Black
PANTONE portocaliu
TRIBUNA
253
Consiliul Județean Cluj
3 lei
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultura • serie nouă • anul XII • 16-31 martie 2013
interviu
Dorin Tudoran
proză
Paul Goma
Ilustrația numărului: Ionel Tănase
(lucrări din expoziția Amintiri inocente)
Mircea Arman
Constantin
Noica
-(j)- Black PANTONE
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
loan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
Petru Poantă
D.R. Popescu
Marius Porumb
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ovidiu Petca
Colaționare și supervizare:
’ L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
bloc-notes
Revista revistelor culturale
loan-Pavel Azap
Numărul pe ianuarie 2013 al revistei
Contemporanul - Ideea europeană se
deschide cu un editorial semnat de
Nicolae Breban intitulat „Elogiul dictaturii?”, un
retoric demers despre condiția și statutul omului
de cultură „atunci”, înainte de 1989, și acum:
„Dar cum de tiranii comuniști, care în formă
disprețuiau, dar în fapt se temeau de creatorii în
artă și litere și de acele opere, uneori formidabile,
care scăpau prin ochiurile cenzurii multiple și
mereu atente, ne acceptau în cetate și, vă asigur,
nu numai din motive propagandistice? Și cum de
se întâmplă că azi, supra-structura administrativă
și politică, mai ales la vârful ei, se dezinteresează
total de artă și cultură, miniștrii numiți la
organele de resort se ocupă, mai ales, dacă nu de
rațiuni politice atunci de cele mercantile,
pecuniare cu siguranță - cum ar fi, de exemplu,
licitațiile din zona patrimoniului! - cu bugete
scandalos de infime, de parcă Scrisul românesc și
artele au devenit un fel de zonă penibilă,
obsoletă, a statului, de parcă, odată cu libertatea
socială, a trebuit pur și simplu decapitată
literatura română și autorii care o creează. A
dispărut orice interes al statului în ediții, firmele
private nu mai sunt interesate - cum erau, totuși,
comuniștii! - în a-i susține pe îngrijitorii de ediții,
inși extrem specializați și rari, nu numai prin
pricepere, dar și printr-un devotament față de
zona lor, cultura, care se regăsește rar în alte
domenii! - nu mai apar serii de autori clasici și
moderni, faptul că poeții, romancierii,
dramaturgii, criticii și istoricii literari nu mai sunt
chemați la rampă vrea oare să însemne... sfârșitul
conștiinței de sine a acestui popor? Sau un atac
prost disimulat contra celor care nu s-au angajat
iute și fără rezerve în câmpul politicii sau în cel
afacerist?! Putem oare înscrie, la modul senin,
cele de mai sus în capitolul numit ironic de noi -
elogiul dictaturii?”. Comentariile sunt de prisos.
Poetul lunii ianuarie este Emil Brumaru (n. 1
ianuarie 1939), prezent în revistă cu o pagină de
poezie și un interviu realizat de Nicoleta Dabija,
din care vă oferim un citat, oarecum în consens
cu cele spuse/scrise de Nicolae Breban anterior:
„în jur e o altă lume, mai rapidă, mai pragmatică,
mai dispusă spre bârfă și aranjamente, dizolvată
în incertitudini politice, în bălăcăreli generale pe
facebook, o adevărată avalanșă de virtuale
prietenii ce se fac gata desfăcute la șireturi,
zdrențuite păgubos, necultivând farmecul
taifasului nepătimaș, la gura sobei, ori al celui
pătimaș, la gura iubitei...”. Din oferta acestui
număr mai amintim doar spațiul generos acordat,
ca de obicei, filmului prin cele două pagini
semnate de Dana Duma și Călin Căliman.
Admirabilă tenacitatea de care dau dovadă
Virgil Diaconu (director) și întreaga echipă
redacțională (Marian Barbu - redactor-șef, Nicolae
Eremia, Gheorghe Frangulea, Ion Pantilie, Denisa
Popescu, Liliana Rus, Florin Stanciu - redactori) în
redactarea și promovarea Cafenelei literare
(revistă editată de Centrul Cultural Pitești sub
egida Consiliului Local și a Primăriei Pitești), care
a împlinit în ianuarie 2013 zece ani de când este
prezentă pe piața culturală românească.
Semnalăm ancheta-interviu a Cafenelei, relizată
de Virgil Diaconu, care „explorează” poezia
Responsabil de număr: loan-Pavel Azap
postmodernă în spațiul cultural românesc;
răspund în acest număr: Ștefania Mincu („Poezia
postmodernă de la noi - sau ceea ce s-a numit
generic astfel - după opinia mea, a cunoscut mai
multe variante: mai întâi un optzecism extensiv,
care, deși a descoperit textul poetic ca practică, a
înțeles în mod abuziv exaltarea literarității ca
producție, utilizând mai mult decât trebuie
secretele de fabricație și «tehnologiile» acestui
proces descoperite pe cale teoretică. De la o
poetică empirică, bazată pe intuiție și talent, s-a
trecut fără complexe la giumbușlucurile ironiste și
lejerister în serie și la experimentul lingvistic
nelimitat. E un postmodernism superficial, după
mine; unul care, pornind de la ideea că «lumea e
poveste», a trecut în grabă pe lângă sensul tragic
al afirmației nietzscheene și a compus rapid
ficțiuni textuale în versuri sau în proză, în
cantități ilimitate, fără proba experierii ontologice.
Mult mai aproape de spiritul poeziei nord-
americane și de unii francezi s-au situat
nouăzeciștii - altă variantă post-modernă, care
aparent relaxați și pragmatici, nu au sărit peste
coarda tragică fără s-o vadă. Există, însă, și aici
abateri. La unii nouăzeciști există o elansare a
jubilării în tragic până la senzualismul grotesc.
Mă feresc să dau nume. Adică: și la ei s-a depășit
limita. Douămiiștii ar fi ultima variantă, cea mai
ciudată: aceștia au experimentat nihilismul
cumplit, nimicul total al existenței concrete, în
care poezia se arată ca reversul. Au limitat
«producția» până la autoanihilare, au băgat
spaima-n noi definitiv și cei mai intratabili i-au
măturat pe optzeciști prefăcându-se a le trimite
bezele - foarte sarcastice, în fond. Acesta e
tabloul: destul de confuz și de conflictual, în
fond, și destul de depășit de premizele sale
filosofice inițiale.”), Florentin Popescu
(„Chestiunea cu poezia postmodernă a suscitat și
suscită în continuare tot felul de discuții, fiindcă,
se înțelege, este un fenomen în plină desfășurare.
Dacă ne uităm mai bine la cei care tot
teoretizează și răsteoretizează pe marginea ei vom
vedea că cei mai mulți fac parte din «interiorul»
acestei poezii, autori care țin numaidecât să se
distanțeze de tot ce s-a făcut în lirica românească
mai înainte. Pe de altă parte sunt critici care vor
cu tot dinadinsul «să iasă în față» - chipurile prin
aceea că ar fi susținătorii unui curent, ai unui
fenomen, ai unei mișcări cu totul și cu totul
nouă. [...] Postmodernii noștri simt că le fuge
pământul de sub picioare și se agață cu disperare
de... postmodernism, fiindcă nu au altceva de
care să se prindă.”) și Daniel D. Marin („Pentru
mine poezia optzecistă nu e singurul și nici
principalul sistem de referință [...], pentru că eu
n-o văd ca pe ceva în grup, ci pe cont propriu
atât cât am chef și cât pot eu rezona la anumite
chestii din ea. Și ele nu sunt neapărat foarte
coerente și nici de «sistem». Mă fac însă atent,
acest lucru e important!”).
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Constantin Noica si utopia de
la Păltiniș
Mircea Arman
Fără să fim un mare admirator a lui
Constantin Noica și a ceea ce a reprezentat
școala de la Păltiniș, nu putem, totuși, să
scăpăm din vedere, să ignorăm sau să
minimalizăm importanța acesteia în anii grei,
pentru filosofie, marcați de perioada
comunismului în România.
Ceea ce a făcut Noica pentru filosofia
românească în acei ani a fost ceva mai mult decît
remarcabil. Dacă o disciplină a spiritului a avut
de suferit în acel timp, apoi aceea a fost filosofia,
cea mai oprimată, mai controlată, cenzurată și
atent dirijată dintre toate. Or, Noica, datorită
prestigiului său uriaș, a modului de a pune
problema în fața organelor diriguitoare (cu toate
piedicile, șicanele, perchezițiile secrete ale
Securității, întîrzierea publicării cărților, etc.) a
reușit să creeze o breșă, o oază de libertate
spirituală în marea de dogmă marxist - leninistă
a acelor ani (și totuși în acei ani au fost traduși
toți marii filosofi ai lumii, inclusiv controversatul
Martin Heidegger).
Școala de la Păltiniș, dincolo de scrierile
meritorii ale fondatorului ei, nu s-a remarcat
printr-o solidă emulație filosofică care să fi
acompaniat opera Maestrului, nici prin lucrări
filosofice demne de a fi amintite datorate
discipolilor acestuia. In fond, nu știu dacă putem
vorbi de o școală în sensul grecesc (de filiație), al
termenului. E un lucru cît se poate de clar că în
jurul lui Constantin Noica a dospit un curent care
a adunat energiile nu doar a cîtorva privilegiați
(care oricum nu au scris cărți de filosofie, doar
eseuri filosofico-literare, ce-i drept unele dovedind
mult talent literar), ci a unei întregi națiuni, a
tuturor celor care încercau să gîndească românește
(vezi și convingerea fermă a lui Noica privind
valențele filosofice ale limbii noastre) și a căror
model intelectual se cristaliza în ceea ce
gînditorul de la Păltiniș numea : «performanță
intelectuală».
Era multă naivitate în a crede că vreun stat
modern va fi cîndva dispus să acorde un cec în
alb unui număr de "douzeci" de genii care să
ducă limba românească pe culmile celei mai înalte
spiritualități europene. Dar dincolo de această
sublimă naivitate era un gen de idealitate care se
asemăna cu cea a "marilor greci", cu o convingere
onestă și altruistă, cu o viață care se confunda cu
filosofia.
Nu puțini au fost dintre cei tineri, prinși de
ideile sublime ale lui Noica, care au ratat, și care,
din păcate, nu și-au distrus doar carierele
intelectuale dar și viețile sau, mai grav, și le-au
pierdut la modul lamentabil, înecați în sărăcie și
alcoolism. Nu Noica este responsabil pentru asta
ci doar Ideea care nu se lasă turnată decît în
anume amfore. Și mai era un aspect, anume acela
că dacă Nae lonescu și "derbedeii lui", cum cu
plastică simpatie îi eticheta Anton Dumitriu,
formaseră un adevărat "curent" de gîndire, unul
care se împotrivea liniei "clasice" a gîndirii
românești și care își găsea izvorul în Titu
Maiorescu, linie din care provenea și Anton
Dumitriu, iar dacă atunci cultura română trăia un
moment de grație al ei, în perioada comunistă
acest lucru nu s-a mai întîmplat.
Chiar dacă a "curs și atunci sînge pentru Idee"
sîngele și l-au vărsat cei care nu erau chemați să o
facă, cei cărora nu li se cerea acest lucru. A fost,
totuși, și acesta un lucru remarcabil, așa cum
extraordinar este și cel care termină maratonul,
nu doar cel care îl cîștigă.
Este incontestabil că în galeria marilor figuri
formate la școala lui Nae lonescu figura de primă
mărime este Mircea Eliade, însă tot de
necontestat este că adevăratul arhanghel al
propășirii filosofiei românești în epoca comunistă
a fost Constantin Noica, chiar dacă, în ceea ce
privește contribuția de primă mărime, la nivel
internațional, în domeniul filosofiei, în speță a
logicii, o are, în opinia noastră, Anton Dumitriu.
Chiar dacă Constantin Noica, dincolo de
dimensiunea filosofică are și o dimensiune literară
importantă, fiind cel mai mare eseist român de
după război, ni se pare de necontestat că în
domeniul "științei" filosofiei, acest loc trebuie
cedat prietenului sau Anton Dumitriu.
îmi amintesc de o discuție pe care am purtat-o
cu Anton Dumitriu despre școala lui Nae lonescu
și despre încercarea lui Noica de a o continua.
Noica, în ciuda deselor vizite pe care i le făcea lui
Antoine, cum îi plăcea să-i spună, nu îi vorbise
niciodată de discipolii săi, nu încercase măcar să
îi prezinte. Anton Dumitriu nu îi cunoștea, nici
personal, nici din scrieri. Oricum, acest lucru nu
are vreo însemnătate deosebită dar nu pot să nu
mă duc cu gîndul că Noica, în marea sa
generozitate, îi considera discipoli pe toți tinerii
îndrăgostiți de filosofie și, lucru și mai important,
pe toți cei care știau germana sau greaca.
A fost, datorită filosofului de la Păltiniș, o
perioadă de entuziasm pentru filosofie cum,
probabil, nu vom avea privilegiul, cel puțin
generația noastră și încă cîteva după, să mai
vedem, și asta nu doar în țara noastră. Noica nu
a fost un întemeiator de școală (filiație) în sensul
propriu-zis ci un fenomen care a ars pentru Idee.
Iar această idee a cuprins întreg tineretul studios
român. Dacă cineva a fost stindardul și idealul
culturii noastre în acele vremuri, atunci, o spun
eu care nu provin din linia sa spirituală, acela a
fost Constantin Noica.
Am văzut în zilele acestea acuzații de
colaboraționism aduse gînditorului de la Păltiniș.
Nu știu cît sunt ele de reale, le-am mai auzit din
gura unora, cum a fost regretatul filosof și
psiholog Grigore Popa și din partea altor deținuți
politici, însă ce relevanță mai pot să aibă ele
acum? Cine poate judeca un om supus unor
asemenea represiuni barbare, unor asemenea
chinuri fizice și, nu în cele din urmă, psihice cum
au fost cele la care au fost supuși marii
intelectuali români în închisorile stalinisto-dejiste?
Unii au cedat și nu pot fi anatemizați, alții au
preferat să moară. Și dincolo de toate, chiar dacă
lucrurile ar fi stat așa și Noica ar fi colaborat cu
securitatea ( și ce dacă au stat așa? unii au facut-o
din plăcere, răutate, prostie sau interes într-o
perioadă cînd comunismul nu mai era unul
"sălbatic", în afara închisorilor și lagărelor de
muncă forțată, alții o fac chiar în zilele noastre
din instinctul de turnător sau poate din acela de
cenzor) ceea ce a făcut Noica pentru spiritul
românesc șterge, estompează, anulează totul.
Este tardiv și, cred eu, neavenit să mai
aducem acum în discuție atitudinea lui Noica față
de dreapta românească sau așa-zisa pactizare a
acestuia cu securitatea și regimul comunist.
Cărțile care apar, luările de poziție ale unora sau
altora, indivizi care, în general, nu au nimic de a
face cu gîndirea lui Noica, care nu o pricep și nu
o respectă, nu aduc nici un beneficiu "culturii
românești vii". Poate că sunt documente de o
anumită valoare istorică (oricum, scoase fiind din
context, relevanța lor este mai mult decît
discutabilă), însă nu pot anihila acea "foame
sacră" de filosofie adusă de Constantin Noica în
spațiul culturii românești.
Există timp pentru rugăciune cum există timp
pentru penitență, așa cum există vreme pentru
bogăție sau pentru sărăcie spirituală. Important e,
dincolo de ceea ce suntem, de ceea ce facem, de
ceea ce credem că suntem, cu ceea ce plecăm. Iar
Noica a plecat cu toată binecuvîntarea gîndului
românesc!
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Noica despre arheul istoric
întrupat de Mircea Eliade
Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: “Cel ce înțelege are aripi” (consemnează
Noica la citirea lui M.Eliade). După editarea operei lui
Nae lonescu, Noica notase că “puțin lucru trebuie să
fie cunoașterea de vreme ce rămași cu ea [după izgo-
nirea din Rai] suntem totuși așa de departe de
Dumnezeu” (Noica, Jurnal filozofic, 1944)
In anii când dorința lui Noica de a-și vedea
manuscrisele publicate ajunsese pe căi neștiute
să coincidă cu tactica ideologilor comuniști de
a-și ascunde sentimentele antiromânești prin
acordul dat la tipărirea (1) unui trăirist de școală
naeionesciană (2) s-a întâmplat ca Noica să
aștearnă pe furiș următorul gând: “Intrarea în
element [este] reintegrare. Nu sînt toate
reintegrările o asemenea strămutare [în element]?
Literatura fantastică [a lui Eliade este] o
ascensiune către element. Poate și căutarea altui
plan de realitate sau a altei substanțe în care
lucrurile sînt [există prin esența lor nepieritoare].
La Mircea Eliade lucrul e izbitor, căci fantasticul
lui ține de arhetipuri, e intrare în ființă” (3).
Multă vreme Constantin Noica ar fi vrut să scrie
o carte despre Eliade care să ocolească zonele
“obscurantismului” religios. Ea s-ar fi intitulat
Cartea arheilor (4) și ar fi început cu “elementul
înfrățirii, al iubirii”, prin invocarea sfîntului
Francisc din Assisi (Jurnal de idei, 6.20), mai ușor
de trecut prin cenzură decât vreo imprudentă
trimitere la naeionesciana “iubire ca instrument
de cunoaștere” (5). Filozoful de la Păltiniș
observase că simultaneitatea în timp e rod a
iubirii: “ești contemporan în timp cu cel pe care-l
iubești. Asta e tot - și înseamnă înfrângerea
umană a timpului. Ființa nu e Dumnezeu ci este
iubirea lui” (6.103), notează el între multe alte
însemnări mai puțin periculoase din punct de
vedere ideologic. Cum ar fi de pildă îndemnul
pentru tinerii care-l vizitau: “Citiți autori și nu
cărți ...Să nu vreți nimic; să fiți buni, curați la
inimă și să vă tăvăliți în pajiștile culturii” (Noica-
inedit, Istoricitate și eternitate, București,
“Capricorn”, 1989, p. 275). Doar în libertatea de
dinainte de 23 august 1944 mai putuse scrie că îi
place cum începe Biblia: Dumnezeu face și-apoi
vede că e bine ce-a făcut: “Ce extraordinară
replică a Teodiceei lui Leibniz, în care lumea e
creată pentru că e cea mai bună. Numai noi
oamenii, leibnizieni înăscuți, cerem ca programul
să preceadă fapta” (v. C. Noica, Jurnal filozofic,
1944, ed. II 1990, p.14).
Pe 11 noiembrie 1973 Noica îi spunea lui
Octavian Nistor că vrea să scrie despre ideile filo-
zofice ale lui Mircea Eliade, pe care-l consideră
“un nou Hașdeu”. în mod delicat, O. Nistor
(1917-1993), - fost coleg de facultate (v. Jeni
Acterian, Jurnal, 1991, p.207) cu Ion Frunzetti
(1918-1985) și cu Alexandru Dragomir (v. Isabela
Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate.
A. Dragomir in singurătatea gândului, Slobozia,
Ed. Star Tipp, 2004) -, îi atrage atenția că publi-
carea unui asemenea studiu în “Revista de filo-
zofie” va fi întârziată (Noica și Securitatea, 2009,
p. 131).
într-adevăr, abia în 1979, după ce Eliade fus-
ese onorat cu mulțime de distincții de lumea aca-
demică occidentală (6) pentru gândirea sa
deschizătoare de noi orizonturi culturale, lui
Romulus Vulcănescu i se îngăduie a tipări Eliade
ou le soif du concret în revista “Ethnologica”.
După moartea marelui istoric al religiilor, revista
“Manuscriptum” îi publică și ea Deschiderea unei
creații exemplare și originale [opera lui Mircea
Eliade] în nr.3 (68) 1987, p.65-66 (v. Stan V.
Cristea, C-tin Noica. Repere bibliografice, ediția
II-a rev. și adăugită, București, RCR Editorial,
2011, p.134). în rest, nici unul din studiile în
românește despre Mircea Eliade nu i-au fost publi-
cate lui Noica de vreo revistă a Academiei RSR:
Adevăratul înțeles al “sacrului” la Mircea Eliade a
apărut în trei numere ale revistei “Săptămâna cul-
turală a Capitalei” din decembrie 1975; Mircea
Eliade -75 a fost tipărit de “România literară” în
4 martie 1982, și un an mai târziu lui Ioanichie
Olteanu cenzura îi permite să publice Cei șapte
pași ai lui Budha. Un înțeles pentru destinul lui
Mircea Eliade în “Viața Românească”, nr.5/1983.
Dintr-o nefericită încercare de a pune la gră-
madă si a publica după moartea lui Noica o
selecție din gândurile sale rămase prin caiete de
însemnări din care filozoful mai citea vizitatorilor
săi întâmplători (v.Lucia Fetcu, Lecția domnului
Noica, în vol. Modelul cultural Noica, Buc.,
Fundația Națională pentru știință și artă, 2009,
p.208), încercare nereușită atât din cauza proastei
selecții făcute de un literat fără acces la ideile filo-
zofice cât și a titlului lipsit de înțeles (încercări
din element, în Revista de istorie și teorie literară,
iulie-dec. 1987, nr. 3-4, p.283-294) găsim textul pe
care G. Liiceanu l-a dat să fie consemnat pe o
placă de mari dimensiuni în fața vilei “Noica” de
la Păltiniș: “și-a chemat prietenii și au înălțat
împreună o casă”. Probabil ca să nu mai fie pusă
la îndoială existența “Școlii de la Păltiniș”, negată
de genialul Petre Țuțea pe motivul absenței de
scrieri filozofice originale a presupușilor discipoli
ce preferă a se legitima cu valoarea gândirii
noiciene. Oricum, ei nutresc speranța că a fost
suficientă discuția între prieteni (neapărat văzuți)
pentru a înalța în domeniul filozofiei românești o
casă. Ori, mai bine zis, o “încremenire în
proiect”, fiindcă nici un “școlar” de la Păltiniș n-a
uimit încă lumea cu cine știe ce originalități de
gândire sau cu vreo carte de filozofie care să iasă
din rând.
înainte de prima sa arestare, Mircea
Vulcănescu, invitat să-i vadă noua locuință din
pădurea Andronache, ar fi făcut în 1946 această
remarcă: “și-a chemat prietenii și au înălțat împre-
ună o casă”. Sensul frazei - în decriptarea lui
Noica - ar fi că un autor, atunci când își scrie
cărțile, își “cheamă prietenii nevăzuți” cercetându-
le operele. E tocmai ce a făcut Noica și n-a făcut
nici unul dintre auto-declarații săi discipoli: a
îmbogățit cultura românească și cultura universală
prin câteva cărți magistrale. întâi a scris despre
spiritualitatea limbii și culturii românești chemân-
du-l pe Mircea Vulcănescu (1904-1952) prin
capodopera de gând a acestuia (Dimensiunea
românească a existenței). Apoi a conceput un
Tratat ontologic, și Trei introduceri la metafizica
sa, împreună cu prietenii săi Aristotel, Platon,
Kant, Hegel, Heidegger, Eminescu, Blaga și
Corydaleu, pentru ca la sfârșit să scrie acel
“Tratat de logică reală”, la care se gândise în 1957
după de a terminat Povestirile despre om, solici-
tate de o editură franceză (v. scrisoarea lui Noica
din 23 febr. 1957, în vol. Modelul cultural Noica,
Buc., Fundația Națională pentru Știință și artă,
2009, p.509). L-a mai invocat și pe Mircea Eliade
(1907-1986) când a scris Adevăratul înțeles al
sacrului și în 1983 Cei șapte pași ai lui Budha la
vremea când “cel mai mare istoric al religiilor din
secolul XX” concepea dincolo de Ocean renumi-
ta sa Istorie a credințelor, premiată de Academia
franceză.
După Constantin Noica, literatura lui Mircea
Eliade doar aparent ar descrie oameni și situații,
fiindcă hermeneutul religiilor “redă sau instituie
elemente” (6.9). La Eliade, sacrul ar fi “element”
(6.11), sau, mai bine zis, trecere a elementului din
mediu exterior în mediu interior [hierofanie, în
termenii lui Eliade]. Și pentru ca scrierile literare
ale prietenului său din tinerețe să nu apară aseme-
nea unei generații spontanee, filozoful de la
Păltiniș s-a gândit să le pună alături de alte scrieri
“fantastice”, remarcând că orice “fantastic”
[ghilimelele sînt ale lui Noica] al romanticilor, de
pildă, sau al unora dintre suprarealiști, ar putea fi
considerat “pe linia strămutării în element”
(Jurnal de idei, 1978-1987, 6.2., București, Ed.
Humanitas, 2007, p.307). într-o altă opinie con-
semnată în ceea ce editorul a botezat cu numele
4
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
de Jurnalul de idei (7), creștinismul ar fi “religia
religiilor” (6.96), iar mistica ar fi “înnobilat sensi-
bilitatea umană” (6.6), l-ar fi făcut pe om să
aspire către “strămutarea în element, către
depășirea tărâmului “limitației care limitează”
pentru intrarea în “zonele limitației ce nu lim-
itează” (ibid.). Ilustrativă în acest sens ar fi muzi-
ca lui Bach. Ea este învăluitoare din afară spre
înăuntru “și departe în tine [în interiorul tău]
învăluitoare” (6.7). Atunci când încetează, muzica
lui Bach dă senzația de părăsire pe care o sug-
erează și versul eminescian “ca un suflet fără
parte. Fără element. Fără participație la element”
(rânduri șterse de Noica și trecute de editori în
subsolul paginii, op. cit., p. 309).
Cum filozoful urmărit permanent știa că păzi-
torii gândirii “corecte” îi vor cenzura referirile la
misticism, el și-a deplasat uneori în mod
intenționat șirul gândurilor (așternute prin cai-
etele sale) către zonele accesibile comuniștilor pe
care-i medita fără plată: “Dacă nu ești un individ-
ual-general nu ești nimic. Te preia statistica”
(6.190), scria el celor care credeau că ies din sta-
tistică dacă se cocoață în ierarhia politică și
socială, ignorând cu bună știință spiritul școlii de
înțelepciune pe care ar fi vrut s-o edifice filozoful
care-i îndemna să disprețuiască “oamenii politici,
acești valeți ai istoriei” (Noica, Istoricitate și eter-
nitate, 1989, p.271). Din documentele de arhivă a
Securității, selectate pentru publicare în 2009, s-a
putut afla cu certitudine că pereții camerei sale de
8 mp erau “microfonizați” și că manuscrisele îi
erau sistematic controlate prin percheziții făcute
pe ascuns (8).
în alt loc, drept camuflaj al ideii de stră-
mutare prin ascensiune către element, filozoful
trece ideea că fizica ar descrie și ea niște ele-
mente, ca magnetismul, sau gravitația. în margine
pune însă o observație cu tâlc religios: “Nimic nu
este ce este: e altceva”. Desigur și această notație
trebuia un pic estompată prin unul-multiplu de
genul: “trăim în elementul prieteniei, - scrie filo-
zoful pentru vigilenții săi cititori din obligația slu-
jbei - în elementul profesiunii, în elementul unei
limbi, al unei culturi și al unei epoci” (6.3). De
încheiat încheie iarăși în plan religios, cu ideea de
bază a misticismului după care numai omului îi
este dat să prefacă transcendentul în imanent.
în opinia înțeleptului ținut de oficialii culturii
comuniste departe de tinerii care ar fi vrut să-l
audă (9), oamenii s-ar împărți în “drept-credincioși
și arieni, adepți ai lui Arie” (6.215). Primii ar fi
cei care cred în Unu-multiplu (Trinitate). Arienii,
crezând în Unu și multiplu, ajung să creadă
numai în multiplu, singurul care 'se vede’. Aceștia
ar fi raționaliștii (/iluminiștii), cei care nu știu “de
lumina taborică a bunei filozofări”(ibid.).
“De ce a triumfat icoana? (6.85) - se întreabă
Noica, spre a răspunde în coordonatele
metafizicii platonice: “Pentru că este un Unu-mul-
tiplu”. (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică
a participării la divina lume a Ideilor, Slobozia,
Ed. Star Tipp,1999). După filozoful izolat la
Păltiniș, Europa începe la 325 cu Conciliul de la
Niceea care a îngăduit cultul icoanelor. “Dar
icoana a devenit în renaștere portret, apoi
fotografie” (6.96), mai notează Noica în postura
de filozof al culturii, după ce propusese în 1986
cea mai indrăzneață logică metafizică din câte se
puteau publica la vremea terorii ideologice materi-
aliste. Desigur, logica sa metafizică pe care o
botează logica lui Hermes fusese epurată înainte
de tipărire de orice trimitere la filozofia religiei
creștine. Doar din caietele sale aflăm de “obârșia
în Tatăl Ceresc” a lui Unu-multiplu care ar apărea
drept o unire de tipul I-D-G.
în această triadă, G (generalul) ar trimite la
descinderea pe linie paternă (losif - Avraam), D
(determinanta) ar indica matriarhatul, iar I (indi-
viduația) n-ar sugera nici naștere din tată, nici
naștere numai din mamă, ci din Unul (Tatăl
Ceresc) transcendent și trinitar (Noica, 6.42).
Noica precizează (pentru sine) că “individuația e
doar o treaptă” (ibid.) și că asemenea idei se
regăsesc atît în spiritualitatea indiană cât și în cea
europeană, când nu este fără Dumnezeu, adică în
versiunea ei proastă (acatholistă), “restrânsă la
grija agoniselii fără de limită a bunurilor de con-
sumare”. Filozoful considera că nu este “nevoie să
refuzi omului proprietatea”. Ar fi destul să-l aduci
prin cultură în situația de a spune: “Nu am ce
face cu proprietatea” (6.80). Despre cultura euro-
peană el nu avea o părere grozavă. Lucrul apare
limpede din consemnarea impresiei că “secolul
acesta nu lasă monumente arhitectonice și nu lasă
idei mari. De aceea și face atâta scandal, până la
isteria catastrofei finale. Ca oamenii fără impor-
tanță” (6.153).
Aspectul metafizic al logicii lui Hermes este
ilustrat în caietele lui Noica de posibilitatea con-
vertirii: Timpul logic se convertește în alt timp.
“Se continuă și se desfășoară prin trecerea într-o
altă spațialitate, cu generalul ca dimensiune a
individualului. Convertirea se confirmă prin pref-
acerea mediului exterior în mediu interior”
(Noica, 6.118). în opinia filozofului de școală
trăiristă (exclusă din cultura română de paznicii
indobitocirii materialiste) “elementul se distribuie
fără să se împartă” (6.4). El poate fi universalul
devenit persoană ca “arheu” (6. 21), cum au fost
Eminescu, Cantemir, Mircea Eliade, L. Blaga,
S. Lupasco, G. Uscătescu, etc, personalități mar-
cante despre care a scris Cartea marilor
întruchipări (sau Cartea arheilor “istorici”), volu-
mul inedit din care o parte a fost publicat de G.
Liiceanu în 2007 cu un titlu de batjocură: Despre
lăutărism (10) . Provenit din nevoia de partici-
pație, Unu-Multiplu arheului întrupat în multiplul
istoriei nu apare doar în plan religios. El poate
ilustra (pe tărâm cultural) universalul-particular al
insului devenit “arheu istoric”, adică ridicat prin
capodopere (precum Eminescu, compozitorul Paul
Constantinescu, M. Eliade, Vintilă Horia, L.
Blaga, Horia Stamatu, etc.) la spiritul obiectiv. Cu
spusele lui Noica, ar fi vorba de o întrupare “în
arheul istoric (din timp și de dincolo de timp) al
culturii ca spiritualitate autentică” (Jurnalul de
idei, 6.22).
în plan cultural, după colectivismul comunist
instituit și păzit prin teroare, individualismul
capătă o însemnătate aparte fiindcă “acum e în
joc individul care în însingurarea lui reface comu-
nitatea” [subl. mea, I.V.S]. Noica se referă aici la
asceza culturală în care a trăit el însuși, precum și
Anton Dumitriu, și atâția alții care au reușit să
creeze în domeniul filozofiei opere de reală val-
oare. Noica însă accentuează în mod expres
asupra refacerii de după “distrugerea sistematică a
spiritului care a luat trup printre noi” observată
de Lucian Blaga si consemnată pe furiș in Luntrea
lui Caron, să nu rămână neștiute cele întâmplate
în plan spiritual (11) odată cu ocupația rusească
de după 23 august 1944. Dacă atunci “s-au
retezat brutal și cu fierăstrăul toate valorile, pen-
tru ca urmașii noștri să nu mai găsească nici un
sprijin spiritual și nici un temei de mândrie
nicăieri și în nimic” (L.Blaga, Luntrea lui Caron,
1990, p. 302), mai târziu nu a mai fost necesară
arderea bibliotecilor și nici confiscarea cărților,
întrucât știința manipulării creierelor a obținut
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
5
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
"
aceleași rezultate prin dominația mijloacelor de
mass-media și prin tehnicile subliminale de con-
trol și de influențare a gândirii. Desigur un rol de
primă mărime l-a jucat si ruinarea învățământului
de toate gradele.
De la Anton Dumitriu știu că în perioada
interbelică R. Guenon îi îndemna pe cei insetați
de spiritualitate autentică să învețe românește și
să ia aminte la viața duhovnicească din mănăsti-
rile noastre ortodoxe (12). în credința lui
Constantin Noica (și a lui Mircea Eliade), întreg
secolul XX va trece neobservat în istorie (6.102)
dacă spiritul obiectiv (în sens hegelian) întrupat în
spiritualitatea și cultura românească nu va fi inte-
grat în cultura universală.
Note și considerații marginale:
1.	Publicarea filozofului Constantin Noica (1909-
1987) se făcea în comunism cu mare dificultate.
“Războiul nervilor” declanșat odată cu depunerea
fiecărui manuscris la editură este oarecum amintit de
“crisparea” în care a trăit până la moarte Noica, nesigur
dacă este sau nu tipărit prin reviste sau pe la edituri (v.
Noica și Securitatea, vol. II, București, Ed. MNLR,
2009, p.367). Ostracizarea “oficială” a gândirii lui
Noica s-a văzut și în 2009, în anul centenarului nașterii
filozofului când în librăriile bucurestene nu se găseau
decât una sau două din cele douăzeci de cărți scrise de
Noica (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “human-
ist”, în rev. Acolada, V, , 4 (42), apr. 2011, p.3 ;
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&
file=article&sid=877 ). în 1986 lui C. Noica i se publi-
case volumul Scrisori despre logica lui Hermes, amânat
trei ani, după cum aflăm din notele de Securitate
apărute în volum în 2009. Nepublicate în volum i-au
rămas după moarte toate interpretările dialogurilor pla-
tonice, seria celor 25 de eseuri apărute in revista
ieșeană “Cronica” sub genericul Jurnal de idei, toate
articolele despre Eliade, Blaga, Lupașcu, Camil Petrescu,
Brâncuși, Heidegger, Cioran, Mircea Vulcănescu,
Uscătescu, Cantemir, etc., precum și eseurile din
“România literară” cuprinse ulterior în volumul
Modelul cultural european, ultima sa carte apărută mai
întâi în traducere germană și tipărită de directorul fos-
tei Edituri Politice la cinci ani după moartea filozofului
(v. Stan V. Cristea, Constantin Noica. Repere biobibli-
ografice, ed.II-a revăzută și adăugită, București, RCR
Editorial, 2011).
2.	Prezentând filozofia românească în The
Encyclopedia of Philosophy (vol.VII, Macmillan, New
York, 1972), Mircea Eliade plasează filosofia noiciană
în descendența gândirii profesorului lor comun, faimo-
sul Nae Ionescu pe care de asemenea îl prezintă în The
Encyclopedia of Philosophy (vol.IV, 1967, p. 212).
3.	v. C. Noica, Jurnalul de idei, 1978-1987,
București, Ed. Humanitas, ed. I-a, 1990; ediția a II-a,
2007). Este vorba de publicarea unor însemnări din cai-
etele rămase după moartea lui Noica și nu a celor 25
de eseuri apărute în revista ieșeană “Cronica”, între 2
sept 1977 și 2 aprilie 1982 sub titlul generic de “Jurnal
de idei” (v. Stan V. Cristea, Constantin Noica. Repere
biobibliografice, București, RCR Editorial, 2011, editia a
doua revăzută și adăugită, p.125-129).
4.	Din volumul lui Stan V. Cristea aflăm că poetul
Aurel Rău i-a publicat lui Noica cinci eseuri pe tema
arheilor în revista “Steaua”: în nr.6/1980 (Cartea
arheilor), în nr. 10/1980 (Din cartea arheilor. Despre
puterea de întruchipare), în nr.2/1981 (întruchipări),
în nr.5/1981 (Din cartea arheilor. Insul ca interpretare)
și în nr.2/1982 (Despre limitele insului și limitațiile
arheului). La acestea s-ar adăuga Superarea românească
(“Almanahul literar” 1983), eseu despre Europa culturii
și spiritualității române, diferită de Europa spiritului
faustic. Articolul a fost cuprins în volumul alcătuit
după moartea autorului: Istoricitate și eternitate.
Repere pentru o istorie a culturii românești (București
1989). Către sfârșitul tratatului de ontologie apărut în
1981, Noica a inserat meditațiile sale pe tema “elemen-
tului” (v. Partea a II-a, Ființa de-a doua instanță, ele-
mentul, și Partea a III-a, Ființa în ea însăși, în vol. C.
Noica, Devenirea întru ființă, București, Ed. Stiințifica
și Enciclopedică, p. 327-390).
5.	v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae
Ionescu în unica și în dubla sa înfățișare, Slobozia, Ed.
Star Tipp, 2000, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, în
labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi:
Petre Țuțea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade,
Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, Ed. Star
Tipp, 2000. Precum și: Isabela Vasiliu-Scraba, Primatul
spiritualității în naeionesciana “iubire ca instrument de
cunoaștere”, în rev. Argeș (Pitești), mai 2008
(http://www.centrul-cultural-
pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&i
d=1286&Itemid=112 ).
6.	Faptul că Editura Politică și-a schimbat doar
numele după 1990 (în Editura Humanitas) ar fi de
observat pe cărțile lui M. Eliade publicate de această
editură care “uită” în mod sistematic mulțimea distinc-
tiilor academice cu care a fost onorat marele istoric al
religiilor.
7.	C. Noica trimisese (fără învoire) în 1981 spre
publicare dincolo de Cortina de fier, printre alte manu-
scrise ale sale, și un “Jurnal de idei (XXIV)”, din seria
celor 25 de articole apărute în revista “Cronica” din
Iași între 2 sept. 1977 și 2 aprilie 1982 și rămase
nepublicate în volum, titlul fiind folosit de Humanitas
în 1990 la editarea a șase caiete de însemnări (Marian
Popa consemnează că “alte nouă au fost pierdute”,
Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol.II, 2001,
p.1071) . Expedierea în străinătate era o gravă abatere
de la “etica comunistă” cu care îi împuia capul
G.Liiceanu ( Jurnalul de la Păltiniș, CR, 1983, p. 177) și
de aceea apare consemnată într-unul din dosarele de
urmărire a lui Noica la Păltiniș (v. Noica și Securitatea,
vol. II, București, Ed. MNLR, 2009, p.348). Unul din
capetele de acuzare pentru care Noica a fost schingiuit
prin bătăi, foame și frig și apoi închis șase ani în tem-
nița politică l-a reprezentat expedierea de studii filo-
zofice în străinătate. în total, la Securitatea din Sibiu ar
fi fost 7 dosare Noica, din care 5 au fost microfilmate,
iar două au fost distruse iremediabil în încercarea post-
comunistă de ardere a celor șapte dosare la Berevoiești,
să nu se afle numele unor informatori (v. Noica și
Securitatea, vol.I, p.6). Securiștii îndosariaseră și părerea
lui Noica din 10 dec. 1983 despre Jurnalul de la
Păltiniș: “[G. Liiceanu] a greșit față de Alexandru
Paleologu... și față de mine...Cred că a greșit pentru că
o carte de memorii se publică mai târziu, nu cât trăiesc
oamenii” (vol. II, p.94).
8.	v. Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a vilei
“Noica” de la Păltiniș, în rev. “Discobolul”, Alba Iulia,
iul.- aug.- sept. 2010, p.256,
(http://www.revistanoinu.com/Vila-C .-N oica-de-la-
Paltinis.html ).
în dorința de a fi dascăl celor tineri, Noica își imag-
ina că i-ar primi atât de bine la Păltiniș pe oaspeții
întâmplători, încât oricine “nu stă la Păltiniș să se simtă
în exil”(Istoricitate și eternitate, 1989, p.273). în compa-
nia lui Noica și a prietenului acestuia, meteorologul N.
Octavian (cu care filozoful spera să poată locui împre-
ună), tinerii s-ar simți minunat, visa el. Noica nu-și
putuse imagina că Securitatea, după ce l-a obligat să se
mute de la vila 23 unde locuise 8 ani (până în1983),
“într-o vilă ca și părăsită” (Noica, în op. cit.p. 272), nu-i
va lăsa pe tineri să se apropie de el și nici pe Nicolae
Octavian nu-l va lăsa să-i fie lui Noica în preajmă (v.
Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a filozofului
Noica, în Almanahul Origini, 2010, http://www.revis-
tanoinu.com/Sfarsitul-lui-Constantin-Noica.html ).
în anul Centenarului “Noica”, fără a sesiza batjocu-
ra conținută în titlul pus de editor unui volum alcătuit
dintr-o mică parte a studiilor care ar fi fost să constitu-
ie Cartea arheilor sau a “marilor întruchipări”, având o
lacună de inspirație care l-a făcut să-și amintească doar
de referatele proaste ale unui coleg invidios pe Noica,
așadar bazat pe o întâmplare penibilă din viața lui
Noica, Ion Papuc atacă problema “lăutărismului” la
Noica, nepărăsind domeniul psihologicului:
“Nedreptățit în chip flagrant, exclus, umilit, Noica se
referă tot mai patetic la genii” (v. Ion Papuc,
Lăutărismul lui Noica [C. Noica, Despre lăutărism, Ed.
Humanitas, 2007], în “Convorbiri literare”, nr.3/2009,
p.118-122; articol cuprins de Marin Diaconu în vol.
