Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XII • 16-31 august 2013
Lucian Gruia
Gnoseologia în
viziunea lui
Anton Dumitriu
Scriitori afirmați după 1989
Alex. Ștefănescu
despre Stelian Țurlea
263
Consiliul Județean Cluj
4 lei
Lucian Maier
Gărâna Jazz
2013
Ilustrația numărului: Expoziția Thorma Janos și colegii
-(j)- Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
loan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
Petru Poantă
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ovidiu Petca
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
din lirica universala
T.S. Eliot
D-l Mistoffelees
Pe D-l. Mistoffelees trebuie să-l știți,
Acest Arhi-Motan Vrăjitor -
(Despre asta o clipă să nu vă-ndoiți)
Vă rog, ascultați-mă și nu zâmbiți,
Face vrăji fără pic de-ajutor.
Ca el în metropolă nu mai e nime;
Căci el monopolu-absolut îl deține
Pe uluitoare iluzii
și cele mai stranii confuzii.
La prestidigitație
și-abile șmecherii,
El fără explicație
Iar te va păcăli.
Și toți magicienii-s nimic, de bună seamă,
Față de modul straniu cum spiritele cheamă.
Presto!
începe-oho!
Și zicem O!
Că nu se-arată
chiar niciodată
mai învățată
Decât Mistoffelees mâță vreodată!
E mic, tăcut și negru, ca un drac,
De la bot și urechi pân'la coadă.
Poate trece ușor prin urechea de ac
și se plimbă pe-orice balustradă.
Poate-alege ușor cărțile din pachet
și la zaruri se zice că-i și mai șiret;
Dar mereu te-amăgește să crezi că voiește
Doar șoareci să prindă, hoțește.
Cu un dop face mii de scamatorii,
Sau cu linguri, ori pastă de pește.
Dar, de vreo furculiță-ți dispare-ntr-o zi,
Sau din casă-un cuțit îți lipsește,
și crezi că-l vei fi rătăcit într-o doară,
O clipă îl vezi, și-apoi, hooop!
îl găsești peste-o lună-n gazon, pe afară.
Și zicem O!
Căci nu se arată,
Chiar niciodată,
Mai învățată
Decât Mistoffelees mâță vreodată
Purtarea-i e vagă, distantă și-aleasă;
Ai zice că nimeni nu e mai sfios.
Dar ades auzit-am un glas, sus pe casă,
Pe când el dormea-ncolăcit, aici, jos.
Alteori și se pare că-l simți colo-n dos,
Când de fapt el se plimbă pe casă.
(Cel puțin auzisem un tors somnoros).
Deci, cui vrea să vadă,
E certă dovadă
Că e ceva miraculos.
Ades l-a chemat toată casa, să vină,
Ore-n șir, din grădina din dos.
în timp ce-n antreu el dormea fără vină.
Și recent, mâța fenomenală de-aici,
Parcă dintr-un joben, a scos șapte pisici
și-am zis O!
Că nu se-arată
Chiar niciodată
Mai învățată
Decât Mistoffelees mâță vreodată!
Despre a-dresarea la mâțe
Din tot ce-am zis despre pisici,
Reiese clar până aici
Că-i inutil un translator,
Căci firea le-o pricepi ușor.
Acuma știți destul de bine
Că sunt ca voi și sunt ca mine,
Sunt ca toți oamenii cuminți,
Ca ei, diferă și la minți:
Pot fi normale sau nebune,
Pot fi și rele și și bune,
Angelice, afurisite,
și-n versuri pot fi potrivite.
Le-am pus la joacă și la treabă
știm și ce nime pot să aibă,
Năravuri, habitat,
Dar, vezi,
La mâță cum te a-dresezi?
Deci, ascultați întâi la mine:
O MÂȚĂ NU-I CĂȚEL, vezi bine.
Câinii-ar vrea, cică să se bată.
Rar mușcă, mai degrabă latră.
Dar mai cu toți sunt ce-aș numi
Săraci cu duhu, -așa să știi!
Aici nu intră Pekes, vezi bine,
Ori alte-anomalii canine.
Un câine-obișnuit, de Piață,
Se poartă cam ca o paiață;
Departe de a fi solemn
și mândru, adesea-i chiar nedemn.
El e ușor de înșelat,
Sub barbă dacă-i scărpinat,
Sau mângâie-l, sau ia-l de labă,
Că-ncepe tumbele degrabă.
I-așa de prost, încât oricine
De-l fluieră ori strigă, vine.
Vă amintesc, chiar de v-ațâță:
Un Câine-i Câine; - o Mâță-i Mâță.
Cu Mâțele se-adeverește:
Vorbești doar când ți se vorbește.
Eu nu subscriu, cum bine vezi,
Căci poți să i te a-dresezi,
Dar ea urăște pe cât poate
Orice familiaritate.
Scot clopul, mă aplec nițel
și spun „O, MÂȚĂ!”, nu altfel!
Doar dacă-i mâța din vecini,
Cu care nu suntem străini,
(La mine des a apărut)
Cu „SERVUS, MÂȚĂ!” o salut.
O cheamă James, am auzit,
Dar încă nu ne-am tutuit.
Căci până să-ncuviințeze
Ca pe-un amic să te trateze,
Un semn de stimă-i necesar,
De pildă, frișcă-ntr-un pahar,
Sau să găsească în incintă
Ori caviar, ori o plăcintă,
Ori potârnichi, ori somon fiert,
Căci preferințe are, cert.
(știu personal o mâță, ce
Mănâncă numai iepure
și-și linge labele frumos,
Să nu se prindă pic de sos).
și orice Mâță are dreptul
Să-ți manifești astfel respectul,
Ca împlinire-a scopului
S-ajungi pe NUME ca să-i spui.
Una nu-i alta, precum vezi,
Astfel la MÂȚĂ TE-A-DRESEZI!
(traducere de Cristina Tătaru)
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (VIII)
Descartes și Rose-Croix
Este de necrezut cât de amatori sunt
oamenii de senzațional. De fascinația
„misterului” nu scapă nici oamenii cu
educație științifică severă, care se complac în a
găsi fel de fel de „taine” în viața oamenilor
mari. O astfel de situație găsim la Descartes. O
serie de biografi, ba chiar de interpreți ai
doctrinei lui caută cu orice chip să stabilească o
legătură între el și confreria Rosa-Croix. Am citit
în tinerețe, când și pentru mine, lucrurile
acestea erau foarte atrăgătoare, și despre frații
Rosa-Croix, și despre apartenența lui Descartes
la această organizație. Prima carte prin care am
luat contact cu această legendă era aceea a lui
Maxime Leroy, Descartes le philosophe au
masque. După aceea în lucrările mele am dat
mereu peste chestiunea „fraților Rosa-Croix, și
din când [în când] de povestea cu Descartes și
legătura lui cu ei. în această chestiune ce mi se
pare șubred, de la început, este faptul că
niciuna din cărțile care se ocupă de problema
dacă Descartes era un Rosa-Croix, nu ne explică
doctrina acestei confrerii. Fiindcă important în
toată această chestiune ar fi dacă în teoriile lui
Descartes s-ar găsi influențe din învățătura
„fraților” Rosa-Croix.
Este adevărat că Descartes s-a interesat de ei,
fiindcă în vremea lui se vorbea foarte mult
despre această organizație. în corespondența lui
și în alte părți, se vede că el i-a căutat, dar după
cum mărturisește el singur, într-o scrisoare către
biograful sau Baillet, nu a putut da de niciunul
(când se afla în Germania unde se presupunea
că existau încă).
în ceea ce privește relațiile lui cu această
confrerie nu s-a putut afla nimic; avem și
mărturia lui că nu s-a întâlnit cu niciunul, deci
practic nu se poate afirma nimic. Rămâne acum
să vedem dacă din punct de vedere doctrinar
există ceva în comun. Niciunul însă nu a expus
doctrina acestor Rose-Croix pentru a se putea
face o legătură de idei între ei și ideile lui
Descartes și pentru a se putea stabili o
eventuală influență. Nici Maxim Leroy, nici
Henri Gouhier, nici chiar Ch. Adam etc., nimeni
nu ne face o istorie a organizației Rose-Croix și
nici o expunere a doctrinei lor. Atunci la ce
servesc toate aceste speculații?
într-un studiu intitulat Rose-Croix et Rose-
Crucial, Rene Guenon, bine cunoscut pentru
cercetările lui în domeniul esoteric, cu care s-a
ocupat toată viața lui, ne spune că „adevărații
Rose-Croix” nu au constituit nicio dată o
organizație, cu forme exterioare definite, dar
există odată cu începutul secolului al XVII-lea
numeroase asociații care pot fi calificate de
„Rosa-cruciene”.
Frații veritabili „Rose-Croix” nu erau
cunoscuți de nimeni, fiind numiți „Invizibilii”.
Doctrina lor se centra pe realizarea omului
primordial, așa cum ar fi fost la creația lui, în
stare „adamică” (când nu se „individea” adică
nu se înmulțea). Această realizare era posibilă
prin diverse tehnici. După distrugerea Ordinului
Templierilor de către Filip al IV-lea cel Frumos,
la începutul secolului al XV-lea, „frații” Rosa-
Croix ar mai fi rămas foarte puțin în Europa și
apoi s-au întors la „Orient”.
în timpul lui Descartes nu mai existau deci
maeștri ai acestei confrerii, astfel că el nu a
putut să întâlnească pe niciunul din ei, așa cum
spusese. Dar Guenon afirmă că în Europa ei au
format ulterior niște asociații (el neagă că
confreria Rosa-Croix era o „asociație”) care
păstrând oarecare fragmente de doctrină a
„fraților” Rosa-Croix, au trecut drept „Rosa-
Croix” autentici. Pe aceștia Guenon îi numește
„Rosacrucieni”. Unei astfel de organizații
aparținea Leibniz. Doctrina Rosacrucienilor era
incompletă în orice caz, și deci nu poate fi
vorba de o doctrină coerentă și tradițională
(studiul lui Guenon se găsește în cartea lui
Apercus sur l’initiation, Paris, 1964).
în rezumat, putem spune: Descartes nu a
cunoscut niciun veritabil Rosa-Croix fiindcă la
vremea aceea nu mai exista niciunul; după
afirmația lui el nu a cunoscut nici un
Rosacrucian (sau se referă el la faptul că nu a
întâlnit niciun veritabil „frate”?) al doctrinei
confreriei.
Rosa-Croix nu are nimic de a face cu ideile
lui Descartes (la Leibniz se regăsesc urme). Prin
urmare această legendă nu are niciun sens și
niciun scop.
Evoluția omenirii
Ideea evoluționistă a secolului trecut a
devenit o idee acceptată de oricine, savant sau
om de pe stradă. Este un fel de idee cartesiană,
care face un bun comun, o valoare a modului
nostru de a concepe lumea și în special
omenirea. La început avem un om primitiv, care
după experiența de un milion - sau trei
milioane de ani, dintr-odată face un salt uriaș, și
apare ca homo sapiens, sau mai bine zis ca un
civilizat. Ideea este desigur atrăgătoare fiindcă
ea exprimă apariția civilizației. Cu toate acestea
ea are un defect fundamental: nu explică de ce
a apărut atât de târziu omul civilizat?
în momentul când omul a descoperit prima
unealtă sau prima armă, nimic nu-l oprea să
facă alte descoperiri. Și totuși nu le-a făcut.
Timp de sute, ba chiar de un milion de ani, el
s-a mulțumit în [viața] rudimentara, cu unelte și
arme de piatră și lemn. Nu, desigur aici lipsește
ceva, în această comparație. Ea simplifică
lucrurile atât de mult, încât lasă la o parte
elemente esențiale. și mai este ceva. în tot
timpul de când avem urme precise, cel pu?in,
deci de la Ghilgamesh, găsim două categorii de
oameni, unii duc o viață rurală, urmînd un stil
primitiv sau tradițional, cam același pretutindeni
- diferența este de grad nu de natură, și alți duc
o viață „princiară” cu un confort deosebit atât
în locuința lor, cât și în ansamblul așezării
umane, în orașe, cu palate ale conducătorilor.
Chiar în timpul lui Ghilgamesh ni se
pomenește de palate. S-ar părea astfel că „viața
primitivă” nu este un rezultat al înapoierii
individului pe scara evoluției, ci mai ales, un
rezultat al lipsei de interes al lui pentru o viață
mai complicată cum era aceea a orășenilor. De
altfel viața aceasta apare, în cursul istoriei, ca
fiind sincronică: cele două modalități una
„civilizată” și una „primitivă” sunt prezente
simultan pretutindeni, în vechea Chină, în
vechea Indie, în Grecia, la Roma și în Europa
chiar până în zilele noastre. Acest fapt ne arată
că nu este vorba de o „evoluție” în timp, pe
care o face omul printr-un salt de la un stil de
viață simplu, la un stil de viață complex, ci de o
lipsă de interes a unor grupe de oameni, față de
viața „civilizată”.
Pe deoparte o viață tradițională, în care
individul primește și păstrează o serie de
obiceiuri și de valori și nu înțelege să le
schimbe, pe de altă parte alte grupuri de
oameni care nu respectă - sau nu consideră -
viața aceasta primară ca satisfăcătoare, și trăiesc
o altă viață plină de valorile civilizației.
Am putea merge chiar mai departe. în
timpul lui Homer existau cetăți cu un stil de
viată ridicat, dar existau și țărani și sclavi cu o
viață simplă și lipsită de cele mai multe valori
ale civilizației timpului. Ceea ce este însă
remarcabil, este că nici cei care duceau o viață
„civilizată” nu doreau să schimbe, ci trăiau tot
în tradiția lor. Cu alte cuvinte cele două
modalități ale vieții - primitivă și civilizată -
erau păstrate prin forța tradiției, nu prin
imposibilitatea „primitivului” de a trăi o viață
civilizată sau vice-versa.
Mai rămâne să ne referim la cele două
moduri de viață paralele, dintr-un alt punct de
vedere. Concluzia actuală despre lume și valorile
ei este atât de înrădăcinată în mentalitatea
contemporană, încât orice aport critic - oricât
de critic - nu poate [rezista] fascinației
exercitată de ea. E un fel de sugestie care se
exercită subconștient.
într-adevăr, nimeni nu ar putea considera o
viață primitivă mai valoroasă decât viața omului
civilizat. Totuși au existat anumite îndoieli, și
chiar un Rousseau va vedea viața omului
civilizat ca fiind coruptă și depravată față de
viața omului primitiv.
Nu mă gândesc la o teorie în această
chestiune. Dar să considerăm viața primitivă pe
care a dus-o un Spinoza, în mod voit, refuzând
toate ofertele unei vieți mai comode - sau ceea
ce socoteau ceilalți că ar fi o viață mai comodă
și civilizată.
Sau mă gândesc la viața unui Shri Ramana
Maharishi, ducând o viață cu adevărat primitivă,
în preajma unui mare oraș indian ca Madras. Și
am putea da numeroase exemple de felul acesta.
Și atunci ne putem imagina o colectivitate
de oameni, ca Spinoza de exemplu, trăind astăzi
în vecinătatea unei supermetropole din zilele
noastre, cum ar fi Parisul, Londra sau Tokio ...
O așezare umană de câteva mii de oameni
trăind în mod simplu în căutarea adevărului iar
alăturea un oraș cu milioane de locuitori, cu
fabrici, cu întreprinderi, cu o activitate febrilă,
complacîndu-se într-un tumult de nedescris.
Cineva care va veni dintr-o altă lume și văzând
cele două stiluri de viață pe care l-ar declara
primitiv?
Și mai ales pe care l-ar declara util? Nu este
nicio îndoială asupra răspunsului. Viața
Parisului, a Londrei, a Tokio-ului etc., i-ar apărea
unei inteligențe extraterestre ca o viață de
nebunie, dezechilibrată căutându-și în
permanență un echilibru pe care nu și-l poate
găsi, oameni datori naturii și modalității vieții
pe care o duc.
Primitiv sau civilizat este numai o deosebire
de punct de vedere.
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Ipostazele călătorului
^[^Vistian Goia
Iuliu Pârvu,
Jurnalul stărilor de călătorie, II (2010-2012),
Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2013
Când am recenzat primul Jurnal al stărilor
de călătorie (1968-2009), îmi exprimam
convingerea că deopotrivă scriitorul și
călătorul clujean luliu Pârvu nu se va opri. Iată,
premoniția mea s-a adeverit prin cartea recent
apărută, cu același titlu, fiind al doilea volum (de
366 p.), unde sunt consemnate „stările”
neastâmpăratului călător din anii 2010-2012.
Așadar, celor 41 de țări colindate și descrise în
primul volum li s-au adăugat acum câteva. într-un
fel de „prefață”, autorul explică geneza ultimei
cărți inversând cei doi termeni: cauza și efectul.
Apelând la un „paradox” cunoscut, el afirmă, pe
drept, că „nu întotdeauna cărțile sunt apanajul
celor care le scriu. Se poate întâmpla ca autorii să
fie obligați să le scrie, cea dinainte trăgând-o după
sine pe cea care urmează” ș.a.m.d.
Țările pe care imprevizibilul călător le-a călcat
sunt atât de diferențiate unele de altele încât
cititorul se poate întreba retoric oare ce l-a
interesat și cucerit pe autor privindu-le și
judecându-le: nivelul de civilizație?, mentalitățile
și comportamentele?, priveliștile pitorești și
ciudățeniile oamenilor întâlniți acolo?, istoria și
credințele lor religioase? etc. E vorba de țări din
Occident (Marea Britanie, Franța, Germania,
Olanda și Belgia), apoi câteva din Orient (Turcia,
Grecia, Israel, Egipt și Iordania).
Putem afirma că, sub toate aspectele
consemnate, călătorului nu i-a scăpat nimic,
trecând cu ușurință de la un monument la altul,
de la peisajul alpin la deșertul asiatic, de la un
muzeu arhicunoscut la mici localități (anonime)
care-și au și ele farmecul lor, de la religii la
pasiuni și conduite extravagante, încât se „sparie
gândul” cât de variată e lumea din care facem
parte. Scriitorul trăiește când frenetic cele văzute
și simțite, când cu calmul înțeleptului pe care i-l
dă vârsta și cultura lui temeinică.
în general, Iuliu Pârvu, însoțit de soția sa (pe
scaunul șoferului), este adeptul unor călătorii
semiorganizate. Adică are în vedere anumite
localități și obiective turistice, dar fără a urma un
traseu robotic, ci unul plin de peripeții, fiind
stăpânit de curiozitățile ștrengarului de altădată.
De pildă, nu-și fixează totdeauna hotelurile,
poposind la pensiunea care îi iese în cale. Nu-și
caută hotel dinainte din simplul motiv că nu știe
dacă ajunge acolo în seara respectivă. Astfel,
călătorul întreține mereu „suspansul”, caracterul
imprevizibil al călătoriei, ceea ce-l face pe cititor
să întoarcă pagina următoare.
în colțurile de lume unde se află, călătorul e
dublat de scriitor. Sub forma unor „scrisori”
adresate unui destinatar imaginar, el caută să
descifreze „intimitatea misteriosului Albion”,
pedalând când pe măreția imperială a
monumentelor, când pe spiritul pragmatic al
englezului. De asemenea, face fine disocieri între
psihologia și conduita unor popoare de aceeași
limbă pe care nu le-a băgat în seamă până acum.
De pildă, deși austriecii vorbesc germana, ei sunt
altceva decât nemții. Stăpânind mult timp
popoare slave ori latine, austriecii au fost
contaminați de feminitatea și lirismul acestora, de
aceea sunt mai boemi, mai artiști, au plăcerea
„moliciunilor femeiești”. De aceea Viena i se pare
călătorului „frumoasă, cochetă și plină de nuri”,
încât bărbatul cade în ispită când exclamă: „Te-ai
tăvăli în ea până uiți de tine!” (Noroc cu soția
călătorului, care-l ține mereu pe verticală!)
Istanbulul îl vede a doua oară și nu-i scapă
niciuna din „minunile” lui: moschei, hiprodom,
palate, subliniind „bărbăția” unor conducători
militari și faimoși arhitecți. Dar, zicem noi, vai,
câtă suferință au semănat oștile otomane în Evul
Mediu românesc! Pe lângă muzee și palate,
literatul Iuliu Pârvu admiră albastrul Mării
Marmara, Cornul de aur și multe altele.
De la peisajul asiatic trece cu ușurință pe
malul Senei, pentru a cunoaște „lumea bună a
Parisului”, mijlocită de fiica scriitorului, Tincuța,
care-și susține teza de doctorat chiar la Sorbona.
Românul, în postura tăticului, pregătește (din
umbră) masa pentru sorbonarzii aristocrați, dar în
stil românesc: cu țuică de 60 de grade, cu cașul
Năsal, șnițele vieneze, vinul Merlot și Pelinul, iar
pentru desert - cozonacul și checul românești,
alunele și fructele - toate arătând că românii nu
sunt sărăntoci și nu se fac de râs nici în lumea
academică faimoasă a „orașului-Lumină”.
Includerea unor astfel de momente de respiro
în memorialul călătorului dă culoare
consemnărilor, stăvilind avalanșa monumentelor
întâlnite, facilitându-i scriitorului clipe de reverie.
Astfel, împreună cu soția, se complac în postura
„oamenilor străzii”, se simt în inima Parisului „ca
doi porumbei” (balcanici!), așadar gustă din plin
„aventura”, chiar la vârsta frumoasă pe care o au.
Din sinceritatea lor totală reținem un adevăr:
dacă în călătoriile lor anterioare dădeau prioritate
obiectivelor culturale, acum (deci la maturitate)
sunt porniți pe „frivolități”. Astfel de momente
Pap Domokos	Castani în parc (1921)
Colecție particulară, Cluj
sunt binevenite pentru orice cititor pretențios.
Gustul artistului-călător iese în evidență cu
orice prilej. De pildă, a admirat la fața locului
poduri celebre la Londra, San Francisco, New
York, Copenhaga, Lisabona, Budapesta ș.a. însă
cele de pe Sena se disting, spune vizitatorul, prin
„eleganță”, francezii fac risipă de artă, voind să
epateze: „toarnă ușor fonta în forme sculpturale
IULIU PÂRVU
JURNALUL STĂRILOR DE CĂLĂTORIE 11
42010 - 2012}

și dau strălucire aurului sau modelează meticulos
piatra în închipuiri mitologice”.
Pe de altă parte, călătorul îmbracă sfios și
haina personajului hâtru care se amuză copios de
„soția” care constată, la un moment dat, că și-a
„pierdut” soțul, acesta lipsind din autocarul care
se îndepărtase binișor de hotel, spre stupefacția
ghidului, obligat să întoarcă mașina pentru a-l
recupera pe cel rătăcit. Mă mir că scriitorul nu s-a
întrebat dacă nu cumva „soția” chiar dorea să
scape de uitucul excursionist, din motive doar de
ea știute.
Călătorește apoi în Iordania, țară cu totul
aparte între cele din Orient, prin civilizația și
seriozitatea locuitorilor de toate națiile,
statorniciți aici. Printre ei, călătorul face
cunoștință cu o moldoveancă, Georgeta, o ființă
„argint viu”, aflată în fruntea unei societăți a
româncelor căsătorite cu băștinași, fiind
deopotrivă o bună româncă și o simpatică
iordaniancă, mândră de patria adoptivă.
Când calcă pământurile Israelului, călătorul
devine un „analist” doct al istoriei și credinței
evreilor din Vechiul și Noul Testament, pe care le
pune în corelație cu ceea ce vede la fața locului:
Pământul Făgăduinței, Botezul lui Isus în apa
Iordanului, Muntele Măslinilor ș.a. Ca tot
românul creștin, nu pierde ocazia să-și „înmoaie”
și el picioarele în apa amintită, fără să dea
gestului conotații ritualice! Nici nu-și cumpără o
„cămașă de botez” (cu 15 dolari bucata!). Aceasta
pentru că excursionistul se consolează cu ceea ce,
de obicei, se mulțumesc profesorii și pensionarii
nevoiași, care se hrănesc în pelerinaj cu covrigi și
brânză topită pentru masa de prânz!
Cartea lui Iuliu Pârvu e consistentă (pe alocuri
cam prea „îndesată” cu informații de tot felul),
scrisă cu un condei sigur și colorat, pe gustul
unui larg cerc de cititori, cu apetit de „petrecere”
intelectuală.
4
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
împreuna cu Yerutonga prin
astăzi-ieri
Cristian-Paul Mozoru
De-a lungul vieții, de-a lungul locurilor ce
ajungem a le întâlni și a spațiilor ce
ajungem a le ocupa, chiar și pentru scurt
timp, cu ființa sau spiritul, reușim să legăm
prietenii ce ajung totuși a se păstra indiferent de
faptul conștientizării, într-o măsură deloc
neglijabilă, că nu ne vom mai întâlni, poate,
nicicând, în acest spațiu, în acest timp; reușim să
înrădăcinăm legături cu oameni „de dincolo de
noi”, cu ploile lor ce la un moment dat ne-au
udat, cu pomii lor ce cândva ne-au hrănit și
adăpostit, cu pământul și colibele lor ce ne-au
găzduit și chiar cu focul „din piatră” la care am
stat și ne-am încălzit povestindu-ne unii altora
despre lumile din care venim. Se leagă, așadar,
prietenii în colibe, pe cărări de munte, pe malul
apei sau în spatele copacilor, iar toate acestea vor
ajunge cândva să alcătuiască albume încărcate cu
fotografii, amintiri păstrate în suflet, nostalgii și
lacrimi, sentimente de dor, arhive de tot felul și
uneori jurnale transformate în cărți ale căror
pagini vor constitui, la rândul lor, o punte de
legătură între ei, cititorii, și ei, oamenii „de
dincolo de noi”.
Tocmai acest lucru s-a întâmplat în cazul
Hannei Bota. Anticipând, poate, nașterea
jurnalului, Hanna Bota întocmește întâi o schiță a
acestuia, urmând ca jurnalul propriu-zis să apară
mai târziu sub ceea ce se va numi Ultimul
canibal. Jurnal de antropolog (Editura Cartea
Românească, București, 2011), schiță ce treptat se
va concretiza, pornind de la un gest involuntar,
într-un volum de sine stătător, care va purta titlul
Poeme pentru Yerutonga. Epistole exotice din
Vanuatu (Editura Brumar, Timișoara, 2010). Chiar
aceste „schițe” constituie nostalgiile și lacrimile
amintite mai sus, amintirile și sentimentele de dor
ce păstrează vie prietenia ce a așteptat tăcută ca
spațiul dintre noi, cei care ne vom cunoaște, să
fie comprimat, pentru ca ea să poată avea loc,
pentru ca ea să se nască; amintiri și sentimente ce
păstrează vie legătura de sânge ce a biruit timpul
și s-a scris pentru a nu mai fi ștearsă.
încă de la deschiderea volumului, încă de la
primele acorduri așternute pe portativ, Hanna
Bota construiește platoul unei povești, de fapt al
propriei povești trăite și simțite, pe parcurs
drumul dovedindu-se a nu fi altceva decât un
timp transpus în episoade, în așteptări, fiecare
dintre acestea având ca scop în sine adâncirea în
ființă, adâncirea în prieteniile predestinate
legăturii și în care timpul a stat în așteptare. în
egală măsură, întregul volum se dovedește a fi,
privit în ansamblu, un râu de gânduri și
simțăminte pur umane, un „caiet” plin de viață și
trăire, un „bilet”, chiar, spre „țara de dincolo de
timp”.
întâlnirea dintre Nou și Străvechi, întâlnirea
dintre două lumi contemporane și care totuși
trăiesc în timpuri diferite, ciocnirea dintre
civilizații, cum ar numi-o Samuel Huntington,
sunt elementele ce au dus la nașterea volumului
semnat de Hanna Bota. în același timp însă,
asemănările existente (reciproca dorință de
cunoaștere, naturala curiozitate, dorința de
explorare etc.), elementele comune ce ne leagă
unii de ceilalți (muzica, dansul, miturile,
credințele etc.), toate acestea adunate la un loc
transformă, în primul rând, Spațiul evocat într-un
tărâm al muzicii și al poeziei, în al doilea rând,
Lumea, privită ca Univers al parcurgerii timpului
dat, într-o trăire pur umană, iar, în al treilea rând,
Spiritul, prezent in și din ambele părți, într-o
entitate palpabilă, în cartea de față. Or, tocmai
acest lucru realizează versurile Hannei Bota: să
aducă poezia din spațiul poeziei in spațiul
poeziei.
Totodată, nu poate rămâne neobservată o altă
calitate exprimată de volumul Poeme pentru
Yerutonga. Epistole exotice din Vanuatu, și
anume călătoria spre eul interior, eul definitor al
fiecărui individ în parte, călătorie ce pornește de
la formele simple de exprimare, cum ar fi a cânta,
a scrie, fiind finalizată de forme mai complexe,
forme precum a simți, a trăi, a transmite celui de
lângă. Fiind o călătorie înspre goliciunea, sub
aspect interior, a trupului, dar mai ales a
sufletului, versurile Hannei Bota reușesc a aduna
polenul vanuatez și umple, granulă cu granulă,
sufletul omului modern, sufletul omului ce a
uitat să cânte, să simtă, să iubească, să scrie, să
trăiască.
Pe de altă parte, volumul de poezii „insulare”,
purtat din depărtări de Hanna Bota, este un
volum care nu știe să vândă și care nu știe să se
vândă. Este un volum ce nu conține substanță
pipăibilă, este un volum ce nu conține materie
primă, este lipsit de calitatea de a fi obiect. în
schimb, ceea ce știe să facă este să dăruiască și să
se dăruiască. Prin urmare, volumul „poemelor
exotice” este o carte ce nu poate fi strânsă în
brațe, însă poate fi strânsă la suflet, este o carte
ce nu poate fi grăită, însă poate fi simțită, este o
carte nescrisă, dar este, în schimb, o carte trăită.
Există o multitudine de modalități în care o
carte poate fi citită, interpretată, criticată, simțită
sau chiar categorisită. Cartea de față, însă, își
păstrează privilegiul de a se păstra atât de neutră
încât fiecare cititor își poate crea, din sânul ei,
Doczyne Berde Amal
Peisaj din Baia Sprie iarna, Colecție particulară, Satu Mare
Klein Jozsef	Mama cu copilul
Colecția Szekely Sebestyen Gyorgy
propria lume, propria legătură de prietenie,
propriul timp. Cartea de față poate fi citită ca o
carte de versuri, dar și ca o carte de călătorii; ca o
poveste, dar și ca o trăire; ca un jurnal, dar și ca
o declarație de iubire. Cum nu poate fi însă citită
această carte... ea nu poate fi citită fără voce, în
gând sau doar pentru noi, ci trebuie citită peste
timp și spațiu, tocmai pentru că de aici pornește
și aici se întoarce.
Cum oare ar fi cel mai bine să (re)devenim un
drum lateral, o existență paralelă, și totuși
conștient-reală, cu aceste legături umane, dacă nu
în ploaie, acolo unde lacrimile pot fi ascunse cu
ușurință spre a nu putea fi văzute și cum să
păstrăm aceste prietenii dacă nu în suflet, acolo
unde ploaia nu ruginește, acolo unde
anotimpurile nu veștejesc, acolo unde timpul nu
alterează?
Tu cum faci, Yerutonga?
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
5
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Gnoseologia în viziunea lui
Anton Dumitriu
■ Lucian Gruia
Cartea regretatului profesor Anton Dumitriu,
Culturi eleate și culturi heracleitice (Ed.
Cartea Românească, București, 1987), care
reia din perspectiva ultimelor teorii logico-
matematice incitanta lucrare Orient și Occident,
ne permite să încercăm descifrarea unei originale
perspective de teoria cunoașterii, întrevăzută de
altfel încă de la apariția Eseurilor (care reunesc
cercetările anterioare: Aletheia, Cartea întâlnirilor
admirabile și o serie de articole apărute în
periodice, adunate sub titlul Știință și cunoaștere)
la Ed. Eminescu, București, 1986.
Ideea fundamentală care străbate opera lui
Anton Dumitriu, alcătuită din cărțile enumerate și
monumentala Istorie a logicii, este căutarea
adevărului: definiția și sensurile sale în Grecia
Antică (Aletheia); descoperirea sa științifică
(Știință și cunoaștere); hermeneutica textelor
literare (Cartea întâlnirilor admirabile); justețea
principiilor culturale (Culturi eleate și culturi
heracleitice); limbajul formal al adevărului (Istoria
logicii).
Adevărul este un atribut aplicat gândirii
noastre, cunoașterea este adevărată dacă ea
corespunde obiectului cercetat. Existența supusă
investigației fiind extrem de complexă, apare
structurată în mintea noastră pe mai multe
paliere/nivele succesive, situate pe două
coordonate: anorganică (cuantică, astrală,
galactică, metagalactică etc.) și organică
(biologică, noetică etc.). Determinismul devine
operant numai în cadrul elementelor aceluiași
palier (obiecte sau fenomene care se pot influența
nemijlocit), între paliere existând grade de
libertate. Pentru a le putea defini, împărțim
elementele palierelor în clase (mulțimi, genuri).
Definițiile corecte respectă regulile logicii clasice,
ele trebuie să surprindă caracteristicile esențiale
ale acestuia în cadrul genului proxim,
diferențiindu-l de celelalte elemente; să nu fie
tautologii; să nu conțină contradicții; să permită
substituția definit - definient. Majoritatea
paradoxelor logico-matematice, ne demonstrează
Anton Dumitriu, se datorează definițiilor
incorecte. Geometriile neeuclidiene nu infirmă
postulatul referitor la drepte paralele, întrucât pe
suprafețe curbe nu e vorba de drepte ci de
geodezice.
Punctul de plecare al teoriei cunoașterii, în
viziunea autorului Istoriei logicii, constă în
modelul dinamic al existenței, care apare ca un șir
de transformări echivalente, conform legii
conservării materiei și energiei. Nu putem
cunoaște materia în sine, infinitul ei potențial, ci
manifestările concrete, șirul acestor transformări
echivalente. Conform principiului aristotelian - de
undeva trebuie să începi -, fixăm o transformare
prin axiome nedemonstrabile și definiții corecte
ale noțiunilor primare. Axiomele trebuie să fie:
proprii, necesare, complete/ suficiente.
Dezvoltarea teoriei științifice se face silogistic,
pornind de la axiome și noțiuni primitive.
Teoremele, după demonstrație, se pot reduce la
simple definiții.
Obiectele științei nu pot fi decât cele verificate
experimental. Problema principală constă în
definirea corectă a noțiunilor și în adecvarea cât
mai exactă, pe măsura evoluției cunoștințelor, a
axiomelor cu realitatea descrisă. Știința mai
trebuie să țină seama de influența experienței și a
observatorului asupra obiectului cercetat.
Principiul de incertitudine exprimă tocmai această
influență a metodei experimentale asupra
particulelor elementare. Datorită acestor aspecte
cât și a necesității eliminării cazurilor particulare
(accidente), legile științei sunt statistice, ele scot
în evidență universalul, intangibilul aristotelian.
Ipotezele fanteziste, extraordinare,
spectaculoase, conduc la rezultate false: “Ar părea
astfel că cele mai mari dificultăți de care se
izbește inteligența umană nu ar consta în
probleme insolubile, ci în probleme inexistente”.
Asemenea probleme ridică sistemele formale
moderne, care pornind de la axiome arbitrare,
complete și noncontradictorii, dar nu și necesare,
ajung la denaturări ale realității.
Căutarea sisifică a adevărului se confundă cu
însăși istoria și evoluția spirituală a omenirii. Kurt
Godel a demonstrat că adevărul unei teorii este
întotdeauna relativ, valabil numai în condițiile
axiomatice și logice ale teoriei respective.
Pretențiile sistemelor filosofice individuale, sau ale
culturilor orientale închise (chinezească și
indiană), că posedă adevărul absolut, sunt false.
Progresul nu poate veni decât de la o teorie
deschisă, în continuă evoluție pe calea nesfârșită a
înțelegerii tot mai complete a realității. Istoria
omenirii a cunoscut o singură cultură deschisă,
cea europeană (occidentală), de sorginte greco-
romană, capabilă să împlinească aspirațiile umane
și să unifice omenirea pe cale rațională, științifică.
Prin cercetare, tehnologie și creație, ea va schimba
înfățișarea lumii. Dacă va reuși, în viitor, să-și
asimileze idealurile umaniste și să le integreze la
toate nivelele în structura societății, va fi posibilă
dezvoltarea pașnică, armonioasă a întregii
omeniri.
Limitele actuale ale cunoașterii se datorează
faptului că nivelul actual de dezvoltare științifică
nu permite explicarea mecanismului
transformărilor existențiale echivalente. Elucidarea
unui singur caz ar explica întregul șir/lanț al
transformărilor.
Chiar dacă știința ocupă rolul principal în
cunoaștere, demersul ei trebuie completat cu o
atitudine umanistă privind utilizarea rezultatelor
tehnice și cu o atitudine estetică în fața lumii.
Adevărul interpretărilor estetice înseamnă
concordanța acestora cu semnificațiile transmise
de artist prin obiectul de artă. Pentru
decodificarea simbolurilor capodoperelor
literaturii europene, trebuie să ne întoarcem la
sensurile noțiunii de adevăr în Grecia Antică. în
această concepție, existența, pe treapta supremă,
se confundă cu viața zeilor. Starea divină,
inaccesibilă minții omului căzut din starea de
grație, se-nchide în mituri. O componentă a
mitului se petrece în viața sensibilă, a doua este
imaginată în realitatea supremă. Hermeneutica
aplicată de Anton Dumitriu descoperă miturile
Anton Dumitriu
camuflate în simbolurile și alegoriile literare.
Analizele profesorului sunt exemplare pentru
orice critic, ele implică dezbaterea tuturor
punctelor de vedere enunțate de exegeți, degajarea
aspectelor esențiale, clarificarea sensurilor,
stabilirea interpretărilor/ pasajelor
adecvate/adevărate/juste, conforme cu intențiile
artistului, sau cât mai apropiate lor. Să
exemplificăm succint.
Comportarea aparent ridicolă a lui Don
Quijote apare în adevărata ei lumină din
perspectiva mitului ciclurilor de aur, argint, bronz
și fier prin care trece omenirea după căderea din
starea divină. Cavalerului care trăiește cu
închipuirea în epoca de aur, realitatea i se pare
absurdă, pe când contemporanilor săi meschini,
trăitori în epoca de fier, faptele sale altruiste li se
par de un comic enorm.
