Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
265
Consiliul Județean Cluj
4 lei
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XII • 16-30 septembrie 2013
&
o
9
o
g.
2*
I
Adrian Dinu Rachieru
Constantin Noica
o victimă „inocentă”?
Elitele cetății
losif
Viehmann
Interviu
Alexandru
Papilian
Ilustrația numărului: ,,Ianza art inter-cultural” Petroșani 2013 (foto: Horvath Laszlo)
Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
| Petru Poantă |
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor șef adjunct)
loan-Pavel Azap
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
lorgos Iliopoulos	Zbor
in memoriam
Petru Poantă (1947-2013)
După o îndelungă suferință, pe care a
știut întotdeauna să o mascheze cu
eleganță, criticul literar și eseistul
Petru Poantă a încetat din viață sîmbătă, 7
septembrie, la Cluj.
S-a născut la 7 aprilie 1947 în satul
Cerișor, județul Hunedoara. A absolvit
Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-
Bolyai” și a figurat printre membrii fondatori
și numele proeminente ale revistei culturale
(și grupării) Echinox. A fost redactor la
revista Steaua și a condus Direcția pentru
Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural
Național din Cluj. Colaborator important al
revistei Tribuna, Petru Poantă a schițat în
paginile publicației noastre cîteva dintre
ultimele sale volume dedicate Clujului pe care
l-a iubit și de care s-a lăsat adoptat - ca de o
„matrie” culturală. Căsătorit cu Irina Petraș,
critic și istoric literar, a fost tatăl Laurei
Poantă, medic, grafician și traducătoare.
A debutat în revista studențească Echinox
în 1968 pentru ca, treizeci și cinci de ani mai
tîrziu, să-i dedice unul dintre studiile funda-
mentale: Efectul Echinox sau despre echilibru
(2003). Monograf pasionat, volumele sale dau
de fiecare dată tonul, limpezesc și potențează
receptarea scriitorilor sau a fenomenelor: așa
se întîmplă cu Opera lui George Coșbuc
(2004) sau cu Cercul literar de la Sibiu (1997;
2006). Petru Poantă a îngrijit ediții din
George Coșbuc, Ion Negoițescu, Radu Stanca,
Luca Onul. A fost coautor la: Scriitori
Români (1978); Dicționarul Scriitorilor
Români (1995-2001) și la Dicționarul General
al Literaturii Române (2004-2005). în 2003 a
primit Premiul Uniunii Scriitorilor din
România.
Aproape toată poezia română contempo-
rană majoră a fost scanată de criticul și croni-
carul literar. Interpretările sale - adesea foarte
actuale - au fost strînse în volume ca
Modalități lirice contemporane (1973),
Petru Poantă și Corin Braga
Radiografii I (1978) și Radiografii II (1983).
Petru Poantă a fost, de asemenea, autorul
unui nonconvențional și inteligent Dicționar
de poeți (1999). A mai apucat să facă
ultimele corecturi noii sale cărți, Clujul inter-
belic. Anatomia unui miracol, în pregătire la
editura Eikon.
Prezență vie și tonică a mediului scri-
itoricesc clujean, îndemnînd la calm și rați-
une, Petru Poantă ne va lipsi.
Dumnezeu să-l odihnească!
Redacția
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (X)
Gimnastica yoga
Este de necrezut câți oameni naivi și câți oameni
șarlatani există în lume. în definitiv, cine este naiv și
cine este șarlatan? După părerea mea, naiv este acela
care crede cu ușurință și fără nici un control în
lucruri care nu pot fi acceptate, prin natura lor, cu
ușurință și fără nici un control. Sunt și lucruri care
pot fi [validate] și în felul acesta. De exemplu, faptul
că afară este ziuă sau ca afară plouă, sau glumele de
1 Aprilie, suportate cu groază de cineva etc. Pentru
aceasta nu ești naiv, ci normal. Dar dacă cineva
spune: „aseară am vorbit cu un marțian” și tu nu ai
[pus] nici o întrebare și primești această afirmație în
același spirit în care primești afirmația „afară plouă”,
atunci ești naiv.
Cine este șarlatan? Și aici tehnica făcută o
deosebesc dacă cel care face afirmația că el a vorbit
cu un marțian și crede realmente lucrul acesta, el nu
este un șarlatan, ci este în primul rând un naiv, și în
al doilea [rînd] un client al medicilor, care trebuie să-l
caute serios. Cum, mă veți întreba, nu există
probabilitatea ca un extraterestru să viziteze
Pământul? Probabilitatea există, dar lucrul este atât
de anormal, în ordinea celor ce se întâmplă, încât
careva care nu-l privea ca un lucru anormal, deci să-l
examineze cu toată grija, cu toată prudență, și de ce
să nu spunem, cu toată îndoiala, atunci el este un
naiv sau un bolnav.
în cazul că el știe că nu este așa, că nu a văzut și
nu a vorbit cu un extraterestru, și totuși afirmă lucrul
acesta, el este un șarlatan. șarlatan interesat dacă
urmărește vreun interes [...] dezinteresat, dacă
urmărește să fie interesant numai. Deci: un asemenea
individ este sau un naiv, sau un bolnav, sau un
șarlatan.
Se spune că numai o educație științifică elimină și
naivitatea, și prin [remisie?] și șarlatania.
Desigur, educația științifică poate avea un
asemenea rezultat. Dar el nu urmează în mod
necesar. într-adevăr, dacă ar fi așa, nici un savant nu
ar putea fi un naiv; dar foarte mulți savanți au fost
naivi. De exemplu, se știe că matematicianului
Charles i s-a vândut o bucățică de lemn din scara cu
care lacov s-a urcat la cer ... Acesta este un fapt real,
fiindcă după aceea a urmat un proces și faptele au
fost consemnate oficial. Mi-aduc aminte de o
conferință a profesorului meu G. Țițeica pe când
eram student. în cursul acestei conferințe el a dat o
mulțime de exemple de savanți naivi. și el spunea ca
un om de știință trebuie să țină contactul cu
realitatea, să fie cu picioarele pe pământ etc. și
afirma că el nu face așa, el este un om care
urmărește viața reală. De exemplu, spunea că într-una
din săptămânile precedente s-a dus la Ploiești să țină
o conferință. Dimineața, s-a sculat și s-a dus la Hală
și a examinat prețurile la zarzavaturi etc., deși nu
locuia la Ploiești, nici nu se putea da un exemplu de
mai mare naivitate.
Am plecat de la această chestiune generală a
naivității, despre care s-ar putea scrie o carte, atât de
multe fațete are, și atât de multe elemente
psihologice apar în această problemă.
Dar, de-a lungul vieții mele, am avut ocazia să
văd atâția naivi și să învăț eu însumi din propria mea
naivitate, să mă feresc pe cât pot de naivitate, încât
prudența mi-a devenit o a doua natură.
Ca să mărturisesc sincer, pe cei mai mulți naivi
i-am întâlnit în chestiunile orientale. Poate că mi-au
apărut în calea mea, în cel mai mare număr, fiindcă
și eu însumi mă interesam de problemele filosofiei
indiene.
Fascinația exercitată de exotismul acestor
chestiuni, de lumea aceea îndepărtată, de legendele
despre yoghi[ni, n.n.] și fakiri, toate acestea au lăsat
o impresie puternică, ba chiar o sugestie, asupra unor
vieți predispuse, prin natura lor, la reverii romantice
și speranțe [ușoare?].
în acest domeniu am putut vedea naivitatea
omenească ajunsă la paroxismul ei și șarlatani
interesați sau dezinteresați.
Rezultatul este că aceste ambe categorii de
oameni devin ipso facto niște oameni ridiculi, care
nici nu știu măcar despre ce vorbesc.
Un exemplu îl constituie Yoga, pătrunsă în
Europa, fie prin erudiți (în general lingviști și filosofi)
și care au deformat prin natura preocupărilor lor
doctrina Yoga, fie prin cei care au vrut să o considere
ca o doctrină vie dar nu au fost la nivelul înțelegerii
unei astfel de doctrine, cum sunt teosofii și alte spețe
de asemenea cercetători. Teosofii au făcut și un bine
și un rău: un bine fiindcă au publicat enorm, atât
texte cât și înterpretări sui-generis; un rău, că fiind
naivi au acceptat fără nici o reticiență fel de fel de
idei pe care le-au înterpretat cu totul împotriva
textelor. Astăzi, cunoștințele despre Yoga sunt cu atât
mai degenerate cu cât cele ele s-au întins mai mult.
De exemplu s-a vorbit despre o „gimnastică yoga”
și se predă în America, în Germania, în Franța, ... ba
chiar și în România! M-am temut întotdeauna de o
serie de indivizi care s-au [metamorfozat?] în
„maeștri” de gimnastică yoga, și o serie de indivizi în
elevi ai acestor „maeștri” care-și mai spun, pentru
mai mult exotism (poate și pentru alte motive),
Guru. Gimnastica Yoga este indicată, în însuși
Tratatul de Yoga, al lui Patanjali (tratat de bază), ca
fiind practicarea unor poziții curioase sau mai puțin
curioase, pentru că scopul urmărit de un yoghi[n], și
care e concentrarea, să fie facilitată. Fără concentrare
„gimnastica yoga” nu are nici un înțeles. Ea este
făcută de yoghi[ni] în vederea obținerii unui corp mai
puternic sau mai sănătos.
Dacă cei care vorbesc de „gimnastica yoga” ar fi
văzut vreodată vreun yoghi[n] sau vreun fakir, și-ar fi
dat seama că nu poate fi vorba de așa ceva. Un
yoghi[n] sau un fakir este un ascet care seamănă mai
curând cu un sfânt bizantin. Numai romanii aveau
deviza mens sana in corpore sano, în India nu este
vorba de un corp sănătos în sensul în care-l vedeau
grecii sau romanii, un corp cu o musculatură
perfectă, cu o suplețe extraordinară, cu un corp ca de
zeu.
Yoga nu caută să obțină sănătate prin
„gimnastică”, un verset din Tratatul lui Patanjali
explică clar toate acestea.
Nu înțeleg atunci cum se lasă naivii atrași de
astfel de etichete exotice, când au la îndemână,
pentru întărirea sănătății, sistemul lui Muller,
gimnastica suedeză. S-ar părea astfel că se urmărește
prin „gimnastica yoga” altceva decât sănătatea ...
împărații din poveștile populare românești
Am fost impresionat, din prima copilărie, de
basmele noastre, în care apar împărați denumiți prin
culori: Roș-împărat, Verde-împărat, Alb-împărat,
Negru-împărat ...
La început am avut un semn de mirare și un
sentiment de neînțelegere. Dar cum basmele sunt în
general, în folclorul nostru, toate - sau aproape toate
(cele culese de Ispirescu sunt toate) - fantastice,
lucrul nu mi s-a părut mai enigmatic decât înseși
aventurile neverosimile ale zmeilor ori personajelor
care populează aceste istorisiri. Mai târziu, însă, mi-
am dat seama că în acești împărați „colorați” trebuie
să se ascundă un tâlc, pe care nu eram în stare să-l
sesizez.
Prima licărire de lumină a venit odată când am
făcut asemănarea că nu este în geniul limbii noastre
ca adjectivul să fie întrebuințat în felul acesta, prin
punerea lui în fața substantivului.
Cum ar suna expresile acestea în urechea noastră:
o verde rochie, o albastră pălărie, un roș flăcău, o
neagră femeie ... Numai un străin ar putea alcătui
astfel de expresii, care pentru urechea românească ar
avea o turnură anapoda, forțată și ridiculă. Și totuși
denumirile de Roș-împărat, Verde-împărat etc. sunt
acceptate de urechea noastră ca fiind naturale în
contextul în care apar.
într-o bună zi am citit o istorie a religiilor,
alcătuită de un colectiv de savanți, fiecare specialist
într-una din religiile de pe glob. Se intitula Storia
delle religioni și a apărut sub direcția lui Tacchi
Ventura (Torino, 1939).
La capitolul La religione dei Cinesi (scris de
Giovanni Vacca, care era și un logician din școala lui
Peano), am găsit următorul pasaj pe care-l reproduc
pentru strania lui asemănare cu demersurile
pomenite mai sus. Religia chineză acceptă un zeu
suprem Il siqnore del Cielo. Chinezii îi spun
„împăratul suprem” (Shang ti) „al augustului Cer”
(Haot'yen). Acest „împărat suprem” (pe care chinezii
antici îl înfățișau sub forma unui gigant cu aspect
uman) locuia într-un palat în centrul Cerului, în Ursa
Mare, și cobora uneori pe pământ. El acordă unele
prerogative unor suverani. Mai târziu „împăratul
suprem” s-a multiplicat devenind „împărații cerurilor”
și anume unul pentru fiecare din cele patru puncte
cardinale: Alb-împărat pentru Occident, Verde-
împărat pentru Orient, Roș-împărat pentru Miazăzi,
Negru-împărat pentru Miazănoapre. în sfârșit, pentru
centru, un Galben-împărat. Acești cinci împărați,
pentru dezvoltarea teoriilor astrologice, au devenit
domnii celor cinci elemente; pământul, apa, focul,
metalul și lemnul (op.cit, vol.I, p.525). Dintr-o dată
poveștile noastre mi-au apărut sub alt aspect. Mai
întâi forma arhaică a expresiilor Roș-împărat, Verde-
împărat arată că ele aparțin unei alte epoci, foarte
îndepărtate, din limba vechilor traci (probabil), din
care au [fost] preluate și păstrate în forma lor
expresivă - cel puțin - din forma lor originală, din
limba daco-romană.
în al doilea rând faptul că găsim aceste „basme”,
în ceea ce privește acești împărați colorați, tocmai în
depărtata Chină, cu o semnificație determinată, ne
obligă să facem o cercetare comparativă ceva mai
adâncă.
Cine o va face și când?
Concluzia noastră este, însă, într-o primă
apreciere, că această identitate de idei, din tradițiile
chinezești și din basmele românilor, arată că nu este
vorba de „basme”, invenții, ci de „transmiterea unor
concepții arhaice, ajunse sub o formă exterioară, fără
sensul interior, care a rămas criptic, dar care ar putea
fi descifrat la o adâncire a analizei basmelor
românilor.
O a doua concluzie, bazată pe identitatea acestor
dimensiuni chinezești și românești, ar fi că, întrucât
nu se poate face nici o expertiză asupra posibilității
unor influențe dintr-o cultură în alta, dată fiind și
distanța și deosebirea totală de istorie și tradiții, că
aceste legende sau concepții arhaice aparțineau unor
doctrine primordiale, aceleași pretutindeni, fiindcă, cu
toate deosebirile, omul este funciarmente același, pe
orice continent s-ar fi născut și ar fi evoluat.
O astfel de cercetare comparativă, pe care aș
numi-o „folclorul comparat”, ar putea duce la
descoperiri foarte interesante în ceea ce privește
concepțiile arhaice. Dar mai întâi este necesar să se
examineze, sub această aplică, basmele românilor.
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Cu capul prin zid
si tălpile goale
Ștefan Manasia
Dorin Mureșan
Gestul animalului mort
București, Editura Herg Benet, 2012
Cu Dorin Mureșan am interacționat
sporadic în zilele studenției mele și, mai
apoi, în lumea scriitoricească napocană.
Nu mi-a plăcut nu știu ce volum al lui de poesii
narcomane (am și scris asta într-o cronică din
Tribuna), am văzut o evoluție în poemul
delahoya (2011), cartea mai recentă, unde
exhibiționismul și influențele (din literatura
dereglaților) se domoleau iar poezia căpăta, în
fine, o anume pregnanță. Ca poet s-a menținut
nu știu de ce într-un soi de carantină față de
grupările, cenaclurile sau școlile literare ale
Clujului din anii '90-2000.
Omul, în schimb, m-a intrigat de fiecare dată
prin felul pasional, tranșant în care vede lumea,
mediul, literatura. îmi amintesc cît de călduros
mi-a recomandat (și dăruit) cartea unui prieten
de-al său, Nicolae Avram: nimeni nu auzise
atunci de autorul Cintecelor de sinucigaș,
consacrat ulterior ca părinte al Federeilor
(univers literar autonom și apăsător, violent și
cvasimistic, devoalînd viața din orfelinatele
epocii Ceaușescu).
Am citit însă Gestul animalului mort,
romanul editat la Herg Benet în 2012, de două
ori, pentru a descoperi un prozator matur,
stăpîn pe propriile-i mijloace (puținele ezitări
stilistice, mai ales din prima treime a cărții, pot
fi expediate-n spinarea redactorului de carte),
capabil să te arunce-n fantasma lui de la
primele rînduri: „Liber mă simt atunci cînd
tălpile goale îmi ating asfaltul sau orice formă
zgrunțuroasă pe care mă aflu. Nimic nu mă
face mai liber decît această ieșire în evidență a
țărînei. Nimic nu mă face să fiu mai aproape de
tot ceea ce simt decît îngrămădirea care, parcă
fără efort, vrea să ajungă la mine prin pielea
tălpilor. (...) Am ieșit și am alergat cu toată
puterea. Fără o țintă precisă, de dragul alergării.
Cînd puterea mi s-a sfîrșit, eram liber.
Cucerisem lumea, respiram lumea, lumea era în
coșul pieptului meu, ca un animal supus, cu
ochi mari, de cîine blînd chinuit.” (p. 6) Aș fi
renunțat la ultimele două adjective și la ultima
imagine: dublează, strică, explicitează. în cîteva
ocazii, de-a lungul celor 209 de pagini ale
romanului mai întîlnesc neplăcerea asta. Dar
scriitura e intens personală, incomodă (aș spune
asumat incomodă, ca la Radu Aldulescu) în
ciuda influențelor din Charles Bukowski - să
observăm și noi, pe urmele lui Ștefan Baghiu
(în revista Cultura, numărul din 8 august 2013)
- dar mai degrabă venite din zona Camus
(Străinul, Căderea), Burroughs, Welsh ori chiar,
mai îndepărtat, Hamsun.
Gabriel se numește eroul romanului, căruia
autorul îi împrumută destule date din biografia
sa, recognoscbile în pasajele autobiografice,
cinice, hardcoriste, scrise la persoana întîi. Sînt,
de aceea, foarte puternice amănuntele care țin
de autodenunțuri & precizări, de setea
similidostoievskiană a „spovedaniei”. Plasate în
Dorin Mureșan
lumea agenților imobiliari, a firmelor de
construcții, a dealerilor și toxicomanilor, a
prostituatelor, a avocaților și notarilor, biofișele
acestea înregistrează avid detaliile descalificante,
compromițătoare. Creează un fel de tomberon
aurit al capitalismului autohton, amoral și
mimetic (pentru că junii se droghează și trăiesc
așa cum au văzut în ficțiunile pulp
occidentale...) Hiperbolizează rugina morală.
Deconspiră lipsa de scăpare a „afaceristului” (să-
l numim, totuși, așa) trecut de mult cu capul
prin zid: familia îl critică și-l amenință,
permanent, cu excluderea, viciile îi ucid
plăcerea, încît metafora tălpilor în alergare
revine în final, sub forma tălpilor trecute prin
parbriz, după o seară de beție în parcare, la
bordul autoturismului personal. „Devenirea”
(contra)eroului este una din temele centrale ale
acestei cărți - strălucește perioada de asceză
sexuală și încercări penibile de a surmonta
virginitatea erotică, intelectuală. Autoderiziunea,
permanenta șfichiuire îi provoacă povestașului
unele dintre cele mai bune pagini ale acestei
cărți; la fel, dialogurile, slangul, paginile de sex
(dialogurile și punerea-n pagină a sexualității îi
ies lui Dorin Mureșan mai bine decît oricărui
congener). Interesează, aproape clinic însă, și
teoretizările, exemplificările ședințelor de drog;
naturalismul personajelor de tip fra’, Chefter,
Coma, Copilu’; rememorarea delirului,
psihozelor, „filmelor” pe care Gabriel și le
induce în trip: „Uluitoare senzație la nivelul
plexului, inima îmi bate rar, tot mai rar, apoi se
oprește, sînt mort și viu în același timp,
mișcarea globilor oculari mă înnebunește de
plăcere, aș putea fi orb și m-aș simți la fel de
bine, lucrătura mentală e gigantică, ideile se țes
într-o ordine perfectă, turbionar de sistematic”.
Totuși, contrapunctul acestora ratează de puțin
ținta: paginile simple, confesive (lipsite de
filozofia hașișină) au o căldură și o intensitate
de neegalat. Secvențele de biografie rurală
(bogate în superstiții ca un roman gotic),
bistrițeană fac sens în măsura în care amplifică
- prin scris/ rememorare - senzația de pămintiu
(de gest al animalului mort) pe care eroul, vidat
lăuntric, incapabil de emoții simple o are la
clinica de urgențe, la vederea cadavrului (crede,
în mod fals, că el l-a accidentat, beat fiind, cu
mașina).
Dorin Mureșan a reușit, în fine, să exprime
toată lumea aia a lui, densă și aproape
insuportabilă, și s-o coloreze brutal-expresionist.
îi țin pumnii autorului pentru (sînt sigur că va
veni) noul roman.
4
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Constantin Noica,
o victimă „inocentă”
Adrian Dinu Rachieru
„Fiindcă sunt cărturar, problema este deci libertatea
de creație culturală”
Deși complicat, de o complexitate
fascinantă și enigmatică (la o primă
aproximare), cazul Noica a primit, recent,
o explicație definitiv-lămuritoare, credem. Contra-
expertiza scrupulosului Gabriel Andreescu, spirit
independent, parcurgând „exhaustiv”, ne asigură,
textele de arhivă, a evidențiat - imbatabil - „o
formidabilă contorsionare interpretativă” (1, 98);
sub pavăza capitalului simbolic al Școlii de la
Păltiniș, noicienii, aflăm, au întors probele „cu
susul în jos” (1, 97), consumând o teribilă energie
pentru a nega evidențele. Dar „răfuiala cu Noica”,
ne explica doct Gabriel Liiceanu, îi privește pe cei
vii, cei „care i-au fost aproape”, suportând acum
un pretins transfer de suspiciune / vinovăție, deși
Noica, scrie vanitosul filosof-editor, „ne-a născut
punând în noi ce era mai bun în el...” (2, 23). în
plus, discipolii, deveniți apologeți, neagă
colaboraționismul lui Noica, opera sa „de
propagandă”, pretinzând că filosoful ar fi prescris
agenda organelor, printr-un dialog umanizat,
subordonat.
Noica a fost, indiscutabil, un cuceritor. A
înțeles filosofia ca donjuanism și, refugiat în
Carpați, scria Cioran, a vrut să cucerească lumea
de la distanță; s-a vrut înconjurat de admiratori și
s-a dovedit „un hărțuitor delicat” (3, 3). Nimeni
n-ar putea tăgădui imensa sa influență, chiar dacă
unii consideră himerică școala sa; sau alții (cazul
lui Alexandru Dragomir) îi contestă discipolatul,
respectivii admiratori (mari beneficiari) fiind, de
fapt, se pronunța Petre Țuțea, doar „buni asistenți
de Filosofie”. Totul e școală, spunea, însă, Noica.
și dacă fiecare om e o formă de încăpățânare,
întâlnirea cu celălalt, chiar dacă „n-are nimic de
primit”, pune sufletul în mirare. Trecut prin
experiențe traumatizante, ar fi vrut, mărturisea, să
se cufunde în tăcere; asaltat de vizitatori, a înțeles
că trebuie să le spună ceva, refuzând împietrirea
inimii. Și desferecând căile generozității,
împăcându-se cu lumea. Inclusiv, „dezlegându-i”
pe cei din preajmă de povara / tirania
mentoratului.
Or, lumea în care a nimerit Noica, suportând
șocurile Istoriei, a fost violată de politic prin
bolșevizarea Estului. Nu e vorba aici doar de „o
înțelegere discretă cu PCR”, cum crede Alex
Ștefănescu (4, 133), ci de o colaborare
sârguincioasă, prin care Noica, vădind docilitate și
corectitudine, s-a dovedit un „harnic agent de
influență” (1, 102), activând, ca intelectual
recuperat, într-o febrilă „operă de influențare”
(1, 75). Cele două volume publicate, în 2009, de
Dora Mezdrea (2; 5) conțin probe concludente;
iar documentarea oferită de Gabriel Andreescu e
fără cusur. Chiar dacă unele urme au fost șterse și
două dosare au fost arse (la Berevoiești). Iar
comunismul, observăm, modelându-și propria
elită, și-a transferat-o, fără mari pierderi, în
postcomunism. Arestat la 11 decembrie 1958,
după anii de domiciliu forțat la Câmpulung-
Muscel (1949-1958), Constantin Noica,
beneficiind de repetate intervenții externe, a fost
eliberat la 31 iulie 1964, încercându-se
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
influențarea și atragerea sa (printr-un șir de
favoruri). Fostul deținut „își ține promisiunile” și
„se predă cu totul” (1, 66). Știindu-și trecutul „cu
pete”, solicită dreptul de a fi folosit într-o țară
liberă (după 1964), dorindu-și, la 55 de ani, un
nou început. Dovedește, la tot pasul, „stilistica
supunerii” (1, 80), „se închină” în fața realizărilor
regimului, face, vorbăreț, reverențe ofițerilor de
caz, folosește carnețelul cu însemnări și adrese,
mizează pe „umanizarea” discuțiilor (1, 86),
Securitatea fiind (devenind) capabilă de dialog,
uitându-și trecutul de organ represiv. O fi avut
Noica „geniul lingușelii”, cum credea Cioran (3,
3), dar onestitatea sa nu poate fi pusă sub semnul
întrebării. Recurența unor teme (mitul Școlii,
mitul Fratelui), urmărite obsesiv, cu tenacitate,
i-au impus o conduită servilă, „legându-se” de
organe (Securitatea fiind mult schimbată în bine,
constată), sperând, astfel, să-și atingă țintele
culturale, misionarismul său utopic râvnind
„planetizarea”. Noica se dovedește util, prezintă
încredere, totuși, suspicioase, „organele” îl țin sub
supraveghere până la moarte (4 decembrie 1987).
Surprinzător, depozițiile sale, redactate
conștiincios și afirmațiile făcute în fața celor
apropiați, în varii împrejurări, concordă;
sinceritatea sa, deseori, e vecină naivității. Trecut
prin experiența carcerală, eroul Jurnalului de la
Păltiniș (6) se identifică deplin cu rolul atribuit;
însăși Securitatea preia, după apariția Jurnalului,
câteva din etichetele livrate, vorbindu-se insistent
despre întemeierea unei Școli de gândire, cu tineri
selectați, „îndoctrinați”, pregătind viitoarea elită
culturală, chiar de o super-Universitate sibiană (în
1987). Cert, expropiat, trecut prin domiciliu
forțat, exclus social, petrecând șase ani de
detenție, Noica „își însușise vinovăția” (1, 89). Va
deveni, paradoxal, „cântăreț al regimului”,
acceptându-și, cumințit, autodafeul și, totodată,
simetric, va fi perceput ca opozant cultural, prin
„jocul abstragerii” (cf. Gh. Grigurcu), cu invidiat
statut de guru (cf. Z. Ornea). „Complexul
deținutului” îl va urmări însă, convertit în
„sindromul Fratelui Alexandru” (cf. Alina Mungiu-
Pippidi). Interpretările mai noi invocă și
Sindromul Stockholm (atacul de la Kreditbanken,
1973), ostaticii, se știe, empatizând cu teroriștii.
Moștenirea Noica este, însă, dincolo de
controverse, o pledoarie pentru afirmarea
românescului în lume, convergența viziunilor cu
regimul comunist (cf. Caius Dobrescu)
„explicând” statutul său special, încurajându-i-se,
până la un punct, nu fără pertractări, „fanteziile
culturaliste” (1, 90).
*
în faimosul său eseu, îndelung comentat, Cei
douăzeci și doi sau cultura de performanță, inițial
cules în revista Ramuri (nr. 7/1981), Constantin
Noica, căutând aur „în nisipurile culturii
românești”, pleda pentru rigorile culturii, notând
că un candidat la performanță, sub veghea
„antrenorului”, „trebuie să transpire” (7, 78). Și
tot acolo, el reamintea că limba română este, prin
ea însăși, „și o performanță culturală” (7, 76). Cu
precizarea, făcută într-o altă împrejurare, că
„irespirabila” poezie a contemporaneității și,
bineînțeles, nici critica ei, nu înseamnă cultură de
performanță (7, 63). Oprobiul nicasian nu poate
ascunde faptul că, în junețe, Noica însuși comitea
versuri (găzduite în Vlăstarul, 1928), elanul liric al
începuturilor fiind retezat de Ion Barbu. E drept,
la senectute, ocazional, a recidivat (fără a
convinge); dar editura Panteon din Piatra Neamț a
tipărit, în 1995 un volum de Versuri, aproape
necunoscut prin circulația discretă a plachetei, de
care, credem, s-ar fi dezis chiar autorul, realizând
că nu satisface acel „raport de intimitate” cerut
poeziei (v. Gânduri despre esența poeziei, în
Convorbiri literare, nr. 1/1943). Ratând în poezie,
Noica s-a încercat și în gazetărie, acolo unde,
exploatând un filon obsesiv, putem afla o poartă
de acces spre operă, asigurând nu doar scrisul
beletrist, ci chiar formarea filosofică. Gazetăria
(1927-1944) ar fi, s-a spus, „umbra operei”, în
legătură osmotică cu preocupările înalte ale
filosofului. Fără a încerca „o aureolare ilicită a
începuturilor” (8, 108), cercetând „vămile
gazetăriei”, Ion Dur va recunoaște atât vocalizele
stilistice ale imberbului june, cât și ipostaza de
„reporter politic” a cronicarului, sacrificând acum,
în favoarea temporalului, nișa spirituală (8, 16).
îndeosebi publicistica de la Buna Vestire,
exprimând un atașament deschis pentru
„România legendară” și pentru reforma legionară,
se înscrie între „hotarele imediatului”. Apropierea
de legionarism s-ar datora solidarizării cu
victimele represiunii din 1938, când, printre alții,
a fost ucis și bunul prieten M. Polihroniade.
Oricum, în pliurile ființei gazetarului, ne asigură
Ion Dur, stă pitit gânditorul, confiscat de
„speculativism”. Interesat de „trăiri”, îmbrățișând
camusian, etica lui nu, dandysmul etc., el vădește
„strabism moral” (8, 15) și încearcă trecerea spre
inactual, dincolo de pulsiunile și presiunile clipei.
Adică în ceea ce va dezvolta, cu maximă
cordialitate și fermentație ideatică, într-o creație
amânată, ca elogiu al posibilului: problema
„limitației”, obsedantul mit al Școlii, variațiunile
pe tema rostirii românești, plonjând într-un
univers concret (autohtonismul) și dezlegând, cu
tâlc filosofic, sub impuls heideggerian, tainele
limbii, ciocănind plinătatea cuvintelor. S-ar părea
că șederea câmpulungeană „a moșit” nașterea
filosofului (cf. Sorin Lavric), încât, după 1965,
asistăm, într-o „cursă contracronometru” (cum
scrie tot Sorin Lavric), la o adevărată explozie
editorială, Noica bătându-se cu „forurile” pentru
cărțile îndelung visate.
O aprinsă discuție s-a iscat în privința stilului
nicasian. Exigența stilului, imperioasă în filosofie
(văzută ca artă), reușește, în cazul Noica, „o
sinteză latină”, observa Aurel Codoban,
„denunțând” filosoful literat Și Eugen Simion,
încântat de discursul nicasian (un limbaj care
„place”), vorbea de un scriitor-filosof dedulcit la
banchetul ideilor; chiar Gabriel Liiceanu nu ezita
să observe „principiul epic” care guvernează
textele lui Noica, un filosof beletrist, categoric.
Dar filosoful Noica, cercetându-i rosturile,
constata că filosofia „n-are percepția viitorului”
(9, 32). Cum doar „cei patru mari” (Platon,
Aristotel, Kant, Hegel) contează, va recunoaște,
spășit, propria-i mediocritate, intrând pe lista
celorlalți (filosofii-spermatozoizi, cărora li se
refuză șansa fecundării). Evident, lucrurile nu stau
deloc așa. Ca „aristotelic viclean” (cf. Ion Dur),
dincolo de popasurile în opera Stagiritului, cu
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
firești distanțări, reveniri, traduceri „literale” etc.,
încercuind exegetic primatul ființei, Noica a
exercitat o influență majoră. Cu o precizare însă,
importantă: din păcate, aura carismatică a
filosofului, seducția personalității (stimulând
pelerinajul la Păltiniș, acolo unde se retrăsese din
1975) nu s-au convertit și într-o cercetare
temeinică, cu excepțiile de rigoare, a filosofiei sale
(semănând îndoiala, ca știință „nestătătoare”).
Discipolii nu s-au înghesuit, doar Ion lanoși,
S. Lavric, Ion Dur, desigur, Marin Diaconu și
Florica Diaconu (cu un Dicționar de termeni
filosofici ai lui Constantin Noica), Isabela Vasiliu-
Scraba și, recent, Stan V. Cristea (Repere
biobibliografice, 2011) și Dorin Popescu
propunând titluri de reținut.
