Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
257
Consiliul Județean Cluj
4 lei
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultura • serie nouă • anul XII • 16-31 mai 2013
patrimoniu	proză	interviu
Marius Porumb Paul Goma (IV) Gheorghe Grigurcu
Ilustrația numărului: Mariana Bojan
-(j)- Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Eugen Mihăescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
Petru Poantă
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Petru Romoșan
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
DTP: Virgil Mleșniță
Ovidiu Petca
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
(detaliu)
din lirica universala
John Keats
ENDYMION
Aceste versuri, reprezentând prologul la o
tălmăcire a poveștii lui Endymion din mitologia
greacă, sunt un prim manifest al „artei pentru
artă” în literatura engleză. John Keats, teoretic
aparținând ultimului val de poeți romantici
englezi, deschide, prin acest prolog, mișcarea
prerafaelită în poezia engleză (mai apoi
reprezentată de poeți ca Dante Gabriel Rossetti,
Algernon Charles Swinburne, Robert Browning,
etc.), care este un echivalent insular al
simbolismului. Probabil că tot acest manifest este,
mutatis mutandis, și crezul literar al lui Oscar
Wilde, reformulat în faimosul preambul la
Portretul lui Dorian Gray. lată-le, acum, fără mai
multe comentarii asupra indiscutabilei lor
actualități, într-o posibilă variantă română:
Ceea ce poartă frumusețe ne-aduce veșnic bucurie
Și haru-i crește; niciodată nu va cădea-n nimicni-
cie,
Ci va păstra tihnit iatacul de liniști pentr-al nostru
suflet
Și somnul cel cu blânde vise, odihnitor, cu lin
răsuflet.
De-aceea, zorii noii zile îi salutăm îngemănând
Flori minunate-ntr-o fâșie ce să ne lege de
pământ,
în ciuda-a tot ce e durere, a zilelor nefericite
Și a neomenoasei lipse, de sufletele mari trăite,
A căilor bolnăvicioase, în bezna-adâncă-ntor-
tocheate,
Menite căutării noastre; da, în pofida astor toate,
E giulgiul destrămat de-o umbră de frumusețe-
ntotdeauna,
în sufletele noastre. Astfel e soarele, așa e luna,
Copacii-mbătrâniți sau tineri, ce nasc al umbrei
dar, răcoare
Dând turmelor nevinovate; așa e a narcisei floare,
Trăind în lumea ei cea verde; și străveziile pâraie
Ce-și cresc o boltă de răcoare pe mal, de-a soare-
lui văpaie
Să se-ocrotească-n timp de vară; și-așa e
luminișu-n taină
Ascuns în mijlocul pădurii, cu ruje-mprăștiate-n
haină.
Și-așa e însăși măreția acelei fericite sorți
Pe care am închipuit-o puternicilor noștri morți.
Poveștile ce auzit-am sau le-am citit, așa sunt
toate;
Sunt, de licori nemuritoare fântâni eterne, nese-
cate,
Ce picură asupra noastră din buza cerului, de sus.
Dat toate-aceste elixiruri Simțirii noastre date nu-s
Doar preț de-un ceas. Nu, căci întocmai cum
arborii cu murmur lin
Ce cresc în jurul unui templu, ținta iubirii ne
devin
Și-i adorăm ca templul însuși, așa și chipul albei
luni
Și a iubirii poezie și nesfârșitele minuni
Ne bântuie în simțuri, până devin o limpede
lumină,
Ce inima ne-o fericește; și-atât de strâns cu noi
se-mbină,
încât, de soare-ori întuneric ne-or hărăzi ai noștri
sorți,
Vor fi cu noi întotdeauna; altminteri suntem goi
și morți.
Responsabil B.T.:
Femeia și câinele
A thing of beauty is a joy for ever:
Its loveliness increases; it will never
Pass into nothingness; but still will keep
A bower quiet for us, and a sleep
Full of sweet dreams, and health, and quiet
breathing.
Therefore, on every morrow, are we wreathing
A flowery band to bind us to the earth,
Spite of despondence, of thee inhuman dearth
Of noble nature, of the gloomy days,
Of all the unhealthy and o’er-darkened ways
Made for our searching: yes, in spite of all,
Some shape of beauty moves away the pall
From our dark spirits. Such the sun, the
moon,
Trees old and young, sprouting a shady boon
For simple sheep; and such are daffodils
With the velar world they live in; and clear
rills
That for themselves a cooling covert make
'Gainst the hot season; the mid-forest brake,
Rich with a sprinkling of fair musk-rose
blooms:
And such too is the grandeur of the dooms
We have imagined for our mighty dead;
All lovely tales that we have heard or read:
An endless fountain of immortal drink,
Pouring unto us from the heaven’s brink.
Nor do we merely feel these essences
For one short hour; no, even as the trees
That whisper round a temple become soon
Dear as the temple’s self, so does the moon,
The passion poesy, glories infinite,
Haunt us till they become a cheering light
Unto our souls, and bound to us so fast,
That, whether there be shine, or gloom o’er-
cast,
They always must be with us, or we die.
prezentare și traducere în limba română de
Cristina Tătaru
■
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei
Wu-wei	format vocabula „protocronism”, datorită, după
n filosofia chineză găsim un concept cu totul
bizar, greu de explicat în contextul de idei al
filosofiei occidentale. El a fost tradus de
specialiști printr-un „activite non-agissante”,
activitatea nelucrătoare. Și totuși se găsesc și la
unii filosofi europeni unele idei de felul acesta,
care pot fi apropiate ca sens de conceptul
chinezesc wu-wei. Primul motor al lui Aristotel,
care trebuie să miște totul, care el însuși trebuie
să fie mișcat, poate fi dat ca exemplu. într-adevăr
dacă orice lucru este pus în mișcare de altul,
atunci seria arcuită de motoare care mișcă și sunt
mișcate, trebuie să aibă un început, care trebuie
să aibă o situație specială: el mișcă dar nu e
mișcat.
Și Hegel a văzut că undeva activitatea trebruie
să aibă un început care are o natură cu totul
specială. El a numit această primă activitate die
ruhende Tatigkeit - „activitatea repauzândă”. Este
evidentă legătura esențială între wu-wei - protos
kineton și die ruhende Tatigkeit.
Poenitentia virtus non est
O teoremă din Ethica lui Spinoza (IV, 54)
sună astfel: „Căința nu este o virtute, adică nu se
naște din Rațiune; dimpotrivă acela care se căiește
de ce a făcut este de două ori nefericit sau
neputincios”.
încă de la prima întâlnire cu această teoremă,
în fragedă tinerețe mi s-a părut un paradox, lipsit
de o bază reală. Problema nu este să fii fericit sau
puternic, cum pretinde Spinoza, cu orice preț,
adică cu orice greșeli ai fi făcut, fără niciun regret.
Mi se pare că luciditatea rațională pretinde să-ți
recunoști cu toată exactitatea greșelile făcute și
regretul că le-ai comis, este toana, ceea ce
ghidează activitatea ta precum a nu le mai repeta.
Desigur, sub un anumit aspect, Spinoza poate
avea dreptate. Sunt unii oameni care nu mai pot
ieși din starea psihologică de regret, de pocăință
continuă și rămân încremeniți în această stare. O
asemenea atitudine nu este o virtute în mod cert
- dar este de asemenea sigur că a nu te căi nu
este niciun fel de virtute.
Cea mai mare eroare este să crezi că eroarea
este ireparabilă
Am citit odată într-o carte cuvântul acesta,
care era o parafrazare a unui aforism indian.
Ideea se leagă de teorema lui Spinoza, dar pe care
o lămurește, în sensul comentat de mine. A te
opri la greșeala pe care ai comis-o și a-ți spune:
„nimic nu mai îmi rămâne de făcut”, înseamnă a
te înmormânta de viu; a nu lua în considerare
însă ce ai făcut este cinism și lipsă de
responsabilitate și față de tine și față de ceilalți pe
care i-ai nedreptățit. Ceea ce îl caracterizează pe
omul just - situat în poziția sufletească corectă -
este direcția lui pe linie dreaptă, fără nici un
exces, nici de partea căinței, nici de partea
cinismului.
Protocromism, Sincronism
Se vorbește în timpul din urmă de rolul
nostru, al românilor, în contextul culturii
universale, arătându-se între altele că suntem
protoi în multe din problemele ce au fost puse cu
strălucire și rezolvate tot cu strălucire de scriitori
sau gânditori din alte țări. Cu mențiunea că noi
am gândit uneori înaintea lor, pentru care s-a și
câte știu, profesorului Edgar Papu. Sunt de acord
cu acest lucru, dar nu cu exclusivitatea ce i se
acordă în discuțiile destul de vii și de ample la
care a dat loc conceptul acesta. în timp, am făcut,
în unele domenii, unele lucruri înaintea altora,
le-am gândit sau chiar le-am și realizat mai înainte
ca alții să le gândească sau să le realizeze.
Numeroase sunt exemplele ce pot fi date. Dar
ce rezultă din aceasta? Fiindcă aceste realizări
protocronice nu au avut în fapt niciun acces la
universalitate, nici un contact cu cultura mondială
și au rămas închise în granițele limbii noastre.
Constatăm cu regret lucrul acesta. Mai mult nu
putem face, decât să regretăm.
Totuși fenomenul are o semnificație, care nu
se mărginește la închiderea lui într-un simplu
regret. Fenomenul dovedește posibilitatea
spiritului românesc de a fi universal, dar care, din
vitregia unor vremuri trecute și dintr-o
neînțelegere mai recentă, nu a putut fi fructificată
în toată amplitudinea.
Nu trebuie totuși să ne exaltăm, așa cum se
exaltă Unamuno, când în prezența unor realizări
spaniole de la începutul acestui secol, visa la
„iberizarea” culturală a Europei.
Nu acesta este orizontul pe care trebuie să-l
creeze constatarea protocronismului nostru. Ci
dorința îndârjită de a avea opere care să fie
înainte mergătoare „protoi” în lume, fiindcă avem
această posibilitate incontestabilă. Din nefericire,
scriitorii și filosofii noștri se mărginesc la a fi
sincronici cu propria noastră cultură și nimic mai
mult.
Despre traduceri
în privința traducerilor, lipsa de scrupule a
traducătorilor, la noi, depășește limitele tolerabile.
E adevărat că acest lucru se întâmpla și în alte
părți, ca dovadă zicala veche italiană - Traduttore
- traditore. Traducătorul își trădează autorul pe
care îl traduce. Din ce cauză? Din cauză că
traducătorul face în general, o ofertă comercială.
Adevăratul traducător nici nu se îngrijește de
publicarea muncii lui; cest la moindre des choses.
Adevăratul traducător este cu adevărat un
Mâinile
literat, el este cel care din dragoste profundă - și
înțelegere autentică - pentru autorul tradus îi
urmărește sufletul și cuvântul pe firul cuvintelor,
până reușește să descopere adevăratul fond al
textului tradus. Alminteri traducerea devine o
simplă transpunere păsărească a operei traduse.
Ceea ce este mai grav este însă că neglijența (sau
neputința?) traducătorului de a pătrunde textul în
inima lui, care este inima poetului sau a
romancierului, duce de cele mai multe ori la
falsificări care apar ininteligibile pentru cetitorul
avizat, dar peste care cel obișnuit trece fără să
observe.
Să dau un singur exemplu, în Hamlet, eroul
care se adresează lui Horatio cu celebrele cuvinte:
There are more things in Heaven and Earth,
Horatio,
That are dreamt of in your philosophy... .
Toate traducerile de la noi - și din nefericire și
din alte părți - au redat versurilor de mai sus
astfel:
„Sunt mai multe lucruri in cer și pe pământ,
Horatio,
Decât visezi în filosofia ta ...”
în realitate, tot timpul, Hamlet se adresează
lui Horatio cu „tu” - thou; Hamlet nu putea să
întrebuințeze your - al d-tale, din cauză că acesta
era tonul poeziei și al timpului, care întrebuința
forma arhaică a lui „tu” - thou; deci ar fi trebuit
să zică, dacă era vorba de „filosofia ta” - în thy
phylosophy. Doar Shakespeare utilizează forme
ca your; așadar nu se referă la filosofia personală
a lui Horatio, ci la filosofia în general, ceea ce
schimbă complet aspectul problemei. Nu Horatio
este neputincios, prin concepția lui personală, ci
însăși filosofia universală, în afară de care există
lucruri în cer și pe pământ despre care nici măcar
nu visează. Este cu totul altceva. Și exemple
foarte grave s-ar putea da în mod indefinit.
De altfel, trebuie să mărturisesc că în viața
mea nu am dat decât peste puține traduceri la
înălțimea originalului. în primul rând prin
traducerile lui Baudelaire făcute din Edgar Poe. în
al doilea rând, Thais romanul lui Anatol France
tradus de N.D. Cocea în limba română.
Traducerile examinate de mine prin
comparație, frază cu frază cu originalul, sunt la
înălțimea textului tradus. Dar câtă prelucrare, câtă
înțelegere până și a rolului sonor al cuvintelor, al
cadenței lor în frază! Un ignorant, cu toate că Poe
a explicat cu toată „preciziunea” în „geneza unui
poem”, cum a conceput și cum a realizat
„Corbul”, nu se va uita la numărul de consoane
dintr-un vers, sau la numărul de vocale. Și știți
ce? într-o anumită scenă, într-o anumită descriere
sau chiar într-un dialog, chiar și un prozator,
utilizează poate instinctul lui poetic, ce ghidează
o anumită întorsătură a frazei, un cuvânt
particular, care dă o pregnanță în context, pe care
nu ar fi avut-o altfel.
Traducerile din Dante ale lui Coșbuc și unele
traduceri ale poetului Al. Philippide au voit de
asemenea a se bucura de reușitele subliniate mai
sus.
*
în fond, pentru a traduce bine un text, trebuie
să prelucrezi mai curând ideile decât cuvintele
autorului.
■
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
atitudini
Dictatura și aparenta elită.
Corifeii din GDS
Nicolae Breban
Pe gânduri
Elita, dacă vrea să devină din nou activă și eficientă,
va trebui să se regăsească. Și nu e ușor, deoarece nu e
suficient ca ea să lupte încă o dată pentru a deveni
vizibilă și prezentă în noianul zgomotos al vieții publice
de azi, dar și să se delimiteze de o aparentă elită ce-și
are centrul și corifeii mai ales în jurul cunoscutului GDS,
al revistei 22 și Editurii Humanitas, grup puternic de
influență de vreo două decenii, care, sub faldurile
culturii, ale ideilor sociologice și politice, au intrat în
aventura puterii.
Orice forță creatoare disturbă regulile acceptate
Care sunt și unde au dispărut adevăratele,
realele elite românești? Cum de ele au fost
mai vizibile sub comuniști, cu precădere
după acel an fast '64 când au fost eliberați toți
deținuții politici și când, în jurul generației '60 s-au
adunat într-o splendidă și unică complicitate - de
parcă ar fi sunat, undeva în munții României un
gong al Timpului creației și re-găsirii de Sine! - nu
numai câteva promoții biologice, unii dintre ei de
curând sloboziți din beciurile staliniste, dar
aproape întreaga suflare intelectuală, creând acea
scurtă epocă de liberalizare sau semi-liberalizare în
care s-au afirmat, mereu în luptă cu aparatul de
partid și cu cenzura, zeci și zeci de scriitori,
muzicieni, pictori, oameni de teatru, dar și autori
din științele umaniste, sociologi, psihologi, filosofi.
Ultimii, e drept, ținuți mai strâns de cenzura
ceaușistă, dar și de invazia unor impostori
oportuniști în domeniu care au ocupat nu puține
funcții în Academie, ministerele de resort și în
institutele de cercetări.
Dictatura, cum o vedem din experiența noastră
națională și din altele asemănătoare petrecute în
jurul nostru, ca și din istorie, are darul de a reliefa,
de a pune într-o evidență incontestabilă, anumite
curente sau tendințe de grup, personalități reale,
mari, dar și o anumită morală specifică, o
deontologie, care, sub ultima dictatură la noi s-a
practicat fără o literă scrisă, ci așa cum se folosește
un jargon sau altul de limbă încifrată în categoriile
sociale persecutate sau minore, soldații, elevii sau
hoții: printr-o acceptare și un tip de disciplină
mutuală. Era o luptă pentru supraviețuire și nu
numai a noastră, a creatorilor din diverse arte și
științe, dar, ne-am dat curând seama, un început
real de speranță de care s-au apropiat, s-au lipit și
cu care au complicitat chiar și zone largi sociale;
cozile la piesele de teatru, la cărțile bune, la
Ateneu sau în alte săli de concert și spre uimirea
occidentalilor care ne vizitau, tirajele
nemaipomenite la volume de Faulkner sau Hegel,
G. Călinescu sau Marin Preda, volumele de poezie
ale unui Nichita Stănescu, Sorescu, Blandiana și
alți câțiva, de zeci de mii ce se epuizau iute, tot
atâtea semne nu numai ale rezistenței prin cultură,
ironizată de mulți, dar un început larg de speranță
a multora! A unor generații întregi!
Când unii domni, chiar și din rândul nostru,
uită de acei ani glorioși, fără exagerare, uitând de
propriile lor lupte, suferințe, renunțări, succese, se
aliniază azi în corul celor care strigă că tot ce s-a
făcut bine a fost cu voie de la poliție!, jena mea
față de aceștia, chiar dacă îmi sunt buni prieteni
de-o viață, nu are margini! E un fel diletant, nociv
și părtinitor de a interpreta o epocă de strălucire a
spiritului românesc, de a calomnia și înjosi viața
multor rare personalități care au crezut și au
produs la un nivel înalt creator, luptând cu
adevărat, dur, renunțând la multe și înghițind
multe, pentru a face ca, în sfârșit, peste arcul a
două decenii de stalinism dușmănos și extrem
obscurantist să putem din nou vorbi despre și
publica operele și numele fondatorilor artei, științei
și literelor românești, clasice și moderne, cei care
au creat statul și cultura noastră, interzise și
murdărite de staliniști. Apoi, publicând literatură
bună, cu ajutorul unei splendide falange de critici
și istorici literari, pentru a evidenția impostura și
falsitatea atâtor și atâtor texte din așa-zisa literatură
nouă ce inundau spiritele și manualele școlare, dar
și pentru a arăta că geniul acestui popor nu s-a
stins și nu poate fi înăbușit de niciun fel de
ocupație străină sau ideologică. Și, poate în primul
rând (deși nu am avut cu toții, creatorii acelor ani,
luciditatea acestui ideal sau a acestei reale și
profunde, esențiale necesități) pentru re-deșteptarea
speranței, a vieții în rândul a sute și sute de mii de
cetățeni, de diferite vârste și profesiuni; care au
curs spre noi, atunci și spre cărțile, piesele de
teatru, spre muzica unor compoziori ca Niculescu,
Olah, sau Aurel Stroe, pictori precum Baba,
Ciucurencu, Ion Gheorghiu, Henri Mavrodin,
Vladimir Zamfirescu, sculptori precum Gh. Anghel,
George Apostu, Vasile Gorduz, Paul Vasilescu și
alții, nemaivorbind de marii noștri actori care
umpleau până la refuz sălile friguroase ale
teatrelor, unde, printre replici și gesturi în aparență
nevinovate, se strecurau tot atâtea aluzii și
îndemnuri la a ridiculiza și neutraliza efectiv toate
îndemnurile și indicațiile care răsunau zgomotos,
asurzitor, afară, în aerul social ocupat de spirite
joase, dușmane istoriei și valorilor noastre.
Da, pe atunci exista elita românească și, se
pare, spre ironia infinită a timpului și a istoriei, ea
și-a regăsit suflul și forța de a lupta, de a-și afirma
creațiile tocmai într-o vreme a pierderii, destrămării
și confuziei ideatice și sociale. A statului polițist de
tipul ruso-bolșevic, așa-zis marxist-leninist. Aceeași
elită s-a afirmat încă cu mult înainte, în noile Țări
Românești, pe cale de a se uni și chiar înainte de
prima unire, acei boieri luminați și scriitori de vârf
ai Moldovei, Kogălniceanu, Negruzzi, Carp,
Alecsandri și Titu Maiorescu care au pregăit,
împreună cu vârfurile sudice, cu I.C. Brătianu și cu
pașoptiștii luminați, tot în vremuri grele de criză,
cu ajutorul Franței de atunci, regăsirea Românilor
din cele două provincii într-un singur stat ce-și
revendica aceeași origine, limbă și cultură.
4
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Dacă, într-unul din uzitatele interviuri de
trotoar, l-ai întreba pe un conațional de-al nostru,
tânăr sau bătrân, care este elita de azi a României,
ce credeți că ni se va răspunde? Termenul de elită
a fost decenii la rând, sub dictatură, ocolit, interzis
și defăimat. Azi, mișcările universitare americane,
dar și unele cercuri europene, de amprentă post-
troțkistă, post-maoistă, post-marxistă, chiar și post-
modernă, ocolesc dacă nu afurisesc de-a dreptul
acest termen, evident, în lumina corectitudinii
politicii și a noului marxism egalitarist, progresist
și rațional care nu admite faptul că valorile, cele de
sorginte individuală, din zonele majore ale artei,
științei și literaturii, sunt produse de acei indivizi
care nu numai că au o pregătire specială și trăiesc
în grupuri care, uneori, pot fi ușor identificate și
descrise, dar își creează și un fel de reguli de
comportament și reacție, dacă nu chiar și un
anumit tip de morală. Uneori, membrii acestei
elite, mai ales când propun idei, programe sau
texte ce contravin normelor acceptate, sunt respinși
sau uitați, marginalizați și mor într-un anonimat
perfect, fiind re-descoperiți și puși în valoare de
alte generații. Sunt creatorii unor valori de care
societatea are nevoie și e adevărat că geniul
individual, oricât de original sau de mare, are
nevoie de consens social, în antumitate sau
postumitate pentru a fi recunoscut, acceptat și
propus ca normă a gândirii. Și poate nu e lipsită
de interes remarca noastră de mai sus că, mai ales,
regimurile autoritare sau dictatoriale le pun în
valoare, aceste nume și energii excepționale, aceste
elite și asta, poate, pentru că se tem, într-un fel, în
primul rând de ele; le înțeleg valoarea și
necesitatea, dar mai înțeleg și faptul că orice
personalitate vie, umană, este una de tipul
anarhist, dacă lărgim nepermis de mult această
noțiune: în sensul că orice forță creatoare disturbă
regulile acceptate - ale unei profesiuni, clan, sau
sistem. Și până când conștiințele, chiar și cele mai
deschise, dar și opinia publică, se vor fi acomodat
cu aceasta și vor fi acceptați și recunoscuți, desigur
în alt context și cu alți lideri de opinie, ei, valoarea
și necesitatea ideilor și concepțiilor lor, autorii și
creatorii noștri, unii dintre ei, vor suferi rigorile
societății, uneori chiar și ale puterii politice.
niciun politician din cei care au colindat pe la
putere acel interes față de obște, care le pare
multora probabil ca o prejudecată ce ține de
istorie; sau ca un fel de slăbiciune de caracter a
celor care nu se descurcă; el a dispărut total, deși e
mimat și vociferat amplu în adunări publice sau
televizate, așa cum s-a evaporat și ideea de națiune
sau respectul față de istoria românească și față de
cei care au creat-o. Unii universitari prestigioși sau
intelectuali de diverse formate profesionale
încurajează, de altfel, în mod iresponsabil această
cădere în golul prezentului social. Părerea noastră
este că numai elita, adevărata elită a acestei țări va
salva încă o dată prezentul - confuz și împovărat
de rele și păcate vechi și noi. Elită înseamnă pe
scurt creatori de valori de vârf în domeniile majore
ale suprastructurii comunității de limbă, teritoriu,
origini etc. De altfel, după Ceaușescu și politica sa
intensă de răsturnare și destabilizare a tuturor
straturilor sociale, ațâțând mereu un strat social
contra altuia, cu precădere de jos în sus, atacarea și
destabilizarea fostelor sau acelor elite care tindeau
să se structureze (cum fac și unii gazetari de azi,
care au în spate televiziunea și ziare de tiraj!)
marile și clasicele pături sau clase sociale și-au
pierdut în întregime echilibrul, profilul și conștiința
de sine. Centrele urbane mari și medii au fost
înconjurate de centuri apăsătoare de blocuri,
populate cu nou-veniți de oriunde - perechea
Ceaușescu a clădit iute, prost și enorm! - repede
absorbiți nu numai de noile și multiplele obiective
industriale, dar și de aparatul de stat, politic,
coercitiv și comercial. Toate centrele urbane ale
României, unde clasa meseriașilor, cea medie, și
elitele locale erau identificate și care se
recunoșteau, acceptându-și prestigiul și necesitatea,
cu numele și profesiunile lor, mai mult sau mai
puțin liberale și vechi, au fost sugrumate
literalmente și vânturate în cele două decenii de
ceaușism. Noi, azi, după revoluție continuăm să ne
mișcăm în acest vacarm și confuzie clară a
prestigiilor și autorității profesionale, suntem ca și
înecați și cvasi-pierduți în mijlocul sutelor și sutelor
de mii de inși evacuați de pe la sate și de pe
coclaurile națiunii, răspunzând politicii de
industrializare intensă a ultimului dictator, care se
prefăcea că are obiecții la politica sovietică, dar
urma ca un maniac, la decenii de la moartea lui
Stalin, politica acestuia de industrializare forțată.
Acest val sau aceste valuri ale populației oploșite
pe lângă marile obiective industriale și petroliere,
în jurul centrelor urbane, au fost ultimul sprijin al
dictatorului și al politicii sale autarhiste severe și
sălbatice, nu numai economice, dar și politice, cu
sloganurile pe care aparatul său le arunca în
publicul înfometat și înfrigurat: Ura contra
străinilor, pentru un patriotism cu orice preț! și,
mai ales, ură și dispreț față de intelectuali, față de
elite!
Acesta e valul, domnii mei, care a pătruns (ei
înșiși sau odraselele și clientela lor, azi), după '89,
în structurile puterii - în parlamentul cu cele două
camere ale sale, în guvernele care au fost tot atâtea
trambuline de îmbogățire lacomă și nerușinată,
deoarece, aproape în majoritatea cazurilor
membrilor acestora, lipsea, o vedem azi cu claritate
și cu o indicibilă stupefacție, vechea morală
burgheză și creștină, ca și acel organ al binelui
obștesc necesar esențialmente puterii; precum și
vechea educație a familiilor așezate, prestigioase și
mândre, de la orașe, dar și de la sate! De cultură
ce să mai vorbim?!
Elita, dacă vrea să devină din nou activă și
eficientă, va trebui să se regăsească. Și nu e ușor,
deoarece nu e suficient ca ea să lupte încă o dată
pentru a deveni vizibilă și prezentă în noianul
zgomotos al vieții publice de azi, dar și să se
delimiteze de o aparentă elită ce-și are centrul și
corifeii mai ales în jurul cunoscutului GDS, al
revistei 22 și Editurii Humanitas, grup puternic de
influență de vreo două decenii, care, sub faldurile
culturii, ale ideilor sociologice și politice, au intrat
în aventura puterii.
(fragment din vol. Aventurierii politicii
românești. O istorie dramatică a prezentului,
în curs de apariție la Editura Muzeului Literaturii
Române)
■
Elitele au dispărut din conștiința publică?
Enumerăm aceste banalități deoarece, deși se
scrie și se vorbește mult despre soarta geniilor sau
creatorilor din orice domeniu, destinul lor rămâne
adesea misterios, ca și reacția contemporanilor. Pe
unii ea îi ridică în slăvi, pe alții îi exclude și îi
marginalizează, și nu e vorba aici de o diferență de
valoare, ci doar de una de mentalitate; care se
strecoară uneori chiar și în rândul elitei înseși.
Nu e ciudat că azi, la două decenii și mai bine
de la revoluție, elitele au dispărut din conștiința
publică? Sau, mă rog, au fost înlocuite cu altele,
evident și grosolan false, din punctul de vedere al
creației culturale și științifice, cum sunt talentații
fotbaliști români care joacă în mari cluburi străine
sau vedetele de televiziune. Sau politicienii, care
apar mai des pe sticlă decât în sălile parlamentului
și se îngrijesc mai abitir de clientela lor politică
decât de binele obștei. Odată cu autocrația banului
care domină cu o duritate rar văzută orice alt tip
de criteriu, orice morală sau cutumă, oricât de
prestigioase altădată, sunt date la o parte, dacă nu
defăimate cu celebrul nostru humor sarcastic. Totul
pare și trebuie re-inventat încă o dată de cei
prezenți și vii, trăim o epocă românească cu clare
accente primitive, unde câștigă cel mai iute, mai
lipsit de scrupule, asociat unui grup de inși pe care
îi desparte de sistemul mafiot ca atare doar lipsa
de experiență și de anvergură. Nu există aproape la
Fecioara cu minotaur
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
commemo
Elocința lui Octavian Goga și
ideea națională
Vistian Goia
n cazul lui Octavian Goga, cu multă greutate și cu
mari riscuri oratorul poate fi disociat de publicist.
Politicianul s-a slujit de fiecare dată de talentatul
vorbitor, el fiind un orator înnăscut, precum poetul.
în timp ce omul politic a cunoscut, după 1918, prea
puține satisfacții și numeroase dezamăgiri, oratorul
este ascultat cu aceeași venerație și în perioada
interbelică, chiar dacă mai puțin în parlament și mai
mult în alte instituții.
în general, oratoria lui Octavian Goga se
caracterizează prin substanța cuvântărilor sale:
totdeauna spunea ceva esențial ascultătorilor. Deși
trata idei de care se ocupaseră și alții înaintea sa,
argumentația era logică și dublată de acumularea de
cunoștințe de istorie, religie și mitologie, iar invenția
verbală amplifica spusele oratorului, trezind astfel
admirația auditorilor.
Pentru exemplificare ne vom ocupa de una din
conferințele lui, cea intitulată Ideea națională, ținută
în fața studenților clujeni, la 1923. Ce mai putea
spune atunci despre o idee mult vehiculată în anii
care au precedat Marea Unire? Inspirat, conferențiarul
îi captează pe tineri printr-un scurt exordiu (ex
abruptă) cu propoziția aforistică: “Și eu am fost în
Arcadia, d-lor studenții” Rememorând anii studenției
petrecute la Budapesta, el evocă mai întâi atmosfera
apăsătoare, de închisoare intelectuală, în care se
zbăteau adolescenții români, siliți să pună de acord
“sufletul moștenit” cu “preceptele civilizației” care
veneau să-i înstrăineze. Pedagogia opresorului se
sprijinea pe ideea transformării celor trei sute de
studenți români, din satele Transilvaniei, în “ienicerii
culturii maghiare”. însă aceștia nu s-au demobilizat,
ci, precum miticul lanus, aveau o față care privea
înainte și alta care se uita înapoi: înainte se afla
“civilizația” înstrăinării, înapoi - căsuța natală care-i
îndemna să nu-și uite neamul.
După această frumoasă simetrie, oratorul se lasă
furat de melancolia clipelor de regăsire a identității în
metropola dușmană, evocate cu talentul poetului liric.
“în odăița unde beam vin acru, cobora Ardealul cu
patimile lui aspre, era toată protestarea țarinii de-
acasă, erau doruri câmpenești prinse în recitativul
plângător al doinelor de la plug, printre ele zâmbea
cicălitor o poezie de Coșbuc sau fulgera o strofă din
Eminescu, erau snoave de șezători și tropare
bisericești, era ritmul secular al istoriei noastre pe
care-o duceam mai departe. O solidaritate de sectă ne
strângea într-un mănunchi, aveam conștiința limpede
a unei tovărășii militante”. 1
în astfel de momente, spune oratorul, studenții
români s-au strâns, ca formă a rezistenței, în cenaclu
și au redactat revista Luceafărul. Rezistența în fața
politicii de izolare și absorbire a elementului
românesc de către guvernanții vremii, Goga o explică
prin “instinctul sigur care ne-a smuls totdeauna din
ghearele valului”, instinct care a generat “ideea
națională, credința fanatică în patrimoniul specific al
neamului”. 2
Mai departe, oratorul aduce argumente felurite
(logice, de drept istoric și natural) pentru susținerea
acestei idei. Ea a înlesnit românilor să vadă “că, în
oceanul zbuciumat al omenirii, noi suntem o insulă
cu flora ei deosebită și că a îngădui să se distrugă
această insulă înseamnă a tolera un furt în atelierul
de evoluție universală”. După el, literatura, politica,
elocința, pictura, gazetăria ș.a. au căpătat pecetea ideii
naționale, care răscolea sufletul poporului ca un fluid
magnetic și care exprima conștiința unirii dincolo de
granițele vremelnice ale statului. în sprijinul ei,
conferențiarul apelează la nume de scriitori precum
M. Sadoveanu și G. Coșbuc, la oratori precum Barbu
Delavrancea și Nicolae Filipescu, la pictori ca Nicolae
Grigorescu și Luchian. Aceasta și cu scopul de a
păstra puritatea ideii naționale, văzută metaforic, în
încheierea conferinței, ca o “luntre” plutitoare spre
“curentele mari de simțire universală”. în această
aspirație spre universalitate și parafrazând imperativul
lui Heliade, Goga rostește un îndemn patetic care a
tulburat conștiințele studenților: “ - Simțiți, băieți,
simțiți ideea națională, îndrăznesc să vă zic eu, dacă
vreți să faceți din tinerețea voastră un titlu de
mândrie pentru tâmplele cărunte care v-așteaptă și
dacă mai târziu, domesticiți de viață, privind înapoi,
vreți să puteți repeta cu poetul, în toată seninătatea
lui reconfortantă, duiosul refren: <Și eu am fost în
Arcadiai>” 3
Ideea națională apare și în alte conferințe și
discursuri, unde oratorul Goga evocă mari
personalități din istoria și cultura noastră sau
contemporane lui, cărora le găsește, în portretele
creionate, acea “faculte’ maîtresse”, care le definește
destinul și le motivează acțiunea. în această galerie
intră Horia și Avram Iancu, Alecsandri și Eminescu,
G. Coșbuc și Vasile Lucaciu. Aceste perle ale elocinței
românești sunt conferințe comemorative sau
ocazionale, discursuri academice sau funebre, însă
toate strălucesc prin formulările metaforice ale
poetului, rămase ca puncte de reper pentru situarea
celor evocați în conștiința unității neamului. Astfel,
Horia evidențiază eroismul faptei sale, care l-a
propulsat în legendă, în contrast cu înfățișarea aspră a
țăranului “cu fața arsă de soare, brăzdată de crețuri
cu tăieturile de cuțit”. Horia e “clocotul Ardealului
<intra muros>, cea dintâi erupțiune vulcanică a unui
popor schingiuit o mie de ani”. 4 Avram Iancu e
văzut în postura omului de acțiune, care părăsește o
ședință memorabilă a Dietei din Sibiu, tăind discuțiile
“savante” cu replica: “Domnilor, vorbiți înainte, eu
plec în munți și fac revoluției” Iar losif Vulcan este
considerat un “paznic de poartă al românismului” la
granița noastră etnică.
Cu același patos sunt evocați scriitorii - conștiințe
ale neamului. Pentru orator, Eminescu este “cea mai
strălucită incarnație a geniului românesc”, iar Doina
este o “evanghelie politică” a românismului. în
discursul academic consacrat lui G. Coșbuc (1920),
poezia confratelui e considerată “o harpă eoliană, pe
care natura cântă în dragă voie”.5 Iar Vasile Lucaciu
este văzut drept “cel din urmă romantic,
reprezentantul perioadei eroice din politica
Ardealului”. 6
Așadar oratorul Octavian Goga trăiește cu
sinceritate și patos ideile susținute iar evocarea
marilor înaintași este exprimată în formulări
inconfundabile, create de gândirea asociativă a
poetului.
Note:
1.	Octavian Goga, Precursori, București, Editura
Minerva, 1989, p. 49.
2.	Ibidem, p. 49-50.
3.	Ibidem, p. 62.
4.	Vezi antologia Oratori și elocință românească, Ed.
Dacia, 1985, p. 270-271.	’
5.	Vezi Precursori, op. cit., p. 103-104.
6.	Ibidem, p. 147-151.
■
Omul cu pâinea
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
corespondența din Washington
Popularitatea
Papei Francisc
Victor Gaetan
Noul pontif este un unificator, nu un adept al
dezbinării
Victor Gaetan
Alegerea lui Jorge Mario Bergoglio, un
cardinal argentinian de 76 de ani, ca al
766-lea pontif al Bisericii Catolice arată
un dinamism și o flexibilitate pe care criticii nu
o asociază de obicei Bisericii. Acest fapt a
demonstrat, de asemeni, că Biserica ar putea fi
mai unificată decât credeau mulți despre o
instituție presupusă a fi sfâșiată între Curia
Romană conservatoare, care conduce Vaticanul,
și reformatorii din toate celelalte segmente ale
Bisericii. Colegiul Cardinalilor s-a regrupat în
jurul noului său conducător relativ repede. Dacă
și comportamentul său va putea fi pe măsura
vitezei cu care a avut loc ascensiunea sa pe
tronul pontifical, Bergoglio va deschide o nouă
eră reformatoare, cu accentul pe fundamentele
religiei creștine, cum ar fi caritatea, cuvântul
Domnului și reconcilierea cu alte credințe.