Dincolo de peregrinările lui Ulysse apar
evidente urzelile parcelor: Cloto, Lachesis și
Atropos. în lumea sensibilă, alte trei femei țes
viața eroului: Calypso, Circe și Penelopa. Putem
continua gândul lui Anton Dumitriu identificând-
o pe Calypso - care îi oferă lui Ulysse nemurirea,
chemându-l pe insula Ogygia, amplasată în axa
lumii, deci în afara timpului -, cu Lachesis,
croitoreasa lungimii firului vieții; pe Circe - care-l
trimite pe erou în Infern -, cu Atropos, cea care
taie firul vieții; iar Penelopa, cea care destramă
noaptea cămașa soțului pentru a-l aștepta și a
anula urzelile diurne ale rivalelor, este desigur
Cloto, țesătoarea faptelor noastre zilnice.
Cântecul lirei lui Orfeu sincronizează ritmul
sufletului omenesc cu cel cosmic, lumea
pământeană cu divinul. Orfeu reprezintă esențele,
universalul, pe când iubita sa Euridice
particularul, individualul incompatibil cu
inteligibilul, așa că dragostea lor este sortită
eșecului.
Divina comedia descrie drumul inițiatic al
spiritului spre lumina adevărului absolut. Pe
această cale, Infernul simbolizează revelația
luminii în lumea individualului, Purgatoriul
pregătește sufletul pentru înțelegerea esențelor, iar
Paradisul înseamnă contopirea cu divinul.
Rebeliunea lui Faust împotriva rațiunii,
incapabile să cunoască adevărul, reprezintă
opțiunea spiritului pentru acțiune în dauna
meditației. Sufletul său este salvat când fapta sa
este pusă în slujba umanității. Destinul eroului
ilustrează parabola biblicului Iov.
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
bloc notes
Scrisoare de la Festival
Ștefan Manasia
Despre Bistrița și poeții ei mi-e întotdeauna
plăcut și agonizant să scriu. Ceea ce
începuse - sau le putea părea unora - ca o
miuță intragenerațională, s-a amplificat constant,
a adăugat nume mari după nume mari
(Cărtărescu, Brumaru, Mureșan, Vlad, Es. Pop,
Kemeny, Bartis, Acosmei), a căpătat o
binemeritată valență internațională, ajungînd -
deja celebru - la a V-a ediție în 2013: Festivalul
Internațional de Poezie și Muzică de Cameră
„Poezia e la Bistrița”, 18-21 iulie.
Am mai vorbit/ scris despre inteligența
domnului Gavril Țărmure (principala autoritate
culturală a județului) de a mixa, la Bistritz,
muzica tradițională/ de cameră și poezia
contemporană (experimentală, neoavangardistă) în
cadrul unui festival unic, răsunător, care-și
sporește anual pedigree-ul. La capitolul
evenimente literare organizate de foruri județene/
locale, Clujul (alături de alte surate transilvane)
este, prin comparație, rahitic. Lecturile și
recitalurile în spațiul Sinagogii (deopotrivă
sărbătoresc și elegiac), lansările de carte, discuțiile
cu cititorii/ fanii în micile și elegantele librării
bistrițene monopolizează, însuflețesc, preț de
cîteva zile, locul, lăsînd o amprentă puternică în
conștiința publică/ poetică. La cîte alte colocvii și
festivaluri nu am auzit vorbindu-se nostalgic,
laudativ, cu invidie despre evenimentul bistrițean?
Cîți nu visează să fie invitați aici? Sau să aibă
concediu în perioada respectivă din iulie?
Care e, însă, formula asta intangibilă (de
neegalat) pentru, par egzamplu, culturnicii
napocani? Mai întîi, în mediul săsesc de acolo
funcționează logica omului potrivit la locul
potrivit: dl. Țărmure susține logistic, de ani buni,
scriitorii și artiștii (nu numai muzicieni), formînd
- în consecință - echipa festivalului din patru
tineri scriitori eminenți: Dan Coman, Marin
Mălaicu-Hondrari, Ana Dragu și Domnica
Drumea. Fenomenul este mediatizat excelent în
presa locală (rețin articolele Ioanei Bradea), la
Radio România Cultural sau în paginile
săptămînalelor centrale, Dilema veche și
Observator cultural (anul acesta, de pildă, a fost
popularizat și în revista Marie Claire). Nu sînt
invitați, la ediții succesive, aceiași participanți,
evitîndu-se, astfel, aerul de chermeză națională/
provincială. Publicul are acces liber la toate
manifestările, interacționînd - în modul cel mai
firesc - cu scriitorii/ artiștii invitați. Anul acesta
am putut audia două recitaluri camerale, tarafuri
tradiționale (astea din urmă absolut demențiale,
explozive, dînd de gîndit la ce mai semnifică, azi,
elita!), au citit poeți din România și din
străinătate, am dialogat cu bulversantul prozator
maghiar Attila Bartis (născut el, în 1968, la Târgu-
Mureș) și cu excepționalul fotograf Cosmin
Bumbuț (care a lansat, în festival, cartea-obiect
Bumbata, o fotoepopee dantescă, inspirată de
„clienții” Penitenciarului Aiud...) La intrarea în
Sinagogă - devenită, în timp,... Mecca literelor &
artelor bistrițene - au existat două standuri ale
editurilor Charmides și Casa de Editură Max
Blecher, specializate în promovarea celei mai noi
și performante poezii (nu doar) române: la
Bistrița, poezia se cumpără natural, ca un produs
de uz domestic... în micul hol al Sinagogii,
mulțimea forfotea în jurul tarabelor cu volume de
poezie precum, în alte părți, în jurul butoaielor cu
agheasmă... Am văzut tineri și vîrstinci purtînd,
ca pe niște trofee, volume de Ion Mureșan, loan
Es. Pop, Mihail Gălățanu, Daniel Bănulescu, Dan
Coman.
Ce-mi mai amintesc de la ediția cinci? Firește,
lansarea (prelungită) cu Bonobo sau cucerirea
spațiului, cartea la care am scris în ultimele șase
luni (economisind, astfel, banii de psihoterapie),
sus, la Tășuleasa Social, unde luna și norișorii de
cartolină ți se plimbă agale pe sub nas. Dimineața
cu Radu (Vancu) și Costică (Acosmei) și micul
maidanez despre care Radu spunea - la fiecare
trei minute, glumind desigur - că vrea să-l
mănînce. îl luasem în brațe, potaia-și flutura
codița pe masă, la terasa hotelului „Diana”...
Muntenegreanul Vladimir Durisi?, cel mai tînăr
dintre masculii poeți (născut în 1982), plonjînd
din calambur în calambur, construind două
poeme gigantice, americano-balcanice, combinație
de Tarantino și Kusturica, văzuți prin lentila roșie
a fanfaronului Slavoj Jijek; flamandul Jan H.
Mysjkin, înviind păsări - Peacock! Peacock! - pe
scena Sinagogii, povestind vînătoarea & practicînd
ritualuri de trib suprarealist; Istvan Kemeny,
narînd demn și autoironic, ca românul Andrei
Bodiu și ca orice copil-adult, personaj în basmul
(post)comunist; suedezul Henrik Nilsson, levitînd
pe aripile unui imens poem narativ pînă în inima
Levantului (la fel de bine ca, mai ieri, un William
Cliff); Gabi Eftimie, (p)refigurînd vocea
postumanului din ficțiunile houellebecqiene; Es.
Pop, autorul memorabilului vers de studenție
băimăreană și ei erau adînci ca rozele, așezîndu-și
noile poeme, docil, sub semnul XANAX; Marius
Chivu purtîndu-și charisma ca Ahile, coiful, după
bătălie, la subsuoară; Bartis și Bumbuț, prezentînd
obiectul-carte Bumbata (primul evocă, cu glasul
marelui romanicer, temnița cotidiană și detenția
comunistă a tatălui său, trauma copilăriei; al
doilea survolează cu o eleganță lipsită de
infatuare, ce mi-l amintește pe Alex. Leo, peisajul
mental al penitenciarului Aiud). Ana Dragu și
umorul ei negru și comicăriile de amfitrioană
emblematică. Ion Mureșan, discutînd cu Vlad
Moldovan: un fel de jam-session poetic de zile
mari. Am văzut o parte din recitalul Adei Milea,
prin ferestruica unei cabane, sus, la Tășu.
întors la Cluj, mi-a luat ceva timp să îmi
revin, să mă adun. Am părăsit spațiul magic al
Pădurii Pedagogice, al Bistriței, adunarea bonomă
și pestriță, amuzantă și înalt educativă a poeților.
M-am întors în Clujul neutru, indiferent, unde
scriitorii par să trăiască într-o dimensiune spațio-
temporală diferită de a concitadinilor. Port însă cu
mine o tolbă de povești mesmerizante, iar, dacă
nici așa nu mă credeți, n-aveți decît să veniți vara
viitoare la Bistrița, măcar un week-end, printre
poeți.
*
Teoria cunoașterii, întrezărită în lucrările
profesorului Anton Dumitriu, va rămâne, din
păcate, risipită în cărțile sale. Ea se constituie pe
baza logicii clasice, a teoriei aristotelice asupra
științei și a viziunii personale asupra existenței.
Realitatea nu poate fi cunoscută în sine până la
ultimele consecințe (pe verticală), ci pe orizontală
(istoric), fiind vorba de transformările echivalente
ale substanței și energiei.
Căutarea adevărului este un proces continuu
de apropiere, heracleitic - pe măsura evoluției
cunoașterii noastre - de transformările existenței.
înțelegerea faptelor, identificarea lor cu adevărul
nostru, mereu relativ, eliberează spiritul
instaurând starea de katharsis aristotelian.
Justificarea existenței omenești constă în această
activitate sisifică de înțelegere și dezvăluire tot
mai adecvată a adevărului.
Cu acestă metodologie de analiză literară
sursologică am completat, deloc întâmplător,
schița teoriei cunoașterii desprinsă din lucrările
regretatului profesor Anton Dumitriu. Demersul
estetic a fost impus de necesitatea prezentării
tipului uman superior, căruia îi acordă rolul
dominant în viitor (mileniul III) (Homo
universalis, Ed. Eminescu, 1990). Acesta este, în
concepția sa, tipul european occidental,
moștenitorul direct al tradiției raționale/ dialectice
greco-romane, tradiție devenită astăzi spiritul
științific indispensabil cunoașterii. Specificul
occidentalului constă în disponibilitatea perpetuă
spre împrospătarea cunoștințelor, în această
strădanie continuă spre perfecțiunea niciodată
atinsă constând sensul existenței și măreției
omului. Cultura occidentală europeană este
singura cultură de tip deschis, rațional, heracleitic,
imaginată de omenire până în prezent. începutul
acestui miracol îl găsim în străduința filosofilor
Greciei Antice de a explica lumea rațional,
dezvăluind Adevărul (Aletheia). Sensul de neuitare
atribuit termenului, poate fi actualizat prin
reconsiderarea importanței tuturor elementelor
pozitive din istoria unei teorii. îndrăgostiții de
înțelepciune din Grecia Antică atribuiau
intelectului două funcții, una de sesizare intuitivă
a esențelor și alta de prelucrare rațională a datelor
obținute nemijlocit (intuitiv). Logica clasică a
asimilat aceste considerente în teoria axiomelor
nedemonstrabile (stabilite intuitiv, dar în cât mai
bună concordanță cu realitatea) și dezvoltarea
silogistică a teoriei științifice (funcția rațională a
minții).
înțelegerea fenomenelor instituie starea de
libertate și beatitudine - katharsisul aristotelian. Și
numai gândirea neconstrânsă de nimic și de
nimeni poate descoperi Adevărul.
Spiritul științific și pragmatic rezultat de aici
va avea rolul hotărâtor în modelarea cunoașterii
omului viitorului. El este promovat de cultura și
civilizația Europei Occidentale.
Acest om universal, rațional, cult și moral, e
singurul capabil să asigure supraviețuirea speciei,
în condițiile în care, datorită dezvoltării tehnice,
distrugerea planetei a devenit oricând posibilă.
Dacă profesorul Anton Dumitriu ne-ar fi lăsat
o gnoseologie sistematică înainte de a trece în
neființă, lucrarea ar fi avut o importanță
deosebită nu numai pentru cultura noastră, dar și
pentru cea europeană.
■
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
7
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
elitele cetății
Profesor universitar doctor
Alexandru Rotaru
Chirurgia orală și maxilo-facială
medicină, artă, comunicare (I)
Cristian Colceriu_____________________________________
Profesorul universitar Alexandru Rotaru, născut în 4
mai 1938 în localitatea Diviciorii Mari, județul Cluj,
descinde dintr-o familie simplă de țărani care pe
parcursul a două generații a avut un respect aparte
pentru carte începând de la fascinația spiritului slovei în
conștiință și până la rostul învățăturii în a răzbi în viață
din dorința aprigă de a-și depăși condiția socială. După
un concurs reușit la Facultatea de Medicină Generală a
ajuns, fără voia sa, la Facultatea de Stomatologie a
Institutului Medico-Farmaceutic din Cluj, pe care a
absolvit-o în 1967, aflându-se printre vârfurile anului său
de studiu. La sfârșitul anului IV de facultate a concurat și
a obținut un post de medic intern. După terminarea
stagiului de internat printr-un concurs deosebit de dificil,
a obținut un post de preparator la Catedra și Clinica de
Chirurgie Orală și Maxilo-Facială conduse de fondatorul
acestora, prof. dr. doc. Cornel Opriș. Aici a parcurs toate
treptele ierarhice profesionale ca medic specialist și, apoi,
ca medic primar și pe cele didactice, de la preparator la
profesor universitar. Din anul 1989, după pensionarea
pentru limită de vârstă a prof. dr. Horațiu Doroga, a
preluat conducerea Clinicii și a Catedrei de Chirurgie
orală și maxilo-facială în fruntea cărora s-a aflat până în
2003, odată cu pensionarea sa, continuându-și activitatea
ca profesor consultant.
Profesorului Alexandru Rotaru i se datorează
ridicarea nivelului profesional și științific în chirurgia
orală și maxilo-facială, situându-se prin centrul de
excelență pe care l-a creat peste nivelul național, în
primul rând ca rezultat al unei repoziționări conceptuale
în privința cercetării științifice bazate pe valorificarea
colaborărilor multidisciplinare, inter-universitare și
internaționale. în cadrul UMF Cluj a reușit să-și formeze
un colectiv valoros de colaboratori și cadre didactice cu
care a realizat schimburi de experiență, a efectuat stagii
de perfecționare și specializări în străinătate: Valencia
(Spania), Wakefield (Anglia), Leeds (Anglia), Glasgow
(Scoția), Munchen (Germania), Basel (Elveția).
Branșat la progresele din medicina mondială, prof. dr.
Alexandru Rotaru a inițiat cercetări, unele reprezentând
priorități naționale, pentru dezvoltarea unor domenii de
mare actualitate și perspectivă în profilul oro-maxilo-facial
cum sunt: biomaterialele, stimularea osteogenezei cu
celule stem și factori de creștere, chirurgia ortognatică și
a deformităților cranio-faciale, reconstrucția scheletică
cranio-maxilo-facială asistată de computer (3D),
diagnosticul și tratamentul sindroamelor dureroase orale
și cranio-faciale, aportul rezonanței magnetice nucleare,
computer-tomografiei și ultrasonografiei în diagnosticul și
stadializarea tumorilor orale și maxilo-faciale etc. Prin
dezvoltarea și extinderea acestor preocupări la Cluj de
către discipolii săi, specialitatea continuă să fie bine
conectată la actualitatea medicală internațională de profil
și, în același timp, își menține poziția de lider național în
aceste domenii.
Pe plan internațional Alexandru Rotaru a inițiat și
dezvoltat colaborări științifice cu diferite universități:
Universitatea Tehnică Recht der Isar, departamentul de
Chirurgie Orală și Maxilo-Facială - Munchen (Germania);
Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie Chișinău
(Republica Moldova); Institutul Oncologic Chișinău
(Republica Moldova); Centrul de cercetări avansate din
Basel (Elveția); Departamentul de Chirurgie Oro-Maxilo-
Facială a Universității Halim-Anyang-City din Seoul
(Koreea); Universitatea Națională, Facultatea de
Stomatologie din Seoul (Koreea); Departamentul de
Chirurgie Plastică și Maxilo-Facială Marienhospital,
Stuttgart (Germania); Centrul de Implantologie Orală
Prof. G. Takacs - Coburg (Germania).
Rezultatele colaborărilor proprii și ale membrilor
colectivului pe care l-a condus au deschis porțile multor
societăți profesionale și științifice internaționale între care:
Societatea Europeană de Chirurgie Cranio-Maxilo-Facială,
Societatea Internațională de Chirurgie Orală și Maxilo-
Facială, Societatea Internațională de Chirurgie Estetică,
Societatea Asiatică de Chirurgie Orală și Maxilo-Facială.
Principalul câștig a fost obținerea unor importante
achiziții științifice cu finalitate practică ce au fost
prezentate la peste 20 de congrese științifice
internaționale și la multe altele cu participare națională.
Valoarea cercetărilor prezentate cu ocazia acestor
evenimente științifice a făcut ca Alexandru Rotaru să fie
ales membru în prezidiul multor congrese, conferințe și
manifestări științifice de profil.
Adept al ideii de excelență, membru, membru
fondator, președinte sau membru onorific a peste 20
societăți profesionale și științifice naționale și
internaționale precum și membru în colectivul de redacție
a numeroase reviste științifice de specialitate, Alexandru
Rotaru a promovat direcții noi în cercetarea științifică
susceptibile de rezultate și performanțe mai ales pe latura
aplicativă a cercetării clinice.
Implicarea sa în procesul de învățământ universitar și
postuniversitar ca om dedicat profesiei de medic și de
cadru didactic a determinat alegerea sa în Senatul UMF
pe toată perioada funcției sale active de profesor.
Pentru întreaga sa activitate Alexandru Rotaru a
primit numeroase premii, distincții, diplome și medalii
naționale și internaționale: Premiul „Gheorghe Bilașcu” al
Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”
(Cluj-Napoca, 1993); Medalia 75 de ani de învățământ
Medical și Farmaceutic a Universității de Medicină și
Farmacie „Iuliu Hațieganu” (Cluj-Napoca, 1994);
Distincția pentru realizări ale secolului XX (The 20th
Century Award of Achievements) acordată de către
International Biographical Center - Cambridge (Anglia,
1998); Diploma de onoare a direcției medicale a
Ministerului Apărării Naționale cu prilejul aniversării a 80
de ani de existență a Spitalului Militar Cluj-Napoca
(1999); Diploma de merit pentru contribuție la fondarea
și activitatea Societății Române de Chirurgie Orală și
Maxilofacială cu ocazia a 10 ani de la înființare (2002);
Diploma de Excelență pentru activitatea de excepție
depusă pentru dezvoltarea Chirurgiei Orale și
Maxilofaciale în România, acordată de Societatea Română
de Chirurgie Orală și Maxilofacială sub egida European
Association for Cranio-Maxillofacial Surgery cu
semnătura Prof. Dr. Bernard Devauchelle (2004),
președintele acestui for internațional; Diploma de
excelență a Universității de Medicină și Farmacie „Carol
Davila” (București, 2006); Honorary Professor of the
International Course of Oral and Maxillofacial Surgery
2003-2006, Iași, sub egida European Association for
Cranio-Maxillofacial Surgery (2006); Medalia de aur a
Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”
(București, 2006); Medalia de aur pentru România, secția
Medicină, oferită de American Biographical Institute
(2006), pentru meritul de a fi făcut cunoscute
personalități românești din domeniu; International Expert
in Oral and Maxillofacial Surgery, American Biographical
Institute (2006); Senior al Cetății (Cluj-Napoca, 2010).
- Cum vă raportați la tradiția medicala, la
precursorii gândirii clinice clujene, mai cu seamă la
cei din specialitatea dumneavoastră?
Alexandru Rotaru
- Aș putea avea în vedere trei paliere: asistența
medicală și învățământul medical fundamental
(preclinic), apoi cel clinic și, în sfârșit, cel de
medicină preventivă care include problemele de
igienă și sănătate publică. în fiecare din aceste trei
mari domenii au existat personalități ilustre,
precursori care au stabilit direcții și orientări,
influențate de evoluția pe plan mondial a științei
medicale.
Domeniul științelor medicale fundamentale, la
începutul învățământului de la Universitatea Daciei
Superioare, a fost ilustrat de mari corifei ca Victor
Babeș, o copleșitoare personalitate care a fost
profesor de Anatomie Patologică și Bacteriologie și
la alte universități și care a participat la organizarea
Universității românești din Cluj. Constantin
Levaditi, primul profesor de Patologie Generală și
Experimentală la facultatea de Medicină din Cluj
împreună cu Iuliu Moldovan și M.A. Botez, a
elaborat proiectul înființării Institutului Pasteur din
Cluj. Academicianul Grigore Benetato, profesor de
Fiziologie, împreună cu colaboratorul său de la
vremea aceea, conferențiarul Cornel Opriș,
mentorul meu, au efectuat experimentul capului
izolat. Acest experiment aparținea ca idee lui
Heymans, care nu a reușit să-l realizeze practic.
După demonstrarea lui de către Benetato și Opriș
la Bruxelles, lumea științifică a fost atât de
impresionată de rezultate încât l-a comparat, ca
importanță, cu experimentul lui I.P. Pavlov.
Aceasta, deoarece în multe privințe experimentul
pus în valoare de clujeni a deschis căi noi și
realmente a schimbat modul de gândire în
Fiziologia mondială. în privința învățământului
clinic aș putea spune că el a fost extrem de legat de
achizițiile științifice ale disciplinelor fundamentale
care au asigurat o gândire corelativă profundă,
aproape matematică, cu manifestările clinice ale
bolilor și mai ales în absența investigațiilor clinice
sofisticate existente în prezent. Pe de altă parte,
relația medic-pacient a fost fundamentală în
stabilirea diagnosticului și în abordarea planului
terapeutic în baza unor concepții specifice Școlii
Medicale Clujene reprezentate în principal, dar nu
în exclusivitate, de Iuliu Hațieganu, Ioan Goia,
Aurel Moga.
Dar marea gândire clinică clujeană nu s-a limitat
exclusiv la învățământul preclinic și la profilul
medicinei interne. Au mai funcționat și alte profile
clinice precum cele chirurgicale sau stomatologice
etc. în chirurgie, profesorul Iacob Iacobovici,
fondatorul Clinicii Chirurgicale I, a fost unul dintre
cei mai performanți chirurgi europeni de la acea
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
vreme. împreună cu Popolizu a făcut prima
sialografie din lume, în 1925, o investigație
radiologică a glandelor salivare care și astăzi, după
atâția ani, este imbatabilă în diferențierea proceselor
inflamatorii de cele tumorale glandulare. în aceeași
ramură chirurgicală, dar mai târziu, merită a fi
menționat profesorul Ion Chiricuță, care a fondat
Institutul Oncologic din Cluj și care a achiziționat
tot ce era la vremea lui performant pe plan mondial
în acest domeniu. în 1987, cercetând cu un student
al meu din Germania problema unor markeri
tumorali în tumorile maligne ale capului și gâtului,
i-am trasat sarcina de a căuta bibliografie prin
marile biblioteci germane. Spre surprinderea mea el
mi-a comunicat că nu a găsit pentru această temă
decât puține referințe și dintre ele, cele mai
valoroase și mai ample au fost cele publicate de către
colectivul Institutului Oncologic Cluj. Iată un alt reper
de forță al Școlii Medicale Clujene.
în profilul stomatologic, profesorul Gheorghe
Bilașcu a fost întemeietorul învățământului
stomatologic al Universității Daciei Superioare la Cluj
și primul în România de acest fel. Intrând în
stomatologie cu o zestre bogată de cunoștințe
medicale chirurgicale, în special de oftalmologie,
O.R.L., chirurgie generală a ajuns cel mai apreciat
medic stomatolog din Ungaria, la vremea respectivă.
A venit la Cluj în 1919, renunțând la privilegiile sale,
pentru a pune bazele acestui învățământ, corelându-l
în mod științific cu disciplinele fundamentale și
clinice. Prin aceasta a schimbat modul de gândire
asupra specialității, creând astfel perspectivele de
dezvoltare și integrare a stomatologiei în medicina
clinică. A editat la Cluj „Revista Stomatologică”,
prima publicație de specialitate care apoi a devenit
revistă națională cu sediul la București. După el a
urmat profesorul Ioan Aleman, promovat chiar de
către prof. Iacob Iacobovici. La vremea aceea,
chirurgia oro-maxilo-facială practicată de Ioan Aleman
la Cluj rivaliza în bună măsură cu cea practicată de
marile personalități în domeniu ale Europei de talia
profesorilor Wassmund din Berlin sau Pichler din
Viena. Protezele chirurgicale oro-maxilo-faciale
confecționate de el aveau atâta ingeniozitate, încât
puteau sta alături de cele mai performante din
Europa. Ele au fost extrem de bine corelate
morfologic și funcțional cu segmentele anatomice pe
care le înlocuiau sau le activau. Aceste performanțe
protetice au fost apoi continuate de către prof. dr.
Vasile Vasilescu și prof. dr. Felicia Prelipceanu, iar în
chirurgia orală și maxilo-facială de către prof. dr.
Cornel Opriș, fondatorul acestei discipline.
- Ce traseu a parcurs biografia profesorului
Alexandru Rotaru pe ruta educație-formare-afirmare?
Cum ați inventaria contribuțiile dumneavoastră
relevante la dezvoltarea chirurgiei cranio-oro-maxilo-
faciale?
- Marile evenimente din viața mea au fost
marcate de forța destinului. La momentele de
răscruce, destinul mi-a scos în cale persoane
providențiale care m-au dirijat pe alte căi decât cele pe
care aș fi dorit eu să merg. Abia după ani sau zeci de
ani mi-am dat seama că destinul a lucrat prin ei în
favoarea mea.
După un concurs de admitere cu opt concurenți
pe un loc, promovat la Medicina Generală, am ajuns
fără voia mea la Facultatea de Stomatologie pe care
am absolvit-o cu rezultate foarte bune. La sfârșitul
anului patru de studii, în urma unui concurs, am
obținut un loc de intern. La sfârșitul stagiului de
internat s-a scos la concurs un post de asistent stagiar
(preparator) la Catedra și Clinica de Chirurgie Orală
și Maxilo-Facială. Cu toate că mi se oferise un post la
o altă disciplină, eu mă hotărâsem să aleg chirurgia
orală și maxilo-facială. Concursul extrem de dificil a
fost în favoarea mea.
După ce mă pregătisem aproape un an de zile la
Chirurgia I la profesorul A. Nana în probleme de
urgențe chirurgicale, când m-am întors la Chirurgia
Maxilo-Facială m-am găsit pe statul de funcții al unei
alte secții ce aparținea profesorului
V. Vasilescu, cel care îmi oferise postul înainte de a
mă înscrie pentru chirurgie. Mi-a fost foarte greu să
revin la chirurgie, din cauza opoziției rectorului și
secretarului de partid din vremea aceea, amândoi
fiind în relații deloc amicale cu profesorul Opriș, șeful
catedrei de Chirurgie Orală și Maxilo-Facială. Cu
ajutorul profesorului Iuliu Căpușan, care ocupa și
funcția de prorector didactic, am reușit să-mi reocup
locul la mult râvnita catedră de Chirurgie Maxilo-
Facială.
După trei ani de stagiatură mi-am susținut
examenul de confirmare în chirurgie maxilo-facială,
fapt care mi-a asigurat un traseu profesional stabil dar
nu fără obstacole. La scurt timp au început:
mi-am atras adversități de care nu-mi reamintesc cu
plăcere. Ele au apărut în conjunctura schimbărilor
produse la conducerea clinicii. Convingerea mea era
că a-i aduce laude și a-i crea noului șef iluzia unui
mare chirurg și profesor doar pentru a obține
anumite favoruri însemna nesinceritate față de el și
lipsă de demnitate față de mine. Această lipsă de
servilism a mea a fost interpretată greșit, ca lipsă de
respect și loialitate, ceea ce era departe de adevăr și
de sentimentele mele. Cert este că din cauza acestei
interpretări am ajuns să fiu izolat, astfel încât de
multe ori mă regăseam singur în sala de operație sau
la stagiu cu studenții. Situația s-a perpetuat fiind
întreținută și de unii colegi, fapt pentru care mi se
repartizau pentru rezolvare chirurgicală, tratament și
îngrijire cazurile clinice cele mai stresante. Eu eram
trimis cel mai frecvent la cazurile interclinice
dramatice și aceasta, de regulă, se petrecea după
programul de la clinică și din catedră, dacă situația nu
impunea o urgență. Vrând nevrând, am devenit
cunoscut și apreciat de multe alte clinici, inclusiv de
profesorul Aurel Nana, cunoscut prin exigența lui,
care mi-a oferit o șansă uriașă pe care însă n-am
putut-o valorifica. Șansa a fost creată de un status
maxilo-facial foarte dificil în care intrase fiica unui
demnitar de mare influență din Comitetul Central al
Partidului Comunist Român cu care profesorul Nana
era prieten. Am fost căutat în toiul nopții, am
rezolvat problema cu succes și drept răsplată am fost
întrebat cu ce mi-ar putea fi de folos. Am spus că aș
dori o susținere cu o bursă pentru un stagiu la
profesorul Obwegeser în Elveția, care era considerat
somitatea numărul unu în lume în chirurgia
ortognatică și în alte ramificații ale chirurgiei orale și
maxilo-faciale. Răspunsul demnitarului a fost pozitiv,
cu condiția să am recomandarea catedrei și aprobarea
Partidului. Pentru aceasta s-a făcut o ședință de
catedră la care numai eu nu am fost invitat. Am aflat
ulterior ordinea de zi a ședinței de catedră și a grupei
de partid. în absența mea se făcuse o altă propunere
care însă nu avea referințele mele profesionale și, în
consecință, oferta nu s-a mai validat. Am regretat tot
timpul că am pierdut această oportunitate deoarece,
dacă o puteam valorifica, o spun chiar dacă par lipsit
de modestie, era cu totul altul nivelul Chirurgiei
Maxilo-Faciale din Cluj și, probabil, în multe domenii
și cel din țară. După câțiva ani m-am prezentat la
București împreună cu un coleg de catedră la
concursul de medic primar. A fost cel mai greu
examen din viața mea. La concurs s-au înscris 18
cadre didactice universitare pe patru locuri. Mulți
dintre concurenți au venit a doua, a treia sau chiar a
patra oară. Obținerea titlului de medic primar era și o
condiție pentru avansarea didactică. Pentru mine, nu
aceasta avea cea mai mare importanță, ci valoarea lui
în eventualitatea că aș fi ieșit din clinică și din
învățământul superior în rețeaua sanitară. La finalul
concursului, trei dintre cei 18 concurenți s-au detașat.
Pe cel de-al patrulea loc, cu medii egale,
m-am clasat eu și un coleg de la catedra din București
unde se ținea examenul. Urmarea? Examenul de
baraj. Am vrut să renunț la el, dar grupul colegilor
din Iași m-a încurajat și prin insistență m-au
determinat să intru la confruntare. în acel moment
Dumnezeu m-a luminat. Răspunsurile mele m-au
situat fără echivoc deasupra contraconcurentului meu,
cu toate că acesta avea informații despre bolnavii din
clinică pentru subiectele de examen. Satisfacția a
durat doar cât a ținut drumul de la București la Cluj
pentru că aici, spre marea mea surprindere, am fost
întâmpinat cu ostilitate. îmi amintesc cum șeful
clinicii m-a întrebat: „Ce-i, tovarășe Rotaru, ai venit să-
mi spui că ai luat concursul?”. Am rămas perplex și
am răspuns: „Da. Am venit să vă comunic faptul că
am reprezentat onorabil catedra la concurs”. în
dimineața următoare, după ședința de raport, aceeași
distinsă personalitate s-a adresat medicilor invitându-i
în birou. Evident, eram și eu prezent. Cu o voce
răspicată a ținut să sublinieze: „Tovarăși, v-am chemat
aici să-l felicităm pe tovarășul Rotaru pentru
concursul de la București. Dar, tovarășe Rotaru, să
nu-ți închipui că ai făcut mare scofală. Să-ți iasă din
cap acest lucru și de aici înainte să-ți vezi de lungul
nasului.” Aceasta a fost felicitarea, șeful taxându-mă
pentru infatuare, o atitudine de care nu cred că există
cineva care să mă fi bănuit vreodată dintre cei pe care
i-am întâlnit în viața mea. Astfel mi-a fost apreciat
rezultatul unui concurs la care unii colegi au făcut
infarct. După eveniment, ceilalți colegi m-au felicitat
individual căutând fiecare dintre ei să o facă între
patru ochi. La câțiva ani după eveniment am aflat din
afirmațiile șefului de comisie că mi-a fost pusă o
contrapilă pentru a favoriza pe altcineva din catedră.
Din toamna anului 1983 conducerea catedrei și
clinicii s-a schimbat. Avansările pe linie didactică erau
limitate politic până la suprimare. De la pensionarea
profesorului C. Opriș, în 1973, nu se mai făcuseră
progrese reale, nici profesionale și nici științifice. Ba
mai mult se ajunsese ca în mediul clinicilor
universitare similare să se vorbească peiorativ de
Clinica de Chirurgie Maxilo-Facială de la Apahida. în
tot acest timp am prestat onorific norma de șef de
lucrări până după evenimentele din 1989 când
lucrurile au luat o altă turnură.
în anul 1990 am fost avansat la gradul de
conferențiar, iar cu această funcție am preluat
conducerea clinicii și catedrei odată cu pensionarea
predescesorului meu, prof. dr. Horațiu Doroga, de o
valoare umană absolut remarcabilă, dar obosit și
erodat de vicisitudinile epocii. Din 1991 am devenit
profesor universitar. Primele obiective pe care mi
le-am propus ca șef de catedră și clinică, au vizat
stabilirea legăturilor cu Occidentul. Mi-am selectat
colaboratori valoroși cu ajutorul cărora să reformez
învățământul și asistența sanitară de specialitate. Totul
s-a mișcat rapid, astfel că în scurtă vreme ne-am
conectat la societățile profesionale și științifice
internaționale în ale căror activități ne-am integrat
după schimburile de experiență cu centre de prestigiu
în profilul nostru. Colectivul clinicii noastre a susținut
numerose comunicări științifice la fiecare sesiune
națională a societății noastre de specialitate sau la
altele înrudite la care a participat cu lucrări privind
caracterul multidisciplinar al patologiei și interferența
cu: chirurgia generală, ortopedia și traumatologia,
oncologia, neurochirurgia, ORL-ul, dermatologia,
chirurgia plastică și reparatorie, oftalmologia etc., ceea
ce nu se întâmplase anterior. Totodată, am schimbat
optica privind abordarea și elaborarea lucrărilor
științifice, numeroase dintre ele reprezentând rodul
unor colaborări interdisciplinare. Am inițiat cercetări
pentru dezvoltarea unor domenii de mare actualitate
și perspectivă în profilul oro-maxilo-facial. Astfel, am
creat la Cluj-Napoca condițiile pentru dezvoltarea a
două profile clinice, iar ulterior individualizarea în
două secții a Clinicii de Chirurgie Oro-Maxilo-
Facială: una cu profil clasic și alta cu profil plastic
și de reabilitare pentru deformațiile orale și cranio-
maxilo-faciale, în prezent fiecare dintre cele două
clinici fiind conduse de câte un profesor șef de
clinică.
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
- în ce a constat patologia intervențională de
care v-ați ocupat? Cu ce afecțiuni v-ați confruntat
cel mai frecvent de-a lungul carierei?
- Aș putea să vă dau o cifră care să vă
impresioneze dar mi se pare nerelevantă.
Intervențiile pot merge de la a face doar o incizie
pentru a extirpa un polip sau papilom până la o
operație complexă în care este abordat întregul cap
și gâtul cu toate elementele anatomice vitale.
Important este că atunci cînd se îndepărtează
anumite structuri anatomice să poată fi și
substituite sau reconstruite pentru a nu lăsa un
spațiu gol și nefuncțional. Imaginați-vă un astfel de
spațiu în gură. Aici s-ar aduna și ar stagna saliva și
alimentele care ar intra în putrefacție și s-ar infecta,
amenințând viața pacientului. Sau un spațiu gol la
față care o deformează, creând asimetrii
morfologice sau funcționale. Aici este marea
deosebire față de celelalte servicii chirurgicale,
marea iscusință și idealul care nu totdeauna poate fi
atins în întregime. Aici este și marea artă, aceea de
a reda fizionomiei umane forma, funcția și
culoarea, lucru care conferă chirurgiei orale și
maxilo-faciale o particularitate ce nu se regăsește cu
atâta pregnanță în nicio altă specialitate
chirurgicală.
Patologia traumatică orală și maxilo-facială poate
fi dramatică, în primul rând prin relația de prima
urgență cu căile aeriene superioare, cu craniul sau
baza craniului și cu vasele mari ale gâtului.
Traumatismele de la acest nivel amenință viața. în
al doilea rând (a doua urgență) ele pot fi dramatice
prin leziunile nervoase și oculare asociate care nu
pun în pericol imediat viața, dar care dacă nu sunt
recunoscute și tratate de urgență pot deveni
ireversibile și să creeze mari infirmități. Există apoi
leziuni orale și maxilo-faciale în contextul unui
politraumatism, când se asociază cu leziuni toracice,
abdominale sau ale membrelor. în astfel de cazuri,
sub presiunea psihică a stării de urgență la care este
supus medicul, în unele cazuri se pot comite erori
în eșalonarea intervențiilor mai ales acolo unde
serviciile de urgență sunt repartizate pavilionar și
bolnavul trebuie transportat de la un serviciu la
altul. Cum desfigurările faciale sunt întotdeauna
impresionante, la prima vedere a cazului clinic
poate scăpa observației o leziune mascată, uneori
mai gravă, de natură toracică sau abdominală care
amenință viața. Dramatismul aparent al leziunilor
faciale determină medicul să se ocupe prioritar de
aceste leziuni, fără să-și dea seama de cele
abdominale, toracice sau ale membrelor care pot fi
mai amenințătoare.
