Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultură • serie noua • anul XII • 16-31 iulie 2013
261
Consiliul Județean Cluj
4 lei
o
g.
2*
&
I
eseu
Vistian Goia
Spiritul polemic
de altădată
scriitori afirmați după 1989
Alex Stefănescu
despre Ion loanid
filosofie
lulia-Ruxandra Oana
Neo -primitivismul
Ilustrația numărului: Kolozsi Tibor
-(j)- Black PANTONE
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
Petru Poantă
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
DTP: Virgil Mleșniță
Ovidiu Petca
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
din lirica universala
Mâța casei
Ford Madox Ford
Cu ochi micșorați, privesc lung a căminului
vatră
Până se stinge
Ltimul cărbune.
Orice tunel de șoarece
Orice tunel de greier
Am mirosit
Și am simțit
Surparea-ascunsă-a grinzii putrezite,
și-am auzit
Fiece pasăre din tufișuri.
Te văd, zău,
și pe tine,
Privighetoare în copacul tău!
Eu, ce mă trag dintr-o rasă de lucruri
ciudate,
De deșerturi, regi mari, temple-nălțate
și nisipuri fierbinți,
Unde cântec de privighetori nu răzbate.
Pisica și luna
William Butler Yeats
Se tot sucea pisica, ici, colea,
și luna se-nvârtea ca o sfârlează;
și, înrudită strâns fiind cu ea,
Mâța, deodată, luna o fixează.
Privi la lună negrul Minnaloushe,
Căci, văietându-se și-umblând pe-afară,
Lumina rece, limpede, de sus,
Tot sângele felin i-l înfioară.
Aleargă Minnaloushe prin iarba-naltă,
Ușor, pe labe moi și delicate.
Dansezi, Minnaloushe, dansezi?
Când doi se văd, și-s rude-apropiate,
Păi, ce-i mai bun decât să-ncingi un dans?
Poate că luna o să-nvețe-acum
De moda cea galantă sastisită,
Un nou pas de balans.
și Minnaloushe, prin iarbă ațintită,
Prin petele de alb se furișează,
Iar luna sfântă,-n boltă țintuită
Trecu la altă fază.
Să știe Minnaloushe c-a ei pupile
își schimbă fazele într-una,
De la rotund, la arc de cerc, subtile
și-apoi din nou la globuri, precum luna?
Prin ierburi Minnaloushe se furișează,
și-i singur, înțelept și important.
și luna schimbătoare o fixează
Cu ochiu-i schimbător și fascinant.
Macavity, motan mister
T. S. Eliot
Macavity, Motan Mister, zis și Ascunsă
Gheară,
I-un criminal perfect ce face Legea de ocară.
I-uimirea trupelor de șoc și-a Scotland
Yard-ului:
La locul crimei când ajung, Macavity iar
nu-i!
Macavity, Macavity, nu-i nime-asemeni lui.
El orice lege a-ncălcat, și cea a gravitației.
Chiar și-un fachir el ar uimi prin forța
levitației;
Dar, când ajungi la-al crimei loc, Macavity
iar nu-i!
Poți să îl cauți în subsol, în naltul cerului,
Dar eu am să-ți repet mereu: Macavity iar
nu-i!
Macavity este roșcat, înalt și slab și șui.
îl recunoști: i-s ochii duși în fundul capului,
Botul de gânduri i-e brăzdat și
fruntea-olimpiană,
Cu favoriți nepieptănați, și plin de praf pe
blană.
El capu-ncet și-l leagănă, ca șarpele-ațintit
și este treaz chiar și atunci când crezi c-a
adormit.
Nu-i nimeni ca Macavity în tot cuprinsul
zării.
E un dușman cu chip felin, un monstru-al
depravării.
îl vezi pe-o stradă dosnică, în colțul parcului,
Dar când vreo crimă s-a comis, Macavity iar
nu-i!
E respectabil, aparent. (La cărți trișează
bine).
Nici un dosar la Scotland Yard amprenta
nu-i conține.
și-n vreo cămară de e jaf, sau vreo casetă-i
spartă,
Laptele-i dus, sau înc-un pui e gâtuit cu artă,
Sau geamul de la seră-i praf și plantele
hai-hui -
Aici e tot misterul, căci Macavity iar nu-i!
și când de la Externe vreun Tratat e
dispărut,
Ori Amiralitatea hărți și planuri a pierdut,
Poate-a rămas vreun petic rupt pe scara
holului,
Da-i inutil să cercetezi - Macavity iar nu-i!
și când se află pierderea, cei de la Siguranță
Zic: „Cert, a fost Macavity!”, dar el e la
distanță.
Precis își linge labele, sau, leneș,
se-odihnește,
Sau șiruri lungi de cifre-n cap adună
și-mpărțește.
Macavity, nu-i nimeni ca Macavity sub
soare,
O Mâță de-o așa suavitate-nșelătoare!
Mereu el are-un alibi, când vrei să-l iei la
rost,
Iară la locul faptei, clar, Macavity n-a fost!
și e aproape cert că toate mâțele-asasine,
Cum ar fi Mungojerrie sau ca Griddlebone,
vezi bine,
Nu sunt, precum se spune, decât agenții
primei,
Care îi dirijează: El, Napoleonul Crimei!
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (VI)
sieni, filosoful nici nu se desparte de poezie, este
Unde este adevărul?
în toate culturile există tradiția că au existat patru
epoci sau cinci - care s-au succedat prin inovații:
epoca de aur, epoca de argint, epoca de aramă și
epoca de fier, în care am trăi noi cei de astăzi.
Aceste legende sunt foarte vechi; în Europa ele
apar în scris la Hesiod și apoi la Ovidiu; în India
ele sunt precizate în durate în ani și duratele lor
par fabuloase - „ultima” fiind „epoca neagră” -
Kali Yuga; în sfârșit și în China, aceste tradiții
vorbesc despre „Marea comunitate” când oamenii
ar fi fost așa cum îi descrie Hesiod.
în „epoca de aur” adevărul ar fi fost cunoscut
direct, ar fi fost epoca edenică când omul nu avea
nevoi, nici alte necazuri nu l-ar fi împovărat.
Pe de altă parte, oamenii au vizat, încă din timpul
grecilor antici la o „societate” perfectă și aproape
că nu e mare filosof grec care să nu fi scris vreo
lucrare asupra unui stat fericit. De la unii ne-au
rămas numai influența, dar de la Platon și
Aristotel avem respectiv Republica și „Statul”,
prima fiind o republică comunizantă, iar a doua
un stat aristocratic. De asemenea, știința de astăzi
ne promite că ne vom apropia treptat de
cunoașterea adevărului, atât în ceea ce privește
macrocosmos-ul, cât și în ceea ce privește micro-
cosmos-ul. Iată dar două poziții total opuse:
tradiția ne spune că adevărul a existat într-o
vârstă de aur; știința modernă ne spune că ade-
vărul va fi cunoscut într-o epocă de aur.
Unde se află adevărul? La începutul lumii sau la
sfârșitul ei?
Știința, începând de la Descartes, ne oferă multe
speranțe: cunoașterea galaxiilor, cunoașterea atom-
ului, explorarea ireală a astrelor, prelungirea vieții,
poate chiar nemurirea ... . Tradiția ne spune că
nu acesta este drumul spre starea originară a
omului - starea paradisiacă. Când omul a „căzut”,
aceasta s-a datorat faptului că a „mușcat” din
pomul „cunoașterii binelui și răului”. Vom spune
că starea primordială nu va fi realizată decât dacă
omul va descoperi această cunoaștere a dualității
bine-rău. Iar aceasta este o stare de cunoștință
care nu poate fi realizată numai gândind abstract
la ea. Nietzsche spune: Jenseits von Gut und
Bose. [...] ca totul invers, față de domeniul oferit
de științe - și filosofia modernă, care se calchiază
pe știință. Știința vrea să știe ce este binele și ce
este răul și să dea omului cât mai mult din ceea
ce este bun, fie în domeniul concret fie în dome-
niul abstract.
Tradiția urmează un alt drum și cu alte mijloace:
ea vrea să părăsească distincțiile dintre bun și rău,
care - zice textul - formează Tocmai cunoașterea.
La alte cuvinte, este vorba de a părăsi un mod de
a cunoaște dual, pentru a intra într-o stare de
cunoștință în care cunoașterea dualității adevăr-
fals, bine-rău, frunos-urât nu mai există. Aceasta
înseamnă în fond a nu cunoaște, a ne dezice să
cunoaștem într-un anumit fel.
Unde este adevărul? Dincolo de ceea ce știm sau
vom putea ști vreodată, sau înlăuntrul a ceea ce
știm și vom putea știi în decursul timpului?
Poeții sunt părinți ai înțelepciuni
(Platon, Lysis, 213 c - 214 a)
Cum se poate că vechea cultură grecească să fi
făcut din poeți „părinți” va spune încă Platon
„Călăuze” ai înțelepciunii! și mai trebuie subliniat
că la început, când filosofia începe să se
definească ca disciplină separată, ca primii mile-
el însuși un poet. Mentalitatea modernă, supusă
principiilor pozitiviste, socotește că aceasta a fost
o fază primitivă, în care omul nu se putea desface
în primitivismul lui indistinct în care totul era
amestecat, fără granițe precise, întrucît nu existau
modelele științifice moderne... Ar mai fi o expli-
cație alta decât a opusului pozitivist, că poezia și
filosofia erau cu totul altceva decât înțelegem noi
astăzi prin ele. Dar orgoliul modern nu poate
ceda și nu poate recunoaște o valoare dis-
cutabilă(?), [....] nu aveau automobile, avioane,
rachete ...
Certitudini și îndoială
Cultura modernă este rezultatul unei noi menta-
lități care s-a format treptat, încă din Evul Mediu,
s-a dezvoltat în timpul Renașterii și s-a cristalizat
odată cu Descartes. Această nouă mentalitate
începe prin îndoială. De îndată ce morbul
îndoielii cuprinde conștiința noastră, suntem
moderni. Moderni (până la un punct) sau mai
bine zis un „accent de modernism” este în Roger
Bacon, sau chiar în Raymundus Lullus, pentru a
nu mai vorbi de William din Ockham. Medieval
era acela care pleca de la atitudini, care erau
procurate de o stare de conștiință specială, consti-
tuind mentalitatea acelei epoci. Nu te îndoiai de
Aristotel, nu te îndoiai de adevărurile creștinismu-
lui. Dimpotrivă, plecai de la certitudinea absolută,
în credința absolută că ele nu pot fi discutabile
chiar Modernul nu are această capacitate. în orice
moment el este gata să pună sub semnul îndoieli
orice s-a făcut și orice lucru în care el crede. De
altfel, această poziție face posibil progresul
științei. Teorii noi vin să înlocuiască pe altele, toc-
mai pentru că cele vechi nu mai prezintă o sigu-
ranță și ne indoim de ele.
între aceste două poziții, aceea a mentalității care
pleacă de la conștiință și aceea care pleacă de la
îndoială distanța este astronomică, ba chiar ele
sunt la extreme total opuse.
Care este cea mai avantajoasă? Nu este vorba de
aceea care prezintă o desfășurare teoretică mai
amplă - aceasta, faptele arată, este mentalitatea
modernă, iar cealaltă este statică. Bogăția culturii
se datorește îndoielii, incertitudinii, căutării con-
tinue, ereziilor. Culturile „tradiționale” sunt încre-
menite în matca lor originară și „noul” este o
abatere de la regulă, de la certitudine.
Miracolul grec
Despre miracolul grec s-a scris mult, dar de ce era
nevoie de atât de mult? Dacă problema era corect
pusă, pentru ce atâtea discuții? Cartea lui
Raymond de Saussure, Le miracle grec; etude psy-
chanalytique sur la civilisation hellenique, Paris,
1939) este încă una din acestea. El se servește de
psihanaliza lui Freud pentru a constitui o știință
bazată pe criterii raționale ale gândirii mitice. în
același mod procedează și Gilberte Aigrisse în
cartea ei Psychanalyse de la Grece antique (Paris,
1960). Toate realizările grecești sunt explicate prin
acțiunea unor factori subconștienți. Pentru
Aigrisse, lumea inconștientului este creatoarea, în
universul credintelor umanității, a tuturor
mitologiilor.
Toată problema acestor autori - și a altora - este
să descopere factorii subconștienți care au provo-
cat gândirea mitologică și apoi să determine
cauzele subconștiente care au făcut posibilă tre-
cerea la strălucitul raționalism grec. Două obser-
vații sunt de făcut aici. Mai întîi o asemenea cer-
cetare este supusă criteriilor și sistemului de val-
ori ale epocii noastre, și prin aceasta consideră -
du m?me comp - că maximum de ce a obținut
omenirea până acum este prezentul.
în al doilea rând, și sub influența acelorași idei,
se consideră că omenirea este supusă unei evoluții
continue, atât material cât și spiritual, de la sim-
plu la complex, și că deci „starea sufletească” a
grecilor era o „stare primitivă”, față de aceea a
omului modern. Ipoteza este, desigur posibilă,
dar faptele nu o confirmă, ci o dezmint, dacă
sunt cercetate cu toată atenția.
Eu aș pune problema în alți termeni: dar dacă
omenirea ar parcurge, din punct de vedere psihic,
o scară involutivă, și dacă ceea ce numim noi
astăzi „complex” este de fapt o stare psihică deca-
dentă, intrată într-o dezordine multiplă și inexplic-
abilă? Dacă starea psihică superioară este o stare
de simplicitate a conștiinței și de unitate și nu
una de fracționare a ei? în acest caz, chiar din
punct de vedere mai analitic va trebui să spunem
că starea sufletească a grecilor era superioară celei
a omului modern. Numai întrebarea pe care am
pus-o mai sus arată ca problema „miracolului
grec” nu poate fi cercetată cu atîta ușurință. Este
adevărat, asemenea concepții dau loc la ocazii de
a se scrie cărți și tocmai aceasta este preocuparea
timpului nostru: a face să apară cât mai multe
cărți.
S-a întrebat cineva ce nevoie este de atâtea cărți?
Deuteronom 28-30
Am recitit Deuteronom-ul ce se dorea cartea
legilor date de Moise. Iată o carte îngrozitoare de
blesteme și de binecuvântări. Ce este însă mai
îngrozitor pentru raționalistul veacului acestuia,
este că aceste lucruri spuse de Moise, s-au
îndeplinit întocmai.
Iată ce spune Moise fiilor lui Israel: „Dar dacă nu
vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău
și nu vei păzi și nu vei îndeplini toate poruncile
Lui și toate Legile Lui pe care ți le dau astăzi, iată
toate blestemele care vor veni peste tine și de
care vei avea parte”. și Moise enumeră o serie de
catastrofe dintre care: „Vei fi blestemat în cetate
și vei fi blestemat pe câmp (...)”. „Domnul te va
duce pe tine și împăratul pe care-l vei pune peste
tine la un neam pe care nu l-ai cunoscut nici tu și
nici părinții tăi (...)”. „și vei fi de pururea, de
batjocură și de râs, printre toate popoarele la care
te va duce Domnul (...)”. „Domnul te va
împrăștia printre toate neamurile de la o margine
a pământului pînă la cealaltă. între aceste nea-
muri nu vei fi liniștit, și nu vei avea un loc de
odihnă pentru talpa picioarelor tale. (.).Viața îți
va sta nehotărâtă înainte și vei tremura zi și
noapte, nu vei fi sigur de viața ta”.
Dar Domnul dă și o făgăduială lui Israel: „Când
se vor întâmpla toate acestea, binecuvîntarea și
blestemul pe care le pun înaintea ta, și dacă le vei
pune la inimă în mijlocul tuturor neamurilor între
care te va risipi Domnul, Dumnezeul tău, dacă te
vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău și dacă
vei asculta de glasul lui din toată inima ta și din
tot sufletul tău, tu și copiii tăi, atunci Domnul,
Dumnezeul tău va aduce înapoi robii tăi, va avea
mila de tine și te va strânge iar din mijlocul tutur-
or popoarelor la care te va împrăștia Domnul,
Dumnezeul tău. Chiar dacă ai fi risipit până la
cealaltă margine a cerului, chiar și de acolo te va
strânge Domnul, și de acolo Se va duce să te
caute. Domnul Dumnezeul tău te va aduce în
(continuare în pagina 28)
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Un poem epic,
meditativ-senzorial
Ștefan Manasia
Denisa Mirena Pișcu
Sunt încă tânără
București, Editura Tracus Arte, 2012
n așteptarea ședinței „thoreau”-riste și a
autoarei, recitesc Sunt încă tânără (Tracus
Arte, 2012). Are dreptate Caius Dobrescu - cel
atît de exigent altfel - să scrie extatic despre
discursul poetic proaspăt, ocupîndu-și delicat
propria nișă, pe care-l omologhează acum Denisa
Mirena Pișcu (n.1980). Asta după ce mă făcuse
atent o dată cu apariția plachetei Oameni de
unică folosință/ Disposable People (2009), sau
chiar mai înainte - cînd i-am întîlnit numele în
antologia fondatoare a magistrului Mincu,
Generația 2000. Nu i-am citit volumul de debut,
Pufos și mecanic (Vinea, 2003) - același an în
care-mi lansam și eu aeroplanul către un public și
către o critică (aproape) convinse de necesitatea
primenirii generaționale.
Văd, în scrisul Denisei, mai puțin din furorul
MM-ist, din sexualitatea hardcoristă & lamento-ul
ginsbergian. Văd siguranța notației infrarealiste (o
realitate pură, esențializată, aproape de adevărul
Vlad Nap, un monograf
transdisciplinar
Cristian Hainic
Vlad Paul Nap,
Biserica de lemn din Pădureni: Monografie
Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013
Vlad Nap este un autor pe cât de
transdiscsiplinar, pe atât de multidisciplinar.
Să mă explic: autorul monografiei bisericii
din Pădureni (com. Ciurila, jud. Cluj) este de
formație istoric, artist plastic și arhitect. își câștigă
existența acționând în ultima din aceste trei
capacități, limitându-le pe primele două la timpul
său liber. Am avut plăcerea să petrec împreună cu
Nap puțin din timpul său liber, discutând, așadar,
despre istorie și artă. Pasiunea sa pentru tot ceea
ce ține de istoria Transilvaniei și a ceea ce poate
fi numit generic producție culturală transilvană
între secolele XVII-XX poate fi cu greu egalată de
către cineva care nu s-a împrietenit de-a lungul
timpului cu arhivele, cu practicile - unele cât se
poate de neaoșe - culturale din regiunea nord-
vestică a României și, nu în cele din urmă, cu a
colecta mai mult decât ocazional date direct „pe
teren”.
Debutul său este unul transdisciplinar pentru
că Nap nu pune în față niciuna dintre formațiile
sale ca paradigmă pentru studiul unui obiect
cultural. Desigur, cartea este, așa cum însuși
titlul ne anunță, o „monografie”, însă obiectivul
prezentării bisericii de lemn din Pădureni este
atins folosind atât cercetarea istorică, cât și prin
propriile reprezentări grafice ale autorului, pe
care îmi permit să le numesc artistice (fig. 9-21,
pag. 94-99). Mai mult, Nap arhitectul este și el
ecografiei), admir devierile ingenioase dinspre
calin spre melancolie, dinspre pastelul solar spre
elegie și epitaf - cum mă îndeamnă înseși titlurile
capitolelor: 1. O sămânță pusă la căldură și
2. Trag cu mâinile de pământ. Am admirat mai
totdeauna disponibilitatea brașovenilor de a
versifica tranzitiv, la mare distanță de suavitățile
echinoxiste sau de aristocratismul bovaric
moldovenesc. în chip firesc, poeta noastră
completează genomul căruia-i aparțin: Gheorghe
Crăciun, Alexandru Mușina, Daniel Pișcu,
Carmen Puchianu, Romulus Bucur, Andrei Bodiu,
Caius, Simona Popescu, Mihai Ignat, alții mai
recenți - de-o seamă ori chiar mai tineri decît
autoarea (Andrei Dosa, Naomi Ionică, Sabina
Comșa, Vlad Drăgoi). Textele scurte, abia
acoperind jumătatea de jos a paginii (și-s mai
puțin de 60) compun, de fapt, un amplu poem
epic, meditativ-senzorial. Despre germinație și
„etapele” sale: fotografia sau filmul de la ecograf,
fătul asexuat, fetița în jurul căreia se-„ncheagă”
trupul mamei, la rîndu-i protejat de hainele
iubitului plecat: „Mă pregătesc pentru vizita/ la
doctor,/ șuvoaie lucioase de apă spartă-n stropi/
prezent în volum, prin planurile computerizate
ale bisericii și ale fațadei sale (fig. 2-8, pag. 90-
93). Dar mai degrabă decât o colecție
multidisciplinară de puncte de vedere (istoric,
artistic și arhitectural), în cele din urmă cartea
rămâne transdisciplinară în virtutea importanței
scăzute pe care autorul este dispus să o acorde
limitărilor acestor domenii, în folosul atingerii
scopului său (prezentarea efectivă a
monumentului).
O consecință a acestei abordări este stilul
curatorial adoptat pentru descrierea bisericii,
autorul creându-ne impresia că ne conduce de
pe ulițele Pădureniului până în pronaosul și
naosul monumentului istoric. Lucrarea începe cu
câteva pagini despre particularitățile studiului
bisericilor de lemn, continuă cu prezentarea
satului Pădureni, descrie în partea sa principală
biserica propriu-zisă și în cele din urmă propune
câteva mijloace de valorificare turistică a
acesteia din urmă. Progresând în lectura cărții,
cititorul capătă ușor-ușor impresia că este
îndrumat de un ghid, sau poate de cineva care e
de-al locului din moși-strămoși (ceea ce nu e
tocmai departe de adevăr, deși Vlad Nap e
„oficial” clujean). Pe de o parte, aceasta se
datorează background-ului larg al autorului în
ceea ce privește istoria și cultura locală. Pe de
altă parte, impresia de familiaritate se formează
ca rezultat al modului de expunere descriptivă a
autorului, care alternează de la fapt istoric la
detaliu empiric (mai ales în partea a șasea a
cărții, pag. 63-78), cu un talent menit să ne
îmi înnoadă liniile corpului./ Mă pregătesc, de
fapt,/ pentru tine -/ în curînd te vei întoarce/ și
sărutările tale vor derapa/ pe corpul meu neted,/
încă bolnav.” sau „Vreau să fiu o lupoaică
lăptoasă,/ cu țîțe mari, negre și suple,/ întinsă la
soare,/ frumoasă,/ liniștită.” Despre mormintele
sterpe și buruienoase - reflex la complexul
Antigonei - despre bărbații puternici și fertili
ajunși - ca-n Sonia Laurian - bietele corpuri
spălate și îndreptate de femeile lor longevive,
guralive - reflex mediteranean: „Murdară de
pămînt,/ mă spăl pe față/ cu mîinile pline de
moarte.// Ei sunt încă plecați.” sau „Femeia/ se
îndură cu greu/ să îl curețe - încă viu./ Vai, ce
greu e!/ N-aș fi putut niciodată/ să îl mișc
singură!/ Același corp de bărbat/ care altădată/ a
stat deasupra ei/ viguros.”
O poezie simplă și care, totuși, îți reclamă și
menține atenția vie, inteligența ascuțită, ca o
lucrare bună de chamber music (of, biscuitul lui
Joyce), ca una din compozițiile recente semnate
Nico Muhly. Stil dialogal, polifonic, epigramatic,
post-Spoon River Anthology, eros & thanatos
într-un swing curat. Sunt încă tânără - titlul, dar
și destule versuri ale plachetei preiau sintagme
uzuale și le declișeizează, semn sigur, gheară
felină a poetului adevărat.
mențină curiozitatea ore în șir.
De asemenea, abordarea descrisă îi permite
lui Nap să depășească ceea ce cartea identifică a
fi trei neajunsuri ale monografiilor
asemănătoare: (1) adecvarea la „linia istorică a
naționalismului marxist sau confesional”,
(2) folosirea istoriei pentru glorificarea unor
personaje sau încântarea și delectarea cititorilor
și (3) „veșnica ,poveste' [...] în care românul a
fost întotdeauna ortodox” (pag 7-9). Cartea
combate aceste neajunsuri într-un mod mai
degrabă tacit decât explicit (excepție făcând
scurta critică adusă istoricului Ștefan Pascu, pag.
22) și adoptă un stil obiectiv care rămâne totuși
capabil să-i provoace cititorului imaginația în
ceea ce privește vizualizarea efectivă a
monumentului. Cele 48 de figuri din anexe, din
care aproape jumătate color, ajută, de asemenea,
în acest sens. De altfel, condițiile grafice ale
micului volum sunt, per total, pe cât de plăcute
ochiului la citire, pe atât de bune indicii asupra
muncii serioase care a fost depusă pentru
realizarea acestei monografii. în fine, cartea ne
prezintă încă o surpriză plăcută la paginile 73 și
77, unde autorul își dezvăluie tacit unul din
motivele pentru a monografia această biserică și
nu alta: atestarea istorică a propriilor „moși-
strămoși” de care vorbeam mai sus ca donatori
principali pentru realizarea bisericii în secolul al
XVIII-lea.
Biserica de lemn este un debut cum nu se
putea mai bun pentru Vlad Nap, ale cărui
rezultate au toate șansele să devină un reper
pentru oricine e interesat de monografiile
moderne ale monumentelor nu atât de
moderne. Cele aproximativ 100 de pagini de
text sunt captivante, la obiect și cuprinzătoare
fără a-și pierde din caracterul concis.
4
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
O Lolită românească?
Alexandru Petria_____________________________
La numai jumătate de an după ce publică Ani
cu alcool și sex, continuarea controversatului
său debut Sânge satanic, Cristina Nemerovschi
nu se mulțumește să stea pe tușă și să admire
reacțiile stârnite de cărțile anterioare, ci revine în
atenția cititorilor cu nymphettedark99, tot la Herg
Benet.
încă o carte rebelă și controversată? Da. De la
bun început, până și titlul este inedit:
nymphettedark99. Sună a pseudonim pe care și-l
aleg adolescenții pentru a conversa pe chat. într-ade-
văr, personajul principal este o puștoaică de 13 ani
și 4 luni, Vicky. “Fac sex pentru că e fun”, măr-
turisește ea, iar textul de pe coperta a patra nu e
doar un artificiu de marketing: cartea este la fel de
scandaloasă, pentru pudici, cum promite descrierea
sa și coperta.
Provenind dintr-o familie cu probleme, în pragul
destrămării, cu un frate desprins parcă din filmele
cu adolescenți care aruncă în aer liceul, cu tot cu
colegii înăuntru, cu un iubit mai mare ca ea cu 5
ani, Vicky este o adolescentă puțin cinică, cu multă
autoironie, care trăiește cu pasiune și se aruncă în
vâltoarea lucrurilor, fără a se gândi prea mult la
riscuri. Privește oamenii din jur analizându-le
aproape pervers defectele, și totuși se simte bine în
preajma lor. O nouă Lolită, o Lolită românească,
și-au spus unii, imediat cum au aflat subiectul cărții.
Da și nu. Nymphette nu are pasivitatea și
feminitatea blând instigatoare a Lolitei lui Nabokov.
Ea nu se lasă sedusă. îi place mai degrabă să
domine, să-și lase amprenta. Am putea crede că
avem de-a face un copil dur, teribilist, dar nu e
chiar așa: Vicky este și sensibilă, iar rememorările
pe care le face, de-a lungul drumului spre București
(care constituie cea mai mare parte a acțiunii
romanului Cristinei Nemerovschi), demonstrează că
e capabilă și de sentimente puternice. Față de
mama ei, pe care o alintă cu epitetul “capra”,
eroina pendulează între duioșie, revoltă și dispreț.
Față de fratele ei, Tedy, rebelul care plănuiește o
lovitură mortală asupra școlilor din care este
constant exmatriculat, Vicky simte o iubire aproape
bolnavă, care o face să-i ierte chiar și lucruri ce n-ar
trebui, poate, iertate. Nu în ultimul rând, Vicky are
un iubit, pe Dev, un băiat popular din liceu.
Paginile în care Vicky își descrie sentimentele
pentru acest Dev produc nostalgii oricui a fost
îndrăgostit pe la 13-14 ani, indiferent de sex.
Fragmentele respective ne-o arată ca pe orice
adolescentă obișnuită din ziua de azi, îndrăgostită,
pe de o parte, și încercând să-și rezolve problemele
cu părinții, pe de alta.
Este plin de umor modul în care autoarea
surprinde particularitățile adolescentului de azi,
ticurile lui verbale și hobby-urile specifice. Pentru
cineva trecut de 20 de ani, e aproape imposibil să
descifrezi convorbirea pe care Vicky o poartă prin
SMS-uri cu prietena sa. Pentru un adolescent însă,
acest mod prescurtat și englezit de a conversa e cât
se poate de firesc. Vicky, care folosește Facebook-ul
cu pseudonimul nymphette_dark99, trăiește la fel
ca orice puștoaică de vârsta ei mai mult sau mai
puțin rebelă: merge la ore, chiulește de la ore;
merge la mall, să vadă un film; pleacă din cafenele
fără să-și plătească sucul, fiindcă nu-i mai ajung
banii de buzunar; își împrumută hainele prietenei
cele mai bune; stă mult la calculator, unde
socializează sau ascultă muzică; visează la o poveste
romantică de dragoste, pe care o și trăiește.
Dar asta nu-i totul la personajul Cristinei
Nemerovschi. Atmosfera cărții e încărcată de
tensiune, de mister, de afirmații rostite doar pe
jumătate, astfel încât de la primele pagini intuiești
că e vorba de ceva mai mult. Vicky are un secret.
Ceva denumit întâmplarea. Ceva ce i-a marcat felul
în care vede lumea și în care se raportează la
oamenii pe care-i întâlnește. Ce este întâmplarea...
aflați citind romanul.
Drumul parcurs de Vicky din centrul Brașovului
și până în București, unde este petrecerea de
majorat a iubitului ei, Dev, drum făcut cu
autostopul, e mai mult decât o simplă călătorie.
întâlnirile care se petrec pe acest drum - unele din
ele cu final sângeros, iată, ca să stric puțin
suspansul! - o fac pe eroină să-și retrăiască
momentele cheie care au adus-o în prezent.
Nu lipsesc pasajele cu care ne-a obișnuit
autoarea și în romanele precedente, cele în care
defectele umane sunt satirizate la sânge. Eroina
întâlnește agramați, nebuni, pedofili, maneliști,
pocăiți. Fiecare intră în carte ca un actor pe scenă,
cu ticurile proprii de limbaj.
nymphettedark99 e și un roman de dragoste,
ne și un roman social, e și o carte cu tentă de
thriller polițist. Are un caracter puternic
cinematografic. Te ține lipit de scaun până la final.
E o carte ușor de citit, plăcută, incitantă, dar în
niciun caz facilă. Te lasă cu un sentiment sumbru,
dar și cu unele întrebări. și, cum zice autoarea -
dacă ești mai slab de înger, te vei gândi bine de tot
dacă “te ține” să fii părinte, după ce faci cunoștință
cu această Vicky, zisă și nymphette. Nu de alta, ea
arată bine într-o carte sau într-un film, dar cred că
puțini părinți ar dormi liniștiți noaptea, cu lumina
stinsă, știind că această Lolită întunecată și
sofisticată e în camera de alături...
■
Spiritul polemic de altădată
Vistian Goia_______________________________________
La 1938, Vladimir Streinu considera polemica
drept o necesitate stringentă pentru viața
literară din orice epocă. Aerul polemic
întreține „însăși respirația literaturii noastre”.
Referindu-se la perioada interbelică, criticul
constata că, în bună parte, „glasurile s-au
academizat; disputa literară aproape a murit”. El
amintește de veacul al XlX-lea, când „scriitorul
luptător” era tipul caracteristic, amintindu-i aici pe
I. Heliade Rădulescu, pe T. Maiorescu și pe Al.
Odobescu.
Pe de altă parte, Vladimir Streinu disociază
„polemiștii din naștere” de cei care privesc
polemica drept o „formă istorică a unei culturi”.
Pentru tipul polemistului născut, înclinat spre
această îndeletnicire, criticul îi amintește pe
Voltaire și pe N. lorga. în scrisul românului
reține „pasiunea luptătoare”, „vulcanismul
temperamentului, nepotolit de vârstă” [1].
Pentru a-și susține ideea amintită (a prezenței
polemicii în viața literară), el apreciază pozitiv
Noua Revistă Română, care a apărut în două
serii: prima între 1900-1902, a doua între 1908-
1916. Apărută sub direcția lui C. Rădulescu-
Motru, ea adăpostea pozițiile polemice ale celor
doi adversari în același număr.
Curiozitatea noastră de istoric literar ne-a
determinat să răsfoim revista amintită, unde
aflăm, sub titlul Discuții [2] din nr.23/1915, două
polemici înverșunate, una aparținând venerabilului
Duiliu Zamfirescu, care-și apăra piesa Voichița,
cealaltă scrisă de tânărul Adrian Maniu, care-i
minimalizează valoarea literară. întrucât „opera”
în discuție e minoră și, deci, nu insistăm asupra
ei, ne mărginim să remarcăm o meteahnă mai
veche a polemiștilor români, dispuși de multe ori
să atace fără menajamente persoana adversarului
și mai puțin opera comentată. Astfel, Duiliu
Zamfirescu îl critică pe Adrian Maniu (folosind
tactica bumerangului) chiar cu propria judecată
ironică: „ești fanfaron, cinic, și cu toate astea cred
că ești om de treabă”! Iar poetul se arată surprins
de „dramaturgul de la Soleni”, care îi recomanda
(în gândire) al treilea etaj, când, de fapt, el
„locuiește într-o casă cu două”!
însă felul cum colaboratorii N.R.R. gândeau și
practicau polemica se vede cel mai bine în poziția
lor antiiorghistă. Marele istoric îi „pișca” mereu
când pe unul, când pe altul cu verbul său
inegalabil, fiind, în parte, invidios pentru că
revista condusă de C. Rădulescu-Motru era un
concurent serios al publicațiilor conduse de el.
La ambele serii colaborau nu numai psihologi,
filosofi și politicieni, ci și poeți precum
G. Bacovia, G. Coșbuc, ștefan Petică, Emil Isac,
Cincinat Pavelescu, Adrian Maniu, Ion Vinea ș.a.,
apoi prozatori și dramaturgi precum: Jean Bart,
Ion Pop-Reteganul, Artur Gorovei, Mihail Sorbul
și V. Demetrius, susținuți de critici din generații
diferite: Mihail Dragomirescu, E. Lovinescu,
G. Bogdan-Duică, Garabet Ibrăileanu, N. I.
Apostolescu, H. Sanielevici, I. Scurtu ș.a.
Cel care se încumetă să-l înfrunte pe N. Iorga
este, printre alții, Emil Isac. în 1911, deci la 25 de
ani, el compune un adevărat pamflet, sub titlul:
Neculai Iorga (un portret modern) [3]. Folosind
procedeul antitezei, ardeleanul trece în revistă
preocupările și, mai ales, exagerările
intelectualului cu aspirații universale. Fiecare
calitate a savantului e anulată de câte un defect
care trezește în cititor deopotrivă mirarea și
simțul ridicolului. De pildă, N. Iorga are un suflet
bun, dar are ochi răi, are inimă bună, dar gură
rea. Numele enciclopedistului îl determină pe
Emil Isac să „vadă” biblioteci, scrime înghesuite
de cărți, dar și glasul de demagog, cu fraze ieftine
de panoramă și bâlci. Cuvântul savantului îi
trezește „dangăt de clopot și glas de tălăngi,
tămâie și fum de sat, behăituri și pocnet de
păstor”. E ridiculizat aici „patronul” literaturii
sămănătoriste.
Pe de altă parte, portretul fizic al lui N. Iorga,
aflat atunci la 40 de ani, e încropit cu un „penel”
care ne amintește de pictorii flamanzi. L-a văzut
o singură dată pe istoric, destul pentru a reține
„figura lui bizară și comică: barbă neagră de
apostol alb, ochi ageri, armenești, gura amară, cu
buzele stoarse de zâmbete de prisos”. Purta
haine vechi, de profesor pensionar: cu pălărie sură
și ghete mari, pășea gânditor și serios. înainte de
a-i vedea înfățișarea, credea că e un om de toată
"
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
"
frumusețea, „un tip antic și masiv”, în realitate
arăta precum un „grefier ori un profesor de
dans”!