Noica, subliniază Andrei Pleșu, a avut
„ghinionul” de a scrie frumos, eseismul său
dovedindu-se o pistă falsă (10, 25). Totuși,
comentând Jurnalul filosofic apărut, în 1990, la
Humanitas (după 46 de ani!), Eugen Simion nu
ezita a vedea în Noica un strălucit eseist; fie
clamând despărțirea de țărănesc, fie încurajând
rodnica singurătate comunitară, fie, în fine,
pledând pentru înzestrarea filosofică a limbii
noastre. Bine așezat în câmpul reflexivității (a fi
întru), nuanțând - speculativ - între rost și rostire,
ispitit de rânduiala ființei și laboratorul limbii,
Noica, ne asigură Dorin Popescu, propune o linie
de receptare eretic-literară (11, 292). într-o carte
„fără miză sangvinică” (11, 24), dar cu verdicte
tranșante, reevaluarea devine un pariu critic,
subliniind „literarizarea discursului nicasian” (11,
290). Desigur, distanțându-se de literatură, retrasă
într-un discurs autonom, specializat, filosofia își
pierde publicul; are nevoie de „literarizare” ca
instanță de mediere; după cum insinuarea
discursului literar, impunând filosofia ca gen
literar (cf. Aurel Codoban), îi asigură
supraviețuirea. Cu riscul, nu doar presupus, al
degradării substanței speculativ-filosofice. între
acești poli, Dorin Popescu vrea să identifice
discursul nicasian ca text proteic, cu logici
textuale juxtapuse, înregistrând - prin
„arheologia” operei - elementele paradigmatice și
amprentele stilistice. O perspectivă integrată,
așadar, configurând, prin „trilogia literară a
ontologicului” (11, 296), o fizionomie literară / o
„rostire”, în „creștere paideică”. Poate sub
exemplu blagian, Noica va fi fost tentat a pune
„în lucrare” un sistem filosofic cu mijloace
literare. Deși, tot el, suspecta literatura de
frivolitate, considerând-o „o mare pierdere de
timp”; și lăudând „norocul eșecului”, când Ion
Barbu, deturnându-l, i-a refuzat prestația lirică.
Dorin Popescu vede, însă, în vocația literară a
filosofului un „eșec binefăcător” (11, 85). Că
Noica era atras de literatură rezultă și din
încordările polemice (timpurii!), intrând în
conflict cu G. Călinescu, „divinul critic”
sancționând „generația bombastică” (Gazeta
literară, nr. 91/1928), verbozitatea și infatuarea
colegienilor, „invazia adolescenților” etc. Noica,
proaspăt student, doar cu zece ani mai tânăr, nu
rămâne dator: recomandă „primenirea”
colaboratorilor Gândirii, vede în Călinescu un
„scrib incendiat”, culegând „incoherențe” și
ilogisme. Firește, „aerele d-lui C. Noica” nu vor
rămâne netaxate în acest „duel”. Și, constatăm,
mult dincolo de el. Dacă Noica, abia trecut de
bacalaureat, condamna cu impertinență „beteaga”
critică literară de la noi, peste ani, G. Călinescu îl
va „eluda”, scrie Ion Dur (8, 108), în Istoria sa,
achitând „o poliță restantă” (8, 119). Consumată
sub epitete umorale, invocând „stăvilarele” (cf.
Al. Dima), polemica viza, pe de o parte, epidemia
nonconformiștilor „mucoși”, ciraci frenetici
orbitând în jurul Profesorului (Nae Ionescu fiind
considerat de către G. Călinescu doar „un cabotin
superior”) și, pe de altă parte, consecință firească
a impactului generaționist, dorința de a ocupa
scena, măturând pe cei instalați și, unii, afirmați.
Cazul lui Călinescu însuși, deja dobândind
autoritate, chiar dacă marile sale cărți vor urma.
Noica nu va ezita, peste ani, să noteze
respectuos, întrebându-se Ce înseamnă cultură de
performanță, că „un G. Călinescu a dus critica de
tipul judecății până la genialitate” (7, 68).
Ceea ce va constata, însă, filosoful,
redactându-și, imediat după detenție, „memoriile”,
e că noul regim dă „o proastă folosință
inteligenței umane” (12, 119). Dar Rugați-vă
pentru fratele Alexandru este „spovedania unui
neînvins” (8, 111). Ca „burghez” trimis la
reeducare, Noica pornește, în această falsă
rememorare, de la premisa că nu te poți sustrage
timpului tău; că viața e „o chestiune de digestie”
(12, 16) și că, îndopat cu tomuri marxiste,
buchisind teoria alienării (Marx fiind un
„îndrăcit” purtător de cuvânt al conștiinței
europene), va îngâna o rugăciune pentru
„biruitorii nesiguri” (12, 5). Pedagogia nicasiană
vădește compasiune pentru torționari, cei care
„nu sunt puși în condiția de oameni”. Cartea lui
Noica, datată 1965 și tipărită prompt în 1990,
imediat după seismul decembrist, propunea o
rugăciune pentru foștii stăpâni; ea a venit „prea
devreme”, nota, cu deplin temei, Marta Petreu
(13, 483), provocând neînțelegeri. Arestat în
decembrie 1958 și condamnat, în celebrul proces
Noica-Pillat, la o detenție de 25 de ani, Noica se
va comporta „iresponsabil” (cf. Ion Ianoși).
Cristian Ianza
Simboluri
Stelian Tănase oferea documentația acestei
înscenări (v. Anatomia mistificării, 1944-1989, ed.
Humanitas, 1997), iar Cioran, frivol, milos
(totuși), deplângea greșeala de a fi răspuns la
scrisorile lui Dinu, din „datoria de prieten”,
obligându-l la un „turism fără voie”. Un calvar
părelnic „încheiat” în 1964, îndulcit apoi prin
putința de a scrie și publica (râvnită), chit că
acele, în primă instanță, colaborări la Glasul
patriei i-au distrus, în ochii exilului, „legenda”.
Ingenioasă și adecvată, lectura Martei Petreu
merită un popas. Exegeta observa că empatia
(iată, recunoscută) se sprijină pe „complexul
deținutului” și invocă un concept hegelian:
mișcarea recunoașterii. Un Hegel repovestit pune
în discuție înfruntarea, oglindirea, recunoașterea
(inegală, în cazul cuplului stăpân / sclav),
anularea celuilalt (acceptat ca învingător
„derizoriu”). Această confirmare prin
„recunoaștere” va fi abundent exploatată
romanesc de Nicolae Breban. Fostul deținut, însă,
consideră închisoarea un infern suportabil, chiar o
„desfătare” și se vrea „un om fără biografie”.
Evident, Noica a avut și biografie, chiar dacă,
într-o recuperată Notă testamentară (v. Viața
Românească, nr. 3/1988), spunea ferm și
restrictiv: „Sunt în ceea ce am publicat”. Iar
Rugăciunea sa, prost citită, a trezit, dincolo de
scandal și reacții indignate, opinii în răspăr. Dacă
N. Manolescu o considera o meditație (evident,
pe tema detenției), Dorin Popescu vede în
minusculul opus un roman explicit. Oricum, ceea
ce contează e mesajul cărții, impunând
superioritatea morală a victimei. Ca și
Vulcănescu, Steinhardt, N. Balotă, și Noica face
din experiența carcerală o problemă intimă,
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
vehiculând, în registru epic, ideea iertării; cere
compasiune pentru „nefericitul de învingător”
(fratele Karl), nu porniri punitive. Din păcate,
pentru spațiul public românesc, ideea, atunci, era
de neasimilat, sublinia Marta Petreu (13, 491).
Plus divulgările care, inevitabil, au venit. Prin
articolul din Glasul patriei (Rândurile cuiva care
n-a avut dreptate, 20 aprilie 1965), Noica își turna
cenușă în cap. Prin diligențele (numeroase),
cerând favoruri pentru ucenici și încercând „să
influențeze pozitiv regimul”, crede A. Pleșu (10,
29), înfrângând obtuzitatea politrucilor, Noica
făcea figura unui pensionar cumințit (și urmărit, e
drept). Prin „conivența unor oameni ai regimului”
(1, 40), apelând frecvent la bunăvoința unor
nomenclaturiști, el cultiva, dintr-un „candid calcul
tactic” (10, 28) dialogul cu autoritățile, sperând
într-un rezolvativ captatio. Sunt concesii care
cântăresc greu la o judecată dreaptă, potențate de
zelul colaboraționist, indubitabil. Fiindcă Noica,
apăsat de remușcări și sentimentul vinovăției, cu
prieteni, la rându-le, traumatizați, a jucat pe
cartea sincerității, asumându-și / recunoscându-și
eșecul. A vrut o relație a egalilor, crezând că
„strategia” sa, de bună credință, îmbrățișând
proiecte utopice, poate fi „o relație umană” (cf.
Gabriel Andreescu). Or, „isprăvile lui Dinu” (cf.
Nicolae Șt. Noica), pendulând între anexare și
adeziune, dorindu-se o ispășire, sfidau realitatea.
Antrenoratul cultural pleca de la premisa (cel
puțin discutabilă) că lumea de mâine va fi una a
culturii; proiectul său, vizând o cultură română
majoră, căuta urmași spirituali „însetați”. Obsesia
pedagogică, înverșunarea de a modela, îl
consacrau drept „călăuză”. într-o scrisoare către
N. Mărgineanu (2 noiembrie 1969) era explicit:
voia să sufle „în pânzele câtorva tineri”.
încrezător în „funcția matriarhală” a Ardealului,
și-a oferit recluziunea de la Păltiniș, devenind un
mit laic. Nu la o margine de țară (K. Verdery), ci
chiar în centrul ei, lăsându-se „înfiat” de / în
„Olimpul păltinișean” (14, 165) cu voința de a
face cultură; așa cum, în tinerețe, într-o conferință
ținută la Berlin (iunie 1943), exaltat, sub impuls
cioranian, visa a face, într-o cultură mică, istorie,
anunțând „o creștere dinăuntru în afară” (14,
167).’
Din păcate, această „euforie constructiv-
culturalistă” (13, 500) angaja nu doar o colaborare
de idei cu fosta Securitate, menționa acid
N. Manolescu. Chiar trezind rezervele
„organelor”, întreținând suspiciuni, supravegheat
și, deseori, amânat, în pofida dialogului cu cei din
ierarhia peceristă, Noica nu s-a dezis; socialismul
era „adevărul timpului nostru”, autohtonismul
dădea apă la moară naționalismului ceaușist,
Securitatea însăși suportase o „revoluție
calitativă”. „Serviciile” lui Noica nu sunt „puerile
presupuneri”, cum pare a crede Ion Dur. Chiar
„toaletat”, afirmă Aurel I. Rogojan, dosarul Noica
include numeroase delațiuni, oferite generos,
uneori voluntar, de lumea intelectualilor,
pervertită ideologic. Mai mult, Noica ar fi fost
„operator involuntar într-un joc dublu” (15, 301),
implicat în „rețeaua Tomaziu, bun pentru export
(ca exemplu de toleranță ideologică), dar „fals
port-drapel al rezistenței” (15, 300). Funcționând,
chipurile, ca „agent formator”, crescând
„propagandiști”, aparent de un „conformism
exemplar” (15, 299). Dincolo de asemenea
scenarii, de un senzaționalism dubios, e limpede
că idealismul său incurabil a fost „abil speculat”
(15, 297) de toți. Era „un Don Quijote, din cap
până-n picioare”, așa îl caracterizase Ion lanoși.
Ieșirea „din cutremur”, șansa reînființării l-au pus
în lucrare, întreținând un benefic frison
recuperator. Afișând, în paralel, un ciudat
dezinteres pentru propria-i biografie, poate tocmai
pentru a masca chestiunile litigioase, împinse în
uitare. Firește, o discuție onestă nu le poate
eluda.
*
Când, după „reabilitare” și după numeroasele
tentative (temporizate ori brutal respinse), Noica
și-a reînceput călătoriile în Occident (1972), el
visa, în folosul culturii românești, o colaborare cu
exilul. Dacă în interior strategia nicasiană a reușit,
obținând o acomodare productivă (cum
recunoștea însuși filosoful), în exterior Noica a
trezit doar „o afectuoasă perplexitate”, după
vorba lui Cioran. El a „tulburat” exilul românesc,
lansând silogisme perplexante, dar s-a bucurat,
recunoștea onest Monica Lovinescu, de respect
intelectual, în pofida suspiciunilor care îl
înconjurau: „consilier” al regimului, turnător,
denigrator al Occidentului debusolat etc.
Emigrația dovedea, nu fără motive, rețineri și
temeri. Odată precedentul creat, prin sosirea lui
H. Coandă, Noica a stăruit în efortul său
recuperator, sperând, îndeosebi, în atragerea și
publicarea lui Eliade și înființarea unui Institut de
studii orientale. Interesat de maladiile spiritului
contemporan (de tip ontic), disjungând între etern
și istoric, atent la „modulațiile” românești ale
ființei, el nota caustic, sub tirania raționalismului,
că „toate s-au dizolvat în fața lucidității”. Or,
savantul Eliade impunea o altă formă de
luciditate, obligându-ne să ne reamintim că, odată
(cândva), au însemnat ceva; „uitarea sacrului”,
reamintirea Ființei, prin gândirea cuvântată, revin,
oferindu-ne sens, constata euforic prietenul de
altădată.
Dar în viesparul românesc de la Paris,
„Aristotel” (ultimul nume de cod al lui Noica) nu
putea, realist judecând, izbândi. Mergând „la
Monici” pentru a le îmblânzi ostilitatea,
încercând a-i „neutraliza”, oferind probe pentru a
dovedi o schimbare de imagine a regimului,
filosoful, întâmpinat cu reproșuri, era privit cu
neîncredere. Se știa că face jocul autorităților,
Monica Lovinescu era la curent cu interferențele
și întrevederile sale „securistice”, încât în Jurnal va
consemna, în august 1985, că Noica e confiscat
de „demonul ambiguității”, având contacte
„compromițătoare”. Mila sa, spunea inclementa
comentatoare, „ține de sofism, nu de cruce” (16,
187). „Paradoxul Noica” (cf. Alexandra
Laignel-Lavastine) întreține, așadar, un mare semn
de întrebare; a fost oare autorul Sentimentului
românesc al ființei (1978) un „răsfățat”, o victimă
„inocentă” a regimului? Despre Noica s-a scris
enorm, dar „nu tocmai pe măsura firii
filosofului”, constata, cu regret, Gh. Vlăduțescu.
în plus, G. Liiceanu era îngrijorat, încă din 1996,
de „scăderea drastică a audienței”. Criza de
asimilare (cf. A. Pleșu) se prelungește, logica
maniheistă e virilă, blocând acea cunoaștere
spornică nădăjduită de filosof, foiesc
„păltinișofobii”, crede Dan C. Mihăilescu și, sub
steagul noicalatriei, foștii ucenici s-au mobilizat
pentru a apăra figura imaculată a mentorului.
„Reconsiderat”, îngăduit, chiar pe placul ideologiei
oficiale, Noica a ales sihăstria și a cultivat
compromisul util A fost, nota un temeinic
exeget, un „novator reacționar” (17, 70), un mare
căutător de sensuri, afundându-se în limba veche
și urcând spre atemporal. Unii acuză rolul nefast,
„ravagiile” noicismului și molima „iraționismului”,
alții cred că școala ar fi fost „demolată”;
himericul Noica, însă, și-a urmat cu tenacitate și
seninătate calea. Noica, sfidând cu umilință
potrivniciile vieții, nu și-a „fracturat”
personalitatea, constata Marian Popa (18, 1069).
Prin detenție se va fi smuls mental din concretul
coercitiv, fără a se degrada; dimpotrivă, iscodelnic,
se va pune în rost, practicând filosofarea și
înțelegând cultura ca mod de viață. Refuzând
baricada politică, pactizând cu organele,
acceptând „supliciul comunist” (cf. Alexandru
Surdu), va trăi ascetic, descoperind - ca nelingvist
- „înțelepciunea” limbii, chiar dacă „magia”
cuvintelor va fi contestată de un Iorgu Iordan.
Trei poeme pentru S. (adică Sanda Stolojan), rod
liric al unei excursii bucovinene (5-7 august 1971,
însoțit fiind de N. Steinhardt și Sanda Stolojan,
sosită de la Paris) vorbesc despre o autohtonie
cumpătată, însemn al Universalului românizat.
„Rătăcirile” sale, așa taxate, nedrept, de Claude
Karnouh, ne propun, global, efigia unui „mare
narator” (18, 1070), încrezător în distribuirea
victoriei. Rodind în urmași, adică. în asta a și
constat marea sa „periculozitate” (18, 1076), ca
„modelator” de suflete (tinere, primitoare,
sporitoare). Dacă unii „îmbătrânesc prost”,
pierzând, nu înglobând, filosoful, dimpotrivă, un
tolerat în timpul lui îngăduit, și-a pus în acord
esențial, sublinia Mircea Martin, biografia cu
opera. în fond, conchidea Ion Dur (17, 71), ceea
ce dorea Noica era o „cruciadă întru cultură” a
tinerilor, sub antrenoratul său, firește. Contează
roadele, mai puțin cum și-a „întrebuințat” viața;
ceea ce nu înseamnă că asupră-i pogoară o tăcere
compactă, muzeală, apărată de zelatori trufași.
Note:
Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și
documente. Manipularea Arhivei Securității, Editura
Polirom, Iași, 2013.
Dora Mezdrea, Constantin Noica în arhiva
Securității, Editura Humanitas, București, 2009.
Cioran, Scurt portret al lui Dinu Noica, în România
literară, nr. 19/10 mai 2013. Text inedit, tradus de
N. Manolescu.
Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române
contemporane (1941-2000), Editura Mașina de scris,
București, 2005.
Dora Mezdrea, Noica și Securitatea, Editura
Muzeului Național al Literaturii Române, București,
2009.	’
Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș: un model
paideic în cultura umanistă, Editura Cartea
Românească, București, 1983.
Constantin Noica, Despre lăutărism, Editura
Humanitas, București, 2007.
Ion Dur, Noica: vămile gazetăriei, Cuvânt înainte
de Gh. Vlăduțescu, Editura Institutul European, Iași,
2009.	’
Constantin Noica, Jurnal de idei, Editura
Humanitas, 1990.
Andrei Pleșu, Constantin Noica, în Față către față:
întâlniri și portrete, Editura Humanitas, București, 2011.
Dorin Popescu, Noica. Bătălia continuă, Editura
Ideea Europeană, București, 2013.
Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele
Alexandru, Editura Humanitas, București, 1990.
Marta Petreu, Noica și utopia recunoașterii, în De
la Junimea la Noica. Studii de cultură românească,
Editura Polirom, Iași, 2011.
Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii
române, Editura Aula, Brașov, 2007.
Aurel I. Rogojan, Școala de la Păltiniș, în Fereastra
serviciilor secrete: România în jocul strategiilor globale,
Editura Compania, București, 2011.
Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, 2 (1960-
1980), Editura Humanitas, București, 2001.
Ion Dur, Noica. între mitul școlii și revolta
metafizică, în Ciorne și zile, Editura Universității
„Lucian Blaga”, Sibiu, 2012.
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe
mâine, vol. II, Fundația Luceafărul, București, 2001.
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
poezia
Any Drăgoianu
Debut
recunosc
poeziile mele aparțin unui timp
când bucuria se poate strânge
într-un colțișor de batistuță înflorată
nu știu dacă mă va recunoaște
vreun copil
în cărțile despre o istorie a literaturii
sau voi fi îngropată
în mulțimea de anonimi
ce și-au pierdut busola
prin deșertul siberian
sunt adepta faptelor concrete
când vreau să iubesc
iubesc
bărbatul din săptămâna
dictată de Dumnezeu
când vreau să mă îmbăt
culeg viile retrocedate
și zac până la plictiseală
în balta mea de amărăciune
când vreau să mor
îmi aprind o lumânare
și chem haimanaua aia de moarte
să treacă la treabă
un chibrit
vă rog
vântul a intrat pe fereastră
Bărbatul din săptămâna aceasta
el nu se descalță niciodată
așteaptă să bem un vin și să vorbim despre
nopțile petrecute în prima patrie
când pelerina îi atârna până la glezne
și apa se strecura pe lângă gulerul ros
cum mă sorbea din priviri
până la ultima emoție
eu nu reușeam să mă stăpânesc
și nici acum nu pot
îi caut cu buzele lutul fraged
se aruncă în pat rugându-mă să duc în grajd calul
și să-l hrănesc
să biciuiesc slugile necredincioase
udând cu sudoare cravașa
Dimitrios nu m-a lăsat niciodată să ghicesc
în care din zile mă va iubi mai mult
el scrie povești pe boabe de neghină
și bea în fiecare dimineață cucută
pentru că poate să treacă prin toate vămile
cu nume ciudate
și eu îl recunosc
vine cântând ca soldatul
după un război de sute de ani
bate în fereastra timpului
eu mă dezbrac de vârstă
cu părul răvășit pe spinarea nopții
întorc pagini din amorul fără sfârșit
suspinând după un rol în piesa lui tragică
Dimitrios își spală sabia
și sângele curge pe șanțul inimii
adâncind obrazul vremii
calul nechează de sete
pumnii mei sunt prea mici
râul a secat și din cealaltă galaxie nu primim
nimic
cismele îl strâng teribil
eu îi șterg picioarele cu părul ud de sudoare
și rănile se cicatrizează
săptămâna asta a trecut repede
în oglinda fiecărei dimineți
plâng ca o nebună
dacă vreau să-l cert acum e momentul
Altă cumpănă
nu am cerut nimic
și nu mi-ai dat nimic
ai plecat cu tot ce visasem
că voi cuprinde în brațe
nu sunt niciodată aici
m-ai lăsat prin toate aeroporturile
și gările și hotelurile
și... nimic
sunt trecută pe o listă de așteptare
îmi arunc inima întâi
palmele tale nu o pot cuprinde
nu ți-am cerut nimic
pentru că nu puteai să-mi dai nimic
ești la fel ca mine
gol
tăcut și împăcat cu viața
speram să găsești o zi liberă în care să-mi spui
cum te-ai gândit la noi
când ploaia a spart acoperișul lumii
cum perna ta mirosea a dragoste
durerea ca un bumerang
se întoarce de fiecare dată lângă mine
nu ți-am cerut nimic
și puteam să îți dau totul
Arta de a muri
Ali are o presimțire
și-a lăsat sufletul lângă măslin
noaptea vin animalele
și fură visele servitorilor
ramurile au început să se usuce
nu le poate spune nimic de când
a învățat mersul pe ape
și trecerile prin oglinzi
Ali știe cum să le potolească foamea
în plină zi
se închină în văzul tuturor
nu poate respira dacă potirul e gol
i-a învățat cum se trece prin sită cuvântul
Ali ține lumânările pe piept
și nu se aud bătăile inimii
el trage cu poftă din narghilea
pufăind adevărul peste zilele triste
își piaptănă barba stufoasă
și când e singur pleacă
Ali și-a înscenat altă viață
El nu a fost adevărat
am scris despre el
pentru că trăia în mine
se cuibărise în minte și se hrănea cu dorințe mai
vechi
îl țineam ca rezervă pentru ziua de cumpănă
când va trebui să aleg
și era furios
încerca să obțină un spațiu mai mare
urla ca un tren deraiat
între semafoare
călătorii ieșeau prin ferestrele sparte
cu mâinile pline de sânge
el chiar își cumpărase bilet pentru vagonul de dor-
mit
în vis se rostogolea în reproșuri
el făcea din mine o păpușă de cârpă
așezându-mă la marginea vieții
punându-mă să merg lângă tabăra orbilor
dar ei nu știau că moartea nu avea chip
și eu le-am spus
iar el tace
nu știu de câte ceasuri tace
el nu poate fi adevărat
nici glasul nu mi-l știe
cum poate să fumeze relaxat
cu o altă femeie pe genunchi
să-i mângâie sânii
să îi iubească fiecare centimetru de carne
el nu a fost adevărat
dar pentru un drum plătit
chiar a fost al meu
Ea vorbea numai de tine
își ținea pumnii strânși,
cuprinzând cu privirea deschizătura cerului
prin care scăpau suflete în vârtej;
și vorbea mereu de inima ta ca de o poartă
ea chiar te iubea
trecea cu tine în mâini
te făcuse cioburi și ținea la clipele despre care
spui
că nu valorează doi bani
avea sufletul structurat după modelul țipătului de
fericire
când femeia abandonată cu genunchii vineți
continuă să se târască;
ea numai de zâmbetul tău vorbește și azi
nebun să fii și tot te oprești sărutându-i obrajii
e dincolo de zidul gros ascultă presupusa mea
liniște
în brațele tale
cine fură, dragul meu,
femeia care tace ascultându-ți pașii ce se apropie
de pat
cu bătăile inimii cât toate cuvintele din univers
ori eu ca o nebună furându-ți somnul
mai trasez o linie imaginară
sper ca alinierea planetelor
să fie la ora exactă
imediat după miezul nopții când
Luna Neagră intră în conjuncție cu Saturn
ea știe că te-a pierdut și o ierți
pentru puținul pe care îl sperai
dincolo de imaginea mea este o femeie liberă
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Un om^
Mircea Pora
Nu poți să stai la infinit în arealul jenant al
unui apartament, fie el și decomandat, cu
trei, patru camere. Dar dacă ești, într-un
anume fel, prizonierul unui asemenea adăpost,
atunci pentru supraviețuire trebuie să te schimbi...
După toate previziunile cineva mai puternic
decât tine va supraveghea procesele de adaptare...
mai mult decât atât, te va ajuta să te strecori,
asemeni unui pește printre toate greutățile. Omul
de care vorbim nu e un exemplar de excepție al
speței, ba dimpotrivă, o creatură care-n urma sa
lasă mai degrabă dâre cenușii. Dacă trece pe
stradă nimeni nu-l remarcă, un fel de pion bun de
călcat în picioare, într-o piață poate primi
ghionturi de la cumpărătorii mai grăbiți, pe un
peron de gară toată lumea-l lasă-n pace, căci nu
atrage atenția prin nimic. Poartă un nume cam
ciudat, totuși nesemnificativ, toată cariera lui, în
orice caz în majoritate, fiind legată de câteva
birouri, în fiecare dintre ele îndeplinind funcția de
contabil. A verificat și ținut în frâu, pe rând,
finanțele unui centru de piscicultură, a două
institute de cercetare în domeniul verzelor
furajere, a unei societăți de creștere și
comercializare a cailor și, spre final, al unui
cimitir mai mărginaș, cu o activitate susținută. Să
nu se creadă însă, cum de atâtea ori se întâmplă,
falsul luând locul adevărului, că Dânsul ar fi fost
întotdeauna învăluit în mantii cenușii, c-ar fi avut
mintea prea îngustă, picioarele și mâinile prea
scurte, pentru a nu fi altceva decât o frunză
printre multe altele ce se târăsc pe pământ. în
liceu se puneau multe speranțe în el, mai ales la
disciplinele umaniste. Serbările de sfârșit de an,
aniversările cele mai felurite, pretențioase, se
salvau din dezastre totdeauna prin scenetele sau
poeziile lui. Mai mulți actori reușiseră, pe tot
felul de scene, să-și facă un nume pornind de la
aceste producții literare, în fond, ocazionale. Pe
care, culmea, el nici nu le semna, detașându-se de
ele, imediat ce le așternea pe hârtie. Putem spune
că în perioada aceea Dânsul se înălța ca o floare.
Nu se putea vorbi, firește, în epocă, de o fericire
explozivă, somptuoasă, de o revărsare de bogății,
permanente surprize, stări emoționale extreme,
din cauza cărora, cum ar spune umoriștii poți să
și mori, dar cu moderațiune, era de luat în calcul,
de subliniat, un echilibru, o armonie în
funcționarea tuturor mecanismelor societății.
Legile, doar legile, erau adevăratele regine ale
existenței. Nu se amestecau, spre exemplu,
valorile sociale între ele. Fiecare cu direcția, cu
culoarele sale. Dacă într-o stațiune, să zicem, se
întâlneau în dreptul unei cofetării un domn cu un
țăran, foarte bine, dar cu siguranță cel de al
doilea se grăbea, e adevărat cu demnitate, să
acorde respectul celui dintâi. E însă tot atât de
sigur, că în cadrul schimbului de priviri, de vorbe,
nu s-ar fi putut auzi sub nicio formă întrebarea...
„Ce faci, măi, țărane, chiar aici ți-ai găsit să vii,
mămăliga nu-ți mai place?” Trenurile de călători
erau elegante, cu vagoane sigure, permanent
verificate, trase de impresionante locomotive cu
aburi. La clasa a treia, se găseau cei cu pungile
mai mici și predominante erau mirosurile tari de
brânză, ceapă, cârnați cu mult usturoi în
compoziție. Toate acestea, împachetate în ziare,
diverse cârpe, nicidecum șervețele, se țineau în
traiste, colțuri ale unor geamantane mari, uneori
făcute din lemn. Tot acolo, își aveau sediul și
sticlele de țuică sau vin. Predominanți la nivelul
trei de confort erau cei de proveniență rurală,
țărani, pigmentați cu preoți, învățători, funcționari
de primării, tineri ce mergeau la armată sau spre
orașe pentru găsirea unei ocupații. Aici se discuta
mai puțin, mai mult se tăcea sau când venea
somnul se sforăia. Peisajelor frumoase nu li se
acorda niciun comentariu, deal, vale, lac, defileu,
pădure, fiind preluate la pachet, cu indiferență. O
notă de vulgaritate, dar nu ofensivă, învăluia
totuși, aceste restrânse comunități călătoare.
Plușul albastru al compartimentelor de clasa a
doua deschidea poarta spre nivelele de sus ale
societății. Valizele de lemn, damigenele, traistele,
boccelele, butoiașele, sacii, ranițele nu mai puteau
fi văzute aici. Oricât ai fi inspirat de adânc, nu se
simțea nici cea mai vagă adiere de ceapă, varză,
fasole bătută, usturoi, răchie. într-un timp relativ
scurt, oamenii aceștia se detașaseră de bunicii,
poate chiar de părinții lor, care umblaseră în
opinci, se pricepeau la cai, la căruțe, nefiind
alergici la gândaci, la pureci, la urzici. în timpul
voiajului, mâncându-se discret, pe furate, un
sandwich, câteva fursecuri, se discutau fără
stridențe, probleme sociale, de interes național,
țara era cântărită în raport cu continentele,
picanteriile mondene avându-și, la rândul lor,
locul rezervat în conversație. Nu lipseau nici
glumele dar ele erau riguros selectate. Peisajelor,
pentru a avea un tablou complet al situațiilor, li
se acordau epitete generoase, recurgându-se
adesea la comparații dintre cele mai onorante.
Străinătatea le era cunoscută acestor oameni, câte
ceva deprinseseră din fațetele ei. Avocați de un
oarecare prestigiu, medici mai răsăriți, profesori,
politicieni de mâna a doua se legănau astfel, în
călătoriile lor, pe canapelele învăluite în
odihnitorul pluș albastru. Ajungem, în sfârșit, în
decorul fotoliilor roșii, ce amortizau aproape orice
zgomot, clătinare cât de vagă a vagonului. Privind
pe geam credeai că mersul, parcă printr-o masă de
aburi, prin vată, ține de miracol. Pomi, case, stâlpi
dispăreau din raza vederii într-o clipă. Doar
fluieratul locomotivei, auzit din când în când, te
făcea să crezi că te afli, totuși, într-un tren și nu
pe terasa unui tihnit sanatoriu. Aici voiajau cel
mai adesea vârfurile societății, un amestec de
snobi, producători de bani, ratați de nivel înalt,
cupluri strălucitoare-n aparență dar cu serioase
avarii în viața intimă, privată, scriitori, poligloți,
blazați de diferite niveluri. Mâncatul în astfel de
compartimente era aproape exclus, poate doar un
baton de ciocolată protejat într-un șervețel, câteva
înghițituri de cafea provenind dintr-un termos
pierdut printre meandrele unei poșete. Se vorbea
puțin, din vârful buzelor despre moșii, recolte,
capitale mari, continentale, posibile crize
economice, atmosfera din anumite cercuri politice
influente. Mondenitățile, evenimentele ce
zguduiau opinia publică, pentru 24, 48 de ore,
erau și ele trecute în program spre a fi comentate.