Papa Francisc, cum se va numi de-acum
înainte Bergoglio, nu este ușor de încadrat în
tipare. Desigur, s-a bătut multă monedă asupra
statutului său ca primul papă din America de
Sud (mai mult, primul ne-european în 1200 de
ani). De asemeni, el este primul iezuit din
istoria papalității, devenind astfel, în multe
privințe, un jalon care provoacă și mai multe
discuții. Fondată în secolul al șaisprezecelea,
Societatea lui Isus, iezuiții de astăzi, formează
cel mai mare ordin religios al Bisericii, cu o
reputație de elită intelectuală a acesteia. Iezuiții
conduc instituții de educație pe tot cuprinsul
mapamondului și tind să evite pozițiile de
putere în favoarea muncii misionare. Grupul a
dat chiar oarecare motive de controversă în anii
'70 și '80. Papa Ioan Paul al Il-lea, de exemplu,
i-a criticat aspru pe unii iezuiți pentru a fi prea
liberali și angajați politic.
Astfel că, atât în privința identității sale
spirituale, cât și a celei geografice, Francisc este
un outsider. El este un om al Lumii Noi, cu
legături în Lumea Veche (părinții săi fiind
imigranți italieni). Este fiul unui lucrător
feroviar care s-a ridicat la statutul de Prinț al
Bisericii, cum sunt cunoscuți cardinalii. Este un
liberal care pledează cu ardoare pentru cauza
săracilor și condamnă inegalitatea socială, dar în
același timp și un conservator care menține o
linie dură împotriva avorturilor și căsătoriilor
între persoane de același sex. A enumera chiar
și numai atât despre calitățile sale este destul să
ne dăm seama că el va fi în stare să medieze
între puncte de vedere până acum
ireconciliabile.
Există, de asemeni, o rațiune practică pentru
care această alegere va aduce Biserica la mai
multă unitate. Din toate punctele de vedere
Curia Romană ducea lipsă de o clarificare a
pozițiilor. Observatorii au arătat că luptele
interne dintre oficialii Curiei, precum și
corupția dată la iveală de scandalul VatiLeaks,
care s-a desfășurat în tribunalele italiene tot
anul trecut, au contribuit la retragerea Papei
Benedict al XVI-lea. Prin demisie, Benedict a
provocat și demisia obligatorie a tuturor
directorilor oficiilor Curiei. Francisc poate acum
să reclădească de la zero. Probabil că nu se va
mai baza pe vechii intriganți, ci va popula Curia
cu mai mulți ne-italieni, outsideri ca și el însuși
în scurta sa apariție la balconul
Binecuvântării Bazilicii Sfântul Petru, de
miercuri, Francisc a exemplificat și alte calități
care vor ajuta la un nou avânt al Bisericii. Spre
deosebire de ceilalți doi predecesori ai săi, care
au apărut îmbrăcați cu mozzetta (capa scurtă de
ceremonie din catifea roșie), Francisc purta doar
o cămașă albă de mătase. Astfel da de înțeles
umilința și simplitatea păstorului. A salutat
oamenii din piață cu „bună seara”. îndată, apoi,
a pronunțat numele predecesorului său și a
spus, împreună cu mulțimea, două rugăciuni
pentru acesta. O premieră. Apoi și-a plecat
capul și a rugat oamenii să rostească o
rugăciune și pentru el. încă o premieră. Cei
150 000 de oameni adunați în piața de sub
balcon au tăcut - și s-au rugat. La urmă, papa
le-a dorit noapte bună. Imaginea a fost una de
incredibilă relaxare, venind din partea unei
biserici adesea caricaturizate ca fiind rigid
ierarhică.
Modul cum și-a ales Francisc numele spune,
de asemeni, mult despre viziunea sa asupra
Bisericii Catolice. în primul rând, dacă iezuiții
ar fi să aibă rivali, aceștia ar fi franciscanii,
celălalt ordin major în Biserica Catolică. Cele
două grupuri au tipuri diferite de carismă și
misiune; istoric vorbind, iezuiții tind să fie
educatori, oameni de lume, pe când franciscanii
suferă laolaltă cu oamenii obișnuiți, respingând
tentațiile lumești. Ca un nou papă iezuit să își
ia numele de la cel al Sfântului Francisc,
fondatorul ordinului franciscanilor în anul 1210,
este un gest simbolic de reconciliere. Acesta
exemplifică faptul că diferențele dintre grupările
creștine sunt de mai mică importanță decât
credința împărtășită în Cristos, și, de asemeni,
că însușirile diferite pe care le au acestea
contribuie la măreția Bisericii Catolice.
în al doilea rând, Sfântul Francisc este
cunoscut în primul rând pentru că a renunțat la
toate averile pământești ca să predice mesajul
Scripturii. El considera sărăcia ca fiind
principala virtute a vieții creștine și era, de
asemeni, renumit pentru iubirea sa față de
animale și natură. Astfel că, în alegerea
numelui, noul papă a făcut și aluzie la intenția
sa de a imita simplitatea lui Cristos (și s-o
prezinte ca pe o alternativă la stilurile moderne,
materialiste de viață), să reconstruiască credința
de bază a Scripturii și, posibil, să promoveze
protejarea mediului - subiect prea puțin asociat
cu Biserica în zilele noastre.
Un al treilea aspect al vieții și moștenirii
spirituale a Sfântului Francisc, care trebuie să fi
fost luat în considerare în alegerea numelui de
către noul papă, este relația sa specială cu
lumea musulmană. în 1219, Sfântul Francisc a
călătorit în Egipt, unde creștinii atacau cetatea
egipteană Damietta1, în timpul celei de-a cincea
cruciade. Acolo, Sfântul Francisc s-a întâlnit cu
sultanul, într-o încercare de a pune capăt
conflictului. întâlnirea l-a convins pe Francisc că
trebuie să-i trateze pe musulmani ca frați, nu ca
dușmani. Apoi a mers mai departe, la Acra, în
Palestina, și a înființat comunități care să
îngrijească locurile sfinte creștine. Din 1342,
franciscanii sunt recunoscuți de Biserica Catolică
în calitate de păzitori ai Țării Sfinte. Această
jurisdicție acoperă Israelul, teritoriile
palestiniene, Iordania, Siria, Libanul, Egiptul și
insulele Cipru și Rodos. Serviciul implică
îngrijirea bisericilor și mănăstirilor, ajutorarea
pelerinilor și propovăduirea păcii. Astăzi,
franciscanii mai sunt încă activi în eforturile de
a soluționa conflictul din Orientul Mijlociu, de
exemplu, în încercarea de a apăra mica
comunitate creștină care continuă să trăiască în
Israel, Gaza și pe Coasta de vest, de a crea
locuri de muncă, de a reabilita locuințe, a
asigura îngrijirea copiilor și programe de dialog
local.
Pe lângă de efortul de a stabili legături cu
lumea musulmană, noul papă va încerca,
probabil, să continue îmbunătățirea legăturilor
dintre evrei și catolici, o prioritate majoră atât
pentru papa Ioan Paul al II-lea cât și pentru
Benedict al XVI-lea. în Argentina, Bergoglio avea
o relație solidă cu comunitatea evreiască. El
sărbătorea diverse sărbători iudaice, aprinzând
chiar câte o lumânare pe menora, de Hanuka.
De asemeni, a schițat o lucrare despre dialogul
inter-religios, Despre cer și pământ, împreună cu
rabinul argentinian Abraham Skorka.
Protestanții anglicani și evanghelici din
Argentina l-au lăudat, de asemeni, pe Francisc,
ca fiind un excelent creator de punți de
comunicare.
Deci, după cum Francisc pune în valoare
umilința și justiția socială, el va fi și un
promotor al comuniunii, al respectului cultural,
al experienței comune și al reconcilierii cu alte
credințe și alte confesiuni creștine. Acest fapt ar
trebui să dea un nou suflu Bisericii Catolice și
să aducă noi aderenți. Acest lucru se și vede
deja: miercuri, piața Sfântul Petru a fost
umplută până la refuz cu valuri de tineri
entuziaști, fluturând steaguri din toată lumea.
Au explodat lozinci în versuri pe Twitterverse,
toate avându-l în centru pe papă - în jur de
patru milioane, în cele două ore care au urmat
fumului alb. Iar papa s-a plecat înaintea celor ce
îl urmează, ca să le capete binecuvântarea. A
fost o înnoire. Luând în considerare ce alegere
strălucită a fost Jorge Bergoglio, este ciudat că
el a figurat pe listele scurte ale atât de puținor
observatori ai Vaticanului. A fost un candidat
sub acoperire - ori, cum spun mulți catolici, o
alegere divină.
1 în textul original, apare ca Danietta (n.tr.)
(Corespondent internațional al Registrului
Național Catolic)
■
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Wikipedia.ro citită printre
rânduri
Isabela Vasiliu-Scraba
Fecioara cu minotaur II
Motto: “Manipularea prin uniformizarea gândirii și
tendința de reprimare a libertății de expresie au rămas
sechele greu de înlăturat după abolirea comunismului”
(Filozofi români, SUA, 2011, p. 60)*
Lucian Blaga nutrea convingerea că după
individualismul secolelor XIX și XX ar urma
o convergență a eforturilor cunoașterii
omenești, ceva de tipul sinergiei
„transumanismului” (apud. Titus Filipaș,
Transhumanismul ca o nouă sinergie? , 29 april.
2013, vezi
blogideologic.wordpress.com/tag/ideologia-
scolilor-centrale/ ), dar fără acea latură ultra-
utilitară tipică vremurilor noastre. Multă vreme
nu i-am înțeles această idee a cărei necesitate el o
dedusese din presupoziții de filozofia culturii.
Doar după ce am colaborat la Wikipedia.ro mi-am
dat seama că un asemenea proiect, în latura sa
cea mai generoasă, ar putea fi privit ca sinergie,
ca o îngemănare de eforturi anonime spre binele
public. Poate chiar așa o fi fost pornit proiectul
inițial al Wikipediei, dacă ne gândim că firma
Google vroia să transforme însuși motorul ei de
căutare într-un soi de „inteligență artificială”
(Titus Filipaș, 30 aprilie 2013). Apoi am citit cu
surprindere că “Wikipedia is not an objective
resource [...] in large part is controlled”. Adică
acest website al Wikipediei nu este o sursă
obiectivă de informare pentru că este în mare
parte controlată de așa-zișii “intelectuali” cu
intenții ascunse.
Dar cum poate fi controlată o enciclopedie la
care zice-se că orice utilizator poate scrie? Desigur
prin administratorii săi, informați instantaneu de
modificările anumitor articole pe care le
urmăresc. Ascunși după pseudonime, pe care le
mai schimbă din timp în timp spre a nu fi
recunoscuți, ei sunt atenți ca în Wikipedia.ro să
nu dispară atitudinea partizană (și nu neutră cum
ar trebui) perpetuată odată cu păstrarea surselor
de inoculare a rușinii de a fi român. Ei veghează
(de pildă) păstrarea variantei post-comuniste a
rasismului anti-românesc datând de la 1848, din
vremea lui Lajos Kossuth pentru care românii ar
fi fost „o hoardă mai josnică decât vita”.
Administratorii Wikipediei.ro au grijă să nu
dispară insultele lui H.-R. Patapievici (perpetuând
rasismul lui Kossuth) prin formulări de genul
“românii nu pot alcătui un popor pentru că
valorează cât o turmă” (Politice). Or, tocmai
acestă frază au găsit cu cale s-o traducă și niște
nostalgici ai rasismului german (“Die Rumaenen
koennen kein Volk sein, weil sie nicht mehr wert
sind als eine Herde”) într-un articol închinat
Hertei Muller.
Or, pentru asemenea cugetări descalificante
pentru autorul lor și pentru altele de același soi1
preluate de Wikipedia.ro din volumul lui
Patapievici scos prima dată în 1996 de Editura
Humanitas, și reeditat din belșug ulterior, niște
universitari clujeni făcuseră petiție la Ministerul
de Interne cerând să i se retragă lui H.R.
Patapievici cetățenia (v. interviul lui H.-R. P. din
“Gazeta de Maramureș”, 27 dec. 2004 -9 ian.
2005, p. 10). Rezultatul cererii clujenilor a fost,
cum bine se știe, promovarea fiului de securist -
care se dăduse la începutul anilor nouăzeci drept
fiu al unui fost deținut politic2 - în postul de
director al Institutului Cultural Român.
Reproducerea mizeriilor antiromânești
scornite de fostul fizician este motivată în
Wikipedia.ro printr-un penibil cerc vicios:
fragmentele citate în scop de atac spre a produce
iritare, irită ducând la atac. La fișa “Horia Roman
Patapievici” se spune ca frazele cu pricina “au
produs iritare” și că scoase din context (aici
înțelegându-se probabil că n-a fost citat întregul
volum) au fost “folosite de adversari pentru a-l
ataca”.
Dacă astfel de gunoaie sînt ferite de ștergere într-
o enciclopedie care ar trebui să fie în permanentă
schimbare, administratorii au grijă în schimb să
șteargă informațiile în legătură cu procesul lui G.
Liiceanu cu I. Spânu care a crezut că neputința
lui G. Liiceanu de a-l povesti pe Heidegger cu alte
cuvinte decât cele ale traducerii ar semăna cu un
plagiat, mai ales că Liiceanu fusese încă din anii
șaptezeci acuzat că l-a plagiat pe Noica în teza sa
de doctorat despre tragic condusă de Ion Ianoși,
cu un capitol întreg (Schiță pentru o
Hermeneutică a “nostos”-ului, 32 p.) pe care
Editura Humanitas nu l-a mai reprodus după
ediția comunistă care punea pe piață controversat-
ul doctorat al lui Gabriel Liiceanu3. în acest loc
din Wikipedia.ro care amintește de “plagierea” lui
Heidegger, utilizatorul Medenagan propunea
ștergerea informației pe motiv că instanța judecă-
torească nu i-ar fi dat câștig lui I. Spânu, argu-
ment fals4, se pare.
Referitor la Wikipedia, în general se vântură
ideea că mulțimea celor care participă la scrierea
ei este răspunzătoare de informațiile pe care
această enciclopedie le vehiculează. Prin asemenea
aserțiune, doar în parte adevărată, sînt atrași
utilizatorii de rând care dau consistență acestui
proiect prin contribuțiile lor. în mod esențial însă,
aspectul Wikipediei.ro este fasonat de “elita
conducătoare” formată din câțiva utilizatori
ridicați la rangul de administratori. Ei pot șterge
intervențiile utilizatorilor de rând fixând câte unui
articol aspectul dorit de ei.
Postarea informațiilor cu citarea corectă a
surselor (spre a putea oferi verificabilitatea care
este condiția de baza a funcționării oricăror
wikipedii) este îngrădită de administratori după
bunul lor plac5, lucru care a făcut un utilizator să
scrie într-un comentariu la un articol al meu (
http://www.revistanoinu.com/MyComp-si-
mostenirea-comunismului-in-Wikipedia.ro.html )
publicat de Revista Noi, nu! că Wikipedia română
ar fi devenit „o cocină a unor indivizi de toate
culorile, de la așa-zișii intelectuali dezinteresați
dar care fac jocul unor mastodonți din umbră,
până la /./ impostori care-și permit diverse
abuzuri” (comentariu din 23 aprilie 2012).
Spre a se înțelege mai bine cum funcționează
Wikipedia.ro, voi recurge la experiența nemijlocită
pe care am dobândit-o în încercarea mea nereușită
de a mai corecta informațiile false despre viața
Părintelui Arsenie Boca6, precum și în tentativa de
a înlătura informațiile false și răuvoitoare la
adresa marelui Mircea Eliade propagate după
1990 în toate mijloacele de mass-media de foștii
nomenclaturiști angajați în domeniul ideologic.
Istoricul Ion Varlam observase dificultatea soci-
etății românești post-decembriste de a se debarasa
de moștenirea comunistă atâta vreme cât protago-
niștii scenei politice și culturale sînt persoane din
fosta nomenclatură, cu rubedeniile și clientela
aferentă, active înainte de 1989 în domeniul ideo-
logic. Pentru fostul deținut politic I. Varlam,
însuși temenul de “colaborator al poliției politice”
ar fi un eufemism mascând împărțirea societății
înainte de 1989 între victime și profitorii regimu-
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
lui de “ocupație comunistă” (Vasile Băncilă),
eufemism folosit în scopul de a se eluda punerea
în discuție a rolului avut de ideologii comuniști în
consolidarea sistemului totalitar prin suprimarea
libertății de gândire și de expresie. (I. Varlam,
Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Ed.
Vog, 2004).
Pe 7 aprilie 2007 curățasem prezentarea lui
Mircea Eliade în Wikipedia.ro de toate murdăriile
perspectivei politice a ideologilor comuniști care
în timpul vieții marelui istoric al religiilor îi
cenzuraseră publicarea scrierilor științifice și
refuzaseră alcătuirea unui Fond “Mircea Eliade”
din cărțile donate de acesta. în plus mă
străduisem să-i completez bio-bibliografia care era
la fel de lacunară în ce privește onorurile
academice ca și cea de pe volumele lui Eliade
scoase de Humanitas, fosta Editură Politică a
P.C.R. (Ca o mică paranteză, trebuie spus că
niciuna din editurile de după 1990 nu este mai
bine reprezentată în Wikipedia românească decât
Humanitas, ceea ce în cazul lui Eliade are
dezavantajul că pe această cale se face reclamă
unor cărți mai scumpe decât cărțile lui Eliade
scoase de alte edituri). Ei bine, ca și în cazul
completărilor bio-bibliografiei Părintelui Arsenie
Boca, viața articolului Mircea Eliade aranjat de
mine a fost extrem de scurtă: înlăturasem fără să
știu moștenirea comunistă ce se voia păstrată în
cazul lui Mircea Eliade, iar la Părintele Arsenie
Boca, probabil alta era imaginea pe care vroiau să
o fixeze wikipediștii de rang înalt în capetele
celor lipsiți de discernământ. Coordonatorii din
umbră a acestui website, catalogat ca anti-
românesc din cauza informațiilor dubioase pe
care le colportează cu privire la personalitățile de
seamă ale culturii noastre și la istoria românilor,
nu numai că l-au murdărit din nou pe Eliade cu
acuzațiile lor politice nicicând demonstrate, dar
au și făcut dispărut istoricul paginii, spre a nu se
mai putea vreodată vedea articolul curățat de
mine, și, mai ales, ca să nu se afle care dintre
administratorii Wikipediei.ro s-a îndeletnicit cu
această trebușoară. O clară dovadă a cenzurării
din umbră se vede așadar la istoricul
modificărilor din 2007, unde varianta din 2
aprilie 2007 este urmată de o variantă din 13
aprilie 2007 care adaugă la bibliografia despre
Eliade mediocrele contribuții ale unui fost ideolog
comunist, nepot de frate a lui Leonte Răutu.
Nicăieri nu apar variantele din 7 aprilie 2007
completate de mine.
Cum pe Wikipedia identificarea personală nu
este cerută, rolurile în administrația Wikipediei.ro
apar distribuite la adăpostul anonimatului oferit
de ascunderea după pseudonim și după clone sau
dubluri ale pseudonimelor. Astfel se creează
“eșalonul conducător”. Dar și o dihotomie
păguboasă: de-o parte entuziasmul utilizatorilor
de rând și de altă parte despotismul “eșalonului
conducător” săltat deasupra celorlalți.
Principiul de bază pe care s-au clădit în alte
părți wikipedii ceva mai credibile, este aici o
vorbă în vânt: Principiul pluralității opiniilor
comunității de utilizatori autentificați și anonimi
nu are cum să fie aplicat, de vreme ce postul de
administrator oferă posibilitatea de a șterge
modificări după bunul plac încălcând neutralitatea
(adică prezumția de bună credință, cum am văzut
în cazul fișei lui Mircea Eliade). în plus “elita
conducătorilor” poate ascunde istoricul sau
descrierea unor modificări, poate bloca utilizatorii
de rând și, la modul cel mai samavolnic, îl poate
bloca pe utilizatorul cu care este în dispută.
Așadar, înainte de toate, administratorii își pot
impune părerea, modificând și înghețând paginile
modificate de ei. Cu alte cuvinte, reinstaurând
dictatorial vremea “muțeniei obligatorii”
(I.D. Sârbu, Adio Europa, vol. I, p. 261).
Toate aceste manevre le-am putut constata
aducându-mi contribuția la câteva articole, dar și
urmărind repetata vandalizare a articolului
“Isabela Vasiliu-Scraba” după apariția volumului
Filozofi romani: Nicolae C. lonescu, Titu
Maiorescu, Ștefan Lupașcu, Emil Cioran, Isabela
Vasiliu-Scraba, C. Schifirneț, Al Surdu, Xenopol,
Lucian Blaga, etc. (ISBN 9781232183488, Wiki
Series, Memphis, USA, 2011). Uitând că
“verificabilitatea contează, nu adevărul”,
administratorul MyComp șterge întâi legăturile
spre forma electronică a articolelor scrise de mine
prin diverse reviste, dând curs indispoziției pe
care i-o provoacă libertatea de expresie din
articolele mele întroduse în wiki ro de un
utilizator de rând. Apoi le îndepărtează cu totul.
Pe urmă, mai șterge si bibliografia trecută în
articolul “Isabela Vasiliu-Scraba” ștampilând că
articolului i-ar lipsi bibliografia. Drept dovadă că a
citit cu obidă articolele, adaugă și eticheta ce
n-are legătură cu fișa informativă din Wikipedia:
“afirmațiile negative și cele calomnioase fără
bibliografie sau cu bibliografie insuficientă trebuie
înlăturate pe loc” (My Comp, 19 nov. 2011).
Mai este o frază trecută de utilizatorul care se
ocupă de articolul “I. V-S” (frază care îl
deranjează pe MyComp) privitoare la “oficialii
culturii auto-declarați victime după cosmetizarea
propriilor biografii”. Pe aceasta o trece la Discuții
ca să ilustreze “tonul nepotrivit” (MyComp, 16
ian 2012), fiindcă tonul potrivit Wikipediei.ro este
vizibil la articolul “H.R. Patapievici”.
“Criteriul distinctiv pentru vandalism este intenția
de a strica” găsim notat în Wikipedia.ro. Vandalul
MyComp întâi observă că la unele articole
lipsește pagina revistei culturale în care fuseseră
publicate, ceea ce ar îngreuna, vezi Doamne, veri-
ficabilitatea (MyComp, 19 nov. 2011). Fără să
aștepte remedierea, MyComp șterge în modul cel
mai abuziv selecția din articolele mele, blocând
reintroducerea lor. Fiindcă, în opinia sa, opera
unui scriitor nu s-ar compune din volume și din
articole de prin reviste nestrânse încă în volume,
ci articolele ar reprezenta o “categorie supraadău-
gată”. E drept că motivația pe care o invocă cu cel
mai mult sârg MyComp (probabil clonă a unui
birocrat) care-mi distruge sistematic articolul din
Wikipedia.ro se referă la așa-zisele “surse auto-
publicate”7.
Ca să se înțeleagă această problemă spinoasă a
“surselor auto-publicate”, o voi ilustra cu articolul
în care este descrisă bio-bibliografia lui Sorin
Lavric. Aici, spre a nu se crede că avem de-a face
cu un caz de “auto-promovare”, că informațiile
fișei “Sorin Lavric” ar proveni chiar de la Sorin
Lavric, bio-bibliografia sa apare în Wikipedia.ro ca
fiind citată din revista on-line
“Rev.Psychologies.ro” în care tot Sorin Lavric o
plasase. Dar expertul numărul unu în “sursele-
auto publicate” rămâne Gabriel Liiceanu cu
volumele proprii apărute la propria editură. Aici
MyComp și toți ceilalți administratori uită să
aplice “politica Wikipediei” ștergându-le și
blocând reintroducerea lor. Oare de ce?
*Datorită acestei fraze, preluată din fișa
“Isabela Vasiliu-Scraba”, MyComp mi-a vandalizat
articolul pe 5 noiembrie 2011 și pe 16 ian. 2012
punând apoi ștampila: “ton nepotrivit pentru o
enciclopedie”(vezi MyComp, 16 ian. 2012).
1.	v. Isabela Vasiliu-Scraba, Patapie-viciul
român? în rev. “Origini. Romanian Roots”, Vol.
VII, 5-6/2003, p. 14, sau în vol.: Isabela Vasiliu-
Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o
topologie a prezentului, Ed. Star Tipp. 2002,
pp. 51-54;
http://www.scribd.com/doc/130732402/Isabela-
Vasiliu-Scraba-CONTEXTUALIZARI-Elemente-pen-
tru-o-topologie-a-prezentului).
2.	Iată descrierea lui H.-R. Patapievici din
Jurnalul Monicăi Lovinescu: „un tânăr de 35 de
ani /.../ simplu și emoționat, aproape patetic,
care ne vorbește de tatăl lui ieșind din închisoare
și nespunându-i nimic din cele petrecute acolo.
Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în
amintirea acestui tată mort fără să-i fi spus fiului
suferințele prin care a trecut”.
3.	vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre
G. Liiceanu si despre plagierea de tip „inadequate
paraphrase” la Patapievici, în rev. “Acolada”, anul
VI, nr. 7-8/2012, p. 19; sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_Pl
agiatorulPata5.htm precum și Constantin Barbu,
Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu.
4.	«Am citit intr-un text al dvs. ca as fi pierdut
procesul cu Gabriel Liiceanu! Nu este adevarat.
Știu ca au difuzat știrea dupa prima instanță,
însă, la apel, când Liiceanu a pierdut, au tăcut»
(I. Spanu, e-mail, 14 ian. 2013).
5.	La acelasi articol de-al meu, pe 4 mai 2013,
a fost postat următorul comentariu: „I am
impressed. You are truly well informed and very
intelligent. You wrote something that people
could understand and made the subject intriguing
for everyone. I am saving this for future use”
(http://www.revistanoinu.com/MyComp-si-
mostenirea-comunismului-in-Wikipedia.ro.html )
6.	v. Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică
a Părintelui Arsenie Boca - un adevăr ascuns la
Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu,
rev. “Argeș”, Anul X, nr. 10/2010, p. 24;
http://www.centrul-cultural-
pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=a
rticle&id=3274:polemice&catid=311:revista-arges-
octombrie-2010&Itemid=112 ; precum și
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSbisericaD
raganescu4.htm)
7.	„După mai mult de un deceniu de când
filozoful de la Păltiniș catalogase (în Epilogul pe
care Liiceanu îl rugase să-l scrie pentru Epistolar)
drept “himerică” închipuita “Școală de la
Păltiniș”, himera a început să bântuie
Wikipedia.ro, dicționar on-line monopolizat de un
grup cu interese ascunse ce promovează cărțile de
la Humanitas, prin îndepărtarea abuzivă a cărților
apărute la alte edituri. Aici închipuita “școală”,
invocată în decembrie 1987 de I.P. Culianu pentru
manipularea ascultătorilor postului de radio BBC,
e “dovedită” prin două surse: O sursă este
Jurnalul de la Păltiniș apărut în numeroase ediții
la fosta editura a PCR, și altă sursă este
Epistolarul, scos într-o a doua ediție tot de
Humanitas, fosta Editura Politică. Una mai “de
încredere” (vezi, Doamne) decât alta și ambele,
pasă-mi-te, foarte “independente de subiect”, ca să
nu-i vină cuiva ideea să pocească articolul cu vreo
etichetă vizând “punctul de vedere neutru”,
fiindcă, desigur, orice astfel de ștampilare ar
dispărea instantaneu, îndepărtată de grupul
mafiot care controlează Wikipedia.ro” (v. Isabela
Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș,
pretext de fină ironie din partea lui Noica, în rev.
“Acolada”, nr. 3 (66), martie 2013, p. 16 și 23;
sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-
himera2ScoalaPaltinis9.htm.)
■
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
meridiane lirice
Yvon Le Men
Născut la Treguier în 1953. Poet și scriitor
breton. Trăiește la ora actuală la Lannion. Opera
sa poetică cuprinde peste treizeci de volume. A
creat în 1992 la Lannion întâlnirile poetice „li fait
un temps de poeme”. Organizator al festivalului
de la Saint-Malo. Poemele de mai jos sunt extrase
din volumul Le Jardin des tempetes, Flammarion,
2000. în limba română i-a apărut romanul Nevoie
de poem (Grinta, 2008, trad. Letiția Ilea).
***
Pentru Penti Holappa
Tocmai am primit un poem de la un prieten
un prieten străin
un poem de călătorie în Arctica
o călătorie nemișcată
cu toate că el trăiește în Finlanda
nemișcată
poate din cauza tristeții, a fricii,
a forței
poate din cauza lupilor, a cailor
frigului
a râurilor care cad din ochii mei
când îl citesc
nemișcată
căci pentru a scrie un lung poem
trebuie să fii mult timp
nemișcat
Te imaginez în casa lui
pe malul lacului și al nopții
care începe să nu se mai sfârșească
atunci când Nordul, pentru tine
e mai aproape de Pol decât pentru mine
atunci când Nordul, pentru tine
înseamnă acasă
îmi imaginez cum te sprijini de tăcere
și de pagină
pentru ca să aibă mai mult sunet cuvintele tale
și mai mult negru cerneala
Tocmai am primit un poem de la un prieten
un prieten străin
un poem straniu al unui prieten straniu
ca toate poemele, ca toți prietenii
care atunci nu mai sunt străini
a fost nevoie de foaie, de pasta de hârtie
de copac
de omul care l-a plantat
a fost nevoie de avion, de tren
de pașii omului care l-au purtat
pentru ca viața mea să descopere alte lumi
pentru ca să mă deschid mai bine către lume
pentru ca viața mea să aibă mai multă viață
decât cea pe care o așteptam
în dimineața asta
Nemișcată călătoria ta
mai aproape de Nord decât a mea
cercetaș spre polul care rotunjește pământul
cercetaș spre lună, soare, univers
cercetaș spre copilărie
am primit un poem de la un prieten
un prieten străin
care povestește despre originea noastră
pe când nu existau
străini
Helsinki-Lannion, 1981-1987
***
Pentru Antonio Gamoneda
De ce să fi construit o catedrală
aproape de munte
de ce muntele
nu i-a fost de ajuns rugăciunii?
foarte departe la extremul est
foarte departe în timp
un om a fasonat pietre
în munte
acest om accepta
urca spre casa lui
urcând spre vârf
a atins cerul cu vârful vieții sale și s-a dus
iubesc aceste pietre
acest munte care nu cere nimic
iubesc și această catedrală
purtată în spinare de animale și oameni
până la soarele care și-a cioplit vitralii din
lumină
am nevoie de scaunul
așezat pe tăcere și pe piatră
de iarba așezată pe limpezime și pe rocă
pământul e rotund
se temeau
cei care nu știau
bănuiau
cei care nu-și făceau griji
de unde catedrala
de unde muntele
de unde rugăciunea mea
care știe că ultimul cuvânt
nu va avea loc
nu are loc
Leon, Spania, aprilie 1987
***
Ce faci pe cruce
când trebuie să fii
în mâinile copiilor
sâmbăta seara?
de ce nu ai deviat mașina
care a tras în ea
ce-i vei spune surorii ei, părinților ei
fratelui ei care îi seamănă
încât s-ar spune că ea s-a ascuns în el?
ce fac cărțile tale de rugăciuni
dacă vocea ta tace
când lumea ar voi să o audă?
poate nu ești în locul în care
lumea ar vrea să ți se alăture?
poate vei fi acolo când
nu te vom mai aștepta?
***
îl priveam
nu mă vedea
îl ascultam, nu îl înțelegeam
între noi cobora timpul
în umbră, luminându-se fără zgomot
în curând am știut că ceara curgea
prevenindu-l asupra focului
aceste cuvinte îl preveneau asupra strigătului
între noi, o clipă
rugăciunea se stinse,
între noi, o imensă clipă,
tăcerea și noaptea se împliniră
apoi ea s-a ridicat din nou
flacăra a continuat
de-a lungul cuvintelor pe care eu nu le știam
spune
Secunda și secolul
Ai trei secunde
trei ani
trei secole
ca să pui întrebarea
una singură
trei secunde
e prea scurt
trei ani
prea lung
în trei secole
nu voi mai fi acolo
prea târziu
cele trei secunde au trecut.
Ziua Domnului
unui necunoscut
Se vedea
după felul în care te strângeai în tine
după felul în care îi vorbeai chelneriței
că nu așteptai pe nimeni
în acea zi
dar vremea era frumoasă
și cenușiul mai degrabă albastru
te-am salutat
pentru că eram fericit să fiu pe lume
cu prietena mea, în acea zi
pentru că aveai un chip frumos
te-am privit în ochii
care mergeau spre o vârstă
o anumită vârstă
1O
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
și dintr-o dată, și atunci
nu știu
ai început să plângi fără zgomot
ca strigătele peștilor pe jetelă
care nu se aud decât cu ochii
aveam cu ce să te invităm
să-ți ținem companie
destul de tineri și destul de bătrâni, de aseme-
nea
dar nu ne-am mișcat
atât de mult erai în urma ta
din ce tristețe veneai
în acea zi
***
Ea trece
cu ochii săi limpezi
și vântul
se joacă în părul ei deschis
și râde
ea e frumoasă
dar ce se află oare în spatele acestui cuvânt
și în spatele acestor ochi limpezi
în care lumina nu se sfârșește
***
Din mâna grădinarului
a crescut un stejar
pentru că fiul său nu a știut
să meargă mai departe decât tinerii săi ani
din cuvintele călătorului
cresc rugăciuni
pentru că soția lui nu a putut
să continue ceea ce începuseră
unul a rămas, a plantat
monumente de frunze și lemn
celălalt a plecat, a întâlnit
monumente de lemn și pietre
amândoi au învățat alfabetul
pierduseră numele
celui, celei care se îndepărtase
și ecoul, uneori, răspundea ceva
***
umbra
are limitele sale
ca și lumina
***
în timpul
cât a durat lectura
au căzut trei frunze de iederă
***
sub un carpen
am îmbătrânit cu o oră
chipul mi-a întinerit
***
***
ce vocale se rostogolesc în albia râului?
***
iarăși doi trandafiri
unul promite
altul așteaptă
contemplându-i prea mult
nu mai văd drumul
***
vechile ziduri
se sprijină de spatele drumului
mulțumite că sunt văzute
de pe malul celălalt
***
***
de ce ține oare curentul
de vânt
de irezistibila poftă...
***
o pasăre și-a luat zborul
frunza de mur
se mișcă încă
***
un scarabeu urcă pe tijă
e ușor
să privești cum lucrează unul mai mic decât
tine
***
zori
rouă prinsă în capcana
păianjenului
***
ferigile
dintr-o dată măcieșul
el m-a văzut primul
Prezentare și traducere de
Letiția Ilea
■
frunza de iederă
în curent
știe oare unde merge?
cresc
cresc
eu nu aud nimic
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
poezia
Camil Tănăsescu
Adam și Eva
Luând graiul ca unică moștenire,
Adam și Eva simțiră plăcerea vorbitului,
numai că azi trebuia să-și amintească
toate cuvintele împrăștiate prin curte, ieri.
Timpul înainte și timpul după cuvinte,
care nu zburau așa repede.
La început se înverșunaseră
să rămână undeva, scrise,
evitând cearta pentru schimbarea înțelesului.
Dacă Dumnezeu a făcut omul,
este cert că ei au făcut timpul,
prin trasarea unei linii pentru trecut.
După eroicele umbre ale timpului
nu mai era nimic pur, amploarea
minciunii stând la rădăcina adevărului pur.
Prima minciună nepedepsită probabil
a fost recunoașterea Evei
că nu-i plac șerpii și merele.
A urmat apoi, cea în care și-au spus adio,
în lungi cuvinte și ziua pierdută
cu privitul florilor, ce culori sunt mai lejere,
care sunt agresive și până să explice
toate acestea ziua a trecut.
După ziua a doua a apărut istoria :
vis de noapte, sărutul buclucaș,
lenevia plăcerii și deja teribila nevoie de altceva.
Descendența din carne, descendența din cuvânt
a perpetuat singurătatea omului, în lumea
care creează permanenta solitudine,
chiar dacă evită privarea de gânduri
și se consideră proprietarul lor.
Sensul malurilor pentru ape stă în ascundere,
pentru a rămâne vatră de izvoare rupte,
fiind învins dacă înoți în marea de cuvinte.
Cuvintele, ca vaporul, caută mișcarea
cea mai bună, și oricât plumb ar căra
trebuie să ajungă la mal.
"Cât” și ’cum” e vânzarea prin cuvinte,
"când” folosește doar pumnalului.
Cântările în livezile pârguite,
atrag cuvintele să vopsească mai apăsat florile
fără a se pierde în timp.
Când florile își reiau parfumul an de an,
cuvintele păstrează în veșnicie înțelesul lutului,
oricâte chemări ar urma,
chiar până la sfârșitul
dimineții de cristal.
înmulțit prin plânsul privighetorii,
cuvântul măsoară stelele,
numără corăbiile,
brodează cu flori aripile păsărilor rătăcitoare
și măsoară gradul de rudenie,
de la părinți până la Creator,
căruia-i vorbim!
Poetul înalță gloria Evei și a lui Adam,
pentru adevărul rămas în cuvinte!
Pasărea vieții
Oprit de frica nopții să-mi caut chemarea,
alerg prin păduri și pustiuri și întreb
de pasărea vieții:
“plutește-n universuri și vede destinul.”
Eschimoși și africani, supuși
și nesupuși credinței,
ascultă și-mi cer să renunț:
“pasărea vieții stă doar în vise,
se arată aievea, când treci pragul morții”.
Lumina căutării e umbra tăcerii
și fără vis, pasărea-nspăimântă,
caută-n destine șarpele osândei.
Alerg prin păduri și pustiuri,
pasărea vieții plutește în umbra de ceruri,
nu intră sub gene de om.
Plutește-n universuri și-mi vede destinul,
pasărea vieții trăiește.