Privindu-l pe intelectual, pentru Emil Isac,
lorga nu este nici artist, nici poet, nici geniu, doar
o „raritate”. Nu este un „vulcan”, ci numai un
„complex de flăcări”. După părerea sa, lorga îi
amintește de Demokritos, care „judecă (!) calm”,
dar vociferează în politică.
în partea a doua a portretului, ardeleanul
îngroașă tușele sumbre ale personalității iorghiste,
cu intenția vădită de a-l lipsi pe enciclopedist de
orice merite, hiperbolizând trăsăturile negative,
prea puțin reale, majoritatea inventate de verbul
diabolic al scriitorului.
Așadar, notează satisfăcut ardeleanul, N. lorga
este un „fenomen al psihicului românesc”: are
toate calitățile unui savant și toate slăbiciunile
unui demagog. Luptă precum Don Quijote
împotriva dușmanilor închipuiți; are manii
istericale, feminine; e „cult când vrea să fie
ascultat și ieftin, când vrea să fie aplaudat”.
Muncește ca un Larousse, are suferințe mari,
pentru că e un „reacționar conștient” și, în același
timp, îi place să fie comentat „ca un apostol al
secolului”. E un „pătimaș”, când ar trebui să fie
„modest”.
Portretul, cu linii de caricatură, se încheie cu
judecata strâmbă a lui Emil Isac, care nu putea, la
1911, să-și dea seama de locul și valoarea unor
mari personalități ale culturii noastre. în acest
sens, el consideră că N. lorga nu e mare ca
Gheorghe Barițiu, nici atât de mic ca Brătianu!
Clujeanul știa cât de mult preoții și dascălii
transilvăneni îl prețuiau pe istoric și cât de mult
acesta îi venera pe confrații de peste munți. însă
își încheie „portretul”, parcă voit, în doi peri:
„în lorga trăiesc popii de la Blaj și moșierii
din Dobrogea, în lorga vorbesc stradele
neluminate și nelustruite ale Ardealului. Sufletul
lui nu este o oglindă a vremii, ci o biserică mare,
în care alături de cele mai frumoase rugăciuni,
șed și cele mai negre și reci minciuni” [4].
Formidabil scris, portretul are numai o valoare
artistică, prea puțin documentară. Aici primează
ironia și sarcasmul, fiind departe în toate
privințele de cunoscutul portret călinescian.
***
în disputa cu N. lorga, pe lângă tinerii
colaboratori ai Noii Reviste Române, iese la
„atac” chiar directorul acestei publicații, C.
Rădulescu-Motru. într-un număr din 20-27 martie
1916, el publică un editorial cu titlul Lămuriri
D-lui lorga și altora.
„Scânteia” polemicii s-a iscat de la un articol
al lui O. Tafrali (publicat în N.R.R. din 28 febr.
1916), în care lorga este ironizat, ca de obicei.
Istoricul nu rămâne dator și publică „o dojană”,
numită așa de C. R.-M. și adresată acestuia, în
calitate de director, care retipărește în propria
revistă fragmente din polemica lui lorga.
Din „notațiile” istoricului aflăm că acesta îl
prețuiește pe C. R.-M. în calitatea lui de profesor
de filozofie la Universitate, ajuns la vârsta
maturității științifice și candidat la un scaun
academic. însă îi spune francamente că trebuie să-
i respecte pe colegi și să-i iubească pe amici. De
aceea nu e admis din partea unui director să facă
loc în revistă unor „proze științifice” care ascund
„calomnia” și „ambițiile nemăsurate” la adresa
unor colegi universitari sau foști colaboratori ai
revistei, chiar foști prieteni. însuși istoricul se
simte „insultat și prezentat ca ultimul dintre
oameni”. Ca atare, se miră că un profesor
universitar și om matur, cu „deplin simț de
răspundere”, le permite unor ziariști tineri, „esteți
capricioși”, să-i maltrateze pe colaboratorii și
colegii directorului, tinerii neavând nicio legătură
cu omul „pe care-l bârfesc, fiindcă așa le face
plăcere”. După cum se observă, „dojana” lui lorga
denotă, printre altele, bun-simț și o moralitate
firească între personalitățile care patronau
spiritual cultura românească a vremii.
însă C. R.-M. consideră dojana tipică pentru
mulți intelectuali care au o concepție greșită
despre „direcțiunea” unei reviste. De aceea se
simte dator să-și exprime un crez propriu asupra
chestiunii în discuție, pe care-l reproducem din
simplul motiv că filosoful a intuit exact conduita
românului ajuns la o astfel de responsabilitate:
„înțeleg prea bine că pot să existe la noi
reviste personale, în care prietenii să fie lăudați,
iar neprietenii insultați, precum există și ziare
personale și de partid. Ele sunt chiar în firea
obiceiurilor noastre românești. Românul, din fire,
este înclinat spre egotism. Nu poate sta într-o
funcțiune publică mai mulți ani - și să nu ajungă
la confundarea intereselor publice cu ale sale
personale: nu poate fi reprezentant al națiunei
mai mulți ani - și să nu confunde partidul său cu
însăși națiunea; nu poate fi membru al
Academiei, măcar o zi - și să nu considere
Academia ca o moșie a sa proprie” [5].
Aceste opinii erau exprimate la 1916, dar ele
conțin un adevăr specific moravurilor noastre de
la o epocă la alta, deși, așa cum se știe, „adevărul
doare, nimic nu doare ca adevărul!”
în completare, directorul N.R.R. precizează că
foaia sa nu i-a lăudat din principiu pe prieteni și
nu i-a hulit pe neprieteni, ceea ce nu este, zicem
noi, întrutotul adevărat. Am văzut cu câtă
„amiciție” a scris Emil Isac despre N. lorga.
Revenind la „cugetările” directorului, reținem
silința sa de a defini „egotismul” (ca atitudine
individuală prin care sunt exagerate meritele
propriei persoane). La 1916, în concepția lui,
egotismul îmbrăca fie haina „apostolatului”, fie pe
cea pretențioasă a creatorului de școli politico-
literare, iar în forma „urâcioasă” e prezentă numai
la politicienii de rând. Din aceste motive, crede
filosoful, trebuie ca și românii să aibă ziare și
reviste scrise pentru public și nu pentru patronii
Kolozsi Tibor
Cain și Abel
care le subvenționează. Este o „rușine” faptul că
nu poți lua în mână un ziar sau o revistă și să nu
simți „duhoarea” reclamei personale!
Pe de altă parte, C. Rădulescu-Motru
recunoaște că și revista sa are prietenii și
dușmanii săi, căci fără „luptă” nu poți exista în
lumea ideilor, ceea ce este adevărat. Dar prietenii
și dușmanii revistei nu pot fi confundați cu cei
personali ai directorului. La modul ideal, spunem
noi, se poate imagina așa ceva, însă realitatea
socio-profesională, de multe ori, e cu totul alta.
Mai departe, directorul revistei afirmă, fără să
clipească, un alt „adevăr” greu de crezut, anume
că fiecare colaborator al revistei sale își păstrează
„independența” proprie în judecată, dar și în
„răspunderea” celor scrise.
Spre sfârșitul „polemicii” sale, Motru revine la
N. Iorga, amintindu-i cât de bine se înțelegeau în
anii 1900-1902, când a apărut prima serie a
N.R.R., în paginile căreia chiar istoricul îi critica
sever pe V.A. Urechia și Gr. Tocilescu, fără ca
directorul revistei să-i atragă atenția asupra
„cumințeniei” exprimată de Sf Scriptură și
obligatorie pentru toți: „Ce ție nu-ți place, altuia
nu-i face!”
Am prezentat numai o secvență din multele
polemici pe teme de literatură și cultură
românească, cu buna intenție de-a invita la o
dezbatere a prezenței ori absenței bătăliilor din
coloanele revistelor de astăzi.
Cât privește viața literară actuală, nu cred că
se poate vorbi de o cădere a „vocilor” într-o
atmosferă academică, de stagnare, chiar de
lâncezeală a spiritelor. Dialogurile care s-au purtat
în jurul romanului, poeziei contemporane ș.a.
denotă o stare dinamică, de efervescență a
creatorilor, chiar dacă, pe ici, pe colo, se mai
poate observa o alternare a simpatiei pentru
critica de „întâmpinare” ori pentru cea de
„îmbălsămare” a valorilor.
Prin anii '80 ai veacului trecut, Mircea Zaciu
afirma, cu îndreptățire, că unii critici literari ai
vremii își închipuiau lucruri fantastice despre
meseria lor, că ele țin de „un laborator unde se
distilează acizii malițiilor și se precipită sărurile
umorilor saturate”, ceea ce e fals. Clujeanul îl
vedea pe critic drept un „sentimental melancolic,
îngrijorat de staze, eșecuri, tulburări metabolice”.
Pe de-o parte, nu credea în criticul care se bucura
de o recesiune literară, nici în cel dispus să
contribuie la „demolarea valorilor și la semănarea
confuziei”. Pe de altă parte, respingea „euforia”
care nu face casă bună cu spiritul critic. De
asemenea, criticului nu-i este permisă
„iluzionarea”, credința că tot ce se tipărește
merită să ajungă în mâna cititorului, ori că din
recolta unui an editorial nicio carte nu va
cunoaște uitarea. Credința lui Mircea Zaciu este
exprimată aforistic astfel: „Așa cum se nasc în
fiecare an copii frumoși și copii urâți, sănătoși
sau debili, nici literatura, de când există, n-a
înregistrat doar capodopere”... [6] Este un crez
confirmat de succesiunea firească a vieții literare
de la o perioadă la alta.
Note:
1.	Vezi Vladimir Streinu, Pagini de critică literară,
vol. V, 1977, p. 369-371.
2.	Vezi Noua Revistă Română, nr. 23 (1-8 febr.),
1915, p. 309.
3.	Vezi Emil Isac, Neculai Iorga (un portret
modern), revista cit., nr. 1, 1911, p. 5-6.
4.	Idem, p. 6.
5.	Vezi Noua Revistă Română, nr. 3 (20-27 martie),
1916, p. 1.
6.	Mircea Zaciu, Cu cărțile pe masă, Cartea
Românească, 1981, p. 312.
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Despre Octavian Soviany.
Homo (cvasi) apocalipticus (I)
Ștefan Manasia
E ciudat să scriu abia acum despre Octavian
Soviany și mă întreb de ce n-am făcut-o mai
de mult. Nu cred să fie la mijloc doar jena
ce mă încearcă - de fiecare dată - în fața
seniorilor care au creditat (ok, rareori și fără
acoperire) generația 2000. Soviany are însă o
operă solidă, extinsă ca rădăcinile unui arțar și,
pesemne, am simțit că mi-ar trebui aproape un
concediu să mă aplec asupra cărților sale (fie și cu
o miime din atenția investită de el, bunăoară, în
descifrarea teoriilor & poeticii lui Marin Mincu).
E, pînă la un punct, adevărat că toți scriitorii
adoptă o anumită poză: pe aceea care, consideră
ei, îi „avantajează”. Octavian Soviany apare în
poză ca inițiatorul aristocrat și decadent al artelor
subtile, magistrul damnat sau alchimistul
postmodern. Totuși, pînă acum un deceniu, părea
un autor marginal (asta și din pricina discreției
sale exagerate, pe care lumea literară românească
- colerică și colocvială cum o știm - n-o poate
suporta). Soviany teoreticianul dă, în Apocaliptica
Kolozsi Tibor
Compoziție (detaliu)
textului (încercare asupra textualismului
românesc) din 2008, un splendid tratat de
po(i)etică și o încercare de arheologie a lui Homo
apocalipticus; pentru ca prin lucrarea Cinci
decenii de experimentalism. Compendiu de
poezie românească actuală (în două volume,
2011) să nuanțeze și să reînnoiască definițiile
experimentalismului - sub semnul căruia sînt
plasați și reprezentanții ultimei generații poetice,
văzuți însă ca „metastatici”. îi putem reproșa,
acestei ultime opere critice, impresia de (bri)colaj
(mai ales în volumul al doilea) cronicăresc,
lejeritatea verdictelor și clasificărilor poeților.
Cartea rămîne, cu toate astea, una de referință,
recomandabilă mai ales tinerilor. Cine ar fi crezut
însă că poetul și teoreticianul quasi va ajunge, în
ultimii ani, unul din cei mai prizați romancieri
români? Publicînd masivul roman Viața lui Kostas
Venetis în 2011, Soviany instaurează un univers
damnat și hipnotic, ale cărui legi le aplică, abrogă
sau transgresează cu superbie. Scris într-o română
juisantă, cum de la Cărtărescu n-am mai întîlnit,
romanul a fost ocolit de importantele premii
literare (la care fusese însă nominalizat) tocmai
din cauza prejudecății dominante: a lipsei de
adîncime, de miză ideologică etc. E ca și cum
criticii noștri n-ar premia în veci opere ca Lolita
lui Nabokov sau tetralogia Rabbit a lui John
Updike. Lumea transistorică a lui Kosta Venetis -
purificată și verificată prin rău - se prelinge în al
doilea roman, publicat de Soviany în 2012,
intitulat Arhivele de la Monte Negro: scris
anterior și tipărit sub un alt titlu, Arhivele... are o
scriitură mai pronunțat experimentală, dinamitînd
convenția, o scriitură irigată de poematicul
delirionist. M-aș lăsa oricînd înhățat de lumea rea,
veninoasă a unui nou roman sovianyesc.
în ce privește poetul, să amintim (fie și
numai) - recunoscută și evocată nu o dată
nostalgic - ucenicia, de licean, la menestrelul
boem și adulatul profesor de română, Darie
Magheru. Pe urmă, ca student al Filologiei
clujene, Octavian Soviany face parte din redacția
și gruparea Echinox, dintr-o generație de poeți
iluștri: Ion Mureșan, Marta Petreu, Viorel
Mureșan, Ioan Moldovan, Aurel Pantea. Tocmai
acuta conștiință poetică a acestei școli/ generații
apasă pe umerii autorului în primele volume, cele
de la Ucenicia bătrînului alchimist (1983) pînă la
Scrisori din Arcadia (2005). De un mare succes se
bucură volumul următor Dilecta (2006, premiul
publicului revistei Observator cultural): scris
aproape integral după rețetarul prozodiei clasice,
evocîndu-i pe Khayam și Saadi dar și pe truverii
provensali, Dilecta combină magistral
neutralitatea tonului și căldura epifaniilor vizuale,
olfactive, muzicale. Imn al artei poetice și,
deopotrivă, al eternului feminin, Dilecta este
memorabilă și cantabilă, obligîndu-ne a cita -
aproape - la întîmplare: „Ne așezăm la masă.
Uitîndu-se în gol,/ Dilecta-i fermecată de versul
meu frivol.// Degust din vinul dulce și roșu de
Malaga./ Ca buzele Dilectei, cînd vine să-mi bea
vlaga.// Ascult cum bate vîntul, mă uit cum
viscolește./ La ce să-i scriu răvașe? Ea nu mi le
citește.// Mișcările-ți, Dilecta, sunt lente, foarte
lente./ Stăm goi și față-n față, ca două
firmamente.” (din ciclul Evantaiul Dilectei).
„Utopie a poeziei, în care toate discursurile
nuntesc alchimic” (Ioan Moldovan), Dilecta este
nu întîmplător și una dintre oazele de poezie
solară, benignă, a gratuității de la noi, plasați cel
mai adesea sub semnul melancoliei și depresiei.
Inventatori posomorîți de limbaje, de -isme,
românii au atît de rar vocația bucuriei care, chiar
atunci cînd apare surprinsă în actul poetic, e
oarecum„în destrămare”, ca tabla mîncată de
rugină. Poate tocmai așa se explică succesul real și
constant în timp al unor poeți de factura lui
șerban Foarță, Emil Brumaru sau Mircea Dinescu,
sau al unei cărți voit frivole precum Dilecta lui
Octavian Soviany, de unde am mai chema
ecourile unei erotici falnice: „Călătoresc spre
Mecca pe-o măgăriță pagă./ Nisip în partea
stîngă, nisip în partea dreaptă./ Mi-e în călduri
asina și-a început să ragă./ Cu cine stă la cină
Adora astă-seară?// Ți-am bîiguit, Adora, privindu-
te cu jind:/ - Eu plec cu caravana curînd spre țara
Sind,/ Iar în amurgul galben zburătăcea un uliu,/
Se înnegrise vinul în cupa de argint.// în ochii
tăi, Adora, întrezăresc seninul./ Pustia este gata
să-nghită beduinul” (din ciclul Grădina din șiraz).
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
7
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
scriitori afirmați după 1989
Ion Ioanid și amintirile sale
din închisoare
■ Alex. Stefănescu
După 1989, s-a înregistrat o avalanșă de
cărți de memorii, care în timpul
comunismului, în condițiile existenței
cenzurii, n-ar fi avut nicio șansă să apară. Mulți
dintre cei care făcuseră închisoare din motive
politice s-au simțit îndemnați să-și scrie
amintirile tocmai pentru că publicarea lor
devenise posibilă. Un fost deținut politic care s-a
remarcat cu acest prilej prin talentul său literar
este Ion loanid.
La vârsta de douăzeci și trei de ani, în 1949,
Ion loanid este arestat și anchetat timp de opt
zile de Securitate, pentru vina de a fi
„organizat” dactilografierea unui text pe care un
prieten al său urma să-l trimită clandestin în
Occident. Deși este torturat cu bestialitate,
tânărul uită repede episodul și, vreme de trei
ani, trăiește fără griji în București, unde este
stabilită și mama sa. (Tatăl, un cunoscut și
respectat om politic, proprietarul unor întinse
pământuri la Ilovăț, în județul Mehedinți,
murise în 1904).
în 1952, Ion loanid este arestat din nou, pe
neașteptate, pentru aceeași vină și - după un
simulacru de proces - condamnat la douăzeci de
ani de muncă silnică. Petrece în total
doisprezece ani în închisorile comuniste din
România, întrucât în 1964 - odată cu alți
deținuți politici grațiați de guvernul de la
București sub presiunea opiniei publice
internaționale - este eliberat.
De-a lungul celor doisprezece ani de calvar a
trecut prin numeroase penitenciare și lagăre -
Văcărești, Jilava, Pitești, Cavnic, Oradea, Aiud
etc. -, iar la un moment dat, în 1953, a și
evadat și a fost liber timp de o sută de zile,
până când l-a capturat din nou Securitatea.
în 1969 cere și obține azil politic în R.F.G.,
unde este angajat la postul de radio „Europa
Liberă”. Vocea sa clară și melodioasă, cu
inflexiuni ironice, specializată în lectura știrilor,
este binecunoscută de ascultătorii acestui post
de radio. La îndemnul cunoscuților săi, Ion
Ioanid își scrie, timp de mai mulți ani,
memoriile de fost deținut politic (dactilograma
depășind două mii de pagini). Auzind de
existența lor, Georgeta Dimisianu, eminentă
editoare, a luat inițiativa publicării lor în mai
multe volume, la Editura Albatros, unde era
redactor-șef. întregul ciclu poartă titlul - dat de
editor cu asentimentul autorului - închisoarea
noastră cea de toate zilele.
Dacă ar fi existat și un subtitlu, acesta ar fi
putut fi Doisprezece ani din viața lui Ivan
Denisovici sau Raportul lui Ion Ioanid către El
Greco sau O sută de romane posibile despre
închisorile comuniste din România.
Ar fi putut fi Doisprezece ani din viața lui
Ivan Denisovici pentru că, asemenea lui
Soljenițîn, autorul român descrie minuțios viața
din închisoare, cu deosebirea că, în loc să se
limiteze la un eșantion, trece în revistă toate
zilele trăite în detenție. Memoria sa este
prodigioasă, uimitoare și totuși... omenească.
Nu funcționează ca un computer, are și lacune,
dar tocmai aceasta conferă reconstituirii un
profund dramatism. în volumul I (referitor la
anii 1949 și 1952-1954) există de exemplu o
listă de 162 de deținuți cunoscuți în lagărul de
la Cavnic, iar în volumul II (consacrat perioadei
1953-1955) - o altă listă, cuprinzând 277 de
prizonieri din închisoarea de la Pitești. Pe aceste
liste sunt menționate numele celor închiși, date
biografice despre ei, gesturi (nobile sau
regretabile) pe care le-au făcut în închisoare,
informații referitoare la modul cum și-au găsit
moartea sau cum au reușit să supraviețuiască
etc.
Despre unii tovarăși ai săi de suferință Ion
Ioanid își aduce aminte foarte multe, despre
alții - doar câteva atitudini sau replici, iar
uneori numai numele. Drept urmare, listele te
fac să te gândești la un registru cu toate
rubricile completate minuțios, din care însă, la
un moment dat, umezeala a șters parțial
cuvintele scrise cu cerneală. Avem de fapt o
imagine a acțiunii devastatoare a timpului
asupra unei memorii ieșite din comun.
Această memorie constituie ea însăși o
formă eroică de opoziție față de regimul
comunist, care nu urmărește altceva decât să-i
facă pe oameni să uite ce-au fost, să uite în
ultimă instanță însuși faptul că au fost oameni,
ca să-i poată transforma într-o populație
informă, amorală. Dacă ar fi știut ce bine
înțelege și cu ce precizie ține minte deținutul
Ion Ioanid tot ce se întâmplă în jurul lui,
gardienii l-ar fi considerat, fără îndoială, extrem
de periculos, de parcă i-ar fi descoperit la
percheziție un aparat de fotografiat, și ar fi avut
grijă să-l lichideze pe inoportunul martor. Din
fericire, privirea sa nu se deosebea prea mult de
a celorlalți, declicul înregistrării fiecărei scene
nu se auzea și, până la urmă, martorul a rămas
în viață.
Nu numai personajele s-au păstrat astfel în
memoria lui Ion Ioanid, ci și zilele petrecute în
detenție, aproape toate cele peste patru mii de
zile, în ordine cronologică. Ca și în cazul
oamenilor evocați, unele zile sunt reconstituite
amănunțit, altele amintite în treacăt, iar altele se
contopesc într-un fel de timp aluvionar,
indistinct. Totuși, și în această privință,
memoria autorului se dovedește uimitoare. Sute
și sute de intervaluri de câte douăzeci și patru
de ore sunt pur și simplu recuperate din
trecutul obscur și aduse în plină lumină, în
prezentul etern al literaturii.
Asistăm la scene care ne cutremură. îi vedem
pe deținuți - oameni din elita societății
românești - plimbându-se de dimineața până
seara în celule la fel de mici ca și cuștile dintr-o
grădină zoologică sau dormind pe pardoseala de
piatră umedă și rece, slabi, bolnavi, cu fruntea
nemângâiată de nici o mână ocrotitoare. îi
vedem pe aceiași deținuți torturați cu sălbăticie
de către oameni inferiori lor din punct de
vedere intelectual și moral. Luăm parte la
momente de impresionantă solidaritate umană,
împotriva căreia nu pot sta nici zidurile groase
de piatră, străbătute de semnalele prin care
Ion Ioanid
prizonierii își trimit mesaje. Urmărim cu inima
strânsă adevărate dueluri psihologice între
oamenii de caracter și cei tentați să-i trădeze,
din dorința de a obține unele avantaje. îi
însoțim nevăzuți, ca și cum am face parte din
familiile lor, pe cei duși în fața plutoanelor de
execuție. Nici una din evocările vieții din
închisorile comuniste din cele care s-au tipărit
până acum la noi sau în alte țări nu dovedește
această forță de cuprindere a infernului în
totalitatea sa.
O zi din viața lui Ivan Denisovici are, poate,
mai mare expresivitate artistică, dându-ne
impresia că ne aflăm, pentru o zi, în lagărul
stalinist, că îl îndrăgim pe erou și că apoi îl
abandonăm pentru totdeauna, ceea ce ne insuflă
până la urmă și un vag sentiment de
culpabilitate. în închisoarea noastră cea de toate
zilele se întâmplă însă altfel, efectul literar nu
este căutat niciodată, dar până la urmă
acumularea de situații reale ne copleșește și ne
creează senzația că tot ceea ce citim reprezintă
propriile noastre amintiri. De altfel, cartea ne
face să înțelegem că și în afara închisorilor am
trăit ca ființe captive, cu mențiunea că regimul
de detenție era mai diluat. Aceasta înseamnă că
suferințele la care eram supuși erau mai ușoare,
mai suportabile, dar și că actele de împotrivire
aveau o mai mică încărcătură de eroism. în
lumea închisorilor evocată de Ion Ioanid,
cruzimii și josniciei călăilor li se opuneau,
printr-un fel de polarizare, gesturi de o
admirabilă frumusețe morală făcute de deținuți.
Spuneam că un subtitlu ar fi putut fi și
Raportul lui Ion Ioanid către El Greco,
gândindu-ne la celebra carte a lui Kazantzakis.
Este vorba de același ton, care nu are nimic din
vehemența unui act vindicativ sau din insistența
unei lamentații și care ne face, într-adevăr, să ne
imaginăm stilul unui raport către o instanță
supremă (Dumnezeu sau istoria sau conștiința
umanității). Ion Ioanid scrie pentru a fi de folos
celor care se vor strădui cândva să înțeleagă ce
s-a întâmplat în România după război. își
estompează până la minimum subiectivismul și
încearcă să descrie complet tot ce a trăit,
prezentându-se pe sine ca pe unul dintre
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
personajele secundare. Nu are cultul eului, nu
găsește o voluptate vicioasă în retrăirea propriei
sale vieți. Dacă totuși se referă de multe ori la
sine este numai pentru că experiența făcută de
el însuși o cunoaște cel mai bine. Procedează cu
generozitatea discretă cu care unii oameni își
lasă corpul, prin testament, unor facultăți de
medicină, pentru a contribui la progresul
științei.
Bineînțeles că până la urmă tocmai această
atitudine rațională, modestă, cooperantă îl
transformă într-un personaj de neuitat. Sunt
evidențiate diferite etape ale maturizării sale:
dintr-un tânăr care ia viața în ușor, el se
transformă până la urmă într-un bărbat
responsabil. Anticomunismul este la el inițial un
tip de sensibilitate și abia pe parcurs devine o
ideologie.
Tonul „alb”, despre care s-a mai vorbit, are,
ca să ne exprimăm astfel, o anumită nuanță:
exprimă o disciplină interioară, o capacitate de
depășire a oricărei vanități și nu un obiectivism
dus până la cinism sau o pedanterie maniacală.
Ca dovadă, relatarea se „colorează” adeseori de
o undă de tandrețe sau chiar de umor.
în sfârșit, am arătat că memoriilor li s-ar fi
potrivit și subtitlul O sută de romane posibile
despre închisorile comuniste din România luând
în considerare numeroasele - practic,
inepuizabilele - sugestii literare pe care le
cuprinde textul. Un roman de mare forță epică
inclus în primul volum îl constituie, bineînțeles,
povestea evadării și a celor trei luni și ceva
trăite în libertate, în Bucureștiul cuprins de
animația grotescă a pregătirilor pentru Festivalul
Internațional al Tineretului și, apoi, pe un
șantier de construcții din provincie. Istoria lui
Papillon, exclusiv picarescă și exotică, pare o
istorie de bâlci pe lângă aceea a evadaților din
mina de la Cavnic, oameni adevărați, cu
conștiință, implicați într-o aventură care îi face
să înțeleagă, poate pentru prima dată în viață,
propria lor țară. Numeroase alte subiecte de
roman pot fi găsite, însă, și în volumele
următoare. Povestea ceasului, pe care tânărul
deținut încearcă prin toate mijloacele,
expunându-se unor pedepse drastice, să-l
păstreze în magazia închisorii de la Aiud,
pentru ca nu cumva, expediat de gardieni prin
poștă mamei lui, să-i creeze acesteia impresia că
i-a murit fiul, reprezintă un asemenea subiect.
La fel ar putea fi luate în discuție cronica
războiului psihologic dintre deținuți și Ducu
Ciocâlteu - omul ezitant care sfârșește prin a-și
trăda tovarășii de detenție -, episodul apariției
miraculoase, în curtea închisorii, printre dalele
din pavaj, a unei plante despre care te întrebi
cum a avut răbdare să crească, să înflorească și
să rodească, biografia lui Ion Bogdan, care, deși
fiu al unui comunist, ajunge să înțeleagă pe
cont propriu că trebuie să lupte împotriva
comunismului, iar când este condamnat la
moarte, refuză cu îndârjire să fie salvat prin
relațiile tatălui său, relatarea despre ciorile din
preajma închisorii care, disprețuite și alungate
de toată lumea, își găsesc refugiu în lumea
pușcăriașilor și așa mai departe. Materia epică
dintr-o sută de romane scrise de autori inventivi,
dar lipsiți de experiență existențială, nu
echivalează nici pe departe cu materia epică din
aceste memorii scrise fără veleități literare.
Fără veleități literare, dar cu un evident,
indiscutabil talent de scriitor. în România, se
pare, două milioane de oameni au fost închiși
din motive politice în cei patruzeci și cinci de
ani de guvernare comunistă, pedepsele lor
însumând aproximativ douăzeci de milioane de
ani de detenție și de muncă silnică. Din tot
acest ocean de suferință, Ion loanid reușește,
tocmai datorită talentului său, să extragă
esențialul. El povestește într-adevăr totul, însă
prin aceasta trebuie să înțelegem tot ce merită
povestit. Monotonia exasperantă a vieții de
închisoare nu-și face niciodată loc în paginile
cărții. în ritualul chinului și umilinței, repetat zi
de zi, Ion Ioanid caută de fiecare dată ceea ce
este inedit și semnificativ, astfel încât „raportul”
său, prezentat nouă ca unei instanțe supreme,
ne menține mereu treaz interesul și ne creează
chiar o stare de surescitare. Citim cu febrilitate
frază după frază și întoarcem paginile
nerăbdători, vrând să mergem până la capăt cu
inițierea noastră, să bem până la fund paharul
amărăciunii din care au fost obligați să bea cei
mai buni, mai inteligenți și mai frumoși oameni
ai acestei țări.
Foarte originală este descrierea condițiilor de
viață din închisori. Ion Ioanid depășește
obișnuita incriminare a mizeriei cumplite, care
contribuie, alături de munca silnică și de
tortură, la exterminarea deținuților. El are, în
multe împrejurări, atitudinea lui Robinson
Crusoe, care, ajungând pe o insulă necunoscută,
își învinge repede disperarea și inventariaza
mijloacele de supraviețuire puse la dispoziție de
noul său mediu de viață. Ori de câte ori
istorisește cum a fost transferat într-o nouă
închisoare, memorialistul trece în revistă
elementele a căror descoperire l-au bucurat la
vremea respectivă: o ferestruică îngustă
permițând contemplarea unui mic fragment de
cer, accesul la un WC al gardienilor din care
putea fi pescuit câte un petec de ziar, pentru
aflarea ultimilor știri despre viața internațională,
existența în vecinătatea închisorii a unei păduri
emițătoare de efluvii de aer proaspăt etc.
Această tratare a unui spațiu kafkian ca un
mediu de viață, care poate fi amenajat și
valorificat, exprimă o extraordinară vitalitate, o
neclintită încredere în rațiune și civilizație și are
un efect tonic asupra cititorului.
Principalul personaj al romanului este,
bineînțeles, autorul însuși, un om minunat, care
rămâne generos și demn chiar și în situații care
pe alții îi dezumanizează. Remarcabil este faptul
că memorialistul nu cioplește de zor la propria
sa statuie, principala sa preocupare fiind să
evidențieze noblețea celor din jur, fie ei tovarăși
de detenție, oameni din afara închisorii sau
chiar soldați de pază. însă tocmai această lăsare
a sa pe un plan secundar, tocmai această
bucurie de a descoperi frumusețea sufletească a
semenilor îl transformă pe narator într-un
personaj luminos.
Un om legat în lanțuri și înfometat, bătut
fără milă și ținut în frig, umilit necontenit și
tratat ca o ființă de care nu este nevoie și a
cărui moarte ar fi considerați o binefacere
pentru societate, un asemenea om găsește în
sine puterea de a înregistra și a saluta fiecare
gest de omenie venit din partea altora. Această
generozitate este cu atât mai impresionantă cu
cât nu aparține unui naiv. Ion Ioanid știe bine
ce ticăloși sunt comisarii politici, securiștii și
gardienii care îi supun pe deținuți unui regim de
exterminare. înțelege în profunzime
monstruozitatea sistemului comunist și a
aparatului său represiv. Dar aceasta nu-l
determină să cadă într-o mizantropie neagră și
nediferențiată.
în volumul 5 este vorba despre ultimii doi
ani ai detenției, petrecuți în Balta Brăilei.
Bolnavi, flămânzi, devitaminizați, deținuții
politici sunt fericiți să-și procure, când au ocazia
și când reușesc să înșele vigilența paznicilor,
câte o mlădiță verde de salcie, pe care s-o
strivească între dinți ca să-i simtă gustul
primăvăratic. La un moment dat, când trec în
convoi printr-un sat, împinși și admonestați de
gardieni, li se face un dar extraordinar: femeile
din sat, care îi privesc de la porțile caselor, le
aruncă, spontan, câteva mere.
Așa cum buzele lor uscate se bucură simțind
atingerea mărului proaspăt, așa se bucură
sufletul lui Ion Ioanid, însetat de dragoste,
primind această dovadă de solidaritate umană.
Un episod la fel de impresionant se referă la
apropierea sufletească dintre deținuții care
repară soba unui gardian, la el acasă, și soția
gardianului, portretizată cu artă:
„Din casă ne-a ieșit în întâmpinare o femeie,
încă tânără, dar ofilită și la fel de neîngrijită ca
și ograda nemăturată și plină de gunoaie. Se
putea spune că se prezenta armonios de
șleampătă din cap picioare. Mergea târșâindu-și
picioarele desculțe în niște galoși de cauciuc
prea mari, purtând încă urmele noroiului din
vremea zilelor ploioase. De frig, își strângea la
piept cojocelul de oaie fără mâneci, îmbrăcat
peste rochia înflorată, de finet, decolorată și cu
tivul desprins, iar de sub basmaua de sub cap,
și ea de o culoare dubioasă, îi atârnau câteva
șuvițe de păr blond spălăcit.”;
„Ne-a mărturisit și ea că auzise de bărbatu-su
că se purta rău cu deținuții. Mai ales când pleca
beat la serviciu.
- Mereu îi spun să se poarte omenește cu
deținuții, că o să-l bată Dumnezeu, dar când se
îmbată nu mai știe de el și mă bate și pe mine!
Cu încă câteva vorbe de acest fel, femeia a
reușit să ne înmoaie inima și să ne dezarmeze.
îndârjirea noastră s-a topit, făcând loc unei mai
mari înțelegeri pentru soarta nefericitei femei, în
sufletul căreia, în ciuda aspectului ei mizerabil
și a faptului că era nevasta unei brute de
gardian, continua să pâlpâie flacăra omeniei.”
Acesta este tonul cărții, ton care ne
emoționează și ne cucerește. La încheierea
lecturii aproape regretăm că n-am petrecut și noi
câțiva ani în închisoare, ca deținuți politici, ca
să avem prilejul de a trăi în preajma unui om ca
Ion Ioanid.
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Evelina Andreea Porumb
Activități
Motto: Sportul este o activitate fizică repetată,
urmată de relaxare.
Seara, intră pe geam discuțiile de afară.
Ușile de la dulap împiedică intrarea
luminii de pe partea stângă.
Pliantele te așteaptă în cutia poștală cu cozile
ieșite, ca ale peștilor exotici.
Bei multa apă, care te amețește.
Stai întinsă pe spate, nevenindu-ți să crezi.
Aplica din tavan are suprafața unei planete
tulburătoare.
Se adună câteva încheieturi și te dor deodată.
Ai băut o limonadă pe la 12, și încă una la 19,
între ele tragi o axă.
Câțiva băieți mănâncă clătite cu spanac,
pe care alți băieți le-au gătit.
îți torni apă în cană și nu-ți dai seama
că nu încape.
Simți un fel de stress în frunte și ai vrea să
foșnești niște pungulițe de ceai.
