câteodată că este un decalaj intre
cel ce ești acum, prin istoria vieții tale, prin vârsta
ta, oricare ar fi, și ceea ce faci, că ai o situație
complet diferită față de băiatul de la ferma fami-
liei din arhipeleagul Espoo, că acum poți influ-
ența lucrurile prin creația ta? A ne arăta nouă
toate aceste străzi/drumuri pe care strămoșii
noștrii au trecut, pe care trecem și noi toți.. Are
aceasta un impact asupra vieții tale?
- Este ciudat faptul că, indiferent de vârstă,
într-un fel omul rămâne, este același. Tot ce sunt
eu acum a fost deja acolo, într-o potențială formă
de sămânță, în băiețelul de atunci. Am fost noro-
cos, probabil, epoca și destinul meu mi-au dat
posibilitatea de a administra și de a dezvolta ceea
ce exista în mine. Sunt extrem de recunoscător
pentru aceasta, dacă m-aș fi născut într-un alt
timp, în alt loc, poate că nu ar fi fost posibil.
Poate că despre aceasta este vorba în mare
măsură în creațiile mele? Pentru a înțelege că
silueta care rătăcește pe o stradă, într-un oraș
străin, în cu totul alte conditii, aș fi putut să fiu
eu? Că de fapt nu este atât de mult ceea ce ne
diferențiază? Suntem oameni și facem tot ce
putem cu ceea ce am fost înzestrați. Și atunci
devine tot mai greu să judecăm și să categorizăm.
Ce putem face pentru a ne apropia mai mult unii
de alții este de a încerca să ne înțelegem unii pe
alții și să ne recunoaștem unul în celălalt. Nu
vreau să spun că eu am reușit într-adevăr foarte
bine cu ceva, cu cât înaintezi în vârstă cu atât
înțelegi mai puțin. Dar eu am primit mult în
viața mea, am călătorit prin multe orașe fantastice
și simt mult respect. Apoi eu sunt fascinat de
toate aceste clădiri frumoase create de om și de
cum noi, în străduința noastră de a atinge per-
fecțiunea și frumusețea, am construit minuni fan-
tastice, acesta este un bonus enorm! Eu mă simt
bine, îmi place acolo unde au trăit oameni, unde
au construit, iubit, luptat și murit. Sunt atât de
multe de învățat și de înțeles, încât mă simt ca și
cum abia am început călătoria...
- Ai vizitat România și ai expus acolo in 2008
la "European Crossroads", Muzeul de Artă, Cluj
și tot in 2008 "European Crossroads", Muzeul de
Artă, Brașov. Poți să-mi spui ce impresie ți-a făcut
România, locurile, oamenii..?
- Pentru un vizitator al unui loc pe care nu l-a
mai văzut anterior, percepția lucrurilor se face
dintr-un punct de vedere complet diferit decât al
celor care își trăiesc viața acolo zi de zi. Impresia
pe care mi-o lasă orașul meu natal este una dife-
rită de cea pe care o lasă celor care îl vizitează. Și
chiar dacă am putea aduna împreună impresiile
lăsate de un loc, a celor vii și a celor morți, cu
siguranță acestea nu se apropie nici măcar puțin
de ceea ce noi numim adevăr. România este o
țară cu un popor care a luptat din greu pentru
supraviețuire, am simțit-o atunci când am vizitat
o mică parte a țării într-o perioadă scurtă de
timp. Am fost fascinat de satele și comunitățile
mici, de locuitorii lor, de energia atemporală care
exista într-o piață adormită, aproape goală, din
Mikael Kihlman	Amintiri din Bilbao, u/c
fața bisericii și a clădirii administrației locale.
Timpul se oprește și să bei o cană de cafea la
cafenea ori să cumperi apă de la singurul magazin
al satului poate să-ți ofere multe asupra cărora să
meditezi. Mi se pare, de multe ori, că, deși trăim
vieți diferite în locuri diferite, suntem totuși
foarte asemănători. O curiozitate prietenoasă m-a
întâmpinat și a marcat impresiile mele din mai
multe sate pe care le-am vizitat, exact cum și mie
îmi trezesc curiozitatea multe persoane care
vizitează orașul meu. Și apoi eu nu sunt orb, știu,
înțeleg că istoria României din secolul trecut, pre-
cum și istoria multor alte țări din așa numitul
bloc Est European nu a fost ușoară. Se vede, iar
calea spre o comunitate oarecum funcțională este
mărginită de multe probleme și capcane. Dar
există o cultură puternică și o integritate artistic-
culturală impresionantă pe care le-am cunoscut și
care m-au inspirat.
- Este ceva ce ai fi vrut să spui și eu nu te-am
intrebat?
- Nu, nu chiar. Ai pus multe întrebări bune și
eu am răspuns deja cu prea multe cuvinte. Se zice
că o imagine spune o mie de cuvinte și eu sper
că așa și este. Eu cred în puterea și magia dintr-o
singură imagine.
Interviu realizat de
Dorina Brândușa Landen
în septembrie 2013 în Suedia
Copyright: Dorina Brândușa Landen
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
filosofie
Istoria eticii moderne în
viziunea lui Eugene Dupreel (II)
Concepția etică a lui Jean-Jacques Rousseau
Petru Ardelean
Poate că cel mai reprezentativ autor al ideii
unei morale fundamentate pe caractere
naturale este filosoful de expresie franceză
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778).
Biografia însăși a acestui gânditor este una
puțin obișnuită. Născut la Geneva într-o familie
de hughenoți se mută încă din adolescență la
Annecy și mai apoi, din 1742, la Paris. în capitală
intră în cercul enciclopediștilor și redactează o
serie de articole pentru Enciclopedie. în 1755
publică Discursul asupra originii inegalității între
oameni, lucrare care conține bazele gândirii sale
etico-politice și care îl face celebru. Urmează Emil
sau despre educație și Despre contractul social,
lucrări de asemenea de mare impact, publicate
ambele în același an, 1762. Ideile conținute aici
sunt condamnate de către Biserică iar autorul,
spre a scăpa de arestare, este nevoit să fugă, se
ascunde pentru o vreme în Anglia, găzduit fiind
chiar de către filosoful David Hume. Revine în
Franța după doi ani, sub o identitate falsă. Dar
ideile sale erau deja răspândite ca fenomen de
masă și aveau să constituie, după puțin timp, o
componentă ideologică importantă pentru
Revoluția Franceză.
înainte de toate, Jean-Jacques Rousseau
dezvoltă pe o treaptă nouă ideea
contractualismului, dar și alte idei de filosofie
etică și politică cu profunde implicații sociale.
Gândirea etică a lui Rousseau conține multe idei
comune epocii, respectiv secolului Luminilor, dar
toate aceste idei sunt interpretate, respectiv re-
interpretate de către autorul nostru într-o manieră
profund originală. De exemplu, ideea
contractualistă care, pentru a se putea susține,
trebuia să plece de la premisa existenței
imaginare, ca experiment mental, a unui om
presocial și a-social. Deja Hobbes l-a descris ca
fiind individul uman în starea sa naturală și care
Mikael Kihlman	Chișinău II., ac rece (2008) Mikael Kihlman	Kaliningrad, ac rece (2009)
este rău de la natură, violent, meschin și egoist1.
întrucât această ipoteză este presupoziție pură și,
deci, nu poate fi confirmată sau infirmată prin
confruntarea cu un fapt real, singura dovadă
asupra existenței omului în stare naturală care
poate fi adusă aici este o descriere cât mai
convingătoare a acestui individ uman imaginar, o
prezentare în genul argumentării de tip avocățesc.
Rousseau reia ideea lui Hobbes asupra omului în
stare naturală pre-socială, dar susține, încă și mai
convingător decât Hobbes, că omul nu este rău
de la natură, ci dimpotrivă că este bun de la
natură, iar societatea umană este cea care îl
pervertește și îl înrăiește. Deja simpla posibilitate
de a argumenta atât existența unui individ uman
rău de la natură, cât și a omului bun de la natură,
cu argumente isostenice, cu forță logică egală,
ridică semna de întrebare cu privire la existența
acestui tip uman și induce ideea, generalizată în
filosofia secolului următor începând cu Hegel, că
omul în stare pre-socială nu este altceva decât o
simplă abstracție și că individul uman nu este
altceva decât suma relațiilor sociale în care se află
prins în mod necesar.