Marinari și apași își fac milă și spun:
“pasărea vieții vuiește-n vânturi
și risipește destine osândite,
pasărea fermecată-i în ceruri și-n vise”.
Oameni din colțuri de lume,
neagă dorul de pasărea vieții,
ridică din umeri și-n lacrimi mă îndeamnă:
“uită chemarea, pornește din vise
și crește mereu,
are gheare de piatră și ochii de foc”.
Eu caut în păduri, lăngă izvoare cu șerpi,
lângă florile verii pierdute
în somnul plecării:
“plutește deasupra-mi, pasărea vieții,
o port în vise,
are aripi frânte, îmi știe destinul”.
Pe țărmuri de fluvii, de râuri, de lacuri,
caut locul, unde,
despuiată pasărea bea licoarea vie.
“în ceruri ce vezi e umbra pustie,
pe maluri sunt trunchiuri dezvelite-n furtuni,
pasărea vieții e-n nesfârșite ceruri
și-n funduri de ape, pustii”.
Ridic firul de iarbă să-i văd urma,
ascult fâlfâit de aripi și plâng:
„rătăcește în ceruri, nu-i scapă
niciun destin, nicicând”.
Chip al durerii căutat în vise,
pasărea poartă-n aripi lumina de seară.
îngenunchează peștii de aur,
amuțește-n adâncuri catarge aprinse,
aruncă ticve de pirați
și lasă fulgerele să cadă între nori.
“Dorul de pasărea vieții,
de ghearele împietrite sub stropii arămii
e mistuitor”.
Privighetoarea în cânt lumesc
răspândește fiori
și-ngână glasuri de păsări divine.
Minunea ce-n vise deschide tărâmuri,
are bust de femeie
rătăcită-n nori.
Unde-i e locul din întunecime?
“Visul o gonește, sare
Predicile lui Savonarola
Inima îmi cere
să pun ordine-n lucruri
care să dureze cât veșnicia.
Ochii sporesc admirația
pentru ce-i încântă, culorile îi înfruntă
din clipa trezirii, trecând prin fresca înoptării.
Sunt atât de multe de văzut
și nu-i timp pentru a se limpezi,
iar dacă sunt chemați sub ordinul plăcerii,
știu să se facă plăcuți.
Cine să le oprească entuziasmul
care să păstreze pentru sine spaima plăcerilor,
inima șăgalnică, împinsă în prăpastie de simțuri
sau sufletul pe care nu-l cunoaștem
nici în plecarea în moarte?
Perfidele amânări ale dezlegării de patimi,
de angelice înțelegeri
stau în liniștea negurii zidurilor, fără faimă,
în lugubre și grotești încercări, alături de voci,
de vedenii perfide, de împrumuturi
ale căderilor umile.
în veacul plăcerii toate drumurile
călăuzesc pașii celor pierduți spre ziduri.
E vremea bătăliei, fiecare cu fiecare,
lumea schimbă din temelii visul,
ca o melodie căutată de îngeri,
nimic care să încalce limpezimea,
astfel ca lumina să fie lumină din cuvânt.
Liniștea păcatului răstoarnă ordinea,
flăcările vor călca pământul
și apele mării vor șterge urmele,
monștrii iadului vor ieși în întâmpinarea omului
și vor ucide tot ce e viu,
toate chemările și rugile vor fi surde,
după atâtea secole de păcat.
Setea de glorie, înaripata poftă
de a cere lumii ascultarea,
călcarea după mituri păgâne.
Nu vă ucideți copiii este păcat unic și grav,
după sacrificiul primilor oameni,
care s-au sinucis prin păcat.
Ce ochi sunt pregătiți să vadă alți monștri,
fumul pasiunilor e trup de monștri.
Salvarea în căință și ascultare,
în arderea imaginilor greșite,
în dragostea față de adevăr și divinitate.
Opriți-vă trupul, vă trage sufletul-n păcate,
el nu va fi cu voi la marea judecată,
e un război al trupului cu voi.
Spre gloria cui va călători sufletul?
A corpului, stăpânit de himere,
prefăcut supus, dar agresiv în propria faimă,
iar răsplata va reveni fiecăruia după vină.
Nu încercați să faceți jurământ trădat,
trecerea prin lume se face de milenii,
dar știți ce-i judecata, furtună de furtună,
foc de foc și patimă funebră.
Un foc și o furtună ați mai trecut,
dar visele, de nu înțelegeți,
se aleg în mormânt!
Ce urmăriți cu visele care vă robesc imaginația?
Ele vă poartă în tenebre
și vă dau curajul supraviețuirii în păcat,
nu toate capetele stau prefăcut plecate,
în fața judecății,
adorația este călcată de grave blesteme.
Ordinul divinității, care simplifică viața,
nu înspăimântă, nu e înțeles
ca stare a necesității divine de a supraviețui.
Strângeți-vă mâinile să ridicăm greutatea,
ștergeți ochii de imagini bestiale,
alegeți ce e primordial,
din imensitatea impresiilor pierdute de simțuri,
o altă viață în afara sacrilegiului
înnobilează angelicul suflet.
E vremea să-nțelegeți, ard clipele în treceri,
toate porțile cerului rămân întredeschise,
în fuga spre abisul morții.
întunericul se subțiază, flăcările îl tulbură,
se mișcă-n dezordine forțele care țin lucrurile,
luați impulsul ce vine din temelia credinței,
e frontul pur al luptei împotriva fricii,
totul e impuls spre golul trădării,
mai e loc pentru viață,
podoabele sale se-mpletesc în ghirlande,
purtate în veșnicia pustie.
Sub lejere clipe neînsemnate,
timpul pentru morți, nu pentru vii e înainte!
(din volumul în curs de apariție In corpore)
■
12
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Bătrânul si fata (IV)
Paul Goma
- scurt roman-jurnal-roman scurt -
15 octombrie
Intrasem în prea-frumoasa lună mai (1967) de la
București. îmi restrânsesem viața la două componente:
mama și scrisul. Predasem și volumul de proză-scurtă
(voi fi spus că în anul care trecuse, în decembrie 1966,
aveam 31 ani și două luni - debutasem în Luceafărul -
și, de parcă s-ar fi deschis robinetele, publicasem în
alte periodice, nu doar schițe, povestiri, ci și fragmente
din Ostinato, apoi povestioare și reportaje, în revistele
pentru copii, aceste din urmă colaborări totalizînd
cam un sfert dintr-un salariu mediu - venit imens
pentru mine, care trăiam din bursă și doar din bursă);
și.
.și așteptam fiecare întâlnire cu Suzana,
mărturisesc, nu pentru calitățile ei de femeie - pe care
le înregistram ca un grefier: respectuos, asexuat, străin,
ci pentru eventuala veste-finală, aceea că s-a aprobat
internarea mamei. Veștile veneau, însă „pe etape”. Pe
etape le comunicam mamei, în drumurile la Vad.
Suzana citise cam tot ce scrisesem până atunci,
începînd din toamna anului trecut, deci după ce îi
povestisem o seară și o noapte întreagă Ostinato.
Știam încă din primele zile ale primului an că era o
persoană citită; că persoana citită știa să și comenteze,
deloc școlărește, nici măcar studențește, un text clasic,
la un seminar, contemporan, din presa literară. Dintre
noii colegi, între care mă simțeam ca un struț într-o
ogradă populată de puiculene, ea era cea cu care mă
simțeam cel mai la îndemână discutînd literatură,
chiar dacă (încă) nu și a mea. și tăcînd. Constatasem
că avea o bibliotecă de invidiat, din care începusem a
mă înfrupta.
Când venea ea la mine, o vreme zăbovea jos, la
Sterescu. Răsfoia, ofta, dar nu cumpăra: fiica ștabului
locuind într-o casă frumoasă, într-o odaie minunată, cu
o bibliotecă de vis nu avea bani de cărți: primea lunar
de la taică-său o sumă cât bursa mea, din care trebuia
să-și acopere țigările, cafeaua, mâncarea - însă nu
/prea/ mânca, obișnuință a majorității studentelor.
Adevărat, nu plătea chirie ca mine, în schimb, dacă
într-o zi, în tramvai, i se agăța un ciorap, bugetul îi era
dat peste cap. Cam o dată la două săptămâni era
invitată la prânz la bunicii paterni, după care se
înființa la mine cu „pachetul”: ne înfruptam cu
delectațiune din bunătățile întinse pe taburetul care
juca și rol de masă de scris fiind din brad.
Pe nesimțite, am început a face bucătărie comună.
Eu mă ocupam de pâine, slănină, brânză, cafea, țigări.
Fiindcă aveam, totuși, ceva mai mulți bani, cumpăram
supe concentrate, conserve, salam, fructe.; ea își
întețise vizitele la bunici (mai trăia și bunica ei
maternă), de la care venea cu ce se nimerea: borcane
cu zacuscă, murături, dulcețuri, prăjituri, cozonac și
uneori (rareori, dar tot în vreun borcan) mâncare
gătită. Mama unei prietene a ei ne dăruise un răcitor
datînd din Primul Război Mondial: dacă îi puneam
gheață la cap și-un pai în cur (vorba lui Sterescu,
mereu împiedecîndu-se în coada de mătură cu care-i
păstram ușa închisă), își dovedea utilitatea!
Ajunsesem să petrecem o mare parte din timp
împreună. Uneori apărea în cămăruța de la
Sterescu în cursul dimineții; mă anunța că se plic-
tisise la cursul cutare, că n-are chef de seminarul
cutare. Ce era să fac: să o îndemn să meargă la-
școală - unde eu nu mai mergeam? Apoi îmi
făcea plăcere când, uneori, zicea foarte indiferen-
tă!, că venise numai așa, fiindcă îi era dor de
mine. Aducea o carte de-acasă, împrumuta una
de la Sterescu, urca în pat, se rezema de perete,
cu scrumiera alături și citea. Nu mă deranja deloc
- cum să mă deranjeze, chiar dacă era ceva nou
pentru mine: să scriu în prezența cuiva.?
Prezență nederanjantă, fiindcă nu vorbea; când
avea treabă la răcitor, în “baie” (spălătorul casei),
sau jos, la Sterescu, pentru o carte, în oraș, pen-
tru țigări, pâine, cafea, cobora din pat și ieșea; și
se întorcea. Când mă opream din scris și îi întin-
deam foile înnegrite - le citea. Și le comenta. Sau
le tăcea. Știam ce semnifică una, alta.
Și îmi era bine.
Fetele-femeile care-mi intraseră în odaia de la
Sterescu și în pat altfel mi se propuseseră:
Dintre cele foarte tinere - șaptesprezece, optspre-
zece ani - și neștiutoare, care aici primiseră întâiele
noțiuni de scris-citit, unele, după inițiere, se prefăceau
fulgerător în gospodine: chiar de crescuseră în familii
de intelectuali orășeni, chiar dacă avuseseră fată-n-casă,
de cum primeau binecuvântarea-mi, cum se cățărau pe
soclul statuii stăpânei; îmi dădeau ordine (cu dragoste,
se înțelege): să nu mai fac aia, nici aia, în schimb să
fac asta.; de a doua zi își aduceau uniforma și
însemnele luării în stăpânire a locului și a locatarului:
papuci de casă, capod, cârpe de șters praful. Se
apucau să deretice, să scuture cearceafurile (pe
fereastră!), să mute “lucrurile” - imposibil în spațiul de
doi metri pe un metru optzeci cât avea odaia, ocupată
pe trei-sferturi de pat -, să mă trimită afară, să fumez,
să mă plimb; ba una, frumușică foc, deșteaptă-spirt,
îmi pusese în palmă niște bani, mă pupase pe gură cu
mult foc și cu mai multă apă și mă trimisese în oraș,
„să bei și tu o berică cât fac eu curățenie.”. Altele, tot
foarte tinere, odată ce primeau botezul, refuzau să
iasă din cristelniță și din sufletul meu, nu mai voiau
să coboare din corcodușul patului, prinseseră rădăcinu-
țe, căpătaseră peste noapte și opinii: mi le impuneau
odată cu indicațiile (prețioase) de tehnică literară.
Cele vârstnice, în jur de treizeci de ani - multe
colege din prima studenție - mă frecventau din
necesități doar trupuale: văduvite, divorțite, soții de
soți care-și pierduseră potența ori/și pohtența, găsiseră
că o scurtă aventură cu mine nu strică nimăruia. și
acestea aveau studii și formație umanistică, diplome,
doctorate, însă cu toate că știau (și dacă, românce
fiind, uitaseră?) că “înainte” nu numai că eram
student la Fabrica de Poeți, dar în 1956 fusesem
arestat pentru un text literar - nu mă întrebau măcar
de formă dacă mai scriu și cam ce scriu eu atunci
când se întâmplă să scriu. Veneau la mine pentru o
noapte, mai încolo pentru încă o noapte, ba chiar îmi
făceau conversație (intelectuală, se înțelege).
Nu mă simțeam ofensat, umilit că mă frecventau
ca pe un. deși realitatea există și în România,
termen desemnator nu se află în românește decât
la feminin. Din moment ce nu-mi lăsau pe nop-
tieră bani, ca (răs)plată pentru serviciu, de ce aș fi
refuzat-ratat ceea ce îmi lipsise atât de crunt în
închisoare: trup de muiare? îl luam, îl drăgăleam
(și din gur’-așa ziceam: „Cu cea mai îndeadâncă
plăcere, doamnă!”). Față de Fetele-de-Fetești
cuconițele doritoare de mici-variațiuni pe o cu
totul altă temă decât viața cenușie de toate zilele
erau, vorba lui Topârceanu parodiindu-l pe
Depărățeanu: “încălțate cel puțin”, ba chiar și
înslipate, coafate, parfumate, igienizate.
Nu, nu duceam lipsă de; culegeam tot ce cădea în
raza mâinii mele - cu condiția să nu mă abată de
la scris.
Deci, primul cutremur în relațiile cu sexul gingaș a
fost pricinuit de imixtiunea Securității - mai corect: de
amenințarea Securității la adresa mea și, prin
contaminare, la a lor, fetele. Fusesem sonat, năucit,
anesteziat de loviturile de ciocan pricinuite prin
moartea tatei, prin situația mamei, prin intruziunea
Securității - ca să mai pun la inimă și despărțirile
(unele abuzive, altele de-a dreptul lașe) de prietenele
mele foarte-tinere; vârstnicelor nefiind nevoie să le fac
și un desen, doar să le anunț că m-a luat iar
Securitatea la întrebări: toate-toate, fără un cuvânt,
fără un salut, fără măcar o privire îndărăt se
prelingeau pe ușă, galopau pe scări în jos, toctocau în
stradă, dispăreau pentru totdeauna.
în acele prime zile din luna mai (1967) trăind sub
același acoperiș cu Suzana ca fratele cu sora, ba de
două ori dormind în același pat - de unde altul? - nici
măcar cap-la-picioare, ci alături, am prins a auzi-mirosi-
pipăi venind o anume. schimbare. O simțea și ea
apropiindu-se. Tot mai des întâlnindu-ni-se privirile,
roșeam, izbucneam în râs.
într-o seară o conduceam acasă. Ajunși “la mijlocul
drumului”: șoseaua Kiseleff, Parcul Delavrancea -
ne-au învăluit, ne-au pătruns miroznele cunoscute,
ne-au îmbătat teii și trandafirii și caprifoiul; în câteva
rânduri îi atinsesem părul cu buzele, apoi o ureche,
apoi gâtul. Ea se ferea doar cât să să vină în
întâmpinarea. tentativelor mele.
La un moment dat s-a oprit, m-a apucat de
reverele bluzei, a zis:
„Nu va fi venit timpul să ne cunoaștem și biblic?”
După o pauză, cu ochii plecați, spășit, am
încuviințat din cap.
După care ne-am sărutat - cu adevărat. Pentru
întâia oară de când ne cunoșteam: de douăzeci de
luni.
17 octombrie
Recitind cele scrise ieri am constatat că, din grabă,
galopînd în scris, pentru a ajunge acolo unde îmi
propusesem, voi fi dat o falsă imagine despre relațiile
cu acele colege, fete care nu mai ieșiseră din odaia
mea cum intraseră.
întâi: numărul colegelor - și al prietenelor lor de
aceeași vârstă de la alte facultăți - care fuseseră la
mine, rămânînd o oră, două, trei (și ieșiseră neatinse)
era mult mai mare. în vederea examenelor, în ciuda
spațiului locativ neîndestulător, ne adunam și câte
zece persoane - singurul băiat (în fine: ne-fată) fiind
eu. Pe pat, chincite pe pat, în picioare, în spațiul de pe
podea, pe jos, în picioare, pe taburet, în pragul ușii
deschise, cu umărul rezemat de tocul ușii: fetele; eu.
mai degrabă în antreu.
Din această categorie făcea parte și Suzana. în
primul an, pentru sesiunea de iarnă, ne adunasem
acasă la ea, unde fiecare se așezase pe un scaun,
pe un fotoliu; apoi era lumină, era aer. Numai
că fiind tineri (vorbesc de ele), fiind fete (idem),
vorbeam tare, râdeam și mai tare. Au început
bătăi energice, imperative în ușă. Suzana a pălit, a
ieșit; s-a întors, cu gura-pungă. Vinovate, colegele
au întrebat dacă deranjasem cumva pe cineva. Ea
a negat, se vedea însă că nu spunea adevărul.
După un timp s-au pornit iar bătăile în ușă - dacă
aici se râdea cu multă voie-bună. Suzana a ieșit
ca o furtună: de dincolo, din hol s-au auzit
strigăte, răcnete, țipete. M-am ridicat, m-am
îmbrăcat, prin semne le-am îndemnat pe colege să
facă la fel. Când Suzana s-a întors și ne-a văzut
gata de plecare, ochii ei verzi au fulgerat galben,
gata să dea în plâns - dar eu:
„Sunteți invitate la zece minute de-aici, în cutia de
sardele, personală - câte sântem? - mă inclusesem cu
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
drag în pluralulfeminin. Două, patru, șase, cu
sergentul de mine, zece - voi: depozitate prin
suprapunere, eu: în picioare, caraulă, să vă păzesc de
pirați.”.
Am pornit prin zăpadă spre Piața Filantropiei.
Auzind tropot de cireadă la intrare, anticarul Sterescu
a ieșit din odaia de la parter.
„Domnișoarele sunt viitoare profesoare de română
și doresc să viziteze Mauzoleul Scriitorului Român
Necunoscut. Eu le sânt ghidul.”, l-am anunțat - încă
nu lansase Păunescu, pentru Genialul, genialul:
“cârmaci”.
„Nu v-am numărat - câți sunteți cu toții?”, a
întrebat Sterescu din urmă, iar după un sfert de ceas a
urcat, gâfâind, pe scara îngustă, cu o cană de cantină
de vreo doi litri plină cu ceai fierbinte și o tavă cu felii
de pâine neagră, încălzită în cuptor (ce gust de rai
avea pâinea-neagră din anii aceia!), înconjurînd un
impresionant gavanos (așa îi spune la noi, în
Basarabia, borcanului de lut ars în care se pune,
pentru iarnă, povidla de perje/ magiunul de prune).
„Ceaiul e gata-îndulcit, căni am adus trei, dar beți și
voi mai mulți dintr-una”.
Am coborît la bucătăria casei și am sărutat mâna
și obrajii Mamei Gina (mama lui Sterescu), cea care ne
hrănise cu ceai și pâine cu magiun de prune încă din
1954, pe noi, studenții de la Institutul Eminescu:
Grigurcu, Labiș, Covaci, Raicu. veniți la anticarul de
fiu-său, pentru a citi-pe-loc cărți interzise (printre care
ale lui Eminescu!) - dar câte alte generații de cititori-
pe-loc hrănise ea cu pâine pământească (dar cât de
cerească.) și înainte de 1954; și după 1956.
Spațiul-locativ. nu prea ne dădea afar’ din cas’,
dar eram noi tineri (vorbesc de ele, fetele - din care o
colegă, “întârziată” din pricina dosarului, era chiar mai
în vârstă decât mine, însă ce fetițoasă, ce tinericoasă
devenise, ai fi zis o elevă de liceu) - am petrecut bine
și cu folos pentru viitoarele examene acea zi; și încă
două. Începînd de a doua zi fetele externe au venit cu
ce găseau în casă ori cumpărau pe drum: pâine,
slănină, salam, murături, dulcețuri, până și căministele
au contribuit cu câteva porții de pâine de cantină.
Numai că după plecarea sardelelor trebuia să ies și
eu în târg, să caut prilej de descărcare a încărcăturii de
preste zi gata să explodeze; de a o arunca la gunoi; de
a o țâpa pe-vale-la-vale.
Lăsam fereastra larg deschisă (“să iasă fumul de
tutun”, eufemizam eu, băiat binecrescut), mergeam în
Piața Filantropiei la un telefon public și acolo încercam
marea-cu-degetul (cu adică arătătorul dreptei, formator
al numărului, pe disc.), la o prietenă - prietenă, am
zis, nu colegă - la două, la trei. Dacă se întâmpla ca
una să fie liberă și con’simțitoare: foarte bine,
con’însimțeam 'preună; dacă nu, foarte rău, mă
plimbam măcar o oră, ca să cheltuiesc energia
acumulată, muniția neconsumată.
Dintre colegele sardele una-unele își făcea(u) drum
pe la mine și după încheierea pregătirilor pentru
examene; și după examene. Unele urcau direct, altele
se credeau datoare să facă un ocol pe la cărțile lui
Sterescu, cu pretext bibliograficesc. Toatetoate, și
orășencele și provincialele căministe erau frumușele,
chiar frumoase, erau deșteptățele, chiar inteligente și
mai ales de o prospețime, de-mi dădeau (în gând)
lacrimile. Numai faptul că avuseseră curajul să urce în
odaia mea, singure; să închidă, ele cu mâna lor, ușa,
după ce intrau la mine, bărbat cărunt și care va fi avut
printre ele reputația de a înfuleca pe nemestecate
copile june și neprihănite; să rămână cu mine (cu ușa
închisă!), nu doar așezate pe marginea patului, dar
chiar întinse, cu o pernă la spate - nu de alta, dar
pentru a libera “coridorul” dintre pat și perete numai
pentru aceste acte de curaj meritau omagiile oricui,
sincere. Chiar de nu se petrecea nimic-nimic-nimic
din ceea ce, desigur, ele se temeau-doreau, se crea o
intimitate dintre cele mai plăcute, de ce nu:
îndestulătoare, pentru că cele mai multe dintre
vizitatoarele mele, singurelele-domnișoarele, chiar
de-mi intraseră în odaie de două-trei-patru ori și
închiseseră ușa după ele - când eu o țineam deschisă
și în timpul somnului - nu-mi pătrunseseră și în
așternut. Fie că așteptaseră ca eu să am inițiativa - și
eu n-o avusesem; fie că înțeleseseră într-un târziu că
sunt, totuși, cam-prea-foarte-bătrân; fie că între două
vizite la mine cunoscuseră un june berbant, viril d-al
nostru, dîn popor, unul expeditiv: trăsese întâi și abia
după scărpinarea rituală pe sub clop se gândise că
parcă ar fi trebuit să someze întâi.
Se întâmpla să mă aflu pe pat, dar nu și sub
plapomă cu o fată-colegă; să bată la ușă, să intre direct
- ușa mea nu se încuia - altă colegă-fată. Telefon avea
doar gazda și în împrejurări ca acelea va fi fost mai
cuminte să se evite acest mijloc de comunicare (mi-am
dat seama, din literatura contemporană românească: în
chestiunea comunicării telefonice nimic nu s-a
schimbat în cei aproape patruzeci de ani trecuți:
oamenii nu-și anunță prin telefon venirea în vizită, te
trezești cu ei sunîndu-ți/ bătîndu-ți la ușă - și nimeni
nu se supără. nici acum; eu mă supăram, atunci,
adică din 1969, când am avut telefon.). Uneori
situațiunea se rezolva civilizat: nou-venita, înțepată,
demnă, zicea: „Pardon!” și pleca. Alteori se năpustea la
cea tolănită în pat, hotărîtă să-i-pună-părul-pe-moațe,
tratînd-o de nesimțită, de ipocrită, de trădătoare.
Interveneam cu dulceață (îmi dădea mâna: se
încăierau din pricina mea.) și făceam cum făceam,
încât le puneam pe amândouă pe drum. Le
conduceam, de braț, până la stația de tramvai,
explicînd și nu doar întârziatei: nu se întâmplase
nimic între prima-venită și mine, fiindcă eu nu mă
încurc cu mucoase (aici amândouă mânzele nechezau
indignate, smuceau de hamuri, divergent - le aduceam
la loc, la oiște), iar cu colegele de an, de grupă venite
în vizită discut numai chestiuni de-ale noastre,
studențești, eventual literatură. Uneori nici una dintre
ele nu mai dădea pe la mine; alteori venea a doua
sosită de acum; și mai alteori re-venea “de drept
ocupanta” cu care, fie nu se întâmpla nimica (dacă o
găseam toantă ori țopică ori îmi /cam/ displăcea
odoratul ei intim și nu-mi venea să o duc alături, în
spălător, să o dezbrac, să o îmbăiez, întru
dez’mierdare, turnîndu-i în cap apa caldă cu ligheanul
- doar de la cap se spală fata), fie se.
Iar atunci, înde doi, lăudam pre Domnul. Cu glas
mare.
Toate astea până la moartea tatei+singurătatea
mamei+ securitatea. De acolo-ncoace viața mea a
căpătat o altă albie.
De atunci nu m-au mai frecventat fetele-cucuietele,
nici femeile-coaptele; atunci am îmbătrânit fulgerător -
sau atunci să-mi fi dat seama că am aproape treizeci și
doi de ani și mă aflam abia în al doilea an de
facultate - la ce are să-mi folosească facultatea aceea,
când o s-o termin?; că, până la întâlnirea pe stradă cu
colega de an începusem a înclina spre “soluția”:
abandonez facultatea (sau trec la fără frecvență), mă
întorc cu totul la Vad, ca să pot avea grijă de mama.
Chiar de voi face zilnic naveta la Făgăraș la vreo
slujbă, mama avea să fie asigurată că seara mă întorc
acasă, lângă ea. Apoi: părăsind facultatea, scăpam și
de Securitate! - nu chiar de tot, fiindcă noi, bandiții-
poporului eram pe viață “bunurile (încă) vii” ale ei,
însă nu mai avea ea, bestia, pârghia șantajului: eu nu
mai puteam fi dat afară din facultate (dacă plecasem
de bunăvoia mea) și nu mai putea să se opună unei
eventuale internări a mamei - caducă, din moment ce
mă mutam eu alături de ea, la Vad.
În așteptarea rezultatului demersurilor tatălui său,
i-am împărtășit Suzanei această opțiune. Ea a găsit, în
treacăt, că e o “soluție lașă”, însă eu nu i-am cerut
să-mi indice alta, ne-lașă.
18 octombrie
Când tata a plecat.
Nu. Era gata-plecat când am ajuns la Vad, după o
noapte de tren, însă telegrama fusese trimisă de mama
în dimineața zilei precedente - eu o primisem la
București abia seara târziu.
Așadar: când l-am găsit pe tata plecat. Nu plecase
încă, mama mi-a spus că se tot ducea din seara zilei
pre-precedente, dar cum ea era singură și țintuită în
pat, a trebuit să aștepte să treacă noaptea, să vină ziua
și abia când a dat pe-acolo factorul poștal a trimis
telegrama.
Deci: tata nu mai vedea, nu mai auzea, nu mai
nimica, doar horcăia. Horcăia, nu mai zgomotos și nu
mai înfricoșător decât atunci când dormea cu fața în
sus, de aceea mi-am zis că are să se trezească.
În timp ce el mereu nu se trezea și mereu urca, se
înălța perfect orizontal, către tavan, eu stăteam pe un
scaun între cele două paturi: al mamei și al lui. Între
mama care încă nu pleca și tata care își pornise
plecarea. Pe scaun, mă întrebam ca în somn: pe cine
să plâng - pe el care se duce?, pe ea - care nu se duce
și mai are de îndurat?
Îmi venea să plâng - nu plângeam; îmi venea să
bocesc, lung, ca femeile satelor prin care trecusem în
copilăria mea nesfârșit de fericită și în adolescența
mea cea binecuvântată și în tinerețea mea fără de griji
- și nu puteam. Nu-mi mai rămânea decât să urlu.
Dar nu să emit un urlet oarecare sau unul auzit pe
unde trecusem, în trecerile agale și senine prin lume,
ci unul de film. Un urlet dintr-un film italian, nici
măcar documentar, ci artistic, filmul era așa și-așa,
mediocruț, ar fi zis mama, interpreții destul de țepeni,
de mirare la italioți, însă figuranta, o bătrână grasă, cu
picioare scurte, pulpănoase, avînd un “rol” de cel mult
zece secunde, zicîndu-și-l (urlînd), acoperise întreg
filmul - îl văzusem cu puțin înainte de arestarea din
noiembrie 1956, de aceea nu mai țineam minte mare
lucru din el, nu avusese timp să se așeze. Doar urletul.
Scenariul zicea că femeii îi murise un nepot, strivit de
un zid prăbușit, iar femeia, figuranta din film,
Dumnezeu știe ce va fi crezut ea despre film ca film,
despre durerea dintr-un film în care era plătită să joace
zece secunde (hai douăsprezece), însă urla, anunțînd,
nu atât durerea, cât singurătatea căzută în capul ei ca
o cărămidă din zidul peste nepot: avusese la viața ei
din film un nepoțel și acela îi fusese omorît de
nenorocitul de zid, era bătrână, grasă, scurtoasă, alerga
într-un fel de trap, într-un fel de cerc, într-un fel de
piață înecată în praf, ținea mâinile în lături, de parcă
s-ar fi jucat de-a Zboară-Zboară în curtea școlii, ori de
parcă ar fi fugărit prin ogradă o găină cu gândul s-o
înghesuie și s-o prindă, nu era vreo găină, nu era nici
ogradă, era filmul, iar în ficțiunea aceea era urletul,
extrem de ascuțit și în același timp grav, de o
profunzime de măruntai’ al pământului, mai târziu
încercasem să-i găsesc asemuire cu al vreunui lup (mai
degrabă lupoaică ce-și pierduse lupanul), nu: era urlet
de om - nu de bărbat, ci de femeie, de femelă, de
femeie bătrână și grasă și care-și pierduse nepoțelul,
urlet mai adevărat decât adevărul.
Aș fi vrut. Nu s-a putut - atunci. S-a adunat, s-a
adunat și a dat pe dinafară când mă așteptam mai
puțin. Din păcate nu m-am ușurat, urlînd ca femeia
aceea cu Zboară-Zboară, ci icnit, urât, bărbătește, noi
bărbații nici să plângem ne-urât nu suntem în stare.
Tare aș mai fi gemut, scheunat - urlat - în poala unei
persoane tinere, ușor încruntate, avînd gropiță în
bărbie și păr în dezordine, tăiat scurt. Când e
concentrată sau emoționată buza de sus umbrită de o
părere de abur de puf întunecat este perlată și de
minuscule bobițe de rouă.
[Roman inedit. Ortografia și punctuația sunt specifice
scriitorului Paul Goma. Se publică în serial cu acordul
autorului (notă: Flori Bălănescu)]
■
14
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Roman - fluviu din semeseuri
și e-mail-uri
Nicolae Iliescu
(un text fără diacritice)
Salues, salupus, salutabes, sunt direct Lămâie, cum
îmi spuneați voi și vreau a coresponda, nu
înainte de a-ți dori tot binele din lume! Cu tot
dragul, dacă ești tu însuți, marele Ciobălosu, primește
ti prego urăturile noastre, căci ne-am fost întâlnit la
fac, țintirim al copilăririi tinereții noastre și am strigat
catalogul. Cu bine, L
Salut, don Gigioacă,nu știu ce oră poate fi acolo,
la tine, dar aici e ora trezirii mele bătrânești, ora trei
spre patru noaptea. Sunt foarte bucuros de restabilirea
contactului, cel puțin ăsta pe calea e-mailurilor - să știi
că am și skype și quick cam, deși nu sunt un adept al
sofisticăriilor tehnicoase - și află că am devenit de o
promptitudine nemțească în dare de răspuns. Pentru
noi, care nu avem obiceiul corespondenței, e mare
lucru. Deh, ce să mai zici pentru început? Ne desparte
în prezent un ocean de întâmplări petrecute separat în
cei treizeci și cinci de ani, dar ne apropie trecutul
consumat împreună o vreme, poate cea mai frumoasă
vreme a existenței noastre. Nu știu dacă e așa, un pro-
fesor de-al meu îmi mărturisea că și-a urât copilăria și
adolescența, fiind târât mereu prin internate și tot
ceea ce-și amintește din ele e un șir imens de bocanci
pe care îi găsea mereu desperecheați. Sper că amintirile
noastre au alt parfum și despre el vom convorbi în
continuare.
Am o casă, o famelie, un BMW la mâna a doua,
nevasta are un Mitsu, cum îi zice ea, un Colt, îmi tră-
iesc părinții, destul de tociți de viață - mama la pat,
după un atac vascular cerebral, tata cu Alzheimer - am
un copil din prima căsătorie, o fată, plecată în
Germania, care are și aia o fată la rândul ei, cu asta, a
doua, nu am (E Luminița, de la 411, o știi, ne-am luat
după ce ne-am întâlnit la douăzeci de ani de la
absolvire) care-mi pune răbdarea la grea încercare, am
un cabinet într-un bloc de garsoniere unde mă duc
doar după amiaza, îmi convine, fusesem lector, nasol,
stau pe la marginea Drumului Taberii, într-o vilă a
nevestei ăsteia de-a doua, care e calculatoristă, aitistă
pe la bancă, o bancă grecească, și-a schimbat meseria
că făcea naveta, ce să mai adaug? Mai citesc ceva și
merg să mă întind din nou! Am o tabletă și zac cu ea
în pat. După cum vezi, dorm în rafale, da’ tot adun
opt ore.
Cu dragoste, Lemon
Daca obiceiurile tale de somn sint constante,
banuiesc ca acum esti treaz. La tine este 3 a.m. si
daca nu esti beat, trebuie ca esti treaz...
Ce faci mai baiatule?
Dupa ce am citit rindurile tale si am stins ecranul,
am ramas in tacere pentru citeva secunde, suspendat
parca intr-o zona “atemporala”...
Am incercat sa mi te imaginez acum, dupa cum te
descrii tu, ca pe un “bunic ultra domesticat”, traind o
viata extraordinar de stabila si foarte mult “predictibi-
la” în oaza ta din romanticul cartier de capat de
Bucuresti. Dupa cum vezi, nu am diacritice.
Singura imagine pe care o pot avea cu tine insa
este aceeasi pe care o pastrez de cind te-am vazut ulti-
ma data... Acelasi tinar, acelasi zimbet, aceeasi minte
agera ... Lamiie... Au trecut 35 de ani....
35 de ani de tacere...
Situatia asta ma face sa ma gindesc la un eveni-
ment pe cit de banal, pe atit de trist.... Oamenii batri-
ni de multe ori citesc anunturile mortuare din ziar....
De ce..? Numai ei stiu... Anunturile sint scurte,unele
scrise mai bine, altele mai putin... Toate însa nu sint
altceva decit monosilabice povesti ale vietii celor dis-
paruti... Doua sau trei rinduri care descriu tot ceea ce
a fost mai important intre nastere și moarte...
Asadar, traiesc in Statele Unite din 1984...
începutul a fost foarte greu... dar in acelasi timp,
minunat... E de neuitat cum mi-au ars buzele dupa ce
am simtit pentru prima data gustul libertatii...
M-am casatorit tirziu... am doi baieti, Connor si
Collin, de 13 respectiv 12 ani. Mama este cu mine ...
Locuim in Statul Connecticut, in M, un mic orasel
chiar pe coasta Atlanticului... Ma consider extrem de
norocos... In rest... nu cred ca
s-au schimbat prea multe... Timpul isi ia tributul sau...
si isi intoarce una cite una paginile vietii...
Acestea fiind zise, regret nespus ca nu am putut
participa la ultima revedere... Sper insa ca sansa sa ne
arunce in curind, din nou, pe o pagina comuna ...
macar pentru citeva rinduri....
Iti multumesc pentru rindurile tale, si toate bune,
Giocu aka Ciobalosu
M-am trezit eu la patru și jumătate, că am aprins
radioul pe care l-am fixat sur RFI (ții minte pasiunea
mea franțozească?), dar am adormit cu el și m-am
trezit pe la șapte și un sfert. Am citit mesajul tău și se
Capotul verde
vede că te-ai înmuiat în viață, așa după cum bănuiam.
Voi reveni cât de curând, căci trebuie să mă pregătesc
să plec să-mi duc la bancă soția. Avantaj serviciu! Cu
tot dragul, L
Acum sunt la mine la serviciu și vreau să-ți trans-
mit sănătate mamei tale, ție, să-ți trăiască băieții și
nevasta, noroc și fericire!
Când ajung acasă, voi continua cu scrisul pe
e-mail. Ai rămas același mare sentimental! L
Acum e șase și unu a doua și chiar m-am trezit.
