Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
264
Consiliul Județean Cluj
4 lei
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultura • serie nouă • anul XII • 1-15 septembrie 2013
In memoriam	Poeme de
Tertulian	Doina
Langa	Uricariu
Ilustrația numărului: Simpozionul „artFORest" Singeorz-Băi
Interviu
Mihail
Gălățanu
-(j)- Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
Petru Poantă
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Claudiu Groza
(redactor șef adjunct)
Ioan-Pavel Azap
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Colaționare și supervizare:
’ L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
din lirica universala
Jonny Karlsson
(Suedia)
Jonny Karlsson s-a născut în 1977 la Uppsala
iar acum trăiește în sudul Suediei împreună cu
familia.
A publicat două cărți pentru copii, ”Hjălp,
pappa ăr sjuk” (Ajutor, tata este bolnav) și 'Hjă'p,
mamma ăr en ăngel“ (Ajutor, mama este un
înger), cărți care se adresează în primul rând
copiilor care au crescut sau cresc într-un mediu
unde se practică abuzuri: alcoolism, droguri,
violență, de a fi altfel decât ceilalți, de a fi
respins. Două cărți deschise dezbaterii în care
autorul abordează o problemă care încă nu este
tratată așa cum ar trebui. “Vorbim deschis despre
moarte, tracasare, divorțuri dar nu despre o
dependență care, de cele mai multe ori, cauzează
toate acestea”, spune Jonny Karlsson.
în 2013, poetului îi apare un nou volum de
poezie “Kărlek och det under(bar)n)a livet: poesi
ur vardagen” - o carte plină de poezie și cozerii,
gândurile unui tată de familie. Există lucruri pe
care le gândim de multe ori, dar despre care nu
vorbim deschis aproape niciodată. în afară de gân-
durile unui tată, rătăcit de familie, în poezia lui
Jonny Karlsson este vorba despre societate, în
general, și despre viața unui alcoolist abstinent.
Jonny Karlsson are în curs de apariție o nouă
carte de poezie “Poeten i flaskan, med den
flyende fotografen” (Poetul în sticlă, cu fotograful
efemer), care este ilustrată de fotografa Therese
Tingberg.
O carte brutală care, atât prin textul poemelor
cât și prin intermediul imaginilor, vorbește despre
viața grea, în mizerie, a omului dependent de
alcool. Despre infernul în care acesta trăiește și
despre cel în care îi coboară pe cei din jurul său.
Versurile sunt un amestec de frumos și brutal, de
adevăr - ca un fel de lovitură pe care o primești
în diafragmă.
Jonny Karlsson scrie mult despre viață și
moarte, despre iubire ca joc vulnerabil, despre
singurătatea care îl roade pe om din interior,
despre lupta constantă dintre binele și răul din
noi. Scrierile lui Jonny Karlsson vin direct din
inimă, sunt emoții autentice transmise prin
intermediul poeziei.
Jonny Karlsson
Nu mă atinge cu mâinile tale.
Nu mă atinge cu mâinile tale a dracului de mur-
dare
Dă-te înapoi, nu sta prea aproape de mine, fă un
pas înapoi
Aici sunt eu și acolo ești tu
Lasă-mă să respir fără să sugi oxigenul din mine
Liniște, taci din gură
Tu-mi iei toată energia și timpul
Mă uit la ceas, secundarul merge și merge
Minut după minut, dau din cap din când în când
Dar eu sunt liniștit, tac din gură
Ascult la ceea ce ai de spus, particip la proble-
mele tale
Inima începe să se grăbească, respirația devine
dificilă
Mă uit la gura ta care doar se mișcă
Vreau să lovesc, să lovesc tare și să fug
Dar eu sunt cumsecade, un semen bun
Care se va încărca de energia ta negativă, se va
gândi la problemele tale
îmi dreg glasul, mă uit din nou la ceas
îmi cer multe scuze pentru că trebuie să plec
Aproape că îmi cer iertare în genunchi
Dar eu am o viață și încerc al dracului de mult să
trăiesc cu ea.
Valurile mării fac emoțiile mele să crească.
Valurile mării fac emoțiile mele să crească
Doresc atât de mult, dar nu îndrăznesc
Mă scufund acolo unde calc pe nisipul umed
Murmurul mării, vântul care adie un pic
Mă simt ca trunchiul copacului adus de apă pe
uscat
Bătrân uzat și înțepenit
Vezi, acolo apa a adus încă un băț pe nisip
îl ridic, îi simt suprafața netedă cu palma
Stau nemișcat, las apa rece să-mi învăluie tălpile
goale
Poate că nu e atât de periculos să îmbătrânești
Oricum, este încă un anumit farmec să devii
bătrân și cărunt
Pot să fiu fericit cu ceea ce am.
Ceva s-a spart în bucăți.
Ceva s-a spart în bucăți
A fost un copil de sticlă
O viață mică fragilă
Un adult neîndemântic
l-a lovit răsturnându-l
acum doar cioburile au rămas
apa care se scurge cu picături
ca lacrimile unui copil
oricât ai încerca să repari
să lipești și să potrivești la loc bucățile
întotdeauna vor rămâne vizibile
fisurile sunt oricum acolo
este o viață de sticlă
pe care mâini de adult au casat-o
frumoasa sticlă au făcut-o cioburi.
Traducere și prezentare de
Dorina Brândușa Landen
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (IX)
Nimeni să nu intre dacă nu este geometru
Aceasta este inscripția pusă pe frontispiciul
Academiei lui Platon. Ce sens avea? îi cerea oare
Platon aceluia care dorea să intre în „școala” lui un
stoc de cunoștințe matematice fără de care nu ar fi
putut înțelege filosofia lui? Sau această exigență a
admisibilității în cercul Academiei însemna: „să nu
intre cine nu are spiritul geometric?”
Prima soluție nu mi se pare admisibilă, deoarece
ar fi trebuit, în cazul acesta, ca discipolii care se
ratașau școlii lui Platon să îndeplinească și alte
condiții prealabile, și atunci și acestea ar fi trebuit
să fie puse, ba poate chiar mai mult decât acea
pusă pe frontispiciul Academiei. De pildă, se știe că
în Academie era un Museum, mai ales în lumea
Muzelor. Importanța acordată Muzelor ar fi făcut
în mod natural ca deviza Academiei să fie: „să nu
intre cel care nu este muzician”. Dar geometriei -
sau în general matematicienilor - Platon nu i-a
închinat niciun altar, deși și ea era guvernată de o
Muză.
Nu, desigur nu la o sumă de cunoștințe
geometrice pe care trebuie să le posede neofitul, nu
la un specialist s-a gândit Platon când a spus: ”să
nu intre cine nu este geometru”.
în dialogul Gorgias (508 a) pune în gura lui
Socrate următoarele vorbe: „După cum ne asigură
învățații, Callicles, Cerul și pământul, zeii și
oamenii sunt legați între ei printr-o comunitate
bazată pe amiciție, ordine, moderație și justiție (...),
dar tu dai atenție, oricât de savant ești tu, și uiți că
egalitatea geometrică este atât de puternică la zei și
la oameni: de aceea tu neglijezi geometria”.
Poate acest pasaj ar putea ajunge o lumină
asupra devizei Academiei. Toate câte sunt
enumerate de Platon aici, amiciție, ordine,
moderație, justiție, care organizează cerul și
pământul sunt neînțelese de Callicles, fiindcă acesta
nu ține seama de egalitatea geometrică.
Dacă ne uităm într-o carte de geometrie de
astăzi - sau de atunci - și în general în orice carte
de matematică, ceea ce este frapant este semnul de
egalitate care apare tot timpul. Orice adevăr
matematic este dedus printr-o succesiune de
egalități. Să privim mai de aproape o teorie
matematică: ea formează un corp de adevăruri
organizat într-un sistem pe baza egalității. Armonia
bazată pe legi aritmetice, justiția bazată pe legi
morale, în sfârșit orice ordine este bazată pe
egalitatea care este tipic geometrică. Să nu intre în
Academie deci, spune Platon, decât acela care are
ideea de ordine matematică, care are convingerea că
totul este ordonat, iar ordinea este datorată acestei
înlănțuiri prin egalități a tuturor lucrurilor din lume.
Poate că ideea lui Platon era încă și mai profundă,
și Timaios ne-ar putea fi de ajutor să explicăm
concepția lui.
Condamnarea lui Socrate
Procesul lui Socrate și celebra lui „apărare”
imortalizată de Platon în scrierea lui Apologia lui
Socrate nu a încetat nici astăzi să pasioneze pe
cercetători. Trimiterea lui Socrate în judecată
urmată de sentința de condamnare la moarte a
provocat o problemă nu bine elucidată nici astăzi.
O serie de probleme filosofice prezentate în cursul
pledoariei marelui Athenian, au făcut să scape din
atenția filosofilor tocmai ce era [important - n.n.
lipsește cuvîntul], după cum ne apare esența
juridică și logică a procesului. Cei interesați s-au
întrebat dacă Socrate era vinovat sau nevinovat,
dacă el a fost condamnat pe drept sau pe nedrept.
Bine-nțeles, concluzia generală este că Socrate nu
era vinovat și deci condamnarea lui la moarte a fost
un act de injustiție strigătoare la cer.
Dar este o problemă care nu-l privește numai pe
Socrate, ci pe orice om în general. Faptul că Socrate
a fost obligat să bea cucută se datorește unui
mecanism nedrept și incorect în structura lui
prejuridică și logică. După cum se știe, judecătorii
care l-au judecat pe Socrate erau după câte se pare
în număr de 556; dar care au votat pentru achitarea
lui au fost în număr de 275; dar împotriva lui 281
de judecători.
însuși Socrate subliniază într-un mod ironic
(Apologia [la]cel [de al] treilea discurs al lui Socrate)
arătând că puțin trebuia ca el să fie achitat și
mulțumește acelor oameni drepți din Atena.
Problema care se pune nu este însă a nedreptății
făcute lui Socrate (aceasta este indiscutabilă), nici a
nerușinării celor ce l-au adus în fața justiției, cum
au fost reclamațiile sicofanților Anitos și Melitos
(despre care Voltaire spune că istoria a reținut
numele lor numai fiindcă crima lor a fost atât de
mare), ci este dacă a lua viața unui om cu o
majoritate de 6 voturi este admisibil. Gândiți-vă că
o simplă deplasare de 3 voturi în favoarea lui
Socrate ar fi făcut sentința imposibilă: știți cât
înseamnă acest număr, comparativ la numărul total
de judecători! Iată: Adică o deplasare de 0,5 la sută
din numărul judecătorilor în favoarea achitării l-ar fi
salvat pe Socrate, după cum aceeași deplasare în
defavoarea lui l-a pierdut.
Votul acesta este absurd. Nu se poate lăsa viața
unui om la discreția unei fluctuații de opinii (de
0,5%) care în analiză se datorește hazardului.
De altfel unele parlamente au luat hotărârea în
general ca anumite decizii importante să nu poată
fi adoptate decât cu o majoritate de din numărul
total al votanților. Această măsură apare ca un prim
corectiv al jocului „majorității” simple care poate
trimite pe un om la moarte printr-un joc procentual
de 0,5 la sută.
Să presupunem că judecătorii lui Socrate,
considerând sentința capitală ca o problemă foarte
gravă, ar fi acceptat ca ea să fie dată cu o
majoritate de din numărul total. în acest caz ar fi
Gabriela Culic	P E Aripile Vînturilor 2
fost nevoie nu de 281 de voturi, cât l-au
condamnat la moarte, ci de 370. Un asemenea
mecanism, justificat de gravitatea pedepsei, ar fi
dus la achitarea indiscutabilă a lui Socrate.
Mai mult: epoca noastră a constatat că există
probleme esențiale și decisive ale civilizației
contemporane, încât consiliul de securitate al ONU
nu poate lua vreo hotărâre importantă fără
unanimitate. în acest caz dacă s-ar extinde
principiul acesta, ar trebui ca în justiția obișnuită,
marile pedepse, pedeapsa capitală, sau munca
silnică pe viață să nu poată fi date decât cu
unanimitate. în asemenea împrejurări, lipsa de
unanimitate înseamnă o circumstanță atenuantă
pentru inculpat.
Proliferarea cărții
Se spune, în general, că mijloacele tehnice
perfecționate au făcut ca tipăriturile să devină un
lucru la îndemâna oricui. Oricine poate tipări! Să
ne gândim însă la cât însemna tipărirea unei cărți în
trecut, înainte ca tehnica să fi creat și să fi
„democratizat” tiparul liber de astăzi.
Pe timpul lui Descartes, și mai timpuriu încă,
chiar în secolul al XVIII-lea, a tipări o carte era o
problemă, fiindcă ea necesita bani mulți, și aceștia
nu erau la îndemâna oricui. Trebuia să apară câte
un Mecena, un duce sau un prinț - uneori chiar un
rege - care să aprecieze un autor pentru ca aceasta
să aibă posibilitatea de a fi tipărit.
Mai este încă un lucru care trebuie subliniat:
această „liberalizare” a tipăritului, a dus la
consecința nebănuită că „oricine” poate tipări. Și
iată că ne trezim în fața unui fenomen neprevăzut.
Se tipărește orice! Am ajuns dar la o fază culturală
în care oricine poate tipări orice. Un critic francez
făcea observația, într-un interviu, că din vreo 1500
de volume (câte primește anual) de poezii, câteva
rămân să fie discutate ca valoare. în felul acesta s-a
ajuns la apariția anuală a unui număr de cărți, de
toate genurile, uriaș.
Aceasta, bineînțeles, nu s-a putut realiza decât
în detrimentul calității. Nu putem presupune că
2000-3000 de titluri, câte apar anual la noi, de
exemplu, mai mult de 5% pot fi supuse unei
discuții serioase. Restul sunt compilații, [...], romane
născute moarte, poezii fără niciun cititor etc. Mă
întreb foarte serios, cui folosesc? Cine folosește din
(continuare în pagina 29)
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
O carte de referință
Ladislau Gyemant
Andrei Marga
Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică
București, Ed. Academiei Române, 2013
Cartea profesorului Andrei Marga își
propune un ambițios proiect de
radiografiere a stării lumii contemporane și
a perspectivelor sale viitoare, cu obiectivul
declarat al unui diagnostic și al meditației asupra
unor posibile remedii. Această întreprindere deloc
ușoară și comodă se întemeiază deopotrivă pe o
bogată literatură de referință adusă la zi, pe
documente oficiale și analize ale unor instituții
internaționale, foruri guvernamentale și centre de
cercetare independente, supuse unei analize critice
și unor reflecții proprii, care conduc, în final, la
diagnoze și prognoze ce prefigurează soluții
asumate cu responsabilitate ca proiecte viabile și
posibile ale multiplelor probleme ale actualității.
Punctul de pornire firesc este cel al genezei,
trăsăturilor caracteristice distinctive și con-
secințelor prezente și viitoare ale globalizării și
crizei contemporane, constatîndu-se și propunîn-
du-se cu acuratețe o decelare cu claritate a rapor-
turilor acestui fenomen cu regionalizarea,
localizarea, fragmentarea, generalizarea și uni-
formizarea. în înțelegerea corectă a termenilor de
globalizare, globalitate și globalism, a efectelor
contradictorii ale globalizării în funcție de
diferitele contexte, autorul consideră benefică
recurgerea la noile concepte ale cotiturii culturale,
transdiferenței, complexității și riscului, care pot
deschide calea spre o abordare integrativă a
diferitelor forme de manifestare ale crizei actuale
ce nu sînt reductibile unele la altele.
în acest spirit, cartea Schimbarea lumii.
Globalizare, cultură, geopolitică oferă o imagine
generală a stării prezente a lumii noastre, sublini-
ind în primul rînd anvergura pericolelor tot mai
evidente la adresa mediului vieții, generate de o
intervenție umană asupra naturii care amenință să
scape de sub controlul capacităților actuale de
ameliorare de care dispune omenirea. Departe de
a fi un panaceu universal, globalizarea sporește
aceste amenințări, accentuînd inegalitățile și gene-
rînd o reașezare a raporturilor de forță în lume, a
căror analiză este indispensabilă în vederea
reflecției posibile și relevante asupra soluțiilor de
viitor.
Ca instrument util al unui astfel de demers
analitic, Andrei Marga propune recurgerea la
geopolitică, regîndirea spațiului ca un construct
socio-cultural dependent de societate și de valorile
ei culturale, oferind perspectiva unei imagini
asupra lumii contemporane cu poziționarea clară
a componentelor sale politice constituente, a căror
interacțiune este menită a determina evoluțiile
globale ale viitorului mai apropiat sau mai înde-
părtat. întreprinzînd cu capacitate de sinteză
deosebită această caracterizare a principalilor
actori ai relațiilor internaționale ale contempo-
raneității prin punerea în valoare a instrumentaru-
lui geopolitic, Andrei Marga constată posibilitatea
intrării lumii într-o "fază postamericană", în care
Statele Unite, rămase totuși în avangarda schim-
bărilor, vor trebui să găsească modalitățile de con-
viețuire și cooperare cu marele "stat-civilizație"
chinez, a cărui ascensiune marchează sfîrșitul
lumii unipolare și a universalismului occidental.
Reglarea raporturilor chino-americane este
considerată drept precondiția necesară a rezolvării
crizelor viitoare succesive previzibile. în acest con-
text general, Europa unită are nevoie de un efort
de reasumare a valorilor sale și de găsire a soluți-
ilor adecvate pentru dificultățile actuale, riscînd în
caz de nereușită să lipsească de la luarea marilor
decizii privind viitorul omenirii. Germaniei îi
revine, în viziunea autorului, un rol esențial în
acest sens, ca forță motrice determinantă, împre-
ună cu Franța, a unificării europene, ca beneficia-
ră a unei reușite și esențiale sinteze între valorile
creștinismului și liberalismului pe plan intern și a
unei autonomii crescînde a politicii sale externe
pe plan internațional.
Rusia rămîne un factor esențial al contextului
geopolitic mondial, cu resurse, spațiu și capacități
prin care este în măsură să impună prezența ei
obligatorie în toate deciziile privind soarta prezen-
tă și viitoare a lumii. Israelul, ca rezultat al unui
adevărat miracol economic și politic, constituie un
element de referință al tabloului general al contex-
tului geopolitic, relevîndu-se prin capacitatea de
inovație și mobilitatea deosebită a resursei sale
umane. O seamă de țări emergente, ca Polonia,
Turcia, țările Eurasiei sau Brazilia, și-au cîștigat
prin resursele lor considerabile, puse în valoare cu
inteligență și determinare, un loc și rol de însem-
nătate crescîndă într-un sistem internațional mar-
cat de criza multilateralismului, în care proble-
mele transnaționale impun cu necesitate o
reașezare instituțională pe care aceste forțe noi o
revendică îndreptățit.
Dincolo de lumea în schimbare ca raporturi și
relații politice internaționale, o seamă de factori
culturali determină în mod evident sentimentul
general al necesității unor noi evoluții în structura
societății contemporane. Neoliberalismul domi-
nant al ultimelor decenii, care a impus dogma
unei piețe atotputernice, dereglementate în
condițiile unui stat minimalist cu valențele sociale
amputate în tot mai mare măsură, și-a dovedit
prin criza prezentă limitele sale evidente, care
impun o regîndire a raporturilor stat-piață-soci-
etate. Criza evidențiază deopotrivă și caracterul
insuficient al sistemului democratic, redus la un
proces de selectare a reprezentanților, cu
prevalența păguboasă a unei aritmetici electorale
care elimină dezbaterea reală, restrînge dramatic
sfera în care se iau deciziile și generează lipsă de
motivație, apatie generală, absenteism. Tendința
de asociere a guvernării tradiționale cu o guver-
nanță concepută ca un ansamblu de reguli și sis-
teme de reguli ce structurează viața comunității
aduce o redistribuire a puterii de decizie și o
stimulare a autonomiei actorilor vieții publice, dar
în același timp relativizează controlul asupra
deținătorilor puterii, dreptul de proprietate și
suveranitatea statului național. Descentralizarea,
regionalizarea, cooperarea transfrontalieră, cedările
de suveranitate către instanțe și foruri
supranaționale pun astăzi în discuție viabilitatea
cadrelor statale naționale, care însă, în viziunea
autorului cărții, rămîn încă multă vreme pre-
condiția necesară a evoluției democratice, care nu
pot fi înlocuite prin formule inspirate de cos-
mopolitism sau naționalism. O altă precondiție
necesară a durabilității sistemului democratic este
considerat statul de drept, care presupune domnia
și generalitatea obligatorie a legii, independența
necondiționată a justiției.
Analiza generală întreprinsă, detaliată și
nuanțată și prin evocarea unor studii de caz rele-
vante (învățămîntul superior și efectele sistemului
Bologna, integrarea romilor), îl îndreptățește, în
final, pe autor la formularea diagnozei proprii
asupra stării contemporane a societății în care
trăim. Andrei Marga optează pentru formula
"societății nesigure", în care liniaritatea dezvoltării
continue a lăsat locul unui șir greu previzibil de
discontinuități, șocuri, surprize, cu pierderea fer-
mității valorilor în favoarea unui relativism în care
contextele devin determinante. Aceste constatări
lucide asupra unor stări de lucruri prea puțin
liniștitoare constituie însă, în viziunea sa, și opor-
tunitatea pentru căutarea soluțiilor în vederea
necesarei reorganizări a societății. Propunerile pe
care le formulează merg în direcția unei recîștigări
dificile a certitudinilor prin ieșirea din relativismul
dizolvant, în sensul revenirii la o democrație con-
cepută ca formă de viață, întemeiată pe valori
reale, dezbatere responsabilă, eliminarea
funcționalismului, concretismului și decizionismu-
lui astăzi atotputernic în favoarea unei reale
suveranități a poporului. Soluțiile neoliberale să
fie amendate în spiritul limitării ferme a deregle-
mentării și a revenirii la formula unui stat social
care să asigure echilibrul necesar între producție și
repartiție. Valorile să fie căutate și găsite, fără
prejudecăți și precondiții, acolo unde se află în
mod real, punîndu-se în operă o nouă relație între
stat și biserică, între filosofie, știință și religie, în
cadrele a ceea ce e definit azi ca "societate post-
seculară".
în acest context general se inserează firesc, în
finalul cărții, viziunea lui Andrei Marga asupra
stării prezente și a perspectivelor României, diag-
nosticul său concretizîndu-se în necesitatea impe-
rioasă a unei reconstrucții a societății românești în
vederea creării unei economii performante, a unor
instituții funcționale, a unei democrații concepute
ca formă de viață bazată pe dezbatere și reflexivi-
tate publică, pe resursele și valorile culturale exis-
tente. în acest proces un rol esențial revine unei
intelectualități responsabile, eliberate de tarele
apolitismului și conformismului, capabilă să
depășească deopotrivă capcanele triumfalismului
și mizerabilismului, în direcția unui benefic rea-
lism reflexiv, în măsură să declanșeze o dezbatere
publică fecundă, generatoare de soluții viabile.
Schimbarea lumii. Globalizare, cultură,
geopolitică, publicată recent de Andrei Marga,
este o carte, deci, bogată în substanță, care caută
definirea clară a problemelor lumii contemporane
la nivel global și românesc deopotrivă, însoțind
diagnoza realistă, lucidă și fără compromisuri cu
propuneri de soluție izvorîte dintr-o meditație
originală și profundă asupra stărilor de lucruri
constatate și descrise cu precizie chirurgicală.
4
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Imaginarul Apusenilor
Vistian Goia
Monica Grosu,
Literatura apusenilor. O incursiune
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013
Despre Monica Grosu am mai scris chiar în
paginile acestei reviste, în 2010, când i-a
apărut Lecturi în oglindă, a doua carte, după
publicarea tezei de doctorat despre Petru
Comarnescu.
De curând, editura clujeană Eikon i-a tipărit o
carte interesantă din multiple perspective. Nu este
numai de critică literară ori numai de istorie literară,
ci, așa cum spune în "Cuvânt introductiv", a năzuit
să configureze câte ceva din "matricea literară con-
vergentă Apusenilor". în acest sens, autoarea ape-
lează deopotrivă la istorii sacre, la criterii geografice,
la teme și simboluri tipice, imagini literare și
arhetipuri, filiații și personaje etc.
Precizăm din capul locului că istoria, geografia,
psihologia și etnografia Apusenilor au fost scrise de
alții de-a lungul timpului. Chiar dacă apelează la
domenii învecinate, autoarea o face cu măsură și cu
maturitate, prioritare rămân valențele artistice ale
creatorilor literari, care au imaginat în registru pro-
priu "omenetul" Apusenilor. Credințe religioase, men-
talități și conduite diurne, altele înscrise în sfera fan-
tasticului - toate aduc ceva specific pentru român-
imea din Apuseni, pentru un teritoriu și un neam
care și-a croit de-a lungul vremii o individualitate
inconfundabilă.
Două modalități critice au fost preferate și exer-
sate de Monica Grosu: medalionul literar și studiul
doct, fără intenții exhaustive, pentru a "reactiva" câte-
va "voci literare" consacrate ori aflate doar tangențial
cu arealul Apusenilor, prin scrierile acestora.
Ca structură compozițională, distingem o sistemati-
zare firească în trei secțiuni: I. "Apusenii în cadrele
imaginarului social"; II. "Profiluri literare în gestiunea
timpului" și III. "Sintonii analitice", urmate de
reperele bibliografice.
Primul capitol este, în ansamblu, unul de teorie
literară, cu accent pe actul reflectării și, totodată, pe
cel al receptării. E vorba deopotrivă de reflectarea
Unitatea spiritualității
românești într-o carte
Dorin Teodorescu
Arhim. Veniamin Micle,
Schițe de portrete, Bistrița, 2013
n peisajul cultural de la sud de Carpați numele
arhimandritului cu studii doctorale la Institutul
Saint-Serge din Paris, Veniamin Micle, este extrem
de cunoscut de ani buni din vreme ce este autorul a
peste 65 (șaizeci și cinci) de volume dedicate teologiei
și istoriei românești. în liniștea unei extrem de
modeste chilii ale mănăstirii vâlcene Bistrița, vegheat
de la Arnota, aflată mai sus în munte, de Matei
Basarab care-și petrece somnul de veci în ctitoria sa,
prea cucernicul arhimandrit lucrează fără odihnă
pentru punerea în valoare a patrimoniului spiritual al
neamului nostru și, din când în când, pe măsură ce
anii trec, își amintește de originile neamului său
maramureșean.
Un recent volum intitulat Schițe de portrete a văzut
lumina tiparului în 2013 în locul binecuvântat ce se
cheamă Sfânta Mănăstire Bistrița. Cartea cuprinde în
socială și istorică a realităților "apusene", mai ales
după Primul Război Mondial. Criticul remarcă opti-
ca schimbată, adică poezia a reflectat cu predilecție
aspectele sociale, iar proza a mizat pe "reconstituirile
realiste, pe filonul analitic și psihologic". Monica
Grosu e la curent cu cercetările din domeniul imagi-
narului și analizează procesul creației artistice în
corelație cu dimensiunea simbolică a imaginilor. Din
această perspectivă îi apreciază pe creatorii literari ai
Munților Apuseni, insistând pe elementele comune,
peste care s-au suprapus "creativitatea individuală",
"consistența ritualică, hermeneutica receptării, ele-
mentul social și relaționar, precum și valorizarea
moralității specifice zonei".
în capitolul al doilea - "Profiluri literare în
gestiunea timpului" - sunt conturate sintetic
portretele mai multor prozatori care s-au aplecat
asupra unor destine intramontane în viziune proprie,
precum Liviu Rebreanu, Alexandru Ciura, Pavel Dan,
Ovidiu Bîrlea, Eugen Uricaru, Petre Sălcudeanu ș.a.
Autoarea observă o permanentă înnoire tematică de
la un scriitor la altul și de la o scriere la alta. Dacă
Liviu Rebreanu explorează (în Crăișorul) "biografia"
eroului în stil tradițional, Eugen Uricaru (în Vreme
în schimbare) modernizează narațiunea, apelând la
memoria unui personaj fictiv, prin prisma căruia
sunt judecate faptele lui Horia, Cloșca și Crișan.
Folcloriști precum Ovidiu Bîrlea, autori de romane
istorice ca Vlaicu Bârna, poeți cunoscuți ca Mihai
Beniuc, Ioan Alexandru, Carolina Ilica și mulți alții -
sunt portretizați în funcție de aportul fiecăruia la
evocarea lumii Apusenilor. Așa cum recunoaște
autoarea, capitolul e compus din "crochiuri" fugare și
rămâne deschis. în ce ne privește, considerăm că
destule informații au fost aduse pentru fiecare scri-
itor în parte, contribuția lor fiind îndeajuns sublini-
ată.
Partea de rezistență a cărții este cea cuprinsă în
capitolul intitulat "Sintonii analitice". într-adevăr, aici,
Monica Grosu este în aceeași măsură critic și istoric
literar. Studiile consacrate celor 13 scriitori pot con-
stitui singure o monografie "imaginară", sub varii
aspecte, a trăitorilor din Munții Apuseni în diferite
epoci. E vorba întâi de consacrații Ion Agârbiceanu,
280 de pagini, după cum autorul însuși mărturisește,
amănunte despre „personalități din domeniul bi-
sericesc, dar și din cel laic, avînd în vedere domenii
diversificate precum cele administrative, politice, diplo-
matice și militare, reprezentanți ai cuvântului
împărtășit din înălțimea amvonului bisericesc sau prin
scris, precum și cercetători pasionați de cunoașterea
trecutului țării noastre".
Succint, iată titlurile capitolelor: Giula din Giulești,
stăpânul cnezatului Mara; Nobilul Dragoș din Giulești,
mare stolnic regal; Liber baronul Leon Micle de
Șugatag, om împărătesc; Martinus Burcinensis de
Cseidino, tipograf (pe care autorul îl identifică după o
profundă cercetare cu celebrul Macarie, călugărul care
a inițiat tiparul românesc la 1508, ipoteza sa fiind
extrem de bine argumentată); Ieromonahul Samuil
Micu, gânditor ortodox (și, adăugăm noi, important
reprezentant al Școlii Ardelene); Ieromonahul Rafail,
cărturar hurezean (călugăr cultivat, poliglot, copist și
corector al multor cărți bisericești tipărite la Râmnic în
secolul al XVIII-lea); Arhimandritul Eufrosin Poteca,
predicator renumit (dar și profesor la Sf. Sava și mare
Geo Bogza, Aron Cotruș, Ion Brad, Ion Horia și
Alexandru Andrițoiu. Apoi generația mai aproape
sau chiar din plină contemporaneitate, care îi
cuprinde pe Ion Mărgineanu, Teofil Răchițeanu,
Mihai Pascaru, Cornel Nistea, Gheorghe Jurcă,
Gheorghe Dăncilă și Dumitru Mălin.
Fiecăruia îi întocmește o fișă biografică, apoi îi
situează în perimetrul familial și spiritual în care
s-au format, înșiră selectiv principalele lor opere
reprezentative, oprindu-se la cele specifice pentru
felul cum au perceput și imaginat un segment din
neamul moțesc, cu preocupările lui, cu psihologia și
ciudățeniile care-l particularizează între românii tran-
silvăneni.
Sigur, nu toate judecățile îi aparțin autoarei, ci
multor istorici și critici literari, pe care îi citează
corect la subsolurile bogate din fiecare pagină.
Corectitudinea și "cântăreala" critică sunt două
trăsături definitorii ale scrisului Monicăi Grosu. Nu
se grăbește și nu înșiră raționamente până nu s-a
dumirit asupra ipotezei pe care o enunță și apoi o
susține cu aplomb. Fraza ei este limpede și fluentă,
fiind plăcută la citit.
în fine, autoarea are capacitatea selectivă absolut
necesară pentru o astfel de carte situată, prin conțin-
utul ei, la confluența literaturii cu istoria, cu etno-
grafia și folcloristica, chiar cu psihologia și sociolo-
gia. De pildă, din opera vastă a lui Ion Agâbiceanu
se oprește analitic la romanul Arhanghelii; pentru
Geo Bogza la Țara de piatră. Dacă unii scriitori
mitizează lumea Apusenilor, acesta preferă "demiti-
zarea, privirea rece, jurnalistică, lapidară, scrutătoare,
observația seacă, dar obiectivă." (p. 93). De aici sără-
cia din Țara Moților, asemănătoare cu stâncile
munților, de aici înfățișarea taciturnă, îngândurată a
oamenilor.
Dintre scriitorii aparținători grupului albaiulean, cel
mai reușit comentariu (deși cu toții au fost analizați
cu har și simpatie) mi s-a părut cel dedicat poetului
Ion Mărgineanu, în poezia căruia, afirmă autoarea,
"umanitatea e marcată de conștiința sacrului, univer-
sul poartă pecetea dumnezeirii și a salvării."
(p. 205).
Prin toate comentariile analitice și sintetice din
această carte (215 p.), Monica Grosu ne convinge
încă o dată că nu mai este demult o "promisiune", ci
o "certitudine" în critica și istoria literară actuală.
orator al epocii sale începând din 1825, iar în cele din
urmă egumen la mănăstirea Gura Motrului); Preotul
Zaharia Boiu, consacrat cultural-social (preot, profesor,
membru corespondent al Academiei Române, redactor
șef al "Telegrafului român" și al revistei "Transilvania",
o vreme autor de manuale "pentru școalele poporale
române" și traducător din și în germană și latină -
inclusiv pentru lucrările mitropolitului Andrei Șaguna);
Generalul Ion Antonescu, erou sacrificat (și o vreme,
în 1940, cu domiciliul obligatoriu la mănăstirea
Bistrița); Profesorul Costea Marinoiu, omul dialogului
(și cercetător în domeniul cărții vechi românești),
Preotul Dumitru Bălașa, cercetător pasionat; Preotul
Nicolae State-Burluși, slujitorul cărții; Inginerul Mihai
Sporiș, căutătorul cuvântului și la final, ca o încu-
nunare a operei, Dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei
(și decan al Facultății de Teologie Craiova, academi-
cian de onoare, dr. în teologie, dr. în drept și un exce-
lent și modern manager al treburilor din mitropolia ce
cuprinde cinci județe). Lucrarea se încheie cu o
Bibliografie selectivă ce se întinde pe nu mai puțin de
15 pagini și cu indicii de nume și locuri așa cum îi
șade bine unei cărți cu înaltă ținută științifică.
Niciun veritabil om de cultură n-ar trebui să
ocolească această recentă apariție editorială și nici pe
autorul ei, călugărul erudit Veniamin Micle, mara-
mureșean nobil și podoaba mănăstirii Bistrița din
Vâlcea.
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Intertextualitate pe
substrat tragic
■ Adrian Mirea
Sunt momente când lectura unei cărți te
obligă la o privire în trecut. La apariția
revistei Vatra, Târgu-Mureșul nu figura pe
harta literaturii române. în câțiva ani însă, revista
și-a dovedit forța de atracție și-n jurul ei gravitau
tot mai mulți tineri care forțau prin prezență și
talent deschiderea paginilor revistei și pentru ei.
Gruparea care s-a format la Târgu-Mureș - spre
deosebire de cele de la București („Cenaclul de
Luni”, condus de Nicolae Manolescu și promovat
insistent în lumea literară), Cluj („Echinox”, sub
atenta și paternala oblăduire a lui Ion Pop), Iași
sau Timișoara, toate aceste centre culturale
bucurându-se și de prezența unor edituri - este
eterogenă și nu se datorează concentrării într-un
centru universitar, de aceea poeții târgumureșeni
sunt foarte diferiți ca vârstă, ocupație și opțiuni
estetice. Revista joacă rolul catalizatorului, dar nu
are și o personalitate care să omogenizeze grupul
și să-i deschidă o perspectivă și promovare
națională, redactorul Dumitru Mureșan neavând
carisma și calibrul critic necesar pentru a juca
rolul celor de mai sus.
Mult mai târziu, Ioan Suciu Moișa, venit în
valul următor, scrutează grupul cu alți ochi,
considerându-l unul bine sudat și închis. în
perioada aceea, el era format din Soril Miavoe,
Teodor Borz, Ion Dumbravă, Lazăr Lădariu,
Maria Mailat, Kocsis Francisko, Hellmut Seiler, lor
alăturându-se din mers Traian Furnea, Cornelia
Velțan și ulterior și Nicolae Băciuț, venit din
mediul echinoxist, acesta neputându-se însă
integra.
O particularitate a poeților acestui centru
consta în contactul constant - mediat sau direct -
cu poezia maghiară și germană. Legătura cu
poezia maghiară era facilitată ori de cunoașterea
limbii, ori de traducători, printre ei unul de
excepție, Tudor Balteș, care a reușit în 1979 să
publice la Editura „Dacia” din Cluj o foarte
apreciată și comentată antologie, Tineri poeți
maghiari din România. Generația Forras.
Contactul cu poezia germană era înlesnită de
Hellmut Seiler, în contact permanent cu toți
poeții grupului bănățean și ceilalți solitari de
expresie germană. Tot în perioada când a apărut
antologia lui Balteș, s-a tipărit și Vânt potrivit
până la tare (Editura Kriterion, 1982), zece tineri
poeți germani din România, antologie realizată de
Peter Motzan (traducere de Ioan Mușlea, cu un
scurt cuvânt înainte de Mircea Iorgulescu și o
postfață de Peter Motzan), care a avut un impact
și mai puternic decât cea a maghiarilor. Formați
la confluența celor trei culturi, oricât de dificil ar
fi fost accesul spre poezia de dincolo de granițe,
poeții din Târgu-Mureș primesc influențe din tot
atâtea direcții, iar poezia lor este diferită tematic
și stilistic de cea scrisă în alte centre culturale.
O altă particularitate a târgumureșenilor
constă în relația specială pe care au avut-o unii
autori cu rebusul (Kocsis, în special) și cu
caricatura (Traian Furnea). La primul, rebusul
răzbate adesea la suprafață prin definiții cu pistă
falsă, concentrate în metafore dihotomice (este
perioada în care versurile sale par niște definiții
lapidare transformate în portante ale unor mesaje
plasate în subsidiarul textelor) care separă în două
planuri textul liric, unul împins spre parabola
sugestivă, de multe ori cu o simbolistică de-a
dreptul barocă, și unul mai puțin spectaculos, dar
mai racordat la realitate, ca o șoaptă. Deși pare că
parabolei i se atribuie rolul principal, poemele
reușesc de multe ori să canalizeze atenția spre
sursa melancoliei ori a cauzei refugiului în livresc.
îmi amintesc de un grupaj apărut în revista Vatra
pe la sfârșitul anilor șaptezeci în care parabola
captivității era extrem de evidentă și aproape
explicită, în care semnificația plasei de păianjen și
a pădurii de trandafiri sălbatici în care poetul
exersează asceza și strategii de apărare a
gândurilor nu puteau să nu sară în ochi ca
imagini îndrăznețe de reflectare a realității.