Cu privire la omul natural, Rousseau scrie:
„Omul este bun de la natură și cred că am
demonstrat acest lucru. Ce l-a putut deci deprava
într-atâta, dacă nu schimbările survenite în alcă-
tuirea lui, progresele pe care le-a făcut,
cunoștințele pe care le-a dobândit? Nu este mai
puțin adevărat faptul că societatea îi împinge în
mod necesar pe oameni să se urască între ei, pe
măsură ce interesele lor se ciocnesc, să-și aducă
unii altora servicii aparente, făcându-și de fapt tot
răul ce se poate închipui [...]. Nu există nici un
om bogat căruia niște moștenitori lacomi, adesea
chiar propriii lui copii, să nu-i dorească în taină
moartea. Poate că nu există o corabie pe mare a
cărei naufragiu să nu constituie o veste bună
pentru un anumit negustor. [...] și care este
poporul care nu se bucură de nenorocirile
popoarelor vecine?”2.
în fapt, ideea omului natural existent anterior
constituirii societății are o altă valoare, anume
aceea că susține existența unei libertăți naturale a
omului. Pasul înainte făcut de către Rousseau în
ideea contractualistă este acela că, atunci când se
constituie societatea, omul natural renunță la o
parte din libertatea sa, pentru a putea viețui în
societate și pentru a nu încălca cu libertatea sa
„naturală” libertățile celorlalți indivizi, iar
societatea îi garantează în schimb o anumită
protecție privind viața și proprietatea sa, protecție
pe care nu avea de unde să o aibă în starea lui
naturală. Aceasta înseamnă necesitatea trecerii de
la natură la societate și beneficiul trecerii de la
starea naturală la starea de drept.
Pasul înainte făcut de către Rousseau îl
constituie înțelegerea contractului social ca un
contract încheiat între două părți, individul și
societatea reprezentată prin stat, cu drepturi și
obligații reciproce. Dacă una dintre părțile
contractului, respectiv individul nu își respectă
clauzele contractuale, atunci statul îl poate
sancționa - de aici și vastul sistem de drept penal
și de ordin penitenciar, cu toate ramificațiile sale.
Dar ce se întâmplă atunci când cealaltă parte a
contractului, adică statul, nu își respectă
obligațiile asumate prin contractul social?
Rousseau nu formulează explicit această întrebare
și, evident, nici nu avansează vreun răspuns, dar a
creat premisele ideologice și politice pentru
legitimarea răzvrătirii împotriva ordinii sociale, a
creat condițiile epistemice ca întrebarea să fie
pusă și răspunsul să fie dat în vârtejul sângeros al
evenimentelor din cursul Revoluției franceze.
Monarhia franceză a fost suspectată că nu își
îndeplinește obligațiile care îi revin din contractul
social, regele a fost declarat simplu cetățean, a
fost judecat ca atare, a fost găsit vinovat și
executat.
După cum arată unii exegeți contemporani ai
lui Jean-Jaques Rousseau3, cel mai important
aport al acestui filosof iluminist îl constituie
supralicitarea postulatului umanist, conform
căruia omul este prin natura sa bun, drept urmare
naturii umane nu i se poate reproșa în principiu
nimic. Rousseau este cel care va transforma
optimismul iluminist cu privire la natura umană
în fundament al teoriilor politice progresiste și al
radicalismului revoluționar. în fine, tot Rousseau
este primul care „sugerează ideea că proprietatea
privată este sursa răului social, factor care a
distrus starea naturală idilică”4 în care trăia omul
bun de la natură.
în ceea ce privește fundamentarea eticii, Jean-
Jacques Rousseau a luat poziție implicită
împotriva primatului rațiunii, el preferând în loc
„glasul inimii”, deoarece acesta iubește numai
ceea ce este bun5. Rațiunea poate fi coruptă sau
poate greși, inima niciodată. Opoziția dintre
rațiune și sentiment, respectiv dintre libertatea din
starea naturală pe de o parte și sclavia din starea
socială pe de altă parte, implică anumite nuanțări.
în Discursul asupra originii inegalității între
oameni6, Rousseau dezvoltă o concepție despre
om și societate, regresând până la starea originară
a naturii omului, așa cum a fost acesta creat de
către Dumnezeu, pentru a explica geneza
corupției actuale și inegalitatea dintre oameni7. în
starea naturală, omul este conceput ca fiind un
animal puternic, autosuficient, care se distinge de
3
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
30
Black Pantone 253 U
"
celelalte animale doar prin trăsătura libertății. în
starea presupus naturală, omul nu este supus
instinctului, el este capabil să consimtă sau să
refuze, este absolut independent, nu are alte
limite decât condiția lui socială, trăiește în
singurătate absolută și, prin urmare, nu depinde
decât de el însuși. Omul ar rămâne la infinit în
această stare oarecum paradisiacă, dacă factori
externi și contingenți, precum variațiunile
climatice ori dificultăți ocazionale de a-și procura
hrana, nu l-ar determina să treacă de la absoluta
singurătate la starea socială. Dar în starea socială
diferențele dintre capacitățile indivizilor capătă
relevanță, devine evident că unii pot să producă
mai mult iar alții mai puțin, apar primele
comparații și evaluări.
în acest fel începe să ia naștere inegalitatea
între oameni, o inegalitate care se accentuează pe
măsură ce apar meșteșuguri noi și oamenii
acumulează noi bogății. Tendința de a acapara
bogății și apariția proprietății private duce apoi la
ceea ce Hobbes a fost numit deja: războiul
fiecăruia împotriva tuturor. Pentru această
continuă stare de război și nenorocirile pe care le
aduce, unii au imaginat drept remediu ceea ce s-a
numit „contractul social”. Numai că, după
Rousseau, contractul social este un rezultat cu
efecte perverse: în timp ce ideea acestui contract
proclamă unirea tuturor forțelor contractante
într-o putere supremă care, prin guvernare, să
asigure protecție pentru cei slabi și să apere
proprietatea fiecăruia, în fapt contractul susține
inegalitatea și oprimarea unei părți a societății de
către cealaltă parte. Astfel, ia naștere o societate
coruptă, în care libertatea naturală este pierdută,
fără ca omul din starea socială să primească ceva
în schimb.
După Rousseau, o reîntoarcere efectivă a
omului la starea lui naturală nu este cu putință,
deoarece starea naturală nu mai este o stare reală,
ci una potențială, o stare principială a ființei
umane. Libertatea naturală nu este o libertate
desăvârșită, ci abia în starea socială el își poate
realiza potențialitățile sale originare. Problema
este nu să ne reîntoarcem la natură, ci problema
este de a lupta pentru eliberarea omului din
corupția vieții sociale și a-l restabili în
deplinătatea naturii sale ca ființă liberă. Acesta
este programul lui Rousseau din Emile și din
Contractul social8. Scrierea Despre educație nu
este atât un tratat de pedagogie, cât unul de
antropologie, menit să surprindă omul în evoluția
sa ca ființă morală. Omul, ca ființă biologică, are
sentimentul imediat al propriei existențe, este
înzestrat cu simțuri prin care cunoaște lumea
exterioară, dar lucrurile nu se opresc aici. Omul
se află în mod fundamental, ca ființă morală,
dincolo de nivelul simțurilor, în activitatea
judecății, care leagă și ordonează ideile și
conceptele, o dialectică a conștiinței în exercițiul
vieții morale. Judecata este produsul substanței
imateriale, a sufletului.
Antropologia și morala lui Jean-Jacques
Rousseau își au temeiul în religia naturală,
sentimentul și rațiunea ne determină să-l
recunoaștem pe Dumnezeu și ordinea lumii
creată de către El. Iubirea de Dumnezeu
constituie religia naturală ce întemeiază acțiunea
morală. Rousseau nu a recunoscut religia revelată,
dar a văzut în Evanghelii cea mai pură expresie a
religiei naturale. După el, religie naturală
înseamnă a elimina din religie tot ceea ce rațiunea
nu poate accepta ca fiind natural în religie.
