Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Director fondator: loan Slavici
Revista de cultură • serie noua • anul XII • 1-15 iulie 2013
260
a
Consiliul Județean Cluj
4 lei
traduceri
Christian
Bobin
scriitori afirmați după 1989
Annie Bentoiu
interviu
Doina Uricariu
Ilustrația numărului: Romeo Moldovan
-(j)- Black PANTONE
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
Petru Poantă
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
DTP: Virgil Mleșniță
Ovidiu Petca
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Anton Lazăr	Sculptorul Virgil Fulicea
(dintr-o eroare portretul de mai sus, de Anton Lazăr, a
apărut în numărul anterior cu titlul Autoportret.)
din lirica universala
Walt Whitman
Tăcut, răbdător, un păianjen
Tăcut, răbdător, un păianjen,
L-am zărit pe-o mică ieșitură, stând stingher,
L-am văzut cum, sprea-a explora marea, pustia
împrejurime,
Arunca înainte fir, fir, fir, din el însuși,
Tot desfășurându-l, neîncetat cheltuindu-l.
Și tu, o suflet al meu, acolo unde stai,
împrejmuit, desfăcându-te, în nemăsurate oceane
de spațiu,
Mereu chibzuind, îndrăznind, aruncând,
cercetând sferele spre-a le lega.
Până podul dorit va fi durat, până ancora ductilă
va ține,
Până ața de păianjen ce-o arunci se va agăța unde-
va, o suflet al meu.
A Noiseless Patient Spider
A noiseless patient spider,
I mark'd where on a little promontory it stood
isolated,
Mark'd how to explore the vacant vast surround-
ing,
It launch'd forth filament, filament, filament, out
of itself,
Ever unreeling them, ever tirelessly spending
them.
And you, O my soul, where you stand,
Surrounded detached in measureless oceans of
space,
Ceaselessly musing, venturing, throwing, seeking
the spheres to connect them.
Till the bridge you will need be form'd, till the
ductile anchor hold,
Till the gossamer thread you fling catch some-
where, O my soul.
Alfred, Lord Tennyson
Cu Moartea în război nu sunt
Cu Moartea în război nu sunt,
Că fața, trupul mi-a schimbat;
Nici viermi ce cresc din ea-n pământ
Credința nu mi-au zdruncinat.
Căci duhul se perindă-n veci,
Din stare-n stare, tot crescând;
Ce văd, sunt lujeri rupți și reci,
Ori sparta-i crisalidă sunt.
Și nici n-o-nvinuiesc că ia
Virtutea din țărâna ei;
Ce-i bun în om se va schimba
Din nou în flori, pe alt temei.
Un lucru doar nu i-am iertat,
O vrajbă-n inimă tot țin;
C-atât de mult ne-a-ndepărtat,
Că n-auzim când ne vorbim.
I Wage Nor Any Feud With Death
I wage not any feud with Death,
For changes wrought on form and face;
No lower life that earth's embrace
May breed with him can fright my faith.
Eternal process moving on,
From state to state the spirit walks;
And these are but the shattered stalks,
Or ruined chrysalis of one.
Nor blame I Death, because he bare
The use of virtue out of earth;
I know transplanted human worth
Will bloom to profit, otherwhere.
For this alone on Death I wreak
The wrath that garners in my heart;
He put our lives so far apart
We cannot hear each-other speak.
Orice ar fi, nu pizmuiesc
Orice ar fi, nu pizmuiesc
Mânia dreaptă, gol robit,
Ori cânepari ce-n cușcă cresc,
și codru-n vară n-au zărit:
Nici fiara ce într-una-și ia
Tributu-n timp, neostoit,
De simțul crimei ne-ngrădit,
Ori de vreo conștiință grea.
Nici ce-ar părea neprihănit,
O inimă ce nu s-a dat,
Ci-n bălării de lene-a stat;
Nic somn de pofte-nnămolit.
Dar, orice-ar fi, un gând de foc
Stă drept, când sunt mai necăjit;
Mai bine pierzi ce ai iubit,
Decât să nu iubești deloc.
I Envy Not In Any Moods
I envy not, in any moods
The captive void of noble rage,
The linnet born within the cage,
That never knew the summer woods.
I envy not the beast that takes
His license in the field of time,
Unfetter'd by the sense of crime,
To whom a conscience never wakes;
Nor, what may count itself as blest,
The heart that never plighted troth
But stagnates in the weeds of sloth,
Nor any want-begotten rest.
I hold it true, whate'er befall;
I feel it when I sorrow most;
'Tis better to have loved and lost
Than never to have loved at all.
traduceri de
Cristina Tătaru
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (V)
[...] - „visul unei umbre”
în „[Ode] Pythicale” (8,99), Pindar are această
expresie, care, dealtfel, revine sub o formă sau
alta, la mulți poeți ai antichității și chiar la unii
poeți moderni. Chiar Eminescu are o expresie
asemănătoare când spune: „Un vis al nostru etern
e viața lumii întregi”.
Ce vrea să spună această imagine? De la o
anumită distanță filosofică - vreau să spun, dacă
prețuim lumea sub specie aeternitatis -
minusculul balon de săpun care este omul și viața
lui apare ca un punct fără dimensiuni în
imensitatea nesfârșită a spațiului și timpului. O
umbră trecătoare, iar viața lui este doar un vis
pieritor.
Ce va rămâne din el, când tot ce există și tot
ce se întâmplă va fi într-o zi neant, așa cum ne
spune chiar viața, care prevede „o moarte
termică” a universului.
Un vis al unei umbre... .
Galaxia Gutemberg
în anii din urmă a făcut o oarecare vâlvă
cartea lui Marshall McLuhan, cu acest titlu.
Problema principală era deosebirea fundamentală
între cultura orală - auditoriu - și cultura scrisă -
vizuală. Această chestie fusese pusă sub formă de
legendă încă de Platon în dialogul Phaedros. Din
ce scria Platon, urma că încredințarea gândului
paginii scrise, este de fapt, omorârea lui, pieirea
lui, care încurajează revenirea amintirii dar nu
„memoria” propriu-zisă, care este o operație vie și
dinamică.
La aceasta voi adăuga unele observații, care,
după aceea, poate lămuri încă un aspect al
problemei.
învățătura sacră nu poate fi urmărită decât
într-un anumit tempo. De pildă, nu putem citi un
text decât cu o anumită viteză. După [cum] se
știe, pentru a fi percepută, o imagine trebuie să
rămână pe retină o zecime de secundă. Pentru a
citi cuvintele [concomitent] trebuie ca fiecare
literă să rămână pe retină acest interval de timp.
Presupunând în medie că fiecare cuvânt are patru
litere (făcând media cuvintelor lungi și scurte)
urmează că într-o secundă putem citi două
cuvinte și jumătate, iar într-un minut ajungem la
un maximum de 150 de cuvinte. Pericolul cel
mare în acest proces este că ritmul gândirii se
suprapune ritmului cetirii scrierii și forțat să-l
urmărească cu viteza aproximativă de 150 de
cuvinte pe minut. De aici urmează un
automatism, creat artificial, al gândului care nu
mai poate ieși din acest mod de a se desfășura
scandând, pentru a [opri] fiecare cuvânt separat în
procesul ei de desfășurare. Acest ritm devine un
model natural al gândirii, care se desfășoară cu
aceeași viteză, chiar când nu mai cetește.
Nici cuvântul vorbit și nici muzica nu au acest
ritm. în vorbire, stenografia parlamentară ne arată
că se poate ajunge până la un debit de
aproximativ 240+250 de cuvinte pe minut.
Pe de altă parte melodia se compune din note,
care numai uneori se aud separat, ele fuzionând,
în general între ele, pentru a realiza unitatea unei
melodii.
Să presupunem că ne trebuie, totuși, pentru
fiecare notă o durată de o zecime de secundă (așa
cum se știe) pentru a fi percepută distinct; vom
avea deci 10 note pe secundă, sau 600 note pe
minut, ceea ce face o veritabilă arie în intervalul
numai al uni minut. Gândul nostru înaripat de
cântec poate pătrunde în decursul uni minut într-
un univers sonor întreg, pe care scrisul nu are
posibilitatea - nefiind mișcare - nici să-l redea
calitativ și nici complet.
Această [cerință] în percepția intelectuală este
independentă de viteza la care i-o dăm prin
habitudinile noastre, și că în unele cazuri, cineva
poate depăși desfășurarea automată, devenită [...]
în timp, a procesului cognitiv, poate [...] să
mărească viteza de permutație a gândirii în
realitate și să ajungă în cazuri limită la o
cunoaștere instantanee.
Secolul al Vl-lea î.e.n, punctul de
cotitură al culturii universale
Ceea ce apare frapant în istoria culturii de pe
glob, este că ele se schimbă; [...], din culturi de
tip arhaic sau „tradiționalist”, în culturi care încep
să fie „raționaliste” în același moment: în secolul
al Vl-lea.
într-adevăr, cultura grecească consemnează pe
Thales, ca pe primul filosof, care trăiește la
sfârșitul secolului al VlI-lea și în secolul al Vl-lea
[î.e.n.]. Este primul după cum ne relatează
Herodot, care a „calculat” o eclipsă, înălțimea
marii piramide. De la Thales la era atomică este o
linie dreaptă: începutul este la primul Milesian, iar
sfârșitul este în anii noștri, când totul a devenit
calcul. Până la Thales, grecii nu au cunoscut decât
trei metode de expunere și de convingere: poiesis,
mitul și discursul explicativ. Cu Thales apare o
altă formă de convingere: rezultatul obținut prin
calcul. Evul mediu va da o importanță rezonabilă
calculului - deși nu i se micșorează importanța -
dar va acorda o importanță extraordinară logicii și
explicațiilor filosofice raționale, care sunt valabile
pe tot drumul până se ajunge la credință.
Leibniz va universaliza calculul; el visa la o
„caracteristică universală”, care ar fi fost un fel de
calcul logic capabil să rezolve orice problemă. și
când este îndoială într-o problemă, ce propune el?
„Calculemus!”, spune el.
Nu mai e nevoie să subliniem că astăzi idealul
acesta s-a împlinit: calculul guvernează lumea și
computerele sunt semnul concret al dominației
calculului.
Aceasta nu înseamnă că Thales nu cultiva încă
elemente ale lumii arhaice; dar cu el și de la el
începe epoca raționalistă occidentală de tip
calculativ, pe care oricum grecii nu au cunoscut-o.
Faptul are loc, sub aspecte și în împrejurări
diferite în India. Budha își face apariția la sfârșitul
secolului al VlI-lea și-și desfășoară activitatea mai
ales în secolul al Vl-lea î.e.n., deci în același timp
cu Thales din Milet. Critica brahmanismului și
democratizarea religiei indiene este de ordin logic.
De acum în budhism apar o serie de logicieni de
mâna întâia, ca Vasubandhu, Dignaga,
Dharmakirti etc.
Mai înainte de ei, și imediat după critica lui
Bhuda, brahmanii au simțit nevoia unei formulări
ne varietur a doctrinelor lor, și atunci apare unul
din cele șase Darshana (aspecte ale doctrinei, pe
care europenii le-au numit în mod eronat „sisteme
filosofice”), care este doctrina Nyaya - exprimată
în aforismele unui tratat cu același nume. Acest
tratat s-ar datora lui Gautama. Dar cercetările
moderne arată că Nyaya își are originea în
Gramatica lui Panini, care a trăit în secolul al IV-
Nostima
lea î.e.n. Naiyayika, adică logicieni din școala
Drahmaniei de logică au fost mulți și foarte
importanți: Vatsyayama, Uddyotakara, Vacaspati
Misra, Udayana etc.
Cu timpul logica devine o știință de mare
importanță formând ceea ce indienii au numit
„coloana vertebrală” a filosofiei.
Ca și în Grecia nu se poate vorbi de părăsirea
bruscă a concepției arhaice, ci dimpotrivă, de o
completare a ei prin teorii logice, și în general
raționaliste.
în șfârșit, ajungem în China, unde în același
timp cu fenomenele intelectuale petrecute în
culturile greacă și indiană, apar doctrine
conceptualizate, ba chiar și un „sistem” de logică.
într-adevăr, un gânditor care iese din făgașul
vechei modalități de gândire, este Lao-Tzu în
secolul al Vl-lea î.e.n. Aparțin lui Lao-Tzu și
modului nou de a concepe lumea, a condus la
proliferarea sistemelor de filozofie care devin atât
de numeroase în secolul al IlI-lea î.e.n., încât
această perioadă este numită „perioada celor o
sută de școli”.
Printre aceste „școli” (care nu sunt școli în
sensul european al cuvântului) se numără și
„școala” [lui Mo-Tze], fondată de Mo-Tze care a
trăit în secolul al V-lea î.e.n.. Aceasta era o „școală
de logică”, care a luat naștere mai ales din critica
vechilor tradiții. Retorica lui Mo-Tze s-a dezvoltat
într-o metodă dialectică care a devenit „logica”
chineză.
Iată dar faptul remarcabil și în aparență
inexplicabil: în trei culturi deosebite, și datorită
unor cauze cu totul deosebite, tradițiile vechi, fără
a fi complet abandonate, sunt criticate, sunt
completate, și astfel ia naștere un „raționalism”
incipient, cu caracteristici specifice, grecești,
indiene sau chineze.
Care poate fi cauza determinantă a acestei
schimbări simultane a gândirii în trei culturi
autonome?
Iată o problemă pe care, sunt sigur,
raționalismul epocii noastre nu va fi capabil să o
rezolve.
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opinii
Pro sau contra nobelizării lui
Mircea Cărtărescu?
Virgil Diaconu
Nu cred că trebuie să-l plângem foarte tare pe
Mircea Cărtărescu, pentru că, oricum, el
este cel mai răsfățat scriitor la ora aceasta.
Lui Mircea Cărtărescu i s-au acordat de-a lungul
timpului zeci de premii naționale, zeci de burse și
excursii de „documentare literară” în „putredul”
capitalism, săptămâni, luni sau ani întregi, distincții
în bani, lunare, pe toată viața. El a beneficiat de
zeci de traduceri ale „operei”, de zeci de prezentări
dincolo, cu toate drumurile și cazările achitate de
Guvernul Literar Postmodern și ICR.
Mircea Cărtărescu este singurul poet care a fost
premiat pentru plagiat: cartea Faruri, vitrine,
fotografii a primit premiul pentru debut al USR,
deși unul dintre poemele sale - Căderea - era
plagiat în parte după Laurence Sterne (volumul
Viața și opiniile lui Tristram Shandy gentleman,
ELU, 1969, p. 194). însă acest lung și stufos poem
îi este dedicat criticului Nicolae Manolescu, așa că
totul este trecut cu vederea și grabnic uitat...
# Mircea Cărtărescu reprezintă într-adevăr un
caz în literatura română contemporană. Dar
nicidecum cazul celui jumulit de lauri, batjocorit
sau umilit, ci cazul poetului căruia i se fabrică lauri,
care primește premii mari pentru cărți de poezie
mici. El este cazul poetului supraevaluat și al
scriitorului favorizat în mai multe chipuri, de la
debut, din vremurile roșii, și până astăzi, în
democratură.
Mircea Cărtărescu, prozator, poet și publicist
român, a fost propus mai an pentru înalta distincție
a Premiului Nobel. Acest fapt și, mai ales, reacția
vehementă a unui post de televiziune român
constituie subiectul articolului „«Cazul» Mircea
Cărtărescu”, semnat de scriitorul Adrian Alui
Gheorghe în paginile României literare nr. 3/18
ianuarie 2013. Un articol prin care Alui Gheorghe
își exprimă solidaritatea cu Mircea Cărtărescu,
prozatorul certat, beștelit, ironizat de televiziunea
în cauză, nenumită totuși de semnatarul articolului.
Supărarea poetului Alui Gheorghe constă în
faptul că tocmai în zilele în care s-ar fi aflat/ dedus
că scriitorul Mircea Cărtărescu figurează în
onorabila „listă Nobel”, din care urma să fie ales
premiantul, tocmai atunci un post de televiziune
român și-a găsit să își pună întrebări cu privire la
cheltuirea banilor alocați de ICR pentru traducerea
în 15 ediții a prozei lui Cărtărescu și pentru
lansarea în străinătate a cărților semnate de
prozator.
Voi prezenta și discuta mai jos modul -
întemeiat sau nu - în care prozatorul este apărat de
semnatarul articolului menționat, dincolo de
propriile aprecieri asupra operei lui M.C.
„Argumentele” apărării lui Mircea Cărtărescu
„Cât de jos poate să decadă o nație, un individ,
ca să judece murdar un artist chiar în momentul în
care acesta îl reprezintă la nivel planetar?”, se
întreabă, indignat, Adrian Alui Gheorghe.
Dar înfierarea de către Alui Gheorghe a națiunii
decăzute, care „judecă murdar un artist”, nu are
sens decât atunci când cel hulit de către națiunea
decăzută chiar este un artist, atunci când el este cu
adevărat o valoare, atât pentru națiune, cât și
pentru Alui Gheorghe, cel care acuză națiunea
tocmai în numele presupusei valori a
artistului/prozatorului.
înțelegem că pentru națiune, mai bine spus
pentru televiziunea în cauză, M.C. nu are nicio
valoare. Dar pentru Alui Gheorghe ce valoare are
M.C.? Este prozatorul Mircea Cărtărescu, pentru
poetul Adrian Alui Gheorghe o valoare, așa încât
apărarea lui să aibă sens și temei?
în articolul său, Alui Gheorghe emite o serie de
judecăți asupra valorii nobelizabilului. Iată ce crede,
negru pe alb, Alui Gheorghe:
„Nu contează cât de mare e Mircea Cărtărescu,
cât e de citibil, cât e de «nemuritor». Va da seama,
peste o vreme, opera lui. Eu, personal, îl prefer pe
poetul Mircea Cărtărescu, în detrimentul
prozatorului. Poate că e genial în ambele genuri,
poate că nu e în niciunul. Dar cine decide acest
lucru? Timpul, piața de carte, critica literară, istoria
literară? Deocamdată e validat de cititori din
douăzeci de țări, acolo unde i s-au tradus cărțile.”
Acestea sunt „argumentele” apărării prozatorului
M.C. de către Adrian Alui Gheorghe și tocmai pe
ele le vom discuta mai jos pentru a vedea cât de
solide sunt și dacă pe ele se poate întemeia înalta
poziție nobel-istă în care prozatorul a fost pus. Cu
ce argumente îl apără, așadar, Alui Gheorghe pe
ales? Să le luăm pe rând.
„Nu contează cât de mare e Mircea Cărtărescu”
sau
Despre o apărare fără argumente
1.	„Nu contează cât de mare e Mircea
Cărtărescu.”
Ba tocmai asta contează, pentru că nu propui
pe oricine la marele Premiu Nobel, ci propui un
scriitor pe care îl consideri de valoare, de mare
valoare! Altfel va trebui să admitem că Nobelul se
acordă scriitorilor mediocri.
2.	„Nu contează cât (...) e de citibil.”
Ba contează, pentru că pornind de la
„citibilitatea”, așadar de la coerența (inteligibilitatea)
textului pe care alesul îl semnează, putem spune
dacă acesta are sau nu valoare. Firește, nu cred că
inteligibilitatea sau coerența unui roman se
confundă cu valoarea, pentru că sunt atâtea romane
inteligibile, dar fără valoare. Dar un roman valoros
este, totuși, un roman coerent, inteligibil. Iată de ce
afirmația „Nu contează cât (...) e de citibil”, așadar
cât de coerent este M.C. în proza pe care o scrie,
este o afirmație hazardată.
Dar Adrian Alui Gheorghe pomenește de
„citibilitate” tocmai pentru că știe că proza lui M.C.
nu prea este citibilă! Chiar Mircea Cărtărescu
recunoaște în emisiunea Conversații esențiale (TV
DIGI 24, februarie 2013) că până și prietenii lui
(optzeciști-postmoderni) abia dacă reușesc să
citească 30-50 de pagini, din cele aproximativ 1.000
ale faimoasei trilogii Orbitor.
„ Orbitor este o carte pentru foarte puțini
oameni, pentru că ea își lasă cititorii pe parcurs.
Foarte mulți, chiar și unii prieteni ai mei, mi-au
spus: N-am putut să trec de 30 de pagini; sau de 50
de pagini. Singurul care poate să treacă prin toate
paginile, spun asta ironic, sunt eu însumi.”
3.	„Va da seama, peste o vreme, opera lui” „cât
de mare e Mircea Cărtărescu, cât e de citibil, cât e
de «nemuritor»”.
Nu viitorul dă seama pentru propunerea unui
autor la Premiul Nobel, ci prezentul! Tocmai
prezentul, adică cei care, acum, l-au propus pe
Cărtărescu la marele premiu. Nobelul se acordă, ca
orice alt premiu, de altfel, pentru valoarea pe care o
demonstrezi în pre-clipa acordării premiului, iar nu
pentru valoarea pe care opera ta s-ar putea să o
aibă la „sfârșitul veacurilor”.
4.	„Eu, personal, îl prefer pe poetul Mircea
Cărtărescu, în detrimentul prozatorului”.
Dacă îl preferi pe poetul Cărtărescu, în
detrimentul prozatorului Cărtărescu propus la
Nobel, atunci înseamnă că, de fapt, te îndoiești de
valoarea prozatorului. Și, de vreme ce te îndoiești
de valoarea lui, cu ce argument îi mai aperi poziția
nobel-isimă în care a fost pus și faptul că, tocmai
pentru câștigarea acestei poziții, nu opera poetică,
ci proza este aceea care i-a fost tradusă în 15 ediții?
5.	„Poate că e genial în ambele genuri, poate că
nu e în niciunul.”
Abia ce ai spus că nu crezi în proza lui, că te-ai
și răzgândit, anunțându-ne că „Poate că e genial în
ambele genuri”. și după ce te-ai răzgândit astfel, te
răzgândești iarăși, spunându-ne că nu e genial în
niciun gen literar.
Dar cu „poate că e genial în ambele genuri” și
cu „poate că nu e genial în niciunul”, Adrian Alui
Gheorghe ne arată că este de-a dreptul debusolat și
nehotărât în evaluările sale. Oare elita națională
care l-a propus pe M.C. la Premiul Nobel a gândit
tot așa, adică „poate că e genial în ambele genuri,
poate că nu e în niciunul”? Oare a fost și ea la fel
de debusolată în aprecierea valorii lui M.C.?
6.	„Dar cine decide acest lucru (genialitatea,
valoarea celui propus la premiu - p.m.)? Timpul,
piața de carte, critica literară, istoria literară?”
Asupra valorii alesului pentru Nobel se
pronunță mai întâi elita națională, pentru că ea este
aceea care face propunerile pentru Premiul Nobel și
pentru traducerea și desfacerea/promovarea operei
celui ales în străinătate. Cine anume este această
elită? Elita care reprezintă Guvernul Literar
Postmodern condus autoritar de Nicolae Manolescu
și ICR dirijat de Patapievici, ultimul dintre ei
finanțând cu o grămadă de bani traducerea în 15
ediții a operei prozatorului M.C.! Să cred că Adrian
Alui Gheorghe nu cunoaște aceste lucruri?
Această elită nu e cuprinsă de îndoieli asupra
valorii prozatorului Mircea Cărtărescu, așa cum este
Adrian Alui Gheorghe. Ea este sigură că Mircea
Cărtărescu este o valoare și că el merită chiar
Premiul Nobel. în Istoria critică a literaturii române,
Nicolae Manolescu, criticul care l-a cărat în spate pe
M.C. de la debut până în anticamera Nobelului,
spune, de pildă, că M.C. este un mare prozator.
7	„Deocamdată e validat de cititorii din vreo
douăzeci de țări, acolo unde i s-au tradus cărțile”.
Dacă ICR va fi cheltuit sute de mii de euro,
poate și mai mult, pentru promovarea literaturii lui
M.C. dincolo, atunci s-ar putea ca el să fi fost într-
adevăr vândut dincolo, însă faptul că proza acestui
4
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
4
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
autor a fost sau nu validată de acei cititori cine ni
l-ar putea garanta? Atâta vreme cât prietenii de
acasă, colegi de generație cu „levantinul”, nu prea
trec de 30-50 de pagini din Orbitor, e greu să ne
închipuim că au fost mai norocoși cititorii străini...
Adică mai deștepți. „ Orbitor este o carte pentru
foarte puțini oameni” - spune mai sus Cărtărescu.
Deci Orbitor-ul nu poate fi confirmat valoric,
validat la nivelul masei receptoare din cele douăzeci
de țări, așa cum crede Alui Gheorgehe.
Cine te-ar crede că, pledând pentru frumusețe,
ai tot dreptul să declari miss o babă?
Cele șapte argumente aruncate de Adrian Alui
Gheorghe întru apărarea valorii prozatorului M.C.
nu se constituie totuși ca argumente... Ba unele
dintre ele contestă de-a dreptul valoarea
prozatorului.
Dacă „Nu contează cât de mare e Mircea
Cărtărescu, cât e de citibil”, dacă tu te îndoiești de
valoarea lui ca prozator și preferi mai degrabă
poezia acestuia, atunci între principiul corect în care
crezi - apărarea unei valori - și ilustrarea acestui
principiu cu un personaj fără valoare se cască o
prăpastie, iar tu nu poți convinge pe nimeni că
prozatorul Cărtărescu își merită locul în lista
Nobel. Cine te-ar crede că, pledând pentru
frumusețe, ai tot dreptul să declari miss o babă?
întrebarea și totodată aprecierea „Cât de jos
poate să decadă o nație, un individ, ca să judece
murdar un artist chiar în momentul în care acesta îl
reprezintă la nivel planetar?” este o capcană, un
sofism, pentru că nu poți să acuzi națiunea care
judecă murdar un artist, atâta vreme cât tu însuți
nu crezi că este vorba de un artist!
Valorile de pe soclu
Spaima poetului Adrian Alui Gheorghe este
aceea că unii vor să „coboare de pe soclu valorile”.
Și pe mine mă neliniștește o asemenea tendință,
atunci când este vorba de valori.
Dar tot atât de mult mă neliniștește și
atitudinea contrară, prin care cineva - o persoană,
un grup de critici/ scriitori sau o instituție de cultură
- urcă pe soclu false valori. și nu mă refer aici la
prozatorul Mircea Cărtărescu, ci la situația generală
în care se află acum literatura română, al cărei
Guvern Literar Postmodern urcă pe soclu valori
îndoielnice, mai bine spus fideli și slujitori
guvernamentali. Care sunt „de valoare” tocmai
pentru că slujesc Guvernul Literar Postmodern.
O întrebare stăruie totuși: de vreme ce Adrian
Alui Gheorghe însuși se îndoiește de valoarea lui
M.C., de vreme ce „Nu contează cât de mare e
Mircea Cărtărescu”, atunci cum poate el să își facă
probleme că cineva îl coboară de pe soclu pe M.C.?
Dacă Adrian Alui Gheorghe se îndoiește de
valoarea ca prozator a lui Mircea Cărtărescu,
înseamnă că pe soclu nici nu se află un prozator de
valoare, iar Alui Gheorghe nu are niciun temei să
pună problema că cineva ar putea să „coboare de
pe soclu valorile”. Adrian Alui Gheorghe ne livrează
și de data aceasta un sofism.
Niciun scriitor nu a luat atitudine
„împotriva canibalismului cultural”
Mâhnirea poetului și publicistului Adrian Alui
Gheorghe este aceea că niciun scriitor nu a luat
atitudine „împotriva canibalismului cultural
exercitat pe mass-media românească în momentul
în care numele acestuia (al lui Mircea Cărtărescu,
p. m.) era pe o onorantă «listă Nobel»”. Nici cel
puțin scriitorii din generația lui, mai ales prietenii
din Cenaclul de luni cu care a împărțit cei mai
frumoși ani, visuri, cărți, idei, sincronizarea cu
poezia postmodernă a turnurilor gemene
americane, pâinea și vinul singurătății, nu s-au făcut
auziți în această problemă, poate traumă a
colegului, a prietenului lor!
Dar nu se întreabă Adrian Alui Gheorghe de ce
oare niciun scriitor nu a luat atitudine? Cei care
cred în proza lui Mircea Cărtărescu nu au luat
atitudine pentru că pur și simplu nu îi interesează
nedreptatea ce i se face prietenului lor (căci poate fi
o nedreptate!), iar cei care nu cred în valoarea
„liderului” postmodernist-optzecist nu au, firește,
niciun temei să îl apere.
între aceste două posibilități, Adrian Alui
Gheorghe face vizibilă o a treia posibilitate, aceea
pe care o practică el însuși: apărarea „marelui
prozator” în fața canibalilor culturali fără a crede in
marele prozator! Iată o situație cu totul stranie, care
va dezvolta în curând în logică o nouă ramură a
argumentației, dacă nu cumva absurdul și-a făcut
deja treaba în această privință.
în țara cu un singur scriitor sau
Mircea Cărtărescu, un scriitor favorizat
Din punctul meu de vedere, pe care mi-l permit
abia acum, la final, nu cred că trebuie să-l plângem
foarte tare pe Mircea Cărtărescu, pentru că oricum
el este cel mai răsfățat scriitor la ora aceasta.
în ce constă „răsfățul” cu pricina? Lui Mircea
Cărtărescu i s-au acordat de-a lungul timpului zeci
de premii naționale, zeci de burse și excursii de
„documentare literară” în „putredul” capitalism,
săptămâni, luni sau ani întregi, distincții în bani,
lunare, pe toată viața. El a beneficiat de zeci de
traduceri ale „operei”, de zeci de prezentări dincolo,
cu toate drumurile și cazările achitate de Guvernul
Literar Postmodern și ICR.
El este, așa cum arătam și mai sus, singurul
poet care a fost premiat pentru plagiat, cartea
Faruri, vitrine, fotografii a primit premiul pentru
debut al USR, deși unul dintre poemele sale -
Căderea - era plagiat în parte după Laurence Sterne
(volumul Viața și opiniile lui Tristram Shandy
gentleman, ELU, 1969, p. 194). Iată unul dintre
motivele pentru care poetul plagiator este atât de
apreciat de către Nicolae Manolescu: „De la tânărul
Nichita Stănescu nici un poet nu a mai dat o
impresie la fel de amețitoare că reconstruiește prin
cuvintele sale lumea.” Parte din aceste cuvinte sunt,
firește, plagiate.
Adrian Alui Gheorghe își denumește articolul pe
care îl comentăm „«Cazul» Mircea Cărtărescu”.
Mircea Cărtărescu reprezintă într-adevăr un caz în
literatura română contemporană. Dar nicidecum
cazul celui jumulit de lauri, batjocorit sau umilit, ci
cazul poetului căruia i se fabrică lauri, care primește
premii mari pentru cărți de poezie mici. El este
cazul poetului supraevaluat și al scriitorului
favorizat în mai multe chipuri. în emisiunea
Conversații esențiale de la TV DIGI 24, despre care
am vorbit ceva mai înainte, Mircea Cărtărescu
recunoaște că a beneficiat de un program
extraordinar de promovare:
„Foarte important pentru mine în ultimii ani a
fost că a existat o platformă profesională, bine
finanțată, bine gândită și bine condusă mai ales,
care, pentru prima dată în istoria culturii românești
a impus cultura românească în străinătate cu o
putere extraordinară, care a fost ICR, care timp de
șase sau șapte ani a fost condus de Horia
Patapievici. Horia Patapievici ar trebui decorat, ar
trebui să i se facă o statuie pentru ce a făcut în
acești ani. El este cel care a contribuit cel mai mult
la promovarea culturii românești în străinătate.”
E transparent faptul că Patapievici merită o
statuie tocmai pentru că l-a promovat în primul
rând pe Mircea Cărtărescu! Dacă ICR nu l-ar fi pus
pe soclu tocmai pe el, nici M.C. nu ar fi făcut
demersuri pentru statuia lui Patapievici. Patapievici
și Cărtărescu fac schimb de statui. Eu, care nu joc
în nicio tabără, recunosc faptul că eseistul și echipa
sa au făcut totuși lucruri memorabile în privința
promovării culturii române în străinătate.
Promovarea excepțională a lui M.C. reprezintă
într-adevăr un caz în literatura română: cazul
scriitorului favorizat de ICR, în contextul în care
avem câțiva scriitori - Augustin Buzura, Nicolae
Breban, George Bălăiță... - care nu ar fi nicidecum
de ignorat din punct de vedere valoric și care nu au
trecut fluierând pe lângă vremurile roșii, așa cum a
făcut alintatul vremurilor roșii, M.C., cel purtat pe
umeri de câțiva critici notorii, de la nașterea sa
prematură în Cenaclul de luni și până astăzi, cel
premiat de USR pentru plagiatul din cartea de
debut!
în timp ce Editura Cartea Românească a USR
este rezervată fidelilor unei anumite persoane care
ține hățurile și unii dintre scriitori o duc de azi pe
mâine, Mircea Cărtărescu are parte de toate
favorurile posibile în monedă națională, euro sau
dolari și este căinat la TVR 1 de către librarul
Liiceanu și dirijorul IRC. în acest context, a-l jeli pe
Cărtărescu pentru situația în care este pus de către
un post TV mi se pare un act de prost gust. Nu el
este scriitorul aflat în cea mai nedreptățită situație
literară și existențială! Chiar asta era marea
problemă a literaturii contemporane? Să-l jelim, să-l
bocim în presă sau la TV pe răsfățatul și milionarul
Cărtărescu, pe cel căruia i s-au finanțat o bună
parte din cele 15 ediții traduse dincolo și toate
excursiile literare, când scriitori ca Liviu Ioan
Stoiciu, de pildă, sunt dați afară fără motive din
redacțiile în care lucrează? A luat cineva vreo
atitudine, la vremea aceea, în România literară în
favoarea scriitorilor cu adevărat maziliți? Mai bine
ne-am opri asupra valorilor culturii române cu
adevărat nedreptățite.
Să nu-l mai căinăm pe mult-favorizatul
Cărtărescu, pe „liderul” optzecist, care pentru a-și
propulsa/internaționaliza opera scrie de ani de zile
articole politice în favoarea partidului care îi
finanțează opera.
într-un interviu recent din revista Tribuna (nr.
254/aprilie 2013) Zoe Petre vorbește despre cei pe
care ICR condus de Patapievici îi „remunera cu mii
de dolari ca să-și prezinte propria carte în
străinătate”. Așadar, pe lângă faptul că ICR le
traducea unor scriitori gratis volumele, că le asigura
gratis lansarea dincolo a cărților, el le mai și
răsplătea acestora, cu câteva mii de dolari, efortul
de a citi în fața publicului străin.
Prozatorul Radu Aldulescu vorbea într-un articol
publicat în România literară (nr. 5/2013) despre
„Activiști culturali specializați în jocuri ale politicilor
culturale”, iar într-un interviu din Tribuna (nr.
250/februarie 2013) despre „transformarea
României în țara cu un singur scriitor”. La cine
credeți că se va fi referit?
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Mărturisiri inedite ale lui
Cioran din texte cunoscute și
complet necunoscute
Isabela Vasiliu-Scraba____________________________
Motto: “Orice aș face nu pot să cred în legi
/fizice/; universul nu dăinuie decât printr-o intervenție
supra-naturală^ll n'est rien que j’aime autant chez
Pascal que son degout des Sciences...11 est incroyable ă
quel point je pense ă Pascal. Ses themes sont les
miens, et ses tourments aussi. Ce qu'il a du souffrir, si
j’en juge d’apres moi!” (Cioran, Cahiers, 17 iunie
1965).
După ultima vizită pe care filozoful
Constantin Noica i-o făcuse la Monaco,
George Săndulescu și-a amintit că unchiul
său Noica îi spusese despre Emil Cioran că e
singurul om care nu „face impostură”, nu
vorbește despre lucrurile pe care nu le stăpânește,
că întotdeauna Cioran a știut mai mult decât a
etalat verbal sau în scris (Noica Anthology). în
jurnalele de taină ale lui Emil Cioran publicate de
Gallimard în 1997 găsim o notație despre „Papa
existențialiștilor” pe care el îl considera lipsit de
profunzime: „Ce qui me gene chez Sartre c’est
qu’il veut toujours etre ce qu’il n'est pas”
(Cioran, Cahiers. 1957-1972, Gallimard, Paris,
1997; Avant-propos de Simone Boue, p. 489). Mai
aflăm și observația (ținând de domeniul „gândirii
desfășurate” la care Cioran ar fi renunțat de mult,
dacă ar fi să ne luăm după niște afirmații ale sale
în care punea aforistica, gândirea condensată,
deasupra filozofiei care necesită argumentarea
ideilor): „J. P. Sartre ecrit sur la mort: la non-
valeur la plus absolue. La formule est fausse
egalement quant au fond et ă la forme. On ne
peut pas dire: le plus absolu; c’est comme on
disait: le plus infini. Quant ă dire que la mort est
une non-valeur c’est une pure absurdite” (p.5 07).
în Caietele scrise în perioada 1957-1972, Emil
Cioran notează rolul avut de lectura lui Șestov în
decizia sa de a renunța la filozofie. Pe când era
bursier la studii post-universitare, el îi scria
autorului Cenzurii transcendente că este într-atât
de cucerit de „o pasiune profetică de Vechi
Testament” încât își simte umbrită bucuria pentru
idei filozofice noi. Incapabil de a uita de sine,
odată intrat pe tărâmul ideilor își percepe în mod
fatal prezența subiectivă. De aceea lumea ideilor
ar fi ajuns să-i trezească melancolii în loc să-i
lumineze gândirea (Cioran către Lucian Blaga, 1
iunie 1934, Muenchen).
Citind în primăvara anului 1967 o Arheologie
a științelor umane (carte de succes analizată în
1988 de studenții belgieni la un seminar special),
„pesimistul de serviciu al unei lumi în declin”
(cum îl catalogase Țuțea, un bun prieten din
România) se distrează pe seama lui Michel
Foucault observând cum acest filozof ținea să-și
epateze auditoriul (și cititorii) cu expresia
„finitude anthropologique” ori ce câte ori ataca în
Les mots et les choses (1966) problema
nimicniciei omului („misere de l’homme”,
precizează Cioran) .
Autorul Căderii in timp (La chute dans le
temps, Gallimard, Paris, 1964), titlu care trimite la
gândirea lui Nae Ionescu (1), remarcă citindu-l pe
Foucault (profesor universitar răpus de SIDA în
1984, la 58 de ani) că dintre toate imposturile,
cea mai rea este cea a limbajului (2). Pentru că o
asemenea impostură este imperceptibilă
„abrutizaților vremurilor noastre” (Cioran). Apoi
și-a amintit probabil de faimoasele prelegeri ale lui
Nae Ionescu (3), pe care îl mai însoțea la cursuri
fără să-i fie asistent, fascinat de naturalețea cu
care acesta expunea ideile cele mai subtile într-o
românească pe înțelesul tuturor. Acum, la
cincizeci și șase de ani, Cioran imaginează (cu
umor subțire) mizeriile și ostracizarea la care ar fi
supus un filozof occidental care ar îndrăzni să
folosească limbajul curent: Abandonarea
'imposturii lingvistice’ i-ar putea servi acelui
nefericit drept bun prilej de a pricepe „finitudinea
antropologică” pe propria-i piele (Cioran, Cahiers,
1997, p. 502).
Simone Boue, de care Cioran (1911-1995) s-a
îndrăgostit în 1942 și cu care a fost împreună
până la sfârșit, spunea în 1996 (http://dodille.
fr/Etudes/?p=717) că Cioran era vesel, că nu era
de loc sinistru precum îl arătau cărțile sale. Și
genialul Petre Tuțea credea că se preface c-ar fi
disperat (4), în timp ce un alt vechi prieten,
poetul Horia Stamatu (1912-1989), scrisese despre
Emil Cioran că este pesimistul cu cel mai mult
umor, din câți pesimiști a cunoscut vreodată (5).
într-o însemnare din jurnalele sale de taină,
Emil Cioran scria prin anii șaizeci că în lume el ar
purta masca omului amabil cu cei din jur: „Je
joue dans le monde le brave type. L’affabilite est
mon masque. 1l est vrai que j’en ai assez d’etre
sinistre - ce que je suis toujours quand je reste
seul” (Cahiers, Gallimard, 1997, p. 261).
Mărturisirea ne pare însă a fi doar pe jumătate
adevărată, dacă ținem seamă de „ultimele” noutăți
despre sine pe care Cioran i le transmitea două
decenii mai târziu profesorului Alexandru
Mateescu Frâncu (6), un prieten din tinerețe
stabilit în America de Sud:
Paris, 22 juin 1989
„Mon cher ami,
Merci pour ta lettre et pour l'envoi de l'article
qui Elle a neglige de me faire parvenir. Le plus
probable est qu’on s’est trompe d’adresse. Quoi
qu’il soit, a Rio on est plus ă la page qu’ă Paris.
On y est aussi plus jeune... Signe de vieillesse: il
m’est impossible de lire un roman, si
remarquable soit’il. Par contre je devore le
moindre livre de memoires.
Un autre symptome significatif, voir
inquietant: une fatigue injustifiee, une
impossibilite croissante de m’accrocher ă la
moindre illusion. La lucidite excessive est un
signe, inquietant, de mqme que la diminution de
toute envie de voyager. Ce que, heureusement, je
n’ai pas perdu, c’est l’envie de rire. Quand elle
m’abandonnera, je savrai que je suis fichu. Je suis
encore attache ă la langue allemande, dons ton
eleve peut me faire signe.
Cu prietenia de totdeauna,
Cioran”
De fapt buna dispoziție nu exclude dispozițiile
mai sumbre, nici momentele de gravitate sau
chiar de „har”. E suficient să ne gândim cât îi era
de drag Pascal lui Cioran care-l vedea ca pe un
sceptic încăpățânat să creadă, chiar „agățat de
credință cu disperare” (Cioran la Tubingen). în
Demiurgul cel rău scrisese că mântuirea nu-i este
indiferentă. Dacă ar fi sigur că îi este, ar fi de
departe cel mai fericit om din lume. încă și mai
limpede, Cioran notase că „tot ce vine din religie
și mistică e copleșitor de profund”. Caietele
descoperite și publicate de Simone Boue cuprind
o mulțime nesfârșită de însemnări cu un conținut
ideatic asemănător. în 14 febr. 1967 Cioran
notează că „La Predestination me fascine, autant
qu'autre fois le Malheur. En realite c’est le meme
mot. Ne pouvoir etre autre qu’on est. Je suis
inchangeable, et j’en souffre ă chaque instant.
