Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Director fondator: Ioan Slavici
Revista de cultură • serie noua • anul XII • 16-30 iunie 2013
filosofia
Pariul pascalian
scriitori afirmați după 1989
Anamaria Beligan
Ilustrația numărului: Anton Lazăr
259
Consiliul Județean Cluj
4 lei
O
9
■
poezie
Gheorghe
Grigurcu
-(j)- Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
Petru Poantă
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
DTP: Virgil Mleșniță
Ovidiu Petca
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Bujori	(detaliu)
din lirica universala
Walt Whitman
Iarbă
(Cântec despre mine)
Un copil a zis Ce e iarba? aducându mi-o în
pumnii plini;
Cum să îi fi răspuns? Nici eu nu știu ce este
mai mult decât el.
Cred că-i steagul stării-mi de spirit țesut din
verde plin de speranță.
Sau cred că-i batista Domnului,
Un dar parfumat și zălog spre-amintire anume-
aruncat,
Purtând al stăpânului nume, cumva, pe la
colțuri, ca noi să vedem, să luăm aminte și să-
ntrebăm A cui?
Sau cred că însăși iarba e copil, nou născut con-
ceput de vegetație.
Sau cred că e o hieroglifă cu un unic înțeles,
A Da Lăstari, fie locul larg ori strâmt,
Crescând la fel între oamenii albi ori negri,
Kanuck, Tuckahoe, Congresman, Cuff, la fel le
dau, la fel îi primesc.
Și acum iarba-mi pare frumosul păr netuns al
mormintelor.
Cu blândețe te voi folosi, iarbă-ncrețită,
Poate transpiri din piepturi de tineri,
Poate dacă îi știam, îi iubeam,
Poate crești din oameni bătrâni sau din copii
devreme luați din poala mumelor.
E prea întunecată iarba asta, să vină din creștete
albe de mume bătrâne.
Mai întunecată ca bărbile făr’de culoare ale
moșilor,
Prea întunecată să vină din cerul roș-stins al
unor guri.
O! Pân’la urmă simt, totuși mulțimea de limbi
ce pronunță
Și simt că nu degeaba vin ele din cerul unor
guri.
Aș vrea să pot traduce cum pomenesc tineri și
tinere, morți,
Moși și mume bătrâne și copii devreme luați din
poala lor.
Ce-or fi ajuns tinerii și bătrânii aceștia?
Ori mumele, ori copiii?
Trăiesc undeva și sunt bine,
Cel mai mic lăstar arată că de fapt moartea nu
este,
Și de va fi fost, a-mpins viața-nainte, nu stă la
sfârșit s-o răpească,
Și-a-ncetat în clipa în care a apărut viața.
Și merge-nainte, -n afară, nimic nu se surpă,
Și a muri e cu totul altceva decât presupune
oricine, și un lucru mult mai norocos.
Grass
(Song of Myself)
A child said What is the grass? fetching it to
me with full hands;
How could I answer the child? I do not know
what it is any more than he.
I guess it must be the flag of my disposition,
out of hopeful green stuff woven.
Or I guess it is the handkerchief of the Lord,
A scented gift and remembrancer designedly
dropt,
Bearing the owner's name some way in the
corners, that we may see and remark, and say
Whose?
Or I guess the grass is itself a child, the pro-
duced babe of the vegetation.
Or I guess it is a uniform hieroglyphic,
And it means Sprouting alike in broad zones
and narrow zones,
Growing among black folks as among white,
Kanuck, Tuckahoe, Congressman, Cuff, I give
them the same, I receive them the same,
And now it seems to me the beautiful uncut
hair of graves.
Tenderly will I use you curling grass,
It may be you transpire from the breast of
young men,
It may be if I had known them, I would have
loved them,
It may be you are from old people, or from
offspring taken soon out of their mothers' laps.
And here you are the mothers' laps.
This grass is very dark to be from the white
heads of old mothers,
Darker than the colorless beards of old men,
Dark to come from under the faint red roofs
of mouths.
O I perceive after all so many uttering tongues,
And I perceive they do not come from the
roofs of mouths for nothing.
I wish I could translate the hints about the
dead young men and women,
And the hints about old men and mothers, and
the offspring taken soon out of their laps.
What do you think has become of the young
and old men?
And what do you think has become of the
women and children?
They are alive and well somewhere,
The smallest sprout shows there is really no
death
And if ever there was it led forward life, and
does not wait at the end to arrest it.
And ceased the moment life appear'd.
All goes onward and outward, nothing collaps-
es,
And to die is different from what any one sup-
posed, and luckier.
traducere de
Cristina Tătaru
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (IV)
Poiesis - incantație
Ca și toate alte preocupări omenești, poiesis-ul grec
a trecut prin diverse transformări până a ajuns în
vremea noastră să fie poezie. Dacă și alte ocupații
intelectuale au evoluat și au suferit mutații pro-
funde - cum sunt astrologia, care s-a transformat în
astronomie, alchimia care a devenit chimie etc. -
totuși poiesis-ul grec sau latin ne încântă și astăzi
deși [și] timpul nostru face poezie. Dar reprezenta
poiesis-ul grec numai o formă a poeziei, așa cum
este ea înțeleasă în epoca modernă?
Aici intervine o deformare a mentalității
noastre, care fără o luciditate obiectivă, ne face să
vedem că ceea ce am realizat în timpul nostru este
maximum de ce se putea realiza vreodată. Cu
această mentalitate noi vrem să-i înțelegem pe greci
și să-i explicăm pe ei prin mentalitatea noastră și
prin sistemul nostru de valori, pe care ei nu l-au
avut. în loc să vedem ce am preluat de la ei și ce
nu am preluat, refuzăm să considerăm o serie de
valori ale lumii lor ca având vreo valoare sau
semnificație, și considerăm numai unele din valorile
lor, pe care le socotim începuturi primitive ale celor
realizate de noi. Că acest lucru este greșit, rezultă
din însăși [dinamizarea] poiesis-ului grec - sau latin
- și în general al literaturii celor vechi. Nici o
scădere, nici o limitare; o justă comparație a poiesis-
ului grec - și eu, aș susține că și a celui [latin] -
arată o superioritate calitativă indiscutabilă. Atunci
nu este cazul să ne întrebăm dacă și în alte
domenii nu ar fi putut avea preocupările lor o
superioritate calitativă, pe care noi nici nu o
înțelegem și nici nu o acceptăm!?
Cu poiesis lucrurile se văd mai direct. Mai întâi,
„poiezia” avea la greci - și deși apare mai târziu și
la romani - o funcție deosebită de aceea pe care o
are astăzi. Poiesis vine de la verbul poiein = a face,
a crea, a plăsmui. Poiesis creează, are o putere
operatorie, cum aveau incantațiile - și chiar este o
incantație. Ea se și cântă. Se cântă și la Romani.
Orfeu cântă poiesis cu care „farmecă” oamenii,
animalele și toate făpturile.
Puterea poesis-ului se poate vedea și din
etimologia lui, Această etimologie se aplică și
cuvântului latin care exprimă poiesis și care este
Carmen. Termenul latin carmen vine de la
cuvântul sanskrit karma, care înseamnă acțiune,
faptă, acțiune rituală.
Poiesis = Carmen înseamnă pentru greci o
acțiune rituală care avea loc într-o ceremonie; era o
acțiune operatorie atât asupra sufletului omenesc
cât și asupra mediului înconjurător.
Este cazul acum să ne întrebăm care dintre
acești termeni este mai plin de conținut poiesis sau
„poezie”? Se pare astfel că nu am preluat de la
greci - latini decât partea exterioară a poiesis-ului:
ritual și imaginar. Din nefericire, cei mai mulți
dintre poeții contemporani au pierdut și sensul
ritualului și au rămas cu imaginea pe care o numesc
„simbolică” sau „alegorică”.
Zum ewigen Frieden
„Spre pacea eternă”. Reciteam opuscului lui
Kant despre pace (pentru a câta oară în viața mea?)
și nu pot să încetez să mă mir! Ce scria el în aceste
pagini și mai ales principiile care trebuie să conducă
la o pace eternă, au devenit bunuri comune ale
vremei noastre.
„Nici un Stat, zice el, nu trebuie să se amestece
în situația și treburile interne (Regierung) ale altui
Stat”. Nu se repetă această propoziție la O.N.U. de
către toți reprezentanții țărilor din toată lumea?
Dar se vorbește despre acest principiu dar el
este, în cel mai bun caz, un deziderat, când nu este
o mască pentru amestecul în treburile interne ale
altor țări.
Kant a văzut bine că acest principiu, ca și
celelalte propuse de el, nu va putea fi o realitate
dacă nu se va înființa altfel de relații între state,
cum se spune astăzi „bazate pe respectul mutual și
neamestecul în treburile interne ale altor țări”. însă
iată ce scrie Kant: „Drepturile popoarelor se vor
întemeia pe un federalism al unor State libere” -
Uimitor!
Cărticica aceasta a fost publicată de Kant la
Konigsberg în 1795. Relațiile dintre State erau cu
totul altele decât astăzi, deoarece și mijloacele
economice și industriale erau altele. Cum a văzut el
atât de clar la vremea aceea, ceea ce nouă ni se
pare necesar, și singura soluție spre pacea eternă.
„	- „esența indivizibilă”
în Sofistul (229d), Platon vorbește de esența
indivizibilă, ca unitate în ea însăși, ca „specie
indivizibilă” - atopon eidos. într-adevăr mersul
dialecticei platoniciene este dublu: 1) de la
multiplicitatea singularelor, se abstrage ideea unică -
dialectica ascendentă; se divide apoi această unitate
în speciile ei, până se ajunge la specia indivizibilă -
dialectica descendentă.
Abia de la „specia indivizibilă” se poate trece la
singularele concepte care au ca atribut comun
tocmai această specie.
Ajungem aici la o situație aporetică: specia
indivizibilă este totuși divizibilă în singularele (sau
indivizii) care participă, au [această] apartenență la
sfera acestei specii. Dar această specie nu este
divizibilă în alte specii. Ea este o specie atomică, un
atom eidetic.
Cunoașterea nu este a singularelor - o spune
Aristotel pe urma magistrului său. Fundamentul
cunoașterii are deci loc în aceste eide atomice, în
aceste unități discrete, care formează astfel un fel
de „cuante” de cunoaștere. Restul cunoașterii nu e
decât o urcare plecând de la aceste „cuante” sau o
descindere pentru a ajunge la aceste „cuante”.
Antinomiile lui Kant
O viață întreagă m-am ocupat de antinomii sau
paradoxe, fie ale vechilor Eleni fie [„ ... ”] ale
Scolasticilor, sau „antinomiile” lui Kant, sau
paradoxele logico-matematice. Tot timpul am văzut
dintr-un raționalism clasic - mai mult grecesc - că
orice problemă de felul acesta este o greșeală de
logică. Așa a spus-o Aristotel ...
Celebrele antinomii ale lui Kant mi-au atras
atenția forte devreme și în anul 1931 m-am așezat
pe studiul lor. Rezultatul analizei a fost că filosoful
de la Konigsberg a comis, fără să o vrea, bine
înțeles, o serie de paralogisme, în raționamentele pe
care le face în susținerea tezelor și antitezelor „cu
aceeași putere”: lumea este finită în timp” și „lumea
este infinită în timp” etc.
Am și publicat această demonstrație făcută de
Kant în aceste argumentări în prima mea lucrare
Valoarea metafizică a rațiunii (1933).
Cu timpul perspectiva mea în această privință
s-a modificat întru-câtva; este adevărat că nici astăzi
nu pot crede că mintea noastră poate să demonstre-
ze cu aceeași vigoare logică două propoziții contra-
dictorii; dar am ajuns la o altă concluzie, anume că
mintea noastră poate în unele probleme să
conceapă două lucruri contradictorii cu aceeași
putere, fără a putea să atribuie unuia dintre ele o
preeminență față de celălalt.
„Lumea este infinită în spațiu” și „lumea este
finită în spațiu” sunt două propoziții care se impun
fiecare în parte cu aceeași legeritate în conștiința
noastră, De ce? Ce se petrece în lumina conștiinței
mele? Se va spune că nu avem suficiente date fizice
pentru a aproba pe una din teze în dezavantajul
celeilalte?
Nu! Nu aceasta-i soluția care, de fapt, nu
rezolvă nimic. A spune când vom avea date fizice
suficiente „vom putea aproba una din teze numai”
este a nu spune nimic. De fapt înseamnă: „nu știu
nimic”.
Cred ca Immanuel Kant a greșit numai în ceea
ce privește încercarea de a demonstra în temei egal
și „teza” și „antiteza”; în realitate el a simțit că
antinomia există în conștiința noastră și că în
anumite probleme de limită, conștiință noastră se
găsește într-o contradicție. Problemele puse de
aceste antinomii sunt reale; fizica și astronomia și
le-au pus. Einstein a putut găsi o formulă fericită
dar suspectă: universul este finit dar [nelimitat!?].
Aceasta este lecția „antinomiilor” lui Kant în
cercetarea pe care o face asupra lumii externe, ea
poate ajunge la ideea de graniță care le opun
antinomic, dar pe care nu mai are puterea să-le
separe pentru a alege pe una din ele.
Este aceasta o deficiență a conștiinței și a
cunoașterii umane sau o deficiență a modului de
existare al realității externe?
Poate că problema ar apărea mai clar dacă ar fi
pusă în alți termeni. De exemplu astfel:
în cercetarea pe care mintea omenească o face
asupra realității din afara ei, ea ajunge la obstacole
de neînvins. Acest obstacol poate fi cauzat sau de
[precaritatea] intelectului omenesc, așa cum a
afirmat Kant, sau de deficiența logică a realității,
care este o iluzie, așa cum au spus Eleații.
Filosofia se poate împărți în două categorii care
pleacă de la axioma că totul este garantat de
conștiința mea și nimic nu poate fi admis dacă nu
are aprobarea conștiinței individuale, și a doua care
consideră conștiința umană ca un element al
realității, care este un important factor de
cunoaștere dar nu singurul, fiindcă și el aparține
unei lumi obiective în care trebuie integrat, și atunci
el nu mai poate fi garanția întregii existențe,
deoarece partea nu poate defini întregul.
Primul fel de filozofie a aparținut în trecut
sofiștilor care au declarat că omul e măsura
lucrurilor. Ea a luat o altă formă [...] când acesta a
văzut în conștiința umană sediul absolut al
evidențelor și garanția certitudinilor.
Pe de altă parte, cealaltă filozofie caută să pună
în valoare numai informația obiectivă, excluzând
subiectul total din procesul cunoașterii. El devine
un element receptiv. Amândouă pozițiile se
aseamănă, fiindcă extremele se întâlnesc; în
fenomenul de cunoaștere participă doi factori
subiectul și obiectul.
A-l reduce pe unul în avantajul celuilalt este a
distruge însuși faptul de cunoaștere. Dar faptul cel
mai important în acest proces nu este acela că
omul cunoaște cutare minunăție, că el cunoaște
viteza cu care se mișcă o galaxie la miliarde de ani
lumină de pământ, sau că el cunoaște formulele lui
Goursat ...; faptul extraordinar este însă altul. Acela
că există conștiința și inteligența umană, care poate
lua act de adevăr, de frumos și de bine. Acest fapt
este într-adevăr unul dintre cele mai mari realizări
ale naturii sau ale lui Dumnezeu. „Sunt multe
mărturii în lume, spunea un scriitor grec, dar cea
mai mare minune este omul”.
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comunicat de presa
Revista Cultura (nr. 16-19/ 2013), condusă
de acad. Augustin Buzura, publică un
amplu dosar dedicat Cazului Nicolae
Breban, dosar ce începe cu Sentința civilă nr.
4430, dată în ședința publică de la 02.07.2012,
în Dosarul nr. 3084/2/2012, în care CNSAS
cerea Curții de Apel București să constate
calitatea de „colaborator al Securității” în cazul
lui Nicolae Breban. Sentința a fost primită de
Nicolae Breban în data de 18 aprilie 2013, la
peste circa 9 luni după pronunțare. între timp a
văzut lumina tiparului cartea-eveniment
Cărturari, opozanți și documente. Manipularea
arhivelor securității (Editura Polirom, 2013),
semnată de disidentul Gabriel Andreescu,
cercetător, care, în capitolul dedicat lui Nicolae
Breban, demonstrează, în baza lecturii celor 13
volume din Dosarul Breban de la ACNSAS, că
N. Breban nu a fost colaborator al securității:
„Nu se poate imagina ce complexitate, ce
ciudățenie, ce contorsionări umane povestesc
documentele despre viața lui Breban. Inclusiv
«minunea» că nu a fost un «om al organelor»,
în ciuda tuturor acelor situații care puteau
sugera contrariul”. Revista Cultura publică texte
axate pe acest caz, semnate de Sergiu Andon,
Paul Goma, Aura Christi, Virgil Tănase, Virgil
Nemoianu, Augustin Buzura, Basarab Nicolescu
etc.
Fundația Culturală Ideea Europeană
transmite pe circuitul național Declarația
Domnului Paul Goma, invitând martorii oculari
ai represiunilor din vremea dictaturii staliniste și
ceaușiste, specialiștii în domeniu, istoricii,
juriștii, jurnaliștii, colegii de breaslă, membri ai
Academiei Române și ai USR, să se pronunțe pe
marginea acestui caz. „Definiția dată de lege
noțiunii de «colaborator» - susține, într-un text
polemic Basarab Nicolescu, membru de onoare
al Academiei Române - este atât de ambiguă,
încât permite interpretări delirante ca cea în
cazul discutat. Aceste interpretări delirante
conduc inevitabil la o banalizare a răului ale
cărei consecințe, pe plan social, pot fi
incalculabile. Ca membru al exilului românesc
din Paris, din 1968 și până în 1989, cunosc
foarte bine zvonurile răspândite în Franța de
Securitate privind colaborarea lui Nicolae
Breban. Dacă sentința este corectă, acest lucru
înseamnă că Securitatea își denunța proprii săi
colaboratori. Rolul călăilor și victimelor se
inversează, toți nevinovații devin vinovați, iar
adevărații vinovați devin eroi. Cazul Nicolae
Breban ar trebui să constituie o alarmă pentru
forurile legislative care ar trebui să adopte de
urgență o nouă lege conținând o definiție
precisă (precum cea propusă de Gabriel
Andreescu) a noțiunii de colaborator. Dincolo
de aspectul legal, important este și aspectul etic
al cazului Nicolae Breban. El ar putea deveni un
caz de jurisprudență, în virtutea căruia mulți
dintre intelectualii de marcă ai țării se pot trezi
peste noapte calificați drept colaboratori.”
Fundația Culturală Ideea Europeană
Paul Goma:
„Dacă Nicolae Breban va fi judecat
după acele probe se va comite o nedreptate
flagrantă”
- „Nu din acel motiv am fost eu arestat în
1977, apoi exclus din Uniune, apoi exclus din-
țară”
- „ Recunosc: la început și eu am aplecat
urechea la vorbe-vorbe”
- „O întrebare: cum ar trebui să se apere
Breban de calomnii? «Dovedind», el, că nu a
făcut servicii Securității? Dar cum să o facă?”
Declarație
Subsemnatul PAUL GOMA, scriitor,
domiciliat la Paris, rue B. [-]; arondismentul
[...], declar:
L-am cunoscut pe NICOLAE BREBAN la
București, în a doua jumătate a anului 1965, în
casa prietenului nostru, Alexandru Ivasiuc. Nu
ne-am împrietenit, prea multe amănunte
biografice ne despărțeau. Ne-am mai întâlnit cu
alte ocazii - rare. Eu aveam despre scriitorul
Breban o opinie bună; el nu avea nici o opinie -
nu mă citise.
Am intrat la revista România literară în
septembrie 1968, girat de Geo Dumitrescu.
Breban era șef-adjunct. Nu am avut nici un
prilej să ne întărim prietenia. - De altfel, eu mă
adresam cu „Tovarășul Breban”, el cu „Goma”,
simplu. în 1971 Breban a devenit directorul
revistei. Nu mi-a fost nici cald, nici rece, până
în momentul în care el (Breban), aflat la Paris, a
dat ziarelor occidentale câteva interviuri în care
se manifesta împotriva „politicii culturale” a lui
Ceaușescu. Atunci m-am gândit că membrul CC
al PCR, scriitorul Breban, „va rămâne” în
Occident!
în discuțiile cu confârtații, îmi exprimam
acordul cu gestul nemaipomenit de curajos al
lui Breban - eram mereu în minoritate, foștii
prieteni din România, chiar în discuții private îl
criticau, acuzându-l că a profitat cât a profitat,
iar acum „scuipă în gamelă” - de ce a dat
declarațiile acelea în presa străină. La acestea eu
răspundeam: „Fiindcă în România nu l-ar fi
publicat nimeni”.
Când s-a întors de la Paris - în 1974 - am
aflat din ziare că la Editura Uniunii Scriitorilor
va fi lansat un roman. M-am dus împreună cu
soția mea. Surpriză: nici unul dintre prietenii la
toartă (cât timp fusese în CC) nu era prezent.
Breban s-a consolat cu „mărunțeii” Mazilescu,
Mălăncioiu, Turcea, Robescu și cu mine.
în 1971 am avut un conflict cu Ivasiuc,
prietenul amândurora. El, ca șef-adjunct al
editurii lui Preda, s-a trezit vorbind vorbe. Că în
romanul Ușa— sub două personaje „se
4
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ascundeau” Ceaușeasca și Ceaușescu. Din
pricina decodificării lui Ivasiuc, din acel an, nu
am mai putut publica în propria revistă, nici
măcar note de lectură (și ca, supliment: nici
socrul meu, Năvodaru, nici sora lui, traducători,
nu au mai avut dreptul să publice).
în 1976 am făcut numeroase tentative de a
primi cartea de muncă (fusesem dat afară. dar
să nu se știe).
1977 începe cu solidarizarea mea cu
semnatarii Chartei '77 a Cehoslovacilor, cu
izolarea mea de către Aparatul Poporului, la 1
aprilie fiind arestat. Aici se manifestă Nicolae
Breban. Soția mea avea telefonul tăiat, socrii
mei așișderi. La socrul meu Europa liberă era
bruiată, eram arestat de câteva zile și „afară” nu
știa nimeni. Soția mea era total izolată, prietenii
nu erau acasă, el, Breban, ne vizitase de două
ori.
în acel moment, familia era în legătură cu
procesul. Aflându-se în cabinetul avocatului
Pora, în disperare de cauză, a telefonat și la
Breban. Și Breban a răspuns! în câteva cuvinte.
Soția i-a spus situația noastră. Și culmea: Breban
a întrebat-o de unde telefonează, Ana i-a spus și
Breban i-a spus să aștepte, că va veni. Și a venit
(la Pora)! Astfel soția nu a mai fost total izolată.
Al doilea episod. nesemnificativ: după
eliberare, eu eram într-o stare de.
nefuncționare evidentă. Fusesem evacuați din
apartamentul nostru și stăteam la socri. Or,
socrii aveau nevoie de niște așternuturi pentru
mine, iar acestea se aflau în cufere, în pivniță.
La cine să facem apel să ne ajute? Mai mult în
glumă, am telefonat (acum mergea!) lui Breban.
I-am spus of-ul într-o doară, nu credeam că are
să vină. și Breban a venit! A coborât în pivniță,
s-a murdărit de var, a cules pe umeri
păianjenii.
După ce m-am exilat, nu am mai avut
legături cu Breban.
Recunosc: la început și eu am aplecat
urechea la vorbe-vorbe: cum se explică faptul că,
în afară de excluderea din CC și de la revistă,
Breban nu a mai pățit nimic? Pe limba noastră:
nu a fost arestat? Și cum se explică „naveta” lui
între Orient și Occident?
„Probele” acuzării nu sunt probe. Afirmațiile
lui Breban - față de securiști, că Goma n-are
talent - nu m-au lăsat indiferent, însă nu din
acel motiv am fost eu arestat în 1977, apoi
exclus din Uniune, apoi exclus din. țară.
Dacă Nicolae Breban va fi judecat după
acele probe se va comite o nedreptate flagrantă.
O întrebare: cum ar trebui să se apere
Breban de calomnii? „Dovedind”, el, că nu a
făcut servicii Securității? Dar cum să o facă?
Aceasta este concluzia mea.
Drept care semnez,
Paul Goma
Paris, 28 aprilie 2013
(Cultura, nr. 18/ 30 Mai 2013)
■
opinii
Andrei Marga și atelierele
Securității nemuritoare
Petru Romosan
CNSAS e o instituție bugetivoră, inutilă și
bine de tot compromisă. A pierdut
aproape 100 de procese și, după
standardele unui minim bun-simț politic, ar fi
trebuit să fie de mult pusă în faliment. Dar
CNSAS, ca și DNA sau ANI, seamănă pînă la
identitate cu foste unități ale Securității, mai
ales cu cele care au făcut pur și simplu poliție
politică. S-ar putea să avem chiar mai multe
servicii secrete decît credem. Cele oficial
declarate ne plasează oricum pe primul loc în
UE. Pe cît de săraci, pe atît de bine păziți! Pe
banii noștri puțini.
Chiar și în aceste condiții, care numai nor-
male, democratice nu sînt, pe baza docu-
mentelor de care dispune, CNSAS a dat în cazul
lui Andrei Marga o decizie, votată în unanimi-
tate, de necolaborare cu Securitatea vechiului
regim. După surse interne, ar fi fost prezenți
toți cei unsprezece membri ai Consiliului și, în
ciuda tuturor presiunilor și a “partidelor” exis-
tente în CNSAS, s-a votat clar și net pentru
necolaborare.
Și atunci de ce și pentru ce “subunitatea” de
presă “Evenimentul Zilei” continuă să producă o
maculatură dezgustătoare, securistică împotriva
președintelui ICR și a familiei sale? Probe
serioase nu se văd. “Documentele” prezentate
de ziar nu sînt concludente pentru nimic. Mai
mult, i se atribuie lui Andrei Marga înscrisuri pe
care nu le recunoaște și care pot fi chiar niște
falsuri recente. Cine le-a furnizat? în cazul meu,
notele colonelului Ștefan Budecă - o compunere
infantilă alcătuită din bîrfele cunoscute de toată
lumea din Uniunea Artiștilor Plastici - au fost
prezentate ca mari dovezi incriminatoare.
Ofițerii care l-au urmărit pe Andrei Marga au
fabricat niște rapoarte foarte asemănătoare. Cu
astfel de “descoperiri” - niște mizerii răsuflate,
întocmite de niște securiști agramați și cam
tîmpiți -, băieții (Ion Cristoiu, detractor energic
al lui Andrei Marga, Dan Andronic etc.) și fetele
(Simona Ionescu, Violeta Fotache) își umflă tira-
jul, altfel mititel, și încasează dividendele. EvZ a
dat în judecată CNSAS, contestînd decizia luată
de acesta în unanimitate în privința neco-
laborării cu Securitatea a actualului președinte al
ICR. A reușit astfel să intre în posesia întregului
dosar adunat de-a lungul timpului de diverși
ofițeri care l-au avut în vizor pe Andrei Marga.
Niște gunoaie care nu dovedesc nimic. Tocmai
bune însă de livrat unor cititori mai speciali.
Probabil ei înșiși foști comuniști, foști colabora-
tori ai Securității, nucleul de bază al partidului
prezidențial și votanții săi, adică aceia care au
pus pe butuci România în ultimii vreo nouă ani.
Adică tocmai cititorii editorialelor unor Ion
Cristoiu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăeș,
H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu (pînă de
curînd) sau Teodor Baconschi (mai nou). O țară
plină de gunoaie, țara noastră. Dar, desigur, gus-
turile nu se discută. Doar se deduc.
A furat sau i s-a furat o bicicletă? Din
dosarul improvizat de securiști și de tovărășica
Simona Ionescu, plus Violeta Fotache, nu e
deloc clar. Simona Ionescu, promovată recent
pentru merite evidente, necunoscute celor din
profesie, s-a ocupat acum cîțiva ani și de mine.
Mi se pare că m-a și apărat, deși nu aveam
nevoie, iar apărarea era o sănătoasă înfundare,
sub aparența obiectivității, securistic și
tovărășește. Oare ce mai face mica și frenetica
ziaristă Mirela Corlățan? A fost retrasă și
înlocuită cu Simona Ionescu? Cei care fac azi
poliție politică din spatele birourilor prea
impozante pentru nemernicia lor vor plăti cu
siguranță într-o zi. Sîntem conduși de pigmei
corupți, vînduți străinătății, fără mamă, fără tată
și fără Dumnezeu. O largă majoritate a
românilor înțelege acest lucru foarte bine. Și, de
altfel, nicio crimă nu rămîne fără urmări.
Prin dosarul dat de CNSAS-ul lui Băsescu
foii de pripas EvZ fluieră vîntul. (Pe frontispiciul
EvZ scrie că Ion Cristoiu ar fi director fondator.
Parcă îl fondaseră regretatul Mihai Cîrciog și
Cornel Nistorescu, iar utecistul bătrîn Ion
Cristoiu, a treia roată la căruță, era cel mult un
amploaiat gras și cu plete, director editorial.)
Cum ziceam, în dosarul cu pricina, nicio probă
convingătoare. înscrisuri care pot aparține
oricui. Colportaje de ofițeri care-și cîștigau atun-
ci, ca și azi, leafa pe
de-a moaca.
Andrei Marga n-ar greși față de sine însuși,
de cariera sa și față de familia sa dacă ar da în
judecată foaia cristoilor de pripas, EvZ - serie
recentă. Procesul intentat de EvZ CNSAS e doar
o șmecherie subțire fie și pentru simplul motiv
că nu are calitate procesuală. Scandalul provocat
și întreținut de luni de zile în jurul lui Andrei
Marga (mai ales de unii ca Vladimir
Tismăneanu) după ce l-a înlocuit pe prea contro-
versatul
H.-R. Patapievici la conducerea ICR dovedește
cu prisosință cît de neașezată și nedemocratică e
România de azi. Securitatea, interlopii, instru-
mentele lor din mass-media și cele mai abjecte
interese străine dănțuiesc sinistru pe plaiul
românesc. Eu unul mi-am format deja o părere:
Andrei Marga nu a colaborat cu Securitatea, iar
EvZ de azi colaborează la greu cu puterea
securist-băsistă.
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
diagnoze
Reflecții geopolitice.
Năzuințele Rusiei
■ Andrei Marga
Rusia a atins un maximum al istoriei ei în
forma Uniunii Sovietice (1917-1992), când
nu numai că a reunit cea mai mare
suprafață din lume și o populație de extremă
diversitate culturală, dar a fost, alături de SUA,
cea de-a doua supraputere a lumii. La sfârșitul
anilor '80 această supraputere a intrat în criza
finală. Nemulțumirile vaste dinăuntru și din sfera
ei de influență față de faimosul „centralism
democratic”, enorma presiune americană,
exercitată de la nivelul nou al tehnologiilor
antirachetă, atractivitatea apartenenței la Uniunea
Europeană printre țările satelite, lupta pentru
putere din sânul Uniunii Sovietice i-au pus capăt.
Aranjamentele convenite cu SUA și RFG (la
Geneva, Malta, apoi în Ucraina) au prevăzut
retragerea armatei sovietice de la Berlin, acordul
de reunificare a Germaniei, intrarea Rusiei într-o
nouă modernizare, trecerea ei temporară, în
consecință, în poziția unei superputeri regionale,
cu o implicație limpede: sprijinirea internațională
a efortului de autoorganizare a Rusiei pe baza
doctrinelor drepturilor omului și cetățeanului și
ale modernizării statale.
Luând act de repoziționarea Rusiei de la
începutul anilor '90, trebuie depășite, totuși, câte-
va clișee de interpretare aflate în circulație, care
nu numai că sunt eronate, dar induc atitudini
greșite.
Am în vedere, mai întâi, considerarea Uniunii
Sovietice. Ar fi prea facil să vedem în uriașul
conglomerat de sub acest nume doar un efect
simplu al unei cuceriri și al handicapului
diferitelor comunități. Așa cum George Friedman
observa (în The Next 100 Years. A Forecast for
the 21st Century, Anchor Books, New York,
2009), „țările care au format Uniunea Sovietică au
fost legate împreună de necesitate. Ele nu puteau
să concureze cu restul lumii din punct de vedere
economic - dar, ferite de competiția globală, ele
au putut să se complementeze și să se susțină
una pe alta. Aceasta a fost o grupare naturală
dominată de la început de ruși. Țările de dincolo
de Carpați (cele ocupate de Rusia după al Doilea
Război Mondial și transformate în sateliți) nu au
fost incluse în această grupare naturală. Dacă nu
ar fi fost forța militară sovietică, ele s-ar fi
orientat către restul Europei, nu către Rusia”
(p. 106). Această forță a fost, însă, multă vreme,
uriașă.
Am în vedere apoi, ca al doilea clișeu,
interpretarea după care, în condițiile valului de
democratizări („Democracy's third wave” cum au
spus Larry Diamond și Marc F. Plattner eds., The
Global Ressurgence of Democracy, The John
Hopkins University Press, Baltimore and London,
1993), Rusia ar fi devenit, datorită sistemului ei
politic încă în curs de acomodare cu pluralismul
politic, o putere neglijabilă, căreia i s-ar putea
întoarce spatele fără pierderi. Propovăduitorii
acestui clișeu - persoane cu pregătire sumară,
oportuniști de ocazie din țări cu slabă tradiție de
reflecție geopolitică - ignoră dezinvolt câteva
fapte: schimbările din Rusia din anii nouăzeci
încoace și atuurile acestei țări. Rusia nu mai este,
precum în forma Uniunii Sovietice, avanpost
(„farul călăuzitor”) al istoriei, ci o țară puternică
între țările lumii, cu o tradiție culturală de
referință și o forță științifico-tehnologică
competitivă. Rusia nu mai domină țările europene
din jurul ei, până in mijlocul Europei, dar se
înșeală cei care cred că in această parte a lumii se
iau decizii geopolitice majore fără ea. Rusia nu
mai produce cu orice preț, uneori cu costuri
complet nesustenabile, pentru a fi un fel de
asistent ubicuu al celor ce-i împărtășeau vederile
și se administrau falimentar, dar se modernizează
continuu, atrăgând capitaluri externe apreciabile.
Care sunt, în definitiv, atuurile Rusiei, care fac
din ea o forță a contemporaneității? Eu cred că
este vorba de mai multe atuuri, de care trebuie
ținut seama: unitatea Rusiei, suprafața sa enormă,
resursele ei naturale, implicarea în afacerile lumii,
dinamica societății ruse. Să detaliem.
Atunci când o țară devine supraputere, iar
opțiunile ei nemulțumesc, unii se gândesc la
destrămarea acesteia ca la un fel de izbăvire.
Rusia nu a făcut excepție. Ea s-a despărțit, la
începutul anilor nouăzeci, de multe republici din
componența fostei Uniuni Sovietice (Ucraina,
Kazahstan, țările baltice, Azerbaidjan, Armenia,
Georgia etc.), dar a rămas unită în forma unei
federații. Așteptarea ca Rusia ca atare să se
dezintegreze este sortită, însă, decepției. Nu există
vreun indiciu al dezintegrării și nu este realist să
se aștepte așa ceva. Dimpotrivă, în momente de
cumpănă, unitatea Rusiei prevalează față de orice
diferență, până la urmă naturală, între comunități
și persoane.
Pământul Rusiei este un atuu al acesteia
observat de mult timp. Cei care au fost tentați să
cucerească Rusia, de la Napoleon la Hitler, au
fost obligați să perceapă importanța militară a
suprafeței Rusiei. Nimeni nu a avut vreodată
mijloacele militare de a cuceri uriașul teritoriu
rusesc și nu este nicidecum realist ca Rusia să fie
concepută ca obiect al cuceririi.
Este adevărat, însă, că incomparabila extindere
teritorială a Rusiei îi pune acestei țări două mari
probleme geopolitice. Prima este cea a asigurării
transportului capabil să facă funcțională
administrarea uriașului teritoriu. S-a spus bine că
„problema strategică a Rusiei este aceea că este o
țară cu o rețea de transport relativ săracă”
(Ibidem, p. 104). A doua este problema lipsei,
mai ales înspre Europa, de frontiere naturale
asiguratoare - „here are no strong barriers to
protect Russia - or to protect Russia's neighbors”
(Ibidem, p. 103). Frontierele Rusiei sunt, așadar,
„fără ancoră fizică. Unicul avantaj fizic pe care îl
poate avea Rusia este adâncimea. Cu cât ea își
extinde frontierele spre Vest în Europa, cu atât
mai departe au de călătorit cuceritorii pentru a
ajunge la Moscova. Ca urmare, Rusia presează
mereu spre vest pe câmpia europeană nordică, iar
Europa presează mereu spre răsărit” (Ibidem,
p. 103). în rest, Rusia este securizată de ancorele
naturale: frigul descurajant al Siberiei, Marea
Neagră, Caucazul, deșertul Karakum etc. Este
destul să amintim, spre a face intuitivă problema,
că în Rusia actuală Moscova se situează la o sută
de mile distanță de frontieră, în vreme ce în
Uniunea Sovietică capitala era situată la o mie
două sute de mile.
Resursele naturale ale Rusiei sunt dintre cele
mai mari pe care le posedă o țară. Poate că cele
mai mari. Iar astăzi, când problema energiei
câștigă în acuitate, oferta de energie a Rusiei este
salvatoare. „Europa are foame de energie. Rusia,
construind conducte pentru a alimenta Europa cu
gaz natural, satisface nevoi ale Europei în materie
de energie, ceea ce pune Europa într-o stare de
dependență de Rusia. într-o lume cu foame de
energie, exporturile de energie ale Rusiei sunt
asemenea heroinei. Ele fac dependente țările din
momentul în care încep să le folosească. Rusia a
folosit deja resursele de gaz natural pentru a forța
țările vecine să se asocieze voinței ei. Această
putere ajunge până în mijlocul Europei, în care
Germania și sateliții de altă dată ai Uniunii
Sovietice din Europa Răsăriteană depind, toți, de
gazul natural rusesc. Dacă adăugăm celelalte
resurse, putem observa că Rusia poate exercita o
presiune semnificativă asupra Europei” (Ibidem,
p. 105). Iar acest fapt preocupă astăzi.