Am fost aseară la niște prieteni care țin un restaurant
nemțesc pe lângă Hala Traian, pe Mihăileanu, și am
ras niște eminente și tradiționale șnițele stropite cu
bere la butoi, la piston sau la draft, cum vă place, as
you like it. De fapt nu “niște”, ci unul, că era cât ure-
chea de elefant sau cât capacul de closet, dacă vrei
comparații și, deși era presărat cu ceapă călită, cu
mușchi țigănesc și cu ou, nu am avut arsuri. Trebuie
să știi că am gastrită hiperacidă, iau o jumătate de
coaprovel și o jumătate de pastilă de concor pentru
pitpalac - o colegă de la Elias mi-a zis că e musai să
am 12 cu 7, în mod normal eu posedând 14,15 cu 8 -
, m-am operat de cataractă și văd acum fără ochelari,
m-am lăsat complet de fumat de rebelionul din anul
de grație 2000, nu mai suport nici fumurile nevesti-mii
pe care o expediez pe terasa ce dă înspre curte, m-am
procopsit cu una sută și cincisprezece kilo - acum mă
chinuiesc să cobor sub 0,1 tone, vreau să ating 90
maximum, pragul de unde doftoroaia de mai sus mi-a
spus că-mi scoate mizeriile alea de buline, mai am păr,
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
"
cum ziceam noi, pentru câteva dușuri și o rafală vig-
uroasă de vânt și per total o duc bine, ceara mă-sii!
Cum intru în birou îți promit că-ți trimit poze
făcute de una, Georgiana, de la 408 parcă, să vezi
cum arată CCA-ul și să vezi ce brumă de prezent s-a
așternut pe chipurile noastre din trecut! îți spun că pe
unii colegi nu i-am recunoscut, i-am luat cu “dumneav-
oastră” crezându-i profesori, de fapt distanța dintre noi
și dascăli începe să tindă către zero! E destul de peni-
bil, fie vorba între noi, Gigi, ca și laudele ridicole pe
care le glăsuiesc toți când se strigă catalogul. Să vezi
ce madamă înfoiată e Luiza, s-o vezi pe Tania, de a
venit cu neamțul ei cu mustăcioară din Stuttgart, s-o
vezi pe Dana, care e prin America, pe Radu Bălăcescu,
de aduce cu Demis Roussos, pe Topală, pe care eu nu
l-am recunoscut, pe Bebe Roman, care e pe la Salvare
etc.! Firește, e un bun prilej de a mai da prin școală,
cimitir al tinereții, cum zice Bacovia, și a mai retrăi
clipe de demult. A propos, totul este foarte vopsit și
modernizat, dar părea din plastic, pe bune, cu ter-
mopane, lambriuri melaminate, gresie pe culoare și pe
scări plus niște busturi din ipsos suflat cu bronz, abso-
lut execrabil, ale marilor titani!
Hai, că m-am lungit și ți-o fi și ție destul să-mi
citești elucubrațiile de aici! îți urez un la revedere plă-
cut și, cu tot dragul, te salutez! Saluta-te-aș, L
Hm,... Imi dai un mesaj foarte interesant....
Am sa incep cu partea mai putin importanta. Pe
tine te-am apreciat si invidiat intotdeauna pentru gratia
ta sociala, si mai ales pentru radarul tau extrem de
curat in depistarea “neamprostismului”. Si pentru ca
nu te-ai amestecat in tarite, de aceea nu te-au mincat
porcii....
Inteleg ca tendintele mai sus mentionate ale unor
Oglinda
fosti colegi nu au fost vindecate de trecerea timpului,
ci (pentru unii), chiar amplificate....
Am sezizat lucrul asta din foarte sumara cross
comunicare pe care am avut-o cu foarte putini din
aceia care au pastrat legaturi mai apropiate cu “promo-
tia noastra”. Ce pot sa spun... este pacat... viata iti
arunca o sansa de a retrai niste amintiri frumoase... iar
din pacate nu toti stiu sa aprecieze calitatea momentu-
lui la adevarata lui valoare.... Ma opresc aici, din
respect pentru toti aceia care au crezut in bun simt si
discretie. Caragiale,unde esti???
In al doilea rind, felicitari pentru obtinerea licentei
de nefumator... M-am lasat si eu de tigari (fara filtru,
desigur) de mai bine de zece ani, mai exact, 1
Februarie, 1997 ora 18:20 (east coast)... Sotia ta ar tre-
bui sa-ti urmeze exemplul....
In ceeace priveste “gabaritul”,asta se pare ca este o
epidemie generala, si consider ca trebuie tratata cu
toata atentia. Sunt convins ca daca ai trece la categoria
“semigrea” atit gastrita cit si hypertensiunea se vor
ameliora simtitor... Miscarea este cel mai bun medica-
ment. Imi aduc aminte de tata ... de cind il stiu el se
ducea si se intorcea de la serviciu pe jos. Noi locuiam
tot in Drumul Taberei iar el lucra in Giulesti... Poate
de aceea nu i s-a schimbat niciodata talia la
vesminte...
Stiu deja ce vrei sa ma intrebi, si am sa-ti si
raspund: fa ce zice popa nu ce face popa...
Revenind
Multam pentru calatoria in timp.
Ce mai faci, cum iti petreci vara?
Pe curind,
Giocu
Adicătelea ești ironic spre sarcastic!?
S-ar putea să existe sau să hie ceva echivalent,
că difuzoarele de pe plajă râgâie,
pardon, eructează, pentru dumneata,
necontenit reclame, muzici, bancuri proaste sau numai
răsuflate.
Baremi tu ești plecat de atâta amar de ani, dar dacă
ai veni vreodată ai vedea că s-a schimbat poporul ăla
pe care îl cunoșteai. Eu îmi dau seama de chestia asta
stând aici. Cred că de afară se vede și mai dihai.
Și știi ceva, se schimbă și limba română, ți-o spun
eu, că oarecum mai citesc câte ceva
Am fo’ fro patru zile la mare, pe întinsul litoral,
unde au năpădit o mizerie și o mitocănime, ceva de
speriat! Totul este lăsat în paragină, iarba de un
metru, lacăte și autoserviri.
Am șezut la nește amici, la Eforie Nord, am hălă-
duit pe la 2 Mai, Vamă, Mangalia. Singurul oraș
mișto, cu pește ca lumea, borș de zargan, biban de
mare prăjit și cu o plăcintă bulgărească excepțională
plus cataif ca pe vremuri a rămas Mangalia.
Firește, mai ai Neptunul, la insulă sau la bodega
Cireșica, transformată în restaurant prezidențial.
La Mangalia se și vede mai puțin țigănia, sunt mai
mulți turci și tătari. Plus Mamaia, da’ e de fițe! Ne-am
propus pentru sectembrie fie un Cipru, fie o Maltă,
fie o Sicilie, dar să vedem cum stăm cu banii, moloz
în plic, căci am intrat în ajustări.
Mai revin, cu tot dragul, L
Iubite frate, nici ironic si nici sarcastic... Povestea
vacantei tale a adiat putina nostalgie si mi-a purtat
prin fata ochilor pelicula vacantelor la care visam tot
anul: escapada pe litoral, unde in functie de pile sau
lovele aveai parte fie de o camera la hotel fie de un
petec de pamint in camping (cortul era de inchiriat).
Odata “stabilit” pentru o durata, aveai libertatea sa-i
vezi pe straini (majoritatea someri, studenti sau buge-
taristi) cum se lafaie in “luxul” pe care numai valuta il
putea cumpara,in timp ce muritorul de rind minca
acelasi “patrician” la “varice”... sau sandwhich de la
pachetul dinainte pregatit...
Singurul lucru care arunca o nota vesela in aceasta
partitura cenusie era Radio Vacanta... care, (mai putin
cenzurata) avea programe acceptabile, si muzica oare-
cum contemporana... Era singura comoditate pe care
“amaritiilor” le era permis sa o imparta cu “valutistii
“.
In ceea ce priveste degradarea limbii si a culturii si
a spiritului Romanesc... desi nu am avut prea mult
“privilegiu” sa o constat personal, aud despre acest
fenomen de la prea multa lume ca sa ma mai indoiesc
de validitatea lui. Pacat...
Si ca sa ma intorc la precedenta idee... daca nici
Radio Vacanta nu mai este... cu ce ne mai hranim
atunci iluziile...
Giocu Fugaru
Bună seara la dumnevoastră!
Gioculeeee, dă-mi, rogu-te, fo adresă
unde să-ți trimit o carte mai recent apărută, scrisă de
ăla de-i ziceam Parbriz sau Mortu, de la Haș, despre
tinerețea noastră!
Cu tot dragul, L
Psss. Mă uit la o emisiune splendidă făcută de fran-
țuji, Thalassa îi zice, de evaziune și am văz’t toată
coasta aia de pe lîngă Coney Island și Nantucket, cu
insule nesimțit de frumoase și cu vilele alea pleșcăite
ale miliardarilor. Nu credeam că și America e o țară
frumoasă!
Draga Mișule aka Lamiie,
America este foarte frumoasa, intr-adevar... si coasta
Atlantica pe care o descrii... eu o numesc “acasa”
Cind vrei sa-mi trimiti un semn de viata, sau sa ne
faci o vizita, adresa mea este aia stiuta. Cu toata
dragostea, al tau, Ciobalosu.
■
16
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Waffles
Gerrit Brand
Gerrit Brand (Zwolle, născut în 31 ianuarie 1956)
este un scriitor și intreprinzător particular olandez.
Locuiește la Groningen. în romanul său de debut, “în
vrilă”, apărut în 2007, acțiunea se petrece în perioada
interbelică. Cartea oferă printre altele o imagine a
evoluției fenomenului Orientul-Mijlociu, așa cum îl
cunoaștem noi astăzi. Cel de-al doilea roman al său, în
curs de traducere în romană, este o satiră la adresa lumii
afacerilor confruntate cu actuala criză economică.
Brand a studiat între 1974 și 1981 limba și literatura
neerlandeză la Universitatea din Groningen și și-a încheiat
studiile cu o serie cercetări lingvistice efectuate în
Curașao.
Era uimitor, cât poate rezista un om cu datorii.
Proprietarul localului magazinului voia chiria,
Tadema nu avea cu ce să plătească. Whisky
Brouwer îi explica:
“Rezistă cât poți, că nu poate să te scoată-așa, cu
una, cu două. îi scriu eu, uite, acuma-i scriu.”
Și avocatul scrise proprietarului, scrise și la bănci
(cu băncile avu o corespondență “întinsă”), scrise
tuturor furnizorilor de servicii, precum și la stația de
benzină, unde Tadema se bucurase de încrederea
angajaților și plecase fără să plătească. “S-aștepte”,
gândea Tadema, “nu mai plătesc nimic. Dacă mă bagă
în faliment, nu-mi mai iau niciun sfanț.”
Era deja pe la mijlocul lui februarie, vremea era
urâtă: zăpadă care se topea imediat și polei dimineața.
Tadema se așezase, cu un pahar de bere în față, să se
uite la un talkshow. Era nervos. Veșnic aceleași mutre
la televizor. Era aproape miezul nopții, mai trecuse o
zi, era vremea să iasă la plimbare cu câinele.
Trase ușa după ei, inspiră adânc aerul rece de afară
și își ridică gulerul de la canadiană. Waffles începu
îndată să adulmece. Pe cât era de frumușel și de
cuminte în casa stăpânului lui, pe atât era în stare să
se repeadă la toate murdăriile de cum ieșea pe ușă. Un
cățel care literalmente își bagă nasul peste tot. Mai
ales în tufișuri, copaci și porțiuni de zid care-au fost
udate bine de alți câini: nici vorbă să se scârbească de
ceva. Ca să nu mai vorbim de câte-o îmbucătura
zdravănă din excrementele vreunui semen. Un câine se
maturizează într-un an cât un om în cinci ani,
aproximativ. Sau în șapte? Ce mai conta, și el și
Waffles erau acum bărbați de vârstă mijlocie. Waffles
era vioi. Repede se punea pe sărit și pe țopăit.
Picioarele lui Tadema erau cam țepene la mers, dar
Tadema se simțea încă tânăr, cel puțin ca spirit. își
aducea bine aminte cum îl cumpărase pe Waffles, în
urmă cu zece ani. Se plimba cu mașina lui roșie sport,
era undeva la țară. Era primăvară, era zăpușeală și
mirosea a floare de copac. Lalelele pe câmpuri erau în
floare. Era o splendoare, câmpia toată. Din când în
când se hotăra s-o țină în aceeași viteză, ceea ce făcea
motorul să “chiuie”, pentru ca apoi, în momentul
culminant, chiuitul acela să se oprească, numărul
turațiilor să scadă și sunetul motorului să se fortifice
din nou. Vremuri bune... Pe marginea drumului era o
tăbliță: vând căței rasa bichon maltez. O săgeată
indica “drept înainte”, o potecuță șerpuind printre
pajiști. De ce? Nu reușise niciodată să-și explice după
aceea (doar viața e alcătuită din coincidențe). își trase
piciorul de pe pedală, frâna puțin și o luă pe potecuța
îngustă. Auzea bine broaște orăcăind. De-o parte și de
alta a potecii erau bălți. Porțiunile verzi de-a stânga și
de-a dreapta drumului nu erau cosite, iarba era înaltă,
creșteau fel de fel de flori. Nu recunoscu, după nume,
decat coada-șoricelului, gălbenelele și floarea numită
stupitul-cucului. Ajuns la o casă, fu întâmpinat de
patru căței mititei cât niște șobolănași băgati toți într-o
cutie de carton. Oare era bine să-și cumpere un cățel?
se îndoi el. “Nu am bani la mine, din păcate”, mai
spusese. “Dar nu este nicio problemă, la noi puteți
plăti cu cardul, îi răspunsese posesoarea cotețului. Nu
mai avea scăpare. Fu invitat să aleagă și-și alese cățelul
care sări cu cea mai mare forță în sus ca să iasă din
cutie. Acela fu, deci, Waffles. Și-l îndesă sub haina de
piele. Căpșorul alb tot ieșea afară. “Da, băiatule”, îi
zisese el pe când goneau cu mașina spre casă, ai avut
un pic de noroc. Intri într-o familie civilizată, cu două
doamne care-or să aibă grijă de tine.” Dar realitatea se
dovedi a fi alta. Adele era încă în pat, așa că fu nevoit
să urce, de fapt să bâjbâie pe scara spre dormitor.
Adele se uita la “Manhattan” de Woody Allen. Se
sperie de moarte; avu impresia că Tadema vrea să se
amuze punându-i un șoarece sau un șobolan pe burtă.
“Ce animal scârbos mai e și ăsta?” Nici nu-și dădu
osteneala să se uite bine la el. “Ddaar e. un câine!
Un mic cadou pentru tine. între timp ajunsese și
Desiree sus. “Ce scump e, ce fel de câine-i asta?”
întrebă, și vru să prindă cățelul. “Nu pune mâna! E
murdar. Pute!” îi strigă Adele.
Desiree își trase mâinile înapoi de parcă ar fi
mușcat-o o viperă. “E-un bichon maltez.” “Unde l-ai
găsit?” “L-am cumpărat undeva la țară.” “L-ai
cumpărat? Ai mai dat și bani? Il duci imediat inapoi!”
“Dragă... nu pot acuma, oamenii ăia se bucură c-au
scăpat de el.” “Atunci îneacă-l.” “Nu”, strigă Desiree,
“îl vreau eu.” în tot acel răstimp, câinele se tot
chinuise să se ridice în patru lăbuțe pe plapuma inegal
întinsă, însă pentru că Adele se tot mișcase, nu
reușise. Tadema ridică atent ghemotocul cel alb. Adele
de data asta se dădu jos din pat, își trase un halat pe
ea, după care îi smulse lui cățelul din mana. Alergă cu
el spre camera de baie. Apoi toată familia, după ea.
Dădu drumul la robinet, umplu chiuveta și apoi dădu
drumul câinelui în chiuvetă. Pentru o clipă, Tadema
crezu că nevasta lui chiar vrea să înece câinele, dar
aceasta scoase din nou animălașul repede din apă și
începu să-l spele cu șampon.
Desiree privea cu mare interes. “Vezi ce murdar
era?” Adele îl uscă și îl ridică pe palme. Câinele
începu imediat să dârdâie ca un vibrator. “Ai grijă, că-i
e frig, ne mai face și-un infarct...” o avertiză Tadema.
Speriată, Adele îl cuprinse în palmele ei, și ca urmare
tremurul lui scăzu în intensitate. “Emoțiile... Cățelul
ăsta e stresat”, trase ea concluzia.
“O să-i zicem Waffles” “De ce?” “După cățelul din
Manhattan.” E-un nume frumos pentr-un cățel. Când
se lăsă seara, Waffles începu să se plimbe prin cameră
și toată lumea se mira de cât de “uman” se prezintă.
Când îi privea, când se intindea și căsca, sau când
dormea pe pledul roșu și sforăia încet.
Era de parcă Waffles ar fi fost înfiat de întreaga
familie. Dar fu repede clar că Adelei nu-i e așa de drag
și că Desiree nu are răbdare cu el. Așa că Tadema tre-
bui să aibă grijă de el. Tadema deveni stăpânul lui. îl
învăță să se ceară afară, îl hrăni și nu se mai duse ni-
ciodată seara la culcare fără să fi făcut o plimbare cu
câinele.
“Acuma-mi ții și mie de urât când sunt singur, da,
Waffles?” Tadema avea tendința să-i vorbească lui
Waffles, câinelui. O luară pe Rijksstraatweg, înspre
nord. Waffles îl trase de curea. Nu era un câine
răbdător. Erau în plină circulație. Nu aveai voie să
depășești 50 km pe oră în zonă, dar la ora aceea
fiecare apăsa pe accelerator și-și vedea de drum. De-o
parte și de alta a șoselei se aflau case construite în
anii '30. Case tip vilă, adăpostind cinci sau șase
locuințe dispuse pe două nivele. Sărăcăcios nu arătau,
dar nu mai aveau strălucirea de odinioară. Ajunseră la
o zebră cu semafoare. Acolo erau magazine, o
farmacie, un snack bar. Supermarketul vindea bine,
tutungeria și atelierul foto nu vindeau bine. Cine
naiba mai fuma, și care-și mai făcea poze paper? în
fața farmaciei era înghesuială. Acolo dădeau ziua gratis
methadon la junkies. Noaptea începeau deal-urile.
începeau să umble de colo-colo tot felul de indivizi
care de care mai jerpelit. Cei mai mulți aveau glugă
sau o șepcuță, ca să nu li se vadă față. în fața câte
unei clădiri, la intrare, o femeie aproape scheletică pe
tocuri înalte arunca în jurul ei priviri goale. Unele
mașini plecau, altele veneau: se mai oprea o mașina,
se cobora apoi un gemuleț. Câteodată, femeia se
desprindea din umbra casei ca să se aplece deasupra
portierei cu gemulețul lăsat și să stea de vorbă cu
șoferul. Dar de obicei nu prea vedeai decât bărbați
stând sprijiniți pe portiere. Exact ce se întâmpla nu
aveai cum să vezi, dar era clar ca niște bancnote și
niște droguri trec de la un posesor la altul. Tadema era
obișnuit, așa că se plimba mai departe cu Waffles
printre dealerii de ocazie (mereu un pic în gardă: nu
se știa niciodată când își ieșea vreunul din matcă ).
Din zece în zece minute venea câte o mașină de
poliție - doar pentru a impresiona, nimic mai mult.
Foarte rar era cineva arestat, mai mult pentru a servi
ca exemplu. Tadema fredona încet, doar pentru sine, o
melodie veche de-a lui Lou Reed. I ’m waiting for my
man / Twenty-six dollars in my hand / Up to
Lexington 125 / feel sick and dirty, more dead than
alive / Huh, I ’m waiting for my man / First thing
you learn is that you always gotta wait. în toți anii
aceia nu se schimbase nimic. Principiile fundamentale
pe care se sprijină totul în viața asta rămân mereu
aceleași. Sex and drugs and rock’n roll. “Ne-o punem
și noi o dată?” îi sâsâi la ureche o fată cu coșuri pe
față îmbrăcată într-un trening. Tadema scutură din
cap, puse mâna pe pistol și facu cu ochiul catre fată:
“Mi-am pus-o deja.” Se gândea la Margot, chiar dacă
părea c-a fost cu sute de ani în urmă. Sentimentul de
satisfacție pe care i-l dăduse acea răzbunare pe Adele
dispăruse și el, de mult. Lupta pentru putere (doar de
asta te răzbuni), lupta pentru putere nu se termină
niciodată.
Margot nu mai lucra la el. La câteva zile după
“accident” (așa-i plăcea lui să numească în gând mica
lor partidă de sex), fata își dăduse demisia. Nici măcar
nu-i păruse rău, dar fusese surprins să audă motivul.
Nu era din cauza prietenului ei, îi explicase fata, ci se
temea că nu va mai scăpa de el, de Tadema - situație
în care cu siguranță nu își dorea să ajungă. Tadema
dăduse din umeri, că până la urmă să se bucure. în
sufletul lui și lui îi fusese teamă că nu va mai scăpa de
ea.
Și totuși, din clipa în care ieșise ea din magazin se
simțea și mai singur. De-acum ședea toată ziua la
calculator, cu ușa magazinului întredeschisă (ca să
audă bine soneria). îl avea pe Waffles să-i țină
companie. Din fericire.
Traversară, pentru ca dup-aceea, pe trotuarul
celălalt, să o ia înapoi. Fu chiar tentat să răspundă
avansurilor unei curvulițe care nu arăta chiar așa de
rău, dar vederea cățelului îl readuse la realitate. începu
să plouă mocănește. Gândul la datorii iarăși nu-i dădea
pace. Grijile pentru bani erau cele mai mari griji pe
care le putea avea un om. Se scula și se ducea la
culcare cu datoriile lui în minte. Făcea toată ziua tot
felul de calcule mentale. Nu putea face altfel, se
gândea și-n somn tot la bani și numai la bani. în fața
casei vecinului lui, lângă trotuar, era parcat un Jaguar.
S-o fi crezând tipul cine știe ce, dar ce-are el acolo, o
vechitură. Totuși, ce era mai rău, un Mitsubishi vechi
sau un Jaguar vechi? Era un fapt: vecinul lui o ducea
mai bine decât el.
(Fragment din romanul “Viața nouă a lui Tadema”)
Traducere și prezentare de
Ioana Carp
■
17
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
Black
Pantone 253 U
interviu
„Criticii cei mai buni de poezie sînt, după
spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeții"
discuție cu Gheorghe Grigurcu
Alexandru Petria: Cînd mă gîndesc la
dumneavoastră, stimate domnule Gheorghe
Grigurcu, mintea îmi fuge la Clint Eastwood.
Nici vorbă de asemănarea fizică, desigur. Ci îmi
păreți, ca și multe din personajele celebrului
actor american, un “lup singuratic”...
Gheorghe Grigurcu: Iată o comparație la care
nu mă așteptam în ruptul capului. Eu și. Clint
Eastwood! Acesta joacă într-adevăr de multe ori
rolul unui “lup singuratic”, dar într-un stil.
american. Solitudinea are și o amprentă
națională, nu găsiți? Cea pe care o ilustrează
Clint Eastwood nu e una introvertită,
autoscopică, ci legată de condiția unui “om între
oameni”, care se simte stînjenit din pricina
semenilor. Un cunoscut romancier american,
Henry Miller, scria: “Dintre toate ființele
terestre, omul e cel mai singur. Cu atît mai
solitar cu cît e mai înconjurat de cei din rasa
lui”. în condițiile imanente ale spațiului său,
cucerit treptat, anevoios, singuraticul american e
un explorator, un aventurier. Dîrz, fire de
luptător, s-a deprins cu pistolul (o seamă de
pistolari au căpătat o aură legendară) și nu cu
introspecția. în schimb francezii reprezintă o
solitudine, ca să zic așa, mondenă. De regăsiri
doar intermitente ale intimității eului relaționat
social, pretinzînd o comunicare convenabilă,
singurătatea prelungită, dramatică nefiind de
bonton. Vauvenargues o caracteriza drept “o
dietă a spiritului mortală cînd e prea
îndelungată”, după cum Valery pune punctul pe
i afirmînd că “un om singur e totdeauna în
proastă companie”. Să ne gîndim la Proust care
a fost eminamente un “om de lume”, frisonat de
constatarea ierarhiilor sociale, a snobismelor pe
care le-a analizat, punîndu-se el însuși în cauză,
cu o perspicacitate tangentă la genialitate.
Atunci, unde am putea vorbi de o singurătate
care angajează “în forță” ființa interioară, care
devine un resort al creației? Mai curînd la
germani, la ruși. Muzica, filosofia, lirica în care
au excelat germanii găsesc acoperire
într-un aforism al lui Schopenhauer, care
desemnează singurătatea ca fiind “soarta
spiritelor superioare”. După cum marii scriitori
ruși au oferit cele mai profunde sondaje ale
ființei, grație solitudinii religioase a lui Tolstoi și
a celei religios-demonice a lui Dostoievski. Dar
la români? Aici lucrurile sînt amestecate. Dacă la
un Eminescu, la un Blaga, la un Bacovia
(“nordicii” noștri) triumfă solitudinea dureroasă,
la un Arghezi, la un Ion Barbu avem a face cu o
ambiguitate, cu o apropiere de lume datorită
pitorescului inclusiv de expresie. Practica unui
limbaj colorat, sarcastic nu e oare o mișcare a
deschiderii spre exterior, id est o nervozitate a
solitudinii ce ar vrea să-și înceteze “dieta”? Dar
dvs. voiați probabil să vă vorbesc și despre
modesta mea persoană. M-am aflat, mai toată
viața, între două tipuri de singurătate care
s-au potențat reciproc. Una nativă, alta impusă
de împrejurări. Singurătatea dată cutez a
presupune că ține de o fibră “nordică” ce m-a
îndrumat către o evadare în mine însumi, în
acea perspectivă a trăirilor care pune în
paranteză prezentul, bizuindu-se pe trecut și pe
viitor. Pe un viitor nutrit de energia
neconsumată a trecutului, o formă de trecut
ideal în care m-aș putea recunoaște. Trecutul și
viitorul: timpuri trase în ficțiune, reprezentînd o
similiestetizare existențială. Să fie astfel vorba de
singurătate ca de-o ipostază strict egotică,
închisă? De o noncomunicare? Nu cred, întrucît
solitudinea proprie poetului configurează
limbajul liric, factor ce caută a se sustrage
prezentului, dar, oricum, un limbaj. Dacă autorii
de tip “sudic” ațîță, provoacă timpul prezent
printr-o manieră spectaculară, nu o dată
extravagantă, (suprarealiștii aparțin acestei
categorii), “nordicii” îl prefac în tensiuni ale
așteptării. Emoția lor specifică: nostalgia. în
primul caz e o singurătate libertină, în al doilea
una fidelă sieși. Evident, contează și
circumstanțele vieții unui scriitor. în situația
mea, dovedindu-se de atîtea ori neprielnice,
acestea au avut totuși generozitatea de a-mi
favoriza ceea ce am numit singurătatea nativă.
- Să ne întoarcem în timp. Ați fost refugiat
de două ori, în două cotituri ale istoriei. Ce au
lăsat în urmă aceste ruperi de locurile unde ați
trăit? în viață, în scris.
- Da, am cunoscut în copilărie două refugii.
Unul din Ardealul de Nord, în 1940, altul din
Basarabia, meleagul meu de baștină, în 1944. A
fost o invazie timpurie a prezentului în viața
mea, zdruncinată la un mod care m-a făcut
pesemne și mai rezervat față de acest timp
“regal”, așa cum îl socotește un poet spaniol,
însă pentru umila mea persoană, opresiv.
Amintirile din Basarabia pe care am părăsit-o
definitiv la 8 ani au dulceața paradiziacă a
începutului de viață, cînd temporalitatea nu e
încă divizată, formînd un conglomerat feeric.
Nimic de atunci n-am impresia că ar constitui
un rest inutil, un rebut, totul se încarcă într-o
memorie afectivă cu caracter vital, precum un
organ al corpului nostru. La fel s-a întîmplat cu
zilele petrecute în Ardeal, la Gheorgheni, unde,
în pragul unor evenimente triste ale istoriei, am
locuit un an. Necazurile s-au înmulțit în 1944,
cînd am ajuns la Târgu-Jiu (Amarul Tîrg de mai
tîrziu!) și, ulterior, într-o comună gorjeană,
Peșteana-Jiu. Au continuat la Oradea, unde am
urmat liceul, între 1950-1954. Goma vorbește
despre un fapt cunoscut și de mine și anume
atitudinea neprietenoasă a unor “regățeni”,
oameni ai locului, cu casa, masa și rosturile lor
îndeobște încă neatinse, față de noi, refugiații,
victime ale acelor vremuri de restriște. îmi sună
încă în auz acest cuvînt peiorativ, aplicat nu o
dată cu ciudă unor nefericiți. Desigur, îndată
după război exista o criză economică, nivelul de
trai al majorității locuitorilor țării a coborît, însă
refugiații se vedeau loviți de soartă într-un chip
aparte. Plecați de acasă în grabă, cu doar cîteva
geamantane, am fost nevoiți a ne vinde puținele
lucruri pe care le mai aveam, tacîmuri, fețe de
pernă, rochii ale mamei, pentru a ne procura
mîncare. Bunica spăla rufele unor militari
sovietici. De la Târgu-Jiu ne-am mutat, cum
spuneam, la Peșteana-Jiu, unde tatăl meu, inginer
agronom, primise serviciu. Cultivînd legume pe
o mică suprafață de teren din preajma casei
(oficiale) în care ne-am stabilit, crescînd cîteva
păsări, situația ni s-a mai ameliorat întrucîtva.
însă mă umilea starea de inferioritate în care mă
aflam chiar față de colegii mei de școală. Toți
(marea majoritate era alcătuită din copii de
țărani săraci) aveau o casă proprie. O curte, o
gospodărie. Adesea și o mică livadă și un petec
de pămînt. Erau proprietari. Noi eram niște
venetici. în acel moment simțămîntul de
proprietate era încă foarte dezvoltat, precum un
element determinant pentru calitatea unei
persoane. Nici la Oradea, destulă vreme,
lucrurile n-au mers bine. Ca licean, locuiam
împreună cu părinții și cu bunica, toți patru într-
o singură odaie igrasioasă. Bunica și tata
dormeau pe jos. Niciunul, din cîte știu, dintre
colegii mei de clasă nu pățise așa ceva. într-o
bună zi, unul din ei a vrut să-mi facă o vizită. L-
am zărit pe fereastră și nu i-am deschis ușa. M-a
văzut și el și a rămas supărat pe mine, nedîndu-
și probabil seama că mi-a fost rușine să-l primesc
în mizeria noastră. Abia cînd devenisem student
la Cluj, ne-am mutat într-o locuință mai
“onorabilă”, cu două camere, dar fără baie și
fără toaletă în interior, în care am rămas pînă la
reîntoarcerea, lipsită de glorie, în Amarul Tîrg,
în 1978. Să mai continui? Ca student al Școlii
de literatură din București,
m-am pomenit exmatriculat după numai un
trimestru, ca “dușman al poporului”, pentru că-i
vizitasem pe Tudor Arghezi și pe fosta soție a
lui E. Lovinescu. Ca student la Universitatea din
Cluj, neîndoios rău văzut și acolo pentru relațiile
cu Blaga, am fost așijderea exmatriculat pentru
cîteva absențe la plicticoasele ore de marxism-
leninism și reprimit numai după ce autorul
Spațiului mioritic a făcut un drum pînă la
decan. Deși am luat, în ultimul an de studenție,
premiul întîi pe țară, n-am obținut, la terminarea
facultății și nici mai tîrziu, nici măcar un post
de portar la vreo instituție culturală a orașului
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
de pe Someș (poetul, mult prețuit de mine,
Aurel Rău știe cum stau lucrurile)... Bucuros, la
un moment dat, că am ajuns redactor al revistei
Familia, la reînființarea ei, în 1965, m-am trezit
scos din funcție, proiectat în șomaj pe o
perioadă de nu mai puțin de 16 ani. Pe deasupra
silit să părăsesc Oradea, întrucît am indispus
“organele” prin cîteva scrisori de protest
înaintate lor. Motivul, unicul motiv invocat? N-
am scris nimic despre partid și despre
“tovarășul” Ceaușescu. Ce-au însemnat aceste
“ruperi” de locurile unde am stat de-a lungul
vieții, v-am povestit pe scurt. Ce-au însemnat în
scris, vă poate spune scrisul meu însuși.
- Dacă excelezi în mai multe specii literare,
dintr-o lene sau comoditate a evaluării probabil,
lumea literară românească ține să încline balanța
spre una, neglijînd-o pe cealaltă. E o prostie și o
nedreptate. Sînteți un poet extraordinar, însă în
percepția publică are întîietate criticul literar
Grigurcu. Vă mărturisesc că am citit prima dată
poeme de-ale dumneavoastră cînd eram în liceu,
din paginile revistei “Convorbiri literare”.
- Cum v-aș putea contrazice în privința
“balanței” arbitrar înclinate? Cum aș putea să nu
admit că, în principiu, se comite astfel o
Atelierul
“nedreptate”? în cazul meu, poate că a constituit
o eroare scrisul critic, cultivat insistent, care mi-a
împins mai la margine poezia, chemarea,
mărturisesc, precum și silința mea literară dintîi,
obiectul debutului editorial. Un confrate mai
tînăr, Nicolae Coande, nota în acest sens: “nu se
știe pe cine iei la drum”! Și n-avea dreptate? Nu
era mai bine să am o singură “direcție de
înaintare”? Așa cum am mai explicat, mi s-a
părut că a fi critic poate fi o eventuală profesie,
pe cînd a fi (doar) poet. nu prea. O dorință de
“corectitudine” socială m-a împins către o
activitate critică ce, din aproape în aproape, a
căpătat proporții pe care nu le prevăzusem. De
unde o anume lipsă de atenție față de poezia pe
care am publicat-o mereu (cu toate că aprecierile
favorabile asupra ei, sub semnătura unor
prestigioase condeie, s-ar fi cuvenit să mă
bucure). Fenomenul nu e nou. Iată observațiile
amare ale lui E. Lovinescu, romancier suficient
de neglijat în epoca sa, care abia în ultimii ani
începe a fi prețuit după cum se cuvine și pe
această latură: “Criticul care se încearcă în
literatura de imaginație, este privit cu aceeași
neîncredere instinctivă cu care e privit
romancierul făcînd poezii. Din comoditatea
clasificării, publicul nu poate admite polivalența
talentului; scriitorul este legat în cămașa de forță
a unității și toate încercările lui de a evada sînt
considerate ca abateri sau ca simplă
neseriozitate”. Curios e faptul că o atare
“comoditate” nu cedează ușor nici în atmosfera
așa-zisului postmodernism, însușit în alte
privințe precum o deschidere largă, precum o
conviețuire exemplară a modalităților. Mă
gîndesc însă și la altceva. Criticii cei mai buni de
poezie sînt, după spusa faimoasă a lui
Baudelaire, poeții. Iată și o vorbă în această
privință a lui Novalis: “Criticul autentic trebuie
să posede capacitatea de a crea el însuși creația
supusă criticii”. Or, ce se întîmplă? Criticii care
nu sînt poeți (nu e o incriminare, vocația lor
critică poate fi înaltă și în felul acesta),
aplicîndu-se asupra textelor poetice, se întîmplă
să nu posede acei senzori aparte ai recepției
celor mai fine calități, a reliefurilor ca și
impalpabile, a particulelor ca și imponderabile
ale acestora. Istoria criticii noastre e în măsură a
confirma un asemenea punct de vedere. Titu
Maiorescu, e adevărat, l-a descoperit pe
Eminescu (ceea ce nu era prea greu), dar mai
departe a promovat numele unor minori, fiind
total neinteresat de valorile lirice reprezentative
cu care s-a întîmplat a fi contemporan, de la
Macedonski și Coșbuc la Dimitrie Anghel, Șt. O.
losif, Ștefan Petică, Ion Minulescu, Ion Pillat,
Bacovia. Cu E. Lovinescu
s-a petrecut altceva. N-a fost poet, însă a fost,
cum arătam, un romancier de înaltă ținută, un
prozator excepțional în Memorii. Meritul său de-
a fi susținut și introdus în tabloul literaturii
române pe moderniști e legat și de prezența în
cenaclul Sburătorul a unor poeți ale căror opinii
și preferințe le-a înregistrat cu folos: Felix
Aderca, Ion Barbu, B. Fundoianu, Camil
Petrescu, Vladimir Streinu ș.a. în continuare, cei
mai de seamă critici ai poeziei au fost și poeți:
G. Călinescu, Vladimir Streinu, I. Negoițescu (să
nu-l uităm nici pe Ion Pillat, foarte
comprehensiv față de numele noi pe atunci ale
poeziei occidentale).
-	Care personalități v-au marcat anii de
formare?
-	Spre deosebire de mulți literați tineri de azi,
eu unul am avut o mare prețuire pentru trecut,
mai mult, o evlavie a trecutului. Să fi fost în
cauză aceeași neîncredere în prezent cu care
intram în viață? Copil și adolescent, am crezut o
vreme că mă voi consacra istoriei. Citeam pe
nerăsuflate tot ce-mi cădea în mînă din
domeniul său. Mirajul literaturii s-a ivit ceva mai
tîrziu. Să precizez că liceul și facultatea le-am
urmat în perioada cea mai întunecată a
ideologizării comuniste, pe care au reprezentat-o
anii '50. Căutam cu înfrigurare cărțile interzise
de cenzură, încredințat fiind că ele întrupează
universul firesc al scrisului, că adevăratele valori
se află acolo. Trecutul pe care oficialitatea
abuzivă se străduia să-l suprime devenea pentru
mine un reazem major, dătător de speranțe.
Aveam nevoie de textele sale precum de aer.
Astfel i-am citit cu nesaț pe marii poeți
interbelici, pe criticii aceleiași perioade
fundamentale, resimțindu-i drept mentori. E.