Donnez-moi un autre moi-meme!”(p.472). Altă
dată observă că împrejurările îl silesc să tot
vorbească de politică, deși pe el nu-l interesează
propriu-zis decât problemele religioase: „Ne
m’interessent que les questions religieuses, et les
circonstances font que je ne parle que de
politique” (Cioran, Cahiers, Gallimard, 1997,
p. 302).
De la fratele său - chinuit fără nicio vină șapte
ani în „universitățile lui Teohari Georgescu” (Petre
Pandrea) unde i-a fost dat și sorei lui Cioran să fie
„reținută”, bătută, înfometată și ținută iarna în
frig patru ani fără condamnarea niciunui proces -,
s-a aflat că Cioran a avut la viața lui patru
experiențe mistice. Una se poate bănui în 1965
când amintește aluziv de acel 23 noiembrie trăit
de Pascal invocându-i numele pe 17 iunie, la o
lună după ce scrise: „Je suis dans un etat ou
physiquement (sublinierea lui Cioran) je com-
prends qu’on puisse transporter des montagnes -
par delă toutes les metaphores de la foi. Empe-
chez - moi Seigneur, de succomber ă ce Feu, ă
mon feu ou au Tien - qui sait ?” (16 mai 1965).
în 1966 Emil Cioran îi trimite uneia dintre
ficele lui Mircea Vulcănescu acea scrisoare a cărui
text se rotunjește perfect într-un eseu, început cu
evocarea unei pilde inițiatice despre posibilitatea
de existență a unor suflete neîntinate de păcatul
strămoșesc și dezvoltat prin descrierea Grădinii
Raiului pornind de la o amintire legată de Mircea
Vulcănescu (7). Un an mai târziu consemnează în
caietele ascunse în camera sa mărturisirea: „J’ai
cherche l’absolu - point de doute la-dessus. Et
plus je le cherchais, plus, par depit ne pouvoir y
atteindre, je reculais vers la doute, (Cette
poursuite, il est etrange que je la mette en passe,
alors qu’elle continue dans exactement les memes
conditions qu’avant” (24 mai 1967, p. 512)
precum și atenționarea că „numai un spirit
religios îl poate înțelege” (28 aug. 1967).
în primăvara lui 1967 se pare că Cioran a mai
avut una dintre cele patru trăiri mistice de care
vorbise fratele său. Aceasta trebuie să se fi
întâmplat pe 28 martie 1967. Cioran camuflează
oarecum trăirea bucuriei dumnezeiești, lungind
pasajul printr-o disecare conceptuală pe care o
notează imediat după misteriosul text despre
grația „venită nu se știe de unde” care ne confiscă
pentru o oră sau două. în continuare Cioran
teoretizează că bucuria ar veni omului de la
Dumnezeu iar tristețea de la demon. Apoi
deplasează ideea într-un registru doar aparent mai
puțin grav, sesizând că trăirea bucuriei îi dă
acesteia atâta substanță și realitate încât îi vine să
creadă în existența lui Dumnezeu din pură
recunoștință pentru această bucurie atât de densă
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
și atât de plină, „si divinement lourde, qu’on ne
peut pas la supporter sans une reference
supreme”(p. 490).
Bănuind că la traducerea în românește
asemenea notații vor căpăta sensul dorit de un
traducător lipsit de coardă religioasă, în aceeași zi
Cioran scrisese în caiet (p.489) că un text tradus
încetează să fie al autorului. Era exact ceea ce
notasem și eu citind acum un an frazele fără sens
aparținându-i traducătorului Andrei Cornea și
puse pe seama lui Platon de Editura Humanitas
(8). Un lucru similar (dar mai puțin grav) s-a
văzut recent la republicarea textului ca „inedit”
(9) scris de Emil Cioran despre Noica. în 1987
Cioran rotunjise eseul său despre lipsa de
modestie a filozofului Constantin Noica în jurul
observației după care „la modestie profonde ne
laisse pas les traces, elle est incompatible avec la
creation de quelque ordre soit-elle”. Textul, citit la
Radio Europa Liberă de Monica Lovinescu după
trecerea lui Noica în lumea celor drepți,
cuprindea fraza: „De meme qu’on ne peut pas
imaginer un saint desappointe, de m^me on ne se
peut figurer un GRAND philosophe modeste”.
La traducere a fost însă lăsat de-o parte adjectivul
'Mare', de ca și cum Emil Cioran nu l-ar fi
considerat astfel pe filozoful Noica, despre care
era convins că s-a retras din lume (10) ca s-o
cucerească de la distanță. Exact ceea făcuse însuși
Cioran, retrăgându-se din fața avalanșei de premii
literare, spre a cuceri pe veci tărâmul literar.
Note:
1.	vezi capitolele despre „Căderea în timp” în vol.:
Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae lonescu în
unica și în dubla ei înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia,
2000, http://www.isabelavs.go.ro/
Nae_Ionescu/CUPRINS.html, precum și cele scrise
despre Cioran în capitolul Isabela Vasiliu-Scraba, «Ideile
- un decor variabil în opera lui Emil Cioran»,
http://www.isabelavs.go.ro/Discip/CAP8.html, din
volumul bilingv ce se găsește în mari biblioteci
europene și americane: în labirintul răsfrângerilor. Nae
lonescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Emil Cioran,
C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile
Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, pp. 36-56 care se poate
citi pe internet la
http://www.isabelavs.go.ro/Discip/discip.html .
2.	Față de „impostura lingvistică” a unui profesor
de la College de France în spatele căreia s-ar ascunde o
prețiozitate ridicolă, la Institutul de Istoria Religiilor
(de „sub cupola Academiei”) improprietatea termenilor
divulgă incultura filozofică. Evenimentul major al
primăverii anului 2013, dacă ne luăm după
„Evenimentul zilei”, ar fi fost acela că istoria religiilor
coordonată de ex-ministrul Pleșu a produs primul
masterat. Articolul postat pe 3 aprilie 2013 o citează pe
conducătoarea masteratului-eveniment explicând că prin
„studiul aplicat al religiei” asezonat (adică „în dialog”)
cu „metodele de investigare cele mai recente din
știință” s-ar ajunge la o... salată (ceva vizibil și
descriptibil) mistică (indescriptibilă). în fapt, ea a
denumit salata mistică prin termeni ceva mai
impozanți: I-a zis „fenomenologie a minții”
(http://www.evz.ro/detalii/stiri/andrei-plesu-printre-
dascalii-primului-masterat-de-studii-religioae-din-romania-
1031107.html), fără să-i treacă prin cap că „mintea” e
ceva care nu apare (ceva ce nu este „fenomen”). Iar
afirmația specialistei după care Mircea Eliade ar fi fost
interesat de „fenomenologia minții” este, desigur, de o
prostie fenomenală (i.e. vizibilă de la o poștă).
I.D. Sârbu (fost deținut politic opt ani fără nicio vină,
întâi student și apoi apropiat al filozofului Lucian
Blaga) observase că „prostia cea mai modernă e legată
de putere, de bibliografie la zi, de titluri și patalamale”
(Adio Europa!). Anticii, cu doctrinele lor „impregnate
de misticism” (Emil Cioran), făceau din mintea
omenească un derivat al lumii inteligibile. Și nici măcar
phiolosophia garrula (după expresia lui Anton
Dumitriu) a vremurilor noastre n-a încercat să-i
definească esența, să-i schițeze „fenomenologia”.
3.	în iunie 1990 Cioran era înregistrat (vezi Radu
Portocală, Cioran: Sfârșitul furat, în vol. Emil Cioran în
conștiința contemporanilor din exil, București, Criterion
Publishing, 2007, p. 257-262) spunând că îi este
imposibil să-și imagineze o universitate fără Nae
Ionescu (vezi vol.: Nae lonescu în conștiința
contemporanilor săi. Crestomație de G. Stănescu,
București, Criterion Publishing, 1998, p. 116-120).
4.	La vremea când marginalizatul Petre Țuțea (care
făcuse nevinovat 13 ani de detenție politică, pedepsit
retroactiv pentru fapte care la data săvârșirii nu
constituiau infracțiuni) era hăituit de Securitatea (care-i
confisca periodic manuscrisele), Emil Cioran își
amintea de el. Lui Constantin Noica îi povestea într-o
scrisoare de anii cînd a fost bursier la Berlin. în
Germania Cioran s-a întâlnit cu Petre Țuțea, prietenul
său cu care concepuse Manifestul crinului alb. Cioran
i-a povestit lui Noica pe 13 iulie 1970 de greutatea pe
care a avut-o în a se exprima din nou în germană, după
„blocarea” și „sufocarea” limbii lui Goethe prin „limba
noastră vorbită cu verva savantă” a lui Țuțea (Cioran,
Scrisori către cei de-acasă, București, 1995).
5.	vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul nașterii
poetului Horia Stamatu. Ciudățenii post-comuniste, în
rev. „Acolada” (Satu Mare), 9/2012, p.19, sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-
Centenar6%20Horia%20Stamatu.htm .
6.	despre jurnalistul și Profesorul Univ. Dr.
Alexandru Mateescu Francu (n. 12 iun. 1914), distins
de președintele Emil Constantinescu și premierul
Mugur Isărescu cu „Ordinul național pentru merit”
(Monitorul Oficial, Nr.648/ 12 dec. 2000), vezi Adrian
Irvin Rozei, L’amitie d’un grand homme est un bienfait
des dieux ; http://ro.altermedia.info/cultura/lamitie-
dun-grand-homme-est-un-bienfait-des-dieux_7159.html
precum și înregistrarea de pe youtube
http://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk
7.	în volumul publicat de Editura Humanitas,
unde scrisoarea lui Cioran din 1966 (în traducerea
Margaretei Ioana Vulcănescu) a fost tipărită (v. Mircea
Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas,
Bucuresti, 1992, p. 165-167), ea apare cenzurată,
mania de a tăia pasaje din textele marilor personalități
fiind permanent încurajată în comunism. în cartea
scoasă de fosta Editură „Politică” întâi a fost
cenzurată povestea hasidică despre Adam și pomul
cunoașterii. în ea se zice că atunci când primul om
cuprinzând în el sufletele tuturor oamenilor s-a
apropiat de pomul cunoașterii binelui și răului,
sufletul lui Ball-Shew-Tov
s-ar fi desprins și așa s-a întâmplat că numai acest
suflet nu a luat parte la păcatul primordial. Odată cu
îndepartarea micii povestiri hasidice a dispărut și baza
pe care Emil Cioran a înălțat structura ideatică a
eseului său, pornit de la premiza că nu toți oamenii
sunt urmașii lui Adam de după căderea în păcat și că,
într-un mod cu totul excepțional, este posibil - cum
spune povestea hasidică - să fi rămas în rai un suflet
neprihănit. Din compararea scrisorii mutilată de
Humanitas cu originalul francez inclus la sfârșitul
unui volum de Mircea Vulcănescu scos în anul 2000
de Editura Crater a d-lui Ion Papuc (v. Ultimul
Cuvânt, 2000, ediție îngrijită de Măriuca Vulcănescu)
se mai observă cenzurarea pasajului în care Emil
Cioran îl înfățișează pe Mircea Vulcănescu în Parcul
Versailles. Prin 1939, cu ocazia unei plimbări în oaza
de verdeață a acestui parc, Mircea Vulcănescu ar fi
făcut o inedită teorie a Paradisului. Lui Cioran
expunerea prietenului său i-a părut memorabilă. Astfel
că la un sfert de veac și-a amintit de ideea
vulcănesciană a faliei metafizice pe care o implică
Raiul, falie care-l face să semene unei monade cu o
singură fereastră spre Dumnezeu. Or fereastra Raiului
de care vorbise atunci Mircea Vulcănescu n-ar fi putut
fi știută decât de cei aleși. Ea ar fi fost - ca să spunem
așa -, dovada de netăgăduit că Vulcănescu știa despre
Paradis lucruri pe care alții
n-aveau cum să le știe. (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Emil
Cioran prophete de la vraie saintete (â propos de
Mircea Vulcanescu, în rev. „Origini. Romanian Roots,
vol. XV, Jul.- Dec. 2011, pp. 22-25; precum și rev.
„Acolada” (Satu Mare), 5/2011, p. 25; sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVS-
CioranColocviu5a.htm .
8.	v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii
mici și mari ai culturii noastre, la 25 de ani de la moarte,
Ea
în rev. „Acolada” (Satu Mare), 2/2012, p.19 ; sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-
25aniNoica4.htm .
9.	vezi articolul jurnalistului I. Spânu postat în 5
iunie în „Cotidianul” despre revista „România literară”
care „renunță la originalitate” și publică texte care au
mai fost publicate http://www.cotidianul.ro/nicolae-
manolescu-publica-un-text-inedit-care-a-mai-fost-publicat-
de-doua-ori-215100/. Expresia „renunță la originalitate”
am citat-o din textul unei clujence care scria că Revista
„Tribuna” ar „renunța la originalitate”, text on-line cu
„particularitatea” că exact ceea ce era prezentat în
prima parte a articolului ca indiciu al lipsei de
originalitate, în final era înfățișat drept o practică
uzuală a revistei „Observatorul Cultural” care și ea
„renunță la originalitate”. Or tocmai revista
bucureșteană era dată drept model demn de urmat la
Cluj. Referitor la sporirea calității unui text mai
elaborat (situație neobservată de confuza autoare la
citirea „Tribunei” scoasă de dl M. Arman și dl Livius
George Ilea), se știe că Mircea Eliade (pe când
coordona cele 16 volume ale Enciclopediei Religiilor
apărută în SUA in 1987) văzând numărul sporit de
cuvinte la puținele fișe pe care i le dăduse tânărului
Culianu să le scrie, l-a trecut drept autor și pe cel care
îmbunătățise calitatea textului compilat de Culianu. De
aceea fișele profesorului de română de la Groningen
apar în general cu dublă semnătură: Culianu și
Cicerone Poghirc, mai în temă cu istoria religiilor decât
I.P. Culianu, „un peu 'securist’ sur les bords” (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la
Păltiniș, prilej de ironie din partea lui Noica
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-
himera2ScoalaPaltinis9.htm
10.	v. Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul
lui Noica, sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltini
s6.htm
(Sursa www.isabelavs.go.ro)
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cârți în actualitate
Hermeneutica parabolelor lui lisus (III)
___________________
Dumnezeu este absența care devine prezență
prin așteptarea ta1. Ceea ce nu înțeleg cele
cinci fecioare „nebune” în așteptarea
Mirelui (Matei 25, 1-13). Ele nu au înțelepciunea
celorlalte cinci și nici pe a agricultorului care știe să
aștepte în „cercul mare” al creșterii plantelor:
„Evidența istorică dislocă inevidența eshatologică.”2
Fiindcă „Numai cel care așteaptă, mereu treaz, e
pregătit pentru ceea ce vine pe neașteptate.”3 Nu e
vorba să ai neapărat „geniul așteptării”, ci doar
umilitatea ei. Problema reală însă e cine așteaptă cu
adevărat: omul sau Dumnezeu? Se pare că
răspunsul la această întrebare face diferența dintre
creștinismul occidental și ortodoxie, între catedrala
gotică și cea bizantină, între căutarea
transcendentului ascuns în înalt (ogiva gotică) și
transcendentul care coboară (cupola bizantină).
Paradoxal, creștinul occidental, în activismul său, e
cel care așteaptă, pe când în ortodoxie Dumnezeu
„micșorat” așteaptă. Un existențialism al așteptării
nu se putea naște decât în Occident (v.
emblematica piesă a lui Samuel Beckett
Așteptându-l pe Godot). Lui Andrei Pleșu îi place
distincția lui Andrei Scrima între ortopraxie și
ortodoxie, între faptă și contemplativitate,
identificate de el în parabolele despre casa de pe
stâncă (Matei 7, 24-27; Luca 6, 47-49), în cea
despre turn și împăratul la război (Luca 14, 28-32),
și a celor doi fii (Matei 21, 28-32). Așadar, iarăși
câmp liber pentru distincții dilematice și nuanțări,
în care Andrei Pleșu excelează.
Autorul nu are încredere în Biserica-ceremonie,
încredințat fiind că Dumnezeu ar alege, mai
degrabă, o „comunitate neglijentă ritual, dar
cuviincioasă”4. Mă tem însă că afirmația implică o
dublă inadecvare, centrată pe spiritul
schizoid/dilematic al culturii europene, care a creat,
la noi, celebra teorie maioresciană a formelor fără
fond: pe de o parte, Biserica fără liturgic nu există,
iar pe de alta inexistența ceremoniei degradează
credința mai jos chiar decât mitologia. O
„comunitate cuviincioasă” fără ritual este o utopie,
pur și simplu, după cum o cădere mai jos de religie
este ritualul fără „sâmburele de adevăr”. Asta și
arată respingerea jertfelor nu numai de către lisus,
ci și de către Dumnezeu-Tatăl în fața promiscuității
din Sodoma și Gomora (Isaia 1, 11-15). Andrei
Pleșu simte permanenta amenințare a degradării
credinței în ideologie și comentează , în stilu-i
caracteristic, în partea a Il-a, „parabola ca
subminare a ideologicului”. Acolo unde ideologicul
e biruitor, se produc nenorocirile în istorie. între
marile ramuri ale creștinismului, cel mai vulnerabil,
din acest punct de vedere, este protestantismul5.
De aici însă nu se poate conveni, cum se-ntâmplă
din secolul al XVIII-lea încoace, că asistăm la eșecul
creștinismului și că acesta trebuie urgent înlocuit
fie de raționalismul ateu, fie de o nouă religie
universală de tip New Age. Principalul argument,
pe care l-a nutrit, la vremea lui, și Friedrich
Nietzsche (devenit, de aceea, idolul gândirii
postmoderne), este dificultatea omenirii de a
îndeplini exigențele creștinismului, din care cauză
acesta ar trebui să rămână doar pentru o
minoritate de tip esoteric. Spre o astfel de soluție
ne-ar îndemna însuși Mântuitorul, crede Andrei
Pleșu: „A-L urma pe Iisus e, prin urmare, o
încercare grea, iar El nu o ascunde.”6 și mai mult
decât atât: „Iisus își face contra-propagandă. El Se
oferă tuturor, dar atrage atenția că drumul alături
de El este o cursă epuizantă, o opțiune pentru
sacrificiu.”7 Andrei Pleșu împărtășește, din acest
punct de vedere, teza lui T.W. Mason preluată prin
intermediul lui K. Snodgeass. Aserțiunea poate
părea valabilă doar în măsura în care e cu mult
mai ușor a urma pe Diavol. în realitate, e cu mult
mai complicat și mai dificil a-l urma pe Diavol,
omul lăsându-se ispitit de calea ocolită, nu de cea
dreaptă. O asemenea alegere face obiectul,
bunăoară, al celebrului poem macedonskian
Noaptea de decembrie. Acolo, calea cea dreaptă e
martiraj și sacrificiu. Dar Iisus a adus Vestea cea
Bună: că nu dorește din partea omului jertfă,
sacrificii, că nimeni nu mai trebuie să devină țap
ispășitor, Crucificarea fiind capătul mitologiei. însă,
paradoxal, hermeneuții din epoca secularistă
augmentează, până la extremă, mecanismul
sacrificator al mitologiei și al religiilor precreștine,
confundându-l pe Iisus cu Dionysos, cum o face
Nietzsche. Dar Iisus nu cere decât sacrificarea
micului eu, care este calea iubirii. Acesta este
înțelesul morții și învierii lui Iisus. Părintele Pavel
Florenski îl surprinde astfel privitor la propria-i
experiență de viață, mărturisind tânărului său
discipol, în scrisoarea a IV-a: „...mi se pare că am
murit de mult”8 Mărturisirea e din 1914. Ceea ce
pare o citare exactă a emistihului celebru din
Melancolie, de Eminescu, de la 1876: Parc’am
murit de mult. însă acum sunt altul, cu adevăratul
eu, care mă salvează de diavol, de spaima de
moarte: „Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie
redă-mă!”
A sacrifica micul eu, firește, nu e ușor, însă
calea de a-i rămâne prizonier/ sclav este cu mult
mai grea și mai complicată, ducând direct la
moarte, la ceea ce Kierkegaard9 va numi maladie â
la mort. Fenomenul a fost analizat și de Rene
Girard încă din cartea lui de debut, Minciună
romantică și adevăr romanesc (1961), apoi în
marile lui cărți de maturitate, prin distincția dintre
dorința deviată și cea verticală. Este o eroare să se
spună că Evangheliile interzic dorințele: le interzic
doar pe cele mimetice, „conform altuia”, care au
efecte devastatoare, ca în cazul fraților biblici Cain
și Abel. Cain îl ucide pe Abel din dorința de a i se
substitui în fața lui Dumnezeu. Numai imitatio
Christi distruge imitația gemenilor umani (dublul
monstruos, cum îl numește Girard). Dorința
mimetică este izvorul evoluției umane, calea spre
libertate. Doar că dorința conform Diavolului duce
la rătăcirea de eul profund și face ca omul să-și
caute stăpâni în oameni, nu în Iisus. Dorințele i-au
fost date omului din momentul când i-au slăbit
instinctele, desprinzându-se din animalitate.
Instinctul avea obiect; dorința e o abatere de la
obiect, producând neliniște metafizică, ambiguitate.
„Sminteala” se declanșează când, imaturi (hrăniți
cu „lapte”, cum spun Evangheliile), ne credem
„maturi”. Petru însuși intră în sminteala dorinței
mimetice când e cuprins de frică, lepădându-se de
Iisus și imitând prigonitorii, mulțimea ostilă
Mântuitorului. Ne aflăm în plină criză mimetică,
pe care omul precreștin o rezolvă prin mecanismul
victimei ispășitoare, pentru ca aceasta, supusă
principiului toți-contra-unu, apoi zeificată, să
restabilească ordinea în comunitate. De aici
unanimitatea prigonirii lui Iisus: „Voi toți vă
smintiți întru Mine.” (Matei 26, 31). Sminteala
crucii, căci mulțimea imită pe Seducător, Satana,
care e cu mult mai ușor de imitat, dat fiind că e
contra tuturor interdicțiilor. E puterea seducătoare a
Diavolului asupra oamenilor. Satana însuși este
imitatorul prim: îl imită pe Dumnezeul unic al
Vechiului Testament spre a i se substitui.
Mimetismul Satanei este al violenței, fie exterioare,
fie interioare. în parabola primei pietre împotriva
prostituatei, Iisus pune stavilă imitației Satanei,
declanșând mimetismul nonviolenței, moment
crucial în depășirea crizei mimetice în afara
mecanismului victimei ispășitoare. Acesta este
traseul de la refuzul realului la acceptarea lui.
Evangheliile, observă Girard, explică miturile, dar
miturile nu pot explica Evangheliile. Postmodernii
recad în mit, tocmai când pretind că „demitizează”,
vehiculând ideea că Evangheliile sunt greu de
urmat, inumane, de unde s-a ajuns la abandonarea
creștinismului în favoarea unei religii mai
cuprinzător „umane”, de tip New Age. în realitate,
Noul Testament dă dreptate victimelor, iar mitul -
persecutorilor. Saltul creștin e de la mecanismul
țapului ispășitor la mielul lui Dumnezeu, căci
pentru prima oară nu omul (sau altă vietate) este
jertfit Zeului, ci Dumnezeu se jertfește pentru om.
între gânditorii moderni, atrage atenția Girard,
Nietzsche este cel dintâi care a înțeles mecanismul
victimei ispășitoare, dar el, în răspăr, a optat
pentru soluția mitologică, în varianta unui
darwinism social, pentru violența dionisiacă
împotriva victimelor. „Adevărata filantropie - crede
Nietzsche, într-un text ocolit de adepții săi - cere
imperios sacrificiul pentru binele speciei - ea este
aspră, obligă la stăpânire de sine, pentru că are
nevoie de sacrificiul uman. Iar această
pseudoomenie care se intitulează creștinism vrea să
impună tocmai ca nimeni să nu fie sacrificat.”
Curiozitatea începe de acolo că tocmai
„deconstructiviștii” seculari, de specie nietzscheană,
ai creștinismului se erijează, astăzi, sub flamura
„corectitudinii politice”, în apărători ai victimelor.
„Inaugurarea maiestuoasă a erei «postcreștine» e o
glumă, subliniază Girard. Ne aflăm într-un ultra
creștinism caricatural care încearcă să iasă de pe
orbita iudeo-creștină «radicalizând» preocuparea
pentru victime într-un sens anticreștin.”10 Ne aflăm
în fața unei soluții ideologice a preocupării fariseice
pentru victime, când, în realitate, asistăm la o
recădere în mitologie, cu consecințe perverse,
dezastruoase. Oare campionul ideologic al
preocupării pentru victime n-a fost comunismul, ca
nouă religie seculară, contrapusă creștinismului?
Marx, Lenin, Troțki și Stalin au crezut că ideologia
lor va da lovitura mortală creștinismului. Dar,
precizează Girard, „Pentru ca lumea noastră să
scape într-adevăr de creștinism, ea ar trebui să
renunțe cu adevărat la preocuparea pentru victime,
lucru pe care Nietzsche și nazismul îl înțeleseseră.”
însă nu renunță, fiindcă tocmai logica ideologică
politically correct nu admite, chit că este o formă
caricaturală de mimetism creștin erijat în
anticreștinism. O încercare de a uzurpa rostul
Bisericii căreia bisericile creștine par să îi cedeze
pentru a nu li se spune că nu sunt în pas cu lumea
modernă și postmodernă. „Un proces de
decreștinare - atrage atenția Girard - se află în curs
de veacuri în lumea occidentală și nu încetează să
se accelereze. Nu mai e vorba acum doar de
indivizi izolați care-și abandonează Bisericile, ci de
Biserici întregi, cu clerul în frunte, care trec cu
arme și bagaje în tabăra «pluralismului», adică a
unui relativism ce se pretinde «mai creștin» decât
fidelitatea față de dogmă, fiindcă e mai
«curtenitor», mai «tolerant» cu religiile
necreștine.”11 și asta fiindcă „Anticristul se laudă că
le aduce oamenilor pacea și toleranța pe care
creștinismul li le promite, dar nu le aduce”. în
consecință: „Neopăgânismul vrea să facă din
Decalog și din toată morala iudeo-creștină o
violență intolerabilă și abolirea lor completă
constituie primul dintre obiectivele sale.” Bisericile
creștine sunt în primejdia de a ceda în fața
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„spiritului veacului” postmodernist, acceptând, mai
mult sau mai puțin tacit, eliminarea interdicțiilor.
„Acest neopăgânism situează fericirea în
satisfacerea fără limite a dorințelor și, pe cale de
consecință, suprimarea tuturor interdicțiilor”.
Divertismentul sans rivages, confundat cu fericirea
și libertatea, iată noua religie postcreștină12. Idealul
tinerilor a devenit distracția super, când nu e nașpa
sau cool. în vreme ce hermeneuții biblici, câți au
mai rămas, se izolează în esoterismul subtilităților
gnostice, pretinzând că sunt antidogmatici. Or,
fidelitatea față de dogmă și față de litera
Evangheliei înseamnă creștinism: „trebuie să luăm
cuvintele lui Iisus ad litteram”13. îisus nu are nimic
de ascuns. Kenoza nu are decât rolul de a vesti
oamenilor adevărul despre prăbușirea Satanei din
lume, despre mecanismul mitic al victimei
ispășitoare ascuns în Crucificare și eliminat prin
înviere: „Revelația evanghelică este întronarea
definitivă a unui adevăr deja parțial accesibil în
Vechiul Testament, dar despre care, pentru a se
împlini, are nevoie de vestea cea bună că însuși
Dumnezeu acceptă să-și asume rolul victimei
colective pentru a salva întreaga omenire. Acest
Dumnezeu care din nou devine victimă nu este un
zeu mitic în plus, este Dumnezeul unic și de o
nemărginită bunătate din Vechiul Testament.”14
Este Paracletul, antirăzbunătorul, apărătorul
persecutaților din istorie. Nu El se vrea așteptat, ci
este cel care așteaptă la ușa omului. O spune
Părintele Dumitru Stăniloae, în Teologia Dogmatică
Ortodoxă. Mai mult de atât, Dumnezeu îi iese
kenotic în întâmpinare (katabasis) omului. Prin
kenoză, Dumnezeu unește timpul cu eternitatea,
făcând-o accesibilă pe aceasta omului. Hristos e
momentul istoric crucial de comunicare între
Dumnezeu și creatură. De aceea timpul se arată ca
obstacolul dintre om și Dumnezeu, când, în
realitate, suntem pururea aproape de Hristos:
„Distanța e deci timpul, ca așteptare a eternității
îndreptată spre creaturi și cu o speranță a creaturii
îndreptată spre eternitate”15. Și acum intervine
frumusețea unică și profundă a definiției timpului
dată de Părintele Stăniloae, în comentariul
Apocalipsei 3, 20): „Timpul înseamnă pentru
Dumnezeu durata așteptării între bătaia Sa la
poartă și fapta noastră de a o deschide”16.
Filosofia creștină transdisciplinară merge pe
urmele lui Dumitru Stăniloae. în termeni similari
ne vorbește Thierry Magnin: „Credința este, astfel,
așteptare a acestei comuniuni pe care Dumnezeu o
oferă, este răspuns la chemarea lui Dumnezeu, într-
un angajament de clădire a unei lumi demne de
iubirea sa”17. Chestiunea nu pare ocolită nici de
Andrei Pleșu.
Dumnezeu e la poartă, iar noi ezităm să-i
deschidem, dacă nu cumva refuzăm. Aceasta e
tragedia omului modern, așa cum o deduce și piesa
lui Beckett, unde omul nu știe că, de fapt, este
așteptat tocmai când el trăiește mai intens drama
așteptării, a timpului istoric. Distanța dintre noi și
Dumnezeu e timpul ezitării noastre de a răspunde
chemării. Din această perspectivă, nici spațiul nu
are realitate în sine. Spațiul și timpul sunt, zice
Părintele Stăniloae, cele mai frumoase daruri oferite
de Dumnezeu creaturii. Ele ne apar, în definitiv, ca
forme de existență ale lumii și ale persoanei. Țin,
așadar, de Dasein, nu de Sein. Când Kant,
Schopenhauer sau Eminescu vorbesc de
„subiectivitatea” spațio-timpului, ei se apropie,
implicit, de teologia personalistă a Părintelui
Stăniloae. Firește, se poate nuanța pluralist asupra
misterului ușilor închis-deschise, cum o face Andrei
Pleșu18. în raport cu divinitatea (dar nu numai!),
ușile sunt, „simultan, separare și unificare.
închidere și deschidere.”19 Numai că, așa cum o
face și Andrei Pleșu, un asemenea simbolism are
sorginte mitologică, și exemplul pe care-l dă este
acela al fețelor lui lanus, cuvântul latinesc pentru
„ușă”. Logica fețelor lui lanus este, neîndoielnic,
una dilematică. Andrei Pleșu vede legătura
determinărilor spațio-temporale, orientate însă, în
creștinism, ca niște condiționări ale ieșirii din
contingent și intrării în „împărăția lui Dumnezeu”.
Diferența de simbolismul mitologic ar fi că ușa, în
„discursul creștin”, nu mai este doar „loc de pasaj
neutru, un «obiect» (fie și simbolic), prin care se
trece dintr-o direcție în alta. Ușa e o persoană, iar
trecerea prin ea un dialog, o formă de
comunicare.”20 Iisus însuși o spune: „Eu sunt ușa.
De va intra cineva prin Mine, se va mântui...”
(Ioan 10, 9). De aceea, spune și Andrei Pleșu, „Ușa,
în creștinism, e prin definiție vie.” Intrarea i se
arată, totuși, selectivă, „strâmtă”: „Numai că
«selecția» nu o face «ușa», ci cel care alege să o
abordeze.”21 Adevărat, însă prezența lui Iisus la ușa
fiecăruia nu e selectivă, nu-i o întâmplare, cum
afirmă Andrei Pleșu: „Se întâmplă ca, dimpotrivă,
tocmai El să fie cel care bate.”22 Părintele Stăniloae
dezvăluie că bătaia în ușă a lui Iisus nu este
întâmplare, excepție, ci permanență. Iisus o spune,
de altfel: „Iată, Eu stau la ușă și bat; de-Mi va auzi
cineva glasul și va deschide ușa, voi intra la el și
voi cina cu el și el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20).
Aceasta e diferența între creștinismul esoteric și cel
exoteric. Mântuirea depinde nu de „inițiere”, nu de
cărturărie, ci de alegerea liberă a omului, a oricărui
om. Că omul rămâne inert la bătăile în ușă ale lui
Iisus este dovada că el se lasă pradă dorințelor
Seducătorului. E curios că Andrei Pleșu trece cu
eleganță pe lângă ușa deschisă a Satanei. în rest, el
are dreptate: „Creatorul care coboară și creatura
care urcă, aceasta este «schema» salvării. Pe axa
acestui «eveniment» se situează și misterul ușilor
închis-deschise.”23
Dar de ce „schemă” și nu dogmă centrală a
creștinismului, rezultând din misterul adânc al
Treimii? Schema ține de raționalismul hermeneutic,
veșnic ispitit de elitismul esoteric. Dogma e
suprarațională, depășind logica binară, gândirea
dilematică, aceea care oscilează între antiteze, în
anticamera logicii ternare (a terțului tainic inclus, în
terminologia transdisciplinară).
Andrei Pleșu își încheie periplul său prin
parabolele lui Iisus cu o „critică a rațiunii
exegetice”, începând prin a sublinia că este „de
negândit să citești tot”. Neîndoielnic. Depinde însă
ce selectezi și din ce. O primă constatare e că
„Inventarul lucrărilor catolice și protestante este
infinit mai amplu decât al acela al lucrărilor
ortodoxe”24. Din nou teologia ortodoxă îi creează
indispoziție, întrucât abordează parabolele „mai
curând ca materie omiletică, în vreme ce teologia
catolică și protestantă înclină spre studiu istoric și
dogmatic.”25 Ortodocșii ar fi mai mult predicatori
decât teologi, pe când ceilalți sunt oameni ai
bibliotecii și școlii. Mai utili par să fie iudaicii, prin
relevarea raportului existent „între ambianța vechi-
testamentară și cea rabinică, pe de o parte, și
discursul hristic, pe de alta.”26 Câțiva teologi și
gânditori români sunt menționați într-o notă de
subsol: Constantin Galeriu, Antonie Plămădeală, N.
Steinhardt, Teofil Părăian, Constantin Coman,
Vasile Gordon, Simion Mehedinți. Cât privește
gândirea teologică medievală, este considerată, pe
urmele lui Henri de Lubac, „caducă”,
„maculatură”.27 Le reproșează alegorismul, lectura-
șaradă, apreciere preluată de la teologul german
protestant Adolf Julicher, care a demontat
„mecanismul oarecum facil, al monomaniei
alegorizante”28. Andrei Pleșu se ofertează ca adept
al „unor sensuri multiple, suprapuse” ale
parabolelor, văzând în omiletica ortodoxă doar o
atitudine „moralizant sentimentală”, „dădăceală
duminicală”, discurs de „mătușă cumsecade”, încât
„predicatorii aruncă fără grație de la amvon
comorile Scripturii, ca pe o grămadă de pești
morți.”29 Autorul amintește și de utilizarea
parabolelor ca materie pentru literatura beletristică
(la Andre Gide, spre exemplu), dar și reducerea lor
la narațiuni ficționale autonome (Charles W.
Hedrick), ceea ce ar însemna substituirea exegezei
cu eisegeza, implicând introducerea în text a unor
sensuri străine de intenția originară. Alte primejdii
vin dinspre interpretările abuzive ale ecologiștilor,
sociologilor, feminismului sau marxismului: a
reinventa textul - „a căuta în el o tematică fără
legătură cu tematica lui constitutivă e ilegitim și
contraproductiv.”30 Cuvintele lui Iisus nu trebuie
citite „arheologic”, nici cu o actualizare forțată, nici
cu „savantlâcul steril, al erudiției divagatorii”31.
Exemplele oferite sunt convingătoare, cu precauția:
„Ne-am ferit de ingeniozități riscante, de
originalități zglobii, ca și de tonul pompos și
ultimativ al predicii «înțelepte».”32
Adevărat. Numai că marii predicatori ortodocși,
de la Sfinții Părinți până la Dumitru Stăniloae și
Teofil Părăian, nu au năzuit să fie „înțelepți” (ca
Socrate sau Heraclit), ci să ne aducă/vestească, ad
litteram, cuvântul lui Iisus, dincolo de ispita
gnostică a pluralității sensurilor din parabolele
Mântuitorului. Asta nu l-a împiedicat pe Andrei
Pleșu să ne ofere un apetisant exercițiu intelectual
(deși poate prea monoton), de factură
hermeneutică. Nici mai mult, nici mai puțin.
Note:
1	Ibidem, p. 141.
2	Ibidem, p. 147.
3	Ibidem, p. 149.
4	Ibidem, p. 223.
5	Ibidem, p. 231.
6	Ibidem, p. 236.
7	Ibidem, p. 237.
8	Pavel Florenski, Dogmatică și dogmatism, Ed.
Anastasia, Buc. 1998, p. 171.
9	Cf. Soren Kierkegaard, Maladia mortală, Ed.
Omniscop, Craiova,1998.
10	Cf. Rene Girard, Prăbușirea Satanei, trad. din
franceză de Ion Doru Brana, Editura Nemira ,
București, 2006, cap. XII-XIV.
11	Ibidem, p. 144.
12	A se vedea cap. Izbanda lui Zombi din Theodor
Codreanu, Transmodernismul, Editura Junimea, Iași,
2005, col. „Ananta. Studii transdisciplinare”.
13	Rene Girard, op. cit., p. 148.
14	Ibidem, p. 153.
15	Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică
Ortodoxă, București, I, 1978; v. și ediția de la
Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, I, București, 1996., p. 184.
16	Ibidem, p. 186.
17	Thierry Magnin, între știință și religie, trad. din
franceză de Simona Modreanu, prefață de Basarab
Nicolescu, postfață de Henri Manteau-Bonamy, Editura
Junimea, Iași, 2007, col. „Ananta. Studii
transdisciplinare”, p. 150.
18	Andrei Pleșu, op. cit., pp. 245-258.
19	Ibidem, p. 245.
20	Ibidem, p. 247.
21	Ibidem, p. 248.
22	Ibidem, p. 249.
23	Ibidem, p. 253.
24	Ibidem, pp. 281, 282.
25	Ibidem, p. 282.
26	Ibidem, p. 283.
27	Ibidem.
28	Ibidem, p. 285.
29	Ibidem, p. 286.
30	Ibidem, p. 289.
31	Ibidem, p. 292.
32	Ibidem, p. 299.
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
scriitori afirmați după 1989
Annie Bentoiu și lupta cu
amnezia
Alex. Ștefănescu
Annie Bentoiu (născută la 1 mai 1927,
soție a compozitorului Pascal Bentoiu și
mamă a sopranei Ioana Bentoiu) s-a
manifestat discret ca scriitoare înainte de 1989,
publicând volume de poezie și proză poetică
proprii, scrise în limba franceză, ca și traduceri
în franceză ale textelor unor poeți români
importanți ca Eminescu sau Arghezi. în 1969 i-
a fost tipărit și un roman, scris de data aceasta
de autoare în limba română, Strada Mare, care
însă n-a avut ecou.
în anul 2000 îi apare la Editura Vitruviu
extraordinarul volum de memorii Timpul ce ni
s-a dat. Pentru un cunoscător al literaturii
române, volumul este o revelație. Clarviziunea
memorialistei, talentul ei literar de mare clasă
și mai ales noblețea - de neîntâlnit în
societatea noastră de azi - a atitudinii adoptate
în judecarea faptelor trecutului au ceva
neverosimil. La fel de surprinzătoare au mai
fost, la vremea apariției lor, doar jurnalele și
evocările semnate de Jeni Acterian, Mihail
Sebastian, Petre Pandrea și Ion loanid.
Jeni Acterian, Mihail Sebastian și Petre
Pandrea au murit însă de mult, Ion loanid a
murit și el, de mai puțină vreme, departe de
România, dar Annie Bentoiu este
contemporană cu noi și, cu puțin noroc, poate
fi întâlnită pe străzile Bucureștiului. Tocmai de
aceea, altitudinea intelectuală a cărții ei ne
găsește nepregătiți și ne uimește. Mai există
cineva care și-a păstrat o gândire elevată în
lumea noastră copleșită de trăiri viscerale și de
prozaism? De necrezut!
Autoarea cărții își concentrează atenția
asupra anilor 1944-1948, făcând însă și unele
incursiuni în trecut, până la începutul
secolului, și în „viitor”, până în vremea lui
Ceaușescu. Pentru a reconstitui ce s-a întâmplat
în viața ei și în istoria României în perioada
1944-1948, își recitește însemnările din
agendele de adolescentă (avea 17 ani în 1944 și
era elevă de liceu), consultă, la Biblioteca
Academiei, colecțiile ziarelor din acei ani și,
mai ales, își amintește.
Spune-mi ce îți amintești, ca să-ți spun cine
ești - așa ar putea fi reformulat un vechi
proverb românesc, pentru a atrage atenția
asupra calității actului amintirii. Numeroși
contemporani ai noștri suferă de amnezie,
trăind aproape exclusiv în prezent cu o
dezinvoltură care la animale poate să pară
inocentă și grațioasă, dar care la oameni este
grotescă. Iar dacă totuși își amintesc ceva, își
amintesc numai ceea ce i-a atins în mod direct,
de exemplu ce alimente au cumpărat la un
moment dat și la ce preț sau cine anume i-a
insultat cu ani în urmă.
