Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
254
Consiliul Județean Cluj
3 lei
Director fondator: loan Slavici
Revistă, de cultura • serie nouă • anul XII • 1-15 aprilie 2013
diagnoze	proză	eveniment
Andrei Marga	Paul Goma (II) “Avem un pap„
smerit”
Ilustrația numărului: Andrei Florian
-(j)- Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Andrei Marga
Vasile Muscă
Mircea Muthu
Petru Poantă
D.R. Popescu
Irinel Popescu
Marius Porumb
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ovidiu Petca
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Andrei Florian
la ceas aniversar
Cornel Udrea
De ziua ta, Cornel, îți fac ăst dar:
Zic: „La mulți ani” și-ți dau un țoc în freză.
Și de întâi april, cu-al meu habar,
Să te cetești, boncăluind engleză.
Clistina Tătaru (pour les connoisseurs, Anda)
(dăm întâi textul în română, din Obiceiuri de nuntă
la cangurii șchiopi, ediția princeps, Dacia, 1978,
pp. 25-26)
învățând engleza fără profesor
n Bilă s-a trezit poliglotul: așa, dintr-o dată, într-
o dimineață pe când se rădea in baie, după ce și-
a umplut fața cu clăbuc, a fost fulgerat de o idee
care l-a ținut timp de un minut cu pămătuful sus,
ca un steag de armistițiu dintr-o luptă de frizeri.
„Ce-ar fi să devin poliglot, să știu vreo 5 limbi și
românește?” Ideea l-a incendiat interior și din acea
clipă a întocmit un plan sistematic de învățare. A
început cu engleza, dar și-a procurat nu un manual
pentru începători, ci Shakespeare, ediție bilingvă, pe
care l-a pus la vedere pe colțul biroului.
Domnișoara Pimpi, dactilografa cu gât lung,
dinți de cal și garsonieră confort mărit, a început
să-i servească cafeluța cu spor de caimac la care
adăuga și o linguriță - plină vârf - cu zâmbete pe
care le credea seducătoare, dar în realitate erau
niște dezveliri de buze în care gingiile păreau că nu
se mai termină.
Bilă s-a întors totuși la manualul pentru
începători: a luat-o ușurel cu egg și pencil, mai
toată ziua stătea cu limba între dinți să-i iasă acel
the cât mai ca la Londra... treburile de servici
sufereau, dar ce contează un nenorocit de dosar în
fața posibilității de a-l citi pe Will în original și de a
întreține conversații lejere cu orice englez aflat pe la
noi. Bilă se maturizase, Minodora umbla prin casă
în vârful picioarelor, noaptea îl învelea grijulie.
Toate au mers bine, trecuse deja la conjugarea
verbului, vorbea singur în fața oglinzii până se
aburea, dar pericolul pe care îl intuise vag,
îndeajuns să-l treacă prin furcile caudine ale
monologului spăimos, și-a împlinit destinul.
La ședința comitetului oamenilor muncii, pe
care fusese ales s-o conducă, prima lui luare de
cuvânt a fost reprezentativă pentru ocupațiile sale.
Astăzi Ahile își vede mai departe de dosarele
lui, iar când e un film în limba engleză la televizor
preferă să joace țintar cu Minodora.
La ședința în cauză, primele și ultimele sale
cuvinte au fost: „Ladies and gentlemen, declar
deschisă ședința comitetului oamenilor muncii!”
(și acum varianta în engleză, pe care cu sârg o
re-semnez):
Learning english without a teacher
The multilingual has darted up in Pock; just like
this, all of a sudden, one morning, as he was
shaving in the bathroom, after he had besmeared
his complexion with suds. He was then
bludgeoned by an idea that froze his shaving brush
in the air, like a flag of truce in a barbers' battle.
„What if I became a multilingual, so that I speak
about 5 languages, Romanian added?” The idea set
his guts on fire and, presto, he deviced an inner
plan. He settled unto English, yet did not purchase
a beginners' handbook, but a bilingual Shakespeare,
which he displayed on his desk corner, for whom
it may concern.
Miss Pimpy, the long-necked typist with buck
teeth and owning a high-comfort bachelor's flat,
started serving him his itsy-bitsy coffee with extra
cream-skin, to which she added a generous
teaspoonful of smiles that she deemed seducing,
but which actually were some lip-stripping
activities, where gums seemed to have no end.
Pock, nevertheless, returned to the beginners'
book: he slovenly started out on egg and pencil,
kept most of the days the tip of his tongue
between his toothridges so that that blasted the
should sound as Londonish as possible... stuff at
the office was in deep grievance, but what does a
miserable file matter as against the opportunity of
reading Will in the original and to have ease in
chattering away with any Englishman who might
happen to be around. Bilă had grown mature,
Minodora tiptoed around the place and caringly
tucked him in at night.
Everything was going well; he was already
successfully navigating through the verb
conjugation, he spoke up alone in front of the
mirror until the latter got steamy, but the danger
that he had had a vague hunch of, big enough to
get him past the caudine forks of the fearsome
monologue went the whole hog.
At the meeting of the working staff's
committee, which he had been chosen to chair, his
first intervention was a paragon of his occupations.
Today, Achilles is keeping a close grip on his
files, and whenever there is a film in English on
TV, he prefers playing ninepins with Minodora.
At the aforementioned meeting, his first and
last words had been „Ladies and gentlemen, I
declare the meeting of the working staff's
committee open!”
■
Potir
Responsabil de număr: Ștefan Manasia
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Dialectica absenței
Mircea Arman
O mostră de „înțelepciune, gîndire
profundă și diplomație culturală” - chiar
dacă unul dintre emitenți este vizat
pentru postul de ambasador UNESCO - au
arătat zilele acestea „intelectualii” cu papion, a
căror operă nemuritoare este cunoscută de
aproape întreg mapamondul cu largul și
neprecupețitul sprijin al fostei lor feude numită
ICR, care, la acea vreme, era o veritabilă mașină
de tocat aiurea banii contribuabilului român, ăla
„analfabet” și „patibular”.
Ceea ce se uită mereu însă, este faptul că
banii acestei instituții sunt bani publici și nu
proprietatea „intelectualilor”, chiar dacă unul
dintre ei, a fost, în mod discutabil,
împroprietărit cu patrimoniul unei instituții
numită Editura Politică și devenită, între timp,
Humanitas. în ce mod, în baza cărei legislații și,
mai ales, de ce, urmează să aflăm, în mod
oficial, de la autoritățile competente. Dacă
dînșii au dreptul legal, și îl au, de a protesta și
noi, în aceeași măsură, avem dreptul să știm ce
s-a întîmplat cu averea statului român, cu banii
cetățeanului, prin urmare, și cu banii mei. Iar
aici există o problemă, eu nu sunt de acord ca
domnul Gabriel Liiceanu să fie împroprietărit de
către domnul Andrei Pleșu cu un bun care
aparține statului român, cetățenilor români, prin
urmare, cu ceva care îmi aparține și mie. însă
despre acest aspect vom vorbi, altă dată, mai
elaborat, mai documentat, chiar dacă
actualmente fapta este prescrisă. Nu s-a putut
scrie în acești ani despre acest rapt, întrucît
„intelectualii” conform bunului lor obicei, au
băgat pumnul în gură cui îndrăznea cea mai
mică aluzie. Au însă o mică problemă, lui
Mircea Arman nu pot să îi impună tăcerea și
nici nu pot să influențeze, nici ei, nici țuțerii
lor, „debarcarea” noastră. Pot să scrie, să
calomnieze atît cît doresc, să facă ce doresc, să
se lege cu lanțuri în București la instituția
denumită în argou „La lanțuri”, să facă ce le va
trece prin cap, rezultatul va fi același. M-au
timorat, am tăcut, am trecut în tabăra lor? etc.
Nu știm însă în numele a ce, cu ce drept și,
mai ales în numele cui, acești băsiști înfocați
întreabă, pun sub semnul îndoielii, actuala
conducere a ICR. Manipularea la care se recurge
în acest sens este tipică serviciilor secrete.
Calitatea intelectuală și opera domnului Andrei
Marga nu pot fi puse la îndoială, deoarece
domnul Marga are operă filosofică în timp ce
„intelectualii”, cum i-a botezat mentorul
dînșilor, Traian Băsescu, nu au, întrucît una e să
pastișezi traducerea Tilinca-Arman și alta să faci
tu însuți o traducere, de pildă. Nu o spunem
noi pentru întîia oară, o spun alții1, însă
nerușinarea de a clama mereu întîietatea, deși
lucurile stau total altfel, se pare, au deprins-o
„intelectualii” de la maestrul lor, individul
(nomina odiosa) delegitimat de către popor prin
referendum, care, în buna tradiție a „intelectua-
lilor”, are neobrăzarea de a ne vorbi de la
Cotroceni.
Ce este însă rizibil este monstruosul eșec al
„protestului” față de actuala conducere a ICR.
Acest protest a devenit unul împotriva Franței
care i-a invitat în mod special pe acești domni
la Salon du Livre de la Paris. O asemena gafă
monumentală nu putea face decît un fost
ministru de externe, un ministru al culturii, un
consilier prezidențial, un fost director al ICR
sau unul care a „găsit” o editura de stat cu care
a fost cadorisit de un altul, prieten de suferință
și de consumat aiurea banii contribuabilului
român.
Este firească, legitimă și binevenită interven-
ția ambasadorului francez la București,
Excelența-Sa Phillipe Gustin care afirmă textual:
„Prin definiție, absenții greșesc întotdeauna.
Invitația pentru acești autori (nu „intelectuali”
n.n., M. A.) a venit din partea Franței. Deci cu
atît mai rău pentru cei care au refuzat, iar eu
nu vreau să le fac publicitate”. Ambasadorul
francez își continuă discursul pe un ton și mai
ferm atunci cînd afirmă: „Dar să nu stricăm
ceea ce ar trebui să fie un eveniment minunat
pentru România, pentru relațiile dintre România
și Franța și pentru imaginea României în
Franța”.
Limbajul ferm al diplomatului francez
conține un avertisment și mai dur. Relațiile
româno-franceze pot fi puse în pericol prin
asemenea atitudini inamicale, sfidătoare, la
adresa Franței. Suntem siguri, de acum încolo,
autoritățile franceze vor avea o atitudine corectă
față de „intelectualii” lui Băsescu, iar ministerul
nostru de resort ar trebui să se abțină în a-l
desemna pe dl. Andrei Pleșu ca ambasador
UNESCO la Paris. Sunt o multitudine de
personalități care ar putea face acest lucru cu
brio, academicieni, scriitori sau filosofi. E o
simplă părere, desigur. Să crezi că doar tu,
împreună cu prietenii și țuțerii tăi formați
nucleul stabil al culturii românești arată că nu
ai simțul ridicolului, iar atitudinile acestea
adolescentine, de un formidabil prost gust, stau
rău unor oameni ajunși la o vîrstă care ar trebui
să fie a înțelepciunii, nu a golăniei.
Pe de altă parte, faptul că acești autori au
absentat de la evenimentul amintit este și un
mare bine făcut acestei țări. Dacă tot soiul de
ipochimeni nu își găsesc altceva de făcut decît
să ponegrească această țară și oamenii ei, poate
că ar fi bine ca și noi, ceilalți, să refuzăm să le
mai acordăm stipendii din banii noștri și să
oprim jaful din bugetul și bunurile românilor
„patibulari”.
Efortul uriaș al lui Andrei Marga la ICR se
vede însă răsplătit prin succesul major al
României la Salon du Livre, Paris 2013. Hărțuit,
calomniat, intimidat (din fericire, din cîte îl
cunosc, Andrei Marga nu este un om ușor de
intimidat), boicotat, acuzat pe nedrept, actualul
director ICR a dat o palmă uriașă peste obrazul
gros al „intelectualilor”. Standul României a fost
vizitat de președintele Franței Domnul Franțois
Hollande, cu care directorul ICR s-a întreținut
cordial. Prin urmare, în Franța, sora mai mare a
României, autorii absenți nu au fost luați în
seamă, iar Președintele francez nu s-a
împiedicat, așa cum era firesc, de acești
ipochimeni. Nu toată lumea are judecată de
adolescent la senectute, nu toată lumea se
sperie de cîțiva derbedei mascați în
„intelectuali”. în Franța, țara care a inventat cu
adevărat drepturile omului, jandarmii au apărat
democrația și libertatea de exprimare, nefiind de
acord cu practica românească a pumnului în
gură, cu minciuna clamată drept adevăr, cu
Andrei Florian
Templu
ipocrizia și autoimportanța fără temei, arogant
afișată. De măștile „intelectualilor” (cît prost
gust poți avea pentru a pune în scenă un
asemenea spectacol grotesc) s-au lipit bastoanele
jandarmilor francezi. Au procedat just și legal,
întrucît democrația nu înseamnă anarhie, iar în
numele libertății de exprimare nu poți călca în
picioare libertatea altora.
Andrei Marga încearcă să construiască un alt
fel de ICR, așa cum, la o scară mult mai mică,
noi încercăm să construim o altă Tribuna. Tot
ceea ce se face aici este, credem noi, în
beneficiul „culturii române vii” și spre beneficiul
oamenilor de cultură care doresc să se
debaraseze de „mitul intelectualilor băsiști”.
Eforturile noastre sunt acompaniate de o ceată
infimă (întreagă armată) de indivizi fără operă
(urlători) care știu un singur lucru: cine e
cutare?, dar nu se întreabă cine sunt ei, ce au
făcut ei și cît de îndreptățiți sunt să o facă pe
sfetnicii și procurorii națiunii (să întrebe cine e
cutare)... Eu îi anunț să nu se mai tot întrebe
aiurea, sunt primul traducător al lui Sein und
Zeit și Zeit und Sein în românește, iar domnul
Liiceanu e unul care a pastișat această traducere.
Calomnia, negarea evidenței, denunțul public
calomnios sunt, probabil, vechi metehne
dobîndite pe vremea Securității din care unii au
făcut parte cu voioșie sau au turnat mînați de
același sentiment. îi asigur că, cel puțin eu, îi
voi chema să dea socoteală... în instanță.
Și asta doar pentru că există o vreme cînd
crezi că totul este permis, dar și un moment al
delirului de grandoare cînd crezi că ești ceea ce
nu ești, cum există plata pe care, odată și o
dată va trebui să o achiți.
1 Vidi, Viorel Rotilă, Heidegger și rostirea
ființei, Editura Lumen, Iași, 2009.
■
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
atitudini
Dictatura vedetelor cu papion?
Aura Christi
Cărțile noastre pot fi găsite în librăriile de calitate
din țară.
Vă invităm să nu le căutați în Librăriile
Humanitas
n data de 21 martie 2013, dna A.M. Nuță,
director de aprovizionare a Librăriilor Humanitas,
ne-a informat într-un e-mail că din data de 10
Aprilie 2013 putem prelua returul titlurilor editate de
noi și distribuite prin Librăriile Humantias. în
schimbul de adrese electronice cu reprezentantul
Librăriilor Humanitas sunt vizate Editurile Ideea
Europeană și EuroPress Group. Nu este pentru
prima dată când angajații Librăriilor Humanitas
renunță la colaborarea cu unele instituții editoriale și
culturale românești. în vara anului trecut, cărțile
Editurii Contemporanul au avut aceeași soartă.
Revista Contemporanul, acum mai mulți ani, de
asemenea. Motivul invocat - slaba vânzare a
titlurilor noastre în rețeaua de librării liicene -
ascunde, de fapt, o eliminare din circuitul Librăriilor
Humanitas pe criterii politice? Noi nu facem
politică; nu suntem membri ai nici unui partid
politic. Destinul nostru este literatura. Atitudinea
revistei Contemporanul față de GDS și față de
grupul Liiceanu - Pleșu - Patapievici - Cărtărescu nu
este, cu toate acestea, un secret de stat. în paginile
acestei vechi publicații de un real prestigiu au fost
făcute nu o dată analize referitoare la grupul
exclusivist și abuziv, alcătuit din acești intelectuali
români, adunați direct sau indirect în jurul GDS,
convinși probabil că literatura și cultura română vie
începe odată cu ei și se va încheia odată cu domnia
lor.
Librăriile Humanitas percep un comision de
43 % din prețul de vânzare, nejustificat prin nici o
măsură luată de compania liiceană în sensul
promovării titlurilor noastre. Cărțile nici uneia dintre
instituțiile menționate - Ideea Europeană,
Contemporanul și EuroPress - n-au fost expuse în
Librăriile Humanitas la locuri vizibile. Plățile erau
efectuate, în majoritatea cazurilor, cu întârzieri, iar
odată stocurile anumitor titluri epuizate, pentru a nu
efectua plățile cuvenite, comenzile, în majoritatea
cazurilor, nu erau înnoite, nu-i așa? Pe coperta
revistei Contemporanul, începând cu nr. 4/2013, va
apărea următorul text: Cărțile noastre pot fi găsite în
librăriile de calitate din țară. Vă invităm să nu le
căutați în Librăriile Humanitas. Să publicăm același
text și în fiecare carte apărută sub siglele celor trei
instituții editoriale: Contemporanul, Ideea Europeană
și EuroPress Group?
Literatura română nu începe, evident, nici cu
Librăriile Humanitas, nici cu Gabriel Liiceanu, nici
cu Horia-Roman Patapievici, nici cu Andrei Pleșu,
nici cu Mircea Cărtărescu - un grup de intelectuali
obedienți față de regimul politic trecut, măsurile de
protecție anti-criză ale căruia - ne referim la
domeniul culturii - s-au redus, în bună parte, la
tranșarea și ulterior tăierea datoriilor unor instituții
de cultură private din fonduri publice, corect?
Absența unor măsuri anti-criză, ce-ar fi fost firesc să
fie luate, în anul 2008, în domeniul culturii, inclusiv
în cel editorial, a dus la căderea drastică a pieței
editoriale românești cu 45 % în comparație cu anul
2008, la ultimul loc ocupat de România la capitolul
producția de carte, creșterea procentului analfabeților
(6 %) și la dispariția creatorului român din cetate.
Agresivitatea și aroganța unor comentatori de pe
malurile Dâmboviței au fost puse în lumină și relativ
recent, cu prilejul organizării Salon du Livre (22-25
martie 2013, Paris), unde invitata de onoare a acestui
prestigios salon internațional de carte a fost
România. Un excelent prilej de a readuce scriitorul
român și cartea românească în atenția românilor și a
străinilor, în condițiile în care imaginea României în
lume este sistematic denigrată, s-a transformat
uneori, în țară, grație intervenției unor intelectuali
publici, ca dnii Liiceanu, Pleșu și Cărtărescu, într-un
spectacol straniu, dacă nu într-o diversiune de un
gust cel puțin dubios. Prin refuzul și protestele de a
participa la Salon du Livre acești intelectuali n-au
reușit decât performanța de a-și manifesta lipsa de
politețe față de organizatorii Salonului, în frunte cu
Guvernul Franței. Fiind invitat „în studioul RFI de la
Salonul de Carte de la Paris, ambasadorul Franței,
Philippe Gustin, a precizat că invitația pentru
scriitorii români a venit din partea Franței și că nu
dorește să le facă publicitate”. „Eu sunt mai atent și
am mai mult respect pentru interesul general pentru
ca, printr-o luare de poziție oarecare, să fac
publicitate absenților. Prin definiție, absenții greșesc
întotdeauna. Nu voi spune mai mult, eu unul mă
bucur că majoritatea autorilor au acceptat.
Reamintesc că invitația pentru acești autori a venit
din partea Franței. Deci, cu atât mai rău pentru cei
care au refuzat, iar eu nu vreau să le fac publicitate”.
(Observator cultural, nr. 666 din 22 martie 2013)
Acești comentatori, obișnuiți să alimenteze prin
unele demersuri o gravă confuzie valorică, cred oare
că, neparticipând la Salon du Livre, s-a clătinat
literatura română contemporană? Ne întrebăm, de
asemeni, oare cum de n-au protestat acești
intelectuali atunci când, în ultimii ani, s-au desființat
școli, au fost închise spitale, iar Ministerul Culturii și
Patrimoniului Național a făcut, în timpul regimului
politic apus, prin programele sale, achiziții de carte
în valoare de 0 lei, excepția existentă confirmând
dramatic regula. Cum de n-au protestat acești
cărturari atunci când erau executați în piața publică
mari scriitori români, acuzați, fără dovezi, că ar fi
colaborat cu securitatea regimului Ceaușescu? Citiți
cartea Cărturari, opozanți și documente.
Manipularea arhivei securității de Gabriel Andreescu
și veți vedea cât de străini sunt dnii Patapievici,
Liiceanu, Pleșu și alții câțiva, de dosariada înscenată
pe parcursul ultimilor ani, cu scopul de a macula
câțiva mari cărturari ai națiunii române.
în atenția Comitetului Nobel al Academiei
Suedeze
sunt aduși mari scriitori români, între care
Nicolae Breban, Augustin Buzura,
Dumitru Radu Popescu și Paul Goma
„Dintre câți refuză... cât sunt de scriitori? Sunt
mofturi de mici vedete locale care nu au nici o
importanță. Nu se zguduie cultura Europei, nu se
întâmplă nimic și dacă merg și dacă nu merg”
susține, pe bună dreptate, domnul acad. Augustin
Buzura, referindu-se la vedetele cu papion de pe
malurile Dâmboviței. (Ring, 22 martie 2013) Poate e
mai bine pentru România că acești intelectuali exclu-
siviști au refuzat să participe la salonul parizian.
Riscam probabil să ne trezim cu afirmații de genul
„să trăiești în România e ca și cum ai înota în acid
sulfuric”, declarație făcută de Mircea Cărtărescu în
ziarul spaniol El Dia. Din ce pricini oare același bun
scriitor inegal uită că are probleme cu preluarea
citatelor fără ghilimele, devine subit doctor în dome-
niul plagiatului și se arată ciudat de grăbit să calom-
nieze imaginea României? „Ne apropiem de un nou
Ev Mediu, de data aceasta mediatic, în care cultura
se va produce din nou în mănăstiri” scrie autorul
Levantului. Pentru cultura României pare a fi o șansă
ca ea să fie produsă inclusiv în mănăstiri și biserici.
Poate, după douăzeci de ani de politică liiceană
exclusivistă, românii ar afla, în sfârșit, că pentru
Premiul Nobel, acordat de Comitetul Nobel al
Academiei Suedeze, nu este nominalizat exclusiv
ilustrul M. Cărtărescu. în atenția Comitetului Nobel
al Academiei Suedeze sunt aduși mari scriitori
români, între care Nicolae Breban, Augustin Buzura,
Dumitru Radu Popescu și Paul Goma. Alături de
acești mari creatori români, care merită această dis-
tincție de prestigiu, figurează și alte nume grele ale
literaturii române: Ileana Mălăncioiu, Dumitru
Țepeneag, Emil Brumaru, Ion Mureșan, Eugen
Uricaru, George Bălăiță și alți mari scriitori care au o
operă.
Dacă literatura română ar avea șansa să fie pro-
dusă, ca în Evul Mediu, în mănăstiri și biserici, e
limpede că și Andrei Pleșu, cu tratatele d-sale despre
îngeri, și G. Liiceanu, cu predicile d-sale privind ade-
vărul universal, dreptatea, corectitudinea, concurența
neloială și alte noțiuni cu încărcătură morală incon-
testabilă, ar avea un succes incomparabil, nu-i așa?
Problema e să și aplice preceptele propagate în exces
răstimp de circa douăzeci de ani. Căci e limpede fap-
tul că la capitolul praxis acest librar exclusivist, acest
sabotor al marilor creatori români, acest justițiar,
cum l-a numit Doamna Eleonora Cioran, agresată
verbal de ex-discipolul lui C. Noica, are carențe, nu-i
așa? între ultimele e cea semnalată de singura
Cioran rămasă în viață, Doamna care i-a adresat
acestui pretins filosof fără operă o Scrisoare deschisă,
unde menționa, între altele, faptul că „revoltătoare a
fost reacția pe care ai avut-o [Liiceanu] la apariția, în
cadrul Academiei Române, a operelor scrise de Emil
Cioran în România. Este cea mai frumoasă ediție pe
care eu am văzut-o cu creația cumnatului meu. Este
o ediție de lux, excelent elaborată. Mulțumesc
Domnului Academician Eugen Simion și cercetătoru-
lui Marin Diaconu pentru realizarea lor. în loc să te
bucuri și să apreciezi această realizare editorială de
excepție, ai trimis avocați, pretinzi fără jenă despăgu-
biri materiale descurajante, convins fiind că numai
dumneata ai dreptul să publici opera lui Emil
Cioran”. „Cum este posibil să falsifici neîncetat ade-
vărul, fără să te jenezi? - se întreabă Doamna Cioran
- Oare nu ți-au ajuns beneficiile importante dobân-
dite? Conform dorinței lui Emil și Aurel Cioran, din
aceste beneficii trebuia să dai două burse anual unor
studenți săraci. Ai dat câteva burse sporadic, fără un
bilanț declarat al veniturilor din tipărirea operei lui
Emil Cioran. în plus, ai afirmat mincinos că și eu
beneficiasem din acest profit”. „Te-am cunoscut om
de cultură, nu om de afaceri. în ce calitate îți per-
miți să faci pe justițiarul? Cine ești dumneata? Dacă
tăceai, filosof rămâneai!” Cum este posibil, Vă între-
băm și noi, dle Liiceanu, să faceți atâta rău culturii
române, literaturii române vii și României? în ce cal-
itate blocați propagarea operelor unor uriași creatori
români, ca Lucian Blaga sau Emil Cioran, care ar fi
onorat prin opera lor majoră oricare dintre litera-
turile mari ale lumii? în ce calitate vă arogați dreptul
să faceți pe justițiarul, dvs. și dnii Cărtărescu, Pleșu
sau Patapievici? Cine sunteți Dumneavoastră și
interesele cui le serviți? De vreme ce vă aliați cu
indivizi convinși de faptul că noțiunea de cultură
este „suspectă din punct de vedere politic” nu cre-
dem că la mijloc e cultura română.
■
4
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Despre minciună
(Manual pentru clasele I -IV)
Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2006
Mircea Arman
Trebuie să ai, realmente, mult tupeu
postdecembrist pentru a te prezenta în fața
cititorului român cu o cărticică - avorton
precum cea intitulată pompos Despre minciună
(Humanitas, 2006), apărută sub semnătura unui
“filosof de cartonai, promotor de seamă al “marii
culturi” românești de după 1989. Cu toate acestea,
nu ne-ar mira ca, diferiți tembeli, să facă mătănii
înțelepciunii și caracterului lipsit de cusur al
ipochimenului în discuție.
Cu siguranță, dl. Liiceanu, crede că în cultura
sau subcultura noastră nu a mai rămas loc pentru
nici un cunoscător într-ale antichității în afara sa, și
că, avînd în vedere prostia generalizată, își poate
permite să arunce cu lături în ochii cui se
nimerește, confundîndu-ne pe toți cu “băieții” de la
Microsoft, cărora le poate îndruga, fără opreliști, tot
soiul de prostii, vrute și nevrute.
Numai că, spre ghinionul său, toată această
minciună cu care înfierează omenirea în general și
societatea românească în special, își întoarce tentac-
ulele tocmai împotriva sa.
Cu o ușurință demnă de un prestidigitator care
și-a trecut, în mod curios și fără a da explicatii
nimănui despre cum și de ce și-a trecut „cea mai
importantă editură și tipografie a țării în ograda
proprie”, dl. Liiceanu, își începe ciudatul discurs
despre minciună cu o enormitate: anume, jucînd
ping - pong cu anumite concepte - emblemă ale
epocii homerice. Mai precis, transpune noțiuni care
au un anumit sens în epoca homerică, în epoca
platoniciană cînd acestea capătă un cu totul alt
sens, ceea ce, ab ovo, este o tîmpenie, iar dacă
autorul crede că toată lumea înghite așa ceva, ori
ne crede proști, ori nu știe că așa ceva nu este
permis, și, ca și în „soft”, este o operațiune ilegală.
în primul rînd, autorul încearcă să facă o
delimitare teoretică care, conform părerii sale, ar
domina mentalitatea epocii homerice, anume:
„ecuația lui Ahile” și, mai apoi, (cu referință la sec.
V i.e.n.) „ecuația lui Odiseu” (adică ecuația
minicunii) care are „valoare fondatoare pentru
întreaga lume europeană”. Nu e de mirare, întrucît
nici nu ne-am fi așteptat de la altcineva să debiteze
o asemenea enormitate care, culmea, este lansată
cu titlu de lege sapiențială.
Toată această poveste care îmbracă haina unei
descoperiri epocale - dar pe care o știe orice cititor
avizat al lui Homer - este bazată pe interpretarea
adjectivului polytropos pe care îl regăsim la Homer,
în Odyssea ( Cîntul I,1.):
„Spune-mi muză despre bărbatul polytropos”
Giuliana Lanattaii traduce termenul prin “dall
ingegno molteplice” adică “cu inteligență multiplă”,
Herwig Mahleriii îl redă prin wending,
“schimbător”, iar Felix Buffiereiv prin sintagma “cu
fețe multiple” în sensul de “personalități multiple”.
Cuvîntul polytropos are o arie semantică vastă'
și este compus din poly care înseamnă mulți,
multe, și tropos care este și el polisemantic
însemnînd în principal: “atitudine”, “manieră”,
“mod de a fi al sufletului”, “mod de a se exprima”,
“mod de a gîndi și de a face”, “caracter” etc.
în Despre minciună, autorul alege să traducă pe
polytopos prin mincinos și versatil. Nu este
“găselnița” D-lui Liiceanu acest mod de a-l traduce,
însă este tocmai varianta greșită a acesteia. Pornind
de la dialogul platonician Hippias Minor, Liiceanu,
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
după ce îl cataloghează pe Hippias ca “profesor
universitar” (Op. cit., p. 31) “uitînd” că deși
considerați profesori de înțelepciune, sofiștii nu
puteau fi “universitari” întrucît nu se inventaseră
încă universitățile, traducînd aiurea, a se citi: “în
manieră proprie”, cuvîntul polyhistor ( cel care știe
multe lucruri, savant), Dl. Liiceanu, alegîndu-și
probabil publicul - țintă dintre copii din clasele
I - IV care în mod evident nu l-au citit pe Platon, ne
spune, pe urmele aceluiași dialog, că fiind
polytropotatos (superlativul lui polytropos n.n.
M.A.) Ulise este cel mai versatil, în comparație cu
Ahile care este cel mai viteaz și cu Nestor care este
cel mai înțelept, astfel luînd sensul peiorativ al
termenului drept cel adevărat, autorul român îl
cataloghează pe Ulise drept mincinos și versatil.
Această traducere, luată din dialogul platonician
și pentru care se găsește o justificare de tip “ad
hominem” întrucît este redată de Platon și, prin
urmare, este și genială, mai mult, “fondatoare pen-
tru întreaga lume europeană”, nu are nici un cusur
în afara faptului de a fi total eronată! Să nu uităm
însă, personajul Socrate care discută cu Hippias în
acest dialog, nu ia nici o atitudine definită față de
interpretarea interlocutorului său, ceea nu incumbă
faptul de a fi de acord cu el.
Mai mult, polemicile în jurul adjectivului
polytropos și a personajului Ulysse datează din
antichitate, fiind unul din subiectele predilecte ale
criticilor lui Homer.
Antisthenevi, comentînd sensul termenului
polytropos, se întreabă retoric: “Ce să credem?
Ulysse ar fi deci necinstit, pentru că el este numit
polytropos? Nicidecum, Homer îl numește așa [...]
pentru că este înțelept - sophos”. Prin urmare, așa
cum ne spune scoliastul grec, citîndu-l pe
Antisthene, Ulysse, așa cum apare peste tot în
Iliada și Odyssea, este un înțelept (sophos) în
sensul antic al cuvîntului, și nicidecum un
mincinos, așa cum ne spune dl. Liiceanu
interpretînd incorect și ilicit termenul polytropos.
Ar fi aberant să fim de acord cu o asemenea
interpretare (care oricum apare doar o singură data,
la Platon, pusă în gura sofistului Hippias, în toate
abordările platoniciene, ba chiar stoice și cinice,
Ulysse este catalogat drept înțelept și virtuos™)
avînd în vedere toate celelalte epitete pe care i le
acordă Homer lui Ulysse în cele două epopei, toate
pozitive, ba chiar superlative și în contradicție
flagrantă cu sensurile de mincinos"1", versatil,
fățarnic, sens , repetăm, peiorativ al lui polytropos.
Mai mult, troposix, din polytropos, trebuie să
fie pus în accord cu calificativul de sophos dat de
Antisthene lui Ulysse, astfel că gîndirea unui
asemenea om trebuie că este diferită de gîndirea
comună, iar sensul lui polytropos ar fi acela de
“om cu gîndire multiplă” (Lanatta). Prin urmare,
gîndirea lui Ulysse nu este versatilă, ci în
conformitate cu statutul lui de înțelept grec
(sophos), ea este diversă și neobișnuită.
Interpretarea pe care o propunem noi este
susținută de un pasaj din Odyssea, unde mulțimea
feacilor vine să-l cunoască pe Ulysse:
“Gemeau de oameni treptele de piatră
Și mulți cătau la fiul lui Laerte
Și nu-și luau privirea de la dînsul,
Un har de sus Athena-i revărsase
Pe față și pe umeri.”
înțelepciunea pe care Athena o revarsă peste
Ulysse îl face pe acesta să sufere o schimbare la
față, la fel ca și alți înțelepți din alte civilizațiix. Cei
ce vin să îl vadă pe Ulysse vin să vadă euroul-
înțelept și nu mincinosul, fățarnicul, versatilul.
Ulysse nu este “aventurierul mincinos al
mărilor” așa cum vrea să ni-l arate dl. Liiceanu și
cum este prezentat copilului de către învățătoare la
școala primară, ci înțeleptul al cărui intelect
funcționează “în diverse moduri” (polytropos),
omul care datorită virtuților sale multiple scapă din
toate încercările și nenorocirile.
Acesta este și sensul pe care îl desprinde Felix
Buffierexi care vede în Ulysse “înțeleptul
platonician” și un “ideal de umanitate” și
nicidecum un mincinos versatil. El este, așa cum
spune chiar Homer, un înțelept (sophos) care are
putința de a sonda zone inaccesibile oamenilor
obișnuiți, forța sa fiind data de puterea intelectului.
De aceea, “ecuația lui Ulysse” prezentată de
dl. Liiceanu drept “instilare a minciunii” în cultura
și politica europeană ne apare, dincolo de aberația
și ilicitul științific de la care pornește, periculoasă
prin speculațiile și concluziile false la care ajunge,
pentru că, firesc, atunci cînd pornești de la o
premisă falsă și concluziile nu pot fi decît tot false,
cum spune o banală lege a logicii. Nu poți porni de
la o situație de fapt care se află doar în mintea ta,
pentru ca apoi să tragi concluzii aberante în
conformitate cu trăirile și delirurile proprii. Cu
speculații și filosofeme de toată mîna nu poți avea
pretenții de “vîrf” al filosofiei românești, cu atît mai
mult cu cît nici nu ai scris vreo carte care să aibă
ceva în comun cu filosofia. Pentru că dacă Jurnalul
de la Păltiniș, Epistolarul, și încă cîteva cărticele
care au făcut mult rău tineretului studios din
România se cheamă filosofie, și dacă cîțiva
intelectuali pensionați spiritual sau diferiți
ipochimeni care pâna pe la 30 de ani se considerau
"complet idioți” iar la 65 de ani afirmau despre ei
înșiși ca sunt tot idioți, dar cu mai multă
experiență™ ridică osanale unui personaj care se
crede “patron al spiritului românesc” atunci nu
numai că ne putem lua adio de la ceea ce încă
numim spiritualitate românească, dar ne și
merităm, cu prisosință, soarta.
în buna tradiție a autorului, Despre minciună,
Ed. Humanitas, 2006 se potrivește perfect, ca și
“renumitul” Apel către lichele, caracterului și
atitudinii culturale a d-lui Liiceanu. Din punct de
vedere cultural, ambele lucrări se încadrează în
categoria fiasco™, și în ciuda evidentelor sale
pretenții elitiste, autorul acestor “cărticele” nu poate
avea pretenții nici la recunoaștere (poate doar în
rîndul semidocților amatori de literatură de salon
cu pretenții sapiențiale) nici la posteritate™.
Note
i Nu cunoaștem nici o lucrare a d-lui Liiceanu
care să merite a fi numită cercetare filosofică.
Scrierile de sorginte literară, de genul jurnalelor și
epistolarelor, apelurilor(care, în opinia noastră, i se
potrivesc tocmai autorului ca o mănușă), sau
“certurilor" nu au cum să fie numite “cercetări"
filosofice. Genul ieftin de autoreclamă, însoțită de
aclamațiile frenetice ale semidocților aplaudaci și a
anumitor “proferori universitari"( polyhistori ?!) unși
cu oblăduirea lui Dej și Ceaușescu, și care la rîndul
lor îngroașă rîndurile semidocților, nu fac decît să
creeze senzația unui autentic gînditor care, în fond,
nu este altceva decît egalul unui “miliardar de
carton" în “vajnica" economie românească
postdecembristă. Nici “Politropia” (care “împrumută"
inclusiv din manualele de liceu din anii terminali din
Germania și ne referim aici la interpretarea la Caspar
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
David Frieirich dar și la peratologia veche de cînd
lumea și servită drept noutate absolută și
descoperire proprie) nu este cercetare de tip
filosofic. Cu atît mai puțin „Tragicul” care vădește o
reală apetență pentru critica culturală, asta în cel
mai bun caz, dar nicidecum nu poate fi numită
cercetare filosofică. Prin urmare, atunci cînd cineva
ar vorbi de „filosoful” Liiceanu sau cînd chiar el „se
ceartă cu filosofia” pe care și-o poate asuma doar ca
simplu cititor, nicidecum ca și autor, se creează o
falsă imagine, o titulatură ilicită, fapt care, în opinia
noastră, ne îndreptățește să-l numim pe dl. Liiceanu
“filosof de carton”.
ii Giuliana Lanatta, Poetica pre-platonica, La
Nova Italia Editrice, 1963, p, 3.
iii Herwig Mahler, Die Aulfasung des
Dichterberufs im fruhen Griechentum bis zur Zeit
Pindars, Ed. Vandenhoeck & Ruprecht, Gottingen,
1963, p. 23-24.
iv Felix Buffiere, Les Mythes dHomere et la
pensee grecque, Les Belles Lettres, Paris, 1973, p.
365 - 369.
v Vidi, Anatole Bailly, Dictionaire Grec -
Franțais, Edition revue par L. Sechan et
P. Chantraine, Hachette, Paris, 2000, p. 1601.
vi Scholia graeca in Homeri Odysseam, I, 1,
F. Bufiere, Op. cit, p. 386. Antisthene a scris mai
multe texte despre Homer, dar nu au rămas decît
mici fragmente, precum acesta transmis de scoliast.
vii Noțiunea de virtute avea cu totul și cu totul
alte valențe în epoca arhaică, a războiului troian,
decît în epoca platoniciană.
viii într-o splendidă lucrare, Ulysse ou
Tintelligence, Gallimard, Paris, 1945, Gabriel
Audisio, arată, cu o multitudine de argumente,
evident diferite de ale noastre, de ce este absurd a-l
considera pe Ulysse un mincinos.
ix Vidi supra.
x Budha, Zoroastru sau Christ.
xi F. Buffiere, Op. cit., p. 365 - 388.
xii în aceeași categorie se înscriu și Jurnalul de la
Păltiniș, Epistolarul, Cearta cu filosofia (pe care nu a
practicat-o niciodată) etc.
xiii Ca și autor, este limpede, d-l. Liiceanu a ratat
orice pretenție de seriozitate în domeniul filosofiei,
ca traducător al lui Heidegger, a ratat din nou,
întrucît prima traducere a lui Heidegger în limba
română (ne referim la Sein und Zeit), oricît a
încercat să o dobîndească prin justiție ( ceea ce
spune ceva despre caracterul său, întrucît îl anunț că
nu justiția decide în cultură) nu îi aparține. Mai
mult, în opinia noastră, traducerea Cioabă - Liiceanu
este pastișată, așa cum afirmă și Viorel Rotilă, după
traducerea noastră și a lui Dorin Tilinca. Istoria nu
poate fi dată în judecată domnule Liiceanu!
xiv vidi, Observatorul Cultural nr. 285, martie
2005, interviul luat de Ovidiu Șimonca lui
Nicolae Manolescu. în acest interviu Nicolae
Manolescu afirmă textual că:”pînă la 30 de ani
eram complet idiot” iar intrebat de Ovidiu
Șimonca cum este la 65 de ani, răspunde: ”Sînt
ceva mai puțin idiot ca la 30 de ani. Oricum, cu
mai multă experiență, care îmi permite să nu mai
fiu chiar atît de idiot”. Chiar și așa, îl anunț pe
Nicolae Manolescu că, în opinia mea, idioțenia
de care face vorbire nu trece odată cu vîrsta ci se
agravează.
■
eveniment
Mesajul Preafericitului Părinte Cardinal Lucian
Mureșan
adresat Sanctității Sale Papa Francisc,
în numele Conferinței Episcopale din România
București,
Nr. 15/14.03.2013
Sanctității Sale
Papa FRANCISC
Preafericite Părinte,
Am primit cu bucurie, seninătate și
recunoștință față de Preasfânta Treime, vestea
alegerii Dumneavoastră ca Episcop al Romei.
în numele Conferinței Episcopale din
România, Vă transmit filialele noastre felicitări
Papa Francisc
și calea simplității
Joi, 14 martie a.c., după vizita la Bazilica „Santa
Maria Maggiore”, când Papa Francisc a ajuns cu o
mașină oarecare de la Vatican și a intrat pe o ușă
laterală, lăsând jurnaliștii gură-cască, s-a confirmat
„marca” noului Papă: simplitatea. într-adevăr,
Cardinalul Jorge Bergoglio este o legendă vie în
America Latină. De altfel, simplitatea merge mână în
mână cu sfințenia.