Ne-am putea aștepta ca marile resurse naturale
ale Rusiei să favorizeze o economie de exploatare
și comercializare, în dauna dezvoltării capacității
proprii de manufacturare. Nu este cazul Rusiei.
După multiple tentative de a se moderniza, lăsate
până la urmă în diferite stadii, Rusia reia
eforturile de modernizare, atât ca industrializare
în formă nouă, cât și ca modernizare
instituțională. Este o chestiune, desigur, deschisă
dacă Rusia va înainta în anii pe care-i trăim pe
calea unei modernizări neînjumătățite, ce asociază
industrializarea cu modernizarea instituțională și
cu democratizarea în profunzimea societății.
Rusia a rămas implicată larg în relațiile
internaționale. Ea nu mai dispune de un pact
politico-militar, precum pactul de la Varșovia, și
poate nici de una din primele două armate ale
lumii, dar prezența ei internațională are continuu
greutate. în Europa Centrală și de Răsărit Rusia
rămâne, conform aranjamentelor internaționale
postbelice, un garant al frontierelor și securității.
Relația Rusiei cu China pune oricând în mișcare
sistemul mondial. SUA este în dialog continuu cu
Rusia în chestiunile majore ale securității
internaționale. Germania, Franța, Italia caută,
fiecare, o relație reciproc avantajoasă cu Rusia. în
Orientul Mijlociu, nu se întrevăd soluții fără
participarea Rusiei. La fel în zona Golfului, în
Extremul Orient și în multe alte regiuni ale
globului. în organizațiile internaționale, începând
cu Consiliul de Securitate al ONU, cuvântul
Rusiei are pondere majoră. în aproape toate
fostele republici sovietice prezența rusească,
începând cu cea linguală și culturală, este
proeminentă. Peste orice, nu se poate vorbi, în
prima parte a secolului actual, de o istorie a lumii
fără Rusia ca actor principal. Se poate vorbi de o
lume în care Rusia urcă din nou în poziția de
actor global de magnitudine considerabilă.
Cât de mare va fi rolul mondial al Rusiei
depinde în cea mai mare măsură de dinamica
lăuntrică a societății ruse. Clișeul răspândit de la
mijlocul anilor nouăzeci încoace, conform căruia
Rusia este „o țară fracturată, cu economie stag-
nantă și armată slabă”, va trebui denunțat. Rusia
a etalat unitate de acțiune și nu sunt motive să
ne îndoim de această capacitate în viitorul imedi-
at. Economia ei este pusă în dependență nu doar
de exploatarea de resurse naturale, ci și din manu-
facturare pe scară mare, în serviciul exportului.
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
scrisoare deschisă
Doamna Magda Cârneci,
Am luat cunoștință cu stupoare de
conținutul comunicatului expediat de Dvs., pe
care îl reproducem în continuare:
„Comunicat al Centrului Român al PEN
Club International
Centrul Român PEN-Club ia act cu îngrijo-
rare de escaladarea situației tensionate de la
revista Tribuna din Cluj, unde trei scriitori din
redacție - ștefan Manasia, Claudiu Groza și
loan Pavel Azap - sunt împiedicați prin tot
felul de mijloace administrative să-și exercite
dreptul la opinie. Mai mult, noul manager al
publicației le-a desfăcut acestor scriitori con-
tractele de muncă în mod abuziv.
Semnalăm autorităților locale din Cluj că
această situație violează flagrant principiile
cartei PEN International la capitolul libertatea
de opinie a scriitorilor și libertatea de circulație
a ideilor. Menționăm că aceste tensiuni le-au
fost aduse la cunoștință autorităților clujene în
repetate rânduri prin petiții semnate de sute de
oameni de cultură din țară. Le cerem acelorași
autorități să realizeze că, începând cu decem-
brie 1989, în România drepturile omului nu
mai au un caracter benevol și că, în consecință,
trebuie să intervină rapid spre a curma
abuzurile menționate și spre a le oferi celor trei
scriitori deplina libertate de a-și exprima opini-
ile.
în spiritul Cartei PEN și în funcție de
evoluția lucrurilor, Comitetul de conducere al
PEN Club-ului Român va decide asupra
oportunității semnalării acestui caz în fața
celorlalte organizații PEN din întreaga lume.
Comitetul de conducere al PEN România
5 iunie 2013”
Desen
Vă informăm că Vă pronunțați în
necunoștință de cauză și vehiculați jumătăți de
adevăruri, amestecate cu o serie de calomnii,
dezinformând astfel opinia publică, precum și
autoritățile locale clujene. Nimeni dintre
membrii PEN Club România n-a fost informat
referitor la conținutul acestui comunicat. Pe
cale de consecință sunteți în situația de a fi
comis un abuz.
Conform informațiilor noastre, domnul
Mircea Arman, scriitor, avocat și jurist,
membru al USR din România, a concediat
redactorii amintiți de Dvs. în baza legislației în
vigoare, fără a comite nici un fel de abuz (baza
legală: Hotărârea Consiliului Județean Cluj nr.
214 din 16 august 2010); e vorba de un conflict
de muncă ce nu intră, după cum afirmați Dvs.,
nici pe departe, sub incidența „cartei PEN
International la capitolul libertatea de opinie a
scriitorilor și libertatea de circulație a ideilor”.
„Această situație” nu are cum să încalce
„flagrant principiile cartei PEN International la
capitolul libertatea de opinie a scriitorilor și
libertatea de circulație a ideilor”, căci scriitorii
invocați de Dvs. - Ștefan Manasia, Claudiu
Groza și loan Pavel Azap - și-au exprimat
opiniile în publicațiile românești și pot să le
exprime în continuare în oricare dintre
publicațiile din țară. Dacă nu sunt de acord cu
desfacerea contractului de muncă, au dreptul,
conform legislației în vigoare, să intenteze un
proces revistei Tribuna, beneficiind de dreptul
la apărare, garantat de legea fundamentală a
statului român.
Opinia Dvs. nu este nici pe departe
obiectivă, nu reprezintă PEN Club, alcătuit din
mai mulți scriitori români importanți, pe care
nu i-ați consultat, trimițând acest comunicat,
repet, în mod abuziv. Sunteți președinta GDS -
un grup social aservit politic, transformat, în
opinia mai mult scriitori de prim-rang, cum
sunt, de pildă, Varujan Vosganian, Nicolae
Breban, Eugen Simion și mulți alții, într-un soi
de „sectă exclusivistă”, care nu servește nici pe
departe, după cum s-a văzut, interesele națiunii
române, nici libertatea de expresie, corect?
Inclusiv în această calitate încercați să politizați
viața literară românească, dezinformând opinia
publică și organele administrative clujene și
vehiculând o serie de informații confuze, aflate
departe de situația reală a lucrurilor. Este știut
faptul că în editorialele sale dl M. Arman a
criticat aspru câteva vârfuri ale GDS - Gabriel
Liiceanu, Andrei Pleșu, inclusiv simpatizanți sau
amici ai acestora: Horia Roman Patapievici,
Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu. în acest
sens, Vă invit să citiți editorialele domnului
acad. Nicolae Breban, publicate în cotidianul.ro,
Tribuna și revista Contemporanul:
http://www.cotidianul.ro/ oportunistii-culturali-
i-210880/, http://www. cotidianul.ro/
oportunistii-culturali-ii-210933/, http:// www.
cotidianul.ro/ oportunistii-culturali-iii-211023/
Vă atragem atenția că încurajați prin
asemenea gesturi abuzive ilegalitatea și
manipularea - lucruri care vor fi făcute publice,
căci, de bună seamă, „în România drepturile
omului nu mai au un caracter benevol”. Adresa
remisă de Dvs., adresă ce nu Vă face cinste,
constituie o delațiune calomnioasă. Este
limpede faptul că, ironie, comunicatul Dvs. e
menit să îngrădească libertatea de expresie a
membrilor redacțiilor celor câteva reviste
neînregimentate puterii ce domină cultura
română de circa douăzeci de ani.
Informați la sfârșitul comunicatului remis de
Dvs. asupra faptului că „în spiritul Cartei PEN
și în funcție de evoluția lucrurilor, Comitetul
de conducere al PEN Club-ului Român va
decide asupra oportunității semnalării acestui
caz în fața celorlalte organizații PEN din
întreaga lume”. Nu există nici un motiv real
pentru a aduce acest conflict de muncă în
atenția organizațiilor PEN din întreaga lume. în
cazul în care o veți face însă, de bună seamă,
opinia publică din afara României va fi
dezinformată exact cum a fost dezinformată în
vara anului trecut inclusiv prin luările de
atitudine ale membrilor GDS, care n-au servit
interesele națiunii române, nici imaginea
României - „operă” de denigrare la care V-ați
adus contribuția cu asupra de măsură.
Să înțelegem că va urma un comunicat al
conducerii PEN Club din România, în care veți
lansa teoria conform căreia dl Arman a dat o
lovitură de stat la Cluj, iar instrumentul folosit
este revista Tribuna?
Această scrisoare va fi făcută, de bună
seamă, publică.
Aura CHRISTI
poet, romancier, eseist,
membru al USR, membru al PEN CLUB
redactor șef al revistei Contemporanul
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
7
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Homo phaenomenon și
homo noumenon
Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „Religia însemnează întoarcerea de la
realitatea sensibilă (/lumea fenomenală) și
transportarea centrului de gravitate al
interesului vieții noastre dincolo de limitele
acestei realități. /.../ Deosebirea spirit și corp,
viață păcătoasă după necesitățile trupului și
viață virtuoasă după necesitățile spiritului este
de origine greacă, căci grecii au considerat cei
dintâi materia ca element de corupțiune” (Nae
Ionescu, Filozofia religiei, 27 martie 1925, curs
litografiat, Universitatea din București).
Unul din reproșurile care i s-au adus cel
mai frecvent autorului volumului Sein
und Zeit (1) a fost acela că s-ar fi
preocupat disproporționat de mult cu descrierea
omului european „evoluat” prin succesele
tehnicii, dar în fapt „involuat” prin
transformarea sa în număr, într-un ins anonim
care fuge de propriul său eu, de o existență în
conformitate cu esența sa noumenală, cum au
definit-o filozofii greci în antichitate (2).
Referindu-se la existența autentică a unei
vieți creștine - pe care omul o trăiește după
necesitățile spiritului (ca homo noumenon)-,
Părintele Arsenie Boca (3) sublinia la una dintre
predicile sale că esențială omului nu este
„aruncarea în lume” (modalitatea de a fi a
Dasein-ului heideggerian) ci biruirea „răul prin
bine”, dovedită (/indicată/pusă în prezență,
vezi Nae Ionescu, Filozofia religiei, prelegerea
din 14 martie 1925) prima dată prin viața lui
Iisus Hristos.
Astăzi se crede, ca și în vremea
comunismului, că „turma oamenilor neiertători
cu cei buni” (Părintele Arsenie Boca) cu cât este
mai numeroasă cu atât mai de încredere ar fi
deciziile ei. Or, turma de oameni (ca și turma
de oi) este lesne manevrabilă, pentru simplul
motiv că, aflat în turmă, omul face abstracție
de esența sa noumenală. Apartenența la turmă
îl face să uite că acționând bine face și „voia
Domnului” (cu ambii poli activi, vezi Nae
Ionescu, op. cit.). De fapt, în colectivitatea
formată din omul-număr (omul manipulabil) se
repetă la infinit tipul de om „neautentic”
(homo phaenomenon), insul care fuge de
asumarea răspunderii deciziilor sale, omul care
se comportă ca și când ar fi doar parțial, și
numai împreună cu ceilalți oameni, răspunzător
de răul pe care-l face.
Dintre Dasein și Existenz, cele două feluri
de „a fi” gândite de Heidegger, autentic nu este
Dasein-ul, traiul după criteriile empirice, sau
viața trăită sub sugestiile mass-mediei de omul
„aruncat în lume”. Și după Karl Jaspers, a fi
liber cu adevărat înseamnă să-ți asumi perfect
conștient felul existenței care implică cele mai
multe riscuri atât în planul raporturilor cu
lumea cât, mai ales, în raportul om-
transcendență. Dar nici existența autentică,
posibil a fi realizată doar în lume, nu este
scutită de riscul declasării „in bloses Dasein”, în
simplă viețuire în gloata „oamenilor neiertători
cu cei buni” (4) viețuire mărginită și
contingentă.
O ilustrare a prăbușirii din planul existenței
autentice o poate oferi povestea celebrului
tablou al Cinei celei de taină în interpretarea
Sfântului Ardealului care invocase acestă
istorioară având a vorbi despre pilda „Fiului
risipitor”. Părintele Arsenie Boca spunea că
aflarea după doisprezece ani a modelului
pentru Iuda „întunecat la chip, deci și la suflet,
brăzdat de patimi, vulcan de ură și de
necredință”, în exact același om (cândva „un
tânăr frumos la chip, bun, blând, cu sufletul
mare și radiind de dragoste”) care-i pozase lui
Leonardo da Vinci în urmă cu 12 ani pentru
Iisus, ar sugera ideea că pentru Dumnezeu
nimeni nu este pierdut, „oricât iad ar avea
cineva în suflet, oricâte turme de porci ar avea
zugrăvite pe obraz” (Părintele Arsenie Boca,
Omul, zidire de mare preț, 2009, p. 58).
în interpretarea faustică, imaginată de Noica
(5), fiul rătăcitor ar semăna cu Faust II salvat
de Goethe în ultima clipă (6). Cumva la fel cu
personajul goethean din Partea a II-a, fiul
rătăcitor este văzut de filozoful Noica asemeni
tehnicianului pe care viața îl îmbogățește după
experiența unei lumi pe care a supus-o prin
acțiunea sa. O atare perspectivă îl saltă valoric
pe cel care greșește (risipind averea părintească)
deasupra fratelui rămas acasă, la care
„posibilul” experiențelor îmbogățitoare n-ar fi
avut prilejul să treacă în „actual”. Noica îl
compară pe fratele inițial „cuminte” (și apoi
trist că nu i-a fost răsplătită cumințenia) cu
„oamenii mediocri, triști că n-au păcătuit” (C.
Noica, Jurnal filozofic, 1990, p. 17).
La o mai atentă privire însă, vedem că
lucrurile nu stau nicidecum așa. Fratele
„cuminte” poate fi interpretat ca un om dornic
de tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de
moarte (7) pe care le-a și realizat oarecum
neirosindu-și avutul, stând acasă și neieșind din
cuvântul Tatălui său (8). Realizarea n-a fost însă
deplină, întrucât fratele cuminte percepe schim-
barea petrecută la întoarcerea fratetui rătăcitor
trecând el însuși printr-un impas. Propriu-zis el
„cade”, el păcătuiește pentru că, singur fiind, i-a
lipsit acea alteritate care i-ar fi oferit posibili-
tatea verificării. în ciuda faptului că a făcut
mereu binele, fratele rămas singur acasă nu a
ajuns și la acea treaptă de perfecțiune a smere-
niei sintetizată de vorba românească: „fă binele
și aruncă-l pe apă”. Fratele, până atunci
„cuminte”, văzând răsplata pregătită de Tatăl
lor, crede în mod greșit că și lui binele se cuve-
nea să-i fi fost răsplătit.
Dar nici fratele rătăcitor nu pare înțelepțit
în urma experiențelor sinuoasei sale vieți. Este
doar oaia rătăcită de care se bucură Păstorul că
a regăsit-o. în interpretarea sa, Constantin
Noica nu pune accentul pe anamnesis, pe
amintirea locului de obârșie care-l face pe fiul
rătăcit să-și amintească drumul către casă. în
1944, filozoful accentuează doar pe greșala
care, urmată de o sinceră căință, duce la
abandonarea drumului greșit.
Absent fiind momentul decizional, nu
numai viața în care fiul rătăcitor își risipește
avutul ne pare „aruncată”, trăită la voia
întâmplării. Cumva tot întâmplătoare (silită de
strâmtorarea lipsei de bani) pare a fi și
hotărârea de a se întoarce la tatăl său. Credem
că tocmai lipsa deciziei existențiale de a
abandona țelurile lumii fenomenale ca să se
îndrepte spre lumea noumenală și să trăiască
după necesitățile spiritului, îl face pe fiul
rătăcitor din interpretarea lui Noica să fie
îndeaproape înrudit cu Faust II.
Ar mai fi totuși de făcut o mică ajustare.
Ajuns acasă prin strâmtorare el se imaginează
pentru viitor ca simplu servitor și nu fiu repus
în toate drepturile lui. Acesta ar fi un indiciu în
plus al lipsei momentului crucial în care decide
să renunțe la o viață fără căpătâi. De aceea
acest fiu risipitor ne apare sub chipul Faustului
ajuns la capătul vieții, ca oricare om indiferent
de felul cum a trăit. Or, Faust devenise și el un
bătrânel care are plăcerea (înainte uitată) de a
asculta sunetul clopotelor bisericuței din
apropierea casei. Desigur, sub asemenea chip,
fratele rătăcitor nu mai este omul care greșește
și apoi se căiește spre a fi înțelepțit de
experiența vieții.
Cum bine sugerează Goethe, cumularea
anilor de multiple experiențe n-au reușit să-l
singularizeze pe bătrânul Faust până la sfârșitul
vieții. Anii trecuți l-au transformat și pe Faust
(ca pe orice vârstnic) într-un ins inerțial care ar
vrea să tot trăiască. Doar moartea i s-a tras din
sfera fostelor sale idealuri pământești. Goethe îl
închipuie pe bătrânul Faust dat de-o parte (și în
final suprimat) de impersonalul proiectelor
mari, atât de mari și de înalte încât nu se mai
uită pe unde înaintează, călcând peste cadavre.
Față de asemenea hermeneutică destul de
sumbră dacă e urmărită în consecvența ideilor
ei, interpretarea pe care Părintele Arsenie Boca
o dăduse pildei Fiului rătăcitor deschide alte
zări. Marele duhovnic sublinia că, în timp ce
oamenii obosesc așteptând întoarcerea pe calea
cea bună a unui copil, frate sau altă rudă ce-a
luat-o pe un drum greșit, Dumnezeu nu
obosește și nu descurajează, El nu-l crede pe
fiul Său, omul, cu desăvârșire pierdut și-l
urmărește cu iubirea spre a-l întoarce acasă
(Părintele Arsenie Boca, Omul zidire de mare
preț, 2009, p. 59). în opinia Părintelui Arsenie
Boca, toți oamenii s-ar putea recunoaște „în
acest fiu risipitor, căzut de la cinstea de fiu al
lui Dumnezeu, până la „rangul” de porcar
decăzut și cu sufletul în zdrențe” (ibid., p. 57).
La întrebarea de ce ajunge omul să piardă
chipul de vrednic urmaș al lui Iisus și să se
înfățișeze asemănător cu Iuda la chip, Părintele
Arsenie Boca răspunde cu două „căderi de
răsunet”, una scoasă din Scriptură alta a
vremurilor moderne. Prima este căderea în
credințe rătăcite, „din cauza femeilor”, a lui
Solomon, despre care se spusese că a fost
dintre cei mai înțelepți fii ai Răsăritului. A
doua este renunțarea lui Faust la sufletul său pe
care-l vinde diavolului în schimbul unei clipe
care să-i placă atât de mult încât să vrea s-o
înveșnicească. După cum notează Părintele
Arsenie Boca, în ambele cazuri desfigurarea
sufletului omenesc s-ar fi produs după măsura
dorințelor urmărite, căderea omului fiind
pricinuită de căutarea fericirii în lumea
fenomenală.
Homo phaenomenon, dizolvat fără de veste
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ca om-număr în mulțimea informă a unei lumi
globalizate, este nu numai „aruncat” în lume,
dar și împotmolit în idealuri pământești. în
compensație el speră că există pe lume „boieri
ai minții” care ar intra automat în categoria lui
homo noumenon (sau indiferent ce altă
categorie sus pusă). Succesul gnosticismului
modern se bazează tocmai pe această credință
în „boierii minții” care se sustrag manipulării.
Lui homo phaenomenon îi place să creadă că
niște elite „luminate” pot să aibe aceleași
scopuri în viață ca și el, fiind totodată „elite”.
Omul-număr nu poate, și nici nu vrea să-și
închipuie, că „iluminații” gnosticismului
modern sînt dintre azvârliți! în valurile lumii,
tocmai pentru că ei fac parte dintre cei cu
idealuri pământești, dintre oamenii care vor să
tragă sforile lumii acesteia, chiar atunci când
(robiți banilor) devin, fără să știe, manipulatori
manipulați. Având în viață scopuri joase, deși
avizi de noutăți pe care
n-ajung niciodată să le digere, așa numiții
„boieri ai minții” sînt (din păcate) trăncănitori
în gol (9) și comersanți de idei înțelese pe sfert
sau deloc. De aceea și plac mulțimii.
Note:
1.	vezi prima traducere a lui Sein und Zeit de
Heidegger, făcută de Mircea Arman și Dorin
Tilinca.
2.	vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica
Platonică a participării la divina lume a Ideilor,
Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999 și Configurații
noetice la Platon și la Eminescu, Ed. Star Tipp,
Slobozia, 1999; precum și
http://www.scribd.com/doc/130397690/ISABEL
A-VASILIU-SCRABA-Configura%C8%9Bii-noetice-
la-Platon-%C8%99i-la-M-Eminescu-versiune-cu-
diacritice-corectate. Despre deformarea
discursului platonic odată cu traducerea făcută de
Andrei Cornea a se vedea art.: Isabela Vasiliu-
Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai
culturii noastre la 25 de ani de la moarte, în rev.
„Oglinda literară” (Focșani), Anul XI, Nr. 129,
sept. 2012, p. 8360; sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-
25aniNoica4.htm
3.	Iată din înregistrarea Părintelui Pantelimon
Munteanu (de la Mănăstirea Ghighiu de lângă
Ploiești) în care se povestește moartea martirică a
Părintelui Arsenie Boca (1910 - 28 nov. 1989): “în
1989 părintele Arsenie spunea celor apropiați:
‘nu mă mai vedeți în curând că aștia mă termină
(...). Ultimele momente și le-a petrecut la Sinaia.
Trebuie neapărat să scrieți asta. Am fost la el
împreună cu parintele Dometie care a fost ținut
acolo cam o săptămână și nu i-au dat voie să
vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e
la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un
cățel mic, flocos, negru. Unde era părintele, acolo
era și cățelul. Când am văzut cățelul, mi-am dat
seama că este acolo. în cele din urmă ni s-a spus
că este bolnav și că nu poate vedea pe nimeni. I
se poate trimite doar un pomelnic sau o
scrisoare... După trei zile ni s-a spus că a murit
părintele. L-au adus și era așa cum era:
TORTURAT și CHINUIT. /./ Nu mi-e frică să
spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să
ascundă acest lucru. Puteți fi și un om trimis de
cei care
l-au torturat și acum vor cu orice preț să ascundă
adevărul. Eu spun adevărul pe față, pentru că
mulți îl știu, dar nu îl spun” (Părintele
Pantelimon Munteanu de la M-rea Ghighiu,
înregistrare din toamna anului 2007). După
difuzarea pe internet a acestui pasaj, bătrânul
părinte Pantelimon Munteanu (n. 1925) a fost
Marină
mutat de la M-rea Ghighiu, iar internetul a fost
“curățat” de respectivul pasaj (există în zilele
noastre o meserie bine plătită pentru “aranjarea”,
după comanda plătitorilor, a unor informații care
circulă pe internetul de limbă românească), pe
care, dintr-un bun obicei, l-am transcris într-un
caiet și l-am citat într-un articol publicat de rev.
“Argeș” în oct. 2010 (v. Isabela Vasiliu-Scraba,
Moartea martirica a Părintelui Arsenie Boca, un
adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la
Mănăstirea Brâncoveanu; http://www.centrul-
cultural-
pitesti.ro/index.php?optioncomcontent&view
article&id=3274:polemice&catid=311:revista-arges-
octombrie-2010&Itemid=112; precum și
înregistrarea
http://www.youtube.com/watch?v=Zi0EOBC1Hl
Y ). Pe pr. Simion Todoran căruia i s-a anunțat
telefonic moartea Părintelui pe 28 noiembrie,
marele duhovnic îl văzuse pe 27 oct. 1989 când
i-a și spus că este “ultima dată când ne vedem”
(S. Tudoran în vol. Mărturii din Țara Făgărașului
despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, 2004,
p.113). Locuind la Sinaia, Părintele Arsenie Boca
(pensionat pe 1 iunie 1967) se dusese probabil
marți 21 nov. 1989 la București să-și ridice
pensia. într-o notă pentru Securitate este
consemnată intenția sa de a-și muta pensia la
Sinaia. După relatarea preotului N. Boboia din
Porumbacu de Sus, Părintele Arsenie Boca s-a
întors cu o masină care a fost somată de doi
securiști să oprească. Șoferul n-a vrut, dar
Părintele Arsenie Boca i-a zis că-i rămân cei doi
copii pe drumuri fiindcă securiștii îl vor împușca
dacă nu oprește. Din mașina oprită Părintele
Arsenie Boca a fost scos cu brutalitate și apoi
bătut cu sălbăticie. E foarte probabil că șoferul l-a
transportat apoi la Sinaia lăsându-l în grija
maicilor de acolo, înspăimântate de Securitate să
nu sufle nicio vorbă de cele întâmplate. Probabil
că părintele Pantelimon Munteanu (n. 1925)
împreună cu părintele Dometie au presimțit ceva
fiindcă aveau mare evlavie la Părintele Arsenie.
De aceea s-au dus la Sinaia unde au rămas cam o
săptămână, cât a durat agonia și maicile
înspăimântate nu i-au lăsat să-l vadă pe cel
torturat. Despre Părintele Arsenie Boca, preotul
din Porumbacu de Sus mai spunea că “ar trebui
să fie folosit la facultățile de teologie, la
seminarii, la mănăstiri, în toată țara. Nu să fie
ținut ascuns” (Pr. Nicolae Boboia, în vol.
Mărturii din fiara Făgărașului despre Părintele
Arsenie Boca, Făgăraș, Ed. Agaton, 2004, p. 26).
4.	vezi Parintele Arsenie Boca, Omul zidire de
mare preț, 2009, p. 57 și vol. Semințe
duhovnicești, 2009.
5.	vezi Constantin Noica, Jurnal filozofic,
București, 1944, ediția a II-a 1990.
6.	Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui
Nae lonescu, în rev. „Acolada” (Satu Mare), anul
VI, nr. 10 (61)/2012, p. 18-19; sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-
Bacau5FausNae.htm; precum și înregistrarea
http://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2c
k
7.	Despre interpretarea basmului Tinerețe fără
de bătrânețe vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un pictor
care a descoperit secretul Tinereții fără de
bătrânețe: Dan Cumpătă, în rev.
„Origini.Romanian Roots, vol. XIV, No. 1-2-3
(139-140), ian.-mart. 2009, p. 51; sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Dan-cumpa-
ta.htm
8.	Olga Greceanu consideră că fratele
„cuminte” l-ar reprezenta simbolic pe „creștinul
care păzește toate legile și e sigur de împărăția
cerurilor” (Meditații la Evanghelii, București,
Ed. Sophia, 2010, p. 222), dar care, gelos, avar,
meschin „nu înțelege nimic din bucuria celui ce
renunță la viața păcătoasă și se întoarce la
Dumnezeu” (p. 223).
9.	vezi definirea philosophiei garrula (=
trăncăneală cu pretenție de filozofare) în vol.:
Anton Dumitriu, Homo universalis, 1990;
precum și nota 5 din art. Isabela Vasiliu-Scraba,
Despre noumen, fenomen și fenomenologie, în
rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), Serie nouă, Anul
XII,
1-15 mai 2013, p.8-9.
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Un „tribunist” boem
Negoiță Irimie
Vistian Goia
Dacă s-ar afla în viață, poetul ar împlini,
la 30 septembrie 2013, 80 de ani. Dar
el a plecat mai repede, parcă prin
solidaritate cu alți “tribuniști” din primii 40 de
ani ai revistei clujene. însă, prin poezia și, mai
ales, prin viața sa, Negoiță Irimie a rămas
mereu tânăr, visător, ilustrând binișor “boemia”
practicată îndeosebi de scriitorii din Regat, mai
puțin de către transilvăneni.
Născut la 30 septembrie 1933, la Ploiești, se
stabilește cu familia la Blaj, unde parcurge
clasele Școlii Normale (1945-1952), apoi
Facultatea de Filologie la Cluj. Debutează în
Almanahul literar (din 1953), cu poezia
Ultimul salut.
Poetul din volumul de debut, Cascadele
luminii (1964), nu se deosebește de ceilalți
confrați din epocă nici prin vocabular, nici prin
tematică și cu atât mai puțin prin imagini.
“Creațiile” sale au un caracter de “manifest”
entuziast al tânărului subjugat de idealurile
comuniste ale vremii.
Treptat, versurile sale capătă consistență în
volumele următoare, poetul evocându-și
copilăria, adolescența cu discreție și economie
de cuvinte. Se ferește de podoabe stilistice cu
teama condeierului tânăr, care nu vrea să
lezeze autoritatea maeștrilor vremii. Copilul de
altădată este văzut de poet, imaginativ, “Ca o
creangă de april - / Arcuită către vară”.
(Creanga în aprilie). Trecerea de la vârstele
nubile spre maturitate o surprinde “fulgerat de-
o amintire”, precum “plopul blând și visător”,
mișcat mereu de succesiunea anotimpurilor. în
pasteluri, are o vădită predilecție pentru
“tristețile” toamnei, evocate nostalgic,
amintindu-ne de poeziile lui Ion Pillat. Pentru
Desen
Negoiță Irimie “Tristețile toamnei trec în
plante și struguri”, iar “Nostalgia plecării
plânge-n zborul cocorilor/ și lacrima ploii în
navigarea norilor”. (Spirală). Chiar și prin
aburii cafelei, poetul visător vede “carele cu
fân” ce “Curg sub zenitul strălucind ca spada,/
în carul toamnei numai eu rămân, / Mai trag
un fum, apoi anunț rocada!” (Cafeaua de
dimineață).
Cele mai realizate artistic sunt poeziile prin
care evocă istoria și instituțiile Blajului, de care
se simte atras la orice vârstă. în poezia La
margini de Târnave, dedicată lui Ion
Agârbiceanu, poetul descrie atmosfera
pitorească a târgului provincial din deceniile 4-
5 ale veacului trecut: “E joi la Blaj în vechiul
târg de vite, / Și praful de pe tobe mi se pare
/ Că ninge-n podul școlilor normale / Unde
citeam Cuvinte potrivite. / E joi la Blaj
pe-un fost aeroport / De unde înălțam spre
soare zmeie, / Spetezele și astăzi le mai port /
Pe țărmurile căilor lactee”.
Același registru evocativ îl regăsim în poezia
Câmpia Libertății, unde se aude încă foșnind
“Stejarul Iancului”, unde Cipariu șoptește: “Nu
pot să dorm!”// “Și peste Blaj când se coboară
/ Luceafărul Măriei Sale, / Iscă o ploaie de
vocale/ Din Mica Romă peste țară”.
Negoiță Irimie a publicat 12 volume de
versuri, ultimul fiind din 1993, Turmele albe,
zăpezile. în ansamblu, poezia sa este confesivă,
iar poetul este un melancolic, atras mereu de
succesiunea neiertătoare a anilor și de rotația
permanentă a anotimpurilor.
Un loc aparte în creația sa îl reprezintă
cartea intitulată Bazar sentimental (culori,
sunete, cuvinte), publicată în 1998, când
poetul și-a sărbătorit 65 de ani, cu mult fast, în
prezența multor scriitori, pictori, amici etc.
Este o carte fermecătoare prin felul cum a fost
scrisă: degajat, evocativ, cu penelul
portretistului talentat, care știe să surprindă
rapid ceva din înfățișarea, caracterul, chiar
ciudățeniile atâtor condeieri, artiști plastici,
sportivi ș.a. Peste o sută de personalități
formează o întreagă galerie de personaje vii ale
lumii intelectuale, pe care tribunistul le-a
cunoscut în țară, ori prin peregrinările sale prin
străinătate. Tuturor le-a reținut gândul, gluma,
vorba de duh, ceva din traiul lor diurn, din
manifestările lor pitorești, spontane și
ștrengărești. De multe ori i-a privit prin aburii
cafelei, gustând cu ei licoarea lui Bachus,
urmărind cu amicii săi atât de numeroși marile
întreceri sportive, felul cum se comportau la
“Galeriile Tribunei”, organizate chiar de el.
Negoiță Irimie a cultivat prietenia
deopotrivă cu poeți, prozatori dramaturgi,
pictori și sculptori, fotbaliști etc. I-a fost lesne
pentru că el a fost un “boem” în sensul bun al
cuvântului: a dus o viață liberă de orice
constrângere, nepăsător la ziua de mâine,
predispus la orice oră din zi sau noapte să-și
însoțească amicii la cele mai îndrăznețe
chiolhanuri în localuri de lux și chiar în crâșme
modeste. Ca structură psihică și sufletească,
tribunistul era sincer cu toți confrații clujeni
ori regățeni, pe care-i trata boierește, le arăta
Clujul sau Blajul, epuizându-și ultimii bănuți,
fără să chibzuiască precum ardeleanul de rând,
care e apăsat mereu de “grija” zilei de mâine.
Se bucura că stă la o masă alături de Nichita
Stănescu, Fănuș Neagu, A. E. Baconsky, Mircea
Zaciu, Alexandru Căprariu, Teohar Mihadaș, de
colegii de redacție ai Tribunei, de foștii lui
profesori filologi etc.
Pe de altă parte, cuvântul “bazar” din titlul
cărții nu acoperă întru totul conținutul ei. în
“bazaruri” se vând, de obicei, “mărunțișuri” de
tot felul. Evocările poetului nu se rezumă la
conduite trecătoare din viața personalităților
portretizate, ci subliniază, de multe ori, ceva
esențial din specificul operei și gândirii lor,
prezentându-le cu șarm și imprimând
“crochiurilor” o tentă ludică, de umor și bună
dispoziție. Astfel, Timotei Cipariu este văzut ca
o “Candelă de veghe”, Radu Enescu - drept un
“Socrate clujean”, Ivansuc - “Un Hamlet al
gazonului verde”, A. E. Baconsky - “Un
aristocrat al spiritului”, Adrian Popescu - un
“tânăr Francisc clujean”, Alexandru Căprariu -
“un trubadur modern”, Pavel Aioanei - un
“prozator al Adolescenței” ș.a.m.d. Tuturor le
găsește câte o trăsătură definitorie.
Deși a trăit cei mai mulți ani în
Transilvania, poetul Negoiță Irimie și-a păstrat
în memoria copilului de altădată farmecul
urbei în care s-a născut. într-un dialog imaginar
cu Nichita Stănescu, (amândoi născuți la
Ploiești, în același an), poetul declamă în tonul
elegiac cunoscut: “Ce ne mai fac Ploieștii / Cei
lustruiți de gioale, / Spre ceruri mai sar peștii
/ Prin Halele Centrale? / Că eu prin
Transilvanii, / Doar în cafeaua ceștii / îmi mai
ghicesc Ploieștii / Cântând labuntur anni...”
■
1O
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Mircea Daneliuc,
provincialismul culturii
române și ruperea pisicii
Alexandru Petria
Cultura română este una provincială. Și
nu mă refer la căutatul autorilor prin
cărțile de identitate după locul nașterii
și ultimul domiciliu, la vetustețea unor texte
care ar vrea să fie aplaudate ca noi găuri în
cer, reinventări, altfel cu aplomb, ale formulei
apei, nu, am în vedere lenea gândirii,
simplificatoare și nedreaptă, recursul comod
la tipare.
Un tipar de unde nu sunt semne că o să iasă
criticii literari ce întocmesc topurile oficiale,
măcar precum balenele din ocean după aer,
ca să nu se asfixieze în autosuficiență, este
cel în care, dacă o personalitate și-a dobândit
un nume într-un domeniu, dar activează
extraordinar și în altul, latura așa-zis secundă
este ignorată, dacă nu percepută superficial,
fușerit, ca o bifare mecanică a agendei - să
fie. Cazul Mircea Daneliuc are puterea exem-
plificării. Marele regizor de film este și un
prozator de linia întâi.
Cu săptămâni în urmă, la o prezentare a
cărților mele la Bistrița, venind vorba despre
carențele receptării literaturii române contem-
porane, Liviu Antonesei l-a adus în discuție pe
Daneliuc și proza sa. Intelectualul ieșean nu a
pregetat să afirme că ne aflăm în fața unuia
dintre cei mai importanți prozatori ai genera-
ției '80. Altminteri, pe blogul lui, mai înainte,
Antonesei a afirmat: „în opinia mea, este
destul de greu să excelezi și într-un singur gen
de artă. Dar să o faci în două genuri atît de
diferite ca manieră de manifestare a creativi-
tății - singurul lucru comun fiind în fapt
povestea, dar asta este comună și vieților
noastre, pînă la urmă! - chiar nu este la
îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este.”
(„Mircea Daneliuc, magician, artist și rebel„,
http://antonesei.timpul.ro/2012/01/28/mircea
-daneliuc-magician-artist-si-rebel/). Și cum
nimic nu este întâmplător în lume, Antonesei
i-a reedidat recent regizorului convertit la lite-
ratură, la editura pe care o conduce,
„Adenium”, romanul „Pisica ruptă”, prilejul
acestor rânduri, primul din cele 11 volume de
proză și teatru publicate din 1997 încoace.
Din start, în „Pisica ruptă” sare în ochi verva
autorului, scrie în draci, o forță impetuoasă
centrifughează cuvintele. E aceeași tăietură
nervoasă ca în filmele lui, care te subjugă și
te provoacă să gândești, n-are cum să te lase
indiferent, ori îl înjuri, ori îți place, călduțul
n-are loc în pagini, aceeași atenție la detalii,
asezonată cu ironie, cinism și sarcasm. Pe
coperta a IV-a a romanului, Cornel
Ungureanu găsește umor în text și „un har al
replicii pe care puțini îl au”. Dacă în privința
umorului mă despart de reputatul critic
timișorean, subscriu la concluzie: „Pisica
ruptă, carte a excepționalelor portrete, poate
fi considerată o substanțială contribuție la
istoria politică a deceniilor al optulea și al
nouălea”. Ioan Groșan diagnostichează cu
acuratețe, tot pe coperta a IV-a:
„Binecunoscutul sarcasm cinematografic al
regizorului se convertește cu o siguranță uimi-
toare într-un sarcasm epic pe care nu mă sfi-
esc să-l numesc, în cele mai bune momente
ale sale, celinean”.