Annie Bentoiu are, dimpotrivă, în minte o
imagine cuprinzătoare a întregii ei existenței și
a secvenței de istorie căreia îi aparține. Ea și-a
făcut datoria de om de a trăi în cunoștință de
cauză. în raza conștiinței ei intră și o mare
parte din lume, privită cu un sentiment de
responsabilitate.
Este vorba de vocație, dar și de educație.
Chiar și azi, Annie Bentoiu își cultivă
memoria, completând ceea ce știe din propria
ei experiență cu ceea ce află din cărți. Memoria
ei culturală este vastă și asumată existențial,
permițându-i să evoce firesc, cu un fior de
emoție, și situații trăite de predecesori.
Memorialista aduce în prim-plan imaginea
părinților ei, făcându-le portrete sobre și
expresive (tatăl ei, descendentul unei familii
numeroase și prospere din Oltenița, era medic,
membru marcant al P.N.Ț., pasionat de
arheologie și numismatică, iar mama, o
elvețiancă venită în tinerețe în România pentru
a da lecții de franceză unor copii de familie
bună și stabilită definitiv, în urma căsătoriei, în
această țară, avea o personalitate puternică și
exercita o influență benefică asupra celor din
jur). îi evocă, de asemenea, pe părinții
părinților, ca și întreaga încrengătură a unui
arbore genealogic viguros, dintre aceia care au
dat stabilitate societății românești. Pagini
emoționante, de omagiere austeră și
respectuoasă, sunt consacrate profesorilor din
liceu, prietenilor politici ai familiei,
cunoscuților care au ajuns să însemne ceva în
viața publică din România.
De fapt, Annie Bentoiu reconstituie o
întreagă lume, cu stilul ei de viață, calm, de o
eleganță firească. Cartea ne oferă șansa
nesperată de a ne vizita propriul nostru trecut,
care ne încântă și ne trezește nostalgii
sfâșietoare. Este ca și cum am vizita Atlantida,
știind că nu avem nici o posibilitate de-a o
scoate din adâncul oceanului.
Cum se trăia în România de altădată?
Annie Bentoiu ne plimbă pe străzile
Bucureștiului (oraș în care familia ei avea o
locuință în Piața Amzei, folosită alternativ cu
reședința din Oltenița), ne arată șlepurile de pe
Dunăre, ne duce la munte, ne introduce în
mediul studențesc (povestind cum a devenit
studentă la Drept), ne creează prilejul de a
înțelege cum iubeau tinerii pe atunci
(protagoniștii exemplificării fiind ea însăși și
viitorul ei soț, compozitorul Pascal Bentoiu).
înainte de instaurarea comunismului, în
România se trăia cu adevărat. Era viață, nu o
caricatură de viață, așa cum ne-a fost nouă dat
să trăim. Iată, ca la lumina unui blitz, cum
arăta insignifianta Oltenița, o localitate cu
9000 de locuitori:
„Era un orășel bogat, cu o viață tihnită;
mulți dintre locuitorii săi aveau pământ în
împrejurimi, în suprafețe mai mari sau mai
mici. Pe străzile mărginite toate cu arbori se
înșirau pe atunci case scunde și cu ziduri
trainice, cu grădini înecate de vegetație și
brăzdate de straturi ordonate de flori; crengile
merilor și caișilor înaintau de multe ori peste
gard în stradă și trecătorul, uneori nevoit să se
aplece, le putea culege fructele coapte ca în
paradis. [...] în unele grădini, de pildă la tante
Sophie sau în casa bunicului, se ridica între
straturile de flori câte un «chioșc» în stil
oriental, o construcție rotundă și ușoară din
lemn, cu acoperiș țuguiat, colonete și
balustradă decupate, bănci circulare și o masă
mare în mijloc unde se luau după-amiaza, pe
fețe de masă albe ca laptele, cafele și dulcețuri
la umbră, iar seara eventual cina, cu
acompaniament de greieri și brotăcei.”
Frumusețea literară a textului este
inepuizabilă. S-ar putea alcătui o antologie a
pasajelor de neuitat din carte. Unele au o
factură poematică, altele cuprind analize
psihologice, descrieri ale unor scene de masă
sau jocuri ale imaginației. L-aș frustra pe
cititorul acestor rânduri dacă nu aș reproduce
măcar unul dintre aceste pasaje:
„Lucrul cel mai tulburător era să-mi
închipui, noaptea, fluviul care continua să
curgă fără oprire în timp ce orașul dormea
liniștit. Mersul său molcom îl știam înșelător,
mă cufundam cu gândul în înspăimântătoarele
sale adâncuri. Masele de apă nu doar înaintau,
cu acea uriașă presiune a curentului pe care o
măsurasem în traversările în barcă; ele se
precipitau unele peste celelalte, se prăbușeau
asupra lor înșile și asta de secole la rând, într-o
întunecime de neconceput. Cărau cu ele, cu
mult mai multă violență decât se putea bănui
la suprafață, nu numai miriadele de pești vii,
dar și toate vitele moarte, toți înecații, toate
sfărâmăturile de piatră și de fier pe care le
aduceau răbdător la starea de pietriș, apoi de
nisip. Neagră în negrul nopții, lunecarea
lichidă a straturilor suprapuse de apă avea loc
nu departe de casă și totuși împrejur domnea o
ciudată tăcere.”
Aici nu este o simplă descriere de natură, ci
și portretul interior al unei adolescente de
atunci. Ce legătură există între o fată care avea
asemenea trăiri și o fată de azi, incapabilă să
se exprime altfel decât prin interjecții? Niciuna.
De altfel, în Timpul ce ni s-a dat, se
istorisește, succint și dramatic, tocmai cum s-a
prăbușit civilizația românească, sub presiunea
brutală, necruțătoare exercitată de invadatorii
sovietici în complicitate cu comuniștii din
România. Annie Bentoiu analizează - mai bine
decât orice „analist politic” la modă azi -
1O
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
reacția inadecvată a partidelor istorice,
incapabile să renunțe la orice urmă de bun-
simț, asemenea adversarilor lor. în general,
populația din România nu credea că se
întâmplă ceea ce vedea că se întâmplă, întrucât
nu avea obișnuința să ia în considerare
absurdul.
Cu subtilitate filosofică, memorialista
sesizează apoi esența comunismului, care este
ura celor învinși în marea competiție a vieții
față de învingători, ura rataților față de
realizați. Această ură se instituționalizează,
pentru prima dată în istorie. Annie Bentoiu nu
se limitează la o teoretizare a aberantei situații;
ea povestește cum toți oamenii de valoare în
mijlocul cărora a crescut și s-a format au
început să fie hăituiți numai pentru că erau de
valoare. Meritele lor au devenit un blestem, și
pentru ei, și pentru familiile lor.
Memorialista găsește ca nimeni altcineva
tonul cel potrivit pentru a istorisi această
tragedie, dar și pentru a manifesta o anumită
înțelegere, de ființă superioară, față de toți
frustrații de pe Pământ, care au lansat
comunismul în lume ca pe un cumplit urlet de
nemulțumire, urcat din adâncul ființei lor.
în Occident, mi s-a cerut adeseori să indic o
carte din care s-ar putea înțelege ce s-a
întâmplat în România în timpul comunismului.
De fiecare dată, am ridicat din umeri. Nu avem
o asemenea carte. Nu există la noi un
Pasternak, un Soljenițîn, un Bulgakov, un
Havel, un Kundera. închisoarea noastră cea de
toate zilele de Ion loanid și Caietul albastru de
Nicolae Balotă sunt admirabil scrise, dar se
referă aproape exclusiv la condiția deținuților
politici. Cum era viața de fiecare zi în
„libertate”, cum au fost infirmizați sufletește
oamenii, până la a deveni de nerecunoscut,
cum s-a distrus sistematic civilizația
românească - nu are de unde să afle un străin.
îi pot fi recomandate unele cărți - de Marin
Preda, de Augustin Buzura, de Constantin
Țoiu, de Dumitru Radu Popescu, de loan
Groșan, de Paul Goma -, dar toate la un loc
abia dacă îl ajută să își reprezinte ceva din ceea
ce a însemnat comunismul.
Citind volumul II din Timpul ce ni s-a dat
de Annie Bentoiu (apărut în 2006 la Editura
Vitruviu) am înțeles însă că a apărut, în sfârșit,
cartea din care se poate afla ce experiență
tragică au făcut românii, după cel de-al Doilea
Război Mondial, timp de mai mult de patru
decenii. Deși nu este o carte de ficțiune, așa
cum mi-aș fi dorit, ci una de memorialistică
pură, ea înregistrează și acele realități subtile
pe care numai literatura le poate înregistra,
datorită împrejurării fericite că autoarea, în
afară de o conștiință atotcuprinzătoare, are și
talent literar.
Acest volum II evocă perioada de după
1947 (volumul I ia considerare, după cum am
văzut, anii 1944-1947), perioadă la începutul
căreia familia autoarei a părăsit Bucureștiul și
s-a stabilit temporar - cu o precauție politică
naivă - la Oltenița, localitate din care
provenea. Este un prilej pentru memorialistă să
evoce un stil de viață pe care avea să-l distrugă
comunismul:
„Ce liniștită era viața pe atunci, în ceasurile
dinspre seară, în orășelele de provincie în care,
slavă Domnului, «nu se întâmpla nimic»! Ai fi
putut număra de câte ori auzeai, într-un singur
drum prin oraș, sunetul totodată sec și
prietenos al zarurilor rostogolite pe cutia de
table... Chiar înainte de a-ți arunca privirea
peste gard în curtea cu pricina, sunetul ți se
asocia în minte cu imaginea unei farfurioare cu
dulceață și a unui pahar aburit, sau a unei
ceșcuțe de cafea neglijată pe margine, din
cauza concentrării adânci a jucătorilor.”
Enumerarea cărților interzise, a bisericilor
dărâmate, a oamenilor nevinovați întemnițați
etc. nu poate lipsi, bineînțeles, dintr-un dosar
al dezastrului pe care l-a reprezentat
instaurarea comunismului în România. Există
însă și pierderi poate mai mari, dar imposibil
de evidențiat cu ajutorul documentelor de
arhivă și al statisticilor, așa cum este pierderea
unui farmec al vieții, greu de înțeles de omul
de azi. Cu mijloacele unui scriitor înzestrat,
Annie Bentoiu reconstituie, iată, acea bucurie
calmă de a trăi, care are o valoare morală
imensă, dar insesizabilă (ca bun distrus) în
plan juridic.
Autoarea redescoperă o poezie a
domesticității, care părea uitată pentru
totdeauna în vacarmul și promiscuitatea
blocurilor muncitorești:
„Zilele mele în acea încăpere [este vorba de
încăperea care i-a fost rezervată într-o casă din
Oltenița, după ce o mare parte din acea casă a
fost rechiziționată pentru a fi folosită ca sediu
al organizației tinerilor comuniști] au avut
două centre de greutate. Primul a fost focul
din soba de teracotă, atât de prietenos, de
variat, de «uman», după anonimele calorifere
de bloc bucureștene încât, de bucurie că îl
găsisem ca în copilărie, am petrecut în fața lui,
nemișcată, ceasuri întregi. Nu mulți dintre
orășenii de astăzi mai pot experimenta
fascinația flăcărilor, urmărind jocul mătăsos de
nuanțe al arderii sau sunetul catifelat al
jăratecului ce se prăbușește, moale, asupra lui
însuși. Orice contemplare a unui foc stăpânit e
o întoarcere a sufletului în preistorie și poate
că avem nevoie de o asemenea comunicare cu
trecutul, de vreme ce ne place atât de mult s-o
prelungim.
Al doilea centru de meditație a fost, în
rama lui de lemn aurit, frunzoasă și grea,
peisajul grigorescian care era tabloul cel mai de
preț din casă și care mi-a fost repartizat în
cameră fără ca eu să fi îndrăznit să-l cer.
Argumentul de bun simț al părinților a fost că
mijlocul cel mai sigur de a feri un tablou este
să-l atârni în perete, lucru pentru care a și fost
făcut. Era un peisaj relativ mic, fără oameni,
fără animale; o linie în diagonală, coborând lin
spre colțul din dreapta, închipuia o pantă
ierboasă de un verde pal, ofilit, care trăgea spre
galben; singurul element dramatic era coroana
ușor răvășită a unui pom singuratic, vizibil în
luptă cu destinul de vreme ce era izolat în
bătaia vântului, ars de soare și părând a simți
cum îi fuge pământul de sub rădăcini într-o
lentă, foarte lentă alunecare.”
Tânăra, pe atunci studentă, are prilejul
(nedorit) să asculte, nevăzută, intervențiile la o
ședință UTC care are loc în propria ei casă
părintească. Este prima ei întâlnire cu o lume
absurdă și înspăimântătoare, imposibil de
înțeles cu ajutorul logicii și al bunului-simț:
„Masa prezidiului era așezată, se vede, chiar
dincolo de ușă; cei care conduceau desfășurarea
ședinței vorbeau clar și răspicat, așa încât, în
picioare în micul hol întunecat, puteam să nu
pierd nici un cuvânt. Prima oară am fost izbită
ca de niște palme în obraz de violența și ura
care răzbăteau din acele cuvântări. «Foștii
exploatatori» între care simțeam bine că ne
aflam și noi (deși nu am auzit niciodată nume
proprii) erau zugrăviți în culori atât de hidoase,
intensitatea urii de clasă era atât de mare și
părea atât de sinceră încât m-am îngrozit.
Existase oare ea din totdeauna și doar noi
trăisem inconștient, orbește, fără să-i bănuim
adâncimea? Respectul și afecțiunea cu care
fuseseră înconjurați părinții mei să nu fi fost
decât ipocrizie slugarnică? Cine era de vină
pentru toate acestea? Două generații ale unei
familii de localnici harnici munciseră câte o
viață întreagă ca să-i aducă pe tata și pe frații
lui la situația pe care o aveau; el învățase și
practicase medicina ani de-a rândul printre
foștii lui tovarăși de joacă, ridicase niște clădiri,
administrase județul, încercase să facă bine,
dar, desigur, felul său de viață evoluase,
eleganța lui naturală, umorul discret și gesturile
afabile nu mai erau ale unui provincial - și ce
era cu asta? Trebuia să rămânem cu toții în
stadiul în care ne născusem, nu ne era îngăduit
să creștem, să căpătăm o cultură și o imagine
mai complexă despre lume, trebuia oare să ne
ascundem progresele, ce anume ar fi trebuit să
facem ca să fim iertați?”
Aceste întrebări simple sunt zguduitoare.
Memorialista nu își dramatizează existența, nu
își asumă un rol de personaj justițiar, nu face
caz de superioritatea ei intelectuală. Pur și
simplu povestește și întreabă. Ea nu vrea să
convingă pe cineva de ceva. Obiectivitatea (nu
rece, ci plină de bunăvoință față de semeni) pe
care o practică este impresionantă. Chiar și
când povestește ce au însemnat pentru ea
dragostea, maternitatea și moartea celor dragi,
păstrează aceeași detașare. Cartea sa este un
„raport către El Greco”, de genul celui imaginat
de Kazantzakis.
Editura Humanitas a reluat ambele volume
de memorii, într-o ediție elegantă: Timpul ce ni
s-a dat, I. Memorii 1944-1947 (2007) și Timpul
ce ni s-a dat, II. Memorii 1947-1959 (2009).
Sunt volume care au consacrat o mare
scriitoare și o conștiință.
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
eminescologie
însemnarea lui Maiorescu din
28 iunie 1883
Ion Spânu
Cînd vor fi lămurite pe deplin evenimentele
petrecute în 28 iunie 1883, probabil că
această zi va fi pecetluită definitiv ca ziua
de doliu a culturii române. Documentele arată că
în acea fatidică zi s-a comis un atentat bine
orchestrat împotriva celui care este azi „omul
deplin” al spiritului românesc, cum îl numea
Constantin Noica pe Eminescu. Atentatul a fost
ascuns mai bine de un secol și chiar și acum, cînd
documentele au scos la iveală tragedia acelei zile,
mai există pornirea unora, aparent inexplicabilă,
de a ascunde fapte care cer în continuare
explicații. Acum, când cercetătorii și-au făcut
datoria și au scos din arhive mărturiile care
devoalează acest atentat e nevoie ca ziariștii
români să-și asume responsabilitatea de a duce
pînă la capăt această anchetă despre asasinarea
celui care și pentru istoria presei rămîne farul
călăuzitor. Aproape ca un testament, Eminescu
publica în „Timpul”, în chiar această nenorocită zi
de 28 iunie 1883, un articol despre libertatea
presei, pe care avea să-l țină la piept încă de
dimineață, cînd a plecat spre casa lui Maiorescu,
pînă seara, cînd a fost dus la ospiciul Șuțu.
Ziariștii români n-au voie să-l uite pe cel dintîi și
cel mai mare martir al lor.
Ce știe lumea despre ziua de 28 iunie 1883?
Până de curînd, varianta cunoscută de toată
lumea era una foarte simplă. După cîteva semne
de alienare descoperite de apropiați în zilele
precedente, poetul Mihai Eminescu s-a trezit cu
noaptea în cap în 28 iunie 1883 și, în plină criză
de nebunie, s-a luat la harță cu Ecaterina Szoke
Magyarosy, prima soție a lui loan Slavici, la care
stătea în gazdă. Speriată, aceasta îi trimite la ora
6 dimineața o carte de vizită lui Titu Maiorescu,
care locuia în apropiere, cerîndu-i s-o scape de
Eminescu. Cele cîteva cuvinte au un efect colosal
asupra criticului și politicianului Maiorescu, încît,
deși a pozat mereu ca fiind protectorul și
susținătorul poetului, îl cheamă pe Simțion, de la
Societatea „Carpații” cu care dă fuga la spitalul de
nebuni și îi obține lui Eminescu un bilet de
internare, oferindu-se generos să plătească 300 de
lei pe lună. Nici nu ajunge bine înapoi acasă și la
ușă apare chiar Eminescu, care habar nu avea de
intențiile „prietenului” său. După o scurtă
discuție, fără măcar să încerce să afle ce s-a
întîmplat acasă la Slavici, cu un cinism îngrozitor,
Maiorescu îi dă ceva mărunțiș pentru trăsură și îl
trimite la Societatea „Carpații” pentru a se întîlni
tocmai cu... Simțion! Nu se știe de ce, Eminescu
se duce mai întîi la Capșa unde se întîlnește cu
Grigore Ventura. Apoi scoate pistolul și amenință,
în fața patroanei Marie Obeline Vautier, că vrea
să-l împuște pe rege. Ventura îi propune să
meargă împreună la palat! Eminescu este de acord
și pleacă împreună spre Cotroceni, însă acolo
poarta nu se deschide. Cei doi decid atunci să
meargă la celebrele băi publice Mitrașewski, unde
Eminescu atinge vîrful nebuniei, lăsînd apa să
curgă timp de opt ore. Speriat și îngrijorat,
Ventura îl încuie pe Eminescu în baie și îi cheamă
la fața locului pe cei de la Societatea „Carpații”,
anunțînd în același timp și poliția că un nebun s-a
închis în baia publică. Cu duba de la spitalul de
nebuni, sosesc la fața locului doi prieteni ai
poetului, Siderescu și Ocășeanu, care, întîmplător,
aveau la îndemînă și o cămașă de forță! După ce-l
imobilizează pe Eminescu, cortegiul pleacă la
Spitalul Șuțu unde Eminescu avea deja
„rezervarea asigurată” încă din dimineața acelei
zile.
De aici începe întunericul pentru întreaga
cultură română. Un întuneric ce nu se va risipi
decît atunci cînd se va lămuri întreaga
problematică a acestei tragice zile.
Este uluitor cum acestă poveste absurdă s-a
impus în rîndul opiniei publice mai bine de un
secol, cu toate că există un documentar bogat
care arată că evenimentele s-au desfășurat cu totul
altfel. Deși „Cazul Eminescu” are toate elementele
unui complot prin care s-a pus la cale o crimă
oribilă, nu s-a deschis niciodată un dosar în care
să fie anchetate faptele care încălcau flagrant
legile aflate atunci în vigoare. Pot fi invocate,
desigur, și cauze obiective, legate de apariția
foarte tîrzie a documentelor pe care le avem
acum la dispoziție, care au fost cunoscute opiniei
publice abia în primele decenii ale secolului XX,
dar aceste cauze nu sînt nici pe departe suficiente
pentru a justifica tăcerea care și astăzi este dorită
în marginea acestui caz. Cu atît mai mare este
meritul mai multor eminescologi care au făcut, în
anii din urmă, tot ce le-a stat în putință pentru a
readuce în memoria noastră ce s-a întîmplat cu
adevărat în ziua de 28 iunie 1883, cînd pana
gazetarului Mihai Eminescu a fost pusă în cămașa
de forță.
Să recitim cu atenție însemnarea lui Titu
Maiorescu din 28 iunie 1883, pe care o găsim în
Jurnalul său:
‘Astăzi, Marti, la ora 6 dimineața, o carte [de
vizită] de la d-na Slavici, la care, locuește
Eminescu, cu aceste rânduri scrise: „Domnu
Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă
scap de el, că foarte reu. Curând după aceea
Simțion la mine, întâia oară. M’am dus cu el la
Dr. Suțu și am pus să se pregătească în a sa
„Casă de sănătate” o cameră pentru Eminescu;
am luat asupra mea plata pentru aceasta, 300 de
lei pe lună; apoi am venit acasă, am înștiintat
încă pe Th. Rosetti despre aceasta. Pe la 10 veni
cu trăsura la mine Eminescu, binecuvântă, cu
privirea fixă, pe soția mea și pe Ilie Nicolescu
care tocmai pleca, mă îmbrățișă tremurând. Eu îi
arătaiu pe Hermes și pe Venus din Melos, la care
el zise, cu privirea în extaz: „Lasă, că va reînvia
arta antică!”. Potrivit înțelegerei [ce avusesem cu
Simțion], i-am spus că trebue să se ducă la
Simțion, pentru societatea „Carpații”. Mi-a cerut
să-i dau 5 lei pentru trăsură și a plecat cu trăsura
acolo [la Simțion]. De acolo e vorba să fie dus la
Dr. Suțu. Numai, de s’ar face asta fără greutate!
A venit apoi la mine Caragiali, la masă; izbucnit
în lacrămi, când a auzit ce e cu Eminescu”.
însemnarea lui Maiorescu din 28 iunie 1883.
Fără această însemnare, „Cazul Eminescu” ar
fi rămas închis pe vecie. Din fericire, ea s-a
păstrat, dar, din păcate, a fost publicată abia după
trecerea a patru decenii de la ziua la care face
referire, cînd legenda nebuniei lui Eminescu
devenise cunoscută și întreținută de toată lumea.
Se construise deja portretul poetului de geniu, iar
activitatea de gazetar a lui Eminescu fusese deja
uitată.
Să dăm însă timpul înapoi.
Așadar, în ziua de 28 iunie 1883, la șase
dimineața, soția lui Slavici, Ecaterina Szoke
Magyarosy, îi trimite lui Maiorescu o carte de
vizită prin care îl roagă s-o scape de Eminescu
pentru că acesta a înnebunit. Oricîtă bunăvoință
i-am arăta lui Maiorescu, este imposibil de
acreditat ideea că acest banal bilețel l-a convins că
Eminescu ar fi înnebunit. De altfel, loan Slavici,
pe care poetul l-a considerat un bun prieten,
încercînd să scape de povara faptului că din casa
lui s-a declanșat lichidarea lui Eminescu, oferă,
peste mulți ani, o penibilă explicație despre
declanșarea nebuniei acestuia. Slavici povestește
ulterior (loan Slavici - Amintiri, Editura pentru
literatură, 1967) că Eminescu, chiriașul său, își
citea cu voce tare poeziile „și făcea multă gălăgie
cînd scria”, astfel încît, deseori, îi bătea în perete
pînă cînd stingea lumînarea. „Acesta a fost pentru
mine primul semn al bolii de nervi care-l
cuprinsese”, scrie Slavici, falsificînd, nu pentru
prima oară, realitatea în funcție de propriile
interese. în „Amintirile” sale el scrie că, înainte de
plecarea la Viena, la tratament, în 26 iunie 1883,
i-a înmînat lui Eminescu o scrisoare ce trebuia să
ajungă la Maiorescu, în care l-ar fi rugat „să-l
observe bine pe Eminescu, căci mi se pare greu
bolnav”.
O minciună care este azi dovedită. Pe de o
parte de însemnarea din 26 iunie 1883, unde
Maiorescu rezumă acea scrisoare „vrednică de
însemnat”, în care Slavici scrie despre „ațățările
lui Rosettaki și ale poliției în contra Austro-
Ungariei la societatea Carpații” (Titu Maiorescu -
“însemnări zilnice”, introducere, note de I.
Rădulescu-Pogoneanu, vol. II (1881-1886), f.a.,
Editura Librăriei Socec & Co., București, ziua de
26 Iunie / 8 Iulie 1883). Nicio mențiune despre
„boala” lui Eminescu! Pe de altă parte, minciuna
lui Slavici reiese chiar din textul acestei scrisori,
care nu a fost publicată integral niciodată pînă de
curînd, cînd, prin bunăvoința cercetătorului Fănuș
Băileșteanu, eminescologul Constantin Barbu a
regăsit-o în arhiva Bibliotecii Academiei Române.
Două aspecte sînt de reținut în această
scrisoare. Primul, că Slavici îi oferă lui Maiorescu
o adevărată Notă informativă despre ultima
ședință de la Societatea „Carpații”, în care critică
grupul naționalist care vorbește de refacerea
Daciei Mari, lucru pe care-l făcuse și agentul
austriac Von Mayr, în Nota trimisă Contelui
Kalnoky, încă din 7 iunie 1882 (Arhivele St. Buc.,
Colecția Xerografii Austria, pach. CCXXVi/1, f
189-192, Haus-Hof-und Staatsarchiv Wien,
Informationsburo, I.B.-Akten, k. 159). Cel de-al
doilea aspect, nebăgat în seamă pînă acum, este
că Slavici își toarnă cenușă în cap, explicîndu-i lui
Maiorescu faptul că, încă de la intrarea în
Societatea „Carpații”, ar fi avut intenția de a
contracara acțiunile unor membri care cereau
explicit ca Transilvania să fie alipită României,
adică, așa cum s-ar spune în termeni mai actuali,
ar fi vrut să distrugă din interior acțiunea unor
exaltați!
în această scrisoare, Slavici face o precizare
extrem de importantă despre Ocășeanu, pe care-l
numește „unul dintre oamenii de încredere ai
poliției”. Dacă ne amintim că, exact în acele zile,
12
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
se finalizau termenii Tratului secret dintre
România și Austro-Ungaria, că P.P. Carp, trimisul
țării la Viena, îi ceruse explicit lui Maiorescu:
„mai potoliți-l pe Eminescu” sau că însuși Bismark
amenințase România cu o declarație de război
dacă nu încetează bătălia pentru Transilvania,
rezultă clar că, în urma presiunilor venite de la
Viena, unii au fost convinși să se potolească, iar
alții, care erau de multă vreme agenți harnici ai
diverselor servicii secrete, și-au intensificat
activitatea și au trecut la acțiuni mai hotărîte.
Slavici, de pildă, prin scrisoarea trimisă lui
Maiorescu, se dezice de activitatea de la
Societatea „Carpații” și, prin plecarea
intempestivă din țară, dovedește că a fost convins
să se potolească. Cert este că, în toate
documentele cercetate de noi nu există nici cea
mai mică dovadă că lui Eminescu i-a atras cineva
atenția asupra pericolului care îl paște dacă va
rămîne fidel principiilor sale în ceea ce privește
Transilvania. Din contră, din aceleași „însemnări
zilnice” ale lui Maiorescu aflăm că ziaristului
incisiv de la „Timpul”, care era Eminescu, i s-a
pregătit cu minuțiozitate scoaterea din viața
publică, pe motivul nebuniei.
în 30 mai 1883, Maiorescu notează că în acea
seară, timp de cinci ore, l-a avut ca oaspete pe
ministrul american E. Schuyler alături de cîțiva
apropiați, între care și Eminescu. Deși notează că
a fost „cea mai plăcută atmosferă”, Maiorescu
adaugă o notă ciudată: „La Eminescu, început de
alienație mintală, după impresia mea”. Pe bună
dreptate, cercetătorul Nicolae Georgescu se
întreabă cum de era posibilă o atmosferă atît de
plăcută în compania unui om care o luase razna.
Să fie întîmplător și faptul că exact în acea zi
apare în „Timpul” articolul lui Eminescu,
„Despărțirea de Maiorescu”?
Dar Maiorescu revine și în ziua de 23 iunie
1883 cu o însemnare asemănătoare. Adversarul
său politic, liberalul Th. Rosetti vine la cină
împreună cu soția și-l întîlnește aici pe Eminescu.
Dacă ar fi avut o cădere nervoasă, în mod sigur
Eminescu s-ar fi năpustit asupra lui Rosetti, pe
care în dese rînduri l-a „executat” în articolele sale
din „Timpul”. Deși o astfel de întîmplare n-a avut
loc, Maiorescu totuși notează: „și Eminescu, care
devine, din ce în ce mai evident, alienat. Foarte
excitat, sentiment al personalității exagerat (să
învețe acum albaneza!), vrea să se călugărească,
dar să rămână în București”. Pentru un om ca
Eminescu, care știa bine germana, franceza,
greaca veche sau sanskrita și care consultase
celebrul Glosar al lui Bopp, cu aplicație pe
douăsprezece limbi de mai mică sau mai mare
circulație, mărturisirea că ar vrea să învețe
albaneza (o limbă care are multe structuri
asemănătoare cu limba română) ar putea fi
semnul unei nebunii?
Se știe că ambele însemnări sînt subliniate în
manuscris cu linie roșie pe margine, la o lectură
ulterioară a textelor, așa cum precizează editorul
I. Rădulescu - Pogoneanu. Ca specialist în
psihiatrie, Maiorescu ar fi putut să observe un
comportament ciudat la Eminescu, însă, dacă
lucrurile ar fi stat așa, măcar unul dintre cei
prezenți la masă (E. Schuyler, Beldimano, Gane,
soții Negruzzi, soții Kremnitz, Anette sau familia
Rosetti) ar fi notat ulterior, în propriile jurnale
sau memorii acest fapt. Lipsa unor astfel de
referiri demonstrează, mai degrabă, faptul că
Maiorescu deja pregătise scenariul ce urma să
aibă punctul culminant în 28 iunie 1883.
Toate semnele de întrebare pe care le ridică
aceste însemnări ciudate din zilele de 30 mai și
23 iunie 1883 au rămas zeci de ani neelucidate (e
adevărat și cu complicitatea unor cercetători care
au fost totdeauna împotriva republicării operei
gazetărești a lui Eminescu), fiind considerate ca
dovezi ale începutului de alienare.
Privite însă cu obiectivitate, ele demonstrează
faptul că bilețelul primit de Maiorescu în
dimineața zilei de 28 iunie 1883 de la doamna
Slavici era mai degrabă așteptat decît convingător.
Era, într-un fel cît se poate de explicit, semnalul
de declanșare a unei operațiuni pregătite cu
minuțiozitate. Conștient de rolul decisiv pe care îl
avea în scoaterea din viața publică a ziaristului
Mihai Eminescu, dar și preocupat de
responsabilitatea în viitor pentru acest gest,
Maiorescu a încercat prin acele însemnări cel
puțin dubioase să-și creeze un alibi, dar o astfel
de decizie nu-l putea lăsa liniștit și însemnarea
din noaptea precedentă internării lui Eminescu
este lămuritoare în privința stării sale emoționale:
"Nu pot dormi bine, la ora 3 deștept și scriind”.
Avea și de ce să fie stresat: peste numai 24 de ore
urma să devină călăul lui Eminescu!
Așadar, în dimineața zilei de 28 iunie 1883, la
ora 6 (!), Ecaterina Szoke Magyarosy îi trimite lui
Maiorescu biletul de mai sus, care era un adevărat
cod secret, iar acesta îl ia ca pe o adevărată
expertiză medicală, pornind tăvălugul unei zile
îngrozitoare. în mod inexplicabil, sosește la
Maiorescu acasă, pentru „întîia oară”, Constantin
Simțion, nimeni altul decît președintele Societății
„Carpații”! Maiorescu notează: „M-am dus cu el
la Dr. Suțu și am pus să se pregătească în a sa
„Casă de sănătate” o cameră pentru Eminescu”.
Deci, Maiorescu nu-i cere dr. Șuțu să-l
examineze pe prietenul său Eminescu pentru
eventualele semne de alienație pe care, chipurile,
le-ar fi observat în ultimele zile, ci il internează
pur și simplu pentru cîteva luni ca nebun
incurabil! în însemnarea zilei respective, nu găsim
nicio altă motivație în legătură cu scopul
prezenței lui Simțion la acea oră, ceea ce
înseamnă că a venit conform unui plan stabilit
anterior primirii bilețelului de la doamna Slavici,
deci cel puțin în ziua precedentă! De altfel, după
obținerea internării lui Eminescu la spitalul lui
Șuțu, rolul lui Simțion nu se încheie. El pleacă la
Societatea „Carpații”, unde, „potrivit înțelegerii”
cu Maiorescu, urma să-l aștepte pe Eminescu
pentru a-l duce cu forța la spitalul de nebuni.
„Numai de s-ar face asta fără greutate!”, notează
cu sadism Maiorescu, care se arată preocupat nu
de drama ce urma să se producă, ci de
îndeplinirea cu ușurință a scenariului! După ce a
stabilit detaliile planului împreună cu Simțion și
dr. Șuțu, Maiorescu s-a întors acasă, de unde, în
după amiaza acelei zile, pleacă într-o vacanță de
vis.
Fără să bănuiască ce i se pusese la cale,
Eminescu sosește cu trăsura acasă la Maiorescu,
avînd sub braț ziarul „Timpul” din acea zi (datat,
conform obiceiului vremii, o zi mai tîrziu), în
care publicase articolul - ce ironie tragică a sorții!-
despre libertatea presei, în care protesta față de
expulzarea lui Galli, directorul revistei
„L’independence roumaine”, publicație ce avea să
fie interzisă chiar în acea zi! Maiorescu nu-l
întreabă nimic, cum era firesc, despre incidentul
cu doamna Slavici și nu scoate nici măcar un
cuvînt despre aranjamentul făcut cu Simțion
pentru internarea cu forța la spitalul de nebuni al
dr. Șuțu. „Nebunul” Eminescu salută respectuos
pe doamna Maiorescu, dar și pe un client aflat
întîmplător acolo, iar cînd Maiorescu îi arată
statuile reprezentînd pe Hermes și Venus din
Milo comentează cît se poate de natural: „Lasă,
că va reînvia arta antică!”, ceea ce, pentru bunul
său “prieten”, însemna semnul desăvîrșit al
nebuniei!
Maiorescu îl trimite pe Eminescu la Societatea
“Carpații” pentru a se întîlni cu Simțion care știa,
„potrivit înțelegerii”, ce are de făcut. Fără urmă
de remușcare, de teamă sau de compasiune față
de cel cu a cărui prietenie avea să se laude pînă la
sfîrșitul vieții, avarul Maiorescu notează în
Jurnalul său că i-a dat „5 lei pentru trăsură”, deși
fiica sa, Livia, într-o scrisoare către I. E. Torouțiu,
din 21 aprilie 1939, spune că i-ar fi dat doar „2
lei pentru birjă”. Ieșind pe poarta casei lui
Maiorescu, Eminescu nu bănuia că atunci își trăia
ultimele clipe de libertate dintr-o viață înfiorător
de chinuită. în acea după-amiază, Maiorescu pleca
în vacanță prin Europa, iar Eminescu la casa de
nebuni!
Dacă nu ar fi păstrat această însemnare din 28
iunie 1883, Maiorescu și-ar fi ascuns pe vecie
crima pe care a pus-o la cale cu atîta rigoare.
Firesc, se pune întrebarea: de ce nu a rupt ulterior
această pagină incriminatoare, cu atît mai mult cu
cît aceasta avea să fie ultima însemnare din
caietul respectiv? Există două răspunsuri logice:
1.	Maiorescu avea nevoie de un alibi care să
confirme că nebunia lui Eminescu fusese anunțată
prin două izbucniri anterioare (30 mai și 23
iunie) și prin biletul primit de la doamna Slavici.
2.	Maiorescu a observat că ulterior toată
opinia publică, inclusiv apropiații lui Eminescu,
au crezut varianta nebuniei, considerîndu-l pe el
chiar salvatorul Poetului.
Citind cu atenție însemnarea aceasta din 28
iunie 1883, observăm că ea conține toate
elementele acuzatoare care puteau să-l incrimineze
pe Maiorescu. Poate că i-a și trecut prin minte
ulterior s-o distrugă, din moment ce restul
caietului rămîne necompletat. Dacă ar fi
continuat să noteze evenimentele din zilele
următoare, nu mai putea justifica lipsa din jurnal
a zilei de 28 iunie, așa încît a preferat să continue
însemnările pe alt caiet, urmînd să decidă ulterior
soarta filei din acea zi. Ciudat este că Maiorescu
notează, tot pentru ziua de marți, 28 iunie 1883,
plecarea sa în vacanță, care conține traseul pe care
s-a deplasat timp de cîteva zile! Așadar,
însemnarea nu putea fi făcută decît la întoarcere,
căci nu se vorbește de locurile prin care urma să
treacă, ci de cele prin care a trecut, inclusiv
observațiile legate de cazare, masă sau vreme!
De la un moment dat însă, din reacția celor
din jur, Maiorescu s-a văzut un adevărat erou,
care l-a ajutat pe Eminescu să depășească un
moment atît de dificil și, încîntat de perspectivă,
a vrut să exploateze în favoarea sa și ziua aceasta
fatală. Ceea ce, pînă acum, se poate spune că a și
reușit. Maiorescu avea o singură teamă: că
Eminescu și-ar putea aduce aminte exact ce s-a
întîmplat cu el în acea zi.
Este cît se poate de ciudat faptul că și astăzi,
în fața evidenței probate cu documente, ori de
cîte ori vrea cineva să aducă în discuție ziua de
28 iunie 1883, este pus la zid de o parte a criticii
sau de scriitorii înregimentați acesteia. Adevărul,
însă, nu mai poate fi ascuns.
(Text din ediția revăzută și adăugită, în curs
de apariție,„Asasinarea lui Eminescu7”)
■
Erată
Dintr-o regretabilă eroare tehnică, articolul Puțină
eminescologie, scris de profesorul universitar, criticul
literar, eseistul și prozatorul Adrian Dinu Rachieru,
apărut în numărul 259 din Tribuna, 16-30 iunie 2013,
poartă în mod eronat semnătura ‘Dumitru Suciu’.
Publicând cuvenita îndreptare, ne cerem scuze, și pe
această cale autorului, domnul Adrian Dinu Rachieru,
cât și cititorilor noștri. (Tribuna)
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
13
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
proza
Jocul și fuga (II)
Nicolae Breban
nainte de fuga lui definitivă - deoarece, ultima
abia a fost cea reușită! - lui Paul Cazimir i s-au
mai întâmplat, în locul în care se afla, unele
evenimente. Astfel, în urma intrigilor lansate
neobosit de licheaua de Ungar, a fost de-a dreptul
mutat, vărsat la irecuperabili, la cei bolnavi clinici,
pishopați, nebuni sau țăcăniți cum li se mai
spune; agitați, nu prea denși, zic nemții, și nu cu
toate ceștile în raftul lor; duși cu pluta, zănateci,
luați de streche, zicem noi! și fapt remarcabil,
unic în analele străvechiului stabiliment, după nici
o lună de adăstare printre noii săi prieteni, el fu
mutat înapoi, în micul lui apartament și nu
pentru că el însuși ar fi protestat sau ar fi
manifestat vreo nemulțumire la noua sa
spitalizare, ci tocmai ei, acționară, protestară, o
parte dintre cei care se aflau acolo de mulți ani,
unii de decenii și care își câștigaseră un fel de
autoritate, nu numai în clinică, dar și în orașul
din apropiere, deoarece erau câțiva, chiar și
nebuni care circulau liberi și chiar puteau să-și
exercite, parțial, vechile profesiuni sau să se
folosească de vechile lor diplome și specialități.
Totdeauna, se spune, mai ales în provincie,
totdeauna e nevoie de oameni pricepuți și cinstiți.
Or, ha, ha, oameni pricepuți, se spunea tot acolo,
mai găsești, dacă cauți, dar... cinstiți, asta, da, e o
marfă ceva mai rară! Or, cine putea avea pretenția
de a fi mai cinstit decât cineva care era declarat
nebun? Adică, o ființă umană ale cărui interese se
află mai ales dincolo, numai că acest dincolo nu e
nici raiul, de atâtea ori promis, sau infernul, ci...
în propria lor minte. Și în capacitatea extrordinară
de a ieși din menghina sau menghinele vieții de zi
cu zi și de a pătrunde - la început cu un fel de
sfială, cu o aproape copilărească neîndemânare,
apoi însă tot mai decis, pe acele culoare de unde,
văzută, umanitatea însăși și vechile cunoștințe
prind tot mai mult o culoare și un relief, să
zicem... îndoielnice! dacă nu ridicole de-a dreptul!
Și acest lucru e cu adevărat interesant, fapt
observat și notat și de Paul Cazimir în bloc-notes-
urile sale pe care le purta prin buzunarele largi
ale pardesielor sale - ridicolul și inadecvarea unor
congeneri era observat tocmai de aceia care ei
înșiși nu numai că păreau, astfel, dar se și
expuneau lui, ridicolului! Cei taxați drept des-
creierați. Nebuni, plecați cu duhul! Absenții în
spirit! Copilăroșii în exces și, evident, lipsiți total
de simțul realității. Da, e drept, magnifica și
tiranica realitate se oprea, se epuiza de-a dreptul
întocmai precum valurile line, ca niște lespezi
transparente, ale unei mări întinse și vuinde, la
picioarele lor.