Am avut și eu câteva fărâme de experiențe
misionare în Argentina. Odată, mergând să-l vizitez la
Buenos Aires - Cardinalul Bergoglio era Episcopul
bizantinilor catolici din Argentina și îl pomeneam ca
atare la Sfânta Liturghie -, m-am trezit într-o încăpere
cu un jilț arătos și cu un taburet; eu, normal, m-am
pus pe scăunel. După ce a intrat, Cardinalul m-a
ridicat, spunându-mi că i-am luat locul. Credeam că
glumește, însă nu și nu, a trebuit să stau în jilț.
Altădată mi-a venit în minte să-i pun poza în sacristie,
așa cum se obișnuiește cu Episcopul locului, alături de
poza Papei. Adusesem o poză frumoasă cu Papa de la
Roma și mai lipsea cea a Episcopului. M-am dus să i-o
cer, imaginându-mi că e o chestiune foarte simplă,
deoarece toți Episcopii au astfel de poze oficiale. Ei
bine, el nu avea și mi-a povestit că nu și-a făcut și că
nu îi place ideea; dacă țin morțiș, pot să-i fac eu o
poză și să o pun în ramă. Atunci am renunțat; acum,
Preasfințitul Florentin Crihălmeanu
despre alegerea noului Suveran Pontif, Papa
Francisc:
„A venit un Papă smerit
Am trăit clipe unice de istorie scrisă pentru
timpurile noastre. Este un mare har pe care Biserica
Catolică îl primește în aceste zile: cu siguranță, ați
urmărit mai întâi momentul Conclavului, sesiunile
închise în care Principii Bisericii Catolice, după ceasuri
întregi de rugăciune, de adorație, l-au ales pe acela pe
care au crezut că reprezintă, de fapt, alegerea divină
pentru aceste timpuri ale Bisericii. Cu toate
previziunile, a fost ales un om, pentru noi, în parte,
necunoscut.
A venit un Papă smerit, un om care, prin
simplitatea primului discurs, a lăsat uimită întreaga
lume, un om care a chemat la rugăciune, un om care
a dorit să se roage pentru Pontiful emerit. Este un
moment unic al Bisericii: dacă în istoria Bisericii s-a
întâmplat, în secolul al XV-lea și mai înainte, să fie
mai mulți Papi, nu era spre comuniune, ci erau
momente de diviziune. Acest moment istoric în care
ne aflăm este un moment de perfectă comuniune. Mă
bucur pentru că noul Suveran Pontif va avea un
sfetnic de nădejde în Pontiful emerit Benedict al XVI-
lea, care, în ultimul său discurs, a spus, adresându-se
Cardinalilor adunați deja pentru anunțatul Conclav:
pentru misiunea petrină pe care ați primit-o în
serviciul Bisericii lui Cristos.
Rugăciunea păstorilor și a întregului popor vă
este aproape, iar inimile noastre bat împreună cu
inima Dumneavoastră, încrezători în protecția
maternă a Preasfintei Fecioare Maria, Mama lui
Dumnezeu.
Sanctitate, cerându-Vă binecuvântarea
apostolică pentru Romania și pentru Biserica
locală, vă asigur de rugăciunea mea arzătoare
către Domnul și de comuniunea deplină în
Cristos.
Al dumneavoastră devotat în Domnul,
t Lucian Cardinal Mureșan
Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice Române
Arhiepiscop de Făgăraș și Alba-Iulia
Președinte al Conferinței Episcopale din România
desigur, vom avea cu toții poza oficială.
Mă bucur că avem un Papă care cunoaște și
iubește Biserica Greco-Catolică; cum spuneam, la
Buenos Aires era chiar el responsabilul cu „orientalii”
din Argentina. Acolo încă funcționează Misiunea
Greco-Catolică Română, fondată de preotul Ioan Dan,
care, după studiile de la Roma, nereușind să se
întoarcă în România din cauza persecuției, a ales calea
misiunii și s-a distins în capitala argentiniană ca bun
profesor și păstor iscusit.
Când l-am întâlnit după celalalt Conclav, din
2005, i-am spus așa, în glumă, Cardinalului Bergoglio:
„Eminență, am citit că mai lipsea puțin și ieșeați
Papă”. A zâmbit... și a răspuns, aflat, oarecum, în
încurcătură: „Așa spun ziarele, într-adevăr”. Nu mi-a
zis nici da, nici nu (evident că nu putea). „Foarte
interesant!”, mi-am spus în gând; mi-a intrat mult de
tot la inimă. De acum o să-l pomenesc din nou la
slujbă, cum făceam la Buenos Aires, însă nu ca
Episcop al locului.
întâi pomenește, Doamne, pe Preafericitul Părinte
Papa Francisc, pe care îl dăruiește Sfintei Tale Biserici
in pace, întreg, cinstit, sănătos, întru zile îndelungate,
drept învățând cuvântul adevărului Tău.
pr. Hagi Ilie,
parohia „Santa Maria di Costantinopoli”, Calabria,
Italia
„știu că viitorul Papă se află printre voi; ca urmare,
încă de acum îi promit ajutor și supunere
necondiționată”.
Dacă Pontiful emerit Benedict al XVI-lea a ales să
se retragă, după lungi ore și zile de rugăciune,
înseamnă că el va dobândi haruri Bisericii pe o altă
cale și a considerat, probabil, că serviciul său
contemplativ și de rugăciune va putea fi mult mai
important decât ceea ce ar fi făcut cu smeritele forțe,
la binecuvântata vârstă lăsată de Dumnezeu. Cu
siguranță, va fi un stâlp al Bisericii, de acolo, din
umbră, fără să mai apară public, fără să mai
interfereze în mod explicit cu problemele Bisericii, dar
interferând puternic la nivelul mijlocirii în rugăciune.
De aceea, Biserica Catolică nu este în criză,
Biserica Catolică își continuă drumul în liniște și în
pace. într-adevăr, există probleme în lume, există
problemele fiecăruia dintre noi, dar Biserica își
urmează cursul cu aceeași tărie a credinței și vă invit
pe fiecare dintre dumneavoastră să ne rugăm pentru
actualul Pontif, pentru Biserica noastră, să ne rugăm
invocând numele Preasfintei Fecioare Maria, pentru ca
fiecare dintre noi, în drumul său rânduit de
Dumnezeu, să poată face întru totul voința Lui
preasfântă. Amin! (cuvânt rostit in capela „Sfântul
losif” din Piața Cipariu, vineri, 15 martie a.c.)
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Poveștile burgheze ale unui
gurmand simpatic
Adrian Muresan
„Omul și femeia de azi trăiesc în orașul concret
cu baruri, teatre, cinematografe, cu case de mode și
bazinuri de înot, cu concursuri de frumusețe și
crime fioroase.(...) Lumea merge la curse, la patinaj
sau la «Lido», pasiunea motorului absoarbe
existența unei mari fracțiuni din umanitate și
mirajul luxului și al gloriei zgomotoase a înlocuit de
mult ambiția nobiliară sau intelectuală. Toate aceste
sunt aspecte reale ale vieții contimporane, de loc
mai coborâte decât cele de altădată și un romancier
care le ignorează e ca un avion care se învârtește
agitat prin aer, fiindcă nu găsește un loc de
aterizare”.
George Călinescu
Romanul Călatoria unui fiu risipitor este,
probabil, unul dintre cel mai vechi texte care
ne-au rămas de la N. Steinhardt. Scriitura este
de o modernitate indiscutabilă, tributară în special
câtorva pasaje-far care depășesc - unele dintre ele -
așteptările noastre. Pe de altă parte, acest „roman al
tinereții iudaice” își aduce contribuția la conturarea
deplină a unui imaginar al lumii burgheze evreiești,
interbelice, căreia proustianul și lovinescianul
N. Steinhardt i-a aparținut prin excelență.
Frecventarea și articularea acestui imaginar
burghez constituie, în fapt, preocuparea cea mai
constantă a intențiilor naratoriale, „fuga de acasă”
nefiind altceva decât pretextul acestei disecări
lucide, ironice, predispuse la experimentul parodic
și persiflator. „Sufletul burghez” - ca să preluăm o
sintagmă din text - își are corespondentul prim în
spiritul citadin de care tânărul Steinhardt este
efectiv luat în stăpânire: tramvaiul, termometrul,
taxiul, cosmeticele, cinematografele, cofetăria,
fabrica, muzica jazz, seratele, societățile de
binefacere, saloanele literare - toate acestea măsoară
febra unei lumi și întregesc portretul burgheziei
bucureștene a anilor '30. Descrierea dorinței
obsedante de călătorii exotice și a goanei după
senzațional, dar și a ifoselor, a ipocriziei și a
afectării de care dă dovadă tânăra generație, lasă să
se întrevadă ideea unei asumări critice a modelului
burghez și amintește, totodată, de experimentele
parodice din în genul tinerilor.... Formula care
surprinde cel mai bine expresia acestei rupturi,
precum și amestecul de nostalgie și cinism este,
probabil, aceea a entuziasmului critic.
Despre tânărul Benet aflăm că, la cei doar 15
ani ai săi, „își potrivește, îngrijit și afectat,
cravata, pălăria, colțul batistei”, iar despre junele
Aurel Domas, care „se amorezează la fiecare câteva
luni”, că se pudrează în oglindă și sărută până și
mâinile fetelor care nu au ajuns încă la adolescență.
Acest univers juvenil, prins între „lingura de ghete”
și „cămașa de noapte”, în care se joacă bridge, se
merge la vânatoare și se cultivă obsesia manierelor -
acestea din urmă ajungând să întrupeze un veritabil
„supra-personaj” al romanului - această lume în
miniatură, pentru care ipocrizia se confundă ușor
cu politețea - it’s all in the game - tânarul personaj-
narator este oricând dispus a o ierta, a o apăra și a
o mântui, mai ales atunci când constată, în cele din
urmă, caracterul futil și derizoriu al fugii sale de
acasă. Această perspectivă desprinsă parcă dintr-un
filtru origenian al „lecturii” universului, sprijinită pe
generozitatea viziunii dickensiene și îmbogățită mai
târziu cu lecturi din Dostoievski, va face carieră în
câteva dintre textele - unele postume -
reprezentative pentru est-etica „ultimului”
Steinhardt: Secretul Scrisorii pierdute, unde respinge
teza unei lumi „infernale” la Caragiale în favoarea
unei viziuni exaltate și care pleacă de la teoria „
machiavelismului relativ” ca să ajungă apoi la
apologia creștină a împăcării și a iertării, virtuți
specifice unei lumi „paradiziace”; Dăruind vei
dobândi, unde nu se sfiește, dinlăuntrul unui crez -
deși asaltat de experimentalismul protestant, ori
contrabalansat de sobrietatea elegantă a unui
discurs marcat de puternice lecturi catolice -
pătruns, totuși, de tainele și de spiritul Ortodoxiei,
să își afirme credința până și în mântuirea
sinucigașilor sau, în fine, Jurnalul fericirii, în care
desăvârșește ideea unității de spirit a ființelor
umane în fața dușmanului comun-st), precum și
instrumentele de lucru: mila, bunătatea sufletească,
iertarea, credința.
Fascinația spațiului citadin nu se regăsește
nicăieri mai vădit în roman decât în laitmotivul
străzii. Steinhardt ne lasă în romanul său câteva
rânduri admirabile dedicate fascinației burgheze a
străzii. Geografia Bucureștilor, deși încă departe de
mitologizarea eliadescă din prozele fantastice,
exercită o atracție magnetică pentru tineret: „la
șosea”, cu automobilul sau pur și simplu pe jos, în
lungi plimbări prin Cișmigiu (motivul e preluat și în
Eseu romanțat asupra neizbânzii), pe Calea Griviței,
la Capșa sau la Union, individul se simte fericit,
decorsetat, liber. Adeziunea e totală: „iubesc strada
pe care merg”. Lectorul poate ajunge brusc la o
concluzie care ar putea suna paradoxal: „sufletul
burghez”, de care am amintit mai sus, nu este
altceva decât „sufletul străzii” sau „un suflet al
străzii”. Nu e rost însă de contrarieri: strada, aici, e
doar o piesă dintr-un mecanism al imaginarului de
tip polițist, ea posedă însemnele virtualității, ale
posibilității de a se intra oricând în acțiune. Strada
înseamnă - parafrazând o expresie de mai târziu a
lui Steinhardt - „aventură, pariu, incertitudine” și
nicidecum - tot cu o expresie din Jurnal..., acolo
referitoare la unul dintre presupusele vicii ale
rromilor - „maidanofilie”. Că aceste scenarii sunt
mereu amânate, că scriitura se întoarce ulterior
asupra propriei textualități într-un registru al
derizoriului și al autoreferențialității și că nu se
întâmplă, literalmente, nimic - toate acestea trimit,
bineînțeles, înspre recuzita postmodernă. Chiar și
așa, fascinația străzii persistă: „Aș vrea să fiu
deodată în mai multe străzi”, afirmă Blumberg,
confesiunea lui trădând un fel de panteism al
viziunii naratoriale, o dorință de multiplicare a
subiectului, de dilatare macrantropică. Nici celelalte
personaje nu scapă acestei fascinații: Aneta Gattini
înșiră străzile marginale ale Bucureștiului „ca și cum
ar alege mănuși”, evenimentele, discuțiile
importante, plimbările, toate se țin outdoor.
Cum tânărul Blumberg e la vârsta idealurilor și
a idealităților, una dintre temele reluate în roman
este aceea a binomului ratare - succes (un alt punct
comun cu Eseu romanțat asupra neizbânzii), de
unde și tematica idealului burghez. Idealurile
materiale ale tânărului sunt cât se poate de clare și
concise: mâncare bună și bani mulți. Aceste două
condiții odată îndeplinite, casa, nevasta și
automobilul vin de la sine. Deși la vârsta
adolescenței, visător și uneori nostalgic, tânărul
Blumberg își afișează cu destul realism
raționamentul, totul părând bine calculat dinainte -
metodă, ordine, rigoare - și trădând un
cartezianism debordant, care, astăzi, ar putea
smulge un zâmbet lectorului pus deja în temă cu
destinul și cu posteritatea - supralicitată, în
defavoarea celei scriitoricești, crede Ion Bogdan
Lefter - a alter-egoului monahal steinhardtian: „îmi
doresc mâncare bună, să pot cumpăra mult în
băcănii, în casă să am o cămară plină ca un
magazin, cu conserve, cu sticle, cu borcane, cu
murături. într-o seară de iarnă, puțin înainte de a
merge la un spectacol, să intru în bucătărie să spun
ceva, ușa cămării să fie deschisă, să mă opresc să
privesc. (...) Apoi bani, bani mulți, care îmi vor
permite să călătoresc. Să cumpăr des din magazine,
să-mi pot cumpăra ceva nou, cărți noi, obiecte de
birou, cravate, mănuși, batiste, fulare, geamantane
de piele, orice”. în același spirit cartezian este
descrisă și soția perfectă: „Nevasta mea o să fie de
vârsta mea, de familie bună, foarte cuminte,
blondă, n-o să se fardeze. îmbrăcată bine, ca să-mi
facă plăcere o să poarte rochii de stofă și o s-o
iubesc mult. O să îndeplinim serioși activitatea unei
tinere perechi, o să vizităm expozițiile, o să ne
jucăm de-a viața (...), o să ne bucurăm de bucuria
de a trăi și de a ne plimba. O să citim reviste
ilustrate, o să glumim. Mai târziu o să avem copii,
o să fie vreo trei sau cinci, de vârstă apropiată, de
înălțimi diferite, din ce în ce mai mici și o să se
plimbe la șosea în grup, în haine la fel, lumea o să
se uite la ei ce drăguți sunt”. Apartamentul perfect?
Ilustrează același spirit citadin, rafinat: „într-o casă
cu etaje, într-un cartier nou și elegant, scara cu bare
de nichel și uși moderne de mahon”. Idealul
burghez al mesei copioase face chiar obiectul unui
întreg capitol: La băcănie. Tânărul Blumberg calcă
fascinat pragul magazinului: „Tocmai se taie șunca
fiartă din care ies aburi. în picioare, la mese, toată
lumea mănâncă. Sunt impresionat de mirosul și
aspectul locului. Se înșiră toate: sandwichiuri cu
șuncă, cu salam, cu icre, negre, roșii și albe, cu
sardele; cu bucăți de pește, rasol, saramură, friptură;
ciuperci, pâinișoare scobite, umplute cu cârnați mici
calzi, alte feluri multe de cârnați, de pește și
scrumbii în vârf de scobitoare; alături pe o tavă, cu
o lampă dedesubt, pateuri mari cu ouă și ciuperci,
o farfurie cu ouă, maioneză de raci, borcane cu
muștar, bucățele de pâine, scobitori, farfurii, pahare,
tejgheaua cu băuturi. Pe o bucată de hârtie subțire
mi s-a tăiat o felie de șuncă grasă. Stau în picioare.
Mănânc după un raft. Alături am un șpriț. Iau o
ciupercă; apoi un pateu. Mai iau ceva. Mai mă duc
să văd șirul de farfurii pline. Aș vrea să iau din
toate. Nu mai mă stăpânesc și iau”. Dincolo de
savuroasa imagine a acestui „rai” culinar și dincolo
de excesele gurmandului Blumberg, ar fi interesant
să menționăm câteva informații și despre destinul
acestei inedite teme steinhardtiene.
Simptomatic, la N. Steinhardt, pentru reluarea
vechilor teme burgheze și pentru rescrierea lor în
cheie creștină, este și conceptul de comesenie, pe
care viitorul monah îl apropie în chip teologic de
ideea comunității euharistice. Pentru Ion Vartic,
acest concept reprezintă chiar unul dintre punctele
de fugă ale discursului creștin steinhardtian,
preluate direct de la sursa sacramentală (Liturghia
Sf. Vasile cel Mare): „ființarea convivială cu celălalt,
consfințită în chip liturgic de faptul că toți creștinii
ne împărtășim dintr-o Pâine și dintr-un Potir”.
Aceeași temă va deveni măr al discordiei între
"
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Mișcările
Ștefan Manasia
Liviu Ioan Stoiciu
Substanțe interzise
București, Editura Tracus Arte, 2012
Liviu Ioan Stoiciu continuă, în volumul din
2012, mișcările inaugurate o dată cu multi-
premiatele La plecare și craterul platon.
Mișcări în planul poeticii, tematicii, psihismelor
ce populează cărțile tipărite după anul 2000.
Altfel, versificația, uscăciunea asumată a
discursului, tonul iritat și urzicant sînt cele pe
care Stoiciu le-a adus, în poezia noastră, de la
primul volum, obligîndu-și cititorul să părăsească
placiditatea receptării. Cum a observat, de altfel,
și Bogdan-Alexandru Stănescu în cronica sa din
Suplimentul de cultură (nr.390/2013): „Liviu Ioan
Stoiciu face parte din categoria acelor poeți care
atrag prin caracterul monstruos al discursului
poetic. Aprecierea vine dintr-o reacție naturală de
respingere. E o reacție organică, face pereche cu
dezinteresul celui care scrie față de <sentimentele>
unui cititor leneș... sau care caută emoție ieftină.
Stilul este aspru, direct, colocvial, bolovănos,
cîteodată cade într-o anticalofilie vecină cu
disonanța.” în ciuda sărăciei formale, a
previzibilității (aici LIS refuză să evolueze, să-și
însceneze metamorfoze de la un titlu la altul),
lumea poeziei sale e densă fantasmatic, aproape o
„realitate cyberpunk” (scrie BAS în aceeași
cronică). Un fel de burduf plin cu voci e deșertat
în pagină: glasuri inocente, intelectuale sau
subculturale, profetice sau eretice, nihiliste sau
obiectiviste etc. Fragmente de jurnal, reportaj,
proză, deliruri, coșmare, vise (extrem de rar)
coexistă în aceeași pagină, același poem, aceeași
stanță. Titlurile poemelor trimit la același „paradis
în destrămare”; investighează decăderea celulelor,
"
Noica și Steinhardt, ultimul scandalizându-se efectiv
la citirea afirmațiilor filosofului cu privire la
românii anilor '80, care „se tot vaită «de ceea ce nu
au» și pe care un Calvin i-ar duce în piață (...) și i-ar
flagela”. Ironizându-i, încă din tinerețe, așa-numitul
concept de „nemâncare” și parodiind presupusa
intransigență cu care filosoful ar fi plănuit să devină
„un triunghi echilateral”, Steinhardt revine, la
bătrânețe, asupra chestiunii privațiunilor de hrană
în cazul concetățenilor săi, contraatacând cu o
îndârjire care ridică, într-adevăr, un semn de
întrebare cu privire la vechimea acestei dispute: „a-i
osândi pe românii de astăzi, care se plâng că nu au
ce mânca și găsesc alimentarele pustii și nu au
căldură și lumină ș.a.m.d., (...) e o dovadă de
insensibilitate crasă ori de «fals idealism». Iar de
Calvin să nu aud!”. Un lucru e cert: mâncarea,
hrana de zi cu zi, nu mai e privită cu ochii
burghezului sau ai gurmandului de altădată, ci
redusă la esența ei sacră: pâinea și vinul. Pe urmele
teologiei lui Nikolai Berdiaev și în posibila
descendență a unor Peter Wust sau Gabriel Marcel,
cum crede Ion Vartic, Steinhardt ripostează cu
înflăcărare împotriva „falsului idealism”: „Pâinea
aproapelui meu e o datorie spirituală, nu se cade să-
i țin flămândului cursuri de idealism și să-l acuz că
e materialist și rob pântecelui! și cu atât mai puțin
să-l insult și să-l batjocoresc, aruncându-i sentința:
vrednic de flagelare...”. și, pentru a-și adapta
polemic discursul pre limba lui Noica, monahul
conchide: „pâinea celuilalt este dovada practică a
devenirii mele întru ființă” , neuitând să invoce, așa
cum adesea a făcut-o și în Jurnalul fericirii, figura
lui Hristos care înmulțește pâinile și peștii, preface
ireversibilă; ruina mentală, sațiul; lipsa speranței:
Stricarea frumuseții, Viitorul se deteriorează, De
unde nu poți scăpa, Ce i-a mai rămas, Rătăcire a
simțurilor.
„în ciuda deformării cîmpurilor,/ se
redescoperă numai în trecut./ Și-a pierdut și
bruma de încredere/ în capacitățile lui psihice.
Vine în parc să/se regleze, intuitiv, așezat pe
malul lacului, în singurătate,” scrie Liviu Ioan
Stoiciu în ars poetica din deschiderea volumului,
intitulată Stricarea frumuseții. Multe secvențe ar
părea versificări ingenioase ale articolelor
ezoterice, paranormale din reviste de tip Formula
As, Magazin, Descoperă, Lumea misterelor ș.a.,
dacă nu le-ar submina vocea interioară a poetului,
gîndurile unor ființe fragile (din regnuri
superioare, religii orientale, din călătorii
șamanice?). O poezie care supraviețuiește pe
muchia dintre faptul divers, tabloid și delirul de
azil psihiatric (sau de transă religioasă). Vecină -
evident că nu valoric - cu lumile protocronice/
paranormale descrise de poeți ca Ion Gheorghe
ori Alexandru Cristian Miloș.
L-am auzit, acum cîțiva ani, pe Liviu Ioan
Stociu, declamînd pe scena unui festival de
poezie: se răstea la public ca un predicator din
Louisiana, verbul rostit păstra sincopele
capricioase ale tăieturii lui grafice, poetul striga
un mesaj terminal, despre o lume care - parcă -
nu era a lui, unde întrezărise mai mult decît
văzuse și unde nu i se va mai permite să
zăbovească. într-o astfel de lectură, și
povestioarele de „bîlci al deșertăciunilor” inserate-
n marele text (revelat?) captivează publicul
restrîns al poeților, insolitează/ șochează/
persecută/ seduc? înseși căpșoarele ocolite de
apa în vin și, participând cu ucenicii săi la masă,
învită la comesenie frățească.
S-ar putea spune că imaginarul „faunei”
burgheze care populează romanul Călătoria unui
fiu risipitor se sprijină pe o viziune cinematografică
„minimalistă”, respectiv pe interesul pentru
derizoriu, bine susținut de enunțuri scurte, concise,
de enumerații sau de detalii care adesea pot părea
futile și la care autorul renunță uneori doar pentru
a îngădui personajului-narator să deschidă anumite
paranteze eseistice sau să facă o descriere. Acest
„minimalism” cinematografic nu are de-a face,
bineînțeles, cu estetica „Noului Val” al
cinematografiei românești, dar este o tehnică
literară autenticistă, de ale cărei avataruri s-ar putea
crede, conform unei viziuni recuperatoare, că
postmodernismul nu ar fi deloc străin.
Romanul debutează cu creionarea de către
naratorul Blumberg a unei lumi burgheze plictisite,
superficiale și care și-a ratat până și discursul.
Conversațiile, de pildă, nu îi interesează în mod
real pe cei trei tineri burghezi: Gruia, Benet și
Blumberg, decât în măsura în care îi scot pe ei
înșiși în evidență. Falsa comunicare cu celălalt le
trădează gesturile, așezându-i, bineînțeles, într-o
descendență caragialiană sau chiar apropiindu-i de
prozele recente ale unui Dan Lungu, unde
personajele, deloc burgheze, par a suferi de aceleași
boli. Acest tip de discurs, se sprijină, însă, pe o
tehnică a fragmentarului, care împrumută adesea
senzația unui joc cu măști, derutant și pe relieful
accidentat al debitului verbal. Mai șchiopătând, mai
ridicându-se, acesta aduce aminte de mixtura
colocvială specifică pasajelor „Bughi Mambo Rag”
din Jurnalul fericirii: „Ce se mai aude pe la voi?
farmecul poeziei contemporane: „rîzi: unde ești,
Doamne? Ești/ în această lăcustă cățărată/ pe
firele de păr ale pubisului meu? După ce-ai făcut
un/ salt de pe/ o floare de papirus... <Sunt așa
singură>...O/ / lăcustă?” (O lăcustă).
Sînt curios ce noi fragmente mai are de
adăugat poetul acestui edificiu spiritualist. în care
înfrîngerile sale de fiecare zi capătă pregnanță în
versul șfichiuitor, terapeutic, vizionar: „învins, la
București. Sunt o bucată de fier spongios,/
fierbinte, o bucată dusă sub un șopron,/ așezată
pe o piatră mare, lovită cu niște ciocane și/
transformată în vîrf negru de săgeată?/ Să
ferească Dumnezeu să mă întorc eu împotriva/
dumneavoastră, spun:” (Ultimul dram de
candoare).
■
Sunt obosit. Tu, spune ceva nou! Ce se aude pe la
voi? N’ai nici un program? Iar o după masă
pierdută. Hai la cinema... Iar un cinema! Vezi ce se
dă. Am auzit că filmul de la Capitol e bun. Nu, de
la Regal. Vai, tu, mi-e somn. Dar n’am facut nimic
azi. Am fost la drogherie. Hai să mergem mai bine
la plimbare. Vii să mă iei? Să vin eu? La cât? Dă-mi
ceva să citesc. N’ai nimic ce să citesc. Vai, ce
plictiseală. Ce mai spui tu? (...) Ce e asta? Ziarul de
ieri? Nu, e vechi. L-am citit? Nu. Stai să văd un
film. Unde vrei să mergem?”.
Această viziune asupra lumii, detașat-
superficială, nicidecum pesimistă (cum vom întâlni,
de pildă, mai târziu, în Eseu romanțat asupra
neizbânzil), ci doar plictisită, se va modifica vizibil
înspre finalul cărții, sub acțiunea a două personaje-
far pentru destinul tânarului Blumberg: grațioasa,
dar și ferma matușă Ana, precum și intransigentul,
dar și carismaticul Pavela: „Am devenit mult mai
iertător în privința defectelor, nici nu mai mă
supără întârzierile lui Benet, când nu e gata, îl
aștept cu răbdare; și îmi repet că e mai bine că,
ieșind din odaia mea, știu să fiu vesel. (...) Nu mă
supără lumea, o să caut mereu să ramân în starea
plăcerii în general. De altfel când ai ajuns in lume,
devii liniștit, nici nu mai mergi mult probabil, știind
că poți merge; ești calm și mergi rar, trebuie să fii
foarte calm, și de aceea amabil cu toată lumea, un
om simpatic”, pasajul și capitolul încheindu-se
sugestiv, într-o notă romantică: „când ploaia a stat
cu totul (...), cerul a rămas câteva clipe cu
desăvârșire albastru”.
■
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Andrei Zbîrnea
Adela
To jest ruze udelana z kuze. / Uite un trandafir
făcut din piele.
(Kafka, Jurnal)
***
from: andrei.zbirnea@gmail.com
to: noreply@adela.mk
știu că nu vorbești româna, dar oricum îți
scriu. acest mail nu va ajunge niciodată la tine.
de fiecare dată când dau send, îmi apare o
eroare de conexiune. sunt aproape convins că te-ai
întors la bitola, în macedonia. nu mai știu nimic
despre tine.
când erai în tura de seară, eu scriam poeme
pe vltava. oare te văzusem?
ne-am cunoscut la praga, era douăzeci și șapte
martie două mii zece. sau, cine știe...
îmi amintesc tot
magazine de porțelanuri, suveniruri, fulare cu
bohemians praga 1905, matrioști cu george w.
bush, expoziții de dali și mucha, muzeul figurilor
de ceară, crosa lui jaromir jagr, muzeul torturii,
berea cehească, micile răutăți legate de trecerea
slovaciei la moneda unică euro, coroana cehească,
istorică și puternică.
oricum
acesta e genul de vreme pe care o prefer în
vacanțe. umezeală, ploaie, sunetul ploii, oameni
ascunși sub copertine mucede. vremea asta aduce
liniște. liniștea aduce liniște.
apoi am reușit să avem un dialog, cred că de
fapt singurul nostru dialog. am vorbit despre
macedonia, despre românia. ai pronunțat macedo-
nia și gândul m-a dus imediat la goran pandev de
la internazionale milano. ai zâmbit, puțin timidă.
III - sonată pentru pian și patine
și moartea (...) l-a împins la dans, la dansul alb și
rece ca osul. (Wojciech Kuczok, Mizeria)
nu fiecare adiere te apropie de coala de hârtie
unele nici măcar nu zgârie gheața pe unde pășești
în jurul tău lumea se oprește ca mintea unui om
în timpul unui cutremur
(și)
nu înțelegi
ești o patinatoare înăscută reproșurile n-au
niciun sens dacă ai fi pianistă ți-aș tăia degetele
(tu) poți interpreta rachmaninov și fără ele
pentru o patinatoare lucrurile sunt ceva mai
complexe nu le poți rezolva cu un simplu cuțit
am vrut să stau o vreme singur departe de
orașul care nu a cunoscut zăpada să pot înțelege
cum pierderea pisicii e mai dureroasă decât
pierderea mamei
am crezut că plâng de fapt îmi lăcrima ochiul
de la oboseală muncisem mult dar voiam să te

Andrei Florian
văd patinând să cred pentru o secundă că ai ceva
din grația katarinei witt
în jurul tău lumea se oprește ca mintea unui
nebun în timpul unui cutremur
VI - autoportret
nu gândi fiecare mișcare
nu încerca să prinzi mereu trenul potrivit la
ora potrivită
eram în fața unui rembrandt
lângă mine treizeci de japonezi
nici măcar un aparat foto
câteodată e bine să analizezi trecutul
cum spun ei
să înveți din greșeli
să îți proiectezi mental
fiecare sunet înseamnă moarte
sunt câteva idei care mă obsedează
nu există autoportrete proaste
ci doar unghiuri din care privim
(din ciclul Zabriskie Point, 2011-2012)
Portal 5
***
te trezești transpirat leoarcă
ca într-un
film alb-negru dat cu încetinitorul
mișcările femeii care cade de pe acoperiș1
se aud la fiecare cinci minute
e frig în orașul acesta
doar domnul chow și doamna chan
se plimbă nestingheriți prin ploaie
e momentul acela al zilei
când nimeni nu gătește și
nimeni nu joacă mahjong
în sufragerie
(din ciclul Undeva în China, aflat în lucru)
1 Citat din romanul Albastru nemărginit, aproape trans-
parent de Ryu Murakami, Polirom, 2012, p.23
■
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Mihail Gălățanu
Lîngă candela mea stau și sorb
Lîngă candela mea stau și sorb
gură după gură, flacăra ei
veghind să nu se stingă
asta e toată mîncarea mea
e cinul, tainul și cina
din care mă împărtășesc
și care, încă, mă nutrește
Nu pot să mi-o scot din minți și din oase. Nu
mă concentrez la altceva decît la flacăra jucînd
pe morminte ca pe un zăcămînt de aur
ca asasinul pe trupul însîngerat al nevestei ucise
ca un călușar dansînd, deasupra, peste moartea
mea
nu pot să-mi scad din cap Dumnezeul meu
cum nu-mi pot scoate din creieri dragostea mea
asta nu e partea ta
vine moartea-mi ciocănește
oasele din carnea mea
ca să știe cum e marfa
s-o poată recepționa
ca să știe cum e marfa
marfa ce-o va-nfuleca
numai, iată, vine Domnul
și întinde mîna sa:
moarte, stai, nu te zori,
asta nu e partea ta!
noapte de noapte de noapte
Ne-am privit și ne-am iubit
De la ora opt la infinit.
Noapte de noapte de noapte
Creierii mei au explodat în creierii tăi, și sub/în
ciorapi. și sub pleoape. Așa mi-am ejaculat
creierii. Așa m-am ejaculat eu, cu creierii mei
care au explodat în tine
Ca niște gloanțe dum-dum. Care intră pe aici și
ies pe dincolo, nu înainte de a înflori în tot
corpul tău.
Am înnoit lumea astfel. Tu purtai
Rochia roșie cu albe buline eu
am fost o supernovă asfințită
în tine. îndreptată, ca un vector, acolo. Ca un
deget țintit, care ține morțiș să arate ceva. Cu
îndîrjire.
Nu fac alte multe lucruri în rest. Umblu
Nebărbierit
Sau bărbierit proaspăt
într-un hanorac verde, mai ponosit
Vechi
Cu spiritul iconoclast ascuns sub haină. Te văd
rar,
mai rar
ca pătrunjelul pe mărar.
Cînd se adună chestiile astea să facă salată și să
se arunce pe gîtlejuri.
Nu mai suport norma, cu greu mai suport
norma. Sînt doldora de standarde cretine.
Noapte de noapte
Visez că sar în aer cu tine.
așa. acum. aici. apostolatul meu
Printre rîuri și pietre de rîuri
Printre scîrnă și lumina orbitoare
A soarelui
- și lumina interioară, iubitoare, a soarelui, viața
din mine s-a scurs, dar Dumnezeul meu mă
umple cu o altă viață, cu o nouă viață,
Care nu se va scurge pentru mine, ci pentru el
- Și nici măcar pentru el, ci pentru lume,
Pentru lumea aceasta pe care Domnul atîta a
iubit-o încît
a dat pentru ea pe singurul ei fiu.
De aceea vă spun: de fiecare dată cînd veți auzi
De la prieteni & sfinți
De la pretinși sfinți
și călugări
și alți ignoranți
și alte
False feți bisericești
Că lumea e diavolească
și că nu e iubită
ori nu e iubită îndeajuns
și că trebuie să vă retrageți
cu orice preț din ea
o, voi să nu-i credeți,
pentru că sunt mincinoși ori neștiutori
și uită
se uită
uită
că un singur fiu a avut Domnul
și pentru lumea aceasta l-a dat
să fie îmbucățălit
ca Isis și Osiris,
din dulce parte de femeie
și nici o parte de bărbat
■
un strîns de pe drumuri al milei tale
Sînt un adunat de pe drumuri, Doamne, asta
sînt,
un strîns de pe stradă al Milei Tale.
noroc cu tine, Doamne, ce mă mai strîngi într-
un trup,
noroc cu Tine, ce mă mai întorc în țîțînii mei,
în care,
cu ciocănașe argintii,
m-au prins îngerii.
Dumitale.
Ca dăn flacără ce mai beu
Pocale după pocale.
Și așa mă apuc să cînt, cu vocea Dumnezeului
dinlăuntrul meu
Ca să mă auză Dumnezeu dinafară.
Ca o cofiță cu apă limpede ori, bag sama, ca
un sîn de domniță, șade răsuflarea asta a Ta,
minunată, Doamne, gata să mă scoată și apoi
iarăși să mă bage în boale. Gata să mă treacă
prin încercări nenumărate, gata să mă treacă
prin moarte și să mă învieze. Acum, mă lepăd
de mine
și sînt
Doar pînza-n care, lisuse,
Au învelit oasele și carnea Dumitale.
Și acum - și așa
Mă apuc să cînt
Cu o jale barbară
Cu vocea Dumnezeului meu dinăuntru
Ca să mă audă Dumnezeul meu dinafară.
Așa, acum, aici
începe apostolatul meu
Pinten
Andrei Florian
10
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Bătrânul si fata
Paul Goma
(scurt roman-jurnal-roman scurt)1
II.
8	octombrie
Dacă Ostinato - vorbesc acum de varianta
ultimă, cea din octombrie 1971, începută după
ce primisem telegramă de la Dieter Schlesak de
la Frankfurt/M că apăruse în germană la
Suhrkamp și în franceză la Gallimard (nu în
italiană: tirajul de la Rizolli fusese cumpărat de
mesagerii lui Ceaușescu: Zoe Bușulenga, Balaci,
Mihnea Gheorghiu, Potra) - era o carte
“modernă” în gesticulație, rămânea tradițională
în fond. Oricâte scălâmbăieli, tumbe, salturi-
mortale făceam, nu atingeam cuceririle
(formale!) ale lui Joyce; doar mă lăsam
contaminat de monologul lui/la Faulkner. I-am
pomenit pe aceștia, fiindcă mai ales de aceștia
mă apropiaseră cronicarii germani, francezi,
olandezi. Nu-mi amintesc să fi declarat, public:
„Vreau să scriu ca.” Tolstoi, Balzac, Stendhal,
Rebreanu, Dostoievski, Faulkner; niciodată nu
am vrut-declarat că vreau să fac mai-bine-decât-
cineva, pentru mai-bine aveam stadionul, acolo
mă angajam într-un concurs de atletism, nu
dincoace, la solitarul, secretul scris. Desigur, cei
mari îmi erau felinarele de stradă la a căror
lumină citeam, chiar scriam, de piciorul de fontă
al lor mă puteam oricînd rezema cu un umăr, ba
rămâneam sub umbrela lor și ziua, pe lumina
soarelui, fiindcă era bine pe lume cu astfel de
araci/tutori. Că, fatal, cutare proză a mea
“aducea a Stendhal”, că în alta “se simțea
Faulkner”, cum altfel?, când îi frecventam, îi
iubeam, în sinea mea doream să-fac-bine-ca-ei,
chiar de nu sonorizam dorința. Rezultatul era,
nu imitația, ci contaminația. Scriitorii puternici
(nu neapărat și buni) exercită asupra mai-
tinerilor o influență de care nu-și dau seama nici
unii, nici alții, mai ales nici-alții.. Dacă un ochi
ager și răutăcios-cât-trebuie ar urmări
corespondența (și epistolară) dintre două
persoane, fie acelea aflate la mari distanțe, nu
doar geografice, ci și de vârstă și care nu s-au
văzut vreodată la față, nici auzit, și ar pune
scrisorile pe două coloane, fiecare în ordine
cronologică, ar observa trecerile dintr-o parte în
alta, nu doar de la silen la nimfă, a unor
expresii, cuvinte, sintagme, topică; ticuri; tăceri.
Ce sunt acestea decât efectele dialogului pornit,
ale osmozei continuate, ale contaminării
reciproce, nu doar sănătoase, dar binecuvântate?
Nu astfel arată comunicarea dintre doi: prin
luarea-vorbei-din-gură, prin completarea,
materializarea vorbei celuilalt, nerostită (pe
hârtie), dar știută, nu doar pre-simțită? Nu-i
aceasta încununarea uniunii, când cuvintele nu
mai au semnificația curentă, se rarefiază, își
pierd greutatea și identitatea inițială, se dizolvă
în sucul obștesc, în mustul primordial alcătuit
din puțină cerneală și din multă salivă, sudoare,
sânge, sămânță?
Rezumat: că, în scris, voi fi imitat pe un
mare scriitor? Probabil-sigur, nu-mi dădusem
seama. în schimb, mă surprinsesem, chiar
complăcusem, în maimuțăreli identificabile - și
declarate: Arghezi (topica), Caragiale
(pălălă’vrăvră’geala), Faulkner (fluxul, nu
totdeauna. cursiv al rememorării). Nu am găsit
de la cine voi fi luat (iar negăsind înaintași
autohtoni, nici străini, nu m-am lăudat că aș fi
descoperit, eu, apa caldă) arhitecturarea muzicală
a romanelor - desigur, vorbesc de formele
muzicale cele mai riguroase: sonată, rondo,
sinfonie și nu de. muzicalitatea scrierii (ceea ce
este vădit altceva).
Caragiale: cel mai apropiat mie autor român.
L-am cultivat cu jubilație, în junețe îl cunoșteam
(și pe el) pe de rost (și recitam și dădeam replica
altor caragialolatri); multe dintre caragialisme mi-
au rămas lipite de limbă - până la a uita să indic
bibliografia.
Caragiale: singurul prozator român -
dramaturgia lui: ce proză!, ce proză!! -
cunoscător intim al muzicii (nu doar urechist:
frecventator doar prin ascultare), ci făcînd, în
cunoștință de cauză, acea muzică și vorbind-o,
ca pe vin, francezii. Pentru epoca lui - sfârșitul
secolului al XlX-lea - Caragiale a contat printre
cei mai avizați europeni, a fost un autentic
musikalisch (unii spun: musikantisch). în marea
proză, doar europeană, nu îi găsesc
corespondent decât în Thomas Mann, însă
acesta a venit mai târziu, Doktor Faustus fiind
scris abia în 1947. Prin faptul că asculta - în
concerte, chiar la București, apoi la Berlin, după
exil, în 1905, dar mai ales că și înțelegea-
comenta Cvartetele lui Beethoven. Oprirea
asupra celui purtînd nr. 14, op. 131, mă
îndreptățește să afirm că hahalera, neseriosul,
autodidactul Caragiale, grecoteiul-cu-nas-subțire
(vorba prietenului său Eminovici), este nu doar
un imens scriitor de limbă română, dar și cel
mai avizat gustător de muzică; unicat.