O sinucidere, destrămarea unor cupluri, apariția
surprinzătoare a unor copii din flori, un incendiu
devastator, surparea galeriilor unei mine, la noi
sau aiurea, un carambol feroviar. Din când în
când, în termeni prudenți, se mai vorbea și
de-o-nmormântare sau de-o suferință, spre
exemplu, un cancer, cu care se luptă o doamnă
cunoscută, un actor cam demult dispărut de pe
scene, un general ce se umpluse de decorații în
ultimul război. Mai pe toți îi amuza ceea ce
serviciul de estetică feroviară inscripționase pe
pereții unor compartimente sau chiar pe tablele
exterioare de pe vagoane ce indicau rutele de
mers... „Să călătorim comod, nu trăim prea mult”
...Cu îngăduința cititorului sau a raftului de
bibliotecă unde se va ofili, în uitare, cartea, căci
rândurile acestea se vor constitui-ntr-o carte,
tabloului, zugrăvit până aici, pentru a fi complet,
îi mai lipsesc câteva trăsături de penel. Sobru, cu
mâinile la spate, se plimbă pe alei învățământul,
sub călcătura-i ca de urs fiind tasate programe,
proiecte, nenumărate cataloage. El poate fi
acuma în vacanță, la odihnă, oarecum eliberat de
griji, dar din toamnă și până-n vara anului viitor,
divizat în mii de indivizi, în așa numiții
învățători, profesori, va căuta să pună stavile
ignoranței, prostiei omenești. Pe urmă, pentru un
anume timp, iarăși se va plimba pe alei, prin
biblioteci, singur, îngândurat. Administrația, cu
clinchetele, cu gesturile și frazele ei monotone va
fi de găsit peste tot, la fel și durerile, eșecurile,
bolile, moartea. Pe deasupra acestei comunități, i
se putea spune chiar nație, treceau nori, dar nu
de furtună, peste ea se abăteau ploi, zăpezi, dar
nu distrugătoare, putem chiar afirma că în tot și
în toate era de găsit un element idilic, liniștitor.
Să nu-i uităm, ca un ultim detaliu, pe poeții, pe
feluriții artiști, care pe oriunde treceau lăsau în
urmă foșnete, mirosuri de grădină. Acestea pot fi
în linii mari, cadrele unei societăți muzicale.
Perturbările suferite de ea erau rare și de mică
amplitudine. La instrumentele fine, vioară, harfă,
pian, cântau cei cu degete subțiri, frunți înalte,
gânditoare, la instrumentele mai puternice,
violoncele, trompete, fagoturi, își dădeau
osteneala cei ce contau mai mult pe muncă, mai
puțin pe vocație, iar restul, după regulile muzicii
și mișcările baghetei dirijorului, băteau în tobe,
suflau în alămuri sau supuși, prudenți, cântau în
cor. Pe Hanibal Săndulescu l-am lăsat tânăr în
mijlocul acelei lumi muzicale. Se pregătea de
primii pași într-o viață pe care și-o imagina
întinzându-i-se înainte ca o cărare, unde
monotonia și episoadele plăcute s-ar fi împletit
între ele. Ar fi dus mai departe în timp, amintirea
porțelanurilor, covoarelor, mobilelor din casă iar
când luminile copilăriei, adolescenței s-ar fi stins,
s-ar fi aprins atotputernice candelabrele tinereții,
iubirile mărunte culminând poate cu o mare
pasiune, apoi, firește, căsătoria, cariera, câteva
ieșiri în străinătate, copiii și, mai pe urmă,
continuarea cărării, o vreme pe lumină, iar mai
apoi pe sub ghirlande de umbră tot mai mari.
Dar din cauza unor zguduiri despre care s-a
vorbit mult, în amănunțime, ba chiar s-au scris
cărți, tratate, au fost concepute filme, peste
societatea muzicală, cu pasagere străluciri de
argint și fildeș, au pășit în rânduri strânse,
imposibil de oprit, „Bunzile Negre”. Muzica,
relativa muzică, ce până atunci împânzise
pădurile, ușurase trecerea zilei în noapte, făcea ca
o anumită frumusețe a vieții să fie percepută
concret, fu treptat acoperită de zgomote, explozii,
prăvăliri. Cu foc mocnit ard prin garderobe
fracuri, smokinguri, blănuri, pălării, poșete, rochii
elegante de seară, se fac toate mai mici, ceva
otrăvit le uzează, iar la fiecare colț de stradă
parcă se schimonosește cineva. într-un corp
comun, uniform, se unesc trenuri, restaurante,
școli, teatre, reședințe fastuoase, îmbătrânirea se
așterne pe chipuri, câmpul, zâmbetul, sărbătoarea,
fumegă vag, peste tot, prin toate, străbate acul de
foc al „Bunzilor Negre”. Despre cărarea frumoasă
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
a vieții nu mai vorbea nimeni. Șoapta luase locul
opiniei răspicate, teama foșnea ca un liliac
pretutindeni, cea mai mare fericire era să dormi
cu speranța că în acele ore nu vei fi căutat de
nimeni. Cei cărora începuse să le fie foame
așteptau căruțele cu marmeladă, tăiței, slănini,
biscuiți. Se puneau mari nădejdi în conserve, în
turte, în halva, în bomboanele acrișoare, tari ca
piatra. Torturile sofisticate, cu nume ce aminteau
de monarhi, conți, duci, viconți, se preparau în
regim de clandestinitate. Nu era bine nici să
vorbești prea mult despre șampanie sau cine știe
ce vinuri care se băuseră cândva sau se mai beau
și acum dar nu aici, unde după fiecare pom se
simțea o prezență, o supraveghere. Desfătările,
lucrurile populare luară locul celor izmenite,
clasice. Nu tangoul decadent ațâțător de pofte, nu
valsul cu avânturile sale înnebunitoare, nu
bâțâiala fără ax ideologic, fără minimă filozofie, ci
hora celor mulți, învârtirea cu mâinile-nfrățite, la
stânga, la dreapta, cu strigăte, tropăieli până la
epuizare. S-a inventat astfel, în această furtună
înnoitoare „Hora Spitalelor” unde se produceau
medici, muribunzi, internați cu 40 de grade,
proaspete mămici, cei ce urmau să intre urgent în
operații. Apoi „Hora șoferilor”, a „Moșilor cu
Mușchii încordați”, a „încornoraților”,
nenumărate hore... La o anume propunere
aprobată în unanimitate, s-a procedat la
acoperirea cu cearșafuri a numeroase statui. Prin
acest gest tăcerea, mâhnirea parcurilor devenise și
mai mare. Plimbându-te pe aleile tăcute parcă
târai după tine un mort. Nu scăpaseră nici
muzeele de mutilări, se stinseseră parcă pentru
totdeauna multe din luminile marilor scene. Erai
obligat, tu ca persoană, să faci parte din câteva
coruri, al farmaciștilor, ceasornicarilor, foștilor
boxeri. Oamenii începuseră să spună că de
dimineața până seara plouă mereu. Ce să mai
vorbim de ce se petrecea în trenuri? Un singur
individ, dacă voia, ocupa lejer toată garnitura.
Mulți, ajunși probabil la un oarecare grad de
saturație, își făceau concediile pe malul apelor
jucând table sau uitându-se ceasuri de-a rândul
după pești. Dacă la intervale le cădeau dinții erau
buni căzuți. Pe patinoarele rămase pe mai
departe-n folosință, mulți spuneau că, în fapt,
alunecă fantome. Nu văzuse nimeni, niciodată, în
direct „Bunzile Negre” ci doar indivizi despre care
se zicea c-ar fi fire de contact infime între aceste
instanțe și turme. Luat de un asemenea val,
neprevăzut, năprasnic, Hanibal Săndulescu
pierzându-și toate bunurile trăia de unul singur
într-un apartament de două camere. Totul
modest, rece, auster, încremenit. într-un fel de
geamantan ce aducea cu o broască plină de
nămol, își depozitase toate amintirile, toți anii
arși până acum, plaiurile verzi dar și hârtoapele,
cum, de altfel îi plăcea să spună. Călătoriile în
străinătate nu le mai făcuse, căsnicia, din start ca
o supă de fasole rece, se destrămase imediat, vila
părintească, nici măcar un an nu fusese-a lui, iar
de îndeletnicirile artistice nu se alesese mai nimic.
După ce părinți-i plecară pe calea fără de
întoarcere, simți că de jur-împrejur sunt doar
nisipuri mișcătoare, plopi uscați, lucruri de pe
care praful nu dispare niciodată. Salvarea de la
naufragiu i-a venit în cele din urmă de la
absolvirea unei școli de contabili. Mii și mii de
metri a făcut prin birourile pe unde lucrase.
Aproape peste tot umezeală, creioane, liniare și
gume, o lipsă de fantezie totală. Cu timpul i se
cimentă ideea că între un birou și un cavou nu e
o mare diferență. Aceeași nemișcare, lipsă de aer,
cer îngălbenit. Și să-l ai ca șef nu știu câtă vreme
pe unul ca Mamutu... Da, chiar așa-l chema,
vorbea puțin, suspina după dealurile natale, avea
expresia unei șunci de porc fierte peste limită.
După Mamutu l-a avut ca șef, asta la institutul de
cercetări privind varza furajeră, pe Galopolu,
simplu sufletește ca o compunere școlară de clasa
a treia. Pasiunea lui George, în orele mai relaxate
de serviciu era șepticul dar organiza uneori, mai
ales după trecerea vreunui control, ample
concursuri de înjurături. Premiile câștigătorului
constau în halbe cu bere și acordarea, peste
regulament, a unor zile libere. într-o duminecă, pe
neașteptate, Săndulescu fu invitat de șeful său să
se delecteze la un prânz cu specialitățile culinare
preparate de soția lui. Care nu i-a fost mirarea să-l
întâlnească acolo, ca un om al casei, pe Mamutu
și pe doamna lui. Din discuțiile presărate cu
iarbă, praf de pureci, vomitive, Hanibal înțelesese
că cei doi se au bine cu Poimâțu, administratorul
blocului în care el tocmai locuia. Dar seria
surprizelor, altfel zis, lanțul cunoștințelor, nu se
oprea aici. îi fură necesari lui Săndulescu vreo
câțiva ani, cu discuții, întâlniri întâmplătoare,
coincidențe, ca să înțeleagă, în sfârșit, că „toți”,
într-un fel sau altul, erau rude sau legați de
aproape „toți”. O întreagă rețea. Astfel frizerul,
Apostolache, la care se tundea era văr întâi cu
primul procuror al așezării, Alexandru Tâmp și cu
numărul doi din jandarmerie, un oarecare
Dospoiu, fiul vitreg al lui Poimâțu, Fane, avea ca
soție pe Sudorica, o verișoară a adjunctului vamei,
Turtea, chirurgul nas-gât-urechi al spitalului,
Chică, se înrudea cu doamna Mamutu, Afrosina,
un fiu al lui Galopolu, Bicică, conducea fiscul și
tot așa... fini, veri, nepoți, frați buni, frați vitregi,
frați de pahar, cunoscuți din armată, de pe
stadioane, cunoscuți după miros, capacități ale
minții etc. Ca pe o bandă rulantă glume proaste,
grosierisme, nunți cu strigări, ieșiri la iarbă verde,
fumul grătarelor, fripturile pe care alunecau micii
ca niște bile fierbinți. Nu se mai vorbea, e
adevărat, de la o vreme direct despre „Bunzile
Negre” dar chiar dacă ele plecaseră în urma lor
rămăsese ceva plat, uniform, un decor ieșit parcă
de sub niște șenile. într-una din ieșirile la iarbă
verde organizate de familia Atrăstătoaie, după
ascultarea glumelor fără excepție bazate pe sex,
mai mult ca-n alte dăți Săndulescu se dete pe
brazdă. Se simțea popular, apropiat de vâna
sănătoasă a celor mulți, cu poftă de mâncare,
jocuri, mișcare, băutură. La această din urmă
dorință exageră, astfel că la un moment-dat, n-a
mai știut ce se întâmplase cu el. De trezit se trezi
acasă, în apartament, întins pe pat, cu Poimâțu
alături. Administratorul blocului, o bună parte din
viață contabil și el la un institut de selecție a
iepurilor pentru export, i-a spus râzând... „Nici nu
știi ce simpatic ai fost, dumneata, care de fel ești
mai închis, cum să spun, nu prea vorbești. Toți
ne-am strâns să te ascultăm. Ai pomenit de nu
știu câte ori de o societate muzicală, chiar așa ai
zis, unde toate se armonizau ca-ntr-o orchestră. îți
făcea plăcere să trăiești atunci. Părinții
dumneavoastră, așa a reieșit, aveau o vilă, vă
întâlneați în nu știu ce grădini cu multe
domnișoare, dansați, societatea era limpede, fără
ascunzișuri, ca un râu de munte. Ați zis ceva și
de niște talente cu care v-ați fi născut. Pe urmă,
dar aici vorbeați tot mai greu, v-ați referit la nu
știu ce „Bunzi Negre”, care venind au distrus
aproape tot. La final, ați zis că acum pășim
printr-un fel de deșert, dar că la capătul lui se află
- și aici noi am cam râs - „Bunzile Albastre”, care
vor schimba multe lucruri în bine. Și ați mai
spus, asta de mai multe ori, că de-a lungul vieții
tare v-ați consumat...” Apartamentul lui
Săndulescu care l-a ajutat să traverseze atâția ani,
locul în care-l adusese aproape pe brațe Poimâțu.
în câte feluri n-ar putea fi el descris... Fie ca un
cotlon meschin, obscur, aproape o ascunzătoare,
absolut anodin, fie asemeni unui rădvan pe ale
cărui roți te legeni în multe dimineți luminoase.
Reprizele cu lumina se cam încheiaseră,
rămânând, ca un par bătut în mijlocul curții,
partea cealaltă. Aici își avea depuse Hanibal,
amintirile cele mai frumoase. Cu timpul, fără voia
expresă a cuiva, luaseră forma unei bile albastre
ce se rostogolea, cu de la sine putere, prin toate
colțurile încăperilor. Fotografiile, scrisorile din
vremuri, în fapt, arseseră demult, dar părți infime
din pulberea lor mai putea fi simțită ca o vagă
adiere, prin diverse cutii, sertare, geamantane.
Aici, în acest apartament, cariat ca o măsea de
bătrân, primise vestea pensionării, a permisiunii
de-a se retrage din linia primă de activitate,
pentru a intra după buna lui voie, sub plasele de
păianjeni, protectoare, de unde cei mulți, voioși,
cu voci puternice, de la o zi la alta, te zăresc tot
mai vag. în baie fiind, privindu-se în timp ce se
rădea, punându-și parcă fiecare trăsătură sub
puternice lentile, ajunse la concluzia că, în fapt,
cu toate sensibilitățile lui, nu fusese decât un
mediocru, pe care evenimentele în rostogolirea
lor, nestăpânită, impetuoasă, îl turtiseră complet.
Poate așa se explică și faptul că nu putuse să lege
o relație efectivă nici chiar cu mobilele lui. Patul,
divanul, dulapurile, noptierele îi stăteau în
preajmă, transmițându-i însă o răceală de beton.
Și apoi, chestiunea de nepovestit, cuiva normal,
cu cărțile. După pensionare, dar și înainte, nopți
la rând auzise zgomote din cămăruța, zisă de
lucru, unde era amplasată și biblioteca. Până la
urmă, spre a lămuri misterul, se puse să efectueze
câteva pânde. Și ce să vezi, surpriză, chiar
posibilitate de-a rămâne încremenit... La anumite
intervale, în șir indian, cărțile lui, ca și când
cineva secret le-ar fi manevrat, ieșeau din rafturi
și prin geamul de cineva deschis, ajungeau în
stradă iar de-acolo se pierdeau prin buruienile
periferiilor. Deși le căutase peste tot, de găsit nu
le mai găsise niciodată. Povestea apartamentului
lui Săndulescu, a relațiilor acestuia cu el, este
totuși ceva mai complicată. Adăpost, asta da, loc
de retragere în fața vuietului de pe străzi, iarăși
da, redută în dreptul căreia neaveniții erau stopați,
din nou, da. Dar era și sediul unor mici relaxări,
mutări de mobilier, simulări de plecări în
concedii, pregătiri pentru vizite excepționale,
considerate o vreme salvatoare împotriva unui
monstru ce-și avea tentaculele întinse peste tot și
anume plictiseala. Aceasta venea de pretutindeni,
ca o ceață grea, cu efect aiuritor. Dinspre gară se
scurgeau înspre oraș zgomotele garniturilor ce
soseau sau plecau, dinspre aeroport, șuieratul
agresiv al motoarelor ce ridicau pe umerii lor, în
aer, zeci de tone de metal, piețele își transmiteau,
până în cele mai îndepărtate colțuri, acea forfotă
care clătina din rădăcini orice bună dispoziție. Pe
urmă, râul ce se scurgea printre cartiere, lent,
cenușiu, ca o invitație la boală, la moarte. Toate
acestea și multe altele încă, se cuprindeau de
mijloc și formau hora plictiselii, ce tocea totul, pe
nesimțite, cu pași de la stânga la dreapta și invers.
Pe urmă, la tonele de monotonie existente, venea
și blocul cu contribuțiile sale. Aerul mereu
întunecos de pe etaje, o atmosferă de permanent
noiembrie pe scările tocite, ușor alunecoase.
Liftul, o ladă în culisarea ei fără scăpare, apariția
lunară a administratorului, un fel de pepsi-cola,
cu ochi holbați de broscoi, cu catastifele de
încasat bani, dispus să relateze o bandă lungă de
fleacuri. Se adaugă, precum un pumn de mălai la
mămăligă, șirul de babe ale blocului, făcându-se,
de la o zi la alta, tot mai galbene prin
apartamente. Ele constituiau elementul funebru,
roiul de lilieci ce ți se roteau mereu în jurul
capului. Pe urmă, stolul bârfitoarelor, ale
curioaselor, pentru orice mișcare, orice fâlfâit de
perdele și, în sfârșit, dar asta e doar un fel de-a
spune, scurgerea pe trepte, pe etaje, asemeni unor
10
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
picături de lichid ce străbat pereții, a perechilor
înzestrate cu tot ce este necesar pentru a parcurge
viața cât se poate de cuminte. în fața lor nu
puteai decât să-ți scoți căciula. Săndulescu, căci
despre el vorbim, începuse, dat fiind muntele de
timp liber ce-l avea la dispoziție, să-și facă
prieteni, mai bine zis, cunoscuți, printre cei ce
jucau cărți, șah sau table prin parcuri. ...Parcul
Poporului, Miron Costin, Nicolae Ceaușescu,
Burebista, Carol întâi... Câte nu puteai să auzi, să
afli, din sporovăielile acestor oameni. Cine cu
cine se culcă, ce se mai fură, nu știu pe unde
circulă trenuri cu viteze amețitoare, sute de
kilometri la oră, se sare, curent, cu parașuta de la
înălțimi amețitoare, există insule de vis pentru
concedii și alte plăceri, inima unui chinez bate în
pieptul unui turc, în sfârșit, unul mic și ciufulit,
chiar într-un parc, în timp ce dădea în valuri 5-5
și 6-6, proclamă că, de fapt, intraserăm cu toții
într-o epocă nouă. Nu spusese, totuși, care ar
trebui să fie elementele definitorii ale etapei ce
tocmai începuse. Ceea ce însă observa Hanibal pe
stradă semăna mai mult cu un haos. La diverse
emisiuni t.v., căci uneori se mai uita și la ele, se
vorbea de stagnări, ba chiar de involuții. Termenii
folosiți erau ciudați, o bună parte aparținând unor
limbi străine. într-una din zile află un lucru care
nu-l lăsă indiferent. Pur și simplu, acasă-n patul
lui, murise Mamutu. Automat se gândi și la
Galopolu, Țâraică, Atrăstătoaie, Poimâțu... „Oare
ce-o mai fi cu ei?”... atât și nimic mai mult. Un
stol de contabili. Pe urmă, combinând tot ce
văzuse și auzise-n atâta amar de ani, trase
concluzia, folosind termenii lui, că „Bunzile
Albastre” până la urmă tot trebuie să vină, chiar
și societatea muzicală cu armoniile ei, dar că mai
e încă de parcurs deșertul rămas în urma trecerii
„Bunzilor Negre”... în sfârșit, după mărirea
pensiei cu 0,0001%, luase hotărârea să meargă la
un medic. îl neliniștea faptul că toată ființa lui
era acum reprezentată de două picioare foarte
subțiri, un cap mic ca o măciulie de mac, un
stern cu câteva coaste la adăpostul cărora se
găsea inima, mică, asemeni unei mingi de ping-
pong. Cât privește mâinile, apuca lucrurile cu un
fel de mini-căngi, dar nu era sigur dacă acestea
chiar puteau fi numite mâini...
P.S. Săndulescu să fie pur și simplu eroul
rândurilor de mai sus... Ce-am reușit, însă, să
spun despre el e nemulțumitor... Nu i-am prins
copilăria și primele iubiri, de regulă, firave,
tremurătoare, de adolescent. Despre mediul lui
familial am spus categoric prea puțin. Reieșea
destul de vag c-ar fi fost vorba despre niște
oameni aparținând nivelului mijlociu al păturii
intelectuale dintr-o epocă ce a premers perioadei
de dominație a „Bunzilor Negre”. Probabil că și
despre „Bunzile Negre”, caracteristice unei țări
unde chiar se purtau „bunzi”, ar fi trebuit să fi
fost făcute mai multe precizări. Se explică,
oarecum, în textul de mai sus, dar nu suficient,
că prin răsturnări economice, sociale, culturale, de
moralitate, prin pierderea aproape a tuturor
bunurilor sale, în perioada „Bunzilor Negre” dar
și în a celei ce-a urmat plecării acestora,
comparată cu un fel de deșert tranzitoriu spre
ceva mai bun, epoca „Bunzilor Albastre”,
Săndulescu dintr-o posibilă carieră artistică, a
căzut în cadrele mediocre ale unui contabil. Aici
se oferea pentru analize un teren ce n-a fost
suficient exploatat... Descrieri de birouri, ante
calculator, surprinderi de dialoguri, de viață
colectivă și privată. Aici la punctul „viață privată”
se deschide un mare spațiu, un mare capitol ce-a
făcut obiectul pasiunii atâtor străluciți scriitori...
cad, în fapt, ca retezate de un cuțit uriaș mai
toate țelurile unor vieți ce s-ar fi vrut cât de cât
deschise spre abundențe, conforturi, plăceri.
Dragomir Cătălin	Dialog în oglindă
Contabilul, ca de altfel, toți funcționarii mărunți,
viermuiesc prin întuneric, călăresc șoareci, își văd
iluziile arzând rapid, ca niște bețe de chibrit.
Aproape toți se cufundă într-un fel de găleată,
sunt prizonierii unui teritoriu mic, meschin,
închis. Nu călătoresc, nu citesc, evenimente
vesele, relaxante, fiind pentru ei, necazurile,
nereușitele altora, eșecurile celor din jur.
Curiozitatea pur și simplu îi omoară. Vor
amănunte despre un mire, o mireasă, un adulter,
o nuntă, logodnă, o agonie, un deces, o
înmormântare. Generozitatea, gesturile
dezinteresate, sinceritatea, le sunt, de regulă,
străine. Pe urmă, pentru rotunjirea evocărilor,
povestirii, detalii, cât mai multe detalii, despre
Mamutu și familie, la fel amănunte despre
Galopolu, Atrăstătoaie, Poimâțu. Portrete fizice,
rudimente de cultură, mici extravaganțe cât
permiteau imaginația și salariile lor. Pe urmă, în
tot acest joc, ce se petrece în sufletul, mai ales al
lui Hanibal. în lunga așteptare a regimului
„Bunzilor Albastre”, în ființa lui treptat se
atenuează până la dispariție orice deschidere spre
artistic, elevație spirituală, rafinament, intrând, în
schimb, pe poarta cea mare, deschisă, a eului său,
submediocritatea vieții de mărunt funcționar, de
om de subsol. în această lugubră horă a decăderii
nici nu-și dă seama de descompunerile pe care le
suferă. în exterior, pe nimeni nu interesează acest
lucru. Pentru că ni s-a permis să mai continuăm
acest post-scriptum, spre a îndestula cititorii de
literatură, atmosferă funcționărească, diverse
practici sociale, politice, culturale, cred că ar fi
necesar să rotunjim puțin și figurile foștilor
parteneri de serviciu ai lui Săndulescu. Primul
despre care ar trebui vorbit e Mamutu, Volces
Gh. Mamutu. Exista o corespondență între nume
și om? Se putea pomeni, în cazul său, de o
namilă, de un adevărat buldozer, cu labe mari și
picioare asemeni pilonilor de pod? Sau,
dimpotrivă, contabilul în cauză, era, într-un
anume fel, doar victima unui nume stupid? Spre
dezvoltare, cu siguranță, s-ar fi impus și tema
doamnei Mamutu. Dar Atrăstătoaie?... Ca și
Mamutu, asta e sigur, nici el nu se bucura de un
„nomen” privilegiat de conte sau marchiz. Ar fi
presupus asta că s-ar putea s-avem de-a face cu un
primitiv, cu un fel de potcovar, bun doar de
evitat?... sau, din nou acel sau, avem de-a face în
pielea lui Atrăstătoaie, cu un om fin, cultivat, o
mătase, o oglindă, aruncat în miriște de un
potrivnic destin? Eu cred că suntem datori
cititorilor și cu precizări despre Poimâțu. Posibil
să fi avut un mic grad ofițeresc în armata
„Bunzilor Negre”, să fi fost un informator al nu
se știe căror servicii, unul dintre iubiții preferați ai
servitoarelor în îndepărtata sa tinerețe? Sau,
despre Poimâțu și doamna sa sub nicio formă nu
e nimic de spus, fiind ei în esență doar două mici
biografii?... Un bun prieten al familiei noastre,
închis, printre altele, 10 ani, pe traseul Aiud-
Gherla-Pitești-Canal-Jilava, numit chiar
Scriitorescu, Angel-Camil Scriitorescu, citind
rândurile de mai sus, mi-a sugerat să scriu ceva și
despre parcurile prin care se mai plimba
Săndulescu. Și, bineînțeles, și despre oamenii
întâlniți de el acolo. Să știți, cât privește parcurile,
că nu era vorba despre niște grădini ale naturii,
arbuști, pavilioane, alei, peluze, în maniera lui Le
Notre, ferească Dumnezeu, ci de suprafețe de
teren care semănau accentuat cu ceea ce se
înțelege prin termenul de „paragină”. Erau, în
fapt, un soi de amenajări printre blocuri, datând
din perioada „forte” a „Bunzilor Negre”. Primul
element ce sărea în ochi, în registru negativ, era
iarba prezentă doar sub formă de petece, cea mai
mare parte a suprafeței ziselor parcuri fiind
constituită din pământ uscat, noduros,
dezagreabil la privire. în ceea ce privește băncile,
mai toate erau dărâmate, procesul de refacere
fiind minimal. Lipseau, în special, spetezele, ce
fuseseră sustrase spre a fi folosite la foc, garduri,
cotețe. Erau și situații în care dintr-o bancă mai
rămăsese doar un singur picior înfipt jalnic în
pământ. Partea cu adevărat comică e însă legată
de statui... în realitate era vorba de adevărați
monștri de lemn cam de cinci metri înălțime. în
pustietatea parcurilor păreau apariții din alte
lumi. Cu timpul anumite părți din conținutul lor
dispăruse. Burebista rămăsese fără o mână,
Nicolae Ceaușescu fără amândouă, Miron Costin
nu mai avea jumătate din piciorul drept. Cât
despre câini, se putea vorbi de adevărate
batalioane. Mari, mici, șchiopi, surzi, fără cozi, cu
un ochi scos din circulație. Șef peste toți părea să
fie Dulăul, o adevărată dihanie, care spre
deosebire de ceilalți, putea fi văzut în toate
parcurile. Trebuie să precizăm că Săndulescu mai
frecventa uneori aceste locuri. Se relaxa el, cu
adevărat, privindu-i pe cei ce jucau cărți, table,
șah sau pur și simplu trăncăneau?... Greu de
răspuns la întrebare. în tot cazul era vorba de
indivizi de serie, parcă toți tunși zero, receptivi
doar la necesitățile primare ale vieții...
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
„Ledi Gaga''
Iulian Dămăcuș
Cuvânt premergător
Undeva într-o bisericuță de munte Monsieur
Jules văzu o pictură veselă, dacă n-ar fi fost cu Iad și
suferință, în care actorii principali erau doi draci care
i s-au părut simpatici fiind mereu zâmbitori
(zâmbete mai degrabă omenești decât. drăcești),
prezentați în diverse ipostaze ale meseriei lor de
pedepsitori ai noștri, cei care păcătuim cu fapta, cu
gândul sau cu amândouă.
Ei se numeau Pufi și Kufi.
Din acea zi, de câte ori se simțea coupable,
M.Jules visa că din întunericul roșiatic al Infernului
aude o voce:
- Te-am văzut! Ai făcut cutare sau cutare
greșeală, ți se cuvine. Și urma numele pedepsei
binemeritate. Până la urmă se obișnui să-i
deosebească pe cei doi după voce: Pufi care era mai
slab, atât cât poate fi de slab un drac, avea o voce
de bas, iar Kufi cel gras atât cât îi permitea munca
lui neîncetată. un glas de soprană!
- O fi fost castrat!? nici nu întrebă, nici nu
răspunse Jules, de-abia gândind, înfricoșat să nu-i fie
nici măcar gândul descoperit de cei doi. Și cu ce
pohtă ar mai fi râs! Hohote neexprimate îl munceau
pe pauvre Jules, care simțea că se umflă și că, dacă
nu râde sau nu zboară, va exploda! Se uită în
oglindă și în sfârșit, trăind momentul când se putea
vedea gras, izbucni în râs! Simți aceeași senzație de
fericire și confort ca atunci când bunul chirurg S. fu
nevoit să-i perforeze vezica, în urma unui nefericit
blocaj.
Patul
M. Jules locuia într-un imobil clădit din resturile
unui cvartal socialist: două camere cât una, bucătăria
cât o masă, baia cât o vană din filmele cu bogătași,
antreul în care se deschideau/închideau trei uși care
te puteau duce oriunde. Cele două camere stil
waggon - cea mare. și cealaltă cu mult mai mică
decât prima - erau despărțite de un perete sprijinit
de-o parte și de alta de două canapele.
Sub M. Jules locuia Ledi Gaga, acum în etate de
numai 80 de toamne, în tinerețe membră C.A.P.
Ea dormea în camera ei mică, exact sub
canapeaua din camera cu aceleași dimensiuni, a lui
Jules.
Patul ei - marfă refuzată la export - o încăpea
doar pe Ledi.
Pe motiv de spațiu, urmând modelul de la etajul
dedesubt, M. Jules puse să-i îngusteze și lui vechea
și mult încercata canapea. Reacția vecinei fu
imprevizibilă:
- Vai Domnu’ Jiul (pe vremuri se studia rusa.),
toată noaptea stați pe mine. cum ar veni! Ce ideie,
Domnu’ Jiul, ce ideie!!!...
Aceste cuvinte îl puseră pe gânduri și de-atunci
Jules se-ntorcea mai cu grijă pe-o parte sau pe alta.
Cu toate astea, avea impresia că la fiecare mișcare
aude un vaiet profund! îngrijorat, omul încercă să se
fixeze pe diagonală, dar uitând reducerea spațiului
de repaus și aruncându-se (cum fac unii în
politică.) se răni la arcada stângă ca în urma unui
k.o.. Când în fine ațipi, auzi:
- Să-ți fie rușine, Jules, să călărești o bătrână
întreaga noapte, ba încă și în diagonală!!
Omul nu se dumiri și vocea continuă:
- Ai văzut pictura . pe acel perete. cum
pedepsim noi preacurvia!.
Văzuse, cum să nu vadă, își aminti, se
cutremură, își făcu cruce și se ascunse sub pătură.
- Focul Iadului o să te chinuiască, Jules, doar ai
văzut ce flăcări scot foalele pe care le mânuiesc eu!
zise Pufi. Flăcări și fum! Ai și o bronșită cronică,
după câte știu.
- Dar eu. încercă inculpatul.
- Nici o vorbă-n plus, și-așa știu ce vrei să spui:
că ești c-un etaj mai sus. Ei și? Cu gândul, Jules! Cu
gândul ai păcătuit și-i același lucru! Chestia cu
arcada a fost doar un avertisment! Dracul ridică o
copită în sus, semn că cere atenție:
- Dacă aveai coarne ca noi, îți rămânea doar
unul! Și. nu te grăbi să cauți explicații la faptul că
noi avem!... Și-așa gândești și iscodești prea mult,
Jules, și-asta te va duce sigur, la pierzanie! Noi o
s-avem grijă! îl asigurară Pufi și Kufi în duet. Râsul
lor straniu îl ținti pe Jules în canapeaua recent
modificată.
Intermezzo
Singur trăia M. Jules.
Singură, Ledi Gaga.
Reumatic și-ndoit de spate, M. Jules.
Reumatică și șchioapă, Ledi Gaga.
Jules nu știa să pregătească altă mâncare în afară
de cafea. De-aia bucătăria lui era mereu curată și se
vedeau expuse doar ustensilele necesare preparării
miraculoasei băuturi: o râșniță manuală, alta
electrică din timpuri imemoriale crăpată și deci
cârpită cu o bandă rouge pe care Jules o numea
centura de castitate, iar pentru pornire, lipsindu-i
elementul de contact, omul folosea coada unei
linguri de plastic, două ibrice cu sită și unul de
aramă cu cât mai rar spălat cu-atât mai aromat!