Un alt eveniment, dacă putem să-i spunem
astfel, a fost scandalul din oraș. Paul Cazimir
poposea cu o anume regularitate, cam o dată pe
lună, în orașul învecinat și unde, atrași de
elucubrațiile și de cinismul său jucat ca și de
cultura lui ciudată, pentru acele locuri, unele
familii onorabile îi pregăteau un sediu și unele
comodități, printre care un bufet bine garnisit și
mijloace de transport în vremuri rele. Era însoțit
de fiecare dată de cineva de la stabiliment,
infirmier sau doctor, păzit sau ocrotit, cum se
spunea, și nu s-a știut niciodată bine de ce sau de
cine era ocrotit acest bolnav absolut atipic. Cu,
cert, momente de discurs anarhic, presărat cu
metafore ciudate, uneori extrem licențioase sau,
mă rog, inacceptabile - în provincie, se pare, ca și
în unele estetici, există și metafore inacceptabile
sau improprii, cum vrem să le numim. Dar asta e
o altă estetică - a Povinciei! Alteori, ce mai, om
ca toți oamenii, just, echilibrat și logic și încă ce
logic! Putând da lecții multora de dreapta
judecata și chiar de regulile acesteia. E drept că
unii, precum Ungar, nefericitul carierist, dar și alți
vreo doi-trei, insinuau că dl. Paul Cazimir se
prefăcea pur și simplu în perioadele sale cuminți,
așezate, calme. Și nu făcea decât să-i imite pe
alții, pe cei normali, se înțelege. Or, bieții de ei,
cum se întâmplă adesea cu fervenții calomniatori,
nu bănuiau ce aproape dar și ce departe de
adevăr se aflau în acest caz: da, Paul Cazimir
imita numai că se imita pe sine-însuși! Și, cum o
spunea chiar el, nu era deloc ușor să te imiți pe
tine, să-ți imaginezi, adică, cum ai fost sau cum ai
putea fi ca să apari în ochii celor din jur, în
oglinzile ochilor lor, cum o spunea el, drept...
ceva digerabil, recognoscibil, asemănător cu un
model care circulă cam peste tot, e adevărat, și pe
care nimeni nu l-ar putea defini cu o anume
precizie. Și numai pentru faptul că acest model
uman de normalitate se schimbă odată cu
secolele - și cu imperiile, ar zice un mucalit! -, dar
și pentru faptul că el, această ființă nu există
niciunde; ea nu este decât o sumă sau o reducție,
o schemă, mai degrabă o cifră - cea statistică, de
bună seamă. Dar ea însăși, această cifră cum i-am
spus, se va schimba cu siguranță când omenirea,
în fervoarea ei de a înainta cu orice preț, de a se
mișca, va ateriza (tot un termen al profesorului,
așa i se spunea mai nou, în orășel, inginerului, de
fapt, care era Paul!) - va pune stăpânire pe un alt
termen dominator. în fapt, o spunea tot Paul, ha,
în perioadele sale cuminți (credeau cerberii săi
sau, pe dos, în orele sale clinice, nu rareori
dușmanii lui se contraziceau între ei) - când
umanitatea se va îmbolnăvi de alte manii
arhivistice, așa le numea Paul. Arhivistica, o
spunea tot el, nu e o știință a viitorului doar, ea
ne stăpânește de mult prezentul și reflexele de
gândire. Iar gândirea statistică nu e decât una
dintre aceste boli. Incapacitatea, azi, a eului uman
de a fi sigur de ceea ce știe, are sau vede. Sau de
ce își amintește. Și din exces de preciziune lunecă
mereu și chiar cu o anume metodă între date,
concluzii, termeni finali, descoperiri chiar.
Incertitudini, cum se numesc unele legi ale fizicii
moderne. Sau relativități.
Aceste după amiezi și seri, la care invitațiile
erau pândite și apreciate de nu puțini cetățeni
onorabili și cu vază, nu erau totdeauna stropite
cu discursurile dlui. Paul Cazimir, deși erau mereu
așteptate remarcile sale incisive, neașteptate, și nu
rareori pline de haz. Uneori pline și de tâlc,
pentru mulți. Și astfel, silueta lui se învălui de o
anume legendă, un abur care uneori plutește în
jurul unor personaje, în marea și pitoreasca
provincie a lumii, mai ales, unde evenimentele
sunt rare și pe unde nu prea poposesc persoane
celebre. Și atunci, ce să-i faci, cum oricine are
nevoie și de ceea ce numim celebritate, de
legendă sau de inși care își ies din fire dar ies și
din comun într-un fel care interesează un grup
mai mult sau mai puțin larg, provincia, o spunem
încă o dată, ca o scoică uriașă și somnoroasă, își
fabrică ea singură din sucurile și fildeșul ei, perla
unei celebrități. A cuiva care, privit doar dintr-o
Alge
parte sau prea iute sau cu alți ochi, păgâni cum
spune poetul, ar putea părea în cel mai bun caz
un original. Și poate nici atât!
Ei bine, la una sau două dintre aceste după
amiezi filozofice cum le numeau unii, în mod
ironic e drept, dar convinși ei înșiși și de
contrariul, a stârnit scandal faptul că femeia
amforă, Fifi sau Magdy, și-a exhibat, cu
încuvințarea Profesorului, splendiul, anticul ei
corp și încă pe o carpetă originală și veche de
Shiraz sau de Buhara pe care i-a făcut-o cadou
însuși maestrul. Nu, nu s-a întâmplat nimic în
plus, a fost, cum o spunea chiar și Fifi, doar o
ofertă; de la o vreme tânăra femeie nu se mai
oferea nimănui - să fi fost influența și
frecventarea profesorului, asiduă, fidelă, câinească,
cea care i-a schimbat tabieturile frumoasei și
focoasei june?! - Fapt e că ea, Fifi, nu mai ceda
fizic și în niciun fel, nici chiar celor mai
avantajoase propuneri din partea unor îndrăzneți
admiratori sau a altora. Și, se pare că tocmai unul
dintre aceștia, dintre cei care nu era acceptați la
aceste după-amiezi filozofale dar și vesele, a fost
cel care a aprins scânteia publică. Și a foruruilor
locale, el însuși unul dintre ștabii urbei, și, se
pare, cum s-a aflat sau s-a comentat apoi, și unul
din aroganții refuzații și umiliții fetei!
Și astfel, acele după amiezi încetară, avu loc o
anchetă, Paul însuși fu într-un fel chemat la
ordine și reținut în beciurile poliției pentru câteva
zile. A fost nevoie să se deplaseze amicul său
Peter, din capitală, cu încă cineva din conducerea
penitenciarelor, pentru ca Paul să fie eliberat și
repus în drepturi. Singura lui condiție a fost însă
ca femeia, Magdy, să fie lăsată în pace, eventual
să fie lăsată să-și încerce norocul în altă parte,
deoarece exista intenția serioasă ca ea să fie
trimisă la Canal cu un lot de prostituate. Și ca
acele serate cuminți să poată continua.
Și le obținu pe ambele, ba, în plus, cum se
zice, interveni pe lângă amicii veniți din capitală
să-l ia cu ei, acolo și în postul, în rostul pe care-l
vor ști, pe... simpaticul Ungar. Nu, spunea Paul
aproape convins, nu mi-este teamă, mie de el,
oricum, firea, ideile sau comportamentul meu vor
crea, pe oriunde voi merge, astfel de... reacții. S-ar
14
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
spune că prin modul meu de a fi, eu selectez și...
inși cu o aură execrabilă! Inși frustrați, evident
frustrați, inși cu care viața a fost și este nedreaptă,
indivizi cu calități certe, dar care, ha, ha, da-da,
nu glumesc, s-au născut cu un secol prea devreme
sau prea târziu!
Nu, nu pentru a mă apăra pe mine, nu,
nimeni nu poate să mă apere și se pare nici chiar
eu însumi. Și, mai știi, poate nici nu e nevoie,
observă, ține minte că nu eu v-am chemat, îi
spunea el lui Peter. Nu, ci ca să-l îndepărtez pe
acest ins nefericit, care are, cum se zice, apucături
de lichea patentă - ha, o lichea care aspiră să
devină o canalie și care, ratat și în asta, își înghite
veninul ratării la nesfârșit. Să-l îndepărtez de
comunitatea acestor oameni simpatici și atașanți
din stabilimentul în care mă aflu, mai ales de cei
care, prin propriul lor geniu, sunt teribil de
dezarmați. Incapabili să se apere mai ales de
indivizi de acest calibru, inventivi și neobosiți în a
dramatiza existența, ca să zicem așa. Dintre
aceștia, mai ales azi, apare, se iscă și o nouă
specie de lichele sociale, numite provocatori, am
mai vorbit despre aceasta. Toți, aproape, înzestrați
cu facultăți ieșite din comun, prinși însă de o
febră rară a personalității și, mai ales, nemulțumiți
profund de calmul sau de mediocritatea vieții din
jurul lor. Pe care, într-un impuls creator, așa cred
ei și uneori, în anumite cazuri, au și se bucură de
un succes formidabil, vor s-o schimbe. Să-i dea o
altă turnură, ce mai, și cu adevărat istorică,
senzațională!
E adevărat că, în câteva rânduri Paul Cazimir
încercă să fugă, să evadeze. Nici el însuși n-ar fi
putut spune cu precizie de ce, deoarece, într-
adevăr, nu se simțea în niciun fel păzit sau închis.
Asta este și a devenit forța mea, acum, de a fi
liber nu... nu oriunde m-aș afla, cum aș fi ispitit s-
o spun iute, ci, da-da, liber - aici!
Deoarece, ăsta e adevărul - mă rog, adevărul
meu și de moment, un adevăr de care m-aș folosi
oarecum priceput, cum se folosește Peter,
prietenul meu, de cuțitele sale elvețiene sau eu de
stiloul meu Mont-Blanc, cu peniță de aur. Sigur,
oho, dacă aș face ca alții - de azi sau de altădată!
- aș putea să-mi plec genunchii și să mă închin
acestui obiect minuscul, negru și lucios și el, da-
Cortegiu
da, dacă credința mea s-ar dovedi încăpățânată și
fanatică, el, obiecțelul acesta, destul de zglobiu și
de inspirat când îl mânuiesc eu, s-ar putea, chiar
să mă ajute. Să-mi dea curaj, oricum, și, poate,
chiar ceea ce numim noroc. într-atât de puternic
este spiritul, ha, mai ales când el se îndreaptă spre
țeluri și pe cărări absurde!
Da, repet, acesta e adevărul - sunt liber, am
devenit ceea ce în mod grosier se înțelege prin
acest cuvânt, dar și ceea ce eu însumi înțeleg,
doar aici, între acești oameni. Trăind și viețuind
de-a valma, timizii și neîndemânatecii cu cei
cutezători, plini de ei deja și de primele lor
succese; deștepții și proștii și niciunde în lume, de
asta sunt sigur, nu ai să constați o confuzie mai
mare de termeni, cum o spun universitarii,
proștii, din vicleni devenind de-a dreptul
inteligenți, iar deștepții făcând prostii, una mai
boacănă ca alta, dar îmbibați fiind de prejudecata
tiranică a propriei lor deșteptăciuni sau
inteligențe, n-o slăbesc o clipă și... se rostogolesc
la vale ca o piatră care a pornit-o, așa, într-o
doară, din costișă, din vârful dealului, dar apoi și-
a găsit resurse, cum se spune, sau a fost ea însăși
săltată de relief, pietre și cioturi și prinde o viteză
apreciabilă, mai-mai să se spargă în bucăți în vale
sau să spargă capul cuiva, cel care se află tocmai
cu gândul aiurea!
Sigur, dacă eu însumi aș fi altcineva, aș fi fost
tentat de la început să afirm cu seninătate că aici
trăiesc de-a valma nebunii, țâcniții, cu cei normali,
cu cei sănătoși la cap. Dar n-am s-o fac deoarece
nu pot! Nu sunt în stare! Nu, cum s-ar crede
pentru simplul motiv că e greu uneori de a
discerne care sunt nebunii și care cei care se cred
sănătoși, deoarece, se știe, o știu și doctorii dar o
știm și noi, ceilalți, cei care jucăm de minune
acest joc al normalității, granițele între aceste stări
sau imperii sunt laxe și, ca și în cazul unor mari
războaie sau taifunuri umane, aceste frontiere
sunt uneori rupte și stricate cu o mână decisă și,
aplecați peste pupitrele lor largi, noii conducători,
adică cei care au învins, cum se spune și încă cu
urme de sânge uman pe degetele și mâinile lor
fine, energice, trasează și sfârtecă mapele
geografice cu noi granițe. De care gloatele umane
trebuie să se îmbibe, să se înfrice, nefăcând, de
altfel, nimic altceva - și o spun chiar ei,
cuceritorii, zeii de-o clipă - decât să imite natura;
animalele de pradă sau nu, care-și marchează
teritoriul, acolo unde vânatul le este rezervat.
Dreptul lor!
Nu, nu laxitatea sau confuzia acestor granițe
între spirite face ca aceste locuri să fie atât de
discutate și de discutabile, ci, în cazul meu, ceea
ce eu am găsit venind aici sau fiind trimis aici de,
știu eu, de prieteni, dușmani sau... naiba știe de
cine! Am găsit, cum spuneam, libertatea, dar...
numai a mea. Nu, nu a maselor umane, a
popoarelor, și nici a spiritelor, ci a mea, așa-zisă
libertatea mea, (deoarece, în grabă, nu am un alt
termen mai potrivit la îndemână!) - cea făcută
numai pentru mine și care mă aștepta de veacuri.
De acele secole care au fost, să zicem, copilăria,
pubertatea, adolescența mea sau ceea ce, iarăși în
grabă, eu numesc astfel, dar și lunga, labirintica
mea stare de adult. De așa-zis om matur! Dar, vă
întreb, dragi concetățeni, cum poți fi matur,
matur tu însuți, dacă nu ești liber, liber chiar tu,
cel numit tu însuți? Și dacă tot stai și cerșești
această... marfă, deziderat, necesitate sau dar, cum
vrei să-i spui - și tu ca și mine, fiind grăbit,
înghiontit de timp și neavând poate alt termen la
îndemână, presupunând că există un așa-zis alt
termen! - da, să stai și să le cerșești pe acestea,
forme sau garanții ale libertății, cum vrei să le
spui, de la... alții? De la imperii, colectivități
umane extrem de pestrițe, grupuri cu care la drept
vorbind nu ai nici în clin, nici în mânecă, ba
uneori să-ți cerșești libertatea chiar și de la
dușmani înveterați, cei născuți pentru a-ți fi
dușmani, ție, dar și familiei sau gintei tale și care
s-au și dovedit buni dușmani, adică aprigi și
necruțători. Vroind distrugerea ta și murdărindu-ți
idealurile, cele câteva pe care abia ai apucat să le
încropești, în acel extrem de scurt și de ingrat
timp al propriei tale existențe și biografii, între
nesiguranțele, fricile și fantasmele copilăriei și ale
primei tinereți și iute instalata obligație de a fi ca
ceilalți: să te înhami adică unei cariere, unei
familii, unei stricte și solvabile onorabilități.
Burgheze sau nu.
Ei bine, eu mi-am găsit libertatea mea aici,
între ei. între ceea ce voi numiți nebuni, ba
uneori, chiar și eu, azi și în această clipă, îi
numesc astfel. Ei și, ce-i cu asta? Schimbă asta,
oare, lucrurile?
Nu, repet, luat, așa, iute, n-aș putea să vă
răspund ce vrea să însemne aceasta, adică propria
mea libertate; abia acum găsită, simțită, acceptată.
Serbată. și de care, iată, uneori vreau să fug și
cred că am s-o și fac. Ha, curios, ca un copil, dacă
o dată plecat de aici, deslipindu-mă de acest loc
sau zonă fertilă - pentru mine, se înțelege, dar
poate și pentru alții care au mai puține ocazii s-o
exprime! - voi mai păstra acest dar, să zicem.
Această aroganță, ar putea spune un preot, un
schimnic. Da, se poate dar ce te faci dacă eu
însumi am devenit așa ceva, adică un... retras din
lume, un schimnic. Un real sau fals călugăr. Un
fel de sfânt, atât cât e posibil în noua și
turbulenta, neobosit de moderna noastră lume.
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
poezia
Vasile Muste
coruieni am fost eu însumi o vreme
am băut lapte din Coruieni - sânul patriei mele
și mai târziu din celălalt din dreptul rotund hor-
incă
cea mai grozavă horincă din lume
urlau lupii pe dealuri când horinciile își înce-
peau lucrarea
înfricoșătoare doar pentru copii și necunoscători
cei fără școala fructiferilor pomi ce acopereau
vara satul
cu un scut verde încât nu putea fi detectat nici
de
invizibile avioane americane locul devenind
inexpugnabil
nicio forță terestră nu ar fi reușit să-l atingă
măcar
cele mai mari vise de pe pământ aici fermentau
inițiații descopereau atunci galaxii în boabe de
rouă
și grozavi deveneau copiii doar la vederea
mărgelelor ei
dar și a celor ce fetele la gâturile lor lungi le
purtau
hau-hau urlau lupii pe dealuri și prin pădurile
din jur
hau-hau făceau neinițiații după un păhărel
și lumea își pierdea deodată orice contur
nu fo ni dată doi tete
a fost odată ca niciodată
(nu fo ni dată doi tete își începea
invariabil poveștile micul Răzvan)
într-o țară îndepărtată
unde poporul (așa își apunea) locuia în palate
iar regele afară
nu după multă vreme
poporul plictisit s-a vrut afară
în mama natură
parțial fecioară
au început să aibă mari dureri de picioare
de alte organe mai acătării
își dorea mai multe zile la soare
și cât mai puține sub semnu-ntrebării
așa credeau ei că e mai bine
până binele rău li s-a părut
au dat vina pe cerul neîndurător
și pe un pământ necunoscut
apoi s-a aflat că cei dinăuntru
nu iubeau nici regele căruia-i spunea migratorul
regelui român prin naștere și destin
și nici poporul pe care l-au trimis înapoi în isto-
rie
acum îi dau dreptate micului Răzvan
nu fo ni data doi tete
niciodată poporul acesta
și niciodată regele meu
*Nu au fost niciodată doi câini
alb proprietar de cuvinte
eu am venit pe lume proprietar de cuvinte
în tinerețe mi-am extins domeniile până
aproape de țărmurile tăcerii cu ape încremenite
țărmuri înconjurând neumbrite mări de zăpadă
albul meu drag până în mijlocul nopții
cel mai frumos alb din lume nu e acel
al caselor grecești de pe țărmurile Mării Egee
ci acela al laptelui din sânii tinerelor mame
târziu m-am retras pe vârfurile munților mei
de tăcere în lupte învins dar și în tratate de
pace
salvându-mi oștirile din bătălii inutile
caii albi ai cuvintelor mele decât tăcerea
mult mai
sărace
zorii casa iarba toamna
eu voi muri-nainte de-a mă stinge
să nu visez de înălțimi mai sus
viața va urma o altă cale
decat a neîndurătorului apus
voi șterge obrazul vremii-nlăcrimat
al casei și al zorilor din sat
voi trage peste ochi-mi verde iarbă
în care omul nu a înserat
pe crucea mea va face luna ouă
sau lumea mă iubi-va într-atât
că gălbenușurile fi-vor lumânări
aduse să îmi țină de urât
n-am să mai fiu lumina umbrei mele
nici zborul frânt sub ceruri înstelate
și toamna însăși fluturând drapele
va coborî cu salve în cetate
lia roza
ochii tăi se exprimă în versuri
inima mea ca de mine ascultă de ei
de pe sânii tăi iluminați de valuri
cade foșnind rochia de nisip argintiu
haide cum n-am chemat pe nimeni hai
de la un vers la altul se clatină țărmuri
în varul caselor varul zilei se pierde
cum n-am chemat pe nimeni haide
facă-se verde
ludăul
pe vremea mea
în Maramureș ludic era numai ludăul
doar floarea lui purta o infinită teamă de
bongăi
pe care îi executam în lungi și înfricoșătoare
procesiuni
ludăul era prietenul nostru dinainte de venirea
turcilor prin
aceste locuri de poveste inexistente pe google ce
nu era atunci
decat un câine nevăzut care lătra mai ales din
partea în care unii spuneau
că e ascuns viitorul și eu eram singur cu norul
meu iubit pufos chemător
mai târziu de alți nori de zăpadă de ploaie de
grindină cât oul
de bibilică din care au mâncat bongăii câteva
secole
toate acestea însă mult după ce sacrificam
movile întregi de ludăi în Maramureșul
în care ludic era numai
ludăul
dragul de el
speranța în seară
luați de la mine speranța sau ce e mai bine
și lăsați-mi părerea de seară
veni-va ziua în care n-o să mă mai pot
la mine întoarce
va pierde zăpada cărări împrejuru-mi
va ninge pentru ultima oară
negreșit pe pământ dintre toate de iarnă
Dumnezeu e cel mai aproape
seară voi fi eu însumi într-un alt anotimp
coborând peste ape
ianuarie, 2012
oceania
astfel am spus în fața oceanului
mă încredințez ție cu ființa întreagă
tu care poți scufunda orașe cu ochii înlăcrimați
ai celor mai de dinainte de tine uciși
cu deplină deasupra lumină sau lumină în fran-
juri
tu care înfiori nemișcații munți
și cutremuri câmpii
ție căruia nu-ți vine niciodată să mori
și vreme îndelungată nu le zâmbești celor vii
munte cu ea să rămâi
mare cu tine să fii
rugă retezând asfințitul
Doamne daca marelui învățat
al Tării Lăpușului și-al meu
nu i-am fost Ziua întreagă aproape
și cum vrei Tu
singur a vrut și el să mâie
pe unde-a-nserat
lasă-mi în asfințit
dinspre poezie lămurit prieten
pe Andrei Făt
acest
Vasile Latiș de pe Mara
16
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Hoția, minciuna, si parvenitismul nu
ocolesc lumea literaturii si, din păcate, se
transmit”
de vorbă cu scriitoarea Doina Uricariu, director ICR New-York
Alexandru Petria.- - Ați primit un semn major al
recunoașterii valorii, stimată Doina Uricariu.
Ordinul Coroana României în grad de cavaler. Ce
reprezintă Casa Regală a României pentru
dumneavoastră? Și alți membrii ai familiei dvs. au
primit Ordinul Coroana României, dacă nu mă
înșel...
Doina Uricariu: - A fost încununarea unui drum
început în 1990. Am fost invitată să merg în Elveția
cu o delegație mai mare, condusă de Cazimir
Ionescu. Făceam parte din grupul independenților ca
și azi. Independenții din cultură și literatură. Erau
invitați majoritatea de la partidele proaspăt
constituite. Printre membrii delegației, era și Varujan
Vosganian. Erau jurnaliști, de pildă Mirela
Roznoveanu, de la „România liberă”. Dragoș Vieru,
profesor acum la Montreal. De la televiziunea
română venise Vartan Arachelian. M-am desprins de
grupul celorlalți și, fiind la Geneva, m-am dus glonț
la Versoix, unde știam că locuiește MS Regele Mihai
și familia sa. M-am dus fără scrisori de
recomandare. Am sunat la poartă. Era sâmbătă
seara. Mi-a deschis istoricul Constantin
Brâncoveanu. L-am rugat dacă e posibil să fiu
primită de MS Regele Mihai a doua zi. Am lăsat
numărul de telefon al unui prieten drag din școală,
Adrian Barbu, la care locuiam în Versoix. A doua zi
am fost sunată de dimineață și am fost primită cu o
cădură pe care n-o voi putea uita de Majestatea Sa
Regele Mihai și de regina Ana. Am făcut atunci
primul mare interviu cu MS regele Mihai care s-a
publicat pe patru pagini în „România literară”. Am
stabilit cu Majestatea Sa că voi reveni să facem o
carte împreună. în toamnă. Apoi m-am scufundat în
arhive și mi-am pregătit un caiet cu două sute de
pagini de întrebări cu strictă referire la documente și
momente din istoria României. O parte din ele le
regăsiți în cartea mea în două volume Scara leilor.
Eu mă pregătesc de interviuri dacă vreau să aflu
ceva. Altfel aflu doar ce dorește să-mi spună
Celălalt. Interviurile nepregătite sunt autoportrete.
Sunt și ele bune la ceva. Când am revenit la
Versoix, în toamnă, era imediat după crearea
Alianței Civice. Sunt printre membrii fondatori ai
Alianței Civice. I-am dus ziarul Majestății Sale,
ziarul ce ce anunța acest eveniment care mi se părea
major. L-a cercetat și citit cu mult interes. Implicarea
mea civică sau profesională sunt parte din mine.
Faptul că am editat sute de cărți ale colegilor mei pe
care le-am apărat cu dinții de cenzură nu mi-a
eclipsat talentul. Nu ne împuținăm dacă mai facem
și pentru alții ceva. Vizita la Versoix, unde aveam să
lucrez multe săptămâni în arhiva Regelui Mihai și a
familiei sale a fost o revelație pentru mine.
Materiale, documente și albume pe care le publică
acum Casa Regală împreună cu editura Curtea
Veche mi-au trecut prin mână. Am scris pe larg
despre ele. în Maxilarul inferior și Scara leilor.
Acesta a fost începutul sau continuarea unei legături
fundamentale în care am fost educată de familia
mea, respectul și prețuirea valorilor create de
monarhie... Sunt fericită că nu a reușit nimic să mă
întoarcă de pe drumul acesta și că nimeni nu a fost
în stare să-mi spele creierul, deși m-am născut în
comunism. în 1990 și 1991-1992, am primit scrisori
de amenințare cu moartea pentru convingerile mele
monarhiste. Și am observat cum își făceau poteca
spre Rege turnători sau monarhiștii cu ochi albaștri.
Am povestit mult despre regele Mihai și Regina
Ana, despre toate monarhiile europene în cărțile
mele, în eseuri, conferințe și un lung dialog cu
Horia Roman Patapievici găzduit de două emisiuni
“înapoi la argument”. Am avut un turneu mai lung
de lansare a cărților mele de memorii publicate la
Polirom, prin țară la Deva, Alba Iulia, Hunedoara,
Arad, Lugoj, Timișoara, Cluj... Iași... Pitești. Și sunt
invitată în vreo douăzeci de orașe să vin dar acum
nu mai pot să vin cel puțin un an în România...
Port definitiv în mine această legătură fundamentală
pe care o simt față de valorile monarhiei. Mama
mea a fost salvată de deportarea în Siberia grație
unui act de dispensă semnat de MS Regele Mihai.
Mulți români au fost salvați în varii situații de
asemenea documente. Să nu uităm faptul că Regina
Maria a fost declarată de Comisia de la Yad
Vashem, “Dreaptă între popoare”. Intervențiile ei pe
lângă Antonescu și implicarea ei directă în oprirea
deportărilor au salvat viețile a mii de evrei.
Monarhismul meu este din totdeauna. Prețuirea
pentru valorile și instituțiile create de M S. Regele
Mihai, Regele Carol I, Regele Ferdinand, Reginele
noastre Elisabeta, Maria și Ana sunt cunoscute
public. Am semnat în 1990 primul mare interviu cu
ASR Principesa moștenitoare Margareta căreia îi
port o vie admirație. Am cunoscut-o atunci la
Versoix. I-am auzit vocea determinată și
convingătoare promovând la telefon proiectele
Fundației Margareta în trei limbi străine, cu o
determinare de a face cât mai mult pentru România
care a devenit de notorietate între timp. Arhiva în
care lucram era vecină cu biroul Principesei și cu
biroul Majestății Sale Regele Mihai. Foloseam
adeseori același xeros și mi-am notat zeci și sute de
titluri de cărți din Biblioteca Regelui, dosarele de
documente. Atunci am xeroxat caietul de muzică al
Regelui cu înregistrăle sale preferate. întorcându-mă
la interviul cu ASR Principesa moștenitoare
Margareta, acesta reprezintă primele peste 40 de
pagini transcrise din înregistrarea convorbirii purtate
la Versoix și una dintre primele, poate chiar prima
prezentare în România a Fundației pe care o
conduce Altețea Sa Regală. Zecile de ore de
dialoguri purtate la Versoix și o cercetare continuă
în arhive m-au ajutat să scriu și să finalizez partea
cea mai puțin personală din cele două cărți
Maxilarul inferior și Scara leilor ce însumează circa
3000 pagini de manuscris, tipărite în patru volume.
Volumele de interviuri și documente au fost gata de
tipar din 1991. Cărțile pe care le-am publicat după
douăzeci de ani demonstrează o atitudine și o
opțiune consecventă cu sine. O să transcriu pentru
cititorii acestui interviu, cu multă bucurie și mândrie
ceea ce a fost scris pe Brevetul semnat de MS
Regele Mihai ce însoțește înalta decorație pe care
am primit-o în 28 februarie 2013, la Castelul Peleș.
Mi s-a acordat Coroana României în grad de cavaler
“Pentru întreaga carieră literară prin care, chiar și în
momentele grele ale trecutului recent, a adus
bucurie și inspirație românilor întorcând privirea
către valorile perene ale artei. Pentru poziția publică
pe care a avut-o constant în sprijinul valorilor și
principiilor Coroanei.”
Ar trebui să transcriu și cuvintele scrise pe
brevetul care a însoțit decorația pe care am primit-o
de cavaler al Ordinului Serviciul Credincios pentru
creație și cultură. Care mi-a fost acordată de
Președintele României Emil Constantinescu. Sunt o
slujitoare a valorilor culturii și civilizațiilor în care
cred. Cred în cultura română și mi se pare o lucrare
nobilă slujirea ei. Am făcut lucrul acesta ca secretar
literar la Teatru, ca redactor și editor, ca titularul a
trei cursuri pe care le-am ținut la Universitatea din
Craiova, ca membră în jurii internationale sau
consilier personal al Primului ministru pentru
cultură. Cel ce slujește valorile culturii unei țări nu
are nici o legătură de subordonare față de cel ce
slujește Puterea în exercițiu. Pentru mine Puterea
artei și forța creației împlinesc dumnezeirea din om.
Doar slăbiciunile vizibile și invizibile te pot face
slugarnic în fața Puterii.
- Scriitoarea Doina Uricariu a fost eclipsată parcă
în ultima perioadă de rolul de intelectual implicat în
frământările cotidianului pe care l-ați jucat. Merită,
într-o țară unde valorile nu prea sunt respectate ?
- N-aș spune că a fost vorba de eclipsare. Și cred
că nu e vorba de nici o eclipsă. Am primit cu
ultimele două volume de memorii cele mai
importante nominalizări la premii, un copleșitor
respect al publicului și cititorilor dar și telefoane de
la președinți sau membrii de jurii pe care nu i-a
rugat nimeni să mă sune că se vor opune ca
volumele mele să ia Premiul USR sau al Asociației
de București, dat fiind conținutul lor pro-monarhist.
Stupefiante convingeri și declarații pe care nu le-am
cerut nimănui. Se scuzau unii dintre jurați, deși nu
i-a pus nimeni s-o facă, spunându-mi mieroși și
fermi în duplicitate că ar fi existat riscul de a-l
supăra pe președintele României în exercițiu. Sau că
premiile speciale ar fi trebuit date unor scriitori
evrei, dat fiind că așa doresc cei ce plătesc chiria la
Cazinoul Vernescu. Nu cred că a fost vorba de așa
ceva. Nici eu nu am luat premiu, nici chiriașii nu
s-au omorât să-și plătească dările...
Alegerea pentru premii și onoruri a unei cărți
despre narcotice și literatura română, rod al unei
compilații sprințare, bine scrisă de altfel, a arătat de
fapt ce tinde să fie și să devină scara valorilor în
România. Judecăm monarhia și-i găsim cusururi de
vârstă, sex și alte reflexe cominterniste dar legiferăm
drogurile, ba chiar înființăm și comisii prezidențiale
pentru asta. Literatura, creația nu pot fi explicate
decât la suprafață prin drogurile consumate de
17
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
Black
Pantone 253 U
17
creatori. Sau dependenta de alcool și propensiunile
sexuale. Și când psihanaliza a crezut că deține cheia
spre psihologia creației, căutând în complexe
formula magică de a deschide peștera Eului creator,
ne-am împotmolit tot mai mult de îngustimea și
vulgaritatea interpretărilor. Complexul lui Oedip
îmbrăca prea multe cărți din bibliotecă și ajunsese
un fel de uniformă sau sacou la modă. Ce droguri a
luat Dumnezeu înainte de Geneză?
-	Va supărat...
- Ideea este că nu-mi pasă. Există un timp al
dărâmării spune și Eclesiastul, iar noi îl trăim din
plin. Acolo unde n-a contat oportunismul și nici
fanatismul portocaliu, cărțile mele au fost premiate.
Premiul cititorilor la "Observatorul cultural",
premiul pentru proză al revistei „Convorbiri
literare", nominalizarea la Premiul Național de
poezie Mihai Eminescu „Opera omnia", Premiul
Americii Latine la 17-18 ani, Premiul din Israel...
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Mâna pe față,
Premiul Național pentru Vietăți fericite, Premiul
Asociației Scriitorilor din București pentru Natură
moartă cu suflet, Premiul Manuscriptum pentru
ediția Emil Botta, Premiul Academiei pentru poezie
la care am renunțat în favoarea soțului meu, Paul P.
Drogeanu, care luase în același an Premiul
Academiei pentru cartea lui excepțională, Practica
fericirii, Doamna Zoe Dumitrescu- Bușulenga m-a
sunat și mi-a spus că nu putem fi premiați amândoi
în același an, fiind soț și soție. Așa că am renunțat
la premiul meu. Cu mare bucurie pentru Paul, care
este tatăl copiilor mei. Știți ce puțin durează
eclipsele. în plus majoritatea se văd cu ajutorul unui
ciob de sticlă. Dacă ai sticla întreagă a unei ferestre
lucrurile se văd cu totul altfel. Nu fac parte din
familia meteoriților. Și nici a sateliților naturali sau
artificiali. Cărțile mele se reeditează, sunt traduse.
Sunt invitată să citesc poezie în multe țări. Să țin
conferințe. Cred că plecarea mea în America, în
1999 a putut crea iluzia unei eclipse. Sau faptul că,
spre deosebire de mai toată floarea literaturii
contemporane, eu lucrez pentru confrații mei, nu
doar pentru mine și... gașca mea. Nu s-a știut în
țară că mi-au apărut cărți în Italia, nici eu nu m-am
omorât cu firea să povestesc. Am vreo patru volume
de poeme pe care aș putea să le public oricând.
Scriu poezie. Scriu și anul acesta, dacă vrea
Dumnezeu și vreau și eu, o să public vreo trei-patru
cărți. Dar nu cred că epoca pe care o trăim este una
a poeziei. Mai de grabă a unei uniforme textuale pe
care o îmbracă prea mulți. A derizoriului
semnificativ. A vulgarității cu pretenții. A cinismului
mercenar. Streaptease și topless mental și emoțional.
Cu sânii goi la soare și creierul gol, indiferent de
starea vremii și anotimp. Prea multă fiziologie în
poezie. Contemporanii debutanți sunt gălăgioși ca
pruncii ieșiți din burta mamei. Unii sunt foarte
buni. îi citesc și îi caut precum pipăie cheile pe
veriga casei, cel ce le are în grijă. Se mai nasc mari
poeți în România și în lume. Asemeni cheilor ce
sunt lucrarea lui Dumnezeu, deschid mari ușile
poeziei. Alții sunt bieți impostori, complexați,
violenți, grăbiți, dau din coate să ajungă în față. Se
poartă ca disperații ce aleargă după ieftiniri și
chilipire prin Mall. își confundă părinții cu placenta
lepădată după naștere. Și se leapădă iute de ei. Dar
poeții mari și adevărați rămân. Ne agățăm de ei
citindu-i și recitindu-i precum se agață iedera de
ziduri. Noi dispărem, ne uscăm ca și iedera, curățată
de pe tencuiala în care s-a prins. Se mai văd pe
ziduri urmele ghearelor vegetale o vreme. Apoi se
cațără o iederă nouă și tânără pe ziduri vechi și noi
de cărți. Asta sunt cărțile. Niște ziduri. Chiar dacă
suntem grăbiți să le demolăm și ne simțim tot mai
mari printre ruine. De aceea se scriu bilețele și se
îndeasă printre crăpăturile tencuielii și la baza
Zidului Plângerii... Fiecare țară are poeții ei
importanți. Biblioteca marii poezii nu se reduce la
noi și prietenii noștri virtuali sau/și reali. Numele
noi și vechi de poeți se schimbă și trec pe lângă
marile valori ca trenurile grande vitesse prin lume.
Azi numim narcisism sau globalism ceea ce
înseamnă de fapt autism, producție în masă și
clonare infinită... în poezie și axiologie. Există un
populism fără frontiere între creator și public. Ca și
cum Dumnezeu, după ce a făcut lumea, ar invita-o
la o bodegă să primească bătaia Genezei pe umeri și
să ciocnească un pahar de rachiu cu Adam. Arta nu
știe ce să mai facă pentru a se vinde și a avea
succes. Marea slugărnicie și ipocrizie contează mai
mult în ierarhii decât spiritul critic. Dar mergem
mai departe. Doi tineri poeți au fost anunțați la ICR
New York drept câștigătorii unei burse pe care o va
plăti ICR. Alegerea aparține unui juriu american. A
fost făcută pe bază de propuneri dar a ținut cont în
primul rând de aplicațiile și proiectele depuse de
poeții ce au concurat la bursă. S-a făcut în urma
unor aplicații individuale și a unor recomandări pe
care le-am dat. E o bursă pe care au câștigat-o, în
anii anteriori poetul Bogdan O. Popescu și poeta și
jurnalista Andra Rotaru. Amândoi au fost inspirați
de America și au publicat un volum de poezie scos
la lumină de cele șase săptămâni petrecute peste
Oceanul Atlantic. America este la ora actuală
inspiratoarea poeziei ce se scrie în România,
majoritatea un soi de pastișă a stilului, atitudinii și
ticurilor verbale din filmele americane, din muzica
hip- hop, din rap... folosind scenografia locală.
înjurătura de toate zilele și clipele dă autorilor
sentimentul omnipotenței. Limbajul golănesc, trivial
e cartea de credit a unei autenticități mizere. Dar nu
e un păcat să fii cool, după ce ai fost hot... Vă pot
cita în acest talcioc de vechituri avangardiste și
postmoderne multe poeme și versuri memorabile
scrise de poeți, afirmați mai recent. Din cei cuprinși
în antologia scoasă la editura Compania, din cei
publicați la editurile Brumar, la Tracus Arte... Și mai
sunt și poeții mari care nu pot fi confundați. A
căror poezie are valoarea vinurilor vechi, de colecție.
Alții sunt doar ca mustul ce te păcălește, oprit
artificial să fermenteze. Sunt și câteva poete mari cu
un univers adjudecat și care a impus definitiv vocea
lor. Au un univers fizic și metafizic. Altele flutură
aparent haine noi pe vechi meserii și deprinderi. Pe
vremuri, Camil Petrescu spunea „Câtă luciditate
atâta dramă". Cred că vulgaritatea a luat locul
lucidității. Poeții mari sunt puși în umbră de
textualiștii cu bloguri care se socot mari poeți dacă
au puțină idee de SMS-uri și... advertising. Nu faptul
că sunt un om de cultură poate eclipsa poezia pe
care o scriu și am scris-o. Ci viața în haite a unor
scriitori lipsiți de cultură care cred că fac ierarhiile în
literatură cu antologii concepute pe principiul
listelor afișate la scări de bloc: "Noi și ai noștri de la
Scara noastră". Sunt și editor, așa că am aflat multe
despre scriitorii care se cred buricul pământului. Am
dat peste poemele lor rescrise integral. Și disidența
lor exhibată la spartul târgului de Cântarea
României. I-am văzut cerșind indulgențe de la
Nichita Stănescu și apoi, peste ani, întrebau tot ei
nedumeriți de ce lumea îl consideră genial pe poetul
Necuvintelor. Le-am citit poemele oportuniste scrise
în anii '50 și vituperările împotriva Americii, apoi
declarațiile pentru „New York Times" peste
jumătate de veac, unde-și clamau poziția
anticomunistă și pro-americană. I-am văzut în
peripatetice plimbări cu Mircea Ivănescu și
Mazilescu, apoi loviți de amnezie sau dând târcoale
altui empireu. Hoția, minciuna și parvenitismul nu
ocolesc lumea literaturii și, din păcate, se transmit.
Dar există în biblioteca mea destui poeți pe care-i
citesc și pe care îmi doresc să-i aduc la New York,
să fie traduși, să-și măsoare priza la public. Trebuie
să ieși în lumea largă ca să te măsori cu ea și mai
trebuie să treacă și timpul peste tine ca să-ți măsori
genialitatea. Dar e de înțeles foamea după
vizibilitate în viață. Câți poeți mari despre care nu
mai vorbim în România, după ce au murit!
-	Cum e să fii decorată de un Rege?
-	Revenind la Coroana României, decorația cea
mai înaltă primită de la MS Regele Mihai, ea
continuă o tradiție în familia mea pe linie paternă.
Bunicul meu Gheorghe și străbunicul meu Toma
Uricariu au primit Coroana României pentru fapte
de arme.
-	Ce este poezia pentru Doina Uricariu?
-	Puterea mea. Sigiliul meu. îngerul meu păzitor.