Și nu doar al epocii sale: care dintre scriitorii-
mari ai lumii contemporane (să nu ne ostenim a
căuta scriitori cu diplome de ingineri-ai-
sufletului-românesc: nu vom găsi.) a dovedit, în
scris, că este capabil de a înțelege, nu doar
“sufletul omenesc” (sic), ci Cvartetul 14, de
Beethoven?, cel scris în 1824, examen de super-
doctorat pentru supra-muzicologi - piesă din
mantaua căreia se trag cei foarte mari de la
cumpăna secolelor (marifoarte, pentru că,
firește!, îmi plac mie): Wagner, Mahler,
Schonberg și, în cestălalt, al XX-lea, Bartok,
ignoratul Enescu, iar în oroarea stalină:
Șostakovici și Prokofiev, însă nu ca simfonist și
nu ca autor de cvartete? în secolul al XIX-lea am
știre doar de Tolstoi, însă el, chiar dacă realizase
performanța de a intra într-un cal: Holstomer,
nu intrase și în Beethoven dincolo de Sonata
Kreutzer și de Appassionata, cea “foarte
preferată” de Lenin. Apoi, în secolul al XX-lea
(dar rămânînd înrădăcinat în precedentul):
Proust.
Observ că m-am îndepărtat de Ea, ca să
vorbesc numai de ei.
Deloc. Nu mă îndepărtez niciodată (nici cât
o boabă de muștar) de Ea - măcar pentru că nu
vreau, vorba cântecului, să-mor-ca-mâne. îi dau
roată, cocoșește, păunește, lăudînd-o ca pre
Domnul, însă numai și numai pentru că noi,
ortodocșii, suntem lipsiți de esențialul, de sever-
carnalul, de erotic-asceticul cult marial - altfel.
.Altfel tare m-aș opri: să trăncănesc despre
muzică. însă despre ea am mai scris. Dar
despre Ea n-am scris? Ba da, ba da și ce bine am
făcut - era cât pe-aci să-mi scape: „și ce bine am
scris”. însă nu m-am lăsat ispitit, deși femeile
mele [ia să le pun pe un rând: Catinca, Alice,
Viola, Damiana, Seliva, Justa, Ela, Bonifacia,
Sabina, Xenia, Sublima Găinăreasă - și încă
altele, nici chiar eu nu le țin minte pe toate - și
această persoană tânără ușor încruntată, avînd
gropiță în bărbie și păr în dezordine tăiat scurt,
căreia nu-i cunosc glasul dar i-l aud; nu am
văzut-o întreagă, însă știu că are picioare lunge
atunci când e concentrată sau emoționată buza
de sus umbrită de o părere de abur de puf
întunecat este perlată și de minuscule bobițe de
rouă] nu sunt deloc de lepădat - vorbesc despre
femeile făcute (nu născute) de mine, cu mâna
mea.
Să nu spun vorbă mare: o să mai fac - una!
Mică-mică. Păsărică.
9	octombrie
Ziceam că Ostinato este construit în formă
de sonată. Mai ziceam că Ușa noastră cea de
toate zilele (căzînd din volumașul de proză-
scurtă și povestirea și titlul volumului - cum să
admită cenzura o carte numită: Moartea noastră
cea de toate zilele? - nu l-am lăsat pierdut, l-am
trecut următorului roman) este, dramaturgic
vorbind, respectuos cu canonul: unitate de loc,
timp, personaje. și, prin cele patru femei, deja
amintitele Alice și Viola, dar și Sofia și Florica,
o. piesă de teatru mulțumitor de cu meserie
scrisă. Dealtfel, un francez și trei români și-au
exprimat dorința de a-mi teatraliza romanul;
francezul voia ca eu să fac operațiunea: să scriu
o piesă; românii: ei cu mâna lor să o facă - eu
nu am fost de acord, ei au fost de acord cu
dezacordul meu.
[încă o dată: Geta Dimisianu cunoștea Ușa
noastră cea de toate zilele, doar în primele luni
ale anului 1970, la îndemnul bunului meu
prieten Ivasiuc, predasem noua carte noii edituri:
Cartea Românească. Izbucnind scandalul -
Ivasiuc decodificase astfel: „sub personajul
Florica se ascunde Elena Ceaușescu, sub
personajul losub însuși Nicolae Ceaușescu” -
Marin Preda, speriat, îi obligase pe toți redactorii
să citească “bomba” (plasată de mine sub
“editura mea”, pretindea amicul Sașa), deci și pe
Geta Dimisianu. Nu mai contează că atunci nici
ea, nici Paleologu nu găsiseră vreo aluzie la
perechea regală, Mircea Ciobanu și Țepeneag nu
scoseseră o vorbă, tăcuseră cu nesfârșită
înțeleptitate; contează că, douăzeci de ani mai
târziu, când Geta dăduse peste Ion loanid și îi
editase mărturia despre închisoare care zăcea de
ani de zile în safe-urile Bibliotecii Române de la
Freiburg, fără titlu - pentru că a mea nu apăruse
încă în românește, a botezat-o rapid pe aceea:
închisoarea noastră cea de toate zilele. Nu l-am
acuzat pe loanid de. plagiat, cum făcuse cu
mine cultivatul Țepeneag după ce publicasem
Arta refugii în franțuzește (limbă în care titlul și
dubla-multipla semnificație a lui nu a putut fi
prinsă, iar Paruit tradusese de-a dreptul: LArt de
la Fugue), arătîndu-mă ca. plagiator al cărții sale
Zadarnică-i arta fugii, la care îi răspunsesem că
amândoi și cine știe câți alții încă îl “plagiasem”
pe Bătrânul Bach cu a sa Die Kunst der Fuge.
întorcîndu-mă la Ion loanid: împreună cu el - el
însă nu singur, ci cu ajutorul neprecupețit al
Getei Dimisianu - plagiasem. Tatăl Nostru.]
în cerc nu a mai avut ambiții formale
muzicale, ci declarat faulkneriene, fiecare capitol
era indicat cu numele unui personaj, în fapt,
numeam, după Faulkner, vocile. [Nu vreau să
mă mai gândesc la această carte, o consider
"
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
"
definitiv pierdută: singura copie a ultimei
variante după care a fost tradusă pentru
Gallimard, ajunsă în păstrarea lui Țepeneag, a
fost aruncată la gunoi: „Ce să fac, eu, cu un
manuscris al tău?”, mi-a explicat senin prietenul
meu bun, scriitorul Țepeneag, după ce m-am
exilat și am încercat să-mi recuperez scrisul].
în schimb, cu Gardă inversa m-am întors la
formele și metodele muzicale: repetiția, reluarea-
repetiția, pre-lucrarea-repetiția.
Gherla. Cu acest text am adoptat deschis o
altă formă (literară și muzicală): dialogul/duetul.
în varianta inițială - scrisă în vreo
săptămână, la Paris, în prima călătorie, în 1972 -
povestitorul avea (încă) interlocutor, o voce care
rostea câteva cuvinte, deci exista prin cuvinte.
Astfel, adică pe două voci, a și fost înregistrată
în aprilie 1973 pentru Europa liberă. Aceeași
variantă a fost tradusă în franceză de Șerban
Cristovici pentru Gallimard și de Barbro
Anderson în suedeză pentru Coeckelberghs
Vorlag. întors în România, în iunie 1973,
aproape imediat după ce am re-pus piciorul pe
solul patriei iubite, am., recidivat întru răul-
obicei inaugurat cu Ostinato: știind că Cristovici
lucrează de zor la traducere, deci nu mai pot
interveni cu modificări, m-am apucat de o.
nouă variantă, una pentru sufletul meu. în
aceasta nu mai apărea vocea ascultătoarei - dar
bineînțeles că era o femeie! - riposta i se
deducea din re-proposta povestitorului.
Eram satisfăcut de găselniță, însă nemulțumit
că, pe de o parte, nu pot edita cartea în
românește (?!), pe de alta că nu pot interveni pe
lângă traducători să. țină pasul după autor, să
echivaleze textul după această variantă, ultima,
adevărata, nu după una veche, depășită.
Oricum, sub această formă a fost publicată la
Humanitas în luna mai 1990, Gherla. Ceea ce
înseamnă că forma actuală, cea ordinatorizată
este a n-a variantă, datînd de prin 1997-98.
în Gherla dialogul declarat și permanent cu
Ea este scos la lumina zilei. și chiar dacă în
cărțile următoare, cele scrise în exil: Culoarea
curcubeului, Soldatul câinelui, Patimile după
Pitești comunicarea cu Ea coboară în subteran,
în următoarele iese iar la lumină, în Bonifacia,
Justa, Ela, Astra, Sabina, Roman-intim, Adameva,
Altina, în cartea de față.
Ce am spus până acum despre “contribuția”
Ei nu este nici inedit, nici original. Relația
Adam-Eva rămâne, chiar în acele cazuri, nu
puține, în care Adam o iubește-pohtește-pre-ea,
deci (o) cântă, însă nu pe Eva, ci pe o/un, cu
nume de personajă avansez o anagramă Adam/
Mada. La urma urmelor, pentru câteva bune
generații de cititori, Sonetele lui Shakespeare au
fost adresate, iubitei, nu masculinului. Și, tot la
urma urmei, pe noi ne interesează cântecele de
dragoste ale numitului Shakespeare, nu foarte
sau deloc amănuntul că poetul mergea-funcționa,
vorba franțuzului, și cu aburi și cu pânze.
Eu - tot întâmplător - nu am astfel de
gusturi. Probabil din această pricină voi fi lipsit
și de geniu literar. Parodiindu-l pe Topârceanu
(care parodia nici el nu mai știa pe cine), zic: Să
scrii bine când ai geniu - ce simplu!
Mai greu, dacă nu imposibil: când nu ai
geniu - să scrii ca mine.
10	octombrie
Câtă vreme fusesem un bandit oarecare,
Securitatea nu se interesase de femeile mele cu
intenția de a le transforma în pârghii cu care să
mă doboare. Pe atunci nici nu prezentam interes,
eram unul din zecile de mii de bandiți abia
liberați. Dacă după Bărăgan m-a hărțuit, chiar re-
arestat (în iarna anului 1965), apoi nu eu eram
șef de lot, ci ea: Ela. Din punctul lor de vedere
eram o biată anexă, o lipitură a lotului. După
două luni de ciomăgeală ciobănească (puteai
deduce importanța pe care ți-o atribuiau secii, în
dosarul lor, ție, bătutului, după “calitatea”
bătăilor), mi-au dat drumul. După o vreme unul
de-al lor mi-a arătat fotografii cu Ela: o
lichidaseră, o omorîseseră, punînd grosolan în
scenă un accident de circulație, așa rezolvă ei
irezolvabilele.
Deși m-am mai frecat de ei - am fost
anchetat (liber) și în legătură cu un student
necunoscut mie, la cămin, în octombrie '65,
apoi cu Marcel Petrișor (mă mutasem la
Sterescu, anticarul), Secii nu s-au arătat interesați
de persoana mea decât din anul II (al doilea an
II, cel din 1966-67). Nu cred că erau atât de
inteligenți-perverși, mai degrabă a fost o
coincidență faptul că ofensiva lor s-a produs
imediat după moartea tatei (februarie 1967),
când situația familiei devenise catastrofală:
dispărînd tata, mama, bolnavă de scleroză în
plăci, imobilizată în pat, rămăsese singură ca un
câine, în Vad, Făgăraș, unde nu aveam nici rude,
nici prieteni. Nu m-au abordat direct, ci,
inteligenți nevoiemare, pieziș, prin fata cu care
mă aveam atunci bine, și ea studentă. Să fi fost
ei siguri că ea are să-mi spună că fusese
contactată, binișor scuturată și zdravăn băgată în
spărieți? Probabil. Așa vor fi socotit ei că mă
prepară mai eficace: vânatul intră în panică doar
aflînd că vânătorul îl hăituiește, iar atunci când
țâșnește în carne și oase dinainte, bietul animal
încremenește de teroare.
Deși țineam la fata aceea (îi păstrez, peste
ani, o tandră amintire) m-am despărțit de ea,
explicîndu-i că nu vreau să-i pricinuiesc necazuri,
prin contaminare. Ea m-a asigurat că nu i-i
teamă, că rămâne lângă mine, să înfruntăm
împreună fiara comunistă (expresia ei) - atât că.
n-ar prea vrea să pătimească ai săi din pricina ei.
Ne-am zmuls unul din celălalt fără reproșuri,
fără scene. Eram acaparat, colonizat de
singurătatea mamei, rar mai dădeam pe la
facultate, făceam măcar săptămânal naveta la
Vad, iar la București umblam, disperat, în
căutare de relații ale relațiilor care să-mi
faciliteze internarea ei într-un așezământ
spitalicesc din împrejurimile Capitalei (toate
acestea se află ca într-un reportaj în Gardă
inversa).
în acel moment (ales? întâmplător?), ei m-au
abordatacostat, la Universitate, într-o pauză: un
coleg de grupă m-a anunțat că mă caută un
“prieten - de-acolo”, iar eu m-am dus pregătit să
văd un fost coleg de închisoare ori de Bărăgan.
Un necunoscut s-a apropiat cu brațele deschise și
a dat să mă îmbrățișeze, zicîndu-mi:
„Mă, Paule.” ’
Nu eram adormit, nici istovit de încercări,
doar. binișor amețit, însă i-am simțit, fulgerător,
sudoarea: nu era “de-a noastră”, nici măcar a
unui necunoscut de-al meu; i-am îndepărtat
brațele și
l-am întrebat:
„Ce grad ai tu, mă?”
Asudurdosul a dat să râdă, nu a reușit decât
să rânjească, a întins iar o mână (în care ținea,
pe un lănțug, niște chei), intenționînd să mă ia
pe după cap, însă eu m-am răsucit-ferit și m-am
îndepărtat repede. Ieșind pe trotuar, am bănuit
că securistul se luase după mine, însă nu am
întors capul: deschisesem gura și mergeam drept
înainte, cu auzul încercînd să despart zgomotele
străzii de al pașilor lui, cu toate că nu i-i
cunoșteam, în același timp adulmecînd aerul cu
nările lărgite (deși firicelul de vânt îmi venea din
față). Nu l-am simțit, nu m-am liniștit: știam că,
dacă a început asta, asta are să continue.
După câteva zile, tot la Universitate, același
individ, învârtind pe deget lănțugul cu chei, mi
s-a plantat dinainte și, fără a mai zâmbi-rânji,
mi-a adus la cunoștință:
„Noi vrem să stăm de vorbă cu dumneata”.
De acea dată n-am mai plecat. Am rămas
locului. Mi-a fixat întâlnire: mâine la ora zece, la
Academia Comercială, a doua (sau a treia?) ușă
pe dreapta, la parter. Iar eu, deși aveam de gând
ca în aceeași seară să plec cu trenul la Vad, unde
mă aștepta mama, am zis:
„Bine”.
Secul s-a îndepărtat, învârtind - desigur,
victorios - cheile pe deget. Eram prins.
Am plecat și eu, oriunde. Drept înainte.
M-a ajuns din urmă, în hol, o fată din
ultimul an de la engleză, binecunoscută mie, ne
frecventasem câteva săptămâni, anul trecut, apoi
încetasem, o vedeam uneori de braț cu un domn
în vârstă. Mi-a comunicat că azi e liberă, vine la
mine - eram de acord? Pornisem să ridic din
umeri a nu-știu, în fapt ar fi trebuit să clatin din
cap că nu, nu eram de acord, însă ea se și
atârnase cu amândouă mâinile de brațul meu -
am pornit spre stația tramvaiului care ducea în
Piața Filantropiei (cunoștea drumul). Ea vorbea,
vorbea, ciripea vrute și nevrute, era bine cu ea
alături, urma să-mi fie și mai bine cu ea unu-n-
una, mai ales că unul era îngrijorat de întâlnirea
de mâine și căuta o adăposteșteră.
întâlnirea de mâine. Dacă ea vine, acum, cu
mine; dacă ea intră la mine; dacă ea pleacă
diseară ori mâine dimineață, chiar de nu sânt
urmărit, în cele din urmă ei au să afle că.
suntem complici.
A venit tramvaiul meu, am rămas locului.
Apoi am condus-o câțiva metri mai încolo. Și i-
am împărtășit taina: mâine, la zece, eram
convocat la Securitate.
în așteptarea reacției, îmi ziceam: „Dacă
salută și pleacă, are să-mi pară rău pentru mine,
bine pentru ea: înseamnă că nu Securitatea a
pus-o să mă intercepteze; dacă zice că nu-i pasă,
ce treabă să aibe Securitatea în afacerile noastre
trupești.? atunci, chiar de nu va fi în serviciu
comandat, ea, eu mă voi afla într-o situație
stranie - și excitantă și inedită: eu, mereu
regulatul, aveam iară (mai avusesem - cu Ela)
ocazia să regulez, întru reciprocitate, Organa.
Ea însă nu a scos un cuvânt. Când mi-a venit
re-tramvaiul, m-a împins ușurel spre ușa
vagonului, rostind un „Seeervus!” ardelenesc atât
de cântător-mângâietor, încât m-a împăcat și cu
ea și cu mine.
.nu, nu era persoana tânără ușor încruntată
cu gropiță în bărbie și păr în dezordine tăiat
scurt [ea nu ar fi plecat, ea ar fi rămas]; nu-i
cunosc glasul, i-l aud; pe ea nu am văzut-o
întreagă, însă știu: are picioare lungi; atunci când
e concentrată sau emoționată buza de sus
umbrită de o părere de abur de puf întunecat
este perlată și de minuscule bobițe de rouă.
De-ți vine să întinzi mâna.
Și să-i bei apa vieții.
1 Roman inedit. Ortografia și punctuația sunt
specifice scriitorului Paul Goma. Se publică în serial
cu acordul autorului (notă: Flori Bălănescu).
■
12
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Aura Christi - profil de scriitor
Un Hamlet al subteranei
Aura Christi
Imposibilul își face loc în dreptunghiul paginii -
istm ontic, iar pentru castorii ființei - singura
patrie. în adâncurile subteranei, se gândește, fără
dubii, altfel. Se vede diferit. Se simte bolnăvicios.
Unghiul este atroce, iar privirea - de o răceală
incredibilă. Aerul e rar, dens și tare. Nietzsche încearcă
să rezolve „drama singularității modului său de a
gândi” și a izolării sale. Astfel, „în repetate rânduri,
spre vindecarea de sine însuși, spre uitarea temporară
de sine”, face efortul „să se adăpostească în vreo
venerație sau ostilitate, să-și inventeze lucrul de care
avea nevoie și nu-l găsea, să-și dea iluzia că nu-i singur
și că nu vede numai el altfel lucrurile”. Și-atunci,
eminentul student de altădată al profesorului de
filologie clasică Friedrich Ritschl născocește o seamă
de „spirite libere”, de care „avea nevoie”, „pentru a
rămâne bine dispus în mijlocul relelor (boală,
singurătate, străinătate, inactivitate)”. Observația e
făcută în urma lecturii autoportretului - pe care și-l
face gânditorul însuși în cartea monologică Omenesc,
prea omenesc - de Simion Dănilă, unul dintre cei mai
avizați tălmăcitori ai ucenicului lui Schopenhauer.
Acele spirite libere se arată a fi un soi de „fantome și
tovarăși neînfricați, cu care trăncănești și râzi când ai
chef să trăncănești și să râzi și pe care îi dai dracului
când devin plictisitori - ca o compensație pentru lipsa
de prieteni”. Altundeva, bunăoară în Aurora, amicul
frumoasei, subtilei Lou Andreas Salome, își inventează
prieteni, adresându-li-se cu o copilăroasă familiaritate
spontană, de parcă i-ar cunoaște de secole; prin
urmare, tabietul de a le vorbi, cu o voioșie ce-ți
îngheață sângele în vene, despre lucruri îngrozitoare,
decupate din văzduhul subteranei, despre lucruri ce i
se întâmplă, de altminteri, curent, se înscrie în
registrul firescului aflat în posesia forței de a bulversa
inimile și spiritele cele mai împietrite. Intrând în
atmosfera incendiarei cărți, invocate adineaori - un
volum de un radicalism unic - dăm, din capul locului,
„peste un «subpământean» la lucru, peste un
străpungător, un scormonitor, un săpător în
dedesubturi”, care se adresează celor mai apropiați
prieteni... inexistenți în realitate.
Propozițiile scrise chiar la ieșirea din subterană
sunt scurte, abrupte și tăioase, ca aerul tras în piept de
alpiniști în apropierea culmilor montane. Gânditorul
însuși pare că se dedublează. Alăturându-se prietenilor
(insist, inexistenți!), el urmărește dublura sa
„subpământeană”. O contemplă de pe pământul
învierii și al convalescenței, de pe limbul inventat a
ceea ce numește vita contemplativa. Ego-ul subteran
„înaintează încet, precaut, cu o înverșunare stăpânită”,
atent să nu-și trădeze, eufemistic vorbind, „prea mult
neplăcerea pe care o comportă orice lungă privare de
lumină și aer”. Vorbește nestingherit, în continuare, de
parcă s-ar afla în posesia unei taine ce-i dă puterea
miraculoasă de a fi atunci când viața se află pe limita
morții, ba chiar se confundă deja cu mama moarte. îi
distingem șoaptele, cuvintele legate unul de altul, așa
cum copiii, ieșiți de la orfelinat, în timp ce traversează
strada, se țin lanț unul de altul; unii se agață de
umărul celui din față din spaima de a se pierde.
Vorbește, ca și cum ar sta la taclale cu un prieten din
copilărie, sublimând o seamă de experiențe, vârful sau
deznodământul cărora ar fi putut să fie un necrolog.
Avizul e formulat la ieșirea din galeriile subterane
de minunata Lesley Chamberlain: atenție, pe aici a
trecut un om mai singur, mai pierdut, mai trist și mai
bolnav ca voi. Ascultați-l, dacă aveți urechi. Urmăriți-l
cu atenție. Nu vă grăbiți să judecați. Dincolo de
tiparul unui monstru moral, alimentat de nu puțini
troglodiți cuprinși de mediocritatea grăbită, veți găsi,
cu puțin noroc, un mare om, în fața căruia primul
sentiment încercat este cel pomenit de Thomas Mann:
îndurare. Dacă vă veți regăsi în preajma lui, veți înce-
pe, în goana înceată după voi înșivă, să-l iubiți, pentru
ca, într-un târziu, să nu vă mai imaginați viața fără
măreția acestui mare spirit hamletian. Apropiindu-vă
de acest straniu „subpământean”, cu o sensibilitate
bolnăvicioasă, aveți șansa de a vă apropia, de fapt, de
voi înșivă. Culmea e că el, cel izolat și singur, aflat, de
astă dată, în compania unor fantome vii, aproape cal-
de, în vecinătatea unor prieteni născociți, se joacă de-a
supozițiile în continuare, văzându-l pe eul său subte-
ran „mulțumit în osteneala sa tenebroasă” și visând
„să-și aibă propriul întuneric îndelungat, propria lume
de neînțeles, ascunsă, enigmatică, fiindcă știe și ce va
avea: propria sa dimineață, propria sa mântuire, pro-
pria sa auroră”. Sugestia de a nu-l întreba ce a căutat
și ce caută, în continuare, în tunelul subteran, vine la
fix. Va veni timpul - și acest Hamlet al subteranei pre-
simte asta - când eul său subteran se va livra singur,
depunând mărturie, despre modul în care, ridicându-se
din boalamoartea abruptă, a redevenit om, căci, în
definitiv, „te dezveți complet de tăcere după ce ai fost
atâta vreme, ca el, cârtiță, după ce ai fost singur”.
Cel mai eficient mod de a deprinde arta oratoriei
este să taci răstimp de cel puțin un an. Până atunci
războiul purtat cu neantul, ciocnirea cu moartea,
nemernica boală, singurătatea monstruoasă sau
izolarea înfricoșătoare - despre care Henri-Marie Beyle
afirmă că „însumează pentru un om toate nenorocirile
posibile” - izbitura de zidul irezolvabilelor probleme,
invocate nu o dată de marii gânditori, sunt convocate,
acolo, în lumea subpământeană, în regim de urgență.
Sunt aduse la ordinea zilei. Omul-cârtiță ar fugi
mâncând pământul de o asemenea ordine a zilei. Dar
ea, desigur, îl găsește. Oricum. Oriunde. Oricând.
Dacă am avea puterea de a ne alege suferințele,
am fi mai aproape de zei. Poate. Dar, oare, zeii, ar
mai fi interesați de noi? Ar mai alege, oare, atunci,
trupurile nătângilor sau ale celor suferinzi, ca să se
strecoare în carcasa lor, umblând nestingheriți printre
noi, muritorii?
Omul-cârtiță caută în alte și alte biblioteci, se
documentează, ca să înțeleagă ce i se întâmplă.
Halește un raft de cărți după altul. Aleargă de la o
cultură la alta; darul de a-și arde tinerețile printre
savante tomuri îl servește. Se înfruptă din științe și
religii, curente literare sau școli filosofice, sau istorii
ale mentalităților. învață limbi străine, încercând să-și
lărgească și să-și rafineze limbajul. Cărțile însă nu-l mai
ajută. Din contră, îi transformă luciditatea în bestie la
pândă. Limbajul devine ca un trup kafkian.
Colorându-se inutil, ca un balon de săpun, în bătaia
razelor. Fascinant și scurt. Pulverizat de vântul abrupt,
de vară. Ca un icnet în preajma morții ultime.
Omul-cârtiță se refugiază, iarăși și iarăși, în scris;
altceva nu știe să facă. Mâna care scrie însă tremură
tot mai des în tentativa de a surprinde și de a pricepe
de nepriceputul... Terifianta ordine a zilei, blestematele
probleme îl smulg, iar și iar, din fugile sale.
Readucându-l în craterul lor. Nu-l ajută înțelepciunea
milenară. Nu-l salvează nici Platon, nici Socrate - „un
demon nou născut” (Fr. Nietzsche), prin care lumea
s-a prăbușit în decadență - nici presocraticii admirați
pătimaș de Nietzsche. Nu-l salvează zeii. Nici promisi-
unile lor atotvăzătoare; un zeu i-a comunicat, în acest
sens, unui popor că până „și firele de păr din capul
vostru sunt numărate”! (E.R. Dodds, Grecii și irațio-
nalul) Deși fojgăiesc și-n arbori, și-n ierburi, și printre
filele tomurilor, zeii surâd răutăcios-indiferent, ca și
natura măreață și nepăsătoare la cutremurul lăuntric al
omului subteranei. Al omului-cârtiță. Al tragediei,
despre care autorul Aurorei spune, la un moment dat,
că ar putea fi o formă a canibalismului ideal al zeilor.
Hegel e la mii de kilometri distanță, ca să-i
sugereze subteranistului cum să se strângă în sine
însuși și să redevină pentru sine însuși lege. Nici
Schopenhauer, nici Wagner, nu au darul de a consola.
Știința universală cenușă este față către față cu mon-
struozitățile care i se întâmplă lui. Se regăsește singur,
în fața aceluiași zid, familiar până la icnet întregii
familii a subteraniștilor, inclusiv lui Ippolit, sinucigașul
ratat, de un ridicol desăvârșit. Inclusiv junelui preșco-
lar al subteranei, descris acum mai bine de un dece-
niu, într-o notă succintă, pe prima pagină a unui
cotidian românesc, care reproducea, în nici douăzeci
de rânduri, pe o coloană, istoria decăderii unui student
la psihologie. Rămas singur acasă, în absența părinți-
lor, un student din anii terminali, se pare, ai facultății
de psihologie a săpat un tunel. în casă, fără să folo-
sească o cazma. Fără să recurgă la nimic ce i-ar fi
putut facilita incredibila întreprindere. A săpat cu
mâinile, cu unghiile, în disperare, vreo șapte metri,
după ce a demontat, piesă cu piesă, dușumeaua.
Ulterior i s-a făcut un examen psihiatric, specialiștii
constatând că junele subteranist era. perfect sănătos.
Știrea, la acea vreme, îmi făcuse o gaură în cap. Era de
necrezut. Am recitit-o de câteva ori cu senzația că
visez; și, cu cât făceam efortul de a mă trezi, obți-
neam efectul invers celui scontat: mă adânceam tot
mai mult în apele de nevăzut ale acelui vis, începând,
eu însămi, în chip uimitor, să-mi sap subterana.
Subterana mea. Cu senzația că devenisem, peste
noapte, stăpâna unui imperiu. Istoria lui Theodor
Volceakovsky - o nuvelă parabolică - cu care începe
romanul meu, Noaptea străinului, este reală; degeaba
am încercat să le explic celor câțiva prieteni că nu e
vorba de o nuvelă fantastică. Povestea se construiește
singură parcă, odată cu tunelul subteran săpat de
Theo, în jurul unui motiv revenit obsedant, ca o frază
muzicală: „Unde se termină ura lor, începe
străinătatea mea”.
Omul-cârtiță încearcă să găsească nume cât mai
sugestive lumii subpământene, căscate în abisul său
lăuntric; subterana este o prelungire a străinătății
lăuntrice. Toate, aproape toate definițiile i se potrivesc:
criză de identitate, criză destinală, criză morală,
rătăcire, pierzanie, prăbușire pe fundul unui abis, de
unde te simți privit, ruperea de Biserică, fuga de
turma Domnului etc. Ei bine, absolut toate
denumirile, sintagmele, toți termenii de sorginte
tenebroasă, malignă, crescuți și îngrășați din grădinile
populate de baudelairienele flori ale răului, se
potrivesc. Blestematele întrebări fără răspuns - cuibare
de vipere regale într-o oază de nuferi. Un rechin-pescar
(Hexanchus griseus"), nimerit într-o ceată de delfini
copilăroși, hârjonindu-se cu gravitate pornită.
Romantismul, idealismul s-au refugiat pe o altă planetă
a ființei, devenită ostilă. A rămas nimicul.
Omul-cârtiță se alege, ca și Ivan Karamazov, cu
neantul mușcător. Cu o conștiință rea, corozivă,
pornită. Demolând tot ce mișcă, respiră, amușinând
limitele, pornirile maligne. Mai mult decât atât:
provocându-le, în așteptarea crahului definitiv,
contemplat cu fervoarea sfârșitului iminent, tratat cu
seninătate nepăsătoare. Ca și când, sedus de nimfele
extazului dionisiac, ai contempla o peșteră împânzită
de insule de stalagmite, popoare conice, halucinante,
de stalactite, cuprins de beția irealității - o amiază a
simțurilor. Și cu ce altceva riști să te alegi? Cu
suferința - osie tremurândă a paideii viului teribil,
animal pururi flămând de altceva, animal deificat
odinioară. în timp ce omul-cârtiță sapă în siturile
arheologice ale neantului, acesta se transformă în țintă
a disprețului, în delațiune a mediocrității, excrescență a
nihilismului devorator, desen naiv, scos în relief din
designul autoamăgirilor. Lentila calomniei îl servește
pe expertul subteranei, în acest sens, fără reproș. Față
către față cu grădina suferindă, uriașă, bogată a
frumuseții, conștiința rea e cuprinsă de un acces de
miopie ultraforte.
Toate laolaltă sunt străine, căci totul, ca și când
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
"
l-ar respinge pe ultimul om dintre oameni, l-ar
eticheta, l-ar exclude și l-ar pune în fața unui zid mai
gros. Făcându-l să se simtă izgonit din cetate, exclus,
damnat, lepros, îmbrâncit într-o lume-ocnă. Singur în
fața sa. Singur cu sine însuși care este unul; unul - și
gol pe deasupra. Deasupra deasuprelor nu există
nimic. Acest ciandala nu este de acord cu nimeni și cu
nimic. în zbuciumatul său for lăuntric: un război
atroce. Cine luptă cu cine în iadul-trup? Și pentru ce
toate astea? Gol și lipsit de noimă e totul. înghețat în
efigia deșertăciunii. împăratul Solomon știa: „O
deșertăciune a deșertăciunilor. Totul este
deșertăciune!” (Eclesiastul 1:2)
Acest ciandala pretutindeni se caută pe sine. Dar
nu se mai găsește pe sine însuși, cel de odinioară:
nimic nu s-a ales din junele vesel, îndrăgostit de
Schiller, care vorbește, visează ca el, tragicul visător;
„Nu există Schilleri în stare pură - ei sunt o invenție!”
exclamă, cuprins de delirul beției, Arkadi Dolgoruki,
care scrie ca să se judece. Dostoievski, i se confesa
excesivul romancier fratelui său într-o scrisoare, fusese,
și el, bolnav de Schiller. (Sankt-Petersburg, 1 ianuarie
1840) Pe vremuri era mânat de setea de ideal, de
frumos și de adevăr. Ca Novalis. Ca Holderlin, iubit
enorm de Nietzsche, subteranistul însuși era convins
de faptul că orice primejdie sporește aici mântuirea.
Cândva, până să ajungă în fața zidului, lumea i se
înfățișa altfel: era o lume în care toți oamenii, fără
excepții, ar fi putut trăi ca frații... Nimic din toate
acestea nu se mai regăsește în golul sufletesc, colcăind
de fantasme irumpte din scăfârlia nearătoasă a răului.
„Eu nu resping idealurile - scrie ultimul Friedrich
Nietzsche - îmi pun pur și simplu mănuși în fața lor.”
Cum să nu-ți pui mănuși în fața idealurilor, în fața
lumii, când ești aruncat la mii de kilometri distanță de
tot ce-i omenesc, prea omenesc? Totul este în van.
„Totul este deșertăciune și goană după vânt!”
(Eclesiastul 1:2, 14) Nimicul, plictisul și golul se
întronează. Primejdia devine sfetnic. Noul eu se arată
a fi aidoma unei punți, aidoma unei poteci fragile, de
„Polen eretic”, poezia
Theodor Codreanu
Hazardul face să mă-ntâlnesc târziu cu
literatura Aurei Christi și nu e de mirare în
labirintul brownian al culturii literare de azi.
Trebuie să-mi mărturisesc și neîncrederea în puterea
spirituală a ultimelor generații de a ieși la liman din
labirint, fiindcă ideologia „corectitudinii politice”, care
cancerizează azi inteligențele, e la fel de
contaminantă ca vechea mreajă a utopiei
kominterniste de la mijlocul secolului al XX-lea,
făcătoare de victime și-n rândurile intelighenției
occidentale. Prima grijă a „hașișinismului” ideologic
este să abată arta de la rostul ei fundamental:
adevărul ființei. Asta a făcut proletcultismul, iar când
s-a văzut cât de grosieră i-a fost mistificarea, ideologii
s-au grăbit să-i ademenească pe scriitori cu „beția de
cuvinte” (Titu Maiorescu) a estetismului, creând iluzia
că estetismul este antiteza proletcultismului, pe când,
în realitate, este opusul esteticului. Când generațiile
’60-’70 au încercat să iasă și din această nouă
seducție, s-a venit cu altă ispită, de astă dată de
sorginte occidentală, „corectă politic”, în fond, care s-
a dovedit a fi la fel de nefastă, așa-numita tehnică a
textualismului postmodernist, care nu-i altceva decât
forma pretins „ludic-parodică” a „beției de cuvinte”.
Așa se explică faptul că s-a indus rivalitatea, cultivată
de vreo trei decenii, între generația ’80 și anterioarele:
a lui Marin Preda, a lui Nicolae Breban și a lui Cezar
Ivănescu. Tot ce s-a abătut de la „canonul” textualist a
fost decretat anacronic. Mistificarea a prins foarte
bine și-n rândurile noilor generații din Basarabia,
somate a se „sincroniza” neapărat cu postmoderniștii
din Țară, care, tot „inovând”, au ajuns la „concretul”
unui neozolism pornografic și scatofil, preamărit, la
pe care riști să te prăbușești oricând. Cu toate acestea,
conștient de iminentul pericol, continui să avansezi,
fiindcă simți că o altă cale, pur și simplu, nu există.
Sugestivă, închizând în sine însăși simbolul întregii
vieți nietzscheene, este scrisoarea gânditorului german
către Heinrich Koselitz din data de 27 septembrie
1888, concepută după întoarcerea, înțesată de istorii,
litotic vorbind, nu tocmai plăcute, spre Torino: „Mon
voyage a ete la source de difficultes et d’epreuves pour
ma patience de la pire espece qui soit: je ne suis arrive
a Milan qu’â minuit. Ce qu’il y a eu de plus
preoccupant fut un long passage sur un terrain inonde,
de nuit a Come, sur un tres etroite passerelle de
planches - a la lumiere des torches! Tout a fait ce qu’il
me fallait a moi, l’aveugle!” Nietzsche, aproape orb,
trecând pe un podeț îngust, luminat de torțe, prin
bezna cea mai groasă, atârnat deasupra unui gol
înfiorător... Acest podeț îngust și periculos îmi evocă o
altă imagine cu înalte valențe simbolice, familiară
Făgărașilor copilăriei profesorului Ștefan Borbely, la
care analistul face referire în tentativa de a da un
echivalent metaforic „viului excesiv, hiperboliza(n)t,
esențializat prin calitate”. „E altceva - precizează
istoricul și criticul literar - ceva ce nu se găsește
spontan, cuminte, potolit, ci un exces rezultat în urma
construcției de sine. Unii ajung la el, alții îl caută pe
durata unei întregi vieți, sau, dimpotrivă, îl evită: e o
chestiune de «istm»: de potecă fragilă, trasată peste
abis, asemenea celor care se găsesc cu nemiluita în
Făgărașii copilăriei mele, desenate înfricoșător,
tensionant, între două prăpăstii. Unii trec, alții se lasă
păgubași: în viață este la fel...”
Nietzsche l-a trecut, deși suferința se strecoară,
oricând poftește, spre acest gânditor și domină de
departe. Luată în stăpânire, ea, năpârca, este vicleană
și agilă, curată ca porumbeii, perspicace ca vulturii,
ubicuă, ca minunea văzută de cei puțini. Suferința e
Duhul Sfânt al vieții și-al devenirii: „La Nietzsche,
suferința intră în ecuații, se strecoară în probleme,
rânjește în dosul dramei metafizice, ca Egist ucis după
culisele Electrei. E o mare suferință metafizică. Că
un moment dat, prin premii și elogii critice, chiar la
nivelul conducerii USR, iar, mai nou, prin ICR.
într-un asemenea context, aproape singular mi se
pare a fi traseul străbătut de Aura Christi, tânără
venită din Basarabia, „optzecistă”, prin vârstă (născută
în același an cu Emilian Galaicu-Păun), și
„nouăzecistă”, prin debut editorial. Pentru comparație,
voi lua cazul lui Alexandru Vakulovski, prozator
înzestrat, din tipologia „tinerilor furioși”, care, descins
în România, s-a trezit că „tzara mea” (vezi Tamara
Caraus, autoarea unui eseu cu acest titlu) este otova
cu Republica Moldova, ambele caricaturi
postmoderniste, coborâte din Imperiul Sovietic.
(Berea URSUS din Cluj-Napoca i se pare a evoca
URSS, prin simpla cădere a lui U!). Dacă Tamara
Caraus a venit în România îndoctrinată „corect
politic”, scriind eseul împotriva identității naționale,
Alexandru Vakulovski nu-și mai face nicio iluzie și
romanul său de răsunet, Pizdeț (Editura Aula, Brașov,
2004), devine oglinda fidelă a unei lumi centrate pe
divertisment și pornografie, „idealurile” ultime ale
ethosului postmodernist. Din Moldova lui Vasile Stati
și a comuniștilor voronieni, scriitorul a nimerit într-o
Românie postmodernizată dezastruos.
Postmodernismul din anii '80, mimetic, fără suportul
postmodernității occidentale (Adrian Dinu Rachieru),
n-a putut produce decât textualism parodic, numit de
Paul Goma, printr-un joc de cuvinte, și textilism.
Postmodernismul caricatural, de după 1989, n-a făcut
decât să ducă la extrem obsesia pseudo-„concretului”,
textualizarea, cum spuneam, fiind împinsă către
pornografie și scatofilie. Diferența dintre Alexandru
Vakulovski și colegii de generație este disperarea
Nietzsche pleca din cărți și Dostoievski de la oameni?
De ce afectarea aceasta de a disprețui cartea, când, se
știe, e un focar de energie umană, veșnic adâncă și
necaptată?” (B. Fundoianu) Să pleci din cărți înseamnă
să pleci din viață și din lumină.
Câți dintre anti-eroii unor scriitori ca Pușkin,
Gogol, Dostoievski, Tolstoi sau Nietzsche devin
chiriași, soldați ai suferinței, ai golului și ai nimicului?
Câți dintre ei resimt pustiul sufletesc? Câți gură-cască
la porțile destinului sunt bântuiți de lipsa de rost și se
uită în gol, în timp ce merg pe un podeț îngust și
șubred, balansând îngrozitor deasupra abisului luminat
de torțe?! Trecându-i pe o listă, încet-încet, am aduna o
armată! îți stă mintea-n loc. Am citit undeva că
locuitorii unui sat din Moldova, în covârșitoarea lor
majoritate, erau de părerea că a te uita în gol înseamnă
a te uita. în curul dracului. Ce meserie o mai fi și
asta? Doar n-o fi foc. nici meseria asta, dacă meserie
o fi, desigur. E o parafrază făcută după o vorbă celebră
a prințului criticii românești, Lucian Raicu, evocat de
Nicolae Breban, care precizează un lucru nelipsit de
greutate: „«Doar n-o fi foc» era o vorbă a lui; odată, l-
am auzit, uimit, aplicând-o și morții: «Ei, n-o fi foc nici
moartea asta!»”.