Am simțit nevoia de a arunca această privire
în urmă după ce mi-a căzut în mână cartea lui
Kocsis Francisko, Melancolii in formă continuată,
pentru că poezia acestuia are, probabil, cele mai
evidente amprente ale acestui spațiu de
interferență, cu toate conotațiile evocate. înainte
de toate, trebuie să remarc marea capacitate de
invenție formală, poemele având o adevărată
arhitectură cu elemente decorative de-a dreptul
surprinzătoare: poeme adiacente, catrene care
respectă riguros canonul, epigrame atribuite unor
autori reali, antipoeme, pictopoeme, prozopoeme,
poeme siameze, reluări și resemantizări, jocuri
senine și jocuri grave, proiecții în istorie și în
transcendent. El reconfigurează în mod personal
realitatea, elaborându-și textele cu o știință
savantă a dozării contrastelor, cu inserții de aluzii
livrești, cu neașteptate pendulări între real și
imaginar, sau în „cealaltă realitate”, la fel de
producătoare de consecințe ca și cea cuantificată
în memorie în zile și ani, „între ele nu există nici
un fel de diferență/ în amândouă trăiesc cu
același suflet și fler/ și nu-mi pasă decât de-un
infatigabil argument: TOTUL E VIAȚĂ/ absurdul
și basmul/ matematica și visul/ dezastrul,
mângâierea/ speranța, destinul -/ sub o singură
lege stau unul și duiumul” [(Ne)vindecarea de
iluzii)]. Ar merita o întreagă analiză teleologică
maniera de asociere a sensurilor, poetul având un
simț acut al dozării planurilor real-imaginar, „se-
ntâmplă brusc să dispari/ în imaginație și să nu
mai dai nici un semn/ de parcă ai fi căzut într-un
somn profund în care visul continuă viața”, el nu
este „un individ de serie mare”, are convingerea
că „nu suntem părăsiți în acest orfelinat al
universului” și că fiecare lucru trebuie luat așa
cum îl înțelegi și-l simți, ca pe un noroc, pentru
că „în vremuri diferite/ ai șanse diferite, i-am
cunoscut pe Trakl, Celan, Bacovia, Apollinaire,/
Nichita, Tagore, Li Tai-pe, Rilke, Lermontov, Ady,
Kassak, Mureșan, Poe,/ Kavafis, Pessoa, Chagall,
Țvetaeva, Ungaretti, Saba și mulți alții/ de la care
am învățat că omul este cantitatea de trăire, nu
de respirație,/ nu mi-e greu să-ți spun asta,/ deși
știu că tu nu crezi în iubire,/ eu încă nu cred în
altceva -/ sigur că am avut și noroc, ceea ce în
traducere liberă înseamnă/ să-ți citești pasajele
destinului cu dorința” [(Ne)vindecarea de iluzii)].
A dori înseamnă „să nu te dai bătut”. Lista
aceasta ne dă și o imagine a preferințelor lirice,
iar dacă vrem să aflăm din ce direcții a suferit
poetul influențe n-avem decât să căutăm teme și
maniere concretizate în texte. Dar cred că această
listă e mai curând una a admirației, câtă vreme
lipsește din ea cel mai tradus poet al tinereții sale,
Szilăgyi Domokos, poetul jocului grav și al
imaginarului rafinat pe care le regăsim și în acest
volum. Kocsis reia lista, scurtată și schimbată
puțin, ce-i drept (edgar allan poe, baudelaire/ și
vecinul nostru ady endre/ li-tai pe, esenin,
verlaine, trakl, dylan, bacovia, kavafis, saba), în
superbul poem ion mureșan, un fel de elogiu al
poetului dintotdeauna și de oriunde, o elegie a
stării și nu a concretului biologic.
Kocsis utilizează cu rafinament
intertextualitatea în poemele lungi, în unele
cinstit, evidențiat, la vedere, în altele la nivelul
sugestiei sau al adaptării la gramatica proprie,
întotdeauna însă cu miză confesivă care nu suferă
amânare, urgentă și acută. Un astfel de poem este
cel intitulat Apocalipsa după Ioan și Cinghiz, fără
model, cred, în literatura noastră, stranie îmbinare
între fragmente din romanul lui Cinghiz
Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul,
Apocalipsa lui Ioan și imaginile poetului despre
„epoca” în care s-a scris (notele de final nu ne
lasă să fantazăm în acest sens sau, dimpotrivă,
poate ne invită, aproape ne obligă la
resemnificarea contextului). Primul lucru care
trebuie observat e chiar în titlu (o mostră din
jocul rebusist), apocalipsa și epoca (și „de aur”, se
poate altfel?) se contaminează reciproc și dau un
alt sens și o altă simbolistică unui text
escatologic. Prin noua cheie de lectură, Ioan
încearcă o altă formă de mankurtizare, a
sentimentului de frică în fața misticului și a
colosalului neînțeles, epoca are aceeași tendință
de paralizare a voinței și de robotizare a
intelectului acelui „ținut straniu și terifiant”, dar
„un înger de copil și-un drăcușor neastâmpărat”
joacă șotron lângă Ioan, care „numără anii și
încearcă să înțeleagă/ ce-nsemnă curând în lumea
noastră și ce în cealaltă” (Apocalipsa după Ioan
și Cinghiz), cât de curând va veni sfârșitul acelei
lumi în care ia naștere textul. Notele ne scutesc,
într-adevăr, de un anumit gen de speculații, dar
deschid în același timp alte nișe hermeneutice
prin care spiritul curios nu se poate abține să nu
pătrundă.
Cel mai straniu poem dintre toate e, poate,
Cioburi de vreme(lnicie), o mostră din înclinația
lui Kocsis Francisko pentru jocul de cuvinte și
dedublare a metaforei, apelul frecvent la parabolă
și simbol, trecând prin densitatea aforistică și
picurând un dram consistent de viclenie în felul
dozării sensurilor, ca un șaman în ritualul de mii
de ori reluat conștient că „viul e și naiv și etern
imatur”, de aceea jocul este asociat cu al copilului
(„cine spune că trebuie să înțelegi când e de-ajuns
să simți”), cuvintele par să-și piardă rostul de
comunicare și devin fondul unei succesiuni alerte
de imagini care sunt investite cu înțelesuri
aproape enigmatice, și cum ar putea fi altfel când
„între două inexistențe” aceeași ființă este
simultan copil și adult („într-un magic falanster/
cu făurari nebuni/ cu negustori de vise”), o lume
în care „totul este real, nu contează că-i vis ori
basm, narațiune ori închipuire, că-i nălucă ori
piatră”, toate sunt elemente ale unei armonii
regizate cu o melancolie de multe ori jucată, căci
textele trădează mult mai multă luciditate decât
ar vrea autorul să se vadă, cum însuși spune în
finalul poemului: „omul caută o cale de evadare
din singura ipostază cu conștiință/ singura în care
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
tot ce poate afla cu certitudine/ e că poemul
acesta nu grațiază, nu condamnă, nu oferă
mântuire”, doar adâncește în manieră bizantină
neștiutul, necunoscutul: „câte năluci poate trezi
noaptea bizantină cu brize șușotitoare, chipuri
spiritualizate sărind dintr-o oglindă de val în alta,
mozaicurile mărețului Bizanț aruncate în apa
Cornului de Aur își scot la suprafață cioburile
strălucitoare, dar el nu poate vedea nimic din ce
se petrece în trecutul secret al lumii, umbra
catedralei deschide intrarea întunericului în golful
vibrat de ecouri” și tot în spirit bizantin
decretează: „dar cine-i vasal/ să nu viseze/ decât
decapitat/ la tronul de rege”.
în aceeași manieră a jocului de cuvinte, a
disimulării unor înțelesuri ori fapte, găsim un
poem în acrostih (poate există și alte forme de
rebus pe care nu le sesizăm, cuvinte în oglindă
ori sensuri răsturnate, în ecou, cum apare la
finalul de la Antipoem, lipit de poemul Pietre
albe, un alt exemplu de poezie cu cordon mistic:
„descântul îngânat de ursitoare/ moartea îl rescrie
pe tonuri răsturnate”. în prima parte, pe bătrânii
care știu să asculte poveștile pământului
„Dumnezeu îi atinge pe rând cu degetul sfânt și
le șoptește:/ «copilule, dragule, vino acasă», iar ei
pleacă/ să ducă aceeași viață rânduită după alte
legi sub pământ,// pietrele albe nu-i însoțesc până
dincolo, rămân pe răzoarele disputate/ de
generații întregi plecate la treburi mai durabile,/
urmașii le vor abandona în iarba anilor viitori/ și
ele se vor îngropa în pământ să țină locul
însemnat pe dedesubt”), un pictopoem din a
cărui „dezlegare” rezultă o frumoasă poveste a
unor vremuri apuse („în care mai trăiau domnițe/
sechestrate în cântece de menestreli”) amintind de
epoca elisabetană prin formula „adoptată” de la
Shakespeare pentru a-i evoca pe cei ce au urcat pe
scena teatrului acum închis: „Richard și Werther
și Arlechino, nobili, slugi, popor,/ preoți și sfinți,
de câte ori au trecut prin culise/ și umbrele lor
curgând ca un lichid pământos spre bezna
ungherelor”, devenită acum scena unui carnaval
funambulesc: „la ora trei din noapte, ceasul oprit
de un veac/ bate în amintire timpul neschimbat
blocat în mecanismul defect,/ din cărțile vechi se
trezesc atunci personaje aferate,/ zei, regi, magi,
profeți, supuși, mauri, ofelii, merlini, paiațe,/ se
ciocnesc pahare cu vinuri de soi și ies din
cotloane/ șoareci însetați să lingă stropii risipiți
pe jos/ pentru vii și nenăscuți și morți”, în timp
ce „măștile plâng, măștile râd,/ transformă
banalitatea în poveste”.
Acum, poezia lui Kocsis nu se mai focalizează
pe concentrația aforistică, ci încalcă cu nonșalanță
și cu folos expresiv granița dintre genuri, se dedă
plăcerii de a în- și descâlci povești. Lui Cistelecan
nu-i scapă această schimbare în registrul poetului
și remarcă în Vatra nr. 12/2012: „scriitura se lasă
în voia vocației «exhaustive» a detaliilor, nu mai e
inhibată de religia densității, iar «peisajele» se
derulează ca niște ceremonialuri ale contemplației
și notației”. „Sintaxa lui Kocsis e calmă,
persuasivă, are naturalețea unei dicțiuni ce curge
fără efort și învăluie stările pe nesimțite, fără
abrupteți”; e „un desenator de amănunte precise,
filigranate”, deși ele nu lipsesc nici acum din
aceste „ceremonii ale melancoliei conduse spre
densitatea lirică, spre nodurile de tensiune
expresivă”. Cistelecan crede că poetul a rămas
același, cu aceeași „ironie sceptică sublimată” în
melancolii, s-a produs numai o detensionare
puternică a limbajului și o calmare a ritmului. în
sprijinul acestei observații putem cita poemul de
mare deschidere Octombrie 1985, în care
sumedenia de detalii se grăbesc parcă să se așeze
în poem pentru a încetini derularea, a frâna
Emil Dumitraș Cassian
Dansul fragmentare
înaintarea printr-o „ecuație de variabile afective,
nu cauți soluții, ci le amâni/ consecința cea mai
probabilă,/ de unde și senzația de zbatere sterilă,
că orice cuvânt rostit nu face decât să-ți
învinețească buzele, agresiunea pornește din
interior, cuvintele se comprimă-n urlet ca să
comunice dintr-o dată toată disperarea de
nesuportat acumulată și moștenită de la șapte
spițe din urmă, să te elibereze din izolarea
afectivă, căci viața nu-i o sumă de zile și fapte, ci
de trăiri (s.m.), avem atâta viață câtă trăim, restul
e instinct”, spre un final cu o concluzie aproape
terifiantă: „după formidabila călătorie prin viață,
la Dumnezeu/ trebuie să ajungă specia,/ nu
indivizii”.
Marile poeme, provocatoare prin intertextua-
lism, narativitate, poeme complementare și
antipoeme aglutinate la corpul poemului ca niște
planete formate din restul de materie ce orbitează
în jurul unei stele, te fură și nu te lasă parcă să te
apropii de cele scurte, te obligă la reveniri, recitiri,
resemantizări, „reluări în alt registru, file de
jurnal, picto-poeme «traduse» în cuvânt, «adaosuri
tardive»: Dacă există o Cale, o afli negreșit,/ căci
nu poți să treci de viață/ nemurind” (Irina Petraș
în România literară nr. 5/ 1 februarie 2013), o
poezie în registre alternante, derutant și
provocator impregnate de înțelesuri și
sugestivitate.
Poemele mai scurte (și de data aceasta, cu
două-trei excepții, prin asta înțelegem poeme de o
pagină sau două, care altădată păreau lungi) stau
nedrept în umbra celor mari, pentru că în cele
câteva versuri sunt concentrate informații ca într-
o celulă. Drept ilustrație, iată două dintre cele mai
scurte: „Și monștri/ se iubesc/ între ei./ Și
se-nmulțesc.” (Și n-aș face greșeala de a omite
specia noastră) și una a cărei confesiune
siderează: „Te rețin obsesiv/ în aduceri-aminte -//
e un abuz/ săvârșit egoist/ din teama de-a nu
rămâne/ singur între cuvinte,// din spaima/ de a
nu ciopli din ele/ cruci de morminte” (Teamă).
Ele nu necesită niciun comentariu, sunt un țipăt
al cărui înțeles nu poate fi răstălmăcit. O altă
imagine terifiantă încheie și poezia Introspecție:
„pe-ntunecate bolți,/ cranii fără fețe,// umbre de
oameni,/ urlet și tristețe”. Aceste metafore
dezvăluie un disconfort existențial aflat în
vecinătatea tragicului - și exemplele ar putea
continua -, melancolia este doar trambulina care
propulsează sentimentele în abis, în insolubil. Ca
structură, Kocsis este un tragic, însă unul de
factură extrem-orientală, de sorginte chineză, cu o
profundă înțelegere a legității firii, acceptată
împăcat, senin, convertită de intelect în trăire, o
seninătate pe care grecii o dobândeau numai prin
suferință: „Dacă există una, în tine însuți e
Calea./ Contemplația/ e paradoxul zeilor, a
noastră/ e numai mirarea.// Singura luptă cu-
adevărat dreaptă/ o dai în insula de conștiință,/
una ești cu tot ce regreți și speri/ în ipostaza de
ființă.// Totul devine clipă și clipită/ de cum
intră-n viață./ Nu contează durata, veșnicia/
rămâne oricum neștirbită.// Nu poți lăsa în
seama minții totul,/ și inima poate decide cu
dreptate,/ legile acestei lumi/ nu le transferi în
eternitate.// Dacă există o Cale, o afli negreșit,/
căci nu poți să treci de viață/ nemurind” (Tao Te
King, adaos tardiv). în șirul reușitelor remarcabile
ale acestui volum trebuie să amintim alte câteva
titluri care ar merita analizate separat, spațiul este
însă drastic drămuit, de aceea voi da câte un scurt
citat unde e cazul: Flautul („zeii ce revin din când
în când din veșnicie/ ca să petreacă o viață cu
noi”), Noapte la Războieni (superbă în întregime),
Poeme siameze („vorbește-mi într-o limbă în care
simt, nu doar înțeleg”), Ceasornic („dojana altui
ceasornic/ zilele vieții bătându-le,/ tăcutul ceas
biologic/ oră cu oră scăzându-le”), Octombrie
2009 (Visul poate fi refugiu/ dar nu și adăpost”),
Dar, îndreptare ratată („senzația că tot fierul din
vene/ s-a transformat într-un colac de sârmă
ghimpată), viață („suma zilelor în care n-am
murit”), Noapte („așteptăm cu sufletul la gură/
revocarea din veșnicie”), Dedicație („Primește
aceste rânduri ca să fie cu tine/ și când eu voi
lipsi”), Coșmar („însingurat în felul celui ce nu se
mai recunoaște/ în propriul trecut, în propria
specie”), Monolog nocturn („N-AVEM NICI UN
STIGMAT/ nici în suflet, nici în gene”), Mama,
Poem de dragoste ș.a.
Voi încheia cu un scurt poem care poartă
amprenta volumului, e un joc de oglinzi, de
alăturări și opțiuni, de asemănări și diferențieri,
de sugestie și tranșanță: „Alături,// sarea mării
mai albă/ decât sarea pământului,/ precum
nordicul față de meridional,// oglinda apei cu
crețuri ușoare/ și oglinda netedă de cristal,/
precum autenticul față de industrial,// modelul
înveșmântat în brocart,/ și nudul acoperit numai
cu privirea,/ precum banalul față cu înzeirea”
(Alături).
Cu acest volum, Kocsis atinge nivelul de la
care poezia produce epigoni.
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
O prozatoare ă la Cluj
Alexandru Petria
In peisajul literar, clujeanca Voichița Pălăcean-
Vereș este oarecum o prezență singulară: în
pofida unei opere literare redutabile și
consistente (trei romane și un valoros volum de
nuvele, apărute în numai cinci ani și care
totalizează aproape o mie cinci sute de pagini),
rămâne, ca scriitor, într-un nemeritat con de
umbră. Scriam, cu câțiva ani în urmă, că este o
prozatoare nedreptățită de critica literară - puțini
au fost aceia care s-au aplecat cu adevărat asupra
scrierilor ei, probabil pe considerentul că lectura
cărților sale nu este una facilă. O altă cauză a
izolării ei consider a fi faptul că nu aparține
niciunei grupări literare; activând mult timp ca
redactor de editură, și-a făcut prieteni deopotrivă
printre debutanți și printre scriitorii consacrați,
printre diletanți și marii premianți ai Uniunii
Scriitorilor din România, rămânând totuși un
artist singuratic, care se regăsește cel mai bine în
interiorul universului ficțional pe care îl creează.
O anume cumințenie, inapetența pentru șoc au
mai pus pedala frânei pe receptarea ei.
Colegi de generație și, într-o perioadă, chiar
concurenți în plan literar (am debutat amândoi în
„Tribuna" în anii adolescenței și o vreme ne-am
înfruntat artistic pe la diverse concursuri
consacrate tinerilor condeieri), i-am urmărit cu
atenție evoluția și pot afirma, fără a fi părtinitor
și fără a exagera, că fiecare dintre cărțile sale este
de neuitat, grație subiectului sau scriiturii în sine.
„Om de editură" (în aproape două decenii, a
fost corector și lector de carte, apoi redactor și
redactor-șef, pentru ca acum s-o găsim în postura
de director de editură), Voichița Pălăcean-Vereș a
debutat editorial abia în 2007, la 40 de ani, iar
debutul său a fost unul în forță, cu un roman,
Ciocolată amăruie (Editura Limes, 2007), ce
tratează experiențele prin care trece o proaspătă
absolventă de facultate ajunsă profesoară la un
liceu, concomitent cu mutarea din casa părinților
într-un bloc muncitoresc.
încadrându-se în realismul critic obiectiv, în
descendența lui Slavici, Rebreanu și a lui Pavel
Dan, scriitoarea înfățișează realitatea României de
la confluența a două milenii: acordă atenție
imaginii de ansamblu, dar și detaliului; accentul
cade mereu pe surprinderea trăirilor interioare ale
personajelor și diverselor psihologii umane.
Dacă în primul roman avem de a face cu o
scriere autoreferențială ce capătă greutate grație
capacității prozatoarei de a se detașa de propriile
experiențe spre a trata o problemă general-umană-
trecerea pragului dinspre tinerețe înspre
maturitatea responsabilă-, în O picătură de sânge
(Limes, 2008), roman purtând tot un titlu
metaforic, Voichița Pălăcean-Vereș aduce în
discuție tema paternității. Subiectul: o familie
descoperă, după șapte ani, că fiul le-a fost
schimbat dintr-o eroare în maternitate și depun
toate diligențele spre a corecta greșeala și a-și
recupera copilul biologic. Totul în roman este
așezat sub semnul autenticității și sincerității.
Portretele personajelor se conturează prin fapte,
gesturi, gânduri și limbaj. Autoarea se mișcă cu
dezinvoltură prin cele mai neașteptate medii
sociale și de cultură, relevând mentalități, pasiuni,
atitudini și taine. Cartea este bine scrisă, încât
cititorii (mai cu seamă cititoarele sensibiluțe!) pot
să uite că au de-a face cu o ficțiune și,
empatizând cu eroina principală, să reacționeze
emoțional, plângând deodată cu Ilinca Vancea,
bucurându-se odată cu ea.
Constantin Zărnescu a numit-o pe Voichița
„un nou prozator transilvan" care nu trebuie
ignorat. Că este așa ne dovedește și cu al treilea
roman al ei, Colecționarul de cactuși (Limes,
2009). Demonstrând că știe să se reinventeze cu
fiecare carte, de data aceasta ne aduce în atenție
o istorie de familie care se întinde pe aproape un
veac. Firul epic principal este întrerupt de intarsii
prezentând scene de viață din trecut, scriitoarea
considerând că „fiecare azi este suma tuturor
zilelor de ieri". Ca tehnică de scriere modernă,
remarc prezența în roman a Cărții colecționarului
de cactuși, fragmente din aceasta prefațând
fiecare capitol. La lectura atentă, se observă că,
deși din punct de vedere științific Cartea
colecționarului de cactuși (și aceasta având-o ca
autoare tot pe Voichița Pălăcean-Vereș, care s-a
documentat temeinic pentru a o redacta) poate
satisface exigențele din domeniu, în roman are
rolul de a puncta momente esențiale din
derularea evenimentelor și de a defini metaforic
eroii. Astfel, de pildă, prezentarea strămoșilor are
drept corespondent în Cartea colecționarului...
capitolele „Substratul", „Amestecuri de pământ",
iar Eliana este eroină în capitolul ce are drept
corespondent secțiunea despre Aloe vera, fiindcă,
așa cum aloe este plantă suculentă, dar nu face
parte din familia cactușilor, nici ea nu aparține
decât prin adopție neamului Nemeș, prin urmare
ea nu știe să... înțepe, ci doar să... vindece.
Volumul Miere peste cenușa zilei (Limes,
2011) conține, conform precizării autoarei nuvele;
în opinia mea, avem de a face cu șapte
miniromane, care ar fi putut fi editate separat,
multiplicându-se paginile. Și de această dată,
Voichița Pălăcean-Vereș s-a vădit a fi atipică: după
trei romane, abordarea acestui gen poate fi
considerat un regres, căci scriitorii parcurg de
regulă drumul invers, de la proza scurtă înspre
scrierea romanescă. Tematica nuvelelor este
Constantin Răducan	Pomul arhetip
eterogenă, construindu-se în jurul unor conflicte
deschise ori trăite în planul conștiinței și redate
prin secvențe de monolog interior. în Miere peste
cenușa zilei, facem cunoștință cu o mamă
veghindu-și fiica (pe care n-a mai văzut-o de ceva
vreme) pe patul de moarte; Din prea multă
dragoste vorbește despre idila dintre o proaspătă
pensionară și un boschetar; Marketing
transfrontalier povestește aventura, în primul
concediu petrecut peste hotare, unei familii
modeste, ce are de pătimit din cauza confuziei
(au în buletine înscris ca oraș de reședință Clujul,
iar pe berea „Ursus" din portbagaj este înscrisă
aceeași localitate, ceea ce îi determină pe tâlhari
să creadă că au de-a face cu niște bogătași
excentrici); Hoțul este povestea unui bătrân țăran
ajuns infractor de nevoie; Curcubeu luminos cu
ochi lăptoși de ceață vorbește despre drama unei
tinere mutilate de cancer mamar, obligate să își
ascundă boala și să lupte cu hărțuirea sexuală; De
la distanță aduce în atenție o istorie petrecută în
epoca trecută - părăsirea unui copil în maternitate
și accentuarea sentimentului de culpă datorită
unui documentar despre orfelinatele ceaușiste.
Biruitor, in sfârșit!, nuvela care închide volumul,
este cea mai reușită, urmărind, în sensuri
contrare, destinele a doi bărbați modelate de
erotism. Un tânăr ajunge criminal din pricină că
obsesia pentru manele a vecinului îl împiedică să
trăiască iubirea carnală cu cea de care s-a
îndrăgostit. Arestat, ajunge în fața procurorului,
un bărbat nefericit trecut de jumătatea vieții, care
plănuiește să-și anunțe familia că vrea să își refacă
viața alături de amantă. înțelegând că pasiunea
înseamnă nebunie (dovadă este cercetatul din fața
sa), renunță la îndrăznețul lui plan, mulțumindu-
se cu o existență plată, lipsită de emoție.
Și în cazul volumului de nuvele Miere peste
cenușa zilei, regăsim aceleași stil alert ce a
consacrat-o pe scriitoarea Voichița Pălăcean-Vereș,
„împănat cu condimente epice care evidențiază
obsesiile românului din plină contemporaneitate,
transpuse fie în succesiunea replicilor dinamice și
pline de semnificații, fie trădând trăiri de ordin
freudian", cum observa V. Goia. „Miere peste
cenușa zilei „este o metaforă care sugerează
duritatea vieții de astăzi, care nu poate fi
suportată decât îndulcită cu sentimentele nobile și
fapte responsabile" (idem).
Fiecare dintre volumele pe care am încercat să
le prezint aici pe scurt confirmă talentul unei
prozatoare moderne, ce practică o analiză
psihologică profundă, prin intermediul căreia
înfățișează individul în manifestările diverse ale
personalității sale. Scriitorul Radu Mareș susținea
că „la grupul de comando al romancierelor
decolate în stol de la Cluj, Voichița Vereș, având
și ea trei romane la activ, din păcate nereceptate
cum trebuie, se alătură cu o proză cuminte, cea a
realismului psihologic, fără sofisticările de
scriitură la modă, dar și cu un talent încăpățânat
despre care vom mai auzi".
Acum scriitoarea Voichița Pălăcean-Vereș are
în pregătire două cărți: un volum de proză scurtă,
Unde se adapă fluturii, și un roman, Cinci zile in
septembrie, care vor vedea tiparul în curând și
care nu mă îndoiesc că vor constitui, ca și
precedentele ei scrieri, o lectură plăcută și
incitantă, provocatoare la meditație asupra
problemelor din societatea românească actuală.
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
in memoriam
Portretul luptătorului la
bătrânețe
Andrei Goția
Pe panglica uneia din coroanele depuse la
mormântul Pr. Tertulian Langa se putea citi: „îți
încredințăm, Doamne, pe aprigul Tău luptător! ”
Inspirate cuvinte pentru a-l descrie pe un miles
Christi (soldat al lui Cristos) ajuns la aproape
nouăzeci și unu de ani, dintre care mai bine de
șaisprezece petrecuți în diferite pușcării comuniste,
iar ultimii în luptă cu boala.
Cum să faci, în câteva rânduri, bilanțul unei vieți
atât de lungi, atât de pline? Cum să-ți evoci bunicul -
discipol al unor sfinți, fost deținut politic, preot, vicar
general, decan, scriitor bisericesc, poet, conferențiar,
compozitor - pentru informarea și edificarea
publicului cititor? Demersul meu va fi inevitabil
selectiv, dar, sper, reprezentativ.
Bunicul a avut marele dar să se întâlnească, la
vârsta tinereții, cu mai mulți sfinți, care i-au marcat
indelebil și fecund viața. Cititorii vor zâmbi, poate,
îngăduitori, dar n-am greșit, căci, iată, la 31 august
a.c., monseniorul Vladimir Ghika, care i-a fost
bunicului duhovnic timp de șapte ani și care a murit
ca martir la Jilava, va fi beatificat. Și episcopilor loan
Suciu și Tit-Liviu Chinezu, care l-au format pe
bunicul prin exerciții spirituale, prin sfaturi, dar mai
ales prin exemplul lor, urmează să le fie recunoscută,
la o dată pe care o sperăm cât mai apropiată,
mărturia de sânge despre Cristos.
Spunea mons. Ghika: „A-L iubi pe Dumnezeu
înseamnă a găsi putința de a fi fericit până și în cele
mai cumplite nenorociri”. Poate aceste cuvinte ne pot
ajuta să înțelegem cum, urmând să fie arestat,
bunicul îi șoptește Preasfințitului Suciu, la care venise
pentru sfat cu privire la drumul de urmat: „Iată
răspunsul Sfintei Providențe. Aceasta trebuie să fac.
Aceasta mi-e chemarea”.
Au urmat ani lungi, grei, de luptă cu un sistem
creat pentru a ucide: foame, frig, bătăi, izolare,
umilințe peste umilințe. Iată un exemplu de cum
erau tratați „dușmanii poporului”: „Rămas tot atârnat
de fus, tot între cele două mese, cu tălpile bine
expuse la bătaie, nu îmi vedeam torționarii. Fiind cu
capul atârnând în jos, nu aveam cum să văd ce se
petrece-n spate. Nici nu era nevoie. Ochii, cel mult
puteau vedea, dar nu puteau simți. Bietele tălpi însă
simțeau. Și nu simțeau doar ele: simțeau și rănile din
fese, în care parcă sângele stătea să izbucnească la
fiecare lovitură primită prin bocanci. Cum acționa
și-atunci principiul vaselor comunicante! Dădeau în
tălpi, dar sângera și fesa. Și nu se mai opreau. Nu
am avut luciditatea să număr loviturile. Cincizeci, o
sută? Mie mi se părea c-ar fi fost mii.”
în iunie 1964, după aproape șaptesprezece ani de
absență, bunicul a fost eliberat și a putut să se
întoarcă la cei dragi. Iată cum descrie momentul
regăsirii: „.Aveam în față cinci statui, cinci neclintite
întrupări ale iubirii care nădăjduise dincolo de orișice
nădejde. E sigur că doar câteva clipe, însă părelnic
ore, a trebuit să treacă până să ne venim în fire. Nici
unul n-a rostit cuvânt; cuvântul se-neca în bucurie.
Prima scăpată din băierile bucuriei, ca într-o exaltare,
a fost fetița mea, cea care aproape nu mă cunoscuse,
ea a țipat întâi, în trâmbiță de înger, TATAA!! Soția
mea, firesc, trăia momentul cu o intensitate care o
gâtuia. Stătea la pieptul meu. Apoi, toți ceilalți; am
devenit o singură îmbrățișare.”
Când privim cu admirație la bărbații deosebiți pe
care-i întâlnim, uităm adesea că strălucirea izbândelor
lor politice, culturale ori spirituale n-ar fi existat fără
iubirea necondiționată, totală, asiduă a soțiilor lor.
Primul care s-o recunoască ar fi fost bunicul, care a
fost susținut până în ultima clipă de iubirea bunicii,
iar în ultimii ani, chiar și de umărul ei firav.
Nu se mai prea întâlnesc soți care să fi crescut
împreună vreme de decenii: bunicul și bunica au
sărbătorit anul acesta șaizeci și cinci de ani de
căsătorie rodnică și neîntinată, aur îndelung purificat
în creuzetul luptei zilnice cu sine și cu greutățile
vieții.
Când o întrebam cum a trecut prin calvarul celor
peste șaisprezece ani de detenție ai soțului, în
modestia ei rar întâlnită bunica ne îndemna
să-l întrebăm mai bine pe bunicul, ale cărui
experiențe erau, ne spunea ea, mult mai edificatoare
pentru copiii care eram.
Dar cum a putut o tânără soție, însărcinată în
luna a treia, să-și vadă soțul smuls de lângă ea și dus
„doar să semneze o declarație”, cum mincinos
încercau s-o liniștească milițienii care
l-au arestat pe bunicul? Cum a putut să-și crească
fetița cu speranța că aceasta va ajunge să-și vadă
tatăl, speranță împlinită, chiar printre zăbrele, abia
după șapte lungi ani fără nicio știre despre cel drag
încarcerat? Cum a reușit să se descurce cu banii,
redusă fiind, ca soție de deținut politic, la slujbe de
jos și prost plătite? Cum a mai rezistat încă nouă ani
uscată de dorul soțului? Lista ar putea continua
prelungă, dar răspunsul bunicii ar fi fost același:
crezând nezmintit, cu o credință reînnoită zilnic, în
iubirea lui Dumnezeu Care ne vrea doar binele, Care
nu ne încearcă niciodată mai mult decât putem noi
duce și Care ne susține clipă de clipă cu harul Său,
ne putem lăsa conduși pas cu pas, zi de zi, prin orice
încercări, tot mai aproape de El, până la întâlnirea
finală, care va fi trecerea din această viață în cea fără
de sfârșit.
Dacă, poate, bunicul se remarca printr-o
inflexibilitate și o severitate ascuțite în lupta cu
comunismul, mai puțini îi cunosc latura duioasă și
ludică vădită de o poezie ca Joacă:
„Veverița spune
că, mâncând alune,
a zărit, sus pe codiță,
o fetiță
din minune.
Un vânt-vijelie,
venit din câmpie,
pe frunte i-a pus zuluf,
pămătuf de păpădie.
Zorile, din rouă,
mărgeluțe nouă
i-au pus sub sprâncene,
prinse-n gene
amândouă;
Iar o mămăruță
roșie, prostuță,
s-a oprit din zbor sub nas
drept măsură
pentru gură.
Seara, greierașul
oacheș și poznașul,
ca să-i facă jocul sprinten,
bate-n pinteni.
Pr. Tertulian Langa
Și mai din nimica,
tata și mămica
și-au făcut așa păpușa,
jucăușa,
dulcea, mica.
Știu un prunc cât nuca,
cu ochi ca mămuca,
din tăticul ei declamă
și o cheamă Măriuca.”
Student eminent, bunicul nu putea înțelege cum
unii, chiar dintre preoți, odată absolvite studiile,
arareori mai deschid o carte. El, care predicase mii și
mii de predici, citea zilnic și se ținea la curent și își
pregătea conștiincios fiecare predică ca și cum ar fi
fost prima. Multe dintre ele au fost publicate, însă
una este să le citești, alta să le fi ascultat în catedrală.
Bunicul a scris nu din orgoliu de autor, ci
conștient de nevoia de a umple goluri existente în
literatura de specialitate în limba română. Inspirația
imperativă care-l motiva îi venea din Sf. Luca: „Oricui
i s-a dat mult, mult i se va cere” (12, 48). Conștient
de multele daruri primite, bunicul își simțea datoria
de a le fructifica: un proiect major, realizat cu ani de
trudă, a fost traducerea versificată a psalmilor după
monumentala ediție TOB (Traduction oecumenique
de la Bible). Pentru studenții în teologie și pentru toți
cei care doreau să-și adâncească credința, bunicul a
scris un dicționar teologic de bază. Rodul talentului
poetic al bunicului sunt două volume de poezii, unul
cu poeme din detenție, altul cu texte religioase.
Mulți apropiați și rude se întrebau cu voce tare în
ultimele luni: „Nu a suferit destul?” De ce permite
Dumnezeu suferința? De ce unii au parte de atât de
multă? Tainice întrebări și încă mai tainice
răspunsuri. într-una din ultimele noastre întâlniri, la
scurtă vreme înainte de a muri, bunicul m-a
întâmpinat spunându-mi: „Mergem înainte!” Trupul
lui musculos de campion la înot era acum încovoiat
și descărnat, brăzdat de numeroase escare; mintea lui
adamantină mai licărea sporadic prin pâcla bolii, iar
verbul său viguros abia se mai putea înțelege.
Profundă kenoză, care poate fi îmbrățișată doar
pășind după Cel Răstignit, pe Care Pr. Langa L-a
urmat toată viața. Lui îi adresează bunicul, acum față
la Față, această rugăciune:
„Doamne, Isuse, Tu ai iubit viața cum nimeni n-a
iubit-o. Ai cunoscut și moartea cum nimeni,
niciodată, nu a cunoscut-o. îți mulțumim că ne-ai
primit alăturea de Tine în viață și în moarte, măcar
la marginea durerii. Isuse, Tu ai intrat în moarte,
pentru ca, «dincolo» din moartea Ta, noi să sorbim
viață, ca viața Ta să fie viața noastră.”
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Sunt îndrăgostit de
Dumnezeu numai pentru un
singur motiv: pentru că este
iubirea pură”
de vorbă cu scriitorul Mihail Gălățanu
Alexandru Petria: - Mihail Gălățanu, anul
acesta împlinești 50 de ani...
Mihail Gălățanu: - împlinesc și nu împlinesc,
fiindcă, de la o vârstă, ajungi mai mult „bebeluș”,
naivitatea ta devine de-a dreptul ingenuitate și
tinde spre ignoranță, știu că nu știu nimic, că nu
am trăit, am trăit totul fără să trăiesc nimic - și
moartea se apropie, din boturi și răsuflări umede.
Da, pe 11 septembrie 2013, voi împlini 50 de ani,
dacă e, încă, să dialoghez cu buletinul de
identitate. Galațiul meu natal s-a grăbit chiar să
mă serbeze primul, cu o cărticică în miniatură, al
cărui format nu depășește patru centimetri
pătrați. Cartea este apărută de anul trecut, scrie
pe ea 2012, pare-mi-se, trebuia să o lansăm din
decembrie anul trecut, dar n-am reușit eu să ajung
până pe 20 decembrie, așa că s-a amânat, totul,
pentru 12 ianuarie. A fost o întâmplare foarte
frumoasă, pentru care îi mulțumesc, în primul
rând, Florinei Zaharia, care a fost chitită să o
înfăptuim. Cât despre vârstă, vorba generației
mele, cea care a făcut Revoluția și Piața
Universității: Vom muri și vom învinge!
- N-am murit și am învins?
- întotdeauna învingem prin moarte. Sau nu
învingem! Iisus Christos a învins prin moarte și a
învins și moartea. Iuda, nu. Toată credința mea se
rezumă la: „Dumnezeu este Domnul și El ni s-a
arătat nouă.” Sunt un Mărturisitor, unul chiar de
profesie. Știi de ce scrie pe Burta înstelată, ca
semnătură, „Robul lui Dumnezeu, Mihail”? Este
mărturisirea mea, încă din timpul vieții, din trup,
la înfricoșătoarea judecată. Eu am să spun
Domnului: Doamne, fă ce vrei cu mine, dar eu
Te-am mărturisit pe Tine încă din trup. Din carne
și oase a venit strigătul meu. Iar dacă nu vrei să
mântuiești pe cei din jurul meu, pe femeia mea,
pe fiul meu, pe tatăl și pe mama mea, degeaba
mă mântuiești pe mine, eu vreau să șed în Rai
doar înconjurat de ei, căci ce haz are raiul fără de
prietenii și oamenii pe care i-ai iubit? Raiul e
chiar însăși prezența prietenilor și a oamenilor pe
care i-ai iubit, Iadul este doar absența desăvârșită
a Iubirii, care e Christos - și în Iad nu prea șade.
Raiul este acolo unde iubești. Și scrii. Iar eu
iubesc și scriu în România. Și nu pentru că nu
am avut de ales, ci pentru că am ales astfel.
Puteam să rămân pentru totdeauna în Franța. Dar
nu m-a lăsat inima. Deși am iubit enorm Parisul.
Dar, punând în balanță, am iubit mai mult
România. România este țara mea. Poți să iubești
limba română, siluind-o, chiar. Dar să o iubești.