N-o să dau un rezumat al story-ului „Pisicii
rupte”, personajul principal fiind de identifi-
cat în cineastul Daneliuc, care a avut curajul
să-și depună carnetul de partid în fața
Suzanei Gâdea, președinte al Consiliului
Culturii și Educației Socialiste, gest de
dizidență fără echivoc. Găsiți amănunte
despre lupta pentru a-și regiza filmele, lupta
cu cenzorii comuniști și cu diverse personaje
post-decembriste. Amatorii de dezvăluiri și
picanterii n-o să rămână dezamăgiți.
„Surâdeam și mestecam în gură zațul leșios al
umilinței, vinovăția rușinată de-a fi sărac și
de-a veni dintr-un loc bătut de Dumnezeu cu
uitare și netrebnici, unde, ca râma-n gunoi,
mi-era dor să mă-ntorc.”, spune autorul
lehamisit de semeni. Ruperea pisicii e neac-
ceptarea compromisurilor, a tăcerii, când
„ștabii sunt castrați de simțire și acela dintre
ei care nu e încă lichea devine”. Prozatorul
afirmă în prefața actualei ediții: „Reeditarea
acestei cărți a fost mereu problematică.
Ultima încercare nereușită am făcut-o la
Curtea Veche. Presupun că există două
motive, cel puțin la fel de stupide. Mai întâi,
la apariția ei, s-au găsit lăutari literari preocu-
pați doar să decodifice numele existente în
text, spre a le face în felul acesta o bucurie și
altor semeni mai triști, dar fără a-i surprinde
mesajul. Mi-am dat seama că sunt martorul
indecent al unei plăceri secrete exercitată în
public. în rest, aproape nimic despre
blestemul și blestemații culturii Pupincu, deși
prea multe cărți de sertar sau cu aceeași pre-
ocupare n-au abundat, cu tot optzecismul.
Iertată să-mi fie părerea, dar anii '80 în cine-
ma mi se par cu mult mai bine situați decât
cei literari, nu numai valoric, dar și ca
demers. S-ar putea ca totul să nu fie decât o
năstrușnicie înregistrată de către un grupuleț
la Oficiul de Invenții și Mărci și așa va
rămâne, nu mai e nimic de făcut: optzecismul
nu-i decât de citit. îi doresc mult noroc. Sunt
foarte mulțumit că despre stil, limbaj și cele-
lalte nimicuri epice - ca să revin la carte -, cei
de la care avusesem câteva expectații și-au
propus a vorbi cu alte prilejuri și au ațipit.
Păstrez speranța că mă adresez unei generații
de comentatori mai proaspătă și, cine știe?,
poate mai hărăzită”. E ceea ce sper și eu în ce
privește comentatorii!
Dan C. Mihăilescu a opinat interesant
într-un articol despre Daneliuc, via „Pisica
ruptă”: „Nu mai știu cum se numește vechiul
procedeu retoric al definirii prin negație: nu
se știe ce este un lucru, dar se știe precis ce
nu este el. Ai zice că, tot așa, există oameni
care se autodefinesc în chip esențial nu atît
prin ceea ce construiesc, cît prin ceea ce desfi-
ințează. Prin negare, prin atac, prin luptă și
dezintegrarea celuilalt. (Atenție: vorbesc
despre oamenii de valoare și nu despre demo-
latorii de profesie/semidocții invidioși, săpă-
tori, misologi și nihiliști numai atunci cînd nu
le pică lor ceva.) La acest fel de autodefinire
și autoimpunere prin acizi asistăm în cazul lui
Paul Goma, de exemplu, în mod flagrant, dar
și - mai subtil - la Alexandru George: așezarea
(nu știu cît de spontană și cît deliberată)
împotriva curentului general de opinie.
Impulsul cu pricina a fost în bună măsură
definitor pentru o psihologie retractilă pre-
cum I.D. Sîrbu, dar și pentru o natură com-
plexată și compensată jandarmerește, precum
Eugen Barbu. (Un caz aparte ar fi, aici,
Arghezi, strălucind deopotrivă în encomion și
injurie, în lingușire, odă și blestem, în pamfle-
tul crîncen.). „Acesta e constanta fluxului scri-
itoricesc al lui Mircea Daneliuc. După cum a
observat Ana Blandiana la prima apariție a
volumului, la editura „Univers”: „Mircea
Daneliuc e omul care nu poate fi înfrînt”.
Dacă e dat afară pe ușă, se reîntoarce pe
geam și, deși se plânge de oboseală, de sicti-
reală, pulsează energie în text, consemnează
exersând scriitura împotriva uitării: „Am,
totuși, ceva în urmă care nu-mi pot lua. Dacă
or să reușească să mă curețe și pe toată lumea
o s-o doară-n fund, înseamnă că nici pe cele-
lalte (filme, n.n. A.P.) nu trebuia să le fac
aici. Mi-am pierdut timpul. O să continuu să-l
invidiez pe Caragiale pentru mătușa de la
Berlin” și “N-ai să vezi niciodată o furnică
moartă de oboseală. Nici strivită. Otrăvită,
da!”
Rebel și uneori nemilos de franc, după para-
vanul de filme și literatură, Mircea Daneliuc
iradiază salutar și constant verticalitate de
caracter, antidot la supușenie, prostie.
Verticalitatea unuia care n-a făcut pe el
când a rupt pisica!
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
11
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
scriitori afirmați după 1989
Anamaria Beligan si
comedia umană
Alex. Ștefănescu
Cea mai frumoasă australiancă este o
româncă: Anamaria Beligan. Părinții ei, Radu
Beligan și Dana Lovinescu, au făcut-o într-un
moment de inspirație.
Ca fiică a unui actor respectat și iubit de toată
lumea, care și azi, la 95 de ani, joacă roluri
principale în spectacole de mare succes, aplaudate
minute în șir, Anamaria Beligan putea să trăiască o
viață întreagă fără griji, la umbra ocrotitoare, de
eucalipt, a tatălui ei. Iată însă că a preferat să-și facă
o viață pe cont propriu, departe de locul în care s-a
născut, pe cealaltă emisferă a planetei. în 1982, la
numai un an după absolvirea secției de regie film a
Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică
„I.L.Caragiale”, a părăsit România și s-a stabilit în
Australia. Ne trebuie multă imaginație ca să ne-o
reprezentăm trăind acolo, la mii de kilometri
distanță de noi, pe exact partea opusă a
Pământului. Din cv-uri și din interviurile acordate
unor ziariști, ca și din fotografiile apărute în presă,
reiese că are două fiice, Katharina și Dana, la fel de
frumoase ca ea, o grădină nu prea întinsă, cu
gazon, în stil englezesc și o bucătărie modernă în
care se preface, destul de convingător, că este o
gospodină pasionată.
S-a născut la 15 noiembrie 1958 în București,
dar în notele bio-bibliografice din cele mai recente
cărți nu-și mai menționează data nașterii, probabil
din cochetărie. Are un masterat în lingvistică, luat
la Universitatea Monash din Melbourne, și lucrează
ca regizor și scenarist la Melbourne și ca profesor la
Australian Film, Television and Radio School, la
Sydney. Scrie direct în engleză. Scrie, probabil, și în
română, dar când își traduce textele englezești în
limba maternă o face în colaborare cu Dana
Lovinescu.
Specialitatea ei sunt romanele și proza scurtă,
toate alerte și stranii, deloc asemănătoare cu ce se
scrie în prezent în România. Unii ar putea să
considere că, din cauza sfericității Pământului,
Anamaria Beligan trăiește cu capul în jos în raport
cu noi, deși n-ar fi exclus ca, în realitate, noi să fim
cei care trăiesc cu capul în jos în raport cu ea. în
România vine rar și fugitiv, ca să-și vadă tatăl, ca să
lanseze câte o carte sau ca să provoace în rândul
bărbaților câte un coup de foudre pe care îl va
evoca sarcastic în viitoarea ei carte.
Imaginea scriitoarei, din perspectiva celor care
trăiesc în România, este incompletă și nebuloasă.
Personajul nu se dezvăluie decât în mod capricios,
iar colportajul pe care românii îl practică dezinvolt,
cu talent, nu funcționează bine în acest caz, din
cauza mărilor și oceanelor care despart România de
Australia.
Pe de altă parte, cărțile, precar difuzate, nu se
găsesc niciodată toate în librării, iar adeseori nu se
găsește nici măcar una. Trebuie să dai dovadă de o
perseverență de colecționar ca să ajungi să ai pe
masa de lucru micul teanc pe care îl formează
volumele publicate până acum în România (pentru
că de cele din Australia nici nu poate fi vorba):
încă un minut cu Monica Vitti, proză scurtă,
traducere din limba engleză de Dana Lovinescu și
Anamaria Beligan, Iași, Ed. Polirom, 1998.
Scrisori către Monalisa, roman, versiune în
limba română de Dana Lovinescu și Anamaria
Beligan, Iași, Ed. Polirom, 1999.
Dragostea e un Trabant, proză scurtă, traducere
din limba engleză de Dana Lovinescu și Anamaria
Beligan, București, Ed. Curtea Veche, 2003.
mamabena.com, roman, traducere din limba
engleză de Dana Lovinescu și Anamaria Beligan,
București, Ed. Curtea Veche, 2005.
Windermere: dragoste la a doua vedere, roman,
traducere din limba engleză de Dana Lovinescu și
Anamaria Beligan, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2009.
O primă remarcă: toate cărțile sunt traduceri. Se
poate spune însă că versiunile românești ale acestor
cărți aparțin (și) literaturii române, întrucât nu sunt
doar traduceri, ci reconstrucții lingvistice, la care a
participat autoarea însăși.
Anamaria Beligan este prezentă și în volume
alcătuite prin însumarea contribuțiilor mai multor
autori:
Chef cu femei urâte. Cele mai bune povestiri
1995-1996, o antologie de Dan-Silviu Boerescu
(selecție, prefață, aparat critic), București, Ed. Allfa,
1997 (Bilet pentru Ninive, pag. 31-51).
Cartea cu bunici, volum coordonat de Marius
Chivu, București, Editura Humanitas, 2007 (Larger
than life, pag. 37-40).
Tovarășe de drum. Experiența feminină in
comunism, volum coordonat de Radu Pavel Gheo
și Dan Lungu, Iași, Ed. Polirom, 2008 (Halatul
Veronicăi, pag. 47-62).
Dintr-o mărturisire a autoarei, reiese că ea a
început să scrie târziu (dar ce înseamnă „târziu”,
când Nina Berberova a debutat ca romancieră la 84
de ani?). Aceasta nu înseamnă însă că a apărut în
fața cititorilor ca o prozatoare deja formată, așa
cum ar fi fost de așteptat. De altfel, în general, în
evoluția ca scriitoare a Anamariei Beligan nimic nu
pare stabilit pentru multă vreme. Prozatoarea îi ia
mereu pe cititori (și probabil se ia și pe sine) prin
surprindere, trecând de la un subiect cu care părea
deplin familiarizată la unul cu totul diferit și
schimbând registrele stilistice cu dezinvoltura cu
care o femeie răsfățată încearcă rochii în fața
oglinzii. Dacă s-ar afla în situația Șeherazadei, l-ar
captiva pe Șahriar nu neapărat prin ceea ce ar
povesti, cât prin modul cum ar povesti. Fermecat
(ca un critic literar!) de parada de formule narative,
sultanul ar amâna la nesfârșit execuția povestitoarei.
Inventivitate, spirit de observație, imaginație
barocă, plăcere de a crea o atmosferă de mister
(„psihologic”, preciza Dan C. Mihăilescu într-un
comentariu critic din revista 22), ca și o perspectivă
cosmopolită asupra existenței - toate acestea
generează o proză caleidoscopică. Scriitoarea nu se
lasă prinsă în plasa unei definiții. Luciditatea,
spiritul critic și, mai ales, feminitatea ei asumată o
fac să fugă de ceea ce devine previzibil.
Și totuși, se poate detecta o constantă în această
structură artistică proteică. Este vorba de
aptitudinea - și de plăcerea - de a vedea comedia
umană în aproape fiecare episod al vieții de fiecare
zi. Ca și Dumitru Radu Popa, în America,
Anamaria Beligan, în Australia, este amuzată,
îndeosebi, de ritualurile bunăstării din lumea liberă,
pe care a cunoscut-o după ce a trăit, oripilată, într-o
țară comunistă. în povestirea Mai mult ca perfectul
subjonctiv din volumul de debut încă un minut cu
în brațele tatălui ei, Radu Beligan
Monica Vitti, ea face, de exemplu, sesizabil comicul
involuntar al sfaturilor date la radio de „specialista
în terapie sexuală” care vorbește...
„Ca și când ar fi vorba de chiftele. Atât de
direct, cu atâta simplitate, cu atâta seninătate! îi e
gura plină de atâta suculentă convingere! Ce m-aș
face fără vocea ei care-mi alină exasperarea acestei
curse interminabile prin jungla de case din prefabri-
cate a gândurilor mele în miez de dimineață?”
Și iată încă un exemplu, de data aceasta din cea
mai recentă carte a Anamariei Beligan, romanul
Windermere: dragoste la a doua vedere. Secvența
pe care o reproduc în continuare ar putea fi
intitulată Comedia întreținerii gazonului și este atât
de bine scrisă încât n-ar fi deloc o exagerare să o
comparăm cu scene din romanul Suflete moarte al
lui Gogol (de exemplu cu aceea a încercărilor de a
prinde o găină într-o curte, pentru pregătirea mesei
destinate revizorului):
„De fiecare dată când intra pe poarta părăginită
a grădinii, Yvonne îl găsea pe domnul Pantazopulos
în patru labe, plivind buruienile din peluza-i
imaculată. Era o muncă de Sisif, cum prea bine
explica domnul Pantazapulos, căci vântul dinspre
nord aducea vara semințe zburătăcite de Juncus
buffonicus și Agropyrum repens, care se împlântau
în solul fertil al domului Pantazopulos, încolțeau și
se întindeau în toate direcțiile, cu forța unei
invincibile armate, bătându-și joc de efortul lui
necontenit și pângărind, cu perversă bucurie, mult
iubitul lui gazon englezesc, atât de verde, de
neprihănit și de senzual.
Gazonul lui englezesc! Rodul dragostei de-o
viață, realizarea lui cea mai de seamă, mica lui
capodoperă. între ea, capodopera, și el, autorul,
exista o indestructibilă legătură. Care dăinuise
dincolo de relațiile avute cu femeile din viața lui -
mamă, nevastă, amante, fiică. în vreme ce trupurile
mamei și nevestei de mult se descompuseseră în
fărâmiciosul sol australian, gazonul lui se păstrase
viu, ademenindu-l zilnic prin șoapte seducătoare și
porunci imperioase, prin capricii și nevoi cărora el
le răspundea prompt, trudind din zori până-n
amurg, ca un prea umil sclav.
își atașase, prin mijloace proprii, un soi de
monoclu în dreptul ochiului stâng, singurul care
încă mai funcționa, cu treizeci la sută din
12
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
capacitate. Un monoclu cum purtau cămătarii,
medicii legiști sau filateliștii în filmele
hollywoodiene din anii patruzeci.
Deplasându-se încet, în patru labe, pe vasta
peluză, scrutând cu un singur ochi, centimetru
pătrat cu centimetru pătrat, trupul sacru al
gazonului, smulgând cu degete chircite, ca niște
gheare, orice intrus alogen și dușman - amorez și
războinic, ginecolog și câine credincios, meșter
făurar și serv - domnul Pantazopulos nu încetase
s-o uimească pe Yvonne, de când devenise angajata
lui. Nu-i fusese niciodată dat să vadă o asemenea
meticuloasă și zadarnică străduință.”
Pasajele de acest fel pot fi considerate cel mai
înalt nivel atins de autoare în cărțile ei. Ele
alternează cu altele, retoric-patetice sau pur și
simplu prozaice. Cu alte cuvinte, sagacitatea
feminină, cu inflexiuni mefistolice, lasă locul
uneori... pălăvrăgelii feminine - o dovadă în plus că
Anamaria Beligan nu fuge de condiția ei de femeie.
în paranteză fie spus, ea nu scapă ocazia să fie
sarcastică atunci când portretizează bărbați. Dar
bărbații, cu cavalerismul lor, privesc cu îngăduință
și cu un secret amuzament această formă de
discriminare. Am închis paranteza.
Și în proza scurtă, și în romane predomină ca
personaje emigranții, apatrizii, turiștii, persoanele
aflate temporar în alte țări decât țara lor de origine.
Remarcabilul talent al scriitoarei, inteligența ei
artistică, orizontul cultural vast o feresc de riscul
alunecării în lamentația melodramatică pe tema
dezrădăcinării. Peisajul cultural multietnic creează,
dimpotrivă, impresia că autoarea privește lumea de
sus și că o înțelege în toate manifestările ei.
Epica este de obicei complicată și bine
articulată, ca în proza lui William Somerset
Maugham. Dar are și o notă de bizarerie și de
cruzime, amintind de fantasticul gotic cu care a
atras atenția asupra ei englezoaica Daphne du
Maurier. Dacă ai fi personaj și nu om real, ți-ar fi
frică să înnoptezi sub același acoperiș cu Anamaria
Beligan, fiindcă ea ți-ar putea face tot felul de farse
sadice, de genul celor pe care i le face o fetiță
„angelică” din Mai mult ca perfectul subjonctiv
profesoarei ei de engleză:
„Copil fiind, am încercat toate păcălelile pe
pielea lui Madame: lipici pe scaunul pe care avea să
se așeze, dulceață de afine în șoșoni, melci pisați în
buzunarul paltonului de astrahan, broaște moarte
în poșetă, râme în cafea [...], nu mi-a scăpat nici
unul din aceste renghiuri.”
în plus, puștoaica îi aplică profesoarei pe spate
o mic pancartă pe care scrie „A-ho, a-ho, ați văzut
un cal maro?, și asta chiar în timpul vizitei la
București a liderului comunist Janos Kadar, ceea ce
duce la arestarea profesoarei de către agenții
Securității.
O povestire ilustrativă pentru inventivitatea
epică a autoarei, dar și pentru o anumită
neverosimilitate a istorisirilor este Juanito
cuceritorul din același volum încă un minut cu
Monica Vitti. Narațiunea este concepută ca un
dialog telefonic între un necunoscut, Juanito,
originar din România, aflat în pragul sinuciderii, și
reprezentantul unei fundații care acordă asistență
(morală, psihologică) celor aflați în momente de
deznădejde și tentați să-și pună capăt zilelor. Acest
Juanito povestește că în școala primară a avut-o
colegă pe fiica unui demnitar comunist, Georgiana-
Daniela, pe care a urât-o cu pasiune, din adâncul
ființei lui. Avea față de ea aversiunea unui paria
față de cineva care face parte din protipendadă și
își afișează, involuntar, în orice împrejurare,
mulțumirea de sine. Trec anii, Juanito se expatriază,
află despre sine, cu prilejul unui control medical, că
secretă o spermă de bună calitate și, în consecință,
devine un foarte solicitat donator de spermă
(trebuie spus aici că scriitoarea face ce face și în
aproape fiecare dintre istorisirile ei evocă într-un fel
sau altul sexualitatea). Urmează numeroase alte
întâmplări, revărsate în paginile cărții ca dintr-un
corn al abundenței epice, iar la un moment dat
Juanito află, stupefiat, că printre femeile de pe
planetă însămânțate cu sperma lui se află și
Georgiana-Daniela; ea a dat naștere unei fetițe care
seamănă atât cu el, cât și cu ea, unind definitiv,
printr-o sinteză perfectă, femeia detestată cu cel
care a detestat-o. Drept urmare, bărbatul hotărăște
să se sinucidă.
întâmplări la fel de bizare sunt povestite în
volumul Dragostea e un Trabant în Sarea
pământului este vorba de o întâlnire de două ore
dintre un miner din România și regina Angliei,
întâlnire organizată, la cererea acesteia, de Nicolae
Ceaușescu însuși. Interlocutorul reginei, „nenea
Zaharia”, devine în mediul muncitoresc din care
provine un personaj legendar. Apoi, emigrat în
Australia, el este idolatrizat de vagabonzii printre
care își duce viața (vagabonzi cărora Anamaria
Beligan le evidențiază, nu se înțelege din ce cauză,
o anumită frumusețe morală, ca Maxim Gorki în
Azilul de noapte sau Eugen Barbu în Groapa). La
37 de ani de la memorabila convorbire, „nenea
Zaharia”, instalat acum într-un cărucior de paralitic
împins de un voluntar, trăiește un moment
apoteotic: venită în vizită în Australia, regina
Angliei îl... recunoaște în mulțimea adunată să o
aclame:
„Regina se opri în loc și-și deschise poșeta, de
unde scoase o pereche de ochelari bifocali.
- Nu se poate! E... e... e... nimeni altul decât
nenea Zaharia! exclamă ea.
Emoția o făcu să scape din mână florile de crin,
dar nimeni nu observă, căci toate privirile,
obiectivele și binoclurile se îndreptară către omul
din cărucior.”
Anamaria Beligan
Dragostea e un Trabant, povestirea de la care s-
a împrumutat titlul volumului, aduce aminte,
deopotrivă, de povestirea La Țigănci a lui Mircea
Eliade și de filmele cu țigani ale lui Emir Kusturica.
Aventură exotico-erotică în mediul țigănesc,
incandescență a trăirilor, atmosferă magică, dar, ca
notă particulară, și sarcasmul de bună calitate
practicat cu virtuozitate de Anamaria Beligan.
Romanul Scrisori către Monalisa are de suferit
din cauza unui hiperrealism care tinde să
transforme narațiunea într-un reportaj despre viața
emigranților din țările est-europe dinainte de 1989
în lagărele de emigranți din Germania de Vest
(experiență a autoarei, insuficient transfigurată
artistic). Romanul mamabena.com, arborescent,
captivant, cu elemente de roman polițist, evocă
lumea emigranților români din Australia, dar și
satul românesc, cu străvechea sa civilizație distrusă
de regimul comunist. Iar romanul Windermere:
dragoste la a doua vedere, capodoperă a autoarei,
cuprinde epopeea eroi-comică, dar și de o
răscolitoare tandrețe, a iubirii dintre vârstnica
Yvonne și rafinatul William.
Romanul ar putea fi rezumat (ironic, în stilul
autoarei) astfel:
„Ah, ce bine ar fi fost dacă (murmura uneori
[Yvonne] în sinea ei)...
Ce bine ar fi fost dacă...
Dacă William și-ar fi lăsat mustață. Subțire,
tunsă scurt, îngrijită cu migală. Cu o undă de apă
de colonie și o vagă aromă de ceai Prince of Wales.
Ce completare firească a virilității lui discrete dar
incontestabile! Cât de perfect ar fi fost totul, dacă
William și-ar fi lăsat mustață. întregul univers ar fi
intrat într-o divină rezonanță.”
Și William, parcă ghicind dorința adoratoarei
lui, își lasă la un moment dat mustață. Iar universul
intră, bineînțeles, într-o divină rezonanță.
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Hermeneutica parabolelor lui
Iisus (II)
Theodor Codreanu
Totuși, parabolele lui Iisus sunt altceva decât
învățăturile orientale și decât parabolele vetero-
testamentare: sunt parabole în acțiune, directe,
încât, s-a spus că Iisus însuși este o „parabolă în
acțiune”.
Apostolii (v. Matei, Marcu, Luca), nedumiriți, la
un moment dat, pun întrebarea: De ce le vorbești în
parabole? Chiar și lor uneori, nu doar celorlalți.
Limbajul parabolei, deși de ambianță iudaică, „ar avea
sens mai degrabă într-un mediu neevreiesc". Exegeții
biblici au motivat prin „programul «universalist» al
evangheliștilor". Mântuitorul motivează astfel: „Vouă
vă este dat să cunoașteți tainele împărăției lui
Dumnezeu, dar celor din afară li se fac în parabole și
să nu înțeleagă, ca nu cumva să-și revină și să li se
ierte." (Marcu 4, 11-12). Parabola tradițională era
clarificatoare. Iată însă că Iisus pare să provoace un
„scandal teologic", „elitist", împărțind publicul în
două: cei dinăuntru și cei din afară, ultimilor
parabolele trebuind să le rămână opace, ca un fel de
pedeapsă „a massei israelite" „cu enigme insolubile"
(Robert Farrar Capon), ceea ce contrazice „stilul
hristic în genere" și „o sumedenie de alte texte" din
Evanghelii. De aici, s-a ivit și se ivește ispita
interpretării elitist-gnostice, transformând creștinismul
din exoteric în esoteric. Andrei Pleșu se ferește să
crediteze orice intenție esoterică lui Iisus și apelează la
balansul logic, dilematic, între cei dinăuntru și cei din
afară, evitând, în același timp, „disjuncția drastică"
dintre cele două categorii a unor gânditori și teologi.
S-a vorbit de „cruzimea" lui Iisus, scandaloasă din
punct de vedere teologic (T.W. Mason). Principala
cauză ar fi că iubirea nu „menajează", Mântuitorul
nefiind un „animator popular euforic". Ucenicii sunt
scutiți de parabole, acestea trebuind „să-i descurajeze
pe «neinițiați»". Dar invocarea etichetei neinițiați nu
alunecă elegant pe lângă esoterism? Există o teologie
esoterică a creștinismului, de la templieri și catari
până la „feminismul" teologic postmodernist,
„recuperator" al unor evanghelii necanonice (după
Toma, după Iuda). Andrei Pleșu se străduiește
permanent să nu ajungă până acolo, chiar și atunci
când constată că Iisus face distincție și între ucenici.
Anumite taine sunt împărtășite doar lui Petru, Iacob
și Andrei. Pentru momentul Schimbării la Față, ia ca
martori doar pe Ioan, Petru și Iacob (Matei 17, 1).
Iisus îi găsește pe discipolii „esoterici" la fel de obtuzi
precum cei „din afară": „încă nu înțelegeți, nici nu
pricepeți? Atât de împietrită vă este inima? Ochi aveți
și nu vedeți, urechi aveți și nu auziți." (Marcu 8, 17-
18). Ba, mai mult, se poate ca, uneori, „cei din afară"
să înțeleagă iar „cei dinăuntru", nu.
în fața unor asemenea „contradicții", filologii
hermeneuți s-au îndoit de autenticitatea textelor.
Andrei Pleșu optează pentru „cruzimea" hristică: „El
nu oferă, acolo unde ceea ce oferă nu e primit sau
măcar așteptat. Nu dă, fără o garanție de recep-
tivitate." Și asta nu din calcule negustorești, „ci pentru
că știe că ceea ce are de oferit nu are nicio valoare
dacă nu răspunde unor nevoi și întrebări vii. Iisus nu
e «disponibil» decât când întâlnește, în oglindă, o
disponibilitate simetrică. «Cruzimea» răspunsului Său
e, prin urmare, ea însăși o parabolă."
Mă întreb dacă explicația cu ideea
„disponibilității" iese cu adevărat din sfera unei
„negocieri negustorești", dacă nu cumva încă n-am
ieșit din capcanele, negate, ale esoterismului de tip
gnostic. în realitate, ceea ce le reproșează Iisus
ucenicilor nu e că „nu înțeleg", că nu se lasă inițiați,
ci că au simțurile și inima împietrite, că nu iubesc,
altfel spus, rămânând în mit, „disponibili" a se
solidariza sub spectrul toți-contra-unu (Girard) sub
semnul victimei ispășitoare, care este „legea" tuturor
miturilor și a religiilor precreștine și postcreștine. De
aici spaima stihinică a lui Petru, gata să se lepede de
Iisus în ajunul jertfirii/răstignirii. De aici groaznica
frică a lui Iuda, vânzătorul, căruia nu-i rămâne decât
păcatul suprem - moartea sinucigașă. Or, venirea pe
pământ a lui Hristos este pentru a pune capăt
pseudojustiției mitice și iudaice, fundată pe victima
ispășitoare. Iisus se coboară kenotic ca Paraclet, ca
„avocat" al tuturor victimelor ispășitoare. Acesta este
sensul adânc al Iubirii creștine, terțul tainic inclus
(Treimea) care se focalizează în toate parabolele lui
Iisus. Din păcate, Andrei Pleșu valsează cu mare
eleganță speculativă pe lângă arheul din poveste. I-au
lipsit, din ecuație, Sfinții Părinți și Dumitru Stăniloae,
dar și Eminescu: „învățăturile lui Buddha, viața lui
Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a
chinezului Lao-tse, deși asemănătoare cu învățămintele
creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat
atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară
biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost
străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și
nu pentru el, pentru binele și mântuirea altuia. Și un
stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi
suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrat
a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea
caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare,
nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții
au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele
supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au
încheiat viața pământească cerând de la tată-său din
ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe
sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din
sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de
atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest
sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și
asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura
întreagă". Sâmburele de adevăr, iată esența mesajului
hristic.
Hermeneutica lui Andrei Pleșu este o încercare,
totuși, de apropiere de acest sâmbure de adevăr. Ce-i
drept, riscând să spună mai mult decât spun, în
realitate, parabolele, dovadă, probabil, a lecturii eseist-
naratologice. Dar să revin la disimetria afară /
înăuntru, care, subliniază autorul, nu opune pe inițiați
neinițiaților, ci pe disponibili indisponibililor.
„Indisponibilii" ar fi cauza mâniei lui Iisus din texte
ce ar putea apărea ca necreștinești celor care cultivă
un creștinism de „babe pravoslavnice", „flasc",
„bolând", „democratic" și sentimental. Iubirea lui
Hristos „E de față pentru toți, dar nu pentru oricine.
Și, în orice caz, nu pentru cei care n-o pricep, n-o
doresc, n-o suportă." Exterioritatea biciuită de Iisus
„nu e aceea a universului creat, ci a creaturii care a
căzut în starea de exterioritate în raport cu Creatorul
ei" Căderea în lume era, la Heidegger, fără conotații
negative, ci un dat ontologic. La filosoful german,
angoasa e legată direct de moarte, ca inevitabilă. în
schimb, „Insul credincios știe încotro. Nu moartea, ci
reînvierea, parousia, a doua venire a lui Iisus
constituie orizontul existenței sale. Angoasa este
înlocuită astfel, cu o stare de veghe orientată.” Andrei
Pleșu amintește de modul cum a eliminat ispita
esoterismului Sf. Augustin, în secolul al V-lea, apelând
la diferența consacrată de teologii alexandrini între
psychikoi și gnostikoi, primii fiind cei care sunt
hrăniți cu lapte, ceilalți - cu carne, referința hristică
ierarhizându-i pe credincioși în două stadii de evoluție
spirituală, care ar fi drumul de la credința simplă la
cea profundă, ghidată de Duhul Sfânt. Ceea ce
înseamnă că, în termeni rabinici, asupra primilor se
revarsă dreptatea, pe când asupra celorlalți - iubirea.
însă o netă disjuncție între dreptate și iubire
comportă riscuri care ne întorc spre un esoterism
mascat. Andrei Pleșu încearcă să iasă din noua dilemă
„demitizând", cu argumente textuale, faptul idealizării
copilului în ecuația creștinismului. Versete precum cel
din I Corinteni 14, 20 o confirmă: „Fraților, nu fiți
copii în gândire; în răutate, da, fiți prunci, dar în
gândire fiți desăvârșiți." Ceea ce nu contravine
pasajelor binecunoscute din Matei, Luca, Marcu,
focalizate pe inocența copilăriei: „Cel ce nu va primi
împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în
ea." (Marcu 10, 15). Și, de precizat, nu contravine din
perspectiva organicismului creștin, trecut arheic în
gândirea eminesciană, de pildă. Poetul invoca pericolul
infantilismului în toate sferele existenței umane și
sociale, apelând la imaginea cireșelor cu cozile
răsucite spre a se coace înainte de vreme, prezentate
ca „trufandale" de unii grădinari lacomi de câștig, dar
lipsite de viața sâmburelui, a „sâmburelui de adevăr",
acel terț tainic inclus din parabolele lui Iisus, ieșire din
gândirea dilematică, din ceea ce Eminescu a numit
antiteze monstruoase. în terminologia lui Girard,
dublul monstruos.
Acestea fiind premisele hermeneuticii parabolelor
hristice la Andrei Pleșu, autorul poate trece la
tâlcuirea lor, optând pentru treizeci și patru dintre ele,
recapitulate într-un Indice al parabolelor lui Iisus. Are
a se confrunta, așadar, cu logica dublului referențial
din gândirea dilematică. Grăitor e faptul, dacă nu
tulburător prin coincidență, că Andrei Pleșu apelează
la simbolismul celor două mâini din pictura lui
Correggio, din Muzeul Prado, Noli me tangere, în
care Iisus „oprește, cu mâna dreaptă, elanul Mariei
Magdalena, dar o convoacă, prin gestul mâinii stângi,
spre un traseu anagogic." La interpretarea picturală a
lui Correggio, Leopold Fonck adăuga „esoterismul"
comorilor care s-ar afla ascunse în unele biserici
printr-un decor special: „Parabolele seamănă cu un
asemenea decor, cu o imagine anume gândită pentru
a conspira și deconspira în același timp o comoară
ascunsă." De aici sursa ambiguității în gândirea
dilematică, pe care a încercat-o și Nicolae Manolescu
în „hermeneutica" Istoriei critice a literaturii române,
cu stranii rezultate ținând de exclusivismul logicii
binare, de tip cartezian. Tot la un artist plastic a
apelat și Nicolae Manolescu, și tot la simbolismul
mâinilor: e vorba de o litografie a lui Maurits
Cornelis Escher, Mâini care desenează (1948). Două
mâini care își desenează reciproc mânecile cămășii,
într-o simetrie a parității. La Correggio, simetria este a
contrariilor, deci mai complexă, de unde și sporul de
ambiguitate care-i permite lui Andrei Pleșu să se miște
familiar într-o gândire dilematică. Dar primejdia
rupturii logice rămâne în ambele cazuri. în Istoria
„canonică” a literaturii române (2009), invocam
experimentul celebrului neuropatolog american Wilder
Graves Penfield (1891 - 1975), care a întrerupt, la un
pacient, legătura neuronică dintre emisfera dreaptă și
cea stângă. Efect straniu: pacientul a început să se
agreseze cu o mână și să se apere cu cealaltă. în
gândirea dilematică, primejdia există dacă nu se
realizează saltul într-o logică ternară. Riscurile le-am
semnalat în cazul Istoriei... manolesciene. Cert e că
Andrei Pleșu e cu mult mai avertizat de primejdii.
Nu întâmplător radiografierea parabolelor începe
cu inevidența luminoasă, temă a parabolelor despre
„făclia sub obroc" (Matei 5, 15-16, Marcu 4, 21, Luca
8, 16; 11, 33) și „cetatea de pe munte" (Matei 5, 14).
Făclia nu se aprinde spre a fi pusă sub obroc sau sub
pat, ci în sfeșnic, iar cetatea de pe munte nu poate fi
ascunsă nici ea. Aceste două parabole ar constitui
„rețeta" tuturor celorlalte: simultaneitatea ascundere /
dezvăluire: „ele sunt irumperea inevidenței pe scena
14
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
evidenței imediate și reașezarea evidențelor, «de-la-
sine-înțelesurilor» în întunericul sensului lor secund,
germinativ.” Dar folosirea termenului rețetă e din
arsenalul naratologiei. Nicolae Manolescu apelează la
concept pentru a fixa cele trei scheme/stiluri
naratologice în roman: doric,ionic și corintic,
preluându-le, mai mult sau mai puțin tacit, de la
Albert Thibaudet. Ne situăm, așadar, pe teritoriul
canonului literar laic, nu pe cel teologic. De aici și
confuzia asupra termenilor dogmă, dogmatic,
conotați negativ de Andrei Pleșu ca într-o
schematizare de ordin estetic sau moral, când, în
realitate, dogma este arheală în gândirea teologică, așa
cum a înțeles-o exemplar și un filosof adevărat ca
Lucian Blaga (v. Eonul dogmatic), dar și în spațiul
esteticii de către Ion Barbu (v. Oul dogmatic), autorul
Jocului secund restituind poeziei canonicitatea
amenințată de avangardism și de modernism.
La drept vorbind, sintagma oximoronică
inevidența luminoasă aplicată la cele două parabole
contrazice orice tentativă spre esoterism și
ambiguitate, căci adevărul nu se ascunde, ci doar
minciuna. în consecință, remarcă Andrei Pleșu, nici
parabolele nu pot rămâne „pentru totdeauna obscure,
refuzându-se înțelegerii «celor de afară»”. Doar fariseii
și cărturarii închid împărăția cerurilor „de dinaintea
oamenilor” (Matei 23, 13), ceea ce seamănă, observă
Andrei Pleșu, cu o răstignire „a intelectului divin pe
lemnul limitelor rațiunii omenești”. Iar rațiunea
hermeneutică s-a grăbit să dea numeroase interpretări
parabolelor. Anticipând inflația, textul evanghelic îl
evocă pe Iisus ca fiind „primul hermeneut” al
parabolelor, cum se arată însuși, după ce spune
parabola semănătorului. Nu cumva e chiar semnul că
parabolele nu pot fi lăsate pe seama gnosticilor? Nu
cumva parabolele sunt chiar scoateri-din-ascundere, în
sens heideggerian, și nu ascunderi? Andrei Pleșu
încearcă să dea o definiție a parabolelor: „Se vorbește
despre ce nu știm, în termeni a ceea ce știm.” în
consecință, hermeneutica parabolelor îi apare ca o
„fenomenologie a inevidenței”: „Parabolele sunt
«figuri» ale ascunsului.” Ale „ascunsului” pentru cei
care nu văd Calea și nu aud Adevărul, ratând Viața.