Esența omului este libertatea, dar este necesar
ca libertatea să se poată realiza în societate, de
vreme ce omul este ființă sociabilă prin însăși
natura lui9. Problema este așadar de a găsi o
formă de asociere în care fiecare să fie supus
numai lui însuși, adică să fie liber ca la început,
în starea naturală, fără să fie corupt de o
societate coruptă. Soluția lui Rousseau este ca,
prin contractul social, societatea să se constituie
nu doar ca o agregare politică ci și ca un corp
moral, în care fiecare membru al societății își
exercită propria libertate prin intermediul voinței
generale ca voință a tuturor și a fiecăruia în parte.
E. Dupreel analizează opera lui Jean-Jacques
Rousseau succint și expeditiv10. Potrivit lui
Dupreel, Rousseau s-a impus în istoria eticii prin
două idei, anume că natura este funciarmente
morală și că iubirea pentru virtute este înscrisă în
sufletul nostru. Rousseau, susține mai departe
Dupreel, a denaturat gândirea moraliștilor
psihologi11. Aceștia, postulând că omul are
facultățile necesare pentru practicarea virtuții, nu
au crezut că trebuie să presupună că fiecare om
ar fi moralmente perfect, dacă viața în societate
nu l-ar corupe. La o Natură cu desăvârșire bună,
ei nu au crezut că trebuie să-i opună, așa cum a
făcut Rousseau, Societatea ca principiu corelativ
al răului.
Combinând într-un chip fericit rar întâlnit
elocvența și lirismul, aceste două surse ale
sugestiei sentimentale, Rousseau nu numai că
afirmă că virtutea, departe de a nu fi altceva
decât o decizie a spiritului nostru, se atașează de
ființa noastră în mod complet și că aceasta
traduce într-un fel tot ce avem mai bun în noi,
conștiința noastră, ansamblul înclinațiilor și
voința, dar el, Rousseau, a știut să o dovedească
în singura manieră în care acest lucru poate fi
dovedit: trebuie să o simțim. Scrierile lui
Rousseau apar ca un efort fericit de a ilumina
lumea asupra chestiunilor de reflecție morală. Din
toate timpurile, credința religioasă și misticismul
au observat și exprimat raporturile profunde care
leagă moralitatea și sentimentul, dar opera lui
Rousseau ne ajută să observăm aceste raporturi în
formele cel mai puțin atașate de o credință
determinată sau de convențiile date12, să
observăm că natura și virtutea participă în mod
egal la ideea de frumusețe. Rousseau a pregătit
viitoarea proclamare a valorii absolute a
moralității.
Note
1.	Ștefan Georgescu, Filosofia dreptului, Ed. All,
București, 1998, p. 97.
2.	Jean-Jacques Rousseau, Discurs asupra originii
inegalității între oameni, Ed. Științifică, București,
1958, p. '169.
3.	Adrian-Paul Iliescu, în: Fundamentele gândirii
politice moderne, Ed. Polirom, 1999,
p. 115-117.
4.	Adrian-Paul Iliescu, idem, p. 117.
5.	“* L’Enciclopedia della Filosofia, Ed. cit.,
p. 948.
6.	Ed. cit., p. 32 și urm.
7.	“* L’Enciclopedia della Filosofia, idem.
8.	Ibidem.
9.	Idem, p. 949.
10.	Eugene Dupreel, Traite de Morale, Tome I,
ed. cit., pp. 145-146.
11.	Idem, p. 145.
12.	Idem, p. 146.
Mikael Kihlman
O zi în Lodz, ac rece (2006) Mikael Kihlman
Pe bicicletă în Kochin (2005) Mikael Kihlman
La plimbare cu umbrela (2005)
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
31
Black Pantone 253 U
Un muzician celebru, omagiat
de Academia de Muzică
Adrian Pop__________________________
Dirijorul Lawrence Foster, unul dintre muzicienii
Faimoși ai lumii contemporane, a primit la începutul lunii
septembrie titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei
de Muzică "Gh. Dima" din Cluj. Publicăm mai jos
Laudatio rostită cu prilejul ceremoniei Festive de proF
univ. dr Adrian Pop, prin care este omagiată activitatea
cunoscutului muzician american, ale cărui nume și
activitate sunt legate și de Cluj. (cl.g.)
Onorată asistență, mult stimat conclav
academic,
Mi-aduc aminte cum, în anii '80 - care pentru
noi, românii, rămân ani de tristă amintire - „făceam
rost”, cum se spunea, de cam de toate, de la hrana
trupului la hrana minții și a sufletului; mi-aduc
aminte cum în această preocupare existențială, mai
degrabă paralelă cu viața publică, ne simțeam
întrucâtva subversivi, fiindcă ieșeam din cadrele
serbede - dar cu atât mai dure în care ajunsese să
ne fie înghesuită viața. Schimbam între noi trecând
din mână-n mînă cu acel fior al fructului oprit cărți,
înregistrări, mai apoi și filme - căci pătrunsese deja
pe acea vreme și la noi videorecorderul, o marfă
aproape ilicită, atât de surprinzător modernă, încât
interdicțiile comuniste nu apucaseră să o claseze
sau să o controleze, așa cum făceau de pildă cu
anticele mașini de scris... Era acesta luxul modest
de atunci al elitei noastre culturale. în acest orizont
a ajuns să circule printre muzicieni o videocasetă
mult apreciată: Cvintetul „Păstrăvul" de Schubert,
în interpretarea superbă a unor tineri muzicieni
superbi: Itzhak Perlman, Pinchas Zukerman,
Jacqueline du Pre, Daniel Barenboim și - total
inedit pentru noi, la contrabas, Zubin Mehta. Ce-i
dept concertul, măiestrit filmat de cineastul
Cristopher Nupen, avusese loc la Londra cu ceva
timp în urmă - mai exact pe 30 august 1969, iar
protagoniștii - cu excepția violoncelistei Jacqueline
du Pre, atât de crunt lovită de soartă - erau deja la
acea oră stâlpii maturi ai Panteonului interpretativ
mondial. Pe lângă cei cinci, pe scena de la Queen
Elisabeth Hall apărea și un al șaselea, coleg de
breaslă și de înalte aspirații: Lawrence Foster,
întorcând paginile pentru Barenboim, trăind cu
toate fibrele fiecare moment de muzică, preluând la
cabină, cu infinită grijă, vioara vrăjită a lui Perlman,
îmbrățișându-și bunii prieteni în culise, glumind și
bucurându-se împreună cu ei de momentul de
beatitudine al succesului.
Cu exact o jumătate de an mai devreme,
tânărul maestru se afla în orașul nostru și lucra cu
ambițioasa orchestră a lui Antonin Ciolan,
Filarmonica noastră, mândrie a Clujului muzical. La
1 martie 1969 Lawrence Foster dirija pentru prima
oară la Cluj, înregistrând un succes deosebit cu un
program ingenios alcătuit din lucrări de Weber,
Mendelssohn, Webern și Mozart. Va reveni în
martie 1970, cu două programe consecutive, de
mare varietate și consistență: Beethoven, Debussy,
Lalo, Kurt Weill. De fiecare dată - atât în 1969 cât
și în 1970 - solistul concertelor lui Foster a fost
neuitatul nostru Ștefan Ruha. și din nou în
octombrie 1971, cu Simfonia a IX-a de Beethoven.
La fiecare prezență pe podiumul Filarmonicii
clujene a tânărului dirijor american, aprecierea
publicului - și nu mai puțin a orchestrei - a fost
entuziastă. Cine ar fi crezut, atunci, că vor trece,
iată, 42 de ani până când Clujul va avea din nou
privilegiul de a-l avea ca oaspete pe Maestrul
Lawrence Foster? De atunci dirijorul a străbătut de
multe ori pământul în lung și-n lat, purtat de
obligațiile profesiei sale, împlinite mereu la un
impecabil nivel de excelență. Și chiar dacă Clujul nu
s-a mai întâmplat să se afle pe rutele sale artistice,
România i-a fost, în multe feluri, mereu aproape.
I-a fost aproape mai întâi prin origine: părinții
săi au emigrat din România împinși de vicisitudinile
istoriei. American prin naștere, prin formație,
mentalitate și cultură, el poartă în sine, transmise
subtil prin gene, disponibilitățile sufletești și peisajul
interior al acestor meleaguri, o anumită
receptivitate pentru glasul distinct al acestei
sensibilități. Profundul atașament față de muzica lui
George Enescu, dobândit în timp și materializat
prin realizări concertistice și discografice de
excepție, își va fi având un temei ascuns și în duhul
latent al spațiului mioritic.