Mesajul meu este despre virilitate, pentru că este
despre bărbat. Sunt bărbat în toate ale mele, chiar
dacă îmbătrânesc. Sunt îndrăgostit de Dumnezeu
numai pentru un singur motiv: pentru că este
iubirea pură. Iar ochii mei sunt arși după ideal -
și așa au fost dintotdeauna: am pus mai presus
tot ce am iubit. Cum poate Dumnezeu, care este
Iubirea însăși, să îi dea pe unii afară din Rai,
aruncându-i afară din iubirea mea, care este la fel
de sfântă, ca a Lui? Dacă ar fi așa, Raiul ar fi
numai o glumă proastă. Firește că îmi doresc să
mă adăp din râurile Raiului, dar nu vreau să o fac
singur. Și nici nu e loc de blasfemie sau răzvrătire
aici? Am să îi spun: Christoase, stăteai la masă cu
cei 12 ai tăi, unii vrednici, alții - poate - mai
puțin vrednici, unii trădători, alții vânzători: dacă
ar fi venit Tatăl în persoană (deși Tu ești și
Tatăl!), ai fi aruncat pe vreunul din Gura Ta? Nu
cred. I-ai fi ținut pe toți, alături de Tine, ca
păstorul în jurul oilor. Fă-mă oaia cea din urmă,
dar ia-mă cu Tine! Nu mă lăsa afară! Nu mă lăsa
afară din Dragostea Ta! Dar Iisus mai este și
Logos. Toți scriitori și artiștii de la Christos și
numai de la El au Logos. Dar au dreptul să facă
tot ce vor cu el, căci aici este libertatea. Logosul
este Sabia Gurii lui Christos. Este tăișul Sabiei
Lui. Și cine, oare, are pe lume, o sabie mai
ascuțită?
- Nu la asta mă refeream, dar să fie primit și
așa. Văd că ai vorbele azi la greu la purtător.
Convenție acum - sunt un ins puturos sau
nepriceput, care se sustrage să te descrie. încearcă
tu, un Gălățanu de la A la Z.
- Nu știu cine e Gălățanu. în afara unui om
care se roagă, scrie, iubește, bea, ca orice muritor,
iubește berea, adoră vinul, mai linge un vizichi,
mai un cognac... Căruia îi place, nespus,
dragostea, chiar dacă îmbătrânește, i s-au aprins
călcâiele după mai multe muieri, le invidiază,
uneori, tinerețea/ naivitatea/ ingenuitatea. Care
adoră jocul - și ar dansa și juca, tot timpul, pe
muzica inimei lui. La agape, ascultă ore în șir
muzică grecească, precum și dansează. Care a
dansat cazacioc când era mic, pentru că asta se
dansa în familie. Care scrie o continuare a Fraților
Karamazov, pentru editura Cartea Românească
(Mădălina Ghiu i-a găsit un titlu provizoriu:
Ultimul Karamazov) - sau, cine știe, pentru o altă
editură...
-	Nu-ți știi valoarea literară? Ești un scriitor
slab?
-	Las pe alții să comenteze. Ce e aia valoare
literară? Unii m-au făcut zob, alții m-au ridicat în
slăvi. Pe care să îi cred? Pe care să îi credităm?
Criticii? Să le dea Dumnezeu după sufletul lor.
Mai ales judecătorilor sperjuri. Mihail Gălățanu e
un scriitor - și atât. Uneori orgolios, alteori
disperat.
-	Care-i pasa actuală? Că stăpânești eschivele..
-	„Pasa” actuală e de reconsiderare. A
limitelor. A lucrurilor pe care le-am generat. De
Mihail Gălățanu
exemplu, cu trufie, mi-am dorit să nu las
indiferent pe nimeni: am dorit să fiu fie iubit cu
adorație, fie urât temeinic și definitiv. Biet prost
ce am fost! Am fost un clovn foarte trist. Și uite
că așa mi s-a întâmplat. Să fiu foarte iubit - ori
foarte urât. Să nu las pe nimeni indiferent. Să
trezesc mari pasiuni pe care să nu le pot stăpâni.
Recunosc, am fost grandoman uneori. Jale mie!
Acum aș vrea să întorc lucrul ăsta. Să mă
reprogramez. Să fiu numai iubit, cât de cât, așa,
doar cât e negru sub unghie. Atât. Și atât să îmi
ajungă. Să fiu măcar acceptat. Simpatizat. Să mă
reprogramez. Să îmi termin opera. Fiindcă, da, în
ciuda tuturor teribilelor post-modernisme, eu,
precum autorii din vechime, am vrut să am o
operă. Pe urmă mi-am dat seama că opera e viața
mea. Chiar viața mea. Scrisă toată, până la capăt.
Dar viața mea e praf și pulbere - și atunci și
opera mea e praf și pulbere. Am fost contestat ca
tot și ca orice, până și ca jurnalist, de către un
fost bun prieten al meu - deși din jurnalism
mi-am câștigat bănuții vieții mele timp de trei
decenii, de pe la 19-20 de ani (primii bani din
jurnalism i-am câștigat de pe o cronică literară).
Jurnalist? Contestat. Operă literară? Contestată.
Mai rămâne de contestat doar viața - iar aici m-aș
încumeta chiar eu. Oare am trăit? Nu-mi rămâne
decât să mă îndoiesc și despre asta. Viața mea a
fost un NU tragic spus trăirii.
-	A avut o relație „de amor” și cu Poliția
pentru literatura ta.
-	Am avut. O noapte cu patria și Româna cu
prostii au fost una și aceeași carte, scrisă undeva
cam prin iunie 1996, înainte până și de debutul
lui Marius Ianuș (care a spus că eu aș fi „copiat”
după el...). Evident, exasperarea a ceea ce era
atunci România - să nu uităm că nici nu se
făcuse schimbarea de la guvernare a „cripto-
comunismului”, Ion Iliescu era încă/părea etern,
fascinant și mai inamovibil ca judecătorii...
O noapte cu patria e un pamflet și nu e
împotriva Patriei, ci împotriva noastră, a
moravurilor noastre, ale românilor, de atunci.
Lucrurile s-au schimbat, însă, în bine - și acum
Patria nu mai face trotuarul la Stambul. Ce vreți
să contestați la el, la pamflet? Vreți să spuneți că
România nu a făcut trotuarul, la Stambul, prin
fiecare fată care se ducea acolo, cu gândul de a
stoarce bani din prostituție? Mințiți. Poliția, însă,
1O
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
în loc să aresteze târfele, se gândea să ne aresteze
pe noi... Noi, care nu „producem” nimic...
Modelul meu a fost identificabil în discursul
înflăcărat al lui Ioan Botezătorul... Nu neg că am
exagerat. Dar hiperbola este modul de a
înfățișa/îngroșa tușa lucrurilor. Au, oare, nu
folosea Eminescu hiperbola? Avea el un discurs
molatec - sau, dimpotrivă, unul pătimaș?
- Eu nu contest nimic, m-a amuzat prostia
autorităților. Oare chiar s-a schimbat situația? Nu
putem să înlocuim Istanbul cu Bruxelles?
- Nu putem. Lucrurile nu sunt la fel. Iar
integrarea noastră în UE trebuie să fie o
prioritate. Problema este cum. Iar aici putem
contesta totul, avem libertatea de a o face, de a
pune probleme, de a ne apăra înverșunat punctul
nostru de vedere. Exemple au fost, dinspre Cehia,
Polonia, Ungaria, care au negociat la sânge fiecare
aspect, în aderare și post-aderare. Ceva s-a
schimbat, totuși. Suntem pe o altă buclă.
Bruxelles nu e chiar înalta Poartă, deși zăcăminte
de obediență se află cu toptanul în România.
- Te-ai cumințit.
- Dacă vrei, da. Nu poți fi nici nebun, nici
răzvrătit viața întreagă.
- Alex. Ștefănescu a scris despre tine: „Mihail
Gălățanu are destinul unui poet damnat. El și
seamănă la înfățișare, prin ceva indefinibil, poate
printr-un amestec de iluminare și noroc, cu
Arthur Rimbaud, cu Serghei Esenin, cu Nicolae
Labiș. De peste douăzeci de ani toate îi stau
împotrivă, în încercarea de a-și face cunoscute
versurile. De peste douăzeci de ani nu are parte
decât de gloria de a vorbi într-un pustiu. Și totuși,
în această lungă perioadă, a continuat să scrie, cu
o tenacitate surdă, de Sisif, și cu o bucurie trăită
pe cont propriu. Nimic nu l-a descurajat. Din
strădania lui au rezultat câteva mii de poeme,
imposibil de inventariat. Dintre ele, câteva sute
sunt extraordinare, prin forța lor vizionară și prin
utilizarea limbii române cu mare artă. Poetul
poate fi considerat un Paganini al poeziei, ținând
sub bărbie, în locul unei viori Stradivarius, un
dicționar. Din fericire, creația lui nu s-a risipit în
aer, asemenea unui recital, ci s-a păstrat, fie și în
dezordine, în caiete, în cărți și reviste, în memoria
computerului, pe dischete. Dacă n-ar mai scrie
nimic și s-ar ocupa - în sfârșit, eficient - numai de
administrarea acestei averi literare, poetul și-ar
asigura un loc în istoria literaturii române și ar
trăi fără griji până la sfârșitul vieții. Unele poeme
ale sale - Lunatecii sau Nu voi muri din cauza
morții mele - ar ajunge în mod sigur în manualele
școlare și ar avea parte de tot atâtea comentarii
critice ca După melci de Ion Barbu sau 11 elegii
de Nichita Stănescu."
- Alex. a vrut să spună că sunt/ am fost, măcar
pentru o perioadă a vieții mele, urmărit de
nenoroc. Și că multe mi s-au fost împotrivă. A
avut dreptate despre unele asemuiri structurale cu
numiții Rimbaud, Esenin, Labiș, toți trei foarte
iubiți de mine. Am căutat să înving toate acestea
scriind. îndârjindu-mă. Urlând, atunci când a fost
nevoie. Recunosc, am fost un renegat. și un
răzvrătit. Dar nu împotriva lui Dumnezeu, ci
împotriva lumii acesteia. Care, negreșit, este
stăpânită de Diavol, dar nu pe deplin. Mai vine,
din când în când, o adiere paradisiacă, dinspre
Dumnezeu. O mireasmă de înger, care ajunge
aproape parfum.
- Tumultul ți l-a dat și gazetăria? Ca scriitor,
ai câștigat de pe urma ei?
- Am și câștigat, am și pierdut, dragă
Alexandru. Nu, tumultul a fost în mine - și a fost
același tumult ca în Labiș, Rimbaud, Esenin,
pentru că m-am regăsit în ei și în tumultul lor.
Am pierdut, din cauza gazetăriei, poate ceva din
mână, care s-a „tocit” oarecum, sub patina rutinei
scrisului zi de zi ca să îmi câștig traiul. Dar din
asta mi-am câștigat viața zilnică - și codrul de
pâine pe care l-am pus pe masă. Și n-am trăit rău,
n-am a mă plânge. Poate nici grozav. Dar scrisul
trebuie asumat, până la capăt. în privința
gazetăriei, singurul text antologic pe care îl
cunosc - și este și elogiu, în același timp, dar și
descripție extrem de exactă, este al lui Marquez.
Este credo-ul meu jurnalistic, totodată - și textul
după care mă călăuzesc. Mă regăsesc perfect în el.
Am câștigat că am putut trăi de pe urma
jurnalismului, am putut supraviețui de pe urma
talentului meu, am condus mai multe gazete -
ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Am fost la
Paris tot de pe urma jurnalismului, mai întâi
(sigur, a contat cu siguranță și faptul că eram
scriitor, cei de la Paris își doreau personalități
tinere, în formare, tocmai ca să îi poată forma ei,
ceea ce s-a întâmplat și cu mine), am terminat o
școală postuniversitară de relații internaționale și
jurnalism, pot spune că am o diplomă
internațională datorită acestui lucru - e drept, care
nu mi-a folosit la nimic (sau, oricum, nu la prea
mare lucru) atunci când m-am întors în România,
puteam muri de foame cu ea în mână. Și acesta a
fost un motiv întemeiat spre a scrie O noapte cu
patria. Dar O noapte cu patria are - și asta nu s-a
văzut - un puternic substrat erotic și de dragoste
față de Patrie. Patria nu e altceva decât o femeie.
Cel puțin pentru mine, ca bărbat. O femeie
frumoasă, superbă, ravisantă, răvășitoare, cu care
ai face dragoste toată viața ta, chiar dacă nu este,
întotdeauna, foarte fidelă. Sau poate că este, dar
versatilitatea asta face parte din frumusețea ei.
Maxim Dumitraș	Cămașă de andezit 1
Dacă îmi iubesc Patria, am fost întrebat adeseori.
și, dacă da, cum am putut scrie O noapte cu
patria. Ce întrebare imbecilă! Răspund, pentru ea,
toți anii vieții mele, mai puțin perioada pariziană
(și concediile de peste an), trăiți în România,
bătuți pe muchie. Răspunde faptul că am scris în
limba română, deși puteam să o fac, de pildă, în
franceză (am și făcut-o). Și multe alte lucruri. în
primul rând, faptul că sunt român. Și că, atunci
când voi muri, vreau - așa cum mi-a spus mama
mea - să fiu înfășurat, în loc de o pânză albă, în
tricolor. Mamei îi plăcea strofa aceea scoasă din
tricolor, „scrisă” tot de un moldovean: „Iar când,
fraților, m-oi duce/ De la voi și-o fi să mor/ Pe
mormânt, atunci, să-mi puneți/ Bravul nostru
tricolor.” Simt, pentru Patrie, ceea ce simt pentru
o femeie cu care am trăit toată viața. M-aș culca
de oricâte ori cu Patria, în fiecare noapte. Patria
nu este nimic altceva decât o femeie. Minunată,
cu șoldurile în fluture, cumplit de iubăreață, care
te suge de toată vlaga. Aceasta - și numai aceasta
este înfățișarea mea despre Patrie: cea mai
frumoasă femeie cu care m-am culcat vreodată.
Cu Patria poți face orice lucru pe care îl poți face
cu o femeie. Patria este femeia mea fatală. Eternul
feminin. Și efemerul feminin. Patria este cea mai
frumoasă pereche de sâni pe care am sărutat-o
vreodată. Patria este cea cu care îți faci copii. Nu
măicuța bătrână, cu brâul de lână. Patria este o
femeie tânără, concupiscentă. Și toată poezia mea
despre patrie este una erotică. Nemaipomenit,
cumplit de erotică. Patria este o vulvă tresărindă,
pulsândă. Sidefie. Violacee. Neostoită. Vorace.
înghițindu-mă. La fel de lacomă ca timpul. Asta
este definiția mea despre Patrie. Cei care au
înțeles altceva sunt niște dobitoci - și atât. Am să
mă iubesc cu Patria mea până voi muri. Am să
îmi dau drumul în Patria mea de câte ori vreau.
Poliția poate să stea pe margine - și să se uite.
- Nu ești apt...
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
- Apt-necombatant. De dat la școala de
aptitudini.
- Cum scrii? Ai un program?
- Nu am. Singurul program e inspirația. Scriu
dimineața, de la 8 la 2, cu gândul că un volum
trebuie să aibă o coeziune, trebuie să fie un
proiect, unitar, închegat, care să spună ceva lumii.
Proiect am, program nu. Urăsc programările, îmi
vine să vărs din cauza lor. Până și cele la medic.
Dar un proiect mental trebuie că există.
Călăuzitoare, în absolut, e numai inspirația.
Deasupra canapelei mele din bucătărie, lângă
căpățânile de usturoi, stă atârnat un format A4,
cu tot ce cam am de gând să scriu în viața asta.
Sigur că tai (de) pe el, modific, adaug. Proiectul
meu e în continuă schimbare și redefinire. Uneori,
sunt Amfion constructorul, alteori detest toate
construcțiile. Sunt o ființă a contrastelor. Am, în
mine, o lent-distrugătoare (așa am avut de la
început) melancolie slavă. încerc să mă încurajez,
să mă îmbărbătez singur, când mi-e teribil de
frică. Iar fobii sunt peste tot, începând cu cea
instinctivă, a fricii de moarte. Sunt nopți în care
sunt foarte slab, aproape disperat, iar, alteori, zile
în care îmi șoptesc, in petto, că merită să
supraviețuiești, în ciuda bolii, mizeriei etc. Mă
face să râd în hohote ideea că lumea crede despre
mine că sunt bogat, deși salariul meu este minim
pe economie - fiindcă mai jos nu se poate. Nu
mă plâng. Așa am ales eu să fie, deci eu sunt
singurul vinovat. Lumea crede despre mine
plăsmuiri fantasmagorice. Și mai sunt unii critici
care nu se pricep deloc la psihologie. Nu înțeleg
nimic, de exemplu, despre mine și relația minelui
meu cu Dumnezeu, pentru că ei nu au o
asemenea relație - și nu știu cum să o perceapă.
Celor care mă cred megaloman aș dori să le spun
că unul dintre citatele mele favorite, care mă
definește este unul din Octavian Paler (citez
aproximativ, din memorie): „Dacă lupii ar ști că
sunt iepure ascuns în piele de vulpe, m-ar sfâșia!”
- Devoalează ce e pe coala A4.
- Sunt câteva titluri: Mortul îndrăgostit, Cartea
lui Iov cel tânăr, Cântarea miresei, Doine &
balade, Despre cum iubesc în timp ce mor, Eu
vin din tradiție...
- A publicat relativ mult. Dar nu prea figurezi
în topuri. Ce zici, de ce?
- Nu știu. Tu de ce crezi? Privind publicatul,
nu știu dacă e mult sau puțin. Am publicat atât
cât mi-a trebuit. Eu vreau să mă exprim pe mine.
Asta e prima mea grijă. Nu știu dacă e mult sau
puțin. Da, poate că și asta e o cauză datorită
căreia, eu știu, nu aș fi în topuri. După moarte,
promit să public mai puțin. Dar cine e în topuri,
că nu știu? Sunt locuri justificate? Dacă da,
atunci e bine. Oricum, nu îmi rămâne decât să
scriu și să aștept, cătinel, vremea când, poate, am
să fiu acolo. Dacă îmi spui la cine te referi,
promit să comentez dacă sunt ori nu pe merit
aceia acolo, „în topuri”. Cine face aceste topuri?
Critica literară? Dar ea oricum e pe bisericuțe.
Rareori, un critic care nu face „parti-pris”-uri. Și
ca să dau eu primul un exemplu - unul care să nu
fie o pledoarie „pro-domo”, am să spun:
Gheorghe Grigurcu. Dar, iată, ca să nu deviez de
la sujet: Luca Pițu e în topuri? Că eu nu îl văd.
Și, pentru mine, cel puțin, este egalul lui
Patapievici, dacă nu mai mult, la capitolul „eseu”.
Și, chiar de mi-ai fi spus că eu aș fi, vezi dragă
doamne, primul în topuri, cred că
topurile/ clasamentele actuale sunt strâmbe:
ierarhii întocmite pe picior - sau în boxă, sau în
debara, pe întuneric. Să mai dau un exemplu:
Silviu Lupașcu este, pentru mine, un demn urmaș
al lui Culianu și Eliade. Și care e locul lui în
topuri? Niciunul.
- Nu zic nimic, s-au dus vremurile cu critică
literară serioasă. Dar Mihail Gălățanu, ce e
poezia?
- Poezia e prima oară când primești un șut (la
fotbal) în boașe și rămâi fără aer.
- Care a fost cea mai importantă realizare a
ta? Dar cea mai mare neghiobie?
- Cea mai mare realizare este fiul meu,
Cristian, lumina ochilor mei: iubit până peste
poate, năzdrăvan, un copil de poveste/ din
povești. Cât despre neghiobii, lista e atât de lungă
încât acoperă distanța de la Pământ la Lună. Una
ar fi, poate, că nu am rămas la Paris, dar, aici mă
repet, n-am putut, „n-am avut sufletul”. A doua,
cu siguranță, este că nu am ascultat-o pe Monica
Lovinescu, ea a fost șansa vieții mele, la acel
moment. Din trufie, nu știu de ce, din naivitate,
din prostie, din prea multă independență...
- în ce n-ai ascultat-o?
- în mai multe. Ea a vrut să mă ajute - a vrut
să vorbească cu Gabriel Liiceanu. Am spus: nu,
mulțumesc frumos. Nu îmi dădeam seama ce
putea ea face pentru mine. Și ce însemna
cuvântul ei. N-am vrut să o „deranjez”. Deși ea se
oferise. O, sfântă naivitate a tinereții... Acum,
dacă aș putea da ceasul înapoi, aș schimba
lucrurile. Aș fi vizitat-o/aș vizita-o mai des. Când
însă ai 29-30 de ani îți închipui că ai toată viața
înainte și, mai ales, că ea e nesfârșită. Din păcate,
nu este...
- Uniunea Scriitorilor e în dificultate. Ce s-ar
putea face pentru breaslă, ca scriitorii să aibă o
viața mai ușoară?
- Din păcate, ne întrebăm cam târziu. Dar
întotdeauna se poate face ceva. Uniunea
Scriitorilor a făcut și ea, cât a putut. Ne lipsesc
managerii culturali. Aceia care, unii, învață afară -
și, apoi, tot afară rămân. Iar obștea scriitoricească
tot fără manageri culturali rămâne. Managerii
culturali ar trebui să se ocupe de a face bani
cu/ din/ pentru cultură - și nu să se rezume doar
la a-i cheltui. Ei trebuie să fie doar buni gospodari
ai locului, dar pot fi și oameni cu viziune.
Managerii culturali ar trebui să fie categoria
profesională care să scoată arta/ cultura din criză,
mă refer la criza financiară, nu la cea de idei.
Altfel, scriitorii/artiștii vor rămâne cenușăreasa
lumii. Și de ce ți-ai alege o meserie/vocație de
cenușăreasă?
- De întrebat, ne-am mai întrebat Și am
rămas cu întrebările.
- Am rămas cu întrebările pentru că în cultură
nu se mișcă nimic. Totul e încremenit, iar asta se
întâmplă de 20 de ani. Nu apare niciun proiect
nou câștigător. Nu poți vedea o instituție nou-
înființată, una singură, care să aducă un suflu nou
în cultură. Nicio speranță, nicio zare de speranță.
Nu se propune nimic în cultura română, cel puțin
la nivelul instituțiilor și proiectelor, adică pentru
Eugen Petri	Presa pentru personaj 2
viitor. Nici în perioada așa-zisului (falsului)
„boom” economic, 2000-2008, n-a adiat nici
măcar o geană de speranță. Aceleași structuri
îmbătrânite, unde oameni închistați și reumatici
s-au retras să moară, ca în cimitirele elefanților.
Nicio șansă!
- Refuz să cred că nu sunt șanse. E un ocean
de indolență, da.
- Nu numai indolență, eu nu despre ea
vorbesc. Vorbesc despre lipsa de inițiativă și
orizont. Despre lucruri clare, punctuale: lipsa de
antreprenoriat cultural. Uite, eu, în locul USR, aș
vinde revistele literare/titlurile (cu care se poate
pune gaj și în bănci, un brand e o valoare) - și
așa m-aș capitaliza. La licitație. Publică. O să îmi
spui că nu sunt interesați. Și dacă sunt?
- Mihail Gălățanu, văd că ne-am cam lungit,
luați cu una, cu alta. Ai fi vrut să vorbești despre
ceva de care nu te-am întrebat?
- Ne-am luat, așa e. Poate altădată. Printre cele
mai dragi teme ale sufletului meu, gata pentru un
alt interviu, altcândva, cine știe, sunt: poezia de
dragoste, ce înseamnă să fii un „poet al sexului”
și ce înseamnă poezia de dragoste, meseria de a fi
discipol, jurnalul, Ultimul Karamazov, leșinurile
mele din adolescență, balsamurile spirituale ale
maestrului meu, minimalism și maximalism,
despre fracturism și generația 2010...
- Chiar, ce e un poet al sexului? Ultimul
Karamazov e de pe coala aia A4 de care ai vorbit?
- „Un poet al sexului” nu există. Există numai
poezie de dragoste. Chiar dacă este „super-
erotică”, electrizantă, nonșalantă, „nerușinată” -
așa cum stă bine unei poezii. Spun asta pentru că
deseori mi s-a întâmplat să aud, mai fățiș ori mai
pe la spate, idea că aș fi un „poet al sexului”. Da,
Ultimul Karamazov este de pe coala A4. Este
continuarea la Frații Karamazov, o carte care mi-e
dragă - și a cărei continuare o scriu.
îți doresc succes, Mihail Gălățanu!
Mulțumesc pentru interviu.
- Și eu la fel, Alexandru. Cu drag! Vaya con
Dios!
Interviu realizat de
Alexandru Petria
12
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Furia cărților
Regis Roman
Fetița s-a târît pe sub masa din camera de zi,
încurcându-se puțin printre picioarele unui
scaun. Avea un ornament ludic care s-a
îndrăgostit de o parte a năframei. S-a legat peste
mijloc ca să nu o vânture taifunul, furtuna
îngrozitoare ce va năvăli și înăuntru. Era ușor
speriată. Sau se prefăcea. își imagina diverse
lucruri, unele mai crunte decât altele, și, ca să fie
jocul mai interesant, le trăia, îngrozindu-se
singură de puterea lor, amplificând consecințele
pentru a simți cum inimioara îi bate mai puternic
în piept, strângând ochii până vedea stele micuțe
verzi, roșii ori negre.
Deh! Zilele banale sunt plicticoase. Nu
suporta absența provocărilor. Nemișcarea.
Frivolul. Trebuia. Era un imperativ sinistru. Dar,
trebuia să câștige bătălia cu nimicul, cu lucrul
previzibil. Era un îndemn ce îi dădea viață, ce o
punea în mișcare, ce o scotea din adormire.
Ieri, de pildă, a simțit pentru prima dată ce
este panica din cauza unei buburuze. A găsit-o pe
pervazul geamului de la camera mijlocie. Și s-a
gândit că a venit după ea să o înghită, să îi fure
ochii și să îi afișeze victorioasă pe aripile ei.
Ceilalți, cunoscuții, neamurile sau prietenii
susțineau că punctele negre reprezintă anii de
viață. Dar știa că nu au dreptate. Sunt ochii
copiilor înghițiți. Uneori, numărul punctelor putea
să fie impar. Credea. Ce conta. Numai așa o
contraziceau, să îi facă în ciudă, să mintă și să se
autoamăgească singuri. Doar mai sunt copii
chiori, cu un ochi, cu diverse boli, sărăcuții.
Lucrurile drăguțe nu sunt așa frumoase și bune,
în mod dezinteresat. Descoperise pe propria
făpură urâțenia lucrurilor care sunt frumoase. Așa
că, ele își iau tributul și nu îți dai seama decât în
momentul în care este prea târziu. E cel mai
periculos să ai încredere în lucrurile frumoase.
Sunt teribile: te încântă și te atrag ca o sirenă dar
te prostesc, pe urmă, precum părinții. Te
înveselesc ca și un claun pentru ca, mai încolo, să
îți arunce în față un tort cu frișcă expirată sau te
stropesc cu apă clocită. De exemplu, pentru
câteva cadouri trebuie să răspunzi așteptărilor tot
anul! Merită? Nu, își spuse hotărât. Nu,
alungându-l pe Cel care aduce Cadouri din minte.
Apoi zâmbi. Și copiii sunt, pentru părinți,
frumoși, buni, diferiți, deosebiți. Iar pruncii știu
asta.
în clipele următoare sentimentul pe care dorea
să-l provoace în propria făptură s-a accentuat și s-a
transformat în panică. De data aceasta era reală.
Adică îi era frică de-a binelea. Revenise din visare.
Era cu picioarele pe pământ, cum se spune, de
parcă ar putea să și le vâre în nori vreodată.
Tremura. Din cauza cărților din bibliotecă. în
sufrageria lor întunecoasă. Rece. Morbidă.
Rafturile s-au așezat cumva oblic iar cărțile se
scurgeau, una după alta, pe pardoseală, pe
parchet, pe covorul oriental fermecat ce apăra
biroul de necunoscuți. Continuu. Liniștite. Nu
făceau zgomot. își așteptau răbdătoare, rândul. La
un moment dat au ajuns să se înghesuie: erau
multe, mult prea multe între cele două fotolii
plușate, cândva roșii, acum primind o culoare de
vișină putredă ce străjuiau un lampion vechi,
primit de la bunici ca să le amintească mereu de
trecut, ca să le lumineze calea pe care pășeau
când era întuneric, spunea tatăl ei, chiar de afară
mai există o stea ce strălucește, uneori. Soarele,
adică, atunci când e în deplinătatea puterilor sale
fizice și mentale. De parcă ar putea să o ia razna
vreodată?
„Da!”. Putea. îi sunau în minte vorbele
mătușicii. Ciudate. „Atunci când nu ascultă copiii
de părinți.” Se supără și le prăjește pielea sau se
ascunde după cearceafuri. Ultimele erau norii în
limbajul caraghios al bătrânei, și le toarnă apă
rece în cap să îi zgribulească, să îi înfioare, să le
bage cât mai adânc mințile în cap prin ticăituri.
De aceea le clănțăne dinții în gură. Bănuia că
neamul ei puțin frumos glumește, că o umilește
în felul adulților care îi consideră, uneori, naivi
sau proști pe cei mici. Dar dacă spunea, totuși,
adevărul? Vedea cum se râde cu poftă de
mutrișoara nedumerită a fetiței de cinci anișori.
Era moralizatoare. Și trebuia să o învețe câte un
lucru, măcar o dată la câteva zeci de minute. își
dădea seama că pe măsură ce creștea era tot mai
dificil. Să inventezi scenarii sau imagini cât mai
reale. Era din ce în ce mai greu. Mai ales, în
ultimul timp a observat că a început să discearnă
între glumele exagerate și povețele seci de care
nici râmele nu și-ar deschide orificiile lor
flămânde ca să mimeze că se distrează. Bătrâna
s-a înveselit, instantaneu, fără niciun motiv în
afară de gândurile dinăuntru. Iar fața brăzdată de
riduri și cu fruntea nu mai lată decât un deget i
se schimonosea atât de ciudat încât părea că
plânge, numai vocea îi trăda un râs pițigăiat și
nestăvilit care se termina, când începea să își dea
drumul, destul de greu. Odată a râs trei ore în
continuu. Nu mai își aminteau de ce. Dar nimeni
și nimic nu a putut să o oprească. Sau a plâns?
Nu și-au dat seama. Nici măcar unchiul lor care,
de la o vreme, a început să o bată ușor pe spate
de îngrijorat să nu se înece cu salivă sau să uite
să respire.
Daria privea în urma ei terifiată. îi era frică.
Nu trecutul este vinovat de cele ce se întâmplă,
nu viitorul este nesigur, ci faptele care apăreau
accidental erau îngrozitoare, rareori bune. Simțea
că era necesar să fugă de rău. însă nu putea. Era
paralizată. Ca mătușa, uneori neînțeleasă. îi venea
să plângă. Nu își găsea lacrimile. Le pierduse, așa
cum în urmă cu câteva zile rătăcise piaptănul cel
des al Natașei, păpușa ei uriașă. Se căută grăbită
în buzunarele rochiței. După ceva nedefinit. Nu
erau acolo. Cu ce le va impresiona? - se întrebă
fără să ceară iertare. în clipa aceea, în prezentul
urâcios ar fi fost bune niște lacrimi, medită Daria.
Poate așa ar fi scăpat, din nou, de pedeapsă. își
shimonosi fața așa cum văzuse în oglindă că face
atunci când plânge. Și chiar scoase câteva
interjecții specifice. Oftă. Suspină. Mârâi. Nu e
bine. Nu era o pisică. Dar nu impresiona pe
nimeni. Marșul urmăritoarelor tăcute continua.
Daria se zbătea, împiedecându-se de diferite
lucruri, nevinovate, care îi apăreau în cale și
încerca să scape. Atunci nu visa. Totul este real.
Se uită în spate și căzu, din nou, lovindu-se la
genunchi. O ustura. O durea. Dar nu avea timp
să se revolte. Imaginația nu îi juca feste. Chiar era
urmărită de cărți. Din păcate anticipa că nu o
ajutau nici picioarele, nici coatele, nici mâinile să
se îndepărteze suficient încât să nu fie prinsă,
copleșită, înconjurată. Voia să fie o persoană
liberă. Nu înțelegea mesajul lor. De fapt, nu
înțelegea cărțile. Cu vorba lor moartă. Pe care ei,
copiii, trebuiau să le descopere. Vorbele unor
morți. Ce chin. Sunt niște mumii pe care numai
cititorii le învie! Nu voia să le dea viață. Poate
asta cereau. Viața ei pentru ca ele să trăiască.
Simplu. Nu se va lăsa prinsă.
Cărțile clănțăneau furioase. A zâmbit pentru
câteva clipe. I se păreau și mai caraghioase. Ca și
când ar fi vrut să o sperie. Erau demne de tot
disprețul. Unele foloseau semnele de carte uitate
în interiorul lor pentru a se deplasa. Le vedea cu
coada ochilor. Altele săreau isterizate, așa ca niște
pești aruncați pe uscat care se zbăteau
înspăimântați de propria lor moarte pentru a o
ajunge. Pentru a o atinge sau lovi. Voiau însă să o
înconjoare și să îi atragă atenția. Măcar atât. Nu-și
dădeau seama că numai o speriau sau o făceau să
le urască și mai mult.
Fetiței îi era teamă de sufocare. Nu știa, încă,
ceea ce înseamnă moartea. Dar îi era o frică
teribilă de ideea că o să fie strivită de cărți, de
greutatea lor, de o grămadă neordonată, haotică
ce ar fi împiedicat-o să mai respire. Nu înțelegea
revolta lor. Mâhnirea și îndârjirea cu care o
urmăreau, deși nu erau făcute să se miște. Decât
prin degetele celui care le răsfoia. Oricum erau
neinteresante, obositoare, plicticoase, false și
inutile. Ca o balegă mare pusă în mijlocul
drumului. Proaspătă sau veche, totuna. Pe care o
ocolești cu demnitate sau cu lehamite. Pe care ți-e
greață să o atingi, să salivezi ori să respiri în
preajma ei. Cu care nu te-ai juca niciodată. Nici
pe cărți nu le-a atins, decât prin excepții. Le-a
privit doar cu compătimire. îi era milă de ele.
Atrăgeau numai purecii minusculi, muștele și
viermii. Eehhh!
Nu înțelegeau nimic din realul uman. Unii le
apreciau, dar cei mai mulți le urau sau le priveau
cu nepăsare. Copiii nu le doreau. Defel. Le
socoteau inutile. La început nu au dat atenție
acelui lucru. însă, cu timpul, au ajuns să priceapă
că sunt condamnate să devină ca și dinozaurii.
Piese de muzeu. Iar cărțile au început să-și
vorbească. Pentru prima dată după câteva sute de
ani, de când s-au născut. Vorbeau în șoaptă să nu
fie auzite de altcineva. Vorbeau în miez de noapte
să nu fie observate că pun la cale un mic
complot. Vorbeau codat ca nu cumva mesajul lor
să fie înțeles de cine nu trebuie. Și după lungi
dispute contradictorii, după multe idei de pus în
aplicare, au ajuns la o concluzie, adoptând soluția
cea mai simplă pe care au găsit-o în prima zi din
care și-au vorbit. Trebuiau (sinistru) să convingă
măcar un copil care le urăște cu adevărat că
meritau să trăiască, să existe, să fie apreciate. Din
disperare considerau că măcar una dintre ele
putea să fie răsfoită, mângâiată, iubită. Astfel ar fi
terminat revolta necuvântătoarelor. A mutelor
care primeau viață numai prin intermediul
omului. Nu le plăcea să recunoască acel lucru, dar
depindeau de oameni. Nu mai erau esențe pure,
date o dată pentru totdeauna. Nu mai erau
eterne, cum se autoapreciau înainte de revoltă.
Căpătaseră statutul omului. Deveniseră muritoare.
Din această cauză le era, la rândul lor, cu
adevărat teamă.
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Cotidiene/Everyday stuff
Cornel Udrea
Constantin Răducan
Cămașă
Să mâncăm verde-științific-autohton, cum ar
fi, de pildă, spanac, fiindcă are fier. Cu un
magnet putem verifica cât Fe a intrat în noi,
prin plimbarea acestuia pe anatomia corpului, cu
excepție acolo, fiindcă fierul nu acționează, chiar
dacă obiectul pare ruginit. Mâncând verdele
românesc facem și un gest patriotic, încurajând
producția autohtonă, plus că ajutăm sănătatea să
nu se îmbolnăvească. Dacă-i fotosinteză, măcar să
fie de-a noastră, natală!
Let us feed scientifically-locally-green, on
spinach, for instance, as it contains iron. By
means of a magnet, anyone can check the
amount of Fe in their system, by monitoring its
progress throughout the body’s anatomy, except
there, since iron will have no elfect there, even if
the implement looks rusty. Eating the Romanian
green stuff, we will also be patriotic, encouraging
local production, let alone that we’ll thus be
helping our health not to get sick. Well, if it’s
photosynthesis, may it, at least, be of our own,
homespun kind!
Suntem alături de toată familia, indiferent de
sexul religiei sau vârstă, grad de rudenie, în
greaoaia pierdere suferită, prin dispariția celui care
a fost, dar nu mai este... de găsit nici cu câini
specializați, nici cu Interpolul și a lăsat în urmă
lacrimi și datorii.
Our deepest sympathy to the entire family,
regardless of the sex of their religion, in their
heavy-weight loss caused by the disappearance of
him who was there, but is no longer... to be
found, neither by trained dogs nor by the
Interpol, and who left behind nothing but tears
and debts.
Atelierul nostru repară și întreține, la prețuri
fără concurență, mecanisme perpetuum mobile,
autohtone și străine, cu respectarea indicațiilor de
funcționare. Nu lăsați perpetuum mobile la
îndemâna copiilor!
Our workshop repairs and maintains, at
prices that defy any competition, perpetui mobili,
whether home-made or foreign, with the strict
observance of their functioning directions. Keep
perpetui mobili away from children!
Pierdut câine lup poliglot: latră în englezește,
germană și spaniolă, începător în franceză. Mușcă
numai în limba română. Aducătorului felicitări!
Lost: multilingual wolf-hound. He barks in
English, German, Spanish. Beginner in French.
Only bites in Romanian. To whom retrieves it,
congratulations!
Angajăm avocat pentru apărarea echipei
noastre de fotbal, din cauza căreia am primit cele
mai multe goluri, ceea ce ne-a dus la retrogradare
și oprobriu. Punem la dispoziție tot echipamentul.
Cerem ca avocatul să fie specialist în cazuri de
adulter, fiindcă bănuim și înșelătorii, blaturi,
contracte.
Hiring barrister to plead for our soccer team,
whereby we got the amount of goals that led us
to an inferior league and hooting. Offering all
equipment required. Barrister should also be a
specialist in adultery, since we suspect cheating,
foul-play bribe, dirty contracts.