Personal m-am confruntat cu astfel de situații,
dar una dintre ele are un istoric mai aparte. Eram
de gardă la Clinica de Chirurgie Oro-Maxilo-Facială
la scurtă vreme după ce mă întorsesem de la
Chirurgie I, unde mă pregătisem pentru situațiile de
urgență. Din Maramureș, a venit salvarea cu un
politraumatizat la care leziunile aparent mai
dramatice erau cele maxilo-faciale. Cum însă eu
eram meticulos din fire, conform celor învățate, am
examinat în întregime bolnavul și am suspectat
orientarea evoluției lui spre un abdomen acut post-
traumatic, al cărui tablou clinic îl ținusem bine în
minte de la prof. dr. Crișan Mircioiu. în consecință
l-am considerat urgența întâi, întrucât punea
probleme de risc vital ceea ce nu se întâmpla cu
leziunile maxilo-faciale. Am trimis salvarea cu
bolnavul la Chirurgie I. De acolo pacientul mi-a fost
returnat. L-am internat la noi. în dimineața care a
urmat am fost chemat la raportul de gardă de prof.
A. Nana căruia i se raportase că am purtat bolnavul
pe drumuri. Prof. Nana l-a căutat și pe prof. Opriș,
șeful meu, dar dânsul era plecat la un Congres la
Lisabona. în aceste condiții l-a chemat pe prof.
Suciu, directorul Direcției Sanitare, căruia i-a cerut
să mă pedepsească aspru. însă, în acest timp, la noi
în clinică abdomenul post traumatic evolua, se
Thorma Janos
Țigăncuță (anii ‘20) Colecția Rene Triebl
agrava. Am solicitat un chirurg din același spital
care a confirmat prezumția mea și pacientul a fost
preluat. Astfel am scăpat de o sancțiune care în
mod eronat mi-ar fi fost aplicată.
Prin frecvența și dramatismul lor, traumatismele
ocupă cea mai mare parte a specialității și implicit a
preocupărilor mele. Dar pe lângă ele specialitatea
are o extindere mult mai largă în care ca frecvență
urmează tumorile și din păcate cele maligne au
crescut procentual alarmant.
Fiecare dintre aceste două patologii (traumatică
și tumorală) creează încă o patologie secundară ce
constă în diformități orale, cu tot ce conține ea și
faciale scheletice și/ sau de părți moi incluzând și
pereții orbitei și piramidei nazale care cer
reconstrucția sau reabilitarea, de cele mai multe ori
imediată. închipuiți-vă că după un traumatism facial
sau după o rezecție tumorală pacientul își pierde
planșeul orbitei, iar globul ocular fără sprijin
coboară spre sinusul maxilar. Dacă nu am reface
planșeul orbitei pentru sprijinul ochiului pe lângă
faptul că s-ar pierde vederea la acel ochi,
poziționarea lui declivă ar crea o asimetrie facială
respingătoare.
Chiar dacă par lipsit de modestie, am fost
primul în țară care am avut preocupări mai ample și
am raportat cazuri clinice de reconstrucție a
planșeului orbitei. Acum recunosc că, în această
problemă, fiul meu dr. Horațiu Rotaru m-a depășit,
la ora actuală fiind considerat cel mai bun din țară
în reconstrucția tridimensională a orbitei. Legat de
necesitatea reconstrucției imediate vă întreb retoric,
ce s-ar întâmpla cu un pacient căruia i-am extirpa o
parte sau jumătate din față pentru o tumoră
malignă fără să-i reconstruim segmentul extirpat?
Impactul psihologic și social asupra lui ar fi atât de
mare încât pacientul ar trebui să fie foarte puternic
astfel ca, uitându-se în oglindă, să nu facă infarct
sau cel puțin să nu se dezechilibreze mental. Iată
unul dintre multiplele motive pentru care am agreat
ideea creării separate, la Cluj-Napoca, a unei secții
de Chirurgie Orală și Maxilo-Facială, care să
aprofundeze studiul asupra patologiei și reabilitării
diformităților.
O altă patologie cu care ne confruntăm este cea
legată de infecții. Unele dintre ele sunt simple, altele
sunt de o gravitate inimaginabilă. Mă refer mai cu
seamă la infecțiile anaerobe care pot pleca și de la
dinți și care pot să evolueze rapid la baza craniului
sau pot coborî în mediastin. în ultimul timp au
apărut fasciitele necrozante care lipseau ca entitate
clinică în tinerețea mea și care în câteva zile, dacă
nu sunt recunoscute și tratate prompt și corect,
decimează bolnavul. în astfel de cazuri tratamentul
cere o competență deosebită. Prin urmare
traumatismele, tumorile și infecțiile sunt cele cu
care ne confruntăm cotidian. Pe lângă acestea există
o arie foarte largă de afecțiuni ale gurii și feței ce
include anomaliile și malformațiile congenitale și ele
în grade diferite, de la cele mai simple la cele de-a
dreptul respingătoare. Și, nu în ultimul rând, tot ce
ține chirurgical de gură, de dinți și de substratul
osos sau de părți moi ale protezelor dentare,
substrat care în multe cazuri trebuie reconstruit sau
reabilitat pe cale chirurgicală ne aparțin tot nouă.
Traumatismele maxilo-faciale și malformațiile
congenitale ale feței au fost de la început, să le
zicem, partea „forte” a clinicii noastre. îmi
îndeplinesc o datorie morală și de onoare
menționând faptul că fondatorul clinicii, profesorul
C. Opriș, a susținut ideea utilității imobilizării
rigide în tratamentul fracturilor maxilare, idee pe
care am regăsit-o oarecum sub o altă formă dar cu
același conținut cu treizeci de ani mai târziu în
literatura internațională de specialitate. De
asemenea, Domnia Sa a avut contribuții originale în
tratamentul malformațiilor congenitale ale feței.
Predecesorul meu, profesorul Horațiu Doroga a fost
primul în țară care a introdus suspensiile scheletice
ca mijloace ortopedice de imobilizare în fracturile
scheletului facial.
în ce mă privește, m-am înscris în tradiția
catedrei și am și avut rezultate. Unele dintre aceste
rezultate le-am comunicat la reuniuni științifice
internaționale. Prima lucrare cu titlul “Appreciation
on certain techniques of osteosynthesis more
frequently used in the treatment of gonion
fractures" a fost prezentată la al IX-lea Congres
Mondial al Societății Internaționale de Chirurgie
Maxilo-Facială de la Thesalonik (Grecia, octombrie
1983), a fost bine primită și apreciată chiar de către
profesorul W. Bethmann de la Universitatea Karl-
Marx din Leipzig (Germania), care a și recomandat-
o pentru publicare în revista germană
“Deutsche Stomatologie". Din păcate n-am putut
trimite materialul pentru publicare deoarece trebuia
însoțit de aprobarea șefului departamentului nostru,
iar condițiile vitrege din catedră nu mi-au permis
atunci acest lucru.
1O
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Aurel Rogojan
Fața și reversul
Gogu Rădulescu și «loja de la Comana»
ncă din anii ’50-’60, în România a acționat
o foarte importantă «lojă cominternistă».
Din această lojă au făcut parte
reprezentanți de seamă ai vieții politice
românești: Ana Pauker (Hannah Robinsohn),
Iosif Chișinevschi, Vasile Luca (Luka Lâzslo),
Walter Roman, Lev Oigenstein (Leonte Răutu),
Leonid Tisminețki (Leonte Tismăneanu), Mihai
Florescu și fratele său, Theodor Blumenfeld,
Gogu Rădulescu și alții.
Deși Nicolae Ceaușescu dorea să apară
întotdeauna ca echidistant față de Israel și de
lumea arabă, simpatiile sale arabe erau evi-
dente. Israelul nu le putea accepta. în con-
secință, subminarea de sorginte israeliană a
regimului autoritar al lui Ceaușescu, a cărui
esență naționalistă a fost lesne reperată, s-a
orientat, într-o primă etapă, înspre sabotarea
angajamentelor României pe linia lucrărilor de
investiții, în principal a lucrărilor de con-
strucții-montaje ale unor importante utilități
leconomice, de producție și de transport în
aproape toate țările arabe, cu excepția zonei
saudite, aflată sub o puternică influență occi-
dentală.
O mare parte din responsabilii lucrărilor de
investiții din lumea arabă au fost evrei cu
foarte bune dosare de partid și de Securitate,
ceea ce pentru Mossad a însemnat o adevărată
mană cerească. Infiltrarea pe o asemenea
filieră a rețelelor Mossad-ului în țările arabe a
constituit un foarte mare afront pentru
conducătorii acestor state. Afrontul s-a soldat,
în cele din urmă, cu intrarea în blocaj de plăți
pentru serviciile prestate și accentuarea
deficitului balanței externe a României.
în plan intern, Gogu Rădulescu, Zigu
Ornea, Paul Georgescu, Idel Segal, Nicolae
Tertulian și alții au asigurat îndeplinirea
obiectivelor cominterniste în ceea ce privește
propaganda și erodarea spiritului național
tradiționalist al culturii românești. Trebuie
observată în acest sens opoziția tenace la
editarea integralei publicistice social-politice a
poetului Mihai Eminescu, în special a acelor
volume de scrieri politice din perioada sa de
editorialist la ziarul conservator Timpul, în
care erau analizate influențele nefaste asupra
României în urma acaparării puterii financiar-
bancare, precum și cele exercitate în cultura
națională de elementul alogen.
în plus, Gogu (Gheorghe) Rădulescu a
patronat numeroase «reuniuni private secrete»
la una dintre reședințele sale de vacanță
(Comana, județul Giurgiu). Tudor Postelnicu,
șeful Securității (1978-1987), a fost informat în
detaliu asupra conținutului subversiv al unora
dintre reuniunile respective. Gogu Rădulescu
acționa și ca «agent recrutor» asupra unora
dintre invitații săi. Cele mai consistente
informații fuseseră obținute de un ofițer de
elită din serviciul de contraspionaj pentru
S.U.A. Urmarea: ofițerul de contraspionaj a
fost aspru mustrat (aflase ceva ce nu trebuia
să știe!), scos din serviciul operativ și trecut la
munca de birou.
Gogu Rădulescu a exercitat o influență
covârșitoare orientând acțiunile contestatare
ale unor tineri poeți și scriitori. Unii dintre ei
au devenit în anii ’90 figuri proeminente ale
unor formațiuni politice sau civice din
România. Merită să amintim aici că
oficializarea prigoanei împotriva
«protocronismului» s-a produs în 1988 prin
articolul de denunț semnat de Gogu Rădulescu
în publicația România literară. Articolul, scris
în maniera clasică a demascărilor din Scânteia
anilor ’50, a produs un puternic efect în epocă
și a statornicit ideea că această teorie culturală
ar fi periculoasă și trebuie înlăturată. Aceeași
viziune exista și în cercurile «ocultei» care
controla România la acea dată (și care a ieșit
la suprafață după 1990), iar «manifestul
antiprotocronist», semnat de bătrânul agitator
al Cominternului nu numai că a dat un foarte
important semnal, dar era și o sfidare a
miturilor fondatoare ale naționalismului
promovat de Nicolae Ceaușescu.
Gogu Rădulescu era o rara avis printre
înalții nomenclaturiști. Afișa un spirit boem,
independent, deși era un oportunist rafinat.
Și-a creat și cultivat imaginea unui om care
niciodată n-a pregetat să-i ajute atât cât putea
(și putea mult!) pe cei aflați în nevoie. De
reținut este și faptul că în rarele ocazii în care,
în calitate de vicepreședinte al Consiliului de
Stat, asigura interimatul unor chestiuni ce-i
prilejuiau contacte cu șefi ai Securității, căuta
să și-i apropie pe aceștia și să-i îndatoreze.
în anii ’50, în perioada în care a avut
responsabilități pe linia comerțului exterior,
după îndepărtarea troicii Ana Pauker-Teohari
Georgescu-Vasile Luca, Gogu Rădulescu a fost
implicat într-o anchetă pentru fapte
circumscrise subminării economice, spionajului
și, respectiv, trădării în favoarea Israelului. A
scăpat. Mai mult, a fost și promovat.
Intervenția în favoarea fostului ofițer N.K.V.D.
Gogu Rădulescu s-a făcut din afara partidului
și din afara țării.
în 1981, membri ai lojei l-au manipulat pe
Constantin Pîrvulescu, membru fondator al
P.C.R., pentru ca acesta să se ridice împotriva
lui Ceaușescu în plenul lucrărilor celui de-al
XII-lea Congres al Partidului Comunist Român.
După 1985, membrii lojei s-au dovedit a fi
adepți și promotori ai reformelor
gorbacioviste, susținând necesitatea înlăturării
lui Nicolae Ceaușescu și readucerea la putere a
unor persoane din «vechea gardă», cărora să li
se alăture tânăra generație reprezentată de
membri ai familiilor celor pe care Ceaușescu îi
îndepărtase din primele eșaloane ale puterii. în
interiorul Partidului Comunist Român se
crease un altul, secret, ai cărui exponenți la
vârf (în Comitetul Politic Executiv) erau Gogu
Rădulescu și Constantin Dăscălescu. Primul a
fost considerat «creierul» Elenei Ceaușescu.
în preajma evenimentelor din decembrie
1989, unii membri ai «lojii de la Comana»
erau preocupați de întocmirea listei cu noua
echipă conducătoare din România. Printre cei
selectați figurau: Gheorghe (Gogu) Rădulescu,
Ștefan Andrei (în funcțiile executive supreme);
Constantin Mitea, Paul Niculescu-Mizil, Ion
Dincă (secretari ai C.C. al P.C.R.); Corneliu
Mănescu (ministru de Externe); Alexandru
Bârlădeanu (ministrul Economiei); Mihail
Florescu, Ioan Ursu, Vasile Pungan și alții, cu
portofolii neindicate. Pe o altă listă au fost
trecuți cei ce-ar fi putut fi propuși pentru a fi
arestați, condamnați, inclusiv la moarte.
în perspectiva întâlnirii secrete de la Malta
dintre George Bush și Mihail Gorbaciov, un
grup de 40 de intelectuali de origine română
stabiliți în străinătate, dintre care peste 30 de
etnie evreiască, a adresat o scrisoare celor doi
lideri mondiali, precum și președintelui
Franței, Franțois Mitterrand, sugerând o
intervenție sovietică în România pentru
înlăturarea lui Ceaușescu. Realitatea - s-a
constatat ulterior - este că o asemenea
înțelegere s-a realizat și a fost cunoscută de
unele figuri importante ale evenimentelor din
decembrie 1989.
Dar să revenim la Gogu Rădulescu. în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el a
fost și în atenția serviciilor secrete britanice,
fiind tatonat atât prin emisari de la Londra,
cât și prin cei ai Rezidenței pentru Europa de
Sud-Est de la Istanbul. Sensul acestui interes
britanic nu a fost descifrat. După cum nu s-a
lămurit nici relația soției sale, Dorina Rudich,
cu aceleași servicii, care au menținut-o în
legătură până în 1947.
Cu ajutorul prețios al lui Eugen Jebeleanu,
Dorina Rudich a devenit membră a Uniunii
Scriitorilor. Apoi, prin ea și prin Gogu
Rădulescu, a fost asigurată o protecție specială
pentru așa-zișii disidenți din rândul
intelectualității evreiești, pe lângă care și-au
găsit loc și alții. Așa s-a construit justificarea
adoptării lui Gogu Rădulescu de către
comunitatea evreiască.
Se spune că Gogu Rădulescu ar fi decedat
în căminul-spital al comunității evreiești din
Calea Griviței (București). Cunoscătorii acestei
mari afaceri internaționale de spionaj susțin că
sfârșitul fostului agent recrutor al N.K.V.D. în
lagărele de prizonieri din U.R.S.S. în timpul
războiului și unul dintre monitorii importanți
ai Moscovei din apropierea lui Ceaușescu nu a
fost cel declarat. Un voluntar al enciclopediei
libere Wikipedia consemnează lapidar: «Se
spune că a murit la începutul anilor 1990 ca
pacient al Spitalului Comunității Evreiești (deși
nu era evreu).» Nimănui nu i s-a permis să-l
vadă în sicriu.
Numele de cod al lui Gogu Rădulescu era
«Marcel». «Marcel» a fost și numele misterios
pe care Elena i l-a evocat lui Nicolae
Ceaușescu în ultimele momente ale vieții lor.
Parcă spunea (citez aproximativ): «întotdeauna
trădarea vine de lângă tine... și i-am avut
aproape... lângă noi... Marcel [...].»
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Școala de la Păltiniș
Constantin Noica
"
«Școala de la Păltiniș» nu poate fi expediată
prin notații lapidare. în ultimă instanță, Noica,
în calitate de «agent formator ideologic» sau de
«război politic» al Intelligence Service, și-a
asumat misiunea de a forma zece propagandiști
ai sistemului de valori occidentale (în cazul
celui britanic, nu se poate vorbi nici măcar de
unul catolic!). Fiecare din cei zece, la rândul
său... și tot așa, mai departe, până la coagularea
unei elite conducătoare.
Acum, să nu ne închipuim că Noica i-a
adunat pe cei zece și le-a ținut prelegeri... Adept
fervent al teoriei elitelor, filosoful a fost ușor de
sugestionat să creeze o școală în care să-și
formeze discipoli. Noica spunea: «Visez o
școală în care să nu se predea, la drept vorbind,
nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o
margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva
oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se
elibera de tirania profesoratului. Căci totul și
toți dau lecții. Totul trebuie învățat pe dinafară
și de dinafară, iar singurul lucru care le e
îngăduit din când în când e să pună întrebări.
Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de
mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem
întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar
mijlocitori între ei și ei înșiși... Stări de spirit,
asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu
sfaturi, nu învățături.» Asta trebuia să devină
Noica, un creator de stări de spirit...
Se ajunsese la un pelerinaj al discipolilor,
câteva zeci. O listă aproximativă ar cuprinde
între 30 și 50 de nume. Constantă, importantă
și, cel mai adesea, fără martori a fost prezența
în preajma lui Noica a doi dintre aceștia:
Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. La Păltiniș se
organizau periodic și seminarii. Acestea au fost
frecventate, mai mult sau mai puțin constant,
de (în ordine alfabetică): Paul Anghel,
Constantin Barbu, Francisca Băltăceanu, Aurel
Brumaru, Andrei Cornea, Alexandru Dragomir,
Marta Guțu, Andrei Justin Hossu, Dan lacob,
Thomas Kleininger, Șerban Nicolau, Octavian
Nistor, Ion Papuc, Monica Pillat, George
Purdea, Victor Stoichiță, Alexandru Surdu,
Mihai Șora, Marin Tarangul, Sorin Vieru, Vasile
Dem. Zamfirescu.
Noica credea sincer că, dacă va reuși să
creeze o elită, aceasta se va impune în
structurile de conducere a societății și va
«schimba la față România». Idealismul lui Noica
a fost abil speculat. în cazul său, i s-au avut în
vedere profilul moral și convingerile filosofice,
efectele directe ale valorii sale intrinseci în
formarea unor personalități care să determine
evoluții social-politice cu sens și semnificații
istorice. Cam așa lucra spionajul politic strategic
în epoca Războiului Rece. E bine de știut că
atât Noica, cât și alte mari personalități nu au
respins nimic din ceea ce ei percepeau ca fiind
constructiv, benefic și necesar, potrivit
convingerilor lor.
Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu - mi-a
relatat coordonatorul contraspionajului britanic
din acea perioadă - și-au sporit frecvența
vizitelor la «Vila 23» atunci când Noica le-a pus
în evidență posibilitățile sale de a-i sprijini să
obțină burse de studii în Occident. Lunar, la
sfârșit de săptămână, îi duceau alimente, presă,
vești. în mansarda rezervată filosofului sau în
plimbările prin împrejurimi, ascultau
expozeurile lui Noica pe teme aparent
întâmplătoare și se legau dialoguri. Noica le
punea probleme filosofice și le evalua opiniile.
Andrei Pleșu era discipolul ascultător și silitor.
Gabriel Liiceanu era mai îndrăzneț, uneori chiar
ușor impertinent, ceea ce isca și contradicții.
Desigur, se pune întrebarea: «Prin cine și
cum a lucrat Noica pentru obținerea și
nominalizarea celor doi discipoli?». Foarte
ingenios, fără nicio implicare oficială, Noica le-a
dat un semnal unor fundații germane din zona
de ocupație britanică a R.F. Germania. Acestea,
în numele interesului reciproc al dezvoltării
bunelor relații româno-germane, au făcut toată
treaba. Filiera nu au știut-o nici beneficiarii
burselor.
Acum, firesc este să fiu interpelat în legătură
cu modul în care Noica, izolat la Păltiniș, putea
comunica în exterior. Legătura lui Noica cu
oamenii serviciilor speciale ale Maiestății Sale
Elisabeta a II-a a fost obiectul constatării
flagrante. Atașatul aero al Marii Britanii la
București obișnuia - asemenea altor membri ai
Atașaturii Militare sau ai ambasadei - să se
deplaseze în zona Sibiului. în aceste deplasări,
britanicii fie aveau «supraveghere discretă de
protecție», fie erau filați ostentativ, după caz,
sau «pe bază de reciprocitate», în raport cu
tratamentul la care erau supuși diplomații
români în Marea Britanie. Astfel a fost
identificat interesul atașatului aero de a ajunge
la Păltiniș ca explorator singuratic, cu hartă și
busolă, pe versantul opus celui pe care se afla
drumul de acces. Intuindu-i-se direcția, s-a
instituit un «post de filaj montan», care a
documentat întâlnirea atașatului militar britanic
cu Noica la o stână. O întâlnire, pentru
neavizați, în condiții absolut în afara oricăror
bănuieli. Baciul stânei i-a primit și i-a omenit,
le-a cântat din fluier și i-a vestit cu tulnicul
atunci când au dat să plece, ca să știe ajutoarele
de pe coclauri să-i apere de câini și de lupi...
Legătura lui Noica cu serviciile speciale
britanice data de dinaintea celui de-al Doilea
Război Mondial. Prima sa soție, Wendy Muston
(fostă miss Sinaia), s-a aflat la post în România
ca trimisă a Intelligence Service. împreună cu
părinții (Walter și Carola, născută Ungarth, fiica
unui hotelier sinaian), a locuit la Sinaia; părinții
săi se aflau printre fondatorii Secției Alpine a
Bucegilor, care reunea importante personaje din
elita politică și militară a României. Secția era o
continuatoare a Societății Carpatina Sinaia,
fondată în 1893 de fostul stareț al Mănăstirii
Sinaia, arhimandritul Nifon, Take Ionescu și
prima sa soție, cetățeana britanică Bessie
Richards. Fondarea unor asemenea societăți
turistice, sportive, cultural-științifice făcea parte
din buna și generoasa tradiție a spionajului
britanic.
Noica a fost inclus și într-un celebru «lot al
spionilor britanici în România», cunoscut ca
«rețeaua Tomaziu», după numele șefului ei,
agent al spionajului englez în România, care a
primit gradul de colonel și o rentă viageră drept
recunoaștere a serviciilor aduse Coroanei
Imperiului Britanic. Tomaziu a fost extras din
România după ce s-a intervenit pe canale
oficiale (Julian Amery-Emil Bodnăraș) pentru a i
12
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
se aproba plecarea din țară.
în raporturile cu autoritățile, Noica era, cel
puțin aparent, de un conformism exemplar,
întotdeauna receptiv și stăruitor dacă putea să
contribuie la îmbunătățirea percepției
Occidentului asupra țării sale. îl vizita frecvent
la Sibiu pe Aurel Cioran, care îl invita duminica
la biserică, apoi îl reținea la masă. «Relu»
Cioran menținea legăturile firești cu fratele său
aflat la Paris, căruia i-a relatat despre prietenia
legată cu Noica. Emil Cioran comunica, la
rândul său, cu Mircea Eliade, George Palade și
cu alți mari români de peste Ocean. Așa a
apărut contextul favorabil unei «operațiuni de
recuperare» a filosofului Emil Cioran și a celui
mai mare istoric al religiilor, profesorul Mircea
Eliade. Acesta din urmă dorea să revină în țară,
unde trăia mama sa, înaintată în vârstă și aflată
în întreținerea profesorului. Și Cioran, și Eliade
aveau rețineri și temeri. Noica, cu exemplul
Școlii de la Păltiniș și contactele sale
«nestingherite» în lumea occidentală, i-a
îmboldit să dea curs demersurilor regimului
pentru întoarcerea lor în țară. Exista și
precedentul savantului Henri Coandă.
Numai imixtiunea factorului politic și
obtuzitatea Elenei Ceaușescu, în fața căreia
secretarul C.C. al P.C.R. cu propaganda a ținut
să se scoată în evidență cu «recuperarea», au
făcut ca aceasta să eșueze. Mircea Eliade pusese
o condiție de bun-simț: «Donez biblioteca mea
Academiei Române, unde să fie amplasată în
„Aula Mircea Eliade".» Elena Ceaușescu nu a
fost de acord. Apoi a făcut ocol știrea lipsei de
fair-play a aceleiași Elena Ceaușescu în cazul
Fundației «Henri Coandă», care trebuia să fie
constituită după moartea savantului, avându-și
sediul în Palatul Coandă. Mai mult, s-a
desființat și Institutul Național de Creație
Științifică și Tehnică, al cărui președinte fusese
marele savant.
Unii dintre «discipolii» lui Noica au fost
deranjați de ceea ce maestrul a lăsat scris
posterității despre ei. Așa se face că, atunci
când au pus mâna pe «caiete», le-au publicat
cenzurate. Apoi, într-o etapă ulterioară, au fost
preocupați de «toaletarea» redărilor din
numeroasele volume ale dosarului Noica ajunse
la C.N.S.A.S. (e vorba doar de cele care nu
prejudiciază interesele britanice apărate de
Intelligence Service).
Noica nu a fost un rezistent. S-a
autodenunțat ca moșier, s-a bucurat că scapă de
grija administrării averii. S-a autoizolat,
dezamăgit că între intelectuali existau și multe
conflicte de interese, cel mai adesea personale,
egoiste, ariviste, care favorizau delațiuni politice
cu scopuri mizerabile: blocarea la delegările
externe, ocuparea funcțiilor vizate dar luate de
alții, obținerea premiilor și titlurilor, sesizarea
pârghiilor cenzurii pentru a împiedica
publicarea confraților adversari de idei, chiar
ajutor dat cenzorilor pentru a descifra «mesajele
subversive ascunse». Toate acestea făceau parte
dintr-o realitate sociologică pervertită ideologic.
Noica nu a fost nici vreun anticomunist.
Toleranța lui ideologică era la fel de profundă
ca idealismul convingerilor sale filosofice. Nu
puteam decela în cazul său, cel puțin în ultima
parte a vieții, nici o divizare a loialității între
România și Anglia. Comportamentul său afișa
neutralitatea promotorului de idealuri pure. A
unor idealuri pe care se puteau grefa obiective
politice alternative... Dar cine putea să-l
valorifice pe Noica în astfel de scopuri cu cele
mai mari șanse? Regimul politic din România
anilor ’80 nu avea nevoie de «creatori de stări
de spirit», alții decât cei ai unanimității, ca
expresie a «unității monolitice dintre popor,
partid, stat, societate și conducător [...]».
Există tentația de a-l considera pe Noica un
port-drapel al «rezistenței». Nimic mai fals!
România anilor ’80 era arhiplină de «cluburi de
reflecție». Multe erau oficializate pe lângă
uniuni, asociații, institute sau centre de
cercetări, inclusiv pe lângă redacții privilegiate,
care aveau aprobarea de a scoate suplimente
culturale și literar-artistice cu un serios rabat de
la dogma oficială. Proliferaseră modalitățile de
expresie artistică «simbolistică» rezervată
inițiaților. Jebeleanu în poezie, alții în plastică și
tapiserie...
Mai degrabă trebuie observat că Noica a
fost un ilustru exemplu pentru export în ceea
ce privește toleranța ideologică și libertatea
opiniilor pe care le asigura regimul, cu
deosebire în cazul foștilor condamnați pentru
infracțiuni politice. Prima lui soție, Wendy
Muston, este activă la Secția Română a B.B.C..
Fiul său, Rafael Noica-Muston, a ales calea
creștinismului ortodox, ca și cum ar fi știut că
peste ani va reveni stareț la o mănăstire din
Transilvania. Familia Muston era strâns legată
de România de la începutul secolului trecut.
Mulți alți britanici, unii deja pomeniți, au
îndrăgit natura, limba, tradițiile și sufletul
locuitorilor României, condiție fără de care nu
puteau să promoveze aici interesele politice și
cele economice ale Imperiului Britanic. Dacă
i-am numi pe unii, i-am nedreptăți pe alții.
Totuși, se impune o mențiune specială pentru
sir Julian Amery.
Locotenentul Julian Amery, în anii ’40, con-
trolat de filajul S.S.I.-ului, îndeplinea misiuni de
legătură cu agenți din România și din Balcani la
Hotel Athenee Palace din București... Sir Julian
Amery, în anii ’60-’70, îl frecventa pe Emil
Bodnăraș, căutând o poartă care să deschidă
relațiile Marii Britanii cu China. Ulterior, în anii
’90, îi frecventa pe Ion Iliescu, Adrian Năstase,
Ovidiu Mușetescu... în cu totul alte scopuri.
Sir Julian Amery a fost primit și de Nicolae
Ceaușescu, împreună cu o delegație a Camerei
Lorzilor, pe care a condus-o. în timpul întâlnirii
cu Ceaușescu, Amery trebuia să-i prezinte lide-
rului român o listă de douăsprezece probleme.
După schimbul de amabilități protocolare și
retragerea presei, după expozeul lui Ceaușescu,
Amery a început să-i prezinte problemele pe
care le avea pregătite «de acasă». Pe măsură ce
Nicolae Ceaușescu răspundea, delegația
Camerei Lorzilor era tot mai surprinsă, uimită,
admirând în același timp rapiditatea și precizia
cu care reacționa liderul român. Avea răspun-
suri imbatabile la toate problemele ridicate.
După întrebarea a unsprezecea, lordul Amery
s-a oprit. Ceaușescu, după o pauză de așteptare,
a intervenit: «Cred că v-ar mai interesa și urmă-
torul aspect...». Și Ceaușescu continuă cu
răspunsul la problema a douăsprezecea, pe care
Amery nu o mai pusese. Lista problemelor dele-
gației britanice se aflase în permanență într-o
servietă elegantă, legată cu un lănțișor de mâna
secretarului lordului Amery, de care acesta nu
se despărțise nicio clipă...
Agenți de nădejde au avut serviciile britanice
și în lumea teatrului și a cinematografiei, dar și
în rândul ideologilor de partid, pe care în
decembrie 1989 i-a distribuit în roluri-cheie, iar
apoi le-a asigurat parcursul politic parlamentar
ori guvernamental, în lumea afacerilor, la
conducerea băncilor, în staff-ul unor organisme
internaționale. Cât de onorantă poate fi această
considerație, dacă ei nu au făcut nimic pentru a
opri degradarea generalizată a condiției
poporului și a patriei lor? Nu cumva
dimpotrivă...?
Nu trebuie să-i omitem nici pe Dennis
Deletant și Jonathan Eyal, specializați în
intelectualitatea românească și având o manieră
temerară de a acționa, care, începând din 1990,
i-a impus atenției celor avizați și nu numai.
Revenind la mentorul Școlii de la Păltiniș,
trebuie spus că în înalta ierarhie a Partidului
Comunist Român au existat persoane de o
bună factură intelectuală, care puteau avea
dialog cu Noica. Filosoful era sensibil la aceștia.
După cum a apreciat și «revoluția calitativă»
care a condus la «negarea negației Securității».
După ce a fost eliberat din închisoare, avea să
constate că anchetatorii din Securitate au fost
înlocuiți cu «cetățeni ale căror aparențe de
onorabilitate nu ar trebui suspectate, dacă
idealurile declarate nu le sunt negate de
materialitatea lucrurilor săvârșite [...]».
în ultimii ani ai vieții lui Noica, pelerinajul
discipolilor la «Vila 23» devenise oarecum
deranjant și se dorea o limitare a vizitelor și a
frecvenței acestora, dar nu s-au luat măsuri
efective de interzicere. Nici starea de sănătate
nu-i mai îngăduia să găzduiască ori să participe
la seminarii.
Dacă ar fi să-l încadram pe Noica - cel din
anii ’70-’80 - într-o tipologie de agent al
serviciilor secrete, el ar putea fi clasificat ca
operator involuntar într-un joc dublu, cu șanse
sporite pentru serviciul care făcea mai multă
investiție de inteligență în menținerea inițiativei
și în controlul agentului. Inițiativa le-a aparținut
de la bun început, dar controlul ni l-am
rezervat.
Dacă Noica ar mai trăi și ar auzi ce a dorit
să afle un discipol al său din volumele
dosarului maestrului (cele rămase clasificate),
și-ar revizui demersul inițial, iar Fundația Noua
Europă, prin care continuă să fie subvenționat,
ar putea fi exclusă de la finanțarea externă.
Un alt discipol îi datorează lui Noica
moștenirea Editurii Politice, căci acest cadou nu
i-a venit de la Frontul Salvării Naționale, ci ca
urmare a unei solicitări externe către un lider
marcant al Frontului din partea organizației
secrete Pinay Circle (mai cunoscută sub numele
de «Cercul»), fondată în anii ’50 de Antoine
Pinay (fost prim-ministru al Franței), împreună
cu fostul cancelar german Konrad Adenauer, și
condusă la început de Jean Violet (o celebră fi-
gură a S.D.E.C.E., echivalentul francez al
C.I.A.). Printre membrii de bază ai Cercului s-
au numărat Julian Amery (responsabil cu oper-
ațiunile Intelligence Service în România și în
Balcani), Brian Crozier, Nicholas Elliot (M.I.-6),
William Colby (C.I.A.), generalul D. Stilwell
(U.S. Defense Intelligence Agency), Edwin
Feulner (The Heritage Foundation). Iar printre
oaspeții acestui club secret se află Richard
Nixon, Henry Kissinger, sultanul Omanului,
Ion Iliescu și regele Hussein al Iordaniei. (Nu
demult, la conducerea Cercului s-a aflat lordul
Lamont, coordonator al grupului Balli, care a
achiziționat combinatele de aluminiu de la
Oradea și Tulcea. Lamont a venit în România
însoțit de Julian Amery, girantul lui Ion Iliescu
la Cercul.)
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Istoria eticii moderne în viziunea
lui Eugene Dupreel
Concepția etică a lui David Hume (I)
Petru Ardelean____________________________________
Potrivit lui Eugene Dupreel, spiritul care
animă de fapt gândirea modernă, își are
originea în progresele și performanțele
realizate de către Newton1. A fost un fapt nou,
decisiv, prin care gândirea modernă s-a emancipat
de sub tutela tradiției antice. Pentru gândirea
clasică, filosofia fondatoare a întregii științe și
morale trebuia să furnizeze, atât specialiștilor cât
și oamenilor de acțiune, principiile din care să fie
derivate adevărurile particulare și regulile practice
de conduită.
însă, odată cu apariția lui Newton pe scena
istoriei, lucrurile se schimbă. Gândirea este
animată de un spirit cu totul diferit. Newton a
constrâns practic filosofia să recunoască faptul că
știința nu mai este la începuturi, că știința există
și că face progrese plecând de la fundamente
demonstrabile, fundamente independente de
principiile de la care plecau disputele metafizice2.
Kant însuși este un admirator al fizicii lui
Newton. Oamenii de știință și-au găsit ei înșiși
principiile de care aveau nevoie. Din acel
moment, filosofii nu mai sunt considerați ca
oameni care creează știință, ci ca oameni care
reflectează asupra a ceea ce savanții au stabilit și
asupra a ceea ce ei au descoperit.
Aceeași schimbare - susține Dupreel - s-a
produs și în sfera moralei. Aici se va produce
tendința de a substitui o reflecție asupra moralei
existente, față de pretenția clasică de a crea o
morală perfectă sau de a demonstra posibilitatea
unei ordini morale mai bune. O schimbare care
nu s-a produs brusc, printr-un singur om de
geniu, ci lent și laborios, prin aportul mai multor
gânditori.
Ieșirea din cadrele gândirii medievale și
atingerea performanței semnificative a reflecției
etice reprezentată prin David Hume a fost
posibilă prin existența unor precursori importanți.
în fruntea acestei serii de gânditori este așezat de
regulă Antony Ashley Cooper Shaftesbury (1671-
1713). Anterior lui Shaftesbury, în tot Evul Mediu
creștin, exista o singură modalitate de întemeiere
a eticii, întemeierea teonomă (normele morale
provin de la Dumnezeu), iar despre o a doua
întemeiere, despre o întemeiere autonomă
(normele morale pot fi derivate din rațiunea
umană), s-a putut vorbi abia de către Kant, spre
sfârșitul secolului al XVIII-lea, Critica rațiunii
practice apărând în anul 1788. Dar între
întemeierea teonomă și Kant se interpune
demersul lui Shaftesbury. în anul 1709 apare
lucrarea Moralistul a lui Shaftesbury, care a
contribuit decisiv la formarea spiritului iluminist,
în care se susține cu putere autonomia moralei
față de religie3. Există în om - crede Shaftesbury -
un simț moral înnăscut, care se manifestă ca
iubire față de ordine și frumusețe, ordine care se
manifestă în univers și în societate ca perfecțiune
în Dumnezeu. Afectele naturale, pozitive, care
tind către binele universal, sunt însoțite de afecte
egoiste sau contra naturii, din care ia naștere
toată nefericirea oamenilor. Această perspectivă
asupra ordinii universale, în care dispar toate
dezordinile aparente, este principiul prin care se
soluționează problema răului4. Simțul moral
înnăscut, existent în chip natural în om, face
posibilă percepția imediată a binelui și a răului și
furnizează criterii pentru judecățile morale.
Datorită afimării acestei capacități naturale a
omului de a distinge între bine și rău, Shaftesbury
s-a pus la adăpost de eventualele acuzații de
relativism moral, care ar fi putut să se abată
asupra sa, ca urmare a renunțării de a mai folosi
religia ca fundament al acțiunii morale.
Shaftesbury a negat că virtutea s-ar forma pe
baza revelației divine. în fapt, omul este în mod
natural virtuos și acest lucru inspiră credința în
Dumnezeu5. în concluzie, la Shaftesbury nu
morala se fundamentează pe religie, ci
dimpotrivă, religia se fundamentează pe simțul
moral înnăscut, natural al omului.