Piatră de poticnire: „Cu cât numărul celor care nu
înțeleg e mai mare, cu atât dezordinea lumii
sporește”, încât tocmai „atotștiutorii” sunt cei care
opacizează lumea. Fiind vorba de parabola
semănătorului, parabolele însele „sunt sămânța
«aruncată» în lume de Iisus”: „Cine nu reacționează
achizitiv la «aruncătura» plină de promisiuni a
parabolelor este «aruncat în afară» de propria sa
obnubilare.”
Parabola copiilor din piețe (Matei 11, 16-19; Luca
7, 31-35) îi pune în prim-plan pe cei care „nu
reacționează achizitiv”, pe cârcotași, acei „copii” „care
nu se pot juca” fiindcă se cred jucători/judecători, cei
rămași, în definitiv, la stadiul infantil, adică
îmbătrâniți înainte de vreme precum cireșele
„trufandale” invocate de Eminescu: „Nu poți fi în
același timp și judecător, și jucător, și «abtractior de
chintesență», și făptuitor harnic”, conchide Andrei
Pleșu, pe bună dreptate. Numai că fariseii și cărturarii
aplaudă pe jucătorii/judecători și ironia face că tocmai
„boierii minții” din Grupul pentru Dialog Social au
aplaudat un asemenea jucător și arbitru în politica
românească, facilitând sporirea „dezordinii lumii”
românești, cum ar zice însuși Andrei Pleșu! Parabola
copiilor din piețe îl determină pe autorul nostru să
conchidă că asemenea „copii” care se cred stăpâni
sunt, de fapt, robi (Galateni 4, 1-2; 4, 3). Ei sunt cei
care cred că-l pot îndupleca pe Domnul cu jertfe:
„Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să-i chem pe
cei drepți la pocăință, ci pe cei păcătoși.” (Matei 9,
12-13). încă o dată Iisus afirmă că el a venit să pună
capăt tradiției mitice și religioase, cu mecanismul ei
luciferic al victimei ispășitoare. Aceasta e chiar piatra
din capul unghiului, din parabola lucrătorilor
nevrednici ai viei, amintită prin psalmul 118, 2 (Matei
21, 33-46; Marcu 12, 1-12; Luca 20, 9-19). Temelia e
în pericol, prin lucrătorii nevrednici, să devină piatră
de poticnire (Romani 4, 32-33). Robii se substituie
adevăratului stăpân: „Nici un stăpân în afară de noi!
Rezultatul este transformarea temeliei în piedică și a
cheii de boltă în avalanșă zdrobitoare. Ceea ce pentru
credincioși e adevăr fondator (Isaia 28, 16), pentru
necredincioși e piatră de poticnire (Isaia 8, 14). Iar
neglijarea fundației provoacă surparea justițiară a
vârfului (cf. Psalmi 84, 11, care asociază adevărul cu
pământul - temelia - și dreptatea cu cerul - cheia de
boltă).” în această perspectivă deplângea Simone Weil
tendința ierarhilor Bisericii de a se substitui lui Iisus.
Numai că o asemenea substituire, ispită mai ales în
papalitate, înseamnă ieșire în afara Bisericii care este
capul și trupul lui Iisus, adică o comunitate
euharistică, amenințând să transforme creștinismul
într-o religie, cum au atras atenția, între alții, Rene
Girard și Christos Yannaras. în context, grăitoare pot
fi parabolele așteptării și ale ușilor închise/deschise.
Note:
1Ibidem, p. 27.
2Ibidem, pp. 30, 31.
3Ibidem, pp. 35, 37.
4Ibidem, p. 38.
5Ibidem, p. 42.
6Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1. Mai putem
cita și o altă reflecție asupra iubirii hristice: „De ce
Christos e așa de mare. Pentru că prin iubire el a făcut
cearta între voințe imposibilă. Când iubirea este, și ea
este numai când e reciprocă absolut va să zică universală;
când iubirea e, cearta e cu neputință, ea nu e decât cauza
unei iubiri preînnoite și mai adânci încă de cum fuse-
nainte”. (Fragmentarium, p. 218).
7Andrei Pleșu, op. cit., p. 44.
8Ibidem, p. 45.
9Ibidem, p. 48.
10Ibidem, p. 52.
11Ibidem, pp. 309-311.
12Ibidem, p. 55.
13Ibidem.
14Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii
române. 5 secole de literatură, Editura Paralela ’45,
Pitești, 2008, col. „Sinteze”.
15Andrei Pleșu, op. cit., p. 58.
16Pentru aprofundarea chestiunii, a se vedea și
Theodor Codreanu, Ion Barbu și spiritualitatea
românească modernă. Ermetismul canonic, Editura
Curtea Veche, București, 2011, îndeobște capitolul
„întocmai - dogma7' din partea a doua.
17Andrei Pleșu, op. cit., p. 59.
18Ibidem, p. 61.
19Ibidem, p. 71.
20Ibidem, p. 77.
21Ibidem, p. 78.
22Ibidem, p. 91.
23Ibidem, p. 99.
24Ibidem, p. 133.
■
eminescologie
Puțină eminescologie
Dumitru Suciu____________________________
Eminescologia, ca știință, - afirma abrupt, cu
ani în urmă, N. Georgescu (1, 171) - „se
naște din refuzul ediției princeps”. Ediție
care, întocmită de Titu Maiorescu dintr-un
„sințământ de datorie literară”, a stârnit
numeroase discuții și nici nu a fost pe placul
poetului. E drept, acolo, Maiorescu schițase
„efigia lui Eminescu” iar celebra Prefață la ediția
d'întâi (decembrie 1883), reluată cu obstinație, s-a
impus drept „text canonic” (1, 163). Un Eminescu
„nepăsător de soarta lucrărilor sale”, chiar dacă,
prin truda sa, limba română primea „o nouă
viață” (cum scria, cu îndreptățire, criticul), ieșea în
lume cu acel prim volum de Poesii, „construit” de
mentorul Junimii, opac însă la ceea ce s-a numit
„voința auctorială”*).
însuflețind mediul cosmic cu „glasul propriilor
gânduri”, poetul nostru, crescut la școala
romantismului, un romantic „prin operă și prin
existență” (3, 145), rămâne „cel mai cuprinzător suflet
al românității” (3, 148). Dar ar fi o eroare (practicată,
ce-i drept, lungă vreme) a-l înghesui în formula-
standard. Din stratul romantic, cu numeroase izvoare
și afinități, creația eminesciană s-a deschis etapei
ființiale. Filosofia eminesciană, hrănită de lecturi
întinse, interpretate apăsat-personal, însuflețește
poezia; însăși natura se desfășoară ca ființă metafizică
și geneza gândirii poetice, observa Eugen Todoran, în
„unitate latentă” cu meditația filosofică (4, 5),
reverberează cosmic, intimizând pasional, sub pecetea
melancoliei, gama suferinței „dureros de dulce”,
testând limitele ființiale.
Ca „părinte” al limbii în formare, Eminescu a
amprentat sensibilitatea românească, mantra poeziilor
sale pătrunzând în limba română, scria Edgar Papu.
Dincolo de epidemia epigonismelor, de ecoul omagial,
rămâne de văzut care ar fi efectul real, revalorizant, al
infiltrațiilor eminescianismului, cu înrâuriri și
răsfrângeri asimilate și aplicații deviant-creatoare
(epoci, personalități, opere), abandonând eticheta,
aplicată ironic-depreciativ, de „educator” romanțios al
nației. Eminescologia rămâne locul de întâlnire al unor
cercetători pasionați, devoți trudind pe cont propriu,
nicidecum o instituție națională, cum visa Pompiliu
Constantinescu (3, 147). Acea catedră Eminescu (v.
RFR, nr. 11/1940) la care se gândea criticul, fără a o
restrânge la „un capitol de buget”, rămâne încă un vis
și confirmă impasul instituțional în care ne zbatem, în
pofida entuziasmelor afișate zgomotos-festivist. Iar în
„cercul fermecat al eminescologiei” (3, 146) vom
întâlni studii autorizate, rod al unor admirabile
strădanii, dar și „vorbe de clacă”, risipite de
nechemați.
*
Dacă „refuzul” ediției princeps (de mare succes,
totuși, provocând „uimirea” lui Socec), probată prin
reacțiile altor editori, voind, negreșit, un alt Eminescu,
a născut eminescologia (cum ne spune, apăsat-
repetitiv, N. Georgescu), putem vorbi de o eroare
originară, conchide Theodor Codreanu (5, II, 143),
Maiorescu însuși comițând apoi „o trădare” (5, II,
144); nici criticul, în celelalte ediții de care s-a îngrijit
(în total 11, cu variațiuni), n-a mai respectat matricea,
toată lumea considerând că „arhitectura” primei ediții
este, indubitabil, opera mentorului Junimii.
N. Georgescu nu pare a fi de acord cu această
îndătinată teză. întocmind „cu o migală de
ceasornicar” (5, I, 116) o ediție critică synoptică, „noul
benedictin” dezvoltă un (alt) „scenariu probabil”,
pornind de la ipoteza că poetul, chiar din anii vienezi,
ar fi gândit îndelung Cartea. în plus, se știe, încercând
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
15
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
a așeza opera „în împrejurările ce au produs-o”,
urmând linia Perpessicius, I. E. Torouțiu, Gh. Bulgăr,
criticul și-a propus să respecte întocmai voința
auctorială, confruntând migălos truda editorilor. Cert,
ediția princeps, o carte rarisimă, poartă sigiliul
maiorescian și s-a născut fără acordul autorului,
devenind un disputat „obiect de studiu” (6, 48). Iar
Eminescu, „peste noapte”, ar accede la statutul de
poet național (6, 35), cartea fiind, aflăm, arhitecturată
de poet. Să nu ne amăgim. Iată ce anunță, însă,
N. Georgescu, șocând: „Volumul se afla în tipografie
la data limită de 28 iunie 1883, când Eminescu este
scos din viața publică” (6, 24). Brusc, „paternitatea”
maioresciană devine discutabilă, arhitectura septenară
e anulată prin dispariția unei coli editoriale, cartea ar
fi avut o structură inițiatică iar înlănțuirea textelor,
prin definitivarea Sumarului, ridică alte semne de
întrebare (ocultate, oricum nedezlegate) de vreme ce
Maiorescu însuși, îndemnând pe Socec la tipărirea ei,
recunoaște și respectă în acea „colecție” de poezii o
anume ordine, prestabilită, presupunem („așa cum
sunt ordonate”). Intruziunile mentorului junimist
(punctuație, ortografie) sunt indiscutabile; nu mai
vorbim de corectură. Caragiale era limpede, amintind
de „îndreptări, purgări, omisiuni”, ceea ce, din unghi
editologic, agravează fapta, potențată și prin prelungita
indiferență a lui Maiorescu față de manuscrisele
adăpostite în faimoasa ladă eminesciană. Nemulțumit,
poetul însuși operase corecturi și completări, asigura
V.G. Morțun, doritor a oferi, în 1888, o ediție paralelă
(care, ciudat, le ignoră). în plus, solicitat de
Maiorescu, Eminescu refuză intercalarea altor poeme,
motivând că nu are poezii noi, nepublicate. Interesant
e că în Testamentul unui eminescolog, P. Creția îl
recuză pe Eminescu în chip de editor. Obsedat de
eufonia stilistică și de himera perfecționismului,
cuprins - o spune chiar poetul - „de-adânca sete a
formelor perfecte” (v. Icoană și privaz), un volum
întocmit chiar de Eminescu ar fi „cu neputință de
știut”. „Fiind cum era”, zice memorabil P. Creția,
poetul și-ar fi sărăcit opera, îndreptând mereu,
terorizat de aspectul de „neterminat”, „alterându-i”
proporțiile, amânând și respingând - rătăcit în
propriu-i labirint - ideea tipăririi volumului.
Prin grija lui Maiorescu, volumul a apărut, totuși,
iscând și întreținând alte jocuri enigmistice. Bunăoară,
Dan Toma Dulciu sesiza în grafica volumului
„elemente subtile”, relansând chestiunea „ediției
princeps” pe masa de lucru a eminescologilor (7, 124).
Mai mult, coperta I propune o criptogramă, redată în
manieră „steganografică”(7, 124), unii bănuind că acea
grafică florală ar „ascunde” numele încifrat al
Veronicăi Micle. Dar grafica, spune răspicat Dan Toma
Dulciu, nu este originală (7, 121), tipografii de la
Socec, vădind rafinament, fără a borda textele, preiau
„stilul venețian”, cu vădite simboluri criptice. De
altminteri, Dan Toma Dulciu încercase să deslușească,
într-un volum distinct, „misterele gravurilor ediției
Maiorescu” (Editura Universitară, București, 2008). E
de presupus că iconografia nu respectă, în adecvare, o
„schemă logică” de distribuție a poeziilor, ci urmează,
mai degrabă, o necesară diversitate de estetică grafică,
poate chiar sub control maiorescian. în acest caz,
evident că simbolurile criptice (presupuse), aura
enigmatică (întreținută) s-ar fi lovit de cerbicia lui
Maiorescu, criticul respingând categoric „prezența”
(ascunsă) a numelui Veronicăi Micle pe copertă. Care,
însă, nu putea lipsi în „țesătura copertei” (Cartea
ideală), crede Theodor Codreanu (5, III, 121), poetul
mărturisind că are „trei izvoară”, de unde își culege
mintea (v. Cărțile, 1876). Lângă „divinul brit” („prieten
blând al sufletului”), lângă înțeleptul care dezleagă
„problema morții” (Schopenhauer, evident) poetul
invocă „un alt maestru”, pe care nu-l spune
„nimănuie”: „și-apoi mai am cu totul pentru mine /
Un alt maestru, care viu mă ține...” Este, categoric, Ea,
cea care îl învață „mult mai mult”, conchide Theodor
Codreanu, chiar dacă poetul, precaut, îi ascunde
identitatea: „Nici - el nu vrea decât să-mi șadă-n
brață”. Doar forțând demonstrația, putem crede că (în
1876?) deslușim aici chipul Veronicăi. N. Georgescu
are dreptate atunci când scrie că editorii, de după
Maiorescu, „vor un alt Eminescu decât cel al ediției
Maiorescu”, antiteza în discuție fiind cea academică
(El / Ea), invitând la necurmat dialog, ca „temelie
arheică” a Cărții (5, III, 122); și atunci ar fi simplu să
acceptăm „numele Ei ascuns sub numele Lui în clar”
(6, 59), izvodind Cartea la care visa poetul.
*
Dincolo de fanteziile interpretative, de mare
farmec și ingeniozitate, să recunoaștem, n-ar trebui să
uităm că eminescologul N. Georgescu are meritul
(uriaș!) de a fi pledat, cu o tenacitate de benedictin, în
dipticul Eminescu și editorii săi, pentru a fi respectată
„voința poetului”. Dar, recunoaște prob N. Georgescu,
primul care a supus unui examen minuțios - prin
lecțiuni acribioase - punctuația poeziilor eminesciene,
cel care „a deschis calea” (8, 21) a fost uitatul
I. E. Torouțiu. învățatul bucovinean, născut la Solca,
în 1888, a dovedit vrednicia unui „Hurmuzachi literar”
și a fost, în epocă, o autoritate. Ultimul director
interbelic al Convorbirilor literare (ianuarie 1938 -
martie 1944), misiune încredințată de Al. Tzigara-
Samurcaș, membru corespondent al Academiei
Române (din 1936), a deschis un uriaș șantier,
provocat, se pare, de cartea lui D.R. Mazilu (o ediție
omagială M. Eminescu / Poezii și variante, 1940), „o
lucrare ratată”, zicea ferm Torouțiu (8, 33). Evident,
N. Georgescu a preluat ștafeta, repunând pe tapet
chestiunea voinței auctoriale, extinzând comparațiile,
cercetând edițiile, supuse valului de reforme
ortografice („târnăcopul ortografic”, după vorba celui,
care întocmind și tipărind 13 volume din seria de
Studii și documente literare [I - XIII, 1931-1936],
aducea o ofrandă „zeilor pământeni ai literaturii
românești”). Polemist de temut, Torouțiu nădăjduia a
oferi, în 1949, cu prilejul centenarului nașterii poetului
(!), Exegesa eminesciană. Poeziile antume din punct de
vedere filologic, invocând, într-o scrisoare către
Perpessicius, ajutorul filologic, adică restabilind textul
antumelor („restituirea caracterului hotărât de poet”).
Fiindcă, observase Torouțiu, formulând numeroase
reproșuri la adresa editorilor (manevrând criterii
personale), se cuvenea să intervenim, în sens
reparatoriu, definitiv, „la fixarea cuvântului, care de la
ediție la ediție se schimbă ca nisipul în pustie” (8,
248). Din păcate, „tot ce avem” se rezumă la doctele
articole publicate în Convorbiri, N. Georgescu și
Doina Rizea oferind, în 2002, un pios gest restitutiv
(8). Bineînțeles, Torouțiu visa, pe această bază, la o
ediție completă și critică, îndemnând la o fructuoasă
cooperație intelectuală și blamând ideea lui Pompiliu
Constantinescu, „nefastă”, zicea (8, 31), cel care
propusese înființarea unei catedre Eminescu (3, 148).
N-a scăpat tirului critic nici G. Călinescu, amendat
pentru zelul compilativ, trecând sub tăcere numele
contribuabililor. în replică, deși reproba „strâmbătura
de suficiență a unui așa-zis specialist”, Călinescu a
ținut cont (tacit) de observațiile lui Torouțiu, încât
edițiile ulterioare se îndepărtează „de prima imagine”
(1932), constata N. Georgescu. în plus, legea tăcerii l-a
urmărit pe Torouțiu, ignorat și în Bibliografia
întocmită de Șerban Cioculescu (1976).
Exegeza eminesciană ar fi „tema spirituală”,
nepărăsită, proiect urmat cu o credință fermă, în
pofida vremurilor de restriște și izbeliște. în scrisorile
către Perpessicius, un amic „încercat” (epistole
semnalate de Lucian Chișu și recuperate tot prin
strădania lui N. Georgescu și Doina Rizea), Torouțiu,
deși recomandă „rețeta timpului scurt” (8, 251) și
„cruțarea substanței fizice”, deși nu pierde speranța
unei reveniri și nădăjduiește în „renașterea Țării” (8,
250), face calcule istorico-politice și înțelege că, în
noul context comunizant, „se va retrage tot ce nu-i pe
linie” (8, 249). Era „o epocă de nesiguranță”, scria la
22 octombrie 1947 (8, 248), urma o crucificare
colectivă. Totuși, încovoiat de greutățile financiare,
rezistând „ca frunza pe apă”, înțelegând că soluția ar
fi să se dea „de bunăvoie la fund” (ca „lest inutil”),
Torouțiu nu va abandona „tema spirituală”; o va
termina, dă asigurări, în decembrie 1947, „din topor”
(8, 250) și cere să nu-l uităm pe Eminescu, veghind la
„contactul sufletesc” (8, 31) cu marele poet. Din
păcate, împrejurările politice „tulburi” și-au cerut
tributul și arhiva sa a fost confiscată (în 1953), an în
care familia Torouțiu, sub povara acestei lovituri, a
părăsit această lume. Vânătoarea erorilor de lecțiune,
trudnică, negreșit, a fost înțeleasă de unii drept
ocupație de „bieți copiști”; așa se pronunțase, hotărât,
Pompiliu Constantinescu, de pildă, asupra lui Torouțiu
și Murărașu, nefiind scutit, nici el, de ploaia
reproșurilor nedrepte (un cronicar exact, fără
imaginație și fără acces la metafizică, crezând că
disciplina criticii literare a fost „creația foiletoniștilor”
etc.). Dar o critică mare, de sinteză, va deveni posibilă
pe terenul eminescologiei odată cu petulanța lui G.
Călinescu, un romantic turbulent, spectaculos,
încrezător că „puțină mitologie” nu strică în cazul
unui mare creator. Or, experiența eminesciană a
redefinit poezia românească, fiind - deopotrivă - gest
întemeietor și înnoire revoluționară. Poetul, spunea
germanistul Torouțiu, n-a fost „fabricant de asimilări”
și s-ar cuveni acum, la scurgerea atâtor ani (60) de la
dispariția sa, măcar bucovinenii să-și amintească de
contribuțiunile sale (vai, adevăruri „moarte”), necesar
a fi vivificate. Dar la noi, observa caustic Pompiliu
Constantinescu, „memoria faptelor de cultură e foarte
scurtă” (3, 144). După ediția Maiorescu, fixând,
tipologic, o primă imagine a poetului, o ediție
„norocoasă”, clasicizată (3, 143), de largă circulație,
influențând - și prin prestigiul alcătuitorului -
răspândirea poeziei eminesciene, ediția Perpessicius,
folosind metoda organică, restaura, în acel timp, prin
scrupul și caznă, acordul cu textul autentic,
îndreptând grosolane erori de lecțiune. Strădaniile care
au urmat, lărgind frontul eminescologilor, vin să
confirme, așa cum demult nota Pompiliu
Constantinescu (RFR, nr. 4/1940), că manuscrisele
eminesciene oferă un atelier „viu de lucru” (3, 131).
Rămâne mereu actual îndemnul de a ne adresa operei,
chestionând-o, fără putința istovirii.
Note:
1.	N. Georgescu, Moartea antumă a lui Eminescu
(1883-1889), Ediția a II-a, revizuită, Editura Cartier,
Chișinău, 2002.
2.	N. Georgescu, Scenarii de istorie literară (Ediția
princeps Eminescu), Editura Floare albastră, București,
2004.
3.	Pompiliu Constantinescu, O catedră Eminescu, în
vol. O catedră Eminescu, Antologie, notă editorială și
indice de nume de Lenuța Drăgan. Prefață de Mihai
Drăgan, Editura Junimea, Iași, 1987.
4.	Eugen Todoran, Eminescu, Editura Minerva,
București, 1972.
5.	Theodor Codreanu, Eminescu și Cartea (I-III)
(Pornind de la ediția N. Georgescu), în Convorbiri
literare, nr. 3, 4, 5/2013.
6.	N. Georgescu, Studiu introductiv la Mihail
Eminescu, Poesii, ediție critică, studiu introductiv,
comentarii filologice și scenariul probabil al ediției
princeps, de N. Georgescu, Editura Academiei Române,
București, 2012.
7.	Dan Toma Dulciu, Câteva considerații cu privire la
„Ediția primă” a poeziilor lui Eminescu, în Studii
eminescologice, nr. 11/2009, Editura Clusium,
Cluj-Napoca.
8.	I.E. Torouțiu, Exegeza eminesciană. Antologie, notă
editorială și bibliografie de Doina Rizea. Prefață de
Nicolae Georgescu. Editura Floare albastră, București,
2002.
) într-o carte „cu sistem”, crescută într-un „timp
îndelung” (2, 5), discutând notele punctuale, tot
N. Georgescu restabilea, printr-un efort sisific, voința auc-
torială și ajungea la formele prime ale tipăriturilor emine-
sciene, oferind publicului pe Eminescu-cel-adevărat.
■
16
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
traduceri
Christian Bobin
Christian Bobin s-a născut la 24 aprilie 1951 în
Creusot. Poet, moralist și diarist. Forma sa predilectă
este fragmentul, o scriitură concentrată alcătuită din
mici tablouri reprezentative pentru un anume
moment. Cărțile sale țin deopotrivă de roman, jurnal
și poem în proză. Este autorul a peste cincizeci de
volume, apărute la edituri prestigioase. Fragmentele
de mai jos fac parte din volumul Souverainete du
vide. Lettres d’or (Gallimard, 2011).
Suveranitatea vidului
Ați fi departe de viața dumneavoastră. Ca
întotdeauna, nu-i așa: o stare obișnuită, banală.
Corpul ar merge singur spre abis, cu elanul dobândit
al vârstei. Și sub prospețimea sângelui, o slăbiciune,
niște cenușă. O nostalgie: sufletul. Bolnav, da. Fără
îndoială: bolnav. Adevăratul nume al bolii ar fi
copilăria. Ca atare, de nevindecat. Ea ar avea și un alt
nume: viața. Nu ar fi prin nimic o viață interioară, o
stră-viață, o poiană momentan de neatins și în care
intr-o dimineață limpede, s-ar putea pătrunde. Ar fi o
boală, asta e tot, și conștiința pe care ați avea-o
despre ea ar fi la fel de bine conștiința insuficienței
profunde a oricăror remedii.
într-o zi, în această absență egală, cronică, ați
primi aceste scrisori, trei scrisori. Aparența ar fi cea a
unei cărți. Autorul ați fi dumneavoastră, adică un
altul. Un trecător O umbră, îndepărtată. Nimeni.
I
Cărțile. Sunt pe masa mea. Le-am deschis, la
întâmplare. Le-am răsfoit. A venit o alinare, de care
nu știam că am nevoie. O fericire de a citi, anterioară
actului însuși de a citi. O lumină furată de această
primă privire, distrată, rapidă. O lumină anticipând
lumina îngrădită în pagini. Apoi am închis cărțile.
Mai târziu. Lectura ar veni mai târziu, mult mai
târziu. Noaptea era mai convenabilă pentru a citi,
noaptea e mai convenabilă; această egalitate în sfârșit
stabilită între întunericul dinăuntru și întunericul de
afară. Am plecat. Am mers să mă plimb, am văzut
oameni. Mi-a venit ideea să vă scriu o scrisoare,
această scrisoare, ideea unei scrisori infinite, fără
continuare. întreruptă, adesea, cum este întreruptă
lectura, cum este revocată starea cititorului, starea de
absență, de zgomotul unei uși care se închide, de
înaintarea bruscă a zorilor, de dezastrul somnului.
Fără îndoială cunoașteți aceste text al lui Valery
despre „Cele două virtuți ale unei cărți”: Aceasta este
lectura. Am putea să-i dăm drept simbol ideea unei
flăcări care se propagă, cea a unui fir care arde de la
un capăt la altul, cu mici explozii și scânteieri din
vreme în vreme. Acest text ar putea, fără să fie
nevoie să schimbăm un rând, un cuvânt din el, să se
străduiască să definească nedefinirea iubirii, să
delimiteze nelimitarea vieții. Ceea ce nu obține
lumină asupra sa decât din propria distrugere. Arsuri.
Arsuri continue până la cea, ultimă, a pământului, a
frigului pământului asupra corpului.
Noaptea. Crepuscul. Luminile pe sfârșite potolesc
în mine o dorință originală de a fi consolat. Dorință
anterioară oricărei pierderi, oricărui doliu. Privesc
aceste cărți. Pe fereastră, văd pădurea, masa sumbră a
copacilor, sprijiniți de noapte. E sfârșitul unei după-
amiezi de decembrie. Nu aștept nimic, nu aștept pe
nimeni și fără îndoială aici se află adevărata formulă
a așteptării: Nimic. Nimeni.
Copilul, cititorul, prins în ucenicia insomniacă a
vieții în societate, ținut în această prostie generală de
obligația de a vorbi, mereu, de a răspunde prezent,
mereu, căci există întrebări, căci există apeluri, mereu,
care nu se opresc, care nu încetează să ucidă liniștea
care doarme în adâncul lui, frumoasa liniște, liniștea
somnambulă. Bucuria, pentru el, de a se abstrage, de
a deschide o carte, de a termina cu toate solicitările,
cu toate companiile, cu toate legăturile aproximative.
Purificare. Intrare în lectură. Intrare în reverie.
Purificare.
Citind, nu pentru a ști, nu pentru a învăța,
pentru a acumula, pentru a îngrămădi, pentru a
dobândi. Nu, nimic din toate astea. Citind mai
degrabă pentru a uita, pentru a se desprinde, pentru
a pierde, pentru a se pierde. Redevenind singur,
nesfârșit de singur.
Destul de singur pentru a nu mai fi singur
niciodată.
Cărțile stabilesc coordonate, trasează hărțile unui
ținut pustiu, hărăzit iubirii și ierburilor nebune,
traversat de animale sălbatice și blânde, în căutarea
unui punct de apă, în căutarea unui punct de apa
somnului.
Această atingere a cuvintelor, această iradiere a
vocii, care în sufletul amorțit al cititorului detectează
pânzele de apă vie, izvoarele focului: adevărații
scriitori sunt niște descoperitori de izvoare. Niște
vindecători. Mâna magnetică a celui care scrie se
așează pe inima dezgolită a cititorului, resoarbe febra,
preschimbă sângele în apă.
Tatăl iubește mult această imagine a copilului,
lungit în mijlocul cărților, absent. Chipul pe care îl
frământă reveriile e atât de frumos, e atât de plăcut
de surprins. Mama, mai înțeleaptă, se teme de ceva,
nu știe spune de ce. Pasiunea mortală a lecturii. Ochii
își schimbă lumina pe noaptea cuvintelor. Corpul își
abandonează forțele prezente pentru un dincolo
improbabil. Copilul care citește, gata cu el, nu va mai
reveni. Paginile îi transmit paloarea lor. Cuvintele îi
sugerează gustul amar al călătoriei, al refuzului.
Adevărata viață, cea care nu e în cărți, dar despre care
mărturisesc cărțile, unde să fie oare?
*
Altă zi. Am uitat să vă vorbesc despre zăpada
care a venit ieri, târzie, la începutul serii. Despre
această idee de veșnicie care a venit, odată cu ea, care
se confunda cu mișcarea ei, cu albul ei. Blândețe
prăbușită, prăbușită lent. Am oprit totul pentru a o
privi, și această scrisoare. Nu știu de ce vă scriu asta.
Am privit zăpada aceasta. Multă vreme. Nu
gândeam. Nu mă gândeam la nimic. Sau dacă aveam
gânduri, mișcarea lor și cea a zăpezii nu făceau decât
una singură. Această fascinație, această nelămurire
maladivă între afară și înăuntru nu e fără raport cu
ceea ce vreau să vă spun. Lectura, faptul de a citi nu
ar fi decât o variantă a acesteia.
Există o carte pe care am citit-o și recitit-o, de o
mie și una de ori, care nu există. M-am gândit să o
scriu. Nu o voi scrie. Nu se petrece nimic în ea. Nu
are decât un singur personaj. Un copil. El are două
nume: Lys (Crin), Pierre (Piatră). Două nume, două
vieți simultane, una acoperind-o pe cealaltă și ferind-o
de orice corupere ordinară. Două nume care sunt și
cele a două ordine: mineral, vegetal, mineral. De la
piatră ar împrumuta traiectoria, atunci când o mână a
aruncat-o: traseu pur, rectiliniu, inflexibil. De la floare
ar reține lentoarea, această prelungă, interminabilă
desfășurare a forțelor. Un izvor vertical. O flacără.
Cel mai iubit la vârsta lui, cel mai respins:
decepționant. La urma urmei, decepționant. Respins
pentru însăși iubirea pe care ar inspira-o și care ar
părea să i se adreseze pe degeaba, pe care nu ar
reține-o, pe care nici nu ar descuraja-o nici nu ar
primi-o, pentru această iubire care ar trece prin el
asemenea aerului printr-o ușă larg deschisă. Nu ar ști
să închidă această ușă odată pentru totdeauna. I-ar
lipsi această virtute elementară de a tria, de a separa,
de a trasa semne.
Nu ar fi posibil să facă acest lucru nici în invenția
cărții nici în cea a lecturii. El ar fi într-o viață și într-
un timp nerepertoriate, așa cum ești la un an, la doi
ani, cum ești tot mai puțin după aceea. Foarte repede
din ce în ce mai puțin. Foarte repede nu mai ești
deloc.
Un singur lucru sigur, cert, unul singur: îl văd
citind. Citind enorm, înspăimântător. Imaginând
această scuză - lectura, faptul de a fi pe cale de a citi
sau de a avea de citit - pentru a răspunde dinainte
acuzațiilor care nu ar întârzia, reproșurilor referitoare
la nemișcarea, apatia lui, această absență a tuturor
sentimentelor convenite, privind acea eternitate unde
merge să se odihnească.
Singurul mod de a-i scrie povestea, singurul fel de
a spera să-l întâlnesc ar fi să fac această carte așa cum
face el toate lucrurile: fără preferință. Fără să știu. în
identitatea de a trăi și de a muri. în spaima acestei
identități. Liniște pe liniște.
*
Numărăm cu degetele. începem să numărăm de
la un an. Mâna indică curând, larg deschisă, cinci ani,
apoi cealaltă mână se întinde rapid la rândul său,
apoi amândouă se închid și se deschid simultan, de
mai multe ori în șir, de atâtea ori câte zeci, și cât mai
repede posibil pentru a urma mișcarea timpului, dar e
inutil, viteza timpului este mai mare decât cea a
degetelor care se îndoaie și se întind, viteza timpului
este mai mare decât cea a luminii, este cea a nopții și
noaptea este dintotdeauna deja acolo, suntem
surprinși, totul s-a precipitat și nu am știut să reținem
nimic, dumnezeule, ce s-a întâmplat, trebuie că am
făcut o greșeală undeva, am lovit un mecanism, am
deformat o rotiță, și totul a luat-o razna, totul s-a
accelerat, astfel încât mișcarea m-a deportat peste
margini, m-a îndepărtat de centru și centrul s-a scobit
ca o rană, ca o spirală, și totul venea să se
prăbușească înăuntru și eu nu eram acolo, și eu nu
eram acolo pentru nimeni, pentru nimeni. Mâna,
foarte repede, a sfârșit-o cu număratul. Acum nu se
mai deschide. E uscată. Se ofilește împreună cu
frunzele, pe sol. Putrezește odată cu merele care s-au
rostogolit pe marginea drumului, pe care o rugină
aurită le tumefiază, le înmoaie. Măcar vom fi încercat
să evităm inevitabilul. Mâinii drepte, celei care începe
primii cinci ani, îi vom fi găsit mii de divertismente
pentru a opri acest gest, această litanie. Ea va fi
învățat să culeagă lumini, să prindă tăceri cu vârful
degetelor. Ea va fi învățat să dea paginile. Ce
deriziune. Să citești înseamnă să numeri pe dos.
Există întotdeauna o cifră mai mică, infinitezimală.
Nu există primele cuvinte, nu au existat niciodată. Ce
deriziune. Citim cuvântul: Insuportabil. Citim
definiția cuvântului: Insuportabil. Vedem că e tocmai
ceea ce nu încetăm să suportăm. Lipsesc rădăcinile
cuvântului, vechile folosințe. Lipsește esențialul,
originea. Așa că rupem pagina. Așa că o luăm de la
capăt, aceeași pagină, mereu, aceeași lectură, mereu.
Prezentare și traducere de
Letiția Ilea
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
Black Pantone 253 U
proza
Ca un grătar de mici
Mircea Daneliuc_______________________________
30 decembrie.
O lepră, un jeg, de asta îi zice și Javra...
Mâine e revelionul și pe Valica o țin nu știu
unde, nu mi se spune. Scriu în ziua când s-a
făcut România republică, Slavă Domnului! Am fi
putut sărbători familial lucrul ăsta sau măcar să
facem un pom, nu să mă prindă Anul Nou izolat.
Dacă cer s-o pot vizita, dă muțenia-n ei. I-au scos
cu furtunul ce înghițise, de ce nu-i dau drumul? îi
apucă demența dacă-i contrezi, mă mai sună, nu
pot să spun cum vorbește, legumă. Foarte
amărâtă au luat-o de-aici; supărată pe claustrarea
din Menajerie, pe mitocanii care uite cum ne
tratează, pe mine care n-am putut să mă suicid
împreună. N-am putut, nu pot, ce să fac? Am un
instinct de conservare exacerbat.
De altfel, e previzibil cum se va termina.
Când intri în zona asta și începi să știi una, alta,
să vezi de aproape, sfârșitul e unul singur:
dispari. Cu timpul, te obișnuiești cu ideea, deși te
revoltă. Nici n-ai încotro, loc de întors nu mai e,
așa îmi explic și criza de Crăciun a Valicăi.
Totdeauna, de Sărbători, te simți vulnerabil
cumva; mulți recurg. Suiciderea e, poate, mai
demnă, o femeie înțelege mai bine, deși n-are
niciun mesaj. Mă rog, în fața eternității, ce mesaj
mai contează?, pământul va arde peste nu știu
câte milioane de ani, dacă nu l-or înnăbuși
pân-atunci mârlani și gunoaie. Gunoaie de
mitocani. N-o să se mai aleagă nici praful, poți să
ai și-un vagon de mesaje. Dar nici să mori ca un
prost! M-am gândit, aș putea să-l atac pe Jăvrescu
- că vine, șmecherul, pe la Guvern -, c-un blacheu
ascuțit sau ceva. Dar chiar să zicem că izbutesc:
pac!, iau un glonte în meclă, acolo, pe loc, și s-ar
bucura o grămadă. Ei la chermeză și eu la
Medicolegal în sertar, cel mult - pușcăriaș, un
scelerat ca ăla, artistul, de i-a tras-o lui Lincoln.
Nu cred că se merită.
Cum s-a gândit el, Tătelu, în nemernicia care
îl definește, să trimită mizeria aia de poze
mistificate exact de Crăciun, să scormone un pic
de zâzanie, că asta-i ocupația lui, dezbină, divide,
impera, cât îl urăsc, tăia-l-aș cu lama, încet,
fâșiuțe... După care, țop la Predeal cu elicopterul
plătit din bani publici ca să se dea pe ghețușcă.
Apropo, de ce se referă poporul la președinți ca
la neamurile lui din ogradă: Ghiță, nea Nicu, nea
Nelu, Milucă, Băse... Tătelu?
31 decembrie.
L-am grațiat pe Viorel, sepepistul. La noapte e
Anul Nou și vreau să-l încep cu o faptă mai bună.
Mi-am retras reclamația, ar fi putut să-l lase fără
misiunea de muncă și să-l arunce pe drumuri.
Mi-a mulțumit cu ce i-a venit pe la bot, s-a umilit,
du-te dracului, l-am ajutat până acum de o mie de
ori, meritam puțină recunoștință, nu mârlănie.
C-a fost beat... Treaba ta! E foarte ciudat cum
iese omul de sub control, inopinat, ca și Vali cu
suiciderea ei, e interesant de știut ce acumulează
în perioadele lui de latență, când totul pare că
decurge pasiv. Se făcuse preș, mitocanul, știe să
roage când vrea.