Domnule parlamentar, independent de
apartenența Dv. politică și partinică, vă informăm
că vă aflați într-o confuzie deranjantă, cu caracter
permanent adeseori; de pildă: nu există Kant cu
filtru, este vorba despre Kent! Kant n-a ajuns încă
țigară, și este mai bine pentru el și memoria sa,
adică să rămână ceea ce a fost și cum este
cunoscut, filozof, bucuria studenților de la
facultățile unde se predă filozofie.
Ne-am permis, de aceea, să vă facem critica
rațiunii pure, chiar dacă nu vă personalizează. Și
încă o chestiune: de câte ori vorbiți, nu trebuie să
spuneți „ghilimele” atunci când folosiți un citat,
nu un citit.
Suntem convinși că participarea Dvs., din
partea țărișoarei ăsteia, la Congresul Internațional
de Epistemiologie, va reprezenta o izbândă a
științelor cunoașterii, iar luarea de cuvânt o
dovadă că parlamentarii noștri sunt pregătiți în
toate domeniile. S-ar putea să fiți acuzat de
dușmani că sunteți intelectual, de aceea trebuie să
dovediți că nu este adevărat, și să vorbiți liber.
Mr. MP, regardless of your political and
partinical affiliation, we hereby inform you that,
at times, you are prone to irritating, sometimes
permanent confusion; e.g.: there is no such thing
as Kant filters, it is Kent filters! Kant has not yet
become a fag, which is more wholesome for him
and his memory i.e., that he should stay what
he has always been and known as; a philosopher,
the sheer joy of students of schools of
philosophy.
We therefore dare give vent to some criticism
of your pure reason, even if there’s nothing
personal in that And one more thing: whenever
you speak, you need not say „quote”, when you
quote, not quoth!
We are convinced that your partaking in this
International Congress of Epistemiology, on
behalf of this our wee country, will turn into a
triumph of cognitive sciences, and that your
intervention will become an indebatable piece of
evidence that our MP’s are trained in all possible
fields. Your foes might accuse you that you’re an
intellectual; you must, therefore, prove them
wrong and deliver a free speech.
Soția unui alpinist care a bântuit prin munții
Himalaya a fost întrebată de vecine ce i-a adus
soțul din escaladările sale. Femeia a răspuns, fără
chef: „mi-a adus-o înghețată...”
The wife of a mountaineer who haunted the
Himalayas was asked by her she-neighbours what
he had brought her from his feats. The woman
answered morosely: „His thing. I screamed...”
Deturnarea populației de la adevăratele și
marile probleme generale, se realizează simplu, cu
un îndemn televizat, repetat obsesiv: „Beți doi
litri de lichide și alergați 30 de minute”.
Efectul este cel scontat: cine dracu' mai are
chef de politichie și comentarii, după ce bea 2
litri de apă dintr-o dată, apoi o ia la fugă cu ochii
pe ceas? Au fost și cazuri în care alergătorii au
tras 2 litri de vin, au luat-o imediat la fugă, dar
nici până în ziua de astăzi nu s-au întors.
Distracting the populace from the real, great,
general issues is simply done, by means of a
compulsively repeated TV slogan: „Drink 2 litres
of fluids, and run for 30 minutes!”
The effect is as expected: who the hell is still
in the mood of politicizing or comments, after
he’s drunk 2 litres of water in a shot, then
started out running, eyes on his watch? Cases
were recorded where the runners gulped down 2
litres of wine, instantly dashed off, but have
never since returned.
traducere de
Cristina Tătaru
14
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Doina Uricariu
Cerul și pământul
La capătul Europei, începe incertitudinea,
înoți în tărâmuri de praf și pe asfalt se furișează
șopârle cu pântecul ars de smoală,
Când plouă, motorina leagănă prapuri în bălțile
ce nu mai încap în canale
Ambulanța poate ucide o fetiță care-i iese în cale,
în picioarele goale.
Plasa împotriva țânțarilor
îi lasă nepăsătoare să treacă,
doar masca împotriva albinelor scapă pe lângă
tifonul ei alb
o parte din roiul isterizat ca o mitralieră,
întotdeauna e loc de nebunie în alaiul reginei.
Cu un șomoiog de pănușe de porumb,
Culegătorii vor aprinde și încinge focul
dintr-o dată,
într-o grămăjoară de flăcări
Vor azvârli cartofii scoși din pământ
și dovlecii grei smulși din vrejuri uscate,
ard buzele mele strivite de sărut,
în amintire,
de gâtul tău, pe vârfuri stau,
de cer atârnată.
Spatele tău e totuna cu cimentul care se macină
în tencuiala casei,
Sufletul tău să rotește în gol odată cu balastiera
golitĂ
Ambulanța poate ucide o fetiță care-i iese în cale,
Cu piciarele goale.
Nici nu știi când începi să nu mai mergi
de-a bușilea înspre moarte.
Bila de sticlă
Alergi după o bilă de sticlă,
la rând cu lighioanele din gospodărie,
râzi cu dinții încă de lapte
spre cei ce râd înspre tine cu dinții de viplă.
Câte sute de suflete
numără satul sau pădurea, la poale de munte?
Fără de sufletele care au alunecat
de pe punte?
Poți să le găsești
printre ierburi și tufe de știr,
când te joci de-a v-ați ascunselea
la cimitir.
Carapacea
Abia înot,
Ca o subțire carapace apa crește
și tot ea se retrage de pe spinarea mea,
când și când, la vedere.
Ca foarfeca înaintând într-o pânză,
picioarele își taie drum.
Pe omoplați, clipocirea scoate la iveală tivul apei
subțire,
Lumina înaintează ca și durerea cu dinți de
fierăstrău.
Când floarea soarelui se roagă
La fel ca floarea soarelui
și sfinții se încredințează rodului
și par nevolnici
în simplitatea care-i mână către cer.
Te uiți la capul ce se-nclină spre țărână,
e o tipsie uleioasă de semințe.
Ce se mai vede, ce se mai aude
Bate clopotul
și se mulțumește să fie
cât durează nemărginirea acestui sunet ce-și ține
vuietul chiar în el
limba bronzului se lovește de bronz.
Bronzul încalecă bronzul
și sunetul înghite limba ce i se zbate în maluri,
fără să-i pese dacă îl mai auzim,
dacă va fi oprit din legănare.
Dumnezeu cocoțat sus pe ziduri
e pictat ca o cruce lângă un miel,
ca un miel lângă o cruce,
ajuns în noi, nu se mai vede din El nimic.
Doar semnul crucii.
Doar mielul sau norii de astrahan.
Doar un scuipat sau doar înjurătura...
Ce se mai vede, ce se mai aude.
Despre istorie
De câte ori iubim, cerul se liniștește în trupuri
cu o coroniță de premiantă.
Apoi vorbim despre istorie cu maldărul de raci
albaștrii ce se încalecă și se înghesuie în ligheanul
de plastic,
cu lama unui cuțit care taie burțile peștilor
și stropește cu sânge în jur săculeții de icre.
Merg pe vârfuri,
Regele Soare merge și el pe vârfuri,
peruca bogată în raze și penele cresc din capul
lui,
pe care-l privesc și mă pufnește râsul.
Văd pajii cu ciorapi de mătase deschizându-i calea
sau țepeni stând pe lângă tocuri înalte de uși,
plecăciunea de struț a fidelilor și trădătorilor.
Nu poți să știi din ce parte pândește cuțitul
și ce lumină din zi alege moartea.
Șerpii ascund pe spinare și pântec strălucirea.
Numai Gorgona se despletește de ei cu trufie,
ca patul de pușcă de baionetă,
ca masca de gaze de craniu.
Cocoloașe mici de făină adună pudra pe bucle.
Regele Soare are fălci de pară răscoaptă.
Vei fi un adult care va da târcoale tot mai des
unui copil cu brațele pline de cărți
iar copilul va coborî din vârful căpiței,
de pe scândurile spălate cu gaz,
cu briceagul deschis,
să despice tot ce-i cade în cale,
să vadă peștii, pe dinăuntru,
să numere gălăgioasele corzi vocale,
să vadă, la răsărit și la apus,
cum curge sângele lumii,
ca apa de mare
din stropitoare.
Coarda
Ai o singură coardă peste care sari.
Sfoara desenează deasupra capului linia unui
tabernacul
și când o încaleci perfect, desenează sub tălpile
tale un tabernacul.
Poți să te lauzi,
să-i iei la zor
pe faraonii înțepeniți în morminte.
Și ce dacă, și ce dacă
vă lăudați cu granitul!
Nu mai săriți din moarte în viață,
sprintene tălpi.
Scalpul în zbor e ca vârful săgeții.
Cu unghia o să crestez pe coaja copacului
cum mă cheamă,
să crească și numele meu,
cum cresc înfășate mumii
și rădăcina subțire de sfeclă cât ugerul vacilor.
Ziua de naștere
(poem scris de ziua mea de naștere, în 2012,
când intrând în marele hall al Casei Scriitorilor,
Casa Monteoru, am dat peste coșciugul în care
era expus trupul neînsuflețit al lui Constantin
Țoiu, căruia i-am luat un interviu, publicat în
Luceafărul despre romanul lui Galeria cu viță
sălbateca)
Azi ar trebui să îmbraci haină frumoasă și nouă,
Gătește-te,
de ziua de naștere împodobim ceea ce timpul
strivește,
Chiar la intrare în USR, între becuri electrice,
în formă de făclie de torță din sticlă lăptoasă
în coșciug, în fostul restaurant doarme somnul de
veci Constantin Țoiu.
Stă neclintit cu obrazul argintiu,
pomeții din foiță de mică trimit spre obrajii mei
aplecați să-i dea binețe
o răcoare cinstită,
mai cinstită decât căldura umană.
Nu e nimeni în jur.
Doar horbota dantelei și insula mortului.
Ultima,
Lucrare impecabil rânduită de cei de la pompe
funebre
Insula mortului crește mai presus de parchetul
aproape negru,
ca o mare împietrită de scriitori.
Așchii de valuri, valuri de așchii...
în piețele pline, în curți, pe ziduri, nu departe de
geometria acestui coșciug,
cresc galeriile viței sălbatice,
se prind de tencuială cu ghiare mici.
Când dăm jos pereții de frunze,
poți să citești ce au scris rădăcinile în asediul lor
vegetal.
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
elitele cetății
Profesor universitar doctor
Alexandru Rotaru
Chirurgia orală și maxilo-facială
medicină, artă, comunicare (II)
Cristian Colceriu
- în ce a constat patologia intervențională de care
v-ați ocupat? Cu ce afecțiuni v-ați confruntat cel mai
frecvent de-a lungul carierei?
- [...] Rămânând în domeniul traumatismelor maxilo-
faciale, menționez că în deceniul al VlI-lea și VIII- lea
din secolul trecut își făceau intrarea în chirurgia maxi-
lo-facială osteosintezele cu plăci metalice în fracturile
maxilarelor. în țara noastră am fost primul care le-am
introdus, profitând de facilitatea pe care am avut-o
prin conducerea unei teze de diplomă la un student
din Madagascar care avea rude la Paris. I-am sugerat
studentului să aducă o trusă de instrumente și mate-
riale (plăci de osteosinteză și șuruburi) cu ajutorul
cărora am făcut primele imobilizări. Din păcate,
materialele s-au terminat, iar absolventul fiind plecat,
n-am mai dispus de cele necesare și prin forța împre-
jurărilor am întrerupt această metodă chirurgicală
care în Occident lua o dezvoltare impresionantă.
Eforturile mele de a confecționa la noi în țară
șuruburile și plăcile, s-au izbit tot felul de piedici. Am
reluat această tehnică abia după deschiderea postrevo-
luționară a relațiilor cu străinătatea. între timp
aflasem, din rezumatele unor reviste, despre o altă
tehnică de imobilizare a fracturilor de mandibulă. Era
ideea unor americani, genială prin simplitate, efi-
ciență și prețul mic de cost. Numai bună pentru
condițiile noastre. A fost publicată de Seldin și colab-
oratorii săi. Eu am introdus-o la noi în clinică și i-am
extins indicațiile de utilizare față de cele comunicate
de autori. Mai mult, la noi în clinică procedeul s-a
utilizat atât de frecvent încât a devenit o metodă de
rutină. Deși am prezentat-o la numeroase congrese
naționale, n-am înțeles de ce nu a fost preluată și de
alte clinici universitare similare de la noi. Să fi lucrat
oare invidia dată de rezultatele noastre? Cu toate
acestea mi-am comunicat experiența cu această
metodă la diverse congrese internaționale ca o alter-
nativă la imobilizarea fracturilor cu plăci metalice,
care era în vogă. La Congresul al XII-lea al Societății
Europene de Chirurgie Cranio Maxilo-Facială de la
Haga (Olanda) din septembrie 1994 a fost comentată
și la un moment dat aveam emoții că voi fi "atacat"
de corifeii osteosintezei cu plăcuțe metalice. Dar, spre
marea mea surprindere, m-a felicitat chiar și profe-
sorul M. Champy din Franța, celebru prin principiile
pe care le-a stabilit împreună cu Spiesel din Elveția și
Luhr din Germania pentru osteosinteza cu plăcuțe
metalice a fracturilor maxilare.
Cu privire la tumorile gurii, maxilarelor și feței am
implementat în premieră națională, împreună cu fiul
meu Dr. Horațiu Rotaru, tehnici moderne de investi-
gație cum sunt: computer tomografia (CT) și
Rezonanța Magnetică Nucleară (RMN), iar împreună
cu dr. Mihaela Băciuț ultrasonografia, tehnici care în
Occident erau utilizate deja aproape curent, dar la
noi nici vorbă, cel puțin în specialitatea noastră.
Acestea ne-au permis precizarea localizării, extensiei
și raporturilor anatomice ale tumorilor, fapt care au
facilitat la rândul lor noi tehnici de abord chirurgical
al acestora. La noi în clinică, până când eu am prelu-
at conducerea, tumorile maligne cu localizări în
planșeul bucal, la nivelul jumătății posterioare a lim-
bii (spre rădăcina ei) cele cu invazie în faringe ca și
tumorile cu extensie la baza craniului erau conside-
rate inabordabile chirurgical. în urma colaborărilor și
schimburilor internaționale am acumulat cunoștințele
necesare pentru a rezolva aceste probleme. într-un
interval scurt de timp am făcut ca abordările chirurgi-
cale la acest nivel să devină curente în clinica noastră.
Partea cea mai dificilă a chirurgiei orale și maxilo-
faciale rămâne însă legată de constrângerea între exi-
gența exerezei și imperativele reconstrucției morfolog-
ice, funcționale și estetice a zonelor rămase după
operație. Am introdus, în prioritate națională,
numeroase tehnici moderne de reconstrucție inclusiv
cele microchirurgicale îmnpreună cu dr. C. Ciuce și
dr. Gr. Băciuț și astfel ne-am înscris pe acest palier în
actualitatea internațională a specialității. Mai mult,
personal am conceput o tehnică de reconstrucție a
limbii și planșeului oral după exerezele oncologice
care prezintă multiple avantaje în raport cu tehnica
socotită clasică. Această tehnică a fost publicată în
revista "Archives de L'Union Medicale Balkanique",
Nr. 1 din 1993, iar rezultatele tardive în diverse etape
au fost comunicate la diferite congrese internaționale,
precum cel de Al XII-lea Congres European al
Societății Europene de Chirurgie Cranio-Maxilo-
Facială de la Haga (1994), după care unii participanți
ca dr. V. Smatt, dr. Cornebise-Drahmet și dr. M.
Robin de la Centrul Rene Huguenin din Saint-Cloud
Franța, mi-au solicitat să le trimit detalii asupra
tehnicii. De asemenea, a fost apreciată de specialiștii
străini care au venit în vizită de lucru și schimb de
experiență în clinica noastră, în anul 1995, cum au
fost dr. Oliver Fenton, plastician de la Pinderfields
Hospital din Wakefield (Anglia) sau dr. Bachelor,
oncolog de la Royal Infirmery din Leeds (Anglia).
Rezultatele acestei metode au fost prezentate și la
Sesiunea științifică a Clinicii de Chirurgie Maxilo-
Facială a Universității Tehnice Recht der Isar -
Munchen (Germania), în 1996, unde a primit
aprecierile profesorului H.H. Horch sau dr.
H.F. Zeilhofer, actual profesor în Basel și dr. R. Sader,
actual profesor și șef de clinică în Frankfurt. Mai
poate fi menționat și Al IV-lea Congres Asiatic de
Chirurgie Orală și Maxilo-Facială din Cheju (Koreea,
2000) unde, de asemenea, au fost apreciate favorabil
de către coreeni și echipa de medici venită din India.
Una din cele mai dificile abordări chirurgicale
privește tumorile maxilare cu extensie la baza craniu-
lui (în spatele ochiului), și aici dețin prioritatea
națională și în Europa de Est. După o prezentare a
rezultatelor la Congresul European de Chirurgie
Cranio-Maxilo-Facială de la Helsinki (Finlanda, 1998),
profesorul P. Seguin și Dr. T. Lefast din Franța mi-au
adus frumoase elogii.
în chirurgia ortognatică sau cea a anomaliilor
dento-maxilare am implementat, în premieră națion-
ală, osteotomia totală joasă maxilară. Când am
prezentat rezultatele la o manifestare științifică
națională, un confrate din București, de altfel person-
alitate recunoscută a învățământului stomatologic
românesc, m-a atenționat cu o grijă prefăcută că mă
aventurez în zone de risc de unde s-ar putea să nu
ies cu bine. Am ieșit fără probleme de fiecare dată,
dar consider că am făcut foarte puțin în raport cu ce
se știa și se făcea pe plan mondial. La ora actuală, în
lume s-a ajuns acolo încât se taie scheletul facial în
felii și se reașează precum piesele de domino, com-
Alexandru Rotaru
punând o nouă față. Dar, să nu vă imaginați că acest
lucru este ușor și fără riscuri. Dimpotrivă, este
extrem de dificil deoarece fiecărui fragment îi trebuie
păstrată vascularizația, vitalitatea și poziția corectată.
Altfel rezultă o nenorocire iar conștientizarea acestui
fapt creează o presiune psihică asupra operatorului
care nu are echivalent în viața obișnuită. în schimb,
reușita, care este minuțios pregătită și pe care de alt-
fel se scontează, creează un neobișnuit sentiment de
împlinire.
- Cum vă apare medicina contemporană în lumina
progreselor fascinante înregistrate în chirutgia maxilo-
macială?
- Congresele Societății Europene de Chirurgie
Cranio-Maxilo-Facială sau cele ale Societății
Internaționale de Chirurgie Orală și Maxilo-Facială la
care, evident, participă oameni de știință din întreaga
lume, demonstrează progrese impresionante de la un
an la altul.
Trecând peste problema transplantelor, la care s-a
ajuns să se transplanteze fața cu toate structurile sale:
piele, schelet osos, nas, într-o singură piesă provenind
de la un pacient aflat în moarte clinică, îmi îngădui
să vă întreb retoric, cine și-ar fi putut imagina în
urmă cu mai multe decenii că se va ajunge să se
provoace regenerarea țesuturilor, ceea ce este mai
mult decât transplantarea unui țesut gata format?
Acest lucru, numai Dumnezeu îl făcea. Acum încep
să-l facă și doctorii. Și, ca să vă introduc în atmosfera
acestor progrese din domeniul nostru, voi începe cu
exemplul cel mai simplu, cel al reconstrucției supor-
tului osos pentru proteze sau pentru implanturile
dentare care salvează pacienții de handicapurile pro-
tezelor mobile. Pentru a realiza importanța acestui
lucru, imaginați-vă un bolnav cu ulcer gastric care nu-
și poate prelucra alimentele în gură deoarece nu-i stă
proteza, fapt care ar agrava boala. Un alt exemplu,
poate mai edificator, un orator sau un cântărț care nu
are condiții pentru stabilitatea protetică și nici pentru
implante, din lipsă de os, iar lui i-ar cădea proteza la
prima vocaliză. Or, reconstrucția acestei baze osoase
îi ajută pe aceștia să-și depășească handicapurile date
de ineficiența protetică, altădată iremediabile.
Alt exemplu mai edificator este dat de osteogeneza
prin elongare (alungire) osoasă. Cine își putea imagi-
na cu câteva decenii în urmă că medicii ar putea
determina alungirea sau îngroșarea osului? Acum a
devenit posibil acest lucru care se efectuează și la
clinica noastră din strada Pavlov (Iuliu Hossu), de
alfel singura din țară pe profilul maxilo-facial care
face elongările osoase faciale, rezolvând astfel defor-
16
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
mități handicapante, greu sau imposibil de realizat.
Mergând mai departe, folosindu-se de celulele "stem"
oamenii de știință crează în laborator diverse țesuturi
de cartilagiu, de os, de ficat etc., astfel încât ele să
poată fi transferate și să le folosească unde este
nevoie. S-a ajuns să se construiască pavilion de ure-
che, cartilagiu traheal etc. în prezent se lucrează pen-
tru a crea sau regenera fragmentele necesare de țesu-
turi, nu în laborator, ci chiar la locul unde este
nevoie de ele.
Să nu mai vorbim de fenomenul de apoptoză sau
de îmbătrânire a celulei care tinde să intre sub con-
trolul uman genetic, ceea ce deschide perspective
enorme, nu numai în controlul cancerului, dar și în
infinit de multe alte domenii ale medicinei și biolo-
giei.
Nu putem lăsa la o parte progresele medicinei și evi-
dent ale chirurgiei maxilo-faciale fără a le aminti și pe
cele legate de evoluția tehnică actuală din medicina
asistată de computer. Prin tehnologii foarte sofisti-
cate s-a ajuns să se construiască piese din materiale
biotolerate care reconturează scheletul cranio-facial cu
precizie milimetrică. Singurul loc din țară și din
Europa de Est unde se fac astfel de piese este la
Cluj-Napoca. Le face fiul meu, dr. Horațiu Rotaru, în
colaborare cu Universitatea Politehnică din Cluj și cu
Centrul de Cercetări Avansate de pe lângă Clinica de
Chirurgie Maxilo-Facială din Basel (Elveția), pe baza
unor modele medicale tridimensionale.
Chirurgia Maxilo-Facială, Neurochirurgia,
Oftalmologia și ORL-ul sunt marile beneficiare ale
acestui progres. Pentru Neurochirurgie se poate con-
strui până la o jumătate de craniu imitând perfect
partea simetrică. în aceeași măsură, modelele med-
icale tridimensionale ajută și la precizarea unor diag-
nostice extrem de dificile. Cu ajutorul lor, împreună
cu fiul meu dr. Horațiu Rotaru și cu doamna dr.
Florina Moldovan de la Clinica Neurologică, am fost
primii și unicii din România și credem din Europa
care am observat, descris și tratat recent, pentru
prima oară în țara noastră, câteva cazuri de pseudo-
campto-dactilie cu implicații maxilo-faciale și cu rezul-
tate peste cele raportate în literatura mondială.
Apoi, să nu uităm de telemedicină sau telechirurgie
în care chirurgul aflat la sute sau chiar mii de kilo-
metri distanță are lângă el pe monitor parametri bio-
logici ai pacientului, imaginea intraoperatorie și diri-
jează mersul intervenției chirurgicale care se
efectuează de către o altă echipă la distanțele
menționate. Cine își imagina cu câțiva ani în urmă
această navigație joules-vernesiană în medicină sau în
corpul uman?
- Care sunt satisfacțiile și împlinirile majore ale
omului, medicului și profesorului Alexandru Rotaru?
Loc de regrete aveți?
- Satisfacțiile și împlinirile majore ale omului, cred
că țin de viața familială și socială. Mi-a hărăzit
Dumnezeu o viață familială așa cum în rugile mele i-
am cerut-o înainte de a-mi închega o familie. Pe de
altă parte, cred că sunteți de acord cu mine că pen-
tru un om, nimic nu este mai important, decât ca
în afara familiei să aibă un cerc de prieteni buni. Am
contat și contez pe ei ca pe oricare membru al fami-
liei mele. Ne revedem întotdeauna cu plăcere. Mai
am o imensă satisfacție: după ce au trecut "frâiele" în
mâinile mele, i-am ajutat pe cei care nu au avut cele
mai bune sentimente pentru mine. și nu regret deloc
aceste fapte. în ele am văzut-o pe mama mea și cred
că de acolo de unde este ea mi-a apreciat gesturile.
Prin această conduită, celor care le-au înțeles le-am
dat un prilej de meditație. Pe ceilalți o să-i
atenționeze soarta sau forța Echilibrului Universal.
Satisfacția și împlinirile medicului Rotaru? Enorme.
Când mă întâlnesc în Cluj sau aiurea cu pacienți pe
care i-am tratat cândva și care mă întâmpină cu un
zâmbet controlat de respect spunându-mi că atunci
când intră în biserică înalță o rugă și pentru mine,
nu poate să nu mă încerce o senzație de împlinire și
Ioan Augustin Pop	Somnul arhetipal al domnului Bachaus 9
sentimentul că mi-am îndeplinit rosturile de medic.
De multe ori, chiar îmi pun întrebarea dacă nu
cumva aceste rugi m-au salvat de nouă ori din fața
morții. Când chiar medici, atunci când mă întâlnesc
pe stradă sau oriunde, îmi spun că eu am fost
"Dumnezeul" lor încerc aceleași sentimente, desigur
eliminând doza lor de exagerare. Totuși, nu pot să
nu afirm cu convingere că medicina în esența ei
conține, într-adevăr, o frântură de divinitate atunci
când ea este practicată cu pasiune, compasiune și
dăruire. Iar eu cred că am procedat astfel.
Satisfacțiile de profesor?... La fel de mari. Când mă
gândesc cât am reușit să fac împreună cu colabora-
torii mei, aducând știința și învățământul de speciali-
tate în actualitatea internațională, atunci când văd că
primum movens inițiat de mine a dat roade și se
dezvoltă în continuare adăugându-i-se noi idei și real-
izări prin vrednicia discipolilor mei, când amfiteatrul
întotdeauna îmi era plin și stăpânit de o liniște
deplină sau dimpotrivă de bună dispoziție, când eu o
provocam și când sondajele de opinie în rândul stu-
denților, rezidenților și medicilor sau cadrelor didac-
tice universitare m-au clasat de fiecare dată pe
primele locuri sau detașat pe primul loc, când și
după ce m-am pensionat primesc telefoane de la cole-
gi medici care mă întreabă ce și cum să facă pentru a
ieși dintr-o dificultate profesională, înseamnă că am
reprezentat ceva pentru ei ca profesor. Iar toate aces-
tea îmi provoacă un mare sentiment de împlinire.
lucundi acti labores\ Astfel am primit binefacerile
Destinului, dar m-am străduit să dau și eu din ele
semenilor mei.
Regrete?... Unul dintre ele este că în condițiile
unei mari instabilități politice, economice și adminis-
trative, n-am ajuns să construiesc o nouă clinică de
specialitate deși am obținut terenul necesar și pla-
nurile ei în două variante locative. Am avut promisiu-
ni ferme de susținere de la colegi din occident, cel
puțin la capitolul dotări. Dar toate strădaniile mele
au fost zadarnice, anulate de bătăliile partidelor
politice. Am și unele regrete care țin de faptul că din
puținul timp care mi-a mai rămas la îndemână nu
am dedicat suficient pentru a publica mai multe din
ideile, experiența și prioritățile mele naționale pe care
le-am aplicat și verificat doar practic, limitându-mă
doar să le comunic la evenimentele științifice
naționale și internaționale. Am avut pentru publicare
toate datele necesare, dar nu și timpul iar această
sarcină nu am distribuit-o subalternilor. Niciodată n-
am pus colaboratorii să lucreze pentru mine. Invers,
da. Totuși, prin punerea ideilor în practică au câștigat
pacienții, iar acest lucru socot că este mai important
decât imaginea mea în rândul cititorilor literaturii de
specialitate.
Am avut foarte puțin timp pentru viața privată.
Nici nu vă puteți imagina cât de puțin. în afara întâl-
nirilor cu prietenii, vă destăinui că îmi place nespus
de mult să lucrez în grădina de la țară. Pomii, via,
zarzavaturile, florile, pe toate le consider ființe vii
care mă așteaptă între ele să le curăț, să le îngrijesc,
să le potolesc setea. Când văd că în urma darului
meu ele se revigorează, îmi dau seama că s-a petrecut
ceva bun pentru o altă formă de viață și încerc încă
un sentiment de împlinire. Casa îmi este veșnic plină
de flori. Cred că această plăcere am primit-o de la
mama. De la tata am primit în schimb rigurozitatea
în tot ceea ce fac. Am încercat să transmit și eu acest
lucru fiilor mei, Ovidiu și Horațiu. De la fratele meu
Ioan, cel mai în vârstă dintre noi, am primit și
dârzenia, ceea ce nu este puțin.
în concluzie, după o viața petrecută în slujba bol-
navului destinul mi-a servit lecția din care trebuie să
învăț, iar eu mi-am dat seama că nu am fost pedepsit
ci, dimpotrivă, protejat. Eu cred că Destinul îți dă,
dar îți și cere! îți da nu ceea ce soliciți ci ceea ce ai
nevoie sau ceea ce el hotărăște că trebuie. Asta pen-
tru a menține un echilibru a cărui forță o intuim, ba
chiar o simțim dar nu o putem identifica.
17
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Istoria eticii moderne în viziunea lui
Eugene Dupreel
Concepția etică a lui David Hume (II)
Petru Ardelean
Refractar față de raționalismul etic de factură
metafizică, Hume a preferat să preia tezele unei
fundamentări emotiviste a eticii, punând în
evidență rațiuni utilitariste și hedoniste ale acesteia.
Pasiunile și actele de voință nu derivă din judecata
rațională, ci dimpotrivă. In acest sens, Hume scrie
tranșant: „Nu ne exprimăm în termeni riguroși și
filosofici când vorbim despre conflictul dintre rațiune
și pasiune. Rațiunea este sclava pasiunilor și nici nu
poate pretinde să aibă un alt rol decât acela de a le
servi și de a li se supune lor”1. La baza emotivismului
lui Hume se află așa-numita lege care îi poartă
numele. Această ”lege” stabilește imposibilitatea de a
deriva un enunț prescriptiv dintr-un alt enunț de tip
afirmativ sau descriptiv. Deci, judecata morală nu se
poate baza pe altceva decât pe simțul moral. Acesta,
simțul moral, la fel ca și cel estetic, se bazează pe gust
și metoda cea mai utilă pentru a studia morala este
cea experimentală. Noi descoperim anumite
circumstanțe, datorită cărora atribuim „merite” sau
„defecte” unor acțiuni morale2.
Prin această metodă a sa, Hume a contrabalansat
prezentarea exagerată a dimensiunii egoiste a omului
în gândirea lui Hobbes. Hume a reușit să readucă în
prim plan trăsătura umană a „simpatiei” privită ca
virtute altruistă, pentru că: „Nici o calitate nu are mai
multe drepturi de a fi primită și aprobată de omenire
decât spiritul de bunăvoință și de omenie, de prietenie
și de recunoștință, o afecțiune sinceră și dorință de
mai bine pentru toți, o caldă simpatie față de ceilalți
și un interes generos față de specia umană”2.
O altă luare de poziție critică în raport cu eticile
întemeiate metafizic se găsește și în atitudinea lui
Hume față de religie. Față de fenomenul religios,
Hume practică aceeași atitudine empiristă, dar nu cu
scopul de a deriva morala din religie, ci pentru a
studia o constantă a naturii umane, anume
fundamentul psihologic al credințelor, care, în ciuda
eforturilor teologiei raționale, nu poate fi tratat cu
limpezimea rațiunii. Baza credinței religioase este,
după Hume, frica de necunoscut, iar ipoteza unei
divinități dătătoare de legi și arhitect al lumii va
continua să impresioneze puternic mintea umană, în
ciuda inconsistenței logice a analogiei.
După Hume, există o judecată morală care, la fel
ca și judecata asupra cauzalității, are o anumită
universalitate, care însă trebuie explicată. Explicația
rezultă, după Hume, din aprobarea sau dezaprobarea
pe care actele noastre o întâmpină la cei care ne
înconjoară3. „Virtutea” de exemplu, nu este altceva
decât o acțiune sau o calitate a sufletului, care
produce un sentiment de plăcere și aprobare la cei
care ne sunt martori. La fel ca și virtutea,
„sentimentul moral” nu are sens decât dacă se referă
la o societate care judecă după măsura sa. Acestei teze
i se opun variațiunile și incoerența judecăților pe care
le emite societatea. S-a văzut, de exemplu, că
societățile antice aprobau sinuciderea sau
pruncuciderea, prin „expunerea” copiilor nou-născuți.
In schimb, Hume susține că acordul generalizat
subzistă în câteva puncte principale, asupra sincerității
sau a curajului de exemplu, și că diferențele de
moravuri provin din felurite circumstanțe. Patriotismul
nu poate fi același într-o țară liberă și într-o țară în
care patriotismul ca manifestare trebuie să se reducă la
iubirea despotului, curajul nu poate avea aceleași
nuanțe la popoare războinice sau pacifiste etc. în
definitiv, sentimentele primordiale rămân aceleași.
Recunoașterea originalității gândirii lui Hume nu
exclude în același timp observarea influențelor pe care
concepția dominantă a timpului le-a exercitat asupra
sa, contextul ideatic a ceea ce cu o expresie germană
se numește „Die geistige Situation der Zeit”. Așa cum
observa un exeget român contemporan4, în teoriile
epistemologice, etice și politice ale lui Hume își găsesc
o expresie particulară câteva mari teme, care conferă
gândirii secolului al XVIII-lea o structură spirituală
aparte. Fundalul comun al acestor teme este concepția
potrivit căreia ar exista o natură umană universală,
neschimbătoare, invariabilă. Cunoașterea acestei naturi
umane imuabile constituie, după această concepție,
scopul științelor umaniste și fundamentul oricărui
proiect de organizare a societății sau de ameliorare a
acestei organizări. Abia spre sfârșitul sec. al XIX-lea
și-a făcut loc în mentalitatea europeană concepția
contrară, anume aceea potrivit căreia nu există o
natură umană unică, anistorică și imuabilă, ci natura
umană este determinată social-istoric și ca atare
schimbătoare spațio-temporal5.
Perspectiva filosofică a sec. al XVIII-lea englez și
implicit a lui Hume se întemeia pe distincția natură -
convenție și era, la fel ca și Iluminismul francez,
caracterizată printr-un optimism epistemic evident. în
linii mari, acest optimism consta în următoarea idee
exprimată silogistic: e adevărat, societatea umană are
multe neajunsuri și răul există în lume; dar aceste nea-
junsuri există și persistă, deoarece oamenii nu cunosc
adevărul și nu și-au însușit prin educație lumina
rațiunii; pe măsură ce oamenii vor cunoaște adevărul
și își vor lumina rațiunea, societatea se va autocorecta
și răul din lume va dispărea. Aceasta este, în formă
rezumată, esența Iluminismului. Totul treabuia supus
examenului critic al rațiunii, iar rațiunea se impune
prin însăși lumina sa strălucitoare. „A fost ca un
răsărit de soare”, aceasta este o binecunoscută
definiție a Iluminismului dată de către Hegel6.
Deci acest optimism atât de dominant în gândirea
epocii „exprimă încrederea în posibilitatea realizării
unei reforme radicale a instituțiilor, formelor de
organizare socială și moravurilor, ținând seama de
cerințele naturii omenești”8. Toate tradițiile sociale și
convențiile morale vor trebui să fie examinate critic,
prin prisma raportării la idealul iluminist al naturii
umane raționale. Natura umană, unică și imuabilă,
este pretutindeni aceeași, ea trebuie doar să fie
descoperită de către filosofi și mai apoi aplicată.
Cuvintele de ordine ale epocii sunt: morala naturală,
dreptul natural, religia naturală. „Morala naturală” este
opusă moralei tradiționale a bisericii, „dreptul natural”
este opus dreptului de origine divină și „religia
naturală” este opusă celei revelate. Morala, dreptul și
religia trebuie să fie întemeiate pe cunoașterea naturii
omenești. Morala devine astfel o „știință experimenta-
lă”, o ramură a științei naturii omenești. Din punct de
vedere etic, consecințele sunt relevante. Binele nu
constă în altceva, decât în cunoașterea raporturilor
naturale dintre oameni, iar răul constă în necu-
noașterea sau în ignorarea voită a acestor raporturi.
O altă componentă a spiritului veacului al
XVIII-lea englez este orientarea non-metafizică și chiar
antimetafizică a discursului cultural, în speță filosofic.
Este de notorietate faptul că filosofia de expresie
engleză, fie britanică sau americană, este în genere
nominalistă și înclinată spre empirism9. în spiritul
Filosofiei timpului său, David Hume manifesta o
anumită aversiune față de speculația metafizică
incontrolabilă experimental. El împărtășea proiectul
implicit de reconstrucție a științelor omului
independent de speculația filosofică și teologică, prin
analiza atentă și obiectivă a faptelor, respectiv prin
raționamentul controlat de experiență. După cum s-a
spus în mod repetat și de către autori diferiți, în
gândirea filosofică ce a urmat fizicii lui Newton s-a
încetățenit ideea că, iată, există deja o știință riguroasă
a naturii, iar misiunea filosofilor ar fi aceea ca să
edifice și știința naturii omenești, luându-o ca model
pe cea dintâi. După cum s-a remarcat10, un punct de
convergență a tendințelor de gândire inspirate din
știința newtoniană l-a constituit elaborarea unei
reprezentări strict deterministe asupra universului
natural și uman, o concepție opusă imaginii finaliste
tradiționale. Problema dacă trăim într-o lume
guvernată de o inteligență divină, absolută, conștientă
de sine și urmărind ca scop final o aristotelică mișcare
a lumii spre mai bine, sau dacă nu cumva dimpotrivă,
trăim într-o lume strict deterministă, laplaceană,
guvernată de legi naturale, în care Dumnezeu poate fi
o simplă ipoteză ne-necesară, această problemă a
frământat și modelat conștiințele și disputele filosofice
ale epocii. Sau, în rezumat, avem confruntarea între
teiști și deiști. Un deism care înlocuiește Dumnezeul
puternic și activ al lui Newton, activ fizic ca Primum
movens, ca impuls inițial cum s-ar putea traduce azi,
cu un Dumnezeu inactiv, care nu mai proniază lumea,
un Deus otiosus, care odată ce a creat universul cu
legile sale fizice nu mai are nimic de făcut. Naturaliștii
au creat astfel o veritabilă „religie a rațiunii”11, în care
de fapt nu se mai făcea nicio deosebire între
credincioși și atei, o religie care recunoștea existența
unui Dumnezeu în calitate de creator al unui Univers
guvernat apoi de legi naturale proprii, eterne și
imuabile, un Dumnezeu garant al nemuririii sufletului
și al datoriei morale. Dar totodată o religie a rațiunii
care respingea ca ne-necesare rațional, sau în cel mai
bun caz lăsa pe din afară pur și simplu, dogmele
esențiale ale creștinismului, precum: providența,
revelația, credința în miracole, Sfânta Treime, păcatul
originar, întruparea lui Hristos, Judecata de Apoi,
ritualul și fastul liturgic etc. Evident, tradiționaliștii nu
vor privi o atare concepție ca fiind religie, ci mai
degrabă ca pe o filosofie care subminează credința și
bazele moralității.