în schimbul unei sume modeste și-a unor
speranțe cvasi-erotice, Ledi îi gătea din când în când
o ciorbă, o mămăligă. între cei doi, mai precis între
el și ea se înfiripă o prietenie bazată pe durere,
alimentație și solitude.
Tratamentul
Cum sezonul cald pentru tratamente era încă
departe, iar temperaturile primăverii treceau dintr-o
extremă-n alta, cei doi vecini erau munciți de dureri
de la tălpi până în cap inclusiv, așa că hotărâră să
apeleze la medicul Mom care practica un fel de
presopunctură. La ora când puținii navetiști se
grăbeau spre tren sau spre autogară, cei doi
se-mbarcară-n microbuzul care porni spre urbea X.
lată-i pe Ledi și pe Jules înaintând spre limanul
speranței lor de mai bine.
lată-i peste-un ceas la Cafe Central savurând
lichidul întăritor și iata-i, în fine, urcând treaptă cu
treaptă, speranță cu speranță, spre cabinetul dorit.
în fine, în șoaptă - aici totul se face-n șoaptă -
doctorul chestionându-i: ce-i doare, dacă sunt siguri
că-i doare, care-ar fi cauza durerii, dac-ar vrea să nu-i
mai doară etc.
îi apasă apoi într-un anume loc preț de un
minut, apoi îi lasă în așteptarea reacției
organismului, care la Jules vine mai rapid (el știa de
pe Net ce răspuns așteaptă Mom), la Ledi Gaga mai
anevoie.
Alte șoapte cu alți clienți, fiecare cu problemele
sale.
M.Jules în stânga ferestrei întins pe burtă, Ledi la
fel, de cealaltă parte. Medicul reîncepu cu Gaga care
sforăia. Speriată, Ledi se ridică brusc:
- A sunat ceasul? A sunat?
- încă nu v-a sunat! vru să spună zâmbetul
vraciului.
Femeia vru să sară din pat. Patul rabatabil se
dezechilibră, dar în ultimul moment doctorul
interveni salvator! Subțire, el cedă sub Ledi, se lăsă
în genunchi, iar ea evită contactul cu podeaua.
- Așa puternic a fost oare impulsul, doamnă?! se
ridică doctorul.
- Nu, dar am crezut că Domnu’ Jiul a venit să
mă trezească, știți, m-am temut că n-o să aud
ceasul.
Ședința terminată, banii dați, Jules trecu pe la
toaletă, Ledi, nu.
Munciți de mesajele medicului și de neodihnă,
cei doi ațipiră preț de câteva stații. Afară era un
soare binevoitor, înăuntrul microbuzului, cald. Ledi
se visă în așternutul ei de la țară dup-o zi de
muncă pe ogor și-n pat. Deodată piciorul cel bolnav
i se păru ușor ca un fulg și simți că i se ridică, face
o mișcare ca la dans, apoi se așază lin peste
picioarele soțului.
O zdruncinătură îi trezi pe cei doi pacienți. Ledi
se văzu cu un singur picior, în timp ce, uimit, Jules
zări un picior ce nu-i aparținea, legănându-se pe
geanta lui de voiaj. Cei din jur păreau a discuta
despre vreme.
Stația terminus.
Pedeapsa
Târziu în noapte, Pufi și Kufi îi legară - precum
desenele arătau - pe Ledi și pe Jules și coborâră în
Infernul personal. Cei doi reumatici se văzură
pentru prima dată dezbrăcați. Se uitară unul la altul
și se rușinară. Ca la oculist, le fură prezentate pe un
ecran păcatele din ziua respectivă și echivalentul în
penitențe. Cei doi își reclamară ochelarii uitați sus,
în lume:
Nu-i nevoie, veți vedea și ce nu vreți! li se spuse.
Așadar. recunoașteți că v-ați dezbrăcat în
public?
Eram la medic. îndrăzni Jules.
Numai de hainele groase! interveni Ledi.
Fără ele veți intra în cuptor!
Vai! se căiră cei doi.
Ledi Gaga, recunoști că ai visat cu Domnu’
Jules?
Recunosc, dar.
De ce ai visat?
Pentru că am adormit cu gândul.
La Jules, așa-i?
. care trebuia să vină să mă trezească!
- Vezi acolo, cum e pedepsită femeia care
adoarme cu gândul la bărbați străini?
- Văd.	’
-	Ce vezi, spune, ori crezi că nu meriți?
-	Văd cum femeia păcătoasă.
-	Deci recunoști că ești păcătoasă!
-	. este călărită de un diavol ca și cum ar fi un
cal.
Ledi începu să plângă, iar Kufi o-ntrerupse:
Acu’ de ce plângi?
Că eu nu pot umbla în patru labe.
Și ce mai vezi? insistă dracul cel gras.
Mai văd cum călărețul o gâdilă cu coada la
fund. hi! hi! ha! ha!
Ei? Văd că te bucuri!
Nu, dar știți, eu mă gâdil, și când mă gâdil, râd!
Apoi reîncepu să plângă.
-	Plângi! Plângi, Ledi Gaga, pentru că vei rămâne
cu un singur picior!
- Cum? Nu-i destul că vă bateți joc de mine?!
- îți vom tăia (fără anestezie!) piciorul pe care l-ai
pus peste Jules, fără ca el să știe.
Ledi leșină.
- Iar tu Jules, în loc de două, vei avea trei
picioare, până la a doua venire. în care noi oricum,
nu credem!
Autorul a povestit acestea, având o viziune a
judecății. A acelei înfricoșate judecăți! Mai încolo,
nu știe ce s-a-ntâmplat.
Pe geamurile celor două apartamente îngălbenesc
două anunțuri: Apartament de vânzare sau de
închiriat. Sunați la tel....
12
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
elitele cetății
Profesor universitar doctor
losif Viehmann
Peștera - Farmecul adâncurilor(I)
Cristian Colceriu
Motto: înțeleg să avem frică de umbra noastră, dar
de ce și de soare, care este atât de departe.
mpătimit al naturii, prietenul adâncurilor din
peșteri, freneticul iubitor și promotor al valorilor
ecologiste dar și a muzicii de jazz, nu este nimeni
altul la Cluj decât devotatul discipol al lui Emil
Racoviță, care și-a dăruit total fibra vocației de
profesionist, speologiei. Cercetător și profesor
universitar, losif Viehmann s-a născut la Cluj, la 1
septembrie 1925, iar studiile liceale le-a început tot la
Cluj, urmând ca terminarea lor să aibă loc în refugiu,
la Timișoara, ca elev la Colegiul Național ,,Diaconovici
Loga”, unde și-a dat și bacalaureatul. Ca student la
Facultatea de Științe Naturale a Universității „Regele
Ferdinand”, a practicat voluntar speologia, ca asistent
benevol, recunoscut printr-o legitimație de către
decanatul facultății.
losif Viehmann a fost format de către M. Șerban,
fost asistent al savantului Emil Racoviță și P.A.
Chappuis, hidrobiolog elvețian și subdirector al
Institutului de Speologie, fondat în premieră mondială
la Cluj, în anul 1920. In prezent este Senior Researcher,
adică cercetător principal gradul I. In anul 2000,
senatul Universității „Babeș-Bolyai” l-a ales, în
unanimitate de voturi, profesor universitar asociat. La
Universitatea „Bogdan Vodă” este membru fondator,
profesor colaborator iar din anul 2008 profesor
universitar titular. Aici predă un curs de Ecologie. La
Academia de Muzică din Cluj predă un curs de Istoria
Jazzului. Este doctor în geologie, laureat al Academiei
Române cu Premiul „Emil Racoviță” și are aproape 200
de lucrări publicate în 14 țări. Fiul său, Radu, conduce
Uzinele ,,Turbomecanica” din București iar fiica sa,
Cristina, și-a termiant studiile universitare cu masterat
în Elveția, la Zurich. In anul 2009 și-a mai adăugat un
masterat în SUA, la Boston. In prezent este căsătorită și
lucrează la Universitatea din Monterey (Mexico).
In anul 2002, losif Viehmann a fost distins cu titlul
de Cetățean de Onoare, la Cluj, pentru înființarea
Muzeului speologic „Emil Racoviță”. A mai obținut
încă două titluri de cetățean de onoare, ca apreciere a
activităților depuse la Ghețarul de la Scărișoara și
Peștera de la Tăușoare (M-ții Rodnei). In fine, al
patrulea titlu l-a obținut în Năsăud, pentru activitatea
depusă în stagiul de cinci ani efectuat la Liceul Nr. 2
din localitate.
Este artist fotograf A.A.F. (București) și artist
fotograf AFIAP, Berna (Elveția). In anul 2009, primăria
Municipiului Cluj i-a conferit diploma, medalia și titlul
Senior al Cetății.
In anul 2000, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 ani,
a primit un mesaj de omagiu din partea ministrului
educației și învățământului de atunci, prof. dr. Andrei
Marga. Fundația ,,Dan Voiculescu” l-a nominalizat, în
anul 2009, pentru un premiu de 100.000 de dolari.
Suma a fost acordată apoi unui avocat care a câștigat,
la Bruxeles, procesul pentru drepturile României în
Marea Neagră. In calitate de rotarian, a primit în 12
iunie 2010, diploma de onoare din partea
guvernatorului districtului rotarian 2241, pentru
activitatea depusă în acțiunea ,,Pe urmele savantului
Emil Racoviță, cu copiii din satelele savantului în
peșterile din Bihor”. In 7 decembrie 2010, a urcat pe
vârful craterului mare al Vulcanului Vezuviu din Italia.
Cu ocazia Zilelor Academice, Cluj 2010, a primit
diploma de excelență pentru merite deosebite în
domeniul speologiei fizice. O diplomă asemănătore a
primit, în iunie 2011, și din partea Clubului Rotary
Cluj-Napoca. Diplome de onoare, de merit, de
excelență, performanță și premii, a „colecționat” toată
viața, fiind în prezent titularul a peste 60 de astfel de
documente.
Profesorul Iosif Viehmann a predat aprope 10 ani
speologia și la Universitatea „Ștefan cel Mare” din
Suceava. In 30 iunie 2011, i s-a decernat, la
Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, titlul de
Doctor Honoris Causa.
Cum arată peștera profesorului Iosif
Viehmann?
Am început o carte, Peștera - De la Platon la
Racoviță și e absolut imposibil să o scriu în acest
cabinet. Aici, la institut, am în medie cinci vizite
pe zi. Mă chinuiesc de un an. Am plecat de la
mitul peșterii, din paginile originale ale filosofiei
antice. Fiecare cititor al textului platonic este
liber să îl interpreteze cum vrea. Eu am deja cinci
interpretări, adică patru preluate plus una mea:
Un om intră în peșteră, e întuneric, face umbră,
se întoarce cu fața la soare, se sperie de umbra
lui, soarele îi dă speranță ș.a.m.d. E ceva mai
încâlcit, dar lui Platon i se iartă orice.
Platon consideră că lumea sensibilă este o
copie palidă a lumii Ideilor, corpurile fizice nu au
realitate decât dacă participă („methexis”) la Idei
ca prototipuri ale lucrurilor. Mitul peșterii este o
imagine alegorică a lumii și a modului cum poate
fi cunoscută iar Platon sondează admirabil peștera
în proiecție exegetică.
D-le profesor, ce vă motivează cel mai mult
existența și care sunt mizele programului
dumneavoastră de viață?
Faptul că în al doilea an de studii universitare
am descoperit o „zeitate” care se cheamă Emil
Racoviță și mi-am făcut un model care consuna
principial astfel: Viehmann, dacă vrei să înaintezi
între oameni, faci și vei face cum face ,,Moșul”!
Am împrumutat de la Amundsen ceva din curajul
și sângele rece cu care s-a pregătit să cucerească
Polul Sud, încă de la 16 ani. Adesea le spun
studenților: căutați-vă un model! Iar la întrebarea
de unde și cum? Oh, nu pot, nu sunt autorizat
cu cunoștințele mele și cu cultura mea să le spun
ce model să-și aleagă. Eu datorez absolut totul lui
RACOVIȚĂ. Chiar simplul lucru de a sta de
dimineață până seara în institut. „Chiar dacă
regret zeama aceea, o pot lăsa pe seama
întunericului care mă întoarce și mă alungă spre
casă”, reflecta Racoviță, care spunea: „băieți,
lăsați-mă oleacă să-mi strâng gândurile”, iar noi
atunci ne retrăgeam în alte odăi. După ce se
odihnea era gata de a lupta cu viața. Cu o lună
de zile în urmă primesc o scrisoare, din Vințu de
Jos, de la o doamnă de peste 70 de ani, fostă
funcționară a Băncii din Cluj, dr. Maria Itu, care a
scris într-o revistă literară un articol despre
următorul fapt: ,,ea este funcționară la Bancă și
este înștiințată că va veni savantul. îl vede că
deschide ușa și șchioapătă; avea un umăr luxat și
probleme la picior, deoarece alunecase pe niște
trepte. Greu intră în Bancă. Doamna scrie mai
departe, cu lacrimi în loc de cerneală, că Moșul
și-a scos ultimii bani, egali cu valoarea unui...
săpun! Vorba că Racoviță a murit sărac, uitat de
lume și bolnav, este un trist adevăr. Dar cei de
atunci avem o scuză. Imediat după al Doilea
Război Mondial totul era cu fundul în sus, nu
erau bani, era frica. Totuși, la înmormântare, a
fost depus în Aula Universității, nu în Casa
Universitarilor, șase studenți l-am scos în stradă
pe umeri și alți trei, așternute pe niște perne roșii,
i-au dus decorațiile primite de la Leopold al-II-lea
al Belgiei, de două ori Legiunea de Onoare,
Comandor și Chevalier din partea Franței și opt
medalii din partea a doi regi ai României. Asta se
cheamă destin, scriu ziarele. Eu nu știu ce e aia
destin!?
Tot programul dumneavoastră de viață derivă
și e inspirat din acest mentorat august a lui
Racoviță?
Da. Absolut tot.
întrucât ați pomenit de momente care se
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
13
Black
Pantone 253 U
13
Black Pantone 253 U
întâmplau în noiembrie 1947, institutul în care ne
aflăm fiind fondat în 1920, aș vrea să-mi
conturați puțin această linie precursori-mentori-
discipoli în învățământul geologic de la Cluj. Cam
unde vă încadrați dumneavoastră pe acest
eșichier, ce precursori iluștri a avut școala de
științe naturale și primul institut de biospeologie?
Să plecăm de la convingerea, bunăoară, că nu
există încălzire globală și că fenomenul cu pricina
este ciclic. De când e lumea au fost perioade de
frig, îngheț, de dezgheț, de secetă, de căldură.
Aceste perioade se repetă. Omul nu poate
întoarce timpul pentru că aceste informații despre
climă nu sunt consemnate. Dacă ar fi fost
consemnate pe lemn sau pe hârtie, ar fi putrezit.
Așa că omul se sprijină doar pe cuceririle actuale:
petele solare, ciclurile solare, celebrul ciclu de 11
ani de zile. Dar când un centru universitar este
năpădit, invadat de vârfuri, de genialități, de
oameni ca Racoviță, pentru care studenții vânau
ultimul loc la curs, grăbindu-se, la ora 7
dimineața, să intre în amfiteatru, iată, așa îmi
explic că, inclusiv pe piața cerebrală a unui
intelectual, a unui colectiv, a unei asociații, a unei
instituții, ne ridicăm așa până la academie, există
o ploaie de bine și apoi o secetă. Eu am apucat
sfârșitul unor profesori de mare faimă, trăgeam cu
urechea și auzeam de Papilian, Goia, Hațieganu.
Unde sunt aceștia, astăzi? Sau profesorii mei:
Emil Pop, Victor Pop, Petre Bănărescu, ca să nu
mai vorbesc de marele Emil Racoviță!
Și fenomenul elitar cunoaște ciclici ta tea?! A
trecut vremea elitelor veritabile?
Nu, nu a trecut. O să revină în curând. Cum
spuneam, fenomenele sunt ciclice. Nu putem să
condamnăm o nație, o etnie, o populație, să
zicem, că vreme de 70 de ani a strălucit și acum
urmează un pustiu. Se reîntorc iarăși oamenii de
vârf. Eu am apucat profesori ca Vasile Radu, de
zoologie, la care i-a explodat o grenadă în mâna
dreaptă, pentru că era curios și curiozitatea merge
mână în mână cu arta de a fi naturalist. Scria pe
tablă cu cealaltă mână și făcea niște desene că noi
înlemneam de frumusețea lor. Academicianul
Emil Pop, care și-a demarat cariera cu teologia,
care la început sau la sfârșit de curs mai avea un
cursuleț; acela pe care l-am reținut era: „băgați de
seamă, și îmbătrânirea face parte din viață, fiți
gospodari cu ultimii dumneavoastră ani!” și atât a
spus-o până l-a convins pe Dumnezeu, care l-a
luat fără să sufere, a ieșit din baie, s-a întins pe o
canapea și de acolo a plecat în cimitir. Asta ar fi
vrut să ne spună și nouă, să nu suferim cum se
suferă astăzi masiv. Bătrânii sunt la azilele de
bătrâni. Dacă acum avem o ștachetă mai potolită
în lumea elitelor și a savanților, cred că este un
fenomen momentan. Se va întoarce vremea bună,
fără îndoială. Eu trag cu urechea, sunt subiectiv.
Dar ceea ce facem noi, populația înconjurată de
presă, de reviste, de radio, de televiziune, este să
găsim mereu vinovați, să-l arăt cu degetul pe
vecinul meu sau pe colegul meu, atunci când sunt
tras la răspundere. Și să fac din asta un săpun
Palmoliv și să mă scol nevinovat de pe scaun. Eu
bănuiesc că avem elite, chiar dacă nu sunt
„fachiri”, cum a fost profesorul Iuliu Hațieganu.
Am avut un frate arhitect, cu 5 ani mai tânăr,
în Germania, care s-a căsătorit la Cluj, în ultimul
an de studii, cu Aurora Hațieganu, nepoata
savantului. Aceasta dorește să se opereze, la Cluj,
de apendicele care o deranja periodic și apoi ei să
meargă la București scutiți de orice grijă. Eugen
Viehmann e de acord. Profesorul găsește un
medic potrivit pentru această banală intervenție,
dar a doua zi este chemat la Budapesta, unde
trebuie să ajute un mai mare al guvernului și al
partidului. Se întoarce după 4 zile, merge în
salonul în care era Aurora și o activistă de partid.
Deschide ușa și din ușă Hațieganu spune:
„pregătiți sala de operație! Peritonită!” în noaptea
aceea, fratele meu, care a fost un mare catolic, a
pieptănat-o ca să o găsească îngerii frumoasă. Așa
scapă Dumnezeu dintre stele aceste elite care ne
iau mințile și ne sperie, cum a fost „moșul”
RACOVIȚĂ.
Gândiți-vă, sunt 19 oameni în echipajul
vasului Belgica care se îndreaptă spre Polul Sud;
doi pier, mai rămân 17. Vasul este prins în gheață
pentru 12 luni de zile. Oamenii își iau rămas bun
de la viață. Sunt matrozi care au scris 19 scrisori
cu același conținut: ,,mamă, ai grijă de copii,
șobolanii se înmulțesc, cartofii se termină,
cărbunele e pe sfârșite, nu cred că ne mai vedem
vreodată...” Doi oameni ajutați de Cook,
americanul, nu lasă frâiele din mână: Racoviță și
Amundsen. Când trebuie să plângă în lacrimi, ei
zâmbesc. în această disperare, Racoviță, minte de
copil, inventează jocuri. Prin tragere la sorți, de
exemplu, până a doua zi, cineva trebuia să facă o
poezie de șase strofe. Tot Racoviță a avut ideea
salvatoare, când a intrat scorbutul în oameni. în
momentul în care și comandantul e prins de
scorbut, în sacul lui de dormit, e obligat să scoată
carnetul de comandant și să-l dea celor sănătoși,
care sunt doi și, cu americanul Frederic Cook,
trei. Racoviță dă un singur ordin bucătarului: de
mâine toată lumea va mânca grătare în sânge,
cartofi fierți, sfeclă roșie și usturoi, după o rețetă
moldovenească. Carnea de focă a salvat viața
întregului echipaj. Vă vând și ultima taină, ca să
nu vă mirați de ce eu trebuie să mor cu Racoviță
sub pernă, și anume, cea în care căpitanul atrage
atenția echipajului insistând că, dacă stau liniștiți
în sacul lor de dormit, vor trăi cel puțin trei luni
de zile mai mult. Acesta este momentul în care
Racoviță găsește un firez cu două mânere, în cala
vasului, și împreună cu Amundsen taie blocuri de
gheață de 3-4 m și cu harpoanele împing gheața
tăiată spre apa liberă, pentru a croi un canal de
700 de metri și a elibera vasul Belgica. Nu e mult,
dar nici puțin. încet, astăzi se alătură 6, mâine 9,
iar după câteva zile toată lumea și în 20 și ceva
de zile canalul a fost deschis. Au scăpat și au
venit acasă! O primă noapte polară integral
consumată la sud de Cercul Polar de sud, lângă
insula Cobălcescu. Racoviță are un studiu
deosebit despre balene, cum nimeni până astăzi
nu a putut scrie.
Povestiți cu mult entuziasm și patos. Se
înțelege că mentorul dumneavoastră major și unic
este Racoviță. Ați fost pus în conjuncție cu
spiritul de excelență. E adevărată și teza că unii
exponenți din elită sunt născuți pentru a crea
valori, alții pentru a le conserva...
Un lucru pe care îl învăț astăzi de la
dumneavoastră.
Plecând logic de la aceste premise v-aș întreba,
cum ați clasifica elita clujeană a științelor
naturale, a geologiei, paleontologiei și
mineralogiei?
Prin programa noastră profesională noi
suntem observatori, în sensul de a colecționa și
de a conserva vietatea răpusă demult. Avem un ac
cu care străpungem insecta, foarte subțire și
delicat, încât conservăm insecta fără să-i
modificăm cu nimic morfologia. Noi suntem
aceia care fac muzeele, păstrând comori, ... de la
dinozaurul pe care-l găsește geologul Vlad Cornea,
în județul Hunedoara, și până la marele muzeu de
dinozauri din Belgia, care este impresionant, unde
sunt animale care ocupă 30 de metri. Pot să vă
arăt colecția de perle de peșteră pe care am
conservat-o. Dacă aș fi studiat perlele și aș fi
publicat rezultatele, fără să las și aceste mărturii,
eram o jumătate biografică, eram departe de a fi
desăvârșit și imposibil să mă compar cu alții, cum
a fost Racoviță, Antipa și alți naturaliști colosali.
Grigore Antipa a lăsat un muzeu în urma lui,
Racoviță a lăsat primul institut de speologie din
lume. E adevărat că așa ceva găsim foarte, foarte
rar. Dar dacă-i găsim rar, cel puțin să nu-i uităm,
să mergem cu ei de mână mereu, până când
suntem în viață. Eu cred ca nu am dreptul de a
clasifica elita clujeană.
Ce aliniamente străbat biografia
dumneavoastră și în ce sol vă sunt înfipte
rădăcinile?
La terminarea universității, în ordinea
mediilor, toți eram repartizați pentru un stagiu de
5 ani, lăsându-ne să alegem între două sau trei
localități. Primesc Bistrița. Mă prezint prea târziu,
așteptam aici în institut o numire dar s-a
împiedicat dosarul la București (adresa de răspuns
la cerere spune: nu corespunde politic) și m-am
14
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
mulțumit cu Năsăud, vecin cu Bistrița. Am ajuns
profesor la Năsăud și urmează 5 ani de satisfacție
și de victorie din suflet mai bogată decât aceea pe
care o am când descopăr o peșteră nouă. Am
văzut acolo trei sferturi din clasă cu năframă pe
cap. D-na Ludmila Găzdac, profesoară de limba
rusă, le învăța pe fete ce să facă ca să fie curate.
Peste un an de zile aflu că elevii din anul IV B, de
la școala Pedagogică de învățători, dezertează
noaptea, se duc într-un cătun peste Someș unde
dau petreceri și beau. Dirigintele, Sonia Vicențiu
se predă. Le-am spus să-mi dea mie acea clasă. Și
mi-au dat-o. Și a fost un cristal de pus pe masă și
sub acesta... vederi. Din tifon am făcut perdele la
geamuri, stative cu flori, i-am învățat să bată la
mașină. Soția mea le-a făcut o masă sâmbăta sau
duminica, învățându-i să țină tacâmurile în mână.
Le-am dat bicicleta să meargă după carne la
abator, ca să hrănim animalele din grădina
zoologică școlară: lupi, mistreți, vulpi. în
laboratorul de științe naturale împăiam animale,
până la ora 11 noaptea, când veneau pedagogii să
ne alunge. Am trimis în toată țara animale
împăiate. Aveam un dosar plin cu adresele de
mulțumire. Cea mai frumoasă adresă este cea
venită din partea unei școli de orbi. Bucuria pe
care mi-au adus-o acești copii nu o pot compara
cu nimic. Acești copii au prins ciocul la barză și,
coborând prin alunecare pe el, au constatat cât e
de lung. Peste un an, anul IV B a fost de
nerecunoscut. Secretul constă în faptul că i-am
respectat și le-am acordat încredere.
Și, aș mai adăuga ceva, adolescentele și junii
nu aveau linia cromozomială poluată! Nu de alta,
dar astăzi telegonia tinde a fi confirmată genetic...
Da, e dovedită biologic. Mai puțin explicată
încă.
Un savant a...
... Nu a dus descoperirea până la capăt.
Provocantă, această telegonie. Nu numai la câine
dar la câine vedem, e revoltător, ... câte aventuri,
atâția pui. Această telegonie, ce credeți că ar
aduce în folosul lui Homo sapiens?
Se pare că, transpusă în regimul de întemeiere
a familiilor, ar putea constitui un factor de
asanare, nu doar biologică, chiar morală, în
această eră a vaginelor desfrânate!!!
O încărcare cromozomială pozitivă, fericită?
Evident. Un grup de specialiști geneticieni,
studiind multă vreme cauzele stării de degradare
fizică, genetică și morală a umanității, au
descoperit efectul telegoniei. Descoperirea lor a
devenit imediat senzație. Cromozomii au
capacitatea de a memora informația, dar nu pe
cea materială ci pe cale ondulatorie, prin undele
emise de molecule și de atomi. Cercetările au
arătat că, într-o iapă în care au ajuns
spermatozoizii unei zebre, au rămas o vreme
acolo, apoi s-au ventilat. Rămași, însă, sub formă
de corpusculi ondulatorii, în memoria celulelor,
aceștia ies la iveală mai târziu. în mod identic
stau lucrurile și în genetica umană. Un alt caz
aparent straniu a fost explicat de geneticienii care
au asistat la venirea pe lume a unui copil negru
rezultat dintr-un cuplu de albi. Dacă o femeie
albă are o relație cu un negru, iar peste câțiva ani
se mărită cu un alb, ea poate naște un copil
negru. Pare straniu dar genetica cuantică explică
aceasta. Contactele sexuale dezordonate, care au
loc atât de des în lumea întreagă, generează astfel
de cazuri. Dacă o fată are o mulțime de contacte
sexuale cu diverși parteneri și vrea ,,să se distreze”
până la vreo 30 de ani, poate naște copii „corciți”
care păstrează „date” de la toți bărbații cu care
femeia, in timp, înainte de a fi gravidă a
întreținut relații sexuale. Genetica cuantică a
demonstrat importanța telegoniei în nașterea
copiilor sănătoși. Dacă astăzi nu avem copii
sănătoși, este și o consecință a depravării sexuale
a fetelor care acceptă să fie penetrate de multiplii
bărbați, ignorând răsfrângerile modificărilor
genetice asupra urmașilor. Informațiile genetice
dezordonate introduse în viitoarea mamă odată
cu sperma străină, mai devreme sau mai târziu
determină degradarea zestrei genetice a fătului,
care se naște cu o mulțime de afecțiuni. Un
reputat cercetător, Valeri Bochkarev, reia această
concepție telegonică și o refundamentează
argumentativ, afirmând că o femeie care are
contacte sexuale cu mai mulți bărbați înainte de a
naște, își „poluează linia cromozomială”, ... ,,doar
virgină fiind pură din punct de vedere genetic”.
Telegonia se bazează pe dovezi fundamentale,
irefutabile. Concepția penisului deflorator al
femelei ca singurul decisiv pentru întreaga
sexualitate feminină a fost confirmată în urma
unor solide investigații și cercetări de genetică
animală și umană.
Foarte interesantă perspectiva telegoniei!
De ce credeți că ne plac foarte mult libelula și
barza?!
Amândouă sunt imagistic spectaculoase.
Libelula are aripile acelea transparente, cu irizații
de culoare iar barza are niște obiceiuri ca
pinguinii, de la care oamenii ar trebui să învețe
comportament, inclusiv familial. Nu e celebră
vorba că ,,ne aduce barza”, acesta fiind cel mai
mare compliment? Cine ne mai poate aduce?...
Doar Barza!
E aproape inefabilă barza natalității, dar, din
păcate, sărmana este pe cale de dispariție din
mentalul colectiv, de unde e tot mai vehement
alungată de curentele feministe care pretind
monopolul absolut al femeii asupra evenimentului
nașterii!
Da, dar explicația încă mai circulă. E drept,
nașterea a fost banalizată. Astăzi e așa de ușor,
putem face copii fără să ne mai împerechem, fără
să mai facem sex, fără ca femeia să ne iubească
sau fără s-o iubim... 1.100 de euro este copilul la
Timișoara, fertilizare în vitro, așa încât barza se
va supăra și o să zică: vă abandonez, descurcați-vă
singuri!
Vă aduc, în completare, ca un „argument”
relativ recent de presă britanică, un articol din
‘DailyTelegraph” în care se consemnează frust că
nu vor mai exista tați. Instituția taților dispare,
deoarece aceștia sunt radiați din certificatele de
naștere. Cuplurile de lesbiene fertilizate în vitro
vor putea să treacă două mame pe certificatul de
naștere. Pe de altă parte, dacă vrei să fii persuasiv,
nu trebuie să devii și exponent al unei anumite
ideologii care legitimează absurdul în actul
nașterii ori care, mutatis mutandis, ține morțiș să
ne spună că e o mare catastrofă că în
învățământul românesc Darwin e mai mult
absent decât prezent. Au fost câteva interviuri pe
care profesorul american Michael Shermer le-a
acordat presei, în care spunea un singur lucru, și
anume, cât de vinovată este casta intelectuală, în
genere, pentru faptul că Darwin nu se regăsește
suficient în programele de învățământ autohtone.
Deci, porția de Darwin ar trebui suplimentată în
școli.
Cât e cinstit, adevărat și solid, evoluționismul
lui Darwin există. Decupăm o zecimală și punem
la loc lucruri care există, ieșite din pământ acum,
în ultimii 50 de ani.
Americanul propaga nu doar ideologia
sistemului actual dar vrea să înfingă câte o suliță
otravită în creaționism, considerând că aici vine la
o populație primitivă care a descins din copac.
Vă mărturisesc că sunt aproape creaționist,
fără să folosesc acest cuvânt care este totalitar.
Dar, la multe din întrebările care îmi sunt puse,
zic: de aici mai departe întrebați-l pe Dumnezeu.
Dacă a făcut-o Einstein cu religiozitatea cosmică,
dacă a făcut-o Stephen Hopkins, care s-a rugat trei
luni de zile când i s-au dat cel mult doi ani de
trăit și a făcut un angajament, “un protocol cu
cerul”. Medicii au ridicat mâinile. El a autorizat-o
pe soția sa să ia cei doi copii și să-i îngrijească,
pentru că el ar fi putut deveni o legumă.
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Cazul Roșia Montan„
De ce? Pentru c„ 2+2 =4
Oana Pughineanu
vreme, că sclavia nu a dispărut deoarece
oamenirea a avut o criză de conștiință, ci
pentru că nu mai era eficientă. Și acest model
de gândire se perpetuează fără probleme,
devenind locul comun al tuturor: un soi de
Motivul pentru care am ales să merg la
protestele legate de Roșia Montană
este, în mod bizar, același pentru
care, de obicei, aleg să nu merg la niciun
prostest: mi se pare că trăim nu doar în țara,
ci în lumea (largă) care are nevoie de prea
multă inflamare, prea mult entuziasm, prea
multă teorie și prea multă politică pentru a
„realiza” sau pur și simplu pentru a spune
lucruri de un bun simț și de o evidență
zdrobitoare. Așa că celor care mă întreabă de
ce am fost sau nu am fost la un protest, le
răspund: De ce trebuie să avem un protest
pentru așa ceva? De ce avem nevoie de
armăsarul care să evidențieze țânțarul și
invers? Cianura ucide. Câinii înfometați,
maltratați și abandonați devin haită. Oamenii,
la fel. Medicii (subliniez! medicii, și mai apoi,
sistemul medical) dau rinichii oricui are mai
mulți bani scoși din reclame pentru farmacii.