încă ceva: să zicem că ajuți cetățeanul, că-l
ajuți și-l ajuți. Cu timpul începi să-ți dai seama de
o anumită antipatie care rezultă. îi faci bine și
simți că te dușmănește pentru că-l scoți din rahat.
Dacă nu-i evident, abține-te un timp; nu trece
mult și va scoate arama, o să ai o surpriză, lucru
deopotrivă supărător pentru ambii. Tu, jignit,
rămâi cu frustrarea, iar el se alege cu ficatul sau
cordul afectate cronicizat. De aceea, fac o
mențiune: arată îngăduință, întoarce obrazul,
nimic nu rărește dușmanii mai fără efort și
plăcut, fii serviabil, milos. Ura pe care bunăvoința
o generează i-atacă. Toți sunt șantajabili. De ce
să-l fi îndepărtat pe nemernic, acuma e fericit,
lasă-l așa, viitorul lui e la mine, se va stinge în
ploconeli simulate. Ca Perjii de la Mălaia. Dacă
n-ar fi bătrâna, mama soției, să aibă grijă cineva
și de ea, adică să vadă zilnic dacă mai suflă, le-aș
fi tăiat-o de mult. Cum primesc telefon, știu că
au nevoie de bani; Valica nici nu comentează,
trimite. Cu toate că, tehnic, e greu, ne cred pe la
nemți. Și cere și cere; ia să nu-i dai o dată!...
Pe deșteapta lor de Lucica au externat-o.
Nu știu, nu pot sta singur de Sărbători. Am
primit de la Nini o felicitare cu mult mai
decentă. E cumsecade, nu m-a dezamăgit pân-
acum, e domn, dar poate să miște de Javră?...
001P (Țuchi) nu m-a invitat să fac revelionul la
ei, deși mă las bătut la cărți cu naturalețe; mă
urăște și ăsta. Și cât l-am și tuns...
Cum a putut disperata aia să se arunce în fața
mașinii, nu-mi iese din cap! Ce te poate împinge,
ura familiară sau ce? Știa c-aș fi eu în aia din
spate, n-avea de unde, pentru ea sunt la
''Munchen''!
Aud că Sexy Becleanca și Nițu (baterist)
divorțează. De ce?
1 ianuarie.
La Mulți Ani!
îmi urez singur, la cinci dimineața, deși m-am
culcat pe la două. Am visat că m-au împușcat, în
Doja la Arad
locul lui Nini, în garnizoană la Dej. Indiferent la
cât aș stinge lumina, mă scol cu noaptea în cap
de vreun an și ceva, probabil îmbătrânesc, de aia
transpir. De obicei, somnul mă trântește la loc pe
la opt, dar încerc să rezist ca să nu-mi fac reflexe
în organism, plus că, serviciu comandat, poate
mă cheamă pe undeva. Nu și azi, sărbătoare
legală. Pădurea Râioasa e-o frumusețe, ninge de
ieri, e albă, plăcută, dacă ieși poți intersecta
căprioare. Menajeria pustie, dorm toți.
Valica-mi lipsește. N-aș fi crezut că pot resimți
atât de acut. E spre bine, îmi dă semeseuri, dar
lipsa ei dublează singurătatea și claustrarea și tot.
Cicălitoare, pot înțelege, abia aștept să revină
acasă. Acasă?!!... Nu știu ce-o să ne aducă și anul
care începe, fiecare an nou e mai prost, e criză,
măsuri, poporul cârtește docil, gloaba-i de
încălecat. Dacă vor decide într-o zi să ne
lichideze, o să aflu abia în ultima clipă. Doresc să
fiu scuzat și nu admit să las nimic neamurilor ei
din Mălaia. Hiene și profitori. Aș vrea, dacă tot
se intră-n Uranus, s-avem un pic de echilibru și
noi, un buchet de bucurii de la viață. Și sănătate,
că-i cea mai utilă. Și să facem acte de intravilan
pe terenul de la Brezoi. Un an bun, la mulți ani!
M-am dus peste el, peste Țuchi. Știam că face
revelionul cu Ghiță și că n-am șanse să fiu invitat,
nu știu ce i-am făcut. Dar nici să stai singur și să
te uiți la teve. Cu două sticle de vin și o crenguță
de brad, la ușă, fără preaviz, o surpriză! I-am urat
aia veche, cu bădica Traian, altceva nu știam. A
deschis ușa și s-a prefăcut, canalia, că se
minunează.
- Ești tuns bine, i-am spus...
Să-l fac să se simtă.
- Tocmai voiam să vă chem, zice, ca și cum
nu știa de Valica.
Am lăsat-o cum a căzut. M-a poftit în
apartament: Ghiță, normal, cu soția, cu Domni.
Amândoi, cu nevestele. Corni m-a început cu
salată de bef, iar Domnica lui Ghiță era lansată
pe bancuri. Dar unde-i Valica, nu știu ce,
prefăcătorii, sunt sătul. Cu timpul, te încălzești și
te simți amiabil, am servit wischi mic ca să trec
pe un vin ulterior, aveau vin de casă, un zaibăr,
nu știu cum au putut să-l introducă aici, că n-au
spus. Mititeii, la fel. Familia îi știa prin Spania, pe
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
Coloana de prizonieri
undeva, la cules.
Domnule, când vezi, ai un șoc. Deschizi ușa și
dai de Tătelu și de Primul ministru: Țuchi și
Ghiță, zici că-i Consiliul de Apărare. Cu mine
înăuntru, se făcură doi prim-miniștri și-un
președinte; numai când ești aproape simți că-i
trucaj, de aia ne expun ei la o distanță securizată.
Și dacă lumea din Menajerie ar fi mai bine
crescută și mai educată puțin, ar putea fi un loc
chiar mai intim. Că-i plăcut, tot confortul,
modern, pădure, aer curat, atâta că n-ai voie să
ieși în popor, că te recunoaște pe stradă și nici cu
rudele nimic absolut, decât pe Gugălă sau telefon.
Lași să știe că ești plecat în străinătate, nu te
caută des, e mai bine. Sunt și cazuri când n-ai
încotro; e o problemă de SPP, se ocupă, fac ei să
pară că vorbești de afară, există tehnica asta. Dar
la o urgență, așa, cum a fost cu Lucica, e și
normal că-ți iei câmpii, îi dau Valicăi toată
dreptatea, nu-i obligată să suporte mitocănie de
milițieni. Mă rog, l-am iertat, l-am iertat... Nu-l
mai tund. în general, și colegii, nu foarte
civilizați, că nu te alege după școlarizare, ci dacă
semeni la față și să poți imita un original. Asta-i
treaba care o ai de făcut. Se plătește, banii se
virează în cont, n-ai ce face cu ei. Poate tensiunea,
tensiunea te face mai rudimentar, că-i o tensiune,
un stres, poți să fii atacat pentru altul și nu-i de
dorit.
Țuchi devine de nesuportat. Seamănă cu
Tătelu în mod acceptabil, trebuie să recunosc, dar
se dă atât de rotund cu mutra aia prezidențială,
că-ți trece. O dublură și el, un nenorocit, un
electrician cum era Gheorghiu-Dej; dom'le, a
ajuns să se creadă șeful Menajeriei! îți vine să-i
dai peste bot. Vorbește la infinit, te întrerupe, nu
poți să scoți un cuvânt. Eu mă abțin cât m-abțin,
e bine să fii maleabil, dar Ghiță, totuși, prim-
ministru ca mine, începe să strige, se enervează,
vorbește rău de regim. Marota cu pensiile de
militari, pe care tocmai le-a căsăpit Pricăjan
săptămâna trecută. Are ofițeri în familie și se
atacă. Că-i idiot, nu știu ce - de Nini vorbea -, ca
și cum le-a tăiat el c-a vrut. Nini Pricăjan conduce
acolo, sau ce? Știe toată lumea că Javra, el cere.
Vine, se bagă-n guvern peste tine și-ți spune ce ai
de făcut. Plus FMI-ul, la ăia nu te gândești, că-s
toată ziua pe-aici cu pretenții?, dai atâția afară din
bugetari, tai din salarii atâta, concesionezi petro-
lul la austrieci. Ăștia cum fac de scot lumea-n
stradă pe unde se bagă, nu tot așa? Nini n-are
nici o putere, săracul, nu face nimeni de capul lui;
de la UE, de-acolo! E puțin prea plecat, părerea
mea, prea civilizat, cum să spun, și înghite. Altă
calitate de om, un eminent, un profesor, Javra
nu-i ajunge nici la genunchi: un lupus de mare,
vorbește o engleză ca la closetul din gară. Dar ce
poate face? Eu, dacă-s acolo, când conduc vreo
ședință, nu mi se dă pe hârtie ce am de făcut?
Ghiță, i-am spus, nu te mai ambala, schimbi
ceva?, n-ai să poți. O să-l toarne, nu scapă, ține-ți
gura de față cu Țuchi; nu mă ascultă. N-are
diplomație, se ambalează.
Așa și acuma, de revelion. Te uiți la ei, mori
de râs. Ca și cum Primul ministru i-ar face dinții
și Cotroceanul turbează.
- Băi, tu auzi ce-ți spun io?...
Luaseră și ceva la bord, obligat, dar să-i vezi
pe amândoi hârâindu-se, era de nemaivăzut.
Manieră pe care Nini nu și-ar permite-o. Și iese
Corni din bucătărie cu platoul de sarmale în
varză, țin minte perfect, discuția era la cât de
pafarist era Nini politic și-a trebuit să mă bag.
- Să știi că-i o capacitate, să te uiți mai atent.
Nu vrea lupte în stat, asta-i înțelepciune, cred că
atinge trei boci ca nimica.
Bocul, propusese cineva mai demult, când
fusese Boc Emil prim-ministru al României în șase
guverne, e măsura de apreciat competența în actul
de guvernare; metrul, gramul, secunda și bocul.
Deci, în opinia mea, Nini întrunește trei boci. în
mod cert! Și nu cred că-s departe de adevăr,
m-am străduit să-l cunosc. în orice caz, îl accept.
Cu ce crezi că vin ei să mă contrazică? Cu
felicitările Javrei; aveau în casă un lot, motiv să se
hăhăie cu Corni și aia. Folosesc termeni exacți,
pentru că Țuchi e predestinat, la euforie, să se
behăie decât în formă prezidențială, iar Ghiță-l
maimuțărea ca să-i arate că poate și el. Imediat,
bătaia sfioasă în ușă pe care o așteptam, și
dublura de vaporean îl aud că răcnește:
- Apasă pe cleanță!
Am înlemnit. Parcă se aprinsese în casă un bec
de cinci sute. Nuți, un înger, în vuitoane, nu-ți
spun, și în guci, puțini suntem din păcate cei care
am putut s-o vedem aranjată și s-o prețuim. Sosia
Țucăi de la Comunicații, mi se pare că am
menționat, dar nu asta contează, emana din ea
un ceva atât de proaspăt și îmbietor, că uiți ce
vorbeai, rămâi cu dumicatul în furculiță.
- Maamă, hă, hă, făcu mitocanul de Țuchi, cu
inflexiunea exactă a șefului statului, de parcă s-ar
fi dedat la absorbții în anexa de la birou cu cine
știm toți, modelul original, ministreasă la ce
tocmai spusei. Un ton foarte precis, l-am și
felicitat. Râdea și Nuți, te înfiora.
- Hai, dragă, că se răcește, o întâmpină
Domni, noi deja furajăm.
- S-a dichisit și ea un picuț... (Corni, asta-i
decât un venin), hai că ne prinde cu paharul pe
sec.
Anul Nou ne prindea, se temea că dă peste
ea. Invidioasă femeie. De înțeles, nu era decât
soție de "premier", și Vali la fel, pe când Nuțica -
persoană în aparat, dubla un ministru, servea
România. Dar, vă spun, semăna cu Blonda ceva
de speriat... la identitate! Identitatea de la
Comunicații, specialistă în trageri de fonduri
comunitare. Aș vrea și eu să fiu Nini în măsura
aceasta, cine n-ar vrea? O eleganță, o finețe
internă!
Și, totuși, fata are o dramă a ei. Noi, de bine,
de rău, suntem claustrați aici cu soțiile, o parte a
familiei, deci. Nu zic că-i totdeauna plăcut, dar
poți să accepți. însă o ființă ca ea, s-o vezi cum
se ofilește inobservabil, fără prieten, fără nimic -
căci n-ai voie să te arăți nicăieri -, cum trec anii și
te marchează, e foarte trist, foarte trist.
Singurătate. Televizor. Desigur, i se aduce
obligatoriu și pune pe ea tot ce poartă Țuca-Capra
lui Căprean și a lui Tătelu, haine de firmă,
poșete, pantofi, nume tari, comandă-Milano, dar
unde să ieși cu ele pe tine? Te lasă să ieși? Că,
dacă ai, vrei să-mbraci... Cine vede? Ne mai
mirăm noi pe-aici, la vreo aniversare sau vreun
revelion și șoferii, pentru că-și riscă viața și ea, în
mașină, de asta-i aici. E tristuță, săraca, ia aceleași
pastile ca și Valica, știu ce se-ntâmplă, cunosc.
Atmosfera s-a încins dintr-odată și ne-am
prostit până pe la două fără ceva, când au retras-o
pe Nuți. A venit s-o ia garda, are de executat
obligatoriu opt ore de somn, nu poți s-arăți cum
vrei tu, se contează că te prezinți impecabil. Dar
am apucat să dansez cinci tangouri de mare
intimitate. Mi-e rușine să recunosc, o iubesc pe
Valica și decât eu știu cât mă consum în absență,
cu toate că mi s-a comunicat că-i okey, să fiu
liniștit, va fi reintegrată curând. E un sentiment
posesiv, nu poți fi centrat pe el chiar tot timpul,
mai uiți. Are un fel atât de leneș, călduț, de-a se
lipi de tine la dans și se lasă condusă așa
cumințică, pentru că n-am ținut-o de mână în
mod lateral, ci exploram tangoul îmbrățișați.
Mănânc pe pâine, tangou. Cât de natural se
dezlipea la sfârșit, colegial, ca și cum se
desprindea de-un fișet, însă știam amândoi că
dăduserăm curs unei ispite disimulată, au existat
și atingeri... Dacă și doamna ministră Țuca-i la fel
- cum pot presupune -, păi nu rămâi sașiu ca
Tătelu, o femeie ca asta, cum să nu-i dai pe mână
ce-i bun, cinci la sută din PIB și guvernul, măcar
parțial! Tipul e fericit, lady Hamilton și Chiorul,
ca-n filmul ăla englez cu alt vaporean, de ne
obligă să ne uităm...
Mi-a spus că știe precis, Vereș e băgat în
afacerea "lemnul", nu-mi vine să cred un lucru
atât de urât despre unguri.
(fragment din romanul în lucru cu același nume)
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
19
Black Pantone 253 U
poezia
Gheorghe Grigurcu
Dilatate nările caselor
Dilatate nările caselor și pline de piane
aidoma unor topografi cărucioarele de copii
măsoară cîmpiile
tuberculii monumentelor grosolane
înmuguresc în parcuri
marea atîrnă de crengile unui tei desfrunzit
cum o cămașă.
îngerul și dimensiunile lui
Atît de lat e îngerul cum fața
unei țărănci grase la piață
atît de lung e îngerul
ca un sul de stofă la magazin
atît de-ndepărtat încît creștetul
i se-aude doar ca un ecou jucăuș.
Și iată oglinzile
Și iată oglinzile
ce se evaporă
aidoma apei
lăsînd imaginile
cum un pietriș
în albia
unui rîu secat.
La fereastra hotelului
La fereastra hotelului
preablînde ținuturi
dealuri și-ndepărtate fulgere
rîuri reci în care se-afundă
munții fierbinți
așa cum un călător ostenit
și-ar afunda picioarele-n lighean.
Pe dibuite
Pe dibuite căutînd crăpăturile zidului ale ușii
vechi
prin care la ore fixe iese-n lume aburul
Providenței
ascultînd în răstimpuri duduitul încinselor cazane
atingînd caloriferele încă reci
apropiindu-și fața lungă de cal
de locurile de unde se poate auzi mai bine
treptat renunțînd la privire ca la un orgoliu
smerit între pipăit și auz
vrednic spre-a fi de vizita Lui în micul său aparta-
ment
buricele degetelor așezîndu-le acolo unde e pro-
gramat
să țîșnească Duhul alb.
La marginea cîmpului
La marginea cîmpului o halbă de bere un tractor
tractorul se face mic mic de tot
bîzîie ca o viespe intră-n halbă
cîmpul crește uriaș halucinant.
Un soi de mitologie
Cereștile vapoare intrînd în vaporii
din grota Pithiei
și zei zeflemitori cum vînzători ambulanți la
umbră
un zar sidefiu azvîrlit de-o mînă
și mai sidefie se topește ca o bucată de gheață
sub vîlvătaia înfloritelor petunii se-ntunecă
asfaltul
cît de-adevărat poate fi prezentul
înmănunchiat în gînduri care au nevoie
de adevăr ele însele?
din cîte firave lumînări aprinse
e-alcătuită cuviința?
oboseala te umple cum un lichid paharul
ochiul cum un fruct doldora de semințe
ce nu vor rodi
aidoma unui număr de telefon greșit descrierea
nefericită această lebădă plutind pe valul
plurilingv
numai atît de puțin ți-a fost dat să scrii
nici măcar o dată să cînți cum o lebădă.
Picnic
Soarele beat de dimineață
toate temele deja făcute
florile de măceș dezleagă rebusuri
obsesiile chiulesc fără excepție
rîul șade turcește
și-atît de amabil se-arată
morții gata să moară
încă o dată.
Așa se face Poezia
Așa se face Poezia
cu-o răsuflare grea
ca și cum într-o zi geroasă
ai tăia lemne spre-a încălzi
piciorul delicat al Muzei.
Stări
Fluieră furtuna-n poșeta amurgului
penele mierlei se preschimbă-n pietre
spre-ncheietura mîinii înaintează tunete cum
gîngănii
lațul unui cuvînt nou ți se-așează pe gît
unghiile stînjenelului zgîrie fața vînătă-a călăului
ca un sînge țîșnește ziua din trupuri rănite.
Cerul
Cerul
sărat
aidoma
apei
de mare.
E-adevărat
E-adevărat că fiecare clipă dura decenii
că deșerturile se pierdeau în pipota unui cocoș
că vrăbiile trăgeau din țigară
că o pîine creștea mai mare decît o casă
că sintagmele se-negreau ți se lipeau
ca smoala de tălpile pantofilor
că un lac albastru gemea închis în dulap
că dintr-un ochi își lua zborul un avion
că un schelet mulatru suferea persecuții rasiale
că o unghie anticomunistă era proscrisă
că marea făcea aplicații conștiincioase ca o
garnizoană
că tabloul era o-ncăpere fără ferestre fără uși
în care priveliștile ni se sufocau
că un tractor se urca la pupitrul filarmonicii.
Ochiul
Ochiul
lipitoare
a Spațiului.
Ireal și real
Ireal cum tot ceea ce rodește geme se ghemuiește
se strînge se dezvelește icnește
se grăbește se-nșurubează pornește
real cum tot ceea ce tace visează ezită se-acoperă
ocolește
se-ndoiește amînă și-aduce aminte
pînă la urmă stă-n loc.
Bucolică
Prin țărîna dîmbului ros ies la iveală frunțile
noastre
aidoma unor bulbi florali
șuvița trandafirie a ploii se-ncolăcește
se rupe-n două cum o rîmă
norii se ouă la tine în poală.
Copacii cei mai buni scriitori
Copacii cei mai buni scriitori
inspirați încărcați
cu vrăbii sărind dezinvolt
de la o idee la alta
cu fructe mici cum senzualitățile ireale
din care se-ncheagă un poem
cu picături de sevă plăpînde și severe
teribil temîndu-se de greșelile de tipar
cu frunze rafinate cum scriitura flaubertiană.
Nud
Pe curbura șoldului tău
tivul umbrei încearcă
în fel și chip să te-nveșmînte
la geam un cer cum un pat pliant
nerăbdător
și tu rămîi goală aidoma infinitului.
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Sînt singurul scriitor a cărui
excludere din USR a fost
cerută public în ultimii ani”
de vorbă cu scriitorul Adrian Suciu______
Alexandru Petria: - Ne cunoaștem de-o
grămadă de ani. Ai imagistic decupajul unui
nonconformist în viața publică. Dar parcă te-ai
cumințit...
Adrian Suciu - Ne cunoaștem de o grămadă
de ani și am făcut o grămadă de lucruri
împreună dar, dacă ți se pare că m-am
“cumințit”, nu mă cunoști suficient de bine sau
dai dovadă de un deficit în interpretarea
istoriei noastre comune. Dacă mă cunoșteai
suficient de bine, puneai altfel întrebarea.
“...Dar parcă te-ai cumințit... Asta seamănă cu
liniștea de dinaintea furtunii. Ne pregătești
ceva?” Cam așa ar fi trebui să sune întrebarea
și eu aș fi răspuns pozitiv la ea, fără să intru în
detalii.
- “Parcă” ți-a dat loc de întors, te alinți. Mai
bine încearcă o descriere a vieții literare
românești. în așa fel încât să nu casc, marca
Suciu.
- Viața literară românească în care trăiesc eu
e frumoasă, pentru că o construiesc eu. în
viața literară românească în care trăiesc eu,
există generozitate, bine, adevăr și frumos. în
viața mea literară, oamenii au suflete vii,
poezia e rudă de gradul I cu Divinitatea și
oamenii pot să bea împreună la masă privindu-
se în ochi. Am descoperit secretul unei vieți
literare românești perfecte: mă înconjur doar
de oameni vii, care îmi plac și în prezența
cărora mă transform permanent și, în privința
celorlalți, îmi trăiesc viața ca și cînd ei ar fi
murit deja. în viața mea literară românească
sînt scriitori interesați de devenirea lor umană,
nu de tinichele și căcaturi. Disprețuiesc
profund orice alt orgoliu decît cel creator. Am
fost toată viața un lup singuratic și detest
găștile. Dar, mai presus de toate, îi ignor cu
mare voluptate pe toți cei care afirmă public că
ei știu ce e literatura și cum se face ea! E plină
viața literară românească, în accepțiunea pe
care o dai tu sintagmei, de asemenea oameni,
de inși care ies în piața publică dîndu-ne, cu
suficiență belferească, sfaturi definitive despre
ce e și ce nu e literatura, despre ce și cum
trebuie să scriem. în literatură nu trebuie nimic
niciodată! Eu mă îndoiesc în fiecare zi de tot
ce știu despre literatură și mă rog lui
Dumnezeu să mă ferească de ispita
certitudinilor. Așa se trăiește în viața mea
literară românească. Cealaltă viață literară
românească nu mă interesează și nu-mi bat
capul cu ea.
-	Scrisul sau trăitul cotidian. Ce e mai
important pentru tine?
-	Nu fac decît o diferență conjuncturală
între ele. Trăiesc poetic și creez ca un locatar al
cotidianului.
-	Ești mulțumit de ce ai realizat până acum?
-	Nu. Sub nicio formă.
-	Care dintre cărțile tale crezi că-l reprezintă
mai deplin pe scriitorul Adrian Suciu?
-	Niciuna. Eu mă despart violent de orice
carte pe care am publicat-o, o neg, o ignor și
merg mai departe
-	Ai avut un diferend anul trecut cu Nicolae
Manolescu. Era să fii dat afară din Uniunea
Scriitorilor... Cum vezi ce se întâmplă acum în
Uniunea Scriitorilor, fiind și an electoral, de
alegere a conducerii?
- Sînt singurul scriitor a cărui excludere din
USR a fost cerută public în ultimii ani. Pentru
delict de opinie. N-am niciun conflict cu
Nicolae Manolescu, eu am atacat Sistemul pe
care îl întrupează dumnealui. O reluare a
argumentelor de atunci ar fi și utilă și perfect
inutilă. Fapt e că USR este, în acest moment, o
organizație stalinistă, de tip închis, măcinată de
corupție, funcționînd în minciună, într-o
scădere dramatică de prestigiu și perfect
incapabilă să reprezinte interesele breslei.
Faptul că Nicolae Manolescu și acoliții săi se
simt complet nevinovați în această privință
poate ține doar de nesimțire sau de un
optimism maladiv. Sînt membru al USR,
premiat de USR, voi continua să critic
organizația din interiorul ei ori de cîte ori voi
considera că e cazul și, dacă nu le place de
mine, n-au decît să mă excludă și să tranforme
USR într-o asociație a pupincuriștilor! în altă
ordine de idei, la cum arată acum USR, o
singură concluzie se impune de la sine:
scriitorii români își merită soarta.
N-am să spun mai mult, n-au decît să se aleagă
ei între ei la Congrese formale, cu rezultate
pregătite și știute de dinainte, n-au decît să-și
închipuie că ce fac ei acolo e important. Eu am
treabă.
- Scrii poezie și proză. Vorbește-mi despre
receptarea cărților tale.
- Exact mîine pleacă spre tipar “Un roman
de rahat”, ediția a doua. Prima ediție s-a
epuizat în trei săptămîni de la lansare și pare a
fi cel mai bine vîndut roman românesc al
anului 2013. Nu am nicio grijă și nicio
preocupare privind receptarea, am doar
plăcerea de a ajunge la cititori și plăcerea de a
interacționa cu ei. Dacă adaugăm la asta
voluptatea scrisului, e suficient.
- Ai tabieturi la scris? Femeile nu le-aș așeza
la tabieturi, totuși...
-	Nu am tabieturi legate de scris. Scriu
oricum, oricînd, oriunde, din orice poziție și în
orice stare.
-	La ce lucrezi acum?
- Pe plan personal, lucrez la un nou roman.
Pe planul vieții literare românești în care trăiesc
eu, continuu să girez, la Editura Grinta,
colecția Poezia 9, în care am debutat pînă
acum doisprezece poeți români contemporani,
unii dintre ei depășind deja faza promisiunilor
literare. Luna aceasta debutez, tot ca editor, cu
o colecție de poezie sub titulatura Poezia vie, la
Editura Herg Benet din București și am marea
plăcere de a inaugura colecția cu un volum
fabulos al lui Valeriu Mircea Popa, volum pe
care orice iubitor de poezie ar trebui să îl aibă
în bibliotecă. între timp, am devenit și
președintele Asociației Culturale Direcția 9, una
dintre cele mai dinamice inițiative culturale
private din România. E suficient, că mai am și
alte lucruri de făcut.
-	Adi, încerci un Top 10 al poeziei
românești?
- Nu. Detest topurile literare de orice fel. și
mi-e milă de cei care au o viziune
concurențială asupra poeziei. în ce îi privește
pe contemporani, eu spun tot timpul că cea
mai mare curvă e posteritatea și că e bine să
așteptăm să murim ca să vedem care am fost
mai mari si care am fost mai mici!
-	Te-ai mutat din Cluj în București. Nu ți-e
dor de ce ai lăsat în urmă? A meritat? Nu
regreți renunțarea la gazetărie?
- Există două emoții pe care m-am educat să
le evit: speranța și regretul. în feluri diferite,
dar pornind din aceeași rădăcină, ele reprezintă
o capcană. Lucrez cu datele realității și îmi
trăiesc viața fără milă și fără iluzii.
Interviu realizat de
Alexandru Petria
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
21
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
elitele cetății
Academician
Petru Mocanu
Teoria funcțiilor univalente
Cristian Colceriu
Motto: „Egalitatea nu există decât în matematică.”
Mihai Eminescu
Continuator al unor mari matematicieni ai
Clujului precum Dimitrie D. Pompeiu,
Gheorghe Călugăreanu, Tiberiu Popoviciu
sau Th. Angheluță, Petru Mocanu a reușit să se
impună la nivel mondial cu funcțiile alfa-convexe
cunoscute sub denumirea de „funcții Mocanu”
sau cu „lema lui Miller-Mocanu”, ori cu „inega-
litatea de tip Mocanu”, ocupând un loc onorabil
în galeria școlii matematice clujene din toate
timpurile. Considerat șef de școală în domeniul
teoriei funcțiilor univalente, cu o bogată activitate
științifică care acoperă o arie largă de preocupări
din domeniul teoriei geometrice a funcțiilor anali-
tice, în special a funcțiilor univalente, academi-
cianul Petru T. Mocanu a abordat problemele
extremale în teoria funcțiilor univalente, clasele de
funcții univalente caracterizate prin proprietăți
geometrice, operatorii integrali pe clase de funcții
analitice, subordonările diferențiale și extinderea
unor condiții geometrice de injectivitate la funcții
neanalitice.
Născut la Brăila în 1931 dar cu origini ardelene
pe linie paternă și maternă, Petru Mocanu a venit să
studieze la Universitatea din Cluj simțind parcă o
chemare a străbunilor săi, dar și la îndemnul fratelui
său, Titus Mocanu, care studiase filozofia în anii de
refugiu ai universității clujene la Sibiu. Prin
intermediul fratelui său a avut șansa de a-i cunoaște
pe mai toți membrii cercului literar sibian în frunte
cu Lucian Blaga, Ion Negoițescu și Ștefan Augustin
Doinaș.
Școala primară și secundară le-a urmat în orașul
natal. între 1950-1953 a făcut studiile universitare și
între 1953-1957 studii postuniversitare la Facultatea
de Matematică de la Universitatea din Cluj. După 3
ani de aspirantură a devenit candidat în științe. în
1959 și-a susținut teza de doctorat despre metode
variaționale din teoria de funcții univalente, sub
îndrumarea marelui matematician român Gheorghe
Călugăreanu. La absolvirea facultății a fost numit
asistent la analiza funcțiilor complexe, în catedra
academicianului Gheorghe Călugăreanu, cu care a
avut o legătură strânsă nu doar pe linia matematicii
dar și în planul pasiunii lor comune pentru muzică.
De la absolvire și până în prezent a desfășurat o
susținută și neîntreruptă activitate didactică la
Catedra de Teoria Funcțiilor din cadrul Universității
„Babeș-Bolyai”, preocupându-se de ridicarea
permanentă a nivelului procesului de pregătire în
matematică.
Cristian Colceriu: - D-le profesor, ce precursori ai
școlii clujene de matematică v-au fost modele de
carieră?
Petru Mocanu: - Eu nu i-am cunoscut pe toți
precursorii: Angheluță, Avramescu, Țițeica, Pompeiu
dar știu ce au făcut. Eu am mare respect pentru ceea
ce a făcut Dimitrie Pompeiu pentru școala clujeană
de matematică. Mai ales că a lucrat, în special, ca și
mine tot în același domeniu, în teoria funcțiilor.
Un prim mare matematician cu care am intrat în
contact a fost Tiberiu Popoviciu, care era și decanul
facultății. Dar, în anul II mi-a predat academicianul
Gheorghe Călugăreanu, pe care eu îl consider
părintele meu spiritual, mai ales că noi am fost legați
nu doar prin matematică ci și prin muzică. Dânsul
era un foarte bun pianist. A aflat de la colegii mei că
eu cânt la vioară. Mi-am adus vioara de acasă. O
aveam la cămin, unde mai cântam din când în când.
într-o pauză, la cursul dânsului, îmi spune: „domnule
Mocanu, am auzit că dumneata cânți la vioară. Hai
să încercăm ceva.” Pentru dânsul nu exista cuvântul
tovarăș și nici nu ne tutuia, cum făceau alți profesori
și noi ne simțeam foarte bine. De exemplu,
profesorul Mihăilescu, de geometrie, ne tutuia și ne
considera ca pe niște copii de-ai lui. Profesorul
Călugăreanu părea mai distant, dar după ce te
apropiai de dânsul situația era alta. Părea mai retras,
nu era un exuberant, dar după ce te împrieteneai cu
dânsul spunea și bancuri. M-a întrebat ce știu, eu
tocmai mă delectam cu „Romanța în fa major” a lui
Bethowen. A fost de acord să o interpretăm, dar mai
trebuia să cântăm și ceva rusesc. Așa era atunci.
Ne-am oprit la Ceaikovschi, „Canțoneta” din
Concertul lui pentru vioară, care e foarte frumoasă și
pe care o știam. Am făcut o mică repetiție, la dânsul
acasă și a mers. La sfârșitul anului se obișnuia, la
Casa universitarilor, în sala mare, să se dea un
spectacol. în program am fost incluși și noi.
Când am terminat facultatea dânsul era decan și
m-a încadrat direct asistent la catedra dânsului. Apoi
am făcut aspirantura, cum era pe vremea aceea, apoi
deveneai candidat în științe. Un semestru am fost
asistent, apoi am fost scos din producție și am intrat,
cu concurs, la forma aceasta de doctorat, cu
frecvență, la dânsul, timp de trei ani. în acei trei ani
am învățat cel mai mult. Mi-am finalizat și teza, dar
între timp făceam și muzică: cvartete, cvintete,
muzică de cameră. Prin muzică ne-am apropiat foarte
mult. Peste ani, băiatul său, Grigore Călugăreanu, a
fost un foarte bun student de-al meu.
După ce am devenit candidat în științe, am fost
avansat de la asistent la lector. Domnul acad.
Călugăreanu mi-a dat cursul lui de bază, cursul de
analiză complexă, pe care l-am ținut până când m-am
pensionat. A avut încredere în mine, deși atunci eu
eram foarte tânăr. Dânsul a lucrat și în analiză
complexă, dar s-a ocupat de o arie mult mai largă și,
în special, a avut rezultate cu totul remarcabile în
aplicații în teoria invarianților. Un invariant care
poartă numele de „invariantul lui Gauss-Călugăreanu”
a fost aplicat în medicină, la dubla spirală a ADN-
ului, ceea ce era nou la vremea aceea. M-am bucurat
mult, deoarece atunci acad. Călugăreanu încă trăia.
Dânsul nu s-a gândit că acest invariant va fi utilizat
în biologie, ci în matematică, în geometrie, topologie,
dar a fost utilizat de doctori și medici din America.
Interesant este că, de domeniul pe care mi l-a dat
mie, el nu s-a mai ocupat. A fost un gest foarte
frumos, deoarece există cazuri când îi dai unui
student o problemă, acesta începe să lucreze, dar
lucrează și profesorul și până la urmă, bineînțeles, o
rezolvă profesorul înaintea elevului.
Ce direcții pot fi identificate în teoria și aplicațiile
matematicii clujene a secolului XX?
Teoriile și aplicațiile matematice sunt foarte
diferite. De exemplu, în Cluj, când am ajuns eu aici,
erau doi academicieni: Tiberiu Popoviciu, cu școala
de analiză numerică și Gheorghe Călugăreanu, cu cea
de analiză complexă. Acestea erau principalele două
școli, pe lângă altele. Când eram decan la
matematică, rectorul Pascu m-a propus - știind că am
legături cu mulți matematicieni americani - să plec în
America pentru o lună de zile. Am răspuns invitației
unor profesori de acolo și în 1973 am plecat în
America. Acolo l-am vizitat pe marele profesor
Schiffer și am rămas surprins că știa de Cluj, de
România. Dânsul m-a întrebat de Călugăreanu, de
Popoviciu, pe care îi știa. Se cunoșteau și erau din
aceeași generație.
Disciplinele de matematică sunt diferite. Nu m-aș
pronunța decât asupra analizei matematice. în cazul
analizei numerice sunt mult mai mulți specialiști,
inclusiv cei de la Institutul Academiei, Institutul de
Calcul „Tiberiu Popoviciu”, orientați spre calcul și
analiză numerică. Succint este vorba de analiza
numerică (Tiberiu Popoviciu) și analiza complexă
(Gh. Călugăreanu), geometrie (Tiberiu Mihăilescu, cel
mai bun profesor, ca didact, pe care l-am avut). T.
Mihăilescu nu era de talia lui Țițeica, dar era foarte
bun profesor. Nu s-a prea înțeles cu Tiberiu Popoviciu
și a plecat la București.
Cum vi se înfățișează școala clujeană de
matematică, care a funcționat încă de la înființarea
universității clujene?
Primele congrese de matematică din țară au fost
organizate de Petre Sergescu, unul la Cluj și unul la
Drobeta Turnu Severin, orașul său natal. Era și un
mare specialist în istoria științei. Din păcate nu a mai
putut să rămână în țară și a plecat în Franța. Țițeica
era un mare geometru, Angheluță un mare specialist
în analiză iar Bratu în mecanica fluidelor. Pompei și
Țițeica au ajutat mult școala de matematică clujeană.
Th. Angheluță și Dimitrie Călugăreanu, tatăl lui
Gheorghe Călugăreanu, au fost aduși de la Iași.
Dimitrie Călugăreanu era profesor de științe naturale,
a fost și rector pentru un an, cum era pe atunci
obiceiul. D.V. Ionescu, de asemenea, nu era ardelean.
Tiberiu Popoviciu a venit de la Arad. Aceștia ar fi
prima generație. Deci, prima generație ar fi Dumitru
Pompeiu, Țițeica, Angheluță, care au realizat
organizarea învățământului matematic în Cluj. A
doua generație ar fi Caius Iacob, Gh. Călugăreanu. în
a treia generație sunt și eu. Mai sunt Dimitrie Stancu,
elevul lui Tiberiu Popoviciu, primul care a devenit
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
candidat în științe matematice. în a patra generație
sunt profesorul Grigore Călugăreanu, surorile gemene
Kohr și alții.
Ați ales matematica în detrimentul muzicii. Cum
arată biografia profesorului Petru Mocanu din
perspectiva trinomului educație-formare-afirmare?
Am venit la Cluj în 1950, când am terminat liceul
și am intrat la facultate. Eu sunt brăilean, am venit
aici pentru că fratele meu, un filosof de mâna întâi,
pe nume Titus Mocanu, era asistent al lui L. Blaga și
D.D. Roșca, la Cluj, după ce înainte fusese la Sibiu.
în liceu mi-au plăcut două discipline: pe primul
loc matematica - legată de minte - și pe locul al
doilea muzica - legată de suflet. Fratele meu era cu 8
ani mai mare decât mine. Eu n-am cunoscut un om
mai inteligent decât fratele meu, cu o mare putere de
pătrundere, pasionat de filosofie încă de când era
mic. Era fascinat de Nae Ionescu, care venea periodic
în Brăila și ținea conferințe. Fratele meu, deși era
mic, asista la aceste conferințe care l-au cucerit. De
fapt, toți susțineau că Nae Ionescu ținea niște cursuri
libere fascinante. Marele filosof a devenit atunci
idolul lui. Datorită acestui fapt și-a dorit să facă
filosofia la București. Din păcate, Nae Ionescu a
murit tânăr, în condiții misterioase și fratele meu nu
a mai avut la cine să meargă la București, deoarece
ceilalți filosofi de atunci, din București, nu îi plăceau.