Lovinescu, pe care-l cunoșteam suficient de bine
încă din clasele liceale, se constituia pentru mine
într-un autor de căpătîi, apropiat sufletește și din
pricina vicisitudinilor biografiei sale, oferind o
lecție de consecvență și demnitate. Dar n-aș
putea omite fascinația resimțită în fața Istoriei
lui G. Călinescu, procurată de la un anticar
particular din Capitală, Radu A. Sterescu,
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
19
Black
Pantone 253 U
Atelierul
"
personaj curajos care îndrăznea să vîndă cărți
puse la index (a și intrat în curînd în temniță),
la care am ajuns prin recomandarea lui Labiș.
Desigur, Divinul critic urma să mă
dezamăgească atunci cînd mi-am dat seama de
compromisurile pe care le făcea cu regimul
comunist, prefigurate într-un fel în paginile
lovinesciene care-l comentau, neomițînd a-i
semnala slăbiciunile. Cu toată antipatia pe care
patronul Sburătorului i-o purta lui G. Ibrăileanu
(i-a lăudat, totuși, Adela), mi-a devenit drag acest
moralist “provincial”, de-o acuitate pe care o
resimt neștirbită pînă în prezent, cînd îl recitesc.
Dintre poeți, preferații mei erau Adrian Maniu,
Fundoianu, Vinea, Voronca, dar mai presus de
toți Blaga. Am avut marele noroc de a-l cunoaște
îndeaproape în anii petrecuți la Cluj, de-a fi
încurajat de marele om cu o înțelegere și
magnanimitate uluitoare. Blaga a rămas o stea
polară a existenței mele intelectuale, cu toate că
în poezia pe care o scriu, ale cărei începuturi le-a
apreciat așa cum n-aș fi nădăjduit nici în visele
cele mai frumoase, s-a întîmplat să nu-l urmez.
Ce să vă mai spun? Am citit și destui autori
străini, pe cei francezi și ruși adesea în original
(Baudelaire, Rimbaud, Apollinaire, Thibaudet,
Bachelard, ca și Esenin, Blok, Maiakovski,
Bagrițki, etc.). Limba rusă o cunoșteam din
familie, iar pentru a mă deprinde mai bine cu
limba franceză am citit, cu creionul în mînă,
vreo 7-8 volume de Anatole France... Cum
rămîne așadar cu personalitățile care mi-ar fi
“marcat” formarea? Toți la un loc, mai curînd
decît unul sau doi sau trei, într-o devălmășie a
cărților care, în acea epocă de cumplită secetă
culturală, alcătuiau, pentru copilandrul visător ce
eram, o boltă nu mai puțin copleșitoare decît
bolta celestă. Jules Renard afirma că a înțelege
cum se cuvine un autor înseamnă a-i deveni
egal. Poate că așa este: o egalitate respectuoasă,
rezultat al empatiei pe care o presupune
admirația, dar care nu se cuvine a-și prelungi
prea mult farmecul prezumțios, lăsîndu-ne
disponibili pentru alte experiențe de același
norocos tip.
- Vă rog să încercați un Top 10 al celor mai
importanți poeți români.
- Am mai făcut cîndva un asemenea exercițiu,
ajungînd la un rezultat care nu m-a mulțumit.
îmi aduc aminte de o comparație a lui Tolstoi,
din Moartea lui Ivan Ilici, aceea după care a
muri ar fi ca și cum omul ar încerca să intre
într-un sac mai mic decît el. Ce se petrece în
cazul poeților români “de top” (acum încerc a
mă pronunța asupra celor ce, cu o unică
excepție, nu se mai află în viață)? Asupra
primilor șase n-aș avea niciun dubiu: Eminescu,
Macedonski, Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu.
De-aici încolo însă apar dificultăți. Din rîndul
interbelicilor renunț cu greu la Fundoianu și la
Al. Philippide. Dar ce nume să aleg mai departe?
Cum să nu am impresia stînjenitoare că
nedreptățesc pe cineva, oprindu-mă doar la patru
dintre următorii: Gellu Naum, M. Ivănescu,
Leonid Dimov, Emil Brumaru, Ștefan Aug.
Doinaș, Ion Caraion, Nicolae Labiș, Cezar
Ivănescu? Așa încît, cu voia dvs., renunț.
- Viața dumneavoastră n-a fost deloc roză.
Dacă era altfel, era mai bine pentru literatul
Grigurcu? Fără securiști, fără comuniști, cu bani
îndestulători?
- Vedeți dvs. domnule Alexandru Petria, mi-ar
fi greu să mă gîndesc în această clipă la o viață
contrafactuală. Așa cum s-a desfășurat, integrată
în cea mai mare parte în cei 45 de ani de
comunism, îmi resimt viața, desfigurată de
perioada cu pricina, ca pe un prezent care n-a
încetat. Un prezent extins aidoma unei uriașe
pete de ulei pe suprafața mării, care stăruie încă
mult timp după accidentul de navigație care l-a
produs. Am fost dat afară din orașe, din
universități, din slujbe, marginalizat cu
îndărătnicie pînă am ajuns la seninătatea unei
constatări. Acesta e un Destin. Cum să te
împotrivești Destinului, teribilului Destin pe care
grecii antici îl venerau cu resignare, dîndu-ne o
pildă, poate cea mai teribilă pe care ne-o oferă
mitologia lor? Trăsătura de “lup singuratic” pe
care mi-ați atribuit-o e oare premisa sau
consecința acestui Destin? îndrăznesc a socoti că
e o premisă, un dat al unei ființe care trebuia să
fie inadaptabilă, în răspăr cu habitudinile lumii,
cu destui semeni, mîhnită de dizarmoniile sale
lăuntrice, dar și de cele ale întîlnirilor cu realul,
așteptînd. Așteptînd ce? Poate reînvierea unui
trecut real cîndva, îndepărtat în zona unei vîrste
aurorale, care în mod fabulos s-ar cuveni să
curme odată blestemul prezentului perpetuu,
stigmatizat de comunism și de urmările sale.
Blaga are un aforism enigmatic: “Cele mai multe
aspecte ale prezentului sînt accesibile numai
profeției”. Ce s-ar putea înțelege de aici? Că
prezentul e fie proiecția unor vaticinări
confirmate, fie conține vaticinările pentru
vremea ce va să vie. Sau ambele. Așadar o
perspectivă care, fără a izbăvi prezentul de
scăderile sale, îi recunoaște funcția de receptacol
al unor misterioase forțe care-l transcend,
mistuindu-i condiția inferioară. Am așteptat
decenii în șir o schimbare istorică ce a venit fără
a aduce totuși decît o jumătate a eliberării,
încărcîndu-ne cu un nou set de dezamăgiri care
nu o dată pornesc din cele ale totalitarismului,
insuficient eradicate, precum o operație
nereușită, care lasă neatins un rest de țesut
bolnav.
- O să abat dialogul în altă direcție. Vă
considerați încheiate socotelile cu trecutul? îi
știți pe informatorii Securității din preajma
dumneavoastră?
- “Lup singuratic” fiind, n-aveam cum să nu
atrag “ochii albaștri”, nespus de vigilenți, ai
instituției pe care Luca Pițu o alintă cu numele
de Securițica. Mai ales după ce, luînd legătura cu
Arghezi și cu Blaga, ajungînd mai tîrziu a fi
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentat la Europa liberă, am dovedit prin
acestea că pun în teribilă primejdie statul,
întreaga societate angajată pe drumul
construcției socialismului. Lucrurile au culminat,
după cum am mai relatat în cîteva rînduri, cu
anchete, percheziții și cu confiscarea
manuscriselor. Silit a-i privi pe bravii “lucrători”
cum scotocesc minuțios prin rafturi și sertare, în
căutarea, se vede, a unor explozivi măcar
ideologici, tatăl meu, grav bolnav, a avut o criză
în urma căreia, la puține zile, a încetat din viață.
Astfel Securițica mi-a lăsat o amintire de
neșters. Asta se petrecea în Amarul Tîrg. Dar în
scurta perioadă petrecută la Școala de literatură
devenisem “interesant” pentru doi colegi care
mi-au pregătit cu sîrg un dosar solid în vederea
exmatriculării (unul s-a afirmat ulterior ca
traducător, altul, vag istoric literar, a avut o
prestație pitorească, după 1989, apărînd chiar în
postura de. candidat la președinția țării). îl
dibuisem cel puțin pe unul dintre astfel de
“observatori” și în rîndul studenților filologiei
clujene, care a ajuns - nu se putea altminteri! -
universitar în speța lingvisticii (în facultate,
colegul cu pricina era secretar UTC și un soi de
responsabil “cultural” de la Căminul studențesc
de pe strada Racoviță). La Oradea, importanta
“sarcină” a fost preluată de un ofițer Secu care
frecventa Cenaclul literar orășenesc, în calitate
de. poet. Cînd am fost angajat la revista
Familia, supravegherea necurmată al cărei
obiectiv eram a căpătat un supliment prețios, cel
al intoxicării. Mi-am dat seama curînd că doi
redactori (cum era de așteptat, cei mai slabi sub
raportul condeiului, care petreceau mai mult
timp în anticamera activiștilor de partid decît la
masa de lucru) răspîndeau felurite năzbîtii
calomnioase pe seama mea. Așa, ca să fiu
înlăturat mai repede din calea lor, ceea ce s-a și
întîmplat.
- Scriitorii români nu prea excelează în
hărnicie. Sunteți o excepție.
- Nu știu dacă e chiar așa, Am avut/avem
destui autori “harnici”, de la Sadoveanu,
Arghezi, G. Călinescu la (era să zic Nichita
Stănescu, dar mă abțin!) Nicolae Breban, și
neîndoios, Paul Goma. Și ne fuge gîndul și către
“hărnicia” celebră, impusă de condiționări
financiare, a unui Balzac (deși poate că n-a fost
numai acest pinten care l-a îndemnat la galopul
scrisului) sau către cea, nu mai puțin celebră, a
unui Fernando Pessoa, atît de debordantă, încît a
simțit nevoia de a-și multiplica brațele auctoriale,
aidoma unei zeități asiate. E bine sau ba să fii
“harnic” în breasla literaților? La umila mea
persoană ar putea fi vorba inițial de un reflex
dobîndit încă din copilărie, de la bunica și
mama, atunci cînd am fost îndrumat să-mi fac
lecțiile cu conștiinciozitate și să ajung astfel
ditamai premiantul întîi. Aveam o mentalitate,
să zicem, “pozitivă” pe-o parte, păguboasă pe
alta, presupunînd că învățînd “bine”, porțile în
viață îți vor fi deschise în consecință. Chiar
ajuns student, habar nu aveam de formidabila
forță a “relațiilor”, de magia “pilelor”,
dumirindu-mă abia după o vreme că există
colegi “purtători de serviete” profesorale ori
avînd conexiuni oculte cu anume autorități,
colegi care, bineînțeles, au făcut cariere
universitare. Ce s-a ales însă de “hărnicia” mea?
Scriu pentru a-mi ocupa timpul (variantă
golănească: “a-ți omorî timpul”), pentru a umple
ecranul alb al acestuia cu rîndurile pe care le
aștern din simțămîntul că n-aș avea ceva mai
potrivit de făcut. Ceea ce s-ar numi vocație a
devenit o îndeletnicire cotidiană, străduindu-se a
nu sfida dictonul strămoșesc: non multa sed
multum, prin numeroase corecturi, completări,
printr-un șir de reveniri asupra paginilor scrise
fără ușurința care, la unii confrați, se pare că se
instalează după un anume stagiu de practică.
Asta e. Pe cît de “harnic” s-ar putea să apar în
exterior, pe atît de critic sînt față de mine
însumi, un biet laborios care nu rareori sfîrșește
în nemulțumire și o ia de la capăt, pe altă
canava. Inclusiv pentru a se degreva de
monotonia care pîndește în penumbre, de
senzația de saturație. Așa cum s-a statornicit,
scrisul meu implică o alternanță, întrucîtva
consolatoare, între specii: critica, poezia,
însemnările de jurnal, gazetăria se succed în
funcție de o dispoziție pe care n-aș putea-o
controla, căreia mă subordonez (excepție fac
“materialele” care musai să fie înfățișate la
termen fix). Și de ce să nu recunosc că scriind
“mult” îmi protejez singurătatea? Necesitatea ei
irepresibilă își găsește în ocupația scrisului - nu-i
așa? - un mediu prielnic.
- Cu mulți ani în urmă, l-ați “ras” pe Nichita
Stănescu. Poezia lui are o posteritate ciudată,
după voga enormă de care s-a bucurat...
- Da, cu Nichita Stănescu e o poveste. Am
fost cel dintîi critic care, într-un articol apărut în
Luceafărul, la finele anilor '60, am spus ceea ce
am crezut că se cădea spus despre acest poet
adorat al momentului: “împăratul e gol”.
Autorul Necuvintelor a beneficiat, ca niciun altul
pe atunci, de un îndoit sprijin: din partea
criticilor “liberali” (a se citi oponenți ai
“realismului-socialist”, care a decimat pînă către
mijlocul deceniului șapte literele românești), ca
și, de la o vreme, din partea oficialității care
găsise nimerit a agăța un nume pe panoul
“mărețelor realizări” ale regimului. Foarte
promițător la început (îi citeam poeziile apărute
prin reviste, destul de rar, de altminteri, cu
încîntare), Nichita s-a lăsat pradă, din păcate,
unei inflații care l-a dezavantajat drastic. A
acoperit innumerabile pagini cu stihuri torturate,
cu puerilități ce frizau revelația sau cu
incoerențe vădind o suspendare a minimului
autocontrol. Aidoma unui Rasputin, care, după
chefuri strașnice, emitea în mijlocul cercului său
de admiratori și mai ales de admiratoare
propoziții mistice, bardul în chestiune își dicta
textele într-o incontinență de rău augur. în
același timp n-a șovăit a se ploconi, prin poeme
și declarații cîtuși de puțin onorabile, în fața
cerințelor partidului care l-a răsplătit copios. I-au
trecut prin mînă sume imense: s-a spus că numai
datoriile către Fondul literar pe care le făcuse
echivalau cu prețul a cincizeci de automobile
Dacia! O degringoladă paralelă a scrisului și a
vieții l-a marcat fără șansa unui reviriment.
Gloria sa a rămas însă, bizar intangibilă, într-o
zonă, majoritară la ora actuală, a considerației
critice. Explicația? în primul rînd o inerție, o
subordonare a comentatorilor față de primele
evaluări exaltate, care sugerau în subsidiar, repet,
o anume opoziție față de producțiile aservite
regimului (Nichita n-a făcut din capul locului
figura unui poet de curte). De aici pornind, o
modă cu servituțile ei, ale cărei efecte nu s-au
sleit. îmi spunea
I. Negoițescu, îndată ce publicase o analiză
favorabilă lui Nichita, Descrierea unui poet:
“M-am gîndit, scriind-o, la părerile tale. Aveam
tot atîtea argumente pentru a-l aproba ca și
pentru a-l nega pe poet. Am ales ultima soluție,
ca să nu distonez, eu, un întîrziat, cu generația
tînără”. Mai recent, referindu-se la Nichita,
Cristian Tudor Popescu pomenește de un soi de
obligație pe care o au unele condeie de a-l lăuda
excesiv, în continuare, pe acesta, pentru a-și
asigura “o pîine”. universitară ori publicistică.
Iată un fragment din textul în cauză, pe care-l
socotesc a fi cel mai judicios din ultimii ani
asupra subiectului: “Răsfoiesc voluminoasele
volume de lux Humanitas, Nichita Stănescu,
Opera poetică, și găsesc hectare de cuvinte fără
noimă, șiruri căznite, versificații mecanice, de
dragul rimei, gen Păunescu în degringoladă, o
obscuritate cîtuși de puțin fertilă, menită să
înfășoare nimicul, un vid de simțire poetică”.
Vreți să știți și opinia finală a Monicăi
Lovinescu, care l-a cuprins destui ani pe Nichita
în acolada elogiilor sale la Europa liberă? Iat-o:
“Nichita a fost probabil cea mai neașteptată și
mare degradare din literatura ivită prin 1960”.
Cauzele? “Alcoolul și turcirea”. Mi-ați putea
replica: acestea sînt cazuri izolate! Nu chiar.
Aruncînd o privire în urmă, ne putem da seama
că un șir de personalități ale literelor noastre au
manifestat, unele cu o anume zăbavă, rezerve
categorice față de supralicitatul bard: Șerban
Cioculescu, Petre Țuțea, Ovidiu Cotruș,
A. E. Baconsky, Ion Caraion, Șerban Foarță,
Matei Călinescu etc. Am simțămîntul că Nichita
Stănescu nu constituie încă un caz clasat, așa
cum s-ar părea, într-un duh al beatificării, că, în
consecință, peste capul unei generații sau a
două, va fi rediscutat într-un climat cu mai
puține preconcepții. Eu unul nu-l “neg”, nu-i
contest personalitatea lirică reală, înăbușită însă
sub maldăre de incontestabile rebuturi. Opera sa
e aidoma unui butoi uriaș umplut cu un lichid
impur, din care ar fi avantajos să se tragă, prin
distilare, conținutul unei singure sticle. încerc
doar a-i pune în discuție reputația, încă atît de
străină, în supradimensionarea sa, de o apreciere
critică neconstrînsă, care-l urcă pe un soclu
inadecvat.
- Cum scrieți? Ambianță, tabieturi, treburile
astea.
- Să știți că nu sînt pretențios. Scriu în orele
matinale, punînd lumii o singură condiție, aceea
de-a fi singur (în schimb sînt bucuros să am în
preajmă un cîine sau o pisică). Ceea ce
presupune și suspendarea strictă în acel răstimp
a convorbirilor telefonice. Accept - n-am încotro
- ca acestea să mă terorizeze către seară. Dar
vreți să știți probabil mai mult. Vă destăinui că
nici eu nu știu prea bine ce se întîmplă la masa
de lucru. Uneori vorbele mi se ordonează mai
lesne, cu o senzație de armonie (care poate fi și
înșelătoare), alteori dificultatea se instalează din
capul locului, sub chipul unui text împiedicat,
care nu se mai urnește asemenea unui vehicul pe
un drum desfundat. Noroc că nu scot la iveală
aproape nimic “din prima”, revenind, îndeobște
în mai multe reprize, asupra variantei inițiale, pe
care în unele cazuri o modific pînă la
nerecunoaștere. Rezumativ, scriu greu. Am băgat
de seamă că în această ocupație urmez două
tactici pe care le-aș numi a scrisului liniar și a
celui în zig-zag. Cel dintîi se impune atunci cînd
trebuie să mă ocup de un anume subiect pe
care-l “dezvolt”, cel de-al doilea trece de la una
la alta, într-o lejeritate a momentelor în care m-
aș putea regăsi cu o spontaneitate aidoma
senzației pe care o încerci cînd te afli instalat
confortabil într-un automobil ce străbate un
peisaj parcă neatins de om. “Inspirație”? Ceva
venit dintr-o extraneitate, un dar ce te face să te
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
21
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
întrebi cît de vrednic ești a-l primi, sau doar o
eliberare ca atunci cînd lași jos o povară pe care
ai purtat-o de-a lungul unui drum greu? Nu-mi
dau seama. Dintr-odată ordinea ți se pare
superfluă, îndemnîndu-te a o înlocui nu cu
dezordinea, ci cu o libertate care conține o
secretă disciplină. O ordine specială pe care n-ai
putea și nici nu vei simți vreodată nevoia a o
desluși, deși o simți. Precum o adiere de vînt
împrospătînd obrazul, care e, după cum nota
Soljenițîn, cel mai tulburător semn al vieții.
- O întrebare probabil încuietoare - pentru ce
scrieți?
- într-adevăr, o întrebare “încuietoare”. E ca și
cum m-ați întreba de ce mă mișc, de ce privesc,
de ce respir. într-o carte pedantă din secolul
XIX, operă, desigur, a unui Marius Chicoș
Rostogan, se găsește o definiție a. mersului.
Există în viața fiecărui om lucruri care cad sub
incidența unei explicații ce ar suna cam așa:
pentru a fi el însuși. Fără a-mi fi impus/
recomandat de cineva, scrisul cred că face parte
din gena mea psihică. E o înzestrare sau o
damnare? O altă chestiune “încuietoare” pe care
mi-o pot pune. Deoarece, alegînd unul din
termenii acestei dileme, mi s-ar părea nu doar că
simplific nepermis problema, ci și că încerc să-
mi pun laurii unui cîștigător, cu semnul
“binelui” sau al “răului”, nu importă, în realitate
cu neputință de admis în mediul unor nesfîrșite
incertitudini, frămîntări. în acel dans epuizant
de lumină și umbră, în care n-aș putea ține
partea niciuneia.
- La ce lucrați acum?
- La ce bun să-mi anunț proiectele, cîte or fi,
aidoma unei reclame la un produs ce “urmează
să apară în curînd pe piață”? Mă aflu angajat cu
colaborări permanente la o seamă de reviste (vai,
vreo zece), cîteva din ele găzduindu-mi “cronica
literară”. E, după cum știți, o rubrică băgată-n
corzi, reabilitată, iarăși obiect al disprețului, dar
care supraviețuiește vicisitudinilor, se vede ca o
necesitate a contactului prim cu creațiile literare.
După ce am slujit-o aproape cinci decenii, mă
învrednicesc a supune în continuare
comentariului meu între 40 și 50 de cărți pe an,
dar. am obosit. Ce să fac mai întîi? La ce să
renunț, cum să-mi reechilibrez munca? Mă simt
atras progresiv, pe lîngă poezia ce rămîne noua-
vechea mea practică de căpetenie, de o formulă,
Femeie cu câine
să zic, a jurnalului, confesivă, de rememorări dar
și de meditație asupra unor teme ce mi-au
fost/îmi rămîn aproape. Voi avea suficient răgaz
pentru ele? îmi măsor în oglinda critică nu
numai chipul, așa cum a răzbătut prin vremi,
dar și trecutul care te-ndeamnă la speculații,
judecăți, concluzii, precum într-o etapă ultimă,
penultimă - cine știe? - a ceea ce sîntem.
- Am constatat cu mîhnire, sînt excepții,
desigur, că la scriitorii contemporani lipsa de
caracter este proporțională cu valoarea. Onoare,
demnitate, vorbe cam în vînt... Pentru o
subvenție sau o sinecură, stau în preajma unor
personaje politice infecte, fie ei și președinți ai
republicii, legitimîndu-i. Mă contraziceți?
- Cum v-aș putea contrazice? Năravul nu e
nou, sistemul comunist l-a confirmat cu asupra
de măsură, noi sînt doar oamenii care-l
perpetuează în zilele noastre. înțeleg subtextul
decepției dvs. Mă văd nevoit așadar a mă referi
la așa numiții “boieri ai minții”, care treceau
drept discipolii lui Noica, însă care în loc de a se
conforma tablei de legi a acestuia, stipulînd un
mandarinat al ideii pure, s-au urcat într-o
ambarcațiune plutitoare pe valurile tulburi ale
politicului. Nu mă contrazic. Sînt departe de-a
contesta dreptul, ba chiar, în anume conjuncturi,
obligația morală a intelighenților de-a se rosti în
treburile cetății, care le poate favoriza ori
perturba grav misiunea. La “boierii minții”,
numiți și “elitiști”, s-a manifestat însă, pe lîngă
“despărțirea” de legatul mentorului (las' că, în
plan biografic, și acesta s-a apropiat de două
extreme politicești), o nu tocmai măgulitoare
orientare spre, vorba lui Caragiale, “un ce
profit”. Spre năzuințe de carieră, iar nu de ordin
ideal. Unul din ei a sărit, aidoma unei figurine
dintr-o cutie cu resort, îndată după prăbușirea
dictatorului, în chip de “ales” al lui Iliescu, în
primul guvern al acestuia (cineva îngîna cu acel
prilej niște versuri argheziene: “Tînărul cu-
adevărat/ Pare un om învățat,/ Zise președintele
/ Potrivindu-și dintele”). A avut grijă de-a ocupa
înalte demnități și în imediata apropiere a
următorilor doi președinți ai țării. Cu aceeași
mixtură de sumisiune într-o direcție și prezumție
în alta, și-a dovedit rafinamentul inclusiv în
spațiul gingaș al oportunismului. Altul,
companion indisociabil al celui dintîi, înzestrat
cu un dar magnific din partea acestuia, o
importantă editură și un corespunzător salariu
directorial, s-a lansat în cîteva diatribe de-o
remarcabilă ferocitate justițiară împotriva
“lichelelor” erei precedente, dar ce să vezi?
Cerbicia i-a cedat brusc în fața actualului nostru
prezident. Ce mai contează criteriile (civice,
culturale, etice), utile doar spre a strivi o.
muscă, atunci cînd te confrunți cu un atare
importantisim personaj? Nu e cazul să folosești
două măsuri și atunci cînd ai de a face cu un
amic generos? N-ar fi de bonton, odată ce ți-a
pus în brațe o editură ce înflorește pînă la ceasul
prezent, să mai faci vreo aluzie la o bagatelă
precum inconsecvența! Să te mai iei de patima
șarmantului ins pentru măririle lumești! N-ar fi
mai conzult (vorba ardeleanului) să te asociezi
plecăciunilor aceluia adresate puternicilor zilei?
și să mai încasezi și o pensie de merit din partea
Uniunii Scriitorilor, cînd cîștigul tău e de cîteva
zeci de ori mai mare decît al unora dintre
sărăntocii tăi colegi de breaslă? Un alt “boier”,
mai june, n-a întîrziat a se deprinde și d-sa cu
elogiile dirijate către patronul ignar, cu un trecut
de tot jenant, dar. patron. Ajuns în jilțul de
conducere al unui Institut cu un bogat buget, ce
l-a costat să-l accepte ca prezident al acestuia,
după pilda, se vede că imortală, a Ceaușescului?
Dar patronii trec ca apa, pietrele (biografice)
rămîn.
- Vă încearcă păreri de rău că n-ați făcut ceva
ce ați visat?
- Există o diferență între visuri și vise.
Visurile, figuri de stil ale somnului, acordîndu-i o
identitate poetică, sînt coincidente cu materia
lor, împlinindu-se în contururile acesteia,
consumîndu-și tensiunea în hazardul care o
caracterizează. Nutrit, pînă la un punct, de
experiențele stării de veghe, oniricul nu e
îndreptat spre afară. își mistuie “hrana” astfel
dobîndită, o transformă în imagistică proprie.
Visele au însă un cu totul alt statut. Ele tind
spre un țel, aidoma săgeții înscrise într-un arc
încordat. în sine poartă doar virtualitatea
mișcării. Promisiunea ce și-o fac în clipa în care
iau naștere. Depind de real în așa grad încît se
poate întîmpla (și se întîmplă deseori) ceva
paradoxal. își anulează ținta spre a se bucura,
într-un univers imperfect, de beția increatului.
Nu e oare sortit celor mai frumoase vise să
rămînă neîmplinite?
- Ce e poezia?
- Vai, chiar credeți că v-aș putea da un
răspuns mulțumitor? Poezia: unul din acele
concepte precum viața, iubirea, fericirea etc., ale
căror explicații sînt inepuizabile ori, ca să mă
rostesc abrupt, nici nu există. S-ar părea că ele
conțin un germene de obscuritate care se
nutrește din sine, îngăduindu-ne exclusiv
aproximații ce lunecă aidoma apei pe o suprafață
dură fără a o pătrunde, fără a o clinti. Creația
poetică intrigă prin emoția ce pare a nu avea
obiect, fiind, așa cum observa Baudelaire, “un
entuziasm cu totul independent de pasiune, care
e beția inimii, și de adevăr, care e hrana
rațiunii”. Atunci la ce bun? La ce bun echivocul
acestui fenomen care pare lipsit de sens în
economia existențială, “gratuit”, însă totodată
fascinant precum o chemare spre altceva?
Scandalos lipsită de sistem, de reguli, poezia are
natura unor frînturi fugitive, a unor fulgurații
dintr-o viziune a întregului, care doar în felul
acesta binevoiește a ne contacta. Sau cum spune
Sandburg: “Poezia este deschiderea și închiderea
unei uși, lăsîndu-i pe cei care privesc prin
deschizătură să ghicească ce s-a văzut în
crîmpeiul acela de clipă”. Operînd astfel, ea se
opune temporalității, făgăduiește ceva cu totul în
afara unei succesiuni, a unei discipline, a unei
durate. Ne oferă sugestia unei existențe ce s-ar
putea regăsi la rădăcinile sale divine, a unei
existențe absolute.
- în încheiere, vă provoc să scrieți un scurt
text pentru un ipotetic dicționar al literaturii
române despre Gheorghe Grigurcu.
- Nu mă simt în stare să scriu un asemenea
text. Las altcuiva eventuala satisfacție de-a mă
executa încă o dată în felul acesta, așa cum a
procedat un purtător de servietă al d-lui
E. Simion, într-un tom al impozantului Dicționar
academic consacrat scriitorilor români.
- Vă mulțumesc.
- Și eu.
Interviu realizat de
Alexandru Petria
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
historia
Arheologia crimelor comunismului
Cazul lui Petru Vitan de la Băiesti,
jud. Hunedoara.
Gheorghe Petrov
n zilele de 6 și 7 mai 2009, Institutul de
Investigare a Crimelor Comunismului în
România (IICCR)2 a întreprins o cercetare de
teren, care a avut drept scop căutarea și
deshumarea osemintelor unei victime care a fost
ucisă în cursul anului 1952 în timpul unei acțiuni
operative a Securității. Acțiunea reprezentanților
IICCR3 s-a desfășurat în zona satului Băiești,
aparținător comunei Pui din jud. Hunedoara, o
localitate situată lângă șoseaua Națională care face
legătura între orașele Hațeg și Petroșani. O
investigație preliminară, sub forma unei anchete
de teren, a fost făcută în zonă pe data de 7 aprilie
2009 când au fost căutați, identificați și audiați
anumiți martori contemporani cu evenimentele,
după care s-a efectuat o periegheză în teren
pentru stabilirea locului unde se află mormântul
victimei4.
Persoana ucisă de Securitate se numește Petru
Vitan, care era cunoscut în zonă și cu porecla de
Gheberici. Acesta s-a născut în satul Băiești la 7
februarie 1917 în cursul anului 1948, Petru Vitan
împreună cu câțiva consăteni și cu alte persoane
din satele apropiate, au aderat la o organizație
anticomunistă care se numea Liga Partizanilor
Români din Hațeg, condusă de inginerul
constructor Lazăr Caragea5, originar din regiunea
Timișului. Ca și alte organizații similare din acea
perioadă, și aceasta avea drept scop principal
opoziția la instaurarea regimului comunist în
România. Grupul a acționat în zona satelor
aparținătoare comunelor Pui și Sălașu de Sus,
precum și în masivele muntoase din apropiere
(Munții Retezat și Munții Șureanu), majoritatea
persoanelor implicate fiind foști membri ai
Partidului Național Țărănesc, Partidului Național
Liberal și ai Mișcării Legionare, mulți dintre ei
fiind și veterani de război6. Despre Petru Vitan,
într-un document al Securității se face referire la
faptul că acesta ar fi fost membru al Mișcării
Legionare și a deținut funcția de șef de cuib7.
Conform însă mărturiilor urmașilor săi, acest
lucru este pus sub semnul îndoielii deoarece
trecutul politic al familiei a fost legat întotdeauna
de Partidul Național Țărănesc.
în cursul lunii iunie 1949, în urma unei trădări
din partea unui anume Petre al Popeștilor din
comuna Sălașu de Sus, șeful organizației, Lazăr
Caragea, a fost rănit și capturat, fiind apoi
anchetat și torturat la Securitatea din Hunedoara8.
După acest moment, în rândul membrilor și
sprijinitorilor organizației au început verificările și
arestările, astfel că unii dintre cei vizați, pentru a
nu fi prinși, au devenit fugari, refugiindu-se în
zonele muntoase din apropierea localităților lor de
baștină. Din documentele Securității reiese că
după arestarea inginerului Lazăr Caragea și a altor
persoane din organizația Liga Partizanilor Români
din Hațeg, o parte a membrilor grupului s-au
reorganizat în jurul lui Petru Vitan, care a devenit
conducătorul unei noi „bande” alcătuită din patru
„elemente”, ceilalți trei fiind Iosif Nandra din
Băiești, poreclit losovel, Constantin Ciucurescu și
Filimon Mărilă, amândoi originari din cătunul
Gura Luncii, satul Galați, comuna Pui9. Petru
Vitan împreună cu consăteanul său, Iosif Nandra,
s-au retras în zona înălțimilor împădurite de la
nord-est de satul Băiești, care reprezintă ultimele
ramificații ale Munților Șureanu înainte de
contactul acestora cu Valea Streiului. Constantin
Ciucurescu și cu Filimon Mărilă s-au refugiat în
zona muntoasă din apropierea satului lor, cei
patru fiind în permanentă legătură și având
întâlniri periodice în locuri prestabilite. Vitan și
Nandra, deveniți partizani, având fiecare câte o
armă militară, model ZB, au stat ascunși în munți
vreme de mai bine de trei ani, până în luna
noiembrie 1952. în toată această perioadă au
locuit numai în bordeie amenajate în pământ,
bine camuflate, amplasamentul acestora fiind
schimbat la anumite intervale de timp din motive
de siguranță. Partizanii au ținut permanent
legătura cu familiile lor și cu alte persoane
considerate ca fiind de încredere din partea cărora
au beneficiat de sprijin, mai ales în ceea ce
privește aprovizionarea cu alimente și cu alte
mijloace de întreținere, în ciuda presiunilor și
șantajului la care aparținătorii erau supuși din
partea Securității10. Ca urmare a acestor ingerințe,
soțiile lui Petru Vitan și a lui Iosif Nandra au fost
obligate să divorțeze de soții lor după ce aceștia
au plecat de acasă, devenind fugari și oponenți pe
față ai regimului comunist11. Securitatea a încercat
în toți acești ani mai multe acțiuni de prindere a
partizanilor, însă toate acestea au fost sortite
eșecului12.
în ziua de 21 noiembrie 1952, Petru Vitan și
Iosif Nandra se aflau adăpostiți într-un bordei
amenajat în Pârâul Fădițăului, pe panta sudică a
acestuia, loc situat undeva între dealurile Băieștilor
la circa trei km spre nord-est față de sat. Acest
bordei fusese construit în urmă cu mai multă
vreme, însă a fost ales atunci pentru locuire
deoarece începuse sezonul rece și cei doi fugari
doreau să fie peste iarnă mai aproape de casele și
familiile lor. Securitatea reușise să afle de locația
acestui bordei din informațiile obținute de la un
localnic din Băiești, Ionuț Nandra13, care în
schimbul unor promisiuni de foloase materiale i-a
trădat pe cei doi consăteni ai săi. în dimineața
acelei zile, cadre operative de la Securitatea din
Hunedoara și Hațeg, însoțite și de soldați din
trupele de Securitate, au înconjurat bordeiul.
Când Iosif Nandra a ieșit afară pentru nevoile
personale, după o somație scurtă, acesta a fost
împușcat din față, glonțul intrându-i pe sub
clavicula umărului stâng și a ieșit prin spate, pe
sub omoplat. Imediat, un alt securist l-a împușcat
cu o armă de vânătoare, încărcătura de alice
lovindu-l în spate și în partea posterioară a
capului14. Văzând că victima a reușit să
supraviețuiască în urma celor două lovituri de
armă, unii securiști au vrut să-l elimine definitiv,
însă un altul, care se pare că avea responsabilități
de conducere în respectiva operațiune, a intervenit
și a dispus ca rănitul să fie lăsat în viață, scopul
declarat atunci fiind obținerea ulterioară de
informații dacă acesta va supraviețui. înainte de a-
și pierde cunoștința, Iosif Nandra mărturisește că
Petru Vitan în timpul stagiului militar.
ar fi auzit explozia unei grenade ce fusese
aruncată în interiorul bordeiului unde se afla
Petru Vitan, care cu siguranță a provocat și
moartea acestuia15. Iosif Nandra, grav rănit fiind,
după ce a fost evacuat din munți a petrecut mai
multe luni internat în spital unde a fost și operat,
după care a trecut prin ancheta Securității, fiind
apoi condamnat la 20 de ani de muncă silnică
pentru uneltire contra ordinii sociale. A executat
aproape 12 ani de pedeapsă privativă de libertate
în penitenciarele și lagărele de muncă de la Aiud,
Dej, Gherla, Jilava, Galați și Periprava. A fost
eliberat la 24 iunie 1964 și în prezent locuiește,
alături de soția sa, în satul Băiești16.
Versiunea oficială a Securității despre cele
întâmplate este rezumată într-un document din 13
ianuarie 1953, unde se spune că „...banditul
Nandra Iosif, în timp ce intenționa a se preda
organelor care înconjuraseră adăpostul, a fost
împușcat printr-un foc de armă de către banditul
Vitan Petru. După împușcarea acestuia, Vitan
Petru s-a sinucis prin împușcare.” Textul citat este
cuprins într-o dare de seamă referitoare la
rezultatele obținute în problema bandelor din țară
în perioada 1 iulie 1952 - 13 ianuarie 195317.
Conform mărturiei lui Iosif Nandra, afirmația că
ar fi vrut să se predea este neadevărată, el fiind
împușcat imediat ce a ieșit în fața bordeiului -
după o somație scurtă și fără să realizeze pe
moment ce se întâmplă cu adevărat - de către doi
dintre securiștii aflați în dispozitiv. Cât despre
Petru Vitan, nu crede și nu poate accepta că
acesta s-ar fi sinucis, moartea lui survenind de pe
urma rănilor provocate de schijele acelei grenade
care a fost aruncată în interiorul bordeiului18.