Revenind la naturalism în genere, putem
spune că „moraliștii au găsit o inspirație și un
sprijin în științele particulare”6. Un Carl Linne, de
exemplu (1707-1778), a consacrat un procedeu de
clasificare și un sistem de numire a tuturor
ființelor vii în genuri și specii, și a alcătuit un
inventar de plante și animale care a servit ca bază
pentru naturaliștii timpurilor moderne. Se poate
observa că inițiativa moraliștilor precum
Shaftesbury nu este decât un aspect al elaborării
acestui spirit naturalist, care mai târziu va rivaliza
cu cel raționalist. „Știința” moraliștilor devine o
parte a ceea ce se va numi mai târziu psihologie7,
care, în ansamblul tendințelor și înclinațiilor
noastre, descoperă sentimente morale, o înclinație
instinctivă către bine, precum și o aptitudine
naturală de a recunoaște acest lucru. Strălucitul
amator care a fost Shaftesbury consideră
moralitatea în același timp ca pe un fapt de
conștiință, dar și ca un fapt social. în această
relație cu semenii noștri, simțul nostru moral este
acela care ne face capabili de a discerne binele de
rău.
Apoi, lui Joseph Butler (1692-1752) îi revine
meritul de a observa și proclama independența
reciprocă a punctelor de vedere al moralității și al
fericirii. El remarcă faptul că ceea ce noi ne
propunem nu este fericirea în general, ci
conformitatea cu cerințele conștiinței noastre.
Conștiința morală este un element al naturii
noastre umane, față de care toate celelalte trebuie
să fie subordonate. Aceasta constă într-o facultate
primitivă de intuiție, care ne arată nouă ce este
demn de aprobare sau reprobare, o lumină la fel
de evidentă ca și rațiunea care ne arată ce este
adevărat și ce este fals8. Prin această teorie a
primatului conștiinței morale naturale, concepută
ca o intuiție imediată a binelui în care grija
pentru fericirea individului nu joacă un rol
determinant, Butler se impune ca unul dintre
precursorii lui Rousseau și Kant.
David Hume (1711-1776) este, după Dupreel,
cel mai important filosof al secolului al XVIII-lea,
înainte de Kant9. David Hume este cel care a
înțeles cel mai bine schimbarea punctului de
vedere care a condus la inaugurarea moralei
moderne: este vorba de a studia ceea ce este, nu
de a crea un sistem de morală perfectă și
demonstrabilă. Hume nu s-a mulțumit să descrie
doar condițiile vieții morale, ci a și făcut-o chiar
mai bine decât clasicii. „Hume este gânditorul
care a formulat întrebări filosofice vitale, ce
rămân până astăzi actuale”10.
David Hume admite faptul că pot exista și
sentimente morale dezinteresate. Există, e
adevărat, o iubire de sine însuși, totuși iubirea
față de celălalt nu este mai puțin fundamentală.
Dar adevărurile psihologice de acest fel nu sunt
suficiente pentru a explica ordinea morală în
întregul ei. Mai important este faptul că oamenii
se adună și se pun de acord pentru a institui
anumite reguli. La David Hume explicația
formelor de conduită umană este dublă. Pe de o
parte, avem psihologia, care studiază tendințele și
înclinațiile noastre naturale, egoismul și simpatia,
iar pe de altă parte trebuie să facem loc și unei
alte discipline, care să studieze relațiile dintre
indivizi11.
în altă ordine de idei, Hume se ambiționează
să pună în evidență o lege generală, care să
condiționeze fenomenele în același fel în care
legea gravitației a lui Newton reglează ordinea
corpurilor cerești. După Hume, în plan psihologic
tendințele noastre naturale se ordonează după
după legea „asociației de idei”, din care asociație
rezultă conștiința și rațiunea, iar în cazul relațiilor
sociale legea fundamentală este dată de principiul
„utilității”12. Astfel, morala se explică în mod
„natural”, prin echilibrul care se realizează între
sentimentele noastre opuse de amor propriu și de
simpatie față de alții, între conștiință și rațiune pe
de o parte și regula evidenței utilității, care ne
conduce să observăm un acord comun între
oameni. Fapt pentru care putem spune că Hume
nu este numai un moralist psiholog, ci și un
precursor al „moralei sociologice”13.
Refractar față de raționalismul etic de factură
metafizică, Hume a preferat să preia tezele unei
fundamentări emotiviste a eticii, punând în
evidență rațiuni utilitariste și hedoniste ale
acesteia. Pasiunile și actele de voință nu derivă
din judecata rațională, ci dimpotrivă. în acest
sens, Hume scrie tranșant: „Nu ne exprimăm în
termeni riguroși și filosofici când vorbim despre
conflictul dintre rațiune și pasiune. Rațiunea este
sclava pasiunilor și nici nu poate pretinde să aibă
un alt rol decât acela de a le servi și de a li se
supune lor”14. La baza emotivismului lui Hume se
află așa-numita lege care îi poartă numele.
Această „lege” stabilește imposibilitatea de a
deriva un enunț prescriptiv dintr-un alt enunț de
tip afirmativ sau descriptiv. Deci, judecata morală
nu se poate baza pe altceva decât pe simțul
moral. Acesta, simțul moral, la fel ca și cel estetic,
se bazează pe gust și metoda cea mai utilă pentru
a studia morala este cea experimentală. Noi
descoperim anumite circumstanțe, datorită cărora
atribuim „merite” sau „defecte” unor acțiuni
morale15.
Prin această metodă a sa, Hume a
contrabalansat prezentarea exagerată a
dimensiunii egoiste a omului în gândirea lui
Hobbes. Hume a reușit să readucă în prim plan
trăsătura umană a „simpatiei” privită ca virtute
altruistă, pentru că: „Nicio calitate nu are mai
multe drepturi de a fi primită și aprobată de
omenire decât spiritul de bunăvoință și de
omenie, de prietenie și de recunoștință, o
afecțiune sinceră și dorință de mai bine pentru
toți, o caldă simpatie față de ceilalți și un interes
generos față de specia umană”16.
O altă luare de poziție critică în raport cu
eticile întemeiate metafizic se găsește și în
14
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
atitudinea lui Hume față de religie. Față de
fenomenul religios, Hume practică aceeași
atitudine empiristă, dar nu cu scopul de a deriva
morala din religie, ci pentru a studia o constantă
a naturii umane, anume fundamentul psihologic
al credințelor, care, în ciuda eforturilor teologiei
raționale, nu poate fi tratat cu limpezimea
rațiunii. Baza credinței religioase este, după
Hume, frica de necunoscut, iar ipoteza unei
divinități dătătoare de legi și arhitect al lumii va
continua să impresioneze puternic mintea umană,
în ciuda inconsistenței logice a analogiei.
După Hume, există o judecată morală care, la
fel ca și judecata asupra cauzalității, are o
anumită universalitate, care însă trebuie explicată.
Explicația rezultă, după Hume, din aprobarea sau
dezaprobarea pe care actele noastre o întâmpină
la cei care ne înconjoară17. „Virtutea” de exemplu,
nu este altceva decât o acțiune sau o calitate a
sufletului, care produce un sentiment de plăcere
și aprobare la cei care ne sunt martori. La fel ca
și virtutea, „sentimentul moral” nu are sens decât
dacă se referă la o societate care judecă după
măsura sa. Acestei teze i se opun variațiunile și
incoerența judecăților pe care le emite societatea.
S-a văzut, de exemplu, că societățile antice
aprobau sinuciderea sau pruncuciderea, prin
„expunerea” copiilor nou-născuți. în schimb,
Hume susține că acordul generalizat subzistă în
câteva puncte principale, asupra sincerității sau a
curajului de exemplu, și că diferențele de
moravuri provin din felurite circumstanțe.
Patriotismul nu poate fi același într-o țară liberă și
într-o țară în care patriotismul ca manifestare
trebuie să se reducă la iubirea despotului, curajul
nu poate avea aceleași nuanțe la popoare
războinice sau pacifiste etc. în definitiv,
sentimentele primordiale rămân aceleași.
Recunoașterea originalității gândirii lui Hume
nu exclude în același timp observarea influențelor
pe care concepția dominantă a timpului le-a
exercitat asupra sa, contextul ideatic a ceea ce cu
o expresie germană se numește „Die geistige
Situation der Zeit”. Așa cum observa un exeget
român contemporan18, în teoriile epistemologice,
etice și politice ale lui Hume își găsesc o expresie
particulară câteva mari teme, care conferă gândirii
secolului al XVIII-lea o structură spirituală aparte.
Fundalul comun al acestor teme este concepția
potrivit căreia ar exista o natură umană
universală, neschimbătoare, invariabilă.
Cunoașterea acestei naturi umane imuabile
constituie, după această concepție, scopul
științelor umaniste și fundamentul oricărui proiect
de organizare a societății sau de ameliorare a
acestei organizări. Abia spre sfârșitul secolului al
XlX-lea și-a făcut loc în mentalitatea europeană
concepția contrară, anume aceea potrivit căreia nu
există o natură umană unică, anistorică și
imuabilă, ci natura umană este determinată social-
istoric și ca atare schimbătoare spațio-temporal19.
Perspectiva filosofică a secolului al XVIII-lea
englez și implicit a lui Hume se întemeia pe
distincția natură-convenție și era, la fel ca și
iluminismul francez, caracterizată printr-un
optimism epistemic evident. în linii mari, acest
optimism consta în următoarea idee exprimată
silogistic: e adevărat, societatea umană are multe
neajunsuri și răul există în lume, dar aceste
neajunsuri există și persistă, deoarece oamenii nu
cunosc adevărul și nu și-au însușit prin educație
lumina rațiunii; pe măsură ce oamenii vor
cunoaște adevărul și își vor lumina rațiunea,
societatea se va autocorecta și răul din lume va
dispărea. Aceasta este, în formă rezumată, esența
iluminismului. Totul treabuia supus examenului
critic al rațiunii, iar rațiunea se impune prin însăși
lumina sa strălucitoare. „A fost ca un răsărit de
soare”, aceasta este o binecunoscută definiție a
iluminismului dată de către Hegel20.
Deci acest optimism atât de dominant în
gândirea epocii „exprimă încrederea în
posibilitatea realizării unei reforme radicale a
instituțiilor, formelor de organizare socială și
moravurilor, ținând seama de cerințele naturii
omenești”21. Toate tradițiile sociale și convențiile
morale vor trebui să fie examinate critic, prin
prisma raportării la idealul iluminist al naturii
umane raționale. Natura umană, unică și
imuabilă, este pretutindeni aceeași, ea trebuie
doar să fie descoperită de către filosofi și mai
apoi aplicată. Cuvintele de ordine ale epocii sunt:
morala naturală, dreptul natural, religia naturală.
„Morala naturală” este opusă moralei tradiționale
a bisericii, „dreptul natural” este opus dreptului
de origine divină și „religia naturală” este opusă
celei revelate. Morala, dreptul și religia trebuie să
fie întemeiate pe cunoașterea naturii omenești.
Morala devine astfel o „știință experimentală”, o
ramură a științei naturii omenești. Din punct de
vedere etic, consecințele sunt relevante. Binele nu
constă în altceva, decât în cunoașterea
raporturilor naturale dintre oameni, iar răul
constă în necunoașterea sau în ignorarea voită a
acestor raporturi.
O altă componentă a spiritului veacului al
XVIII-lea englez este orientarea non-metafizică și
chiar antimetafizică a discursului cultural, în
speță filosofic. Este de notorietate faptul că
filosofia de expresie engleză, fie britanică sau
americană, este în genere nominalistă și înclinată
spre empirism22. în spiritul Filosofiei timpului
său, David Hume manifesta o anumită aversiune
față de speculația metafizică incontrolabilă
experimental. El împărtășea proiectul implicit de
reconstrucție a științelor omului independent de
speculația filosofică și teologică, prin analiza
atentă și obiectivă a faptelor, respectiv prin
raționamentul controlat de experiență. După cum
s-a spus în mod repetat și de către autori diferiți,
în gândirea filosofică ce a urmat fizicii lui
Newton s-a încetățenit ideea că, iată, există deja o
știință riguroasă a naturii, iar misiunea filosofilor
ar fi aceea ca să edifice și știința naturii omenești,
luându-o ca model pe cea dintâi.
După cum s-a remarcat23, un punct de
convergență a tendințelor de gândire inspirate din
știința newtoniană l-a constituit elaborarea unei
reprezentări strict deterministe asupra universului
natural și uman, o concepție opusă imaginii
finaliste tradiționale. Problema dacă trăim într-o
lume guvernată de o inteligență divină, absolută,
conștientă de sine și urmărind ca scop final o
aristotelică mișcare a lumii spre mai bine, sau
dacă nu cumva dimpotrivă, trăim într-o lume
strict deterministă, laplaceană, guvernată de legi
naturale, în care Dumnezeu poate fi o simplă
ipoteză ne-necesară, această problemă a frământat
și modelat conștiințele și disputele filosofice ale
epocii. Sau, în rezumat, avem confruntarea între
teiști și deiști. Un deism care înlocuiește
Dumnezeul puternic și activ al lui Newton, activ
fizic ca Primam movens, ca impuls inițial cum
s-ar putea traduce azi, cu un Dumnezeu inactiv,
care nu mai proniază lumea, un Deas otiosas,
care odată ce a creat universul cu legile sale fizice
nu mai are nimic de făcut. Naturaliștii au creat
astfel o veritabilă „religie a rațiunii”24, în care de
fapt nu se mai făcea nicio deosebire între
credincioși și atei, o religie care recunoștea
existența unui Dumnezeu în calitate de creator al
unui Univers guvernat apoi de legi naturale
proprii, eterne și imuabile, un Dumnezeu garant
al nemuririii sufletului și al datoriei morale. Dar
totodată o religie a rațiunii care respingea ca ne-
necesare rațional, sau în cel mai bun caz lăsa pe
din afară pur și simplu, dogmele esențiale ale
creștinismului, precum: providența, revelația,
credința în miracole, Sfânta Treime, păcatul
originar, întruparea lui Hristos, Judecata de Apoi,
ritualul și fastul liturgic etc. Evident,
tradiționaliștii nu vor privi o atare concepție ca
fiind religie, ci mai degrabă ca pe o filosofie care
subminează credința și bazele moralității.
în ansamblul său, teoria etică a lui Hume
poate fi caracterizată ca fiind o prezentare
originală a marilor motive, care au dominat
gândirea filosofică înaintată a secolului său.
Concluzionând asupra concepției etice a lui David
Hume, Eugene Dupreel îl situează printre
eudemoniștii de factură epicureană25. Potrivit lui
Dupreel, Hume găsește utilitatea generală în
fericirea persoanelor particulare. Grija pentru
fericirea proprie este ceea ce îl face pe fiecare să
conceapă reguli sociale și morale comune și să li
se supună. Valorea unei reguli este în funcție de
fericirea pe care ea o poate procura. Astfel Hume
se plasează în lista eudemoniștilor naturaliști la
fel de bine ca în aceea a naturaliștilor psihologiști.
Originalitatea sa constă în a recunoaște că există
sentimente naturale non-egoiste, dar acestea nu
merg până la depășirea punctului de vedere al
fericirii26.
Note:
1.	Eugene Dupreel, Traite de Morale, Tome I,
Presses Universitaires de Bruxelles, 1967, p. 134.
2'	Idem, p. 135.
3'	Emile Brehier, Histoire de la Philosophie, La
philosophie moderne, Tome II, Felix Alcan, Paris,
1932, p. 203.
4-	Idem.
5.	*** l'Enciclopedia della Filosofia e delle Scienze
Umane, Instituto De Agostini, Novara, 1996, p. 1001.
6.	Eugene Dupreel, op. cit., p. 137.
7'	Idem, p. 139.
8	Idem, p. 140.
9	Idem, p. 141.
10-	Mircea Flonta, “Studiu introductiv” în: David
Hume, Cercetări asupra intelectului omenesc, ESE,
București, 1987, p. 8.
11	David Hume, Enqaete sar les pricipes de la
morale, Paris, Garnier-Flammarion, 1991, p. 35.
12'	Eugene Dupreel, op. cit., p. 142.
13'	Ibidem.
14'	David Hume, Enqaete sar les principes de la
morale, ed. cit., p. 121.
15'	*** L’Enciclopedia della Filosofia, ed.cit., p. 457.
16'	David Hume, Enqaete sar les principes de la
morale, ed. cit., p. 135.
17'	E. Brehier, op. cit., p. 285.
18'	Mircea Flonta, „Studiu introductiv” la David
Hume, Cercetare asapra intelectalai omenesc, ESE,
București, 1987, p. 30 sq.
19'	Cătălin Zamfir, Spre o paradigmă a gândirii
sociologice, Polirom, Iași, 2005, p. 259.
20'	G.W.F. Hegel, Prelegeri de filosofie a Istoriei,
Ed. Academiei RSR, București, 1968, pag. 413.
21.	Mircea Flonta, op. cit., 31.
22.	Andrei Marga, Reconstrucția pragmatică a
filosofiei, Polilrom, Iași 1998, p. 55.
23.	Mircea Flonta, op. cit., p. 32.
24.	Idem, p. 33.
25.	Eugene Dupreel, op. cit., p. 142.
26.	Ibidem.
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
polemica
„Tabla de valori acceptate?!”
Cum să te respecte cei din afara castei
scriitoricești, dacă scriitorii înșiși nu se
respectă?
Aura Christi_________________________________________
n “România literară”, nr. 25-26 din iunie 2013,
la rubrica Ochiul magic, citim câteva texte
axate pe cazul “Tribuna”, texte, între altele fie
spus, antologice din mai multe puncte de vedere.
Nu știm din ce motive pare că acele articolașe au
un straniu aer stalinist și nu pricepem din ce
cauze acesta prinde teren în România, la acest
început de mileniu al IlI-lea, inclusiv în mediul
scriitorilor. Prinde, uimitor, în plină libertate,
laolaltă cu strategiile folosite nu fără succes, e
adevărat, în plin stalinism: dezinformarea,
calomnia, jumătățile de adevăr și, nu în ultimul
rând, intimidarea manipulatorie. „în vreme ce
numeroși scriitori protestează contra abuzurilor
administrative și a atitudinii incalificabile a nu de
mult numitului redactor-șef al “Tribunei” clujene
(“Observator cultural” și “Steaua” au consacrat
pagini întregi scandaloasei comportări a lui
Mircea Arman, obligând autoritățile locale să
deschidă o anchetă, iar Consiliul USR a decis
excluderea acestuia din rândul membrilor săi) - se
afirmă în unul din articolașele din RL, un fel de
comentarii-diversiune nesemnate; prin urmare,
conducerea “României
literare” și le asumă - două voci izolate sar,
repetat, în apărarea celui responsabil de toată
tevatura. E vorba de Aura Cristi [Aura Christi - n.
red.] și de Nicolae Breban, membri ei înșiși ai
USR, dar care nu par câtuși de puțin impresionați
de atacurile la baionetă ale lui Arman contra
breslei scriitoricești, mai mult, îi preiau
«argumentele» și “tonul necuviincios”. Atacurile
dlui Arman contra breslei scriitoricești? Atât de
puternic să fie dl Arman, încât să atace și să
clatine o întreagă breaslă scriitoricească,
zdruncinată binișor de vreo douăzeci de ani
încoace de lipsa solidarității între membrii USR și
de lipsa respectului față de meseria de scriitor?
Cum să te respecte cei din afara castei
scriitoricești, dacă scriitorii înșiși nu se respectă?
Te pomenești că dl Arman atacă de mai bine
de douăzeci de ani, prin breasla scriitoricească, și
identitatea națională a poporului român, iar noi
nu aflăm decât acum! Identitatea națiunii române,
considerate de dl acad. N. Manolescu, critic și
istoric literar, președinte al USR, un fel de.
melanj. Te pomenești că „numeroși scriitori” au
protestat și „contra abuzurilor”, a „atitudinii
incalificabile” și a limbajului manolescian din edi-
torialul dedicat cazului “Tribuna”, editorial care.
ni se pare scris în limbajul caracteristic, pe tim-
purile dictaturii, prozatorului Eugen Barbu, care
înfiera unii membri ai breslei scriitoricești în ofici-
na securisto-ceaușistă - “Săptămâna”? (Nicolae
Manolescu, Noua direcție a Tribunei din Cluj, în
“România literară”, nr. 6/2013)
„Două voci izolate”?
Nicolae Breban și Aura Christi?
Doi scriitori, care scriu și publică ritmic, con-
duc o revistă de un prestigiu recunoscut în țară și
în străinătate, “Contemporanul”, indexată de insti-
tuții de un prestigiu greu de tăgăduit? Doi scri-
itori care conduc Editurile “Contemporanul” și
“Ideea Europeană”, edituri ce au publicat peste
trei sute de titluri, nu puține dintre acestea
regăsindu-se în mari biblioteci ale lumii?
Voci izolate de cine?
Există instituții oculte în România europeană,
care izolează anumite voci, după principii la fel
de oculte?
„în numărul pe mai al revistei CONTEMPO-
RANUL. IDEEA EUROPEANĂ, Nicolae Breban îi
califică drept «oportuniști culturali» și «condeieri»
de două parale (în termenii lui Arman) pe
Cărtărescu, Pleșu, Patapievici și pe alți «acoliți» ai
lor, care ar avea «în spate televiziunea (probabil
Antena 3! - n.n.) și sacii cu bani ce vin de la
guverne, e drept, dar și de la firmele Soros și
Microsoft, multe, multe zeci de miliarde de lei
vechi»”. Ce legătură vede ochiul magic - să-i
spunem așa autorului cu identitatea ascunsă,
asumată însă de “România literară” - între eseul
domnului acad. Nicolae Breban despre câțiva
oportuniști culturali postdecembriști și. cazul
“Tribuna”? în realitate, nu există nicio legătură
între cele două paliere, era să zicem paralele, pe
care ochiul magic le vrea, nu știm de ce, unite
într-un fel. era cât pe ce să spunem ilogic și am
fi spus-o, dacă nu ar fi fost la mijloc un neadevăr
grosolan; unul dintre principiile manipulatorii pre-
date în universități este următorul: cu cât un
neadevăr este mai grosolan, cu atât va prinde mai
iute teren - principiu familiar și dlui Liiceanu,
Thorma Janos
Pe câmp (1927) Colecția Somloi Budapesta
care a lansat hilara afirmație conform căreia
H.R. Patapievici este un Kierkegaard al României:
„Te îmbrățișez, dragul meu Kierkegaard
bucureștean. De fapt nu, greșesc, spunându-ți că
ești un Kiekegaard al nostru: am să spun mai
degrabă despre Kierkegaard că este un fel de
Patapievici danez”.
în citatul articol brebanian, drept oportuniști
culturali sunt considerați dnii Liiceanu, Pleșu,
Patapievici, girați de doi scriitori care au o operă:
Nicolae Manolescu și Mircea Cărtărescu. Punct.
Ochiul magic se face că nu înțelege. Atunci să
mai citească o dată articolul autorului
Buneivestiri. Iar dacă ochiul magic ține cu tot
dinadinsul să-i califice pe cei invocați de
romancierul Breban - Liiceanu, Pleșu, Patapievici,
Manolescu și Cărtărescu - drept oportuniști cul-
turali, nu are decât, și îi dorim succes, mai ales că
ar găsi și nu puține argumente. L-ar servi și
definiția dată, în această ordine de idei, de fer-
mecătorul Alecu Paleologu: oportunismul e dex-
teritatea cuiva de a folosi o oportunitate, adică o
seamă de condiții favorabile realizării unui scop
dat. De exemplu, dnii Liiceanu și Pleșu au folosit
excelent oportunitatea de a privatiza fosta Editură
a PCR, botezând-o Humanitas. Doar că în graba
mare, pe când era Ministru al Culturii, dl Pleșu a
uitat să publice ordinul de înființare a editurii
respective în Monitorul Oficial, nu-i așa? Dar să
nu fim pedanți, să nu ne cramponăm de fleacuri.
Numit la cârma ICR, dl Patapievici, autorul
unei opere impunătoare, comparabile, în opinia
dlui Liiceanu, cu cea a gânditorului danez
Kierkegaard sau invers, a folosit oportunitatea de
a promova pe toate canalele valorile de vârf ale
literaturii române, care este o literatură majoră,
dată de un popor așezat între câteva imperii,
popor față de care dl Patapievici, acest
Kierkegaard al României, și-a manifestat nu o dată
empatia, rădăcinile identitare ale națiunii române
constituind, fără îndoială, o prioritate tematică
patapieviciană. între valorile recunoscute în plan
16
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
național și propagate asiduu de ICR-ul patapievi-
cian, se află, straniu, înaintea tuturor - o coinci-
dență, nu-i așa? -, nu rareori de altfel, unii corifei
și/sau simpatizanți ai Grupului de Dialog Social,
o mare instituție națională, care și-a format un
prestigiu și o deschidere imposibil de tăgăduit:
marea romancieră Gabriela Adameșteanu, care a
dăruit literaturii române un raft de romane
recunoscute și apreciate la justa lor valoare de
critica de specialitate; marele romancier Lucian
Dan Teodorovici, care cel puțin prin volumul
Atunci i-am ars două palme, a revoluționat proza
românească; Dan Lungu, un precursor al romanu-
lui experimental, care se pare că a bătut toate
recordurile prin ultraelogiatele și hipertradusele
romane Sunt o babă comunistă și Raiul găinilor;
marea scriitoare Cecilia Ștefănescu etc. Din
aceeași listă a titlurilor românești traduse pe bani
publici și publicate la case editoriale din străină-
tate, putem cita și alte câteva nume: Lucian
Blaga, Mircea Eliade etc. Un sondaj rapid arată
numărul de titluri traduse din autorii Lucian Dan
Teodorovici (7), Cecilia Ștefănescu (3), Andrei
Pleșu (2), Lucian Boia (2), Andrei Oișteanu (2),
Gabriel Liiceanu (1), Vladimir Tismăneanu (1),
Nina Cassian (3), Filip Florian (11), Gabriela
Adameșteanu (10), Mircea Cărtărescu (20) sau
Dan Lungu (13), Norman Manea (9), Ana
Blandiana (5), Dumitru Țepeneag (11), Nora luga
(4), Lucian Blaga (3), Constantin Noica (5), Mihai
Eminescu (1); George Bacovia (0), Tudor Arghezi
(0), Ion Barbu (0), Max Blecher (7), Mircea Eliade
(11), Camil Petrescu (3), Nichita Stănescu (3),
Mihail Sebastian (4), Emil Cioran (2), Nicolae
Manolescu (1), Angela Marinescu (1), Alexandru
Ecovoiu (2), loan Groșan (1), Panait Istrati (3),
Liviu Rebreanu (0), Hortensia Papadat Bengescu
(0), Dumitru Radu Popescu (0), Ștefan Bănulescu
(0), Sorin Titel (0), Augustin Buzura (0), Nicolae
Breban (0), Paul Goma (1), Adrian Marino (0),
Marin Preda (0), Eugen Ionescu (0), Cezar
Ivănescu (0), Nicolae Balotă (0), Eugen Uricaru
(0), George Bălăiță (0), Ileana Mălăncioiu (0),
Eugen Negrici (0), Eugen Simion (0), Valeriu
Cristea (0), Marin Sorescu (1).
Vladimir Tismăneanu și Gabriel Liiceanu sunt
la egalitate cu Mihai Eminescu - unul dintre
Thorma Janos
Femei la scăldat (1926-1933) Colecția Bay, Budapesta
fondatorii literaturii române moderne.
Adameșteanu, Teodorovici, Lungu, Cărtărescu
sunt mai promovați decât Lucian Blaga. Vârfurile
romanului românesc - romanul denotă maturi-
tatea unei culturi - lipsesc cu desăvârșire! Dacă
întocmești un top al celor mai traduse cărți în
perioada patapieviciană sub egida ICR, te alegi cu
o imagine a literaturii române aflată la mii de
kilometri distanță de imaginea ei reală... Cel puțin
acestea sunt rezultatele căutării pe
www.cennac.ro, unde pot fi găsite traducerile
subvenționate de ICR-ul patapievician. Nu puțini
scriitori promovați excesiv prin intermediul
ICR-ului condus de Kierkegaard al României sunt,
interesant, autori publicați și promovați de
Editurile Humanitas și Polirom, revistele USR,
revistele “22”, “România Literară”, “Suplimentul
de cultură”. Editurile Humanitas și Polirom pu-
blică tomuri din vasta operă a dlui Patapievici, un
fel de filosof fără operă specifică. Ca și dl
Liiceanu.
Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Liviu
Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu, Dumitru
Radu Popescu, Augustin Buzura, Nichita
Stănescu, Leonid Dimov, Nicolae Breban, Marin
Preda, Paul Goma, George Bălăiță figurau, din
câte ne aducem aminte, pe lista scriitorilor
„învechiți”, „depășiți”, listă publicată pe vremuri
în presă. O bună parte din scriitorii „depășiți”,
„expirați”, enumerați adineaori figurează pe pozi-
ții onorante în ancheta inițiată de revista
“Observator cultural”, nr. 45-46, 3-15 ianuarie,
2001. Prin opera acestor vârfuri ale literaturii
avem o imagine a României eterne, căci o parte
din acești scriitori abordează teme majore, având
astfel acces la universalitate. Ce ne arată lista scri-
itorilor favorizați de ICR-ul patapievician și,
respectiv, de reprezentanțele din străinătate ale
ICR-ului? Prin politica culturală dusă de ICR-ul
patapievician, valorile de vârf ale culturii scrise
românești au fost tăiate cu brutalitate.
Putem continua, fără efort, enumerarea perfor-
manțelor dlui Patapievici, un mare disident și un
susținător de anvergură mondială a identității
națiunii române, respectiv, a culturii scrise de per-
formanță din România ultimei jumătăți de secol.
Chiar ne miră cum de imaginea României în
L. Bitay Ârpad Baia Mare cu Turnul Ștefan (detaliu)
Colecție particulară
lume, după activitatea laborioasă a echipei
Patapievici la ICR, este preponderent mizer-
abilistă; atunci, desigur, când se poate vorbi de o
imagine a României existentă în străinătate. Nu
spun că literatura ce propagă imaginea mizer-
abilistă a României nu e necesară și, uneori, valo-
roasă; dacă însă este favorizată exclusiv această
imagine, fără îndoială, România este calomniată
astfel din interior, epicentrul caricaturizării, deni-
grării României și a imaginii acestei țări aflându-se
la București. Nu străinătatea este vinovată de
propagarea unei imagini-caricatură a României în
lume, ci statul român, care, în lipsa unei strategii
culturale solide și eficiente, prin nu puțini
oamenii numiți în funcții de conducere ale insti-
tuțiilor culturale, creează o imagine de țară
second hand, de țară bananieră, cum am aflat în
vara de foc a anului trecut. Oare pe oamenii
politici - puterea executivă - nu-i interesează
această imagine negativă, destabilizatoare? Acum,
când încercăm să creăm o imagine de încredere și
prestigiu a țării pentru instituțiile europene și
investitorii europeni.
Ne oprim aici, căci teamă ne este că, după
schițarea acestei imagini-caricatură, cu exagerările
inevitabile genului, vom relua, fragment de frag-
ment, manifestul literar Resurecția modernismu-
lui (“Contemporanul” nr. 1/2013), din care ne
amintim, între altele, că, să auzi și să nu crezi,
cultura este incorectă politic și alte perle din
retorta cărturarului mitteleuropean de anvergură
cosmică: Horia-Roman Patapievici. Iar într-o
viitoare replică marele și ubicuul ochi magic va
considera, într-o altă pornire diversionist-stalinistă,
că și acel eseu polemic, Resurecția modernismu-
lui, a fost scris în apărarea revistei “Tribuna”.
(text preluat din revista “Contemporanul”)
17
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
scriitori afirmați dupa 1989
Un profesionist al scrisului:
Stelian Țurlea
Alex. Stefănescu
Stelian Țurlea a fost și a rămas un ziarist
profesionist. A lucrat peste douăzeci de ani
la revista Lumea (ca simplu redactor,
pentru că evita să scrie articole omagiale despre
Nicolae Ceaușescu), a condus la un moment o
revistă de mare tiraj, Zig-Zag (creată și
abandonată de Ion Cristoiu), a lucrat apoi la
postul de televiziune Antena 1, unde a impus
un stil modern, occidental în conceperea
emisiunilor informative (abandonat, din păcate,
după plecarea lui), iar în prezent se numără
printre oamenii de bază ai PRO TV, impetuosul
(în stil americănesc) post de televiziune condus
de Adrian Sârbu.
Ca publicist, Stelian Țurlea își supraveghează
scrisul și nu cultivă exaltarea. Tocmai de aceea
se face imediat crezut în rarele cazuri când
devine patetic. Un articol publicat în Lumea,
din 28 decembrie l989, înregistrează într-un
mod convingător trăirea intensă pe care i-a
provocat-o revolta românilor împotriva dicta-
torului comunist:
„Una din cele mai emoționante imagini pe
care le-am văzut în viața mea a fost câmpia
Albei Iulia, unde, la 1 decembrie 1918, sute de
mii de ardeleni au făcut Unirea cu Țara. Unul
din cele mai emoționante momente pe care le-
am trăit a fost al mulțimii de sute de mii de
oameni adunați, la 22 decembrie 1989, în Piața
Palatului, hotărâți să doboare dictatura și să
redea libertate Țării. Inima tremură când evocă
fiecare din evenimentele acestea și cuvintele nu
sunt atât de inspirate pe cât ar voi să fie.”
Același Stelian Țurlea este și un prozator
experimentat. A debutat cu un roman al ado-
lescenței, de o naivitate intenționată, plină de
farmec? Pavană în peisaj marin, București,
Ed. Cartea Românească, 1988 - care însă a fost
prea puțin luat în considerare în atmosfera dra-
matică din acei ani. După 1989, prozatorul s-a...
dezlănțuit, publicând un număr mare de
romane și povestiri, pentru maturi și pentru
copii, deloc asemănătoare între ele, într-un ritm
care i-a istovit pe cititorii săi fideli.
în paginile romanului Pavană în peisaj marin
autorul descrie lumea „celor mari” așa cum se
înfățișează unor adolescenți aflați în vacanță la
mare, fără știrea părinților. Asemenea cunoscu-
tului personaj al lui Stendhal, Fabrizio del
Dongo, care, rătăcit pe un câmp de luptă, nu
înțelege nimic din logica războiului și înregis-
trează doar secvențe disparate, fără legătură
între ele, eroii lui Stelian Țurlea contemplă, con-
sternați, agitația oamenilor maturi, la fel de mis-
terioasă și inaccesibilă pentru ei ca un complot.
Remarcabilă este în acest context relatarea tenta-
tivei eșuate a adolescenților de a participa la un
spectacol al cenaclului lui Adrian Păunescu
(numele lui Adrian Păunescu nu este menționat,
dar în mod evident la el se referă autorul).
Spectacolul respectiv rămâne pentru ei un fel de
miraj, în timp ce în prim-plan se situează, strivi-
tor de reali, impresarii și paznicii care nu-i lasă
să intre în spațiul magic.
Romanul Iubire interzisă, București (apărut
în 1995 la Ed. Intact din București, în condiții
grafice precare, care fac volumul confundabil cu
o broșură despre protecția muncii) cuprinde o
tulburătoare poveste de dragoste, consumată în
ultimii ani ai dictaturii comuniste. I s-ar fi
potrivit și titlul (lui Marquez) Dragostea în
vreme de ciumă. Protagoniștii sunt Petru Sala,
cercetător științific la un institut-fantomă, unde
se fac „sinteze” pentru un ministru niciodată
vizibil, și Maria, traducătoare la același institut.
Cu douăzeci de ani în urmă cei doi au fost cole-
gi de facultate, dar atunci au ratat prilejul de a
trăi o mare dragoste. O trăiesc abia acum, când
nu mai sunt risipitori, când știu să prețuiască o
rație de pasiune intensă smulsă cu greu vieții.
Petru Sala și Maria se întâlnesc pe ascuns, în
locuința celui dintâi, care ani la rând a trăit sin-
gur, înconjurat de cărți. Aici nu pătrunde, deo-
camdată, nimic din urâțenia vieții „de afară”.
îndragostiții se consacră unul altuia, explorându-
și reciproc trupurile și comunicând fără prea
multe cuvinte (autorul este un expert în imagi-
narea unor dialoguri sobre și totuși încărcate de
electricitatea dragostei).
Treptat, însă, bărbatul și femeia decad din
condiția de „Adam și Eva” și capătă o nedorită
identitate socială. Petru Sala are un șef care îl
cheamă de câteva ori la el și îi sugerează să
renunțe la legătura lui clandestină sau să se
împace cu ideea transferului în alt oraș. Maria
are, în afară de un copil de paisprezece ani, un
soț tiranic și cinic, care îi cere sa opteze defini-
tiv pentru Petru Sala și să-i lase lui copilul. La
un moment dat, soțul înșelat discută personal
cu Petru Sala, într-un mod din care reiese că
vrea să controleze totul, inclusiv adulterul soției
sale. O dragoste trăită în condiții dictate de pro-
priul său rival, aceasta este tot ce îi mai oferă
viața lui Petru Sala. La rândul ei, Maria nu are
curajul să-și schimbe soarta și se întoarce, cu un
automatism de victimă, la călăul ei.
Narațiunea poate fi considerată un love-story
est-european. Dragostea este învinsă tot de can-
cer, însă de un cancer al societății, generalizat.
Stelian Țurlea conduce simplu și subtil
istorisirea, alternând persoana a treia cu per-
soana întâi (în cazul acesta naratorul este Petru
Sala). Cum se vede întreaga poveste de dragoste
din perspectiva Mariei nu vom afla niciodată,
iar această omisiune face femeia „enigmatică”,
în tradiția prozei românești.
Romanul Martorul (București, Ed. Albatros,
2000), de o șocantă originalitate (așa cum va fi
Zogru de Doina Ruști), este pe locul întâi în
topul preferințelor mele. Romanul aduce în
prim-plan un personaj grotesc și înfricoșător, un
fel de „cocoșatul de la Notre Dame” în variantă
românească. Scriitorul și-a propus nici mai mult
nici mai puțin decât să ne facă să-l iubim pe
acest monstru. Este vorba, să recunoaștem, de
un pariu greu de câștigat, cu atât mai greu cu
cât Stelian Țurlea nu mai are libertatea pe care
o avea Victor Hugo de a folosi o retorică
romantică pentru a-i înduioșa pe cititori.
O altă dificultate derivă din faptul că personajul
joacă și rolul de narator, că romanul este scris,
deci, la persoana întâi, din perspectiva unui
pitic diform, marginalizat de oamenii normali.
îți trebuie multă imaginație ca să te substitui
unui asemenea personaj.
Și totuși, Stelian Țurlea câștigă pariul. Mai mult
decât atât, el participă dezinvolt la această cursă
(narativă) cu obstacole, creând impresia că
nimic nu e mai simplu decât să le depășești
unul după altul și să treci surâzător linia de
sosire.