I-a fost aproape România și prin familia sa
frumoasă și unită, prin tovarășa sa de viață, Angela,
pe care a cunoscut-o la Arad, cu ocazia primului
său turneu în România, și a cerut-o de soție la Cluj,
în ziua ce astfel devenea de două ori memorabilă,
când aborda pentru întâia dată în cariera dirijorală
monumentala simfonie beethoveniană cu cor.
S-a apropiat din nou de România atunci când,
în mod inspirat, a fost invitat să preia direcția
ediției din 1998 a Festivalului Internațional “George
Enescu”, aflat la ora marilor ambiții de consolidare
pe plan internațional și de consacrare ca una dintre
manifestările de vârf pe plan mondial. Foster s-a
implicat cu tot entuziasmul, inventivitatea,
generozitatea și priceperea sa în această misiune, pe
care a îndeplinit-o în mod exemplar. Nu doar
eficiența lui în a selecționa și invita personalități
interpretative de cel mai înalt rang - mulți dintre
aceștia prieteni sau valoroși colaboratori ai săi - dar
și modul de punere în pagină a creației enesciene,
atenția pentru reprezentarea forțelor artistice
autohtone, impulsionarea perfecționării
infrastructurii prin modernizarea sălilor mari ale
Bucureștiului și extinderea generoasă a
manifestărilor festivalului în celelalte centre
muzicale românești de tradiție - toate acestea au
constituit împliniri și atu-uri ale unei viziuni
artistice și manageriale remarcabile. îi este
recunoscător și Clujul muzical, beneficiar la acea
ediție (ca și la următoarea, concepută și plănuită tot
de Maestrul Foster, dar desfășurată sub direcția lui
Cristian Mandeal) de momente memorabile;
prezența lui Yehudi Menuhin la pupitrul Festival
Orchestra din Budapesta, sau colaborarea Corului
Filarmonicii clujene cu Orchestra Simfonică din
Ierusalim - urmată de invitarea corului la ediția
2000 a Festivalului “Liturgica” din Ierusalim - sunt
doar două dintre acestea.
îngăduiți-mi să rememorez aici, pe scurt, datele
vieții și carierei artistice a oaspetelui nostru:
Născut la Los Angeles în data de 23 octombrie
1941, a studiat dirijatul în orașul natal cu Fritz
Zweig și a avut un debut neobișnuit de timpuriu, la
vârsta de doar 18 ani, talentul său fiind remarcat de
îndată. Au urmat un prim angajament ca dirijor al
renumitului San Francisco Ballet, apoi, la vârsta de
24 de ani, a devenit dirijor asistent la Los Angeles
Philharmonic, în perioada în care postul de director
muzical era deținut de Zubin Mehta. în această
calitate, în timpul unui lung turneu cu orchestra
din Los Angeles, a avut prilejul să viziteze pentru
prima dată România, țara părinților săi, iar
impresiile au fost puternice. în anul 1969 - anul
revenirii sale în România ca dirijor invitat - devenea
prim dirijor oaspete (chieFguest conductor, după
terminologia britanică) al reputatei Royal
Philharmonic din Londra. în paralel a deținut și
postul de dirijor principal al Orchestrei Simfonice
din Houston, Texas, pendulând între cele două
maluri ale Atlanticului, așa cum o va face mereu
de-a lungul carierei - pentru ca în anul 1971 să
înceapă una dintre cele mai semnificative perioade
ale vieții sale profesionale prin acceptarea poziției
de dirijor principal al Operei și Orchestrei
Filarmonice din Monte Carlo. Aici s-a bucurat de
multă prețuire și sprijin din partea Prințului Rainier
de Monaco, a cărui ambiție de a ridica valoarea
orchestrei principatului și-a aflat în Maestrul Foster
cel mai entuziast și competent constructor. Aceasta
este perioada în care a fost imaginat și pus în operă
marele proiect enescian, realizat în cea mai mare
parte cu orchestra monegască șlefuită de Foster,
culminând cu opera Oedipe, pentru care a obținut
colaborarea marilor staruri internaționale Jose van
Dam și Barbara Hendricks. înregistrarea a fost
distinsă cu Grand Prix du Disque al Academiei
Charles Cros, Premiul Operei Italiene și Premiul
Gramophone, determinând practic revirimentul
capodoperei enesciene la cel mai înalt nivel al vieții
muzicale internaționale. Monumentalul ciclu a fost
întregit abia cu zece ani mai târziu, când a
înregistrat cu Orchestre National de Lyon “Vox
maris” și Simfonia a IlI-a. Pentru aprofundarea
acesteia din urmă (o altă simfonie cu cor crucială
în cariera Maestrului!) Foster mărturisește a fi avut
nevoie de îndelung timp de reflecție și asimilare, iar
cheia înțelegerii complexei partituri i s-a revelat în
cursul unei săptămâni petrecute în pacea
binecuvântată a Subcarpaților românești, în gura de
rai a mănăstirii Tismana...
Perioada de la Monte Carlo a însemnat mai
mult decât o fastă epocă de muzică, fertilă în
proiecte și satisfacții; a fost și o ideală împlinire pe
plan uman și social, o integrare profundă în viața
3
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
acelui loc atât de special. La îndurereata înmor-
mântare a prințesei Grace, fosta actriță distinsă cu
Oscar, ca și la nunta princiară a lui Albert de
Monaco, succesorul lui Rainier, Lawrence Foster a
stat alături cu orchestra sa, conferind elevata rezo-
nanță simfonică momentului de gravitate sau exu-
beranță.
O energie inepuizabilă, o competență
profesională ireproșabilă, o vocație pentru claritate
și eficiență, un caracter generos, șarmant, deschis
spre dialog și spre jocul inteligenței, și nu în
ultimul rând un fin simț al umorului - sunt toate
calități care au susținut talentul său și l-au pus în
valoare mereu, făcându-l dorit în multe locuri. A
fost Generalmusikdirektor la Duisburg, director
muzical al Festivalului de la Aspen (Colorado), al
Orchestrei de cameră din Lausanne, al Orchestrei
Simfonice din Ierusalim, al Orchestrei Simfonice
din Barcelona, al Festivalului “George Enescu”, al
Orchestrei Gulbenkian din Lisabona, al Operei și
Orchestrei Naționale din Montpellier, cu care a
realizat înregistrarea operei L’Etranger de Vincent
d'Indy, recent distinsă cu Orfeul de Aur de către
Academia Națională a Discului Liric.
A colaborat ca dirijor invitat cu Orchestra
Radio Berlin, BBC Philharmonic Orchestra,
Filarmonica din Helsinki, Orchestra Națională RAI
Torino, Orchestre Radio France, Orchestra Suisse
Romande, Orchestra Radio Munchen, Filarmonica
Cehă, Orchestra Wiener Symphoniker, NDR
Sinfonieorchester Hamburg și multe altele. Cu
egală strălucire s-a afirmat în repertoriul de operă la
teatre de primă mărime între care Metropolitan
Opera, Houston Grand Opera, Santa Fe Opera,
Opera Regală Covent Garden din Londra, Opera
Comique și Opera Bastille din Paris, Deutsche
Oper Berlin, Los Angeles Music Center.
Actualmente Lawrence Foster este director
muzical al Orchestrei Filarmonice din Marsilia. în
această calitate, la începutul acestui an a dirijat
concertul inaugural al festivităților "Marsilia -
capitală culturală europeană" - statut la care, după
cum știm, aspiră cu toate forțele și Clujul nostru.
Și mai doresc să o evoc aici nobilă calitate a sa:
marea aptitudine pentru prietenie a lui Lawrence
Foster. O presimți fără greș în puținele secvențe ale
filmului evocat la începutul acestei laudatio, o
sesizezi în lungile meandre ale vieții și carierei, o
prețuiești în înflorirea roadelor ei. Artiștii români
de valoare au avut mereu privilegiul de a se bucura
de prietenia sa: Ștefan Ruha, Radu Lupu, Dan
Grigore, Angela Gheorghiu, Cristian Mandeal -
pentru a aminti doar cele mai cunoscute nume.
îngăduiți-mi să adaug cu mândrie Cvartetul
Transilvan, al căror început de drum s-a bucurat de
încrederea, încurajarea și caldul sprijin al
Maestrului în pașii lor spre desăvârșire.
într-un interviu recent Maestrul Foster spunea
simplu:
“Iubesc România, îmi place să revin aici".