“Modelul cultural Noica”, Buc., Fundația Națională
pentru știință și artă, 2009, p. 473). Ridicolul poveștii
pe care nu era nici o pierdere dacă I. Papuc n-o scotea
la iveală, a apărut însă odată cu adunarea în volum a
scrierilor colegului invidios, prezentat ca “omul care l-a
cunoscut pe Noica”. La inceputul nereușitului articol,
eseistul I. Papuc asigură cititorul ca el nu îi este și nu
i-a fost discipol lui Noica, nefiind probabil de acord cu
titlul unui articol de-al meu publicat de Dan Culcer pe
4 febr. 2009 în revista Asymetria: Indicii de manipulare
în eseistica unui fost discipol de-al lui Noica: dl Ion
Papuc (http://www.asymetria.org/modules.
php?name=News&file=article&sid=680 și in “Origini.
Romanian Roots, vol.XIV, No.1-2-3 (139-140-141, Ian.-
Febr.-March 2009, p.112 ; și
http://www.revistanoinu.com/Indicii-de-
manipulare.html cu 1273 de citiri până pe 27ian. 2012).
Că nu i-a fost discipol, deși în tinerețe s-a dus în
cartierul Berceni la Noica să se inițieze în greacă veche
se vede din felul în care scrie în 2009 despre Noica și
despre “insul” Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu
Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir
în singurătatea găndului, Slobozia, Ed.Star Tipp, 2004)
apreciat de Noica pentru gândirea lui filozofică de
mare originalitate, fiind de altfel singurul cu care mai
schimba idei. în mod surprinzător, Ion Papuc a preferat
să consemneze “presupusa pregătire universitară”
(p.464) a lui Alexandru Dragomir, student eminent al
profesorilor Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Mircea
Eliade, Nicolae Iorga și Heidegger. Or, acest “ins” admi-
rat de Noica, pe 15 iunie 2000 cataloga drept “un fel
de excrocherie” răspândirea celor gândite de el fără
vreo încuviințare dată în acest sens și, mai ales, fără o
verificare prealabilă a ceea ce se difuzează (v. Ultimul
interviu al filosofului Alexandru Dragomir, partea X-a
din interviul înregistrat de Fabian Anton, în rev.
‘Asachi”, Piatra Neamț, Seria III-a, Nr.8/244, oct.-
dec.2009, p.13). Fiind o înregistrare publicată inițial în
“Observatorul cultural”, am arătat într-un articol felul
în care au fost denaturate ideile lui Alexandru
Dragomir (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Falsificări la publi-
carea în “Observatorul cultural” a ultimului interviu al
filosofului Alexandru Dragomir (v. rev. ‘Argeș”, Pitești,
mai 2010, p. 22-23 http://www.centrul-cultural-
pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&i
d=2871&Itemid=112 ). Oricum, I. Papuc se pare că n-a
reținut spusele lui Alexandru Dragomir referitoare la
difuzarea gândirii lui (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ultima
revelație a lui Alexandru Dragomir: “A nu te vinde
comportă nebănuite riscuri”, în rev. Argeș, oct. 2006;
http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.
php?option=com_content&task=view&id=248&Itemid=
112 ). Probabil a preferat să “nu știe” nici de modifi-
carea ideilor din conferințele lui Al. Dragomir ținute în
casa lui G. Liiceanu, deși cartea mea din 2004 în care
semnalasem deficiențele editării Craselor banalități
metafizice probabil că a parcurs-o, fiindu-i dăruită ime-
diat după apariție.
Mircea Eliade îi scrie în Argentina lui Stan M.
Popescu (/Ovidiu Găină) pe 10 aprilie 1957 că se
bucură să afle că Ovidiu Găină (n. 1918) i-a citit cărțile
publicate în țară, “când Raiul nu era încă pierdut. Dacă
vrei să regăsești acele timpuri, dar mai ales tot ce-a
urmat, citește Noaptea de Sânziene (Foret interdite,
Gallimard, 1955). Este și un fel de istorie a României
între 1936-46” (Mircea Eliade, 1957, din excelentul arti-
col al lui I. Filipciuc, Cum n-a fost să fie tipărit în
Argentina dialogul “Lysis” comentat de Noica, în vol.
“Modelul cultural Noica”, București, Fundația Națională
pentru știință și artă, 2009, p.242). După ce a citit
volumul meu Mistica Platonică (358p., Ed. Star Tipp,
Slobozia, 1999) pe care i-l trimesesem in 2007, profe-
sorul S.M. Popescu mi-a scris că este “o mică bijuterie”
(conf. Corespondenței schimbată cu Stan M. Popescu,
document olograf din arhiva personală).
12.	Filozoful și logicianul Anton Dumitriu (1905-
1992), care după anii de detenție politică s-a retras câte-
va luni la Mănăstirea Slatina din Moldova, a purtat cu
G. Vâlsan o corespondență axată pe tema isihasmului
românesc din mănăstirile ortodoxe (v. Enrico
Montanari, Succesul lui Guenon printre români, în
Origini. Romanian Roots, 5-6 (71-72) May-June 2003,
p.15). La M-rea Slatina, fostul profesor de istoria logicii
a lucrat vreo trei luni la soluționarea Teoremei lui
Fermat (umplând cu formule matematice vreo 50 de
caiete, apud. Antonie Plămădeală) împreună cu fostul
său coleg de facultate, părintele Petroniu Tănase (1905-
2011), matematician înainte de călugărire, fost egumen
al Schitului românesc “Prodromu” din Muntele Athos.
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Intre noicolatrie și noicofobie.
Bornele recuperării critice a
textului nicasian
Dorin Popescu
n pofida exploziei exegetice de dată recentă a lui
Noica (ce pare a face uitată cecitatea critică din
perioada 1945-1989), al cărei „vârf” va fi fost
atins, cel mai probabil, în anul marcării
centenarului nașterii sale (2009), rămânem, și în
momentul de față, cu un sentiment de inadecvare
și/sau de eșec al asimilării în ceea ce privește
performanța actuală a eforturilor de receptare
literară și culturală a operei acestuia.
Intuiția noastră critică ne sugerează că întregul
efort analitic, critic și de exegeză pare a nu fi reușit
să identifice natura exactă a scriiturii nicasiene și,
respectiv, fizionomia de ansamblu a operei acestuia,
compusă, ca un puzzle greu de descifrat, din texte
cu pronunțat caracter proteic (de exemplu, până în
momentul de față, critica de receptare a rămas
datoare cu investigarea ludicului la Constantin
Noica).
Odată cu publicarea masivă a textelor sale, în
anii '90 ai secolului trecut (efort care a consemnat,
într-un sfârșit, și momentul publicării integrale a
operei sale), critica literară românească a primit
prima șansă reală de identificare a profilului fil-
igranat al textului nicasian, prima oportunitate de a
stabili locul exact al acestuia în câmpul culturii
române.
După primele semne de evaluare critică recuper-
atorie (Noica redevine parte a canonului literar, tex-
tele sale sunt introduse în manuale, numele său
intră în circulația elitistă și obligatorie, cercetarea
științifică se reorientează, cu precădere, spre recu-
perarea culturii pierdute, se identifică relativ repede
familia literară/culturală căreia Noica îi aparține de
drept etc.), receptarea critică a lui Noica obosește
(pe un fond general de epuizare, pentru care Eugen
Simion găsește, inspirat și sentențios, formula
„demonul teoriei a obosit”).
în timp, ca și la Eminescu, exegeza constată că
publicarea integrală a operei sale rămâne un simplu
deziderat (încă în 2008 și 2009 mai apar volume de
corespondență1 și suntem siguri că, cel puțin în
acest plan, Noica mai are pregătite pentru noi
nenumărate alte surprize).
După primul efort de natură recuperatorie, pro-
cesul de receptare se dezvoltă mai ales pe compo-
nente secundare pentru actul critic, precum identifi-
carea culpei și responsabilității lui Noica pentru
opțiunile sale politice, a atitudinilor care au marcat
relația sa cu sistemul comunist, a exceselor de
dreapta și de stânga ale biografiei omului de cetate.
Spre deosebire de actul critic propriu-zis, acest
uriaș efort de demitizare, cu un pronunțat caracter
punitiv, nu a obosit. încă de la debut (acesta poate
fi consemnat, în planul dezbaterii publice românești
postdecembriste, ca fiind momentul publicării studi-
ilor lui Zigu Ornea și Alexandrei Laignel-Lavastine2),
dezbaterea publică privind relația cu cetatea a lui
Noica (și, implicit, identificarea cu minuțiozitate a
celor două presupuse excese/culpe de orientare,
situarea ideologică în extrema dreaptă românească
și, respectiv, excesul de tolerare a - și, parțial,
cauționarea - sistemului comunist) pare a se fi sub-
stituit actului critic autentic privind cercetarea resor-
turilor, naturii, caracterului și structurii textului său
și, în general, a întregii sale opere (mai ales că
Noica ne avertizase în mod direct, în repetate rân-
duri, că întreaga sa operă stă sub semnul lui legato,
al unei construcții unitare în regim logico/simbolic).
în acest context, actul de receptare critică a tex-
tului nicasian a generat o natură duală și conflict-
uală a abordării, iar demersul critic s-a articulat
între doi poli extrem de apropiați ai exegezei, idola-
tria și detractarea. Multă vreme, receptarea critică a
lui Noica a fost posibilă numai în imediata (și
primejdioasa) apropiere a polilor critici, la idolatri
și, respectiv, la detractori.
Am dori ca studiul nostru să se alăture efortului
conștient și responsabil de a evada din logica mani-
heistă, extrem de periculoasă în ambele sensuri
(noicolatru și noicofob3), care a însoțit, până în
prezent, receptarea critică a lui Noica. în acest plan,
al normalizării perspectivei de interpretare, este
salutară apariția relativ recentă a unor texte4 care
pot consolida centrul abordărilor critice, în pofida
circulației încă aglomerate la extreme5.
Ne propunem un studiu depasionalizat, fără
miză sangvinică, eficient mai degrabă în planul
identificării unor soluții critice adecvate față de tex-
tul lui Noica decât în câmpul justițiar al culturii
române, care cere, periodic, sacrificii și victime ritu-
alice6.
Pe de altă parte, studiul nostru are o miză crit-
ică ridicată și, de aceea, suntem convinși că tensi-
unea critică propusă de noi poate genera
neînțelegeri și parti-pris-uri, care riscă să ne atribuie,
în mod artificial, uneia sau alteia dintre variantele
de expresie ale jocului maniheist de recuperare par-
tizană a operei lui Constantin Noica. Vor fi noicola-
tri impudici care vor vedea în abordarea noastră
critică o degradare/pervertire a naturii filosofice a
textului nicasian, ca atare o umilire a ceea ce ar
avea textul nicasian mai viu, substanța sa specula-
tivă/filosofică (deși ea, conform propunerii noastre
critice, se reconvertește în valoare literară, cel puțin
egală valorii tradiționalizate, filosofice, a textului lui
Noica) și, poate, vor fi noicofobi care se vor ultra-
gia la tonurile pe alocuri elogioase ale demersului
nostru critic7.
1	.2. Erezia asimilării literare
Principala miză critică a studiului nostru o con-
stituie identificarea structurii și naturii discursului
nicasian8.
în mod tradițional, exegeza pare a nu avea
îndoieli ontologice cu privire la atribuirea unei
naturi exclusiv filosofice a acestui discurs. Periodic,
perspectiva critică tradiționalistă, care vede la Noica
un discurs exclusiv filosofic, se confruntă cu erezii
de interpretare. Principala cauză a producerii acesto-
ra rezidă în suspiciunea anumitor medii de exegeză
cu privire la incapacitatea discursului filosofic de a
fi exhaustiv și, ca urmare, funcțional la nivelul
întregului corpus de texte nicasian. Este greu de
crezut că, de exemplu, în Cuvânt împreună despre
rostirea românească, mecanismul discursiv funcțion-
al este exclusiv de natură filosofică. Până și în tex-
tele propriu-zis filosofice, discursul nicasian pare a
nu se supune normelor clasice/consacrate/tabuizate
ale genului.
Imediat după publicarea primelor volume de
debut, Mathesis sau bucuriile simple (1934),
Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes,
Leibniz și Kant (1936), și, respectiv, Viața și
filosofia lui Rene Descartes (1937), reacțiile mediu-
lui cultural autohton sunt unitare - numele său
apare în anuarele filosofice, titlurile volumelor sunt
preluate în mediile filosofice, despre Noica însuși se
vorbește în termenii domnului filosof Noica...
Mai mult, Noica este invitat să facă parte din
echipa de cercetători filosofi care realizează cea mai
ambițioasă enciclopedie din epocă a filosofiei
române, Istoria filosofiei moderne, editată, începând
cu anul 1937, de Societatea Română de Filosofie9.
Este adevărat că, totuși, din primele reacții crit-
ice, ceea ce frapează întregul auditoriu este elocința
textului, capacitatea acestuia de organizare fără
efort și de persuasiune; or, în perioada interbelică,
detaliul și performanța formei țineau mai mult de
stilul scriiturii, de literaritate10.
Consemnăm, în epocă, și primele ambiguizări
ale receptării, pe fisuri critice care, dezvoltate în
timp, vor deveni breșe solide, chiar falii: bunăoară,
în volumul I al invocatei Istorii a filosofiei
moderne, unul din coautori (1937), Constantin
Floru, consemnează: „problemele ridicate de meto-
da leibniziană au fost înfățișate și în literatura noas-
tră filosofică (s.n.) de D-l C. Noica în volumul, pre-
miat de Academia Romînă, intitulat Concepte
deschise în istoria filosofiei. Descartes, Leibniz,
Kant”.
Primul argument de receptare atipică (non-
filosofică) îl putem consemna cu ocazia solidei
reacții critice a lui Șerban Cioculescu, în marja
prezentării volumului de debut al lui Constantin
Noica, Mathesis sau bucuriile simple: „Niciodată în
scrisul românesc spiritul geometric nu s-a prelungit,
ca în Mathesis..., în pură poezie” (s.n.)11.
Până în anii 1940-1941, perspectiva de recuper-
are/receptare tradițională, respectiv filosofică, se
menține și se consolidează, în dauna celui eretic-li-
terare. Consemnăm, lapidar, aici, ca exemplu de
referință, studiul de receptare al lui Constantin
Rădulescu-Motru12, precum și articolul elogios de
întâmpinare al lui Vasile Băncilă13, care sugerează o
asimilare rapidă a textelor nicasiene exclusiv pe linia
tradițional-filosofică.
în iulie 1941, numele lui Noica este omis de
G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la orig-
ini până în prezent14. Este de notorietate că
cecitatea lui G. Călinescu are cauze subiective15 și
nu reprezintă o poziție critică deontologică, așa
cum sugerează o parte a falangei noicofobe.
După 194116 și, mai ales, 194317, stilul discursiv
al lui Noica pare a se modifica radical. Sub pre-
siunea urgenței scrierii și a impactului public imedi-
at (imperative ale scrisului jurnalistic, pe care Noica
îl practicase cu aviditate, între 1927 și 1934, precum
și, sporadic, ulterior18), discursul nicasian devine
elaborat și meandric, metaforic și suplu, rafinat și
înalt, generos în polisemii și referențialități. Deja,
din acest moment, receptarea în grilă exclusiv
filosofică a textelor sale devine o naivitate de neper-
mis.
După publicarea Jurnalului filosofic (1944),
linia de recuperare literar-eretică își reintră în drep-
turi. Principalele direcții de asimilare în zona literară
sunt, încă, ambigue: Șerban Cioculescu avea să sug-
ereze „disprețul sumar față de filosofia
românească... prea mare servilitate față de Gide...19
certe aptitudini literare... proza limpede și atrăgă-
toare a jurnalului” etc. Mai mult, celebrul critic
încheie cu recomandarea insolită ca Noica să
înceapă scrierea de texte romanești20, pentru că
romanul ar permite actualizarea cea mai potrivită a
virtuților literare ale lui Constantin Noica.
Dacă extrapolăm receptarea de etapă a lui Noica
și o așezăm în logica proceselor integrate de
receptare culturală ale vremii, faptul istoric ne con-
strânge să admitem că una din tendințele de schim-
bare a practicii discursive, în perioada interbelică,
cea de ornare literară a discursului rece/sobru/cla-
sic/neutru al filosofiei, pornește de la eșecul discur-
"
7
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sului tradițional filosofic de a mai convinge; pe
acest fond, autorii de texte din perioada interbelică
(evităm încadrări mai specializate, d.e. publiciștii,
prozatorii, filosofii, eseiștii etc) încearcă să inoveze
prin elaborarea unui discurs metaforic și persuasiv,
mai ales în registru oral/verbal și imediat (la confer-
ințe, seminarii, colocvii, serate etc.).
în ceea ce privește soluțiile nicasiene de creștere
a potențialului expresiv și persuasiv al discursului,
sugerăm că, între Mathesis... și Jurnalul filosofic,
discursul acestuia suferă două ingerințe egale (în
tensiune ideatică), de natură extrafilosofică, o puter-
nică infuzie a epicului și, respectiv, o liricizare evi-
denta a expresiei, recognoscibilă în aproape toate
textele publicate în perioada de referință. Infuzia lir-
icului este mai pregnantă în textele publicistice (a
se vedea, spre exemplificare, textele din cele trei
volume de corespondență apărute postum, Semnele
Minervei, între suflet și spirit și Moartea omului de
mâine), iar în textele de mari dimensiuni, destinate
publicării în volum, amprenta stilistică dominantă
este evidentă în zona construcției/dezvoltării epice.
în ceea ce privește liricizarea expresiei, exista, în
epocă, un program terapeutic și ideologic al tinerei
generații, care cerea autenticitate și stil21.
în plus, studiul lui Tudor Vianu, publicat în
1937, Filosofie și poezie, vorbea deschis despre vir-
tuțile unei filosofii poetizate, liricizate, de-filosofate,
condensate în expresie. Liricul putea acum să
potențeze limbajul filosofic, iar teoriile critice inter-
belice dezvoltate pe această speță erau în mare vogă
la finele deceniului 4 al perioadei interbelice22.
Este greu de anatomizat contribuția celor două
dimensiuni/oportunități de valorizare literară a dis-
cursului filosofic, respectiv liricizarea și epicizarea
acestuia, în transformarea discursului nicasian. Ceea
ce este cert este că, în numai câțiva ani, de la debu-
tul lui Noica în Vlăstarul23 și până la Mathesis...,
discursul lui Noica se conturează ca o voce singu-
lară, fără repetiție, în spațiul public românesc, iar
între Mathesis... și Jurnalul filosofic, discursul, de la
unul modular și specializat (chiar tehnicizat, pariind
pe o înțelegere ezoterică a textului și mizând doar
episodic pe simbol și metaforă), devine simbolic,
metaforic, poetic și, în egală măsură, stilizat, eseizat
și cu o solidă amprentă epică. Este un discurs care
probează toate mărcile stilistice necesare perfor-
manței multiple (publicistică, text științific, eseu
etc.). Un tip de discurs în care se recunosc toți
actanții publici, discurs pe care Vasile Băncilă și-l
atribuie ca fiind al său (filosofic), față de care
Șerban Cioculescu nu are rezerve în a-l numi literar,
pe care confrații în jurnalistică îl percep ca fiind de
natură publicistică etc.
Odată cu schimbarea ideologică a canonului lit-
erar și cultural în România, sub presiunea regimului
comunist, nu mai este posibilă, cel puțin pentru o
perioadă de câteva zeci de ani, critica liberă. în
plus, evoluțiile tragice privind izolarea culturală a
lui Noica și chiar, pe alocuri, martirizarea
acestuia24, precum și recluziunea sa spirituală ulte-
rioară, nu mai fac posibilă o recuperare critică a
acestuia, cel puțin nu în spațiul public, nu în planul
canonului.
Vom trece peste episoadele biografice cunoscute
ale perioadei comuniste pentru Constantin Noica,
fără a le puncta. Ele au făcut, în mod repetat,
subiectul unor abordări numeroase și chiar excesive,
literatura acestora depășind, numeric cel puțin, liter-
atura critică propriu-zisă. în economia studiului nos-
tru, relația lui Noica cu presa de extremă dreapta
din România anului 1940, relația sa cu sistemul
comunist, posibila cauționare a acestuia inclusiv
prin texte cu virtuți epice angajante, modelul cultur-
al al Școlii de la Păltiniș etc. nu sunt relevante. în
măsura în care analiza noastră va releva o
amprentare directă sau indirectă a discursului nicas-
ian generată de biografic, studiul nostru va ține
cont, punctual, episodic, de efectul biograficului
asupra procesului producerii de text. Dincolo de a
admite irelevanța biograficului la Noica25, mai ales
în ceea ce privește procesul poietic, ferindu-ne de
excesul/eroarea de a interpreta textul ca pe o anexă
a ființei/vieții, ori ca pe o explicație a ei, în egală
măsură refuzând spectacolul implicit pe care l-ar
implica o reactualizare a aventurilor ontologice ale
lui Noica, ne rezumăm, în acest studiu, la ceea ce
credem că poate avea el specific și util - respectiv,
la identificarea situației paradigmatice a constituirii
discursului literar la Constantin Noica și, în sub-
sidiar, a situației paradigmatice a funcționării aces-
tuia, în întregul topos nicasian.
1	.3. îmblânzirea tensiunilor. Tablou sintetic al
canoanelor actuale ale receptării
Admitem că ipoteza unui discurs literar la
Constantin Noica are o oarecare istorie26.
Mult timp, recunoașterea unor componente
structurale de ordin literar în discursul nicasian a
părut un simplu exercițiu de retorică.
Pe linia lui Șerban Cioculescu (1944), la istoria
acestei idei mai lucrează nume sonore. în numărul
12/1989 al revistei Vatra (număr publicat în 1990,
necenzurat), destinat posterității lui Noica, Andrei
Pleșu vorbește despre o „anumită criză de asimilare
a operei sale, înăuntrul mediului literar, din care
totuși, în bună măsură, face parte”27; Nicolae
Manolescu va sublinia „stilistic, înclinația către
exprimarea simplă nefilosofică”23, iar Eugen Simion
(1976) apreciază că „marele filosof nu trebuie să
mai cârtească împotriva eseisticii, pentru că finețea
eseistului se vede întîi în scrierile lui, creația este
partea cea mai bună a spiritului său obsedat de
felul în care ființa s-a făcut prin limbaj și se pierde
printr-un limbaj nesăbuit29, iar ulterior (1982)
conchide că „a fi liric în filosofie înseamnă a avea
imaginația ideilor... propozițiile lui sunt minunate și
au valoare aforistică”30. Concluzia lui Eugen
Simion, în Scriitori români de azi31: „Noica este,
indiscutabil, cel mai bun eseist, în latură filosofică,
pe care îl avem de la Blaga încoace, este un scriitor-
filosof”32.
O scurtă trecere în revistă a ereticilor ar trebui,
de asemenea, să îi includă și pe Mihai Zamfir (pen-
tru care „apetența limbajului - n.n. nicasian -
trezește invidia literatului și neîncrederea filosofului
scoliast”), Constantin Ciopraga („ceremonia ideilor
este suținută de un lirism subiacent, instituind un
nou tip de discurs, în descendența lui Nietzsche,
dar și a lui Jose Ortega y Gasset, Malraux, Blaga'”),
Mircea Mihăieș33, Nicolae Manolescu, chiar Alex
Ștefănescu34 etc.
în esență, până la momentul Simion-Liiceanu(-
CodobanjJ5, care deschide perpective mai largi
receptării literare a operei lui Noica și care canon-
izează, practic, acest demers, teza conform căreia
mecanismul de constituire a textului la Noica ar fi
mai degrabă (dacă nu chiar exclusiv) unul literar
este privită ca având un caracter eretic sau ludic.
Momentul Simion-Liiceanu se conturează ca un
punct de răscruce (în fapt, de convergență) al celor
două linii (până acum paralele) de receptare/recu-
perare, respectiv cea tradițional-filosofică și cea liter-
ar-eretică. Principalele argumente de asimilare priori-
tar literară a operei lui Noica țin, la Eugen Simion,
de cultivarea/elaborarea limbajului: „Noica este un
scriitor adevărat, un creator de limbaj și, oricât s-ar
supăra filosofii de profesie, el rămâne înainte de
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
orice prin creația din interiorul filosofiei36 (n.n. prin
limbaj). [...] Sofistul este, în fapt, un filosof liric, un
spirit speculativ care are imaginația ideilor37. [...]
Spiritul creator al filosofului beletrist nu doarme33.
[...] Noica este, nu mai încape discuție, un strălucit
eseist, un scriitor de care trebuie să ținem seama"39.
Concluziile critice ale lui Eugen Simion par a
deschide ipoteze solide: esența discursului nicasian
este limbajul, acesta implică/generează creația,
Noica este un creator de limbaj și de figuri (spirit
speculativ), el narează idei, construiește situații de
limbaj, ca atare limbajul, la Noica, prin speculație,
construcție, narare, menținerea dubiului, își asumă
în mod prioritar funcții de verosimilitate. în teoriile
literaturii, funcția de verosimilitate a limbajului
(prin care limbajul construiește lumi posibile, vir-
tuale, verosimile, care depind de un acord/accept al
cititorului) desparte limbajul literar și, prin extensie,
discursul literar de toate celelalte naturi discursive,
implicând o literaritate40 manifestă.
(Fragment din vol. Noica. Bătălia continuă, în
curs de apariție la Editura Ideea Europeană)
Note:
1	în 2008 este publicat volumul Constantin Noica
în amintirile unui preot ortodox, sub semnătura lui
Constantin St. Dogaru. Ulterior, au apărut volume de
corespondență între Noica și alți parteneri de dialog
epistolar, d.e. Liviu Antonesei, Franțois Breda, Ovidiu
Pecican etc.
2	1995 și, respectiv, 1998.
3	Mai nou, păltinișofob, conform lui Dan
C. Mihăilescu; conceptul este dezvoltat în articolele
din Dilema Veche și România Literară, d.e. Marino,
Cioran și Securitatea (România literară, nr. 17, 14-20
mai 2010).
4	Am aminti aici Sorin Lavric, Noica și mișcarea
legionară, 2007, dar și seria de articole a lui Paul
Cernat din Observatorul cultural, d.e. articolul Tertium
datur: zona moderată a unei generații «extremiste» din
grupajul tematic Un altfel de interbelic, articol publicat
în nr. 330, din 18-24 august 2011, al Observatorului
cultural. Pe linia neutră s-ar mai înscrie și abordările
critice ale lui Dan
C. Mihăilescu, Mircea A. Diaconu etc.
5	Ultima abordare din flancul punic/punitiv o
reprezintă studiul Martei Petreu, De la Junimea la
Noica. Studii de cultură românească (Editura Polirom,
2011).
6	în plan temporal, ultima victimă ritualică pare a
fi Adrian Marino, a se vedea reacțiile mediului cultural
românesc după apariția Vieții unui om singur...
7	în opinia noastră, elogiul/elogiul întemeiat, fie și
într-o lucrare științifică, este obligatoriu; el este semnul
unei atitudini critice responsabile și conștiente și,
totodată, un indice de onestitate a demersului.
8	Nu vom transforma studiul nostru într-un manu-
al de analiză a discursului; în ceea ce privește concep-
tul de discurs, opțiunea noastră este de a lua în calcul
dimensiunea acestuia de a genera co-operare în dia-
logul dintre toate instanțele textului, în special între
autor și lector (în toate ipostazele acestora: autor-citi-
tor, destinator-destinatar, eu narativ - tu narativ etc.);
avem în vedere, totodată, în această perspectivă, și
nuanța critică generată de faptul că “reflecția asupra
construirii și funcționării discursului conceput ca inter-
acțiune (co-operare, co-pilotare, co-construcție a sem-
nificației) este o mișcare care traversează numeroase
discipline și a cărei unitate se bazează pe două postu-
late fundamentale: ideea că discursul este o construcție
colectivă; faptul că participanții interacționează în
funcție de norme culturale care determină statute,
roluri, relații de comunicare precum și conținutul
mesajelor. Rolurile și raporturile (“power /vs/ solidari-
iy”) instituie un sistem comunicațional complex cu
relații simetrice sau complementare (atribuite, negoci-
ate, “subtilizate” sau “smulse")”, Daniela Rovența-
Frumușani, Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze,
Editura Tritonic, Seria Comunicare/Media, București,
2005. Optăm, astfel, pentru un concept modern de
discurs, cel relevat de neoretorici (C. Perelman & L.
Olbrechts-Tyteca, 1958, La nouvelle rhetorique. Traite
de l'argumentation), potrivit cărora “valoarea prioritară
a discursului nu este informația, ci comunicarea aces-
teia, deci forța cu care elementele de probă acționează
asupra interlocutorului; astfel, readucem în actualitate
faptul (adesea pus între paranteze) că discursul nu este
numai discurs despre ceva, ci și discurs produs de cine-
va și adresat cuiva", Daniela Rovența-Frumușani,
Argumentarea. Modele și strategii, Editura BIC-ALL,
București, 2000.
9	Noica semnează, în vol. I al Istoriei filosofiei
moderne (1937), articolele Rene Descartes și Urmașii
lui Descartes.
10	în nr. 4-6 din aprilie-iunie 1937, Revista Istorică
a lui Nicolae lorga consemna: „... larga întrebuințare a
bibliografiei în cartea d-lui Constantin Noica, Concepte
deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și
Kant, București (1937). Și mult orizont, într-o formă
clară. Astfel de studii folosesc pentru urmărirea
marilor desvoltări de idei”.
11	Revista Fundațiilor Regale, București, nr. 9/1934.
12	Constantin Noica. Concepte deschise în istoria
filosofiei la Descartes, Leibniz și Kant, în „Analele
Academiei Române”, 1936-1937, pp. 150-152.
13	Cărțile d-lui Constantin Noica, în Gând
Românesc (Cluj), anul VII, nr. 1-6, iunie 1939,
pp. 49-62.
14	Deși, la data închiderii ediției Istoriei..., Noica
avea deja 4 volume publicate și își publicase, sub
formă de volum, și teza de doctorat, Schiță despre
istoria lui Cum e cu putință ceva nou (1940), primise
premiul Fundațiilor Regale destinat tinerilor scriitori
etc.
15	Legate de celebrul conflict din epocă al noii
generații cu „bătrânii” din cultura românească și, în
speță, cu desele atacuri jurnalistice ale tânărului Noica
împotriva lui Tudor Arghezi și chiar împotriva lui G.
Călinescu (în Ultima oră, nr. din 5 ianuarie 1929,
Noica, licean la Spiru Haret, vorbea despre „incoerența
de câteva pagini” a domnului Călinescu...). Alte ținte
ilustre, mai ales în Ultima oră (1928-1929): Camil
Petrescu, Liviu Rebreanu, Adrian Maniu etc.
16	Când se publică teza sa de doctorat, Schiță
despre...
17	Anul publicării, la Fundația Regală pentru
Literatură și Artă, a volumului Două introduceri și o
trecere spre idealism.
18	Elocvente sunt, aici, cele trei volume de
publicistică reunite postum, Semnele Minervei, între
suflet și spirit și, mai ales, Moartea omului de mâine
(care include și publicistica de dreapta de la Buna
Vestire). în “Buna Vestire” (8 septembrie 1940 - 23
ianuarie 1941), în perioada în care Noica a fost prim
redactor, acesta a semnat 11 articole: Credo (8
septembrie 1940); Ești necinstit sufletește (12
septembrie 1940); Și viață fără de moarte (15
septembrie 1940); Anul I, ziua I-a (17 septembrie
1940); Pentru cel care nu înțelege (18 septembrie
1940); Ierusalime, Ierusalime (19 septembrie 1940);
10001 (20 septembrie 1940); Nae Ionescu (21
septembrie 1940); Sufletul cetății (24 septembrie 1940);
Nu suntem contemporani (28 septembrie 1940);
Sînteți sub har (4 octombrie 1940). Volumul include,
în ordine strict cronologică, intervențiile publicistice
ale tânărului Constantin Noica, găzduite în Credința,
Revista Fundațiilor Regale, Litere, Meridian, Criterion,
Excelsior, Analele de psihologie și Revista literară a
Colegiului Național “Sf. Sava”.
19	Apud Eugen Simion, Fragmente critice. Cioran,
Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu, Vol. IV, Editura
Univers Enciclopedic, București, p. 140, care citează
fragmente din volumul semnat de Șerban Cioculescu,
cu titlul Aspecte literare contemporane, publicat în
1972, pp. 709-712.
20	Eugen Simion, op. cit, p. 140. Aceleași citate și
aprecieri ale lui Șerban Cioculescu figurează și la
Cornel Moraru, Constantin Noica, monografie,
antologie comentată, receptare critică, Editura Aula,
Brașov, 2000, p. 87.
21	Inclusiv se promova, în epocă, stilul francez al
caligrafiei textului (chiar dacă generația criterionistă nu
părea sensibilă la stil și caligrafie, fiind mai interesată
de autenticitate și trăire).
22	Chiar dacă Vianu părea confraților săi mai tineri
din Generația ‘27 un model cultural decrepit.
23	1927, la 18 ani.
24	Condamnare, întemnițare, domiciliu forțat etc.
25	Sunt un om fără biografie...
26	Din istoria (extrem de parcimonioasă, a)
sugestiilor critice potrivit cărora discursul nicasian ar
putea fi interpretat ca fiind unul de natură literară, îl
vom cita doar pe Aurel Codoban, ale cărui concluzii
privind natura discursului nicasian sunt fără echivoc:
“Se poate afirma fără jenă că discursul noician este un
discurs de gen literar.... Discursul filosofiei lui Noica
este de gen literar pentru că discursul filosofiei actuale,
care mai este încă vie, este de gen literar" (Filosofia ca
gen literar, ed. 2005, p. 120).
27	Cornel Moraru, op.cit., p. 88.
28	Ibidem, p. 90.
29	Ibidem, p. 91.
30	Ibidem.
31	Vol. II, 1976.
32	Pe linia asimilării celor două genuri discursive
pure, filosofic și literar, notăm și contribuția
semnificativă a lui Aurel Codoban, care, în Filosofia ca
gen literar (ediția princeps Cluj-Napoca, 1992), descrie
întreaga istorie a problemei, analizează sincronic și
diacronic manifestările culturale și fenomenologice ale
acesteia și, în mod particular, evidențiază că formula
filosof-literar este o formulă inovativă a filosofiei
romane: “Nu putem fi siguri că trecerea de la mythos
la fabula face trecerea de la filosofia greacă la filosofia
latină. Cu siguranță însă, odată cu această trecere
apare pentru prima dată formula autorului de discurs
care este în același timp filosof și literat. Filosof și
literat - o sinteză latină. Formula filosofului-literat a
proliferat pretutindeni în culturile neolatine și ni se
pare o prezență semnificativă și în cultura noastră.
Poziția singulară a lui Blaga în cultura română, ca și
poziția altor reprezentanți excepționali ai ei, se
împărtășește de la această sinteză latină”, Aurel
Codoban, op. cit., p. 111. Notăm că, în alte locuri,
Codoban nu ratează oportunitatea critică de a-l situa și
pe Noica pe lista scurtă a formulei neolatine a
filosofului-literat. Din această perspectivă, întrucât
studiul menționat al lui Codoban aduce argumente
irefutabile pentru dezvoltarea istorică a sintezei
filosofie-literatură, discurs filosofic-discurs literar,
putem vorbi chiar de un moment Simion-Codoban-
Liiceanu în receptarea textului nicasian.
33	Apud Cornel Moraru, op. cit, p. 91.
34	Potrivit căruia „Obsesia de a gândi gândirea (sau
de a vorbi vorbirea) îl situează pe Constantin Noica în
vecinătatea unor poeți ca Nichita Stănescu, Cezar
Baltag sau Ion Gheorghe... Constantin Noica este un
filosof-poet (s.n.). El realizează sistematic ceea ce în
poezie se realizează prin fulgerarea inspirației și anume
o smulgere a cuvintelor din anonimatul comunicării
curente, o reevaluare a instrumentelor de cunoaștere
lingvistice”, Alex Ștefănescu, articolul La o nouă
lectură: Constantin Noica, publicat în România
literară, nr. 42/2002.
35	în 1986, Liiceanu publică în premieră studiul
Filozofia și paradigma feminină a auditoriului, pe care
îl vom menționa și ulterior; totodată, începând cu anul
1983, când semnează, în România Literară, nr. din 10
octombrie 1983, articolul îndârjirile filosofului, Eugen
Simion deschide și consolidează, dinspre zona literară,
supoziția apartenenței textului nicasian la marea
literatură română și universală, eventual alături de
marea filosofie românească; tezele din îndîrjiri...,
Eugen Simion le va relua cu numeroase alte ocazii,.
d.e. în volumul Sfidarea retoricii, 1985 sau în
Fragmente critice, vol. IV, 2000. De asemenea, o parte
din aceste aprecieri au fost, anticipat, formulate în
Scriitori români de azi, vol. II, 1976.
36	Eugen Simion, Fragmente critice. Cioran, Noica,
Eliade, Mircea Vulcănescu, vol. IV, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2000.
37	Ibidem, p. 128.
38	Ibidem, p. 133.
39	Ibidem, p. 142.
40	în Noul dicționar enciclopedic al științelor
limbajului, Oswald Ducrot și Jean-Marie Scaeffer,
Editura Babel, București, 1996, literarității i se atribuie
procedeele prin care operele aparțin artei și funcționării
estetice a limbajului (p. 129).
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
restituiri
Ion Negoițescu - inedit
Paternitatea unui eseu insolit
Dan Damaschin
Textul intitulat Tablou de adevăruri privitor la
un număr determinat de contemporani provine
din arhiva familiei Regman și mi-a fost pus la
dispoziție de către Ștefăniță Regman, fiul criticului
cerchist. Documentul, transmis mie în fotocopie, se
prezintă ca o dactilogramă nesemnată și fără niciun
indiciu referitor la data și locul elaborării.
Deoarece deținătorul originalului, prietenul și
corespondentul meu (Șt.R.) nu izbutise să dezlege
„misterul”, am cutezat să mă implic în acest demers,
bazîndu-mă pe experiența dobândită în decursul
cercetărilor consacrate Cercului Literar.
Concluzia ce s-a impus tentativei mele de
elucidare a paternității insolitului eseu îl indică drept
autor pe I. Negoițescu. în ceea ce privește
circumstanțele conceperii sale, Clujul anului 1946
pare a constitui ipoteza cea mai plauzibilă. Ea
corespunde eforturilor negoițesciene de a resuscita
gruparea, după reîntoarcerea Universității (și a
majorității cerchiștilor) în orașul-matcă, și mai ales de
a-i reconfigura traiectoria „sub zodia lui Euphorion”,
adică în parametrii unuia dintre cele mai temerare
proiecte literar-estetice din cultura română.
în afară de corespondența criticului cu Radu
Stanca, veritabilă cronică a ceea ce ei înșiși au numit
„bătălia pentru Euphorion” (și euphorionism), s-au
păstrat (în arhiva încredințată mie de către
I. Negoițescu, în 1980) câteva documente datate
1946 referitoare la Cerc și cerchiști, de o factură și
tentă similară „tabloului” inedit pe care îl prezentăm.
Este vorba de două „legi” (I: pentru constituirea
forumului suprem al grupării alcătuit din Ștefan Aug.
Doinaș, C. Regman și I. Negoițescu și II: pentru
instituirea datei de 13 Mai ca sărbătoare a Cercului
Literar) urmate de un tablou care, sub aparență
ludică, propune o ierarhie a membrilor formațiunii,
împrumutând simbolistica cărților de joc. Menționez
că prima din cele două „legi” și catalogul celor 32 de
„absolvenți” au fost reproduse și comentate de
P. Poantă (Cercul literar de la Sibiu. Introducere în
fenomenul originar, Clusium, 1997).
Față de această generoasă versiune cvasi-ludică,
tabloul acum devoalat este mult mai selectiv,
cuprinzând doar 13 protagoniști, individualizați în 12
portrete, cărora li se adaugă autoportretul „pictoru-
lui”. Prezumțios intitulat „tablou de adevăruri...”, tex-
tul de față reprezintă, în fond, o sumă de intuiții,
diagnoze și prognoze privitoare la psihologia, ethosul,
potențialul și virtualitățile unor personalități în
devenire. în absența operei propriu-zise (la acea dată
doar în cazul lui R. Stanca se poate vorbi de configu-
rația unei opere), judecăților de valoare li se substitu-
ie întrezărirea licărului de talent, constatarea
prezenței (sau absenței) inteligenței artistice, decelarea
unei predispoziții native spre mânuirea ideilor
abstracte, filozofice, semnalarea unei vocații stu-
dioase, dar și a opusului acesteia: delăsarea, lenea -
adjectivul „puturos” colorează mai multe portrete.
Un prim argument ce îl indică drept emițător al
acestor „adevăruri” pe I. Negoițescu ar fi însăși per-
spectiva pe care o adoptă rostitorul. Cel care for-
mulează astfel de considerații inconfortabile se
plasează într-o poziție privilegiată, în cazul de față în
Centrul cercului. E postura de lider, pe care (mai ales
după reîntoarcerea la Cluj) criticul și-o asumă și pe
care tot mai puțini cerchiști (doar aripa tânără, în
frunte cu D. Stanca) îndrăznesc să o socotească...
impostură. (Contestare mai mult în glumă, ne asig-
ură memorialistul Doinaș.)
Al doilea factor, ce pledează, decisiv, în favoarea
lui Negoițescu, în ceea ce privește paternitatea
rândurilor de față, este impresia de deja vu pe care o
lasă la lectură, mai bine zis surpriza de a regăsi în
textele de-acum aprecieri formulate de critic pe
parcursul corespondenței sale cu R. Stanca, acolo,
desigur, într-o manieră mai puțin tranșantă.
Astfel, opinii precum cele referitoare la Ovidiu
Cotruș („foarte inteligent” [...] desordine intelectuală,
confuzia înspăimântătoare a ideilor, care îl face inca-
pabil de orice lucru temeinic”) par un ecou amplificat
al unui pasaj din romanul epistolar, vezi pp. 52-53.
Alte trimiteri la corespondența Negoițescu-Stanca:
pentru Radu Enescu vezi p. 24 din epistolar: pentru
Ion D. Sîrbu p. 30, pentru C. Regman: p. 59. Dacă
în cazul celor citați deja analogia „tablou”- „epistolar”
se susține doar fragmentar (vizând câte o trăsătură a
personalității), în schimb, în ceea ce îl privește pe
Radu Stanca, paralelismul e desăvârșit: personajul
„romanului” se suprapune celui din „tablou” aproape
literalmente. Iată o mostră edificatoare: „Prin tine
nădăjduiesc eu să trăiască epoca clasică a literaturii
române, cea care să ridice dintr-o dată cultura noastră
la importanța europeană” (scrisoarea datată 15 iulie
1947) și „cea mai desăvârșită vocație de teatru a vre-
unui român. Susținut de ambiție și curaj ar întemeia
o artă a teatrului în România, care să aibă semnifi-
cație europeană” - în prezentul „tablou”.