în ansamblul său, teoria etică a lui Hume poate fi
caracterizată ca fiind o prezentare originală a marilor
motive, care au dominat gândirea filosofică înaintată a
secolului său. Concluzionând asupra concepției etice a
lui David Hume, Eugene Dupreel îl situează printre
eudemoniștii de factură epicureană12. Potrivit lui
Dupreel, Hume găsește utilitatea generală în fericirea
persoanelor particulare. Grija pentru fericirea proprie
este ceea ce îl face pe fiecare să conceapă reguli
sociale și morale comune și să li se supună. Valorea
unei reguli este în funcție de fericirea pe care ea o
poate procura. Astfel Hume se plasează în lista
eudemoniștilor naturaliști la fel de bine ca în aceea a
naturaliștilor psihologiști. Originalitatea sa constă în a
recunoaște că există sentimente naturale non-egoiste,
dar acestea nu merg până la depășirea punctului de
vedere al fericirii13.
Note:
1' David Hume, Enquete sur les principes de la morale, ed.
cit., p. 121.
2' *** LEnciclopedia della Filosofia, ed.cit., p. 457.
3' David Hume, Enquete sur les principes de la morale,
ed. cit., p. 135.
4' E. Brehier, op. cit., p. 285.
5' Mircea Flonta, „Studiu introductiv” la David Hume,
Cercetare asupra intelectului omenesc, ESE, București, 1987,
p. 30 sq.
6' Cătălin Zamfir, Spre o paradigmă a gândirii sociologice,
Polirom, Iași, 2005, p. 259.
7- G'W'F. Hegel, Prelegeri de filosofie a Istoriei,
Ed. Academiei RSR, București, 1968, pag. 413.
8' Mircea Flonta, op. cit., 31.
9. Andrei Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei,
Polilrom, Iași 1998, p. 55.
10' Mircea Flonta, op. cit., p. 32.
11. Idem, p. 33.
12' Eugene Dupreel, op. cit., p. 142.
13' Ibidem.	!
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
18
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Politica tehnologiei
Robert Arnăutu________
Aristotel recunoștea două tipuri de condiționări
la care este supus omul: biologice și sociale.
Pe acestea trebuia să le ia în considerare orice
teorie etică sau politică pentru a putea urmări o
viață bună individuală sau comunitară. Astăzi avem
de a face și cu a treia condiționare, cea tehnologică.
în acest caz designerul tehnologiei devine un actant
politic important, el modificând structurile de
existență ale întregii societăți. Același lucru se poate
afirma și despre expertii care consiliază factorii de
decizie guvernamentali sau corporatiști în aplicarea
anumitor soluții tehnologice. Dar pentru a putea
formula o teorie asupra bunei guvernanțe a
tehnologiei trebuie să știm întâi ce este aceasta și
care sunt efectele acesteia asupra vieții noastre.
Ce este tehnologia
Astăzi, conform Wikipediei, tehnologia este
înțeleasă ca „crearea, modificarea, utilizarea și
cunoașterea uneltelor, mașinilor, tehnicilor,
meșteșugurilor, sistemelor, modurilor de organizare,
în scopul rezolvării unei probleme, îmbunătățirii
unei soluții preexistente la o problemă, atingerii
unui scop sau a realizării unei anumite funcții”
(http://en.wikipedia.org/wiki/Technology). Această
definiție obiectuală nu vorbește însă despre
importanța ontologică a tehnologiei, i.e. ce este și ce
rol joacă acest tip de materialitate. Există două teorii
care aprofundează această problemă: teoria actor-
rețea a lui Bruno Latour (Reassembling the social:
An introduction to actor-network-theory. Oxford
University Press, Oxford, 2005) și teoria medierii a
lui Don Ihde (Technology and Lifeworld. From
Garden to Earth, Indiana University Press, 1990).
Teoria actor-rețea afirmă că artefactele
tehnologice sunt actanți sau actori în cadrul unei
rețele indefinite de actanți (umani și non-umani).
Artefactele „determină... autorizează, permit,
afordează, încurajează, sugerează, influențează,
blochează, fac posibilă, interzic etc.” acțiunea
umană. Posibilitatea de acțiune a actanților este dată
de programele de acțiune înscrise în aceste artefacte
în procesul de creare și utilizare a lor. Latour nu
face deosebire între actanții umani și cei non-umani,
pe fiecare dintre aceștia considerându-i ca acționând
în virtutea propriilor programe de acțiune. Latour dă
ca exemplu pragurile de limitare a vitezei de pe
șosele care sunt acei actanți asupra cărora s-a delegat
siguranța rutieră, prin translatarea datoriei poliției de
a asigura bunul trafic asupra unei piedici fizice care
nu acționează decât prin compoziția programului de
acțiune propriu pragurilor cu unul din programele
conducătorului auto, acela de a nu-și avaria
autoturismul.
Teoria medierii tehnologice pornește de la
analizele fenomenologice ale unei relații originare
eu-lume. Don Ihde neagă existența unei astfel de
relații imediate afirmând că orice relație cu lumea
este mediată. Medierea este condiția de posibilitate
a tehnologiei. Eul și lumea există doar pentru că se
exprimă, sunt mediați. Don Ihde specifică patru
relații posibile: de întrupare (omul întrupează
tehnologia, aceasta devenind extensie proprie a
trupului), hermeneutică (lumea se exprimă doar prin
intermediul artefactelor tehnologice), de fundal
(tehnologia asigură fundalul vieții de zi cu zi fără a
mai fi percepută) și de alteritate (tehnologia devine
un celălalt cu care interacționăm). Modul în care
omul acționează și percepe lumea este profund
influențat de tehnologie.
Aceste două teorii resping caracterul strict
material, obiectual al tehnologiei, determinismul
social sau pe cel tehnologic, autonomia morală
omului sau pe cea a tehnologiei. Marea diferență
între cele două perspective constă în caracterul
transcendental al omului în această ecuație: este
omul cel ce dă sens lumii și face alegeri față de care
este cu adevărat responsabil (ca pentru Ihde) sau
este un simplu actant, doar mult mai complex dar
nu diferit de pragul de reducere a vitezei, a cărui
responsabilitate nu este transcendentală ci doar o
altă specificație a programului de acțiune?
Cum funcționează tehnologia
Există cel puțin șase tipuri de medieri efectuate
de către tehnologie care influențează și rescriu
moralitatea presupus autonomă a omului: medierea
percepției, medierea acțiunii, medierea opțiunilor,
medierea deciziilor, medierea practicilor și medierea
valorilor, credințelor și a normelor morale.
Tehnologia mediază percepția în sensul în care ne
arată cum este lumea prin propria grilă de
interpretare. Conducerea automobilului spre
exemplu mărește distanța fizică față de ceilalți și îi
prezintă pe aceștia doar ca participanți în trafic,
realizând astfel și o detașare morală față de ei.
Tehnologia mediază acțiunile umane creând
condițiile de posibilitate ale acțiunii. într-o lume
tehnologică, multe dintre acțiunile pe care le
executăm nu mai pot fi decât mediate tehnologic.
Tehnologia mediază opțiunile creând anumite
posibilități de acțiune, modificându-le pe altele iar
pe altele pur și simplu eliminându-le, modificând și
valorile și datoriile morale asociate acestor opțiuni.
Tehnologia mediază deciziile prezentând atât
informațiile relevante pentru luarea deciziilor cât și
variatele optime din punct de vedere tehnologic.
Tehnologia mediază practicile creând condițiile de
practicare a unor stiluri de viață. în fine, tehnologia
crează, modifică și modelează normele și valorile
morale ca atare. Spre exemplu, introducerea
camerelor de supraveghere a repoziționat valorile
intimității și ale securității creând noi moduri de a
conceptualiza și trăi într-o lume de tip panopticon.
Afordările (calități fizice ale obiectelor care permit,
sugerează sau interzic anumite acțiuni) prin care
tehnologia realizează aceste medieri apar ca urmare
a designului tehnologic și a modificărilor ulterioare
generate de utilizare. Designerul întipărește în
artefactul tehnologic anumite valori și norme,
creând astfel condițiile materiale pentru diferite
tipuri de mediere.
Politica tehnologiei
Politica tehnologiei, adică teoria bunei
guvernanțe aplicată condiționărilor tehnologice,
trebuie să se axeze pe trei mari componente: a)
evaluarea consecințelor utilizării tehnologiei, b)
modificarea caracteristicilor acesteia pentru
promovarea unei vieți bune și c) îmbunătățirea
abilităților tehno-morale ale utilizatorilor prin
promovarea bunelor practici de utilizare cu ajutorul
condiționărilor materiale înscrise în design.
Există deja o serie de exemple importante
privind impactul pe care relația dintre politică și
tehnologie îl are asupra vieții de zi cu zi. în primii
ani ai introducerii bicicletei, la sfârșitul secolului
XIX, în Anglia, codul vestimentar face ca unei femei
să îi fie interzis accesul într-o cafenea pentru că
purta pantaloni. Motivul pentru care purta
pantaloni în plină epocă victoriană era faptul că se
plimba cu bicicleta. Deși Lady Harberton pierde
procesul intentat patronului cafenelei, adoptarea pe
scară largă a bicicletei face ca decizia, juridică în
acest caz, să fie invalidată de necesități tehnologice.
Rămânând pe domeniul relației dintre emanciparea
femeilor și tehnologie putem menționa mașina de
spălat ca instrument nu doar pentru corvezile
zilnice, ci și pentru eliberarea timpului femeilor
pentru asumarea de către acestea a unor acțiuni
social-politice. Decizia politică poate da de multe ori
naștere unor soluții tehnologice, cum ar fi
răspândirea în masă a țigării electronice ca răspuns
la politicile anti-fumat ale guvernelor. Și nu de
puține ori întâlnirea dintre politică și tehnologie are
efecte perverse, cum este cazul introducerii becurilor
ecologice în Țările de Jos. Aici, prin decizie politică,
pentru a reduce consumul de energie a fost interzisă
comercializarea becurilor cu filament. Dar, datorită
consumului scăzut al noilor becuri economice,
consumatorii au folosit mai multe becuri, uneori în
locuri care nu necesitau iluminare. Ca urmare,
consumul de energie electrică pentru iluminat a
crescut.
Un bun exemplu de analiză a politicii
tehnologiei este cazul proiectului european de
normare a introducerii mașinilor inteligente analizat
de Katinka Waelbers (Doing Good with
Technologies: Taking Responsibility for the Social
Role of Emerging Technologies, Springer, 2011) care
scoate la lumină efectele perverse ale tehnologiilor
propuse, efecte trecute cu vederea de entuziasmul
naiv care însoțește promovarea unei noi tehnologii.
Noile mașini inteligente propun o serie de soluții
tehnologice pentru confortul și siguranța conducerii
de autoturisme care au determinat decidenții din
Uniunea Europeană să promoveze introducerea
acestor mașini. Studiile empirice au pus în evidență
și posibile consecințe nefaste ale utilizării acestor
autovehicule: mărirea vitezei de croazieră în trafic
aglomerat, modificarea obișnuințelor de a conduce
prin schimbarea mai frecventă a benzilor și creșterea
frecvenței depășirilor, reacția întârziată la unele
evenimente comune în trafic, diminuarea atenției
conducătorului, diminuarea capacității de predicție -
din partea conducătorilor de autoturisme normale -
a comportamentului mașinilor dotate cu sisteme
inteligente, eșecuri ale sistemelor inteligente în a
detecta pietonii și bicicliștii și creșterea
comportamentelor antisociale ale șoferilor împotriva
acestor grupuri. Această analiză care scoate în
evidență eșecurile unei tehnologii nu este o
pledoarie împotriva introducerii ei, mai ales că este
puțin probabil ca factorul politic să aibă efectiv
această putere, ci o invitație la îmbunătățirea
tehnologiei care să răspundă acestor probleme și să
contribuie la o viață mai bună a cetățenilor. „Se
pune întrebarea dacă mai putem fi virtuoși într-un
trafic în care tehnologiile au făcut ca mașinile să se
conducă mai mult sau mai puțin singure. A fi
virtuos în trafic implică lucruri precum a lăsa să
treacă pe cel care (conform regulamentelor) ar
trebui de fapt să aștepte și a fi răbdător dacă cineva
greșește sau are de descărcat ceva din mașină. Așa
cum s-a arătat, tehnologiile inteligente (ADAS) pot
conduce la un comportament mai antisocial și mai
nerăbdător. Studiile preliminare arată că instalarea
de tehnologii inteligente (ACC) relativ limitate
micșorează deja bunăvoința față de alți participanți
la trafic, precum motocicliști sau participanți și mai
vulnerabili.” (Waelbers, op.cit., pp. 131-132). în final,
ar trebui să luăm seama ca prin acceptarea necritică
a unor tehnologii confortabile să nu rămânem fără
civilizație.
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
19
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
scriitori afirmați după 1989
Anca Mizumschi
și poezia refuzului
Alex. Ștefănescu
n anii '80, printre sutele de plicuri primite
săptămânal la „Poșta redacției”, am găsit unul
trimis de o elevă din Constanța, Anca
Mizumschi. Conținea - fapt surprinzător, având în
vedere vârsta autoarei - proză și nu versuri. Era
vorba de un fragment de roman „țărănesc” pe linia
Ioan Slavici - Liviu Rebreanu, scris cu o siguranță
și chiar cu o anumită cruzime care aminteau de
proza scurtă a lui Marin Preda dinainte de
Moromeții. Frazele unei adolescente cădeau ca un
bici pe sensibilitatea cititorului. Am scris atunci că
mi-o închipui pe autoare ca pe o fiică a unui
plantator de cafea, îmbrăcată în haine de piele și
inspectând, călare, plantația, cu o cravașă în mână.
Când am avut prilejul să o cunosc, mi-am dat
seama că arăta cam așa cum mi-o imaginasem. Era
o tânără brunetă cu păr bogat, inteligentă și
voluntară, înclinată (și capabilă) să respingă orice
mistificare, dar și să mitologizeze energic ceea ce
iubea. Apărea din când în când, în felul ei de a fi,
câte o undă de feminitate, care consta mai curând
în simularea ironică a supunerii decât într-o
supunere propriu-zisă. Lucidă și pasională
(combinație de însușiri periculoasă, care poate face
dintr-o existență omenenească o dramă, ca în cazul
lui Jeni Acterian), ea părea predestinată să provoace
celor din jur reacții tranșante, dragoste sau ură,
admirație sau dezaprobare, niciodată indiferență.
Am urmărit apoi de la distanță evoluția Ancăi
Mizumschi, am urmărit-o cu inima strânsă,
neînțelegându-i traiectoria în zig-zag și fiindu-mi
mereu teamă să nu i se întâmple ceva rău. N-am
mai primit, ani la rând, niciun text literar de la ea.
Un timp, am considerat-o o... trădătoare, nu pentru
că nu-mi mai trimitea mie ceea ce scria, ca pe
vremuri, ci pentru că aveam impresia că nu mai
scrie deloc. Credeam că trădase literatura (și
implicit și pe mine, pentru că mă făcuse să mizez
pe ea ca scriitoare), ca atâtea alte fete care îmi
trimiseseră texte la „Poșta redacției” și care ulterior,
căsătorindu-se, făcând copii, practicând o altă
profesie decât aceea de scriitor, uitaseră cu totul de
literatură, ca și cum s-ar fi scăldat în râul Lethe.
Tocmai de aceea mi-a făcut plăcere să aflu,
ulterior, că absolventa de Medicină n-a încetat să
scrie, publicând, printre altele, versuri! (întâi un
volum în tandem cu Daniela Zeca, Est, 1993, apoi
unul pe cont propriu, Opera capitală, în 1997). Am
sărbătorit de unul singur evenimentul. Apoi, Anca
Mizumschi a dispărut din nou din raza mea
vizuală. M-am simțit profund mișcat când am
revăzut-o prin 2007. Era la fel de frumoasă și de
gravă ca în adolescență, dar avea în plus un
dramatism interior și o demnitate decisă, de om
care a suferit, dar nu vrea să vorbească despre
trecut.
Am discutat despre un proiectat volum de
poezie al ei, Poze cu zimți. A fost cea mai mare
bucurie pe care putea să mi-o facă fiica
plantatorului de cafea. Ea mi-a dat să citesc
versurile în format electronic, înainte de a le tipări,
rugându-mă să-i scriu o prefață. Le-am citit captivat
de gravitatea lor, rulând febril paginile virtuale cu
ajutorul rotiței cu care este prevăzut mouse-ul. De
mult nu mai întâlnisem poezie atât de adevărată.
Cartea a apărut în anul imediat următor: Anca
Mizumschi, Poze cu zimți, Timișoara, Ed. Brumar,
2008 (versuri; cu nouă colaje fotografice de
Reszegh Botond; prefață: Alex ștefănescu). în a
doua ei existență de scriitoare, Anca Mizumschi nu
se dezminte. Ea nu scrie ca să scrie, ci ca să
comunice ceva important (decisiv și urgent).
Textele ei ar putea fi supranumite „comunicate
despre ceea ce se întâmplă în sufletul unei femei
care nu vrea să trăiască o viață banală”.
Poezia din această carte este, într-o mare
măsură, o poezie a refuzului, ca și aceea a
Marianei Marin sau a Martei Petreu, o respingere
vehementă a iluzionării, un strigăt, dar totul pleacă
nu de la un sentiment al vidului, ci de la o
încredere luminoasă și de neclintit în dragoste.
Cele mai frumoase poeme de dragoste scrise în
limba română în ultimii ani se găsesc în această
carte.
Dragoste în înțelesul larg (și mistic) al
cuvântului. Nu erotism pur și simplu, ci sens al
vieții, nuntă ancestrală, dizolvare în ceva mai înalt
decât viața practică. Este impresionantă o
asemenea trăire pentru că este exprimată direct și
cu forță, fără nici o concesie făcută retoricii
sentimentale și pentru că, departe de a devia în
irealitate, își asumă realitatea noastră cea de toate
zilele, incompatibilă (aparent) cu dragostea. Iată un
poem pe care mi-ar plăcea să-l învăț pe de rost:
„Iubirea asta n-are ritm, n-are spațiu/ încalcă
toate regulile stabilite/ de bunul Dumnezeu/ /
Iubirea asta s-a aruncat în mine/ fără să se mire de
nimic/ clipocind în borcanele cu foetuși de la Mina
Minovici/ ca să îmi aducă/ aminte/ că au fost și ei
odată iubiți/ de cineva/ / Iubirea asta trăiește în/
sertarele lasate libere/ în mobilă, în morminte
curate/ în alveolele de beton de sub/ Palatul
Parlamentului/ care e mult mai nou/ decât ea/
Iubirea asta n-are timp, e atât de mare/ încat
umple la minut/ orice uter, orice vas,/ orice
coridoare secrete care ne țin/ departe de țară/
Iubirea asta leagă două/ continente între ele/ prin
conductele de sub ocean/ cu stațiile de metrou
aproape goale/ unde oamenii se întorc cu tot
corpul înspre noi/ hipnotizați de mirosul de iod/
prinși în sare (Stațiile de metrou).
Despre această carte se poate spune cu
siguranță că nu este un jurnal al fericirii. Ea poate
fi considerată, dimpotrivă, un jurnal al nefericirii.
Dar respiră atâta dorință de fericire, încât te
cucerește cu fiecare vers, te face să crezi că o scrii
tu însuți pe măsură ce o citești.
Al. Ivasiuc a susținut cândva că există o
legătură între radicalitate și valoare (a și folosit
sintagma ca titlu al unui volum de eseuri). în
literatură, cel puțin, această idee se confirmă în
numeroase cazuri. Un exemplu posibil îl constituie
poezia Ancăi Mizumschi, din volumul deja
menționat, dar și din cele care au urmat: Anca lui
Noe, note critice de Iulian Costache, București, Ed.
Humanitas, 2009 (copertă și prezentare grafică de
Angela Rotaru), Versouri, București, Ed. Humanitas,
2010 (ilustrația de Petru Lucaci), în moalele
cerului, Timișoara, Ed. Brumar, 2012 (coperta de
Florin Stoiciu).
Este un ciclu de volume care se completează
reciproc și care au șanse să rămână în istoria
poeziei românești tocmai pentru radicalitatea
viziunii. Indiferent pe care dintre ele îl deschide,
cititorul înțelege că urmează să i se transmită un
mesaj important. Că nu va fi vorba de un joc
literar, de genul celor propuse de optzeciști, și nici
de o un teribilism ieftin și scabros, ca al
„mizerabiliștilor”, ci de un document existențial.
Ca și Mariana Marin sau Marta Petreu, Anca
Mizumschi scrie o poezie a refuzului. Cuvântul
„nu” se repetă obsesiv în versurile ei. Un titlu ca
Poze cu zimți, poate să inducă în eroare, creând
impresia că versurile exprimă nostalgia unui
„altădată” (banal și totuși mitologizat), când
fotografiile, aproape toate alb-negru, aveau
marginile zimțate. Dar nu găsim urmă de nostalgie
în poemele Ancăi Mizumschi. Se poate spune în
schimb că refuzul este practicat in numele valorilor
care au entuziasmat-o cu ani în urmă. Poeta refuză
energic maturizarea înțeleasă ca degradare. La
Mariana Marin este vorba, înainte de toate, de o
inaderență la stilul de viață comunist și de un
sentiment al damnării, la Marta Petreu - de o
mizantropie de origine divină (ca „boala” Gabrielei
Melinescu). Anca Mizumschi este însetată de
fericire, de acea fericire care în adolescență părea
ușor de atins, dar care odată cu trecerea anilor a
devenit intangibilă. Poeta respinge nu viața, ci tot
ceea ce modifică brutal proiectul ei de viață. în
puține cărți de poezie apărute la noi în ultima
vreme există o asemenea sete de fericire:
„Nu o să-l înțeleg niciodată/ pe Dumnezeu/
când își alege femeile/ care urmează să fie
fericite// Stau cuprinsă de acea fericire/ pe care nu
poți să o vezi la ecograf/ conținută de propriul
meu uter/ ca un făt mort/ la care nu a reușit să
ajungă nimeni/ la timp” [singurătate underground].
(Titlurile poemelor sunt scrise între paranteze
drepte, ceea ce demonstrează că au un caracter
facultativ și că poemele pot fi considerate secvențe
ale unui monolog de mare întindere.)
Se remarcă relația directă pe care poeta o are
cu Dumnezeu, expresie tocmai a radicalismului ei,
a dorinței de a nu pierde timpul cu instanțe
intermediare și de a ajunge repede la instanța
supremă.
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Versurile cu „argint viu" ale
Irinei Nechit
Irina Nechit (născută la 1 ianuarie 1962 în satul
Antonești, comuna Cantemir, județul Cahul din
Republica Moldova, absolventă a Facultății de
Jurnalism - Universitatea de Stat din Chișinău) s-a
făcut remarcată ca poetă încă de la prima ei carte:
șarpele mă recunoaște, Chișinău, Ed. Hyperion,
1992. Atrăgea atenția inventivitatea jucăușă a
gândirii poetice, capabile să dezvăluie infernul sau
splendoarea unor situații banale:
„Două cești aburesc pe pervaz/ dincolo, în raza
vechiului cimitir/ se sapă fundamentul/ unui nou
bloc de locuit./.../ Oare cei culeși/ în căușul
excavatorului/ au stat și ei sub candelabre/ au spus
și ei povești/ cu triste case populate de stafii/ au
aruncat priviri molatice prin geam/ tot amintindu-
și ora de iubire?” (Ora de iubire);
„Pisică neagră ce ești!/ în tine picotește
noaptea/ ghearele moțăie/ în pernuțele labelor de
velur/ mergi încordată/ de parcă duci stele sub
blană și/ mărgele de argint viu/ pe șira spinării/.../
îmi treci noaptea privindu-mă/ ca un vis repetat/
ce ești.” (Argint viu pe șira spinării).
Următoarele volume de versuri - Cartea rece,
Chișinău, Ed. Cartier, 1996, Un viitor obosit,
Timișoara, Ed. Augusta, 1999, Gheara, București,
Ed. Vinea, 2003, Un fel de liniște, București, Ed.
Vinea, 2006 - continuă această direcție:
reinterpretarea ingenioasă a unor momente din
viața de fiecare zi. Poemele talentatei poete din
Basarabia oferă mereu mici, dar încântătoare
surprize lirice, ca scânteile înstelate aruncate în jur
de artificiile din pomul de iarnă.
Nu întâmplător Gheorghe Grigurcu, cel mai
bun critic de poezie de la noi, a remarcat darul
Irinei Nechit „de-a putea da glas dramatismului
inaparent al existenței de toate zilele, un dar în
stare a învedera o vocație poetică de excepție:
«Umilința este o palmă învinețită de frig/ un cap
înfundat în guler/ o gură care inspiră aerul expirat
de alte guri... Umilința e soțul și soția/ mama
noastră și a părinților noștri/ fiica pruncilor noștri
vii și a celor/ pe care nu i-am lăsat să se nască.//
Umilința e sărutul așteptat cu anii/ respins de
ceara sleită între degete/ sexul fotografiat ce pare
atît de ireal/ și cel blestemat pentru veșnica sa
puritate.// Umilința se cuibărește în craniile pustii/
în buzunarele goale în inimile deșarte/ ea ne intră
în măduva oaselor/ ne suge sîngele ne roade
visele.(...)// Fii umil copile fii umil bătrîne.
Doamne, de ce umilința e viață?” (Umilința este o
palmă). Prin verbe simple, «prozaice» poeta
trasează granița dintre două lumi, cea a poeziei și
cea a nonpoeziei.”
Irina Nechit este și autoarea unei cărți de critică
de teatru (Godot eliberatorul, Chișinău, Ed.
Cartier, 1999), ca și a unor volume de teatru
propriu-zis: Proiectul unei tragedii, Chișinău, Ed.
Arc, 2001, Maimuța în baie, Chișinău, Ed. Arc,
2006. Cu toată această multilateralitate, ea nu s-a
transformat într-o snoabă și plicticoasă „doamnă
culturală”, cum sunt atâtea în literatura noastră de
azi.
Structural, ea rămâne o poetă, nu chiar
totdeauna inspirată, dar totdeauna capabilă să
salveze situația, printr-o neașteptată schimbare de
pespectivă, printr-o rapidă trecere în alt plan al
imaginației. în volumul Un fel de liniște există
numeroase poeme integral bine scrise, pline de
grație și emoționante, cum este cel intitulat Nectar:
„Primăvara asta copacul perfect/ i-a dezamăgit
pe îngerii/ care pluteau nedumeriți în jurul lui/
așteptând să se desfacă florile roz,/ să se prelingă
nectarul îmbătător/ pe marginea cerului./ Mugurii
n-au mai plesnit/ deși s-au rugat pentru ei/ albinele
flămânde și preoții/ cu ochi albaștri./ Nu s-a auzit
nici o explozie de frunze/ nici un murmur de
petale,/ doar îngerii au mai zburat o vreme/
deasupra copacului uscat/ apoi tăcerea s-a lăsat
peste mormânt.” (Nectar).
Este primul recviem pentru un copac uscat scris
în limba română (despre arbori tăiați sau doborâți
de furtună s-a scris frecvent!).
Poemele mai puțin convingătoare sunt cele
constituite din enunțuri fără legătură între ele,
asemenea unor colecții de imagini. Neproductivă
este și tendința compunerii unor versuri aforistice
explicite și tendențioase, de genul „fără uter se mai
poate trăi/ fără vise nu”. în general, însă, versurile
Irinei Nechit au în ele acel „argint viu”, care poate
da unei înșiruiri de litere moarte o însuflețire
misterioasă. (De menționat că sintagma „argint
viu” se numără printre preferințele poetei.)
Despre teatrul Irinei Nechit s-a auzit în
România cu ocazia scandalului provocat de piesa
sa Maimuța în baie, despre care Dumitru
Matcovschi a scris în Literatura și arta din 15
decembrie 2005 un articol plin de indignare și cu
totul nedrept. Piesa, considerată de opacul și
furibundul academician, „fără conflict, fără
caractere, fără limbă, fără morală” (în limbaj
caragialian: fără prințipuri), are, după cum putem
constata citind-o în volumul Maimuța în baie din
2006, și conflict, și caractere, și limbă și, din
păcate, și morală, fiind chiar la un moment dat
moralizatoare. Subiectul atrage atenția prin
originalitate (deși aduce aminte vag de Inimă de
câine de Bulgakov):
Un medic țicnit-genial din Chișinău, Coșciug,
cu studii la Paris, ia acasă la el, de la grădina
zoologică, cu complicitatea uui îngrijitor de acolo,
Miron, o maimuță, de fapt un maimuțoi, Augustin,
pe care îl transformă, printr-o intervenție
chirurgicală, în om. Augustin păstrează amintiri din
viața lui anterioară, de maimuță și chiar regretă
acea viață - situație care rezumă, sarcastic-poetic,
condiția umană (și creează, în plus, posibilitatea
tratării satirice, dintr-o perspectivă originală, a
stilului de viață din Basarabia):
„AUGUSTIN: [...] Ce simplă îmi părea lumea
când eram maimuță! Dimineața mă trezeam
odihnit și mă bucuram de strălucirea soarelui.
Săream în sus, mă cățăram pe gratii, strigam să mă
audă toate animalele din grădina zoologică, mă
strâmbam la ele, mă maimuțăream, mă tăvăleam
prin paie. Vizitatorii râdeau de mine și-mi dădeau
covrigi, biscuiți, câte unul îmi aducea o banană, o
ciocolată. Se făcea amiază, eu mă întindeam pe
betonul cald și simțeam cum soarele mă mângâie
pe blană, cum razele mă gâdilă și mă alintă cu
drag. Trupul meu devenea un vârtej de lumină, se
strecura afară printre gratii, se ridica spre vârfurile
copacilor, plutea pe sub norii somnoroși, apoi se
întorcea în cușcă, eu mă trezeam și mă apucam
din nou să sar, să țip, să mă joc! Dar într-o
duminică, pe înserat, a venit Miron, m-a băgat într-
un sac și m-a dus la Coșciug. De-atunci viața mea
a devenit un chin. De când am trup de om și
creier de om, nu mă mai simt în apele mele. Nu
mai am nici o clipă de liniște, mi s-a umflat capul
de gânduri. Mă torturează mii de întrebări: ce este
omul?, ce este cerul? ce este praful?, ce este apa?,
ce este focul?, ce este culoarea?, ce este iarba?, ce
este materia și mai ales ce este timpul? [...] De ce
secundele trec prin mine ca niște gloanțe? De ce
mi se rupe inima când mă uit la acele negre ale
ceasornicului, de ce privesc cu groază cifrele de pe
ecran? Cu fiece oră, cu fiece minut, viața mea se
scurtează. Câte zile mi-au mai rămas de trăit?
Care-i rostul meu pe Pământ?”
Treptat totul virează, din păcate, spre o
rezolvare teatral-metafizică. O piesă plină de
farmec, începută parcă de Jean Giraudoux, se
termină ca o piesă scrisă de Ion Druță. Augustin
trage clopotele bisericii Sfânta Vineri (fiindcă
funiile îi trezesc nostalgia lianelor din viața lui de
altădată, dar și dintr-o aspirație spre dumnezeire) și
la un moment dat cade de la mare înălțime și
moare:
„OMUL ÎN PALTON NEGRU: Nu te uita în
jos! Privește cerul, Augustin! Privește cerul! Nu te
uita în jos! Augustin!... A căzut... S-a prăbușit.
ADVAITAM se contopește cu ANANTAM... Ce
păcat! A fost un om bun. A fost un om adevărat.”
Altă piesă de teatru, Ametist, o are ca
protagonistă pe Maia, proprietara unui atelier de
vitralii, a cărei fiică, Cristina, se află la Magdeburg.
Ametist este motanul Maiei. El prinde și mănâncă
pe loc un papagal rătăcit prin atelier. Stăpânul
papagalului, Ciprian, vine să caute pasărea
dispărută și se extaziază în fața reflexelor aruncate
pe pereți de vitralii:
„CIPRIAN: Fantastic! Parcă se joacă spiridușii
cu niște oglinzi colorate... Dumneavoastră ați creat
aceste opere de artă extraordinare?
MAIA: Da, sunt ieftine.”
Piesa, alunecătoare și imprevizibilă, dar fără să
conducă spre o mare revelație, amestecă proza
(vieții de fiecare zi) cu poezia într-un stil care îi
este caracteristic Irinei Nechit.
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
21
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opinii
Meditația Transcedentală
O operațiune specială pentru acoperirea
unei rețele a Intelligence Service
Aurel I. Rogojan
Aurel I. Rogojan și Iulian N. Vlad	(foto Cristina Gânj)
Am fost de mai multe ori provocat să spun
care au fost - dacă au fost - dedesubturile
scandalului provocat de experimentarea în
România a practicilor de meditație
transcedentală. Forța și impactul agresiunii
informaționale prin care s-a acreditat în spațiul
public un punct de vedere fals în legătură cu
implicarea contraspionajului român în
destructurarea grupurilor de aderenți la
«Meditația Transcedentală» m-a determinat la
prudență și rezerve. în cele din urmă, într-o
corespondență electronică cu Alex Mihai
Stoenescu, mi-am depășit rezervele și am afirmat
că afacerea transcedentalilor români a fost o
operațiune a Intelligence Service, în care s-a
recurs la un așa-zis experiment, pentru ca, sub
acoperirea câtorva grupuri de subiecți (în total
circa 400) practicanți ai metodelor de relaxare
proprii meditației transcedentale, să se creeze o
rețea, mult mai redusă numeric (până la cel mult
15-20 de persoane), de un real interes
operațional pentru atingerea unor scopuri ale
spionajului strategic.
Afacerea «Meditația Transcedentală»
prezentată în comunicarea publică, în liniile sale
generale, nu poate fi contestată. Există o
problemă: aceea a unei omisiuni esențiale, pe
care diverși autori nu au făcut-o intenționat, ci
pentru că documentele găsite în arhivele
disponibile nu cuprind tot adevărul și nici
informația ascunsă pe care o poate deduce
analistul prin descifrarea datelor și faptelor
brute.
Printre sutele de aderenți la «Meditația
Transcedentală» au fost identificate, cum
spuneam, personalități care, prin pozițiile lor
profesionale și funcțiile deținute, se încadrau la
prioritățile «A», «B» și «C» ale spionajului
strategic și pe care contraspionajul oricărui stat
le apără de acțiunile diverselor servicii de
informații străine, fie ele și cele ale unor state
prietene ori aliate. Asta fiindcă istoria ne-a arătat
nu o dată cum, în politică și în spionaj, aliatul
de azi devine inamicul de mâine.
Dar, înainte de evaluarea calitativă a
componenței grupurilor de aderenți la «Meditația
Transcedentală», un prim criteriu de analiză l-au
constituit C.V.-urile inițiatorilor, Nicolae și
Evelline-Muriel Stoian, care îi plasau în ceea ce
jargonul contraspionilor numea generic «emisari
ai serviciilor de spionaj». Mai exact, așa apăreau
într-o primă fază. Ulterior, pe măsură ce s-au
colectat noi date și s-au analizat faptele și
evenimentele care îi aveau ca protagoniști, aveau
să se pună diagnostice mai precise, iar cei doi să
fie riguros identificați potrivit taxonomiei
agenților secreți.
Nicolae Stoian, în special, demonstra perma-
nent un pregnant spirit contrainformativ. Ce
înseamnă asta? în toate acțiunile sale se
dedubla, adoptând o conduită care să blocheze
tentativele contraspionajului de a-l fila sau de a
culege informații despre ceea ce urmărește și
întreprinde în realitate. Stăpânea tehnicile de
contrafilaj și uneori le crea dificultăți filorilor, ca
un adevărat profesionist. Se «rupea» de filaj,
schimba și alterna frecvent mijloace de trans-
port, parcurgea trasee de autoverificare. Toate
contactele realizate și le consemna sistematizat
în fișe pe care le ținea în ordine într-o cartotecă.
Aceasta era păstrată în siguranță la el în cameră,
în domiciliul tatălui său (fost ofițer superior în
armată, colonel, care locuia într-un bloc rezervat
ofițerilor). Nu s-a cazat niciodată în locuri în
care controlul străinilor - se știa - era obligato-
riu. A refuzat să fie găzduit de aderenții care i-au
oferit ospitalitatea. Prefera să stea împreună cu
părinții, în pofida certurilor zilnice de care avea
parte (i se reproșau preocupările pentru racolare
și proliferarea «sectei», «rătăcirile ideologice». în
convorbirile sale telefonice era evidentă grija de
a crea și a uza de aparențe care să-i disimuleze
scopul. Toate întâlnirile cu adepții selecționați
aveau loc numai în afara ședințelor deschise,
fără martori, strict între «patru ochi».
Aderenții «speciali» la practicarea «tehnicilor
de relaxare» comportau posibilități de informare,
influență și decizie în zonele de interes strategic
pe care le reprezentau atunci C.C. al P.C.R.,
Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de
Interne, Ministerul Transporturilor, Consiliul
Național pentru Știință și Tehnologie, Academia
Română, Ministerul învățământului, două
segmente importante ale Securității, între care
Serviciul Gărzii Prezidențiale, câteva foruri
academice, institute de cercetare și proiectare -
adică obiective și persoane de interes din
prioritățile «A», «B» și «C» ale spionajului
strategic. Nu mică a fost surpriza când s-a
constatat că un important activist al partidului
din domeniul ideologic, director al unui institut
care a fost desființat pentru că a avizat favorabil
practicarea tehnicilor de meditație
transcedentală, avea în secret și cetățenie
britanică. în plus, o serie de antecedente socio-
politice care îl făceau incompatibil cu cariera
politică la nivelul nomenclaturii Comitetului
Central și nu puteau, teoretic, scăpa vigilenței
fuseseră ascunse de cerberii serviciilor de cadre.
înainte de a veni în România, lui Nicolae
Stoian i s-a întrerupt temporar activitatea la
Secția română a B.B.C.-ului pentru a evita orice
legătură între misiunea sa și postul, cu tot ce
reprezintă el în sistemul instituțional secret al
Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord. Ulterior a fost reintegrat la B.B.C. După
ce a izbucnit scandalul afacerii sale
«transcedentale», nu a mai apărut în emisiunile
B.B.C. cu numele său real, ci cu numele de
microfon «Nicolae Costin» și a fost repoziționat
în «departamentul documentare» al secției
pentru România a B.B.C. în același timp, i s-a
facilitat o activitate privată în domeniul
imobiliar, ceea ce altora nu li s-a întâmplat.