După încheierea operațiunii Securității,
cadavrul lui Petru Vitan a fost lăsat în bordei,
pentru scoaterea și îngroparea lui fiind aduși cu
forța din Băiești, în aceeași zi, ceilalți doi frați ai
victimei, care astăzi nu mai sunt în viață. Aceștia
l-au scos afară într-o pătură, au urcat panta
părăului și i-au făcut groapa mormântului într-o
poieniță înconjurată parțial de vegetație forestieră,
în dreptul locului unde se afla amplasat bordeiul
și la circa 16 metri spre sud față de marginea
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
3
Black
Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
"
acelui parau. Urmele fostului bordei mai sunt încă
și astăzi vizibile pe panta dinspre sud a părăului.
înainte de începerea operațiunilor arheologice
de deshumare19, locul mormântului era marcat la
suprafața solului cu o mică cruce din lemn de
brad având dimensiunile de 78 x 36,5 cm, brațul
orizontal fiind dispus pe direcția nord-sud, iar
brațul vertical fiind înfipt în pământ circa 20 de
cm. Nu am reușit să aflăm când a fost pusă
această cruce, însă la 5 cm spre vest de aceasta, în
pământ se mai afla înfipt brațul vertical al unei
cruci mai vechi, rupt la partea superioară, ce a
fost făcută dintr-un lemn de esență tare. Făcând
abstracție de prezența celor două cruci, terenul nu
prezenta niciun alt fel de element care să indice
sau să amintească de prezența mormântului,
terenul fiind complet aplatizat și acoperit cu iarbă.
Folosind ca reper principal crucea întreagă pe care
am găsit-o la fața locului, am considerat că groapa
mormântului ar putea fi orientată pe direcția est-
vest, conform tradiției creștine, unde defunctul
este așezat în groapă de obicei cu picioarele spre
răsărit și capul la apus, aici de regulă fiind pusă și
crucea sau orice alt însemn funerar.
A fost executată o singură unitate de săpătură
sau secțiune arheologică de căutare, aceasta având
o formă dreptunghiulară cu dimensiunile de 3,10
x 2,20 metri, laturile mai lungi fiind dispuse pe
direcția est-vest. Anticipând posibilitatea ca groapa
mormântului să pornească totuși de la o anumită
distanță față de cruce, latura vestică a secțiunii a
fost stabilită la 0,50 metri față de aceasta, iar între
cruce și celelalte laturi ale secțiunii au fost 1,20
metri spre sud, 1,00 metri spre nord și 2,60 metri
spre est, crucea fiind astfel înglobată în suprafața
secțiunii. Terenul unde a fost practicată secțiunea
se afla în pantă dinspre est spre vest. Adâncirea în
secțiune s-a făcut la început pe întreaga suprafață,
până la o cotă medie de circa - 0,40 metri,
măsurată pe mijlocul profilului de nord. La
răzuirea fundului de secțiune a fost surprins
conturul gropii mormântului, care ieșea din
profilul de vest circa 0,40 metri spre est. Ca
urmare a acestei situații, concluzia care s-a impus
a fost că direcția gropii nu este de la cruce spre
răsărit, ci în sens invers, spre apus. Crucea care s-a
aflat la suprafață marca într-adevăr un capăt de
groapă, însă nu cel dinspre apus cum era firesc, ci
acela dinspre răsărit. în situația creată, am fost
nevoiți să prelungim cu 1,60 metri spre vest latura
nordică a secțiunii inițiale, rezultând în final
pentru această latură o dimensiune generală de
4,70 metri. Latura de vest a suprafeței mărite a
fost de 1,50 metri, iar latura de sud a fost egală
cu prelungirea laturii de nord (1,60 m). Pe
lungimea întregii suprafețe deschise, diferența de
nivel a terenului, verificată pe traseul laturii de
nord (4,70 m), a fost de 1,14 metri, panta fiind în
coborâre dinspre est spre vest. Stratigrafia
secțiunii, observată și înregistrată pe profilul
laturii de nord, a avut următoarele caracteristici
generale: între nivelul de călcare și - 0,07 metri
avem stratul vegetal, între acesta și până la circa -
0,35 metri exista un strat cu pământ negru-
cenușiu și pietricele, iar în continuare, până pe
fundul suprafeței excavate, solul era alcătuit dintr-
un strat compact de lut galben.
Groapa mormântului a avut o formă ușor
trapezoidală cu colțurile rotunjite, lățimea în
capătul dinspre răsărit fiind de 0,62 metri iar în
capătul dinspre apus de 0,53 metri. Groapa a avut
o lungime de 2,02 metri, închiderea vestică fiind
surprinsă aproximativ pe linia profilului de
secțiune din acea parte.
Scheletul defunctului a fost găsit în poziția
Fostul partizan losif Nandra împreună cu soția sa, Maria (foto 2009).
culcat pe spate, fiind orientat cu capul spre răsărit
și picioarele la apus, lungimea acestuia fiind de
aproximativ 1,77 metri. Craniul se află parțial
întors cu privirea spre partea stângă sau spre sud.
Brațul drept era paralel cu corpul, antebrațul fiind
îndoit din cot și așezat oblic pe partea dreaptă a
bazinului. Brațul stâng era ușor oblic depărtat din
umăr, antebrațul fiind îndoit din cot și pus pe
abdomen. Adâncimea de înhumare, care variază
în funcție de înclinarea terenului din acel loc,
măsurată deasupra scheletului, este de - 0,85
metri în zona capului, - 0,52 metri la terminațiile
membrelor inferioare și - 0,68 metri pe mijlocul
gropii, deasupra bazinului. La picioarele
defunctului s-au găsit părți din încălțămintea pe
care acesta a purtat-o, probabil bocanci, din care
se mai păstrau doar fragmente degradate ce
proveneau din talpa de piele pe care se aflau
aplicate plachiuri la vârfuri și potcoave pe călcâie.
Asupra scheletului s-au mai găsit și alte câteva
obiecte, dintre care unele fac parte din categoria
accesoriilor vestimentare:
-	patru bucăți de nasturi pentru cămașă
confecționați din material compozit, prevăzuți
fiecare cu patru găuri, de culoare albă, trei având
diametrul de 10 mm și unul de aproape 9 mm;
doi au fost găsiți la părțile inferioare ale
antebrațelor și doi în partea superioară a
pieptului.
-	cinci bucăți de nasturi metalici foarte
corodați, doi dintre ei fiind puțin mai mici decât
ceilalți, toți fiind găsiți în zona abdomenului și a
bazinului.
-	cataramă metalică în stare precară de
conservare, descoperită în partea superioară a
bazinului, care provine de la o curea pentru
pantaloni.
-	obiect metalic care s-a aflat sub coloana
vertebrală, deasupra bazinului, acesta fiind un
accesoriu utilizat la bretelele de pantaloni.
-	creion chimic, consumat parțial, bucata
recuperată având lungimea de 3,7 cm și diametrul
de 0,8 cm, vârful minei fiind tocit.
în partea stângă a scheletului, lângă braț, între
umăr și cot, au fost descoperite două feluri de
obiecte, unul dintre ele având un caracter mai
special. Este vorba în primul rând despre două
așa-zise încărcătoare de armă militară, de tip
lamelă, aflate unul lângă altul, fiecare având câte
cinci cartușe pe ramă, aceasta fiind și capacitatea
maximă de muniție pe care o poate cuprinde
acest tip de încărcător20. Se știe că defunctul a
avut în perioada refugiului din munți o pușcă
model ZB, iar cartușele descoperite, care sunt de
calibrul 7,92 mm, reprezintă muniția caracteristică
pentru acest tip de armă. Cât privește celălalt
obiect, este vorba de un briceag care a fost
descoperit lângă și în poziție paralelă cu brațul
stâng, având unul dintre capete surprins sub cele
două încărcătoare. Briceagul avea lama pliată în
interior, lungimea acestuia în poziție închisă fiind
de 10,2 cm. Corpul este din metal și pe ambele
fețe este prevăzut cu decorațiuni florale în relief21.
Având în vedere poziția in situ a celor două
încărcătoare și a briceagului, dacă considerăm că
toate acestea nu au fost puse intenționat lângă
cadavru la momentul înhumării de către cei care
l-au îngropat, atunci ele s-au aflat cu siguranță
într-unul din buzunarele din partea stângă a
hainei, care probabil era desfăcută din nasturi.
Acest lucru dovedește și faptul că victima nu a
fost percheziționată de către securiști după ce s-a
înfăptuit omorul.
Din observațiile primare făcute asupra
scheletului a ieșit în evidență faptul că partea din
față a craniului, inclusiv o porțiune semnificativă
din calotă, este puternic fragmentată, dentiția
fiind ieșită aproape în întregime din cavitățile
maxilarelor. Două dintre măselele ce se aflau
desprinse din maxilar erau îmbrăcate cu coroane
dentare confecționate din metal argintiu, acestea
având urme evidente de uzură. O altă constatare
privește zona pieptului unde un număr de cinci
coaste prezentau fracturi în părțile lor inferioare,
una dintre ele având chiar o dublă secționare.
Aceste anomalii evidente care au fost sesizate în
structura și configurația scheletului, considerăm că
au fost cauzate de loviturile și rănile provocate de
schijele acelei grenade care a explodat în interiorul
bordeiului.
După încheierea investigațiilor arheologice, în
prezența tuturor celor care au fost atunci la fața
locului, între care s-au aflat și rude ale victimei,
lângă groapa ce adăpostea osemintele lui Petru
Vitan a avut loc o slujbă religioasă oficiată de un
preot ortodox. După încheierea serviciului religios,
24
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rămășițele pământești au fost extrase și recuperate
în prezența unui procuror civil și a
reprezentanților Poliției din Hațeg, care le-au
preluat în vederea analizării lor în cadrul
Laboratorul de Medicină Legală de pe lângă
Spitalul Județean din Deva. Reînhumarea lui Petru
Vitan a avut loc în data de 9 mai 2009 la Băiești,
în mormântul care adăpostește și osemintele
soției sale, care a decedat în 25 mai 1980.
Note:
1	Arheologia crimelor comunismului se
încadrează în arheologia epocii contemporane,
reprezentând o nouă direcție de cercetare în
arheologia românească, o specializare distinctă în
cadrul acestei științe auxiliare a istoriei, care s-a
impus treptat începând din anul 2006 când am
efectuat investigații arheologice în Cimitirul
Săracilor din Sighetu Marmației. Scopul principal
al cercetărilor întreprinse în cadrul acestui
domeniu îl reprezintă căutarea, identificarea și
deshumarea prin mijloace specifice arheologiei
funerare a persoanelor ucise de către organele de
represiune ale fostului regim comunist.
2	IICCR a fost înființat din inițiativa Primului-
Ministru Călin Popescu Tăriceanu prin Hotărârea
de Guvern nr. 1724 din 21 decembrie 2005, care
ulterior a fost completată cu HG nr. 394 din 29
martie 2006 și HG nr. 388 din 25 aprilie 2007.
Președinte al Institutului a fost numit istoricul
Marius Oprea. în cursul anului 2009, în urma
unei alte Hotărâri guvernamentale (nr. 1372 din
18 noiembrie), IICCR a fost comasat cu Institutul
pentru Memoria Exilului Românesc, noua
instituție rezultată numindu-se Institutul de
Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria
Exilului Românesc (IICCMER). în 26 februarie
2010, prin decizia cu nr. 109 a Primului-Ministru
Emil Boc, președintele IICCMER, Marius Oprea, a
fost demis, această măsură administrativă fiind
bazată pe considerente de natură politică.
Organizarea și funcționarea IICCMER, în fruntea
căreia a fost numită o nouă conducere, a fost
reglementată prin Hotărârea Guvernului nr. 134
Rămășițele pământești ale lui Petru Vitan. Vedere dinspre sud-vest.
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
din 23 februarie 2010. Schimbările intervenite
atunci în cadrul acestui institut, au făcut ca
programul de arheologie contemporană privind
victimele comunismului precum și toate celelalte
investigații speciale care erau în legătură cu acesta
să fie stopate, iar personalul de specialitate să fie
îndepărtat. în urma schimbării guvernului în
2012, conducerea institutului a fost din nou
înlocuită, iar printr-o nouă Hotărâre
guvernamentală (nr. 768 din 25 iulie 2012)
investigațiile speciale au revenit pe agenda de
preocupări a institutului. Personal, am coordonat
la acest institut activitățile de cercetare arheologică
dar și alte investigații speciale privitoare la crimele
Securității, în acest scop fiind detașat de la
Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din
Cluj în perioada 1 mai 2007 - 25 martie 2010.
După îndepărtarea mea de la institut, acest tip de
investigații au continuat sub egida Centrului de
Investigare a Crimelor Comunismului din
România, un organism neguvernamental pe care l-
am înființat împreună cu istoricul Marius Oprea
în primăvara anului 2010. începând din vara
anului 2012, cercetările care privesc arheologia
crimelor comunismului sunt susținute din nou de
către IICCMER.	’
3	Colectivul de arheologi a fost alcătuit din
subsemnatul, Paul Scrobotă și Horațiu Groza,
ultimii doi fiind arheologi la Muzeele de Istorie
din Aiud, respectiv Turda. în acțiune a fost
implicat Marius Oprea, președintele de atunci a
IICCMER, precum și cercetătorii Cosmin
Budeancă, Alexandru Matei și Mihai Bumbeș.
4	în deplasarea făcută pentru identificarea
mormântului am fost însoțiți de către domnul
Dorel Mircea Costea din Băiești, urmaș de fost
deținut politic, care ne-a fost principală călăuză
pentru traseul de urmat și pentru indicarea cu
precizie a locului unde se afla înhumat cel care a
fost Petru Vitan.
5	Lazăr Caragea s-a născut la 4 noiembrie
1913 în comuna Cralovăț (?) din județul Timiș.
De profesie era inginer constructor și avea atunci
domiciliul în comuna Pui, jud. Hunedoara. Era
căsătorit și avea un băiat. Nu era încadrat politic.
Informațiile au fost preluate din Fișa matricolă
penală a fostului deținut politic, document aflat în
Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor
(AANP), care este disponibil și pe site-ul
IICCMER, la adresa:
http://86.125.17.36/Fise%20matricole%20penale%
20%20detinuti%20politici/C/C%2001.%20Caba%
20-20Cararus/Caragea%20Lazar%20A/index.php.
Despre Lazăr Caragea, vezi și Cicerone Ionițoiu,
Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați,
întemnițați, uciși. Dicționar C, vol. II, București,
2002, p. 28; Octavian Roske (coordonator),
Mecanisme represive în România (1945-1989).
Dicționar biografic, A-C, București, 2001, p. 425.
6	Din ancheta noastră de teren precum și din
unele documente ale Securității și ale sistemului
penitenciar care sunt publicate, am stabilit care au
fost principalele persoane care au activat în
organizația anticomunistă Liga Partizanilor
Români din Hațeg. Pe lângă Lazăr Caragea și
Petru Vitan, i-am identificat pe următorii:
Constantin Ciucurescu (n. 20 mai 1911 în cătunul
Gura Luncii, sat Galați, com. Pui), Adam Costa
(n. 16 noiembrie 1919 în satul Băiești, com. Pui),
Iosif Nandra (n. 22 noiembrie 1922 în satul
Băiești, com. Pui), Filimon Mărilă (n. 20 mai 1905
în cătunul Gura Luncii, sat Galați, com. Pui) și
David Socaciu (n. 14 decembrie 1907 în satul
Mândra, jud. Sibiu). în afară de Petru Vitan, care
a fost ucis, toți ceilalți au fost arestați de
Securitate fiind ulterior condamnați de către
instanțele militare de judecată la pedepse privative
de liberate cu termene între 10 și 25 de ani. Pe
lângă cei nominalizați au fost și mulți sprijinitori
ai grupării anticomuniste, unii dintre ei fiind
membrii ai familiilor celor menționați, mulți fiind
arestați, anchetați și trimiși apoi în închisori și
lagăre de muncă. Dintre aceștia îi amintim pe
Iosif Bal, Ion Mureșan, Aurel Rădulescu, Iosif
Romanescu, Olga Ostapovici, Maria Nandra și
Maria Vitan, ultimele două fiind soțiile a doi
dintre partizani.
7	Bande Bandiți și Eroi. Grupurile de
rezistență și Securitatea (1948-1968). Documente,
București, 2003, doc. nr. 28, p. 178 (lucrare
editată de Consiliul Național pentru Studierea
Arhivelor Securității).
8	A fost arestat la 29 iunie 1949, fiind con-
damnat de către Tribunalul Militar Sibiu la o
pedeapsă de 25 de ani de închisoare. A fost
acuzat de uneltire contra ordinii sociale, fiindcă „a
fost șeful unei organizații subversive”. Pedeapsa a
executat-o în închisorile din Sibiu, Aiud și Gherla,
fiind eliberat la 30 iulie 1964. Informații din Fișa
matricolă penală aflată în AANP (vezi supra, nota
nr. 4).
9	Vezi supra, nota nr. 5. într-o “Situație cu
privire la bandele existente pe întreaga țară în
perioada anilor 1950-1951“, întocmită de
Securitate la 20 august 1951, se face referire la
faptul că banda lui Petru Vitan, compusă din
patru elemente, se afla în urmărire informativă
alături de alte 14 organizații anticomuniste
(Bande, Bandiți și Eroi..., doc. nr. 22, p. 124).
10	Dintr-o „Sinteză informativă întocmită în
problema bande, pe perioada anului 1951”, docu-
ment elaborat de Securitate, datat în 15 februarie
1952, aflăm că cei patru partizani, „.foști mem-
bri ai bandei depistată Caragea Lazăr, după
depistarea acesteia sus-numiții reușesc să scape de
arestare și formează o bandă pe raza comunei
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"■|IIII■■■IMII■■■■■
Pui, raionul Hațeg. Asupra acestei bande, în luna
iulie 1951, sunt informații că întreține legături cu
unele
elemente din comuna Băiești, raionul Hațeg, din-
tre care au fost identificate patru elemente. Din
informațiile obținute, banda Vitan Petru este
susținută de familiile fugarilor cu care sunt în per-
manentă legătură” (Bande, Bandiți și Eroi..., doc.
nr. 23, p. 138).
11	Soția lui Petru Vitan, Maria, născută Balica,
în prezent decedată, a fost nevoită să divorțeze
printr-un proces desfășurat la fosta Judecătorie din
comuna Pui, care în această cauză a dat Sentința
nr. 174 din 1950, dosarul de instanță având nr.
44/1950. Cât privește soția lui losif Nandra,
Maria, născută Vitan, care este în viață, din
discuțiile pe care le-am avut cu aceasta rezultă că
divorțul său ar fi avut loc în cursul anului 1952.
12	O astfel de acțiune apare consemnată intr-
un document al Securității din 16 septembrie
1952, intitulat “Sinteză întocmită în problema
bande pe perioada 10 august - 10 septembrie
1952“, din care aflăm că “Această bandă care este
compusă din patru elemente, în cursul lunii
august a.c., a fost semnalată că și-a făcut apariția
în Munții Hațegului la locul numit Valea Râu
Bărbat - Fața Galerului. Pe baza acestei informații
a fost întreprinsă o acțiune de către trupele de
Securitate, fără a se ajunge la un rezultat pozitiv1.
(Bande, Bandiți și Eroi.., doc. nr. 26, p. 160).
13	între această persoană și losif Nandra nu
erau legături de rudenie ci doar o coincidență de
nume.
14	Urmele rănilor provocate de glonț și de o
parte din alice sunt vizibile foarte bine și astăzi
pe trupul lui losif Nandra. Alicele au fost scoase
la spital, bucată cu bucată, însă medicul care s-a
ocupat de caz nu a reușit să le extragă pe toate,
astfel că în corpul fostului partizan au mai rămas
câteva alice pe care organismul acestuia le-a
acceptat cu dificultate în cele din urmă. losif
Nandra mai poartă urmele unei răni la gamba
dreaptă, provocată de schija unui obuz în timp ce
se afla pe front. A fost rănit în toamna anului
1944 în timpul luptelor cu trupele germano-
ungare din zona orașului Turda, jud. Cluj. Nandra
a fost încorporat în Armata română în anul 1944,
iar după o perioadă de instrucție a fost repartizat
ca și combatant pe frontul din Transilvania într-o
unitate de infanterie.
15	Informații obținute din interviurile realizate
cu losif Nandra și soția sa în 7 aprilie și 7 mai
2009 la domiciliul acestora din satul Băiești, com.
Pui, jud. Hunedoara. Convorbirile au fost
înregistrate pe suport audio și se află în arhiva
personală a autorului acestor rânduri.
16	Alte date despre fostul deținut politic losif
Nandra, vezi în Fișa matricolă penală a acestuia,
disponibilă pe internet la adresa:
http://86.125.17.36/Fise%20matricole%20penale%
20-
%20detinuti%20politici/N/N%2001.%20Nac%20-
%20Neatu/Nandra%20Iosif/index.php; Octavian
Roske (coordonator), Mecanisme represive în
România (1945-1989). Dicționar biografic, N-O,
București, 2006, p. 88.
17	Bande, Bandiți și Eroi.., doc. nr. 28, p.
178.	’
18	în multe rapoarte pe care Securitatea le
întocmea în urma unor acțiuni operative,
documente care consemnau date despre diverse
confruntări armate cu partizanii din care rezultau
și victime, ca o regulă generală, adevărul despre
Aspect de la slujba religioasă de după deshumare
desfășurarea evenimentelor din teren era de cele
mai multe ori deformat ori răstălmăcit. De aceea,
pentru reconstituirea pe criterii obiective a unor
astfel de fapte și întâmplări tragice din trecutul
nostru recent, folosirea doar a documentelor
oficiale ale vremii, elaborate numai de Securitate,
înseamnă o metodă greșită de scriere a istoriei,
care nu face decât să ne îndepărteze de adevăr.
Este însă un mare păcat că cei care au fost
contemporani cu astfel de evenimente - implicați
direct sau indirect, ori simpli martori sau
observatori - aparțin unei generații care în prezent
este pe cale să se stingă fizic în totalitate.
Mărturiile consemnate ale acestora sunt surse
vitale de adevăr în scrierea obiectivă a istoriei
rezistenței anticomuniste din România, însă, mai
ales în ultimele două decenii, cercetarea noastră
nu a fructificat pe deplin recuperarea de la această
generație a unor informații istorice, care astfel s-au
pierdut sau sunt pe cale să se piardă pentru
totdeauna.
19	Acțiunea de căutare și deshumare a lui
Petru Vitan s-a produs și ca urmare a unei
solicitări scrise venite către IICCR din partea
urmașilor victimei, Mânja Ecaterina și Bratu Alina,
fiica, respectiv nepoata acestuia, ambele
domiciliate în satul Subcetate, com. Sântămăria
Orlea, jud. Hunedoara.
20	Este vorba de o lamelă cu două canturi
care prindea coroanele cartușelor la nivelul
capselor. Aceasta se introducea prin împingere în
magazia de muniție a armei. Una dintre lamelele
cu cartușe s-a păstrat într-o stare bună de
conservare, însă cealaltă a fost puternic corodată,
corpul cartușelor păstrându-se doar parțial.
21	Obiectele care au fost descoperite și
recuperate în urma intervenției arheologice de
deshumare, cele care au fost într-o stare care a
permis restaurarea și conservarea lor, au fost
introduse în inventarul expoziției itinerante
Numitorul Comun - Moartea. Această expoziție
conține material ilustrativ privitor la mai multe
operațiuni de căutare și deshumare a unor victime
ucise de Securitate, precum și obiecte descoperite
asupra acestora. Obiectele și materialele
arheologice descoperite au fost și sunt restaurate
și conservate la Laboratorul de Restaurare din
cadrul Muzeului Național de Istorie a
Transilvaniei din Cluj.
■
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
estetica
Marginalii Cercului.
Wolf von Aichelburg
■ Mircea Muthu
Visul
n constelația Cercului Literar de la Sibiu Wolf
von Aichelburg (1922 - 1994) își regăsește,
destul de tardiv totuși, locul său printr-o
concludentă restituție editorialăi. Amintit, mai
mult enumerativ, de către membrii marcanți ai
Cerculuiii dar și de istoria și critica literară a
timpului cel care semna cu pseudonimul Toma
Ralet impresionează - după lectura sumativă a
textelor - printr-o multiplă și, în același timp,
centripetă activitate publicistică și cu un aport
asimptotic la ideologia euphorionismului. Poet în
limbile germană și română a tradus, căutând
recunoscute transferuri de substanță, din Bacovia,
Blaga, Radu Stanca sau Ștefan Aug. Doinaș;
compozitor și muzicolog dar mai cu seamă eseist
redutabil în materie de lirică germană Wolf von
Aichelburg leagă toate aceste contribuții într-un
arc de cerc sui generis de estetică a poeziei.
Studiul Criza sufletului modern in poezie
(imprimat în Revista Cercului Literar, 1945)
vertebrează o meditație reiterată, cu diferite
accente, în eseistica răspândită în timp și în
spațiul revuistic preponderent transilvan. Ideea,
apărută în creuzetul nu numai poetic al epocii
interbelice, anume că există „o criză a destinului
poeziei”, „o criză metafizică” provocată de
ascendentul tehnicii, al meșteșugului coagulează o
optică și până la urmă o credință neted exprimată
în mai multe rânduri. Astfel, „cultul frumosului
este fermentul de descompunere a impulsului
creator” și asta deoarece „cuvintele au pierdut în
mare parte valoarea lor htonică și au devenit
monedă de schimb transparentă și ușor de
mânuit” (Despre prețiozitate in poezie)™. Doar
contactul permanent cu starea genuină este
condiția regăsirii, de fapt, a stării orfice a poeziei
ce, numai în această ipostază, poate transmite
„un sens profund al organicului, al lucrului care
crește și care se coace”. Cam în aceeași perioadă
ideologul euphorionismului, Ion Negoițescu
elabora eseul Goethe și experiența orfică,
imprimat însă mult mai târziuiii Afirmația că
„fructul rupt din creangă nu mai crește” rezumă
la modul plastic această criză metafizică.
Aproximativ în aceeași perioadă fenomenologul
Mikel Dufrenne, în Fenomenologia experienței
estetice (1953) și apoi în Poeticul (1963) încercuia
o categorie suverană (s e n s i b i l u l ) în cadrul
căreia poeticul (id est: „a resimți
consubstanțialitatea cu natura ca efect al unei
armonii prestabilite”) era convocat să elimine falia
dintre natura naturans și natura naturata.
Exemplul său - expresivitatea unui poem trimite
la poemul însuși, așa cum expresivitatea unei flori
trimite la floarea însăși - elimină, în consecință,
distincția operată de către neokantianul Saussure,
aceea dintre semnificant și semnificat, revenindu-
se astfel la înțelesul conceptului elin de logos.
Or, nu altfel procedează Aichelburg în pledoaria
sa la revenirea spre natura naturans ca sursă unică
a expresivității artistice. Iată, „materia cea mai
oarbă, cea mai densă, pământul poate fi și el
mântuit, transformându-se în interiorul sufletului
omenesc în suflet, substanța cea mai
transparentă” (Criza sufletului...). în comparație
cu poezia ermetizantă a lui Mallarme,
T.S. Eliot sau Montale un model de fertilă
anamneză spre orizonturile matriciale i-l oferă
Poetul existenței pure, Rainer Maria Rilke în
Elegia a noua de la Duino. De asemenea, la
Friedrich Gundolf apreciază aplicarea „criteriului
de unitate” în monografia acestuia dedicată lui
Stefan George, în opera căruia „unitatea forțelor
omenești, echilibrul trup - suflet - spirit,
echilibrul dintre conștiință și subconștient și
armonia perfectă a tuturor acestor cardinale
constituie treapta superioară a spiritului uman”
(Un maestru al criticii estetice). Un alt exemplu
este acela al lui Goethe care „a găsit în lumea
mediteraneană identitatea cu sine însuși; lucru
implicit, de o plasticitate perfectă, fără trecere,
fără umbre, fără neprecizii, fără vis” și asta până
acolo încât, în Faust II, chiar „substratul material
al limbii, alegerea vocalelor și consonantele
oglindesc marea sudică și lumea ei” (Mitul
Mediteranei in cultura germană). Iar Nietzsche,
„o figură cheie a mediteraneismului german”
descoperă substratul dionisiac-demonic al
clasicismlui elin argumentându-și în acest chip
opoziția față de istorismul în interpretarea
hegeliană. Există apoi grupajul de fine analize
consacrate operei lui Holderlin, căruia îi citează o
notă manuscrisă („Natura, de unde poezia a
răsărit, o va absoarbe iar...” - Friedrich Holderlin),
propensiunea spre orfismul circumscris de
simbolurie creștine în Simboluri creștine la Georg
Trakl, la care se pot adăuga considerațiile succinte
ale muzicianului („Muzica este expresia jocului
forțelor cosmice” - Muzica, structură cosmică) dar
și observațiile despre Paul Ernst și renașterea
tragediei în Germania (de pildă, „esența omului
nu este de natură psihologică, ci metafizică”
etc.).Toate acestea îl conduc, în mod firesc, la
recuzarea experiențelor avangardiste contempoane
(Aero - futurismul lui Marinetti) dar și la
neîncrederea, formulată în 1994, în
postmodernismul la modă: „e o noțiune vagă, ce
implică o negație”, va scrie într-un scurt articol
(Despre postmodernism)iv. La fel, în interviurile
consemnate în presa literară repudiază „primatul
esteticului” și, pe de altă parte, clarifică opțiunea
traducătorului de poezie în limba germană, pliată
- ca în cazul lui Bacovia - pe căutarea
adâncimilor abisale (la fel procedase, în epocă,
profesorul Cianciolo tot cu Bacovia)) și nu pe
transliterarea mai mult sau mai puțin literală a
poemelor din Plumb. Afirmația, repetată, că
„primatul esteticului de azi e tot o obstinație” dar
și atitudinea, constantă și aceasta, față de
reflexele avangardismului european probabil că
l-au împiedicat să ofere un studiu sintetic despre
nu atât dorința cât posibilitatea de facto a
revenirii liricii la starea orfică, desigur, în
gramatica de astăzi. Wolf von Aichelburg rămâne,
dincolo de intermitentele derapaje național-
socialiste (și e cazul comentariilor la dramaturgia
lui Paul Ernst), un reprezentant fidel al Cercului
Literar de la Sibiu dar și un pionier al studiilor
culturale ce reclamă perspectiva interdisciplinară.
Note:
i Wolf von Aichelburg, Criza sufletului
modern in poezie, ediție îngrijită de Dan
Damaschin și Ioan Milea, prefață de Dan
Damaschin, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010.
ii Cu excepția lui Ștefan Aug. Doinaș în „Viața
Romînească”, 1973, nr. 4 (despre traducătorul W.
Von Aichelburg) și lui Nicolae Balotă în Caietul
albastru, vol. II, Universal Dalsi, București, 2000,
p. 217-222.
iii Cf. Ion Negoițescu, Alte însemnări critice,
Cartea Românească, București, 1980.
iv O optică diferită formulează Dan
Damaschin în Cercul Literar de la Sibiu/Cluj,
Editura Zenit, Cluj, pg. 217 ș.a. (în continuarea
considerațiilor, mai vechi, ale lui Ion Vartic).
■
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
27
Black
Pantone 253 U
27
Black
Pantone 253 U
diagnoze
Reflecții geopolitice.
Revenirea Germaniei
Andrei Marga
Atunci când a examinat politica externă a
Rusiei, George Friedman (în The Next
Decade. Empire and Republic in a Changing
World, Anchor Books, New York, 2012) scria:
„Rusia nu amenință poziția globală a Americii, dar
simpla posibilitate că ar putea colabora cu Europa
și, mai ales, cu Germania, deschide cea mai
semnificativă amenințare a deceniului, o amenințare
pe termen lung care trebuie curmată de la rădăcină.
Statele Unite nu se pot aștepta ca Germania să
îndeplinească rolul pe care l-a jucat în timpul
războiului rece, ca frontieră stabilită împotriva
imperiului sovietic. în deceniul următor, Statele
Unite trebuie să lucreze pentru a face din Polonia
ceea ce a fost Germania în anii cincizeci, cu toate
că amenințarea rusă nu va fi atât de semnificativă,
de puternică și de monocromatică precum a fost
atunci. Chiar în timpul în care confruntarea
geopolitică va continua, Statele Unite și Rusia vor fi
angajate în colaborare economică și politică în alte
locuri. Acesta nu este războiul rece al părinților
noștri. Cele două țări ar putea colabora foarte bine
în Asia Centrală, și chiar în Caucaz, în timp ce se
confruntă în Polonia și regiunea Carpaților” (p.
141). Descrierea și anticiparea pot să șocheze, chiar
dincoace de evidenta îngroșare a trăsăturilor de
către autor. Germania a fost nu numai avanpostul
confruntării Occidentului cu imperiul sovietic, ci și
o țară profund atașată democrațiilor liberale
occidentale, care, la rândul ei, și-a propus să
reprezinte valorile lumii vestice. în mod evident, s-a
parcurs un drum de la această poziționare la
asumarea de către Germania a unui rol autonom, a
unei politici proprii chiar în cadrul alianței nord-
atlantice.
Care este politica externă previzibilă a
Germaniei în anii ce vin? Inevitabil, trebuie să ne
amintim istoria, fie și în puține fraze. După cata-
strofa din 1945, divizarea sa și ocuparea diferitelor
zone de către cele patru puteri învingătoare,
Germania, în forma Republicii Federale Germane, a
înregistrat o rapidă reconstrucție și a devenit în
puține decenii un colos economic. Cealaltă parte,
Republica Democrată Germană, a înregistrat, la rân-
dul ei, o reconstrucție și o dezvoltare, dar nivelul
acesteia din urmă a fost substanțial diferit. RDG a
intrat în zona de influență sovietică, a aplicat socia-
lismul răsăritean și a împărtășit ideologizarea
politică proprie acestuia, cu toate consecințele. RFG
a beneficiat nu numai de „planul Marshall” și o
izbutită reformă monetară, ci și, mai ales, de relativ
înalta calificare a forței de muncă și de înțelepte
decizii ale politicienilor ei. Cultural vorbind, s-a
optat pentru integrarea în alianța militară occiden-
tală și îmbrățișarea valorilor democrației liberale
întruchipată de SUA, drept precondiții ale recon-
strucției și propriei dezvoltări. Germania nu a mai
trebuit să cheltuiască cu apărarea, aceasta fiind asi-
gurată de „umbrela americană”. Ea s-a concentrat
asupra propriei modernizări, în ambele dimensiuni
- tehnologico - economică și instituțională. Formula
„statului social”, cu vestita „soziale
Marktwirtschaft”, a avantajat-o. în fapt, RFG a
putut să se consolideze asigurând legitimitatea
statală, integrarea în lumea liberă, distanțarea de
trecutul nazist și atașamentul la SUA. „Toți acești
factori au jucat în favoarea răsturnării situației
dintr-o țară multă vreme reticentă la liberalism.
Ordoliberalismul a putut să se impună deoarece a
combinat, după nazism, un refuz al etatismului
autarhic și un refuz al liberalismului pur al
economiei politice clasice și neoclasice, care nu fus-
ese pentru nimic în dezordinile celor două războaie
mondiale. El promitea un liberalism organizat care
se acomoda cu un <<stat puternic», dar imparțial,
capabil să se impună în fața intereselor private coa-
lizate și să facă să se respecte, de către toți, regulile
jocului concurenței” (Pierre Dardot, Christian Laval,
La nouvelle raison du monde. Essai sur la societe
neoliberale, La Decouverte, Paris, 2010, p. 339).
Compromisul social (prin celebrul
Mitbestimmungsrecht) prevăzut de Constituție a
permis o liniște socială care a favorizat, la rândul ei,
dezvoltarea. în orice caz, la sfârșitul anilor șapte-
zeci, Germania se prezenta drept un colos econom-
ic cu un rol politic disproporționat de mic.
„Problema germană” urca pe scena dezbaterilor
amintind că divizarea și ocuparea Germaniei după
al Doilea Război Mondial au fost concepute, de la
început, drept tranzitorii.
Germania a fost de la început un motor al
unificării europene și a mers braț la braț cu Franța,
rivala ei de altădată. Alianța strânsă germano-
franceză nu s-a dezmințit niciodată până în ziua de
astăzi. Conceptul inițial al unificării europene,
având ca nucleu înțelegerea germano-franceză, s-a
confirmat continuu (vezi Andrei Marga, Filosofia
unificării europene, EFES, Cluj, 2005). Chiar și
după reunificarea de la începutul anilor nouăzeci,
Germania a mers mereu împreună cu Franța. Și
atunci când, în preajma războiului din Irak, s-a
detașat de poziția SUA și, împreună cu Franța și
Rusia, a prezentat o opinie diferită.
Germania nu a fost, însă, un actor pasiv, mulțu-
mit să fie „îmbrățișat” într-o comunitate mai mare.
Ea și-a promovat vederile chiar înăuntrul comu-
nității. Sinteza pe care autoritățile Germaniei au
reușit-o, între creștinism și liberalism - făcând din
creștinism o concepție implicată în construcția
juridică a statului și în măsuri sociale și temperând
liberalismul - adică complementând „economia de
piață” cu cooperarea decizională a patronatului și
sindicatelor, această sinteză, așadar, a marcat con-
tinuu construcția europeană. Unii merg până la a
vedea în Tratatul de la Roma (1957) compromisul
dintre federalism și ordoliberalism atins înăuntrul
guvernului RFG (vezi Pierre Dardot, Christian
Laval, op. cit., p. 345). Adevărul este că pe tot par-
cursul istoric de până acum al Uniunii Europene
vocea Germaniei a fost hotărâtoare. Chiar disputa
recentă dintre adepții „austerității” și adepții „coezi-
unii”, oricât de stilizată pare, este condusă de
opinia germană.