Personajul-narator ni se prezintă singur, de la
început, într-un stil direct și șocant:
„Sunt mic, urât, diform, ghebos. Și rău. Mi s-a
spus întotdeauna, aproape de când reușesc să-mi
amintesc despre mine, că sunt urât și rău. Am
început să cred că este așa. Mai ales că nicio-
dată n-am fost în stare să răspund, nici chiar
celor despre care știam că fac o nedreptate
acuzându-mă. Sunt mut din naștere, doar mut,
nu și surd, dar foarte puțini știu că aud ce se
petrece în jurul meu și tot ce se spune despre
mine, ba chiar cred că și puținii care știau asta
cândva au și uitat, și încă de multă vreme.”
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Pe măsură ce istorisirea nefericitului personaj
înaintează, ne dăm seama că nu este vorba în
cazul lui nici pe departe de răutate, ci de o
înrăire, care nu reușește nici ea să stingă o tan-
drețe înnăscută. „Pocitania” (cum îi spun mulți)
are un suflet făcut pentru dragoste. însă mesajul
ei nu poate ajunge niciodată la semeni. în
primul rând, din cauza muțeniei. Și în al doilea
rând din cauza caricaturalei alcătuiri trupești,
care perturbă și comunicarea prin gesturi:
„Semnele mele, jocul mâinilor mele subțiri ori al
falangelor prelungi, jocul mușchilor chipului
meu sunt caraghioase și ridicole și par, celor-
lalți, strâmbături penibile, uneori greu de supor-
tat, prea rar amuzante.”
Romanul are, deci, ca principală sursă de ten-
siune drama imposibilității de a comunica.
Această dramă ajunge la paroxism în momentul
în care personajul asistă la violarea unei fete,
într-o magazie, și apoi la găsirea cadavrului ei,
pe jumătate carbonizat, în magazia distrusă de
un incendiu. El este un martor (de aici și titlul
romanului) care nu poate povesti nimănui ce a
văzut. Romanul reprezintă depoziția lui virtuală,
inutilizabilă de către justiție.
Să fii de față când se petrece ceva îngrozitor,
să încerci, fără succes, așa cum face protagonis-
tul romanului, să te opui răului, iar ulterior să
nu îi poți denunța pe vinovați iată o situație
tragică, descrisă fără emfază stilistică de autor.
întrucât romanul a fost scris în perioada martie-
septembrie 1979 și doar revizuit în martie 1999,
ne gândim, inevitabil, la el ca la o parabolă
despre tragedia trăită de poporul român în tim-
pul comunismului, când nimeni nu avea voie să
povestească, măcar, ce se întâmplă.
Celelalte personaje care apar în roman mama
adoptivă a cocoșatului, călugărul care îl ia cu el
la un schit în munți, muncitorii care îi dau
iluzia căldurii sufletești și apoi îl alungă etc. au
consistența unor umbre chinezești. în prim-
planul narațiunii se află mereu, dominant, per-
sonajul-narator, cu copleșitoarea lui dorință de a
comunica. Scriitorul exploatează cu mare randa-
ment estetic subiectul pe care și l-a ales. El se
dovedește și un specialist în „estetica urâtului”,
în practicarea căreia dovedește rafinament.
Secondându-l, la un moment dat, pe un pictor
care lucrează în aer liber, cocoșatul descoperă în
mapa acestuia desene care reprezintă: „șopârle
cu două capete și limbile bifurcate, șuierând
pale de foc albăstrui care macină carnea unor
trupuri omenești fără s-o ardă, pitici cu capete
cât corpul și o gaură ca un ochi fără fund în
mijlocul frunții, scorpioni băloși strecurându-se
printre scârnăviile unor broaște cu spinările
pleznind de umflături de puroi care se prelinge
în lungul labelor” ș.a.m.d. Toate aceste forme
halucinante, desprinse parcă din picturile lui
Bosch, amplifică rezonanța pe care romanul o
are în conștiința cititorului. Stelian Țurlea știe
să prelucreze artistic materia epică brută. și dă
dovadă și de un gust sigur, evitând alunecarea
în melodramă.
De altfel, orice text scris de mâna lui Stelian
Țurlea este inteligent și captivant, are ritm și un
patetism ținut sub control, în limitele bunului-
gust.
Acestea sunt și însușirile romanului Darul
Ioanei, scris în 1976, revizuit în 2006 și publicat
în 2007 la Ed. Polirom din Iași. în centrul
romanului se găsește un tânăr ziarist Andrei
Vlădescu, personaj romantic, cuceritor, asediat
de meschinăria și grotescul modului de viață
comunist. Iubita lui, Ioana Sandi, mai realistă
decât el și, prin aceasta, mai prozaică, ratează
ocazia de a-l înțelege și îl abandonează. în
schimb, Andrei Vlădescu comunică perfect cu
bătrâna doamnă Marga Pop, care vine din altă
lume, aceea dinaintea instaurării comunismului
în România.
Complicata poveste de dragoste a celor doi,
pitorescul personajelor secundare (cele mai
multe - din lumea presei) aduse succesiv în
prim-plan, subtilitatea analizelor psihologice,
autenticitatea situațiilor descrise - totul face ca
romanul să se citească integral, cu interes, și nu
pe sărite, dintr-o curiozitate capricioasă, așa
cum se citesc romanele multor autori de azi.
Stelian Țurlea este, prin formație și sensibilitate,
un autor din vremea noastră, care scrie însă
atrăgător ca autorii de altădată.
Scriitorii valoroși scriu și cărți pentru copii
valoroase. Este și cazul lui Stelian Țurlea. în
Cavalerul spațial (aventuri cu Daniel), București,
Ed. Fundației PRO, 1999 (cu ilustrații realizate
de arhitectul Victor Crețulescu), el face o ade-
vărată risipă de talent literar pentru a-i încânta
pe micii săi cititori. Iar drept rezultat, îi
cucerește și pe maturi, bineînțeles dacă aceștia
au cultura literară necesară pentru a sesiza com-
plexitatea unui text aparent simplu.
Este vorba de un roman picaresc, a cărui acți-
une se petrece în zilele noastre. Personajele prin-
cipale sunt un copil, Daniel, și unchiul său, Don
Pedro, un bărbat solitar și excentric, care merge
pe stradă cu patine cu rotile și locuiește într-o
cabană din munți, după ce a fost un parlamen-
tar neconvențional, gata să spună oricând ce
crede, indiferent de reacțiile asistenței.
Daniel își petrece vacanța la unchiul său, care,
cu o dragoste austeră, îl inițiază în frumusețile
naturii, obligându-l să se spele dimineața în
curte, cu apă rece, de munte și luându-l drept
partener într-un zbor de neuitat cu parapanta.
Treptat, în viața lui Daniel își fac loc tot mai
multe experiențe de neuitat. Printr-un fel de
dezlănțuire progresivă a imaginației, prozatorul
introduce în cartea sa și elemente de SF, și
referiri la viața politică românească de azi, și
reprezentări onirico-satirice ale războiului din
Iugoslavia. Ca și Micul prinț al lui Saint-
Exupery, Cavalerul spațial are o irizație umanis-
tă, autorul raportând mereu totul la o lume ide-
ală și totuși verosimilă, în care oamenii s-ar
putea înțelege.
Prozator experimentat și înzestrat cu un
remarcabil bun-gust, Stelian Țurlea nu face
greșeala de a crede că-i poate încânta pe copii
maimuțărindu-i. Stilul său rămâne mereu firesc
și elegant. Descrierile de natură sunt, în cartea
sa, pline de poezie, deși lipsește orice tentativă
de poetizare. Dialogurile au un ritm alert și cap-
tivant, ca schimbul de mingi într-un joc de ping-
pong. Iar explicațiile pentru că există și expli-
cații nu alunecă niciodată în didacticism. Don
Pedro îi explică, de pildă, la un moment dat lui
Daniel ce este parapanta, dându-le prilejul și
multor... adulți să înțeleagă, în sfârșit, cum
funcționează acest aparat de zbor despre care se
tot vorbește în ultimii ani:
„E un fel de parașută, mai specială, cu care te
lansezi întotdeauna de pe o culme spre o vale,
plutești și te lași purtat de curenții de aer, până
atingi din nou pământul. Pânza cu o suprafață
de vreo zece metri este legată cu niște fire din
nylon special, numite suspante, de un scăunel
în care se așează zburătorul și se leagă cu o cen-
tură de brâu și harnașamente. în timpul zboru-
lui stă în fund, ca pe șaua unei biciclete, doar
că își ține mâinile pe un fel de mânere, în drep-
tul umerilor, în care se adună legăturile de con-
trol, și acestea niște fire de nylon, legate de
pânza de deasupra, cu care pilotul dirijează tot
timpul zborul parapantei. Lansarea este foarte
simplă. Parapanta se întinde pe pământ, exact
pe culmea unui deal, iar zburătorul, prins deja
cu centura și harnașamentele, pornește la vale,
alergând. în fugă, trage după el parapanta, pe
care aerul o ține ridicată. Zburătorul continuă
să alerge și, la un moment dat, se întâmplă ca
la decolarea unui avion, se va simți deja în aer,
dar el trebuie să simuleze fuga încă vreo zece
pași, să evite un eventual accident. Când s-a
ridicat în aer, parapanta ajunge deasupra capului
său și zburătorul plutește așezat în harnașament
ca într-un scăunel. Trăgând de mânere, zboară
spre dreapta sau spre stânga, după plac.”
Cavalerul spațial este o poveste cuceritoare, pe
care o pot citi și copiii, și maturii, dar pe care
numai copiii, cu nevinovăția lor, o merită.
Cărțile pentru copii ale lui Stelian ?urlea sunt
scrise cu o mână neezitantă, de povestitor exer-
sat. în plus ele se remarcă prin simț publicistic.
Prozatorul imaginează tot felul de aventuri
plecând de la evenimente care au preocupat și
chiar au obsedat presa: eclipsa de soare, Jocurile
Olimpice, trecerea într-un nou mileniu, însoțită
de spaima că va avea loc sfârșitul lumii etc.
Peisajul însuși este actualizat: în locul pădurilor
tenebroase, al palatelor, apar blocuri de
locuințe, restaurante, piețe publice din diferite
orașe ale lumii.
Din realitatea vieții de fiecare zi se alunecă
aproape pe neobservate în fantastic. în Călătorie
fantastică în vreme de eclipsă, (București, Ed.
Fundației Pro, col. „Cartea copilăriei”, 2000),
doi dintre eroii-copii ai cărții, Alexis și
Alexandra, se suie într-un balon ne-destinat
zborului, folosit doar ca element de atracție de
organizatorii unui târg anual. în mod neaștep-
tat, balonul se desprinde totuși din legături și se
ridică în înaltul cerului, cu cei doi copii în
nacelă. Astfel începe un lung șir de peripeții,
comparabile cu cele din Cinci săptămâni în
balon de Jules Verne, dar mai puțin verosimile,
de fapt, în mod intenționat neverosimile, ca în
orice poveste.
Istorisirea este atrăgătoare datorită și ideii
ingenioase a lui Stelian Țurlea de a-l prezenta
pe Daniel, personajul său predilect din alte cărți,
„un băiat de nouă ani, voinic, tuns scurt, cu un
nas mic și cârn”, străduindu-se să... intre și el în
poveste, împotriva dorinței autorului.
în Virusul mileniului (București, Ed. Fundației
Pro, col. „Cartea copilăriei”, 2000), simpaticele
personaje străbat întreaga lume în căutarea
„virusului mileniului”, pe care vor să-l nim-
icească pentru a salva umanitatea de un mare
pericol, cu atât mai mare cu nimeni nu și-l
reprezintă clar. De altfel, nici inamicul public
nu are identitate: „Nu știe nimeni nici măcar
cum arată, dacă e mic sau mare, scund sau
înalt, slab sau gras, rotund sau filiform, ca o
bilă sau ca un băț, cu brațe, crengi sau frunze
sau neted ca o foaie de hârtie, cu ochi sau fără
ochi, cu limbă sau fără limbă, cu voce sau fără
voce, alb sau negru, colorat, sau străveziu, plin
sau gol, urât sau frumos, luminos sau întunecat,
tânăr sau bătrân.”
Descifrăm aici (noi, maturii) o fină comedie a
psihozei care a cuprins umanitatea la sfârșitul
mileniului doi. De altfel, în general, cărțile pen-
tru copii ale lui Stelian Țurlea se adresează și
maturilor, prin discreta și prietenoasa satiră de
moravuri din subtext.
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
19
Black
Pantone 253 U
19
Black
Pantone 253 U
poezia
Vintilă Ornaru
(1927 - 2013)
Iubirea e o pasăre
Iubirea e o pasăre zurlie,
Nu știi cînd vine și nu știi cînd pleacă...
Te ține într-o nemiloasă joacă,
acum e-a ta, acum o vezi că nu e!
Cînd o răsfeți e mută și posacă
și rece ca o iarnă plumburie...
Cînd dur te porți cu ea se face vie
și-n cîntece nebune te îmbracă!
Iubirea e o pasăre ciudată...
Am hotărît asemeni unui rege
Să fie din regatu-mi expulzată!
O, de atunci tot sper neghioaba lege
Să fie cu trufie încălcată.
Păsări mai vin, zurlia niciodată!
Desigur
Desigur vom muri și noi, a moarte
Miroase carnea noastră chiar de prunci...
E-o lege-a firii, asprele-i porunci
Ne urmăresc ca lupii de departe!
Oricît de-ngrozitor ți-o fi în munci,
hulită de-ți va fi ilustra carte,
încrede-te în tine și te-mparte
ca soarele și-n munți și-n văi adînci!
Nu lăsa viermii să te cotropească
’nainte de-a intra în slujba lor...
Alungă-i cu o faptă omenească,
Din șopru scoate plugul în ogor
ca-ncremenirea-n veci să te găsească
împovărat de munci de viitor...
Am un sertar
Am un sertar cu fel de fel de gume
Capabile să șteargă-orice greșeală,
Comisă cu creionul, cu cerneală,
Ori mai știu eu cu ce destin anume...
C-o gumă aș putea, fără-ndoială,
Ca din așa cum trec acum prin lume,
Să m-anulez și să-mi găsesc anume,
Mai de temut sau de mai mare fală...
C-o gumă doar, vă jur, îmi stă-n putință
Să mă ucid și să mă nasc din nou...
Dar dac-a doua oară-aș lua ființă
Tot celui care sînt m-aș vrea ecou;
Mustang ne-ngenunchiat de umilință,
De-acest teribil și nedemn lasou...
Tristețea, bucuria
Tristețea, bucuria-n mine-s una;
Se luminează hohotind în taină
Și-n garderoba sufletului haină
Pe trupul lor găsesc întotdeauna!
Mă bîntuie îngrozitoare spaimă,
Adîncă, nesfîrșită, ca furtuna,
Cînd nu-și arată chipul clar niciuna
Ci-n bîlbîieli își trec pretinsa faimă...
La amîndouă le cunosc făptura,
Încrîncenarea, grava-nțelepciune,
Și dacă una-și sclifosește gura
Ori alta pe tăciuni mai mult mă pune,
Le sudui grav pînă-și găsesc măsura;
Domneștile, străvechile cutume!
Cred că
Cred că vreun străbunic mi-a fost ienupăr
Ori vreo bunică răbdătoare tisă
Că prea și peste regula admisă
Mi-a fost ades îngăduit să sufăr...
Pornit dintr-o asemenea premisă
Mă mir cum de mai am surîs de nufăr
Și dacă-l pierd, fac eu ce fac și-l cumpăr
Cu o dezinvoltură serenisă!
Așa cum cred că sînt, mă țin în stimă
Și nu-mi blestem părinții, nici destinul.
Din toate răzvrătirile de climă
Ies luminos, ca din furtuni, seninul;
Nu mă desțară niciun vînt din vatră,
Ca brazii-am rădăcini înfipte-n piatră.
Măi, vinule
Măi, vinule, mi-ai fost prieten, frate,
poate mai mult decît atît: părinte!
Cînd mut eram mi-ai dăruit cuvinte,
fără-adăpost fiind, mi-ai dat palate...
Din tine frumusețea mea descinde:
tu mi-ai desvăluit cu bunătate
candori în inimi roase de păcate
și m-ai făcut să văd în ele Sfinte!
Dar cîte-odată, ca o vulpe hoață,
mi-ai sugrumat cocoșii la beție
și m-ai secătuit, absurd, de viață
în clipele de rară bucurie...
De ce-ai făcut-o, cîrja mea drumeață?
- „Pesemne din prostească gelozie!”
Într-un amurg
Mă rătăcesc cu Georges - Vergiliul meu -
Într-un Paris menit de rele zodii
Să vîndă-n veci, ascuns în miez de rodii,
Veninul dezolării lui Orfeu.
Vintilă Ornaru
lată-l pe zeu în frac pe gustul modii,
Gonind precum o flacără, mereu,
Pe străzi uitate-n iad de Dumnezeu,
După-o iubire ce-i vorbește-n dodii...
Într-un amurg pe-o stradă-ngenunchiem,
Castanii cîntă trist un recviem
Și Georges mi-arată-un felinar banal:
„Aici și-a scris ultimul vers Nerval!...”
Și-o mare umbră piere pe o poartă,
Etern tîrînd, cu ea, o liră spartă...
Caii mi-au fost și-mi sînt
Caii mi-au fost și-mi sînt prieteni buni...
Un cal, la Perși, m-a-nscăunat ca rege,
Un altul, în pustiuri tuarege,
M-a scos din ghiare de șacali nebuni...
De multă vreme calul mă protege...
Credința-n el mă scoate din genuni,
Tot el mi-aduce-ai soarelui păuni,
Iubirile, tot el mi le alege!
Tot el mă ține la Paris de-o lună
Pe-ovăzul lui ales, ca de cristal...
Cu el beau Beaujolais și împreună
Cu el trăiesc ca într-un carnival!
Și calul nu își vrea nicio cunună!
Lăsați-mă, vă rog, să cred în cal.
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opinii
Cine conduce România?
■ Petru Romosan
Iată întrebarea care ți se pune în orice întîlnire
cît de cît semnificativă cu străinii, fie ei
potențiali investitori, ziariști, scriitori sau
oameni doritori să înțeleagă ceva din țara asta
ciudată de la margine de continent : cine conduce
România ? Preferi să răspunzi evaziv. De fapt, n-o
mai conduce nimeni de multă vreme. Pentru că,
într-adevăr, România seamănă cu un vapor în
derivă pe o mare învolburată - criză economică,
politică, morală, poate chiar criza finală a unei
națiuni. Gălăgie, haos, furt generalizat,
debandadă, impostură, minciună, amatorism și
vorbe, foarte multe vorbe. Cine este acest nou
„Ceaucescu” al vostru, acest „Bashescu”? Ce să le
raspunzi fără să-ți vorbești țara de rău! Și totuși,
pentru noi, românii, lucrurile sînt destul de
simple. Ca și Cuba fraților Castro - doi
octogenari cu un picior un groapă -, România e
condusă de o gerontocrație care are toate
motivele să rămînă invizibilă.
Mulți pictori folosesc, după o anumită vîrstă,
culori din ce în ce mai țipătoare, devin involuntar
niște „foviști”. Pentru că nu mai văd bine, dar vor
să retrăiască senzațiile pe care li le procura arta
lor cînd erau mai tineri și în plină forță. Paleta
unui pictor de peste 80 de ani poate fi la fel de
stridentă ca aceea a unui copil, dar fără
Doczyne Berde Amal
Pârâu la Aiud - detaliu (1926), Colecție particulară Budapesta
ingenuitate infantilă și, de multe ori, de un vădit
prost-gust, de un kitsch evident. Urmăresc
fenomenul de peste 30 de ani cu amuzament, dar
și cu tristețe. Sic transit... La fel, invizibilii
gerontocrați români lucrează cu un material uman
prea de tot vizibil, țipător, vulgar, simplist :
Traian Băsescu, Elena Udrea, Marian Vanghelie,
Dan Diaconescu, Gigi Becali, pînă nu demult
Corneliu Vadim Tudor etc. Aceleași preferințe
marcate de senectute le au și pentru ziariști,
teleaști, comunicatori. Bogdan Chiriac, de pildă,
atinge perfecțiunea : rotund, mare, în tușe groase
și directe, fason „să fim sinceri”, inofensiv, copil
bătrîn, om de încredere, recunoscător, bine
crescut și bine informat, și cu sare, și cu mac, și
pentru, și contra, și aici, și acolo, este idealul
purtător de cuvînt al dictaturii invizibile. Dar nici
Ion Cristoiu nu e de lepădat : azi aici, mîine-n
Focșani, cu sentința care înlocuiește orice analiză,
ca la Traian Băsescu sau ca la Ion Iliescu, capabil
să susțină orice și contrariul său, fără dureri de
cap sau drame de conștiință. Artiștii și scriitorii
preferați de sfatul bătrînilor sînt tot din categoria
„mare public”, ființe simple, senzații imediate -
de la Stela Popescu și Arșinel la Adrian Păunescu,
Sergiu Nicolaescu etc., etc.
Dar să revenim la exemplele principale :
Traian Băsescu și Elena Udrea. Nu vi se pare
ciudat cît de mult seamănă cei doi, pînă la
caricatură, cu Odiosul și Sinistra? Ca la fabrica de
mașini de cusut de la Cugir, oricum ai asambla
piesele, tot kalașnikov îți iese. Și ca în expertiza
tablourilor: dacă Traian și Elena seamănă atît de
bine cu Nicolae și Elena, n-or avea ei același
„autor”? Cine sînt deci vîrstnicii păpușari
invizibili? Ei sînt foarte greu de localizat fie și
pentru că România are aproape 800 de generali,
iar coloneilor și locotenent-coloneilor cred că li s-a
pierdut șirul. Și, în plus, cine nu e băiat sau fată
de general dintre cei pe care-i vedem peste tot în
rîndul din față?
Bunicuții nu mai au nevoie de șosele pentru
că nu prea circulă. Ei nu au nevoie nici de școli
de ținută pentru că nepoții lor, oricum, sînt
trimiși la marile universități, mai ales americane.
Deși bătrîni și bolnavi, gerontocrații băștinași nu
au nevoie nici de spitale performante. După cum
s-a văzut, în frunte cu președintele lor vremelnic,
preferă Viena sau alte capitale vestice. Și dacă ei
nu au nevoie nici de șosele, nici de școli, nici de
spitale, nici de justiție, nici de media
independentă, nici de cultură, restul populației n-
are altă soluție decît să se alinieze. Doar n-o să-i
deranjăm pe binefăcătorii noștri !
Cine conduce România? Despre clasa politică
nu e mare lucru de spus. E destul să ne uităm
spre Parlament. Pînă ieri majoritățile fiind foarte
fragile, ordonanțele de urgență l-au ridiculizat.
Acum, o majoritate zdrobitoare face opoziția
ridicolă, iar această majoritate, ca în vremurile
bune, poate hotărî orice, oricît de aberant, la o
comandă invizibilă, imposibil de demonstrat,
imposibil de probat.
în 1988-1989, singurele comparații pertinente
pentru Ceaușescu și clica lui erau Coreea de Nord
a lui Kim Ir Sen și Cuba lui Fidel Castro. Cu
toate aparențele schimbărilor revoluționare
începute în iarna lui 1989, nucleul puterii de la
București nu a fost dislocat. Clasa dominantă s-a
îmbogățit nemăsurat și și-a adăugat pe față lumea
interlopă, pentru că interlopii o slujeau încă
dinainte de 1989 : informatori la Miliție și la
Securitate, furnizori de valută sau de produse
rare. Oligarhia comunistă și-a mai modificat
gusturile, occidentalizîndu-le, a acceptat să joace
tontoroiul democrației - dacă trebuie, trebuie ! -
și, mai ales, a îmbătrînit. Dar puterea ei de tip
democrație populară, dictatura proletariatului,
dictatură pur și simplu n-a cedat-o, și nici n-a
admis vreo modificare esențială în sensul vreunui
autentic proiect democratic.
O discuție serioasă despre Justiție
independentă, fără de care stat de drept nu prea
există, poate începe doar de aici. De la
recunoșterea puterii deținute de o gerontocrație
invizibilă, moștenitoare ilegitimă a României
comuniste, țară furată românilor încă din 1945.
Cine conduce deci România? Aceiași !
(Text preluat de pe blogul Editurii Compania)
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
21
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
diagnoze
Dincoace de noul conformism
Andrei Marga
După cum se știe, reflecția lui Max Weber,
mereu preocupat să explice și să înțeleagă
societatea modernă, a înaintat uneori până
la anticiparea tendințelor. în Die protestantische
Ethik und der «Geist» des Kapitalismus (1905-
1920) el ne-a lăsat imaginea tulburătoare a
„carcasei tari ca oțelul (stahlhartes Gehause)” a
supunerii, în care societatea modernă va intra:
bunurile exterioare ale acestei societăți, produse
prin mecanismele proprii, vor câștiga „putere
asupra oamenilor ca niciodată în istorie” (Max
Weber, Schriften 1894-1922, Alfred Kroner
Stuttgart, 2002, p.224). Asceza, care a jucat un
rol crucial în geneza modernității, nu va mai fi
necesară pentru punerea în mișcare a producției.
Pe de altă parte, „ iluminismul (Aufklarung) pare
să fi pălit (im Verbleichen) și, ca o fantomă a
conținuturilor de credință religioasă de altădată,
ideea datoriei profesionale (Berufsethik) se
stinge”. Chiar și acolo unde motivarea religios-
etică a fost mai mare, societatea capătă caracter
agonal, din care se alimentează ceva analog
competiției sportive. „Specialiști fără spirit,
oameni ai satisfacției fără inimă: acest nimic se
formează pentru a ocupa o treaptă niciodată
atinsă de umanitate” (ibidem, p.225). Max Weber
nu s-a hazardat în a pretinde vreo certitudine, dar
a înclinat să dea credit acestei alternative de
evoluție a societății moderne.
Putem discuta dacă anticiparea lui Max Weber
s-a confirmat. în fapt, a mai rămas, totuși, loc
pentru comunicare și democrație în societate,
ceea ce ne îndreptățește să spunem că ilustrul
sociolog a captat în diagnoza sa dramatică doar
tendințele rezultate din dinamica economiei
bazate pe profit. Pe acestea, însă, să recunoaștem,
le-a sesizat cu o perspicacitate rară. Patru decenii
mai târziu, printr-o interogare de și mai largă
respirație filosofică a soartei iluminismului,
Horkheimer și Adorno (Dialektik der Aufklarung,
1947) aveau să sesizeze în profunzime cum, din
înseși „prescurtările (Verkiirzungen)”
iluminismului, avea să rezulte convertirea acestuia
dintr-un mijloc de emancipare a oamenilor într-un
instrument de dominație.
Dar nu urmărirea noului rol preluat de
iluminism în societatea modernă ne interesează
aici, ci schimbarea intervenită ulterior, chiar
înăuntrul tematizării maxweberiene. Nu numai că
asceza și-a încetat rolul motor în economia
modernă, nu numai că aceasta a trecut în seama
competiției de pe piețe ca principal motor
propulsor, dar chiar hedonismul a devenit
mecanismul dinamicii sociale. De la Giles
Lipovetsky (L’ere du vide. Essai sur
l’individualisme contemporain, 1983), la Hans-
Joachim Maaz (Die narzisstische Gesellschaft. Ein
Psychodiagram, 2012) s-a strâns o argumentare
bogată ce atestă univoc faptul că s-a ajuns în
situația în care individul este solicitat să se asume
pe sine în mod nelimitat de însăși societatea ce
vrea să-l integreze. Nu ar mai fi nevoie de
socializare prin mecanismele economiei, dreptului
și educației; ar fi suficient de acum să se
stimuleze pulsiunile și pornirile de orice fel ale
individului,
A fost mereu o figură de gândire ce a
impresionat gânditorii, de la Hegel la Fukuyama:
atunci când indivizii se pot asuma nelimitat pe
sine, se încheie istoria luptei pentru libertate cu
triumful deplin al acesteia. Cu alte cuvinte, am
asista la „sfîrșitul istoriei”. Or, astăzi, odată cu
trecerea pe scară tot mai mare de la „guvernare”
la „guvernanță”, comunitățile și indivizii au
prilejul asumării de sine - cel puțin așa arată
aparențele - și se pot instala într-o realitate nouă,
acceptabilă și acceptată. Nu ar mai fi cazul
schimbării ei. Totul este ca de acum să fie
exploatate posibilitățile ce stau la dispoziție într-o
lume în fine pacificată și permisivă pentru
inițiative. Realismul poate să devină, fără nicio
reținere, conformism.
Conformism numim acele situații și, corelat,
atitudini prin care oamenii tind să nu mai
sesizeze limitele și, cu acestea, istoricitatea
organizărilor, reperelor, criteriilor de evaluare
actuale, ci le iau drept realitate definitivă. Sau se
lasă târâți de ele de parcă acestea ar fi adevărul
ultim al istoriei! O astfel de situație se trăiește
astăzi odată cu extinderea „guvernanței” pe seama
„guvernării”. Indicatorii noului conformism sunt
deja mulți și se lasă reperați pînă și pe planul
limbajului conceptual în care se vorbește și se
gândește.
în economie, se consideră că ceea ce numim
„capitalul financiar” este cheia hotărîtoare a
dezvoltării. Competiția pe piață este luată drept
cadrul exclusiv al recunoașterii valorii, valoarea de
schimb surclasând mereu valoarea de
întrebuințare. Dezvoltarea economică este făcută
dependentă de restructurări, care înseamnă, în
primă linie, trimitere în șomaj și calmarea
creșterilor salariale și a pensiilor. Se crede că orice
creștere economică vine după austeritatea
bugetară, iar echilibrul bugetar este sacrosanct,
chiar dacă este realizat la un nivel jos.
în politică, scade dezbaterea publică, deciziile
se personalizează cât se poate de mult, iar
politica este înțeleasă mai curând ca aranjare de
grupuri, decât ca rezolvare de probleme în interes
public. Se promovează mitul uzării vechilor
partide și al nevoii de partide noi, populare, care
este dublat de mitul după care tinerii ar putea
Thorma Janos
Sfințirea pâinii la Paști (1912) Muzeul Thorma Janos, Kiskunhalas
gestiona mai bine statul, încât confuzia de valori
este dusă până la ultimele consecințe.
în administrație, se dă prevalență așa
numiților „manageri”, fără a se chestiona
capacitatea acestora de a rezolva problemele de
viață ale oamenilor. Decența se înlocuiește cu
cinismul, răspunderea personală este diluată, fiind
transferată procedurilor. Pe măsură ce se urcă în
ierarhiile administrative, adeziunea la valori scade.
Justiția se reduce la ceea ce se pronunță în
tribunale pe baza unor legi cu valabilitate mai
mult contextuală, ce se modifică frecvent, odată
cu ascensiunea la decizie a unui alt grup. Buna
credință a intrat în criză, iar continua calculare
pentru a stoarce avantaje în situația dată trece
drept înțelepciune.
în cultură, competențele devin ținta exclusivă
a formării, iar știința este confundată cu ceea ce
se publică. Nu mai contează gândirea, ci
inteligența (la noi „istețimea”) descurcării în
situație. Nu mai au importanță convingerile, ci
aranjamentele cu cei cu care intri în contact. Nu
mai impresionează omul aflat în stare critică, ci
calitatea socială a aceluia. Se trăiește continuu în
prezent, viitorul devenind o dimensiune vagă.
Toleranța față de a nu face nimic sporește. Se știe
că „regele este gol”, dar fiecare se mulțumește cu
sentimentul că știe aceasta. „Minciuna de sine”
este asumată aproape cu voioșie, în caz de criză
apelându-se la „terapeuții” ce proliferează în varii
domenii. Falsificarea mediatică, în numele luat în
deșert al libertății de opinie, și, în același timp,
falsificarea oarecum pretențioasă, prin
conceptualizări ce se autoîntitulează „științifice”,
se extind nestingherite de critici.
La acest nou conformism - care sintetizează în
societatea modernă tîrzie dificultățile semnalate
ale vieții (deopotrivă în economie, administrație,
drept, politică, cultură) - este de găsit acum
alternativa, începînd cu alternativa conceptuală. El
este parte a ideologiei dominante astăzi, încît
trecerea dincoace de acest conformism presupune
o deschidere mai amplă de noi orizonturi de
gîndire, la care filosofia este din nou solicitată.
(din volumul Andrei Marga, Guvernanta și
guvernarea, în curs de apariție)
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
showmustgoon
Recuperarea lui Hippothales
Oana Pughineanu
In zilele acestea de semi-vară clujeană (mie mi-e
încă frig), alungite ca un machiaj scurs și
rostogolite ca un scroll inutil, interminabil, în
tăceri care te absorb ca o sugativă, reducându-te la
un amețitvoiajorprintremegabiții care
înfulecămajoreleprobleme ale lumii (foametea,
stânga din dreapta, dreapta din stânga, cine cu cine
mai face copy-paste și de ce) m-am gândit să scriu
despre prietenie. în general, de-a lungul anilor am
scris despre lucruri „imposibile” precum lenea,
tăcerea, plictiseala, prostia, ratarea, blândețea,
singurătatea etc. Imposibile pentru că ele aparțin
unui univers care ar putea fi catalogat drept
„solipsist” (deși, e vorba de unul monadologic),
pentru că ele izvorăsc din acel „corp condamnat la
imaginar”, învălmășind senzații cu idei primite de-a
gata, pentru că nu fac parte din acea lume greacă
ce bântuie cultura noastră cel puțin într-o formă
nostalgică. Revenim mereu la ea (sau eu, cel puțin,
o fac tot mai des) ca la exponatul preferat dintr-un
muzeu, admirând încă acei este și nu este
solidificați, de dragul logicii și al unei anumite
concepții despre demnitatea umană, fără nicio
posibilitate de a-i negocia, de a-i alungi într-o
gâlceavă comunicațională nesfîrșită.
M-am gândit că poate, de dragul acestei veri
care rulează încet și zdrobitor ca zalele rotitoare de
tanc, ar trebui să-mi încerc forțele și cu subiecte
care, la fel, combină idei primite de-a gata tot cu un
corp imaginar, dar care presupun o „deschidere”, îl
presupun pe celălalt și pe Celălalt, prezent și
Fabulat. A vorbi despre prietenie e cu atât mai
dificil, cu cât ea este legată de stabilirea unui soi de
echilibru, de armonie între subiecți care nu se
canibalizează nici conform unor rețete mai mult
sau mai puțin romantice sau pornografice de
consumare a excesului amoros și nici nu eșuează
într-o totală lipsă de percepție a Chipului. Prietenia
este un subiect atât de delicat și important în
același timp, încât, nu numai că e legată de
nașterea filosofiei, dar este iremediabil prinsă între
pârghiile Răului și Binelui. în Lysis, Platon trebuie
să pună în mișcare tot universul pentru a spune
ceva despre prietenie, într-un dialog în care Socrate
se declară „amețit de dificultate”, un dialog care se
termină cu eșecul de „a spune ce este prietenia”.
După o anevoioasă maieutică pe care unii au
catalogat-o drept sofistică, aflăm că prietenia este
posibilă în lume doar dacă admitem grade diferite
de rău, de la cel care posedă (și care ucide, mai
inainte de orice, dorința), la cel care este un impuls
pentru căutarea binelui. însă, în mod și mai
profund, atât de profund încât pare nejustificat,
Platon are nevoie să facă din dorință un soi de
unealtă neutrăi pentru a salva prietenia („...dorințele
care sunt nici-bune-nici-rele, vor dăinui chiar dacă
dispar lucrurile rele”) sau, mai degrabă, pentru a o
putea purifica de necesitatea răului ca prim motor,
cel puțin în lumea ideală. Căci odată Binele atins,
prietenia ar deveni inutilă. Binele, asemeni Răului
ar avea același efect aneantizant asupra prieteniei.
Binele pentru că este întreg, autosuficient, iar Răul
pentru că, în extremis, nu este. Ajungem la
momentul în care, pentru a putea susține
posibilitatea prieteniei, însuși Binele trebuie puțin
„ciuntit”, devenind ceva care se joacă între apropiat
și asemănător. Binele ne este apropiat conchide
Socrate, doar pentru a continua să fie nelămurit.
Poate nicăieri nu iese mai mult în evidență decât în
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
Lysis greutatea de a putea susține logic o relație
armonioasă între indivizi (nu între forme și idei)
aflați pe trepte diferite în drumul către „ordine” (și
cum s-ar putea măsura oare gradul lor de apropiere
de Bine?). De fapt, cum poți susține o relație de
echivalență și echilibru într-o lume ierarhic
ordonată, decât impunând o „tiranie” a familiarului,
a „apropierii prin suflet, prin vreo înclinație
sufletească, prin obiceiuri sau chip” și presupunând
din start ca fiind pe același palier, vârsta, rangul și
averea prietenilor? Cred că această imposibilitate (și
chiar necesitatea) de a fixa altfel treptele
intermediare ale realității, ale nici-bunului-nici-răului
și a atracției dintre cele nici-bune-nici-rele îl duce pe
Socrate la eșec. Până la urmă, tot ceea ce poate să
facă este să constate prietenia dintre Menexenos și
Lysis și să-l excludă de la beneficiile prieteniei pe
Hippothales. Să-l excludă, în primul rând pentru
că-și idealizează prietenul asemuindu-l cu zeii,
pentru că nu are abilitatea de a-și „îmblânzi
vânatul”, ci din contră îl face mai greu de prins
prin uzul poeziei, dar spunând, în același timp,
”ceea ce spune toată lumea”. După cum observă
Noica, Hippothales e dojenit pentru că nu reușește
să înțeleagă că „obiectul dragostei tale, trebuie să fie
al dragostei tale, nu o ființă legendară”. Dar a-ți
găsi prietenul nu înseamnă doar a-l aproxima în
relația cu tine, ci a aproxima pe ce treaptă spre bine
vă aflați amândoi și, mai ales dacă vă aflați pe
aceeași treaptă. Un mic dereglaj, și globul de cristal
în care Socrate-i vede pe prieteni apropiindu-se de
dragul a aceea ce pot să devină se sfarmă. Peste tot
în Lysis, prietenia este legată de acest proces al
aproximării și cu greu putem să nu-i observăm
sterilitatea (și poate chiar o doză de „snobism”, de
cruzime a exclusivismului. Parcă mai înainte de
orice, prietenii sunt definiți prin apartenența la
același "club"). Prietenii nu par realmente să
comunice, în ciuda hârjoanei rivalităților permise.