Perdeaua verde se adună pe podea ca un trunchi
de mangrovă.
Robinetele se pornesc cu putere pe la mai mulți
vecini, setea universală se diminuează.
Dai ceasul din nou înainte în anul lumină.
Ce să facem
Când te conectezi la ceea ce ar putea fi
primul nostru concediu împreună
Când plaja intră sub călcâie rotunde
afundate în ore cu aer cald,
Un sâmbure aruncat în praf
poate să-ți spună că se închide totul.
Pentru câteva luni, ape verzui, unsuroase,
te vor purta prin ochiul alb
prin praful dealurilor nedetectabile,
către ceea ce va veni.
Pentru tine, “Viitorul” e o echipă sportivă
de cartier,
și nu o tornadă care te împresoară, smucind
umbrelele de soare de pe terase,.
târându-le pe strada principală.
Viitorul e blocajul renal
pe care nu-l poți ignora.
Să uităm.
Tot ce putem inventa pe loc
vine din celulele iradiate și descompuse.
vine din celulele primilor pompieri trimiși
la cernobîl.
Din laptele vacilor
care au mâncat
iarba chimică
a ploilor chimice.
Pentru ele nu avem ce să facem.
Obsesii
nu contează dacă la plecare am închis ușa
dacă am verificat că am închis-o
dacă am oprit gazul după ce am făcut ceaiul
dacă se pierde căldură
dacă am mutat florile la lumină
dacă am fixat geamul care se izbește
dacă am deschis cutia poștală
dacă am setat alarma de dimineață
dacă am prins perdeaua cu cârlige de rufe
dacă o să adorm
dacă privesc tavanul în întuneric
dacă grupez cuvintele din listă
dacă din fațada casei se desprinde un bulgăre
dacă sunt veșnic
dacă am intrat prin spatele blocului
dacă am tras fermoarul
dacă am băut apă destulă.
dar dacă am o pojghița groasă în aură
o să plouă peste ea picături minuscule
în soarele amiezii
prin rețeaua de flori galbene de corn.
râul rece-rece o sa-mi coloreze picioarele
pipăind doi bolovani de la cotitura
pe unde se poate trece.
aici trec eu, aici o iau în sus pe deal, aici întâlnesc
o turmă de oi, câinii mă simt.
aici urcam pe stânca netedă, ținându-ne de
smocurile de tufiș,
pietre rotunde și netede căzând în timpii paraleli.
timpul meu x, timpul tău v, timpul ei p,
timpul bunicului muncind pe stâlpii electrici.
dacă semăn cu bunicul.
Vârste
stai pe balcon, arunci după oameni cu sâmburi
de cireșe
numeri bani de frunze, faci supă de mărăcini
și bețișoare
din buzunare îți cade cretă colorată,
ai mâncat felul doi, ești un îngeraș.
în prima zi de școală, înnorat, atmosfera
mohorâtă
în orașul ăsta plouă des, nu e ca la țară.
te apuci de plâns, te duci acasă, unde se
zugrăvește.
mobilele sunt împachetate în celofan, te simți
minunat.
înveți la geografie, tata ți-a desenat exemple de
estuar și delta
noroc cu carnețelul de desene, altfel erai puțin
varză.
geografia nu e apropiată de sufletul tău,
ci de al colegului cu scris pătrat de dinozaur.
la lucru manual, coși modele pe trăistuță, dar nu
știi să mături.
la engleză, te uiți la titanic cu mâna colegului
pe umeri,
te faci că nu e nimic special.
ești de serviciu la poartă, apeși soneria cu 5
minute mai devreme,
se aud urletele de ieșit în pauză.
mulțimea se împinge pe scări ca un dragon uriaș
chinezesc.
astăzi te apropii de tine cu taxiul,
îți spui unde vrei să ajungi, te uiți la ceas fără să
ai vreo reacție,
nu te întoarce nimeni din drum
dacă ai intrat târziu în clasă.
Absențe
Simbolul de la gât, prins de un lănțișor de piele
neagră,
un borcan minuscul cu frunze uscate mărunțite,
de proveniență necunoscută, care se pot fuma.
te închizi des în cameră, ți-au confiscat
narghileaua.
Rochia cu volane roșii cumpărată astăzi,
perdeaua cabinei de probă trasă incomplet,
speri să te vadă bărbații din apropiere,
ești încordată, oglinda se tulbură când o atingi.
Silueta înalta și slaba, părul scurt, dinții aliniați,
cravata și cămașa puțin largă, din care iese aburul
de viață.
respiri agitat, lipit cu spatele de barul hotelului,
liniștea în bule de aer va înfășura bătăile din
piept.
Curaj
Apa se desprinde de corpul tonifiat în picături
care reflectă tavanul sălii, scara de coborâre în
bazinul de înot și cordonul care separă culoarul 1
de culoarul 2.
Plutești pe spate cu palmele întinse sub tine, cu
mintea golită de ceea ce ești. Apa îți intră sub
cască și se lipește de creier ca o atmosferă plane-
tară; singura piele pe care o mai ai e albastră.
Uneori ajung până la tine priviri, gesturi din
lumea reală, frici înțepătoare, senzații asociate cu
leșinul.
Te eliberezi încordându-ți corpul, îți închipui că
ești Saturn, observabil prin telescop, scuturându-și
inelele.
„- Hai, mergi până la capăt”, se aude de undeva
din trecut, sau din viitor.
E antrenorul care s-a apropiat, să te verifice. Scoți
capul din apă, cu gura până la urechi.
Nu zici nimic, te întorci pe burtă, însoțită de
stropi. începi să dai apă la o parte, ca și cum ai
scoate haine dintr-un dulap, într-o lume paralelă.
Până în capăt mai e mult; iți spui:
„Culoarul e al meu”. Expiri cu fața spre dreapta,
inspiri repede, ții aerul în tine trei-patru secunde,
expiri către stânga. Oare în viața reală, mai mult
expiri decât inspiri?
încerci să scapi de interacțiunile umane,
să te cufunzi într-o lume a balenelor beluga, în
necunoscutul din tine, grota unui munte
subacvatic.
Brusc, iți amintești. Primul contact cu
apa. Erai copil, pe plaja din Fredrikshavn. Aveai o
rochie tricotată, atingeai marea cu palmele. El te-a
împins.
Nu știi de ce. Apa avea 7 grade.
Iți amintești încleștarea, mâinile țepene,
iritațiile. Vulcani izbucnind pe tot corpul. Magma
se umfla și colcăia.
Nucleul a rămas, însă, neatins. Curajul
împotriva morții.
O genă de pe unul din cei doi cromo-
zomi X și X s-a manifestat atunci cu violența, pul-
sând către marginea axei timpului.
Te oprești din înot. Ieși din apă,
deschizând pleoapele nisipoase.
Ochii galbeni cuprind o emoție mare. Ai
ajuns la capăt.
1O
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Alice Valeria Micu
20 de wați de energie
după ce mi-au luat iluzia că te iubesc
când era doar o reacție chimică
intens catalizată de uleiuri esențiale
muzică vin întuneric
șoapte clandestinitate
ciocolată mesaje
poeme și febră musculară
acum vor să-mi ia iluzia
că moartea există
fericirea există
dar moartea e doar o locuire
cu totul în afara timpului
și se pare în afara spațiului
încă nu sunt lămurită
pe de-a-ntregul
ce vreți sunt ușor impresionabilă
când vine vorba de marile adevăruri
dar stați să văd dacă am înțeles bine
moartea nu există
iar sentimentul că sunt în viață
e doar o energie de 20 de wați
o baterie penibilă
care minte constant
ne vom iubi în consecință
departe de timpuri și spații
până când energia ne va despărți
Confesiunile unei cititoare
lui Alexandru Vlad și Ion Mureșan
erau cu toții împreună
sub cerul ca un raft de bibliotecă
erau ei cu cărțile lor
cu biografiile cu criticii și revistele
ce-i făceau fericiți pentru mai mult de-o clip
ca pe un raft de bibliotecă
stăteau ei sub cer
și cerul îi înghițea pe toți
ca pe-o tabletă de alungat tristeți
ca pe-o gură zdravănă de vin
i-a sorbit de-a valma
cu fumul unei țigări
cât furnalul combinatului
și cu o musculiță ce-și rătăcise
melanogasterul în mândrețea de vin
n-a știut cerul de biata musculiță
s-o roage să-și tragă picioarele
să nu-i zgârie înghițitura
i-au rămas pe gât două linii adânci
două rânduri ca șinele de tramvai
pe care nici un poet nu-și va afla
vreodată sfârșitul
azi e o zi ca oricare alta
și cerul i-a înghițit încă o dată
fericit că are cu cine bea
cu cine comenta
ultima tentativă de asasinat asupra sa
cui mărturisi ultima spaimă
ei erau cu toții acolo sub cer
eu undeva la marginea cerului
priveam cum le venea tuturor rândul
cum îl înghițea pe unul
schimba două-trei vorbe cu următorul
și apoi îl momea cu un pahar de vin
și bâldâbâc își găsea un loc
pe rafturile cerului
laolaltă cu norii
laolaltă cu păsările
laolaltă cu lăcustele
și cu morții cei de demult
după o înghițitură de vin
cerul păsărilor se face una
cu cerul oamenilor
și cu cerul cărților
ei erau cu toții acolo
sub cerul cărților de-a valma
cărțile viilor cu cărțile morților
și între ele sclipeau paharele de vin
ca lumânările
și cerul abia mai putea să înghită
câte unul-doi pe zi
atât de lung era acum
paharul de vorbă dintre ei
că abia dacă se mai făcea ziuă
“mai ia o măslină"
spunea cerul către cei mai dragi ai lui
"sunt aproape gratis,
iar tu să vii cu îngerașii de pahar cu tot
să ne tragă de mânecă
atunci când jos se face rândul lung "
și dimineața începu să tremure
ca un bolnav de Parkinson
eram și eu undeva la marginea cerului
într-un poem fără ieșire
și mă gândeam când va veni ziua de muncă
printre cărți și pahare de vin
pentru virtuoasa lui bibliotecară
Valeriu Marius Ciungan
Semaforul verde
ce simpli
ce frumoși
erau trecătorii
unul după altul
ce firesc
își țineau rândul
dădeau cu eleganță prioritate
pășeau cuviincios
disciplinat
în deplină legalitate
în ambele sensuri
la culoarea verde a semaforului
se priveau față în față
își sfredeleau retinele
își răscoleau trecutul
și citeau gândurile
își călcau în picioare principiile
de-o viață
își făceau avansuri
promisiuni mute
legăminte
preț de câteva clipe
unii se îndrăgosteau pe loc
pe zebră
alții puțin mai încolo
după colț
alții( pe care îi vom regăsi pe bordurile cartierelor
din periferie în viitoarele mele poeme depresive)
niciodată!
stam la pândă
gata să țâșnesc la culoarea verde a semaforului
mă întrebam
cum nu ai putea să te îndrăgostești
de-o fată
țâșnind din sensul celălalt, care să-ți spună:
treceam pe-aici
și te iubesc
cum n-am iubit vreodată!
ce frumoși erau trecătorii
totul părea firesc!
Cum e
cum este fără mine
cum e să nu poți să m-atingi
cum e să simți durerea - un nod în gât
să nu poți să o strigi
cum e nedreaptă
dureroasă
secunda-n care plec
și timpul se destramă în secunde dureroase
în care vin
și plec
și sunt parfum
și nu mai sunt prin casă
cum e cu mine
clepsidră caldă de nisip, să te contopești
să curg cu fiecare bob mărunt de aur
-n jumatea ceasului de vară-n care mă iubești
cum e cu fericirea
lumina lunii, necontenită-mbrățișarea
sărutul răsăritului cu noaptea de iubire
a țărmului necontenit sărut cu marea
îmbrățișarea țărmului
cu marea
așa o fi !
O altă lume
se închise cârciuma din cartier,
mocnise zvonul ce era de-acum sentință
și am rămas încremeniți în fața drugului de fier
ce țintuia o ușă rece-un zid de neputință
și becul palid, obosit de-atâta veghe
sra stins, nu-l mai vedeam ca pe un far în noapte,
cum ne-adunam din întâmplarea zilei
să povestim cu amănuntul a noastre-n vitejie
fapte
grilajul umed ruginit ce să păzească?
când lăzile de bere nu mai sunt aicea,
ci în altă parte
și duse-au fost cu ele sufletele noastre,
nespuse, pelerine, necitite-n nici o scrisă carte
și parcă mersul era altul spre pubele,
împleticiți, nostalgici, unii-ndrăgostiți, tăria
ne-o luam de-acuma din isprăvi trecute
și tristă, lungă ne era călătoria
ne întorceam fără suflare, fără rost, spre casă,
lumina ne rănea pe trupul istovit, o zeghe,
tăcuți speram o cârciumă doar pentru noi
în altă lume
și becul palid, obosit de-o altă lungă veghe!
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
11
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
eminescologie
Un precursor al
transmodernismului
Theodor Codreanu
Personalitatea lui George Popa mi-a atras
atenția în 1982, când a publicat la Editura
Junimea din Iași Spațiul poetic eminescian,
carte valorificată de mine în Eminescu -
Dialectica stilului (1984). A vorbi însă numai
despre spațiul poetic la Eminescu mi se părea a-l
sărăci pe poet, fiindcă vizionarismul scriitorului
nostru stă sub semnul unei simultaneități spațio-
temporale dinamice unice în literatura și în
gândirea românească și universală. George Popa
însuși a simțit transcenderea limitelor spațiale și,
în 1989, a revenit, la aceeași editură, cu o carte
asupra dimensiunii temporale complexe sub
semnul simultaneismului spațio-temporal
concentrat în imaginea prezentului etern:
Prezentul etern eminescian (1989). După aceste
momente eminesciene memorabile, a urmat
„destrămarea” culturii românești din anii
postdecembriști, un soi de „atomizare” pe
provincii și orașe a vieții culturale și editoriale,
încât circulația cărții și ideilor a pierdut
organicismul firesc, dominantele care au mai
păstrat, cât de cât, o coloratură „națională” fiind
moda „demitizărilor”, a contestărilor zgomotoase
a valorilor românești sub oblăduirea unei noi
ideologii, la fel de pernicioase ca aceea marxist-
leninistă din vremea comunismului: corectitudinea
politică, urmașa directă a marxismului cultural1.
Deși personalitățile autentice au continuat să-și
desăvârșească opera, imune la simptome culturale
și politice de acest soi, prezența lor a încetat să
mai fie vizibilă, prin marginalizare, ignorare, grija
„învingătorilor” conjuncturali (sub aparența
„disidențelor” fabricate!) fiind să-și impună
propriile „valori” literare și filosofice. Așa se
explică de ce gânditori și creatori de profundă
substanță eminesciană ca George Popa nu au
intrat în mașinăria propagandistică a
„biruitorilor”. Eseurile, majoritatea subțirele, ale
unui Horia-Roman Patapievici, de pildă, au putut
trece ca „evenimente” culturale de primă mărime,
chiar atribuite unui „gânditor genial”, pe când
cărți precum Eminescu sau dincolo de absolut
(2011) sau Trei fețe ale sublimului: Shakespeare,
Holderlin, Tagore (2004) au fost condamnate la o
circulație minoră, fără a beneficia de susținerea
financiară ale unor foruri precum Institutul
Cultural Român.
Pe George Popa a trebuit să-l „redescopere”, ca
personalitate de excepție, Svetlana Paleologu
Matta2, ca altădată pe G. Bacovia, când a scris
prima monografie despre marele poet în plină
teroare culturală bolșevică (1958), lucrare
publicată în străinătate3 și, uimitor, rămasă
netradusă în românește până în anul de grație
20124! Paralelismul nu este deloc nesemnificativ.
Cu George Popa, ne aflăm în fața unei
personalități complexe: medic strălucit, autor a
unsprezece cărți de specialitate, câteva dintre ele
intrate în bibliografia universităților de medicină
din țară, apoi - poet, eminescolog, filosof al
culturii și literaturii, teoretician și critic de artă,
traducător, autor de aforisme. în notele de față,
mă voi opri doar asupra a unui aspect din
gândirea lui George Popa, acela de precursor al
unei noi paradigme de cultură: transmodernismul.
Asupra acestei dimensiuni mi-a atras atenția
Svetlana Paleologu Matta, în cartea dedicată lui
George Popa. Configurarea ei „definitivă” stă nu
doar în întregul operei, dar și în modul
conceptual, cum se conturează și într-o carte de
convorbiri realizată de Vasile Diacon: George
Popa - homo universalis, Editura Panfilius, Iași,
2012. Conceptul elaborat încă din adolescență de
George Popa a fost numit transposibilul și va
trebui să intre în arsenalul metodologiei
transdisciplinare, ca unul de importanță centrală.
Eficiența lui hermeneutică a fost verificată de
George Popa în întreaga lui operă de gândire și de
creație poetică, dar și în reinterpretarea
eminescianismului, în primul rând, apoi la Omar
Khayyam, Shakespeare, Holderlin, Tagore, Rodin,
Rilke, ca să mă rezum doar la aceștia.
Revelația conceptului de transposibil o are
viitorul medic și scriitor încă din adolescență,
dintr-o precocitate spirituală care-i va marca
întreaga existență. El și-a pus problema cuceririi
libertății spirituale supreme ca eliberare de
finitudinea umană, ca transcendere a eului
empiric către atingerea libertății metafizice ultime
a sinelui5. De timpuriu, adolescentul descoperă că
„finitudinea este modul de a ființa a[l] omului, iar
armonia este formula care realizează «absolutul»
organizării finitului, și astfel, ea este ceea ce
asigură certitudinea ontică, atât a naturii în
general, precum și a omului în special.”6 De aici,
crede încă adolescentul, omul a simțit nevoia de
artă ca „exercițiu benefic în a re-crea lumea, viața
în formule ale armoniei, ale certitudinii
existențiale. în intelectul uman există apriorismul
armoniei ca organizare a finitudinii și, in felul
acesta, a instalării cât mai certe a omului in
existență”7-
Ceea ce apare ca îndrăzneț și original aici e că
tânărul Popa nu asimilează armonia ca năzuință
muzicală a universului artistic cu o „sinteză”
dintre finit și infinit, ci o lasă ca referință la un
singur nivel de Realitate, chiar dacă acesta ar fi
Kolozsi Tibor
Baladă (detaliu)
solidar cu toate cele trei materii ale lui Ștefan
Lupașcu tocmai prin armonie. Frumosul artistic
tradițional care presupune subsumare
valorizatoare a unui obiect, implică o judecată
care se răsfrânge asupra obiectului „ca o
totalitate”: „în estetic însă, sinteza (armonioasă) e
dată ca absolut terminată. înlocuind termenii, am
putea, deci, defini frumosul - ceea ce in intuiție e
dat ca absolut finit’8. în consecință, sub aspect
psihologic, trăirea estetică ar fi a spiritului „în
finitul absolut”. Prin contrast, „infinitul nu poate
fi nicicând obiect al unei intuiții, el nu poate fi
reprezentat ca un întreg”, căci „sintetizarea
infinitului nu poate fi niciodată terminată,
infinitul nu poate fi totalizat”: „Infinitul poate fi
gândit numai ca o posibilitate.”9 Pe această
treaptă, noi nu putem gândi Realul decât ca finit.
Spiritul care-și ia ca referențial infinitul, în
încercarea de a-l „cuceri”, nu poate fi decât
„dinamism pur, tensiune profundă și nesfârșită”,
iar „tentativa de totalizare ar dura la nesfârșit.
Acest efort continuu de transcendere a finitului și
cuprindere a ceea ce fuge veșnic, a încerca să
cucerești infinitul este sublim - dar, într-un
anumit sens, e tulburător până la tragic.’”10 în
schimb, contemplarea estetică aduce liniște
tocmai fiindcă e cuprindere a finitului.
Orice act epistemic omenesc lucrează cu
finituri, cu întreguri, năzuind la căutarea sintezei
supreme a unui univers finit, pe care îl putem
numi Ființa ultimă, Absolut: „absolutul este
conceptul unei «finitări» considerată ca ultima.”11
Din ecuația Absolutului, așadar, lipsește infinitul.
Or, marea piatră de încercare a spiritului este
tocmai infinitul: „Infinitul fiind temeiul oricărei
realități, urmează că Marea Realitate - adică
Realitatea în sine e Infinitul. Orice lucru e
fragmentarea infinitului. Pentru a cunoaște
Realitatea ar trebui cunoscut «întreg» infinitul,
ceea ce este un nonsens. Căci sub aspect dinamic,
infinitul naște neîncetat din el însuși, este mișcare
interminabilă. E libertate pură.”17 Creația și
cunoașterea umană sunt intrare în limite: „Toate
creațiile spirituale ale omenirii sunt creări de
mărginiri armonice în drumul spre finitul absolut:
societățile, în care toate voințele sunt unite sub
aceleași legiuiri și scopuri în vederea unor acțiuni
comune; sistemele de gândire, în care lumea se
încadrează ca într-o sferă perfectă din centrul
12
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
căreia un principiu unic conduce diversitatea
infinită a lucrurilor cu bagheta magică încercând
să asigure acordul desăvârșit al orchestrei; în
sfârșit, operele de artă, în care ansamblul
cuvintelor, formelor, liniilor, culorilor, sunetelor
se îmbină într-un tot cât mai desăvârșit - fiecare
parte fiind legată indisolubil și esențial de
întreg.”13 Omul însuși, chiar sub aspect biologic,
este o capodoperă de armonie a părților în întreg.
Tot ce amenință armonia întregurilor vine dinspre
Infinit, dinspre Adevăr: „Așa se face că aplicarea
armoniei în creațiile imaginare ale artelor este
convențională. Valoarea operelor de artă nu va fi
judecată după criteriul adevărului, ci după al
esteticului, adică al satisfacerii nevoii omului de
certitudine, care este tocmai armonia, formula sa
ontologică sine qua non.”14
Totuși, rămâne enigma armoniei naturale care
este omul, chiar între limitele finitului, ceea ce îl
obligă pe George Popa să sesizeze că infinitul se
poate insinua în finit, ca în operele geniilor: „Se
poate totuși ca instrumentele artelor - verbul,
liniile, culorile, sunetele - să nu fie doar simple
modalități convenționale, ci posedă o viață
profundă insesizabilă, cu totul alta decât o percep
simțurile noastre, un continuum inefabil și infinit
căruia finitudinea noastră umană fragmentându-l
îi rănește, îi amputează esența vie, rămânând doar
formele inerte ale unei mari minuni. Doar marii
creatori - Mozart, Beethoven, Rembrandt,
Eminescu trezesc în operele lor acea sublimă viață
din adâncuri.”15 Aceasta e calea de acces în
transposibil. Ieșirea din limite, din ceea ce
Eminescu a numit cercul strâmt al eului. George
Popa vorbește de un Eu absolut, fără a-l evoca pe
cel al lui Fichte, un Eu cu trăiri autonome, ieșit
însă dinăuntrul sistemului închis al Naturii,
confin cu Eul-arheu eminescian. La Fichte acest
Eu, ca act originar al conștiinței, construiește
lumea obiectivă din aparențe, adică non-Eul. Eul
vizat de George Popa este „absolut liber”, fiindu-și
propria cauză: „Or, sinele meu este virtual -
constă în conștiința sclaviei, a străinătății in lume
și a libertății posibile.”'16 în spațiul existenței
umane, al naturii, libertatea pură a Eului este
absurdă, ținând doar de posibil, ca finitudine
armonioasă convențională, de tipul artei sau al
sistemelor filosofice. Autorul crede în existența a
patru trepte de biruință asupra determinărilor
finitului existenței. Prima e capacitatea de a trece
din concretul finitudinii în posibil. Este primul
moment al libertății mele ca ființă umană, ieșire
din determinismul lucrurilor, al prejudecăților,
obiceiurilor, convențiilor sociale, în favoarea unor
concepții personale și a unor acțiuni
independente. Astfel eul uman se realizează „in
orizontul existenței date”17. Pe o a doua treaptă
(nivel de Realitate?), eul uman epuizează
libertățile posibile în spațiul existențial dat,
contracarând tot ce neagă libertatea de acțiune,
ceea ce duce la o gândire de două ori absurdă:
împinge ființa către un egotism extrem (frecvent
în istorie), iar, pe de alta, libertatea spirituală este
complet falsă, întrucât se alimentează dintr-o
dependență servilă față de ceilalți. „Salvarea” ar
putea veni pe o a treia treaptă, printr-o încoronare
a eului ca „domn absolut”, capabil să se despartă
de cele lumești ale finitudinii, devenind existență
pură. „Care este sensul libertății mele la această
etapă?” se întreabă autorul, răspunzând: „Este
mai întâi să-mi determin prin mine însumi un
nou mod, o altă formă de a exista - răspuns
modului străin părăsit: entitate absolută dincolo
de orice formă proprie nenumăratelor ordine
cosmice (inclusiv lumea omenescului), - entitate
purtând în sine potențe de a se afirma
independent și deasupra totului”18. Punctul de
Kolozsi Tibor	Haiduc
ajungere este Absolutul, văzut ca punct terminus
al ființării umane de către gândirea tradițională:
împărăția posibilului. Eul dobândește demiurgie:
„eu sunt Totul, toată cauza și orice produs extern
sunt desființate - nihil sine Me.” Aici, de fapt, se
oprește Fichte. în realitate, golindu-mă de
exterior, dar stăpân imaginar al Totului, ca un
zeu, „faptul pur de a fi - vine de dincolo de
mine.”19 Problema cea mai grea rămâne, de aceea,
eliminarea „din conținutul Eului meu a existenței
pure, trecerea Mea dincolo de faptul de a fi”,
fiindcă primele trei trepte se consumau în cercul
aceluiași orizont existențial, ignorând „Sinele meu
absolut”: „Dar eliberarea adevărată, absolută,
esențială, primă și ultimă, neadmițând alte grade -
este transcenderea «spațiului» Ființei,
transcenderea Existenței în sine - (și cu aceasta se
prăbușește implicit și restul determinărilor
externe). Eul meu absolut se realizează dincolo de
Existență, dincolo de Posibilitate”20.
Cu alte cuvinte, ne aflăm în transposibil,
dincolo de Absolut, dincolo de armoniile
construite de metafizica tradițională și de arte.
Gândind ideea de transposibil încă la 19 ani
(fulgurație consemnată pe data de 17 iulie 1942),
iluminarea ultimă i-a produs-o opera lui Mihai
Eminescu. întregul traseu al exegezei se va
finaliza în cartea cu titlul Eminescu sau dincolo
de absolut (2011). Cum se vede, titlul este replica
târzie dată uneia dintre cele mai frumoase cărți
care s-au scris despre Eminescu, cea a Rosei del
Conte: Eminescu sau despre Absolut (1962).
Metafizica veche sfârșea în posibil, în Absolut.
George Popa are intuiția depășirii impasului,
gândind intre și dincolo de fizic și metafizic. Nu
mă înșel afirmând că este o atitudine
transdisciplinară, iar transposibilul chiar terțul
ascuns. în definitiv, cum mărturisește, autorul
ieșean trăiește experiența Eului-arheu din Odă (in
metru antic) și din atâtea texte eminesciene. între
Absolut și transposibil este diferența dintre ființa
platoniciană și mișcarea în infinit, în libertate,
diferența dintre proporția de forme din estetica
tradițională și eminesciana proporție de mișcări:
„Dacă am eliminat faptul pur de a ființa și de a
nu ființa, dacă am înlăturat însăși condiția datului
pur, desprins de orice stare - eul meu pur se
plasează fără conținut, fără formă într-un
Dincolo, - dincolo de posibil și imposibil - în
transposibil. Acest eu e doar conștiința pură a
eliberării, o tensiune in mers fără capăt, absolutul
însuși, fiind oprire, amputează eliberarea
radicală.”21 Astfel, creatorul poate depăși
convenția estetică, atingând Adevărul, Infinitul.
Este chiar esența poeticii adevărului, la Eminescu,
formulată în Criticilor mei, dar neînțeleasă de
critica și istoria literară. Tensiune nesfârșită, suiș
fără oprire, sesizabile doar cu un al treilea ochi
sau cu urechea care aude cum iarba crește:
„Transposibilul, viziunea libertății metafizice
supreme, a fost experiența fundamentală a vieții
mele spirituale. Iluminarea din adolescență este
cea care mi-a modelat ulterior viața. /.../ Mult
mai târziu am găsit la Eminescu aceeași idee a
libertății spirituale radicale - dincolo de ființă și
neființă, dincolo de starea care se cheamă lume -
o nelume. Nu aș fi putut înțelege libertatea
metafizică din viziunea lui Eminescu, Eckhart sau
Giordano Bruno fără această fulgurație uluitoare.
și nu aș fi înțeles nici natura geniului din
concepția eminesciană, aflată în postuma Povestea
magului călător in stele, dar a cărei denumire
adecvată ar fi Lume și Geniu.”22
E de înțeles acum de ce paradigma
postmodernistă nu l-a asimilat pe George Popa. El
gândea și crea, avant la lettre, sub semnul eonului
transmodern.
Note:
1	Pentru edificare, a se vedea Theodor Codreanu,
De la marxism la „corectitudinea politică”, în Polemici
„incorecte politic”, Editura Rafet, Râmnicu-Sărat, 2010.
2	Cf. Svetlana Paleologu Matta, George Popa in
extasis mentis, Editura Panfilius, Iași, 2012.
3	Svetlana Matta, Existence poetique de G. Bacovia,
Editions P.G. Keller - Winterthur, Zurich 1958.
4	Cf. Svetlana Paleologu Matta, Existența poetică a
lui Bacovia, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2012,
traducere din franceză, studiu introductiv, interviu,
medalion biobibliografic, anexe și îngrijire ediție, de
Lucia Olaru Nenati.
5	George Popa, Meditații de la vârsta de 16-19 ani,
în Vasile Diacon, George Popa - homo unversalis,
Editura Panfilius, Iași, 2012, p. 147.
6	Ibidem.
7	Ibidem, pp. 147-148.
8	Ibidem, p. 149.
9	Ibidem.
10	Ibidem, p. 150.
11	Ibidem, p. 151.
12	Ibidem, p. 152.
13	Ibidem, p. 155.
14	Ibidem, p. 156.
15	Ibidem, pp. 156-157.
16	Ibidem, p. 158.
17	Ibidem, p. 159.
18	Ibidem, pp. 160-161.
19	Ibidem, p. 161.
20	Ibidem, pp. 162-163.
21	Ibidem, p. 163.
22	Ibidem, p. 166.
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
proza
Jocul și fuga (III)
Nicolae Breban
Da, mai ști, poate pentru sau chiar de asta
am să încerc să fug. Ca să văd dacă nu se
dezlipește de mine această... piele și
atunci înseamnă, nu-i așa, încă o ratare din nu
puținele pe care le-am trăit. Și le-am încasat. Sau,
mai știi, dacă această libertate reală a mea și
numai a mea, pe care am numit-o altădată o altă
singurătate, una care, adică, nu-mi mai face frică.
Or, se știe, apropiații mei o știu, mie mi-este frică
de când mă știu de ceea ce numesc eu imperiul
plictiselii. Un rău uman, o boală ascunsă și
înfricoșătoare care, sunt convins, a făcut și mult
rău în jur, nu puține revoluții, măceluri, poate
chiar și ceea ce numim istorie.
Or, repet: cu noua mea singurătate, am
curajul, în sfârșit, să vorbesc de mine însumi și,
absolut, în numele meu. Curajul cum s-ar spune
de a fi, în sfârșit singur! O singurătate pe care o
împart cu cei senini și veseli, naivii tuturor
continentelor și încrezători în sau mai ales în cei
necunoscuți, inși străini, cei care vin de aiurea, cu
fețe ciudate adeseori, și care pot ascunde surprize
redutabile. Mai ales negative, distrugătoare, spun
cei cuminți.
Singurătatea mea, nouă, pe care o împart
bucuros cu cei care nu tind spre înțelepciune, ci
mereu spre un altul, de parcă ar vrea să-l ajute, pe
cel abia cunoscut. Dar, în fapt, voind doar să se
asigure că sunt cu adevărat vii și tari, că pot
întinde o mână, că pot sprijini, că pot insufla
cuiva un curaj real și pe care ei înșiși, adesea,
bieți cățelandri umani scâncind în scutecele lor
improvizate, nu-l au și nu l-au avut, deplin,
niciodată.
Poate, ha, mai știi și cu cei care nu tind spre
ceea ce numim înțelegere. Da, spre înțelegere,
spre intelligere, un fel de măreție, dar și boală a
ultimelor secole. Nu, să nu se creadă că aș tinde
spre obscurantism, cum s-ar spune; nu, mai
degrabă sfătuiesc pentru o mai... înceată fugă
după adevăr, după lege, după descoperiri faste sau
nu omenirii. A, nu, încă o dată, nu pentru că
aceste senzaționale descoperiri au arătat și partea
lor... veninoasă, să spunem, și cu adevărat
răutăcioasă și inamică; nu, eu militez doar pentru
aceastăăă.... încetineală, gângăveală a adevărului
atât de bătătorit afară, pentru o uimire îndelungă,
numită de unii stupefacție sau perplexitate, așa
cum o au și o practică cei numiți, aici și în altă
parte, arierați și pe care, mai e nevoie s-o spun?
tot aici le-am deprins. Da, la nebuni și, ha, de
data asta n-o să mai râdeți, în câteva rânduri am
fost eu însumi bucuros că... sunt văzut și numit
astfel: un țâcnit, un dus cu pluta, un exaltat
periculos altora, un pierde-vară al creierului. Că
sunt din rangul lor, adică... al nostru! Noi, noul
trib, mai știi, noul Cerc?! Noul joc!
Da, aici am învățat să nu-mi mai fie teamă de
prostie. De nici un fel de așa-zisă prostie, iar pe
proști, cei numiți astfel, eu îi văd laolaltă cu cei
nesiguri de adevărul tuturor. Cu cei care șovăie o
clipă când toată lumea strigă și se cufundă în
urale - politice, științifice, artistice sau chiar și
bisericoase. Asta e.
11
Da, în cele din urmă Paul Cazimir reuși să
fugă. Să evadeze, Aproape în ciuda sa, dar... ceva
din el îl mâna la aceasta, un impuls care nu-l
slăbi de fel în ultimul său an de existență acolo,
în stabiliment (petrecuse acolo vreo trei ani!).
O fugă pe care o regretă de multe ori, dar, în
periplurile sale prin România, el se comportă cu
aceste regrete cum o facem cam cu toții: le
simțim, aproape le admirăm - sau ne admirăm pe
noi înșine că suntem capabili de a le simți, de a
le trăi! - dar ne continuăm existența fără să ținem
seama de ele, mulțumiți și cu cealaltă parte, cu
aceea care, nu-i așa, s-a iscat din acel act, care
apoi a secretat respectivele, uneori onorabilele,
regrete.
A rămas însă în contact, cum o spunea, cu
aproape toată lumea - scriind scrisori, mai lungi
sau mai scurte, uneori simple însemnări din bloc-
notes-urile sale, mulțumindu-le tuturor celor care
le primeau, aceste misive, că le citesc. Că-l
acceptă și în această formă, de câine hăituit, de
vagabond vesel, de cloșard care nu are însă
curajul de a trăi, de a se amesetca cu ceilalți
cloșarzi, cei fără un acoperiș de-asupra capului,
cei care trăiesc prin gări, prin parcuri, în marginea
unor păduri tinere, în magazii părăsite la
marginea așezărilor umane, uneori prin azile, pur
și simplu. Dar, cine știe, poate o și făcea, uneori,
adică se amesteca cu aceștia; o armată care, iată,
cutreieră Europa și care, ha, ha, poate nu așteaptă
decât un geniu local pentru a se mobiliza,
organiza sau cum vreți să-i spuneți, punând
stăpânire, chiar și pentru o zi, un ceas, asupra
instituțiilor umane.
Scriindu-le acestor oameni, dintre care unii
abia cunoscuți, alteori de-a dreptul necunoscuți, și
ale căror adrese se pare că le-a păstrat din vechile
hârtii și clasoare ale Cercului, ca și celor fost-
apropiați sau, cum zicea și scria el - abia acum,
în sfârșit apropiați! - el își continua misiunea. Era
prezent. Deși părea că fuge - o dată fugar din
Cerc, a doua oară din acel vesel spital, dar, oho,
o spunea el însuși, de câte ori n-am mai fugit?