Când prognozele sale nu vor fi confirmate, adică
nu se actualizează în scrisul companionilor portretiza-
ți, I. Negoițescu va fi cel dintâi afectat (poate mai
mult decât cel în cauză). Astfel, în 1987, după patru
decenii de la formularea unei predicții în legătură cu
C. Regman („va scrie memorialistică interesantă și de
fină calitate literară...”), criticul exilat la Munchen își
exprimă regretul cauzat de faptul că autorul volumu-
lui De la imperfect la mai puțin ca perfect „nu se
învrednicește să purceadă la redactarea Memoriilor,
pentru care nu numai trecutul său deloc sărac în
evenimente și personalități, dar și talentul lui
deosebit îl solicită”.
în fine, amprenta negoițesciană e recognoscibilă
și în cazul tușelor tari pe care le întâlnim, bunăoară,
în repudierea lui Nae Ionescu (filozoful nu are parte
de un tratament prea măgulitor nici în Istoria litera-
turii române apărută la „Minerva” în 1991), ori atun-
ci când dezavuează sămănătorismul (vechiul inamic
combătut atât în Manifestul din 1943 cât și un an
mai târziu, în Pășuniști și „Nemuritori”), pe care îl
descoperă în doze mai mari sau mai mici la Dominic
Stanca, Ovidiu Cotruș și Eugen Todoran. La fel de
intransigent se dovedește autorul acestui „tablou de
adevăruri” în denunțarea antisemitismului (la R.
Iencica și O. Cotruș), pe care îl socotește „cea mai
josnică trăsătură a timpului nostru”. întrezărim în
această atitudine pe acel Negoițescu de mai târziu,
care își făcea un titlu de mândrie din a sublinia
„întinderea și adâncimea neobișnuite ale preocupării”
sale „față de problemele evreilor români”, afirmând
că: „Nu există în România critic literar care să fi dat
o atenție mai conștientă și mai riguroasă ca mine
contribuției evreilor din țară la literatura noastră (în
privința asta l-am întrecut chiar pe Lovinescu!)”, măr-
turie consemnată în „Dialog”, red. resp. Ion Solacolu,
nr. 251/253.
1O
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Tablou de adevăruri privitor la un număr
determinat de contemporani
■ I. Negoițescu
Radu lencica:
oarecare sensibilitate muzicală. cel mai încrezut
dintre tinerii din acest tablou, dar fără niciun motiv
care să-l îndreptățească. revoltător de suficient.
oarecare sensibilitate literară. snob. necinstit, căci de
dragul de a face carieră unde nu-l chema o vocație
reală, a păgubit școala secundară (cea mai importantă
într-un stat de cultură) de un element care ar fi fost
aici, probabil, cu toate defectele, strălucit și de
neînlocuit (în timp ce, oricât de bun medic ar ajunge,
ar găsi totdeauna altul în loc). nu-i prevăd decât o
singură operă literară: memorial despre mine, dar cu
atâtea erori de psihologie, încât mă voi întoarce în
mormânt de pe o parte pe alta, de revoltă. mi-a
oferit figura cea mai stupidă ce am văzut-o vreodată:
întrebat de Enescu dacă i-ar place să fie el Nae
lonescu (acest țigan al filosofiei, după părerea mea) -
întrebare ridiculă cum nu se mai poate -, a ridicat
privirile spre cerul înstelat, și ca la o comuniune cu
spiritul absolut, sub perspectiva unui destin măreț,
dar probabil de neatins, a spus: cred și eu!... falsă
postură spirituală în toată atitudinea lui, căci - fără să
se compenseze printr-o trăsătură remarcabilă de
personalitate, care să facă scuzabil, dar nu justificabil,
viciul - e antisemit.
Puiu [Dominic] Stanca:
cu apreciabil bun simț, bine crescut dar fără
subtilitate în această bună creștere. remarcabil talent
literar dar lipsă totală de inteligență artistică, ceea ce
îl va împiedica probabil să facă o carieră literară.
mare talent dramatic, dar ambiția sa nu e pe măsura
talentului, căci altfel ar munci din greu spre a depăși
cabotinismul român. puturos, căci fără o mare
cultură artistică nu poate ajunge un mare artist (decât
în cazul în care ar fi geniu, ceea ce nu-mi pare). bună
doză de sămănătorism, înlăturabilă numai prin
înlănțuirea în brațele celui mai acut estetism. i-ar
folosi enorm snobismul intelectual.
Ovidiu Cotruș:
diletant cu tupeu. foarte inteligent (și Grigore
Popa e foarte inteligent), cu vocație nihilistă. trăirist
periculos, lipsă de reală structură sprirituală, căci e
pradă celei mai josnice trăsături a timpului nostru,
trăsătură moștenită din decadentismul culturii
secolului trecut: antisemitismul. desordine
intelectuală. confuzia înspăimântătoare a ideilor, care
îl face incapabil de lucrul temeinic. generos dar
capabil de necinste. oarecare gust literar și oarecare
sensibilitate literară. nu-l cred destinat pentru vreo
operă literară, căci nu are pentru aceasta nici cea mai
palidă disciplină interioară. cultură improvizată, care
pusă în serviciul remarcabilei sale inteligențe (însă
lipsit de intuiție psihologică) înșeală ușor pe naivi și
inculți (în această privință seamănă cu Sîrbu). faptul
că exercită o influență atât de puternică asupra lui
Enescu și lencica se explică printr-un oarecare farmec
al inteligenței lui, dar mai ales prin incultura și
naivitatea lor. la rândul său influențat de
sămănătorismul cu lustru trăirist al lui Grigore Popa
(am observat acest lucru imediat după vizitele sale
frecvente, la Sibiu, la cel camuflat în spital). probabil
și victimă a generației ratate căreia i-a aparținut și
unchiul său, poetul.
Radu Enescu:
remarcabilă dexteritate a minții în consumarea
ideilor abstracte, filosofice. lipsit total de
personalitate, nu aduce ideilor nicio patină. daltonist
estetic. necinstit dar naiv, atât cu alții cât și cu sine
însuși. fără profil interior, decât un uluitor
dezechilibru lăuntric. extraordinar de influențabil,
până la desăvârșita anihilare a voinței proprii, ceea ce
denotă lipsa de personalitate. i-ar folosi enorm o
influență dinafară, care să dea direcția justă calităților
sale intelectuale: poate că o va găsi cândva.
regretabilă lipsa de intuiție psihologică și de
subtilitate.
Ștefan Aug. Doinaș:
deosebit talent literar dar inteligență artistică mult
redusă față de talent. Idealuri meschin burgheze, dar
nearivist. bun prieten. Puturos, ceea ce îl va
împiedica probabil să facă o mare carieră literară, căci
fără o cultură densă care să amplifice oarecarele său
gust artistic, nu se poate imagina o operă însemnată.
leal și curajos în idei, până când crusta meschin
burgheză spre care tinde nu-l va închide în fel de fel
de precauții sociale. nu e generos, deși compătimește.
nu e mai încrezut decât e meritul său. o ambiție mai
mare ar fi binevenită. căsătoria și mediul familial cu
copii îi pot fi fatale. dar sunt puține șanse să înlăture
această fatalitate. norocul său ar putea să-l orbească
la momentul oportun și să se căsătorească, peste
ambițiile sale burgheze, cu o femeie care să-i fie pură
amantă și a cărei artă erotică să stârnească în el o
senzualitate și o voluptate care să-i nutrească
sensibilitatea lirică.
Eugen Todoran:
sănătoasă inteligență, vocație studioasă, dar lipsită
de talent artistic, de gust și de inteligență artistică.
puturos ca un român neaoș, cu o cultură
improvizată, de a doua mână. cu toată deficiența
gustului, dacă ar dobândi o cultură serioasă (în sens
occidental, ceea ce presupune o muncă înmiită față
de diletantismul informației sale), ar fi poate cel mai
strălucit istoric literar din universitatea românească
(el tinde la Universitate și nici nu are idee cât de
mult mai importantă și mai elegantă este situația de
strălucit profesor secundar, fiindcă trăiește sub
prejudecata mediului românesc). generos și bun
prieten, dar necinstit grav față de sine însuși (ceea ce
implică necinstea față de societatea românească.
dintr-un fals patriotism, sămănătorist, și-ar da poate și
viața pentru neamul său, negândindu-se că adevăratul
său patriotism este de a nu risipi și batjocori în
diletantisme calitățile sale). ambițiile sale sunt false,
exterioare, deși nu e mai încrezut decât merită.
Deliu Petroiu:
oarecare talent literar. bună sensibilitate estetică,
de vocație. oarecare inteligență artistică. prea modest
și fără ambiție. dacă ar dobândi o mare cultură
artistică (ceea ce îi e foarte ușor, căci sensibilitatea lui
e general estetică), însoțind-o de o ambiție mai
pregnantă, ar putea ajunge la nivelul scriitorilor de
mâna întâia ai literaturii noastre. generos și bun
prieten. nicio prejudecată burgheză nu-l amenință.
cinstit față de el (timorat față de el) și față de
societate. numai timiditatea din lipsa sa de ambiție îl
împiedică de a-și face o mare cultură. timpul lucrează
în favoarea lui.
Radu Stanca:
extraordinar talent literar (poate cel mai mare
talent al literaturii române). dacă ar avea și
inteligența artistică a lui Negoițescu, ar fi un scriitor
universal. mare vocație estetică, mare cultură în
formație. modestie morbidă. lipsă de ambiție care ar
putea să fie fatală carierei lui. generos și prieten
devotat (deși temperament dificil, primejdios relațiilor
sale sociale și chiar prieteniei). cea mai desăvârșită
vocație de teatru a vreunui român. susținut de
ambiție și curaj ar întemeia o artă a teatrului în
România, care să aibă semnificație europeană. fatală
lipsă a unei iubiri împlinite, care să dea sens
orgoliului și ambiției sale.
Ion D. Sîrbu:
dezordine interioară. necinstit în cel mai înalt
grad față de sine însuși și față de societate. lipsă de
vocație reală filosofică. talent literar dar lipsă de
inteligență artistică (sensibilitatea sa estetică e redusă,
dar sensibilitatea culturală îndeajuns de dezvoltată).
va putea totuși scrie literatură, uimind pe cei care nu
dau niciun credit talentului său literar. lipsă de gust și
de discernământ critic. lipsă de reală viață spirituală
deși cu precisă vocație intelectuală. lipsă de curaj
acolo unde ar trebui (adică atunci când stă în fața lui
însuși). scăldat, crezând că nu le are, în prejudecăți
burgheze, datorită unui anumit complex de
inferioritate, explicabil prin originea sa socială, care,
dacă ar fi cinstit, nu i-ar mai da nicio problemă
inutilă. arivist din disperare, iar nu din ambiție
meschină. fals cinic. capabil de generozitate și
sentimentalitate. face răul din estetism. deasupra lui
plutesc mereu nori negri. cultură improvizată.
Cornel Regman:
oarecare talent literar. gust literar în cel mai înalt
grad și gust artistic în general. inteligență artistică
notabilă. foarte regretabilă lipsă de ambiție. îndeajuns
de puturos. uneori prea modest. cinstit mai mult față
de societate decât față de sine însuși. timpul lucrează
în favoarea lui. dacă totuși se va cultiva, ceea ce e
prea probabil, va ajunge, sunt sigur, datorită
talentului și excepționalului său discernământ critic,
cel mai mare critic literar român. va scrie
memorialistică interesantă și de fină calitate literară,
clasică, mai aproape de Lovinescu decât de Călinescu,
dar cu sorți de a depăși în fineță pe amândoi.
umorul său e de autentică, nobilă calitate literară.
dacă s-ar cultiva filosofic s-ar descoperi la el anumite
latențe de vocație teoretică, ce împing critica la
principiile pure.
I.	Negoițescu:
naiv și de bună credință în raporturile sociale.
oarecare talent literar. extraordinară inteligență
artistică și excepțional gust artistic general. vocație
estetică maximă. ambiție generoasă și împinsă la
extrem, căutând să stârnească și în ceilalți muncă
enormă și disciplinată, economicoasă. dacă va trăi și
își va păstra intacte facultățile mintale va fi capabil
de o mare operă literară. virtuozitate teoretică, în
jocul abstracțiilor, ceea ce îl poate duce la sistem
estetic. mult mai modest decât pare. extrem de
cinstit față de sine însuși și față de societatea care nu-
i merită cinstea. puternică viață spirituală. mare
cultură în formație. timpul lucrează în favoarea lui.
Ilie Balea:
nu îndeajuns de respectuos, în ultimul timp, cu
Negoițescu. leal, dacă nu prea generos. fină aplicație
intelectuală. fără talent literar. va putea scrie totuși
remarcabil de interesantă memorialistică. cinstit față
de sine însuși și mai ales față de societate.
remarcabilă putere de muncă. va putea ajunge la o
cultură respectabilă.
Ion Oana:
sensiblerie estetică și literară. fără talent literar și
fără nicio vocație în mânuirea ideilor. ambiții
meschine. negeneros. ocupații intelectuale futile,
atunci când inteligența sa l-ar fi cerut la un lucru mai
serios.
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
11
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cărți în actualitate
Florian Bichir, un vânător de
minuni
Petru Poantă
Florian Bichir
Vânătorul de minuni
Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2011
Filolog și teolog de formație, Florian Bichir face în
Vânătorul de minuni un consistent jurnalism laic
pe teme religioase. Specia cultivată aici, cu un
profesionalism ireproșabil, este reportajul, ceea ce
presupune nu doar documentarea riguroasă la fața
locului asupra temei investigate, ci și un simț special al
observației și perspicacitatea de a da senzaționalului
sens și semnificație în orizontul axiologic.
Locuri, personaje, evenimente: toate aceste
elemente trebuie mixate cu pricepere într-o imagine
coerentă și cu un anume dinamism epic. Florian Bichir
are asemenea calități, iar cartea sa se citește pe
nerăsuflate. Scrie bine, într-un limbaj expresiv, eficient
și alert. Deși simpatetic fără rezerve cu fenomenul
religios, evită cu eleganță „clișeele” idiolectului
ortodox. Nu propovăduiește, ci descrie sugestiv câteva
semne ale unei lumi îmbibate încă de sacralitate.
Autorul configurează astfel o hartă concentrată și
fascinantă, cu un aer oarecum secret, a acestor semne
care sunt atât niște epifanii, cât și, în cazul unor
Lectură obligatorie
Dorin Mureșan
Nora luga,
Sexagenara și tânărul, ediția a II-a
Iași, Ed. Polirom, 2012
Apărută întâia oară în anul 2000, cartea Norei
luga, Sexagenara și tânărul, a fost reeditată
anul trecut de editura Polirom în colecția Top
10+, alături de o serie de nume consacrate ale
literaturii universale, în condiții grafice impecabile
(format mic, de buzunar, hârtie moale, caldă,
mirositoare, pe scurt: un obiect de artă). Este cu
adevărat o carte specială întrucât, pe de o parte,
abundă în detalii biografice, iar pe de altă parte, prin
intermediul unei capacități analitice desăvârșite,
autoarea dezbracă criza vârstei a treia (sexagenare) de
hăinuțele de firmă ale ipocriziei și o disecă în fața
cititorului cu acea inocență și cu acea detașare
specifice doar celor care, având o conștiință
superioară, reușesc să privească viața de sus și să
vadă detaliile ascunse ochiului mediocru.
Nu există capitole sau alte artificii tehnice care să
desfacă textul în bucăți. Dar există un artificiu stilistic
excelent mânuit: alternarea perspectivei, trecerea de la
persoana întâi la persoana a treia și invers, de parcă
autoarea ar simți continuu nevoia de a se obiectiva,
de a se privi din afară, de a nu eluda, printr-o
excesivă subiectivare, adevărul. Povestea prinde carne
pe scheletul unui monolog care, în ciuda vocii
solitare (bifurcată din cauza autoscopiei), are un
adresant (un mai tânăr prozator, complet tăcut,
descris de autoare cu zgârcenie: are ochii verzi, bea
votcă, este un bun ascultător). Practic, întreaga carte
este o confesiune realizată fără întreruperi, da capo al
fine, și făcută bărbatului misterios. Tensiunea
resimțită de autoare ca inadecvare între spiritul ce
arde fără să se mistuie pe axa timpului și trupul
bătrân ce parcă nu-i mai aparține este sugerată încă
de la primele cuvinte: „Nu-mi place părul tuns, nu-mi
lăcașuri de cult, minuni ale arhitecturii autohtone.
Minunile identificate aici nu aparțin doar
supranaturalului, așadar. Există icoane și monahi cu
puteri miraculoase, dar și monumente de artă ori
obiecte în care a cristalizat ingeniozitatea omului.
E de remarcat, apoi, că, în toate situațiile,
reporterul oferă și o fișă istorică a subiectului evocat,
dezvăluind câteodată istorii fabuloase, cu biografii care
țin mai curând de sfera senzaționalului, așa precum în
reportajul „Sfântul” Mișa din Clejani. în satul a cărui
celebritate recentă se datorează unui taraf de romi,
este înmormântat, în Biserica Sfinții Arhangheli Mihail
și Gavril, boierul sârb Mișa Anastasievici. Sârbul,
foarte bogat, fusese proprietarul moșiei Clejani pe
vremea lui Cuza. Biserica a construit-o în 1864 cu
meșteri italieni și a fost pictată de Gh. Tattarescu.
Mișa s-a îmbogățit în Serbia, casa sa din Belgrad fiind
acum clădirea Universității. Devenise, la jumătatea
secolului al XlX-lea, cel mai mare negustor din
Balcani, proprietar a 74 de vapoare. în 1866, prințul
Carol este adus în România cu un vapor al său.
Falimentând, se stabilește la Clejani, unde și moare.
Minunea e că trupul sârbului din cripta bisericii se
păstrează și astăzi intact. O enigmă, prezentată ca
atare.
plac subțiorile rase, nu-mi place iarba cosită; cred că
duc în mine un instinct care nu se lasă civilizat” (p.
5). Pe această tensiune marșează textul, progresiv, cu
neliniștitoare alunecări în resemnare și succesive
ridicări deasupra ei, cu scene retrospective calde,
fierbinți ori înghețate, cu senzații prospective uneori
copleșitoare, alteori consumate, totul puternic virusat
de personalitatea acaparantă a povestitoarei.
Există, desigur, și un fir narativ, edificator din
perspectivă istorico-socială, pe care se împletește
fluxul vieții celor două personaje (Anna, autoarea, și
Terry, o prietenă din copilărie, genul de femeie care
reușește să urce în ierarhia socială, treaptă cu treaptă,
printr-o ambiție de neclintit). Dar, dincolo de acesta,
ies în evidență momentele de respiro meditativ,
îndeosebi cele cu trimitere la literatură, fie că e vorba
de tiparele ei, fie că e vorba de funcția ei, ori de
misterul din jurul creatorului ei: „Poezia e un fel de
ancestralitate care continuă să existe în noi. E eterna
reîntoarcere. E un fel de culcuș al instinctului. Ne
ține aproape de origini” (p. 33); „Uneori mi-e frică de
cărțile pe care le scriu; în cărți ne turnăm, fără să ne
tremure mâna, presimțirile. De multe ori, ce am
inventat pe hârtie mi-a aprobat Dumnezeu, semnând
cu ochii închiși, și s-a împlinit mai des și mai exact
decât visele” (pp. 114-115); „Cum mă aflu eu la
cheremul ficțiunii mele, cum mă transform în lipsa ei
într-o femeie plantă care respiră, se hrănește, se
mișcă, dar nu mai așteaptă nimic, deci nu mai
trăiește” (p. 124); „...când simți că-ți vine să scrii,
trupul se înfioară aproape la fel ca înainte de a face
amor, e aceeași detașare a ființei pe care o fi
cunoscut-o Onan, când se masturba” (p. 138); „E
foarte riscant să faci confesiuni unui prozator”
(p. 143); „Uite, eu, de pildă, sunt, cum îți spuneam,
și vecina cu sacoșa și doamna poeziei românești.
Habar n-ai cât de mutilante îmi par ambele ipostaze.
Un scenariu la fel de palpitant este cel referitor la
capul Sfântului Gheorghe, aflat la Mănăstirea Bîrda,
județul Timiș, ori cel despre o parte a moaștelor
Sfântului Simon Zilotul, de la Biserica din Bucureștii
Noi. Tot astfel, afli că Mănăstirea Frăsinei
funcționează după codul mănăstirilor de la Athos, cu
un regim monahal foarte sever și cu interzicerea
accesului femeilor. Dar cea mai „spectaculoasă”, poate,
rămâne mănăstirea Balamuci, „pușcăria preoților”. Este
locul unde preoții de mir sunt trimiși în penitență
pentru abateri disciplinare grave.
Talentul de prozator al lui Florian Bichir se
observă numaidecât în expresivitatea evocărilor acestor
locuri pe unde îl duce curiozitatea. Știe crea atmosferă
în câteva tușe și are o bine formată privire plastică în
descrierea unor peisaje. în sfârșit, sunt admirabile
câteva portrete ale unor persoane reale, îndeosebi
monahi, dintre care se desprinde prin intensitatea
singularității pustnicul Onufrie, retras în pustietatea
din Masivul Postăvaru. întrucâtva exotic, de un inedit
șocant, este duhovnicul cu rang de colonel din
Serviciul de Pază și Protecție al președintelui
României. Desigur, unele dintre locurile și
monumentele evocate aici au intrat în conștiința
colectivă, fiind frecventate fie în pelerinaje, fie turistic.
Altele rămân însă cvasi-necunoscute, cu toate că au un
mare potențial legendar. Cu o bună publicitate, ele ar
putea deveni destinații mirabile ale turismului cultural.
Cu titlul Le dernier chemin de Dracula, cartea a
apărut în versiunea franceză a Letiției Ilea la Editura
Eikon.
■
în prima mi se face favoarea de a fi inclusă în genul
proxim, datorită faptului că o anumită lume mă vede
mediocră, în a doua ipostază mă bucur de distincțiile
diferenței specifice, pentru că cealaltă lume mă vede
ieșită din competiție, adică expirată” (p. 157). încă
mai abisale sunt reflecțiile asupra trecerii, asupra
mecanismelor ascunse care stau la baza tensiunii
dintre cei care vin și cei care pleacă, dezvăluite (sau
dezvelite), spuneam, cu acea detașare specifică doar
înțelepților, vizionarilor, care, deși resimt exagerat
vacuumul temporal, reușesc să stea în picioare și să
culeagă din aceste momente critice alte pricini de
înțelepțire: „Cred că instinctul suportă mult mai bine
schimbările lente, abia perceptibile din natură.
Instinctul se teme de salturi, de șocuri. Așa îmi explic
și faptul că bătrânii sunt incapabili să se adapteze la
nou. (...) Bătrânii coboară mereu spre pământ, spre
rădăcini” (p. 36); „Nu există loc mai încărcat de
senzualitate decât parcul. Azi acest ascunziș plin de
seducție nu-l mai caută decât elevii și pensionarii. De
fapt aceste două categorii îmi plac cel mai mult,
pentru că nu au fermitatea vulgară a sexului, pentru
că sexul lor e indecis, dându-le o aură de extremă
finețe” (pp. 71-72); „Știi, când începi să îmbătrânești,
două sunt pierderile cele mai dureroase, scăderea
vederii și a memoriei. Cu ele începe despărțirea de
lume. De fapt, aici începe moartea” (p. 130) etc.
Cartea este citabilă în întregime. Nici un cuvânt
nu e lăsat la voia întâmplării. Undeva în subsidiarul
textului pândește o sensibilitate lirică ce pare să
stăpânească întreaga tensiune a narațiunii, așa cum
compozitorul stăpânește instrumentele dintr-o
pornire instinctivă, nativă, dar arhitecturată mental.
Prin urmare, dând satisfacție poetei, nu greșim atunci
când spunem că Nora Iuga este cu adevărat doamna
poeziei românești, sau atunci când credem că
Sexagenara și tânărul, în noua sa variantă de carte-
obiect (reeditarea de la Polirom), ar merita să ajungă
în toate bibliotecile respectabile.
■
12
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
O nouă ediție Coșbuc
Ion Buzasi
Andrei Moldovan
Coșbuc sau lirismul pragurilor
Cluj, Ed. Eikon, 2012
Poetul și publicistul Andrei Moldovan s-a
remarcat și prin preocupările sale de istorie
literară, colaborând alături de Niculae Gheran
la ediția integrală Liviu Rebreanu și publicând un
eseu literar de pronunțată originalitate, despre G.
Coșbuc, acum într-o a doua ediție, așa cum se
spune revăzută și completată.
Cartea are un titlu îndrăzneț: Coșbuc sau
lirismul pragurilor. Cuvântul prag este împrumutat
din teoreticianul literar francez Gerard Genette, și
în conexiune cu pragul se vorbește despre paratext,
peritext, epitext - concepte ce sunt auxiliare
funcționale în explicarea specificului și originalității
unei opere poetice. Andrei Moldovan conferă
conceptului literar de prag o semnificație proprie:
„un teritoriu liric ce cuprinde în sine trăsături
definitorii ale artei poetice”, manifestate în două
direcții - în trecut prin „valori sacre ale literaturii
universale”; dar care poartă în germene și în viitor
prin „semne neîndoielnice ale poeziei ce o așteptăm
și lasă să i se întrevadă contururile” (p. 144). Poezia
lui Coșbuc are un asemenea rol de „lirism al
pragurilor”. în ce privește prima componentă, cea
în care sunt cuprinse valori consacrate ale literaturii
universale, Andrei Moldovan îi consacră trei
capitole - vorbind despre tentația iluministă -
pentru că autorul Firelor de tort „face parte din
acea stirpe de poeți care au crezut totdeauna că au
menire de împlinit, că sunt hărăziți să vină în
întâmpinarea unor aspirații ale neamului lor”. Cu
alte cuvinte, să fie un luminător în bună tradiție a
Școlii Ardelene și, legat de iluminism, ca o
consecință a acestuia este mesianismul prezent la
Viața ca o piatră
Ștefan Manasia
Nuțu Roșca
Supraviețuitorul. Drumul spre minune
București, Editura Areopag, 2012
n seara de după Anul Nou citesc
Supraviețuitorul, de Nuțu Roșca (născut în
1932), autobiografia unui creștin ortodox,
aureolat de nedreptate și suferință întocmai ca
personajul lui Soljenițîn, Ivan Denisovici. Prima
treime a cărții are, însă, intensitatea pe care O zi
din viața lui Ivan Denisovici abia dac-o atinge. Nu
întîmplător: Nuțu Roșca, imobilizat ani de zile la
pat și salvat de-un ortoped mîșkinian (sîntem în
anii 1950), are puterea nu doar să se întoarcă la
viață, în „domeniul” familial, ci și să termine (la
seral) liceul, să urmeze cursurile Facultății de Litere
clujene (avîndu-i, printre profesori, pe Liviu Rusu,
Ion Vlad, Mircea Zaciu, Dimitrie Macrea, Mircea
Zdrenghea, D.D. Drașoveanu), ajungînd chiar să
susțină doctoratul - la București - cu profesorul
(întors între timp de la Cluj) Dimitrie Macrea;
citește enorm, scrie. Educă și se lasă educat de
marile cărți ale lumii. Biblia. Psalmii.
în ciuda navetei, a statutului (pînă la Revoluție!)
de etern suplinitor, a turnătoriilor și „dosarului” ce-l
va urmări ca o umbră, se va pensiona ca dascăl al
liceului sighetean Dragoș-Vodă. Regretat de elevi,
detestat de inspectorii școlari securiști (care îmbracă
alte blăni, după 1989), de „organe”.
Termin de citit pe la 1.30 noaptea, fără să regret
toți poeții transilvani, începând cu Ion Budai-
Deleanu și continuând cu Andrei Mureșanu și
Coșbuc, ca să culmineze în poezia lui Octavian
Goga. La Coșbuc el se explică prin instrucția școlară
în liceul năsăudean, studiile filologice la
Universitatea din Cluj unde a audiat prelegerile
despre folclorul românesc, despre limba și literatura
română ale lui Grigore Silași, și prin perioada
sibiană, care, după aprecierea lui Al. Dima,
cuprinde anii cei mai rodnici din creația lui Coșbuc,
ani în care își completează și fundamentează
cultura clasică. Traducerile lui Coșbuc sunt
complementare tentației iluministe, ele constituind
un mod de emancipare prin cultură, prin
reminiscențe ale mitului. Andrei Moldovan se
întreabă dacă este Coșbuc un poet mitic sau un
înstrăinat de mit și răspunde că poetul e un
intermediar între mit și cei care l-au precedat.
Constatând că mitul e o permanență a poeziei sale,
se identifică ecouri din tragedia antică greacă și
poezia latină. Din pictura lui Goya împrumută un
alt termen, Capriciile, prin care înțelege poezia
ocazională, poezia anecdotică sau poezia minoră,
cum a fost numită în diferite stadii critice, cu o
evidentă nuanță depreciativă. Această poezie arată
însă „un artist înclinat spre notație, cu un dezvoltat
simț al caricaturalului” -, amintind de picturile pe
care Goya și le-a intitulat astfel pentru a zugrăvi
„aspectele cele mai burlești sau atroce ale comediei
sociale”. în cuprinsul volumelor sale asemenea
poezii alternează cu poeziile clasice și pentru
relaxarea cititorului.
Făcând un amplu excurs în exegeza lirismului în
critica literară universală, autorul arată că specificul
lirismului coșbucian este caracterul său „deschis”, el
trăiește în „forme ale narativului și dramaticului”
o clipă că i-am lăsat de o parte pe marii romancieri
români, despre care trebuie să scriu. Prima parte a
autobiografiei, calvarul țăranilor maramureșeni
exterminați în batalioane de muncă prin 1950, te
lasă fără grai. Ca și demnitatea acestui paysan ce va
ajunge, tîrziu, prea tîrziu, doctor în filologie (cu o
teză lingvistică condusă de Dimitrie Macrea),
profesor la liceul Dragoș Vodă (cel mai bun din
Sighet), istoric al bisericii (și martor a două minuni
dumnezeiești). Cartea aș împrumuta-o multora, de
n-aș fi sigur că mă vor privi chiorîș: scrisă cu știință
de mare prozator, fără înflorituri, mixînd detaliile
seci, statistice cu nucleele epice revelatorii, dacă nu
revelate. Parabole și pilde venite din asumarea acelei
tradiții românești, ruralități curate, astăzi de
neînchipuit:
„Cînd mergeam la Bârsana, mă întîlneam mereu
cu cei care mi-au făcut rău și mi-au semnat acele
documente. Nu le-am spus că știu ce mi-au făcut,
nu i-am învinovățit, dimpotrivă, îi stimam și îi
salutam ca pe niște prieteni, pentru că i-am iertat.
Peste multă vreme, cînd am mai fost la Bârsana, le-
am citit numele pe cruci în cimitir și atunci m-am
gîndit că am făcut bine că i-am iertat din timp...”
Despre profesorul de filozofie Sterie Diamandi,
cunoscut în peregrinările bucureștene: „Pe lîngă
erudiția sa, era de o bunătate copleșitoare. O dată
i-am pus întrebarea: Domnule profesor, de ce
sunteți așa de bun? La această întrebare mi-a
răspuns prin următoarea poveste: Cînd eram mic,
(p. 122). Preferința pentru idilă, pentru confesiune
(specii în care liricul alternează sau se prelungește
cu epicul și dramaticul), amestecul de romantism și
clasicism sunt argumente pentru specificul
lirismului coșbucian.
Constituind un „prag al lirismului”, poezia lui
Coșbuc „ne amintește că poezia lumii în marea ei
diversitate de forme tinde totuși spre unitate” (p.
133), căci mijlocind „între mit și modern, între
veacurile culturale ale începutului istoriei omenești
și cele de acum”, ea este asemenea pragului care ne
amintește „că grădina și interiorul fac parte din
același spațiu” (p. 129). Situarea poeziei lui Coșbuc
în acest prag îi conferă nu doar valoare, ci și
actualitate. Conceptul de postmodernism, despre
care Andrei Moldovan desfășoară o prea amplă
expunere, arătând că nu e în intenția să propună un
Coșbuc postmodern sau un precursor al
postmodernismului poetic românesc, se continuă cu
„regăsirea unor structuri poetice coșbuciene în lirica
actuală”: aspectul unei libertăți arhitecturale (la Ion
Mureșan), epicul prelungit în dramatic, anecdoticul
ca resursă a epicului etc.
Capitolul final, cu un titlu mitologico-biblic,
între Procust și Adam, prezintă o retrospectivă a
receptării critice a lirismului coșbucian, receptare, cu
puține excepții, inadecvată. în afară de câțiva mari
critici interbelici, notabil este momentul
centenarului nașterii poetului, 1966, când în
paginile „Gazetei literare” se propune o discuție
despre Coșbuc citit astăzi . Este necesar - conchide
Andrei Moldovan - un „Adam al criticii pentru
poezia lui George Coșbuc” (p. 181). Un asemenea
prim studiu adamic este Poezia lui George Coșbuc
de Petru Poantă, iar Coșbuc sau lirismul pragurilor
de Andrei Moldovan este, și prin intenție și prin
sugestii de originală interpretare, al doilea.
■
mama era foarte bolnavă. M-a chemat la patul ei de
suferință, mi-a pus mîna pe cap și mi-a spus: <Sterie,
eu voi muri, iar tatăl tău se va căsători cu femeia
cutare, care este foarte rea și îți va face viața amară,
dar tu să fii bun ca vioreaua care parfumează piatra
ce o strivește>. Această spusă a mamei a fost
principiul vieții mele.”
„Am trecut prin viață ca prin piatră și nu înțeleg
de ce n-am murit, cînd am avut atîtea ocazii.”
Continuînd - la cea mai înaltă tensiune - exercițiul
mărturisirii: „Uneori, am stat de vorbă cu cîte unul
din cei ce m-au nedreptățit. N-am aflat la ei nici
urmă de mustrare de conștiință, de regret, ci,
dimpotrivă, mîndria că și-au făcut datoria.” Pentru a
încheia depoziția, ca o filă scrisă în litere gotice de
marele mutilat praghez: „Prin scrierea de față, n-am
făcut nici literatură, nici istorie, ci o mărturie curată
și am scris întocmai ce am trăit. Am scris sub
impresia că, peste umăr, îngerul adevărului privește
fiecare cuvînt pe care îl scriu.”
Să nu pierd asta: Nuțu Roșca, Supraviețuitorul.
Drumul spre minune, subintitulată PR-ist
Autobiografia unui om care a fost lovit de tren,
declarat mort, apoi..., „Carte apărută cu
binecuvîntarea înalt Preasfințitului Arhiepiscop
Justinian Chira al Episcopiei Maramureșului și
Sătmarului”. Cartea mai este însoțită de fotocopii -
mărturii ale unei încercări de mutilare românească
(cum au fost puzderie-n ultima sută de ani). Ar fi o
lectură benefică, salubră, pentru orele de educație
civică sau dirigenție din școli și licee. Pentru
inspectorii școlari.
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
poezia
Dorin Tudoran
“deeperthandeep”
în fiecare zi
când vreau să-mi amintesc de mine
mă uit într-un înger prin chiar ochiul său drept
*
în fiecare zi
când vreau să-mi amintesc de înger
mă uit din înger afară chiar prin ochiul său stâng
*
când obosesc de atâta privit
încep să scot din înger prin chiar ochiul său drept
fire de nisip fire de nisip fire de nisip
*
dar
de fiecare dată chiar prin ochiul său stâng
năvălesc înapoi în înger firele de nisip firele de nisip
firele de nisip
*
nu știu unde să mă mai ascund de atâta deșert
și de atâta înger
(9 iunie, 2009)
Ultima epistolă de la fratele Tecumseh
Lui Mircea Martin la 70 de ani
Am și uitat de când sunt aici. Uneori - capul, alteori -
picioarele
îmi atârnă peste marginea ascuțită a lumii. Simt cum
o șină
de tren îmi trece foarte aproape de șira spinării - rece,
zumzăind.
Mă trezesc pentru câteva clipe și înțeleg:
nu există nici o șină de tren. Șira spinării e șina, eu -
trenul
și nici unul dintre noi nu mai poate fi oprit.
Mă arde podul palmei. Mă uit. Alt petecuț de hârtie.
Smulg pioneza. Citesc:
“.a mind, my son, is a wonderfulthingtowaste...”
Duc mâna la gură, dau să-mi plimb limba
peste picătura de sânge din palmă: e rece și tare ca
șina de tren.
înțeleg:
nu vor mai fi mesaje de la fratele Tecumseh.
Noi, bravul popor al Shawneelor, n-am existat nicio-
dată -
suntem doar un motiv cultural.
Ca și moartea.
(30 Iunie, 2010)
oamenii aceia
ajunsesem prea târziu - oamenii nu mai aveau aripi
cât era ziua de lungă
îi căram în spinare: îngeri schilodiți
seara îi îngropam la marginea mării
peste noapte înghețam de spaima
că iar se face dimineață
și se făcea
(30 iunie, 2011)
vrerea pe care o voiesc
vreau să mor,
dar așa, întotdeauna,
spre a cinsti condiția de muritor
viața este ireverența noastră copilăroasă
față de moarte
și numai gândul că murim
nu este de ajuns
trebuie să fim
acolo
în măruntaiele afacerii
fiindcă acest prezent continuu - muritor
obligă permanent
(30 iunie, 2012)
Rugăciunea domnească
Doamne,
îți iei înapoi poetul
pe care mi l-ai pus
în suflet.
Rogu-te,
nu-mi pune în locul lui
vreun politician
că i-aș rupe gâtul.
Tu,
carele pe toate le poți
lasă-mă cum eram
înainte
să afli de mine.
(Crăciun, 2012)
învingătorul
-povestind un vechi poem -
intrase în arenă să ucidă măcelul
din cap până-n picioare era
tot carne vie
nu mai simțea care este
propria-i carne și care
carnea celor pe care-i învinsese
prinsese gustul sângelui
ciopârțit de uralele mulțimii
împuținat de huiduielile ei
s-a uitat o clipă spre cer:
desine: tridenstibinimiumplacet -
nu mai lupta; îți place prea mult tridentul tău
înainte de a se arunca
în colții propriei arme năclăite de sânge
a mai apucat să șoptească
'Am învins!”
apoi a venit ploaia.
(30 iunie, 2009)
■
Camil Tănăsescu
Pasărea vieții
Oprit de frica nopții să-mi caut chemarea,
alerg prin păduri și pustiuri și întreb
de pasărea vieții:
"plutește-n universuri și vede destinul."
Eschimoși și africani, supuși
și nesupuși credinței,
ascultă și-mi cer să renunț:
"pasărea vieții stă doar în vise,
se arată aievea, când treci pragul morții".
Lumina căutării e umbra tăcerii
și fără vis, pasărea-nspăimântă,
caută-n destine șarpele osândei.
Alerg prin păduri și pustiuri,
pasărea vieții plutește în umbra de ceruri,
nu intră sub gene de om.
Plutește-n universuri și-mi vede destinul,
pasărea vieții trăiește.
Marinari și apași își fac milă și spun:
"pasărea vieții vuiește-n vânturi
și risipește destine osândite,
pasărea fermecată-i în ceruri și-n vise".
Oameni din colțuri de lume,
neagă dorul de pasărea vieții,
ridică din umeri și-n lacrimi mă îndeamnă:
"uită chemarea, pornește din vise
și crește mereu,
are gheare de piatră și ochii de foc".
Eu caut în păduri, lăngă izvoare cu șerpi,
lângă florile verii pierdute
în somnul plecării:
"plutește deasupra-mi, pasărea vieții,
o port în vise,
are aripi frânte, îmi știe destinul".
Pe țărmuri de fluvii, de râuri, de lacuri,
caut locul, unde,
despuiată pasărea bea licoarea vie.
"în ceruri ce vezi e umbra pustie,
pe maluri sunt trunchiuri dezvelite-n furtuni,
pasărea vieții e-n nesfârșite ceruri
și-n funduri de ape, pustii".
Ridic firul de iarbă să-i văd urma,
ascult fâlfâit de aripi și plâng:
"rătăcește în ceruri, nu-i scapă
niciun destin, nicicând".
Chip al durerii căutat în vise,
pasărea poartă-n aripi lumina de seară.
îngenunchează peștii de aur,
amuțește-n adâncuri catarge aprinse,
aruncă ticve de pirați
și lasă fulgerele să cadă între nori.
"Dorul de pasărea vieții,
de ghearele împietrite sub stropii arămii
e mistuitor".
Privighetoarea în cânt lumesc
răspândește fiori
și-ngână glasuri de păsări divine.
Minunea ce-n vise deschide tărâmuri,
are bust de femeie
rătăcită-n nori.
Unde-i e locul din întunecime?
"Visul o gonește, sare
din tronu-i de piatră în gol.
Pasărea vieții își plânge morții,
ca și hidra băutoare de sânge,
trece-n țărmuri topite-n lumini".
Din neant, cei mulți,
topiți în nevăzut, îmi strigă:
"Pasărea vieții e-n cenușă
și veghea ce-o porți acoperă spaima,
din văzduhul negru nu coboară,
e-n agonicul vis".
Veghe pe lacuri, în câmpii și pe dealuri.
"Pasărea vieții străbate tăceri,
în vârtejuri unduitoare,
sclipește-n lumină ca zeul etern,
o vezi, pe loc e uitată!".
Osânda chemării sălbăticește firea,
viul vuiește veșnicia vie.
Cu copita sticloasă,
unde mă duce făptura hidoasă,
spânzur în gol, neînsoțit,
la adăpostul lunii,
simt adierea umedelor aripi,
mă desparte de tot împrejurul.
Ce-i pulberea și fumul din urmă?
"E pasărea nevăzută a vieții,
îți fură destinul!".