Conferindu-vă acum cel mai înalt titlu academic
al venerabilei noastre școli muzicale, vă spunem: și
noi vă iubim, Maestre, și ne bucurăm nespus de
fiecare revenire a Dumneavoastră!
Cluj-Napoca, 3 septembrie 2013
O altă "Toamnă Muzicală
Clujeană”
Mugurel Scutăreanu
Peste câteva zile cea de-a 47-a Toamnă Muzicală
Clujeană ni se va arăta în toată splendoarea
opulentă a nurilor copți dar jocul subtilei sale
seducții a început demult. Feromoni fantomatici,
emanații eterice ale unei chimii a sunetului, plutesc
de-o bună bucată de vreme peste valea de la poalele
Feleacului, urzind lipicioase plase imaginare, în care
melomanii - neputincioase gâze înrobite de
frecvențele ordonate - se vor încurca fără sorți de
scăpare. în șaptesprezece seri, diva trebuie să convingă
și tare mi-e teamă că, dincolo de voaluri, ascunde
puține revelații. Căci are zâna melopeelor clujene un
hapsân de frate mai mare, hălăduitor pe Dâmbovița,
care se dedă tot din doi în doi ani la zaiafeturi
fanariote, de aduce la sapă de lemn toată suflarea
muzicală românească.
Dar nu despre obișnuita Toamnă Muzicală
Clujeană vreu să vă povestesc eu acum, ci despre o
altfel de toamnă, un anotimp al roadelor tinere,
vremea strângerii unei recolte semănate în primăvara
trecută! Atunci, în soarele timid al lui martie 2012,
patru artiști ai noștri au dobândit în austera Londră
un trofeu de invidiat iar în cupa răsplății se aflau și
semințele unui turneu de concerte prin tot Regatul
Unit al Marii Britanii, manipulate genetic pentru a da
colț în toamna aceasta. Cei patru învingători ai
concursului Wigmore Hall International String Quartet
Competition, învingători prin trudă înverșunată și
luptă dreaptă, sunt muzicienii din cvartetul de coarde
Arcadia: Ana Torok (vioara I), Ionuț Dumitru (vioara
a II-a), Traian Boală (violă) și Zsolt Torok (violoncel).
După ce vor puncta, în 16 octombrie, pe scena
Toamnei Muzicale Clujene, cu un program Haydn-
Janacek, arcadienii vor decola în 19 dimineața, cu
destinația Londra. Va urma un tur al Regatului Unit,
care prevede susținerea a 23 de concerte pe parcursul
a 45 de zile. Un tur de forță, cu alte cuvinte.
L-am invitat pe Traian Boală (în cazul lui Traian,
răutățile despre violiști n-au loc) la Studioul de Radio
Cluj și-am vorbit, nu mult dar cu folos, cu deosebire
despre turneu dar și despre alte realizări și proiecte ale
Arcadiei.
Mugurel Scutăreanu - Traian, următoarele două-trei
luni sunt extrem de importante pentru voi. Spune-ne
de ce anume?
Traian Boală - Este, într-adevăr, foarte încărcată și
fertilă pentru noi perioada imediat următoare, întrucât
urmează să concretizăm acea parte a premiului I
câștigat anul trecut la Wigmore Hall și anume
generoasa ofertă de a intreprinde un turneu de
concerte în Anglia, de fapt în Marea Britanie, fiindcă
în program sunt incluse și orașe irlandeze. Suntem
foarte bucuroși și onorați de această recompensă și
sperăm ca ea să fie cu bătaie lungă, fiindcă, alături de
concerte, deplasarea mai include work-shop-uri,
prezentări, interviuri, etc. și, un lucru foarte
important, în acest turneu ne vom lansa și primul
nostru C.D. El este editat de casa de discuri „Orchid
Classics" și conține cele două cvartete de Leos
Jana?ek. Lansarea va avea loc în cadrul concertului de
la „Wigmore Hall", din 3 noiembrie.
- Desigur, pregătirile pentru acest turneu trebuie să
fi fost începute din vreme, fiindcă voi sunteți implicați
foarte serios și în viața Filarmonicii Transilvania.
- Da, „Arcadia" este integrată în orchestra
filarmonicii „Transilvania" iar anul trecut am luat și
inițiativa fondării Orchestrei de Cameră „Transilvania",
cu care vom avea un concert chiar în această seară
(interviul a fost luat în dimineața zilei de 20
septembrie, n.a.), așa că...este mult de lucru.
- Ce-ați pregătit, concret, pentru turneul din
Anglia? Aveți în vedere mai multe programe?
- în principiu avem două programe: primul format
din Cvartetul Op.18 Nr.6 de L. van Beethoven,
Cvartetul Nr.2 de Leos Janacek și cvartetul de Claude
Debussy, iar al II-lea alcătuit din Cvartetul Op.76 Nr.
5 de J. Haydn, Cvartetul nr.1 de Janacek și din nou
Debussy. în afară de aceste două variante,am mai
pregătit câteva lucrări, care vor fi inserate în anumite
concerte, în funcție de cerințele momentane ale
organizatorilor. De asemenea, dorim să promovăm
muzica românească și în acest sens am pregătit
lucrările „Mătasea și metalul " de Adrian Pop,
Cvartetul Nr.2 de George Enescu și piesa
„Transfigurare" de Dan Variu, scrisă la cererea noastră
și prezentată în primă audiție în Festivalul Enescu din
acest an.
- Un turneu de 23 de concerte înseamnă orașe mai
mari și mai mici. Care ar fi scenele de primă
importanță?
- încep, bineînțeles cu podiumul de la „Wigmore
Hall" din Londra dar vom concerta și la Oxford,
Nottingham, Glasgow, Aberdeen, Manchester...
- Nume sonore, glorie și nu numai glorie. Ce
proiecte concrete are,, Arcadia" după acest turneu?
- în primul rând ne gândim la înregistrarea unui
nou compact-disc. Am vorbit cu impresarul nostru,
care ne reprezintă în toată lumea și el ne-a
recomandat un interval de un an-un an și jumătate
între lansările de discuri. Acest ritm ar trebui să ne
țină mereu in centrul atenției publicului și a revistelor
de specialitate. Apoi va urma un nou turneu în
Anglia, în 2015 și să nu uităm de șirul concertelor din
cadrul diverselor festivaluri. Toate acestea presupun o
permanentă creștere a nivelului prezențelor noastre în
public.
- Aveți și competiții în colimator?
- Ne gândim foarte serios să participăm la
concursul de la Osaka, din primăvara viitoare. Ar fi
cam ultima competiție la care am putea merge și ne
vom strădui să facem acest lucru.
- Ce ne spui despre perspectiva - legică, zic eu -
ca „Arcadia" să devină cvartet de stat?
- Este visul nostr și ne-ar ajuta să ne concentrăm
numai asupra muncii de cvartet. Din punct de vedere
logic, acest ideal ar trebui să fie realizabil; din punct
de vedere practic însă, obiectivul este foarte greu de
atins, mai ales din cauza situației economice a
României de astăzi și a legilor în permanentă
schimbare. Dar noi continuăm să sperăm și, poate,
într-o bună zi ni se va împlini și acest vis.
L-am condus pe Traian până la poarta studioului
și m-am uitat lung și cu admirație în urma lui. Cu
admirația muzicianului obscur, și el urzitor de
idealuri, pe vremuri, din care idealuri
s-a ales praful... în asemenea cazuri nu-mi reprim
invidia căci, în afara murdăriei, gândul acesta josnic
are și o componentă stimulatoare.
în toamna auriu-ruginie Arcadia numără boboci
rotofei. Stropii ploilor insulare se vor risipi sub soarele
aplauzelor, endorfinele triumfului vor alunga oboseala,
când se vor întoarce, arcadienii - artiști dintr-un neam
pomenit în StarTrek - ne vor povesti despre felul în
care s-au bucurat de toamna lor muzicală melomanii
Regatului Unit al Marii Britanii.
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
33
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
opera
Opera, între Brecht,
expresionism și performance
Alba Simina Stanciu
Generații de regizori - continuatori ai revo-
luției scenei de operă a anilor '90 și după
anul 2000 - extind și în teatrul muzical
tehnica de prelucrare a dramei și a spectacolului
de la Berliner Ensemble. în operă, ca și în teatru,
apar opțiuni de interpretare și răsturnări de sens
al pilonilor dramei, reconstrucții dramatice și
existențe simultane ale mai multor narative. Este
emblematic momentul în care Patrice Chereau
montează Inelul nibelungilor (1976) la Bayreuth,
susținut de designul scenic al lui Richard Peruzzi.