Șpaga curge. Soarele răsare la răsărit și apune
la apus.
Cu siguranță, mulți îmi vor spune, că
mergem la protest pentru că toate aceste
evidențe nu par să fie la fel de clare pentru
clasa politică sau pentru mass-media. Acolo
lucurile se complică. Evidențele devin mai
interpretabile decât parabolele biblice. Mii de
experți sunt dispuși să complice, contra cost,
fiecare firavă bucată de sens de care ne-am mai
putea agăța. Politica, îmi pare a fi un suprem
exercițiu de manierism, de rococo, plutind ca
raiurile și iadurile improbabile peste gropile de
gunoaie care-și păstrează toată carnalitatea
pentru cei îndeajuns de lipsiți de noroc. A
protesta devine atunci, readucerea în atenție a
acestei carnalități. Acesta este motivul pentru
care am ales să ies în stradă. Nu pentru că am
soluții. Nu pentru că - să mi se ierte cinismul
- cred că lucrurile se rezolvă mai degrabă prin
nesimțirea politicianului român care nu are
nici onoarea mafiotului care „face treaba”
pentru care a fost plătit/ șpăguit. Am ieșit
pentru a aduce în vizibil, mai mult ca
vizibilul, pe care, de mici suntem învățați să-l
îngropăm cu imagini și, dacă suntem îndeajuns
de occidentali și îndeajuns de albi, cu
savantlâcuri. Nu am ieșit la protest pentru că
aș fi avut o nemaipomenită credință în
eficiența lui, ci pentru că mi s-a părut că el a
rămas o ultimă formă de a expune corpul
problemei. Dar asta e doar începutul: corpurile
și evidențele riscă mereu să fie înlăturate,
extirpate, explicate. De fapt, asta se întâmplă
aproape instantaneu. La al doilea protest la
care am participat, oamenii au început să
aplaude când au auzit că mitingurile,
semnalate de presa străină, au dus la scăderea
valorii acțiunilor Gold Corporation. Analiza
cantitativă a devenit forma supremă a luptei
pentru supraviețuire. Pentru oricine ține
neapărat să supraviețuiască. Corpurile sunt
imediat îngropate sub mecanismele care le
produc opresându-le și invers. Dar asta e
poveste veche. Orice manual de sociologie sau
economie politică ne explică deja, de atâta


poartă stelară care-i va izbăvi teleportându-i pe
planeta eficienței atât pe sclavi, cât și pe
patroni. Doar odată trecută această poartă
stelară, lucrurile se pot negocia. Și am face
orice ca să o trecem. Corpurile brute și
suferința lor au astfel două praguri de trecut:
cel al evidenței (până la urmă toate revoluțiile
vor să scoată din subliminal, să urle, lucruri
evidente, devenite evidente) și cel al porții
stelare sus menționate. Oricum am privi
problema, lista lucrurilor evidente pe care le
avem de urlat și cărora trebuie să le atașăm
valoarea în acțiuni pentru a le scoate din
anonimat este nesfîrșită. Carnalitatea Roșiei
Montane (a câinilor și celor care așteaptă
transplant) rămâne aceeași cu sau fără Gold
Corporation. întrebarea este dacă o vom mai
putea face vizibilă. Când discuțiile experților
vor înceta, când politicienii își vor fi împărțit
„gloria” de a fi fost de o parte sau alta, ce
anume ne va mai impulsiona? Cred că am
găsit o fărâmă de răspuns într-o distincție
dragă lui Tzvetan Todorov: cea între
convingerile etice și cele politice. Cele din
urmă sunt „constituite din proiecte de viitor”,
cele etice fiind „reacții în fața prezentului, în
toată varietatea sa”. Această distincție ne poate
ajuta să tăiem cumva nodul gordian între
convingerile profesate (politice) și cele - hai să
le spunem - exersate (etice). Mai înainte de
orice e vorba de a vedea „răul ca rău” și de a
lua o atitudine sau chiar a acționa înainte de a
ne ciondăni ideologic și cantitativ. Altfel,
riscăm să devenim pacienții care mor pe patul
de spital în timp ce doctorii se hotărăsc sau nu
să sară peste protocol. Protestul este doar un
mic pas. Și nu înseamnă nimic mai mult decât
că 2+2=4, că cianura ucide, că animalele
înfometate, maltratate și abandonate devin
haită, că oamenii, la fel, că soarele răsare la
răsărit și apune la apus... și că trăim în lumea
în care e nevoie de strigătele a zeci de mii de
voci ca să ne aducem aminte de asta.
16
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Despre protest
în
marginea celor de acum și
pentru uzul celor viitoare
Adrian Costache
Peste 10 către 15,000 de oameni în stradă, așadar
aproape 5% din populația stabilă a Clujului. Se
strigă „Nu corporația face legislația” și „S-a dat
șpagă barosană pentru Roșia Montană”, iar pe
pancarte se citește, printre altele, „Gândesc, deci nu
cred reclamele RMGC”, „Suntem stat de drept, nu
stat inept”, „Guvernul trădării a pus capăt răbdării”.
Niciun cuvânt despre salarii, pensii și burse deși
manifestanții sunt și salariați și pensionari și bursieri.
Niciun cuvânt despre lipsurile zilnice chiar dacă
multora par să nu le fie străine. Totul e din
solidaritate cu niște oameni pe care nu-i cunosc și ale
căror vieți mai mult ca sigur că nu pot să și le
imagineze. Ceea ce face seara de duminică (8.9.13) -
așa cum se spune pe net - „frumoasă” și întregul șir
de proteste „cool”.
Luni proiectul de exploatare a zăcămintelor de aur
de la Roșia Montană este introdus de urgență pe
ordinea de zi a Senatului și este respins, preconizându-
se că va fi respins și în Camera Deputaților. Presa
deplânge deja reparațiile pe care statul român va trebui
să le plătească companiei Gabriel Resources pentru
neonorarea contractelor.
într-adevăr, uneori un gest frumos și o remarcă
inteligentă fac lumea să se învârtă. Ceea ce nu
înseamnă totuși că astfel de lucruri și, în genere,
apelul la conștiință ar avea vreodată, măcar din
greșeală, consecințe politice. Nu pentru că toți
politicienii ar fi vânduți. încercarea de a-i cumpăra pe
toți ar face neprofitabilă orice afacere, nu doar o
intreprindere minieră. Și nici pentru că nu ar avea
conștiință, cât pur și simplu pentru că azi politica
funcționează altfel.
în timpurile noastre politicienii nu mai sunt
reprezentanții diferitelor clase sociale, ci ai unor
grupuri de interese care, de cele mai multe ori, nu
preexistă procesului electoral și nici nu persistă mult
după ce acesta s-a încheiat. Viața politică nu se mai
desfășoară ca o confruntare între marile ideologii. Ea
constă în sondarea minților (sau a conturilor de
Facebook ale) alegătorilor pe parcursul a trei ani de
zile pentru a putea formula în al patrulea o cauză în
jurul căreia să se coaguleze, motivându-i să meargă la
vot, dar care cauză să și dispară rapid după ce urnele
s-au închis. Aceste cauze se pot baza pe probleme
reale, însă cele mai eficace sunt cele care exploatează
fantasmele și pulsiunile membrilor societății. La noi se
luptă împotriva pericolelor comunismului. La ei
împotriva imigranților și a crizei. Și peste tot
împotriva relelor guvernării anterioare. Eficiența unor
astfel de cauze decurge, pe de o parte, din faptul că
ele se adresează pasiunilor mai degrabă decât rațiunii
votanților și, astfel, se sustrag de cele mai multe ori
unui examen rațional. Pe de altă parte, ele pot fi
„rezolvate” simplu și imediat după încheierea
procesului electoral indicându-se caracterul lor
fantasmatic. Care comuniști acum, la 20 de ani de la
Revoluție? Cum să fie imigranții problema când, prin
costul scăzut al forței de muncă, tocmai ei ne fac
economia competitivă?
Datorită perisabilității cauzelor pentru care sunt
aleși să lupte politicienii zilelor noastre, indiferent cine
ar fi aceștia, chiar tu sau eu, sunt într-un fel forțați să
acționeze fie ca toți ceilalți politicieni, fie cum cred ei
mai bine de cuviință, însă, niciodată sau doar
accidental așa cum cred că ar trebui să se acționeze
cei care i-au votat. Caracterul fantasmatic al cauzelor
în jurul cărora se constituie grupurile de interese fac
ca imediat după vot să dispară sarcina reprezentării și
responsabilitatea politicienilor față de cei care i-au
votat. Ori, altfel spus, pentru că sunt aleși în virtutea
poziției lor față de probleme care nu există, ei vor
reprezenta întotdeauna pe altcineva și vor lupta
pentru cu totul alte interese. De aceea, în zilele
noastre, nici o interpelare, indiferent din partea cui ar
veni și indiferent ce ar viza, nu mai pune sub semnul
întrebării legitimitatea acțiunilor vreunui politician.
Dimpotrivă, orice interpelare le-o atestă, aceasta fiind
interpretată ca vocea opoziției fără de care, se știe, nu
există nici o întreprindere democratică și nici
democrația ca atare.
Dar din ineficacitatea politică a apelurilor la
conștiință, a gesturilor frumoase și a sloganurilor
inteligente nu decurge totuși ineficacitatea protestelor
ca atare. Ca mijloc de acțiune politică protestul este
astăzi la fel de eficient ca întotdeauna, deși cu totul
altceva îi asigură această efeiciență. După cum ne-a
arătat-o în primul rând Occupy Wall Street, dar și
celelalte mișcări de ocupare din lume ceea ce contează
astăzi e pur și simplu mărimea masei de oameni care
iese în stradă. în primul rând pentru că marile mase
de oameni sunt labile. Atitudinea autoritară a unui
polițist, o serie de replici virulente ale unui jandarm
sunt motive suficiente pentru a transforma o adunare
pașnică într-un teatru de luptă urban. Dar înainte de
toate pentru că agregarea unor mari mase de oameni
în centrele urbane în care se concentrează viața
economică a unui stat atrage după sine apariția unor
blocaje în fluxul de mărfuri, de materii prime, de
capital etc. pe care se bazează lumea noastră
capitalistă globală.
în timpurile în care economicul este subordonat
politicului și puterea guvernelor se află în mâinile
marilor corporații schimbarea politică survine prin
presiuni economice asupra acestor corporații. Puterea
politică a cetățeanului rezidă nu în abilitatea sa de a
articula o poziție cu privire la o chestiune sau alta, cât
din capacitatea lui de a se coagula ca masă. Această
putere este direct proporțională, pe de o parte, cu
inteligența sa de a alege acele spații a căror ocupare
produce cele mai multe blocaje pe sectoarele
economice cele mai importante și, pe de alta, cu
determinarea sa de a nu părăsi spațiul ocupat
indiferent de ce i s-ar promite și ce garanții i s-ar oferi
atâta timp cât petiția sa nu este cu adevărat
soluționată. Această putere se măsoară prin gravitatea
efectelor economice ale blocajelor produse și costurile
și dificultatea de a le înlătura.
Tocmai pentru că nu implică efecte economice și
pentru că la ora 3 pleacă de bunăvoie acasă, nicăieri în
lume grevele profesorilor și ale medicilor nu aduc
niciodată nimic. Și asta spre deosebire de cele ale
transportatorilor care paralizând întreaga viață a
orașelor obțin tot ce vor.
Răsturnarea aceasta căreia îi este supusă puterea
politică a cetățeanului de la ce se strigă la cât de
hotărât se tace dau un ton optimist evenimentelor
trecute și le dă speranță tuturor evenimentelor posibile
viitoare. Dacă într-o duminică seara adunarea a 10,000
de oameni în Cluj și 20,000 în București a avut
efectele amintite, gândiți-vă ce efect ar avea luni
dimineața.	!
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
17
Black
Pantone 253 U
17
opinii
Activitatea secreta de informații
și deblocarea finalizării
tratatului româno-ungar
Aurel I. Rogojan___________________
Hummel Robert	Somn
La un moment dat, în anii '90, finalizarea
tratatului româno-ungar se afla în impas.
Dezvelirea la Gyula a bustului scriitorului
român Liviu Rebreanu a constituit un foarte bun
pretext pentru ca miniștrii de Externe ai României
și Ungariei să treacă în revistă, într-un cadru mai
puțin formalizat, prioritățile agendei diplomatice
bilaterale. Ministrul de Externe Teodor Meleșcanu
a acordat o atenție specială pregătirii întâlnirii cu
omologul său maghiar, dr. Geza Jeszenszky. în
acest sens a acceptat să fie documentat mai în
amănunt asupra aspectelor clandestine ale
activității diplomaților unguri acreditați la
București, despre care fusese informat punctual,
în perioada de când preluase portofoliul
Externelor.
Directorul Serviciului Român de Informații,
Virgil Măgureanu, nu avea în acel moment o
relație sinceră cu ministrul de Externe, fiind
preocupat să-i erodeze credibilitatea în fața
președintelui Ion Iliescu. Probabil că președintele
i-a pus acea întrebare-verdict: «Măi, tu ce părere ai
despre Meleșcanu? » Pentru Fouche-ul României,
o astfel de întrebare însemna o temă de lucru. El
primise de prin cotloanele cucuvelelor din turnul
Cotrocenilor un semnal că ministrul de Externe
nu mai este în grațiile prezidențiale și avea să
procedeze în consecință...
Negocierile pentru încheierea tratatului de
bază româno-ungar erau în impas, pe de o parte,
din cauza condiționărilor inadmisibile ale
guvernelor de la Budapesta în ceea ce privește
statutul minorității maghiare din România, iar pe
de altă parte, din cauza acțiunilor agresive în
continuă escaladă a serviciilor speciale ale
Ungariei pe teritoriul României, cu sprijin politic
chiar din interiorul guvernului de la București, în
care fuseseră infiltrați agenți importanți.
Referitor la carierele politice realizate de agenții
serviciilor speciale ale Ungariei în guvernele
României, este de remarcat mărturia generalului
(r.) Victor Neculicioiu, care era în 1989 director al
Departamentului Contraspionaj «Țări Socialiste»
(U.M. 0110): «[...] era cel puțin pitorească
prezența la vârf în guvernul român a unui agent
maghiar, care lucra și cu rușii, iar fiii lui serveau
separat informativ pe cei interesați.» Iar legătura
cu un altul, acesta cetățean român (criptonim
«Sociologul»), recrutat în 1988 de serviciul de spi-
onaj al Ungariei, menționează: «[...] un prim-min-
istru român a insistat, după o vizită la Budapesta
[...], ca „Sociologul" să fie numit într-o funcție
înaltă în executiv (2002)»1.
Generalul Victor Marcu i-a prezentat
ministrului de Externe documentarea necesară -
i-a remis-o personal, știind că Virgil Măgureanu
nu și-ar da acordul, deoarece avea contacte mai
frecvente cu ambasadorul Ungariei la București
decât cu ministrul de Externe al României2.
Pentru întâlnirea cu omologul său maghiar,
ministrului de Externe i s-a supus atenției un
număr de 20 de probleme, după cum urmează
(dacă memoria nu ne înșală):
1.	încălcarea de către diplomați ai Ambasadei
Ungariei la București a Convenției de la Viena
asupra relațiilor diplomatice, existând dovezi ale
unor activități clandestine și posibilități de
realizare a flagrantului pentru fapte de spionaj.
2.	Realizarea de către diplomați unguri a unor
provocări cu scopul de a fi acuzată România de
încălcarea embargoului impus Serbiei și
Muntenegrului.
3.	Tentative de recrutare și implicare a unor
cetățeni români în acțiuni de spionaj-trădare.
4.	Șicanarea sistematică a cetățenilor români
nemaghiari care călătoresc în Ungaria (aplicarea
de semne distinctive pe documentele de trecere a
frontierei, supunerea la anchete polițienești
provocatoare, solicitarea de informații sub
intimidare ș. a.)
5.	Susținerea pe teritoriul Ungariei a
activităților așa-zisului «Guvern în exil al
Transilvaniei», «Uniunii Mondiale a Ardelenilor»,
propagandei antiromânești și a actelor și
gesturilor inamicale a numeroase organizații
neguvernamentale.
6.	Racolarea și instruirea de cetățeni români în
organizații și tabere paramilitare clandestine,
urmate de plasarea lor ca mercenari în războaiele
civile din Iugoslavia.
7.	Agresiuni informaționale sistematice la
adresa României, cu scopul vădit de defăimare și
denigrare a realităților politice interne privind
minoritățile.
8.	Activități cu scop explicit de contestare a
Tratatului de la Trianon (1920) și a Tratatului de
Pace de la Paris (1947) și de revizuire a frontierei
Ungariei cu România.
19.	Transferarea la Budapesta și de aici în
Transilvania a centrului de greutate al activităților
organizațiilor revizioniste ale emigrației.
10.	Implicarea unor cetățeni maghiari în trafic
de arme și muniții înspre România.
11.	Folosirea de către numeroase persoane din
Ungaria a pașapoartelor diplomatice sau de
serviciu pentru a participa în România la diverse
manifestări ale minorității maghiare fără notificare
prealabilă, conform uzanțelor.
12.	Mobilizarea lobby-ului maghiar din
Occident pentru izolarea României pe plan
extern.
13.	Strategia subminării și cuceririi economice
a Transilvaniei3.
14.	înființarea de către universități maghiare a
unor filiale în România, fără un acord prealabil.
15.	Trimiterea în școlile de limba maghiară
din România a unor materiale didactice care nu
concordă cu programele aprobate de autoritatea
competentă a statului român.
16.	Practica unor autorități administrative
locale de a angaja direct relații externe fără o
notificare prealabilă.
17.	Percepția tot mai accentuată a opiniei
publice, pe baza informațiilor vehiculate de mass-
media, dar și în urma unor sondaje, că Ungaria
s-ar pregăti pentru eventualitatea unui conflict
deschis, inclusiv militar, cu România.
18.	Radicalizarea unor orientări politice ale
minorității maghiare ca urmare a avântului
dreptei naționaliste extremiste din Ungaria.
19.	Desfășurarea de către organizații din
Ungaria a propagandei vizând autonomia
Transilvaniei.
20.	Preocupările existente în vederea
internaționalizării problemei Transilvaniei.
Programul guvernului Ungariei nu ascundea
naționalismul, iar premierul Gyula Horn
(1994-1998) se număra printre fondatorii
neorevizionismului postkadarist. După unificarea
Germaniei, desfederalizarea Cehoslovaciei și
disoluția Iugoslaviei, Budapesta s-a simțit
încurajată de contextul regional, care îi era
favorabil. După o serie de proiecte menite să-i
sporească rolul regional - printre care «Inițiativa
Central-Europeană», «Grupul Visegtăd» și
«Euroregiunea Carpatică -, Ungaria și U.D.M.R.
au devenit interesate și de stabilirea unor legături
directe cu comunitățile turco-tătare din Dobrogea.
Chiar și în condițiile integrării europene,
Ungaria își exprimă dreptul și obligația de a
interveni în interesul maghiarilor din afara
granițelor, neputând renunța la ideea că Tratatul
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
de la Trianon este un dictat nedrept, dar este
conștientă, în același timp, că modificarea
granițelor nu ar reprezenta decât o sursă de
conflicte. Drept urmare, a inițiat un amplu studiu
al tuturor instrumentelor juridice internaționale
pentru evaluarea aspectelor juridice,
administrative și culturale ale formelor de
autonomie ale minorităților (frontierele etnice
interioare, frontierele virtualizate, minoritățile
maghiare în chip de comunități făuritoare se stat,
identificarea politicii guvernelor de la Budapesta
cu punctele de vedere ale organizațiilor
reprezentative ale minorităților, independența
economică a minorităților, pregătirea în Ungaria a
liderilor organizațiilor minorității, susținerea idea-
lurilor de autonomie ale altor popoare sau etnii
din regiune, instituirea unui sistem european de
protecție a minorităților etc.).
Pentru România, buna înțelegere cu Ungaria
este dintotdeauna o importantă dimensiune de
securitate națională. Ungaria continuă însă să fie
convinsă că-i este predestinat un rol special în
plan regional și arată că nu pregetă să și-l asume.
Tactic, unii factori politici ungari pot să apară ca
situându-se pe poziții neconcordante, dar acestea
nu le schimbă niciodată strategia. Dimpotrivă.
Așa, de exemplu, socialistul Tabajdi Csaba,
expertul Partidului Socialist Ungar în politică
externă, referindu-se la tratatul cu România, a
afirmat la 30 iunie 1994 : «Problema frontierelor
e mai ușor rezolvabilă, deși unii consideră că
astfel renunțăm definitiv la teritorii care ne-au
fost luate. Dar noi nu renunțăm la nimic, ci
dorim să avanseze relațiile bilaterale.» La rândul
său, premierul Gyula Horn ținea să întărească:
«Nu renunțăm la principiile noastre [...]. Pentru
punerea în practică a acestei politici, am făcut
doar primii pași și nici nu poate fi vorba că ne
grăbim.»
Cele douăzeci de probleme supuse atenției
ministrului român de Externe pentru întâlnirea cu
omologul său ungur erau consistent susținute de
numeroase date despre fapte și acte inamicale ale
diplomaților unguri acreditați la București, dar și
lorgos Iliopoulos
Zbor
Horvath Gyongyver
Trunchiuri de copaci
teritoriu autonom și guvernare proprie.
în acțiunile diplomaților unguri erau evidente
și încălcări flagrante ale Convenției de la Viena
asupra relațiilor diplomatice, semnată în aprilie
1961. în Ambasada Ungariei la București aproape
că nu mai exista persoană cu statut diplomatic
care să nu poată face obiectul unei măsuri de
retragere a acreditării.
Ministrul de Externe al Ungariei a înțeles
perfect gravitatea situației și a dorit să știe dacă
partea română va merge mai departe. Inițial, a
cerut serviciilor speciale ungare o replică, dar
serviciile nu aveau ce reproșa personalului
diplomatic român acreditat la Budapesta. Cum
din partea română nu s-a dat de înțeles că ar
exista vreun interes de a recurge la măsuri
posibile legalmente, dar inoportune politic, partea
ungară s-a simțit «îndatorată», arătându-și
Note:
1	V. Neculicioiu, «Conotații la drama
națională - relatări pentru istorie», în Vitralii.
Lumini și umbre. Revista Veteranilor din Serviciile
Române de Informații, Anul I, nr. 2, martie 2010.
2	Devenise aproape un obicei al
ambasadorului Rudas Erno de a-l vizita pe Virgil
Măgureanu în zilele imediat următoare ședințelor
operative ale Biroului Consiliului Director al
Serviciului care aveau pe ordinea de zi probleme
referitoare la activitatea serviciilor speciale ungare
în România. Mai mult chiar, ambasadorul și-a
stabilit reședința peste drum de cabinetul
directorului S.R.I. După încetarea misiunii
diplomatice, Rudas Erno a intrat în «afaceri
regionale», care implicau frecvent deplasări și
numeroase contacte în cele șapte state din jurul
Ungariei având comunități maghiare. și alți foști
diplomați unguri în România s-au lansat în afaceri
cu susținerea unor parlamentari ai U.D.M.R. și
sub protecția agenților care au penetrat
importante niveluri decizionale.
3	Declarații de la Budapesta confirmau fără
echivoc miza bătăliei economice pentru
Transilvania, ca parte a programului revizionist
ungar. Astfel, Lukacs Miklos, ex-consilierul pentru
probleme politice al fostului premier ungar, Antall
Jozsef, declara : «Ungaria are un plan de integrare
treptată a Transilvaniei, atrăgând-o în sfera sa de
influență prin amplificarea legăturilor în
domeniile economic, politic, cultural și religios,
aceasta fiind strategia cea mai indicată în actuala
conjunctură internațională.» De asemenea, fostul
atașat militar al Ungariei la București, Arady
Săndor, a declarat: «Autoritățile budapestane vor
acționa lent. Dar precis în sfera economicului,
considerând această cale ca fiind cea mai sigură
pentru a penetra și acapara Transilvania.» Pe de
altă parte, România era și este serios afectată de
amploarea criminalității economice care își are
originea în Ungaria - evaziune fiscală, operațiuni
de comerț exterior prohibite ori pentru care nu se
respecta legea română.
în capitalele țărilor limitrofe, care, aproape la
fiecare sfârșit de săptămână, colindau Ardealul,
toți având același scop: redimensionarea, în sensul
exacerbării sentimentelor naționaliste și afirmarea
în noi forme a identității maghiare. O identitate
care urmează să-și revendice infrastructura și
instituțiile politice de suprastructură, adică
disponibilitatea de a debloca finalizarea tratatului
bilateral.
în scurt timp, o nouă doctrină panmaghiară,
de această dată a dreptei radicale, avea să impună
în practica politică a Ungariei și alte abordări ale
relațiilor cu țările vecine în care trăiesc etnici
maghiari.
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
19
Black
Pantone 253 U
interviu
”Am simțit că începusem să fiu
socotit ca un fel de reprezentant
al României pe pământ francez”
de vorbă cu scriitorul Alexandru Papilian
Alexandru Petria: - Stimate Alexandru Papilian,
sunteți un respectat ziarist la Radio France
Internațional. Unde mai e scriitorul Alexandru
Papilian?
Alexandru Papilian: - Păi unde să fie? Acolo
unde îi e locul. Or aici ne izbim de una dintre
marile probleme ale lumii noastre globalizate,
mondializate. Unde își are omul locul?
Cioran susținea că nu trăim într-o țară ci într-o
limbă. E frumos spus. Dar mă întreb dacă n-avem
de-a face cu o biată jonglerie de expatriat. Sau de
exilat... Ceea ce e la fel de frumos spus, cred. Și
poate la fel de problematic. Sau de improbabil.
Deci, unde își are omul locul? Om muri și om
vedea.
Nu cred că răspunsul acesta poate fi
mulțumitor. Dar pentru moment ăsta e și altul
nu-i. Poate că vom avea ocazia să revenim...
- în 1984 ați părăsit România. Nu vă bate
gândul să vă întoarceți?
- Da, exact. Am părăsit România în anul
orwellian 1984. La granița cu Ungaria, așteptând
controlul vamal și grăniceresc, am văzut pe
geamul trenului garnitura de pe linia alăturată.
Nu era un tren de călători. Era un tren de
transport. Un tren care transporta tancuri. Sau
poate că nu le transporta... în tot cazul, tancurile
cu pricina aveau țevile îndreptate nu spre
Ungaria, ci spre interiorul României.
O țară în stare să creeze un astfel de simbol
nu e prea atrăgătoare. Chiar dacă țara cu pricina
și-a ucis Ceaușescul (care n-a căzut așa, din cer, în
mijlocul unei turme de ființe blânde și
neprihănite...). Sau tocmai pentru că și-a ucis
Ceaușescul așa cum l-a ucis...
- Nu mi-ați răspuns la întrebare. Nu vă bate
gândul să vă întoarceți?
- Nu, nu mă bate gîndul să mă întorc în
România. Am observat că până și azi se mai
folosește sintagma «a fugit din țară». Cu o
conotație nu tocmai măgulitoare. Ideea ar fi că
«n-a mîncat salam cu soia - ca noi». în anii '70,
pe când locuiam împreună la Mogoșoaia, la Casa
de Creație, Theodor Mazilu mai mult sau mai
puțin treaz, se învârtea prin salonul roșu de la
parterul clădirii și mormăia cu un haz nebun:
«oamenii de bine sunt fie în pușcărie, fie în
străinătate; și am rămas noi ăștia să ducem tot
greul». Vorbelor ăstora eu nu le pot adăuga decât
un «DA» profund și răsunător.
Remarc cu un sentiment cât se poate de
neutru că populația României scade vertiginos.
Dacă nu mă înșel, de la 22 de milioane, azi țara
număra circa 20. Două milioane în două decenii.
Tendința deci nu e repopularea teritoriului. în
orice caz, din acest punct de vedere, o eventuală
întoarcere a mea, n-ar servi la nimic.
în fine. Lăsând la o parte gluma, răspunsul la
întrebarea dumneavoastră e negativ. Nu mă (prea)
bate gândul să mă întorc. A trecut multă vreme
de când nu mai simt pulsul oamenilor din
Carpați. Reperele societale românești s-au
schimbat, iar eu n-am fost integrat decât de foarte
departe în acest proces de zi cu zi.
După căderea lui Ceaușescu, la putere în
România, a venit generația mea. în zona culturală
au ieșit tare la lumină oameni ca Dinescu, Pleșu,
Liiceanu, Cristoiu... și încă o seama bună de figuri
pe care le rog să mă ierte că le uit acum... A fost
un lucru care mi-a plăcut.
Dar au venit mineriadele. O pată de mare
rușine pe întreaga civilizație europeană. E drept că
ceva mai la sud de România cocea și stătea să
izbucnească ultimul Război Balcanic. Altă pată de
mare rușine. Nu mă recunosc în aceste pete.
Cum nu mă recunosc în circul
referendumurilor eșuate de destituire a
Președintelui și de modificare a Constituției. Cum
nu mă recunosc în neabsorbirea fondurilor
europene sau în debandada care domnește în
regulile ortografice actuale.
E puțin simplificator ceea ce am spus. Dar
asta e. Avem nevoie de concepte (ba chiar și de
mituri) pentru a ne putea duce viața, atâta cât ni
s-a dat, în condiții suportabile. E puțin
simplificator și, în același timp, contradictoriu.
Pentru că, deși nu mă recunosc în reperele
societale românești de azi, răspund (cu o plăcere
neașteptată pentru mine) la întrebările puse....
- în biografia dumneavoastră e un lucru
interesant. V-ați născut în 1947 la Paris. Cum așa?
- Vă voi răspunde la început cu o glumă.
întrebarea dumneavoastră mi-o permite. într-
adevăr, în biografia mea există acest element
interesant. M-am născut la Paris. Dar, spre
deosebire de majoritatea celor care mi-au cerut
amănunte în legătura cu acest... eveniment,
pentru mine interesant e faptul că m-am născut.
Acestea fiind zise, părinții mei, medici
amândoi, au beneficiat, în 1946, de o bursă de
studii la Paris. Am zis o bursă, și una a fost. O
bursă pentru doi. în fine, pentru trei. Pentru că,
la un moment dat, lumea omenească a acceptat
să mă primească în rândurile ei. Faptul m-a pus
de la începutul vieții mele conștiente într-o
situație aparte. Deși istoria familiilor mele (cea a
tatălui și cea a mamei) a fost strâns implicată în
evoluția civilizației românești, eu eram deja un...
străin. Și întrebarea care mi se punea (și pe care
mi-ați pus-o și dumneavoastră) era aceeași: «cum
se face că...» sau «cum așa?» Lucrurile au evoluat
de atunci. întrebarea care mi s-a pus nu de puține
ori aici, în Franta, a fost : «vous etes de quelle
origine?»
Am găsit formula satisfăcătoare de răspuns la
această întrebare într-o bună zi, așa, pe
neasteptate. «Vous etes de quelle origine?»
«D'origine divine, comme vous, je crois». Ca să
zic așa, «ța enerve». în același timp, lucrurile se
clarifică de la primul contact. Cred că problema
identității personale e prezentă în spiritul multora
dintre contemporanii noștri. La care se adaugă
problema identității naționale. Ca să nu mai
vorbim de problema națională pur si simplu.
- La debutul ca prozator, cu romanul Dihorul,
ați fost susținut de Marin Preda, un scriitor
zgârcit cu laudele. Cum s-a produs întâlnirea cu
el? Ce amintire îi păstrați?
- Ehei, domnule Petria, chiar doriți să ne
întoarcem cu aproape cincizeci de ani în urmă?
-	Desigur.
-	... Suntem în luna mai 1968. Generalul de
Gaulle e în vizită la București. O vizită istorică.
Pe de o parte, pentru că relațiile dintre Est și Vest
par să se dezghețe. Pe de altă parte pentru că la
Paris izbucnesc tulburările cunoscute sub numele
de «Mai '68», care aveau sa ducă la un progres
subteran al stângii liberale franceze, culminat în
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
'81 cu victoria lui Franțois Mitterrand în alegerile
prezidențiale.
în această lună de mai '68 (pe data de 20), un
tânăr țâști-bâști, student la ASE, depune un
manuscris la ESPLA, una din cele două edituri
literare din România vremii. Doamna Lungescu,
secretara sectorului îi spune tânărului cu pricina:
«Am înregistrat manuscrisul dumneavoastră... Vă
sfătuiesc să luați legătura cu tovarășa Dimisianu.»
Tânărul lasă să treacă luna iunie, și-i telefonează
tovarășei Dimisianu. «N-am avut încă timp să
citesc manuscrisul dumneavoastră.», spune o voce
tânără și seacă. Tânărul își ia inima în dinți și se
duce să o vadă pe tovarășa Dimisianu la editură.