Afacerea «Meditația Transcedentală» a fost
inițial documentată și finalizată în secret, fără ca
Securitatea să ia vreo măsură împotriva
aderenților. Inițiatorii acționaseră inteligent și
legal, obținând aprobări de la cel mai înalt nivel
de decizie politică pentru «experimentarea
tehnicilor de relaxare». Tehnicile îi fuseseră
prezentate Elenei Ceaușescu într-o manieră
convingătoare științific și, probabil, se
argumentase că sunt utile «modelării omului de
tip nou, cu personalitate multilateral dezvoltată».
Această afacere a Intelligence Service putea fi
finalizată, în prima sa fază, și oficializând
flagrantul realizat asupra lui Nicolae Stoian prin
reținere și cercetare. Asupra lui au fost găsite
documente probatorii de necontestat sub
aspectul constituirii unei rețele secrete:
angajamente de păstrare a discreției totale asupra
chestiunilor discutate și listele cu parolele de
legătură, studii și evaluări asupra profilului
persoanelor recrutate, aprecierea posibilităților
de cunoaștere și informare aferente mediului
profesional și relațional. Cu Stoian prins în
flagrant, se aștepta decizia ministrului de
Interne. Aceasta a fost negativă.
Secretarii C.C. al P.C.R. au fost informați,
fiecare în domeniul său de activitate, despre
persoanele implicate și au dispus măsurile pe
care le-au considerat necesare de la caz la caz.
Contraspionajul și-a menținut măsurile secrete
de control cu scop de protecție și apărare asupra
persoanelor de interes din categoria priorităților.
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Masa aderenților a fost repartizată supravegherii
la departamentele competente după locul de
muncă al persoanelor; acolo, cazurile individuale
au fost închise la scurt timp, ca urmare a lipsei
de relevanță pentru securitatea statului.
Au intervenit însă două întâmplări, aparent
fără legătură între ele, care aveau să transforme
un caz secret de spionaj-contraspionaj într-un
mare scandal politic. în împrejurări care-mi
scapă, s-a comis o eroare, care, prin urmări, s-a
dovedit a fi o prostie demnă de antologie.
Cineva a simțit să prezinte cazuistica
postoperativă a Afacerii «Meditația
Transcedentală» în revista de armă a
Ministerului de Interne ca un succes al prevenirii
etc. etc., vizând educația contrainformativă a
populației. Azi i se spune «cultură de securitate».
Apariția cazului în revista Pentru patrie, care
avea o bună audiență, a iscat vâlvă undeva în
mediul politic. Elena Ceaușescu, foarte
contrariată - cum de a fost posibil? și de ce află
ea din presă despre un asemenea caz? -, a
ordonat o anchetă de la nivelul Comitetului
Central, probabil, fără să realizeze că fusese
personal implicată în aprobarea experimentării
tehnicilor de relaxare pe baza referatelor de
specialitate prezentate.
Aproape în același timp, la conferința
organizației de partid a municipiului București,
în prezența lui Nicolae Ceaușescu, secretarul cu
problemele ideologice a ridicat problema unor
persoane care solicitau reabilitarea politică în
urma sancțiunilor aplicate ca urmare a semnării
angajamentelor și a primirii parolelor secrete
după ce aderaseră aparent la «Meditația
Transcedentală». Nicolae Ceaușescu, surprins, a
cerut explicații. Tudor Postelnicu, în neegalatul
său exces de zel, nu i-a raportat întreaga realitate
și s-a supus, nu numai docil, ci și orbește, fără
etică și discernământ, indicațiilor de reluare a
anchetei. Aceasta implica din partea sa și
asumarea falsificării unei părți a adevărului,
pentru ca înalta responsabilitate politică a
«Tovarășei» să poată fi deplasată spre «acarul
Păun». Așa s-a ajuns la aplicarea unor măsuri
politice și administrative abuzive, de nimic
justificate, împotriva persoanelor atrase în
capcana Intelligence Service.
Am urmărit ca telespectator investigația pe
care gazetarul de televiziune Cornel Mihalache a
realizat-o pe tema «Meditației Transcedentale».
Domnul profesor loan Mânzatu a pus punctul
pe i, în primul rând prin separarea celor două
planuri ale afacerii. Aparențele au fost susținute
impecabil, dar, sub aceste aparențe, Nicolae
Stoian a făcut altceva. Despre acest altceva
domnul profesor Mânzatu spunea că s-a edificat
după 1990 cu prilejul unei vizite în Anglia și în
urma discuțiilor avute cu Nicolae Stoian.
Concluzia independentă, desprinsă la rece
de-acum și rostită public de domnul profesor
(fost implicat în afacere) după 15-20 de ani, nu
diferă cu nimic de ceea ce a rezultat din
evaluările făcute de contraspionaj înainte de
decizia de realizare a flagrantului pe baza unei
sume de constatări secrete prin care s-au
identificat probele directe.
M-au surprins însă foarte neplăcut afirmațiile
deplasate ale lui Olimpian Ungherea nu numai
în legătură cu așa-zise presiuni exercitate asupra
redactorului-șef al revistei Pentru patrie pentru
publicarea materialului despre cazul «Meditația
Transcedentală», ci și în legătură cu fondul
afacerii, despre care, ca fost «contraspion»,
trebuia să priceapă ceva mai mult. Redacția era
în permanentă căutare de asemenea subiecte.
Materialele de această factură se adresează și
Alexandra Mureșan	Abac
serviciilor adversare, care monitorizează presa,
îndeosebi revistele de armă. Din acest motiv, ele
sunt redactate, într-o primă formă, de specialiști
care concep și controlează comunicarea către
serviciile străine care au creat cazurile relatate. îl
felicit totuși pe Olimpian Ungherea pentru că
și-a asumat atitudinea vinovată față de
redactorul-șef al revistei Pentru patrie, a cărui
funcție a preluat-o după decesul acestuia.
Persoane implicate în această afacere ocupă,
cu multă cuprindere și greutate, cu susținere
serioasă și capacități de amplificare, spațiul
comunicării publice, în care judecățile lor sunt
primite cel mai adesea ca verdicte. în schimb,
adevărurile deținute de serviciile secrete nu se
găsesc în documentele pe care istoricii le
cercetează în arhive, ci în... istoria scrierii lor. în
partea politică a Afacerii «Meditației
Transcedentale», documentele cele mai
importante - care s-ar putea să nici nu fi ajuns
în fondurile deschise cercetării - au și ele o
palpitantă istorie, cuprinzând repetatele rescrieri
ale concluziilor finale.
Ca membru într-o comisie mixtă, în calitatea
celui ce predă documente, am fost de față la
deschiderea unui seif și la inventarierea
Umbra Părinților
Racz Ârpad
conținutului. Când am rezumat, pentru
înscrierea în procesul-verbal, un exemplar al
notei finale de concluzii asupra cazului
«Meditația Transcedentală», nu mică mi-a fost
surpriza să văd adăugate niște rânduri
hieroglifice (caligrafia inconfundabilă a
ministrului Tudor Postelnicu) care, prin
exprimarea și interpretarea tipice marii sale
viclenii, răsturnau întreaga logică a
documentului. Din documente de maximă
sinteză cunoșteam esența cazului, exprimată prin
cele câteva întrebări fundamentale: «Ce? Cine?
Unde? Cum? Când? Cu ce rezultate? în ce
scop? Cui i-a folosit? Care sunt textele juridice
de referință pentru calificarea faptelor?»
Intervențiile olografe ale ministrului Tudor
Postelnicu escamotau răspunsurile clare și
transformau un document de informare
obiectivă într-un manifest politic.
Mă văd deci îndreptățit să spun că istoricii
care se avântă în cercetarea arhivelor Securității
ar trebui ca, înainte de a le atribui o valoare de
adevăr, să cunoască istoria scrierii lor.
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
historia
Arheologia crimelor comunismului
Execuția lui Andrei Meșter din
Sălciua, jud. Alba
Gheorghe Petrov
Tocalitatea Sălciua este situată în partea de
nord a județului Alba, în zona Munților
< JApuseni. Comuna se află așezată pe cursul
mijlociu al râului Arieș, într-un bazin depresionar
flancat de masivele muntoase ale Trascăului și ale
Muntelui Mare. Accesul spre centrul de comună
se poate face dinspre Turda, pe Valea Arieșului,
pe DN 75, distanța de la Turda fiind de 47 km.
De la Alba Iulia se poate ajunge prin Zlatna,
Abrud, pe DN 74 și DN 74 A, apoi, din dreptul
orașului Câmpeni, se intră pe Valea Arieșului și se
continuă drumul pe DN 75 prin Baia de Arieș,
distanța între reședința județului și Sălciua fiind
de 112 km. Dinspre Oradea și Beiuș, accesul se
face pe DN 75 prin Arieșeni, Albac și Câmpeni,
urmându-se cursul Arieșului1.
Plecând de la unele informații sumare cuprinse
în unele documente ale Securității, în cursul lunii
martie 2009 am efectuat investigații de teren pe
teritoriul comunei Sălciua, unde am căutat să
identific și să interoghez anumite persoane care
aveau cunoștință sau dețineau informații despre o
crimă săvârșită în anul 1948 de către agenții
Securității comuniste, victima fiind Andrei Meșter.
în urma demersului efectuat am reușit să obțin
anumite date care mi-au permis să reconstitui la
modul general faptele ce privesc acest omor. Tot
atunci am descoperit și locul unde victima a fost
înhumată, mormântul fiind localizat chiar în
Sălciua.
Meșter Andrei s-a născut la 30 septembrie
1901 în satul Parhida, com. Tămășeu2, jud. Bihor.
Acesta și-a satisfăcut stagiul militar în perioada
interbelică în cadrul Jandarmeriei, la Postul de
jandarmi din comuna Sălciua, jud. Alba. Aici a
cunoscut-o pe Valeria Faur, o localnică mai în
vârstă decât el, născută în anul 18893, cu care s-a
căsătorit după eliberarea din serviciul militar. Au
locuit împreună în casa Valeriei, imobil care există
și astăzi, acesta fiind situat la numărul 354 pe
drumul principal care străbate localitatea4. Despre
Casa familiei Meșter din Sălciua
cei doi soți știm că nu au avut copii, iar în
ancheta noastră efectuată pe plan local, privitor la
Valeria, care era din partea locului, nu am reușit
să aflăm de rude mai apropiate ale acesteia care
să mai fie în viață. Nu deținem date nici despre
situația familiei și rudelor din Bihor ale lui Andrei
Meșter.
Despre Andrei Meșter, cei care l-au cunoscut
spun că a fost un om onest și respectat de toată
lumea, care a avut o mare influență asupra
oamenilor de prin partea locului. N-a fost nici
chiabur și nici țăran de rând, fiind însă un bun
meseriaș în prelucrarea pieilor și a blănurilor, un
meșter cojocar căutat de multă lume din satele de
pe Valea Arieșului5. După unele informații,
neconfirmate însă de surse documentare sau
istoriografice, Meșter Andrei ar fi fost membru al
Mișcării Legionare, fiind chiar primarul comunei
Sălciua în scurta perioadă a guvernării legionare
din intervalul septembrie 1940 - ianuarie 1941.
După instaurarea regimului comunist s-a împotriv-
it noilor stări de lucruri din societatea
românească, pe plan local fiind recunoscut ca un
lider de opinie care avea mare influență și putere
de convingere asupra consătenilor. Devenind o
persoană incomodă și chiar periculoasă pentru
noul regim prin propaganda anticomunistă pe
care o făcea, încă din primăvara anului 1947
Andrei Meșter a intrat în atenția autorităților
comuniste locale și a Siguranței din Turda, care
au hotărât să-l reducă la tăcere. Observând că este
urmărit și supravegheat, aflând că se pregătește și
arestarea sa, acesta și-a părăsit domiciliul și s-a
refugiat în zona Munților Trascău. Din mărturiile
contemporanilor se cunoaște faptul că pentru o
vreme și-a găsit refugiu și adăpost în satul Valea
Poienii, de unde, prin trădare, a fost capturat și
arestat în vara anului 19486. Siguranța Statului
de atunci l-a făcut responsabil de organizarea și
conducerea unei așa-zise bande de partizani, care
în realitate nu a existat. Câtă vreme a fost fugar,
Rămășițele pământești ale lui Andrei Meșter
Meșter Andrei a avut doar unele contacte și întâl-
niri informative cu câteva persoane care se aflau
într-o situație similară cu a lui, uneori aceștia
ajutându-se reciproc îndeosebi cu alimente, care
erau obținute de la țăranii din zonă care le acor-
dau sprijin.
Din câte se cunoaște, după arestare, Andrei
Meșter a fost depus în arestul Securității7 din
Turda unde a fost ținut vreme de aproape trei
luni de zile, timp în care a fost supus anchetelor
și torturii. în cursul zilei de marți, 19 octombrie
1948, în preziua târgului de la Sălciua, Meșter a
fost scos din sediul Securității și transportat cu o
mașină pe Valea Arieșului, până în dreptul
podului de cale ferată8 ce traversează pârâul
Harâncului. Acest loc marchează convențional, pe
șosea, hotarul dintre comunele Poșaga și Sălciua.
Conform unei mărturii consemnate în scris, care
provine de la un martor ocular, mașina Securității
a oprit la o distanță mică înainte de a se ajunge
la acel pod. Din mașină au coborât două cadre de
securitate și Andrei Meșter, care avea mâinile
legate în față cu cătușe. A patra persoană a fost
șoferul, care a rămas în mașină. Cei doi securiști,
îmbrăcați cu niște pelerine lungi prevăzute cu
glugă, purtau fiecare la umăr câte un pistol
mitralieră. împreună cu arestatul s-au deplasat toți
până aproape în dreptul podului de cale ferată,
unde cel încătușat a cerut voie să se urineze. în
timp ce omul își făcea nevoile, unul dintre
securiști l-a împușcat din spate, de la mică
distanță, cu o rafală scurtă de armă automată.
Victima a căzut în șanțul aflat între drum și calea
ferată, cadavrul fiind apoi acoperit superficial de
către cei doi securiști cu niște frunze uscate9.
Aceștia au părăsit imediat locul, nu înainte de a
recupera cătușele de la mâinile victimei, s-au urcat
în mașină și au făcut cale întoarsă spre Turda. în
urma investigațiilor întreprinse printre cei câțiva
foști securiști de la Turda care încă mai trăiau în
urmă cu câțiva ani, am obținut anumite
informații care susțin că persoana care a executat
focul asupra lui Andrei Meșter a fost
sublocotenentul Florea Sabău, pe atunci cadru
operativ la Securitatea din Turda10.
Executarea prin împușcare a lui Andrei Meșter a
fost ordonată de către Mihai Kovacs, care atunci
avea gradul de căpitan și deținea funcția de șef al
Serviciului Județean al Securității Poporului din
24
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Turda. în arhiva fostei Securități se află un docu-
ment edit care conține o declarație dată de Mihai
Kovacs în 6 octombrie 1950. Aceasta a fost scrisă
la cererea superiorilor săi din Ministerul de
Interne în cadrul unei anchete ce urmărea cerce-
tarea unor cazuri de execuții sumare, fără jude-
cată, care au fost săvârșite pe teritoriul Regiunii
Cluj, unde șeful Direcției Regionale de Securitate
era vestitul criminal Mihai Patriciu, evreu de origi-
ne și cu numele adevărat de Grunsperger. într-un
pasaj din declarație se face referire și la Andrei
Meșter. Iată ce spune Kovacs despre acest caz: “în
anul 1948 cu aprobarea DGSP12 m-am dus în
Valea Ponorului, jud. Alba, Munții Apuseni, unde
acționa banda în frunte cu teroristul înarmat
Meșter Andrei. Membrii bandei au fost con-
damnați, iar Meșter, șeful bandei teroriste, după o
cercetare de trei luni, am primit ordin verbal de la
tov. colonel Patriciu <<pui în mașină, duci lângă
comuna lui natală, dai cu el de pământ și
raportezi că a vrut să fugă și a sărit asupra
organelor noastre când am vrut să mergem cu el
să arate unde este armamentul ascuns>>. Este
primul caz unde am executat ordinul primit și în
raportul în scris către DRSP am denaturat
conținutul real conform instrucțiunilor primite
din partea tov. colonel Patriciu"13. Din informați-
ile pe care le deținem rezultă că Andrei Meșter a
fost victima primului caz de crimă, omor sau exe-
cuție la ordin, fără judecată, săvârșită pe teritoriul
fostei Regionale de Securitate Cluj.
Crima a fost înfăptuită nu întâmplător în ziua
premergătoare marelui târg de toamnă din
Sălciua, deoarece cadavrul, lăsat la vedere în
șanțul drumului, trebuia folosit drept sperietoare
și exemplu pentru țăranii din satele apropiate care
trebuiau să treacă prin acel loc, mergând sau
venind de la târg. Cei care își mai aduc aminte de
detaliile acestei întâmplări spun că trupul lui
Andrei Meșter a rămas pe locul execuției vreme
de o zi și o noapte, după care a fost luat de doi
oameni din Sălciua, care l-au transportat acasă cu
o căruță trasă de un cal14. După unele surse,
defunctul a fost ținut în casă timp de două zile,
după care a fost îngropat prin grija soției sale,
Valeria. înhumarea s-a făcut fără preot. Se spune
că răposatul a fost depus într-un sicriu de lemn
pe care soția sa și-l pregătise din timp pentru
momentul când ea avea să părăsească această
lume. Groapa mormântului a fost făcută pe un
teren ce atunci aparținea familiei Meșter, locul
fiind situat pe o coastă de deal din apropierea
casei. Locul mormântului se află astăzi pe terenul
care este în proprietatea lui Ioan Lombrea, terenul
fiind cumpărat în trecut de familia acestuia de la
văduva lui Andrei Meșter. Mormântul se află la
circa 60 de metri în spatele casei familiei
Lombrea, gospodăria acestuia aflându-se în partea
de sus a comunei, lângă drumul principal (DN
75), la nr. 231. De la drum, din fața casei și până
la mormânt, distanța este de circa 110 metri pe
direcția NNV, iar de la fosta casă a familiei
Meșter, mormântul se află aproximativ la 160 de
metri spre nord-est.
Acțiunea oficială de deshumare a osemintelor
lui Andrei Meșter a avut loc în zilele de 27 și 28
august 2009, fiind organizată și susținută de către
Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului în România, care a fost sprijinit în
acest demers de către Parchetul Militar de pe
lângă Tribunalul Militar Cluj15. Pe plan local, am
beneficiat de sprijinul total și necondiționat
primit din partea Primăriei comunei Sălciua16.
Prezența mormântului era semnalată în teren
printr-un monument funerar din piatră de granit,
alcătuit dintr-o lespede fățuită pe patru laturi și
dreptunghiulară în secțiune, având la partea
superioară o terminație semicirculară din care se
dezvoltă pe verticală o cruce. Pe fața dinspre
răsărit a monumentului există o inscripție incizată
care este repartizată pe zece rânduri, în planul
superior al câmpului inscripționat fiind executat,
prin același procedeu, un semn de cruce. Textul
inscripției, realizat numai cu majuscule, este
următorul: „AICI ODIHNEȘTE / ÎN DOMNUL /
VALERIA MEȘTER / NĂS. FAUR / NĂS. 1889 -
19 / ȘI SOȚUL ANDREI / NĂS. 1901 - 19 / CE
EȘTI AM FOST / CE SUNT VEI FI / FIE-LE
ȚĂRÂNA UȘOARĂ”. Monumentul funerar a fost
comandat de soții Meșter în timp ce amândoi
erau încă în viață. Acesta a fost pus la mormânt
după ce au trecut câțiva ani buni de la moartea
lui Andrei Meșter, deoarece după înmormântare
autoritățile nu au permis să se pună pe locul
respectiv nici măcar o simplă cruce de lemn.
După conținutul inscripției dăltuite, piatra
funerară a fost concepută pentru a fi așezată la
mormântul comun al soților Meșter, care, în
condiții normale, poate trebuia să se afle într-un
cimitir. Când a decedat Valeria Meșter, în anul
1968, aceasta a fost îngropată în cimitirul din
Sălciua17.
în zona unde se afla amplasat mormântul lui
Andrei Meșter, terenul prezenta o pantă cu urcare
dinspre SSE spre NNV, aceasta având o înclinație
Locul unde a fost împușcat Andrei Meșter
de aproximativ 10 grade. Pentru stabilirea cadrului
secțiunii arheologice în vederea identificării gropii
în care au fost depuse rămășițele pământești ale
defunctului, ne-am folosit de poziția
monumentului funerar și de particularitățile
terenului din vecinătatea acestuia. Secțiunea
arheologică de căutare a fost trasată în partea de
răsărit a monumentului funerar, iar cadrul de
secțiune a avut o formă dreptunghiulară cu
dimensiunile de 2,70 x 1,50 metri. Laturile mai
lungi ale secțiunii au fost orientate pe direcția
NEE-SVV, fiind dispuse transversal pe panta
terenului. Față de o axă imaginară est-vest, axa
longitudinală a secțiunii, corespondentă cu laturile
lungi ale acesteia, avea o deviație de 18 grade spre
NE-SV. Una dintre laturile scurte ale secțiunii a
fost trasată direct pe linia feței dinspre răsărit a
monumentului funerar, colțul de nord-vest
aflându-se la o distanță de 0,26 metri față de
colțul din acea parte a monumentului, iar în
partea opusă, distanța dintre monument și colțul
de sud-vest al secțiunii a fost de 0,81 metri.
Diferența de nivel între laturile lungi ale secțiunii
a fost de 0,25 metri, panta fiind mai accentuată
între latura de jos, aceea dinspre SSE, și fața
dinspre acea parte a monumentului funerar.
După începerea săpăturii și adâncirea în
suprafața de lucru până la o cotă de aproximativ -
0,45 metri, primul lucru care ne-a atras atenția a
fost partea monumentului funerar care s-a aflat
îngropată în sol. Odată cu dezvelirea acestei părți
subterane, s-au putut observa toate caracteristicele
constructive ale monumentului funerar18.
Ajungându-se la adâncimea menționată mai sus,
s-a efectuat și o răzuire a fundului de secțiune,
operațiune în urma căreia a putut fi individualizat
conturul gropii de înmormântare, acesta fiind
surprins integral în cadrul suprafeței cercetate.
Groapa mormântului avea o formă aproximativ
dreptunghiulară cu rotunjiri la colțuri, fiind
dispusă ușor oblic în planul central al secțiunii
arheologice. Orientarea gropii, prin direcția
laturilor sale mai lungi, raportată la axa est-vest,
prezenta o deviație de 28 grade spre NE-SV.
Distanța dintre profilul de sud-vest al secțiunii,
lângă care se afla postat și monumentul funerar,
și capătul gropii din acea parte, a fost de 0,51
metri. După stabilirea formei și a limitelor gropii
de înmormântare, adâncirea în secțiune a
continuat pe toată suprafața acesteia, acest lucru
fiind reclamat de necesitatea obținerii spațiului
necesar care să permită o intervenție cât mai
ușoară asupra osemintelor.
Scheletul defunctului a fost descoperit la
adâncimea de - 1,05 metri, cotă înregistrată pe
mijlocul secțiunii, între profilele lungi. Osemintele
se aflau depuse într-un coșciug din lemn de brad
aflat într-o stare avansată de putrezire, care își
pierduse structura inițială. Capacul a cedat cândva
la apăsarea pământului de deasupra, fiind presat
peste și printre osemintele defunctului. Lungimea
sicriului a fost de 1,90 metri, iar lățimea variabilă,
între 0,50 metri la cap și 0,44 metri la picioare19.
Scheletul se afla așezat în poziția culcat pe spate
cu membrele inferioare dispuse în paralel și
craniul întors spre partea dreaptă. Brațele erau
coborâte pe lângă corp, antebrațele fiind îndoite
din cot și depuse pe abdomen. Antebrațul stâng
era poziționat mai jos, cu palma așezată pe
partea dreaptă superioară a bazinului, iar
antebrațul drept se afla puțin mai sus, având
palma întinsă și suprapusă peste partea superioară
a antebrațului stâng. în ceea ce privește orientarea
scheletului, aceasta urmărea, după cum era și
firesc, direcția pe care o avea groapa de înhumare,
craniul defunctului fiind îndreptat spre sud-vest.
Scheletul avea o lungime de 1,67 metri, iar starea
de conservare a structurii osoase era încă relativ
bună.
Asupra osemintelor au fost găsite câteva
obiecte și accesorii vestimentare, care reprezintă
inventarul funerar al defunctului. Primul obiect
descoperit a fost un crucifix metalic confecționat
"
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
dintr-un aliaj inoxidabil, care s-a aflat pe capacul
sicriului, acesta fiind așezat acolo în momentul
înhumării defunctului. Crucifixul era poziționat
pe mijlocul sicriului, în partea superioară a
acestuia sau la căpătâi. Obiectul era ușor îndoit și
avea brațul mai lung secționat, această stare fiind
cauzată de faptul că după putrezirea capacului
sicriului presiunea pământului a acționat asupra
brațului lung, care avea extremitățile sprijinite pe
laterala de sus a sicriului și pe craniu. Obiectul de
cult reproduce forma unei cruci de tip latin, care
conține reprezentarea în relief a imaginii lui Iisus
Hristos răstignit. La întretăierea brațelor crucii,
deasupra capului Mântuitorului, se află reliefat
motivul unei rozete cu opt ramificații, iar între
aceasta și capătul superior al brațului vertical, pe
o bandă dispusă oblic, sunt inscripționate
inițialele I.N.R.I., care înseamnă Iisus
Nazarineanul Regele Iudeilor. Crucifixul este
prevăzut în partea superioară al brațului lung cu
un inel de prindere, care permite fixarea lui într-
un suport sau chiar purtarea la piept ca și cruce
pectorală20. în zona pieptului și a bazinului au
fost găsiți un număr de patru nasturi mai mici,
de culoare albă, prevăzuți fiecare cu patru găuri și
cu striațiuni pe margine. Toți aceștia sunt
confecționați dintr-un material compozit, singura
diferență între ei fiind diametrul, doi având
această dimensiune de 1 cm și doi de 0,9 cm21.
Printre oseminte s-au mai găsit și alți nasturi, în
număr de patru, doi mai mari și doi mai mici,
care sunt îmbrăcați în piele și provin de la un
cojoc22. Un alt accesoriu vestimentar a fost o
curea din piele pentru pantaloni, care a fost găsită
Mormântul lui Andrei Meșter înainte de deshumare (foto martie 2009).
în partea superioară a bazinului, aceasta fiind
prevăzută cu o cataramă metalică. Defunctul a
avut asupra sa și o monedă pe care am recuperat-
o dintre falangele degetelor de la mâna dreaptă.
Piesa numismatică este o monedă românească cu
o valoare nominală de 2 lei, emisă în anul 194723.
Din vestimentația sau îmbrăcămintea defunctului
aproape că nu s-a mai păstrat nimic, singurele
resturi care s-au mai putut recupera fiind niște
fragmente de material textil găsite în zona
membrelor inferioare.
La terminarea cercetării în secțiunea
arheologică, adâncimile maxime de săpătură care
s-au atins au fost de - 0,78 metri la mijlocul
profilului de SSE și de - 1,03 metri la mijlocul
profilului de NNV. Aceste măsuri au rezultat în
urma realizării unui fund de secțiune relativ drept
în plan orizontal, însă diferența de adâncime
consemnată în plan vertical pe respectivele profile
a rezultat ca urmare a diferenței de nivel ce exista
între laturile lungi ale secțiunii din cauza
înclinației terenului. Când s-a ajuns cu săpătura la
nivelul sicriului care adăpostea osemintele
defunctului, adâncirea în vederea dezvelirii
scheletului a continuat numai într-o casetă
aproximativ dreptunghiulară, care urmărea strict
cele patru părți laterale ale sicriului. în ceea ce
privește stratigrafia secțiunii, aceasta a fost
înregistrată pe profilul dinspre NNV, deoarece în
comparație cu celelalte profile acesta avea cea mai
mare dezvoltare pe verticală. Succesiunea
straturilor a fost începută de la nivelul de călcare
actual de unde pornea stratul vegetal, care avea o
grosime de circa 10 cm, acesta fiind înierbat; între
limita inferioară a stratul vegetal și adâncimea de
- 0,48 metri, solul este alcătuit din pământ
cenușiu-gălbui, puțin lutos, și piatră măruntă;
între - 0,48 metri și fundul de secțiune, care s-a
aflat la - 1,03 metri, solul era compus dint-un lut
galben cu tentă închisă, spre maroniu.
După dezvelirea integrală a rămășițelor
pământești ale defunctului și aplicarea tuturor
procedeelor arheologice care sunt necesare în
astfel de cazuri, s-a trecut la demontarea
scheletului și recompunerea lui anatomică în afara
secțiunii arheologice. Din acest moment și-a intrat
în atribuții medicul legist, care a efectuat la fața
locului un examen de specialitate asupra
osemintelor deshumate24.
Urmele unor rupturi de oase la nivelul
toracelui au putut fi sesizate încă din timpul
investigațiilor arheologice, aceste constatări fiind
confirmate apoi și de către medicul legist. Din
examinarea atentă a tuturor osemintelor
defunctului a rezultat că moartea acestuia s-a
produs prin împușcare din spate, fiind identificate
urmele gloanțelor la nivelul a două vertebre și a
două coaste situate în partea dreaptă a toracelui,
dar și la nivelul craniului. în cutia craniană
orificiul de intrare este situat în partea
posterioară, mai precis în zona central-occipitală,
iar orificiul de ieșire a fost identificat în zona
malarului drept, acesta fiind osul feței așezat în
lateral, imediat sub deschiderea orbitei. Prin
urmare, concluzia care s-a impus este că victima a
fost împușcată din spate cu cel puțin patru
gloanțe, însă nici unul nu a fost reținut de
structura scheletului.
După finalizarea investigațiilor efectuate de
către medicul legist, toate osemintele defunctului
au fost adunate cu grijă și introduse într-o lădiță
confecționată din lemn de brad. Aceasta a fost
pregătită special pentru acest lucru prin grija
primarului comunei Sălciua. în prezența întregii
asistențe aflate atunci la fața locului, a fost
celebrată o slujbă religioasă de înhumare urmată
de un parastas în amintirea și pomenirea celui
care a fost Andrei Meșter25. După încheierea
serviciului religios, lădița cu osemintele a fost
depusă pe fundul secțiunii arheologice, în dreptul
monumentului funerar, după care groapa a fost
astupată cu pământ26.
Note:
1.	Comuna Sălciua are în componență un
număr de șase sate, unul dintre acestea fiind satul
Sălciua de Jos, care este centrul comunal. Satele
Sălciua de Jos și Sălciua de Sus se află legate între
ele, fiind așezate de-a lungul drumului DN 75.
Zona dinspre răsărit, spre direcția Turda,
reprezintă Sălciua de Jos, iar zona dinspre apus,
spre direcția Câmpeni, reprezintă Sălciua de Sus.
2.	Până în anul 2003 satul Parhida aparținea
de comuna Biharea, iar de atunci a trecut în
administrarea comunei Tămășeu, care a fost
înființată în acel an.
3.	Valeria s-a născut la 14 octombrie 1889 în
localitatea Baia de Arieș, jud. Alba, părinții săi
fiind Faur Emilian și Salomia. A fost căsătorită
prima dată cu Gheorghe Țăran, de care a divorțat
și cu care nu a avut copii. A decedat la data de 9
aprilie 1968 în Sălciua, fiind îngropată în cimitirul
din această localitate.
4.	Casa se află în partea de localitate
cunoscută sub denumirea de Sălciua de Sus.
5.	Andrei Meșter a învățat cojocăritul de la
soția sa, care avea această îndeletnicire din timpul
primei căsătorii. în Sălciua mulți localnici mai în
vârstă își amintesc că soții Andrei și Valeria
Meșter erau căutați de foarte mulți tineri care
doreau să se căsătorească, pentru a le cere
acestora să le fie nași de cununie și uneori de
botez. Se cunoaște că soții Meșter au cununat
zeci de perechi de tineri din Sălciua și satele din
jur, mulți dintre aceștia fiind încă și acum în
viață.
6.	Satul Valea Poienii aparține de comuna
Sălciua, fiind situat la circa 8 km spre sud-est față
de centrul comunal. Aici, Andrei Meșter și-a găsit
refugiu și adăpost în gospodăria familiei Giurgiu,
unde a și fost prins de Siguranță prin trădarea
unui anume Nicolae Râmba, de loc din acel sat.
7	Este vorba de Direcția Generală a Poliției de
Siguranță. Cazul Meșter Andrei a intrat atunci în
atenția Poliției de Siguranță a județului Turda,
care după venirea la putere a comuniștilor a fost
condusă până în 1947 de cel care avea să devină
odiosul torționar Augustin Albon, croitor și
ceaprăzar de meserie. Acesta a fost înlocuit în
funcție de către Mihai Kovacs, care din august
1948 a fost și primul șef al Securității județului
Turda.
8.	Securitatea a fost înființață oficial prin
Decretul nr. 221 din 30 august 1948 al Prezidiului
Marii Adunări Naționale a R.P.R. Inițial, a purtat
numele de Direcția Generală a Securității
Poporului (D.G.S.P.), iar din 30 martie 1951 s-a
numit Direcția Generală a Securității Statului
(D.G.S.S.). în august 1948 Securitatea a înlocuit
Direcția Generală a Poliției de Siguranță. Această
transformare instituțională s-a produs în timp ce
Andrei Meșter se afla stare de arest.
9.	Este vorba despre calea ferată cu linie
îngustă pe care a circulat până în anul 1997
vestitul tren Mocănița, care făcea legătura între
localitățile Turda și Abrud.
10.	Persoana care a fost martor ocular la
uciderea lui Andrei Meșter se numește Simion
Gligan, localnic din Sălciua, care astăzi nu mai
este în viață. Acesta era atunci revizor de cale
ferată, iar în ziua aceea treburile serviciului l-au
făcut să se afle întâmplător în acel loc. Martorul
a văzut întreaga desfășurare a execuției de la mică
distanță, stând ascuns într-o tufă de alun. Nu a
avut curajul să vorbească despre această scenă
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Recompunerea scheletului în timpul examenului
medico-legal
îngrozitoare decât după evenimentele din
decembrie 1989. A mărturisit toată această
poveste fratelui său mai mic, Valer Gligan, care,
ulterior, a publicat-o într-o carte, dar care ne-a
relatat-o și nouă în cadrul unui interviu înregistrat
(Vezi Valer Gligan, Scurtături, Cluj, 2002,
p. 13-15).
11	Florea Sabău s-a născut în anul 1922,
astăzi fiind decedat. A fost angajat la Securitate în
cursul anului 1948. în 1949 apare ca fiind șeful
Biroului 4 Operativ din cadrul S.J.S.P. Turda,
serviciu care se ocupa de percheziții, arestări și
chiar de crime la comandă. A părăsit structurile
Securității în anul 1959, după care s-a angajat la
Fabrica de Sticlă din Turda. Unele documente care
mai există în arhiva acestei fabrici, arată că a fost
angajat în 16 aprilie 1959 ca sticlar-suflător. S-a
pensionat la 31 ianuarie 1970 însă după doi ani,
în 20 aprilie 1972, s-a reangajat pentru o scurtă
perioadă, până la 1 septembrie 1973 când s-a
pensionat definitiv, acesta având atunci vârsta de
51 de ani. Dosarul acestuia, care conținea mai
multe detalii, a dispărut în timpul inundațiilor din
anul 1975 care au afectat orașul Turda. Cei care l-
au cunoscut spun despre el că era un bețiv și un
aventurier. Florea Sabău este unul din autorii mai
multor crime ale Securității din Turda, înfăptuite
la comandă mai ales în perioada 1948-1953.
12.	Inițialele se traduc prin Direcția Generală a
Securității Poporului, aceasta fiind atunci
denumirea oficială a Securității ca instituție. în
privința invocării unei aprobări din partea DGSP,
aceasta nu există nicăieri în scris. Asemenea așa-
zise aprobări sunt invocate des în anchete similare
celei la care a fost supus Kovacs. Este foarte
posibil ca astfel de aprobări să se fi dat, însă
acestea au fost transmise întotdeauna numai pe
cale orală.
13.	Este vorba de Direcția Regională a
Securității Poporului Cluj.
14.	Apud Marius Oprea, Banalitatea răului. O
istorie a Securității în documente. 1949-1989, Iași,
2002, p. 226.	’
15	n .	.	. .	,	,
15-	Persoanele care au transportat cadavrul au
fost Lombrea (Emil ?) și Iancu Laurențiu, în
prezent primul fiind decedat iar al doilea, cu care
am și discutat, era în viață în anul 2009. Atelajul
a aparținut lui Virgil Deac din Sălciua. Lombrea a
fost rugat de soția lui Meșter să-i aducă soțul
mort acasă, iar acesta l-a găsit întâmplător pe
Iancu Laurențiu, un adolescent atunci, pe care l-a
luat cu el să-l ajute.
14.	Din partea Procuraturii Militare a
participat domnul colonel magistrat Viorel
Siserman.
15.	Pentru întregul efort depus în favoarea
bunului mers al acțiunii noastre, mulțumim pe
această cale celui care a fost atunci primarul
localității, domnul Vasile Lombrea, care este fiul
lui Ioan Lombrea, propietarul locului unde se află
mormântul. Având în vedere faptul că din partea
familiei lui Andrei Meșter nu am mai găsit pe
nimeni în viață care să participe la acest
eveniment, domnul primar, prin felul în care s-a
implicat, a dat dovadă de adevărate sentimente
creștinești și de compasiune față de soarta
defunctului, compensând în acest fel lipsa
urmașilor acestuia.
16	Deși Valeria a mai trăit încă aproape 20 de
ani după moartea soțului, nu știm de ce pe piatra
funerară de la mormântul acestuia nu au fost
trecute în completare cifrele privitoare la anul
decesului.
17	Despre acest monument funerar, in
continuare la ceea ce am arătat mai sus, se mai
poate spune că acesta este prelucrat dintr-un
singur bloc de piatră cu secțiune dreptunghiulară
ce este alcătuit dintr-o bază cu dimensiunile
laturilor de 0,43 x 0,20 metri, care, la circa 12 cm
deasupra solului, prezintă o retragere pe toate
laturile, dimensiunile acestora reducându-se până
la 0,38 x 0,17 metri. Baza avea o înălțime de 34
cm, dintre care 22 cm fuseseră îngropați în
Aspect din timpul slujbei religioase de reînhumare
pământ. Monumentul de granit a fost fixat într-o
placă de beton cu o grosime variabilă între 3 și 5
cm, care se sprijinea pe un pat din piatră legată
cu mortar de ciment, acesta având o grosime
maximă de 21 cm; suprafața de beton de la baza
monumentului, în raport cu acesta, prezenta un
ieșind în secțiunea arheologică de până la 23 cm.
De la retragerea menționată de deasupra a ceea ce
noi am numit bază, monumentul se dezvoltă pe
verticală încă 0,97 metri, partea superioară fiind
încununată cu o cruce al cărui braț orizontal are
21 cm. Lungimea totală a monumentului funerar
din vârf și până la placa îngropată de beton este
de 1,31 metri, dintre care 1,09 metri erau vizibili
de la nivelul de călcare în momentul începerii
intervenției arheologice.