Economia surselor de producere a montării și a
situațiilor scenice provoacă o ruptură ireversibilă
de stilul impus de Wieland Wagner pe aceeași
scenă. Chereau accentuează ludicul caustic,
scenele se derulează după o structură “montaj” ce
mizează pe efectul brechtian de “distanțare”, pe
postmodernele “discrepanțe unitare” între
elementele spectacolului, trasând un periplu prin
perioade istorice și perimetre geografice diverse,
de la mitul nordic până la o lume industrială cu
furnale și combinate chimice. Chereau transferă
în operă structura mentală a generației de artiști
influențată de marxism, nutrită de un teatru
politic în care toate sensurile dramei și
spectacolului sunt orientate spre obiective
militante, revoluționare.
Anii '70 europeni au ca puncte de reper pen-
tru regia de avangardă din teatrul de operă figu-
rile lui Giorgio Strehler, Harry Kupfer și Ruth
Berghaus, care continuă experiențele lui Brecht și
Berliner Ensemble. Controversații ani '70
marchează momentul “trezirii” laturii performa-
tive a operei. Tradiționalismul este puternic atacat
de manifestele reformatoare din direcția teatrului.
Tot în perioada anilor '70 coregrafa Ruth
Berghaus este directoarea companiei germane
Berliner Ensemble (1971-1977) iar intervenția sa
în spectacolul de operă din anii '80 este puternic
influențată de “legile” lui Brecht și experiența din
cadrul prestigioasei companii germane. în opera
montată de Berghaus sunt evidenți termenii
Gestus (ce personalizează categoriile sociale),
valorificat de coregrafi, sau Lehrstucke (latura
didactică a piesei). Stilul său regizoral insistă pe
aspectul formal abstract reflectat în special în ges-
turi și mișcare care conduc spre
Verfremdungseffekt (efectul de distanțare).
Berghaus atinge climaxul creativ în spectacolul de
operă al anilor '80 printr-un limbaj teatral
abstract, concentrat pe coduri de mișcare și gest
simbolic, stilizat. Creează o entitate spectaculară
plastică datorată colaborării cu scenografi ca Axel
Manthey sau Herbert Wernicke. Deschide porțile
interpretărilor postmoderne ale operei prin
finaluri și concluzii pretabile unor interpretări
multiple.
începând cu anii '80 este evidentă în regia de
operă direcția către expresionism a tehnicii
brechtiene. Apar montări controversate, creațiile
unor personaje ca regizorul David Alden, care
combină principiile germanului Brecht cu expre-
sionismul. Spectacolul de operă devine un spațiu
al dezbaterii politice și al contorsionărilor situ-
aționale traduse prin interpretări violente și exce-
sive. La fel este și Hans Neuenfels, un etalon
Regietheater afirmat în anii '70, care operează cu
metode extreme de “rescriere scenică”. Scena
Festivalului de la Bayreuth este locul în care, se
pare, orice fantezie este permisă, mai ales în
ultimii ani, perioada de co-directorat a regizoarei
Katharina Wagner, nume asociat cu Regieoper.
Neuenfels propune o interpretare a operei
Lohengrin de Richard Wagner în 2011 la Bayreuth
ca pe un experiment de laborator unde persona-
jele sunt șobolani ce se transformă în oameni și
invers. înainte de acest eveniment, montările sale
erau exprimate prin nonconformism sexual și
situațional, veritabile excese regizorale a căror
tehnică de manevră a narativului scenic și a
imaginii pornesc de la dezmembrarea oricărui
pilon muzical și dramatic.
Peter Konwitschny, figură cheie a regiei post-
moderne este un alt “descendent” al școlii lui
Bertolt Brecht prin Ruth Berghaus (asistent al
regizoarei) și Berliner Ensemble. Actual director al
operei din Leipzig, Konwitschny urmărește decon-
strucția și reconstrucția totală a firului dramatic
prin imaginea scenică, prin personaje și limbajul
simbolic al luminii indiferent de stilul compozi-
ției, forma și textura muzicală dramatică. în
montarea operei Lulu (2003) de la Opera din
Hamburg, Konwitschny elimină reperele dramat-
ice date de partitura muzicală, investigând abisul
emoțional al personajelor până la saturări erotice
și imagini obscene. Scena este populată cu figuri
de ceară care îl reprezintă pe Alban Berg și prosti-
tuate în poziții obscene. în opera Don Carlo
(2008) situațiile sunt actualizate, transformate în
evenimente banale care provoacă o detașare
comică, este introdusă pizza care “distanțează”
emoția auditoriului și-l determină să gândească
detașat. Auto-da-fe-ul este pus în scenă în foaier,
secvențele sunt proiectate pe un monitor uriaș,
iar publicul și personajele din scenă urmăresc
evenimentele proiectate. Momentul culminant al
carierei lui Konwitschny este montarea operei
Salome (2011) la Opera din Gothenburg, unde
apar scene de canibalism și necrofilie alături de
un cadru al exceselor sexuale. Spectacolele sunt
detaliate, urmăresc, mai ales, contradicții cu parti-
tura muzicală după modelul brechtian, sporind
“distanțarea” dintre scenă și audiență.
O prezență „fulger” în spectacolul de operă al
ultimelor decade - dar semnificativă pentru acce-
lerarea revoluției scenei muzicale - este regizorul
Christoph Schlingensief care apare în elitistul și
pretențiosul gen scenic cu studii de filosofie și
istoria artelor și cu un background din sfera
filmelor underground. Montările sale sunt pline
de controverse iar filmul său experimental - influ-
ențat de curentul Noul Cinema German (Udo
Kier, Margit Carstensen, Irm Herman) - este deci-
siv pentru imaginea scenică a spectacolului muzi-
cal. Christoph Schlingensief insistă asupra
fenomenelor fluxus și “ready-made”, aleatoriul și
curentele artelor vizuale din anii '60, ironia și
“moartea autorului”, continuă acțiunile și mani-
festele lui Marcel Duchamp, John Cage, plasti-
cianul și muzicianul George Brecht, aplicându-le
într-un mediu “fragil”, repertoriul de operă.
Viziunea sa este pe de-o parte o moștenire directă
de la Bertold Brecht (implicarea rațională și critică
a spectatorului și nu starea contemplativă), iar pe
de altă parte extremismul fenomenelor happening
și performance. Emblematice sunt montarea
operei Parsifal (2004) la Bayreuth și viziunea ritu-
alică, precedată de procesiuni, simboluri și spiritul
carnavalului amazonian din Olandezul zburător
pus în scenă la Opera din Manaus, Brazilia. Alte
montări explorează nonconformist genul vocal
instrumental, cum este oratoriul fluxus Biserica
fricii (2008) sau opera “ready made”, Mea culpa
(2009), în care se simt puternice influențe ale
artei lui Joseph Beuys (sculptura socială) și Dieter
Roth. Viziunile scenice ale lui Schlingensief sunt
experiențe personale exprimate prin violență artis-
tică, trauma cancerului (regizorul moare în 2010).
Temele centrale ale lucrărilor sale sunt explorarea
angoasei așteptării morții, obsesia pentru muzica
wagneriană (ca emblemă a maleficului) și arta lui
Joseph Beuys (folosește citate din performance-ul
acestuia, un iepure descompus în loc de Graal).
Montările artistului german sunt masive, cu scene
rotitoare și abundență de recuzită, demonstrând
obiective megalomane ale operei de artă totală,
construită din asamblări de imagini halucinante și
accidentale. Folosește în mod cinic contraste pen-
tru rațiuni spectaculare anti-muzică și anti-dramă.
Achim Freyer, regizor și designer (după
modelul idealizat de Gordon Craig la începutul
secolului XX), produs direct al școlii lui Brecht,
pornește cu educație în artele frumoase,
experiență ce se va reflecta în producțiile sale de
la Berlin Schlosspark Theater, Schiller Theater
Berlin, Berliner Ensemble, Burgtheater Vienna.