Tovarășa cu pricina, cu nici zece ani mai mare ca
tânărul în chestiune, văzându-l cât e de tânăr și
de inconștient, pune mâna pe manuscris și... nu
tocmai conștientă nici ea, dar liberă în spirit și
sperând că atmosfera de libertate pe care o
adusese proaspătul Ceaușescu va fi fructificată
cum se cuvine de tânăra generație culturală, își dă
acordul. Cartea pleacă la «Direcția Presei»
(organul de cenzură). între timp, Tratatul de la
Varșovia (mai puțin România) își trimite tancurile
în Cehoslovacia. Tânărul Ian Pallah își dă foc
într-o piață din centrul capitalei. «Primăvara de la
Praga» e călcată în șenile, ca să spunem așa.
Cartea se întoarce de la «Direcția presei» fără
viză. în România, tinerii lupi de genul Ivasiuc,
Breban, Neagu, Păunescu, Stănescu, Blandiana...
sunt promovați în diferite funcții «de răspundere»
sau bine garnisite financiar.
Dupa șase luni (termenul legal) tovarășa
Dimisianu, (devenită între timp doamna
Dimisianu) trimite din nou cartea la «Presă».
Răspuns negativ. încă șase luni.
încă un răspuns negativ. ESPLA și Editura
Tineretului sunt desființate și se înființează o
serie de alte edituri, răspândite în toată țara. La
București, ia ființă Editura «Cartea Românească»,
a Uniunii Scriitorilor. Director, Marin Preda,
director adjunct Alexandru Ivasiuc. Doamna
Dimisianu devine redactor al acestei edituri. în
această calitate, ia cu ea cartea tânărului țâști-bâști
refuzat de «Direcția Presei». Alexandru Ivasiuc,
unul dintre tinerii lupi ai vremii, se simte
primejduit de acest cățel care, la abia 20 e ani,
îndrăznește să scrie un roman. El îi cere lui
Nicolae Manolescu un referat de lectură «corect».
N. Manolescu se execută și compune un referat
distrugător. Ivasiuc scrie cu litere de o șchioapă
pe dosarul manuscrisului: RESPINS. Marin Preda,
foarte miop, se întreabă ce s-o fi ascunzând în
dosarul cu pricina de Ivasiuc se enervează atât de
tare încât să scrie cu litere atât de mari RESPINS.
Ia manuscrisul, îl citește și... îl dă afară pe
Ivasiuc. După care scrie un articol de lansare a
subsemnatului - care face vâlvă. Cartea apare sub
titlul Dihorul. N. Manolescu scrie o cronică foarte
elogioasă. Cei de o vârstă cu mine (și nu numai)
mă privesc ca pe o minune. în ceea ce mă
privește, simt că încep să-mi scap mie însumi.
Ceea ce e și bine rău, constat eu cu înțelepciunea
de acum. Acestea fiind spuse, relația mea cu
Marin Preda a fost una cu totul particulară. Om
venit de la baza societății, auto-construit cultural
și social, Preda a fost și rămâne una dintre
figurile cele mai luminoase ale României
strangulate și golite de sânge de o istorie sălbatică
și cu mult prea mare pentru ea. Nu știu cum ar fi
evoluat lumea culturală românească în absența
Monșerului (cred că e de notorietate publică
faptul că Preda se adresa deseori interlocutorului
său cu «Mon cher» - de unde porecla plină de
tandrețe care i se lipise pe existență: Monșer).
Știu însă că datorită lui, în momentul în care
Ceaușescu a început s-o ia razna, multe lucruri
rele nu s-au realizat. Cei trei-patru ani pe care
i-am petrecut împreună la Casa de Creație
Mogoșoaia, împreună și cu Lucian Raicu, Mircea
Dinescu, Theodor Mazilu, Cezar Ivănescu,
Sânziana Pop, Florin Pucă, Virgil Mazilescu, Fănuș
Neagu, Mircea Micu..., ani în care «ceasurile de
taină» n-au lipsit, acești trei- patru ani, deci, n-au
încetat să se constituie într-o amintire cât se poate
de vie pentru mine. A fost o perioadă de mare
îmbogățire sufletească și de explozie creatoare. în
acest răstimp, am scris trei cărți. Marin Preda, în
teribila încordare creatoare impusă de stadiul
carierei sale literare și de vârstă, a scris Delirul și
Cel mai iubit dintre pământeni. Aș putea spune
că în această perioadă, fastă din punct de vedere
creator, atât pentru Preda cât și pentru mine, într-
o oarecare măsură, dar într-o măsură... pe măsură,
ne-am fost unul altuia martorul de viață și
martorul creator. ...Cu câțiva ani înainte, la
librăria Sadoveanu se lansa romanul Dihorul, de
Alexandru Papilian. Prezentarea era făcută de
Alexandru Paleologu. Alături de tânărul autor se
aflau Marin Preda și Georgeta Dimisianu. - Să nu
uiți niciodată ce a făcut Preda pentru tine!, mi-a
spus mama mea, în mod vădit fericită «cât
cuprinde»; copleșită chiar. Păi, cum era să uit?
- Descrieți-mi atmosfera de la Mogoșoaia. Erați
un puști. Ce fel de om era Preda în relațiile
omenești, nu oficiale, cu dumneavoastră?
- E o cerere care-mi pune probleme, domnule
Petria. Mă simt primejduit, orice răspuns aș da.
Să descriu atmosfera vieții noastre comune ar
însemna să intru în portretizarea multor
persoane-personaje, scriitori, artiști plastici,
muzicieni... Nu prea mă simt în stare să dau
seama acum de farmecul dur al micro-spațiului
mogoșoiot din anii '70. Voi spune doar că, deși
toată lumea știa că suntem supravegheați, nimeni
nu-și punea lacăt la gură. Era o oază de libertate,
sau dacă vreți o copcă spre care se îndreptau
ființele noastre subacvatice și congelate - pentru a
respira puțin...
- Preda vă cerea să-i citiți sau să vă citească
manuscrisele? Am înțeles că v-a amânat apariția
volumului de proze O seară de noiembrie fiindcă
vroia mai mult. Literar vorbind.
- în primăvara lui 1973 am publicat în Viața
Româneasca (cu sprijinul foarte viril al lui
Dragomir Cătălin	Dialog în oglindă
Ioanichie Olteanu, directorul publicației) o nuvelă
intitulată Fiul. în cadrul ei, un fel de epifenomen:
un inginer e dat afară din uzină pentru că a
urmat studiile universitare la Berlin, în timpul
războiului. Era pentru prima oară că în literatura
română apărea victima inocentă a istoriei post-
mortem (cred că expresia ar merita o atenție și o
dezvoltare mai importante decât ne-ar permite
limitele acestui interviu). în această perioadă,
Preda lucra la Delirul. Revizuirea istoriei tragice și
nedrepte (dacă istoria poate accepta judecățile
«morale») a României își trăia primele ceasuri de
existență. în cazul lui Preda, era vorba de un fel
de comandă politico-socială. în cazul meu, de
instinct. între timp, evoluția personajului meu
public m-a dus spre zone nebănuite, potrivite și
totodată nepotrivite cu firea mea. («Nu omul e
peste vremuri...») Opinia publică e un fel de lac.
Dacă arunci o piatră în lac, ea formează cercuri.
(Formidabila ironie populară spune că «un nebun
aruncă o piatră în lac și zece înțelepți sar să o
scoată».) Primele două cercuri ale unei pietre încă
nearuncate mă presau să public încă o carte.
Mini-revoluția culturală a lui Ceaușescu începuse.
Fanteziile eliberatoare de tipul Dihorului sau de
tipul celor publicate mult-mult mai târziu în
Capricii (multe erau deja scrise de prin '66-’67, și
își așteptau ora) nu mai aveau nicio șansă să
apară. Constrâns, ba chiar încolțit de cele două
cercuri pomenite mai sus, am scris oarecum în
grabă două nuvele, Un singur drum și O seară de
noiembrie. Aveam deci trei nuvele care, împreună,
puteau alcătui un volum. Lupta cu cenzura n-a
fost ușoară. Mai ales din cauza Fiului. Cartea a
apărut (la Cartea Românească), trasă cu forcepsul.
Piatra a fost aruncată. N-a fost un succes. (Nici
n-avea cum să fie.) Unii s-au grăbit chiar să-mi
anunțe sfârșitul literar (N. Manolescu, de
exemplu). în subteran, însă, cartea m-a apărat.
începusem acțiunea de separare de putere. (în
1975, Preda și cu mine ne dăduserăm demisia din
Colegiul de Redacției al revistei Luceafărul, revista
care, sub conducerea lui Nicolae Dragoș, o luase
razna de tot pe linia «protocronismului»
românesc, ucigător culturalmente, dar supra-
stimulat de puterea vremii). Preconizam chiar
să-mi dau demisia de la Televiziune... Volumul,
publicat fără plăcere, mi-a permis eliberarea
personală. Am putut demisiona de la Televiziune
fără să fiu suspectat prea tare că n-aș fi de acord
cu politica de propagandă a partidului... Nu știu
dacă a fost cea mai bună soluție. Știu doar că ea
a fost soluția. Fiul a fost apărat de celelalte două
nuvele. Ulterior, nuvela avea să mai fie publicată
în volumul Pricini de iubire. De această dată, ea
avea să le apere pe celelalte. Ambele variante
publicate în volume sunt denaturate față de cea
publicată în Viața Românească, pe care o consider
ca fiind singura reprezentativă și valabilă.
- Ați omis amănuntul cu Preda și cititul.
- Preda era adeptul ideii că în cultură nu există
democrație. Nu poți vota pentru alegerea unei
opere sau a alteia în funcția supremă. Și nici nu
ești obligat să dai curs sau crezare unor ukaze ale
operei respective sau generate de ea. în același
timp, o operă artistică e unică și ea are un singur
autor. Preda se sfătuia «pe text» cu unii critici
literari (Ov. S. Crohmălniceanu, Paul
Georgescu...), câteodată, rare ori, cu unii poeți
(Aurora Cornu, Ion Caraion...) sau cu unii
consilieri istorici ori științifici (Ion Ardeleanu,
colonelul Lustig...). Dar nu și cu prozatorii.
Aceștia din urmă erau finalmente niște
concurenți, nu? în schimb, Preda mi-a citit
"
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
21
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
manuscrisele - înainte de a le trimite la cenzură.
Conversațiile dintre noi erau legate de opera în
curs de creere doar indirect.
- “Adevărata realizare (a lui Alexandru
Papilian- n.m.- A.P.) o reprezintă romanul Micelii
(de la al cărui titlu avea să se formeze cuvântul
“miceliadă” - dovadă a consacrării viziunii).
Nimeni (nici Valeriu Cristea, dacă ar mai trăi azi,
cunoscut pentru pasiunea și răbdarea cu care a
elaborat dicționare de personaje) n-ar putea
inventaria personajele din acest roman. Sunt de
ordinul sutelor. Oricum, deși numeroase, ele se
disting cu ochiul liber, astfel încât li se pot
observa destinele, întrețesute ca miceliile într-o
colonie de ciuperci. Toată această încrengătură
fungiformă ilustrează expresiv, obsedant
depersonalizarea la care au ajuns oamenii în
România comunistă, țară a blocurilor de locuințe
cu camere de câte nouă metri pătrați, a
controalelor ginecologice efectuate în scopul
identificării oricărui viitor “șoim al patriei” și a
interdicției de a călători în străinătate. Alexandru
Papilian a descoperit un filon epic prețios. El este
primul prozator român care îl prezintă pe “omul
nou”, variantă românească a lui “homo
sovieticus”, bineînțeles, nu ca pe o persoană, ci ca
pe un impersonal și abulic membru al unei
colonii de viețuitoare.”, a scris Alex Ștefănescu. El
v-a mai lăudat și Capricii, următorul roman. Ce
părere aveți despre receptarea critică a volumelor
dumneavoastră?
- înainte de a răspunde direct la întrebarea
dumneavoastră, țin să vă mulțumesc pentru
citatul din Alex. Ștefănescu. Și, prin
dumneavoastră, să-i mai mulțumesc o data și lui,
acestui foarte important critic literar care, pentru
mine, a fost înainte de strălucitul cronicar care
este, un prieten literar fără pereche. La aceasta a
contribuit și Domnița Ștefănescu, soția lui.
Domnița Ștefănescu, în calitatea ei de redactor la
Editura Albatros, și Mircea Sântimbreanu, în
calitatea sa de director al acelei edituri, și-au atras
fulgerele și trăznetele Consiliului Culturii (noua
formulă a cenzurii «desființate» de Ceaușescu), cu
ocazia publicării unui biet op, intitulat Capricii.
Nici unul, nici celălalt, nu s-au dezis și au apărat
cartea până la capăt, adică până la apariția ei.
După apariția ei, ștafeta a fost preluată de
Alex. Ștefănescu... N-a fost singurul care a sărit în
apărarea critică a acestui volum. Dar a fost
singurul dintre criticii momentului care a
cunoscut îndeproape întreaga aventură. De altfel,
același Alex. Ștefănescu a intervenit cu mult
talent și hotarâre în apărarea Miceliilor... Dar să
revenim la întrebarea dumneavoastră. Critica
literară e unul dintre fenomenele socio-culturale
cele mai interesante. Cine sunt criticii literari?
Niște îndrăgostiți de lectură? Mai sunt și alții, și
nu sunt critici. Niște creatori dacă nu ratați,
«deviați»? Și da, și nu. Mai ales în cazul celor
care, după ce au făcut o bună bucată de vreme
critică literară, încearcă să scrie și «altceva». Sau al
celor care parcurg drumul invers... Niște
«ideologi»? Sigur - dar nu numai. Niște visători
care nu îndrăznesc să ia calea aridă a esteticii
filozofice? Posibil. Niște «arbitrii ai modei»?
Pourquoi pas? Niște profitori, care au găsit că e
mai ușor și mai plăcut să-ți câștigi existența
comentând faptele (literare) ale altora decât să pui
mâna să înfăptuiești tu însuți ceva, sau să te
rezumi la meseria de profesor de literatură?...
(Spun «să te rezumi la meseria de profesor de
română» cu gândul la una dintre profesoarele
mele de română, Georgeta Drăgan, care numai un
«rezumat» n-a fost și care le-a insuflat celor vreo
40 de promoții trecute prin mâna ei o imensă
stimă și dragoste pentru literatura română, și,
prin aceasta, pentru spiritul românesc
inconfundabil, spirit viu poate încă neînchegat,
poate încă necristalizat - dar posibil.) Oricum,
pentru scriitorul român, critica literară, pe vremea
mea, conta foarte mult. Succesul de public venea
pe planul doi. Mai ales pentru că puterea, contrar
rațiunii economice «normale» dar în perfect acord
cu rațiunea ideologic «normală», limita tirajele.
(Astfel, Micelii - carte dopată de conflictul cu
cenzura despre care s-a aflat înainte de difuzarea
ei, si re-dopată după intervenția Europei Libere -
și Pricini de iubire, volume apărute în același an,
au fost trase în tirajul maxim acordat scriitorului
încă muritor de rând, de 30.000 de exemplare. La
nici trei săptămâni după apariția lor, librarii
făceau afaceri serioase cu aceste două cărți,
vânzându-le pe sub mână la un preț de șapte, opt
ori mai mare.) Critica literară, la ora aceea, era un
foarte important ferment cultural. Ea era
semnalul că inteligența castrată prin strivire de
puterea sovietică (în sens larg) n-a murit și că ea
dă vlăstare mereu și mereu, sfidând cretinismul
de partid și de stat care nu prea știa ce căuta pe
lumea asta (din care pricină devenea și mai cretin,
și mai partid și mai stat.) Critica literară
românească (sprijinită, ce-i drept, de prezența
foarte activă la Paris a unei Monica Lovinescu și a
unui Virgil Ierunca) a salvat nu odată - și cu mult
curaj - opera, ba chiar și viața unor autori. (Cazul
unui Paul Goma e grăitor. Din care cauză, mă
întreb acum, între aceste două paranteze, de ce
oare România de azi nu-i recunoaște meritele
acestui om care a făcut atât de mult pentru
scoaterea ei din întunericul sovietic și ceaușist?)
Odată ajuns la Paris, am dat peste o carte
semnată de Einstein, Comment je vois le monde,
în traducere, Lumea, cum o văd eu. Chiar de la
început, Einstein pune cărțile pe masă: ca urmare
a experienței cotidiene, concrete și intuitive, mă
descopăr trăind pentru unii, pentru că surâsul și
fericirea lor mă condiționează pe de-a-ntregul, dar
și pentru alții, cărora le-am descoperit absolut
întâmplător emoțiile asemănătoare alor mele.
Mi-aș dori să am pătrunderea critică (literară
sau nu) necesară pentru a putea spune dacă
aceste vorbe sunt literatură, știință, filozofie,
morală, religie, «simplă» înțelepciune - sau ce?
în ceea ce mă privește, nu mă pot plânge. Am
avut parte de numeroase articole, marea
majoritate «pozitive». Apariția lor reprezenta
pentru mine un foarte mare ajutor. Ele erau
confirmarea unui fapt de care nu mă îndoiam,
dăruirea și lupta mea deveneau, cum să spun, un
fapt consfințit: existam.
-	Ce e scrisul pentru Alexandru Papilian?
-	Alexandru Papilian mi-a spus, domnule
Petria, să răspund astfel, în numele lui:
-	Pentru el, scrisul e ceva bun, chiar foarte
bun, poate chiar mai mult și dincolo de foarte
bun.
Ca urmare o fac - în numele lui!
Mai mult chiar, îl cred - în (și cu) numele lui.
-	Aha, atunci rugați-l să ne povestească despre
cărțile apărute în Franța și la ce lucrează.
-	întrebare simplă și răspuns greu. Ce anume
vă interesează? Cărțile publicate? Cele în curs de
scriere? Scrisul propriu-zis? Limba de expresie?
Contactul cu editurile? Contactul cu lumea
literară? Contactul cu lumea atot-cuprinzătoare,
para-literară și vitală? Numai cât văd întrebările
acestea și-mi vine să mă iau cu mâinile de cap.
Oare atât de complicată să ne fie viața de scriitor,
domnule Petria?
-	Simplă nu-i, domnule Papilian. Văd că ați
enunțat întrebările, așa că nu-mi rămâne decât să
vă invit să și răspundeți.
-	Luând-o contabil, să spunem că primele două
cărți publicate în Franța au fost scrise în
românește. Una, în România, apărută întâi în
traducere în Franța, sub titlul Le Fardeau, și apoi
în România sub titlul Ex. Cealaltă, scrisă tot în
românește, parte în România, parte în Franța,
apărută la Paris sub titlul Des mouches sous un
verre, și la București sub titlul Paharul cu muște.
între ele, m-am ocupat puțin de un volum de
versuri de Mircea Dinescu, Mirage posthume,
carte aparută cu un cuvânt înainte de Eugene
lonesco și cu două postfețe simple, explicative și
de susținere (Dinescu era în arest la domiciliu la
ora aceea) semnate de Lucian Raicu si de
subsemnatul. A urmat o perioadă de criză.
Francezul numește asta «la traversee du desert». O
criză lingvistică, și una de identitate, mai precis.
Trebuia să schimb limba de expresie. Subiectele
franceze nu se lăsau îmbrăcate decât de limba în
care existau. Iar subiectele românești se cam
epuizaseră... Deși, prin natura meseriei, jurnalist
la Radio France Internationale, primeam regulat
știri din România, știrile cu pricina, primite dar
nu și trăite, se puteau doar cu greu transforma în
subiecte literare... în această perioadă de criză am
publicat două mici volume, Le bien que je n ’ai
pas fait și Bagatelles cueillies et inventees dans un
Club de bridge limousin par un Roumain
d’origine divine - amândouă scrise direct în
franceză.
Pe de altă parte, lumea politică și cea culturală
franceză mă eticheta ca azilant politic român (în
cazurile bune), ca imigrant sau ca venetic. După
căderea lui Ceaușescu (pe care refuz și azi să o
consider o «Revoluție»), aceste două lumi, politică
și culturală, au simțit nevoia să cunoască mai
îndeaproape fenomenul românesc. Astfel, am
simțit că începusem să fiu socotit ca un fel de
reprezentant al României pe pământ francez. Or
eu unul eram foarte departe de a mă socoti un
astfel de reprezentant. Situația risca să devină
stânjenitoare. Stânjeneală sporită și de partea
cealaltă, a românilor care, sosind la Paris, mă
socoteau ca unul de-al lor, capabil să le facilitez
ce nici cu visul nu puteai visa - în lumea
franceză. Altfel spus, identitatea îmi era pusă la
(grea) încercare - de către alții. în ceea ce mă
privește, lucrurile erau în regulă. Știam foarte bine
ce și cine sunt. Nu și ceilalți. Era, s-ar zice,
problema lor.
Și dacă «s-ar» zice - eu am și zis. Nu m-am
încărcat cu problema celorlalți. M-am retras în
munca de zi cu zi, la radio, pentru a aștepta
acolo momentul în care ceilalți nu vor mai avea
problema identității mele.
-	Vă mulțumesc pentru această convorbire
interesantă, domnule Papilian!
Interviu realizat de
Alexandru Petria
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
diagnoze
Transilvania în cultura
europeană
Andrei Marga_____________________________________
Despre Transilvania s-a scris mult, fără a se
evidenția destul ceea ce s-a ridicat din
arcul Carpaților în cultura europeană. Este
meritul istoriografiei săsești, înainte de toate, de a
fi sesizat că în acest teritoriu s-a realizat, în timp,
ceva distinct și valoros și de a fi atras atenția
asupra contribuțiilor transilvane la cultura lumii.
Mă gîndesc, în primul rînd, la Harald
Zimmermann, care nu numai că a investigat
prezența Transilvaniei în istoria europeană (vezi
fermecătorul său studiu Siebenburgen in der
europaischen Geschichte, 1986), dar a și pus în
relief inițiative în științe și câmpul larg al culturii,
care au venit din acest teritoriu (vezi, de pildă,
conferința sa Beruhmte Siebenburger Sachsen in
Wien, 1993). Ilustrul medievist era de părere, de
altfel, deja la începutul anilor optzeci, că se
apropie timpul în care nu “cantitatea de ani
(Quantităt der Jahre)”, ci “calitatea prestației
(Qualitat der Leistung)” va conta, și că se va
produce o deplasare în istoriografie, de la
“speculația istorică”, la folosirea “izvoarelor
scrise” disponibile (Harald Zimmermann,
Siebenburgen und seine Hospites Teutonici,
Bohlau, Koln, Weimar, Wien, 1996, p. 5). Teza sa
este, de altfel, simplă și solidă: “Abia odată cu
venirea lor [a sașilor, n.n.], Transilvania câștigă
profil în cadrele europene și se leagă de Occident
(Erst mit ihrem Kommen gewinnt Siebenburgen
Profil in europaischen Rahmen und Anschluss an
das Abendland)“ (p. 5). Aceasta, pe fondul
preocupărilor creștinătății de a crea o stavilă față
de presiunea turcilor și, pe de altă parte, de a
opri incursiunile popoarelor migratoare și,
desigur, datorită legăturilor sașilor cu locurile de
origine din Europa.
Ce contribuții a dat Transilvania în cultura
Europei și a lumii? Este vorba nu de contribuții
autoproclamate, ci de contribuții recunoscute ca
atare, după standarde universale, în istorii din
lume. Nu sunt istoric, pentru a articula un tablou
complet, dar merită, orice am fi, să evocăm o
seamă de inițiative culturale deja stabilite ca fapte
istorice, cu certitudine.
încep cu ceea ce Occidentul de atunci a avut
în premieră dinspre transilvăneni: primele
informații precise despre obiceiurile și moravurile
turcilor, oferite de o carte (Tractatus de ritu et
moribus Turcorum, 1480) a călugărului
dominican Georg, după ce acesta petrecuse peste
douăzeci de ani ca prizonier la turci. Este cartea
pe care Martin Luther avea să o prefațeze mai
târziu. Foarte probabil (după cum ne informează
Heinz Brandsch, Haben die Siebenburger Sachsen
das erste allgemeine Schulwesen gehabt?,
Hermannstadt/Sibiu, 2010, pp. 98-103)) sașii
transilvăneni au creat unul dintre primele sisteme
de invățămînt școlar cu bază în comunități, în
jurul bisericilor, Honterus devenind, pe acest
fundal, o personalitate de referință. Este apoi
grăitor faptul că, în 1473, un brașovean, Peter
Turk, a fost rectorul universității din Viena (Alma
Mater Vindobonensis) - după cum ne spune
Harald Zimmermann - în contextul în care mai
mulți tineri ardeleni urmau deja studiile la
renumita universitate. în 1557-1568, Dieta de la
Turda a proclamat libertatea conștiinței pentru
catolici, luterani, calviniști și unitarieni, printr-un
document care a reprezentat prima declarație de
toleranță religioasă în Europa (alături de o
declarație din Polonia) - cum semnalează istorii
franceze recente. în 1581, Papa de la Roma a
trimis la Cluj misiunea condusă de Antonio
Posevino și Jakub Wujek (traducătorul Bibliei în
poloneză, nu de mult reeditată într-un format
magnific sub auspiciile Vaticanului), care a
înființat Colegiul Iezuit, prima instituție de
învățămînt superior de pe teritoriul actual al
României (vezi Doru Radosav, lonuț Costea,
Scientia et Pietas. Collegium Claudiopolitanum
Societatis Jesus, Presa Universitară Clujeană,
2005). La gimnaziul academic din Alba lulia,
Gabriel Bethlen l-a adus să predea, în 1623, pe
Martin Opitz, care avea să inițieze trecerea de la
folclorul poetic la poezia cultă germană. Alți
profesori aduși atunci aveau să-l inspire pe
Leibniz. Alstedius, discipol al lui Petrus Ramus,
venit în Transilvania în același context, a publicat
Archeologia (1630), carte celebră care avea să
fasoneze studiul și învățarea filosofiei pe coasta
de Est a Americii (după cum semnalează Frederik
Copleston, în History of Philosophy, New York,
1994, p. 254). Recent, Valeriu Matei menționa că
Spătarul Milescu se afla sub influența
“enciclopediei” lui Alstedius.
în epoca modernă, Janos Bolyai a reușit, cu
celebrul său Appendix. Scientia spatii absolute
veram exhibens (1832) și cu scrierea sa
neterminată Raumlehre (1850), nu numai să se
apropie de vîrfurile matematicii mondiale, precum
Gauss sau Riemann, ci și să participe la
schimbarea reprezentării euclidiene a spațiului și
la elaborarea reprezentării de astăzi. Medieșanul
Paul Traugott Meissner, profesor la Viena, a
validat invenția caloriferului (Heissluftheizung)
(cum atestă H. Barth, Von Honterus zu Oberth.
Bedeutende siebenburgisch-deutsche
Naturwissenschaftler. Techniker und Mediziner,
Bukarest, 1980, p. 144 și urm. Și, ulterior, Harald
Zimmermann). Hugo Meltzl și Samuel Brassai au
publicat, la Cluj, Acta comparationis litterarum
universarum, în 1877, pe care unii cercetători
americani o socotesc prima, cronologic vorbind,
revistă de literaratură comparată din lume.
Fizicianul clujean Gyula Farkas a demonstrat lema
privind sistemele de inegalități liniare, fără de care
unele procedee din fizică nu se pot realiza. Cu
teza sa Die Rakete zu den Planetenraumen
(Oldenbourg, Muenchen, 1923), în care s-a făcut
primul calcul al zborurilor spațiale, Hermann
Oberth a obținut doctoratul la Cluj, înainte de a
deveni referință universală în domeniu. Cel care
i-a acordat doctoratul, Augustin Maior, revenit de
la studii de fizică și inginerie făcute la Viena, avea
să capete recunoaștere ca inițator al cercetării
telefoniei multiple. Emil Racoviță și-a publicat la
Cluj ideile asupra biospeologiei, după ce, deja în
1907, mai întîi în Banyuls sur-mer (Franța), a
prezentat noua disciplină, iar mai târziu a adus în
orașul de pe Someș revista sa renumită. Tezele
concepției sale le găsim în Evoluția și problemele
ei (Cluj, 1929). La Paris, Petre Sergescu a profilat
istoria științei ca disciplină distinctă, după ce
contribuise la articularea ei fiind încă universitar
la Cluj, prin volumul Gîndirea matematică
(Ardealul, Cluj, 1929). Eugeniu Sperantia și-a
prezentat într-un congres internațional de
filosofie, în capitala Franței, textul său Remarques
sur les propositions interrogatives. Projet d’une
logique du probleme (1936), prin care, așa cum
se recunoaște de către cercetătorii eroteticii,
debutează încercările de formalizare logică a
întrebărilor și a relațiilor acestora cu răspunsurile.
Cu siguranță, această succintă evocare rămîne
fatal incompletă. Istoria inițiativelor intelectuale, a
descoperirilor și invențiilor, în general istoria
cunoașterii sunt încă, cel puțin în România, prea
puțin dezvoltate. Cele evocate mai sus permit,
însă, să se observe cu claritate situarea la nivel
universal a reflecției cultivate în Transilvania de
ieri (de pildă, în secolele XVII și XVIII în
biblioteci ale locurilor se aflau ediții din aproape
toate scrierile de bază ale logicii și filosofiei
epocii, cum arată Anton Dumitriu, în Istoria
logicii, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1969) și din timpuri recente (abordarea
multiculturală, de pildă, nu a fost doar o referință
pentru Iosif al II-lea, ci și o inițiativă recunoscută
internațional a anilor nouăzeci, după cum se
poate observa pe documente în volumul editat de
Roxana Maria Gâz, Anca Kiss, Eunicia Maria Trif,
Evaluări ale acțiunii Universității Babeș-Bolyai.
1993-2012, Presa Universitară Clujeană, 2012, 186
p.). Acesta este un imbold pentru cei de azi și, în
același timp, o obligație.
Universalitatea nu este nicidecum o chestiune
de autoproclamare, ci rezultatul recunoscut al
unui efort tenace de dezlegare de probleme,
susținut de cultură și de capacitate de inițiativă.
(Fragment dintr-o serie de conferințe
prezentate în Germania)
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
scriitori afirmați dup„ 1989
Ana Selejan
și vizitarea trecutului
______________________
Ana Selejan a valorificat într-un mod
inteligent cei paisprezece ani (1978-1992)
în care a lucrat ca bibliograf la Biblioteca
„Astra” din Sibiu. A citit și conspectat colecții
de ziare și reviste, ca și cărți de poezie, de
proză, de critică și istorie literară din primele
două decenii de după război. A sistematizat
miile de informații adunate, a pus în ordine
citatele, a căutat o logică a unei perioade de
teroare ideologică, în care partidul comunist
(lipsit de orice tradiție în România) a încercat
să-i transforme cu forța pe scriitori în
propagandiști ai săi. Cărțile care au rezultat din
această muncă sisifică, făcută cu competență,
prezintă un interes maxim pentru cei care vor
să afle ce s-a întâmplat cu literatura română în
timpul comunismului.
Ulterior, autoarea (născută la 19 octombrie
1946 în comuna Almașu din județul Sălaj, în
prezent profesoară universitară la Sibiu) și-a
extins cercetările, examinând evoluția scriitorilor
grupați în jurul revistei Glasul patriei
(considerat de Ana Selejan „un cimitir al
elefanților”), ca și modul în care este
reprezentată-mistificată epoca realismului
socialist în memorialistica de după 1989. Lista
cărților rezultate din această explorare a
trecutului este impresionantă:
Trădarea intelectualilor (istorie literară: 1944-
1947), Sibiu, Editura Transpres, 1992 (ediția a II-
a: București, Editura Cartea Românească, 2005);
Reeducare și prigoană (istoria literară a anului
1948), Sibiu, Editura Thausib, 1993 (ediția a II-
a: București, Editura Cartea Românească, 2005);
Literatura în totalitarism, vol. 1, 1949-1951,
Sibiu, Editura Thausib, 1994 (ediția a II-a,
întemeietori și capodopere, București, Editura
Cartea Românească, 2007); Literatura în
totalitarism, vol. 2, 1952-1953, Sibiu, Editura
Thausib, 1995 (ediția a II-a, Bătălii pe frontul
literar, București, Editura Cartea Românească,
2008); Literatura în totalitarism, vol. 3, anul
1954, Sibiu, Editura Fronde, 1996 ( ediția a II-a:
București, Editura Cartea Românească, 2009);
Literatura în totalitarism, vol. 4, 1955-1956 ,
București, Editura Cartea românească, 1998 (
ediția a II-a, Clasicizarea realismului socialist,
București, Editura Cartea Românească, 2010);
Literatura în totalitarism, vol. 5, 1957-1958,
București, Editura Cartea românească, 1999;
Literatura în totalitarism, vol. 6, 1959-1960,
București, Editura Cartea românească, 2000;
Poezia românească în tranziție, 1944-1948,
București, Editura Cartea Românească, 2007;
Adevăr și mistificare în jurnale și memorii
apărute după 1989, București, Editura Cartea
românească, 2011; Glasul patriei, un cimitir al
elefanților în comunism, București, Editura
Vremea, 2012.