Poezia mea cea de toate zilele, precum pâinea
noastră cea de toate zilele din rugăciunea Tatăl
nostru. Totul și pauzele dintre Tot și Nimic. Am
scris în tensiunea iubirii, îndrăgostită, revoltată până
în buricul degetelor. Am scris descoperind cât de
frumoasă e lumea și ce miracol poate fi acela de a
avea talentul să vorbești despre „cele ce sunt dacă
mai sunt". Am scris iubind cicatricea de pe obrazul
tatălui meu. Ca un fir de argint mai puțin elastic
legând maxilarul lui sfâșiat de un brand, la Oarba
de Mureș. Am scris despre vindecările posibile și
imposibile. Volumul meu de debut Vindecările a
așteptat șapte ani la cenzură și pentru că poemele
se chemau Vindecările, dar și pentru că sensul lor
identifica dezastre morale și spirituale... Societățile
bolnave sunt agresive și ostile în fața dorinței
cumplite de vindecare. Ele ne controlează prin bolile
cronice induse precum ura, invidia, turnătoria,
haosul valorilor, trădarea pentru ceva arginți. Un
poet adevărat nu poate fi legat cu un lanț de cușca
privilegiilor. Și nici asmuțit să intre în haita
gonacilor, la vânătorile de ocazie. Cabotinii și
ideologii îndoctrinați vor persifla în felul lor tot ce
ține de dramatic și tragic. Spartanii contemporani
vor exersa în cuvinte azvârlirea celor firavi sau
neputincioși în prăpastie. Există o grabă de a-i
elimina pe cei din alte generații sau cu alte
convingeri, care confundă continuitatea valorilor cu
un continuu ecarisaj. Pe vremuri ne bloca cenzura.
Cenzura a fost vigilentă. Dar era adeseori mult mai
generoasă decât cenzorii contemporani care se cred
critici. Și acționează precum ghicitoarele și
prezicătoarele din suburbii. Am avut tot sprijinul în
apariția volumului meu de debut din partea lui
Alexandru Paleologu și Marin Preda, de a căror
prețuire m-am bucurat. Când am debutat, în fine,
nu știam că un poem al meu, tradus de Ștefan
Baciu, mai întâi în revista Mele și apoi în zece limbi
a luat un premiu de poezie al Americii Latine. Am
scris apoi despre sfiala poetului și a omului, câtă
vreme mai are și o parte de smerenie în el... Am
asemănat sfiala și smerenia cu un copac ce se
cheamă Jugastru, căruia și Nichita Stănescu i-a
cântat frunza: " Foaie verde de jugastru..." E un fel
de arțar al cărui nume pune împreună jugul și
steaua. Jugum și aster...Coaja subțire a trunchiului
de jugastru poate fi zgâriată la suprafață. Dar ea
acoperă un lemn dur, rezistent și de o mare
rezonanță, din care se fac viori. Jugastru este și
toponim și numele de familie al unor oameni. Al
doilea volum Jugastru sfiala a adus în lumea
cuvintelor poezia fragilității ce ascunde o mare forță
interioară. Un fel de autoportret al meu care
reunește de o viață o sensibilitate infinită și o forță
și putere de a lupta de nebănuit. Cei care m-au
anchetat la Securitate știu asta. Nu au obținut nimic
de la mine, chiar dacă puterea concentrată de mine
în orele acelea de interogatoriu încrucișat m-a costat
săptămâni de internare la Spitalul Elias, la
neurologie...
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
Cu Vietăți fericite, care a apărut în 1980, a
izbucnit poezia maternității și a genezelor, pe care
Laurențiu Ulici a decretat-o unică în spațiul liric
românesc. Apoi Mâna pe față a însemnat poezia
căderilor și a pierderilor, tradusă și prezentă în
atâtea antologii internaționale. A urmat Ochiul
atroce, un volum care a fost retras din biblioteci și a
provocat un mare scandal, după ce s-a înțeles
mesajul lui din felul în care a recitat pe scena
Teatrului Mic poemul Norii regretata Leopoldina
Bălănuță, desăvârșita doamnă a spunerii poeziei
românești. Ochiul atroce a apărut în 1985 și după
publicarea lui nu s-a mai editat nici o carte a mea
de poezie până în 1989. Din 1985 până în 1989,
am fost pusă la index. Cartea mea Ecorșeuri și
marele studiu despre Kirkegaard au fost blocate
până în 1990. Redactorul șef de la editura Cartea
Românească mi-a spus verde în față că aceste cărți
vor fi publicate numai dacă vor trece peste cadavrul
lui. N-a fost nevoie de asta ci, din păcate, de mult
mai multe cadavre, sute și sute, ca să ne câștigăm o
libertate de a fi liberi ca scriitori și oameni. A trecut
un deceniu în care nu am vrut să public poezie
până în 1995, când au fost editate simultan două
volume ale mele Institutul inimii și Puterea
Leviatanului. Ambele volume au fost considerate de
critici din toate generațiile drept cărți emblematice
pentru deceniul nouă al secolului XX. Cu Inima
axonometrică am fost nominalizată unanim de
juriul USR la Premiile Uniunii Scriitorilor la poezie.
Am luat toate voturile, deși eram în America. Al
doilea clasat a fost poetul Ion Mircea. Ultimul
clasat, doar cu două voturi obținute în rundele
următoare, a luat premiul. Ion Mircea a făcut
scandal. Și i s-a dat drept consolare Premiul
Asociației la poezie. Eu eram în America... Ce alt
premiu îmi mai trebuia...
-	Aveți nevoie de anumite condiții ca să scrieți
literatură?
- Nu cred că este vorba de nimic special, dar
s-ar putea să greșesc. Am nevoie de curățenie în jur,
de lucruri frumoase, de natură, de ordine mai ales.
Nu mă inspiră mizeria, scrumierele pline de țigări, o
cameră cu susul în jos. Am oroare de mizerabilism.
O bibliotecă și Natura mă inspiră. Muzica,
muzeele... Am scris câte patru cărți într-un an, doi
ani la rând, cu copiii mei mici pe genunchi sau în
preajmă. Au fost anii mei poate cei mai fericiți, în
condițiile în care alte femei cred că își ratează
cariera. Cine citește CV-ul meu poate verifica
această afirmație. Scriu oriunde e puțină liniște.
Scriu zilnic și citesc zilnic, chiar dacă sunt în avion
sau casa mea este în șantier. Am trăit și am scris cu
casele în care am trăit în șantier. Sunt o femeie
normală, mare iubitoare de artă și de muzică.
Gătesc, dau mese, merg săptămânal la muzee.
Citesc poezie aproape zilnic. Și filosofie. Sunt
pasionată de arhitectură și artă și am citit mult în
acest domeniu. Am fost invitată și sunt invitată în
jurii internaționale de arhitectură. Am publicat vreo
mie de pagini sau mai mult despre artă. începând
cu primul studiu despre Hiperrealism publicat ca
studentă în 1970-71.
-	Din poziția de fost editor, despre care am auzit
lucruri extraordinare, ce părere aveți despre piața de
carte?
- Cred că piața de carte va pierde tot mai mult
dacă lucrează doar pentru a vinde cărți. Pentru
fiecare dintre noi va conta în primul rând ce
înseamnă cărțile pe care le alegem pentru a ne
defini și împlini ca persoane anume. Dacă nu vom
forma cititori și ideea că fiecare dintre noi are o
insulă de cărți, pentru a călători, nu pentru
supraviețuirea din naufragii, vom căuta doar insule
cât mai exotice și cărți tot mai puține. Vom uita să
citim poezie dacă ne vom obișnui ca poezia să fie
însoțită de scandal, spectacole media, jazz și fanfare,
de biografia poeților și poeteselor cât mai picantă.
Va trebui recultivată solitudinea creatoare și
receptoare, ideea de exclusivitate a meditației și
creației. Poezia care și-a pierdut încrederea în
unicitatea stilului ei de comunicare riscă să adopte
prestidigitația și dezinvoltura înghițitorilor de săbii și
de flăcări. Altfel tot ce se întâmplă azi este în limite
normale. Ceea ce a spus Socrate la vremea lui
despre lumea în care trăia și i-a adus judecarea și
moartea, e valabil cuvânt cu cuvânt pentru zilele
noastre. Stilul Socrate e la modă, nu și substanța
lui. Suntem liberi să ne jucăm de-a Socrate pe orice
ecran. Modelul Android s-a creat special pentru
asta!
-	Ce s-ar putea face pentru îmbunătățirea
condiției existențiale a scriitorului?
- Nu cred în soluții care vin din afara creației și
a creatorilor. Nimeni nu mi-a creat nici o condiție
nici mie nici generației mele, care să fie specială.
Dimpotrivă. Eram cenzurați și lucram din greu
fiecare dintre noi. Nu aveam dreptul să călătorim în
Occident, să avem contacte cu străinii, să ne
susținem doctoratul sau să avem burse în
străinătate, cu excepția celor care aveau legături cu
Securitatea, tot ce însemna Cabinetul 2, Gogu
Rădulescu sau alți activiști luminați pe care nu i-am
frecventat. Mulți din păcate au semnat angajamente
cu Securitatea. Alții erau fii și fiice de
nomenclaturiști. Dar generația mea a dat scriitori
importanți și câteva caractere de fier. Mergeam
câțiva dintre noi și la Biblioteca Academiei și
împrumutam cărți și ziare la fondul special și eram
întrebați de ce citim una sau alta. Cineva mi-a spus
că tocmai lista de cărți și ziare cerute de mine la
Biblioteca Academiei ar fi aprins beculețul la
Consiliul Culturii unde era Cenzura, cum se numea
Direcția Presei. Sinonimie semnificativă! Mulți
dintre cenzori nici nu mai aveau nevoie să citească,
fiind preveniți să nu dea drumul manuscrisului
chiar de editori. S-a practicat limbajul dublu și pe
acest palier... cu mult succes. Am stat cu două
dintre cărțile mele câte șapte ani la cenzură. Am
urcat treptele frumoasei case unde era editura
Eminescu, din sediul ei de pe Ana Ipătescu, de zeci
și zeci de ori. Și unii editori și redactori șefi mi-au
debitat multe minciuni și încurajări găunoase. Apoi
a fost așteptarea de șapte ani pentru Ecorșeuri.
Adăugați la cei șapte ani cu Vindecările. Trebuia să
rămân la facultate asistenta Profesorului Paul
Miclău, la semiotică. Dar a venit legea celor trei ani
de producție, până ce postul meu a fost transmis
Facultății de Franceză. Postul meu s-a pierdut, cum
se spune, pe drum. în schimb două colege ale mele
de an, cu medii mult mai mici și lipsite de strălucire
și-au găsit un loc la ASE și Facultatea de agronomie,
grație poziției deținute de tații lor. Am trăit din
meditații pentru admiterea la facultate și din scris
șase ani. Toți elevii mei au fost admiși din primul
an. Până ce m-a angajat Sorana Coroamă- Stanca
secretar literar. Am muncit mult și Teatrul “Ion
Vasilescu” a început să strălucească. Atunci
l-am susținut și lansat între vârfuri pe regretatul
Alexandru Tocilescu. Cristian Hadgi - Culea era la
începuturile lui. Și deși am avut un loc de muncă,
nu mi s-a dat voie să-mi dau doctoratul. Nici după
ce am devenit redactor la editura Eminescu, nu am
primit „binecuvântarea” de a-mi susține doctoratul.
Ani la rând am avut cel mai mare număr de coli și
de cărți editate pentru care m-am zbătut ca o fiară.
Era o statistică la nivelul țării. Dar nu am știut să
mă orientez ca să editez și eu un autor fără talent
care să-mi asigure admiterea la... doctorat.
După câte edituri funcționează în România,
scriitorii ar trebui să trăiască mult mai bine dar vai
de drepturile de autor, plățile pentru îngrijire de
ediții sau traducere care se practică! Editurile care ne
publicau, când ne publicau, până în 1989, plăteau
drepturi de autor. Funcționau într-un regim de
concurență minimă și nu dădeau 45-60 la sută din
prețul unei cărți pe difuzare. Scriitorii români aveau
și alte tiraje. Am avut mii și mii de exemplare la o
carte de poezie. Firește, tirajul contează... Nu agreez
soluțiile găsite de unii scriitori de a publica acel gen
de cărți cu succes la public, proză despre femei și cu
femei, gen literatură de pedichiură și coafor. Singura
soluție care-mi vine în minte este crearea unor
catedre de creație asemănătoare celor din
universitățile americane. Dar asta înseamnă să fii un
scriitor cultivat, un profesor foarte bun. Apoi, că tot
am dat și dau interviuri, lumea în care trăim ar
trebui să aibă în vedere plătirea interviurilor care se
iau scriitorilor. Interviurile sunt mai mult decât o
promovare de sine. Modele existențiale și sociale.
Un scriitor care se gândește și la altcineva decât la
propria persoană poate fi un excepțional editor. Nu
toți scriitorii pot face asta. E o artă să fii un mare
editor. Nu orice scriitor poate lucra în edituri. Mie
îmi este de-ajuns să privesc o carte ca să știu câți
bani face redactorul și patronul-editor. Ar trebui
create proiecte mari și de lungă durată în România
care să-i folosească pe scriitori în scrierea textelor
despre muzee, oameni de cultură, etc. Dar România
a pierdut suflul proiectelor mari, se mărunțește în
scandaluri și antologii pe generații, promoții și
afinități provinciale. Bursele de creație și cercetare
lipsesc din România. Există câteva burse pe care le
căștigă individual câțiva scriitori, plătite cel mai
adesea de statul român care varsă banii în beneficiul
unor fundații internaționale ce se ocupă de scriitorii
români. Dar și aici bate vântul scandalului și se
umflă mușchii bărbaților ce tânjesc după războaie.
Premiile nu au o valoare materială semnificativă și
nu sunt acordate chiar pe merit. Când am lucrat la
proiectele pentru oamenii de cultură și creație, fiind
consilierul personal pentru cultură al primului
ministru Călin Popescu Tăriceanu, am recreat Cele
7 Premii Naționale pentru arte, plătite de Guvern
dar decise de juriile alese de Uniunile de creație.
Valoarea unui premiu era de 25000 de euro. S-au
acordat un singur an. Apoi cel ce primise Premiul
pentru literatură a declarat în anul următor că
valoarea acestor premii era mult prea mare. Și le-a
plafonat în declarația lui la 2000 de euro. Bugetul
destinat Premiilor Naționale a dispărut.
-	Sunteți directoarea ICR New York, nu de mult
timp. V-aș ruga să vorbiți de proiectele legate de
institut.
- Am un proiect pe anul acesta foarte bun.
L-am încheiat de puțină vreme, căci nu exista un
proiect când am venit. Ar trebui să vorbim numai
despre acest lucru. Ce vreau să comunic pentru
moment și în premieră este faptul că am demarat
un proiect prin care România să participe pentru
prima dată la un mare Tărg de carte internațional în
America, urmând să fie în următorii doi ani invitat
de onoare. E un proiect foarte important, care
presupune o organizare specifică pieței de carte
americane, existența agenților literari americani
pentru autorii români, pregătirea din timp a unei
oferte editoriale de anvergură. Am fost la multe
târguri internaționale ca editor și scriitor. Cred că
știu ce nu mai trebuie făcut și ce trebuie făcut când
e vorba de imaginea culturii și literaturii române. E
unul dintre proiectele mari la care lucrez de când
am venit la post.
Interviu realizat de
Alexandru Petria
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
19
Black
Pantone 253 U
diagnoze
Recuperarea geopoliticii
Andrei Marga__________________________________
Geopolitica s-a delimitat ca disciplină (nu
neapărat ca știință) în imperiul german al
lui Wilhelm al II-lea, cu titlul efectiv de
Geopolitik, într-un moment în care relația dintre
stat și teritoriu a fost intens preocupantă. Cel
care a dat formă disciplinei- numele i-a fost dat
de Rudolf Kjellen, în 1899, un discipol suedez
al „școlii germane” - a fost Friedrich Ratzel. în
scrieri publicate în ultimele decade ale secolului
al nouăsprezecelea (Stat și sol, 1896; Geografia
politică. O geografie a statelor, comerțului,
războiului, 1897) acesta a privit statele ca
„organisme”, efecte ale mediului geografic,
aflate în luptă pentru a-și menține
independența. După opinia sa, Germania are
dreptul să revendice statutul unei „Weltmacht”
deja în virtutea premiselor ei naturale: teritoriu,
resurse, populație, într-o lume care și-a împărțit
deja coloniile. Germania are nevoie de „spațiu
vital (Lebensraum)” pentru a se putea așeza,
conform naturii, printre țările lumii. Geopolitica
a apărut în legătură cu acest proiect de
dobândire de „spațiu vital”.
Teza geopoliticii lui Friedrich Ratzel a
înregistrat o agravare odată cu Karl Haushofer.
între cele două războaie mondiale, acesta a
promovat proiectul formării „Germaniei mari”
într-un context internațional marcat de criza din
1929, în care puterile occidentale consacrate au
fost percepute ca fiind în „declin”. „Geopolitica,
după Haushofer, se vrea, în același timp,
promovare a ideilor și instrument în serviciul
puterii pentru punerea lor în aplicare” (Frederic
Encel, Comprendre la geopolitique, Editions du
Seuil, Paris, 2011, p. 43). „Geopolitica” este
distinsă net de „geografia politică”, care
cercetează distribuția puterilor statale „în
funcție” de sol, configurație, climat, resurse:
„geopolitica” este concepută drept cercetare a
„formelor de viață politice în spațiul vital
natural” (politische Lebensform im naturlichen
Lebensraum)”.
Așa cum a fost concepută de Karl
Haushofer, geopolitica a fost legată de acțiunea
politică a național-socialismului german și
compromisă odată cu catastrofa Germaniei și,
de fapt, a Europei. împrejurarea că cel care a
conceput-o s-a sinucis în 1945, simbolizează
cum nu se poate mai bine caracterul asumat la
origine și perspectivele acestei discipline. Pentru
o vreme ea a și dispărut din dezbaterea
specialiștilor, fiind echivalată cu o ideologie a
politicii naziste.
Geopolitica avea, însă, să renască pe calea
unor cercetări mai puțin ambițioase, dar mai
bine circumscrise. Sunt citate, de obicei,
cercetări datorate lui Alfred Thayer Mahan ,
care, contemporan cu Friedrich Ratzel fiind, a
reflectat asupra strategiei navale americane
(Naval Strategy, 1911), lui Halford J. Mackinder,
care, oarecum paralel cu Haushofer, a investigat
impactul geografiei asupra politicii
(Geographical Pivot of History, 1904), și lui
Yves Lacoste, care a cercetat dependența istoriei
de cadrul geografic și a deschis calea despărțirii
geopoliticii de scopuri belicoase (La geographie,
ca sert d'abord a faire la guerre, 1976). Astăzi,
ne aflăm dincoace de recuperarea geopoliticii și
de orientarea ei spre studiul politicii dusă de
diferite țări în cadre geografice precise. „O
analiză geopolitică se interesează, înainte de
toate, de rivalitățile de putere pe teritorii între
entități politice , cel mai adesea state, vizând, în
esență, salvgardarea, cucerirea sau consolidarea
suveranității” (p. 63).
Astăzi geopolitica se organizează ca
disciplină în jurul „suveranității de stat”, iar cei
care se ocupă de relațiile internaționale au în
această valoare „un parametre tout a fait
incontournable.” Argumentele istorice în
favoarea centralității „suveranității de stat” în
analiza geopolitică sunt multiple: lunga tradiție
a războaielor declanșate ca urmare a încălcării
suveranității statale, replierea diferitelor popoare
(continuare în pagina 31)
politica zilei
Cîteva note în marginea
crizelor ICR
Petru Romosan
România e o țară ceva mai mică. Nu e nici
Franța, nici Marea Britanie, nici Germania și
nici Rusia. Dacă încerci să imiți în exces marile
puteri economice și culturale, riști să cazi în ridicol.
Ceea ce se întîmplă cu promovarea imaginii și
identității României în lume de mai bine de 50 de ani.
Aproape fără întrerupere. Și, după toate probabilitățile,
penibilul va continua.
Cine își bate joc de România? își bat joc de noi
mari puteri străine sau o facem noi înșine mai bine
decît o pot face ele? în vreme ce ICR participă, pe
multe sute de mii de euro, la tîrguri de carte, la
Frankfurt, Paris, Londra, Stockholm sau Milano,
librăriile din țară se închid una cîte una. în 1998, cînd
deschideam o editură la București pe banii familiei, în
România existau cca 900 de librării. După minunatele
guvernări ale lui Iliescu-Năstase și Băsescu-Boc-Udrea,
azi sînt mai puțin de 300. Dintre care poți lucra efec-
tiv cu cel mult vreo 200. Năstase și Băsescu au trudit
pentru România sau pentru vreo putere străină? Dar
partidele noastre dragi, Parlamentele succesive și sub-
limele servicii secrete ce au făcut pentru industria
cărții, în afara cărților proprii, cu care se laudă la cher-
meze parohiale?
Scriitorii români se înghesuie să fie traduși și
tipăriți în străinătate, dar în România nu reușesc să
vîndă mai mult de cîteva sute de exemplare. Și
romanele sau ficțiunile lor sînt în cea mai mare parte
mediocre, dacă nu de-a dreptul jalnice. Străinii se îngh-
esuie să-i traducă și să-i tipărească pentru că încasează
bani buni pentru asta de la bugetul de stat al
României, dar cititorii români nu-i prea citesc pentru
că nici nu au cum să afle despre ei dintr-o presă scrisă
aproape decedată, iar pe televiziuni nu intră informații
culturale (pentru că ar fi publicitate!), nu-i găsesc în
librării sau, dacă-i găsesc cu greu, nu prea se aleg cu
mare lucru. în treacăt fie spus, cu banii aruncați aiurea
pe participări în străinătate, ministerul Culturii ar
putea finanța o întreprindere de stat de distribuție a
cărții, absolut necesară pentru dezvoltarea domeniului.
Despre pictorii și artiștii plastici diverși de azi ce se
poate spune ? După ce au fost obișnuiți vreo 50 de
ani să trăiască din expoziții anuale sau bianuale, orga-
nizate de partid și de stat, cu ateliere la dispoziție, cu
o Uniune și un Fond Plastic care le-au fost mamă și
tată, cu achiziții puține dar ritmice, azi, lăsați de capul
lor în jungla capitalistă, cei mai mulți au depus
armele. Pentru că nu mai înțeleg nimic din lumea în
care trăiesc și, evident, nu bieții artiști sînt vinovați că
nu e nimic de înțeles din ea.
Singura branșă care a strălucit cu adevărat în
ultimii vreo 10 ani a fost cea a filmului. Cu premii
internaționale peste premii internaționale.
S-au ocupat PDL, PSD, PNL, UDMR, cu guvernele lor
aferente, să pună pe picioare o industrie românească a
filmului ? Nesusținute instituțional, marile talente se
vor stinge la focul mic al indiferenței naționale sau, în
cel mai bun caz, vor emigra. Iar observația e valabilă
și pentru celelalte arte.
Oricine încearcă să organizeze ICR în afara găștii
dominante și majoritare azi în cultură - un foarte ciu-
dat monopol, gașcă dirijată cu mînă de fier de fostul
ministru al Culturii “revoluționar” din 1990, Andrei
Pleșu, fost ministru de Externe, fost consilier scotoci-
tor prin arhiva CNSAS (împreună cu Patapievici și
Dinescu), fost consilier al președintelui Băsescu,
președinte al fundației New Europe College și cîte alte
comitete și comiții, și care îl are în imediata sa
apropiere pe editorul Gabriel Liiceanu, pe fostul
președinte ICR, H.-R. Patapievici, și întreaga rețea cul-
turală dar și diplomatică la picioare - va rata, așa cum
a ratat Andrei Marga. La urma urmei, Andrei Marga,
cu mica sa oaste de strînsură, a rezistat surprinzător
de mult. într-o luni după-amiază, soțiile, amantele și
fiicele potentaților din SIE și din Externe l-au înlăturat.
Cu colaborarea binevoitoare a primului-ministru. Și cu
complicitatea absentă, moale, a veșnicului viitor
președinte. Oricine va veni în locul lui Marga, chiar
străduindu-se să joace “înțelept” la amalgam, își asumă
riscuri de carieră la fel de mari.
Proiectul spre care se îndreaptă PSD azi pentru
ICR (primul-ministru Victor Ponta, în bună înțelegere
cu ministrul său de Externe, Titus Corlățan) este read-
ucerea acestuia la vechiul statut, mai ales cel de
dinainte de 1989, al Institutului de Relații cu
Străinătatea. Comparațiile care se vor face cu insti-
tutele similare din Polonia și Cehia vor fi puțintel
deplasate. Mai bine să ne comparăm cu slăbiciunile
noastre, cele în care recădem sistematic, ca bețivii. Cu
ce se ocupa Institutul de Relații cu Străinătatea? în
teorie, la vedere, cu chestii grandioase, patriotice și cul-
turale, în realitate, cu controlul românilor din străină-
tate. Ca nu cumva aceștia să organizeze vreo lovitură
de stat împotriva puterii centrale.
Pronosticul meu e că ICR poate deveni, dacă nu a
și devenit, buturuga mică, aceea care va răsturna USL-
ul mare. Țară mică, valori multe... care fac un zgomot
infernal.
(Text preluat de pe blegul Editurii Compania cu
acordul expres al autorului)
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
traduceri
Christian Bobin
Suveranitatea vidului (II)
(continuare din numărul trecut)
*
Trece timp. Timpul trece. Nu fac nimic, vedeți:
scriu această scrisoare și apoi încetez să o scriu și
apoi o reiau. Mă plimb, mult. O să merg pe
Dumnezeu prin pădure, în această lumină stranie
a pădurii, în această lumină care izvorăște din
umbră, care urcă din pământ. Frigul iernii ațâță
gândurile, sporește precizia vederii și amploarea
reveriilor. Mă întorc târziu ca să deschid niște
cărți, ca să încep lecturi pe care nu le voi termina.
Departe de toate. Retras din toate. Ascultând
totul. Folosind cărțile ca pe niște ziduri fragile
prin care ar fi perceptibil ecoul războaielor mai
vechi, cele mai secrete.
Sufletul. El are lucirea și greutatea cernelii.
Are această densitate neagră, mai luminoasă decât
lumina zilei.
Citind. întreținând prin cărți, prin acest
elementar asamblaj de foaie, fir, cerneală și
plumb, visul unei sărăcii esențiale, al unei sărăcii
mai mari decât absența tuturor bunurilor.
Căutând nu știu ce. Căutând. Neavând nevoie,
pentru a trăi, decât de un pumn de cuvinte, și
doar de un pumn echivalent cu liniștea. Nu mai
mult. Nimic mai mult. Nereușind vreodată să
satisfaci această nevoie. Descoperind acolo, de
fiecare dată, slăbiciunea ireductibilă a tuturor
cărților: ceea ce este cel mai apropiat de liniște
fiind chiar prin aceasta ceea ce riscă să te
deturneze cel mai mult, să te distragă.
Ideea unei himerice renunțări la cărți:
naivitatea acestui vis care vine la cei care
veghează prea târziu, prea mult timp, asupra prea
multor cărți. Nu. Ieșirea, dacă există una, ar fi
într-o generalizare a bolii: mobilizând pentru
fiecare secundă a fiecărei zile această disperare
circumscrisă mai întâi doar la camera de lectură,
activă mai întâi doar în timpul lecturii.
Contemplând totul, chip, auroră, piatră, ca tot
atâtea cărți propuse.
*
Aceste două fraze ale lui Rimbaud, copiate
într-un caiet:
Ramurile și ploaia se aruncă la răscrucea
bibliotecii.
îmi amintesc de camera sa de purpură, cu
geamuri de hârtie galbenă: și
cărțile sale, ascunse, care fuseseră înmuiate în
ocean!
Prima din aceste fraze este extrasă din al
patrulea sonet din Copilărie, iar a doua figurează
la începutul unei scurte povestiri: Deșerturile
iubirii. Aceste două titluri delimitează foarte
precis spațiul deschis de reveria cititorului. Două
uși false pictate pe zidul camerei sale. Cât despre
conținutul însuși al acestor fraze, ele arată ceea ce
este la lucru în lectură: somarea forțelor
elementare, invocarea lor. Apelul, lansat de
disperarea extremă a visătorului, a cititorului, la
niște puteri imemoriale: apa cerului. Copacul.
Apa oceanelor. Apel. Cerere. Toate acestea să vină
și să îl invadeze, și să-l inunde, și să-l traverseze și
să-l înghită, pe el și cărțile sale. El și cărțile sale.
Să se prăbușească în sfârșit în ceea ce îl
depășește fără să îl constrângă.
El și cărțile sale.
*
Miezul unei zile de decembrie. Privesc pe
fereastră fuga norilor pe cer. O mierlă, într-un
copac. Ușor dezechilibru în clipa în care își pune
ghearele pe ramură. Bate din aripi pentru a
restabili situația. Iată. Zboară, se așează pe un
copac mai mic, își ia zborul, dispare. Orele două
ale după-amiezii. Copiii sunt la școală. Cerul e
fără calitate. Un maidan. Amintirea unei plimbări
cu un copil. Drum de țară cu lumină. Copilul
dintr-odată fuge și strigă de bucurie. O pantă
foarte blândă a solului îi grăbește pașii și veselia.
Noaptea, foarte repede. Să asculți muzică. Un
octuor de Schubert. Muzica, ceea ce este ea:
respirație. Maree. Prelungă mângâiere a unei
mâini de nisip. Nu. Ușa joasă: prin muzică
Dumnezeu pătrunde aerul. Fără zgomot. Să nu
faci nimic. Să deschizi cărțile, din nou. Meditația
eliberează spațiul: nu mai ești singur, separat în
umbră. Ești pretutindeni unde sunt luminile: în
case, în mâinile copiilor, în privirea animalelor, în
scrisorile de dragoste, în trandafiri, în muzici,
pretutindeni, ești pretutindeni, aproape de tot și
de toți. Aproape de dumneavoastră. Da. Aproape
de dumneavoastră.
II
Să vă spun stranietatea zilelor mele, atât de
comună, atât de banală. Să vă spun lumina
acestor zile de iarnă, atât de nebunească, atât de
dulce. Această alură de primăvară, dintr-o dată.
S-ar părea că ceva nu se poate niciodată termina...
Nu știu nimic despre viața dumneavoastră,
despre oamenii care vă însoțesc, despre cuvintele
care vă apără, despre copacii sau casele sau
despre culoarea albastră pe care o vedeți prin
ferestrele dumneavoastră. Nu îmi imaginez nimic.
N-am nimic să vă spun ce să nu știți deja. Dacă
vă scriu e pentru a nu înceta de a scrie, niciodată,
și este cânt pur, pură celebrație a cântului, a
acestei vibrații a aerului lovindu-se de timpanul
inimii.
Dacă vă scriu, asta e pornind de la această
singurătate, de la această liniște care ne măsoară
egalitatea, și distanța. Acest dat de neocolit al
singurătății. A mea. A dumneavoastră. Singurătate
mereu mai mare, nelimitată.
Și știu că mult timp încă va trebui să inventez
totul. Totul: aerul din jur și ceea ce se află în aer,
lumină, păsări, stele sau ploi. Solul de dedesubt și
ceea ce se află în sol, pietrele, apele, nopțile. Să
inventez totul ca să fac un singur pas. Apoi, să
părăsesc totul. Să distrug totul pentru a relua
totul, în vederea unui al doilea pas. Ideea de
odihnă, sunt sigur de asta, ar fi mortală. Ideea
unui nume care ar fi al meu.
Nu cred că v-am spus că am o slujbă, că sunt,
ca toată lumea, supus la această minciună
obligatorie a unei slujbe, la această considerabilă
pierdere de timp, de viață. Cred că slujba mea
este să nu vorbesc despre ea. Să scriu doar. Să nu
schimb nimic. Să las să se acumuleze mânia,
disperarea. Să continui. Să las decizia, o decizie,
să se facă, să se ia parcă singură, la capătul unui
timp nedefinit, poate apropiat, poate îndepărtat.
Nu pot nimic în legătură cu viața mea. Mai ales
nu să o duc. Există această frază, citită ieri, în
lumina atenuată a iernii, într-una din acele cărți
desuete pe care mi se întâmplă să le deschid, la
întâmplare, la orice pagină: Aruncați-vă toate
grijile la Dumnezeu.
Mă gândesc la o plecare. Un liber curs în
sfârșit dat astrelor în cerul interior. O plecare.
*
Nu mai e destulă greutate, destulă umbră
pentru a îndeplini o sarcină, pentru a asigura
continuarea unei lecturi sau chiar pur și simplu
pentru a merge. Trândăvie. Lumină dansantă,
veselă, lumină invizibilă, lumină dinăuntru. Nu
mai rămân decât gânduri largi, atât de largi și
totuși precise, gânduri care învăluie, care dezvoltă.
Cărți. Multe cărți în această cameră. Multe valuri.
Mulți copaci. Fiind în această cameră ca într-o
pădure, ca pe fundul mării. Multe camere în
această cameră. Fiind pretutindeni ca într-o
cameră, ca într-o pădure, ca pe fundul mării.
Pretutindeni astfel. Nefăcând nimic. Privind, totul.
Nu aș fi făcut pentru nimic. Aș fi făcut pentru
asta: totul. Iubirea. Lucrurile înaintează spre
mine, toate lucrurile. Prin tăcerea lor, ele intră în
mine. Mai întâi prin tăcerea lor. Apoi lumina lor
se elaborează în mine, discretă, infimă.
Miraculoasă. în sfârșit îmbrățișarea, fulgerul,
arsura, radiosul. Apoi să scrii, abia apoi. Iată.
Asta e tot. Nu aș putea face nimic altceva. Doar
acest schimb de tăcere în lumină. Iubirea. Trece
pe buzele mele, îmi întretaie liniile mâinii, pe
față, apoi pe dos, apoi pe față, tot așa. Privesc
această mișcare. Scriu, vedeți, vă scriu. Aceste
scrisori. Această scrisoare.
Adesea mă gândesc astfel la acel copil despre
care vă vorbeam: Crin, Piatră. Această carte
elementară, pe care nu o scriu. Acest copil despre
care am ști, dumneavoastră și cu mine, că nu e
acolo unde este. Adesea îl văd scriind. Scrisori,
mereu. Pagini și pagini, goale de orice lucru care
poate fi văzut, pline doar de lumină, negre de
lumină. Recitindu-le, de mai multe ori. Corectând
greșelile de ortografie. în sfârșit, arzându-le.
Aceste scrisori care se consumă. Aceste
cuvinte de disperare calmă. Această pace
tulburată, mișcătoare.
Gândurile adevărate, gândurile arse, cele care
te-ar face să mori.
Scriind, din nou. Neschimbat în singurătatea
sa. Aprofundând rana singurătății sale, rană
nefăcută de nimeni, dată înainte de orice, dată,
înaintea oricărei întâlniri, dată. Scriind. Atingând
cu o inimă supranaturală sângele însuși al vieții,
al oricărei vieți, cel mai mare mister. Atingând cu
vârful degetelor umiditatea unei pietre mângâind
solul. Venită din ce adâncime.
în românește de
Letiția Ilea
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
21
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
elitele cetății
Performantele chirurgiei funcționale si
estetice în oftalmologie
Dr. col. Monica Gavris Chertes, sef de secție - Spitalul
Militar „Dr. Constantin Papilian”
Cristian Colceriu
sfărâmați, gustul mustului proaspăt și piersicile
din vie. Studiile gimnaziale le-am urmat la școala
Generală nr. 2 din Blaj. Am un gând de
recunoștință pentru învățătoarea mea, doamna
Margareta Ruian și pentru directorul școlii,
domnul profesor Virgil Vancu. învățătoarea, o
femeie frumoasă, înaltă și severă a avut un rol
importat în educația mea. Din clasa a șaptea am
ales să devin medic, așa că împreună cu părinții
am hotărât să urmez Liceul Sanitar la Sibiu.
Motto: Puține lucruri în viață se pot compara cu
satisfacția unui chirurg care redă vederea.
Formată profesional în ambianța emulativă
dată de relația mentor-discipol și având șansa
de a se perfecționa sub directa îndrumare a
renumitului col.(r) dr. Ioan Horge, care prin
cariera sa a fost fanionul elitei oftalmologice
clujene decenii la rând, dr. Monica Gavriș a
preluat standardele de competență și continuă cu
bune rezultate activitatea precursorului său, care
i-a dat aripi și a lăsat-o să înțeleagă că
oftalmologia nu este doar o profesie ci poate
deveni și o pasiune. A fost fascinată de varietatea
și acuratețea tehnicilor chirurgicale efectuate, de
volumul mare de lucru, de puterea de muncă și
de comunicare în relația cu pacienții și personalul
a mentorului pe care l-a avut ca model și pe care
și-a propus să îl urmeze din postura de elevă și
mai târziu de apropiată colaboratoare.
Monica Gavriș este medic specialist oftalmo-
log din ianuarie 1994, medic primar oftalmolog
din anul 1998, doctor în științe medicale din anul
1999 și șef al secției oftalmologie a Spitalului
Militar de Urgență „Dr. Constantin Papilian” din
Cluj-Napoca din anul 2000, anul retragerii din
activitate a doctorului I. Horge, căruia i-a
succedat în urma pensionării. Totodată deține o
supraspecializare în chirurgia plastică orbito-
palpebrală, are competență în ecografia oculo-
orbitală (2002) și competență în utilizarea
laserilor în oftalmologie (2003).
Rezultatele cercetărilor sale le-a publicat în
lucrări precum monografia Epitelioame Palpebrale
(2000), în paginile volumului Actualități în
oftalmologie (1985) la care a colaborat, activitatea
sa științifică concretizându-se și într-un număr de
94 de lucrări prezentate la diverse simpozioane,
conferințe și congrese. Unele lucrări sunt
publicate integral în reviste de specialitate, printre
care, în „Oftalmologia”: Facoemulsificarea în
cataracta albă, intumescentă (nr. 2/2004);
Facoemulsificarea în cataracta polară posterioară
(nr. 4/2004); Chirurgia cataractei în ochii cu
bifachie (nr. 3/2004); Imptantarea cristalinului
artificial toric la pacienții cu cataracta rezultată la
6 luni (nr. 4/2008); Carcinoamele cantusului
palpebral intern - tratament asociat (nr. 3/1998)
și Atitudinea terapeutică în cataracta congenitală,
lucrare prezentată la a doua Conferință Națională
de oftalmo-pediatrie (Cluj-Napoca, 2006);
Cataracta traumatică la copii - atitudine
terapeutică, lucrare prezentată la a treia
Conferință Națională de oftalmo-pediatrie
(Cluj-Napoca, 2008).
în sfera terapeutică a afecțiunilor
oftalmologice preocupările sale au fost strâns
legate de dezvoltarea chirurgiei moderne a
cataractei, deoarece începuturile chirurgiei
moderne a cataractei și implantarea cristalinelor
artificiale de cameră posterioară, la Cluj, aparțin
maestrului său, col. (r) dr. Ioan Horge. Pe această
linie medicală a inițiat, în anul 2004, „Ziua
Oftalmologiei Transilvănene - live surgery”, ce a
inclus transmisiunea în direct a șase operații de
cataractă efectuate la prima ediție de: dr. Monica
Gavriș, dr. Vlad Chercotă de la Clinica de
Oftalmologie din Timișoara și dr. Radu Bălă de la
Spitalul Militar din Sibiu.
Cristian Colceriu - Cum arată profilul clinic
clujean al activităților medicale destinate sănătății
vederii?
Monica Gavriș Chertes - în prezent,
oftalmologia clujeană poate oferi asistență
medicală de înaltă calitate pentru toată patologia
oculară. Dacă în urmă cu 3-4 ani eram descoperiți
în patologia vitreo-retiniană, atât diagnostică cât și
terapeutică, comparativ cu centrele universitare
București, Timișoara și Iași, astăzi Clujul medical
universitar și privat este la zi în acest domeniu.
în ce privește patologia polului anterior și a
anexelor, suntem la nivelul standardelor europene
și mondiale, iar Clujul poate fi numit centru de
referință regională și, de ce nu, națională, cu
excepția transplantelor de cornee pe care nu le
putem efectua, deoarece nu suntem acreditați de
Ministerul Sănătății.
- Ce fundamente biografice aveți cum v-ați
construit spațiul propriu de manifestare în
profesie?
M-am născut la 15 mai 1961 în orasul Blaj,
județul Alba, primul copil din cei patru ai familiei
Chertes Ioan și Maria (născută Seicean): Daniela-
Sorica Sărăteanu și Elena Branda sunt surorile
mele, iar Ioan Chertes, fratele meu cel mai mic,
care lucrează alături de mine în clinica privată,
mă protejează și mă scutește de toate muncile
administrative. Mama este o femeie caldă și
blândă, se lăuda mereu cu noi spunând: „Copiii
sunt averea mea”. Era mai indulgentă cu noi
decât tata și îi plăcea să cânte în timp ce își făcea
treaba în casă. în gimnaziu, stătea lângă noi când
învățam, ne ajuta la teme și ne punea în fiecare
seară să citim lecția de a doua zi. Mama era
foarte creativă, atât în domeniul culinar, cât și în
cel vestimentar. Ne croia și ne cosea haine, de la
simpli spillhosen până la rochițe de ocazie. Când
eram elevă la Liceul Sanitar Sibiu aveam cele mai
frumoase rochii și fuste cusute sau croșetate de
mama mea. Tata, un bărbat puternic și muncitor
nu prea avea timp pentru noi. El lucra de
dimineața până seara, dorea să ne „țină” pe toți la
școală. Viața tatălui meu a fost dură și chinuită în
copilărie, pentru că a rămas orfan de ambii
părinți la vârsta de patru ani. Copilăria mea și a
fraților mei a fost frumoasă, plină de locuri și
jocuri minunate, dar și de responsabilități.
Participam fiecare după puterile noastre la
întreținerea gospodăriei și a viei. Aveam 1.500 de
butuci de viță de vie, de diferite soiuri. îmi plăcea
munca la plivitul și tăiatul viței de vie, dar cel
mai mult îmi plăcea toamna la culesul strugurilor.
Primii struguri care se coceau începând cu 15
august, de Sf. Maria Mare, aveau gust și miros de
busuioc. îmi place și astăzi mirosul strugurilor
Cum s-ar defini câmpul vizual optim al
preocupărilor oftalmologului Monica Gavriș?