Freyer este pasionat de marionete și teatrul
gesturilor și raporturilor mecanice, stil prin care
“rezolvă” necesara distanțare
(Verfremdungseffekt) brechtiană. Personajul
marionetă este prelucrat fie în stilul Oskar
Schlemmer, fie commedia dell’arte. Eroii lui
Freyer devin mască, machiaj și costum, iar jocul
este redus la gest și formă. Performerii sunt creați
prin costume care accentuează figura non-umană,
mecanică, artificială, cu un sistem gestual axat pe
tipare ritmice. Mai mult, Freyer experimentează
imaginea bidimensională de tipul desenului
animat, șocantă pentru spectacolul de operă, care
intrigă prin automatismele gestuale și performeri
transformați în mașini în contrast comic cu
intensitatea dramatică sau nuanțele muzicale.
Freyer face parte din generația de regizori care
deturnează arta scenografiei de la funcțiunea
tradițională decorativă (care domină mai ales
spectacolul de operă) către brechtianul spațiu
scenic gândit creativ (Buhnenraum). Scenografia
germană, influențată de reformele artelor vizuale
din secolul XX impune noi coduri artistice în
textele muzicale sau dramatice clasice sau
preclasice. Operele lui Mozart, Wagner, Rossini
etc. sunt confruntate cu instalațiile, cu texturi
vizuale stranii, sunt plantate în zone industriale
sau în sfera teatrului de marionete. Achim Freyer
abstractizează imaginea spectacolului, folosește
noile tehnologii, se îndreaptă spre operă ca
spectacol multimedia.
Generația nutrită de anii '70, de influența
teatrului lui Brecht, Harry Kupfer, Hans
Neuenfels și Ruth Berghaus oferă, fără îndoială,
interpretări provocatoare, mai mult criticate decât
elogiate. Dincolo de suprapunerile între
expresionism și teatrul politic brechtian sau de
orientările galopante către operă ca spectacol
multimedia, partitura de operă este o permanentă
provocare de integrare în prezent a materialului
dramatic și muzical.
34
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Love Building
Lucian Maier
Love Building e un film relaxant, realizat cu
relaxare de echipa școlii de actorie pe care au
înființat-o Dragoș Bucur, Dorian Boguță și
Alexandru Papadopol (actoriedefilm.ro). La cîrma
filmului s-a aflat lulia Rugină - acesta fiind
lungmetrajul ei de debut -, iar scenariul e scris de
Ana Agopian, Oana Răsuceanu și de lulia Rugină.
O echipă care se reunește pentru un nou proiect
de-al luliei Rugină după scurtmetrajul din 2010,
Captivi de Crăciun. în ceea ce privește relația
regizorului cu “ActorieDeFilm”, Love Building este
al doilea proiect pe care îl elaborează împreună,
după Sink, anteriorul scurtmetraj al luliei Rugină.
Prin prisma contextului realizării acestui
proiect - ca „film de absolvire” a școlii de actorie
pentru douăzeci și opt de cursanți, cu scenariu
scris cu nevoi de producție în minte (număr de
personaje, echilibru în apariția lor pe ecran, cu
prim plan pe fiecare persoană, film de gen) -
rezultatul, Love Building, e cu atît mai deosebit.
Nu e deloc floare la ureche să construiești un
scenariu de gen onorabil, să reușești să îl strunești
pe o linie narativă pe care se întîlnesc și
relaționează multe personaje și să îl articulezi cu
decență e cu atît mai dificil.
Titlul filmului anunță conceptul pe care e
construită povestea de pe ecran. Pe de o parte
putem vorbi despre o clădire a iubirii, un sălaș în
care această stare de spirit poate fi crescută
armonios, pe de altă parte putem vorbi de o
clădire a iubirii, o re/construcție a unei stări pe
cale de a se altera. Paisprezece cupluri aleg să
participe la acest program de love building, un
program coordonat de trei psihologi/ consilieri
interpretați de Dragoș Bucur, Dorian Boguță și de
Alexandru Papadopol (care sînt și producătorii
filmului). Prin fiecare cuplu din film e subliniată
o anumită problemă ce apare în cadrul perechilor
de îndrăgostiți din realitate (lipsa banilor,
prezența soacrei, tendința de a înșela, alcoolul,
singurătatea în doi). Astfel, pentru a obține o
imagine generală a problemelor casnice, trebuie
făcută o sinteză a situațiilor reprezentate de
fiecare cuplu în parte.
De-a lungul peliculei, din raporturile existente
între analiști (consilierii) și analizați (cuplurile),
stările personajelor ajung să fie atît de amestecate
încît, de la o vreme, începe să fie clar că însuși
analiștii ar avea nevoie de terapie, poate mai mult
decît pacienții lor. Aici vom găsi neajunsul
principal al filmului, în faptul că personajele-
terapeut sînt lipsite de consistență, valoarea lor
profesională fiind mai mult decît îndoielnică.
Acest aspect poate fi citit ca o critică la adresa
cursurilor/ședințelor de profil de la noi (de team
building, de consiliere matrimonială). Filmul
îmbracă această expunere într-un umor articulat
cu bun simț, umor prin care filmul atinge și
proiectele de acest gen din realitate (ideea de
consiliere matrimonială, modul în care e privită în
România, dar și ideea de team building în
general), multe dintre ele fiind mai degrabă
improvizații, propuneri care sună bine doar pe
hîrtie. Totuși, dacă ar fi fost mai multă temeinicie
în această zonă, a personajelor în cauză, critica
nu ar fi fost automat pierdută, măcar prin faptul
că am fi putut vorbi de un anumit standard
deontologic.
însă, în același timp, lejeritatea discursului
acestei pelicule este asumată în totalitate,
coordonatele proiectului fiind lăsate la vedere încă
de pe generic, unde convenția cuplu-defect este
expusă explicit. Love Building e lucrat cu
inteligență și în latura estetică, în istorisirea sa
dorind să fie cît mai aproape de accepțiunile
spectatorului obișnuit cu televizorul (emisiunile
reality show, de exemplu), însă fără a face
concesii în valoarea lucrurilor expuse prin aceste
metode. Tocmai de aceea este binevenită alegerea
de a lucra în alb negru în secvențele în care
filmul apropie de spectator intimitatea cuplurilor
prezente pe ecran (prim-planuri precum în camera
secretelor de la Big Brother). Prin diferența de
conținut vizibilă în această abordare e marcată
distanța pe care o are filmul față de relatările
televiziunilor, care, deși sînt mai apropiate de
viață prin faptul că sînt color, de cele mai multe
ori sînt și suficient de colorate (dincolo de faptul
că, astăzi, cele mai multe sînt și construite,
măsluite) încît să devină deranjante pînă la
extrem.
Datorită acestor aspecte, Love Building oferă
un exemplu important în cinematograful
românesc actual pentru ceea ce înseamnă
construcția unui film de gen. Fără pretenții, fără
abordări estetice inutile, cu o expunere care caută
necontenit calea cea mai simplă, cea mai firească
pentru a transmite spectatorului situațiile poveștii.
Un film de gen care discută critic lipsa valorii pe
care o cultivă emisiunile de gen de pe micul
ecran, ceea ce îi conferă o trăinicie cît se poate de
oportună într-o conjunctură în care nivelul de
calitate așteptat de public ar trebui să fie, totuși,
ceva mai înalt decît cel vizibil în producțiile de
casă ale televiziunilor noastre.
Roșia Montana în
pictură. Ecrane și
trasee spirituale
(urmare din pagina 36)
în următorul tablou cubul este deja spart, se
vede cum dinăuntrul lui ies gândurile: o
rădașcă mare și neagră, rădașca lui Kafka, și
niște fluturi care n-au apucat să devină pete
de culoare, căci întregul tablou este în negru
și gri, sumbru deschizându-se privirii. Să fie
fluturii Roșiei Montană înnegriți de cianură?
O lume a cianurei care a cuprins casa
gândurilor?
Autoportretele reprezintă un alt capitol
distinct. Unul în verde-roșu, în care barba albă
a pictorului devine roșcat vișinie, amintindu-
ne de autoportretul portocaliu al lui Van
Gogh. Și da, elementul ecranului, al gratiilor.