Dar îi mai plăcea de Lucian Blaga și de D.D. Roșca,
care atunci erau la Sibiu. Când a terminat liceul s-a
dus la Sibiu, apoi a venit la Cluj, a fost asistentul lui
Blaga iar cu D.D. Roșca a făcut doctoratul. Dar nu i-a
plăcut Marx. Spunea că marxismul nu e filozofie ci
ideologie. Când Blaga și toți colaboratorii lui au fost
scoși din învățământ, fratele meu s-a dus la București
și a predat cursuri de estetică, la Facultatea de
Arhitectură. Toți arhitecții din generația care a studiat
în perioada aceea la București știu cine a fost Titus
Mocanu de la Istoria artei.
Dar, revenind în trecut, când eu aveam vreo 2
ani, părinții mei i-au cumpărat lui Titus o vioară și au
angajat un profesor de muzică. Nu știu cât au durat
în timp aceste ore, dar mie îmi plăcea foarte mult
muzica pe care o auzeam. Când am mai crescut, am
luat într-o zi vioara să cânt și eu, dar am scăpat-o și
s-a crăpat. Fratele meu a fost în culmea bucuriei,
pentru că lui nu i-a plăcut niciodată. După alți câțiva
ani am găsit în podul casei vioara spartă. Ajutat de
bunicul unui coleg, care era tâmplar, am reparat-o și
am început singur să scârțâi la ea. între timp, la liceu
am avut un profesor de muzică foarte bun și
deoarece mie îmi plăcea muzica, cu mine făcea
solfegiile. Aveam o voce de soprană, dar cu timpul
am devenit un bas răgușit. în liceu am luat ore de
vioară împreună cu mai mulți colegi. Majoritatea
erau evrei, deoarece la ei era obiceiul ca indiferent că
erai medic, comerciant sau practicai altă meserie,
cântau și la un instrument. Ne-am înțeles foarte bine.
Profesoara m-a rugat să îi cânt ceva și i-am cântat un
menuet din caietul de metode pe care îl aveam. A zis
că e bine, dar începem cu coardă liberă, adică de la
început. Am evoluat foarte repede și i-am întrecut pe
mulți dintre colegii mei. După un an, preotul care
asista și el la ore și care cânta cu chitara, îmi spune
să vină părinții mei la dânsul să vorbească cu ei,
pentru că trebuie să fac neapărat Conservatorul. îmi
spunea că am un vibrato care nu se învață, care este
un har. Dar părinții mei erau pățiți cu fratele meu și
de-abia îmi plăteau orele, fiind perioada foarte grea
de după război. Tocmai atunci, prin 1947, aveam un
prieten mai mare ca mine care a terminat
conservatorul și care cânta într-un restaurant din
Brăila. Părinții m-au întrebat dacă vreau să ajung ca
el, să cânt într-un restaurant. I-am spus părintelui și
fiicei sale profesoare că mie îmi place matematica iar
ei m-au sfătuit să le fac pe amândouă și îmi dădeau
exemplu pe Einstein, care a fost fizician și un bun
violonist. Dar, după 1948, legea învățământului nu
mai dădea voie să faci două facultăți. Mulți dintre
profesorii mei au făcut două facultăți. Vioara a rămas
pentru mine un hobby.
Odată, la un curs despre mulțimi, le-am adresat
studenților o întrebare din muzică: care este cel mai
mare compozitor din lume? Foarte mulți au spus
Beethoven, Mozart ș.a. Eu am spus Bach. Era vorba
de mulțimi care sunt ordonate dar nu total ordonate,
adică există o relație de ordine dar nu neapărat între
toate elementele. De exemplu, într-o mulțime unul
nu se compară cu altul dar nu este unul mai mare
decât el. într-o mulțime e o relație prin care eu
ordonez și în care pot fi mai multe vârfuri. Acestea
sunt elemente extremale. în acest exemplu toți trei
sunt vârfuri, dar nu putem spune că unul este mai
mare decât altul: Mozart este muzica, Bethoven este
omul și compozitorul iar Bach este... divin.
Cum ați inventaria contribuțiile dvs. relevante
evidențiate preponderent în teoria geometrică a
funcțiilor?
Teoria geometrică a funcțiilor face parte din
capitolul mai mare care se numește Analiza
complexă. Eu devenisem cunoscut prin noțiunea
introdusă de mine în analiză, „alpha convex
function”.
Activitatea științifică, începută cu teza de doctorat
„Metode variaționale în studiul funcțiilor univalente”,
am desfășurat-o în domeniul Teoriei geometrice a
funcțiilor analitice (Funcții univalente) și se referă în
special la următoarele teme: I. Studiul unor probleme
extremale privind funcțiile univalente; II. Introducerea
clasei de funcții alfa - convexe; III. Obținerea unor
noi criterii simple de univalență (stelaritate,
convexitate, aproape convexitate); IV. Studiul unor
noi operatori integrali pe clase de funcții univalente;
V. Elaborarea teoriei subordonărilor și
superordonărilor diferențiale cu multiple aplicații în
analiza complexă; VI. Obținerea unor noi condiții de
difeomorfism în planul complex; VII. Aplicații ale
analizei complexe în optica geometrică.
Eu am predat și la chimie. Profesorul Candin
Liteanu era cel mai legat de matematică. Ca profesor
de chimie știa importanța matematicii. El a spus un
lucru pe care l-am reținut: „atunci când o lucrare
făcută de tine devine foarte populară, foarte
cunoscută, încât nici nu se mai știe cine a introdus-o,
atunci poți să spui că ai făcut ceva.” Americanul S.
Miller a venit trimis de alții la mine. Și fratele meu
mi-a spus că am avut mare noroc cu acest specialist,
deoarece noi nu puteam călători nicăieri. Noi doi
făceam aici toate lucrările, le scriam și el le ducea și
le publica. Altfel, ca să le publici trebuiau aprobări de
la partid și de la rectorat. De aceea eu am de atunci
multe lucrări publicate în reviste importante și foarte
cunoscute. Așa am devenit eu cunoscut. El era și un
foarte bun manager. Am rămas prieteni foarte buni și
ultima lucrare i-am dedicat-o lui.
E o teorie întreagă despre clasa funcțiilor alfa-
convexe care se aplică în multe probleme, cum ar fi
aplicații ale analizei complexe în optica geometrică.
într-o serie de lucrări eu am dat condiții suficiente de
univalență mai simple, ca să poată fi ușor de aplicat.
Noi matematicienii ținem mai mult la lucrările
publicate, apoi la cărți, care și ele sunt importante.
Nu în cărți scrii prima oară. Mai întâi publici
rezultatele. în privința refracției, eu am introdus
noțiunea de „regulară”, aceasta înseamnă că raza
refractată variază monoton pe porțiunea unde am
refracție, adică nu am două raze care se intersectează.
Aceasta are aplicație în fizică.
Cartea mea, Teoria geometrică a funcțiilor
univalente este prima monografie în limba română
consacrată teoriei geometrice a funcțiilor univalente.
Ea îmbină prezentarea unor rezultate și metode
clasice, fundamentale, cu altele recente, multe dintre
ele fiind incluse pentru prima dată într-o monografie.
Care sunt cele mai semnificative apecieri ale
cărților și lucrărilor dvs.? în ce monografii vă sunt cel
mai citate rezultatele proprii de cercetare?
Lista este destul de lungă, deoarece foarte mulți
matematicieni m-au citat în lucrările lor. Printre
aceștia: G.M. Goluzin, Teoria geometrică a funcțiilor
de variabilă complexă (limba rusă), (Moscova, 1966);
P.L. Duren, Univalent functions (Germania, 1983);
A.W. Goodman, Univalent functions (Florida, 1983);
S.D. Bernardi, Bibliography of schlicht functions
(Florida, 1983); S.G. Gal, Introduction to Geometric
Function Theory of Hypercomplex Variables (New
York, 2002); Gr. St. Sălăgean, Geometria planului
complex (Cluj-Napoca, 1997); G. Kohr,
P. Liczberski, Univalent Mappings of Several
Complex Variables (Cluj-Napoca, 1998); P. Curt,
Capitole speciale de teoria geometrică a funcțiilor de
mai multe variabile complexe (2001);
Gh. Miclăuș, Spații Hardy și operatori integrali
(Cluj-Napoca, 2001); Gh. Oros, Convexity and
Starikeness in Geometric Function Theory,
Monographical Booklets in Applied & Computer
Mathematics (Budapest, 2001); I. Graham,
G. Kohr, Geometric Function Theory of One and
Higher Dimensions (New York, 2003); D. Breaz,
Operatori integrali pe spații de funcții univalente
(Editura Academiei Române, 2004); T. Bulboacă,
Differential Subordinations and Superordinations.
Recent Results (Cluj-Napoca, 2005).
Clasa funcțiilor alfa-convexe face obiectul unui
întreg paragraf din cartea lui Goodman. în
Bibliografia lui Bernardi, referitoare la funcțiile
univalente, constituită din trei părți, în prima parte
articolele sunt clasificate în 68 de teme (topics
references), în timp ce partea a doua (referitoare la
perioada 1966-1978) conține 90 de teme, adăugându-
se teme noi, dintre care temele 69, 83 și 84 se referă
la funcțiile alfa-convexe.
Cum vă apare matematica actuală?
Matematica e matematică, dar astăzi vorbim de
matematica combinată cu informatica. Informatica ne
ajută foarte mult. Dacă îi luăm pe înaintașii noștri, în
modelele actuale de prezentare cu ajutorul
internetului ei nu prea sunt înregistrați. Cel mai mult
apare D. Pompeiu. El are și o celebră problemă care
încă nu este rezolvată. El este mai legat de
actualitate.
Care sunt satisfacțiile și împlinirile majore ale
omului și profesorului Petru Mocanu?
Satisfacții că am avut profesori buni și că am
elevi buni. Am pregătit 36 de doctoranzi. Am avut
norocul de trei profesori foarte buni în liceu: Mircea
Negrea, Radu Frangu și Aurel Panaitescu. Mi-a plăcut
totdeauna matematica, dar profesorul Panaitescu a
avut un rol important, deși nu era un bun didact, dar
nu refuza să-mi acorde ajutorul. Apelam la dânsul cu
orice problemă din Gazeta Matematică pe care nu o
puteam rezolva. Nu toți profesorii procedau așa. Și
ceilalți colegi profesori de-ai dânsului veneau la el cu
orice problemă. Când am ajuns student la Cluj,
prodecanul de atunci mi-a spus că a fost coleg cu
Panaitescu și, deși era cu câțiva ani mai mare,
deoarece făcea și filosofia, a fost cel mai bun la
matematică. Dânsul trebuia să rămână la Cluj, dar a
intervenit războiul, a plecat pe front. La aceștia trei îl
adaug pe învățătorul meu I. Popescu, care era atras
de matematică și care mi-a și spus că o să devin
matematician.
Prezentare și interviu realizate de
Cristian Colceriu
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
! 3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
historia
Arheologia crimelor
comunismului.
Execuția de pe Dealul Crucii
Gheorghe Petrov_____________________________
în zilele de 27 și 28 aprilie 2009, Institutul
de Investigare a Crimelor Comunismului în
România (IICCR)1 a întreprins o acțiune de
căutare și deshumare a rămășițelor pământești
ce au aparținut unui număr de trei bărbați,
uciși prin împușcare la data de 24 iunie 1949
de către cadre operative ale Securității Statului
din Bistrița. Crima a fost înfăptuită într-un
loc situat pe versantul apusean al Dealului
Crucii sau al Căpățânii, zonă situată în
extremitatea nordică a hotarului satului
Nepos, localitate aparținătoare comunei
Feldru din județul Bistrița-Năsăud. Dealul
Crucii reprezintă și locul unde se întâlnesc
limitele de hotar a trei sate, Nepos, Feldru și
Rebra. Față de acest deal, satul Nepos se află
situat înspre sud, Feldru, care este și centru
comunal, este poziționat spre sud-est, iar
localitatea Rebra, tot centru de comună, se
află situată spre nord-vest.
Identitatea persoanelor ucise de către
Securitate pe Dealul Crucii este următoarea:
Ioan Leonida Bodiu, născut la 16 ianuarie
1918 în localitatea Poiana Ilvei, jud. Bistrița-
Năsăud, Ioan Ștefan Burdeț, născut la 15
august 1905 în localitatea Rebrișoara, jud.
Bistrița-Năsăud, și Toader Dumitru, născut la
22 octombrie 1914 în localitatea Welland din
provincia Ontario, Canada.
în primăvara anului 1948, Ioan Leonida
Bodiu, fost ofițer al Armatei Regale Române,
a pus bazele unei organizații îndreptate
împotriva regimului comunist instaurat în
România la care au aderat mulți locuitori din
zona comunelor Rebra, Parva și Rebrișoara, în
majoritate țărani, care erau nemulțumiți de
noile stări de lucruri din țară. Organizația s-a
numit Liga Națională Creștină, însă în zonă
se vorbea atunci și despre o organizație cu
denumirea de Garda Albă. Se presupune, și
există destule dovezi pentru a se demonstra
acest lucru, că aceste informații au fost create
și lansate de către Securitate pentru
dezinformarea localnicilor și atragerea celor
nemulțumiți, fiind un pretext pentru
condamnarea lor ulterioară. în epocă, într-o
zonă mult mai extinsă, exista atunci o
adevărată psihoză în legătură cu o organizație
de rezistență anticomunistă ce se numea
Garda Albă, iar tot ceea ce era săvârșit în
afara legii comuniste era atribuit, cel puțin în
faza inițială a anchetelor, pe seama membrilor
ei. Leonida Bodiu însuși afirmă, după
arestarea sa, în declarațiile scrise ce i s-au luat
în timpul anchetelor, că Garda Albă este doar
un zvon și că nu are nici o legătură cu așa
ceva, dar recunoaște că a condus o
organizație de rezistență care se numea Liga
Națională Creștină, formată în preponderență
din țărani din zonă. Alături de Leonida Bodiu,
Toader Dumitru a fost sfătuitorul și
principalul ajutor al acestuia în conducerea
organizației, pentru o vreme el fiind și primar
al comunei Rebra. Despre Ioan Burdeț se știe
că avea o cârciumă în localitatea Rebrișoara și
a fost unul dintre principalii sprijinitori ai lui
Leonida Bodiu, fiind un membru marcant al
organizației anticomuniste.
Crima înfăptuită de Securitate prin care s-a
curmat brutal viața celor trei a fost cunoscută
imediat de foarte mulți localnici din zonă,
fiind păstrată în memoria colectivă până în
zilele noastre. Apariția câtorva studii de
specialitate, bazate pe unele documente
provenite din arhiva fostei Securități, precum
și publicarea unor mărturii ale unor persoane
implicate în evenimentele de atunci, au adus
acest tragic caz în actualitate și totodată în
atenția noastră. Având în vedere faptul că se
acumulase deja o suficientă bază
documentară asupra evenimentelor care au
culminat cu execuția celor trei persoane, am
considerat că este oportun a se continua și
aprofunda investigațiile asupra cazului prin
noi cercetări, de această dată în teren.
Obiectivul principal al demersurilor noastre a
fost căutarea și identificarea unor persoane
care dețin informații despre ceea ce s-a
întâmplat atunci efectiv în teren, eventual
chiar martori ai crimei, cu ajutorul cărora să
putem localiza și locul unde au fost
înmormântate cele trei victime.
După stabilirea unor contacte și purtarea
unor discuții preliminare cu diferite persoane
din satele zonei, în ziua de 3 aprilie 2009 am
efectuat o deplasare în localitatea Rebra, unde
am luat legătura cu domnul Ivașcu Teofil,
născut în respectiva localitate în anul 1930,
acesta fiind un martor indirect al crimei
săvârșite în urmă cu peste șase decenii pe
Dealul Crucii. împreună am urcat apoi până
la locul unde au fost ucise cele trei persoane,
accesul cel mai ușor spre Dealul Crucii fiind
din dreptul gării din Nepos, spre nord, cale
de aproximativ 4 km. Urcând pe un drum în
pantă permanentă, accesibil doar pentru
căruțe, ne-am oprit într-un loc situat pe
versantul vestic al Dealului Crucii, unde
drumul pe care l-am urmat, plecând din
Nepos spre nord, prezintă un traseu ușor
curbat spre nord-vest, însă fără pante și
denivelări accentuate. în stânga drumului, la
circa 2,5 metri față de marginea acestuia, se
află postată o cruce din metal, care la
intersecția brațelor are fixată o placă din
metal inoxidabil pe care sunt inscripționate
numele celor trei victime și alte câteva
cuvinte, care fac referire la faptul că cei trei
nominalizați au fost împușcați în acel loc la
data de 24 iunie 1949. Această cruce a fost
Leonida Bodiu
pusă de către Dumitru Dumitru, fiul lui
Toader Dumitru, în ziua de 24 iunie 1992,
însă de la început s-a cunoscut faptul că locul
pe care a fost postată crucea nu marchează și
locul mormântului comun al celor trei. Atât
Ivașcu Teofil cât și Dumitru Dumitru,
susțineau că locul mormântului s-ar afla la o
anumită distanță mai spre sud față de locul
unde a fost pusă respectiva cruce.
Conform mărturiei lui Ivașcu Teofil, în
dimineața zilei de 24 iunie 1949 acesta
împreună cu alți doi consăteni din Rebra se
aflau în zona respectivă la cules de cireșe
când, la un moment dat, au auzit zgomotul
produs de una sau mai multe arme automate
cu care s-a executat foc în rafale scurte.
Distanța între locul unde se aflau cei trei și
locul crimei a fost de circa 150 de metri. Cei
doi consăteni care îl însoțeau pe Ivașcu s-au
întors imediat înapoi spre Rebra, însă acesta,
din curiozitate, presupunând că în zonă s-ar
afla niște vânători, s-a îndreptat în direcția de
unde s-au auzit focurile de armă. Pe drum a
văzut trei bărbați, care purtau fiecare câte un
pistol mitralieră cu încărcătoare de tip
tambur, și care urmau grăbiți drumul de
întoarcere spre satul Nepos. Observându-i de
la o oarecare distanță, pentru a evita
întâlnirea cu aceștia, Ivașcu a fost nevoit să se
ascundă în vegetația aflată pe marginea
drumului, iar după trecerea lor și-a continuat
deplasarea. După parcurgerea unei distanțe
scurte a ajuns la locul unde a dat peste
cadavrele lui Leonida Bodiu, Toader Dumitru
și Ioan Burdeț, fiecare dintre aceștia fiindu-i
cunoscut. Toți se aflau căzuți într-o baltă
formată din apa de ploaie acumulată într-o
adâncitură a drumului din acel loc. După
spusele martorului, acesta a observat că toate
cadavrele prezentau răni cu sângerare
puternică în zona posterioară a capului. La
scurt timp după înfăptuirea crimei, dinspre
satul Nepos au ajuns la locul respectiv patru
persoane cu unelte de săpat, care erau
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
însărcinate să îngroape cele trei cadavre într-o
singură groapă. Ivașcu Teofil nu părăsise încă
zona când au sosit cei patru, schimbând chiar
și câteva cuvinte cu aceștia. Din informațiile
pe care le deținem despre cei care au jucat
atunci rolul de gropari, știm că doi dintre ei
erau frații Popițan, Gheorghe și Petre, angajați
la Primăria din Nepos ca și paznici de câmp,
iar ceilalți se numeau Gavrilă Pop și Nistor
Bota, acesta din urmă fiind pădurar în
Nepos. Toți aceștia sunt astăzi decedați.
Leonida Bodiu, Toader Dumitru și loan
Burdeț au fost arestați din motive politice,
alături de multe alte persoane, fiind reținuți
și anchetați o perioadă mai lungă de timp la
sediul Securității din Bistrița. în dimineața
zilei de 24 iunie 1949, încă pe timp de
noapte, cei trei au fost scoși din arestul
Securității și transportati cu o mașină până în
dreptul gării din satul Nepos. De aici, fiind
însoțiți de cadre operative de la Securitatea
din Bistrița, dar se pare că și de câțiva soldați
în termen de la trupele de Securitate, au fost
duși pe jos până în acea zonă de pe Dealul
Crucii. Ajunși în acel loc, toți trei au fost
uciși prin împușcare, după unele surse crima
fiind înfăptuită în jurul unei anumite ore a
dimineții. Execuția acestora s-a făcut arbitrar,
fără să existe vreo sentință judecătorească de
condamnare în acest sens.
Din informațiile pe care le deținem, grupa
de securiști care a săvârșit acest triplu omor a
fost alcătuită din slt. Liviu Pangrațiu2, plt. maj
Liviu Herța și plt. Traian Săsărman, primul
dintre ei fiind și cel care a coordonat
operațiunea în teren. Se pare că în această
acțiune criminală au mai fost implicate și alte
cadre de Securitate, fiind vorba despre
numiții Iepure, Cătărig și Mureșan, precum și
un anume Lothe Andrei. șef la Securitatea din
Bistrița a fost atunci maiorul Viorel Gligor,
iar superiorul său direct a fost colonelul
Mihai Patriciu, Șeful Direcției Regionale de
Securitate Cluj, acesta fiind cel care a ordonat
împușcarea celor trei persoane3.
Pentru a se încerca oarecum motivarea
crimei, în varianta oficială care apare în
Toader Dumitru
documentele Securității, se precizează că în
cursul lunii ianuarie 1949 Leonida Bodiu,
Toader Dumitru și loan Burdeț ar fi ascuns
șase arme militare între localitățile Rebra și
Nepos, în zona Dealului Crucii, iar în
anchetă aceștia ar fi declarat că nu pot
preciza locul unde se află armele, însă l-ar
putea identifica în teren. Acest fapt a fost
exploatat de către organele de securitate, care
folosind pretextul deplasării pentru găsirea și
recuperarea armelor, i-au scos în teren pe cei
trei, ocazie cu care aceștia au fost omorâți.
într-un raport telefonic, care a fost consemnat
în scris, făcut de către slt. Liviu Pangrațiu în
ziua de 8 iulie 1949, la orele 9, se spune că
„...cei trei arestați, în timp ce au dezgropat
depozitul de armament au încercat să pună
mâna pe grenadele aflate în depozitul de
armament și nedeclarate de ei, ca atacând
prin aceasta organele de escortă, pentru a-și
asigura pe această cale fuga lor, la care
organele de Securitate menționate mai sus
[slt. Pangrațiu Liviu, plut. maj. Herța Lucian și
plut. Săsărman Traian - n.n.] din legitimă
apărare și pentru a împiedica fuga celor trei
arestați periculoși securității statului, au făcut
uz de arme împușcându-i pe toți trei arătați,
adică pe Bodiu Leonida, Burdeț loan și
Toader Dumitru.” După cum se poate
observa, raportul telefonic dat de slt.
Pangrațiu către superiori este datat pe 8 iulie
1949, însă nu se menționează în mod explicit
că execuția celor trei s-ar fi înfăptuit la acea
dată. Acest lucru a creat însă anumite
confuzii, iar în istoriografie unii autori au
preluat aceast reper cronologic drept data la
care cei trei au fost uciși. Mărturiile celor
contemporani cu evenimentele, inclusiv
rudele și urmașii celor trei victime, susțin fără
rezerve că crima a fost înfăptuită în ziua de
24 iunie, de Sărbătoarea Nașterii Sfântului
loan Botezătorul sau de Sânzâiene. Deși au
fost omorâți, cei trei au figurat în continuare
drept inculpați în procesul care privea întregul
lot de arestați ce fuseseră găsiți vinovați de
implicare în organizația Liga Națională
Creștină. Prin sentința nr. 1585 din 10
noiembrie 1949 aceștia au fost condamnați în
contumacie, fiecare la o pedeapsă de 20 de
ani muncă silnică. Alături de ei au mai primit
atunci pedepse privative de libertate un
număr de încă 63 de persoane.
Groapa mormântului a fost făcută pe
versantul apusean al Dealului Crucii, chiar în
dreptul locului crimei, pe un loc înclinat
situat în partea stângă a drumului cum se
privește spre nord, la baza unei pante
accentuate care coboară dinspre est spre vest
și la circa 2,5 metri față de liziera unei păduri
care se dezvoltă în continuare pe panta
dealului. A fost săpată o singură groapă unde
cadavrele au fost aruncate unul peste altul,
iar după astupare peste conturul gropii au
fost așezate glii cu iarbă pentru a se încerca
astfel o oarecare mascare și ascunderea a
acesteia. O săteancă din Nepos, Cârcu
Verginica, care avea pământ în zonă, a fost a
doua zi pe Dealul Crucii și a observat locul
unde fusese săpată groapa. Mai mult decât
atât, ea mărturisește că apa care se acumulase
de pe urma ploilor în balta din drum era
roșie, iar din drum și până la locul gropii
iarba era puternic călcată și cu urme de
sânge, dovadă că cadavrele au fost târâte sau
rostogolite înainte de a fi aruncate în groapă.
O altă mărturie aparține aceluiași Ivașcu
Teofil din Rebra, care, după trecerea câtorva
săptămâni de la crimă, a însoțit în secret la
acel loc două persoane care erau rude cu
Toader Dumitru, pe Toader Ștefan și Toader
Rus, fratele și respectiv socrul victimei.
Fiindu-le indicat cu precizie locul
mormântului, care încă se vedea foarte bine,
cei doi au săpat pentru a se asigura că Toader
Dumitru se află îngropat acolo alături de
ceilalți. Știm că aceștia au reușit să ajungă la
cadavrul lui Toader Dumitru, pe care l-au
găsit la o adâncime relativ mică deoarece se
pare că acesta se afla așezat mai sus în raport
Ștefan Burdeț
cu cadavrele celorlalți, iar din îmbrăcăminte
au rupt câteva bucăți de material textil
pentru a fi duse soției defunctului drept
dovadă că acesta era mort. De atunci s-a
perpetuat și informația după care, în groapă,
cadavrul lui Toader Dumitru ar fi fost pus
deasupra celorlalte.
Pentru depistarea mormântului comun, la
început ne-am bazat pe varianta indicată de
către Ivașcu Teofil și Dumitru Dumitru, fiul
lui Toader Dumitru, care presupuneau că
locul se află la câțiva metri mai spre sud față
de crucea pusă în anul 1992. Obținerea unor
informații noi privitoare la localizarea
mormântului a făcut să renunțăm în ultimul
moment la această variantă, iar în teren am
reușit să ne edificăm asupra amănuntelor care
au creat confuzia, cauzele principale fiind
trecerea unui timp îndelungat de la
producerea evenimentelor, care a influențat
memoria vizuală a unor martori, și dispariția
din teren a unor repere care existau în trecut.
Locația aproximativă a mormântului ne-a fost
indicată în cele din urmă de către Cârcu
Verginica din Nepos, care ne-a spus să
căutăm la vreo 40-50 de metri mai la nord
față de locul unde se află postată crucea.
Menționăm faptul că locul mormântului
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comun nu a fost niciodată marcat cu vreo
cruce sau cu un alt semn distinctiv.
La fața locului, după efectuarea unor
observații preliminare asupra terenului din
zona indicată, am stabilit să practicăm o
primă secțiune arheologică de căutare pe o
suprafață de teren care îngloba și o porțiune
mai restrânsă unde solul prezenta o oarecare
denivelare concavă, aproape insesizabilă la o
primă privire, precum și unele anomalii la
nivelul vegetației. Prima secțiune, numită S.1,
a fost de formă dreptunghiulară și a avut
dimensiunile inițiale de 7 x 1,50 metri,
laturile mai lungi ale acesteia fiind dispuse pe
direcția nord-sud. După trasarea și începerea
lucrului la prima secțiune, imediat a fost
stabilit locul unde urma să fie executată o a
doua secțiune de căutare, S.2, plasată la o
distanță de 16,30 metri spre sud față de S.1.
Secțiunea nr. 2 a avut o formă
dreptunghiulară cu dimensiunile de 5 x 1,20
metri, laturile lungi urmând direcția nord-sud.
Ambele secțiuni au fost executate la nord de
locul unde se află acea cruce de care am
amintit, într-un spațiu delimitat spre răsărit
de acel drum de țară iar spre apus de liziera
unei păduri, întregul teren fiind în pantă
dinspre est spre vest. Cota de înălțime față de
nivelul mării, verificată pe locul în care s-a
practicat S.1, a arătat o altitudine de 835
metri.
în S.1, după începerea lucrului și
îndepărtarea stratului vegetal, s-a observat că
într-o porțiune din jumătatea nordică a
secțiunii solul nu este așa de compact în
comparație cu cealaltă jumătate, diferențe
între cele două părți fiind sesizate și la
nuanțele de culoare ale solului excavat.
Adâncirea în secțiune s-a făcut la început
uniform, pe toată suprafața, până la o
adâncime medie de circa -0,50 metri. La
răzuirea fundului de secțiune, când acesta se
prezenta aproximativ ca o suprafață plană, s-a
profilat și groapa mormântului. Aceasta avea
o dezvoltare longitudinală pe direcția nord-
sud, ieșind pe o lungime de 1,90 metri spre
sud din profilul nordic, lățimea gropii fiind
surprinsă integral între profilele lungi ale
secțiunii. După identificarea gropii
mormântului comun s-a renunțat la adâncirea
în restul secțiunii, întregul efort fiind
concentrat numai asupra acelei porțiuni în
care se afla înglobată groapa de
înmormântare. Pentru a se crea un spațiu care
se impunea a fi necesar pentru surprinderea
integrală a lungimii gropii, dar și pentru a se
facilita intervenția asupra osemintelor, am
considerat că este oportum ca secțiunea
inițială (S.1) să fie prelungită atât în lungime,
spre nord, cât și pe lățime, spre est și vest,
dar numai în dreptul gropii. Pentru căutarea,
depistarea și dezvelirea osemintelor celor trei
victime au fost folosite metode și tehnici
specifice arheologiei funerare, comune dealtfel
oricărei intervenții arheologice care vizează
situri cu o astfel de încărcătură istorică.
în noua configurație a unității de săpătură
(S.1) rezultată în urma extinderilor
menționate, groapa mormântului a fost
delimitată cu precizie în noul cadru creat,
aceasta având dimensiunile generale, în
punctele maxime de extensie, de 2,20 metri
pe lungime și 1,16 metri pe lățime, fiind
dispusă longitudinal pe direcția nord-sud.
Forma generală a gropii a fost una
rectangulară însă cu multe neregularități ale
laturilor. Adâncimea fundului gropii
mormântului, măsurată în planul înclinat al
terenului, pe mijlocul acesteia, a fost de - 1,17
metri. De pe latura de sud a gropii
mormântului și până la acea cruce
comemorativă, distanța măsurată a fost de
55,20 metri.
Pe fundul gropii mormântului comun au
fost găsite și dezvelite trei schelete umane,
care se aflau, fiecare, în poziție contorsionată.
Acest aspect dovedește că la momentul
înhumării cadavrele au fost efectiv aruncate
în groapă, fără să existe vreo grijă și
preocupare pentru cei morți din partea celor
care i-au îngropat. Ca și orientare, toți
defuncții sunt cu capul spre nord și cu
picioarele spre sud. Conform standardelor
arheologice, toate scheletele identificate au
primit o numerotare specifică - M.1, M.2,
M.3 - primul fiind scheletul aflat în partea
stângă a gropii cum se privește dinspre sud
spre nord.
M.1 a fost poziționat în partea vestică a
gropii și se afla așezat aproximativ în poziția
culcat pe partea din față, șoldul drept fiind
ușor ridicat iar piciorul stâng dispus sub cel
drept. Ambele membre inferioare au fost
îndoite din genunchi, femurele fiind aduse
ușor în față iar tibiile dispuse în unghiuri
diferite spre partea posterioară. în picioare
defunctul avea o pereche de bocanci din piele
care pe talpă, în partea din față, aveau
aplicate plachiuri metalice. în partea
superioară stângă a bazinului a fost găsită o
sipcă din lemn, care probabil s-a aflat într-
unul din buzunarele pantalonilor defunctului.
în zona pieptului s-a aflat un nasture metalic
de haină, foarte corodat. Asupra scheletului
au fost descoperite și două gloanțe, unul în
partea superioară a spatelui, care s-a oprit în
coloana vertebrală, și altul în partea
posterioară din stânga șoldului, care s-a oprit
în osul bazinului. După poziția gloanțelor,
rezultă că defunctul a fost împușcat din
spate. De asemenea, craniul prezenta urme
evidente de lovituri, având orificii și părți de
calotă lipsă, dovadă că defunctul a fost
împușcat și în cap. După poziția scheletului
in situ, M.1 a fost aruncat în groapă probabil
ulterior lui M.2 și anterior lui M.3.
M.2 s-a aflat aproximativ pe mijlocul
gropii, fiind întors parțial pe partea stângă cu
ambii genunchi aduși ușor în față, piciorul
drept fiind petrecut peste cel stâng. Tibiile
membrelor inferioare sunt dispuse în unghi
față de femure, cea de la piciorul stâng fiind
mai retrasă spre posterior față de cealaltă,
fiind mai aproapiată de M.1. Defunctul a fost
încălțat cu o pereche de bocanci din piele,
care aveau plachiuri în vârful tălpilor și
potcoave metalice pe călcâie. Bocancul stâng
s-a aflat în picior dar cel drept a fost găsit
într-o poziție secundară, la partea inferioară a
picioarelor lui M.3. în zona pieptului au fost
găsiți doi nasturi mici de cămașă, de culoare
alb-gălbuie, prevăzuți cu patru găuri.
Defunctul a fost îmbrăcat cu o haină mai
groasă confecționată din lână, din care se mai
păstrau unele resturi degradate. Craniul avea
Fostul sublocotenent de securitate, Liviu Pangrațiu
urme clare de lovituri de glonț cu orificii
mari în calotă, lucru care denotă faptul că
defunctul a fost împușcat în cap. O mare
parte a dentiției era desprinsă din maxilare,
între dinții și măselele căzute și amestecate
atenția fiindu-ne atrasă de o măsea care era
îmbrăcată cu o coroană metalică de culoare
argintie. Poziția scheletului in situ indică
faptul că M.2 a fost aruncat în groapă cu
siguranță înaintea lui M.3, dar probabil și
înaintea lui M.1.
M.3 a fost poziționat în partea estică a
gropii fiind întors parțial pe partea dreaptă,
ambele picioare fiind îndoite din genunchi,
dreptul aflându-se mai în față iar stângul mai
în spate. Partea superioară a scheletului și
întregul membru inferior drept se suprapun
parțial peste M.2. M.3 se afla așezat mai sus
decât M1. și M.2, având craniul la limita
dinspre nord a gropii. La picioare nu a avut
încălțăminte, însă o pereche de bocanci a fost
găsită într-o poziție secundară în extremitatea
nordică a gropii, unul lângă craniul lui M.1 și
altul lângă craniul lui M.3. Acești bocanci au
fost cândva reparați, având aplicată peste
tălpile din piele suprafețe de cauciuc prinse
pe margine cu cuie mici. Prezența acestor
bocanci într-o poziție nefirească și lipsa din
picioarele defunctului a încălțămintei,
presupune două lucruri. O posibilitate ar fi că
aceștia au putut să cadă din picioarele
victimei în timpul manipulării cadavrului,
după care au fost aruncați în locul în care au
fost găsiți. Altă explicație plauzibilă ar putea
fi că unul dintre oamenii care au făcut groapa
a putut să-și schimbe propria încălțăminte,
care poate era într-o stare mai proastă, cu una
mai bună pe care o avea defunctul. Dacă
defuncții au fost aduși direct din arestul
Securității, este foarte probabil că
încălțămintea lor nu a mai avut șireturi, și
atunci se poate explica faptul că aceasta
putea să iasă ușor din picioarele cadavrelor,
mai ales având în vedere și împrejurările în
care acestea au ajuns în groapa comună. Și la
M.3 a fost găsit un glonț, în stânga părții
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inferioare a toracelui, la 11 cm deasupra
bazinului. Craniul prezenta și el urme
puternice de lovituri fiind parțial distrus,
starea acestuia fiind provocată cel mai
probabil tot de gloanțe. Poziția scheletului in
situ presupune că acesta a fost aruncat în
groapă ultimul, cu siguranță după M.2, pe
care îl suprapune parțial, și probabil după
M.1.
Conform mărturiei lui Ivașcu Teofil, cel
care a văzut cadavrele înainte ca acestea să
fie îngropate, Leonida Bodiu a fost îmbrăcat
cu un veston militar de culoare kaki, lipsit de
însemne, și pantaloni de aceeași culoare.
Toader Dumitru și Ioan Burdeț aveau
amândoi pantaloni negri de stofă, cămăși
țărănești de culoare albă și pulovere din lână.
Având în vedere că la M.1 s-a găsit un
nasture metalic precum și alte câteva
fragmente mici de metal corodat, care pot să
provină de la alți nasturi similari, am putea
să presupunem că scheletul indicat de către
noi prin M.1 ar putea să aparțină lui Leonida
Bodiu. De asemenea, scheletul indicat prin
M.3 ar putea aparține lui Toader Dumitru,
deoarece acesta pare să fie pus mai sus în
groapă și numai la el puteau să ajungă mai
repede și mai ușor rudele lui, care au
intervenit asupra mormântului după câteva
săptămâni de la moartea celor trei. Dacă
raționamentul nostru se dovedește a fi în
concordanță cu adevărul, atunci osemintele
indicate prin M.2 nu pot să fie decât ale lui
Ioan Burdeț.