Instinctul intră în arenă. Iraționalul riscă să-i
surghiunească într-o posibilă patrie, străină lumii
acesteia. Riscul e ca unii dintre locuitorii celuilalt
versant, să se transforme, scria Nicolae Manolescu, în
niște „prigoniți de o istorie irațională”, dacă nu în niște
proscriși întârziați în „provincia posibilului”. (Arca lui
Noe) E ceva straniu la mijloc. Ceva ce-i face pe
locuitorii subteranei să fixeze lucrurile dimprejur, ca și
când le-ar vedea pentru ultima dată. Aidoma capului
retezat, descris, spre groaza tinerelor nihiliste Epancin,
de prințul Mîșkin - scenă marcată, de altfel, de un
spirit liric teribil. în țara lucrurilor contemplate pe
limită, poezia este acasă.
(Fragment din vol. Dostoievski - Nietzsche.
Elogiul suferinței, în lucru)
■
(kynică?) ce-i străbate scriitura și care ar putea să-i fie
de folos autorului când se va vindeca de teroarea
modei. Tinerele generații, abandonate
divertismentului (droguri, filme pornografice, sex,
discoteci etc.), își consumă „libertatea” în lipsa totală
a lui Dumnezeu („Pentru mine el este absența sa”,
mărturisește protagonistul narator Yo, din romanul lui
Vakulovski), încât, după norma lui Ivan Karamazov,
dacă Dumnezeu nu există, totul este permis, inclusiv
„demitizarea”, izvorâtă chiar din nevoia de batjocură,
în plină veselie hașișinică: „Au fost faine, foarte vesele
(vizionările de filme, experiențele cu droguri, n.n.), eu
eram în rolul unui cioban pe care doi pidari au vrut
să-l fută, să-i ia oile, da’ ciobănașu’ chema pe băieții
săi și le lua iarba pidarilor, plus o pizdeală bună, ca
să știe.” Iată la
ce-ar fi bună Miorița. în fața unor astfel de texte, nu
putem decât să convenim câtă dreptate avea Cezar
Ivănescu să numească postmodernismul -
prostmodernism.
într-o asemenea înfundătură grotescă nu a căzut
basarabeanca, descinsă la București, Aura Christi.
Bănuiesc că a avut norocul întâlnirii cu un maestru
autentic: Nicolae Breban. Judec lucrurile nu numai
după ce a făcut și face la revista Contemporanul.
Ideea europeană, ci și după seriozitatea cu care s-a
manifestat în poezie, proză și eseu. Am în față cartea
de poeme Sfera frigului (Editura Contemporanul,
București, 2011), în care descopăr o scriitură
impecabilă, o limbă română fără cusur, la antipodul
colegilor de generație căzuți în transa Politicelor altui
postmodernist, care ne îndemna, urgent, să ne
părăsim limba, utilizabilă doar pentru înjurături și
pentru opere scatofile. Chiar dacă el însuși a dovedit,
în cele mai bune pagini, că se poate exprima elegant
și profitabil în această limbă.
Falșii nonconformiști, obsedați de mistica
modernistă și avangardistă a progresului în artă, își
interzic să afle că marea poezie nu s-a schimbat și nu
14
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
se schimbă de la începuturile ei pân„ azi. Ei confunda
poezia cu mijloacele tehnice de a o aduce la lumină și
se concentrează exclusiv asupra acestora, ratând
esențialul: poezia însăși. Asta le reproșa, în definitiv,
Platon pictorilor și poeților mimetici. Aura Christi știe
să fie modernă, păstrând, totodată, intacte legăturile
cu spiritualitatea unei Mari Tradiții, devenită
„invizibilă”. R„ceala hyperionică, ipostaziată în sfera
frigului, metamorfozată în intelectul select, la Ion
Barbu, păstrează la Aura Christi ceva din ceea ce
Nichita Stănescu a numit „măreția frigului”, prezentă
nu numai în volumul omonim din 1972, ci și în
Hiperboreea din Elegia a opta, hiperboreeana:
„Hiperboreea, zonă mortală/ a mai marilor minții,/
loc al nașterilor de copii de piatră,/ din care sculptați
sînt doar sfinții.” Aici, „Putem vedea/ vulturi imenși,
cu capul îngropat în pietre,/ bătând asurzitor din
aripi, și putem vedea/ o pasăre mai mare decât
toate,/ cu ciocul ca o osie albastră,/ în jurul căreia
se-nvârte,/ cu patru anotimpuri, sfera.” Sfera
hiperboreică, axă a lumii, constituie și figura centrală
a poeziei Aurei Christi.
Frigul nu este o stare favorabilă omului biologic.
Se poate „alchimiza”, în plan sufletesc, cu plumbul
bacovian din cavoul frigului și cu strigătul existențial
din viziunile nordicului Edvard Munch. Un gânditor
venit din gerurile siberiene, Vasili Rozanov, notează în
Apocalipsa timpului nostru: „Există ceva ostil în stihia
«frigului» pentru organismul uman, organism «cu
sânge cald». Acesta se teme de frig, parcă se teme
sufletește, nu epidermic, nu muscular. Sufletul devine
grosolan, aspru, ca «pielea de gâscă la frig». Asta-i
«libertatea personalității umane». Nu, «sufletul este
liber» doar atunci când «carnea e bine încălzită».
Altfel sufletul nu e liber, se teme și e grosolan.”
(Apocalipsa timpului nostru, trad. din limba rusă, de
Radu Părpăuță, studiu introductiv, de Ilie Gyurcsik,
Editura Institutul European, Iași, 1994, p. 143).
Nordicul visează la Soarele sudic, căutând libertatea
sufletească, precum lapona Enigel, dar sudicul este
hiperboreean, pentru el axa lumii fiind Nordul, cum
resimte nu numai Eminescu, ci și un poet
contemporan ca George Vulturescu, creator al poeticii
pietrelor Nordului. (Vezi Nord, și dincolo de Nord,
2001, Aur și iederă, 2011). Grecii așteptau
înțelepciunea dinspre Hiperboreea. Solstițiul de iarnă
marchează întâlnirea răsturnată a contrariilor din
Cancer (solstițiul de vară), când soarele ajuns la
apogeu este „mușcat” și-și începe retragerea de Rac
până la frigul solstițiului de iarnă, biruință a
Nordului, când Soarele își reîncepe, totodată,
ascensiunea. Chinezii vedeau aici punctul renașterii și
al creșterii principiului yang, iar creștinii nașterea
Mântuitorului. (Cf. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,
Dicționar de simboluri, 3, P-Z, Editura Artemis,
București, 1995, p. 244). Paradoxal, frigul
Săgetătorului este un semn al Focului, după focul
originar al Berbecului și cel „stăpânit” al Leului (Jean
Pierre Nicola): „în măsura în care atinge solstițiul de
iarnă, soarele din Săgetător se găsește în situația de
iradiere fizică cea mai slabă și exprimă abdicarea de la
focul individual, de la focul leonin consacrat
magnificienței eului. Dar iradierea vitală nu se stinge,
așa cum nici Soarele nu se stinge când apune;
dispărut dintr-o emisferă, marele astru permanent o
luminează pe alta, iar declinul material este
compensat de o ascensiune a spiritului.” (în Andre
Barbault, Zodiacul, trad. din franceză, de Micaela
Ghițescu, Editura Humanitas, București, 1995,
p. 387). De aceea, solstițiul frigului mai este văzut ca
Poarta reînceperii ascensiunii către zei.
Mi se pare necesară o asemenea clarificare
hermeneutică pentru a accede spre simbolismul sferei
frigului Aurei Christi, despre care s-a spus că ne
propune o poezie „intelectualistă”, sugerându-se,
astfel, o anume primejdie a „sterilității” imaginarului
poetic, din cauza predominanței principiului yang. O
surpriză, desigur, pentru o lirică „feminină”. Probabil
însă că de aici vine și originalitatea autoarei, căreia
nu-i lipsește „căldura sufletească”, deși apare ca
fundal, ca radiație remanentă, precum aceea de 3
grade kelvin din universul nostru aflat în expansiune.
Ceea ce o deosebește de „frigul palustru” bacovian
este tocmai acest efort intelectiv de absorbire a
„plumbului” în sfera foamei de ființă. Frigul solstițial
e numit în numeroase poeme, poeta vorbind de
„zodia de fier a frigului”, din care se naște categoria
existențială a târziului bacovian (Marea amiază). E și
aici gol existențial, dar „târziul” Aurei Christi este o
ipostază temporală a accederii către ființă: „Destul de
târziu/ am început să înțeleg/ cum se ajunge la
ființă././ Târziu am priceput/ cum poți să exiști pe
limită/ și să stai ochi în ochi cu zeii” (Târziu).
Retractilitatea Soarelui și a luminii, declanșată sub
Zodia Racului, înseamnă închidere în trupesc: „Miez
de decembrie. Frig. Soarele-i ca o bezmetică așchie.”
(Miez de decembrie). Timpul va încremeni. Un Pastel
de iarnă devine o apocalipsă a frigului: „Zăpada
mușcă din ferestre, garduri, brazi/ și-anunță
apocalipsa cea mai cruntă/ în ochiul nimănui, deschis
pururi spre azi./ O iarnă, Doamne, ca promisa
nuntă!// Un frig de tremură îngeri în vetre,/ silaba
smulge lutul din cuvinte,/ vina își arde otrava ca să
ierte/ văzduhul, greu ca cerul, pe morminte// de
nevăzut de-atâta viscolire,/ mâncând inimi de sfinți,
ca o tornadă./ Potop e pretutindeni. Dinspre fire/ un
ochi străin învață iar să vadă// oameni striviți de
albul dușmănos,/ căzând din ceruri aprig, în
grămezi;/ frigul atroce ce scurmă vidul pân' la os,/
copaci visând că s-au născut aezi.” Toată această
apocalipsă a frigului se scurge în trupul de carne și
sânge, ca în infern: „Stau închis aici: în trup,/ E frig.
Nu e nimeni să mă încălzească./ E-ntuneric. N-a
aprins, de secoli, nimeni, lumina./ Frigul dă buzna de
pretutindeni./ Frigul rotind undeva planete./ Frigul
perfid, ca un zid lângă zid./ Un frig ca la carte.”
Paradoxul frigurilor este „soarele” lăuntric „roșu și
negru”: „Tremur. Mi-e frig. Câteodată, strig:/ dar nu
mai am voce nici/ pentru spovedanii abia șoptite./
Din strigătul acela, diminețile, țâșnește/ un soare roșu
și negru. Da./ Soarele încins, nepăsător, rostogolit/
târziu înapoi, la matcă: în creierul/ de nerecunoscut -
un crater al unui vulcan./ Soarele dinlăuntru,
pârjolindu-mi inima, ochii./ Soarele azvârlindu-mi
clopote stranii în sânge./ Basta. Totul se încheie aici:
în trup./ Infernul e trupul. Da. Trupul și soarele./ în
rest nu-i de văzut nimic.” (Trupul și soarele).
Un crâncen război se declanșează în acest trup
condamnat frigului: „Sunt eu aici: ferecat în trup./ Bat
cu pumnii în zidurile-i de carne./ Bate și ți se va
deschide. / Bat cu pumnii în zidurile trupului./ Nu
deschide nimeni.// Stau față către față cu zidul/ de
carne și sânge;/ pe vremuri, carnea și sângele meu./
Nu se vede nimic. Nu se mișcă nimic./ Pretutindeni:
sânge./ Și de la capăt: sânge./ Stau în fața aceluiași
zid,/ nemișcat de milenii./ Singur, față către față cu
el:/ nemernicul, trupul./ îl pândesc. Mă pândește./
Nimic nu ne frânge././ Ce război, Domine, e acolo:
înlăuntru!/ Ce arenă, helas, este trupul./ Cine luptă
cu cine?/ Nu e nimeni aici, în iadul-trup./ Gol.
Deșert. Nu e nimeni.” (Ce război, Domine.). Și
atunci lupta cu trupul devine efort uriaș de
cunoaștere: „Citesc în cartea/ trupului semnele unui
mister neostenit.// Dar el nu aude, nu vede. Nu
spune nimic./ El tace tot timpul./ Tace și crește
dintr-o putere necunoscută./ O putere străină de tot.
O forță/ care mă sperie; din străfundurile/ ei secrete
cresc, uneori-adeseori, și eu.” (Se luminează). în
tăcerea și în bezna trupului, stă ascuns focul asaltat
de frig: „Trupul? - Fie-ți frică să nu te arzi, că foc
este.// Și, totuși, smulg din trupul care foc este./
Poate pe șantierele trupului, cândva,/ voi da de viața
mea de altădată,/ de naiva lumină adânc îngropată-n
antichitatea/ mea.” (Să dau glas trupului).
într-adevăr, suntem „gheme de lumină”, cum
spune Eminescu în una din enigmaticele lui
însemnări. Trupul de carne și sânge este, atunci,
liturgic, înfruntând moartea: „Prea muritorule trup -
litanie peste culmi,/ templu al lumii de abur și
cântec.” (Elegia trupului). Frigul trupului intră în sferă,
ca în stropii de rouă sau de ploaie. Viața aruncată pe
geam, făcută „praf și pulbere”, redevine sens/ființă,
libertate augustiniană: „Abia atunci am înțeles/ că,
iubind, poți face ceea ce vrei.” (De când plouă...). Am
citat chiar din poema finală a volumului. Căderea
poate deveni înălțare. Cartea Aurei Christi începe sub
semnul căderii, al prăbușirilor bacoviene în plin
nigredo. Căci nemărginirea spațio-timpului, numită
aici Nesfârșitul, produce spaimă, acel Misterium
tremendum pe care rațiunea nu-l poate dezlega, de
îndată ce ne iese brusc în cale. Aurei Christi îi apare
ca prelung uruit al lucrurilor: „Uruie, uruie, uruie ceva
indistinct/ lucrurile dimprejur, într-o limbă de care îți
aduci vag aminte./ Poate de aceea apariția lui/ naște
spaimă; și încă ceva/ nedefinit. Altfel nu l-ai aștepta,/
absențele lui azvârlindu-te/ în gura spaimelor mai
mari./ Și dacă timpul este masca lui?”
(Nesfârșitule.). în suflete, Nesfârșitul se manifestă ca
o imensă putere neagră, frig primordial și „torță
atroce” sau „aspră lumină”: „Mi-e frig. Din ce în ce
mai frig./
Mi-e-ntuneric; sau poate la mijloc nu e/ decât un soi
de aspră lumină fără de nume./ Frigul crește, se
învolbură, se adună/ așa cum - toamna târziu -/ din
sângele țăranilor/ se adună - ca dintr-un surâs -/
Dumnezeu.” (Puterea neagră). Ceva de soiul obscurei
voințe schopenhaueriene. Captată în sferă: „O, negru
anotimp al meu -/ sferă nemaigândită/ decât de
îngeri și de păsări,/ aproape este Dumnezeu,/ în
vreme ce natura lucrurilor/ învață iar a spune «eu»,/
și nu avem decât un pas/ până când seara se
prelinge/ din coasta unui zeu.” (Definiție). Din
Pătratul negru al lui Kazimir Malevici, răsare sfera
nemaigândită a Aurei Christi, reîntâlnire a trupescului
cu divinul. Sau, cum spune, G. de Champeaux:
„întregul ceresc-pământesc se exprimă de minune în
cuplul cub-sferă. în arhitectură, le vom întâlni sub
forma patrulaterului deasupra căruia se află o sferă.”
(Apud Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit.,
p. 222).
Cei vechi au conceput perfecțiunea ca o sferă.
Aura Christi include în „sfera nemaigândită”
deopotrivă infernul și paradisul, fără a fi nici unul,
nici altul. Iată de ce un cuvânt-cheie al universului său
poetic este prepoziția între. Care ne întâmpină chiar
din debutul „artei poetice”, axa imaginarului ivindu-
se: „între cenușă și cântec te aduni/ la capătul
labirinturilor savant eliberate/ dintr-o pâlnie nevăzută/
- zi de zi - de același Străin,/ căruia nu-i cunoști
numele” (Nesfârșitule.) și căruia doar îi presimți
puterea neagră, nefiind nici înger, nici arhanghel, nici
om, putere izvorând „din vechea muzică/ sălbatică,
auzită în somn”. Și: „El e ceva înșurubat/ cu precizie
nelumească/ între lumi, între planete, între regnuri,
între ere”, pentru ca în alte poeme să se insinueze
între „nu” și „da” (Martorul și scribul), să fie „Clipă -
popas/ al îngerilor între lumi,/ ezitare în aer a
frunzei” (Stanță). în spațiul acelui misterios între, pare
a fi sălașul zeilor, pentru ca „în ultimul cuvânt/
rostit”, ființa poetei să se adune iisusiac. Acum e de
întrevăzut de ce volumul Aurei Christi se deschide cu
două motto-uri, din Goethe și din Holderlin, ambele
vizând întâlnirea cu Zeul/zeii, ca lângă un nou cuptor
al lui Heraclit, acel vechi înțelept care nu s-a ascuns
din calea frigului într-un palat. Dar pentru a vedea ce
este între lumi, poetul are nevoie de un ochi
nelumesc, al începuturilor, căci ochiul este sferă
primordială („la început au fost Ochii”): „și totul își
trăgea rădăcina,/ se inventa, se năștea,/ din Ochi -/
osia, matca divină,/ temelia a toate.” (Elegia
ochiului). A reinventa acest Ochi înseamnă luptă
atroce cu tine însuți, cu „cea mai cumplită lumină/
neagră și neîncepută!”. Căci numai acest Ochi al
nimănui cântă, „slăvind frigul, apa, singurătatea,/
nemișcarea și uriașa noapte!”: „Moartea - spunea - nu
e decât o punte/ spre un ochi mai mare,/ unde va
începe un alt cântec/ și unde va fi - oho - va fi/ la fel
de frig.” (Moartea, o punte...). Astfel, moartea devine
eminesciana „rună” între lumi, o punte, cum o
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
"
numește Aura Christi, Ochiul însuși, „osia lumii”.
Nu mai poate fi o surpriză că drumul urmat de
Aura Christi stă sub semnul lui trans, ceea ce o
desparte esențial de gândirea postmodernă a colegilor
de generație. în enigmaticul între, se insinuează terțul
ascuns, ceea ce trece dincolo de nivelurile de Realitate
(vezi Ștefan Lupașcu și Basarab Nicolescu), în nigredo
sălășluind lumina, zona de maximă transparență a
ființei. Textualismul postmodernist s-a închis în
prizonieratul concretului, de unde și impresia, la
extremă, de neozolism, din care doar efortul spre
parodic îl mai salvează. Aura Christi n-a avut nevoie
de asemenea subterfugii verbioase. Și nici să oculteze
imaginea centrului de care gândirea postmodernă se
ferește în virtutea secularizării Europei moderne. De
aceea, simbolismul sferei stă în inima imaginarului
său poetic. Originalitatea poetei vine de acolo că nu-și
recuză trupul, ca în asceza de tip cataric, ci, prin
lupta cu el, încât și prin el atinge sfericul ființei: „Prin
trupul meu am văzut, am auzit,/ am simțit iadul - și
cerul înalt și subțire -/ și frigul de neatins ce și-a
găsit/ un liman în uimire. Ah, da, și cântecul acesta/
și delfini și copii vin să ia lumină/ și suferința să și-o
adape." (Fratele geamăn). în schimb, trupul, în
imaginarul postmoderniștilor, radiografiat naturalist,
în detalii slinos fiziologice, este condamnat la
opacitate maximă, fără acces la transparență. Un
asemenea trup a rupt orice legătură cu sfera ființei.
Or, Aura Christi a mers în contra curentului
generaționist. Partea mediană a volumului său
cuprinde ciclul pentagramic Omphalos, care
„conceptualizează" poetic ideea de sferă, ca stare de
veghe, cum, de altfel, și anticipează un poem cu acest
titlu: „Stau în peștera ființei mele/ și mă închin în
fața domnului arbore/ și-i cuprind dintr-o repede
ochire/ coroana, trunchiul, strămoșii,/ frunzele, aerul,
păsările -/ mândre comete pentru care zborul/ e un
fel de somn sau un cântec/ cu gura închisă, moștenit/
de la marii zei teribili,/ cu rădăcina înfiptă în mit."
(Veghe).
Omphalos este simbolul străvechi al centrului
lumii. Este ceea ce Părintele Stăniloae a numit lumea-
ca-lumen, îndumnezeită, opusă celei opace. în limbaj
popular, buricul pământului, întâlnit și-n Rig-Veda, iar
cu numele omphalos la Delfi, centrul cultului lui
Apollo, devenit beithel, piatra-coloană sfântă a lui
Psalmista din grădinile
austere: Aura Christi
Anca Tomoioagă
Volumul poetei, eseistei și romancierei Aura
Christi (n.1967), Grădini austere, publicat
în 2010, după ce o vreme circulase, după
cum a mărturisit autoarea, printre internauți,
promis ca dedicație mamei lui Nicolae Breban
pentru o „inscripție tombală"1, aduce în prim
plan un alt fel de psalmi, la fel de austeri și gravi,
așa cum anticipează titlul. Registrul sobru în care
scrie poeta adună de peste tot fulgurații lirice,
mai ales din Rilke și Bacovia, dar și Stănescu sau
Blaga, pe care nu de puține ori îi recunoaște în
mărturisirile sale ca maeștri. Partea a doua a
volumului reunește sub titlul Psalmi, 30 de
poeme ca descinderi metaforice în aceste grădini
ale eului, spațiul grav al dinamicilor tectonice.
Eul poetic îți confesează recluziunea în eu,
mereu răsfrânt ființial înspre sine: „Dorm în mine
încolăcit. (...) de secole 'ntors în mine" (Bocet2).
Numai că aici, în grădinile cele mai de jos, eul are
pretutindeni sentimentul acut a ceva straniu și
străin, necunoscut și misterios, o intuiție care
așează printre versuri zei nevăzuți, păsări
necunoscute care „duceau la subțiori armii de
lacov, dar și piatra pe care se sprijină Chivotul
Legământului în Templul din Ierusalim, piatra de pe
mormântul Mântuitorului, identificată cu mijlocul
lumii etc. (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar
de simboluri, 2, E-O, Editura Artemis, București,
1995, pp. 377-378). Nu poți ajunge în centrul lumii
decât tremurând în frigul sferei, acel Misterium
tremendum care te aduce față către față cu Zeul: „Și
tremur. Tremur. Tremur./ în gând încep să număr./ Și
nu-ntind mâna/ spre înfrigurata sferă,/ pe jumătate
scursă-n lut/ sau într-o altfel de lumină -/ istm
pierdut și ferm,/ stând față către față/ cu ceva de
nevăzut./ Cu respirația tăiată stau și nu mișc./ în
mine dorm un somn ciudat -/ ce mesager stângaci,/
trimis din secolul cellalt!" (Omphalos, I). Osia lumii
transparente este „osia de aer a nimănui/ ca șerpii
care desenează cercuri/ pe o stâncă mirosind a sfârșit"
(Omphalos, II): „El stă acolo, în sine însuși
înșurubat./ Și imită cumpătarea, așa cum soarele/ își
imită traseul perceput,/ secundă de secundă, ca un
dar./ Tăcerile ce-și fac un culcuș în marmură/ sau în
ziduri l-au învățat nemișcarea,/ iar statul pe loc l-a
făcut să deprindă contemplarea./ O, sfânta
contemplare, dând/ amărăciune și har!"
Filosofii postmoderni ai diferenței au schimbat
referențialul metafizicii tradiționale dinspre identitate
spre diferență, spre universul exclusiv al simulacrelor.
De aceea, Dumnezeu este „pierdut", ascuns pentru
vecie, în sensul că nu mai avem trebuință de El. Aura
Christi merge intuitiv pe dimensiunile modelului
ontologic eminescian al arheului. Identitate și
diferență sunt de nedespărțit: „Iar el e același și altul,/
clipă de clipă - și asta tot timpul - așteptând
cuvintele/ unei limbi nevorbite/ decât prin gura
aceluia care./ Prin gura aceluia care." (Idem). Cei
supuși diferenței își pierd trezia, Omphalos niciodată:
„El n-a dormit niciodată, dar absolut niciodată,/
pentru că îi este străină frica de a se trezi în
altcineva." Semnul treziei lui este cântecul etern al
vieții, darul pe care-l oferă neistovit „diferiților": „El
rămâne treaz pentru noi toți laolaltă,/ fiindcă știe că,
în cazul în care ar adormi,/ n-ar auzi verbul acela
care,/ oho, ne-ar salva pe noi,/ nu pe el, căci el nu
are nevoie/ de salvare și probabil nici de noi!! Cine
știe motivul adevărat/ al treziei lui fără sfârșit? Cine-i
aude cântecele/ de uriaș singuratic de piatră?/ Nu se
poate ca el să nu cânte;/ și asta tot timpul aproape!//
făpturi nevăzute" (Exorcizare), „lucruri de
nenumit, de neatins, de nevăzut" (Cineva din
noapte}, „făpturi nevăzute din boltă curgând"
(Munții în ispită), mătăsoase dive - o civilizație a
sacrului. Textele psalmice abundă în pronume
nehotărâte (cineva, careva, undeva, cândva ș.a.),
lăsând mereu la vedere o înclinație a eului poetic
spre teritorii ascunse, imposibil de cunoscut, dar
cu o prezență inevitabil reperabilă.
Grădinile foiesc de sacru. Palpită peste tot un
fior viu care energizează subiacent toate
elementele acestei lumi de interior. Poetul
observă: „duduie culorile în granit" (Munții în
ispită) și exclamă: „Ce febră-i în minerale!!"
(Psalm). Un astfel de vitalism, alimentat din
subsidiar, traversează poemele într-o spectaculoasă
paralelă poetică cu o liniște mormântală: „Și-i
atâta pace, că auzi cum morții/ își mână pegașii
iarăși la păscut." (Munții în ispită).
Noapte/beznă, liniște - atribute ale morții - devin
leitmotive în versurile psalmice ale Aurei Christi
și țes pânze largi de semnificații.
Noaptea, și ea străină, aparține unei texturi
Dacă el, Omphalos, și-ar înceta cântecul,/ noi am
muri, pur și simplu,/ cu toții, dintr-o dată./ Absența
cântecului, moarte înseamnă./ Tăcerile lui ne
dezvăluie pe noi nouă înșine,/ împingându-ne în
ființă, între iad și eden." (Omphalos, III). Ni se
confirmă din nou că misterul ființei nu mai
sălășluiește, ca în maniheismul tradițional, în iad sau
în paradis, ci între. Ne aflăm într-o altă paradigmă
spirituală, cea transmodernă. Omphalos este
deopotrivă material și imaterial, piatră și cântec,
opacitate și transparență: „Da. Nu-i decât o piatră, un
fel de sferă,/ din care se vede doar jumătate!!/ Adică
mai puțin decât ne-am fi dorit./ Nici nu e de
mâncare. în plus,/ prin piatra asta cenușie/ nu se
vede nimic, absolut nimic!/ Să lăsăm, așadar, piatra în
legea ei./ Să mergem la Apollo cât de repede se
poate./ Să mergem la patronul luminii și artelor."
(Omphalos, IV). Acesta este adevăratul joc între piatră
și lumina lui Apollo, ascuns într-o „carte uitată", „din
care nimeni nu mai pricepe nimic/ și nici nu vede
felul în care Omphalos/ ne-arată câtă eternitate în noi
se ascunde." Omphalos trebuie să fie, desigur, „piatră
filosofală", „piatră sublimă, pierdută printre temple",
„nod de mistere,/ polen eretic, fragment din magma
egolatră!!" (Omphalos, V).
Sintagma polen eretic este una dintre cele mai
frumoase definiții care se pot da poeziei, fiindcă
include, prin cuvântul eretic, și sugestia prezenței
gnozei. în definitiv, în orice poet adevărat se ascunde
un „eretic" dublu: față de tradiția spirituală și față de
moda poetică dominantă. Le-am subliniat, cred, pe
ambele, în cazul Aurei Christi. Dacă în canonul biblic
erezia este păguboasă, în cel poetic ea este benefică și
necesară. Ca și în cazul unor înaintași precum
Eminescu și Blaga, din care descinde nu atât prin
structură și aderență programatică, dar prin
reflexivitate/gnoză, intelectualismul textelor poetei nu
sufocă, în cele mai multe cazuri, autentica trăire lirică.
Experiența autoarei trimite, poate, la cazul altui poet
basarabean, Victor Teleucă, reprezentant al generației
lui Nichita Stănescu. Și relativ la poezia Aurei Christi,
s-ar putea vorbi despre lirosofie, termen consacrat de
Mihai Cimpoi în exegeza asupra operei lui Victor
Teleucă.
■
secrete a lumii, care favorizează plonjarea în sine
și în substanța morții. Imersiunea eului ad inferos
(la cele de jos) duce până la urmă la preștiința
morții, la auzul fin al secundelor „care bat ca un
clopot/ în trunchiul impudic/ al beznei ce mă
străbate" (Departe). Bezna interioară a cadenței
timpului, „gura de balaur a zădărniciei" (Peisaj în
Duminica Orbilor), implacabilitatea destinului în
care eul stă retras „ca-ntr-un pârjol" (August),
limitarea sufletului în trup „închis ca-ntr-o firidă"
(întrebări), iată tot atâtea garanții ale morții. Eul
poetic se simte părăsit, însingurat „Ca o cruce pe
un mormânt uitat sunt" (Peisaj în Duminica
Orbilor), o stare de dezorientare în fața
nimicniciei, pe care o are și psalmistul biblic.
Numai că, dacă în psalmii biblici, regele - cântăreț
se reechilibrează prin nădejdea în Dumnezeu, în
poemele Aurei Christi, moartea este asumată ca
parte integrantă a vieții, un prag ineluctabil spre
care, în mod natural, eul crește continuu. Nu
spaimă, nici teroare, ci meteorologii de toamnă
demult pârguită resimte eul poetic când își
prefigurează moartea: „Din nevăzutul trup de
pulbere/ mă voi prăbuși cum de pe crengile
șfichiuite-n furtună/ cad somnoroase fructe
răscoapte." (Trup de sprijin). Eul poetic nu se
împotrivește morții, nu o neagă, nu caută
universuri compensatorii, ci preferă să fie în
imediata apropiere a ei, ca să fie mai viu ca
niciodată: „Dacă am privi totul împrejur/ ca și
cum suntem în viață/ pentru ultimul ceas, pentru
16
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ultima zi,/ am vedea cum se înzidește totul/
într-o orânduire replămădită./ - secundă de
secundă -/ de cineva care există/ ca și cum ar fi
dintotdeauna,/ ca și când nu va mai fi?” (Prin
ochii altcuiva). în preajma morții, apetitul vital se
intensifică - această intensitate o caută peste tot
psalmistul grădinilor austere.
Poemele evocă dualismul morții/ vieții pe care
poeta îl recunoaște: „viața/moartea care în
poemele mele sunt lipite una de alta, ca la
Thales, ca la Rilke; existența și moartea se
confundă până la imposibilitatea de a le distinge;
moartea, în chip paradoxal, îți îmboldește viul, îl
amplifică”3. Ultimul poem al ciclului de psalmi,
Lăsați fluturii devine astfel o pledoarie pentru
viață, pentru tot ceea ce este viu cu adevărat,
pentru bucuria deplină a vieții în care singura
certitudine este moartea, și atunci, sub
promisiunea de neînlăturat a morții, fluturii
trebuie lăsați să zboare, poeții să înalțe castele.
Singura teamă pe care o are eul este ca dincolo
de moarte să nu fie niciun început, nicio viață, ca
îngerul să nu-i spună: „Fugi ca la carte!/ Nici aici
nu-i de văzut nimic!!” (Și iarăși m-a cuprins teama
din copilărie) și ca Dumnezeu să pună capăt la
tot ca-ntr-o apocalipsă bruscă care încremenește
lumea (Coșmar).
De cele mai multe ori însă, eul caută pe
cineva care să-i poată explica sensul morții,
mișcarea tainică a timpului care arde, consumă în
cadențe omul, o voce care să asiste la această
destrămare și care s-o conștientizeze în toate
sensurile ei. Măcar să existe un spectator avizat,
un Creator care să controleze ritmul cosmic, să-l
urmărească, să-i dea sens. întrebările retorice revin
mereu în textele poetice: „Cine ascultă? Cine
vede? (Zi îndoită?), „Cine vede cum vine
moartea/ în duhul meu și mă adună?(...)/
Doamne din mine, ce mi se-ntâmplă?” (Departe),
„Cine știe unde-ncepe/ orizontul să se-adape/
dintr-o umbră ca de abur,/ ce se-volbură din ape?
(întrebări)
Atâtea răspunsuri căutate le poate regăsi eul
poetic în presimțirea sacrului ca posibil reper al
tuturor acestor necunoscute: „Cum te presimt în
negrul ecou al nopții!” (Cum te presimt).
Noaptea, consubstanțială în aceste poeme cu
moartea, este timpul predilect al sacrului când
Florian
Peștele
grădinile austere ale eului se populează cu
necunoscut: „Zeii dau buzna afară din templele
nopții” (Cineva din noapte). Noaptea este
simultan și timpul interior, interiorizat prin
poetizare. Noaptea se umple de culori, de forme,
de reliefuri stranii, de semnificații în mijlocul
cărora poetul este un explorator care pictează
„imagini, unghiuri, pliuri, priviri” (Culorile
nopții). în noapte profundă, plină de nuanțări și
parfumuri sacre, „duhul ți-e muncit” (Munții în
ispită), e momentul marilor tensiuni și căutări, a
întâlnirii fundamentale cu sacrul.
Sub un cer „greu ca destinul”, de plumb și de
fier, definitiv impermeabil, eul poetic care nu se
poate abține să se întrebe ce este dincolo de el, îl
presimte pe Dominus4 în sine, în profunzimi
nocturne, în grădinile austere care mișună de zei.
Psalmistul de aici are certitudinea că din noaptea
plină n-are cum să nu vină nimeni, și atunci stă la
pândă, vânează, cercetează, tatonează în mișcări
concentrice care apropie mai mult sau mai puțin
de cunoașterea lui Dominus, fără a-l putea
cunoaște vreodată deplin: „Mă regăsesc desenând
iarăși cercuri/ peste vechi cercuri în jurul numelui
tău” (Se apropie ultima vamă). Rămânând însă
misterios, numele acestui Mare Nimeni nu este
nici Dumnezeu, nici lehova. Poeta preferă, în
descendență filosofică blagiană, un apelativ mai
neutru, Domine. Cuvântul Dumnezeu are apariții
rare, e vorba de un sacru cu puține trimiteri
creștine (deși versurile uneori reflectă lectură
biblică), „Dumnezeu din mine” cum scria un
poem, pentru care templu este însuși eul poetic.
„Duc biserica mea cu mine; așa pot să mă rog
oriunde, oricând” scrie poeta într-o notiță de pe
coperta volumului.
Aici în interior, în biserica pregătită auster, eul
poetic îl intuiește pe Dominus: „Cum te presimt
în negrul ecou al nopții!” (Cum te presimt).
Deasupra îndoielilor existenței și non-existenței
dumnezeirii, psalmistul are un singur țel: „Eu
vreau/ la tine să ajung, însinguratule!” (Mă auzi,
înstrăinatule?). Dumnezeu pare departe,
înstrăinat, retras, și totuși există certitudinea
presimțirii. Poemele nu sunt altceva decât
silabisiri ale întunericului prin care sacrul este
chemat, strigat din singurătatea lui eternă. Eul se
simte însă neîncetat chemat spre sacru, o atracție
irezistibilă care-l plasează într-o mișcare perpetuă
de apropiere, într-o hipnoză sacră, un abandon în
sacru: „Singur te leagănă și lasă-te vorbit/ de
sfânta gură a zeului orfan,/ de vineri până vineri
rătăcit/ în golul viu - de-odinioară -/ din care vii/
și vii/ și vii/ - ca dintr-o mare vină - / urcând
aceeași/ - luminată - / scară.” (Arhitectura
nopții). Noaptea însăși, lumea tectonică a eului,
are o arhitectură ascensională, luminoasă și clară,
una pe care e îndrumată de „mătăsoase dive” spre
„matca marelui cântec” (Mă auzi, însinguratule?)
ca-ntr-un paradis dantesc.
Dumnezeu este singurătate și tăcere în poezia
Aurei Christi, o divinitate de necunoscut, profund
misterioasă, Dumnezeul din sine. Relația cu el
decurge ca-ntr-un joc de tatonări în care
divinitatea cheamă subtil, iar eul se simte chemat,
abstras de această forță. E vorba de o relație ce
ține de dispozițiile interioare. Uneori raportarea la
sacru are magia unui comportament ludic. în joc,
omul urmează regulile jocului, acceptându-i lumea
ficțională, perfect conștient de irealitatea lui. în
relație cu Dumnezeu, nu are certitudinea realității,
dar îi este imposibil să nu se simtă chemat: „Nu
credeam că există, fiindcă/ - simțindu-i tiranic
prezența - / nu-l vedeam. Și, totuși,/ îi dădeam
ascultare, cum se întorc/ după soare pâlcuri de
lotuși.” (Joc). Numai că jocul acesta este unul al
depărtărilor și al apropierilor, al experimentărilor
și al tatonărilor, al iubirii și al conflictului. Omul
se raportează mereu divers și contradictoriu la
Dumnezeu, între adulație și respingere,
Dumnezeu însă rămâne la fel, neatins de zarva
spirituală de jos: „Totul părea un joc ce nu se
termina./ îl certam. Ne rugam. îl blestemam./
Ni-l închipuiam înstrăinându-se de noi./ Ne
zideam în imaginea lui./ O demolam - după tăria
lui -fiecare./ îl tencuiam. îl iubeam.
Muream./Dar el rămânea tot timpul.” (Joc)
Psalmii Aurei Christi sfidează stilul de
abordare a unor astfel de poezii. Dialogul direct
cu divinitatea se subînțelege în multe dintre
textele poetice din Grădini Austere, însă la modul
evident, dialogul, vocativul și apelativele, atât de
des întâlnite altundeva, sunt foarte rare.
întrebările retorice se adresează în vag; discursul
psalmic curge în aceste poezii mult mai subtil,
dizolvându-se în frumoasele insule metaforice,
care nu sunt menite să exhibe, să trădeze un
raport cu sacrul, ci să-l amplifice (blagian).
Psalmii austeri ai poetei vorbesc despre moarte și
viață și despre intimitatea lui Dumnezeu în
acestea, imposibil de redat altfel decât prin
metaforă. Discursul psalmic este aici mult mai
rarefiat, formulele obișnuite din poeziile psalmice
sunt de negăsit. Aura Christi este unul dintre
psalmiștii care au mers pe calea deschisă de Blaga
psalmului, golit de religie, impregat de
religiozitate.
1	„O mare femeie, constat, iată, a trecut prin viața
mea. Cum să sărbătoresc această trecere? O să-i dedic
un volum. Da. Grădini austere va fi așezat în loc de
inscripție tombală pe mormântul Doamnei Olga
Esthera Bohmler Breban.” Mărturisește poeta în volu-
mul său de eseuri 3000 de semne, Editura Ideea
Europeană, București, 2007, p. 313
2	Aura Christi Grădini austere, Editura Ideea
Europeană, București, 2010. Toate citatele de versuri
aparțin acestui volum.
3	Aura Christi Exerciții de destin, Editura Ideea
Europeană, București, 2007, p. 132
■
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black
Pantone 253 U
interviu
„Republica literelor nu poate
fi liberă dacă cealaltă, repu-
blica adică, nu e liberă”
de vorbă cu Zoe Petre
Alexandru Petria.- - Stimată doamna Zoe Petre,
aveți o mare expunere publică. Cum ați vrea să vă
perceapă lumea, ca om și intelectual? Sunteți
văzută corect?
Zoe Petre: - în genere, nu am a mă plânge. Pe
vremea când eram consilier al Președintelui
României eram mult mai frecvent agresată verbal -
de exemplu în publicațiile “României Mari”. De
fapt, această dezagreabilă publicație avea un dublu
disidiu cu persoana mea, ca istoric multă vreme,
la care s-a adăugat apoi și calitatea de consilier.
Cea mai blândă invectivă mă califica de nepoată a
Anei Pauker, îmi amintesc chiar că m-am întâlnit
odată cu Dr. Brătescu, ginerele Anei Pauker, pe
care îl cunoșteam de la Societatea de Studii
Clasice, și mi-a spus în glumă ca-i pare foarte rău
că nu suntem rude cu adevărat.
Acum, dacă nu ar fi din când în când
comentarii dezagreabile la blogul meu sau pe FB,
aș putea trăi cu iluzia că toată lumea mă
îndrăgește, ba chiar mă admiră. Noroc cu
internetul, altfel mi s-ar urca la cap.
Dar știți cum spunea Frederic cel Mare, cine
vrea să fie îndrăgit de toată lumea ajunge să fie
detestat de toți. Când a împlinit 60 de ani,
Grigore Moisil - unchiul meu - a declarat că și-a
făcut mulți prieteni până la acea vârstă, ar fi cazul
să-și mai agonisească și niște dușmani. Cinci ani
mai târziu, la următorul jubileu, fostul său prieten
Nic. Teodorescu, cu care se certase cumplit între
timp, a amintit de angajamentul anterior și a
apreciat că Moisil nu doar îndeplinise cincinalul, ci
îl și depășise cu succes.
- Ați mințit vreodată pe traiectoria
dumneavoastră de intelectual public?
- Nu, nu am mințit decât din politețe -
minciuni de genul “mă bucur să vă revăd”
adresate unui pisălog notoriu. Asta nu înseamnă
că, mai ales în calitate de consilier al președintelui,
nu aș fi omis să vorbesc despre o mulțime de
chestiuni a căror expunere publică nu era permisă
sau recomandabilă. Informarea cetățenilor este
imperativă, dar cei pe care acești cetățeni i-au
creditat cu funcții de demnitate publică au datoria
de a cerne informațiile spre binele comun.
Calitatea de consilier presupune un angajament de
confidențialitate pe care nici atunci, nici acum nu
aș vrea să-l încalc deliberat.