Ca doi lujeri, cresc cu aceeași viteză, din același sol,
împărtășind aceleași caracteristici în virtutea unei
genetici obscure și a unei educații identice, dar nu
cresc împreună. Se pot oglindi sau identifica, se pot
chiar întrece ca între egali, dar nu împărtășesc decât
aceste imagini pe care și le trimit pentru
autoconfirmare. Aristotel a simțit poate acest
neajuns, această lipsă de intimitate între prieteni și
a mutat datele problemei: dacă prietenii la Palton
nu făceau decât să-și reconfirme gradul de ființă
prin jocul de oglinzi făcut posibil prin apartenența
la o anumită comunitate, Aristotel vede în
comunitate posibilitatea unei comuniuni speciale,
ca „mod de a participa la conștiința de a exista a
prietenului nostru”. Pentru Aristotel, prietenie
înseamnă a simți față de celălalt ceea ce simți față
de tine. Mai înainte de orice, identitatea acestei
simțiri (aisthanetai) și nu o aproximare în termeni
de familiar și asemănător face posibilă prietenia
întemeiată pe virtute (pe lângă cea întemeiată pe
utilitate sau plăcere). în plus, prietenia face „ plăcută
conștiința existenței prietenului” (s.m.). Ceea ce este
important, după cum observă și Agamben, e faptul
că Aristotel deduce posibilitatea prieteniei din
senzația ființei pure. Cu alte cuvinte, îl simți pe
prieten la fel cum îl simți pe „a trăi”ii. Comunitatea
există mai degrabă (pentru cei virtuoși, specifică
Aristotlel) pentru că noi putem con-simți, și nu
invers.
Cu siguranță, trecuți prin scepticisme moderne
și postmoderne găsim dificil de acceptat un astfel
de apriorism (atât de greu de demonstrat chiar și
prin cazne fenomenologice). Metanarațiunile au
ținut la un loc „ființa” reușind să o facă mereu,
într-un final, identică cu sine. Vedem cum, și în
acest caz, al prieteniei, ceea ce o garantează este
spectrul lui Același, fie plasat într-o ordine a
comunității, fie într-o intimitate a comuniunii (o
intimitate care, din nou, nu este construită în
relație de subiecți, ci este mai degrabă consecința
modului în care ființa se dispune în lume). Cel
puțin pentru greci, prietenul nu este un Celălalt. Și
a devenit cu greu un Celălalt. Pentru asta stă
mărturie o întreagă istorie.
Dacă ar fi să mai păstrăm ceva din
înțelepciunea vechii filosofii ar fi poate tocmai
decuparea prieteniei de excesul amoros iluzoriu,
care funcționează, cel puțin de la romantici și
precursorii lor după celebra formulă a cristalizării.
Grecii știau că prietenia din virtute (în sine) are
nevoie de o anumită doză de „realitate”, într-atât
încât să devină grijă, dar nu într-atât încât să devină
loialitate medievală picată în oportunism. Pe la
1180, con-simțirea aristotelică suferă serioase
"alterări” dacă e să ne luăm după Peter din Blois,
arhidiacon de Berlin: „Nu sunt prietenii mei sinele
meu lăuntric, pe care-l prețuiesc și care are grijă de
mine într-un dulce negoț al slujirilor, într-o
identitate a afecțiunii?”.
Cu siguranță, genul de idealitate pe care forma
de prietenie greacă o presupune găsește cu greu
ecou într-o lume lipsită de „exterioritate” (o formă
oareșicare de transcendență). Acel Bine vizat de
prietenie, acea con-creștere spirituală întru
înțelepciune și, finalmente, întru Idee riscă să sune
anacronic. Nu m-aș erija într-un discurs apocaliptic,
care să văduvească de impulsuri spirituale omul
postmodern și mai tinerele generații, dar cu
siguranță, prietenia nu se mai susține pentru a viza
ceva ce depășește ființa prietenilor. îmi pare că
prietenia este legată acum, mai mult decât oricănd
de o formă, oarecum disperată, de petrecere a
timpului. Trăim într-un mare cub rubic al muncilor
și zilelor, pe care de mici trebuie să învățăm să-l
mânuim (de la interviul pentru admiterea la
grădiniță, mai nou), dedicându-ne cv-urilor perfecte
și punctajelor care ne atestă existența, al
birocrațiilor care deși sunt din ce în ce mai
inventive (veritabile pagini de proză SF), practic, ne
„devirtualizează” viitorul, reducându-l la moduri
disperate de a găsi cea mai optimă cale de trecere
de la piața muncii la „pachetele de pensii” (o
ultimă testare a abilității de a ne transforma fiecare,
în parte, în propriul „produs verde”iii). Prietenia,
dacă e să ne luăm după unele constatări
sociologiceiv, pare să fie un soi de emolient, de
ședință gratuită de psihanaliză menită să ne
ajusteze o imagine de sine șchiopătândă, care s-a
împiedicat, nu a rulat bine pe/în fațetele cubului
rubic. Jonglând cu nevoia noastră sentimentală de
comunitate și necesitatea de a ne integra anonim-
funcțional în societate, prietenii performează parcă
niște ședințe de spiritism, în căutarea unui așa-zis
eu al nostru sau al lor, pierdut, uzurpat, dar care își
va reveni la maxima capacitate cu ajutorul câtorva
egomasaje bine plasate. Folosim pritetenii pentru a
ne rebranșa la "sistem” sau la realitate (ca fiind
ceea ce rezistă voinței noastre) sau, din contră,
pentru a-l eluda într-un evazionism mai mult sau
mai puțin copilăresc unde prietenul este un
partener de loisir, un must have pe lângă toate
ustensilele producătoare de plăcere (fie că e vorba
de „trusa de picnic”, trusa de prim ajutor, paletele
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
de badmington sau nevoia de a regăsi pe peretele de
facebook sau messenger un emoticon prefabricat,
expeditiv și oarecum alegoric. Smile-un simple, pline
de candoare, smile-uri care rânjesc comprimând
ambivalențe mai mult sau mai puțin abisale, smile-
uri care te pupă cu buze stilizate, oscilând intre
Betty Boop și starurile porno. Până la urmă te
mulțumești și cu atât. începi să semeni din ce în ce
mai mult cu Mr. Bean care se bucură când primește
la întoarcerea în Europa o felicitare pe care și-a
trimis-o din America. Te calmezi cu refresh-uri și cu
senzația, corect identificată teoretic, ca spectrală, că
trăiești un secret, fără intimitate și o intimitate fără
secrete.
Asta e tot? Probabil că nu. Cu siguranță nu.
Prietenii pot scăpa de fatalitatea lui Același care în
zilele noastre funcționează după formula "seducției
isterice", masculine și feminine, un soi de cristalizare
photoshopată și "ajutată" masiv de modelele de
consum care exclud orice stranietate a celuilalt.
Prietenia poate scăpa de "producția Altului", ca
femeie sau bărbat ideal, ca formă de autoerotism
mascat, ca "invenție isterică a celuilalt sexual ca frate
sau soră geamănă"v. Prietenul poate să nu fie un
mulaj turnat peste dorințele noastre, la rândul lor,
turnate. Poate să nu fie un simplu PR de buzunar.
Aș vedea în prezența lui o invitație la alterarea de
Thorma Janos și
colegii, discipolii săi
(urmare din pagina 36)
generale anuale ale Societații Pictorilor din Baia
Mare și expozițiile colective ale comunității, la
care au luat parte printre alții: Ferenczy Noemi,
Ziffer Sandor, Krizsan Janos, Mikola Andras, Ratz
Peter, Kâdâr Geza. Cu ocazia expoziției de la Cluj
trebuie să prezentăm succint relația Coloniei de
Pictură din Baia Mare cu instituțiile de artă și
viața artistică din părțile ardelene. După Primul
Război Mondial aceste relații au devenit mai
importante și din ce în ce mai intensive, moment
când Baia Mare a fost orașul cel mai apropiat,
unde studenții ardeleni au putut să beneficieze de
îndrumări artistice într-un sistem de învățământ
tradițional, cu funcționare permanentă.
Acs Ferenc și Papp Gabor au fost primii dis-
cipoli clujeni, care au ajuns la Școala de la Baia
Mare. Ei au sosit împreună cu studenții lui
Hollosy Simon, direct din capitala bavareză,
Munchen. Papp Gabor era mai atras de persoana
lui Thorma, fascinat fiind de creațiile monumen-
tale și personalitatea deosebită a maestrului.
Astfel, nu este întâmplător faptul că el a fost per-
soana, care l-a călăuzit pe Thorma la Cluj, când
pictorul vroia să se documenteze la Muzeul
Relicvelor din 1848, în vederea detaliilor privind
pictura sa istorică: 15 Martie. Studenții români și
maghiari au început să frecventeze într-un număr
mai mare Școala din Baia Mare, după ce Thorma
a acceptat conducerea taberelor de vară ale acade-
miilor de artă din țară. Această parte a activități
pedagogice a lui Thorma reprezintă perioada din-
tre 1919 și 1927. Era o muncă eroică, ținând
seama de faptul că evidențele școlii din aceea
perioadă prezintă chiar și 100-150 de discipoli
anual. Au sosit aici studenții academiilor de artă
din București, Iași, Chișinău. Mulți dintre acești
studenți au devenit mai târziu personalități renu-
mite ale artei românesti, cum ar fi: Marcel
Olinescu, Romulus Ladea, Tzony Miltiade, Elena
Chiffa, Alexandru Ciucurencu, Octavian
Angheluță, Arnold Cecinschi, Lucian Grigorescu,
Traian Bilțiu-Dăncuș, Maria Cabadaiev. Apoi,
sine. O recuperare a lui Hippothales. Cu siguranță
nu va duce la Cunoaștere sau la Lumea Ideilor.
Prietenul este un martor al tristeților și bucuriilor de
a înlătura destine. Este privirea care te confirmă fără
să te comprime. Nostalgie a privirii materne
însoțitoare într-un infinit stadiu al oglinzii sau nouă
formă de spectralitate? Despre toate acestea și multe
altele, într-un episod viitor, post-estival.
Note:
iîn concepția greacă dorința este fatalmente legată de
lipsă. Nu are valențele destabilizatoare și antagonice pe
care modernitatea i le atribuie și, nici pe departe, pe cele
dizolvante și schizoide ale postmodernității.
ii"Nu există aici nicio intersubiectivitate - această
himeră a modernilor -, nicio relație între subiecți: mai
degrabă ființa însăși e împărțită, e non-identică cu sine,
iar eul și prietenul sunt cele două fețe - sau cei doi poli -
ai acestei împărtășiri", Giorgio Agamben, Prietenul și alte
eseuri, traducere de Vlad Russo, Humanitas, 2012, p. 18.
iiiProbabil cititorii mai tineri nu cunosc proveniența
expresiei pe care o folosesc. Ea face referire la filmul
Soylent green, 1973. Filmul imaginează o lume suprapo-
pulată, în imposibilitate de a produce hrana "adevărată"
decât ca produs de lux. Celebrul produs verde aruncat
maselor de înfometați este de fapt, o reciclare a
cadavrelor umane.
iv „Graham Allan și Rebecca Adams: prietenii noștri,
după înființarea Școlii de Arte Frumoase din Cluj,
în anul 1925, studenții români și maghiari de aici
au urmat și ei aceeași cale, ca: Petre Abrudan,
Cornel Cenan, Tasso Marchini, Letiția Muntean,
Fulop Antal Andor, Bene Jozsef, Szervatiusz Jeno,
Mohy Sandor.
Acum, în cadrul acestei expoziții clujene în
ansamblul exponatelor - maestrul și discipolii săi -
prezentăm și din lucrările lor. Documentele
fotografice rămase din aceste perioade evocă
scenele corecturilor, grupurile de studenți din par-
cul coloniei, excursiile organizate pe Dealul
Florilor sau în meleaguri mai îndepărtate, cu
motive artistice spectaculoase. Figura maestrului
Thorma apare peste tot în aceste fotografii de
grup, cu părul lui cărunt, sau purtând palaria lui
de paie. Astfel apare și printre colegii lui de
colonie, corpul pictorului înălțându-se întotdeau-
na, atrăgând toate privirile.
Corespondența între Thorma Janos și
Inspectorul general de artă, poetul și politicianul
Emil Isac, documentează clar înțelegerea reciprocă
și apropierea socială dintre studenții români,
maghiari și alte naționalități, ce s-a realizat prin
creațiile în comun și excursiile, deplasările petre-
cute împreună. „Am organizat și excursii, unde
au fcst invitați tcți artiștii prezenți aici. Am reușit
să fac să se cunoască și să se împrietenească. Ăsta
a fcst cel mai important lucru, ce am putut rea-
liza pe tărâmul social." - relatează în 1924
maestrul băimarean lui Emil Isac, supraveghetorul
taberelor de vară ale studenților.
Acum este momentul, să prezentăm pe scurt
expozițiile care au dat prilejul, ca iubitorii de artă
din Cluj să cunoască măcar parțial arta lui
Thorma Janos. Pictorul nu obișnuia să organizeze
expoziții personale, dar el a trimis bucuros din
lucrările sale la expozițiile colective. La Cluj, în
primavara anului 1930, cu ocazia amplei expoziții
realizate din lucrările membrilor coloniei, a fost
văzută prima oară o colecție reprezentativă din
creațiile maestrului, retras deja din fruntea
coloniei. Expoziția, adevărat eveniment al
orașului, a fost organizată de pictorul Krizsan
Janos în Sala de sticlă a prefecturii. „Așa de
aproape se auzea mormăitul Săsarului - se entuzi-
asma autorul unei cronici a expoziției - parcă ar fi
în multe feluri, ne provoacă pretențiile și ne evaluează
revendicările, confirmându-ne tot timpul idenitatea struc-
turală și personală. Printr-o asemenea validare a sinelui,
semnificația prieteniei în zidirea cărămizilor construcției
sociale laolată poate fi ușor recunoscută. Le fel cum pri-
etenia dobândește caracteristicile factorilor culturali, eco-
nomici și sociali în care se formează, aceste legături sunt
la fel de semnificative în a ajuta la susținerea ordinii din-
tre factorii respectivi".
vCred că analizele lui Baudrillard în ceea ce privește
sexualitatea se pot aplica cu succes și altor roluri mai
mult sau mai puțin sociale, mai mult sau mai puțin fan-
tasmatice, pe care ni le asumăm: "Ceea ce se produce la
cotitura romantismului și a secolului al XlX-lea este
intrarea în joc a unei isterii masculine (...) Nu mai e
vorba în iubirea romantică, de a cuceri femeia, de a o
seduce, ci de a o crea din interior, de a o inventa, când
ca utopie realizată, ca femeie idealizată, ca star, încă o
metaforă isterică și supranaturală. Erosul romantic a
inventat printr/un întreg travaliu acest ideal de armonie,
de fuziune amoroasă - femeia ca resurecție proiectivă a
aceluiași -, artefact hărăzit de-acum iubirii, adică unei
practici a asemănării ideale a ființelor și a sexelor - con-
fuzie patetică înlocuind alteritatea duală a seducției", Jean
Baudrillard, Marc Guillaume, Figuri ale alterității, tradu-
cere de Ciprian Mihali, Paralela 45, 2002, p. 128.
undeva aici, în locul Someșului-Rece." în toamna
aceluiași an, la inițiativa pictorului Aurel Ciupe,
s-a organizat la Cluj expoziția colectivă a artiștilor
ardeleni români, maghiari și germani, unde
maestrul Thorma a fost reprezentat, de asemenea,
printr-o lucrare. în anul 1932 Thorma a participat
cu cinci picturi la expoziția colectivă clujeană,
organizată de Societatea Literară Reformată
„Karoli Gaspar". După decesul maestrului băi-
marean, în toamna anului 1938, văduva artistului,
Kiss Margit, a organizat o expoziție comemora-
tivă la Cluj, apoi la Budapesta.
Cu ocazia acestor expoziții, mai multe lucrări
ale lui Thorma au ajuns în posesia colecționarilor
clujeni, astfel au achiziționat lucrări: Diamant
Izso, celebrul colecționar din Cluj, Alexandru
Culcer, dr. Lusztig Jeno, și nu în ultimul rând
episcopul unitarian, Kiss Elek. Cinci lucrări din
colecția lui Kiss Elek sunt expuse acum, printre
care câteva capodopere din ultima perioadă de
creație a lui Thorma. Deține câteva din lucrările
maestrului și Muzeul de Artă din Cluj: un portret
de femeie și două schițe ale compoziției monu-
mentale 15 Martie.
Din presa și din memoriile ardelene se pot
spicui relatări interesante despre personalitatea lui
Thorma, anturajul atelierului său, aprecierile și
criticile privind creația lui artistică, pictura lui.
Tabery Geza, Komives Nagy Lajos, Tessitori
Nora, Vasarhelyi Z. Emil, precum și artiștii Mohy
Sandor și Szopos Sandor ne-au lăsat descrieri val-
oroase, actuale și azi despre Thorma, oferind
totodată informații despre situația coloniei de pic-
tură în perioada interbelică.
Se evidențiază din aceste relatări deosebitul
talent diplomatic al lui Thorma, cu care a reușit
să mențină în viață colonia și școala de pictură în
cele mai dramatice situații.
24
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
historia
Arheologia crimelor comunismului
Execuția lui Alecsa Bel din
satul Cufoaia, jud. Maramureș
Gheorghe Petrov
Mormântul lui Alecsa Bel. Vedere dinspre răsărit
Alecsa Bel a fost un român maramureșean
care s-a născut la 5 decembrie 1897 în
satul Cufoaia, o localitate situată în
apropierea orașului Târgu Lăpuș1. Fiul unor
oameni simpli, Iov și luliana, Alecsa Bel fost un
țăran agricultor care avea în posesie anumite
suprafețe de teren arabil, fânețe și pădure, o
batoză pentru treierat și multe animale2. A fost
căsătorit cu Susana, născută Latiș, împreună
având doi copii, Maria3 și Valer, în prezent
amândoi fiind decedați. Dintre urmașii direcți ai
defunctului astăzi sunt în viață doi nepoți, fiii
lui Valer, Mircea Bel și Dan Bellu, ambii fiind
domiciliați în orașul Tg. Lăpuș.
Alecsa Bel deținea o poziție de prestigiu în
sat, fiind un gospodar harnic și inventiv4. A fost
și cantor la biserica greco-catolică din sat, iar
datorită acestui lucru oamenii îi mai spuneau și
Diacul. A făcut politică liberală, iar între anii
1940 și 1946 a fost primar în comuna natală.
Datorită stării sociale, autoritățile comuniste l-au
catalogat drept chiabur. Pe fondul ascensiunii
Partidului Comunist, Alecsa Bel și-a manifestat
frecvent nemulțumirea față de noile stări de
lucruri din societatea românească în discuțiile
avute cu diferite persoane din comună și din
zonă. Delațiunile venite din partea unor
consăteni au făcut ca persoana lui Alecsa Bel să
intre în atenția autorităților, care l-au acuzat în
primul rând de răspândirea unor știri cu
caracter dușmănos, în principal fiind vorba de
sloganul „Vin americanii”. A mai fost acuzat și
de sabotaj economic, deoarece a fost denunțat
că în timpul campaniei agricole din vara anului
1948 nu a declarat cantitățile reale de cereale
treierate la batoza sa. Astfel, autoritățile
comuniste l-au învinuit că i-a favorizat pe
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
consătenii săi, care în acest mod au predat cote
mai mici de cereale către stat. Cunoscând faptul
că era supravegheat de Jandarmerie și
Securitate5, arestarea sa fiind iminentă, în
toamna anului 1948 Alecsa Bel și-a părăsit
gospodăria și familia, devenind fugar. A stat
ascuns prin pădurile și satele din zonă, fiind
ajutat de foarte mulți oameni. Autoritățile l-au
dat în urmărire, fiind organizate mai multe
acțiuni de căutare în Cufoaia și în satele de
unde proveneau informații despre apariția lui
Alecsa Bel. Acestuia i s-a intentat și un proces,
în cadrul căruia a fost judecat în absență de
către Tribunalul Militar din Cluj. Prin sentința
penală nr. 1748, emisă la începutul anului 1949,
Alecsa Bel a fost condamnat la un an de
închisoare corecțională și la plata unei amenzi.
Cu toate acestea, Alecsa Bel a refuzat să se
predea, alegând să rămână în continuare fugar,
sperând în schimbarea regimului politic din țară.
Se știe că a avut o armă militară pentru
autoapărare, însă nu a acționat niciodată, în
niciun fel, împotriva nimănui. De asemenea, nu
se cunoaște să fi avut legături cu grupările sau
organizațiile anticomuniste care acționau în acea
perioadă în zona Maramureșului. Această
situație a durat până în seara zilei de 24
decembrie 1949, în Ajunul Crăciunului, când a
fost capturat în propria casă, fără a opune
rezistență. Supravegherea în acea zi a locuinței
și a satului a survenit unor informații după care
Alecsa Bel urma să vină acasă de Crăciun. După
unele surse documentare, la acțiunea de
prindere a lui Alecsa Bel au fost mobilizați circa
20 de milițieni din cadrul Circumscripției de
Miliție Târgu Lăpuș, care au fost conduși în
teren de plutonierul Augustin Boar. După
arestare Alecsa Bel a fost maltratat, fiind apoi
transportat cu o sanie trasă de cai la sediul
Miliției din Târgu Lăpuș. Din ordinul Securității,
transmis telefonic, a fost readus a doua zi la
Cufoaia, unde a fost executat prin împușcare în
apropierea gospodăriei sale. Pretextul crimei,
consemnat în actele Securității, a fost fuga de
sub escortă. Crima a fost săvârșită chiar în ziua
Crăciunului, pe la orele amiezii, după ce sătenii
au ieșit de la slujba bisericească. Inițial, familiei
i s-a impus să îngroape cadavrul în aceeași zi,
însă în urma unei intervenții s-a obținut din
partea autorităților ca înhumarea defunctului să
se facă conform tradiției, după două zile de
priveghere.
Conform surselor documentare, plutonul de
execuție a fost alcătuit dintr-un număr de șase
subofițeri de miliție, conduși de către sergentul
major Fabian Trif. Din pluton au mai făcut
parte Aurel Coc6, Luțu Florea, Vasile Pașca, loan
Satmari și Gheorghe Vârtig. Se cunoaște faptul
că după ce asupra lui Alecsa Bel s-a executat un
foc de grup, acesta a căzut la pământ plin de
sânge, dar fiind încă în viață. Moartea a
survenit imediat după ce subofițerul Vasile
Pașca a mai tras din apropiere un foc de grație
asupra muribundului. După consumarea faptului
relatat, un alt subofițer a intrat în casă și s-a
adresat soției celui ucis cu următoarele cuvinte:
„Hai scroafă puturoasă și ia-ți porcul din
grădină că a fost lichidat’.
împușcarea acestei persoane s-a făcut
arbitrar, nefiind bazată pe vreo sentință emisă
de o instanță judecătorească. Omorul a fost
comis la ordin, din motive politice și pe timp de
pace. Crima a fost înfăptuită din ordinul direct
al fostului maior Nicolae Briceag7 (1916-1998),
care în anul 1949 deținea funcția de șef al
Securității fostului județ Someș, cu reședința la
Dej. Acesta era direct subordonat unui alt
cunoscut criminal, fostul colonel Mihai Patriciu
(Grunsperger după numele real), pe atunci șeful
Direcției Regionale a Securității Poporului Cluj.
Informații despre împrejurările săvârșirii
acestei crime precum și stabilirea unor vinovății
individuale se regăsesc într-un raport datat 19
februarie 1969, rezultat în urma unei anchete
oficiale întreprinse în anul 1968 de către
Comitetul Central al fostului Partid Comunist.
Această anchetă de partid a vizat cercetarea mai
multor omoruri înfăptuite în perioada anterioară
de anumite cadre ale Securității, inclusiv de
către Nicolae Briceag. Nimeni nu a fost însă tras
la răspundere și nu a suportat rigorile legii de
atunci sau de astăzi.
Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc
(IICCMER)8 în parteneriat cu Muzeul Național
de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca
(MNIT), au organizat în zilele de 26 și 27 iunie
2013 o acțiune de investigații arheologice în
localitatea Cufoaia, scopul acesteia fiind
descoperirea și deshumarea osemintelor lui
Alecsa Bel9. în urma unor cercetări preliminare
pe care le-am efectuat în zonă în toamna anului
2011, am identificat locul unde a fost înhumată
această victimă. Mormântul lui Alecsa Bel se
află pe terenul fostei sale proprietăți, la o
distanță de 95 metri spre sud-vest față de fosta
casă. Construcția este astăzi ruinată, păstrându-
se doar la nivelul fundației. Conform celor
afirmate de urmașii defunctului, mormântul a
fost amenajat de familie cândva pe la sfârșitul
5
Black
Pantone 253 U
25
Black Pantone 253 U
"
anilor ' 60 ai secolului trecut. Atunci
s-a construit un cadru dreptunghiular din beton,
iar în partea vestică a acestuia a fost încastrat
un monument funerar turnat în beton mozaicat,
modelat la partea superioară în formă de cruce.
Acesta a fost confecționat în localitatea Gâlgău
din jud. Sălaj. în corpul pietrei funerare10, pe
fața dinspre răsărit, se află încastrată o placă din
marmură albă, semicirculară la partea
superioară. Pe suprafața acesteia, repartizat pe
șase rânduri, este inscripționat prin incizie
următorul text: AICI ODIHNEȘTE / ÎN /
DOMNUL / BEL ALECSĂ / 1897 - 1949 /
DORMI ÎN PACE. Mormântul se află amplasat
într-un șir de cinci morminte dispuse în linie pe
direcția nord-sud. în apropiere se mai află încă
patru morminte, toate acestea aparținând unor
persoane decedate care au fost în legătură de
rudenie cu Alecsa Bel și cu soția acestuia. Locul
respectiv este cunoscut cu toponimicul de
Păvălești.
Cadrul din beton al mormântului se află
poziționat cu laturile mai lungi pe direcția est-
vest, dimensiunile acestuia la exterior fiind de
2,60 x 1,26 metri, iar în interior de 2,14 x 0,92
metri. Săpătura arheologică a fost executată pe
întreaga suprafață delimitată de cadrul din
beton al mormântului. Scheletul defunctului a
fost descoperit la adâncimea de - 1,40 metri de
la nivelul actual de călcare, sau la - 1,59 metri
de pe suprafața cadrului de beton. Poziționarea
scheletului în groapă nu corespundea cu
orientarea generală pe care o avea mormântul la
suprafață, care era pe direcția est-vest, acesta
fiind dispus pe direcția SEE-NVV cu capul spre
NVV. Lungimea scheletului era de 1,74 metri, iar
starea de conservare a osemintelor era precară.
Groapa de înmormântare a avut o formă
dreptunghiulară cu colțurile rotunjite,
dimensiunile acesteia fiind de 1,94 x 0,85 metri.
Datorită faptului că poziționarea scheletului
depășea secțiunea inițială, care a fost săpată
strict pe dimensiunile interioare ale cadrului din
beton al mormântului, pentru dezvelirea
integrală a osemintelor a fost necesar să se
execute nișe adâncite în profilurile de sud și de
vest ale secțiunii pe laturile corespondente ale
gropii de înmormântare. Defunctul a fost depus
în mormânt într-un sicriu din lemn de brad la
care s-au folosit cuie cu cap de fabrică. Corpul a
fost așezat în poziția culcat pe spate cu brațele
pe lângă corp. Antebrațul stâng era îndoit din
cot în unghi drept cu palma așezată pe
abdomen, iar antebrațul drept era îndoit oblic,
fiind adus sub cel stâng și cu palma așezată pe
bazin.
Solul este alcătuit dintr-un lut gălbui-maroniu
cu tentă roșiatică, compoziția chimică a acestuia
determinând și descompunerea rapidă a
sicriului, veșmintelor precum și degradarea
accentuată a scheletului. Sicriul a putrezit
aproape în întregime, același lucru fiind valabil
și pentru vestimentația și încălțămintea
defunctului, de la care nu au mai fost sesizate
niciun fel de urme. Singurele obiecte care au
fost descoperite și recuperate sunt trei nasturi
mici cu diametrul de 11 mm, fiecare fiind
prevăzut cu patru găuri de prindere. Doi dintre
ei sunt de culoare neagră și au fost găsiți pe
mijlocul bazinului, iar unul este de culoare albă,
acesta fiind găsit sub maxilarul inferior. în
dreptul părții inferioare a brațului stâng a fost
găsită o cană confecționată din porțelan alb,
care a fost spartă intenționat la înhumarea
defunctului prin aruncarea ei deasupra sicriului
înainte de astuparea gropii. Acest fapt reprezintă
Scheletul victimei. Vedere generală dinspre nord-est
un obicei care aparține ritualului de
înmormântare, care se practică și în prezent în
multe zone ale țării.
După înregistrarea și fotografierea tuturor
detaliilor de săpătură a urmat demontarea
scheletului și recompunerea lui în afara gropii
de către medicul legist, care a făcut examinarea
medico-legală la fața locului. Deși osemintele se
aflau într-o stare avansată de degradare, totuși
în omoplatul stâng au fost observate două
orificii provocate de gloanțe, lucru care
confirmă pe deplin faptul că moartea
defunctului a survenit prin împușcare. Această
constatare completează mărturiile
contemporanilor și informația cuprinsă în
documentele oficiale.
După încheierea operațiunilor de cercetare și
a procedurilor oficiale, rămășițele pământești ale
lui Alecsa Bel au fost depuse într-o lădiță de
lemn, după care a urmat o slujbă religioasă de
înmormântare oficiată de către preotul greco-
catolic Silviu Hodiș din Târgu Lăpuș.
Osemintele au fost apoi reînhumate în aceeași
groapă de înmormântare11.
Restabilirea faptelor, depistarea eventualilor
martori și culegerea depozițiilor acestora,
analiza documentelor existente precum și
stabilirea vinovățiilor în cazul execuției lui
Alecsa Bel reprezintă de acum o problemă care
așteaptă rezolvare din partea instituțiilor
abilitate ale statului.
Note:
1	începând din anul 1968, localitatea este subor-
donată pe linie administrativă orașului Târgu
Lăpuș din județul Maramureș.
2	Familia lui Alecsa Bel poseda o avere de 82 de
iugăre de pământ, dintre care 12 iugăre erau
teren arabil. O parte a suprafețelor de teren
proveneau din zestrea soției.
3	Maria a fost căsătorită cu Gavrilă Bel, având
împreună un băiat, Valer, care este decedat.
4.	Este cunoscut faptul că în perioada interbe-
lică și-a confecționat o moară acționată de un
motor, apoi și-a construit singur un aparat de
radio cu galenă, pentru a se informa despre ce
se mai petrece în lume.
5.	în 30 august 1948 a luat ființă Securitatea
Poporului în locul Siguranței Statului, care se
desființează. în 23 ianuarie 1949 se desființează
Poliția și Jandarmeria, în locul acestora fiind
înființată Miliția Populară.
6.	Despre acesta se cunoaște că nu a participat
efectiv la execuție deoarece a rămas să se îngri-
jească de cai.
7.	O biografie a acestui nefast personaj vezi în
lucrarea lui Marius Oprea, Banalitatea răului. O
istorie a Securității în documente (1949-1989),
Iași, 2002, p. 544.
8.	IICCMER a fost instituția care a finanțat în
întregime această acțiune.
9	înainte de începerea acțiunii, din partea IIC-
CMER a fost întocmită o sesizare penală, care a
fost înaintată Parchetului Militar de pe lângă
Tribunalul Militar din Cluj-Napoca.
10	Monumentul funerar are dimensiunile de
1,08 m pe înălțime, 0,45 m pe lățime, grosimea
fiind de 0,10 m.
11.	Cercetarea arheologică a fost realizată de o
echipă specializată în astfel de acțiuni, coordo-
nată de către Gheorghe Petrov, arheolog expert
la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din
Cluj. Din colectiv au mai făcut parte Paul
Scrobotă și Horațiu Groza, arheologi la muzeele
de istorie din Aiud, respectiv Turda. Din partea
IICCMER a participat istoricul Marius Oprea,
directorul Departamentului de Investigații
Speciale. în activitățile oficiale privitoare la acest
caz de crimă au mai fost implicați prim
procurorul militar colonel-magistrat Viorel
Siserman de la Parchetul Militar Cluj, medicul
legist Alin Căpâlneanu de la Spitalul Județean
din Baia Mare precum și ofițeri criminaliști de
la Inspectoratul de Poliție al județului
Maramureș.
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
agenda
Concursul Național de
Literatură
„Agatha Grigorescu Bacovia”
Asociația Culturală „Agatha Grigorescu
Bacovia”, revista Fereastra și Primăria Orașului
Mizil organizează ediția a VlI-a a Concursului
Național de Literatură „Agatha Grigorescu
Bacovia”.
Pot participa toți creatorii de literatură,
indiferent de vârstă sau afilierea la U.S.R. sau
alte asociații ale scriitorilor. Concurenții vor
trimite, până la data de 15 septembrie 2013
(data poștei):
-	pentru poezie - maximum 15 poezii, format
A4 (cel mult 8 pagini culese cu Times New
Roman, corp 14, obligatoriu cu diacritice), pe
suport electronic (e-mail sau CD);
-	pentru proză - maximum 12 pagini format
A4, culese cu Times New Roman, corp 14.
Pentru ambele secțiuni textele se semnează
cu numele real (dacă autorul dorește să fie
publicat sub pseudonim va specifica acest lucru).
Se anexează un CV, care va cuprinde și adresele
de corespondență (poștală, e-mail, nr. de telefon)
și o fotografie în JPEG sau TIF.
CD-urile expediate prin poștă se trimit pe
una din adresele: Asociația Culturală Agatha
Grigorescu Bacovia, str. Agatha Bacovia, nr. 13A,
Mizil, județul Prahova, sau Lucian Mănăilescu,
str. Unirii, bloc 35 C, ap. 14, Buzău, cod poștal
120237.
Textele prin e-mail vor fi expediate la adresa:
lmanailescu@yahoo.ro
Juriul, format din: președinte Virgil Diaconu
(redactor-șef al revistei Cafeneaua literara),
membri: Emil Proșcan, primarul orașului Mizil,
Niculai Tăicuțu, Emil Niculescu, Lucian
Mănăilescu (membri U.S.R), va acorda Marele
Premiu (1000 lei) și câte trei premii pentru
fiecare secțiune (I - 700 lei, II - 500 lei, III - 300
lei; valorile respective sunt cele minim estimate,
ele putând să crească, în funcție de resursele
bugetare obținute pentru concurs). De asemenea
vor fi acordate premii speciale și mențiuni ale
unor reviste literare sau instituții de cultură.
Câștigătorii vor fi anunțați din timp pentru a
participa la festivitatea de premiere din luna
octombrie. în cazul neprezentării la festivitate
premiile se redistribuie.
Concursul Național de
Design de Carte
Asociația pentru Performanță și Cultură în
parteneriat cu Federația Editorilor din România
lansează concursul național de design de carte,
ediția a 2-a. Competiția este parte a proiectului
„Cele mai frumoase cărți din România”, inițiat
ca o platformă de dezbatere pe tema designului
de carte, atât pentru profesioniștii din lumea
editorială, cât și pentru designeri, graficieni
independenți și publicul larg, care oferă un cadru
de apreciere și o perspectivă internațională.
Ediția 2013 a proiectului „Cele mai frumoase
cărți din România” cuprinde: Concurs național
de design de carte; Premii speciale: cea mai bună
ilustrație, cea mai frumoasă carte pentru copii;
Master-class pentru profesioniștii din domeniul
cărții despre rolul „fabricantului” într-o mare
editură, susținut de Geraldine Lay (Franța);
Expoziție cu cărțile câștigătoare și o selecție de
cărți frumoase din Franța, la București
(UNAgaleria).
Editurile, graficienii sau designerii de carte
din România și Republica Moldova pot înscrie
cărți apărute în ultimul an în concursul național
de design de carte. Termenul limită pentru
înscrieri este 10 septembrie 2013. Jurizarea va
avea loc în perioada 10-24 septembrie, iar juriul
va selecta un număr de minimum 25 de cărți
frumoase care vor fi prezentate publicului într-o
expoziție în perioada 4-8 noiembrie la
UNAgaleria. Toate cărțile câștigătoare vor
reprezenta România în competiția internațională
de design de carte „Best Book Design from All
Over the World” - Târgul de Carte de la Leipzig,
ediția 2014, și vor fi incluse în expozițiile
organizate de Stiftung Buchkunst.
Juriul din acest an va acorda și 6 premii -
Premiul I, Premiul II și Premiul III și 3 premii
speciale: Premiul pentru cea mai bună ilustrație,
Premiul pentru cea mai frumoasă carte pentru
copii, Premiul pentru carte bibliofilă (pentru
categoria specială a acestor lucrări care vor fi
jurizate separat, în acest an). Membrii juriului
sunt: Matei Câlția, Radu Manelici, Alexe
Popescu, Raluca Bem Neamu, Anamaria
Pravicencu și Geraldine Lay (Franța).
Mai multe informații despre concurs:
Asociația pentru Performanță și Cultură (Adina
Pasca -’ 0726.181.341,	’
acasa@celemaifrumoasecarti.ro)
Cei interesați vor găsi imagini cu cărțile
câștigătoare în 2012 și mai multe detalii despre
proiect pe www.celemaifrumoasecarti.ro.
Concursul de creație literară
„Vasile Voiculescu”
Direcția Județeană pentru Cultură Buzău, în
colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România,
Centrul Județean pentru Cultură și Artă,
Biblioteca Județeană „Vasile Voiculescu” Buzău și
Primăria comunei Pârscov, organizează
Concursul Național de creație literară „Vasile
Voiculescu”, pentru lucrări de poezie, proză și
publicistică, publicate în volume în perioada 1
septembrie 2012-1 septembrie 2013.
La concurs pot participa toate persoanele
fizice cu cetățenie română. Autorii interesați vor
trimite câte trei exemplare din cărțile lor pe
adresa: Direcția Județeană pentru Cultură Buzău,
Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 48, Buzău, câte
trei exemplare din volumul/volumele care
îndeplinesc condițiile menționate, cu precizarea
„Pentru Concursul de creație literară Vasile
Voiculescu”. Volumele vor fi însoțite, în mod
obligatoriu, de datele biografice ale autorului,
datele de contact (telefon, e-mail), date despre
editura care a tipărit lucrarea (adresa editurii și
data publicării volumului/volumelor).