Cine poate ține minte?
Fu căutat, bineînțeles, dar, se pare, fără o prea
mare încrâncenare și metodă. Doar Peter se trădă
în câteva rânduri față de Paul Ionescu, odată chiar
și față de bătrânul Bretan, spunându-le că să fie
fără grijă, avem situația sub control! Recunoscu
totuși că, după unele informații, Paul Cazimir
Hetco își schimbase în vreo două rânduri
identitatea, ba, se pare că, după unii, nu s-ar mai
afla nici în țară. Dar acest ultim zvon fu iute
contrazis de alte scrisori pe care le primeau
neregulat câțiva dintre foștii săi amici și
colaboratori. Apoi, însă, se află că avea cel puțin
două adrese, necunoscute prietenilor și forurilor,
la care erau trimise unele misive și de la care erau
expediate mai departe. La aceste adrese se putea
coresponda și din străinătate, dacă era cazul și, se
pare, nu erau mereu aceleași. Paul Cazimir era
destul de iscusit pentru aceasta, se știa că are
resurse bănești, avea rude în Germania și Italia și
ai săi, mama și unchiul său, fostul amiral, nu se
arătau prea îngrijorați de absența sa. Dacă nu
cumva le scria și lor sau îi vizita pe ascuns.
Din toată energia sa trecută și tenacitatea,
abilitatea, răbdarea de a pune pe picioare o
organizație precum Cercul, în care găsiseră apoi
refugiu sau loc de existență cum o numea chiar
el, zeci și apoi sute de indivizi, Paul Cazimir
Kolozsi Tibor
Perseu (detaliu)
păstrase, se pare, doar abilitatea și energia de a...
vagabonda. De a se ascunde, deși se arăta des
prin misive și gânduri unora; care se așteptau sau
nu se așteptau. Mai făcea el și altceva în acest
timp? La ce și pentru ce își întrebuința el noua sa
libertate, câștigată, cum o spunea, acolo, în Casa
galbenă, de lângă orășelul J., care-l primise cu o
anume căldură și interes?
Era el supărat pe vechii săi prieteni și
colaboratori pentru că-l expediaseră acolo, la
marginea imperiului, prin acest cuvânt pretențios
încluzându-se, în capul lui, și propriul său
imperiu, creat de el? Exclus, expulzat? Lăsându-l
să simtă pe propria piele mizeria oricărei
dezvoltări, a oricărei împliniri?
Cum suna acea frază pe care el o păstra
înscrisă încă din notele sale liceale și pe care o
admira fără rezerve, fără să-i știe cu exactitate
autorul, poate Goethe?
Orice act sau acțiune care-și atinge perfecți-
unea, chiar prin aceasta il depășește, devine
altceva .
Deci, meditase Paul în atâtea rânduri: să ne
ferim de perfecțiune? Sau, pe dos, s-o admirăm,
deoarece ea ne trimite, ne catapultează în altceva?
Poate într-un nou act, acțiune sau proces uman,
social, interesant, și care abia așteaptă să-și atingă
încă o dată acest grad, această formă de...
împlinire! De realizare! De existență?!
Suntem, oare, până la urmă, victimele propriei
noastre realizări, victimele propriei noastre,
admirabile, tenacități? Sau, încă o dată, pe dos: ni
se dă astfel dovada a ceea ce unii filozofi numesc
concretul, realul, adevăratul concret, cel
neschimbător și esențial în ființa sa, numit, poate,
Idee de Grecul Platon sau altfel de unii
metafizicieni așa-zis idealiști? Hai?
Se întâmplă oare, gândea și scria Paul, cu
ideile și acțiunile noastre, ceea ce se întâmplă cu
materia? Și cu energia? Ideile noastre, în mers și
ajungând la o anume maturitate, suficiență, se
schimbă în altceva? Iar eu, continua el să scrie și
să expedieze aceste gânduri unora, fără să aleagă
prea mult dacă primitorul lor, al acestor misive,
era pregătit sau nu pentru a le primi și înțelege -
eu însumi, Paul Cazimir și nu-mai-știu-cum, oare,
atunci când căutam și îi îmboldeam pe alții,
14
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cunoscuți sau abia întâlniți, uneori nici măcar
atât, să tindem spre un altceva, fără să-mi dau
seama și fără să vreau, la drept vorbind, adică
lucid și consecvent cu ceea ce doream, în fapt -
atenție, am zis în fapt!- voiam un alt altceva
Atunci când o sâcâiam pe biata Doamnă, pe
Mioara, cu acest cuvânt, Doamne, ea însăși, până
la urmă, ce-o fi înțeles? Sau ceilalți, care mă
ascultau cu seriozitate și clătinau aprobator și
satisfăcuți din cap, cum se spune?
Deoarece, eu, bietul și înfriguratul de mine, eu
însumi de-abia acum înțeleg acest... blestemat
altceva! ( Ha, zic blestemat așa cum își răsfață
unii părinți sau tați zburdalnicul copil, ca să nu-și
trădeze propria tandrețe, care, se spune, în
anumite medii și în indiscutabila provincie, mai
ales, n-ar face decât să le înmoaie voința!)
Dar de ce zic eu, încă o dată îngâmfat peste
măsură, că abia acum înțeleg?
Nu cumva mă înșel încă o dată și îi înșel și pe
alții? Există oare, înțelegere în acest joc ciudat și,
se pare, mie, extrem de necesar? E nevoie și aici,
ca în atâtea, obsitoare și, la drept vorbind,
interminabile eforturi și acte umane, de...
înțelegere? Nu e cazul oare să ne umilim puțin,
să ne ghemuim, să ne facem ceva mai mici pe
locul nostru, acordat nouă de când lumea și, ce
mai, din bunăvoința celorlalți, da, cei care par că
trec nepăsători, cam totdeauna, pe lângă noi?!
Iar cât privește acest cuvânt, Locul, vi-l las
vouă în păstrare, scria el. Deocamdată, în locul în
care mă aflu, vreau să zic în starea pe care o am
acum, mă interesează și mă neliniștește doar
celălalt cuvânt, de care am mai vorbit și cu care
v-am împuiat urechile - cuvântul, pronume
nehotărât, ce-o fi, acest altceva. Și, știți ce am să
fac eu acum, prieteni?!
Pur și simplu am să mă așez pe marginea
vreunui șanț - nu ați observat ce primitoare sunt
aceste locuri, marginile tuturor șanțurilor lumii?! -
și am să mă gândesc la el, la acest cuvânt. Cu
atenție, dacă vreți cu o gravitate exagerată, ca un
actor sau ca un pasabil, chiar și vremelnic nebun,
cum se spune. Deoarece, la drept vorbind, ce sunt
actorii, adevărații actori, atunci când joacă într-un
spectacol diverse așa-zise roluri? Nu sunt ei atunci
nebuni, nu devin ei prin aceasta ciudat de
schimbați și nu acceptă ei cu bucurie și cu multă
îndemânare, aș spune cu însuflețire, aceste vieți și
destine ale unor... străini, indubitabil? Vieți și
reflexe, vorbe și ticuri ale unor necunoscuți, da,
ciudați, înfierbântați și grozav de grandilocvenți
indivizi sau, alții, triști, naivi sau melancolici!
Când îi lasă să se strecoare și să trăiască în
propria lor carcasă, în pielea, în ticurile, sub fața
și grimasa lor, în privirile și frazele lor... pe alții,
pe cu totul alții? Sumedenie de regi, curtezane,
soldați, profeți și preoți, lachei și bancheri,
fecioare și matroane împlinite, prinți și cerșetori,
înțelepți, vagabonzi, chiar și... nebuni! Ha, nebuni
de ocazie, e drept, dar care îi imită extraordinar
de bine, de iscusit, de straniu de inventiv pe cei
adevărați, asta da, zic și eu, un spectacol. Și ce se
mai bucură cei care, jos, în stal, îi privesc, râd și
aplaudă sau își șterg pe furiș o lacrimă! Cine i-ar
putea condamna?
Or să se întrebe unii, bineînțeles, de ce am
fugit, de ce dispar mereu. Nu v-ați gândit, oare,
că o fac din... umilință? Dintr-un fel de decență,
deși știu, sunt, pentru moment, lucid că acest tip
de... reținere, sau decență, cum vreți să-i spuneți,
nu se potrivește în nici un fel cu mine, cu ceea ce
se cheamă profilul meu psihologic. Sau cu
psihologia, concepțiile, modul meu de existență,
amicii mei, scopurile mele reale sau afirmate, nu
contează. E adevărat, dar... la dracu cu toate
acestea! Timpul și-a ieșit din țâțâni, spune
neliniștitul prinț danez, iar în acest caz, cum bine
puteți observa, e vorba numai și numai de timpul
meu, de propriul meu timp, cel pe care numai eu
îl am în posesiune. Așa cum mă bucur și folosesc
doar (și apoi arunc, cu gestul și cu aerele unui
adevărat gentilom!) alte așa-zise concepte, cuvinte,
precum adevărul. Printre altele. Sau, ce mai, am
curajul s-o spun, și cum o fac cu mult discutatul
și foarte modernul cuvânt, înțelegere. De unde
vine sau care pe el însuși l-a creat, pe celălalt, cel
de inteligență.
Da, nu știu, poate mă înșel, dar... am mari
dubii asupra acestor ultime noțiuni. Nu, nu le
neg, ferească Sfântul, doar că... luând pildă de la
prietenii mei, așa-zișii arierați sau veseli și naivi
cretini, eu îmi permit, ca să zic așa, să... întârziu
nițeluș, să mă bâlbâi puțintel înainte de a
îmbrățișa pur și simplu acest teribil cuvânt și
stare absolut simandicoasă - cea de a înțelege.
Chiar dacă, în aparență - dar, mai știi, poate și
în esență, vreau să zic în esența ei, acest fapt,
această întârziere, stare de perplexitate, chiar și
trecătoare, va face grave pagube inteligenței mele;
ceea ce se cheamă și e numită astfel. Cea care mi
s-a conferit de nenumărate ori și de prea mulți și
diferiți indivizi ca să nu pară reală. Adevărată. Ei
bine, vai, am să-i nedumeresc profund, știu, pe
aceștia care m-au crezut și au jurat pe așa-zisa
mea inteligență. Ha, într-adevăr, unde a fugit ea?
Gândule, încotro, cum ar spune poetul!
De fapt (era notat, se înțelege într-o altă sau
în alte misive, trimise dezordonat la adrese
neînchipuit de diferite, de întâmplătoare, în
deplinul înțeles al cuvântului!) - de fapt știu
amicii mei cu ce mă ocup eu acum? în ultima
vreme, cum se spune, cu ce-mi bat capul?
Foarte bine, am să vă spun: în aparență cu
mine-însumi, s-ar spune, dar de fapt mă ocup -
și încă cu toată atenția și gravitatea impusă,
necesară! - de ceea ce mă înconjoară. Furnicile
existenței le zic eu, și unii dintre prietenii pe care
în mod laș i-am lăsat acolo, la Casa galbenă, m-ar
înțelge primii. (Și consolarea mea este că poate ei,
părăsiții de mine, nici nu-mi observă cu adevărat
absența sau, cu adevărat creatori cum sunt, o
transformă în altceva, în ceva util și, ha, ha, cine
ar putea explica cuiva ce mai înseamnă acest
cuvânt, cel de util, desigur, în mintea fantastică și
extrem de activă, de curpinzătoare, a lor?)
Acele ființe vii, vorbesc mereu de aceste
furnici, uneori, e drept, nemaipomenit de
transparente, încât par a nu fi, se văd doar
efectele lor, ha, cum pare că se întâmplă în
cunoscuta mecanică cuantică, cu unele așa-zise
particule, numai că eu sunt deocamdată singurul
care le simte. Le percepe, cum se spune, dar,
neavând darul arhivistic al secolului, încă nu am
curajul sau îndemânarea să le înregistrez, să le
clasific cu o anume obrăznicie, să le ordonez,
valorizez etc.
Ați fi curioși să vă descriu o asemenea
furnică? Ele-mi apar, mie cel puțin, mai ales
singuratice, rareori în roiuri, poate încă nu inspir
destulă încredere regnului lor strict. Iată, de
exemplu și vă rog să vă păstrați gravitatea și
atenția cât se poate de încordată: când mă lovesc
cu cotul de o mobilă, da, nimic, mai mult. Nu,
nu sunt singurul care o face sau, când, nu rareori,
trag după mine o față de masă sau mă împiedec
de un șal azvârlit pe jos de o mână neglijentă. Ei
bine, știți ce observ eu atunci și, e drept, mi-a
trebuit un timp ca să dau de urma întregii
conspirații: aceea că, la urma-urmei cum o spun
eu, simplu și cam prea schematic, că obiectele ne
pândesc.
Da, ele stau în jurul nostru ca unele mâțe sau
alte animale domestice, numai că sunt mult mai
atente. La noi, se înțelege și la cea mai mică, așa-
zisă neglijență, ne... înhață! Când pătrundem pe
teritoriul lor fără să le facem cuvenita plecăciune,
luare sau dare în considerație, nu știu acum,
repede, cum se spune. Când afectăm graba,
neglijentă, graba sau decizia, promptitudinea în
gesturi care, în fond - vorbesc, bineînțeles, încă o
dată din unghiul lor, care, vă asigur că există! -
deși ne pare nouă, cum o spuneam, doar decizie
sau ceea ce numim prompitudine, în ochii lor nu
e decât cea mai disprețuitoare atitudine. De parcă
n-ar fi!
Cine spune că ele, aceste furnici fremătăoare
și nemișcate, nu sunt? A, bine, noi am decretat
că ele sunt astfel și nu altminteri! Ei bine,
domnilor, e pe dos: da, ele sunt și altfel,
indubitabil și altfel, și nu rareori, ele ne fac să le
simțim aspru, pe pielea și, aș zice, în dauna
demnității noastre, cu greu, cu chin construite!
Nu, cu adevărat ele ne iubesc doar în camere
obscure, ca să zic așa. Când pătrundem, uneori,
acasă sau în alte părți, nu contează, în încăperi și
spații neluminate și în care bănuim mobile,
obiecte felurite și pereți, fără îndoială. Aha, da,
abia atunci ele consideră că le dăm respectul și
atenția care li se cuvin. Când pășim încet, cu o
prudență ridicolă pentru cei sau cele care văd,
pipăind aerul ca orbii, lovindu-ne ușor de una sau
de alta și parcă cerându-ne scuze, aproape făcând
plecăciuni caraghioase. Și, ele dau din cap și râd
sau zâmbesc și în pretențiile și în logica lor sunt
mai neiertătoare, mai drastice, decât copiii
răsfățați sau judecătorii ziși incoruptibili, decât
înseși legile naturii sau decât fulgerele verticale
din nopțile calme, senine, de vară.
Dacă uit o clipă, absent și dovedind o anume
grosolănie, că un obiect sau o stofă, un lemn sau
o cheie, un rest de pâine sau o legumă, o carte
sau un zid, chiar, de ce nu? - trebuie prinse sau
atinse într-un singur și unic mod, dându-le acea
minimă dar necesară atenție, care, în fond, pentru
ochii lor nu e altceva decât o cuvenită plecăciune
în protocolul vast și insesizabil al haosului din jur
pe care noi îl numim realitate și nu le apucăm,
nu le atingem, nu le împingem sau tragem cum
se cade, atunci, nu-i așa, ele se prăvălesc asupra
noastră, Creând, cum se știe, atâtea secvențe pline
de haz din cinematograful mut al anilor douăzeci
din secolul trecut, când, în general, vedem un fel
de omuleț care se luptă cu ele. După ce, arogant
sau neatent, le-a provocat, a năvălit ca un copil în
lumea lor. Și nu ca un elefant în vitrina cu porțe-
lanuri, ci ca un mamut uman printre furnicile
care aleargă, zboară, zumzăie și freamătă în jurul
siluetei sale și îl pișcă, îi fac răni sau îl ucid de-a
dreptul, dacă se face că le-a uitat. Dând parcă de
înțeles că ele, pasămite, n-ar exista! Sau, mă rog,
numai în felul cam grosolan pe care îl crede și îl
decretează el, omulețul de care vorbim. Simpatic,
nu-i vorbă, dar cam nătâng și, ceea ce este mai
grav, umblând zănatec într-o lume mult mai
bogată, mai vie, mai curtenitoare, mai disponibilă
chiar, decât crede dânsul. Pe care poate că a știut-
o odată, dar de care a uitat. Ca și un stăpân care
se poartă cu sclavii săi pe viață, uituc și grosolan,
transformându-i și el la rându-i în astfel de furnici
transparente, fals obediente sau, mai bine zis,
ascultătoare și curtenitoare numai în anumite,
destul de aspre, condiții. Asta e clar, eu nu am
nici un dubiu, vă asigur.
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
traduceri
Jean-Paul Michel
„Binele și Răul luptă pe insulă..”
[...]
Binele și Răul luptă pe insulă
-	cu forțe egale - cu egală frumusețe
ca atleți unși puțin beți
cu fruntea încinsă mai degrabă de un șiret
de piele sau
cu banda elastică a
jucătorilor cu mingea decât asemenea lui
Alcibiade
apărând la Banchet încoronat de
violete luptători din Occident pictați
Atalante Marte Jean din Benzile
Negre Sfântul Gheorghe împungându-și animalul
chip de copil cu buzele de cireașă
cu cască asemenea
unui cizmar de pe bulevardul
Saint-Germain
nervos subțire elegant asemenea unei
domnișoare sau lui David al lui Donatello
Ulise făcând soarta să se îndoaie în fața
renghiurilor sale Franșois
Villon spânzurat rugându-se - poansonul furtul
jaful cu frunțile închise ochiul negru
stratageme Sfântul Mihail cu lancea sa
spnjinindu-se pentru
cutare atlet atingând bara trecând
cu spatele obstacolul unul ținându-l pe celălalt
celălalt ispitit iubirea combatanților frumos
ca un viciu. Satana e gelos pe îngeri
îngerii visează să
cadă
Ei se insultă ca pe covorul de gimnaziu țâșnesc
din nou iau se leagănă e
zită se eschivează se clatină se
țin de centură și de
păr
Tezeu într-un sughiț o binecuvântează pe cea care
devoră
sandale contra saboți sau chiar apărătoarele de
tibia ale imenșilor fotbaliști a
mericani Denver Broncos contra
Washington Redskins lupte heming
wayene frumoase ca o modernă bătălie a lui Pa
olo Uccello pălării rotunde și veste scurte
colorate simple lance în mănunchiuri e
roice sau sumo-uri - zei din est ghiftuiți
de bere grei ca pământul plută
în derivă încărcată cu animale
sacre
„Binele & Răul luptă pe insulă
-	cu forte egale - cu egală frumusețe”.
[.] ’	’
„Forța care te poartă acum își temperează
izbucnirile. ”
Forța care te poartă acum își temperează
izbucnirile
răgușite numărând ignoranța norocoasă
și durerea aici un mesteacăn acolo un stejar
frumusețea
săracă gloria O pământ elastic în
supraabundență și în exces emoționant
seceriș
să te pierzi sporește cu puțină viață modestă doar
răul
de a merge drept spre destinul tău
„încărcat cu grăunța de amintire” „încărcat de
secerișuri
proaste” de pământul inocent știi
că fructele care atârnă greu
vor muri
doar frumosul Hazard guvernează - și blândețea
îți lipești părul de frunte pentru
a-ți albi și mai mult
chipul așa cere vizita
cântărețului crud
față de zei
frumos alcool al durerii de a merge mișcat
de pasiuni contrare în
gloria de a fi aici ținut de către
rău drept încărcat cu zgomotul secerișurilor
vechi șiroind de lumina grelei și frumoasei
ierni
singura înțelepciune este durerea și precum
cel care merge pe câmpul de bătaie când
deja de mult totul e pierdut el
cheamă asupra lui mila fatală își strânge aroma în
inimă înaintezi în
mister
cu penele prost
pictate
„Violența se calmează puțin în gura de
copil.”
violența se calmează puțin în gura de copil
părul alergătorului în mașină tre
sare sub casca de plută pictată
de-abia pielea freamătă în jurul ochilor sub
vizieră - coif
o stea te însoțește care
vindecă un cavaler modern după exemplul celor
antici
călărind și ca ei, drepți, păziți de o milă -
tu ești ideea unui cântec -
jumătate-cal și jumătate-zeu tu
arunci trăsături - drept - într-un
cer de stele naive
sucurile negre ale ficatului masculilor mușcă cu
blândețe
băiatul totuși luptă cu curaj
[.]
„Ca înotătorul în apele calde.”
Ca înotătorul în apele calde
scuipând în cadență apa și sarea astfel
rostogolit în apele reale
stăpânește în dezordine ritm
cadență derivă luptă sau
sfărâmat își lasă
arta și corpul în voia
curenților
„Vocea ta se va opri la un cuvânt al
hazardului.. ”
Vocea ta se va opri la un cuvânt al hazardului și
acest cuvânt oricare ar fi va fi just pe care
destinul foarte beat îl va fi jucat, va
fi numele unui lucru - poate - de prieten de
dușman e
totuna - va fi greu de oboseală mortală și
de asta frumos - iubit de tine
„Furoarea e sacră dar sfânt este surâsul
inițiaților”
Nevoie de o blândețe de un
sacru - bucuria în mine cere
această șansă la nimic. Să mergi spre pacea
fericită
odată depășite șuvoaiele țepene. Acolo e forța.
în fața ta cântă o grație nouă. Furoarea este
sa este sacră dar sfânt este surâsul
inițiaților.
[4]
Ars mai degrabă decât instruit, abil în a-și
deforma chipul, lăudând frumusețile neantului
sonor cel mai ofensant. El cântă:
e	frumos	să mergi	într-o
viață	fără		mo
tiv	înaintea nimicului		care
poate	fi	nu	
mit	pur și simpul	a	da
-alua	ceea ce		vine	să
pri mească rescența	în eflo sa	plină		ceea ce
este
detașând, grăunte cu grăunte, fiecare silabă:
fără a mai avea a cum pro
iect	înțe	lupciune
cer titudine a rogantă	să
mergi	în	com
pania co
piilor	veselia
lor îmi însuflețește
veselia
El cântă:
Nu aș mai voi să fiu savant decât cu această
lumină bine
cuvântată - în nefericire - uneori - ea i
luminează ceea ce este cel mai adânc i
gnorat - totul
orgoliu zadarnic re pudiat, orice i
luzie de înțelepciune și chiar orice
teamă
veselia copiilor a celor sărmani cu du
hul - dorințe fără drept dacă nu
de viață sumară intenționat aleasă O să
cobori cât mai aproape de destinul celor
mai simpli! să cu
noști materia vieților fără in
tenție! pro
funzimea cel puțin rară - în ecouri
puțin în lumina lucrului
în care se întâmplă ce
se întâmplă
traducere de
Letiția Ilea
16
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
elitele cetății
Profesor universitar doctor
Gheorghe Boboș
Constantele științei juridice-
de la doctrină la jurisprudență
Cristian Colceriu
Opera profesorului universitar Gheorghe
Boboș rezidă într-un vast și documentat
studiu comprehensiv al fenomenului
juridic privit în toată complexitatea sa, cu
numeroase abordări pertinente despre instituțiile
juridice, ramurile dreptului, sistemul dreptului,
normele juridice, ordinea de drept, raporturile
juridice, răspunderea juridică, conștiința juridică,
practica și tehnicile de elaborare și de realizare a
dreptului.
Exegeza sistemului judiciar, pe care o
propune hermeneutic în sinteze de specialitate,
examinează dintr-o temeinică perspectivă
analitic-discursivă ansamblul instituțiilor și
structurilor organizatorice și funcționale care
concură la înfăptuirea actului de justiție,
interdependențele științei dreptului și a științei
despre stat care nu pot fi riguros separate, dar
și conexiunile cu alte discipline cu care dreptul
împarte universalitatea epistemică. în
disponibilitățile științei juridice, profesorul
universitar Gheorghe Boboș și-a filtrat afluxul
cognitiv al acumulărilor doctrinare și a
identificat compartimente compatibile cu
rațiunea și orizontul său formativ-conceptual
privind esența, locul și rolul dreptului în lume.
Profilându-se investigativ pe rigorile originii și
caracterelor generale ale dezvoltării interne a
legităților din știința care expune primele
principii, noțiuni și categorii ale dreptului
concepute de rațiune, profesorul Gheorghe
Boboș a supus reflecției sistematice
problematica, valorile și finalitățile gândirii
juridice într-o viziune unitară, conceptual-
explicativă și teoretico-metodologică asupra
realității juridice, a implicațiilor dar și a
Kolozsi Tibor	Arhetip
complexității dreptului în viața socială. într-o
veritabilă geometrie a juridicului a inventariat
constructiv idei, concepții, curente de gândire și
doctrine filosofico-juridice, a evaluat întreg
procesul istorico-evolutiv al închegării și
decantării ansamblului de legi și norme care
orânduiesc și guvernează viața și activitatea unei
comunități în cadrul statului de drept abordând
sinergic legătura dintre stat și drept, procesul de
abstractizare în drept, teoria valorilor în
domeniul statului și dreptului și dreptul ca
factor de civilizație și cultură. Care ar putea fi,
așadar, constantele acestei vieți dedicate de
profesorul Gheorghe Boboș științei juridice?
în relieful biografic al carierei sale
universitare se disting versanții unei ascensiuni
pe care a început-o după absolvirea Facultății de
Drept, în 1956 și a continuat-o parcurgând
treptele ierarhiei didactice de la asistent până la
profesor universitar. în 1962 a obținut titlul de
doctor cu o teză despre aparatul de stat, iar în
1968 devine bursier al O.N.U. și urmează studii
de perfecționare în Franța și Elveția. între 1975-
1981 deține funcția de vicepreședinte al
Asociației Juriștilor din România și calitatea de
membru în Consiliul de conducere al
Ministerului Justiției. între 1981-1989 a condus
Facultatea de Drept a Universității „Babeș-
Bolyai” din funcția de decan. După 1990 se
ocupă de organizarea învățământului juridic
privat și este numit decan la Facultatea de
Drept din Cluj a Universității Creștine „Dimitrie
Cantemir”, funcție pe care a deținut-o până în
2011 când devine președinte al Consiliului de
Administrație al aceleiași facultăți. Zeci de
generații de magistrați, avocați, notari, juriști,
diplomați, funcționari în administrație, cadre
didactice au avut privilegiul de a se forma sau
perfecționa sub îndrumarea unui dascăl
deosebit, cu un spirit doct, cuceritor prin
elocință și rafinat talent didactic.
Profesorul Gheorghe Boboș este un prolific
autor de cărți de specialitate, opiniile și
observațiile sale fiind recunoscute drept
contribuții valoroase la dezvoltarea teoriei
generale a dreptului. A scris articole și studii, a
elaborat cursuri și sinteze universitare și a
publicat în mai multe ediții, ca autor și coautor,
volumele de Teoria generală a statului și
dreptului (1967, 1983, 2006, 2008, 2009),
Teoria generală a dreptului (1992, 1994, 1999,
2000, 2001), Istoria generală a statului și
dreptului (1971), Răspundere, responsabilitate și
constrângere in domeniul dreptului (1996) și
Statul și Dreptul in civilizația și cultura
universală (2006).
De-a lungul anilor profesorul Gheorghe
Boboș a participat la reuniuni internaționale,
diverse congrese și conferințe și a susținut
numeroase comunicări științifice peste hotare la:
Budapesta (1965, 1984), Berlin, Jena (1966),
Varna (1974), Paris-Rennes (1983), Berlin (1987),
Zagreb (1991), Maastricht (1991), Bruges
(1992), Birmingham (1993), Lisabona (1996),
Pamplona (2002), Bruxelles (2003), Graz (2005).
Din 1991 este membru în Comitetul
coordonator al Institutului Român pentru
Drepturile Omului iar între 1992-1997 a fost
membru asociat al Institutului European pentru
Drepturile Omului din cadrul Universității
Birmingham.
Juristul comparativist Gheorghe Boboș,
titularul de curs în materia teoriei generale a
statului și dreptului, a aprofundat explicarea și
interpretarea ansamblului de norme juridice din
cadrul sistemului de drept și cercetarea
activității de elaborare și de aplicare a dreptului,
valorizând atât experiența și practica social-
istorică cât și opera diferiților teoreticieni,
gânditori, legiuitori, juriști și doctrinari ai
dreptului. De la incursiunea în arhiva istorică a
dreptului și până la actualitatea normelor
juridice în acțiune a surprins în dimensiunea
constitutivă a dreptului specificul normativității
juridice, factorii de configurare și influențare a
raporturilor juridice, conexiunile și interferențele
stabilite în contextul normativității sociale și,
deopotrivă, a prefigurat linia tendințelor
dezirabile în mișcarea pe care dreptul o
parcurge ca știință, ca tehnică și ca artă.
Concepția sa privind rațiunea, destinația și
justificarea dreptului, fundamentul legalității și
al întemeierii morale a principiilor unei bune
legislații a încadrat reglementările juridice într-
un raport teoretico-explicativ care surprinde
17
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
Black
Pantone 253 U
conexiunile dreptului cu morala, politica și
economia. în egală măsură, profesorul Gheorghe
Boboș a examinat aspectele privind statul,
problemele puterii de stat și ale structurii
organelor de stat, teme cuprinse într-un amplu
demers de cercetare început încă în teza sa de
doctorat și dezvoltat pe parcursul întregii
cariere.
Omul de știință juridică, Gheorghe Boboș a
sondat comparativ sistemele juridice și a adâncit
atât orientarea cunoașterii compartimentale,
secvențiale cât și cea a integrării prin
sintetizarea datelor cunoașterii furnizate de
interacțiunile structurale și funcționale ale
sistemului luat ca întreg. A investigat evoluția
fenomenului juridic din antichitate până în
contemporaneitate, de la dreptul natural până la
drepturile omului și a dezvoltat idei cu privire
la relația dintre dreptul natural, dreptul pozitiv
și drepturile omului. Tot din postura de
teoretician al dreptului, Gheorghe Boboș s-a
făcut remarcat în aprofundarea aspectelor
dreptului economic, a relației dintre drept și
economie și a triadei structurale economic-
politic-juridic în sistemul normativității sociale.
Cercetarea fondului peren al conceptelor
teleologice în drept cu particularitățile lor la
diferite nivele ale sistemului juridic i-a permis
trasarea unei viziuni de reconstrucție
conceptuală cu valențe unificatoare în planul
metodologic interdisciplinar, semnalând
specificitatea fenomenului juridic, condiționările
și interrelațiile complexe ale conectării
permanente a normativității juridice la obiectul
reglementarilor juridice a relațiilor sociale, fapt
care determină o adaptare a paradigmei
autenticei juridicități la evoluția și transformările
societății. Ca jurist imagist Gheorghe Boboș a
sondat triada conceptuală scop-ideal-funcție în
drept și a constatat reevaluativ valoarea lor
juridică tradițională, dar și nevoia epistemică a
unor relații integratoare între aceste concepte.
Reprezentant de seamă al școlii juridice
clujene, profesorul Gheorghe Boboș
înmănunchează cu fervoare factologică în
biografia sa dense și interesante experiențe
umane, intelectuale și universitare a căror
amprentă rămâne prestigiul durabil al
modelului.
- Pe ce fundamente biografice este așezată
cariera dvs. în știința juridică?
- M-am născut într-o mică localitate pe
traseul Cluj-Huedin care se numește Stana și
care este un mic cătun alcătuit din câteva case,
la care se adaugă câteva construcții ale CFR-
ului: locuința picherului, a șefului de gară,
câteva cantoane. Eu m-am născut într-un
asemenea canton, care a fost pictat de
renumitul pictor clujean, Aurel Ciupe, și care
așa l-a și intitulat „Canton la Stana” și pe care
am avut plăcerea să-l văd în galeria națională, la
București. Copil mic fiind, pe la 3 - 4 ani, l-am
cunoscut pe marele profesor universitar Onisifor
Ghibu, care avea o casă de vacanță chiar în
apropierea acestui canton. Era un om foarte
apropiat cu vecinii lui și se întâlnea destul de
des și cu părinții mei care erau oameni modești,
tata ceferist, mama casnică. Tot acolo, la Stana,
se află casa memorială a lui Koss Karoly, un
scriitor maghiar care a fost și arhitect. Casa a
fost construită după planurile lui. A construit și
o biserică pe strada Mănăștur, în stil medieval,
cu turnulețe. Scriitorul-arhitect era în relații
bune cu profesorul Ghibu. Vara se închega
acolo o adevărată comunitate de dialog și
întâlniri, unde veneau turiști din Arad,
Timișoara, București, Budapesta. M-am bucurat
să văd că Onisifor Ghibu, într-o ultimă lucrare
scoasă de urmașii lui, File de jurnal, a intitulat
primul capitol „Stana noastră”. în aceste file de
jurnal profesorul Ghibu consemnează întâlnirile
pe care le-a avut la Stana cu prieteni, oameni
politici, printre care și Octavian Goga.
în scurtă vreme ne-am mutat la Huedin
unde tatăl meu a fost transferat cu serviciul și
unde am urmat școala primară iar în 1940 ne-
am refugiat la Arad, unde am început liceul, un
liceu comercial, pe care l-am terminat la Cluj. în
1945 ne-am întors la Cluj unde am terminat
școala medie de comerț după care am intrat, în
1952, la Facultatea de Drept. Am intrat la
Facultatea de Drept, nu atât conștient de
posibilitățile pe care le oferă absolvirea unei
asemenea facultăți sau dintr-o dorință de a
aprofunda științele juridice. Pur și simplu, la
vârsta aceea de 19 ani, neatras de științele
exacte, am cântărit șansele mele la un examen
de admitere care începuse deja să fie sever. în
liceu, la aceste materii luam note mai mici, dar
aveam medii mari deoarece eram bun la
română, la istorie și la alte discipline.
- Care au fost factorii și orientările cu rol
catalizator în formarea și în evoluția dvs. ca
specialist în științe juridice? Ce figuri întâlnite,
ce personalități și mentori v-au trezit admirație
stimulativă?
- în anul I, imediat ce au început cursurile,
am prins gust pentru știința dreptului și acest
lucru îl datorez și marilor mei profesori pe care
i-am avut la această facultate, începând încă din
anul I: profesorul Vladimir Hanga, care ținea
cursuri deosebit de interesante, la dreptul
roman, profesorul Tudor Drăganu și lectori mai
tineri intrați în învățământul superior după
reforma din 1948. M-am bucurat foarte mult la
primul meu examen, pe care l-am dat cu
profesorul Tudor Drăganu care avea obiceiul să
introducă mai mulți studenți în sală. Eram cinci.
La primi doi le-a spus foarte politicos - fiindcă
era un om deosebit de politicos, de la el am
învățat ce înseamnă bunul simț,
comportamentul civilizat în relațiile dintre
colegi și apoi, mai târziu, între profesori și
studenți - „dumneavoastră mai trebuie să citiți”,
Kolozsi Tibor
Amazon
iar când a ajuns la mine a spus „de
dumneavoastră sunt mulțumit”. E de prisos să
spun cât de mult m-au încurajat aceste cuvinte.
La fel și la profesorul Hanga, în semestru al
doilea, la examenul de drept roman, am luat
calificativul de foarte bine. Notarea se făcea
prin calificative de suficient, bine și foarte bine.
în perioada facultății am luat premiul I în toți
anii cu excepția anului III când am luat premiul
II, deoarece la examenul de procedură penală
am luat doar calificativul de bine. La sfârșitul
facultății am fost reținut preparator. Era decan
profesorul Grațian Porumb și mi-amintesc că-mi
era greu să mă hotărăsc pentru o meserie
anume. I-am cerut sfatul, spre ce să mă îndrept,
spre procuratură, justiție, avocatură, notariat.
Dânsul mi-a spus că ar vrea să mă rețină în
învățământul superior însă nu avea statul de
funcțiuni care se definitiva toamna, în
septembrie, când se făceau încadrările și se
stabileau normele didactice. Până atunci m-a
sfătuit să-mi aleg un post și știindu-mă un
student liniștit, calm, cu judecată sănătoasă, mi-
a recomandat o funcție de judecător. I-am urmat
sfatul și am ales de pe schemă un post de
judecător la Năsăud, cel mai aproape de Cluj.