Este de observat, de asemenea, că Germania s-a
reconstruit ca țară divizată și ocupată și s-a
consacrat ca actor politic de magnitudine
considerabilă mizând nu pe vreo forță militară
proprie, pe care nu a avut-o în perioada postbelică,
ci pe dezvoltarea economică și instituțională. Ea
reprezintă o abordare a problemelor lumii ce are ca
nucleu această dezvoltare și trebuie înțeleasă, în
ceea ce privește comportamentul ei în lume, luând-
o în seamă. De aceea, Germania caută piețe de
desfacere, surse de materii prime și energie, iar mai
recent forță de muncă de înaltă calificare. în vreme
ce supraputerile au fost ocupate cu competiția
pentru controlarea evenimentelor lumii, Germania
s-a concentrat asupra dezvoltării amintite. Este
foarte probabil să o facă și în anii ce vin. Doar că,
odată cu războiul din Irak, Germania a început să-și
pună în valoare în mod explicit optica proprie și,
până la urmă, autonomia sa în raport cu orice
politică de supraputere. Germania de azi se
comportă conform intereselor proprii.
Desigur că Germania, ca orice altă țară, are
aliați, participă la alianțe și caută cooperări. Strânsa
alianță dintre Germania și Franța a avut și are
importanță crucială pentru toate țările europene.
Acestea depind literalmente de antanta franco-
germană. Rămân - cum remarcă unii analiști - o
seamă de asimetrii în relația celor două puteri
europene: Germania este mai competitivă decât
Franța, iar Franța este mai bine pusă la punct sub
aspectul armamentelor sofisticate decât Germania.
între cele două apar, desigur, optici politice diferite
și uneori divergente: Germania vrea stimulente
pentru o economie de export puternică, Franța vrea
o coeziune socială ca preambul al oricărei politici.
Ambele au considerat în ultimii ani Rusia ca un
partener economic ce ar trebui cultivat și s-au
distanțat de politica de reticență față de Rusia.
Ambele au nevoie de întinsa piață americană și o
folosesc conform potențialului de export propriu. în
ceea ce privește Germania, se confirmă până astăzi
ceea ce George Friedman scria: „Cu cât este mai
mare îngrijorarea SUA relativă la Rusia, cu atât va fi
mai mare distanța dintre Germania și Rusia. La cei
șaizeci și cinci de ani, relația care a început la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu va
supraviețui neschimbată în decada ce urmează”
(George Friedman, The Next Decade. Empire and
Republic in a Changing World, Anchor Books,
Random House, New York, 2012, p. 157).
Germania va evolua spre o politică autonomă.
Acest comportament gata de distanțare al
Germaniei față de SUA nu repetă vechea și fatala
încercare a acestei țări de a se plasa între URSS și
SUA, din anii treizeci. Sub aspect ideologic, este
vorba de o Germanie ce a făcut cu succes „revizia
culturală” care a dus-o la o democrație liberală
exemplară. Sub aspectul valorilor de bază
împărtășite, Germania este, cum am spus, profund
atașată Occidentului, pe care-l reprezintă
convingător. Sub aspect geopolitic, este vorba de o
țară ce nu mai are o Franță ostilizată în spatele ei,
ci ca aliat care nu s-a dezmințit până în acest
moment. Sub aspect economic, Germania nu este
numai unul dintre primii exportatori ai lumii (după
China), dar tehnologiile ei sunt dintre cele mai
căutate pe glob.
Germania a fost de la început actor de prim
plan al unificării europene. Europa cetățenii ei au
conceput-o de multă vreme patria lor mai mare. La
un moment dat Germania a fost interesată să
integreze în Uniunea Europeană nu numai nucleul
vest-european (compus, alături de ea, din Franța,
Italia, Olanda, Belgia și altele), ci și sudul
mediteranean și Europa Centrală și de Răsărit.
Criza începută în 2008 a schimbat politica
germană. Grecia și restul Sudului european au fost
percepute ca vulnerabile, ca urmare a gestiunii
lipsită de rigoare, și aducătoare de vulnerabilitate în
Uniunea Europeană. A devenit clar că: interesele
economice germane sunt mai bine servite de o
politică globală decât de o concentrare asupra unui
fragment el însuși unic dintr-un continent unic. Se
spune că „germanii își reconsideră interesul în
periferia Uniunii Europene” și că „țările periferice
ridică semne de întrebare asupra beneficiilor
(continuare în pagina 31)
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
patrimoniu
Mitropolia din Feleac
Marius Porumb
n Archivu pentru filologia și istoria1,
neobositul Timotei Cipariu, scria în 1870, că
a văzut mai multe documente, pe care le-a
“avut în mână încă la a(nul) 1857”, care erau în
posesia familiei preoțești din Feleac, documente
de o importanță deosebită pentru istoria
bisericii românești transilvănene. în biserica din
Feleac se păstra de asemenea un
Tetraevangheliar manuscris slavon, având o
interesantă inscripție din anul 1488. Scrisă în
aceeași slavonă, limbă liturgică în epoca
respectivă, inscripția are o anumită însemnătate,
datând prețiosul manuscris azi pierdut, vorbind
despre arhiepiscopul Daniil, care în zilele regelui
Matia Corvinul a comandat copierea acestui
codex pentru a fi dăruit bisericii din Feleac.
Traducerea inscripției slavone în română este
următoarea:
“Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu
lucrarea Sfântului Duh s-a săvârșit acest
Tetraevangheliar din porunca Prea Sfințitului
Arhiepiscop chir Daniil, în zilele marelui Crai
Matiaș. S-a scris pe numele Feleacului aproape
de orașul Cluj. Unde și biserică au zidit pe
numele preasfintei noastre maici Paraschiva. în
anul 6997 (=1488) luna octombrie 25 zile”. Din
acest text rezultă faptul că biserica din Feleac,
cu hramul Sfânta Paraschiva a fost construită
înainte sau chiar în anul 1488. De atunci au
trecut 525 de ani! Acesta prețios manuscris era
copiat la cererea Arhiepiscopului Daniil pentru a
fi donat bisericii din Feleac, marele sat
românesc de lângă Cluj.
Peste zece ani, în 1498, un ilustru personaj
din Moldova, Isac Vistiernicul, unul din marii
boieri ai lui Ștefan cel Mare, a dăruit bisericii
arhiepiscopale din Feleac, prețioasa ferecătură de
argint ce a împodobit Tetraevangheliarul,
imaginea înfățișând în trei arcade pe Isus
tronând, flancat de Maria si Ioan Botezătorul,
ca sfinți intercesori, iar în medalioane cei patru
evangheliști. Imaginea ferecăturii de argint a fost
publicată de Nicolae Iorga în 19342. Textul
slavon inscripționat pe coperta de argint de
donator, credinciosul curtean al marelui
voievod, menționează dania pe care o face
Mitropoliei Feleacului: „Robul lui Dumnezeu
Isac Vistiernicul a ferecat acest Tetraevanghel
pentru Mitropolia Feleacului în anul 7006
(=1798) dec(embrie)”. Inscripția este de o
excepțională însemnătate, fiind cea mai veche
atestare documentară a instituției mitropoliei în
Transilvania. Existența acesteia în Dealul
Feleacului, pe unul din marile drumuri
comerciale nu era întâmplătoare, așezarea
românească de oameni liberi cu privilegii regale,
era amplasată în zona centrală a voievodatului,
în vecinătatea Clujului „Transilvaniae Civitas
primaria”.
Mitropolia din Feleac este din nou amintită
în 1516, când preotul Filip din Hațeg, fiind
prezent cu treburi în așezarea din vecinătatea
Clujului, își menționează prezența printr-o
inscripție incizată în piatra soclului bisericii
felecane: „Văleat 7024 (=1516). A scris mult
greșitul popa Filip din Hațeg. în acest an s-a
pristăvit Laslău Craiul, în zilele înalt
Preasfințitului Mitropolit Chir ...”.
Biserica arhiepiscopală din Feleac, construită
pe o colină în mijlocul așezării, a fost înălțată
de arhiepiscopul Daniil, cu sprijinul material și
mai ales moral al marelui voievod moldovean
Ștefan cel Mare. Construită în stil gotic, biserica
ortodoxă din Feleac se înfățișează ca unul din
monumentele istorice românești de excepție din
Transilvania, prin echilibrata și eleganta
proporționare arhitecturală, prin amplul
repertoriu de sculptură în piatră, pornind de la
soclul cu profilatură gotică, apoi cele două
portaluri, unul în arc frânt și altul rectangular
cu baghete încrucișate la colțurile superioare,
ferestrele în arc frânt cu traforuri, fiecare
fereastră fiind un unicat, sau fereastra circulară
a absidei altarului decorată cu un S flamboiant,
iar bolțile cu nervuri și chei de boltă cioplite cu
măiestrie încununează întregul spațiu, toate
acestea trădează o grijă deosebită pentru
calitate, având în vedere importanța edificiului.
Virgil Vătășianu3 și Vasile Drăguț4 au remarcat
grija deosebită manifestată de ctitori pentru
biserica mitropoliei de la Feleac, sculptura în
piatră având numeroase analogii în ambianța
marilor monumente gotice clujene.
în preajma mitropoliei și sub oblăduirea
acesteia, s-a întemeiat, probabil în prima
jumătate a secolului al XVI-lea, Mănăstirea
Sfânta Troiță, așezământ monahal din partea de
sud-est a localității, care este amintită
documentar mai întâi în 1581 și care a
funcționat până la sfârșitul secolului XVIII.
Biserica de lemn a mănăstirii avea un plan
treflat, prototip de o largă utilizare în
arhitectura mănăstirească din Moldova, relevat
de cercetările arheologice efectuate aici de
A.A. Rusu în anii 1988-1989.
Centrul religios de la Feleac a fost activ ca
reședință mitropolitană până spre mijlocul
veacului al XVI-lea. Activitatea culturală și
religioasă a continuat și după mutarea reședinței
metropolitane la Alba Iulia, în Mănăstirea
Sfintei Troițe din Feleac funcționând un
scriptoriu în care s-au copiat cărți liturgice, iar
în sat în veacul al XVIII-lea au activat câțiva
valoroși iconari, între care se remarcă Nistor
Zugravul, care împodobește cu icoane și pictură
murală numeroase biserici românești din părțile
Clujului, Turzii și Huedinului.
Note:
1	Timotei Cipariu, Archivu pentru filologia
și istoria, XXXIX, 1870, p.775-780.
2	KT" 1 T	r	.	•
2	Nicolae Iorga, Les arts mineurs en
Roumanie, I, București, 1934.
3	Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în
Țările Române, București, 1959, p. 757-758.
4	Vasile Drăguț, Arta gotică în România,
București, 1979, p.177.
■
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
plastica
"UNArte Grafice" 2013
■ Livius George Ilea
Chiar dacă „metropola someșeană” -
candidată, să nu uităm nicicând, la
mirabilul statut de capitală culturală
europeană - își restrânge treptat numărul și așa
puținelor sale spații destinate prin excelență
artelor vizuale, iată că expoziția profesorilor și
studenților din cadrul Departamentului Grafică al
Universității Naționale de Arte, București -
„UNArte Grafice” își găsește totuși o găzduire de
rutină, în perioada 15 aprilie - 12 mai a.c. (în
virtutea unui gentlemen’s agreement stabilit în
urmă cu aproape un an), în spațiile Muzeului de
Artă clujean, marcate de procesul unei „anunțate”
evanescențe.
Mai restrânsă ca amploare decât precedenta
expoziție a colegilor de la pictură (UNARTE
'012), însă arborând o aceeași structură
„democratică” și un același repertoriu stilistic
eclectic, inerent, am spune, detalierii evantaliului
covârșitoarei pluralități ce animă și dă culoare
mediilor artistice „postdecembriste”, prezenta
selecție de lucrări aduce un tonic sentiment de
eppur si muove, încredințându-ne de emergența
unei noi generații de plasticieni ce
problematizează în spectrul vizibilului, cu pasiune
ori doar cu grație, cu pseudo-detașare ori
teribilism juvenil, însă gata de a prelua ștafeta,
„responsabilizați” și „integrați” de mai vârstnicii
lor companioni.
Par astfel a se concretiza multiple nuclee de
efervescență: atât căutări individuale
(generaționale) programatice, cât și micro-
tendințe, consonante „crizelor identitare
complexe”, proprii românității/umanității
contemporane, reflectând o stare de fapt deja
imploziv-explozivă, concis exprimată de
plasticianul Nicolae Aurel Alexi, într-un interviu
acordat, cu ceva timp în urmă Curierului
National: „Europa trebuie impulsionată de
specificul est-european și de cel național, care
înseamnă enorm și care nu trebuie cedat pe un
model de împrumut, ci trebuie impus acestui
conglomerat, ce începe să nu mai aibă identitate,
un model românesc, bulgăresc, sârbesc etc. ...”.
Despărțirea, deloc facilă, de un statut marginal
ori aservit unor tipare culturale „colonizatoare” se
făptuiește în straturile de adâncime, acolo unde
retina sufletului înregistrează o realitate specifică
a devenirii noastre istorice diferită de actualele
noastre exigențe, acolo unde magma unui
imaginar balcanic iese la suprafață, aducând cu ea
humorul, sensibilitatea și mai ales o anume
tendință recesivă de a găsi „tâlcuri”&„rostiri”, de a
reconverti fragmentul în monadă ori de a-l
proiecta dincolo de limitele sale fizice/optice, ca
parte semnificativă a unui puzzle cosmic.
Revirimentul figurației în registre expresive din
cele mai diverse, de la neo-realism, neo-
expresionism la neo-hiperrealism, neo-surrealism,
ș.a. nu exclude contrapuncte conceptualiste,
minimaliste, informei, etc., meditații plastice în
cheie abstractă care, în fapt,
nuanțează/accentuează apetența pentru epos ca
story, scenario ori (mai rar) ca saga arhetipală,
deschiderea con-fabulatorie, incluzivă și relațională
a postmodernismului autohton instituționalizat.
Marea diversitate a tehnicilor prezente în
expoziție, desen, gravură, monotipie, montaj/colaj
foto ori print digital ș.a. converge, însă, spre
afirmarea condiției „grafice” a imaginalului, spre
reliefarea „desenului” său epidermic ori
infrastructural, spre interogarea limitelor
expresivității/viabilității acestuia ca modalitate de
comunicare, ca „semn” al unei realități/virtualități
conținute. Accentul nu este deplasat nici de
regimul cromatic variat, de la monocromie la full
color, nici chiar de transferul/împrumutul de
valori expresive proprii altor discipline ale artelor
vizuale, cu toate că adeseori transpare obișnuința
de a utiliza desenul după fotografie ori chiar după
imagini generate/modificate de computer - trepte
intermediare de (i)realitate -, „priza
directă”/„desenul după model” constituind
excepția.
Pentru a contura, în linii mari și fără pretenții
de exhaustare ori intenții de ierarhizare valorică,
tipurile de discurs plastic abordate de către
expozanți (maeștrii și discipoli, deopotrivă) vom
numi aici câteva „figuri” ori „familii”
exponențiale. Astfel am putea aduce în discuție:
neo-expresionismul cu inflexiuni conceptualiste și
gestuale, bine susținut cromatic, de real impact
vizual prezent în Exercițiile de coabitare -
variațiuni pe tema recontextualizată a Sfântului
Gheorghe omorând balaurul - aparținând
regretatului conf. univ. Nistor Coita;
postmodernismul eclectic, incorporând elemente
germanice medievale ori Neue Wilden propus de
conf. univ. Florin Stoiciu; sugestii neo-pop
contaminate de „noua figurație”, utilizând parodic
motive din „industria reclamei” la Daniela Vasiliu
(asist. univ.) prezente, de altfel, și în lucrările
Oanei Achiței ori Alexandrei Nistor; un figurativ
bine ancorat în investigații plastice neo-realiste,
cât și surrealiste, insolit-parodic, împănat cu citate
iconice „clasice” și humor (balcanic-dâmbovițean)
practicat de carismaticul conf. univ. Nicolae Aurel
Alexi, cu ecouri în lucrările intimist-veriste ale
Andreei Vlad ori pseudo-nostalgic neo-realiste ale
Alinei Marinescu; neo-realismul sublimat și calofil,
cu vădite înclinații de a „transcendentaliza”
structurile/texturile materiale evocate de conf.
univ. Eugen Alexandru Gustea în lucrările sale
foto/print digital, cu reverberații în căutările
conceptuale la Cristina Călinescu ori Bogdan
Vădescu; abstracția lirică impregnată de valențe
„zen”, păstrând însă și un subtext
(de)constructivist minimalist marca Andrei
Ciubotariu, cu rezonanță în lucrări precum cele
prezentate de Carmen Nistor ori Dragoș Serafim
și, într-o variantă more geometrico, în lucrarea
Cristinei Iordan; formule facile, contrase (colaj
neo-Dada și graffiti) - tentate de studenți precum
Bang
Daniela Vasiliu
Autoportret într-o ureche
Nicolae Aurel Alexi
Flavia Popescu ori demersuri izolate, plonjând în
filigranul unei reprezentări neo-hiperrealiste (de
ex. Sorin Nistor) ori practici Informel, la limita
picturii, pigmentate cu simboluri de un figurativ
extrem rarefiat (asist. univ. Felicia Maria Ionescu);
mai puțin pregnantă, dimensiunea experimentală
este totuși detectabilă în cele câteva tentative
instalaționiste dintre care menționăm Portretele
Liei Bîra, cu o miză conceptuală ce dobândește
consistență în contextul adâncirii „profilului”
multi-layered al individului/comunității umane
contemporane.
Este de ordinul evidenței că expozanții
proiectului curatorial „UNArte Grafice” formează
o strânsă familie - artistică, nu stilistică -, din care
nu lipsesc nici „conformiștii”, nici „rebelii”, în
care afinitățile/conexiunile în planul expresiei
plastice se formează liber, dialogal ori chiar
polemic, în funcție de personalitățile angrenate, și
care, tocmai prin aceasta promite a fi în
continuare vie, viabilă.
*Expun profesorii: Prof. univ. dr. Mihai Mănescu,
Conf. univ. dr. Nicolae Aurel Alexi, Conf. univ. dr.
Nistor Coita, Conf. univ. dr. Eugen Alexandru Gustea,
Conf. univ. dr. Florin Stoiciu, Conf. univ. dr. Stela Lie,
Conf. univ. dr. Ion Atanasiu, Lector univ. dr. Gheorghe
Colcitu, Lector univ. dr. Anca Boeriu, Lector univ. dr.
Carmen Apetrei, Lector univ. dr. Ovidiu Croitoru, Asist
univ. dr. Cristian Țârdel, Asist univ. dr. Anca Laura
Anghel, Asist. univ. dr. Oana Bordeanu, Asist. univ. dr.
Felicia Maria Ionescu, Asist. univ. Carla ștefania
Duschka, Asist. univ. dr. Andrei Ciubotaru, Asist. univ.
dr. Ioana Ciocan, Asist. univ. asociat drd. Adrian
Constantin Medeleanu, Asist. univ. asociat drd.
Cătălina Vasilescu, Asist. univ. asociat drd. Răzvan-
Constantin Caratăsnase, Asist. univ. asociat drd. Dana
Vasiliu și studenții: Octavia Bălălău, Andreea Dobrin,
Diana Epure, Adriana Falub, Luciana Gheghu, Răzvan
Hogea, Filip Ilu, Sorin Nistor, Maria Onete, Florina
Oprescu, Flavia Popescu, Roxana Tănase, Bogdan
Topîrceanu, Ana Tudor, Paula Tudor-Cămîrzan, Bogdan
Bădescu, Delia Băluță, Lia Bîra, Diana Blaga, Cristina
Călinescu, Daniela Crosman, Georgeta Gherghinoiu,
Irina Iliescu, Cristina Iordan, Alina Marinescu, Robert
Marinescu, Gabriela Mateescu, Andreea Mitică, Adina
Mocanu, Mircea Modreanu, Carmen Nistor, Alexandra
Sandu, Dragoș Serafim, Bianca Udrea, Bogdan Vigu,
Andreea Vlad.
3
■
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
30
Black Pantone 253 U
Amurgul zeilor
Mugurel Scutăreanu
De-ndată ce-am început să fac ochi, tata mi-a și
băgat sub nas o carte pe care scria, cu litere
ciudate, Legendele și Miturile Greciei Antice.
Nu mi-a plăcut de loc la început, mai mult, o uram!
Necazul era că, destul de des, tata mă-ntreba
ce-am mai citit „de-acolo” și nu scăpam cu răspunsuri
alunecoase - trebuia să-i povestesc, cu nume,
amănunte și tâlcuri. Ca norocul, teroarea n-a ținut
mult, căci impetuosul meu părinte s-a înduplecat,
până la urmă, să-mi eșaloneze tortura, făcând ceea ce
ar fi trebuit să facă de la bun început, adică să mă
împingă cu blândețe în noua lume. L-am auzit zicând
citește de aici și de aici sau chiar capitolul ăsta-i prea
greu pentru tine ș.a.m.d. N-a trecut mult până ce
paginile decorate cu statui ciunte și vase zvelte, în
roșu și negru, cu zei, zeițe și eroi, m-au prins iar când
a văzut schimbarea, tata a făcut lumină: toate cele
dumnezeiești și omenești sunt aici; toate marile
sentimente și fapte - de la iubire și sacrificiu la ură și
trădare - sunt aici; toate intrigile marilor opere de artă
ale omenirii sunt aici. N-am înțeles atunci cuvântul
intrigă dar dacă era acolo, mi-am închipuit eu că
numai ceva de seamă putea fi. Tata e-acum în lumea
legendelor și miturilor așa că degeaba-mi dau seama că
niciodată nu i-am mulțumit pentru cartea aceea...
Am crescut încet, citind neîndestulător (tot după
tata) dar citind totuși (că nu mă-ncurca nici
televizorul, nici Internetul), mi-am urmat calea
hărăzită - muzica - și am avut noroc de un alt aprig
cârmuitor de destine, în persoana eternei mele
profesoare diriginte (timp de 8 ani lungi), Elena Roșca,
de la Liceul de Muzică din Cluj. Pe lângă faptul că era
o perfectă cunoscătoare a limbii și culturii franceze,
doamna Roșca - nu pot să-i spun altfel și nici să scriu
apelativul prescurtat - trăia în aceeași lume a lucrurilor
esențiale, ca și tata, așa că atunci când ne vorbea, de
pildă, despre Le Cid (oh, beau comme Le Cid!) își
dădea sufletul, nu alta! Noi, haimanalele din fundul
clasei, chicoteam, făceam mișto de onoarea lui Don
Rodrigue și, adesea, ne petreceam restul orei... pe-afară
dar tot s-a prins ceva de creierele noastre (căci
circumvoluțiuni aveam, cu buna-purtare stăteam rău),
prin dăruirea fără seamăn a dăscăliței. Și-acum, ia
gândiți-vă dumneavoastră, rogu-vă, oameni cu scaun la
cap: dacă prin anii '70 noi nu mai rezonam la
idealurile eroilor lui Corneille sau Racine, ce pretenții
Reflecții geopolitice
(urmare din pagina 28)
continua să meargă braț la braț cu Franța și va
dezvolta cooperări extinse cu Rusia.
Criza începută în 2008 (vezi Andrei Marga, Criza
și după criză, Eikon, Cluj-Napoca, 2012) a pus în
relief cu putere exigența germană de serioasă
abordare a economiei. „Pactul fiscal” și politica
„austerității” au devenit repere ale acțiunii europene
a Germaniei, cu riscul de a avea două sau mai multe
Europe, în funcție de plierea țărilor la astfel de
politici. A devenit evident că Berlinul actual dorește
o reorganizare a Uniunii Europene, o avansare a
integrării politice a acesteia și o conducere mai
energică, cu un telos clar. Marii teoreticieni germani
(vezi Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Polirom,
Iași, 2005) au preluat în adâncime criza Uniunii
Europene și au pus-o pe seama absenței unui telos
explicit al unificării actuale, a „deficitului democratic”
(reducerea consultărilor la nivelul
interguvernamental) și pe seama nevoii de a lămuri
guvernarea și guvernanța unei Uniuni compusă din
putem avea de la puii de astăzi? De la puișorii abia
uscați, care se trezesc la ...Olandezul Zburător, de
exemplu. Fiindcă aici am vrut s-ajung, la premiera de
la Opera Română din Cluj, cu Vasul fantomă.
Mitologia nordică este la fel de aspră ca arienii înșiși,
Lohengrinii, Tannhauserii, Walkiriile, Siegfriezii etc.,
etc., nu le mai pot trezi nicio emoție tinereilor I-phone
în buzunar. Nu că n-ar avea substanță filozofică eroii
de la miazănoapte, ci pentru că personajele acestea
greoaie, rigide, țin de trăiri proprii altor veacuri, altor
culturi, altor moduri de instrucție. Dacă ați întreba pe
stradă 100 de tineri ce știu despre Inelul Nibelungilor,
99 v-ar răspunde nimic; în schimb dacă ați întreba
componenții aceluiași eșantion de public ce știu despre
Stăpânul Inelelor, 99 v-ar povesti, cu amănunte, toată
istoria. Istorie infantilă, zic eu, pe care n-am putut-o
nici citi, nici privi de la cap la coadă, în ciuda
rafinatelor efecte cinematografice. O văd
și-acum ca pe o lume fantastică de compilație, în care
nicio idee, purecată bine, nu se dovedește originală.
Și-atunci, vă mai întreb o dată: cum să-nțeleagă
tânăra de azi (care face amor din clasa a VlI-a, cel
târziu, și nu oricum ci cu figuri) iubirea pură care
merge până la sacrificiu? Iubirea aceea totală, în stare
a te determina să-ți aștepți, neprihănită, câte șapte ani,
iubitul rătăcitor? Fetele zilei se dau de ceasul morții pe
la concerte cu „megastaruri” de doi lei și s-ar tăvăli,
fără a sta pe gânduri, cu orice chitarist dezgolit,
asudat și care se scălâmbăie-n fel și chip, agitându-și,
ca posedat de Diavol, lațele nespălate. Ce iubire castă,
ce olandezi cu sufletul vândut, ce învingere a
blestemului prin devoțiune, ce aruncare de pe stânci?
Ruptura s-a creat, dramele wagneriene sunt de
nemestecat pentru tânăra generație și au fost chiar și
pentru noi, cei născuți prin anii '50 ai secolului trecut.
Trebuie să recunoaștem acest hiatus, ca să putem
vedea ce-i de făcut. Apoi, dacă vrem să mergem cu
sinceritatea până la capăt, trebuie să ne întrebăm dacă
opera, ca gen, mai face față epocii prezente (numele
festivalului Quo vadis, Opera? este perfect motivat).
Credeți că abordările psihedelice, apropiate de
nebunie, ale majorității operelor clasice n-au nicio
justificare? Caută ele ceva, vor o aducere a trecutului
în zona de interes a contemporanilor. Că se
exagerează, mergându-se până la grotesc și chiar mai
douăzeci și opt de state. Berlinul actual pune, însă,
accentul deocamdată pe conducerea și disciplina
dinăuntrul Uniunii, drept condiții ale ieșirii din criză.
Germania ajunge astfel să stârnească impresia unui
colos economic care își strunește politic asociații.
Analiștii ei caută acum răspuns la întrebarea: „de ce
îi vine atât de greu Uniunii Europene să găsească
măsura potrivită a puterii ei?” (Jochen Bittner, So
nicht, Europa! Die drei grossen Fehler der EU,
Deutschen Taschenbuch Verlag, Munchen, 2010).
Răspunsul este găsit în spațiul conducerii unei uniuni
de state care a depășit cu mult proiectul european
inițial. Aici sunt indicate „mari greșeli” ale Uniunii
Europene. „UE reglementează ceea ce este mărunt
prea pompos (das Grosse), iar ceea ce este măreț,
prea mărunt”. Politicienii, odată ajunși la Bruxelles,
încetează să fie politicieni și devin manageri care se
ocupă de detalii, în vreme ce le scapă întregul.
Germania rămâne scena de pe care iau startul
direcții majore în politica europeană. Guvernul actual
de la Berlin a pretins europenilor asumarea unei
politici de disciplinare financiară, însoțită de o
conducere lămurită și fermă a procesului european.
O viziune oarecum tehnocratică este cultivată pe față
departe, asta este altă poveste. Vă mărturisesc că
dialogul cântat (sau, mai cu seamă, recitativul) m-au
scos din răbdări încă de la primul contact, de-acu’
vreo 50 de ani! Opera de artă totală nu mai stă în
picioare, în forma pe care o visa megalomanul
Wagner. N-am fost la Festivalul de Bayreuth, la acele
spectacole-mamut cu tetralogia wagneriană dar nici
nu-mi doresc. M-aș sufoca. O să spuneți că sunt un
incult, o brută. Poate că e-adevărat, dacă mă raportați
la lumea bună de acum 100 de ani. Dar față de junii
de astăzi sunt un monument de cultură și
sensibilitate.
Religiile pierd adepți într-un ritm alert și legic, zeii
mor căci trebuie să moară (le-a cam venit vremea),
legendele se cer ajustate, acordate cu idealurile noi,
eroii nu mai pot intra în scenă pe lebede albe. O
tânără tocmai ieșită de la olandez, a roșit în fața
microfonului: vin pentru prima oară la operă și n-am
mai auzit de legenda asta cu vasul-fantomă; mi-au
plăcut proiecțiile cu valuri de la-nceput. Cam atâtica a-
nțeles domnișoara cu pricina din povestea marinarului
damnat! Deschid o paranteză: a propos de proiecții -
nu numai că s-au înscris în scenografia cea mai ieftină,
la propriu dar au fost și rău mixate uneori, căci la un
moment dat, scena cu bărcuța amenințată de valuri-
tsunami, s-a repetat în scurt, obsesiv, până la
exasperare. De spectacol, în amănunt, nu vorbesc;
mi-am făcut destui „prieteni” cu cronica la Ana
Lugojana. Oricum, o lucrare scrisă în special pentru
alămuri, cere instrumentiști, nu glumă, or noi nici nu
ne acordăm ca lumea. Paranteză închisă.
Așadar, eu cred că a venit vremea unei noi
reforme a operei - Gluck a pus temelia, Wagner a
urzit lumi fantastice, se simte nevoia unui nou verism,
fiindcă omul de astăzi este un pragmatic. Și noua
lume nu se va realiza prin răstălmăcirea patologică a
creațiilor vechi ci printr-un curent nou, cu eroi noi, cu
subiecte noi. Dar nu creații ca Telefonul lui Gian
Carlo Menotti sau alte asemenea căutări într-un
univers de expresie prea îndepărtat ci opere accesibile
și verosimile, adevărate opere de artă ale viitorului.
Este un obiectiv titanic și, probabil, trebuie să se nască
o nouă Camerata de’ Bardi. Lumea apusă sub
fulgerele lui Odin poate răsări din nou dar numai într-
un univers pământean, nu pe alte tărâmuri. Și mai
rămâne de văzut dacă eroii secolului al
XXI-lea vor fi veridici continuând să-și cânte
poveștile...
■
în condițiile unei crize ce nu a trecut. Intelectuali de
prim plan acuză Bruxelles-ul că practică o politică de
decuplare a cetățenilor de deciziile politice, de
Entmundigung, care este în divorț cu proiectul
european inițial. Unii remarcă împrejurarea că
„puține lucruri atestă până acum că europenii înclină
să se apere contra dezproprietăririi politice. Nu
lipsesc, într-adevăr, exprimări ale lipsei de curaj,
sabotaje tacite sau pe față, dar în general celebrul
deficit democratic conduce nu la protest, ci mai
curând la lipsă de participare și cinism, la
suspectarea clasei „politice sau la depresie colectivă”
(Hans Magnus Enzensberger, Sanftes Monster
Brussel oder die Endmundigung Europas, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 2011, p. 60). în Germania
schimbul de argumente între direcțiile majore este
mecanism de dezvoltare. în alte țări se îmbrățișează
necritic una dintre direcții și se ajunge la reducerea
dinamicii. Mai acut decât în alte țări, în Germania
actuală se sesizează împrejurarea că Europa unită se
află astăzi într-un moment de cotitură.
■
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
31
Black
Pantone 253 U
Muzica/Ars Nova si Ars
Digitalis în Festivalul
Cluj-Modern 2013
Mirela Mercean-Țârc
Cele două ipostaze ale muzicii
contemporane, arta digitală și arta
realizată cu mijloace acustice, reprezintă
două dimensiuni esențiale ale sonorului, pe
care organizatorii Festivalului Cluj Modern,
compozitorii Adrian Pop și Cornel Țăranu, și
Vasile Jucan, rectorul Academiei de Muzică
”Gh. Dima”, le-au propus publicului în cea de-
a cincea seară de evenimente. Două moduri de
exprimare a spiritului avangardei prin arta
sunetelor, două generații de compozitori, care
s-au întâlnit pentru a exprima „spiritul
timpului” într-un concert de prime audiții:
„generația de aur” a componisticii românești
reprezentată de compozitorii Ulpiu Vlad,
Viorel Munteanu, Octavian Nemescu, Costin
Miereanu și Cornel Țăranu într-un recital mare
clasă realizat de ansamblul Ars Nova condus
de C. Țăranu, și generația „digitalilor”,
„computeriștilor”, experimentaliștilor ultimelor
frontiere ale expresiei sonore în muzica
„asistată de calculator”: Călin loachimescu,
Adrian Borza, Ciprian Pop, Miguel Azguime,
Tudor Feraru.
Gazda primei părți a serii a fost Adrian
Borza, compozitor, programator, interpret,
regizor-arhitect de sunet, atribute pe care le
cumulează de altfel toți ceilalți creatori de
muzică electronică sau electroacustică. Căci
această muzică presupune, pe lângă procesul
compozițional de programare, de prelucrare a
materiei sonore prin mijloace electronice
(sinteză aditivă, substractivă, granulară sau
sinteză în timp real) și un al doilea filtru, cel
al strategiilor de redare a acestei muzici,
întrucât ea ajunge la ascultător prin
intermediul difuzoarelor. Sunetul prelucrat
electronic câștigă astfel un nou parametru, o
nouă dimensiune prin spațializarea sa.
Evenimentele sonore sunt gândite de
compozitorul - regizor și arhitect în așa fel
încât să creeze cadre, imagini sonore cu o
cinetică proprie, care se mișcă în adâncime și
înălțime în planuri apropiate, mediane,
depărtate, calculate în coeficienții de receptare.
Auditorul percepe astfel structura sau
arhitectura proprie unui spațiu sonor ideal
propus de compozitor, care rezonează în
structurile profunde ale mentalului
ascultătorului, cu spații imaginare declanșate
de asocieri preluate din realitatea obiectuală
sau nu. Cele șase difuzoare plasate în fundal,
în lateral și în spatele sălii Studio a Academiei
de Muzică, au asigurat arhitectura sonoră a
spațiului muzical realizat printr-un mini
acusmonium (orchestra de difuzoare,
instrumentul de redare a muzicii electronice -
acusmatice). Invitația la audiția creativă,
iluminarea estompată, atmosfera de atelier
cosmic au facilitat descătușarea fanteziei și
imaginației ascultătorilor.
Prima lucrare a serii a fost Digital Birds
pentru mediu electronic, creată de Călin
loachimescu în 2002. Auditorul a putut sesiza
un peisaj sonor efervescent, luxuriant, exotic,
realizat din sunete prelucrate electronic prin
sinteză, asociate cu triluri de păsări, zgomote
ale unei păduri imaginare, sunete de „cristal”,
foșnete, fâlfâiri de aripi, zbateri, susur de apă
și picături de poaie, grund sonor grav,
amenințător, glissando-uri cu sugestii de
lamento, liniște și, în repriză, reapariția timidă
a trilurilor, un triumf al vieții asupra răului,
morții, dispariției.
Ciprian Pop își intitulează lumea sonoră
creată Peisagii, un arhaism care ne poate
conduce la ideea meditației asupra timpului
sau/și a ieșirii din el. Bătăile regulate ale unei
imense pendule deschid, marchează și închid
un discurs muzical generos în evenimente și
obiecte sonore spațializate: pante sonore
ascendente, descendente, zgomote, grunduri,
planuri rarefiate și aglomerate, într-o pendulare
continuă între teluric și aerian, în care zborul
pare a fi starea primordială a visării.
Cu lucrarea Le Dicible Enfin Fini, ce
aparține ciclului Soul Itinerary, Miguel
Azguime pătrunde în intimitatea sunetului -
cuvânt/sunet muzical - sunet vorbit. Pornind
de la o frază scurtă extrasă dintr-un poem,
compozitorul deconstruiește prin decupare,
descompunere, metamorfoză, sinteză,
fonemele în forma lor rostită, reconstruind un
discurs alcătuit din noi structuri sonore care
trec granița dinspre rostire către muzică și
invers, reprezentări ostinate ale unor șoapte,
oftări, horcăieli, gâfâieli, cu o valoare
incantatorie și o culoare demoniacă,
înspăimântătoare, care prin accelerare și
sinteză se metamorfozează în zgomote sau
sunete mecanice nedetectabile în realitatea
sonoră cunoscută - oscilare între uman și
inuman, metaforă a pierderii sensului.
Tudor Feraru, în piesa Crepuscul pentru
mediu electronic, integrează sonorităților
electronice timbrele acustice ale orchestrei de
coarde și a clarinetului. Cele două lumi
sonore, cea virtuală simbolizând poate
contemporaneitatea și cea „naturală”- un
superb citat wagnerian ce poartă toate
nostalgiile romantice, se întretaie, apar și
dispar, clarinetul solo fiind protagonistul
finalului încheiat brusc, neconcluziv, ca o
retezare a aspirației către...