Am mai povestit odată că m-a distrat la culme,
în decembrie 1996, o felicitare de sărbători trimisă
de MApN cu ștampila NESECRET, dar de fapt
asta reflectă și o realitate, există funcții publice în
care excepția este ceea ce NU e secret.
Pe de altă parte, am constatat repede că orice
opinie aș fi emis, ea era instantaneu atribuită
președintelui Constantinescu, drept care am fost
silită să fiu de zece ori mai circumspectă în
declarații. Acum am mult mai multă autonomie,
drept care mă și exprim mult mai liber, căci
opiniile mele nu mă mai angajează decât pe mine
însămi.
- Bine, dar e discutabilă hotărârea despre
livrarea informațiilor către oameni. E loc să se
insinueze arbitrariul, interesele subterane.
- Aveți perfectă dreptate, de altfel putem
constata că aceste temeri sunt manifeste și în cele
mai democratice state - sau, poate, mai ales acolo:
am citit zeci de romane, am văzut cel puțin tot
atâtea filme de ficțiune politică în care intriga era
dominată de conflicte de acest tip. în echipa
noastră existau două principii: 1. decizii cu privire
la amânarea unui anunț public de interes comun
nu pot fi luate decât de către Președinte, fiindcă el
e singurul legitimat de un vot popular de peste 7
milioane; și 2. oricum totul se află până la urmă,
deci nu facem nimic din ce nu am putea asuma
public.
Vă rog să credeți că nu era ușor deloc nici
pentru noi, care nu eram politicieni de profesie,
veneam din societatea civilă, să acceptăm că nu
putem spune totdeauna tot ce avem pe suflet sau
în minte, că o anume informație nu trebuie să fie
imediat accesibilă opiniei publice. Dar sunt multe
elemente care trebuie să rămână o vreme secrete
ca să nu pericliteze situația și chiar viața celor care
aduc informația. Vă imaginați că, în timpul
conflictului din Iugoslavia, puteam face public tot
ce aflam?
- Nu-s naiv.
- Ca să fie cât mai clar care era tipul de
informații pe care președintele decidea să nu le
facem publice, iată un exemplu: în plină mineriadă
din 1999, imediat ce armata a primit ordin să
împiedice marșul spre București, s-au trimis
cercetași militari în teren; aceștia s-au întâlnit cu
cercetași ai minerilor, care au aflat astfel că nu
mai au de-a face cu polițiști de la Evidența
Populației, ca până atunci, ci cu trupe cel puțin la
fel de bine antrenate ca și avangarda lor. în aceste
condiții, Miron Cozma avea nevoie de o cale de
ieșire din situație, și a anunțat că acceptă medierea
de la Cozia. Oricât ar fi fost de tentant, decizia
președintelui a fost să nu facă publice informațiile
cu privire la cauza reală a disponibilității subite
către dialog a liderilor minerilor, deoarece prioritar
era nu să atentăm la prestigiul lui Cozma, ci să se
întoarcă minerii în liniște în Valea Jiului.
Tot atunci, am avut informații verificate în
legătură cu planul de pătrundere a minerilor în
București prin Cotroceni, inclusiv cu postarea unor
lunetiști care să-l lichideze pe președinte pentru a
înlesni instaurarea unui guvern provizoriu. La
conferința de presă, apoi și în Parlament, senatorul
Vadim Tudor cerea public instituirea unui Consiliu
- parcă consultativ - în locul guvernului legitim.
Președintele ne-a interzis să suflăm o vorbă despre
lunetiști, considerând că s-ar crea panică și haos, și
că o atare informație ar compromite grav România
în plan internațional, creând dubii în legătură cu
stabilitatea statului de drept - care, în fond, s-a
dovedit atunci mult mai solid decât se crezuse
înainte de mineriadă.
Voi fi explicită în cele ce urmează, fiindcă nu
mai am nicio poziție oficială care să mă oblige la
omisiuni: cu atât mai mult am fost siderată în
vara anului trecut constatând că însuși
președintele României a denunțat public pseudo-
lovituri de stat imaginare, trădând astfel interesele
majore ale României în favoarea propriilor sale
interese personale. Eu am lucrat în echipa unui
președinte care a refuzat să declare public lucruri
adevărate care i-ar fi adus poate simpatia opiniei
publice, numai ca să nu aducă atingere statutului
internațional al României; acum, avem parte de
un președinte care, doar ca să-și mai păstreze ceva
din popularitatea pierdută, declară public
neadevăruri fără să-i pese că astfel face mari
deservicii țării.
- Ce înseamnă, pentru un om care gândește, să
ai puterea și apoi s-o pierzi?
- Să vă spun sincer, nu am avut nici-o clipă
senzația că aș avea puterea: eu eram acolo ca să
susțin exercitarea mandatului de președinte al
României de către primul președinte democrat și
pro-occidental de după revoluție, or, asta nu
schimba radical situația față de anii în care
susțineam eforturile candidatului CDR. Nici măcar
la titularul mandatului de președinte nu am
observat vreodată acea amețeală a puterii pe care
o presupune întrebarea dvs. Sigur, i se mai
întâmpla să se înfurie - de pildă atunci când un
aghiotant i-a uitat pantofii negri în aeroport, la
plecare de pe Otopeni, și să spună “vă rog să nu
vă bateți joc de mine, sunt totuși președintele
României!”, dar fondul constant și inevitabil al
celor patru ani a fost acela al răspunderii, nu al
puterii ca atare, și pentru președintele
Constantinescu, și pentru noi, cei din echipa sa.
Poate că mai aproape de sentimentul de putere am
fost în iulie 1997, când s-a încheiat cu bine vizita
președintelui Clinton la București, sau în 1999,
când am aflat că ziua României la Muzeul
Smithsonian de la Washington, pentru care ne
agitasem, împreună cu Dl. Buzura și cu Fundația
Culturală Română, niște ani buni, a fost o reușită
deplină. Când România a intrat în NATO nu mai
eram “la putere”, dar m-am simțit puternică.
- Dar ce e puterea, în accepțiunea
dumneavoastră?
- în concepția prietenilor mei din vechea Eladă,
puterea, kratos, se deosebește fundamental de bia
- forța brută, care este adesea abuzivă. Kratos este
puterea în sensul cel mai larg al cuvântului,
asemănătoare puterii zeilor, care doar ce gândesc
ceva și fapta se și împlinește de la sine. Puterea, în
acest sens, nu e nici bună, nici rea, este o unealtă
ambivalentă: Heracles a curățit nu doar grajdurile
regelui Augias, ci și întreaga Grecie de monștri,
dar Hera l-a făcut să-și piardă mințile și, luându-și
nevasta și copiii drept fiare,
i-a măcelărit fără milă.
Odată ce înțelegem asta, e mai ușor să
controlăm utilizarea “de bine” a acestui formidabil
instrument, spre a construi, nu spre a distruge.
Dar depinde și de firea omului, și de împrejurări.
Aveam un profesor - intelectual de înaltă clasă, dar
care spunea că o zi de examen în care nu tremură
banca cu studentul examinat e o zi pierdută. Asta
era natura lui, și se mândrea cu ea. în timpul
războiului din fosta Iugoslavie, a fost mai evident
decât oricând că președintele României are puterea
de a lua decizii majore, și le-a și luat, în interesul
României; dar s-ar fi putut întâmpla - din fericire
nu s-a întâmplat - ca aceste decizii să aibă și efecte
distructive. Puterea comportă riscuri, și este
responsabilitatea cui o exercită să le minimizeze -
și să dea și un acatist, nu poți controla chiar tot.
- Grosso modo, cum ați caracteriza intelectualii
români cu ieșire amplă în media? Personal, sunt
deziluzionat, dacă nu chiar scârbit de lașitatea
unora, de admiratul papucilor cu căciula în mână,
pe lângă diverși politruci, la alții.
- Nu vreau să fiu excesiv de pedantă - o oarece
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
pedanterie e inevitabilă între intelectuali, dar ce-i
prea mult strică - așa că nu voi spune din nou că
grecii au inventat o mulțime de povești care să
dea seamă de relația complicată a intelectualului
cu puterea, începând cu istoria lui Zeus care își
înghite nevasta divină, Metis - Iscusința - cu tot cu
pruncul lor nenăscut, divina Athena. Aceasta va
țâșni la soroc, cu întreaga-i panoplie, din țeasta lui
Zeus. Vedeți că încă de atunci se știa că
intelectualii dau dureri de cap strașnice puterii.
întrebarea dvs. este însă, ca să traduc, despre
durerile de cap pe care puterea li le dă
intelectualilor.
-	Cam așa.
- Personal sunt și eu adesea întristată de faptul
că intelectuali - uneori chiar de mare notorietate -
abdică de la funcția lor critică și asumă teme de
propagandă joasă enunțate de puternicii zilei. Asta
e de fapt o formulare mult prea elegantă a
faptului că oameni inteligenți și cultivați emit în
public falsuri, la îndemnul sau în beneficiul puterii
președintelui Băsescu. Fostul meu student și
colaborator Cristian Preda, profesor de științe
politice, mi-a spus verde în față că am devenit
anti-occidentală. Cum stăruiam în a-i cere un
minim argument în favoarea acestei măgării, a
bâiguit ceva în legătură cu faptul că am inițiat o
scrisoare în care solicitam președintelui Comisiei
Europene să ia cunoștință și de puncte de vedere
diferite de cele ale dlui Băsescu atunci când
evaluează situația din România. E regretabil că un
europarlamentar nu are - sau nu exprimă public -
nicio umbră de înțelegere a faptului că Uniunea
Europeană este o construcție democratică, nu o
teocrație laicizată. Doar Ceaușescu credea că
oricine îi scrie merită pușcăria.
Mă grăbesc să adaug un gând care mă bântuie
intermitent de mai mulți ani: cum se face că,
printre “intelectualii lui Băsescu”, se numără mulți
care se întreceau în a-l consua pe Emil
Constantinescu în ultimul an de mandat și mai
abitir după încheierea acestuia? Să fi fost ei iritați
de faptul că acesta a respectat cu strictețe spiritul
și litera legii, fiind cuceriți tocmai de tentația
autocratică a președintelui jucător? Sau
Constantinescu a greșit fiindcă i-a tratat ca pe
egali, când ei de fapt așteptau privilegii și
prebende? Sau cei înregimentați sunt de fapt cu
mult mai mulți decât credem noi? Aceste ipoteze
nu se exclud, dimpotrivă. Oricum mă gândesc
adesea cum oare ar fi reacționat intelectualii pro-
Băsescu dacă președintele Constantinescu ar fi
comis a suta parte din transgresiunile preferatului
lor.
A doua categorie pe care o evocați este cea a
intelectualilor care tac. Trebuie să recunoaștem că
unii tac pro-Băsescu, ca să zic așa, și alții
dimpotrivă. Ca să nu tacă, ei trebuie să fie stârniți
de cineva: colegi, ziariști, prieteni. Am văzut mulți
tăcuți devenind o clipă locvaci, de exemplu fiindcă
li s-a părut că înlocuirea dlui Patapievici de la
conducerea ICR e o catastrofă. Unii știau bine de
ce protestează - s-a dovedit că datorită ICR
avuseseră un număr de oportunități, ca să nu
spun privilegii; când, de exemplu, ești remunerat
cu mii de dolari ca să-ți prezinți propria carte în
străinătate, ai toate motivele să te superi când se
schimbă calimera. Alții însă protestează dintr-o
presupusă solidaritate intelectuală, la limită - din
snobism, fără să încerce să afle exact ce anume
apără de fapt.
Dintre cei care tac critic la adresa puterii, fie ei
intelectuali sau mai puțin, se recrutează masiv cei
ce votează contra puterii instalate și în favoarea
unei schimbări de guvern sau de regim politic.
Este cel mai important exercițiu al puterii într-o
democrație, și am văzut în întregul an care abia
ce-a trecut cum “marea mută” a devenit foarte
elocventă. Am colecționat lozinci și fotografii de la
manifestațiile din iarna trecută, sper să scriu ceva
despre asta. Multe sunt pline de umor - “Eba,
tatăl tău nu vrea să vorbește cu noi!”; “Roberta,
numără-ne!”; “Securistule, ne-ai ciuruit!” - și foarte
multe vădesc o judecată politică matură - “Ce
vrem noi? Demnitate și respect.”; “Politicienii au
compromis politica; trebuie, totuși, reinventată.”;
“Contractul social a fost denunțat unilateral; ce nu
înțelegeți?”. Dacă nici aici nu regăsim vocea
intelectualului critic, nu știm unde să o căutăm.
-	Ați amintit de ICR. Sunteți in noua echipă de
acolo... Ce ați găsit?
- întâi să vă spun ce am căutat: în subordinea
ICR sunt în momentul de față și trei centre de
formare doctorală - Accademia di Romania de la
Roma, Centrul de studii de la Veneția și Centrul
cultural “Dimitrie Cantemir” de la Istanbul. în
anii '90, comunitatea academică din România a
purtat un lung război cu Ministerul de Externe
pentru a reda centrelor de studii din Italia -
singurele care existau atunci - statutul lor originar,
de școli doctorale. Am izbutit într-un târziu, după
1996, datorită ministeriatului lui Andrei Pleșu și
direcției - mult prea scurte, din păcate, a Școlii de
la Roma - exercitate cu deosebit ingeniu de către
regretatul italienist clujean Marian Papahagi. Or,
care ne-a fost surpriza aflând că dl. Patapievici și
colegii săi vor să uniformizeze toate centrele
culturale, inclusiv cele trei de care am vorbit, și
evaluează exclusiv acțiunile culturale, mai ales cele
adresate românilor din Italia sau Turcia,
interzicând de fapt orice cercetare științifică, de
arhive, a directorilor celor trei centre în cauză,
neglijând problematica bursierilor și teoretizând
chiar “inutilitatea” elaborării unor teze de
doctorat.
La Roma există de mult un director și un
adjunct. în ultimii ani, adjunct a fost un domn
calificat ca dansator într-un ansamblu de călușari.
în 2012, pentru primul semestru, directorul “plin”
al Accademiei de la Roma, colegul nostru, distins
profesor de istorie și civilizație antică, Mihai
Bărbulescu, de la Universitatea din Cluj, a fost
drastic depunctat de conducerea ICR fiindcă nu a
organizat un concert de jazz. N-am înțeles de ce
trebuia el să organizeze concerte, când avea alături
un călușar emerit. Să fim bine înțeleși, unora ne
place jazz-ul. Dar, așa cum Pârvan sau Iorga nu
aveau a fi notați pentru concerte, nici succesorii
lor nu-și dovedesc excelența pe asemenea temeiuri.
Pe de altă parte, trebuie să spun că eu sunt
doar una din zecile de voci ale Consiliului ICR,
organism colectiv care se întrunește, conform legii,
semestrial, așa că nu pot spune că aș fi găsit eu
însămi ceva, fie bun sau mai puțin. Am fost
informați de conducerea executivă actuală, în
frunte cu prof. Marga, de unele excese ale fostei
echipe, mergând de la conferințe cu public
remunerat pentru prezență - aș vrea totuși să cred
că e vorba de o confuzie pornită de la cheltuieli
de protocol pentru recepții, altfel nu am pomenit
vreodată să fie plătit publicul ca să asculte o
conferință - până la Festivalul Piftiei dintr-o
capitală vecină; festivalul a constat, firește, în
consumul colectiv de piftie pentru producerea
căreia s-au cheltuit nu puține mii de euro.
Cum totuși e vorba de ce am auzit, nu de ce
am constatat eu însămi, prefer să mă opresc aici.
-	în vara lui 2012, ați inițiat Apelul
intelectualilor din România, adresat Consiliului
Superior al Magistraturii, împotriva procurorilor
care anchetau țăranii, la suspendarea lui Traian
Băsescu, pe drumurile satelor, în curți, cu biblia pe
caroseria mașinii. Mi-am dat adresa, chiar și CNP-
ul, dacă nu mă înșel, când am semnat. însă n-am
primit nici un răspuns, deși termenul legal a
trecut, cum a trecut...
- In vara trecută, am inițiat o scrisoare către
liderii Comisiei Europene și o sezisare adresată
CSM în legătură cu acțiunea incalificabilă a DNA
și Parchetului, menită să înspăimânte electoratul
rural. Nici una, nici cealaltă, nu au produs vreun
răspuns - dovadă că suntem mai europeni decât
credem. DNA și Parchetul au răspuns indirect,
acuzându-l pe dl. Dragnea de “solicitare de foloase
necuvenite sub formă de voturi”. Această
enormitate singură și descalifică o instituție
populată, teoretic, de juriști, și s-ar cuveni să facă
părul măciucă dnei Reding și altor comisari
europeni, specializați și ei în solicitarea
“necuvenită” de voturi. Eu nu sunt jurist, dar știu
din propria mea profesie că meseria politicianului
este să solicite voturi, așa că mă întreb în aceste
condiții ce poate să răspundă CSM unei sezisări
civice solid argumentate, cum a fost a noastră.
Problema non-răspunsului Comisiei Europene e
încă și mai complicată. Lăsând la o parte orice
inflamare, e clar că partizanatul politic a invadat
un spațiu conceput de fondatorii UE ca fiind prin
definiție tehnic. Dar e clar și că, în pofida
impresiei generale din România, în cei opt ani ai
mandatului lui Traian Băsescu, susținătorii lui,
oricare vor fi fost ei, și-au făcut cu asupra de
măsură treaba - adică s-au calificat drept
interlocutori de încredere - în cele mai importante
centre de decizie din Europa și SUA. Cum e la fel
de clar că, la vârful USL, dimensiunea
internațională a politicii din România nu e luată
în calcul mai deloc. De aici și impresia
păgubitoare că, după un moment de excelente
tactici, USL a suferit o înfrângere strategică la
Bruxelles și Washington.
Nu vreau să ajung ca aceia care una-două își
amintesc tinerețile pierdute, dar nu mă pot abține:
în 1992, la sfârșitul lui iunie, Emil Constantinescu
era desemnat candidat unic al CDR; în primele
zile ale lui iulie, deja, regretatul Corneliu Coposu
îl conducea în marile capitale ale Europei, pentru
a întâlni acolo pe principalii lideri ai
Internaționalei Creștin Democrate, iar în august,
dl. Constantinescu participa la Convenția
republicană din SUA și se întâlnea cu senatori,
congresmeni și personalități de vârf ale
administrației americane. începând din acest
moment, am organizat un mic nucleu de
corespondență și relații internaționale, iar
președintele CDR a călătorit frecvent în străinătate
și a avut permanent contacte în principalele
capitale ale lumii libere, astfel încât, în 1996,
rezultatul alegerilor prezidențiale a fost salutat
unanim. Cu atât mai mult este necesar în actualul
context, în care România este parte integrantă a
UE și NATO, ca partenerii noștri să fie
familiarizați cu punctele de vedere alternative din
țară. Asta nu se întâmplă repede, e nevoie de
perseverență și chiar de ingeniozitate, fiindcă
imaginea favorabilă lui Traian Băsescu s-a construit
cu mijloace importante, unele vizibile, altele mai
puțin, în decursul a aproape un deceniu de abilă
dezinformare.
Problema de fond este însă alta: în ultimă
instanță, aceleași importante mijloace, materiale
și nu numai, pe care statul român le-a investit în
construirea imaginii externe a României, au fost
exploatate fără nici o reținere pentru a distruge
această imagine în momentul în care interesul
unei singure persoane o cerea. Sigur, rezultatele
celor trei episoade electorale din anul trecut au
șubrezit poziția pro-prezidențială, dar e foarte
greu, de pildă, să o convingi pe dna Merkel că nu
o persoană privată, ci însuși președintele
"
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
19
Black
Pantone 253 U
"
României, a mințit-o fără să clipească. Am văzut
în ochii multor interlocutori dinafara României o
undă subită de neîncredere când le evocam
enormitatea unor declarații sau acte ale
adversarilor USL: nu se poate, îmi transmiteau ei
tacit, vorbești de persoane oficiale, nu pot număra
aiurea voturile parlamentului, nu pot fi mincinoși
pe față... Ba pot, le spuneam eu, dar tot sceptic
mă priveau.
în fond, așa-zisa coabitare are măcar un singur
avantaj: oferă liderilor USL, în frunte cu
candidatul acestei formațiuni la președinția
României, Crin Antonescu, și guvernului USL,
răgazul de a-i convinge pe deplin pe marii
parteneri ai României în plan internațional, că
USL are deplina legitimitate de a dezvolta
politicile pro-occidentale și valorile democratice în
numele cărora au fost votați în 2012 de o
majoritate covârșitoare a cetățenilor României. Nu
pot decât să sper că vor folosi acest răgaz din plin.
E adevărat că alegerile se câștigă în România, dar,
cum am văzut, ele se pot pierde în fapt la
Bruxelles. Ăsta e prețul integrării, care ne aduce
multe avantaje de care nu trebuie să uităm, și e,
pe de-asupra, un preț pe care nu avem de ce să-l
plătim. Trebuie doar să facem un efort de
proiecție externă a propriilor noastre convingeri și
proiecte.
E foarte clar și că nu vom putea convinge pe
toată lumea: în condițiile crizei globale, se
confruntă - și în Europa, și în SUA - opțiunea
pentru politici restrictive, cu unele nuanțe extreme,
și opțiunea favorabilă unor politici dominate de
valori democratice și de o viziune mai generoasă
decât cea hiper-austeră - o austeritate care ia de la
cetățeni pentru a prezerva, în fond, marea finanță
globală. Suntem confruntați în România cu una
din fețele cele mai dezagreabile ale acestui
darwinism social, mergând de la încercarea de
“reformă a sistemului de sănătate” care să ia de la
pacienți pentru a îmbogăți marile corporații, până
la acumularea de colonie franțuzească sau de
onorarii nemăsurate din bani publici, în beneficiul
câtorva favoriți ai regimului. Am militat mai bine
de douăzeci de ani pentru o dreaptă liberală,
cumpătată și generoasă, nu pentru ca o falangă
minusculă de privilegiați fără obraz să
monopolizeze resurse și prestigiu ca să ne facă pe
toți de golani și de borfași, și, încă și mai grav, să
ne acuze cu totul aiurea de anti-occidentalism.
Dacă e să distingem corect, ei sunt cei care, în
NATO fiind, visează la un regim r la Putin, cu o
oligarhie bine protejată contra indiscrețiilor presei,
cu un țar votat mai mult sau mai puțin liber din
patru în patru ani, cu o opoziție politică și civică
strivită - când nu e de-a dreptul asasinată. Nu știu
dacă ați remarcat, dar, cel puțin în primele
mandate ale lui Putin, principalii lui ideologi și
susținători din zona intelectualilor publici erau,
aproape toți, aceiași care, la începutul anilor '90,
conduceau ONG-urile cele mai pro-occidentale din
Rusia, cele care aveau susținerea cea mai
importantă din partea fundațiilor americane și
militau cel mai vizibil pentru democratizare. Să nu
te-apuce complotita? Să nu te întrebi, de fapt, nu
cine vrea să ne scoată din NATO, ci oare cui îi e
de folos să evoluăm ca Rusia, nu ca Polonia?
- Nu vă pare r„u că v-ați amestecat în viața
publica, mai ales că s-au vărsat pe seama
dumneavoastră nu o dată înjurături birjărești?
- Am fost grav afectată în primăvara lui 1990,
când nu orice ziar, ci România Liberă, m-a făcut
albie de porci pentru eforturile de reformă din
Facultatea de istorie, al cărei decan proaspăt eram.
Am fost uluită, apoi însă am dezlegat misterul:
ziaristul care venise, pasă-mi-te, să ne intervieveze
- pe mine, pe studenți, pe câțiva colegi - era
prieten cu unul dintre profesorii cei mai contestați
de studenți. Ambii au ajuns de altfel apoi la
“România Mare”. Dar, după șocul de-atunci, m-am
cvasi-imunizat, necăjindu-mă doar atunci când,
pentru a-mi face mie rău, erau atacați alții -
părinții mei defuncți de exemplu. Am ajuns astfel
destul de repede pe lista neagră a lui Vadim, unul
dintre cei 172, parcă, “de împușcat”. Când am
ajuns la președinție și dl. senator a început să-mi
trimeată tandre salutări prin intermediul Mitzurei
Arghezi - Doamne, cât îmi fermecase copilăria
Cartea de adormit Mitzura, și acum adormea în
Parlament sau la conferințe de presă, nefericita -
m-am și amuzat, m-am și scârbit. După asta,
doamna în cauză a fost și martor în procesul de
calomnie pe care i
l-am intentat șefului ei - evident, martor în
favoarea acestuia - și a declarat că precis am luat
mită, auzise ea personal pe culoarele
parlamentului de la cineva, nu mai știa bine de la
cine..
Nu e deloc plăcut. Dar este un război just,
care trebuie să fie purtat. Am înțeles asta cu
adevărat pe 14 iunie 1990: republica literelor nu
poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e
liberă. în ultimă instanță, avem de ales între a fi
înjurați pe degeaba și a fi înjurați fiindcă am făcut
câte ceva. Eu știu că am izbutit să contribui la
instalarea libertății academice în facultate, în parte
chiar în universitate, că apoi am contribuit la
prima alternanță democratică la putere, și că, așa
cum am mai spus nu odată, am participat la
acțiunea politică a unei echipe care a mutat
granița NATO și UE de pe Tisa pe Prut. Mă
mândresc și pentru faptul că am contribuit, în
ultimii ani, la limitare rinocerizării României.
Pentru asta, pot să suport injuriile conjugate ale
vadimiștilor, băsiștilor și altor distinși birjari de
serviciu.
- Fără intrarea în NATO, nu cred că eram
Andrei Florian
acum în UE. E un merit imens al echipei din care
ați făcut parte. Mi-am amintit de un episod comic
din aceea perioadă. îl menționez ca să descrețim
frunțile cititorilor. E vorba de un tren al armatei
americane oprit de un șef de gară din Oltenia,
după ce a traversat trei sferturi din țară, fiindcă nu
avea actele în regulă. S-a turnat și un film după el.
Cum a fost atmosfera la Palatul Cotroceni? Ce
reacții a stârnit?
- A propos de incidente hazlii, eu eram la
Washington când cu trenul, la întoarcere mi s-a
povestit, dar, spre regretul meu, episodul își
epuizase deja potențialul comic. Serios vorbind,
aveți perfectă dreptate, nu aveam nicio șansă cu
Uniunea Europeană dacă nu am fi deschis ușa
NATO. Temerea noastră, înainte de summit-ul de
la Washington din aprilie 1999, era că se va lua
decizia inversă - nu intră în NATO decât un stat
membru UE, ceea ce pentru noi ar fi fost foarte
dificil, câtă vreme procesul de integrare în UE e cu
mult mai complex și are în vedere un întreg
ansamblu societal, în vreme ce NATO are, desigur,
condiționalități militare și politice, dar nu
examinează și educația, și justiția, și emisiile de
carbon, și... Din fericire, liderii NATO de atunci -
președinții SUA și Franței, primul ministru britanic
- deveniseră brusc perfect conștienți de importanța
strategică a României din cauza conflictului
iugoslav. Atunci s-a văzut că o Românie activ
aliată NATO poate deschide spațiul balcanic cu un
minimum de efort militar, în vreme ce o Românie
angajată doar formal în relația cu Alianța ar fi
putut bloca, întârzia, sabota... Or, după eșecul
mineriadei, nu mai existau pârghii care să
blocheze o decizie a României în favoarea NATO
și UE. La începutul lui mai s-au succedat, fără
pauză aproape, vizita Papei Ioan Paul al II-lea la
București, cu o valoare simbolică excepțională, și
vizita lui Tony Blair, care se pusese de acord cu
Clinton și anunța acum sprijinul ferm al
guvernului Maiestății Sale Britanice nu doar
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
pentru primirea în NATO, ci și pentru începerea
negocierilor de aderare la UE. începând din acest
moment, doar o răsturnare integrală de situație ar
mai fi putut schimba cursul evenimentelor. Din
fericire, PSD a înțeles atunci lecția ultimilor ani și
a continuat ferm politicile de integrare europeană
și euro-atlantică, precum și colaborarea cu UDMR,
care aducea o contribuție decisivă la crearea unui
mediu cordial în vecinătatea României. în 2000,
am ajuns la Washington la câteva zile după vizita
oficială în SUA a președintelui Ungariei, Goncz
Arpad, și toți colegii de la Departamentul de Stat
și de la National Security Council cu care mă
vedeam îmi spuneau “a pledat Goncz pentru
integrarea României de credeam că e președintele
vostru, nu al Ungariei”. Regret că această
atmosferă s-a deteriorat atât de grav de când
guvernul maghiar a adoptat deschis poziții
extremiste și un discurs iredentist pe care îl
speram depășit. Dar nu poți să te asociezi cu
reprezentanții Jobbik și să prezervi în același timp
valorile democratice ale Uniunii Europene. Păcat.
-	Mai are România șansa normalizării? Ce le-
ați spune tinerilor valoroși ca să nu se
demobilizeze?
Când eram decan, la începutul anilor '90, nu
le spuneam mai nimic, mă zbăteam să le fac rost
de burse; am condus câțiva ani buni Școala
Doctorală Francofonă în științe sociale de la
București, datorită căreia, vreme de 10 ani, mulți
tineri istorici și-au putut urma studiile de nivel
doctoral în mari universități de expresie franceză.
Doar că nu-i lăsam să plece înainte de a da un
concurs în țară, măcar pentru un post de
preparator. Din seriile acelea nu au rămas aproape
nici unul/una în străinătate.
La cererea Președintelui Constantinescu, am
prezentat în 1997 un proiect de Școală Normală
Superioară - cu internat - unde cei mai buni elevi
ai claselor terminale de liceu din toată țara puteau
învăța și concura pentru burse in marile
universități din Occident, de unde reveneau ca
profesori ai aceleiași școli după încheierea
studiilor, urmând ca, în 3 ani, să dea concursuri în
universitățile din România sau la institute de
cercetare. Nu erau atunci bani, și poate nici nu era
cea mai bună idee, dar era o modalitate de a
deschide măcar discuția.
Multă vreme le-am spus tinerilor mei colegi că,
mai ales pentru umaniști, e mai interesant să
lucreze într-o universitate mare din România decât
într-una anonimă din Occident, dar programul de
guvernare “Funeriu” + criza mi-a cam tăiat glasul
fiindcă a blocat complet concursurile și
ascensiunea tinerilor universitari. Nu prea mai am
ce să spun când nu găsesc pentru tinerii mei
doctori posturi in Romania, și după asta unii
dintre ei își găsesc posturi de vârf in Occident: vă
dau un exemplu concret, soții Mădălina și Dan
Dana, ea epigrafistă, cu o remarcabilă teză despre
cultură în cetățile pontice, el - autor al unei
excelente teze de istoriografie despre Zalmoxis (o
variantă mai scurtă a acesteia, în limba română, s-
a publicat și la Polirom). Speram să le găsesc
plasament într-o universitate din România, nu s-a
putut, spre paguba noastră și norocul lor: el este
acum cercetător la CNRS/Paris, iar ea -
conferențiar la Universitatea Paris I - Sorbona.
Marele avantaj al universităților românești este
totuși faptul că, atunci când apare un post, tinerii
nu întâmpină o concurență prea acerbă; rareori se
înscriu mai mult de doi-trei pe un loc. în
Occident, sunt peste o sută de candidați pentru
orice post. Față de experiența noastră în vas
închis, tinerii savanți români au avantaje enorme:
pot călători, pot concura pentru burse în întreaga
lume, pot citi aproape orice revistă on-line.
Salariul însă - să nu mai vorbim, sunt oameni
tineri, au nevoie de casă, vor să se căsătorească, să
aibă și copii: ar trebui să urmeze o carieră
universitară ca pe un hobby, și să câștige bani
adevărați într-o corporație. Nu așa se face știință.
Și mai e și lamentația perpetuă din jur. Am
spus de multe ori, de vreme ce nu pot să afirme
că sunt cei dintâi, românii aleg să se considere cei
din urmă. Rezultatul poate fi uneori comic:
doctoranzi de-ai mei - serioși, vrednici, meticuloși -
ajung să nu citească studiile savanților români nici
măcar atunci când sunt direct pertinente pentru
tema lor (sau când sunt scrise de conducătorul lor
științific, ceea ce e cam imp(r)udent). Dar despre
statutul limbii române ca limbă a publicațiilor
științifice am prea multe de spus ca să încapă aici.
-	Europa de acum este cea din visurile și
speranțele din anii ’ 90?
-	Nu e o problemă care să țină de modificări
ale Europei, sau ale Occidentului îndeobște. Există,
desigur, momente mai faste și altele mai puțin în
evoluție oricăror organizații, și nu pot spune că
suntem într-un moment prea prielnic: criza globală
se complică cu un deficit de leadership la nivel
european, cu o problematică destul de complicată
la nivel transatlantic, ș.a.m.d. în esență însă, e
vorba de veșnicul contrast între iluzii și realitate.
Am citit de mult, înainte de 1989, un
remarcabil eseu al lui Ion Vianu despre Occidentul
văzut din Est ca Țara făgăduinței. Asta nu m-a
împiedicat să am o mulțime de iluzii eu însămi la
începutul anilor '90, în pofida faptului că
avusesem șansa de a face câteva călătorii de studii
chiar în vremurile de restriște. Cu toate astea, în
euforia primelor luni de după revoluție m-am lăsat
și eu dusă de valul idealizării Occidentului
democratic.
Am înțeles totuși, poate mai repede decât alții
că, tocmai fiindcă era democratic, Occidentul
răspundea înainte de toate imperativelor pe care
propriii cetățeni le formulau. Eram în 1992 la
Luxemburg, la o reuniune referitoare la lărgirea
UE, când am aflat două - ba nu, trei lucruri
importante. Un participant italian foarte simpatic,
primar al unui mic oraș, mi-a spus aproape cu
tandrețe “De ce ar trebui să împărțim noi banii
noștri munciți de 50 de ani cu voi, cei din Est?
Munciți și voi 50 de ani.” Un rus absolut
remarcabil, nepotul faimoasei Alexandra Kollontai,
le-a spus organizatorilor: “Fiți mai atenți, noi
discutăm despre integrare, dar mafiile noastre sunt
aproape complet integrate!' Iar un oficial
important al UE, sicilian, a afirmat, zâmbind
discret, că, în opinia lui, marea eroare a sicilienilor
a fost să accepte unirea cu Italia, adică să fie
coada Italiei lui Cavour când puteau deveni liderul
necontestat al Africii.
Așa am început să interiorizez ideea
proverbială după care în politica internațională nu
există sentimente, ci doar interese. Asta m-a ajutat
mult în anii Administrației Constantinescu, în care
nu am proiectat și acționat în planul politicii
externe cu naivitatea euforică din 1990. Așa că
acum pot spune cu destulă convingere că nu
Europa, ci perspectiva noastră asupra Europei s-a
schimbat: acum o vedem de-aproape. Din această
perspectivă, înțelegem mult mai bine de ce există
în toate statele membre sentimentul unui deficit
de democrație la nivelul Comisiei Europene. La
origine, această comisie avea rolul tehnic de a
regla piețele cărbunelui și oțelului, drept care
putea foarte bine să lucreze fără a fi supusă
vreunui scrutin popular. Acum însă, Comisia
încearcă să fie chiar mai mult decât “gardianul
tratatelor”, fără a răspunde în fața cetățenilor
Europei.
Experiența noastră din vara trecută ar trebui să
dea de gândit inclusiv susținătorilor guvernului de
tehnicieni: dna Reding e expresia perfectă a unui
atare guvern fără răspundere politică.
Și încă o vorbă: diverși interlocutori interni de
la PDL et Co. încearcă să convingă opinia publică
de faptul că asemenea reflecții pe marginea
normelor de organizare a UE ar fi “anti-
occidentale”, ca și când exigența unui plus de
democrație ar fi străină spiritului Europei. Am
convingerea că, dimpotrivă, lupta cu derivele
nedemocratice, fie în România, fie în UE,
reprezintă singura poziție pro-europeană autentică.
-	Peste 100 de ani, să spunem, ce ați dori să se
știe despre doamna Zoe Petre?
-	Chiar că nu m-am gândit vreodată în acești
termeni! Lăsând la o parte secolele, există o dublă
tradiție în familia mea, și din partea tatălui meu,
Emil Condurachi, și din partea mamei, Florica
Moisil, și a tatălui ei, Constantin Moisil.
Moisileștii au fost constructori de instituții, multă
vreme la Năsăud - oraș grăniceresc, deci unde
românii aveau un alt statut decât în restul
Imperiului - și apoi, datorită bunicului, în
România unificată: profesor de istorie toată viața,
mai întâi la Tulcea, apoi în București, la liceele
“Matei Basarab” și după asta “Spiru Haret”, el a
organizat și apoi a condus, din anii premergători
primului război mondial și până la sfârșitul vieții,
în 1958, Cabinetul Numismatic al Bibliotecii
Academiei Române. în 1923 devine și Director
General al Arhivelor Statului, până în 1938. în
acei ani, reușește să facă să fie adoptată o nouă
lege a arhivelor, să înființeze și să organizeze
patru mari filiale regionale și numeroase arhive
județene, să publice “Revista Arhivelor” și să
stimuleze apariția de reviste locale consacrate
publicării de documente și fonduri arhivistice, să
înființeze Școala Națională de Arhivistică - una din
cele mai bune din Europa acelei vremi - și un
Muzeu al Arhivelor; în fine, dar nu în ultimul
rând, să transforme instituția arhivelor dintr-un
depozit de documente într-o instituție de cercetare
istorică și diplomatică. încă înainte de 1900,
Constantin Moisil înființa la Tulcea primul
cinematograf școlar, unde se proiectau filme
didactice și documentare; tata îmi povestea că, în
ultimul an înainte de pensionare, bunicul îl rugase
să-i cumpere de la marele fotograf de la Roma,
Alinari, diapozitive pentru lecțiile de istorie antică
de la liceul “Spiru Haret”.
Despre rolul tatălui meu, Emil Condurachi, în
organizarea Institutului de Arheologie al
Academiei, de la expoziție la șantiere și de la
publicații la apariția de monografii, precum și în
activitatea de 25 de ani a Asociației Internaționale
de Studii Sud- Est Europene, s-a vorbit de curând,
la începutul anului trecut, când se împlineau 100
de ani de la naștere și 25 de la dispariția lui.
Am să fac o mărturisire: în ziua de 29
noiembrie 1996, când, în Parlamentul României,
Emil Constantinescu depunea jurământul în
calitate de președinte al țării, și când s-a intonat
imnul național, n-am putut să nu mă gândesc că,
fie și mai de departe, că Andrei Mureșanu se
numără printre strămoșii mei. Asta impune mari
răspunderi și o datorie de onoare imposibil de
ocolit.
Vă mulțumesc pentru interviu.
Interviu realizat de
Alexandru Petria
■
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
21
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Despre Anton Dumitriu ca
interpret al „Cogito”-ului
cartezian
Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: Și parcă-l văd spre seară grăind o sacră
lege,/ lângă izvor, sub poala pădurii de stejari:/ „Ca
nu cumva vreodată să rătăcești, alege,/ din tot ce vei
percepe, percepțiile clari!”(C. Oprișan, Psihaion, p. 24).
Amintindu-și de vizita pe care în tinerețe i-o
făcuse lui Blaga, Ion Papuc regreta peste
ani că nu i-a arătat atunci caietul în care
copiase poeziile blagiene interzise de mercenarii
ocupantului sovietic (ca și volumele filozofice și
toate celelalte scrieri ale sale pe care Lucian Blaga
fusese obligat să le scoată cu mâna lui din
circuitul public ale bibliotecii clujene unde lucra
într-o cămăruță sub o scară).
Cumva la fel am regretat și eu că nu i-am dus
lui Anton Dumitriu (1905-1992) vreo două eseuri
pe care le scrisesem despre câteva aspecte ale
gândirii sale. Mă temusem atunci că îi va
displăcea partea de așa zisă “critică”, deși din
manuscrisul volumului meu despre filozofia lui
Noica (pe care l-a citit cu surprinzătoare atenție)
probabil că tocmai vioiciunea „criticii” l-a făcut să
creadă că aș poseda o „vocație filozofică
indiscutabilă” (document olograf din arhiva
proprie).
Unul din textele mele făcea referire la Cartea
întâlnirilor admirabile (1981; ed. Il-a, 1986,
cuprinsă în vol. Eseuri, împreună Știință și
cunoaștere și cu Aletheia ), la Homo universalis și
la articolul intitulat Misticismul lui Descartes,
publicat de Anton Dumitriu în 1938, an în care
devenise doctor în filozofie cu o lucrare despre
Bazele filozofice ale științei (244 p., 1938). Din
ele mă interesase în 1990 variația interpretărtii
„momentului Descartes”, de obicei considerat
drept mare cotitură prin schimbarea interesului
filozofic dinspre lumea creată de Dumnezeu
înspre subiectul cunoscător care
Mărul
„conceptualizează” lumea asupra căreia omul
acționează prin tehnică și știință.
Anton Dumitriu acordase acestei probleme un
întreg capitol în ultima sa carte, Homo universalis
apărută în 1990. Dar eu începusem prin a evoca
interpretarea pe care o dăduse la 33 de ani, intr-o
perioadă în care publicarea gândirii sale nu era
împiedicată de niciun păzitor al sclaviei
intelectuale, cum avea să se întâmple în
comunismul care-i interzisese toate cărțile din
tinerețe (ultima fiind cursul litografiat de istoria
logicii, din 1947-1948) și care, în schimb, cocoțase
în posturi de decizie „culturală” niște politruci
semi-analfabeți responsabili cu selecția inversă.
Din eseul Misticismul lui Descartes îmi
plăcuse aristotelismul pe care-l făcea vizibil sensul
scos atunci din răsturnarea frazei: nu fiindcă
gândesc exist, ci invers, numai pentru că exist
gândesc (Isabela Vasiliu-Scraba, La granița dintre
philosophia perennis și philosophia garrula, în
vol. Inefabila Metafizică, 1993, p. 153-160). Eram
după doi ani de studiere intensă a kantianismului
și văzusem în poziția tânărului Anton Dumitriu o
replică dată formalismului kantian care nega pur
și simplu percepția nemijlocită pe care noi
oamenii o avem asupra propriei noastre existențe.