Repartizarea nu era așa de strictă, nu se făcea
pe țară, prin radio, în ordinea mediilor, așa cum
a început mai apoi, prin anii '70, dar orașele
mari erau închise pentru juriști. Dacă vroiai un
post aproape de Cluj, mai puteai să alegi Dej,
Turda, Huedin. în sală erau și reprezentanții
ministerului justiției, procuraturii, avocaturii, cei
care se ocupau cu personalul. Repartizarea s-a
efectuat la sfârșitul lunii iulie și eu trebuia să
mă prezint la post la 1 septembrie. Am început
să mă gândesc cum o să mă descurc la Năsăud,
unde voi locui, dar tânjeam după învățământul
superior. Șansa mea a fost că s-a ivit în toamnă
un post de preparator. Un coleg de-al meu, Emil
Poenaru, care era cu un am mai mare decât
mine și care era deja preparator, m-a anunțat,
trimis de decan, că au sosit statele de funcțiuni.
A fost o mare bucurie pentru mine. în
septembrie 1956 am fost numit preparator, în
1957 am fost avansat asistent și am condus
seminarii la disciplina Drept internațional public
a cărui titular de curs era profesorul Marțian
Niciu, și am avut câteva ore de Teoria generală
a dreptului pe care o preda profesorul Ioan
Ceterchi, cu care eram în relații foarte bune și
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
care mă aprecia de când eram student. îmi
plăcea disciplina Teoria generală a dreptului. Pe
vremea studenției am activat ca membru, iar
din anul II până în anul IV am fost președintele
Cercului de Teoria generală a statului și
dreptului, pe care îl conducea, teoretic,
profesorul Ioan Ceterchi, dar mai mult
profesorul Tudor Drăganu, fiindcă Ceterchi a
devenit decan imediat după ce eu am fost
numit asistent. îmi amintesc de cercurile
științifice cu multă plăcere, de profesorul
Drăganu care era un om cu mult tact, știință,
erudiție și pot să spun că a constituit un
exemplu pentru mine. L-am considerat un
maestru, la fel ca și pe profesorul Ceterchi.
Datorez mult în formarea mea profesională
profesorului Marțian I. Niciu cu care am devenit
apoi prieten apropiat, prietenie ce se păstrează
și astăzi. Am fost asistent până în anul 1958. în
vara acelui an, profesorul Ceterchi fiind plecat
în concediu, i-a ținut locul profesorul Marțian
Niciu, care m-a chemat la facultate și m-a
anunțat că profesorul Ceterchi urmează să fie
transferat la București, iar în această perspectivă
ministerul dorește să trimită de la Cluj un tânăr
la doctorat în URSS, la Universitatea
Lomonosov din Moscova. Profesorul Niciu s-a
gândit să mă trimită pe mine, dacă sunt de
acord. în principiu eram de acord dar trebuia să
mă consult și cu soția mea, deoarece între timp
m-am căsătorit. La sfârșitul lui noiembrie s-a
primit o notă telefonică de la București să mă
prezint acolo pentru că în 4 decembrie urma să
plec la aspirantură, la Moscova. M-au chemat cu
trei zile mai devreme. Am primit bani pentru
deplasare și pentru îmbrăcăminte și, de pe
aeroportul Băneasa am zburat spre Moscova.
- în ce a constat teza de doctorat?
- Teza mea s-a intitulat „Aparatul de stat în
sistemul democrației socialiste”. Pe vremea
aceea era o temă interesantă și pe mine m-a
preocupat problema aceasta a puterii de stat și
a structurii organelor de stat. Așa se explică și
faptul că în teza mea am abordat noțiunea și
semnificația organului de stat, iar primul meu
articol, după ce m-am întors în țară, publicat în
revista juriștilor „Justiția nouă” s-a intitulat
„Noțiunea de organ de stat”. Mă interesa
componența acestor organe care reprezintă
puterea publică și prin ce se deosebesc ele de
restul societății, deci relația aceasta între stat și
societate. Atunci mi-am dat seama că trebuie să
utilizăm noțiunea de stat în două sensuri, într-
un sens pe care îl numim istorico-geografic și
care este oarecum sinonim cu cel de țară prin
care înțelegem atât organizarea politică, dar și
teritoriul și populația asupra căreia se răsfrânge
această conducere politică și un alt sens al
noțiunii de stat, un sens mai restrâns, juridic,
pe care îl putem numi sensul politico-juridic al
noțiunii de stat și prin care înțelegem numai
organizarea politică a societății, faptul că statul
trebuie conceput ca un sistem de organe. Astăzi
se folosește mai mult noțiunea de autoritate
publică în loc de organ de stat, dar este același
lucru. în sens politico-juridic stat înseamnă
numai această categorie specială de oameni
investiți cu atribuții și care pot lua hotărâri
general obligatorii în numele societăți. Chiar în
teza mea am menționat că trebuie să facem o
distincție între deputați care sunt aleși pe o
perioadă limitată și care exercitau această
funcție administrativă în mod onorific, pe
vremea aceea, în socialism. E adevărat că
primeau și o mică retribuție dar nu se compară
cu salariul pe care îl au astăzi deputații și
senatorii. în rest, ei continuau să lucreze la
vechiul lor loc de muncă în calitate de inginer,
muncitor, funcționar, țăran etc.
- A constituit o șansă vechiul regim în
cariera dumneavoastră profesională? Acum, dacă
ar fi să o luați de la capăt, în contextul acesta,
ați mai răzbi?
- A constituit o șansă. Nu știu dacă acum aș
răzbi. Poate că da, fiindcă mă atrăgea domeniul,
și dacă aș studia și acum ca și atunci, poate aș
reuși. Dar nu sunt sigur...
- Mă refeream la acest complex al
competiției profesionale care acum nu este
întotdeauna axat pe valoare și pe performanță.
- Este adevărat. Semnul de întrebare care s-ar
pune este faptul că astăzi există foarte multe
facultăți de drept și concurența este mult mai
mare decât pe vremea mea când erau doar trei
în toată țara, la București, la Cluj și la Iași. Am
terminat cu bine aspirantura la Moscova, am
stat la Universitatea Lomonosov unde erau
condiții foarte bune. Locuiam singur în cameră,
aveam un mobilier bun, un covoraș persan, un
ceainic din alpaca, o carafă cu două pahare din
semicristal roșu, deoarece în Universitatea
Lomonosov s-au investit mulți bani. Acolo se
considera că locuiește „aristocrația
muncitorească” și toate republicile au contribuit
la construirea ei, fiecare cu specificul ei.
Bănuiesc că acele covoarele erau aduse din
Uzbechistan sau din Turcmenia. Cert este că și
astăzi clădirea este impresionantă, în genul
zgârie-nori, dar în genul unui baroc sovietic, cu
turnulețe, gen Casa Scânteii. Despre studiile
mele la Moscova, s-ar putea ca cineva să mă
întrebe dacă mi-a folosit la ceva sau dacă îmi
folosește și astăzi ceea ce am învățat acolo.
Vreau să spun că, într-adevăr, am avut ce să
învăț și sunt niște lucruri pe care le folosesc și
astăzi fiindcă dreptul, cu tot specificul ce există
în diferite orânduiri sociale, feudalism,
socialism, capitalism etc. are anumite elemente
de constanță sau de permanență pe care le
întâlnim de la apariția statului și care s-au
transmis până în zilele noastre. De pildă, multe
construcții din domeniul dreptului civil provin
încă din dreptul roman: noțiunea de contract,
Kolozsi Tibor
Cain și Abel (detaliu)
subiect, drept subiectiv, drept obiectiv, dobândă,
servituți etc. Rușii traduceau tot ce apărea în
literatura străină, occidentală. Am avut acces la
o serie de lucrări de filosofie, de teoria generală
a dreptului, chiar dacă ei le criticau la seminarii,
dar studentul avea posibilitatea să le vadă și să
judece. Mi-amintesc de un coleg de-al meu
caucazian din Abhazia și care era un tip
simpatic și cu simțul umorului, deoarece și rușii
vedeau slăbiciunile perioadei pe care o
străbăteau. Am auzit multe bancuri politice și
colegii mei le spuneau fără ca cineva să pățească
ceva. Acest coleg îmi spunea, când învățam
împreună pentru teoria generală a dreptului,
când ajungeam la capitolul privind critica
teoriilor burgheze despre stat și drept, el spunea
să trecem peste acesta deoarece la noi totul e
bine, la ei totul e rău. Am învățat o serie de
lucruri și din filosofia universală. Aveam o
disciplină care se numea Istoria doctrinelor
politico-juridice a cărui titular era un armean,
profesor foarte cunoscut nu numai la ruși, ci și
în străinătate. Dânsul participa la diferite
congrese cu caracter istoric și țin minte că în
preajma examenului, la consultații, m-a întrebat
din ce zonă a Rusiei sunt, deoarece aveam un
oarecare accent și eram brunet. Când i-am spus
că sunt din România a afirmat că îmi va fi greu
să citesc toată bibliografia care consta în 120 de
lucrări. A hotărât să-mi scoată din listă vreo 7-8
lucrări. La examen, din comisie a făcut parte și
conducătorul meu științific care era și șeful
catedrei, profesorul Denisov. După ce am
terminat, răspunzând bine la toate întrebările,
profesorul examinator pune nota pe care o arată
și șefului meu de doctorat și celorlalți membri
ai comisiei. Șeful meu de catedră a spus că
meritam chiar mai mult, deoarece am știut tot
ce m-a întrebat, dar profesorul Kecekian a spus
că nu poate să îmi acorde o notă mai mare
deoarece mi-a redus din bibliografie. Și în loc
să-mi dea foarte bine am luat bine. Toate
celelalte examene le-am luat cu foarte bine. Am
avut relații foarte bune cu colegii mei din
catedră, dintre care un chinez, un polonez, un
ceh, doi bulgari și câțiva sovietici. Toți au
terminat cu bine. între noi au existat relații
prietenești.
- Deci, la Universitatea Lomonosov s-a scris
un capitol interesant din viața dumneavoastră.
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
19
Black Pantone 253 U
- Da, și nu regret că am studiat acolo. Multă
lume când aude de Federația Rusă sau de Rusia
îl vede doar pe Lenin sau pe Stalin, fără să se
gândească la marea cultura rusă, la muzică, la
muzee, la cucerirea spațiului cosmic, la energia
atomică. Odată am fost la Leningrad, ca
translator de limbă maghiară, fiindcă știam
limba maghiară. A venit un profesor Hallasz
Pall de la Budapesta și șeful meu de catedră m-a
întrebat dacă nu vreau să merg cu colegul
nostru la Leningrad, o săptămână. Am acceptat
cu plăcere. Problema e că eu știam limba
maghiară vorbită dar nu cunoșteam
terminologia, dar nici profesorul nu s-a prea
interesat de terminologia juridică, ci mai mult
de aspecte turistice, culturale. Am locuit la
Hotelul Astoria, cel mai bun din Leningrad,
unde Hitler se pregătea să-și serbeze victoria,
lucru care din fericire nu s-a întâmplat. La
Moscova am prins gust pentru muzica clasică.
Sala mică a Conservatorului Ceaikovski era
situată chiar lângă facultatea noastră, astfel
încât seara mă duceam la concert. în Rusia
discurile erau foarte ieftine și mi-am cumpărat
un pick-up și multe discuri cu muzică clasică,
cu opere celebre. Am susținut cu bine teza de
doctorat și m-am întors la Cluj unde am fost o
perioadă lector, până în 1968, când am dat
concurs pentru postul de conferențiar.
Conferențiar am fost până în 1990, în
septembrie, când am fost numit profesor.
Dintre plecările mele mai interesante, după
întoarcerea din Moscova, a fost în 1968 o bursă
ONU, care cred că se datorează ministrului de
externe de pe vremea aceea, Corneliu Mănescu.
în 1968, el a fost președintele Adunării
Generale a ONU. A fost primul și ultimul
român, după cel de-al doilea război mondial,
care a ocupat această funcție. în perioada aceea
el a obținut câteva burse și pentru statul român
printre care una mi-a revenit mie. Așa se face că
am studiat patru luni la Paris și la Strasburg și
două luni la Geneva, în Elveția, la sediul ONU
pentru Europa. Bursa era profilată mai ales pe
drepturile omului. La Strasbourg, cred că am
fost primul român care am pătruns acolo, la
Consiliul Europei, în 1968. De fapt, însăși
Consiliul și Comisia drepturilor Omului erau
atunci în curs de organizare. Am avut șansa și
plăcerea să asist la întemeierea Fundației Rene
Cassin și să-l cunosc personal pe Rene Cassin.
Compoziție (detaliu)
Kolozsi Tibor
Cu această ocazie s-a lansat și „Carta Apei” („La
Carte de l’Eau”). începuse mișcarea ecologistă,
lansarea s-a făcut chiar de pe podul de peste
Rin. Am fost invitați acolo și președintele de
atunci al Consiliului Europei avea într-un tub
Carta din pergament pusă în ceva metalic.
Trebuia să sufle ca să îi dea drumul în aer și
atunci se producea o reacție chimică astfel încât
a ieșit o mică flacără și un pocnet care l-a
speriat puțin. Șederea mea a fost profitabilă și
la Strasburg, și la Paris. Când am ajuns la
Geneva am dat telefon la misiunea noastră de
pe lângă ONU. Prima dată am fost la
Organizația Internațională a Juriștilor a cărui
președinte era un englez, Sean Mc Bride. Acesta
mi-a arătat diferite documente ale ONU și cum
a luat naștere Consiliul Europei. Atunci mi-am
format părerea că ceea ce numim noi astăzi
drepturile omului provine din dreptul natural.
- Mai exact, ce relație se poate stabili între
dreptul natural și drepturile omului? Cum a
evoluat dreptul pe această filieră?
- Am și scris un studiu pe tema aceasta
intitulat „De la dreptul natural la drepturile
omului”. Dreptul natural a apărut încă în
antichitate, Aristotel și Platon făcând referire la
el. Apoi, cu Toma D’Aquino, problema a trecut
în Evul Mediu, sub tutela religiei, fiind
considerată de ordin divin. Școala dreptului
natural, cu Hugo Grotius, a laicizat-o. Acest
drept natural, dacă îl privim laic, nu este altceva
decât o sumă minimă de drepturi cu care omul
se naște atunci când apare în societate și care
nu sunt niște drepturi conferite de puterea de
stat, ci sunt niște drepturi naturale de care
puterea de stat trebuie să țină seama, cum ar fi:
dreptul la viață, la sănătate, la integritate
corporală, la proprietate, la libertate ș.a. m.d. Ei
spun că dreptul elaborat de către om, de către
puterea de stat, de diverse organizații statale
este bun, valabil, viabil, numai dacă corespunde
dreptului natural, făcând din dreptul natural un
fel de criteriu de valoare la care raportează
normele dreptului pozitiv. Din această
construcție s-a dezvoltat și problema drepturilor
omului. Ea a fost pusă întâi în constituțiile
primelor state capitaliste, în constituția
americană, apoi, după 1789, în constituția
franceză și apoi toate celelalte constituții au
reluat problema pe care o întâlnim sub
denumirea de Drepturile și libertățile
cetățenești. Mai nou, în tratatul pentru
alcătuirea unei constituții europene care nu a
fost aprobat și a fost modificat, era un capitol
distinct intitulat „Drepturile fundamentale”.
Dar, practic, ele erau aceleași, făcând referire
viață, sănătate, proprietate, libertate. Inițiatorii
spuneau că le-au tratat într-un capitol distinct,
intitulat Carta drepturilor fundamentale în
cadrul constituției europene. Văd că, după
Lisabona, nu se mai reia denumirea de
constituție europeană, ci se vorbește de un
tratat în Uniunea Europeană. Atunci am avut
posibilitatea și am dezvoltat această idee cu
privire la relația dintre dreptul natural, dreptul
pozitiv și drepturile omului, așa cum sunt ele
consfințite astăzi.
întors de la doctorat, l-am găsit la catedră pe
profesorul Ceterchi care nu reușise să plece la
București, conform proiectului ministerului, din
cauza opoziției rectorului Constantin Daicoviciu
care făcea un exces de zel din patriotism local.
Ceterchi era deja un om afirmat, un om politic.
Daicoviciu i-a spus că a convenit cu domnul
ministrul Bălan să mă duc eu la București,
deoarece sunt un băiat tânăr, la începutul
carierei și că intenționează să-l păstreze la Cluj.
Ceterchi avea cunoscuții lui, nu voia să renunțe
la ideea de a pleca în capitală. Am avut
dialoguri, uneori prietenești, alteori mai puțin,
dar el era un om deosebit. Eu îi port
recunoștință și astăzi, i-am și dedicat primul
simpozion de Teoria generală a statului și
dreptului pe care l-am organizat în 1992, și pe
care l-am intitulat „Cu prilejul împlinirii a 10
ani de la încetarea din viață a profesorului
Ceterchi”. Până la urmă a plecat, Daicoviciu a
fost presat să renunțe la ideea lui și am început
să predau Teoria generală a statului și dreptului.
- Cum s-au derulat metamorfozele
învățământului superior juridic în cadrul
facultății clujene de drept?
- La Facultatea de Drept, după reforma
învățământului din 1948, s-a petrecut o mică
tragedie. Sediul a fost scos din clădirea centrală
a facultății și mutat pe strada Emil Isac, unde
este actualmente rectoratul Institutului
Politehnic. De atunci a mai fost mutată de trei
ori și a patra oară și-a stabilit sediul actual pe
care l-a obținut domnul profesor Liviu Pop,
reamenajând fostul cămin „Avram Iancu”.
Facultatea a cunoscut perioada cea mai tristă
între 1981-1989, când eu eram decan în sediul
de pe Strada Republicii, într-o clădire mică,
improprie pentru studiu. Era clădirea fostei
facultăți de psihologie. Zidurile erau puțin
crăpate, așteptam din clipă în clipă să se
distrugă, era frig, sobele nu funcționau bine.
Acolo am contractat și un reumatism, vorba lui
Cehov: „dobândit prin muncă cinstită”, pe care
îl simt și astăzi. Venirea mea, împreună cu o
parte din colegii de la Babeș, în învățământul
privat, a fost ca o trecere de la subsol la etaj, de
la umbră la soare.
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Neo -primitivismul
sau identitatea în epoca internetului
lulia Costache
Ingenioasa și deja binecunoscuta observație
că „mijlocul este mesajul” anunțată de
teoreticianul canadian al mijloaclor de
comunicare în masă, Marshall McLuhan, a
reușit să transforme în mod irevocabil
perspectiva asupra naturii și rolului mass-media
în societatea de astăzi. Dacă inițial, mijloacele
de comunicare aveau valoare doar în calitate de
auxiliare ale puterii guvernante, fiind mijloace
de creștere a producției și productivității, odată
cu Understanding Media și The Gutenberg
Galaxy, McLuhan valorifică aceste mijloace
pentru capacitatea lor de a schimba radical
mediul din care fac parte, în care iau naștere.
Ele modifică relația pe care omul o are cu
natura, această interacțiune „mediată” devenind
mai naturală decât cea imediată, având efecte
asupra structurii asocierii dintre oameni. Mai
mult decât atât, formarea și transmiterea tot
mai rapidă a informației creează o nouă ordine
socială - aceea a satului global.
McLuhan ne oferă de asemenea o imagine
cuprinzătoare asupra modului în care
mijloacele ca „extensii ale sinelui” se dezvoltă,
precum și asupra dinamicii interne a galaxiilor
construite de acestea: scrierea, tipograful, presa,
radioul, telefonul, fotografia, filmul și
televiziunea, fiecare dintre acestea a luat
naștere pe de-o parte din inițiativa de evoluție
a unui mijloc vechi, iar pe de altă parte din
dorința de a extinde straturile de „realitate” pe
care aceste noi mijloace le poate capta.
Scrierea, spre exemplu, are ca și conținut
realitatea gândirii și face ca gândirea să dăinuie
în timp, acoperă așadar realitatea temporală;
tiparul are ca și conținut scrierea, însă aceasta
poate avea o distribuție mult mai amplă. De la
presa scrisă începând însă stratul de realitate la
care aceasta se adresează este cel al realității
imediate, din care publicul face parte, ziarul
adresându-se direct comunității în care el apare.
Ceea ce se remarcă din evoluția mijloacelor de
comunicare este faptul că cele vechi devin
conținut pentru cele noi și că această evoluție
aduce cu sine și răcirea din ce în ce mai
accentuată a mijloacelor. Televiziunea, resortul
favorit al autorului, pare să le înglobeze pe
toate celelalte media, însă mai mult decât atât,
ea se adresează unui public cu mult mai larg
decât al oricărui alt mijloc premergător lui, iar
ceea ce ea expune sunt evenimente din viața ca
atare a publicului telespectator. Aceste două
planuri, cel al realității prezentate pe micul
ecran și cel al realității celui ce privește se
întretaie și se contopesc până când ajung să fie
aproape indistincte. Cu toate acestea,
televiziunea reușește să capteze sau să producă
doar evenimentul, extraordinarul, privitorului
cerându-i-se să trăiască această situație
excepțională prin reprezentanță. Forma aceasta
preponderent unidirecțională a mijlocului de
comunicare (glasul telespectatorului fiind
prezent doar ca rezultat al statisticilor), îl face
pe McLuhan să viseze mai departe la un nou
mijloc de comunicare, unul care va îngloba
chiar și televiziunea.
Marshall McLuhan vede acest urmăror
mijloc ca pe o extensie a corpului menită să
amplifice și să intensifice funcțiile și
potențialul corpului gazdă. Fie că este vorba
despre despre mici dispozitive atașate organelor
receptoare ce permit percepția extrasenzorială,
fie că este vorba despre însuși computer, ceea
ce McLuhan anticipează că acest nou mijloc va
crea este o „nouă conștiință umană extinsă”.
Transformată în unde electromagnetice în
mașina numită computer, această conștiință se
exteriorizează deschizând posibilitatea
transgresiunii limitelor spațio-temporale impuse
de existența concretă. Visul său în ceea ce
privește această conștiință este ca „în loc să
cumperi operele lui Shakespeare sau Erasmus,
ai primi o imprimare electroencefalografică cu
percepțiile cerebrale reale și cu erudiția lui
Shakespeare sau Erasmus.”1 Ceea ce McLuhan
își imaginează că va urma televiziunii este un
mijloc ce permite individului să aleagă un
moment din timp și spațiu în care dorește să
își translateze conștiința pentru a intra în
contact cu alte conștiințe - o bibliotecă de
conștiințe de acum și aici și de aiurea. Corpul,
de asemenea, este supus în viziunea autorului,
unor stimuli și impulsuri electromagnetice ce
permit simularea realității pe care aceste
conștiințe comune, exterioare o evocă.
Ceea ce McLuhan prevedea este oarecum
similar realității virtuale, a mediilor simulate pe
computer, simulare fie a lumii reale fie a uneia
imaginare. Corpul și conștiința fiecărui individ
sunt solicitate de acest nou mijloc numit
computer, mai exact, computer conectat la the
world wide web. Publicul devine din spectator
utilizator; el nu mai privește, ascultă sau citește
din fotoliul său de acasă ceea ce se întâmplă în
lumea de afară. Pe Internet el navighează,
postează, caută, discută, contribuie, iar
conținutul este de această dată viața lui privată,
intimă. însă, ca orice media, computerul și
conștiința extinsă pe care acesta o aduce „nu
este o punte între om și natură; este natura
însăși. Noile mijloace nu sunt căi de a stabili o
relație cu vechea lume reală, ele sunt chiar
lumea reală și remodelează după cum le e
vrerea ceea ce a mai rămas din lumea veche.”2
Prin aceste noi mijloace publicul are acces la
“realitate” în mod individual, de această dată
însă nu în mod pasiv ca recipente pentru
conținuturi deja procesate, ci ca entități
creatoare și decizionale.
Cum sunt atunci acest corp și conștiință
remodelate mediatic ale internautului? Fără nici
o îndoială că Internetul a transformat radical
aproape fiecare aspect al vieții cotidiene dar
dincolo de modificările de habitus sau socius
intervin schimbări semnificative și în
perspectiva subiectului asupra propriului corp,
în identitatea sa corporală și raportul acestuia
cu spațiul. în viața „reală”, el este întotdeauna
cineva anume, cu o anume slujbă, un anumit
statut și o anumită înfățișare - individul este în
permanență secționat în categorii bine definite,
rasa, clasa socială, familia, toate acestea devin
în spațiul virtual din ce în ce mai volatile.
Fiecărui individ îi corespund câțiva/mai mulți
utilizatori, identitatea acestora fiind construită
în așa fel încât să corespundă rețelei din care
face parte.
Investigând acest fenomen, Sherry Tuckle,
un sociolog american, intervievează copii și
adolescenți pentru care internet-ul este un
mijloc de comunicare natural, învățat aproape
odată cu limba maternă. Imaginea pe care
acești adolescenți o au despre sine, modul în
care ei vorbesc despre sine, în care se descriu,
sunt exemplele cele mai relevante pentru a
ilustra noul tip de raportare la acel set de
caracteristici imuabile: „Pe parcursul zilei,
jucătorii intră și ies din spațiul virtual de joacă.
Pe măsură ce fac asta, unii dintre ei se simt ca
și când ar <<pendula>> între realitate, lume,
LR și o serie de lumi virtuale. Spun o serie
pentru că mulți jucători sunt frecvent conectați
la mai multe MUD-uri [Multi-User Dungeon -
RPG online n.n. ] deodată. La o discuție în toiul
nopții despre activitatea sa pe computer,
tânărul student stă la consola sa de rețea și ne
arată patru zone încadrate de pe monitorul viu
colorat al computerului său. <<Pe acest MUD
mă relaxez, fluier în vânt. Pe acest MUD sunt
într-un război înflăcărat. Iar pe acest ultim
MUD au activități erotice. Navighez între
MUD-uri și tema la fizică pe care trebuie să o
predau mâine la 10 dimineața.>> Acesta este
Doug, un student în anul I: <<îmi împart
mintea și devin din ce în ce mai bun la asta.
Mă văd ca fiind doi sau trei sau mai mulți...
Sar dintr-o fereastră în alta... După care
primesc un mesaj din real time și am impresia
că Viața Reală nu este altceva decât o altă
fereastră. Viața Reală este doar o fereastră
printre altele și de obicei nu este cea mai bună
în care pot fi.>>”3
Atributele precum sexul, vârsta, rasa sau
clasa, ce definesc individul și par să
segmenteze ființa în mod visceral,
corporalitatea înscriindu-se în parametrii trasați
de către acestea, devin futile și insuficiente în
epoca Internetului. Distincțiile între bărbat-
femeie, alb-negru sau sărac-bogat nu mai
reușesc să cuprindă multitudinea de tonuri și
subtonuri pe care sexualitatea și sentimentul de
apartenență la un grup (etnic sau social) le iau
pe web.
O privire reticentă ar putea identifica
această nouă stare de fapt în care
caracteristicile individuale sunt interschimbabile
cu aceea descrisă de către filosoful francez
Gilles Deleuze a “societății de control”. El
numește aceste particularități instrumentate
social ale corpului precum gen, rasă, clasă,
familie ca fiind “transformări incorporale”.
Dacă astăzi, așa cum Deleuze anticipa cu
acuitatea sa tipică, cartea de credit și numărul
de utilizator dezvăluie o identitate mult mai
semnificantă decât cea oferită de culoarea pielii
sau de educația primită, acest lucru are loc din
cauză că semnificația culturală a trupurilor a
fost suprimată de cea a “profilurilor” virtuale.
Ce s-a întâmplat este că “dispozitivul de
captură” utilizat în societățile disciplinare
(închisoarea, spitalul, școala) a fost succedat de
un altul, de această dată incorporal -
segmentările de gen, rasă și clasă au fost
înlocuite de către segmentări ale debitului și
creditului. “Omul nu mai e omul închis, ci
omul îndatorat.”4
Cu siguranță că înflorirea epocii Internet-
ului deschide posibilitatea dezvoltării unei
altfel de societăți de control: nu de puține ori
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
21
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
s-a ridicat problema intimității online, a
securității datelor personale, toate acestea fiind
la dispoziția furnizorilor de servicii web. în
aceeași măsură în care rețeaua lasă liberă calea
user-ilor de a se ascunde în spatele a
multiplelor profiluri, fiecare click este
monitorizat și este pasibil de a fi utilizat în
conturarea unei identități web unitare -
interese, gânduri, rețea de prieteni, amplasarea
sunt date pe care utilizatorul le divulgă, putând
fi accesate cu sau fără acceptul acestuia pentru
a fi folosite în scopuri comerciale. Această
temă de îngrijorare este din ce în ce mai des
întâlnită, polemica fiind purtată pe toate
canalele media mai noi sau mai vechi5.
Poate este însă oportun să înțelegem natura
schimbării pe care web-ul o produce și modul
în care realitatea virtuală și realitatea imediată
constituie indistinct viață cotidiană. Care este
raportul pe care un internaut îl are cu
identitatea sa, cu propriul corp și cu locul sau
locurile pe care el le ocupă în această „Nouă
Lume” ce-i urmează celei a lui Huxley?
Dincolo de acest demers moralizator menit să
scoată la iveală potența de diabolicitate pe care
rețelele web o circumscriu, imaginea mașinăriei
om-computer, a mâinilor, ochilor, creierului ce
au în prelungire o conexiune la wap este una
ce devine din ce în ce mai naturală. Dincolo de
teama de acel „pericol pasiv care este bruiajul,
sau activ piratajul și introducerea de viruși”
după cum explică Deleuze primejdiile la care
societatea de control își expune (in)divizii,
există totuși o relație organică cu
multiplicitatea de interconexiuni pe care
utilizatorul le experimentează online.
Logica după care are loc
acțiunea/interacțiunea umană în ciberspațiu
suferă o turnură semnificativă: un blogger va
îngroșa rândurile blogosferei, nu pentru că are
ceva de spus (cum se întâmplă cu autorul unei
cărți), ci pentru că vrea să țină un blog -
conținutul acestuia urmând să țășnească din
cotidian. Succesul în rețelele de socializare nu
depinde de numărul prealabil de persoane
cunoscute de către utilizator, ci de abilitatea
acestuia de a intra în contact cu persoane
complet străine, cu care poate are în comun un
mic detaliu, precum o preferință comună pen-
tru un film anume, un pesonaj sau o antipatie
pentru o altă pagină de Internet. Cineva se va
alătura unei rețele sociale de fotografi și
fotografii nu pentru că el sau ea însăși este
deja fotograf, ci pentru că vrea să devină.
Identitatea unui netizen este, așadar, un
continuu proces de negociere: prima fază este
cea de căutare a unui spațiu - o comunitate, o
rețea semnificantă de corpuri, un marcaj ce
înscrie un flux al dorinței. Apoi, în acest
spațiu, se nasc concomitent o persona și un
sub-spațiu indefinit pe care aceasta îl ocupă,
urmând ca mai apoi să se materializeze
succesiv. Persoana începe să își „umple”
persona cu ipostaze, dar mai mult decât atât,
aceste ipostaze ce formează conținutul
spațiului nou inaugurat încep să fie create,
inventate. Odată cu ele persoana începe să
asume caracteristicile cu care își înzestrează
alter-ul virtual începe să devină persona, începe
să devină altul. Semnificativ aici este faptul că
mijlocul, persoana/persona și conținutul devin
în permanență, procesul lor de devenire având
loc deodată și indistinct. Mesajul este persona
în intimitatea ei, iar persona este cea care
modelează mijlocul; ele se presupun reciproc,
nu există una în afara celeilalte și funcționează
ca o monadă.
Kolozsi Tibor	Perseu (detaliu)
Pentru cine se expune însă internautul? Cui
îi vorbește, cui îi arată? Web-ul suportă
producția de avalanșe de cuvinte și imagini,
însă cui sunt acestea adresate? Nimănui, tutror,
cuiva anume. Aceasta este noua agora, în care
fiecare vine să își divulge obsesiile, să își
predice religia proprie, să își câte nebunia.
Acesta este centrul satului global al lui
McLuhan, aici se manifestă primitivismul celui
ce nu acceptă atitudinea de consumator pasiv
de informații. Imaginile și cuvintele îl mișcă, îl
schimbă pe primitiv, iar el la rândul lui va
interveni în acțiune. Aici este locul în care
așadar se poate „auzi” totul6: conținuturile care
circulă pe web sunt încărcate de „semnificații
personale directe pentru ascultător”, ele îl
privesc pe acesta, îl afectează, fiind lucruri ce
fac parte nemediat din viața sa (una dintre
ele).
Conștiința externă și dispozitivul ce permite
percepția extrasenzorială pe care le visa
McLuhan ca fiind mijloacele ce vor urma
televiziunii se opresc însă la a imagina mijlocul
ca o „extensie a sinelui,” după cum o numește
în Understanding Media, extensie fiind orice
ajută corpul să facă ce singur nu ar putea. Cu
toată acuratețea cu care McLuhan prevedea
comprimarea spațio-temporală pe care noile
media le vor aduce, ceea ce îi scapă este
tocmai posibilitatea ca individul și mijlocul de
comunicare să devină indistincte. Asemănarea
internet-ului cu o bibliotecă de informații,
imagini, persoane și persone sau soft-uri, nu
poate să fie decât învechită și restrictivă.
Această asemănare se bazează doar pe
schimbul de informații și relațiile stabilite între
diferite entități, dar îi scapă aspectul esențial al
lucrului avut în vedere, adică transformarea
continuă pe care acestea o suportă. Tot ce este
pus în joc pe web este în proces de devenire:
om și mașină, corp și avatar, spațiul abstract și
privat - toate acestea fuzionează, se dilată, se
impulsionează într-o direcție sau alta și cel mai
important, ele creează. Și nu, nu este
întotdeauna frumos, nu e o operă, dar ceva se
schimbă, ceva mișcă.
1	Marshall McLuhan, Cartea izvoarelor lui
McLuhan, în Texte esențiale, p. 435.
2	Idem, p. 397.
3	“In the course of a day, players move in
and out of the active game space. As they do
so, some experience their lives as a "cycling
through” between the real, world, RL, and a
series of virtual worlds. I say a series because
people are frequently connected to several
MUDs at a time. In an computer cluster at 2
a.m.. an eighteen-year-old freshman sits at a
networked machine and points to the four
boxed-off areas on his vibrantly colored com-
puter screen. "On this MUD Tm relaxing,
shooting the breeze. On this MUD Tm in
aflame war. On this last one Tm into heavy
sexual things. Tm traveling between the MUDs
and a physics homework assignment due at 10
tomorrow morning. "And here is Doug, a mid-
western college junior: "1 split my mind. Tm
getting better at it. I can see myself as being
two or three or more... I go from window to
window... And then I!ll get a real-time message
and I guess that’s Real Life. It’s just one more
window. Real Life is just one more window
and it’s usually not my best..”) Sherry Tuckle,
Life on the Screen, Simon & Schuster, 1997,
pp. 12-13.
4	Gilles Deleuze, Post-scriptum despre soci-
etățile de control, Tratative, Idea Design&Print,
Cluj-Napoca, 2005, p. 156.
5	Un exemplu recent este cel al polemicilor
purtate cu privire la politicile de
confidențialitate ale rețelelor sociale, precum
Facebook.
6	Marshall McLuhan, Galaxia Gutemberg,
în Texte esențiale, pp. 164-168; McLuhan
explică cum trecerea de la oralitate la scrierea
fonetică coincide cu trecerea de la „lumea ma-
gică a auzului în lumea neutră a văzului,” iar
cu fiecare nou mijloc, tendința generală era de
a pune din ce în ce mai mult accent pe imag-
ine. Când vine vorba de Internet și noile
mijloace însă, conținutul face din ce în ce mai
mult apel la fuziuni de simțuri: iPhone-ul pune
în joc în interacțiunea umană și cea dintre om
și mașină, simțul tactil și auzul - pentru a
atrage atenția partenerului de conversație tre-
buie să-l „scuturi” și să-l „înghiontești”; apar de
asemenea din ce în ce mai multe jocuri în care
personajul răspune sau reproduce vocea per-
soanei care joacă jocul - de exemplu Talking
Tom, un joc în care Tom motanul, pe lângă
faptul că poate fi mângâiat sau tras de coadă,
el se sperie când aude zgomote puterice, dar
toarce și îngână cu o voce dulce. Considerăm
însă că Tom este doar începutul unei tendințe
de dezvoltare în ceea ce privește relația omului
cu computerul.