18.	La îmbinările sicriului au fost folosite cuie
cu secțiune circulară fabricate la mașină, care
aveau lungimea de 7,5 cm, respectiv 4 cm.
19.	Dimensiunile crucifixului sunt de 13,5 cm
la brațul vertical și de 6,5 cm la brațul orizontal.
Lățimea ambelor brațe este de 1 cm, iar grosimea
materialului de 2 mm.
20.	Acești nasturi s-au păstrat într-o stare bună
de conservare, doar unul dintre ei având urme
mai evidente de uzură.
21	Nasturii pentru cojoc sunt foarte ingenios
executați. Baza lor este constituită dintr-o
suprafață cilindrică confecționată dintr-un material
de culoare neagră pe care nu l-am putut
determina, care pe una dintre fețe are aplicat un
inel de prindere din același material. Pe fața opusă
avea fixată o suprafață concavă din tablă subțire
care era îmbrăcată în piele. La cei patru nasturi
găsiți s-au conservat foarte bine acei cilindri cu
inelele de prindere, în schimb partea din față cu
metalul îmbrăcat în piele s-a păstrat mai bine
doar la unul dintre nasturii mai mari, la restul
aceasta fiind în diferite stadii de degradare.
22.	Această monedă este făcută dintr-un aliaj
de cupru, nichel și zinc. Pe avers, în poziție
centrală, se află stema mică a Regatului României
pe o ramură de măslin, iar pe revers sunt
reprezentate două ghirlande din spice de grâu și
valoarea nominală a monedei care este de 2 lei.
23	La această acțiune a participat domnul
Gheorghe Vieru, medic primar legist, șeful
Serviciului de Medicină Legală din cadrul
Spitalului Județean Alba.
24.	Oficierea serviciului religios a fost făcută
de către părintele Ionel Todea, preot paroh la
Biserica Ortodoxă din Sălciua de Sus.
25.	Cercetarea arheologică a fost efectuată de
un colectiv de specialiști coordonat de către
Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul
Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, alături
de care s-au aflat Paul Scrobotă și Horațiu Groza,
arheologi la muzeele de istorie din Aiud, respectiv
Turda. La acțiune a participat și istoricul Marius
Oprea, pe atunci președinte al Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului în România.
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Mircea Eliade despre
neo-platonismul din arta lui
Camilian Demetrescu
Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: “Văd oamenii aceia fără vârstă care-și vorbesc
atât de puțin, deși își înțeleg atât de bine gândurile. Dacă
n-ar fi ei care să se roage și să gândească pentru ceilalți
toți, continentul întreg ar fi zguduit de atâtea forțe
demonice pe care lumea le-a dezlănțuit de la Renaștere
încoace”. (M. Eliade)
Mircea Eliade credea că într-o epocă de
„radicală desacralizare” (Jurnal, 3 mai
1976) scenariile inițiatice, camuflate în
profan si greu recognoscibile în ciuda unor semne
care mai dau indicii ale prezenței sacrului, ar
supraviețui nu numai în vise dar și în universurile
artistice. în volumul său memorialistic (Exil, vol. I,
1995 ediția în italiană și în 1997 traducerea
românească la Editura Albatros, București),
scriitorul și artistul Camilian Demetrescu (1924-
2012) pare a descifra din evenimentele propriei lui
vieți un scenariu inițiatic în trei trepte, în mijloc
punând întâlnirea cu Mircea Eliade, venit să-i
viziteze expoziția de la Paris, unde prezentase
lucrări din perioada topologică, așa-numita
perioadă „non-figurativă”. Fusese anul în care
Eliade vorbise la Cerrisy-la-Salle despre universurile
paralele caracterizate prin posibilitatea
experimentării unui alt tip de spațiu și de timp.
Un prim semn a ceea ce urma să devină pentru
artistul (stabilit din 1969 în Italia) o adevărată
„salvare” (prin convertirea sa la o artă figurativă*
centrată pe sacru) l-ar fi primit cu un an înainte de
întâlnirea memorabilă cu faimosul Mircea Eliade
(premiat în 1977 de Academia Franceză pentru
Histoires des crayances...). Camilian Demertrescu,
stabilit la Gallese, fiind în căutarea unui spațiu de
atelier, a dat „întâmplător” peste zidurile unei
biserici năpădite de vegetație. Fără a mai pierde
timpul cu aprobări pe la oficialități, s-a apucat de
restaurarea micii biserici romanice aflată în ruină
de cinci secole. La slujba de resfințire a bisericuței
patronată de doi sfinți (Pieve St. Giacomo e
Filippo) a participat cu entuziasm întreaga suflare
din localitate.
Al doilea semn a fost însăși conversația din
1978 cu Mircea Eliade, în „seara cea mai lungă și
mai densă de semnificații de când lăsase țara”
(Camilian Demetrescu, Exil, vol. I, București, 1997,
p. 223). Ajuns (poate) involuntar la descifrarea
sacrului din profan teoretizată de marele istoric al
religiilor, Camilian Demetrescu notează că
întâlnirea cu Mircea Eliade ar fi fost ca o
„confruntare cu propriul destin” (op. cit.,
p. 221). Fiindcă „de ani de zile cărțile sale stăteau
pe masa atelierului meu alături de caiete, culori și
pensule, cu paginile subliniate și coperțile uzate.
Fiecare formă, fiecare lucrare din expoziție era
legată cu un fir nevăzut de lumea lui Eliade,
imagini plasmate sub impulsul ideilor sale, cu o
intensă chemare spre sacru. Nu știam cum să i le
prezint, de unde să încep. Eliade privea lucrările și
eu nu eram în stare să spun altceva decât titlurile,
cuvinte încărcate de semnificații prin ele înșile:
Lycaion (lupul mitologic), Ouranos, Enelysia, Sakti,
Maithuna. Mi se părea superfluu să adaug ceva
despre o lume care era a lui și în care abia
intrasem. Dintre cele cinci serigrafii dedicate
filozofilor presocratici o prefera pe cea dedicată lui
Xenofan (Conchilia terrei) și i-am dăruit-o” (C.
Demetrescu, Exil, vol. I, p. 223). în catalogul
primei expoziții cu artă figurativă (Roma, 1981)
Mircea Eliade descifrează (încifrat pentru mulți)
deschiderea spre universalitate a noului demers
artistic care-l călăuzește pe Camilian Demetrescu
pe urmele arhetipurilor fundamentale ale artei
creștine. încă din 1942, prin hermeneutica sa
vizionară, Eliade punea în lumină o idee de o
fascinantă profunzime: Creștinismul ar fi „salvat” o
tradiție imemorială dând sens creștin multor
practici și doctrine păgâne, „reintegrând acest
ocean de fragmente într-o nouă unitate spirituală”
(Mircea Eliade, Jurnal, Madrid, nov. 1942).
Dar cel mai drastic dintre „semnele” indicând
traseul inițiatic al „morții” artistului non-figurativ
urmată de renașterea sa ca artist figurativ inspirat
de limbajul simbolic al artei romanice (și ca
sculptor cucerit de unelte primitive) l-a constituit o
brutală descindere a „Brigăzilor Roșii” în bisericuța
restaurată care urma să fie decorată cu sculpturile
noii perioade (întâia fiind „Cristos Pantocrator în
formă de tron”).
De fapt, prima lucrare realizată în atelierul-
biserică fusese o „cămașă răstignită” (Exil, vol. I, p.
195), formă sinuoasă de perioadă „topografică”.
Era, notează Camilian Demetrescu, „la jumătatea
drumului între abstract și figurativ, între natural și
supranatural, urmând lecția artei arhaice” (p. 236).
După furtul costisitoarelor unelte pentru
lucratul lemnului (freze, pantografe de precizie,
tăietoare, rindele electrice etc.), artistul are senzația
de eliberare de „sclavia” muncii mecanizate. Dar și
certitudinea că Dumnezeu i-a trimis un semn
„întru” resacralizarea muncii manuale**. Fiindcă
banditismul comuniștilor din „Brigăzile roșii” s-a
petrecut chiar în noaptea care urmase conferinței
sale intitulate Omagiul miinilor, ținută la Roma în
Eugen Petri	Presă pentru personaj 1
ianuarie 1979.
Trei semne, în trei ani consecutivi (1977, 1978,
1979) i-au arătat lui Camilian Demetrescu drumul
care de-acum încolo îl va purta spre adevărata sa
glorie și recunoaștere universală.
După întâlnirea de la Paris din 1978, avea să se
mai întâlnească cu Mircea Eliade la Roma în 1981.
în toamna aceluiași an, hermeneutul universurilor
religioase i-a scris de la Paris acea prezentare
pentru catalogul expoziției („Per sconfiggere il
drago”/ Pentru a înfrânge dragonul) care a marcat
în mod oficial întoarcerea artistului la simbolurile
creștinismului primitiv, „moștenitor al unui întreg
patrimoniu de mituri și simboluri antice” (Mircea
Eliade, Paris, sept. 1981).
Conversiunea artistului plastic la expresia unei
arte figurative, Eliade a pus-o pe fundalul
„fascinației icoanelor greco-ortodoxe ale copilăriei
sale” și a deciziei lui Camilian Demetrescu de a
trăi în exil (asemenea lui Brâncuși) în matricea
stilistică românească pe care o sugerau unele
elemente decorative din locuința sa. Numai că
pentru Eliade, arta admirată de el la Paris în 1978
era doar aparent non-figurativă, fiind inspirată din
mitologiile arhaice. Filozoful religiilor mai pune
conversiunea lui Camil Demetrescu pe seama
mărturisitei nevoi de „scufundare într-o religie încă
vie” pe care Eliade o vede ca trăire în acel timp
istoric care poate da sens experiențelor sale
artistice. Căci descifrarea prin artă a semnificațiilor
simbolice (/religioase) a evenimentelor „de orice
natură” poate deveni și ea un instrument de
„iluminare și de mântuire”.
Aceasta nu este o simplă întorsătură stilistică.
Mircea Eliade o explicitează observând că
„redescoperirea simbolurilor creștinismului primitiv
poate să redeștepte interesul pentru gîndirea neo-
platonică” (M. Eliade în vol.:
C. Demetrescu, Exil, vol. II, 2009, p. 8). După
opinia renumitului savant, perioada neo-platonică,
prin succesul hermetismului ca nou rit de „inițiere”
spirituală, ar fi generat o nouă idee de „mântuire”
ca acces pur individual la o gnoză supremă, o
„cunoaștere ezoterică care asigură mântuirea”
(Istoria credințelor și ideilor religioase, București,
Ed. Științifică, 1991, vol. 2, p. 274).
După noul model, prin studiu temeinic în
singurătate este posibil să fie înțelese și asimilate
tratatele esoterice (cum ar fi cele reunite în Corpus
Hermeticum). Față de fostul model de comunicare
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
a unor cunoașteri supreme de la un maestru la
câțiva discipoli întâi purificați și apoi atent instruiți,
modelul neo-platonic se dispensează de „lanțul
inițiatic”, făcând posibilă chiar și „recuperarea” unor
cunoștințe din texte sacre pierdute și redescoperite
după niște ani. Eliade are în vedere renașterea
hermetismului în sec. XV după traducerea în latină
a tratatelor din Corpus Hermeticum, precizând însă
că la mijloc ar fi „o nouă interpretare, îndrăzneață
și creatoare a hermetismului”. în perioada
anterioară neo-platonismului, „predania” cunoașterii
ezoterice ca inițiere spirituală implica ritualuri
desfășurate în cadrul unor organizații secrete de
tipul misteriilor. Dar acestea au intrat în declin
(/dispărut) odată cu triumful creștinismului.
în finalul rândurilor scrise pentru catalogul
expoziției intitulată „Per sconfiggere il drago”
(„Pentru a înfrânge dragonul”, Calcografia
Nazionale, Roma, 1981) se poate citi următoarea
frază: „Camilian Demetrescu este convins că
redescoperind semnificația simbolurilor
creștinismului primitiv, omul contemporan mai
poate coborî la izvoarele arhetipale ale experienței
umane spre a-și înțelege mai bine propriul destin. ?i
poate că nu greșește” conchide Eliade, în dezacord
cu cei care i-au cenzurat această încheiere*** odată
cu traducerea (1) și publicarea textului (2).
Note:
* Iată o precizare a lui Camilian Demetrescu
despre conversia sa la o plastică figurativă,
simbolică, de expresie creștină: „în 1980 am
abandonat arta abstractă pentru arta inspirată de
sacru”.
**Ajutat de soția sa, Mihaela Demetrescu,
executantă a broderiilor care alcătuiesc desenul
„umplut” manual al tapițeriilor de mari suprafețe,
din 1981 artistul Camilian Demetrescu abordează
tehnica tapiseriei-goblen, în care va deveni atât de
apreciat, încât zece dintre tapiseriile sale
împodobesc pereții Vaticanului, în cele mai alese
locuri, printre care și sala de audiențe în care sunt
primiți șefii de stat. Aici se poate admira tapiseria
„Abbraccio cosmico. L'Amor che move il Sole e
l'altre Stelle”.
***Mulțumesc pe această cale d-lui Emanuel
Demetrescu, datorită căruia am putut să citesc
varianta italiană a textului scris de Mircea Eliade
pentru catalogul expoziției intitulată „Pentru a
înfrânge balaurul”, Roma, 1981.
1.	Traducerea lui Mircea Eliade este dificilă din
cauza densității de idei pe care o conțin frazele sale.
De ex. este greșit tradusă din italiană ideea de
„vastitate a domeniului POSIBILULUI OMENESC
care, asemenea COSMOSULUI, are mai multe
dimensiuni” prin „vastitatea posibilităților creatoare
ale omului” (Exil, vol. II, p. 7). Când M. Eliade
scrie că "limbajul gestual al MÂINILOR
[reprezentate de Camilian Demetrescu] ar vrea să
facă aluzie la vastitatea domeniului POSIBILULUI
omenesc” filozoful religiilor se referă preponderent
la planul religios al posibilităților de transformare
lăuntrică și mai puțin la acea vastitate de posibilități
creatoare (în exterior, prin universuri artistice)
cuprinzând însă și creativitatea malefică a științei.
Rezultatele involuntar mediocre ale traducerii sunt
cauzate în mod special de disproporția dintre știința
lui Eliade și pregătirea traducătorilor în materie de
filozofie și de istoria religiilor. în mutilata noastră
cultură de după ocupația rusească din toamna
anului 1944 și până astăzi, la aceste dificultăți
inerente s-a adăugat penibilul situației cauzate de
satrapii care au controlat (și controlează) volumele
puse pe piață de editurile cripto-comuniste cu scrieri
românești ale lui Eliade traduse în franceză și
retraduse din franceză în limba română de diverși
temerari, ca urmare a refuzului oficialităților
comuniste de a tipări manuscrisele românești
oferite de însuși Mircea Eliade. Dintr-o notă către
Securitate a turnătorului Ion Manea (1925-1995),
fost director la Agerpress, aflăm că de foarte
timpuriu (din perioada celor șapte ani de amânare a
publicării volumului eliadesc Aspecte ale mitului)
renumitul savant era „gata să pună la dispoziție
unei edituri românești manuscrisul Istoriei religiilor
pe care-l are în limba română la Paris” (vezi vol.
Mircea Eliade în arhiva Securității, Editura „Mica
Valahie”, București, 2008, p. 119). Această lucrare
de mare succes în America (șapte ediții din 1958
până în 1975, sub titlul Patterns in Comparative
Religion) românii au putut-o (/o pot) citi, scoasă cu
chiu cu vai după căderea comunismului de fosta
Editură „Politică” (Humanitas) doar în româneasca
Marianei Noica după franțuzeasca traducerii
manuscrisului românesc, oferit de autor în 1974 și
refuzat de cei care orchestrau (/orchestrează)
minimalizarea valorilor românești percepute ca
valori universale. Dar și când a ajuns acest
manuscris românesc al Tratatului de istoria religiilor
în țară odată cu biblioteca de la Paris a lui Mircea
Eliade (direct în brațele grupului Andrei Pleșu, G.
Liiceanu, Radu Bercea, Andrei Oișteanu), Editura
Humanitas nu a schimbat noile ediții ale Tratatului
de istoria religiilor care s-au tot succedat de atunci,
ignorând comoara disprețuită de ex-ministrul Pleșu,
doctor în istoria artei, auto-proclamat „istoric al
religiilor”. Nici bursierii trimiși de același grup la
Chicago n-au făcut vreun efort ca scrierile autentic
eliadești să pătrundă în cultura românească. Astfel
că, după mai bine de două decenii de așa zisă
„normalizare”, încă nu avem publicată întreaga
operă a lui Mircea Eliade, nici măcar prin ocolișul
ciudatelor traduceri din româneasca lui Eliade în
franceză și de aici în româneasca lui Cezar Baltag,
Mariana Noica sau a altor traducători plătiți de
Editura Humanitas.
2.	Publicarea s-a făcut în volumul: Camilian
Demetrescu, Exil. întoarcerea la simbol. Vol. II,
București, Ed. Muzeului Literaturii Române, 2009,
pp. 7-8.
Anton Dumitriu -
Jurnal de idei (IX)
(urmare din pagina 3)
această proliferare a cărții, nestăpânită de nimeni
nicăieri.
Să considerăm, de exemplu, secolul al XIX-lea,
cel mai apropiat de noi, și în care se tipărea mult.
Romane foiletoane, ziare, pamflete, cărți de
maculatură pură, și bine înțeles și cărți bune.
Mecanismul financiar făcea însă ca un autor
prost să fie înlăturat în mod natural. Mecanismul
tehnic și financiar al epocii noastre nu are putere
eliminatorie, sau selectivă; dimpotrivă, el a anulat
selecția naturală și a deschis porțile cărții proaste.
Fenomenul acesta a dus însă la o scădere a
simțului critic, nu numai a publicului, în general,
dar chiar și a cititorului de specialitate.
Am auzit pe un editor spunându-i altui editor:
„dragă, publici atâtea prostii, de ce nu-l publici și pe
X?” într-adevăr, odată ce piața cărții este plină de
cărți fără valoare, de ce nu s-ar publica și altele fără
valoare? Nu putem fi nedrepți cu unii autori odată
ce mediocritatea unei scrieri nu a fost în stare să
impună respingerea ei.
Acesta este rezultatul cel mai grav, absolut
nepravăzut, al posibilității nelimitate pe care
tehnica a deschis-o cărții pretutindeni: scăderea
generală a exigenței din partea celor ce tipăresc pe
alții, scăderea generală a exigenței autorilor față de
propria lor operă și scăderea criteriului după care
sunt judecate ofertele. Cartea a devenit un bun de
nimic; o cumperi, o citești la serviciu, în tren sau în
orice vehicul, și apoi o arunci. Lucrul nu ar avea
importanță, fiindcă graba care caracterizează pe
omul contemporan, ar explica faptul acesta. Ceea
ce are importanță este însă mentalitatea ce s-ar crea
prin acest fenomen și care arată o coborâre a
nivelului intelectual de natură planetară.
Asupra dogmatismului spiritual
Ceea ce m-a marcat, întotdeauna, a fost tăria și
formalitatea dogmatică a celor care, cu mai multă
sau mai puțină competență, s-au ocupat de
problemele spirituale. Când zic „probleme
spirituale” nu zic „probleme filosofice”, fiindcă
filosofii moderni, începând de la Descartes încoace,
au luat știința ca model, și în general, și cei ai
zilelor [de] astăzi, au conceput orice sistem filosofic
ca un sistem hipotetico-deductiv. Cu alte cuvinte au
conceput propriul lor sistem ca o „ipoteză” al cărei
singur merit este de a fi coerentă. Acesta este
meritul axiomaticei moderne: studiul formal al
teoriilor matematice duce la analiza lui morfologică,
care ne arată cum este el construit. Problema nu
este deci a atitudinii filosofice moderne, care, în ea
însăși, nu este atât de dogmatică, din moment ce a
devenit conștientă că nici știința nu poate fi
dogmatică. Dogmatismul se întinde însă în alte
domenii, unde unele persoane pretind a deține
secrete față de care nu există îndoieli: „Dacă un om
de știință sau un filosof ar susține asemenea
lucruri, am trage concluzia imediat că acesta nu e
nici om de știință nici filosof”. Concepția modernă
a „Teoriei” a făcut ca fiecare să aibă, în modul clar
de a se exprima, o doză de îndoială, un mod
hipotetic de a vorbi; aceasta a dus la o prudență în
orice afirmație și la respectul oricărei opinii.
Democrația modernă este un rezultat al acestui
mod de a fi pe care-l dă omului cultura și știința de
astăzi. A nu respecta părerile altuia, a nu respecta
viața altuia, înseamnă a nu avea o educație
științifică, a nu fi un intelectual al epocei noastre.
Desigur, au existat perioade în istoria umanității
în care totuși respectul omului de către om a
apărut nu ca o rezultantă a evoluției lui
intelectuale, ca în timpul nostru, ci ca un rezultat al
evoluției lui afective și religioase. De exemplu, când
lui Moise i se dau Tablele Legii, acolo se găsește
porunca: „iubește pe aproapele tău ca pe tine
însuți”. Tot așa de bine - porunca primită poate să
spună în felul următor: respectă pe aproapele tău ca
pe tine însuți. Dar nu a fost formulată ura! și
aceasta fiindcă nu se adresa intelectului, ci
afectivității. Un om care iubește pe altul ca pe sine
însuși, nu ar putea totuși să nu-l respecte. în acest
caz ce se întâmplă cu diferențele de opinii? Ce
atitudine va lua cineva care își iubește aproapele,
față de diferențele de opinii. A nu-i respecta părerile
este a nu-l iubi. Dragostea, zice Pavel, este
înțelegătoare și răbdătoare.
Oricum ar fi, nici inteligența nici dragostea nu
poate face pe cineva dogmatic și disprețuitor al
celorlalți semeni.
text îngrijit de
Adriana Gorea și Mircea Arman
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
semnal
România la târgul de carte de
la Goteborg,
Suedia, 2013
Dorina Brândușa Landen
Intre 26-29 septembrie are loc a 29-a ediție a
Târgului de carte de la Goteborg, Suedia, ediție
care are în focus două teme centrale: România,
literatura română și lectura copiilor, aceasta din
urmă ca urmare a statisticii anuale prezentate de
Biblioteca Regală privind împrumuturile de carte
de la bibliotecile suedeze. Din păcate, rezultatele
statisticii arată că împrumuturile de carte pentru
copii au scăzut cu o jumătate de milion față de
anul trecut. în acest context, este deosebit de
important ca la târgul din acest an să se pună
accentul pe lectura copiilor, înțelegerea lecturii și
accesul acestora la literatură. Responsabila pentru
Târgul de carte, Maria Kallsson, spune că "dacă
nu vor exista cititori de carte în viitor, nu va
exista nici târg de carte”. O mare parte a
seminariilor din cadrul târgului sunt axate pe
tema ridicării interesului copiilor pentru lectură și
pe importanța bibliotecilor școlare. Opt dintre
aceste seminarii sunt organizate cu participarea
experților, cercetătorilor, profesori, scriitori și alte
personalități cu experiență în ceea ce privește
lectura, jocul și procesul de învățare. Participanții
la seminarii vor putea fi întâlniți și la standul din
holul A al târgului, unde va fi expoziția Plats for
barn (Loc pentru copii) care este o inițiativă
majoră a Lăsrorelse (Mișcarea pentru lectură) în
colaborare cu Bokmăssan (Târgul de Carte).
Printre aceștia se remarcă inventatorul Hâkan
Lans, profesorul Mats Myrberg și Sara Lundberg,
artist și scriitor de literatură pentru copii.
Tema "România și literatura română" este
realizată în colaboare cu: Târgul de Carte,
editurile 2244, Ellerstrom, Albert Bonnier,
Nordstedt, Ambasada Elveției la Stockholm și
ProHelvetia, AIEQ, Kungliga Biblioteket
(Biblioteca Regală), 10TAL Bok, Uniunea
Scriitorilor Suedezi, ICR Stockholm, edituri și
organizații românești.
Maria Balea	Fără titlu
Contribuția României la târgul de carte din
acest an este concretizată prin carte de proză,
poezie și filozofie, autori clasici (Emil Cioran,
Marin Sorescu), nume relativ cunoscute în Suedia
(Gabriela Melinescu, Mircea Cărtărescu, Norman
Manea, Ana Blandiana) dar și tinere talente
(Cătălin Dorian Florescu). Mulți dintre autori sunt
originari din România dar trăiesc în alte țări, cum
ar fi Dana Grigorcea și Cătălin Dorian Florescu
(Elveția), Felicia Mihali (Canada), Norman Manea
(SUA), Gabriela Melinescu (Suedia).
Alți autori români care vor reprezenta
literatura română la târgul de la Goteborg sunt
Gabriela Adameșteanu, Augustin Buzura, Mircea
Dinescu, Marius Chivu, Daniela Crăsnaru, Dan
Lungu, Varujan Vosganian, Svetlana Cârstean,
Florina Ilis, Ioana Nicolaie și Ioan Es Pop.
Un număr record de cărți românești au fost
traduse anul acesta în limba suedeză: unsprezece
titluri din diferite genuri literare. Nouă dintre
autori vor participa la seminarii și vor fi prezenți
la manifestările de la standul României. De
asemenea, pentru prima dată vede lumina
tiparului în limba suedeză o antologie de proză
scurtă românească (Skrăpliv, Editura 2244) în care
sunt cuprinși unsprezece scriitori români
contemporani.
România, locul geografic unde Estul se
întâlnește cu Vestul, este considerată în Suedia ca
una dintre țările cele mai interesante din Europa,
iar literatura română se dovedește la fel de
interesantă pentru cititorii suedezi.
Printre scriitorii din afara spațiului scandinav
care vor fi prezenți la Târgul de Carte de la
Goteborg vizitatorii îl vor putea întâlni pe
Michael Kaiser, "ministrul culturii" al SUA și
președinte al John F. Kennedy Center for the
Performing Arts din Washington DC, care spune
că "în situația economică actuală, poate că noi,
americanii, vă putem aduce în Europa ceva bun".
El a făcut din Centrul Kennedy o arenă națională
a SUA pentru artele plastice și a salvat Royal
Opera House din Londra de la ruină și fiasco prin
colectarea a 100 milioane de dolari în beneficiul
acesteia. Scriitorul american Richard Ford, câștigă-
tor al premiului Pulitzer, care în ultimul său
roman, Canada, explorează forțele cele mai enig-
matice ale omului; scriitoarea britanică Caitlin
Moran (Arta de a fi femeie, Morantologia); argen-
tinianca Marisa "Isol" Misenta, laureata de anul
acesta a premiului ALMA; David Safie, Germania,
autorul care a folosit veniturile din vânzarea
romanului său Karma rea pentru a înființa
Fundația Gutes Karma; scriitorul Nanoy Rafael și
ilustratorul Sergio Bumatay din Filipine, autori ai
volumului Naku, nakuu, nakuuu, laureați ai pre-
miului Peter Pan pe 2013; cubano-americana
Cecilia Samartin, scriitoare și psihoterapeut care
activează pentru drepturile omului în Cuba și
lucrează pentru săraci la Los Angeles; Haana
al-Ramli din Iordania, a cărei pasiune pentru carte
a determinat-o, cu ajutorul mass-media, să răspân-
dească ideea de a înființa biblioteci în taberele de
refugiați din întregul Orient Mijlociu; columbianul
Hector Abad Faciolince, una dintre cele mai
proeminente personalități din generația de scriitori
care au debutat după valul de realism magic; aus-
triaca Marlene Streeruwitz, care în opera sa anal-
izează rolul individului în sfera publică; istoricul
britanic Orlando Figes, care ne dă o perspectivă
unică a vieții din lagărele Gulagului; Frans de
Waal, care susține în noua sa carte că moralitatea
umană este un rezultat al evoluției; surorile
franceze Liliane Korb și Laurence Lefevre care
scriu sub pseudonimul Claude Izner.
Scriitorul și jurnalistul sirian Samar Yazbek va
vorbi despre romanul său O dungă întunecată de
lumină și despre situația îngrozitoare din țara sa.
Din țările nordice vor fi prezenți mai mulți
autori, printre care amintim pe Sofi Oksanen
(Finlanda) cu romanul Când porumbeii au dis-
părut și tot din Finlanda Kjell Westo cu romanul
Miraj 38. Cu cea de-a șasea și ultima parte din
romanul său autobiografic Min kamp (Lupta mea)
scriitorul norvegian Karl Ove Knausgârd com-
pletează unul dintre cele mai apreciate romane
din timpul modern. Norvegianul Tomas Espedal
va fi prezent alături de scriitorul danez de liter-
atură pentru copii Oskar K, care va conferenția
despre cartea modernă de ficțiune ca o formă de
artă în sine, temă pe care o abordează împreună
cu alți scriitori, inclusiv colegul său norvegian Gro
Dahle. Și, desigur, la târg vor fi prezenți, în mare
majoritate, scriitorii suedezi contemporani.
La Târgul de Carte din acest an va fi premiera
pentru Digitala Tor get, Piața Digitală, un titlu de
brand nou pentru carte informatizată. Acolo se
vor putea testa noi gadget-uri și servicii, se pot
afla mai multe despre cărțile audio și despre
e-cărți, vor putea fi întâlniți editori, distribuitori,
implementatori de tehnologie precum și alți
reprezentanți ai lumii cărții digitale. Piața digitală
este și o scenă unde vor avea loc diferite
programe în toate zilele târgului, seminarii și
discuții privind provocările viitoare pentru
industria de carte intercalate cu prezentări de
carte și autori, lecturi și demonstrații de noi
tehnologii și produse.
Surse: Bok & Bibliotek i Norden AB
3
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
30
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opera
Direcții noi în spectacolul de
operă
Alba Simina Stanciu
n prima decadă a secolului XXI experimentele
din teatrul muzical sunt, în continuare, elogiate
de profesioniștii scenei de teatru și, de
asemenea, o experiență “traumatizantă” pentru
adepții tradiționalismului. Regia “sfidează” patru
secole de convenții, introduce agresiv reformele
teatrale, arta video, dansul abstract, codurile
nonconformiste de mișcare, conjugă situațiile
dramatice din libretele scrise în secolele XVII,
XVIII și XIX cu percepția contemporană a
evenimentelor, cu psihicul și noua sensibilitate a
audienței. Apare o terminologie nouă pentru
tehnicile inedite, regia “deconstructivă”, brechtiana
“scriitură scenică”. Mai mult, regia este
“completată” de arta vizuală postmodernă,
scenografia ocupă prim-planul spectacolului de
operă, devansând importanța muzicii. Este cazul
regizorilor din generația tânără, Sebastian
Baumgarten (lucrează cvasi-permanent cu
scenograful Joep van Lieshour), Philipp
Himmelmann (scenograful Johannes Leyacker),
Krzystof Warlikowski (scenografa Malgorzata
Szczesniak) etc. Regizorul și scenograful impun un
stil de prelucrare a coordonatelor vizuale de
spectacol dând prioritate formelor abstracte,
departe de cadrul decorativ și de recuzita
tradițională. Spațiul este investit cu un limbaj
propriu, cu “text” și dramaturgie spațială.
Din 1992 până în 2001 managerul Gerard
Mortier face din festivalul de la Salzburg un labora-
tor al experimentului și regiei de avangardă,
asemănător fenomenului Bayreuth. Promovează
opera contemporană Saint Francois dAssise de
Olivier Messiaen (regia Peter Sellars), lucrări ale
compozitorilor Igor Stravinski, Leo Janacek, Alban
Berg, Gyorgy Ligeti etc., al căror limbaj muzical
este pretabil acestor tipuri de interpretări regizo-
rale. Bayreuth este punctul de întâlnire al regiilor
îndrăznețe și al etalărilor angoaselor și violențelor
expresioniste din ultimele trei decade. Recent, pe
această scenă se impune numele lui Sebastian
Baumgarten cu spectacolul Tanhauser (2011), care
stupefiază prin permanenta turnură radicală de la
textul și ideile muzicale și dramatice prin destinația
elementelor scenice și redirecționarea contempo-
rană. împreună cu designerul Joep van Lieshour
propun scena ca pe o “instalație obsesivă”, cu o
cisternă gigantică dintr-o fabrică chimică, cu țevi și
platforme, o industrie care produce alcool și mân-
care din excremente umane reciclate. Planul vertical
al scenei este abundent în sloganuri și mesaje
proiectate pe ecrane, impregnând compoziția cu o
alură brechtiană. Tot scena de la Bayreuth aduce în
prim-plan numele lui Christoph Marthaler, regizor
și muzician elvețian care, de asemenea, utilizează
metodele brechtiene de interpretare a operei.
Acesta oferă un cadru populat de personaje vădu-
vite de scopul și logica acțiunii dramatice, perso-
naje mecanice învăluite în gri neutru ce nu opun
rezistență și reacționează doar cu un comporta-
ment obsesiv. Emblematică este montarea de la
Bayreuth, Tristan și Isolda din 2011, care “negli-
jează” muzica lui Wagner și “rescrie” drama într-o
acțiune domestică plasată într-o instituție pentru
vârstnici.
Regia contemporană de operă este marcată de
două poziții principale ale creatorilor de spectacol.
Prima direcție apare ca extensie a modelului „cla-
sic” regizoral impus de scena italiană: Luca
Ronconi, care în operă adoptă stilul conservator
contrastant față de legendarul Orlando furioso din
1969 (făcut în colaborare cu Edoardo Sanguineti),
Franco Zefirelli, Jean-Pierre Ponnelle, Pier Luigi
Pizzi și francezul Jean-Marie Villegier pentru com-
pania Les Arts Florissants. Un important “pas
înainte” menținând coordonatele clasice este făcut
de Pierre Audi și Robert Carsen.
Expresionismul regizoral și regia
“deconstructivă” confirmă o a doua poziție față de
spectacolul de operă, orientate spre reforme
contaminate de regia de teatru (Brook, Brecht,
Grotowski etc.) și mai ales de artele vizuale. După
reformele lui Walter Felsenstein și Wieland Wagner
drumul este deschis de Patrice Chereau în anii '70
și continuat de coregrafa Ruth Berghaus și Peter
Konwitschny și culminează cu Regieoper
(Katharina Wagner, Calixto Bieito etc). Ultimii ani
afirmă personaje ca deja menționatul Sebastian
Baumgarten, Hans Neufels, Christoph Marthaler și
Herbert Wernike, care interpretează în mod
„tiranic” muzica compozitorilor clasici, limitând
spectacolul de operă la latura vizuală și „textul
spectacular” obținut doar prin manevre de imagine
(personaje și cadru). Regia de operă este
transformată în artă vizuală cu textură compusă
din ambiguități formale, jocuri cu imaginea și
cromatica, cu linia și volumul, cu spațiul (plan și
înălțime).
Viziuni expresioniste sunt aplicate în operă de
controversatul regizor David Alden. Maturitatea sa
creativă începe în anii '80, când își demonstrează
tendințele radicale într-o operă expresionistă -
Wozzeck de Alban Berg (Metropolitan Opera).
Face parte din generația anilor '70 nutrită de
teatrul brechtian (Giorgio Strehler, Ruth Berghaus
sau Hans Neuefels) și înaintează spectacolul de
operă pe coordonatele teatrului politic. Opera tre-
buie să devină un comentator al unui curent istoric
sau al unei perioade politice. Wozzeck din 1988
este plasat în contextul războiului din Vietnam,
insistând pe corupția din armată. Același stil, plin
Lucian Muntean
Harta imaginară (Dosul Gîrciului -Aceea Verde)
de contorsionări și “disonanțe” între situații și
muzică, este aplicat și într-o partitură preclasică,
Rinaldo de Handel, din 2000. Textul regizoral
mizează pe intensități vizuale copleșitoare contem-
porane, pe lumini laser și linii fluorescente mon-
tate în compoziții spațiale abstracte și imagini
recognoscibile ce trimit la războiul american din
Iraq.
Emblematice pentru regia postmodernă sunt
lucrările regizorului și teoreticianului Herbert
Wernicke (moare în 2002), un frecvent colaborator
al controversatului Gerard Mortier la Bruxelles, la
Theâtre Royal de la Monnaie. Wernicke aplică
“regia deconstructivă” unui repertoriu larg, în spe-
cial celui wagnerian. Este puternic influențat de
plasticitatea spațiului aparținând designerului
Rudolf Heinrich, antrenat la Komische Oper
(școala Joachim Hertz și Harry Kupfer). Wernicke
pornește de la premiza că opera depășește în expre-
sivitate și complexitate a materialelor vizuale orice
experiență și formă de spectacol și media. Regia
este obligată să ofere o confruntare personală și
intimă a fiecărui individ cu spectacolul și nicide-
cum o impresie generală.
Scena de operă europeană și nu numai,
festivalurile de operă (Bayreuth, Salzburg,
Glyndenbourne etc.) sunt invadate de o generație
de regizori care «forțează» spectacolul muzical,
aplică confuzii de coduri și forme, sunt fascinați de
răsturnarea narativului dramatic, folosesc abundent
motive ale morții, ale putrefacției și pestilențialului
(Baumgarten). Distorsionează nu numai sensul
dramatic, ci agresează raportul dintre muzică,
dramă și imagine. Lucrări din repertoriul clasic și
preclasic (Monteverdi, Handel, Rameau, Lully etc.)
sunt materializate scenic ca viziuni halucinante și
reducționiste, ca interpretări nelimitate ce despart
violent mizanscena de contextul original, dramatic
și muzical. Conflictul stilistic este elementul ce
stârnește controverse. Repertoriul operistic
începând cu a doua școală vieneză (Alban Berg sau
Arnold Schonberg) și continuând cu Olivier
Messiaen etc. nu ridică aceste obiecții. Rămâne
întrebarea dacă fenomenul înseamnă un progres al
artei spectacolului sau sunt ultimele pagini ale
regiei ca artă. Cu siguranță este un început de
drum al regiei ca tehnică și imagine conjugată cu
„imediatețea” urbană și cotidiană, o atitudine
negativă față de pulsul momentului (industria,
consumația și deșeul).
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
31
301
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
teatru
O vară teatrală fierbinte (II)
Ariel InterFest, Râmnieu Vâlcea, 18-28 iulie 2013
Claudiu Groza
Groparii
Groparii, o lectură regizorală după Hamlet,
a fost o altă premieră a Teatrului Ariel,
prezentată în festival. Spectacolul a fost
conceput de tânărul regizor Vlad Popescu și
recompune, din scene-puzzle, îmbinate altfel
decât în textul original, povestea shakespeariană
prin glasul celor doi gropari, care preiau și redau
partiturile tuturor celorlalte personaje.
Vlad Popescu a realizat un scenariu coerent,
care schimbă ordinea unor scene, dar nu induce
confuzie în curgerea poveștii. Cu ajutorul a doi
actori de forță și nuanță, Gabriel Popescu și
Andreea Roxana Filip, regizorul a construit
momente în maniere diverse, unele parodice,
altele hieratice, unele de brutală intensitate, altele
de fină psihologie. Am remarcat în special scena
Hamlet-Gertrude, coregrafică, o dură confruntare
de orgolii, foarte pregnant redată de cei doi
actori, ori cea parodică dintre Hamlet și Ofelia,
consumată la cinema, cu popcorn și clișee de gen.