După terminarea cercetării arheologice, în
prezența întregii asistențe, la locul
mormântului a avut loc o slujbă religioasă
oficiată de către părintele Vasile Rus, preotul
Parohiei Ortodoxe din satul Nepos, acesta
fiind nepotul lui Toader Dumitru. După
slujbă, rămășițele pământești ale lui Leonida
Bodiu, Toader Dumitru și Ioan Burdeț au fost
demontate, extrase, separate și împachetate în
prezența unui procuror civil și a unui ofițer
criminalist de poliție. Aceștia au preluat apoi
osemintele pentru a fi transportate la
Laboratorul de Medicină Legală de pe lângă
Spitalul Județean din Bistrița, unde au fost
supuse unei expertize de specialitate. Ulterior,
osemintele au fost preluate de către rudele și
urmașii celor trei victime, acestea fiind apoi
reînhumate, cu onoruri militare, în Cimitirul
municipal din Bistrița. Evenimentul a avut loc
în ziua de 24 iunie 2009, când s-au împlinit
60 de ani de la execuția celor trei.
Echipa de istorici și arheologi care a
acționat în teren cu prilejul acestei acțiuni4,
care nu a fost deloc simplă și ușoară, a
beneficiat de sprijinul necondiționat și
benevol al preotului ortodox din satul Nepos,
Vasile Rus, care, alături de mulți alți
credincioși ai parohiei sale, ne-au stat alături
și ne-au acordat sprijinul necesar în toate
momentele activității pe care noi am
desfășurat-o acolo.
Note:
1	IICCR a fost înființat din inițiativa
Primului-Ministru Călin Popescu Tăriceanu
prin Hotărârea de Guvern nr. 1724 din 21
decembrie 2005. Președinte al Institutului a
fost numit istoricul Marius Oprea. în anul
2009, în urma unei alte Hotărâri
guvernamentale (nr. 1372 din 18 noiembrie),
IICCR a fost comasat cu Institutul pentru
Memoria Exilului Romanesc, noua instituție
rezultată numindu-se Institutul de Investigare
a Crimelor Comunismului și Memoria
Exilului Românesc (IICCMER).
2	Din toți membrii plutonului de execuție,
singurul care se mai afla în viață la momentul
acțiunii noastre era fostul sublocotenent Liviu
Pangrațiu, devenit ulterior colonel în rezervă
și contabil până în ultimii ani ai vieții la
Filiala din Cluj a Asociației Naționale a
Veteranilor de Război. Acesta s-a născut în
localitatea Chiraleș din jud. Bistrița-Năsăud la
30 martie 1920 și a decedat la Cluj în 4
noiembrie 2011. A fost audiat la Cluj de un
procuror militar, însă a negat crima la care a
fost părtaș. Prin Rezoluția din 21 martie
2012, Parchetului Militar de pe lângă
Tribunalul Militar Teritorial București a
dispus neînceperea urmăririi penale pentru
săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de
grav pentru toate fostele cadre de securitate
implicate. Asta pentru că, conform legislației
în vigoare, crima este prescrisă și criminalii
au decedat între timp.
3	Mihai Patriciu a fost unul dintre cei mai
mari criminali dovediți ai României
comuniste. S-a născut la 19 ianuarie 1909 în
Năsăud, fiind de origine evreiască, iar numele
lui real a fost Grunsperger. în timp ce a
deținut diferite funcții în cadrul Securității
Statului, a dispus nenumărate asasinate,
mutilări și torturi de persoane, a trimis
oameni în pușcării și lagăre de muncă,
distrugând mii de familii și destine umane.
Criminalul a murit la Cluj în anul 1996, la
venerabila vârstă de 87 de ani, fără să fie tras
la răspundere după așa-zisa cădere a
regimului comunist.
4	Colectivul implicat în investigațiile legate
de acest caz a fost alcătuit din istoricii
Marius Oprea, Cosmin Budeancă, Andrei
Lascu, Alexandru Matei și arheologii
Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă și Horațiu
Groza.
■
Rămășițele pământești ale celor trei victime după deshumare
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
27
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
filosofia
Pariul pascalian
Claudiu Soare
Viața nu promite nimic, spiritul, în schimb,
promite totul, iar ceea ce cu nerozie numim
“valori universale”, cîtă naivitate... Binele,
adevărul, frumosul nu țin de universul ăsta; aici o
idee universală este banalitatea de a spune, de
pildă, “e frig”...
Fericirile biblice nu cer socoteală pentru
neputințe; paradisul este, deci, al rataților.
în bestiarul uman cel mai pitoresc se situează
aventurierii, boemii, pe care nimic din adîncuri
nu îi poate ține să își consume energia sufletească
într-o continuă cavalcadă a risipirii, a schingiuirii
prin excitante, într-un sfîșietor asalt imaginar
asupra existenței, în care epuizarea împinge ființa
spre revelații care exclud orice împlinire, dar nu
zădărnicia și deloc desăvîrșirea. Acești oameni
sînt o introducere anarhică la sfințenie. Veritabli
avocați ai oralității universale, ființa lor răvășită
de miracole, care în invizibil pot crea naturi,
perpetuează amintiri lipsite de inconvenientul
Căderii - pe care, ignorînd-o, o recalifică într-o
justiție a datului. Ei știu că orice bucurie neagă o
tristețe, dar că în această tristețe trebuie să stea
ascuns principiul oricărui vis. Dostoievskian, ei
desăvîrșesc vocația de a vizita omul pe fereastra
niciodată păzită de gratii, prin care se zărește
pacea slăbiciunilor și a resentimentelor părăsite în
întuneric. îi vom întîlni pretutindeni atunci cînd
certitudinea de sine va concepe absurd facerea
lumii în afara poeziei ori cînd glosolalia victoriei
noastre împotriva fricii va regurgita demoni ai
jafului sufletesc. Ne vor întineri mereu cu
insolența lor, pretinzîndu-ne gratuitatea.
Amintirile fără sfîrșit ale lui Andre Salmon ni-l
înfățișează pe “Dom' Ubu” într-o cîrciumă de pe
rue de Seine, comandînd și consumînd pe rînd:
“un coniac, o cafea, brînză de Gruyere, un
compot de fructe, o jumătate de pui, o
macaroană, un antricot, o ridiche de lună, un
borș țărănesc”, în ordinea indicată. Patronul îl
compătimește sincer: “Tinere, îți faci rău.” Ce
jignit a fost “Dom' Ubu”! “Birtul dădea lecții
literaturii.” Și atunci Jarry poruncește: “Aduceți-mi
cerneală roșie și un păhărel.” în care “neprihănitul
mistificator” a înmuiat o bucată de zahăr,
ronțăind-o meticulos, “plin de deliciile
răzbunării”. Altminteri, Jarry va muri de ziua
tuturor sfinților. După ce s-au scurs cei cinci ani
de odihnă în mormîntul acesta legal, oasele i-au
fost azvîrlite în groapa comună. “Dom' Ubu” nu
mai avea credit. Locul i-a fost ocupat de
rămășițele unui campion ciclist. Desigur, Jarry ar
fi fost încîntat de întîmplarea asta. “Veșnicia îl
cuprindea pe cel ce n-a știut nimic despre viață”,
conchide Salmon.
De realitatea pe care și-a creat-o, omul nu se
va putea despărți decît dacă reinstaurează
precaritatea, sărăcia generală, dacă redescoperă
deșertul asceților și pădurile înțelepților. Numai
starea de precaritate generală ne va mai putea
reda calmul spiritual și va retroceda prostia
eternului ei natural. Tot ce vom fi acumulat se va
decanta; după atîta evoluție, vindecarea in
extremis: delirul, căruia ne-am străduit atît de
mult să îi alcătuim un destin, se va retrage în fine
în propria-i identitate, elipsă a unei sincerități
bolnave. Dar să privești către viitor cu naivitatea
tinerei căsătorite care a descoperit în fine
filozofia...
Ceea ce ucide cu adevărat în marele sentiment
al ratării este speranța, o nouă împotrivire,
paradoxul final care duce la prăbușire: (cînd
oblomovian își savurează boala, așteptînd să fie
pentru totdeauna confirmat) ratatul este obligat
să hrănească o himeră - întîrzierea unei iluzii care
l-a ocolit pînă atunci. Rațiunea îi sugerează
versetele Ecleziastului, subconștientul îl
parfumează cu unduirile Psalmilor.
Totul este un imens sentiment de iubire cu
infideli.
A scrie nu este un act de forță, este mai
degrabă neputința de a accepta că exiști - și poate
un gest de contestare mofturoasă a temeiurilor,
cu nimic superior asumării naturale a vieții.
Faptului de a-ți recunoaște public înfrîngerea
oamenii îi acordă întotdeauna prețuirea,
compasiunea - și relativa posteritate,
compensîndu-ți astfel pretențiile, repet, ale
neputinței.
Lecțiile de filozofie ale unora despre cum să
trăim astăzi “bine” și “înțelept” sînt nu numai
absurde, venind din partea unor indivizi
confortabil încremeniți în bunăstare, ba chiar
jignitoare. Despre cum să trăim spiritual, adică
despre cum să nu trăim “bine”, despre cum să nu
consumăm propaganda leșinată și adormitoare a
familiștilor-filozofi numai niște nebuni precum
cinicii, stoicii sau creștinii primelor veacuri ar mai
putea să ne vorbească - și în general cineva care
să ne deschidă ochii asupra filozofiei fără formulă
a vagabonzilor, a rataților, a bețivilor, a tuturor
acestor nebuni care nu mai au ce face cu “binele”,
“adevărul” și “frumosul”.
Tîrziu, în nopțile lungi ale bătrîneții, cînd
descoperi în tine, la nesfîrșit, greșeli după greșeli,
infinite greșeli... Prea tîrziu. Murim erudiți în
greșeală.
Am să trăiesc pînă ce cuvîntul care nu se
poate scrie îmi va crăpa toracele ca să-și lase
fisiunea geamătului, poezia definitivă, peste
nesimțirea șoaptei ascunse în memorie, boala
acestei guri care nu și-a spălat niciodată
diamantele ucigașe.
Sigur că mă înșel asupra lucrurilor în viață;
dar ce victorie mai plină decît să alegi ieșiri din
realitate care să te lase în urma lor zadarnic, liber
adică? Aidoma, trecerea trupului printr-o rană,
cînd umple un timp cu o suferință, apoi de
uitare, cu nonșalanța care concediază timpul.
Singurele mele argumente, aici, urcă din bizara
credință că tot ce se rostește pe pămînt este
adevărat în raport cu ceea ce nu este omul.
Nu peste multă vreme el nu va mai fi un
ratat, ci un mort speriat, un fost om care nu mai
vrea să retrăiască experiența spiritului uman.
Astfel încît, pentru ca toate să aibă un final, nu-i
mai rămîne decît apocalipsa mărturisirii,
spovedania fără sfîrșit care să amestece în ea
recunoștința și reproșul.
Augustin (sfîntul), care nu se sfiește să
debiteze următoarele: “Dacă speța omenească ar
trebui să piară și dacă ar exista posibilitatea să fie
salvată printr-o minciună, mai bine să ne abținem
să proferăm această minciună, iar neamul
omenesc să fie lăsat să piară. Dacă, mințind, îl
poți împiedica pe semenul tău să păcătuiască, mai
bine îl lași să păcătuiască decît să minți. Chiar și
atunci cînd prin minciună l-ai putea împiedica pe
semenul tău de la pedeapsa veșnică, mai bine îl
lași să piară decît să îl salvezi trecînd peste
adevăr.” Cînd iubești într-atîta delirul funebru,
care adevăr?
După ce vom dispărea ca specie, va fi
imperativ necesar ca cei ce vor veni după noi să
nu mai aibă nevoie de haine, de lemn, de apă, de
hrană, de energie electrică... Vom fi pregătit în
sfîrșit drumul ființei spirituale de după om. Asta
dacă nu înviem.
Două forme de stres ale ființei: nașterea și
viitorul.
Logica, pentru că explicită, este ucigașă: în
ființă joacă rolul morții din natură. Odată
articulat gîndul acesta, rămîi preț de o secundă
rege peste spiritul resemnării - și începi să trăiești
ca un mort înviat, care, în loc să nu mai vrea să
fie om, nu trăiește decît pentru asta.
Esența timpului? Absența ideii.
Un început al speciei marcat de suficiența
beatitudinii nu ar fi acceptat niciun fel de viziune
a destinului, s-ar fi complăcut în rezervația unei
eternității statice, genuină în satisfacția idiotizării
- o eternitate întreținută.
Rolul materiei în planul Divinului ține de
maieutica primului stadiu spiritual al ființei:
omul.
Trăind sau tîrîndu-ne absenți, obligați, prin
viață, lăsîndu-ne sufletele în învinuirea de a nu
putea mai nimic doar fiind... cînd “doar fiind” nu
înseamnă, într-adevăr, nimic.
Dacă-i întrebi, toți știu ce trebuie făcut pentru
ca lucrurile să meargă bine în lume. Prin faptul că
posedă, că este “proprietarul” a ceva, oricît de
neînsemnat, fiecare poartă convingerea profundă
și inconștientă că posedă, în principiu, lumea
întreagă și că, în opinie, trebuie să se arate
responsabil de tot și de toate. Asta pînă la
celălalt, de lîngă el, care și acela posedă, în
principiu, lumea întreagă...
De fapt, în moarte nu iei cu tine niciun gînd,
niciun sentiment, iei doar un anumit
antrenament, căruia i te-ai dedicat o viață.
“Omul ar fi cea mai fericită dintre creaturi
dacă nevoia lui de iluzii nu ar da naștere
realității.” Sade.
Nu îmi aduc aminte cînd am început să
gîndesc în viața asta, nu știu cînd voi înceta să o
fac, iar cînd se va întîmpla lucrul acesta nici nu
va mai conta că am gîndit vreodată. Un somn pe
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
care îl străbați ca să saluți regretul și adevărurile
lui nemiloase.
...toate și-au recăpătat violența în momentul în
care această emoție, dispărînd, s-a dovedit că nu
venea de pe pămînt...
înainte să se metamorfozeze în obiecte care
nu mai suportă seducția, iluzia, aparența,
cuvintele îți prelungesc visele în confuzia
halucinației, acest precedent necunoscut al lumii.
Apoi devin reale, adică în prelungirea lumii. Tot
ce se manifestă în prelungirea lumii atestă soluția
obiectivă a fatalității la întrebarea dacă lumea te
include, se organizează în funcție de un
necunoscut amenințător sau își presimte sfîrșitul,
pentru care lumea va fi fost un precedent
cunoscut. Astfel ar avea înțeles numai sfîrșitul, în
care s-ar concentra toată cunoașterea, evoluția și
partea obscură a ceea ce se va fi numit lume. Iar
omul ar avea un sens, ca apariție și manifestare,
numai dacă ar fi creația lumii sau în prelungirea
lumii ca finalitate necunoscută, fatală. Pentru că
dacă sîntem într-adevăr creația Divinului, atunci
cu adevărat lumea nu are niciun sens.
Conform singurului text explicit, și datorat lui
Epictet, cu privire la conținutul Dominatorului,
Diodor Knosos pretindea că a descoperit trei
propoziții cu sens în mod definitiv incompatibile
una cu alta:
Orice propoziție privind trecutul este necesară.
Imposibilul nu urmează din punct de vedere
logic posibilului.
Este posibil ceea ce acum nu este adevărat și
nu va fi.
Cu cît sîntem mai responsabili, mai aserviți
așadar conștiinței, cu atît lumea proiectată
spiritual devine mai vîscoasă, pînă la înec. Cînd
discursul ține din ce în ce mai mai mult și cu
orice preț să își asume totul, nu eterna idioție ne
paște, ci energumena demență, etern transmisibilă
într-o universală junglă de semne și de-a dreptul
pipăibile, ca lipitorile.
“în Dumnezeu sînt, așadar, trei persoane.
Numai că, încercînd să vedem ce este aceea o
persoană divină, brusc cuvîntul omenesc devine
neputincios. Așa încît spunem că în Dumnezeu
sînt trei persoane nu pentru a zice neapărat ceva,
cît pentru a nu ne situa într-o tăcere absolută.”
Această probă de sinceritate, pe care o aflăm în
Tratatul despre Sfînta Treime al lui Augustin
(sfîntul) (cartea a V-a, capitolul 9), dovedește că
înțelesul noțiunii de credință, împreună cu tot
cîmpul ei semantic și teologic, este vid sau
inventat și pe mai departe trăit cu investiții
sentimentale.
în primii ani după Hristos, Pilat era considerat
creștin în suflet, iar unul din textele de căpătîi ale
primilor creștini era Faptele lui Filat, menționate
pînă și de înverșunatul Tertullian. Cine
îndrăznește astăzi să afirme că Noul Testament
este în fapt rezumatul unei multitudini de texte și
legende, pe care Constantin întîiul i-a poruncit lui
Eusebiu din Cezareea, turiferarul lui, să le trieze
și să le distribuie sub forma unui corpus coerent
principalelor biserici din nou creștinatul imperiu?
Mă raliez opiniei lui Raoul Vaneigem:
creștinismul “a încetat așadar să mai fie creștin în
325”. (La resistance au christianisme, 1993.)
Cînd adevărul începe să ți se deschidă în
viață, realizezi cît de fără poveste este acest
adevăr; și că viața e o poveste a neadevărului,
Autoportret
nonșalant, neglijent și fermecător cum numai
efemerul, trecătorul, poate naște o poveste de
iubire devoratoare.
...de priveghi la căpătîiul numenului, copii ai
lui Kant, șomeri ai sufletului, singuri știind ce
înseamnă să fii mort. Ratații.
Scriind toate cîte le scriu, nu fac de fapt
altceva decît să mă gîndesc pe mine însumi ca și
cum nu aș exista.
Viața ca o noapte fericită, cu vise care înalță
ontologii de o clipă - imposibil de asemuit zilei,
care cheamă zvîrcolirea, tulburarea, efortul,
nevroza. Fiecare zi de viață poartă un moment în
care nu existăm, pentru că sîntem despărțiți și de
viață și de moarte. Este secunda în care Totul
depinde de noi, pentru că nu mai sîntem de față.
Este secunda în care nimic nu poartă necesitatea
zadarnică a înțelesului.
Descoperirea talentului literar coincide la un
adolescent cu descoperirea sărăciei lui culturale.
Drumul care i se deschide în față poartă mai întîi
povara recuperării, sarcina inițierii în opere de
neînțeles pentru el, scrise la maturitate sau sub
semnul geniului - și pe care se aruncă să le
devoreze, dar nu spre a le pătrunde, ci spre a se
regăsi în ele. Este aidoma îndrăgostirii, căreia i te
livrezi gol, pentru a te umple apoi de ceea ce
trăiești.
După Hristos, pariul pascalian e tot ce a putut
gîndi omul mai înalt despre sine însuși.
Crize de contemplare în gol și tot mai dese.
Viața curge lent prin tine, ca un rîu de miere fără
gust, trupul îți funcționează cu minimum de
nevoi, să vedem dacă ieși în lumină astfel, dacă
nu cumva rețetele înțelepților sînt rețetele
disperării... și Berdiaev, care clama sus și tare, cu
exaltarea plină de tupeu a rușilor, că “revelația”
nu cade din cer ca o pleașcă, din contră, ești
nevoit să o cauți, să te zbați, să te zvîrcolești... ca
pentru a pune mîna pe o funcție publică, pe un
privilegiu, pe o slujbă bine plătită...
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
folcloristica
Oferirea de daruri - moment ritualic în
ansamblul nupțial
Mihaela Rotaru
Cu siguranță, momentul „de vârf” al vieții
omului pe pământ îl constituie nunta, nuntirea
- eveniment văzut dintr-o perspectivă mai largă,
cu tot ce ține de secvențele pre- și postnupțiale.
Acestea, așa cum se prezintă ele în contemporaneitate
(și nu numai), continuă să suscite un viu interes, atât
cunoscătorilor (diverși specialiști în domenii precum
antropologie, etnografie și folclor ș.a.), cât și celor mai
puțin avizați, dar dornici să pătrundă dincolo de
țesutul epitelial al ceremonialului nupțial.
Nord-vestul transilvănean se dovedește extrem de
generos în ceea ce privește datinile, obiceiurile,
credințele și toate manifestările legate de nuntă. în
acest complex ansamblu, un loc aparte îl ocupă
oferirea de daruri, fie ele de înainte sau de după
cununie (Taina cununiei receptată ca moment al
înfăptuirii nunții). Vedem aici un simbol al solidarității
familiilor celor doi tineri, a întregii comunității rurale:
tinerii proaspăt căsătoriți trebuie să fie sprijiniți pe
noul lor drum, nu numai moral, ci și material.
Darurile mari se fac la petrecerea, la ospățul de după
cununia religioasă, dar, vorbim în cadrul de față de
obiceiul dăruirii de obiecte simbolice specific altor
secvențe - obicei mai puțin performat și, ca atare, mai
puțin cunoscut. Este vorba, în linii mari, de un gest
grăitor: nora își arată respectul și dragostea, dăruind
membrilor familiei soțului ei, diverse obiecte, piese
vestimentare mai cu seamă, ca simbol al prețuirii ce
le-o poartă, dar și ca pecete a integrării ei în sânul noii
ei familii. Sunt vizați socrii, frații și surorile mirelui -
cumnații, cu alte cuvinte „face și ea ce poate, nu mai
poate face ea prea multe, că i să cam taie din
drepturi... De-amu gura mnică, numa îndatoriri,
drepturi nimnica...! Biata nevastă..., că mai îmbună
gura la cumnaț și socri, că știe ce-o așteaptă. Rar îi
mnireasa aceiea de să poate lăuda cu dragostea
socrilor și-a neamurilor bărbatului ii. Le mai coase on
ptic gura cu cadouri înainte de nuntă...” (Bonțe Floare,
Ban) Nu sunt uitați nici unchii și mătușile, cei
apropiați, în ideea că „poate-poate așe le mai înmoaie
irima, că, Doamne, mult pătimesc nevestile din cauza
neamurilor omului ii..!” (Bonțe Ana, Ban)
Deși acest aspect nu constituie subiectul studiului
de față, amintim, totuși, că, după mărturiile mai
recente, mulți tineri preferă, însă, să-și plătească ei
nunta, să achite ei, fără ajutor din partea familiei,
toate cheltuieleile legate de acest moment unic. Când
situația materială o permite, „fac nunta numa de
petrecere, cu tinerii, nu teamă bătrâni, neamuri
îndepărtate, numai ii di ii. N-o fac pântu bani, că au
ii, vin cu bani grei di pân străinătate. Amu nu fac
numa pântu bani, ca fac și num-așe, de distrare cu
pretinii. Nu-s nevoiț de bani, nu teamă că „ala are
datorie că și io am fost la el la nuntă”. Au bani
bugăț”. (Bonțe Floare, Ban)
Pentru a reface echilibrele temporar deteriorate
prin formarea noului cuplu, a noii familii și pentru a
atenua conflictele de ordin psihic și economic, ivite
între neamul miresei și a mirelui, între cei din grupul
căsătoriților și ceata feciorească și/sau feminină, între
aceasta din urmă și tinerii care s-au decis să opteze
pentru un alt statut existențial, diferit de cel al vârstei
premaritale, colectivitatea a apelat și încă mai recurge
la rituri de compensare. Marcând momente
importante ale ceremonialului nupțial («plățile» și
urările reciproce, diferitele cadouri și mesele de
«reconciliere»), ele vor fi menite, pe de altă parte, și să
ajute la realizarea trecerii celor doi tineri în categoria
căsătoriților. în opinia noastră, actele și riturile de
compensare acționează, în economia ceremonialului
nupțial, în imediata vecinătate a riturilor de unire, care
trebuie să înlesnească apropierea celor doi tineri, până
la realizarea deplină a cuplului”. (Șeuleanu, 1995: 65)
Nu ar fi lipsit de interes să amintim că închinarea
schimburilor se încadrează seriei actelor ceremonial-
rituale ce cuprind rituri de unire, observă autorul,
„schimburile ca atare se efectuează și în stadiul actual
de evoluție a obiceiurilor, dar, datorită proceselor
subtile de destructurare/restructurare, intervenite în
interiorul acestuia, nu se mai concentrează într-un
moment anume distinct, decât zonal”. (Șeuleanu,
1995: 65) Este consemnată, de asemenea, o consecință
a performării acestui gest ritual, „ameliorarea și deci
structurarea în direcția voită a relațiilor
interpersonale”. (Șeuleanu, 1995: 67) Deși momentul
schimburilor, al oferirii darurilor rituale a avut o
identitate aparte cândva, elementele au migrat spre
alte secvențe, rămânând constantă semnificația
originară de rit de unire, de apropiere, așa cum
dovedește amintitul studiu.
Schema statornicită prin tradiție nu mai este pe
deplin respectată în mediile sătești, unele practici
arhaice, manifestări legate odinioară de anumite
momente ritualice, intrând - după expresia
specialiștilor - într-un proces de disoluție. Accentuarea
laturii de spectacol a nunții populare face să se
diminueze pronunțat unele funcții rituale, după cum
recunosc cercetătorii. Ne referim aici la obiceiul ca
mireasa să croiască pentru mire cămașa de nuntă,
precum și acela de a face daruri piese de vestimentație
făcute de mâna ei, socrilor, cumnaților și altor
neamuri apropiate mirelui. Despre acest obicei, cu un
pronunțat caracter arhaic, ni s-a pomenit extrem de
rar, în memoria subiecților chestionați fiind legat de
începutul și mijlocul secolului al XX-lea. „Fata dăruie
chimeșe, zadie, ce știe ea să facă. De nu, cumpăra on
sfeter, on laibăr, on batic, on chișchineu, on cojoc, on
căbat, oarice. Așe era obiceiu. Să îmbrățișeu, să țucau,
vez Doamne, că ce bine o primăsc pă fată în casă la
ii. Amu râsu, apoi plânsu, că, Doamne, nu știe fata în
casa cui intră...! Amu nu să mai știe mnică de-astea, că
s-o-nnoit lume, merem și noi după ce ne învață
striinii”. (Bonțe Ana, Ban)
De dată recentă sunt însă influențele din spațiul
urban, înglobate pe alocuri, într-un mod cu totul
surprinzător, în structura manifestărilor a căror
vechime este de mare rezistență în timp. Astfel,
cercetarea de față a prilejuit constatarea că, în satele
supuse studiului, s-au grefat, pe fondul manifestărilor
folclorice - a căror vigoare duce departe în timp - altele
noi, ca rezultat al contaminărilor, de-a dreptul
derutante la o privire superficială. Includem în aceste
rânduri oferirea de daruri ce are loc înainte de
cununie, daruri simbolice, piese de îmbrăcăminte
cumpărate din oraș, obiecte de uz casnic, oferite nu
neapărat într-un cadru ritual, aspectul festivist lipsind
de cele mai multe ori. Unii autori au văzut în
schimbul tradițional de cadouri, în actul dăruirii,
ecouri simbolico-rituale de atenuare a conllictului
marital. Diferențierile de la un sat la altul constau nu
atât în atmosfera care învăluie acest moment, cât mai
degrabă în timpul și locul performării lui. Apelăm la
texte concludente: „ne-o invadat moda din străinătate,
făceu schimb de cadouri mirii între ii, da nu cu
sărbătore, mai simplu, așe, la logodnă eventual, dacă o
făceu [socrii mici] de măgan, în zuua de înfățâșare la
primărie. [Cadourile eleînsele creează sărbătoare, nu
se leagă de o sărbătoare anume], că, no, numa în zuua
cutare ne dăruim. Mireasa îi mai atentă cu aste,
bărbațî dau mai puțân pă aste. Chișchineu înflorat la
mame, chimeșe, bluză, haină la mire, la fraț, la surori,
cumnaț, șterguri țăsute, să nu să uite careva să hie bai.
Cadouri mai valorose, care îi îngădie jebu, care o vinit
de la muncă din străinătate”. (Moga Angela, Ban) „Ce
vorovești mnetale...?! Amu nu să mai dăruiește batic și
zadie, du-te-n treabă-ți! Amu care-i mai primu: mașină
își dau, țoale scumpe, cumpărate de pân străinătățuri,
tinerii între ii, vase scumpe, bijuterii la soacră, ghiul la
socru, aur, arjint la cumnate, ptietre scumpe, icoane la
mătuși și unti, de la mănăstire, care-i cu credință în
Dumnezău, no, așe, fătu mnieu...! Alte vremuri triim
noi amu! Pă aste să pune mare preț, care ce-o dat, care
ce-o primit. Mare voarbă iese pân sat cu cadourile
astea. Vorovăsc muierile”. (Drule Florica, Ban)
Așa cum reiese din informațiile de pe teren care
ne stau la îndemână, momentul este impregnat de o
puternică încărcătură emoțională. Redăm câteva
considerații pertinente: „mireasa dăde atunce când să
strânje banii, tarostele grăie că ce dă mireasa, da nu-i o
regulă. Mireasa dă și la a ii, cămeșe, material de rotie,
baticuri, îmbrăcăminte și materiale, să dădeu în
noptea nunțî, asta o fost până cam în obzăci, nu mai
departe. Astăz fac nuntă la oraș, alte obiceiuri, mai
moderne”. (Sabău Ana, Ban)
Chiar mai relevantă ni se pare redarea unui tablou:
„La masa nunțî, după ce să servește, să fac cinstile,
mireasa cinstește mirele cu o cămeșe, îl cinstește pă
tata-socru cu un măturoi păstă șele [ironie], un costum
la mama-soacră, chimeșe, cumnațî, nepoțî, tăț din
partea mirelui, nașii și-i cinstește, la noi cu cămeșe și
era cu șterguri mai nainte. înainte, pân șepteșcinci-
șepteșasă, o evoluat, o intrat modernisme, lumea s-o
mai civilizat, nu să mai țese atâta în războie. La
staroste mireasa îi pune ștergură înainte de a începe
nunta. Soacra dă la mireasă un cadou, costumaș,
starostele grăiește cadourile. După nuntă vin cadourile!
No, ale cadouri, de să te ferească Dumnezo! Bătăi
păstă spite, sudălmi, blăstămuri, sfadă, năcaz în casă,
dușmănie de moarte între a ii și a lui, pântu pămân-
turi, ne-nțălejeri. Dracu lucră, ala nu doarme, ptiară în
pustie!”. (Ciubăncan Maria, Meseșenii de Sus)
Se cuvine să amintim, așadar, încadrarea
momentului oferirii de daruri în actele ritual-
ceremoniale cu funcție compensatorie. „Actele și
riturile de compensare acționează în economia
scenariului nupțial în imediata vecinătate a riturilor de
unire, care trebuie să înlesnească apropierea celor doi
tineri până la realizarea deplină a cuplului”. (Șeuleanu,
1985: 154) Să precizăm că, în urările care însoțesc
acest moment semnificativ, se insinuează ecouri de rit
unificator, clădit pe credința în potențele magice ale
logosului, „în efectul verbului de virtualități magice în
ordinile realului”, deși s-au șters vechile semnificații
din memoria colectivității, ca urmare a slăbirii
funcțiilor rituale ale nunții. (Șeuleanu, 1985: 162-168)
Dincolo de transformări și reformulări,
semnificațiile rămân aceleași: darurile, mai mult sau
mai puțin substanțiale, vorbesc despre dorința tinerilor
căsătoriți de a se integra senin în familie, în
comunitate. Cadourile sunt un indiciu evident al
dragostei și al deschiderii cu care familia mirelui
acceptă mireasa, nevasta. Teoria ne conferă un anume
confort psihic - fata primită cu mare bucurie - dar,
realitatea este adesea dacă nu devastatoare (materialul
de teren este deosebit de generos în a oferi astfel de
cazuri dramatice!), cel puțin dezarmantă și
deconcertantă, întrucât „poate da fata cadouri, că
deajaba! Dragostea de la soacră și de la bărbat, groasă
ca umbra plopului...! înțălejăre de la cumnaț, ca
umbra stinului... Dragoste neamurilor soțului, ca
iubirea măștihoii cătă pruncu care nu-i a ii...” (Topan
Mariana, Cernuc).
■
3
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
30
Black Pantone 253 U
estetica
Despre „esteticianul psiholog”
■ Mircea Muthu
După exhaustiva și, de fapt, singulara Istorie
a esteticii românești aproape nonagenarul
Grigore Smeu amplifică, nuanțează și mai
ales contextualizează conținutul capitolului
intitulat Abordare estetică înnoitoare în psihologia
creației artistice1 în studiul publicat recent, Liviu
Rusu în estetica europeană a secolului al XX-lea.
Autorul, interesat în mod constant de
„esteticianul psiholog”2 (cum îl caracteriza Eliot
D. Hutchinson în 1936) îi rotunjește imaginea
urmărind, din aproape în aproape, efortul
acestuia de a circumscrie procesul creativității
artistice. Dacă estetica experimentală a timpului
încercuia cu precădere încărcătura psihologică a
receptării Liviu Rusu, specializat în psihologia
aplicată3, mută accentul pe „dinamica
procesualității creatoare”, mai exact, „pe jocul
transferului de substanță subiectivă între conștient
și inconștient”4. Lectura, în filigran, a lucrării
doctorale Essai sur la creation esthetique (1935) îi
permite istoricului ideilor estetice să refacă,
respectînd demonstrația lui Liviu Rusu, traiectul
sinuos al creativității de natură psihologică într-o
împlinire estetică; altfel spus, ne aflăm la nivelul
capilarelor p o i e s i s - ului iar apelul
comparativ la contribuțiile semnate de Fechner,
Muller-Freinfels, Vîgotski, Pierre Janet, S. Freud
ori Theodule Ribot conduce la contextualizarea și,
concomitent, la specificarea unui sistem
cuprinzând, de asemenea, Estetica poeziei lirice
(1937) și Logica frumosului (1946). Astfel, dacă
Muller-Freinfels se ocupa de procesul creativității
numai la palierul conștiinței pentru Liviu Rusu
importantă rămîne „indicarea demitizantă a
drumului anevoios, clocotind de tensiuni, de la
straturi ale inconștientului la conștient”. Cele
patru faze, respectiv cea pregătitoare (id est =
inconștientul înnăscut/dobîndit), inspirația
(„ferment care aduce procesul creator din
inconștient în planul conștiinței”), elaborarea
(„perfectarea și fortificarea inspirației”) și faza
executării sunt atent comentate, ca și utilizarea de
energiile care vor pătrunde sub formă de imagini
în conștiință” este restituit cu acuratețe exegetică
de Grigore Smeu, fie și prin tehnica întrebărilor
cu iz retoric menite să mlădieze discursul teoretic.
De pildă, istoricul nu uită să argumenteze de ce
exemplificările esteticianului sunt extrase prioritar
din universul liricii, fiind vorba aici de „o
anumită potrivire hermeneutică între orientarea
de ansamblu și specificitatea poeziei lirice”.
Estetica poeziei lirice reconfirmă demersul „de jos
în sus” (al esteticianului și comparatistului
reiterat, ne amintim, și în cursurile profesorului
despre romantismul german), spre deosebire de
celălalt sens, „de sus în jos”, promovat de estetica
speculativă clasică. „Abia cu Estetica poeziei lirice
este demonstrată, echilibrat, trecerea efortului
creator al artistului în opera de sine stătătoare”
iar în Logica frumosului „categoria frumosului
(sinonimă cu esteticul - n. ns.) este analizată din
perspectiva formativității și a dinamicii
procesuale, exact - subliniază comentatorul - cum
Liviu Rusu a procedat cu toate ipostazele
estetice”. Convergența de substanță dintre cele
trei lucrări, prima dintre ele fiind imprimată în
limba franceză iar celelalte două în limba română,
se împlinește într-un s i s t e m estetic original,
consolidat de cele patru concepte fundamentale
și, mai ales, funcționale : eul originar și conflictul
creator - ambele localizabile în zona
inconștientului dinamic / static și înnăscut /
dobândit - apoi logodynamosul, termen
împrumutat de la Ernst Barthel („o unitate în
plină fierbere lăuntrică, dirijată și stăpânită de o
raționalitate inerentă vieții și întregii existențe”) și
existența implicînd „obiectivitatea lumii și
subiectivitatea eului”. Susținând existența unor
germeni de autonomizare artistică chiar la nivelul
artei primitive mai mult la modul asertoric,
ezitînd să precizeze diferențele specifice, din
punct de vedere funcțional, dintre cele patru
concepte sau ambiguitatea comentariului vizând
raportul dintre succesiunea momentelor din
procesul creativității și ființarea lor de fapt
concomitentă, la care se pot adăuga și alte semne
de întrebare sunt pînă la urmă explicabile din
perspectiva terenului alunecos, nu îndeajuns de
cunoscut, al psihologiei profunzimilor și al eului
originar. Dezideratul lui Liviu Rusu a țintit însă
mai departe, sintetizat fiind într-o frază din Eseu
despre creația artistică.Contribuție la o estetică
dinamică: „Nu vrem să ne mărginim la analiza
sufletului artistului, ci prin analiza sufletului său
să ajungem la înțelegerea sufletulului operei”.
Asimilările teoretice, numeroase, cu numitorii
comuni și mai ales cu departajările specifice,
fixează locul lui Liviu Rusu în contextul autohton
și european. „El exprimă - conchide Grigore
Smeu - tipul esteticianului de trecere între
maximalizările ideațiilor pur speculative - în genul
esteticii clasice germane - și pozitivările
știentizante, teoreticianul romîn înclinând cu
certitudine spre cele din urmă”.
Note:
1	Grigore Smeu, Istoria esteticii românești, vol. II,
Editura Academiei Române, București, 2009, p. 75-95.
Cf. comentariile noastre la cele două volume în
“Apostrof”, 2009, nr. 6 și “Tribuna”, 2010, nr. 183.
2	Cf. Grigore Smeu, Sensuri ale frumosului în
estetica romînească, Editura Academiei R.S.România,
București, 1969, cap. Sensul logodinamic al frumosului,
(p. 104 - 112).
3	Cf. Liviu Rusu, Opere, vol. I Lucrări de
psihologie experimentală și aplicată, ediție și prefață de
Vasile Voia, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2004.