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
showmustgoon
Cu blândețe, în afara
strategiilor salvării
^■OanaPughineanu_____________________
Kolozsi Tibor
Fragment
De câteva zile „plimb cu mine o cărțulie
despre blândețe. Pe copertă are mici
inimioare de ciocolată învelite în staniol
roz și roșu. A costat cinci lei. înăuntru, înșiruite
asemeni inimioarelor, plutesc, pe mici pagini, mici
panseuri făcute parcă să reproducă prin cuvinte
imagini „dolce kitsch far niente”, gen soarele care
apune în mod cât se poate de parizian într-un
pahar cu vin alb, pe o terasă cât se poate de
pariziană... pe bulevardul Saint Germain, să
zicem. în colțul imaginii poate sau nu să nu se
fâlfâie un colț de ziar sau gambele cu tocuri ale
unei domnișoare. Pare că primul gând al autorului
(auctorelui) a fost să răzuiască lumea din
conștiința cititorului, fie ca imposibilă totalitate
alegorizată melancolic, fie ca stivă de „obiecte
parțiale” care nu reușesc nicicum să „comunice”
sau măcar să „agonizeze” conform unei ideologii
comune. Și asta, în ciuda introducerii în care
Stephane Audeguy propune să numim blândețe
„ansamblul puterilor unei existențe libere”,
precum și îndemnul kafkian de a spijini lumea, în
lupta dintre tine și lume.
M-a interesat realmente acest subiect
(blândețea) pentru că mi se părea, inițial, că e în
contradicție cu orice altceva (în special cu orice
altceva pe care-l trăiesc de câteva luni). Desigur,
era o judecată eronată, cel puțin din perspectiva
unei logici stricte. Cum poate ceva atât de firav
precum blândețea să fie în contradicție sau în
opoziție? îi lipsește duritatea, voința, năzuința și
toate elementele narative necesare unui bildung
sănătos. N-ar putea fi nici evaziune, adică
pornografie a unei defulări simpliste vândută pe
post de plăcere la colțurile oricărui mall. N-ar
putea fi nici refulare pendulând savant între
sentimentele care se descoperă sentimentalisme,
la fel cum n-ar putea fi nici teroarea unei
vinovății care se agață atât de creștinește, de
occidental de sentimentele pe care le avem - da!
totuși le avem - fără a cădea în sentimentalisme.
într-un mod bizar și greu de reprodus
„logocentric”, văd bândețea ca pe un soi de
luciditate a limitelor, a contururilor de
neîmblânzit dintre ființe, un soi de antiutopie a
misticii unitive care are nevoie de un mai mare și
un mai mic, de un conținător care să absoarbă
siluetele volatile și eternul lor plîns (precum în
tablourile lui El Greco). Blândețea recunoaște
suferința din ființe și propria-i neputință vis-a-vis
de această suferință. E chiar un paroxism al
neputinței, ca o ultimă mângâiere pe creștetul
unui animal muribund, ca un peisaj topit pe
geamul trenului într-o continuă ultimă privire. în
bândețe lucrurile se ating prin punctele lor
terminus, prin tot ceea ce a trecut/ s-a trecut
în/prin ele.
Pe de altă parte, îmi pare că blândețea nu
poate aparține nici dorinței, nici mașinilor
dezirante schizoide. Prima te propulsează în
lumea luptei, iar mașinile nu sunt decât rezistența
„fără-de-eu”-lui la tot ceea ce devine eu, dorință,
luptă1. O rezistență într-atât de subterană, încât
doar accesele psihotice o pot „valorifica”. Ori
între ordonare și suferința corpului ordonat, între
eu și multiplicitatea schizoidă, există un punct
incert, o senzație care aproape se transformă în
percepție, un vis care e aproape treaz, aproape
verbalizat, un punct prin care „asistăm” la
trecerea ordinii în dezordine, a dorinței în „bandă
pură de intensitate”, a luptei, nu atât în
capitulare, cât în imaginarea unui al treilea spațiu,
între cucerire și înfrângere (o planetă a lui Billy
Pilgrim care-și pune ca epitaf celebrul Totul a fost
frumos și nu m-a durut nimic). Blândețea și-ar
găsi poate aici locul, fiind un soi de luciditate
perceptivă a disoluțiilor care ne traversează mai
des decât ne dăm seama. Blândețea nu poate fi
„practicată” decât de eurile care se pot vedea
murind. în câmpul de luptă al dorințelor care se
fagocitează plasându-se în dialectica „învinsului”
și „învingătorului” (aceste „merțane și audiuri
mentale” pentru pițipoancele din noi) un al
treilea al morții, aproape purificat de orice
reprezentare, răsare, când și când, salvându-ne de
tatonări, strategii și negocieri. Acest al treilea, al
morții, pe care suntem învățați de mici să-l uităm
în lupta pentru supraviețuire și „apă caldă”, ne
poate încremeni pentru o secundă, ne poate șopti
la ureche că tocmai lupta e falsa conștiință. în
această secundă de totală suspendare, soldații se
pot ține în brațe. Blândețea aparține momentelor
singulare în care percepem lucrurile în afara
oricărei strategii, fie ea și a salvării. Nici noi, nici
ele nu putem face altceva decât să ne suferim și
să ne murim reciproc, fără a depune un efort
moral, fără a substitui, de dragul comodităților
noastre, iubirea cu datoria. Blândețea pare să fie
un soi de instantanee „spulberare a egoității” fără
a o fisura cu eterne trucuri artistice (pe lângă cele
legate de datoria morală). Această spulberare are
mai degrabă de-a face cu dereglarea unui anumit
tip de cenestezie în care Sartre vedea greața
însăși. „...Când nici o durere, nici o plăcere, nici o
neplăcere precise nu sunt «existate» de conștiință,
pentru-sinele nu încetează să se proiecteze
dincolo de o contingență pură [...]. Conștiința nu
încetează «să aibă» un corp. Afectivitatea
cenesteziei este astfel pură sesizare a unei
contingențe fără culoare, pură înțelegere de sine
ca existență de fapt. Această sesizare perpetuă de
către pentru-sinele meu a unui gust fad și fără
distanță, care mă însoțește chiar și în eforturile
mele de a scăpa de ea și care este gustul meu,
este ceea ce am descris aiurea sub numele de
greață. O greață discretă și de nedepășit revelată
perpetuu corpului meu și conștiinței mele”.
Blândețea ar fi o mică frântură a acestei continue
autopercepții, un soi de inversare de locuri, în
care corpul nu mai percepe, ci lasă tot ceea ce îl
înconjoară să se perceapă prin el. Dacă blândețea
poate fi în vreun fel asociată cu puritatea o face
nu în virtutea dereglării acestei cenestezii pentru
a o arunca în pura animalitate care este un soi de
intimitate (și nimeni nu a arătat asta mai bine
decât Barth în al său Varieteu pe apă2), nici
pentru a o transporta în lumea rezistențelor
inconștiente (așa cum sunt ele „descrise” în Anti-
Oedip). Conștiința este prezentă în blândețe, dar
într-o stare „incipientă”: fără idealuri, fără ironii,
fără speranțe, fără acel „posibil pe care nu-l
stăpânește niciodată”. Blândețea este sfârșitul
proiecției... și un improbabil început alegoric. E
sufletul muritor al tâlharilor care-l străjuiesc pe
Isus și povestea nemuririi lor.
Note:
1	Mă refer desigur, la Capitalism și schizofrenie (1).
Anti-Oedip de Gilles Deleuze și Felix Guattari care
încearcă practic pe parcursul voluminoasei cărți să
desprindă, pe cât se poate face așa ceva într-un mod
discursiv, intensitatea de pulsiune (care este deja o
„intensitate” organizată, trecută prin reprezentări
sociale și care cantonează dorința în filosofia lipsei,
ignorând un câmp de forțe pentru care „totul e viață și
totul e trăit”, ignorând „elementele intensive, toate
pozitive, care nu exprimă niciodată echilibrul final al
unui sistem, ci un număr infinit de stări staționare
metastabile prin care trece un subiect”).
2	Descriind ceea ce se întâmplase în ascunzătoarea
pe care doi soldați inamici o împart pentru o noapte,
Barth vorbește despre șocul descoperirii unei
iremediabile animalități, nu lipsită de o anume
blândețe: „mi-am pus deoparte pușca cu baionetă, m-
am lungit în noroi lângă acest animal pe care îl
paralizasem și l-am îmbrățișat cu atâta foc, ca un
bărbat care își îmbrățișeză amanta. [...] între el și mine
se stabilise un armistițiu separat. Ce conta (mă
întrebam) dacă s-ar fi întâmplat să ne întâlnim din nou,
față în față, din întâmplare, dintr-una din nenumăratele
întâmplări pe care le aduce războiul și, fără măcar un
zâmbet de recunoaștere, ne-am fi îndreptat unul spre
altul cu baionetele? Timp de câteva ore fuseserăm un
singur om, și ne înțeleseserăm dincolo de prietenie,
dincolo de iubire, așa cum un înțelept se înțelege pe
sine”.
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Principiu
Voichița Pălăcean-Vereș
Samuel încearcă să fie subtil, așadar studiază
eticheta pe sub gene, să nu fie observat, că
n-ar da bine în ochii gazdelor dacă acestea
și-ar face impresia că este pretențios. Totuși, vinul
de colecție, deloc ieftin, taman pe gustul său, îl
determină să mărturisească:
-	Domnii mei, eu am un principiu în viață:
decât să beau poșircă, mai bine nu beau nimic!
îmi place să văd că și dumneavoastră vă pricepeți
la băuturi fine!
Femeia surâde subțire; oaspetele a venit la ei
afumat și e sigură că nu o astfel de licoare l-a
amețit. Nu au pomenit nimic de vreo vizită, când
au vorbit, după-amiază, peste gard. E drept,
bătrânii i-au invitat la ei la un pahar, dar au
declinat invitația tocmai din motivul că le venise
feciorul acasă. Pentru ei, cei de felul lui Samuel,
sunt lipitori, cunosc bine genul și nu vor să se
încurce cu astfel de specimene!
Ajuns, cu chiu cu vai, „o țâră de șef", a uitat
de unde a plecat. De nu erau banii părinților -
„am avut oameni", spusese gnomic bătrâna odată,
povestind de eșecurile școlare inițiale ale copiilor
ei și despre cum au rezolvat problemele după ce
și-au făcut relații - ar fi acum zilier la Băciuț,
patronul din sat, sau ar munci la vreo firmă din
oraș, pe un salariu ca vai de el. Decrețel, Samuel
s-a ținut mai mult de fete, decât de școală, așa că
la treapta a Il-a a picat cu brio, fiind nevoit să se
înscrie la școala profesională. Ambițioasă, mama
s-a ținut de capul lui până s-a înscris la seral și l-a
văzut cu diploma de bacalaureat în mână. Nu că
ar fi valorat ceva - chiar ea zicea că „toți proștii
au amu bacalaureat!" -, dar hârtia aceea putea
deschide alte porți. Iar Nastasia n-avea de gând
să-și lase singurul fiu să-și distrugă viața. Așa că
l-a pus să se-nscrie la facultate, căci știa ea bine
că toți cei cu facultate ajung domni. Iar Radu,
feciorul cumnatei ei, cu numai un an mai mare
decât Samuel, deja trecuse de jumătatea studiilor
la Politehnică, nu ar fi acceptat pentru nimic în
lume ca Samuel al său să rămână mai prejos.
Când a constatat că și în al doilea an a căzut
răsunător la admiterea în învățământul superior
(de data aceasta scuza insuccesului o constituise
armata de un an și patru luni, de care nu l-au
putut scuti), „jandarmul" Nastasia, neavând
niciun motiv să se îndoiască de faptul că fiul i-a
moștenit firea aspră, duritatea în vorbă și dorința
de a le porunci altora, a avut altă idee: să-l
îndrume către o școală militară. Unde, din nou,
Samuel n-a intrat decât în anul al doilea. După ce
Pavăl, tatăl, a plătit cu două cecuri de cinci mii
de lei depuse pentru „Dacia" locul băiatului. Din
păcate, nu se putuse la ofițeri. Dar nici la
subofițeri nu era rău, exista șansa să ajungă ofițer
chiar și așa. Și, grație străduinței - căci, odată ce a
prins gustul puterii față de cei slabi, lui Samuel i
s-a trezit și ambiția de a parveni cu orice preț - a
reușit ca, „prin mijloacele specifice", la zece ani
după absolvire, să se vadă ofițer. Era deja anul
2000, înscrierea la o facultate privată și absolvirea
cu brio fuseseră o nimic toată (avea de-acum bani
destui pentru a unge singur toate rotițele din
sistem, nu mai era cazul să apeleze la părinți
pentru ajutor; de altfel, nici nu era cazul ca ei să
știe cât de neortodoxe îi sunt metodele de
ascensiune profesională!), așa că acum câțiva ani
a ajuns printre cei din conducerea poliției
județene. E șef mare adică. Iar asta nu cadrează
nici cu sapa, nici cu coasa. De aceea nu își ajută
părinții la muncă, lasă să tragă ei ca boii-n jug, că
așa le place, așa-s obișnuiți! De n-ar fi infatuat -
„Mă, eu nu m-ating de carne din comerț, injectată
cu prostii, nici de cașcavalurile pretențioase cu E-
uri ori de ouăle de la găini stresate, că-mi aduc de
la părinți curate, ecologice!" -, nici n-ar spune
cuiva că se trage de la țară, se cam jenează de
originile sale modeste. Din pricina asta, s-a și
îngrijit ca în buletinele bătrânilor să apară ca
rezidență apartamentul lui din oraș, nu adresa
reală.
Soților Marcu le displac oamenii de felul lui
Samuel. Vine la părinți o dată pe lună, sâmbăta
după-amiaza sau seara, mănâncă bine (se agită
biata Nastasia trei zile înainte ca să-i gătească
bunătăți), bea de stinge - altfel nu poate dormi
toată noaptea, că nu-i în patul lui de acasă -,
trage o fugă până la părinte sau la vecini, unde își
mai udă oleacă gâtlejul; duminică dimineață
înfulecă din plăcintele cu brânză coapte de mamă
(frământate la ora patru, să crească bine aluatul
până se trezește el), mai dă pe gât câteva
păhărele de vin, apoi încarcă-ochi mașina cu de
toate și-o ia din loc, s-ajungă acasă înainte de
amiază, la odihnă, fiindcă luni începe altă
săptămână grea la serviciu.
- Domnii mei, eu am un principiu în viață:
decât să beau poșircă, mai bine nu beau nimic!
îmi place să văd că și dumneavoastră vă pricepeți
la băuturi fine!, mai spune el o dată, crezând că
n-a fost auzit.
Nici de data aceasta, ei nu îi dau replica. Le
este clar că Samuel a venit la ei să n-o mai audă
turuind pe Nastasia și îi deranjează gândul că îi
folosește. N-au nimic în comun cu polițistul și nu
se îndoiesc că nici el nu-i simpatizează mai mult
decât îl simpatizează ei pe el.
Samuel, simțind că pierde teren, rectifică:
-	Ei bine, când vin aici, la țară, beau din vinul
iu’ tata. N-am încotro. îmi fac și eu vin acasă, da'
din struguri de viță nobilă, nu dintr-ăștia!...
-	Mie-mi place vinul tatălui dumneavoastră,
zice amfitrionul. E ușor, sifonat, dulceag.,
tocmai bun!
-	Dom'le, vinul tatii-i sănătos, ce-i drept. Da'
vin i-ăla pe care-l fac eu!
-	Da?!, își arată îndoiala Lili.
-	Eu am un principiu în viață, vecină! Când e
vorba de mine, nu accept decât lucruri de
categoria a-ntâia! Vin ca ăla făcut de mine nu
găsiți decât în cramele vestite ale Europei!
-	în cazul acesta, felicitări.
Tensiunea i se ridică Lilianei încetul cu încetul.
Iar a numit-o „vecină", deși i-a explicat vehementă
că nu-i place deloc acest apelativ. în plus, nici nu
e îndreptățit să-i acorde această titulatură, din
moment ce ei au casa de vacanță gard în gard cu
părinții lui, nu cu el. Da, e drept, bătrânii Ticu le
sunt vecini la sfârșit de săptămână, însă el,
feciorul lor, ce vine în sat numai să-și umple
portbagajul cu roadele trudei părinților, nici
poveste!
-	Eu am un principiu în viață, vecină! De-aci
duc, dar de-acasă de la mine n-aduc, să fie clar!
Că tata se supără când îmi laud băutura și-mi
cere să-i demonstrez că-i cum zic, da' io i-am
spus-o verde-n față, nu o dată: „Vrei să bei de la
mine, vino la mine și te servesc!".
Știind că bătrânii merg la oraș doar când au
programare la doctori, soții schimbă o privire
fugară semnificând: „Așa se adună averea!...".
Oaspetele, ca să fie îmbiat cu al doilea pahar
de vin, rotește ochii roată prin încăpere și rostește
plin de importanță:
-	Frumoasă treabă ați făcut! Ați renovat casa
asta veche și-ați ridicat-o la rangul de locuință cu
care s-ar putea mândri orice orășean!...
își rotesc și ei privirile prin încăpere, deși știu
perfect fiecare milimetru, și zâmbesc mulțumiți
de sine. încântarea de pe chipurile lor îl irită pe
Samuel. în fond, ce mare filozofie cu casa lor de
vacanță, că nu-i cine știe ce?! Atâta au făcut, au
cumpărat pe mai nimic o dărăpănătură și i-au dat
față nouă! El a plătit pe prima lui mașină - un
Opel second-hand - mai mult decât au dat aceștia
pe casa asta ce-a fost părăsită două decenii. Ce să
mai zică de mașina pe care o conduce acum -
poate valorează mai mult decât gospodăriile din
jumătate de sat!... Dar de unde să știe pârliții
ăștia așa ceva? Chiar dacă se pricep cât de cât la
autoturisme de marcă, habar n-au cât costă o
mașină bună, că așa ceva nu-i de nasul lor!
-	Vreau să vă spun că tot cam așa va arăta și
cabana mea când va fi gata, o să mă pot mândri
cu ea, cum vă mândriți dumneavoastră cu căsuța
asta!
Termenul „cabană" aduce pe fața femeii un
surâs ironic imposibil de cosmetizat.
- Domnule Ticu, o clădire cu trei nivele și nu
știu câte camere se numește vilă, nu cabană!
Orgoliul lui Samuel, mângâiat fără intenție,
răbufnește:
- Eu am un principiu în viață: când fac un
lucru, îl fac cum trebe! Dacă tot am primit
terenul de la mătușa nevestii, n-avea rost să
construiesc o coșmelie!... Și io-s și deștept: nu fac
totul deodată, să nu mă ia nimeni la-ntrebări!
- înțeleg., îi dă apă la moară gazda, simțind
că tocmai a declanșat limbuția musafirului, ajuns
la al treilea pahar de vin.
Orășenii știu foarte bine cum vine treaba cu
„donațiile" mătușilor. Toți bugetarii ajunși în
vârful ierarhiei au avut fericirea de a moșteni
neamuri extrem de bogate sau pe aceea de a li se
face donații consistente pentru ochii lor frumoși
și umerii largi. Samuel Ticu este angajat al Poliției
Române și are obligația de a semna periodic
declarații de avere. Este un bărbat extrem de
inteligent, care a urcat treptele sociale prin trudă.
Are și o personalitate plăcută, este prietenos și
săritor, e de ajuns să-i fie sugerat că e nevoie de
ajutorul său, pentru a veni în sprijinul celui în
nevoie. însă, din când în când, are accese de
orgoliu și sare calul. Iar în momente precum
acesta, își dă arama pe față și spune și ce-ar
trebui să țină pentru el.
- Eu am un principiu în viață: nu las pe
nimeni să-și bage nasul în treburile mele! Nici
nevastă-mea nu știe cât câștig, darmite s-ajung să
mă-ntrebe pe mine alții cum mi-am putut face așa
căsoaie la Blăjoaia!
Femeia nu se poate abține, intuind care-i sunt
acestuia activitățile colaterale profesiunii. în fond,
din sumele de pe statul de plată, nici un angajat
al statului român n-ar putea economisi în câțiva
ani cât nu câștigă un profesor într-o viață la
catedră.
- Haha! Poate soția dumneavoastră nu știe cât
câștigați, însă salariul sigur vi-l știe. Dacă nu din
spusele dumneavoastră, din grilele afișate de
minister pe internet.
N-o bagă în seamă, ca să nu fie deturnat de la
ceea ce are în plan să le comunice. Vrea neapărat
24
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
să le dea peste nas, că prea se simt ei importanți,
când nu-i mare lucru de capul lor; soții Marcu
sunt niscaiva directorași de firme mici (nici nu
știe exact cu ce se ocupă ei, că mama, când i-a
chestionat, n-a priceput prea multe din explicațiile
lor, așa că n-a avut cum îl lămuri pe el în privința
muncii lor), proaspeți proprietari rurali, nu ca el,
ditamai ofițerul, cu șanse mari ca, în câțiva ani,
să ajungă în fruntea structurii județene!
- .Nu toate mi-au ieșit chiar cum am vrut.
Electricienii trimiși să monteze stâlpii de curent
au făcut figuri. cică-i musai să respecte proiectul!
N-am insistat să pună stâlpii unde vroiam eu, ca
tot terenul ăla din jurul casei să fie luminat ca o
arenă de fotbal. Puteam insista, să le forțez
mâna, că io-s cineva-n oraș, da’ cum casa nu-i pe
numele meu, ci pe-al mătușii.
Grozavă mătușa aceea de la țară a nevestei lui
Samuel, fostă ceapistă! Mult pământ trebuie să fi
avut, dacă le-a oferit atâta teren orășenilor pentru
cabană!
Musafirul își dă seama că a oferit o informație
ce nu trebuia divulgată. Schimbă iute subiectul,
cu ochii pe stropii de vin ce pătează zugrăveala
proaspătă. Din neatenție, clătinându-se, l-a lovit
cu cotul pe Alex exact când scotea dopul sticlei,
iar urmarea micului accident sunt petele vișinii de
pe peretele imaculat al livingului. Văzând că i se
toarnă iarăși în pahar, ușoara undă de
culpabilitate îi fuge din minte:
- Când va fi gata cabana mea, n-am de gând
să invit pe nimeni în casă!... Nu bag io acolo
atâția bani pentru alții! C-am comandat deja
mobila stil, o avere costă, ca și covoarele persane
manuale, nu vreau să mă trezesc că-ntr-un an doi
casa-mi arată ca decorată cu vechituri.
Se uită atent încă o dată la mobilierul soților
Marcu: în afară de mobila de bucătărie, nouă, dar
de duzină, cumpărată la preț redus din
hipermarket, n-au decât piese disparate, scoase
din cine știe ce poduri cu vechituri. Peste
parchetul lucitor, au covoare frumoase, dar care
mărturisesc apartenența la o altă epocă istorică.
Strâmbă din nas cu dispreț. Doamne, ce sărăntoci
sunt oamenii ăștia! Nu-i pasă dacă i-a ofensat cu
examinarea fără paravan a bunurilor lor.
Important e că acum este dispus să le explice și
lor cum se procedează, dacă dorești cu adevărat
să ai cu ce te mândri, așa că își continuă
discursul, după ce dă peste cap vinul din pahar:
- îmi fac în curte o filigorie cu beci. Pe vreme
bună, vom sta cu musafirii afară și-o să bem
acolo. Pe vreme rea, ne mutăm jos, în pivniță. Eu
am un principiu în viață: nevastă-mea nu-i slugă
pentru nimeni! Așa că n-o s-o pun io pe ea să-i
servească pe alții, ori să curețe după ei! Le-am și
spus la toți prietenii mei: eu îmi respect nevasta,
nu ca alți bărbați!
Amintindu-și că doamna Ticu este coafeză,
Lilianei îi vine în minte episodul petrecut la
ultima sa vizită la salon (alt salon, ce-i drept, nu
acela unde muncește nevasta lui Samuel): a
surprins-o pe stilista ce o aranja pe clienta din
scaunul de alături scuturând pieptenele, spre a
scăpa de parazitul prins la-nghesuială între doi
dinți. Cu epidemia aceasta de pediculoză ce nu se
termină de ani buni, mare minune ca tocmai
Susana Ticu să fi fost ferită de astfel de incidente.
Așa că afirmația din urmă a lui Samuel o
determină pe doamna Marcu să hohotească în
sine: „într-adevăr, madam Ticu-i respectată de soț,
are domnul grijă ca ea să nu slugărească pe
nimeni!... Totuși, sâmbăta și duminica la ora
patru e-n picioare, ca să coafeze miresele, nașele
și soacrele pentru nuntă. Deoarece în cele câteva
ore de muncă poate câștiga cât în restul
săptămânii... Iar atunci când vine la socri, are
programări făcute din timp, jumătate din seară o
petrece cu tunsul și vopsitul babele din sat, să
câștige măcar atât cât i-a costat benzina până
aici!''.
Sesizând dezacordul vecinei, oaspetele explică:
- Eu am un principiu în viață: curățenia și
ordinea-s pe primul plan! Fiecare, după ce
mănâncă, își spală farfuria, lingura și furculița. Că
da, așa-i - a citit în ochii lui Alex că nu i-a scăpat
informația strecurată printre cuvinte și e nevoit să
confirme - mâncăm și felul doi din farfuria de
supă, că n-are rost să murdărim atâta veselă! O
firimitură de cade de pe masă sau de ajunge pe
covor un firicel de praf, îndată-l ridicăm. La mine
acasă, pe hol, nu este loc de pantofi. Așa că
suntem obligați să-i punem la locul lor, imediat ce
ne descălțăm.
Iar musafirii. Când ne vine cineva în vizită, îl
invit în beci! Am rezolvat cu vecinu’ din stânga și
din dreapta, de mi-au cedat jumătate din
suprafața boxelor lor. Stăm în bloc vechi, ceaușist,
cu apartamente micuțe și boxe pe măsură. însă,
datorită înțelegerii vecinilor de care vă zic, am
obținut la subsol spațiu destul și să-mi depozitez
butoaiele și damigenele cu vin și țuică, care-s
clădite până-n tavan pe lângă pereți, dar și să-mi
amenajez o cameră de primire! Am montat
mochetă pe jos, am pus o masă, am procurat
niște scaune ergonomice, că io am o grămadă de
prieteni ce mă servesc când îi solicit!... Am acolo
un bar adevărat, confortabil și intim, nu-i nevoie
să-mi intre nimeni în casă să-mi facă deranj, ca să
trebuiască să lucreze nevastă-mea după ei!
Lucrează destul săraca, că n-are-ncotro, că n-o
cruță nimeni!... De la mine ea nu vede un leu! Că
eu am un principiu în viață: bărbatul se ocupă de
treburile importante ale familiei, femeia de
mărunțișuri. Așa c-o las pe ea să se descurce cu
plata facturilor, cu cumpărăturile și ce-i trebuie
copilului, meditații în particular, cărți, caiete și-
alte prostii; banii mei se duc pe cabană, c-acolo-i
mândria mea! Să vadă lumea c-am ajuns sus! Cât
e Blăjoaia de mare, altă casă mai falnică nu este!
Și-au acolo cabane oameni de seamă, mari patroni
de multinaționale, profesori universitari, doctori
ce-au venit din Germania după ce s-a pensionat...
Bea ce mai are în pahar, își drege glasul și
plasează cireașa pe tort, să le închidă soților
Marcu gura pentru totdeauna:
- Am eu destui colegi proști... care și-au făcut
ditamai viloacele în centrul orașului, să se laude,
și s-au trezit cu controale pe cap și-au dat cu
subsemnatul, au dat din colț în colț... Eu n-am pe
numele meu nimic, numai apartamentul ăla vechi
în care stăm și mașina băiatului! Peste zece ani,
mă pensionez. Atunci o să trec pe numele meu
tot - și cabana, și apartamentele date-n chirie, și
casa și pământului părinților, că sigur la soră-mea
nu-i trebe nimica de-aici, doar e nevastă de
chirurg oncolog, ei întorc banii cu lopata! Și,
după ce mă pensionez, cu pensioara mea și banii
câștigați de Susana mea cea harnică, pot să-mi
permit să mă mut la Blăjoaia și-acolo să stau cu
burta la soare și să mă distrez după pofta inimii,
că de-aia-am muncit la viața mea, să mă pot
bucura de bătrânețe, nu ca amărâții ce trăiesc de
pe azi pe mâine!
Pe măsură ce-l ascultă vorbind, Lili Marcu se
simte tot mai dezgustată de musafirul ce le-a
intrat în casă neinvitat. Exact de vârsta ei, Samuel
un bărbat extrem de atrăgător - înalt, lat în
umeri, bine făcut, fără a fi gras, ca alți bărbați de
vârsta a doua - și simpatic-foc; îi este drag,
fiindcă prin fiecare gest îi amintește de Nastasia -
căci, fără îndoială, Samuel e bucățică-ruptă din
mama lui. Cu toate acestea, azi, când oboseala o
strânge între brațele sale de fier, strivindu-i parcă
oasele, Lilianei Samuel îi este nesuferit și fiecare
vorbă a lui o rănește. îi face semn soțului să nu
Kolozsi Tibor
David
deschidă altă butelie de vin, în speranța că, lăsat
fără combustibil, ofițerul Ticu ori se va opri din
sporovăială, ori va decide să se întoarcă la părinții
săi - oricare dintre soluții fiind pe placul ei.
- S-a terminat vinul., se scuză stângaci gazda.
Aduc niște țuică.
- Eu am un principiu în viață, dom’le: nu
beau decât vin! Și vinul să fie... vin!... Da’ dacă
altceva n-aveți.
Disprețul din glasul lui îl deranjează chiar și
pe conciliantul Alexandru Marcu, ce nu-și mai
ascunde sub zâmbete enervarea.
- Mie nu-mi turna, te rog., îi cere Lili.
- Mie turnați-mi numai un pic! Cât să nu vă
refuz. Eu am un principiu în viață, dom’le.
N-apucă să menționeze care este acesta,
deoarece de afară răzbate glasul mânios al
bătrânei Ticu:
- Samuel! Samuel!!! Saaamuuueeeel!!! Hai
odată la cină, că deja-i răcită! Haida acasă, nu mă
face să viu iară după tine!
- Auziți, a apărut șefa la orizont!, încearcă să
glumească, însă e evident că vocea imperativă a
mamei îi stârnește încă o teamă imensă, ca în
copilărie.
Se ridică sprijinindu-se cu amândouă mâinile
de masă și le zice drept salut de despărțire:
- Eu am un principiu în viață: dacă beau, știu
când să mă opresc, nu-ntrec niciodată măsura!...
Iese împleticindu-se. Afară e beznă și găsește
cu greu poarta. Ofensate de atitudinea lui ipocrit-
binevoitoare, gazdele nu-l conduc decât până pe
verandă. Ieșit în uliță, e întâmpinat de șefa
clanului, care, enervată la culme că băiatul ei n-a
răspuns la primul apel, uită cu totul de
diplomație:
- Pooorcuuule!!! Iară te-ai îmbătat, de nu mai
știi de tine!... Te râde lumea că ești ditamai șăfuț?
la poliție, da’ bei ca măgarii ăia nenorociți de
ciobani fără carte!... Nu ți-i destul c-ai venit băut,
de-o tremurat amărâta aia de Susana pân-o văzut
c-ați ajuns întregi în poarta noastră?! Altădată, de
te prind că.
Ușurați c-au scăpat de intrus, orășenii încuie
ușa cu yala. în sfârșit, se pot bucura de tihna serii
petrecute în cocheta lor căsuță de vacanță.
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Trei zile după moartea lui
Obanga Fierarul,
Raoul Weiss
patriarhul Ociengo ascultă plângerile celei de a
doua sale soții, Acece, fiica Apinei, rămasă grea
prin lucrarea lui Ociengo Venerabilul. „Ociengo,
spune Acece, mor de pofta să mănânc șobolan
lacustru!” Așa vorbi Acece, fiica Apinei, iar
Ociengo pleacă în mlaștinile din Kendu, pleacă să
vâneze șobolan lacustru, Ociengo ia sulițele lui
Dimo, șobolani roșii, șobolani albaștrii, șobolani
independenți, vânează și-i aduce patru șobolani
lui Acece, ea îi gătește, îi mănâncă și dă naștere
unui fiu gata îmbrăcat, Oniango cur de englez,
iese cu lingura în mână din pântecul lui Acece și
cere ugalii, Oniango cur de englez mănâncă ugalii
în loc de lapte de țâță.
Ociengo își duce fiul la copacul sfaturilor, îl
duce pe Oniango cur de englez la înțelept și sub
copacul sfaturilor, Bărbosul din Tororo vede prun-
cul și lingura lui de ugalii, are o barbă lungă din
Migori până la Homa Bay, priponită pe niște araci
și spune:
„Venerabile Ociengo, fătăciune al seminței lui
Dimo, ia treizeci de capre cu tine, ia șaizeci de
găini și cincisprezece pigmei, dăruiește-le regelui
ce domnește peste ghiringi în Insulă, dăruiește o
zestre princiară și adu-i fiului tău o femeie cu
părul de paie, ea va mânca ugalii în același timp
cu soțul ei, când o vei vedea așezată în coliba băr-
baților, nu-i tăia capul, o înțeleptule Ociengo, căci
ea îi va da un fiu fiului tău Oniango, iar fiul lui
Oniango se va cățăra în palmierul ceresc, va
domni ca rege băștinaș peste Palatul Zăpezilor, iar
vulturul ghiringilor, pasărea fără pene va zbura la
porunca lui.”
Dâră de funingine în amurgul Riftului
E mărfarul lui Mombasa-Kisumu
Darabanele din Bahr-el-Ghazal
Flăcările mângâie zebra înstelată
Neatiti, orutu din Kendu-Show!
Cântați adhu-ul zilelor de sărbătoare!
Netăiați împrejur cu țeasta împănată!
Dansați adhu-ul zilelor de sărbătoare!
Iar acum, e acolo, cu pielea acoperită de țesă-
turi de ghiringi, în coliba ovală a Palatului
Zăpezilor, înconjurat de milioane de draci albi
care-l numesc Dimo Karata, „Alesul Neamului” -
însă care neam? - iar ghiringii i-au dat o femeie, o
singură femeie asemănătoare cu fiicele lui Dimo,
o singură femeie ce a deprins vrăjitoriile dracilor
albi și care-l oprește, pe el, fiu al lui Oniango
venit de dincolo de mările apusului să-și ia alte
muieri, e acolo, ca să joace în cercuri ovale în
sunetul tam-tamurilor doar de el auzite, în cercuri
ovale în coliba ovală, în jurul totemului lătăreț al
pajurii cu gâtul alb, în ghearele pajurii, la stânga
cu ramuri de măslin, la dreapta un mănunchi de
săgeți, și fiul lui Oniango joacă, joacă și joacă la
nesfârșit în coliba ovală, de dimineață până seară,
în cercuri ovale, ține sub farmec demonul pajurii
lătărețe, însă furia sa renaște mereu sub călcâiele
acelor ghiringi ce intră în coliba ovală, se închină
cu supușenie în fața fiului lui Oniango, dar calcă
pe totem, își freacă încălțările peste ghearele
păsării ca și când ar înainta în câmpul lor de sorg
în anotimpul ploios, ca și când ar juca adhu la
nunta unui văr, iată cum aduc jigniri demonului
pajurii.