Vlad Popescu a demonstrat nu doar că a făcut o
atentă re-lectură a piesei, ci și că nu l-a trădat pe
Shakespeare, pentru că nici contracția acțiunii,
nici actualizările, nici stilistica voit neunitară nu
denaturează curgerea acțiunii, înțelegerea ei de
către spectator și mai ales tonul, încărcătura
textului shakespearian.
Las deoparte accidentul tehnic de la final, care
a dus la închiderea și deschiderea repetată a
cortinei, spre deruta publicului. Remarc doar că
spectacolul lui Vlad Popescu denotă pasiunea unui
regizor tânăr pentru semantica artei teatrale, și e
o demonstrație reușită de hermeneutică regizorală.
Aștept însă, totodată, de la Vlad Popescu și
spectacole pe texte contemporane, unde să se
vadă și personalitatea histrionică a regizorului.
Un excelent text al Liei Bugnar, amuzant, cu
răsturnări de situații surprinzătoare, cu inserturi
meta-textuale ironice, cu zone de extratext, s-a
concretizat în spectacolul Noi 4 (Compania
Teatrul nu e o clădire), regizat de Dorina Chiriac,
în care (s-)au jucat Ilinca Manolache, Maria
Obretin, Lia Bugnar și Marius Manole.
O prietenă se confesează unei prietene că
soțul o înșeală cu o „boschetară”, fără să știe că,
de fapt, „confesoarea” e amanta bărbatului ei.
Fandacsia-i gata, vorba conului Leonida, mai ales
când apare și „amanta” ce locuiește într-un canal,
convocată la o discuție de clarificări. Aspectul de
telenovelă combinată cu reality-show se
accentuează la sosirea bărbatului, iar lovitura de
grație nu întârzie să izbească: aurolaca e mama
donjuanului. Ei, să nu vă imaginați că acțiunea
curge cum v-o povestesc eu... Nici vorbă. Actorii
își ies din pielea de personaje și încep să se ia la
mișto, să-și facă reproșuri, să exprime frustrări, să
ia la refec „meseria” teatrală, într-un talmeș-
balmeș savuros, alert și agreabil. Cam acesta e
Mondenități
Noi 4, un spectacol ai cărui interpeți n-au nevoie
de laude, căci aici își fac treaba excelent, cu poftă
și jucăușenie, ca să zic așa.
De mai mult timp, fina actriță Ioana
Crăciunescu participă la festivalurile de teatru din
România cu one woman show-un rafinate și
intense. A fost și cazul Ariel InterFest, unde Ioana
Crăciunescu a jucat O femeie singură, un
monolog de Dario Fo și Franca Rame (Teatrul
Național „Radu Stanca”, Sibiu, regia Veronique
Widock), povestea unei femei claustrate într-un
apartament de bloc, cu un soț abuziv și trăind
într-o lume imaginară, hrănindu-se din amintirea
unei vieți normale, cu dragoste și dialog.
Giulia trăiește între tirania soțului, pretențiile
cumnatului în scaun cu rotile și voyeurismul
vecinului de vizavi. Viața ei e „mică” și, pentru a
se feri de deriva nebuniei, în care a pășit deja
puțin, Giulia încearcă să-și vorbească, să se
iluzioneze că anii nu i-au trecut degeaba.
Certăreață, deznădăjduită, veselă, plângând,
decisă, înspăimântată, ea-și rememorează viața, își
trăiește viața.
Impecabil a redat Ioana Crăciunescu
alternanța de stări scenice ale eroinei, cu o
bogăție de nuanțe și tonuri vocale, cu un joc de
scenă rafinat, dar în același timp puternic. O
femeie singură e un spectacol de sugestii, de stări,
psihologic, dacă vreți, iar emoția pe care o
stârnește este o reverberație interioară a trăirilor
altcuiva, în care poate te oglindești puțin. Un
spectacol intens, trist, frumos.
în cheie politică își explică Val Butnaru piesa
și spectacolul Fotografi și clovni invizibili (Teatrul
„Eugene Ionesco”, Chișinău), referindu-se la
momente din istoria recentă a Republicii
Moldova, pe care montarea sa le-ar reda artistic.
Personal, nici după ce am citit prezentarea din
caietul-program al Ariel InterFest - după vizionare
- această trimitere nu mi-a fost limpede.
Pentru că eu am văzut în spectacolul lui Val
Butnaru o parabolă un pic tristă, un pic
nostalgică, cu o veselie inocentă și nițel reprimată,
a vieții, pur și simplu, a unei vieți senine, jucăușe,
libere. E o parabolă existențială, cu inserturi
absurde, în acest spectacol care m-a emoționat
foarte tare și m-a făcut în același timp să râd și să
mă bucur. E un fel de elegie a existenței azurii, ca
să folosesc o metaforă.
3
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Clovnul care și-a pierdut harul, circul închis,
numerele de magie care nu mai ies, clovnișorii
care încearcă să redea lumii zâmbetul stins,
mașiniștii și femeile de serviciu cenușii ca niște
spectre, toate se perindă pe scenă într-un
spectacol care acum te face să zâmbești, acum îți
umbrește fața. Da, mesajul e limpede, dar pentru
mine n-a fost politic, ci uman, pur și simplu. Și și-
a atins ținta, deși poate nu cea scontată de
regizor. N-are a face, însă, e doar o dovadă că
spectacolul are o semantică mai largă. Să-i
menționez pe actorii care m-au făcut de câteva ori
să frisonez de emoție: Valeriu Pahomi (un pivot
versatil și energic al acțiunii), Mirabela Butnaru
(mulțumesc, clovn vesel!), Corina Butnaru, Garry
Cosma, Vladislav Cerneavschii, Grigorie Mihăilă,
Semion Mihalachi, Vera Verdeș, Margareta Pantea.
Un alt one woman show, produs tot la
Teatrul „Eugene Ionesco”, din Ariel InterFest, a
fost Ultima noapte la Madrid, în regia lui Vitalie
Drucec și interpretarea experimentatei actrițe Ala
Menșicov. E un monolog al Jacquelinei, ultima
soție a lui Picasso, după moartea artistului, un
text cu inflexiuni personale, intime, dar și cu
trimiteri culturale, un fel de radiografie a artei și a
iubirii transpuse în artă, sub forma unei
rememorări a trecutului.
Spectacolul e gândit în cheie psihologic-clasică
și a suscitat o oarecare rezervă a criticilor de
teatru români, pentru că presupune o anume
disponibilitate interioară a spectatorului pentru a
fi bine receptat. Personal, am avut starea potrivită
și, dincolo de un joc de scenă un pic prea marcat,
am admirat la Ala Menșicov pasiunea jocului,
forța de interiorizare a stărilor teatrale și
momentele de izbucnire, de exteriorizare a
acestora, temperatura și ritmul pe care actrița le-a
păstrat de-a lungul întregii reprezentații.
Underground Comedy Studio și Teatrul
Montage din București a prezentat la Ariel
InterFest două spectacole, de facturi diferite, în
regia lui Ingrid Bonța: Valsul hazardului de Victor
Haim și Mondenități, după Tudor Mușatescu.
Textul lui Haim, care presupune o anumită
constrângere scenică, e dialogul între o tipă
moartă în urma unui accident auto și îngerul care
o „evaluează” pentru a vedea unde-i e locul, în rai
sau ba. Un dialog „franțuzesc”, în care dinamica e
redusă, totul bazându-se pe inflexiunile
„confruntării” verbal-atitudinale. Cei doi actori,
Ruxandra Bălașu și Mihai Căpățînă, au transpus
cu acuratețe textul, bine condus regizoral, dar
decorul schematic-metalic, prea încărcat cu
elemente pretențios-rizibile, a creat o anume
oboseală în percepția spectatorilor. Cred că o mai
mare alertețe a schimbului de replici, un decor
mai simplu și mai viu, ar fi impulsionat ritmul
reprezentației. Spectacolul m-a făcut însă să
meditez asupra „tumbelor de producție” pe care
trebuie să le facă o companie independentă,
mereu în penurie financiară, pentru a-și realiza
proiectele. E o discuție care a fost prea puțin
purtată în teatrul românesc, încă tentat să
teoretizeze esteticul în dauna sociologiei receptării
și semanticii spectacologice.
în schimb, un pariu ambițios și pe deplin
câștigat a fost Mondenități, care repune în
circulație mai multe monoloage savuroase ale lui
Tudor Mușatescu, adaptate și ușor actualizate la
nivel lexical, „încadrate” într-un show televizat.
Mai multe femei, epatant-vulgare, simple, slabe de
minte, înduioșătoare etc. se succed pe scenă,
fiecare cu povestea ei, în „circul fără pâine” al
cotidianului tabloidizat, „ațâțate” de moderator
pentru rating. Spectacolul e un pamflet, dar miza
lui principală nu e această „teză”, cât punerea în
valoare a unor texte excelente, interpretate cu o
Noaptea trece chiar și prin piatră
virtuozitate și versatilitate uimitoare de două
actrițe talentate, Daniela Gafton și Ruxandra
Bălașu, secondate de Pavel Bârsan și Mihai
Căpățână în rolurile de moderator/ operator TV.
Mondenități e un spectacol gândit remarcabil
pentru spații teatrale alternative, accesibil și
atrăgător pentru un public larg, dar cu miză
artistică notabilă și cu o dimensiune de recuperare
culturală deloc de neglijat. Iar despre
interpretare... Jos pălăria!
Unul din spectacolele străine din Ariel
InterFest mi-a atras atenția prin talentul și
implicarea actorilor: Marea poveste a teatrului
(Teatro Catalyst, Florența, Italia), pe scenariul și
în regia lui Riccardo Rombi, după texte de
Euripide, Aristofan, commedia dell’arte și
Goldoni.
Propunerea lui Rombi este una interesantă, iar
modelul ar trebui preluat și la noi: Marea
poveste... e o reprezentație cu tentă pedagogică,
menită să familiarizeze spectatorii cu diversele
momente ale teatrului mondial, de la tragicii greci
până în modernitate. Firește că publicul
festivalului n-a fost neapărat un public-țintă, astfel
că explicațiile lui Rombi, care precedau secvențele
teatrale „ilustrative” au părut un pic prea lungi și
școlăresc-detaliate. Trec însă peste ele, păstrând,
repet, ideea unui model de preluat, pentru a
remarca acuratețea, ludicul și intensitatea
interpretării celor patru actori (Chiara Luccianti,
Alba Grigatti, Pierluca Rotolo și Filippo
Bartolozzi), care au strălucit pur și simplu pe
scenă, mai ales în momentele de commedia
dell’arte, care au cucerit spectatorii prin umor,
culoare, dinamism și potrivită șarjare a acțiunii
scenice. Spectacolul a fost absolut agreabil și m-a
făcut curios să-i văd pe actorii italieni și în alte
montări.
Las la o parte un spectacol care mi-a suscitat,
paradoxal, atât aderența, cât și rezerva -
Pescărușul, „un spectacol-laborator condus de
Antoaneta Cojocaru”, prezentat la Vâlcea ca work
in progress -, pe care sper să-l văd la premieră în
București (produs de Teatrul „Bulandra”).
Propunerea, o spun în treacăt, mi se pare foarte
validă și aplicată pe semantica textului cehovian,
dar are o structură la care n-am aderat; rămâne ca
varianta finală a spectacolului să-mi
valideze/invalideze impresiile primei vizionări.
Ultimul spectacol pe care-l comentez e tot o
producție a Teatrului Ariel, și tot o premieră, spre
lauda colegilor de la Vâlcea: Noaptea trece chiar
și prin piatră de Leonid Andreev, în regia,
scenografia, și designul de costume al lui Horațiu
Mihaiu.
Recunosc că mi-ar plăcea să revăd acest
spectacol de atmosferă pictural-crepusculară, în
maniera tipică lui Horațiu Mihaiu, care bricolează
aici imagini ce duc cu gândul la Bob Wilson sau
Silviu Purcărete, ca un fel de omagiu indirect, de
discipol, integrate însă în trama unei istorii
spectrale care pune în discuție chiar existența și
rațiunea de a fi ale teatrului. Poetic, dansat
grotesc sau parodic-eterat (coregrafia Mălina
Andrei), de o picturalitate umbroasă ori de un
realism frust, cu momente de emoție și gag-uri ce
stârnesc hohote, acest spectacol e atât de dens
încât subiectul îți scapă printre degete și rămâi,
vrăjit de imagini și scuturat de râs, doar cu un
gust anume, cu o senzație, cu un ceva care te-a
încântat, te-a bucurat, te-a tulburat.
Iată un „inventar” de amintiri: orchestra ce
cântă la instrumente de hârtie, directorul onctuos
și secunzii săi ca un cuplu de frați Marx, bărbatul
uluitor de înalt și mireasa cea mică, „vedenii” din
Sonetele lui Shakespeare, Titus Andronicus ori
Cumnata lui Pantagruel (dar nu numai), dansul
unei lebede supraponderale... pe scurt, o
sumedenie de imagini pe care le înregistrezi cu
fast-forward, pe care retina le fixează și care îți
revin apoi, ca iarba care trebuie rumegată.
Noaptea trece chiar și prin piatră e un
spectacol din specia rară și admirabilă a creațiilor
pe care nu te mulțumești să le „consumi” o
singură dată.
Se datorează și interpreților frumusețea acestui
spectacol de scos în lume și de bucurat privirea și
mintea: Dan Constantin, Gabriel Popescu, Alin
Păiuș, Ana Turos, Alin Holcă, Alex Popescu,
Diana Cătănescu, Miki Paicu, Marius Firescu,
Carmen Firescu, Cătălina Sima, Mădălina
Floroaica, Georgiana Marin, Julliet Attoh.
Și în final, și pentru festival, și pentru
spectacolele proprii, nu pot să spun decât:
Felicitări, Arielilor!
(fotografii de Vlad Dumitrescu-Petrică)
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
La vie d'Adele - Palme d'Or
2013
n acest an, cel puțin, prin cea mai mare parte
a Selecției și al Palmaresului, Festivalul de la
Cannes a însemnat comerț și politică. Cu un
juriu condus de unul dintre corifeii Hollywood-
ului actual, Steven Spielberg, era chiar dificil să
aștepți un palmares din care cele două laturi (ale
artei în genere, pînă la urmă, - comerțul și
politica) să fie excluse. Cel mai bine se vînd
filmele care îmbracă haine cu sclipici, unde
sclipiciul e o încercare de a monta pe ecran
obsesiile lumii actuale într-o formă (care ar trebui
să fie) culturală. Iar pentru a vedea care sînt
obsesiile populare actuale e suficient să
deschidem ziarele cu tirajul cel mai mare sau
televiziunile cu audiență majoră: dezbrăcarea,
lascivitatea, promisiunile sexuale oferă cărbunii
care țin mințile contemporane în viață. însă aceste
porniri cît se poate de discutabile sînt constant
amendate de tendința de a fi corect din punct de
vedere politic. Nu e de mirare că două filme care
arată foarte mult sex, cît se poate de explicit - La
vie d’ Adele (Competiția oficială) și Stranger by
the Lake (Un certain regard) - au primit premii(le)
de top în această ediție a Festivalului. Dar, în
același timp (apropo de corectitudinea politică),
ambele filme vorbesc despre homosexualitate - în
primul despre cea feminină, în al doilea despre
cea masculină -, o temă politică importantă este
cea a legalizării căsătoriilor între persoane de
același sex și cea a dreptului acestora de a
înfia/crește copii.
Abdellatif Kechiche a cîștigat Palme d'Or
(alături de cele două actrițe ale sale, Lea Seydoux
și Adele Exarchopoulos) la prima participare în
Competiție la Cannes, cu La vie d’Adele.
Regizorul tunisian a realizat în 2007 La graine et
le mulet, un film care a cîștigat patru premii
Cesar (între care scenariu, regie și cel mai bun
film) și Premiul Juriului la Veneția.
La vie d Adele se sincronizează perfect cu
discuțiile politico-religioase actuale, în urma cărora
sînt luate decizii cu privire la legalizarea
căsătoriilor între persoane de același sex și cu
privire la dreptul acestora de a înfia copii. Adele e
important și pentru că oferă încă un prilej de
discuție despre modul în care unele obsesii ale
lumii actuale, sexul și afișarea sexuală,
translatează spațiul micului ecran sau al presei
tabloide în cinema și sînt discutate valoric.
Filmul, de altfel, e un teren propice pentru
derularea unor astfel de discuții, unul recomandat
atît de posibilitatea cinematografului de a ajunge
la un număr mare de oameni, cît și de calitățile
discursive pe care le poate avea un film calibrat
cumsecade.
Adele e un film de trei ore, în a cărui relatare,
în mare măsură, contează numai gros-planul.
Personajele implicate în acte sexuale - în special
Adele, iubita acesteia, Emma, și persoanele alături
de care acestea mai ajung în pat - sînt necontenit
înfățișate în gros-plan în fiecare activitate avută.
Atunci cînd mănîncă vedem cum fiecare fir de
salivă participă la formarea bolului alimentar;
cînd fumează urmărim cum buzele se strîng în
jurul țigării și formează cute; atunci cînd plîng
vedem cum lacrimile șiroiesc pe obraz, cum se
formează mucii, cum curg pe nări înspre și în
gură în grămăjoare cu aspect gelatinos. Atunci
cînd se sărută, vedem cum buzele se masează
reciproc și se despart, vedem cum se amestecă
salivele. în preludii vedem cum saliva trece din
gură pe degetele celuilalt sau celeilalte și pe piele.
Kechiche mizează pe o apropiere de gură, un loc
atît de important pentru construcția unei relații -
întreține viața (ca extremitate a tubului digestiv),
este esențială în descrierea unui spațiu
intersubiectiv (rolul pe care îl are în vorbire) și ca
investiție amoroasă.
Dorința acestui proiect e de a arăta că și un
cuplu homosexual trăiește pasiunea - care implică
sufletul și sexul - la fel de puternic precum unul
heterosexual. Caz în care - am putea continua noi
discuția - ar fi normal să li se recunoască
persoanelor de același sex dreptul de a se căsători
și de a avea copii. Ca idee, problema ridicată de
Kechiche e cît se poate de normală, discuțiile în
acest sens fiind binevenite. Deocamdată, însă, nu
mă interesează ramurile unei posibile discuții pe
care o poate deschide acest proiect. Important e
modul în care Adele își construiește discursul și
limitele pînă la care se întinde expunerea sa.
Importante sînt relevanța și consistența mesajului
său în raport cu tema pe care o propune (trăirea
pasiunii).
Ori, în acest context, problema e că Adele nu
depășește latura sexuală a unei relații. Pe ecran,
tinerii (liceeni, în special) apar ahtiați după sex.
Patru zile fără sex par un blestem, după cum
bravează o colegă de clasă a Adelei. în contextul
acesta, cînd Adele (elevă în clasa a noua) îi spune
partenerului ei sexual (licean în ultimul an) că nu
îl mai poate vedea, după două întîlniri, a doua
fiind o partidă de sex, e puțin ridicol să vezi că
acesta varsă o lacrimă de durere. El fusese
prezentat ca Don Juan-ul școlii, chiar Adele îl
alesese pentru prestanța sa intimă, ea fiind într-o
etapă de definire a identității sexuale. în ritmul
acesta merge tot filmul: sex explicit și mici ancore
între partidele sexuale, prin care derularea
acestora să pară că aparține structural vieții.
Fetișizarea gurii, accentul pe umori, faptul că
fiecare secvență non-sexuală e un comentariu
(deux ex machina, uneori) la comportamentul
amoros al fetelor - de exemplu, după ce face sex
cu Emma prima dată, Adele participă la o discuție
la clasă în care e vorba despre diferența dintre
implacabil (genele, temperamentul, destinul) și
deliberat (liberul arbitru, educația, caracterul) în
opțiunile noastre și în cursul naturii în genere -,
toate aceste semne trimit la un același lucru: sex.
Chiar și visele Adelei sînt speciale: cînd are un vis
erotic, ființa ei participă total la tumultul oniric;
tînăra începe să se dezbrace în somn și se
masturbează. Cînd aparatul de filmat o observă
pe fată în afara momentelor sexuale explicite,
aceasta e surprinsă în poziții în care îi pot fi
ghicite formele apetisante. Cum ecranul e inundat
de sex pe toate canalele, filmul se cufundă în
pornografie.
într-una din primele discuții ale fetelor, pe
marginea unui portret pe care i-l face Adelei,
Emma, studentă la Arte, afirmă că îi place să
observe un detaliu la cineva - cuta pe care o face
buza superioară într-un zîmbet, de exemplu - și
de acolo pornește în alcătuirea întregului portret.
Aceasta ar putea fi o convenție prin care să
încadrăm demersul lui Kechiche într-o altă zonă
artistică. Camera tremurînd neîncetat, ar putea fi
mîna unui artist în căutarea acelui detaliu. însă
acel detaliu e necontenit sexul. Astfel că și replica
fetei are o relevanță minoră față de ceea ce vedem
pe ecran. Unde tocmai construcția unui portret e
discutabilă, fie că e vorba de un portret al iubirii-
pasiune, fie că e vorba de portretele pe care le
face Emma, ca personaj-artist. De altfel, desenele
și picturile Emmei sînt relevări destul de kitsch
ale unei sexualități ce se cere cu orice preț arătată.
34
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
MECEFF, festivalul celor mai
bune filme din Europa
Centrală (IV)
loan-Pavel Azap
Încheiem relatarea noastră despre Festivalul
Internațional al Filmului Centraleuropean de la
Mediaș (MECEFF), „operă” a cineastului Radu
Gabrea (pentru detalii, a se vedea numerele
precedente ale „Tribunei”), ajuns anul acesta la
cea de a treia ediție, oprindu-ne asupra celor trei
filme românești selectate în festival.
Primul - dat fiind că a fost prezent în
secțiunea competitivă (Premiul pentru cel mai
bun actor: Dorel Vișan) - este Despre oameni și
melci (Tudor Giurgiu, 2012), despre care se poate
spune că, pur și simplu, este un film foarte bun.
Să încercăm să argumentăm. în primul rând, are
la bază un scenariu mai mult decât ingenios,
datorat lui lonuț Teianu; în al doilea rând,
demersul regizoral al lui Tudor Giurgiu este al
unui profesionist care nu doar că știe ce vrea, dar
știe și ce vrea publicul. Dacă primul său
lungmetraj, Legături bolnăvicioase (2006), putea fi
„acuzat” că marșează pe un subiect atins doar
tangențial în filmul românesc - homosexualitatea
(feminină) și incestul (între noi fie vorba, cam
mult pentru un singur film) -, așadar că are un
subiect căutat, urmărind să forțeze în felul acesta
succesul, Despre oameni și melci se dovedește a
fi, poate, mai riscant. Indiferent de subiect, de la
Tudor Giurgiu așteptările sunt foarte mari (fapt
care are și partea lui bună: regizorul este astfel
obligat să fie foarte atent cu ieșirile profesionale
în public). Rămânând strict la Despre oameni și
melci, este riscant să faci azi un film „de epocă”
(acțiunea are loc în 1992) și să nu încerci să
explici, sociologic și politic, situația din acel
moment și consecințele ei asupra „zilelor
noastre”. Cu alte cuvinte, cârcotașii ar putea
obiecta că, de la inițiatorul și directorul celui mai
important festival de film din România și unul
dintre cele mai importante din Europa, era de
așteptat mai multă „seriozitate”, mai multă
sobrietate în tratarea unor probleme dintre cele
mai grave, cum e, în cazul filmului de față, soarta
muncitorilor unei întreprinderi cândva
performante, am numit ARO, adusă deliberat în
pragul falimentului de „glorioasa” noastră
tranziție - caz particular relevant pentru starea
generală a societății românești postdecembriste. Pe
de altă parte, aceiași cârcotați (sau alții) s-ar putea
arăta oripilați de „vulgaritatea” soluției găsite de
ingeniosul lider sindical pentru a salva fabrica și a
o (re)da muncitorilor: dacă toți bărbații virili ar
dona spermă, căutată în acel moment exclusiv pe
piața occidentală pentru inseminări artificiale, s-ar
putea strânge suma necesară cumpărării fabricii!
Din fericire, umorul de bună calitate, caz rar
în filmul autohton, transformă Despre oameni și
melci în unul dintre cele mai bune filme
românești postdecembriste. Apoi, filmul are
meritul, deși nu este primul/singurul de acest fel,
de a ieși din „mantaua” minimalismului românesc
al ultimului deceniu, diversificând și îmbogățind
astfel oferta cinematografiei române. Nu în
ultimul rând, este un film de public în cel mai
bun sens al termenului, o comedie cu discrete
accente dramatice care nu cade în facil, care nu
face concesii umorului grosier, nu se adaptează
așa numitei „cerințe a pieței”, ci oferă pieței ceea
ce ar merita cu adevărat: un produs de calitate.
Deși sunt ani buni de când m-am convins că
nu întotdeauna prima impresie contează, sunt de
fiecare dată surprins, și în anume situații chiar
bucuros, când un „verdict” inițial e contrazis
ulterior. Este și cazul lui Dan Chișu, al cărui prim
film, WebSiteStoiy (2010), a fost o dezamăgire.
Cu excepția a două-trei momente, filmul, deși
ambițios în intenție, era marcat de veleitarism.
Următorul film, Ursul (2011), nu m-a încântat,
dar mi-a plăcut, în primul rând pentru că
progresul era evident, regizorul-scenarist Dan
Chișu depășind faza amatorismului. Lăsând la o
parte faptul că, în principiu (la începutul anilor
'90 Circul de Stat este în pragul falimentului iar
angajații caută o soluție disperată pentru a evita
dezastrul), Ursul anticipează povestea din Despre
oameni și melci, este evidentă capacitatea lui Dan
Chișu de a povesti cinematografic și de a dirija și
exploata cum se cuvine o echipă de actori de
clasă: Magda Catone, Gabriel Spahiu, Șerban
Pavlu, Mihai Constantin, Cosmin Seleși, Claudiu
Bleonț (și a-l ține, azi, în frâu pe Bleonț, nu e de
ici, de colo...), Nicodim Ungureanu ș.a.m.d. Dacă
primul film al lui Chișu e un rateu, dacă al doilea
promite, ei, bine, cel de-al treilea, apărut într-un
interval de timp foarte scurt de la debut, impune
un regizor de prima mână. Debutant întârziat,
Dan Chișu este un caz rar în cinematografia
română: nu știu un alt regizor care să fi trecut
atât de repede de la „amatori” la „profesioniști”.
De reținut, pentru completarea tabloului, că Dan
Chișu este nu doar propriul său scenarist, ci și
propriul producător, respectiv își realizează
filmele pe bani pe care-i strânge singur.
Acestea fiind zise, să trecem la Și caii sunt
verzi pe pereți (2012; sc. și r.: Dan Chișu),
selectat cu îndreptățire la MECEFF. Ironia din
titlu se regăsește din plin în poveștile din film.
Am folosit pluralul pentru că este vorba despre
două povești care se derulează în paralel, aparent
fără legătură una cu alta, până când, în final, se
suprapun printr-o împrejurare amar-ironică. într-o,
vorba vine, bună zi, domnul Tocitu (Adrian
Titieni), burlac taciturn între două vârste, a doua
spre a treia, se trezește concediat de la
întreprinderea unde lucra de câteva decenii.
Constrâns să se recalifice profesional, urmează un
curs de calculatoare, ba chiar își cumpără, la
mâna a doua, un computer. Și astfel descoperă
miracolul internetului... Și unul dintre primele
mesaje primite îl anunță că, de va depune 2000
de euro într-un anumit cont, va fi răsplătit
ulterior însutit. Domnul Tocitu se lasă cucerit de
perspectiva de a fi rentier viager și purcede să
adune suma respectivă, acțiune în care îl implică
și pe vecinul său Buzilă (Tudor Smoleanu), onest
zugrav de interioare.
Cealaltă poveste tot despre iluzii vorbește.
Aflat într-un bar, Marius (lonuț Vișan)
completează un talon promoțional al unei mărci
de țigări și a doua zi se trezește în postura
fericitului câștigător al unui milion de euro.
Numai că el completase talonul la bășcălie cu
numele presupusului său tată: Tocitu! împreună
cu Cosmina (Anca Florescu), cea care l-a convins
să participe la concurs, pornesc într-o cursă
contratimp să găsească un Tocitu dispus să-și
asume, contra unui comision genereos, premiul.
Astea sunt faptele. Dan Chișu știe să împletească
foarte bine cele două fire narative, să dozeze
secvențele - aici un rol important îi revine și
monteurului Andrei Iancu -, încât senzația este că
asiști la una și aceeași poveste. Și, în esență, este
una și aceeași poveste: dorința de îmbogățire
peste noapte, din senin, visul naiv al aproape
oricărui cetățean român onest. Deși are drept
fundal sărăcia din România contemporană, Și caii
sunt verzi pe pereți nu este un film mizerabilist,
ceea ce îl face să depășească contingentul fără a-l
eluda. Altă mare calitate a filmului este
interpretarea. Toți actorii, fără excepție, sunt în
rol, cu o mențiune specială pentru Adrian Titieni
și Tudor Smoleanu, acesta din urmă antologic.
Cel de-al treilea film românesc (re)văzut la
Mediaș este Toată lumea din familia noastră
(Radu Jude, 2012). Radu Jude aparține categoriei
regizorilor care fac să sporească numărul filmelor
bune dintr-un an chiar dacă producția nu crește.
Filmul său de debut, Cea mai fericită fată din
lume (2009), deapănă o istorie simplă, „banală”.
Prin povestea adolescentei provinciale care câștigă
la un concurs de etichete un automobil pe care
părinții decid, împotriva voinței ei, să îl vândă,
Radu Jude demonstrează, pe de o parte, că
valoarea artistică nu este dată în mod automat de
abordarea unor teme „grele” - viață, moarte,
suferință, revoluții etc. -, și, pe de altă parte, că
stăpânește arta portretului știind să definească un
personaj, să-l facă memorabil, că știe să
povestească cinematografic. Acestei acribii i se
datorează și micile defecte ale filmului. Fiecare
personaj, chiar și cel din urmă figurant, își are -
nu întotdeauna în mod justificat - momentul lui
de glorie. De asemenea, Radu Jude ezită parcă
între cine-verite și secvențele elaborate migălos pe
platou. Dar aceste momente sunt puține și nu
strică armonia întregului. Scriam, după premiera
filmului, că Radu Jude își va da întreaga măsură
în cel de al doilea lungmetraj, și nu cred că am
greșit.
Toată lumea din familia noastră are un plus
de dramatism, o construcție mai riguroasă - în
sensul că acumulările narative duc la un
crescendo vizibil, spre deosebire de liniaritatea
filmului de debut -, dar pornește tot de la o
„banalitate” cotidiană. Marius (Șerban Pavlu) se
pregătește să petreacă câteva zile împreună cu
fiica sa de 7-8 ani, rămasă, după divorț, în
custodia mamei. în ciuda înțelegerii prealabile,
odată ajuns la casa fostei soții, personajul nostru
are parte de o supriză: Aurel (Gabriel Spahiu),
nou soț al Otiliei, îi interzice să-și ia fiica până
când mama nu revine acasă. Un conflict aparent
banal, minor, dă naștere unei reacții la prima
vedere supradimensionată, chiar absurdă. Marius
sechestrează familia fostei soții, gest aparent
irațional dacă nu luăm în seamă faptul că, de
fapt, răbufnirea personajului este rezultatul unor
tensiuni acumulate în timp de către „toată lumea
din familia noastră”. Astfel privit, gestul lui
Marius, care refuză să se mai prefacă, devine
firesc. Comedie neagră cu tentă absurdă, Toată
lumea din familia noastră este și un film despre
incomunicabilitate și despre incompatibilitatea
omului cu, paradoxal și absurd, propria specie.
TRIBUNA • NR. 264 • 1-15 septembrie 2013
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sumar
din lirica universala
Jonny Karlsson	2
inedit
Anton Dumitriu Jurnal de idei (IX)	3
cârti in actualitate
Ladislau Gyemant O carte de referință	4
Vistian Goia Imaginarul Apusenilor	5
Dorin Teodorescu Unitatea spiritualității românești
într-o carte	5
comentarii
Adrian Mirea Intertextualitate pe substrat tragic 6
Alexandru Petria O prozatoare a la Cluj	8
in memoriam
Andrei Goția Portretul luptătorului la bătrânețe 9
interviu
de vorba cu scriitorul Mihail Gălățanu "Sunt îndrăgostit
de Dumnezeu numai pentru un singur motiv: pentru că
este iubirea pură"	10
proza
Regis Roman	Furia cărților	13
Cornel Udrea	Cotidiene/Everyday stuff	14
poezia
Doina Uricariu	15
elitele cetății
Cristian Colceriu Profesor universitar doctor
Alexandru Rotaru (II)	16
filosofie
Petru Ardelean Istoria eticii moderne în viziunea lui
Eugene Dupreel (II)	18
Robert Arnăutu Politica tehnologiei	19
scriitori afirmați după 1989
Alex. Ștefănescu Anca Mizumschi și poezia refuzului 20
Versurile cu "argint viu" ale Irinei Nechit 21
opinii
Aurel I. Rogojan Meditația Transcedentală	22
historia
Gheorghe Petrov	Arheologia crimelor comunismu-
lui. Execuția lui Andrei Meșter din Sălciua, jud. Alba 24
eseu
Isabela Vasiliu-Scraba Mircea Eliade despre neo-platon-
ismul din arta lui Camilian Demetrescu	28
semnal
Dorina Brândușa Landen România la târgul de carte de
la Goteborg, Suedia, 2013	30
opera
Alba Simina Stanciu Direcții noi în spectacolul de
operă	31
teatru
Claudiu Groza	O vară teatrală fierbinte (II)	32
film
Lucian Maier La vie d’Adele - Palme d'Or 2013	34
loan-Pavel Azap MECEFF, festivalul celor mai bune
filme din Europa Centrală (IV)	35
plastica
loan Augustin Pop	Sîngeorz-Băi: un proiect de
simpozion	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
plastica	
Sîngeorz-Băi: un proiect de
simpozion
loan Augustin Pop
Proiectul „artFORest” conceput și organizat în
cadrul Muzeului de Artă Comparată
Sîngeorz-Băi s-a desfășurat anul acesta, la
ediția 21, sub titlul „No Limit”. Au fost prezenți
artiștii: Maria Balea (pictură), Gabriela Culic
(pictură), Emil Cassian Dumitraș (ceramică),
Maxim Dumitraș (sculptură), Lucian Muntean
(fotografie), Alexandra Mureșan (ceramică), Eugen
Petri (sculptură), loan Augustin Pop (pictură),
Arpad Racz (pictură), Constantin Răducan
(pictură).
A scrie despre ideea, idealul chiar al ilimitării,
de fapt al liberei creativități, condiționate încă de
spațiul politicului autohton nesfîrșit în tranziție -
l-aș califica în termeni de paradigmă oscilantă -,
deci exercitînd puternice îngrădiri în accepțiunea
demosului electoral, în contextul indeterminărilor
conceptuale din arta românească față de evoluția
artei contemporane de la acest început de mileniu
și venit în continuarea mișcărilor din veacul
recent încheiat, și, mai ales, ținînd cont că „No
Limit” în profesiile vizualului include în sinele
subiectivității, a imaginației artistului registre
valorice limpede conturate, variabile doar în
funcție de criterii estetice ori de program, este o
reală provocare.
Termenii: factor politic, cod estetic, set de
valori, pe care i-am pus în discuție chestionînd
ideea simpozionului (libertatea) petrecut și
înfăptuit la Sîngeorz-Băi, semnalează potențialul și
reușita: operele obținute în raport cu vehiculatele
sintagme „politici culturale” și „manageriatul” din
domeniu. Altfel spus, artistul, grupurile din
decursul edițiilor s-au manifestat în act, au
produs, s-au bucurat în cîteva zile ca de o prea
scurtă secvență de viață profesională - și cum poți
fi mai fără limită altfel decît bucurîndu-te în
spiritul tău, de artist, creînd? -, în timp ce
organizatorul, Muzeul de Artă Comparată,
întîmpinînd efectele realității, crește an de an. Și
supraviețuiește.
Așezămîntul, în apropiere de Dosul Gîrciului,
administrat de Muzeul Județean Bistrița-Năsăud
însă constituit sub mentoratul sculptorului de
profesie Maxim Dumitraș, produce un construct
în evoluție și acest lucru, esențial, se impune
subliniat. Fiindcă „artFORest”, în traducere liberă,
for al creației din răsărit, din natură, din aceea a
pădurilor transilvane, capitalizează: tradiția și
modernitatea, creația artiștilor din țară și de pe
mapamondul (v. din lumea) artelor, experimentul
și obiectul adăpostit de memorie și muzeu. în
acest sens, găsim în arhiva documentară a
muzeului, referințe critice menite să justifice
polaritatea tradiție-modernitate precum „land-art
adaptat tradițiilor autohtone, cu atributele
ecologic, perisabil și efemer” (C. Năsui, 2010) sau
„de la simpozion la muzeu” (P. Șușară, 2008). Fac
ABONAMENTE: Prin TOATE OFICIILE POȘTALE DIN ȚARĂ, REVISTA AVÂND CODUL 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru,
48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru,
66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU Să O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
o observație: dacă visul de altă dată al lui Vincent
Van Gogh, colonia de artiști interpretabilă și ca
turism cultural a fost respins de Paul Gauguin,
confratele său francez s-a regăsit într-un spațiu
exotic; dacă falansterul poartă cu sine conotații
utopice, rezervația pentru artist devine șansă
optimă creației; iar dacă Anselm Kieffer locuiește
domeniul de la Barjac din sudul Franței, faptul se
datorează inteligenței de valorizare (și valorificare)
a operei și a politicilor de gestionare; dacă calea
„din simpozion la muzeu” a fost o metaforă, la
Sîngeorz-Băi calea scurtîndu-se, metafora a fost
încorporată contingent. Este un pas singular,
colectiv și izolat ca inițiativă. Și îndepărtat în plan
individual. Nu față de sudul francez, față de
punctele cardinale, hotărîrile mai bine zis ale
factorului politic și administrativ, autohton.
Construcția Sîngeorz-Băi și Dosul Gîrciului
aduce miraje. Locul, fascinant pentru artistul
sosit, ispitește determinînd actul creației în
generozitatea spectrală natură-cultură aproape
definitivînd-o concepual. Grație naturii vitale,
„artFORest” e spațiul unde este depășită
colectivitatea umană cu structurile sale precum și
infidelitatea față de actantul social, publicitar;
totul se împlinește în favoarea creației produse
într-un „in situ” botanic nativ. Cel ce plăsmuiește
în artă, deși purtîndu-și cu sine sarcina, deși
independent de cele mai diferite condiționări
contextuale, critice, individuale, iubește copleșit.
36
Black Pantone 253 U