Drones, pentru vioară solo și computer
interactiv iPFH este în același timp o creație
muzicală dar și de programare, semnată
Adrian Borza, interpretată de violonistul
Ladislau Csendes și compozitor (la computer).
Discursul muzical se coagulează în jurul ideii
acumulării lente de sunete în structuri acordice
numite drone (isoane, trântori). Computerul
preia sunetele viorii din mediul sonor în timp
real, precum și modalitățile de atac, intensi-
tatea sonoră, eșantioane ale culorii spectrale,
construind „drone” și asistând procesul com-
pozițional „pe loc”, prin raportare continuă la
reperul acustic instrumental. Se naște astfel o
lume de sonorități continuu înnoită cu fiecare
reprezentare, care îndeamnă la meditație, con-
ducând ascultătorul într-un spațiu sonor mode-
lat din propriile elemente, din care se degajă o
atemporalitate, un sentiment al continuumului
spațio-temporal.
Programul Ars Nova a fost prezentat de
amfitrionul părții a doua a recitalului, direc-
torul fondator al festivalului, academicianul
Cornel Țăranu. în lucrarea Pentru voi de
Ulpiu Vlad, pentru ansamblu și soprană, inter-
preții au construit un discurs punctualist cu
elemente aleatorii, în care improvizația pe sil-
abe ad libitum realizată de soprana Daniela
Păcurar a adus sugestii de melopee cvasifol-
clorică cu înflorituri și elemente de cânt grego-
rian. Pianista Codruța Ghenceanu și clarinetis-
tul Mihai Toader au dat viață Ipostaze-lor
compozitorului ieșean Viorel Munteanu
lucrare compusă în 1971, în primă audiție la
noi. Un discurs îmbinând texturalitatea
abstractă cu un lirism “ascuns” sau declarat în
citatele cu parfum folcloric, de colindă, în
“ipostaze” bitonale, imitative, de improvizație
doinită, în ostinato-urile cu caracter dansant
îngroșate în final către parodie și efecte vir-
tuozistice ale clarinetului solo (slap tongue).
Compozitorul Octavian Nemescu a scris
lucrarea Cristiascensioocello pentru ansamblu
în 2007, în amintirea fiului său, regizorul
Cristian Nemescu. Lucrarea degajă o atmosferă
atemporală, statică, ce se datorează unor con-
stelații de sunete ce gravitează în jurul
aceluiași centru sonor, cu o atracție aproape
gravitațională către acest sunet, intervale cu un
conținut posibil simbolic cum sunt cvartele,
secundele lungi, glissando-urile cu efect de
lamento, conturează o atmosferă ireală, de
continuum, întreruptă brusc, retezată... cu un
gest implacabil.
Costin Miereanu își concepe lucrarea
Distance zero pentru clarinet bas și percuție
pe principiul concertant al întrecerii sau al
distanței zero dintre specificul celor două
instrumente: al percuției care se melodizează
și al clarinetului care treptat se percutizează.
Glissando-ul, trilul, tremollo-ul, slap-tongue,
impulsuri sonore preluate din spectrul
armonicelor, sunt gesturi sonore efigie supuse
dialogului concertant. Toate au conturat prin
intermediul celor doi interpreți de excepție,
Mihai Toader și Emil Simion, un discurs de
mare subtilitate coloristic-timbrală.
Ultima lucrare a recitalului a fost Triade
pentru ansamblu, compusă de C. Țăranu în
2011, în memoria unei "persoane dragi”,
profesoara și pianista Gerda Turk. Pornind de
la efigia sonoră ce cuprinde anagrama
muzicală a numelui pianistei, compozitorul
concepe o lucrare amplă, dramatică, în care
domină alternanța discursivă ansamblu-soliști,
creând un tip de retorică muzicală bazată pe
variația continuă a structurilor muzicale. O
lucrare cu forță de reprezentare și vigoare a
expresiei, calități ce se impun în toată creația
compozitorului și care-l mențin la cotă ridicată
în preferințele ascultătorilor de muzică
contemporană.
■
3
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Tramvaiul se retrage la depou
Ana-Maria Nistor
Un tramvai numit dorință
foto Octavian Tibăr
Fiecare duce cu sine, vrând-nevrând, câte o trusă
de clișee, prejudecăți, preconcepții adunate cu
grijă și frumos șlefuite în timp. Și, cu cât
credem că e mai mică și neapăsătoare, cu atât, de
fapt, ea atârnă mai greu. Piesa mea de rezistență, am
dedus eu din diferite circumstanțe, e textul dramatic,
iar fraza-cheie pe care mă sprijineam deseori cu
dulceață era: “dacă scenariul e bun nu se poate să
rezulte un spectacol prea prost sau condiția primă
pentru reușită este o scriitură valoroasă”. Totodată,
iată paradoxul!, încercăm o bucurie tainică ori de
câte ori ni se dărâmă sau se zdruncină un zid de
apărare de acest soi, pentru a clădi altul în loc sau a-
l întări pe cel vechi, ca o regulă cu tot cu excepții.
Eu încă mă uit minunată la pietrele mele prăbușite,
căci nu mă gândeam că un regizor, și încă unul din
generația de demult, îmi va bombarda cu atâta
ușurință eșafodajul pe care-l credeam de granit.
Dinu Cernescu reușește să trimită “Tramvaiul.”
lui Tennessee Williams la depou, dar nu oricum, ci
cu fanfară și sclipici, cu siguranța că vagoanele sale
vor defila prin centru.
“Ah, dar o să mi se frângă inima!”
Nu am crezut nicio secundă că acest cri de
coeur, “strigătul specific Blanche”, o să-l rostesc și eu
în sinea-mi, cu amărăciune. Știam că merg la o
montare clasică, nu mă așteptam la cine știe ce arti-
ficii regizorale ori la vreo viziune postAlmodovar.
Dar nici nu am intrat în sală cu reperul ecranizării
lui Elia Kazan ori cu imaginea anumitor actori.
Aveam doar textul în buzunarul memoriei, unul din-
tre cele mai frumoase ale secolului XX. Atmosfera
înabușitoare a sudului despre care vorbește autorul
de Mississippi, aceea care exacerbează ascunsul din
noi; instincte reprimate și educație conservatoare,
tradiționalism și minciuni ascunse de pudră și
mirosind a parfum; pietre false pe care o femeie dis-
perată le afișează pentru a nu rămâne prea singură,
pentru a-și găsi, în sfârșit, liniștea. Brutalitatea crudă
și satisfacția imediată versus dorința învăluită în mis-
ter prelucrat atent, în piruete, în citate din Poe și
câteva vorbe franțuzești, înadins rostite ca să ia ochii
și mințile unui om simplu din cartierele mărginașe
ale New Orleans-ului.
Și-apoi, umorul. N-ai cum să nu prinzi ceva din
umorul lui Williams, delicat și tăios ca lama unui
stilet de poșetă, cu mânerul sculptat atent. E sufi-
cient să analizezi bine piesa, gândeam eu, să lași
subtextul și indicațiile de cod să iasă la iveală, să
urmărești conflictele care se dezvăluie limpede în
curba dramatică și definesc relațiile dintre personaje,
transformările, și astfel ai făcut ca “Tramvaiul.” plin
de miraj să meargă pe șine, până în Câmpiile Elizee.
Nu am cerut mai mult. Am pornit la drum,
spectator cu inima deschisă, nu critic, cel mult
cronicar, gata să se bucure în poveste. Știam și dis-
tribuția, cu Rodica Mandache în rolul titular, și tot
n-am avut vreo prejudecată, cu toate că textul te
obligă întrucâtva să ai o Blanche du Bois în jur de
40 de ani, care tocmai a sedus un băiat de 17 ani,
care îl face pe însuși cumnatul său “polac” să o dore-
ască, care încă poate suci capul bărbaților. M-am dus
pregătită să merg pe mâna regizorului și să cred. Și
n-am putut.
Scenă după scenă mi se arăta că am greșit stația,
“Tramvaiul”, spectacolul. Eram în altă parte. într-un
loc în care mizeria mărginașului cartier plin de emi-
granți și oameni care-și trăiesc zilele între joburi
mărunte și distracția frivolă a unui joc de poker sau
de popice este nejustificată ilar prin scenografie. De
la cămăruțele sărăcăcioase în care stau cu chirie
Stella și Stanley înspre etajul unde locuiesc propri-
etarii urcă o scară cu trepte de lemn șlefuite frumos,
cu o balustradă metalică, de inspirație art deco care
pare decupată dintr-un eventual Belle Reve. Inițial,
n-am înțeles; apoi, n-am putut să cred. Mă gândesc,
însă, că o fi fost vreo scăpare, de dragul esteticului
gratuit, precum costumele protagonistei, alese fără
gând unitar, necuceritoare și chiar nepotrivite pentru
actriță, departe de a o pune în valoare. Măcar dacă
s-ar fi respectat până la capăt, cromatic, albul din
scena întâi când începusem să cred. Apoi, n-am mai
putut.
Din nefericire, același lucru s-a întâmplat și cu
jocul actorilor. Nici nu mă mai deranja că stăteau la
masă enorm de mult și rostogoleau replici ori că
mișcările scenice erau sărace și redundante; aș fi vrut
ca, cel puțin, să marcheze marile transformări din
text. Or, Rodica Mandache trecea superficial peste
monologurile cheie pe care le rostea în viteză pentru
a poposi într-o cochetărie falsă și plângăcioasă în
pasaje care se lungeau până dincolo de răbdări.
Crina Mureșan, în Stella, care, fără vreo răutate fie
spus, pare fiica și nu sora lui Blanche, a prins o notă
de euntuziasm tineresc la care n-a vrut să renunțe
până la sfârșit, nici în momentele de criză ale per-
sonajului. Poate, pe undeva, gândul actriței a fost ca
junețea să astupe găurile de plictiseală de pe scenă.
Nu știu, în schimb, care a fost intenția lui Mihai
Smarandache sau, mai exact, traseul său până la
capăt. Eu am văzut doar o jumătate de Stanley
Kowalski: pe jumătate brută, pe jumătate insensibil,
pe jumătate îndrăgostit, pe jumătate urând-o și
poftind-o pe Blanche. Actor talentat, aici
Smarandache n-a avut eleganța de a juca un mito-
can, preferând comoditatea unor clișee la-ndemână.
Clișee care, de altfel, rezonau cu cele ale lui
Marian Ghenea, care mult prea ușor și enervant de
pleonastic a creionat un Mitch ușor bâlbâit, cu
stângăcii “arătate”și prostească timiditate jucată ca la
începutul carierei.
Și dacă tot am pomenit de pleonasm scenic,
parcă cel mai trist-amuzantă mi s-a înfățișat muzica,
habar n-am de ce semnată de George Marcu: câteva
frânturi de refrene de nicăieri, nici din ritmurile
negrilor din New Orleans, nici din “Varșoviana”
amintită-n text; în schimb, mi-a fost dat să tot aud
accente instrumentale ridicole în momentele de sus-
pans, ca nu cumva spectatorul, pesemne ațipit în
atâtea ore de spectacol, să nu sesizeze că tocmai are
de-a face cu o confruntare.
Tare aș fi vrut să cred și în coregrafia lui Răzvan
Mazilu, și în așa-zis dansatele vise ale lui Blanche,
dar n-am putut. Momentele erau sublime, dar le
lipsea cu desăvârșire coregrafia.
în fine, chiar am vrut să cred în miza lui Dinu
Cernescu de a readuce în atenția publicului un text
demult nemontat, atât de valabil azi. Dar am spus
“pas”.
“întotdeauna am depins de amabilitatea unor
oameni străini”. Replică celebră, istorică. Ultimele
cuvinte ale lui Blanche atunci când dezabuzată și
cochetă se agață de brațul doctorului ce urmează să
o ducă în albe Câmpii Elizee închise cu garduri
înalte.
E ceva comic și amar în vorbele acestea, nu știi
dacă ea “joacă” în continuare sau spune adevărul,
dacă e o poză melodramatică sau șoapta unei
sfâșietoare rupturi a sufletului. Certă e doar implo-
rarea “amabilității”; nu a iubirii, măcar a
bunăvoinței. E cheia de boltă a spectacolului, a
oricărui spectacol de teatru, în definitiv, care
cheamă, așteaptă, dorește, depinde, suferă după
atenția străinilor din sală. Sau așa cred că ar fi tre-
buit să fie.
Dar în locul unei minime mizanscene, am un
final plat, nătâng, încropit parcă de niște studențași,
în care actorii stau aliniați la rampă și o privesc pe
Blanche care rostește plângăcios replica, apoi pleacă
nicicum. Nu e vorba aici despre simplitate, ci despre
ceva fără idee, neterminat. Degeaba ne îndeamnă
regizorul, în caietul program, să iubim “tramvaiul
lor” pe care, prin final, l-a condus spre ultima stație,
spre fundătura depoului, departe de orice Câmpie
Elizee. Tramvaiul numit Dorință s-a schimbat cu
unul numit Cimitire. Așa că nu-mi rămâne decât să
mă întorc în stația de îmbarcare, cea a textului lui
Tennessee Williams, și să aștept următoarea cursă
care să merite să-mi cumpăr bilet. Drum bun!
“Un tramvai numit dorință” de Tennessee
Williams; regia Dinu Cernescu; cu: Rodica
Mandache, Crina Mureșan, Mihai Smarandache,
Marian Ghenea; scenografia Constantin Ciubotariu;
muzica George Marcu; coregrafia Răzvan Mazilu;
Teatrul Odeon, București
■
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
33
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
film
„Faptul divers”, de la Locarno
la Berlin
Călin Căliman
Cinematograful tânărului regizor Călin
Peter Netzer a pornit, mereu, de la
cazuri de viață reale. Astfel s-a întâmplat
cu primul său lung metraj, Maria, prezentat pe
ecranele românești în noiembrie 2003 (după ce
cucerise importanți lauri internaționali la
Locarno, Cottbus și Tubingen), astfel s-a
întâmplat cu următorul lung metraj, Medalia de
onoare (2010), la fel stau lucrurile cu recentul
său film, Poziția copilului, recompensat cu un
Urs de aur la Berlin. Două vorbe, înainte de
toate, despre regizor, al cărui nume a devenit
marcant în „tânărul cinema românesc”. Născut
în 1975 la Petroșani, avea numai opt ani când a
emigrat, împreună cu familia, în Germania,
pentru a reveni, după revoluție, în țară, unde a
urmat Facultatea de regie film a actualei
Universități Naționale de Artă Teatrală și
Cinematografică, în promoția 1999 (clasa
Laurențiu Damian), realizând, încă din anul trei
scurt metrajul Maria (distins cu Premiul special
al juriului la Premiile Europene din 1997), film
care a stat la baza lung metrajului cu același
nume. Filmul Poziția copilului este, pentru
regizor, înainte de orice altceva, o confirmare:
confirmarea unui talent generos și viguros, al
cărui destin artistic se identifică cu însăși
traiectoria spectaculoasă a „noului cinema” din
România. Practic, filmul acesta - în care se
Domestic
Lucian Maier
Domestic e unul dintre acele filme (foarte
puține la noi) care iau cîteva concepte
postmoderne drept bază de lucru -
intertextul, autoreferențialitatea - și reușesc să
construiască o poveste închegată, bine îmbrăcată
din punct de vedere estetic, încît această
întemeiere culturală să stea în picioare. Domestic
e cu atît mai plăcut cu cît știe să fie și popular și
inteligent, deschizîndu-se atît ca poveste curentă,
care enumeră o serie de evenimente ușor de
asimilat, cît și ca istorie în care Sitaru vorbește
despre Sitaru, oferind, astfel, un univers secund,
în care autorul își desenează cu tact și cu
(auto)ironie propria călătorie cinematografică.
Modul de lucru din Pescuit sportiv, filmarea
la persoana întâi, e prezent aici doar ca mijloc de
operare în vis, ochii lui Toni - personajul central
în scurtmetrajul Lord, care își păstrează și aici
ocupația de antreprenor ilicit de animale de
companie - fiind mijlocul prin care spectatorii
participă la obsesia lui; una ce își are izvorul
într-un vis misterios în care iubita lui se regăsea
într-o postură biblică. întregul scurtmetraj Colivia
e re-așezat în filmul de față: povestea e
interpretată de alți actori (tatăl, Nelu Mihăeș, este
jucat acum de Gheorghe Ifrim, Ioana Flora e
mama, Ileana, copilul e jucat de Marc Titieni) și e
ușor nuanțată, încît să se potrivească noului
context. Interpreții din scurtmetrajul realizat în
2010 întruchipează acum o altă familie, una de
intelectuali; Clara Vodă și Adrian Titieni dau viață
familiei Lazăr, Nicole și Mihai - el fiind profesor
și administrator de bloc.
vorbește cu tact, cu dramatism și emoție, dar și
cu umor, despre relațiile dintre o mamă
dominatoare și fiul său, trecut de prima tinerețe
- pornește tot de la un „fapt divers”: un
accident de mașină produs de fiul unei
cunoscute politiciene, după care mama recurge
la felurite stratageme, unele nu tocmai
„ortodoxe”, pentru a-și feri băiatul de
consecințe neplăcute. Firește, cazul real rămâne,
pentru cei doi scenariști, Răzvan Rădulescu și
Călin Netzer, doar un „pretext”, pe baza căruia
autorii - asumându-și, după propriile
mărturisiri, și o „fărâmă” de autobiografie - au
creat o „hartă psihologică” de-a dreptul
captivantă a relațiilor dintre o mamă ultra-
posesivă, mult prea autoritară și fiul său care
încearcă să evadeze din spațiul sufocant al grijii
materne. Regizorul Călin Peter Netzer a tratat
subiectul cu o grijă pe care aș numi-o
„neorealistă” pentru respectarea geografiei
sufletești a personajelor (vorbeam de o „hartă”,
nu-i așa?), iar clipele de destindere ale dramei
m-au dus cu gândul către tinerețea unui Milos
Forman, de care sunt legate primele „clipiri” ale
noului val ceh, cu mulți ani în urmă. într-un
rol pe care l-aș numi „istoric” pentru cariera sa
interpretativă, Luminița Gheorghiu este
magistrală în rolul mamei, iar autorii
scenariului și regizorul s-au priceput de minune
Domestic cucerește printr-o relatare cît se
poate de umană, de înțelegătoare a unor situații
de familie care merg de la banal (familia Mihăeș)
la excepțional (familia Lazăr). O masă de Crăciun
alături de familia Mihăeș, problema porumbelului
rănit, micile șmenuri făcute de Toni și pierderea
fiicei de către soții Lazăr. Istoriile conțin acele
mici amănunte care dau autenticitate caracterelor
surprinse pe ecran (autenticitatea e întărită și de
familiaritatea existentă între spectator și
personaje, fiindcă personajele au o istorie
documentată în alte ficțiuni deja existente):
mișcări largi, delir verbal, în acord cu alcoolul
care curge gîrlă sau cu apucărurile specifice unei
meserii practicate de personaj - obișnuința de a
vorbi cu clienții toate neroziile cotidiene, la modă
- cazul lui Nelu, taximetrist; o anumită reținere,
de etichetă, plus dorința de a fi împăciutor,
rațional, într-un mediu - blocul - în care se
întîlnesc multe specii umane - în cazul lui Mihai.
Intuițiile în relație cu aproapele din film (prin
anumite vorbe, Nicole îi arată lui Mihai că îl
cunoaște de o viață), acele gesturi care exprimă
durerea sau speranța, modul în care autorul se
întoarce către spectatori și construiește o critică a
iresponsabilității părintești, aceste frînturi de
realitate sau aceste gînduri de poveste rostite de
către autor cu căldură și cu respect amplifică
normalitatea redată de film.
Respectul e vizibil în modul în care -
întotdeauna cînd e o situație critică - autorul știe
să nu-și agreseze personajele. Cînd Mihai o
provoacă pe noua sa iubită la o joacă amoroasă,
Bogdan Dumitrache în Poziția copilului
să aducă interpreta la rol, și personajul la
interpretă, pe tot parcursul intrigii, și îndeosebi
în secvențele „cheie” ale conflictului, dialogul
cu nora (Ilinca Goia, cu un monolog, și ea,
antologic) și „punctul culminant” al filmului,
întâlnirea cu familia victimei (în care apar
Adrian Titieni și Tania Popa, deasemenea în
roluri memorabile). în această ultimă secvență,
filmul atinge un desăvârșit „apogeu emoțional”,
marcat și de gestul final al băiatului (Bogdan
Dumitrache). Dintre interpreții care lasă urme
durabile în film aș mai aminti pe Vlad Ivanov,
Florin Zamfirescu, Mimi Brănescu, Natașa
Raab, Cerasela Iosifescu, iar din echipa de
filmare m-aș opri la directorul de imagine
Andrei Butică (cu filmări de reală expresivitate),
la scenografa Mălina Ionescu și la „sunetistul”
Cristian Tarnovețchi, cu inspirate contrapuncte
sonore.
■
sau cînd Mihai o vizitează, la final, pe fosta sa
soție, care, copleșită de emoție, începe să plîngă,
autorul știe să se suspende, să se pună între
paranteze. între el și întîmplarea de pe ecran lasă
la vedere o ramă (cadrul ușii, de exemplu), încît
să fie explicit subliniată privirea cinematografului
spre personaje: rama care încadrează evenimentul
din fața camerei e o atenționare adresată
spectatorului, să știe că privește o înregistrare
intermediată de un obiect tehnic; rama este o
barieră, un exercițiu autoreferențial prin care e
așezată o distanță suficient de mare între privitor
și întîmplare încît moralizarea sau indiscreția să
fie eliminate.
Din punct de vedere conceptual, Domestic e
un film care stă bine. însă nu toate aspectele
acestui proiect sînt izbutite. Corespondențele
între proiectele semnate de Adrian Sitaru, etica
privirii auctoriale, ochiul critic în relație cu
propriul parcurs cinematografic, faptul că
povestea propriu-zisă este cît se poate de fericit
adusă pe ecran - planurile secvență fiind preferate
de autor -, tonul degajat și simplitatea relatării,
toate aceste reușite se lovesc necontenit de
imagine. Problema dificil de neglijat a acestui film
- dincolo de mici disonanțe interpretative, ușor
de trecut cu vederea într-un film atît de relaxat -
e imaginea (digitală). Contrastul e atît de
puternic, culorile sînt atît de vii, imaginea e atît
de curat-luminoasă, încît ai impresia că urmărești
un film de televiziune pe un ecran LED uriaș,
într-o sufragerie uriașă. Adică urmărești ceva
artificial față de ceea ce reprezintă (sau ar trebui
să reprezinte) experiența cinematografică.
■
34
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„Singura noastră politică este
cea a cinematografului...” (I)
loan-Pavel Azap
...este sloganul sub care s-a desfășurat (și) cea
de a doua ediție a Festivalului Internațional de
Film Cinepolitica, singurul festival de film
politic din România și unul dintre puținele de
profil din lume (București, 2-7 aprilie 20131).
Proiecțiile au avut loc la cinematograful Studio
și la sala-cinema „Elvira Popescu” a Institutului
Francez București. Ca și la ediția precedentă, pe
lângă secțiunea competitivă, publicului i s-au
oferit o serie de programe speciale, precum și
două „coperți”: un film de deschidere și unul de
închidere, înafara competiției.
„Concertul de deschidere” a revenit unui
maestru al cinematografului italian, Marco
Bellocchio, cu cel mai recent film al său,
Frumoasa adormită (Bella addormentata, Italia /
Franța, 2012; cu: Toni Servillo, Isabelle
Huppert), prezentat în premieră în România.
Afirmat la mijlocul anilor '60, Bellocchio este
un regizor „virulent, caustic, contestatar, [care]
atacă de pe poziții anarhiste structurile de bază
ale societății - familia, biserica, armata -
realizând filme pe gustul cinefililor și al
publicului sălilor de artă și experiment.”
(v. Cristina Corciovescu, Bujor T. Rîpeanu,
Dicționar de cinema, București, Ed. Univers
enciclopedic, 1997, p. 40). Inspirat de un caz
real - cel al unei tinere italience aflată în comă
care a fost decuplată de la aparate în 2009,
după 17 ani de stare vegetativă -, filmul este o
dezbatere politico-morală despre
responsabilitate, individuală și de grup, a
comunității, mai puțin virulentă ca în alte filme
ale regizorului, dar nu mai puțin percutantă.
Construit prin împletirea a mai multor fire
narative, Frumoasa adormită radiografiază
deopotrivă mediul politic, pe cel familial, al
fanaticilor religioși sau al „opozanților” acestora
din urmă.
Tot o premieră a fost și filmul de închidere,
și tot al unui maestru, Robert Redford, de astă
dată în dublă ipostază, de regizor și de interpret
în Spune-mi cu cine te însoțești (SUA, 2012; cu:
Robert Redford, Shia LaBeouf, Julie Christie,
Susan Sarandon, Nick Nolte, Stanley Tucci,
Chris Cooper). în ciuda distribuției „beton”
pelicula nu se ridică la înălțimea altor filme ale
regizorului Redford: Oameni obișnuiți (Ordinary
People, 1980, debutul în regie), Cândva, pe aici
trecea un râu (A River Runs Through It, 1992)
sau Cine știe câștigă! (Quiz Show, 1994), de
pildă. Totuși, este un bun film de acțiune cu,
evident, conform profilului festivalului,
implicații politice. în anii '70, Jim Grant (Robert
Redford), era membru (prea) activ al unei
grupări care se opunea războiului din Vietnam
cu mijloacele războiului: jafuri armate
îndreptate împotriva sistemului (american),
pentru a-i face pe reprezentanții acestuia să
înțeleagă (sfântă naivitate!) violența războiului
la ei acasă, pe propria piele. Peste mai bine de
trei decenii Grant, sub o altă identitate, își
crește singur fetița, dar trecutul este reînviat de
curiozitatea unui ziarist. Urmează o cursă
contra cronometru, la sfârșitul căreia personajul
trebuie să se reabiliteze, mai ales în ochii
propriului copil. La peste 75 de ani, actorul
Robert Redford nu mai are carisma de altă dată.
Asta poate și din cauza faptului că, în loc să-și
accepte vârsta, se autopastișează - e drept:
discret și cu eleganță, dar și cu un aer de ușoară
tristețe pentru spectatori.
Programul special al ediției 2013 a
Festivalului Cinepolitica a cuprins cinci secțiuni,
respectiv:
Drumul libertății. Două filme despre
emigranți și emigrare, unul pornind de la
evenimente reale - povestea Taniei, o tânără
rusoaică stabilită ilegal în Belgia, despărțită de
fiul ei de 13 ani după ce este arestată și închisă
(Ilegal / Illegal, Belgia / Luxemburg / Franța,
2010; r. Olivier Masset-Depasse), altul, de la o
probabilă și posibilă realitate - tentativa unui
bărbat și a nepoatei sale de 16 ani de a evada
din Albania spre Vest (Noaptea fără lună / Nata
pa hene, Albania / Franța, 2004; r. Artan
Minarolli);
Papalitatea azi. Documentarul Martor al
speranței: Viața lui Karol Wojtyla, Papa Ioan
Paul al Il-lea (Witness to Hope: The Life of
Karol Wojtyla, Pope John Paul II, SUA, 2002;
r. Judith Dwan Hallet) - un portret complex al
unuia dintre cei mai longevivi suverani pontifi,
reliefând influența asupra acțiunilor sale a
faptului că acesta și-a petrecut anii de formare
în Polonia comunistă;
Insuportabila memorie. Secțiunea a inclus
două filme: Examenul (A vizsga, Ungaria, 2011;
r. Peter Bergendy) - un lungmetraj de ficțiune
despre situația aberantă de după eșuata revoluție
maghiară din 1956, când toți ofițerii din
Securitate au trebuit să fie verificați, spionându-
se și turnându-se unii pe alții; Evrei de vânzare
(România, 2013; r. Radu Gabrea) - un
documentar despre, după cum o prezintă
realizatorii, „cea mai mare operațiune prin care
un stat și-a vândut propriii cetățeni, petrecută
până azi în Europa”: între 1947-1989, 90 la sută
dintre evreii români au părăsit țara, marea lor
majoritate fiind vânduți de către puterea
comunistă Israelului;
Pe scurt despre politică. Au fost prezentate
șase dintre cele mai importante scurtmetraje cu
tematică politică din ultimii ani realizate în:
Thailanda, Franța, Italia, Chile, Marea Britanie,
Suedia; selecția i-a aparținut lui Massimilliano
Nardulli, director artistic al Brest European
Short Film Festival, membru al juriului
Cinepolitica;
Propagandă și manipulare. Secțiunea,
dedicată exclusiv cinematografiei române, a
inclus două „episoade”: conferința Propagandă
și manipulare la începuturile cinematografului
românesc, susținută de filmologul și jurnalistul
Cristian Tudor Popescu, urmată de proiecția
filmului Răsună valea (România, 1950, r. Paul
Călinescu), piatra de temelie a cinematografiei
române socialiste. Considerând, nu fără
argumente, că cinematografia română începe
practic odată cu instaurarea regimului comunist
- tot ce s-a realizat până atunci, sporadic, fiind
doar un fel de tatonare a unui teren necunoscut
în România (deși nu putem ignora, de pildă, O
noapte furtunoasă, filmul lui Jean Georgescu
din 1943 care ne sincronizează cu
cinematografia europeană, e drept că după ce
Jean Georgescu a lucrat mai bine de un deceniu
în Franța ca scenarist, actor și regizor), Cristian
Tudor Popescu subliniază și faptul că
propaganda și manipularea politică au
reprezentat decenii la rând constante ale
filmului românesc: „Filmul românesc de ficțiune
s-a născut cu propaganda politică în el, ca un
copil infectat cu HIV încă din pântecele mamei.
Istoria lui a fost dublată de istoricul bolii. Pe
lângă semnele specifice creșterii, în fiecare etapă
de viață, tumorile, erupțiile, plăgile s-au
dezvoltat și ele. Coșurile pubertății filmului
românesc au apărut lângă bubele sindromului
imunodeficienței politice. Din cele 550 de
pelicule ale perioadei comuniste, aproximativ
222 (adică 40%) pot fi considerate ca având
caracter politic, propagandistic, restul fiind
divertisment, comedie muzicală, filme pentru
copii - proporția lui Lenin (60% propagandă,
40% divertisment) fiind totuși inversată. Cu
prea puține excepții, propaganda din cinema a
urmat cu fidelitate liniile politice de evoluție ale
PCR. A fost mai întâi prosovietică,
internaționalistă, antiromânească, apoi național-
comunistă, anticitadină, antiintelectuală,
antioccidentală, vehicul al cultului lui
Ceaușescu.” (v. Cristian Tudor Popescu, Filmul
surd în România mută, Iași, Ed. Polirom, 2011,
text coperta a IV-a). Din această perspectivă,
Răsună valea nu mai este un moment atât de
fericit, cum a fost „proclamat” încă de la
premieră, al cinematografiei române. Și totuși,
după opinia unui alt critic și istoric de film:
„Entuziasmul «începutului de drum al filmului
artistic românesc» sparge cadrul schemei politice
și dă farmec acestui vehicul propagandistic scris
de Mircea Ștefănescu care prilejuiește o cascadă
de debuturi. Sunt reușite mai ales secvențele de
comedie: inadaptarea pentru muncă a lui «Niki-
brigadierul» și transpunerea revuistică a acestuia
în scheciul fraților Grigoriu (comp. Ion
Vasilescu), dar rezistă, prin candoarea lor
involuntară, și secvențele «eroice», ca
exorcizarea ezitărilor prin scandarea lozincii
«Bum-bești-Li-ve-zeeni!».” (v. Tudor Caranfi,
Dicționar de filme românești, ediția a II-a,
București, Editura Litera Internațional, 2003,
p. 182). Oricare ar fi perspectiva critică,
concluzia este una singură: Răsună valea este un
film care merită să fie văzut.
Despre filmele din competiția Cinepolitica,
lungmetraje de ficțiune și documentare, puteți
citi în numărul viitor al revistei „Tribuna”.
1	Festivalul Cinepolitica este organizat de
Asociația Cultură și Imagine și este patronat de
Universitatea Națională de Artă Teatrală și
Cinematografică „I.L. Caragiale” (UNATC) și de
Universitatea Națională de Arte (UNArte).
Evenimentul este sprijinit de Centrul Național al
Cinematografiei (CNC). Prima ediție a avut loc
între 11-21 iunie 2012. Sufletul festivalului îl
constituie binomul Copel Moscu (inițiator și
director al Festivalului) - Mihai Fulger (selecțio-
ner). Regizorul Copel Moscu este un documen-
tarist de excepție, afirmat în anii '80, profesor
universitar (regie film și artă video) la
Universitatea Națională de Artă Teatrală și
Cinematografică „I.L. Caragiale” București
(UNATC) și la Universitatea de Arte București
(UNArte). Mihai Fulger este jurnalist și critic de
film, membru al Asociației Criticilor de Film din
cadrul Uniunii Cineaștilor din România (UCIN)
și al Federației Internaționale a Criticilor de
Film (FIPRESCI). ’
■
TRIBUNA • nr. 257 • 16-31 mai 2013
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sumar
din lirica universala
traduceri de Cristina Tătaru	2
inedit
Anton Dumitriu - Jurnal de idei (II)	3
atitudini
Nicolae Breban Dictatura și aparenta elită. Corifeii din
GDS	4
commemorare
Vistian Goia Elocința lui Octavian Goga și ideea
națională	6
corespondența din Washington
Victor Gaetan	Popularitatea Papei Francisc	7
comentarii
Isabela Vasiliu-Scraba Wikipedia.ro citită printre rânduri 8
meridiane lirice
Yvon Le Men	10
poezia
Camil Tănăsescu	12
proza
Paul Goma Bătrânul și fata (IV)	13
Nicolae Iliescu	Roman - fluviu din semeseuri și
e-mail-uri	15
Gerrit Brand Waffles	17
interviu
discuție cu Gheorghe Grigurcu	"Criticii cei mai buni
de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire,
poeții"		18
historia Gheorghe Petrov	Arheologia crimelor comunismului	23
estetica Mircea Muthu Aichelburg	Marginalii Cercului. Wolf von	27
diagnoze Andrei Marga	Trei rezolvări	28
patrimoniu Marius Porumb -	Mitropolia din Feleac	29
plastica Livius George Ilea	"UNArte Grafice" 2013	30
muzica
Mugurel Scutareanu	Amurgul zeilor	31
Mirela Mercean-Țârc	Muzica/Ars Nova și Ars
Digitalis în Festivalul Cluj-Modern 2013	32
teatru
Ana-Maria Nistor	Tramvaiul se retrage la depou	33
film		
Călin Căliman	"Faptul divers", de la Locarno	
la Berlin		34
Lucian Maier	Domestic	34
Ioan-Pave! Azap	"Singura noastră politică este	cea a
cinematografului...	(I)	35
traduceri	
GEORG CRISTOPH LICHTENBERG
Aforisme
Cu toții suntem în eroare. însă fiecare într-un
alt domeniu.
Doar frauda dezonorează, eroarea niciodată.
Experiența este singura școală în care toți netoții
pot învăța ceva.
Cei firavi au deseori îndemânări de care cei bine
făcuți, nu că n-ar fi capabili, însă nu-s deciși să le
deprindă.
O îndelungată fericire se diminuează prin însăși
durata ei.
Celebritatea oamenilor de renume conține mereu
ceva din tâmpenia admiratorilor.
Cine caută un înger și nu se uită decât la aripi, ar
putea aduce o gâscă acasă.
O expresie adecvată e tot atât de valoroasă ca un
gând bun, fiindcă e aproape imposibil să te ex-
primi bine fără de-a înfățișa cele exprimate din-
spre partea lor bună.
Ce binecuvântare ar fi dacă am putea închide ori
deschide tot pe atât de ușor urechile ca și ochii.
Marile evenimente ale lumii nu sunt făcute ci se
întâmplă.
Nimic nu duce la o mai mare liniște sufletească
ABONAMENTE: Prin TOATE OFICIILE POȘTALE DIN ȚARA, REVISTA AVAND CODUL 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru,
48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33 lei - trimestru,
66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU Să O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
decât lipsa oricărei opinii.
Pacea și prietenia presupun respectul.
Fanaticii sunt capabili de orice, altminteri de
nimic.
Spre a face ce-i drept trebuie să știi foarte puține
despre drept. Spre a face ce-i nedrept trebuie doar
să fii studiat dreptul.
Există oameni buni platnici, rău platnici, oameni
ce plătesc cu țârâita, cei care plătesc în bani
peșini, care plătesc în rate, care plătesc mai mult
decât trebuie, oameni care ți-o plătesc - doar
oameni care să plătească bucuroși, nu.
N-am idei artificiale despre om, ci îl judec natu-
ral, nu-l țin nici de prea bun, nici de prea rău ...
Cele mai periculoase neadevăruri sunt adevărurile
deformate cu măsură.
Nimic nu îmbătrânește mai rapid decât gândul
mereu prezent că devii mai bătrân.
Un nerușinat poate arată modest, când vrea, însă
nici un modest, nerușinat.
Omul este înzestrat cu capacități care se exterio-
rizează doar în împrejurări aleatorii.
O carte este o oglindă; când se uită în ea o
maimuță, firește că nu va oglindi un apostol.
traducere de
Andrei Zanca
■
traduceri
I Georg Christoff Lichtenber în traducerea lui Andrei
Zanca	33
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U