■
14
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Silvia T.
alegretto
ne îngropăm capul în tristețea
cuvintelor luate la legătură
goale de orice altceva
decît de ce am vrea
să spunem
ne vorbim fiecare pe limbă
de mort pe limba lui
asta e acum
firescul
din ziua aceea în care ne-am tîrît
împreună corpurile degerate
din ziua aceea blestemată
în care suflul tău îmi ținea
legate oasele în care
mă deșiram
încet
din ziua aceea din care nu-mi mai amintesc
nici ochi nici tăceri nici nume
din ziua aceea în care ne-am tîrît în genunchi
în fața zeului alb ne-am plecat capetele
și am așteptat cuminți
uitarea
din ziua aceea singura și cea mai tristă
în care trupul tău și trupul meu
deveneau același singur
mănunchi de zăpadă
ne vorbim fiecare pe limbă de mort
pe limba neînțeleasă a celor
care au fost și nu au putut
pleca
asta e acum
firescul
te ascult și din gura ta ies globuri colorate
din care ninge acum teama
să nu rămîi ultimul
să nu te uite
în urmă
să nu cadă troienele peste tine cum bate
clopotul de sărbătoare
peste necredincioși.
despre moarte și somn
ne-am rătăcit pe undeva la mijloc
umblăm cu gheață în ochi e frig
aici e frig și e fără
întoarcere
poate dacă strigăm ne vor auzi
poate dacă strigăm vom fi ai
altcuiva decît ai cuvintelor
întretăiate altceva
decît zgomot
alb
ne încruntăm strîngem din umeri
cade cerul peste noi cade
pianul cu un acord surd
cade ceața cădem
unul cîte unul
ca fulgii
în tăcere asta e cel mai greu
de înțeles
ai corpul moale și dungi mici
pe frunte ca mici sănii
peste absență
sau poate e doar în capul tău
e în capul tău fără
întoarcere
poate dacă alergăm ne vor auzi
poate dacă alergăm vom fi
altceva decît frica
frica să nu alunec frica să respir
de parcă aș fi spus ceva
în tăcere
am corpul moale și urme mici
de ace ca mici porți către
alte lumi mai puțin
difuze mai puțin
opace
silabisesc rugăciunea cu care am plecat
mă mișc încet pe diapozitiv
cuvintele ca niște clești
îmi smulg puțin cîte
puțin din membre
rămîn ca o păpușă ca un semn
ca un copac cu ramurile
încovoiate
sau poate e doar în capul meu
e în capul meu fără
întoarcere
pe aici nu se trece ne-au spus
așa să știi vei adormi și va fi
de parcă nu s-a întîmplat
nimic
te vor petrece toți fără greșeală
te vor spăla în apa izvorului
te vor curăța te vor pune
acolo de unde te-au luat
oamenii în halate albe
te vor înfășura încet
în giulgiu încet
se vor duce
toate
pielea ta peste pielea mea
peste sicrie zborul păsărilor
peste noi
ne-am rătăcit pe undeva în somn
dansăm pe aer cu aripile negre
ceva se întunecă în coșul
pieptului
în bătaia pleoapelor cordonul rochiei mele
devine scară lungă
către cer.
invers
ceva se clatină și semnul de punctuație
se duce de la un capăt la altul
al cuvîntului
silabisim tăcerea ca pe o poezie
cu început și sfîrșit rotunde
la locul lor
punem prea mare preț pe nonsensuri
rostite de alții mîinile tale se schimbă
rostite de alții mîinile tale
sunt aspre și zgîrie
mîinile tale
ucid
rostite de alții cele mai mici fibre
din corpul tău devin ace
sau devin îngeri
de mătase
lent silabisim fiecare mișcare
cu corpul greoi și absent
silabisim fiecare întrevedere
contracronometru fiecare
zgomot fiecare gest
abia știut
lent ne așezăm la masa cu bucate reci
povestim greoi fiecare de ziua lui
cu gîndul în altă parte
la locul lui
ne privim în secret ca ultima dată
mîncăm ca animalele fiecare
la locul lui
punem prea mare preț pe nonsensuri
ceva se clatină și semnul de punctuație
trece de la un capăt la altul
al crucii.
psalm
arată-te, arată-te încă o dată
mersul nostru lent prin
valea morților mersul
lent al zării peste
pleoape
arată-te respiră peste tîmpla mea
dă-mi viață dă-mi inima cea bună
să o pun la piept ca pe-un semn
să se știe să bată clopotele
să ne întoarcem
acasă
ascultă frate mersul nostru lent prin
valea morților mersul nostru
lent pe coarda viorii
mers cu arcul
frînt
apleacă-te la marginea izvorului apleacă-te
peste trupul meu și învârte cheița
sărută buza pămîntului roagă-te
să nu se mai arate în somn
nimic să nu se mai arate
celor fără înger
apleacă-te peste mine și suflă-mi cenușă în oase
apleacă-te peste morți peste noi toți
închide-ne ochii închide-ne poarta
casei aprinde candela
dă-ne foc
aici nu a mai rămas nimeni să ne poarte
ne ducem păpușile de mînă ne ducem
apa la gură ca iubirea
ne ducem
ascultă frate mersul nostru lent prin
valea morților mersul nostru
lent pe coarda viorii
mers cu arcul
frînt
absența face frunzele copacilor să tremure
pasul tău despică urma ierbii în umbră
totul se întoarce în sine
ca pasărea fără
o aripă.
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Bătrânul si fata
(scurt roman-jurnal-roman scurt)1
2 octombrie 2002
Astăzi este a doua zi de ieri = Cugetare.
Capătă miez numai dacă amintesc: ieri, 1
octombrie (2002) a fost ajunul zilei de azi, 2
octombrie, când se zice că aș fi împlinit 67 de ani (de
ce nu: toamne?, ierni?) de când am venit pe lume.
67	. Nu e o cifră semnificativă, memor(iz)abilă.
Dacă ar fi fost (a și fost): 65, ai fi zis că este una
rotundă; despre 66, împlinită anul trecut, s-ar ține
minte prin apropierea de dubla-cifră a Diavolului;
viitoarea 69: ar fi kamasutreziană. Dar 67? Are
aceeași pertinență ca și, de-o pildă, 76: niciuna.
67	. Sau 60+7. Sau: 50+17. Sau (mai ales!) - și
așa mai demult.
Interesul nu șade în bilanț. Nu șade în cifre. Nici
în cifră, oricât de. nesemnificativă ar fi vârsta pe
care o am împlinit. Interesul șade, ca să fiu în
continuare nesfârșit de modest: în oglinda aflată
mereu, mereu dinaintea vârstnicului de mine, a
însumiului.
La urma urmei nici în vârstă, cantitate
măsurabilă, ci în icoana din față, pe când scriu.
Fiindcă mai intervine - ca o ghilotină, ca o foarfecă -
o cifră care nu doar pune un bemol sau un diez la
cheie, ci de-a dreptul schimbă cheia: din cea de sol
face una de fa. Or, asta modifică, nu un biet raport
de forțe (raport de vârste), ci natura acelui raport.
Diferența.
Diferența de vârstă dintre Adam și Eva: secunde?,
minute, ore?, Unsprezece ani? Douăzeci și doi?
Treizeci și trei? Patruzeci și patru? Doamne-Doamne
nu a cronometrat, nu a consemnat, însă între facerea
lui Adam și extragerea Evei s-a scurs (un) timp. O
diferență.
N-oi fi primul vârstnic îndrăgostit de o
nevârstnică, unicul țap bătrân (și libidinos), alergînd
cu limba târîș și cornul corneș la coada-stindard a
unei capri’... cum să-i spun: caprioară, capriiadă,
capri-f(l)oare? Dar e plină literatura (deci: istoria), și
pictura, și sculptura, de această constantă a naturii
noastre, orișicâtuși umane.
Nu fac parte dintre moșii/ târșâind galoșii,
galopînd șontîcșontîc într-un picior, mânați de călduri,
după copile/ nubile. E-he, aș umbla, de-aș putea, de
m-ar ține pingelele (galoșilor); aș trepăta și eu, de m-
ar lăsa potcoavele, tocite, rămase în câte două caiele.
.pe urmele junei persoane ușor încruntate avînd
gropiță în bărbie și păr în dezordine, tăiat scurt - nu-i
cunosc glasul, i-l aud; nu am văzut-o, întreagă, dar
știu că picioarele i-s lunge și că atunci când e
concentrată sau emoționată buza de sus, umbrită de
o părere de abur de puf întunecat, este perlată de
minuscule bobițe de rouă.
3	octombrie
Așa. Mă simt ceva mai bine de când știu că m-am
pornit a scrie un text ficționic; și erotic - fie cât o fi
de mic.
Mă simt mai ușurat știind că de astă dată am să
scriu ceva ne-pamfletar, ne-denunțător, ne-acuzator,
ne-dătător de nume (un gazetar român ar zice: ne-
nominalizator). Mă simt și eu în rândul lumii
scriitoricești de când am luat hotărîrea - grea, dată
fiind vârsta - de a trage/târî cadavrul textului de pe
strada Quinet pe Academiei, că-i mai puțin foarte
greu de citit-scris - ca în bancul de acum 30 (40?) de
ani - de să mi-l poată lectura și poporul; de să-mi fie
și a mea codată, încifrată, esopizată, ultrasupra-
înnodată, cum bine le-a șezut pe la arta-prozatorilor
români creatori de creații realist-rezistentiste. Am să
fac și eu ca breslașii gata-clasicizați, demult-
înmanualizați: am să încui realitatea-așa-cum-este-ea
cu șaișpe chei destinate a descuia șaișpe lacăte, dar
am să le rătăcesc, uit, pierd - cu program de
rezistență culturalicească - să nu mai știe nici autorul
de autor de autor (de cărți, desigur) despre ce, despre
cum, despre cine va fi fost vorba. Dar pot?
Să pregătesc mai întâi terenul? Să povestesc de
pe-acum ce-cum-pe-unde o să povestesc atunci când o
să mă aștern pe povestite? N-ar strica un mic-
rezumat/, gata-rumegat pentru uzul maselor largi de
cititori încă nepregătiți să înfrunte jungla măsurînd
câteva zeci de pagini întregi? și încă patru? Ar strica?
4	octombrie
Am marcat o pauză - cu folos: intențiile s-au
oarecum limpezit, dorința (de a scrie asta) s-a întărit,
nu mai rămâne decât să trec la treaba cea mai grea și
mai 'xcitantă, vorba’nglosacșilor: așternerea pe hârtie
a poveștii de dragoste cea povestită-consemnată de
mii de ori. Nu am scris: milioane, fiindcă a mea nu
intră în subcategoria un-băiat-iubea-o-fată, ci în a
un(ui)-moș-iubea-o-iadă. Poveștile de dragoste din
prima chiar de se termină tragic, acolo tragedia
intervine din afară și este de natură socială,
confesională sau chiar umorală a genitorilor, nu se
află ca dincoace, în însăși povestea de dragoste, de la
început; ba chiar dinainte de început, fiindcă nu de
puține ori este univocă: nu toți îniernaticii au curajul
de a declara, în scris, lolitelor, vara iubirii.
Astfel, (sub)categoria în care mă includ se încă
restrânge: iubitele mele nu au (nu au avut, în timp)
existență pipăibilă (!). Nu vorbesc de fetele-cucuietele
cărora nu le-am anunțat prin cuvânt ori prin
scris(oare) că le iubesc și care, cine știe: dacă aș fi
făcut pasul curajului, s-ar fi întâmplat desăvârșirea
actului; aici vorbesc de iubitele mele cu existență doar
pentru mine, fiindcă eu le-am făcut, ca Dumnezeu
(am mai spus) - însă nu în ordinea Lui:
1.	Adam, 2. Eva - ci în a mea: 1. Eva, după care
mă pun jos și mă dorm, căci tare am mai trudit la
Ea!, dar și când am isprăvit, e-he-he, am văzut că este
bine (și că era Ziua întâia)!; cu mâinile astea o am
făcut, cu mâna dreaptă pe când scriam cu stiloul; cu
amândouă, la mașină, la ordinator - drept care, acum
am dinainte o persoană tânără, ușor încruntată, avînd
gropiță în bărbie și păr în dezordine, tăiat scurt. Nu-i
cunosc glasul, i-l aud. Nu am văzut-o, întreagă, însă
știu că are picioare lungi și că atunci când e
concentrată sau emoționată buza de sus, umbrită de
o părere de abur de puf întuneceu, este perlată de
minuscule bobițe de rouă.
Nimic mai obișnuit, mai frecvent, mai simplu,
mai comod, mai lipsit de riscuri(ile refuzului): în timp
ce scriu un roman, un articol, am nevoie de un
interlocutor, de cineva căruia să mă adresez, căruia să
îi destinez textul de față. Uneori acela este un bărbat,
real, cu nume cunoscut - când, într-un text încerc să
răspund unui atac sau doar unei poziții: dialoghez cu
acela (în fapt, monologhez, mimînd dialogul, după
metoda încercată, verificată, șlefuită în Gherla). însă
chiar în astfel de împrejurări: luptă cu un interlocutor
identificabil - am nevoie de altcevaaltcineva, de un
suprainterlocutor, mai degrabă de un spectatormartor
privilegiat al înfruntării mele în arenă cu un celălalt.
De o damă cu (o) batistă.
Dramaturgie simplă, simplistă - convenabilă.
Ieftină. Comodă. Neangajantă - ca și crimele făptuite
cu ajutorul cuțitului-condei, ca și revoluțiile
nesângeroase, doar mult cerneloase; ca și.
Mi s-ar putea obiecta: asemenea relații cu o
femeie nu sunt de-iubire, ci de-lucru. De-lucru,
desigur, dar și de-iubire. în primul rând de iubire,
fiindcă bărbatul a făcut ceea ce a făcut: case,
războaie, poduri, copii (și cărți; și cărți; și cărți - de
nu mai ai unde să le pui) - numai și numai pentru
femeie. Vreau să spun: numai din iubire față de ea (le
fac loc, aici și el-ilor cei iubitori de bărbați, fiindcă nu
mai poți respira în literatură de ei, ca și cum trei-
sferturi din scribii de totdeauna, de totunde, ar fi
rodul amoriului carnal/ dintre-un Traian și-o
Decebală/ de jos și de pe cală - când ei fac doar
jumătate.).
Până una-alta (și e prea târziu ca să mă corijez),
sânt interesat, atras, supt numai de dulcea, de
16
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sublima, de sfânta parte femeiască.
Numai prin ea văd lumea cu tot ce-i al ei.
Și, consecință: al meu.
5	octombrie 2002
[De ce scriu și acest text ca pe un jurnal? Fiindcă
este și jurnal. Apoi: îmi număr timpul secundă cu
secundă, așa fac de zile, săptămâni, ani, decenii, ca în
celulă, nu pentru a ști eu cât mi-a mai rămas de-stat,
ci ca să se știe unde ajunsesem atunci când mă
oprisem].
Ziceam că scriu cu gândul la o anume femeie -
tânără, mai tânără, mult mai-mai-mai decât mine:
persoană ușor încruntată (să fie mioapă? nu), avînd
gropiță în bărbie și păr în dezordine, tăiat scurt. Nu-i
cunosc glasul, i-l aud; nu am văzut-o, întreagă, însă
deduc - după gură - că are picioare lungi și că atunci
când e concentrată sau emoționată buza de sus,
umbrită de o părere de abur de puf întunecat, îi este
perlată de minuscule bobițe de rouă.
Fiecare carte a mea a avut în timpul scrierii o
asemenea prezență. Nu mi se înfățișa de la începutul
lucrului, nici de la începutul re-luării, ci după câte un
pasaj, un paragraf, o pagină, un capitol.
Atunci mă opream. Deși cu ea nu dialogam, pe ea
nu o întrebam dacă i-a plăcut ce scrisesem, nu
așteptam de la ea soluții. Iubita mea cea fată-fetiță:
joacă (bine) rolul profesoarei, lângă catedră, în
picioare, (să i se vază), așteptînd, cu pleoapele
coborîte, ca elevii să vină, să depună filele scrise. Nu
rostește un cuvânt, privirea ei nu o atinge pe a
elevului de mine, dealtfel nici nu aștept din partea ei
cuvânt, semn de aprobare, de prețuire, de laudă.
Spre deosebire de un adevărat elev, după ce îmi
arăt rodul muncii - un fel de a zice, 'fesoara nu are
ce vedea, pentru că știe, mă știe, o-ho, cum mă mai
știe! (cu văzutul mă ocup eu), mă întorc în bancă și
mă reapuc de scris; mă apuc de re-scris: o altă-nouă
variantă.
Iubita cea prea-tânără a mea nu-mi este cenzor,
nu-mi este supraveghetor - ea există. Acesta este
rostul, rolul ei: să fie.
Și fiiâză. Și, doamne, ce cald, ce parfumat, ce
dulce-mi este fiirea ei, dinainte.
.dinaintea mesei de scris, a băncii, dinaintea
mea, în fața ochilor mei - oglindă. Când o privesc
drept - când mă uit cu adevărat în oglindă - mă văd.
Asigurat că încă mai exist, îmi cobor ochii pe hârtie
(pe clapele mașinii de scris, pe ale ordinatorului): în
oglindă sau în tablou, în icoană - ea.
Și e bine. Foarte bine. îmi comunică: încă nu
mor, nu încă.
Fiecare carte a avut Prezența ei (ce bine, ce bine s-
a nimerit: aici ei poate indica și fata și cartea.).
Fiecare carte a avut mai multe variante de fete, după
numărul celor de hârtie. O variantă a unei cărți este o
altă carte - firește, înrudită cu precedenta, deci
asemănătoare, dar nu identică-doar-cu-mici-modificări,
ci diferită în felul în care diferite sunt surorile dintr-o
casă plină de fete. La o carte - o fată.
Fetele. Unele erau tare i-reale, sărăcuțele,
construite din te miri ce și mai nimica, nu aduceau a
cineva cunoscut și se modificau de la zi la zi, de la
moment la moment. Mai ales în închisoare și în
Bărăgan am iubit astfel de făpturi de aer. Nu am
făcut confidențe, nu mi s-au făcut, dar știam: toți
băieții (fiind tânăr, eram atent numai la cei de seama
mea) își rezemau sufletul și trupul de ficțiuni. Așa ne
era dat.
După ce am ieșit în lume - în septembrie 1965 -
și am început a scrie cu regularitate, Prezența
Absentei a prins a fi construită pe (câte) o realitate:
văzusem trecînd pe stradă, uneori chiar cunoscusem o
femeie care îmi “sunase” frumos prin mers, prin un
anume gest de aranjare-deranjare a părului, prin
zâmbet, iar de la cele de care mă apropiasem - ba le
sărutasem mâna - oh, odoarea lor, oh, sonul vocii.
Citisem, știam: toți bărbații (o bună parte dintre
ei) își construiesc imaginea femeii din două-trei
elemente/sugestii; știam: toți scriitorii rămân, în scris,
la femeia sintetică, cea fabricată, zidărită, olărită de ei
înșiși. După capacitatea de a inventa femeia, adeseori
fără a-și da seama, se împart bărbații în două
categorii:
în prima;
și - uneori - chiar în a doua.
După 1989, când s-a descuiat țara, mi-au apărut
altfel de (alt)fete: ne-văzute, ne-auzite măcar la
telefon, ne-mirosite, cunoscute doar prin cuvântul
scrisorilor. Doar cu prima, cronologic, am sărit gardul
ficției, m-am trezit în urzicile declarațiilor de dragoste
- și m-am. urzicat de-a reâlelea. Cu următoarele.
am ținut cu dinții să nu recidivez.
Regret din suflet că am reușit.
6	octombrie
Abia după ce am ajuns în Bărăgan dialogul cu
persoana-din față a început a prinde carne (și ce
carne!). îi scriam într-un registru contabilicesc scrisori
- negru pe alb, până atunci “în cap” dialogam-
corespondam cu surorile colegilor de celulă (întru
reciprocitate, îmi inventasem și eu o soră pe care o
prezentam celor merituoși.).
Nu eram singurul care s-a dedat la o astfel de
activitate de autonomizare, de autosatisfacere. Toți
singurii, toți izolații, toți cei împiedecați a avea relații
normale cu semenii - mai ales cu semenele - făceau
la fel: își inventau o iubită, o logodnică, o soție; cei
mai mulți își trăiau dragostea cu discreție, mulți o
împărtășeau colegilor de solitudine masculină, puțini
angajau cu dânsa un schimb epistolar.
Foarte greu, mult riscant, în închisoare, să scrii.
însă riscam și eu, ca ceilalți - pe care îi doar bănuiam
că scriu iubitei lor, în ciuda promiscuității, a
supraaglomerației celulare. în materie de “relații co-
celulare”, ultimul dintre dreptcomunii nimeriți la
politici pentru că la beție strigase ceva împotriva lui
Groza, a Anei Pauker, a lui Stalin, se comporta cu
delicatețe, chiar cu pornire de protejare a intimității
colegului care scria. Cel mai potrivit suport pentru un
epistolar amoros era placa de săpun și nu fundul plat
al gamelei, nici coasta vreunui flacon cu sirop de
tuse, uns cu săpun și presărat cu DDT ori cu var de
pe pereți. Fiindcă placa de săpun putea fi ștearsă
fulgerător în caz de percheziție, cu unghia degetului
mare: ștergeai-ca-la-tablă scrisul de pe săpunul moale
în vederea corectării unui cuvânt, în vederea epuizării
“hârtiei”, deci a suprafeței de scris și continuarea-prin
(zic eu acum)-palimpsest-are. Am scris și eu în celulă
pe săpun, cu acul, scrisori/de amori’. Făceam și eu ce
făceau tinerii deținuți (a, vârstnicii, nu: lor le era
frică). Nu am fost niciodată surprins și pedepsit
pentru scris-pe-săpun, dar aș fi îndurat pedeapsa cu
dinții strânși, cu inima umflată cât un burduf de
cimpoi - dacă sufeream pentru. dragoste.
însă abia în domiciliu obligatoriu mi-am putut
revărsa și consemna, să rămână (în registru!, ca să nu
pot rupe filele, în caz de. rupere) dragostea,
mărturisită. Despre ce era vorba în scrisori? Despre.
toate câte se scriu și s-au scris de când se scriu
scrisori de dragoste, începînd cu “dragă”, încheind cu
“te sărut” și de la capăt.
Deși făcusem numai doi ani de regim celular, deși
înainte de arestare nu avusesem o “activitate de
scriitor”, închisoarea mă, nu doar oprise din creștere,
dar mă dăduse îndărăt. Desigur, în cap (și în inimă)
înregistrasem o evoluție, o maturizare, o îmbogățire,
dar-însă-totuși.
înainte de arestare - 22 noiembrie 1956 - chiar
dacă nu publicasem nimic, contam în ochii colegilor
și ai profesorilor (“de măiestrie artistică”) ca un.
“promițător-viitor-scriitor”, ba chiar ca un prozator.
modernist (-ist fiind semnul deriziunii, al
dușmănozității, oricum, al celui care începe să dea
semne că nu mai este “de-al nostru" - ca
intelectualist-ul, inventat de trogloditist-ul Popescu-
Dumnezeu, și citat, cu șervetul pe braț, de.
scriitoriști). Mihai Gafița zicea că scriu ca Thomas
Mann, ca Joyce, or eu doar auzisem numele acestora.
Scriam cum scriam, scriam ca mine. însă numai după
doi ani de pauză-forțată (închisoarea), devenisem
incapabil să aștern pe hârtie o povestioară închegată -
comisesem niște basme (unul i-l arătasem lui Marino:
nu-i plăcuse; nici mie), dar simțeam, acut, cu toată
carnea, că nu mergea. Nu că m-aș fi împotmolit, ci
sânt definitiv - împotmolit. Ceea ce scrisesem
“înainte” se pierduse, fusese confiscat, pur și simplu
nu-mi era accesibil, eventual consultabil (și a fost mai
bine așa: nefiind conștient de regresiune, sufeream
mai puțin, prin comparare).
Lucrurile nu s-au schimbat în bine după liberarea
din domiciliu obligatoriu. Alergătura după lucru,
alergătura la-lucru - când aveam - nu îmi fura doar
timpul, ci și dispoziția de a scrie. Unde mai pui că la
Buhuși (la șantierul Casei de Cultură), la Făgăraș (la
Agrosem) nu aveam obiectele numite: masă și scaun,
iar la Brașov (la Rulmentul) nici măcar patul nu era
întreg al meu (doar jumătate, dormeam cu unul, și el
necalificat, de la Steagul Roșu).
Starea de luptă mi-a fost totdeauna incitantă,
fertilă. însă hărțuiala - nepolitică, ne-securistă, doar
economică: ba. Nu timpul material îmi lipsea (timpul
pentru scris poate fi furat, zmuls: în tren, în pauze, la
lucru), ci acea liniște-în-încordare a scrisului; și nu
faptul că nu (prea) aveam ce mânca și nu faptul că
nu (prea) aveam cu ce mă încălța îmi punea piedeci
(cât am stat în mansarda lui Sterescu, după
decembrie 1965, nu am fost nici mai mâncat, nici
mai îmbrăcat-încălțat), ci, așa: eram hărțuit-de starea-
generală, deci mă simțeam diminuat (nu îngrădit, deși
acea stare, printre altele, putea fi dedusă); mă
constatam micit, neputincioșit - de a scrie, în general;
în special, de a dialoga cu iubita, în scris.
Momentul liberării din gherla libertății fără
libertate de după “liberare” a încetat în vara-toamna
anului 1965: “decretul Ceaușescu” a îngăduit tuturor
foștilor deținuți politici - neterminații - să reia
studiile; întrerupților: să-și continue activitățile
cultural-literare, chiar pedagogice.
Așadar, în octombrie 1965 am re-intrat la
Filologie, București - în re-anul I. Aveam treizeci de
ani, părul alb, eram cel mai prost îmbrăcat dintre
studenții bucureșteni prost îmbrăcați, pierdusem
unsprezece ani (dacă intrasem la facultate în 1954.).
Eram însă (cel mai) fericit re-bucureștean.
7	octombrie
Nu mi-am venit în fire de la o zi la alta, să ajung
a scrie măcar tot-așa ca înainte de arestarea din 1956.
Deși re-pornirea îmi fusese promițătoare, bună, o
simțeam cu toți porii (fiindcă, din octombrie 1965, ca
re-student, căminist, într-un dormitor cu încă vreo
cincisprezece studenți, începusem a scrie un roman -
de asta cunoșteam o stare de euforie, de beție). Se
vede însă că nu era suficient să mă simt eu în stare
de a scrie, trebuia să chiar scriu câteva sute de
pagini.
Nu de la Mișa Novicov, care ne predase un fel de
teorie a literaturii, nici de la Gafița, “profesorul de
măiestrie artistică”, învățasem că a scrie povestiri,
schițe, chiar nuvele nu este chiar același lucru cu a
scrie romane - deși tot proză. Nu știu dacă aflasem
acest lucru de la cineva sau îl voi fi simțit-intuit.
Scriam-scriam-scriam, deși mă aflam într-o situație
inconfortabilă (?): babac printre boboci și chiar dacă
dormitul într-o încăpere cu mulți alții nu-mi era
străin, pentru scris îmi era greu, nu găseam un colț
cât de cât protejat. Totuși, pluteam, zburam:
începusem a scrie, continuam a scrie, scriam, filele de
hârtie se adunau într-un dosar, păreau a nu fi chiar
"
17
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
"
proaste-proaste; apoi îmi revenise starea de nerăbdare
de a scrie: de-abia așteptam să ajung la Universitate -
ca să scriu, la cursuri, pe furiș, se înțelege; de-abia
așteptam să mă întorc la cămin, ca să scriu în
dormitor, la una din cele trei mese de câte patru
persoane alcătuind “sala de lectură” de la căminul
Regnault.
îmi era bine, mi se umflase pieptul în general, în
special bicepșii (sărăcia avea avantajele ei: chiar și în
noiembrie umblam îmbrăcat cu o bluză cu mâneci
scurte (dealtfel, unica), ceea ce provoca, o simțeam cu
ochii din ceafă, privirile ventuziforme ale colegelor.
De ce mă simțeam atât de. musculos, bărbătos,
puternicos (mai târziu am aflat că și părul alb de pe
piept exercita asupra junelor copile o puternică
mirație; asupra coaptelor chiar: fascinație-tulburație)?
Ce întrebare! Pentru că scriam un roman: Cealaltă
Penelopă, cealaltă Ithacă! - îi zisesem, peste un an
aveam să-l rebotez: Ostinato.
Starea de grație a ținut până prin ianuarie 1966,
când, la sfatul-îndemnul unor foști colegi (acum
redactori de periodice, la edituri) am început a scrie
“proză scurtă”. Ca să am dreptul la debut - așa îmi
ziceau chiar prietenii. „Așa am debutat și noi: cu
proză-scurtă”.
De cum am trecut la schiță-povestire-nuvelă, cum
am regresat, am retrogradat, m-am prostit (di tăt),
m-am trezit înotînd în aceeași melasă ca în perioada
dintre liberare și re-intrarea la Universitate. Cum însă
cunoscusem la viața mea și alte con’strângeri, am
Indigo. Critica suferinței fără sens
Hanna Bota_____________________________
A crescut în orfelinat. Toate amintirile lui încep acolo.
Se simte câteodată mai orfan decât poate fi: nu doar
că nu știe cine ar fi fost părinții lui și de ce a fost
abandonat, dar nu mai ține minte nimic din primii
ani. Prima imagine ce răsare în viața lui, e o farfurie
de metal în care cineva a trântit o porție de mâncare
și, când să încerce să ia câteva lingurițe, aceeași mână
ia farfuria înapoi, certându-l că e prea „gingaș” la
mâncare - a fost și este un om care mănâncă extrem
de puțin, prelungind momentul și alegând, de parcă ar
fi fost cel mai simandicos bogătaș de pe pământ,
lucru care i-a fost în defavoare. Poate de aceea să fi
rămas mic și firav? Poate doar din cauza bolii, care s-a
declanșat în prepubertate.
Gestul cu care mâna aceea, dând și luând mâncarea
- o mână grăsulie, cu unghii tocite și colțuri murdare,
care nu are față, doar voce, strigând gros de pe
undeva de deasupra capului - s-o fi repetat de multe
ori, căci i-a rămas ca amintire. Și plânsul lui că rămâne
flămând, fără să reușească să mănânce, totuși, în
viteza cu care ar fi dorit mâna grăsulie cu unghii
tocite și voce groasă.
își amintește patul cu gratii, lipit de perete, prima
pe stânga lângă ușă, pat de unde putea pândi cine
intră, cine iese. Ani în șir trecând aceleași persoane,
poate de aceea amintirile sunt foarte puține: rutina
este ucigătoare de memorii. Până ce, pe etajul
băieților, veni noul administrator - ei îi ziceau Tutu.
De-atunci, amintirile sunt extrem de vii, ca o usturime
care nu se lasă uitată. Urmărea intrarea lui Tutu în
cameră, îi cunoștea pașii, deși ușori, ca de vânat
urmărit, îi auzea încă de cum luau colțul de la parter,
urcând. Cunoștea și închiderea ușii de la biroul lui,
cheia în broască, ora la care ar trebui să meargă acasă,
dar, când lucra peste program, știa că aceasta însemna
con-strâns din dinți și din alte gemene părți ale
corpului și am lucrat în continuare. Din greu, cu
neplăcere, și conștiincios. O lovitură, de astă dată
oficială, am primit de la fostul meu profesor Mihai
Gafița, peste care dădusem (și) la Editura pentru
literatură, unde mă prezentasem cu Cealaltă
Penelopă. A refuzat manuscrisul, m-a anunțat (ceea
ce aflasem între timp): „La noi nu se debutează cu un
roman, ci cu proză scurtă”.
M-am ținut de. proză scurtă, astfel că până în iunie
(1966) pusesem de-un volumaș; purta titlul: Moartea
noastră cea de toate zilele. Cu el m-am întors,
învingător, la deneînvinsul Gafița. L-a primit.
volumul, nu și titlul, deci nici povestirea titulatoare;
nici volumul întreg; a spus că îl va pune în discuție
numai după ce voi fi publicat ceva în periodice și că
până atunci îl păstrează - cum așa: încă nu
debutasem în reviste, dar aveam insolența să mă
înfățișez cu volume - dintre care un roman?
Nimic de făcut - decât de așteptat ca prozele
scurte predate revistelor literare să fie băgate în
seamă.
Nu puteam face nimic - decât să mă întorc la
roman. Același, dar. prin o nouă variantă, “muuult
ameliorată”.
Cele două luni de vacanță la părinți, în satul Vad
(Poiana Narciselor), Făgăraș, mi-au fost pline,
fructicole: am scris, de la cap la coadă, nu una, ci trei
variante - de la a doua îi schimbasem titlul în
Ostinato - și, cunună, mă îndrăgostisem ca un măgar
de o elevă de liceu din Șercaia, [persoană tânără, ușor
o nouă vizită în cameră. Părea că e apreciat de șefi
pentru orele lui prelungite în birou, însă băieții au
aflat repede din ce motive își prelungea șederea.
Intra încet în cameră. Era ales când unul, când altul,
patru băieți, care, uite, de-acum aveau paturi noi,
rafturi frumoase, parcă ar fi vrut să-și ispășească vina.
Nu, Tutu nu avea mustrări de conștiință, schimba
mobila deoarece i se părea că de-acum sunt o familie,
în acest mod se îngrijea de „ai lui”. Intrase în cursul
normal al vieții, făcea parte din ceea ce însemna viața
într-o casă de copii. Și fetele - unele dintre ele - pățeau
la fel. Asta a aflat, când, ieșind odată în oraș, una
dintre fete, fără nicio introducere, îl trase între
boscheții din parc, jucându-se, râzând, descheindu-i
pantalonii, desfăcându-și bluza și arătându-i sânii.
Rămase perplex. Ce, n-ai mai făcut-o? îl întrebă ea.
Nu, tu ai făcut-o? Eu? întrebă fata, păi mi se face și
de vreau și de nu vreau. Dar acum, cu tine, vreau. Și
nu are nimeni nimic de comentat dacă vreau. N-a
putut s-o facă, nu atunci, era prea surprins, era rușinat
de ceea ce se întâmplă, dar fata aceea reuși să-l
readucă la buna dispoziție de dinainte de molestări.
Nu fusese niciodată un copil vesel, dar nu era nici
trist. Fata - o țigăncușă smeadă cu ochii negri, îl lua de
mână când apucau să iasă în zilele de plimbare, și, cât
ținu vremea bună, o făceau iute în câte-un loc ferit, fie
pe malul Someșului, fie oriunde se nimerea. Fata
făcuse câteva chiuretaje, că nu voia să folosească
prezervative, că nu-și bătea capul cu gumele acelea
trase pe sex, așa că, din timp în timp, unele fete erau
verificate la ginecologie.
Ar fi fost și oameni de treabă în Casa de copii. Unii
care să-l învețe meserie, învățătoarea, apoi profesoara
care se chinuia cu el la ore de citire, nu reușise nici să
citească bine, rămăsese un semianalfabet, cât despre
încruntată, avînd gropiță în bărbie și păr în
dezordine, tăiat scurt; nu-i cunosc glasul, i-l aud; nu
am văzut-o, întreagă, știu că are picioare lungi și că
atunci când e concentrată sau emoționată buza de sus
umbrită de o părere de abur de puf întunecat este
perlată de minuscule bobițe de rouă].
Sânt sigur: mi-a mers atât de bine scrisul (așa
credeam, așa simțeam - așa era), datorită fetei aceleia
- atât de foarte-frumoasă, atât de foarte-tânără: dacă
avea 15 ani, eu peste dublu. Mi-a mers atât de bine
scrisul (la roman) și pentru că între noi nu se
petrecuse nimic. Nu jur că motivul trebuie căutat în
refuzul meu de a împinge lucrurile până la firescul-
desnodământ, însă este sigur: neîmplinirea, frustrarea
- și dorința sălbatică, oarbă de a o avea - îmi
alimentaseră scrisul-bun.
1 Bătrânul și fata (scurt roman-jurnal-roman scurt),
roman inedit. Ortografia și punctuația sunt specifice
scriitorului Paul Goma. Se publică în serial cu acordul
autorului (notă: Flori Bălănescu, 6.02.2013)
■
atelierele de meserii, fusese scutit după ce începură
internările lungi și dializele. Mai venea țigăncușa pe la
el, în vizită la spital, apoi, când se sătură de ea, îi
spuse să nu mai vină. Nici Tutu nu mai avea curajul
să-l ducă în birou în orele lui suplimentare; mai ales
când îi văzu fistula arterio-venoasă vibrând pe antebraț
ca un motoraș, se sperie de-a binelea. Acum nu știa ce
să-i mai dea ca să nu-l deconspire, mai ales că veneau
ziariști, un anume domn Matei se tot foia întrebând
de condiții de cazare, de alte cele.
Lui Neluțu i-a fost frică doar de majorat și timpul
de după. Unii așteaptă să iasă, să plece, să devină
independenți, dar majoritatea trăiesc cu groaza ieșirii
din incubatorul casei de copii, oricare ar fi fost
condițiile. Aici, cineva se îngrijea de masă, de un pat,
o cameră caldă, haine de schimb, grupul însemna
familie, chiar dacă erau și supărări, venin, bătăi, erau
totuși niște oameni în jur. Afară, era singurătatea. Unii
dintre cei plecați veneau regulat și se așezau în fața
gratiilor porților celor mari. Portarul îi alunga. Nu
aveau voie înăuntru. Stăteau cu jind și priveau: slabi,
jerpeliți, cu ochii stinși, însingurați, ai nimănui. Cei
dinăuntru îi priveau terifiați, numărând anii după care
vor avea aceeași soartă. Sistemul caselor de copii îi
ținea până la majorat, după aceea... Dumnezeu cu
mila! și mila Lui nu era suficientă. Prea puțini reușeau
să se angajeze, erau slab pregătiți, șomajul ridicat,
organizațiile nonguvernamentale - incapabile să-i
absoarbă pentru a-i integra în societate. De obicei, se
cuplau cu câte o pereche dintre cei cu care au crescut
împreună și înmulțeau numărul vagabonzilor. Șansa
era să fii înfiat înainte de a ajunge prea mare. Dar și
cu înfierile, sistemul se mișca greoi! . . .
Neluțu n-a fost înfiat, nu l-a cerut niciodată nimeni.
După ce s-a îmbolnăvit, știa că șansele s-au dus
definitiv. Nu-i mai păsa nici de țigăncușă. Adesea, încă
din casa de copii, unii își formau perechea cu care
apoi să iasă afară. Fata îi promisese susținerea ei. Sunt
puternică, știu să muncesc dacă avem ce, știu să fac
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
de mâncare, știu să și fur, n-am nicio frică, n-am nicio
rușine. O să am grijă de tine dacă vrei să mergem
împreună. O să fiu femeia ta - îi spuse pe șleau, dar
Neluțu îi răspunse să-și caute altă pereche, lui nu-i
trebuie. Ochii țigăncii scăpărară de mânie, cum îl
refuza slăbănogul ăsta, mai scund decât ea, când
băieții vânjoși se dădeau în vânt să-i caute grija și să-i
dea jos chiloții!? Pe când ei îi plăcea sfrijitul acesta cu
pielea de lapte și ochii verzi. Degeaba, trebuia să caute
pe altul!
Lui Neluțu, printr-o organizație de binefacere
sprijinită de olandezi, Matei îi găsi o familie să-l
îngrijească, o mamă socială. Dar fu o pacoste pentru
ei. Băiatul se sălbăticise, nu știa să facă nimic, nici nu
voia să facă nimic. Părinții au fost foarte răbdători și
îngăduitori cu el, l-au învățat să scrie și să citească, au
umblat prin spitale și l-au pus pe lista de transplant,
au căutat donator pentru el, dar nu au găsit pe nimeni
compatibil; l-au hrănit cu atenție, reușind să-l
întremeze puțin, însă băiatul tot o pacoste rămase:
fura banii de acasă și-i consuma la jocuri mecanice,
apoi la jocuri de noroc. Se înhăita cu tot felul de
personaje dubioase - poate foștii colegi din casa de
copii care veneau puhoi - , le dădea banii furați,
hainele de pe el, împărțea tot, parcă în ciudă,
nereușind să fie recunoscător binefacerilor primite.
Speranțele familiei de a-l aduce pe calea bună,
rămâneau constante, totuși.
într-o dimineață, pe la ora cinci, Sofica s-a trezit cu
el în pragul casei. Daniela, care avea rinichiul foarte
bun, se lăsase curtată de Neluțu cel răzvrătit - în
tabere erau în toate pozele împreună, pe facebook ori
la telefonul mobil „se înroșea linia” de atâtea discuții.
Fetei îi plăcea cum își descărca veninul fără să facă
deosebire cine îi ajungea în raza de acțiune. Poate era
și bravadă din partea lui, dar era distractiv. Era exact
opusul ei: ea, o recunoscătoare că avea părinți iubitori,
era gata să asculte de orice indicație medicală, de orice
grijă a mamei, acum se afla față în față cu un rebel
care nu ținea nicio regulă, care supraviețuia tocmai
datorită acestei tactici.
Sofica l-a primit în casă, i-a dat să mănânce, l-a
culcat să se odihnească, apoi, spre după masă, după ce
își petrecuse ziua cu fiica ei care nu se mai simțea
confortabil cu el, bătând-o la cap ore în șir, deschise
cu tact discuția privitoare la incapacitatea lui de a fi
responsabil vizavi de o stare de boală gravă, mai ales
că atâția oameni caută să-l ajute. Că dacă nu va
răspunde ajutorului lor cu un pic de recunoștință, să
manifeste măcar toleranță; dacă nu, nimeni nu-i dator
să-l țină în preajmă! Că nu, nici vorbă, la ei în casă nu
este loc pentru încă un bolnav, ajunge grija pentru
Daniela, că pot fi prieteni cât poftesc, dar fiecare la
casa lui. Da, și Daniela așa dorește, îl asigură ea
privind spre ușă; din cealaltă cameră, venise fata în
cadrul ușii, de acolo dădu aprobator din cap: mama
știe mai bine ce e potrivit pentru mine, ea m-a îngrijit
zi și noapte, de ani în șir. Dar rămânem prieteni,
adăugă ea repede, stăm de vorbă, mergem în tabere,
ne ajutăm cât de mult putem.
Neluțu înțelese că nu e loc pentru el acolo, Sofica a
fost suficient de hotărâtă să-l pună pe tren înapoi la
părinții lui sociali. Dar sălbăticiile tânărului pare că
abia de-acum au ieșit cu toată forța la iveală. Nu mai
răzbea nimeni cu el: țipa, devenea violent, nu asculta
pe nimeni, făcea doar ce-l tăia capul într-o răzvrătire
față de oameni, de clinici, de părinți, de medici, de
propria-i viață, o rebeliune soră cu ultimul război
mondial. Și-atunci a fost internat într-un cămin de
bolnavi neuropsihic. Iadul gol: 12 paturi într-un salon
printre tot felul de alți nebuni, era bătut, abuzat,
devenise o fiară. Era liniștit doar sub sedative.