Am crescut și m-am dezvoltat lângă maestul
meu, col. dr. Horge, personalitate medicală ce
mi-a marcat alegerea specialității și debutul
carierei mele, iar mai târziu a rămas modelul spre
care tindeam să mă dezvolt. Așadar am beneficiat
de o instruire completă teoretică și practică
despre toate bolile oculare. La vremea aceea, în
secția noastră se trata toată patologia oculară, de
la simplele vicii de refracție până la cele mai
severe arsuri și traumatisme oculo-palpebrale. Am
trăit bucuria de a reda pacienților vederea sau
aspectul cosmetic în urma unor intervenții foarte
delicate, majoritatea efectuate sub microscopul
operator și cu instrumentar adecvat de
microchirurgie.
După anii 1990 progresul tehnic a pătruns
rapid și în țara noastră, iar după 2000
oftalmologii români s-au ultraspecializat după
modelul celor din Vest și din America, încât
vorbim astăzi despre chirurgia de pol anterior,
chirurgia de pol posterior, chirurgia strabismului
și oftalmopediatria, neuro-oftalmologia, chirurgia
plastică oculo-orbitală și oftalmologie generală.
în mai 2001 am început chirurgia modernă a
cataractei utilizând ultrasunete, incizii mici și
cristaline artificiale foldabile. în acel moment se
practica doar în București chirurgia modernă a
cataractei prin facoemulsificare, iar noi la Cluj
eram eșalonul doi. Deși se începuse simultan
operațiile de cataractă la Clinica de Oftalmologie
Cluj, la Spitalul Militar Cluj, la Clinica de
Oftalmologie și Spitalul Militar Sibiu, la Clinica
de Oftalmologie și Spitalul Militar Timișoara,
secția noastră a fost lider în acest domeniu în
Transilvania.
în ce privește glaucomul, tratamentul
medicamentos a câștigat teren prin apariția de noi
clase terapeutice medicamentoase, iar tratamentul
chirurgical clasic, „trabeculectomia” a rămas în
continuare “gold standard” chirurgical.
Cât de indicate sunt intervențiile combinate în
chirurgia oftalmologică?
Corecția hipermetropiei și a astigmatismului
hipermetropic rămâne o provocare în domeniul
chirurgiei refractive cu laser excimer.
îmbunătățirea profilului ablației la laserele
excimer din generația a treia au făcut prosibil
tratamentul hipermetropiilor mari și a
astigmatismului hipermetropic cu cât mai puține
complicații. Complicațiile care limitează tehnica
sunt reprezentate de descentrarea ablației și de
regresie.
Intervențiile combinate în chirurgia
oftalmologică se folosesc destul de rar, se preferă
totuși operațiile seriate, chiar dacă prețul de cost
este mai mare, eficiența fiecărei metode în parte
este mai bună. De exemplu, chirurgia combinată
a glaucomului și cataractei oferă avantaje doar la
pacienții la care extracția cataractei este
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
recomandată, iar glaucomul este subcompensat
medicamentos; în cazul unui glaucom sever se
preferă operațiile seriate, deoarece eficiența este
mai mare, iar tratamentul postoperator este diferit
pentru trabeculectomie față de cataractă.
Conceptul „bioptics” oferă chirurgilor două
planuri distincte de abordare, cristalinean și
corneean pe care se pot face îmbunătățiri
refractive, dar și în această situație operațiile se
finalizează seriat. în prima etapă se ceează flapul
corneean, după 1-2 săptămâni se practică extracția
cristalinului și implantarea cristalinului artificial,
iar la 4-6 săptămâni în cazul unei ametropii
reziduale (erori) se ridică flapul și se practică
ablația laser.
Ce metode profilactice și de tratament sunt
indicate pentru degenerescenta maculară senilă?
Degenerescența maculară senilă (DMS) sau
legată de vârstă este cauza pricipală de orbire în
țările cu economie dezvoltată. Se poate calsifica
în 3 mari forme clinice: precoce, intermediară și
tardivă. Formele tardive pot fi nonneovasculare
sau uscate și neovasculare sau umede. Am ținut
să fac aceste precizări de la început, pentru a
înțelege importanța acestei boli și atitudinea
clinică diferită în funcție de forma clinică.
Metodele terapeutice profilactice vizează
factorii etiologici incriminați în etiopatogenia
degenerescenței maculare senile și se adresează
modului de viață. Fumatul este un factor de risc
major al degenerescenței maculare senile, care se
află sub controlul pacientului, astfel încât
pacienții trebuie îndrumați să renunțe definitiv la
acest viciu. Există studii care au relatat scăderea
riscului de dezvoltare a degenerescenței maculare
senile la pacinenții care au renunțat la fumat pe o
perioadă mai mare de 20 ani. Adoptarea unei
diete sărace în grăsimi, menținerea unui indice de
masă corporală corect și a tensiunii arteriale în
limite normale este recomandată pentru
prevenirea sau încetinirea evoluției
degenerescenței maculare senile. De asemenea,
este bine venit aportul crescut al antioxidanților
prin intermediul alimentelor cum ar fi legume
verzi, cereale integrale, pește și nuci. Un aport
crescut de beta caroten, vitamina C și E, zinc,
acizi grași polinesaturați, scade riscul dezvoltării
formei neovasculare a bolii.
Tratamentul propriu-zis al degenerescenței
maculare senile este diferit în funcție de stadiu și
forma clinică. Tratamentul medicamentos,
administrat pe cale orală, se adresează în primul
rând formei nonneovasculare sau uscate. Se
presupune de mult efectul benefic al
antioxidanților în limitarea stresului oxidativ din
maculă. Utilizarea suplimenților antioxidanți cum
ar fi vitamina C, E, beta caroten, oxid de zinc,
oxid de cupru, reduc rata progresiei de la forma
intermediară la cea avansată. De asemenea,
suplimentarea dietei cu luteină și zeaxantină
încetinește progresia degenerescenței maculare
senile.
Astăzi așteptăm implemetarea unor noi
strategii terapeutice care vizează abordarea
genetică și transplantul cu celule stem. Sperăm că
aceste noi abordări terapeutice să oprească
dezvoltarea neovascularizației coroidiene.
Cum priviți și cum examinați statusul valorilor
în această eră a declinologiei și ce ar trebui
întreprins pentru a crește importanța valorilor în
viața umană și în funcționarea instituțiilor?
în această era a declinologiei nu putem pune
semn de egalitate între valorile profesionale,
umane și sociale. Din păcate, astăzi dictează
socio-economicul, dar nu numai în țara noastră ci
la nivel mondial.
în prezent îmi doresc aparatură modernă
pentru monitorizarea glaucomului, a retinopatiei
diabetice și degenerescenței maculare legate de
vârstă și visez la un laser femtosecond, mașina
viitorului care va rezolva toată patologia polului
anterior, de la cataractă - glaucom - chirurgie
refractivă și până la transplantul de cornee și alte
procedee utilizate în tratamentul modern al
cheratoconusului. Dacă dispui de tehnică, te poți
înălța profesional, iar valoarea profesională ar
putea ține loc și de valoare socială, dar dacă nu ai
valoare profesională atunci putem vorbi de declin
profesional.
Sub ce orientări și cercetări considerați că se
va dezvolta oftalmologia viitorului?
Oftalmologia a beneficiat din plin, în ultimul
sfert de veac, de progresele tehnologice și în
special de cele ale fizicii optice. De câțiva ani, în
chirurgia cataractei se fac doar mici artificii
tehnice legate de reducerea inciziei de la 3 mm la
2.75 mm, la 2.4 mm, 2.2 mm sau chiar mai jos,
la 1.8 și 1.6 mm, fără a exista prea multe opțiuni
de cristaline artificiale care să poată fi introduse
prin aceasta incizie. Același trend este și în
chirurgia polului posterior, de a reduce inciziile
prin care se efectuează vitrectomiile și se
abordează retina de la 20 de gauce la 23 de
gauce, la 25 de gauce și chiar la 27 de gauce.
Aparatele standard au fost upgradate sau au
apărut alte generații puțin îmbunătățite, utilizând
în mare același principiu tehnic.
Viitorul aparține geneticii, corneei artificiale,
retinei artificiale și, probabil, cristalinelor
artificiale lichide care se vor implanta printr-o
incizie punctiformă și care poate vor înlătura și
biometria clasică, rezolvând puterea refractivă
prin alte metode.
în primăvara anului 2010, la Congresul
Societății Americane de Chirurgie a Cataractei și
Chirurgie Refractivă, am avut o revelație când la
intrarea într-o sală de curs am primit ochelari 3D,
am urmărit operații de cataractă tridimensional,
iar la sfârșit ne-a fost prezentată o operație de
cataractă utilizând un laser femtosecond. Acest
tip de laser era utilizat până acum doar pentru a
crea flapul pentru chirurgia refractivă a corneei și
pentru transplantul lamelar, pentru crearea
conductelor corneene pentru a implanta inele
intrastromale. Astăzi, acest aparat realizează
capsuloerexisul și fragmentarea nucleului
cristalian, urmând a utiliza doar sistemul de
irigație-aspirație de la aparatele cu ultrasunete.
Revelația mea se referă la această mașină robot
care va înlocui abilitățile chirurgului, care va
ușura și simplifica tehnicile utilizate pentru
chirurgia polului anterior. Așadar, putem spune că
vedem viitorul într-un singur aparat care va
rezolva în condiții de mare securitate tehnică atât
problema cataractei cât și a chirurgiei refractive
corneene și, de fapt, a patologiei corneene în
general (leucoane, distrofii corneene, keractoconus
etc.).
Consider că actuala elită oftalmologică
clujeană este pregătită pentru a trece la tehnici
noi de diagnostic și tratament. Ea este aliniată,
din punct de vedere al implementării tehnice,
progamelor europene și mondiale. Nu același
lucru am putea spune despre programele noastre
de cercetare. Vom rămâne, probabil, o societate
de consum. Tot ceea ce folosim astăzi în chirurgia
oftalmologică sunt produse de import, de la
bisturie, fire, substanțe vascoelastice, cristaline
artificiale, gaze, ulei de silicon, până la aparatele
cu ultrasunete sau laserele cu excimer sau
femtosecond.
Viața privată ce satisfacții complementare vă
oferă?
Toate realizările mele sunt și ale familiei mele,
în special ale soțului meu, care fiind medic m-a
înțeles, m-a încurajat, m-a ajutat și m-a sprijinit în
permanență, atât în activitatea profesională cât și
în viața de familie. în octombrie 1994 m-am
căsătorit cu Sorin Mihai Gavriș, medic primar
oncologie-radioterapie, șef secție la Institutul
Oncologic „Dr. Ion Chiricuță”, iar în 1999 am
născut-o pe fiica noastră, lulia-Maria. Cu soțul
meu, am efectuat lucrări comune privind
tratamentul epitelioamelor palpebrale. A imaginat
un procedeeu privind eficiența tratamentului
combinat, chirurgie-radioterapie, în epitelioamele
cantusului palpebral intern (localizare cu
prognostic grav). Acest procedeu ne-a adus mari
satisfacții. Acesta, alături de un protocol
terapeutic bazat pe stadiul clinic și localizarea
tumorii, au stat la baza tezei mele de doctorat.
Soțului meu îi datorez alegerea temei pentru
lucrarea de doctorat și succesul ei.
Viața profesională s-a împletit armonios cu cea
de familie, altfel nici nu s-ar putea, deoarece,
după terminarea programului de la spital nu poți
spune că nu te mai gândești la ce ai lăsat în urmă
până a doua zi. Uneori te poți desprinde total,
alteori apar evoluții nedorite ale cazurilor operate
sau tratate, cazuri noi, urgențe, care îți schimbă
programul de petrecere a timpului liber. Familia
mea a fost sacrificată de multe ori pentru nevoile
pacienților mei, dar timpul rămas să îl petrecem
împreună am învățat să îl drămuim foarte bine ca
să pară mai dens. Toate vacanțele le planificăm ca
să putem fi împreună toți trei. Ne place să
călătorim, să vedem locuri noi și obiceiuri
diferite. Pe lângă monumente istorice și muzee
vizităm castele, parcuri de distracție, grădini
zoologice și botanice din toată lumea, care i-au
fascinat luliei copilăria, iar nouă ne-au adus clipe
de relaxare. Când lulia era mai mică făceam
drumeții în pădurea Hoia și Făget, iarna mergeam
la săniuș, patinaj și schi. După-amiaza de luni, și
atunci și acum o rezerv fetiței. O însoțeam la
balet, la tenis, astăzi înotăm împreună, citim,
ascultăm muzică sau vizionăm un film sau
învățăm împreună. O ajut de multe ori și la teme,
pentru că îmi spune: „nimeni nu îmi explică ca
tine”. Am învățat-o să deseneze, să reprezinte
proporțiile, să aleagă culorile, să îi placă frumosul.
Sâmbătă dimineața pregătim împreună micul
dejun și desertul. luliei îi place să cântărească
ingredientele și este totdeauna foarte riguroasă în
respectarea rețetei. O las să facă multe etape
singură, dorind să îi dezvolt personalitatea. La fel
se întâmplă și la cumpăraturi, o las pe ea să
aleagă și ne consultăm întotdeauna. Duminica
dimineața, pentru o oră, lulia participă la slujba
religioasă pentru copii, la capela Sf. Iosif a
Catedralei greco-catolice din Piața Cipariu, unde o
însoțesc de câte ori pot. Acolo a primit prima
împărtășanie. Participă activ la programul religios,
la serbările de Crăciun și de Paști. Consider că
educația religioasă îi aduce mult echilibru și
liniște în suflet. Viața de familie se împletește cu
cea profesională. Numai așa reușești să menții
armonia, să acumulezi și să ai succes.
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
demografia
Drama noastră demografică.
Populația României la recensământul din
octombrie 2011
Vasile Ghetău
A fost migrația externă mai mare în urban sau
în rural?
Descompunerea reducerii populației pe județe
între recensămintele din anii 2002 și 2011 în cele
trei componente - creștere naturală, migrație
internă și migrație externă - aduce un plus de
cunoaștere în diferențierea teritorială a forțelor
care determină evoluția populației în timp și,
implicit, în înțelegerea schimbărilor la nivel agre-
gat. Pentru a putea vedea și alte fațete ale acestui
determinism, am estimat contribuția celor trei
componente la schimbările pe medii sociale, pe
județe, obținând apoi, prin însumare, componen-
tele la nivel județean și național. Un interes par-
ticular a fost acordat repartizării întregii migrații
externe nete dintre recensăminte (estimată la 2,3
milioane de persoane) pe medii. Informația pe
care o aveam înainte de recensământ provenea
din valorosul studiu consacrat migrației econo-
mice a românilor în perioada 1990-2006, studiu
elaborat sub egida Fundației pentru o Societate
Deschisă și publicat în toamna anului 2006.
Potrivit acestui studiu, migrația economică a
românilor în anii 2002-2006 provenea în proporție
de 49 % din urban și în proporție de 51 % din
rural - valori asemănătoare cu cele din anii 1996-
2001 (Sandu, 2006). Datele la care am ajuns prin
propriul demers metodologic confirmă o astfel de
distribuție a migrației dintre recensăminte: 48 %
din urban și 52 % din rural. în tabelul de mai jos
avem și estimarea contribuției celor trei compo-
nente la schimbarea numărului populației urbane
și rurale între cele două recensăminte. Diferențele
moderate care pot fi sesizate între dimensiunea
mișcării naturale și cea a migrației externe din
tabel, pe de o parte, și valorile deja menționate
ale celor două componente la nivel național, pe
de altă parte, provin din perturbații introduse de
majorarea populației urbane în unele județe între
cele două recensăminte prin trecerea unor
comune în categoria orașelor.
Populația urbană era de 52,7 % la recensămân-
tul din 2002, iar ponderea ei a crescut - moderat
- la 55 % în 2011, înainte de recensământ, pe
fondul importantei scăderi naturale din rural dar
și al majorării mecanice a populației urbane prin
trecerea unui important număr de localități rurale
în categoria orașelor. Datele recensământului din
octombrie 2011 reașază populația urbană la pon-
derea din anul 2002 printr-un recul general mai
mare al acestei populații (determinat de migrația
internă) comparativ cu reculul din rural, chiar
dacă scăderea relativă este identică în cele două
medii (- 12 %). Dacă migrația externă intercenzi-
tară este apropiată în urban și rural, celelalte
două componente sunt net diferite. Migrația din
urban în rural a devenit superioară fluxului tradi-
țional rural-urban încă din 1997 și această carac-
teristică s-a menținut în toți anii ulteriori, ceea ce
- cumulat - înseamnă un aport de populație din
urban în rural de 300 mii persoane între recen-
săminte. Numai că scăderea naturală din rural a
depășit această migrație favorabilă ruralului. Nu
surprinde scăderea naturală mică din urban, dacă
analizăm evoluția numărului de născuți la femeile
salariate din acest mediu după introducerea, în
anul 2003, a concediului și a indemnizației de
creștere a copilului (Ghețău, 2008).
O privire asupra particularităților teritoriale ale
evoluției populației urbane și rurale dezvăluie
câteva aspecte de cert interes și care nu apar la
simpla examinare a dinamicii întregii populații la
nivel de județ. Reculul populației este general în
rural și aproape general în urban; excepție fac
județele Ilfov și Suceava, unde recensământul con-
semnează un progres al populației urbane -
deosebit de mare în primul județ și moderat în
cel de-al doilea. Descifrarea contribuției creșterii
naturale și a migrației la acest progres este imposi-
bilă, urbanul din cele două județe crescând prin
transformare de comune în orașe. Județul Ilfov
avea doar două orașe în 2002 și a ajuns la opt în
2011, în cele șase localități devenite orașe între
recensăminte aflându-se 76 % din populația
urbană la recensământul din octombrie 2011. în
județul Suceava creșterea populației urbane are
aceeași origine, și anume transformarea a patru
localități rurale în orașe. Ne putem întreba pentru
cine este benefică o urbanizare forțată prin simplă
acordare a titlului de oraș unor localități rurale.
Urbanizare 2002-2011
«Dacă tot avem confortul orașului, dar pe dea-
supra suntem blagosloviți cu aer curat, liniște,
tihnă, muncă în aer liber, la câmp sau la pășune,
de ce mai avem nevoie de o declarație formală că
suntem oraș? Ca să plătim taxe mai mari? Ca să
ne lăudăm așa, că cine suntem noi? Ca să pier-
dem banii europeni destinați dezvoltării rurale?
Căci, trebuie să fim bine înțeleși: UE nu ne dă
bani ca să transformăm satele în orașe, ci să le
lăsăm așa cum sunt, dar cu toate facilitățile vieții
moderne. S-a greșit mult când s-au declarat orașe
așezări cu 5000-6000 de locuitori, ca să se
schimbe statisticile, să nu mai fie văzută România
ca o țară eminamente rurală. Asta a fost o men-
talitate de tip comunist, pe care mulți o regretă în
zilele noastre» (Silviu Vințelar, primarul comunei
Noșlac, județul Alba, Formula AS, anul XXI, nr.
1009(9), martie 2012).
Reculul populației urbane a cunoscut o pro-
porție mai importantă în orașele mari. Populația
orașelor care aveau peste 100 mii locuitori la
recensământul din 2002 s-a redus cu aproape un
milion, ceea ce reprezintă un recul de 15 %. Față
de această valoare medie, pierderea de populație
este însă considerabil mai mare în câteva orașe:
Piatra Neamț - 26 %, Bacău - 24 %, Galați - 23
%, Brăila - 22 %, Brașov - 20 % (tabelul 4 și figu-
ra 2).
îndepărtarea Capitalei de o populație de două
milioane nu este singura declasare a orașelor după
dimensiunea populației. Am rămas după recen-
sământ cu doar două orașe având o populație mai
mare de 300 mii locuitori: Cluj și Timișoara; au
ieșit din această categorie orașele Iași, Constanța
și Craiova.
Dimensiunea scăderii populației din Capitală
apare surprinzătoare: un sfert de milion de
locuitori! Era cunoscut nivelul mai mic al nata-
lității decât cel al mortalității generale, și deci
creșterea naturală negativă, ca și aportul minor al
migrației interne. Scăderea naturală a fost de 29
mii locuitori, iar prin migrație internă cu schim-
bare de domiciliu în Capitală creșterea a fost de
numai 9 mii locuitori. Rezultă că între recen-
sămintele din anii 2002 și 2011 populația a scăzut
prin migrație externă cu nu mai puțin de 229 mii
locuitori - un recul greu de înțeles. O privire asu-
pra dinamicii populației pe sectoare în aceeași
perioadă scoate în evidență diferențe apreciabile -
între 31 mii în sectorul 5 și 56 mii în sectorul 2
-, iar proporțiile reducerii se plasează între 11,2 %
în sectorul 4 și 15,9 % în sectorul 1.
Structura etnică a populației
Recensământul din octombrie 2011 nu evi-
24
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dențiază schimbări importante în structura etnică
a populației. Cele care au avut loc erau - cu o
excepție - previzibile, dacă urmărim și schimbările
petrecute între cele două recensăminte anterioare,
din anii 1992 și 2002 (tabelul 5 și figura 3).
Scăderea naturală - alimentată și de nivelul natal-
ității, dar și de accentuarea îmbătrânirii
demografice - a afectat aproape toate etniile
tradiționale, iar migrația a accentuat declinul la
unele dintre ele. Am văzut că reculul masiv al
populației în perioada 2002-2011 este în proporție
de 84 % datorat migrației și studiul deja mențio-
nat al Fundației pentru o Societate Deschisă
relevă că 92 % din migranții pentru muncă din
perioada 1996-2006 erau de etnie română.
Scăderea relativă moderat superioară la etnicii
maghiari nu are la origine o diferențiere la nivelul
scăderii naturale (natalitatea și mortalitatea gener-
ală nu diferă semnificativ de valorile medii
naționale în județele cu proporții importante ale
etnicilor maghiari), ci provine din migrație.
Citând drept sursă Banca Mondială, Horvath
Istvăn menționează cifra de 189 mii a imigranților
de origine română având Ungaria ca țară de rezi-
dență în 2010 (Istvăn, 2012). Și în numeroasele
rapoarte, statistici și studii asupra migrației inter-
naționale elaborate sub egida Grupului de lucru
asupra migrației (SOPEMI) al Organizației pentru
Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD)
migrația din România spre Ungaria este mențion-
ată ca fiind cea mai importantă componentă a
migrației pe termen lung în Ungaria (OECD,
2011; vezi și Godri, 2010).
Pe de altă parte, reculul populației de etnie
maghiară nu provine în mod esențial de la popu-
lația din județele Covasna și Harghita, cum s-ar
putea crede, ci de la populația de această etnie
din alte județe, îndeosebi din Mureș, Cluj, Bihor.
Ascensiunea numărului de romi își continuă
evoluția constatată și între recensămintele din anii
1992 și 2002. Creșterile cele mai mari ale romilor
se înregistrează în județele Mureș + 6212, Argeș +
6073, Buzău + 5773 și Vrancea + 5103. Ne putem
întreba dacă în aprecierea creșterii de 84 mii nu
ar fi mai corect să vorbim de o creștere a
numărului celor care și-au declarat etnia romă, și
nu de o creștere a numărului de romi.
O evoluție care ridică multe semne de între-
bare este scăderea de la etnicii turci, o populație a
cărei fertilitate estimată la recensământul din
2002 era de 2,4 copii la o femeie, valoare nu
foarte departe de cea a femeilor de etnie romă -
3,1 copii la o femeie -, dar mai mult decât dublă
față de media națională - 1,1 copii la o femeie
(Ghețău, 2007).
Numărul persoanelor din grupa «Alte etnii»
nu diferă semnificativ de cifra de la recensămân-
tul anterior și este posibil ca în spatele acestei sta-
bilități să se afle continuarea scăderilor anterioare
la unele etnii tradiționale, nemenționate în datele
provizorii (sârbi, slovaci, bulgari, cehi, evrei,
polonezi), precum și creșteri la etnii care au
Filosofia pentadică -
demers categorial
sistematic în recon-
strucția filosofică
modernă
(urmare din pagina 30)
milenar, care trebuie scos din adâncurile
uitării”, iar „caracterul fundamental al
categoriilor filosofice rezidă în perenitatea lor”
(II, p. 9).
Tocmai în această perspectivă este urmărită
(istoric și sistematic) tema Subsistenței și
definirile ei succesive (într-o îndelungată
istorie), ca un preludiu la un sistem categorial-
filosofic într-o „filosofie pentadică”, în a cărei
construcții rolul major revine supercategoriilor,
care nu sunt prezente la exegeții principali ai
categoriilor (II, p. 103).
Reține atenția aici precizarea: „Raporturile
supercategoriale sunt dialectico-speculative,
adică acestea sunt și nu sunt identice cu toate
celelalte în parte și cu toate împreună, și, de
asemenea, cu Subsistența”, care „nu este însă a
VI-a supercategorie, ci totalitatea lor, care este,
în același timp, fiecare dintre ele și, totodată,
nu este nici una dintre acestea” (II, p. 106).
4. în esență, principala contribuție
constructiv-sistematică în această „filosofie
pentadică” constă tocmai în relevarea (și
analiza de fond) a nivelului supercategorial, a
celor „cinci supercategorii autologice”, prin
delimitare de nivelul categorial, și utilizare a
acestor supercategorii în teoria Subsistenței, cu
ipostazele ei specifice (descrise în II, cap. IV),
totul fiind urmărit și resemnificat, cum spune
cunoscut un progres important după 1990 prin
migrație (italieni, greci, chinezi). Rezultatele deta-
liate vor permite evidențierea mecanismului de
stabilitate a numărului de persoane din grupa
«Alte etnii», iar combinarea datelor despre struc-
tura etnică cu acelea referitoare la structura dată
de limba maternă și de religie ar trebui să ne
ofere informații utile pentru înțelegerea unor ca-
racteristici ale masivei creșteri a numărului de per-
soane care nu și-au declarat etnia. Este o schim-
bare importantă de atitudine/opțiune, care ar tre-
bui să aibă echivalent în dinamica numărului de
persoane ce nu și-au declarat religia (rezultatele
preliminare din luna mai a anului în curs vor
oferi această distribuție a populației). Nu este lip-
sit de semnificație faptul că aproape un sfert din-
tre cei care nu și-au declarat etnia sunt locuitori ai
Capitalei.
Din Vasile Ghețău - Drama noastră
demografica. Populația României la recensământul
din octombrie 2011, Reprofesionalizarea
României IV / IPID, Editura Compania, București,
2012
autorul „gândind speculativ” (mai exact,
„dialectic-speculativ”), ceea ce înseamnă efectiv
teoretico-metodologic.
Deschiderea către un sistem categorial-
filosofic într-o „filosofie pentadică” constituie,
credem, o înnoire în modalitățile zilelor noastre
de filosofare. în contrast cu minimalizările (de
tip pozitivist, mai ales) demersului teoretico-
filosofic se argumentează (istoric și logic-
sistematic) autonomia acestui demers și
necesitatea prezenței lui într-o reconstrucție
teoretico-metodologică modernă, menită să
pună în lumină valoarea perspectivelor multiple
în abordarea și înțelegerea fenomenului
cunoașterii și, nu în ultimul rând, încrederea în
disponibilitățile constructive ale spiritului
uman.
în așteptarea volumelor următoare ale
acestei impresionante reconstrucții filosofice în
forma sistemului, considerăm această
deschidere prin „filosofia pentadică” o încercare
temerară, al cărei viitor este legat de credința că
«pentada este numărul de aur al dreptei
filosofări».
Alexandru Surdu: Filosofia pentadică I:
Problema transcendenței (București, Editura
Academiei Române, 2007, 220 p.); Filosofia
entadică II: Teoria subsistenței (Editura
Academiei Române, 2012, 198 p.).
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
historia
Arheologia crimelor comunismului.
Săbiile generalilor români din
temnița Aiudului
Gheorghe Petrov
Aspect din timpul săpăturilor executate cu mijloace manuale și mecanice (2012)
Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului
Românesc (IICCMER) împreună cu Muzeul
Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-
Napoca s-au implicat în susținerea unei
investigații arheologice cu un caracter mai
deosebit, care s-a desfășurat în interiorul
penitenciarului din Aiud pe parcursul a două
campanii de cercetări1.
Intervenția arheologică a avut în vedere
căutarea, descoperirea și recuperarea unor săbii
ascunse de câțiva foști deținuți politici în
perimetrul clădirii unde funcționa atelierul de
forjă, care făcea parte dintr-o unitate de
producție industrială cunoscută îndeobște ca
Fabrica din interiorul penitenciarului.
începuturile unor activități meșteșugărești în
acest loc sunt atestate în anul 1894, atelierele
funcționând atunci sub acționariat particular.
Din anul 1947 unitatea de producție își
desfășoară activitatea sub denumirea de
Gospodăria Anexa a Penitenciarului Aiud, fiind
în administrarea directă a penitenciarului. în
1963 aceasta se transformă în întreprinderea de
Metalurgie Prelucrătoare Aiud (IMP), aflată
până în anul 1991 în subordinea unei Direcții
economice din cadrul Ministerului de Interne.
Atunci se înființează Regia Autonomă
Multiproduct București în cadrul Ministerului
Justiției, IMP Aiud devenind o sucursală a
acesteia. Din anul 2008 întreprinderea este
transferată în administrarea AVAS, însă
activitatea de producție a fost oprită la sfârșitul
anului 2010, toate spațiile, utilajele și instalațiile
existente fiind puse într-o așa-zisă conservare2.
în această fabrică, începând din anul 1947 forța
principală de muncă a fost constituită din
deținuți, cei cu condamnări din motive politice
fiind folosiți cu precădere până în 1964.
După instaurarea regimului comunist,
arestările efectuate de Securitate în rândurile
cadrelor militare ale fostei Armate Regale, în
special generali și ofițeri superiori, au fost
însoțite și de confiscarea săbiilor, ordinelor,
medaliilor și decorațiilor militare ale acestora,
unele obținute din partea regilor României sau
a conducătorilor armatei în urma faptelor de
bravură dovedite pe fronturile celor două
războaie mondiale sau cu ocazia unor
evenimente deosebite din viața militară pe timp
de pace (sărbători naționale, absolvirea unor
școli militare, diverse comemorări sau avansări
în grad). în ceea ce privește numai săbiile
confiscate, majoritatea lor fiind din categoria
celor de paradă, acestea au fost centralizate și
aduse în cele din urmă la penitenciarul din
Aiud cu un scop bine precizat, acela de a fi
distruse iar din materialul recuperat să fie
confecționate diferite obiecte cum ar fi cosoare,
cuțite și bricege. Din informațiile pe care le
deținem, la Aiud au mai fost aduse și alte arme
albe cum ar fi săbii, spade și pumnale de
epocă, unele cu valoare istorică deosebită, care
proveneau din colecțiile particulare ale
militarilor de carieră ce fuseseră arestați.
Conform mărturiilor unor contemporani, la
penitenciarul din Aiud au fost aduse până în
anul 1956 un număr de 12 căruțe cu săbii și
alte arme albe, care au fost depozitate într-o
magazie din incinta fabricii. în vara anului
1957, opt căruțe pline cu săbii au fost scoase
din acea magazie, fiind transportate și
descărcate lângă atelierul de forjă al fabricii.
Acestea trebuiau să treacă prin niște operațiuni
tehnice care prevedeau demontarea mânerelor și
gărzilor, debitarea lamelor și apoi prelucrarea
acestora prin forjare în vederea realizării unor
produse finite. Bucățile din lame care nu mai
puteau fi folosite erau trimise la topit, iar oțelul
obținut era întrebuințat la îmbunătățirea
calității fontei care se producea la turnătoria
fabricii.
în acel timp la forjă lucrau numai deținuți
cu condamnări politice, iar activitatea se
desfășura într-un singur schimb de lucru pe zi.
Unul dintre aceștia, profesorul Gheorghe
Popescu-Vâlcea (n. 1912 - d. 1998)3, originar
din com. Copăceni, jud. Vâlcea, a realizat că
prin distrugerea acestor săbii, care reprezentau
adevărate valori și simboluri naționale,
comuniștii săvârșeau practic un sacrilegiu. Ca
urmare, în înțelegere cu alți doi deținuți de
încredere, Savu Popa (n. 1928 - d. 1999)4 din
Ocna Sibiului și Gheorghe Martău (n. 1922 - d.
?)5 din satul Bâlta, jud. Gorj, au plănuit
împreună să salveze o parte din aceste săbii,
alegându-le pe cele mai deosebite, care posedau
diferite inscripții și reprezentări heraldice
gravate sau reliefate. Astfel au sortat circa 60
de săbii, majoritatea acestora fiind în stare
fragmentară, pe care într-o zi din cursul lunii
septembrie 1957
le-au îngropat în două șanțuri săpate în
interiorul forjei. Lamele de săbii au fost în
prealabil unse cu vaselină și introduse în trei
țevi de fontă6. Spre sfârșitul anului 1960,
înainte de Crăciun, la atelierul de forjă au mai
fost aduse încă patru căruțe încărcate cu arme
albe pentru a fi și acestea distruse. Dintre cei
care participaseră în urmă cu trei ani la prima
operațiune de ascundere, atunci mai lucra la
forjă doar Savu Popa. Acesta, împreună cu un
alt deținut politic, Tiberiu Hentea (n. 1920 - d.
1999)7, originar din Sibiu, au reușit să aleagă
peste 30 de lame de sabii în stare fragmentară
dintre cele care li s-au părut lor a fi mai
deosebite, pentru ca apoi să le îngroape în
apropierea locului unde fuseseră ascunse
celelalte fragmente în 1957. Și acestea au fost
protejate cu un strat de vaselină, iar în groapă
au fost depuse de această dată într-un tub din
tablă.
Secretul acestor acțiuni de mare risc pentru
acea vreme a fost păstrat cu sfințenie de către
cei implicați până după căderea regimului
comunist. Primele declarații publice referitoare
la aceste fapte au fost înregistrate în cursul
anului 1993, fiind făcute de către Savu Popa și
Tiberiu Hentea. Cazul a prezentat atunci un
interes deosebit, fiind organizată chiar și o
acțiune de căutare a acestor săbii, care din
informațiile pe care le deținem a fost modestă
ca desfășurare și nu a dus la descoperirea lor8.
Aceste arme, chiar dacă nu se mai păstrează
în forma lor inițială, reprezintă niște bunuri
mobile de patrimoniu care conțin o valoare
istorică, simbolică și artistică de neprețuit,
unele putând fi încadrate chiar în categoria
bunurilor de tezaur. Recuperarea unor astfel de
piese istorice poate fi considerată și ca o
regăsire a unei părți din acel trecut național,
care a fost distrus cu bună știință de către
autoritățile fostului regim comunist. Căutarea
acestor obiecte de patrimoniu s-a făcut pe baza
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
mărturiilor a trei dintre foștii deținuți politici
implicați9, precum și a două planuri în desen
provenite de la Savu Popa, singurul care a fost
implicat în ambele acțiuni de ascundere a
săbiilor, în 1957 și 196010. S-au mai folosit și
anumite informații provenite de la câțiva foști
gardieni ai penitenciarului sau de la foști
angajați civili care au făcut parte din personalul
tehnic al fabricii.
Din informațiile pe care le deținem, rezultă
că corpul de clădire care a adăpostit atelierul
de forjă în care au fost ascunse săbiile a fost
demolat la un moment dat, acesta fiind înlocuit
cu o nouă clădire pentru forjă ce a fost ridicată
se pare pe același amplasament. Prima
menționare documentară a noului atelier de
forjă este conținută într-un plan general de
situație, datat 6 mai 1971, în care sunt marcate
amplasamentele tuturor secțiilor, atelierelor și
spațiilor administrative ce existau atunci în
incinta fabricii, specificându-se denumirea și
dimensiunile generale pentru fiecare dintre
acestea. în arhiva fabricii nu s-au găsit
deocamdată documente care să ateste data
exactă la care a fost dezafectată și demolată
vechea clădire a atelierului de forjă. De
asemenea, nici cele câteva persoane în vârstă
care mai trăiesc și care au lucrat în fabrică,
foști gardieni și tehnicieni civili cu care am
reușit să discutăm, nu-și amintesc prea multe
lucruri despre vechea forjă și când a fost
aceasta demolată. în planul din 1971 apare un
corp de clădire de formă dreptunghiulară,
separat printr-un zid în două compartimente
inegale, cel mai mare fiind atelierul de forjă
(indicat cu cifra 19), iar cel mai mic atelierul de
sudură (indicat cu cifra 18). în dreptul noului
atelier de forjă, pe mijlocul laturii de sud-vest,
apare o mică construcție dreptunghiulară
plasată cu latura mai scurtă în apropierea
zidului forjei, nefiind însă adosată sau lipită de
acesta. Destinația acestei construcții,
descoperită de altfel la nivelul fundației în
timpul primei campanii de cercetări
arheologice, a fost aceea de toaletă. O altă
menționare a atelierului de forjă este conținută
într-un releveu al atelierui existent, datat în
luna septembrie 1972, care a fost realizat în
vederea unei preconizate extinderi a atelierului
de sudură. Desenul în plan orizontal prezintă
în detaliu structura și compartimentarea
respectivului corp de clădire, spațiul fiind
împărțit inegal între încăperea mai mare a forjei
și încăperea care adăpostea atelierul de
sudură11. Un al treilea plan care se află în
arhiva fabricii, datat în luna decembrie 1972,
poartă denumirea de Plan de situație și trasare,
acesta fiind executat tot pentru scopul
extinderii atelierului de sudură aflat în același
corp de clădire cu forja. Știm că noul atelier de
sudură a fost construit în anul 1973, acesta
prezentându-se sub forma unei hale de formă
dreptunghiulară cu dimensiunile exterioare de
30,04 x 8,78 metri. Această hală a fost adosată
pe toată lungimea laturii de sud-vest a
construcției care adăpostea forja și atelierul mai
mic de sudură12. Noul edificiu a fost ridicat pe
o structură de stâlpi din beton turnați în
fundații individuale și o rețea de trei grinzi
orizontale, prima fiind dispusă chiar la nivelul
solului. Pentru realizarea elevației s-a umplut cu
zidărie de cărămidă până la o anumită înălțime
spațiul dintre primele două grinzi, iar în partea
superioară s-au montat geamuri de sticlă în
ochiuri metalice de formă pătrată. Noua hală
pentru sudură a fost concepută și realizată
aproximativ în același stil constructiv ca și
clădirea alăturată unde funcționa forja,
folosindu-se inclusiv același tip de cărămidă
pentru elevații. Acest lucru indică faptul că
forja actuală nu a putut să fie construită cu
mult timp înainte de a se edifica în 1973 hala
de sudură, însă anterior datei de 6 mai 1971
când ea apare deja configurată în actuala formă
în acel plan general al fabricii13.
Clădirea care adăpostea vechiul atelier de
forjă o avem reprezentată planimetric în cele
două desene executate de Savu Popa14. Corpul
principal avea o formă dreptunghiulară din care
se dezvolta spre sud-vest, în prelungirea laturii
de nord-vest a forjei, un compartiment
rectangular ce este cunoscut drept o anexă care
avea rol de vestiar. între încăperea mare a forjei
și anexă nu exista nicio structură de zidărie sau
din alte materiale, care să obtureze deschiderea
ce exista între cele două compartimente. Nu
cunoaștem însă dacă anexa a fost
contemporană de la început cu forja, sau a fost
adosată ulterior, precum nu știm cu siguranță
nici dacă aceasta a avut sau nu elevații de
zidărie. Potrivit informațiilor și dovezilor de
care dispunem, săbiile au fost ascunse în
această anexă. în 1957, cele două șanțuri în
care s-au îngropat cele trei țevi de fontă cu
lame de săbii au fost săpate în prelungire, pe o
lungime de circa doi metri, lângă și de-a lungul
laturii mai lungi dinspre sud-vest a anexei. în
1960, după spusele celor implicați, se înțelege
că celălalt șanț unde a fost introdus tubul de
tablă cu lame de săbii a fost săpat de-a lungul
laturii mai scurte dinspre sud-est a anexei.
Adâncimile menționate de săpătură în ambele
cazuri au fost de circa - 0,80 metri. Deoarece
planurile lui Savu Popa nu sunt realizate la
scară pentru că nici nu avea cum să facă acest
lucru, nu putem stabili niște dimensiuni exacte
pentru detaliile conținute. Totuși, în ceea ce
privește numai anexa forjei, primul plan
conține niște măsuri de lungime în pași, care
corespund lățimii acesteia pentru latura de
nord-vest. Tot în pași este dată distanța de la
un colț interior al anexei, de-a lungul laturii de
sud-vest, până la groapa unde au fost săpate
primele două șanțuri în prelungire, care au avut
La începutul celei de-a doua campanii de săpături (2013)
împreună lungimea menționată de doi metri.
Folosindu-ne de aceste elemente, se pot stabili
oarecum dimensiunile aproximative pentru
anexa forjei, acestea fiind de circa 2,50-3,00
metri pentru laturile de nord-vest și de sud-est
și de circa 5,00-5,50 metri pentru latura de sud-
vest.
în anul 1993, când Savu Popa și Tiberiu
Hentea au revenit în penitenciarul Aiudului
după trecerea a trei decenii de la eliberarea lor
din detenție ca să ajute la descoperirea săbiilor,
ei au luat contact cu o realitate total schimbată
față de situația pe care o știau. Forja veche nu
mai exista, iar în perimetrul respectiv apăruseră
între timp noi construcții. Atunci au fost
informați că forja nouă a fost construită
aproximativ pe locul celei vechi, lucru care
astăzi greu mai poate fi confirmat de cei câțiva
supraviețuitori care au lucrat în fabrică în acea
perioadă și cu care am reușit să discutăm. Ca
urmare, plecându-se totuși de la faptul că forja
veche s-a aflat pe locul celei noi, s-a considerat
că substrucțiile fostei anexe
s-ar regăsi undeva sub pardoseala de beton
existentă în cadrul halei de sudură construite în
anul 1973. Au fost săpate atunci un număr de
patru șanțuri mai mici în presupusa suprafață a
fostei anexe în care nu s-a găsit nimic,
renunțându-se apoi la orice încercare de a se
mai căuta în altă parte.