Diavolița cu părul de paie, ce păzește amuletele
din palatul zăpezilor, intră într-o seară în coliba
ovală, intră pe la asfințit și-și aruncă tanga albă ca
doliul în obrazul fiului lui Oniango și dansează în
jurul colibei parcă-n sunetele de neatiti și orutu
din Kendu Show, însă neatiti este nevăzut, iar fiul
lui Oniango nu-l vede nicăieri pe cântărețul de
orutu, nici pe pescarii cu plasele pline de bibani,
nici pe bătrânele vânzătoare de ugalii, diavolița
blondă dansează singură și se apropie, la fiecare
oval, tot mai mult de fiul lui Oniango, el stă în
picioare, Viteazul, în fața totemului, ea dansează
și se preschimbă în cobra mlaștinilor, însă trupul
îi rămâne alb ca bibanii din lac, ea se târăște către
Raoul Weiss
fiul lui Oniango, îndepărtează țesăturile de ghirin-
gi ce-i acoperă coapsele puternice și începe să
cânte ca-ntr-un asilii la mădularul lui, suflă și
pișcă din asilii, iar fiul lui Oniango geme precum
Mistrețul din păduri atins de săgeată, noaptea îi
împăienjenește lăuntrul pleoapelor, ea cântă la
asilii-ul lui, el geme, mai rămâne din Mistreț o
urmă lăptoasă pe trunchiul palmierilor, Mistrețul
pădurilor va fi mâncat, Poporul îndestulat,
diavolița cu părul de paie se culcă pe totem, iat-o
culcată între ghearele pajurii, iar mădularul
Viteazului, Sulița regală a lui Dimo, pătrunde în
diavoliță, ea se trage în țeapa Suliței fiului lui
Oniango, dansează străpunsă între ghearele
pajurii, se răsucește pe Totemul oval, iar părul ei
plăvan lovește fața păsării, lovește în dreapta,
lovește în stânga, iar sulița lui Dimo îi muncește
vintrele, sângele izbucnește în jurul suliței, sângele
izbucnește, ivește o baltă ce acoperă Pasărea, care
înconjură genunchii fiului lui Oniango, Viteazul
geme, Sulița lui Dimo trebuie să se rupă, poporul
se va ospăta din sângele Mistrețului, dar Pasărea!
Dar Pasărea!
Pedeapsa ocării aduse e aproape
De vedeți frânghia că se desfășoară, înseamnă că-s
mort
Pedeapsa ocării aduse e aproape
De peștele lokaka iese din pârâu ca să râdă,
înseamnă că-s mort
Pedeapsa ocării aduse e aproape
De vin maimuțele să strige pe acoperișul casei,
înseamnă că-s mort
Kolozsi Tibor	Fragment
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Wilhelm Georg Berger, un
compozitor european din
Transilvania
Paul Stegaru____________________________________
n 8 martie 2013 s-au împlinit 20 de ani de la
trecerea în neființă a prestigiosului
compozitor, muzicolog și dirijor Wilhelm
Georg Berger.
Wilhelm Georg Berger s-a născut, a copilărit
și s-a inițiat într-ale muzicii pe meleagurile
brașovene, la Rupea (Cohalm), o așezare umană
restrânsă, departe de centre culturale precum
Brașov, Sibiu, Sighișoara sau chiar Mediaș.
Datorită legăturilor comerciale cu Viena și
Budapesta (sec. XIX și XX), Rupea a favorizat
constituirea unor reuniuni vocale și instrumen-
tale asemănătoare cu cele din Europa, găzduind
unele turnee și recitaluri de muzică și teatru și
făcând posibilă, astfel, achiziționarea de instru-
mente muzicale etc. Aceste evenimente și iniția-
tive personale se regăsesc din sec. XIX în
colecțiile de documente și amintiri familiale
(scrisori, fotografii și note muzicale), punând
astfel în lumină astăzi trecutul muzical al unui
orășel (târg) care până în 1950 și chiar după era
legat de ținutul Târnava Mare.
După aceste informații documentare,
ajungem să ne reamintim de Georg Simonis
(1820-1905), pianist al porții otomane și apoi
profesor de muzică la Craiova din anul 1847,
dirijor și compozitor apreciat de Richard
Strauss, precum și descoperirea în 1951 a parti-
turii operei Mihai Eroul (1861) de luliu Sulzer
(Șt. Lakatoș și G. Merișescu, “O operă necunos-
cută: Mihai Eroul”, în Studii Muzicologice,
București, nr. 4, 1957, p. 330). în 1908, Repser
Wochenblat, ziarul local de limbă germană, sau
Gross-Koklerbote (1923-1940) din Sighișoara și
Repser Heimatdalk (1937-1940), consemnează
în paginile lor o parte din reușitele artistice
inițiate și conduse de Michael Zikeli, Johann
Kellner ș.a.
Membrii comunităților locale și din satele
învecinate frecventau evenimentele artistice,
concertele orchestrei semisimfonice, întâlnirile
cu fanfarele sașilor, precum și manifestări artis-
tice de muzică corală și de teatru. Vechile reuni-
uni ale comunității germane: Societatea de
Muzică "Liedertafel” și Reuniunea de Cântări
(1847), Fanfara (1871), Astra și STR (Societatea
pentru Fond de Teatru Român), au făcut posi-
bilă diversificarea manifestărilor închinate celor
două arte tradiționale: muzica și teatrul. în
1903, Societatea "Tinerimea Română” orga-
nizează o producție teatrală cu vodevilurile
Cinel Cinel și Harță Răzeșul de Vasile
Alecsandri. în Gazeta Transilvaniei din Brașov,
nr. 3, 1905, se consemna a treia adunare gene-
rală de organizare a "Despărțământului”
Cohalm-Rupea al Astrei, având loc un recital de
muzică și poezie, cu participarea Valeriei Pop și
a lui A. P. Bănuț - bursierul Societății pentru
Fond de Teatru Român, fiind prezenți la
Cohalm (Rupea) și Virgil Onițiu - președinte,
dr. losif Blaga - secretar și George Dima cu
Corul Bisericii Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului.
S-a cântat Sfânt e Domnul savaot și Cucule cu
pană sură de G. Dima; Trecu-i valea de lacob
Mureșianu și Nevasta care iubește de Gavril
Muzicescu.
Formațiile artistice din Rupea aveau în com-
ponența lor la un moment dat peste două sute
de membri, detașându-se cel puțin patru familii
de sași ce făceau muzică la un nivel înalt de
interpretare. După 1950, în aceste formații erau
instrumentiști de înaltă clasă, vârstnici dar și
tineri precum Wilhelm Georg Berger - violonist,
Walter Mederus - pianist și contrabasist, Paul
Schuller - compozitor, profesor și dirijor de fan-
fară ș.a. W. G. Berger era deasupra tuturor,
tânăr fiind, prin ce asimilase în domeniul
muzicii. împreună cu familiile Mederus,
Schuller și profesoarele de muzică Hedwiga și
Martha Kellner, a instruit muzical tineri instru-
mentiști ce puteau cânta în filarmonică.
Muzician de excepție, posesor al unei vaste cul-
turi, W. G. Berger s-a născut în 4 decembrie
1929; tatăl său era de profesie țesător în ate-
lierul său personal din Rupea, din strada
Republicii nr. 126. Cu studii de specialitate la
Conservatorul de Muzică din București, W. G.
Berger devine mai întâi violist în orchestra
Filarmonicii "George Enescu” (1948-1958), apoi
în cvartetul Uniunii Compozitorilor (1953-
1956), timp de 21 de ani fiind și secretar al
acesteia (V. Cosma, Enciclopedia Muzicii
Românești, vol. II, p. 28). A fost extrem de
înzestrat pentru a elabora opere muzicale com-
plexe, respectându-și cu strictețe programul per-
sonal de lucru. "Lui W. G. Berger i se
Kolozsi Tibor	Magul (detaliu)
Wilhelm Georg Berger
recunoaște astăzi vastitatea preocupărilor sale în
domeniile de compozitor și muzicolog. Dacă
avem în vedere - apreciază muzicologul Viorel
Cosma - numai cele 24 de simfonii, 21 de
cvartete de coarde și 16 volume de muzicologie
(însumând aproape 5000 de pagini tipărite),
putem contura imaginea unui creator de o rară
tenacitate, perseverență și forță de muncă, al
cărui aport la îmbogățirea patrimoniului națio-
nal se impune unei atente exegeze”
(Enciclopedia Muzicii Românești, vol. II, p. 27).
în 1960, W. Berger spunea că Uniunea
Compozitorilor a donat partituri atent alese, în
concordanță cu posibilitățile tehnico-interpreta-
tive ale formației de coarde din Rupea, cu piese
ca: Amurg de toamnă de Alfred Alessandrescu,
cvartete de Ion Dumitrescu, Zeno Vancea,
Tudor Ciortea, Alfred Mendelsohn și Theodor
Grigoriu, iar mai apoi, Octetul de George
Enescu (partitura și știme). Donația mai sus
amintită a avut menirea, prin intermediul
orchestrei de cameră din Rupea, să pătrundă pe
tărâmul muzicii românești contemporane.
în 1964, maestrului W. G. Berger i s-a acor-
dat Premiul "Prince Rainier 3 de Monaco” pen-
tru Sonata pentru vioară Solo, lucrare cu scri-
itură modernă, tipărită de Editura Muzicală din
București. Violonistul Georg Berger, tatăl com-
pozitorului, a dat viață spre ascultare lucrării
mai sus amintite, imprimată tipografic în 1965.
în prealabil, orchestra exersa cu piesele Mica
serenadă de Mozart, cu uverturi arhicunoscute
ca Liliacul și Voievodul Țiganilor de Johann
Strauss fiul, Dunărea albastră, Povestiri din
pădurea vieneză ș.a.
La Festivalul Internațional al Muzicii de
Cameră de la Brașov, Wilhelm Berger a fost
implicat ca participant activ de la prima ediție,
din 1970, prezent cu lucrări dar și ca dirijor în
programul concertelor camerale, oferind melo-
manilor de pe aceste meleaguri (Brașovul,
Predealul, Rupea, Bran, Prejmer), câteva parti-
turi ca cvartetul Epos, sonata pentru violoncel
și pian Metamorfoze I, Concertul pentru două
cvartete, Glosa în memoria lui Joseph
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
27
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Kolozsi Tibor
Gerstenengst (1920-1992), lieduri pentru
soprană și orgă pe versuri de Maria Șerg, pre-
cum și lucrări clasice de W. A. Mozart și Franz
Schubert.
Orchestra de cameră din Rupea a avut o
activitate prodigioasă de peste 50 de ani, în
bună parte datorită muzicianului W. G. Berger,
cunoscînd momente importante în interpretarea
unor lucrări accesibile membrilor formației, care
aveau 50-60 de ani de activitate (în 1957),
simțindu-se ca acasă atunci când interpretau
partituri semnate de Haendel, Haydn, W. A.
Mozart și Ludwig van Beethoven; alteori delec-
tau publicul cu valsuri și polci compuse de
Johann Strauss fiul sau potpuriuri de genul
Rapsodiei Române de Joseph Vomacsks de la
Oradea, Floarea României de I. Paschill etc.
în 1959, la 30 de ani, W. G. Berger a preluat
Orchestra de Cameră din Rupea, dând
numeroase concerte la Băile din Homorod.
Vara, mai ales în lunile iulie și august, își insta-
la masa de lucru pe Aleea cu brazi și vorbea
foarte adesea despre compozitori și creațiile lor,
despre cea mai reușită formație de interpretare
a muzicii de cameră din câte s-au cunoscut vre-
odata: cvartetul. Aici a început să compună
Sonata pentru Vioară Solo, precum și lucrarea
de muzicologie Moduri și proporții. Toate
aparițiile opusurilor lui Berger au surprins prin
măreția lor. Cronicile concertelor, studiul și
analiza partiturilor bergiene au fost consemnate
Anton Dumitriu -
Jurnal de idei (VI)
(Urmare din pagina 3)
țara pe care o stăpâneau părinții tăi și o vei
stăpâni”.
La citirea acestor rânduri o înfiorare te
cuprinde: este posibil ca toate acestea să fi fost
prevăzute și să se întîmple întocmai? Ce se
petrece peste capul nostru? Raționaliști ai secolu-
lui acestuia, în care virtuțile minții omenești au
întrecut orice închipuire, iată că ne trezim în fața
unui [vis] irațional care s-a petrecut în timpurile
noastre, fapte înregistrate de istorie și
incontestabile.
Aruncarea evreilor în diaspora este un fapt istoric
Legenda
în paginile ziarelor și revistelor de specialitate,
semnate de J. V. Pandelescu, Grigore
Constantinescu, Vasile Tomescu, Octavian Lazăr
Cosma și Valentina Sandu Dediu. Compozitorul
clujean acad. Cornel Țăranu a analizat de multe
ori lucrări simfonice ale lui W. G. Berger, de
câteva ori chiar în paginile revistei Tribuna.
Dacă în muzicologie nu apare spectaculos, în
schimb în compoziție Berger surprinde prin
monumentalitate, caracteristic lui, cucerind
auditoriul și chiar cititorii prin incursiunile sale
în teritoriile vaste ale diverselor epoci ale isto-
riei muzicii, fiind de o certă limpezime prin
stilul elegant de exprimare, direct și concis. în
creația lui, totul a fost meticulos gândit și ordo-
nat scris. în compoziție a pornit de la expe-
riența practică; nu întâmplător, primele sale
lucrări (1954-1960) au fost scrise în perimetrul
muzicii pentru vioară, violă și cvartet de
coarde. Compune prima simfonie, Lirica, apoi
cele șase cvartete de coarde. Cu lucrarea Dintre
sute de catarge evidențiază un temperament
prin excelență predispus meditației lirico-epice.
W. G. Berger a fost și rămâne un investigator
compozitor care a teoretizat lumea simfonismu-
lui universal; în ultima etapă (1975-1980) pre-
ocupările lui au fost către problemele de este-
tică și filozofie, de sintaxă sonoră și limbaj. A
scris pagini simfonice inspirate din Eminescu,
Goethe și Bach, cu sensuri patriotice și ideolo-
gice fundamentale, ca Armonia Păcii,
indiscutabil. Acest lucru s-a petrecut sub
împăratul Titus (pe la 70 e.n.). Iar întoarcerea
ovreilor adunați de la marginea cerului” este iar
un fapt indiscutabil. Sunt uluit.
Moise scrie cărțile lui, după datele furnizate de
erudiți, cam cu 1800 de ani î.e.n.. și istoria îl con-
firmă. Se întâmplă cu evreii exact cele prezise de
Moise: sunt împrăștiați și apoi după aproape
2000 de ani sunt întorși în vechea lor țară.
Trebuie să mărturisim că toate acestea întâmplări
nu pot fi explicate. S-ar putea spune totuși, că
evreii, prea credincioși și încrezători în scripturile
lor, s-ar lua după ele, și au alcătuit un stat Israel,
pentru că au trăit în superstiția și în nostalgia
acestui stat, inspirat de Moise, cu o nostalgie a
împlinirii unei promisiuni.
Dar, atunci nu mai putem explica faptul unic
Sarmisegetuza, poemul Horea, Simfonia
Solemnis, Simfonia nr. 15 - dedicate păcii -,
dar și volumele Dimensiuni modale, Estetica
sonatei. O preocupare permanentă a lui Berger
a fost interferența muzicologie-compoziție, iar
în ultimul deceniu al vieții sale a aderat la un
principiu unitar de gândire filozofică, exprimat
prin cuvânt și sunet.
Creațiile lui W. G. Berger sunt de un autentic
echilibru al marilor forme, sonata și simfonia,
mânuind cu iscusință limbajul muzical propriu,
ce se bazează pe Teoria Modurilor și
Coralurilor Integral Cromatice, asigurând un
accentuat modernism expresiv și idei noi; el nu
repetă tiparele de la o simfonie la alta, nici
măcar arhitectura, existând o fantezie creatoare
spectaculoasă în fiecare partitură, având de alt-
fel și subtitluri ca Lirica, Dramatica, Epica,
Solemna, Tragica, Armonia, Energia etc., înlă-
turând orice echivoc de înțelegere a ascultătoru-
lui.
După debutul la Brașov, ca dirijor, pe
maestrul W. G. Berger îl vom întâlni frecvent
în fruntea orchestrelor simfonice din Iași, Tg.
Mureș, Arad, Orchestra Radio București, la
Chișinău. Bagheta și dialogul cu instrumentiștii
acestor capele de prestigiu i-au adus mari
împliniri sufletești și profesionale, iar publicul
concertelor sale l-a ovaționat cu patos, ca pe
“un muzician complex, un riguros gânditor și
om de știință” (V. Cosma).
Compozitorul Adrian lorgulescu remarca, la
despărțirea de cel căruia i se spunea Willy (8
martie 1993): ”în pace, nesilnic, precum omul
adevărat ce și-a îndeplinit lumeasca-i menire,
Wilhelm Berger - cel care a durat pe acest
pământ catedrale de sunete întru lauda Celui
de Sus (și spre lumina și bucuria smerită a
semenilor - spun eu) - a pornit în împărăția
bunului Dumnezeu de acum în eternitate”.
Compozitorul Wilhelm Georg Berger rămâne
singular în creația modernă și contemporană
românească, inedit în muzicologie, ocupând un
loc aparte în simfonismul contemporan euro-
pean.
Brașov, 5 iulie 2013
în istorie, al îndeplinirii blestemului, al
împrăștierii evreilor peste toate neamurile. Nu
spun că acceptarea oricărei dominări,
Dumnezeului lui Israel, este ușoară pentru a tot
știutorul timpului nostru; dar nici eliminarea aces-
tei probleme, a acelor „împliniri” nu poate fi
ușoară pentru scrupulele unui adevărat om de
știință.
Credința că Dumnezeu - adică o forță din afară -
a determinat, ca pedeapsă, toate aceste eveni-
mente din istoria Israelului este foarte greu de
acceptat pentru mintea noastră, a celor de astăzi;
părerea că toate aceste preziceri s-au împlinit
printr-o simplă coincidență mi se pare
copilărească.
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
patrimoniu
Tocmeala zugravilor de la Gherla sau
Breasla pictorilor români
fondata în anul 1777
Marius Porumb
Pe valea Someșului Mic, într-o regiune cu o
străveche istorie românească, ce coboară până în
epoca primelor voievodate, se află orașul Gherla,
un remarcabil centru cultural-artistic în secolele XVIII
și XIX. în apropierea orașului se află Mănăstirea
Nicula, fondată în secolul al XVI-lea, devenită în
primele decenii ale secolului al XVIII-lea, împreună cu
satul cu același nume, cel mai important centru al
picturii pe sticlă din spațiul românesc. Regiunea este
cunoscută pentru activitatea artistică a unor pictori
români încă din secolul al XVII-lea.
La Gherla exista o puternică comunitate
românească ce la 1758 număra peste 500 de locuitori.
La începutul secolului al XVIII-lea la Gherla se așază
un grup numeros de armeni, construind un nou oraș
la sud de vechea așezare locuită de români, care se
afla în jurul cetății construite în secolul al XVI-lea.
Localitatea este amintită documentar prima oară în
secolul al XIII-lea cu numele de Gherla, toponim
conservat de-a lungul vremii numai de români. Noul
oraș construit de coloniștii armeni, de unde și
supranumele de Armenopolis, este un ansamblu urban
cu o valoraosă arhitectură barocă1. Rolul remarcabil
jucat de această localitate în istoria românilor
transilvăneni se datorează și faptului că începând cu
anul 1715, până în 1736, domeniul Gherlei a fost în
proprietatea episcopiei unite. Importanța localității
este subliniată și de existența în secolul XVIII a
sediului de protopopiat unit, în fruntea căruia se aflau
personalități de talia lui Gherontie Cotorea și Avram
Meheși. Tot atunci ființa la Gherla o școală
românească, un dascăl pe nume Condrea Simion fiind
menționat încă la 1737. Școala gherleană s-a organizat
pe principii moderne după 1786, când în fruntea
învățământului românesc din Transilvania este numit
Gheorghe Șincai „director al școalelor naționale”.
De o însemnătate cu totul aparte, în contextul
cultural românesc transilvan, este întemeierea la
Gherla în 1777, a primei asociații a pictorilor români,
breasla zugravilor, evenimentul demonstrând valoarea
potențialului artistic de aici și necesitatea desfășurării
activității într-un cadru organizat.
Documentul fundațional, datat în 16 noiembrie
1777 la Gherla, păstrat la Arhivele Naționale din Alba
Iulia, în Fondul Mitropoliei Blajului, a fost publicat
parțial de distinsa cercetătoare Ioana Cristache-Panait2,
iar ulterior a fost reeditat integral și corectat3.
Asociația pictorilor întemeiată la Gherla în 1777,
atestă faptul că la această dată gruparea forțelor
artistice era necesară, datorită numărului relativ mare
de pictori, „Tocmeala” menționând un număr de
unsprezece artiști asociați, din patru localități. Din
Ocna Dejului erau patru pictori și anume: Constantin
Gavenda, Gheorghiță Gavenda, Ion Tolmaz și Achim
Surlaș. Un număr egal provenea din Hășdate, sat din
vecinătatea orașului Gherla, cei patru fiind: Oana
Zugrăvița, Mihăilă Muntean, Petre Potcoavă și Urs
Zugravul. Todosia Zugravița și Irimie Murar erau din
satul Silivaș, iar Crăciun Zugravul era din Săplac (azi
Bunești). Am remarca faptul că toți membrii breslei
provin din mediul laic, fapt ce are o anume
semnificație pentru evoluția artei românești din
această regiune.
Activitatea artistică premergătoare momentului,
merită a fi menționată, cu atât mai mult cu cât ea nu
este deloc neglijabilă nici cantitativ și nici calitativ. în
ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, în apropierea
Gherlei își desfășura activitatea un talentat artist,
pictorul Luca din Iclod, autorul celebrei icoane de la
Nicula. în prima jumătate a secolului XVIII este
menționat ca locuitor al satului Hășdate pictorul
Vasile, care se pare că a fost inițiatorul centrului de
pictură de aici, în care la 1777 activau patru pictori.
Conscripția și urbariul din 1750 nota prezența la
Gherla a doi pictori, unul fiind Timotei Gavenda,
menționat de „Tocmeală” ca locuitor al orașului. în
această regiune, în care se află orașul Gherla, pe
parcursul secolului al XVIII-lea a existat o foarte
bogată activitate a unor pictori, care au impodobit cu
icoane sau pictură murală ctitoriile românești. Dintre
pictorii cunoscuți în această epocă îi amintim pe
Gavril Zugraf, Alexandru Pop din Ciceu Hășmaș, Ioan
Ștențel din Sânmărghita, Nechita Zugravul.
Concomitent, o remarcabilă dezvoltare cunoaște
centrul de pictură pe sticlă de la Nicula, care
împreună cu xilogravorii de la Hășdate erau într-o
permanentă legătură cu ambianța cultural artistică
gherleană.
Amploarea fenomenului artistic românesc de la
Gherla și din imprejurimi, cu rezonanțe ce depășesc
limitele unei simple mișcări locale, este desigur în
directă legătură cu importantul moment al fondării
breslei pictorilor la 1777, eveniment ce exprimă
tendința de emancipare și de afirmare a populației
românești din Transilvania epocii Supplex-ului.
Note:
1	Virgil Pop, Armenopolis, oraș baroc, Ed. Accent,
Cluj Napoca, 2002.
2	Ioana Cristache-Panait, O breaslă a xilografilor din
Transilvania, în Revista Muzeelor, IV, 1967, nr. 3,
p. 221-222.
3	Marius Porumb, Breasla pictorilor români fondată
la Gherla în anul 1777, în Acta Musei Napocensis, XXII-
XXIII, 1985-1986, p. 61-620; Idem Dicționar de pictură
veche românească din Transilvania, sec. XHI-XVUI, Ed.
Academiei Române, București, 1998; p. 143-144; Idem,
Un veac de pictură românească din Transilvania, Secolul
XVIII, București, 2003, p.79-83.
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
Black
Pantone 253 U
29
Black
Pantone 253 U
prin expoziții
Dulcele gust al picturii
Florin Colonas
Există în lume mai mulți fabricanți importanți
de ciocolată, care au investit bani în artă,
după care au făcut donații importante,
înființând muzee la îndemâna iubitorului de artă.
Acești mecena din industria glucidelor, care au
realizat profituri frumușele, nu s-au gândit doar la
a da de lucru papilelor noastre gustative, care la
rându-le, să transmită scoarței senzații de bine, ci
au căutat să îndulcească viața oamenilor și prin
dirijarea către cortex a unor stimuli vizuali, ceea
ce generează o senzație de confort spiritual.
Există exemple de asemenea oameni de afaceri,
care au pus la dispoziția publicului, colecțiile lor,
fie în spații clasice, fie în construcții
ultramoderne. Să încep cu Fundația Ludwig, care
are un elegant edificiu la Viena în cartierul
muzeelor, un altul la Koln, două alte muzee la
Aachen, dintre care unul de artă modernă, într-o
fostă hală de țesătorie mecanică, dar și la
Budapesta, Sankt-Petersburg, Havana și Beijing.
Apoi, chiar fondatorul celebrului muzeu londonez
Tate Galllery, ca și un alt negustor de trestie de
zahăr și fabricant de dulciuri, care are la
Sommerset House, o impresionantă colecție de
impresioniști, dar și de artă modernă, fabricantul
Courtaud. Mai există și germanul Wilhelm
Haack, care are un edificiu muzeal la
Ludwigshafen, în landul german Rhenania
Palatinat, și unde se află o puternică colecție de
constructiviști, dintre care mulți ruși.
Un alt caz este cel al muzeului Ritter, a cărui
locație se află într-o zonă pitorească, colinară,
într-o clădire proiectată de către arhitectul Max
Dudler, în pitoreasca localitate germană
Waldenbuch.
Aici se află complexul de fabricare a ciocolatei
și două clădiri moderne care găzduiesc muzeul de
artă Ritter și muzeul ciocolatei Ritter. Clădirea
muzeului de artă are o formă pătrată. Această
figură geometrică reprezentând simbolul
ciocolatei, evidențiată dintotdeauna prin
sortimentele, care indiferent de compoziția sau
culoarea ambalajului, sunt întotdeauna de formă
pătrată. Producția de ciocolată a început din anul
1920, sub această formă, și este distinctă pe piața
mondială, iar prin prestigiul ei a cucerit piețe de
pe toate meridianele. Având drept simbol
comercial pătratul, doamna Marli Hoppe-Ritter,
nepoata celor doi soți Ritter, care au început
afacerea și care nu cred că se gândeau, la
începuturile lor, să râmână pe piață cu un
asemenea succes, a ales în continuare pătratul
drept laitmotiv pentru importanta sa colecție de
pictură concretă. Muzeul are, astăzi, un fond de
circa 800 de lucrări, desene, picturi, obiecte,
instalații, pe simeze fiind, în continuu, rulate, alte
lucrari. Muzeul participă frecvent cu lucrări din
inventarul său și la expoziții privind arta secolului
al XX-lea, dovedind astfel că este o instituție
extrem de dinamică în același ritm cu producția
de ciocolată, a cărei prezență pe piața mondială
este la fel de vie. în expoziția prezentată în
sezonul estival 2013, se caută demonstrarea cu
ajutorul unor autori de prestigiu, a diferitelor
fațete pe care le-au îmbrăcat constructivismul și
arta concretă precum și rolul acestora în dinamica
artei vizuale începând din 1915 pană în zilele
noastre, concomitent cu fenomenul care a dus la
metamorfozarea formei și a structurii, într-o nouă
viziune plastică a obiectivității. Este un fenomen
apărut în cadrul școlilor sau a grupurilor care au
revoluționat arta modernă, cum ar fi Der Sturm,
De Stijl, Bauhaus care, au generat ceea ce, după
1930, s-a denumit artă concretă.
Din această artă, doamna Marli Hoppe-Ritter
a selecționat și a achiziționat o serie de lucrări,
care au ca și “componentă” artistică distinctivă
elementul geometric al pătratului. într-o rapidă
parcurgere cu privirea a simezelor, descoperim
lucrările binecunoscuților Theo Van Doesburg,
Kazimir Malevici, Karl Peter Ruhl sau ale lui
Vasili Dimitrievici Ermilov (1894-1968), Nicolai
Suetin (1897-1954), Vilmoș Huszar, sau a ununi
artist mai tânăr, Corrado Benomi (n. 1956), care
expune o pictură-obiect “Mormântul lui
Malevici”, un sarcofag deschis, pictat în albastru,
galben și alb, culorile steagului ucrainean,
Malevici fiind născut la Kiev. în interior este o
mică mașinuță-cisternă, cu rezervorul pictat în
aceleași culori. Pe peretele din spatele acestei
lucrări sunt trei fotografii-document din interiorul
cavoului unde este înmormântat artistul, într-un
sarcofag din piatră. Să continuăam periplul
generoaselor simeze cu Leo Breuer (1893-1975),
Andor Weininger (1899-1986), Max Burchartz
(1887-1961), Willi Baumeister (1899-1955), Walter
Dexel (1890-1973), Fortunato Depero (1898-1960),
Rudolf John (1896-1983), Herman Sohn (1895-
1971), Piero Dorazio (1927-2005), Henryk Berlewi
cu a sa “mecanofacture”, Lajos D'Ebmeth (1902-
1982), iluștri reprezentanți ai culturilor plastice
germane, ungare, italiene, ruse. Să încheiem
enumerarea cu alte câteva nume extrem de
cunoscute, care încadrează această prezentare de
circa 70 de lucrări: El Lissitzki, Erich Buchholz
(cu trei lucrări), Sonia Terk-Delaunay, Alexandra
Exter. Parterul edificiului găzduiește expoziții
personale. De data aceasta, expoziția lui Daniel
Buren, născut în 1938 la Boulogne-Billaucourt, în
zona pariziană, pasionat al artei “in situ”, care a
realizat și jocul de lumini pe acoperișul pasajului
înalt de circa zece metri, care separa cele două
clădiri, un veritabil mozaic caleidoscopic de linii
și culori, în care pătratul este, de asemenea,
elementul principal. Pasajul separă clădirea
elegantă care găzduiește muzeul de artă de o altă
clădire la fel de elegantă a muzeului ciocolatei și
a arborelui de cacao, a istoriei formei, ca și a
întregului flux tehnologic al fabricării ciocolatei în
cadrul fabricii Ritter, aflată, de altfel, în preajmă.
Bineînțeles, nu poate lipsi istoria familiei care a
inițiat această afacere, ca și traseul lungii călătorii
pornite de pe continentul african, a fructelor
arborelui de cacao, pe întinderea apelor, până în
momentul prelucrării și livrării produselor. La
parter, un shop în care se desfac cele mai fine
produse ale firmei, unele în exclusivitate, sub
aceeași deviză “pătrățos, practic și bun”.
Reproduc și două aforisme izvorâte din întâlnirea
celor care au savurat ciocolata. Spre exemplu,
celebrul dramaturg Carlo Goldoni, plin de
enuziasm, exclama: “Trăiască ciocolata și cel care
a inventat-o!”. Și pentru a fi totul limpede în
privința acestei surse de afacere, și totodată de
glucide, care este ciocolata, reproduc un proverb
spaniol: “Ideile trebuie să fie clare și ciocolata
groasă”. Ei da, asta zic și eu povață! ...
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
30
Black Pantone 253 U
Oana Ionel - Mașina de vise /
The Dreammachine
„Acum 3 ani mă aflam în Muzeul de
Artă din Grenoble. Căutam o lucrare care
să mă inspire în scrierea unui text, ce avea
ulterior să devină scenariul unui scurt film
experimental. Am avut o conexiune
puternică cu lucrarea lui Morris Louis
,,Omega 3”. Fantele de culoare ce se
deschideau în pânza respectivă m-au făcut
să mă opresc și să refac un traseu al
memoriei în care percepții vechi din
copilărie se amestecau cu amintiri ceva mai
noi. Traseul nu era unul succesiv. pe
masură ce am început să scriu textul,
fantele de culoare din pânza pe care o
priveam deveniseră un caleidoscop pulsatil
în care lumina și culoarea se contopeau.
Revedeam peisaje, reauzeam sunete,
refăceam experiențe vechi, totul într-un
cumul senzorial - perceptiv ce mă facea să
nu mai pot trasa o graniță clară între vis și
realitate. Scenariul a fost scris, iar prima
reconstruire a „Mașinii Viselor” s-a regăsit
pe acest traseu.
Inițial construită pentru a fi parte
integrantă dintr-un film care să refacă acel
set de experiențe în care realitatea și visarea
existau simultan, Mașina Viselor revine
acum ca un stimul ce-și propune să refacă
diverse trepte ale visării.”
Oana Ionel
iulie 2013
10 iulie - 3 august 2013, Spațiul de artă
contemporană Aiurart/ 10th of July - 3rd
of August, Aiurart Contemporary Art
Space.
Curatoare/Curator: Olivia Nițiș.
Vernisaj/ Opening: miercuri, 10 iulie, ora
19.00, @Aiurart (București, Lirei 21)/
Wednesday, 10th of July, at 19.00h,
@Aiurart (Bucharest, Lirei 21).
“Am avut o furtună transcendentală de
viziuni de culoare în autobuzul spre
Marsilia. Alergam printr-o lungă șosea de
copaci și mi-am închis ochii către soarele ce
apunea. Un val copleșitor de culori intens
aprinse mi-a explodat dincolo de pleoape:
un caleidoscop multidimensional învârtin-
du-se prin spațiu. Am fost sustras timpului.
Mă aflam într-o lume infinită. Viziunea s-a
oprit brusc odată ce am depășit copacii. A
fost o viziune? Ce mi s-a întâmplat?”
(Fragment din jurnalul lui Brion Gysin, 21
decembrie 1958).
Mașina de vise a fost descrisă ca primul
obiect de artă care trebuie văzut cu ochii
inchiși. Pulsațiile de lumină stimulează
nervul optic și alterează oscilațiile electrice
ale creierului. Sub influența cărții lui
William Grey Walter, The Living Brain,
împreună cu Ian Sommerville, Brion Gysin
a construit The Dreammachine în 1961, un
obiect cilindric cu fante a cărui viteză de
rotație permite luminii interioare să se
propage la o frecvență constantă între 8 și
13 pulsații pe secundă. Această frecvență
corespunde undelor alfa, oscilațiile electrice
ale creierului în timpul relaxării.
The Dreammachine este o instalație de
lumină, sunet și video, în care artista apro-
priază obiectul experimental din anii 1960
pentru a explora dimensiunile psihice și
teoretice ale privirii, de la conștientizarea
imaginii privite, ca realitate estetică, până la
internalizarea imaginii ca element pur senzi-
tiv. Oana Ionel reconstruiește și recontextu-
alizează un traseu senzorial care pune în
dificultate actul privirii aflat la granița din-
tre relaxare și disconfort hipnotic. Aspectul
aparent științific al poveștii din jurul
Mașinii de vise regresează către un science
fiction fixat pe experiența vizuală imateri-
ală, interioară, o trăire psihedelică lirico-
tehnologică specifică avangardei târzii. O
astfel de propunere într-o lume contempo-
rană în care adicția suportă un alt tip de
reprezentare are efectul unui obiect vintage.
Olivia Nițiș
curatoare
Oana Ionel este născută în 1984, trăiește
și lucrează în București. în prezent este
doctorandă în cadrul Universității de Arte
din București, unde a finalizat și masteratul
in 2012.
Atenție! Acest dispozitiv responsabil cu
producerea unor stimuli vizuali puternici
poate fi periculos pentru persoanele care
suferă de epilepsie fotosenzitivă.
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
31
Black Pantone 253 U
teatru
Teatru estival de Baia Mare
Claudiu Groza
Gabriela Del Pupo, Ionuț Mateescu, Andrei Dinu și
Liviu Topuzu, și am avut ocazia să văd două
reprezentații, de bună seamă diferite, pentru că, deși
au o structură pre-determinată, astfel de spectacole
se „reinveniează” de fiecare dată.
The Improvers Show
Teatrul Municipal din Baia Mare a încercat în
stagiunea 2012-2013 să-și reconfigureze
profilul artistic, întregind oferta de spectacole
de dramă și pentru copii cu producții de revistă,
care făceau pe vremuri faima națională a teatrului
maramureșean. O ilustrare a acestei tendințe a fost
și Festivalul Exceptio, dedicat teatrului de stradă,
studio și spații neconvenționale și derulat în primă
ediție între 25-28 iunie.