Lucrările vor fi trimise prin poștă până la
data de 15 septembrie 2013.
Se vor acorda trei Premii naționale „Vasile
Voiculescu”, în valoare de 1000 de lei fiecare,
câte unul pentru fiecare secțiune (poezie, proză
și publicistică). Premierea va avea loc în luna
octombrie, la Casa memorială „Vasile Voiculescu”
din comuna Pârscov.
Informații suplimentare la tel.: 0238.723.050;
0238.710.383; 023.721.509.
Festivalul-concurs național
de poezie
„Costache Conachi”
în zilele de 4-5 octombrie 2013, Casa de
Cultură a Municipiului Tecuci organizează cea de
a XXI-a ediție a Festivalului-concurs național de
poezie ,,Costache Conachi”.
Pot participa tineri creatori de poezie în
vârstă de până la 35 de ani, care nu au publicat
în volum. Concurenții vor trimite un număr de
șapte poezii în câte cinci exemplare, care vor
purta fiecare același motto de identificare.
într-un alt plic închis, pe care va fi înscris motto-
ul poeziilor, participanții vor introduce o fișă cu
date personale: nume, prenume, data și locul
nașterii, domiciliul, ocupația, studii, distincții
literare, telefon, e-mail etc.
Plicurile cu fișa personală se vor deschide
după jurizare și stabilirea premiilor.
Lucrările vor fi expediate până la data de 20
septembrie 2013, pe următoarea adresă: Casa de
Cultură a Municipiului Tecuci, str. 1 Decembrie
1918 nr. 62, cod 805300, jud. Galați, cu
mențiunea Pentru concursul național de poezie
„C. Conachi”.
Se vor acorda următoarele premii: Marele
premiu - 600 lei; Premiul I - 400 lei; Premiul II -
300 lei; Premiul III - 200 lei. Vor mai fi oferite
premii și din partea unor edituri sau reviste
literare, partenere ale evenimentului. Juriul își
rezervă dreptul de a redistribui, în mod
excepțional, anumite premii. Cazarea, transportul
și masa (diurna) invitaților vor fi asigurate de
organizatori.
Laureații sunt rugați să fie prezenți personal
la Tecuci, pentru a primi premiile și pentru a
participa la manifestările organizate cu prilejul
Festivalului.
Informații la tel.: 0236.820 449; 0767.902876;
0723.289 695.
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
27
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Gărâna Jazz
ediția a XVII-a, 11-14 iulie 2013
Lucian Maier
Așa cum ne-a obișnuit deja de ani buni
prin recitalurile programate pe scena din
Poiana Lupului, Gărâna e un etalon în
România - unde Festivalul de Jazz de la Sibiu
nu mai are strălucirea de altădată, iar Satu
Mare și recentele Festivaluri de la Alba lulia și
Timișoara mai trebuie să acumuleze experiență
- și în Europa de Est pentru ceea ce înseamnă
festival de jazz. Edițiile din 2003, 2005 și 2007
- aceasta din urmă fiind prima la care eu am
asistat - au consemnat prezențe internaționale
de marcă (Eberhard Weber, Mike Stern, Stanley
Jordan, Jan Garbarek, Nguyen Le, Scott
Henderson) și, ca nume prezente în festival, au
pus bazele unei tradiții dificil de egalat de cele
mai multe festivaluri de profil din această zonă
europeană. Doar Bosnia se poate lăuda cu un
festival mai consistent ca întindere și
recunoaștere internațională (Sarajevo Jazz, care
are o vîrstă similară Gărânei), dar nu neapărat
ca nume pe care le aduce pe scenă an de an,
Gărânei nefiindu-i rușine la acest capitol să
stea lîngă cele mai multe festivaluri de profil
din lume. Și cum anul trecut - prin mutarea
spațiului cu mîncare în spatele curții festivaliere
- a fost rezolvat cel mai important neajuns al
festivalului (fumul de grătar care bătea spre
spectatori și spre scenă și dădea festivalului un
aer de tîrg popular provincial), am avut toate
motivele să așteptăm nerăbdători deschiderea
acestei noi ediții - a șaptesprezecea, care s-a
desfășurat de joi, 11 iulie, pînă duminică, în 14
iulie. Ca eveniment cultural postrevoluționar
de ținută, doar Festivalul de film documentar
Astra are mai mulți ani decît Gărâna, chiar
dacă nu mai multe ediții, Festivalul Astra avînd
o derulare bianuală o bună bucată de timp.
Playlist-ul actual de la Gărâna a cuprins
următoarele nume din jazz-ul mondial: Bill
Frisell, Charles Lloyd, Zakir Hussain, Arild
Andersen, Tommy Smith, Paolo Vinaccia, John
Surman, Bugge Wesseltoft, Ilhan Ershain, Joe
Claussell, Magnus Ostrom, Nicolas Simion,
Eugen Gondi sau Sorin Romanescu. Lor li se
adaugă o serie de muzicieni pe care eu nu i-am
cunoscut atît de bine înainte de festival, dar
acesta e un alt farmec al Gărânei, faptul că îți
oferă prilejul de a descoperi artiști noi de pe
scena națională sau internațională de jazz.
Cum se va fi întîmplat acum în a treia seară de
festival, sîmbătă seară, cînd, în afara lui Bugge
Wesseltoft, i-am ascultat în premieră pe
muzicienii care au urcat pe scenă, iar concertul
pianistului polonez Pawel Kaczmarczyk și a
trupei sale, Audiofeeling, a fost excelent. Sau
cum a fost anul trecut întîlnirea cu
acordeonistul român Emy Drăgoi.
Cele mai consistente recitaluri - ca
propunere muzicală, ca densitate conceptuală
sau inovație - oferite de Gărâna în acest an au
fost cele susținute de Arild Andersen Trio și de
trupa suedezului Magnus Ostrom. Arild
Andersen colaborează cu bateristul italian
Paolo Vinaccia (rezident în Oslo de o bună
vreme) de aproape un deceniu, acesta fiind
parte din grupul cu care Andersen a înregistrat
ilustrația muzicală (18 scene) pentru montarea
Electrei lui Sofocle la Teatrul Spring din Atena
(în anul 2005). Trei ani mai tîrziu, Andersen,
Vinaccia și Smith concertau împreună, istoria
expusă în clubul Belleville din Oslo fiind
editată de casa de discuri ECM. în prezentarea
de la Gărâna au interpretat compoziții de pe
viitorul proiect al acestui trio, Mira (steaua
binară din constelația Cetus), ce va apărea în
toamna aceasta. în trăinicia acestui proiect
intră calitatea fiecărui instrumentist și, foarte
important, capacitatea fiecăruia de a renunța la
prim-plan în favoarea grupului.
Vinaccia mânuiește tobele cu o degajare
răpitoare. Priveam cu invidie complexitatea
mișcărilor sale și firescul pe care-l degaja în
interpretare, acel firesc care te face să crezi că
interpretarea la tobe e simplă precum o
plimbare cu bicicleta în parc. Andersen oferă
tactul metronomic al compozițiilor - dar și
fondul celest al suitelor interpretative, atunci
cînd pune arcușul pe coardele contrabasului și
pornește programatorul de sample-uri.
Saxofonistul scoțian Tommy Smith umple
suitele muzicale cu sondări sufletești de o
profunzime și de o delicatețe greu de descris.
Ca ofertă intelectuală - cu o preocupare clară
pentru cercetarea posibilităților propriilor
instrumente, cu interes față de armonii
modale, fară ornamente muzicale expozitiv-
teribiliste, cu execuții de ansamblu extrem de
coerente - grupul condus de Arild Andersen e
o referință în post-bop-ul și avangarda jazz
contemporană.
Arild Andersen Trio a fost primul grup care
a ridicat publicul de la Gărâna în picioare, în al
doilea recital al zilei secunde de festival (vineri,
12 iulie).
Magnus Ostrom a închis a 17-a ediție a
Gărânei Jazz. în primul rînd țin să remarc
latura umană a acestui muzician. Felul în care
a pus mîna pe cabluri, tobe, monitoare de
sunet, s-a așezat în genunchi pe scenă pentru a-
și poziționa tobele, microfoanele. A cîntat fără
vreo rezervă, chiar dacă recitalul său a început
către orele două ale nopții. Tonusul trupei a
crescut treptat, odată cu reacțiile publicului,
care au mers de la cald la foarte fierbinte.
Trupa lui Ostrom (Thobias Gabrielson la
chitară bass și sintetizator, Andreas Hourdakis
chitară electrică și Daniel Karlsson la pian) a
interpretat cele mai bune piese de pe primul
său disc post-Esbjorn Svensson Trio, Thread of
Life (Ballad for E., Weight of Death, Piano
Break Song) și o bună parte - dacă nu chiar
toate - piesele de pe noul său disc, ce va fi
lansat în 28 august, Searching for Jupiter,
acestea din urmă în premieră europeană, după
cum a menționat bateristul. Din ceea ce am
ascultat la Gărâna, Searching for Jupiter e (va
fi) un disc (considerabil) mai bun decît Thread
of Life, un disc care oferă cel mai inovativ rock
alternativ post-Radiohead ascultat de mine. în
fapt, cred că e primul disc de fusion/rock
alternativ (instrumental) care mișcă acest
spațiu muzical după ce, de cincisprezece ani
încoace, pe scena muzicală europeană urmărim
doar imitații sau aproximări a ceea ce au
realizat Radiohead de la The Bends la
Amnesiac. Foarte fresh muzica și interpretarea,
în același timp un post-E.S.T. în care rolul de
solist deținut de pian e luat de chitara electrică
(vezi și piesa program ce deschide discul
anterior - Piano Break Song), tumultul liric sau
turnurile experimentale gîndite de Esbjorn
Svensson fiind acum apanajul lui Andreas
Hourdakis, întregul sound al grupului fiind
construit încît să potențeze (liric, electro,
experimental) mișcările acestui instrument.
Reprezentația s-a încheiat în uralele celor
prezenți, aproape de orele 3 ale dimineții de
luni (15 iulie).
Unul dintre recitalurile pe care le așteptam
cu ardoare a fost cel susținut de John Surman.
Acesta a urcat pe scenă împreună cu Erlend
Slettevold, pian, Terje Gewelt, bass electric și
Tom Olstad la tobe. Un nou proiect al său,
Valhalla. Cu o muzică puternic ancorată în
spațiul jazz - cu influențe folclorice locale -
norvegian. Surman a avut o poziție discretă în
grup - față de statutul său în lumea jazz-ului -
fiind mai degrabă dirijor al trupei, nu neapărat
un conducător ultra-implicat instrumental.
Totuși, am avut parte de cîteva ieșiri la rampă
(pe saxofon sopran și clarinet bas) care mi-au
mers direct la suflet(ul încîntat de Private City
sau Simon Simon), încadrate frumos într-un
peisaj sonor seren, armonios, dezvoltat de cei
trei colegi de proiect ai lui Surman. Recitalul
lor a fost cît se poate de onest muzical, fără să
te lase cu gura căscată, dar fără să fie vorba de
vreo dezamăgire. însă e posibil ca entuzismul
generat de muzica lor să fie diminuat de orele
tîrzii la care muzicienii se desfășurau pe scenă
(povestea s-a încheiat către orele două ale
nopții). Pe de altă parte, e posibil ca
entuziasmul lor să fi fost redus din cauza
problemelor de organizare (programarea
recitalurilor pe ore, ceea ce a și provocat un
incident în care Luiza Zan s-a arătat destul de
obraznică față de John Surman, anunțînd pe
scenă faptul că acesta nu i-ar mai da voie să
susțină un bis) și de trecerea spectatorilor prin
fața scenei, spre case ori corturi, dată fiind ora
tîrzie și frigul instalat în Poiană.
Sîmbătă seară, la Gărâna, a avut loc ceva ce
nu știu cîți dintre spectatori ar fi anticipat
înainte de festival. Și ceva ce pe mine, după ce
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
am ascultat o dată (acum, acasă) discul
polonezului Pawel Kaczmarczyk - Complexity
in Simplicity (care nu egalează ca ținută live-ul
de la Gărâna), - mă ține încă extrem de plăcut
surprins (în altă ordine de idei, au trecut trei
ani de la apariția acestui disc, perioadă în care
muzicienii - încă foarte tineri - au trecut la un
alt nivel de prestanță muzicală, de unde și
faptul că live sînt mai captivanți decît pe disc).
Pawel Kaczmarczyk Audiofeeling Band (Pawel
Kaczmarczyk la pian, Grzech Piotrowski la
saxofon, Maciej Adamczak la contrabass și
Dawid Fortuna la tobe) are ceva din farmecul
unei trupe rock, are siguranță în prezența
scenică, datorită căreia pot trece prin diverse
registre interpretative (E.S.T. like, Jarrett like,
Child of Vision like) cu o naturalețe
copleșitoare. Și mai presus de toate, sînt atît de
sudați muzical încît ar putea ridica stadioane
în picioare. Jumătate de stadion au ridicat și la
Gărâna. Și nu m-ar mira dacă peste zece ani ar
ridica un stadion întreg, chiar pe un stadion.
Inventivitatea (ironică) prezentă pe coperta
discului semnat de acest grup - o roată de
bicicletă realizată prin „lipirea” mai multor
discuri de vinil - vorbește exemplar despre
capacitatea protagonistului(știlor) de a emula
diverse chipuri celebre în jazz-ul contemporan,
de a se juca în stilul lor și de a construi - mai
departe - în accepțiuni proprii. Un recital
intertextual, care
mi-a plăcut foarte mult și care a ținut publicul
de la Gărâna minute în șir în picioare, pentru
un bis.
Un alt moment plăcut al festivalului a fost
cel oferit de Peter Wertheimer Quartet, primul
recital de sîmbătă seară, a treia zi de festival.
Wertheimer trăiește în Israel din 1977, de la
vîrsta de treizeci de ani. S-a născut la
Timișoara și a urmat Școala de Muzică locală.
A colaborat cu numeroase personalități din
jazz-ul românesc - Johnny Răducanu, Marius
Popp, Eugen Gondi; cu compozitorul Adrian
Enescu și cu diverși artiști israelieni. La Gărâna
a condus un grup din care au făcut parte
pianistul Nachum Pereferkovich, Edmond
Gilmore la chitară bass și bateristul Guy Ben
Barak. Acesta din urmă avea un stil aparte de a
evolua la baterie. Fără să privească tobele, cu
mișcări largi, nervoase, cu grimase aferente, ca
un luptător de box în flăcările inspirației
sportive. Israelienii au cîntat cu dăruire, în cel
mai contrastant recital al festivalului. Primele
douăzeci și cinci de minute am căutat sensul
muzicii lor, una foarte fragmentată, cu multe
evoluții individuale scurte, cu punți comune în
care părea că artiștii nu se regăsesc, că nu
ajung la unison. Ca într-o fugă în care subiectul
e uitat în expunerea următoare, astfel că
tonalitatea învecinată nici nu mai e căutată. în
partea a doua a recitalului, însă, cvartetul a
legat cîteva piese cu un entuziasm și o
coerență răpitoare, cu ritmuri care m-au smuls
din nedumerire și mi-au mișcat corpul după un
desen clar conturat. Final cu publicul în
picioare, aplaudînd pasajul bănățean interpretat
de Wertheimer la saxofon și gustînd vorbele
spuse de acesta într-o română curată.
Cel mai slab recital din festival a fost cel
semnat de Bill Frisell și prezentat în prima
seară, Big Sur. Ascultasem discul înainte de a
ajunge în Poiana Lupului. O înregistrare Sony
Music, distribuită sub una dintre mărcile sale
readuse pe piață în anii ’90 - OkeH Records,
care la mijlocul secolului trecut i-a avut sub
contract pentru cîteva proiecte pe Louis
Armstrong sau pe Duke Ellington. Ceea ce e
realizat exemplar în acest caz - vorbim de
discul Big Sur - e înregistrarea tehnică. Spațiul
muzical e redat exemplar, tonalitatea
instrumentală, ritmul, totul a fost atent
surprins din punct de vedere tehnic pentru
această apariție discografică. Muzica, însă, nu
depășește valoarea unei coloane sonore a unui
film hollywoodian cu irlandezi care vin pe
Coastele Pacificului, în California, mînați de
frumusețea visului american. O compoziție
destul de pretențioasă ca așezare în spațiul
muzical - cvartet de coarde care, ca idee, prin
înlocuirea unei viori cu o chitară, deschide un
spațiu de improvizație incitant; prin alăturarea
tobelor, ne îndreptăm spre un spațiu jazz-pop-
rock ce poate căpăta valențe interesante dacă e
conceput cumsecade. Aici, însă, piesele sînt cît
se poate de banale. Tobele descriu un spațiu
comod, sigur, iar intervențiile violonistei Jenny
Scheinman și ale violoncelistului Hank Roberts
sînt fie de un lirism deseori desuet, fie denotă
- atunci cînd încearcă să dialogheze - lipsă de
inventivitate în ceea ce privește întreprinderea
sau provocarea muzicală. în notele muzicale
ale lui Bill Frisell, Glen Deven Ranch din
ținutul Big Sur, Monterey, California, nu pare
un loc special, sălbatic și răpitor ca înfățișare.
Lucru vizibil și la Gărâna.
Nu m-a impresionat nici recitalul susținut
de Charles Lloyd. Născut în 1938, cu o
descendență amerindiană, Lloyd are în
portofoliu o serie de evenimente marcante în
istoria jazz-ului. Prin cvartetul pe care l-a
condus din 1965 i-a lansat în jazz-ul mondial
pe Keith Jarrett sau pe Jack DeJohnette. A fost
primul cvartet care a concertat la Fillmore
Auditorium din Los Angeles, pe o scenă pe
care a împărțit-o cu Janis Joplin, Jimi Hendrix
sau Jefferson Airplaine. A înregistrat alături de
The Doors, The Grateful Dead sau Miles
Davis. A concertat alături de Michel
Petrucciani, Bobby McFerrin, iar în anii ’90 a
înregistrat discuri alături de Brad Mehldau,
John Abercombie, Jason Moran sau Zakir
Hussain.
La Gărâna a fost prezent cu proiectul
Sangam, o întîlnire muzical-culturală între
Lloyd (saxofon, flaut), Zakir Hussain (tabla) și
Eric Harland (baterie). Zakir Hussain a ținut
prim-planul întîlnirii de la Gărâna, avînd cele
mai multe intervenții solo în cadrul prezentării
muzicale. Reprezentarea a urmat o scală
interpretativă de acest gen: intro împreună,
intervenții din partea fiecărui muzician cu
treceri prin pasaje redate de întreg trio-ul,
dueluri de final. în timpul ieșirilor la rampă ale
lui Zakir Hussain (cele mai inspirate în acest
concert), Harland trecea uneori la pian, Lloyd
mergea la baterie, mai mult de atmosferă și
pentru distracția personală decît în vederea
obținerii unei ținute muzicale aparte.
Eu nu am fost impresionat de prezența
scenică a acestor muzicieni. Hussain a fost
destul de repetitiv, Lloyd a intervenit - fie la
saxofon, fie la flaut - fără un entuziasm
deosebit, Harland la fel. Duelul de final dintre
Harland și Hussain, în care cel dintîi oferea o
partitură pe tobe pe care Hussain o executa pe
tabla, nu a trecut prin prea multe etape.
Publicul părea mai bucuros de faptul că îi vede
pe muzicieni decît că l-ar încinta nespus ceea
ce ar interpreta aceștia. Dar poate că ideea asta
e doar o extrapolare a propriei trăiri din timpul
concertului. La final publicul i-a cîntat lui
Lloyd un happy birthday scurt. Artistul e
născut în martie, dar festivalul de la Gărâna a
găzduit un concert din turneul aniversar al lui
Lloyd (75th Aniversary Tour).
Revenind la poveștile frumoase, în a treia
istorie a serii ultime a festivalului au urcat pe
scenă Bugge Wesseltoft, Joe Claussell și Ilhan
Ersahin, formula The Electric Trio. Recitalul -
o sesiune de muzică electronică (de club) - a
fost o mostră de fusion jazz, hip-hop, beat-uri
techno care ar face să roșească cele mai multe
evenimente de gen din cluburi. Spontaneitate,
vibrație și mișcare, un groove forjant, intens,
LSD, Ancient of Days, cu flash-uri și scîntei.
Un val nestăvilit și o sincronie cu adevărat
electrică între pianistul norvegian Bugge
Wesseltoft (aici poziționat în fața unui Fender
Rhodes, cu programatoare de sample, laptop și
intrumente de percuție alături), DJ-ul new-
yorkez Joe Claussell (cu mișcări, ritmuri și
beat-uri de poveste) și saxofonistul turc Ilhan
Ersahin, ale cărui intervenții au dus recitalul
într-o zonă plină de fiori.
Al doilea recital al ultimei seri i-a adus pe
scena de la Gărâna pe Nicolas Simion
(saxofon), pe Sorin Romanescu (chitară) și pe
Eugen Gondi (baterie). Reprezentația lor a
oferit unele dintre cele mai zbuciumate clipe
de jazz românesc. Momentul de vîrf al
recitalului a fost dat de intepretarea piesei
Transylvanian Wood, piesa ce deschide discul
din 2009 al lui Simion, Transylvanian Jazz. Pe
disc, piesa are șase minute. în prezentarea de
la Gărâna a avut în jur de cincisprezece
minute, cu un expozeu ambiental-psihedelic
fenomenal. în care Sorin Romanescu a
construit sample-uri live și a oferit riff-uri și
solistici substanțiale, în care Nicolas Simion a
intervenit la pian (înainte de a relua
saxofoanele) pentru a întări execuția lui
Romanescu, iar Eugen Gondi a venit în siajul
celor doi pentru a vrăji audiența cu o
atmosferă hipnotică, pătrunzătoare.
Și ca ultimă provocare venită dinspre
Gărâna, aici a fost lansat primul număr al
revistei Jazz Compas (print, așadar). Editată de
o echipă condusă de Cătălin Milea, cu Mircea
Tiberian și Virgil Mihaiu editorialiști, cu
Florian Lungu colaborator (prezent pe scena de
la Gărâna, simpatic as usual, cu bancuri și
replici auto/ironice în introducerea
recitalurilor) curată din punct de vedere grafic,
revista este mai mult decît binevenită în spațiul
cultural autohton, într-un timp în care
instituțiile de reper (cultural) sînt tare absente.
în spatele revistei există și un site,
www.jazzcompas.com, unde vă puteți abona
pentru a primi numărul doi al revistei (care va
apărea în septembrie). Evan Parker, Eugen
Gondi, Lucian Ban și Mat Maneri, Mihai
Iordache și a sa Fever House Records țin prim
planul acestui număr “princeps”, axat în special
pe interviuri. Acest număr are cincizeci de
pagini și dacă va aduce, treptat, și cronici de
discuri și relatări de la festivaluri de jazz, pe
lîngă știri și interviuri, vom avea un meniu
consistent pe profil jazz și motive suficiente să
așteptăm fiecare număr al revistei.
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Neiertarea viorii
Mugurel Scutăreanu
mi place să mă plimb agale prin târgul de
vechituri. Arareori cumpăr câte ceva dar mă
fascinează scâncetul lucrului care trage să
moară, învălmășeala caleidoscopică,
imprevizibilă, de obiecte ajunse netrebuincioase,
fiecare cu povestea sa mută. Mă înfioară
cearșafurile sărmanilor, „tejghele” mototolite și
slinoase întinse pe marginea drumeagurilor
lăturalnice, cu șurubelnițe și chei fixe ruginite,
lămpi de carbid, scrumiere cu cenușa intrată în
porțelan, furculițe de alpaca coclite verzui,
veioze de pe vremea bunicii - tot ce mai găsesc
prin ungherele cămăruțelor sau magaziilor
dărăpănate nevoiașii ori împătimiții, în nădejdea
câtorva bănuți, de-o pâine sau de-un gât de
rachiu. Mi se întâmplă să dau doi-trei lei pe
câte-un disc de vinil zgâriat irecuperabil, numai
ca să prind scînteierea stinsă din ochii
vânzătorului ponosit, nebărbierit, dormit în
hainele de pe el, cu buza uscată dinaintea
zorilor... Câteodată văd viori și sufletul mi se
strânge ghem, ca un animal încolțit, în spaima
morții. Le cer și-mi trec mâinile peste
rotunjimile de femeie, într-o mângâiere surdă,
încrâncenată, așa cum îți treci degetele peste
obrazul brăzdat al unei iubiri de tinerețe și
inima, secată de simțire, nu-ți tresaltă. Mă fac
a-ntreba de preț și de pe unde se trage și, de
bună seamă, toate sunt foarte vechi, cel puțin
de la bunicu', care era popă sau învățător și
cumpărase cetera de la nuș’ ce evreu plecat în
Israel. Zăresc prin îngustătura L-urilor etichete
prăfuite, mincinoase, multe cu Antonius
Stradivarius Cremona fecit anno.., din acelea
care s-au imprimat cu miile
de-a lungul ultimelor trei veacuri. Așez încet, cu
milă, scripca în tocul scorojit - nu-mi trebuie,
nu-mi va mai trebui niciodată, niciuna, am acasă
vreo câteva, dosite prin locuri pe unde nu
umblu, ca să nu le mai văd, să nu-mi mai aducă
aminte că am nouă degete și jumătate.
Lângă o asemenea târguială amară m-am
întâlnit, nu de mult, cu un prieten de altădată,
ceteraș și el, om îndrăgostit, la fel ca mine, de
muzicile neîngăduite în școlile de pe timpul
nostru. Abia ne-am recunoscut, călcați de vreme
cum suntem dar într-o clipă ne-am simțit
aproape, legați de aceeași soartă nemiloasă: eu
schilod, el fugit din raiul comunist, într-o
pribegie în care n-a putut trăi de pe urma
strunelor și arcușului. Zice omul, la o vreme,
vorbind rar, cu o oarecare greutate: caut o
vioară, n-ai pe-acasă vreuna de care te-ai putea
despărți? N-am răspuns îndată (nici de femeile
trădătoare nu te rupi ușor), pe urmă am rostit
cu glas scăzut: am. Hai, dă-mi-o mie, zice el; te
plătesc cinstit, cum sună, nu de bani duc lipsă,
cât stau pe-acasă nu-mi trece timpul nicicum.
Nu-i așa ușor, răspund, nu trag de preț dar,
crede-mă, trebuie să mă mai gândesc. Te-nțeleg,
zice, n-or intrat zilele-n sac, dă-mi un semn dacă
te hotărăști. Am mai flecărit preț de câteva
minute, ne-am juruit o întâlnire tihnită, lângă
un pahar (cum altfel, între ceterași?) și ne-am
despărțit. M-am uitat în urma lui și-atunci i-am
văzut mersul șovăitor (era treaz calendar),
trupul împuținat, capul căzut, de cal de povară.
Auzisem că, în hedonismul său, încercase tot
felul de plăceri în noua țară a făgăduinței însă
mi-am zis că-s doar zvonuri răutăcioase. Acum
mi se părea că văd pe el urmele de gheare ale
morții albe.
Au trecut câteva zile. într-un târziu am ales,
cu destul greu, o vioară cu fire ștearsă, ca
oamenii care ți se-ncurcă printre picioare de-a
lungul vieții, am fețuit-o cu mișcări reci, am pus
pe ea toate cele de trebuință, apoi am acordat-o
pișcând des corzile. La gât n-am strâns-o, nici
n-am tras cu arcușul pe ea. Nu mai pot face
asta fără ură și răzvrătire. Ghimpele din
rărunchi sângerează la fiecare al patrulea sunet,
care nu mai vine, nu mai poate veni. Peste încă
vreo săptămână, l-am sunat pe prietenul
reîntâlnit în talcioc. Ne-am înțeles să ne vedem
la el. L-am găsit pe-o bancă, în micul parc din
fața blocului de garsoniere, abulic, cu o
căutătură învinsă. Uite-așa stau zile-ntregi, îmi
mărturisește, nu-mi trebuie să fac nimic; parcă,
totuși, aș încerca să mai cânt, dac-oi mai
putea... Am urcat în cămăruța strâmtă, cu
lucruri aruncate peste tot, întocmai ca la mine.
Stau aici numai când sunt la Cluj, acasă, știi de
unde mă trag, nu?, avem grădină, casă mare,
da’ l-am lăsat pe frate-miu să stea acolo.
Frate-miu care m-o furat, m-o-nșelat cât am fost
plecat, în sfârșit... Scoate vioara, o cântărește
din ochi, o-ntoarce pe toate fețele, apoi zice:
trage puțin pe ea, să văd ce glas are. îi fac un
semn scurt din cap, cum că nici vorbă nu poate
fi. Mă-nțelege și mi se pare că i se umezesc
ochii. încearcă el și mă cutremur - arcuș
scârțâit, pipăit străin, fără vlagă (și ce ton, ce
susținere avea băiatul ăsta - știu toți cei din
generația mea!), degete puse la-ntâmplare, duble
coarde grotești, amintiri de pasaje de
nerecunoscut. Lasă brațele să-i cadă pe lângă
trup. Ne privim lung, fără o vorbă, se aude
foșnetul copacilor de sub geam și stăm așa, nu
știu cât, mult oricum. Vioara nu te iartă. N-o
lași, să te-ntorci la ea din când în când, ca la o
târfă. Nici nu știu de câți ani n-am mai pus
mâna pe arcuș, cu viața de-acolo, din nebunia
aia de peste ocean (și trage-o sudalmă). Ia-o, nu
cred că... E rândul meu să-l înțeleg. Strâng
instrumentul, îl învelesc în bucata de catifea, ca
Thorma Janos
Pe câmpia claustrului (anii ‘30), Colecția Bay Budapesta
Krizsăn Jănos
Câmpia claustrului
într-un giulgiu, mai vorbim, dau să plec. Nu,
las-o, las-o, hai să-ți dau banii. Las-o!...
N-am numărat hârtiile, puține oricum, nu
simțeam nimic, pășeam în ceață, în ascensor am
apăsat butonul pentru etajul I, nu pentru parter.
Zeiță răzbunătoare! Abia dacă ți-am zărit
goliciunea olimpiană, după o trudă de-o viață
iar când nu te-am mai putut dezmierda, tu,
ne-ai asmuțit câinii, să ne sfâșie. N-a ținut mult
efuziunea, m-am îngrețoșat iute de felul în care
smiorcăiam de mila noastră - doi jalnici Acteoni.
Hai sictir, ratatule! Vezi de-o crâșmă. Am și
intrat în primul birt de cartier. în fundul
paharului neiertarea viorii s-a mai înmuiat. Până
a doua zi.
3
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
30
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opera
Opera barocă si regia.
Villegier. Șerban. Carsen.
Alba Simina Stanciu
Teatralizarea operei baroce se aliniază
eforturilor muzicienilor de a descoperi și
JL actualiza lucrările “uitate”, ținute departe
de repertoriile teatrelor de operă. începând cu
finalul anilor '80 sunt puse în scenă partituri
cum sunt Atys (regia Jean Marie Villegier), Les
Boreades (regia Robert Carsen, 2003), Platee
(regia Laurent Pelly, 2002), Les Paladins (regia
Jose Montalvo, 2004), La Calisto (regia Philipp
Himmelmann, 2010), Sant’ Alessio (regia
Franțois Roussillon, 2007) etc. Eleganța și
rafinamentul muzicii și stilului secolului XVII
stimulează neîncetat nu numai virtuozitatea
interpretării, ci mai ales fantezia regizorală.
Decada este marcată de importanța regizorului
de operă, care trece în prim-planul consistenței
spectacolului. Este al doilea moment crucial în
istoria regiei de teatru muzical, după explozia
teatralizării spectacolului venită din direcția
„școlii” Felsenstein, ale “rezultatelor” școlii
Brecht și activității lui Wieland Wagner de la
Bayreuth (declanșator al curentelor Regietheater
și Regieoper). însă opera barocă este un caz
aparte.
în 1979 este fondată Les Arts Florissants
(după numele operei lui Charpentier) de către
William Christie. Jean-Marie Villegier, un colabo-
rator activ, are o pregătire complexă, filosofie și
studii teatrale. Intervine creativ în operă după o
impresionantă și pasionată experiență a teatrului
secolului XVII (compania L'illustre Theâtre fon-
dată în 1985), montează Moliere, Corneille și
Racine. Creațiile sale sunt evenimente de refe-
rință ale regiei de operă, mizanscene în care muz-
ica, imaginea, mișcarea, gestul și expresia, com-
poziția vizuală ajung la numitorul comun, stilul.
Atys (1986) de Jean-Baptiste Lully demonstrează
cercetări ale autenticității, stilizare, coduri corpo-
rale și subtilități cromatice, calități picturale
demne de Franțois Boucher, personaje din com-
media dell’arte ca traduceri scenice ale pânzelor
lui Antoine Watteau sau ale gravurilor lui Jacques
Callot. Textura imaginii lui Villegier este înzes-
trată cu autentică finețe. Gestul, brațele, încli-
nația capului sunt “coregrafiate” sub semnul
grației și picturalității într-o formulă de inter-
pretare extatică și sculpturală ca a personajelor
lui Lorenzo Bernini. Alura este diafană, argintie,
"gravată” pe fundal întunecat. Intervenția regi-
zorului este echivalentă unei creații picturale.
Drama este centrată pe expresia și eticheta
regală. Costumele sunt încărcate de materiale și
drapaje cu exces de dantelărie. Spațiul este elibe-
rat de arhitectură și “decorat” cu sfeșnice gigante,
cu fiorituri ce reliefează pânze de fundal pictate
în culori difuze (efecte de perspectivă ale unor
peisaje bucolice, sugestii arhitecturale). Corul este
dispus deasupra planului scenic, într-un balcon
semicircular (în maniera lui Jean-Pierre Ponnelle
pentru legendarul L'Orfeo de Claudio
Monteverdi din 1978). Preocuparea lui Villegier
pentru barocul operistic continuă cu Medee de
Marc-Antoine Charpentier (1993) de la Theâtre
de Caen, iar în 1996 pune în scenă la Opera
Garnier spectacolul Hippolyte et Aricie de Jean-
Phillipe Rameau. Regia este combinată cu core-
grafia Anei Yepes - care aduce în spectacol stilul
dansului baroc -, oferind o operă în lumina trag-
ică raciniană, cu personaje de dimensiuni statu-
are, susținute de monumental armonic și con-
venția unei clasice tragedie en musique. Urmează
Rodelinda de Georg Friedrich Haendel (1998) de
la Glyndebourne (în care reformulează cadrul și
anturajul, adaptează muzica stilului art deco) și
tragedia-balet Metamorphoses de Psyche (1999)
de Jean-Baptiste Lully pentru Scene Nationale de
Cherbourg, lucrări mizanscene care înclină spre o
expunere convențională.
O personalitate marcantă a regiei de teatru
care montează operă este Andrei Șerban, un regi-
zor elogiat, pe de o parte, și sever criticat, pe de
alta, în sfera muzicală. în 2003 pune în scenă la
Opera Garnier spectacolul Les Indes galantes de
Jean-Phillipe Rameau, lucrare care etalează pozi-
ția regizorului ce se “desparte” de partitura și
dramaturgia muzicală și se îndreaptă spre
umoresc și parodic. Compozițiile vizuale sunt
copleșitoare, pline de strălucire și densitate situ-
ațională. Momentele de virtuozitate vocală sunt
reduse la funcțiunea de background al registrului
vizual. Jocurile de forme abstracte geometrice,
cromatica intensă creează un dialog inedit între
baroc și exotic. Materialul uman este gândit în
formule de teatralitate ce speculează expansivi-
tatea corporală, acrobația și dansul. Coregrafia
este semnată de versatila Blanca Li, care mizează
pe latura sculpturală a corpului în stilul său origi-
nal și provocator (mișcări de gimnastică ritmică
amestecate cu elemente de baroc, gesturi repeti-
tive în maniera stilului Versailles etc). Situațiile
dansante sunt pline de senzualitate naivă, de
forme accentuate. Dansul combină mișcarea con-
temporană cu pantomima și dansul clasic
francez, cu maniera și expresia timpului.
Uvertura este susținută de o procesiune de per-
sonaje mitologice, într-o compoziție pastorală
stilizată, un decorativism insistent naiv cu culori
complementare. Folosirea liniei, a cercului care
formulează spațiul dă o conotație abstractă.
Peisajul și decorurile au precizia unui desen, con-
tururi precise care accentuează imaginea grafică
în care intervin elemente de decor, piese mici,
pasagere (simbolul anotimpurilor). Spațiul
facilitează trecerile în perimetre geografice și tim-
puri variate. Apar trimiteri egiptene, simboluri,
tiare, piramide și semnul solar în nuanțe de auriu
pe fond incandescent. Spectacolul presupune un
joc al “Indiilor” cum este marcat de final, de la
India asiatică până la noile Indii ale Americii de
Nord.
Regizorii ultimei perioade preocupați de opera
barocă aduc viziuni noi și provocatoare, actua-
lizate și “teatralizate”. Robert Carsen este un
nume de vârf pentru regia muzicală, cu o altă
manieră de mixare a experienței de teatru cu
muzica, într-un mod diferit de stilul noncon-
formist muzical al lui Andrei Șerban. începuturile
teatrale - antrenamentul ca actor la Old Vic
Theatre din Bristol - stabilesc baza gândirii
teatrale a muzicii. Regizorul canadian respectă
sensul dramei și muzicii, găsește mereu formule
inedite de dinamizare a statismului operei baroce
și a numerelor instrumentale din corpus-ul aces-
teia. Teatralitatea lui Carsen încarcă scena cu ele-
ganță și culoare. Baza regiei sale rezidă în rapor-
tul dintre cuvânt și fluxul muzical din care
decurg imaginile și legăturile dramatice.
Deși are o bogată activitate în scena de operă
încă din anii '90 (Haendel, Monteverdi), anii
2000 înseamnă o ascensiune fulminantă a creati-
vității regizorului canadian. în 2003 montează
opera lui Jean-Phillipe Rameau, Les Boreades, la
Opera Națională din Paris, în stilul său caracteris-
tic. Spațiu ce mizează pe cromatică și compoziții
în tonuri de alb și negru, lumină și linie ce con-
turează patru teme vizuale pentru patru anotim-
puri. Atmosfera este continuu redefinită de
vibrații de culoare și siluete construite după legi
ale plasticității. Contemporaneitatea clasică a
ținutelor și coafurilor este provocator suprapusă
timpului mitologic și texturii muzicale a parti-
turii. Muzica este în armonie cu spațiul și cu
întreaga arhitectonică regizorală. Dansul contem-
poran redefinește identitatea fiecărei fraze muzi-
cale fără a fi alterată specificitatea barocă a
operei.