Mama lui socială își făcea probleme de conștiință,
reproșându-și că n-a reușit să-l educe, să-l aducă pe
drumul normalității. Că ar fi fost vorba de traumele
copilăriei, de boala cea gravă, de incapacitatea lui de a
găsi o cale echilibrată, supărat pe toți că numai lui i se
întâmplă tot ce e mai crud în viață, însingurat și
veninos, de-ți era frică să-i stai prin preajmă.
Au trecut vreo trei ani de la aceste tulburări. Matei
a realizat să Neluțu nu poate locui cu nimeni în
preajma lui, e prea sălbatic, dar, lăsat singur, lăsat în
izolare, se liniștește, își controlează ieșirile și în
puținele ocazii de socializare, reușește să fie domol, să
fie chiar drăguț și inteligent. Nu pentru prea mult
timp, dar, oricum, s-a găsit și pentru el un modus
vivendi. Acum locuiește într-o garsonieră minusculă,
cochetă, amenajată prin donații și fonduri de
întrajutorare. Citește reviste, are un laptop prin care
ține legătura cu cei din Gașcă, toată problema e ca
cineva să-i țină socotelile cu cheltuielile de întreținere
fără să-i dea bani pe mână, fără să-l lase să aibă
obiecte scumpe, haine de marcă, deoarece le vinde ca
să se întoarcă la jocurile de noroc. Și-a mai domolit
veninul când stă cu alții de vorbă, poate a obosit,
poate l-au frânt multele probleme ale degradării
trupului. Nu a făcut transplant, nici nu va mai putea
face, de la multele transfuzii cu sânge neverificat, are
o hepatită activă; fistulele multe, făcute din cauza
venelor prea slabe, care nu rezistau la înțepăturile
acelor groase, s-au tot oprit, unele supurează, energia
nu-i mai ajunge să fie activ ca acum câțiva ani; cu
trupul șubrezit și fără vlagă, s-a chircit în propriu-i
suflet, se retrage adesea amărât în sine. Dar au rămas
prieteni buni cu Daniela.
De câteva luni, fata se simte și ea rău, e internată
tot mai des prin clinicile din Cluj. El o vizitează zilnic,
s-a întors roata, el o ajută pe ea. Sofica îi dă hainele
fetei, el le spală, le usucă, le aduce înapoi călcate -
cum le poate el călca. Le fierbe câte-un kilogram de
cartofi, le fierbe alte legume, ca să suplimenteze masa
de la spital, care e doar pentru una dintre ele, n-ajunge
pentru amândouă. Prietenia răzbate prin nevoi sau
poate tocmai datorită nevoilor se strânge și mai tare.
De obicei vorbesc mult, vrute și nevrute, alteori doar
tac și-și ascultă respirațiile, mai spun câte-o propoziție
despre cum o frunză ridicată de vânt a fost lipită de
fereastra salonului; mai citesc câte-un titlu dintr-o
revistă, articolul e greu de citit, e prea obositor.
Citește-l tu, îi spune Daniela lui Neluțu, apoi
povestește-mi și mie ce ai citit. Că eu dacă citesc,
atunci când ajung la jumătatea articolului, uit ce a fost
la început, uit despre ce-i vorba, așa că mai bine
rezumă-mi tu în câteva propoziții. Sunt foarte uitucă
în ultima vreme, nu reușesc să mă concentrez, se
scuză ea, deși nu e nevoie, nimeni n-ar râde de
incapacitatea ei. Neluțu citește și-i spune ce a înțeles.
Uneori, fata intervine și schimbă vorba. Dă-i telefon
Hannei și spune-i că sunt internată la Infecțioase,
sun-o și spune-i că sunt internată la Gastro, la
Medicală, sun-o și spune-i că m-au externat, să nu mai
vină degeaba. Și Neluțu uneori sună, alteori nu sună.
Nu am cu cine să mă plimb, aș avea nevoie să iasă
cineva cu mine, se plânge el. Lasă, o să mă fac bine și
ies eu, spune fata. Nu, că dacă te faci bine, mergi
acasă în orașul tău; în Clujul ăsta mare nu am pe
nimeni, nici cu cine să mă plimb. Dacă te faci bine,
continuă el, apoi nu mai pot veni nici pe la spital, așa
măcar am ce să fac în fiecare zi. în afară de mersul la
dializă, se întâmplă să nu ies zile în șir din casă. Doar
stau la fereastră și privesc pe câte unul care trece prin
marginea aceea de oraș. Dacă vin ploile sau vine iarna,
nu mai trece aproape nimeni. Ce faci acolo? - întreabă
fata, ce scrii? Scriu un mesaj Hannei, că e acasă, cu
gripă. Dă-mi să-l citesc, spuse ea. El îi întinse telefonul.
Ai foarte multe greșeli de ortografie, obiectă fata, eu
știu cum scrii, dar ei nu-i poți trimite așa, spuse ea.
Gata, am trimis deja, ridică el din umeri, așa știu eu
să scriu: Hanna, să dea dumnezeu să te faci bine,
sănătate multă în familie, eu sânt bine dară un pic
supărat, ști de ce când mă uit la doctor nuși dau
interesul pentru bolnavi și pentru mine dar sunt
bucuros că mă car rămân forbesc frumos cu mine, dar
să ști că mă cândesc de multeori că freau să le dau un
cadou așa cum fac toți oameni bolnavi. dar eu nam
de unde noroc cu matei. oare de ce trăiesc și pentru
cine trăiesc, câteodată âmi doresc să mor. totuș âi
mulțumesc lui dumnezeu că âl am pe matei și pe tine,
mamsaturat de doate. te rog să mă crezi. poate ști la
ce mă refer. hana multă sănătate și putere să fi
puternică. abia aștept să stăm de forbă, neluțu.
Daniela îl privi cu reproș: iar te plângi și vrei să
mori. Nu ne-am înțeles că nu ne mai dorim moartea?
Eu de câte ori nu i-am spus mamei să nu mai cheme
salvarea când mi-e rău, ci să mă lase, așa, încet, să mă
sting. Că nu mai pot suporta atâta durere! Dar apoi
ne-am înțeles amândoi să nu ne mai vrem moartea.
Iar tu, nici vorbă să te ții de cuvânt. Acum te plângi
ei, cu ce te ajută ea? Și zici că-l ai numai pe Matei și
pe ea! Dar pe mine? Vezi, ești un nerecunoscător!
N-am pe nimeni, Daniela, nici pe ei, nici pe tine. Sunt
singur și vreau să mor, asta e! Tu vei pleca acasă, pe
tine te îngrijește mama, eu am să mor singur, fără să
mă găsească nimeni o vreme. Mi-ar plăcea să am
măcar o pisică, un cățel, dar nu-i voie, cu toate
infecțiile mele, e periculos pentru mine; ar trebui să
nu-mi pese, când nu-mi păsa prea tare ce-mi spuneau
doctorii, îmi mergea mai bine. Da, îți mergea, pentru
că erai mai tânăr și mai puțin distrus, acum e altfel,
nu mai poți fi neascultător, sare fata cu indicații
medicale.
Sofica, având capul lipit strâmb de perete, nici nu-i
mai ascultă, picotește pe scaun, că azi-noapte iar a
dormit puțin, adică două ore și 37 de minute fix.
Noapte de noapte, își calculează orele de somn, care
sunt foarte puține, le numără doar așa, din plictiseală.
Are grijă de Daniela, îi masează călcâiul, apoi șoldul, îi
aduce apă, îi dă medicamentele, apoi îi așează perna,
fata nu are niciun pic de energie să meargă până la
toaletă măcar, îi aduce plosca. O pune să bea litri
întregi de lichide, să mai provoace rinichiul să
funcționeze, așa că toată noaptea face pipi. Rare
nopțile când Sofica prinde două ore de somn fără
întrerupere. Așa e de peste 10 ani. Au fost și zile bune
de tot, dar grija ei de mamă încă tânără - cu trup de
adolescentă, siluetă și vioaie - nu lasă ca fata să aibă
vreo nevoie neîmplinită. Au împărțit destinul, au
împărțit rinichii, rămâne să împartă clipele, nesomnul
și tot restul.
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
19
Black
Pantone 253 U
interviu
„Un cutremur nu poate fi
povestit”
de vorbă cu poetul Dorin Tudoran
Alexandru Petria: Stimate domnule Dorin
Tudoran, mă simt onorat să discutam, mai ales ca-
mi aduc aminte cum ascultam cu emoție „Europa
liberă”, pe când eram in liceu, împreună cu tata, și
acest post de radio relata despre acțiunile
dumneavoastră îndreptate împotriva regimului
Ceaușescu...
Dorin Tudoran: M-aș fi bucurat să aflu că, pe
atunci, elevul de liceu Alexandru Petria cumpărase
o carte semnată de Dorin Tudoran. Dar, cum se
zice, omul propune, Dumnezeu dispune.
Și eu ascultam “Europa liberă” - cu o emoție cel
puțin egală celei încercate de dumneavoastră, deși,
ar fi mai exact spus că ascultam acel post de radio
cu emoții.
Nu voi uita niciodată ziua de 23 decembrie,
1981. Radioul portativ “Mamaia” stătea pe
caloriferul, rece gheață, din bucătărie. După anunțul
morții lui Noel Bernard, legendarul director al
Serviciului Român, radioul a căzut pe ciment.
Pentru câteva clipe, nu am știut ce să fac.
Probabil că mi-a trebuit un minut sau o jumătate
de minut să culeg aparatul și să-l pun înapoi pe
calorifer. Nu sunt dintre cei terorizați de “semne”,
dar în acele clipe de uluială, am simțit că se
schimba ceva foarte important. Și așa s-a întâmplat.
Peste câțiva ani, am hotărât ca fiica noastră,
Alexandra (avea vreo 6-7 ani), să petreacă mai mult
timp cu una dintre bunicile ei, decât cu noi. în
copilărie, în casa bunicilor mei, asistasem la
arestarea, în timpul nopții, a unui membru de
familie de către niște haidamaci ai Securității. Eram
terorizat de gândul că, într-o noapte, fiica mea ar fi
putut asista la o asemenea scenă de coșmar. Nu
doream ca pentru ea, amintirea tatălui ei să fie
tocmai asta.
Dimineața, bunica ei și Alexandra ieșeau să
cumpere ziarul - “România liberă”. într-o zi,
Alexandra a rugat-o pe bunica ei să o lase să
cumpere ea ziarul. Zis și făcut. Ajunsă la chioșcul
de ziare, Alexandra s-a ridicat în vârful picioarelor,
a pus moneda de 25 de bani pe tejghea și i s-a
adresat, foarte ferm și politicos, vânzătoarei: “Dați-
mi, vă rog, <Europa liberă>...”
- Vam citit, în perioada respectivă, volumele de
versuri, aveam abonament la Biblioteca Centrală
Universitară din Cluj, unde erau toate. Dar și
interviurile pe care le făceați. Spuneați de fiica
dumneavoastră, că ați vrut s-o protejați. Dacă nu
mă înșel, din păcate, prin 1985, a fost ridicată și ea
de milițieni, când ați trecut printr-o anchetă mai
îndelungată. Vorbiți-mi, vă rog, despre dizidentă.
- Că am dorit s-o protejez e una, că am reușit
ori nu, e alta. A fost arestată cu mine, în 1984.
Avea doar opt ani. Solicitasem, telefonic, o
audiență la Consulatul Statelor Unite din București.
Audiența mi-a fost acordată. Cum soția mea se afla
la școală în acea dimineață - era profesoară- și nu
doream să las copilul singur în casă, am luat-o pe
Alexandra cu mine. în față porții consulatului am
fost întâmpinați de niște haidamaci, însoțiți într-un
fel de părculeț din apropiere, apoi îmbrânciți într-o
mașină Dacia. Am fost depuși la o Secție de Miliție
de pe Bulevardul Ana Ipătescu. Prin fereastră,
vedeam fostul sediu al revistelor România literară,
Viața Românescă și Luceafărul. Clădirea devenise
sediul ambasadei Jamahiriei Libiene a lui Gaddafi.
Mi s-au cerut câteva rânduri de declarații în care
să recunosc că, împreună cu fiica mea, am
protestat în fața consulatului american și am cerut
destituirea președintelui Nicolae Ceaușescu. Am dat
câteva rânduri de declarații (toate aruncate la coș
de ofițerul care preluase cazul) în care spuneam
doar ce s-a întâmplat. Ofițerii erau și ei extrem de
agitați, căci știau că totul era o înscenare. Spre
seară, au eliberat-o pe Alexandra. Spre miezul
nopții, pe mine. A apărut la un moment
comandantul Secției. Toată lumea în picioare. M-a
scos în curte și mi-a spus cam așa: “Domnule
Tudoran, cred că înțelegeți că noi, miliția, nu avem
niciun amestec în povestea asta. Ăștia de la
Securitate <<v-au vărsat la noi >>. Acum am
primit ordin să vă dau drumul. Vă pot trimite acasă
cu o mașină de la noi, dar vă spun sincer că nu
sunt sigur dacă mașina vă va duce acasă sau în altă
parte. Așa că poate vine vreun prieten să vă ia. Eu,
unul, vă doresc mult noroc."
A venit cineva și m-a luat. Acasă mă așteptau
soția, fetița, Dana Dumitriu și Nicolae Manolescu.
în mormanul celor zece mii de pagini rămase
din dosarul meu de urmărire operativă întocmit de
Securitate, am găsit și o notă care indică că motivul
arestării ar fi fost un denunț al unui foarte apropiat
prieten de familie care ar fi informat Securitatea că,
de fapt, eu plănuiam să intru în Consulatul SUA, și
să cer azil politic. Nu se înțelegea din turnătorie ce
aș fi plănuit să fac cu soția. Să o las de izbeliște, la
mâna Securității? Aberant.
într-un alt document din același dosar se
menționează altceva. Și anume: că mijloacelor de
informare în masă etc. li se va spune că autoritățile
române au primit o cerere de protecție din partea
Consulatului SUA care deținea informații că intrat
în clădire doream să comit “acte de terorism”.
Evident, cu ajutorul unui copil de opt ani.
Acea întâmplare a avut un singur efect pozitiv -
din acel moment, Alexandra nu mi-a mai pus
întrebări. într-o seară mi-a mărturisit că de-acum
știa că oamenii aceia sunt răi și mincinoși.
Despre disidență nu vă voi povesti. Nu e de
povestit. Este o experiență nepovestibilă, absurdă,
netransferabilă prin narațiune. De fiecare data când
am fost invitat să povestesc, mi-am amintit de un
telefon primit de la un prieten foarte drag, din
provincie, la câteva zile după cutremurul din martie
1977. Unde trăia el, cutremurul abia s-a simțit. M-a
sunat să-i povestesc cum a fost. I-am spus că un
cutremur nu poate fi povestit, că experiența trecerii
prin acele clipe nu poate fi povestită etc. “Cum,
mă, Dorine, păi tu ești scriitor. Dacă tu nu poți să
povestești așa ceva, cine poate?”
După 1989, mi-au căzut sub ochi atâtea
povestiri despre disidență, că devin din ce în ce mai
dezorientat în fața întrebării “Unde erau toți acești
oameni, când era mare nevoie de ei, de un simplu
gest de normalitate, care să nu facă nimic mai mult
și mai periculos decât să confirme că suntem
oameni, că suntem încă oameni, nu animale?”
Ce să mai spun despre cei care povestesc atât
de mult despre disidența lor de ai zice că disidența
e chiar o meserie, o profesiune. în România,
disidența a fost o asumare tragică, individuală, a
unei poziții față de o realitate, colectivă, ajunsă la
limita grotescului. Le doresc, în continuare, succes,
povestitorilor.
- Tot respectul pentru actul dumneavoastră de
mare curaj. Din păcate, am impresia că dizidența a
pus în umbră poetul Tudoran, din perspectiva
receptării publice. Și nu e normal.
- Spuneam cândva că suntem ceea ce sunt
opțiunile noastre, adică plătim - mai devreme sau
mai târziu - prețul alegerilor pe care le-am făcut.
Nu m-a obligat nimeni să fac ceea ce am făcut, deci
nu pot acuza pe nimeni de tot ce a urmat, inclusiv
“punerea în umbră". Gândindu-mă că am debutat
târziu (1973), că în 1984 eram deja un “scriitor
interzis”, că în 1985 părăseam România și că viața
mea post-România nu a mai fost una de scriitor,
pot spune că sunt extrem de norocos că, din când
în când, cineva își amintește de poetul Dorin
Tudoran.
Cum avusesem șansa să ies o dată sau de două
ori în Occident, înaintea plecării definitive din
România, am deschis ochii bine și am înțeles că în
lumea liberă numărul câinilor cu covrigi în coadă
este foarte mic. Câțiva prieteni mi-au spus că mă
alint, atunci când declaram că, plecând, viața mea
de scriitor devenea una facultativă. Nu mă alintam
deloc. De altfel, subtitlul ultimului volum de poezii
scris în România (și, bineînțeles nepublicat) era
“Viitorul facultativ”.
Nu este nimeni obligat să aibă grijă de imaginea
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
unui poet, să facă PR pentru opera lui, atâta vreme
cât poetul însuși nu prea este interesat să aibă grijă
de așa ceva.
Nu mimez modestia aici; practic onestitatea.
Știu cine sunt, zâmbesc când văd declarate, pe
bandă rulantă, plutoane de mari poeți și mi-a plăcut
foarte mult ce declara Ilie Constantin, când i s-a
decernat Premiul Național de Poezie “Mihai
Eminescu - Opera Magna”. A spus cam așa: "Nu
cred că sunt un poet mai bun decât ceilalți laureați
ai acestui premiu suprem de poezie. Cred doar că
nu sunt un poet sub valoarea lor.”
în sfârșit, există o intrare în umbră naturală și o
punere în umbră făcută cu program. în legătură cu
împingerea în umbră, prefer să zâmbesc decât să
mă întristez. Sau, dacă vreți, uneori, când constat o
asemenea îndeletnicire, zâmbesc cu tristețe că
oameni născuți să dăruie, preferă să ia chiar și de la
cei care au renunțat de bunăvoie la aproape tot.
- Cunoscând evoluția României de după
decembrie 1989, dacă ar exista șansa reîntoarcerii în
timp, ați repeta ce ați făcut, riscându-vă viața?
- Nu. Dar acesta este un răspuns determinat de
experiența de viață acumulată după cele întâmplate,
de prudența recomandată de o privire retrospectivă.
Reîntoarcerea de care vorbiți ar fi una care m-ar
lipsi exact de experiența și prudența menționate. în
acest caz (ca să nu spun în acel caz) e greu de știut
dacă nu aș repeta cele făcute. într-un dialog cu
colegul nostru Daniel Cristea Enache răspundeam
unei întrebări asemănătoare celei de acum cam așa
"Mă simt un om mort, fiindcă nu mai am puterea
să mor pentru ideile/idealurile mele.” Firește prin
moarte înțelegeam și înțeleg o altfel de viață în
comparație cu aceea ale căror impulsuri m-au făcut
să reacționez cum am făcut-o.
-	Vă cunoașteți dosarele întocmite de securiști
despre dumneavoastră. Și informatorii. îi puteți
ierta, i-ați iertat, merită iertați?
-	Nu dosarele mi le cunosc. Cunosc ce a rămas
din ele. Mai bine spus, cunosc ce i s-a pus la
dispoziție CNSAS-ului din ce a rămas din acele
dosare.
Oh, așa cum prevedeam, perspectiva s-a
schimbat, iubite coleg! Nu victimele Securității,
securiștilor și informatorilor Securității au vreo
îndrituire să ierte. Am ajuns deja în momentul în
care ești vinovat de ce ai găsit în dosarele tale, ești
un porc de câine că ai făcut public fie și o infimă
parte din cele peste care ai dat în dosarele tale și,
evident, e greu de crezut că Securitatea, securiștii și
informatorii Securității vor găsi tăria de a te ierta
vreodată pentru ce ai găsit în dosarele tale. Are și
mărinimia lor o limită.
-	Cine-i de vină? Dureros sarcasmul...
- Fără a intra în amănunte (sunt știute, simțite
și...resimțite de mai tot omul) cred că vinovăția
pentru cele ce se întâmplă azi în România (deci nu
doar bâlciul cine e de vină - victima ori călăul?)
este incapacitatea acestei societăți de a duce un
proiect de la capăt la coadă. Totul începe
spectaculos, în forță, aproape delirant, pentru ca pe
la mijlocul proiectului chiar cei care l-au inițiat să
întrebe ”Auzi, Gicule, ce ziceam noi că vrem cu
chestia asta?...” ”Nu știu, Jane, n-am timp acum, că
tocmai mă duc la film.” Cei ce se tem de un
proiect ori altul nu au de făcut nimic altceva pentru
a vedea orice proiect aruncat în derizoriu- “Hai, bre!
Ce dracu! Nu există draci și îngeri; există doar
dalmațieni. Asta e.” Ce altceva să zic decât: „Așa
e, Gicule. Ai dreptate, Jane...”
Pe vremuri, Nicolae Breban încerca să-mi explice
de ce nu există roman românesc. Ideea lui era că
din zece romane românești, toate zece încep
extraordinar. Problema e, zicea Breban, că după
douăzeci, treizeci de pagini, dacă te pricepi la
literatură, simți cum acele cărți nu vor ajunge
niciodată romane. Și în această chestiune,
instinctual lui Breban a fost și rămâne de-o acuitate
excepțională.
-	E o situație fără ieșire?
- Nu știu. Tot ce-mi amintesc este că la
începutul anilor '90 scriam că în 1989 românii știau
(sau păreau că știau) ce nu mai vor, dar imediat
după decembrie 1989 mi-a devenit limpede că nu
știu ce vor. Nicio ieșire nu este cu adevărat ieșire,
dacă nu te duce într-o zonă de unde nu te mai poți
întoarce acolo de unde ai scăpat cu atâta chin.
Deci, până nu vor ști exact ce doresc, cum să
ajungă acolo și mai ales ce prețuri sunt gata să
plătească pentru ce doresc, românii nu au șanse să
iasă din acest joc de-a Baba Oarba în care viața
reală a fost înlocuită cu ce văd sau li se pare că văd
la televizor.
- Ce vă mai face poezia?
- Ultima oară când am tras cu ochiul la ea,
stătea cloșcă. N-am vrut s-o deranjez. Am răbdare.
Și-apoi, am tot fost alertat de găinile altora care trag
niște cotcodăceli de ai zice că au ouat poezie vie și
de aur. Aștept să treacă hărmălaia asta și să vedem,
totuși, cu câți homeri ne-am ales și dacă nu e
cumva vorba de simplă orbire.
- însă e o „cloșcă” cu Premiul Național de
Poezie „Mihai Eminescu”, primit în 2010.
Hărmălaia nu cred că se termină degrabă. Mai
curând ne termină.
- Ar fi o minciună să spun că atribuirea
Premiului Național de Poezie "Mihai Eminescu” -
Opera Omnia nu m-a emoționat profund. E, totuși,
vorba despre premiul cel mai important pe care-l
poate lua un poet român în România. Revin însă la
o mărturisire mai veche - pentru mine niciun
premiu nu a însemnat mai mult decât premiul de
debut. Repet, uitându-mă la ce măceluri declanșează
alte premii, competiții de tot felul, aș spune că
singurul premiu ce ar trebui decernat este cel de
debut căci el marchează momentul când, dintr-o
mare de cutezători, ești luat de ciuf, arătat lumii și
creditat cu viitor în ceea ce ai ales să faci. Nimeni
nu știe dacă meritai mai mult ca alții acea
recunoaștere și din acel moment înainte totul
trebuie să rămână doar între tine și cititorii tăi.
Celelalte - premii, alte forme de recunoaștere etc. -
devin, după opinia mea, ușor secundare. Ce m-ar
interesa în acest moment nu este să mai iau vreun
premiu, ci să aflu dacă cei care mi-au creditat
debutul editorial ar mai face-o și astăzi.
- Nu văd de ce nu. Dar ce e poezia pentru
dumneavoastră?
- Se întâmplă că întrebarea aceasta se năpustește
asupra mea într-un moment în care, încă o dată,
sunt mai puțin "liric” decât mi-aș dori. întoarsă pe
dos, întrebarea ar fi, ce sunt eu pentru poezie? De
ceva vreme, văzându-mă dezliricizat, poezia mă
caută doar în somn, adică mai scriu un vers, două
abia după ce-l visez/le visez. Problema este că sunt
insomniac de pe la 18-19 ani, așa că spre a redeveni
"liric-productiv”, ar trebui să mă pun serios pe
dormit. O opțiune înțeleaptă, fiindcă mai am și alte
motive "colaterale” care-mi recomandă, insistent,
somnul.
- Să vă urez somn ușor ca să scrieți poezie?
- De ce n-aș încerca și acest tratament
"homeopatic/alternativ”, atâta vreme cât
medicamentele "profesioniste” nu mă prea ajută?
- Cum se vede literatura română din America?
- Sunt oameni cu mult mai calificați decât mine
spre a vă răspunde la această întrebare, mă gândesc
în primul rând la universitari americani de origine
română sau traducători de literatură română -
Marcel Corniș Pop, Cristian Moraru, Costică
Brădățan, Alin Fumurescu, Mircea Platon, Aurelian
Crăiuțu, Vladimir Tismăneanu, Cristina Zarifopol și
atâția alții, chiar dacă nu sunt cu toți profesori de
literatură.
- Ce aveți în pregătire editorial?
- Nu mai îmi fac planuri de mult, mai ales
planuri editoriale. Dacă e să se întâmple ceva, se
întâmplă, inclusiv “întâmplări editoriale”. Deci, tot
ce am în pregătire este să aștept, să văd ce și cum
se va întâmpla cu mine și ale mele...
-	Vă mulțumesc.
Interviu realizat de
Alexandru Petria
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
21
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
traduceri
Adevărul, până la greșeală (I)
Jean-Paul Michel
„Lumea este atât de născută pentru viciu și atât de
pierdută,
încât ii excită pe oameni la viciu, așa încât
îți e rușine să nu fii infam.”
Augustin, Confesiuni, I, XIII, 22
„[...] Mi-am dorit pierderea, mi-am iubit păcatul [...],
crima
sufletului meu, vreau să spun complacerea în rău [...]
infamia însăși a crimei [...]”
Augustin, Confesiuni, II, IV, 42
Vine o zi când ți se face oroare de ceea ce ai
fost, de ceea ce ai iubit, de ceea ce ai vrut cu
cea mai mare căldură. Poate, pierzând, cu
violența orelor care nu cunosc îndoiala, „bunul” punct
de vedere, așa cum spune Nietzsche, nu mai poți,
atunci, să vorbești despre ceea ce ai fost fără a te
calomnia. Această nevoie de a-ți schimba pielea i-a
torturat pe atâția, de la Augustin la Dante, de la
Descartes la Ducasse din Poezii, de la Rimbaud al
marii Plecări și al tăcerii încât aș vrea să o privesc ca
pe semnul unei posibile comutări de sine.
Tinerețea este o debordare ardentă - de simplă,
animalică, energică încredere - unită cu acest gust al
pierderii care o duce atât de repede la limitele sale. în
punctul său de extrem triumf în viața mea, am văzut-
o convertindu-se deodată într-un dezgust de propriile
succese. Pământul, dintr-o dată, se sustrage - de la
certitudinile din ajun. Și cerul lor. Ceea ce ne-a fost
ocazie de bucurie devine suferință și îndoială; ceea ce
am știut, minciună; ceea ce am vrut, prostie; ceea ce
am fost, rușine; ceea ce am admirat, figură de prostie
orbită.
Nimic nu mi-a dat oarecare bucurie, în viața mea
trecută, ca experiența crudă a vieții fără spirit. Faptul
că am participat la fericirea brutelor m-a fortificat,
m-a îmbătat de viață delicioasă. Am binecuvântat vicii
pe care ipocrizia speciei le depreciază în mod josnic.
Aș vrea ca aceste cuvinte să fie înțelese ca relatarea
unei experiențe practice, vizând exactitatea în
raportarea faptelor, descrierea stărilor - nu ca un
manifest în favoarea a nu știu ce drăcovenii. A
diaboliza este și a angeliza și nu aș vrea decât să
descriu, să relatez, să raportez fără părtinire ceea ce a
aparținut unor comoții greu de suportat, de care ține
în ochii mei toată înțelepciunea mea.
Pentru a scăpa de fatalitățile nervilor mei, am
înmulțit vicleșugurile, am iubit lucrurile, pietricelele,
copacii, tot ceea ce nu are un dincolo. La oameni, am
îndrăgit defectul, greutatea „fără spirit”. Bărbații și
femeile de nimic mi se păreau că „stau” mai bine în
ființă decât toți ceilalți - care se sustrag, merg pieziș,
mint, „dovedesc”, fac piruete, se justifică, se
eclipsează cu onoruri. Am prizat, iubesc încă
tovărășia acestor sărmani ai spiritului.
Știu, din experiență, că nu orice divertisment este
demn de a fi blamat. Multe sunt chiar remedii și
singurele posibile, poate, pentru cel care își va fi
măsurat, o dată pentru totdeauna, abandonul.
Aproape orice divertisment este bun dacă deturnează
pentru o clipă. Cele mai simple au fost cele mai
puternice: plăcerile sumare, munca, banii, proiectele și
întreprinderile. Enorma duplicitate a speciei o
împinge totuși să calomnieze jocurile care o salvează.
Mi-am cerut partea mea din această simplitate: să
nu-mi fie refuzat să merg spre pacea animalelor și să
dorm în ea. Am pus zel, din copilărie, în a cere ca pe
o grație acest fel de Paradis: să scap de iluziile școlilor
coborând, mișcat de această unică dorință, să ating în
cele din urmă un sol. - Am luat în considerare
animalele, pisică sleită fugind prin câmpiile amare,
am cunoscut bieții tipi și capetele sparte.
în ultima vreme m-am pierdut. Am vrut să dispar
printre oameni, să adopt manierele și îndatoririle lor.
Să cumpăr și să vând, să trudesc din greu pentru
obiectele cele mai neînsemnate cu fericire. - Atâtea
zile distrase de la chemarea sublimului, hărăzite vieții
simple fără întoarcere!
Această viață risipită, din rătăciri automobile în
sarcini neînsemnate, nu are altă funcție decât să mă
apere - să mă întărească. Cunosc prea bine violența
sortilegiilor, sfâșierile, puterea dizolvantă și insidioasă
a oricărei Arte - care totuși ar trebui să salveze, să dea
pace, forță, veselie și demnitate.
De mai multe ori a trebuit să întrerup o lectură -
să mă deturnez de o carte, cum ar face o pisică de un
lapte otrăvit -, să nu revin la ea decât cu precauție, în
doze foarte mici.
Asta durează de mult timp. Principala amenințare
care, din prima zi, a atârnat asupra posibilei mele
producții de scriitor este această amenințare de
volatilizare. împotriva ei lupt - cu mijloace cărora mă
străduiesc să le dau eficacitatea sumară, brutalitatea
decepționantă voite.
Trebuie să mă fac animal, excluzând să mor în
agitația nesimțiților.
Tot ceea ce rămâne pentru pietatea mea este
această efuziune în fața faptului de a fi - teroare,
conjurație, spaimă; repetiția a unor gesturi
organizatoare, credința de femeie ignorantă. Biserica
mea ideală ar fi cea în care Baudelaire ar fi preot;
Huysmans, duhovnic; Baltasar Gracian, episcop;
Pascal, papă.
Fiii de militari și fiii de pastori - iată de unde se
recrutează artiștii. Orgoliul taților, gustul lor pentru
extaz, lenta infectare a sufletelor, toate acestea se
adună într-o zi în violență de artă la fii. Gustul morții
sub epoletul aurit, ca cel al execuțiilor sanctifiante au
un același fundament etico-aistezic. - Nu degeaba
aurul bisericilor este și cel al baretelor de state-majore:
hărăziți, cu toții, unei oarecare străluciri, care costă.
Delacroix, militar; Baudelaire, preot; Rimbaud,
militar; Holderlin, pastor; Nietzsche, pastor etc.
Gustul morții în onoarea războiului poate fi sfânt.
Sfințenia, în ce o privește, este întotdeauna o violență
- mai crudă decât multe răni fizice.
*
*	*
Generalitățile mă dezgustă. Văd cu o surpriză
fericită că fiecare viață este un punct de particulari-
tate.
De focul acestei singurătăți trebuie să ne bucu-
răm. O binecuvântez. Să-ți vrei defectele, tu care
citești, dacă sunt ale tale! O singură trăsătură reală,
oricare ar fi, sfidează puterea fabulelor. Ce am putea
iubi, la un om, dacă nu defectul? Frumusețea merge
mână în mână cu lipsa. O oarecare lasitudine, totuși,
cheamă acum în mine ideea unei detașări, a unui
calm, ca și inocenta binefacere care poate fi încă
promisă.
Frumoasa înlănțuire a lucrurilor se joacă cu
modalitățile noastre retorice, cu frumoasele nume de
care dispunem, pe care le învârtim în mod naiv în ce
o privește. - Poate te apropii de ce ceea ce
disprețuiești și detești doar prin aceasta să numești
acest lucru, când îndepărtezi ceea ce iubești, dorești,
chemi, lucru pe care ai vrea să-l duci la buzele tale și
pe care buzele tale îl alungă? Rămân de iubit, din
artă, cele o mie de întorsături. Dar nu ca o
victorioasă maimuță savantă: în disperarea sau
bucuria de a admite, mai degrabă, că încă suntem,
acolo, ținuți, într-atât partida pe care o jucăm ne
rămâne obscură. Mă emoționează ignoranța celor care
au învățat totul, au voit, crezut, cunoscut și pe care
iată-i aruncați la mal, uimiți și dezgustați.
*
* *
Cine știe, poate voi muri acolo, fără mai multe
semne și opere? Lăsând doar niște hârtii risipite,
fragmente, fâșii, ruine? Moartea i-a surprins pe mai
mulți în această postură, care amânaseră prea mult pe
a doua zi, trăind ca și cum n-ar fi trebuit să moară
niciodată. Chiar această idee, totuși nefericită, pentru
cel care vrea să se audă o dată pentru totdeauna
zgomotul lumii în fraza sa, nu reușește să mă
indigneze. Nu o găsesc nedreaptă. Aproape,
dimpotrivă, că mi-ar părea, dintr-o dată, că poate, ea
singură, să-i dea poemului meu ordinea exactă, sensul
său mai bun.
Trebuie să mergi înaintea a ceea ce este mai rău
fără să te îndoiești. Ce e mai rău va veni. Viața nu e
aproape decât un mod de a vorbi. Scrisul este un
mod de a o înzestra cu puțină realitate.
Ceea ce nu va fi fost scris va fi pierdut. Hărăzit să
adun ceea ce ar putea fi salvat, am sentimentul
violent al unei datorii. Prost simptom, poate. Impresie
de dezordine provocată de orice lucru, aproape, din
viața mea trecută.
Ficțiuni, Istoria! Ficțiuni, înțelepciunile! Ficțiuni,
viețile și morțile! Mințile simple ale câtorva școli
recente nu-și vor reveni din asta - sau vor striga, e mai
simplu, „trădare”! Iată că acest dezordonat își
mărturisește căutarea unei ordini! Nevoia sa,
nostalgia, iubirea pentru o ordine!
-	Chiar, gustul!
Ce ar fi să scrii, dacă nu să chemi ordinea unei
fraze împotriva realului de neînțeles? și ce justificări
pentru artele noastre dacă nu că ele dau forma unui
vers lucrurilor care sfidează atât de bine orice cuvânt?
în mod evident, artele noastre au produs forme
foarte incomode. Dar cine știe? Cele mai barbare în
aparență sunt poate cele care au procedat cu cele mai
mari scrupule, cea mai mare delicatețe, cea mai mare
neliniște fată de ceea ce este - care trebuie, în fond,
salvat.
Un lucru nu e semn bun: cercetez amănunțit.
Revin, de la zi la alta, aceleași obsesii. Vertij de a fi
astfel orbit de ceea ce e atât de puțin ales în viețile
noastre, în scrierile noastre chiar. Aceste relecturi la
distanță desenează, mai bine ca orice, partea fatală.
Reîntoarcerea nesfârșită este poate elementul cel
mai puțin discutabil din ceea ce poate fi numit, in
lipsă de altceva, realitatea unui „suflet”. Aleg această
noțiune veche cu voioșie, pentru franchețea magiei
sale.
(1985)
în românește de
Letiția Ilea
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
patrimoniu
Despre restaurarea
tablourilor (I)
Sultana-Ruxandra Polizu
[“Claie de fân” (Nicolae Grigorescu) și
“Albăstrele” (Ștefan Luchian) din expoziția “Lucrări
din patrimoniul Muzeului de Artă Cluj-Napoca
restaurate în 2012”]
Inițiativa muzeului - temerară și îndrăzneață, de a
reporni acțiunea de restaurare a bogatului și
valorosului său patrimoniu, după o lungă
perioadă în care aceasta nu s-a mai putut desfășura
(datorită pensionării foștilor specialiști restauratori ai
muzeului și a lipsei de fonduri) - a fost primită cu
multă bucurie de către atelierul de conservare-
restaurare pe care îl coordonez, întrucât a fost prima
colaborare directă cu un muzeu important al țării.
La mijlocul anului trecut, atelierul privat de
conservare-restaurare S.c. lorux trade srl (lorux
Restorations), din București, a fost contactat de
Muzeul de Artă Cluj-Napoca în vederea restaurării
unor tablouri românești și maghiare din patrimoniul
său.
Provenind la rândul meu din mediul muzeal,
întrucât m-am format ca restaurator de pictură în
laboratorul de restaurare pictură de șevalet al
Muzeului Național de Artă al României, unde am
activat din anul 1995 până în anul 2007, m-am
bucurat de acest demers și tototdată de dorința și
încrederea muzeului de a se adresa unui atelier
privat de restaurare, o premieră în domeniu, știut
fiind faptul că, în general muzeele apelează în
majoritatea cazurilor la specialiști omonimi, tot din
rețeaua muzeală, pentru astfel de servicii.
Proiectul nostru comun a fost dus la bun sfârșit
la finele anului trecut și a fost urmat de expoziția
“Lucrări din patrimoniul Muzeului de Artă Cluj-
Napoca, restaurate în 2012”, al cărei vernisaj a avut
loc în data de 20.02 a.c. la Muzeul de Artă Cluj-
Napoca.
Ideea acestei expoziții a pornit de la faptul că
demersul pe care îl face restauratorul pentru a
conserva operele de artă, pentru a le pune în valoare
și a le transmite viitorului în autenticitatea lor este
necunoscut publicului iubitor de artă. Operele de
artă sunt în mod obișnuit expuse pentru public ori
înainte ori după restaurarea lor.
Restaurarea implică multe etape, pe care
restauratorul le documentează fotografic amănunțit,
deoarece altfel intervențiile executate ar putea
rămâne necunoscute. Simpla vizualizare a aspectului
final al obiectului de artă restaurat nu oferă decât
specialiștilor acestui domeniu indicii privind
operațiunile specifice care au fost efectuate. De aici
ideea de a prezenta - publicului interesat, iubitorilor
de artă, colecționarilor și specialiștilor, preocupați de
problemele cercetării și mai ales ale protejării și
conservării operelor de artă - munca și demersurile
binefăcătoare care stau în spatele imaginilor artistice
finale, detalii neștiute, ascunse, discrete, care ar
putea schimba perspectiva înțelegerii și pătrunderii în
intimitatea unei creații artistice.
Munca unui restaurator este anonimă și deseori
invizibilă, mai puțin spectaculoasă în raport cu actul
creativ al unui artist, însă chiar dacă nu e numită
operă de artă, activitatea sa, prin intervențiile
întreprinse în mod profesionist, reprezintă un ajutor
incontestabil în salvarea, certificarea, identificarea,
autentificarea și expertizarea unei lucrări de artă, act
atât de necesar în contextul actual, ca necesitate
justă pentru colecțiile muzeale, particulare sau aflate
pe piața artei.
Restauratorul este chemat să citească în structura
intimă a unei opere de artă și îi revine răspunderea
de a restabili “unitatea potențială” (cf. cu Cesare
Brandi, “Teoria restaurării”, 1963, unul dintre teoreti-
cienii restaurării), cu condiția obligatorie de a nu
comite falsuri de ordin artistic sau istoric și de a păs-
tra cât mai mult din urmele existenței operei de artă
inițiale.
Operele de artă sunt fragile prin natura lor. Ele
încep să se schimbe chiar din momentul în care sunt
finalizate de către artist. Schimbări fizice și chimice
apar inevitabil, ca urmare a proceselor naturale de
îmbătrânire sau prin distrugere parțială. în
numeroase cazuri, procesul de deteriorare poate fi
accelerat de către materiale instabile sau incompa-
tibile utilizate la crearea unui obiect de artă, sau de
condiții nefavorabile de mediu: umiditate scăzută
sau în exces, căldură sau lumină și, în special,
oscilațiile lor brusce; infestări biologice; atmosferă
poluată; neglijență, manipulare inadecvată și chiar
adesea, intervenții improprii sau neprofesioniste în
tratamentele de conservare si restaurare.
Restaurarea este o acțiune tehnologică, științifică
și artistică, este în egală măsură știință și artă, și
aceasta survine în momentul în care opera de artă își
pierde din expresivitate, când datorită trecerii
timpului materialele componente își pierd calitățile
inițiale, îmbătrânesc, iar opera de artă își modifică
practic “fizionomia” inițială. Pentru restaurarea unei
opere de artă, restauratorul trebuie să îndepărteze
elementele străine, cum ar fi repictările, restaurările
succesive, verniurile false (neoriginale), murdăria etc.,
și să readucă opera de artă la imaginea inițială, așa
cum aceasta a fost creată de către autorul ei.
Intervențiile restauratorului asupra operei de artă
trebuie să pună întotdeauna în valoare originalul.