Din programul divers al evenimentului la care
am participat doar în ultimele două zile menționez
premierele locale cu Cei mari, cei mici de Ioan
Peter, în regia lui loan-Ardeal Ieremia - un spectacol
pe care probabil o să-l văd la toamnă - și Pasărea
măiastră, un omagiu adus Mariei Tănase, care
inaugurează ciclul „Nocturne” al secției de păpuși a
teatrului băimărean, ca și cele două montări de
commedia dellarte ale absolvenților Facultății de
Teatru și Televiziune din Cluj, jucate înaintea sosirii
mele la Baia Mare.
Mi s-a părut generoasă ideea de a invita la
„Exceptio” clasele de actorie ale Universității „Babeș-
Bolyai” și Universității de Artă Teatrală din Târgu
Mureș, atât pentru că spectacolele lor se pretau la
profilul festivalului, cât și ca o înlesnire a „ieșirii” la
rampă a a proaspeților actori.
De altfel, primul spectacol pe care l-am văzut a
fost chiar unul studențesc: Tom și Jerry, după Rick
Cleveland, în regia Nicoletei Dănilă (UAT Târgu
Mureș). în ciuda a ce spune titlul, nu avem de-a
face cu o piesă pentru copii, ci cu un text despre
niște... ucigași plătiți, înfățișați la „locul de muncă”,
în timp ce - cu un amestec de cruzime și parodie -
încearcă să îndeplinească un ordin de lichidare a
cuiva. Doar că Tom e cam plictisit de meseria lui și
s-ar retrage, în timp ce Jerry, care are încă naivități și
entuziasme de începător, face gafe din cele mai
tâmpe, „stârnit” și de Tony, victima care devine
adesea, în secvențele spectacolului, un soi de avocat
diabolic.
Cei trei actori - Mircea Gligor, Ștefan Mara și
Eugen Neag - au alternat energic și nuanțat totodată
ritmurile reprezentației, stăpânindu-și notabil
personajele și încărcându-le cu o gamă de date
personale care le dă consistență. Asta și datorită
regiei inspirate a Nicoletei Dănilă, care a introdus în
spectacolul altminteri condiționat de spațiul de joc -
un bar - elemente dinamice, amuzante, ca un
contrapunct la momentele dure. Un dialog potențat
de joaca pe telefonul mobil a eroilor, gagul în care
Jerry nu-și poate potrivi pe ochi ochelarii de
protecție folosiți când se tranșează „cadavrul”,
postura de „mort de profesie” a lui Tony etc., au
dat savoare reprezentației, printr-o excelentă
conlucrare a actorilor și regizoarei. Tom și Jerry a
avut un demaraj nițel lent la Baia Mare, dar s-a
rotunjit plăcut până la final, denotând o bună
lectură a piesei în plan regizoral, adaptată spațiului
și contextului de joc, ca și o disponibilitate specială
a actorilor pentru improvizație și interacțiune cu
semnalele spectatorilor.
Improvizația a stat și la baza unui proiect
realizat - în premieră la Baia Mare, din câte știu -
de actrița Mihaela Sîrbu, cu actori ai Teatrului
Municipal. The Improvers Show a fost jucat de
Cei mari, cei mici
Din cauze... meteorologice, prima reprezentație
a avut loc chiar pe scena teatrului, în timp ce a
doua, în ziua următoare, s-a desfășurat pe terasa
unde fusese programată. Ambele spectacole au scos
la iveală talentul improvizatoric al protagoniștilor,
care s-au descurcat excelent în ambele situații.
Provocarea a fost însă la adresa publicului, mai
inhibat în sala de spectacol și mult mai degajat, mai
dispus să intre în convenția de joc în spațiul neutru
al terasei, fapt ce a influențat și „scenariul”.
Spectacolele de improvizație se dezvoltă pe
sugestiile spectatorilor, care trebui să imagineze
locuri în care au loc secvențele, profesii pentru
„eroii” întâmplărilor, teme muzicale pe care să le
„performeze” actorii etc. Interacțiunea și
dinamismul comunicării sunt datele esențiale pentru
reușita unei astfel de reprezentații, împreună cu
acuitatea, concentrarea și mobilitatea celor ce joacă,
o echipă în care atenția e mereu trează.
Cei patru actori băimăreni au fost poznași,
inventivi, parodici, lehămetiți, gravi, romantici, după
cum le cereau rolurile. Ei au reușit să transmită
publicului o tensiune a așteptării care a ținut trează
atenția audienței, iar diversitatea secvențelor redate e
greu de rezumat. De la reproducerea primei întâlniri
a unui cuplu ales dintre spectatori la melodii în stil
heavy-metal sau romanțe, de la conversații în limbi
din cele mai exotice la replici neaoșe, de la situații
cu iz absurd la aluzii cu tentă politică ori socială,
The Improvers Show a fost un succes memorabil
al Festivalului „Exceptio”. Și, pentru că spectacolele
de improvizație sunt mereu „noi”, nu pot decât să
vă invit să le vedeți, jucate de Gabi Del Pupo,
Andrei Dinu, Ionuț Mateescu și Liviu Topuzu,
prefăcuți de Mihaela Sîrbu în vedete de tip
american.
Spectacolele de revistă nu mai sunt atât de
frecvente în teatrele românești, atât din cauza
costurilor, cât și datorită divertismentului televizual.
De aceea, am întâmpinat curios Iubirile de vis... a
vis, reprezentația de gen din Festivalul Exceptio.
Experiența n-a fost relevantă pentru a judeca dacă
revirimentul revistei la Baia Mare e de bun augur,
tot din cauza vremii capricios-ploioase, care a ținut
spectatorii cam departe de splendidul Teatru de
3
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Vară din Muzeul Satului unde a avut loc
spectacolul. Evaluând însă evoluția interpreților și
calitatea înscenării, aș spune că astfel de
reprezentații agreabile, de divertisment, sunt
potrivite de consumat, de ce nu?, în serile de vară,
în aer liber, împreună cu familia, ca o manieră
plăcută de loisir. Asta pentru că soliștii, balerinii și
orchestra Teatrului Municipal au reușit, în ciuda
vremii, să ofere un spectacol tonic, colorat,
profesionist, cu cover-uri de bună calitate, o
coregrafie adesea ludică și o derulare ingenioasă a
momentelor. Regizoarea Marcela Țimiraș a lucrat se
pare bine cu ampla echipă a teatrului, astfel că și pe
ploaie spectacolul mi s-a părut un produs potrivit
pentru comunitatea locală.
O împletire a coregrafiei cu parodia s-a produs și
în Planul C, un alt spectacol de la UAT Târgu
Mureș, realizat de lonuț Claudiu știan, care a jucat
alături de Ioana Cheregi, Linda Birtalan și Sergiu
Fîrte. Reprezentația, scurtă dar de virtuozitate, e un
fel de oglindă ce devoalează în cheie ludică
frământările unui tânăr creator, confruntat mereu -
în „aparteuri” video - cu „dublii” personalității
proprii, dar interacționând și cu alte personaje. Pe
lângă admirabila evoluție a dansatorilor, am
remarcat ingeniozitatea scenariului, care ține trează
atenția spectatorilor la un spectacol de mișcare
relativ abstract. Le doresc succes tinerilor absolvenți
de la Târgu Mureș.
Teatrul Masca din București a fost invitatul de
onoare al Festivalului „Exceptio”, prezentând la Baia
Mare trei spectacole, din seria producțiilor de
stradă, în genere, cu care s-a remarcat în ultimii ani,
sub magica baghetă regizorală a lui Mihai
Mălaimare.
Coșarii s-a jucat chiar în Piața Millenium din
centrul vechi al orașului, atrăgând atenția
localnicilor aflați în trecere sau pe la terasele
dimprejur, pe unde protagoniștii, cocoțați pe lungi
catalige, au trecut într-un tur parcă interminabil.
Povestea propriu-zisă a fost un soi de „băsmuleț”
mimat, în alb-negru și cu suport muzical, despre cei
care, se zice, dacă-ți ies în cale, vei avea noroc.
Un alt spectacol de aceeași factură, de statui
vivante de această dată, a fost Fuga de Bach, menit
și el să familiarizeze publicul cu performance-ul
teatral, în spațiile urbane în general „neutre”.
Actorii bucureșteni sunt deja profesioniști într-ale
spectacolelor de stradă, dar o altă dimensiune a
artei lor s-a văzut în Canarul albastru, un spectacol
din specia commediei dellarte, dar în rama unei
montări cu elemente de meta- și extra-text, de o
prospețime cuceritoare, cu răsturnări de situație
amuzante, clipe romantice, „păruieli” clovnești și
alte giumbușlucuri numai bune de produs râsul
spectatorilor.
Festivalul „Exceptio” a încheiat la Baia Mare,
dinamic și „văratec”, aș spune, o stagiune destul de
aglomerată prin premiere și festivaluri. Rămâne ca
de la toamnă să iau din nou, sistematic, pulsul noii
stagiuni, pentru a vedea ce se mai întâmplă în
Maramureș.
O monografie a teatrului băimărean
Teatrul Municipal Baia Mare - 60. O istorie povestită se intitulează monografia publicată recent sub
coordonarea criticului de teatru Oltița Cîntec, marcând aniversarea instituției de spectacol din Maramureș.
Primul spectacol al Teatrului de Stat din Baia Mare - cum se numea atunci - a avut loc în 30 decembrie 1952,
după cum scrie în studiul său Oltița Cîntec, rezumând în datele esențiale cei 60 de ani de existență ai teatrului
pe unde s-au perindat, printre alții, celebrii regizori Gyorgy Harag, Liviu Ciulei sau Alexandru Tocilescu,
scenografii Doina Levința și Dan Jitianu, actorii Coca Andronescu, ștefan Mihăilescu-Brăila și... Cătălina
Buzoianu - la începuturi, iar mai recent regizorii Victor Ioan Frunză și Radu Afrim, scenografii Adriana Grand
și Clara Labancz sau dramaturgul Radu Macrinici.
Nu sunt uitate din monografie nici alte portrete ale unor oameni de teatru care au marcat evoluția
teatrului băimărean, precum actorul Ion Săsăran, al cărui nume îl poartă azi trupa de dramă.
Volumul mai cuprinde interviuri cu membrii actuali ai echipei - director, actori, scenograf -, într-un puzzle
ce creează imaginea vie a teatrului băimărean astăzi, lista foștilor directori și a personalului actual, precum și
inventarul spectacolelor jucate în cele 60 de stagiuni.
Teatrul Municipal Baia Mare - 60. O istorie povestită e o monografie utilă nu doar istoricilor teatrului,
pentru care e un instrument de lucru, ci și publicului care vrea să-și rememoreze senzațiile trăite de-a lungul
timpului în sala de teatru.
Figură și chip.
Katamorfoze
(urmare din pagina 36)
Sculptorul practică o cunoaștere și se face
purtătorul unei asemenea „episteme artistice” care
acoperă, deopotrivă, poeticul, filosoficul,
artisticul, în punctul lor de întrepătrundere numit
PREZENȚĂ - indisociabil de muzica armoniilor
numinoase de revelația născută de sus, de
indicibil.
Portretele apar în sensul acestei PREZENȚE și
ne dezvăluie noblețea și limbajul înfățișării lor,
privirea pătrunzătoare și luminoasă îndreptată
spre un adînc interior uriaș, o gură expresivă care
vorbește puțin dar care spune cu atît mai mult, cu
frumusețea într-adevăr minunată a părului, cu
foșnirea lui muzicală și, acolo unde este cazul, cu
magia limbajului degetelor și mîinilor lor. Simți
peste tot plăcerea și bucuria artistului care
plăsmuiește o formă omenească și figurativă
făcînd ca lăuntrul omenesc să se oglindească în
expresia feței și a ochilor, în corp, în membre și
în poziția membrelor în veșminte, lăsînd expresia
sufletească să se reverse din „creștet pînă în
tălpi”.
Putem crede cu firească îndreptățire că Kolozsi
Tibor este un sculptor al numinosului și mai ales
al acelui element al numinosului care ar putea fi
numit „magicul subtil”. El se întrezărește în
fiecare lucrare deși pare a fi imperceptibil și
inexprimabil, dezvăluind o atît de puternică stare
magică. Fiecare portret are în ritmica sa magică
ceva de descîntec. Iar acest numinos ca putere
magică, acumulat prin concentrare și luînd forma
unei trăiri mistice superioare și „supra-realiste”
care le conferă puterea de a acționa sufletește
asupra lumii din afară. Există în sculptura lui
Kolozsi Tibor un principiu propriu al configurării
care își poartă în sine propria logică și se supune
unei narațiuni supra-frești care în simplitatea lor
îmbucurătoare sînt și ele învăluite de acel element
al numinosului magic subtil și căruia nu i se
poate sustrage nici un om care a trecut prin ele
vreodată cu sufletul deschis.
Sculptura lui Kolozsi Tibor ne dezvăluie forme
complexe, structuri și totodată dezordini, care sînt
elaborate printr-un joc de forțe opuse. Aceste
forme frapează prin exuberanță sau uneori prin
somptuoasă confuzie, printr-un tumult lipsit
aparent de măsură și care se supun unei ordini
secrete doar de artist știută. îmbinarea în același
corp a două date contrarii, repetarea unor detalii
în cît mai multe configurări, imaginea și
abstracția, nu se pot face fără ca una din date să
nu se supună celeilalte, o supunere care
regenerează. Imaginea nu este nimicită, ea este
creată din nou prin abstracție, într-un proces de
katamorfoză. Deformare și formare sînt acțiunile
sinonime ale genezei unei lumi noi în care
canonului organic, specific realității vii, i se
substituie figuri regulate create în absolut, în care
mijloacele de expresie puternice sînt descoperite
în insolitul lor și în care diferite mișcări sînt
declanșate de resorturi disimulate. Combinate
într-un ansamblu coerent, cele două părți
antinomice sînt unite într-un ansamblu
indisolubil. Procesul acesta evolutiv katamorfotic
conține un moment de sinteză ikonică în care
fiecare din elementele componente își recuperează
propria ei valoare, dînd posibilitatea geometriei de
a-și continua „speculațiile” lineare pe cont
propriu.
Luînd naștere în „labirinturi secrete ale
sufletului” umanitatea fantastică pe care ne-o
propune sculptorul continuă să viețuiască într-o
proaspătă libertate. întruchipările sculpturale se
reproduc și se repetă potrivit unui anume
automatism anamorfotico-katamorfotic care
conține în sine și un parfum dar și un sunet nou
și proaspăt. întreagă această expoziție nu face
altceva decît să confirme un gînd al lui E. M.
Cioran: „Creația a fost întîiul act de sabotaj.”
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opera
Verdi. Don Carlos
Imaginea artistică în opera
romantică verdiană
Alba Simina Stanciu
Partitură muzicală de mari dimensiuni, opera
Don Carlos de Giuseppe Verdi, cu un
aparat scenic impresionant, cor, procesiuni
și complicatul lanț de împletiri și suprapuneri
dramatice muzicale ale rolurilor principale
înseamnă o provocare pentru profesioniștii din
toate compartimentele artei spectacolului.
Fără îndoială, varianta montată recent pe
scena Operei Naționale Române din Cluj a
demonstrat o realizare muzicală, interpretativă și
regizorală de excepție, prin nume de vârf ca
David Crescenzi, Mihaela Bogdan, Sorin Lupu,
Carmen Gurban etc.
Regia spectacolului (Mihaela Bogdan)
echilibrează inventivitatea artistică pronunțat
personală cu necesara corectitudine pentru stil,
tradiție și flexibilitate dramatică a discursului
muzical. Lărgimile situaționale dar pline de
conținut muzical-dramatic sunt compensate de
densitatea cadrului, interpretarea artistului liric,
de expresie și gest. Staticismul situațional
specific verdian este susținut de textura
concentrată în date arhitectonice. Pe de altă
parte, monumentalismul sonor verdian este
tradus în imagini compatibile cu morfologia
spațială și compozițiile picturii renascentiste,
apelând ocazional la alura unora dintre
personajele nefirești ale lui El Greco sau la
imagini cvasi-iconografice. Regia mixează
maniera operei tradiționale cu reperele vizuale
stranii, vizibil inspirate din arta vizuală a Spaniei
Renașterii.
în orientarea scenică a personajelor, regi-
zoarea demonstrează o evidentă atenție de relie-
fare a interiorității caracterelor, intenție corelată
cu manevrele dramatice ale aparatului orchestral
și pulsul impus de dirijorul David Crescenzi.
Ansamblul este plin de strălucire, schițat ca
mediu gotic marmorean în blocuri uriașe de pia-
tră și dispuneri spațiale tratate ca expresii
vizuale statuare (de la cavoul regal din centrul
scenei până la “plantarea” personajului în plan).
Don Carlos este o turnură stilistică pentru
Mihaela Bogdan, un moment conformist și aris-
tocratic. Dacă în montările anterioare tânăra regi-
zoare este o maestră a scenelor de mase în
mișcare, concentrată pe detaliul histrionic al
jocului cu corpul și expresia, al dialogului de
situații, al inventivității fără limite de dinamism
scenic, în cazul operei Don Carlos aceasta adop-
tă o atitudine reținută, manevrează spațiul și
masa corală într-o manieră solemnă, redă
reținerea regală prin economie de mișcări.
Menține uneori figurile umane stilizate, mai
mult sugerate ca linii în spațiu decât ca plantare
scenică convențională. Compoziția este struc-
turată potrivit legilor spațiului pictural, pigmen-
tat cu distincția renascentistă spaniolă. Nu este
alterat aerul sinistru și amenințător inspirat de
acea perioadă, degajat în special de “verticali-
tatea” marelui inchizitor. Personajele sunt bine
trasate, “spiritele superioare” (Don Carlos, Posa,
Elisabeta) îndeplinesc admirabil condiția aris-
totelică a caracterului tragic monumental trans-
mis în opera romantică. Regia este un elogiu
adus muzicii căreia îi oferă prioritate. Nu inter-
vine agresiv pentru retextualizarea operei.
Interesantă este opțiunea pentru scena auto da
fe-ului. Regizorii ultimei decade sunt tentați să
intervină în modul cel mai excentric în acest
moment (Phillipp Himmelmann în 2004 la
Staatsoper Unter den Linden din Berlin sau
Marco Arturo Marelli în versiunea din 2011 de
la Deutsche Oper Berlin). Regizoarea Mihaela
Bogdan alege o formulă bazată pe sugestie, prim
planul este ocupat de procesiunea regală și con-
flictul central.
Scenografia, adaptată de Valentin Codoiu
după Cătălin Ionescu Arbore, demonstrează o
solidă cercetare în bibliografia arhitecturală și
plastică. Este conturată atmosfera solemnă, schil-
leriană, fără intervenții moderne în design.
întregul contur al spectacolului urmărește auten-
ticitatea cadrului, medievalul. Lumina scoate în
relief efectul glacial opac al substanței marmorei,
tehnica de bazorelief, iluzia de catedrală gotică și
spațiul solemn, operează prin fragmentări de
cadre, reflexii și umbre, “tușe” de lumină cu con-
secințe dramatice. Costumele subliniază lungimi-
le siluetelor, figura masculină ascetică în tonuri
de alb și negru. Imaginea complexă este un veri-
tabil dialog între jocurile cromatice ale luminii,
griul neutru al planului de fundal (sugestiile arhi-
tecturale) și costumele personajelor, oscilând
între atmosfera încărcată de anxietate și glam-
our, calitate vitală a spectacolului de operă.
Verdianul David Crescenzi “intervine” din
nou pe scena Operei Române cu măiestria de a
trata dramatic și a teatraliza registrele instrumen-
tale și timbrele, de a conduce dialectic antago-
nismul și concilierea, de a transforma frazele
muzicale în imagine artistică. Dirijorul italian
îmbogățește expresia și ideile dramatice, transfor-
mă discursul melodic în material spațial.
Etalează un stil unic, la granița între originalitate
și corectitudine, reținere și extravaganță și, mai
presus de toate, gândire dramatică a întregului
discurs sonor, de la manevrarea abilă a celor mai
subtile nuanțe și linii melodice până la “antago-
nismul dramatic” desfășurat între comparti-
mentele instrumentale ale orchestrei. La fel ca în
spectacolele anterioare (Traviata, Adriana
Lecouvreur etc.), el demonstrază un tempera-
ment vulcanic și eterna tentație de a “regiza”
textul muzical. Expresia muzicală și dramatică,
arcurile tensionale, suplețea modificărilor armon-
ice sau dinamice sunt o mărturie pentru o per-
sonalitate artistică complexă.
Vocea și tehnica soliștilor sunt un alt pilon al
valorii spectacolului de pe scena Operei Române.
Prestația de excepție a tenorului Sorin Lupu, pro-
funzimea cu care a gândit rolul, instinctul scenic
și înțelegerea muzicală până la cele mai meticu-
loase cerințe ale partiturii sunt calități ce aduc în
prim plan un Don Carlos exemplar, încărcat cu
o inepuizabilă tensiune febrilă și demonstrație
vocală. Solistul a concentrat întreaga expresivi-
tate și sensibilitate a eroului romantic schillerian,
eleganța, pathos-ul, sensibilitatea, eroismul și
masculinitatea.
în rolurile feminine, Carmen Gurban
(Elisabeta) creează un caracter complex, puternic
dar și vulnerabil, echilibrând candoarea cu imag-
inea personajului regal. Ca întotdeauna, este o
prezență scenică și vocală impecabilă, perfecțion-
istă muzical, tratând cu meticulozitate cele mai
dificile și provocatoare partituri (în special Verdi
și operele curentului verist). Remarcabil este per-
sonajul Eboli, interpretat expansiv și exemplar
tehnic de lulia Merca
Opera Don Carlos, în varianta de pe scena
operei clujene, explorează profunzimea dramei
lui Schiller și evident muzica lui Verdi. Este o
producție valoroasă atât ca interpretare muzicală
cât și ca prelucrare vizuală scenică.
34
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
MECEFF, festivalul celor mai
bune filme din Europa
Centrală (I)
Ioan-Pavel Azap
Trăim, de vreo 15 ani încoace, așa cum am
mai spus / scris și cu alte ocazii, un
fenomen paradoxal: pe măsură ce sălile de
cinema se împuținează într-un ritm susținut,
numărul festivalurilor de film din România crește
- nu chiar în același ritm cu dispariția
cinematografelor, dar vizibil - ajungând să avem
azi peste 30 de festivaluri de profil, ceea ce
înseamnă o medie de aproape trei festivaluri
lunar. De la festivaluri „tradiționale”, cu tematică
eterogenă și genuri amestecate, până la festivaluri
specializate pe un anumit gen sau tematică:
scurtmetraj, documentar, horror, politic, comedie,
experimental, film studențesc, film etnografic,
film pentru copii, film ecologic etc., etc. Departe
de a fi un moft sau un răsfăț, aceste festivaluri
au, pe termen lung, o importanță culturală și
socială majoră. Pe de o parte, pierderea
contactului cu sala de cinema, apariția unui
spectator „de tip nou”, care a văzut, probabil și
posibil, sute sau mii de filme pe computer ori la
televizor dar nu a intrat niciodată într-o sală de
cinema, poate transforma festivalurile într-o
atracție (și) pentru acest gen de consumator de
film. Pe de altă parte, există o categorie tot mai
restrânsă de specialiști în domeniu, în primul
rând critici de film și cineaști, dar și spectatori
calificați (în sensul în care melomanul este un
consumator de muzică specializat), care ajung să
se cunoască, să se aprecieze ori să se ignore
aproape exclusiv ei între ei, al căror demers
profesional nu mai are impact pentru publicul
larg, dar care simt nevoia să nu se manifeste chiar
în pustiu; pentru acest „segment de public”,
festivalurile sunt un fel de debușeu binevenit.
Dincolo de aceste speculații mai mult sau mai
puțin întemeiate, important pentru un festival
este să aibă un profil bine definit, o strategie pe
termen lung, să găsească acea nișă din nișa mai
largă a cinematografiei neocupată încă. Doar
astfel se poate impune și poate deveni un festival
cu noimă. într-un astfel de „tabel al lui
Mendeleev” cinematografic, Festivalul Filmului
Central European de la Mediaș 7+1 / Medias
Central European Film Festival 7+1 (MECEFF) a
găsit „căsuța” potrivită.
Ajuns anul acesta la cea de a treia ediție (24-
28 iunie 2013), MECEFF a confirmat premisele,
și-a demonstrat coerența și importanța. îi revine
lui Radu Gabrea, președintele MECEFF, meritul
de a fi inițiat și lansat acest festival. De ce 7+1?
Deoarece în secțiunea competitivă este inclus câte
un film din fiecare dintre cele șapte țări
circumscrise spațiului Europei Centrale (Austria,
Cehia, Polonia, Ungaria, România, Slovacia,
Slovenia), film considerat a fi cel mai bun al
anului precedent (în urma unui vot al criticilor
sau al unui premiu primit în țara respectivă). La
aceasta se adaugă încă o țară invitată în mod
special, prezentă cu o selecție de filme
reprezentative ale cinematografiei respective. La
prima ediție, în 2011, țara invitată a fost Israelul,
la ediția a doua, Statele Unite ale Americii (cu
accent pe românii impuși la Hollywood, de la
Jean Negulesco, Edward G. Robinson, Johnny
Weissmuller, până la Marcel Iureș sau Maia
Morgenstern), iar anul acesta țara invitată a fost
Germania. Alte secțiuni ale festivalului sunt:
selecția președintelui MECEFF, filme în afara
competiției, 7, filme în limba idiș. De asemenea,
în fiecare ediție au fost propuse publicului
portretele unor regizori sau scenariști importanți
(Jiri Menzel și Serghei Paradjanov, respectiv
Răsvan Popescu), precum și colocvii, conferințe,
dezbateri pe teme specific cinematografice
susținute de critici și istorici de film români și
străini.
Toate aceste secțiuni s-au regăsit și în ediția
din acest an a MECEFF, cu o mențiune specială
pentru Radu Gabrea, din filmografia căruia am
putut (re)vedea mare parte dintre filmele realizate
în Germania, țara de adopție a regizorului după
ce acesta a părăsit România în urma interzicerii,
în 1974, personal de către Nicolae Ceaușescu, a
celui de al doilea lungmetraj de ficțiune, Dincolo
de nisipuri, adaptare a romanului îngerul a strigat
de Fănuș Neagu.
Invitați speciali ai acestei celei de a treia ediții
au fost Regina Ziegler și Wolf Gremm. Având în
spate o activitate de peste patru decenii, Regina
Zigler este în prezent unul dintre cei mai
importanți producători de film europeni. Fondată
în 1973, în Berlin, Ziegler Film este una dintre
cele mai mari companii producătoare de film
independente având sedii în Berlin, Cologne,
Munchen și Baden-Baden. De la înființare, Ziegler
Film a produs peste 400 de filme, colaborări tv,
documentare și seriale de televiziune. Regizorul
german Wolf Gremm a debutat în 1973 cu
lungmetrajul artistic Credeam că sunt mort,
recompensat cu Premiul Federal pentru Film și
selecționat la Festivalul Internațional de Film de la
Karlovy Vary. De atunci a realizat zeci de filme
artistice, documentare, reportaje și filme de
televiziune.
De reținut și cele două simpozioane incluse în
programul festivalului: „Manifestul de la
Oberhausen și filmul german al anilor '70”,
susținut de Radu Gabrea, respectiv
„Cinematograful german și televiziunea publică”,
susținut de producătorii germani Regina Ziegler și
Wolfgang Hantke.
Asupra celor amintite mai sus vom reveni
detaliat în numărul următor al revistei noastre.
Premiile MECEFF 2013
Premiul pentru cea mai bună imagine: Jolanta
Dylewska, pentru imaginea filmului în beznă / W
ciemnosci (Polonia, 2011; r. Agnieszka Holland).
Motivația juriului: „Pentru modul în care controlează
jocul de umbre și de lumini, alternanța spațiilor
claustrofobe cu cele largi, a scenelor de sub pământ
cu cele de la suprafață, totul pentru a ne face pe noi,
spectatorii, să înțelegem mai bine, grație acelui
veritabil iad pe pământ, modul în care funcționează
natura umană sub asediu.”.
Premiul pentru cea mai bună interpretare: Dorel
Vișan, pentru rolul din filmul Despre oameni și melci
(România, 2012; r. Tudor Giurgiu). Motivația juriului:
„Pentru că reușește să confere umor și înțelegere celor
mai grotești elemente ale naturii umane și pentru
talentul de a contura un personaj care, cumva, pare
mai important și mai memorabil decât cerea, în
aparență, scenariul.”.
Premiul pentru cea mai bună regie: Agnieszka
Holland, pentru filmul în beznă / W ciemnosci
(Polonia, 2011). Motivația juriului: „Pentru modul
dramatic și expresiv în care-și dirijează actorii și filmul
în sine pentru a face lumină într-unul dintre cele mai
întunecate și mai dezbătute capitole din istoria
Europei și, de asemenea, pentru modul în care
conduce un excepțional grup de actori ale căror
interpretări sunt pe măsura curajului și convingerii
subiectului abordat.”.
Premiul pentru cel mai bun film: Țiganii din
Shanghai / Sanghaj (Slovenia, 2012; r. Marko
Nabersnik). Motivația juriului: „Pentru că e plin de
suflet și de imaginație și extrem de cinematografic,
pentru că nu se sfiește să abordeze o complicată
combinație de fabulă și politică, istorie și fantezie,
dragoste și corupție pentru a spune o poveste
nemuritoare despre speranță și ispășire ce are loc în
Europa contemporană.”.
Premiul publicului: Despre oameni și melci
(România, 2012; r. Tudor Giurgiu).
Trofeul de excelență: Regina Ziegler - Invitată
specială a MECEFF 2013, una dintre cele mai
importante producătoare de film și televiziune din
Europa, laureată în 2004 cu Premiul omagial
„Berlinale Camera”, acordat anual în cadrul
Festivalului Internațional de Film de la Berlin și, în
2012, cu prestigiosul „Prix Europa Lifetime
Achievement Award” pentru contribuția deosebită în
producția de televiziune, radio și online.
Juriul MECEFF 2013 a fost format din: James
Ulmer (redactor la „New York Times”, editor și
cronicar pentru revista online „Cinema Without
Borders” - Hollywood, realizator de filme
documentare; S.U.A.), Anca Mitran (directorul Arhivei
Naționale de Filme - Cinemateca Română; România),
Wolf Gremm (scenarist și regizor, lector invitat la
DFFB la Berlin și la Universitatea Columbia din New
York; Germania) Costel Safirman (critic și istoric de
film, realizator de filme documentare, director al
serviciilor de cercetare și documentare din cadrul
Centrului de Film din Ierusalim, membru în staff-ul
Festivalului Internațional de Film de la Ierusalim;
Israel) și Călin Stănculescu (jurnalist, critic de film,
traducător; România).
MECEFF - Mediaș Central European Film Festival
este organizat de Ecran Cinema Management,
Primaria Mediaș, Centrul Național al Cinematografiei,
Regiunea Târnavelor și Ministerul Culturii.
TRIBUNA • nr. 261 • 16-31 iulie 2013
35
Black
Pantone 253 U
35
Black
Pantone 253 U
sumar
din lirica universala
traduceri de Cristina Tătaru	2
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (VI)	3
cârti in actualitate
Ștefan Manasia Un poem epic, meditativ-senzorial 4
Cristian Hainic	Vlad Nap, un monograf trans-
disciplinar	4
Alexandru Petria O Lolită românească?	5
eseu
Vistian Goia	Spiritul polemic de altădată	5
comentarii
Ștefan Manasia Despre Octavian Soviany. Homo
(cvasi)apocalipticus (I)	7
scriitori afirmați dupa 1989
Alex. Ștefănescu Ion Ioanid și amintirile sale din
închisoare	8
poezia
Evelina Andreea Porumb	10
Alice Valeria Micu	11
Valeriu Marius Ciungan	11
eminescologie
Theodor Codreanu Un precursor al transmodernismu-
lui	12
proza
Nicolae Breban Jocul și fuga (III)	14
traduceri
Jean-Paul Michel	16
elitele cetății
Cristian Colceriu Profesor universitar doctor
Gheorghe Boboș	17
filosofie
lulia Costache Neo-primitivismul sau identitatea în
epoca internetului	21
showmustgoon
Oana Pughineanu Cu blândețe, în afara strategiilor
salvării	23
proza
Voichița Pălăcean-Vereș	Principiu	24
Raoul Weiss Trei zile după moartea lui Obanga
Fierarul	26
muzica
Paul Stegaru Wilhelm Georg Berger, un compozitor
european din Transilvania	27
patrimoniu
Marius Porumb Tocmeala zugravilor de la Gherla
sau Breasla pictorilor români fondată în anul 1777	29
prin expoziții
Florin Colonaș Dulcele gust al picturii	30
Oana Ionel - Mașina de vise / The Dreammachine 31
teatru
Claudiu Groza Teatru estival de Baia Mare	32
opera
Alba Simina Stanciu Verdi. Don Carlos. Imaginea artis-
tică în opera romantică verdiană	35
film
loan-Pavel Azap MECEFF, festivalul celor mai bune
filme din Europa Centrală (I)	35
plastica
Oliv Mircea	Figură și chip. Katamorfoze 36
plastica	
Figură si chip. Katamorfoze
Oliv Mircea
ealismul magic” al lui Kolozsi Tibor,
împreună cu poetica modernității eroice pe
care el le practică, reprezintă încercarea de
a depăși raționalismul fără a cădea în
iraționalism. Mitologia „ascunsă”, metafora
revelata și „durerea” ca semn distinct al epocii în
care trăim s-au născut din năzuința de a depăși
nihilismul artei acestor vremuri.
Personalitatea sa artistică se împlinește de
fiecare dată într-o sinteză, într-o armonie care
aduce aminte de ciocnirea contrariilor - trecutul și
viitorul, tradiția și progresul, intuiția și
inteligența, magia și realul - dînd sentimentul că
sculptorul întrupează aievea „anarhul” și
„monarhul” care sfidează prezentul și
profetizează în același timp. Pentru că intuiește
vectorii care cutreieră, subteran, epoca sa,
sculptura pe care o înfăptuiește autorul nostru are
Kolozsi Tibor
Trezirea
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru,
48 lei - SEMESTRU, 96 LEI - UN AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 33 LEI - TRIMESTRU,
66 LEI - SEMESTRU, 132 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
în ea ceva profetic, ca un fel de schiță a
viitorului, care conține în ea un mister insondabil
și încă nerevelat.
Felul în care tematizează eroicul îl face pe
Kolozsi Tibor să fie în același timp original și
inconfundabil, deși sculptorul se arată a fi
inspirat de dorința perpetuării unor forme
tradiționale ale clasicității sculpturii greco-romane
pe de o parte, dar mai ales, asiro-babiloniene și
egiptene, pe alta. „Personajele” pe care le
sculptează Kolozsi Tibor sînt plăsmuiri care ne
apar așa cum le-a reținut și plăsmuit în parte
amintirea istorică, în parte legenda și totodată așa
cum „apar” ele în urma diverselor „metamorfoze”
și „mutații”, a „anamorfozelor” și
„katamorfozelor” la care le supune capacitatea
imaginativă a sculptorului precum și tragismul
concepției sale personale. Ele, „Figurile”, sînt
înălțate cu vigoare în sfera miraculos-
supraumanului, devenind ființe pe jumătate
fantastice, deosebindu-se, chip de chip, dar avînd
în același timp particularități care le asigură genul
proxim pînă la o identitate simbolică dorită și
visată. Se poate distinge însă, clar și expresiv,
particularitatea spirituală și particularitatea
zestrei omenești a fiecărei „Figuri-Persona” fără a
se adînci în uniformitate, în pierderea în vis, în
aneantizarea caracterului și a personalității.
Dimpotrivă, sub aparența unei legături dintre cele
mai strînse între ele datorată proporțiilor
frumoase, acest șir de figuri și personaje sînt
străbătute de emoții și de „deplina trezire”
lăuntrică, iar în fața unora avem puternica
impresie că, în ciuda identității zestrei lăuntrice,
chipul o posedă în felul său. Ele - FIGURILE
CHIPURI - par niște reprezentanți dogmatici ai
unui panteon de o expresivitate uimitoare pentru
sensibilitatea noastră de astăzi.
(Continuare în pagina 31)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U