Iată și termenii prin care Anton Dumitriu
tratase în 1938 problema trăirii mistice a unor
revelații de o covârșitoare limpezime: „Descartes
se îndoiește: în această eliminatoare îndoială o
lumină se face în spiritul său, un fulger care
spintecă întunericul neștiinței raționale, care
cuprinde sufletul lui, incendiindu-i toate ungherele
cele mai obscure, pentru a sfârși într-o luciditate
divină: sum” (A. Dumitriu, Misticismul lui
Descartes, 1938, p. 10).
Peste niște ani, când ajunsese cu greu să-și
vadă publicată magistrala sa Istorie a logicii,
prețuită mai mult în Occident decât în țară,
filozoful Anton Dumitriu n-a mai putut aminti de
„întunericul neștiinței raționale”. Singurul lucru
pe care avea îngăduința de a-l spune în comunism
despre Descartes era că raționalismul modern al
omului de știință pretinde a se trage din filozoful
francez: Pentru ca ceva să fie admis în conștiință
trebuie să fie clar și evident, notează logicianul
Anton Dumitriu (Istoria logicii, 1969, ed. II-a,
1975, ed. III-a în engleză, 1977, cu reeditări după
1992), premiat înainte de 1948 de Academia
Română. Dacă asemenea argumentare nu este
foarte subtilă, ne putem ușor imagina că acesta
trebuie să fi fost nivelul cenzorilor de care
depindea publicarea volumului.
în închisoarea din Aiud, unde avea să treacă
în lumea de dincolo ca Mircea Vulcănescu și ca
mulți alți români martirizați cu milioanele în
Siberia și în sutele de locuri de detenție de pe
teritoriul României ciuntite de Bucovina de Nord
și de Basarabia, un strălucit student al lui Blaga și
D. D. Roșca avusese măcar libertatea de a-și
exprima în versuri gândirea filozofică
nedistorsionată de teama cenzorilor comuniști.
Constantin Oprișan meditează după gratii
asupra raționalismului al cărui părinte ar fi fost
Descartes, un raționalism „științific” în care
adevărul îmbracă haina legii ca raport „ce nu
există-n sine” ci este purtat de subiectul
cunoscător. După viziunea poetului filozof,
necuratul s-ar lăuda că el ar fi necesitatea,
„lanțul”, că omul ar fi obiectul său, și, generos, el
(ducă-se pe pustii) l-ar mai lăsa pe om să afle câte
ceva, întrucât „legea sunt eu însumi, concept
obiectivat/ De cresc în spațiul cosmic sau scad în
amănunt,/ mă regăsesc în mine de mine
proiectat,/ și mă privesc narcisic în ceea ce nu
sunt”.
Goethe consemna în Dichtung und Wahrheit
că dincolo de ritm și rimă, (caractere de căpătâi
ale poeziei) el prețuiește mai cu seamă ceea ce
rămâne dintr-un poet într-o traducere în proză.
Aceasta ar fi latura care, „în toată puritatea și
perfecțiunea ei”, ar da „adevărata valoare a
plăsmuirii poetice” (Goethe, Poezie și Adevăr).
Dacă selecția inversă n-ar fi distrus așa cum a
distrus invățământul filozofic românesc, gândirea
lui Anton Dumitriu ar fi trebuit să fie tema a zeci
de doctorate post-comuniste. După criteriul lui
Goethe, și poezia celui care i-a ajuns student lui
Heidegger prin anii patruzeci s-ar fi cuvenit să se
bucure de o mai mare prețuire. Fiindcă tradusă în
proză, ea vădește o gândire din cele mai
interesante.
Cu o fină trimitere la cadrul în care i-a fost
dat să-și fructifice solida sa pregătire filozofică,
dar și la prejudecățile ce întemnițează gândirea, la
înlănțuirea minților mai slabe pe calea manipulării
și, mai ales, la înlănțuirea adevărului într-o lume
în care minciuna a devenit atotputernică,
Costache Oprișan încheie Monologul diavolului
prin următoarele versuri: „Miraculos e lanțul,
principiul meu suprem!/ îl aflu în gândirea și
inima oricui,/ E lege, rațiune, metodă și sistem,/
E însăși viața lumii, iar eu sunt geniul lui”
(C. Oprișan, Monologul diavolului, în vol. Doi
poeți damnați: Constantin Oprișan și Ștefan
Vlădoianu; versuri memorate în închisoare de
Ghe. Calciu, Iosif V. Iosif și Marcel Petrișor,
București, 1995, p. 54-55).
■
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
traduceri
Adevărul, până la greșeală (II)
Jean-Paul Michel
Niciun poem, niciun vers, nicio pagină care să
nu fi fost chemate de un fapt, de un
eveniment real - cel mai adesea databil - sau
de răsunetul lui, și parcă provocate să răspundă de
acest fapt.
Această idee că o pagină scrisă răspunde
întotdeauna unei secvențe reale trăite cu violență, ca
un fel de rugăciune, de apel, îmi apare astăzi pentru
paginile de ieri, cum îmi vor apărea poate, mâine,
faptele prezente care îmi ordonă să scriu astăzi.
Violența comoțională caută scriitura ca pe ecoul
care o va potoli, o va exalta, îi va face dreptate. Nu
voiam să păstrez nimic altceva într-o carte. - Aceasta a
fost multă vreme Evanghelia mea, în Poezie.
Să pot păstra goale în jungla mea bizară blândețea,
durerea, fără prea multe preparative! Zei ai Tinereții,
alungați din cărțile mele ceea ce apasă și raționează
prea subtil! Nu e grav dacă ele sunt cu picioarele puțin
strâmbe, dacă sughiță, pline de oase dure; dar aveți
milă, cruțați-le de fasoanele prețioase și de sentințele
pseudo-savante!
E de ajuns să ricoșezi.
- Amintiri suave de pietre de pe plajă care sar în
luminoasa Dordogne, la doisprezece ani!
Zboară, poemul meu, ca și ele! Alege-ți cititori
grei.
Ridică-i!
Am cunoscut în corpul meu dezgustul de a fi om;
lasitudinea și plictisul comicului sexual, nebunia
înjosirii, de asemenea dăruirea, gustul gunoiului și al
profanării care sunt ceea ce iubirea are cel mai
puternic. Am dat și am luat de la ele - fără prudență,
și cu bucuria rătăciților. Dacă nu m-am supus tuturor
acestora, cel puțin solicitările desfrâului mi-au fost
cunoscute. Cât despre cele în care nu m-am pierdut în
mod direct, le cunosc cu gândul.
Am fost în comuniune cu cei mai răi. Le-am
lăudat viciile. Am simțit chiar adesea că, din punctul
de vedere al sacrului ca și din punctul de vedere al
artei de a scrie, inscripțiile obscene cele mai naive
valorează mai mult decât majoritatea cărților.
Sălbăticia lor le dă acea strălucire care însuflețește tot
ceea ce este barbar, brut și mâzgălit în grabă. Se simte
în ele bucuria în viciu, gustul răului pentru rău,
excitația animală unită cu delectarea îngrozitoarei
ofense față de sine. Imolări emoționante, chinuri,
mărturisiri incredibile, reverii, comuniuni și sacrificii,
și, la brute, ceremonii ale dăruirii de sine.
în afară de orgia feroce a posedaților: alcool,
muzică, chipuri pictate cu sânge și transe - dansul beat
în foc -, nu văd nimic care să poată fi comparat cu
chinul sexual. Aceeași cheltuire nervoasă, aceleași
atribute, același gust al murdăriei și al distrugerii,
aceeași îndepărtare, dintr-o dată, de „lume” - aceeași
bucurie a idioților și a animalelor, sporită prin crima
de a profana, mai mult decât lucrurile, chiar numele
lor, și prin asta, din aproape în aproape, înlănțuirea
figurilor care alcătuiesc lumea.
Ceea ce este pătrunzător, strălucitor, desfrânat în
cuvintele unui bărbat ieșit din fire. Ale unei femei care
imploră să fie sfărâmată, devorată, murdărită și
umilită! - și care cere, în fond, mai întâi să-i fie
batjocorite imaginea, minciunile, numele. Dezinteres
inegalabil în sacrificiu. Victorie, atâta timp cât durează,
a infinitului asupra finitului în ceea ce este omenesc.
Sunt uimit de faptul că furoarea sexuală nu dă
naștere la mai multe crime, defenestrări, sugrumări,
mutilări, torturi, sinucideri. Fără îndoială asta ține de
acele brutale căderi de tensiune care ritmează
distribuția electricității sexuale, și care sunt consecința
indirectă a violenței duse la exces. Aș fi însă înclinat
să cred că violența făcută limbajului singură poate fi
suficientă pentru a-l mulțumi pe criminal în omul care
clocotește de mânie; că aceasta este, la propriu, crima
care contează pentru el. Căci ceea ce este profanat, în
ceremoniile martiriului amoros, este în fond mai puțin
corpul decât imaginile sale, sintaxa legăturii sociale,
textul comunitar și, Sade are dreptate, Legile.
Beat, m-am simțit adesea egalul unui sfânt. Vreau
să spun: mult departe de datorie și de teamă. Beția
alcoolică, foamea carnală sunt comoara celor săraci,
parcă niște drumuri mai scurte pentru încercarea
infinitului. Oamenii superiori nu au niciodată decât un
acces în plus la nelimitarea vieții lor: vertijul gândirii
lor. în plus trebuie să fie bogați în exces pentru ca
acest drog să aibă aceeași putere de a face să
plutească, o dată pentru totdeauna, în voie, „lumea”
vulgară.
Existențele excedate de existență mă emoționează.
Ambiția nemărginită de a fi, de a face, de a poseda
chiar. Acestea sunt niște obiecte de alegere pentru cel
care are curiozitatea contradicțiilor tragice: atâta
vigoare și energie nebunește cheltuite, atâta dăruire de
sine și risc pătimaș - pentru niște realizări atât de
mizerabile.
Comicul rezultatelor? - Cauzele emoționante!
Abjecția nu este cunoscută decât de sfinți.
O, cum înțeleg sfințenia, acum! Incredibila
încredere în semne! Enorma ipocrizie a bărbaților, a
femeilor - smulși din nonșalanța feroce a animalelor.
Numai cineva care este real poate voi să se
înjosească. Asta îl spală de minciuna de a fi „om” cu
atât de puțină cheltuială. Nietzsche: să cobori în noroi.
Să cunoști. Să nu urci din nou la suprafață decât
atunci când te asfixiezi. Sfințenia nu se poate naște
decât dintr-o relație-limită cu oroarea, dintr-o încercare
a disperării totale, căreia i se opune încrederea totală a
unui pariu pe cele mai disperate magii ale mântuirii.
Tot restul este animalitate ignorantă.
Ah, cum iubești frumusețea când ai cunoscut
această frumoasă specie! Când știi la ce să te aștepți.
Cum înțelegi monumentele și legile, pictura și poezia,
machiajul și decorurile de biserică!
Trebuie să fi coborât în cea mai întunecată
prăpastie fără fund pentru a exulta, la întoarcere,
datorită unei singure imagini pictate! Să preferi, cel
puțin câteva ore, din inocenta zi a oamenilor, pliurile
rochiei greutății corpului.
Entuziasmul, nerăbdarea, naivitatea, bunăvoința,
optimismul, mari furnizori de crime.
Nu am ajuns la bine decât prin plictisul de rău,
prin oboseala de dezordine, de efectul acelui dezgust
care urmează după sațietate. îi aleg pe cei cărora le
dăruiesc. Un asemenea defect de acomodare la viața
medie, la ei, le-a adus adesea sufragiul meu.
Ceea ce vreau nu este pur și simplu „moral”. Să
reziști în viața sordidă printr-un scandal strălucitor, în
fața relei-credințe a maeștrilor, frica sclavilor.
Vreau să adorm ca un animal, rupt în două,
departe de orice minciună istovitoare. Capul meu să
se rostogolească în martiriu, o, Zei!
Trebuie să devii animal. Acest exercițiu cere o
abnegație supraomenească.
Nu mai știu să scriu. Egalitatea nervilor pe care îi
presupune o muncă intelectuală prelungită îmi
lipsește. Abia mai am forța să notez, în fărâme, fără
nicio grijă de viteză, vreo idee care mă uimește o
clipă. Ea mă va decepționa mâine, îmi imaginez.
Insomnia îmi devine obișnuită. Această stare nu
este numai nocturnă. Cunosc echivalentul ei diurn: un
fel de voință fără obiect. Viața mea cea mai reală va fi
fost această istovitoare succesiune de zguduiri
aistezice. Totuși, nu mi-am menajat eforturile pentru a
merge înspre puțin calm. Munca este singura activitate
care este pentru mine fericită. Caut oboseala ca pe un
medicament foarte dezirabil.
Minciuna oricărei literaturi mă înnebunește. Cărțile
se dublează în mod comic în fața vidului, fiecare
sprijinindu-se pe o carte apropiată, căreia îi datorează
ceea mai bună ocazie de a se susține reciproc. Niciun
adevăr nu ține decât de sistemul a ceea ce îl limitează,
îl contrazice. Laudă dușmanilor noștri, deci! Laudă
calomniatorilor noștri! Laudă pentru ceea ce opune
limbajul limbajului! Cărțile noastre vor fi salvate de
cărți, minciunile noastre de minciuni! Glorie speciei
care a inventat semnele!
Aș face cu plăcere mărturisirea pierderii mele
pentru partida orgoliului, dar mă tem că nu sunt copt
pentru genuflexiunile publice. Mi-a fost dat să verific,
în mai multe împrejurări recente, în ce măsură
trăsăturile cele mai marcante ale Bisericii produc
întotdeauna la mine aceeași mișcare de retragere
instinctivă, în timp ce, pe cât de departe trebuie să
admit că mă găsesc de punctul meu de plecare, mă
simt încă înclinat spre vechea compasiune pentru
eroismele bizare, care a dat întorsătura cea mai curată
vieții mele.
Lăudam „libertatea”, nu cred decât în destinațiile
fatale. îmi băteam joc de ceremonii, văd că ele sunt
totul. Plasam printre profanări faptele de vitejie cele
mai dezirabile, nu mai cer decât exerciții și încercări.
Numele zeilor este celălalt nume a ceea ce este cel
mai real, după câte văd. Cunosc acum disperarea
vechilor recursuri poetice la Mistere. Treimea! Sfântul
Spirit! Iubirea! Botezul! Sacrul! Harul! Orgoliul meu
de copil interzisese Figurile care cereau ca în fața lor
să renunți, să te înjosești, sa te umilești. Ghicesc
astăzi, criptată pe dosul acestor rebusuri, profunzimea
unei cunoașteri fără iluzie - dublată de un enorm
curaj. O idee simplă, un nume: aprobarea câtorva
reguli simple! și această încercare de forță admirabilă:
să figurezi maleficul și talmeș-balmeșul contradictoriu
a ceea ce numim realitate prin câteva imagini decisive.
E foarte sigur: „A ști” nu înseamnă niciodată numai A
boteza! Nu îmi imaginez, totuși, într-o zi, „rozariul cu
clești”.
Ah, dacă am putea merge drept la Verb! Dacă
poezia ar putea dansa, cu chipul pictat. Foc care
cântă! Dar vechile frumuseți sunt departe. - Doar să
ne plasăm acum speranța în vreo singurătate destul de
integră.
Nu există zei.
Iată de ce rugăciunea are preț.
Nimeni nu ne ascultă.
De asta, poate, cânturile noastre sunt atât de pure.
în românește de
Letiția Ilea
■
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Poeme de Pere Besso
Pere Besso Gonzâlez (Valencia, 1951) este poet și
traducător, licențiat în filologie modernă, cu numeroase
volume de poezie, premiat în 2000 cu premiul Vicent
Andres Estelles de poezie pentru volumul Narcisa
amintirii .
Cu un bogat amplitus poetic, Pere Besso este un
excelent autor de poeme, schițări, uneori aforistice,
alteori secvențe de spiritualitate și trăire intelectualizată,
metamorfozate în veritabile miniaturi prețioase.
Cititor de poezie înrăit, Pere Besso își însoțește
adeseori poemele de motto-uri din poezia universală,
fără să ignore poezia de expresie românească, atât din
Rămășițelei tristeții
“Să zboare până vor cădea în cenușă
sunt ultimele păsări
Le-au trimis să moară ca zeii
nu în foc
ci în resturile calde ale tristeții.”
Edna Pozzi
Stranie cenușa de pe aripa
acestei păsări care în zori
tânjește după mov.
Cercul invers
“Cuvinte împinse
în spatele tăcerii. Ce puțin contează
spațiul care te lasă ție însuți”
Helene Dorion
Ignoră durerea.
Nu e timp pentru plâns:
Doar lemne arse.
Visul furnicii
“dar cușca va fi goală, doar un
fir verde din mantia sa
pe podea”
Claire Dyer
Inima ta e un nor gri de furtună,
semn că întunericul se apropie
de mâinile tale precum o rană dulce,
dacă ai avea încredere.
Dar o teamă convulsivă mă alungă.
Hanah
La zorii zilei urlă
dar nu există lupoaice albe
de atâta durere
Saten negru
“E un dans de funigei cuvîntul
deasupra pietrei”
George Vulturescu
în ceața nopților pe sfârșite ce n-au fost niciodată
nostalgii de saten negru se agită cenușa fulgerelor
lipsite de răscumpărarea poemului fiecare sfâșiere
a cărnii primește lumină din rădăcina dorinței
planata otrăvitoare cuvântul ce face leneș dansul
pânzelor de păianjen pe pietre.
Familie
Iată limba mea
suspendată ce confundă
vii si morții.
țară, cât și din Basarabia. Mai mult, Pere Besso este un
împătimit cititor, traducător și promotor al poeților
români, ale căror scrieri, trecute prin subtilitatea
versiunii catalane și castiliene traversează astfel Europa
și Atlanticul, ajungând să fie cunoscute astfel în spațiul
iberic și în întreaga Americă latină.
De o generozitate copleșitoare, traducerile și
poemele semnate Pere Besso transfigurează vasta
cultură mondială, de la mituri la literatură, pentru a se
întoarce sub privirile cititorilor într-un joc subtil de
sensuri ascunse și sensuri revelate.
Fântâna
Pasărea zorilor
o ciocârlie atât de geloasă
încât corupe tăcerea.
Ea
“Nu, Dumnezeule, nu, nimic mai mult decât cen-
trul
si totul
învârtindu-se împrejur”
Maria Benyeto
Doi munți
oglinda iazului:
sânii tai tulburi.
Roata morții celei mici
când despărțirea este profundă
apele luminii golesc
cu ciuturile inima.
Străinul si trandafirul
“O mapă de trandafiri
pe genunchi”
Anne-Marielle Wilwerth
Trandafirul în scuipătoarea sufletului tău,
prietenă, este culcușul luminii mele,
lampa despuiată,
uleiul după atâtea secole,
pulberea noastră a reunit stelele
de propriile ceruri,
o față de masă de rouă peste genunchi.
Vei spune că te fură peisajul de spume,
că nu există diferență,
că vorbele tale incendiate de petale prinse de
Andrei Florian
Povestea Omului
zăpadă
sunt cuvântul meu, sacrilegiu în limba nisipurilor
de insulă tutelată,
sandaua unui profet,
chipul tău este un felinar care-l reflectă pe al meu.
și vei spune că pacea nu merită această iubire
care ține de la un pământ la alt pământ plantat
cu trandafirii lui în secret,
imensa noapte precum un trup ce se diluează la
contact
cu leșia în palmă.
Cu picioarele încrucișate
Aripi înfrigurate de fluture
pentru vânzătorii de ceai din tranșeea mea de pe
plajă
Frida Kahlo,
Tina Mondotti
și persoana a treia a verbului
și-au deschis inima spre lupta de clasă
norii în salopete albastre au aprins spiritele
revolta valurilor ce-au prins aripi
pasăre marină însângerată de sare și curenți
destinul poetului minor
din florile galbene căzute pe treptele visului
(Purpura condamnării acest așternut pustiu al
dimineața)
Certitudine
“exilat
de tine proscris de mine însumi căutând lumina
cea
întunecată în ținutul unde oglinzile vecerniei
ne împrăștie”
Anna Montero
Nu există păsări lente în exil pentru noaptea ta,
doar frângerea aripilor și o respirație despuiată
care îmbălsăma aerul cu ultima suflare.
Conștiința eros
în colțul
ochilor un flash:
șobolanul îmi roade ficatul.
Rezistență globală
Pieptul tău nu acceptă
înfrângerea stropită
cu sânge a iubirii.
Umbra cea de pe urma
Ești femeie granița contradictorie
Piele de abanos, dar coaja de portocala.
Amintește-ti:
în însăși oboseala
găsești esența umbrei,
precum condamnarea
de a semăna confuzia pas cu pas.
Nu vrei sa renunți la confortabilul semiîntuneric,
dar nici nu-ti permiți
sa zdrobești pentru totdeauna zorile.
Ești un excipient confuz,
eticheta a luminii clandestine,
cel mai diafan itermediar.
Prezentare și traducere de
Alice Valeria Micu
■
24
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
reportaj
Pe urmele îngerilor din
Moscopole
Catia Maxim________________________________________
O călătorie reprezintă prilej de îmbogățire,
testare de cunoștințe, tatonare de
prejudecăți, obiceiuri și, nu în ultimul
rând, deschidere spre alt univers. în urmă cu trei
ani, am călătorit în Albania (Moscopole), pentru
documentarea unui roman a cărui acțiune se
desfășoară pe la 1788.
Nu vă închipuiți c-am avut parte de imboldul
unui Mecena! Cum scrisul aduce tot mai mult cu
un act de sinucidere, exersat din toată ființa, l-am
făcut pe dracul în patru și-am pornit-o la drum.
Am avut totuși șansa să călătoresc alături de
familia sculptorului aromân Mihai Tugearu și să
străbat ținuturi cu miros de praf de pușcă, din
Albania și Macedonia, cu țintă precisă, orașul
Moscopole, Voskopoje în albaneză, locuit
preponderent de aromâni, în secolele XVII-XVIII,
ținut prosper cu 70 de biserici creștine, academie,
tipografii, străzi asfaltate cu piatră de munte, case
cu etaj și apă curentă. Am străbătut Bulgaria,
Grecia, localitățile Salonic,Veria, Kastoria și-am
ajuns în Albania. Până la granița cu Albania, nu
am avut impresii contradictorii: cunoșteam
Bulgaria și Grecia, vizitate de mai multe ori. La
intrarea în Albania însă, m-am întrebat dacă la fel
arăta și România înainte de '89? Autoturisme
autohtone, ce-ar fi făcut deliciul programelor
Rabla, așteptau dinspre Grecia, în șir indian, ca să
intre în țară. Cercetam curioasă chipul oamenilor,
mă străduiam să deslușesc sau să compar, dar mi
se păreau că aparțin unei lumi atemporale.
Intrigată, pentru că statul la coadă se prelungea,
am coborât din mașină, mi-am aprins o țigară și
priveam curioasă. Evident, la rândul meu eram
cercetată. Ușor amuzată, am stins țigara
neterminată, conștientă că trebuia să fiu atentă,
cum mă comport. Senzația de sărăcie lucie
începea să mă frământe. La vamă, am exersat un
dialog cu vameșul, dar cum nu știa decât
albaneza, a fost imposibil. Zâmbetul lui amabil și
dorința de-a ne înțelege mi-au dat imboldul să
cercetez mai atent un univers virgin, interesant și,
paradoxal, mai inocent prin sărăcia lui. Urma să
poposesc la Korțe, unde aveam să stau șase zile.
șoseaua destul de bună, am străbătut-o ușor. Am
avut răgazul să privesc câmpuri acoperite cu
porumb înalt și verde și mă tot minunam de
fiecare porțiune lucrată, uimită că nu vedeam
nicio bucată lăsată pârloagă. Pe măsură ce mă
apropiam de oraș, apăreau câmpuri presărate cu
niște ciuperci de beton, de mărimi diferite,
cazemate din război, marca Enver Hogea. Mai
târziu, mi s-a explicat că dărâmarea lor ar fi
extrem de costisitoare. Senzația era frustrantă și
dureroasă.
La Korțe, Kurțeaua pe armânește - pe vremuri,
alături de Șipsca, făcea parte din Moscopole - am
ajuns la amurg, când clădirile, scăldate într-o
lumină cam bizară, îngroșau liniile
necunoscutului. Prima impresie, legată de trafic, a
fost că se desfășura fără noimă apoi, când am
luat la pas străzile, am constat că pe trecerea de
pietoni nu aș fi avut șansa să traversez
nevătămată, în schimb prin oricare alt loc, să fi
făcut numai semn șoferilor că vreau să traversez,
ei și opreau amabili. Am poposit la un hotel-
pensiune Hotel Gold, rruga (strada) Kostandina
Gațe, undeva în centru, unde mi s-a atras atenția
să fiu atentă pe stradă, să nu mă aventurez prin
mulțime și, în ruptul capului, să nu mă duc la
bazarul din vecinătatea hotelului Grand. Evident,
interdicțiile m-au împins la contrariu. Tot ce-am
văzut și simțit, m-am străduit să păstrez pentru
roman, numai că alchimia orientală, cu iz de
creștin și musulman, constituie avantajul
pictorului de geniu a cărui pictură are darul să
etaleze nuanțe ce induc trăiri similare amurgului.
Senzații de cald și răcoros, familiar și străin,
prietenos și războinic, vacarm și liniște, laolaltă,
mi-au provoacat un soi de beție. Pierdută prin
mulțime, în mijlocul bazarului din Korțe,
încercam să găsesc și cea mai mică asemănare cu
bazarul Europa, situat la ieșirea din București.
Nicio șansă! Bazarul din Korțe mi s-a părut exotic
și sigur, iar trecerea de la atmosfera din bazar la
piață și magazine s-a făcut mult mai firesc.
Oamenii? Prietenoși, amabili, doritori de distracții
și plimbări în aer liber! întâmplarea a făcut ca
șederea mea la Korțe să coincidă cu Festivalul
berii - mult gustata bere Korțe a albanezilor- cu
străzi animate până târziu, când numai răcoarea
venită dinspre munți înfiora epiderma și zorea
spre casă, apoi dimineața, orașul își etala aceleași
străzi înguste(rruga), pietruite cu piatră de munte,
asemănătoare ulițelor- sukaki - ce alternau cu largi
bulevarde. Lipsa frecventă a plăcuțelor, cu
denumirea străzii și indicarea numărului poștal,
reprezintă o ciudățenie pe care n-am reușit s-o
pricep.
Ziua, când am pornit spre Moscopole, aflat la
18 kilometri de Korțe, a fost presărată cu emoții:
urma să văd locuri despre care citisem și aveau să
se regăsească în descrieri ale romanului îngerii din
Moscopole (Tracus Arte, 2011). Curiozitatea
mare, testam, nemijlocit, impresii și informații din
documente studiate, fie acasă, fie la bibliotecă.
Șoseaua spre Moscopole, cât două benzi
foarte înguste de automobil, neasfaltată pe
porțiunea dinspre Korțe, începe după un bizar
sens giratoriu și continuă spre munții ce
îmbrățișează ținutul. Treceam pe lângă ogoare
presărate cu porumb și cazemate mângâiate de
lumina unui soare generos și blând și încetineam,
ori de câte ori, din sensul opus apăreau mașinile
blindate cu trupe NATO, găzduite și de Albania.
Până la Moscopole, drumul, asfaltat parțial -
prima jumătate, neasfaltată, a doua, până la
intrarea în oraș, asfaltată- se datorează unei
realități, de care nu suntem străini: banii
Comunității Europene pentru asfaltarea drumului
se pare c-ar fi ajuns la destinație pe... jumătate. Pe
măsură ce mă apropiam de ținutul Moscopolei,
răcoarea se simțea dinspre păduri de pin și plopi
lombarzi, izvoare își susurau sau țipau melodia,
când se ițeau din munte. Am depășit o mică
așezare musulmană, sărăcăcioasă și prăfuită, apoi
am intrat în zona centrală a așezării moscopolene.
Piatră, munți de piatră spulberată și arsă! Puține
case renovate și o animație străină, datorată
sărbătorii din 15 august, de Sfânta Maria, când pe
platoul central, urma să se serbeze Ziua
Aromânilor de Pretutindeni.
Planul meu avea câteva ținte precise: să găsesc
locul unde a funcționat academia moscopoleană,
Andrei Florian	Portal 2
al cărei rector Teodor Cavaliotti, apreciat de
lingvistul Thnumann, urma să devină unul din
personajele romanului, mănăstirea Prodrom, aflată
la ieșirea din oraș, în inima pădurii și biserica
Sfânta Maria (Shen Maria), singura rămasă în
picioare din cele 70 de edificii asemănătoare, din
secolul XVII-XVIII. Aveam însă nevoie de o hartă,
inexistentă la București, și de informațiile unui
localnic. Dezorientată, mă uitam în dreapta și-n
stânga! Am avut noroc să dau de un grup de
tineri aromâni, reprezentanți ai câtorva ONG-uri,
care se ocupau de organizare și desfășurare în
condiții optime a evenimentului de a doua zi.
Amabili și surâzători, m-au invitat la sediul lor, o
cabană cochetă, viu colorată pe un fond de
munte verde-intens. Acolo, am întâlnit-o pe
Eftichia Pleci, bunica propietarului. La 83 de ani,
veselă, optimistă și plină de lumină, bătrâna
reușea să-și poarte straiul negru cu o tulburătoare
eleganță. Pe loc, m-a luat de mână și m-a purtat
spre un colț mai retras din livada ce înconjura
cabana. Ne-am așezat pe o bancă și, ca și cum ar
fi continuat o poveste, recent întreruptă, mi-a
povestit istorii dramatice, grave, auzite de la
bunicii ei despre locul pârjolit de trupele lui Pasha
Ali, guvernator de Ianina, la început de august
1788 și alte bătălii succesive iscate din pulberea
Balcanilor. Aflam despre o așezare prosperă și
civilizată, un oraș canalizat, cu străzi și drumuri
asfaltate cu piatră de munte, case fortificate ca
niște cetăți, așezăminte sociale și culturale din
marmură adusă de la carierele din apropiere, cu
parcuri și fântâni arteziene a căror apa izvorâtă
din munți păstrează același gust până în zilele
noastre. Eram fascinată de istorii și, înainte de a
porni la iscoditul cărărilor, i-am ascultat
îndemnul: "cându ajuntzi la Prodromitza,
s-aprindzu o tzeară". Nu știu dac-am scris corect!
Scrierea în aromână prezintă dificultăți și pentru
aromâni- care vorbesc limba maternă, nu învățată
la școală, cum stă bine oricărei minorități, astfel
încât limba de-acasă să evolueze spre un aspect
cât mai literar - darmite pentru o mucană! Când
să-mi iau rămas-bun, ca să-mi fie drumul mai
"ușorlu", maia Eftichia mi-a dăruit o bomboană
de ciocolată și trei prune din bătrânii ei pruni din
care, toamnă de toamnă, adună fructe dătătoare
de cea mai strașnică răchie...
■
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
5
Black Pantone 253 U
25
Black
Pantone 253 U
diagnoze
Răspunderea culturii (I)
Andrei Marga______________________________________
Conferință la Academia Română,
București, 6 martie 2013
Hegel socotea cultura drept fruct al
libertății spiritului. Nu există vreo
cauzalitate naturală care să ducă la
cultură, aceasta reprezentând rezultatul
libertăților asumate de oameni. Ei crează un regn
al operelor spirituale, peste cel al naturii. Dar
acolo unde este libertate, se poate vorbi și de
răspundere. Asupra acesteia mă concentrez în
intervenția de față.
Răspunderea culturii este pe măsura
dificultăților vieții umane. Ne dăm seama de
magnitudinea acestora parcurgând literatura
diagnozelor date societăților europene actuale.
De aceea, voi incepe cu preluarea rezultatelor
acestei literaturi (I), pentru ca, în continuare, să
abordez ponderea culturii în geneza modernității
(II) și „cotitura culturală” din societățile
contemporane (III), să înaintez, apoi, examinând
ideologia dominantă în cultura de astăzi (IV) și
criza din România (V), pentru a încheia cu
răspunsul la întrebarea : ce are de făcut acum
cultura noastră? (VI).
înțeleg prin cultură ansamblul compus din
idei filosofice și teologice, simboluri artistice,
teorii științifice și programe ideologice, precum și
din încorporarea acestora în instituții, tehnologii,
comportamente. Cultura este întregul constituit
din idei, imagini, expresii ale trăirii și căutării
sensului, dar și din obiectivarea acestora în viața
comunităților. Iar dacă este vorba de cadrul pe
care-l iau ca referință, cel european, atunci apăr
susținerea că ceea ce numim cultură europeană
s-a specificat în raport cu alte culturi pe câteva
planuri: competență tehnică, comportament
economic, capacitate administrativă, acțiune
politică, cultură spirituală. Mai exact spus,
cultura europeană este știință nomologică
capabilă de aplicații tehnice, comportament
economic ghidat de principiul randamentului,
administrație ce trece examenul eficienței, voință
politică formată în urma dezbaterii publice a
cetățenilor maturi, cultură spirituală ce stă pe
suportul interpretării adevărului drept
corespondență a propozițiilor cu stările de
lucruri, a libertății ca autonomie și al considerării
vieții ca unică în condițiile pământești (Andrei
Marga, The Destiny of Europe, 2012). înainte,
însă, de alte considerații, vreau să răspund la
întrebarea: în ce lume trăim?
I
Avem astăzi la dispoziție o literatură bogată
consacrată evaluării societăților europene actuale.
Evocarea nu poate să nu-l amintească pe Max
Weber, cu sumbra sa previziune (din Gesammelte
Aufsătze zur Religionssoziologie, 1920):
marketizarea, raționalizarea crescândă,
birocratizarea tot mai amplă vor duce la o
„carcasă tare ca oțelul a supunerii”, încât „copacii
libertății nu cresc până la cer”. Ceea ce a urmat a
confirmat scăderea spațiului pentru libertățile
individuale. James S. Coleman (The Asimetric
Society, 1983) a observat că „persoana naturală”
este covârșită în societate de greutatea
decizională a „actorilor corporativi” (instituții,
organizații etc.). Pe de altă parte, s-a produs o
expansiune a individualismului narcisiac, care
„videază” societatea de valori și permite un nou
„dresaj social”, printr-o „socializare care
desocializează” (Gilles Lipovetsky, L’ere du vide.
Essais dur l’individualisme contemporain, 1983).
Intuiția schimbării societății, în sensul
„agonismului”, a lui Baudelaire sau Rimbaud, se
confirmă. Am ajuns, în orice caz, într-o societate
plină de cinism. Altădată, David îl biruia pe
Goliat, astăzi Goliat îi amintește lui David cine e
sus și puternic și cine e jos și supus. Diogene din
Sinope călca pe covoarele scumpe din casa lui
Platon, invocând „naturalețea” vieții. Astăzi gestul
nu mai este îngăduit (Peter Sloterdijk, Kritik der
zynischen Vernunft, 1983). Horkheimer și
Adorno (în Dialektik der Aufklărung, 1947) au
anticipat „societatea mediatică” de astăzi,
indicând „uniformizarea” și „standardizarea”
cunoștințelor, sensibilităților, gusturilor drept
caracteristice. S-a trecut la o „societate a
comunicațiilor”, care nu este neapărat o
„societate a transparenței”. Se destramă
„realitatea unică” (Gianni Vatimo, La societa
transparente, 1982), dar se instalează „haosul”.
Minciuna s-a extins în societate atât de mult
încât oamenii încep să se obișnuiască că adevărul
este greu de stabilit. S-a intrat într-o „societate a
minciunii”, la care consimt atât mincinoșii, cât și
cei mințiți (Wolfgang Reinhard, Unsere Liigen
Gesellschaft, 2006). Ne-a mai rămas doar
sforțarea individuală de a rămâne cu conștiința
curată într-o societate în care se minte sistematic.
Suntem într-o „societate infantilă” (Alexandra
Viatteau, La societe infantile, 2007), în care
verticalitatea comportamentelor a fost înlocuită
de „conduita ludică”. Suntem în „societatea
indiferenței”, în care fidelitatea față de principii
și convingeri s-a stins, iar individul tot mai
însingurat se refugiază în „tribalismul” asigurat
de diferite „identități” (Alain-Gerard Slama, La
societe d'indifference, 2009). S-a intrat, pe de altă
parte, într-o „societate postseculară”, care ne
pretinde să reevaluăm importanța religiei.
Dincoace de „patologiile rațiunii” (Habermas) și
de „patologiile religiei” (Ratzinger), trebuie să
relaționăm într-un fel nou științele, filosofia și
religia (Habermas, Ratzinger, Dialektik der
Săkularisierung. Uber Vernunft und Religion,
2005). Suntem, oricum, într-o „societate
invizibilă” - o societate cu o țesătură ascunsă de
raporturi, ce scapă înțelegerii noastre și
controlului nostru (Daniel Innerarity, La sociedad
invisible, 2004). Alții ne spun că ne aflăm într-o
„societate a cunoașterii” (Peter F. Drucker, Post-
Capitalist Society 1993), în care conceptele,
teoremele, teoriile susțin performanțele, cum
anticipa același Hegel, dar nu am ajuns cu
aceasta într-o „societate a înțelepciunii”. Riscurile
ne însoțesc pretutindeni (până și în alimentele
cotidiene), încât nu se poate intra în realitate fără
a păși în risc. Suntem într-o „societate a riscului”
(Ulrich Beck, Risikogesellschaft. Auf dem Weg in
eine andere Moderne, 1986), în care riscul este
ubicuu. Dar rămânem, în pofida a orice,
„narcisici” (Hans-Ioachim Maaz, Die narzisstische
Gesellschaft. Ein Psychoprogramm, 2012), adică
oameni cu „deficite în relațiile de viață timpurii”,
„lacune ale iubirii timpurii”, „eșecuri tragice în
iubire”, „iluzionară oglindire de sine”,
„sensibilitate și îmbolnăvire la minima
confruntare cu realitatea”. Narcisismul îl face, în
mod iluzoriu, pe fiecare, o creație de sine, dar îl
și duce la pierzanie. Ne amintim că, la Ovidius,
Narcis sfârșește privindu-și chipul în oglinda apei
liniștite, nemaisuportându-se, și dispare încet,
epuizat de iubirea de sine.
Dincoace de aceste diagnose, care se bucură
de notorietate astăzi, apăr teza după care am
intrat în „societatea nesigură” (Andrei Marga,
Diagnoze. Articole și eseuri, 2009). Thomas
Jefferson și Adam Smith ne-au lăsat imagini
exaltate asupra certitudinilor pe care, ca oameni,
le avem într-o lume guvernată de o „ordine
naturală”, accesibilă cunoașterii. Acum, tocmai
acea „ordine naturală” și cunoașterea ei par
îndoielnice. Valorile - adevărul, binele, frumosul
etc. - sunt supuse „deconstrucției”. Nu mai au
trecere nu doar adevărul, binele, frumosul în
sine, dar nici măcar adevărul, încredere, ci, mai
curând, sunt primite cu suspiciune. Cunoașterea
câștigă în specializare și concretețe, dar a pierdut
în înțelegerea lumii. Nesiguranțele covârșesc
siguranțele de odinioară.
II
A recunoaște nesiguranța nu înseamnă
lamentație sau teamă, ci imboldul spre a
„prinde” mai în adâncime lucrurile. Suntem,
foarte probabil, într-o „înfundătură”
(„încurcătură” poate) a modernității târzii, din
care trebuie găsită o ieșire. Problema este
eminamente culturală. Heidegger (în studiile
despre Holderlin, 1952) considera că poezia
deschide noile orizonturi într-o lume devenită
repetitivă, chiar opacă, iar filosofii le explorează.
Se poate discuta cui anume - artei, filosofie,
religiei - îi revine deschiderea de orizonturi. Este
limpede însă că de cultură atârnă ieșirea din
situația pe care diagnozele amintite (lume a
dezechilibrelor, a cinismului, a vidului moral, a
uniformizării, a riscului, a minciunii, a
indiferenței etc.) au captat-o deja sub aspecte
multiple.
Nu este întâia oară când cultura se dovedește
hotărâtoare. în definitiv, chiar emergența
societății moderne a fost una în fond culturală.
Douglas North a argumentat că propoziția luată
frecvent ca un adevăr de la sine înțeles, „de la
economie pornește totul”, trebuie
circumstanțiată, căci se poate vorbi justificat de
„dependența economiei de premise culturale”
chiar în zorii modernității (Douglas C. North,
The Paradox of the West, 1995). Altfel spus, a
existat o „corelație istorică” între „creșterea
economică” (măsurată în produsul pe cap de
locuitor) și dezvoltarea libertății. în mod
limpede, libertățile nu au rezultat nicidecum din
„creșterea economică”, oricât de importantă este
aceasta pentru a lărgi posibilitățile de mișcare, de
comunicare, de exprimare.
Pe de altă parte, multe experiențe au
confirmat că „eșecurile organizării umane
presupun nu doar înapoierea economică, ci
înapoiere socială, intelectuală și politică, de
asemenea... Spre complexa interacțiune dintre
economie și politică trebuie să îndreptăm
cercetarea cheilor care dau seamă de ridicarea
Occidentului. Mergând înapoi un mileniu,
cercetând rădăcinile libertății moderne, trebuie să
privim, deopotrivă, spre cadrul instituțional și
spre contextul intelectual din care au ieșit
percepțiile care au ghidat acțiunile umane”.
Creșterea economică a depins, după multe
indicii, de cadrul instituțional, care, la rândul lui,
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
a depins de contextul cultural, care, mai departe,
a depins de ideile de libertate cultivate, ce s-au
răsfrânt în percepțiile ce au stat la baza acțiunilor
(Andrei Marga, Relativismul și consecințele sale,
1988). Șirul dependențelor se încheie, la un
capăt, cu valorile generate de contextul cultural,
în jurul cărora se configurează acțiunile. Desigur
că „interesul personal" pune cel mai adesea in
mișcare oamenii, dar chiar „interesul personal"
nu este ceva dat, ci eminamente o variabilă
mijlocită cultural.