Restaurarea operei de artă se înscrie în rigorile
unor principii de natură teoretică și practică,
promovate de-a lungul timpului. Când opera de artă
ajunge pe masa de lucru a restauratorului, aceasta
devine “pacient” și necesită o succesiune de
investigații și analize înainte de efectuarea opera-
țiunilor propriu-zise, demersuri extrem de complexe
și de durată. Este necesară consultarea mai multor
specialiști pentru a reduce coeficientul de eroare din
constatările și operațiunile ce vor urma. întotdeauna
se restaurează numai materia operei de artă, în așa
fel încât mesajul autorului să nu fie alterat în nici-un
fel. Restauratorul are datoria de a proteja opera de
artă de un sfârșit prematur, dar nu prin intervenții
vizibile sau traumatizante din punct de vedere estetic
sau structural.
Fiecare operă de artă, indiferent de tehnica de
execuție, de datare sau de nivelul de deteriorare
necesită o analiză amănunțită. De la studiul istoric,
opera de artă este cercetată științific (din punct de
vedere fizic, chimic și biologic), pentru a se stabili cu
exactitate materialele constitutive și tehnicile de
execuție, istoricul intervențiilor anterioare și
proporția intervențiilor; urmată de stabilirea exactă a
stadiului de deteriorare, cauzele care au produs
degradările și elaborarea metodologiei de restaurare,
în baza rezultatelor și concluziilor tuturor acestor
demersuri științifice. Toți acești pași trebuie
respectați cu strictețe, pentru evitarea unei restaurări
Ștefan Luchian - Albăstrele
ipotetice și eliminarea oricărei operațiuni care nu este
neapărat necesară. Fiecare posibilă intervenție trebuie
să fie tratată critic, în vederea protejării autenticității
artistice a operei de artă.
Asemenea tuturor operelor de artă, în calitate de
bunuri de patrimoniu, tablourile trebuie să fie restau-
rate conform unor principii unanim valabile, statu-
tate prin legislație și norme în domeniu. Aceste prin-
cipii cuprind următoarele prevederi: părțile originale
ale unei opere de artă se păstrează în totalitate, iar
intervențiile restauratorului trebuie să fie minimale,
strict în limitele lacunelor, fără acoperirea
suprafețelor originale, cât mai puțin vizibile, astfel
încât completarea zonelor lipsă să fie discretă, dificil
de sesizat printr-o examinare directă, dar întotdeauna
consemnate în documentația de restaurare; materi-
alele folosite în intervențiile de restaurare trebuie să
fie similare celor originale sau să aibă proprietăți fiz-
ico-chimice cât mai apropiate de cele originale, să fie
compatibile, reversibile, durabile și de înaltă calitate.
Principiile amintite anterior impun o anumită
metodologie de intervenție. în principal, operațiunile
de restaurare care se întreprind, se succed într-o
ordine bine stabilită, acestea incluzând consolidarea
și curățarea stratului pictural, chituirea lacunelor,
integrarea cromatică și vernisarea, cu anumite
particularități pentru fiecare problematică în parte a
operei de artă respective.
Operațiunea de consolidare a stratului pictural se
realizează pentru a menține integritatea unei picturi
și este cea care asigură perenitatea lucrării și a
tuturor straturilor componente, de la suport la
culoare.
Succesul acțiunii de curățare a stratului pictural
cu diferiți solvenți constă în abilitatea restauratorului
de a îndepărta stratul filmogen superficial, verniul,
precum și murdăria aderentă, fără a solubiliza altele
- materialele originale ale operei - existente în
celelalte straturi subiacente, precum și repunerea în
valoare a raporturilor cromatice inițiale. Operațiune
de chituire a lacunelor existente în stratul pictural se
aplică în zonele unde stratul pictural a fost pierdut și
numai în limitele lacunelor.
Integrarea cromatică pe zonele degradate se face
pentru eliminarea diferențelor dintre lacune și
original, pentru refacerea unității artistice a operei de
artă, în culori compatibile și reversibile.
Prin operațiunea de vernisare se asigură protecția
unei picturi împotriva factorilor ambientali și pentru
redarea strălucirii și profunzimii culorilor originale.
Documentația de restaurare este o modalitate de
a păstra memoria actului restaurării. Prin expoziția
“Lucrări din patrimoniul Muzeului de Artă Cluj-
Napoca, restaurate în 2012”, ne-am propus să
prezentăm, măcar în parte, publicului interesant,
pașii urmați de către restaurator în salvarea prin
conservare și restaurare a opt tablouri din
patrimoniul muzeului.
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
3
Black
Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
ipote(nu)ze
„Sfinxul” din Bădăcin
Vasile Gogea
Scriu aceste rînduri stăpînit încă de
puternicele impresii provocate de lectura
unei cărți așteptate, necesare, reparatorii
și cu virtuți de îmbărbătare morală: este
vorba despre lucrarea, inspirată mai curînd
spiritual decît literar, dar cu certe probațiuni
de științificitate, a preotului greco-catolic
Cristian Borz: Monografia satului Bădăcin și a
Familiei Maniu (Editura Caiete Silvane, Zalău,
2012). Volumul se bucură de
bine(pre)cuvîntarea Episcopului de Oradea al
Bisericii Greco-Catolice, Î.P.S. Virgil Bercea, de
cîteva emoționante „mărturii” pilduitoare
(despre Unchiuțu) semnate de Pr. Matei Boilă,
dar și de un avizat „cuvînt înainte” valorizant-
explicativ, semnat de Cercetătorul științific dr.
Marin Pop. O spun dintru început: cartea nu
e folositoare doar pentru locuitorii acestui
vechi domeniu nobiliar românesc, al cărui
„patron” este incontestabil luliu Maniu
(descendent direct din Laurențiu Man, atestat
cu diplomă nobiliară încă de la 1700 și nepot,
după mamă al „europeanului Bărnuțiu”), dar
este de neomis atunci cînd, oricine și oriunde,
va încerca să „deseneze” o nouă geografie
morală a României. Mai spun, dar întărind
prin aceasta meritele excepționale atît ale
autorului, cît și ale editorilor, că acest corpus
de documente (multe inedite) ar trebui
reeditat urgent într-o mare casă de editură,
tradus în două-trei limbi de circulație largă și
accesibil, în biblioteci și librării, școli,
universități dar și la Parlamentul României,
tuturor românilor care nu și-au pierdut încă
speranța în destinul neamului acesta. Poate
chiar mai mult, celor care sunt în pericol de a
o pierde.
Am mai făcut această mărturisire: puține
documente olografe originale au produs în
ființa mea emoții și sentimente atît de adînci,
dar atît de luminoase și încurajatoare prin
chiar aura tragică în care erau învăluite,
expresii hiperconcentrate ale unor forțe
morale indestructibile, precum mi s-a
întîmplat la “întîlnirea” cu manuscrisele lui
Eminescu sau cu Testamentul lui luliu Maniu.
Pe acesta din urmă am avut șansa să îl văd (și
să îl țin în mînă!), în 1990, la Arhivele
Statului din Brașov, unde se păstrează. Mi s-a
părut atunci, așa cum mi se pare și acum,
mai important aproape decît mormîntul
negăsit al celui care, conform “Actului de
moarte11, a dispărut fizic pe drumul martiric
dintre Strada Sfinților, din București și
Cimitirul săracilor din Sighet. În testament
descoperim sensul înalt, spiritual, moral,
dezinteresat al trecerii prin viață. Pe chiar
prima filă a „actului notarial” citim: „în fața
mea doctor Nicolae loaneș, notar public... s-a
prezentat azi domnul luliu Maniu,
agricultor...”! Apoi, pe prima pagină a
Testamentului olograf: „Subsemnatul luliu
Maniu, locuitor în Bădăcin...”! O modestie
cosmică însoțește și aceste ultime preocupări
pentru a lăsa în bună și obștească rînduială
bunurile care îl mai legau ca persoană fizică
de acestă lume, după ce și-a consacrat
întreaga viață pentru a pune într-o ordine
morală neamul și țara. Nu era loc pentru o
enumerare vanitoasă a titlurilor: de noblețe,
academice, politice, de demnitar de stat...
Statura sa monumentală se reflectă în faptele
sale și ar trebuie să fie vie în memoria
noastră.
Și, iată, grație preotului Cristian Borz,
Sfinxul din Bădăcin ne „vorbește” încă. Am în
vedere un document olograf, prezentat (dacă
nu mă înșel) în premieră în facsimil, de o
importanță copleșitoare pentru a înțelege
corect poziția lui luliu Maniu (supusă prea
des unor speculații fie dictate de interese
străine, fie rezultate din necunoaștere) față de
încheierea armistițiului cu Puterile Aliate
pentru ieșirea României din alianța cu
Germania hitleristă, pe fondul celebrei
înțelegeri dintre Churchill și Stalin, cunoscută
sub numele de „acordul de procentaj” (din 9
octombrie 1944) prin care se stabileau,
procentual, influențele anglo-americane și cele
ale Uniunii Sovietice în Europa de sud-Est.
Iată, transcris, un fragment din acest
document (în fapt, o „Declarație” dată în
anchetă de luliu Maniu, în 1947): „Acordul de
la Moscova, care a fost determinat în bună
parte de intervenția mea făcută Guvernelor
din Moscova, America și Anglia, arătînd că
Guvernul român nu ratificase acordurile de la
Yalta și Potsdam,
D-nii Clark Ken și Hariman mi-au cerut să
accept acordul de la Moscova și să colaborez
la punerea lui în aplicare.
Hotărîrile de la Moscova nu mă satisfac și
nu accept personal acest acord. Voi da un
răspuns după convocarea delegației
permanente a Partidului.” Din acel moment
soarta lui luliu Maniu a fost pecetluită. O
confirmă, mai tîrziu, într-unul din jurnalele
sale Franțois Mauriac (laureat al Premiului
Nobel pentru literatură - 1952):
„luliu Maniu era deja condamnat la
moarte, iar sentința nu va uimi opinia publică
luliu Maniu
(8 ianuarie 1873, Bădăcin - 5 februarie 1953, Sighet)
mondială. Se vor ridica puține proteste: la ce
ar folosi? Comedia s-a sfîrșit. Comuniștii din
lumea întreagă știu bine că acum trebuie să
aibă curajul de a ne arăta adevărata lor față,
care, mai ceva decît moartea, nu se poate
privi direct, deoarece este moartea însăși,
moartea noastră, a fiecăruia dintre noi,
europeni, occidentali, ce refuzăm să fim
bolșevici și, prin urmare, suntem învinuiți de
aceeași crimă ca și Petkov și Maniu: crima de
a ne opune politicii Moscovei. ”*
Atît de mult îl ura regimul de la Moscova,
și atît de mult se temea de luliu Maniu
regimul marionetă de la București, încît și
moartea martirică i-au ținut-o secretă pînă în
anul 1957, 20 iulie, cînd se eliberează „Actul
de moarte” (ce cădere batjocoritoare în acest
„act”: de la simplitatea de sfînt a
„agricultorului” și „locuitorului”, la sugestia
diavolească de parazit în formula „fără
ocupație”!)
Părintele Cristian Borz pare că ne spune:
Să nu lăsăm uitarea să “scrie” un al doilea
“act de moarte”, infinit mai vinovat ca
primul. Nu va “consemna” decît moartea
noastră morală.
*Extras din fragmentul publicat în revista ASTRA,
nr. 1-2 (229)/1992, din Franțois Mauriac, Journal V,
in Les Chefs-d'oeuvre de	Franțois Mauriac, tome
XII (pp.399-401), Librairie Ernest Flammarion, coll.
Cercle du bibliophile, Paris, s.d., în traducerea lui
Vasile Diaconu.
■
24
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
plastica
Ionel Tănase - Amintiri
inocente
Livius George Ilea
Oprimă, grăbită „vizionare” a Amintirilor
inocente, marca Ionel Tănase, poate
declanșa privitorului (foarte probabil, și
celui prezumptiv avizat) o impresie de maximă
accesibilitate a materialului artistic-vizual
prezentat - patruzeci de sculpturi/ instalații în
lemn, piatră sau bronz și șapte desene (charcoal)
-, și, poate, doar spre final ori la o a doua lectură,
o vag percepută stare de neliniște ființială, o „pre-
simțire” că ar fi intrat într-o relație cu un sistem
ideatic/obiectual propriu unei imagerii pseudo-
neo-pop, cam ca în cazul filmografiei lui David
Linch, în care „nimic nu este ceea ce pare a fi”.
în acest context, o „incursiune” în spațiul
structurilor plastice expuse de sculptorul de
origine bistrițeană Ionel Tănase (în prezent lector
universitar în cadrul Departamentului Sculptură,
restaurare/ conservare al Universității de Artă și
Design clujene) în sălile destinate expozițiilor
temporare ale Muzeului de Artă Cluj-Napoca, în
perioada 6 februarie - 3 martie, a.c., devoalată
pornind de la un clou mai puțin uzitat, de pildă
dinspre sigiliul/marca personală uzitată de autor -
„PI” -, nu se situează înafara unei minimal
„acceptate” legitimități.
în relief ori doar plan, conturat cu o nuanță
discretă ori complet nediferențiat cromatic,
exhibând un aer „vintage” propriu mărcilor
evocatoare de prestigioase tradiții artizane, ori
numai subliniind o apartenență anume, sigiliul
„PI” nu se referă neapărat la prescurtarea anglo-
americană a tehnologiei informației (cu toate că
facilitează, într-un anume mod, accesul la un
spațiu informațional matriceal/originar), nici
exclusiv la inițialele numelui artistului, ci,
conform intenției auctoriale, face trimitere, în
special, la grafia greacă veche a constantei „PI”,
deschizând, astfel, o „poartă secretă” către
transcendentale geometrii inițiatice.
Număr real/complex/transcendent, (pi) - cu
valoarea aproximativă de 3,1415926 - este un
număr irațional, dar și un număr real „care nu se
poate exprima ca raportul (sau rația) a două
numere întregi” fiind o constantă inefabilă, ale
cărei zecimale se desfășoară imprevizibil; e de
găsit peste tot acolo unde este vorba despre cerc,
figura geometrică „perfectă”, și, mai ales acolo
unde perfecțiunea, este, practic, omenește
imposibilă, de ex. cuadratura cercului. Implicat în
prospecțiuni plastice anterior susținute, vizând
„starea de grație a geometriei”, alături de
enigmaticul „0” (numărul de aur/secțiunea de
aur, un alt arhicunoscut și paradoxal „număr
incomensurabil”), de Cubul lui Metraton
(„matricea” Solidelor Platonice*) ori de structuri
tip Tensegrity**, „PI” converge deloc aleatoriu cu
domeniul auctorial notat „PI”. Trădând, în fapt, o
subiacentă, constantă, fascinație/aderență față de
techne, - mai degrabă, în accepțiunea sa de
capacitate/dispoziție (dobândită, nu înnăscută) de
„a produce” cu iscusință/meșteșug/artă -,
prezența constantă a acestui „IT”/ „PI” se
constituie într-o „invariabilă” a unui consistent
elogiu adus creativității în general, și, mai cu
seamă, unui anume tip de creativitate arhaică, cu
modulații provenind dinspre universul sătesc
autohton (tematică explorată teoretic, din
perspectiva practicianului/plasticianului, în teza sa
de doctorat, Sculptură româneasca in lemn,
raporturi intre tehnică și expresivitate***).
Dincolo de aparențele ce îl desemnează drept
factor de coeziune „de suprafață”, sigiliul auctorial
„IT” aplicat pe lucrările din expoziție urmează
discursul plastic în filonul său de profunzime,
tentând unificarea conceptuală a unor entități
sculpturale cu un profil distinct, adesea divergente
ca tip de prospectare formală.
Prin intermediul lui „PI”, gigantismul
suprarealist al ciclului de pseudo-„obiecte de uz
cotidian”, semnele „ezoterice” din doage de
butoaie de vin (cu trimitere la sângele Domnului,
și prin acesta, la străvechi tradiții ale unei
spiritualități creștine autohtone), cât și lucrările
aparținând unor secvențe experimentale anteri-
oare, legate fie de tainele poliedrelor regulate, de
secțiunea de aur, etc., fie de valorificarea directă a
expresivității materialelor decrepite (în cazul de
față deșeuri metalice afectate de rugină) sunt
inventariate și luate în posesie prin transfigurări
contextuale mnemonice, ce mizează îndeobște pe
redimensionarea de tip oniric.
Ceea ce se întâmplă aici este o încercare de
clasificare „duioasă” și de „arhetipizare” a
elementelor de pe varii paliere de realitate, prin
relocarea lor într-un spațiu de relevanță plastică
infuzat de sacralitate, fără însă ca acestea să își
piardă bogăția de înțelesuri proprii, adânca lor
identitate spațio-temporală.
Obiecte cu corespondență în istoria personală
a sculptorului, bunăoară, ceasul de mână al
fratelui, tragic, prematur dispărut, cu cifrele de pe
cadran dispuse în ordine inversă pentru a întoarce
parcă timpul înapoi, lanțul cu crucifix al mamei,
pieptenul, ochelarii ori mosoarele de ață ale
bunicii, ș.a, suferă un complex proces de
translare&metamorfozare. Dimensiunile lor,
nemaifiind cele naturale, ci simbolice, utilitatea
lor inițială este „pierdută” la scara la care sunt
percepute acum de memorie, și, nu mai puțin, de
noua lor „materialitate”, ele depășindu-și simplul
statut de replici hiperbolizate, nostalgice ori
ironice ale unui vetust inventar obiectual, sau de
cel de efigii ale unui univers spiritual-afectiv
dispărut ori în curs de dramatică dispariție. Ciclul
acestor obiecte „macro”, cu aerul lor transparent
de „nou-vechi”, își păstrează paradoxala vitalitate
fantasmatică prin însăși natura ambiguă/duală a
obiectelor sculptate, rămânând ancorate atât în
repertoriul imaginal ludic, neo-pop, al unei
contemporaneități din ce în ce mai dependente de
noile media computerizate, și al cărei mental
colectiv include banalizarea și relativizarea unor
funcții de tip zoom in/zoom out, percepând
„sfidarea proporțiilor” prin prisma jocului virtual,
cât și într-un timp paralel, al Alicei în Țara
Minunilor, după ingerarea poțiunii magice, ori al
„privitului, în vârful picioarelor, peste masă, în
casa bunicilor”, timp privilegiat înțesat de „mituri
esențiale”, cu origini în seria de „semne” arhaice
identificate de Ionel Tănase, dar și cu seria de
poliedre interpretate, în parcursul său înspre
esențe.
Unul dintre elementele cu apartenență
multiplă, Steaua bunicii - un T-icosaedru, în
formă de diamant, una dintre puținele
„tensegrități” cu simetrie în oglindă - face un
fericit racord tematic&de limbaj între zona
„macro”, căutările geometrice și incursiunile în
sfera simbolurilor arhaice, aducând și ceva din
liberul spirit ludic al postmodernității.
De impact, și prin aspectul cinetic, Spiritul
dulgherului - un fals joagăr (cu două capete)
acționat de un mic motor electric, unde, simbolic,
artistul mai poate „trage” la două mâini, cu tatăl
său, dulgher cu „bună ucenicie la sași” -
încorporează varii experiențe
personale/profesionale, de la inițierea în tainele
tâmplăriei, la stagiul ca designer de mobilă (în
cadrul Combinatului de prelucrarea lemnului,
Bistrița) ori la contactul cu mostre de artă neo-
pop contemporană, la limita accesoriului de
advertising, „croite” după etaloanele unui Claes
Oldenburg, (față de care, însă, se delimitează,
printr-un demers plastic și un background cultural
disjunct).
Interesante sunt și rarele accente cromatice,
prezente în lucrări precum Semn pentru cer ori
Aripă, în care putem regăsi câteva ecouri din
albastrul sonor al lucrărilor din ciclul Ihtiopoeme
(Cluj-Napoca, 2002, fostele Galerii UAP), dar care
reapar, în actualul context, cu o structură
„poematică” sensibil diferită, „contaminată”
întrucâtva de experimentalismul „post-douămiist”
specific mediului studențesc în care sculptorul-
dascăl Ionel Tănase își desfășoară activitatea
didactică.
Deși nu exclude realizarea unor replici ale
lucrărilor sale în bronz, la o scară proprie
expunerii lor în spațiul public, artistul își
păstrează, totuși, convingerea că transpunerile în
așa-zisele „materiale definitive” (bronz, piatră,
lemn) sunt, mai degrabă, iluzorii fructe ale
orgoliului personal al artistului contemporan: ele
nu rezistă, fiind sortite distrugerii, transformării;
materialul cel mai „tare” rămânând viața
spirituală, fluxul amintirii păstrat, direct sau
indirect, în materia visului, a tradiției populare
orale, a geniului oralității.
Note:
*	Solidele Platonice - cele cinci poliedre regulate
convexe, forme tridimensionale „perfecte”, ale căror
fețe sunt poligoane regulate: tetraedrul, cubul,
octaedrul, dodecaedrul și icosaedrul.
*	* Tensegrity Structures (Structuri de Tensegritate) -
există două familii de astfel de structuri: unul se referă
la domurile geodezice, evidențiate pentru prima dată,
în mediul științific de către Buckminster Fuller, alcătu-
ite, în principal din tije/bare rigide (rezistente atât la
tensiune cât și la compresiune), conectate în varii con-
figurații de triunghiuri, pentagoane ori hexagoane, iar
celălalt tip de tensegritate se referă la structuri mixte,
pretensionate, realizate atât din bare rigide cât și din
fire/cabluri elastice, în cadrul cărora elementele rigide
tensionează firele flexibile, iar firele flexibile comprimă
barele rigide, forțele de tensiune/compresiune echili-
brându-se reciproc, în întreaga structură. în cazul ambe-
lor tipuri de tensegritate, tensiunea este transmisă, în
mod continuu, prin toate componentele constitutive.
Principiile/modelul tensegrității se aplică, în
nenumărate domenii de activitate, din care menționăm
arhitectura și biomecanica bioingineria, și, în mod
deosebit, în biologia celulară.
*	**teză materializată în volumul omonim, Sculptură
românească in lemn, raporturi intre tehnică și
expresivitate, Casa Cărții de Știință, 2007, Cluj-Napoca,
176 pag.
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
5
Black
Pantone 253 U
25
Black
Pantone 253 U
din lumea medicala
Saga neurologiei clujene
1857-2003
■ Cristian Colceriu
n era de triumf al trivializării graduale a
valorilor, Ștefania Kory Calomfirescu resuscită
paradigma constructivă pozitivă și realistă
publicând, în premieră, un volum florilegiu
despre școala clujeană de neurologie și somitățile
care au dezvoltat învățământul și practica în acest
domeniu. După recentele volume cu impact
editorial Academicieni ai neurologiei românești și
Amintiri despre profesorul Crișan Mircioiu, cu
lucrarea intitulată școala de neurologie in
medicina clujeană 1857-2003 (Editura Risoprint,
2012), autoarea - reputat profesor, medic
neurolog și publicist - mai adaugă un titlu valoros
la lucrările de istoria medicinei, completând
armonios și chibzuit ciclul lucrărilor de veritabilă
istoriografie medicală. Condeiul versat în
beletristica medicală al prof. Ștefania Kory
Calomfirescu prezintă, în cele 203 pagini ale
volumului, o oglindă a înfăptuirilor unor
misionari ai tămăduirii, sacerdoți ai vindecării și
corifei ai speranței de pe Golgota clujeană a
suferințelor neurologice.
Conceput ca un studiu monografic, volumul
ne propune o incursiune metodic-cronologică în
lumea neurologiei clujene și se constituie într-un
revelator demers de cunoaștere despre tot ce a
însemnat adevărata istorie a specialității. Având o
bogată experiență în viața profesională și
științifică, autoarea conturează, pe baza unei
riguroase documentări, un tablou integrativ al
neurologiei în cadrul școlii clujene de medicină,
de la începuturile acesteia până în 2003, când s-au
aniversat 84 de ani de la înființarea Catedrei de
Neurologie adulți a Facultății de Medicină și
Farmacie din Cluj, cu limba de predare română și
100 de ani de la înființarea pavilioanelor de
neurologie, psihiatrie și neurochirurgie.
Genealogia profesională a neurologiei clujene,
cu tradițiile ei puternice și cu tot atâtea repere
biografice ferme, se relevă secvențial în paginile
cărții, începând cu înființarea primelor unități de
învățământ din Transilvania, cum au fost la Cluj:
Colegiu Academic (1581), Colegiul medico-
chirurgical (1775), Liceul Regesc Academic (1784),
Facultatea de medicină de la Universitatea
„Francisc Iosif” (1897) și cu deschiderea Spitalului
„Karolina” în 1814. Sub aceste auspicii novatoare,
care coincid cu inaugurarea primelor așezăminte
spitalicești dar și cu programul vast de organizare
a clinicilor, sunt consemnate și începuturile
neuropsihiatriei la Cluj. în 1889 funcționa
Catedra de boli neuro-mentale, sub conducerea
dr. Karoly Lechner (1850-1922), care își desfășura
activitatea, pe la 1890, într-o secție de boli psihice
și neurologice cu 22 de paturi, în cele cinci case
închiriate de pe Calea Moților.
Evocarea vieții medicale din orașul de pe
Someș reamintește cititorului că institutele, labo-
ratoarele și clinicile au fost construite între 1897-
1903 iar biblioteca centrală universitară a fost
clădită în 1903, toată infrastructura făcând parte
dintr-un peisaj medical în care a fost amplasată,
pe o suprafață de 46.000 de m2 și Clinica de
Neurologie și Psihiatrie, ale cărei pavilioane
cuprinzând 250 de paturi, din care 30 repartizate
pentru afecțiuni neurologice și 220 pentru boli
psihice ca și parcurile corespunzător amenajate s-
au finalizat în 1903, fiind una din cele mai mod-
erne clinici din Europa la acea vreme. Preluarea
universității maghiare, a clinicilor și a institutelor
medicale de statul român, în 1919, a făcut posi-
bilă constituirea școlii medicale din Cluj, ale cărei
baze au fost puse de reprezentanții de frunte ai
medicinei clujene interbelice. Pe latura biografis-
mului, în suita de portrete din neuroștiințe etalate
descriptiv regăsim imaginea marilor corifei ai
Clujului medical, care au alcătuit generația de aur
și pe care autoarea îi evocă patetic, îndreptându-le
recunoștința posterității din mileniul trei.
Din cronica bunelor obișnuințe ale lumii
medicale este redat și un episod care prezintă
sosirea la Cluj, în ziua de 17 august 1919, a
profesorilor Gh. Marinescu și Victor Babeș, care
urmau să-și ofere competențele și experiența lor la
înființarea unei facultăți moderne de medicină. în
acest scop, savantul Gheorghe Marinescu, care a
rămas câteva săptămâni la Cluj, a inspectat
clinicile și s-a întreținut cu luliu Hațieganu și cu
primul decan al Facultății de Medicină, luliu
Moldovan.
Axul ordonator al școlii medicale de la Cluj,
desăvârșit de marii ei ctitori, s-a consolidat sub
dubla influență venită pe de o parte dinspre
viziunea fiziopatologică și experimentală a școlii
medicale franceze și pe de altă parte dinspre
școala medicală bicefală de la Viena și Budapesta,
care a imprimat caracterul holistic al
învățământului medical clujean, mai ales prin
anumite particularități în privința explorărilor,
individualizării bolii și a tratamentului.
în toamna anului 1919 și-a deschis porțile
Clinica de Neurologie, condusă din 1920 de
fondatorul Catedrei de Neurologie adulți din
Dacia Superioară, prof. Ion Minea (1878-1941),
discipol și colaborator al profesorului
Gh. Marinescu iar profesorul Constantin Urechia
a fost numit ca titular al catedrei și director la
Clinica de Psihiatrie. Din radiografia făcută în
volum personalității profesorului Minea se pot
distinge incontestabilele sale merite științifice
privind transplantul de nervi și ganglioni nervoși,
identificarea spirochetei pallida în țesutul cerebral,
simbioza neuro-tiroidiană și metoda originală de
tratament a paraliziei cu ser salvarsanizat. Ion
Minea a continuat la Cluj cercetările marelui său
maestru pe linia anatomo-clinică și experimentală,
precum și căutarea unor metode originale de
tratament pentru diferitele afecțiuni neurologice.
A studiat meticulos și sistematic fenomenele de
degenerare și de regenerare în scleroza multiplă,
senilitatea celulelor nervoase, tabesul, ereditatea
în bolile sistemului nervos. După decada anilor
1920-1930, în care a ocupat funcțiile de decan,
rector și prodecan, în anii '40, în cadrul clinicii a
ținut cursuri de patologie neurologică, a efectuat
cercetări privind nucleii vegetativi de la baza
creierului, a investigat metabolismul calciului, apei
și zahărului și a studiat somnul ca fenomen
fiziologic. După decesul profesorului I. Minea, în
1942, prof. C. Urechia, creatorul școlii clujene de
psihiatrie, a preluat și conducerea Clinicii de
Neurologie, formându-se astfel o singură catedră
sub denumirea de Neuro-Psihiatrie, iar după
plecarea sa la București, între anii 1945-1947
conducerea clinicii a fost suplinită de
M. Kernbach, secretarul de partid care, împreună
cu profesorul A. Moga l-au dat afară de la Clinica
Medicală I pe luliu Hațieganu. Din 1947 a fost
numit la conducere prof. Salvador Cupcea, cele
două secții fiind contopite în Clinica Psihiatrică.
După 1948 se reînființează Clinica Neurologică,
conducerea ei revenindu-i conf. dr. Duma
Dezideriu, discipol al profesorilor Ion Minea și
Constantin Urechea.
în evantaiul considerațiilor consemnate de
autoare despre Duma Dezideriu (1906-1988)
abundă datele unui profil de neurolog cu
numeroase studii epidemiologice referitoare la
epilepsie și la reacțiile nevrotice în procesul de
producție, care a introdus unele noi tehnici
clinice, biochimice, radiologice dar mai ales
electroencefalografice și histochimice în sfera unor
boli nervoase. Din paginile ce îi sunt dedicate
aflăm că a elaborat peste 300 de lucrări științifice,
că a participat la simpozioane, congrese și
conferințe în țară și peste hotare și că și-a
îndeplinit atât sarcinile profesionale cât și pe cele
de partid cu multă conștiinciozitate. Pe linia
conduitei „imita mișcările și mimica unor bolnavi
cu o patologie neurologică” și avea obiceiul de a
se trece ca autor pe toate lucrările științifice ale
catedrei, excepție făcând acele extrase din tezele
de doctorat publicate de autorii lor. Duma
Dezideriu a ocupat diferite funcții în conducerea
IMF Cluj fiind director de studii (1949-1950),
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
decan al Facultății de Stomatologie (1952), decan
al Facultății de Pediatrie (1953), prorector (1953-
1956 și 1963-1965) și decan la Facultatea de
Medicină Generală (1958-1963). Ștefania Kory
Calomfirescu, făcând parte integrantă din
colectivele clinicii de neurologie adulți conduse de
profesorul Duma Dizideriu, l-a cunoscut
îndeaproape și a avut o colaborare mai strânsă la
teza de doctorat intitulată „Edemul cerebral acut
în accidentul tromboembolic și hemoragic”, dar și
la alte teme de cercetare ale catedrei, despre
accidentul vascular cerebral, neurovirozele,
nevrozele și bolile musculare.
în plină epocă a dogmatismului materialist
dialectic, sub șefia lui Duma Dezideriu, la Cluj
„învățământul neurologic a fost supus unui proces
de restructurare. Au fost eliminate și combătute
concepțiile idealiste, metafizice și mecaniciste, s-a
insistat asupra principiului determinismului
tuturor actelor noastre care au la bază principiul
reflexului, s-a combătut concepția despre
independența sistemului nervos vegetativ,
arătându-se că întregul sistem nervos constituie
un singur organ de reglare al tuturor funcțiilor
somatice și viscerale, cât și faptul că unitatea
organismului cu mediul, sau numai unitatea
organismului se realizează prin intermediul
sistemului nervos. S-a combătut nihilismul
terapeutic în problema bolilor eredodegenerative,
pe baza descoperirii tulburărilor metabolice și
enzimatice de bază, care a creat posibilitatea unui
tratament prin substanțe chelatoare”.1 Până în
1960 colectivul catedrei cuprindea pe: Gh. Ursan,
Emil Câmpeanu, Vasile Ilea, Mircea Șerban, Liviu
Popovici, Berdj Sant Așgian, Ovidiu Vuia, Ion
Stamatoiu. Pe linie clinică a avut colaboratori pe:
Virgil Mareș, Dan Argintaru, Valer Marchiș,
Romului Budai, Gh. Călcăianu, Liviu Stroia,
Al. Țăranu, Adalbert Lakatos, Traian Boroș,
Magdalena Buta, Elena Manolache, Ștefania Kory
Calomfirescu.
Dintre colaboratorii profesorului Duma
Dizideriu mulți s-au răspândit în țară, unde au
fost promovați și au avut cariere reușite. La Târgu
Mureș, dr. Liviu Popovici a ajuns profesor de
neurologie adulți iar prof. dr. Berdj Sand Așgian a
înființat, în 1983, Clinica de Neuro-Psihiatrie. Un
alt colaborator al prof. Duma Dizideriu a fost
medicul Virgil Mareș, care a profesat din 1962 la
clinica neurologică clujeană, unde a înființat
laboratorul și secția de electromiografie, secțiile
de electrodiagnostic și de fizioterapie, realizând
151 de lucrări de cercetare științifică și ocupându-
se multă vreme de coordonarea secției de
fiziokinetoterapie și hidroterapie. în registrul
sentimental al volumului, Ștefania Kory
Calomfirescu păstrează o amintire specială pentru
dr. Virgil Mareș, cel care i-a îndrumat pașii în
neurologie. Tot din colectivul profesorului Duma
Dizideriu mai este evocat și dr. Dan Argintaru,
șef de secție la Catedra de neurologie, „Lordul” -
cum i se spunea în clinică, cu activitate
spitalicească și științifică desăvârșită și, mai ales,
foarte apropiat de bolnavii pe care îi trata.
în 1971, după pensionarea profesorului Duma
Dezideriu conducerea catedrei și a Clinicii de
Neurologie a fost preluată de conf. dr. Emil
Câmpeanu (1924-2000), a cărui activitate de
cercetare științifică s-a axat pe accidentele
vasculare cerebrale, realizând lucrări privitoare la
mecanismele patogenice și tratamentul hemoragiei
și a infarctului cerebral. Sub redacția sa a fost
editată Neurologia clinică, în 3 volume.
Rezultatele cercetărilor profesorului Emil
Câmpeanu sunt cuprinse în cele 351 de lucrări
care reflectă și munca de cercetare a colectivului
clinicii pe care a condus-o până în 1990. Odată cu
modernizarea bazei de explorări prin introducerea
în practică a electroencefalografiei,
electromiografiei și a gammaencefalografiei,
prof.dr.doc. E. Câmpeanu a participat cu lucrări la
o serie de manifestări științifice de peste hotare,
privind diagnosticul și patologia vasculară
cerebrală. Pe linie didactică i-au fost colaboratori:
Mircea Șerban, Eugenia Dumitru, Marius
Abrudan, Dumitru Oneț, Ileana Almaș ș.a.
Activitatea coordonată de prof. dr. Emil
Câmpeanu s-a bazat pe munca în echipă pe plan
didactic și spitalicesc. La cabinetele de neurologie
din afara clinicii de profil au desfășurat o bună
activitate profesională dr. Gheorghe Ursan, la
Policlinica Spitalului CFR și dr. Valer Marchiș, la
Policlinica Spitalului Clinic Județean. în 1978, în
urma unor disensiuni cu conducerea clinicii,
Mircea Șerban, Ștefania Kory Calomfirescu și
Marius Abrudan au plecat la noua secție de
neurologie de la Spitalul Clinic de Recuperare.
Bun clinician, profesorul Mircea Șerban a lucrat la
anatomie umană, apoi la laboratorul de anatomie
patologică al Clinicii de Neurologie și a obținut
rezultate remarcabile, împreună cu colectivul său,
în recuperarea după accidentele vasculare
cerebrale, scleroza multiplă, în studierea
encefalopatiei alergice experimentale și a
problemelor de reinserție socio-profesională a
bolnavilor cu disabilități neurologice. în perioada
1990-1992 Clinica de Neurologie a fost condusă
de prof. dr. Mircea Șerban, care și-a continuat
activitatea și la Spitalul de Recuperare. După
pensionarea sa, la 1 octombrie 1992, conducerea
Catedrei și a Clinicii de Neurologie a fost
preluată, prin concurs, de conf. dr. Ștefania Kory
Calomfirescu.
Aparținând ultimei promoții a absolvenților
mediciniști care au avut privilegiul de a se forma
sub îndrumarea marilor maeștrii: luliu Hatieganu,
Ion Goia, Valeriu Bologa, Grigore Benetato, Ștefa-
nia Kory Calomfirescu a investigat sistematic
compartimentele sistemului nervos, determinis-
mul și conexiunile afecțiunilor neurologice. A
lucrat ca medic specialist în neurologie, din 1972
până în 1982. în 1978 s-a transferat la Spitalul
Clinic de Recuperare, devenind medic primar și
șef de lucrări, apoi, din 1991 conferențiar și din
1996 profesor universitar, iar din anul următor a
primit dreptul de a conduce doctorate și a obținut
titlul de expert evaluator pe țară în neurologie. în
practica medicală s-a ocupat de accidentele vascu-
lare cerebrale, scleroza multiplă, boala Parkinson,
afazia, apraxia. în cercetarea neurologică, autoarea
primului tratat din lume despre edemul cerebral a
aprofundat descifrarea mecanismelor funcționării
creierului în explicarea bolilor nervoase și mintale
și a sporit zestrea medicală în domeniu cu cele 27
de cărți publicate și cu peste 550 de lucrări științi-
fice elaborate. în 1996 a înființat revista „Acta
Neurologica Transilvaniae”, calitatea de membru-
fondator și de redactor șef având-o și la revista
„Jurnal de kinetoterapie” înființată în 2006. în
2003 Ștefania Kory Calomfirescu s-a pensionat, la
vârsta de 65 de ani și a rămas profesor consultant
și conducător de doctorate la UMF.2
Scrisă într-un stil vioi, cartea surprinde
momentele de glorie dar și de declin al neurolo-
giei clujene cu toate conflictele, crizele și neajun-
surile sistemului. Autoarea povestește cum, la
Spitalul de Recuperare, în anii comunismului in-
ternările se puteau face pentru recuperarea forței
de muncă până la o limită de vârstă, care era 55
de ani pentru femei și 60 de ani pentru bărbați.
Pacienții care depășeau aceste limite se puteau
interna doar cu aprobarea conducerii spitalului. în
schimb, nu existau restricții pentru rudele celor
de la securitate sau cu funcții pe linie de partid.
Istoria consistentă a școlii de neurologie de la
Cluj s-a scris generație după generație, într-o
fecundă alternanță de precursori și mentori și
apoi de discipoli ai lor, sub direcția dată de figuri
călăuzitoare didactic, științific și clinic în
domeniul neuroștiințelor, precum Karoly Lechner,
Ion Minea, Constantin Urechia, Salvador Cupcea,
Duma Dizideriu, Emil Câmpeanu, Mircea Șerban
și Ștefania Kory Calomfirescu. Această istorie
certă cuprinde într-un inventar simbolic munca,
priceperea și dăruirea în formarea de neurologi, în
tratamentul zecilor de mii de bolnavi cu afecțiuni
neuropsihice, în tomurile de lucrări, referate, teze
doctorale și rapoarte de cercetare științifică, în
copleșitorul număr de tratate, monografii, cursuri
universitare și cărți de specialitate publicate, toate
sub imperativul progreselor realizate pentru
sănătatea creierului, minții și trupului uman.
Explorarea minuțioasă a fenomenului medical
neurologic clujean într-o carte document cu multe
informații prețioase, mărturisiri și depoziții
conexe tematic și etic dau adevărata măsură a
strădaniei autoarei de a face bine și temeinic
lucrurile care merită aduse în atenția publică și
ținute minte ca repere comunitare. Un alt mare
merit al autoarei este acela că reface spiritul
renăscut al neurologiei clujene din trecutele sale
dezbinări cu sine. Experiența trăită în neurologia
clujeană, în viața profesională și științifică a cetății
dar și voluptatea din opusul magnum de cărturar
conștiincios și harnic fac din Ștefania Kory
Calomfirescu, prin scrisul onest și echilibrat, nu
doar artizanul unui proiect cu aer romantic
ancorat în nescrisele legi ale conviețuirii, ci și un
istoriograf pragmatic atent la latura prozaică a
profesiei, care ne invită la o inițiatică străbatere a
saloanelor de spital, a coridoarelor și sălilor de
tratament, întâmpinând parcă forfota pacienților
în căutare de sănătate, precum și în spațiul
amfiteatrelor universitare responsabile de
formarea și pregătirea neurologilor de mâine.
în economia lucrării sunt redate punctual
contribuțiile științifice relevante și sunt expuse
detaliat, sub formă de breviar, titlurile și temele
lucrărilor elaborate, comunicate și publicate de
reprezentanții neurologiei clujene, pe tot
intervalul istoric analizat. Prima copertă
reproduce portretistic figurile călăuzitoare ale
neurologiei clujene în intervalul 1857-2003.
Lucrarea conține și un bogat material ilustrativ,
include și multe fotografii cu neurologii clujeni și
participările lor la manifestările științifice din țară
și de peste hotare, aniversări, ceremonii,
evenimente festive, imagini și reproduceri grafice
ale diplomelor, revistelor, premiilor și copertelor
de lucrări publicate. în finalul volumului sunt
reunite succinte prezentări ale principalelor unități
spitalicești clujene, evidențiindu-se activitatea
secțiilor de profil neurologic.
Școala de neurologie in medicina clujeană
1857-2003 denotă mult talent narativ în a valoriza
biografii, întâmplări, evenimente și amintiri din
saga neurologiei, ștefania Kory Calomfirescu
aducând încă un omagiu istoriei medicinii clujene.
Note:
1	Ștefania Kory Calomfirescu, Școala de
Neurologie in mediciana clujeană 1857-2003,
Editura Rsiporint, Cluj Napoca, 2012, pp. 76-77
2	Cristian Colceriu, Elite clujene
contemporane - Cluj contemporary elites,
Academia Română, CST, Editura Clear Vision,
2009, pp. 433-447.
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
27
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
opinii
Un popor de singuratici
Ionel Necula
Nu spun o noutate, dar față de poporul lui
Israel, Cioran a manifestat un interes
statornic, constant, deși observațiile sale
n-au fost deloc liniare și consecvente, ci,
dimpotrivă, antitetice și fluctuante. Cum să nu-l
intereseze? Era doar unul din puținele popoare cu
destin, calitate rară printre etniile bătrânei Europe.