4	Grigore Smeu, Liviu Rusu în estetica europeană a
secolului al XX-lea, Editura Academiei Române,
București, 2013 (din care am extras paragrafele
ilustrative)
5	La secțiunea Note și referințe din ediția noastră
Al. Dima, Gîndirea românească în estetică, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2003 am reprodus polemica
urbană dintre Al. Dima ( din „Revista Fundațiilor
Regale”, 1931, nr. 2) și Liviu Rusu (din „Revista de
filosofie”, 1941, nr. 3-4)
■
către Liviu Rusu - adesea contestată în epocă5 - a
conceptului fenomenlogic de intenționalitate,
apreciat, cum nota esteticianul pentru „forța sa
imanent unificatoare”. Pe aceeași dimensiune
contextualizantă Grigore Smeu efectuează o
surprinzătoare dar și convingătoare apropiere de
Estetica (1963) lui Georg Lukacs (în pofida
„neoproletcultismului postdecembrist” - sic!) în
care Știința (ca reflectare dezantropomorfizată a
lumii și „conștiință... despre lume”) și Arta (ca
reflectare antropomorfizată a existenței sau
„conștiință-de-sine-a omului-ca-speță”) sunt privite
din unghiul, de sursă hegeliană, al totalității. Or,
arta ca și conștiină de sine se desprinde de
practica cotidiană pentru a se întoarce iarăși la
aceasta, îmbogățind-o, de unde re-definirea, de
către Lukacs, a conceptului de mimesis („procesul
înstrăinării de sine și al reintegrării în sine”), așa
cum intuia încă Rebreanu în finalul din Ion
(1920)... Or, constată Grigore Smeu, „viziunea lui
Liviu Rusu se întîlnește cu aceea a lui Georg
Lukacs în punctul în care ambele consideră că la
un anumit stadiu al evoluției omului, s-a putut
constitui o „lume lăuntrică”, din perspectiva
căreia „replierea spre sine”(Liviu Rusu) ori
„conștiința de sine”(G. Lukacs) au putut „încălzi”
imaginația artistică”. Modul cum - preciza Liviu
Rusu - „inconștientul acumulează și elaborează
Desen
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
31
Black Pantone 253 U
prin expoziții
Un sculptor numit Degas
Florin Colonas__________________________________
ndreptându-mă catre acel splendid edificiu
metamorfozat din hotel în Muzeul
Jacquemart-Andre, cu gândul că mă voi
putea pleca în fața capodoperei lui Paolo
Uccello - „Sfântul Gheorghe înfruntând
balaurul” - grăbesc pasul, cu atât mai mult cu
cât norii plumburii întunecă amenințător cerul.
Trec pe lângă vitrina unei galerii. Zăresc un
afiș: „Un sculptor numit Degas”. Fac câțiva
pași. E de văzut! Mă întorc. Era sâmbătă după
amiază, dar galeria este deschisă. Culmea,
vernisajul a avut loc ieri. Poți rata o asemenea
ocazie?
Intru în Galeria „G”, unde sunt întâmpinat
de lumea fermecată a grației balerinelor și
suplețea cabalinelor zămislite de mâinile lui
Degas și turnate în bronz.
Degas a redat în picturile sale, dar și în
desenele, acuarelele sau gravurile sale, cu o
măiestrie care i-a fost unanim recunoscută,
splendoarea proporțiilor corpului uman,
coordonată cu gracilitatea mișcărilor pe care
trupul uman este capabil să le realizeze.
Măiestria sa artistică a surprins în cele mai
diferite ipostaze artiști care și-au dedicat viața
baletului și a căror creații a atins divinul.
Admirator al lui Ingres și Delacroix,
pictorul, gravorul și, desigur, sculptorul Degas
(1834 -1917) a dovedit puterea artistului cu o
mare personalitate, de a sintetiza spațiul,
lumina, forma și mișcarea, atât în privința
corpului uman cât și a celui animal.
Epoca în care Degas a pictat balerinele era
înfloritoare pentru coregrafie. Să nu uităm
„baletele ruse” ale lui Diaghilev, create de
acesta în 1909, la Petersburg, urmate de
repetatele stagiuni pariziene sau londoneze, cu
costumele și decorurile lui Pablo Picasso și
suflul înnoitor adus de acestea în arta
baletului. Montările lui Diaghilev sau Petipa, cu
marii dansatori Nijinski sau Anna Pavlova, au
revoluționat arta dansului. Din aceste creații își
vor trage seva și viitoarele „balete suedeze” ale
lui Rolf de Mare. Mai erau prezente pe scenă
Isadora Duncan și Lod’e Fuller.
Așa cum scria distinsul om de cultură Radu
Boureanu, poet, pictor și actor, într-o prefață la
albumul Degas (Meridiane, 1983, p. 12) „îl
fascinează feericul policrom, fluidul. Mișcările
care dezvăluie o imagine completă a
frumosului.”
De asemenea, este citat un poet de talia lui
Valery (în treacăt fie spus, și Degas a scris vreo
douăzeci de sonete, formă poetică ce a
strălucit de la Petrarca la Michelangelo), care
spunea că Degas este singular prin caracter,
distincție, orgoliul rigorii și, desigur, prin arta
sa.
Sculpturile lui Degas sunt modelate în ceară
sau argilă, la bunul plac al ideilor sale, lucrări
pe care de multe ori le-a distrus sau le-a
modificat, așa cum fac toți marii maeștrii,
mereu nemulțumiți de creația lor.
A căutat să utilizeze cele mai bune mijloace
pentru a studia mișcarea și a o transpune în
lucrările sale, în efortul continuu de a reda cât
mai fidel frumusețea gestului.
în 1881, cu ocazia celei de-a șasea expoziții
a impresioniștilor, prezintă pentru prima dată
publicului o lucrare sculpturală, „Mica balerină
de patrusprezece ani”. Era vorba despre o piesă
de ceară pictată, înveșmântată în tul și având
păr natural, prezentată într-o vitrină de sticlă.
A fost foarte prost primită de public, iar criticii
de artă au calificat-o drept „o bestială
nerușinare”. în anumite limite, poate fi
comparată istoria cu acea replică plină de
enervare, petrecută la expoziția fauviștilor,
când un critic a vociferat strigând: „Donatello
parmi les fauves!” (Donatello printre sălbatici!).
După acest perdaf al criticii, artistul cu
sufletul său sensibil a fost profund marcat,
propunându-și să nu mai expună sculptură în
public; ea rămâne o mare pasiune, dar care nu
a mai depășit limitele atelierului său.
De aceea, și această preocupare artistică a
sa a rămas mult timp pe un plan necunoscut al
operei. De fapt, marii artiști contemporani cu
Degas au făcut minunate sculpturi, ca o
completare a preocupărilor lor principale,
pictura. Ar fi suficient să amintim pe Picasso,
Modigliani, Matisse.
Sculpturile lui Degas reprezintă o
curiozitate în istoria artelor. Degas, mai ales
după „pățania” cu Micuța balerină, nu-și putea
închipui că sculpturile sale în ceară, create cu
multă dragoste în decursul întregii sale
activități, vor fi într-o bună zi turnate în formă
definitivă, în bronz. Ținta finală a modelajelor
pe care Degas le crea era de a fi de ajutor, de
studiu, pentru desenele și picturile în care
aceste personaje tridimensionale erau puse pe
suprafața tabloului.
în comparație cu marea majoritate a colegilor
lui de generație, care erau adepții picturii în aer
liber, colegii impresioniști Renoir, Monet,
Cezanne, Sisley, cărora înseși lumina „plain-air-
ului le oferea inspirația, Degas, diametral opus,
preferă tihna oferită de atelier. Maestrul
concepea lucrarea dintr-o pornire ce-și avea
nucleul „în inimă”, ca reflectare a memoriei sale.
Despre această preocupare quasi secretă a
modelajului, spunea: „Singura satisfacție este că
modelez în ceară animale și oameni, pentru a da
desenelor mele un plus de înflăcărare și
vitalitate. Sunt simple exerciții de a mă introduce
în atmosferă, fără o altă documentare”.
Nu este lipsit de interes să mai amintim că
Degas a fost și un pasionat fotograf. Acest
element complementar l-a ajutat mult în lucrările
sale cu cai, acest animal pasionându-l prin
proporțiile sale, prin eleganță și prin inteligența
sa. Cursele de la celebrul hipodrom Longchamps
au fost și sunt o atracție și un mare spectacol și
astăzi. Și ștefan Luchian s-a apropiat de această
temă, și în opera lui găsim jockey, el însuși a
fost un bun călăreț, „făcând furori”, în acele
„bătăi cu flori”, de la șosea.
După dispariția lui Degas, moștenitorii, mai
dornici decât oricând să-i cotrobăie prin atelier,
au descoperit cu mare satsfacție peste 150 de
piese modelate în ceară, din păcate și spre marea
lor deziluzie, într-o stare de conservare precară.
Așa că s-au hotărât să ia legătura cu un
turnător „în vogă”, din epocă, Adrien Hebrard,
Edgar Degas	Micuța balerină
care a inițiat o atentă acțiune de restaurare a
pieselor care se pretau la această delicată
operațiune, sau le-a amprentat în gips, în
vederea turnării în materiale dure (bronz).
Așa s-a procedat în cazul a 74 de piese,
care, astfel, au intrat în posteritate. Lotul s-a
salvat și a devenit ocrotit de distrugerea totală.
El poate fi tematic grupat în patru categorii: 17
cai, 8 arabescuri, 30 de dansatoare, 19 studii.
După 18 ani de la turnarea inițială,
proprietarul turnătoriei Hebrard murind,
modelele din gips sunt transferate la atelierele
Valsuani, care în 1988 realizează un tiraj de 29
de exemplare, dintre care primele douăzeci de
exemplare vor fi poansonate cu litere (A-T),
celelalte nouă în cifre romane (I-IX).
Toate acestea vor deveni piese de artă, care
poartă sigla turnătoriei Valsuani și sunt dovada
priceperii meșterilor turnători, migala fasonării,
a prelucrării și cizelării pieselor scoase din
tiparele lucrării, rezultând opere finisate și
patinate.
Seria bronzurilor lui Degas, aflată în această
expoziție găzduită de Galeria „G” (proprietar
Serge Goldenberg) a fost prezentată și în alte
locații de prestigiu din Grecia, Israel, Cuba,
Spania, Bulgaria.
în mai 2012, un simpozion organizat de
către Ermitaj-ul din Sankt-Petersburg a dezbătut
pe larg valoarea unei asemenea colecții,
numeroși muzeografi de prestigiu argumentând
că seriile postume există și în cazul altor
artiști, între care Archipenko, Dali, Henri
Moore, Giacometti, acordându-se, astfel, o
atenție sporită seriei sculpturale semnate de
Degas.
■
3i
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
patrimoniu
Pictorii Viteazului Domn
Marius Porumb__________________
Brașovului, ele fiind mărturia că Mihai Vodă nu
urmărea doar un trecător gând de mărire, ci
dimpotrivă o statornică așezare a unității de
neam6.
Primul unificator al Țărilor Române, Mihai
Viteazul, marele voievod al Valahiei, „Domn
al Țării Românești, al Ardealului și a toată
Țara Moldovei”1 este un harnic ctitor și donator
al lăcașurilor de cult, protector al artelor.
Asemenea mecenaților occidentali din Epoca
Renașterii se înconjoară de pictori ca Mina
Zugravul, autorul unor ansambluri murale la
sudul Carpaților, Petru Grigorovici Armeanul,
pictor personal și sol devotat, sau Nicolae
Cretanul, amintit documentar în aceeași calitate
de pictor domnesc.
Mina Zugravul, pictor muralist și de icoane,
este activ în ultimul deceniu al secolului al
XVI-lea și la începutul secolului al XVII-lea în
Țara Românească și în Transilvania. Este
considerat „pictorul voievodului” însoțindu-l pe
acesta în numeroase campanii. în 1594 a decorat
cu frescă biserica Mănăstirii Căluiu (jud. Olt),
ansamblu mural, care datorită tablourilor votive,
reprezentând pe Mihai Viteazul, Petru Cercel și
familia marilor boieri Buzești, este un valoros
document de epocă. Pictorul Mina este prezent în
Transilvania la începutul anului 1600, de unde
pleca în Italia, pașaportul eliberat de Mihai
Viteazul în 10 ianuarie 1600 „curteanului nostru”,
presupune o călătorie care avea și alte scopuri
decât cele de ordin artistic. La 18 martie 1600
pictorul cumpăra la Veneția vopsele în valoare de
1587 de lire, a căror listă s-a păstrat până azi. Era
român și pentru că „nu știa numai românește”,
după cum menționează o scrisoare adresată
împăratului Rudolf de către Ungnad, Mina
Zugravul era însoțit de un înalt dregător de la
curtea lui Mihai, care vorbește perfect italienește
(poate Fabio Genga?).
Un alt pictor din preajma Voievodului Mihai
este Nicolae Cretanul, care după nume pare grec,
originar dintr-o regiune celebră pentru școala sa
de pictură ortodoxă, de tradiție bizantină, ce
întreținea strânse relații cu mediul artistic al
peninsulei italice. Cronicarul contemporan
Wolfgang Bethlen2 menționează în scrierile sale că
în luna noiembrie 1599 Nicolae Cretanul a pictat
imaginea capului tăiat al principelui Andrei
Băthory, pentru a fi trimis pontificelui roman.
Socotelile orașului Cluj îl menționează în 20 iulie
1600 ca prezent în cetatea de pe malurile
Someșului, primăria Clujului plătindu-i, din
porunca lui Mihai Viteazul, suma de 200 de
florini.
Un portret al lui Mihai Viteazul, „datorat
poate lui Nicoae din Creta”3 se găsea în biserica
Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, lăcaș de
cult ce beneficiase de importante danii din partea
voievodului, biserică în care era pomenit în
calitatea sa de ctitor. Pictura acestui tablou votiv
se păstra și la sfârșitul secolului al XVII-lea, fiind
renovată în 1694 de zugravul Radu4. Un
document din 1606 precizează că pictorul Nicolae
„ce locuiește la Cluj” a fost în Țara Românească,
la voievodul Radu Șerban, de unde s-a întors pe
la Sibiu, iar apoi s-a îndreptat spre Bistrița,
urmând să meargă în Moldova. Este ultima știre
documentară despre acest pictor.
Petru Grigorovici Armeanul, pictor și poliglot
cu o vocație înnăscută de interpret, negustor și
agent confidențial și sol al lui Mihai Viteazul, are
o activitate menționată documentar la sfârșitul
secolului XVI și începutul secolului următor.
Originar din Liov, unde avea casă și familie, Petru
Grigorovici se stabilește spre sfârșitul vieții în
Moldova. Pe la mijlocul anului 1595 se afla în
Țara Românească, de unde este trimis ca emisar
în Polonia, iar apoi la Kiev. în timpul domniei lui
Mihai Viteazul este prezent de mai multe ori în
Transilvania, dar și în primele decenii ale
secolului al XVII-lea. Activitatea sa artistică este
prea puțin cunoscută, fiind presupusă doar, prin
faptul că alături de numele său, documentele
vremii menționează atributul de pictor5.
La sfârșitul veacului al XVI-lea și începutul
secolului următor, când se înfăptuia prima unire a
Țărilor Române sub Mihai Vodă Viteazul, marele
voievod, mecenat și protector al artei și culturii, a
zidit și ocrotit vechile și noile ctitorii de artă
românească ale Transilvaniei, care nu erau puține
la număr. Menționăm aici ctitoriile românești
ridicate sau înzestrate de Viteazul Domn:
bisericile din Ocna Sibiului, Alba Iulia, Făgăraș,
Lujerdiu, Teiuș, Geoagiu de Sus, Râmeț sau Șcheii
Note:
1	P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, București,
1936, p. 186-187.
2	Historia de Rebus Transsylvanicis, IV,
Sibiu, 1785, p. 467.
3	Vasile Drăguț, Un portret necunoscut a lui
Mihai Viteazul, în Buletinul Monumentelor
Istorice, 1972, nr. 4, p. 62.
4	Marius Porumb, Dicționar de pictură veche
românească din Transilvania, Ed. Academiei
Române, București, 1998, p. 259.
5	Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, I,
București, 1935, p. 295-296.
6	Marius Porumb, Mihai Viteazul, ctitor și
ocrotitor al artei și culturii românești din
Transilvania, în vol. Mihai Viteazul și
Transilvania, Cluj Napoca, 2005, p. 151.
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Sisif n-a împins niciun bolovan!
Mugurel Scutăreanu
ncă nu-mi vine să cred că, peste numai câteva zile,
generația noastră va serba împlinirea a 40 de ani de
la absolvirea liceului! Nu poate fi vorba despre noi!
Deși este o copilărie, vă spun totuși că văd felia de
timp petrecută în mănăstirea franciscană din inima
cetății cu detalii filigranate, de parcă s-ar fi încheiat
ieri. Eu, cel care nu-mi amintesc ce-am făcut în urmă
cu două zile... Printre altele, îmi rememorez faptul că
vârfurile Liceului de Muzică din Cluj erau puține în
acele vremuri și ne uitam la instrumentiștii
excepționali, care concertau cu orchestra școlii, ca la
niște semizei. Și apoi, chiar și genicușii aceia, cântau
cel mult concerte de Mozart sau de Beethoven. De
Paganini sau Liszt se auzea foarte rar. Ani tihniți, încă
- se mergea la pas, arareori la trap, galopul încă nu se
pornise. Legendele gen lașa Heifetz erau privite ca de
pe altă lume iar David Oistrah, Yehudi Menuhin sau
Isaac Stern se înscriau într-o elită strâmtă care se
număra pe degete. Dar traiul patriarhal n-avea să țină
mult, în deceniul opt al secolului trecut omenirea
începând s-o ia la goană, pas la pas cu cibernetica.
Homo sapiens descoperea faptul că el însuși este
digital, din facere și se întreba deja la ce-or fi bune
cele vreo patru cincimi din creier despre care nu se
știe aproape nimic. Hotărât lucru - ființa gânditoare
poate mai mult decât s-ar crede.
în instrumentistică, progresul conjugat al factorilor
implicați a prins a ridica ștacheta performanțelor într-
un ritm incredibil: pedagogia rusă (în care epoca
sovietelor are un rol esențial, rezultat din îndoctrinare
și regimul draconic de studiu) s-a impus, creând școli
muzicale derivate în toată lumea bogată, numărul de
talente a crescut proporțional cu explozia demografică,
psihologia a eliminat constrângerea învățăcelului,
înlocuind-o cu zgândărirea interesului și implantarea
unui acerb spirit competițional. Noua deviză? Semenul
nu este aproapele tău ci un concurent nemilos.
Singurul ingredient care nu mai trebuia stimulat era
puterea de muncă ebraică - ea există, probabil, de
când „Dumnezeu” cel gelos a bătut palma cu
Abraham și va dăinui veșnic, prin mecanisme genetice,
la cote pe care celelalte popoare nu le vor egala
niciodată. S-a născut și o nouă formă de selecție,
artificială însă tot atât de crâncenă ca cea naturală,
care a avut ca prim rezultat polarizarea breslei
instrumentiștilor: într-o generație găsești câteva vârfuri
și o mare cantitate de pleavă, pătura de mijloc
subțiindu-se aproape până la dispariție. Firesc,
deoarece ucenicul deștept dar nedotat ca dexterități,
îndată ce descoperă că nu are zestrea trebuincioasă
pentru a urca la stele, o lasă mai ușor: dacă nu mi-e
dat s-ajung solist, pentru un post de instrumentist de
grămadă sau de profesoraș, nu merită să-mi mănânc
zilele. Fiindcă, îmblânzirea fiarei (a se citi a uneltei
cântătoare) se lasă cu copilărie ciuntită, adolescență cu
flăcări ținute-n frâu și maturitate cu formare continuă,
căci nevestele cu corzi sau clape nu suportă să fie
neglijate, nu le lași baltă ca să te-ntorci la ele când ai
chef. Cu alte cuvinte - ocnă pe viață. De aici, copii
care uită ce-i aceea joacă, tineri încercănați, obișnuiți
de-acum cu renunțările la... ale tinereții valuri, adulți
care culeg lauri pe podium dar suferă de tot felul de
frustrări, dintre care cele sentimentale nu sunt pe
ultimul plan.
Și iată unde s-a ajuns, numai aici, în Cluj, în
singura jumătate de veac de istorie pe care o cunosc
nemijlocit: un violonist de clasa a VlI-a cântă
admirabil pretențioasa piesă Tzigane de Ravel iar un
pianist de clasa a X-a atacă dezinvolt Concertul nr. 1
pentru pian și orchestră de Liszt! Prin raportare la
aceste puncte de referință, execuția onorabilă a
Concertului nr. 3 pentru vioară, în Sol major, de W.
A. Mozart, de către o elevă de clasa a VlI-a nu mai
pare o mare performanță (eu am cântat acest concert,
prost, abia în facultate); de asemenea, nu mai
șochează realizarea impecabilă a Rondo-ului
Capriccioso de Saint-Saens de către un elev de clasa a
XlI-a (eu am dat să pun mâna pe el prin anul III de
conservator însă l-am abandonat urgent, deoarece mă
umilea). Dar comparațiile sunt sortite a fi relative -
faptele tuturor acestor tineri eroi merită toată lauda!
Mai mult, ele nu sunt singulare ci se înscriu într-o
nouă realitate națională și mondială. Prin revoluții
pașnice, înfăptuite pe tăcute, paradigmele muzicii
instrumentale se fac țăndări tot mai des. Capra sare
piatra, iada sare casa. Cu deosebire copiii talentați
crescuți în familii de muzicieni, adică cei ce se bucură
de șansa unei duble educații și-a unei supravegheri
continue, ajung, din fragedă pruncie, la performanțe
inimaginabile cu o generație în urmă.
Am folosit câteva exemple mai-nainte,
nenominalizate și mă simt obligat să le dau identitate
în cele ce urmează, pentru că ele fac parte dintr-un
întreg context valoros. Foarte pe scurt și schematic,
proiectul Gradus ad Parnassum a adus de curând pe
scena de la Colegiul Academic, în două trepte pe scara
către piscul muzelor, elevi ai Liceului de Muzică
Sigismund Toduță și studenți de la A.M.G.D., cu toții
bucurându-se de acompaniamentul orchestrei
filarmonicii Transilvania. Cum este firesc, mai întâi au
urcat pe podium artiștii „mici”, în 28 mai, sub aripa
protectoare a dirijorului Horvăth Jozsef. Atunci ne-au
smuls aplauze și exclamații Ilinca Forna (clasa a VII-a,
profesor Felicia Bălaș) cu Concertul nr. 3 pentru vioară
în Sol major, K.V. 216, de W. A. Mozart, Vlad Hontilă
(clasa a XI-a, prof. Beres Melinda) cu Concertul nr. 4
pentru vioară în Re major, K.V. 218, de W. A. Mozart,
Elias Jula (clasa a XII-a, prof. Mâțu Angela) cu
Concertul pentru trompetă în Mi bemol major de J.
Haydn, Remus Râmbu (clasa a XII-a, prof. Corina
Marc) cu Introducere și Rondo Capriccioso pentru
vioară de C. Saint-Saens, Radu Kis (clasa a VII-a, prof.
Desen
Felicia Bălaș) cu Tzigane de M. Ravel, Carina Coste
(clasa a X-a, prof. Vasile Gocan) cu Concertul pentru
Ilaut în Re major, op. 107 de Cecile Chaminade și
Alexandru Cadmiel Boțac (clasa a X-a, prof. Dan
Goiți) cu Concertul nr. 1 pentru pian în Mi bemol
major de F. Liszt. Toți acești copii minunați sunt cu
mult înaintea vârstei lor, totuși la inimă mi-au rămas
Radu Kis și Alexandru Cadmiel Boțac. Mi-a plăcut și
Remus Râmbu, un muzician cu aplecări de muzicant
(tatăl său, Romeo Râmbu, este de aceeași „factură”, îl
știu din școală). în etapa a II-a a scării către Olimp, a
fost rândul studenților cu stea-n frunte de la A.M.G.D.
să-și arate virtuțile. Sunt încă sub efectul impresiei
produse de ei (concertul lor a fost aseară - e 5 iunie
astăzi, când scriu rândurile de față) însă nu pot să
ascund senzația că, proporțional privind lucrurile,
elevii mi se par superiori. într-o sală aproape goală la
început, care s-a umplut progresiv și în spiritul
necomplexat al tânărului de azi (cu uși trântite în
momente delicate și telefoane neînchise), artiștii
„mari”, sub bagheta dirijorului Cristian Sandu, au ieșit
la rampă cu Fantezia, Capriccio, Rondo pentru
clarinet, op. 34, de C.M. von Weber (solist Dorinel
Puia, anul IV, clasa prof. Ioan Goilă), Concertul pentru
două fagoturi în Fa major de Johann Baptist Vanhal
(soliști Vasile Tăpăstău, anul I master și Maximilian
Braisch, anul III, ambii de la clasa prof. Bela Barabăs),
Concertul nr. 1 pentru pian în Mi bemol major de F,
Liszt (solist Bogdan Bohuș, anul III, clasa prof.
Adriana Bera), Concertul pentru tubă în fa minor de
R. Vaughan Williams (solist Simion Ianță, anul I, clasa
conf. univ. Mircea Neamț) și Concerul nr. 1 pentru
pian în si bemol minor de P.I. Ceaikovski (solist Mihai
Diaconescu, anul III, clasa conf. univ. Boldizsăr
Csiky). Din nou mi
s-au creionat preferințe involuntare, în prim-planul
memoriei rămânându-mi Dorinel Puia, un clarineist ce-
mi place de mai multă vreme și Mihai Diaconescu, un
pianist de mare viitor care a și ridicat sala în picioare.
Concertele de acest fel îmi lasă întotdeauna gustul
dulce-amărui al idealurilor prea îndepărtate. Treptele
spre Parnas alunecă de-atâta sudoare; abia dacă poți
păși printre mormanele de vise strivite. Iar Sisif, să
știți, n-a împins niciun bolovan - a fost instrumentist!
■
34
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
balet
Olandezul zburător
Cromatică si imagine a
muzicii romantice
Alba Simina Stanciu
Cea mai recentă premieră a Operei
Naționale Române din Cluj-Napoca este
o monumentală versiune scenică a
operei Olandezul zburător de Richard Wagner,
orientată spre corectitudine și fidelitate față de
ideile și substanța plină de forță muzicală a
romanticului german.
Ca un echivalent al amplitudinii sonore
wagneriene, regia spectacolului este o textură
narativă construită din simbol, formă și expre-
sie, admirabil sudate în ansamblul registrului
vizual cu abile manevre de transformare a
materialului dramatic-muzical în materie
scenică, demonstrând în permanență pasiunea
pentru imagine și o construcție complexă din
niveluri de sens cu care “stratifică” discursul
regizoral-muzical. Evident, regizorul Rareș
Trifan se află într-o etapă de maturitate cre-
ativă, demonstrată prin claritatea discursului
scenic, prin echilibru (materialul uman și
vizual) și coerență, cu o evidentă tendință spre
formule de decor elegant stilizate, menținând
în același timp, ca pilon, latura realistă (con-
tribuția scenografului Valentin Codoiu), dar
mai ales funcționalitatea, alături de o plastică
utilizare a înălțimii și adâncimii spațiului sce-
nic.
Regia spațializează muzica (coordonatorul
esențial al întregului demers scenic). Susține
metamorfozele materialelor scenice în
admirabile efecte picturale, de la fascinantul
început de act după terminarea uverturii, cu
jocul de umbre care schițează corul de mateloți
și drapajele planului de proiecții ce desenează
pânzele de corabie cu o foarte estetică asime-
trie, lumea oamenilor mării în toate nuanțele și
combinațiile de lumină și umbră. Cursul spec-
tacolului este o textură de metafore și coduri
(fusul de tors, ghemele depănate de femei),
concentrat pe o ideee dramatică și expresie
scenică în toate gradele de intensitate, pe un
elitism al montării susținut de un ecleraj cu
sublime efecte vizuale, o cromatică compatibilă
cu o compoziție închegată și concentrată.
Uvertura este un fluid continuu și tensionat
de imagini filmate cu consecințe hipnotice pe
tema fundamentală a dramei, furtuna și men-
talul răvășit al personajelor. Mai mult, imag-
inea de ansamblu începând cu primul act până
la final dă prioritate compozițiilor complex pic-
turale, simbolice, de la elementele de decor la
personajul colectiv al corului. Mișcarea este în
permanență relaționată cu discursul muzical
(Cârmaciul, Senta etc.) și dramatic, coregrafiată
în motive de mișcare și gest bine reliefate de
pulsul melodic și de accente, de particular-
itățile timbrale, muzicale și dinamice (mișcarea
corului, a momentelor solistice) transformate
în gest. Picturalitatea este dominantă, detaliul
este urmărit în toate registrele de teatralitate
(cromatică, plantarea scenică, situațiile dramat-
ic-scenice, accentele muzicale și dramatice), în
trecerea dintr-un cadru în altul, în schimbările
abile de formule vizuale, în permanentele
analogii dintre forme, mișcare și simboluri
(corul feminin care folosește brațele ca valuri
în furtună). Utilizarea corului urmărește
aceeași armonie plastică ce caracterizează
întregul ansamblu în
modalități mereu expresive și eficiente scenic,
o tendință stilistică inventivă și mereu inedită a
regizorului consolidând registrul vizual pe linia
simbolului (Turandot, Forța destinului etc.).
Lumina manevrată tot de regizorul Rareș Trifan
accentuează fizionomia spectacolului, val-
orizând o dramaturgie a spațiului prin nuanțe,
tonuri și contraste, manevră specifică stilului
personal al regizorului. Admirabil realizate sunt
cadrele ce subliniază mediul și personajele nor-
dului în nuanțe “prăfoase”, demne în anumite
momente de paleta lui Vermeer (corul feminin
Summ und brumm, du gutes Rădchen).
Spectacolul beneficiază de o veritabilă “clasici-
tate wagneriană”, o imagine congruentă cu
stilul muzical și monumentalitatea discursului
vocal și orchestral. Personajul principal,
Olandezul (Ștefan Ignat), este văzut printr-o
lentilă regizorală aparte, de la apariția sa printr-
o poartă a infernului cu aluzie dantescă, un
moment de trecere in transi generat de machia-
jul personajului jumătate mort, descărnat,
jumătate ființă vie, în maniera lumii de pe
frontoanele catedralelor gotice.
Prestația vocală a soliștilor este excepțion-
ală. Lavinia Cherecheș (Senta) creează un per-
sonaj plin de forță războinică, walkiric, obsesiv,
trăsături magistral redate vocal, executate cu
acuratețe într-un registru interpretativ extrem
de complex, de la forță până la nuanțe sensi-
bile și diafane. Dirijorul Tiberiu Soare imprimă
orchestrei aprecierea dramei wagneriene, forța
autentică a partiturii, energia, monumentalul
sonor, deloc exagerat în efecte, dar în același
timp extrem de intens, o cavalcadă nordică fără
“afecte italiene”. Este evident un pasionat wag-
nerian. Sunt inevitabile momentele “statice”
datorate muzicii wagneriene, însă active dra-
matic prin tensiunea prestației muzicale solis-
tice (Ștefan Ignat și Lavinia Cherecheș) și vital-
ității impuse de bagheta dirijorului.
în montarea de la Opera Română din Cluj,
Olandezul zburător propune o viziune solici-
tantă pentru spectator nu numai datorită “den-
sității” muzicii wagneriene, ci și imaginii încăr-
cate de simboluri și aluzii culturale evidențiate
cu claritate de arhitectonica spectacolului.
■
TRIBUNA • NR. 259 • 16-30 iunie 2013
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sumar
din lirica universala
traduceri de Cristina Tătaru	2
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (IV)	3
comunicat de presa
Declarația domnului Paul Goma	4
opinii
Petru Romoșan	Andrei Marga și atelierele
Securității nemuritoare	5
diagnoze
Andrei Marga	Reflecții geopolitice. Năzuințele
Rusiei	6
scrisoare deschisa
Aura Christi	7
comentarii
Isabela Vasiliu-Scraba Homo phaenomenon și homo
noumenon	8
cărți in actualitate
Vistian Goia Un "tribunist" boem - Negoiță Irimie	10
Alexandru Petria Mircea Daneliuc, provincialismul culturii
române și ruperea pisicii	11
scriitori afirmați după 1989
Alex. Ștefănescu Anamaria Beligan și comedia umană 12
hermeneutica
Theodor Codreanu	Hermeneutica parabolelor lui
Iisus (II)	14
eminescologie
Dumitru Suciu	Puțină eminescologie	15
traduceri
Christian Bobin	17
proza
Mircea Daneliuc Ca un grătar de mici	18
poezia
Gheorghe Grigurcu	20
interviu
de vorba cu scriitorul Adrian Suciu	"Sînt singurul scriitor
a cărui excludere din USR a fost cerută public în ultimii
ani"	21
elitele cetății
Cristian Colceriu	Academician Petru Mocanu 22
historia
Gheorghe Petrov Arheologia crimelor comunismului.
Execuția de pe Dealul Crucii	24
filosofia
Claudiu Soare Pariul pascalian	28
folcloristică
Mihaela Rotaru	Oferirea de daruri - moment ritualic
în ansamblul nupțial	30
estetica
Mircea Muthu - Despre "esteticianul psiholog"	31
prin expoziții
Florin Colonaș Un sculptor numit Degas	32
patrimoniu
Marius Porumb Pictorii Viteazului Domn	33
muzica
Mugurel Scutareanu Sisif n-a împins niciun bolovan! 34
balet
Alba Simina Stanciu Olandezul zburător. Cromatică și
imagine a muzicii romantice	35
centenar
Negoiță Lăptoiu	Anton Lazăr - un nume pentru
eternitate	36
centenar
Anton Lazăr - un nume pentru eternitate
Negoiță Lăptoiu______________________________________
La ceasul unei emoționante rememorări prilejuită
de împlinirea unui veac de la nașterea sub
binecuvântarea unei însorite zile de vară, Anton
Lazăr ne apare vital, rezistent pe scara valorilor
durabile. E pregnanța unui spirit ardent, mereu
preocupat de a conferi consistență și noblețe faptelor
care i-au brodat existența.
Obișnuit din familie cu implicațiile travaliului
zilnic va fi predispus unui comportament tenace,
laborios, care stârnește încă din studenție interesul și
prețuirea veneratului dascăl și artist Camil Ressu. Atât
de puternică a fost intervenția formativă a maestrului
încât decenii bune l-a simțit ca un spirit tutelar, orien-
tându-l subconștient spre abordări de ordin compozi-
țional, spre o tematică profund ancorată în tensionate
aspecte de sorginte istorică și socială. Drept urmare,
primele două decenii ale manifestării sale creative
consemnează ponderea unor transpuneri animate de o
profundă epică a evenimentelor. Amintim aici de
viguroasele reconstituiri de conflict dus până în pragul
dramaticului din compozițiile bine receptate public cu
prilejul expunerii lor în importante sinteze artistice, în
plan regional și republican: Horea la Galde (1954),
Coloana de prizonieri (1955), Deja la Arad (1956),
Prezidiul (1959), Insurecția (1964), Unirea de la 1
decembrie 1918 (1968), Femei din Mărișel (1973),
Șarja roșiorilor (1977), lancu și Axente (1978).
Pentru un artist a cărei filozofie existențială
incorpora o prețuire statornică normelor de viață
perpetuate prin tradiție, la loc de cinste s-au situat
cultul muncii, al sentimentului curat și-al poeziei
sufletești, pe care le-a ridicat prin creație la rang de
icoană și ritual. Așa s-au desăvârșit în variantă
reprezentativele echivalențe cromatice a variate stări și
preocupări umane: Greul muncii, Colectiviști,
întoarcearea de la târg, Odihnă, Siderurgiști, Culesul
merelor, Cavalcade, Promenade, Familia, ș.a.
La diverse intervale de timp Anton Lazăr și-a
mărturisit interesul pentru portretistică, probând o
fină intuiție în a zugrăvi nu doar chipuri, ci vârste,
psihologii, caractere. între 1956-1964 vor fi
imortalizate în memorabile ipostaze metamorfozele
Mal stâncos	(detaliu)
ABONAMENTE: Prin TOATE OFICIILE POȘTALE DIN ȚARĂ, REVISTA AVÂND CODUL 19232
ÎN CATALOGUL POȘTEI ROMANE SAU Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE: 24 LEI - TRIMESTRU,
48 LEI - SEMESTRU, 96 LEI - UN AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 33 LEI - TRIMESTRU,
66 LEI - SEMESTRU, 132 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
vârstei fiicei Valentina, ridicând impulsurile gingășiei și
inocenței la prag de valoare universalizată. Frecvente
întâlniri și discuții de elevată încărcătură spirituală
purtate cu marele prozator Ion Agârbiceanu (care
locuia în vecinătate) l-au familiarizat cu trăirile
distincte și grave ale unui înțelept coborâtor din alte
vremi. Pe lângă autoportretele din anii '50, la vremea
deplinei maturități pictează patru sugestive sintetizări
de sine, seninul chipului din cele patru Autoportrete
(1982-1984) constituind reflexul unei situări
privilegiate deasupra nimicniciilor opresive.
Motivul care i-a dimensionat la înalte proporții
personalitatea, particularizându-i solid intonația în
perimetrul picturii românești, a fost peisajul. Timp de
patru decenii Anton Lazăr avea să se afirme drept
unul dintre cei mai autentici interpreți de climat de-o
savoare unică, întreținut de febrila interferare a
pulsațiilor mediului terestru cu transparențele
acvaticului și luminozitățile celeste specifice
fabulosului spectacol al naturii din extremitatea sud-
estică a țării. Un rar simț coloristic i-a permis accesul
la tainele naturii convertită în vectori de expresivitate
mereu proaspătă, vitală, configurată consecvent după
normele unui ridicat profesionalism. Ca un bogat
torent de frumusețe perenă a revărsat asupra lumii
incantațiile unui florilegiu natural încărcat cu prinos
de puritate și splendoare. Demn de relevat este și
faptul că pe măsura câștigării de experiență - prin
elaborată decantare - se înregistrează radicale mutații
în amprenta limbajului plastic care după 1970
cunoaște afirmarea unei concizii, o reducție la esență
a expresivității. Către finalul deceniului opt s-a simțit
puternic impulsionat spre a fixa în eternitatea vremii
structurile și luminozitățile spațiului transilvan prin
soluții formale canalizate pe coordonatele impulsului
constructiv, furnizoare de măreție monumentală.
Pătrunsă în importante instituții publice, în
numeroase colecții muzeale și particulare, opera lui
Anton Lazăr îi perpetuează numele alături de cei
vrednici a lăsa urme definitorii în istoria umanității.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U