Opera Armide (2008) de Jean-Baptiste Lully
aduce o viziune uimitoare, coregrafie modernă
încadrată în sugestii de cadru contemporan-baroc.
Scena implică toate sursele contemporane de pro-
ducere de teatral, proiecții filmice cu dans în aer
liber, o vizită turistică la Versailles, un elogiu
adus regalității și stilului Ludovic al XIV-lea,
scene de exterior și sala oglinzilor etc. Regia este
concentrată pe mișcare, gest, expresia în relație
cu textul libretului. Interpretarea artistului liric
este stilizată prin mișcări coregrafice. Compoziția
mișcării este asigurată de Jean-Claude Gallotta,
care oferă o concepție abstractă. Forma corpului
și compozițiile umane sunt susținute de manevre
de decor, gestul și “textul” instrumental se com-
pletează reciproc. Culoarea și textura spațiului
par o traducere a muzicii și o decorare a acesteia.
Stilul regizoral al lui Carsen este emblematic
prin naturalețe și stilizare. Cadrele subliniază
ideea de teatru și scenă, fundalele din cortine și
drapaje desfășurate din abundență, luxul și
lascivitatea (încoronarea Popeei de Claudio
Monteverdi, Semele de Haendel) sunt veritabile
leitmotive de design. Opera seria încoronarea
Popeei, montată la Glyndebourne, 2008, poartă
clar semnătura regizorului canadian, fondul în
penumbră, cadre și situații scenice contemporane,
materiale senzuale, catifea și satin în roșu
purpuriu. Erotismul, ambiția și crima au aceeași
candoare și strălucire. Elementul erotic este cel ce
coordonează întregul demers al acțiunilor.
Perversiunea erotică și mentală, imaginea de lux
și lascivitate (Nero este bisexual, iar Popeea
excesiv senzuală) sunt explorate în contrast cu
figura sterilă și nonsensul prezenței lui Seneca
(vid spațial, cărți împrăștiate).
De la respectul pentru stilul muzical până la
interpretări nonconformiste, scena vest-europeană
insistă asupra valorii muzicale și a valorii regizo-
rale. Regizorii sunt formați în scena teatrului,
aduc noi coordonate de teatralizare, însă dansul
contemporan apare ca un nou alfabet al teatra-
lizării, retextualizează potențialul spațial al
muzicii. Este una dintre cele mai importane
direcții ale teatralității spectacolului muzical, care
cu siguranță va câștiga amploare în perioada
următoare.
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
31
301
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
O vară teatrală fierbinte (I)
Ariel InterFest, Râmnicu Vâlcea, 18-28 iulie 2013
Claudiu Groza
Căsătoria	foto Vlad Dumitrescu-Petrică
Fierbinte nu doar prin temperatura exterioară,
ci și prin cea indusă de program, a fost a
treia ediție a Ariel InterFest, unicul festival
estival de teatru din România, organizat cu o
admirabilă tenacitate și un remarcabil
profesionalism de echipa Teatrului Ariel din
Râmnicu Vâlcea. Coordonată de Doina Migleczi,
directorul teatrului, și Aura Popescu, directorul
economic, echipa „arielescă” - adică actorii,
tehnicienii, voluntarii, colaboratorii - a reușit și
anul acesta să dea orașului subcarpatic un aer de
metropolă teatrală.
Să fac un inventar? Vreo 23 de spectacole
pentru adulți, 4 pentru copii, recitaluri de muzică
și poezie, dans, lansări de carte, ateliere teatrale
(cu Silviu Purcărete, Mihai Mălaimare și Aurel
Palade), invitați din Scoția, Italia, Franța,
Republica Moldova, interacțiuni profesionale,
proiecte, contacte, petreceri și câte și mai câte.
Este sărac acest inventar sec față de atmosfera pe
care a avut-o acest minunat festival, unul din
puținele din România unde regizorii, actorii,
criticii au avut timp și să se întâlnească, nu doar
să vină și să plece, cum se întâmplă de obicei.
E un efort lăudabil al echipei Teatrului Ariel,
care a pus deja Vâlcea pe harta teatrului bun și
mare, meritând sprijinul autorităților. Și nu e un
sprijin gratuit, ci un serviciu adus comunității,
pentru că am văzut în sălile de teatru, de-a lungul
festivalului, sute, mii de oameni care s-au bucurat
de spectacole, au cumpărat cărți, au cerut
autografe, au aplaudat și ovaționat, s-au simțit
bine în lumea culturii. Pentru ei, pentru vâlceni,
se organizează în primul rând acest eveniment. E
bine s-o repetăm până se înțelege.
Să trecem însă la partea artistică.
Regizorul Aurel Palade își continuă periplul
prin dramaturgia clasică rusă. După Livada de
vișini prezentată în festivalul vâlcean anul trecut,
a venit rândul unei montări după Căsătoria de
Gogol, tot o producție a Teatrului Municipal
"Ariel”. Ca și în Livada..., Palade rămâne fidel
textului dramatic, dar de această dată cu o anume
libertate ludică, aici adaptând piesa într-o limbă
română vie, contemporană, care nu ocolește
expresiile colocviale sau chiar un lexic de argou,
calibrat însă cu atenție, pentru a nu depăși o
limită rezonabilă. Astfel, spectacolul capătă o
dimensiune comică accesibilă și gustată de marele
public, fără a trăda însă spiritul textului gogolian.
Spațiul scenic e amenajat de scenografa Elena
Cozlovschi într-o notă clasică, de locuințe
burgheze, dar dinamica e dată de instalarea
decorului pe turnantă, care elimină timpii morți
din reprezentație - construcția unei turnante în
sala din Ostroveni a Arielului mi se pare una din
cele mai bune investiții ale teatrului, care merită
lăudată și exploatată, în condițiile în care din ce
în ce mai puține teatre din România mai posedă
o asemenea structură. Detaliile scenografice -
ligheanul mereu plin cu zoaie sau patul așternut
neglijent din casa burlacului Podkolesin versus
atmosfera de cofetărie din casa fetei de măritat
Agafia Tihonovna - potențează și "cărnița” pusă
de regizor și actori pe eroii piesei, fiecare conturat
cu o "istorie” în spate.
Cunoscuta poveste gogoliană - fata de măritat
cam "trecută” (are 27 de ani!), curtată de tot felul
de "moși” din funcționărime sau foști ofițeri
inferiori ba frustrați, ba cabotini, dar și de un
burlac cam mototol și indecis - e citită regizoral
în cheie cvasi-caricaturală. întreaga intrigă e
impregnată de astfel de elemente, de la
comportamentul lui Kocikariov, prietenul lui
Podkolesin, care vrea musai să-l însoare pe placid-
fricosul funcționar ca să guste și acela "deliciile”
conjugale, la ticurile și obsesiile pretendenților -
unul emfatic-sfătos, altul cam tăntălău și
nedeprins cu "socializarea”, al treilea "vorbă
lungă”, încântat de propria persoană, și până la
personajele feminine - prostuța Agafia și mătușile
sale snoabe și bârfitoare. însuși momentul final,
când nedumeritul mire dă bir cu fugiții înaintea
nunții, accentuează nota caricaturală, căci acela
fuge ascuns sub rochia de mireasă a unui
manechin, adică fuge cu o mireasă "ideală”,
întrucât fără viață.
E o întreagă faună în piesa lui Gogol,
dezvăluită frust de montarea lui Aurel Palade. în
ciuda acestei priviri acute, însă, spectacolul
păstrează o notă de emoție romantică, ca un fel
de contrapunct, în excelentele melodii rusești ce
compun coloana sonoră, cu versuri minunate.
Remarc, în context, și frumoasele costume
imaginate de Maria Dore, în aceeași cheie
burgheză ce domină partea vizuală a
spectacolului, marcând fractura dintre aparența și
esența vieții protagoniștilor.
Actorii vâlceni și-au asumat cu o admirabilă
energie și finețe partiturile scenice și "istoria”
personajelor jucate. Andreea Roxana Filip a fost o
Agafia Tihonovna ruptă de realitate, simpluță la
minte, naivă, dar și înduioșător-îngrijorată de
schimbările aduse de mariaj, ca orice tânără fată.
Pentru rolul mătușii ei, Arina, regizorul a optat
pentru două actrițe, Camelia Constantin și Julliet
Attoh, care și-au construit rolurile pe canavaua
unei familii nițel cam scăpătate, dar cu pretenții,
femei de lume dar de fapt țațe, formal-ipocrite
social. Tot un rol în dublă distribuție a fost și cel
al slujnicei Duniașa, jucată de Inga Marcu -
"străina” ce vorbește numai rusește și din cauza
căreia apar tot felul de încurcături - și Alecsandru
Dunaev, un fel de alter-ego mai cu picioarele pe
pământ al acesteia; ambii tineri actori s-au
descurcat excelent în acest rol savuros de
amuzant. Tot un pivot al acțiunii, ca și
Kocikariov, a fost pețitoarea Fiokla, jucată de
Adriana Ștefănache precum o mahalagioaică de
vulgară sinceritate, dar îndeajuns de vicleană
pentru a scoate un "ce profit” dintr-o căsnicie
aranjată. De partea cealaltă s-a aflat galeria
"pretendenților”: funcționarul Jumarov,
întruchipat de Dan Constantin ca un tip "serios”,
interesat foarte temeinic de zestre, fostul ofițer de
infanterie Anucikin, prefăcut de Gabriel Popescu
într-un personaj ce gafează mereu, de un ridicol
de care nu-și dă seama, fostul locotenent de
marină Mestecău - pe care Alin Păiuș l-a jucat
Ana Turos
foto Vlad Dumitrescu-Petrică
3
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Conu' Leonida...
gongoric-vorbăreț, lăudăros, încântat de propria-i
persoană, dar mereu ratând prilejurile de mariaj,
în fine Podkolesin (Radu Niculescu), și el
funcționar, flăcău bătrân cu ritualuri de burlac,
temându-se să-și pună "jugul conjugal", retractil și
mototol, împins de la spate de prietenul
Kocikariov - excelent jucat de lonuț Ștefan ca
adevăratul "pețitor" și ferment al intrigii, cu o
debordantă risipă de energie. Peisajul a fost
completat pitoresc de Roger Codoi în rolul
servitorului lui Podkolesin, Stepan, parcă și el un
burlac mai troglodit.
Interpretarea actoricească și lectura regizorală,
în primul rând, au făcut din Căsătoria o comedie
cu puls vital, la care publicul vibrează entuziast,
adaptată cu o bună măsură - cele cîteva stridențe
lexicale se pierd în ansamblul bine reglat -, un
spectacol bun - încă unul - al teatrului din Zăvoi.
Un spectacol pe o piesă a iconoclastei Sarah
Kane a adus la Vâlcea regizorul scoțian Scott
Johnston, un om de teatru care a lucrat și în
România, pe care o vizitează mereu de vreo 20
de ani. Crave/Așteptând cu nerăbdare a fost jucat
de patru foarte tineri actori, reuniți în compania
Scottworks. Piesa a fost scrisă în 1998, fiind
penultima creație dramatică a Sarei Kane, și are
forma unui poem cu replici ne-personalizate; cele
patru personaje cu sex neprecizat se cheamă A, B,
C și M. Textul - care nu poate fi modificat ori
decupat - e o provocare scenică, tocmai datorită
schematismului său, ca și din cauza alternanței de
registre semantice - replicile crud-depresive,
deznădăjduite, se succed altora solare sau unora
romantice, de dragoste. Piesa e greu de rezumat,
pentru că nu are o "poveste" propriu-zisă, e mai
mult un ansamblu de stări psihice, de reacții
ciclotimice, de crize psihotice, amintiri
traumatice, dorința unui echilibru și proiecția
unui "bine" ce va să fie.
Nu se intră simplu în atmosfera acestui
spectacol, gândit de Scott Johnston în cheie
minimalist-scenică, cu doar trei scaune ca decor, o
mișcare de grup sau de cuplu simetrică, alimentat
de o tensiune interioară a protagoniștilor, de un
discurs introvertit, dar îndeajuns de pregnant
pentru a fi perceput de spectatori. Textul n-a fost
supratitrat, dar nici asta și nici accentul scoțian al
actorilor nu mi-a împiedicat aderența emoțională
la un text de formidabilă intensitate, dincolo de
structura sa neobișnuită.
Iar asta se datorează cu siguranță tinerilor
interpreți, care au strălucit pur și simplu pe scenă,
coordonați discret și apropriat de un regizor care
e un fin cititor și un bun pedagog. Robbie
Stevens - care a avut un monolog susținut
excepțional, de mare energie și impact -, Bhav
Joshi, Emma Hindle și Vanda de Luca au dat
expresie scenică unei game impresionante de
experiențe intime, cu o finețe și o profesionistă
versatilitate nu numai convingătoare, ci și
emoționantă până în final. Muzica lui Kenny
MacLeod a asigurat foarte potrivit interludiile
momentelor scenice.
Recunosc, sunt un fan Sarah Kane, iar asta
mă face să fiu și indulgent, căci pasionat, dar și
foarte exigent, căci "cunoscător". Crave este una
din cele mai frumoase, mai empatice și mai
valoroase versiuni de scenă pe un text al
scriitoarei devenită după moarte un fanion al
"teatrului brutal de sincer".
O reprezentație paradoxală, care mi-a provocat
din nou reflecții asupra exploatării actorilor de
către regizori, a fost Căutând semne de
inteligență în univers de Jane Wagner, în regia și
scenografia Lianei Ceterchi (Teatrul pentru puțini,
București). Monodrama e confesiunea unei tinere,
fostă corporatistă, ajunsă om al străzii, despre
viață, onestitate, empatie etc., totul raportat însă
la niște extratereștri, prietenii imaginari ai fetei
cumplit de singure și părăsite. Textul e un
amestec de narațiuni pragmatic-distante și
momente poetic-naive, fiind îndeajuns de puternic
pentru a-și împlini miza, în interpretarea unei
actrițe cu personalitate, cum s-a văzut că este Ana
Turos, protagonista spectacolului.
Din păcate, însă, dintr-o frustrare pe care n-o
pot explica, regizoarea Liana Ceterchi a vrut să-și
demonstreze creativitatea dublând semnele
scenice, într-un carusel tautologic care a făcut ca
firul roșu al narațiunii să scape adesea
spectatorilor, iar actrița să-și forțeze chiar limitele
fizice. De la gesturi care musai să însoțească orice
propoziție la exerciții de gimnastică, tumbe,
cântecele, s-a văzut pe scenă o risipă uriașă de
energie care putea fi focalizată altfel, doar din
orgoliul unui regizor care nu știe ce-i aia
redundanță. Mi-a părut sincer rău pentru Ana
Turos, al cărei talent s-a estompat sub avalanșa de
mișcări și pe care o felicit pentru resursele și
coordonarea pe care le are. Din păcate,
spectacolul a fost prea strident pentru a-i face o
judecată de valoare.
O "recuperare" culturală, de fapt o adaptare
Crave	foto Vlad Dumitrescu-Petrică
după un dramaturg român valoros, Dumitru
Solomon, au făcut cei de la Compania Gestual
Art în NishteDoamne, o prelucrare a piesei Cine
ajunge sus la fix. Regizorul Marian Popescu a
preferat o distribuție feminină în locul celei
masculine din textul originar, modelând
personajele în consecință. Trei femei, o pițipoancă
mai stilată, o femeie de știință rigidă și
"superioară" și o - poate - studentă ușor
supraponderală și oarecum inhibată social, se
blochează într-un lift. Salvarea aparențelor,
dialogul rezervat-politicos și zâmbetele de
circumstanță sunt înlocuite treptat de o luptă
"care pe care", cu insulte, îmbrânceli etc. Pe
canavaua unui dialog cu tentă absurdă, zoon
politikon devine doar zoon, până la punerea în
mișcare a liftului, prilej de revenire la habitudinile
civilizației.
Discursul specific al lui Solomon, care
parodiază "marile teme" ale dezbaterii umane,
acum ridicole, în context, a fost completat de
Marian Popescu cu mici bătălii lexicale mai pe
șleau, astfel că ansamblul e accesibil și unui
public mai puțin dispus la rumegarea de trimiteri
culturale.
Cele trei actrițe - Monica Alexandrescu,
Monica Florescu și Dana Porlogea - și-au conturat
personajele cu pregnanță, mizând fiecare pe
datele caracterologice ale eroinei sale și
compunând un joc de scenă convingător pe un
spațiu extrem de limitat, fără a da senzația de
staticism.
Nishte Doamne e un spectacol care
valorizează un text literar-dramatic în orizontul
unui club, de pildă. Și-și atinge ținta.
M-am întrebat, sincer, cum ar fi ieșit piesa lui
Constantin Cheianu, Made in Moldova - jucată la
Vâlcea de Teatrul Național din Chișinău - în
montarea unui tânăr regizor român focalizat pe
"teatrul social". Asta pentru că viziunea
regizorului Alexandru Grecu mi s-a părut cam
tezist-pedagogică, deci cam neconvingătoare, deși
intriga are o doză de spectaculos tentantă.
Piesa se bazează pe o întâmplare adevărată,
cazul unui medic care a refuzat să trateze un
pacient accidentat care nu avea "poliță de
asigurare" sau acte, aflând după decesul aceluia că
era chiar fiul său. Cheianu folosește acest fir roșu
pentru a etala palierele corupției din Republica
Moldova, într-un discurs secvențial ce se dorește
exhaustiv, de la zona politică la cea universitară,
"
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
33
Black
Pantone 253 U
33
Black Pantone 253 U
Conu' Leonida...
"
medicală, judiciară etc. Situațiile scenice sunt însă
cam "moraliste”, iar regia nu potențează textul, ci
dă senzația că spectacolul e creat pentru
spectatori care să facă înțelept "tstststs” din buze
și să dea dezaprobator din cap. Or asta
îngustează net "felia” de public, în ciuda unei
evoluții onest-profesioniste a actorilor moldoveni,
a unei scenografii bine gândite - simplă și vizual-
dinamică - și a unei muzici juvenil-sociale.
Made in Moldova e un spectacol paradoxal,
pentru că transmite ce are de transmis, dar e prea
"povățuitor” ca să te zdruncine cathartic.
Spectacolul-eveniment al stagiunii tocmai
încheiate a fost pentru Teatrul Ariel Conu’
Leonida față cu reacțiunea, în varianta de scenă a
lui Silviu Purcărete, cu Mariana Mihuț și Victor
Rebengiuc, un spectacol a cărui producție a
început în vara trecută, concomitent cu
precedenta ediție a Ariel InterFest, premiera având
loc în noiembrie, la București (montarea e o
coproducție cu Naționalul bucureștean). Din
rațiuni tehnice, Conu’ Leonida s-a jucat mai mult
în Capitală și nu mi l-am putut integra în
program, dar a fost o bucurie să-l văd pentru
prima oară... acasă, adică la Vâlcea.
Ca și în D’ale carnavalului, Purcărete nu
tentează o lectură musai în răspăr a textului
caragialian, o re-scriere regizorală a sa, ci,
respectând litera textului, îi îmbogățește (creativ-
hoțește, ca să mă exprim ghiduș) spiritul, prin
varii elemente meta-textuale, parodice, ludice,
socio-culturale etc. Iar efectul e unul de comic
irezistibil, proaspăt, vital, modern, dar în același
timp foarte precis-caragialian.
De la un chat simandicos, pe o canapea, cu
protagoniștii îmbrăcați în haine de seară și
schimbând zâmbitor, ca niște gazde amabile,
replicile piesei, la schimbarea subit-șocantă a
acestora în pijamale, precum niște striperi ce-și
smulg hainele, acțiunea glisează către un orizont
grotesc, un vis hiperbolizat, năclăit în sudoarea
nopții, în care „și nimica mișcă” capătă sens prin
diverse elemente de extratext - mâna
disproporționat de lungă ce trece prin toate
încăperile casei ori paharul cu apă întins Efimiței
din culise. Leonida și Efimița sunt niște lunatici ai
propriei lor existențe, niște stafii ale mahalalei în
apoteoză bahică. Visul urât se încheie cu o
muzică tenebroasă, cu sonuri de mitralieră, după
care în scenă intră o Safta în ținută de fată de
șantan, nițel fanată, nițel pilită, sosită tocmai de
la cheful de „lăsata, secule”. Automat, secvența
contrapune semantic două lumi, cea a
„expiraților” Leonida și Efimița vs. cea a Saftei,
„fată de fată” în mahalaua ce-și schimbă chipul.
însă, dacă tonul primei scene - spectacolul e
gândit în oglindă - e grotesc și hilar-frisonant, în
partea a doua avem de-a face cu o notă ferm-
realistă, net burgheză, o adevărată „conferință”
domestică susținută acum de o Efimița
emancipată unui Leonida cam sfios la minte.
Răsturnarea de roluri e spectaculoasă în sine, deși
nu urmărește un artificiu regizoral, ci exploatează
pur și simplu oferta textului.
Dacă la început decorul absolut uimitor
imaginat de Dragoș Buhagiar se remodelează sub
ochii spectatorului, patul vertical în care dorm cei
doi devenind apoi o casă... orizontală în toată
regula, cu curticică, acum spațiul e unul de
dormitor chivernisit, cu sobă, lavoar, fotolii, cu
masă de toaletă unde Efimița își aplică măști de
frumusețe etc. Or, discursul „patriotic” prinde
accente eroice acum, iar sonurile petrecerii sunt
de asemenea mult mai brutale - bubuituri ca de
tun, rafale de mitralieră, zguduituri ca la
cutremur, totul într-un registru curat belicos, ca
de „rivuluție”, deh!
Mariana Mihuț a conturat aici o Efimița cu
convingeri politice, dar și cu o anume experiență
de viață, iar perorația ei „republicană” s-a încărcat
cu savuroase accente ironic-blazate, rostite însă
„pe bune”, în ciuda unei mimici contrare. Firește
că a doua scenă a fost mai generoasă în manevre
regizorale, prin schimbarea replicilor, așa că și
Victor Rebengiuc a fost năucitor de amuzant în
atitudinea „nevricoasă” a lui Leonida cel neștiutor
într-ale mersului lumii.
Asta după ce în prima scenă cei doi actori au
jucat cu un echilibru desăvârșit al ludic-
parodicului fin, „teatralizat”, așa cum numai doi
actori formidabili pot s-o facă, smulgând hohote
de râs printr-o interpretare veristă a partiturilor
lor de zombies.
Evident că finalul celei de-a doua scene
surprinde prin deriziunea eroicului, cu o Safta
împușcată la chef, dându-și duhul, sângeros-
ostentativ, pe dușumeaua casei leonidești. De
menționat interpretarea actriței vâlcene Cătălina
Sima în rolul Saftei, aceasta integrându-se perfect
în ansamblul spectacolului, și datorită songurilor
compuse de Vasile Șirli (autorul muzicii de
scenă), care plasează intriga în aria „zvonului
comunitar”. Cătălina a acompaniat cu naturalețe
și fără sincope o echipă de teatratori de top.
Conu’ Leonida față cu reacțiunea e un
spectacol care nu e de povestit, ci de văzut. Un
spectacol care place și celor dornici de un
Caragiale „așezat”, meșteșugăresc, cu savoarea
replicii și intrigii, dar și celor ce caută codițele de
diavol ivite prin interstițiile dialogului. Iar
Purcărete pare aici însoțit nu doar de conul lancu,
ci și de un ciopor de drăcușori teatrali. Poznași cu
toții.
O nouă revistă culturală
La Ariel InterFest s-a lansat și primul număr al unei noi publicații culturale: trimestrialul
Infinitezimal, sub direcția lui Sebastian-Vlad Popa, editată - de remarcat și apreciat - de Consiliul
Județean Bistrița-Năsăud și Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud. Din redacție fac parte
Iuliana Dumitru, Vincențiu Mihai Iacob, Diana Oprea și scriitorul bistrițean Alexandru Uiuiu.
Prezentarea grafică - într-adevăr spectaculoasă - îi aparține lui Mihai Păcurar, iar PR-ist e Gabriel
Martin.
Infinitezimal nu surprinde doar prin dimensiunile impresionante, ci și prin semnăturile reunite în
acest prim număr, de o calitate impresionantă. Spicuiesc doar câteva „atracții”: un grupaj dedicat lui
Mircea Cărtărescu, Silviu Purcărete și Aurel Stroe (lăudabilă inițiativă a redacției), poeme în engleză de
Ioana Ieronim, un fragment din romanul la care tocmai lucrează Matei Vișniec, cronici de carte,
teatru, film, muzică, plastică etc., toate într-o înfățișare grafică originală.
Infinitezimal e un proiect care cred că merită semnalat și încurajat, căci exprimarea culturală e
complementară, nu concurențială. De aceea, le doresc colegilor noștri succes!
34
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
MECEFF, festivalul celor mai
bune filme din Europa
Centrală (III)
loan-Pavel Azap
Așa cum spuneam în prima parte a acestui
text dedicat Festivalului Filmului Central
European de la Media (MECEFF), ajuns
anul acesta la cea de a treia ediție (24-28 iunie),
o secțiune importantă o reprezintă țara invitată
special în fiecare an, printr-o selecție de filme
reprezentative pentru cinematografia respectivă.
Reamintim că la prima ediție invitată a fost
Israelul, urmată în 2012 de Statele Unite ale
Americii, iar anul acesta de Germania. Accentul
a fost pus pe Tânărul film german (sau, mai
corect, Noul film german), din două motive: în
primul rând este vorba despre un curent
important în evoluția postbelică a
cinematografului european și mondial[1]; în al
doilea rând, regizorul Radu Gabrea, directorul
MECEFF, făcând film în Germania (federală a)
ultimelor două decenii ale secolului trecut a fost
implicat direct în evenimente, cunoscându-i și
fiind prieteni cu mulți dintre regizorii
importanți ai acestui curent.
La 28 februarie 1962, 24 de tineri cineaști
vest-germani, întruniți la Oberhausen, locul
desfășurării unui important festival de film de
scurtmetraj lansat în 1954, semnează și dau
publicității Manifestul de la Oberhausen în care
se spune: „Grava criză în care se zbate filmul
german convențional destramă, în sfârșit,
raportul economic al unei mentalități pe care o
respingem. Astfel, noul film are șanse de a
deveni vital. / Filme germane de scurtmetraj ale
unor tineri autori, regizori și producători, au
cucerit în ultimii ani un mare număr de premii
la diferite festivaluri internaționale și au
dobândit recunoașterea criticii străine. Aceste
pelicule și succesul lor arată că viitorul filmului
german stă în mâinile celor care au demonstrat
că vorbesc o nouă limbă a filmului. / La fel ca
în alte țări, și în Germania, filmul de
scurtmetraj a devenit o școală și un teren de
experimentare. / Ne proclamăm dreptul de a
făuri noul film german de ficțiune. / Acest nou
film are nevoie de libertăți noi. Libertatea față
de tocitele convenții ale branșei. Libertate față
de ingerințele partenerului comercial. Libertate
față de tutela unor interese de grup. / Avem, în
legătură cu producția noului film german, idei
concrete de ordin spiritual, legislativ și
economic. Suntem gata, în chip solidar, să ne
asumăm riscurile. / Vechiul film a murit. Noi
credem în cel nou.” (v. Secolul 20, București, nr.
277-278-279, respectiv 1-2-3 / 1984, p. 10)[2]
Este vorba, de bună seamă, în și prin acest
Manifest, despre un demers care implică și o
doză de frondă specifică tinereții. (La fel de
adevărat este însă și faptul că, în cazul în speță,
politica filmului de autor a fost benefică o
vreme, dar a sfârșit tot într-o criză: filmul
german al sfârșitului de secol 20 își pierduse
practic spectatorii din țară[3], fapt ce a impus o
nouă politică, o nouă strategie legislativă și
financiară și, implicit, o nouă „paradigmă”
auctorială.) Evident, nu toți cei 24 de semnatari
ai Manifestului s-au afirmat ca cineaști; de
asemenea, la principiile programului au aderat
ulterior o seamă de alți tineri regizori. Amintim
aici, spre simpla informare, câteva nume
importante ale Noului film german, regizori
impuși pe plan mondial, dar care, majoritatea,
nu au fost semnatari ai documentului respectiv:
Rainer Werner Fassbinder, Werner Herzog,
Alexander Kluge, Edgar Reitz, Volker
Schlondorff, Jean-Marie Straub, Margarethe von
Trotta, Wim Wenders.
Revenind la MECEFF, amintesc în continuare
parte din filmele germane prezentate pe
ecranele Festivalului: Enigma lui Kaspar Hauser
/ Toți pentru unul și Dumnezeu împotriva
tuturor (Kaspar Hauser - Jeder fur und Gott
Gegen Alle, Germania, 1974) - moment de vârf
în creația lui Werner Herzog; Hannah Arendt
(Grermania, 2012; r. Margarethe von Trotta) -
un alt mod de înțelegere a istoriei, ilustrând o
abordare inedită a Holocaustului din partea
filosoafei care dă titlul filmului, pornind de la
cartea acesteia Eichmann la Ierusalim. Un raport
asupra banalității răului (Eichmann in Jerusalem:
A Report on the Banality of Evil, 1963); Aripile
dorinței / îngeri deasupra Berlinului (Der
Himmel uber Berlin, Germania, 1987) - eseu
despre condiția umană și iubire semnat de Wim
Wenders; Germania toamna (Deutschland im
Herbst, Germania, 1978; r. Alexander Kluge,
Volker Schlondorff, Rainer Werner Fassbinder,
Alf Brustellin, Benhard Sinkel, Katja Reupe,
Hans Peter Cloos, Edgar Reitz, Maximiliane
Mainka, Peter Schubert) - film-colaj despre
„terorismul roșu” care a dominat Europa
occidentală în deceniul opt al secolului trecut;
Lili Marlen (Germania, 1980) - titlu
reprezentativ din filmografia celui mai prolific
regizor al Noului film german: Rainer Werner
Fassbinder; Manifestul de la Oberhausen (Die
Oberhausener, Provocation der Wirklichkeit - 19
Filme aus den Jahren 1958-1964, Germania,
1958-1964) - filme de scurtmetraj relializate de
semnatarii Manifestului de la Oberhausen în
perioada menționată în titlu, ilustrative pentru
intențiile novatoare, nu întotdeauna împlinite,
ale acestora; de reținut, în acest context, și
filmul lui Radu Gabrea Un Bărbat ca Eva (Ein
Mann wie Eva, Germania, 1983) - film semi-
biografic, omagiu adus regizorului Rainer
Werner Fassbinder.
Sperând că v-am stârnit interesul pentru
reprezentanții Noului film german, și pentru
evoluția acestora după momentul de „apogeu” al
curentului, ne oprim aici, precizând că în
numărul următor al revistei noastre, în ultima
parte a grupajului de texte dedicat Festivalului
de la Mediaș, vom stărui asupra celor trei filme
românești prezentate în Festival: Despre oameni
și melci (Tudor Giurgiu, 2012), Și caii sunt verzi
pe pereți (Dan Chișu, 2012) și Toată lumea din
familia noastră (Radu Jude, 2012).
Note:
[1]	Alături, bineînțeles, de Neorelismul italian,
Nouvelle vague francez sau Free cinema-ul impus
în Marea Britanie.
[2]	Păstrând proporțiile și schimbând
contextul, nu alta va fi - peste aproape patru
decenii - situația în cinematografia română:
scurtmetrajele au fost în anii imediat pre- și post-
2000 singurele „butelii de oxigen” care mai
susțineau filmul românesc [din păcate fără niciun
impact asupra publicului (dată fiind circulația
extrem de limitată a genului, dar nu numai:
scurtmetrajul se adresează din start unui public
foarte restrâns, îndeosebi profesioniștilor din
domeniu), sau asupra ca și inexistentei industrii
cinematografice românești], care (re)prezentau
onorabil România în lumea cinematografică. Și la
noi, tinerii au simțit nevoia să se desprindă de
„maeștrii” local(nic)i - și chiar au făcut-o, dar fără
a avea un program estetic și/sau economic
comun, fără a avea un manifest propriu, fără a se
constitui într-o grupare distinctă și novatoare.
Noul cinema românesc - sintagmă impusă de
Alex. Leo Șerban pentru a desemna Nou val
românesc -, este mai degrabă un instrument de
lucru necesar și util criticilor și istoricilor de film,
decât o realitate efectivă. Dar, acesta este
subiectul unui alt demers, mai amplu și mai
nuanțat decât este cazul, și locul, aici.
[3]	„Filmul de autor a crescut și a dominat în
Germania zece ani de zile, stăpân absolut peste
filmul german pe care l-a și distrus, s-a ajuns să
nu se mai ducă nimeni la filmul german prin anii
’75-’76. Apoi, la sfârșitul anilor '80, a început
generația foarte tânără să (re)facă film în stilul
vechii școli UFA și în stilul filmului american, în
sensul apropierii de public. Treptat, filmul german
a început să recâștige spectatorii proprii ajungând
la douăzeci și cinci la sută, de unde ajunsese la
un moment dat la șapte la sută, era parcatic pe
cale de dispariție, în ciuda unui sistem foarte
ingenios și în ciuda unor mari, mari investiții și
subvenții.” (v. Radu Gabrea: „Nu există film
înafara emoției”, în loan-Pavel Azap, Traveling,
interviuri cu regizori români de film, vol. 1,
București / Cluj-Napoca, Ed. Tritonic, 2003,
p. 70)
TRIBUNA • nr. 263 • 16-31 august 2013
35
Black Pantone 253 U
35
Black
Pantone 253 U
sumar
din lirica universala
traducere de Cristina Tătaru	2
inedit
Anton Dumitriu Jurnal de idei (VIII)	3
cârti in actualitate
Vistian Goia	Ipostazele călătorului	4
Cristian-Paul Mozoru împreună cu Yerutonga prin
astăzi-ieri	5
eseu
Lucian Gruia Gnoseologia în viziunea lui Anton
Dumitriu	6
bloc notes
Ștefan Manasia	Scrisoare de la Festival	7
elitele cetății
Cristian Colceriu Profesor universitar doctor
Alexandru Rotaru (I)	8
Aurel Rogojan Fața și reversul	11
filosofie
Petru Ardelean Istoria eticii moderne în viziunea lui
Eugene Dupreel	14
polemică
Aura Christi	"Tabla de valori acceptate?!"	16
scriitori afirmați după 1989
Alex. Ștefănescu Un profesionist al scrisului:
Stelian Țurlea	18
poezie
Vintilă Ornaru	20
opinii
Petru Romoșan Cine conduce România?	21
diagnoze
Andrei Marga Dincoace de noul conformism 22
showmustgoon
Oana Pughineanu Recuperarea lui Hippothales 23
historia
Gheorghe Petrov	Arheologia crimelor
comunismului. Execuția lui Alecsa Bel din satul Cufoaia,
jud. Maramureș	24
agenda	27
muzică
Lucian Maier Gărâna Jazz	28
Mugurel Scutăreanu Neiertarea viorii	30
opera
Alba Simina Stanciu Opera barocă și regia.
Villegier. Șerban. Carsen.	31
teatru
Claudiu Groza O vară teatrală fierbinte (I)	32
film
Ioan-Pavel Azap MECEFF, festivalul celor mai bune
filme din Europa Centrală (III)	35
plastica
Murădin Jeno Thorma Jânos și colegii, discipolii săi 36
plastica	
Thorma Jânos și colegii,
discipolii săi
Thorma Jânos	Femeie în rochie japoneză (anii ’20), Colecție particulară, Satu Mare
Din inițiativa și prin organizarea
perseverentă a Muzeului „Thorma Jânos”
din Kiskunhalas, - orașul natal al
pictorului din Câmpia Ungară - dar în aceeași
măsură și cu sprijinul colecțiilor muzeale și a
celor particulare, s-au realizat ample expoziții
comemorative ce prezentau operele maestrului,
personalitate proeminentă a Coloniei de Pictură
din Baia Mare, dascăl renumit al multor generații
de studenți. Aceste expoziții, prilejuite de
aniversarea a 75 de ani de la stingerea din viață a
pictorului, au fost prezentate mai întâi în anul
2012 în orașele Germaniei: Munchen, Stuttgart,
Berlin, apoi în orașele Kecskemet, Kiskunhalas,
Budapesta, Baia Mare iar acum și la Cluj.
Evenimentele au fost însoțite de cataloage cu
studii complexe, precum și de prezentarea
volumului de corespondență a maestrului, făcând
astfel mult mai accesibilă reevaluarea moștenirii
sale creatoare și spirituale.
O noutate absolută a Expoziției de la Cluj, -
care se organizează divizată în două locații: la
Muzeul de Artă din palatul Bănffy și în sălile
Galeriei Quadro, aflate în palatul Rhedey, - constă
în faptul, că pentru prima dată pe lângă creațiile
lui Thorma Jănos se expun și o parte din lucrările
colegilor și discipolilor săi maghiari și români,
ABONAMENTE: Prin TOATE OFICIILE POȘTALE DIN ȚARA, REVISTA AVÂND CODUL 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru,
48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru,
66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU Să O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
care au crescut în spiritul coloniei băimărene și au
rămas fideli vocației. Vizionând astfel împreună
ansamblul acestor picturi, vom avea ilustrată clar
expresia individualității și unității de stil a
coloniei băimărene - cea mai importantă colonie
de artă din Centrul și Estul Europei - care a
funcționat între anii 1896 și 1944.
în ceea ce privește conducerea coloniei, rolul
de atunci al lui Thorma a devenit hotărâtor și
exclusiv - momentul când, după Primul Război
Mondial a acceptat singur reprezentarea Școlii
Libere și a comunității artiștilor membri ai
Societății Pictorilor din Baia Mare. Pentru a fi mai
aproape de colonie și ca prezență fizică, maestrul
s-a mutat în 1917 într-o locuință cu atelier în par-
cul coloniei. Cu un deosebit simț diplomatic a
reușit să rezolve diferitele probleme ale colegilor,
a intervenit la autorități pentru obținerea
aprobărilor de ședere a celor care au revenit la
Baia Mare uneori pentru o anumită perioadă, a
obținut aprobările necesare pentru organizarea
expozițiilor. în soluționarea unor astfel de situații,
au recurs la intervenția lui Thorma artiștii:
Perlrott Csaba Vilmos, Kmetty Jănos, Grăber
Margit, Jăndi Dăvid, Mund Hugo, Domotor
Gizella. în general Thorma a organizat adunările
(continuare în pagina 24)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U