Obișnuia să opereze cu această distincție: un
popor are sau nu importanță istorică, după cum
încifrează un destin, un sens mesianic, care să-i
coaguleze energia etnică și să-i imprime o direcție
de evoluție în lume și în timp. Raționamentul lui
Cioran era de sorginte spenglerian și-ncerca să
transplanteze cauzalitatea istorică într-un portativ
teleologic. Pe urmele gânditorului german care
propunea o viziune morfologică simultană și în
necomunicare a culturilor, cel puțin în comparație
cu sincretismul civilizației, Cioran își centra
discursul metafizic pe ideea de destin - o noțiune
largă și generoasă, dar insuficient precizată sub
aspect epistemologic. Probabil că din cauza
aceasta, a impreciziei termenilor distribuiți,
utilizează în paralel o gamă largă de echivalențe
noționale, termeni aproximativ sinonimi
(mesianism, profetism), care nu limpezesc, ci mai
mult încețoșează înțelegerea exactă a expunerii
despre destinul poporului evreu. Nu insistăm în
aceste pagini asupra tuturor problemelor de natură
epistemologică, dar un lucru e limpede. Cioran
includea poporul evreu printre puținele popoare
europene mesianice, cu destin și cu o menire
istorică în lume. Ideea aceasta n-a fost, e adevărat,
creditată de la început, dar s-a cristalizat de-a
lungul anilor și nu credem c-a fost vorba doar de o
simplă compensație a diatribelor din perioada
Schimbării la fața a României, unde rezerva
poporului evreu un capitol viriolant, care nu-l
onora și la care, în testamentul său editorial, avea
să renunțe cu indicația imperativă ca toate
reeditările ulterioare să aibă în vedere această
cerință severă.
Poporul evreu își trăiește destinul religios. Se
știe, ori de câte ori își rotește privirea panoramic
asupra popoarelor lumii, Cioran folosește o
distincție apriorică. Un popor se împlinește istoric
și participă la derularea ei după cum sunt
privilegiate de Dumnezeu sau incubă un destin, ce-
și caută forme proprii de exprimare. Popoarele fără
destin, uitate sau părăsite de Dumnezeu, nu
contează și nu merită o atenție epistemică.
Ancorate în concretul ontologic și-n imediatitatea
referențialului dat, ele sunt sortite eșecului și
băltirii în istorie.
Se vede bine că, privit din această perspectivă
oximoronică, poporul evreu face parte din
categoria celor privilegiate de grația divină, el
cărăușește un destin și pune în rosturi lumești
poruncile divine. Cum se explică miracolul
existenței iudaice, dacă nu prin întreținerea
constantă a flăcărilor unei misiuni? Și în zborul
evreilor în istorie ele par a le fi ars mai mult tălpile
decât aripile, căci altcum nu s-ar explica graba lor
în timp, frenezia fiecărui moment de viață,
ardoarea pământească, dorința de a nu pierde nici
o comoară de-a pământului sau de-a rata vreo
plăcere sublunară (Schimbarea... p.24).
Este, desigur, un popor ales, iar traseul
devenirii lui istorice este unic și inconfundabil.
Religia i-a ajutat să-și păstreze identitatea și să-și
potrivească pasul terestru cu învățăturile divine.
Atât l-a preocupat soarta lui, încât a făcut din ea o
religie. Mesianismul iudaic se acoperă perfect cu
religia iudaică. Nici un popor n-a tras mai multe
foloase după Dumnezeu ca el. Poate de aceea
soarta lui este atât de infernală, că nu poate fi
explicată decât printr-o răzbunare a cerului
(Schimbarea. p.24).
Coborând din Vechiul Testament, evreii au
adoptat o religiozitate aspră și neînduplecată cu
care l-ar putea înfrunta, încă odată până și pe Iisus
în ceasul apocaliptic al judecății din urmă. Cioran
n-o amintește, dar parabola transcrisă de Leon Bloy
este mai mult decât implicită în înțelegerea
profetismului evreesc. O rezumăm. Judecătorul își
face apariția la vremea numai de el știută. La ivirea
lui, morții reînvie, munții se cutremură, oceanele
seacă, fluviile își părăsesc albia, metalele încep să
se topească, plantele și vietățile pier; stelele
răsărind gălbite din înaltul cerului își suprapun
luminile spre a fi de față la momentul Despărțirii
celor buni de cei răi. Spaima omenească întrece
marginile închipuirii. Judecata începe. Flămând am
fost și nu Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și
nu Mi-ați dat să beau, Străin am fost și nu M-ați
primit la voi; am fost gol și nu Mi-ați dat straie să
mă acopăr; am fost bolnav și captiv și n-ați venit
să Mă căutați. Atunci, din mijlocul mulțimii
înfricoșate, un om pășește în față. Este Iuda - o
creatură oribilă, neagră de atâta hulire și atâtea
strâmbătăți. El e singurul care protestează și face
apel împotriva sentinței. Către cine faci tu apel
împotriva judecății mele? - îl întreabă Domnul
nostru Iisus Hristos pe cel osândit. Și Iuda, cu
aceeași semeție în glas răspunde: împotriva
judecății Tale, fac apel către Slava Ta (Leon Bloy,
Mântuirea prin evrei, Institutul European, Iași,
1993, p. 47-48).
E aici o întrebare pe care Cioran și-o pusese cu
mult timp în urmă. Oare slava lui Iisus ar fi fost la
fel de maiestuoasă și dacă ar fi murit pe o cana-
pea? Cum ar fi rămas imaginea lui Iisus, dacă n-ar
fi fost supus la caznele menționate de Noul
Testament?
Profetismul evreiesc nu se poate compara decât,
cel mult, cu cel rus care, tot așa, are o pronunțată
dimensiune religioasă. Amândouă aceste popoare
au reușit a complica istoria prin anistoria lor
esențială. Ideea mesianică iudaică este mult mai
puțin generoasă decât cea rusă. Căci, pe când rușii
se zbat în viziunea unei slăviri universale, chiar
dacă ea are o semnificație pur teoretică, practic
urmărindu-și numai axa destinului lor - evreii nu-
și urmăresc, pe toate planurile, decât mântuirea lor
ca popor, ca rasă, ca neam sau mai știe
Dumnnezeu ce (Schimbarea.. p.25).
Am putea identifica mai multe surse ale
epistemologiei cioraniene despre specificul
poporului evreu. Unele par să descindă din prefața
lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani al
lui Mihail Sebastian. Evreii, spunea influientul
profesor bucureștean, sunt poporul ales. Asta
trebuie să o mărturisească nu numai orice evreu, ci
și orice creștin. Evreii sunt poporul ales, pentru că
cu el a făcut Dumnezeu primul legământ. Ei știu
asta. Un popor ales are însă de îndeplinit o funcți-
une, căci el nu e ales din cauza a ceva, ci - și mai
vârtos încă - pentru ceva, într-un anumit scop. Dar
pentru ca să-și poartă misiunea lui, el trebuie să se
păstreze ca popor ales (ediția Humanitas,
București, 1990, p.17).
în cultivarea și menținerea identității evreiești a
contat foarte mult, mai spunea Nae Ionescu, religia
lor, tendința de a-și sfinți viața, dar și de a o păstra
pură de orice contact cu cei de altă credință
Ideea creditată de multă lume este că din
această diferențiere religioasă derivă toate celălalte
elemente de identitate etnică, prin care poporul
evreu se ipostaziază diferit - total diferit, spun unii
- față de celelalte popoare. Atât de diferit că pare
acosmic, venit de aiurea, străin în sine ca să
folosim doar câteva din sintagmele lui Cioran. Mai
bun și mai rău decât noi, el întrupează extremele
spre care tindem, fără a le putea atinge; el este noi
dincolo de noi înșine (Ispita de a exista, p.67).
Cioran era fascinat, cuvântul nu-i deloc
nepotrivit) de istoria așteptării mesianice a
poporului evreu, de perfecta coabitare cu destinul
și cu felul său de a fi. Numai el, poporul evreu, n-a
cunoscut decadența. Destinul lui, deși se
desfășoară în istorie, nu-i de esență istorică;
evoluția lor nu comportă nici creștere și nici
descreștere, nici apogeu și nici cădere; rădăcinile
lor se împlântă în nu se știe care pământ. Cu
siguranță nu într-al nostru (Ispita... p.67).
Se-nțelege, de vreme ce este un popor singular,
orice comparație cu alte etnii este riscantă, dar
Cioran plusează: numai evreul ratat ne seamănă,
este de-al nostru, e ca și cum ar fi dat îndărăt, spre
condiția noastră, spre umanitatea noastră
convențională și efemeră. Să deducem de aici că
omul este un evreu ce nu s-a împlinit? (Ispita..
p.72).
Față de creștini, care coagulează în calabalâcul
istoriei lor două milenii de stat în genunchi, evreii
manifestă un interes neconsumat pentru tot ce
înseamnă schimbare, revoluție utopie. Cochetează
cu istoria, cu imanența, cu cauzalitatea, dar nu se-
nglodează-n real, ci țintesc mereu spre alte zări,
spre alte nădejdi, spre alte iluzii. în timp ce alte
popoare, și românii prin excelență, și-au cadențat
pasul istoric după datele realității imediate și
desfoliate și s-au mulțumit cu colonizarea ei
rațională, poporul evreu s-a interesat de uzufructul
ei, sau, măsurat-o cu miza intereselor sale
endemice, dar n-a rămas ancorat în mrejele ei. El
nu și-a folosit sagacitatea pentru a se cuibări într-
un referențial dat, ci pentru a se detașa de orice
referențial, pentru a se replia în alte orizonturi -
cărăușind cu ei legea și destinul - niciodată
vlăguite.
Legea și religia, de fapt același lucru după o
apoftegmă a lui Moses Mendelsson (bunicul
viitorului compozitor), care susținea ideea,
împărtășită și de Cioran, că iudaismul nu e o
religie, ci o legislație relevată (Ispita. p.65). Așa
stând lucrurile, numai surprinde pe nimeni că
poporul evreu face istorie - n-o îndură și, mai ales,
nu se lasă copleșit sub teroarea ei. A încerca o
analogie cu condiția românească de existență
înseamnă, implicit sau direct, a induce o situație de
complexare pentru aceasta din urmă. Nu-i curios
că cea mai neagră pagină despre patologiile
devenirii românești, cele care-au făcut obiectul
atâtor comentarii cătrănite printre conaționalii săi
din țară (Valentin Lipatti, D.D. Roșca, L. Blaga)
este încorporată în eseul despre specificul
poporului evreu?
După logica lui Cioran, poporul român este
reversul prototipal față de etnia evreiască în ceea
ce privește nepotrivirile de evoluție. Prin unicitatea
sa indelebilă, poporul evreu se deosebește de toate
celelalte etnii. Deși legați de lumea aceasta, ei
(evreii, ad.n.) nu fac parte cu adevărat din ea: este
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ceva nepământean în trecerea lor pe pământ
(Ispita... p.84). îl consideră acosmic, venit de aiurea
și nu-i acordă nici o posibilitate de a se privi în
oglindă cu alte popoare. Este altfel, dar acest altfel
nu sună ca o radicalitate antitetică. Nu-i o opoziție,
ci mai mult o recunoaștere în paralel și în
discordanță cu specificul altor etnii.
Evident, nu ne-am propus să reproducem în
aceste rânduri toată gama gândurilor sale
admirative și generoase, în flagrantă contradicție cu
ideile sale de tinerețe, la adresa poporului evreu.
Este însă o altă versiune, una revizuită și adăugită,
total diferită de cea activată în vremea disperărilor
sale valahe, când fusese prins în devălmășiile
extremei drepte. Cred însă că o imagine completă
și credibilă în privința atitudinii lui Cioran față de
poporul evreu trebuie să renunțe la un parti-pris și
să așeze cele două atitudini în prelungire, și nu în
oglindă sau în paralel. Cioran postbelicul este total
diferit de cel ce-și trimitea corespondențele la
“Vremea” fraților Donescu din interiorul unei
Germanii ce se lăsa amăgită de propaganda lui
Hitler. Și-a renegat sincer și necontenit rătăcirile din
tinerețe și-ar putea beneficia de o altă înțelegere,
câtă vreme regretul face parte din ansamblul
însușirilor omenești. Era sincer? E o întrebare care
revine adesea în exegezele celor ce s-au aplecat
asupra lucrărilor sale, dar cine deține șublerul
potrivit cu care să măsoare regretul și sinceritatea
renegării? Și apoi, cui ar folosi o imagine peticită
cu alb și negru când chiar el, scepticul, a dat
destule dovezi că și-a înțeles și s-a dezis de
derapajele sale de tinerețe?
A interzis definitiv și cu toată fermitate
republicarea capitolului IV din Schimbarea la față,
cel în care insista mai apăsat și mai vitriolant
asupra poporului ales și, la fel, s-a opus republicării
articolelor de tinerețe, marcate, la fel, unele dintre
ele, de o atitudine antisemită, diseminate prin
revistele vremii. Și mai subliniem, măcar fugos și
colateral, că față de alte probleme care-au fost
aduse în condiție paradoxală și antitetică,
problema specificului evreu n-a fost supusă acestui
tratament. A ținut-o în liniamentele logicii
apodictice.
Antisemitismul lui Cioran - o învăpăiere
fracturată și mereu monitorizată. După câte știm,
nici Cioran, nici altcineva n-a negat c-a existat în
evoluția sa o perioadă antisemită. Era vremea când
pornirile delirante substituiau raționalitate politică
și adumbreau atmosfera unei mari porțiuni din
harta Europei și nu-i de mirare că vâlvătăile s-au
extins și peste lumea românească. Ba chiar într-o
formă gravă, pentru că antisemitismul dâmbovițean
va fi perceput ca une composante esentielle de la
vie politique roumaine. (Patrice Bollon, Cioran
l’heretique, Gallimard, p.60).
Cum se știe, Cioran nu și-a ascuns niciodată
exaltările de tinerețe, ba chiar și-a regretat mult
amăgirile cărora le-a căzut pradă și faptul că s-a
lăsat dus de val. Pentru mine, se confesa fratelui
Aurel Cioran, epoca în care scriam Schimbarea mi
se pare incredibil de îndepărtată. Câteodată ajung
să mă întreb dacă am scris chiar eu acele divagații
care se tot citează. în orice caz, mai bine m-aș fi
plimbat pe sub arini. Entuziasmul este o formă de
delir. Noi am suferit de boala asta și nimeni nu
vrea să creadă că ne-am vindecat (Scrisori către cei
de-acasă, p.114). Mărturisirea este interesantă și
pentru faptul că era adresată fratelui său, un
legionar mult mai activ decât Emil, cu care nu
putea juca teatru și nici nu-l putea minți.
Cred că finalul acestei scrisori, expediate la 2
noiembrie 1973 poate fi creditat ca sincer și ne
ajută să-i înțelegem mai bine disperarea. Să te știi
vindecat definitiv și să fii considerat în continuare
ciumat și proscris trebuie să fi fost îngrozitor. Atât
de îngrozitor că unora le-a paralizat echilibrul
facultăților de judecare. Victor Kravcenko, autorul
fulminantei lucrări demascatoare J’ai choisi la
liberte este un exemplu. Probabil că și Stefan
Zweig s-a aflat într-o situație asemănătoare.
Cioran a avut nervii mai tari. Nu s-a sinucis, dar
o tensiune a așteptării l-a terorizat tot timpul. îl
durea mai ales îndoiala cu care era întâmpinat peste
tot, reticențele confraților la toate declarațiile sale de
rupere cu trecutul. Disconfortul lui era mult mai
complicat pentru că rezulta din poziția sa
incomodă, la două șiruri de tiruri. De la stânga era
atacat pentru trecutul său legionar, de la dreapta,
din partea foștilor camarazi, aflați de asemenea în
exil, pentru faptul c-a trădat idealul legionar. Cioran
se ținea echidistant și față de unii și față de alții și
căuta, pe cât îi sta în putință, să nu se amestece în
acțiuni protestatoare zgomotoase și să nu semneze
apeluri care să atragă atenția asupra sa. Poate și
pentru că se considera cu ostateci în țară (părinții,
sora, prietenii, fratele pe care-l va revedea abia în
1981, după patru decenii de despărțire), refuza orice
implicare directă și energică, iar atunci când i se
părea c-a avansat pre mult într-o direcție, se retrăgea
repede speriat de propriile lui îndrăzneli. Când în
1946 Leontin Jean Constantinescu l-a nominalizat
fostului prim-ministru Nicolae Rădescu ca pe unul
dintre cei trei posibili redactori retribuiți ai
proiectatului ziar adresat întregii diaspore
românești, Cioran a refuzat cu îndărătnicie, deși
trecea printr-o disperată precaritate materială.
Practica o stare de inacțiune, de detașare și
recomanda și fratelui său - eliberat după șase ani de
temniță grea, aceeași neimplicare.
Revenim însă la problemă. Cioran a fost tot
timpul marcat de această dublă învinuire - unii
pentru declarațiile sale de dezavuare a trecutului,
alții pentru presupusa lor suspiciune de
nesinceritate, de fariseism, de formalism. Primii
sunt de înțeles, dar ceilalți? Să subliniem,
deocamdată, că mărturisirea citată mai sus și încă
multe-altele erau adresate fratelui său și celor
apropiați cărora nu-i de crezut c-ar fi intenționat să
le transmită o poză artificială, prefabricată,
fariseică. Presupunem că măcar între frați lucrurile
erau spuse clar și cinstit.
Așa cum mărturisea și lui Frantz J. Raddatz,
Cioran n-a fost atras de doctrina fascismului, ci de
exaltarea care i se asocia. Așa s-a stabilit un fel de
legătură între oamenii aceia și mine. în fond, e o
poveste patologică. Deoarece prin cultură și prin
concepții eram total altfel (Convorbiri.. p.167).
Antisemitismul împărtășit la acea vreme avea, de
asemenea, un caracter special pentru că, în paralel,
tânărul Cioran participa la toate ședințele
Congresului mondial al evreilor, eram acolo
singurul neevreu. Și eram fascinat (Idem, p.167).
Antisemitismul său nu era deloc unul radical și
exclusivist, ci mai mult de paradă, de conjunctură,
de poză. Nu cred că genul acesta de antisemitism,
condamnabil, firește, a dat naștere la ghetouri și
progromuri. Mulțimea mărturiilor ulterioare, prin
care dovedește o adâncă înțelegere față de destinul
evreiesc, n-a avut cred un caracter compensatoriu,
de răscumpărare a vinovăției trecute, ci o formă de
compatibilitate cu o etnie față de care, într-un
anumit moment, istoria și cei ce s-au prins în
jocurile ei, s-au manifestat vexatoriu și lichidatoric.
Ajuns la vârsta juvenței înflăcărate, Cioran s-a
lăsat și el furat de această nefericită viscolire
istorică. A fost o rătăcire vremelnică, de pojar, de
"
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
care ulterior nu s-a ferit să se dezică și să se
distanțeze public. Nici unul dintre exegeții săi nu
i-au ignorat lamentațiile de mai târziu desfoliate
într-un registru larg de justificări și renunțări. A
fost, desigur, un gest de curaj din partea sa și,
poate, o dorință de a se reabilita în ochii celor ce-l
priveau acuzator.
Admitem, firește, că nu toate impuritățile
istorice pot fi curățate cu detergenții remușcării.
Faptul că și-a asumat trecutul deocheat și a
consimțit să dea seama de el, nu l-a despovărat de
o anumită culpabilitate, întreținută abil și recurent
de unii exegeți. Deși și-a recunoscut vinovăția de
tinerețe, n-a fost scutit de reproșuri și învinuiri.
Dar problema e alta. Cioran a fost suspectat de
o anumită prelungire a înfiorărilor antisemite, chiar
și după strămutarea sa pe malurile Senei. Faptul,
dac-ar fi să se dovedească adevărat, ar fi grav
pentru că repune în discuție nu doar caracterul
conjunctural al exaltărilor de tinerețe, dar și
sinceritatea dezavuărilor ulterioare. Ar certifica o
față ascunsă a lui Cioran, alta decât cea publică
prin care-și pune cenușă-n cap și ar credita o
imagine caricaturală, de farsor care spune una și
tăinuiește altceva. într-un fel, toată această
mașinărie piezișă a fost alimentată chiar de Cioran,
care a cochetat mult cu paradoxul și
contradictoriul. Unii exegeți admit mai greu că din
toată partitura gândurilor sale fragmentare au
rămas și câteva idei necompromise, adică
nedizolvate în corelatul lor antitetic. Dintre ele,
vitalismul, scepticismul, negarea progresului pot fi
considerate fără nici un risc, constante ale spiritului
cioranian. Nu le-a discreditat printr-o prelungire
antinomică și eliminativă.
Atitudinea nouă adoptată în problema
identității poporului evreu, așa cum a ipostaziat-o
în lungile decenii de exil parizian candidează și ea
la acest statut epistemologic, ferit de echivocuri și
derapaje. Cioran vorbește despre calitățile
poporului evreu în termeni exacți, fără să alunece
în paralelizări abrazive și fără să-și infuzeze
discursul cu ambiguități neutralizante. în măsura în
care putem vorbi de o situație antitetică, aceasta
nu răsfrânge problema în sine, ci glosarea ei
diferită în perioade istorice diferite. Cioran
parizianul l-a contrazis pe Cioran valahul? Nu, l-a
substituit.
De unde atunci, așa stând lucrurile, prelungirea
suspiciunii de antisemitism dincolo de limitele unei
perioade asumate de însuși Cioran? N-a dat destule
dovezi de vindecare? Ba da, și puțini s-au
încumetat să le ignore. De s-ar aduna laolaltă toate
disipările sale în problema evreiască, din perioada
franceză s-ar obține, cred, niște excelente pagini pe
această idee. Din nefericire, acuzele antisemite au
continuat nerevizuite și după ce obiectul
înfierărilor dispăruse. Lor li s-a adăugat - poate din
solidaritate - alți exegeți, și după ce scepticul își
depășise vulnerabilitățile de tinerețe.
Să nu uităm că în absența unei motivații
susținute și credibile, acuzatorii au recurs la un
subterfugiu evaziv, care nu putea căpăta
determinații exacte: sinceritatea. Asta înseamnă că
singuraticul din mansarda de pe rue de l’Odeon
putea să-și renege oricât rătăcirile de tinerețe, tot
nu putea fi crezut pe cuvânt, iar grila percepției
acuzatoare trebuie menținută nemodificată în act,
în exercițiu, în funcție. Toate remușcările lui
Cioran, crede Pierre-Yves Boissau în confruntarea
cu Gabriel Liiceanu de la postul de radio France
Culture din 18 noiembrie 1995, sunt marcate de o
lipsă de sinceritate care privilegiază spectacolul
aparenței. (fiara mea, p.55). Or, tocmai sinceritatea
este facultatea cel mai greu de combătut sau de
certificat. Probabil că în subsidiar se urmărește
menținerea lui Cioran într-o anumită suspiciune
apriorică.
Nu cred că trebuie cultivată ideea
antisemitismului lui Cioran, ca derivat, ca umbră a
naționalismului românesc interbelic sau ca
invariant al convingerilor sale perene. Opera
franceză a lui Cioran n-o continuă pe cea
românească ci o substituie. Iar acolo unde a
consimțit la reeditarea lucrărilor românești, a
impus o cenzură dezinfectantă. De altfel, opinia lui
Pierre-Yves Boissau nu este singulară în ansamblul
poziționărilor anticioraniene. în zilele când Cioran
agoniza la spitalul Broca din Paris, doi eseiști de
dincolo de ocean - William Kluback și Michael
Finkenthal editau, în tandem, cartea Ispitele lui
Cioran, apărută ulterior și în versiune românească
la Editura Univers, unde se invocă aceeași
presupusă nesinceritate în ceea ce privește
convingerea lui Cioran în problema evreiască.
Cartea este o excelentă dare de seamă despre
scrierile lui Cioran, dar păstrează suspiciunea
asupra sincerității mărturisirilor lui Cioran cu
privire la problema evreiască. Toate căințele
ulterioare ale scepticului n-au reușit să șteargă
amintirea celuilalt Cioran, cel din vremea tinereții
românești, când a fost, e adevărat atins de maladia
antisemitismului.
Sunt, desigur și alte grile de percepere a
opiniilor lui Cioran în problema evreiască, mai
puțin marcate de obsesiva vigilență etnică. Una
dintre acestea este cartea lui Ion Deaconescu Dacă
m-aș fi aruncat in Sena, apărută la Editura Europa
în anul 2000. S-a discutat mult pe marginea acestei
cărți de convorbiri purtate de autor cu Emil Cioran
prin anii 1980. A fost suspectată de denaturare, dar
nu-mi asum autoritatea de a mă pronunța asupra
detaliilor disputei, fără toate datele la îndemână.
Opinia lui Cioran în problema evreiască este
exprimată aici mai clar și fără echivoc. E timpul să
spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am
ajutat pe evrei să nu fie decimați (...) Evreii ne sunt
datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar
adevărul. (p.56).
N-aș zice că această reflecție iese din tipicul
manifestărilor lui Cioran. Se mai implicase și
altădată cu opinii surprinzătoare în probleme ale
istoriei românești. Nu tot el se consternase, în
dialogul cu Benjamin Ivry din octombrie 1984 de
tratamentul nedrept la care fusese supusă România
după ce participase cu 700 000 de morți la
înfrângerea Germaniei? Sacrificii nemaiauzite,
socotea Cioran, precizând că ele erau făcute de un
popor ce nu depășea douăzeci de milioane de
locuitori.
Nu trebuie să ne surprindă. O formulare
aproape similară o găsim și într-o notație din
celebrele sale Caiete. Mareșalul Antonescu, nota în
ianuarie 1969, era poate nebun, insă a dat totuși
dovadă de înțelepciune și omenie: a salvat viața a
cel puțin șase sute de mii de evrei români. Nici un
cuvânt de recunoaștere, nici un monument, nici o
stradă, în Israel, care să-i poarte numele (Caiete III,
p.12).
Cât privește noua atitudine consemnată de Ion
Deaconescu în problema raporturilor dintre români
și populația evreiască în vremea acelor ani
apocaliptici, cred că poate fi creditată, dacă nu ca
veritabilă, măcar verosimilă. Mulți memorialiști,
unii chiar de etnie evreiască, au considerat România
acelor ani ca o supapă prin care evreii din Ardealul
aflat sub ocupație maghiară, și nu numai aceștia, și-
au găsit salvarea. Și mai facem precizarea, evaziv și
frugal, că dacă cei 760 de pasageri evrei proveniți
din Moldova, Basarabia și Bucovina, îmbarcați din
portul Constanța pe vasul “Struma” pentru
refugiere în Palestina, n-ar fi fost torpilați de un
submarin sovietic la 24 februarie 1941, România ar
fi beneficiat, probabil, de mai multe mărturii
favorabile. Poate că relatarea făcut lui Ion
Deaconescu nu este cu adevărat autentică, dar este
oricum, indicativă pentru atitudinea statului
român, după desființarea statului legionar față de
populația de etnie evreiască. Dacă la toate acestea
mai adăugăm și mărturia lui Al. Mirodan, care l-a
vizitat pe Cioran la spitalul Broca din Paris, în
ultimele sale zile de luciditate, când i-a mărturisit,
cu mare dificultate că nu este antisemit, putem
improviza un alt cadru de cuprindere a problemei.
Scriitorul Al. Mirodan a relatat despre această
ultimă întâlnire cu Cioran într-un articol publicat
în revista clujeană Apostrof nr. 3 din 2001 și ne
putem imagina că în situația în care se afla
scepticul român, nu mai avea nevoie de o
mărturisire formală sau diplomatică.
Era mai degrabă o reconfirmare a relațiilor sale
perfecte cu cei câțiva cărturari evrei din Paris - cu
Paul Celan, cu Benjamin Fondane și cu alți scriitori
evrei din capitala Franței, pe care îi aprecia și-i
ținea în grație.
Un moment important în problema atitudinii
lui Cioran față de poporul evreu l-a constituit
apariția cărții semnată de Alexandra Laignel-
Lavastine, L’oublie du fascisme apărută la Presses
Univesitaires de France în anul 2002, care a
incendiat din nou travaliul receptării postume a lui
Cioran și a altor corifei români din generația
interbelică. Cartea a însemnat o nouă provocare
printre eseiști și a fost dezbătută dintr-o
perspectivă fracturată și înfierbântată. Le Point,
Liberation, Le Nouvel Observator au scris despre ea
favorabil, în schimb postul RFI a organizat în 8
iunie 2002 o pertinentă și lămuritoare dezbatere
având ca participanți pe Alain Pruit, Mircea
Iorgulescu și pe Edgar Reichman - dezbatere care
ulterior a fost reprodusă în nr.25 al revistei 22. Am
reținut, mai ales observațiile lui Alain Paruit privind
slabele cunoștințe de istorie ale cercetătoarei
franceze, maniera șmecherească în folosirea
trunchiată a citatelor cioraniene și sistemul de
traficare totală a textului. Este vorba de texte ale
perioadei franceze, când Cioran era deja vindecat
de fervorile extremismului de dreapta, și, firește, de
antisemitism.
Evident, concluzia este una singură. Prin felul
ipocrit și factice cu care prelungește antisemitismul
lui Cioran dincolo de evidențe, prin documentația
de mântuială, cartea activează și o formă de
diversiune. Pentru cei care dispun de toate datele
problemei, ideea antisemitismului întârziat e ușor
de combătut, dar aceștia sunt puțini, iar Cioran e
un subiect de atracție pentru mulți. Nu va fi de
mirarare ca, dintre aceștia, unii vor credita și
șolticăriile exegetei franceze.
Surprinzător, lucrarea a fost citită partizanal și
de unii exegeți români, și de unii eseiști români
grupați în jurul revistei Observator cultural.
Valentin Protopopescu și Alexandru Florian glisează
pe coordonatele ei cu iluzia unor rațiuni suficiente.
Dar, desigur, este vorba de o iluzie. Cioran nu s-a
strămutat pe malurile Senei cu antisemitismul lui
interbelic. A admis că trebuie să se vorbească altfel
despre culpabilitatea românească vis-a-vis de drama
evreilor și n-a mai păstrat nimic din fervoarea anilor
de ciumă. A dat atâtea dovezi de conștiință corectă
că i-a pus în încurcătură până și pe cei mai ostili
dintre cititorii săi. De asta, bănuiesc, se
supralicitează problema sincerității. Menține
bănuiala, fără să fie nevoie de dovezi. O impresie
eterată și la o adică, ușor de retras. Numai că, până
una-alta lucrează, sapă în adâncul conștiinței cu
miză de picătură chinezească.
■
3
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
Black Pantone 253 U
Fluierul gemănat
■ Mugurel Scutăreanu
Prea des, prea ușor, prea în necunoștință de
cauză folosim cuvântul folclor. Zicem, de
pildă, că postul de televiziune x sau y (sunt
vreo câteva, peste care ar trebui să se are cu
plugurile!) difuzează folclor, o droaie de pseudo-
festivaluri jalnice sunt folclorice, cutare copilaș
abia ieșit din pene cântă folclor, discurile cu
saxafoniști râgâiți sunt, de asemenea, folclorice
ș.a.m.d. Jucându-ne cu vorba aceasta grea, punem
cu sârg inconștient umărul la bagatelizarea a ceea
ce avem mai sfânt. Căci convertirea creștină
săvârșită de Sf. Andrei este târzie față de sacra
artă a trăitorilor de la Dunăre și Carpați,
catalogată recent și în limbi străine ca Volkskunst
sau Folklore. Nici Roma și nici năvălitorii fără
sălaș nu ne-au dat doinirea - să fie limpede!
Dovadă stă adevărul de nestrămutat că n-o mai
găsești nicăieri pe fața pământului, cât ai căta.
încercările unora de a o asemui cu o seamă de
jeluiri orientale nu fac decât să consfințească
unicitatea doinei.
Și totuși, în mod incredibil și miraculos, în
vremile astea de rătăcire, o mână de oameni
norocoși (mai degrabă inspirați) s-au întâlnit cu
doina și doinirea în inima Clujului! O mânuță,
mai bine zis, căci încă nu-mi vine să cred cât de
puțini concitadini au luat seama la afișele cât un
cearșaf, puse la vedere cu saptâmâni înainte. A
propos de vulgarizarea termenilor legați de creația
populară - nimeni nu mai reacționează la atribute
ca arhaic sau tradițional, deoarece o hoardă de
afaceriști, deopotrivă străini (a se vedea Goran
Bregovic, cu nasul lui inconfundabil) și autohtoni,
și-or dat toată silința să discrediteze arta
anonimilor geniali, amestecând-o de-a valma cu
tot felul de zoaie actuale, până au adus-o în
deplorabila stare de kitsch. Dar, revin - luminații,
curioșii nativi sau cei cărora le ajunseseră pe la
urechi zvonuri șoptite cum că urma să se-ntâmple
ceva nu de toată ziua la sala Tonitza a Muzeului
de Artă, în ultima crestătură a lui februarie, au
venit. Și nu mică le-a fost mirarea! Ce s-a
întâmplat, până la urmă, acolo, printre tablouri,
sprâncene ridicate și urechi ciulite? E greu de
povestit. Acolo... s-a întrupat DOINA. O doinire
pornită dintr-un fluier gemănat, nu din soc, prun
sau cireș ci din carne, oase și sânge iară fluierul a
fost dintr-o singură bucată însă cu două glasuri -
unul încercat de vreme dar neîmblânzit iar celălalt
tânăr și venit ca din căuș de stâncă, un fel de
înfiorare coborâtă, pe alocuri amenințătoare.
Oricum, ceva care-ți zbârlește părul pe ceafă.
Fluierului împlinit îi zic oamenii Mniculaie a lu’
Ion a lu’ lacob, din Fundătură, din Lăpușu
Românesc, iară trișca tânărucă se cheamă Maria
Casandra Hauși. E mugur de fluier, Maria (cu
greu îi pot zice... Casandra), mlădiță lăsată
drăgăstos să soarbă apă cu soare din rădăcina
bătrână. Zeci de mioare horitoare a crescut badea
Niculae, da’ dacă-l întrebi de Maria Casandra,
zice: aiasta mni-i ce măi dragă - are glasu mneu!
Și-așa și este: când se gemănează fluierele cele
două, în suita către pornirea doinirilor, acățate de
sus, te ia cu friguri! O mezzosoprană adâncă și
un glas bărbătesc greu de încadrat într-un singur
registru, or hăulit ca lupii, or foșnit ca vântul, or
dat izbucuri de dop smuls din ploscuță, ne-or
spus povești, or râs, or plâns și-or blăstămat, ne-
or trecut prin firul vieții ținutului de la
miazănoapte. Leagăn, volbură de tinerețe, dor
amar, fetie frântă, înstrăinare, mânare de turme și
chiot de haiducie, rugina bătrâneților și ingrijarea
amurgului. Metaforă învelită, pelin ascuns (Și
coaja de nucă-i sacă / Cată-ți, bade, altă fată!),
puzderie de interjecții, de sughițuri, de silabe de
pe urmă înghițite în suspin, de câteodată nici nu
mai știai dacă-s vorbe sau gemete. Ion Mureșan,
poetul, care a spus acolo, la muzeu, lucruri
frumoase și cu tâlc, se întreba cu temei: oare ce-o
fi fost mai întâi, cântul sau cuvântul? Și pe bună
dreptate, fiindcă bădia Niculae și Maria Casandra
ne-au întors la răspântia dintre vocalizarea
guturală și graiul articulat.
Las deoparte încercările de surprindere a
clipei, pentru a împlini datoria mai searbădă (dar
trebuincioasă) de jurnalist. Spectacolul acesta de
muzică maramureșană așa-zis arhaică, s-a arătat
pe măsura afișului, în care Nicolae Pițiș stătea în
prim plan, cu simplitate neclintită, iar Casandra
se închega într-un orizont secund, nefocalizat,
plămădindu-se dintr-o ceață a facerii. A fost, afișul
acela, o întruchipare a dăinuirii, o vizualizare a
lăsării în urmă și a moștenirii, cât nu fac o mie
de emisiuni de televiziune, oricum s-ar chema ele
și de oricine ar fi frumos prezentate. Muzica n-a
fost arhaică întrutotul însă a conținut o mare
doză de folclor autentic - ajunge să luăm in
considerare doinele adevărate, improvizatorice, cu
formule melodice repetate aleatoriu, uneori nici
măcar cu statut de melodie ci de vocalizare, căci
„nodurile” sunt mai puțin muzică și mai mult
onomatopee. Nicolae Pițiș nu-i mare fiindcă a
cântat în filmul Pintea Viteazu - e târzie tare
pelicula din anii '70 - badea Niculae este unic și
atemporal fiincă se arată un dac liber (a cotonogit
vreo treizeci de scârnavi trepăduși comuniști, la
colectivizare, într-o răfuială de pomină), cu doina-
n grumaz. N-are însemnătate faptul că oierul din
Lăpușu Românesc venea pe lume la vreo 11 ani
după fondarea Arhivei de Folclor de către
Brăiloiu, de seamă este că are în vine doina cea
adevărată, rămasă curată ca lacrima prin milenii.
In cele din urmă, și abia acuma v-o spun, seara
de la Muzeul de Artă a fost o lansare de disc -
prima culegere a Mariei-Casandra, o salbă de hori
intitulată simplu și curajos DOINA. Nu toate
trăgănările de sub oglinda de celuloid sunt doine,
nu toate cuvintele sunt fără pată, punerea în
pagină nu este fără cusur (de pildă, toate
horlelungi sunt puse la un loc) însă amestecul
vlăstarului cu trunchiul bătrân, susurul de fluier
gemănat, trâmbița, văzduhul reavăn de
Maramureș, ridică albumul deasupra oricăror
producții pe care le-am auzit în ultima vreme (o
excepție ar putea fi unele zicăli ale grupului Iza).
Oamenii aceștia, cât mai pot hori gemănat,
trebuie aduși mai în văzul lumii, puși să cânte în
ocoluri largi, să audă toată suflarea românească
de badea Niculae, să vadă că este un tezaur viu,
nu numai să-i citească acest titlu, să știe tot
valahul că o sălbatică și nesupusă copilă
maramureșancă - norocoasă peste măsură, căci a
dat de o comoară - nu vrea să se spurce cu
apucăturile zilei și, chiar dacă nu cântă numai
folclor, năzuiește spre el cu toată ființa, uitând
parcă cele învățate în școala înaltă de muzică de
la Cluj. Locul de la muzeu este nobil dar puțin
întins, mai are și niște podele scârțâitoare care m-
au scos din minți, or mai fost pe-acolo și niște
filmarăși foșcăitori, care s-or foit fără-ncetare, de
mi-o venit să le pun mâna-n cap (ei sunt de la
TV, d-le, au o grăma’ de treabă!) iar reluarea
spectacolului de la cafeneaua Piano Cazola a avut
intimitate dar, poate chiar din această pricină, și
o mică scăpătare (a fost amestecată acolo și-o
lacrimă de horincă). Trebuie să înțelegem o dată
că oameni ca Sabin Mircea Rus, truditorul în
organizare și Gavril Țărmure, bistrițeanul,
ocrotitorul artiștilor (mai cu seamă al celor
nevoiași), merită mult mai mult sprijin din partea
diriguitorilor „forurilor de cultură”. De multe ori
niște miopi.
Aceasta a fost povestea venirii la Cluj a
fluierului gemănat de la Soare-Apune. Un lingvist
pedant ar putea zice că expresia corectă ar fi
fluiere gemănate. S-ar înșela...
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
31
Black
Pantone 253 U
Un concert mai mult decât
încântător
^^Virgil Mihaiu
De la stânga la dreapta: Dariu Cifor, Vlad Baciu, Luiza Zan, Elena Mindru, Cristian Suărășan, Andras
Vilhelem, Norbert Halmagyi, Daniel Dumitrana
Recent, tânăra și dinamica asociațiune
artistică Notes & Ties a propus publicului
clujean un nou concert aparținând, de
data aceasta, unui domeniu pe care
terminologia anglo-saxonă l-ar plasa probabil
sub genericul beyond jazz. „Motorul acțiunii”
au fost junii membri ai cvartetului de coarde
The Mood: Vlad Baciu / vioara întâi, Dariu
Cifor / vioara a doua, Cristian Suărășan / violă,
Andras Vilhelem / violoncel. Ei le-au avut ca
invitate speciale pe Luiza Zan și Elena Mindru,
ambele laureate ale importantisimului concurs al
tinerelor talente jazzistice de la Montreux (la
ediția din 2004, Luiza, iar la cea de anul trecut,
Elena). Cu excepția Luizei Zan, formată la
„clasa de vocaliste” condusă de pianistul Romeo
Cosma la Conservatorul din Iași, toți ceilalți
interpreți sunt absolvenți ai Academiei de
Muzică G. Dima din Cluj, o instituție de
învățământ superior oricând comparabilă cu cele
mai eficiente surate de pe Glob. Nu se poate
trece cu vederea faptul că Elena Mindru avu
șansa de a fi descoperită, pe când era încă elevă,
de către fantasticul detector de talente Stefan
Vannai, cel cu care am împărtășit
responsabilitățile Modulului de Jazz al
Academiei de Muzică de la înființare (1997)
până în prezent. Acest om a dat țării și lumii
nenumărate valori jazzistice și ar merita o
recunoaștere și susținere mult peste ce i s-a dat
până în prezent...
Mărturisesc că, atunci când eficienta doamnă
purtătoare de nume fenician Ioana Baalbaki m-a
solicitat - în numele organizatorilor - să prezint
spectacolul, am avut un oarecare frison de anxi-
etate: mă temeam ca îmbinarea dintre profilul
preponderent clasic al cvartetului și orientarea
spre expresia muzicală spontană a celor două
cântărețe să nu dea naștere cine știe căror
inadecvări în actul interpretării.