Cărțile Anei Selejan, cu caracter predominant
documentar, merită discutate nu numai de
istoricii literari, ci și de specialiștii în teoria
literaturii. Să deschidem, de pildă, volumul
Poezia românească în tranziție, referitor la
producția poetică din perioada 1944-1948.
Marea problemă a versificărilor propagandistice
rămase de atunci o constituie pitorescul lor
involuntar, care îi poate induce în eroare pe
cercetătorii de azi și, bineînțeles, de mâine,
făcându-i să creadă că aservirea creației literare
de către regimul comunist a fost pentru scriitori
și cititori mai degrabă un motiv de amuzament
decât o catastrofă în plan cultural. Comunismul
cu totul are, oricum, ceva ininteligibil, astfel
încât cei care nu-l cunosc dintr-o experiență
directă tind să-l considere o ficțiune, datorată
unui autor fantezist, neinteresat de gradul de
plauzibilitate al invențiilor lui. Cu atât mai mult
textele literare, prin definiție produs al
imaginației și spiritului ludic, sunt citite cu
îngăduință și cu un sentiment al relativității,
putând fi considerate orice: experiment, joc de-a
literatura, parodie etc.
Astfel pot fi considerate de un tânăr din
vremea noastră poemele reproduse de Ana
Selejan, la sfârșitul volumului, sub titlul
Antologie de texte - publicate în presa din
1948. Să le citim și noi din perspectiva unui
asemenea cititor ingenuu.
Nina Cassian proslăvește „Marea Revoluție”
din 1917, proslăvire neverosimilă, în prezent,
când s-a consacrat ideea că regimul comunist a
fost în esența lui ilegitim și criminal. înclini să
crezi că autoarea oferă cititorilor o probă de
umor negru glorificând momentul de instaurare
a comunismului în Rusia:
„An viu, nouă sute și șaptesprezece!/ Frige
ca jarul toamna la rece. [...]/ Guvernul îngroapă
reformele-n praf/ și-nalță în rang «provizoriul»
jaf./ Țăranii așteaptă pământul: nu-l capătă./
Suduie unii. Nădejdea o leapădă. [...]/ An viu,
nouă sute șaptesprezece!/ Cum scapără arșița în
toamna ta rece./ Și tremură sbirii, avuții, mai
marii,/ Cu pumnii la gură, cu ochii tâlharii,/
Fugiți sub umflatele, negre pleoape -/ Simțind
Revoluția tot mai aproape.” (Poem pentru
Marea Revoluție, în Viața Românească nr. 6,
nov. 1948).
Geo Dumitrescu, ironicul contemplator de
altădată al „muștei care se plimbă pe tavan”, se
avântă acum în iureșul unui entuziasm de
paradă, pe care îți vine greu să îl iei în serios:
„Sboară tu, cântec al inimii mele,/ Cântec al
inimilor românești,/ Sboară tu și poartă vestea
cea mare,/ Vestea cea nouă,/ vestea noului
răsărit,/ sboară tu, cântec de slavă,/ cântec de
biruință,/ cântec de glorie [...]/ sboară tu și
proclamă/ glas al poporului, glas al vieții, glas
al victoriei [...]/ te cânt, țara mea liberă,/ te
cânt în elanuri și vorbe voinice,/ te cânt liberă,
nouă,/ mântuită” (Trăiască Republica, în Flacăra
nr. 2, 1948).
Geo Șerban își cheamă prietenii și frații pe
șantier, ca într-o comedie a elanului
muncitoresc, scrisă (s-ar putea crede) intenționat
cu o mână nesigură, nedeprinsă cu scrisul:
„Haideți prieteni și frații mei harnici,/
purtăm muncii pecetea, doar de udarnici/ și-n
inimile roșii elanul victoriei./ Ne-așteaptă
șantierul, filele istoriei./ Deasupra capetelor
pâlpâiri de stindarde, paradă/ Ies și bărboșii pe
borduri să ne vadă/ cum găsim rănilor ruginite
leac./ haideți, prieteni, ziduri pentru veac!”
(Ziduri pentru veac, în Flacăra nr. 5, 1948).
Dan Deșliu îi satirizează, la rândul lui, pe
intelectuali, incluzându-se și pe el, demagogic,
printre cei ce pierd timpul cu „tâlcuri ticluite” în
loc să se exprime în „sunete netede”. Discursul
sună atât de fals încât poate fi luat drept o
parodie:
„Noi, ăștia, să lăsăm frazele măsluite/ și
tâlcurile ticluite, scrobite/ să cântăm ce trăim/
în sunete netede, zilnice,/ așa cum știm, cum
simțim,/ Cât despre marea trăncăneală [de aici
și-a luat, oare, Mircea Iorgulescu titlul pentru
cunoscutul său eseu asupra operei lui Caragiale?
n.n.), / vorbăria pudrată, domoală/ și-abia
furișată/ cu gesturi silnice/ prin urechile
acului,/ prea îmbuibată, măcar că-i goală,/ nici
o scofală,/ ducă-se dracului!” (Cântec de înfrățit,
în Flacăra nr. 5, 1948).
Lasciva poetă Maria Banuș apare și ea
travestită în muncitoare, înotând într-o salopetă
care pare de operetă:
„Ana, Luca și Dej/ conduc ofensiva./ Macii-s
aprinși./ Casmalele scapără./ Din pieptul
mulțimii zbucnește un strigăt/ fără sfârșit:/
Ana! [...]/ Cine răspunde?/ Cine răspunde la
numele Ana?/ Noi, echipe de-ntrecere,/ Malaxa,
F.R.B., Grivița Roșie,/ Noi, șantierele muncii,/
București, Ceanul Mare, Agnita./ Noi, brigăzi
de femei și fete/ în luptă cu piatra, cu vântul,/
noi ce ne-am pus cocarda aprinsă/ a numelui
Ana,/ steag în întrecere.” (Ana, în Flacăra nr.
10, 7 martie 1948).
Etc., etc.
Pentru a face imposibil orice echivoc, Ana
Selejan reconstituie cu minuție, în studiul
propriu-zis, care precede antologia, întreaga
țesătură de forțe, ambiții și lașități care a
cuprins literatura română în anii de după
război, schimonosind-o într-un asemenea hal.
Cercetătoarea evocă dezbaterile inchizitorial-
înfricoșătoare care aveau loc în presa vremii pe
tema obligației scriitorului de a deveni un soldat
credincios al partidului comunist, analizează
cazurile de convertire a scriitorilor consacrați,
descrie starea de spirit a nou-veniților în
literatură, atent selectați de oficialitate. Și tot ea
aduce în prim-plan paginile de literatură bună
care mai apăreau, ca prin miracol, în acea
vreme, ceea ce înseamnă că oferă mereu un
24
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
termen de comparație, că aduce necontenit
aminte cititorilor, ca și cum ar folosi un
diapazon, care este sunetul literaturii adevărate.
Ana Selejan are grijă ca tragedia să nu rămână
în istorie ca o comedie.
Generator de reflecții asupra soartei literaturii
în împrejurări istorice nefavorabile se dovedește
a fi și volumul consacrat anului 1954. Viața
literară din 1954 este ilustrativă pentru procesul
mai general de sovietizare a literaturii române.
Cu numai un an în urmă murise în închisoare
unul dintre cele mai luminoase personaje ale
istoriei noastre, luliu Maniu, iar în temnițele
patriei continuă să se afle, alături de infractori,
elita societatii românești (cu excepția unor
reprezentanți ai acestei elite, care acceptaseră
colaborarea cu noul regim). Tragedia miilor de
intelectuali și politicieni eminenți cu lanțuri la
picioare nu răzbătea însă în niciun fel în
paginile publicațiilor din epocă. în Gazeta
literară și în rubricile culturale ale ziarelor se
făceau bilanțuri festive cu prilejul împlinirii a
zece ani de la „preluarea puterii de catre
popor”. O mulțime de impostori, susținuți de
un partid-marionetă dirijat de la Moscova, se
sărbătoreau cu aparentă sobrietate proletară și,
în fond, cu o bucurie iresponsabilă, deșănțată
pentru ducerea la bun sfârșit a operei de
distrugere a culturii române. Ei erau asistați de
câțiva intelectuali autentici, paralizați însă de
frică și dispuși să facă orice pentru a-și asigura o
jalnică recunoastere din partea impostorilor.
într-o cunoscută nuvelă a lui E. A. Poe, nebunii
dintr-un ospiciu se răzvrătesc împotriva
medicilor și le iau locul. Le iau locul, adică
îmbracă halate albe și simulează grotesc
activitatea medicală, în timp ce pe adevărații
medici îi țin închiși după gratii, determinându-i
să urle de disperare și să se dea cu capul de
pereți, ca niște nebuni. Culmea este că
vizitatorii veniți întâmplător în ospiciu nu
sesizează schimbarea.
Ceva asemănător se petrece în viața literară
din România anului 1954, iar reprezentanții
Occidentului, precum vizitatorii ospiciului
imaginat de E. A. Poe, nu remarcă și nu
denunță cumplita falsificare săvârșită sub ochii
lor.
Ana Selejan transcrie zeci și zeci de
retrospective critice sărbătorești, în care falșii
critici literari înregistrează falsele succese ale
falșilor scriitori (sau, cum spuneam, ale unor
scriitori autentici care simulează lipsa de talent).
Din aceste bilanțuri rezultă ca există o literatură
nouă, deși ceea ce există nu este literatură.
Tehnica aceasta nemaiîntâlnită, a minciunii
integrale, sfidătoare este, fără îndoială, preluată
de la sovietici. în România s-a mințit ? atunci
când s-a mințit ? prin exagerare, în conformitate
cu impetuosul temperament latin. Doar
bolșevicii, cu nerușinarea lor de hoți de
buzunare care ți se uită în ochi în timp ce-ți
șterpelesc banii, au practicat minciuna totală,
fără legătura cu realitatea sau reprezentând,
uneori, chiar inversul realității. Doar ei scriau
PÂINE sau LAPTE (în timp de sărăcie lucie) pe
mașinile fără ferestre, care transportau deținuți
politici.
Metoda este pusă în aplicare și de
inventatorii pretinsei „literaturi noi” din
România. Ei proclamă existența acestei literaturi,
o clasifică tematic, identifică direcții de
dezvoltare, stabilesc ierarhii, deși textele
respective nu produc nimănui nici o emoție
estetică autentică și, deci, nu constituie o
literatură. Numele lui Tudor Arghezi nu apare
în aceste enumerări. Nici numele lui Lucian
Blaga. Nici numele Hortensiei Papadat-Bengescu.
Nenumărați scriitori importanți sunt trecuți sub
tăcere. Așa cum se impune publicului o
literatura-fantomă, se omite, ca și cum n-ar
exista, adevărata literatură.
Acesta este, de fapt, principalul instrument
de teroare folosit împotriva scriitorilor: tăcerea.
în afară de faptul că sunt închiși și torturați sau
marginalizați și lăsați să moară de foame,
scriitorii care nu aderă la „politica partidului” au
parte de o ignorare echivalentă, în planul vieții
literare, cu un asasinat. Ne aflăm în timpul lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej, când trecerea sub
tăcere a scriitorilor indezirabili este dusă până la
ultimele consecințe. Dar la fel se va proceda și
în timpul lui Nicolae Ceaușescu, deși pe parcurs
publicul își crease propriul sistem, clandestin, de
informare. Ca să nu mai vorbim de faptul că
vestigii ale tehnicii ocultării unor personalitati
inconvenabile vor exista și în timpul lui Ion
Iliescu (dispeceratul acestor manevre
constituindu-l Televiziunea Română). Amenințați
cu dispariția de pe scena vieții publice, unii
scriitori importanți (G. Călinescu, Camil
Petrescu ș.a.) nu mai rezistă psihic și aderă, cu
un entuziasm fals, de operetă sau cu o
mobilizare interioară disproporționat de mare și
tocmai de aceea neconvingătoare, la
pseudoestetica promovată de partidul comunist.
Autorii lipsiți de valoare sunt însă foarte
firești în profesarea kitsch-ului comunist. Toma
George Maiorescu, viitorul ecologist, contribuie
deocamdată zglobiu la poluarea atmosferei
culturale:
„Mi-e Moscova/ azi/ cea de-a doua casă./ Te
uită bine, Timpule, și spune/ și altora în
drumul netihnit/ că-n Moscova, în Marea
Uniune,/ mulți prieteni buni/ pe veci/ s-au
regăsit./ Și, Timpule, mai am o rugăminte:/ de
treci grăbit în goana-ți pământească,/ e vremea
tuturor adu-le-aminte / ca prieteni/ cu toți/ să
se-ntâlnească.”
în sfârșit, printre susținătorii noului regim
sunt cooptați cu forța (și fără vreo opoziție din
partea celor în cauză, datorită împrejurării că nu
se mai află în viață) și scriitori din alte epoci, ca
Ion Budai Deleanu, Anton Pann, Al. Odobescu,
Al. Macedonski sau chiar (deocamdata timid)
M. Eminescu. Cu alte cuvinte, și morții votează
cu noul regim.
Reprezentativ pentru modul cum Ana
Selejan vizitează trecutul nostru comunist este
și volumul referitor la anii 1957-1958. în acești
ani partidul comunist, prin ideologii săi de
serviciu, îi cheamă din nou la ordine pe
scriitori, după ce, derutat de moartea lui Stalin,
le lăsase o anumită libertate. între timp, însă,
avusese loc în 1956 revolta anticomunistă din
Ungaria, care, ca o parabolă a istoriei, îi dăduse
de gândit lui Dej și îl făcuse mai vigilent. începe
deci un nou val de arestări, căruia îi cad victimă
scriitori din toate generațiile, de la tineri abia
trecuți de douăzeci de ani, ca Paul Goma și
până la vârstnici de peste optzeci, ca
G. T. Kirileanu. Nicolae Labiș însuși,
adolescentul genial, considerat de regim o
descoperire a sa, ar fi ajuns probabil în
închisoare, dacă n-ar fi murit în 1956. Vasile
Voiculescu este și el întemnițat, la șaptezeci și
patru de ani, fără să se țină seama de părul lui
alb și de faima pe care o avea de medic al
săracilor.
Toată această tragedie nu este evidențiată de
autoarea cărții, care se ocupă exclusiv de partea
vizibilă a vieții literare. Cineva va povesti poate,
cândva, întregul calvar trăit de scriitorii români
în timpul comunismului. Deocamdată, Ana
Selejan aduce la lumină, din depozite de
biblioteci pe care nu le mai cercetează nimeni,
ceea ce în 1957-1958 se petrecea în văzul lumii.
Și trebuie să-i fim recunoscători pentru acest
efort, nemaifăcut de altcineva în momentul de
față, nici măcar de cei ce incriminează retoric
literatura proletcultistă. Datorită tenacității
cercetătoarei din Sibiu, putem reciti rapid un
capitol - grotesc - de istorie literară.
în anii 1957-1958 se duce, practic, ultima
campanie de impunere a realismului socialist ca
doctrină literară unică. Campania va continua și
în 1959, dar nu va mai avea atâta brutalitate.
Apoi, după 1971, va începe o nouă epocă de
dirijare dictatorială a literaturii, fără să se mai
folosească însă drept stindard sintagma „realism
socialist”.
Ana Selejan organizează ceea ce s-ar putea
numi o „paradă de texte”, decupând fragmente
semnificative din cronicile literare, polemicile și
dezbaterile din presa epocii și grupându-le
tematic. Se constituie astfel capitole referitoare
„la îndrumarea creației literare de către partid”,
la denigrarea scriitorilor români stabiliți în
Occident, la valorificarea „moștenirii literare”, la
combaterea modernismului, la dezavuarea
direcției critice promovate înainte de război de
E. Lovinescu etc. Tot prin intermediul unor
extrase din comentariile publicate în revistele și
ziarele vremii sunt aduși în prim-plan, împreună
cu turbulența ideologică din jurul lor, poeți ca
Tudor Arghezi,
A. E. Baconsky, Mihai Beniuc, Dan Deșliu,
Maria Banuș, Nina Cassian, Al. Andrițoiu sau
Victor Tulbure, prozatori ca Eugen Barbu, Petru
Dumitriu, Titus Popovici, V. Em. Galan,
Dumitru Radu Popescu sau Aurel Mihale, critici
și istorici literari ca Ov. S. Crohmălniceanu,
Paul Georgescu, Savin Bratu, Georgeta
Horodincă, Ion Vitner sau Silvian Iosifescu.
Dacă privim această realitate de foarte
aproape, riscăm să fim absorbiți de oțioasele și
stupidele probleme pe care și le puneau
protagoniștii vieții literare de atunci și să ne
trezim, la sfârșit, obosiți și blazați, cuprinși de
o greață de literatură de care nu vom mai scăpa
poate niciodată.
Dacă însă păstrăm o anumită distanță (așa
cum ne îndeamnă să facem Ana Selejan, prin
însăși răceala cu care își compune digest-uY),
descoperim un spectacol de neuitat, al unei
literaturi în întregime false.
Totul este caricatural în acest spectacol.
Succesul scriitorilor de succes este caricatural,
teoriile literare sunt și ele o caricatură,
polemicile la fel.
Asistăm la un adevărat carnaval al
imposturii. Pretinși scriitori publică pretinse
creații literare, cărora pretinși specialiști în
literatură le consacră pretinse comentarii critice.
Și mai trist este când scriitorii adevărați intră și
ei în joc (fiindcă li se cere s-o facă și n-au curaj
să se opună sau fiindcă vor să obțină diferite
avantaje). Cu o falsitate jalnică, ei simulează
simularea literaturii.
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
traduceri
Jozef Czechowicz
Jozef Czechowicz (născut la 15 martie 1903, la
Lublin, decedat la 9 septembrie 1939 tot la Lublin) -
poet polonez din Avangarda interbelică, în anii ’30 a
fost puternic legat de Grupul literar Kwadryga. A fost
un participant activ la viața literară a Lublinului (oraș
căruia i-a închinat multe creații lirice), redactor la
câteva reviste (înainte de toate reviste literare și pentru
copii), de asemenea lucrător la Radioul polonez, pentru
care a creat diverse emisiuni. în 1913 și-a început
învățătura la școala rusească (n.n.: Lublinul era sub
ocupație rusească). Datorită străduințelor mamei și
rudelor știa deja să citească și să scrie în polonă. Când,
cu doi ani mai târziu, adică în 1915, Lublinul a fost
ocupat de austrieci (n.n. - în limitele Primului Război
Mondial), Jozef s-a mutat la prima școală în limba
polonă, nou creată, pe care a și absolvit-o cu distincție
în 1917. Apoi și-a început studiile medii la Seminarul
Pedagogic de învățători, cu durata de 4 ani. S-a înrolat
voluntar, în 1920, în Războiul polono-bolșevic (1919 -
1920). După trei luni de lupte, spre sfârșitul lui
octombrie, a revenit la studii, pe care le-a terminat în
1921. Următoarele etape ale educației sale vor fi
marcate de Cursul Superior pentru învățători, din
Lublin, precum și studiile la Institutul de Pedagogie
Specială, din Varșovia. După absolvire, a lucrat ca
învățător în satul Slobodka, într-o școală iezuită, aflată
în regiunea Vilnius. în 1923 este deja co-autor al
revistei literare Reflectorul, în care va debuta cu
Povestire despre coroana de hârtie. Primul volum de
poezii Kamien (Piatra) îi apare abia în 1927 și este
foarte bine apreciat de critică. în 1930 Ministerul
Cultelor și al Instrucțiunii Publice îi acordă o bursă
pentru a călători în Franța. După revenirea în țară, tot
la Lublin, devine redactor al suplimentului literar al
publicației Pământuri lublineze (Ziemia lubelska). în
ianuarie 1932 începe editarea și publicarea propriului
ziar sub titlul Curierul de Lublin (Kurier Lubelski), din
care au apărut 129 numere; după acesta s-a străduit să
fondeze un nou ziar, care s-a numit Cotidianul de
Lublin (Dziennik Lubelski) și din care au ieșit numai 9
numere. Colaborează cu Franciszka Arnstein și
fondează împreună Asociația Literaților din Lublin, ce
avea drept scop cuprinderea tuturor scriitorilor din
voievodatul Lublin de atunci, indiferent de forma
creației acestora. în 1933 s-a mutat la Varșovia, unde,
printre altele, a redactat Coloana Literară la revista
bilunară Zet; a redactat revista pentru copii Plomyk i
Plomyczek (Flacără și Flăcăruie) a colaborat la Glos
Nauczycielski (Vocea dascălului), Pion (Firul cu plumb)
și Kamena; a lucrat, de asemenea, la Departamentul
literar al Radioului polonez. După izbucnirea Celui de
al - Il-lea Război Mondial (n. n. 1 septembrie 1939 -
Atacul Germaniei hitleriste asupra Poloniei), a revenit
în orașul natal, împreună cu personalul evacuat al
Radioului polonez. Și-a pierdut viața pe timpul
bombardării Lublinului, sub ruinele unei case foarte
aproape de locuința părinților, în împrejurări care
amintesc în mod izbitor de decesul personajului din
poezia sa, Zal (Jale): „am fost nimerit de o bombă pe
băncuță” (în Prezbiterium).
Opera sa poate fi cuprinsă în volumele editate la
distanță de câțiva ani: Piatra, Lublin 1927; Ziua ca orice
zi. Poezii din anii 1927, 1928, 1929, Warszawa 1930;
Baladă din cealaltă lume, Warszawa 1932; Poezii, 1997
- ediție îngrijită și prefațată de Cz. Milosz
Milosc - Iubirea
puii de zori se târăsc languros
prin codrii virgini și desișuri
noaptea fuge de ei ca un fluviu
rotește pe sus ca un uliu
față-n față cu cerul pe drumu-ntunecat
căsuțe se-nghesuie una într-alta
iubirea fără de stele înalte mocnește
în joasele odăi abia mai clipește
gură pe gură cade ciocan
tăcerea le-apasă mai tare
primele tinere strângeri avan
panglică se fac nesfârșită
trupul sub alt trup se ascunde
în miros de umede prune
iar spațiul se face fierbinte
din brațe un negru inel se închide
divanul cel tare e ars ca ogorul
pe care genunchii vioi îl presară
în loc de galbenul grâu și secară
puii de zori în șoapte de-argint răsară
să bată alb în ferestre
privirea ridici în zâmbet uimit
o ramură vezi de cireș înflorit
îndoită sub streșina casei
( după culegerea în limba polonă - Ziua ca în
fiecare zi - 1930.)
Pedem - în viteză
Lumina copacilor fosforizanți aprinde turnurile
osoase
a vibrat și torentul s-a revărsat pe table de auto-
mobile
strada Zlota s-a umplut de zăpadă
suluri de fum benzinar s-au făcut aurii din albas-
tru azur
în fluturare de voaluri și coame
se vede clar că mașina te flatează
peisajele se năpustesc de amiază
zburam noi printr-un oraș negru murdar
deodată a lucit periferia
ca o prevestire a ogoarelor difazate
Se zburlește fenomenal grâul
fiecare spic este altul
însă
pe toate câmpurile vechilor pământuri
se găsesc cu miile identice
în fiecare an găsim la fel la Reims și la Przemysl
toate sunt aurii-cenușii
Unul altfel s-a uscat
în caiet presat
lângă altul un iepure sărman
a pierit de coasă
al treilea în mâini murdare s-a topit
mi-au povestit copiii
că pe umeri au aripi
(trupșoarele bronzate ale fetelor aveau parfum de
râu
din prerie)
acum gonesc fără aripi într-un citroen albicios
vântul bate din palme la viteza mea
precum la circ în galerie
și-apleacă spicele la pământ
Un spic două trei spice
buclele galben-cenușii
ale infinitului
dispar rând pe rând
din viteza mea
și a infinitului
Koniec Rewolucji- Sfârșitul Revoluției
Și-a-ncruntat apa cărămizie frunțile
presate de casele de cărămidă
plutea barca neagră a vremii rele
deasupra orașului ca o silfidă
Ploaia țârâia pe scânduri și șipculițe
în curți și pe joagărele pline de talaș
pe cer era-ntuneric noros ca-ntr-o fundătură
de oraș
dincolo de cer se zărea un albăstriu pe ițe
Stindardele muiate erau ude toate
fumul se rotea pe caldarâm
bețivănit de un roșu-cețos incendiar
se chiora la tine litera mare de tipar
de pe garduri
De pe drumul depărtat plescăit de baltă
salvele cutremură apusul dincolo de cazarmă
iar prin mahala
se prelungea deja în cântecelul lui Gavroche
în țăcănituri neostoite
de mitraliere
Knajpa - Crâșma
Automobile trec mulțime
pătate pisicește de faruri rotunde
ne-ntorceam de la agapă
Brațe goale cu brățări se aplecau spre caldarâm
paralel la nivel și oblic
din gesturile damelor
deduceam că vor să-și petreacă seara în cabinete
să bea-ndelung și cu plăcere
Blysla zabawa - Distracție fulgerătoare
Nu erau stele
nu se știa dacă au fost ori dacă noaptea
pleca deja
între patru pereți de mătase nu se afla
pe străzile orașului nimeni nu trecea
Voci bețive se stingeau mângâiau tot mai departe
un domn zvelt săruta papucei ajurați
o pereche dansa
cădeau comenzi bea toarnă
de pe buzele unei domnișoare în rochiță lila
sticlele gâlgâiau pe deasupra de pahare
Deodată
au început să se miște pereții cabinetului
trebuiau să se așeze ca să nu cadă
fereastra neagră nocturnă rătăcea
de pe un perete pe altul
pătratele de pardoseală goneau dincolo
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
de linia de sosire
damigenele umflate dincolo de perdele
vârtejeau deasupra meselor
ca oceanul
S-au așezat au adormit
cabinetul ca un vagon alerga spre zori
capetele bete le-arunca-ndărăt
venele zvâcneau de sânge și alcool
iar din neputința capetelor și febra venelor
se clădea o fantomă - Golem
De aș fi fost acolo
poate-aș fi zdrobit acea grămadă
dar iată cum
în lirismul unui tangou depărtat
a-nceput să urle motorul zilnic
cerul palid s-a schimbat
într-un strident și prealuminat
hangar
Smierc - Moartea
Dincolo de perete plâng copiii
Ea îmi spune ceva
Respir floarea de gheață
din câmpii necunoscute
Iar acolo asculți cântece de leagăn
aici foșnesc baticurile
nu se află nimic mai amar mai tăcut
decât vocea ei
în zadar trăiesc gândesc pășesc numai dinaintea
Pragului
iar când plutesc prin oraș prin sate
foșnesc a pădure cafenea fundăturile teatrului
ea este mereu undeva departe
dincolo de suflarea tăcută a vântului
Nu pot asurzi
amurgurile nemișcate peste străzi
de aramă ca groșii noștri
automobile cu sirenele țipătoare
ziduri de fabrică în veșnică bubuială
fuga deșteaptă a trenului
strigă dinadins despre viețuire
nu vor să creadă că este și un țărm
Eu vreau să nu cred și nu vreau să cred corbul
mic mutilat
rupt în bucăți de dulăii străzii
moartea vine la mine și-mi vorbește cu șoapte
fierbinți
se pare că de pe chipul reversului de aur iese
Domnul
se-apleacă asupra mea pe moarte corb răsuflat
Pe pleoape se scurge rușinoasă lacrima
văd prin ea lumea lutoasă ca o pușculiță goală
peste mine năvală lunca de gheață
acesta nu mai sunt eu
Nici tu corbule nu mai ești
(poate nimeni nu mai este dincolo
de fundalul de aur)
schema ofilită
Piosenka ze lzami - Cîntecel cu lacrimi
Cântece de leagăn ca bocete
din ferestre depărtate luciri aurii fuguța
pe perete
în zadar încerci s-ajungi cu mânuța
într-o carte mare zeci de desene
narcotic pentru zile grele
de iarnă
Cuvinte din jale și durere
Plop Sergiu
Flori
un cântecel ce se urcă la cer
eu însă tot mă cred la normă
mă consacru tuturor valurilor rare
las' să mă poarte ele departe nimeni să nu fie la
cârmă
ultimul tact al cântecelului se sfârșește stingher
în groaznice furtuni ale mâniei de fier
Cântecel înviat
de ce îmi vinzi neputință din cuvinte și-amintiri
a fost cândva un lanț - eu nu l-am tăiat
n-am reușit singur să recurg la biciuiri
O niebie - Despre cer
Nu se mai aud fugind norișori nătăfleți
norii plini de apă plecat-au la alte dimineți
din hala pustie cerească se toarnă praf ceresc
filtrat printre sârme pauze și sirene ce vuiesc
amiaza se presară uscată și aspră
peste siluete de aeroplane și răceala din cartiere
ca o lepră
Merită să-i cânți osanale doar e a noastră ori de
dincolo de mări
cât e de frumoasă când fumegă prin ea ai hornu-
lui stâlpi temători
de la fabrica de cărămidă iar împreună
deasupra pădurilor depărtate a fier azuriu sună
primitivă și uriașă
când așezată la poarta orașului alb se umple de
fum
când știe care este ziua pâinii de-acum
merită să-i cânți osanale
Sudul este limpede și unitar agale
amiaza-și întinde coperișul de lemn pătat cu
scurgeri
de tencuială
încă din copilărie mi se arcuia deasupra capului
și-atunci cineva îmi șoptea de acolo fără sfială
fiule
Ampulki - Fiole și pocale
Peste cortegiul de înmormântare
balcoane stindarde și sicrie
prin nori avioane fac cărare
comparabile cu omul care le-a înțeles
pe toate - locomotiva expresului nu este un colos
în sate vacile nu se miră de mașinile de stors
lapte
cântecele cabaretului se-adună pe-un gard pe altul
doar realitatea suportă chinurile din vise
fiecare stă gata să nu creadă cele scrise
O reclamă urlă după altă reclamă
un semnal luminează alt semnal
din șuierături ascuțite și suluri de fum
născute din zbor
recunoști timpul vieții
mereu este același
cu toată viteza rotațiilor
câteva zeci de milioane de lanțuri
trag lumea cu-ncetul
se știe că nu există perfect curat unul
dar și duhurile în nenumăratele laturi
pentru ochii noștri
se lățește mereu procesul vieții
peste tot milioane bilioane trilioane
de-ngrozitoare nopți
Norii se umezesc de plânsul sărăciei
într-o cafenea micuță muza frontului
trosnește cu surâsuri literatura
în palat masa verde adună banii
în teancurile bogăției
Dacă eu aș putea
tulbura toate astea
aș fi deja acolo sus
"
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Priviți
dincolo de ușile închise
drumuri colorate ard pe-ascuns
de ce oare
tot ce există
nu se poate schimba
odată cu noi
în sfințenia parfumului
de la potirul din Graal
We czterech - în patru
Se tot întinde-n larg calea rulourilor stelare
Pământul se-nvârte-njurul Fiarei crude
cum să-nduri nopțile ce galopează amare
zilele fabricile ce urlă zălude
Pe betonul șleaurilor lactee să te fixezi
c-un singur avânt de brațe în înot
deja tălpile pe ceruri aleargă-n amiezi
rup iarba stelelor să facă vin-pinot
Suntem patru în acea dispută
suntem patru pe-acea linie-cometă
suntem patru (eu sunt cel din quartetă)
suntem patru - tragem de-arbaletă
înainte!