Putem lua, ca sprijin, de asemenea, experiența
reconstrucției postbelice a Germaniei, așa cum o
redau astăzi studiile de istorie economică. Se știe
că „planul Marshall” și reforma monetară au avut
o importanță majoră în refacerea acestei țări.
Hotărâtoare, însă, în reconstrucție au fost înalta
calificare a forței de muncă germane (chiar
afectată de distrugerile războiului) și înțeleptele
decizii ale politicienilor devotați interesului
public (care au decis, în 1947, lansarea producției
pe cărbune și de mașini, ceea ce a stimulat
producția agrară și alte industrii, până la crearea
unui circuit economic autopropulsor). Așadar,
componente culturale au condiționat mai
profund reconstrucția germană.
Nu trăim deloc astăzi într-o „lume dezlegată
de cultură”, ci într-una „dependentă de cultură”.
Confirmăm aceasta observând deplasarea din
literatura economică a ultimelor decenii, de la
paradigma clasică a „muncii și producției”, la
noua paradigmă a „producției și consumului”,
care aduce cu sine conștiința dependenței
economiei de cultura consumului, dar și întrebări
grave: sunt consumatorii tratați drept persoane
umane? Sunt aceștia priviți ca persoane capabile
de evaluare proprie? Sunt aceștia considerați ca
oameni informați? Sunt aceștia socotiți înțelepți?
III
Se poate observa, de asemenea, un fapt: criza
începută în 2008 nu ar fi fost posibilă în afara
rețelei de comunicații, care fac, de altfel, ca o
știre să fie de la început internațională, uneori
înainte de a fi națională, și fără conduitele
orientate spre profit direct și maximizat ale
băncilor și firmelor. Cu alte cuvinte, criza a
depins de componente culturale. Nu dă rezultate
dizolvarea finanțelor și economiei in fenomene
culturale, dar nu mai putem izola economia de
cultura comunității respective. în definitiv,
tranziția de la socialismul răsăritean la societatea
deschisă a depins de nivelul cultural, iar
modernizările postbelice așișderea. Nu este destul
să fie libertăți pentru a și face ceva, după cum
nu este suficient să ai bani pentru a forma o
societate nouă (Andrei Marga, Die kulturelle
Wende. Cotitura culturală, 2005).
Este meritul lui Friedrich H. Tennbruck (Die
kulturellen Grundlagen der Gesellschaft. Der Fall
der Moderne, 1990) de a fi inițiat
conceptualizarea medierii culturale a oricărei
activități, inclusiv economice, și caracterul
constitutiv al culturii pentru societate. Chiar și în
condițiile în care nu are relief într-o societate și
nu are reprezentanți nominalizabili, cultura
contează (culture matters). Deja Georg Simmel
vorbea de „dependența culturală a pieței”. Nu
există, de altfel, „fragment” social fără „trăsătură
culturală”. De aici nu rezultă nicidecum
constrângerea de a gândi cultura ca un fel de
nouă „substanță” a realității sociale. De cultură
realitățile din societate depind tot mai evident,
fără ca acestea să fie doar exteriorizarea culturii.
De altfel, ceea ce interesează cu adevărat astăzi
este răspunsul la întrebarea „how culture
matters?” sau „cum pune cultura oamenii în
mișcare?”. Mulți ne-au arătat, că alături de
structurarea normativă a acțiunilor, mai trebuie
luată în seamă reflexivitatea individuală (Franco
Crespi, Kultur und soziale Praxis, 1991), care este
un fenomen eminamente cultural, că ceea ce
numim cultură este o realitate mai mult decât
„țesută” - este imanentă acțiunilor sociale (Walter
R. Buhl, Kultur-Wandel, 1987), că este cultură
numai acolo unde se imprimă un sens.
Astăzi sunt cercetări avansate ale unui fapt
constatat mereu - eficacitatea ideilor, a difuziunii
și a contagiunii culturale, a imitației în economie,
justiție, politică. S-a trecut deja de la cercetarea
relației dintre cultură și economie la analiza
„culturii economice”, de la binomul justiție și
cultură la „cultura juridică” și de la raportul
politicii cu cultura la examinarea „culturii
politice”. Performanțele - economia, justiția și
politica - se dovedesc a fi mai dependente de
concepte, simboluri, imagini, expresii ale
sentimentelor decât s-a crezut cu un secol în
urmă.
în ultimile decade s-au dezvoltat abordări
realiste ale culturilor, conduse de „perspectiva
interacționistă”. Acestea pleacă de la asumpția
legăturii culturii cu celelalte componente ale
mediului și a interacțiunii culturilor diferite. într-
un excelent studiu (Cultural Change and
Economic Performance: An Interactionistic
Perspective, 2000), Zhichang Zhu a întărit, cu
argumente, concluzia după care, „culturile pot să
aibă de jucat un rol ce facilitează sau împiedică
performanța economică”. Plecând de la
observarea rolului pe care confucianismul l-a avut
recent în modernizarea Chinei continentale și a
transformărilor în care însăși străvechea filosofie
de viață chineză a intrat - a dezvoltat trei teze:
„cultures interact with and hence influence, each
other. No culture, from a long-term point of
view, can escape from encounters with other
cultures; no culture can remain unchanged in the
cultural ecology. Cultures changed especially in
the times of intensive economic growth/fall”.
Prin „ecologie culturală” se desemnează faptul că
diferite culturi constituie, împreună, „an
interactive community” și că modul de a fi al
culturilor este, de fapt, interacțiunea lor. în cazul,
de exemplu, al culturii chineze, pe timpul lui
Marco Polo se realiza o anume interacțiune, iar
acum, în epoca Internetului și a sateliților de
comunicații, interacțiunile sunt mai ample.
Apare astfel o justificare puternică pentru a
cerceta culturile din punctul de vedere al
interacțiunilor, al deschiderii lor pentru schimbări
și al modalităților de schimbare. Justificarea este
dictată și de argumente factuale căci, de pildă,
modernizarea Japoniei nu ar fi fost posibilă fără
„revizia” culturală înregistrată de Reforma Taika
(secolul al 7-lea), restaurația Meiji (secolul al 19-
lea) și ocuparea străină de după al Doilea Război
Mondial. Modernizarea Chinei are, la rândul ei,
surse culturale identificabile și a înregistrat, pe
parcurs, o „revizie culturală” ce trebuie evocate
atunci când este vorba de a dinamica recentă a
societății ei. Probabil că disponibilitatea la
„revizia culturală" este ea insăși indiciu al
profunzimii unei culturi.
IV
Atunci când Argentina a intrat în colapsul
economic s-a acuzat prevalența unei ideologii
neoliberale împărtășită de regimul postperonist
Menem. Atunci când s-a pregătit schimbarea din
1989 din țările Europei Centrale și Răsăritene
soluția care s-a configurat - și care s-a dovedit
eficace în demantelarea unui sistem totalitar - a
fost eliberarea dreptului la liberă inițiativă,
privatizarea întreprinderilor, crearea economiei de
piață, a statului de drept, pluralismul politic.
Toate acestea proveneau din neoliberalism.
Atunci când, în 2008, a izbucnit criza financiară
și economică, tocmai piese de bază ale
neoliberalismului - mai ales politica
„dereglementării” - au fost acuzate ca sursă a
crizei, iar măsurile anticriză au debutat, în
Germania și SUA, cu ample intervenții ale
statului în sprijinul băncilor și marilor companii
aflate în pericol. Atunci când s-a reflectat asupra
originii crizei instituțiilor, marginalizării valorilor,
confuziilor decizionale, incapacității decidenților,
marasmului moral, care se trăiesc astăzi, degetul
arătător al multor intelectuali de referință s-a
îndreptat spre neoliberalism. în sfârșit, cine
urmărește seria de decizii și documente ale unor
țări din Uniunea Europeană, și chiar ale unor
organizații internaționale, și caută să le identifice
„viziunea” sau „sursa ideologică”, va ajunge să
constate cât de prezentă este viziunea
neoliberalismului. Este vorba, sintetic exprimat,
de acea ideologie conform căreia competiția de
pe piața deregularizată, in condițiile unui stat
minimal, ar fi cheia de boltă a construcției nu
numai a unei economii dinamice, ci și a unei
societăți emancipate și, până la urmă, a fericirii
persoanelor.
Am arătat în alt loc (Andrei Marga, Filosofia
unificării europene, 2003) în ce constă
liberalismul și ce probleme întâmpină astăzi. Nu
reiau prezentarea istorico-teoretică, ci încep cu
mențiunea că trebuie făcută distincția între
liberalism, noul liberalism al anilor treizeci
(inițiat propriu-zis de Walter Lipmann) și
neoliberalismul timpului nostru, ce-și are
„matricea” în scrierile lui Milton Friedman și
Friedrich Hayek. Mă opresc, așadar, asupra
caracteristicilor neoliberalismului.
Dacă vrem să înțelegem neoliberalismul, este
util să privim în literatura economică a
modernității târzii. Aici prevalează încă tendința
de a absorbi tematica structurii sociale, a puterii
de decizie și a valorilor în calcule ale echilibrului
bugetar, care izolează aspectele financiare de
politicile economice și de economia existentă (așa
cum am arătat în Andrei Marga, Criza și după
criză, Eikon, Cluj, 2010). Acestei tendințe i se
opune - este adevărat, deocamdată insuficient -
tendința de a tematiza limitele creșterii
economice, dependențele raționalizării economice
de însăși metoda de analiză. Raportul Meadows
(1970) a atras atenția asupra faptului că sunt
energii neregenerabile (energia resurselor fosile),
care stabilesc de la început limite creșterii
economice. Ernst Friedrich Schumacher (Small is
beautiful, 1973) a arătat că gigantismul economic
distruge, prin implicații, individualitatea umană,
Robert Heilbroner (Business Civilisation in
Decline, 1976) a argumentat teza declinului
„civilizației afacerilor”, după ce John K. Galbraith
(The Era of Opulence, 1961) a criticat creditul de
consum, arătând că oamenii sunt încurajați, în
condițiile expansiunii acestuia, mai mult să
acumuleze bunuri de consum, decât să reflecteze.
Această tendință este confirmată tot mai mult în
ipotezele ei, dar dominația pe scena discuțiilor
aparține primei tendințe, care se revendică, deja
în premise, din condițiile globalizării
(mondializării).
■
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ipote(nu)ze
Constantin Hagea: o conștiință
în acțiune și o jertfă pentru
Ardeal
Vasile Gogea
Andrei Florian
Altar 9
Rîndurile acestea îmi sunt prilejuite de apariția a
două volume excepționale prin aspect, valoare
și conținut cu funcție recuperatoare de
memorie, dar și formatoare de conștiință. Este vorba
despre Pagini de istorie trăită. De la Diktatul de la
Viena la Războiul din Răsărit și Suflet ardelean.
Publicistică din perioada 1936 - 1944, semnate de
Constantin Hagea, ediții alcătuite și îngrijite de
Mircea Popa și Traian Bradea, beneficiind de o
prefață datorată criticului și istoricului literar, Mircea
Popa, și tipărite prin efortul generos al Editurii Eikon,
în 2010. Cine este (putem folosi timpul prezent,
datorită acestor volume postume!) Constantin
Hagea? Iată ce aflăm dintr-o sintetică notă biografică,
pe fața a IV-a a coperții primului volum dintre cele
două amintite: “Constantin Hagea, fiul lui Pamfil și
Paraschiva, s-a născut la 29 ianuarie 1905 în Măgina,
județul Alba. A fost arestat la 6 august 1954, iar prin
sentința nr. 876/16.07.1955 a tribunalului Militar
Teritorial București a fost condamnat la 25 de ani de
muncă silnică pentru <crima de uneltire contra
ordinii sociale> și la 18 ani de detenție grea pentru
<crima de activitate intensă contra clasei
muncitoare>. S-a dispus să se execute pedeapsa cea
mai grea. A decedat în anul 1960, în Penitenciarul de
la Râmnicu-Sărat. Prin decizia nr. 1332 din 10 mai
1995 a Curții Supreme de Justiție s-a admis recursul
declarat de Procurorul general și s-a dispus achitarea
pentru infracțiunile reținute.” Deși puțin, deja foarte
mult. Să adăugăm, totuși, că autorul a fost licențiat și
doctor în drept, un fruntaș, alături de elita acestei
părți de țară, al Partidului Național Țărănesc și un
gazetar cu autoritate și mare influență în epocă,
poziții de pe care a luptat cu consecvență, fidel
ideilor lui luliu Maniu, pentru valorile democrației,
virtuți pentru care a plătit cu viața în regimul
comunist. Trebuie să mai spunem, pentru început, că
aceste volume văd lumina tiparului și datorită
devotamentului exemplar pentru memoria și
moștenirea spirituală lăsată de această figură
reprezentativă a patriotismului militant, viguros,
specific ardelenilor, al nepotului acestuia, Liviu
Hagea.
“Constantin Hagea a îmbrățișat gazetăria animat
de cele mai înalte idealuri și nădejdi ale neamului
românesc din Ardeal. A fost, cu adevărat, un
ardelean autentic. (...) Prin publicistica sa a contribuit
la întărirea unității provinciilor românești, scriind de
la Cluj, de la Sibiu, de la Lugoj, de la București sau
de la Chișinău și Tighina. Prin scrisul său cald, demn
și întremător - din țară sau de pe frontul de răsărit al
dorinței de reîntregire - a dorit să picure speranță și
încredere, înțelegere și curățenie sufletească, credință
și mîndrie.” notează acesta.
Primul volum recuperează o parte din publicistica
desfășurată de cel evocat în ziarele România Nouă,
Dreptatea, Ardealul și în Calendarul Ardealului 1943
- redactat împreună cu Corneliu Coposu și Iustin
Ilieșiu. Un fragment din, mereu actual prin
dimensiunea morală, articolul Misiunea presei,
semnat de Constantin Hagea în ziarul Ardealul, II,
nr.12, 20 martie 1943 merită citat, chiar fără
comentarii:
“Mînuitorii de condei, conștienți de marea lor
misiune, se vor ocupa în primul rînd de problemele
ce se desprind din credințele și vrerile poporului
respectiv. Nimic, în schimb, despre ceea ce este străin
de sufletul și aspirațiile acestui popor. nu de altceva,
dar ca să nu-l ducă în rătăcire. Fiindcă nimeni și
nimic pe lume nu poate ajuta sau strica mai mult
sufletul poporului decît înseși gazetele și gazetarii. O
presă coruptă, și care nu ține seama de problemele
vitale ale statului respectiv, de trecutul lui, de
năzuințele lui, de tradițiile lui, va aduce atîta
stricăciune și pacoste cît un șir întreg de războaie
nenorocite; și, dimpotrivă, o presă conștientă,
însuflețită de idealuri generoase, ținînd seama de
durerile și bucuriile celor mulți, poate aduce mari
binefaceri țării și națiunii. (...)
în ce ne privește pe noi gazetarii din Ardeal, se
știe că avem o nespus de prețioasă tradiție. Figuri
strălucite de mînuitori ai condeiului gazetăresc, ne-au
dat o pildă mereu vie de felul cum trebuie înțeleasă
și împlinită această prea nobilă îndeletnicire.”
în septembrie 1940, imediat după Diktatul de la
Viena, Constantin Hagea scrie și tipărește la
tipografia Lovrov din Arad, cartea Plînge Ardealul!..
în care, așa cum se reține și în prefață, „dă explicații
amănunțite despre împrejurările în care a avut loc
acest odios act imperialisto-fascist și asupra gravelor
lui implicații și repercusiuni în viața neamului nostru.
Cartea lui Hagea, deși are un număr limitat de
pagini, este o dovadă elocventă a faptului că actul în
sine, cel pe care și-a pus semnătura ministrul Mihail
Manoilescu la Viena, n-a fost niciodată acceptat, nici
validat de cele două mari partide ale neamului,
Partidul Național Țărănesc și Partidul Liberal, și că
marii lui conducători, luliu Maniu din partea
Partidului Național Țărănesc și Dinu Brătianu din
partea Partidului Liberal nu s-au împăcat deloc cu
actul de capitulare semnat în împrejurări tragice la
Viena, cînd reprezentanților noștri nu li s-a dat voie
să-și expună argumentele, fiind doar obligați, sub
presiune politică extraordinară, să accepte așa-zisul
<arbitraj> al celor două puteri fasciste europene,
Germania și Italia.”
Pe lîngă textul acestei cărți-document, volumul al
II-lea mai cuprinde un excepțional “jurnal de front”,
Zile și nopți în Stepa Nogaică. însemnări de război,
precum și o Addenda, în care sunt recuperate Cîntece
de pe zonă și un grupaj de Poezii rămase în
manuscris. Iată o pagină din “însemnările de război”,
din care transpar, dincolo de consemnarea faptelor și
a acțiunilor militare ale Armatei Regale Române,
semnificații mai înalte, al căror sens pare atît de
îndepărtat astăzi, deși atît de necesar:
“Comunicatele spuneau doar, că bătălia de la
marea de Azov s-a terminat. însă grozăvia ei n-o
cunosc decît aceia care au trăit-o în zilele acelea grele
de la sfîrșitul lui septembrie. Cîtă energie românească
s-a consumat, de la soldat și pînă la comandant, cîte
nopți s-au scurs fără odihnă, fără o clipă de răgaz!
Cît sînge a curs și încă din cel mai nobil! Cîte vieți
tinere vor lipsi neamului românesc, din cele mai
prețioase! Toate acestea pentru cinstea armatei,
pentru mărirea patriei și ca răspuns binemeritat al
umilinței din vara anului 1940.” (este vorba de raptul
Basarabiei de către Rusia Sovietică)
Și, nu mă pot abține să nu mă întreb, la rîndul
meu, cîtă energie românească se pierde azi, în vreme
de pace, prin plecarea în masă din țară a tineretului
instruit?
■
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
din lumea medicala
Despre boală
Doina Cozman___________________________________
Kirăly V. Istvăn, A betegseg - az elo letlehetosege.
Prolegomena az emberi betegseg filozofiajăhoz
(Reszletes angol nyelv? osszefoglaloval) / Ulness - A
Possibility of the Living Being. Prolegomena to the
Philosophy of Human Ulness (A Detailed English
Summary), Kalligram, Pozsony (Bratislava), 2011, 198
p., ISBN 978-80-8101-499-4.
Volumul de față, publicat în limba maghiară la
editura Kalligram din Bratislava, e compus din
două părți inegale ca lungime, dar conectate
organic, care se întrepătrund prin subiectul tratat.
Acestea sunt completate de un amplu rezumat în
limba engleză, după cum ne este indicat chiar din
titlul lucrării lui Kirăly Istvăn. Scopul declarat al
autorului a fost acela de a sublinia condițiile unui
contact filozofic și existențial cu ampla chestiune a
bolii umane, căreia îi este dedicat chiar primul
capitol, intitulat „Boala - O posibilitate a ființei vii”.
Al doilea capitol este dedicat problematicii bolii și
libertății umane.
De la început trebuie să remarcăm că pe întreg
parcursul lucrării sale, autorul s-a arătat extrem de
preocupat să definească termenii cu care operează,
aspect demn de remarcat, întrucât deseori, chiar în
lucrări cu pretenții, unii termeni sunt folosiți în mod
eronat, conducând la teoretizări fără o bază reală.
Totuși am putea spune că expresiile contemporane
nouă pentru dynamis, eneigeia, entelecheia, steresis,
nu sunt folosite în limbajul contemporan neapărat în
sens greșit. Am putea observa că în decursul multor
milenii de folosință cuvintele au fugit de acasă (din
Elada?), și și-au pierdut ținta inițială, devenind între
timp niște prieteni falși (false friends), cu înțelesuri
neclare sau chiar opuse sensului de origine.
Kirăly Istvăn își construiește demersul teoretic
pornind de la faptul că experiența bolii este una de
neevitat pentru orice ființă vie, fie aceasta evoluată
sau nu, căci autorul identifică în spatele unor boli
care amenință existența umană alte existențe, alte
organisme vii, anume viruși sau bacterii. în această
situație existența unor organisme e condiționată de
degradarea fizică a altor ființe vii, viața unora
depinde de moartea altora, realizând o permanentă
reiterare a circuitului vieții în natură.
Boala reprezintă pericolul existenței, o devenire
de la care nimeni nu este scutit în evoluția sa. Astfel,
în decursul vieții sale, oricare om experimentează
boala într-o oarecare formă, mai simplă sau mai
complicată. în acest context, este extrem de natural
faptul că oamenii se referă la boală, indiferent de
forma pe care o îmbracă, într-o manieră destul de
fixă, medicală, luând în considerare observarea și
studiul ei, profilaxia și prevenția, sau chiar posibila ei
vindecare. în acest context, în viziunea lui Kirăly
Istvăn, se impune necesitatea răspunsului la întrebări
precum: mai sunt necesare alte tipuri de investigații
sau meditații pe tema bolii, cum ar fi cele filozofice,
respectiv cum ar contribui aceste investigații la
înțelegerea stării de boală. în opinia sa, cunoașterea
bolii nu ar fi completă, dacă ar fi limitată doar la
viziunea medicală, iar o dovadă a acestei opinii e
faptul că există instituții și discipline consacrate deja
de mult timp, care se preocupă de boală și de
posibilitățile ei, apelând la formule de investigație
complementare medicinei.
Filozofic, în limitele posibilului, ființa umană
experimentează boala ca pe o posibilitate
permanentă, boala fiind un aspect al esenței vieții.
Acest prim aspect e analizat de către autor, prin
deconstruirea și reconstruirea termenului
„posibilitate”, în toate accepțiunile sale: de la ceea ce
se poate întâmpla sau produce, la ceea ce poate fi
amânat, dar și drept ceva ce e imperfect, neîmplinit,
opus realității, factualului. Prin posibilitatea naturii
sale, boala ține de esența vieții, deci nu poate fi
considerată eventuală, neimportantă. Cu toate
acestea, normalitatea vieții, norma e reprezentată de
sănătate, de absența bolii.
Autorul nu ocolește nici subiectul apariției bolii și
a vindecării în viziunea creștină, știut fiind că în
viziunea creștină, boala era consecința păcatului
originar, un semn al pedepsei divine. în prelungirea
acestei idei, orice vindecare nu se putea produce
decât prin mijlocirea divinului, prin manifestarea
grației divine.
în partea a doua a studiului, intitulat „Boală și
libertate”, Kirăly Istvăn a încercat să analizeze felul în
care libertatea ființei umane e condiționată de
prezența unei boli. Orice îmbolnăvire induce
modificări, reorganizări ale vieții omului, afectează
calitatea vieții, reprezintă o provocare la adresa
libertății umane, cu atât mai mult cu cât omul
bolnav devine deseori dependent de ajutorul altor
persoane. Boala reconstruiește libertatea umană,
ridică provocări la adresa ei.
Prin contactul său nemijlocit cu boala, omul trage
multe învățăminte, experimentează noi forme ale
existenței umane, e silit să își clarifice multe aspecte
ale vieții. Boala testează câteva constante ale
existenței, cum ar fi sănătatea, viața, moartea și chiar
prețul libertății, toate puse sub semnul întrebării prin
chiar posibilitatea lipsei lor, la un moment dat.
în viziunea autorului, boala e simultan o
posibilitate a ființelor vii, fiind totodată ceva ce
însoțește persoana bolnavă în restul existenței sale.
Persoana bolnavă e vie, dar își împarte existența cu
boala sa; totodată, împarte experiența bolii cu alte
persoane, care astfel, la rândul lor, experimentează
boala și efectele ei, devenind totodată mai conștienți
de posibilitatea care îi privește și pe ei. Aceasta este o
constantă a ființelor umane, deoarece animalele
bolnave sau sănătoase nu au perspectiva mortalității,
a finitudinii vieții.
A te declara sănătos atunci când te simți bine,
adică atunci cand sesizezi că te afli intr-o stare de
bine (well-being) este un neadevăr, căci în fiecare zi
organismul produce câteva celule canceroase, iar
plăcile ateromatoase de pe endoteliul vaselor
sanghine apar încă din prima tinerețe.
A te declara bolnav, atunci când ești plin de
vigoare, optimism, entuziasm și energie este
deopotrivă un non-sens. Atunci ce mai poți crede
despre tine? Cred că intenția lui Kirăly Istvăn a fost
să pună aceasta problemă a stabilirii graniței între
sănătate și boală sub lupa analizei filozofice, tocmai
din dorința spulberării acestei granițe. Știm că în
medicină granița dintre normal și anormal poate fi
evaluată după criterii normative (cel mai frecvent),
valorice sau funcționale, dar la nivelul evaluării
omului ca existență autopercepută toate aceste criterii
(operaționale) devin futile.
Viața, moartea, boala reprezintă constante ale
vieții umane, iar Kirăly Istvăn reiterează în cadrul
acestui volum preocupări mai vechi ale sale, cu
scopul declarat de a sublinia necesitatea unei abordări
filozofice a unui aspect consacrat în lumea medicală:
boala și posibilitatea omului de a se raporta la
aceasta, în prezența sau absența ei.
■
Andrei Florian
Cununa flăcării de gheață
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black Pantone 253 U
29
Black
Pantone 253 U
opinii
Critica literară - proptea sau
obstacol pentru literatură?
■ Cristina Nemerovschi
Este imposibil de negat faptul că literatura
română s-a diversificat foarte mult în ultimii
ani, devenind, pe de o parte, tot mai
profesionistă, pe de alta, reușind să vină, pe cât
posibil, în întâmpinarea gusturilor variate, exigente
și uneori haotice ale publicului. în ce privește prima
afirmație, avem ca exemple scriitori români care
scriu după un program strict, care colaborează cu
editurile pe baza unor contracte ce nu sunt cu
nimic mai prejos față de cele din țările civilizate; un
plus la acest capitol este și apariția agentului literar,
un intermediar care începe să-și facă timid simțită
prezența și în viața scriitorului român. în ce
privește gusturile împărțite și diverse ale publicului,
acesta este doar un simptom al normalității, un
semn că și publicul de carte din România învață să
aibă propriile preferințe în materie de literatură,
lăsând în urmă perioada tristă în care singurele cărți
pe care cititorii aveau voie să le aprecieze erau cele
“oficiale”, de manual. în aceste condiții, este firesc
să avem autori de literatură SF și fantasy, autori de
literatură pentru copii, autori de cărți de acțiune,
thriller, poezie, teatru, pentru adolescenți, pentru
femei, horror, de dragoste, literatură filosofică și
lista este foarte, foarte lungă. Pe lângă tematica
diversă avem, cum e și firesc, abordări radical
opuse: avem scriitori conservatori, care merg pe
urmele celor care au deschis deja un drum, dar
avem și autori îndrăzneți, care inovează; avem
autori care folosesc un limbaj și o construcție
accesibile publicului larg, dar avem și autori care se
adresează doar unui segment specific; avem cărți
scrise într-un limbaj cuminte, care nu lezează
pudoarea sau falsa pudoare, și cărți pe care trebuie
să le ascunzi în bibliotecă atunci când vin bunicii în
vizită.
Așadar, această efervescență literară este
indubitabil un lucru foarte bun. Ce ne facem însă
când nu posedăm o critică literară care s-o evalueze
dacă nu corect și exhaustiv, cel puțin decent? Ce ne
facem când critica literară nu poate ține pasul cu
Andrei Florian
Altar 4
Andrei Florian	Vis
literatura și evoluția ei?
Cumva, incapacitatea criticii de a ține pasul cu
literatura este explicabilă. în timp ce literatura se
naște dintr-o nevoie intimă, puternică, naturală de a
crea, de a împărtăși publicului stări, sentimente,
gânduri, de a spune o poveste sau alta, critica se
naște artificial, din dorința - uneori desuetă - de a
media întâlnirea literaturii cu cititorul. Scriitorul dă
naștere literaturii pentru că nu poate altfel; criticul
alege să scrie despre cărți pentru că în mod
rațional, conștient și calculat crede că este bine să
facă acest lucru. Așadar, avem de o parte
visceralitate și impetuozitate, de cealaltă, o alegere.
în momentul în care nu simți nevoia interioară,
imposibil de reprimat, de a face un lucru, el poate
ajunge pentru tine o povară, un cui în talpă care te
sâcâie - cum se pare că a devenit, în ultima vreme,
literatura pentru criticii mioritici.
Reproșurile care îi pot fi aduse criticii literare
sunt nenumărate. Nu este deloc o ciudățenie faptul
că tocmai scriitorii sunt cei care încearcă să-i atragă
atenția criticii că pierde din ce în ce mai mult teren
- este firesc ca ei să fie primii care observă semnele
acestei decăderi. Nu de multe ori, am fost oripilată
să citesc recenzii de un ridicol absolut la cărți ale
unor scriitori care au fost pentru mine o revelație;
la fel, sentimentul de amuzament absurd când
descoperi elogii aduse de critică unor cărți din
subsolul literaturii (acesta fiind, desigur, un
eufemism). Nu trebuie uitat că scriitorul este și cel
mai avizat cititor. Nu criticul, ci scriitorul.
Caracteristica de cititor avizat nu ți-o dă diploma
unei facultăți de litere, așa cum nu ți-o oferă nici
teancurile de cărți parcurse. Este o consecință în
primul rând a pasiunii tale pentru literatură, a
familiarității cu această artă prin care, iubind-o,
ajungi să îi vezi atât atracțiile și vârfurile, cât și
punctele slabe. Scriitorul bun și autentic poate cel
mai bine să aprecieze valoarea unei cărți, el fiind
scufundat în această activitate, cunoscându-i atât
momentele privilegiate de inspirație și spor, cât și
pe cele de chin, plictis și sterilitate. Așadar, nimic
anormal în faptul că scriitorul e primul care trage
semnalul de alarmă în privința criticii literare.
?i ce acuzații i se aduc recent criticii literare?
Prea multe și, din păcate, fiecare din ele la fel de
întemeiată ca și celelalte. Critica literară este
învechită, este unidirecțională, e subordonată
intereselor de gașcă, e atașată unei edituri sau unei
reviste, practică cenzura, e leneșă, nu are viziune,
discernământ, simțul valorii autentice, nu ține pasul
cu celelalte arte, e prăfuită, îi lipsește diversitatea, a
pierdut însăși pasiunea lecturii. Pentru oricare din
aceste acuzații se pot aduce argumente pe sute de
pagini... Cred însă că neajunsul cel mai grav al
criticii literare este prăpastia pe care o creează între
literatură și public, devenind, astfel, dintr-un
sprijinitor firesc al creației literare (scopul declarat și
inițial al criticii literare), un bolovan pe care
cititorul trebuie să-l ridice și să-l dea deoparte
pentru a avea acces la literatura propriu-zisă.
Eșuând în a percepe și prezenta literatura de azi în
întreaga ei diversitate și efervescență, criticul literar
îi prezintă cititorului un portret fals al literaturii, un
portret trunchiat și măsluit după chipul și
asemănarea criticului: șters, forțat, expirat, plicticos,
prăfuit, urât mirositor, într-un cuvânt - neinteresant.
Acest portret, care nu face deloc dreptate literaturii
existente, îl îndepărtează de autorii autohtoni pe
cititorul credul și impresionabil, făcându-l să caute
plăcerea lecturii pe rafturile cu autori străini. Orice
sondaj am face printre tinerii cititori, aceștia vor
spune că literatura străină este mai atractivă,
deoarece ei asociază literatura română cu scriitorii
pe care i-au tocit în manuale; 90 la sută din vină
pentru situația aceasta o poartă critica literară,
pentru că nu știe să convingă publicul tânăr că
există atâția și atâția autori buni, vii, tineri, care se
pot oricând duela cu autorii străini pe val. Dar,
firește, pentru a convinge publicul să acorde o
șansă literaturii române de azi, criticul nu are cum
să o prezinte așa cum o prezenta în urmă cu 40 de
ani; el trebuie să învețe să vorbească despre cărți pe
un ton firesc, cald, fără emfază și snobisme, fără
limbaj de lemn, fără dorința de a epata - el trebuie
să realizeze că nu este la catedră, în fața unor
studenți care stau nemișcați cu mâinile la spate, ci
în fața unor oameni cu care discută așa cum ar
vorbi cu niște cunoscuți la o cafea. Din ce a
demonstrat în mare parte până acum, criticul este
însă incapabil s-o facă. Se complace în cutume
confortabile, își dorește familiarul, banalul, în locul
provocărilor adevărate. Cititorul nu poate fi atras
spre literatură decât dacă îi arăți pasiune pentru
scris și sinceritate, dacă el vede la tine măcar o
urmă de entuziasm față de cărțile pe care alegi să i
le prezinți.
Soluția, dacă se poate vorbi despre așa ceva,
vine chiar din partea cititorului. Obosit și plictisit
de limbajul prăfuit al criticului, care nu-i spune mai
nimic, alege să tragă aer în piept și să ridice bolo-
vanul din calea sa, pentru a descoperi pe cont pro-
priu literatura. Că o face bine, că o face rău, asta
ține de aptitudinile fiecărui cititor în parte. Ce este
cu adevărat fascinant e că literatura are încă intactă
această incredibilă putere de seducție care o poate
face să se lipsească, oricând e cazul, de o proptea
care nu mai folosește la nimic.
■
3
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
30
Black Pantone 253 U
in memoriam
Prof. univ. dr. Ion Bălin
(1947 - 2006)
Nicolae luga_____
Filosoful Ion Bălin, Jean pentru prieteni, s-a
născut la 1 ianuarie 1947 în Călinești
(Maramureș). Urmează Liceul Pedagogic din
Sighetu Marmației, pe care îl absolvă în 1966.
Intre 1966-1971 este student la Facultatea de
Filosofie a Universității din București, remarcat ca
un vârf al generației sale. La absolvirea facultății
lucrează, pentru scurtă vreme (în 1971 - 1972),
la un ziar în București, după care va fi profesor
de filosofie la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet,
între 1972-1978. In anul 1978 pleacă, prin
concurs, asistent universitar la Catedra de Logică
a Institutului Politehnic din București, unde va
rămâne până în anul 2001, când pleacă la
Universitatea „Titu Maiorescu” și funcționează
aici ca profesor universitar până la sfârșitul
prematur al vieții sale. Doctoratul în Filosofie îl
susține la Universitatea din București, în 1984, cu
o teză referitoare la semiotica discursului artistic.
După 1990, este fondatorul și mentorul celebrului
săptămânal de satiră politică, „Academia
Cațavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind
foști studenți ai profesorului Bălin. Intre anii
1997 - 2001 a fost ambasador al României în
Regatul Marocului, unde a avut o prestație
diplomatică excepțională, fiind decorat de către
Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor
al Casei Regale. In ultimii trei - patru ani ai vieții,
și-a petrecut o mare parte a timpului la Baia
Mare, unde a fondat săptămânalul regional
„Jurnalul de Vineri”. A fost îndrumător de
doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeș
Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către
congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o
strânsă și îndelungată prietenie.
Filosoful Ion Bălin avea o inteligență strălucită
și o erudiție vie, inegalabilă. Ironia sa era caustică,
în maniera lui Voltaire. Când contrazicea pe
cineva, prelua afirmațiile preopinentului și le
dezvolta, cu voluptate și persuasiune irezistibilă,
până la cel mai desăvârșit absurd. Când se deda
la astfel de exerciții, ludice în fond, în jurul lui se
crea o atmosferă de balamuc. Era ca un spectacol
al puterii spiritului asupra lumii obiectuale, al
spiritului care este capabil să dizolve totul.
Cunoștea miraculos limba română, de la
profunzimile ei arhaice, până la performarea ei
savantă și neologistică la extrem. Felul său de a
vorbi avea câte ceva din profunzimea lui Noica,
din măreția lui Țuțea și din versatilitatea lui
Călinescu.
Moare, din cauza unor afecțiuni renale, la 3
aprilie 2006, la București, în etate de 59 de ani.
Cărțile pe care le-a lăsat în urma sa sunt:
Reflecții de semiologia literaturii, Pan Publishing
House, 1995; Silogistica tradițională și modernă.
Contribuții românești, Ed. Nemira, București,
1996 (Premiul Academiei Române, 1997); Forme
și operații logice, Editura științifică, București,
1998; Sociologia noologică, Ed. Nemira, București,
2003.
■
Andrei Florian - un
alt „drum spre
Centru”
(urmare din pagina 36)
discursul plastic al lui Andrei Florian se
desfășoară sub semnul transcenderii granițelor,
instituindu-se într-un amplu sistem de reflecții,
în termenii artelor vizuale, asupra
corpului/corporalității ca entitate duală ființial-
obiectuală, limită și vehicol al pelerinajului
interior, în propriul „drum spre Centru”.
Deși exercitată sub imperiul exigențelor unei
contemporaneități saturate de metatexte,
metalimbaje, lectura eclectică, multilevel și
accentuat „culturală” a corporalități nu
alterează, însă, în esență, instinctul de
practician al artistului, care dispune
cvasidemiurgic de materiile in-formante,
orchestrând cu nedisimulată virtuozitate vastul
cortegiu de „efecte” aferente - transparențe,
opacități, reflexii, irizări, texturi, vibrații
cromatice, suprapuneri ori incluziuni de
materii/corpuri „alogene” ș. a. - aservindu-și,
tactic pe cât posibil, imponderabilele generate
de acest demers.
Structuri coerente, complexe, deseori
închise/monadice, lucrările seriei
Arhetip/Arhetipare au ceva din prestanța unei
revelații, o anume inefabilă „certitudine”, dar
care, însă, la o lectură secundă, pot fi citite și
cu semn schimbat, ca „potențial de
problematizare” nelimitat, deschidere de tip
„cutia Pandorei”, către nebănuite sensuri
dormitânde undeva între pliurile unei teme
aparent „rezolvate”. Mix de rebeliune și tainic
act sacrificial, iscate într-o logică formală
personalizată, aflată la antipodul conceptual -
să zicem, al icoanei bizantine -, acestea par a
figura efortul (patetic/sublim) de accedere a
ființei umane în sferele înalte ale puterii
transcendente, trecând varii praguri de inițiere,
păstrând, însă, tăcerea asupra „deșertării de
sine” a divinității venite în întâmpinarea creației
sale „căzute în Istorie”.
Sugestia unor paradoxale, atemporale,
Andrei Florian
Om
secrete „geometrii organice”, active de la nivel
molecular la cel... intergalactic persistă la
nivelul întregii serii, cu acutizări în cazul unor
cicluri precum Altar ori Portal, ce par savante
ilustrații tridimensionale la un curs de
paleoastronautică maya, ori variațiuni pe tema
unor mashrabiyya medievale levantine, în serii
precum Pomul ori Cartea, ipostaziind motive
veterotestamentare ori Kabbalah - Arborele
Sephirot, Tablele Legilor, etc. Seria Cult
surprinde prin proiecții plane a unor prețioase
vase ritualice re-convertite volumetric la
identitatea unui chit fragmentar/restaurat de
litomanție druidică, în timp ce Relicvarii se
evidențiază prin revelarea naturii speciale a
relației om-obiect-divinitate, în termenii
dăruirii/cuprinderii/protejării unde omul este
cel ce se oferă prin dublul său obiectualizat,
transfigurat plastic. Obiectului i se negociază
identitatea afectivă, spațială și temporală în
orizontul posibilului/imaginarului, iar
divinității, concomitent acoperite și descoperite,
îi revine statutul de sursă iradiantă, pulsatilă, a
Sophiei, sub specie aeternitatis.
Tentativă sui generis de up-gradare a
modalității de raportare la sinele propriu, la
alteritate ori divinitate, metaforele plastice ale
lui Andrei Florian se constituie atât într-o
consistentă „mărturie ronde-bosse”, în ceramică
și sticlă, a stagiului actual atins în
prospecțiunile sale artistice, cât și ca parte a
unei transpersonale pledoarii pentru emergența
unei „noi ordini vizuale”.
■
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
31
Black Pantone 253 U
patrimoniu
Despre restaurarea
tablourilor (II)
Sultana-Ruxandra Polizu
Panourile fotografice prezentate în expoziție
ilustrează aspecte de ansamblu și de detaliu
dinainte, din timpul și după efectuarea
operațiunilor de conservare-restaurare, fotografii în
lumină directă, razantă, ultra-violetă cu explicații
privind descrierea lucrării și fișa de restaurare cu
menționarea pe scurt, a etapelor de lucru.
în prezentul articol, mi-am propus să aduc unele
completări și lămuriri la fotografiile și textele
explicative deja prezentate în expoziție, prin panourile
fotografice adiacente fiecărui tablou restaurat,
referindu-mă la lucrările de restaurare a două
capodopere - Nicolae Grigorescu, “Claie de fân” și
Ștefan Luchian, “Flori și cană (Albăstrele)” - care fac
parte din Galeria Națională a Muzeului de Artă
Cluj-Napoca și care, datorită stării precare de
conservare în care se aflau, au fost retrase din Galerie
în anul 2011. în urma procesului de restaurare, aceste
două tablouri și-au reluat locul în colecția permanentă
a muzeului, într-o nouă prezentare.
Celelalte șase tablouri restaurate - Mednyanszky
Laszlo, “Atmosferă de dimineață”, Ivănyi Grunwald
Bela, “Peisaj cu o moară”, Barabas Miklos, “Portretul
lui Kemeny Zsigmond”, Maticska Jeno, “Peisaj de
iarnă”, Szopos Sandor, “Autoportret”, Gyarfas Jeno,
“Kovacs Sandor” - prezente în acest moment în
expoziția "Lucrări din patrimoniul Muzeului de Artă
Cluj-Napoca, restaurate în 2012”, vor fi valorificate în
cursul acestui an prin două expoziții temporare dedi-
cate peisajului și respectiv portetisticii transilvănene
din secolul al-XIX-lea.