Din fericire, succesul concertului avea să
depășească orice așteptări. în prima parte The
Mood a interpretat trei piese din repertoriul
„muzicii erudite”: o secțiune a Cvartetului
America de Antonin Dvorak, Duetul florilor din
opera Lakme de Delibes și Company de Philip
Glass. De la academismul îmbibat de romantism
al compozitorului ceh, la stilizările orientaliste
ale celui francez și la ingenioasele structuri
repetitive ale minimalistului american, cei patru
„cordari” s-au mișcat cu imparabilă eleganță,
etalând o muzicalitate extrem de suplă, indifer-
ent de genul sau stilul abordat. Această suplețe
avea să se accentueze pe măsură ce programul
avansa. O consistentă secțiune fu dedicată revi-
zitării tango-ului: mai întâi Por una cabeza de
Carlos Gardel, o piesă clasică a acestui tip de
muzică (a cărei paternitate continuă a fi dispu-
tată între metropolele latino-americane
Montevideo / Uruguay și Buenos Aires /
Argentina). Apoi două savuroase reformulări în
spiritul și litera tango-ului, datorate unui pasion-
at al acestui limbaj muzical, violonistul-compozi-
tor Michael McLean (născut în 1952 în
California, ale cărui creații merită cercetate pe
youtube). Bineînțeles, nu putea lipsi creatorul
stilului tango nuevo, Astor Piazzola, interpretat
de către clujeni cu acuratețe și empatie.
în partea a doua, au urcat pe scenă cele
două soliste vocale, Luiza Zan și Elena Mindru,
ambele justificându-și pe deplin premiile de care
au fost aureolate la Montreux. Ele au interpre-
tat, alternativ, câteva arhicunoscute standards,
reușind să depășească, prin expresivitate debor-
dantă dar bine temperată, limitările convențion-
alismului mainstream. Totodată, cele două
șarmante protagoniste știu să își impună perso-
nalitatea asupra materialului muzical - un lucru
deloc facil în zilele noastre, când vocalistele de
jazz apar inflaționar pe întreaga Planetă și au
tendința de a se manifesta quasi-nediferențiat.
Anumite elemente mă determină chiar să
cred că acest concert merită un loc aparte în
istoria jazzului românesc. Cei vreo 800 de spec-
tatori care au avut inspirația să accepte inopina-
ta propunere a Asociației Notes & Ties au asis-
tat, de fapt, la consacrarea unui schimb de gen-
erații: Aura Urziceanu și Anca Parghel, divele
care marcaseră jazzul din țara noastră în
ultimele patru decenii, par să-și fi găsit final-
mente două demne urmașe. în cazul Elenei
Mindru, filiația pe linia Urziceanu e mai eviden-
tă, în timp ce Luiza Zan proiectează versatili-
tatea regretatei Anca Parghel spre inedite orizon-
turi. De altfel, Luiza nu s-a sfiit să interpreteze
convingătoare versiuni proprii ale unor piese de
factură pop, precum Sweet Dreams (cântată în
original de Annie Lennox), What a Wonderful
World (Louis Armstrong), La vie en rose (Edith
Piaf), sau chiar o arie precum Habanera de
Bizet, aceasta din urmă în deplin acord cu
tradiția belcanto. Pe întreg parcursul aventuroa-
sei serate, cele două primadone au beneficiat de
rafinatele acompaniamente furnizate de cvarte-
tul The Mood, căruia - pentru o necesară
infuzie de swing - i s-au alăturat contrabasistul
Daniel Dumitrana și bateristul Norbert
Halmagyi. Printre atâtea aranjamente captivant-
învăluitoare mi-a atras atenția și acela al tânăru-
lui compozitor de origine sătmăreană Dan
Variu, ex-student al Modulului de Jazz, ceea ce
denotă că talentele cizelate acolo nu se lim-
itează doar la arta interpretării. Demne de
remarcat au fost, de asemenea, inspiratele pasaje
improvizatorice ale violonistului Dariu Cifor,
care au conferit un plus de dezinvoltură for-
mației instrumentale. La urma urmelor, am sen-
zația că prezența unui cvartet de coarde în locul
unei formații convenționale de tip combo a
stimulat însăși prestația vocalistelor, obligându-
le să iasă din schematisme comode; iar, pe de
altă parte, un public mai puțin acomodat la jazz
și-a dat seama de polivalența acestui gen, care
abia a împlinit un secol, dar reprezintă o forță
motrice pentru creativitatea muzicală contempo-
rană.
A rezultat un spectacol debordând de energii
juvenile, saturat de subtilități armonice și
nuanțări ale dinamicii vocal-instrumentale, spre
deliciul publicului avid de muzică bună. însăși
concepția unui asemenea concert eclectic e aptă
a cuceri noi categorii de melomani - în primul
rând pe cei tineri, expuși de ani de zile unor
imunde bombardamente mediatice, excretate din
cinismul „cotelor de audiență”. Pe când mă
lăsam cucerit de coeziunea unei muzici cu un
înalt coeficient de spontaneitate și prospețime,
m-au uimit totodată reacțiile entuziasmate ale
câtorva prichindei care dansau în sală, în
deplină consonanță cu ritmurile de pe scenă,
dar fără să perturbe desfășurarea concertului.
La atmosfera sărbătorească a evenimentului a
contribuit și faptul că el s-a desfășurat acolo
unde îi era locul: în Auditorium-ul Casei
Universitarilor (actualmente Colegiul Academic)
din Cluj, un adevărat sanctuar al muzicii. Acesta
a fost redat urbei care îl merită, prin acțiunea
coordonată a unor mari instituții de cultură clu-
jene: Universitatea, Filarmonica Transilvania,
Academia de Muzică... Providența fie cu ele și
cu briantele talente pe care le modelează și le
lansează, spre binele tuturor!
■
3i
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Viața ca un dormitor
Claudiu Groza
Un pat enorm, într-un dormitor oarecare. Șase
secvențe mai mult sau mai puțin domestice, pe
care le privești ca pe gaura cheii, șase mărturii
atroce despre viață, cu promiscuitatea, traumele,
speranțele, deziluziile, victoriile ei aparente ori triviale
și resemnările ei. Replici dure, deloc corecte politic,
vulgare chiar pentru o ureche sensibilă. Adevăruri
spuse pe șleau, care te fac să frisonezi, ca spectator.
Acesta e excelentul spectacol Bad bed stories de Oleg
și Vladimir Presniakov, a cărui premieră a avut loc la
Teatrul Național din Timișoara în 6 martie, în regia lui
Traian Șoimu.
Mi-e greu să rezum intriga piesei, deși ea are o
developare narativă, fiecare din cele șase scene
constitutive fiind absolut coerentă. Există însă atât de
multe detalii, subtexte, nuanțe, tâlcuri în aceste scene,
încât orice rezumat ar fi o trădare de semnificație.
Personajele fraților Presniakov sunt oamenii din jurul
nostru, denudați de orice fandoseală socială, de la
cuplul "onorabil” care noaptea, în dormitorul conjugal,
fumează niște "iarbă” și dialoghează trivial-domestic
despre fiziologia umană, la cuplul iudeo-musulman de
striperi gay, la tipa supraponderală ce-și comandă o
partidă de sex „cazon” pentru a compensa eșecul vieții
de familie, la cele două femei isteroide care încearcă să
fie zen, la pedofilul trădat în tentativa de seducție de
surdo-muțenia copilului din fața sa, și până la secvența
conjugal-decrepită din final, corolar crud-elegiac al
tuturor acestor povești.
N-o să dezvălui, spuneam, detalii, n-o să citez
replici - asta și pentru că, scoase din context, ele ar fi
poate prea brutale. Limbajul folosit de autori nu este
deloc unul comod ori convențional; dimpotrivă, el
sfidează "corectitudinea politică”, codul social, dialogul
fiind adesea atroce și inducând un soi de încremenire
a sălii prin duritatea sa. Acest text este alcătuit din
"bube, mucegaiuri și noroi”, vorba poetului, dar așa
cum acele versuri sunt literatură, la fel și aceasta e o
piesă de teatru. Aici, cred, orice pudibond - și vor fi,
probabil, și din aceștia printre spectatori - va trebui să-
Pâinea noastră si câinele lui
Dumnezeu
Se pare că e o primăvară teatrală priincioasă
lui Matei Vișniec. După premiera cu
Paparazzi de la Satu Mare, în repertoriul
începutului de an s-a adăugat și Buzunarul cu
pâine, un spectacol nou-nouț montat de discretul
și talentatul regizor Istvan Albu la Teatrul
Maghiar de Stat din Cluj.
Buzunarul cu pâine e unul din textele deja
canonice ale lui Vișniec, datând din 1984 și
conținând în el toate temele de-acum înregistrate
de exegeți ale dramaturgiei autorului: filiația
absurdă (de factură beckettiană, după opinia mea,
aici), universul de-structurat, absența Divinității,
apocalipsa interioară și comunitară. în Buzunarul
cu pâine acest conglomerat de "obsesii” auctoriale
e redat cu o frustă fermitate, cu o pregnanță a
scriiturii care provoacă regizorul, actorul și, în
cele din urmă spectatorul.
Cei doi bărbați ce discută, ca niște
"boschetari” ai vieții, despre câinele aflat într-o
fântână, încercând să-l hrănească, să verifice dacă
mai e viu și să-l salveze, sunt similari unor clovni
metafizici, faptul divers și absurd ce i-a pus în
această situație devenind o axis mundi rizibilă,
reverberată însă apoi în dialogul frânt, dialogul-
și înghită revolta ipocrită, deoarece, în afară de faptul
că, fiind extrem-contemporan, textul pare strident în
lexicul său colocvial-stradal, teza sa, dacă pot spune
astfel, e universal-omenească, oricât de teribilist-sincer
ar fi expusă.
Tânărul regizor Traian Șoimu a citit impecabil
acest splendid și incomod text dramatic, "servit” și de
foarte pregnanta traducere a Elvirei Platon-Râmbu,
care redă foarte bine tensiunea situațiilor dramatice.
Fina lectură regizorală, configurată scenic de șapte
actori în plină formă, a eliminat orice stridență din
text, orice "neconformitate” stilistică, păstrând însă
structura sa dură, iconoclastă, cathartic-problematică.
în mod poate paradoxal, înjurătura nu e supărătoare,
în acest spectacol, ca vorbă grosolană, ci prin sensul
pe care-l avansează, prin calitatea sa de apel la
conștiința-conștiența spectatorului.
O opțiune inteligentă mi s-a părut jucarea
spectacolului la Studio 5, o sală de mici dimensiuni, în
care distanța dintre spațiul de joc și public e aproape
anulată, accentuând impactul spectacolului. Scenografa
Geta Medinschi a creat practic imaginea unui
dormitor, cu un pat uriaș în centru, acesta fiind de
fapt "scena” reprezentației. Video-designul lui Lucian
Matei, sound-designul lui Sebastian Hamburger și
light-designul lui Florian Putere - bine elaborate,
dinamice, exact ca ritmul existenței cotidiene, cu
pulsuri haotice - au secondat performanța actoricească
adesea impresionantă. Cătălin Ursu și Luminița
Tulgara au fost de un firesc cuceritor în prima și
ultima secvență - momente conjugale; Mirela Puia a
dat dovada unei energii colosal dezlănțuite în scena
"sexului cazon”, avându-l ca partener nu mai puțin
energic, dar cu atente nuanțe necesare, pe Bogdan
Spiridon; Victor Manovici a făcut sala să frisoneze
mut în monologul pedofilului, în timp ce Raul
Baștean s-a achitat expresiv și... dialogic de rolul
băiatului surdo-mut; Ana-Maria Cojocaru a jucat cu
rigoare și savoare partitura doamnei cu înclinații
religioase orientale.
Există o sumă de clipe memorabile în acest
ecou, cu lumea ascunsă frisonant în acea fântână
cu multiple "etaje” subterane, ca un Turn Babel
construit în jos. Iar Cineva de sus, în răspăr cu
acel Godot neîndurător al lui Beckett, ii plouă cu
pâine, ca-ntr-o reluată minune cristică a
belșugului, răspuns tulburător la dărnicia lor de a
ajuta un suflet, chiar de câine. E plină de sensuri
piesa lui Vișniec, iar absurdul său e catalizatorul
fin al celor doi poli semantici de la finalurile
fiecărei secvențe: ploaia cu pâine și acel
emoționant Tatăl nostru ce se aude recitat ca de
un cor, pe mai multe voci, din fântâna-lume...
Cu finețea pe care i-am remarcat-o și la
Demonii, Istvan Albu a reușit să accentueze litera
piesei vișnieciene, potențându-i însă spiritul prin
filtrul scenic, cu concursul a doi actori care au
strălucit în spectacol, Aron Dimeny și Lorand
Farkas, amândoi cu joc aplicat, de o zveltă și
atentă geometrie. Spațiul imaginat ingenios de
Tibor Tenkei e circular, chiar un pământ-fântână,
în centrul căruia se află fântâna-adăpost a
câinelui, iar costumele create de Gyopar Bocskai
le dau personajelor exact acea înfățișare de clovni
spilcuiți - cu costume, pălării și bastoane - pe
care o evocam mai sus.
spectacol, fie amuzante până la hohot necontrolat, fie
emoționante până la lacrimi. Ceea ce face din Bad bed
stories un spectacol care - sunt convins - va avea un
traseu public de lungă durată este felul în care un text
extrem de ofensiv își găsește întruchiparea scenică
perfectă fără a-și estompa forța, dar și fără a-și risca
ținuta artistică. E meritul lui Traian Șoimu și al
echipei de la Naționalul timișorean că reușesc să dea
sens "politic” (în accepțiunea vestică a cuvântului)
unui text care nu e militant, și dimensiune de frondă
unui spectacol "instituțional”. Bad bed stories este un
must see.
Un love-stoiy declamativ. Naționalul timișorean a
mai avut o premieră în 5 martie, cu un text românesc
contemporan: Nopți cu Isadora de Ion Jurcan Rovina,
în regia lui Sabin Popescu. Textul a fost scris ca un
omagiu al autorului pentru Serghei Esenin, poet
idolatrizat în tinerețe și văzut acum în tumultuoasa lui
relație de dragoste cu celebra dansatoare Isadora
Duncan. Firește, piesa are o dimensiune romantică
greu de neglijat, atât prin stilistica auctorială, cât și
prin subiect. Din păcate însă, în loc să tempereze
acest ton romantic foarte neconform cu spiritul epocii
de azi, regizorul l-a accentuat până la romanțios-
ridicol, greu de suportat chiar și de un critic indulgent,
cu rezolvări scenice iritante, de la folosirea excesivă a
turnantei, cu rost sau, cel mai adesea fără, până la
impunerea unui joc de scenă emfatic, declamativ, ori
momente coregrafice de un banal convenționalism.
Decorul oarecare, coregrafia clasic-prăfuită, muzica
prost folosită și eteroclită, eclerajul obscur au
"întristat” și mai tare atmosfera spectacolului, în care
actorii au avut abia câteva sclipiri, în rest fiind și ei
niște fantoșe stânjenite. L-am remarcat ca potențial pe
lonuț Iova, am remarcat buna ținută de scenă a lui
Cristian Szekeres și senzualitatea personajului jucat de
luliana Crăescu. în rest, sunt uimit de lipsa de
inspirație regizorală, care ar fi putut salva, cu
naturalețe și simplitate, textul, bazându-se tocmai pe
partea video și pe momentele bune (al cântecului
Galiei, de pildă, ori al diaologurilor Serghei-Evgheni).
Așa însă, Nopți cu Isadora e doar un spectacol
conjunctura!.
■
în acest orizont se edifică intriga piesei, redată
- alături de replici - prin nuanțe care dau culoare
întregului - gesturi, pauze, ezitări, joculețe -, totul
foarte legat, fără trenaje ori excese, cu o
economie a evoluției scenice din care fiecare
protagonist știe să iasă la nevoie, pentru a oferi
necesarul contrapunct dinamic. Admirabil a fost,
de pildă, Aron Dimeny în discursul său ca de
predicator al Apocalipsei din finalul primei părți
(spectacolul are două încheieri), iar Lorand Farkas
a realizat un adevărat număr sportiv în partea a
doua, ca „scotocitor” în străfundurile fântânii. Un
alt moment "deșucheat” este cel al "concursului
de boli” al eroilor.
Pentru că spectacolul nu are o coloană sonoră,
aș fi preferat ca muzica de trecere dintre cele
două secvențe să lipsească, heblul fiind suficient,
chiar cu riscul de a "înșela” spectatorii. Altfel,
însă, spectacolul mi s-a părut înscenat impecabil,
cu două partituri actoricești memorabile. E-
adevărat, trebuie să ai o anume aderență la
universul lui Vișniec ca să accepți o asemenea
lectură austeră scenic. însă, după părerea mea,
tocmai într-o astfel de cheie de lectură rezidă
impactul de adâncime al acestui text, în alb-negrul
- fizic și de semnificație - căruia te poți oglindi.
Ca într-o fântână a vieții, sub cerul din care
cineva ne mai aruncă încă pâine.
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
33
Black
Pantone 253 U
33
Black
Pantone 253 U
film
Si vreme e pentru ucis...
loan-Pavel Azap
Florin Piersic Jr. este în momentul de față cel
mai „minimalist” regizor român, plasându-se
însă înafara paradigmei Noului cinema
românesc și, într-o oarecare măsură, chiar împotriva
curentului - conceptual vorbind, fiind vorba de o
nepotrivire a modului în care Piersic Jr. și
exponenții Noului val înțeleg să facă film, în care se
raportează la public sau în ce privește sursele de
inspirație (și să nu uităm finanțarea, din surse
atrase pe cont propriu, Piersic Jr. fiind, alături de
Dan Chișu, cu adevărat un regizor independent -
atât cât poți fi într-un domeniu care presupune
investiții deloc modeste). Dacă Cristi Puiu, Corneliu
Porumboiu sau Cristian Mungiu preferă „felia de
viață” cât mai fidelă realității ori se apleacă asupra
trecutului nu foarte îndepărtat, uneori chiar cu
umor rafinat, Florin Piersic Jr. este mai „livresc”,
fiind, se poate spune, un regizor cinefil. El a atras
atenția încă de la debut prin opțiunea pentru
experiment și prin dezinvoltura demersului
regizoral: „Cinematograful românesc s-a îmbogățit,
în anii 2005 și 2006 cu alte câteva nume de
regizori, printre care și cunoscutul actor Florin
Piersic Jr., care a deprins tainele acestei meserii «în
mers», adică văzând și făcând. [...] în Eminescu
versus Eminem (care trădează, încă din titlu,
intențiile realizatorilor), personaje principale sunt
trei studenți la regie care intenționează să facă un
film și stau la taclale, vorbind despre propriile
Risipă de sensuri
Cătălin Bogdan
A încercat să fie original parafrazând. Iar
rezultatul e neobișnuit, ceea ce atrage atenția
chiar într-o cinematografie saturată de autor.
Deși pornit parcă în joacă, mizele (mai mult mijite
decât căutate) întâlnesc un surprinzător potențialul
simbolic. Să le luăm pe rând. Montajul urmărește
un ritm sacadat al cronometriei. Sunt succesiuni de
cadre în general statice, ca și cum într-o natură
moartă obiectele sunt reamenajate într-o serie de
variațiuni plastice. Derularea se face prin
interpunerea unor tabele orare, marcând parcă
rundele unei confruntări pugilistice. Impresia e de
afișaj de ceas electronic, cu grafică albă pe fundal
negru. Opțiunea cromatică a filmului are o
dominantă - negrul. E o convenție a genului în
primul rând: gangsterii (stilați) sunt la costum
negru, ca niște cioclii care știu să manevreze
cadavre. Și oricum aflați într-un doliu pemanent.
Viața umană e privită astfel drept un (contra)timp
în orizontul funest al obscurității care amenință s-o
înghită. Anii - ne atrage atenția replica unui
personaj - se reduc la ore, într-o comprimare care
ne plasează într-o imperioasă proximitate a
sfârșitului. Dar succesiunea orară nu are fireasca
ritmicitate în privința duratelor. Intervalurile sunt
asimetrice și nu e vorba doar de o ludică persiflare
a orei fixe. Fiindcă însăși ora cedează în fața
minutelor, după principiul: nu aduce ora ce aduce
clipa. Gloanțele se trag, în fond, preț de o clipă.
Spațiul e bemolul timpului. Locația aleasă - un bloc
nou, aseptic (fără pete de nici un fel, nici măcar de
sânge), cufundat în acea tăcere a indiferenței de la
antipodul vecinătății - e la o margine de oraș,
menită unui parcurs inițiatic/abisal. Ca o clasică
coborâre in infern. Traseul (demn de drezina lui
Tarkovski) are un fond sonor pe măsură: o temă
proiecte, pe care le relaționează cu filmele altora,
într-un dialog spontan, aparent improvizat, filmat în
manieră cine-verite, discuția despre filmele altora
prilejuind [...] efecte comice «devastatoare». [...] Fix
alert, un alt experiment pe drumuri neumblate în
filmul românesc (dar încercate, nu numai în
prezentul imediat, de cineaști pe alte meridiane, și
mă gândesc în special la experiențele underground-
ului american sau la filmele unui Jim Jarmush). De
altă factură tematică - Fix alert este, practic, un
thriller psihologic cu intrigă polițistă -, acest al
doilea lungmetraj al lui Florin Piersic Jr. are un aer
stilistic asemănător cu primul, chiar dacă, și din
punct de vedere al compoziției, intervin deosebiri
radicale. O sumă de cadre «fixe» este utilizată aici
pentru portretizarea personajelor introduse în jocul
cinematografic.” (v. Călin Căliman, Istoria filmului
românesc, București, Ed. Contemporanul, 2011, pp.
632-633).
Toate elementele „punctate” de Călin Căliman
se regăsesc și în cel de-al treilea lungmetrajal al
regizorului, Killing Time (România, 2013; sc. și r.:
Florin Piersic Jr.; cu: Cristian Ion Gutău, Florin
Piersic Jr., Florin Zamfirescu, Olimpia Melinte,
Daniel Popa), într-o mai mică sau mai mare
măsură, la care se adaugă noi influențe bine
asimilate - Quentin Tarantino și Michael Haneke
fiind cei mai vizibili. în plus - ca o pată de culoare,
nu știu dacă și reverență - prologul amintește de
derulată obsesiv, întreținând tensiunea unei
metamorfoze de registru existențial, într-o tonalitate
ascuțită ca o ghilotină. încadrând povestea precum
rama unui tablou - o porție de realitate devoalată
ca prin luneta unei puști. Designul arhitectural e
minimalist, corespunzând unei reduceri la esențe:
viață și moarte, alb și negru, unghiuri și linii
paralele. Personajele se conformează convențiilor
genului noir. își reprimă crizele de conștiință - cee
ce nu face decât să le exacerbeze în conștiința
spectatorului. Joacă fiecare roluri concentrice, pe
măsura unor trame stratificate, secretate de
hermeneutici concurente. Care e adevărata misiune
a primului asasin? Oare nu să-l lichideze pe cel de-
al doilea sub acoperirea unei răfuieli misterioase?
Mandatarul rămâne invizibil, iar amănuntele despre
el nu exclud o identitate fluctuantă. Pare prea
capricios pentru a nu primi subtil trăsăturile unei
autorități de dincolo de obișnuita înțelegere umană.
Astfel încât al doilea asasin (ros pe ascuns de
viermele conștiinței) pare turmentat precum
Avraam cu cuțitul la gâtul fiului. Discret turmentat
în fața celuilalt. Dar în cămăruța (de toaletă) a
conștiinței au loc furtuni blasfemiatoare. Cu
imprecații pe măsură. Ajungem acum și la
chestiunea mai spinoasă a limbajului. Gangsterii
(oricât de stilați) nu pot să nu înjure. Și nu atât din
nestăpânire - doar sunt profesioniști, au în general
controlul asupra situațiilor -, cât cu disprețul dat de
superioritatea detașării. înjură din cinism, fiindcă au
putere de viață și de moarte. De fapt, argoul e
limbajul lor. Iar raportul dintre argou și înjurătură e
unul dialectic. Fiindcă presupune un etos specific,
cel al unor marginali în conflict cu legea, care
insultă autoritatea pentru a o contesta și verbal. în
acest caz argoul e pornografic (ceea ce nu-i o
prologul din lacob al lui Mircea Daneliuc (1988), ca
intensitate a cinematografierii dar și datorită
faptului că este vorba despre același actor (Florin
Zamfirescu), demersul fiind cu totul altul - tragic la
Daneliuc, cinic la Piersic Jr. Cred că ar trebui să
spunem, după acest nu foarte scurt dar, credem, nu
inutuil preambul, depre ce este, totuși, vorba în
Killing Time. Doi asasini plătiți își așteaptă victima
în apartamentul acesteia, prilej pentru lungi
monoloage ale unui dintre ei (Cristian Ion Gutău
perfect în rol), moldovean hâtru la vorbă și de o
cruzime detașată în fapt(e), pretext pentru etalarea
unui umor negru în general savuros. însăși motivul
asasinatului este o glumă-cinică: Gambonu (să fie o
trimite ironic-polemică la Gabonu, personajul
interlop din Furia, filmul de debut al lui Radu
Muntean din 2002?!), boss-ul celor doi profesioniști
ai crimei le-a ordonat să ucidă un medic de la
urgențe pentru că acesta a salvat de la moarte un
rival pe care el însuși la ciuruit! între cei doi asasini
se iscă un conflict și totul degenerează într-un
carnagiu improvizat. Importantă aici este nu
acțiunea în sine, faptele, ci modul în care se
narează cinematografic: lent dar având ritm interior,
verbios fără a fi plictisitor, spectaculos dincolo de
aparenta monotonie.
Killing Time este un exemplu de cum poți face
un film bun cu cinci actori (dintre care unul apare
doar câteva secunde și nu are nicio replică), un
apartament și un automobil - plus talentul și
inteligența din dotarea personală...
■
fatalitate, ci o alegere). A vorbi (aparent într-o
doară) despre supraprestații amoroase ori a analiza
chestiunea falică (decisivă) a unor eroi ai culturii
pop (precum Batman și Spider-Man) - iată o formă
ingenioasă de autoreferențialitate. Care
transfigurează un prea banal cotidian criminal într-
un turnir viril. Reunind vorba deșucheată (expresie
nu a unui umor grobian, ci a respectivului etos
viril) cu gustul pentru absurditatea situațiilor
existențiale și cu o hermeneutică specifică
aventurilor belice, dialogurile - de fapt, mai degrabă
un monolog de savuros povestaș - sunt o lungă
uvertură la crimă/e. Căci fiecare faptă are o
gestație, e țesătura unor fire existențiale dintre cele
mai diverse. Așteptarea victimei devine astfel
metafora unei adevărate cosmogonii a acelei lumi
aparte care e un simplu gest. Pentru a apăsa pe
trăgaci e nevoie de mii de alegeri de viață,
premergătoare. Actorii au prestații inegale. Primul
asasin e fermecător ca mitoman, de o ludică
autocomplacere, manierist în naturalețea sa, ieșit
parcă dintr-un western spaghetti. Al doilea e
neconvingător, ca și cum ar face un efort să-și joace
rolul. Tăcerea lui e a unei ființe adormite, într-o
fundamentală inadecvate cu contextul în care e
aruncată. Singura mișcare interioară e infima
deviație a unei priviri chiorâșe (precum în secvența-
preludiu), îngăduitoare (fără beția torturii), dar
implacabilă. Ca o ghilotină care scârție, deși tot
cade. Sângele din final nu împroașcă spectatorul (se
folosesc perne, metaforic vorbind), dar curge destul
de abundent, mai ales pe de lături. Căci crima,
chiar și atent planificată, nu e pur circumscrisă. Se
răspândește (irațional) și printre (aparenți) inocenți
- ceea ce ne poate duce cu gândul la Crimă și
pedeapsă.
în ciuda acestui promițător foc de artificii
metafizice, Killing Time nu-i Blow-Up. Oare de ce?
■
34
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Oscar 2013, o competiție
Lucian Maier
Cu trei filme care conțin o dezbatere
istorică și politică însemnată pentru SUA
de azi (Argo, Lincoln, Zero Dark Thirty),
e explicabil faptul că această ultimă gală Oscar a
avut în State cea mai mare audiență din ultimii
nouă ani. Pe de altă parte, și lista proiectelor
prezente pe covorul roșu al Celui mai bun film
al anului în cadrul celei de-a optzeci și cincea
ediție a galei Oscar a fost suficient de ne-
omogenă în ceea ce privește gîndirea despre
cinema vizibilă pe ecran încît Hollywood-ul să
atragă și privirile celor care, în mod normal,
fără o distribuție internațioală (cu Ang Lee și
Michael Haneke în roluri principale), nu ar fi
mișcat prea mult degetele pe telecomanda
televizorului pentru a ajunge în direct cu Los
Angeles-ul. Pentru al doilea an consecutiv, un
film realizat în afara Statelor Unite, cu o
implicare minoră din partea producătorilor
americani - Amour - ajunge în finala Oscar.
Totuși, fără șanse la un premiu la această
categorie, lucru ușor de anticipat printr-o
comparație cu pelicula premiată anul trecut: The
Artist, chiar dacă e un film francez, dezbătea un
subiect drag celor de peste Ocean - lumea
filmului, cea de la începuturi - și o făcea cu un
grad înalt de bonomie față de Hollywood, pe
care îl omagia necontenit.
Amour, chiar dacă e un film mai ofertant
din punct de vedere al dezvoltării dramatice, din
perspectiva opțiunilor estetice și, rezumînd, ca
adresare intelectuală, ca deschidere către cinefili,
nu are acea adresare inspiratoare, acel mesaj de
perspectivă, care poate uni spiritele către un mai
bine pe care Hollywood-ul l-a vizat în cvasi-
totalitatea existenței sale. Clipele în care
sistemul cinematografic american i-a premiat pe
cei care de obicei îi critică acțiunile
(conservatorismul) au fost rare - cel mai recent
caz fiind cel al fraților Coen, premiați pentru
No Country For Old Men (în 2007); înaintea lui
,semne subversive la adresa visului american
mai găsim în American Beauty (premiat în anul
2000) sau în The Unforgiven (1993), dar și
acestea cumințite de formule clasice de
narațiune, de o estetică acceptată oficial; astfel,
pentru a găsi filme care să stea alături de No
Country... ca tărie a discursului estetic și social,
ca punere a moralei oficiale sub semnul
întrebării, ar trebui să mergem la finele anilor
1970, la Annie Hall sau la The Deer Hunter
(însă în anii 1960-1970, oricum, Hollywood-ul
era într-o epocă în care încerca să își reutileze
industria, uzată moral după Golden Era, astfel
că investea în politicile autorilor, nu neaparat în
cele burgheze). Date fiind aceste circumstanțe,
era de așteptat faptul că un film semnat de
Haneke nu are șanse la un premiu în afara celui
adresat celei mai bune producții străine.
Amour e un film în care Haneke revizitează
cîteva spații obișnuite ale proiectelor sale.
Personajele filmului actual poartă numele
personajelor primului film semnat de acest
autor german, Der siebente Kontinent; Eva este
pianistă și este interpretată tot de Isabelle
Huppert - actrița care are partitura principală în
La pianiste; starea actuală a personajului Eva
rezonează, pe undeva, cu situația traumatică a
personajului din La pianiste. Aceste trimiteri
conturează mai bine modul în care Haneke
privește burghezia și valorile sale. Dacă pînă la
acest film tradiția și valorile burgheze erau
chestionate pas cu pas de Haneke, aici lucrurile
sînt mai dulci. Oricît de multă întrăinare de
semen - și de sine, odată ce reglarea propriei
ființe se face prin celălalt, în spațiul
intersubiectivității - produce gîndirea burgheză
(idee discutată în Benny’s Video, Funny Games
și Cache), totuși, există ceva ce nu poate fi
imputat gîndirii sale conservatoare: că, în fapt,
civilizația se naște pe baza valorilor pe care ea
le acceptă. Amour e și un film construit cu un
rafinament deosebit, în care autoreferențialitatea
nu are doar un circuit închis, legat de opus-ul
hanekenian, ci urcă omagial și spre Tarkovski și
Lynch (visul în care casa scării e inundată) sau
Bergman (transformarea apartamentului, ca
spațiu, într-un personaj activ în film).
Life of Pi e realizat de Ang Lee, autorul care
a adus legendele chinezești în lumea occidentală
a anilor 2000 (urmat magistral pe această cale
de Zhang Yimou, prin Hero și House of Flying
Daggers). Life of Pi (alături de Avatar) nu
abuzează de cinematograful 3-D și, spre
deosebire de filmul lui Cameron, aici nici măcar
nu avem de-a face cu explozii și super-eroi.
Imaginea lui Ang Lee e extrem de catifelată
uneori, extrem de mătăsoasă alteori, aproape că
ai plonja în anumite ape în care se scaldă
personajul principal al filmului. Pe ecran sînt
secvențe care îți fac pielea de găină prin
impetuozitatea lor, dar și anumite concesii
făcute de Lee Hollywood-ului, care te fac să ai
rezerve față de acest proiect.
Zero Dark Thirty și Lincoln sînt filme care
se completează reciproc. Primul vorbește despre
deznodămîntul luptei împotriva terorismului -
uciderea lui Bin Laden (realizarea internațională
cea mai însemnată a regimului Obama), al
doilea e o parabolă prin care Spielberg creează o
punte istorică între Amendamentul XIII al
Constituției Americane și prezentul în care
istoria respectivă s-a împlinit în cel mai înalt
grad. Primul film reține momentul istoric (într-o
desfășurare de forțe și într-o intensitate
emoțională la care mare parte din jocurile video
de acțiune doar visează), al doilea cheamă la o
depășire a lui, îl invită pe Obama să se ridice la
nivelul misiunii pe care și-a asumat-o politic,
aceea de a redesena societatea americană în
favoarea celor mulți.
Beasts of the Southern Wild e un film în
care e construită o imagine a decăderii morale și
sociale contemporane, o imagine cu atît mai
tăioasă cu cît e privită prin inocența ochilor
unei copile. E un film care a fost distins la
Cannes cu premiul pentru debut, Camera d’Or.
Rezerva mea față de acest film e legată chiar de
acest contrast, obținut printr-o forțare: urmărind
ideile copilei care examinează lumea exterioară,
ai crede că te afli într-un film de Spilberg, nu
într-un proiect american independent. Chiar
dacă vizual filmul stă bine în picioare, discursul
său bate tot înspre Hollywood (contrast - film
independent-discurs conservator - care mie îmi
este cu atît mai neplăcut).
Cele mai sărace filme ale galei din acest an
au fost Les Miserables și Silver Linings
Playbook. Primul film are o scenografie
extravagantă, e un film construit cu avînt - mai
ales că e un musical - însă nu e nici atît de
convingător ca musical precum erau acum un
deceniu Moulin Rouge sau Chicago, nu e nici
atît de răscolitor ca film (sau atît de ofertant în
promovarea unor valori clasice) precum sînt
Ben Affleck în Argo, Oscar pentru cel mai bun film
celelalte colege de categorie. Silver Linings
Playbook e un film prea facil și cu o bătaie
(socială) prea scurtă pentru a fi ridicat pretenții
la Oscar.
Argo, al treilea film semnat de Ben Affleck,
descrie și rescrie povestea (adevărată) a
recuperării a șase cetățeni americani de către un
agent CIA, într-o misiune pusă la cale de
guvernul Canadei și orchestrată de ambasadorul
Canadei în Iran la finele anilor '70. Pe fondul
Revoluției Iraniene, Ambasada Statelor Unite
din Teheran a fost luată cu asalt de către
demonstranți, care cereau violent ca fostul șah
să fie extrădat din SUA pentru a fi judecat,
după o domnie care a dus țara în colaps. în
degringolada creată șase membri ai misiunii
americane în Iran au reușit să se refugieze în
Ambasada Canadei. Pentru a nu risca să fie
descoperită prezența americanilor în Ambasadă,
trebuia gîndit un plan de salvare. în filmul lui
Affleck, acest plan este povestit.
Argo nu e lipsit de suspans, are și secvențe
memorabile, pe care nu te-ai fi gîndit că o sa le
vezi atît de bine construite și atît de provocator
prezentate din punct de vedere cinematografic -
cum e cea în care cei șase diplomați, împreună
cu agentul CIA Tony Mendez, se îndreaptă spre
bazarul local într-o dubiță Volkswagen, pentru a
îndeplini un prim pas în misiunea de salvare a
acestui colectiv, și trebuie să treacă printre
demonstranți: trecerea propriu-zisă, în care
protestatarii bat în geamurile mașinii în care se
află personaje nedumerite, dă senzația că
mulțimea lovește ecranele televizorului sau
cinematografului - o punere în acoladă excelentă
a acestui film-despre-facerea-unui-film-prin-care-
Hollywoodul-salvează-vieți-reale.
Totuși, e un film din care răzbate litera legii
(hollywoodiene): CIA arestează prim planul
realității, ea fiind coordonatoarea misiunii de
salvare, nu guvernul canadian, Mendez
(interpretat de Affleck) e bravul erou american
care își îndeplinește datoria față de țară și, drept
răsplată, e reprimit în casă de soția sa (se
dovedește vrednic de încredere), iar iranienii ies
din film - de multe ori - mai degrabă păpuși
Muppets (elocventă în acest sens fiind secvența
în care, ironic, în clipa în care primesc acceptul
de a se îmbarca în avionul spre libertate,
Mendez le spune militarilor iranieni că pot
păstra planșele pe care e decupajul filmului pe
care, chipurile, echipa de ostatici ar dori să îl
facă în Iran). în acest sens - al imaginii de final,
cînd Mendez e luat în brațe de soție în pragul
casei, în timp ce în plan secund, steagul
american flutură, salutînd parcă acest final
fericit - e de înțeles că Oscarul a plecat spre
Argo.
■
TRIBUNA • NR. 253 • 16-31 martie 2013
35
Black Pantone 253 U
35
Black Pantone 253 U
sumar
bloc-notes
Ioan-Pavel Azap Revista revistelor culturale	2
editorial
Mircea Arman	Constantin Noica și utopia de la
Păltiniș	3
eseu
Isabela Vasiliu-Scraba Noica despre arheul istoric
întrupat de Mircea Eliade	4
comentarii
Dorin Popescu între noicolatrie și noicofobie. Bornele
recuperării critice a textului nicasian	7
restituiri
Ion Negoițescu - inedit
Dan Damaschin Paternitatea unui eseu insolit	10
I. Negoițescu Tablou de adevăruri privitor la un număr
determinat de contemporani	11
cârti in actualitate
Petru Poantă Florian Bichir, un vânător de minuni 12
Dorin Mureșan Lectură obligatorie	12
Ion Buzași	O nouă ediție Coșbuc	13
Ștefan Manasia	Viața ca o piatră	13
poezia
Dorin Tudoran	14
Camil Tănăsescu	14
Silvia T.	15
proza
Paul Goma	Bătrânul și fata	16
Hanna Bota	Indigo. Critica suferinței fără sens 18
interviu
de vorbă cu poetul Dorin Tudoran	"Un cutremur
nu poate fi povestit"	20
traduceri
Jean-Paul Michel Adevărul, până la greșeală (I)	22
patrimoniu
Sultana-Ruxandra Polizu	Despre restaurarea
tablourilor (I)	23
ipote(nu)ze
Vasile Gogea	"Sfinxul" din Bădăcin	24
plastica
Livius George Hea	Ionel Tănase - Amintiri inocente 25
din lumea medicalâ
Cristian Colceriu Saga neurologiei clujene 1857-2003 26
opinii
Ionel Necula	Un popor de singuratici	28
muzica
Mugurel Scutăreanu Fluierul gemănat	31
Virgil Mihaiu Un concert mai mult decât încântător 32
teatru
Claudiu Groza	Viața ca un dormitor	33
Claudiu Groza Pâinea noastră și câinele lui
Dumnezeu	33
film
Ioan-Pavel Azap Și vreme e pentru ucis...	34
Cătălin Bogdan	Risipă de sensuri	34
Lucian Maier	Oscar 2013, o competiție	35
din lirica universalâ
T S. Eliot - Despre numirea mâțelor	36
W. Wordsworth - Pisicul și frunzele ce cad	36
T. S. Eliot
Despre numirea mâțelor
Numirea unei mâțe i-o treabă complicată.
Nu este doar o joacă a minții plictisite;
Veți spune că-mi lipsește o doagă, însă, iată:
Ea trebuie să aibă TREI NUME DIFERITE.
întâi, un nume zilnic, de uz familiar,
Peter ori James, Alonzo, Augustus, cum ar fi,
Ori Jonathan, ori Victor, George, ori Bill Bailey
chiar -
Sunt nume potrivite de fiecare zi.
Sau nume mai pompoase, de crezi că sună bine,
Ce pentru domni sau doamne, din nou s-ar
potrivi:
Platon, Admet, Electra, Demeter - dar, reține:
Nu-s toate decât nume de fiecare zi.
Da-i trebuie pisicii și-un mai specific nume
Un nume simptomatic și plin de demnitate;
Ca, perpendiculară să-și țină coada-n lume,
Mustața să-și zbârlească și mândră să se-arate.
Nume de soiul ăsta pot să îți dau un cvorum:
Ca Munkustrap sau Quaxo, Coricopat, vezi bine,
Sau ca Bombalurina sau chiar ca Jellylorum,
Ce la mai mult de-o mâță nu pot a-i aparține.
în fine, înc-un nume mai trebuie să fie,
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 18 lei - trimestru,
36 lei - SEMESTRU, 72 LEI - UN AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 27 LEI - TRIMESTRU,
54 LEI - SEMESTRU, 108 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Și ăsta e un nume ce nu îl poți ghici,
Ce nici o cercetare umană nu îl știe,
Doar MÂȚA însăși, care nu-l va mărturisi.
Deci, când un mâț se află-n profundă meditare,
Motivul e același, îți spun: în gândul lui
E concentrat adânc să-și contemple cu ardoare
Ideea de idee-a ideii numelui.
Efabil, inefabil
Și efabinefabil
E Unicul său Nume, adânc și inscrutabil!
W. Wordsworth
Pisicul și frunzele ce cad
Vezi pisicul, pe perete
După foi cum se repede,
Foi uscate, una-două -
Ce din socul veșted plouă!
Uite-l cum se ghemuiește
Se întinde și țâșnește!
Una, hop! și-înc-o surată,
Galbenă și tot uscată.
Ba mai multe, ba doar una,
Ba se-opresc și nu-i niciuna.
Vai, ce aprig chef de joc
Arde-n ochiul lui de foc!
Cu un salt de tigru, iată,
Prada, hop! e apucată.
Iute-o lasă-apoi, tehui,
Zdup! și frunza-i iar a lui.
Ia trei, patru-acum, ușor.
Nici din Ind nu-i scamator
Ce, din șmecherii o mie,
S-aibă-atâta bucurie!
Traducere de
Cristina Tătaru
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U