Subiectul legat de reluarea căutării acestor
săbii a intrat în preocupările noastre de
cercetare în cursul anului 2011. Prima campanie
de cercetări arheologice a vizat în primul rând
verificarea presupusului loc unde s-a aflat fosta
anexă a forjei, acolo unde s-au practicat și
șanțurile de căutare în 1993. Zona este
cuprinsă în interiorul halei de sudură15
construite în 1973, întreaga suprafață fiind
acoperită la nivelul de călcare cu un strat din
beton ce prezenta o grosime de circa 18-20 cm,
acesta trebuind să fie spart și îndepărtat de pe
locurile unde s-a intervenit prin săpătură
arheologică. Cercetarea nu a mai urmat
normele consacrate ale unei săpături
arheologice care prevăd trasarea și practicarea
de secțiuni sau suprafețe precis delimitate,
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
27
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
"
eventual separate prin păstrarea unor martori
de pământ între acestea. Condițiile specifice ale
locului, existența unor multiple obstacole
precum și grosimea stratului de beton, care s-a
putut sparge și disloca doar prin folosirea unui
pikamer și prin forța cupei unui excavator, ne-
au determinat să renunțăm la metodele clasice
de cercetare. Activitatea a fost supusă unui
scop bine precizat, acela de a căuta și descoperi
locul unde s-a aflat amplasamentul anexei
fostului atelier de forjă.
în cursul primei campanii de cercetări
arheologice a fost verificată prin săpătură o
suprafață totală de circa 42 mp, iar în a doua
campanie lucrările au fost extinse și în alte
zone din interiorul halei de sudură, suprafața
afectată însumând alți 28 mp16. în anumite
sectoare de lucru, adâncimile maxime de
săpătură au coborât în general până la - 1,60
metri. S-au redeschis apoi din nou unele
sectoare de săpătură cercetate în cursul primei
campanii, mai ales de-a lungul zidului de sud-
vest a forjei actuale, unde adâncimile verificate
au coborât și până la doi metri în solul steril.
După încheierea lucrărilor, toată suprafața
din interiorul halei care a fost afectată de
săpăturile desfășurate în cursul celor două
campanii de cercetări arheologice a fost
astupată cu pământ. Preconizăm ca
investigațiile să fie reluate după obținerea unor
noi informații care să permită localizarea cât
mai precisă a amplasamentului fostului atelier
de forjă, dar mai ales a anexei acestuia.
Importanța și încărcătura deosebită a unei astfel
de acțiuni reclamă și motivează continuarea
necondiționată a demersului nostru17. Săbiile
trebuie să fie acolo. Dacă acei oameni au
înfruntat niște riscuri ca să le salveze, noi
trebuie să le scoatem la lumină.
Note:
1	Prima campanie de cercetări arheologice la acest
obiectiv a avut loc în perioada 22-26 octombrie 2012,
iar a doua s-a desfășurat în intervalul 22-28 mai 2013.
La buna desfășurare a activităților de cercetare am
beneficiat de sprijinul și colaborarea Muzeului de
Istorie și Științele Naturii din Aiud, Primăria
municipiului Aiud, Penitenciarul Aiud, întreprinderea
de Metalurgie Prelucrătoare Aiud și Muzeul Național
al Unirii din Alba lulia.
2	Această unitate de producție industrială nu mai
are nicio legătură administrativă sau de altă natură cu
Penitenciarul, singurul lucru care deocamdată le mai
unește fiind doar amplasarea într-o incintă comună.
3	Gheorghe Popescu-Valcea s-a născut la 9 august
1912 în comuna Copăceni din județul Vâlcea. Părinții
săi au fost simpli țărani. Școala primară a făcut-o în
satul natal, apoi între anii 1924-1932 a urmat
cursurile renumitului Seminar Teologic Sfântul
Nicolae din Rm. Vâlcea. Și-a continuat studiile la
Facultatea de Teologie din Chișinău (1932- 1936),
după care a urmat și cursurile Facultății de Litere și
Filosofie din București. în străinătate a frecventat
cursurile Institutului de Artă bizantină și al Sud-
Estului European de la Universitatea din Strasbourg al
cărui diplomat a devenit, precum și cursurile de Artă
creștină și Bizantinologie la Ecole Pratique des Hautes
Etudes din Paris. Și-a dat doctoratul în Arte,
specializarea istorie și artă bizantină. Participă ca
ofițer de rezervă în al Doilea Război Mondial,
luptând pe frontul din răsărit împotriva
comunismului, fiind decorat cu Ordinul Coroana
României cu spade în gradul de Cavaler și Virtutea
Militară. Pentru o perioadă de timp a deținut și
funcția de inspector general în Ministerul Cultelor. A
fost un reputat și recunoscut specialist în arta
bizantină. în 1947 a inițiat Mișcarea de rezistență
Vlad Țepeș II, o organizație anticomunistă, dar în
1948 este arestat și condamnat politic la o pedeapsă
de 20 de ani muncă silnică. A executat 16 ani și
jumătate în temnițele de la Jilava, Văcărești, Aiud,
Lugoj și Gherla. După ce a fost eliberat din
închisoare, în 1964, lucrează până la pensionare la
Comisia de pictură bisericească a Patriarhiei ca
inspector principal de specialitate, profesor și
vicepreședinte. Se stinge din viață în ziua de 7 aprilie
1998. în urma lui au rămas mai multe lucrări de
specialitate deosebit de apreciate în țară și străinătate
(Octavian Roske (coordonator), Mecanisme represive
în România, 1945-1989. Dicționar biografic - Litera P,
București, 2007,
p. 335.)
4	Savu Popa s-a născut în 2 decembrie 1928 la
Ocna Sibiului, originea socială a acestuia fiind de
țăran mijlocaș. Conform datelor menționate în Fișa
matricolă penală, a fost arestat în 1950 fiind
condamnat la o pedeapsă de 25 de ani muncă silnică
pe motivul că a făcut parte dintr-o organizație
subversivă cu caracter militar. A executat peste 14 ani
de detenție în închisorile și lagărele de muncă de la
Aiud, Gherla, Jilava, Lugoj și Baia Sprie, fiind eliberat
în anul 1964 (Ibidem, p. 281).
5	Gheorghe Martău s-a născut la 2 martie 1922 în
satul Bâlta din jud Gorj, părinții săi fiind țărani
săraci. A fost combatant în cel de-al Doilea Război
Mondial. Conform datelor din Fișa matricolă penală,
a fost condamnat în 1951 pentru uneltire împotriva
ordinii sociale la o pedeapsă de 10 ani temniță grea.
A fost închis în penitenciarele și lagărele de muncă
de la Craiova, Jilava, Gherla, Aiud, Dej și Cavnic. S-a
eliberat în anul 1961. Nu cunoaștem data când a
decedat (Octavian Roske (coordonator), Mecanisme
represive în România, 1945-1989. Dicționar biografic
- Litera M, București, 2005, p. 127-128).
6	într-o declarație care aparține lui Savu Popa,
acesta face mențiunea că în una dintre țevile de fontă
a fost introdusă o singură sabie întreagă, care avea
gravat pe ea numele generalului David Praporgescu,
acesta fiind un erou al primului Război Mondial.
7	Tiberiu Hentea s-a născut la 17 iunie 1920 la
Sibiu. A fost membru al Mișcării Legionare și
combatant pe fronturile celui de-al Doilea Război
Mondial. Pentru o perioadă scurtă de timp a fost
ajutor de comisar la Prefectura Poliției Capitalei în
timpul guvernării legionare. A fost arestat în 1948,
fiind condamnat în ianuarie 1949 la 15 ani de muncă
silnică pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale.
A trecut prin închisorile și lagărele de muncă de la
Aiud, Baia Mare, Gherla, Baia Sprie, Cavnic și
Ploiești. S-a eliberat de la Aiud în vara lui 1963 odată
cu expirarea pedepsei, după care a fost trimis pentru
o perioadă de timp cu domiciliu obligatoriu în
localitatea Rubla-Valea Călmățui (Octavian Roske
(coordonator), Mecanisme represive în România,
1945-1989. Dicționar biografic - Literele H-L,
București, 2004, p. 83).
8	în acest demers a fost implicat atunci Muzeul
Militar Național Regele Ferdinand I. Subiectul a fost
abordat și dezvoltat în cadrul unui episod din serialul
Memorialul Durerii realizat de Lucia Hossu Longin,
titlul respectivului episod fiind Săbiile Generalilor
Români.
9	Este vorba despre Gheorghe Popescu-Vâlcea,
Popa Savu și Tiberiu Hentea a căror mărturii orale
sunt consemnate și înregistrate pe pelicula filmului
Săbiile generalilor români. Totodată, declarațiile scrise
ale lui Popa Savu și Tiberiu Hentea au fost publicate
într-o revistă ce a apărut la Timișoara în anii ' 90 ai
secolului trecut (Vezi în atenția Armatei Române:
Săbiile generalilor scăpate de la bricege!, în Gazeta de
Vest, mai 1994, p. 19-20). Câteva informații despre
aceste fapte se regăsesc și în lucrarea lui Tiberiu
Hentea, De la Cotul Donului la Aiud, Editura
Gordian, Timișoara, 1996, p. 159.
10	Primul plan a fost realizat de Savu Popa în
timpul detenției de la Aiud pe o bucată de pânză,
desenul fiind configurat și reprodus prin coaserea lui
cu ață. Fiindu-i teamă să se elibereze din închisoare
în 1964 având asupra lui planul cu secretul locului
unde au fost ascunse săbiile, a decis să-l ardă, însă
schița a reprodus-o întocmai pe hârtie imediat după
ce a ajuns acasă. Această schiță reproduce cu
aproximație planimetria vechiului atelier de forjă cu
dispunerea în interior a ciocanelor mecanice, a
cuptoarelor și nicovalelor, figurând și locul unde au
fost săpate în 1957 cele două șanțuri în care au fost
introduse cele trei țevi de fontă în care se află lamele
de săbii. Al doilea plan a fost realizat în anul 1993,
după ce Savu Popa a participat la prima încercare
nereușită de căutare a săbiilor. Schița reproduce
detaliile conținute în primul desen, însă adaugă
corpurile noi de clădire ce au fost ridicate în acel
perimetru, unde la un moment dat atelierul vechi de
forjă a fost demolat.
11	Alături de planul orizontal, pe aceeași coală de
hârtie, mai există desenul unei secțiuni transversale
prin acest corp de clădire, care prezintă fundația,
elevația și structura acoperișului, alături de care se
mai află un desen al fațadei longitudinale și unul al
fațadei laterale.
12	Când s-a construit noua hală pentru sudură,
vechiul atelier de sudură care era cuprins în aceeași
clădire cu forja și-a schimbat destinația, devenind
atelier pentru stiplex, aici fiind confecționate semne
și indicatoare rutiere, care s-au produs aici până la
închiderea fabricii. Tot în anul 1973, pe latura de sud-
est a forjei a mai fost adosată o încăpere unde a
funcționat o stație de acetilenă.
13	Intervalul mai larg de timp în care a putut să
fie construită forja actuală este cuprins între anul
1964, propus ca termen post quem și data de 6 mai
1971, care reprezintă un termen ante quem sigur.
Anul 1964 constituie momentul eliberării din
închisoare a deținuților politici, iar atunci atelierul de
forjă funcționa cu siguranță în clădirea mai veche.
Dar având în vedere detaliile prezentate în legătură
cu edificiul care a înlocuit vechea forjă, la care se
adaugă și câteva indicii rezultate din declarațiile unor
foști angajați ai penitenciarului care au lucrat în
fabrică, rezultă că forja nouă ar fi fost construită,
probabil pe același amplasament, cândva în cursul
anilor 1969-1970.
14	Aceste desene ne-au fost puse la dispoziție în
ziua de 17 septembrie 2012, la Ocna Sibiului, de
către fiul lui Savu Popa, care poartă același nume cu
cel al tatălui său. Acesta este preot ortodox și a
participat alături de tatăl său și de Tiberiu Hentea, în
1993, la încercarea de căutare a săbiilor.
15	Pentru hala atelierului de sudură, dimensiunile
interioare rezultate în urma măsurătorilor noastre
sunt de 29,55 x 8,55 metri, latura mai lungă fiind
dispusă pe direcția NV-SE. Hala este prevăzută cu
două intrări, una mai mică pe latura de nord-vest și
una cu o deschidere mai mare pe latura de sud-vest.
16	La sfârșitul lucrărilor din prima campanie,
întreaga suprafață cercetată prin săpătură arheologică
a fost lăsată deschisă. Aceasta a fost astupată treptat
în cursul celei de-a doua campanii, în funcție de
dispunerea noilor suprafețe unde trebuia să
intervenim și pentru degajarea locurilor ocupate de
grămezile cu pământ.
17	Cercetarea arheologică a fost realizată de o
echipă specializată de arheologi coordonată de către
Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Național
de Istorie a Transilvaniei din Cluj, alături de care s-au
aflat istoricul Marius Oprea, Paul Scrobotă de la
Muzeul de Istorie din Aiud, Horațiu Groza de la
Muzeul de Istorie din Turda și Gabriel Rustoiu de la
Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia. Forța de
muncă întrebuințată pentru săpăturile arheologice,
alcătuită din deținuți, a fost asigurată în condiții
contractuale de către penitenciarul Aiud. Finanțarea
celor două campanii arheologice a fost asigurată de
către IICCMER, la care s-a adăugat și susținerea
venită din partea Primăriei municipiului Aiud.
Cuvinte de mulțumire se cuvin a fi adresate
conducerii penitenciarului și în mod special domnului
ing. Adrian Liga, directorul IMP Aiud, pentru întregul
ajutor acordat și deosebitul interes manifestat.
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
folcloristica
Doliul ca simbol, mortificare, abstinență
Mihaela Rotaru
Dintre marile mistere ale ființării și ale ființei,
holistic privind, moartea este, credem, cel mai
mare, de nepătruns.
în pofida multelor incertitudini care planează
asupra acestui aspect, atât de mult discutat, dar rămas
enigmă de neelucidat, sigură este preocuparea fiecăruia
dintre noi privind punctul teminus al existenței noas-
tre pe pământ. în partea nord-vestică a Transilvaniei,
terenul atât de generos al cercetărilor de față, grija
legată de „cum și când om muri” se conjugă cu o
serie de trăiri, gesturi, atitudini, deconcertante pentru
cei neobișnuiți cu mai vechi și mai insolite mentalități.
Astfel, secvențele de dinainte de moarte prilejuiesc
niște manifestări cu totul uluitoare (nu atât ale... muri-
bundului, cât ale familiei acestuia și ale întregii colec-
tivități rurale), momentul morții, de asemenea,
ocazionează performarea unor gesturi dacă nu stranii,
cel puțin surprinzătoare, urmând ca perioada de după
înmormântare să fie una aparte, definită prin câteva
îndatoriri și obligații ale familiei răposatului, preocu-
pată de destinul postmortem al celui plecat. în acest
cadru se situează și doliul - simbol și trăire totodată,
segment important pentru orice cercetător, prin pris-
ma complexității semnificațiilor ce îl compun.
Doliul impune schimbări vestimentare, exterioare, o
formă impusă în fața obștii, dar și de ordin comporta-
mental și spiritual, ce vizează unele restricții, cum ar fi
interdicția de a lucra cât timp mortul e în casă, de a
se pieptăna, de a mătura, de a spăla, de a merge la
câmp, la bărbați - de a se tunde sau de a se bărbieri,
de a umbla cu capul acoperit. De asemenea, interz-
icerea de cânta, de a dansa, ori de a lua parte la vreo
petrecere, norme de conduită impuse de un sistem de
credințe consfințit și respectat. Semnele doliului au o
durată variabilă, cum remarcam, dar mărturiile con-
verg înspre următoarele date: un an pentru părinți,
soți, copii, patruzeci de zile pentru rude apropiate și
câteva zile pentru neamuri mai îndepărtate sau pentru
cunoscuți. „La câț popti te duci, fiecare altăceva îți
zâce. Că on an, că șasă luni, că numa patruzăci de
zale, că doliu nu arată cinstirea și respectu, că feliu
cum triești...! Amu, no, fiecare cum crede. în orice
caz, batăr juma de an pântu morți aproptieți, șasă săp-
tămâni pântu ciie mai depărtați, tri zale pântu vecin
sau om cunoscut mai pă departe”. (Bonțe Floare, Ban)
Ernest Bernea comentează, în constatări de mare rafi-
nament intelectual, importanța doliului și a atitu-
dinilor pe care le atrage, astfel că „doliul se exprimă
printr-un sistem de semne, semne exterioare, care core-
spund la anumite atitudini interioare ale omului și la
formele obligatorii în fața colectivității. Dar doliul nu
înseamnă numai aceste semne și forme exterioare, ci
și un întreg mod de comportare față de sine însuși și
față de colectivitate. Atinși de prezența morții, ei nu
mai pot duce o viață obișnuită; starea lor schimbată
prin această contagiune, necesită acte pozitive și nega-
tive (interdicții) în legătură cu (...) întreg stilul de
viață”. (Bernea, 2007: 83) în același context se cuvine
să notăm și o altă opinie, la fel de relevantă pentru
studiul nostru, și anume cea a lui Toader Nicoară care
consideră că „doliul reprezintă o altă modalitate de a
marca expresia regretului după cel dispărut și, implicit,
o contribuție pentru mortificarea trupului și prin absti-
nență a celor apropiați, spre a ușura trecerea sufletului
prin vămi, și găsirea odihnei în lumea de dincolo”.
(Nicoară, 1997: 223)
Câteva sugestive expuneri vin să întărească ima-
ginea: „muierile să despletesc, fetile nu să feștesc, pă
vremea aceie nici nu să fește nime, fără podoabe.
Bărbațî nu poartă pălărie, umblă nebărberițî, nerași.
Văduvii să cam însoară repide, mai repide de un an,
au de crescut copii, de întrețânut casă, gospodărie”.
(Plotuna Veronica, Fildu de Mijloc) Văduvilor li se
interzice recăsătorirea în decursul primului an; reali-
tatea relevă faptul că majoritatea văduvelor rămân sin-
gure, în vreme ce, mulți bărbați au ales să se recăsă-
torească: „Nu să deascurcă fără muiere, nici acasă, nici
la câmp, necum cu pruncii”. (Plotuna Maria, Fildu de
Mijloc) Materialul de Arhivă pune în lumină aspecte
definitorii: „îmbrăcămintea în negru. Bărbații umblă
descoperiți, iar femeile despletite câtă vreme mortul e
în casă. Durează șase luni. La șase săptămâni se ridică
pausul, dar doliul contează. Nimic special când o fată
intră în joc prima oară, după perioada de doliu”. (Tx.
mg. nr. 012114, Inf. Borciu Lucreția, 42 ani, Țicuș
Maria, 50 ani, Drighiu, Culeg. Ion Taloș, L. Iștoc,
24.10. 1972) „Doliu n-are ceva deosăbire decât că
femeile aste umblă așe despletite. Nouă-zece zale. Iară
în privința bărbaților, atâta că umblă fără pălărie,
până-n zuua aceie. Cum intră-n joc fata după doliu?
Nu știu, nu cunoaștem noi așe ceva”. (Tx. mg. nr.
2186IIi, Inf. Vid Teodor, 64 ani, Plopiș, Culeg. Ion
Taloș, Ion Cuceu, 26.06.1973) „Jelania, se ține șase
săptămâni, uneori chiar un an. Bărbații nu se rad șase
săptămâni. Primele trei zile, adică, în vreme ce mortul
e în casă, bărbații umblă cu capul gol”. (Tx. mg. nr.
2104IIc, Inf. Pop Raveca, 64 ani, Aghireș, Culeg. Ion
Taloș, 12.02.1973) „Jelania durează șase săptămâni.
Femeile umblă despletite. La rudele mai îndepărtate,
unchi, mătuși, doliul durează una-două săptămâni.
Femeile nu sunt împletite de altcineva la expirarea
doliului, ci se împletesc singure”. (Tx. mg. nr. 2108Iv,
Inf. Căprar Traian, 74 ani, Căprar Floare, 63 ani,
Fetindia, Culeg. Ion Taloș,
E. Petruțiu, 13.02.1973) „Ține șase săptămâni, se poate
purta și mai mult. Se lasă părul despletit. La sfârșitul
perioadei, nu le împletesc alte femei, ci ele însele”.
(Tx. mg. nr. 2110IIl, Inf. Alb Veronica, 68 ani,
Meseșenii de Sus, Culeg. Ion Taloș, 15.02.1973)
Doliul este situat sub zodia măștii, alături de alte sim-
boluri, întrucât „cămașa de botez, cămașa de mire,
rochia de mireasă, pânza trupului, hainele de doliu,
straiele de sărbătoare îmbrăcate de Crăciun etc. nu
sunt doar simple însemne rituale, ele devenind măști.
De aceea, primul gest pe care îl fac ceilalți membri ai
comunității, de îndată ce se întâlnesc cu cel ce
îmbracă masca, este acela de a-i confirma calitatea
nou dobândită. De asemenea, cel care își pune masca
nu va imita doar «personajul» pe care îl joacă, ci se va
identifica cu acesta. Este aceasta singura cale de
realizare a comuniunii cu ființa sacră, ale cărei gesturi
le reface și totodată singura formă de refacere a stării
de echilibru”. (Suiogan, 2006: 62)
Perioada de doliu este prescrisă de practicile creștine,
alături de alte interdicții de ordin comportamental, dar
se consideră că femeile poartă doliu mai mult decât
bărbații. Doliul devine astfel o modalitate de cinstire a
morților, crede Gail Kligman, una dintr-un ansamblu
care trebuie respectat, întrucât sufletul mortului veg-
hează la îndeplinirea cu strictețe a rânduielilor, în caz
contrar, el s-ar întoarce pentru a pedepsi pe cei vii -
aici regăsește autoarea originea precreștină a fricii de
„strigoi, vampiri și alte entități înrudite”. în același
context se află și grija pentru oferirea pomenilor, sub
forma meselor comemorative, în principal, a rugăciu-
nilor, numite „acte de comunicare simbolică, ce satis-
fac cerințele mortului, sporind ospitalitatea și întărind
relațiile sociale dintre vii și morți”, aceștia din urmă
rămânând în lumea lor, dar, ca orice călător, ei au
nevoie de hrană, până la Judecata de Apoi. (Kligman,
2005: 113)
Interdicțiile funerare urmăresc evitarea impurității
mortului, sub zodia lor și a prescripțiilor fiind așezată
toată desfășurarea ritualică funerară, după cum s-a
văzut „de la primele semne de instituire a doliului, la
gesturile, atitudinile și comportamentele manifestate în
preajma unui mort, până la modificarea rutinei zilnice
a vecinilor, și, în anumite aspecte, chiar a întregului
sat”. (Rădulescu, 2008: 141) Prin ascetismul modului
de viață autoimpus de îndoliați, „se renunță la plăcer-
ile lumești și se aduce un omagiu mortului. Se real-
izează, în același timp, și un ritual de purificare inte-
rioară a celor îndoliați, perioada de doliu fiind un
timp al meditației și al revalorizării vieții din perspecti-
va imperativului «memento mori»”. (Rădulescu, 2008:
141-142)
Ca o concluzie la analiza privitoare la perioada
doliului postfunerar, Gail Kligman scoate în relief fap-
tul că intensitatea activităților rituale se reduce treptat,
odată cu diminuarea durerii și cu familiarizarea cu
absența, rămânând ca amintirea morților să fie
comemorată periodic, prin respectarea riturilor calen-
daristice și ale ciclului vieții, „în acest fel - continuă
informația - procesul ritual definește durerea și, în
același timp, dă un sens morții. El structurează imag-
inea mediată social a sinelui public. Ciclul practicilor
legate de moarte codifică într-o formă culturală,
norme ale comportamentului social care asociază
sinele societății. De asemenea, ele asociază pe cei vii
morților”. (Kligman, 2005: 150)
Doliul semnifică, în fond, și o împăcare, cu sine, cu
Dumnezeu, cu... moartea - care vine întotdeauna într-
un moment nepotrivit. Mărturiile numeroase pe care
le avem vorbesc despre o biată ființă umană limitată,
finită, ce nicidecum nu poate cuprinde nelimitatul,
infinitul, în pofida ambițiilor și oricât s-ar osteni.
Aceleași răspunsuri ne vorbesc despre ființa umană
vulnerabilă, supusă bolii, singurătății, privațiunilor de
tot felul, singurătății, și, în final, cinic, morții. Doliul e
ca o „îmblânzire”, ca o atenționare, ca o cumințire (ca
în orice, sunt și modalități de eschivare, de reinter-
pretare personală, de concesie și de compromis, nu-i
așa? Unii poartă gri, nu negru, semidoliu, semire-
semnare, cvasisupunere în fața normelor, a convenți-
ilor și a conveniențelor. Mai poate fi, fără îndoială,
fugă de moarte, de un mare și singur adevăr...)
„Căsenii își bănesc după mort, și-aduc aminte, batăr
cât îs în negru, că-s muritori. Numa unii cred că n-or
muri veci, c-or moșteni pământu, da uită că noi numa-
l administrăm. O pterit reji, împăraț, Moise și Aaron
și apostolii și tăț ciie mari, și n-om muri noi...?! Din
pruncie să ne aducem aminte de moarte, că așe poate
nu om mai păcătui. îi greu de triit cu trupu pă
pământ, da cu sufletu în cer. (...) on an de negru ne
mai îmbună, ne mai liniștește on ptic, că gânești că on
ptic pe sântem răi și mari și tari. Hane cenușii poată
muierile aste mai ocoșe... Nu bune s-o răcit bărbatu-
so, că o și fujit la altu. No, nu te teme, că l-o avut mai
de mult.”. (Bonțe Floare, Ban)
BIBLIOGRAFIE
BERNEA, Ernest, 2007 Moartea și înmormântarea în
Goijul de Nord, Ed. Vremea, București
KLIGMAN,Gail , 2005 Nunta mortului. Ritual, poetică
și cultură populară în Transilvania,
Ed. Polirom, Iași
NICOARĂ, Toader, 1997 Transilvania la începuturile
timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală și
mentalități colective, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca
RĂDULESCU, Adina, 2008 Rituri de protecție în obi-
ceiurile funerare românești, Ed. Saeculum I.O,
București
VAN GENNEP, Arnold, 1996 Riturile de trecere, Ed.
Polirom, Iași
SUIOGAN, Delia, 2006 Simbolica riturilor de trecere,
Ed. Paideia, București
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
filosofia
Filosofia pentadică - demers categorial
sistematic în reconstrucția filosofică
modernă
Alexandru Boboc
1.	Ideea de reconstrucție modernă în
filosofie* implică, prin forța lucrurilor, cerința
demersului categorial-sistematic în cuprinderea
hermeneutică a sferelor ființării, cunoașterii și
creației valorice, într-o mereu nouă modelare a
metodologiei de abordare a fenomenului cultur-
al. Este de reținut - preciza N. Hartmann - că
„vremea sistemelor filosofice a trecut...
Gândirea sistematică din zilele noastre urmează
o altă cale. Ea nu mai este gândire de sistem, ci
mai degrabă gândire de probleme. Aceasta din
urmă nu este însă nesistematică, ci urmărește
ea însăși o privire sinoptică. Scopul trebuie să-i
fie prezent totdeauna ca sistem; numai că ea
nu-l consideră dinainte ca sistem, ci vrea să se
lase condusă la sistem” (Systematische
Selbstdarstellung, în: Kleinere Schriften, I,
Berlin, 1955, p. 2).
Un astfel de text constituie oricând
motivația unui demers sistematic modern în
reconstrucția filosofică, fără să ancoreze într-un
sistem de tip deductiv-speculativ. Este și
orientarea de bază a filosofiei pentadice:
„Edificarea unui sistem categorial-filosofic -
precizează Alexandru Surdu - nu este o
îndeletnicire curentă. Ea răspunde unei
trebuințe de a fi a sistemului, unei necesități
istorice care îl și impune, undeva și cândva...
Sistemele filosofice sunt greu de construit și
sunt date adesea uitării înainte de a fi
desăvârșite... Ele n-au fost ridicate însă la
vremea lor, numai pentru a fi acoperite cu
timpul de nisipurile uitării... Sistemul are în
genere semnificația de punere în ordine, de
explicitare, clasificare și ierarhizare, în cazul
nostru, a categoriilor filosofice”... (Filosofia
pentadică I: Problema transcendenței, Editura
Academiei Române, 2007, p. 7).
Autorul acestei scrieri - ilustru logician și
filosof - exprimă de la început conștiința clară
a necesității înnoirii în procedarea sistematică
„în zilele noastre, după un secol de dominație a
tehnicii, după pozitivarea aproape totală a
filosofiei”, relevând importanța clarificărilor
terminologice și a generalizării experiențelor
științei, artei, tehnicii, vieții sociale și culturale
în regândirea rosturilor filosofiei, care trebuie să
fie oricând „sistem categorial-filosofic”:
„Sistemele categorial-filosofice trebuie distinse
de cele disciplinare. Acestea din urmă sunt
permanente, ca și învățământul filosofic.
Logica, etica, estetica și celelalte se construiesc
și se predau separat, în «cochetărie» sau nu cu
științele, cu tehnica, cu artele, justiția sau
politica. Ele contribuie la îmbogățirea
categorială a filosofiei, dar crează mereu
discrepanțe și disproporții între domenii”
(Ibidem, p. 8-9).
2.	De aceea, sistemele categorial-filosofice,
necesare și actuale, presupun o amplă evaluare
a tradiției istoriei gândirii și generalizarea (în
reflecții constructive) a „experienței gândirii”
din epoca în care se construiesc asemenea
sisteme. Autorul subliniază că aceste sisteme
trebuie să fie precedate „de apariția
dicționarelor și enciclopediilor filosofice care
conțin tezaurul conceptual, ca și de apariția
istoriilor, de regulă disciplinare, ale filosofiei
trecute și prezente, care oferă materialul
necesar pentru ridicarea eșafodajului sistematic,
rămânând să fie adoptată și metoda
corespunzătoare acestuia, dialectico-speculativă
prin excelență” (Ibidem, p. 10-11).
Este anunțată astfel ideea programului de
lucru, pe care autorul îl urmează în contextul
acestor prime volume prin abordarea a două
probleme-cheie ale reconstrucției sistematice:
problema transcendenței și problema
subsistenței, aceasta din urmă marcând, ca
„teorie a subsistenței”, începutul punerii
temeliilor unui sistem categorial filosofic.
Problema Transcendenței, cum a fost expusă,
cu aspectele sale istorice, „ne oferă materialul
de construcție al sistemului. Categoriile
subordonate Transcendenței, completate și
selectate, erodate, am putea spune, prin
caracterul lor autologic, ne oferă osatura
Subsistenței, căci la aceasta s-a ajuns, tot
trecându-se dincolo de limitele Existenței.
Faptul că ele sunt cinci și numai cinci (Unul,
Totul, Infinitul, Eternitatea și Absolutul)
deschide perspectiva pentadică a Subsistenței și
circumscrie cadrul acesteia” (Filosofia pentadică
II: Teoria Subsistenței, Editura Academiei
Române, 2012, p. 9-10).
în raport cu Existența se conturează
distincția dintre Transcendență și
Transcendentalitate, așa cum precizează
autorul, „dintre ceea ce este dincolo și ceea ce
este dincoace de Existență, ambele fiind
probleme importante și în filosofia modernă și
contemporană, și constituind chiar puncte de
plecare în cadrul unor sisteme filosofice
categoriale” (Ibidem, p. 10-11).
Aceste două volume conțin și o cuprindere
semnificativă a istoriei gândirii filosofice,
considerată în cadrul interacțiunii cu alte forme
ale culturii (îndeosebi morala, religia și știința),
din care sunt desprinse (cu o argumentare
consistentă, ca bază de informare și stringentă
logică) problemele de bază ale sistemului
categorial-filosofic proiectat. Așa cum se
subliniază (într-o amplă „Introducere la filosofia
pentadică”) sub genericul «Pentada este
numărul de aur al dreptei filosofări», filosofia
pentadică „este un sistem categorial-filosofic de
tip dialectico-speculativ, care se deosebește în
multe privințe de celelalte sisteme filosofice și
care necesită considerațiuni preliminare:
generale, referitoare la sistemele filosofice, și
speciale, cu privire la particularitățile acestui
sistem” (I, p. 15).
în lumina acestui program este prezentat în
esență un istoric al sistemelor filosofice (într-o
desfășurare avizată, autorul fiind și unul dintre
cei mai buni istorici ai logicii și ai filosofiei) și
sunt ordonate sistematic problemele și
conceptele-cheie ale filosofării, accentul căzând
pe aspectele ontice și logico-lingvistice, și pe
aspectele teoretico-metodologice și ale
aparatului categorial, ținta constituind-o
„Sistemul”, care „oferă imaginea întregului, așa
cum era prezentat în clasica propedeutică,
dispărută astăzi din învățământul filosofic” (I,
p. 29).	’
Prin forța lucrurilor, autorul acordă o
deosebită atenție temei categoriilor, precizând
însă că „sistemul categorial-filosofic este altceva
decât teoria categoriilor. Acestea, în totalitatea
lor, nu sunt decât o parte din eșafodajul
construcției filosofice” și sunt de urmărit „în
procesul constituirii lor”, în care se află „și
principiile «funcționării» categoriilor” (I, 31).
3.	După examinarea concepțiilor despre
Transcendență (în gândirea teoretică a
contemporaneității, în special) trece în primul
plan Subsistența: „Filosofia pentadică începe cu
Subsistența”, având „semnificația de a fi
înaintea Existenței, de a o preceda, cât și pe
aceea de a fi după aceasta, de a-i succeda... ca
început și ca sfârșit, cu toate că ea este, în
același timp, Eternitatea și Infinitul” (I, p. 64).
Definirea filosofiei pentadice este realizată
după o impresionantă incursiune în istoria
gândirii, cu preocuparea constantă de a
valorifica ceea ce ține de sistematic
(sistematicitate) și categorial, îndeosebi de
prezența celor cinci supercategorii autologice:
Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea și Absolutul”
(I, p. 219).
Se clarifică, în acest context și raportul
dintre Transcendență și Subsistență: „nu
Transcendența, ci Subsistența este începutul,
problema Transcendenței fiind doar preludiul
acestuia. Și totuși, făcând parte din
Subsistență... ține de începutul sistemului
filosofic” (I, p. 219).
Tema Subsistenței fiind esențială, teoria ei
devine scopul întregii desfășurări istorico-
filosofice și sistematice (așa cum se reliefează
în vol. II), urmărindu-se în principal: cele cinci
supercategorii autologice, autologia acestora,
ipostazele Subsistenței și manifestarea acesteia.
Căci „Subsistența înseamnă Unul, Totul,
Infinitul, Eternitatea și Absolutul. Toate acestea
fiind autologice, se exprimă pe sine și,
speculative fiind, se și identifică unele cu altele,
fără a fi însă indistincte. A vorbi despre ele,
despre fiecare în parte, avându-le însă în vedere
pe toate, este îndeletnicirea celui (celor) care
practică filosofia pentadică” (II, p. 195).
Metoda adecvată unei asemenea
„îndeletniciri” este metoda dialectico-
speculativă, cu precizarea: „Filosofia pentadică
este dialectico-speculativă în măsura în care este
categorial-sistematică”, dar „opțiunea pentru
dialectica speculativă nu înseamnă adoptarea
logicii dialectico-speculative”... (I, p. 54).
De fapt, delimitările de metodele principale
care au acționat în construcția filosofică
sistematică este o preocupare constantă a
autorului, implicând totodată corecta apreciere
și resemnificare a acestora în istoria cugetării
(așa cum o arată raportarea la „gândirea
speculativă («teoretică»)” și, în genere, studiul
„facultăților gândirii” (I, p. 41-49).
în aceeași modalitate nuanțată este urmărită
și interpretată și istoria temelor majore și a
categoriilor, întrucât „fiecare dintre categoriile
fundamentale ale filosofiei are un trecut
(continuare în pagina 25)
3
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
30
Black Pantone 253 U
estetica
O sintagmă maioresciană
■ Mircea Muthu
Legitimitatea - ieri dar și astăzi - a sintagmei
maioresciene este afirmată asertoric de obicei
în genul eseistic, precum și în opurile cu
pretenții științifice. Forma fără fond ne trimite la
un radicalism în bună măsură contestatar și pe
care glosatorii contemporani (Eugen Negrici, de
pildă) nu fac decât s-o utilizeze ca atare într-un
discurs acru, trădând uneori un veritabil
masochism intelectual. Fără-ndoială că formula,
stereotipizată intens, circulă în viața noastră socială
(cu incluziunea celei culturale) numai că, înainte
de
a-i analiza structura și funcția operatorie este
necesară explicitarea, chiar dacă sumară, a
rezistenței sale în timp. Astfel, dacă prima și
forțata noastră modernizare la nivelul instituțiilor
și al statului de drept la confinele celor două
secole (XIX și XX) argumentează, până la un
punct, apariția și circulația expresiei lansată de Titu
Maiorescu, menținerea, permanentizarea acesteia
se datorează probabil și unor situații în parte
premonitive, considerate în articulările lor de
adâncime. Iată câteva dintre acestea, defalcate:
1)	Ecloziunea statelor naționale pe fondul de
sensibilitate romantică aluvionată teleologic (nu
ilustra folclorul, atunci descoperit, un „suflet al
poporului”?) a fost un proces acompaniat în
surdină și apoi concurat de un discurs în ricoșeu.
Se deplângea astfel aderența noastră la un Răsărit
neprecizat sau redus la dimensiunea otoman-
fanariotă și în spatele căruia se puneau toate
neîmplinirile sociale și faptele incriminate mai ales
etic. O face, spre a oferi un exemplu, același
Lovinescu într-o retorică recognoscibilă, de fapt, și
la alții: „Răsăritul ne poate lega istoricește, nu ne
poate însă impune și condițiile actuale ale vieții
sufletești. Neajustându-se în dezvoltarea idealității
noastre (sic! n.m.) pentru ce l-am invoca în
hotărârile zilei de azi?”. Apusul, continuă
teoreticianul sincronismului, „ne va dezrobi, mai
târziu, de invizibilele lanțuri ale Țarigradului, ale
Athosului sau ale Kievului, adică de forțele
ancestrale ale obscurantismului și ale inerției,
pentru a ne pune pe calea găsirii de sine și a
progresului”. Or, Lovinescu găsea soluția „găsirii de
sine” nu altfel decât, paradoxal, pozitivând tocmai
forma care poate să-și creeze fondul necesar,
influențat fiind de o parte din teoria
contemporanului francez Gabriel Tarde. Pe de altă
parte, acuzele în vrac la adresa unui Orient
generic, fără a se menționa că, istoric vorbind,
România in statu nascendi era parte integrantă din
așa-numita „chestiune orientală” ilustrată
conceptual prin echilibrul instabil nu au făcut
decât să cauționeze - pe palierul duratei lungi -
așa-zisul atașament al românului față de aspectele
formale (în sens de: gratuit, pur spectacular, lipsit
de substanță ș.a.).
2)	Din perspectiva geografiei umane
psihosociologia a întărit optica de mai sus,
adăugând argumentul unei puternice alogenii
etnice la Nordul Dunării și, în consecință, procesul
mult prea lent de asimilare/ sedimentare
mentalitară, lingvistică ș.a. pe fondul daco-roman.
în primul deceniu din secolul trecut, Constantin
Rădulescu-Motru făcea distincția dintre gregarism
(„o stare impusă de împrejurări și de tradiție”) și
solidaritate („opera sacrificiului conștient și ultima
verigă în înălțarea morală a voinței”). Or, românul
ar avea „un suflet gregar și atât”, iar gregarismul ca
„stare obișnuită la toate popoarele tinere” e o stare
„care se produce prin imitațiune” (cf. C-tin
Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român,
Albatros, 1999, p. 8-9). Nu altfel vedea lucrurile
Dumitru Drăghicescu într-o masivă lucrare,
Psichologia poporului român (1907), cu accentul
pus pe circumscrierea straturilor aluvionare ce,
nesedimentate, ar duce la impresia de puzzle a
geografiei noastre spirituale și, implicit, la o
diversificare a fizionomiei românești, în spatele
căreia modelul (id est: fondul) esenței se poate
doar aproxima. Ce s-ar putea obiecta aici? In
primul rand, existența, totuși, a solidarităților
organice, ilustrate de obștea satului românesc sau
de zadruga la slavii din sudul european. Peste
acestea s-au pliat, nu fără fricțiuni, solidaritățile
organizate, instituționale ce, chiar împrumutate și
adaptate fiind elimină gregarismul în lecțiunea
Rădulescu Motru. Pe de altă parte, prin poziția
noastră de « fontieră » între lumi și civilizații
diferite sedimentarea straturilor aluvionare (etnice,
lingvistice, mentalitare etc.) e un proces lent ce
reclamă perioade seculare.
3)	O ideologie pe care aș numi-o paternalistă,
translatată la nivel colectiv, a condus la căutarea și,
finalmente, la însușirea de modele funcționale din
medievalitate până astăzi. Modelul bizantin
(alogen și acesta) va fi continuat în
multiseculara pax ottomanica. Istanbulul a impus
un model instituțional, economic ș.a. periferial în
raport cu vestul în curs de consolidare. Sud-Estul
dublu periferializat în raport cu vestul european
dar și cu Istanbulul a cunoscut apoi modelul
absolutist francez, decis de evenimentele de la
1789, în două etape - prima, preponderent
luministă, iar a doua în epoca de emergență a
romantismului . Modelul francez, prioritar imitativ
în interpretarea lui Blaga, va fi concurat, în mod
treptat, de modelul german, catalizator în aceeași
formulare a filozofului culturii. Maiorescu vine din
spațiul culturii germanice și elaborează teoria
culturală despre formele fără fond. Lovinescu,
venind din mediul francez, o corijează, menținând,
totuși, funcționalitatea formelor.