Se rup spinările-ndoite
capetele fug strigătoare dinainte de făptură
fuga biciuiește pe cei goi cu tijele-afurisite
unde stă jalea unde stă bucuria fără de ură
în zborul prelungit
am călcat universu-n picioare
tălpile noastre doliu scurt și despărțiri
au topit
în prăfăraie
morminte și altare s-au prăbușit
Atât de uriaș este zborul spre slavă
Suntem patru aruncați ca niște globuri
suntem noi patru
suntem noi patru beți de sine
suntem noi patru și e bine
în valuri de fum parfumate Konrad aleargă
ciorchini de vin stârnește cu tirsul trage la sine
îl poartă ultima înțelepciune bucuria veche să-l
tragă
cu vinul prin vin peste și-n ceruri după vine
Dincolo ca săgeata din arc prin nori de chilimbar
trece în zbor Vaclav fără vreun soi de caznă
desigur se mișcă în fuga de catifea a tigrului-akbar
pieptul înnebunit de fugă nu se sfărâmă în beznă
Și Stanislaw bate din picioare prin vis
ia finișul cu scump efort prea mare greutate
nu strigă să fie chemat de surioara - moarte
picioarele iuți fug din fața înfrângerii de vis-a-vis
Rourusca-înseamnă liniște și iuțeală
linia de sosire fuge neștiută fără-mplinire
norii sub picioare se aștern ca pe sfoară
fulgerul trage victorios la triumf de amăgire
Alerg ca viața umană zvâcnesc
imediat mă despart tot atunci îl primesc
zbor de parc-aș arunca o spadă
dară nu știu defel nu știu mamă
de-l voi ajunge din urmă
îndrăgostiții se întâlnesc noaptea în pereche
în octombrie cad din cer meteoriții ploaie
măcar unul și-a stins deja feștila anume
de când a trecut ea-ntr-o trăsură de modă veche
printre duduitoare culori huruitoare
Cea mai frumoasă minune
Azuriii ne întâlneam noi nopțile
nu era feerie nu era alcool
azurul Domnului cu săptămânile
dar de ce și care erau pricinile
că nu ne strângeam mâinile
lângă Ocol
Așa a fost scris pe 18 pagini ingenui
capul sinucigașului sta pe cartea hotărâtă
pe buze un vaiet deja al nimănui
în palme nu știu dar sigur o mână nevăzută
Azuriii se-ntâlnesc noaptea
discuție în stele
văzută prin poezie
- Alean Așteptare Nimeni nu cheamă Aștept
Alean
Iubesc Depărtare Tu Stelele auresc Iubesc
Așteptarea mângâierilor Nu a visare foșnesc vor-
bele tale
Azurul
Unde este azuriul azuros
Mâini măslinii Mângâieri Ochii aprinși
Pe sub blănuri Desfătare Luciri Corpuri goale
(Nu cu tine visele-nfloresc
a tine nu mirosea copilăria
deși așteptam aș tep tam AȘ TEP TAM
Azurii se-ntâlnesc
El ieșea de la dancing
Gura ei s-a lipit acut de gură ceresc
iar floarea albă păta negrul smoching
însă azuriul azuros rămânea chema
disperarea noaptea pe baltă noaptea
O nu nu se poate
erotica nu se va sfârși cu disperare
sunt unii care citesc și plâng de-astă încercare
mai bun este plânsul de invidii activate
Nu există liniștea în pace
din veac din stră-veac duminica noaptea la treburi
peste tot m-a gonit flacăra iubirii mare
spumega în ghirlande de lămpi electrice
ardea cu foc luminos în orice depărtare
bătea cu șrapnele în biserici în ziduri
tot ce este al meu se află acolo și tace
Marysia cu Maryle Marie Mary cu Maria
Nuduri săgetătoare din mâini uzate de închinare
am strâns laolaltă acest vivariu de arșiță
la un singur macaz de viață
trenul era plin ca păstaia cu boabe
Scârțâiau iubirea cu geamăt de reproș
cele buze roșii roșii la maximum roș
Sânii nu sunt ca s-ademenească
ci sub greul corp să se strivească
picioarele dansând pe pat în fiori
trebuie să mute orgia dincolo de zori
Mecanismul iubirii devine dispozitiv minune
vrea toate să le marcheze și toate poftei le supune
Lublin. Monumentul lui Jozef Czechowicz.
Sunt buze-ndelung umezite-n țesutul meu apătos
pletele nu a sudoare a benzină probabil miros
cu picioare-alergătoare și-al brațelor desiș
de la priviri înflăcărate totul e roșu și luminos
ȘI ASTA NU -I VISARE DE VERSURI AZURII
Lumea are iubirea unic motor
strigătul meu zboară deasupra ei
strigătul e flacără cenușie din fertilul amăgitor
nu e cel mai bun nici ultimul nici Primul nu va fi
eu sunt doar antena tremurătoare a lumii acestei
Cotidianul fantomatic luminează oricare nuditate
ca prin paingăn prin corpul viu trece firul
nu vei găsi astea în niciun epos în nicio carte
astfel de cărți mari-registre n-aduce de nicăieri
alergătorul
ca să chinuiești propriul chin trebuie să trăiești
Fetele călugărițe și ciudățenia din creier
damele triste în doliu ca lilieci cu guri fără
margini
mă luați în stăpânire eu vă stăpânesc fără să cer
dinaintea mea stă deschis ce vă scapă vouă din
mâini
cupola de oțel cu stele drept piroane
va fi fiind și ea pustie
precum acea fâșie
de la primul la al sutălea acar de vagoane
șuieră sirenele urii precum asediul
tropotă călăreții pe-aici pe lângă mine
stau pe pământ și n-am casă de bine
acolo departe-n abis luminează purgatoriul
din depravare nebunie și credință-n infinit
din moartea poeziei neliniște
pământule suflet învechit
deși-i abia anul 1926
Revolta s-a veștejit
dus pe brațe de cei dragi grăiesc
vorba ritmic se țese neoprit
fiecare expresie rămâne egală cu alta
EU VEȘNICIE VREAU
FĂRĂ ADÂNCIME
FĂRĂ ADÂNCIME
rezentare și traducere din limba polonă de
Alexandru G. Șerban
Wiezien milosci - Prizonierul iubirii
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
meridian
întretăieri de sens
Alice in Wonderland
Giorgia Pițoiu
Evadarea din cotidian a fost și va rămâne
dorința inefabilă a omenirii, posibilitatea de
a desena cu degetul un pătrat în aer pentru
a crea o trapă către un univers alternativ în care
să stai ghemuit și din care să ieși doar atunci
când te simți pregătit sau... poate niciodată este
visul suprem al lui Homo Sapiens. Detașarea prin
abandon a realității imediate, cufundarea în vise
naturale sau induse dar mai ales, dăruirea totală
către literatura unde ești devorat obsesiv de o
carte, unde citești până te dor pleoapele, toate
acestea sunt catharsisul. La fel ca în
suprarealismul născut din împletirea somnului cu
visul, unde călătoriile nu au nici început și nici
sfârșit, Alice in Wonderland s-a născut la
îmbinarea dintre gândurile lichide ale după-
amiezii și basmele menite să încuie bine ușa în
urma miezului nopții. E o carte crepusculară,
situată pe două tărâmuri, ca Persefona care
trebuie să trăiască și pe Pământ și în Infern.
S-au construit o serie de teorii pe marginea
tematicii, una dintre acestea explică dintr-o
Birău Petre
Copac
perspectivă destul de organică și pragmatică cum
călătoria lui Alice prin tunel nu este altceva decât
o reprezentare literară a unei crize de epilepsie,
boală de care se presupune că suferea Lewis
Carroll. Nu știu dacă maladia a fost un stimulent
al creativității sau dacă nu este doar o explicație
lipită ulterior întregii povești pentru a o face mai
vandabilă, ceea ce este cert, însă, e că simbolurile
nu au fost dispersate de-a lungul poveștii în mod
aleatoriu.
Căderea nesfârșită prin tunel poate fi
interpretată ca un regressus ad uterum, Alice vede
un iepure alb pe care îl urmărește până la vizuina
care este poarta către un univers nebănuit. La fel
ca în Vineri sau Limburile Pacificului al lui Michell
Tournier, legătura primordială cu pământul este
restabilită prin pătrunderea în viscerele acestuia ca
într-un fel de naștere inversă. Dacă Robinson
Crusoe-ul creat de Tournier mergea periodic într-o
peșteră, în care așezându-se în poziție fetală într-o
adâncitură ce avea forma unui uter crea de fiecare
dată un ritual al regestării, al renașterii simbolice,
Alice are o călătorie mult mai „metafizică”,astfel
că după ce revine nu știe dacă a fost vis sau
realitate ceea ce tocmai s-a întîmplat. Deși
pământul este urna în care se recreează vitalitatea
de început, în care se modelează personalități, în
cartea lui Carroll, acesta este mult cosmetizat,
doarconține un adevărat Wonderland în interiorul
său. Peștera este aici un întreg tărâm al irealului,
unde nu mai funcționează logica banală a
realității, este o lume cu reguli interne care o
îndreaptă pe Alice spre parcurgerea unui drum
inițiatic. Dar această etapă nu are finalitatea celei
prezente în basme, eroul nu ajunge la nicio
prințesă, deși descoperă o regină cel puțin
nevrotică, putem așadar vorbi despre un act
inițiatic ratat,dar, totuși, nu eșuat. Scopul
călătoriei nu mai este maturizarea morală a
protagonistului, ci descătușarea oricărei morale,
bun-simț sau raționament care ar putea
caracteriza o fetiță britanică crescută sub tirania
diplomației specific engleze. Alice se plimbă prin
Wonderland ca printr-un muzeu al ciudățeniilor,
martoră la manifestări de isterie ca în cazul Red
Queen, pentru care tăierea capetelor supușilor
este ritualică, The Cheshire Cat care apare
spectral și oferă cele mai criptice sfaturi și
desigur, The White Rabbit care deși o tot cheamă
pe Alice după el, niciodată nu are timp să îi arate
drumul, dând impresia că fie are Alzheimer, fie
consumă prea multe halucionogene. Toate aceste
tipologii maladive par a se afla sub o permanentă
teroare, sub teroarea realității, ca și cum ar
conștientiza că protecția lor față de lumea
rațională este condiționată de puterea lui Alice de
a visa. Personajele există doar dacă există fantezia.
Atipic, the suspension of disbelief se află chiar în
interiorul textului, nu mai depinde de cititor, ci
de erou: dacă Alice forțează logica internă a
acestei lumi, o chestionează prea mult, toate
personajele vor deveni evanescente într-o secundă.
De aici și teroarea permanentă a locuitorilor din
Wonderland, ei trebuie să o facă pe eroină să
parcurgă drumul, să fie martoră la toate
întâmplările, dar dacă aceasta se plictisește sau își
pierde încrederea în minima logică a acelei lumi,
toată aventura va lua sfârșit. Mecanismul interior
care face ca povestea să funcționeze este puternic
contaminat cu aspecte psihedelice, povestea este
fluidă, se scurge din minte direct pe hârtie, nu
pare scrisă la modul mecanic, este ușoară și
străvezie. Țara Minunilor își pierde sensul de
topos, devine personaj, persoană care
interacționează cu noi prin intermediul lui Alice,
este țara care își scrie singură povestea, care are
suflu și pare făcută din carne chiar mai mult
decât unele personaje umane.
Un teatru al nebunilor, nu atât absurd cât
neobișnuit, oniric prin natura lui, care
funcționează datorită vibrației la unison a
protagoniștilor săi, fie că sunt nevrotici, isterici,
bipolari sau de-a dreptul cu mințile pierdute în
eter. O lume eterogenă și densă ca un jeleu de
mic-dejun, atât de vâscoasă încât devine sufocantă
cu toate tentaculele ei întinse peste tot și care pe
alocuri este crudă cu Alice, dar asta nu înseamnă
că este neajutorată, căci ea este pusă în posesia
cheii sensurilor acestui univers.
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Luxul si păduchii de lemn
Mugurel Scutăreanu
Catastrofă! Festivalului „George Enescu” i s-a
redus bugetul, de la 9 milioane de euro la
numai 8,4 milioane! Ce nesimțire, dom’le,
într-o țară atât de bogată! Se plângea de această
amputare românul vechi Ioan Hollender, cel care
(am auzit că) pleacă de la pantagruelica
sarbătoare cu buzunarele ticsite (său în carne
grasă), bani foarte meritați având în vedere
inestimabilele dumisale sfaturi de director artistic.
De fapt, nu-i vorba de sfaturi ci de rețeaua sa de
relații, conectată la arterele întrețesute ale
neamului care cârmuiește lumea. îl privim pe
Hollender ca pe un Moise reîncarnat, de parcă
altcineva n-ar fi în stare să aleagă crema
orchestrelor lumii, dirijori și soliști de cel mai
înalt nivel. Hai să fim serioși!... Din cauza
dezmățului bucureștean din tot al Il-lea
septembrie, ansamblurile muzicale provinciale
trag mâța de coadă doi anișori. De fapt, o trag
perpetuu, căci pe când s-ar termina austeritatea,
Artexim și ceilalți organizatori, consiliați de
Hollender, împrăștie prin lume alte nouă
milioane. Nimeni nu se uită în jur, nimeni nu se
gândește la proporții, nimeni nu vede până unde
ni se-ntinde plapuma, toți ard de nerăbdare să
se-mpăuneze cu ce-or făcut ei, vezi Doamne. Că-i
și mare lucru să chemi celebrități, atunci când le
oferi cât îți cer. Pentru (destui) bani, poți să-l
aduci și pe Herbert von Karajan, din mormânt!
Mie, să-mi fie cu iertare, această emfază mi se
pare soră cu nesimțirea. în țărișoara asta, adusă la
sapă de lemn de alți grandomani (care se învârt
în haznaua politicii), există Bucureștiul și restul
lumii. „Provincia... să se descurce, pâinea și cuțitul
sunt în mâinile noastre”. Atitudinea de
superioritate balcanică a metropolitanilor se vede
și din programarea concertelor filarmonicilor
românești: Banatul - de la ora 17, Moldova - de
la ora 17, Transilvania - de la ora 17, George
Enescu - de la ora 19.30 (în seria „mari orchestre
ale lumii”), Orchestra Națională Radio - de la ora
19.30 (tot în seria „mari orchestre ale lumii”).
Provincia - în matineu, Bucureșcii - seara, la gală.
în frunte, ca știu eu cine... După părerea mea,
filarmonica clujeană, sub o baghetă valoroasă, își
bate la poponeț, la orice oră, suratele din capitală.
Nu s-or putea pune orchestrele românești cu
Staats Kapelle din Berlin, Pittsburg Symphony
Orchestra, London Fhilharmonic Orchestra, etc.
etc., însă, măcar din mândrie națională, trebuia să
li se găsească loc celor trei ansambluri ale noastre
la o oră de frac. Dar cine să aibă patriotism și
mândrie națională? Ioan... Hollender? Sunt
absolut convins că la un festival de aceeași
anvergură, ținut la Budapesta, orchestrele
ungurești n-ar fi concertat în regim de juniori.
Miercuri, 4 septembrie, Filarmonica
Transilvania și-a rulat programul pe care urma să-l
susțină în data de 6, la București, într-un fel de
concert-repetiție generală. Public destul de puțin,
căci lumea știa că apariția orchestrei clujene în
Festivalul „Enescu” avea să se înscrie în seria
„Muzica secolului XXI - Workshop”. Așadar,
natura pieselor din program era de bănuit. Și
totuși, absenții și-ar putea regreta dezinteresul căci
au fost multe lucruri de auzit în seara aceea de 4
septembrie. Dirijorul, Jorg Widmann, un
clarinetist și compozitor german de 40 de ani, a
semnat și două dintre cele trei lucrări ale seratei.
Concertul a debutat cu Simfonia I, Lumina
drumurilor de Ulpiu Vlad, muzician cu un c.v.
foarte bogat dar despre ale cărui lucrări se știu
relativ puține lucruri. Simfonia sa începe de la un
fir de sunet, pe care se aglutinează progresiv
substanță, în structuri polifonice, până la
consistențe ce devin ininteligibile. Se pot decanta
secțiuni în care predomină un anumit procedeu
(pizzicato, de pildă), zone de recitativ (cello) dar
și momente de tulbureală, care nu pot fi asimilate
decât cu muzica de atmosferă. Cred că asemena
sonorități ar fi foarte potrivite ca muzică de film,
imaginea reușind (poate) să le dea identitate.
Climaxul serii a venit odată cu piesa lui
J. Widmann Ad absurdum, pentru trompetă și
orchestră mică. Publicul a rămas fără grai în fața
scriiturii de extremă dificultate tehnică, un cvasi
perpetuum mobile în presto (de inspirație
preclasică aș spune, ca o toccată sau ca un
preludiu pentru claviatură), început prin repetarea
în stacatură a unui sunet staționar, cu intarsii
fulgerătoare descriind o polifonie latentă. Pedala a
fost apoi abandonată, începând un iureș nebun de
desfășurări acordice neobișnuite, care năștea o
singură întrebare: cum poate cuteza cineva să
scrie o asemenea partitură pentru trompetă și,
mai ales, cum poate un trompetist să execute așa
ceva? Și totuși, Serghei Nakariakov a reușit! Eu (și
multă lume din sală) n-am mai auzit niciodată
ceva asemănător și am convingerea că acest tânăr
de 36 de ani este unul dintre cei mai mari
trompetiști ai lumii, cel puțin din punct de vedere
tehnic! A fost absolut impresionantă maniera
impasibilă în care executa acele acrobații, în fraze
nesfârșite, la propriu (respirație dublă). Și cordarii
au avut o grămadă de treabă, violoniștii, în
special, gonind pe tastiera instrumentelor de pe
coarda sol până la cucurigu, în structuri melodice
neconvenționale și de aceea dificilisime. în pauza
concertului, tatăl unei tinere fete de la vioara I,
mi-a povestit cum n-a prea mâncat și nici n-a prea
dormit fiică-sa în ultimele zile, din cauza scriiturii
lui Widmann. După Ad absurdum, răsplătit cu
ovații și nenumărate chemări la rampă, am simțit
că seara se cam terminase. într-adevăr (poate și
prin comparație) Misa pentru orchestră mare,
semnată tot de J. Widmann, a reprezentat o
cădere de valoare. Am desprins niște secvențe tot
de natură barocă, un fel de temă de passacaglie
(în debut și în final), porțiuni lungi de melodie
improvizatorică, fără sfârșit, măiestrit trecută de
la un instrument la altul, secțiuni de efecte
timbrale nemaiauzite, onomatopeice nu muzicale
(unele au stârnit zâmbete și în sală și în
orchestră), la un moment dat mi s-a părut chiar
că aud un crâmpei de cantus firmus la alămuri
dar, în total, dacă nu i-aș fi știut titlul, n-aș fi
asociat niciodată lucrarea cu ideea de Misă.)
Aplauzele rezervate (ca să nu zic chinuite) au
reflectat corect cele auzite. Eu cred că dacă n-ar fi
fost piesa pentru trompetă, Misa ar fi căzut cu
totul în gol. Aportul instrumentiștilor invitați -
acordeonistul Alfred Melichar și chitaristul
Wilhelm Bruck - nu s-a reliefat cu pregnanță,
instrumentele lor îmbogățind doar elementul
timbral prin sonorități nespecifice orchestrei
simfonice.
Fie și numai pentru Ad absurdum, prezența
clujenilor la Festivalul „Enescu” va lăsa, cu
siguranță, urme. Chiar dacă vor apărea în
deschiderea zilei de vineri, 6 septembrie, ca
tineret-rezervele. întorcându-mă la amărăciunile
mele, mă întreb de ce n-o fi fost invitat la festival
„Cvartetul Transilvan”? Chiar și Arcadia ar fi
meritat această cinste căci nu prea știu în țară alte
cvartete tinere de valoarea ei. De fapt, am
observat că o mulțime de artiști români de primă
mărime nu figurează în programul Festivalului
Internațional „G. Enescu” și mă gândesc că
neprețuindu-ne vârfurile, ne-am putea trezi într-o
bună zi fără ele. Și concursul Enescu a căzut,
chipurile din pricina celor 600.000 de Euro în
minus (care reprezintă doar a cincisprezecea parte
din suma alocată inițial), tocmai concursul, una
dintre rațiunile de a exista ale festivalului, încă de
la prima ediție. Nu s-a montat nici Oedip-ul
enescian, în schimb vom avea la București toate
Woglindele, Wellgundele, Flosshildele,
Brunhildele, Gerhildele, Ortlindele și mai știu eu
ce linde din megalomana tetralogie wagneriană,
operă greoaie, clădită pe rigida mitologie ariană,
la care puțini români rezonează. Praznicul cel
mare se va sfârși în 28 septembrie. Până acolo va
ține luxul. După aceea... păduchii de lemn.
3
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
30
Black Pantone 253 U
The Wall, București,
28 august 2013
Lucian Maier
Turneul gigant susținut de Roger Waters se
află în al patrulea an de călătorie. The
Wall, albumul concept în două acte al
formației Pink Floyd, e un tur de forță
compozițională a lui Roger Waters și marchează
perioada în care conflictele din salonul formației
britanice au atins o culme după care nimic nu va
mai fi fost la fel, niciodată. Cu un cost al punerii
în scenă de aproximativ șaizeci de milioane de
dolari și cu venituri de aproximativ patru sute de
milioane de dolari (pînă la finele anului 2012),
turneul The Wall e una dintre cele mai
profitabile întreprinderi muzicale din toate
timpurile. Lucru la care contribuie atît legenda
Pink Floyd cît și producția scenico-filmică hiper-
spectaculoasă ce a putut fi urmărită miercuri
seara și în București. Proiecții de o inventivitate a
construcției și de o profunzime umană rare, pe
un zid-ecran ultra lat, însoțesc muzica distinsă de
pe dublul-album Pink Floyd din anul 1979.
The Wall la București mi-a oferit o aventură
completă. în primul rînd e faptul că am cumpărat
biletele în sectorul A pe ultima sută de metri. Dar
nu la suprapreț. Fiind sold-out cu cinci zile
înainte de desfășurare, concertul lui Roger Waters
a fost o adevărată mană cerească pentru
speculanți, pe site-ul okazii.ro fiind vîndute
numeroase tichete de intrare la un preț
semnificativ mai mare decît cel oficial. Apoi, în
speranța că voi putea intra în curtea spectacolului
cu aparatul foto (compact) - pentru a avea cîteva
imagini alături de această poveste - am hotărît să
nu țin cont de îndemnul prezent pe bilet și în
media, de a lăsa acasă camerele de fotografiat. La
poartă, Mădălina a trecut de primul filtru și -
chiar dacă mai era un filtru pînă la intrarea
propriu-zisă, unde erau rupte biletele, - nu au mai
lăsat-o afară. Zidul ne-a urmărit, prinzîndu-ne în
granițele diferite ale lui înăuntru și în afara zonei
de concert. Ne-am regăsit după vreo oră și
jumătate de zbatere, cu liniile telefonice portocalii
picate între timp, timp în care am pus aparatul
într-un loc sigur, în poșeta prietenei lui Sebastian.
După orele 19 eram în fața scenei, chiar pe
mijloc, mă uitam în spate, pe delușorul ce urcă
spre Casa Poporului, plin deja, mă uitam spre
scenă, testam camera foto a telefonului mobil și
făceam calcule de spectacol. Două mixere
analogice Midas XL4 - tip de mixer folosit de
Pink Floyd în concertele din anii '70 - sînt
responsabile de ceea ce se petrece între scenă și
boxele de pe lateralele scenei. Un mixer pentru
formația din spatele zidului, unul pentru partea
interpretată în fața zidului, cu piese precum Run
Like Hell sau Waiting for the Worms. Scenă mai
mare decît la Budapesta (în sala Papp Laszlo,
unde am mai văzut o reprezentație în primăvara
lui 2011), loc deosebit, cincizeci de mii de oameni
avînd în spate o Casă a Poporului coborîtă în
beznă, nu e chiar de ici de acolo. Nu știu dacă
Dave Kilminster s-a uitat spre Casă în timp ce
interpreta solo-ul lui Confortably Numb, era
impresionant cum umbra sa ocupa partea de
mijloc a uriașei fațade a clădirii. Două producții
monumentale cu structuri interne opuse, față în
față în Piața Constituției. Scena gigant a lui
Waters și Casa gigant a Republicii Socialiste
România, loc de pelerinaj politic pentru o lume
căreia The Wall ne invită să îi spunem, La
dracu', NU!
Doi soldați aduc pe scenă personajul-păpușă
Pink, în sistemul de sunet surround al
concertului rulează secvența cheie a filmului
Spartacus (realizat de Stanley Kubrick, cu
premiera în anul 1960), se aude tînguitul lin al
unei trompete în boxele din spate (fragment din
Outside the Wall) și începe In the Flesh?
Artificiile urmăresc ritmul apăsat al piesei și
efectele sonore ce descriu luptele din război. Pe
laterala dreaptă a zidului e scris Capitalism cu
fonturile de la Coca-Cola, alături e un mesaj care
spune că dacă „nu se impune de la sine, trebuie
lansat un raid aerian”. Urmează The thin Ice,
ochiul uriaș din centrul scenei amintește chipurile
celor uciși în războiale de pe Terra, fiecare chip
fiind mutat apoi pe o cărămidă.
Primele două părți ale piesei Another Brick in
the Wall și The Happiest Days of our Lives au
încălzit bine de tot publicul. Aplauze generoase,
Casa Poporului în spate îți dă fiori. îmi era dor
de așa atmosferă. Și fiind sold-out era de înțeles
Roger Waters
cum oamenii se cocoțaseră pe ministerele din jur
pentru a trăi atmosfera The Wall la înălțime. La
finalul părții secunde a lui Another Brick, Waters
a adăugat un pasaj pe care-l interpretează solo, la
chitară acustică. Un pasaj dedicat lui Charles de
Menezes, tînărul brazilian împușcat în cap de
poliția londoneză în iulie 2005, fiindcă a fost
confundat cu unul dintre tinerii implicați într-un
atentat cu bombă dejucat de poliție cu o zi mai
devreme.
Pînă să înceapă piesa Mother, Roger Waters a
vorbit cu publicul în limba română, manifestîndu-
și bucuria de a fi în fața unui public atît de
numeros și dedicînd concertul tuturor victimelor
terorismului instituțional (sau de stat). Pe Mother
am avut parte de celebrul duet al lui Waters de
acum cu Waters din 1980, din timpul derulării lui
The Wall la Earls Court în Londra. Goodbye
Blue Sky cu avioane care lansează cruci,
simblolurile Mercedes, Shell sau al dolarului
american, seceri și ciocane, semilune sau Stele ale
lui David. Proiecțiile de pe zid curg năvalnic,
spectacolul crește spre zări muzicalo-
cinematografice și mai intense. Cărămizile au
început să închidă zidul de la primul refren al lui
Another Brick, mă bîțîi cît durează piesa Young
Lust, urmăresc vers cu vers luciditatea amoroasă
și consumistă de pe One of my Turns și Don’t
leave me now. Proiecții pe tot zidul, care pe
Goodbye cruel World e închis complet. în pauza
dintre acte zidul devine suport pentru amintirea
celor căzuți în conflictele ultimei sute de ani.
Nava The Wall redemarează cu Hey You,
pentru a doua oară în concert volumul ridicat
face boxele să se precipite și să rateze anumite
frecvențe. Dar mai e o speranță: într-adevăr,
Together we stand, divided we fall. Urmează
suita la care deseori îmi pierd firea, de la Is
There Anybody Out There? la Bring the Boys
Back Home. Imaginile în care o copilă, în lacrimi,
își întîlnește tatăl venit de pe front te întorc pe
dos în timpul Verei Lynn, apoi vorbele lui
Eisenhower (“Every gun that is made, every
warship launched, every rocket fired, signifies, in
the final sense, a theft from those who hunger
and are not fed, those who are cold and not
clothed.”) și imaginile cu secvențe de pe front îți
biciue mintea pe Bring the Boys Back Home.
Confortably Numb, Run Like Hell (pentru
toți paranoicii din public), marșul ciocanelor,
mitraliera, procesul lui Pink și dărîmarea zidului.
Un porc uriaș zboară deasupra publicului negînd
semnele Puterii cunoscute de om. Pe zid mesaje
ironice la adresa Puterii și puterii Apple, diverse
personaje politice de rang înalt cu iPod în urechi
anunță iBelieve (George Bush), iPaint (Hitler);
cîinii respiră un brav iProtect, iar porcii un delicat
iLead. Proiecțiile de pe zid îți fac ochii să vibreze,
uneori ai senzația că ies mîini din zid sau că
bucăți din el se îndreaptă către Piața Unirii în
zbor, animațiile lui Scarfe conțin secvențe noi,
Waters e în fața zidului și dă sentința de
dărîmare. Fetița cu baloane a lui Banksy coboară
agale și acoperă scena. Waters și colegii de trupă
vin în fața zidului și interpretează Outside the
Wall. Chitaristul Snowy White (care evolua și
alături de Pink Floyd în anii '70 în turnee),
bateristul Graham Broad, care cîntă alături de
Waters din '87, de la Radio K.A.O.S., excelentul
Dave Kilminster la chitară, responsabil cu
partiturile lui David Gilmour, Jon Carin la
chitară, clape și programator de sample-uri
(colaborator de cursă lungă al Pink Floyd post-
Waters, al lui Gilmour și al lui Waters în turneele
lor post Pink Floyd), Harry Waters, fiul lui Roger,
la clape și orgă Hammond, Robbie Wyckoff care
interpretează toată partitura vocală a lui David
Gilmour de pe The Wall. Publicul aplaudă cu
bucurie, spectacolul de la București e gata,
povestea continuă. încet încet reușim să ieșim din
Piață. Un pic de somn. Și back home.
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
31
Black Pantone 253 U
teatru
Rică știe să le zică sau
Descoperirea unui dramaturg
Claudiu Groza
După cum probabil v-ați dat seama, o
parte din titlul de mai sus parafrazează
un vers celebru și, deși ar putea părea
familiar-colocvial cititorilor simandicoși, nu e
ireverențios. Dimpotrivă, redă foarte bine,
cred, substanța ludic-(auto)persiflantă a
pieselor scrise de regizorul Aureliu (Rică)
Manea și înscenate de Gabor Tompa la
Naționalul clujean, sub titlul Trilogia Aureliu
Manea. Avanpremiera spectacolului a avut loc
în 10 septembrie, premiera urmând să facă
parte din programul întâlnirilor Internaționale
de la Cluj, luna viitoare.
(în legătură cu Aureliu Manea, simt nevoia
să fac o paranteză. Generația mea, care a
studiat teatrul în primii ani de după 1989, n-a
avut ocazia să-i vadă spectacolele, însă o
anumită emulație a profesorilor noștri l-a făcut
pe Manea o figură legendară și pentru noi.
Personal, i-am devorat volumele, am încercat
să aflu cât mai multe despre el, ba chiar era
cât pe-aci să îngrijesc un volum cu scrierile sale
literare, după mai multe discuții cu doamna
Viorica Samson Manea, sora regizorului.
Motive deopotrivă subiective și obiective au
împiedicat apariția volumului la vremea
respectivă, acum vreo 4-5 ani, spre regretul
meu, însă tenacitatea doamnei Samson Manea
a făcut ca el să fie publicat anul trecut, la
Editura Casa Cărții de Știință din Cluj, sub
titlul Texte regăsite, cu o prefață de George
Banu și o evocare + splendide ilustrații de Paul
Salzberger. în acest volum apar și cele trei
bucăți teatrale montate la Naționalul clujean,
pe care le-am recitit cu deliciu chiar în ziua
avanpremierei.
Nu știu ce cunosc generațiile de azi despre
Aureliu Manea, cel socotit un „vizionar” al
generației sale, dar sunt convins că după acest
spectacol nu doar că vor ști ceva mai mult, ci
vor vrea să mai știe. Așa că proiectul acestei
restituiri culturale mi se pare admirabil și
binevenit.)
Relectura celor trei bucăți dramatice,
înainte de spectacol, m-a încărcat energetic.
Am apreciat, cu mici sclipiri de revelație pe
măsură ce dădeam paginile, replici, paradoxuri,
jocuri de cuvinte, „apropouri” și „șopârle” pe
care Aureliu Manea le-a inserat magistral în
ghemul câte unui dialog cu aparențe
„normale”, dar subminat de o altfel de așezare
a realității. Universul lui Manea e prins într-un
cronotop particular, căruia trebuie să i te
adaptezi ca să aibă sens. Dar dacă te-ai prins
în jocul acesta, ai plăcerile unui copil
înconjurat de acadele ori deliciile intelectuale
ale unui „gurmet academic”. Asta pentru că
piesele lui Aureliu Manea mustesc de inserturi,
trimiteri, tumbe ludic-culturale, încât pe
marginea lor poți să scrii sumedenie de „note
explicative”, dar sunt totodată gratuit-jucăușe,
ludice în sine, ca desenele pe perete ale unui
copil poznaș.
Iar asta a redat perfect - în literă și spirit -
spectacolul montat de Gabor Tompa.
Regizorul a creat un triptic din piesele lui
Manea, înșirându-le pe firul roșu al atmosferei
scenice. Și chiar dacă ele sunt separate ca
subiect, unitatea de substanță a fost
confirmată de alegerea lui Tompa, care a optat
pentru un spațiu de joc unic - o curte cu
pavele printre care crește iarba, mărginită de
un zid aproape surpat -, în care personajele
deambulează cvasi-abulic, în pijamale și halate,
precum pacienții unui ospiciu ori locatarii
dezabuzați ai unei curți comune (minunată
scenografia imaginată de Carmencita Brojboiu,
de o mare bogăție sugestivă).
Penelopa rămâne îngândurată este o glosă
cu accente absurde și șarjate a cunoscutei
istorii antice, în care o Mireasă cu probabile
tentații depresiv-suicidare își cere moartea
pentru că iubitul i-a fugit. Un dialog cu
Moartea însăși, apoi cu o Mireasă ivită de cine
știe unde o determină să aștepte. Și bine face,
căci Ulise decide să o părăsească pe Circe și să
revină la Mireasa lui.
Să nu credeți că rezumatul redă ceva din
miezul intrigii. Nici pe departe. Și asta pentru
că textul e atât de bine scris, atât de comic,
atât de împănat cu exagerări, cu ghidușii, cu
replici gongoric-parodice, încât nu poate fi
rezumat. Tompa a simțit perfect spiritul piesei,
„ideea” acesteia, iar actorii au jucat-o cu poftă
3
TRIBUNA • NR. 265 • 16-30 septembrie 2013
32
Black Pantone 253 U