Nicolae Grigorescu, ”Claie de fân”
Datare - (18)96, ulei / panou lemn, dimensiuni 24,6 x
45,1 cm, nr. inv. ma. 125
în istoria artei românești, impresionismul a fost
deseori asociat cu numele lui Grigorescu. Originile
câmpenești ale artistului îi vor oferi acestuia
permanenta conștiință a apartenenței la natură.
Pictura în aer liber, la șevalet, contactul cu existența
reală a lucrurilor din natură, preocuparea pentru
tonurile clare, sub influența vibrațiilor luminii, tehnica
picturii în tușe mărunte, alăturate, suprapuse și în
culori pure, neamestecate pe paletă, sunt principale
elemente artistice ce-l apropie pe Grigorescu de
curentul impresionist.
Acest tablou, intrat în patrimoniul Muzeului de
Artă Cluj în anul 1952, prezintă trăsăturile stilistice
caracteristice perioadei de deplină maturitate creatoare
a operei pictorului - calități de ordin compozițional,
cromatic, luminozitate și pensulație specifice.
Starea de conservare a tabloului în momentul în
care acesta a fost adus în atelierul de restaurare era
următoarea: panoul din lemn de nuc, cu o grosime
de 5 mm prezenta o fisură curbilinie amplasată în
jumătatea din dreapta, fisură vizibilă atât pe față cât
și pe versoul tabloului. Din cercetările noastre am tras
concluzia că această fisură a existat, sub o formă mai
restrânsă, încă din momentul realizării picturii și s-a
datorat unei deficiențe de material. Alte degradări
prezente au constat în existența unor mici lacune ale
stratului pictural amplasate perimetral și un strat
protector de verni foarte îmbrunat, îmbătrânit, cu
murdărie superficială și aderentă care schimba foarte
mult cromatica inițială a tabloului.
Tratamentul de restaurare aplicat tabloului a
constat în diverse operațiuni distincte.
Pe versoul panoului s-a procedat la curățarea
chitului din zona fisurii, consolidarea panoului de nuc
cu 4 tacheți din aceeași esență lemnoasă și integrarea
cromatică în manieră imitativă. De asemenea, eticheta
care marchează participarea lucrării la Expoziția
comemorativă N. Grigorescu din anul 1957 de la
Muzeul de Artă al R.P.R. a fost curățată, conservată,
dublată și refixată pe verso. Pentru intervențiile la
suportul de lemn și la etichetă, atelierul nostru a
colaborat cu un specialist restaurator lemn de la
Muzeul Aman (București) și un specialist restaurator
hârtie de la Muzeul Național de Artă al României.
Pe fața tabloului s-a îndepărtat verniul vechi,
îmbătrânit, s-au chituit lacunele din stratul pictural,
urmate de integrarea cromatică și aplicarea unui strat
protector de verni final.
Tabloul a beneficiat și de o cercetare științifică în
cadrul laboratorului de investigații fizico-chimice al
Muzeului Național de Istorie a României prin
studierea XRF (fluorescentă de raze X cu spectometru
portabil), prin care s-au identificat pigmenții folosiți și
compoziția stratului de preparație, materiale
cunoscute ca făcând parte din tehnica de execuție a
lui Grigorescu.
Prin restaurare tabloul a fost stabilizat, fisura
suportului consolidată, iar pictura și-a recăpătat
cromatica și strălucirea inițială.
Ștefan Luchian, ”Flori și cană (albăstrele)”
ulei / carton, dimensiuni 42 x 65,8 cm,
nr. inv. ma 66
Picturile cu flori, unul dintre cele mai bogate capi-
tole ale operei lui Luchian, sunt cele în care se real-
izează desăvârșirea măiestriei artistului, considerat
“genialul interpret al acestui motiv.” Totodată,
Luchian este cel care dezvoltă tematica florilor, trans-
formând-o într-un gen de sine stătător în pictura
românească. Simbolistica florilor lui Luchian este una
vastă, începând cu dragostea pentru viață, admirația
perfecțiunii naturii, dorința de libertate în natură și
până la metafore legate de rostul picturii și rolul artis-
tului. Ele sunt investite cu capacitatea de a exprima
stări sufletești - pot fi vesele ori triste, optimiste ori
resemnate - având limbaj și afectivitate omenești.
Acest tablou a intrat în patrimoniul Muzeului de
Artă Cluj în anul 1952.
Cercetând starea de conservare a acestui tablou în
momentul în care a fost adus în atelierul de
restaurare am constatat că a mai beneficiat, în anul
1978, de unele intervenții precum chituirea și
egalizarea verniului, în cadrul muzeal. Suportul lui de
carton era într-o stare relativ bună de conservare, cu
desprinderi la 3 dintre colțurile sale, iar colțul din
stânga sus era rupt și lipsea.
Stratul pictural înregistra lipsuri la colțuri, mici
lacune (pe marginea superioară a tabloului și pe
marginea din dreapta); se remarcau locale lipsuri în
câmpul pictural și unele zgârieturi.
Stratul protector de verni a fost studiat în lumină
ultra-violetă și s-a constatat că era neuniform, cu
matizări locale, lipsuri și zgârieturi, iar retușurile
Nicolae Grigorescu - Claie de fân
anterioare erau modificate cromatic.
Restaurarea acestui tablou a constat în mai multe
operațiuni printre care menționez: consolidarea
cartonului la colțuri, completarea colțului lipsă din
partea stângă sus; curățarea stratului pictural,
îndepărtarea verniului vechi, îmbătrânit și a
retușurilor anterioare.
Pe versoul tabloului s-a executat o curățare cu
îndepărtare prafului și murdăriei aderente depuse,
scoaterea etichetei (care atestă prezența picturii la
expoziția Ștefan Luchian organizată de Muzeul de
Artă al R.P.R. în anul 1957) de pe versoul tabloului,
conservarea, protecția, dublarea și refixarea acesteia.
Operațiunile executate pe fața tabloului au
constat în chituirea lacunelor stratului pictural,
integrarea cromatică în manieră imitativă și aplicarea
finală a unui strat protector de verni.
în urma operațiunilor de restaurare, tabloul a fost
stabilizat, deformările suportului înlăturate, lacunele
au fost mascate, efectuarea curățării, retușului cromat-
ic și a vernisării conferindu-i picturii prospețime.
Colaborarea dintre atelierul de conservare-
restaurare pictură S.C. lorux trade srl și Muzeul de
Artă Cluj-Napoca a fost extrem de bună și eficientă,
iar rezultatele proiectelor și muncii noastre comune
sperăm să fie apreciate de către publicul interesat.
Acest proiect a fost “cel mai mare proiect al
Muzeului în cursul anului trecut”, conform
declarațiilor dlui Călin Stegerean, directorul Muzeului
de Artă Cluj-Napoca.
Demersul nostru a dus la salvarea de la degradare
a opt tablouri importante din patrimoniul muzeului
și avem speranța că, pe viitor, vom putea continua
acțiunile de conservare și restaurare și pentru alte
opere reprezentative.
De asemenea, externalizarea activității de restau-
rare, prin proiectul care a cuprins aceste opt tablouri
ale Muzeului de Artă Cluj-Napoca, a fost un succes,
sub toate aspectele - organizatoric, cultural, profesion-
al - care creează încrederea statutării unor astfel de
colaborări pe viitor.
■
3
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Picasso, afemeiatul
Claudiu Groza
Titlul de mai sus este mai degrabă cinic față de
„subiectul” său, acoperind doar parțial intriga
piesei Minotaur de Michael Black, înscenată de
Ștefan lordănescu la Teatrul Clasic „loan Slavici” din
Arad, cu premiera în 7 martie. E cinic titlul pentru că
Picasso se dovedește, cel puțin aici, nu un devorator
de femei, ci un dependent de afecțiune, tânjind mereu
după aceasta, neputând s-o refuze din partea unor noi
admiratoare, deși sufletul său încape mereu și vechile
iubiri, fostele amante, străinele, de-acum, soții.
Textul lui Michael Black - dramaturg britanic cu
legături în teatrul românesc la începutul anilor 1990 -
are o structură... franțuzească, după opinia mea. Este,
adică, bazat pe o intrigă intelectualist-psihologică,
sondând, cu finețe și în nuanțe delicate, deși ofensive
uneori, interacțiunea unor personalități accentuate.
„Scriind Picasso, analizam un colosal ego personal”,
remarcă de altfel Black pe site-ul său. Piesa datează din
2007 și dezvăluie un fragment postbelic din
tumultoasa viață picassiană, momentul în care acesta
avea trei relații concomitent - cu Dora Maar, fostă
amantă, celebră fotografă, cu Marie-Therese Walter,
mama unuia din copiii săi și fost model al pictorului,
și cu Franpoise Gilot, o puștoaică ce ia locul celorlalte
în inima răsfățatului pictor, devenită apoi și ea o
pictoriță și scriitoare renumită. în economia acțiunii
intervin alte două personaje „istorice”: celebrul
psihanalist Jacques Lacan, un soi de confesor al lui
Shakespeare, cronicar monden
Se râde mult, în hohote, chicotind, cu mâna la
gură ori cu toți dinții la vedere, temporizat sau
năvalnic, la Cei doi gentlemeni din Verona,
piesa lui Shakespeare montată de Ada Lupu la
Teatrul Național din Cluj (cu premiera în 9 martie).
Regizoarea timișoreană propune și de această dată
un spectacol de mare public - după foarte bine
primitul La răscruce de vânturi, dar acum în alt
registru, firește - fără a face rabat de la ținuta
artistică a producției. Evident, se poate discuta mult
și bine despre „actualizarea” clasicilor, cu argumente
pro și contra; cert este că, din ce știu și eu de la
shakespearologi reputați, piesele marelui clasic
englez se pretează la astfel de adaptări, fiind scrise
de la bun început în atentă rezonanță cu gustul
spectatorilor. De aia o fi Shakespeare
contemporanul nostru pe veci, nu?
Am făcut preambulul de mai sus pentru că Ada
Lupu a optat pentru o viziune actualizată, dar nu
strident localizată, a acestui text mai puțin „în
vogă” al dramaturgului, un text de început, despre
care gurile rele exegetice spun că e mai degrabă o
jucărioară. Or, tocmai această dimensiune e
exploatată ingenios de regizoare în montarea sa de
la Cluj. Spectacolul e construit pe o traducere nouă,
realizată de Codruța Popov și Geanina Jinaru-Doboș
- două colaboratoare ale Adei Lupu la Naționalul
timișorean -, care elimină din versiunea românească
zgura arhaizantă a altor traduceri, mai puțin
accesibile publicului de azi. Versiunea scenică
folosită are o fluență notabilă: nu e împănată nici
cu vorbe din glosare, dar nici cu expresii stradal-
colocviale. E un text care sună firesc românește, pe
scurt.
Ca în destule alte piese de Shakespeare,
nebuniile iubirii sunt condimentele intrigii și aici.
Doi tineri ajung să se îndrăgostească de aceeași fată,
unul din ei abandonându-și fără prea multe
scrupule fosta iubită. Confuzia situațiilor, manevrele
oculte ale servitorilor lor, ale Ducesei-mame, bâlbele
Picasso, și un ofițer american gay, colecționar de artă.
Intriga se dezvoltă și se susține dialogic în acest
text, permițând personajelor să-și exhibe caracterul și
temperamentul, de la cel năvalnic, capricios,
vulnerabil, agresiv uneori, al lui Picasso, până la cel
pragmatic, matur, înțelept, al lui Marie-Therese, cel
eterat, sublimat, al depresivei Dora, ori la cel
impetuos, impertinent, lolitian-provocator al tinerei
Franpoise. Acțiunea se consumă de fapt în acest careu,
ceilalți doi eroi având doar rolul de raisonneuri.
Cu ajutorul unei echipe admirabile, regizorul
Ștefan lordănescu edifică un spectacol de mare
rafinament, dar și îndeajuns de puternic pentru a trece
de bariera intelectualistă. Scenografia Dorotheei
lordănescu reface o atmosferă suprarealistă prin
decorul asimetric și costumele picturale ale eroinelor,
atmosferă accentuată de videografia sugestiv-picassiană
imaginată de Lucian Matei și light-designul lui Lucian
Moga. Muzica „psihedelică” (psihodelică, aș zice mai
corect) creată de Ildiko Fogarassy și coregrafia Maurei
Cosma întregesc conturul de mare pregnanță vizală al
spectacolului, în care actorii se mișcă cu plasticitate.
Adriana Ghiniță redă cu mare finețe și acuratețe
ipostaza depresiv-pierdută a Dorei Maar, apoi ținuta
„civilă”, normală, fără mister, de-acum, a acesteia;
Mariana Tofan Arcereanu întruchipează foarte bine
personajul Marie-Therese, femeia ce nu mai e vrăjită
de aura lui Picasso, cunoscându-i toate trucurile și
unui pretendent caraghios și câte alte codițe de
diavol care se vâră pe parcurs duc la o comedie
alertă, cu final, de bună seamă, fericit. Intriga e
îndeajuns de bogată pentru a permite jonglerii
actoricești și regizorale bine conduse și jucate cu
poftă, iar asta s-a văzut foarte bine în spectacolul
de la Național.
Ada Lupu a păstrat cuplurile în complicatul lor
ghem de fire: Proteus (Cătălin Herlo) și Valentin
(Cristian Grosu) sunt cei doi gentlemeni rafinați,
băieți de viață, imberb-aventurieri, în complement
cu fetele-iubite Iulia (Ramona Dumitrean), cea
trădată, voluntar-belicoasă, trăgând cu pistolul, și
Silvia (Romina Merei), răsfățată, pisicoasă - chiar cu
gheruțele la vedere; lor li se adaugă amorezul ridicol
Thurio (Dan Chiorean), care complică și mai mult
situația.
Pe de altă parte, regizoarea a partajat sclipitor
partiturile foarte ofertante ale servitorilor,
imaginându-i ca dublete și articulându-le replicile
dialogal. De aici, o potențare reușită a umorului,
servitorii fiind pragmaticii orchestratori ai acțiunii.
Dacă în cazul îndrăgostiților actualizarea e mai
degrabă de tip situațional (o scenă are loc la spa,
alta la mall sau la magazinul de haine, cochetăria e
snob-trendy etc.), servitorii au caracterele net aduse
la zi. Speed (Matei Rotaru și Miron Maxim) e
hipster, Launce (Adrian Cucu și Dragoș Pop) e
gay/travestit, cu celebrul câine Crab - exploatat
teatral cel mai mult în montările cu piesa asta -
prefăcut în poșetuță ori de-a dreptul invizibil, ca un
Godot câinesc; la fel sunt conturați Panthino (Radu
Lărgeanu și Cătălin Codreanu) sau Eglamour
(Silvius Iorga și Cristian Rigman). Nu lipsesc din
secvențele cu aceștia trotinetele, dansurile de club,
trimiterile la „băieții de după blocuri” și altele,
momente savuroase, bine „ambalate”, dar deloc
stridente ori supărător-vulgare.
Voluntar ori involuntar, nu știu, regizoarea a
conservat un dublu registru marcat chiar de un
histrionismele; Florin Covalciuc este un dr. Lacan
provocator, stârnitor al contondentei personalități
picassiene; Ionel Bulbuc redă un David Pursey
complementar dimensiunii artistice a pictorului -
pentru că o parte a dialogului e un ochi aruncat în
atelierul de creație. Cu mici asperități - conjuncturale,
cred - la rolurile masculine, cei patru actori încheagă
foarte bine cadrul în care strălucesc „vedetele” acțiunii:
Picasso și Franpoise.
în partitura principală, Ovidiu Ghiniță e un pivot
al spectacolului. Versatil, capabil să moduleze șoapta
ca un țipăt și strigătul ca o mărturisire, plin de forță
brută dar și cabotin, el construiește un portret uimitor
al lui Picasso, dezvăluie o personalitate complexă,
bizară, imatură și dezabuzată în același timp, în
pandant cu tulburător-expresivul joc de scenă al
Mădălinei Ghițescu în Franpoise - voluntară și delicios-
juvenilă, vicleană și retractilă, îndrăgostită și cerebral-
admirativă. O confruntare ce dă firul roșu al
spectacolului, cu secvențe remarcabile, de la prima
întâlnire a celor doi la retragerea afectivă a lui Picasso,
apoi la discursul lui fals-vulnerabil, de fapt rece, cinic,
răsfrânt cumva într-un rece misoginism, interesat, al
fetei față de „concurentele” sale.
Minotaur e un spectacol scurt, de puțin peste o
oră, ceea ce-l face extrem de „prizabil” de orice
spectator, cursiv, cu un dialog savuros, întrucât bine
calibrat regizoral, cu necesare contrapuncte „picante”
ce sparg dialogul „de idei”, un spectacol rafinat ca un
vin vechi și spumos ca o șampanie franțuzească, o
poveste de dragoste în răspăr, un menuet complicat și
natural al sentimentelor umane.
■
exeget clasic al teatrului, Vito Pandolfi, care
vorbește (în 1964!) despre „umorismul parodistic al
servitorilor [și] lirismul baroc al îndrăgostiților”,
exploatându-le abil. într-adevăr, parodia domină
montarea cu Cei doi gentlemeni..., fie că ne referim
la prezența mereu amuzantă a servitorilor, fie la
dialogurile emfatic-romanțioase ale îndrăgostiților,
fie la dragostea nătâng-ridicolă a lui Thurio („oda”
dedicată Silviei e unul din cele mai „tari” momente
ale spectacolului), la flirtul fără dileme etice al
Ducesei (Anca Hanu) chiar cu „pupilul” ei de mai
deunăzi ori la manierele libertine ale Antoniei
(Adriana Băilescu) - de remarcat că Ducele, tatăl
Silviei, și Antonio, tatăl lui Proteus, devin aici
personaje feminine, accentuând tăvălugul amoros al
intrigii. în contrapunct e imaginată doar Lucetta
(Irina Wintze), camerista Iuliei, sensibilă și
ponderată; o menționez pe Patricia Brad, de
asemenea, cuceritor-băiețoasă în rol de Proscris.
Am făcut apel la Pandolfi doar ca să remarc
valida lectură scenică a Adei Lupu, care nu trădează
deloc spiritul piesei, dimpotrivă, o „aduce la zi”
într-o manieră accesibilă, degajată și...
shakespeariană.
Nu insist pe interpretarea actorilor de la
Naționalul clujean, din motive de spațiu. Oricum,
chiar și un rezumat dezlânat precum cel de mai sus
cred că e grăitor pentru pofta de joc, bogăția de
nuanțe, umorul irezistibil și spiritul de echipă pe
care le-au avut în spectacol. La această performanță
de amuzament au contribuit și scenograful Adrian
Damian (cu un decor clasic-modern, foarte utilitar
și simplu, eliminând complicate schimbări), Alina
Lățan, creatoarea costumelor foarte stylish, light-
designerul Lucian Moga și excelentul compozitor
Tibor Cări, aici cu o partitură atent elaborată,
amplă și discretă.
Cei doi gentlemeni din Verona e un spectacol
pentru toți, o montare alertă și agreabilă, în care
Shakespeare iese din manual și intră în club, dacă
vreți, alături de noi, ca un cronicar monden al zilei
de azi. Și e puțin lucru să-ți fie „tovarăș”?
■
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
33
Black
Pantone 253 U
33
Black
Pantone 253 U
film
Ursul de Aur pentru Poziția copilului
Poziția copilului, cel de-al treilea lungmetraj al
lui Călin Peter Netzer (după Maria, 2003 și
Medalia de onoare, 2010), realizat pe un scenariu
semnat de Răzvan Rădulescu și Călin Petre
Netzer, a înscris încă o premieră în cine-
matografia română: primul Urs de Aur pentru
lungmetraj la Festivalul berlinez. Cu alte cuvinte,
a făcut istorie. Mai mult, este, după mai bine de
un deceniu, filmul românesc cu cel mai mare
număr de spectatori în primul weekend de
lansare: aproape 20.000 de oameni au vizionat
pelicula care a mai primit, tot la Berlin, și
Premiul FIPRESCI (Federația Internațională a
Criticilor de Film). Considerând că este un eveni-
ment mai mult decât notabil, am lansat o
anchetă printre critici, părerile fiind, după cum
veți putea constata, împărțite. Au răspuns solic-
itării noastre, în acest număr, Tudor Caranfil,
Cătălin Bogdan și Călin Stănculescu, urmând ca
în numărul viitor să citiți opiniile Cristinei
Zaharia, ale lui Lucian Maier, Claudiu Groza și
subsemnatului. (loan-Pavel Azap)
Călin Peter Netzer
O privire lucidă... din „poziția
copilului”
^j~Tudor Caranfil
Pozitia copilului”? Ciudat titlu devenit, peste
noapte, faimos! Ce-o fi vrând, oare
„copilul”, de la mama sa care l-a ocrotit
întotdeauna și l-a ținut departe de probele grele
ale vieții? Păi, să vedem:
Un fiu de bună și influentă familie,
hălăduind pe șosele cu 160 la ora, izbește mortal
un elev care se întorcea de la școala satului pe
bicicletă. Au avut „ghinion”, și șoferul și victima!
Dacă nu accelera primul, nu se întampla
coliziunea, dar nici dacă forța la 200, nu s-ar mai
fi întâlnit. Așa a fost sa fie! - se consolează
doamna mamă, care pune în mișcare relații și
schimburi de servicii, numai ca juniorul drogat
să nu fie depus cumva acolo unde merită, „la
răcoare”. Ceea ce urmează apoi pe ecran este o
analiză de caz, la rece, a crizei care cutremură o
familie disfuncțională.
în argumentul său extracinematografic,
autorul susține că, într-o bună măsură, faptele
sunt experiență personală, că, într-un fel, filmul
de față e autobiografic. Cineastul însuși
mărturisește că a strivit o viață la volan și că a
scăpat de pedeapsă datorită intervențiilor mamei
sale, pe care, tocmai de asta n-o iartă
retrospectiv, și întreg filmul, ca atare, nu e decât
o spovedanie care i-ar ușura frustrările.
Să reconstituim, deci, mai pe îndelete,
faptele:
Peter Călin Netzer, un cineast în vârstă azi de
38 de ani, a emigrat, cu mama sa, în Germania,
la opt ani, și s-a întors în țara natală la 19, ca
student la Facultatea de regie a IATC. După
câteva tentative de atelier studențesc, a debutat
în lung-metrajul de ficțiune cu Maria (2003).
Primul film demara și el de la un fapt divers: o
femeie încă frumoasă se punea la discreția
șoferilor de autotrenuri ca să-și salveze cei șapte
copii infometați. Rezultatul a fost, ca fir narativ,
o tipică și schematică melodramă, filmul lui
Netzer suferind de maniheism, plasând o sfântă
mucenică a maternității, adevărat Iov feminin,
printre bestiile sexului opus. Depășind însă
povestea care adună, cu voluptate de colecționar,
într-o magmă aproape nediferențiată, bețivi,
curvari, escroci și alte epave ale societății, Netzer
se legitima ca cineast prin concizia punerii în
temă, prin compoziția expresiv-elocventă a
cadrului (im. Mihai Sârbușcă), prin subtila
dirijare a interpreților Diana Dumbravă (Pr. ex-
aequo Locarno, Pr. Transilvania), Șerban Ionescu
(Pr. interpretare Locarno, Salonic), Horațiu
Mălăiele, Luminița Gheorghiu, Rona Hartner,
puși să-și reprime tentația tandreței sub izbucniri
de violență, dar și prin coloritul dialogului. în
2010, tânărul cineast termina Medalia de
onoare, povestea unui veteran de război (Victor
Rebengiuc, premiat pentru prestația sa la TIFF)
ce primește, din eroare, o decorație care-și
greșește adresantul, schimbându-i perspectiva
modestei existențe. Subiectul amintea, prin
schemă, de unul dintre cele mai legendare
rateuri din istoria cinematografiei dâmbovițene,
Corigența domnului profesor. Trambalat, ca și
eroul ruginitei comedii, între birocrați fără suflet
și perspicacitate, filmul era lipsit de relief
psihologic fără a le oferi mai nimic actorilor, cu
excepția tăcerilor Cameliei Zorlescu care
dobândeau surprinzătoare și multiple valori.
Din pacate, în Pozitia copilului nu se prea
tace, nu există personaje care să-și permită un
asemenea lux și, ca în cazul când se face
trimitere la „performanța” chirurgului Ciontu,
mesajul dialogului scapă inevitabil publicului
străin. Dar, datorită probabil scenaristului
Răzvan Rădulescu, filmul e mai coerent decât
primele două, ceea ce a contribuit la aurul celei
de a 63-a ediții berlinale. Ar trebui, totuși, să ne
păstrăm luciditatea. Noi, cei care am însoțit
filmul la Berlin, știm că Ursul cel mare, primul
din panoplia de trofee, bogată deja, a
cinematografiei noastre, a fost o răsplată
conjuncturală, consecința selecției exasperant de
debile a competiției berlineze din acest an. în
aceste condiții, trofeul a fost distribuit
incontestabil pe drept, ceea ce nu înseamnă și că
filmul lui Netzer ar fi capodoperă! Pentru a
menține viu prestigiul noii noastre
cinematografii, trebuie să rămânem conștienți de
vulnerabilitățile sale. Oricât de sărbătorit ar fi,
de astă dată trofeul ne aduce satisfacția, nu
filmul!
Cum foarte frumos o spune, despre Poziția
copilului, Jay Weisberg de la prestigioasa revistă
americana Variety, obiectivul lui Andrei Butică
“se comportă ca un muscoi care doar din când
în când se potolește, pentru a da oarece atenție
câte unui personaj”. în modul acesta elegant,
criticul american își manifestă insatisfacția față
de slaba individualizare a multitudinii de
personaje, de penuria caracterologică a filmului,
până și în cazul unei actrițe de excepție ca
Luminița Gheorghiu care, în primul ei rol
principal, arborează de la prima la ultima
imagine, fără relief, aceeași mască de femeie
coruptă și fără scrupule.
Sigur, e dreptul cineastului să protesteze
împotriva firii dominatoare a mamei sale, pe
care n-o cruță nici în film, nici în afara sa, în
conferințele de presă, dar frustrările sale par
puerile, cu atât mai mult cu cât ecoul întârziat e
ineficient. La drept vorbind, cele două decenii
care au trecut de la accidentul provocat de
șoferul Netzer ar fi trebuit să producă o
distanțare de cazul în sine, ambele personaje, fiu
și mama, beneficiind azi de o examinare mai
subtilă. Dimpotrivă, ca toată „lumea bună”
tatonata de „muscoiul” lui Butica, răzgâiatul
fecior este pus să debiteze un limbaj dur, înțesat
de licențe lingvistice, cu o amplă invocare a
organelor de reproducere de ambele sexe, care
culminează printr-o tandră amenințare aruncată
de fiu, mamei sale: „Te f... în gură!”. Cu salutară
prudență, mizeria citată a fost tradusă, în copia
prezentată la Berlinală, prin cumintele, bine
crescutul și specific americanul „Fuck You”. Doar
noi, câțiva din sală, câți înțelegeam graiul
dâmbovițean, ne-am înfiorat de silă, întrebându-
ne până unde, puii mei, mai poate ajunge, în
filmele noastre, violarea limbii române, „mult
dulce și frumoasă”?
■
34
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Felia de viață ca brand...
Călin Stănculescu
...de nou val, de nou cinema, de renaștere
întârziată a filmului românesc. Aceasta cred
că este cheia succesului cel mai recent obținut
la Berlin de regizorul Călin Peter Netzer, care
a câștigat cele mai importante premii, și
anume, Ursul suprem (adică de aur) și
Premiul FIPRESCI (după mine echivalent a
trei Oscaruri importante).
Considerat capăt de linie, filmul Marfa și
banii de Cristi Puiu, (premiera - iunie 2001)
era o felie de viață lipsită de spectaculosul
decantării valorilor morale, dar importantă
pentru modul relatării și răceala autorului
cantonat într-un obiectivism elegant, colorat
de dialog și bine ambalat într-o imagine
dezinvoltă. Doi ani mai târziu debutantul
Netzer cucerește Locarno și ia cu filmul
Maria două premii de interpretare (Diana
Dumbravă și Șerban lonescu), precum și
premiul special al juriului. Caz real de femeie
nevoită să se prostitueze pentru a crește șapte
copii, care moare într-un accident când se
întrevedea sfârșitul mizeriei, Maria este
debutul cineastului, care își va reconsidera
armele artistice cu Medalia de onoare,
melodramă cu tușeuri comice într-un univers
cu valori puse pe dos, focusate pe vinovății
reale sau închipuite. Alte câteva felii de viață
decupate de Noul Val al filmului românesc
sunt Hârtia va fi albastră (Radu Muntean),
Călătorie la oraș (Corneliu Porumboiu),
Și dacă Freud se înșela?
Cătălin Bogdan
Oare chiar avea Freud dreptate? Sunt roși
băieții de dorința subconștientă a
incestului cu mama lor? Răzvan
Rădulescu și Călin Peter Netzer au luat în serios
indiciul psihanalitic. Poziția copilului pare,
potrivit scenariului lor, într-adevăr ambiguă. Și
totuși, revolta fiului poate fi citită și în altă
cheie. Afecțiunea mamei este nu doar invazivă,
ci și abuzivă, dorința ei de control fiind atât de
insidioasă încât desprinderea de ea nu poate fi
decât o smulgere inevitabil brutală. Ca și o
bandă adezivă trasă brusc și suficient de
puternic pentru a contrasta efectul lipiciului.
Atâta lipici sufletesc secretă mama încât pare un
ritual de funestă captură prin seducție al unei
plante carnivore. Dar dacă dorința ei e investită
de un vădit erotism matern (cu multiple
nuanțe), nu suntem siguri că reacția fiului
denotă o ambivalență incestuoasă. Se înăbușă, e
exasperat, țipă pentru a-și incita fuga, dar în
același timp suferă încă de o anumită paralizie,
cedează din obișnuință și preferă prea des
tăcerea. Planurile se suprapun însă, fiindcă stilul
injurios nu e doar unul de agresivă
repoziționare afectivă, ci și de banal conflict
generațional ori chiar de pretinsă cultură a
autenticității. înjurăturile fiului nu sunt simple
răbufniri dintr-un prea plin oedipian, ci sunt
menite să stabilească o distincție între lumea lor
și propria viață. Ambiguitatea e mai degrabă
morală, întrucât solicită (din obișnuință în
primul rând) ajutorul lor, dar îl scârbesc în
același timp. Ne putem întreba câtă solidaritate
de clasă e în raportul lor și câtă frustrare
Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu),
Lampa cu căciulă (Radu Jude), 4,3,2 (Cristian
Mungiu), La drumul mare (Gabriel Sârbu),
Elevator (George Dorobanțu), Pescuit sportiv
(Adrian Sitaru), Marți după Crăciun (Radu
Muntean), Aurora (Cristi Puiu), Periferic
(George Bogdan Apetrei).
Printre atributele specifice operelor
tinerilor cineaști nu se numără tentația
literaturii, magnetismul istoriei, nu neapărat
cu mii de figuranți, replici desuete din
mincinoase cărți de istorie, filmul
experimental, cu doar o notabilă excepție -
Gheorghe Preda (îngerul necesar), eseul - gen
Holy Motors (aici exagerez puțin), filmul
pentru copii sau memorialistica (excepție -
Constantin Popescu cu Portret al luptătorului
la tinerețe) portretul, biografia etc. etc.
Poziția copilului intră în sfera filmului
psihologic focusat pe relația mamă-fiu, cu
conotații oedipiene, după mărturisirile
autorului, cu sugestii vagi despre corupția
înaltei societăți românești (care cel puțin vreo
două veacuri ar trebui să crească de aci
încolo), cu accente mai ferm puse pe relațiile
de familie tensionate, fie prin uzură, fie prin
incompatibilitate. Redescoperirea suferinței
materne din finalul filmului anulează
punctele de plecare, iubirea dictatorială a
mamei celui ce săvârșește accidentul mortal
pentru un copil inocent. Explicațiile rezistă
drapată în derivă afectivă. Bănuim că mama
încearcă cu disperare să prelungească vremea
apusă unui băiat mămos. O epocă în care
intimitatea atingerilor prilejuite de un masaj cu
scop terapeutic avea legitimitatea ei, chiar dacă
putea glisa discret erotic. Dar nu e nevoie de
motivația incestului pentru a pune în practică o
asemenea strategie de control. Mama e deja
ruptă de afecțiunea soțului ei. Mariajul e doar
funcțional, iar cauza poate nu e doar vârsta, ci
și opțiunea mai veche a unei (bănuite) open
relationship în varianta sa mai conformistă:
onorabilitate aparentă de familie unită, dublată
de amantlâcuri mai mult sau mai puțin tăinuite.
Scenariul nu oferă indicii concrete, dar profilul
chefliilor (din scena de debut) face credibilă
ipoteza. O asemenea femeie în preajma
menopauzei ajunge astfel într-o derută afectivă.
Pe cine să iubească? Copilul, oricât de matur,
rămâne deseori singura șansă. Chiar cu prețul
unui (iresponsabil) abuz și al unei perverse
otrăviri sufletești. Criză serioasă care survine e
un revelator al conflictelor care trenau, dar pare
și să deschidă calea spre un alt nivel, mai puțin
impur. O anumită sublimare are loc, accentul
mutându-se pe mai fireasca responsabilitate
maternă. în fond, mama își iubește fiul fiindcă
îi e fiu, oricât de mult i-ar căuta apropierea și
oricâte învăluiri ar face pentru a-l prinde în
plasă. Doar frustrarea unei însingurări afective
conferă o nuanță suplimentară, ușor erotizată,
unei nevoi de iubire sacrificială. Iubire care nu e
lipsită de egoism și pusee de autoritate. Dar
care nu e neapărat incestuoasă. Conflictul nu e
din punct de vedere psihologic și uman,
campania pentru salvarea de rigorile justiției a
fiului vinovat intră în biografia feliei de viață,
evocate cu echilibru, discernământ și măsură,
fără tente melo, fără demonstrații moraliste și
moralizatoare în dialog.
Opțiunea pentru felia de viață, un nou
neorealism dacă doriți, are în subtext frustrări
enorme la nivel de individ, nu mai puțin la
nivel de familie, grup, colectivitate, societate.
Oricum este preferabilă, cu riscurile
subînțelese spălării pe creier practicate cu
frenezie de filmul american importat într-o
veselie de distribuitorii cumpărați, precum
filmele, la pachet. Publicul nu mai are în față
drama opțiunii, el are la dispoziție doar
comedii cretine, aventuri din care nu lipsesc
urmăriri ce cresc adrenalina, tone de
hemoglobină pe pereți ș.a.m.d. Educat cu
conservele marca Hollywood, publicul nostru
se îndepărtează treptat de autenticele valori
ale filmului european, printre care Poziția
copilului este pe un loc meritoriu. Sper,
totuși, ca premiile berlineze să-i aducă
regizorului și publicul meritat.
Călin Peter Netzer a crescut de la film la
film prin calitatea opțiunii pentru subiect,
prin perfecțiunea echipei și a celor ce au pro-
movat filmul, așa că nu m-ar mira să-l văd
stăpân și pe un Oscar. Deși, personal, mai
degrabă apreciez instituția Zmeurei de aur pe
care regret că nu o văd instaurată și în cine-
matografia românească. Personal mă înscriu la
orice inițiativă de acest gen...
■
unul oedipian, oricât i-ar fi sedus inițial pe
scenariști acest aspect. Construcția filmului a
condus la o perspectivă mai degrabă sociologică.
Dependența fiului (fără de care eforturile
mamei ar fi fost cu totul zadarnice, ceea ce nu
era întru totul cazul) provenea și din impasul
unui copil care-și datora privilegiile educației
într-o familie înstărită. Chiar și fobia bolilor
exprima psihologia unei ființe protejate,
crescute în condiții speciale, fără amenințări la
adresa confortului său sufletesc. Un confort care
ulterior l-a sufocat, nepregătit fiind să iasă afară
și să rupă cordonul ombilical care-l lega de
protecția familiei. Astfel încât darul sorții (care
i-a permis un bun start profesional și social) se
dovedește unul otrăvit. Devine astfel o persoană
pradă unei profunde (și inconfortabile)
ambivalențe. Care probabil îi otrăvește și viața
de cuplu. E grăbit să-și regăsească iubita (ceea
ce va și cauza tragicul accident), dar se ferește
maniacal s-o lase însărcinată. Situația grea care
survine scoate și mai acut la iveală această
ambivalență la care e condamnat: e și mai
hotărât să pună stavilă imixtiunii mamei, dar o
trimite în locul său să-i rezolve problemele
delicate. E ca o intimă solidaritate de clasă,
datorată unei vulnerabilități dobândite, o
constituție sufletească marcată definitiv de
atmosfera anilor (de)formatori. Cât despre
umbra lui Freud, observăm aici mai degrabă un
anti-Oedip: tatăl e disprețuit pentru lipsa lui de
autoritate, pentru mariajul lui incoerent, pentru
prematura lui renunțare.
■
TRIBUNA • NR. 254 • 1-15 aprilie 2013
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sumar
la ceas aniversar
Cornel Udrea în traducerea Cristinei Tătaru	2
editorial
Mircea Arman	Dialectica absenței	3
atitudini
Aura Christi	Dictatura vedetelor cu papion? 4
Mircea Arman Despre minciună (Manual pentru
clasele I -IV) Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2006	5
eveniment
“Avem un papă smerit”	6
cârti in actualitate
Adrian Mureșan	Poveștile burgheze ale unui gurmand
simpatic	7
Ștefan Manasia	Mișcările	8
poezia
Andrei Zbirnea	9
Mihail Gălățanu	10
proza
Paul Goma	Bătrânul și fata	11
Aura Christi - profil de scriitor
Aura Christi	Un Hamlet al subteranei	13
Theodor Codreanu	"Polen eretic", poezia	14
Anca Tomoioagă Psalmista din grădinile austere:
Aura Christi	16
interviu
de vorbă cu Zoe Petre	“Republica literelor nu
poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă” 18
comentarii
Isabela Vasiliu-Scraba	Despre Anton Dumitriu ca inter-
pret al "Cogito"-ului cartezian	22
traduceri
Jean-Paul Michel	Adevărul, până la greșeală (II) 23
Pere Besso	Poeme	24
reportaj
Catia Maxim Pe urmele îngerilor din Moscopole 25
diagnoze
Andrei Marga Răspunderea culturii (I)	26
ipote(nu)ze
Vasile Gogea	Constantin Hagea: o conștiință în
acțiune și o jertfă pentru Ardeal	28
din lumea medicalâ
Doina Cozman Despre boală	29
opinii
Cristina Nemerovschi	Critica literară - proptea
sau obstacol pentru literatură?	30
in memoriam
Nicolae luga Prof. univ. dr. Ion Bălin (1947 - 2006) 31
patrimoniu
Sultana-Ruxandra Polizu	Despre restaurarea
tablourilor (II)	32
teatru
Claudiu Groza	Picasso, afemeiatul	33
Claudiu Groza Shakespeare, cronicar monden 33
film
Ursul de Aur pentru Poziția copilului
Tudor Caranfil O privire lucidă... din "poziția
copilului"	34
Călin Stănculescu	Felia de viață ca brand...	35
Cătălin Bogdan	Și dacă Freud se înșela?	35
plastica
Livius George Ilea - Andrei Florian - un alt "drum spre
Centru"	36
plastica	
Andrei Florian - un alt „drum
spre Centru”
Livius George Ilea
De veghe la porțile întredeschise ale unui
Orient aflat la ceasul meditațiilor
esențiale, Andrei Florian nu se sustrage,
însă, nici spiritului faustic occidental: păstrând
o anume tradiție iconică a modernității, aduce,
în fapt, prin efervescența sa creativă (sintetizată
în selecția de lucrări prezentată recent pe
simezele bucureștene în cadrul expoziției
Arhetip) un genuin elogiu post-modernității
integratoare/recuperatoare, ipostaziind-o drept
alternativă viabilă vizavi de paradigma
modernistă, incriminată ca instauratoare de
multiple, majore crize&rupturi.
Predispus la analiză și conceptualizare, dar
sensibil la polisemia și regimul inițiatic/esoteric
al imaginii apropriate prin multiple filtre
culturale, artistul rămâne, în fapt, și în această
recentă etapă a creației sale, un redutabil ucenic
al lui H?phaistos, incapabil de mize minore,
marșând în mod constant pe structuri
noetice&imaginale „de rezistență”, cu directă
trimitere la arhetipal. Altarul, Cartea,
Cununa/ Tiara, Relicvariul/ Obiectele de Cult,
Pomul/Arborele, Portalul, Adam/Omul, teme a
căror încărcătură simbolică reverberează
exclusiv în tonalități majore, sunt dezvoltate în
registrul grav chiar și atunci când în subtext
Andrei Florian
Fereastra
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 18 lei - trimestru,
36 lei - SEMESTRU, 72 LEI - UN AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 27 LEI - TRIMESTRU,
54 LEI - SEMESTRU, 108 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
transpar certe „intonații” parodice care, precum
în cazul Fețelor idolului thermopan ori în serii
de genul „cap de expresie” (Boschetarul Vasile,
etc.) deconspiră un discret, irepresibil, filon
ludic, deseori dublat de un bine gestionat apetit
pentru livresc.
Dacă antropocentrismul și
antropomorfismul domină autoritar viziunea
auctorială, fiorul metafizic, căutarea înfrigurată
a unui „adevăr dincolo de adevăr” își face
simțită prezența, în speță, prin opțiunea - în
plin relativism postmodernist - pentru
explorarea intensivă a zonelor de expresivitate
liminale. Aceste zone de impact, zone
„fierbinți”, unde inspirația bate statistica și
toate „solidele” au presimțirea unui iminent
melting point, omul însuși fiind perceput ca
graniță fluidă între macro- și microcosmos,
între lumea văzută și cea de dincolo de spectrul
vizibilului, dinamica diadei suflet/corp se
reflectă într-un insolit, subtil dialog între cele
două materii de elecție ale artistului - sticla și
ceramica.
Articulându-se binar, însă cu terțul inclus, în
condițiile profitabile (pentru artist) ale
existenței mai multor „nivele de realitate”,
(Continuare in pagina 31)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U