4.	Lingvistic vorbind, disputa formă și/sau/fără
fond devine oțioasă prin supralicitare de vreme ce
culpabilitatea acestei disjuncții o poartă limba
latină, perpetuată de o bună parte din logica și
lingvistica generală europeană. Cuvântul elin logos
a fost despicat de către latină în res (lucru) și
verba (ceea ce designează). Mileniul medieval n-a
făcut decât să adâncească această falie mai ales
prin scolastici. In Renaștere verba era echivalată cu
elocuțio (vorbirea) iar res trimitea la sentenția
(gândire, idee creatoare) și asta chiar dacă - în
paralel oarecum - forma substanțială sau forma-
idee însemna, încă la Aristotel, esența noțională a
obiectului. Accepțiunea aceasta va fi preluată de
precogniția kantiană a lui Nicolaus Cusanus,
pentru care „orice formă va fi imaginea formei
adevărate și invizibile existând în cugetare”. Or,
forma apriorică a lui Kant slăbește, nu suficient
totuși, relația (cvasi)antitetică fond - formă și pe
care abia formalismul rus a încercat, prin analiza
imaginarului literar, s-o anuleze. La meridianul
nostru logica maioresciană „reclasicizează”
sintagma prefăcând-o într-un adevărat ideologem
cu valoare instrumentală în pledoaria, iterativă,
pentru „direcția nouă” în viața socială românească
aflată în faza primei sale modernizări.
Recuperarea
geopoliticii
(urmare din pagina 20)
din state multinaționale, după 1989, în dreptul
dobândirii suveranității de stat, eforturile de a
face față globalizării prin confirmarea rolului
statului național suveran. „în definitiv, gândirea
geopolitică contemporană deschide perspective
foarte novatoare în raport cu schițele de
odinioară, oferă un veritabil instrumentar
conceptual pentru a gândi conflictele și un
cadru de analiză împrumutat, bineînțeles, din
geografie, dar și din istorie, economie sau din
arta militară. După însuși principalul ei
teoretician, ea nu este o știință. în fapt, de la
început ea nu încarnează o disciplină complet
delimitată. Noi considerăm, totuși, că, în
calitate de raționament intelectual, geopolitica
este susceptibilă nu numai să îmbogățească
studiul relațiilor internaționale, ci poate, dincolo
de aceasta, să însoțească, în timpuri de criză,
diplomații și responsabilii politici, în luarea
deciziilor, și simplii cetățeni, în luările lor de
poziție” (p. 69). Geopolitica revine astfel în
actualitate ca disciplină ce oferă cunoștințe
privind dependența politicii de configurații
spațiale.
Organizările conceptuale ale geopoliticii au
variat în decursul timpului, în funcție de
diversele folosiri ce s-au dat disciplinei. Astăzi,
orizonturile sunt date de valoarea „suveranității
de stat” în contextul globalizării. Conceptele ce
pot orienta cu succes cercetarea geopoliticiă
sunt „frontierele”, „puterea”, „raportul de forțe”,
„interesele de stat”, „opțiunile strategice”,
„competiția puterilor”, „calitatea instituțiilor”,
„valorificarea democrației”, „starea opiniei
publice”, „factorii de influențare a
comportamentului”, „forțele de schimbare”.
înăuntrul acestor termeni se pot face, firește,
diferențieri, după cum lista acestor termeni se
poate detalia și, în cazul optim, îmbogăți. Ceea
ce constituie un adevăr important, dincoace de
toate acestea, este împrejurarea că, pe de o
parte, cunoștințele de economie, sociologie,
drept, artă militară, geografie și filozofie de la
ora actuală ne permit să articulăm o disciplină
nouă, geopolitica, și că, pe de altă parte, această
disciplină, recuperată după retoricile ei
„naturiste” de dinainte de al doilea război
mondial, oferă cunoștințe propriu-zise și efective
într-o lume ce, altfel, ar rămâne opacă
înțelegerii.
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
31
Black Pantone 253 U
prin expoziții
Boudin, maestrul lui Monet
Florin Colonas
Eugene Boudin
Trouville, Portul
Fiecare vizită la muzeul Jacquemart-Andre
a constituit, pentru mine, un prilej de
mari satisfacții. Expoziții ale unor corifei
ai artelor plastice, totdeauna foarte temeinic
alcătuite și prezentate. De data aceasta, un
maestru din Normandia, Eugene Boudin.
Ploaia amenințătoare care se anunță mă
face să grăbesc pasul. Ca de obicei, nu am
umbrelă ...
Eduard Andre, fiu de bancher și mare
colecționar, s-a căsătorit în 1881 cu Neli
Jacquemart, portretistă oficială, care, însă, va
abandona pictura și se va ocupa împreună cu
soțul ei de colecționarea și studierea unor
importante și prețioase obiecte de artă.
Apoi, au construit un hotel, pe bulevardul
Haussmann, în care nestematele colecției lor
și-au găsit locul, așa că, în acel moment a
devenit un veritabil muzeu pentru privilegiații
care-și permiteau luxul să-l locuiască.
După moartea Soțului, Doamna Andre a
donat clădirea împreună cu colecțiile, și de un
secol aici se află un punct forte pe harta
muzeelor pariziene.
Coasta Normandiei, în care peisajul costier
se scaldă în apele reci ale Canalului Mânecii,
într-o simbiotică îmbinare de o mare armonie,
cu linii aspre și într-o cromatică pală, nu
reprezenta pentru „cei cu dare de mână” un
obiectiv turistic demn de vizitat, întinsele
plaje fiind complet ignorate, până în a doua
jumătate a secolului al nouăsprezecelea.
Turiștii nu frecventau litoralul, nu era
nimic care să-i atragă, pictorii nu căutau
aceste locuri destul de neprietenoase.
Numeroșii practicanți ai picturii în aer liber
preferau Barbizonul și împrejurimile, pădurea
Fontainbleau sau plajele însorite ale sudului.
Acest fenomen se va întâmpla și la noi, este
adevărat, mult mai târziu, în al treilea
deceniu al secolului următor, atunci când pe
Coasta de Argint va fi descoperită lumea
mirifică a Balcicului. Aici va fi locul de
pelerinaj al întregii suflări a breslei pictorilor
noștri, și nu numai.
Activitatea pictorului Boudin se desfășoară
într-o perioadă de migrare de la tropismul
italian, care obliga la academism, și deci,
parcurgerea celor mai pitorești orașe europene
către tropismul oriental, magrebian sau
turcesc, fenomen apărut odată cu zorii
romantismului. Intervalul temporal respectiv
a găsit numeroși pictori într-o polemică
susținută asupra unei lumini vii și
concomitent a unui nou concept asupra
atmosferei care trebuie să domine tabloul.
Normandia, de la Caen la Dieppe și de la
Gisors la Saint-Adresse, la o primă analiză,
părea prea puțin interesantă, în această
dispută, devenind, însă, la un moment dat,
un veritabil reper al unei geografii picturale,
de-a dreptul magice.
Care au fost factorii determinanți ai
acestei mutații conceptuale? Rolul important
l-au jucat două elemente. Primul a fost
amploarea neașteptată și explozivă a picturii
în plină natură. Cu mândrie să ne gândim
chiar la ai noștrii Grigorescu sau Andreescu
care vor participa activ în cadrul grupului
barbizonian.
în subsidiar se dezvoltă „industria
„plenairului”. Apar tehnologii noi de fabricare
a culorilor, închise în tuburi de staniu, apar
trepiede sofisticate, dar pliabile, ușor
manevrabile și comod transportabile.
Un al doilea factor este dezvoltarea a ceea
ce noi numim astăzi infrastructură. Căile
ferate se dezvoltă rapid. Locomotivele ating
70 de kilometrii pe oră, făcând posibil ca
într-o jumătate de zi să se ajungă [de la Paris]
la Canalul Mânecii. Traficul nou construitei
gări Saint-Lazarre, atât de pictată de Claude
Monet, crește văzând cu ochii.
Eugene Boudin (1824-1898), rob devotat al
paletei și al șevaletului, om de o neasemuită
modestie, nu a ocupat locul pe deplin meritat
în istoria artelor plastice. S-a născut la
Honfleur, un port de mâna a doua, ca fiu al
unui matelot. La 13 ani, familia se mută în
marele și prosperul port Le Hâvre, unde
Eugene este captivat de micul comerț pe care-l
abandonează, însă, pentru o pasiune, pictura.
Descoperă atracția mirifică a liniilor și
culorilor la o vârstă la care alții aveau deja o
solidă pregătire.
Va refuza, încă de la început, academismul
și romantismul, care dominau atât școlile cât
și pe elevii acestora. Iubește cu o pasiune
teribilă lucrul în natură, la care adaugă un
factor personal, efemerul.
Atunci când se oprește asupra efectelor
luminoase, al dansului norilor, sau mai târziu,
al scenelor cu personaje îmbrăcate după
ultimul jurnal, aflate pe plajă, se va impune
ca un pictor al evanescenței.
Cu doisprezece ani mai tânăr, Monet își
va desăvârși măiestria, tot în zona marelui
port. Și unul și celălalt au remarcat că în
Normandia se află suficiente motive de a
capta interesul pictorilor, de aceea li s-au
alăturat, treptat, mai mulți viitori maeștrii:
Jongkind, Pissaro, Signac.
Splendoarea schimbătoare a cerului,
formidabilele variații atmosferice, frumusețea
cu adevărat eclectică a apei, alternanța
câmpiilor cu vâlcelele, povârnișurile falezelor,
farmecul gospodăriilor, varietatea meseriilor, a
costumelor și a tradițiilor nealterate de
civilizație, au reprezentat suficiente elemente
tentante pentru adevărații artiști.
Să nu trecem cu vederea faptul că marele
port Le Hâvre a fost epicentrul unei mișcări
de avangardă, la debutul celui de-al
douăzecilea secol, este adevărat, pe o
perioadă temporală scurtă, cam jumătate de
deceniu, suficientă, însă, pentru a rămâne în
istoria plasticii.
Un ținut excepțional din punct de vedere
senzorial, precum Normandia, prin
incomparabila intensitate de elemente
picturale, furtuni violente, soarele strălucitor,
Eugene Boudin
La Jetee, maree joasă
3
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Eugene Boudin
apa de un gri mineral și verdele exploziv al
preeriei, nu a putut să nu incite artistul,
stimulându-l pentru a le transpune cromatic.
Boudin va reuși să redea în pictura sa
multe elemente dintre cele mai spectaculoase,
ceea ce îi va atrage supranumele de „maestru
al cerului”. însuși Monet, marele Monet, îl va
recunoaște de maestru al său în materie de
redare a cerului pe întinse suprafețe ale
pânzei.
Poetul și criticul Charles Baudelaire,
pasionat de plastică, cunoștea foarte bine
localitatea natală a lui Boudin, acolo locuind
mama sa, de altfel aici se va instala în 1859.
îl va frecventa pe Boudin, aceste întâlniri
rămânând notate în cuvinte care dovedeau un
anume extaz, care-l cuprindea în fața studiilor
în care cerul era larg reprezentat. Iată o
asemenea adnotare: „toate aceste imagini cu
forme fantastice și luminoase, acele tenebre
haotice, acele imensități de verde și de roz
suspendate, dar care se ajută una pe cealaltă,
acea dogoare încântătoare, bolțile cerești din
atlaz negru sau violet, șifonate, înfășurate sau
zdrențuite, orizonturile îndoliate prelingându-
se șiroaie de metal topit, toate aceste
profunzimi, toate aceste splendori, îmi
descoperă un creier asemeni unei băuturi care
s-a urcat la cap sau elocința opiumului” - o
frază scrisă de marele poet dintr-o suflare!
Monet, Baudelaire și apoi Courbet,
remarcă originalitatea picturii, în timp ce
publicul și o mare parte a criticii dovedește
reticență.
în 1862, Boudin începuse pictura prin
teme animaliere, bovinele fiind subiectul a
numeroase lucrări, numit fiind, la un anumit
moment, drept „pictor bovin”. Cu ceva timp
înainte, Constantin Troyon pictase și el cu
predilecție teme animaliere, în care bovinele
erau bine reprezentate. Să nu uităm că și
Grigorescu s-a simțit atras de aceste
viețuitoare, apropiindu-se prin pictura lui, fie
în „carele cu boi”, fie în desene și numeroase
schițe pregătitoare ale marilor compoziții,
dând chiar nume eroilor săi bouleni.
Urmează o fază ulterioară a lui Boudin, în
care scenele marine devin un adevărat simbol
în domeniu. Sunt fie peisaje marine, în care
cerul este generos proporționat în economia
pânzei, fie scene maritime, cu vase în rada
portului.
în aceeiași perioadă fotografia începe o
perioadă de ascensiune, și, un mare fotograf,
Gustave Le Gray va face și el imortalizări ale
vaselor, în special pe placă fotografică. începe
o aprigă dispută între străvechea pictură și
noua artă a fotografiei.
Interesant este faptul că modestul Boudin,
marele amator al picturii în aer liber, va fi
favorizat de soartă. Cum? Plajele Normandiei
vor fi revitalizate prin acțiunile Contelui de
Morny, stâlp al celui de-al Doilea Imperiu,
frate vitreg al lui Napoleon al III-lea,
industriaș, finanțist, om politic și, totodată
mecena, dar și om de lume.
Care a fost scânteia acestei redescoperiri?
Contele cade în plasa unui șarlatan care avea
o vilă la Deauville (mică localitate în comuna
Calvados, în care se găsea și Honfleur) și
care-l invită aici pe Conte, care va consuma
afrodisiace, pe care le utiliza în relațiile sale
cu numeroasele amante.
Acest loc unde nu se întâmpla nimic, îi
„cade cu tronc” Contelui, care, având un ochi
sigur și o minte sprintenă își dă seama că ar
putea să exploateze locul, construind o
stațiune.
Investitorii sosesc. Se construiește o cale
ferată, vile elegante, cazinouri, hipodrom, și
lumea bună, cu toalete elegante și trăsuri pe
măsură, invadează litoralul.
Boudin prinde momentul și își diversifică
tematica, începând să picteze plaje aglomerate
de doamnele din înalta societate, toalete
elegante, corturile cu șezlonguri și atmosfera
de sărbătoare a plajelor, până mai ieri pustii.
Compozițiile par adevărate scene divine de
bal, în care lumânările sunt înlocuite cu
razele soarelui, iar pardoseala din esențe
nobile cu nisipul fin.
Comenzile sunt din ce în ce mai multe,
despre „rețetă” să nu mai vorbim.
Aș vrea să fac o paralelă cu ceea ce se va
întâmpla cu câteva decenii mai târziu, pe
litoralul nostru, din punct de vedere artistic.
Aflăm scene de pe plaja Mangaliei către
1920-1925, ca și din zona de lângă sanatoriul
din Carmen Sylva (Eforie), în creația pictoriței
Niculina Delavrancea-Dona, în care, de cele
mai multe ori, apar personaje din familie,
surorile - Cela, Riri și Margareta, împreună cu
micuța Nini, fiica artistei, viitoare pictoriță,
iar în plan mai îndepărtat grupul pictorului
Gh. Petrașcu. Nu este vorba de fastul
aristocratic al tablourilor lui Boudin, ci de
Eugene Boudin,	Canal la Bruxelles
simple impresii și notații cu personaje care
fac plaje.
Să nu uităm și de explozia de șevalete care
a apărut pe faleza Coastei de Argint, în
deceniul al treilea al secolului al douăzecilea,
care a atras magnetic la Balcic, mai toată
suflarea pictoricească și nu numai, această
localitate devenind, de fapt, o școală a plein
air-ismului românesc.
în expoziția de la Jacquemart-Andre este
oferită și cheia unei lucrări misterioase și
anume „Clopotnița Sainte-Catherine, din
Honfleur” atribuită lui Monet și chiar
semnată de acesta, dar pe care, o recentă
schiță descoperită într-un muzeu al unei
universități americane o certifică că este de
Boudin ...
Apropo de pictura în aer liber, o
întâmplare hazoasă: după ce doi artiști,
Monet și Boudin, și-au instalat într-o
dimineață șevaletele, undeva la un loc
umbros, pregătindu-și pensulele, de cei doi s-a
apropiat un domn ce părea din înalta
societate, care le-a spus că pictura în aer liber
va reînnoi arta. Le-a strâns călduros mâna și
s-a recomandat „Theophile Gautier, poet care
ar fi trebuit să fie pictor ...”
Să subliniem faptul că acest maestru al
picturii, Monet, omul prin a cărui lucrare
„Impresie, soarele răsărind”, s-a dat dat
numele curentului impresionist, (mândrie
mare pentru noi că lucrarea a fost cumpărată
de medicul George Bellu, român stabilit la
Paris) i-a purtat autodidactului Boudin o
stimă nemărginită, numindu-l chiar maestrul
său în materie de redare picturală a cerului.
La douăzeci și doi de ani de la dispariția
lui Boudin, Monet scria: „îl consider maestrul
meu. Știu exact lucrul acesta! Am spus și
repet, îi datorez totul lui Boudin și îi sunt
îndatorat pentru reușita mea.”
Iată o remarcă de o tulburătoare
sinceritate a unui învățăcel ce și-a depășit
maestrul.
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Calul și jocheul
Mugurel Scutăreanu
Se cunosc dintotdeauna inteligența, eleganța
și forța calului. Dresorii de la Viena, cu ai
lor Lipițani, aduc publicul în extaz iar
bidiviii de curse ridică tribunele în picioare, în
vreme ce îmbogățesc sau ruinează pariori
împătimiți. Și totuși, niciun cal, cât de Pur-
Sânge ar fi el, nu face piruete sau capriole de
unul singur și nici nu gonește pe pistă fără un
jocheu priceput în spinare. Căci de la călărețul
mic și ușor cocoțat în vârful șeii, vine strategia
cursei, drămuirea buieciei, cravașa ultimei
zvâcniri.
Tot așa, nicio orchestră simfonică, oricât de
măiastră și rutinată ar fi, nu se apucă de cântat
de capul ei, pentru simplul fapt că nu are un
singur cap. Și după cum fiecare cal se învață cu
dresorul sau jocheul său, tot așa marile
orchestre ale lumii au dirijorul lor, hai să-i
zicem, principal. Orchestra Filarmonicii
Transilvania a avut mereu dirijori principali de
mare valoare - de la Antonin Ciolan, la Erich
Bergel, Emil Simon sau Cristian Mandeal - doar
în ultimul timp nu mai are. Fiindcă tentativa de
a-l racola pe Nicolae Moldoveanu, elvețian
acum, ca om al casei a eșuat lamentabil (se
pare că au fost pe-acolo și niște intrigi de curte,
cu interceptări de răvașe compromițătoare și
darea lor în vileag) iar Mihail Agafița, de la
Chișinău, nu este tocmai ceea ce ne-am dori,
arătându-se modest la toate capitolele. Limitele
sale se văd de îndată ce la pupitrul primei
noastre orchestre urcă artiști de marcă (și,
zicând acestea, nu mă gândesc la Theo Wolters,
de exemplu). Acum vreo câteva săptămâni am
avut noroc de un asemenea om, nu mare de
statu (nici jocheii n-au voie să fie găligani) însă
aprig întru mânuirea baghetei, iar rezultatul s-a
văzut în numai trei zile, ca-n basme. Este vorba
de maestrul Horia Andreescu. Când am stat
puțin de vorbă cu D-sa, în dimineața zilei de
miercuri, 5 iunie, încă nu avusese nicio repetiție
pentru concertul din acea săptămână, din
pricina seratei a Il-a din Gradus ad Parnassum
un program despre care am vorbit. Nu era
îngrijorat, maestrul Andreescu, de cele trei zile
rămase ci, în mod aparent ciudat, de
popularitatea lucrărilor care urmau a fi
abordate. Da, mi-a spus, cu cât un repertoriu
este mai cântat, cu atât orchestrele își creează
obișnuințe, modele interpretative. în această
situație, când un dirijor vine cu o viziune nouă
asupra acelor piese, întâmpină unele dificultăți,
rezultate din inerție și nu din necooperare. Cu
Preludiile de Liszt, Concertul pentru pian nr. 2
de Rahmaninov (inițial am vrut să prezentăm
publicului un Concert pentru percuție de
Adrian Enescu dar instrumentistul principal s-a
îmbolnăvit) și Simfonia Fantastică de Berlioz,
așadar numai șlagăre, ca să zic așa, nu pot
decât să sper în acomodări rapide. Cu alte
cuvinte - cal de rasă, jocheu priceput, urma
doar să se întâmple mângâierea pe bot, de luare
în stăpânire, urmată de nechezatul molcom,
alintat, cu glas scăzut. Mai era un element de
luat în calcul și anume solistul lucrării incluse
târziu în program, tânărul pianist clujean lonuț
Alexandru Hergane, un discipol al muzicianului
consacrat Daniel Goiți. Dar maestrul Andreescu
îl știa pe lonuț și, din câteva vorbe, mi-am dat
seama că îl vede pe o traiectorie solară.
Și eu îl știam pe lonuț - ultima dată îl
ascultasem anul trecut, cu dificilul Concert în
Re major de Serghei Prokofiev. Dar acum
tânărul de la Reșița mi s-a părut mult mai copt,
pasămite crește ca Feții-Frumoși, într-un an cât
alții în zece! Este cu adevărat frumos lonuț:
înalt, legat, cu un zâmbet luminos. Când intră
pe scenă nu se arată de loc preocupat de ceea
ce îl așteaptă - pare mai degrabă stânjenit de
faptul că atâta lume a venit să-l asculte pe el.
Odată potrivit scaunul, intră într-un univers în
care, culmea, nu pianul pare a fi pe primul plan
ci dirijorul și orchestra. lonuț se uită arareori la
claviatură (și nu ca să nimerească acolo unde
trebuie - de clape se ocupă măduva spinării),
tânărul privește de obicei peste pian, fără a
focaliza, privește acolo unde se încheagă în
sunete simțirile sale. Asta nu înseamnă de loc
că își vede de-ale lui, lăsând restul lumii să-l
urmeze cum poate. Nu, știe el când și cine
trebuie fixat, consultat din sprâncene, urmat
fără ifose de solist. L-am prins trăgând cu coada
ochiului la suflătorul care ducea în acel
moment melodia (pe care pianul o
contrapuncta numai), tresărind abia perceptibil
pentru a se sincroniza cu dirijorul, așteptând
conciliant atacuri mai leneșe ale mulțimii. Ca la
muzică de cameră. Tehnica - în buzunar, ca să
nu zic la degetul mic. Cu amar, mi-am adus
aminte de metoda dihotomică de predare a
instrumentului pe vremea mea: se lucra mai
întâi la tehnică (o componentă care rămânea de
cele mai multe ori nerealizată) și abia într-un
târziu la interpretare (vai de capul ei
interpretare, clădită pe o tehnică șubredă, cum
spuneam). Ascultam puține înregistrări - nici nu
prea aveam de unde, nici nu prea exista acest
cult - iar majoritatea profesorașilor noștri, abia
târziu mi-am dat seama, aveau cunoștințe
Izvor
destul de sumare asupra stilurilor diverselor
epoci muzicale, bazându-se mai mult pe niște
manierisme. Tinerii de azi, năzdrăvanii ăștia (e
drept, doi-trei într-un leat), nu numai că
devorează totul în mare viteză dar au mereu în
obiectiv efectul global dorit, tehnica slujind
concepția interpretativă iar concepția
interpretativă reclamând și modelând tehnica
simultan. Totul dintr-o lovitură! Țelul e unic și
permanent - să sune ca la marii maeștri. Vai,
iar mă bântuie amintirile! Mă gândesc la
vorbele marelui Ferdinand Weiss, care ne
spunea înainte de toate: dragilor, uitați-vă, ne-
apucăm de lucrarea asta, mergeți voi și căutați
la studio înregistrări, dar numai cu mari maeștri
și dup-aceea veniți la ore. Mergeam noi la
studio însă nu pot să nu râd în sinea mea de
puținătatea celor găsite pe-acolo - orice
comparație cu abundența de modele oferite de
Internet ar fi ridicolă.
întorcându-mă la concertul maestrului
Andreescu zic că, după părerea mea, reputatul
dirijor oaspete nu și-a concretizat pe deplin
intențiile, existând destule momente (mai ales
la fanfaroana simfonie a lui Berlioz) în care s-a
simțit din atitudinea sa că nu este întru totul
mulțumit de ceea ce se auzea. Dar, cel puțin,
am văzut frâul zvâcnind, cravașa amenințând,
pintenii înghiontind. Calul nobil s-a mai cabrat,
a mai pufnit, ca orice armăsar nărăvaș dar a
luat-o la galop pe culoarul dorit, simțindu-se
provocat de faptul că i s-a pus căpăstrul. Părea
chiar mulțumit în cele din urmă. Bucățica de
zahăr a venit pe jumătate de la public, pe
jumătate de la maestru, care a ridicat în
picioare soliștii și orchestra cu vizibilă
considerație. Mi-am zis: uite-așa un dirijor ne-ar
trebui la Cluj într-o stagiune calul și călărețul
s-ar preface în Centaur. Deocamdată... cal Pur
Sânge avem, jocheu ba!
34
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Cehov e un lucru foarte mare
Ana Maria Nistor
De ce ai monta “Pescărușul” în anul deloc
grațios cu arta, 2013? Chiar dacă autorii
clasici nu mor, ei adorm vremelnic atunci
când gustul sălii se apleacă spre frivole și trecătoare
mode. Iar dacă, în pofida voinței majorității îi
trezim, înseamnă că avem, deopotrivă, și un motiv,
și un scop suficient de puternice astfel încât să
lumineze cu strălucirea lor viețuirea cotidiană a
spectatorilor.
Bunăoară, a pune în scenă o piesă atât de delicat
dificilă, precum textul de debut dramatic al lui
A.P. Cehov, nu e un simplu gest de curaj și nici o
toană. Sau așa ar trebui să fie și nu am în minte,
spunând asta, doar ilustra istorie a spectacologiei
“Pescărușului”. înainte de orice, mă gândesc la pro-
blemele pe care le ridică scriitura: o aparentă lipsă de
acțiune sau, cel puțin, una care pare că trenează, fără
răsturnări spectaculoase, cu transformări care se
petrec în spatele scenei, în culise, între acte sau în
sufletele zbuciumate care disimulează vorbind
despre pescuit, literatură, un joc de cărți, forme artis-
tice noi și vechi. Apoi, ușile pe care le deschide
Cehov pot fi pe cât de importante, pe atât de deri-
zorii; depinde de regizor și de actori încotro vor să
apuce și cum. Căci a pleda în anii nebuni ai interne-
tului și ai reality-show-ului despre misiunea omului
de teatru sau litere, despre sacrificiile, zbaterile,
îndoielile, depresiile creatorului este o ușoară nebu-
nie care își poate găsi spre împărtășire un public
foarte restrâns. La fel și vaietele nesfârșite ale unor
desuete iubiri neîmpărtășite. Până la urmă, dacă
apelăm la reducția atât de dragă omului de azi,
“Pescărușul” nu-i decât un spațiu al conversației din
altă vreme, al pălăvrăgelii despre nimicuri la ora
ceaiului și a lenei așa cum foarte puțini mai sunt
interesați să citească prin romanele de-acum un
secol. Agățate de cele mai banale momente, precum
o seară ratată de teatru la o moșie unde lumea se
plictisește de atâta vacanță, tensiunile izbucnesc. Și
pare că se sting imediat, fără a se rotunji în conflict,
frustrând așteptările receptorului. Lucrurile nespuse
și suspendate în aerul dintre oameni sunt protagonis-
tele textului, iar materializarea lor scenică e pariul
cel mare. Mai adaug doar că autorul rus a văzut
piesa drept o comedie, de realizat cu mijloacele
ironiei tragice, iar ridicolul unor personaje care par
teribil de serioase, de grave, este dificil de pus în va-
loare. Și-atunci mă întorc și zic iarăși: de ce
“Pescărușul” astăzi și încă la Teatru de Comedie care
și-a crescut deja un public al său pentru un anume
repertoriu? înseamnă că trebuie să fie ceva, mai cu
seamă că distribuția, citând textul cehovian, numără
și vedete.
Și este! Un spectacol care îți pune serioase pro-
bleme, până la durerea de cap, care va trece doar cu
multinvocatul algocalmin, conform prescripției doc-
torului Dorn. Iar dacă mai ai și ghinionul să fi citit
piesa ori să fi văzut vreo montare de calitate te poți
trezi cu o serie lungă de “de ce”-uri de rezolvat, pre-
cum Treplev (nu se recomandă soluția din scena
finală).
Să luăm câteva, chiar la întâmplare: de ce în
spațiul dominant până la enervare de negru, cu
culisele la vedere (negru pentru că e o piesă tristă,
nu?) decorul minimal al spectacolului de pe malul
lacului, din actul I, este un panou cu faianță albă?
Zid mic pe care Treplev, înainte de reprezentație,
conturează cu un spray (negru!) luciul unei ape și o
lună chioară. Aaa, pentru că vrea “forme noi” într-un
“spațiu gol”, adică alb, adică perete de spital/morgă?
De ce lacul este vag delimitat de interior sau alte
exterioare și apa e redată prin pământ (negru!), cam
la vreo trei, patru saci așa?.. Aaa, e metaforă: apa-
pământ e tocmai bună pentru a îneca-îngropa
pescărușul “ucis din întâmplare” de Treplev, apoi pe
însăși Nina (Anca Dumitra) care, de dragul actuali-
zării textului și conform voinței regizorale, moare
teribil de telenovelistic la final. Cum de ce? Pentru a
justifica, la fel de melodramatic, sinuciderea lui
Treplev care s-a săturat să sărute pământul pe care
aceasta a călcat și o acoperă cu el ca să se termine
odată! Da, dar până atunci, avem de pus întrebări
preț de două părți și o pauză!
De ce în decorul Liei Dogaru a cerut regizorul
un candelabru, printre cortinete de plastic transpa-
rent, pentru a lumina un moment de patru-cinci
minute? De ce apare o pianină în actul III? Pentru a
cânta Arkadina (Emilia Popescu) o nocturnă de
Chopin, cu așezare și calm, exact în clipa în care se
grăbește să-l scoată pe Trigorin (Ștefan Bănică jr.) din
atmosfera impregnată de tinerețea Ninei? De ce
aceeași Arkadina, care nu iese niciodată din casă
nearanjată, nepieptănată și nemachiată, nici măcar în
grădină, cum intră în scenă, fie salon sau pe malul
lacului, se descalță? Pentru a compensa momentele
penibile de sex mimat prin trei rânduri de haine?
Nu cred că spectatorul și-ar fi dorit să vadă vreo
goliciune, fie ea și de vedetă, dar ridicolul crește
monstruos atunci când un actor “se face că.”, mai
cu seamă într-un text ca acesta.
De ce Nina joacă în “piesa decadentă” a lui
Treplev cu mască și nu tăiem replicile bărbaților
care-i admiră obrazul? Pentru a face un racord cu
finalul, când ea se furișează la moșia atâtor amintiri
cu cagulă pe ochii machiați în manieră expresionistă
(cu mult negru!), citând, printr-un joc greu de supor-
tat, o Ofelie care se prăbușește prin leșinuri repetate
în lacul de griblură (neagră!) până la moarte? Și
când te gândești că s-a dat casting pentru rolul aces-
ta.
Și, ca să terminăm odată cu întrebările care
conțin atât de mult negru, enervant de pleonastic,
de ce Mașa (Mirela Oprișor, o altă actriță ucisă, pre-
cum un pescăruș, de viziunea lui Claudiu Goga) e
pusă să joace totul într-o cheie atât de forțată? în
scena de început, în care face sex cu Medvedenko în
barcă, trebuie să arate cât e de nesimțitoare cu
învățătorul, în altele trebuie să joace gros până la
greață beția, iar într-una să se achite de realizarea
unui exagerat moment așa-zis comic de bătaie cu
frișcă. Apropo de beție: de ce vorbim despre vodcă
și toată lumea (mai ales Mașa) bea șampanie? în
fine, e un amănunt de trecut cu vederea, ca și micro-
fonul inutil la care se urlă niște replici, ca și atmos-
fera fără atmosferă, ca și muzica aleasă cam la prima
mână (la final un vals de Shostakovich are efect
garantat la emoție!).
Ceea ce nu-i de îngăduit este ambiția actualizării
superficiale, cu orice preț, în pofida textului și a
actorilor. “Iubire, sex, obsesie, trădare, ratare,
moarte, artă. Cum să ratezi o asemenea poveste?”
scrie Claudiu Goga în caietul de sală, anunțând
parcă o emisiune-tabloid. Și departe de adevăr nu ne
aflăm, dacă ne gândim la tratarea clișeistică a relați-
ilor dintre personaje, la conturarea unor situații, la
crâmpeiele de idei regizorale neduse până la capăt.
Este foarte interesant că a gândit-o pe Polina, mama
Mașei, soția administratorului bețiv și grobian
(Gheorghe Dănilă) și iubita de-o viață a lui Dorn,
drept observatorul tăcut și omniprezent. Carmen
Anca Dumitra, Alexandru Pavel
Tănase își construiește personajul cu atenție spre
detaliu și cu mijloacele de-acasă, prea puțin filtrate
de indicații de mizanscenă. La fel și Vladimir Găitan
în rolul medicului-rezoneur, la fel și Dragoș Huluba
în învățătorul când tăcut și frustrat, când om simplu
care știe ce vrea. Dar tot nu se compensează lipirea
unor etichete pe fruntea celorlalte personaje: Treplev
(Alexandru Pavel) e un apucat, un fantast îndrăgostit
de Nina și lipsit de iubirea mamei-vedetă; să-l facem,
deci, isteric până la limita suportabilului, prefigurând
limpede finalul. Arkadina e o actriță de succes,
căreia îi place să fie adulată, să i se ignore vârsta,
mai cu seamă atunci când se află în preajma mai
tânărului scriitor celebru pe care-l iubește. Să ne lim-
ităm, atunci, la câteva aere de divă, ignorând atâtea
nuanțe ale personajului care se desprind din scenele
cu fiul sau cu fratele său, cu Dorn sau cu Nina,
chiar și cu Trigorin. Acesta, cam tăcut, cum zice
Cehov, și-a lucrat parcă partitura singur, acasă, corect
dar atât de departe de ceilalți! Nu Ștefan Bănică jr.
este de vină, ca și alții, ci regizorul care a uitat pro-
babil că nu avem de-a face cu un text postdramatic
compus dintr-o serie de monoloage fără legătură, ci
cu unul în care cel mai important element este
relația. Nu Anca Dumitra e vinovată că este depășită
de partitură și că e fals ingenuă, fals îndrăgostită, fals
disperată; tot cum zice Cehov despre personaj -
“îngrozitor de fals”. Uite, tot întrebându-mă atâta,
cred că am găsit marea cheie a spectacolului: Cehov
este o Biblie pe care trebuie s-o respectăm ad lite-
ram, cu pioșenie și fără prea multe interpretări. Zice
el despre un personaj cutare sau cutare lucru? Așa
să fie!
Sunt bune “de ce”-urile. Le-am învățat de la
Stanislavski, de la Cehov și de la alte puține Biblii.
Te ajută să înțelegi, să vezi limpede. Bunăoară, de ce
s-a montat “Pescărușul” acum, astfel la Comedie.
Pentru că Cehov e un lucru foarte mare și cu multi-
ple aspecte. Ca și viața, compusă din “Iubire, sex,
obsesie, trădare, ratare, moarte, artă. Cum să ratezi
o asemenea poveste?”
“Pescărușul” de A.P. Cehov; regia Claudiu Goga;
decor Lia Dogaru, costume Liliana Cenean; cu:
Emilia Popescu, Ștefan Bănică jr., Vladimir Găitan,
Carmen Tănase, Florin Dobrovici, Gheorghe Dănilă,
Mirela Oprișor, Dragoș Huluba, Alexandru Pavel,
Anca Dumitra
TRIBUNA • nr. 260 • 1-15 iulie 2013
35
Black
Pantone 253 U
35
Black Pantone 253 U
sumar
din lirica universala
traduceri de Cristina Tătaru	2
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (V)	3
opinii
Virgil Diaconu	Pro sau contra nobelizării lui
Mircea Cărtărescu?	4
comentarii
Isabela Vasiliu-Scraba	Mărturisiri inedite ale lui Cioran
din texte cunoscute și complet necunoscute	6
cârti in actualitate
Theodor Codreanu Hermeneutica parabolelor lui
lisus (III)	8
scriitori afirmați dupa 1989
Alex. Ștefănescu Annie Bentoiu și lupta cu amnezia 10
eminescologie
Ion Spânu însemnarea lui Maiorescu din 28 iunie 1883 12
proza
Nicolae Breban Jocul și fuga (II)	14
poezia
Vasile Muste	16
interviu
de vorba cu scriitoarea Doina Uricariu, director ICR la
New-York "Hoția, minciuna, și parvenitismul nu ocolesc
lumea literaturii și, din păcate, se transmit"	17
diagnoze
Andrei Marga Recuperarea geopoliticii	20
politica zilei
Petru Romoșan Cîteva note în marginea crizelor
ICR	20
traduceri
Christian Bobin	21
elitele cetății
Cristian Colceriu Dr. Monica Gavriș Chertes 22
demografia
Vasile Ghețău Drama noastră demografică. Populația
României la recensământul din octombrie 2011	24
historia
Gheorghe Petrov Arheologia crimelor comunismului.
Săbiile generalilor români din temnița Aiudului	26
folcloristica
Mihaela Rotaru	Doliul ca simbol, mortificare, absti-
nență	29
filosofia
Alexandru Boboc Filosofia pentadică - demers categorial
sistematic în reconstrucția filosofică modernă	30
estetica
Mircea Muthu -	O sintagmă maioresciană	31
prin expoziții
Florin Colonaș	Boudin, maestrul lui Monet	32
muzica
Mugurel Scutăreanu Calul și jocheul	34
teatru
Ana Maria Nistor Cehov e un lucru foarte mare 35
portret
Alexandru Petria	Un bistrițean generos 36
portret	
Un bistrițean generos
Alexandru Petria
De demult îmi stă pe cap să scriu despre
Menuț Maximinian, scriitor și publicist,
directorul cotidianului Răsunetul din
Bistrița. Dar, cum se întâmplă adesea când e vorba
de prieteni, tot amâni, acaparat de alte cele de-o
urgență aproximativă. Bine, în cauză e și
dificultatea obiectivării. Cum să prinzi cu naturalețe
și exactitate ceva amestecat cu omenescul fluid al
sentimentelor personale? Doar nu ești un robot.
Apoi, riști acuza de partizanat. Cotoioasă socoteală.
No, dar hai să înfrunt riscul.
Născut în în 1979, a terminat Literele,
specializarea română - etnologie, și are un drum cu
nu prea mulți tovarăși între colegii săi de generație.
Este fascinat de lumea satului, fie și în dezagregare,
pe care uneori o idealizează, când la modă
predomină urbanul. Se simte cel mai în apele lui
printre țărani, scrie despre ei proză, versuri, articole,
promovează muzica populară inclusiv la tv.
Debordează de energie, cu texte pliate rapid pe
evenimente, fiindu-i intrată în sânge urgența
gazetărească. Crede că reușește să rețină prin
cuvinte viața și să-și facă semeni mai altfel decât
sunt. Nu agreează polemica, o evită lungind
măsura posibilului, pariază pe părțile luminoase ale
oamenilor. Dacă nu declarată manifest, probabil are
în subconștient ideea că, oprindu-se asupra
realităților zilnice, influențează fluxul istoriei locale.
Mare, mică, e adevărata miză a lui Menuț
Maximinian.
Google furnizează doritorilor amănunte
îndestulătoare despre cărțile lui, nu puține, fiind un
tip harnic. Pretextul articolului de față e volumul de
poezii Noduri în haos, apărut la editura Eurobit din
Timișoara, în 2012, în cuprinsul căruia întâlnim și
poeme traduse în engleză și franceză. Credința în
Dumnezeu e cealaltă temă a cărții, pe lângă cea a
satului, despre care am amintit mai sus, definitorie
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru,
48 lei - SEMESTRU, 96 LEI - UN AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 33 LEI - TRIMESTRU,
66 LEI - SEMESTRU, 132 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
pentru Maximinian. Versurile sunt cu alonjă
tradiționalistă, în acord intim cu felul de a fi al
autorului - „Plutește în vene/ Ploaia măruntă și
rece./ Spală poiana/ Unde odihnesc morții./ Două
cruci de lemn/ Rezemate pe pământ/ Sunt semnul
casei părinților./ în ceas de rugă,/ Când mâinile
împreună/ Cer biruință,/ Un abur moale țâșnește
din pământ./ îl văd pe tata./ în ochii lui mari,/
Negri ca tăciunele,/ Oglindește un zâmbet blând./
Aprind o lumânare./ în flacără e chipul bunicii/
Mă mângâie cum o făcea mereu./ Amintirile nu
pot fi smulse/ Din pieptul copilului orfan,/ Chiar
dacă au esență de morți.„(Esență de morți). Sau:
„Când sania împinse ziua spre amiază,/ Un pom se
clinti în drum./ Plin de globuri de gheață,/ El dădu
binețe fiarelor pădurii./ Zăpada de altădată/ Se
pitește în bârlogul suratelor,/ A evadat fără pic de
jenă/ Din lumina farurilor de mașină./ Pe băncuța
de sub cireș,/ Se întâlnește cu Dumnezeu./ Ea,
iarna, și ei, îngerii,/ Stau cuminți așteptând... „
(Ierni pierdute). De gustibus - prefer proza
clientului.
Ioan Pintea a afirmat generic despre
Maximinian: „Scrie cu profesionalism și
competență, are darul de a te face cititorul lui fidel.
Și nu e puțin lucru. Cărțile lui se constituie, după
părerea mea, într-un adevărat exercițiu de
comuniune. El știe, ceea ce demult am uitat cu
toții, să stea de vorbă cu Celălalt, să tăifăsuiască în
numele pasiunilor culturale.”
Neapărat, în privința bistrițeanului, mai e de
adus în evidență generozitatea în relațiile cu
confrații, altruismul, lipsa invidiei. Nu știu care
cotidian de pe la noi mai publică atâtea relatări
despre viața literară ca Răsunetul din Bistrița. Ceea
ce nu e de ici, de colo. E clar că Menuț
Maximinian nu umbrește degeaba pământul.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U