Chipurile pictorului apar cu gura deschisă
țipând în strigăt mut, în spatele unor dungi,
gratii, ecrane. Ca și cum ar aparține altui
spațiu, de unde ar vrea să comunice, de unde
ar vrea să fie auzit, dar e mut țipătul. Vizibil
pentru privitor, el rămâne totuși surd. Ecranul
cel mai clar înfățișat se regăsește în tabloul
Pionii regelui de sticlă, în care chipurile
personajelor sunt calme, senine, dar aparțin
altei realități, parcă altui timp. Nu au nimic
de-a face cu prezentul. Dungile aurii, ca niște
perturbări ale imaginii, sugerează și mai mult
ruptura de realitate. Adevărul este strecurat
dincoace cum și în ce măsură se dorește,
printr-un filtru care scapă privitorului, dar cu
siguranță, nu avem un adevăr curat, ci o
prelucrare a sa și ca urmare suntem prada
unei dezinformări, a unei manipulări. însăși
arta plastică a lui G. Nechifor e o încercare
de ecranare, de învelire a semințelor,
prezentând o semantică prin care nu se
așteaptă ca cei mari s-o înțeleagă, ci noi, cei
puțini și încă interesați în a gusta din
realitatea descoperirilor de esență „să plângem
pentru copiii noștri care nu vor avea, pentru
că cei de acum tâlhăresc totul și înstrăinează,
neînțelegând” - după o propoziție rostită la
sfârșitul vernisajului de către Pictor.
Un laitmotiv care apare în peste jumătate
din tablouri sunt craniile (și scheletele). Unul
tronează pe autoportret, scheletul - desenat ca
un decupaj dintr-un manual de anatonie, cu
săgeți care denumesc oasele - poartă o tichie
roșie de absolvent! Să fie o ironie adresată
instituțiilor de artă care fabrică absolvenți
buni direct de îngropare? Oricum, o serie de
alte schelete apar pe catafalc, cranii cu
grămada risipite pe pâmânt, în timp ce
stratificarea pe niveluri de cunoaștere, de
înțelegere, de creștere a conștiinței, de
spiritualizare reprezintă o temă a
transcendentului, o temă a salvării. Tablourile
încifrează adevărate trasee spirituale. Singura
șansă de eliberare din tot nevrutul, neputința,
atmosfera de moarte, sumbră și implacabilă
pare să fie deschiderea spre alte niveluri ale
cunoașterii spirituale. Un apanaj în primul
rând al artiștilor, cele mai sensibile persoane
care reușesc să surprindă schimbarea adusă de
acest veac: aurul și tot ce se poate dobândi
prin el trece, conștiința rămâne!
TRIBUNA • NR. 266 • 1-15 octombrie 2013
35
Black
Pantone 253 U
35
Black Pantone 253 U
sumar
din literatura universala
Andrew Marvell	2
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (XI)	3
cârti in actualitate
Ștefan Manasia Lumea lui Vili Barna	4
David Dorian	Jurnalul dintre jurnale	5
Alexandru Petria Turbo Daneliuc	6
cartea străină
Ana lonesei Hainele cele noi ale sonetului	6
comentarii
Isabela Vasiliu-Scraba	Micșorarea lui Eliade și gon-
flarea lui Culianu prin felurite tertipuri (I)	7
poezia
Hanna Bota	9
proza
Radu Ulmeanu Un securist se destăinuie	10
elitele cetății
Cristian Colceriu Profesor universitar doctor Iosif
Viehmann - Peștera - Farmecul adâncurilor (II)	13
Interviu cu Edward Luttwak
Strategul militar vorbește despre securitatea Israelului,
Henry Kissinger, Primăvara arabă și moartea lui Osama Bin
Laden	15
opinii
Aurel I. Rogojan Antecedente ale spionajului ungar în
teritoriile românești înainte și în timpul Primului Război
Mondial. Partidul Național Român - țintă a poliției politice
ungare	19
diagnoze
Andrei Marga Cultura întâlnirii. Despre pontificatul lui
Francisc	22
scriitori afirmați după 1989
Alex. Ștefănescu O exegetă a nostalgiei: Andreea Deciu 24
Florin Sicoie și fastul declinului 25
lecturi
Giorgia Pițoiu Imixtiuni personale	26
showmustgoon
Oana Pughineanu	"O echipă eficientă"	27
meridian
De vorbă cu pictorul și graficianul Mikael Kihlman
(Suedia)	"în spațiul tensionat dintre lumină și
întuneric capătă viață lucrările mele"	28
filosofie
Petru Ardelean Istoria eticii moderne în viziunea lui
Eugene Dupreel (II)	30
muzica
Adrian Pop Un muzician celebru, omagiat de
Academia de Muzică	32
Mugurel Scutăreanu O altă "Toamnă Muzicală
Clujeană"	33
opera
Alba Simina Stanciu Opera, între Brecht, expresionism
și performance	34
film
Lucian Maier	Love Building	35
plastica
Hanna Bota Roșia Montana în pictură. Ecrane și
trasee spirituale	36
plastica	
Roșia Montana în pictură.
Ecrane și trasee spirituale
Hanna Bota
Nechifor Gavril
Gânduri despre Roșia Montana,-u/c
Lupta pentru Roșia Montană a îmbrăcat
forme diverse, indiferent de care parte se
află beligeranții. în toiul manifestațiilor,
și-a făcut apariția și o atitudine picturală,
îmbrăcând culoarea și forma specifică artei
plastice. Pictorul Gavril Nechifor, absolvent al
Facultății de pictură a Universității de Artă și
Design din Cluj-Napoca, având numeroase
expoziții personale și de grup, în marea lor
majoritate în țară, dar și în străinătate
(Amsterdam, Grecia, Bruxelles), ne propune
vernisajul unei personale - pictură și grafică -
la Galeria Diverta, Librăria Universității, cu
titlul Gânduri (30 aug. - 19 sept. 2013)
O suită de tablouri aparțin capitolului
Gânduri despre Roșia Montană. întreaga
expoziție capătă tenta apăsătoare, chiar
sumbră și deprimantă pe alocuri, a acestui
strigăt înăbușit: salvați ce se mai poate salva,
deși pare că e prea târziu! în negru, gri,
bordo și roșu - cum altfel putea fi redată
Roșia Montană în descompunere? - elementul
emblematic se dovedește a fi copacul
desfrunzit, uscat, o siluetă părând o răstignire
târzie pe fundalul apusului sângeriu în culori
așezate orizontal, ca niște lințolii de
înmormântare; o pironire a naturii, a vieții, a
verdelui care nu apare, fiind doar cerut
complementar de roșu, dar care i se refuză
penelului. într-alt tablou al acestui subcapitol
apar ruinele, o fereastră opacă - fereastră
oarbă - ar fi zis bunica, un luminator fără
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru,
48 lei - SEMESTRU, 96 LEI - UN AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 33 LEI - TRIMESTRU,
66 LEI - SEMESTRU, 132 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
lumină, alături de o fereastră aurie, ca o
promisiune a ceea ce ar fi putut fi, sau ar mai
putea fi, dacă... Motivul se reia în tabloul
Gânduri despre Roșia Poieni, în care apare
turla albă a bisericii atât de cunoscute din
imaginile mediatizate, înecată în negrul haotic
al unei pseudonaturi moarte, peste care
tronează o părere de lună albă, ca o stafie
într-o pată de sânge - singura pată de roșu, ca
să se păstreze nuanțele de compoziție a
întregului capitol. Solemnitatea unei idei
transcendentale o oferă apariția din când în
când a unor pete de argintiu și auriu, de
bronz, ca o deschidere spre paradis, dar nu ca
o realitate, ci doar ca o promisiune, o
posibilitate ca și pierdută. Un semnal de
alarmă!
Dincolo de această suită aflată pe simeze,
tonalul celorlalte e în directă reciprocitate.
Subcapitolul denumit Casa gândurilor,
compus din cinci tablouri, păstrează unele
din temele Roșiei, o anume geometrie a
ferestrelor, ușilor, luminatoarelor care rămân
ori oarbe, ori albe-argintii-aurii cu același gând
de promisiune ratată, dar cărora li se adaugă
cubul. Tablouri în alb negru - cubul complet,
casa gândurilor ca formă geometrică perfectă,
acoperită de linii curbe, lumină ondulatorie,
s-ar asocia cu sărutatul cub al lui Nichita
Stănescu, cel care trebuie ciobit pentru a fi
perfect, ciobire care nu întârzie să apară, căci
(Continuare în pagina 35)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U